Rudolf Steiner — Stiinta oculta

Rudolf Steiner ` 
ȘTIINȚA OCULTA 


GA 13 
Rudolf Steiner 


Traducere de biolog dr. PETRE v 
a STIINŢA OCULTĂ 
[Sa i ] 


Lucrarea a fost tradusă după ediţia în 
limba germană 

Rudolf Steiner 

Die Geheimwissenschaft im Umriss 
Rudolf Steiner Verlag, Dornach/Schweiz, 
1977 


Nr.curent în bibliografia generală GA 13 


V 
5 
u 
E 
© 
= 
Y 
5 
zZ 
ha 
Egi 
e 
z] 
E 

= 
Z 
> 


©2003 Toate drepturile pentru traducerea 
în limba română sunt rezervate 
Editurii UNIVERS ENCICLOPEDIC 


CUPRINS 
Treptele adevărului (biolog dr. Petre Papacostea) 
Observaţii preliminarii la prima ediţie 
Observaţii preliminarii la ediţia a IV-a 
Introducere la ediţiile a VIl-a-a XVI-a 
Introducere la ediţiile a XVl-a-a XX-a 
Capitolul 1 — Caracterul ştiinţei oculte 
Capitolul 2 — Fiinţa umană 
Capitolul 3 — Somnul şi moartea 
Capitolul 4 — Evoluţia lumii şi omul:* 

partea 1 

partea a 2-a 

partea a 3-a 


partea a 4-a 
Capitolul 5 — Cunoaşterea lumilor superioare (despre 


iniţiere) 


partea 1 
partea a 2-a 
Capitolul 6 — Prezentul şi viitorul evoluţiei lumii şi a 
umanităţii 
Capitolul 7 — Aspecte particulare din domeniul ştiinţei 
spiritului : 
Corpul eteric al omului 
Lumea astrală 
Despre viaţa omului după moarte 
Biografia omului 
Domeniile superioare ale lumii spirituale 
Mădularele fiinţiale ale omului 
Starea de somn 
Cu privire la dobândirea cunoştinţelor 
suprasensibile 
Observarea unor evenimente şi fiinţe deosebite ale 
lumii spirituale 


* Capitolele 4 şi 5 au fost împărţite în părţi la transpunerea pe website. Părţile nu 
constituie subcapitole. 


Rudolf Steiner 


ŞTIINŢA OCULTĂ 
GA 13 


TREPTELE ADEVĂRULUI 


Antroposofia este un curent spiritual modern, fundamentat de 
austriacul Rudolf Steiner (1861-1925), personalitate 
complexă, dotată cu capacitatea de a dezvolta în mod 
consecvent şi interactiv atât mistica înaltă bazată pe 
experienţe interioare care l-au condus la cercetări aprofundate 
în lumea spirituală, cât şi gândirea riguros ştiinţifică despre 
spirit, prin opoziţie cu tendinţele materialismului dominant în 
secolul al XIX-lea şi prima parte a secolului al XX-lea. 
Materialismul urmărea eliminarea nivelului divin-spiritual din 
cunoaştere prin contestarea existenţei acestuia în Univers, 
ceea ce l-a îndreptăţit pe R. Steiner să afirme: „Tragedia 
materialismului constă în faptul că nu poate înţelege ce este 
materia". 


Pentru a sintetiza conținutul de idei al antroposofiei sau 
ştiinţei despre spirit vom porni de la un principiu de bază 


formulat chiar de Rudolf Steiner: „Oricărei realităţi materiale 
din Univers îi corespunde ceva spiritual şi orice realitate 
spirituală din Univers primeşte la un moment dat expresie în 
lumea materială". Întreaga evoluţie, mai întâi biologică şi apoi 
social-istorică, a umanităţii este o ilustrare vie a acestui 
principiu. Cunoaşterea directă a resorturilor spirituale ale 
umanităţii, ca şi cunoaşterea exterioară a materiei, se obţine 
numai prin eforturi susţinute de perfecţionare a structurilor 
noastre sufleteşti şi spirituale, pentru a deveni apți şi demni de 
dezvoltarea conştientă şi responsabilă a relaţiei omului cu 
lumea spirituală în toată puritatea indispensabilă acestui scop. 
Unul din principalele scopuri ale antroposofiei constă în 
deschiderea căilor cunoaşterii de sine, fapt necesar pentru 
evoluţia viitoare a omenirii. Atât cunoaşterea de sine cât şi 
înţelegerea coerentă a lumii interioare şi a ambianţei telurice 
şi cosmice se pot dobândi prin studiul scrierilor antroposofice, 
întrucât logica riguroasă a expunerilor oferă gândirii 
posibilitatea aprecierii valorii acestora, chiar şi în lipsa 
accesului personal direct la lumile spirituale. Omul apare 
astfel ca o fiinţă dublă, cu problematică cosmică şi 
problematică terestră, având sarcina realizării sintezei 
superioare a acestora. 


În consecinţă, antroposofia este ştiinţa despre spirit care ne dă 
posibilitatea înţelegerii rațiunii de a fi a structurilor şi 
evenimentelor aparţinând lumii sensibile, precum şi a 
înlănţuirii acestora în timp şi spaţiu. Ea nu este o 
fundamentare teoretică pusă la îndemâna unei „secte 
religioase", cum încearcă să denigreze unele scrieri mişcarea 
antroposofică, ci reprezintă calea spirituală de valorificare 
concretă a forţelor de iubire aduse de Hristos pe Pământ, atât 
de necesară într-o perioadă în care dezbinarea între oameni se 
manifestă în toate relaţiile individuale şi de grup. Există, în 
prezent, antroposofi aparţinând celor mai diferite confesiuni 
religioase care consideră că au găsit, în sfârşit, în antroposofia 
lui R. Steiner un limbaj comun capabil să creeze baza pentru o 
nouă deschidere spirituală către lume, prin înţelegerea 
corectă a momentului-cheie pentru întreaga evoluţie cosmică 
pe care l-a reprezentat Evenimentul de pe Golgota de acum 
2000 de ani. 


Antroposofia nu este teorie, ci cunoaştere vie, ceea ce se 
reflectă în faptul că a pus toate premisele şi a elaborat soluţii 
valoroase în diferitele domenii aplicative marcate de 


consecinţele tuturor situaţiilor de criză caracteristice lumii 
actuale pe care Rudolf Steiner le-a prevăzut cu 8-9 decenii în 
urmă. Astfel, pe baza cunoaşterii aprofundate a omului 
(antropologia antroposofică), Rudolf Steiner, colaboratorii şi 
urmaşii săi au elaborat principiile şi metodele terapeutice ale 
medicinii antroposofice, ale agriculturii biodinamice, ale 
sistemului pedagogic Waldorf, ale tripartiţiei sociale, au dat 
naştere unui impuls original în arhitectură etc. Putem 
conchide că antroposofia este totodată o cale de cunoaştere 
obiectivă, o cale de autocunoaştere şi o cale de viaţă. Ea este 
prelungirea în Eul omului actual a activităţii lui Hristos, a 
Logosului care a acţionat de la începutul existenţei 
Universului. 


Mişcarea  antroposofică, care s-a separat din mişcarea 
teosofică, s-a dezvoltat independent, şi numai în mod eronat 
sau abuziv este asociată cu alte curente şi organizaţii actuale. 
Ea deschide perspective luminoase educaţiei pentru libertate, 
iubirii dintre oameni şi colaborării cu natura, iar spiritualitatea 
românească, constitutiv creştină şi cu o largă deschidere spre 
înţelegerea integrării omului în Cosmos, este o matrice gata 
pregătită pentru receptarea şi dezvoltarea acestor imperative 
ale mileniului III. 

biolog dr. PETRE PAPACOSTEA 


OBSERVAŢII PRELIMINARII LA PRIMA EDIŢIE 


Cine publică o carte ca aceasta trebuie să-şi poată imagina 
orice fel de critici care pot fi aduse în prezent expunerilor pe 
care le cuprinde. De exemplu, cineva ar putea citi prezentarea 
unui anumit aspect despre care el şi-a făcut unele idei conform 
cu rezultatele obţinute de ştiinţă şi ar putea ajunge la judecăţi 
ca aceasta: „Ne uimeşte că în vremea noastră se mai pot face 
astfel de afirmaţii. Cele mai simple noţiuni ale ştiinţelor 
naturale sunt răstălmăcite, ceea ce-ţi permite să tragi 
concluzia că este vorba de o ignorare de neînțeles chiar a unor 
cunoştinţe elementare. Autorul foloseşte noţiuni ca, de 
exemplu, «căldura» într-un mod cum nu ar putea-o face decât 
cineva pe lângă care întregul mod de a gândi modern în fizică 
a trecut fără a lăsa urme. Oricine cunoaşte chiar şi numai 
bazele elementare ale acestei ştiinţe, i-ar putea demonstra că 


ceea ce afirmă el nu merită nici măcar denumirea de 
diletantism, ci numai aceea de ignoranță absolută...". S-ar mai 
putea menţiona multe afirmaţii asemănătoare, izvorâte din 
astfel de critici posibile. Dar, potrivit celor spuse mai sus, ne- 
am putea gândi la o concluzie ca aceasta: „Cine a citit câteva 
pagini din această carte o va pune de-o parte zâmbind sau va fi 
indignat, potrivit temperamentului său, şi va spune: „Este 
totuşi straniu la ce excrescenţe poate da naştere în vremea 
actuală o direcţie de gândire întoarsă pe dos. Cel mai bine este 
să punem astfel de expuneri alături de alte curiozităţi pe care 
le întâlnim în prezent". - Ce-ar spune însă autorul acestei cărţi 
dacă s-ar întâlni cu o astfel de critică? Oare, nu trebuie el să-l 
considere pe critic un cititor incapabil de a judeca sau o 
persoană care nu are voinţa de a ajunge la o judecată plină de 
înţelegere? La aceasta trebuie să se răspundă: Nu, autorul nu 
face acest lucru întotdeauna în mod automat. El îşi poate 
imagina că persoana care-l critică este o personalitate 
deosebită, un om de ştiinţă merituos care-şi construieşte o 
judecată într-un mod foarte minuţios. Autorul este apt de a se 
transpune în gând în sufletul unei astfel de personalităţi şi să 
afle motivele care o conduc la o judecată ca aceasta. Pentru a 
face cunoscut ce spune cu adevărat autorul este necesar un 
lucru care lui însuşi i se pare, în general, nepotrivit, dar pe 
care cartea de faţă îl prilejuieşte în mod imperios, şi anume, să 
vorbească despre unele lucruri personale. În orice caz, el nu 
trebuie să expună, în acest sens, nimic care să nu aibă 
legătură cu hotărârea de a scrie această carte. Ce se spune în 
această carte nu ar avea nici un drept la existenţă, dacă ar 
avea numai un caracter personal. Ea trebuie să conţină 
descrieri la care poate ajunge orice om şi lucrurile trebuie 
spuse în aşa fel încât să nu se poată observa nici o nuanţă 
personală, în măsura în care este posibil. Aşadar, nu în acest 
sens ne referim la aspectul personal, ci acesta trebuie să se 
raporteze numai la ceea ce poate face inteligibil faptul că 
autorul, deşi găseşte înţelegere pentru critica menţionată mai 
sus, a putut totuşi să scrie această carte. În orice caz, există 
ceva care ar face să fie de prisos expunerea unor astfel de 
considerente personale: valorizarea în mod extensiv a tuturor 
detaliilor care arată că prezentarea acestei cărţi este, în 
realitate, totuşi în concordanţă cu toate progresele ştiinţei 
actuale. Pentru aceasta ar fi necesare însă multe volume ca 
introducere la cartea de faţă. Întrucât în momentul de faţă ele 
nu pot fi furnizate, autorului i se pare necesar să spună 
datorită căror împrejurări personale se crede îndreptăţit să 


considere posibilă o astfel de corespondenţă într-un mod 
satisfăcător. Cu siguranţă, el nu ar fi făcut public niciodată 
ceea ce se spune în această carte, de exemplu, despre 
fenomenele calorice, dacă nu ar fi putut mărturisi: Acum 
treizeci de ani am realizat un studiu asupra fizicii care s-a 
extins în diferitele domenii ale acestei ştiinţe. Cu privire la 
fenomenele calorice, în miezul studiului se aflau explicaţiile 
care aparţin aşa-numitei „teorii mecanice a căldurii”. „Teoria 
mecanică a căldurii" l-a interesat în mod deosebit. Dezvoltarea 
istorică a explicaţiilor corespunzătoare, legate pe atunci de 
nume ca Jul. Robert Meyer, Helmholtz, Joule, Clausius etc., 
era permanent în centrul studiilor sale. Prin aceasta, în timpul 
studiilor efectuate, el şi-a creat o bază şi posibilitatea de a 
putea urmări progresele realizate în domeniul învăţăturii fizice 
despre căldură şi de a nu întâlni piedici atunci când încearcă 
să pătrundă în tot ceea ce ştiinţa produce în acest dorneniu. 
Dacă autorul ar fi nevoit să spună că el nu poate face acest 
lucru, ar fi pentru el un motiv să lase nescrise şi nespuse 
lucrurile expuse în această carte. El şi-a stabilit ca principiu de 
bază să vorbească şi să scrie numai despre lucruri din 
domeniul ştiinţei referitor la care ar şti să spună, într-un mod 
satisfăcător după părerea sa, ceea ce ştiinţa cunoaşte în 
prezent. Prin aceasta el nu vrea să exprime o pretenţie 
generală adresată tuturor oamenilor. Oricine are dreptul să se 
simtă îmboldit a comunica şi a face publice lucrurile spre care 
îl îndrumă puterea sa de judecată, simţul său sănătos al 
adevărului şi sentimentul său, chiar dacă nu cunoaşte 
argumentele ştiinţei contemporane. Numai că autorul acestei 
cărţi ar dori să se ţină de cele spuse mai sus. De exemplu, el 
nu ar vrea să conceapă cele câteva fraze despre sistemul 
glandular sau despre sistemul nervos ale omului care se 
găsesc în această carte, dacă nu ar fi capabil să vorbească 
despre acestea aşa cum o face un savant naturalist 
contemporan din punctul de vedere al ştiinţei. Aşadar, în ciuda 
faptului că este posibilă părerea că cel care vorbeşte despre 
„căldură“ aşa cum o face în această lucrare nu ar şti nimic 
despre fundamentele iniţiale ale fizicii actuale, real este totuşi 
faptul că autorul acestei cărţi se consideră deplin îndreptăţit 
să cunoască cercetarea contemporană şi că ar renunţa să mai 
vorbească astfel, dacă aceasta i-ar fi străină. El ştie cât de 
uşor se poate confunda motivul pentru care se exprimă un 
astfel de principiu cu lipsa de modestie. Este totuşi necesar să 
se spună astfel de lucruri referitor la această carte pentru ca 
adevăratele motive ale autorului să nu fie confundate cu alte 


motive complet diferite. Iar o astfel de confuzie ar putea să fie 
încă mult mai gravă decât lipsa de modestie. 

Ar putea să fie posibilă şi o evaluare dintr-un punct de vedere 
filosofic. Ea ar putea lua următoarea formă: Cine citeşte 
această carte ca filosof se întreabă: „Oare autorul a rămas 
pasiv faţă de întreaga frământare a vremurilor noastre cu 
privire la teoria cunoaşterii? Nu a aflat niciodată nimic despre 
faptul că a trăit un Kant şi că, potrivit acestuia, din punct de 
vedere filosofic este pur şi simplu nepermis să discuţi astfel de 
lucruri?" - Repetăm, şi în această direcţie s-ar putea face 
progrese. Dar judecata ar putea conchide şi astfel: „Pentru 
filosof ceva atât de necritic, naiv şi amatorist ar fi de 
nesuportat, iar o analiză mai amănunţită ar fi o pierdere de 
timp". - Din acelaşi motiv ca cel enunțat mai sus, în ciuda 
tuturor înțelegerilor greşite care s-ar putea lega de aceasta, 
autorul ar vrea să prezinte şi aici ceva personal. Studiul său 
despre Kant a fost început pe când avea vârsta de şaisprezece 
ani; iar astăzi el crede cu adevărat că-i este permis să judece 
cu totul obiectiv tot ceea ce se afirmă în această carte din 
punctul de vedere kantian. El va fi avut şi din această 
perspectivă un motiv să nu scrie cartea, dacă nu ar fi ştiut ce 
poate determina un filosof să o considere naivă atunci când îi 
este aplicat criteriul contemporaneităţii. Se poate însă şti cu 
adevărat cum se pot depăşi aici, în sensul lui Kant, limitele 
unei cunoaşteri posibile; se poate şti cum ar considera 
Herbart: ca fiind „realism naiv" ceva ce nu a împins lucrurile 
până la „prelucrarea noţiunilor" etc . etc .; se poate chiar şti 
cum pragmatismul modern al lui James, al lui Schiller etc. ar fi 
considerat că a fost depăşită măsura a ceea ce sunt 
„reprezentările adevărate", pe care ni le „apropriem, pe care 
le valorificăm, le putem conferi forţă şi le putem verifica"*. Se 
pot cunoaşte toate aceste lucruri şi cu toate acestea, ba chiar 
din această cauză, să ne găsim îndreptăţiţi să facem afirmaţiile 
din această lucrare. Autorul acestei cărţi a analizat direcţii ale 
gândirii filosofice în scrierile sale Teoria cunoașterii în 
concepţia despre lume a lui Goethe, Adevăr şi ştiinţă, 
Filosofia libertăţii, Concepţia despre lume a lui Goethe, 
Concepții despre lume şi viaţă în secolul al XX-lea, 


Enigmele filososofiei** . 
* Se putea chiar să fi evaluat în mod serios şi să fi studiat şi filosofia lui „ca şi cum", 


bergsonismul şi „critica limbii". (Observaţie a lui Rudolf Steiner la cea de a IV-a 
ediţie, 1913.) 
Johann Friedrich Herbart,1776-1941, filosof şi pedagog. 
William James, 1842-1910, profesor la Universitatea Harvard. 


Ferdinand Canning Scott Schiller, 1864-1937, filosof englez. 


** Această lucrare este menţionată începând cu ediţia a VII-a, 1920. 

Ar mai putea fi citate încă multe feluri de critici. Ar putea să şi 
existe cineva care a citit una din lucrările de tinereţe ale 
autorului, de exemplu, Conceptii despre lume şi viaţă în 
secolul al XIX-lea sau poate mica sa broşură Haeckel şi 
adversarii săi. Acel cineva ar putea spune: Este de neînțeles 
cum unul şi acelaşi om poate scrie aceste lucrări şi totodată 
Teosofia, deja apărută, şi cartea prezentă. Cum se poate lua 
partea lui Haeckel şi apoi să se trântească tuturor în faţă ce 
rezultă ca „monism" sănătos din cercetările acestuia? S-ar 
putea înţelege că autorul Științei oculte porneşte un război cu 
foc şi sabie împotriva lui Haeckel; lucrul cel mai fantastic care 
poate fi gândit este că el l-a apărat pe Haeckel, ba chiar că i-a 
dedicat Concepţiile despre lume şi viaţă în secolul al XIX- 
lea. Dacă ar fi ştiut că acela care i-a dedicat lucrarea va scrie 
într-o zi această „Știință ocultă, cu dualismul ei mai mult decât 
greoi", Haeckel ar fi fost mulţumit „cu un refuz ce nu ar putea 
fi greşit înţeles". - Autorul acestei cărţi este de părere că poţi 
foarte bine să-l înţelegi pe Haeckel fără a trebui să crezi că 
este obligatoriu să consideri că tot ceea ce nu decurge din 
reprezentările şi premisele lui este absurditate: Dar el este de 
părere că nu ajungi la înţelegerea lui Haeckel dacă-l combati 
cu „foc şi sabie", ci dacă pătrunzi în ceea ce a dăruit ştiinţei. 
Cel mai puţin, crede autorul, au dreptate adversarii lui 
Haeckel, aceia împotriva cărora, de exemplu, el i-a luat 
apărarea marelui gânditor naturalist în scrierea sa Haeckel şi 
adversarii săi. Într-adevăr, dacă autorul acestei scrieri merge 
mult dincolo de premisele lui Haeckel şi aşază concepţia 
spiritualistă alături de cea pur naturalistă a sa, aceasta nu-l 
obligă să fie de aceeaşi părere cu adversarii celui din urmă. 
Cine îşi dă silinţa să privească problema în mod corect, va 
putea să observe consonanţa dintre scrierile actuale ale 
autorului şi scrierile sale mai vechi. 

Autorul înţelege chiar şi un critic care consideră în general 
expunerile acestei cărţi ca debordări ale unei fantezii devenită 
sălbatică sau ca jocuri de gânduri ale unor reverii. Totuşi, tot 
ce se poate spune în această privinţă este conţinut în însăşi 
cartea de faţă. Se arată aici în mod clar cum gândirea 
raţională poate deveni şi trebuie să devină o piatră de 
încercare a celor expuse. Numai cel care judecă raţional cele 
expuse, aşa cum se face, de exemplu, în cazul lucrurilor 
întâlnite în ştiinţele naturii, va putea decide asupra celor pe 


care le are de spus raţiunea aplicată în cazul unui astfel de 
examen. 

După ce am vorbit atât despre personalităţi care ar putea 
respinge această carte, putem spune un cuvânt şi despre cei 
care au prilejul să manifeste o atitudine de acceptare a ei. 
Pentru aceştia cel mai important este totuşi conţinut în primul 
capitol „Caracterul ştiinţei oculte". Să mai adăugăm aici câte 
ceva. Cu toate că lucrarea se ocupă de cercetări care nu sunt 
accesibile raţiunii legate de lumea sensibilă, nu se spune 
totuşi nimic ce nu ar fi inteligibil raţiunii eliberate de 
prejudecăţi şi simțului adevărului oricărei personalităţi care 
vrea să aplice aceste daruri ale omului. Autorul o spune fără 
înconjur: el doreşte mai mult decât cititorii care nu sunt 
dispuşi să accepte cele expuse cu încredere oarbă, ci care se 
străduiesc să verifice lucrurile comunicate cu ajutorul 
cunoaşterilor sufletului propriu şi a experienţei propriei sale 
vieţi* . El ar dori mai cu seamă cititori prudenți, care valorifică 
numai ceea ce poate fi justificat în mod logic. Autorul ştie că 
această carte a sa n-ar valora nimic dacă ar avea la bază 
numai credinţa oarbă; ea este valabilă numai dacă se poate 
justifica în faţa raţiunii lipsite de prejudecăţi. Credinţa oarbă 
poate confunda foarte uşor absurdul şi superstiţia cu adevărul. 
Vor fi poate şi unii care, mulţumindu-se cu simpla credinţă în 
„suprasensibil", vor găsi ca în această carte se atribuie un rol 
prea mare gândirii. Totuşi, în comunicările făcute aici nu este 
vorba numai de a se comunica ceva, ci ca prezentarea să fie 
făcută în aşa fel, încât să corespundă cerinţelor unei concepţii 
minuţioase, exigente în domeniul corespunzător al vieţii. Doar 
este domeniul în care, în viaţa adevărată, lucrurile cele mai 
elevate se pot întâlni atât de uşor cu şarlatania lipsită de 
scrupule, sau cunoaşterea cu superstiţia, din care cauză ele 


pot fi atât de simplu confundate. 
* Se fac referiri aici nu numai la verificarea prin metodele cercetării suprasensibile 
ce ţin de ştiinţa spiritului, ci înainte de toate cu ajutorul gândirii şi raţiunii umane 
libere de prejudecăţi şi care este cu totul posibilă. (Observațiile lui Rudolf Steiner la 
a IV-a ediţie 1913.) 


Cel ce este cunoscător al cercetării suprasensibile va observa, 
desigur, când va citi cartea, că s-a căutat menţinerea netă a 
limitelor care despart ceea ce poate şi trebuie să fie comunicat 
în prezent legat de cunoştinţele suprasensibile şi ceea ce va 
trebui să fie prezentat într-o perioadă mai îndepărtată sau cel 
puţin într-o altă formă. 
Rudolf Steiner 
decembrie 1909 


OBSERVAŢII PRELIMINARII LA EDIŢIA A IV-A 


Cine prezintă rezultate ale ştiinţei spiritului de natura celor 
cuprinse în această carte, trebuie să ia în calcul în primul rând 
că această categorie de cunoştinţe este considerată, în 
prezent, în cele mai largi cercuri, ca fiind imposibilă. Totuşi, în 
expunerile următoare se spun lucruri despre care în zilele 
noastre o gândire considerată exigentă susţine că „ele rămân 
de nelămurit pentru inteligenţa umană". Cel care cunoaşte 
însă motivele care determină unele personalităţi serioase să 
afirme asemenea imposibilităţi va dori să repete încercarea de 
a arăta pe ce înţelegeri eronate se bazează credinţa conform 
căreia cunoaşterii urnane îi este refuzată pătrunderea în 
lumile suprasensibile. j 

În acest sens putem menționa două aspecte. În primul rând, în 
timp, la o reflectare mai profundă, nici un suflet omenesc nu s- 
ar putea închide în faţa faptului că întrebările cele mai 
importante referitoare la sensul şi semnificatia vieţii ar trebui 
să rămână fără răspuns, dacă nu ar exista o cale de acces la 
lumile suprasensibile. Teoretic te-ai putea înşela cu privire la 
acest lucru; dar adâncurile sufletului nu însoțesc această 
autoînselare. Cine nu vrea să asculte aceste adâncuri 
sufleteşti, va respinge în mod natural expunerile care privesc 
lumile suprasensibile. Cu toate acestea există oameni, nu 
puţini la număr, cărora le este imposibil să rămână surzi în 
faţa cerințelor acestor adâncuri. Ei trebuie mereu să bată la 
porţile care, după părerea celorlalţi, închid calea spre ceea ce 
este „de necuprins". 

În al doilea rând, expunerile „gândirii severe" nu sunt 
nicidecum de minimalizat. Cel ce se ocupă de acestea va simţi 
întru totul seriozitatea lor acolo unde ele sunt de luat în serios. 
Autorul acestei cărţi nu ar dori să fie privit ca un om care, cu 
inimă uşoară, trece peste imensa muncă a gândirii cheltuite 
pentru determinarea limitelor intelectului uman. Această 
lucrare a gândirii nu poate fi anulată de unele moduri de 
vorbire despre „înţelepciunea de şcoală" sau ceva asemănător. 
Aşa cum apare în multe cazuri, ea îşi are izvorul în adevărata 
luptă pentru cunoaştere şi în adevărata perspicacitate. Ba 
trebuie să-i acordărn mult mai mult: au fost stabilite cauze 
pentru care o astfel de cunoaştere, considerată în prezent ca 


fiind ştiinţifică, nu poate pătrunde în lumile suprasensibile, şi 
aceste cauze sunt, într-un anumit sens, incontestabile. 

Întrucât autorul acestei cărţi admite fără discuţii acest fapt, 
unora li se poate părea cu totul straniu că el se încumetă 
totuşi să facă expuneri privind lumile suprasensibile. Pare să 
fie aproape imposibil ca cineva care recunoaşte valabilitatea 
motivelor pentru care lumile  suprasensibile sunt 
incognoscibile într-un anume sens să vorbească totuşi despre 
aceste lumi. 

Şi totuşi poţi să te comporţi astfel, înțelegând în acelaşi timp 
că acest comportament pare contradictoriu. Nu oricine se 
angajează în experienţele pe care le faci atunci când te apropii 
cu raţiunea umană de domeniul suprasensibil. Rezultă că 
dovezile acestei raţiuni pot fi incontestabile; şi că în ciuda 
caracterului lor incontestabil ele nu trebuie să fie în mod 
necesar decisive pentru adevăr. În locul tuturor discuţiilor 
teoretice, încercăm să oferim aici o înţelegere prin intermediul 
unei comparații. Admitem fără rezerve că nu se dovedeşte 
nimic prin comparații; totuşi aceasta nu împiedică ca adeseori 
ele să facă inteligibil ceea ce vrem să exprimăm. 

Cunoaşterea umană, aşa cum lucrează în viaţa de zi cu zi şi în 
ştiinţa obişnuită, este, în adevăr, alcătuită în aşa fel încât nu 
poate pătrunde în lumile suprasensibile. Acest lucru se poate 
dovedi în mod indiscutabil; numai că această dovadă poate să 
nu aibă pentru un anumit aspect al vieţii sufleteşti altă valoare 
decât încercarea cuiva de a arăta că ochiul natural al omului, 
cu puterea sa de a vedea, nu poate pătrunde până la celulele 
cele mai mici ale unei fiinţe sau până la alcătuirea corpurilor 
cereşti îndepărtate. Pe cât de adevărată este afirmaţia că 
puterea obişnuită a vederii nu pătrunde până la celule, tot atât 
de adevărată şi demonstrabilă este şi cea care spune că o 
cunoaştere obişnuită nu poate pătrunde în lumile 
suprasensibile. Şi totuşi dovada că puterea vederii obişnuite 
trebuie să se oprească în faţa celulelor nu hotărăşte nimic în 
cee ce priveşte cercetarea acestora. De ce dovada neputinței 
capacităţii cunoaşterii obişnuite faţă de lumile suprasensibile 
ar decide ceva împotriva cercetării acestor lumi? 

Putem resimţi impresia pe care ar putea-o avea unii în faţa 
acestei cornparaţii. Chiar am putea simţi, împreună cu ei, 
când există o îndoială cu privire la seriozitatea lucrării 
amintite a gândirii când întâmpină această acţiune cu o astfel 
de comparaţie. Şi totuşi cel care scrie aceasta nu este doar 
pătruns de această seriozitate, ci este de părere că o 
asemenea lucrare a gândurilor se numără printre cele mai 


nobile împliniri ale omului. A dovedi că acuitatea vizuală a 
omului ar putea ajunge fără ajutorul unei unelte tehnice la 
celule ar fi, în orice caz, un început inutil; a conştientiza 
natura gândirii printr-o gândire exigentă necesită o lucrare 
spirituală. Este cu totul de înţeles că cel care se dăruieste unei 
astfel de lucrări nu observă că adevărul îl poate infirma. Oricât 
ar putea fi de puţin la locul ei aici discutarea unor „contestări" 
ale primelor ediţii de către personalităţi cărora le scapă orice 
înţelegere pentru ceea ce s-a urmărit sau care-şi dirijează 
atacurile false asupra persoanei autorului, trebuie subliniat că 
nu poate bănui o minimalizare a lucrării gândirii ştiinţifice 
decât cel care vrea să se închidă faţă de ţinta spiritual-morală 
a expunerilor. 

Cunoaşterea omului poate fi întărită aşa cum poate fi întărită 
acuitatea vederii. Nurnai că mijloacele pentru întărirea 
cunoaşterii sunt exclusiv de natură spirituală; sunt înfăptuiri 
interioare, pur sufleteşti. Ele constau în activitățile descrise în 
această carte ca meditaţie, concentrare (conternplaţie). Viaţa 
sufletească obişnuită este legată de uneltele trupului; viaţa 
sufletească fortificată se eliberează de acestea. Există, în 
prezent, direcţii de gândire pentru care o astfel de afirmaţie 
trebuie să pară cu totul lipsită de sens, pentru care ea nu se 
poate datora decât autoînşelării. Astfel de direcţii de gândire 
vor găsi că este foarte uşor să se dovedească, din punctul lor 
de vedere, că orice viaţă sufletească este legată de sistemul 
nervos. Cel ce se menţine pe poziţia de pe care a fost scrisă 
această carte, înţelege întru totul astfel de dovezi. El înţelege 
oamenii care spun că numai superficialitatea poate susţine că 
ai putea avea o viaţă sufletească independentă de trup, care 
sunt deplin convinşi că pentru astfel de trăiri sufleteşti există o 
legătură cu viaţa nervilor, pe care însă „diletantismul ştiinţei 
spiritului" n-o întrevede. 

Celor scrise în această carte i se opun cu atâta dârzenie unele 
rutine de gândire - uşor de înţeles - încât cu mulţi oameni o 
înţelegere este în prezent încă fără nici o perspectivă. Ar fi de 
dorit, cel puţin, să se renunţe la obiceiul de a taxa drept erezie 
sau invenţie orice curent de gândire diferit de cel la care au 
aderat defăimătorii. Pe de altă parte, în prezent, există deja un 
număr destul de mare de oameni care manifestă înţelegere 
pentru modul de cercetare suprasensibil aşa cum este 
prezentat şi în această carte: Oameni care recunosc că sensul 
vieţii nu se dezvăluie în vorbirea la modul general despre 
suflet, sine etc., ci numai prin pătrunderea adevărată în 
rezultatele cercetării suprasensibile. Cu satisfacţie plină de 


bucurie şi nu din lipsă de modestie, autorul acestei cărţi a 
recunoscut necesitatea acestei a patra ediţii după un interval 
de timp relativ scurt. 

Autorul nu se poate mândri nici cu această nouă ediţie, 
întrucât simte foarte clar cât de puţin corespunde ea la ceea 
ce ar trebui să fie, de fapt, ca „Schiţă a unei concepţii 
suprasensibile despre lume". Aceasta în ciuda faptului că totul 
a fost prelucrat, că s-au urmărit noi clarificări. Totuşi în 
numeroase pasaje autorului i-a devenit clar cât de grosiere se 
dovedesc a fi mijloacele prezentării accesibile faţă de ceea ce 
ne arată cercetarea suprasensibilă. Astfel, abia s-a putut 
prezenta ceva mai mult decât o cale pentru a ajunge la 
reprezentările care sunt date în carte pentru evoluţia 
saturniană, solară, lunară. Un punct de vedere important a 
fost tratat din nou în această ediţie, pe scurt, şi în acest 
domeniu. Trăirile acestor lucruri sunt atât de diferite de toate 
trăirile din domeniul sensibil, încât prezentarea este o 
strădanie continuă de a găsi expresia care să pară măcar într- 
o oarecare măsură suficient de clară. Cine vrea să pătrundă în 
încercarea de descriere făcută aici, va observa poate că unele 
lucruri imposibil de spus prin cuvinte seci sunt indicate prin 
felul de a le prezenta. Acest mod de descriere este diferit când 
este vorba de evoluţia saturniană, de evoluţia solară sau a de 
cea lunară. 

Multe completări şi extinderi care au părut importante 
autorului au fost introduse în noua ediţie, în partea a doua a 
cărţii, care tratează despre „cunoaşterea lumilor superioare". 
A existat strădania de a prezenta în mod sugestiv natura 
fenomenelor sufleteşti interioare, prin care cunoaşterea se 
eliberează de limitele pe care le are în cadrul lumii simţurilor 
şi devine adecvată pentru trăirea lumii suprasensibile. S-a 
încercat să se arate că această trăire, deşi se obţine cu 
mijloace şi pe căi total interioare, nu are totuşi o semnificaţie 
pur şi simplu subiectivă pentru fiecare om. Trebuia să reiasă 
din prezentarea făcută că în cadrul sufletului, a cărui unicitate 
şi al cărui specific sunt eliminate, se atinge o trăire pe care o 
are omul, ceea ce determină în mod corect ieşirea prin 
evoluţie din trăirile sale subiective. Abia când „cunoaşterea 
lumilor suprasensibile" este gândită ca având acest caracter 
ea poate fi deosebită de toate trăirile subiective cum sunt cele 
ale misticilor. Despre o astfel de mistică se poate spune că 
este mai mult sau mai puţin o problemă subiectivă, proprie 
misticului. Formarea sufletească în cadrul ştiinţei spiritului, 
aşa cum este înţeleasă aici, năzuieşte însă la obţinerea de 


trăiri obiective, al căror adevăr este recunoscut a fi în 
întregime interior, dar care tocmai din această cauză au o 
valoare generală evidentă. Şi aici există un punct în care 
împăcarea cu unele rutine ale gândirii timpului nostru este 
aproape de nerealizat. 
În încheiere, autorul acestei cărţi ar dori să facă observaţia că 
cele spuse aici trebuie luate de cei binevoitori drept ceea ce 
sunt ele prin conţinutul lor propriu. Domneşte, în prezent, 
adeseori strădania de a se da diferitelor direcţii spirituale 
nume diferite preluate din vechime. Unora, abia prin aceasta li 
se par valoroase. Se poate însă pune întrebarea: Ce ar câştiga 
expunerile acestei cărţi prin faptul că ar fi denumite 
„rosacruciene" sau în alt fel? Important este că aici se 
încearcă să se obţină o privire de ansamblu asupra lumilor 
spirituale cu mijloacele care sunt posibile şi adecvate 
perioadei evolutive actuale a sufletului şi ca, din acest punct 
de vedere, să poată fi contemplate enigmele destinului şi 
existenţei umane dincolo de graniţele naşterii şi ale morţii. Nu 
trebuie să fie o strădanie de a găsi un nume sau altul, ci o 
strădanie de a ajunge la adevăr. 
Mai trebuie spus şi că s-au folosit, cu intenţii ostile, denumiri 
pentru concepţia despre lume prezentată în carte. Făcând 
abstracţie de faptul că aceste denumiri cu care s-a urmărit 
lovirea şi discreditarea autorului sunt absurde şi obiectiv 
neadevărate, ele se caracterizează în nimicnicia lor prin aceea 
că discreditează o strădanie de a ajunge la adevăr total 
independentă, prin aceea că cei care fac aceasta nu judecă 
prin ei înşişi, ci vor să atribuie altora ca judecată o dependenţă 
inventată de ei sau preluată nemotivat de la diferite orientări 
şi transmisă mai departe. Oricât de necesare ar fi aceste 
cuvinte cu privire la atacurile împotriva autorului, acestuia îi 
repugnă să discute mai în detaliu acest aspect, în acest loc. 
Rudolf Steiner 
iunie 1913 


INTRODUCERE LA EDIȚIILE A VII-A—A XV-A 


Pentru această nouă ediţie a Științei oculte am refăcut 
aproape în întregime prima parte: „Caracterul ştiinţei oculte". 
Cred că astfel vor fi mai puţine prilejuri de înţelegeri greşite 
decât am constatat că au luat naştere la redactarea anterioară 
a acestei părţi. Am putut auzi din multe părţi că alte ştiinţe 
demonstrează; ceea ce se pretinde aici ştiinţă spune pur şi 


simplu: ştiinţa spiritului stabileşte cutare sau cutare fapt. O 
asemenea prejudecată se instalează în mod natural, deoarece 
dovedirea lucrurilor ce aparţin cunoaşterii suprasensibile nu 
se poate impune prin prezentare, ca în cazul expunerii unor 
structurări ale adevărului care cade sub simţuri. Prin 
prelucrarea primei părţi a acestei cărţi am vrut să fac mai clar 
faptul că avem de-a face numai cu o prejudecată, ceea ce 
părea să nu-mi fi reuşit prea bine în ediţiile anterioare. În 
celelalte părţi ale cărţii am căutat să dau un contur mai precis 
celor expuse, prin completări ale conţinutului. În cursul 
întregii cărţi m-am străduit să modific în numeroase locuri 
modul de prezentare a conţinutului aşa cum mi s-a părut 
necesar prin trăirea repetată a celor prezentate. 
Rudolf Steiner 
Berlin, mai 1920 


INTRODUCERE LA EDIȚIILE A XVI-A—A XX-A 


Acum, după ce au trecut cincisprezece ani de la prima apariţie 
a acestei cărţi, îmi este îngăduit să spun în mod oficial câte 
ceva despre dispoziţia sufletească din care ea a luat naştere. 
Iniţial, planul meu a fost să adaug conţinutul său principal ca 
ultim capitol al cărţii mele apărute cu mult înainte, Teosofia 
[1]. Acest lucru nu a mers. Acest capitol nu s-a conturat atunci 
când am încheiat Teosofia, în acelaşi mod ca restul cărţii. În 
imaginaţiunile mele aveam în faţa ochilor sufleteşti fiinţa 
spirituală a omului individual şi o puteam expune, dar țesătura 
legăturilor cosmice nu-mi era atunci la fel de clară aşa cum am 
putut-o expune în Ştiinţa ocultă. Aspectele izolate existau, nu 
însă ca tablou general. 

Din această cauză am hotărât să apară mai întâi Teosofia, 
având drept conţinut esenţa vieţii omului individual, iar Ştiinţa 
ocultă să o elaborez ulterior în toată liniştea. 

Potrivit dispoziţiei mele sufleteşti, conţinutul acestei cărţi 
trebuia redat în gânduri care sunt, pentru descrierea 
spiritului, formaţiuni ce continuă gândurile folosite în ştiinţele 
naturii. Se va constata din „Observațiile preliminarii la prima 
ediţie" retipărite în acest volum, cât de răspunzător mă 
simţeam faţă de ştiinţele naturii pentru tot ce am scris atunci 
despre ştiinţa spiritului. 

Nu poţi însă să ajungi numai cu astfel de gânduri la 
prezentarea celor ce se revelează vederii spirituale ca lume a 


spiritului. Căci această revelaţie nu încape exclusiv într-un 
conţinut de gânduri. Cine a aflat, trăind, esenţa unor astfel de 
revelații, acela ştie că gândurile stării de conştienţă obişnuită 
sunt adecvate numai pentru exprimarea celor percepute 
senzorial, nu însă şi pentru cele văzute spiritual. 

Conţinutul celor văzute spiritual nu poate fi reprodus decât în 
imagini (imaginaţiuni), prin care vorbesc inspiraţiile provenind 
din trăirea intuitivă a entității spirituale. (Cele privitoare la 
esenţa imaginaţiunii, inspiraţiei şi intuiţiei se găsesc în Știința 
ocultă şi în cartea mea Cum obţinem cunoştinţe despre 
lumile superioare? i2; tradusă în româneşte cu titlul 
Treptele iniţierii - n. tr.) 

Dar prezentatorul imaginaţiunilor din lumea spirituală nu 
poate să înfăţişeze, în prezent, pur şi simplu aceste 
imaginaţiuni. El a înfăţişat ceva ce este un alt conţinut al 
conştienţei, cu totul diferit, alături de conţinutul cunoaşterii 
epocii noastre şi fără nici o legătură cu aceasta. El trebuie să 
umple conştienţa contemporană cu ceea ce o altă stare de 
conştienţă poate recunoaşte privind în lumea spiritului. 
Atunci, prezentarea pe care o face va avea drept conţinut 
această lume a spiritului; dar acest conţinut apare sub forma 
de gânduri în care el se revarsă. Prin aceasta, el devine deplin 
inteligibil conştienţei obişnuite care gândeşte în sensul 
prezentului, dar care nu priveşte încă în lumea spiritului. 
Această claritate nu este îndepărtată decât dacă îţi pui singur 
piedici, dacă îţi însuşeşti prejudecățile unei concepţii greşite 
despre natură privind „limitele cunoaşterii". 

În cunoaşterea spiritului totul este cufundat în trăire 
sufletească. Nu numai însăşi privirea spirituală, ci şi 
înţelegerea care aduce conştienţă obişnuită lipsită de 
clarvedere în întâmpinarea rezultatelor clarvăzătorului. 
Despre această intimitate, cine vorbeşte în mod diletant 
despre faptul că acela care crede că înţelege şi-ar sugera 
singur înţelegerea nu are nici cea mai mică idee. 

Realitatea este însă că ceea ce în cadrul înţelegerii lumii fizice 
se trăieşte ca adevăr sau ca eroare numai în concepte devine 
trăire în faţa lumii spirituale. 

Celui care, în judecata lui, lasă să se infiltreze ca o simţire 
discretă afirmaţia că cele văzute în mod spiritual nu pot fi 
sesizate de conştienţa lipsită de clarvedere - din cauza 
limitelor acesteia - această judecată simţitoare i se prezintă ca 
un nor întunecos aşezat în faţa înţelegerii; şi el, în adevăr, nu 
poate înţelege. 


Dar conştienţei lipsită de clarvedere şi totodată şi de 
prejudecăţi cele văzute de clarvăzător îi sunt perfect 
inteligibile când acesta le îmbracă în forma gândurilor. Sunt 
inteligibile aşa cum celui care nu este pictor îi este inteligibilă 
imaginea terminată, realizată de pictor. Şi, de fapt, înţelegerea 
lumii spiritului nu are caracterul artistic-afectiv al unei opere 
de artă, ci se află în faţa unui produs întru totul gândit, ca şi în 
cunoaşterea naturii. 

Pentru a face însă cu adevărat posibilă o astfel de înţelegere, 
prezentatorul celor văzute în mod spiritual trebuie să aducă 
cele vizionate până la o modelare în forma gândurilor, fără ca 
în această formă să-şi piardă caracterul imaginativ. 

Toate aceste lucruri au stat în faţa sufletului meu când am 
elaborat Știința ocultă. 

Apoi, în 1909 am simţit că aş putea, cu aceste premise, să 
realizez o carte pentru că: în primul rând adusesem conţinutul 
vederii mele spirituale la un anumit nivel, turnat în formă de 
gânduri; în al doilea rând, într-o formă care poate fi înţeleasă 
de orice om care gândeşte fără a-şi pune singur piedici în 
calea înţelegerii. 

Aceasta o spun azi, afirmând în acelaşi timp că atunci, în 1909, 
publicarea cărţii îmi apărea ca o îndrăzneală, pentru că ştiam 
că lipsa de prejudecăţi cerută nu o pot realiza tocmai cei care 
se ocupă de ştiinţele naturii şi, de asemenea, de numeroasele 
personalităţi care depind în judecăţile lor de primii. 

Dar în faţa sufletului meu se afla faptul că, într-un timp în care 
conştienţa umanităţii se îndepărtase cel mai mult de lumea 
spiritului, comunicările din această lume a spiritului 
corespund unei necesităţi dintre cele mai presante. 

Contez pe faptul că există şi oameni care resimt mai mult sau 
mai puţin îndepărtarea de orice spiritualitate ca fiind la fel de 
grea ca o piedică pusă vieţii, din care cauză caută cu dor 
interior comunicările din lumea spiritului. 

Anii care au urmat au confirmat din plin acest lucru. Teosofia 
şi Știința ocultă au găsit o răspândire largă, aceste cărţi 
presupunând existenţa la cititori a bunăvoinţei pentru a 
pătrunde într-o stilizare dificilă. 

Am urmărit în mod deplin conştient să nu ofer o prezentare de 
„popularizare", ci una care face necesar să se pătrundă în 
conţinutul ei cu un efort corect de gândire. Prin aceasta am 
impregnat cărţilor mele un astfel de caracter încât însăşi 
lectura lor să constituie începutul pregătirii iniţierii. Căci 
efortul de gândire calm, prevăzător, la care obligă această 


lectură, întăreşte forţele sufletului, făcându-le apte să se 
apropie de lumea spirituală. 

Faptul că am dat cărţii titlul Știința ocultă a determinat 
imediat apariţia unor înţelegeri eronate. S-a spus că ceea ce 
vrea să fie „ştiinţă" nu poate fi „ocult". Ce puţin chibzuit este 
un astfel de reproş. Ca şi cum cineva care dă publicităţii un 
lucru ar vrea să facă ceva „secret". Intreaga carte arată că 
nimic nu este desemnat a fi „secret", ci trebuie să fie adus la o 
formă inteligibilă ca orice „ştiinţă". Când se foloseşte expresia 
„Ştiinţa naturii" nu se spune că este vorba despre a şti despre 
„natură"? Ştiinţa ocultă este ştiinţa despre ceea ce se 
desfăşoară în mod „tainic", în măsura în care nu este perceput 
în natură, ci acolo unde se orientează sufletul când îşi 
îndreaptă atenţia în direcţia spiritului. 

„Ştiinţa ocultă" este opusul „ştiinţei naturii”. 

Viziunilor mele clarvăzătoare în lumea spirituală li s-a obiectat 
întotdeauna că ar fi reproduceri modificate ale reprezentărilor 
oamenilor privind lumea spiritului care au apărut în cursul 
timpului. S-a spus că aş fi citit câte ceva ce am preluat în 
subconştient şi apoi l-am prezentat ca şi cum şi-ar avea 
obârşia în propria-mi clarvedere. Eu mi-aş fi obţinut 
concepţiile din învățături gnostice, din literatura înţelepciunii 
orientale etc. 

Prin asemenea afirmaţii, gândirea care le-a exprimat a rămas 
cu totul la suprafaţa lucrurilor. 

Cunoştinţele mele privitoare la spiritualitate sunt deplin 
conştient de aceasta, sunt rezultatul clarvederii proprii. Toate 
detaliile, ca şi marile vederi de ansasnblu, le-am verificat cu 
severitate pentru a stabili dacă fiecare pas nou realizat pe 
calea înaintării în clarviziune îl fac în aşa fel încât să însoțesc 
aceşti paşi cu o conştienţă circumspectă. Aşa cum înaintează 
matematicianul de la un gând la altul fără ca inconştientul, 
autosugestia etc. să joace un rol, aşa, îmi spuneam, trebuie şi 
vederea spirituală să păşească de la o imaginaţiune obiectivă 
la altă imaginaţiune obiectivă, fără ca în suflet să existe 
altceva decât conţinutul spiritual al conştienţei prudente, 
clare. 

A şti despre o imaginaţiune că ea nu este numai o imagine 
subiectivă, ci o reproducere a unui conţinut obiectiv al 
spiritului este un lucru ce se obţine prin trăire interioară 
sănătoasă. Se ajunge la aceasta pe cale spiritual-sufletească, 
după cum, în domeniul percepţiei senzoriale în cazul unui 
organism sănătos, se pot face deosebiri corecte între 
percepțiile obiective. 


Astfel aveam în faţa mea rezultatele proprii. Mai întâi, ele erau 
„viziuni" care trăiau fără nume. 
Dacă ar fi trebuit să le comunic altora, aceasta impunea 
desemnări prin cuvinte. Atunci am căutat astfel de desemnări 
ale spiritului în expunerile mai vechi, pentru a putea exprima 
ceea ce era lipsit de cuvinte prin cuvinte. Am utilizat în mod 
liber aceste desemnări, încât abia dacă una din ele coincidea 
cu sensul pe care-l avea acolo unde o găsisem. 
Eu căutam însă posibilitatea de a mă exprima întotdeauna abia 
după ce conţinutul din vederea proprie mi se desluşise. 
Ştiam să elimin lucruri citite anterior în cazul clarvederii 
cercetătoare proprii prin starea de conştienţă descrisă mai 
înainte. S-au găsit în expresiile mele ecouri ale unor 
reprezentări mai vechi. Fără a pătrunde în conţinut, se insista 
asupra unor astfel de expresii. Dacă eu vorbeam de „flori de 
lotus" în corpul astral al omului, aceasta era o dovadă că 
redam învățături indiene în care se găseşte aceasă expresie. 
Dacă vorbeam despre „corpul astral", aceasta era rezultatul 
lecturii unor scrieri din Evul Mediu. Dacă foloseam expresiile: 
Angeloi, Arhangeloi etc ., atunci reproduceam pur şi simplu 
reprezentări ale gnosei creştine. 
Permanent eram întâmpinat cu o gândire ce se mişcă numai la 
suprafaţa lucrurilor. 
Şi la aceste fapte am vrut să mă refer, acum, cu prilejul 
reeditării Științei oculte. Cartea cuprinde contururile 
antroposofiei ca un întreg. Din această cauză ea este atinsă, în 
mod preferențial, de înțelegerile eronate cărora le este 
expusă. 
Din timpul în care în sufletul meu imaginaţiunile reproduse în 
carte au confluat într-un tablou general, eu am continuat să 
dezvolt în mod neîntrerupt vederea cercetătoare în 
problematica omului, în devenirea istorică a umanităţii, în 
Cosmos etc.; am ajuns în fiecare domeniu la rezultate noi. Dar 
ceea ce am redat acum cincisprezece ani în Știința ocultă, ca 
schiţă, nu s-a schimbat în nici o privinţă pentru mine. Tot ceea 
ce am putut spune de atunci încoace apare, când este inserat 
în această carte, la locul potrivit, ca o dezvoltare a schitei de 
atunci. 
Rudolf Steiner 
Goetheanum, 10 ianuarie 1925 


NOTE 


1. Teosofia. Introducere în cunoaşterea suprasensibilă a lumii 1884-1901; nr. bibl. 9, 
Opere complete, Dornach, 1973. 

2. Cum obţinem cunoştinţe despre lumile superioare? (1904); nr. bibl. 10, Opere 
complete, Dornach, 1975. 


CARACTERUL ŞTIINŢEI OCULTE 


Pentru conținutul acestei cărți este folosită o expresie veche: 
„Ştiinţa ocultă". Această expresie poate fi prilejul pentru a 
trezi în diferiți oameni ai prezentului sentimentele cele mai 
contrastante. Pentru mulți ea are ceva respingător; provoacă 
ironie, zâmbet de milă, poate dispreț. Ei îşi imagineză că un 
mod de reprezentare care are această denumire nu s-ar putea 
baza decât pe reverie inutilă, pe himere, că dincolo de această 
„pretinsă" ştiinţă nu s-ar putea ascunde decât impulsul de a 
reînnoi tot felul de superstiții pe care cu drept cuvânt le evită 
oricine a făcut cunoştinţă cu „adevăratul spirit ştiinţific" şi cu 
„strădania adevărată pentru cunoaştere". Asupra unora 
expresia acționează ca şi cum ceea ce cred ei că înseamnă ea 
ar trebui să aducă ceva ce nu poate fi obținut pe nici o altă 
cale şi spre care, în funcție de predispoziția lor, îi atrage un 
dor de cunoaştere interior sau o curiozitate sufletească 
rafinată. Intre aceste păreri net opuse există toate treptele 
intermediare posibile ale respingerii sau acceptării 
condiţionate a ceea ce-şi închipuie fiecare atunci când aude 
expresia „ştiinţa ocultă". Nu se poate contesta că pentru unii 
această expresie sună ca o vrajă pentru că pare să satisfacă 
propria lor căutare funestă referitoare la o cale naturală spre 
cunoaşterea unui „necunoscut" tainic, ba chiar tulbure. Căci 
numeroşi oameni vor să-şi satisfacă cele mai profunde doruri 
ale sufletului lor nu prin ceea ce poate fi recunoscut cu 
claritate. Convingerea lor se îndreaptă spre aceea că în afară 
de ceea ce s-ar putea cunoaşte în lume ar trebui să mai existe 
ceva care se sustrage cunoaşterii. Cu un straniu spirit de 
contradicţie, pe care-l ignoră, ei resping, pentru dorurile de 
cunoaştere cele mai profunde, tot ce „este cunoscut" şi vor să 
valorifice ceva despre care nu s-ar putea spune că ar fi 
cunoscut prin cercetarea potrivită lumii naturale. Cine 
vorbeşte de „ştiinţa ocultă" va face bine să aibă în atenţie căi 
se opun înţelegeri greşite care vin din partea unor apărători ai 
unei ştiinţe de acest fel; de la apărători care nu aspiră, de fapt, 
la cunoaştere, ci la opusul acesteia. 

Aceste expuneri se adresează unor cititori care nu-şi pierd 
imparţialitatea datorită faptului că o expresie face să apară în 


diferite împrejurări prejudecăţi. Despre o ştiinţă care într-un 
sens oarecare trebuie socotită ca fiind „ocultă" (secretă) şi 
care ar trebui să fie accesibilă numai printr-un dar special al 
destinului nu va fi vorba aici. Vom fi drepţi faţă de utilizarea 
expresiei urmărită aici, dacă ne vom gândi la ceea ce are 
Goethe în vedere când vorbeşte de „taine evidente" existente 
în fenomenele din natură [11. Ceea ce rămâne „tainic" în aceste 
fenomene, neevident atunci când ele sunt percepute numai 
prin simţuri şi cu raţiunea legată de simţuri, este privit drept 
conţinut al unui fel de cunoştere suprasensibilă*. Pentru cel 
care valorifică drept „ştiinţă" numai ceea ce i se revelează prin 
simţuri şi raţiunii pusă în slujba acestora, este de la sine 
înţeles că ceea ce se înţelege aici prin „ştiinţa ocultă" nu poate 
fi ştiinţă. Un astfel de om, dacă ar vrea să se înteleagă pe el 
însusi, ar trebui să recunoască faptul că el nu respinge o 
„Ştiinţă ocultă" datorită unei aprofundări motivate a acesteia, 
ci dintr-un sentiment pur personal. Pentru a recunoaşte 
aceasta este necesar numai să reflectezi la felul în care ia 
naştere o ştiinţă şi ce importanţă are ea în viaţa umană. 
Naşterea unei ştiinţe nu o recunoşti datorită obiectului pe 
care-l are, ci după felul de activitate a sufletului uman care 
apare în strădania ştiinţifică. Ceea ce trebuie urmărit este 
comportametul sufletului în timp ce îşi elaborează ştiinţa. 
Dacă îţi însuşeşti obiceiul de a pune în funcţiune acest fel de 
activitate numai când se iau în considerare revelaţiile 
simţurilor, atunci ajungi uşor la părerea că această revelaţie 
senzorială ar fi esenţialul. În acest caz nu îţi îndrepţi privirea 
asupra faptului că un anume comportament al sufletului uman 
a fost utilizat numai pentru revelaţia senzorială. Dar se poate 
trece peste această autolimitare arbitrară şi, făcând abstracţie 
de cazul special al utilizării, să prinzi în colimator activitatea 
ştiinţifică. Acest lucru îl avem în vedere când vorbim aici 
despre cunoaşterea conţinuturilor nesenzoriale ale lumii ca 
despre o cunoaştere „ştiinţifică". Asupra acestor conţinuturi 
ale lumii vrea să acţioneze modul de reprezentare umană în 
acelaşi fel în care acţionează în celălalt caz asupra 
conţinuturilor ştiinţific-naturaliste ale lumii. Ştiinţa ocultă vrea 
să se elibereze de modul şi de mentalitatea de cercetare 
ştiinţific-naturalistă care se menţine, în domeniul ei, în limitele 
contextului şi desfăşurării faptelor senzoriale, de această 
aplicare specială, dar ea vrea să se menţină în modul ei 
specific de gândire. Ea vrea să vorbească despre nesenzorial 
în acelasi mod în care ştiinţa naturii vorbeşte despre lucrurile 
sensibile. În timp ce ştiinţa naturii rămâne fixată cu acest mod 


de cercetare şi gândire în domeniul senzorial, ştiinţa ocultă 
vrea să privească activitatea sufletească desfăşurată în 
legătură cu natura ca pe un fel de autoeducare a sufletului şi 
să aplice ceea ce şi-a însuşit prin această autoeducare la 
domeniul nesenzorial. Ea vrea să procedeze în aşa fel încât să 
nu vorbască de fapt despre fenomenele sensibile ca atare, ci 
despre conținuturile  nesenzoriale ale lumii aşa cum 
cercetătorul naturii vorbeşte despre cele ce cad sub simţuri. 
Ea păstrează dispoziția sufletească a comportamentului 
naturalist-ştiinţific în cadrul acestui procedeu, adică tocmai 
ceea ce face din cunoaşterea naturii o ştiinţă. Din această 
cauză ea îşi poate îngădui să se numească ştiinţă. 
* Admitem că expresia „ştiinţă ocultă" - aşa cum a fost utilizată de autorul acestei 
cărţi şi în ediţiile anterioare - a fost respinsă tocmai pentru motivul că o ştiinţă nu 
ar putea avea pentru nimeni ceva „ocult“, „tainic". Dacă lucrurile ar fi astfel 
înţelese, ar fi corect. Numai că nu acesta este cazul. Pe cât de puţin ştiinţa naturii 
ar putea fi numită o ştiinţă naturală în sensul că ea este proprie oricui „de la 
natură", tot atât de puţin înţelege autorul prin expresia „ştiinţa ocultă" o ştiinţă 
„ocultă", ci o ştiinţă care se referă la fenomene ale lumii care sunt neevidente 
pentru modul de cunoaştere obişnuit, o ştiinţă a ceea ce este neevident, a „tainelor 


evidente". Totuşi această ştiinţă nu trebuie să fie un secret pentru cei care îi caută 
cunoştinţele pe o cale corespunzătoare. 


Cine meditează asupra importanţei ştiinţei naturii în viaţa 
umană va înţelege că această importanţă nu se poate epuiza 
prin însuşirea cunoştinţelor despre natură. Căci aceste 
cunoştinţe nu pot conduce decât la o trăire a ceea ce sufletul 
uman nu este. Sufletul nu trăieste prin ceea ce omul cunoaşte 
despre natură, ci în procesul cunoaşterii. Sufletul se vieţuieşte 
în preocuparea sa cu privire la natură. Ceea ce el elaborează 
prin această preocupare este altceva decât însăşi ştiinţa 
despre natură. Este  autodezvoltarea realizată prin 
cunoaşterea naturii. Rolul acestei autodezvoltări, ştiinţa ocultă 
vrea să îl facă activ în domenii care se află pur şi simplu 
dincolo de natură. Cel ce se ocupă de ştiinţa ocultă nu vrea să 
ignore valoarea ştiinţei naturii, ci vrea s-o cunoască mai bine 
decât cel ce se ocupă de ştiinţa naturii. El ştie că nu poate 
fonda o ştiinţă fără precizia reprezentării care există în ştiinţa 
naturii. Dar mai ştie şi că, dacă această rigoare se obţine 
printr-o pătrundere corectă în spiritul gândirii naturalist- 
ştiinţifice, ea poate fi păstrată, prin forţa sufletului, pentru alte 
domenii. 

Apare un lucru care poate pune pe gânduri. În observarea 
naturii, sufletul este condus în măsură mult mai mare de 
obiectul studiat decât în cazul conţinuturilor lumii ce nu cad 
sub simţuri. În cazul celor din urmă el trebuie să aibă în 
măsură mult mai mare capacitatea de a menţine prin 
impulsuri pur interioare esenţa modului ştiinţific de 


reprezentare. Pentru că foarte mulţi oameni cred - în mod 
inconştient - că această esenţă nu poate fi menţinută decât cu 
ajutorul firului conducător al fenomenelor naturii, ei sunt 
înclinați să se decidă în acest sens printr-o declaraţie 
voluntaristă; de îndată ce se părăseşte acest fir conducător, 
sufletul bâjbâie, cu procedeele sale ştiinţifice, în gol. Astfel de 
oameni nu au conştientizat specificul acestui mod de a 
proceda; ei îşi formează judecata din rătăcirile care trebuie să 
ia naştere când atitudinea ştiinţifică nu a fost suficient întărită 
în contactul cu fenomenele naturii şi când totuşi sufletul vrea 
să se ocupe de contemplarea domeniului nesenzorial al lumii. 
Atunci apare, bineînţeles, multă vorbărie neştiinţifică despre 
conținuturile nesenzoriale ale lumii. Dar nu din cauză că o 
astfel de vorbărie nu poate fi prin esenţa ei ştiinţifică, ci 
pentru că, în cazul dat, a neglijat o autoeducare ştiinţifică prin 
observarea naturii. 

Cine vrea să vorbească despre ştiinţa ocultă trebuie, în orice 
caz, pe lângă atenţia acordată celor spuse mai sus să aibă şi 
un simţ treaz pentru orice rătăcire care ia naştere când se 
contestă unele lucruri despre tainele revelate ale lumii în lipsa 
unei atitudini ştiinţifice. Cu toate acestea, nu s-ar ajunge la 
ceva util, dacă aici, chiar la începutul expunerilor de ştiinţă 
ocultă, s-ar vorbi despre toate rătăcirile posibile care aduc în 
sufletul unor persoane pline de prejudecăţi disprețul pentru 
orice fel de cercetare în această direcţie, pentru că astfel de 
persoane, datorită unui număr cu adevărat foarte mare de 
rătăciri, conchid că întreaga strădanie este nejustificată. 
Întrucât însă la oamenii de ştiinţă sau la critici cu preocupări 
ştiinţifice respingerea ştiinţei oculte nu se bazează decât pe 
amintita vorbire voluntaristă iar referirea la rătăciri nu este 
decât un pretext (adeseori inconştient), o discuţie cu astfel de 
adversari ar fi aproape sterilă. Nimic nu-i opreşte de a face 
obiecţia, desigur, cu totul îndreptăţită, că nu se poate stabili în 
nici un fel dinainte dacă cel care crede că alţii greşesc posedă 
cu adevărat baza solidă descrisă mai sus. Din această cauză, 
cel care năzuieşte să ajungă la o ştiinţă ocultă poate doar să 
prezinte simplu ceea ce crede că-i este îngăduit să spună. 
Judecata asupra îndreptăţirii lui şi-o pot forma numai alţii, dar 
numai persoane care pot, evitând orice vorbire voluntaristă, să 
se ocupe de natura comunicărilor sale referitoare la tainele 
evidente ale mersului lumii. Oricum, îi incumbă obligaţia de a 
arăta în ce raport se află cele expuse de el cu alte cuceriri ale 
ştiinţei şi ale vieţii, ce adversităţi sunt posibile şi în ce măsură 
adevărul exterior direct al vieţii, perceptibil prin simţuri, 


aduce confirmări ale observaţiilor sale. Dar nu ar trebui 
niciodată să se străduiască să-şi facă prezentările în aşa fel 
încât ele să acţioneze nu prin conţinutul lor, ci prin arta sa de 
a convinge. 

Impotriva expunerilor ştiinţei oculte se poate auzi adeseori 
obiecţia: acestea nu dovedesc ceea ce conţin; ele prezintă 
numai diferite aspecte şi spun că ştiinţa ocultă stabileşte acest 
lucru. Expunerile următoare vor fi greşit interpretate dacă se 
va crede că în ele s-ar găsi ceva prezentat astfel. Ceea ce se 
urmăreşte aici este ca tot ce s-a dezvoltat în suflet prin 
preocuparea pentru cunoaşterea naturii să fie lăsat să 
evolueze în continuare, pentru a atrage apoi atenţia că printr-o 
astfel de evoluţie sufletul întâlneşte faptele suprasensibile. 
Prin aceasta se pune ca premisă că fiecare cititor care doreşte 
să pătrundă în cele expuse se va întâlni în mod necesar cu 
asemenea fapte. In orice caz, apare o deosebire faţă de 
observarea lucrurilor care aparţin exclusiv domeniului ştiinţei 
naturii, în momentul în care se păşeşte în domeniul ştiinţei 
spiritului. În ştiinţa naturii, faptele se află în domeniul 
sensibilului; prezentatorul ştiinţific consideră că activitatea 
sufletească se retrage în faţa contextului şi a desfăşurării 
faptelor sensibile. Prezentatorul ştiinţei spiritului trebuie să 
aducă această activitate sufletească în prim-plan; pentru că 
cititorul ajunge la fapte numai dacă îşi însuşeşte în mod corect 
această activitate sufletească care devine astfel a sa proprie. 
Asemenea fapte nu sunt prezente înaintea percepţiei umane, 
ca în ştiinţa naturală, fără activitatea sufletească; dimpotrivă, 
ele pătrund în acestea prin activitate sufletească. 
Prezentatorul de ştiinţă ocultă pune, aşadar, ca premisă ca 
cititorul să caute faptele împreună cu el. Prezentarea lui se va 
face în aşa fel încât să povestească despre găsirea acestor 
fapte, iar în felul cum povesteşte să nu predomine arbitrarul, 
subiectivul, ci simţul ştiinţific educat în cadrul ştiintei naturii. 
Din această cauză, el va fi nevoit să vorbească despre 
mijloacele prin care se ajunge la o contemplare a 
nesenzorialului - a suprasensibilului. Cine întreprinde o 
prezentare în domeniul ştiinţei oculte va recunoaşte repede că 
prin aceasta se obţin reprezentări şi idei pe care mai înainte 
nu le-a avut. În felul acesta se ajunge la gânduri noi şi cu 
privire la ceea ce am spus mai înainte cu privire la esenţa 
„dovedirii". Ajungi să cunoşti că pentru expunerea naturalistă 
„dovedirea este ceva adus spre aceasta, într-o oarecare 
măsură, din afară. Activitatea pe care în gândirea naturalistă 
sufletul o aplică dovezii, în gândirea din cadrul ştiinţei 


spiritului este deja implicată în căutarea faptelor. Acestea nu 
pot fi găsite dacă însăşi calea spre ele nu este o cale 
doveditoare. Cel ce merge cu adevărat pe această cale a trăit 
implicit şi ceea ce este doveditor; nimic nu poate fi obţinut 
printr-o dovadă adăugată din afară. Ignorarea acestui caracter 
al ştiinţei oculte face să se nască multe înţelegeri eronate. 
Orice ştiinţă ocultă trebuie să încolţească din două gânduri 
care pot prinde rădăcină în fiecare om. Pentru cunoscătorul 
ştiinţei oculte, aşa cum este el înţeles aici, aceste două 
gânduri exprimă fapte pe care le poţi trăi, dacă te slujeşti de 
mijloacele corecte pentru aceasta. Pentru mulţi oameni, chiar 
şi aceste gânduri înseamnă afirmaţii extrem de vulnerabile, 
asupra cărora se poate discuta mult în contradictoriu, dacă nu 
chiar ceva a cărui imposibilitate poate fi „dovedită". 

Aceste două gânduri sunt că dincolo de lumea vizibilă există o 
lume ascunsă mai întâi pentru simţuri şi pentru gândirea 
legată de aceste simţuri şi că omului îi este posibil să pătrundă 
în această lume ascunsă prin dezvoltarea unor facultăţi care 
dormitează în el. O astfel de lume ascunsă nu există, spun unii. 
Lumea pe care o percepe omul prin simţurile sale ar fi singura. 
Enigmele ei pot fi rezolvate din ea însăşi. Chiar dacă omul, în 
prezent, este încă departe de aceasta, va veni şi timpul, când 
se va putea da răspuns tuturor problemelor existenţei, va veni 
timpul când experienţa senzorială şi ştiinţa ce se sprijină pe 
aceasta vor putea da aceste raspunsuri. 

Nu s-ar putea afirma că nu există o lume ascunsă dincolo de 
cea vizibilă, spun alţii; dar forţele cunoaşterii umane nu pot 
pătrunde în această lume. Ele au limite pe care nu le pot 
depăşi. Poate că nevoia de „credinţă" să poată căuta un 
refugiu într-o asemenea lume, dar o ştiinţă adevărată care să 
se sprijine pe fapte sigure nu s-ar putea ocupa de o astfel de 
lume. 

O a treia categorie este aceea care consideră că este un fel de 
aroganță ca omul să vrea să pătrundă prin munca sa de 
cunoaştere într-un domeniu în care trebuie să renunti la „a sti" 
şi să te mulţumeşti cu „a crede". Apartenenţii la această 
părere resimt ca un fel de nedreptate când omul slab vrea să 
pătrundă într-o lume care nu ar putea aparţine decât vieţii 
religioase. 

Se mai invocă şi faptul că tuturor oamenilor le este posibilă o 
cunoaştere comună a faptelor lumii sensibile, dar cu privire la 
lucrurile suprasensibile nu intră în discuţie decât părerea 
personală a fiecăruia şi că nu ar trebui vorbit despre o 
certitudine valabilă în general în legătură cu aceste probleme. 


Alţii susţin alte lucruri. 

Poţi ajunge să-ţi fie clar că observarea lumii vizibile pune în 
faţa omului enigme care nu pot fi rezolvate niciodată din înseşi 
faptele acestei lumi. Ele nu vor putea fi rezolvate în acest mod 
nici când ştiinţa acestor fapte va fi progresat la cel mai înalt 
nivel. Căci faptele vizibile te trimit prin esenţa lor interioară la 
o lume ascunsă. Cine nu recunoaşte asemenea lucruri se 
închide faţă de enigmele care se ivesc cu claritate din toate 
faptele lumii sensibile. El nici nu vrea să vadă anumite 
probleme şi enigme; din această cauză crede că toate 
problemele pot primi răspuns din faptele care cad sub simţuri. 
Acele probleme pe care vrea să le pună sunt şi cele care, 
toate, pot primi răspuns de la faptele despre care el promite 
că vor fi descoperite în cursul timpului. Acest lucru poate fi 
acceptat fără rezerve. Dar de ce ar trebui să aştepte răspuns 
cu privire la anumite lucruri cel care nu pune întrebări? Cine 
năzuieşte spre ştiinţa ocultă nu spune nimic altceva decât că, 
pentru el, aceste întrebări sunt de la sine înţelese şi că ar 
trebui recunoscute ca o expresie deplin justificată a sufletului 
omenesc. Ştiinţa nu poate fi totuşi înghesuită din această 
cauză în anumite limite pentru a interzice omului să pună 
întrebări libere de prejudecăţi. 

Părerii că omul ar avea limite ale puterii de cunoaştere pe 
care nu le-ar putea depăşi şi care-l obligă să se oprească în 
faţa unei lumi invizibile trebuie totuşi să i se replice: Nu poate 
exista nici un dubiu că prin modul de cunoaştere pe care-l 
înţelege această părere nu se poate pătrunde într-o lume 
invizibilă. Cel care consideră acest fel de cunoaştere ca fiind 
singurul posibil nu poate ajunge la o altă părere decât la aceea 
că omului îi este interzis să pătrundă într-o lume superioară 
eventual existentă. Dar se poate spune: Dacă este posibil să 
dezvolţi şi un alt mod de cunoaştere, acesta poate totuşi 
conduce în lumea suprasensibilă. Dacă se consideră că acest 
mod de cunoaştere este imposibil, se ajunge la un punct de 
vedere din care, orice vorbire despre o lume suprasensibilă 
pare pură absurditate. Faţă de o judecată liberă de prejudecăţi 
nu poate exista însă ca motiv pentru o astfel de părere decât 
acela că pentru cel ce a aderat la ea nu există celălalt fel de 
cunoaştere. Dar cum poţi să judeci un lucru despre care afirmi 
că nu-l cunoşti? O gândire liberă de prejudecăţi trebuie să 
adere la principiul care spune să nu vorbeşti decât despre 
ceea ce cunoşti şi să nu stabileşti nimic despre ceea ce nu 
cunoşti. O astfel de gândire nu poate vorbi decât despre 
dreptul cuiva de a comunica un lucru pe care l-a aflat, dar nu 


despre un drept ca cineva să poată declara imposibil un lucru 
pe care nu-l ştie sau nu vrea să-l ştie. Nu poţi contesta nimănui 
dreptul de a se ocupa de suprasensibil, dar nu poate exista un 
motiv ca cineva să facă declaraţii hotărâtoare nu numai asupra 
a ceea ce el poate şti, ci şi asupra a tot ceea ce „un om" nu 
poate şti. 

Celor care declară că este o aroganță să pătrunzi în domeniul 
suprasensibil o cercetare de ştinţă ocultă trebuie să le dea de 
gândit asupra faptului că acest lucru este posibil şi că ar 
comite un păcat împotriva facultăţilor date omului dacă acesta 
le-ar lăsa să se piardă în loc de a le dezvolta şi de a se sluji de 
ele. 

Cine crede însă că părerile despre lumea suprasensibilă 
trebuie să aparţină numai simţirii şi opiniei personale contestă 
generalul în toate fiinţele umane. Este desigur clar că 
pătrunderea în aceste lucruri ar trebui s-o găsească fiecare 
pentru el însuşi, este un fapt şi acela că toți acei oameni care 
înaintează suficient ajung nu la înţelegeri diferite, ci la un 
acelaşi mod de a vedea. Diferenţa există numai atâta timp cât 
oamenii vor să se apropie de adevărurile supreme nu pe o cale 
ştiinţifică, ci prin bunul lor plac. Mai trebuie să acceptăm fără 
dubii şi faptul că numai acela care vrea să se adapteze 
specificului acesteia ar putea recunoaşte justeţea căii ocult- 
ştiinţifice. 

Calea spre ştiinţa ocultă o poate găsi fiecare om la momentul 
potrivit pentru el, dacă recunoaşte prezenţa a ceva ascuns din 
ceea ce este manifestat sau dacă numai bănuieşte sau 
presupune că forţele de cunoaştere ar fi capabile de 
dezvoltare, fiind mânat din propria sa conştienţă la 
sentimentul că ceea ce este ascuns i s-ar putea dezvălui. Unui 
om care este condus prin aceste trăiri sufleteşti spre ştiinţa 
ocultă i se deschide nu numai perspectiva de a găsi răspuns la 
anumite probleme ale nevoilor sale de cunoaştere, ci şi cu 
totul altele, astfel încât să devină un învingător a tot ceea ce 
frânează şi slăbeşte viaţa. Într-un sens superior, când omul se 
vede constrâns să se întoarcă de la suprasensibil sau să-l 
conteste, aceasta înseamnă o slăbire a vieţii, ba chiar o moarte 
sufletească. În anumite condiţii, când un om pierde speranţa 
că ceea ce este ascuns i s-ar putea revela, el poate ajunge la 
disperare. Această moarte şi această disperare sunt, în 
formele lor cele mai variate, în acelaşi timp adversari interiori, 
sufleteşti ai strădaniilor de a ajunge la ştiinţa ocultă. Ele 
survin când forţa interioară a omului dispare. Atunci, întreaga 
forţă a vieţii trebuie să-i fie procurată din afară, în cazul când 


aceasta trebuie să ajungă în stăpânirea sa. El conştientizează 
atunci lucrurile, entităţile şi procesele care ajung la simţurile 
sale; el le dezmembrează în raţiunea sa. Ele îi provoacă 
bucurie şi suferinţă; îl mână spre acţiunile pe care le poate 
înfăptui. Un timp, el o poate duce astfel, totuşi trebuie să 
ajungă o dată la un moment în care, interior, moare. Căci ceea 
ce poate să fie extras astfel din lume pentru om se epuizează. 
Aceasta nu este o afirmaţie care să-şi aibă originea într-o 
experienţă personală, individuală, ci un lucru care rezultă 
dintr-o examinare liberă de prejudecăţi a oricărei vieţi 
omeneşti. Ceea ce te apără de această epuizare este ceea ce 
este ascuns, ceea ce se află în adâncul lucrurilor. Dacă în om 
moare forţa de a cobori în aceste adâncuri, atunci şi exteriorul 
lucrurilor nu se mai dovedeşte a fi stimulator pentru viaţă. 
Lucrurile nu stau în nici un caz aşa, în sensul că ele ar privi 
numai omul individual, numai binele şi suferinţa personală. 
Tocmai prin observaţii adevărate ale ştiinţei oculte omul 
ajunge la certitudinea că, dintr-un punct de vedere superior, 
binele şi suferinţa individuală sunt intim legate de binele şi 
suferinţa întregii lumi. Există aici o cale pe care omul ajunge 
la înţelegerea că el adaugă întregii lumi şi tuturor fiinţelor un 
prejudiciu dacă nu-şi desfăşoară forţele sale în mod corect. 
Dacă omul îşi pustieşte viaţa prin aceea că pierde legătura cu 
suprasensibilul, atunci el nu distruge numai în interiorul său 
ceva, a cărui moarte îl poate aduce în final la disperare, ci 
creează prin slăbiciunea sa o frână pentru dezvoltarea întregii 
lumi în care trăieşte. 

Omul se poate înşela. El se poate dărui credinţei că nu există 
ceva ascuns, că în ceea ce ajunge la simţurile sale şi la 
raţiunea sa ar fi cuprins tot ce poate fi prezent de fapt. Dar 
această amăgire este posibilă numai pentru suprafaţa 
conştienţei, nu şi pentru profunzirnea acesteia. Sentimentul şi 
dorinţa nu se asociază acestei credinţe înşelătoare. Ele vor 
avea nevoie mereu, într-un fel oarecare, de ceva ascuns. Şi 
când acesta le este sustras, ele îl vor împinge pe om în 
îndoială, în nesiguranța vieţii şi chiar în disperare. O 
cunoaştere care revelează ascunsul este capabilă să învingă 
orice lipsă de speranţă, orice nesiguranţă în viaţă, orice 
disperare, pe scurt, tot ceea ce slăbeşte viaţa individului şi-l 
împiedică să-şi joace rolul în evoluţia generală. 

Acesta este rodul frumos al cunoştinţelor ştiinţei oculte, că 
poate da satisfacţie forţei şi solidităţii vieţii şi nu numai 
dorinţei de a şti. Izvorul din care astfel de cunoştinţe iau forţă 
pentru muncă, siguranţă pentru viaţă este inepuizabil. Nimeni 


dintre cei care au ajuns o dată cu adevărat la acest izvor nu va 
pleca, în cazul refugierii repetate în acesta, fără a fi întărit. 
Există oameni care nu vor să ştie nimic despre astfel de 
cunoştinţe deoarece văd în cele spuse ceva nesănătos . Pentru 
suprafaţa şi exteriorul vieţii astfel de oameni au întru totul 
dreptate. Ei nu vor să ştie ştirbit ceea ce oferă viaţa în aşa- 
numitul ei adevâr. Ei văd o slăbiciune în faptul că omul se 
întoarce de la adevăr şi îşi caută mântuirea într-o lume 
ascunsă care pentru ei este totuna cu o lume fantastică, 
produs al visului. Dacă vrei să nu cazi printr-o astfel de 
căutare în domeniul ştiintei oculte într-o reverie şi slăbiciune 
bolnăvicioasă, trebuie să recunoaşti ceea ce este parţial 
justificat în astfel de obiecţii. Căci ele se bazează pe o judecată 
sănătoasă care însă nu conduce la un adevăr întreg, ci la o 
jumătate de adevăr datorită faptului că nu pătrunde în adâncul 
lucrurilor, ci se opreşte la suprafaţa lor. Dacă o strădanie spre 
cunoaşterea suprasensibilă ar fi de aşa natură încât să 
slăbească viaţa şi să-l aducă pe om la renunţarea la adevărul 
adevărat, atunci astfel de obiecţii ar fi desigur destul de 
puternice pentru a sustrage direcţiei spirituale baza de sprijin. 
Dar şi împotriva acestor păreri strădaniile ştiinţei oculte nu ar 
merge pe calea corectă, dacă ar vrea să se „apere" în sensul 
obişnuit al cuvântului. Şi aici ele nu pot să vorbească decât 
prin valoarea ce poate fi recunoscută de orice om liber de 
prejudecăţi, când ele fac să devină sensibil modul în care 
intensifică forţa de viaţă a celui care li se adaptează în sensul 
corect. Aceste strădanii nu pot înstrăina omul de lume, nu-l 
pot transforma într-un visător; ele întăresc omul prin acele 
izvoare de viaţă în care el îşi are originea în ceea ce priveşte 
partea sa sufletesc-spirituală. 

Omului i se mai pun în cale şi alte piedici pentru înţelegere 
când se apropie de năzuinţele ştiinţei oculte. Este, de fapt, 
principial adevărat că cititorul găseşte în prezentările ştiinţei 
oculte o descriere a trăirilor sufleteşti prin urmărirea cărora el 
se poate mişca spre conținuturile suprasensibile ale lumii. 
Numai că, în practică, aceasta trebuie să fie vieţuită totuşi ca 
un fel de ideal. Cititorul trebuie să preia la început un număr 
mai mare de experienţe suprasensibile pe calea unor 
comunicări pe care el însuşi încă nu le trăieşte. Acest lucru nu 
poate fi altfel, şi aşa va fi şi cu această carte. Se va descrie 
ceea ce autorul crede a şti despre esenţa omului, despre 
comportamentul acestuia la naştere şi moarte şi, în starea 
lipsită de corp, în lumea spirituală; apoi se prezintă evoluţia 
Pământului şi a umanităţii. Ar putea părea astfel că s-ar 


impune premisa că un număr de pretinse cunoştinţe ar fi 
prezentate ca dogme pentru care s-ar cere credinţă bazată pe 
autoritate. Totuşi nu aşa stau lucrurile. Ceea ce poate fi 
cunoscut din conținuturile suprasensibile ale lumii trăieşte în 
prezentator ca un conţinut sufletesc viu; şi dacă începi să 
trăieşti în acest conţinut sufletesc, această trăire aprinde în 
sufletul propriu impulsurile care conduc la faptele 
suprasensibile corespunzătoare. Citirea cunoştinţelor ştiinţei 
oculte determină o altfel de trăire decât aceea care însoteste 
comunicarea unor fapte din domeniul sensibilului. Dacă citeşti 
comunicări despre lumea sensibilă citeşti, de fapt, despre 
aceasta. Dacă citeşti comunicări despre lucruri suprasensibile 
în sensul corect, atunci pătrunzi în ele, trăind în curentul 
existenţei spirituale. O dată cu preluarea rezultatelor se preia 
şi propria cale interioară. Este adevărat că ceea ce vrem să 
spunem aici nu este observat de cititor la început. Intrarea în 
lumea spirituală este imaginată mult prea asemănător cu o 
trăire sensibilă şi astfel se află că este prea asemănător 
procesului gândirii ceea ce se vieţuieşte la citirea despre 
această lume. Dar în adevărata preluare prin intermediul 
gândirii te afli deja în această lume şi trebuie doar să te 
lămureşti asupra faptului că ai trăit deja în mod neobservat 
ceea ce ai considerat că ai obţinut numai prin intermediul 
gândurilor. Vei obţine claritate deplină asupra naturii reale a 
acestei trăiri atunci când vei realiza practic ceea ce este 
descris în partea a doua (ultima) a acestei cărţi, drept „calea" 
spre cunoştinţele suprasensibile. S-ar putea crede că exact 
opusul este corect: ar trebui descrisă mai întâi „calea". Dar 
lucrurile nu stau astfel. Pentru cel care urmăreşte să pătrundă 
în lumea suprasensibilă numai prin „exerciţii", fără a-şi 
îndrepta privirea sufletească asupra anumitor fapte ale lumii 
suprasensibile, această lume rămâne ceva nedeterminat, un 
haos care se amplifică. El învaţă să se adapteze acestei lumi 
într-un mod oarecum naiv, în timp ce se instruieşte asupra 
anumitor fapte ale acesteia şi apoi îşi dă seama pe deplin 
conştient, părăsind atitudinea naivă, cum ajunge el însuşi la 
trăiri asupra cărora a obţinut comunicări. Când pătrunzi în 
prezentări ale ştiinţei oculte, te convingi că o cale sigură spre 
cunoaşterea suprasensibilă nu poate fi decât aceasta. De 
asemenea, vei recunoaşte şi faptul că toate părerile despre o 
acţionare a cunoştinţelor suprasensibile, la început ca dogme 
prin forţa sugestiei, sunt nefondate. Căci conţinutul acestor 
cunoştinţe se obţine în cadrul unei vieţi sufleteşti de aşa 
natură încât îi suprimă orice forţă pur sugestivă şi-i dă doar 


posibilitatea de a vorbi pe aceeaşi cale celuilalt, cale pe care îi 
vorbesc toate adevărurile care se adresează judecății sale 
ponderate. Faptul că, la început, celălalt nu observă cum 
trăieşte în lumea spirituală nu se datorează unei preluări prin 
sugestie neprecaută, ci fineţii şi neobişnuitului trăirii din 
timpul lecturii. In felul acesta, prin prima preluare a 
comunicărilor aşa cum sunt date în prima parte a acestei cărti, 
devii mai întâi un cunoscător asociat al lumii suprasensibile; 
prin expunerea practică a structurilor sufleteşti, cuprinse în 
partea a doua, devii cunoscător independent al acestei lumi. 
Potrivit spiritului şi a sensului adevărat, nici un om de ştiinţă 
veritabil nu va putea găsi o contradicţie între ştiinţa sa 
construită pe faptele lumii sensibile şi modul cum se 
cercetează lumea suprasensibilă. Acel om de ştiinţă se 
foloseste de anumite instrumente şi metode. El îşi construieşte 
uneltele prin prelucrarea materialului oferit de „natură'" 
Modul de cunoaştere suprasensibilă se foloseşte şi el de un 
instrument. Numai că acesta este însuşi omul. Dar şi acest 
instrument trebuie mai întâi ajustat pentru cercetarea 
superioară. În el trebuie transformate capacităţile şi forţele 
date de „natură" fără colaborarea omului în altele, superioare. 
Prin aceasta însuşi omul se poate face instrument pentru 
cercetarea lumii suprasensibile. 


NOTE 


1. „Există tot atâtea taine evidente pentru că sentimentul acestora intră în conştienţa 
puţinor oameni, iar aceştia, temându-se să nu-şi dăuneze lor sau altora, nu lasă să ajungă o 
explicaţie a acestora până la expresia verbală". Scrisoare către Ch.L.F. Schultz din 20 
noiembrie 1821; Operele lui Goethe, ediţie Weimar, 1906. 


FIINŢA UMANĂ 


În abordarea omului din punctul de vedere al cunoaşterii 
suprasesibile se manifestă ceea ce este caracteristic, în 
general, acestui mod de cunoaştere. El se bazează pe 
recunoaşterea „tainei evidente" în entitatea umană proprie. 
Pentru simţuri şi pentru raţiunea ce se bazează pe acestea 
este accesibilă numai o parte din ceea ce cuprinde 
cunoaşterea suprasensibilă a entității umane, şi anume corpul 
fizic. Pentru a lumina noţiunea de corp fizic trebuie să ne 
îndreptărn atenţia asupra fenomenului care acoperă ca o mare 
enigmă orice observare a vieţii: asupra morţii şi, în legătură cu 
aceasta, asupra regnului mineral care poartă întotdeauna în 
sine moartea. Prin aceasta facem referire la fapte a căror 


explicaţie este posibilă numai prin cunoaştere suprasensibilă 
şi cărora trebuie să le dedicăm o parte importantă a acestei 
scrieri. Aici însă trebuie să dăm pentru început numai unele 
reprezentări orientative. 

În cadrul lumii manifestate, corpul uman fizic este partea din 
om în care acesta este la fel cu lumea minerală. Dimpotrivă, 
ceea ce deosebeşte pe om de mineral nu poate să fie socotit 
corp fizic. Pentru o observare lipsită de prejudecăţi este 
important înainte de orice faptul că ceea ce rămâne din 
entitatea umană atunci când survine moartea este de aceeaşi 
natură cu lumea minerală. Ne putem referi la cadavru ca la 
acea parte din om care, după moarte, este supus unor procese 
care se găsesc în regnul lumii minerale. Se poate afirma în 
mod categoric faptul că în acest mădular al entității umane, în 
cadavru, sunt active aceleaşi forţe şi substanţe ca în domeniul 
mineral; dar, nu mai puţin, trebuie subliniat că o dată cu 
moartea începe pentru acest corp fizic şi descompunerea. Este 
justificat şi să spunem: Cu siguranţă, în corpul uman fizic sunt 
active aceleaşi substanţe şi forţe ca în mineral, dar activitatea 
lor este supusă în timpul vieţii unei puteri superioare. Ele 
acţionează ca în lumea minerală abia atunci când trupul a 
intrat în moarte. Atunci ele apar aşa cum trebuie să existe în 
entitatea lor proprie, şi anume ca agenţi de desființare a 
formei corpului fizic. 

Astfel, în om trebuie separat net ceea ce este manifestat de 
ceea ce este ascuns. Căci în timpul vieţii ceva ascuns trebuie 
să ducă o luptă continuă împotriva substanţelor şi forţelor 
regnului mineral din corpul fizic. Dacă această luptă încetează, 
apare activitatea minerală. - Cu aceasta am ajuns la punctul în 
care trebuie să intervină ştiinţa suprasensibilului. Ea trebuie 
să caute ceea ce poartă lupta amintită, adică tocmai ceea ce 
este ascuns observării senzoriale; ceea ce este accesibil numai 
pentru observarea suprasensibilă. Despre modul în care se 
ajunge ca acest lucru „ascuns" să-i devină omului la fel de 
evident ca fenomenele sensibile pentru ochi vom vorbi într-o 
altă parte a acestei scrieri. Aici trebuie însă să descriem ceea 
ce se dezvăluie observării suprasensibile. 

S-a mai spus că pentru om comunicările privind calea pe care 
se poate ajunge la vederea superioară pot fi importante numai 
atunci când el s-a familiarizat mai întâi, prin simplă povestire, 
cu ceea ce dezvăluie cercetarea suprasensibilă. Căci în acest 
domeniu se poate înțelege şi ceea ce încă nu poate fi observat. 
Calea cea bună pentru a ajunge la clarvedere este cea care 
pleacă de la înţelegere. 


Chiar dacă acel lucru ascuns care conduce în corpul fizic lupta 
împotriva degradării poate fi observat numai prin clarvedere, 
el apare la suprafaţă şi pentru forţa de judecată care se 
limitează la ceea ce este manifest. Aceste activităţi se exprimă 
în forma în care în timpul vieţii sunt interconectate 
substanţele şi forţele corpului fizic. Această formă dispare 
treptat şi corpul fizic devine o parte a lumii minerale după ce 
s-a instalat moartea. Vederea suprasensibilă poate însă 
observa ca mădular independent al entității umane ceea ce 
împiedică în timpul vieţii substanţele şi forţele fizice de a-şi 
urma căile proprii care conduc la desfiinţarea corpului fizic. Să 
numim acest mădular independent „corpul eteric" sau „corpul 
vieţii". Pentru a evita de la început infiltrarea unor înţelegeri 
greşite, trebuie să luăm în considerare două aspecte legate de 
aceste denumiri ale unui al dolea mădular al etităţii umane. 
Cuvântul „eter" se foloseşte aici în alt sens decât cel din fizica 
actuală. Aceasta înţelege prin eter mediul în care se propagă 
lumina. Aici însă cuvântul eter trebuie limitat în sensul care 
rezultă din cele expuse mai sus. El trebuie să fie folosit pentru 
ceea ce este accesibil vederii superioare şi care nu se lasă 
recunoscut pentru observarea senzorială decât prin efectele 
sale, şi anume prin aceea că el poate da o anumită formă sau 
contur substanţelor şi forţelor minerale prezente în corpul 
fizic. Nici cuvântul „corp" nu trebuie înţeles în mod eronat. În 
denumirea lucrurilor superioare ale existenţei trebuie folosite 
cuvintele limbii obişnuite. lar acestea exprimă pentru 
observarea senzorială numai ceea ce este sensibil. În sensul 
senzorial, „corpul eteric" nu este nimic corporal, oricât de 


subtil am putea să ne reprezentăm acest lucru*. 
* Autorul acestei cărţi a expus în Teosofia sa faptul că prin denumirile „corp 
eteric", „corp al vieţii" nu se poate înlocui pur şi simlu concepţia veche despre „forţa 
vitală", depăşită prin evoluţia ştiinţei naturii. 


Vorbind despre domeniul suprasensibilului ajungem la 
menţionarea acestui „corp eteric" sau „corp al vieţii"; atingem 
astfel punctul în care trebuie să facem faţă opoziţiei unor 
păreri contemporane. În vremea noastră, evoluţia spiritului 
uman a condus la situaţia în care a vorbi despre un astfel de 
mădular al entității umane trebuie privit ca ceva neştiinţific. 
Modul de reprezentare materialist a ajuns la ideea că în corpul 
viu nu se poate vedea nimic altceva decât o asamblare a unor 
substanţe şi forţe, aşa cum se găsesc şi în corpul neviu, adică 
în mineral. Singura deosebire ar fi că asamblarea în cazul 
viului ar fi mai complicată decât în cazul neviului. Şi în ştiinţa 
curentă până nu de mult existau păreri diferite. Cine 
urmăreste scrierile unor oameni de ştiinţă serioşi din prima 


jumătate a secolului al XIX-lea, se lămureşte că atunci unii 
adevăraţi „cercetători ai naturii" erau conştienţi că în corpul 
viu mai există şi altceva decât în mineralul neviu. S-a vorbit 
despre o „forţă vitală". De fapt, această „forţă vitală" nu este 
reprezentată în modul prezentat mai sus prin denumirea de 
„corp al vieții", dar la baza reprezentării respective există 
totuşi presimţirea că aşa ceva ar exista. Această „forţă vitală" 
era imaginată ca fiind ceva ce se adaugă substanţelor şi 
forţelor fizice în mod asemănător cu forţa magnetică care se 
leagă cu fierul pur din magnet. Apoi a venit timpul în care 
această „forţă vitală" a fost elimintă dintre achiziţiile ştiinţei. 
Se dorea rezolvarea tuturor problemelor cu simplele 
cauzalităţi fizice şi chimice. În prezent, la unii gânditori ai 
ştiinţei naturii s-a produs în această privinţă un reviriment. Se 
admite, de pe anurnite poziţii, că acceptarea a ceva 
asemănător „forţei vitale" nu ar fi chiar total absurdă. Totuşi, 
un asemenea „om de ştiinţă" care coboară la o astfel de idee 
nu ar vrea să aibă nici o legătură cu concepţia prezentată aici 
cu privire la „corpul vieții". Dacă am vrea să facem o discuţie 
pe baza unei astfel de concepţii plecând de la punctul de 
vedere al cunoaşterii suprasensibile, nu am ajunge, de regulă, 
la nimic concludent. Proberna acestei cunoaşteri va fi să 
recunoască realitatea că modul de reprezentare materialist 
este un fenomen însoțitor necesar al marelui progres al ştiinţei 
naturii din vremea noastră. Acest progres se bazează pe o 
extraordinară rafinare a mijloacelor de observare senzorială. 
Se află în esenţa omului faptul că în cadrul unei evoluţii el 
aduce de fiecare dată la un anumit grad de perfecţiune unele 
capacităţi izolate pe seama altora. Observarea senzorială 
precisă, care a fost dezvoltată în măsură atât de mare de către 
ştiinţa naturii, trebuia să estompeze grija pentru acele 
facultăţi umane care conduc în „lumile ascunse". Dar ajungern 
din nou la o vreme în care această grijă devine necesară. Dar 
ceea ce este ascuns nu se recunoaşte prin combaterea 
raţionamentelor care rezultă din contestarea chiar cu o 
consecvență perfect logică, ci prin faptul că se expune acest 
ascuns în lumina corectă. Atunci el va fi recunoscut de cei 
pentru care „a venit timpul". 

Aceste lucruri trebuiau spuse aici, pentru a nu se accepta 
premisa necunoaşterii punctelor de vedere ale ştiinţei naturii 
atunci când vorbim de un „corp eteric", care în anumite 
cercuri este considerat ca ceva cu totul fantastic. 

Aşadar, acest corp eteric este un al doilea mădular component 
al entității umane. Pentru cunoaşterea suprasensibilă, acesta 


are un grad de realitate superior celui al corpului fizic. Abia în 
părţile următoare ale acestei lucrări vom putea face o 
descriere a felului cum îl vede cunoaşterea suprasensibilă, 
atunci când va deveni evident în ce sens trebuie privite astfel 
de descrieri. În mod provizoriu, este suficent dacă spunem că 
acest corp eteric pătrunde tot corpul fizic şi că trebuie 
considerat ca un fel de arhitect al acestuia. Toate organele 
sunt menținute în forma lor prin curenţii şi mişcările corpului 
eteric [1]. La baza inimii fizice se află o „inimă eterică'", la baza 
creierului fizic un „creier eteric" etc. In sine, corpul eteric este 
structurat ca cel fizic, dar mai complicat, iar în el totul se află 
într-o curgere vie încrucişată, în timp ce în corpul fizic sunt 
prezente părţi separate. 

Omul are acest corp eteric în comun cu plantele, după cum 
corpul fizic îl are în comn cu lumea minerală. Orice are viaţă 
are şi un corp eteric propriu. 

De la corpul eteric, contemplarea suprasensibilă urcă la un alt 
mădular al entității umane. Pentru formarea unei reprezentări 
a acestui mădular ea face trimitere la fenomenul somnului, aşa 
cum în cazul corpului eteric făcea trimitere la moarte. Orice 
activitate umană se bazează pe activitatea din starea de 
veghe, în măsura în care se ia în considerare ceea ce este 
manifestat. Această activitate este însă posibilă numai dacă 
omul îşi procură din starea de somn, în mod mereu înnoit, 
întărirea forţelor sale epuizate. Acţionarea şi gândirea dispar 
în somn, orice suferinţă, orice plăcere dispar pentru viaţa 
conştientă. La trezirea omului din lipsa de conştienţă a 
somnului, forţele conştiente apar la suprafaţă ca din fântâni 
ascunse, tainice. Aceeaşi conştienţă este cea care la adormire 
se cufundă în adâncurile întunecate şi cea care urcă din nou la 
trezire. Ceea ce trezeşte mereu viaţa din starea de 
inconştienţă este, în sensul cunoaşterii suprasensibile, cel de 
al treilea mădular al entității umane. Il putem numi „corpul 
astral". Aşa cum corpul fizic nu-şi poate menţine forma prin 
substanţele şi forţele minerale, ci pentru acestă menţinere el 
trebuie să fie străbătut de corpul eteric, tot astfel forţele 
corpului eteric nu se pot strălumina ele însele cu lumina 
conştienţei. Un corp eteric lăsat în voia lui ar trebui să se 
găsească permanent în starea de somn. Se poate spune şi că 
ar putea întreţine în corpul fizic numai o existenţă vegetală. 
Un corp eteric treaz este străluminat de un corp astral. Pentru 
observarea cu ajutorul simţurilor acţiunea corpului astral 
dispare când omul se afundă în somn. Pentru observaţia 
suprasensibilă el mai rămâne prezent; numai că apare separat 


de corpul eteric sau îndepărtat din acesta. Observaţia 
sensibilă nu are a face cu corpul astral, ci numai cu efectele 
sale în manifestare. Şi astfel de efecte nu sunt prezente 
nemijlocit în timpul somnului. În acelaşi sens în care omul are 
în comun corpul său fizic cu mineralele şi corpul său eteric cu 
plantele, în ceea ce priveşte corpul său astral el este de 
aceeaşi natură cu animalele. Plantele se află într-o permanentă 
stare de somn. Cine nu judecă cu exactitate aceste probleme 
poate cădea uşor pradă erorii de a atribui un fel de conştienţă 
şi plantelor, aşa cum o au animalele şi omul în starea de 
veghe. Dar acest lucru nu este posibil decât dacă îţi faci o 
reprezentare neclară despre conştienţă. Atunci se spune că, 
dacă exerciţi asupra plantei o excitație exterioară, ea ar 
realiza anumite mişcări ca şi animalul. Se vorbeşte de 
sesibilitatea anumitor plante, care, de exemplu, îşi strâng 
frunzele când asupra lor acţionează anumite forţe exterioare. 
Totusi, faptul că o fiinţă manifestă la o acţiune o anumită 
reacţie nu este o caracteristică a conştienţei, ci a faptului că 
fiinţa trăieşte în interiorul ei ceva care se adaugă ca ceva nou 
simplei reacţii. Altfel s-ar putea vorbi de conştienţă şi în cazul 
în care o bucată de fier se dilată sub influenţa căldurii. 
Conştienţa ar fi prezentă numai când fiinţa ar trăi sub 
influenţa căldurii o durere interioară. 

Al patrulea mădular al entității sale, pe care cunoaşterea 
suprasensibilă trebuie să-l atribuie omului, el nu-l mai are în 
comun cu lumea sa ambientală manifestată. Este ceea ce-l 
deosebeste de celelalte fiinţe vii, ceea ce îi conferă poziţia de 
cunună a creaţiei ce-i aparţine în primul rând lui. Cunoaşterea 
suprasensibilă formează o reprezentare a acestui mădular nou 
al entității umane, prin specificarea faptului că şi în cadrul 
trăirilor treze mai există o deosebire esenţială. Această 
deosebire se evidenţiază imediat, dacă omul îşi îndreaptă 
atenţia asupra faptului că în starea de veghe, pe de o parte, se 
află permanent în centrul unor trăiri care trebuie să vină şi să 
treacă, iar, pe de altă parte, că el are şi trăiri la care nu se 
întâmplă aceasta. Acest lucru iese cu deosebită pregnanţă în 
evidenţă dacă se compară trăirile omului cu cele ale 
animalelor. Animalul trăieşte influenţele lumii înconjurătoare 
şi devine conştient de foame şi de sete, sub influenta căldurii 
şi a frigului, a durerii sau a plăcerii, sub influenţa unor 
procese ale corpului său care se desfăşoară cu regularitate. 
Viaţa omului nu se epuizează prin astfel de trăiri. El poate 
dezvolta pofte, dorinţe care depăşesc aceste limite. La animal 
s-ar putea verifica de fiecare dată, dacă ar exista posibilitatea 


de a merge suficient de departe, unde există un prilej de 
acţiune sau de simţire, în afara sau în interiorul corpului. La 
om nu este cazul. El poate genera dorinţe şi pofte a căror 
geneză nu este nici în interiorul nici în exteriorul trupului. 
Tuturor aspectelor care se înscriu în acest dorneniu trebuie să 
le recunoaştem o sursă specială, pe care, în sensul ştiinţei 
suprasensibilului, o putem vedea în „eul" omului. Din această 
cauză putem să ne referim la „eu'" ca la al patrulea mădular al 
entității umane. Dacă ar fi lăsat în voia lui, în corpul astral ar 
apărea plăcerea şi durerea, senzațiile de foame şi de sete; 
ceea ce nu ar apărea ar fi sentimentul că în toate acestea 
există ceva care rămâne. Nu numim aici „eu" ceea ce rămâne 
ca atare, ci ceea ce trăieşte acest lucru care rămâne. În acest 
domeniu, noţiunile trebuie înţelese foarte precis, pentru a se 
evita orice fel de interpretări greşite. Cu conştientizarea a 
ceva durabil, remanent în succesiunea trăirilor interioare 
încep zorile „sentimentului eului". Nu faptul că o fiinţă 
resimte, de exemplu, foamea, îi poate da un sentiment al eului. 
Starea de foame se instalează atunci când prilejurile reînnoite 
pentru foame se impun fiinţei în cauză. El se repede atunci la 
hrană tocmai pentru că aceste prilejuri sunt prezente. 
Sentimentul eului survine abia când nu numai aceste prilejuri 
mână spre hrană, ci când la o săturare anterioară a luat 
naştere o plăcere şi a rămas conştienţa acestei plăceri, astfel 
încât nu numai trăirea actuală a foamei, ci şi trecutul plăcerii 
îl mână pe om spre aliment. Aşa cum se descompune corpul 
fizic când corpul eteric nu-l mai menţine, aşa cum corpul 
eteric cade în inconştienţă când nu este străluminat de corpul 
astral, tot aşa şi corpul astral ar trebui să lase ceea ce este 
trecut să se afunde în uitare, dacă acesta nu ar fi salvat de eu 
în actualitate. Ceea ce pentru corpul fizic este moartea, pentru 
corpul eteric somnul, este pentru corpul astral uitarea. Se 
poate spune şi că viața este proprie corpului eteric, conştiența 
corpului astral, iar amintirea eului.10bs.1] 

Mai uşor decât a cădea în eroarea de a-i atribui plantei o 
conştienţă, se poate cădea în aceea de a vorbi despre amintire 
la animal. Este uşor să ne gândirn la amintire când câinele îşi 
recunoaşte stăpânul pe care poate nu l-a văzut de un timp 
destul de îndelungat. În realitate, totuşi, o astfel de 
recunoaştere nu se bazează pe amintire, ci pe cu totul altceva. 
Câinele simte o anumită atracţie faţă de stăpânul său. Aceasta 
pleacă de la entitatea celui din urmnă. Această entitate îi face 
plăcere câinelui atunci când stăpânul este prezent. Şi prezenţa 
stăpânului este un prilej de reînnoire a plăcerii. Amintire însă 


nu există decât atunci când o fiinţă resimte nu numai trăirile 
prezente, ci când păstrează pe cele trecute. S-ar putea chiar 
accepta această realitate şi a cădea totuşi în eroarea de a 
crede că animalul are totuşi amintiri. S-ar putea spune: El este 
mâhnit când stăpânul său îl părăseşte, aşadar îi rămâne 
amintirea lui. Prin convieţuirea cu stăpânul, pentru câine 
prezenţa acestuia devine necesitate şi din această cauză el 
resimte absenta lui în mod asemănător cu felul în care simte 
foamea. Cine nu face asemenea deosebiri nu va înţelege în 
mod clar relaţiile reale cu viaţa. 

Datorită anumitor prejudecăţi, se va obiecta acestei expuneri 
că, totuşi, nu se poate şti dacă la animal există sau nu ceva 
asemănător amintirii umane. Această obiectie se datorează 
numai observaţiei spontane, neinstruite. Cine poate observa 
însă cu adevărat, conform cu semnificaţia lucrurilor, cum se 
comportă animalul în legătură cu trăirile sale, observă 
deosebirea dintre acest comportarnent şi cel al omului. Şi el se 
lămureşte că animalul se comportă în mod corespunzător cu 
absenţa amintirii. Pentru observaţia suprasensibilă acest lucru 
este în mod incontestabil clar. Totuşi, ceea ce ajunge 
nemijlocit la conştienţă în cazul observaţiei suprasensibile 
poate fi recunoscut şi prin percepţia senzorială şi datorită 
pătrunderii acesteia cu gândire, datorită efectelor sale în acest 
domeniu. Când se spune că omul ştie despre amintirea sa 
printr-o observare sufletească interioară, pe care totuşi nu ar 
putea-o face la animal, o astfel de afirmaţie are la bază o 
eroare fatală. Ceea ce are a-şi spune omul despre capacitatea 
sa de amintire, el nu poate s-o preia de la observarea 
sufletească interioară, ci numai de la ceea ce trăişte în 
atitudinea sau comportarea sa faţă de obiectele şi procesele 
lumii exterioare. El realizează aceste trăiri cu sine însuşi şi cu 
un alt om sau chiar cu alte animale într-un mod absolut 
identic. Este numai o aparenţă care-l orbeşte pe om, atunci 
când el crede că ar aprecia prezenţa amintirii numai prin 
observare interioară. Forţa care se află la baza amintirii poate 
fi numită interioară; părerea în legătură cu această forţă se 
obţine chiar şi pentru propria persoană prin privirea asupra 
legăturii vieţii cu lumea exterioară. lar această legătură poate 
fi apreciată la fel, atât cu privire la propria persoană cât şi la 
animal. Referitor la astfel de lucruri, psihologia noastră 
curentă suferă datorită reprezentărilor sale total neinstruite, 
inprecise şi în mare măsură eronate datorită greşelilor de 
observare. 


Pentru eu, amintire şi uitare înseamnă ceva întru totul 
asemănător cu starea de veghe şi cea de sornn pentru corpul 
astral. Aşa cum somnul face să dispară grijile şi supărările 
zilei, tot astfel uitarea întinde un văl peste experienţele rele 
ale vieţii şi prin aceasta stinge o parte a trecutului. Aşa cum 
somnul este necesar pentru a fortifica forţele de viaţă 
epuizate, omul trebuie să şteargă anumite părţi ale trecutului 
său din amintire dacă trebuie să facă faţă liber şi neîngrădit de 
prejudecăţi unor trăiri noi. Dar tocmai prin uitare îi creşte 
forţa pentru conştientizarea noului. Gândiţi-vă la fapte ca 
învăţarea scrisului. Toate detaliile pe care copilul trebuie să le 
parcurgă trăindu-le, pentru a învăţa să scrie, se uită. Ceea ce 
rămâne este facultatea de a scrie. Cum ar putea scrie omul, 
dacă de fiecare dată când pune peniţa pe hârtie i-ar urca în 
suflet, ca amintiri, toate trăirile etapelor ce au trebuit să fie 
parcurse la învătarea scrisului. 

Amintirea are mai multe trepte. Cea mai simplă formă a 
amintirii este când omul percepe un obiect şi când, 
întorcându-se apoi de la obiect, el poate retrezi reprezentarea 
acestuia. Acestă reprezentare omul şi-a format-o în timpul în 
care percepea obiectul. S-a derulat aici un proces între corpul 
astral şi eu. Corpul astral a făcut conştientă impresia 
exterioară a obiectului. Totuşi, conştientizarea obiectului nu ar 
dura decât atât timp cât acesta este prezent, dacă eul nu ar 
prelua în sine informaţia şi nu ar transforma-o în proprietatea 
sa. Aici, în acest punct, vederea suprasensibilă separă 
corporalul de sufletesc. Se vorbeşte de corp astral atât timp 
cât se are în vedere naşterea conştienţei despre un obiect 
prezent. Ceea ce dă însă durată informaţiei este numit suflet. 
Din cele spuse se vede însă cât de strâns legat de corpul astral 
este, în om, acea parte a sufletului care conferă durată 
informaţiei conştientizate. Ambele sunt într-o oarecare măsură 
reunite într-un mădular al entității umane. Din această cauză 
şi această uniune poate fi numită corp astral. Dacă se doreşte 
o denumire precisă, se poate vorbi despre corpul astral 
numindu-l corp sufletesc şi despre suflet, în măsura în care 
este unit cu acesta, numindu-l suflet al senzatiei. 

Eul urcă la o treaptă superioară a entității sale când îşi 
dirijează activitatea asupra a ceea ce a transformat 
conştientizarea obiectelor în proprietate a sa. Aceasta este 
activitatea prin care eul se degajează tot mai mult de obiectele 
percepţiei pentru a lucra în propria sa proprietate. Partea de 
suflet căreia îi revine aceasta poate fi numită sufletul rațiunii. 
Atât sufletului senzaţiei cât şi sufletului raţiunii le este propriu 


faptul că lucrează cu ceea ce ele obţin de la obiectele 
percepute prin simţuri şi a căror amintire o păstrează. Aici 
sufletul este cu totul dăruit către ceea ce pentru el este un 
exterior. Tot din exterior a primit şi ceea ce, prin amintire, el 
devine proprietatea sa. Dar sufletul poate trece dincolo de 
toate acestea. El nu este numai suflet al senzaţiei şi suflet al 
raţiunii. Vederea suprasensibilă poate forma cel mai uşor o 
reprezentare a acestei treceri dincolo de limitele menţionate 
dacă se referă la un fapt simplu, care trebuie însă apreciat în 
semnificaţia lui cuprinzătoare. Este vorba despre faptul că în 
tot cuprinsul limbii există un singur nume care potrivit esenței 
sale se deosebeşte de toate celelalte nume. Acesta este numele 
„eu". Oricare alt nume poate fi atribuit de oricare om 
obiectului sau fiinţei corespunzătoare. „Eu" ca denumire a 
unei fiinţe are un sens numai dacă această fiinţă îşi atribuie 
singură această desemnare. Niciodată la urechea unui om nu 
poate veni din afară desemnarea „eu'" ca fiind denumirea sa; 
numai fiinţa însăşi o poate folosi pentru sine. „Eu sunt un eu 
numai pentru mine; pentru oricine altcineva eu sunt un tu; şi 
oricine altcineva este pentru mine un tu". Acest fapt este 
expresia exterioară a unui adevăr de o adâncă importanţă. 
Fiinţa propriu-zisă a eului este independentă de orice lucru 
exterior; din această cauză numele său nu poate fi dat nici 
unui lucru exterior. Acele confesiuni religioase care şi-au 
păstrat în mod conştient legătura cu vederea suprasensibilă 
numesc desemnarea „eu', „numele inexprimabil al lui 
Dumnezeu". Căci atunci când se foloseşte această expresie se 
face trimitere tocmai la ceea ce am spus mai sus. Nimic 
exterior nu are acces la acea parte a sufletului uman pe care o 
focalizăm acum. Aici se află „sfinţenia ascunsă" a sufletului. 
Numai o fiinţă al cărei suflet este de acelaşi fel poate avea 
acces aici. „Dumnezeul, care locuieşte în om, vorbeşte atunci 
când sufletul se recunoaste ca eu". Asa cum sufletul senzaţiei 
şi sufletul raţiunii trăiesc în lumea exterioară, tot aşa şi un al 
treilea mădular al sufletului se afundă în divinitate, atunci 
când el ajunge la această conştientizare sau percepţie de sine. 
Poate lua naştere uşor o înţelegere greşită a acestor lucruri 
dacă s-ar considera că astfel de concepţii ar declara eul şi pe 
Dumnezeu ca fiind acelaşi lucru. Dar ele nu afirmă că eul ar fi 
Dumnezeu, ci numai că eul ar fi de aceeasi natură şi fiinţă cu 
divinitatea. Oare afirmă cineva că picătura de apă preluată din 
mare ar fi marea atunci când spune: Picătura este de aceeaşi 
esenţă sau substanţă cu marea? Dacă se doreste cu tot 
dinadinsul să se utilizeze o comparaţie, se poate spune: Ca 


raportul dintre picătură şi mare este şi raportul dintre eu şi 
divinitate. Omul poate găsi în sine ceva divin pentru că fiinţa 
sa primordială este preluată din divinitate. In felul acesta, 
omul atinge prin acest al treilea mădular sufletesc cunoaştere 
interioară despre sine aşa cum prin corpul astral el obţine o 
cunoaştere a lumii exterioare. Din această cauză ştiinţa ocultă 
numeşte acest al treilea mădular al sufletului şi sufletul 
conştienţei. Şi, în sensul ei, sufletescul este alcătuit din trei 
mădulare: sufletul senzaţiei, sufletul raţiunii şi sufletul 
conştienţei, aşa cum şi corporalul este alcătuit din trei 
mădulare, corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral. 

Greşeli de observare psihologică asemănătoare celor pe care 
le-am discutat deja privitor la aprecierea capacităţii de a-şi 
aminti fac dificilă şi înţelegerea corectă a etităţii „eu'. Unele 
aspecte despre care se crede că sunt înţelese şi că ar anula 
cele spuse mai sus în această privinţă sunt de fapt o 
confirmare a acestora. Un astfel de caz îl reprezintă 
observaţiile făcute de Eduard von Hartmann [3] la pagina 55 şi 
următoarele ale cărţii sale Compendiu al psihologiei, privitor 
la eu: „În primul rând conştienţa de sine este mai veche decât 
cuvântul eu. Pronumele personale sunt un produs relativ 
târziu al dezvoltării limbii şi au pentru vorbire numai valoarea 
unor prescurtări. Cuvântul «eu» este un înlocuitor mai scurt 
pentru numele propriu al vorbitorului, dar un înlocuitor de 
care orice vorbitor are nevoie pentru sine, indiferent de 
numele cu care îl desemnează ceilalţi. Constienţa de sine se 
poate dezvolta foarte mult la animale şi la oamenii surdo-muţi 
instruiți, fără a se lega de un nume propriu. Conştientizarea 
numelui propriu poate înlocui complet lipsa folosirii particulei 
eu. Înțelegerea acestui fapt suprimă nimbul magic cu care 
mulţi învăluie cuvinţelul eu; acesta nu poate adăuga absolut 
nimic noţiunii de conştienţă de sine, ci îşi primeşte întregul 
conţinut numai de la aceasta". Cu astfel de păreri putem fi 
perfect de acord; de asemenea, şi cu aceea că nu i se poate 
acorda cuvinţelului eu nici un nimb magic, care nu face decât 
să tulbure concepţia prudentă despre această problemă. Dar 
pentru esenţa unui lucru nu este hotărâtor cum se ajunge 
treptat la aplicarea denumirii verbale a acelui lucru. Tocmai 
despre aceasta este vorba, că entitatea adevărată a eului este 
în conştienţa de sine „mai veche decât cuvântul eu". Şi mai 
este vorba şi despre aceea că omul este obligat să folosească 
acest cuvinţel, înzestrat cu toate caracteristicile care sunt 
numai ale lui, pentru ceea ce el trăieşte în mod diferit în 
interacţiunile sale cu lumea exterioară decât le poate trăi 


animalul. Pe cât de puţin se poate afla despre esenţa 
triunghiului prin faptul că se arată cum s-a format cuvântul 
„triunghi", tot pe atât de puţin hotărâtor cu privire la entitatea 
eului este ceea ce putem şti despre cum, din alte utilizări 
verbale, s-a derulat în evoluția limbii utilizarea eului. 

Abia în sufletul conştienţei se dezvăluie adevărata natură a 
eului. Căci în timp ce în senzaţie şi rațiune sufletul se pierde în 
alte lucruri, ca suflet al conştienţei el îşi cuprinde propria sa 
entitate. Din această cauză, prin sufletul conştienţei eul nu 
poate fi perceput altfel decât printr-o anumită activitate 
interioară. Reprezentările obiectelor exterioare se formează 
aşa cum aceste obiecte vin şi pleacă; iar aceste reprezentări 
lucrează mai departe în rațiune prin propria lor forţă. Dacă 
însă eul trebuie să se perceapă pe sine, el nu se poate dărui 
pur şi simplu; el trebuie mai întâi să aducă la suprafaţă din 
adâncurile proprii entitatea sa pentru a avea o conştienţă 
despre aceasta. O dată cu perceperea eului, cu introspecția, 
începe o activitate interioară a sa. Prin această activitate, 
percepţia eului în sufletul conştienţei are o cu totul altă 
semnificaţie pentru om decât observarea a tot ceea ce 
pătrunde până la el prin cele trei mădulare corporale şi prin 
celelalte două mădulare ale sufletului. Forţa care revelează eul 
în sufletul conştienţei este aceeaşi care se manifestă în tot 
restul lumii. Numai că ea nu se evidenţiază nemijlocit în trup 
şi în mădularele inferioare ale sufletului, ci se revelează 
treptat în efectele pe care le produce. Revelația cea mai joasă 
este cea prin corpul fizic; apoi se continuă treptat în sus la 
ceea ce umple sufletul raţiunii. S-ar putea spune că o dată cu 
urcarea fiecărei trepte cade unul din vălurile cu care este 
acoperit ceea ce este ascuns. În ceea ce umple sufletul 
raţiunii, acest ascuns apare lipsit de învelişuri în templul 
sufletesc cel mai interior. Cu toate acestea se prezintă aici 
numai ca o picătură din spiritualitatea care străbate totul. Dar 
omul trebuie să cuprindă această spiritualitate mai întâi aici. 
El trebuie s-o recunoască în sine însuşi; apoi o poate găsi şi în 
revelaţiile ei. 

Ceea ce pătrunde ca o picătură în sufletul conştienţei, ştiinţa 
ocultă îl numeşte spirit. În felul acesta sufletul conştienţei este 
legat de spirit, care este ascunsul din toate revelaţiile. Când 
omul vrea să cuprindă spiritul în toate manifestările lui, el 
trebuie s-o facă la fel cum cuprinde eul în sufletul conştienţei. 
El trebuie să aplice această activitate care l-a condus la 
conştientizarea eului asupra lumii manifestate. Dar prin 
aceasta el se dezvoltă spre trepte superioare ale entității sale. 


El adaugă lucruri noi mădularelor trupului şi sufletului. În 
etapa următoare el însuşi cucereşte şi ceea ce se mai află 
ascuns în mădularele inferioare ale sufletului său. Acest lucru 
se întâmplă prin lucrarea sa, care pleacă din eu şi se răsfrânge 
asupra sufletului său. Cum este prins omul în această lucrare 
devine clar dacă facem comparaţia între un om încă dăruit 
exclusiv dorințelor foarte joase şi aşa-numitei plăceri senzuale 
şi un idealist de mare nobleţe. Cel de al doilea devine din 
primul, dacă se sustrage anumitor înclinații joase şi se 
întoarce spre înclinații superioare. Plecând din eul său, el a 
acţionat asupra sufletului său prin aceasta, înnobilându-l, 
spiritualizându-l. Eul a devenit stăpân în cadrul vieţii 
sufleteşti. Aceasta poate merge atât de departe încât în suflet 
să nu-şi facă loc dorinţa, plăcerea fără ca eul să fie autoritatea 
care să le permită accesul. În felul acesta, întregul suflet 
devine o revelaţie a eului, aşa cum mai înainte nu fusese decât 
sufletul conştienţei. In fond, orice viaţă cuturală, orice 
strădanie spirituală a oamenilor constă dintr-o lucrare al cărei 
scop este această dominare a eului. Orice om care trăieşte în 
prezent este prins în această lucrare: fie că vrea sau nu, el 
poate avea sau nu o conştienţă despre acest fapt. 

Prin această lucrare se urcă la trepte superioare ale entității 
umane. Omul dezvoltă prin ea noi mădulare ale entității sale. 
Ele se află ca ceva ascuns dincolo de ceea ce pentru el este 
revelaţie. Omul se poate face stăpân asupra acestui suflet nu 
numai prin lucrarea asupra sufletului său, plecând de la eul 
său, astfel încât sufletul să scoată ce este ascuns din ceea ce 
este manifestat, ci el poate şi extinde această lucrare. El poate 
să se extindă la corpul astral. Eul pune stăpânire pe acest corp 
astral prin faptul că se uneşte cu înţelepciunea ascunsă a 
acestuia. Acest corp astral cucerit, transformat de eu, poate fi 
numit sinea spirituală. (Asemănător cu ceea ce, sprijinindu-se 
pe înţelepciunea orientală, se numeşte Manas.) În sinea 
spirituală este dat un mădular superior al entității umane, care 
este prezent în aceasta ca un germene şi care, în cursul 
lucrării ei asupra sa apare tot mai mult. 

Aşa cum omul îşi cucereşte corpul astral prin înaintarea sa 
spre forţele ascunse care se află dincolo de acesta, acelaşi 
lucru se întârnplă în cursul evoluţiei şi cu corpul eteric. Dar 
lucrarea asupra acestui corp eteric este mai intensă decât în 
cazul corpului astral datorită faptului că ceea ce este ascuns 
este prins în două învelişuri, în timp ce în cazul ultimului nu 
există decât un înveliş. Ne putem crea o noţiune despre 
deosebirea dintre lucrările efectuate asupra celor două corpuri 


dacă ne referim la anumite modificări care pot să apară în 
cursul dezvoltării sale. Să ne gândim mai întâi la felul cum se 
dezvoltă anumite calităţi sufleteşti ale omului când eul 
lucrează asupra sufletului, cum se pot transforma plăcerea şi 
poftele, bucuria şi durerea. Este suficient ca omul să se 
gândească la vremea copilăriei sale. Ce îl bucura atunci? Ce îi 
pricinuia suferinţă? Ce a mai învăţat faţă de ceea ce ştia în 
copilărie? Toate acestea sunt numai o expresie a felului în care 
eul a câştigat stăpânirea asupra corpului astral. Căci acesta 
este purtătorul plăcerii şi al suferinţei, al bucuriei şi al durerii. 
Să comparăm însă acest lucru cu cât de puţin se modifică în 
cursul dezvoltării anumite alte însuşiri ale omului, de exemplu, 
temperamentul său, caracteristicile mai profunde ale 
caracterului său etc. Un om care este în copilărie iute la mânie 
va păstra adeseori anumite aspecte ale acestei înclinații în 
dezvoltarea vieţii sale ulterioare. Acest lucru este atât de 
evident, încât există gânditori care consideră imposibilă 
modificarea fundamentală a caracterului omului. Ei admit că 
acesta ar fi ceva care se păstrează în tot cursul vieţii, care s-ar 
manifesta numai într-o privinţă sau în alta. O astfel de părere 
se datorează numai unei lacune în modul de a observa. Cine 
are un simţ al acestor lucruri îi este clar că şi caracterul şi 
temperamentul omului se transformă sub influenţa eului său. 
Oricum, această transformare este, în comparaţie cu 
modificarea calităților caracterizate mai înainte, o 
transformare lentă. Se poate folosi comparaţia potrivit căreia 
raportul dintre cele două feluri de transformări este ca 
înaintarea arătătorului de ore în raport cu înaintarea 
minutarului. Forțele care determină transformarea 
caracterului sau temperamentului aparțin domeniului ascuns 
al corpului eteric. Ele sunt de acelaşi fel cu forțele ce domină 
domeniul vieții, aşadar cu forțele creştere, de nutriție şi de 
reproducere. Prin expunerile aflate în cartea de față, aceste 
lucruri vor fi puse în lumina corectă. Aşadar, eul nu lucrează 
asupra corpului astral numai atunci când omul se dăruieşte 
pur şi simplu plăcerii şi suferinței, bucuriei şi durerii, ci şi 
atunci când se transformă  particularităţile trăsăturilor 
sufleteşti. Tot astfel, lucrarea se extinde asupra corpului eteric 
când eul îşi orientează activitatea asupra unei transformări a 
trăsăturilor de caracter, a temperamentelor etc. [obs.2 În 
această direcţie lucrează orice om, fie că este sau nu conştient 
de acest lucru. Impulsurile cele mai puternice care lucrează în 
viaţa obişnuită asupra acestei modificări sunt cele religioase. 
Când eul lasă să lucreze în mod repetat asupra sa imboldurile 


care se revarsă din religie, acestea creează în el o forţă care 
acţionează până în corpul eteric, pe care-l modifică la fel cum 
imboldurile mai slabe ale vieţii determină modificarea corpului 
astral. Aceste imbolduri mai slabe ale vieţii, care ajung la om 
prin învăţare, reflectare, înnobilarea sentimentelor etc., sunt 
subordonate în multe privinţe existenţei schimbătoare; 
sentimentele religioase însă apasă într-un mod unitar asupra 
oricărei gândiri, simţiri şi voințe. Ele aruncă parcă o lumină 
comună, unitară asupra întregii vieţi sufleteşti. Omul gândeşte 
şi simte azi una, mâine alta. Spre aceasta îl conduc diferitele 
împrejurări ale zilei. Cel care presimte însă ceva prin simţirea 
sa religioasă, de orice fel ar fi ea, ceva care rezistă tuturor 
schimbărilor, va raporta ceea ce simte şi gândeşte azi atât la 
acest sentiment fundamental cât şi la trăirile de mâine ale 
sufletului său. Prin aceasta, crezul religios are în viaţa 
sufletească ceva  atoatepătrunzător; influenţele sale se 
intensifică în cursul timpului tot mai mult pentru că acţionează 
într-o necontenită repetare. Datorită acestui fapt, ele capătă 
puterea de a acţiona asupra corpului eteric. In mod 
asemănător acționează asupra omului influenţele artei 
adevărate. Când, prin forma exterioară, prin culoarea şi 
sunetul unei opere de artă, el pătrunde cu reprezentarea şi 
sentimentul fundamentele spirituale ale acesteia, atunci 
impulsurile pe care eul le primeşte prin aceasta acţionează, în 
fapt, până asupra corpului eteric. Când acest gând poate fi dus 
până la capăt, se poate evalua importanţa imensă pe care o 
are arta pentru orice dezvoltare umană. Aici am indicat numai 
unele dintre influenţele ce furnizează eului imboldurile pentru 
a acţiona asupra corpului eteric. Există multe influenţe 
asemănătoare în viaţa omului, care însă nu sunt atât de 
evidente pentru privirea care observă ca cele menţionate. Dar 
chiar şi din acestea se vede că în om mai este ascuns şi un alt 
mădular pe care eul îl prelucrează tot mai mult. Putem numi 
acest al doilea mădular al spiritului spiritul vieții. (Este identic 
cu ceea ce în cadrul înţelepciunii orientale este numit Buddhi.) 
Expresia „spiritul vieţii" este potrivită pentru că în ceea ce 
desemnează ea acţionează aceleaşi forţe ca şi în „corpul 
vieţii"; numai că în aceste forţe, atunci când se manifestă 
drept corp al vieţii, eul uman nu este activ. Dar dacă se 
manifestă ca spirit al vieţii, ele sunt străbătute de activitatea 
eului. 

Dezvoltarea intelectuală a omului, clarificarea şi înnobilarea 
sentimentelor şi a exteriorizărilor voliţionale sunt măsura 
transformării corpului său astral în sine spirituală; trăirile sale 


religioase şi alte experienţe se impregnează în corpul eteric şi- 
l] transformă în spirit al vieţii. În desfăşurarea obişnuită a vieţii 
acest lucru are loc în mod mai mult sau mai puţin inconştient; 
dimpotrivă, aşa-numita iniţiere a omului constă în aceea că el 
este  atenţionat de cunoaşterea suprasensibilă asupra 
mijloacelor prin care poate lua în mâini perfect conştient 
această lucrare în sinea spirituală şi în spiritul vieţii. Despre 
aceste metode va mai fi vorba în alte capitole ale acestei 
scrieri. Până acum am fost preocupaţi de a arăta că în om este 
activ, în afară de suflet şi corp, şi spiritul. Mai departe va fi 
menţionat şi modul în care acest spirit aparţine eternului din 
om în contrast cu trupul trecător. 

Cu lucrarea asupra corpului astral şi asupra corpului eteric 
activitatea eului încă nu s-a epuizat. Aceasta se extinde şi 
asupra corpului fizic. O idee despre influenţa eului asupra 
corpului fizic putem să ne-o facern când vedem cum în 
anumite trăiri apare, de exemplu, o înroşire sau o paliditate a 
feţei. Aici eul este de fapt cel ce prilejuieşte un fenomen în 
corpul fizic. Când prin activitatea eului în om apar 
transformări cu privire la influenţa sa în corpul fizic, atunci eul 
este cu adevărat unit cu forţele ascunse ale acestui corp fizic, 
cu aceleaşi forţe care produc fenomenele fizice. Se poate 
spune atunci că eul lucrează prin intermediul unei astfel de 
activităţi asupra corpului fizic. Această expresie nu trebuie 
greşit înţeleasă. Nu trebuie să se ajungă la părerea că această 
lucrare ar fi ceva grosolan, material. Ceea ce apare grosolan, 
material în corpul fizic nu este decât ce se manifestă în el. 
Dincolo de acest lucru manifestat se află forţele ascunse ale 
esenței sale. lar acestea sunt de natură spirituală: Nu despre o 
lucrare asupra a ceea ce este material, aşa cum aparent este 
corpul fizic, trebuie vorbit aici, ci despre lucrarea spirituală 
asupra forţelor invizibile care permite construirea lui şi care îl 
lasă să se descompună din nou. Pentru viaţa obişnuită omul nu 
poate lăsa să ajungă la conştienţă această lucrare a eului 
asupra corpului fizic decât cu o claritate foarte redusă. 
Această claritate devine deplină abia atunci când sub influenţa 
cunoaşterii suprasensibile omul ia în mâinile sale în mod 
conştient lucrarea. Atunci însă apare clar că în om mai există 
un al treilea mădular spiritual. Este ceea ce poate fi numit, 
prin contrast cu omul fizic, omul spirit. (In înţelepciunea 
orientală, acest „om-spirit" se numeşte Atma.) 

Cu privire la omul-spirit poţi fi uşor indus în eroare şi prin 
aprecierea corpului fizic ca fiind mădularul cel mai de jos al 
omului, din care cauză este dificilă acomodarea cu 


reprezentarea că lucrarea asupra acestui corp trebuie să 
ajungă la cel mai înalt mădular din entitatea umană. Dar 
tocmai din acest motiv, pentru că spiritul activ este ascuns în 
corpul fizic sub trei învelişuri, cel mai înalt fel de lucrare 
umană are ca scop să unească eul cu ceea ce este spiritul său 
ascuns. 

În felul acesta pentru ştiinţa ocultă omul se prezintă ca o 
entitate alcătuită din mai multe mădulare. De natură fizică 
sunt: corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral. Sufleteşti sunt: 
sufletul senzatiei, sufletul raţiunii şi sufletul conştienţei. In 
suflet îşi răspândeşte lumina eul. Spirituale sunt: sinea 
spirituală, spiritul vieţii şi omul-spirit. Din expunerile de mai 
sus reiese că sufletul senzaţiei şi corpul astral sunt strâns 
unite şi că alcătuiesc într-o anumită privinţă un întreg. În mod 
asemănător alcătuiesc un întreg sufletul conştienţei şi sinea 
spirituală. Căci în sufletul conştienţei se aprinde spiritul şi, 
plecând de la el, spiritul iradiază celelalte mădulare ale naturii 
umane. Ţinând seama de acestea se poate vorbi şi de 
următoarea articulare a omului. Corpul astral şi sufletul 
senzaţiei pot fi considerate împreună ca un mădular, la fel 
sufletul conştienţei şi sinea spirituală, iar sufletul rațiunii, 
pentru că participă la natura eului, pentru că într-un anume 
sens este deja eul, care însă nu este încă conştient de entitatea 
sa spirituală, poate fi desemnat pur şi simplu ca eu, şi atunci 
obţinem şapte constituenți ai omului: 1. corp fizic; 2. corp 
eteric sau corp al vieţii; 3. corp astral; 4. eu; 5. sinea 
spirituală; 6. spiritul vieţii; 7. omul-spirit. 

Pentru omul obişnuit cu reprezentări materialiste, această 
articulare a omului în sensul numărului 7 nu ar avea această 
„nuanţă clar magică" pe care el i-o atribuie adeseori, dacă s-ar 
tine în mod clar de sensul expunerilor de mai sus şi nu ar 
căuta să introducă în problemă de la început chiar acest 
aspect „magic" . Despre aceste „şapte' mădulare ale omului 
nu ar trebui vorbit în alt fel decât se face din punctul de 
vedere al unei forme superioare de observare a lumii, aşa cum 
se vorbeşte despre cele şapte culori ale luminii sau despre cele 
şapte sunete ale gamei (octava fiind considerată ca o repetare 
a sunetului fundamental). După cum lumina apare în şapte 
culori, sunetul în şapte trepte, tot astfel apare natura umană 
unitară în cele şapte mădulare caracterizate. Pe cât de puţin 
poartă în sine numărul 7 ceva „superstiţios" în cazul sunetului 
şi culorii, tot pe atât de puţin se întâmplă acest lucru în cazul 
articulării omului. Cu un anumit prilej, în timp ce aceste 
lucruri au fost expuse oral, s-a spus că totuşi lucrul cu 


numărul 7 nu ar fi corect în cazul culorilor, deoarece dincolo 
de roşu şi dincolo de violet s-ar mai afla culori pe care însă 
omul nu le percepe. Dar şi în această privinţă comparaţia cu 
culorile este valabilă, căci şi dincolo de corpul fizic, pe de o 
parte, şi dincolo de omul-spirit, pe de altă parte, realitatea 
omului se continuă; numai că pentru mijloacele observaţiei 
spirituale aceste continuări sunt „spiritual invizibile", aşa cum 
sunt invizibile pentru ochiul fizic culorile de dincolo de roşu şi 
de violet. Această observaţie trebuia să fie făcută pentru că 
poate apărea părerea că o concepţie suprasensibilă nu ar 
respecta precizia gândirii ştiinţei naturii; prin comparaţie cu 
aceasta ea ar fi diletantistă. Insă cine vede corect ce se 
înţelege prin cele spuse poate afla că, în realitate, aceasta nu 
intră nicăieri în contradicţie cu adevărata ştiinţă a naturii; nici 
când se iau ca demonstraţie fapte ale ştiinţei naturii, nici 
atunci când cu expunerile făcute aici se realizează o 
interpretare a legăturii directe cu cercetarea naturalistă. 


OBSERVAŢII IMPORTANTE 
Obs.1. Expuneri ca cele care sunt date în această carte privind 
facultatea amintirii pot fi foarte uşor greşit înţelese. Căci cine 
observă numai fenomenele exterioare nu va sesiza deosebirea 
dintre ceea ce se întâmplă cu animalul sau chiar cu planta 
atunci când apare ceva care se aseamănă cu amintirea şi ceea 
ce aici am caracterizat drept amintire adevărată. Desigur, 
când un animal execută o acţiune pentru a treia, a patra oară 
etc., el o va face poate în aşa fel încât procesul exterior se 
prezintă ca şi cum ar exista memorie (amintire) şi învăţarea 
legată de aceasta. Da, aşa cum o fac unii cercetători ai naturii 
şi acoliţii lor, chiar noţiunea de amintire sau de memorie este 
extinsă în aşa fel încât se spune că atunci când puiul iese din 
coaja oului el ciuguleşte grăunţele şi ar şti chiar să facă 
mişcările capului şi corpului astfel încât să-şi atingă scopul. 
Acest lucru el nu l-a învăţat fiind în coaja oului, ci a fost 
învăţat de miile de fiinţe din care descinde (aşa spune, de 
exemplu, Hering [2]). Fenomenul amintit poate fi desemnat ca 
ceva care arată ca o amintire. Dar nu se va ajunge niciodată la 
înţelegerea adevărată a entității umane dacă nu se va avea în 
vedere particularitatea că la om apare ca proces al adevăratei 
percepții a unor trăiri anterioare în momente ulterioare, nu 
numai ca repercusiune a unor stări anterioare în altele 
ulterioare. În această carte amintirea este numită percepție a 
trecutului şi nu numai simpla repetare, chiar şi modificată, a 


faptului trecut în lucrurile prezente. Dacă s-ar dori folosirea 
cuvântului amintire pentru fenomene corespunzătoare din 
regnurile animal şi vegetal, atunci ar trebui avut un altul 
pentru om. În descrierea făcută în această carte nu este vorba 
despre cuvânt (termen), ci despre aceea că în secolul 
înţelegerii entității umane trebuie să fie recunoscută 
deosebirea. Tot atât de puţin pot fi puse în legătură 
performanţe aparent de mare inteligenţă ale unor animale cu 
ceea ce numim aici amintire. 

Obs.2 Nu se poate face o demarcaţie netă între transformările 
care au loc ca urmare a activitătii eului în corpul astral şi 
acelea care au loc în corpul eteric. Unele trec în celelalte. 
Când un om învaţă ceva şi obţine prin aceasta o anumită 
capacitate a judecății, în corpul astral a avut loc o 
transformare; dacă însă această judecată îi modifică starea 
sufletească astfel încât după învăţare el se obişnuieşte să 
simtă despre un lucru altfel decât simţea mai înainte, atunci 
există o modificare a corpului eteric. Tot ce devine astfel 
proprietate umană încât omul să-şi poată mereu aminti de 
aceasta se bazează pe o modificare a corpului eteric. Ceea ce 
treptat devine o comoară a memoriei are la bază faptul că 
lucrarea asupra corpului astral este transmisă corpului eteric. 


NOTE 


1. Vezi Fiziologia ocultă, nr. bibl. 128, Opere complete, Dornach, 1971. 
2. Ewald Hering,1834-1918, Despre memorie ca funcţie generală a materiei organizate, 


Viena, 1870. 
3. Eduard von Hartmann, 1842-1906. Introducere în sistemul filosofiei, vol. III: Compendiu 
al psihologiei, 1908, Bad Sachsa. 


SOMNUL ŞI MOARTEA 


Nu se poate pătrunde esenţa stării de veghe fără a observa 
starea pe care o parcurge omul în timpul somnului; şi nici de 
enigma vieţii nu te poţi apropia fără a cerceta moartea. La un 
om în care nu trăieşte sentimentul importanţei cunoaşterii 
suprasensibile pot apărea îndoieli faţă de aceasta chiar din 
felul cum el ia în considerare somnul şi moartea. O asemenea 
cunoaştere poate evalua motivele care dau nastere acestor 
îndoieli. Căci nu este nimic de neînțeles când cineva spune că 
omul s-ar afla aici pentru viaţa activă, eficientă, iar activitatea 
sa creatoare s-ar baza pe dăruirea pentru acest scop. lar 
aprofundarea unor stări ca somnul şi moartea nu ar putea 


conduce decât la lucruri fantastice, fără conţinut. Oamenii pot 
vedea cu multă uşurinţă în respigerea unor astfel de „lucruri 
fantastice" expresia unui suflet sănătos, iar în dăruirea către 
astfel de „reverii inutile" ceva maladiv care nu convine decât 
unor persoane lipsite de forţă vitală şi de bucuria vieţii şi care 
sunt incapabile de „creaţie adevărată". Nu trebuie să 
considerăm fără rezerve un astfel de raţionament ca fiind 
greşit. Căci el conţine un anumit sâmbure de adevăr; este un 
sfert de adevăr care trebuie completat cu celelalte trei sferturi 
de adevăr care îi aparţin. Şi dacă combatem sfertul corect pe 
care l-a înţeles dar care nu presimte celelalte trei sferturi îl 
vom face cu totul neîncrezător. Aşadar, trebuie să admitem în 
mod obligatoriu că o abordare a ceea ce învăluie somnul şi 
moartea este bolnăvicioasă dacă ne conduce la o slăbire, la o 
întoarcere de la viaţa adevărată. Şi putem fi de acord că multe 
lucruri tinând de ceea ce dintotdeauna s-a numit ştiinţă ocultă 
şi care se face şi în prezent sub acest nume are un caracter 
nesănătos, duşmănos vieţii. Dar acest aspect nesănătos nu 
este în nici un fel produs al adevăratei cunoaşteri 
suprasensibile. Adevărata situaţie este de fapt următoarea. 
Aşa cum omul nu poate fi în permanenţă treaz, tot astfel el nu 
poate s-o scoată la capăt în situaţiile reale ale vieţii, în toată 
amploarea ei, fără ceea ce-i poate da suprasensibilul. Viaţa se 
continuă şi în timpul somnului şi forţele care lucrează şi 
creează în starea de veghe îşi iau puterea şi vigoarea din ceea 
ce le dă somnul. Aşa stau lucrurile cu ceea ce poate observa 
omul în lumea manifestată. Domeniul lumii este mai larg decât 
câmpul acestei observaţii. lar ceea ce omul cunoaşte în planul 
sensibil trebuie să fie completat şi fecundat prin ceea ce el 
poate afla despre lumile invizibile. Un om care nu şi-ar obţine 
mereu, în mod repetat, întărirea forţelor slăbite prin somn şi- 
ar conduce în mod obligatoriu viaţa spre distrugere; de 
asemenea, o observare a lumii care n-ar fi fecundată de 
cunoaşterea a ceea ce este ascuns ar conduce la devastare. La 
fel stau lucrurile şi cu „moartea". Fiinţele vii sunt supuse 
morţii pentru a se putea naşte o viaţă nouă. Cunoaşterea 
suprasensibilului este cea care răspândeşte o lumină clară 
peste frumoasa sintagmă a lui Goethe: Natura a inventat 
moartea, pentru a avea mai multă viaţă [1]. Aşa cum nu ar 
putea exista viaţă în sensul obişnuit fără moarte, tot astfel nu 
poate exista o cunoaştere adevărată a lumii vizibile fără o 
înţelegere de ansamblu a celei  suprasensibile. Orice 
cunoaştere a ceea ce este vizibil trebuie să se afunde mereu în 
invizibil pentru a se putea dezvolta. Astfel devine evident că 


abia ştiinţa suprasensibilului face posibilă viaţa cunoştinţelor 
revelate; ea nu slăbeşte niciodată viaţa când apare în forma ei 
adevărată; ea o întăreşte şi o face mereu proaspătă şi 
sănătoasă când, lăsată în voia ei, aceasta a ajuns să fie slabă şi 
bolnavă. 

Când omul se cufundă în somn, se modifică ansamblul 
relaţiilor dintre mădularele sale. Ceea ce se află din omul 
adormit pe locul său de odihnă reprezintă corpul fizic şi corpul 
eteric, dar nu şi corpul astral şi eul. Întrucât în timpul 
somnului corpul eteric rămâne legat de corpul fizic, efectele 
vieţii continuă. În momentul în care corpul fizic ar fi lăsat în 
voia lui el ar trebui să se descompună. Dar ceea ce se stinge în 
somn sunt reprezentările, suferinţa şi plăcerea, bucuria şi 
îngrijorarea, este capacitatea de a exterioriza o voinţă 
conştientă şi lucruri asemănătoare ale existenţei. Dar 
purtătorul tuturor acestor lucruri este corpul astral. Este de la 
sine înţeles că pentru o judecată lipsită de prejudecăţi nici nu 
ar putea fi luată în considerare părerea că în timpul somnului 
corpul astral împreună cu orice plăcere şi orice suferinţă ar fi 
distruse, împreună cu întreaga lume de reprezetări şi a 
voinţei. El este prezent într-o altă stare. Faptul că eul uman şi 
corpul astral nu ar fi alcătuite numai din plăcere şi suferinţă şi 
toate celelalte amintite, ci că ar avea şi o percepţie conştientă 
despre ele ar presupune ca acesta să fie legat de corpul fizic şi 
de corpul eteric. În starea de veghe el este în această situaţie, 
în timpul somnului nu mai este. El s-a retras din ele. Ela 
preluat un alt fel de existenţă decât cea care îi revine în timpul 
când este legat de corpul fizic şi de cel eteric. Acum, este 
sarcina cunoaşterii planului suprasensibil de a observa acest 
fel diferit de existenţă a corpului astral. Pentru observarea 
lumii exterioare, corpul astral dispare în timpul somnului; 
vederea în suprasensibil trebuie să-l urmărească acum în viaţa 
sa, până la preluarea în posesie a corpului fizic şi a celui 
eteric. Ca în toate cazurile în care este vorba de cunoaşterea 
lucrurilor ascunse şi a proceselor ascunse ale lumii, pentru 
descoperirea adevăratelor fapte ale stării de somn este 
necesară observarea suprasensibilă în forma ei proprie; dar o 
dată ce a fost exprimat ceea ce se poate afla prin această 
observare, atunci indiscutabil acest lucru este inteligibil 
pentru o gândire lipsită de prejudecăţi. Căci fenomenele lumii 
ascunse se arată prin efectele produse în lumea manifestată. O 
dată ce se conştientizează felul în care ceea ce este comunicat 
de observarea suprasensibilă face inteligibile fenomenele 
sensibile, o astfel de confirmare este dovada care poate fi 


cerută pentru aceste lucruri. Cine nu vrea să folosească 
mijloacele pentru obţinerea observării suprasensibile care vor 
fi menţionate mai departe poate face următoarea experienţă: 
poate accepta mai întâi indicaţiile observaţiei suprasensibile şi 
apoi să le aplice lucrurilor sensibile pe care le deţine din 
propria sa experienţă. El poate afla astfel că, prin aceasta, 
viaţa devine inteligibilă. Şi va ajunge la o asemenea 
convingere cu atât mai mult cu cât va observa mai clar şi mai 
pătrunzător viaţa obişnuită. 

Chiar dacă în timpul somnului corpul astral nu trăieşte 
reprezentări, chiar dacă nu resimte nici plăcere nici suferinţă 
sau alte lucruri asemănătoare, el nu rămâne inactiv. El are 
chiar în timpul somnului o activitate foarte vie. Este o 
activitate în care el trebuie să intre într-o succesiune ritmică 
mereu repetată, după ce a fost activ un timp în comun cu 
corpul fizic şi cu cel eteric. Ca un pendul care după ce a 
executat bătaia spre stânga şi a revenit în poziţia mediană prin 
forţa acumulată astfel trebuie să execute o bătaie la dreapta, 
aşa trebuie să-şi manifeste mobilitatea corpul astral şi eul care 
se află în sânul acestuia, după ce un timp au fost active în 
corpul fizic şi în cel eteric, ca urmare a acestei activităţi 
trebuind să petreacă un timp în afara trupului într-o ambianţă 
spiritual-sufletească. Pentru constituţia normală a vieţii omului 
se instalează, în cadrul acestei stări netrupeşti a corpului 
astral şi a eului, o stare de inconştienţă, întrucât aceasta 
reprezintă opusul faţă de starea de conştienţă dezvoltată prin 
coexistenţa cu corpul fizic şi cu cel eteric, aşa cum bătaia spre 
dreapta a pendulului creează contrastul cu bătaia spre stânga. 
Necesitatea de a intra în această stare de inconştienţă este 
resimţită de spiritual-sufletescul omului ca oboseală.1obs.11 Dar 
această oboseală este expresia faptului că eul şi corpul astral 
se pregătesc în timpul somnului pentru a forma din nou în 
corpurile fizic şi eteric, în starea de veghe următoare, ceea ce 
a luat naştere în timpul cât ele au fost libere de elementul 
spiritual-sufletesc, printr-o activitate formatoare pur organică, 
inconştientă. Această activitate inconştientă şi activitatea care 
are loc în fiinţa omului în timpul conştienţei şi prin aceasta 
sunt opoziții; opoziții care trebuie să alterneze într-o 
succesiune ritmică. Forma şi silueta corpului fizic, 
caracteristice pentru om, nu pot fi menținute decât prin corpul 
eteric uman. Dar această formă umană a corpului fizic nu 
poate fi păstrată decât printr-un corp eteric căruia îi sunt 
furnizate la rândul lui faptele corespunzătoare de către corpul 
astral. Corpul eteric este formatorul, arhitectul corpului fizic. 


Dar el poate construi în mod corect numai dacă obţine de la 
corpul astral imboldul de a face un lucru temeinic. In acesta se 
află modelele după care corpul eteric îi conferă corpului fizic 
forma sa. În starea de veghe, corpul astral nu este încărcat cu 
aceste modele pentru corpul fizic sau este numai până la un 
anumit nivel. Căci în starea de veghe sufletul le înlocuieşte cu 
propriile sale imagini. Când omul îşi îndreaptă simţurile spre 
ambianța sa, el îşi formează prin percepţie imagini în 
reprezentările sale care sunt copiile lumii lui înconjurătoare. 
Aceste copii sunt la început elemente deranjante pentru 
imaginile care incită corpul eteric la menţinerea corpului fizic. 
Numai dacă omul ar putea să transmită prin activitate proprie 
corpului său astral acele imagini care ar putea da corpului 
eteric imboldul corect nu ar exista un astfel de deranj. In 
existenţa umană însă tocmai acest deranj joacă un rol 
important. Şi el se exprimă prin aceea că în timpul stării de 
veghe modelele pentru corpul eteric nu acţionează cu toată 
forţa. Corpul astral îşi aduce contribuţia din starea de veghe în 
cadrul corpului fizic, în timpul somnului el lucrează asupra 


corpului fizic din afară*. 
* Privitor la esenţa oboselii, a se vedea „Aspecte particulare din domeniul ştiintei 
spiritului" din cartea de faţă. 


Aşa cum corpul fizic are nevoie, de exemplu, în aportul de 
alimente de lumea exterioară, cu care el este de acelaşi fel, 
ceva asemănător se întâmplă şi cu corpul astral. Să ne gândim 
la un corp uman fizic îndepărtat de lumea lui înconjurătoare. 
El ar trebui să dispară. Aceasta arată că el nu poate exista fără 
întreaga sa ambianţă fizică. In fapt, întregul Pământ trebuie să 
fie aşa cum este pentru ca trupurile fizice umane să poată 
exista. În realitate, întregul trup uman este numai o parte a 
Pământului, ba, într-un sens mai larg, a întregului Univers 
fizic. El se comportă în această privinţă ca degetul de la o 
mână faţă de întregul corp uman. Dacă separăm degetul de 
mână, el nu mai poate exista ca deget. La fel ar trebui să se 
întâmple şi cu corpul uman, dacă este despărţit de acel corp 
căruia el îi este un membru, de condiţiile pe care i le 
furnizează Pământul. Să-l ridicăm la o înăltime de suficiente 
mile deasupra suprafeţei Pământului şi el se va distruge, cum 
se distruge degetul tăiat de la o mână. Dacă omul ia mai puţin 
în considerare acest fapt în cazul corpului său fizic decât în 
cazul degetului şi al trupului, aceasta se datorează faptului că 
degetul nu se poate plimba pe trupul său aşa cum umblă el pe 
Pământ, şi că dependenţa degetului este mai evidentă. 


Aşa cum corpul fizic este cuibărit în lumea fizică de care ţine, 
la fel şi corpul astral este apartenent la lumea lui. Numai că 
prin viaţa în stare de veghe el este smuls din această lume. 
Putem ilustra printr-o comparaţie ce se întâmplă. Imaginaţi-vă 
un vas cu apă. În această masă de apă, o picătură nu este ceva 
izolat în sine. Dar luaţi un burete mic şi absorbiți cu el o 
picătură din această masă de apă. Aşa ceva se întâmplă cu 
corpul astral la trezire. În timpul somnului el se află într-o 
lume asemănătoare. El aparţine într-un anumit sens acesteia. 
La trezire, corpul fizic şi corpul eteric îl absorb. Ele se umplu 
cu el. Ele conţin organele prin care el conştientizează lumea 
exterioară. Pentru a ajunge însă la această conştientizare, el 
trebuie să se separe din lumea sa. El poate obţine din lumea sa 
numai modelele de care are nevoie pentru corpul eteric. După 
cum corpului fizic, de exemplu, alimentele îi parvin din 
ambianța sa, la fel şi corpului astral îi parvin în timpul 
somnului imagini din lumea sa înconjurătoare. Aici, el trăieşte, 
de fapt, în Cosmos, în afara corpurilor fizic şi eteric. În acelaşi 
Cosmos din care s-a născut întregul om. În acest Cosmos 
există sursa imaginilor prin care omul îşi primeşte forma. El 
este integrat în mod armonios în acest Cosmos. Şi el se ridică 
din această armonie cuprinzătoare, în timpul stării de veghe, 
pentru a ajunge la percepţia exterioară. În somn, corpul său 
astral se reîntoarce în armonia Cosmosului. La trezire el 
introduce în corpurile sale atâta forţă preluată din această 
armonie încât se poate lipsi pentru un timp de sejurul în 
armonie. În timpul somnului corpul astral se întoarce în patria 
sa şi la trezire aduce cu sine în viaţă forţe întărite. Expresia 
exterioară a achiziţiei adusă de corpul astral la trezire constă 
în prospetimea pe care o produce un somn sănătos. Expunerile 
ulterioare ale ştiinţei oculte vor arăta că această patrie a 
corpului astral este mai cuprinzătoare decât ceea ce aparţine 
corpului fizic, în sens mai restrâns, din ambianta fizică. In timp 
ce omul este, ca fiinţă fizică, un mădular al Pământului, corpul 
său astral aparţine unor lumi în care mai sunt incluse şi alte 
corpuri cereşti decât Pământul nostru. Din această cauză el 
pătrunde în timpul somnului într-o lume căreia îi aparţin alte 
lumi decât Pământrul nostru, ceea ce, aşa cum am spus, va 
putea deveni clar abia în expunerile ulterioare. 

Ar trebui să fie de prisos să indicăm o înţelegere eronată care 
poate apărea uşor cu privire la aceste fapte. Dar nu este inutil 
pentru timpul nostru în care sunt prezente anumite 
reprezentări materialiste. Din direcţii în care domină astfel de 
reprezentări se poate spune, bineînţeles, că singura atitudine 


ştiinţifică este aceea de a cerceta un fenomen cum este 
somnul numai prin prisma condiţiilor sale fizice. Chiar dacă 
savanții nu sunt încă de acord cu privire la cauza fizică a 
somnului un lucru este indiscutabil, şi anume că ar trebui să 
se accepte existenţa anumitor procese fizice care se află la 
baza acestui fenomen. Totuşi ar fi bine să se recunoască cel 
puţin faptul că nu există nici o contradicţie între această 
afirmaţie şi cunoaşterea suprasensibilă! Ea admite tot ceea ce 
vine din această direcţie, aşa cum se acceptă că pentru 
apariţia fizică a unei case trebuie să se aşeze cărămidă peste 
cărămidă şi că, atunci când casa este gata, se pot explica 
forma şi coeziunea ei prin legi pur mecanice. Dar ca să ia 
naştere casa este necesar gândul constructorului. Pe acesta 
nu-l găsim dacă cercetăm numai legile fizice. Aşa cum dincolo 
de legile fizice care fac explicabilă apariţia casei se află 
gândurile creatorului ei, tot aşa dincolo de ceea ce aduce 
ştiinţa fizică într-un mod foarte corect se găseşte ce este 
revelat de cunoaşterea suprasensibilă. Desigur, această 
comparaţie este invocată adeseori când este vorba de un 
fundal spiritual al lumii. Şi ea poate fi considerată banală. Dar 
în astfel de situaţii nu este vorba de a face cunoscute anumite 
notiuni ci de a da fundamentării unui lucru greutatea ei 
corectă. Poţi fi împiedicat să faci aceasta pur şi simplu datorită 
faptului că reprezentări opuse au o putere prea mare asupra 
forţei de judecată, pentru a putea resimţi în modul corect 
această greutate. 

O stare intermediară între starea de veghe şi de somn o 
reprezintă visarea. Ceea ce oferă trăirile din vis unei observări 
sensibile este vălmăşagul pestriţ al unei lumi de imagini care 
ascunde totuşi în sine ceva cu caracter de regulă şi de lege. 
Această lume pare să arate mai întâi un flux şi un reflux 
adeseori într-o succesiune încâlcită. In viaţa sa de vis omul 
este descătuşat de legea conştienţei treze, care-l înlănţuie de 
percepţia prin simţuri şi de regulile gândirii raţionale. Cu 
toate acestea visul are cevâ care sugerează legi tainice pline 
de farmec şi de atracţie pentru presimţirea umană şi care sunt 
cauzele mai profunde pentru care frumosul joc al fanteziei, aşa 
cum stă la baza simţirii artistice, este uşor comparat cu 
„visarea". Este suficient să-ţi  aminteşti unele vise 
semnificative şi vei găsi confirmarea acestui lucru. Un om 
visează, de pildă, că goneşte un câine care se repede la el. El 
se trezeşte şi îşi dă seama că împinge în mod inconştient o 
parte a cuverturii care se îngrămădise sub corpul său, 
incomodându-l. Ce face aici viaţa de vis din fenomenul 


perceptibil prin simţuri? Ceea ce simţurile ar percepe în stare 
de veghe; lasă mai întâi viaţa din timpul somnului în totală 
inconştienţă. Dar este reţinut ceva esenţial, şi anume faptul că 
omul vrea să se apere, să respingă ceva. Şi în jurul acestui 
fapt ţese un proces în imagini. Imaginile ca atare sunt ecouri 
ale vieţii din starea de veghe a zilei. Modul în care acestea 
sunt preluate din starea de veghe are ceva arbitrar. Oricine 
are sentimentul că pentru aceeaşi împrejurare exterioară visul 
i-ar putea crea, ca prin scamatorie, şi alte imagini. Dar 
senzaţia că trebuie să respingă ceva toţi o exprimă în imagini. 
Visul creează simboluri. Şi procese interioare se pot 
transforma în astfel de simboluri de vis. Un om visează că 
lângă el trosneşte un foc; în vis vede flăcări. El se trezeşe şi 
simte că s-a învelit prea tare şi i s-a făcut prea cald. 
Sentimentul unei călduri prea mari se exprimă în mod simbolic 
în imagine. În vis se pot desfăşura trăiri cu totul dramatice. 
Cineva visează, de exemplu, că stă pe marginea unei prăpăstii. 
El vede un copil care se apropie în fugă. Visul îl face să treacă 
prin toate chinurile unui gând: numai de n-ar fi neatent copilul 
şi n-ar cădea în prăpastie. El îl vede căzând şi aude lovirea 
surdă a corpului. Se trezeşte şi îşi dă seama că un obiect care 
era atârnat de un perete al camerei s-a desprins şi în căderea 
sa a produs un zgomot înfundat. Această întâmplare simplă, 
viaţa de vis o exprimă printr-un proces care se desfăşoară în 
imagini tensionate. Deocamdată nu trebuie să medităm asupra 
modului cum se face că, după cum am văzut în ultimul 
exemplu, clipa căderii unui obiect se descompune într-o serie 
de fapte care par să se întindă pe un anumit interval de timp; 
trebuie doar să focalizăm felul în care visul transformă într-o 
imagine ceea ce ar oferi o percepţie senzorială trează. 

Vedem că îndată ce simţurile îşi încetează activitatea pentru 
om se impune ceva creator. Este acelaşi element creator care 
este prezent în plin somn profund, fără vise, şi care reprezintă 
acea stare sufletească care apare ca polar opusă structurii 
sufletului treaz. Ca să se producă acest somn fără vise corpul 
astral trebuie să fie extras din corpul eteric şi din corpul fizic. 
El este separat de corpul fizic în timpul visării în măsura în 
care nu mai are legătură cu organele sale de simţ dar încă mai 
menţine o legătură cu corpul eteric. Faptul că procesele 
corpului astral sunt percepute în imagini vine de la această 
legătură a sa cu corpul eteric. În clipa în care încetează 
această legătură, imaginile se afundă în întunericul 
inconştienţei şi se instalează somnul fără vise. Arbitrarul şi 
adeseori absurdul imaginilor de vis îşi au originea în faptul că 


datorită separării sale de organele de simţ ale corpului fizic 
corpul astral nu-şi poate raporta imaginile la obiectele şi 
procesele corespunzătoare ale ambianţei exterioare. Deosebit 
de lămuritor pentru această stare de fapte este observarea 
unui vis în care eul se scindează într-o oarecare măsură. De 
exemplu, când cineva visează că el, ca elev, nu este în stare să 
răspundă la o întrebare pusă de profesor, iar imediat după 
aceasta profesorul dă el însuşi răspunsul. Pentru că cel care 
visează nu se poate folosi de organele de percepţie ale 
corpului său fizic, el nu este în stare să raporteze la sine cele 
două procese. Aşadar, şi pentru a se recunoaşte pe sine ca eu 
remanent este mai întâi necesară înzestrarea omului cu 
organe de percepţie exterioare. Numai când omul obţine 
capacitatea de a deveni conştient de eul său pe altă cale decât 
prin aceea a unor astfel de organe de percepţie, eul remanent 
rămâne pentru el perceptibil şi în afara corpului său fizic. 
Asemenea facultăti trebuie să achiziţioneze conştienţa sa 
suprasensibilă, iar în scrierea de faţă va mai fi vorba despre 
mijloacele de a dobândi aceasta. 

Şi moartea survine printr-o modificare a legăturii dintre 
mădularele fiinţei umane. Şi ceea ce ne furnizează în această 
privinţă observaţia suprasensibilă poate fi văzut prin efectele 
sale în lumea manifestată; iar puterea de judecată lipsită de 
prejudecăţi va găsi confirmate şi aici, prin observarea vieţii 
exterioare, comunicările cunoaşterii suprasensibile. Totuşi, 
pentru aceste fapte, exprimarea invizibilului în vizibil este mai 
puţin evidentă şi se întâmpină dificultăţi mari pentru a resimti 
deplin ponderea a ceea ce este confirmare în fenomenele vieţii 
exterioare pentru comunicările cunoaşterii suprasensibile în 
acest domeniu. Încă mai putemică este înclinația de a declara 
unele lucruri deja discutate în această lucrare ca fiind 
formaţiuni fanteziste, atunci când cineva vrea să se închidă 
faţă de cunoaşterea modului în care în planul sensibil este 
conținută trimiterea clară la suprasensibil. 

În timp ce la trecerea în starea de somn corpul astral se 
desprinde numai din legătura sa cu corpul eteric şi cu corpul 
fizic, acestea din urmă rămânând totuşi legate, o dată cu 
moartea survine şi separarea corpului fizic de corpul eteric. 
Corpul fizic este lăsat în voia propriilor sale forţe, din care 
cauză, în starea de cadavru, el se descompune. Pentru corpul 
eteric, o dată cu moartea s-a instalat o stare în care elnu a 
mai fost niciodată între naştere şi moarte - făcând abstracţie 
de anumite cazuri excepţionale, despre care trebuie să mai 
vorbim. El este acum legat de corpul său astral fără să fie 


prezent şi corpul fizic. Căci corpurile eteric şi astral nu se 
separă imediat după survenirea morţii. Un timp ele se menţin 
reunite printr-o forţă despre care este lesne de înţeles că 
trebuie să fie prezentă. Dacă ea nu ar fi prezentă, corpul eteric 
nici nu s-ar putea desprinde de corpul fizic. Căci el este ţinut 
laolaltă cu acesta; aceasta o arată somnul, când corpul astral 
nu are capacitatea de a separa cele două mădulare ale omului. 
Această forţă intră în activitate prin moarte. Ea scoate corpul 
eteric din corpul fizic, astfel încât primul este acum legat de 
corpul astral. Observaţia suprasensibilă arată că la oameni 
această legătură diferă după moarte. Durata ei se măsoară în 
zile. Menţionăm această durată deocamdată numai ca pe o 
informaţie. Mai târziu, corpul astral se desprinde şi de corpul 
său eteric şi-şi urmează căile sale fără acesta. In timpul 
menţinerii legăturii dintre aceste două corpuri, omul este într- 
o stare în care poate percepe trăirile corpului său astral. Cât 
timp corpul fizic este prezent, trebuie ca o dată cu 
desprinderea corpului astral de el să înceapă imediat lucrarea 
din afară pentru a împrospăta organele uzate. Dacă corpul 
fizic este separat această lucrare nu mai are loc. Totuşi, forţa 
folosită pentru această lucrare când omul doarme se păstrează 
după moarte şi poate fi folosită acum la altceva, şi anume la a 
face perceptibile procesele proprii ale corpului astral. 

O observaţie legată de partea exterioară a vieţii poate spune: 
Toate acestea sunt afirmaţii care îl iluminează pe cel înzestrat 
cu vederea suprasensibilă; pentru un alt om însă nu ar fi la 
îndemână nici o posibilitate să se apropie de adevărul lor. 
Totuşi problema nu se prezintă aşa. Cele observate prin 
cunoaşterea suprasensibilă în acest domeniu, îndepărtat 
pentru vederea obişnuită, pot fi cuprinse cu forţa de judecată 
obişnuită, după ce acestea au fost găsite. Este necesar însă ca 
forţa de judecată obişnuită să-şi pună în mod corect în fată 
contextele vieţii care se află în lumea manifestată. 
Reprezentarea, simţirea şi voinţa se află între ele şi cu trăirile 
avute de om în cadrul lumii exterioare într-o astfel de relaţie, 
încât rămân de neînțeles dacă felul activităţii lor maifestate nu 
este considerat ca o expresie a ceva nemanifestat. Această 
eficienţă manifestată se luminează pentru judecată abia când, 
în cursul vieţii umane în plan fizic, ea este privită ca rezultat a 
ceea ce stabileşte cunoaşterea suprasensibilă pentru ceea ce 
este nefizic. Faţă de această eficienţă, în lipsa cunoaşterii 
suprasensibile te găseşti ca într-o cameră întunecată. Asa cum 
vezi obiectele fizice ale ambianţei doar când este lumină, tot 


astfel ceea ce se desfăşoară prin viaţa sufletească a omului 
devine explicabil numai prin cunoaşterea suprasensibilă. 

Cât timp omul este legat de corpul său fizic lumea exterioară 
pătrunde prin conştienţă în imagini; după părăsirea acestui 
corp devine perceptibil ceea ce trăieşte corpul astral când nu 
este legat prin nici un fel de organe senzoriale fizice de lumea 
exterioară. Noi trăiri lipsesc la început. Legătura cu corpul 
eteric îl împiedică să trăiască ceva nou. Ceea ce are însă este 
amintirea vieţii trecute. Pe aceasta, corpul eteric încă prezent 
o face să apară ca o pictură plină de viaţă. Aceasta este prima 
trăire după moarte. Omul conştientizează viaţa dintre naştere 
şi moarte ca pe o serie de imagini desfăşurată în faţa lui. În 
timpul vieţii, amintirea este prezentă numai în starea de 
veghe, când omul este încă legat de corpul său fizic. Ea este 
prezentă numai în măsura în care acest corp o permite. 
Sufletul nu pierde nimic din ceea ce-l impresionează în viaţă. 
Dacă ar fi o unealtă desăvârşită, corpul fizic ar trebui să fie 
capabil să aducă în fiecare clipă a vieţii, ca printr-o vrajă, 
întregul trecut în faţa sufletului. O dată cu moartea, acest 
obstacol dispare. Atât timp cât corpul eteric al omului este 
păstrat, există o anumită desăvârşire a amintirii. Ea dispare 
însă în măsura în care corpul eteric pierde forma pe care a 
avut-o în corpul fizic şi care este asemănătoare corpului fizic. 
Acesta este şi motivul pentru care, după un timp, corpul astral 
se desparte de corpul eteric. El poate rămâne legat de acesta 
numai atât timp cât durează asemănarea acestuia cu corpul 
fizic. - In timpul dintre naştere şi moarte, o separare a 
corpului eteric de cel fizic se produce numai în cazuri de 
excepţie şi numai pentru un timp scurt. Când omul îşi încarcă, 
de exemplu, unul dintre membre cu o greutate poate exista o 
separare a unei părţi a corpului eteric din cel fizic. Intr-un 
astfel de caz, spunem că membrul respectiv „a adormit" 
(cuvântul se traduce în 1. română cu expresia „a amorţit", care 
sugerează poate mai corect legătura cu moartea - n.tr.). 
Senzaţia specială pe care o avem în acest caz este rezultatul 
separării de corpul eteric. (Evident, un mod de reprezentare 
materialist ar putea contesta şi aici invizibilul în vizibil şi să 
spună: Toate acestea sunt cauzate numai de stânjenirea fizică 
produsă de apăsare.) Observarea suprasensibilă poate vedea 
într-un asemenea caz cum partea corespunzătoare a corpului 
eteric iese din corpul fizic. Dacă omul trece printr-o spaimă cu 
totul neobişnuită sau ceva asemănător, atunci pentru o mare 
parte a corpului poate avea loc pentru un timp foarte scurt o 
astfel de separare a corpului eteric. Acest caz survine când 


omul se vede, datorită unui eveniment ce survine brusc, 
aproape de moarte, de exemplu, când este gata să se înece sau 
când într-o drumeţie, pe munte, se află în faţa amenințării de a 
cădea într-o prăpastie. Ceea ce povestesc oamenii care au 
trecut prin astfel de situaţii se apropie, de fapt, foarte mult de 
adevăr şi poate fi confirmat prin observaţie suprasensibilă. Ei 
spun că în asemenea clipe întreaga lor viaţă le-a apărut în faţa 
sufletului ca într-o mare panoramă-amintire. Din multele 
exemple ce ar putea fi date aici nu vom aminti decât unul, 
pentru că a fost comunicat de un om pentru al cărui mod de 
reprezentare tot ce spunem aici despre astfel de lucruri 
trebuie să-i apară ca pură fantezie. Este întotdeauna foarte util 
pentru cel care face primii paşi în observarea suprasensibilă 
să facă cunoştinţă cu declaraţii ale celor care tratează această 
ştiinţă ca pe o fantezie. Unor astfel de declaraţii nu li se pot 
atribui atât de uşor prejudecăţi ale observatorului. (Ocultiştii 
pot învăţa foarte multe lucruri de la cei care le consideră 
strădaniile ca nişte absurdităti. Ei nu trebuie să se lase indusi 
în eroare atunci când cei din urmă nu le oferă simpatia lor. În 
observarea suprasensibilă, în orice caz, asemenea fapte nu 
sunt o necesitate pentru dovedirea rezultatelor ei. Ea nici nu 
urmăreşte cu aceste exemple să dovedească, ci numai să 
explice.) Excelentul antropolog criminalist şi cercetător al 
naturii Moritz Benedikt 121 relatează în memoriile sale 
întâmplarea trăită de el, când, fiind o dată aproape de a se 
îneca în baie, a văzut în faţa sa, într-o singură imagine, 
întreaga sa viaţă. Dacă aliii descriu imaginile trăite în prilejuri 
similare ca şi când ar avea aparent puţin de-a face cu fapte ale 
trecutului lor, aceasta nu contrazice cele spuse mai sus, căci 
imaginile care iau naştere în starea neobişnuită a separării de 
corpul fizic uneori nu sunt explicabile simplu în relaţia lor cu 
viaţa. O cercetare corectă va recunoaşte însă întotdeauna 
această relaţie. Nici nu este de obiectat faptul că cineva a fost 
o dată, de exemplu, aproape de a se îneca şi nu a avut această 
trăire. Trebuie gândit că aceasta nu poate avea loc decât 
atunci când corpul eteric este separat de corpul fizic, el 
rămânând însă legat de corpul astral. Dacă printr-o sperietură 
se produce şi separarea corpului eteric de cel astral, lipseşte 
trăirea, pentru că atunci este prezentă inconştienţa deplină, ca 
în somnul fără vise. 

În prima perioadă după moarte, trecutul trăit apare ca 
rezumat într-o panoramă-amintire. După separarea de corpul 
eteric, corpul astral se află singur pentru călătoria sa mai 
departe. Nu este greu de recunoscut că în corpul astral 


rămâne prezent tot ce acesta a agonisit prin propria sa 
activitate în timpul prezenţei sale în corpul fizic. Eul a 
prelucrat aceasta, dând naştere într-un anume grad sinei 
spirituale, spiritului vieţii şi omului-spirit. În măsura în care 
acestea sunt dezvoltate, ele îşi obţin existenţa nu de la cele ce 
se află ca organe în corpuri, ci de la eu. lar acest eu este 
tocmai acea fiinţă care nu are nevoie de organe exterioare 
pentru perceperea sa. Şi nu are nevoie de acestea pentru a 
rămâne în posesia a ceea ce el a unit cu sine. S-ar putea 
obiecta: De ce nu există în somn nici o percepţie a sinei 
spirituale, a spiritului vieţii şi a omului-spirit dezvoltate? Ea nu 
este prezentă din cauză că între naştere şi moarte eul este 
înlănţuit de corpul fizic. Chiar dacă în timpul somnului se află 
împreună cu corpul astral în afara corpului fizic, el rămâne 
totuşi strâns înlăţuit de acesta. Căci activitatea corpului său 
astral este orientată spre corpul fizic. Prin acest fapt eul este 
îndreptat cu percepţia sa spre lumea sensibilă exterioară, 
aşadar nu poate recepta revelaţiile lumii spirituale în forma sa 
nemijlocită. Abia prin moarte această revelaţie ajunge la eu, 
pentru că acesta devine liber de legătura sa cu corpul fizic şi 
cu corpul eteric. În acel moment pentru suflet poate răsări o 
altă lume, în care el este scos din lumea fizică care în timpul 
vieţii îi încătuşează activitatea, legând-o de ea. Există motive 
pentru care şi în acest moment pentru om nu încetează orice 
legătură cu lumea sensibilă exterioară. Şi anume, mai rămân 
prezente unele dorinţe care menţin această legătură. Sunt 
anumite dorinţe pe care omul şi le creează deoarece este 
conştient că eul este al patrulea mădular al entității sale. 
Poftele şi dorintele care iau nastere din cele trei mădulare 
inferioare pot acţiona numai în cadrul lumii exterioare; iar 
după ce aceste corpuri au fost depuse ele încetează de a mai fi 
simţite. Foamea este produsă de corpul exterior; ea trece de 
îndată ce acest corp nu mai este legat de eu. Dacă eul nu ar 
avea alte dorinţe decât cele care îşi au sorgintea în propria sa 
entitate spirituală, o dată cu moartea el ar putea obţine 
satisfacţie totală din lumea spirituală în care se află transpus. 
Dar viaţa i-a mai dat şi alte dorinţe. Ea a aprins în el o nevoie 
de plăceri care pot fi satisfăcute numai prin organele fizice cu 
toate că ele nu provin din fiinţa acestor organe. Nu numai cele 
trei corpuri îşi cer satisfacția prin lumea fizică, ci şi eul 
găseşte desfătări în cadrul acestei lumi pentru care în lumea 
spirituală nu există nici un obiect care să le satisfacă. Două 
feluri de dorinţe există în viaţă pentru eu: cele care îşi au 
originea în cele trei corpuri care, aşadar, trebuie satisfăcute în 


cadrul acestora, care însă îşi găsesc şi sfârşitul o dată cu 
descompunerea corpurilor, apoi cele care îşi au originea în 
natura spirituală a eului. Atât timp cât eul se află în corpuri şi 
acestea sunt satisfăcute prin organele trupului, căci în 
manifestările organelor corpului acţionează spiritualul ascuns. 
În tot ce percep, simţurile primesc în acelaşi timp şi ceva 
spiritual. Acesta este prezent, chiar dacă sub altă formă, şi 
după moarte. Tot ce caută eul din acest spiritual în lumea 
simţurilor continuă să caute şi atunci când simţurile nu mai 
sunt prezente. Dacă la aceste două feluri de dorinţe nu s-ar 
adăuga şi o a treia categorie, moartea nu ar însemna decât o 
trecere de la dorinţe care pot fi satisfăcute prin simţuri la 
dorinţe care îşi găsesc împlinirea în manifestarea spirituală. 
Cel de al treilea fel de dorinţe sunt cele pe care eul şi le 
creează el însuşi în timpul vieţii în lumea simţurilor pentru că 
găseşte o plăcere în ele şi în măsura în care în acestea nu se 
manifestă spiritualul. - Savurările inferioare pot fi manifestări 
ale spiritului. Satisfacţia pe care o oferă fiinţei înfometate 
ingerarea hranei este o manifestare a spiritului. Căci prin 
ingerarea hranei se realizează ceea ce, dacă ar lipsi, 
spiritualul nu şi-ar putea găsi dezvoltarea. Eul însă poate trece 
dincolo de plăcerea oferită în mod necesar prin acest fapt. El 
poate simţi nevoia unui aliment gustos în mod cu totul 
independent de serviciul pe care ingestia de hrană o face 
spiritului. La fel se întâmplă şi cu alte lucruri ale lumii 
sensibile. Prin aceasta sunt produse acele dorinţe care nu ar fi 
devenit niciodată aparente în lumea sensibilă dacă eul uman 
nu ar fi fost integrat în ea. Dar nici din esenţa spirituală a 
eului nu apar astfel de dorinţe. Savurările senzoriale eul 
trebuie să le aibă atât timp cât trăieşte în corp, şi în măsura în 
care el este spiritual. Căci spiritul se manifestă în plan 
sensibil; iar eul nu savurează nimic altceva decât spiritul, când 
acesta se dăruieşte în lumea simţurilor către ceea ce permite 
să fie străluminat de lumina spiritului. Şi va rămâne în 
savurarea acestei lumini şi atunci când senzualitatea nu mai 
este mijlocul prin care trec razele spiritului. Pentru astfel de 
dorinţe nu există însă nici o împlinire în lumea spirituală, 
dorinţe pentru care spiritul să nu trăiască deja în plan sensibil. 
Dacă survine moartea, dispare posibilitatea savurării pentru 
aceste dorinţe. Savurarea unui gustos fel de mâncare poate fi 
determinată de faptul că sunt prezente organele fizice folosite 
la ingerarea alimentelor: cerul gurii, limba etc. Pe acestea 
omul nu le mai are după ce s-a despărţit de trupul fizic. Dacă 
însă eul mai simte nevoia unei astfel de savurări o asemenea 


dorintă trebuie să rămână nesatisfăcută. În măsura în care o 
astfel de savurare corespunde spiritului, ea este prezentă 
numai atât timp cât sunt prezente organele fizice. Dar în 
măsura în care eul i-a dat naştere fără ca prin aceasta să 
servească spiritul, ea rămâne după moarte ca dorinţă care 
însetează în zadar după satisfacere. Despre ceea ce se 
întâmplă acum în om ne putem forma o idee numai dacă ne 
reprezentăm că cineva îndură o sete arzătoare într-o regiune 
în care până la distanţe mari nu se găseşte apă. La fel i se 
întâmplă eului în măsura în care păstrează după moarte 
dorinţe nestinse pentru plăceri ale lumii exterioare şi nu are 
organe pentru a le satisface. Bineînţeles, trebuie să gândim 
setea arzătoare care serveşte drept comparaţie cu starea eului 
după moarte ca fiind amplificată la infinit şi trebuie să ne 
reprezentăm că ar fi extinsă peste toate acele dorinţe încă 
existente pentru care lipseşte orice posibilitate de a le 
satisface. Următoarea stare a eului constă în eliberarea de 
această legătură a atracției pentru lumea exterioară. Eul 
trebuie să promoveze în sine o clarificare şi eliberare în 
această privinţă. Din el trebuie să fie eliminate cu desăvârşire 
dorinţele pe care şi le-a creat în corpul său şi care nu au drept 
de existenţă în lumea spirituală. Aşa cum un obiect este 
cuprins şi mistuit de foc, tot astfel lumea dorințelor pe care am 
descris-o se risipeşte şi este distrusă. Prin aceasta se deschide 
vederea în acea lume pe care cunoaşterea suprasensibilă o 
poate numi „focul mistuitor al spiritului". De acest „foc" este 
cuprinsă o dorinţă de natură sensibilă, dar aceasta este de aşa 
natură încât senzorialul nu este expresie a spiritului. Astfel de 
reprezentări pe care trebuie să le ofere cunoaşterea 
suprasensibilă cu privire la aceste fenomene pot părea 
dezolante şi înspăimântătoare. Trebuie să apară înfricoşător 
faptul că o speranţă pentru a cărei satisfacţie sunt necesare 
organe senzoriale trebuie să se transforme după moarte în 
lipsă de speranţă, că o dorinţă care poate fi împlinită numai în 
lumea fizică trebuie să devină o lipsă arzătoare. Poţi avea o 
astfel de părere atât timp cât nu te gândeşti la faptul că toate 
dorinţele şi poftele care după moarte sunt cuprinse de „focul 
mistuitor", în sens superior, nu se prezintă în viaţă ca forţe 
binefăcătoare, ci distructive. Prin astfel de forţe, eul creează o 
legătură cu lumea sensibilă, mai puternică decât este necesar, 
pentru a-şi prelua din această lume tot ce i-ar fi util. Lumea 
sensibilă este o manifestare a spiritualului ce se ascunde în 
spatele ei. Eul nu ar putea savura niciodată spiritul în forma în 
care se poate manifesta numai prin simţurile corporale dacă 


nu ar vrea să folosească aceste simţuri pentru savurarea 
spiritualului în planul sensibil. Totuşi, eul se retrage atât de 
mult şi din realitatea adevăratului spiritual din lume pe cât 
doreşte de la viaţa simţurilor fără ca spiritul să se manifeste în 
aceasta. Dacă savurarea senzorială, ca expresie a spiritului, 
înseamnă înălţare, dezvoltare a eului, cea care nu este o astfel 
de expresie înseamnă sărăcire, pustiire. Dacă o astfel de 
dorinţă este satisfăcută în lumea simţurilor, acţiunea ei 
pustiitoare asupra eului rămâne totuşi prezentă. Numai că 
înainte de moarte acţiunea distructivă pentru eu nu este 
sesizabilă. Din această cauză, în cursul vieţii dorinţa pentru 
astfel de savurări poate crea noi dorinţe de acelaşi fel. Iar 
omul nu conştientizează că prin el însuşi se învăluie într-un 
„foc mistuitor". Numai după moarte devine vizibil ceea ce-l 
înconjoară în timpul vieţii; prin faptul că devine vizibil acesta 
apare în acelaşi timp şi în continuarea sa salutară, benefică. 
Cine iubeşte un om nu este atras spre acesta numai prin ceea 
ce poate fi simţit prin organele fizice. Dar numai despre 
aceasta se poate spune că o dată cu moartea se sustrage 
percepţiei. Tocmai acest lucru devine vizibil la omul iubit 
pentru a cărei percepţie organele fizice au fost doar mijlocul. 
Singurul lucru care împiedică această vizibilitate deplină este 
prezenţa acelei dorinţe care poate fi satisfăcută numai prin 
organele fizice. Dacă o asemenea dorinţă nu ar fi eliminată, 
percepţia conştientă a omului iubit nu ar putea să existe după 
moarte. Privită astfel, reprezentarea înfricoşătorului şi a 
neconsolării pe care ar putea-o avea pentru om evenimentele 
după moarte, aşa cum trebuie să le descrie cunoaşterea 
suprasensibilă, se transformă în trăirea satisfacţiei şi a 
consolării depline. 

Primele trăiri după moarte se deosebesc integral de cele din 
timpul vieţii. În timpul clarificării, omul trăieşte într-o anumită 
măsură retrospectiv. El mai parcurge încă o dată tot ceea cea 
trăit în timpul vieţii, de la naştere. Începe cu fenomenele care 
au precedat nemijlocit moartea şi retrăieşte apoi în mod 
retrospectiv încă o dată totul, până în copilărie. Şi în acest 
timp îi apare în faţa ochilor în mod spiritual tot ceea ce nu s-a 
ivit în timpul vieţii din natura spirituală a eului. Numai că 
toate aceste lucruri le trăieşte în mod invers. Un om care a 
murit, de exemplu, la şaizeci de ani şi care dintr-un acces de 
furie a produs cuiva la vârsta de patruzeci de ani o suferinţă 
corporală sau sufletească va retrăi acest eveniment atunci 
când, în drumeţia retrospectivă a existenţei sale de după 
moarte, va ajunge la momentul celui de al patruzecilea an al 


său. Numai că aici nu trăieşte satisfacția pe care a avut-o în 
viaţă prin agresarea celuilalt. Din cele de mai sus se poate 
vedea în acelaşi timp că dintr-o astfel de întâmplare poate fi 
perceput ca fiind dureros numai ceea ce este rezultatul unei 
dorinţe a eului care-şi are originea în lumea fizică exterioară. 
În realitate, eul nu dăunează numai celuilalt prin satisfacerea 
unei astfel de dorinţe, ci şi lui însuşi; numai că aceasta îi 
rămâne invizibilă în timpul vieţii. După moarte însă toată 
această lume a dorintelor dăunătoare devine vizibilă pentru 
eu. Şi atunci eul se simte atras de orice fiinţă şi de orice lucru 
prin care s-a aprins o astfel de dorinţă, pentru a putea fi din 
nou eradicată în „focul mistuitor", aşa cum a luat naştere. Abia 
când în peregrinarea sa retrospectivă omul a ajuns la 
momentul naşterii toate dorinţele de acest fel au fost trecute 
prin focul purificator şi nimic nu-l mai împiedică de aici încolo 
în dăruirea sa către lumea spirituală. El păşeşte pe o nouă 
treaptă de existenţă. Aşa cum a depus prin moarte corpul fizic, 
curând după aceea şi corpul eteric, la fel se descompune acum 
acea parte a corpului astral care poate trăi numai în 
conştienţa lumii fizice exterioare. Pentru cercetarea 
suprasensibilă există aşadar trei cadavre, cel fizic, cel eteric şi 
cel astral. Momentul în care cel din urmă este lepădat de om 
se produce după un timp egal cu o treime din timpul scurs 
între naştere şi moarte. Mai târziu, după ce vom fi examinat 
circuitul vieţii pe baza ştiinţei oculte, va deveni clară şi cauza 
care determină durata acestui interval. Pentru observarea 
suprasensibilă sunt prezente în ambianța umană, permanent, 
cadavre astrale lepădate de oameni care trec din stadiul de 
clarificare într-o existenţă superioară. Lucrurile stau exact aşa 
cum pentru percepţia fizică se produc cadavre fizice acolo 
unde trăiesc oameni. 

După clarificare, pentru eu apare o stare de conştienţă cu totul 
nouă. În timp ce înainte de moarte percepțiile exterioare 
trebuiau să aflueze spre el, pentru ca asupra lor să poată 
cădea lumina conştienţei, acum curge dinăuntru o lume care 
ajunge la conştienţă. Eul trăieşte în această lume între naştere 
şi moarte. Numai că aici ea se înveşmântează în revelaţiile 
simţurilor; şi numai acolo unde eul, lăsând neluate în seamă 
toate percepțiile senzoriale, se retrage percepându-se pe sine 
în „cel mai interior sanctuar", se face cunoscut în propria sa 
formă ceea ce altfel nu apare decât învăluit în senzorial. Aşa 
cum, înainte de moarte, percepţia eului se petrece în interior, 
după moarte şi după clarificare lumea spirituală se revelează 
din interior, în deplinătatea ei. De fapt, această revelare este 


prezentă deja după lepădarea corpului eteric; totuşi în faţa ei 
se întinde ca un nor întunecos lumea dorintelor, care este încă 
orientată spre lumea exterioară. Ea se află aici ca şi cum, într- 
o lume fericită de trăiri spirituale, s-ar amesteca umbre negre 
demonice, care iau naştere din dorinţele ce se „mistuie în 
flăcări". Da, acum aceste dorinţe nu sunt simple umbre, ci 
adevărate entităţi; aceasta se arată de îndată ce organele 
fizice sunt îndepărtate de eu şi el poate percepe datorită 
acestui fapt cele ce sunt de natură spirituală. Aceste fiinţe 
apar acum ca figuri schimonosite şi caricaturi a ceea ce i-a 
devenit cunoscut omului mai înainte prin percepţia senzorială. 
Observarea suprasensibilă spune despre această lume a 
focului mistuitor că este locuită de fiinţe a căror înfăţişare 
poate fi înfricoşătoare şi dureroasă, a căror plăcere pare să fie 
distrugerea şi a căror pasiune se îndreaptă spre un rău 
împotriva căruia răul lumii senzoriale acționează 
nesemnificativ. Dorinţele pe care omul le aduce cu sine în 
această lume le apar acestor fiinţe ca o hrană prin care forţele 
lor capătă continuu întăriri. Imaginea care este schiţată astfel 
de o lume imperceptibilă pentru simţuri poate părea omului 
mai puţin incredibilă, când observă cu o privire lipsită de 
prejudecăţi o parte a lumii animale. Ce este pentru privirea 
spirituală un lup înfricoşător care umblă de colo-colo? Ce se 
revelează în ceea ce percep simţurile cu privire la acesta? 
Nimic altceva decât un suflet care trăieşte în pofte şi care este 
activ în acestea. Putem numi forma exterioară a lupului o 
încarnare a acestor pofte. Dacă omul nu ar avea organe care 
să poată percepe această formă, el ar trebui totuşi să 
recunoască existenţa fiinţei respective, atunci când poftele 
invizibile ale acesteia s-ar arăta în efectele lor, când o forţă 
invizibilă pentru ochi ar da târcoale, forţă prin care totul s-ar 
putea întâmpla datorită lupului vizibil. Fiinţele focului 
mistuitor nu sunt prezente pentru conştienţa sensibilă, ci 
numai pentru cea suprasensibilă; efectele lor sunt însă 
prezente în mod evident: ele constau în distrugerea eului, 
când acesta le oferă hrană. Aceste efecte devin vizibile atunci 
când savurarea se intensifică până la lipsă de măsură şi exces. 
Căci ceea ce este perceptibil pentru simţuri ar stimula eul 
numai în măsura în care savurarea este fundamentată în 
entitatea sa. Animalul este mânat în lumea exterioară spre 
nevoie numai pentru ceea ce este dorinţă a celor trei corpuri. 
Omul are savurări mai înalte pentru că la cele trei mădulare 
corporale se mai adaugă şi cel de al patrulea, eul. Când eul 
cere o satisfacţie care prin esenţa ei nu foloseşte conservării şi 


stimulării, ci distrugerii, o asemenea cerinţă nu poate fi nici 
acţiunea celor trei corpuri ale sale, nici a propriei sale naturi. 
Ele pot fi atribuite numai acelor entităţi a căror formă rămâne 
ascunsă simţurilor, dar care îşi pot face drum spre natura 
superioară a eului şi pot să-l stimuleze spre dorinţe care nu 
sunt legate de senzualitate, dar care nu pot fi satisfăcute decât 
prin intermediul acesteia. Sunt prezente fiinţe care au drept 
hrană pasiuni şi pofte care sunt mai rele decât toate cele 
animale pentru că nu se consumă în plan fizic, ci cuprind 
planul spiritual pe care-l trag în jos în domeniul fizic. Din 
această cauză formele unor astfel de fiinte sunt pentru privirea 
spirituală mai urâte, mai înfricoşătoare decât formele celor 
mai sălbatice animale, în care totuşi nu se încorporează decât 
pasiuni care sunt fundamentate în domeniul sensibil; iar 
forţele devastatoare ale acestor fiinţe depăşesc fără măsură 
orice furie distructivă prezentă în lumea animală sensibilă. 
Cunoaşterea suprasensibilă trebuie să lărgească pe această 
cale privirea omului, extinzând-o la o lume de fiinţe care într-o 
anumită privinţă se află mai jos decât lumea animală 
distrugătoare vizibilă. 

Când, după moarte, omul a trecut prin această lume, se 
găseşte în faţa unei lumi cu conţinut spiritual şi care provoacă 
apariţia în el numai a unei cerinţe care-şi găseşte satisfacția în 
spiritual. Dar şi acum omul face deosebirea între ceea ce 
aparţine eului său şi ceea ce formează ambianța acestui eu - 
se poate spune şi lumea sa spirituală exterioară. Numai că, de 
la aceasta, ceea ce el trăieşte din partea acestei ambianţe 
afluează spre el ca un curent, la fel cum în timpul petrecut în 
trup primeşte ca pe un curent percepţia propriului său eu. 
Aşadar, în timp ce în viaţa dintre naştere şi moarte ambianța 
omului îi vorbeşte prin organele corpurilor sale, după 
lepădarea tuturor corpurilor limbajul noii ambianţe pătrunde 
direct în „sanctuarul cel mai interior" al eului. Întreaga 
ambianţă a omului este acum plină de entităţi de aceeaşi 
natură cu eul său, căci numai un eu are acces la un alt eu. Aşa 
cum mineralele, plantele şi animalele înconjoară omul în 
lumea sensibilă şi îi alcătuiesc ambianța, tot astfel, după 
moarte, el este înconjurat de o lume alcătuită din entităţi de 
natură spirituală. Totuşi, omul aduce în această lume ceva 
care în sine nu constituie ambianța sa; este ceea ce eul a trăit 
în cadrul lumii sensibile. Mai întâi, suma acestor trăiri a 
apărut nemijlocit după moarte, atât timp cât corpul eteric mai 
era legat de el, ca o panoramă-amintire cuprinzătoare. Corpul 
eteric este apoi lepădat, dar din panorama-amintire rămâne 


ceva ca proprietate netrecătoare a eului. Ceea ce rămâne 
astfel se prezintă ca şi cum din toate trăirile şi experienţele 
omului între naştere şi moarte s-ar face un extract. Acesta este 
produsul spiritual al vieţii, rodul acesteia. Acest produs este de 
natură spirituală. El conţine tot ceea ce se revelează spiritual 
prin simţuri. Dar fără viaţa în lumea sensibilă nu s-ar fi putut 
constitui. Acest rod spiritual al lumii sensibile eul îl resimte 
după moarte ca ceea ce este lumea sa proprie, lumea sa 
interioară cu care păşeşte acum în lumea alcătuită din fiinţe 
care se revelează aşa cum numai eul însusi se poate revela în 
cea mai profundă interioritate a sa. Aşa cum germenele unei 
plante, care este un extract al plantei întregi, nu se dezvoltă 
decât atunci când este cufundat într-o altă lume, în sol, tot 
astfel şi ceea ce eul aduce din lumea sensibilă se dezvoltă 
acum ca un germene asupra căruia acţionează ambianța 
spirituală care l-a preluat. In orice caz, ştiinţa 
suprasensibilului nu poate oferi decât imagini, dacă trebuie să 
descrie ce se întâmplă în această „ţară a spiritelor"; totuşi 
aceste imagini pot fi de aşa natură încât să se prezinte 
conştienţei  suprasensibile ca adevărul adevărat, când 
urmăreşte evenimentele corespunzătoare, invizibile pentru 
ochiul sensibil. Ceea ce trebuie descris aici poate deveni 
intuitiv prin comparaţie cu lumea sensibilă. Căci, deşi este de 
natură pur spirituală, are asemănări într-o anumită privinţă cu 
lumea sensibilă. Aşa cum, de exemplu, în aceasta apare o 
culoare când un anumit obiect acţionează asupra ochiului, tot 
astfel în faţa eului aflat în „ţara spiritelor" se aşază o trăire ca 
cea a unei culori când asupra lui acţionează o fiinţă. Numai că 
această trăire este adusă la suprafaţă în felul în care în cadrul 
vieţii dintre naştere şi moarte poate fi provocată percepţia 
eului în interior. Nu este ca şi cum lumina ar cădea în om din 
afară, ci ca şi cum o altă fiinţă ar acţiona nemijlocit asupra 
eului şi ar face ca această acţiune să apară într-o imagine 
colorată. In felul acesta, toate fiinţele ambianţei spirituale a 
eului îşi găsesc expresia într-o lume de culori radiante. 
Întrucât ele au un mod diferit de a se produce, este lesne de 
înţeles că aceste trăiri ale culorilor lumii spirituale au ceva 
deosebit faţă de cele prilejuite de culorile sensibile. Şi pentru 
alte impresii primite de om din lumea sensibilă trebuie spuse 
lucruri asemănătoare. Cele mai asemănătoare impresiilor 
acestei lumi a simţurilor sunt însă sunetele lumii spirituale. Şi 
cu cât omul trăieşte în această lume, cu atât mai mult ea 
devine pentru el o viaţă mişcată în sine care poate fi 
comparată cu sunetele, şi armonia sa cu realitatea sensibilă. 


Acum el nu simte sunetele ca pe ceva care ajunge din afară la 
un organ, ci ca pe o forţă care curge prin eul său în lume. El 
simte sunetul cum îşi simte în lumea simturilor vorbirea sau 
cântarea proprie; numai că în lumea spirituală el ştie că aceste 
sunete care curg din el sunt în acelaşi timp şi manifestarea 
altor entităţi care se revarsă în lume prin el. O manifestare şi 
mai înaltă din „ţara spiritelor" are loc când sunetul devine 
„cuvânt spiritual". Atunci curge prin eu nu numai viața 
mişcată a altei fiinţe, ci o astfel de fiinţă îşi comunică 
interioritatea sa acestui eu. Şi în lipsa a ceea ce desparte, pe 
care trebuie să-l aibă orice coexistenţă în lumea sensibilă, 
când eul este străbătut de un „cuvânt spiritual", trăiesc două 
fiinţe îngemănate. În felul acesta are loc adevărata coexistenţă 
a eului cu alte fiinţe spirituale după moarte. 

În faţa conştienţei suprasensibile apar trei domenii ale „ţării 
spiritelor" care suportă comparaţia cu trei părţi ale lumii 
sensibile fizice. Primul domeniu este „ţinutul solid" al lumii 
spirituale, al doilea „ţinutul mării şi al râurilor" şi al treilea, 
„ținutul aerian". Ceea ce pe Pământ primeşte forme fizice 
astfel încât poate fi perceput de către organele fizice este 
perceput potrivit cu entitatea sa spirituală în primul ţinut al 
„ţării spiritelor". De exemplu, aici poate fi percepută forţa care 
dă naştere formei unui cristal. Numai că ceea ce se manifestă 
aici se comportă ca o opoziţie faţă de ceea ce apare în lumea 
simţurilor. Spaţiul care este umplut în lumea simţurilor cu 
masa rocii apare privirii spirituale ca un spaţiu gol; dar de jur 
împrejurul acestui spaţiu gol este văzută forţa care determină 
forma pietrei. O culoare pe care o are piatra în lumea 
simţurilor apare în lumea spirituală ca trăirea culorii opuse; 
aşadar, o piatră roşie privită din ţara spiritelor este receptată 
ca verzuie, o piatră verde ca roşcată etc. Şi celelalte 
proprietăţi apar în aspectul opus lor. Aşa cum pietrele, masele 
de pământ şi alte lucruri asemănătoare ale uscatului - 
domeniul continental - constituie lumea sensibilă, tot astfel 
formațiunile prezentate alcătuiesc împreună „ţara solidă" a 
lumii spirituale. Tot ce este viaţă în cadrul lumii sensibile este 
în lumea spirituală ţinutul mării. Privirii sensibile viaţa îi apare 
în efectele sale la plante, animale şi om. Pentru ochiul spritual 
viaţa este o esenţă curgătoare care împânzeşte ţara spiritelor 
ca mări şi râuri... Şi mai potrivită este comparaţia cu circulaţia 
sângelui în corp. Căci în timp ce mările şi fluviile din lumea 
sensibilă se prezintă ca fiind repartizate neregulat, în 
repartiţia vieţii curgătoare din ţara spiritelor domneşte o 
anumită regularitate, ca în sistemul circulator. Chiar această 


„viaţă curgătoare" este percepută concomitent şi ca un 
răsunet spiritual. Cel de al treilea domeniu al ţării spiritelor 
este „atmosfera". Ceea ce în lumea simţurilor apare ca 
senzaţie în domeniul spritual este prezent ca un element care 
pătrunde totul, cum este prezent aerul pe Pământ. Trebuie să 
ne imaginăm o mare de simţiri curgătoare. Durere şi suferintă, 
bucurie şi încântare curg în acest ţinut aşa cum vântul şi 
furtuna bântuie în atmosfera lumii sensibile. Să ne gândim la o 
bătălie care se dă pe Pământ. Aici nu se află numai forme 
umane care se opun unele altora, pe care le poate vedea 
ochiul sensibil, ci sentimente se opun sentimentelor, pasiuni 
pasiunilor; câmpul de luptă este plin de dureri ca şi de siluete 
umane. Tot ce trăieşte aici ca patimă, durere, bucurie a 
victoriei nu este prezent numai în măsura în care se manifestă 
în efecte perceptibile prin simţuri; simțului spritual îi ajunge la 
conştienţă ca fenomen al atmosferei din ţara spiritelor. Un 
asemenea eveniment este în spiritual ca o furtună în lumea 
fizică. lar percepţia acestor evenimente poate fi comparată cu 
auzul cuvintelor din lumea fizică. Din această cauză se spune: 
Aşa cum aerul învăluie fiinţele Pământului şi le pătrunde, la fel 
şi „cuvintele spirituale adiinde" învăluie şi pătrund fiinţele şi 
evenimentele ţării spiritelor. 

În această ţară a spiritelor mai sunt posibile şi alte percepții. 
Aici sunt prezente şi cele ce pot fi comparate cu căldura şi 
lumina lumii fizice. Ceea ce pătrunde toate lucrurile din ţara 
spiritelor în mod asemănător cu căldura care pătrunde toate 
lucrurile fizice este însăşi lumea gândurilor. Numai că 
gândurile trebuie imaginate aici ca fiinţe vii, independente. 
Ceea ce cuprinde omul în lumea manifestată ca gânduri este 
ca o umbră a ceea ce trăieşte în ţara spiritelor ca esenţă a 
gândirii. Gândiţi-vă la gând aşa cum este el în om, ridicat din 
acesta, ca fiinţă activă, în acţiune, înzestrată cu o viaţă 
interioară proprie; atunci veţi avea o slabă imagine a ceea ce 
umple al patrulea ţinut al ţării spritelor. Ceea ce percepe omul 
între naştere şi moarte în lumea fizică este numai 
manifestarea lumii gândurilor, aşa cum se poate ea obţine prin 
uneltele corpurilor. Dar tot ceea ce prelucrează omul în jurul 
acestor gânduri, care înseamnă o îmbogăţire în lumea fizică, 
îşi are originea în acest ţinut. În legătură cu aceste gânduri nu 
trebuie să vă amintiţi numai de ideile marilor descoperitori, 
ale persoanelor geniale; orice om are „inspiraţii", pe care nu le 
datorează doar lumii exterioare, ci prin care el însuşi 
remodelează sau transformă lumea exterioară. În măsura în 
care se iau în considerare sentimente, pasiuni care sunt 


prilejuite de lumea exterioară, aceste sentimente etc. trebuie 
transpuse în cel de al treilea ţinut al ţării spiritelor; dar tot 
ceea ce poate trăi în sufletul uman în felul acesta încât omul să 
poată deveni un creator, să poată acţiona transformând şi 
fecundându-şi mediul înconjurător, aceasta se revelează în 
forma sa originară, esenţială în cel de al patrulea ţinut al lumii 
spirituale. Ceea ce este prezent în cea de a cincea regiune 
poate fi comparat cu lumina fizică. In forma sa originară 
proprie este înțelepciunea revelată. Fiinţe care revarsă în jurul 
lor înţelepciunea aşa cum trimite Soarele lumina asupra 
fiinţelor fizice aparţin acestui domeniu. Ceea ce este luminat 
de această înţelepciune se arată în sensul său adevărat şi în 
semnificaţia sa pentru lumea spirituală, aşa cum o fiintă fizică 
îşi arată culoarea sa când este luminată de lumină. Există şi 
zone mai înalte ale lumii spiritelor; veţi găsi prezentarea lor 
într-un alt capitol al acestei scrieri. 

În această lume este afundat eul împreună cu extractul pe 
care-l aduce din lumea sensibilă. Acest extract este încă unit 
cu acea parte a corpului astral care nu este lepădată la 
sfârşitul timpului purificării. Nu se desprinde decât acea parte 
care a fost orientată cu poftele şi dorinţele sale spre lumea 
fizică. Afundarea eului în lumea spirituală împreună cu ceea ce 
şi-a însuşit din lumea sensibilă poate fi comparată cu 
introducerea unei seminţe în solul roditor. Aşa cum această 
sămânță atrage la sine substanţele şi forţele din mediul său 
înconjurător pentru a se dezvolta într-o plantă nouă, tot astfel 
are loc dezvoltarea şi creşterea fiinţei eului afundat în lumea 
spirituală. În ceea ce percepe un organ este ascunsă şi forţa 
care a format ea însăşi acest organ. Ochiul percepe lumina. 
Dar fără lumină nu ar exista ochi. Fiinţe care-şi petrec viaţa în 
întuneric nu-şi formează instrumente pentru vedere. Astfel 
este creat întregul om din forţele ascunse a ceea ce este 
perceput de organele corpurilor. Corpul fizic este construit de 
forţele lumii fizice, corpul eteric prin forţele lumii vieţii, iar 
corpul astral este desprins din lumea astrală. Când, acum, eul 
este transpus în ţara spiritelor, el întâmpină acele forţe care 
rămân ascunse pentru percepţia fizică. Ceea ce devine vizibil 
în primul ţinut al ţării spiritului sunt entităţile spirituale care-l 
înconjoară întotdeauna pe om şi care i-au şi construit corpul 
fizic. In lumea fizică omul nu percepe, aşadar, nimic altceva 
decât manifestările acelor forţe spirituale care au format şi 
corpul său fizic. După moarte el se află în mijlocul acestor 
forţe formatoare care acum i se arată în formele lor proprii, 
anterior ascunse. De asemenea, în cea de a doua regiune el se 


află printre forţele din care este alcătuit corpul său eteric; în 
cea de a treia regiune afluează spre el forţele din care a fost 
asamblat corpul său astral. Şi ţinuturile superioare ale ţării 
spiritelor lasă acum să se scurgă spre el ceea ce l-a constituit 
în viaţa dintre nastere şi moarte. 

Aceste entităţi ale lumii spirituale acţionează de acum încolo 
împreună cu ceea ce omul a adus cu sine ca rod al vieţii 
anterioare şi care acum devine germene. lar prin această 
coacţionare omul devine mai întâi o fiinţă spirituală 
reconstruită. În timpul somnului rămân pe loc corpul fizic şi 
corpul eteric; corpul astral şi eul sunt în afara lor, dar sunt 
încă legate cu ele. Ceea ce acestea pot primi ca influenţe din 
lumea spirituală foloseşte numai la restabilirea forţelor 
consumate în timpul stării de veghe. După lepădarea corpului 
fizic şi a celui eteric însă, iar după timpul de clarificare şi a 
acelor părţi ale corpului astral care au mai rămas legate prin 
dorinţele lor de lumea fizică, tot ceea ce afluează din lumea 
spirituală spre eu nu este numai ameliorator, ci devine un 
neoformator. După un timp, despre care vom vorbi ulterior, s-a 
alcătuit în jurul eului un corp astral care poate trăi din nou 
într-un corp eteric şi într-un corp fizic cum le sunt proprii 
oamenilor între naştere şi moarte. Omul poate trece din nou 
printr-o naştere şi să apară într-o nouă existenţă pământeană 
care a integrat în sine rodul vieţii anterioare. Până la 
remodelarea unui corp astral, omul este martorul unei 
reclădiri. Întrucât forţele ţării spiritelor nu se revelează prin 
organe exterioare, ci dinăuntru, ca şi eul în conştienţa de sine, 
el poate conştientiza această revelaţie atât timp cât simţul său 
nu este încă orientat spre o lume exerioară de perceptii. Din 
clipa în care corpul astral este format din nou, acest simţ se 
întoarce însă spre afară. Corpul astral cere acum din nou un 
corp eteric şi un corp fizic. Prin aceasta el se întoarce de la 
revelaiiile interioare. Din această cauză există acum o stare 
intermediară în care omul cade în inconştienţă. Conştienţa 
poate reapărea în lumea fizică abia când organele necesare 
percepţiei fizice sunt formate. În acest timp, în care starea de 
conştienţă luminată prin percepţie interioară încetează, noul 
corp eteric începe să construiască legătura sa cu corpul astral, 
iar omul se poate muta din nou într-un corp fizic. În aceste 
două etape de asamblări s-ar putea implica în mod conştient 
numai un eu care a dat nastere din sine forţelor ascunse 
creatoare în corpul eteric şi în corpul fizic, care adică a dat 
naştere spiritului vieţii şi omului-spirit. Cât timp omul nu a 
ajuns atât de departe, această asamblare trebuie să fie dirijată 


de entităţi care sunt mai evoluate decât el. Corpul astral este 
condus de aceste entităţi la o pereche de părinţi, astfel încât el 
să poată fi înzestrat cu corpurile eteric şi fizic 
corespunzătoare. - Inainte ca asamblarea corpului eteric să se 
împlinească, se întâmplă un lucru deosebit de important 
pentru omul care păşeşte din nou în existenţa fizică. Acesta a 
creat în existenţa trecută forţe distructive, care s-au arătat în 
călătoria inversă de după moarte. Să reluăm exemplul descris 
mai sus. Omul, în cel de al patruzecilea an al vieţii trecute, 
într-un acces de furie, a cauzat cuiva o suferinţă. După moarte, 
această suferinţă a celuilalt îl întâmpină ca o forţă deranjantă 
pentru evoluţia propriului eu. La reîntoarcerea în viaţa fizică, 
aceste obstacole ale evoluţiei se prezintă din nou în faţa eului. 
Aşa cum la survenirea morţii în faţa eului uman s-a aflat un fel 
de panoramă-amintire, tot astfel acum are o viziune asupra 
vieţii ce va veni. li apare tabloul tuturor obstacolelor pe care 
omul trebuie să le înlăture dacă evoluţia trebuie să continue. 
Iar ceea ce vede el în acest fel devine punctul de plecare al 
unor forţe pe care omul trebuie să le ia cu el în noua viaţă. 
Imaginea durerii pe care a produs-o celuilalt devine forţă care 
incită eul s-o anuleze când reintră în viaţă. In felul acesta viaţa 
anterioară lucrează în mod determinant asupra celei noi. 
Faptele acestei vieţi noi sunt cauzate de cele trecute într-un 
anumit mod. Această legătură legică dintre o existenţă 
anterioară şi una ulterioară trebuie privită ca lege a 
destinului, a intrat în obicei ca ea să fie denumită cu expresia 
preluată din înţelepciunea orientală, karma. 

Construirea unui nou ansamblu corporal nu este totuşi singura 
activitate care-i revine omului între moarte şi o nouă naştere. 
În timpul în care are loc această construire, omul trăieşte în 
afara lumii fizice. Aceasta însă îşi continuă în acest timp 
evoluţia. La intervale relativ scurte Pământul îşi schimbă faţa. 
Cum erau acum câteva mii de ani ţinuturile ocupate în prezent 
de Germania? Când omul apare într-o existenţă nouă pe 
Pământ, acesta nu arată, de regulă, niciodată ca în timpul 
ultimei lui vieţi. In timp ce el a fost absent s-au schimbat tot 
felul de lucruri. În această schimbare a feţei Pământului 
acţionează acum şi forţe ascunse. Ele acţionează din aceeaşi 
lume în care se găseşte omul după moarte. Şi el însuşi trebuie 
să coacţioneze la această transformare a Pământului. El poate 
face acest lucru numai sub conducerea unor entităţi 
superioare, atât timp cât nu şi-a creat o conştienţă clară cu 
privire la legătura dintre spiritual şi expresia sa fizică prin 
producerea spiritului vieţii şi a  omului-spirit. Dar el 


colaborează la transformarea condiţiilor terestre. Se poate 
spune că oamenii transformă Pământul în perioada dintre 
moarte şi o nouă naştere, în aşa fel încât condiţiile de pe 
acesta să se potrivească cu ceea ce s-a dezvoltat în ei înşişi. 
Dacă observăm o suprafaţă de pământ la un anumit moment şi 
apoi după mult timp o găsim într-o stare complet nouă, forţele 
care au realizat modificarea aparţin oamenilor morţi. In 
acelaşi fel aceştia se află în legătură, între moarte şi o nouă 
naştere, cu Pământul. Conştienţa suprasensibilă vede în orice 
existenţă fizică manifestarea unui spiritual ascuns. Pentru 
observarea fizică, pentru transformarea Pământului acţionează 
lumina Soarelui, schimbările climatice etc. Pentru observarea 
suprasensibilului, în raza de lumină solară care cade asupra 
plantei lucrează forţa oamenilor morţi. Această observare 
permite conştientizarea modului în care sufletele umane 
plutesc în jurul plantelor, felul cum transformă suprafaţa 
Pământului şi alte lucruri asemănătoare. După moarte, omul 
nu este orientat numai spre el însuşi, numai spre pregătirea 
noii sale existenţe terestre. Nu, el este chemat pentru a lucra 
la lumea exterioară, aşa cum între naştere şi moarte este 
chemat să creeze în planul fizic. 

Dar asupra condiţiilor din lumea fizică nu acţionează numai 
viaţa omului din ţara spiritelor, ci şi invers, şi activitatea din 
existenţa fizică produce efectele sale în lumea spirituală. Un 
exemplu poate ilustra ce se întâmplă în această relaţie. Există 
o legătură de iubire între mamă şi copil. Această iubire pleacă 
din atracţia dintre aceştia, care îşi are rădăcinile în forţe ale 
lumii simţurilor. Dar în cursul timpului ea se transformă. Din 
fizică, legătura devine una din ce în ce mai spirituală. Această 
legătură spirituală nu se ţese numai pentru lumea sensibilă, ci 
şi pentru ţara spiritelor. La fel stau lucrurile şi cu alte relaţii. 
Ceea ce se realizează în lumea fizică prin fiinţe spirituale 
rămâne în continuare în lumea spirituală. Prieteni care în viaţă 
s-au legat în mod intim vor fi împreună şi în ţara spiritelor; 
după lepădarea corpurilor, ei se află într-o comuniune mult 
mai intimă decât în lumea fizică. Căci în calitate de spirite ei 
sunt unul pentru altul aşa cum am descris mai înainte că se 
întâmplă în revelaţiile fiinţelor spirituale către altele, prin 
interiorul acestora. O legătură care a fost ţesută între doi 
oameni îi conduce pe unul spre celălalt şi într-o nouă viaţă. 
Din această cauză, se poate vorbi în sensul cel mai real despre 
regăsirea oamenilor după moarte. 

Ceea ce s-a împlinit o dată cu omul între naştere şi moarte şi 
de la aceasta până la o nouă naştere se repetă. Omul se 


reîntoarce mereu pe Pământ când rodul pe care l-a obţinut 
într-o viaţă fizică a ajuns la maturitate în ţara spiritelor. Totuşi 
nu există o repetare fără început şi fără sfârşit, ci omul a 
trecut cândva din unele forme de existenţă în altele, care se 
desfăşoară în modul pe care l-am descris şi va trece, în viitor, 
în altele. Perspectiva acestor trepte ale tranziţiei va rezulta 
când se va vorbi despre dezvoltarea Cosmosului în legătură cu 
omul, în sensul conştienţei suprasensibile. 

Procesele dintre moarte şi o nouă naştere sunt, bineînţeles, 
mai ascunse pentru observarea exterioară, sensibilă, decât 
realităţile spirituale, care sunt suportul existenţei terestre. 
Pentru această parte a lumii ascunse, observarea sensibilă 
poate vedea efectele pe care le produce numai acolo unde ele 
se manifestă în existenţa fizică. Ea trebuie să-şi pună problema 
dacă omul care pătrunde în existenţă prin naştere aduce cu 
sine ceva din cele descrise de cunoaşterea suprasensibilă ca 
fiind fenomene dintre o moarte anterioară şi naştere. Când 
cineva găseşe cochilia unui melc în care nu se poate observa 
nici un rest de animal, el va recunoaşte totuşi că această 
cochilie a luat naştere prin activitatea unui animal şi nu poate 
crede că s-a adunat în forma sa numai prin forţe fizice. La fel, 
cel care observă un om şi găseşte ceva care nu-şi poate avea 
originea în această viaţă trebuie să admită în mod raţional că 
este vorba despre ceea ce descrie ştiinţa suprasensibilului, 
dacă aceasta aruncă o lumină clară asupra unui aspect altfel 
inexplicabil. Astfel, şi aici observarea sensibil-raţională ar 
putea sesiza cauzele invizibile din efectele vizibile. Iar aceste 
cauze îi vor apărea tot mai mult a fi însuşi adevărul tuturor 
celor care observă manifestările vieţii cu totul liber de 
prejudecăţi. Numai că trebuie găsit punctul de vedere corect 
pentru a observa efectele vizibile. De exemplu, unde se găsesc 
efectele produse de cele descrise de clarvăzător ca procese ale 
timpului clarificării? Cum apar efectele experienţelor parcurse 
de om în lumea spirituală după timpul clarificării? 

În acest domeniu se prezintă destule enigme oricărei observări 
serioase, profunde, a vieţii. Vezi câte un om născut în mizerie 
şi nevoi, înzestrat numai cu puţine aptitudini, încât pare 
predestinat prin aceste fapte legate de naşterea sa unei 
existenţe deplorabile. Un altul va fi crescut şi îngrijit din 
primele clipe ale existenţei sale de mâini şi inimi grijulii; în el 
se dezvoltă aptitudini strălucite; el este predispus pentru o 
existenţă fertilă, plină de satisfacţii. Două feluri de mentalități 
se pot pune în valoare în faţa unor astfel de probleme. Una din 
ele va vrea să se ţină numai de ceea ce percep simţurile şi pe 


care le poate pricepe raţiunea legată de simţuri. Această 
mentalitate nu va vedea o problemă în faptul că un om s-a 
născut în fericire, iar altul în nefericire. Chiar dacă nu va dori 
să folosească cuvântul „întâmplare", tot nu se va gândi să 
accepte o legătură logică oarecare care ar produce un astfel 
de efect. Iar în privinţa predispoziţiilor, a aptitudinilor, un 
asemenea mod de reprezentare va rămâne la ceea ce a fost 
„moştenit" de la părinţi, bunici şi alţi strămoşi. El va refuza să 
caute cauzele în procese spirituale pe care le-a parcurs omul 
înainte de naşterea sa, în afara liniei ereditare a strămoşilor şi 
prin care şi-a modelat predispoziţiile şi aptitudinile sale. - O 
altă mentalitate se va simţi nemulțumită de o astfel de 
concepţie. Ea va spune: Nici în lumea manifestată nu se 
întâmplă nimic într-un anumit loc sau într-o anumită ambianţă 
fără a trebui să presupui cauze care să explice de ce s-a 
produs acel lucru. Este posibil ca în multe cazuri omul să nu fi 
cercetat acele cauze; ele există totuşi. O floare alpină nu 
creşte într-o câmpie. Natura ei are ceva ce o pune în legătură 
cu zona alpină. La fel trebuie să existe şi într-un om ceva care 
face ca el să se nască într-o anumită ambianţă. Aceasta nu se 
întâmplă din cauze care există numai în lumea fizică. Pentru 
cel ce gândeşte mai adânc ele se prezintă ca şi cum faptul că 
cineva i-a dat altuia o lovitură s-ar explica nu prin 
sentimentele primului, ci prin mecanismul fizic al mâinii sale. 
Această mentalitate va fi la fel de nesatisfăcută de orice 
explicaţie dată predispoziţiilor şi aptitudinilor prin simpla 
„ereditate". Se poate spune despre ea: Priviţi totuşi cum 
anumite predispoziţii se moştenesc în unele familii. În două 
secole şi jumătate predispoziţiile muzicale s-au moştenit la 
membrii familiei Bach. Din familia Bernoulli au apărut opt 
matematicieni, care în prima lor copilărie fuseseră desemnaţi 
pentru cu totul alte ocupaţii. Însă aptitudinile „moştenite" i-au 
readus la vocaţia familiei. Mai departe, se pot face referiri la 
felul în care o cercetare de precizie a seriei de înaintaşi ai unei 
personalităţi ar putea arăta că într-un fel sau în altul 
aptitudinea acestei personalităţi s-ar fi arătat şi la părinţi şi 
strămoşi şi că ea nu este decât o însumare de predispoziţii 
moştenite. Cine are al doilea fel de mentalitate, nu va neglija 
astfel de fapte; dar ele nu pot avea pentru el aceeaşi 
semnificaţie ca pentru cel care vrea să se sprijine în 
explicaţiile sale numai pe procesele din lumea simţurilor. 
Primul se va referi la faptul că predispoziţiile moştenite se pot 
însuma de la sine tot atât de puţin într-o personalitate totală, 
aşa cum părţile metalice ale unui ceas nu pot alcătui ceasul de 


la sine. Şi dacă obiectaţi că totuşi coacţionarea părinţilor ar 
putea produce combinarea predispoziţiilor, adică aceasta ar 
lua locul celui care face ceasuri, el vă va replica: Priviţi fără 
prejudecăţi la ceea ce este complet nou în fiecare 
personalitate-copil; aceasta nu poate veni de la părinţi, pur şi 
simplu pentru că nu este prezent în €ei.10bs.2] 

O gândire neclară poate promova multă confuzie în acest 
domeniu. Cel mai rău este când reprezentanţii primei 
mentalități îi prezintă pe reprezentanţii celei de a doua 
mentalități ca pe adversarii lucrurilor care se sprijină pe 
„fapte sigure". Aceştia însă nici nu au nevoie să conteste 
faptelor adevărul lor, valoarea lor. Şi ei văd în mod 
indiscutabil, de exemplu, că o anumită predispoziţie spirituală 
sau chiar o orientare spirituală se „continuă ereditar" şi că 
anumite predispoziţii se însumează şi se combină, dând 
naştere unei personalităţi importante. Ei pot să admită întru 
totul că numele cel mai important se află în general la sfârşitul 
şi numai rareori la începutul unei linii de înrudire prin sânge. 
Dar nu ar trebui să li se ia în nume de rău când sunt forţaţi să 
formuleze cu totul alte gânduri decât cele care vor să se 
bazeze numai pe fapte sensibile. Ultimilor li se poate replica: 
Cu siguranţă un om prezintă caracteristicile ascendenţilor săi, 
căci ceea ce este spiritual-sufletescul care prin naştere intră în 
existenţa fizică îşi preia corporalitatea din ceea ce-i oferă 
ereditatea. Însă cu aceasta nu s-a spus altceva decât că o fiinţă 
poartă particularităţile mediului în care este cufundată. Este 
desigur o comparaţie ciudată (comună), dar omul lipsit de 
prejudecăţi nu-i va contesta justificarea atunci când se spune: 
Faptul că o fiinţă umană se prezintă învăluită în trăsăturile 
ascendenţilor săi dovedeşte tot atât de puţin cu privire la 
originea  caracteristicilor personale cât dovedeşte pentru 
natura interioară a unui om faptul că este ud pentru că a căzut 
în apă. Mai departe se mai poate spune: Când numele cel mai 
important se află la capătul final al unei linii de înrudire prin 
sânge, aceasta arată că purtătorul acestui nume a avut nevoie 
de capătul unei linii ereditare pentru a-şi forma corpul care îi 
era necesar pentru desfăşurarea personalităţii sale totale. Dar 
aceasta nu dovedeşte nimic în favoarea „moştenirii" a ceea ce 
este personal; ba, pentru o logică sănătoasă, acest fapt 
dovedeşte chiar contrarul. Dacă s-ar moşteni aptitudinile 
personale, ele ar trebui să se afle la începutul liniei ereditare 
şi s-ar transmite de aici asupra urmaşilor. Întrucât ei se află 
însă la sfârşitul liniei, tocmai aceasta este o dovadă că ele nu 
se transmit. 


Nu trebuie să fie contestat că cei care vorbesc de o cauzalitate 
spirituală în viaţă contribuie adeseori şi ei la confuzie. Aceştia 
vorbesc adeseori prea mult în generalităţi, în nedefinit. A 
spune că trăsături ereditare s-ar însuma, rezultând 
personalitatea unui om, poate fi comparat cu afirmaţii ca 
aceea că părţile metalice ale unui ceas s-au combinat singure 
şi aşa a rezultat ceasul. Dar trebuie admis si că nu altfel stau 
lucrurile cu multe afirmatii referitoare la o lume spirituală, ca 
şi cum cineva ar spune că părţile metalice ale ceasului nu se 
pot combina singure în aşa fel încât prin asamblarea lor 
limbile să fie împinse înainte, deci trebuie să fie ceva spiritual 
în joc care are grijă de această înaintare. Faţă de o astfel de 
afirmaţie, construieşte, în orice caz, pe o bază mai bună, cel ce 
spune: Eu nu mă sinchisesc de asemenea fiinţe „mistice" care 
împing înainte arătătoarele ceasului; eu caut să cunosc 
angrenajele mecanice care au ca efect înaintarea 
arătătoarelor. Nu este suficient să ştii numai că dincolo de un 
mecanism, de exemplu al ceasului, s-ar afla ceva spiritual (cel 
ce face ceasul), ci este important să cunoşti gândurile care au 
premers în spiritul ceasornicarului confecţionarea ceasului. 
Aceste gânduri pot fi regăsite în mecanism. 

Orice simplă visare şi imaginare  fantezistă despre 
suprasensibil aduce confuzie. Căci nu este bine să se dea 
satisfacţie adversarilor. Aceştia au dreptate când spun că 
asemenea referiri la fiinţe suprasensibile nu promovează, în 
general, cu nimic înţelegerea faptelor. Desigur, astfel de 
adversari pot spune acelaşi lucru şi faţă de indicaţiile precise 
ale ştiinţei spiritului. Atunci însă se poate face trimitere la 
modul în care arată în viaţa manifestată efectele cauzelor 
spirituale ascunse. Se poate spune: Să admitem că este corect 
ceea ce vrea să stabilească cercetarea spiritului prin 
observare, şi anume că omul a parcurs după moartea sa un 
timp al clarificării şi că în acel timp el a trăit sufleteşte 
obstacolul pe care-l reprezintă o anumită faptă în evoluţia 
progresivă, faptă pe care el a comis-o într-o viaţă anterioară. 
În timp ce a avut o asemenea trăire, în el s-a creat impulsul de 
a îmbunătăţi urmările acestei fapte. El aduce cu sine acest 
impuls pentru o nouă viaţă. Şi prezenţa acestui impuls 
formează în fiinţa sa acea trăsătură care-l aduce într-o poziţie, 
într-un loc de unde perfecţionarea devine posibilă. Trebuie 
observat un total de astfel de impulsuri şi se obţine o cauză a 
ambianţei de destin în care se naşte omul. La fel pot sta 
lucrurile şi cu o altă supoziţie. Să presupunem din nou că ar fi 
corect ceea ce spune ştiinţa spiritului, că roadele unei vieţi 


care a trecut sunt încorporate în germenele omului, iar ţara 
spiritelor în care acesta se află între moarte şi o nouă viaţă ar 
fi ţinutul în care se maturizează aceste roade. Transformate în 
predispoziţii şi aptitudini ele apar apoi într-o viaţă nouă şi 
modelează personalitatea în aşa fel, încât aceasta se prezintă 
ca un efect a ceea ce s-a câştigat într-o viaţă anterioară. - Cel 
care acceptă aceste premise şi observă viaţa fără prejudecăţi 
vede că prin acestea toate faptele sensibile pot fi recunoscute 
în deplinătatea semnificației şi adevărului lor; totodată îi va 
deveni clar că devine inteligibil tot ceea ce la o simplă 
angrenare pe baza exclusivă a faptelor sensibile trebuie să 
rămână de neînțeles pentru cel a cărui mentalitate este 
orientată spre lumea spirituală. Şi mai presus de orice va 
dispărea orice lipsă de logică de felul celei la care ne-am 
refeirit mai înainte: pentru că numele cel mai important se află 
la sfârşitul unei linii ereditare, purtătorul lui trebuie să fi 
moştenit aptitudinea sa. Viaţa devine logic inteligibilă prin 
faptele suprasensibile mijlocite de ştiinţa spiritului. 

Căutătorul conştiincios al adevărului care, fără experienţă 
proprie în lumea suprasensibilă, vrea să se descurce în fapte 
va mai putea însă ridica o obiecţie. Se poate pretinde că ar fi 
inadmisibil să se accepte existenţa unor fapte, din simplul 
motiv că în felul acesta se poate explica ceva ce altfel este 
inexplicabil. O asemenea obiecţie este desigur lipsită de orice 
importanţă pentru cel care cunoaşte faptele respective din 
experienţa suprasensibilă. In paginile următoare ale acestei 
scrieri este indicată calea care poate fi urmată pentru a putea 
cunoaşte ca experienţă proprie nu numai alte fapte spirituale 
descrise aici, ci şi legea cauzalităţii spirituale. Dar pentru 
oricine nu vrea să urmeze această cale obiecţia de mai sus 
poate avea o mare importanţă. lar ceea ce se poate spune 
împotriva ei este valabil şi pentru unul care este hotărât să 
urmeze calea respectivă. Căci dacă cineva ia hotărârea în mod 
corect, atunci acesta este cel mai bun prim pas care poate fi 
făcut pe această cale. Este întru totul adevărat: faptul că poţi 
să-ţi explici ceva printr-un lucru care altfel ar rămâne 
inexplicabil nu trebuie să te facă să accepţi ceva despre a 
cărui existenţă nu ştii nimic. Dar în cazul faptelor spirituale 
amintite situaţia se prezintă totuşi altfel. Dacă le accepti, 
aceasta nu are numai urmarea intelectuală că prin ele viaţa 
devine inteligibilă, ci şi pe aceea că acceptând aceste premise 
mai trăieşti în gândurile tale şi cu totul altceva. Gândiţi-vă la 
următorul caz: cuiva i se întâmplă ceva care-i provoacă 
senzaţii foarte neplăcute. Faţă de aceasta el poate adopta 


două feluri de atitudini. Poate trăi incidentul ca pe ceva care-l 
atinge în mod neplăcut şi să se lase prins de o senzaţie 
corespunzătoare, poate chiar să se afunde în durere, dar poate 
lua şi o altă atitudine. El poate spune: In realitate eu am 
generat în mine, într-o viaţă anterioară, forţa care m-a pus în 
prezenţa acestui incident; în adevăr, eu singur mi-am produs 
aceasta. Şi poate trezi în sine toate simţirile care pot fi 
consecinţa acestui gând. Bineînţeles, gândul trebuie trăit cu 
cea mai desăvârşită seriozitate şi cu toată forţa posibilă, dacă 
trebuie să aibă o astfel de consecinţă pentru viaţa de senzaţii 
şi de sentimente. Pentru cine realizează aceasta, se va 
instaura o experienţă care poate fi cel mai bine ilustrată 
printr-o comparaţie. Doi oameni primesc în mână câte un 
baton de ceară pentru sigilii. Unul din ei începe să dezvolte 
consideraţii intelectuale privind „natura interioară" a 
batonului. Aceste consideraţii pot fi foarte înțelepte; dacă 
această natură interioară nu se arată prin nimic cineva îi poate 
replica: Este o visare. Cclălalt însă freacă ceara de sigiliu cu o 
cârpă şi arată apoi că batonul atrage corpuri mici. Există o 
deosebire importantă între gândurile care au trecut prin capul 
primului şi cele care l-au impulsionat spre consideraţiile 
exprimate şi gândurile celui de-al doilea. Gândurile primului 
nu produc efecte concrete; gândurile celuilalt au momit în 
manifestare o forţă, deci ceva concret, din ascunzişul său. Aşa 
stau lucrurile şi cu gândurile unui om care-şi imaginează că 
forţa de a întâlni un anumit eveniment a implantat-o el însuşi 
în sine într-o viaţă anterioară. Această simplă reprezentare 
trezeşte în el o forţă adevărată prin care poate întâlni 
evenimentul într-un fel cu totul diferit decât ar face-o dacă nu 
ar cultiva un astfel de gând. Prin acest gând i se aprinde o 
lumină cu privire la entitatea necesară acestui eveniment pe 
care altfel l-ar putea recunoaşte numai ca întâmplare. Şi el va 
recunoaşte în mod nemijlocit: Am avut gândul cel drept, căci 
el a avut forţa să-mi dezvăluie faptul. Dacă cineva repetă astfel 
de procese interioare, ele vor deveni un mijloc de furnizare 
interioară de forţă şi îşi dovedesc astfel corectitudinea prin 
rodnicia lor. lar această corectitudine se arată treptat a fi 
suficient de puternică. Sub aspect spiritual, sufletesc, de 
asemenea şi fizic, asemenea procese acţionează tămăduitor, 
ba chiar stimulator pentru viaţă în orice privinţă. Omul 
conştientizează faptul că se plasează prin acestea în mod 
corect în contextul vieţii, în timp ce luând în considerare 
numai viaţa dintre naştere şi moarte el este prizonierul unei 
prejudecăţi. Omul devine mai puternic sufleteşte prin 


cunoaşterea descrisă. În orice caz, o astfel de dovadă pur 
interioară a cauzalităţii spirituale nu şi-o poate procura decât 
fiecare în viaţa sa interioară. Dar o poate avea fiecare dintre 
noi. Cine nu şi-a procurat-o însă nu poate judeca forţa ei 
doveditoare. Nu trebuie să ne mirăm că lucrurile stau aşa, căci 
ceea ce este întru totul legat de entitatea cea mai interioară a 
omului, de personalitatea sa este natural că nu poate fi dovedit 
suficient decât în trăirea cea mai interioară. Oricum, nu se 
poate invoca nimic împotriva faptului că, fiind o trăire liberă, o 
asemenea experienţă trebuie s-o facă orice om şi că ea nu ar 
putea fi obiect al unei ştiinţe a spiritului. Cert este că fiecare 
trebuie să aibă această trăire, aşa cum fiecare trebuie să 
înţeleagă dovada unei teoreme matematice. Dar calea pe care 
se poate ajunge la trăire este valabilă pentru toţi oamenii, aşa 
cum metoda de a demonstra o teoremă matematică este 
valabilă pentru toţi. 

Nu trebuie contestat că, făcând abstracţie de observaţiile 
suprasensibile, dovada amintită, prin puterea producătoare de 
forţă a gândurilor corespunzătoare, este singura care rezistă 
în faţa oricărei logici lipsite de prejudecăţi. Toate celelalte 
evaluări sunt cu siguranţă foarte importante, dar ele au totuşi 
ceva prin care un adversar poate găsi puncte de atac. Oricum, 
cine şi-a însuşit o privire suficient de obiectivă va găsi în 
posibilitatea şi realitatea educării omului un argument logic 
pentru a demonstra faptul că în învelişul corporal o fiinţă 
spirituală se luptă pentru existenţă. El va compara animalul cu 
omul şi va spune: La primul trăsăturile şi aptitudinile tipice 
apar o dată cu naşterea ca ceva determinat în sine, care arată 
clar cum este predispus prin ereditate şi cum se desfăşoară în 
legătură cu lumea exterioară. Vede cum puiul de găină îşi 
desfăşoară de la naştere într-un mod specific activităţile vieţii. 
La om însă, prin educaţie, ceva intră într-o relaţie cu viaţa sa 
interioară, care nu poate avea legătură cu ereditatea. Şi el 
poate fi în situaţia de a-şi apropria efectele unor astfel de 
influenţe exterioare. Cine face educaţie ştie că unor astfel de 
forţe trebuie să li se opună anumite forţe din interiorul omului; 
dacă aceasta nu se întâmplă, orice instrucţie şi educaţie sunt 
fără importanţă. Pentru pedagogul lipsit de prejudecăţi există 
chiar o graniţă foarte netă între predispoziţiile ereditare şi 
acele forţe interioare ale omului care străluminează prin 
aceste predispoziţii moştenite şi care îşi au originea în vieţi 
parcurse anterior. Este sigur că pentru astfel de lucruri nu se 
pot aduce dovezi atât de „grele" ca cele obţinute cu balanta 
pentru anumite fapte fizice. In schimb, astfel de lucruri sunt 


intimităţile vieţii. Iar pentru cel care are un simţ pentru ele 
sunt doveditoare şi aceste fapte neevidente; ba chiar mai 
doveditoare decât adevărul evident. Faptul că şi animalele pot 
fi dresură, că ele îşi însuşesc într-o oarecare măsură prin 
dresare unele trăsături şi aptitudini nu este o obiecţie pentru 
cel care poate vedea esenţialul. Căci, făcând abstracţie de 
faptul că în lume se întâlnesc pretutindeni tranziţii, rezultatele 
dresării unui animal nu se contopesc în nici un caz în acelaşi 
fel cu fiinţa sa cum se întâmplă cu omul. Se pune chiar 
accentul asupra felului în care aptitudinile însuşite de 
animalele de casă în convieţuirea cu omul se transmit ereditar, 
adică acţionează în cadrul speciei şi nu personal, ca la om. 
Darwin descrie cum aportează câinele fără a fi fost învăţat sau 
fără să fi văzut acest lucru. Cine ar afirma acelaşi lucru despre 
educaţia umană? 

Există şi gânditori care prin observaţiile lor ajung să 
depăşească părerea că omul ar fi asamblat numai prin forţe 
pur ereditare, din afară. Ei se ridică la ideea că o fiinţă 
spirituală, o individualitate, ar premerge existenţei corporale 
şi că ar modela-o. Dar mulţi dintre ei nu găsesc totuşi 
posibilitatea de a înţelege că există vieţi pământene repetate 
şi că în existenţa dintre două vieţi roadele vieţii precedente 
sunt forţe care participă la modelare. Immanuel Hermann 
Fichte 13, fiul marelui Fichte, îşi face cunoscute în 
Antropologia sa observaţiile care l-au condus (p. 528) la 
următorul raţionament sintetic: „Părinţii nu sunt genitori în 
sensul deplin al cuvântului. Ei oferă substanţa organică şi nu 
numai aceasta, ci concomitent şi acel mijlocitor, totodată 
emoţional şi senzorial reactiv, care se arată în temperament, 
în nuanţa particulară a dispoziţiei, în specificarea proprie a 
dorințelor şi altele asemănătoare, a căror sursă comună a 
reieşit a fi fantezia în acel sens larg, identificat de noi. În toate 
aceste elemente ale personalităţii nu poate fi ignorat 
amestecul şi legătura sufletelor parentale; a le declara pe 
acestea, din această cauză, ca produs pur al reproducerii este 
deplin fundamentat dacă în plus reproducerea este concepută 
ca adevărat proces sufletesc, lucru asupra căruia va trebui să 
decidem. Dar tocmai aici lipseşte punctul central propriu-zis al 
închegării personalității, căci la o observație mai 
pătrunzătoare rezultă că şi acele particularităţi ale dispoziţiei 
sufleteşti sunt numai un înveliş şi ceva cu caracter de 
instrument apt a cuprinde în sine predispoziţiile spirituale 
ideale ale omului, potrivite pentru a le impulsiona sau a le 
frâna în dezvoltarea lor, dar în nici un caz apte să le dea 


naştere din sine". Mai departe se spune: „Fiecare preexistă 
potrivit cu forma sa spirituală de bază, căci, considerat sub 
aspect spiritual, nici un individ nu se asemănă cu altul, după 
cum nu seamănă o specie animală cu altă specie" (p. 532). 
Aceste gânduri sunt valabile numai pentru că lasă să intre în 
corporalitatea fizică a omului o entitate spirituală. Întrucât 
însă forţele modelatoare ale acesteia nu sunt deduse din cauze 
aflate în vieţi anterioare, ar trebui ca de fiecare dată când se 
naşte o personalitate să apară o astfel de entitate spirituală 
dintr-un fundament divin originar. Cu astfel de premise nu ar 
exista însă nici o posibilitate de explicare a înrudirii care 
există între predispoziţiile care se produc din interioritatea 
umană şi ceea ce se impune din ambianța terestră exterioară 
acestei interiorităti în cursul vieţii. Interioritatea umană care 
şi-ar avea sorgintea într-un fundament divin primordial pentru 
fiecare individ uman ar trebui să stea complet străină în faţa a 
ceea ce îi opune viaţa. Numai atunci când această interioritate 
umană a fost deja legată cu ceea ce este exterior, când nu 
trăieşte pentru prima oară lumea exterioară, aşa cum şi este în 
realitate, nu ar fi aşa. Pedagogul lipsit de prejudecăţi poate 
face în mod clar constatarea: Eu îndrept spre elevul meu, din 
rezultatele vieţii terestre, ceva care este de fapt străin pentru 
trăsăturile sale moştenite, dar care totuşi îi dă impresia că el a 
fost prezent la lucrarea care a generat aceste rezultate. Numai 
vieţile terestre repetate împreună cu faptele prezentate de 
cercetarea în domeniul spiritului pentru intervalul dintre 
vieţile pământeşti, numai toate acestea pot da o explicaţie 
satisfăcătoare vieţii umanităţii actuale abordată omnilateral. 
În mod expres se spune aici: a umanităţii actuale, pentru că 
cercetarea spirituală arată că ciclul vieților pământene a 
început odată şi că atunci au existat alte condiţii decât cele de 
acum pentu fiinţa spirituală a omului care pătrundea în 
învelişul corporal. În capitolele următoare vom urmări 
retrospectiv această stare primordială a fiinţei umane. Când 
prin aceasta vom demonstra, din rezultatele ştiinţei spiritului, 
cum fiinţa omenească a obţinut forma sa actuală în legătură cu 
evoluţia Pământului, vom putea să facem referire şi mai precis 
la felul cum nucleul fiinţial uman pătrunde din lumi 
suprasensibile în învelişurile corporale şi cum în legătură cu 
acestea se formează legea cauzalităţii spirituale, „destinul 
uman". 


OBSERVAŢII IMPORTANTE 


Obs.1 Legătura dintre somn şi oboseală nu este privită în 
general într-un sens cerut de realitate. Se crede că somnul 
survine ca urmare a oboselii. Că această reprezentare este 
mult prea simplistă poate fi dovedit de faptul oricărei adormiri 
a unui om, adeseori deloc obosit, la ascultarea unui discurs 
care nu-l interesează sau cu o altă ocazie asemănătoare. Cine 
vrea să susţină că în asemenea ocazii omul ar obosi foloseşte o 
metodă căreia îi lipseşte seriozitatea cunoaşterii. Observarea 
nepărtinitoare trebuie să ajungă la concluzia că veghea şi 
somnul reprezintă diferite relaţii ale sufletului cu corpul care 
în desfăşurarea regulată a vieţii trebuie să apară în alternanță 
ritmică, ca bătăile dreapta-stânga ale pendulului. La o astfel 
de observare nepărtinitoare rezultă că starea de umplere a 
sufletului cu impresiile lumii exterioare trezeşte în acesta 
dorinţa de a trece după această stare într-o altă stare, în timp 
ce el trece la desfătarea propriei corporalităţi. Alternează 
două stări sufleteşti: a fi dăruit impresiilor exterioare şi a fi 
dăruit propriei corporalităţi. În prima stare se produce în mod 
inconştient dorinţa pentru cea de a doua, care apoi se 
desfăşoară în inconştient. Expresia dorinţei desfătării cu 
propria-ţi corporalitate este oboseala. Ar trebui deci să 
spunem: Te simţi obosit pentru că vrei să dormi şi nu vrei să 
dormi pentru că te simţi obosit. Întrucât însă sufletul uman 
poate provoca în mod voit apariţia în sine a unor stări care 
apar în viaţa normală în mod necesar, este posibil ca atunci 
când îşi pierde interesul pentru o impresie exterioară dată să 
cheme în sine dorinţa desfătării cu propria-i corporalitate; 
aceasta înseamnă că el adoarme când prin starea interioară a 
omului nu există prilej pentru aceasta. 

Obs.2 Că darurile omului, dacă ar asculta de legea simplei 
„eredităţi", ar trebui să se arate nu la sfârşitul unei comunităţi 
sangvine, ci la începutul ei, ar putea fi, desigur, greşit înţeles. 
S-ar putea spune: Da, ele nu se pot arăta acum, căci trebuie 
mai întâi să se dezvolte. Aceasta însă nu este o obiecţie; căci 
atunci când vrei să dovedeşti că un lucru este mai întâi 
moştenit de la un precursor trebuie să arăţi cum se regăseşte 
în urmaş ceea ce a existat mai înainte în timp. Dacă s-ar arăta 
că ceva ar exista la începutul unei comunităţi sangvine, ceva 
care în desfăşurarea ulterioară s-ar regăsi, atunci s-ar putea 
vorbi despre ereditate. Acest lucru nu este cu putinţă când 
apare la sfârşit ceva ce mai înainte nu a existat. Inversarea 
propoziției de mai sus ar trebui să arate că gândul eredității 
este imposibil. 


NOTE 


1. Textual: „Viața este cea mai frumoasă invenție a ei, iar moartea este trucul ei pentru a 
avea multă viață". Natura, fragment. 
2. Moritz Benedikt, 1835-1920, Din viața mea. Amintiri şi orientări, Viena, 1906. 
3. Immanuel Hermann Fichte, 1796-1879, Anthropologie, Leipzig, 1860. 


EVOLUŢIA LUMII ŞI OMUL 
partea 1 


Din cele spuse anterior a reieşit că entitatea omului este 
alcătuită din cele patru mădulare: corpul fizic, corpul eteric, 
corpul astral şi eul. Eul lucrează în cadrul celorlalte trei 
mădulare şi le transformă. Prin aceste prelucrări iau naştere, 
pe o treaptă inferioară: sufletul senzaţiei, sufletul raţiunii şi 
sufletul conştienţei. Pe o treaptă superioară a existenţei 
umane se formează: sinea spirituală, spiritul vieţii şi omul- 
spirit. Aceste mădulare ale naturii umane se află în cele mai 
variate relaţii cu întregul Cosmos. Şi evoluţia ei este legată de 
evoluţia Cosmosului. Prin studierea acestei evoluţii se obţine o 
pătrundere în tainele mai profunde ale entității umane. 

Este limpede că viaţa omului are relaţii în cele mai variate 
direcţii cu ambianța sa, cu locul unde îşi are reşedinţa, unde el 
se dezvoltă. Şi ştiinţa exterioară a fost forţată să ajungă, prin 
faptele observate, la concluzia că Pământul însuşi, acest loc de 
reşedinţă al omului în sensul cel mai larg, a parcurs o evoluţie. 
Ştiinţa se referă la stări din existenţă ale Pământului în care 
încă nu a trăit un om în forma sa actuală. Ea arată cum 
omenirea s-a dezvoltat încet şi treptat de la stări culturale 
simple la relaţiile contemporane. Aşadar, şi această ştiinţă 
ajunge la concluzia că ar exista o legătură între evoluţia 
omului şi aceea a astrului pe care-l ocupă Pământul. 

Ştiinţa  spiritului* urmăreşte această legătură prin acea 
cunoaştere care-şi ia faptele din percepţia mai extinsă, 
obţinută prin organele spirituale. Ea urmăreşte omul în sens 
retrospectiv, în devenirea sa. Ei i se arată că fiinţa propriu-zis 
spirituală, interioară a omului a parcurs o serie de vieţi pe 
acest Pământ. În felul acesta însă cercetarea spiritului ajunge 
la un moment foarte îndepărtat în trecut în care această fiinţă 
interioară a omului a păşit pentru prima oară într-o viaţă 
exerioară în sensul actual. În această primă încorporare 
terestră, eul a început să fie activ în cadrul celor trei corpuri, 
corpul astral, corpul eteric şi corpul fizic. Şi apoi a luat cu sine 
rodul acestei lucrări în viaţa următoare. 


* Stiinţa spiritului este aici sinonimă cu „ştiinţa ocultă", cu cunoaşterea 
suprasensibilă, după cum reiese din context. 


Dacă se înaintează cu contemplarea retrospectiv, în modul 
arătat până la acel moment, devii conştient că eul găseşte în 
faţa sa un stadiu final, în cadrul căruia cele trei corpuri, corpul 
fizic, corpul eteric şi corpul astral, sunt deja dezvoltate şi au o 
legătură coerentă. Eul se leagă pentru prima dată cu entitatea 
alcătuită din aceste trei corpuri. Din acest moment, eul 
participă la dezvoltarea în continuare a celor trei corpuri. Mai 
înainte, ele au evoluat fără un asemenea eu uman până la 
treapta când l-au întâlnit. 

Ştiinţa spiritului trebuie să înainteze acum retrospectiv, dacă 
vrea să răspundă la următoarele întrebări: Cum au putut să 
ajungă cele trei corpuri până la acea treaptă a evoluţiei pe 
care să poată prelua în ele un eu?; Cum a devenit acest eu?; 
Cum a ajuns eul să poată acţiona în cadrul acestor corpuri? 

Se poate răspunde la aceste întrebări numai dacă se 
urmăreşte devenirea însăşi a planetei Pământ în sensul ştiinţei 
spiritului. Printr-o astfel de cercetare se ajunge la originea 
planetei Pământ. Un mod de observare care construieşte 
numai pe faptele percepute fizic nu poate ajunge până la 
concluziile care pot spune ceva despre originea Pământului. 
Cine se foloseşte de astfel de concluzii ajunge la rezultatul că 
tot ce este materie a Pământului s-ar fi format dintr-o 
nebuloasă primordială. Nu este sarcina acestei scrieri să intre 
în detaliul unor asemenea reprezentări. Căci cercetarea 
spiritului nu ia în considerare numai procesele materiale ale 
evoluţiei Pământului, ci înainte de orice cauzele spirituale care 
se află dincolo de ceea ce ţine de materie. Când ai în faţa ta un 
om care ridică o mână, acest gest te poate incita la două feluri 
de observaţii. Se poate cerceta mecanismul braţului şi al 
organismului şi să se urmărească descrierea procesului aşa 
cum se desfăşoară el fizic. Dar, privirea spirituală se poate 
îndrepta şi asupra a ceea ce se petrece în sufletul omului şi 
care formează determinanta sufletească care duce la ridicarea 
mâinii. Intr-un mod asemănător, cercetătorul instruit prin 
percepţia spirituală vede dincolo de toate fenomenele lumii 
fizic-sensibile fenomene spirituale. Pentru el, toate 
transformările ce au loc în materia planetei Pământ sunt 
manifestările unor forţe spirituale aflate dincolo de materie. 
Când însă o astfel de observare spirituală pătrunde tot mai 
adânc în viaţa Pământului, ea ajunge la un moment al evoluţiei 
în care tot ce este material abia începe să existe. Această 
materialitate se dezvoltă din spiritualitate. Mai înainte nu a 


existat decât spiritualul. Prin această observare se 
conştientizează spiritualul şi se vede cum acesta se densifică 
parțial, devenind materie. Avem de-a face cu un proces care 
pe o treaptă superioară se desfăşoară ca şi cum am observa un 
vas cu apă în care treptat, datorită unei răciri dirijate cu mare 
grijă, se formează bucăți de gheață. Aşa cum vedem formându- 
se, densificându-se din ceea ce până acum fusese numai apă, 
gheaţa, la fel se poate urmări cum din spiritualul anterior se 
densifică lucrurile, fenomenele şi entitățile materiale. Aşa s-a 
dezvoltat planeta Pământ dintr-o fiinţă universală spirituală; şi 
tot ce este legat material de această planetă s-a densificat din 
ceea ce mai înainte era legat spiritual cu el. Dar nu trebuie să 
ne imaginăm că a existat un timp în care tot ce este spiritual s- 
a transformat în materie; în aceasta din urmă avem de-a face 
întotdeauna numai cu părţi transformate ale spiritualului 
originar. Spiritualul rămâne şi în timpul perioadei de evoluţie 
materială principiul care dirijează şi conduce. 

Este clar că acel mod de reprezentare care vrea să ţină seama 
numai de fenomenele fizice sensibile - şi de ceea ce raţiunea 
poate desprinde din aceste fenomene - nu poate spune nimic 
despre spiritualul de care discutăm. Să admitem că ar exista o 
fiinţă înzestrată cu simţuri care nu poate percepe decât 
gheaţa, nu şi starea mai fină a apei din care se formează 
gheaţa prin răcire. Pentru o astfel de fiinţă apa nu ar exista; 
pentru ea ar fi ceva de perceput cu privire la apă abia după ce 
părţi din ea s-au transformat în gheaţă. Pentru un om, 
spiritualul aflat dincolo de fenomenele terestre ar rămâne 
ascuns dacă acesta nu vrea să valorizeze decât ceea ce este 
prezent pentru simţurile fizice. Şi dacă din faptele fizice pe 
care le percepe în prezent trage concluzii corecte cu privire la 
timpuri mai vechi ale planetei Pământ el ajunge numai până la 
acel moment al evoluţiei în care spiritualul existent anterior s- 
a densificat parţial în materie. Acest spiritual anterior este tot 
atât de puţin conştientizat de o astfel de abordare ca şi 
spiritualul care, invizibil, acţionează şi în prezent dincolo de 
materie. 

Abia în ultimele capitole ale acestei scrieri vom putea vorbi de 
căile prin care omul îşi însuşeşte facultatea de a privi 
retrospectiv la acele stări ale Pământului de care este vorba 
aici. Pentru moment să spunem, tangenţial, că pentru 
cercetarea spirituală faptele unui trecut extrem de îndepărtat 
nu au dispărut. Când o fiinţă ajunge la o existenţă corporală, o 
dată cu moartea sa corporală dispare ceea ce este material. 
Nu în acelaşi mod „dispar" forţele spirituale care au scos din 


sine acest lucru de natură corporală. Ele îşi lasă urmele, 
imaginile lor exacte în fundamentul spiritual al lumii. Iar cel 
care poate să-şi ridice, prin lumea vizibilă, percepţia până la 
cea invizibilă ajunge în final la ceva asemănător unei 
grandioase panorame spirituale în care sunt consemnate toate 
fenomenele trecute ale lumii. Aceste urme netrecătoare a tot 
ce este spiritual pot fi numite Cronica Akasha; desemnăm ca 
entitate Akasha ceea ce rămâne spiritual din curgerea 
evenimentelor în Univers, în opoziţie cu formele trecătoare ale 
curgerii aceloraşi evenimente. Trebuie să spunem, din nou, că 
cercetările în planul suprasensibil al existenţei nu pot fi 
întreprinse decât cu ajutorul percepţiei spirituale, aşadar, în 
domeniul abordat aici, numai prin citirea Cronicii Akasha. 
Totuşi şi în acest caz este valabil ceea ce am mai spus în 
această scriere. Faptele suprasensibile pot fi cercetate numai 
prin percepţie suprasensibilă; după ce au fost cercetate şi 
după ce au fost comunicate de ştiinţa suprasensibilului, ele pot 
fi înţelese de gândirea obişnuită, dacă aceasta se vrea cu 
adevărat obiectivă. În cele ce urmează vom prezenta stările 
evolutive ale Pământului în sensul cunoaşterii suprasensibile. 
Vom urmări transformările planetei noastre până la starea de 
viaţă în care se află în prezent. Dacă cineva studiază ce are în 
faţă în prezent numai prin percepţia cu ajutorul simţurilor şi 
apoi preia în sine ce spune cunoaşterea suprasensibilă despre 
felul cum a evoluat acest prezent într-un trecut primordial 
foarte îndepărtat, îşi poate spune cu o gândire cu adevărat 
liberă de prejudecăţi: În primul rând, ceea ce raportează 
această cunoaştere este perfect logic; în al doilea rând pot să 
înţeleg că lucrurile au devenit aşa cum le văd în prezent, dacă 
admit că cele comunicate de cercetarea suprasensibilă sunt 
corecte. Prin „logic" nu înţelegem, bineînţeles, în acest 
context, că în cadrul unei expuneri oarecare a cercetării 
suprasensibile nu ar putea fi incluse erori în privinţa logicii. Şi 
aici trebuie vorbit despre „logic" în acelaşi fel în care se 
vorbeşte în viaţa obişnuită a lumii fizice. Aşa cum în aceasta 
este valabilă cerința pentru o expunere logică cu toate că cei 
care prezintă un domeniu faptic pot comite erori logice, la fel 
se întâmplă şi în cercetarea suprasensibilă. Se poate chiar 
întâmpla ca un cercetător apt a percepe în domenile 
suprasensibile să facă erori în expunerea logică şi atunci 
cineva poate corecta un astfel de conferenţiar, chiar dacă el 
nu percepe în plan suprasensibil, dar are facultatea unei 
gândiri sănătoase. Dar în esenţă nu poate fi obiectat împotriva 
logicii folosite în cercetarea suprasensibilă. Şi nu este nevoie 


să mai subliniem că împotriva faptelor înseşi nu se poate 
aduce nici o obiecţie din motive exclusiv logice. Aşa cum în 
domeniul lumii fizice nu se poate dovedi niciodată în mod logic 
dacă există sau nu o balenă, ci numai cu simţul vederii, tot 
astfel şi faptele suprasensibile pot fi recunoscute numai prin 
percepţie spirituală. Dar nu poate fi subliniat îndeajuns că 
pentru cel ce cercetează domenii suprasensibile este o 
necesitate, înainte ca el să vrea să se apropie prin percepţie 
proprie de lumile spirituale, să-şi facă o părere cu ajutorul 
logicii şi prin aceea că el recunoaşte cum lumea manifestată, 
sensibilă apare ca fiind inteligibilă, când plecăm de la premisa 
corectitudinii  comunicărilor ştiinţei oculte. Dacă se 
minimalizează calea pregătitoare descrisă, orice trăire în 
lumea suprasensibilă rămâne o tatonare nesigură, ba chiar 
periculoasă. Din acest considerent, în scrierea de faţă vor fi 
comunicate mai întâi faptele suprasensibile ale evoluţiei 
Pământului, înainte de a vorbi despre calea cunoaşterii 
suprasensibile. Trebuie acordată toată atenţia faptului că un 
om care îşi deschide accesul prin pură gândire la ceea ce 
cunoaşterea suprasensibilă are de spus nu se află în nici un fel 
în situaţia celui care ascultă o poveste despre un fenomen fizic 
pe care el nu-l poate vedea. Căci gândirea pură este ea însăşi 
o activitate suprasensibilă. Ca fapt sensibil, ea nu poate 
conduce prin ea însăşi la fenomene suprasensibile. Când însă 
această gândire este aplicată fenomenelor suprasensibile 
redate prin concepţia suprasensibilă, atunci ea se dezvoltă 
prin ea însăşi în lumea suprasensibilă. Şi una din cele mai 
bune căi de a ajunge la percepţie proprie în plan suprasensibil 
este chiar aceea de a te dezvolta în lumea superioară, prin 
aplicarea gândirii la cele comunicate de cunoaşterea 
suprasensibilă. O astfel de pătrundere este legată de cea mai 
mare claritate. Din această cauză o anumită orientare în 
cercetare aparţinând ştiinţei spiritului consideră această 
gândire ca fiind cea mai solidă primă treaptă dintre toate 
instruirile de ştiinţă a spiritului. - Trebuie să fie bine înţeles 
faptul că în această scriere nu vor fi făcute referinţe la toate 
detaliile evoluţiei Terrei, care sunt percepute în spirit pentru a 
arăta punct cu punct cum sunt ele confirmate în manifestări. 
Nu aceasta a fost intenţia noastră când am spus că ascunsul 
poate fi verificat pretutindeni în efectele sale manifestate. 
Există părerea că pentru om poate deveni inteligibil şi luminos 
pas cu pas tot ce-i iese în întâmpinare când îşi plasează 
fenomenele revelate în lumina pe care i-o mijloceşte ştiinţa 
ocultă. Numai în anumite locuri vom face, în expunerile 


unnătoare, pentru ilustrare, referiri la confirmării ale 
ascunsului prin ceea ce este revelat, pentru a arăta cum 
putem s-o facem, în urmărirea practică a vieţii, pretutindeni. 
x 

În sensul cercetării de ştiinţă a spiritului de care am vorbit 
mai sus, prin urmărirea retrospectivă a evoluţiei Pământului 
se ajunge la o stare spirituală a planetei noastre. Dacă însă se 
continuă această cale, se află că acel spiritual fusese mai 
înainte într-un fel de încorporare fizică. Se ajunge, aşadar, la o 
stare planetară fizică trecută, care mai târziu s-a spiritualizat 
şi apoi, printr-o nouă materializare, s-a transformat în 
Pământul nostru. Pământul nostru se prezintă, aşadar, ca o 
reîncorporare a unei planete străvechi. Dar ştiinţa spiritului 
poate merge şi mai departe în trecut. Şi ea găseşte atunci 
întregul proces repetat încă de două ori. Aşadar, Pământul 
nostru a parcurs trei stări planetare premergătoare, separate 
între ele prin stări intermediare spiritualizate. Însă, când 
urmărim în mod retrospectiv încorporările, de fiecare dată 
constatăm că aspectul fizic este din ce în ce mai rafinat. 
Pentru expunerea care va urma, foarte la îndemână se află 
următoarea obiecţie: Cum poate o forţă de raţionare sănătoasă 
să accepte stări ale Universului aflate într-un trecut atât de 
îndepărtat? În faţa acestei obiecţii trebuie spus că pentru cel 
care poate privi cu deplină înţelegere la spiritualul 
actualmente ascuns în ceea ce este manifestat în planul 
sensibil nici pătrunderea în stări evolutive anterioare, oricât ar 
fi ele de îndepărtate, nu poate reprezenta ceva imposibil. 
Numai pentru cei care nu recunosc acest spiritual ascuns 
discuţia despre evoluţie la care ne referim îşi pierde orice 
sens. Pentru cei care-l recunosc, în aspectul stării actuale este 
dat şi ceea ce a fost anterior, după cum în aspectul omului de 
cincizeci de ani este inclus şi acela al copilului de un an. Da, se 
poate spune, dar alături de oamenii de cincizeci de ani există 
şi copii de un an precum şi toate stadiile de tranziţie. Acest 
lucru este adevărat, dar tot atât de adevărată este şi evoluţia 
spiritualului la care ne referim aici. Cine ajunge în acest 
domeniu la o judecată corespunzătoare, acela recunoaşte şi 
faptul că în observarea stadiului actual, care include şi 
spiritualul pe lângă treptele existenţei care s-au succedat până 
la perfecțiunea stadiului evolutiv al prezentului, s-au păstrat şi 
stările evolutive ale trecutului, aşa cum lângă oamenii de 
cincizeci de ani sunt prezenţi şi copiii de un an. In cadrul 
desfăşurării evenimentelor prezentului se poate vedea 


desfăşurarea primordială, dacă se vor separa diferitele stadii 
evolutive succesive. 

Omul apare în forma în care se dezvoltă în prezent abia în cea 
de a patra încarnare planetară descrisă, pe Pământul propriu- 
zis. Esenţialul este că omul este alcătuit din patru mădulare: 
corp fizic, corp al vieţii, corp astral şi eu. Totuşi, această formă 
nu ar fi putut apărea dacă nu ar fi fost pregătită prin 
evenimentele evoluţiei anterioare. Această pregătire s-a făcut 
prin aceea că în cadrul încorporării anterioare s-au dezvoltat 
fiinţe care aveau trei din cele patru mădulare umane: corp 
fizic, corp eteric, corp astral. Aceste fiinţe, care într-o anumită 
privinţă pot fi numite strămoşi ai omului, nu aveau încă un eu, 
dar celelalte trei mădulare şi legăturile dintre ele s-au 
dezvoltat atât de mult, încât s-au maturizat pentru a prelua 
mai târziu eul. In felul acesta strămoşul omului a atins, în 
încarnarea planetară anterioară, o anumită maturitate a celor 
trei mădulare ale sale. Această stare a trecut într-un stadiu 
spiritual. Din starea spiritualizată s-a format apoi o nouă stare 
planetară fizică, cea a Pământului. În aceasta erau cuprinşi, ca 
nişte germeni, strămoşii maturizaţi ai omului. Prin faptul că 
întreaga planetă a trecut printr-o spiritualizare şi a apărut 
într-o formă nouă, ea a oferit germenilor pe care-i conţinea, 
având corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral, nu numai 
ocazia de a se dezvolta până la nivelul atins anterior ci şi o altă 
posibilitate, aceea ca, după ce au atins acel nivel, să ajungă şi 
mai sus, prin preluarea eului. Dezvoltarea Pământului se 
realizează în două etape. Intr-o primă perioadă Pământul 
însuşi apare ca reîncarnare a stadiului planetar anterior. 
Această stare se datorează spiritualizării interpuse, o stare 
superioară celei a încarnării anterioare. Pământul conţine în 
sine germenii strămoşilor omului din planeta anterioară. 
Aceştia se dezvoltă mai întâi până la nivelul pe care-l 
avuseseră deja. Când au atins acel nivel, prima perioadă se 
încheie. Însă datorită treptei proprii superioare de evoluţie, 
Pământul poate aduce acum germenii la un nou stadiu, îi face 
apți pentru primirea eului. A doua etapă a evoluţiei 
Pământului este aceea a desfăşurării eului în corpul fizic, în 
corpul eteric şi în corpul astral. 

Aşa cum în acest fel omul este adus, prin evoluţia Pământului, 
cu o treaptă mai sus, tot astfel s-a întâmplat şi în încarnările 
planetare anterioare. Căci încă în prima dintre aceste 
încarnări a fost prezent ceva din om. Acest lucru aruncă o 
lumină asupra entității umane actuale, când se urmăreşte 
retrospectiv evoluția acesteia până în trecutul primei 


încarnări. În cercetarea suprasensibilă, această primă 
încarnare planetară poate fi numită Saturn; a doua Soare; a 
treia Lună; a patra este Pământul. Reţineţi că aceste denumiri 
nu trebuie să fie asociate în nici un fel cu numele folosite 
pentru elementele sistemului solar actual. Saturn, Soare şi 
Lună denumesc formele trecute de dezvoltare parcurse de 
Pământ. Despre legătura acestor lumi ale trecutului cu 
corpurile cereşti care alcătuiesc sistemul solar actual vom 
vorbi în expunerile următoare. Tot atunci se va vedea şi de ce 
au fost alese aceste nume.[0bs.1] 

Când se descriu condiţiile din timpul celor patru reîncarnări 
planetare, aceasta nu se poate face decât în mod schematic. 
Căci procesele, entităţile şi destinele lor sunt la fel de variate 
pe Saturn, Soare şi Lună ca pe Pământ. Din această cauză, în 
descrieri nu pot fi redate, cu privire la aceste condiţii, decât 
caracteristici izolate, ceea ce are ca scop ilustrarea felului în 
care stările Pământului s-au format din cele anterioare. 
Trebuie să ţinem seama şi că aceste stări devin cu atât mai 
diferite de cele actuale cu cât ne îndepărtăm mai mult în 
trecut. Totuşi ele pot fi descrise numai pentru că se folosesc 
reprezentările preluate de la condiţiile actuale ale Pământului. 
Astfel, când vorbim, de exemplu, despre lumină sau căldură 
sau despre alte lucruri asemănătoare pentru aceste stări 
timpurii nu trebuie ignorat că prin acestea nu sunt înţelese 
exact aceleaşi lucruri pe care le denumim azi cu termenii 
lumină şi căldură. Cu toate acestea un asemenea mod de 
desemnare este corect deoarece pentru cel ce observă 
suprasensibilul pe primele trepte ale evoluţiei apare ceva din 
care a ieşit în prezent lumina şi căldura. Cel care urmăreşte 
descrierile făcute astfel va putea prelua corect din contextul în 
care sunt plasate aceste lucruri ce reprezentări trebuie 
obţinute pentru a avea imagini şi analogii caracteristice ale 
faptelor care s-au desfăşurat într-un trecut îndepărtat. 

Această descriere este foarte importantă pentru a cunoaşte 
acele stări planetare care au premers încorporării Luna. În 
timpul acesteia au predominat condiţii care prezintă o anumită 
asemănare cu cea terestră. Cine vrea să facă o descriere a 
acestor condiții găseşte anumite puncte de sprijin în 
asemănările cu prezentul, pentru a exprima percepțiile din 
suprasensibil în reprezentări clare. Altfel stau lucrurile când 
sunt descrise evoluţiile etapelor Saturn şi Soare. Ceea ce se 
prezintă observaţiei suprasensibile în acest caz este în cel mai 
înalt grad diferit de obiectele şi entităţile care aparţin în 
prezent ambianţei omului. Aceste deosebiri fac ca aducerea 


acestor fapte ale timpului străvechi în  conştienţa 
suprasensibilă să fie deosebit de greu de realizat. Întrucât însă 
entitatea umană actuală nu poate fi înţeleasă dacă nu se 
merge retrospectiv până la starea Saturn, descrierea trebuie 
totuşi făcută. Desigur, o astfel de descriere nu va putea fi 
greşit înţeleasă de acela care are în atenţia sa faptul că există 
o astfel de dificultate, ceea ce face ca unele din lucrurile spuse 
să fie în mod necesar mai mult un fel de aluzie şi o trimitere la 
faptele corespunzătoare decât o descriere precisă. 

S-ar putea totuşi găsi o contradicţie între cele spuse aici şi în 
continuare şi ceea ce am spus cu privire la existenţa stărilor 
anterioare în prezent. S-ar putea emite părerea că nicăieri nu 
ar putea fi găsit alături de starea Pământului actual o stare 
anterioară Saturn, Soare şi Lună sau chiar o formă umană, aşa 
cum a fost prezentă în cadrul acestor stări trecute. Desigur, 
alături de oamenii actuali nu aleargă oameni Saturn, Soare 
sau Lună aşa cum în jurul oamenilor de cincizeci de ani 
aleargă copii de trei ani. Dar în componența oamenilor Terrei 
stările omeneşti anterioare sunt perceptibile în suprasensibil. 
Pentru a recunoaşte acest lucru este suficient să-ţi fi însuşit 
aptitudinea de a extinde capacitatea de a deosebi la scara 
condiţiilor vieţii. Aşa cum lângă omul de cincizeci de ani se 
află copii de trei ani, tot astfel sunt prezenti lângă omul viu 
cadavrul, omul adormit şi omul care visează. Şi chiar dacă 
aceste forme ale entității umane nu arată nemijlocit aşa cum 
sunt ele, ca diferitele trepte ale evoluţiei, o concepţie 
corespunzătoare vede totuşi în aceste forme treptele amintite. 
Dintre cele patru mădulare actuale ale entității umane, corpul 
fizic este cel mai vechi. Este şi cel care în felul lui a atins cea 
mai mare perfecţiune. Cercetarea suprasensibilă arată că 
acest mădular era deja prezent în timpul evoluţiei saturniene. 
Vom arăta că forma pe care o avea acest corp fizic pe Saturn 
era ceva cu totul diferit de corpul fizic uman actual. Corpul 
fizic uman terestru poate exista în natura sa numai pentru că 
este legat de corpul eteric, de corpul astral şi de eu, aşa cum 
am spus în primele părţi ale acestei scrieri. Un asemenea 
ansamblu încă nu exista pe Saturn. Atunci corpul fizic 
parcurgea prima sa treaptă de evoluţie fără a-i fi încorporate 
un corp eteric, un corp astral sau un eu. În cursul evoluţiei 
Saturn el s-a maturizat în vederea primirii unui corp eteric sau 
al vieţii. Pentru aceasta Saturn a trebuit mai întâi să se 
spiritualizeze şi să se reîncarneze ca Soare. În timpul acestei 
încarnări s-a desfăşurat din nou, ca dintr-un germene rămas, 
ceea ce devenise pe Saturn corpul fizic; şi abia aici el s-a putut 


pătrunde de un corp eteric. Prin integrarea unui corp eteric, 
corpul fizic şi-a schunbat natura; el a fost ridicat la o a doua 
treaptă de perfecţiune. Ceva asemănător s-a întâmplat în 
timpul evoluţiei în stadiul Lună. Precursorul omului, aşa cum a 
evoluat de la Soare la Lună, şi-a încorporat în acest stadiu un 
corp astral. Prin aceasta corpul eteric a fost şi el modificat; el 
se afla acum pe a doua treaptă de perfecţionare. Pe Pământ 
precursorului uman, alcătuit din corp fizic, corp eteric şi corp 
astral, i-a fost încorporat eul. Prin aceasta, corpul fizic a atins 
cel de al patrulea grad de perfecţiune, corpul eteric cel de al 
treilea, corpul astral cel de al doilea; eul se află abia pe prima 
sa treaptă de existenţă. 

Dacă te dăruieşti într-un mod obiectiv, lipsit de prejudecăţi 
observării omului, nu vor rezulta dificultăţi în a-ţi reprezenta 
corect aceste grade diferite de perfecţionare ale fiecărui 
mădular luat în parte. Este suficient să compari în această 
privinţă corpul fizic cu corpul astral. Cu siguranţă corpul 
astral se află, ca element sufletesc, pe o treaptă de evoluţie 
superioară dezvoltării corpului fizic. Când, în viitor, primul se 
va fi perfecţionat, va însemna pentru totalitatea omului mult 
mai mult decât corpul fizic actual. Totuşi, în felul său, acesta a 
atins un anumit grad de superioritate. Meditaţi asupra 
structurii inimii realizată în sensul celei mai mari înţelepciuni, 
la structura-minune a creierului etc., ba chiar şi a unui 
fragment osos, de exemplu capătul superior al femurului. În 
acest capăt de os se găseşte o construcţie în reţea sau un 
schelet articulat legic din trabecule osoase fine. Totul este 
asamblat în aşa fel încât, cu folosirea unui minimum de 
material, să se obţină efectul cel mai favorabil asupra 
suprafeţelor articulației, de exemplu repartiţia cea mai 
judicioasă a frecării şi prin aceasta un mod de mobilitate 
corect. În felul acesta, în diferite părţi ale corpului uman se 
găsesc cele mai chibzuite amenajări. Iar cine ia în considerare 
şi armonia existentă în coacţionarea părţilor la realizarea 
întregului, va înţelege cu siguranţă că este corect să se 
vorbească despre perfecţionarea acestui mădular al entității 
umane. Pe lângă aceasta, nu se ia în considerare faptul că în 
anumite părţi pot apărea manifestări necorespunzătoare sau 
chiar anomalii în structuri şi amenajări. Se va putea spune 
chiar şi că astfel de anomalii sunt într-o anumită privinţă 
numai partea de umbră necesară a luminii plină de 
înţelepciune care este revărsată asupra întregului organism 
fizic. lar acum să comparăm cu acesta corpul astral ca 
purtător al plăcerii şi suferinţei, al dorințelor şi pasiunilor. 


Câtă nesiguranţă domneşte în el cu privire la plăcerea şi 
suferinţa care sunt contrarii scopurilor superioare ale omului; 
câte dorinţe şi pasiuni adeseori fără sens nu se desfăşoară 
aici. Corpul astral este, de fapt, pe cale de a obţine armonia şi 
fermitatea interioare care se întâlnesc deja în corpul fizic. Tot 
astfel s-ar putea arăta cum corpul eteric se arată mai perfect 
decât corpul astral, dar mai imperfect decât cel fizic. Şi, nu 
mai puţin, se va prezenta unei contemplări corespunzătoare 
faptul că nucleul propriu al entității umane, eul, se află în 
prezent abia la începutul evoluţiei. În ce măsură şi-a realizat 
eul sarcina sa de a transforma celelalte mădulare ale entității 
umane pentru ca acestea să fie o revelaţie a propriei sale 
naturi? Ceea ce rezultă în felul acesta chiar şi pentru o 
observare exterioară va fi întărit pentru cunoscătorul ştiinţei 
oculte şi prin altceva. S-ar putea invoca posibilitatea 
îmbolnăvirilor corpului fizic. Ştiinţa spiritului este în măsură 
să arate că o mare parte din îmbolnăviri provin din faptul că 
inversiunile, rătăcirile din corpul astral se transmit corpului 
eteric şi pe calea ocolită a acestuia ele distrug armonia, în sine 
perfectă, a corpului fizic. Legătura mai adâncă la care, în acest 
loc, putem face numai o referire şi motivul adevărat al multor 
procese patologice se sustrag observării ştiinţifice care vrea să 
se limiteze numai la faptele sensibile fizice. In cele mai multe 
cazuri lucrurile se vădesc a fi de aşa natură încât o vătămare a 
corpului astral nu atrage după sine fenomene patologice ale 
corpului fizic în aceeaşi viaţă în care s-a produs dauna, ci abia 
într-o viaţă ulterioară. Din această cauză, legile luate aici în 
considerare au importanţă numai pentru cel care poate admite 
o repetare a vieţii umane. Dar chiar dacă nu vrei să ştii despre 
astfel de lucruri cu pătrunderi mai adânci în problemă, reiese 
totuşi din observarea obişnuită a vieţii că omul se dedă prea 
multor savurări şi pofte care subminează armonia corpului 
fizic. lar dorinţa, pofta, pasiunea ete. nu-şi au sediul în corpul 
fizic, ci în cel astral. Acesta din urmă este, în multe privinţe, 
încă atât de imperfect încât poate distruge armonia corpului 
fizic. - Să atragem şi aici atenţia că aceste expuneri nu au ca 
scop să dovedească cele afirmate de ştiinţa spiritului despre 
dezvoltarea celor patru mădulare ale entității umane. Dovezile 
se preiau din cercetarea spirituală care ne arată cum corpul 
fizic are în urma sa trecerea prin patru etape de transformări, 
spre grade superioare de perfeciiune, iar celelalte mădulare 
au, în felul arătat mai înainte, mai puţine. Aici am vrut să 
facem numai o aluzie la faptul că aceste comunicări ale 
cercetării spirituale se referă la realităţi care se arată în 


efectele lor asupra gradelor de perfecţiune ale corpului fizic, 
ale corpului eteric etc., ce pot fi observate şi în exterior. 

x xk x 
Dacă vrem să ne facem o reprezentare ca imagine apropiată 
de realitate a condițiilor din etapa evoluției saturniene, trebuie 
luat în considerare faptul că în acea perioadă - în esenţă - nu 
exista încă nimic din lucrurile şi creaturile care aparţin în 
prezent Pământului şi care sunt repartizate regnurilor 
mineral, vegetal şi animal. Fiinţele acestor trei regnuri s-au 
format abia în perioade mai târzii ale evoluţiei. Dintre fiinţele 
perceptibile fizic astăzi, numai omul era prezent pe atunci şi 
din el numai corpul fizic, în felul descris de noi. Nici în prezent 
Pământului nu îi aparţin numai fiinţele regnurilor mineral, 
vegetal, animal şi uman, ci şi alte fiinţe care nu se manifestă 
într-o corporalitate fizică. Asemenea entităţi erau prezente şi 
în evoluţia Saturn. Iar activitatea lor pe scena Saturn a avut ca 
urmare evoluţia ulterioară a omului. 
Îndreptaţi-vă acum organele spirituale de percepţie nu asupra 
începutului şi sfârşitului, ci asupra perioadei mijlocii de 
evoluţie a acestei încarnări Saturn: vi se va arăta o stare care 
în principal era alcătuită numai din căldură. Nimic gazos, 
nimic fluid sau chiar componente solide nu pot fi găsite. Toate 
aceste stări apar abia în încorporările ulterioare. Să admitem 
că o fiinţă umană având organele de simţ actuale s-ar apropia 
ca observator de această stare Saturn. Nimic din toate 
impresiile senzoriale pe care le poate avea nu l-ar întâmpina 
aici în afara senzaţiei de căldură. Să presupunem că o astfel 
de fiinţă s-ar apropia de acest Saturn. Ar percepe, atunci când 
ar ajunge în partea de spaţiu pe care-l ocupă, că acesta are o 
altă stare calorică decât ambianța lui spaţială. Dar ar vedea că 
această porţiune de spaţiu cald nu este uniformă, ci alternează 
în modul cel mai variat părţi mai calde şi părţi mai reci. Pe 
anumite linii ar fi percepută o căldură radiantă. Nu numai că 
astfel de linii ar fi pur şi simplu extinse într-o direcţie, dar prin 
diferenţele de temperatură iau naştere anumite forme 
neregulate. Ar avea în faţa sa nişte fiinţe cosmice în stări 
schimbătoare, alcătuite numai din căldură. 
Pentru omul actual trebuie să existe dificultăţi în 
reprezentarea a ceva alcătuit numai din căldură, întrucât el nu 
este obişnuit să considere căldura ca fiind ceva în sine, ci s-o 
perceapă numai ca pe o calitate legată de corpuri gazoase, 
fluide sau solide; căldura desemnează însă numai o stare în 
care se află una dintre aceste trei forme corporale. Când cele 
mai mici părţi ale unui gaz sunt în mişcare, aceasta este 


percepută drept căldură. Unde nu există gaz, nu poate exista o 
astfel de mişcare, aşadar nici căldură. Pentru cercetătorul de 
ştiinţă a spiritului problema se pune în alt fel. Pentru el 
căldura este ceva despre care vorbeşte în acelaşi sens în care 
vorbeşte despre gaz, fluid sau despre corpul solid. Pentru el 
căldura este o substanţă mai fină decât un gaz. Iar acesta nu 
este altceva decât căldura densificată în sensul în care fluidul 
este abur densificat sau solidul un lichid densificat. În felul 
acesta omul care a aderat la ştiinţa spiritului vorbeşte despre 
corpuri de căldură sau corpuri calorice la fel cum vorbeşte de 
corpuri gazoase şi corpuri în formă de abur. Este însă necesar 
să se admită că există percepţie sufletească, când se doreşte 
urmărirea în acest domeniu a cercetătorului spiritului. In 
lumea dată simţurilor fizice, căldura este reprezentată exclusiv 
ca stare a solidului, lichidului sau gazosului; dar această stare 
este, în fapt, numai partea exterioară a căldurii sau şi efectul 
ei. Fizicienii nu vorbesc decât despre acest efect al căldurii, nu 
despre natura interioară a acesteia. Să încercăm să facem 
abstracţie de orice efect al căldurii pe care-l primim prin 
corpuri exterioare şi să ne actualizăm trăirea interioară pe 
care o avem când auzim cuvintele: „Mă simt cald", „Mă simt 
rece". Doar această trăire interioară poate furniza o 
reprezentare a ceea ce era Saturn în perioada evolutivă 
descrisă mai sus. Am fi putut parcurge întreaga porţiune de 
spaţiu ocupat de acesta dar nu am fi găsit nici un gaz care să fi 
exercitat vreo presiune, nici un fel de corpuri solide sau 
lichide de la care să fi putut primi o impresie luminoasă 
oarecare. Dar în orice punct al spaţiului ar fi simţit interior 
(fără nici o impresie din afară): Aici este un anumit grad de 
căldură. 

Într-un corp ceresc având o astfel de caracteristică nu există 
condiţii pentru fiinţele animale, vegetale şi minerale ale 
perioadei actuale. (Din această cauză este necesar să 
observăm că cele spuse mai sus nu ar putea, de fapt, să aibă 
loc niciodată. Un om actual nu se poate constitui în observator 
al vechiului Saturn. Discuţia ar trebui folosită numai pentru 
clarificare.) Entităţile pe care le conştientizează cunoaşterea 
suprasensibilă la contemplarea lui Saturn se aflau pe o cu totul 
altă treaptă de evoluţie decât fiinţele actuale ale Pământului, 
perceptibile în plan sensibil. Cunoaşterii suprasensibile i se 
înfăţişează mai întâi fiinţe care nu aveau un corp fizic aşa cum 
îl are omul actual. Trebuie să ne ferim să ne gândim la 
corporalitatea fizică actuală a omului, când este vorba de 
„corp fizic". Trebuie făcută o deosebire între corpul fizic şi 


corpul mineral. Un corp fizic este cel care este stăpânit de 
legile fizice care sunt observate în regnul mineral. Corpul 
uman al prezentului nu este stăpânit numai de astfel de legi 
fizice, ci în afară de aceasta este impregnat şi cu substanţe 
minerale. Despre un astfel de corp fizic-mineral încă nu poate 
fi vorba pe Saturn. Aici există numai o corporalitate fizică, 
guvernată de legi fizice; dar aceste legi se exteriorizează 
numai prin căldură. Aşadar, corpul fizic este un corp caloric 
fin, eteric. Intregul Saturn este alcătuit numai din astfel de 
corpuri calorice. Ele reprezintă prima structură a corpului 
uman fizic-mineral actual. Acesta s-a format din primul 
deoarece acestuia i-au fost înglobate substanţele gazoase, 
lichide şi solide formate abia mai târziu. Printre fiinţele care se 
aşază în faţa conştienţei suprasensibile în momentul în care 
aceasta focalizează starea Saturn şi despre care se poate vorbi 
ca despre locuitori ai lui Saturn, în afara omului, sunt, de 
exemplu, cele care nici nu aveau nevoie de un corp fizic. 
Mădularul cel mai de jos al entității lor era un corp eteric. In 
schimb, ele aveau un mădular în plus faţă de mădularele 
fiinţiale umane. Omul are ca mădular superior omul-spirit. 
Aceste fiinţe au un mădular ce se situează şi mai sus. Iar între 
corpul eteric şi omul-spirit ele au toate mădularele care se 
găsesc la om: corp astral, eu, sine spirituală şi Spiritul vieţii. 
Asa cum Pământul nostru este înconjurat de o atmosferă, aşa 
era şi Saturn; numai că în cazul acestuia era o „atmosferă" de 
natură spirituală*. Ea era alcătuită din entităţile de care am 
vorbit mai sus şi din alte entităţi. Exista o interacţiune 
continuă între corpurile calorice ale lui Saturn şi fiinţele 
descrise. Acestea afundau mădularele lor fiinţiale în corpurile 
calorice ale lui Saturn. Şi deşi în aceste corpuri calorice nu 
exista viaţă, se exprima în ele viaţa celor ce trăiau în ambianța 
lor. Ar putea fi comparate cu nişte oglinzi; numai că din ele nu 
se oglindeau imaginile fiinţelor vii numite, ci stările lor vitale. 
Pe Saturn nu s-ar fi putut descoperi nimic, totuşi el acţiona în 
mod vitalizator asupra ambianţei sale din spaţiul ceresc, 
întrucât retrimitea în aceasta ca un ecou viaţa care îi era 
transmisă. Întregul Saturn apărea ca o oglindă a vieţii cereşti. 
Entităţi foarte înalte, a căror viaţă Saturn o reiradia, pot fi 
numite Spirite ale înţelepciunii (în ştiinţa spiritului creştin ele 
poartă numele Kiriotetes, adică Dominări). Activitatea lor pe 
Saturn nu începe cu epoca mediană a evoluţiei acestuia. Într- 
un anumit sens, acum ea este deja încheiată. Inainte de a 
ajunge conştiente de oglindirea propriei lor vieţi în corpurile 
calorice ale lui Saturn, ele au trebuit să aducă aceste corpuri 


calorice la starea de a putea realiza reflectarea. Din această 
cauză, activitatea lor a demarat curând după începutul 
evoluţiei  saturniene. Când s-a întâmplat aceasta, 
corporalitatea lui Saturn era încă o materialitate neorganizată 
care nu ar fi putut reflecta nimic. În timp ce contempli această 
materialitate neorganizată, te-ai transpus prin observarea 
spirituală la începutul evoluţiei saturniene. Ceea ce se poate 
observa nu are încă nimic din caracterul caloric de mai târziu. 
Putem vorbi numai despre o calitate care poate fi comparată 
cu voinţa umană. Nu este nimic altceva decât voinţă. Avem, 
aşadar, de-a face cu o stare exclusiv sufletească. Dacă 
urmărim de unde provine această voinţă, o vedem cum se 
naşte din efluviile unor entităţi înalte, care au evoluat în trepte 
ce pot fi numai bănuite, până la o astfel de înălţime, încât 
atunci când a început evoluţia lui Saturn ele puteau să reverse 
din propria lor fiinţă voinţa. De această voinţă se leagă 
activitatea Spiritelor înţelepciunii descrise mai înainte. Prin 
aceasta, voinţa, lipsită mai înainte de orice calitate, capătă 
proprietatea de a reflecta în spaţiul ceresc viaţa. Fiinţele care 
îşi simt fericirea de a revărsa voinţa la începutul evoluţiei lui 
Saturn le putem numi Spirite ale voinţei (în ştiinţa esoterică 


creştină ele sunt numite Tronuri). 

* Un mod de vorbire foarte precis ar trebui, pentru a exprima exact trăirea 
interioară existentă în cercetarea spirituală, să spună, în loc de: „Saturn era 
înconjurat de o atmosferă", „În timp ce cunoaşterea spirituală devine conştientă de 
Saturn, în faţa ei se înfăţişează şi o atmosferă a lui Saturn" sau „se prezintă alte 
fiinţe cu diferite caracteristici". Transpunerea în expresia: „aici există cutare sau 
cutare lucru" trebuie să fie permisă, deoarece aceeaşi transpunere se găseşte şi în 
modelarea exprimării verbale pentru adevărata trăire sufletească în percepțiile 
sensibile, dar va trebui să reținem acest lucru în legătură cu descrierea ce urmează. 
Acest lucru este aflat şi din contextul expunerii. 


După ce, prin coacţionarea voinţei şi a vieţii, a fost atinsă o 
anumită treaptă de evoluţie a lui Saturn, începe acţiunea altor 
fiinţe care se găsesc şi ele de asemenea în ambianța lui 
Saturn. Ele pot fi numite Spirite ale mişcării (denumirile 
creştine sunt: Dynamis, Virtuţi). Ele nu au nici corp fizic nici 
corp al vieţii sau eteric. Mădularul lor inferior este corpul 
astral. După ce corpurile saturniene au căpătat facultatea de a 
oglindi viaţa, această viaţă reflectată se poate pătrunde cu 
proprietăţile care îşi au sediul în corpurile astrale ale 
Spiritelor mişcării. Consecința acestui fapt este că se creează 
percepţia că exteriorizări de senzaţii, sentimente şi alte forţe 
sufleteşti asemănătoare ar fi lansate de pe Saturn în spaţiul 
ceresc. Întregul Saturn apare ca o fiinţă însufleţită care 
manifestă simpatii şi antipatii. Dar aceste exteriorizări de 
sentimente nu sunt nicidecum ale lui, ci ale acţiunilor 
sufleteşti ale Spiritelor mişcării. După ce şi această stare a 


durat un anumit timp începe activitatea altor fiinţe care sunt 
numite Spirite ale formei. Şi mădularul inferior al acestora 
este tot un corp astral, care însă se află la alt nivel de evoluţie 
decât acela al Spiritelor mişcării. În timp ce acesta nu 
comunică vieţii reflectate decât exteriorizarea unor senzaţii, 
corpul astral al Spiritelor formei (în tenninologia creştină: 
Exusiai, Puteri) acţionează astfel încât  exteriorizarea 
senzaţiilor este aruncată înapoi în spaţiul cosmic ca şi cum ar 
proveni de la fiinţe individuale. S-ar putea spune că Spiritele 
mişcării fac ca Saturn să apară ca o fiinţă însufleţită. Spiritele 
formei prezintă această viaţă ca fiind compusă din fiinţe vii 
individualizate, astfel încât Saturn apare acum ca un ansamblu 
de astfel de fiinţe. Pentru a ne forma o imagine, să ne 
închipuim o dudă sau o mură care este alcătuită din bobiţe 
izolate. Pentru cel care cercetează în suprasensibil, aşa este 
asamblat Saturn în epoca de evoluţie descrisă, din fiinţe 
Saturn izolate care nu au viaţă proprie şi nici suflet propriu, ci 
care reflectă viaţa şi sufletul locuitorilor lor. În această stare 
saturniană intervin acum fiinţe care au ca mădular inferior 
corpul astral, pe care l-au ridicat însă la un astfel de grad de 
evoluţie încât acţionează ca un eu uman actual. Prin aceste 
fiinţe eul priveşte din ambianța lui Saturn în jos spre acesta. Şi 
el îşi comunică natura sa fiinţelor individualizate ale lui 
Saturn. În felul acesta ceva din Saturn este trimis în spaţiul 
cosmic, care apare ca acţiunea personalităţii umane în 
biosfera actuală. Fiinţele care produc acest efect, să le numim 
Spirite ale personalităţii (termenul creştin este Archai, 
Începătorii). Ele conferă particulelor corporale saturniene 
înfăţişarea caracterului de personalitate. Totuşi, pe Saturn nu 
este prezentă personalitatea, ci numai un fel de imagine în 
oglindă a personalităţii, coaja personalităţii. Adevărata 
personalitate o au Spiritele personalităţii din ambianța lui 
Saturn. Prin faptul că Spiritele personalităţii fac să se reflecte 
fiinţa lor de către corpurile saturniene, li se comunică acestora 
acea materialitate fină care a fost descrisă mai înainte drept 
căldură. În întregul Saturn nu există nici o interioritate, dar 
Spiritele personalităţii recunosc imaginea interiorităţii proprii, 
în timp ce aceasta afluează sub formă de căldură dinspre 
Saturn. 

Când toate acestea se realizează, Spiritele personalităţii se 
află pe treapta pe care se găseşte omul în prezent. Ele parcurg 
stadiul uman. Dacă vrem să înţelegem acest fapt fără nici un 
fel de prejudecăţi, trebuie să ne imaginăm că o fiinţă poate fi 
„om" nu numai în forma pe care o are omul în prezent. 


Spiritele personalităţii sunt „oameni" pe Saturn. Ele au ca 
mădular inferior nu corpul fizic, ci pe cel astral, împreună cu 
eul. Din această cauză, ele nu pot exprima trăirile acestui corp 
astral într-un corp fizic şi într-unul eteric, ca omul actual, dar 
ele nu numai că au un eu, ci şi știu despre acesta, întrucât 
căldura lui Saturn le aduce în conştienţă acest eu prin 
reflectare. Ele sunt „oameni" în alte condiţii decât cele oferite 
de Pământ. 

În continuare, în evoluţia lui Saturn urmează evenimente de 
altă natură decât cele de până acum. Până acum totul era 
reflectare a unei vieţi şi simţiri exterioare; de aici încolo 
începe un fel de viaţă interioară. În lumea saturniană începe o 
viaţă de lumină care ţâşneşte ca o flacără ici şi colo, pentru a 
se stinge din nou. Apare o licărire tremurătoare în unele 
locuri, în altele un fel de fulgere, ca nişte tresăriri. Corpurile 
de căldură ale lui Saturn încep să licărească, să strălucească, 
chiar să radieze. Prin faptul că s-a atins această treaptă a 
evoluţiei, apare din nou posibilitatea desfăşurării unei 
activităţi pentru anumite fiinţe. Acestea sunt cele pe care le 
putem desemna cu numele de Spirite ale focului (termenul 
creştin: Arhangeloi, Arhangheli). Aceste entităţi au, de fapt, un 
corp astral, dar pe treapta evolutivă descrisă a existenţei lor 
nu-i pot da nici un impuls acestuia; ele nu ar putea stârni nici 
un sentiment, nici o simţire, dacă n-ar putea acţiona asupra 
corpurilor de căldură ajunse la treapta descrisă a lui Saturn. 
Această acţiune le dă posibilitatea să-şi recunoască prin 
acţiunea exercitată propria lor existenţă. Ele nu pot să-şi 
spună: „Eu sunt aici", ci eventual: „Ambianţa mea îmi conferă 
existenţa". Ele percep, iar aceste percepții constau din 
efectele luminoase descrise pe Saturn. Într-un anumit sens, ele 
sunt eul lor. Acestea le conferă un anumit fel de conştienţă. O 
putem numi conştienţă de imagini. Ne-o putem reprezenta 
dacă o legăm de conştienţa de vis umană; numai că trebuie s-o 
gândim ca având un grad la vivacitate mult mai mare decât în 
cazul visului uman şi că nu avem de-a face cu imagini de vis 
fără fiinţă, care vin şi trec, ci cu imagini care au o relaţie 
adevărată cu fenomenele luminoase de pe Saturn. In acest 
schimb dintre Spiritele de foc şi corpurile de căldură 
saturniene se încorporează evoluţiei germenii organelor de 
simţ umane produşi prin schimbul amintit. Organele prin care 
omul percepe astăzi lumea fizică se aprind în primele lor 
forme eterice. Fantome ale oamenilor care încă nu prezintă 
nimic altceva decât imaginile primordiale luminoase ale 
organelor de simţ devin recognoscibile pe Saturn pentru 


percepţia clarvăzătoare. Aşadar, aceste organe de simţ sunt 
rodul activităţii Spiritelor de foc; dar la geneza lor nu sunt 
implicate numai aceste spirite. In acelaşi timp cu Spiritele 
focului apar şi alte fiinţe pe scena lui Saturn, fiinţe care au 
ajuns atât de departe în evoluţia lor încât se pot folosi de acei 
germeni senzoriali pentru a privi procesele cosmice din viaţa 
lui Saturn. Sunt fiinţe ce pot fi socotite Spirite ale iubirii (în 
creştinismul esoteric, Serafimi). Dacă ele nu ar exista aici, 
Spiritele de foc nu ar putea avea starea de conştienţă descrisă 
mai sus. Ele privesc la procesele de pe Saturn cu o conştienţă 
care le face apte să transmită aceste imagini Spiritelor focului. 
Ele însele renunţă la toate avantajele pe care le-ar putea avea 
prin contemplarea proceselor de pe Saturn, la orice savurare, 
la orice bucurie; ele dăruiesc toate aceste lucruri pentru ca 
Spiritele focului să le poată avea. 

Acestor evenimente le urmează o nouă perioadă a existenţei 
saturniene. Fenomenelor luminoase li se adaugă altele, noi. 
Multora, când li se povesteşte ceea ce se oferă aici cunoaşterii 
suprasensibile, li se pare că este o extravaganţă. In interior, 
Saturn este ca un fel de întreţesere de senzaţii gustative care 
se intersectează unele cu altele. In cele mai diferite părţi, se 
observă dulcele, amarul, acrul etc., iar spre exterior, 
pătrunzând în spaţiul ceresc, toate acestea sunt percepute ca 
sunet, ca un fel de muzică. În cadrul acestor procese, anumite 
entităţi găsesc din nou posibilitatea de a desfăşura o activitate 
pe Saturn. Să le numim Fiii amurgului sau ai vieţii (în 
esoterismul creştin, Angeloi, Îngeri). Ele intră în interacţiune 
cu forţele gustative care tălăzuiesc, crescând şi scăzând 
alternativ în interiorul lui Saturn. Prin aceasta, corpul lor 
eteric sau corpul vieţii intră într-o activitate de aşa natură 
încât am putea-o desemna ca pe un fel de metabolism. Ele 
aduc viaţă în interiorul lui Saturn. Datorită acestui fapt, pe 
Saturn au loc procese de asimilaţie şi de excreţie. Nu aceste 
entităţi produc nemijlocit aceste procese, ci prin felul cum ele 
acţionează apar în mod mijlocit asemenea procese. Această 
viaţă interioară face posibil ca şi alte fiinţe să pătrundă în 
corpul ceresc; ele pot fi desemnate drept Spirite ale armoniei 
(în esoterismul creştin, Heruvuni). Acestea mijlocesc „Fiilor 
vieţii" un fel de conştienţă mărginită, înnăbuşită. Ea este mai 
confuză decât conştienţa de vis a omului actual. Este de 
aceeaşi natură cu cea pe care o are omul în somnul lipsit de 
vise. Este de un nivel atât de coborât, încât „nici nu ajunge la 
conştient". Totuşi, este prezentă. Ea se deosebeşte de 
conştienţa de zi, atât prin nivel cât şi prin calitate. Această 


„lipsă de conştienţă a conştienţei de somn" o mai au în prezent 
numai plantele. Chiar dacă nu mijloceşte percepții ale unei 
lumi exterioare în sensul uman, ea pune totuşi ordine în 
fenomenele vieţii şi le armonizează cu procesele şi fenomenele 
lumii exterioare. Pe treapta pe care se află Saturn în etapa de 
care vorbim, „Fiii vieții" nu pot percepe aceste reglementări; 
dar Spiritele armoniilor le percep şi datorită acestui fapt ele 
sunt adevărații agenţi ai reglărilor. Toată această viată se 
desfăşoară în fantomele-oameni descrise. Din această cauză, 
privirii spirituale le apar ca având viaţă, dar viaţa lor nu este 
totuşi decât aparentă. Este viaţa „Fiilor vieții", care se 
foloseşte într-o oarecare măsură de fantomele umane pentru a 
se desfăşura. j 
Să focalizăm acum fantomele umane cu viața lor aparentă. In 
timpul perioadei saturniene descrise, ele au o formă mereu 
schimbătoare. Când se aseamănă cu o formă când cu alta. În 
cursul evoluţiei ulterioare, formele devin mai precise; pentru 
un timp ele se păstrează, capătă o durată. Aceasta vine de la 
faptul că acum ele sunt pătrunse de acţiunea spiritelor care 
trebuie luate în considerare încă de la începutul evoluţiei 
saturniene, şi anume Spiritele voinţei (Tronurile). Consecința 
acestui fapt este că fantoma umană apare ca având cea mai 
simplă formă de conştienţă. Trebuie să ne reprezentăm 
această formă de conştienţă încă mai înnăbuşită decât aceea a 
somnului lipsit de vise. In condiţiile prezente, mineralele au 
această stare de conştienţă. Ea pune de acord fiinţa interioară 
cu lumea exterioară fizică. Pe Saturn, Spiritele voinţei sunt 
cele care ordonează acest acordaj. lar omul apare prin aceasta 
ca o amprentă a însăşi vieţii saturniene. Ceea ce este viaţa 
saturniană în mare este, pe această treaptă, omul în mic. Şi cu 
aceasta apare primul element a ceea ce se află încă şi în 
prezent în om abia cu natura de germene: omul-spirit (Atma). 
Spre interior (în planeta Saturn) această voinţă înăbuşită a 
omului se face cunoscută capacităţii de percepţie sensibile 
prin efecte care pot fi comparate cu „mirosurile". Spre 
exterior, în spaţiul ceresc este prezentă o manifestare 
asemănătoare aceleia a unei personalităţi care însă nu este 
condusă de un eu interior, ci este reglată din afară, ca o 
maşină. Cele care le reglează sunt Spiritele voinţei. 

Dacă trecem în revistă cele de mai sus, se poate vedea că, 
începând cu starea mediană a lui Saturn, care a fost descrisă, 
treptele sale evolutive au putut fi caracterizate prin 
compararea efectelor lor cu impresiile senzoriale ale 
prezentului. S-a putut spune: Evoluţia saturniană se revelează 


sub formă de căldură, la aceasta se adaugă fenomene 
luminoase, apoi cele gustative şi sonore; apoi apare ceva care, 
spre interiorul lui Saturn, se manifestă ca o senzaţie olfactivă, 
iar spre exterior ca un eu uman acţionând în mod mecanic. 
Cum stau lucrurile cu revelaţiile evoluţiei saturniene pentru 
timpul de dinaintea stării calorice? Acesta nu poate fi 
comparat cu nici o senzaţie senzorială exterioară. Stadiului 
caloric îi precede un altul, pe care omul îl trăieşte, în prezent, 
numai în fiinţa sa interioară. Când se dăruieşte unor 
reprezentări pe care şi le făureşte singur în suflet, fără a fi 
influenţat de o impresie exterioară, el are în sine ceva ce nu 
poate fi perceput de nici un simţ exterior şi care nu este 
accesibil decât ca percepţie a clarvederii. Stadiului caloric al 
lui Saturn îi premerg revelații care nu pot fi prezente decât 
pentru cel ce percepe în suprasensibil. Pot fi numite trei astfel 
de stări: căldură pur sufletească, imperceptibilă din exterior; 
lumină pur spirituală, care în exterior este întuneric; şi, în 
sfârşit, fiinţialitate spirituală, care este desăvârşită în sine şi 
nu necesită nici o fiinţă exterioară pentru a deveni conştientă 
de sine. Pura căldură interioară însoţeşte apariţia Spiritelor 
mişcării; pura lumină interioară însoţeşte apariţia Spiritelor 
înţelepciunii, pura fiinţă interioară este legată de prima 
revărsare a Spiritelor voinţei. 

O dată cu apariţia căldurii saturniene, evoluţia noastră iese 
pentru prima oară dintr-o viaţă interioară, dintr-o stare pur 
spirituală într-o existenţă ce se manifestă exterior. Pentru 
conştienţa actuală va fi deosebit de greu să înţeleagă aceste 
lucruri, dacă mai trebuie spus că o dată cu starea calorică 
saturniană apare pentru prima oară şi ceea ce se numeşte 
„timpul". Stările anterioare sunt în afara timpului. Ele aparţin 
acelei regiuni care poate fi numită în ştiinţa spiritului 
„permanenţa". Din această cauză, tot ceea ce este spus în 
această scriere despre stările din „regiunea permanenţei" 
trebuie înţeles în sensul că expresii care se raportează la 
condiţii temporale sunt folosite numai pentru comparaţie şi 
pentru uşurarea înţelegerii. Pentru limbajul uman, ceea ce 
premerge Într-un oarecare sens „timpului' poate fi 
caracterizat numai cu expresii care conţin reprezentarea 
timpului. Trebuie să fim totuşi conştienţi că, deşi prima, a 
doua şi a treia stare ale lui Saturn nu s-au desfăşurat 
„Succesiv" în sensul actual, nu se poate totuşi evita de a le 
descrie una după alta. In ciuda „permanenţei' sau a 
concomitenţei lor, ele sunt condiţionate reciproc în aşa fel 


încât această dependenţă poate fi comparată cu o înşiruire 
temporală. 

Cu această precizare privitoare la primele stări evolutive ale 
lui Saturn se aruncă o lumină şi asupra oricăror căutări 
privind „originea" acestor stări. Pe cale pur raţională este, 
desigur, foarte posibil ca în faţa oricărei obârşii să căutăm din 
nou o „obârşie a acestei obârşii'. Dar în domeniul faptelor 
acest lucru nu este posibil. Este suficient să ne actualizăm 
aceasta cu ajutorul unei comparații. Când, undeva pe un drum, 
găseşti nişte urme adâncite, poţi întreba: De unde provin ele? 
Putem primi răspunsul: De la o căruţă. Atunci putem întreba în 
continuare: De unde venea căruţa, încotro se ducea? Sunt din 
nou posibile răspunsuri bazate pe fapte. Apoi putem întreba: 
Cine se afla în căruţă? Ce intenţii avea personalitatea care o 
folosea, ce a făcut ea? Se va ajunge, în sfârşit, la un punct în 
care interogarea prin fapte va găsi un sfârşit firesc. Cel care 
continuă să întrebe se abate de la intenţia interogării iniţiale. 
El pune întrebările în mod tipicar. În astfel de situaţii se 
observă cu uşurinţă unde condiţionează faptele sfârşitul 
interogărilor. Cu privire la marile probleme ale lumii nu te 
lămureşti atât de uşor în acest sens. Însă, la o examinare 
atentă, se va observa totuşi că orice întrebare cu privire la 
„obârşie" trebuie să ia sfârşit la stările lui Saturn descrise mai 
sus. Căci se ajunge la un domeniu în care fiinţele şi procesele 
nu se mai justifică prin ceea ce le-a dat naştere, ci prin ele 
însele. 

Ca rezultat al evoluţiei saturniene apare faptul că germenele 
uman s-a format până la o anumită treaptă. El a obţinut 
conştienţa inferioară, înăbuşită de care a fost vorba mai sus. 
Nu trebuie să ne reprezentăm că dezvoltarea acesteia se 
instalează abia în ultimul stadiu al lui Saturn. Spiritele voinţei 
acţionează în toate stadiile. Insă, pentru perceptia 
suprasensibilă, în ultima perioadă succesul este cel mai 
evident. Mai cu seamă este imposibil să stabileşti limite nete 
între activităţile diferitelor grupe de fiinţe. Când se spune: Mai 
întâi acţionează Spiritele voinţei, apoi Spiritele înţelepciunii 
etc. nu se subînţelege că ele acţionează numai atunci. Ele 
acţionează în toată evoluţia saturniană; dar în perioadele 
indicate pot fi observate mai bine. Fiinţele individualizate 
conduc atunci, aparent, evoluţia. 

intreaga evoluţie saturniană apare astfel ca o prelucrare a 
ceea ce a fost revărsat de Spiritele voinţei, de Spiritele 
înţelepciunii, ale mişcării, ale formei etc. Entităţile spirituale 
parcurg prin aceasta o evoluţie. De exemplu, Spiritele 


înţelepciunii se află pe altă treaptă după ce şi-au primit viaţa 
emisă de ele şi reflectată de Saturn. Rodul acestei activităţi 
măreşte capacităţile propriei lor fiinţe. Consecința acestui fapt 
este că după desfăşurarea unei astfel de activităţi apare ceva 
asemănător cu somnul pentru om. Perioadelor de activitate 
legate de Saturn le urmează altele, în care ele trăiesc oarecum 
în alte lumi. Atunci activtatea lor este întoarsă de la Saturn. 
Din această cauză, percepţia suprasensibilă vede evoluţia lui 
Saturn ca un urcuş şi un coborâş. Creşterea durează până la 
formarea unei stări calorice. Apoi, o dată cu fenomenele 
luminoase, începe scăderea vitalităţii. lar când fantomele 
umane au primit formă prin activitatea Spiritelor voinţei, 
fiinţele spirituale s-au retras treptat: evoluţia saturniană 
moare în sine; ea dispare. Incepe o perioadă de rapaus. În 
acest timp germenele uman intră într-o stare de dizolvare; dar 
nu ca şi cum ar dispărea, ci într-o stare asemănătoare seminţei 
unei plante care se odihneşte în sol, pentru a da apoi naştere 
unei noi plante. În felul acesta, germenele uman se odihneşte 
în sânul lumii, aşteptând o nouă trezire. lar când soseşte clipa 
trezirii, printre alte condiţii fiinţele spirituale descrise mai sus 
şi-au însuşit capacităţile prin care pot continua să prelucreze 
germenele uman. Spiritele înţelepciunii nu au obţinut în corpul 
lor eteric facultatea numai de a savura oglindirea vieţii, ca pe 
Saturn; ele pot să reverse din ele viaţă şi să înzestreze şi alte 
fiinţe cu aceasta. Spiritele mişcării au ajuns la nivelul la care 
se aflaseră pe Saturn Spiritele înţelepciunii. Mădularul lor 
inferior fusese atunci corpul astral. Acum posedă un corp 
eteric sau corp al vieţii. In mod corespunzător, şi celelalte 
fiinţe spirituale au ajuns la noi trepte de evoluţie. Din această 
cauză, toate fiinţele spirituale la care ne referim pot acţiona 
altfel asupra evoluţiei germenului uman decât au acţionat pe 
Saturn. Aşadar, la sfârşitul evoluţiei saturniene germenele 
uman a fost dizolvat. Pentru ca fiinţele spirituale, acum mai 
evoluate, să poată relua lucrarea de unde se opriseră, 
germenele uman trebuie să repete pe scurt treptele pe care le- 
a parcurs pe Saturn. Aceasta se prezintă acum capacităţii de 
percepţie suprasensibile. Germenele uman iese din ascunzişul 
său şi începe să se dezvolte din propria sa capacitate prin 
forţele care i-au fost inoculate pe Saturn. El apare ca o fiinţă 
de voinţă, din întuneric, înaintează până la aparenţa vieţii, a 
însufleţirii etc., până la acea revelare a sa ca personalitate 


automată pe care o avusese la sfârşitul evoluţiei saturniene. 
x k x 


OBSERVAŢII IMPORTANTE 
Obs.1 În diferite capitole ale acestei cărţi s-a prezentat cum 
parcurge lumea omului şi el însuşi stările pe care le-am 
desemnat cu numele Saturn, Soare, Lună, Pământ, Jupiter, 
Venus şi Vulcan. Ne-am referit şi la relaţiile în care se află 
evoluţia omului cu corpurile cereşti care sunt prezente alături 
de Pământ şi care au fost pomenite drept Saturn, Jupiter, 
Marte etc. Aceste corpuri cereşti parcurg şi ele în mod natural 
evoluţia lor proprie. În perioada actuală ele au ajuns la o astfel 
de treaptă, încât partea lor percepută fizic se arată drept ceea 
ce în astronomia fizică este numit Saturn, Jupiter, Marte etc. 
Dacă în sensul ştiinţei spiritului este contemplat Saturnul 
actual, vom vedea că el este o reîncorporare a ceea ce a fost 
vechiul Saturn. El a luat naştere pentru că înainte de 
separarea Soarelui de Pământ au existat anumite entităţi care 
nu puteau participa la separare, deoarece îşi însuşiseră atâtea 
calităti dintre cele care sunt adecvate existentei saturniene, 
încât locul lor nu putea fi acolo unde se desfăşoară în mod 
predominant calităţile solare. Jupiterul actual a luat însă 
naştere pentru că existau entităţi care aveau calităţi care se 
vor putea desfăşura abia pe viitorul Jupiter al evoluţiei 
generale. Pentru ele a luat naştere o reşedinţă în care pot să 
anticipeze această evoluţie viitoare. Marte este un corp pe 
care locuiesc entităţi care au parcurs evoluţia lunară în aşa 
fel, încât un alt progres realizat pe Pământ nu le putea aduce 
nimic. Marte este o reîncorporare a vechii Luni, pe o treaptă 
superioară. Mercurul actual este o reşedinţă a fiinţelor care au 
devansat evoluţia terestră, dar tocmai pentru motivul că au 
dezvoltat anumite calităti terestre într-un mod superior celui 
ce se putea întâmpla pe Pământ. Actuala Venus este o 
anticipare profetică a viitoarei stări venusiene într-un mod 
asemănător. Toate acestea se justifică dacă denumirea stărilor 
care au precedat Pământul şi îi vor urma se alege, după 
reprezentanţii actuali ai lor, din Cosmos. Este de la sine 
înţeles că acestor lucruri le va aduce obiecţii cel care vrea să 
supună raţunii observarea exterioară a naturii şi paralelizarea 
stărilor percepute suprasensibil Saturn, Soare etc. cu corpii 
cereşti fizici ce poartă acelaşi nume. Dar cum există o 
posibilitate să punem în faţa sufletului sistemul solar prin 
mijloacele reprezentării matematice ca imagine temporo- 
spaţială, cunoaşterea suprasensibilă poate să încarce imaginea 
matematică cu conţinut sufletesc. Atunci însă ea ia o formă 
care permite ca paralelizarea amintită mai sus să aibă loc. 


Această încărcare cu continut sufletesc o întâlnim si în modul 
de abordare strict naturalist. Acest mod de abordare propriu 
ştiinţelor naturale se limitează, în prezent, la căutarea unei 
interacțiuni a sistemului solar şi a Pământului după concepte 
pur matematico-mecanice. În timp ce fac acest lucru, ştiinţele 
naturii viitorului sunt împinse prin ele însele la reprezentări 
care lărgesc sfera mecanicului până la sufletesc. Ar fi necesar 
să se scrie o carte, pentru a putea arăta ce ar trebui să se 
întâmple pentru a putea să se realizeze o astfel de lărgire 
chiar numai pe baza reprezentărilor actuale ale ştiinţelor 
naturii. Aici putem să facem numai referire la ce trebuie luat 
în seamă în acest sens, ceea ce poate face ca lucrurile amintite 
să fie expuse anumitor înţelegeri greşite. Dacă ştiinţa 
spiritului nu este în acord adeseori numai aparent cu ştiinţa 
naturii, aceasta se datorează faptului că cea din urmă nu vrea 
încă să formeze reprezentări care sunt solicitate nu numai de 
cunoaşterea suprasensibilă, ci şi de aceea care ţine numai de 
domeniul sensibil. 


EVOLUŢIA LUMII ŞI OMUL 
partea a 2-a 


Cea de a doua mare perioadă evolutivă la care am făcut 
referire, „treapta solară", determină ridicarea fiinţei umane la 
o stare de conştienţă superioară celei atinse pe Saturn. Totuşi, 
dacă facem comparaţie cu starea de conştienţă actuală a 
omului, starea solară ar putea fi desemnată ca „inconştienţă", 
căci ea este aproximativ identică cu cea în care se află omul în 
timpul somnului fără vise. Sau ar mai putea fi comparată cu 
gradul de conştienţă redusă în care dormitează în prezent 
plantele. Pentru clarviziune nu există „inconştient", ci numai 
diferite grade ale conştienţei. Totul în lume este conştient. 
Fiinţa umană atinge în cursul evoluţiei solare gradul superior 
de conştienţă prin aceea că îi este încorporat corpul eteric sau 
al vieţii. Inainte ca acest lucru să devină posibil este necesar 
să fie repetate, în modul rezumativ descris mai sus, stările 
saturniene. Acest lucru are un sens foarte precis, şi anume, 
când faza de resorbţie spirituală despre care am vorbit în 
expunerile anterioare a luat sfârşit, ceea ce mai înainte a fost 
Saturn iese din „somnul cosmic" ca o nouă fiinţă cosmică, ca 
Soare. Cu aceasta, s-au schimbat însă condiţiile evoluţiei. 
Fiinţele spirituale ale căror activităţi pe Saturn au fost 


descrise se găsesc acum în alte stări. Germenele uman apare 
însă pe Soarele nou format, mai întâi aşa cum ajunsese pe 
Saturn. El trebuie să transforme diferitele stadii evolutive 
parcurse pe Saturn, în aşa fel încât să fie adaptate condiţiilor 
de pe Soare. Din această cauză, epoca solară începe cu o 
repetare a faptelor saturniene, dar adaptate la condiţiile 
modificate ale vieţii solare. Când fiinţa umană ajunge la 
adaptarea ultimului nivel evolutiv atins pe Saturn la condiţiile 
de pe Soare, atunci Spiritele uiţelepciunii încep prin a infuza 
un corp eteric în corpul său fizic. Treapta superioară pe care o 
atinge omul pe Soare poate fi caracterizată prin aceea că 
structura germenelui corpului fizic format pe Saturn este 
ridicată pe o a doua treaptă de perfecţionare prin faptul că 
devine purtător al unui corp eteric. Acesta atinge în timpul 
evoluţiei solare primul său grad de perfecţioare. Pentru a se 
atinge însă aceste grade de perfecţionare (al doilea pentru 
corpul fizic şi primul pentru corpul eteric) este necesară 
intervenţia altor fiinţe spirituale pe parcursul vieţii solare, în 
mod asemănător cu ce s-a întâmplat pe treapta saturniană. 
Când Spiritele înţelepciunii încep să infuzeze corpul eteric, 
fiinţa mai înainte întunecată a Soarelui începe să lumineze. 
Concomitent, în germenele uman apar primele fenomene de 
mobilitate interioară; începe viaţa. Ceea ce pentru Saturn am 
numit o viaţă aparentă, devine acum viaţă adevărată. 
Infuzarea durează un anumit timp, după care pentru 
germenele uman apare o transformare importantă: el se 
articulează în două părţi. In timp ce mai înainte corpul fizic şi 
corpul vital alcătuiau într-o legătură intimă un întreg, acum 
corpul fizic începe să se separe, ca o parte deosebită. Totuşi şi 
acest corp fizic separat este pătruns de corpul eteric, 
rezultând, aşadar, o fiinţă umană alcătuită din două mădulare. 
O parte este un corp fizic întreţesut cu un corp vital, cealaltă 
parte este corp vital (eteric) pur şi simplu. Această separare se 
desfăşoară însă în timpul unei pauze a vieţii solare, timp în 
care lumina deja apărută se stinge din nou. Separarea se 
desfăşoară în cursul unei „nopţi cosmice". Totuşi, această 
pauză este mult mai scurtă decât cea dintre evoluţia 
saturniană şi cea solară. După pauză, un timp, Spiritele 
înţelepciunii lucrează la fiinţa umană alcătuită din două 
mădulare, aşa cum mai înainte o făcuseră asupra celei ce nu 
avea decât un mădular. Apoi intervin Spiritele mişcării cu 
activitatea lor. Ele pătrund, cu propriul lor corp astral, corpul 
vital al fiinţei umane. Prin această interacţiune, corpul vital al 
omului obţine facultatea de a executa în corpul fizic anumite 


mişcări interioare. Acestea pot fi comparate cu mişcările 
sucurilor într-o plantă actuală. j 

Corpul saturnian era alcătuit numai din substanță calorică. In 
cursul evoluției solare aceasta se densifică până la starea care 
poate fi comparată cu starea gazoasă sau de abur. Este acea 
stare care poate fi numită „aer". Primele începuturi ale unei 
astfel de stări se arată după ce Spiritele mişcării îşi încep 
activitatea.  Conştienţei suprasensibile i se înfăţişează 
următoarea situaţie: în cadrul substanței calorice apar 
formaţiuni fine care execută mişcări regulate induse de forțele 
corpului vital. Aceste formațiuni reprezintă corpul fizic al 
ființei umane pe treapta evolutivă corespunzătoare acum. Ele 
sunt pătrunse de căldură şi incluse, de asemenea, într-un 
înveliş caloric. Aceste fiinţe umane pot fi descrise din punct de 
vedere fizic ca formaţiuni calorice cu forme aeriene 
încorporate - acestea din urmă în mişcare regulată. Dacă vrem 
să menţiem din această cauză comparaţia cu planta actuală, 
trebuie să fim conştienţi că nu avem de-a face cu o formaţiune 
vegetală compactă, ci cu o formă de aer sau gazoasă*, ale 
cărei mişcări pot fi comparate cu mişcarea sucurilor plantelor 
actuale. - Evoluţia continuă. După un anumit timp se ajunge la 
o nouă pauză; când aceasta ia sfârşit, Spiritele mişcării îşi 
continuă activitatea până intră în acţiune Spiritele formei. 
Efectul acesta constă în aceea că formațiunile gazoase, 
interior mereu schimbătoare, primesc acum contururi 
durabile. Şi acest lucru se întâmplă datorită faptului că 
Spiritele formei fac să pătrundă şi să iasă forţele lor în corpul 
vital (eteric) al fiinţelor umane. Mai înainte, când acționau 
asupra lor numai Spiritele mişcării, formațiunile gazoase se 
aflau într-o mişcare neîncetată, îşi păstrau forma numai o 
clipă. Acum însă ele îmbracă forme distincte. Din nou, după un 
anumit timp survine o pauză; din nou, după aceasta, Spiritele 
formei îşi continuă activitatea. Apoi însă în cadrul evoluţiei 


solare apar condiţii cu totul noi. 
* Gazul apare conştienţei suprasensibile prin acţiunea luminoasă pe care o emană 
din sine. Aşadar, s-ar putea vorbi şi despre forme luminoase care se prezintă vederii 
spirituale. 


S-a atins prin aceasta punctul în care evoluţia solară a ajuns la 
mijlocul său. Este timpul în care Spiritele personalităţii, care-şi 
atinseseră pe Saturn treapta de om, au ajuns la un grad de 
perfecţioare superior. Ele depăşesc stadiul de om şi ating un 
grad de conştienţă pe care în mod normal omul Pământului 
nostru actual încă nu-l are. El îl va obţine când Pământul - 
adică cea de a patra treaptă a evoluţiei planetare - îşi va fi 
atins scopul şi va fi trecut în următoarea perioadă planetară. 


Atunci, omul nu va percepe în jurul său numai ceea ce-i 
mijlocesc simţurile fizice actuale, ci va avea facultatea de a 
observa interior, în imagini, stări sufleteşti ale fiinţelor din 
ambianţă. El va avea o conştienţă de imagini, dar păstrându-şi 
în acelaşi timp deplina conştienţă de sine. În vederea de 
imagini nu va fi nimic de natura visului, nimic confuz, ci el va 
percepe sufletescul în imagini, dar aşa încât aceste imagini vor 
fi expresia unor adevăruri aşa cum sunt în prezent culorile şi 
sunetele. În prezent, omul se poate ridica la o asemenea 
vedere numai printr-o instruire şi educare conformă ştiinţei 
spiritului, aşa cum vom arăta mai târziu în această carte. 
Această vedere, Spiritele personalităţii o obţin ca pe un dar al 
evoluţiei lor normale la mijlocul treptei solare. Tocmai prin 
aceasta ele devin apte să acţioneze în cursul evoluţiei solare 
asupra corpului eteric nou format al fiinţei umane, în mod 
asemănător cu felul cum acţionaseră pe Saturn asupra 
corpului fizic. Aşa cum acolo căldura le-a reflectat propria lor 
personalitate, acum formațiunile gazoase reflectă în strălucire 
luminoasă imaginile conştienţei lor clarvăzătoare. Ele văd în 
mod suprasensibil ce se petrece pe Soare. Această vedere nu 
este o simplă observare. Este ca şi cum în imaginile care se 
revarsă din Soare ar fi valorificat ceva din forţa pe care omul 
Pământului o numeşte iubire. Şi dacă privim sufleteşte mai 
exact la aceasta, aflăm care este motivul unei asemenea 
apariţii. In lumina radiată de Soare s-au amestecat entităţi 
sublime cu activităţile lor. Sunt Spiritele iubirii (Serafimii, în 
limbajul creştin). De aici încolo, ele lucrează asupra corpului 
eteric împreună cu Spiritele personalităţii. Prin această 
activitate, corpul eteric progresează cu o treaptă în calea 
evoluţiei sale. El obţine facultatea nu numai de a transforma 
formațiunile gazoase ce se întâlnesc în el, ci de a le prelucra în 
aşa fel încât apar primele semne ale unei reproduceri a 
fiinţelor umane vii. Într-o oarecare măsură sunt eliminate (ca 
şi cum ar fi transpirate) din formațiunile gazoase formate 
secreţii care preiau forme asemănătoare formațiunilor mamă. 

Pentru a caracteriza evoluţia solară trebuie să punctăm un 
fapt al devenirii universale care este de cea mai mare 
importanţă. El constă în aceea că în cursul unei epoci nu toate 
fiinţele ating telul evoluţiei lor. Astfel, nu toate Spiritele 
personalităţii au atins, în timpul evoluţiei saturniene, treapta 
de om care le era hărăzită în modul descris mai sus. La fel, 
corpurile umane fizice formate pe Saturn nu atinseseră gradul 
de maturizare care să le dea capacitatea să devină pe Soare 
purtătoare ale unui corp eteric de sine stătător. Consecința 


acestui fapt este că pe Soare sunt prezente fiinţe şi formaţiuni 
nepotrivite pentru condiţiile pe care le oferă acesta. Acum, ele 
trebuie să recupereze în cadrul evoluţiei solare ceea ce au 
neglijat pe Saturn. Din această cauză, pe treapta solară pot fi 
observate următoarele: când Spiritele întelepciunii încep să 
infuzeze corpul eteric, corpul solar se tulbură într-o anumită 
măsură. El este pătuns cu formaţiuni care ar aparţine, de fapt, 
lui Saturn. Sunt formaţiuni calorice care nu sunt în stare să se 
densifice în mod corespunzător până la consistenţa aerului. 
Acestea sunt fiinţele umane rămase la nivelul de evoluţie 
saturnian. Ele nu pot deveni purtătoare ale unui corp eteric 
format în mod reglementar. Ceea ce a rămas astfel în urmă ca 
substanţă calorică saturniană se împarte pe Soare în două 
părţi articulate între ele. Una din părţi este resorbită de 
corpurile umane; de aici încolo aceasta formează un fel de 
natură inferioară a fiinţei umane. In felul acesta, fiinţele 
umane preiau în corporalitatea lor pe treapta solară ceva ce 
corespunde de fapt treptei saturniene. Aşa cum corpul 
saturnian al omului a dat posibilitate Spiritelor personalităţii 
să se ridice la stadiul de om, acum această parte saturniană a 
omului îndeplineşte aceeaşi funcţie pentru Spiritele focului. 
Ele îşi lasă forţele să pătrundă şi să iasă din această parte 
saturniană a fiinţei umane aşa cum făcuseră pe Saturn 
Spiritele personalităţii. Şi aceasta se întâmplă în mijlocul 
evoluţiei solare. Acum, partea saturniană a fiinţelor umane 
este suficient  maturizată pentru ca Spiritele focului 
(Arhanghelii) să poată parcurge cu ajutorul ei stadiul lor 
uman. O altă parte a substanţei calorice a lui Saturn se separă 
şi obţine o existenţă independentă alături şi printre fiinţele 
umane de pe Soare. Acesta formează un al doilea regn, alături 
de regnul uman. Un regn care, pe Soare, dă naştere unui corp 
caloric de sine stătător, dar numai un corp fizic. Consecința 
acestui fapt este că Spiritele personalităţii deplin dezvoltate 
nu-şi pot îndrepta activitatea, în modul descris, asupra nici 
unui corp eteric independent. Dar unele Spirite ale 
personalităţii au rămas în urmă pe treapta Saturn. Ele nu au 
atins treapta de om. Intre acestea şi cel de al doilea regn solar 
devenit independent există o atracţie. Ele trebuie să se 
comporte acum, pe Soare, faţă de regnul retardatar aşa cum 
semenii lor avansați făcuseră deja pe Saturn faţă de fiinţele 
umane. Acestea au avut dezvoltat, la început, tot numai corpul 
fizic. Insă pe Soare Spiritele personalităţii retardatare nu au 
avut posibilitatea de a desfăşura o astfel de activitate. Din 
această cauză, ele se separă de corpul solar alcătuind în afara 


acestuia un corp cosmic de sine stătător. Acesta părăseşte 
Soarele, iar de pe el Spiritele personalităţii retardatare 
acţionează asupra fiinţelor aparţinând celui de al doilea regn 
solar. Din această cauză din ceea ce a fost cândva Saturn au 
rezultat două formaţiuni cosmice. Soarele are acum în 
ambianța sa un al doilea corp cosmic, care reprezintă un fel de 
renaştere a lui Saturn, un nou Saturn. De pe acest Saturn, 
celui de al doilea regn solar îi este acordat caracterul 
personalităţii. Prin aceasta, în cadrul acestui regn avem de-a 
face cu fiinţe care pe Soare nu au personalitate. Totuşi, ele 
reflectă spre spiritele personalităţii de pe noul Saturn propria 
lor personalitate. Conştienţa suprasensibilă poate observa 
între fiinţele umane de pe Soare forţe calorice care participă 
la evoluţia solară normală şi în care trebuie să vedem 
activitatea Spiritelor noului Saturn. Cu privire la fiinţa umană, 
în perioada de mijloc a evoluţiei solare avem de consemnat 
următoarele. Ea este articulată dintr-un corp fizic şi unul 
eteric. In fiinţa umană se desfăşoară activitatea Spiritelor 
personalităţii avansate, în corelaţie cu aceea a Spiritelor 
iubirii. Corpul fizic se află acum în combinaţie cu o parte a 
naturii saturniene retardatare. In aceasta se desfăşoară 
activitatea Spiritelor focului. In tot ceea ce efectuează acum 
Spiritele focului cu privire la natura saturniană retardatară 
trebuie văzuţi precursorii organelor de simţ actuale ale 
oamenilor Pământului. Am arătat cum pe Saturn Spiritele 
focului erau ocupate cu prelucrarea în substanţa calorică a 
germenilor simţurilor. In ceea ce se realizează de către 
Spiritele personalităţii în colaborare cu Spiritele iubirii 
(Serafimii) trebuie recunoscută prima schemă de organizare a 
organelor ganglionare umane actuale. Lucrarea Spiritelor 
personalităţii care-şi au sediul pe noul Saturn nu se epuizează 
însă cu cele spuse mai sus. Acestea nu îşi extind activitatea 
numai asupra aşa-numitului al doilea regn solar, ci ele 
stabilesc un fel de legătură între acest regn şi simţurile 
umane. Substanțele calorice ale acestui regn intră şi ies prin 
germenii simţurilor umane. Prin aceasta, fiinţa umană ajunge 
pe Soare la un fel de percepţie a regnului inferior ce se află în 
afara sa. În mod normal, această percepţie este înceţoşată, 
corespunzând întru totul conştienţei saturniene înceţoşate. Şi 
ea constă în esenţă din diferite efecte calorice. 

Tot ce am spus în legătură cu evoluţia solară mediană durează 
un anumit timp, după care urmează o pauză. După pauză se 
continuă un timp în acelaşi fel până la un moment în care 
corpul eteric uman a atins un nivel de maturitate suficient 


pentru ca Fiii vieţii (Îngerii) şi Spiritele armoniei (Heruvimii) 
să poată începe o activitate conjugată. Pentru conştienţa 
suprasensibilă în cadrul fiinţei umane apar acum percepții 
comparabile cu cele gustative şi care spre exterior se fac 
cunoscute şi în cazul evoluţiei saturniene. Aici, pe Soare, toate 
sunt însă mai interiorizate în fiinţa umană, mai pline de viaţă 
independentă. Fiii vieţii ajung prin aceasta la acea conştienţă 
de imagini înceţoşată pe care o atinseseră Spiritele focului pe 
Saturn. Ajutoarele lor în această lucrare sunt Spiritele 
armoniei (Heruvimii). De fapt, ei privesc în mod spiritual la 
ceea ce se petrece acum în cadrul evoluţiei solare. Numai că 
ele renunţă la toate roadele acestei contemplări, la 
sentimentul de imagini pline de înţelepciune care iau naştere 
şi lasă ca acestea să se infiltreze ca nişte fenomene de vrajă în 
conştienţa de vis a Fiilor vieţii. La rândul lor, aceştia introduc 
asemenea formaţiuni ale vederii lor spirituale în corpul eteric 
al omului, astfel încât e1 atinge trepte tot mai înalte ale 
evoluţiei. Survine o nouă pauză, din nou se ridică întregul din 
„somnul cosmic", şi după ce a mai durat un timp, fiinţa umană 
se maturizează într-atât încât îşi poate pune în mişcare forţe 
proprii. Acestea sunt aceleaşi care în ultimul timp al perioadei 
saturniene sunt infuzate de către Tronuri în această fiinţă 
umană. Acum aceasta se dezvoltă într-o viaţă interioară care, 
pentru conştienţa clarvizionară, poate fi comparată în 
manifestarea sa cu o percepţie olfactivă. Însă, în afară, spre 
spaţiul ceresc, această fiinţă umană se face cunoscută ca o 
personalitate care nu este condusă de un eu interior. Ea apare 
mai mult ca o plantă acţionând ca personalitate. Doar s-a 
arătat pentru sfârşitul evoluţiei saturniene că personalitatea 
se prezintă ca o maşină. Aşa cum acolo primul germene s-a 
dezvoltat spre ceea ce este şi actualmente de natură 
germinativă în om, adică omul-spirit (Atma), tot astfel aici este 
format un prim germene pentru Spiritul vieţii (Buddhi). După 
ce un timp s-au desfăşurat toate acestea, intervine o nouă 
pauză. Ca şi anterior, după această pauză activitatea fiinţei 
umane a continuat un timp. Apoi se concretizează condiţii care 
reprezintă o nouă intervenţie a Spiritelor înţelepciunii. Prin 
acestea fiinţa umană devine aptă să resimtă primele urme de 
simpatie şi antipatie pentru ambianța sa. In toate acestea nu 
este prezentă o simţire adevărată, ci numai un precursor al 
simţirii. Căci activitatea vitală interioară care ar putea fi 
caracterizată în manifestarea sa ca percepții olfactive se 
prezintă spre exterior ca un fel de limbaj primitiv. Dacă 
interior este perceput un miros plăcut - sau şi gust, licărire 


etc., fiinţa umană îl face cunoscut spre exterior printr-un 
sunet. În mod corespunzător, se întâmplă acelaşi lucru şi la o 
percepţie interioară neplăcută. Pentru fiinţa umană, prin toate 
procesele descrise, sensul propriu-zis al evoluţiei solare a fost 
atins. Ea a obţinut o treaptă de conştienţă superioară 
conştienţei saturniene. 

După un timp, a sosit şi momentul din evoluţie în care fiinţele 
superioare legate de treapta solară trebuie să treacă în alte 
sfere, pentru a prelucra ceea ce au acumulat în ele prin 
activitatea desfăşurată asupra fiinţei umane. Survine o pauză 
mare, aşa cum a fost cea dintre evoluţiile saturniană şi solară. 
Tot ce s-a format pe Soare trece într-o stare care poate fi 
comparată cu cea a plantei când forţele ei de creştere 
odihnesc în sămânță. Insă, aşa cum aceste forţe de creştere 
apar la lumina zilei într-o plantă nouă, tot astfel reapare din 
sânul cosmic, după o pauză, tot ce a fost viaţă pe Soare şi 
începe o nouă existenţă planetară. Se va înţelege rostul unei 
astfel de pauze, al unui „somn cosmic", dacă ne îndreptăm 
numai o dată privirea spirituală spre una dintre fiinţele numite 
mai sus, de exemplu, spre Spiritele înţelepciunii. Ele nu 
ajunseseră încă pe Saturn la nivelul care să le permită să 
emane din ele un corp eteric. Abia după trăirile pe care le-au 
avut pe Saturn ele au fost pregătite pentru această activitate. 
În timpul pauzei, ele transformă ceea ce acum a fost pregătit 
într-o adevărată capacitate. Astfel, pe Soare ele au atins 
nivelul la care pot să emane din ele viaţa şi să înzestreze fiinţa 
umană cu un corp eteric propriu. 

x k x 

După terminarea pauzei, ceea ce a fost mai înainte Soare 
reapare din „somnul cosmic". Aceasta Înseamnă că redevine 
perceptibil pentru forţele spiritual-văzătoare care mai înainte 
îl puteau observa dar pentru care dispăruse în timpul pauzei. 
Acum însă noua fiinţă planetară ce apare şi care trebuie să fie 
numită Luna (care nu trebuie să fie confundată cu bucata din 
ea care în prezent este Luna Pământului) este de fapt o 
formaţiune dublă. În primul rând, ceea ce în perioada Soare se 
separase ca un „nou Saturn" se află din nou inclus în noua 
fiinţă planetară. Aşadar, acest Saturn s-a reunificat în timpul 
pauzei cu Soarele. Tot ce a fost în primul Saturn reapare ca o 
singură formaţiune cosmică. In al doilea rând, corpurile 
eterice ale fiinţelor umane formate pe Soare au fost resorbite 
de ceea ce alcătuieşte într-un fel învelişul spiritual al planetei. 
Aşadar, în acest moment ele nu apar unite cu corpurile umane 
fizice corespunzătoare, ci acestea apar mai întâi singure, pe 


cont propriu. De fapt, prezintă tot ceea ce a fost prelucrat în 
ele pe Saturn şi pe Soare, dar le lipseşte corpul eteric. Ele nici 
nu pot prelua imediat corpul eteric deoarece în timpul pauzei 
acesta a evoluat, iar corpurile fizice nu sunt încă adaptate 
pentru o asemenea situaţie. Ceea ce apare acum la începutul 
evoluţiei lunare pentru ca această adaptare să aibă loc este o 
nouă repetare a faptelor de pe Saturn. Fiinţa umană fizică 
parcurge, repetând, treptele evoluţiei saturniene, însă în 
condiţii total schimbate. Pe Saturn, în ea nu acționau decât 
forţele corpului caloric, acum sunt prezente şi forţele corpului 
gazos prelucrat. Ultimele însă nu apar imediat după începerea 
evoluţiei lunare. Acum totul se prezintă ca şi cum fiinţa umană 
ar fi alcătuită numai din substanţă calorică în interiorul căreia 
ar dormita forţele gazelor. Vine apoi un timp în care acestea 
apar în primele lor schiţe. La sfârşit, în ultima perioadă a 
repetării lui Saturn, fiinţa umană arată deja ca în timpul stării 
sale înzestrată cu viaţă de pe Soare. Totuşi orice viaţă se 
vădeşte a fi încă o viaţă aparentă. Mai întâi intervine o pauză 
asemănătoare pauzelor scurte din cursul evoluţiei solare. 
După aceasta, începe din nou instilarea corpului eteric, pentru 
acceptarea căruia corpul fizic este acum suficient maturizat. 
Această instilare se repartizează, ca şi repetițiile lui Saturn, în 
trei etape care se deosebesc unele de altele. În cursul celei de 
a doua epoci, fiinţa umană este atât de adaptată condiţiilor de 
pe Lună, încât Spiritele mişcării pot transpune în faptă 
capacitatea pe care şi-au însuşit-o şi care constă în aceea că 
pot revărsa, din propria lor entitate, corpul astral în fiinţa 
umană. Ele s-au pregătit pentru această lucrare în timpul 
evoluţiei solare şi au transformat în timpul pauzei dintre 
etapele Soare şi Lună ceea ce au pregătit în aptitudinea 
amintită. Această revărsare durează şi ea un timp, apoi 
survine una din pauzele mai mici. După aceasta, se continuă 
revărsarea până îşi încep activitatea Spiritele formei. Prin 
faptul că Spiritele mişcării instilează corpul astral în fiinţa 
umană, aceasta ajunge la primele calităţi sufleteşti. Procesele 
care se desfăşoară în el datorită faptului că are un corp eteric, 
care în timpul evoluţiei solare erau încă de natură vegetală, el 
începe să le urmărească cu senzaţii, şi simte prin acestea 
plăcere şi neplăcere. Până la intervenţia Spiritelor formei 
lucrurile rămân însă la o alternanță interioară de creştere şi 
diminuare a acestor plăceri şi neplăceri. Acum, aceste 
sentimente se transformă în aşa fel încât în fiinţa umană îşi 
face apariţia ceea ce poate fi conceput ca prima urmă de 
dorinţă, de poftă. Fiinţa tinde spre repetarea a ceea ce a 


produs o dată plăcere şi caută să evite ceea ce a fost resimţit 
ca fiind neplăcere. Cu toate acestea, întrucât Spiritele formei 
nu-şi dăruiesc propria entitate omului, ci lasă doar să pătrundă 
şi să iasă în şi din acesta forţele lor, dorinţa este lipsită de 
interioritate şi independenţă. Ea este dirijată de Spiritele 
formei. Apare ca fiind instinctivă. 

Pe Saturn, corpul fizic al fiinţei umane era un corp caloric; pe 
Soare s-a produs o densificare a acestuia până la starea 
gazoasă sau „aer'". Acum, întrucât în timpul evoluţiei lunare 
afluează în om astralitatea, ceea ce este fizic atinge la un 
anumit moment un grad mai avansat de densificare, ajunge la 
o stare care poate fi comparată cu aceea a unui lichid actual. 
Putem desemna această stare ca „apă". Totuşi prin acest 
termen nu se înţelege apa noastră actuală, ci orice formă 
fluidă de existenţă. Treptat, corpul uman preia acum o formă 
alcătuită din trei feluri de formaţiuni substanţiale. Cea mai 
densă este un „corp de apă"; acesta este străbătut de curenţi 
aerieni şi toate acestea sunt impregnate din nou de efecte 
calorice. Nici în perioada solară nu toate formațiunile ating 
gradul de maturitate corespunzător. Din această cauză pe 
Lună se găsesc formaţiuni care se află abia pe treapta Saturn 
şi altele care au atins numai treapta solară. Prin acest fapt iau 
naştere, alături de regnul uman evoluat în mod reglementar, şi 
alte două regnuri. Unul dintre ele este alcătuit din fiinţe 
rămase pe treapta saturniană, fapt pentru care ele nu au decât 
un corp fizic şi nu pot deveni nici pe Lună purtătoare ale unui 
corp eteric de sine stătător. Acesta este regnul inferior al 
Lunii. Un al doilea regn este alcătuit din fiinţe rămase pe 
treapta solară, care nu s-au maturizat şi nu-şi pot încorpora 
din această cauză un corp astral de sine stătător pe Lună. 
Acesta este un regn intermediar între cel anterior şi regnul 
uman, care a progresat în mod reglementar. Dar mai are loc şi 
un alt proces: substanţele care au numai forţe calorice şi cele 
pătrunse numai cu forţe aeriene impregnează şi fiinţele 
umane. Astfel se face că pe Lună acestea poartă în ele o 
natură saturniană şi o natură solară. Prin aceasta, în natura 
umană s-a produs o scindare. Şi prin această scindare, după 
intrarea în acţiune a Spiritelor formei, în cadrul evoluţiei 
lunare a fost provocat un eveniment foarte important. Incepe 
să se pregătească o sciziune în corpul cosmic lunar. O parte 
dintre subsanţele şi entităţile sale se separă de celelalte. 
Dintr-un corp cosmic rezultă doi aştri. Anumite entităţi 
superioare, care erau legate încă dinainte mai intim cu corpul 
cosmic unic, îşi aleg ca reşedinţă unul din aceşti aştri. Celălalt, 


dimpotrivă, este preluat de fiinţa umană, de cele două regnuri 
inferioare descrise mai sus şi de acele entităţi superioare care 
nu trecuseră pe primul astru. Astrul cu fiinţe superioare apare 
ca un Soare renăscut, dar mai subtil; celălalt este de acum 
încolo formațiunea propriu-zis nouă, „vechea Lună", cea de a 
treia încorporare a Pământului nostru după încorporările 
saturniană şi solară. Dintre substanţele formate pe Lună, 
Soarele renăscut ia cu sine în momentul ieşirii din astrul unic 
numai căldura şi aerul; pe ceea ce a rămas ca Lună, în afara 
acestor două feluri de substanţe se mai găseşte şi starea 
apoasă. Prin această separare se realizează mai întâi faptul că 
entităţile care s-au mutat o dată cu Soarele reconstituit nu 
sunt frânate în evoluţia lor ulterioară de entităţile lunare mai 
dense. Ele pot astfel progresa nestânjenite în devenirea lor 
proprie. Aceasta le prilejuieşte obţinerea unei forţe mai mari, 
datorită cărora ele pot acţiona acum din afară, de pe Soarele 
lor, asupra fiinţelor lunare. Şi acestea din urmă obţin datorită 
acestui fapt posibilităţi noi de evoluţie. Legate de ele au rămas 
înainte de toate Spiritele formei. Acestea consolidează natura 
poftelor şi a dorințelor, ceea ce se exprimă treptat printr-o 
densificare a corpului fizic al fiinţelor umane. Ceea ce mai 
înainte avusese în corpul fizic numai o consistenţă apoasă 
capătă o formă vâscos lichidă, şi în mod corespunzător se 
densifică formațiunile calorice şi aeriene. Fenomene 
asemănătoare au loc în ambele regnuri inferioare. 

Separarea corpului lunar de cel solar are drept urmare faptul 
că primul se comportă faţă de al doilea aşa cum odinioară 
Saturn se comportase față de întreaga evoluție cosmică 
ambientală. Corpul saturnian a fost format din corpurile 
Spiritelor voinței (ale Tronurilor). Din substanța sa se reflectă 
spre Cosmos tot ce trăiau entitățile spirituale aflate în 
ambianță şi care au fost descrise mai înainte. Reflectarea s-a 
trezit treptat, prin procesele ulterioare, la viaţă independentă. 
Toată evoluţia se bazează, de fapt, pe faptul că mai întâi din 
viaţa ambianţei se separă entitatea independentă, ulterior, în 
fiinţa separată ambianța se impregnează ca prin oglindire, 
apoi fiinţa separată se dezvoltă independent. Asa s-a separat şi 
astrul lunar de cel solar şi a reflectat mai întâi viaţa acestuia. 
Dacă după aceea nu s-ar mai fi întâmplat nimic, am avea de-a 
face cu următorul proces cosmic: ar exista un astru solar în 
care entităţi adaptate la acesta şi-ar avea trăirile lor în 
elementele caloric şi aerian. Acestui astru solar i s-ar opune 
astrul lunar în care s-ar fi desfăşurat alte fiinţe, cu viaţa lor 
calorică, aeriană şi apoasă. Progresul de la încorporarea 


solară la cea lunară ar consta în aceea că fiinţele solare ar 
avea în faţa lor propria viaţă, ca o reflectare a ei în fenomenele 
lunare, putând astfel savura spectacolul propriei lor existenţe, 
ceea ce ar fi fost încă imposibil în timpul încorporării solare. 
Lucrurile însă nu s-au oprit la acest proces evolutiv. S-a 
întâmplat ceva de cea mai mare importanţă pentru tot restul 
evoluţiei. Anumite entităţi care erau adaptate la corpul lunar 
au luat în stăpânire elementul voinţă care le stătea la 
dispoziţie (moştenire a Tronurilor) şi au dezvoltat prin aceasta 
o viaţă proprie, modelată independent de viaţa solară. lau 
naştere pe lângă trăirile Lunii aflate sub influenţe solare şi 
trăiri lunare independente, ca stări de indignare sau de revoltă 
împotriva fiinţelor solare. Iar diferitele regnuri care au luat 
naştere pe Soare şi pe Lună, înainte de toate regnul 
precursorilor oamenilor, au fost implicate în aceste stări. 
Datorită acestui fapt, corpul lunar include, spiritual şi 
substanţial, două feluri de viaţă: una intim legată de viaţa 
solară şi alta „disidentă", care merge pe propriile ei căi. 
Această dualitate se exprimă acum în toate procesele şi 
fenomenele următoare ale încorporării lunare. 

Ceea ce se prezintă conştienţei suprasensibile pentru acest 
interval de timp poate fi caracterizat prin următoarele imagini: 
întreaga masă de bază a Lunii este formată dintr-o substanţă 
semivie aflată într-o mişcare când leneşă când alertă. Încă nu 
există o masă minerală în sensul rocilor şi componentelor 
Pământului pe care umblă omul actual. S-ar putea vorbi de un 
regn al mineralelor vegetale. Insă trebuie să ne reprezentăm 
că întregul corp de bază al Lunii este alcătuit din această 
substanţă mineral-vegetală, aşa cum în prezent Pâmântul este 
alcătuit din roci, sol arabil etc. Aşa cum în prezent se înalţă 
mase stâncoase, în masa lunară se depuneau părţi mai tari 
care pot fi comparate cu formaţiuni lemnoase dure sau cu 
forme cornoase. Şi aşa cum, în prezent, din solul mineral se 
ridică plante, tot astfel solul lunar era acoperit şi pătruns de al 
doilea regn alcătuit dintr-un fel de animale-plante. Substanţa 
lor era mai moale ca masa de bază şi în sine mai mobilă. Acest 
regn se întindea peste celălalt ca o mare vâscoasă. Iar omul 
însuşi poate fi desemnat ca om-animal. El avea în natura sa 
componentele celorlalte două regnuri. Dar entitatea sa era în 
întregime străbătută de un corp eteric şi de un corp astral, 
asupra cărora acționau forţele entităţilor superioare venite de 
la Soarele care se separase. In felul acesta forma sa a fost 
înnobilată. În timp ce prin acţiunea Spiritelor formei îi dădeau 
un anumit contur prin care el era adaptat vieţii lunare, 


Spiritele solare au devenit o entitate situată deasupra acestei 
vieţi. El a avut forţa să-şi înnobileze natura proprie cu ajutorul 
capacităţilor dăruite lui de aceste Spirite, ridicând ceea ce în 
el era înrudit cu regnurile inferioare la o treaptă mai înaltă. 
Privite spiritual, fenomenele de luat în considerare aici pot fi 
descrise în felul următor. Precursorul omului fusese înnobilat 
de entităţi disidente ale regnului solar. Această înnobilare s-a 
extins mai întâi la tot ce putea fi trăit în elementul apă. 
Fiinţele solare care erau stăpâne ale elementelor căldură şi 
aer aveau o influenţă slabă asupra elementului apă. Pentru 
precursorii omului acest fapt a avut ca urmare faptul că în 
organizarea sa au fost puse în valoare două feluri de entităţi: o 
parte a acestei organizări era pătrunsă de acţiunile fiinţelor 
solare. În cealaltă parte acționau fiinţele lunare disidente. Prin 
aceasta, ultima parte era mai independentă decât prima. În 
prima puteau lua naştere numai stări de conştienţă în care 
trăiau fiinţele solare; în cea de a doua trăia un fel de 
conştienţă cosmică aşa cum era caracteristică pentru starea 
saturniană, dar acum pe o treaptă superioară. Prin aceasta 
precursorul omului se vedea ca o „imagine a lumii", în timp ce 
„partea solară" a sa se simţea numai o „imagine a Soarelui”. 
Acum, în natura umană aceste două entităţi au intrat într-un 
fel de luptă. lar influenţa entităţilor solare a creat, pentru 
această luptă, un echilibru prin aceea că prin ele organizaţia 
substanţială care făcea posibilă  conştienţa cosmică 
independentă a devenit fragilă, trecătoare. Trebuia ca din timp 
în timp această parte a organizaţiei să fie eliminată. În timpul 
eliminării şi puţin după aceea, precursorul omului era o fiinţă 
dependentă numai de influenţa Soarelui. Conştienţa sa a 
devenit mai puţin independentă; el trăia în aceasta total dăruit 
vieţii solare. Apoi partea lunară independentă s-a înnoit. După 
un timp acest proces se repeta. Aşa a trăit precursorul omului 
pe Lună, în stări alternative de conştienţă mai clară şi mai 
înăbuşită; şi schimbul era însoţit de o transformare a fiinţei 
sale din punct de vedere substanţial. El îşi depunea din timp în 
timp corpul său lunar şi îl relua mai târziu. 

Văzute fizic, în regnurile lunare menţionate se vede o mare 
varietate. Mineralele-vegetale, planetele-animale şi oamenii- 
animale se împart în diferite grupuri. Vom înţelege acest lucru 
dacă ne gândim că prin rămânerea în urmă a formațiunilor pe 
fiecare treaptă anterioară de evoluţie au fost încorporate 
forme cu cele mai variate caracteristici. Există aici formaţiuni 
care mai prezintă calităţile de început ale lui Saturn, altele ale 
epocii de mijloc a acestui corp cosmic, şi altele ale sfârşitului 


acestuia. Acelaşi lucru este valabil pentru toate treptele de 
evoluţie ale Soarelui. 

Şi cum formațiunile legate de evoluţia progresivă a unui corp 
cosmic rămân în urmă, acelaşi lucru se întâmplă şi cu anumite 
entităţi care sunt legate de această evoluţie. Prin înaintarea 
devenirii până la stadiul Luna au luat naştere mai multe 
entităţi. Aici există Spirite ale personalităţii care nu au atins 
nici pe Soare treapta de om, dar sunt prezente şi unele care au 
recuperat, venind din urmă, urcarea la treapta de om. Au 
rămas în urmă şi un număr de Spirite de foc care ar fi trebuit 
să devină oameni pe Soare. Aşa cum în timpul evoluţiei solare 
anumite Spirite ale personalităţii s-au retras din corpul solar şi 
au determinat reconstituirea lui Saturn ca un corp cosmic 
separat, tot astfel, acum, în cursul evoluţiei lunare entităţile 
caracterizate mai înainte se separă în corpuri cosmice 
distincte. Până aici am vorbit numai despre separarea în Soare 
şi Lună, totuşi din motivele expuse mai înainte, din corpul 
lunar apărut după marea pauză Soare-Lună se mai desprind şi 
alte formaţiuni cosmice. După un timp avem de-a face cu un 
sistem de corpuri cosmice, dintre care cel mai avansat trebuie 
considerat a fi, aşa cum se poate uşor constata, noul Soare. Şi, 
aşa cum s-a descris mai sus, pentru evoluţia solară o forţă de 
atracţie între regnul saturnian retrograd şi Spiritele 
personalităţii de pe noul Saturn se stabilesc forţe de atracţie 
între fiecare corp cosmic şi fiinţele lunare corespunzătoare. 
Întrucât urmărirea separată a tuturor corpurilor cosmice ne-ar 
duce prea departe, este suficient că am indicat motivul pentru 
care din formațiunea cosmică unitară care apare ca Saturn la 
începutul evoluţiei umanităţii s-au separat treptat o serie de 
corpuri cosmice. 

După ce începe intervenţia Spiritelor formei pe Lună, aceasta 
durează un timp în felul descris. Apoi survine iar o pauză, în 
timpul căreia părţile mai grosiere ale celor trei regnuri lunare 
rămân într-o stare de repaus; părţile mai fine însă, şi anume 
corpurile astrale umane, se desprind de aceste formaţiuni mai 
grosiere. Ele ajung într-o stare în care forţele superioare ale 
fiinţelor solare sublime pot acţiona asupra lor cu o energie 
deosebită. După pauză ele străbat din nou acele părţi ale 
fiinţei umane care sunt alcătuite din substanţe mai grosiere. 
Prin faptul că în cursul pauzei - în stare liberă - au preluat 
forţele puternice, ele pot maturiza substanţele mai grosiere în 
vederea acţiunii care după un anumit timp trebuie să fie 
exercitată asupra lor de Spiritele personalităţii reglementare 
şi de Spiritele focului. 


Aceste Spirite ale personalităţii s-au ridicat între timp la o 
treaptă pe care dispun de conştienţa inspiraţiei. Ele pot nu 
numai să perceapă în imagini stările interioare ale altor fiinţe 
- aşa cum se întâmpla în cazul conştienţei de imagini mai 
vechi -, ci interiorul însuşi al unor astfel de fiinţe, ca într-un 
limbaj sonor. Spiritele de foc s-au ridicat însă la conştienţa pe 
care o posedau Spiritele personalităţii pe Soare. Ambele feluri 
de spirite pot interveni prin aceasta în viaţa maturizată a 
fiinţei umane. Spiritele personalităţii acţionează asupra 
corpului astral, Spiritele de foc asupra corpului eteric al fiinţei 
umane. Corpul astral primeşte prin acest fapt caracterul 
personalităţii. Acum el nu numai trăieşte în sine plăcere şi 
durere ci le şi raportează la sine. El nu ajunge încă la o deplină 
conştienţă de sine, ca să poată spune: Eu sunt aici, dar se 
simte purtat şi ascuns de alte entităţi ale ambianţei sale. 
Ridicând privirea spre acestea, el poate spune: Această 
ambianţă a mea mă ţine în existenţă. Spiritele de foc 
acţionează acum asupra corpului eteric. Sub influenţa lor, 
mişcarea forţelor devine în acest corp tot mai mult o activitate 
vitală. Ceea ce ia naştere aici îşi găseşte o expresie fizică într- 
o mişcare a umorilor şi în fenomene de creştere. Substanțele 
gazoase s-au condensat într-o stare apoasă; se poate vorbi 
despre un fel de nutriţie, în sensul că ceea ce este preluat din 
exterior este transformat şi prelucrat în interior. Dacă ne 
imaginăm ceva intermediar între nutriţie şi respiraţie în sensul 
actual, putem obţine o reprezentare a ceea ce se întâmpla 
atunci. Substanțele hrănitoare erau preluate de fiinţa umană 
din regnul plante-animale. Trebuie să ne închipuim aceste 
plante-animale ca fiind plutitoare - înotătoare - sau chiar uşor 
fixate într-un element ambiental, aşa cum animalele inferioare 
actuale trăiesc în apă sau animalele de uscat în aer. Totuşi, 
acest element nu este nici apă nici aer în sensul actual, ci o 
materie intermediară, un fel de abur dens în care cele mai 
variate substanţe se mişcă încolo şi încoace ca dizolvate în cei 
mai diferiţi curenţi. Plantele-anitnale apar ca forme densificate 
în mod reglementar ale acestui element, adeseori numai slab 
diferenţiate de ambianța lor. Procesul respirator este prezent 
alături de procesul nutritiv. El nu are caracterul respirației 
actuale, ci este un fel de absorbţie şi eliminare de căldură. 
Pentru observaţia suprasensibilă, este ca şi cum în aceste 
procese s-ar deschide şi s-ar închide organe prin care ar 
pătrunde şi ar ieşi un curent cald şi ar fi introduse şi eliminate 
substanţe gazoase şi lichide. Întrucât pe această treaptă fiinţa 
umană are deja un corp astral, respiraţia şi hrănirea sunt 


însoţite de sentimente, astfel încât ia naştere un fel de plăcere 
când sunt preluate din afară substanţe care sunt stimulatoare 
pentru construirea fiinţei umane. 

Apare neplăcere când pătrund în el substanţe nocive sau când 
acestea ajung în apropierea lui. Aşa cum, în modul descris în 
timpul evoluţiei lunare, procesele respiratorii şi nutritive erau 
apropiate, tot astfel şi procesul reprezentării era apropiat de 
reproducere. De la lucrurile şi fiinţele din ambianța omului 
lunar nu se exercita o influenţă directă asupra unor simţuri. 
Reprezentarea era organizată mai mult în sensul că prin 
prezenţa unor astfel de lucruri şi fiinţe era provocată apariţia 
de imagini în conştienţa înăbuşită, înceţoşată. Aceste imagini 
se află într-o legătură mult mai intimă cu natura ambianţei 
decât percepțiile senzoniale actuale, care nu arată în culori, 
sunete, mirosuri ete. decât partea exterioară a fiinţelor. Pentru 
a avea o noţiune mai clară despre conştienţa oamenilor lunari, 
să ne imaginăm că aceştia ar fi inseraţi în ambianța de vapori 
descrisă mai înainte. In acest element se desfăşoară 
numeroase procese. Se combină între ele şi se despart unele 
de altele diferite substanţe. Unele părţi se densifică, altele se 
subţiază. Totul se desfăşoară astfel, încât fiinţele umane nu le 
văd şi nu le aud nemijlocit, dar fac să se nască imagini în 
conştienţa umană. Aceste imagini sunt comparabile cu cele ale 
conştienţei de vis actuale. Ca atunci când căderea unui obiect 
pe Pământ este percepută de un om care doarme ca o 
împuşcătură; el nu percepe fenomenul real, ci o imagine 
oarecare. Numai că imaginile conştienţei lunare nu sunt la 
voia întâmplării ca aceste imagini de vis; ele sunt de fapt 
imagini simbolice, nu copii, dar corespund fenomenelor 
exterioare. Pentru un anumit fenomen exterior nu apare decât 
o anumită imagine. Prin acest fapt omul lunar este în situaţia 
de a-şi elabora comportamentul în mod corespunzător cu 
aceste imagini, aşa cum omul actual o face după percepțiile 
sale. Să nu uităm însă că un comportament bazat pe perceptii 
este aleatoriu, în timp ce acţionarea sub influenţa imaginilor 
descrise urmează ca unui impuls întunecat. Această conştienţă 
de imagini nu permite să se facă simţite numai fenomene fizice 
exterioare, ci prin imagini sunt reprezentate şi fiinţele 
spirituale care acţionează dincolo de faptele fizice. Astfel, în 
fenomenologia regnului plantelor-animale sunt vizibile în 
acelaşi timp Spiritele personalităţii, dincolo şi în fiinţele 
mineral-vegetale apar Spiritele de foc, iar ca fiinţe pe care 
omul le poate reprezenta fără legătură cu ceva fizic, pe care le 
vede ca formaţiuni eteric-sufleteşti, apar Fiii vieţii. Dacă 


aceste reprezentări ale conştienţei lunare nu erau copii, ci 
numai simboluri ale exteriorului, ele aveau în schimb o 
influenţă mult mai importantă asupra interiorului fiinţei umane 
decât reprezentările mijlocite în prezent prin percepţie. Ele 
aveau puterea de a pune în mişcare şi în activitate întreaga 
interioritate a omului. Procesele interioare se modelau după 
acestea. Ele erau adevărate forţe formatoare. Fiinţa 
omenească a devenit aşa cum au modelat-o aceste forţe 
formatoare. Ea a devenit, într-o anumită măsură, o copie a 
proceselor conştienţei sale. 

Cu cât progresul evolutiv are loc mai ales în acest sens, cu atât 
mai mult el are drept consecinţă o transformare esenţială a 
fiinţei umane. Treptat, forţa emanată de imaginile conştienţei 
nu se mai poate extinde la întreaga corporalitate umană. 
Aceasta se împarte în două naturi. Se formează organe 
subordonate acţiunii formatoare a conştienţei de imagini şi 
care sunt în mare măsură o copie a vieţii de reprezentare în 
sensul amintit. Alte organe se sustrag unei astfel de influenţe. 
O parte a fiinţei umane este prea densă, prea mult 
determinată de alte legi, pentru a se orienta după imaginile 
conştientei. Acestea se sustrag influenţei fiinţei umane, dar ele 
ajung sub altă influenţă, şi anume a înseşi fiinţelor solare 
sublime. Totuşi acestei trepte evolutive îi premerge mai întâi o 
pauză. În cursul acesteia, Spiritele solare acumulează forţa 
pentru a acţiona în condiţii cu totul noi asupra fiinţelor Lunii. 
După această pauză, fiinţa umană este net divizată în două 
naturi. Una este sustrasă actiunii independente a conştienţei 
de imagini, ea preia o formă mai precisă şi ajunge sub 
influenţa unor forţe care pleacă de la corpul lunar, dar ele iau 
naştere în acesta prin influenţa fiinţelor solare. Această parte 
a fiinţei umane are o viaţă din ce în ce mai mult asociată vieţii 
stimulate de către Soare. Cealaltă parte se ridică, asemănător 
unui cap, din prima. Este mobilă în sine, plastică şi se 
modelează ca expresie şi ca purtătoare a vieţii conştienţei 
înceţoşate. Totuşi, ambele părţi sunt intim legate între ele; ele 
îşi trimit reciproc sucurile lor; organe trec din unul în celălalt. 
O armonie plină de semnificaţie se realizează prin faptul că în 
cursul timpului în care s-au întâmplat toate acestea s-a 
instituit şi o relaţie a Soarelui cu Luna care este în consonanţă 
cu această evoluţie. Am descris mai înainte cum fiinţele care 
ating un anumit grad de evoluţie îşi separă din masa cosmică 
generală corpurile cereşti proprii. Ele radiază forţe care 
guvernează substanţele. Soarele şi Luna s-au separat după 
cum a fost necesar creării de reşedinţe potrivite fiinţelor 


corespunzătoare. Această determinare prin spirit a 
substanţelor şi a forţelor sale merge însă mult mai departe. 
Fiinţele condiţionează ele însele anumite mişcări ale aştrilor, 
anumite rotiri ale unuia în jurul celuilalt. Prin aceasta, aştrii 
ajung în poziţii reciproc schimbătoare. lar dacă se schimbă 
poziţia unui astru faţă de celălalt se modifică şi influenţele 
reciproce ale fiinţelor corespunzătoare. Aşa s-a întâmplat cu 
Soarele şi cu Luna. Prin mişcarea Lunii în jurul Soarelui, 
fiinţele umane ajung, alternativ, când în domeniul influențelor 
solare, când se pot distanţa de acestea fiind limitate mai mult 
la propriile lor forţe. Mişcarea este o urmare a „disidenţei" 
anumitor fiinţe lunare şi a echilibrării luptei care rezultă din 
această situaţie. Ea este expresia fizică pentru raportul de 
forţe spirituale creat prin „disidenţă". Faptul că un corp se 
învârte în jurul celuilalt are drept consecinţă că în fiinţele care 
sălăşluiesc pe  aştri iau naştere stări de  conştienţă 
schimbătoare, aşa cum le-am descris mai sus. Se poate vorbi 
despre faptul că Luna îşi expune şi îşi întoarce alternativ viaţa 
sa către şi de la Soare. Există un timp însorit şi un timp 
planetar: în cursul ultimului, fiinţele lunare se dezvoltă pe o 
parte a Lunii care este întoarsă de la Soare. În orice caz, la 
mişcarea aştrilor, pentru Lună se mai adaugă ceva. Conştienţa 
suprasensibilă observă cum la intervale foarte regulate fiinţele 
lunare migrează în jurul astrului lor. Ele caută astfel în 
anumite perioade locurile expuse influenţei solare; în alte 
perioade caută locurile neexpuse acestei influenţe şi atunci se 
pot concentra asupra lor însele. 

Pentru completarea tabloului care poate fi schiţat cu ajutorul 
acestor fenomene mai trebuie observat că în această perioadă 
Fiii vieţii îşi ating stadiul de om. Omul nu-şi poate folosi nici pe 
Lună simţurile, ale căror scheme structurale au luat naştere 
pentru prima oară pe Saturn, pentru o percepţie proprie a 
obiectelor exterioare. Dar aceste simţuri devin pe treapta 
lunară instrumente ale Fiilor vieţii. Ei se folosesc de ele pentru 
a percepe prin ele. Aceste simţuri care aparţin corpului fizic al 
omului intră astfel în interacţiune cu Fiii vieţii. Ei nu doar 
folosesc, ci le şi perfecţionează. 

Prin raportul schimbător faţă de Soare, în însăşi fiinţa umană 
se produce o modificare în condiţiile vitale. Ca urmare, de 
fiecare dată când fiinţa umană este subordonată influenţei 
solare ea este dăruită mai mult vieţii solare şi fenomenelor 
acesteia decât sie însăşi. În asemenea perioade, ea resimte 
măreţia şi splendoarea Cosmosului, aşa cum se exprimă 
acestea în existenţa solară. Este ca un fenomen de absorbţie a 


acestora. Fiinţele sublime care locuiesc în Soare acţionează în 
acest caz pe Lună. lar acestea acţionează la rândul lor asupra 
fiinţelor umane. Totuşi, această acţiune nu cuprinde întregul 
om, ci, în mod preferenţial, acele părţi care se sustrăseseră 
influenţei propriilor imagini ale conştienţei. Corpul fizic şi 
corpul eteric ajung acum la o anumită mărime şi formă. In 
schimb, stările conştienţei regresează. Când viaţa fiinţei 
umane este întoarsă de la Soare, atunci ea este ocupată cu 
propria ei natură. Incepe atunci o mobilitate interioară, mai 
ales în corpul astral. Dimpotrivă, forma exterioară pierde din 
frumuseţe şi din perfecţiune. În felul acesta în timpul evoluţiei 
lunare există cele două stări alternative ale conştienţei pe care 
le-am descris, care se deosebesc net. Există o stare mai 
înceţoşată în timpul perioadei solare şi una mai clară în 
perioada în care viaţa este dependentă mai mult de propriile ei 
forţe. Prima stare este mai crepusculară, în schimb, mai puţin 
egoistă: omul trăieşte acum mai mult într-o dăruire către 
lumea exterioară, către Cosmosul oglindit în Soare. Este o 
alternativă a stărilor de conştienţă care poate fi comparată 
atât cu alternanţa veghe-somn a omului actual, cât şi cu viaţa 
lui dintre naştere şi moarte, pe de o parte, şi existenţa mai 
mult spirituală dintre moarte şi o nouă naştere, pe de altă 
parte. Trezirea pe Lună, atunci când treptat încetează timpul 
solar, ar fi ceva intermediar între trezirea omului actual în 
fiecare dimineaţă şi naşterea sa. La fel, şi înceţoşarea treptată 
a conştienţei la apropierea timpului solar ar fi o stare 
intermediară între adormire şi moarte. Căci conştientizarea 
naşterii şi a morţii care este proprie omului actual nu există 
încă pe Lună. Omul se dăruia savurării acestei vieţi ca într-un 
fel de viaţă solară. Pentru această perioadă el era îndepărtat 
de viaţa lui. Trăia mai mult spiritual. Nu se poate face decât o 
descriere comparată şi aproximativă a ceea ce trăia omul în 
asemenea perioade. El simţea că forţele active ale Cosmosului 
afluau şi pulsau în el. Se simţea uşor ameţit de armoniile 
Universului la care participa. În asemenea perioade, corpul 
său astral era eliberat de corpul fizic. Chiar şi o parte a 
corpului eteric erau scoasă din corpul fizic. Şi această 
formaţiune alcătuită din corpul astral şi corpul eteric era ca un 
fel de instrument muzical minunat, pe ale cărui coarde 
răsunau tainele Cosmosului. Şi conform cu  armoniile 
Cosmosului se modelau organele acelei părţi ale fiinţei umane 
asupra căreia constienţa nu avea decât o influentă slabă. Căci 
în aceste armonii acționau fiinţele Soarelui. Aşa s-a făcut că 
această parte a omului şi-a primit forma prin sunetele 


cosmice. În acest timp trecerile de la starea de conştientă mai 
clară la cea mai încetosată care corespundea perioadei solare 
nu erau atât de marcate ca trecerile de la veghe la somnul 
lipsit de vise al omului actual. În orice caz, conştienţa de 
imagini nu era atât de clară cum este conştienţa stării de 
veghe actuală; în schimb, cealaltă stare de conştienţă nu era 
atât de atenuată ca somnul lipsit de vise al prezentului. Şi 
astfel fiinţa umană avea un fel de reprezentare, chiar dacă 
vagă, despre manifestarea armoniilor cosmice în corpul său 
fizic şi în acea parte a corpului eteric care rămăsese legată de 
corpul fizic. În perioada în care Soarele nu lumina pentru 
fiinţa umană, în locul armoniilor, în conştienţă pătrundeau 
reprezentările-imagini. Aici apăreau în corpul fizic şi în cel 
eteric mai ales acele organe care se aflau sub directa influenţă 
a conştienţei. Dimpotrivă, părţile fiinţei umane asupra cărora 
nu acționau forţele formatoare de pe Soare parcurgeau un 
proces de durificare şi de uscare. Când revenea timpul 
Soarelui, vechile corpuri se degradau; ele se desprindeau de 
fiinţele umane şi apărea, ca dintr-un mormânt al vechii sale 
corporalităţi, omul nou, format în interior, chiar dacă încă 
nearătos în această formă. Avusese loc o înnoire a procesului 
vital. Prin acţiunea fiinţelor solare şi a armoniilor lor lua apoi 
formă din nou corpul nou-născut în perfecțiunea sa şi se 
repeta procesul descris. lar omul primea această înnoire ca 
îmbrăcarea unei haine noi. Nucleul său fiinţial nu fusese 
traversat de o naştere sau o moarte propriu-zise; el a trecut 
numai de la o conştienţă spirituală în care era dăruit unei lumi 
exterioare la una care era orientată mai mult spre interior. El 
năpârlise. Vechiul corp devenise inutilizabil; el a fost lepădat şi 
înnoit. Prin aceasta se caracterizează ceea ce am desemnat 
mai sus ca fiind reproducere, cu observaţia că este apropiată 
de viaţa de reprezentare. Fiinţa umană a creat o fiinţă 
asemănătoare cu ea cu privire la anumite părţi ale corpului 
fizic şi ale corpului eteric. Dar nu ia naştere o fiinţă fiică 
complet separată de fiinţa parentală pentru că nucleul fiinţial 
al ascendentului trece la descendent. Acesta nu produce o 
fiinţă nouă, ci se prezintă pe sine într-o formă nouă. În felul 
acesta omul lunar trăieşte o schimbare a stării de conştienţă. 
Când se apropie sezonul solar, reprezentările lui în imagini 
devin tot mai şterse, o dăruire fericită îl umple; în interiorul 
său liniştit răsună armoniile cosmice. Către sfârşitul acestui 
timp capătă viaţă imaginile din corpul astral; el începe să se 
simtă şi să se resimtă mai mult pe sine. Omul trăieşte ceva ca 
o trezire din fericirea şi linistea în care fusese adâncit în 


cursul perioadei solare. Prin aceasta, el mai cunoaşte încă o 
trăire importantă. Cu noua trezire a imaginilor conştienţei, 
fiinţa umană se vede învăluită de un nor care a coborât asupra 
ei ca o entitate din Cosmos. Şi resimte această entitate ca pe 
ceva ce-i aparţine, ca pe o completare a propriei sale naturi. O 
simte ca pe ceea ce-i dăruieşte existenţa sa, ca pe eul său. 
Această entitate este unul din Fiii vieţii. In faţa acestuia omul 
spune: În acesta am trăit eu şi când eram dăruit, în timpul 
perioadei solare, splendorii Cosmosului; numai că atunci el nu- 
mi era vizibil; acum însă el îmi devine vizibil. Şi este acelaşi 
Fiu al vieţii de la care emană puterea pentru acea acţiune pe 
care o exercită omul asupra propriei sale corporalităţi în 
perioada lipsită de Soare. Când se apropie din nou timpul 
solar, omul simte că devine una cu Fiul vieţii. Chiar dacă acum 
nu-l vede, se simte totuşi intim legat de el. 

Relatia cu Fiii vieţii era de aşa natură încât nu fiecare fiinţă 
umană avea pentru sine un Fiu al vieţii, ci un întreg grup 
simţea că-i aparţine o astfel de entitate. Astfel, oamenii trăiau 
pe Lună separați în grupuri şi fiecare grup îşi percepea într-un 
Fiu al vieţii eul-grup comun. Deosebirea dintre grupuri consta 
în aceea că mai ales corpurile eterice aveau la fiecare grup o 
formă diferită. Însă întrucât corpurile fizice se modelează după 
corpurile eterice, deosebirile dintre cele din urmă se imprimau 
şi primelor, iar diferitele grupuri umane apăreau ca tot atâtea 
specii umane. Dacă Fiii omului coborau privirea spre grupurile 
de oameni care le aparţineau, ei se vedeau multiplicaţi în 
indivizii umani ai grupurilor corespunzătoare. În acest fapt îşi 
simțeau egoitatea lor. Ei păreau să se oglindească în oameni. 
Aceasta era şi sarcina simţurilor umane în acea perioadă. Am 
arătat că ele nu mijloceau încă percepții ale obiectelor, dar 
oglindeau fiinţa Fiilor vieţii. Ceea ce Fiii vieţii percepeau prin 
această oglindire le conferea conştienţa eului lor. lar ceea ce 
era trezit în corpul astral uman erau imaginile conştienţei 
lunare înceţoşate crepusculare. Influenţa acestei activităţi a 
oamenilor în interacţiunile lor cu Fiii vieţii s-a făcut simtită în 
structura sistemului nervos. Nervii se prezintă ca nişte 
prelungiri ale organelor de simţ spre interiorul corpului uman. 
Din cele spuse se vede cum acţionează cele trei feluri de 
spirite, ale personalităţii, de foc şi Fiii vieţii, asupra oamenilor 
lunari. Dacă focalizăm perioada principală a evoluţiei lunare, 
adică perioada mediană, se poate spune: Spiritele 
personalităţii implantează corpului astral uman independenţa, 
trăsătura personalităţii. Acestui fapt trebuie să-i atribuim 
capacitatea omului de a se întoarce în sine în perioadele în 


care Soarele nu luminează; el poate lucra atunci în mod 
formator asupra sa. Spiritele focului acţionează asupra 
corpului eteric în măsura în care acesta îşi impregnează forma 
independentă a fiinţei umane. Prin ele fiinţa umană se simte în 
continuare aceeaşi după fiecare înnoire a corpului. Aşadar, 
prin Spiritele focului este dat corpului eteric un fel de 
memorie. Fiii vieţii acţionează asupra corpului fizic pentru ca 
acesta să poată reprezenta expresia corpului astral devenit 
independent. Ei fac astfel posibil ca acest corp fizic să devină o 
copie a corpului său astral. Dimpotrivă, în corpul fizic şi în 
corpul eteric, în măsura în care acestea se formează 
independent de corpul astral de sine stătător, în perioadele 
însorite intervin entităţi spirituale superioare, Spiritele formei 
şi Spiritele mişcării. Intervenţia lor are loc în modul descris 
mai sus. 

Sub influenţa unor astfel de fapte fiinţa umană se maturizează 
pentru a forma treptat, în sine, germenele sinei spirituale, aşa 
cum, în a doua jumătate a evoluţiei saturniene, formase 
germenul omului-spirit şi pe Soare germenul spiritului vieţii. 
Prin aceasta se modifică toate condiţiile pe Lună. Prin 
transformările şi înnoirile succesive fiinţele umane au devenit 
tot mai nobile şi mai fine; dar ele au câştigat şi forţă mai 
multă. Datorită acestui fapt, conştienţa de imagini s-a păstrat 
şi în perioadele însorite. Ea a obţinut prin aceasta o influenţă 
asupra formei corpului fizic şi a celui eteric, ceea ce mai 
înainte se întâmpla prin acţiunea fiinţelor solare. Ceea ce se 
întâmpla pe Lună prin fiinţele umane şi prin spiritele legate de 
acestea a devenit din ce în ce mai asemănător cu ceea ce mai 
înainte era determinat de Soare cu entităţile lui superioare. 
Urmarea acestui fapt a fost că entităţile solare au putut să-şi 
folosească tot mai mult forţele în propria lor evoluţie. Frin 
aceasta Luna s-a maturizat, pentru a se uni după un timp din 
nou cu Soarele. Privite din punct de vedere spiritual, procesele 
se prezintă astfel: fiinţele umane disidente au fost învinse 
treptat de fiinţele solare şi trebuie să se acomodeze acestora 
de aici încolo în aşa fel încât, în timp ce li se subordonează, 
angrenajul lor să se încorporeze angrenajului fiinţelor solare. 
Aceasta s-a întâmplat abia după trecerea unor epoci 
îndelungate, în care perioadele lunare s-au scurtat tot mai 
mult, iar cele solare s-au lungit progresiv. Urmează din nou o 
perioadă evolutivă în care Soarele şi Luna alcătuiesc un singur 
corp cosmic. Nu trebuie să ne imaginăm însă că atunci când 
spunem despre corpul fizic că a devenit eteric nu mai putem 
vorbi pentru o astfel de stare de un corp fizic. Ceea ce a fost 


format drept corp fizic în timpul perioadelor Saturn, Soare şi 
Lună rămâne prezent. Este vorba doar de a nu limita 
recunoaşterea fizicului la fizicul exterior. Fizicul poate fi 
prezent şi în aşa fel încât să prezinte exterior forma etericului, 
ba chiar şi a astralului. Trebuie făcută deosebirea între 
aparenţa exterioară şi legitatea internă. Fizicul se poate 
eteriza şi astraliza, menţinând însă în sine legitatea fizică. 
Acest lucru se întâmplă când corpul fizic al omului atinge pe 
Lună un anumit grad de perfecţiune. El capătă o formă 
eterică. Când însă conştienţa suprasensibilă poate să-l 
observe, el nu îi apare pătruns de legile etericului, ci de cele 
ale fizicului. Atunci fizicul este preluat în eteric, pentru a se 
odihni şi a fi îngrijit în acesta ca într-un sân matern. Mai 
târziu, el reapare şi în forma fizică, dar pe o treaptă 
superioară. Dacă fiinţele umane ale Lunii şi-ar fi păstrat corpul 
fizic în forma fizică grosieră, Luna nu s-ar putea reuni 
niciodată cu Soarele. Prin adoptarea formei eterice, corpul 
fizic devine mai îndeaproape înrudit cu corpul eteric şi prin 
aceasta el se poate impregna mai intim cu acele părţi ale 
corpurilor eteric şi astral care în epocile însorite ale evoluţiei 
lunare trebuiau să se retragă din el. Omul, care apărea ca o 
fiinţă dublă în timpul separării Soarelui şi a Lunii, redevine o 
creatură dublă. Fizicul devine mai sufletesc şi în mod reciproc 
sufletul se leagă mai mult cu el. Acum, Spiritele solare în al 
căror domeniu nemijlocit a ajuns această fiinţă umană unitară 
pot acţiona cu totul altfel decât anterior, din afară spre Lună. 
Omul se află acum mai mult într-o ambianţă spiritual- 
sufletească. Prin aceasta Spiritele înţelepciunii pot ajunge să 
aibă o influenţă importantă. Ele îi imprimă înţelepciunea, îl 
animă cu înţelepciune. Într-un anumit sens, el devine prin 
aceasta un suflet de sine stătător. La influenţa acestor entităţi 
se mai adaugă şi aceea a Spiritelor mişcării. Acestea 
acţionează cu predilecție asupra corpului astral, astfel încât 
sub influenţa lor el prelucrează în sine o mobilitate de natură 
sufletească şi un corp eteric plin de înţelepciune. Corpul eteric 
plin de înţelepciune este prima structurare a ceea ce am 
descris la omul actual ca suflet al raţiunii, în timp ce corpul 
astral stimulat de Spiritele mişcării este structura-germen a 
sufletului senzaţiei. Şi pentru că toate acestea sunt produse în 
fiinţa umană în starea sa de independenţă crescută, aceste 
structuri germinale ale sufletului raţiunii şi ale sufletului 
senzaţiei apar ca expresii ale sinei spirituale. In această 
privinţă trebuie evitată eroarea de a considera că în perioada 
evolutivă sinea spirituală ar fi ceva în plus pe lângă sufletele 


raţiunii şi senzaţiei. Acestea din urmă sunt numai expresia 
sinei spirituale, ceea ce înseamnă unitatea şi armonia lor 
superioară. 

O deosebită importanţă o are în această epocă intervenţia 
Spiritelor înţelepciunii în modul descris. Aceasta nu se 
adresează numai fiinţelor umane ci şi celorlalte regnuri care s- 
au format pe Lună. La reunirea Soarelui şi Lunii, aceste 
regnuri inferioare sunt antrenate în domeniul Soarelui. Tot ce 
fusese fizic în ele acum se eterizează. Aşadar, de acum încolo 
plantele-minerale şi animalele-plante se află în Soare, aşa cum 
se găseşte aici şi fiinţa umană. Totuşi, aceste alte fiinţe rămân 
înzestrate cu legităţile lor. Din această cauză se simt străine în 
ambianța lor. Ele apar având o natură cu care ambianța nu se 
potriveşte decât foarte puţin. Însă întrucât ele sunt eterizate, 
influenţa Spiritelor înţelepciunii se poate extinde şi asupra lor. 
Acum, tot ceea ce a venit de pe Lună pe Soare se impregnează 
cu forţele Spiritelor înţelepciunii. Din această cauză, ceea ce 
devine în această perioadă evolutivă din formațiunea Soare- 
Lună poate fi numit Cosmos al înţelepciunii. Când apoi, după o 
pauză, sistemul nostru Pământ apare ca urmaş al acestui 
Cosmos al înţelepciunii, toate fiinţele care reapar pe Pământ 
lăstărind din germenii lor lunari sunt alcătuite astfel încât sunt 
pline de înţelepciune. Apare aici motivul pentru care, atunci 
când omul priveşte, observând, lucrurile din jurul său, el poate 
cerceta înţelepciunea din natura fiinţei lor. Poţi admira 
înţelepciunea în fiecare frunză, în fiecare os animal sau uman, 
în structura minunată a creierului şi a inimii. Dacă omul are 
nevoie de înţelepciune pentru a înţelege lucrurile, aşadar, 
dacă el extrage înţelepciune din ele, aceasta arată că 
înţelepciunea există în aceste lucruri. Căci oricât s-ar strădui 
omul să înţeleagă lucrurile prin reprezentări pline de 
înţelepciune el nu ar putea extrage din acestea înţelepciune, 
dacă aceasta nu ar fi introdusă mai întâi în ele. Cine vrea să 
cuprindă prin înţelepciune lucrurile despre care crede câ nu 
au primit mai întâi înţelepciune poate considera şi că el ar 
putea scoate apă dintr-un pahar în care nu s-a turnat mai întâi 
apă. Pământul este, aşa cum vom arăta mai departe, „vechea 
Lună" reînnoită. Şi ea apare ca o formaţiune plină de 
înţelepciune, pentru că în epoca descrisă a fost impregnată cu 
forţe de către Spiritele înţelepciunii. 

Va apărea lesne de înţeles că în această descriere a condiţiilor 
de pe Lună au putut fi menținute numai anumite forme 
temporare ale evoluţiei. Intr-o anumită măsură, în curgerea 
progresivă a faptelor a trebuit să reținem anumite fenomene 


bine conturate şi să le evidenţiem pentru expunere. În orice 
caz, acest tip de descriere oferă numai imagini izolate; s-ar 
putea reproşa că descrierea făcută succesiunii de evenimente 
nu a fost încadrată într-un sistem de concepte riguroase. Ca 
răspuns la un astfel de reproş, vom atrage atenţia că 
descrierea a fost făcută în mod cu totul intenţionat în noţiuni 
mai puţin conturate. Căci nu am urmărit să dăm concepte şi 
construcţii de idei, ci mai degrabă o reprezentare a ceea ce 
apare de fapt în faţa ochiului spiritual când vederea 
suprasensibilă focalizează aceste procese. Pentru evoluţia 
lunară, spectacolul nu apare în contururi atât de nete şi 
precise cum ne arată percepțiile terestre. In cazul epocii 
lunare avem de-a face chiar cu impresii schimbătoare, cu 
imagini oscilante, mobile şi cu tranziţiile dintre acestea. În 
afară de aceasta, trebuie să ţinem seama că o evoluţie se 
desfăşoară în perioade foarte lungi şi că din acestea nu pot fi 
reţinute, în descriere, decât imagini de o clipă, instantanee. 

În perioada în care corpul astral implantat fiinţei umane a 
progresat atât încât corpul fizic al acesteia oferă Fiilor vieţii 
posibilitatea de a atinge stadiul de om, s-a ajuns la punctul 
maxin al epocii lunare. Atunci a ajuns şi fiinţa umană la ceea 
ce această epocă îi poate da pe drumul ce-l duce înainte, 
pentru el însuşi, spre interioritatea sa. Ceea ce urmează, adică 
a doua jumătate a evoluţiei lunare, ar putea fi comparată din 
această cauză cu o maree în descreştere. Dar se vede cum 
tocmai în această epocă se întâmplă ceva de cea mai mare 
importanţă cu privire la ambianța omului şi chiar şi pentru el 
însuşi. Corpului Soare-Lună îi este implantată înţelepciunea. 
Am arătat că în cursul acestei descreşteri sunt semănaţi 
germenii sufletului raţiunii şi ai sufletului senzaţiei. Totuşi, 
abia în epoca Pământului se vor dezvolta aceşti germeni, 
precum şi cei ai sufletului conştienţei şi o dată cu aceştia şi 
naşterea eului, a conştienţei de sine libere. Pe treapta lunară, 
sufletul raţiunii şi sufletul senzaţiei nu apar ca şi cum fiinţa 
umană însăşi s-ar exprima deja prin ele, ci ca şi cum ar fi 
instrumente ale fiinţei umane la îndemâna Fiilor vieţii. Dacă 
am vrea să caracterizăm sentimentul pe care îl are omul pe 
Lună în acest sens, ar trebui să spunem că el simte: În mine şi 
prin mine tăieşte Fiul vieţii; el vede prin mine ambianța 
lunară, el gândeşte în mine despre lucrurile şi fiinţele din 
aceasta ambianţă. Omul lunar se simte umbrit de Fiul vieţii; el 
îşi apare ca unealtă a acestei fiinţe superioare. In timpul 
separării Soarelui şi a Lunii el simţea, când era întors de la 
Soare, o independenţă crescută; totodată simţea însă că eul 


care-i aparţinea şi care în timpul perioadei însorite dispărea 
din conştienţa sa de imagini i-ar deveni vizibil. Pentru omul 
lunar, ceea ce putem caracteriza ca fiind alternanță a stărilor 
de conştienţă se întâmpla astfel încât el avea următorul 
sentiment: Eul meu pluteşte, ridicându-se o dată cu mine în 
perioadele însorite în regiuni mai înalte, la fiinţe sublime şi 
coboară cu mine, când Soarele dispare, în lumi mai adânci. 

Evoluţia lunară propriu-zisă a fost precedată de o pregătire. A 
avut loc, într-un anume sens, o repetare a evoluţiilor 
saturniană şi solară. După reunirea Soarelui cu Luna se pot de 
asemenea deosebi, în perioada pe care am comparat-o cu o 
maree descrescătoare, două epoci. În timpul acestui reflux au 
loc chiar unele densificări, alternând, aşadar, stări spiritual- 
sufleteşti ale formaţiunii Soare-Lună cu stări fizice. În 
asemenea perioade fizice, fiinţele umane şi, de asemenea, 
fiinţele regnurilor inferioare apar în aşa fel încât par că ar 
preforma în forme rigide, lipsite de independenţă, ceea ce 
trebuie să devină ele mai târziu, în epoca Pământului, în mod 
independent. Se poate vorbi, aşadar, de două epoci 
pregătitoare ale evoluţiei lunare şi de două altele în epoca 
refluxului. Asemenea epoci pot fi numite „cicluri". În ceea ce 
premerge celor două epoci pregătitoare şi celor ale refluxului 
se vor putea deosebi de asemenea trei epoci. Cea mijlocie 
corespunde umanizării Fiilor vieţii. Ea este precedată de o 
alta, în timpul căreia toate condiţiile sunt orientate spre acest 
eveniment principal; ea este urmată de o alta, în care este de 
consemnat o aclimatizare şi o amplificare a noilor creaţii. Prin 
aceasta, evoluţia lunară mediană se împarte din nou în trei 
epoci, ceea ce însumează, cu cele două epoci pregătitoare şi 
cele două ale perioadei de reflux, şapte cicluri lunare. Se 
poate deci spune că întreaga evoluţie lunară se petrece în 
şapte cicluri. Intre aceste cicluri sunt inserate pauzele de care 
am vorbit în mod repetat până acum. Ne apropiem însă de 
adevăr numai dacă nu ne imaginăm tranziţii bruşte între 
perioadele de activitate şi cele de repaus (pauze). De exemplu, 
fiinţele solare se retrag numai treptat din activităţile lor de pe 
Lună. Pentru ele începe un timp care în exterior apare ca 
pauza lor de odihnă, în timp ce pe Lună încă mai domneşte o 
activitate independentă, vie. In felul acesta, epoca activă a 
unei categorii de fiinţe se întinde în mod variat în pauza de 
odihnă a altora. Dacă luăm în calcul asemenea fapte, putem 
vorbi despre un flux şi un reflux ritmic al forţelor în cicluri. 
Astfel de compartimentări mai pot fi recunoscute şi în cadrul 
celor şapte cicluri lunare amintite. Putem numi întreaga 


evoluţie lunară un ciclu mare, cele şapte perioade din cadrul 
acestuia şapte „cicluri mici", iar subdiviziunile acestora 
„cicluri mai mici". Această articulare în de şapte ori câte şapte 
cicluri poate fi observată şi în evoluţia solară şi este schiţată în 
perioada Saturn. Totuşi trebuie să luăm în considerare faptul 
că în cazul Soarelui şi încă mai mult în acela al lui Saturn 
limitele dintre subdiviziuni sunt şterse. Aceste limite devin tot 


mai clare cu cât evoluţia înaintează spre epoca Pământ. 
x xk x 


EVOLUŢIA LUMII ŞI OMUL 
partea a 3-a 


După încheierea evoluţiei lunare schiţată mai sus, toate 
entităţile şi forţele implicate intră într-o formă de existenţă 
spirituală. Aceasta se află pe o cu totul altă treaptă decât 
aceea din timpul perioadei lunare şi, de asemenea, şi decât 
cea din timpul evoluţiei pământului care a urmat. O fiinţă care 
ar avea capacităţi de cunoaştere atât de dezvoltate încât ar 
putea percepe toate detaliile evoluţiilor lunară şi a Pământului 
nu ar vedea în mod necesar şi ce se întâmplă între cele două 
evoluţii. Pentru o astfel de fiinţă, la sfârşitul epocii lunare 
fiinţele şi forţele ar dispărea şi ar reapărea după scurgerea 
unei perioade intermediare din întunericul crepuscular al 
lumii. Numai o fiinţă dotată cu aptitudini mult mai înalte ar 
putea urmări faptele spirituale care au loc în perioada 
intermediară. 

La sfârşitul perioadei intermediare, entităţile implicate în 
procesele evolutive Saturn, Soare şi Lună apar înzestrate cu 
capacităţi noi. Fiinţele ierarhic superioare omului au obţinut, 
graţie faptelor lor anterioare, aptitudinea să-l dezvolte pe om 
mai departe, astfel încât, în epoca Pământului, care succede 
epocii lunare, el să poată desfăşura în sine un fel de conştienţă 
care se situează cu o treaptă mai sus decât conştienţa de 
imagini care-i era proprie în timpul epocii lunare. Trebuie însă 
ca omul să fie mai întâi pregătit să primească ceea ce trebuie 
să i se dea. El a integrat în fiinţa sa, în timpul evoluţiilor 
Saturn, Soare şi Lună, corpul fizic, corpul eteric şi corpul 
astral. Dar aceste mădulare ale fiinţei sale au obţinut doar 
aptitudinile şi forţele care le fac apte să trăiască numai pentru 
o conştienţă de imagini; lor le lipsesc încă organele şi forma 
prin care să poată percepe o lume de obiecte sensibile, 
exterioare, aşa cum corespunde treptei lor pământene. Aşa 


cum planta nouă desfăşoară numai ceea ce este structurat în 
germenul care provine de la planta anterioară, tot astfel, la 
începutul noii trepte evolutive apar cele trei mădulare ale 
naturii umane, având şi organe apte să desfăşoare numai o 
conştienţă de imagini. Ele trebuie să fie mai întâi pregătite 
pentru desfăşurarea unei trepte superioare de conştienţă. 
Acest lucru se întâmplă în trei trepte premergătoare. În cadrul 
primeia, corpul fizic este ridicat la un nivel atât de înalt, încât 
ajunge să fie în stare să primească transformarea necesară 
pentru a putea constitui baza unei conştienţe a obiectelor. 
Aceasta este o treaptă premergătoare a evoluţiei Pământului 
care poate fi desemnată ca repetiţie pe o treaptă superioară a 
perioadei Saturn. Căci în cursul acestei perioade entităţile 
superioare lucrează, ca şi în epoca Saturn, numai asupra 
corpului fizic. Dacă acesta a progresat suficient, toate 
entităţile trebuie să treacă mai întâi într-o formă de existenţă 
superioară, înainte de a putea să facă şi corpul eteric noi 
progrese. Corpul fizic trebuie să fie turnat din nou pentru ca, 
la o nouă desfăşurare, el să poată prelua şi corpul eteric într-o 
formă superioară. După acest timp intermediar dedicat unei 
forme de existenţă superioară se inseră un fel de repetare a 
evoluţiei solare pe o treaptă superioară pentru formarea 
corpului eteric. Şi din nou, după un timp intermediar, apare 
ceva asemănător pentru corpul astral într-o repetare a 
evoluţiei lunare. 

Să ne îndreptăm acum atenţia asupra evoluţiei care a urmat 
sfârşitului celei de a treia repetiţii descrise. Toate entităţile şi 
forţele s-au spiritualizat. In timpul acestei spiritualizări ele au 
urcat din nou în lumi înalte. Lumea cea mai de jos în care se 
mai poate percepe ceva despre ele în această epocă de 
spiritualizare este asemănătoare cu cea în care zăboveşte 
omul actual între moarte şi o nouă naştere. Sunt regiunile ţării 
spiritelor. Apoi, ele coboară treptat, din nou, în lumile 
inferioare. Înainte de a începe evoluţia fizică a Pământului, au 
coborât într-atât încât manifestările lor cele mai joase pot fi 
văzute în lumea astrală sau în lumea sufletelor. 

Tot ce este prezent din om în acest interval mai are forma sa 
astrală. Pentru înţelegerea acestei stări a omului, o atenţie 
deosebită ar trebui acordată faptului că omul are în sine 
corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral, dar că atât corpul 
fizic cât şi cel eteric nu se află în formă fizică şi eterică, ci în 
formă astrală. Ceea ce face din corpul fizic ceva fizic nu este 
forma fizică, ci faptul că el, deşi adoptă forma astrală, poartă 


în sine legile fizice. El este o fiinţă cu legitate fizică în formă 
sufletească. Acelaşi lucru este valabil şi pentru corpul eteric. 
În faţa ochiului clarvăzător, Pământul se află pe această 
treaptă evolutivă mai întâi ca o fiinţă cosmică care este în 
întregime suflet şi spirit, în care atât forţele fizice cât şi cele 
ale vieţii apar încă în înveliş sufletesc. In această formaţiune 
cosmică, potrivit structurii, este conţinut tot ce trebuie să se 
transforme mai târziu în creaturile Pământului fizic. Ea este 
luminoasă, dar lumina ei nu este încă de aşa natură încât să 
poată fi percepută de ochii fizici, chiar dacă ar fi prezenţi. 
Pentru ochiul deschis al clarvăzătorului ea luminează numai în 
lumina sufletească. 

Acum în această fiinţă se întâmplă ceva ce am putea numi 
densificare. Rezultatul acestei densificări este că, după un 
timp, în mijlocul formaţiunii sufleteşti apare o formă de foc, 
aşa cum a fost Saturn în starea sa cea mai demnă. Această 
formă de foc este întreţinută cu efectele produse de diferitele 
entităţi care participă la evoluţie. Ceea ce se poate observa 
aici, ca interacțiuni între aceste entităţi şi corpul ceresc, este o 
ridicare şi o scufundare de la şi în sfera de foc pământească. 
Din această cauză nu avem de-a face cu o substanţă uniformă, 
ci cu un fel de organism pătruns de suflet şi de spirit. Acele 
fiinţe care sunt determinate să devină pe Pământ oameni în 
forma actuală sunt încă într-o situaţie care face ca ei să 
participe foarte puţin la afundarea în corpul de foc. Ele se 
menţin încă aproape în întregime în ambianța nedensificată. 
Sunt încă în sânul fiinţelor spirituale superioare. Aflate pe 
această treaptă, ele ating numai cu un punct al formei lor 
sufleteşti Pământul de foc, acest contact densificând prin 
căldură o parte din corpul lor astral. Prin aceasta, în ele se 
aprinde viaţa pământească. Ele mai aparţin, aşadar, cu cea 
mai mare parte a fiinţei lor, lumilor spiritual-sufleteşti; numai 
prin contactul cu focul pământean, ele sunt învăluite de 
căldură vitală. Dacă am vrea să ne facem o imagine sensibil- 
suprasensiblă despre acest om la începutul Pământului fizic, 
ar trebui să ne imaginăm o formă sufletească de ou conținută 
în ambianta terestră şi care la partea inferioară ar fi cuprinsă 
într-o cupă ca o ghindă. Substanţa cupei este alcătuită numai 
din căldură sau foc. Învăluirea în căldură nu produce numai 
aprinderea vieţii în om ci concomitent are loc şi o 
transformare în corpul astral. Acestuia îi este încorporată 
prima structură a ceea ce mai târziu va deveni sufletul 
senzaţiei. Din această cauză, se poate spune că omul, pe 
această treaptă a existenţei sale, este alcătuit din sufletul 


senzaţiei, corp astral, corp eteric şi corp fizic ţesut din 
căldură. In corpul astral tălăzuiesc entităţile spirituale 
implicate în existenţa omului; prin sufletul senzaţiei acesta se 
simte legat de corpul Pământului. Aşadar, în această perioadă, 
el are dominantă o conştienţă de imagini în care se revelează 
fiinţele spirituale care-l incubează în sânul lor; şi numai ca un 
punct în cadrul acestei conştienţe apare sentimentul corpului 
propriu. El priveşte parcă din lumea spirituală spre o 
posesiune pământească despre care simte că îi aparţine. 
Densificarea Pământului continuă să progreseze continuu; prin 
aceasta alcătuirea omului devine tot mai clară. De la un 
anumit moment al evoluţiei, Pământul s-a densificat atât de 
mult, încât numai o parte mai este alcătuită din foc. O altă 
parte a adoptat o formă substanţială care poate fi numită 
„gaz" sau „aer'". Se produce însă o schimbare şi în om. El nu 
este atins acum numai de căldura pământească, ci în corpul 
său de foc se încorporează substanţa aeriană. Şi cum căldura a 
aprins în el viaţa, acum aerul care vibrează în jurul lui produce 
în el un efect care ar putea fi numit „sunet" (spiritual). Corpul 
său vital (eteric) sună ca o harpă. Totodată, din corpul său 
astral se separă o parte care este prima structură a ceea ce va 
apărea mai târziu ca suflet al raţiunii. Pentru a aduce în faţa 
ochilor ce se petrece în acest timp în sufletul omului trebuie să 
avem în atenţie că în corpul de aer şi de foc al Pământului 
tălăzuiesc fiinţe ierarhic superioare acestuia. În Pământul de 
foc sunt importante pentru om mai întâi Spiritele 
personalităţii. In timp ce omul este trezit la viaţă de căldura 
Pământului, sufletul senzaţiei spune: Acestea sunt Spiritele 
personalităţii. Tot astfel în corpul său aerian se fac cunoscuţi 
Arhanghelii (în sensul esotericii creştine). Acţiunile lor sunt 
cele pe care omul le resimte ca sunet, când aerul îl înconjoară. 
Iar sufletul raţiunii spune: Aceştia sunt Arhanghelii. Astfel, 
ceea ce omul percepe pe această treaptă de dezvoltare prin 
legătura sa cu Pământul nu este o sumă de obiecte fizice, ci 
trăieşte în percepții calorice care urcă la el şi în sunete; dar în 
aceşti curenţi cosmici şi în aceste tălăzuiri sonore el resimte 
Spiritele personalităţii şi Arhanghelii. În orice caz, el nu poate 
percepe în mod direct aceste fiinţe, ci numai prin vălul căldurii 
şi al sunetului. In timp ce aceste percepții pătrund dinspre 
Pământ în sufletul său, în el încă mai apar şi dispar imaginile 
entităţilor superioare în mijlocul cărora se află. 

Evoluţia Pământului continuă, iar progresul se exprimă într-o 
nouă densificare. Corpului Pământului îi este încorporată 
acum şi substanţa apoasă, astfel încât el este alcătuit din trei 


elemente: focul, aerul şi apa. Înainte ca aceasta să se întâmple 
are loc un proces important. Din Pământul de aer şi foc se 
separă un corp cosmic independent, care în evoluţia lui 
ulterioară devine Soarele nostru actual. Mai înainte Soarele şi 
Pământul alcătuiau un singur corp. După separarea Soarelui, 
Pământul mai are încă în sine, la început, tot ceea ce există în 
şi pe actuala Lună. Separarea Soarelui are loc pentru că 
entităţi superioare nu mai pot suporta materia densificată 
până la apă. Aceasta le împiedică atât în propria lor evoluţie, 
cât şi în ceea ce aveau de înfăptuit pentru Pământ. Ele separă 
din masa comună a Pământului numai substantele utile lor si 
se retrag din acesta pentru a-şi forma în Soare o nouă 
reşedinţă. Acum ele acţionează de pe Soare, din afară, asupra 
Pământului. Pentru continuarea evoluţiei sale, omul are însă 
nevoie de un teatru al acţiunii pe care substanţa să se 
densifice în continuare. 

O dată cu încorporarea substanţei apoase în corpul 
Pământului, are loc şi o transformare a omului. De acum încolo 
în el nu pătrunde numai curentul de foc şi în jurul lui nu se 
află numai aerul, ci în corpul său fizic este integrată şi 
substanţa apoasă. Concomitent se modifică şi corpul său 
eteric; acesta este acum perceput de om ca un corp subtil de 
lumină. Înainte omul simţea curenţi de căldură venind spre el 
dinspre Pământ, simţea cum aerul ajungea la el prin sunet; 
acum corpul său de aer şi foc este străbătut şi de elementul 
apos şi el vede intrările şi ieşirile acestuia ca o aprindere şi o 
întunecare a luminii. Dar o transformare a avut loc şi în 
sufletul său. La structurile sufletului senzaţiei şi ale sufletului 
raţiunii s-a adăugat şi aceea a sufletului conştienţei. În 
elementul apă acţionează Ingerii; ei sunt de fapt cei care 
provoacă apariţia luminii. Omul are impresia că aceştia i-ar 
apărea în lumină. Anumite entităţi superioare care mai înainte 
acționau în corpul Pământului acţionează de acum înainte 
asupra acestuia, din Soare. Prin aceasta se modifică toate 
efectele produse pe Pământ. Omul încătuşat de Pământ nu ar 
mai putea resimţi în el acţiunile fiinţelor solare dacă sufletul 
său ar fi permanent orientat spre Pământ, din care este luat 
corpul său fizic. Are loc acum o schimbare în stările de 
conştienţă ale omului. Fiinţele solare smulg în anumite 
perioade sufletul omului din corpul fizic, astfel încât omul este 
acum alternativ în stare pur sufletească printre fiinţele solare, 
iar în alte perioade într-o stare în care este legat de corpul 
fizic şi atunci primeşte influenţele Pământului. Când se află în 
corpul fizic, curenţii de căldură urcă spre el. In jurul lui 


masele de aer îl înconjoară cu sunete; apele ies din el şi 
pătrund în el. Când omul este în afara trupului propriu atunci 
în sufletul său tălăzuiesc imaginile fiinţelor superioare în 
mijlocul cărora se află. Pământul parcurge pe această treaptă 
de evoluţie a sa doi timpi alternativi. Într-unul, el înconjoară 
sufletele omeneşti cu substanţele lui şi le îmbracă cu corpuri; 
în celălalt, sufletele s-au îndepărtat de el; nu i-au mai rămas 
decât corpurile. El se află, împreună cu fiinţele umane, într-o 
stare de somn. Putem spune în mod precis că în aceste 
vremuri străvechi Pământul parcurge un timp de zi şi un timp 
de noapte. (Din punct de vedere spaţio-temporal aceasta se 
exprimă prin aceea că, prin acţiunea reciprocă a fiinţelor 
solare şi pământene, Pământul ajunge la o mişcare prin 
raportare la Soare, ceea ce atrage după sine alternanţa 
timpilor de zi şi de noapte descrişi. Timpul diurn are loc când 
suprafaţa Pământului pe care se dezvoltă omul este întoarsă 
spre Soare; timpul nocturn în care omul duce o existenţă pur 
sufletească are loc când această suprafaţă este întoarsă de la 
Soare. În nici un caz nu trebuie să ne imaginăm că în acea 
vreme străveche mişcarea Pământului în jurul Soarelui era 
asemănătoare celei din prezent. Circumstanţele erau cu totul 
diferite. Este însă util să amintim că mişcarea corpurilor 
cereşti ia naştere ca urmare a relaţiilor reciproce pe care le au 
fiinţele spirituale care le locuiesc. Corpurile cereşti sunt aduse 
din cauze spiritual-sufleteşti în poziţii şi mişcări de aşa natură 
încât stările spirituale să se poată desfăşura.) 

Dacă am îndrepta privirea asupra Pământului în timpul fazei 
lui nocturne, am vedea corpul său asemănător cu un cadavru. 
Căci el este alcătuit în mare parte din corpurile umane în curs 
de degradare ale căror suflete se găsesc într-o altă formă de 
existenţă. Se degradează formațiunile de foc, apoase şi 
aeriene din care au fost formate corpurile umane şi se dizolvă 
în restul masei terestre. Nu-mai acea parte a corpului uman 
care s-a format la începutul evoluţiei Pământului prin 
coacţiunea focului cu sufletul omenesc, şi care în continuare s- 
a densificat tot mai mult, continuă să existe ca un germene 
exterior cu aparenţă modestă. Aşadar, ceea ce se înţelege aici 
prin fază nocturnă şi fază diurnă nu trebuie imaginat ca fiind 
foarte asemănător cu denumirile aplicate Pământului actual. 
Când la începutul fazei diurne Pământul participă din nou la 
acţiunile solare directe, atunci sufletele omeneşti pătrund în 
domenul vieţii fizice. Ele intră în contact cu acei germeni şi 
determină încolţirea lor, astfel încât aceştia capătă o formă 
exterioară care apare ca o copie a fiinţei sufleteşti umane. 


Între sufletul uman şi germenele corporal are loc un fel de 
fecundare delicată. Acum aceste suflete încorporate încep să 
atragă masele de aer şi de apă şi să le integreze în corpul lor. 
Din corpul astfel organizat aerul este expulzat, apoi reluat: 
este prima formă a procesului respirator de mai târziu. Şi apa 
este absorbită şi eliminată: începe un mod original al 
procesului de nutriţie. Aceste procese însă nu sunt încă 
percepute a fi exterioare. Un fel de percepţie exterioară are 
loc prin intermediul sufletului numai în cazul procesului de 
fecundare descris mai înainte. Aici, sufletul simte în mod vag 
trezirea lui la existenţă fizică, în timp ce intră în contact cu 
germenul care îi este oferit de Pământ. El percepe ceva care s- 
ar putea exprima în cuvintele: Aceasta este forma mea. Un 
astfel de sentiment, care ar putea fi numit şi sentimentul eului 
ce se trezeşte, rămâne în suflet tot timpul legăturii lui cu 
corpul fizic. Dar procesul preluării aerului sufletul îl resimte în 
întregime ca pe ceva spiritual-sufletesc, ca pe ceva încă de 
natura imaginii. El apare în forma de imagini sonore, care vin 
şi trec şi care dau formă germenului. Sufletul se simte 
înconjurat pretutindeni de unde sonore şi simte cum îşi 
formează corpul după aceste forţe sonore. În felul acesta, pe 
acea treaptă evolutivă se formează siluete umane care nu pot 
fi observate în nici o lume exterioară de conştienţa actuală. Ele 
se formează ca forme vegetale şi animale fin substanţiale, care 
însă au o mobilitate interioară din care cauză apar ca nişte 
flori pâlpâitoare. Iar omul trăieşte în timpul perioadei sale 
terestre sentimentul fericit al modelării sale în astfel de forme. 
Preluarea părţilor apoase este resimţită în suflet ca aport de 
forţă, ca o întărire interioară. La exterior, aceasta apare ca o 
creştere a formaţiunii umane fizice. O dată cu scăderea 
acţiunii solare directe şi sufletul omului pierde puterea de a 
stăpâni aceste procese. Ele sunt eliminate treptat. Nu rămân 
decât acele părţi care fac să se maturizeze germenul descris. 
Omul îşi părăseşte însă corpul şi se reîntoarce la forma de 
existenţă spirituală. (Întrucât nu toate părţile corpului 
pământesc sunt utilizate la construirea corpurilor umane, nu 
trebuie să ne imaginăm că în perioada nocturnă Pământul ar fi 
fost constituit numai din cadavrele în descompunere şi din 
germeni aşteptându-şi trezirea. Toate acestea sunt integrate în 
alte formaţiuni care iau naştere din substanţele Pământului. 
Vom arăta mai departe cum stau lucrurile în legătură cu 
acestea.) 

Acum însă continuă procesul  densificării substanţei 
Pământului. Elementului apos i se alătură elementul solid, 


ceea ce am putea numi „pământ" în sensul ocult. O dată cu 
aceasta, în timpul în care domină Pământul şi omul începe să 
integreze în corpul său elementul solid. Imediat forţele pe care 
sufletul le aduce din perioada liberă de corp nu mai au aceeaşi 
putere ca înainte. Înainte, sufletul îşi modela trupul alcătuit 
din elementele de foc, de aer şi de apă potrivit cu sunetele 
care îl învăluiau şi cu imaginile de lumină care apăreau în 
ambianța lui. Sufletul nu mai poate face acest lucru în 
prezenţa siluetei consolidate. Acum, în modelare intervin alte 
forţe. Ceea ce rămâne din om când sufletul părăseşte corpul 
nu constituie numai un germene, ci o formaţiune care are în 
sine şi forţa acestei vitalizări. La plecare, sufletul nu lasă în 
urmă numai copia sa, ci el inoculează în această copie şi o 
parte din forţa sa vitalizatoare. La reapariţia sa pe Pământ, el 
nu mai poate trezi singur copia sa la viaţă, ci vitalizarea 
trebuie să se petreacă în însăşi copia sa. Fiinţele spirituale 
care acţionează de pe Soare pe Pământ menţin forţa 
vitalizatoare în corpul uman, chiar şi când omul nu este pe 
Pământ. Astfel, sufletul nu simte acum, la încorporarea sa, 
numai sunetele şi imaginile luminoase din ambianta în care el 
simte mai întâi fiinţele ce se află ierarhic mai sus, ci, prin 
primirea elementului pământ, el trăieşte şi influenţa fiinţelor şi 
mai evoluate care-şi au reşedinţa pe Soare. Până acum simţea 
că aparţine fiinţelor spiritual-sufleteşti cu care era unit atunci 
când se elibera de trup. Eul său se mai afla încă în mijlocul 
acestora. Acum, acest eu îl întâmpină, în timpul încorporării 
fizice, ca şi celelalte lucruri fizice aflate în jurul său în acest 
timp. De acum încolo, pe Pământ se află copii independente 
ale ființei umane  spiritual-sufleteşti. In comparaţie cu 
corpurile umane actuale, acestea erau formaţiuni alcătuite 
dintr-o  substanţialitate subtilă. Căci părţile solide se 
amestecau în ele doar în cea mai fină stare de dispersie, 
oarecum asemănător cu felul în care omul actual preia 
substanţele fin disperse ale unui obiect cu ajutorul organului 
său olfactiv. Corpurile umane erau ca nişte umbre. Întrucât 
erau răspândite pe toată suprafaţa Pământului, ele au ajuns 
sub influenţe ale Pământului care pe diverse zone ale 
suprafeţei acestuia erau diferite. In timp ce mai demult copiile 
corporale corespundeau omului sufletesc care le dădea viaţă şi 
din această cauză erau la fel pe tot Pământul, acum apare o 
diferenţă între formele umane. Prin aceasta s-a pregătit ceea 
ce mai târziu apare ca deosbiri între rase. Pe măsură ce creşte 
independenţa omului corporal, legătura anterioară strânsă 
dintre omul pământean şi lumea spirituală slăbeşte mult. Când 


sufletul părăsea trupul, acesta trăia mai departe un fel de 
continuare a vieţii. Dacă evoluţia ar fi continuat în acest fel, 
Pământul ar fi trebuit să se durifice sub influenta elementului 
său solid. Cunoaşterea suprasensibilă arată cum corpurile 
oamenilor se consolidează tot mai mult când sunt părăsite de 
sufletele lor. După un timp sufletele omeneşti ce reveneau nu 
ar mai fi găsit un material utilizabil cu care s-ar fi putut lega. 
Toate materiile utilizabile pentru om ar fi fost folosite pentru a 
acoperi Pământul cu resturile lignificate ale încarnărilor 
trecute. 

Atunci a survenit un eveniment care a dat întregii evoluţii o 
altă orientare. Tot ceea ce ar fi putut contribui la durificarea 
totală a materiilor solide a fost eliminat. Luna noastră actuală 
a părăsit atunci Pământul. Ceea ce mai înainte contribuise 
direct la plăsmuirea unor forme durabile acţiona acum în mod 
indirect, atenuat, de pe Lună. Fiinţele superioare de care 
depinde această plăsmuire de forme hotărâseră să nu-şi mai 
exercite influenţele din interiorul Pământului, ci din afară. Prin 
aceasta, în formațiunile umane corporale apare o diferenţiere 
care poate fi desemnată ca începutul separării în sex masculin 
şi feminin. Formele umane fin substanţiale care locuiau mai 
înainte pe Pământ făceau să apară noua formă umană, 
descendenţii lor, prin aceea că în ele însele acționau împreună 
cele două forţe, a germenului şi a forţei vitalizatoare. Acum, 
aceşti descendenți s-au transformat. Intr-un grup de 
descendenţi acţiona mai mult ceea ce era spiritual-sufletesc, 
într-altul mai mult forţa germinativă vitalizatoare. Acest lucru 
s-a datorat faptului că o dată cu ieşirea Lunii din Pământ 
elementul pământ şi-a slăbit forţa sa. Acţiunea reciprocă a 
celor două forţe a devenit mai delicată decât înainte, întrucât 
se producea într-un singur corp. Drept urmare, şi 
descendentul a devenit mai delicat. El a apărut pe Pământ 
într-un înveliş slab densificat şi şi-a încorporat abia treptat 
părţile mai solide. Prin aceasta, sufletului uman care se 
întorcea pe Pământ îi era dată din nou posibilitatea unirii cu 
trupul. Acum nu-l mai vitaliza din afară, căci vitalizarea se 
petrecea chiar pe Pământ. Dar el se unea cu acesta şi-l 
determina să crească. Acestei creşteri îi era dată totuşi o 
limită. Prin separarea Lunii de Pământ, corpul uman a devenit 
flexibil pentru un timp; dar cu cât creştea mai mult pe Pământ, 
cu atât forţele densificatoare deveneau mai dominante. În 
final, sufletul se putea implica din ce în ce mai puţin în 
organizarea corpului. Acesta s-a descompus, în timp ce sufletul 
a urcat spre moduri de existenţă spiritual-sufletească. 


Se poate urmări cum forţele pe care omul şi le-a însuşit treptat 
în cursul evoluţiilor Saturn, Soare şi Lună s-au implicat pe 
rând în timpul modelării terestre în evoluţia omului. Mai întâi 
este aprins de focul terestru corpul astral, care mai conţine 
dizolvate în sine corpul eteric şi corpul fizic. Apoi, acest corp 
astral se divide într-o parte astrală, mai subtilă, sufletul 
senzaţiei, şi una mai grosieră, eterică, care intră de acum 
încolo în contact cu elementul pământ. În felul acesta îşi face 
apariţia corpul eteric sau vital, deja preformat anterior. In 
timp ce în omul astral se diferenţiază sufletul raţiunii şi 
sufletul conştienţei, în corpul eteric se separă părţile mai 
grosiere care sunt receptive la sunet şi lumină. În momentul în 
care corpul eteric se densifică şi mai mult, astfel încât dintr-un 
corp luminos el devine un corp de foc sau de căldură, a apărut 
şi treapta evolutivă pe care părţile solide ale elementului 
pământ se încorporează omului. Întrucât corpul eteric s-a 
densificat până la foc, el nu se poate lega acum şi cu ajutorul 
forţelor corpului fizic care-i fuseseră implantate anterior, cu 
substanţele pământului fizic, subţiate până la starea de foc. El 
nu ar mai putea însă să introducă de unul singur în corpul 
devenit între timp mai dens şi substanţele gazoase. Aici 
intervin fiinţele superioare care locuiesc pe Soare şi îi insuflă 
aerul vital. In timp ce, graţie trecutului său, omul are astfel 
forţa de a se pătrunde cu căldură, fiinţe superioare conduc 
aerul vital în corpul său. Inaintea solidificării, în calitate de 
receptor al sunetelor, corpul eteric uman era conductorul 
curentului de aer. El îşi pătrundea corpul fizic cu viaţă. Acum 
corpul său fizic primeşte o viaţă exterioară. Consecința acestui 
fapt este că această viaţă devine independentă de partea 
sufletească a omului. Aceasta, când părăseşte Pământul, nu 
lasă în urmă numai germenul formei sale, ci şi o copie vie a sa. 
Spiritele formei rămân acum legate de această copie; ele 
transmit viaţa conferită de ele şi descendenților, atunci când 
sufletul uman a părăsit timpul. In acest fel se constituie ceea 
ce am putea numi ereditatea. lar când omul reapare pe 
Pământ, el se simte într-un corp a cărui viaţă a fost adusă aici 
de la strămoşi. El se simte îndeosebi atras spre un astfel de 
corp. Prin aceasta se constituie un fel de memorie a 
străbunilor la care participă şi sufletul. Această memorie trece 
prin succesiunea descendenților ca o conştienţă comună. Eul 
curge ca un râu de-a lungul generaţiilor. 

Pe această treaptă a evoluţiei terestre omul se simţea o fiinţă 
de sine stătătoare. El simţea focul interior al corpului său 
eteric ca fiind legat de focul exterior al Pământului. Putea 


simţi căldura care-l străbătea ca pe eul său. În aceşti curenţi 
calorici întreţesuţi cu viaţă se găseşte schema structurală a 
sistemului circulator. Însă omul nu simţea aerul ce pătrundea 
în el ca fiind în întregime fiinţa sa proprie. În acest aer se aflau 
forţele fiinţelor superioare pe care le-am caracterizat. Totuşi îi 
rămăsese acea parte de forţe active din aerul care trecea prin 
el care îi era proprie datorită forţelor sale eterice formate 
anterior. El era stăpân pe un anumit domeniu al curenților de 
aer. În aceeaşi măsură, la modelarea lui nu acționau numai 
fiinţele superioare, ci şi el însuşi. El îşi modela în sine 
particulele de aer potrivit imaginilor din corpul său astral. 
Astfel, în timp ce din afară pătrundea în el aer, devenind baza 
respirației sale, o parte din aer s-a organizat în interior, 
rezultând un sistem impregnat omului, baza pentru sistemul 
său nervos de mai târziu. Aşadar, omul se afla atunci în 
legătură cu lumea exterioară a Pământului prin intermediul 
căldurii şi al aerului. El nu simţea introducerea elementului 
solid al Pământului; acesta coacţiona la întruparea sa pe 
Pământ, dar el nu putea percepe nemijlocit aportul, ci numai 
într-o conştienţă confuză, în imaginea entităţilor superioare 
care erau active în acest proces. Într-o astfel de imagine, 
expresie a unor fiinţe superioare lui, omul percepuse mai 
înainte aportul elementelor lichide ale Pământului. Prin 
densificarea formei pământeşti a omului aceste imagini au 
suferit o transformare în conştienţa sa. Elementului lichid îi 
este adăugat prin amestecare elementul solid. Aşadar, şi acest 
aport trebuie să fie perceput ca realizat de entităţi care 
acţionează din afară. Omul nu mai poate avea în sufletul său 
forţa de a realiza el însuşi acest aport, căci aceasta trebuie să 
servească acum corpului construit din exterior. El ar dăuna 
formei corpului dacă ar vrea să realizeze singur aportul. Astfel 
îi apare că ceea ce absoarbe este dirijat de legile de forţă care 
emană de la fiinţele superioare care acţionează la modelarea 
corpului său. Omul se simte ca un eu; el are în sine sufletul 
raţiunii ca parte a corpului astral, prin care trăieşte interior în 
imagini ceea ce se întâmplă în exterior, pătrunzându-şi cu 
acestea sistemul nervos subtil. El se simte descendent al unor 
strămoşi prin intermediul vieţii care curge prin generaţii. 
Respiră şi simte aceasta ca un efect al activităţii unor fiinţe 
superioare care sunt Spiritele formei. El se contopeşte cu 
acestea şi în ceea ce îi este adus prin impulsurile lor din 
exterior (pentru hrănirea sa). Cel mai obscur aspect este 
pentru el originea sa ca individ. El simte că a fost influenţat de 
Spiritele formei care se manifestă în forţele Pământului. Omul 


a fost condus şi dirijat în relaţia sa cu lumea exterioară. Acest 
lucru este vădit prin aceea că el are o conştienţă a activităţilor 
spiritual-sufleteşti care se desfăşoară dincolo de lumea sa 
fizică. El nu percepe, de fapt, fiinţele spirituale în forma lor 
proprie, dar trăieşte în sufletul său sunete, culori etc. şi ştie că 
în acest mod de reprezentare trăiesc faptele fiinţelor 
spirituale. Sunetele îi aduc ceea ce aceste fiinţe îi comunică; îi 
apar revelaţiile lor în imagini luminoase. Omul pământean îşi 
simte interioritatea cea mai profundă prin reprezentările pe 
care le primeşte prin intermediul elementului foc sau căldură. 
El deosebeşte deja căldura sa interioară şi curenţii calorici ai 
ambianţei terestre. In aceştia se manifestă Spiritele 
personalităţii. Însă omul nu are decât o conştienţă întunecată 
a ceea ce se află dincolo de curentii calorici exteriori. El simte 
în aceşti curenţi influenţa Spiritelor formei. Când în ambianța 
omului se fac simţite efecte calorice importante, sufletul simte: 
Acum fiinţele spirituale de la care s-a desprins o scânteie şi-mi 
încălzeşte sufletul pătrund cu incandescenţă ambianța 
Pământului. În efectele luminoase încă nu distinge în acelaşi 
fel un aspect interior şi unul exterior. Când în ambianţă apar 
imagini luminoase, ele nu stârnesc întotdeauna în sufletul 
omului pământean acelaşi sentiment. Au existat timpuri în 
care aceste imagini luminoase nu au fost resimţite ca imagini 
exterioare. Aceasta s-a întâmplat în vremea când el tocmai 
coborâse din starea acorporală în întrupare. Era perioada 
creşterii sale pe Pământ. Când a venit apoi vremea în care 
germenul s-a transformat în noul om al Pământului, aceste 
imagini s-au estompat. lar omul nu a mai păstrat decât un fel 
de reprezentări-amintiri interioare ale lor. Aceste imagini 
luminoase conţineau faptele Spiritelor de foc (Arhangheli). Ele 
îi apăreau omului ca servitori ai fiinţelor de căldură care 
trimiteau o scânteie şi în interiorul lui. După stingerea 
manifestărilor lor exterioare, omul le trăia ca reprezentări 
(amintiri) în interiorul său. El se simţea în legătură cu forţele 
lor, ceea ce era o realitate. Căci el putea acţiona, prin ceea ce 
obținuse de la ele, asupra atmosferei înconjurătoare. Sub 
influenţa sa, aceasta începea să lumineze. Acela a fost un timp 
în care forţele naturii şi cele ale omului nu erau încă atât de 
net separate ca mai târziu. Ceea ce se întâmpla pe Pământ era 
încă în mare măsură determinat de forţele umane. Cine ar fi 
observat procesele naturale de pe Pământ din afara acestuia 
nu ar fi văzut numai ceva independent de om, ci în ele ar fi 
perceput efectele acţiunilor umane. Altfel se prezentau pentru 
omul Pământului percepțiile sonore. Ele erau receptate încă 


de la începutul vieţii terestre ca sunete exterioare. În timp ce 
imaginile aeriene erau percepute ca exterioare până spre 
mijlocul existenţei umane terestre, sunetele exterioare mai 
puteau fi auzite şi după aceasta. Omul devenea insensibil la 
ele abia spre sfârşitul vieţii. Şi îi rămâneau reprezentările- 
amintiri ale acestor sunete în care erau continute 
manifestările Fiilor vieţii (Ingerii). Când, spre sfârşitul vieţii, 
omul se simţea legat interior cu aceste forţe, el putea să 
desfăşoare prin imitarea lor activităţi importante în elementul 
apă al Pământului. Apele unduiau în şi deasupra Pământului 
sub influenţa lui. Omul a avut reprezentări gustative doar în 
primul sfert al vieţii terestre. Şi chiar şi atunci ele îi păreau o 
amintire a întâmplărilor din starea acorporală. Atât timp cât 
omul le avea, dura şi consolidarea trupului său prin aportul de 
substanţe exterioare. În a doua pătrime a vieţii terestre 
creşterea continua, totuşi forma era deja definitivată. Alte 
fiinţe vii de lângă el omul le putea percepe numai prin căldura 
lor şi prin efectele luminoase şi sonore. Căci el nu era încă apt 
să-şi reprezinte elementul solid. Omul obținea în prima 
pătrime a vieţii impresii gustative numai de la elementul apos. 
O imagine a acestei stări sufleteşti a omului era forma 
exterioară a corpului său. Acele părţi care conţineau schiţa 
formei ulterioare a capului erau cel mai bine dezvoltate. 
Celelalte organe apăreau numai ca anexe. Ele erau 
rudimentare şi inconsistente. Totuşi, în ceea ce priveşte forma, 
oamenii erau diferiţi. Existau unii la care, în funcţie de 
condiţiile pământene în care trăiau în diferite regiuni, anexele 
erau mai mult sau mai puţin formate. Acolo unde oamenii erau 
mai întreţesuţi cu lumea terestră anexele ieşeau mai mult în 
evidentă. Aceia care la începutul evoluţiei pământene fizice 
deveniseră cei mai maturi, datorită evoluţiei lor anterioare, 
astfel încât chiar de la început, înainte ca Pământul să fie 
densificat până la aer, trăiau contactul cu elementul foc, 
puteau dezvolta acum structurile capului în modul cel mai 
perfect. Aceştia erau oamenii cei mai armonioşi. Unii erau 
pregătiţi doar pentru contactul cu elementul foc, atunci când 
Pământul deja dezvoltase în sine starea de aer. Aceşti oameni 
erau mai dependenţi de condiţiile exterioare decât primii. 
Primii percepeau prin efluviile de căldură exterioară Spiritele 
formei şi se simțeau în viaţa terestră ca şi cum ar fi păstrat o 
amintire a faptului că erau legaţi de aceste Spirite în starea 
acorporală. A doua categorie de oameni nu resimțea decât în 
mod mai atenuat amintirea stării acorporale; apartenenţa lor 
la lumea spirituală o resimţeau cu precădere prin acţiunile 


luminoase ale Spiritelor focului (Arhangheli). O a treia 
categorie de oameni era şi mai împlicată în existenţa terestră. 
Erau cei care au putut fi contactaţi de elementul foc abia după 
separarea Pământului de Soare şi după ce Pământul preluase 
în sine elementul apos. Sentimentul apartenenţei lor la lumea 
spirituală era redus, mai cu seamă la începutul existenţei 
pământene. Abia după ce acţiunile Arhanghelilor şi mai ales 
ale Ingerilor s-au făcut simţite în viaţa interioară de 
reprezentări, ei au simţit această legătură. Dimpotrivă, la 
începutul epocii Pământ ei erau plini de impulsuri pentru fapte 
care puteau fi realizate în condiţiile terestre. La aceştia 
organele anexă erau deosebit de dezvoltate. 

Când înainte de separarea Lunii de Pământ forţele lunare 
conduceau tot mai mult la solidificări în masa acestuia, s-a 
întâmplat ca datorită acestor forţe printre descendenţii 
germenilor lăsaţi pe Pământ de oameni să fie unii în care 
sufletele umane care se întorceau din starea acorporală să nu 
se mai poată încorpora. Forma acestor descendenţi se 
solidificase prea mult şi devenise, datorită forţelor lunare, 
străină de forma umană pentru a putea primi un suflet. În 
aceste condiții, unele suflete umane nu au mai găsit 
posibilitatea de a se întoarce pe Pământ. Numai sufletele cele 
mai mature, cele mai puternice, se puteau simţi apte să 
transforme corpul pământesc în timpul creşterii în aşa fel 
încât acesta să se dezvolte, dând naştere unei forme umane. 
Numai o parte a descendenților umani corporali a devenit 
purtătoare a unor oameni ai Pământului. O altă parte, datorită 
formei consolidate, putea primi numai suflete aflate pe o 
treaptă inferioară omului. Dintre sufletele umane o parte a fost 
silită să nu participe atunci la evoluţia Pământului. Prin acest 
fapt ele au fost aduse la un alt fel de curs al vieţii. Au existat 
suflete care încă de la separarea Soarelui de Pământ nu şi-au 
mai găsit locul pe acesta. Ele au fost îndepărtate, pentru 
evoluţia lor, pe o planetă care sub conducerea unor entităţi 
cosmice s-au eliberat din substanţa universală comună, care 
era legată cu Pământul la începutul evoluţiei fizice a acestuia 
şi din care s-a separat şi Soarele. Această planetă este cea a 
cărui expresie fizică ştiinţa exterioară o cunoaşte sub numele 
de Jupiter. (Aici vorbim despre corpuri cereşti, planete şi 
despre numele lor exact cum o făcea o ştiinţă mai veche. Cum 
sunt înţelese aceste lucruri reiese din context. Aşa cum 
Pământul fizic este doar expresia fizică a unui organism 
spiritual-sufletesc, la fel se întâmplă şi cu celelalte corpuri 
cereşti. Şi cum observatorul domeniului  suprasensibil 


desemnează prin numele Pământ numai planeta fizică, prin 
numele Soare numai steaua fixă fizică, tot astfel el subînţelege 
conexiuni spirituale vaste când vorbeşte de Jupiter, Marte etc. 
Corpurile cereşti şi-au modificat desigur în mod fundamental 
forma şi sarcina din timpurile de care vorbim aici - într-un 
anumit sens chiar şi locul ocupat în spaţiul ceresc. Numai cine 
urmăreşte retrospectiv cu privirea cunoaşterii suprasensibile 
evoluţia corpurilor cereşti în trecutul foarte îndepărtat poate 
cunoaşte legătura planetelor actuale cu precursorii lor.) Pe 
Jupiter, sufletele despre care am vorbit şi-au continuat la 
început dezvoltarea iar mai târziu, în timp ce Pământul înclina 
tot mai mult spre solidificare, a trebuit să fie creată o nouă 
reşedinţă pentru suflete care, de fapt, aveau posibilitatea să 
locuiască un timp pe corpurile solidificate, însă ulterior, când 
procesul densificării progresase mai mult, nu au mai putut 
rămâne. Astfel a luat naştere pe Marte un loc potrivit pentru 
continuarea evoluţiei lor. Încă din vremea când Pământul era 
legat de Soare şi şi-a apropriat elementele de aer s-a văzut că 
sufletele s-au dovedit inapte pentru a parcurge evoluţia 
pământeană. Ele au fost prea brutal atinse de forma corporală 
terestră. Din această cauză au fost sustrase influenţei forţelor 
solare nemijlocite. Acestea trebuiau să acţioneze asupra lor 
din afară. Planeta Saturn a devenit locul unde urma să 
continue evoluţia acestor suflete. In felul acesta, în cursul 
evoluţiei, numărul formelor umane s-a redus; au apărut forme 
în care nu s-au încorporat suflete omeneşti. Ele puteau prelua 
numai corpuri astrale, aşa cum fuseseră preluate de corpurile 
fizice şi de corpurile eterice ale omului pe vechea Lună. În 
timp ce Pământul se pustia din punct de vedere al locuitorilor 
ei, aceste fiinţe l-au populat. In final, ar fi trebuit ca toate 
sufletele umane să părăsească Pământul dacă prin despărţirea 
de Lună nu s-ar fi creat pentru formele umane care mai puteau 
fi animate de oameni posibilitatea să poată sustrage în timpul 
vieţii lor terestre germenul uman de sub influenţa forţelor 
lunare venite nemijlocit din Pământ şi să-l lase să se 
maturizeze în sine până la nivelul la care putea fi transferat 
acestor forţe. Atât timp cât germenele se forma în interiorul 
omului el era sub influenţa fiinţelor care, sub conducerea celei 
mai puternice dintre ele, extrăseseră Luna din Pământ pentru 
a putea conduce evoluţia lor dincolo de un anumit punct critic. 
După ce Pământul şi-a format în sine elementul aer, au mai 
rămas fiinţe astrale - în sensul celor descrise mai sus - ca 
rămăşiţe ale Lunii vechi, care rămăseseră mult în urma 
sufletelor umane cel mai puţin evoluate. Ele au devenit 


sufletele acelor forme care înainte de separarea Soarelui au 
trebuit să fie părăsite de om. Aceste fiinţe sunt strămoşii 
regnului animal. Ele au dezvoltat în decursul timpului mai ales 
acele organe care la om erau prezente doar ca anexe. Corpul 
lor astral trebuia să acţioneze asupra corpurilor fizic şi eteric, 
aşa cum se întâmplase cu omul pe Luna veche. Animalele care 
au luat naştere în acest fel aveau suflete care nu puteau să se 
cantoneze în animale izolate. Acelaşi suflet îşi extindea fiinţa şi 
la urmaşii formei strămoşeşti. Animalele care descindeau 
dintr-o singură formă aveau în comun un suflet. Numai când 
urmaşul se îndepărta de forma strămoşilor datorită anumitor 
influenţe se încorpora un nou suflet animal. În acest sens, se 
poate vorbi în ştiinţa spiritului, cu referire la animale, despre 
un suflet al speciei (sau al genului) sau chiar despre un suflet 
de grup. 

Ceva asemănător a avut loc în timpul separării Soarelui de 
Pământ. Din elementul apos au apărut forme care în evoluţia 
lor nu depăşeau omul dinaintea evoluţiei pe vechea Lună. Ele 
puteau primi acţiunea astralului numai dacă aceasta venea din 
afară, ceea ce s-a putut produce numai după plecarea Soarelui 
din Pământ. De fiecare dată când începea perioada însorită a 
Pământului astralul din Soare stimula aceste forme, în aşa fel 
încât ele îşi formau din eterul Pământului corpul lor eteric. 
Când Soarele se depărta de Pământ, acest corp eteric se 
redizolva în corpul general al Pământului. Ca urmare a 
coacţionării astralului Soarelui şi a eterului Pământului, din 
elementul apos apăreau formele fizice care au reprezentat 
primele rudimente ale regnului vegetal actual. 

Pe Pământ, omul a devenit o fiinţă însufleţită individualizată. 
Corpul său astral, care i-a fost infiltrat pe Lună de Spiritele 
mişcării, s-a organizat pe Pământ în suflet al senzaţiei, suflet al 
raţiunii şi suflet al conştienţei. Şi când sufletul conştienţei a 
progresat suficient pentru a-şi putea forma în viaţa terestră un 
corp viabil în acele condiţii, Spiritele formei l-au înzestrat cu o 
scânteie ţâşnită din focul lor. În el a fost aprins eul. De fiecare 
dată când omul părăsea corpul fizic, el se afla în lumea 
spirituală în care se întâlnea cu fiinţele care îi dăduseră în 
timpul evoluţiilor Saturn, Soare şi Lună corpurile sale fizic, 
eteric şi astral şi le-au format până la nivelul perioadei 
Pământ. Din momentul în care scânteia eului s-a aprins în 
cursul vieţii pământene, s-a produs şi o modificare pentru 
viaţa liberă de trup. Inaintea acestui punct al evoluţiei fiinţei 
sale, omul era lipsit de independenţă faţă de lumea spirituală. 
El nu se simţea în cadrul acestei lumi spirituale ca o fiinţă 


izolată, ci ca un mădular al organismului sublim alcătuit dîn 
fiinţele ierarhic superioare lui. „Trăirea eului" pe Pământ 
acţionează acum şi în lumea spirituală. Omul se simte de aici 
încolo ca fiind o unitate în această lume, simte că este 
permanent legat de aceasta. El regăseşte în starea acorporală 
Spiritele formei într-un stadiu evoluat, pe care l-a perceput în 
manifestarea lor pe Pământ prin scânteia eului său. 

O dată cu despărţirea Lunii de Pământ s-au produs şi în lumea 
spirituală trăiri ale sufletului lipsit de corp care aveau legătură 
cu această separare. Numai datorită transferului unei părţi a 
forţelor modelatoare de pe Pământ pe Lună a devenit posibil 
să se continue zămislirea pe Pământ a unor forme umane apte 
de a prelua sufletele individualizate. Prin aceasta 
individualitatea umană a ajuns în domeniul fiinţelor lunare. Iar 
ecoul individualităţii terestre putea acţiona în stare acorporală 
numai datorită faptului că sufletul rămânea şi în această stare 
în domeniul puternicelor Spirite care realizaseră separarea 
Lunii. Procesul se constituie astfel, încât imediat ce părăsea 
corpul terestru sufletul putea vedea ca într-un luciu reflectat 
de fiinţele lunare înaltele Spirite solare. Abia după ce 
deveneau destul de pregătite prin vederea acestui luciu 
sufletul avea acces la contemplarea directă a înaltelor spirite 
solare. 

Regnul mineral al Pământului a luat şi el naştere prin 
expulzare din evoluţia generală a umanităţii. Formațiunile sale 
reprezintă ceea ce a rămas solidificat atunci când Luna s-a 
despărţit de Pământ. Din ceea ce este de natură sufletească, 
se simţea atras de aceste formaţiuni numai ce rămăsese la 
stadiul Saturn, ce era apt doar să plăsmuiască forme fizice. 
Toate evenimentele de care vom vorbi în cele ce urmează s-au 
desfăşurat în decursul unor intervale de timp deosebit de 
lungi. Nu putem însă să le precizăm aici. 

Procesele descrise prezintă evoluţia umană din punct de 
vedere exterior; privite din perspectiva spiritului rezultă 
următoarele: entităţile spirituale care au extras Luna din 
Pământ şi-au legat propria lor existenţă de Lună - devenind, 
aşadar, fiinţe ale Lunii Pământului; ele au determinat, prin 
forţele pe care le trimiteau de pe Lună pe Pământ, o anumită 
modelare a organismului uman. Acţiunea lor se exercita 
asupra eului, având un rol important în interacţiunile acestuia 
cu corpurile astral, eteric şi fizic. Prin aceasta, în om a luat 
naştere posibilitatea de a reflecta în sine în mod conştient 
organizarea plină de înţelepciune a Universului, de a o 
reproduce ca într-o oglindire a cunoaşterii. Să ne amintim cum 


am descris faptul că în timpul Lunii vechi omul obținuse prin 
separarea de Soare o anumită independenţă a organismului 
său, un grad de libertate mai mare al conştienţei decât cel ce 
putea fi emanat nemijlocit de fiinţele solare. Această 
conştienţă liberă, independentă a reapărut - ca moştenitoare a 
vechii evoluţii lunare - în perioada descrisă mai sus a evoluţiei 
terestre. Această conştienţă a putut fi rearmonizată cu 
Cosmosul prin influenţa fiinţelor de pe Luna Pământului, 
devenind o oglindă a acestuia. Acest lucru s-ar fi întâmplat 
dacă nu ar fi intervenit o altă influenţă. Fără aceasta, omul ar 
fi devenit o fiinţă cu o conştienţă al cărei conţinut ar fi oglindit 
lumea în imagini ale vieţii de cunoaştere ca printr-o necesitate 
naturală şi nu prin intervenţia sa liberă. Lucrurile nu au 
decurs astfel. In evoluţia omului au intervenit, chiar în 
perioada desprinderii Lunii, anumite entităţi spirituale care 
păstraseră din natura lor lunară atât de mult încât nu au putut 
participa la îndepărtarea Soarelui din corpul Pământului. De 
asemenea, aceste fiinţe au fost excluse din acţiunile entităţilor 
care s-au dovedit influente dinspre Luna terestră pe Pământ. 
Ele, având natura vechii Luni, erau surghiunite, cu o evoluţie 
întrucâtva nereglementară, pe Pământ. In natura lor lunară se 
afla tocmai ceea ce în cursul evolutiei vechii Luni se răsculase 
împotriva Spiritelor solare, ceea ce pentru om fusese atunci o 
binecuvântare, căci datorită acestei atitudini el a fost condus 
la o stare de conştienţă independentă, liberă. Urmarea 
evoluţiei speciale a acestor fiinţe în cursul epocii Pământului 
actual a atras după sine faptul că, în aceeaşi epocă, ele au 
devenit adversarii acelor fiinţe care de pe Lună voiau să facă 
din conştienţa umană o oglindă de cunoaştere a lumii; ceea ce 
pe vechea Lună a ajutat omul să atingă o stare superioară s-a 
arătat a fi contrar situaţiei devenită posibilă prin intervenţia 
Pământului. Forţele cu orientare opusă au adus din natura lor 
lunară forţa de a acţiona asupra corpului astral uman - şi 
anume de a-l face de sine stătător, în sensul expunerii de mai 
sus. Ele şi-au folosit forţa prin aceea că au dat acestui corp 
astral o anumită independenţă (de aici încolo şi pentru 
perioada Pământ), în opoziţie cu starea de conştienţă necesară 
(neliberă), aşa cum o formaseră fiinţele de pe Luna terestră. 
Este greu să exprimi prin cuvinte uzuale natura acţiunilor 
entităţilor spirituale asupra omului în acea perioadă străveche. 
Aceste acţiuni nu trebuie nici gândite ca fiind asemănătoare 
influențelor naturii actuale nici comparate cu acţiunea unui 
om asupra altuia atunci când, prin cuvinte, el trezeşte în 
celălalt forţe interioare ale conştienţei care-l fac să înţeleagă 


ceva sau care îl stimulează spre o virtute sau spre un viciu. În 
timpurile străvechi, acţiunea la care ne referim nu era o 
acţiune a naturii, ci o influenţă spirituală care şi acţiona în 
mod spiritual, care se transfera de la fiinţele spirituale 
superioare la om, potrivit cu starea de conştienţă de atunci a 
acestuia. Dacă gândim acest lucru ca o acţiune a naturii, nu 
vom înţelege câtuşi de puţin adevăratul său caracter. Dacă 
spunem, dimpotrivă, că entităţile care aveau natura lunară s- 
au îndreptat spre om pentru a-l câştiga „ademenindu-l" pentru 
scopurile lor, folosim o expresie simbolică care este bună atât 
timp cât rămânem conştienţi de caracterul lor simbolic, fiindu- 
ne în acelaşi timp clar că dincolo de simbol se află un fapt 
spiritual. 

Acţiunea fiinţelor spirituale rămase în starea lunară asupra 
omului a avut pentru acesta două urmări. Conştienţa sa a fost 
dezbrăcată prin aceasta de caracterul unei simple oglinzi a 
Universului, pentru că în corpul astral uman a fost stimulată 
posibilitatea acestuia de a regla şi a stăpâni imaginile 
conştienţei. Omul a devenit stăpânul cunoştinţelor sale. Pe de 
altă parte, punctul de plecare al acestei stăpâniri a devenit 
chiar corpul astral; iar eul care-i este superior a ajuns într-o 
permanentă dependenţă faţă de el. Astfel, omul a fost expus în 
viitor, în natura sa, influențelor continue ale unui element 
inferior. El a putut să coboare în viaţa sa sub nivelul pe care 
fusese plasat în mersul lumii prin fiinţele Lunii terestre. 
Influenţa fiinţelor lunare evoluate nereglementar asupra 
naturii sale s-a manifestat şi în timpul care a urmat. Prin 
contrast cu celelalte, putem numi aceste fiinţe lunare care au 
format de pe Luna terestră conştienţa ca oglindă a 
Universului, dar care nu i-au dat o voinţă liberă, Spirite 
luciferice. Acestea i-au conferit omului posibilitatea de a 
desfăşura în conştienţa sa o activitate liberă, însă prin aceasta 
şi posibilitatea erorii, a răului. 

Urmarea acestor procese a fost aceea că omul a ajuns în altă 
relaţie cu Spiritele solare decât îi fusese hărăzit prin spiritele 
Lunii terestre. Acestea intenționau să dezvolte oglinda 
conştienţei sale în aşa fel încât în întreaga viaţă sufletească 
umană influenţa Spiritelor solare ar fi fost atotputernică. 
Aceste procese au fost contracarate, iar în fiinţa umană s-a 
creat o opoziţie între influenţa spirituală a Soarelui şi aceea a 
spiritelor cu evoluţie lunară nereglementară. Datorită acestei 
opoziții, în om a luat naştere incapacitatea de a recunoaşte 
acţiunile solare fizice; ele au rămas ascunse în spatele 
impresiilor produse de lumea exterioară pământeană. Astralul 


din om, plin cu aceste impresii, a fost tras în domeniul eului. 
Acest eu, care altfel nu ar fi resimţit decât scânteia de foc 
oferită lui de către Spiritele formei şi care s-ar fi subordonat 
poruncilor acestor spirite în tot ce priveşte focul exterior, a 
acţionat de aici încolo şi prin elementul care-i fusese inoculat 
asupra fenomenelor calorice exterioare. Aceasta a creat o 
atracţie între sine şi focul terestru, ceea ce l-a întreţesut pe 
om în materialitatea pământeană mai mult decât îi fusese 
predestinat. În timp ce mai înainte el avea un corp fizic 
alcătuit în părţile sale principale din foc, aer şi apă, la care îi 
fusese adăugat numai ca o imagine de umbră ceva substanţă 
solidă, acum corpul fizic (solid) devine mai dens. Şi în timp ce 
anterior se afla, ca fiinţă subtil organizată, într-un fel de 
mişcare plutitor-înotătoare deasupra substratului solid al 
Pământului, de aici încolo el trebuie să coboare din „ambientul 
Pământului" pe porţiuni ale acestuia care erau deja mai mult 
sau mai puţin consolidate. 

Faptul că asemenea efecte fizice ale acţiunilor spirituale 
descrise au putut să aibă loc se explică prin natura acestor 
influenţe. Ele nu erau nici influenţe ale naturii şi nici influenţe 
care acţionează sufleteşte de la om la om. Acestea din urmă nu 
pătrund atât de adânc în materia corporală ca forţele 
spirituale luate aici în considerare. 

Datorită faptului că omul s-a expus influențelor lumii 
exterioare prin reprezentările sale supuse erorii, pentru că el 
trăia mânat de dorinţe şi pasiuni pe care nu le dirija după 
influenţe spirituale superioare, a survenit posibilitatea 
îmbolnăvirilor. O acţiune specială a influențelor luciferice a 
fost însă aceea că, de aici încolo, omul nu-şi mai putea simţi 
viaţa sa pământeană izolată ca pe o continuare a existenţei 
sale acorporale. El a preluat de aici încolo acele impresii 
pământene care puteau fi trăite prin intermediul elementului 
astral şi care s-au legat cu forţele care distrug corpul fizic. 
Aceasta omul a simiţit-o ca moarte a vieţii sale terestre. Şi a 
apărut astfel „moartea" cauzată de însăşi natura umană. Cu 
aceasta facem referire la o importantă taină a naturii umane, 
la legătura corpului astral uman cu bolile şi cu moartea. 


EVOLUŢIA LUMII ŞI OMUL 
partea a 4-a 


Pentru corpul eteric uman acum au apărut condiţii speciale. El 
a fost integrat în aşa fel între corpul fizic şi corpul astral încât 
a fost sustras într-o anumită privinţă aptitudinilor pe care 
omul şi le însuşise prin influenţa luciferică. O parte a acestui 
corp eteric a rămas în afara corpului fizic, astfel că el nu mai 
putea fi stăpânit de eul uman, ci numai de entităţi superioare. 
Acestea erau entităţile superioare care părăsiseră Pământul o 
dată cu separarea Soarelui pentru a ocupa sub conducerea 
unuia dintre tovarăşii lor sublimi o altă reşedinţă. Dacă acea 
parte a corpului eteric de care am vorbit ar fi rămas unită cu 
corpul său astral, omul ar fi pus în serviciul său forţe 
suprasensibile care anterior fuseseră ale sale. El ar fi extins la 
aceste forţe influenţa luciferică. Prin aceasta, omul s-ar fi 
eliberat, treptat, în întregime de entităţile solare. Eul său ar fi 
devenit un eu în întregime terestru. Ar fi trebuit ca acest eu 
terestru să ocupe, după moartea corpului terestru (respectiv 
chiar la declinul acestuia), un alt corp fizic, un corp-urmaş, 
fără a parcurge într-o stare acorporală o legătură cu entităţi 
spirituale superioare. Omul ar fi ajuns astfel la conştienţa eului 
său, dar numai ca eu terestru. Această evoluţie a fost deviată 
prin acel proces al corpului eteric care a fost determinat de 
fiinţele Lunii terestre. Eul individual propriu-zis a fost eliberat 
în acest fel de eul terestru, pe care omul îl simţea în cursul 
vieţii pământene numai parţial ca eu propriu; totodată el 
simţea cum eul său terestru era o continuare a eului terestru 
al strămoşilor lui de-a lungul generaţiilor. Sufletul simţea în 
viaţa de pe Pământ un fel de eu-grup până la strămoşii 
îndepărtați, şi omul se simţea membru al grupului. În starea 
acorporală eul individual se putea simţi mai întâi ca o fiinţă 
izolată. Dar starea acestei izolări era deranjată de faptul că eul 
era impregnat de amintirea conştienţei terestre (eul terestru). 
Aceasta tulbura privirea spre lumea spirituală care a început, 
între moarte şi o nouă viaţă, să se acopere cu un văl, în mod 
asemănător cu privirea fizică pe Pământ. 

Expresia fizică a tuturor schimbărilor care s-au petrecut în 
lumea spirituală, în timpul în care evoluţia umană parcurgea 
relaţiile descrise, a fost reglarea treptată a condiţionărilor 
reciproce dintre Soare, Lună şi Pământ (şi în sens mai larg şi 
cu alte corpuri cereşti). Dintre aceste intercondiţionări să 
subliniem alternanţa zi-noapte. Mişcările corpurilor cereşti 
sunt reglate de fiinţele care locuiesc pe acestea. Mişcarea 
Pământului care dă naştere zilei şi nopţii a fost cauzată de 
interacţiunea dintre diferitele spirite aflate pe o treaptă mai 
înaltă decât omul. La fel a luat naştere şi mişcarea Lunii, 


pentru ca după separarea Lunii de Pământ Spiritele formei să 
poată acţiona în mod corect, în ritmul adecvat, asupra corpului 
fizic uman. Ziua lucrau eul şi corpul astral în corpul fizic şi în 
corpul eteric. Noaptea această activitate înceta, iar eul şi 
corpul astral ieşeau din corpurile fizic şi eteric, intrând în 
domeniul Fiilor vieţii (Ingeri), al Spiritelor de foc (Arhangheli) 
şi al Spiritelor formei. Corpurile fizic şi eteric erau preluate în 
acest timp în afara domeniilor de activitate ale Spiritelor 
formei şi în acelea ale Spiritelor înţelepciunii şi ale Tronurilor. 
În felul acesta, influenţele eronate care erau exercitate în 
cursul zilei de corpul astral asupra omului puteau fi din nou 
corectate. 

În timp ce oamenii se înmulţeau acum din nou pe Pământ, nu 
mai exista nici un motiv ca sufletele umane să nu se mai poată 
întrupa în aceştia. Aşa cum acționau acum forţele Lunii 
terestre, corpurile umane se modelau sub influenţa lor cu totul 
corespunzător pentru încorporarea sufletelor umane. A fost 
momentul când sufletele plecate anterior pe Marte, Jupiter 
etc. au fost îndrumate spre Pământ. Prin aceasta, pentru 
fiecare urmaş care s-a născut în succesiunea generaţiilor era 
disponibil un suflet. Aceasta a continuat mult timp, astfel încât 
imigrarea sufletelor pe Pământ a corespuns înmulţirii 
oamenilor. Acele suflete care părăseau acum corpul prin 
moartea terestră păstrau pentru starea acorporală ecoul 
individualităţii terestre ca pe o amintire. Această amintire 
acţiona în aşa fel încât, atunci când pe Pământ se năştea un 
corp care-i corespundea, sufletul se încorpora din nou. În 
cadrul urmaşilor umani au existat, în consecinţă, oameni care 
aveau suflete venite din afară şi care apăreau pentru prima 
oară pe Pământ, dar şi alţii cu suflete pământene 
reîncorporate. Totuşi, neamul omenesc a fost alcătuit mult 
timp din ambele feluri de oameni, condiţionate de fapte. Pe 
Pământ omul se simţea legat de strămoşi prin eul-grup comun. 
Trăirea eului individual era, în schimb, cu atât mai intensă în 
starea acorporală dintre moarte şi o nouă naştere. Sufletele 
care, venind din spaţiul ceresc, se încarnau în trupuri umane 
erau într-o situaţie diferită faţă de cele care aveau în urma lor 
una sau mai multe vieţi pământene. Primele aduceau cu ele, 
pentru viaţa fizică pe Pământ, numai condiţiile cărora le 
fuseseră supuse de lumea spirituală superioară şi de trăirile pe 
care le avuseseră în afara Pământului. Celelalte adăugaseră 
condiţiile din vieţi anterioare. Destinul primelor era 
determinat doar de fapte care se aflau în afara condiţiilor noi 
ale Pământului. Acela al sufletelor reîncarnate este determinat 


şi de ceea ce ele au făcut în vieţi anterioare în condiţii 
terestre. O dată cu reîntruparea a apărut şi karma individuală. 
Prin sustragerea corpului eteric uman de sub influenţa 
corpului astral în modul descris mai sus relaţia de reproducere 
nu a intrat în ambianta conştienţei umane, ci s-a aflat sub 
conducerea lumii spirituale. Când un suflet trebuia să coboare 
pe Pământ, apăreau impulsurile de reproducere la omul de pe 
Pământ. Pentru conştienţa terestră, întregul proces era 
învăluit în întuneric tainic. Dar şi în cursul vieţii terestre s-au 
manifestat consecinţele acestei separări parţiale a corpului 
eteric de corpul fizic. Capacităţile acestui corp eteric puteau fi 
mult amplificate prin influenţa spirituală. Pentru viaţa 
sufletească aceasta s-a manifestat în perfecţionarea memoriei. 
Gândirea logică independentă era în acel timp abia la 
începuturile sale. În schimb, aptitudinea de a-şi aminti era 
aproape nelimitată. Spre exterior se arăta că omul avea o 
cunoaştere nemijlocită a forţelor active a tot ce era viu. El 
putea folosi în beneficiul său forţele vieţii şi ale reproducerii 
de natură animală şi mai cu seaină vegetală. Omul putea 
extrage, de exemplu, forţa care impulsionează plantele la 
creştere şi o putea folosi aşa cum în prezent extrage forţele 
naturii nevii, de pildă, forţa latentă din huilă pentru a pune în 
mişcare maşini. (Detalii în această privinţă se găsesc în 
scrierea mea Precursorii noştri atlanţi.) Şi viaţa sufletească 
a omului s-a modificat în variate sensuri prin influenţa 
luciferică. Am putea descrie multe feluri de sentimente şi 
simţiri care au luat astfel naştere. Putem aminti unele dintre 
ele. Până la producerea acestei influenţe sufletul uman acţiona 
în ceea ce avea de plăsmuit şi de făcut înscriindu-se în 
intenţiile entităţilor spirituale superioare. Planul tuturor 
lucrurilor ce trebuiau realizate era predeterminat. În măsura 
în care era dezvoltată, conştienţa umană putea prevedea şi ea 
modul în care trebuia să se dezvolte lucrurile în viitor, 
conform planului preconceput. Această conştienţă înainte 
văzătoare a fost pierdută când înaintea revelaţiei entităţilor 
spirituale superioare s-a ţesut vălul percepţiilor terestre şi în 
acestea s-au ascuns forţele propriu-zise ale fiinţelor solare. 
Viitorul a devenit de-acum încolo nesigur. Şi prin aceasta 
sufletului i-a fost implantată posibilitatea sentimentului fricii. 
Frica este urmarea nemijlocită a erorii. Se vede însă cum o 
dată cu influenţa luciferică omul şi-a căpătat independenţa 
faţă de anumite forţe cărora anterior le era dăruit fără voinţă. 
El putea să ia acum singur decizii. Libertatea este rezultatul 


acestei influenţe. Iar frica şi sentimentele asemănătoare sunt 
doar fenomene însoţitoare ale evoluţiei omului spre libertate. 
Din perspectivă spirituală, apariţia fricii este o consecinţă a 
faptului că în cadrul forţelor terestre, sub a căror influenţă a 
ajuns omul prin puterea luciferică, erau active alte forţe care 
deveniseră nereglementare mult mai devreme în cursul 
evoluţiei decât cele luciferice. O dată cu forţele terestre omul 
a preluat în interiorul fiinţei sale şi influenţa acestor forţe. Ele 
i-au inoculat sentimentul fricîi. Aceste entităţi sunt numite 
ahrimanice; în sensul lui Goethe, mefistofelice. 

Chiar dacă la început influenţa luciferică s-a făcut simțită 
numai la oamenii cei mai evoluaţi, ea s-a extins curând şi la 
toţi ceilalţi. Urmaşii celor mai evoluaţi se amestecau cu 
urmaşii celor mai puţin evoluaţi. In felul acesta, forţa 
luciferică a pătruns şi la cei din urmă. Dar corpul eteric al 
sufletelor ce reveneau de pe planete nu putea fi protejat în 
acelaşi grad ca cel al urmaşilor celor rămaşi pe Pământ. 
Protecţia celor din urmă venea de la o fiinţă superioară care 
avea atunci conducerea în Cosmos, când Soarele s-a separat 
de Pământ. Această fiinţă apare, în domeniul pe care-l luăm 
aici în considerare, ca Stăpânitor în imperiul solar. Împreună 
cu el au plecat să preia noua reşedinţă solară şi acele spirite 
sublime care prin evoluţia lor cosmică atinseseră maturitatea 
necesară pentru aceasta. Existau însă şi fiinţe care în 
momentul separării Soarelui nu atinseseră acel nivel. Ele 
trebuiau să-şi găsească alt teatru de acţiune. Astfel s-au 
desprins din acea substanţă universală comună care a fost la 
început în organismul terestru fizic Jupiter şi alte planete. 
Jupiter a devenit reşedinţa unor astfel de fiinţe nematurizate 
care nu au ajuns până la nivelul solar. Cea mai avansată a 
devenit conducătorul lui Jupiter. Aşa cum conducătorul 
evoluţiei solare a devenit „eul superior" care acţiona asupra 
oamenilor rămaşi pe Pământ, tot astfel şi acest conducător al 
lui Jupiter a devenit eul superior, care pătrundea ca o 
conştienţă comună în toţi oamenii care descindeau dintr-un 
amestec de lăstari ai oamenilor rămaşi pe Pământ şi de 
oameni care au apărut pe Pământ abia în perioada elementului 
aer şi au migrat pe Jupiter. In sensul ştiinţei spiritului, astfel 
de oameni pot fi numiţi „oameni jupiterieni". Aceştia erau 
urmaşi umani care mai preluaseră în acele timpuri vechi 
suflete omeneşti; ei aparţineau acelei categorii care la 
începutul evoluţiei terestre încă nu erau destul de avansați 
pentru a avea primul contact cu focul. Erau suflete 
intermediare între regnul uman şi regnul animal. Existau şi 


fiinţe care sub conducerea celei mai evoluate dintre ele îşi 
separaseră din substanţa cosmică generală planeta Marte, pe 
care o aleseseră ca loc de reşedinţă. Prin influenţa lor a apărut 
o a treia categorie de oameni, „oamenii marţieni". (Aceste 
cunoştinţe aruncă o lumină asupra cauzelor primordiale ale 
apariţiei planetelor sistemului nostru solar. Căci toate 
corpurile cereşti ale sistenului nostru solar au luat naştere 
prin diferitele grade de maturizare a fiinţelor rezidente pe ele. 
Este de la sine înţeles că nu putem intra aici în toate detaliile 
structurării cosmice.) Acei oameni care percepeau înalta fiinţă 
solară în însuşi corpul lor eteric pot fi numiţi „oameni solari". 
Fiinţa care trăia în ei ca eu superior - desigur numai în 
ansamblul generaţiilor nu şi individual - este cea care, mai 
târziu, când oamenii au avut o cunoaştere conştientă a ei, a 
primit diferite nume şi care pentru omul actual este cea în 
care se revelează relaţia lui Christos cu Cosmosul. Apoi se mai 
pot deosebi şi „oamenii saturnieni". Pentru aceştia apărea ca 
eu superior o fiinţă care a trebuit să părăsească, înainte de 
separarea Soarelui, împreună cu tovarăşii săi, substanţa 
cosmică generală. Aceşti oameni aveau nu numai în corpul 
eteric ci şi în corpul fizic o parte care a rămas în afara 
influenţei luciferice. 

La oamenii mai puţin evoluaţi, corpul eteric era prea puţin 
protejat pentru a putea rezista acţiunilor fiinţelor luciferice. Ei 
puteau extinde bunul plac al scânteii de foc a eului ce se găsea 
în ei atât de departe încât provocau în ambianța lor puternice 
efecte calorice de natură dăunătoare. Consecința a fost o 
catastrofă telurică de mari proporţii. Prin furtunile de foc, o 
mare parte a Pământului locuit în acea vreme a fost distrusă şi 
o dată cu ea şi oamenii căzuţi în eroare. Numai o parte mică, 
care rămăsese până atunci neatinsă de rătăcire, s-a putut 
salva într-o anumită regiune a Pământului care fusese ferită de 
influenţele dăunătoare ale oamenilor. O astfel de regiune care 
putea fi locuită şi se prezenta favorabil pentru noua umanitate 
s-a dovedit a fi ţinutul aflat într-o zonă care în prezent este 
complet acoperită de Oceanul Atlantic. Aici s-au retras 
oamenii rămaşi cei mai curaţi din punctul de vedere al 
rătăcirii. Numai membrii risipiţi ai umanităţii mai locuiau în 
alte ţinuturi după aceste evenimente. Din perspectiva ştiinţei 
spiritului, tinutul cuprins între Europa, Africa şi America 
actuale, care a existat cândva, poate fi numit Atlantida. (În 
literatura corespunzătoare se face referire la epoca de evoluţie 
a omenirii premergătoare epocii atlanteene. Ea este numită 
aici era lemuriană a Pământului, care a fost urmată de cea 


atlanteană. Dimpotrivă, timpul în care forţele lunare nu îşi 
desfăşuraseră încă acţiunile principale poate fi numită era 
hiperboreană. Aceasta este precedată de o alta, care coincide 
cu primul timp al evoluţiei Pământului. În tradiţia biblică 
perioada anterioară acţiunilor fiinţelor luciferice este descrisă 
ca perioada  paradisiacă, iar coborârea pe Pământ, 
întreţeserea omului în lumea simţurilor, ca izgonirea din 
Paradis.) 

Evoluţia în regiunea atlanteană a fost timpul separării propriu- 
zise în oameni saturnieni, solari, jupiterieni şi marţieni. Mai 
înainte s-au pus doar bazele acestei separări. Acum separarea 
stărilor de veghe şi de somn a avut şi alte urmări pentru fiinţa 
umană, care s-au evidenţiat mai ales la omenirea atlanteană. 
În timpul nopţii, corpul astral şi eul oamenilor urcau în 
domeniul fiinţelor care le erau superioare, la Spiritele 
personalităţii. Prin acea parte a corpului său eteric care nu era 
legat de corpul fizic, omul putea avea percepţia Fiilor vieţii 
(Ingeri) şi a Spiritelor de foc (Arhangheli), căci el putea 
rămâne unit în timpul somnului cu partea de corp eteric 
nepătruns de corpul fizic. In orice caz, percepţia Spiritelor 
personalităţii rămânea neclară, tocmai din cauza influenţei 
luciferice. Dar, în starea descrisă, o dată cu Ingerii şi cu 
Arhanghelii, pentru om au devenit vizibile pe calea aceasta şi 
acele fiinţe care, fiind rămase în urmă pe Soare şi pe Lună, nu 
aveau acces la existenţa terestră. Din această cauză, ele 
trebuiau să rămână în lumea spiritual-sufletească. Prin fiinţele 
luciferice, omul le-a atras însă în domeniul sufletului său 
despărţit de corpul fizic. Prin aceasta, el a venit în contact cu 
fiinţe care au avut asupra lui o influenţă, în mare parte, de 
ispitire. Ele au făcut să crească în suflet impulsul spre 
rătăcire, şi anume spre folosirea eronată a forţelor de creştere 
şi de reproducere care se aflau sub stăpânirea sa prin 
separarea corpului fizic de corpul eteric. 

Pentru puţini oameni ai erei atlanteene era dată posibilitatea 
de a se întreţese cu lumea sensibilă. Datorită acestora, 
influenţa luciferică a devenit din piedică în calea evoluţiei 
umane mijloc pentru progres. Prin aceasta ei au ajuns mai 
devreme decât s-ar fi putut altfel în situaţia de a dezvolta 
cunoaşterea lucrurilor Pământului. În cadrul acestei activităţi, 
ei încercau să elimine eroarea din reprezentările lor şi să 
fundamenteze intenţiile primordiale ale entităţilor spirituale 
din fenomenele lumii. Ei se ţineau departe de dorinţele şi 
poftele corpului astral orientate spre simpla lume a simturilor. 
Aceasta îi elibera din ce în ce mai mult de erorile acestuia şi le 


inducea stări în care ei percepeau pur şi simplu în acea parte a 
corpului eteric separat de corpul fizic. Atunci erau cu totul 
legaţi, prin corpul eteric, de domeniul Spiritelor formei şi 
puteau afla de la acestea modul în care ele sunt conduse şi 
dirijate de acea fiinţă foarte evoluată care avusese conducerea 
la separarea Soarelui de Pământ şi prin care, mai târziu, li s-a 
deschis oamenilor înţelegerea lui Christos. Astfel de oameni 
erau iniţiaţi. Întrucât însă individualitatea umană a ajuns, în 
modul descris, în domeniul fiinţelor lunare, nici aceşti iniţiaţi 
nu puteau fi atinşi direct de fiinţa solară, ci putea să le fie 
arătată numai ca o oglindire de către fiinţele lunare. Ei nu 
vedeau în mod nemijlocit fiinţa solară, ci o reflectare a 
acesteia. Ei au devenit conducătorii celorlalţi oameni cărora le 
comunicau tainele văzute. Ei îşi atrăgeau elevi cărora le 
indicau căile pentru obţinerea stării care duce la iniţiere. La 
cunoaşterea celui ce se revela drept Christos puteau ajunge 
numai oameni care aparţineau grupului oamenilor solari. 
Ştiinţa lor tainică şi procedeele care conduceau la aceasta 
erau practicate într-un loc special, pe care-l vom numi 
Oracolul lui Christos sau solar. (Oracol în sensul unui loc unde 
erau percepute gândurile unor fiinţe spirituale.) Cele spuse 
aici cu privire la Christos nu va fi înţeles greşit dacă vom 
reflecta la faptul că, în cunoaşterea suprasensibilă, în apariţia 
lui Christos pe Pământ trebuie văzut un eveniment viitor spre 
care arătau cei care erau familiarizați, înainte de acest 
eveniment, cu sensul evoluţiei Pământului. Ar fi o greşeală să 
considerăm că aceşti iniţiaţi au avut o relaţie cu Christos care 
a devenit posibilă abia prin acest eveniment. Dar ei puteau 
întelege acest lucru în mod profetic şi-l puteau face inteligibil 
pentru elevii lor: „Cel ce este atins de forţa fiinţei solare vede 
pe Christos venind spre Pământ". 

Alte oracole au fost întemeiate de cei ce aparţineau umanităţii 
saturniene, marţiene şi jupiteriene. Iniţiatul acestor oracole îşi 
dezvolta vederea numai până la entităţile care puteau deveni 
euri superioare corespunzătoare în corpurile lor eterice. În 
felul acesta au luat naştere aderenţi ai înţelepciunii 
saturniene, jupiteriene, marţiene. În afara acestor metode de 
iniţiere existau şi altele pentru cei care preluaseră prea mult 
din fiinţa luciferică pentru a menţine separată o parte atât de 
importantă a corpului lor eteric de corpul fizic ca oamenii 
solari; în cazul lor corpul astral reţinea o parte mai mare a 
corpului eteric în corpul fizic. De asemenea, ei nu puteau fi 
aduşi prin stările menţionate până la revelaţia profetică a lui 
Christos. Din cauza corpului lor astral, influenţat mai mult de 


principiul luciferic, trebuiau să parcurgă pregătiri mai dificile 
şi atunci puteau să obţină, într-o stare mai puţin acorporală 
decât ceilalţi, nu revelarea lui Christos însuşi, ci pe aceea a 
celorlalte entităţi superiore. Au existat fiinţe care au părăsit, 
de fapt, Pământul în momentul separării Soarelui, dar care nu 
se aflau totuşi la nivelul necesar pentru a putea parcurge 
evoluţia solară timp mai îndelungat. După separarea Soarelui 
de Pământ ele şi-au delimitat o reşedinţă într-o parte a 
Soarelui, planeta Venus. Conducător al acesteia a devenit 
fiinţa care acum este eul superior pentru iniţiaţi şi discipolii 
lor. Ceva asemănător s-a întâmplat cu spiritul diriguitor al lui 
Mercur pentru altă categorie de oameni. Aşa au luat naştere 
oracolele lui Venus şi Mercur. O anumită categorie de oameni 
care preluase cel mai mult din esenţa luciferică, putea ajunge 
numai la o fiinţă care a fost eliminată mai devreme împreună 
cu tovarăşii săi din evoluţia solară. Aceasta nu are o anumită 
planetă în spatiul cosmic, ci trăieşte în ambianța Pământului, 
cu care s-a reunit după întoarcerea de pe Soare. Oamenii 
cărora această fiinţă li s-a revelat ca eu superior pot fi numiţi 
discipoli ai oracolului lui Vulcan. Privirea lor era îndreptată 
spre fenomenele terestre mai mult decât aceea a altor iniţiaţi. 
Ei au pus fundamentul a ceea ce a luat naştere ca ştiinţe şi 
arte. Iniţiaţii lui Mercur, dimpotrivă, au fundamentat ştiinţa 
despre lucrurile suprasensibile, iar iniţiaţii venusieni făceau 
acest lucru într-o măsură şi mai mare. Iniţiaţii lui Vulcan, 
Mercur şi Venus se deosebeau de iniţiaţii lui Saturn, Jupiter şi 
Marte prin aceea că cei din urmă îşi primeau tainele ca 
revelaţie de sus, într-o stare finită; primii îşi primeau 
cunoştinţele îmbrăcate de gânduri, de idei personale. Între 
aceste două categorii de iniţiaţi se aflau iniţiaţii în Christos. Ei 
obțineau o dată cu revelaţia nemijlocită şi aptitudinea de a-şi 
îmbrăca tainele în forme conceptuale umane. Iniţiaţii lui 
Saturn, Jupiter şi Marte trebuiau să se exprime mai mult în 
simboluri; iniţiaţii în Christos, Venus, Mercur şi Vulcan 
foloseau concepte inteligibile. 

Ceea ce ajungea pe această cale la omenirea atlantă venea în 
mod ocolit, prin iniţiaţi. Dar şi restul omenirii obținea, graţie 
principiului luciferic, aptitudini deosebite prin faptul că, 
datorită entităţilor cosmice superioare, ceea ce ar fi putut 
deveni distructiv era transformat în ceva vindecător. O astfel 
de aptitudine este vorbirea. Ea a fost acordată omului prin 
densificarea sa în materialitatea fizică şi prin separarea unei 
părţi a corpului său eteric de corpul fizic. În vremurile care au 
urmat separării Lunii, omul s-a simţit mai întâi legat de 


ascendenți prin eul-grup. Totuşi, această conştienţă comună 
care-i lega pe strămoşi de urmaşi s-a pierdut treptat în 
decursul generaţiilor. Urmaşii mai păstrau doar amintirea 
unuia dintre precursorii nu prea îndepărtați; cei care-l 
precedaseră erau _ uitaţi. In stările care erau doar 
asemănătoare somnului în care oamenii intrau în contact cu 
lumea spirituală apărea din nou amintirea unuia sau unora 
dintre strămoşi. Atunci, omul se simţea din nou contopit cu 
aceştia, despre care credea că au apărut din nou în el. Aceasta 
era o idee eronată despre reîncarnare, care şi-a făcut apariţia 
mai ales în ultima perioadă atlanteană. Adevărata învăţătură 
despre reîncarnare nu putea fi aflată decât în şcolile iniţiaţilor. 
Aceştia vedeau cum în stare acorporală sufletul uman trece de 
la încarnare la încarnare. Şi numai ei puteau comunica elevilor 
lor adevărul despre aceasta. 

Forma fizică a omului era, în acest trecut foarte îndepărtat la 
care ne referim, încă foarte diferită de cea actuală. Ea era în 
mare măsură expresia calităţilor sufleteşti. Omul era alcătuit 
dintr-o materie mai subtilă, mai moale decât ulterior. Ceea ce 
este în prezent consolidat era în membrele sale moale, flexibil 
şi plastic. Un om mai spiritual avea o construcţie delicată, 
mobilă, expresivă. Unul mai puţin evoluat spiritual prezenta 
forme grosolane, greoaie, puţin plastice. Progresul evolutiv 
scurta membrele, iar statura rămânea mică; întârzierea 
sufletească şi întreţeserea în lumea simţurilor se exprima prin 
gigantism. În timpul perioadei de creştere, corpul se forma, 
într-un mod care confonn reprezentărilor actuale ar putea 
părea fantastic, în funcţie de ceea ce se petrecea în suflet. 
Pervertirea pasională, a dorințelor şi instinctelor atrăgea după 
sine o creştere a ceea ce era material în om până la forme 
gigantice. Forma umană fizică actuală a luat naştere prin 
contractarea, densificarea şi consolidarea omului atlantean. Şi 
în timp ce înaintea perioadei atlanteene el era o copie fidelă a 
entității sale sufleteşti, tocmai procesele evoluţiei atlanteene 
purtau în sine cauzele care au condus la omul postatlantean, 
având o formă mai net conturată şi relativ puţin dependentă 
de calitățile sufleteşti. (Formele regnului animal s-au 
densificat pe Pământ mult înaintea omului.) Legile care se află 
în prezent la baza dezvoltării formelor în regnurile naturale nu 
trebuie aplicate evoluţiilor trecute. 

Spre mijlocul perioadei de evoluţie atlanteană ceva dăunător 
s-a insinuat în omenire. Tainele iniţiaţilor ar fi trebuit ferite cu 
grijă de oameni care nu-şi purificaseră printr-o pregătire 
corespunzătoare corpul astral de rătăciri. Dacă aceştia ajung 


să-şi formeze convingeri în cunoştintele ascunse, în legile prin 
care fiinţe superioare conduc forţele naturale, ei le pun în 
slujba nevoilor şi pasiunilor lor rătăcite. Pericolul era cu atât 
mai mare cu cât oamenii au ajuns, aşa cum am descris, în 
domeniul fiinţelor spirituale inferioare care nu pot parcurge 
evoluţia terestră reglementară, din care cauză acţionează în 
sens opus acesteia. Acestea au influenţat oamenii în mod 
permanent, astfel încât le-au inoculat interese orientate în 
realitate împotriva binelui omenirii. Oamenii mai aveau însă 
facultatea de a utiliza în beneficiul propriu forţele de creştere 
şi de reproducere animale şi umane. Ispitirii de către fiinţele 
spirituale inferioare nu au fost supuşi numai oamenii obişnuiţi, 
ci şi o parte a iniţiaţilor. Ei au ajuns să pună forţele amintite în 
slujba unui scop care a contracarat evoluţia umanităţii. Şi în 
acest scop ei şi-au căutat tovarăşi care nu fuseseră iniţiaţi şi 
care au folosit într-un sens josnic tainele acţiunii naturale 
suprasensibile. Consecința a fost o mare depravare a omenirii. 
Răul s-a extins tot mai mult. Şi pentru că forţele de creştere şi 
de reproducere, atunci când sunt smulse substratului lor 
parental şi sunt folosite independent, se află într-o anumită 
relaţie tainică cu forţe care acţionează în aer şi apă, faptele 
umane au descătuşat forţe naturale dăunătoare foarte 
puternice. Aceasta a determinat distrugerea treptată a 
ținutului atlantean prin catastrofe aeriene şi acvatice. 
Omenirea atlanteană a trebuit să emigreze în măsura în care 
furtunile nu au distrus-o. Pământul a căpătat atunci, datorită 
furtunilor, o nouă faţă. Pe de o parte, Europa, Asia şi Africa au 
căpătat treptat contururile lor actuale. De partea cealaltă, 
America. Spre aceste ţinuturi s-au îndreptat caravane imense. 
Pentru prezentul nostru, deosebit de importante sunt mai ales 
acele convoaie are au emigrat din Atlantida spre răsărit. 
Europa, Asia, Africa au fost populate treptat de urmaşii 
atlanţilor. Diferite popoare s-au aşezat în aceste regiuni. Ele 
aveau niveluri de evoluţie diferite, dar şi diferite niveluri de 
pervertire. Iar în mijlocul lor se aflau iniţiaţii, păzitorii tainelor 
oracolelor. Aceştia au întemeiat în diferite ţinuturi locuri în 
care se practicau serviciile de cult ale lui Jupiter, Venus etc., 
în sensul bun, dar şi în sens rău. O influenţă deosebit de 
nefavorabilă a exercitat-o divulgarea tainelor lui Vulcan. Căci 
privirea adepților lui Vulcan era îndreptată mai cu seamă spre 
relaţiile pământene. Datorită acestor divulgări, omenirea a 
ajuns să depindă de fiinţe spirituale care în urma evoluţiei lor 
anterioare se împotriveau la tot ce venea din lumea spirituală 
dezvoltată în urma separării Soarelui de Pământ. Ele acționau 


astfel, conform cu predispoziţiile lor, tocmai în elementul care 
s-a dezvoltat în om prin faptul că el avea percepții în lumea 
sensibilă, dincolo de care se învăluie spiritualul. Aceste fiinţe 
au obţinut de aici încolo o mare influenţă asupra multor 
oameni care populau Pământul. Această influenţă s-a 
manifestat mai întâi prin aceea că omului i-a fost luat din ce în 
ce mai mult sentimentul spiritualităţii. Întrucât în acele 
timpuri mărimea, forma şi plasticitatea corpului fizic uman 
erau încă în mare măsură orientate după calităţile sufleteşti, 
urmarea acelei divulgări s-a făcut simțită şi în transformări ale 
neamului omenesc în acest sens. Acolo unde pervertirea 
oamenilor s-a manifestat mai ales prin faptul că forţe 
suprasensibile au fost puse în serviciul unor pofte, dorinţe şi 
patimi josnice au apărut corpuri umane diforme, groteşti atât 
ca mărime cât şi ca aspect. În orice caz, acestea nu şi-au putut 
prelungi existenţa dincolo de perioada atlanteană. Ele s-au 
stins. Omenirea postatlanteană s-a format fizic din acei 
precursori atlanteeni la care avusese loc o consolidare a 
formei corporale, încât ei nu mai cedau de acum încolo 
forţelor sufleteşti devenite ostile naturii. In evoluţia atlanteană 
a existat un anumit interval de timp în care pentru forma 
umană, prin legile care guvernau în şi în jurul Pământului, 
dominau condiții care impuneau solidificarea acesteia. 
Formele umane care se densificaseră înaintea acestui timp s- 
au putut, de fapt, înmulţi încă mult timp, însă, treptat, 
sufletele ce se încorporau în ele au fost atât de strâmtorate 
încât rasele respective au trebuit să dispară. Oricum, tocmai 
unele dintre aceste forme rasiale s-au menţinut până în 
vremurile postatlanteene; ba, chiar, unele rămase mai mobile, 
au persistat un timp destul de îndelungat. Acele forme umane 
care rămăseseră plastice dincolo de intervalul de timp 
menţionat mai înainte au oferit corpuri pentru suflete care 
suferiseră în mare măsură influenţa dăunătoare a divulgării 
descrise. Ele erau predestinate unei dispariţii rapide. 

Potrivit acestor fapte, de la mijlocul evoluţiei atlanteene s-au 
manifestat, în domeniul evoluţiei umane, fiinţe care acționau 
astfel încât omul să se afunde într-un mod nespiritual în lumea 
fizică, sensibilă. Aceasta a putut merge atât de departe încât 
în locul aspectului real al acestei lumi să-i apară imagini 
înşelătoare, fantome, iluzii de tot felul. Omul nu era expus 
numai influenţei luciferice, ci şi a acelor fiinţe la care ne-am 
referit mai sus şi al căror conducător ar putea fi numit după 
numele pe care i l-a dat mai târziu cultura persană, Ahriman 
(Mefistofel este aceeaşi fiinţă). Datorită acestei influenţe, omul 


a ajuns sub stăpâniri care şi aici îl lăsau să apară ca o fiinţă 
orientată numai spre relaţii pământeşti-senzoriale. Privirea 
liberă în procesele lumii spirituale i-a fost luată tot mai mult. 
E1 trebuia să se simtă în stăpânirea lui Ahriman şi să fie 
exclus într-o anumită măsură din comunitatea lumii spirituale. 
De o însemnătate deosebită era un loc de iniţiere oracular 
care-şi conservase în mijlocul decadenţei generale cea mai 
mare puritate a vechiului cult. El aparţinea oracolelor lui 
Christos. Din această cauză aici s-au putut păstra nu numai 
taina lui Christos, ci şi tainele altor oracole. Căci în revelarea 
celui mai sublim Spirit solar au fost dezvăluiţi şi conducătorii 
lui Saturn, Jupiter etc. In oracolul solar se cunoştea taina de a 
conferi anumitor oameni corpuri eterice umane aşa cum 
avuseseră cei mai buni iniţiaţi ai lui Jupiter, Mercur etc. Cu 
mijloace pe care nu le vom descrie aici se obținea conservarea 
unor copii ale celor mai bune corpuri eterice ale vechilor 
iniţiaţi, care erau apoi impregnate mai târziu oamenilor 
potriviţi. Prin intermediul iniţiaţilor oracolelor lui Venus, 
Mercur şi Vulcan asemenea procese se puteau desfăşura şi 
pentru corpurile astrale. 

Într-un anumit timp, conducătorul iniţiaţilor lui Christos s-a 
văzut izolat împreună cu câţiva aderenţi cărora le putea 
împărtăşi numai în mică măsură tainele lumii. Căci aceşti 
tovarăşi ai săi aparţineau categoriei de oameni care în mod 
natural erau puţin înclinați pentru separarea corpurilor fizic şi 
eteric. Astfel de oameni erau, de altfel, în acel timp cei mai 
buni pentru continuarea progresului umanităţii. In cazul lor, 
aveau loc din ce în ce mai puţin trăirile în starea de somn. 
Lumea spirituală s-a închis tot mai mult pentru ei. Ei nu mai 
erau capabili să înţeleagă tot ce li se dezvăluise în timpurile 
vechi, când omul nu era în corpul său fizic, ci numai în cel 
eteric. Oamenii din ambianța nemijlocită a conducătorului 
oracolului lui Christos erau cei mai avansați în privinţa 
fuzionării părţii din corpul eteric care era separat de corpul 
fizic. Această unire s-a instalat treptat în omenire ca urmare a 
transformării resedinţei atlanteene şi a Pământului, în general. 
Corpul fizic şi corpul eteric ale omului au ajuns tot mai mult să 
coincidă. Din această cauză facultăţile anterior nelimitate ale 
memorizării s-au pierdut şi a început viaţa de gândire umană. 
Partea de corp eteric legată de corpul fizic a transformat 
creierul fizic într-o unealtă a gândirii propriu-zise, iar omul a 
resimţit, de fapt, începând de acum, eul său în corpul fizic. 
Abia acum s-a trezit conştienţa de sine. Acest lucru s-a 
întâmplat la început numai cu o mică parte din oameni, mai cu 


seamă cu cei din anturajul conducătorului oracolului lui 
Christos. Celelalte mase de oameni risipite prin Europa, Asia 
şi Africa păstrau în diferite grade resturi ale vechilor stări de 
conştienţă. Din această cauză ei aveau o experienţă 
nemijlocită a lumii suprasensibile. Asociaţii iniţiatului lui 
Christos erau oameni cu înţelegere foarte dezvoltată, dar 
dintre toţi oamenii acelui timp ei aveau cele mai puţine 
experienţe în domeniul suprasensibil. Împreună cu ei, acel 
iniţiat a migrat din vest spre est, ajungând într-o regiune din 
Asia Interioară. El dorea să-i protejeze pe cât posibil de 
contactul cu oamenii mai puţin avansați în evoluţia 
conştienţei. El i-a educat pe cei ce-l întovărăşeau în sensul 
tainelor revelate lui; în felul acesta a acţionat mai cu seamă 
asupra urmaşilor. Astfel, şi-a creat un grup de oameni care 
preluaseră în inimile lor impulsurile ce corespundeau iniţierii 
christice. Din acest grup el a ales şapte dintre cei mai buni, în 
aşa fel încât puteau avea corpuri astrale şi corpuri eterice ce 
corespundeau amprentelor corpurilor eterice ale celor mai 
buni şapte iniţiaţi atlanteeni. În felul acesta el a educat câte 
un urmaş al iniţiaţilor lui Christos, Saturn, Jupiter etc. Aceşti 
şapte iniţiaţi au devenit conducători şi învăţători ai oamenilor 
care în timpul postatlantean au populat sudul Asiei, şi anume 
vechea Indie. Întrucât aceşti mari învăţători erau înzestrați cu 
copii ale corpurilor eterice ale precursorilor lor spirituali, ceea 
ce se afla în corpul lor astral, şi anume ştiinţa şi cunoaşterea 
prelucrată de ei, nu ajungea la ce le fusese dezvăluit prin 
corpul lor eteric. Când aceste revelații trebuiau să vorbească 
în ei, ei erau nevoiţi să reducă la tăcere propria lor ştiinţă şi 
cunoaştere. Atunci, din ei şi prin ei vorbeau înaltele entităţi 
care le vorbiseră şi precursorilor lor. În afara momentelor sau 
perioadelor în care vorbeau aceste entităţi înalte prin ei, erau 
oameni modeşti, înzestrați numai cu gândirea şi sentimentele 
rezultate din eforturile lor proprii. 

În acea vreme, India era locuită de o categorie de oameni care 
păstrase din starea sufletească a atlanteenilor aptă să trăiască 
unele experienţe în lumea spirituală o amintire în general 
foarte vie a acestora. La mulţi dintre aceşti oameni exista şi o 
puternică atracţie a inimii şi a dispoziţiei sufleteşti pentru 
lumea  suprasensibilă. Printr-o conducere înţeleaptă a 
destinului, partea cea mai mare a acestei categorii de oameni 
venise din cele mai bune părţi ale populaţiei atlanteene în 
sudul Asiei. In afara acestui segment principal, alte segmente 
de populaţii veniseră în alte perioade. Pentru acest complex 
populaţional, iniţiatul în Christos a hotărât ca cei şapte elevi ai 


săi să devină învăţători. Aceştia au transmis poporului despre 
care am vorbit înţelepciunea şi poruncile lor. Unii dintre aceşti 
vechi indieni nu aveau nevoie decât de puţină pregătire pentru 
a reanima în ei facultăţile nu de mult atinse, care-i conduceau 
în lumea suprasensibilă. Căci, de fapt, dorul după această 
lume era o dispoziţie de bază a sufletului indian. In această 
lume, aşa simțeau ei, era patria originară a omului. Din 
această lume ei au fost transferați în aceea care poate furniza 
vederea senzorială exterioară şi înţelegerea, raţiunea legată 
de această vedere. Lumea suprasensibilă era simțită ca fiind 
adevărata lume, iar cea sensibilă ca o înşelare a percepţiei 
umane, o iluzie (Maia). Se depuneau eforturi de a realiza cu 
toate mijloacele o pătrundere în lumea adevărată. Nu se putea 
acorda interes lumii sensibile iluzorii decât în măsura în care 
ea se dovedea a fi un văl pentru cea suprasensibilă. Puterea 
care putea fi exercitată de cei şapte mari învăţători asupra 
acestor oameni avea un mare impact. Ceea ce era revelat prin 
ei pătrundea adânc în sufletele indiene. Şi întrucât posedarea 
corpurilor eterice şi astrale primite ca moştenire de aceşti 
învăţători conferea forţe superioare, ei puteau acţiona şi în 
mod magic asupra elevilor. Practic, ei nu predau, ci acționau 
prin forţe magice de la o personalitate la alta. Aşa a luat 
naştere o cultură care era în întregime pătrunsă de 
înţelepciune suprasensibilă. Ceea ce este conţinut în cărţile de 
înţelepciune ale indienilor (în Vede) nu redă forma originară a 
înaltelor comori de înţelepciune care au fost cultivate în cea 
mai îndepărtată Antichitate de marii învăţători, ci reprezintă 
numai un ecou slab al lor. Numai clarvederea retrospectivă 
poate găsi o înţelepciune originară nescrisă dincolo de cea 
scrisă. O trăsătură importantă a acestei înţelepciuni originare 
este  consonanţa armonioasă a diferitelor înţelepciuni 
oraculare ale epocii atlanteene. Căci fiecare dintre marii 
învăţători putea dezvălui una dintre aceste înţelepciuni 
oraculare. Diferitele părţi ale înţelepciunii realizau un acord 
perfect, pentru că în spatele lor se afla înţelepciunea 
fundamentală a iniţierii profetice a lui Christos. De fapt, acel 
învăţător, care era urmaşul spiritual al iniţiatului în Christos, 
nu expunea ceea ce putea dezvălui însuşi iniţiatul în Christos. 
Acesta rămăsese în fundalul evoluţiei. La început el nu putea 
transfera înaltul său serviciu nici unui om postatlantean. Ceea 
ce-l deosebea de marele iniţiat în Christos era aptitudinea sa 
de a exprima în concepte umane ceea ce vedea din Misteriul 
christic, în timp ce iniţiatul în Christos încarnat în India putea 
expune numai reflexul acestei taine exprimată în simboluri şi 


semne. Căci reprezentarea sa umană nu ajungea până la 
această taină. Dar prin conlucrarea celor şapte învăţători a 
rezultat, într-o amplă imagine a lumii, o cunoaştere a lumii 
suprasensibile, despre care în vechiul oracol atlantean numai 
unii membrii ar fi putut lua cunoştinţă. Au fost dezvăluite 
marile conduceri ale lumii cosmice şi se făcea referire directă 
la un mare Spirit solar, cel ascuns, care domneşte asupra 
acelor înalte entităţi care au fost revelate prin cei şapte 
învăţători. 

Ceea ce se înţelege aici prin „indieni vechi" nu coincide cu 
ceea ce se înţelege în general prin această sintagmă. Nu există 
documente exterioare din timpul despre care vorbim aici. 
Poporul numit în mod obişnuit „indian", corespunde unei 
trepte evolutive a istoriei care s-a format mult timp după 
epoca despre care vorbim aici. A apărut o primă epocă, 
postatlanteană, a Pământului în care era dominantă cultura 
indiană descrisă aici; apoi s-a conturat o a doua perioadă 
postatlanteană în care cultura dominantă a fost cea pe care o 
vom numi mai departe „protopersană" şi mai târziu s-a 
dezvoltat cultura egipteano-caldeană pe care urmează s-o 
descriem. În timpul acestor culturi, a doua şi a treia cultură 
postatlanteană, şi vechea cultură indiană a trecut printr-o a 
doua şi a treia perioadă. Această a treia perioadă este 
prezentată de obicei ca fiind vechea Indie. Ceea ce este 
descris aici nu trebuie raportat, aşadar, la vechea Indie, 
despre care se vorbeşte în mod curent. 

O altă trăsătură a acestei culturi vechi este cea care a condus 
mai târziu la împărţirea oamenilor în caste. Cei ce trăiau în 
India erau urmaşii unor atlanţi care aparţineau unor categorii 
diferite de oameni, oameni Saturn, oameni Jupiter etc. Prin 
învăţăturile suprasensibile s-a înţeles că un suflet nu era 
atribuit unei caste anume în mod întâmplător, ci că el însuşi 
era rânduit pentru aceasta. O astfel de înţelegere a 
învățăturilor suprasensibile a fost uşurată prin aceea că la 
mulţi oameni amintirile interioare legate de strămoşi puteau fi 
imobilizate dar şi conduse spre o idee greşită privitoare la 
reîncarnare. Aşa cum în perioada atlanteană adevărata idee a 
reîncarnării nu putea fi atinsă decât prin intermediul 
iniţiaţilor, tot astfel şi în cea mai veche Indie lucrul era posibil 
numai prin contactul nemijlocit cu marii învăţători. Ideea 
greşită despre reîncarnare amintită mai sus a găsit cea mai 
mare răspândire la popoarele care au ocupat regiuni din 
Europa, Asia şi Africa, în urma scufundării Atlantidei. Datorită 
faptului că iniţiaţii care în timpul evoluţiei atlanteene, 


ajungând la rătăciri, au comunicat această taină unor 
persoane nematurizate, oamenii au ajuns să confunde din ce în 
ce mai mult ideea adevărată cu cea eronată. Acestor oameni le 
rămăsese moştenire de la perioada atlantă un fel de 
clarvedere înceţoşată. Întrucât atlanteenii ajungeau în somn în 
lumea spirituală, urmaşii lor trăiau această lume în stări 
intermediare anormale, între starea de veghe şi somn. Atunci, 
în ei apăreau imaginile unor timpuri de mult trecute cărora le 
aparținuseră strămoşii lor. Învăţături despre reîncarnarea 
oamenilor, care erau opuse ideilor corecte ale iniţiaţilor, s-au 
răspândit pe întregul mapamond. 

În tinuturile Asiei anterioare, în urma migraţiilor prelungite de 
la vest la est care au avut loc de la începerea distrugerii 
Atlantidei, a devenit sedentar un mozaic de popoare a căror 
descendență istoria o cunoaşte sub denumirea de popor 
persan şi neamurile înrudite cu acesta. Cunoaşterea 
suprasensibilă trebuie însă să se întoarcă retrospectiv la epoci 
mult mai vechi decât la cele ale istoriei acestor popoare. În 
primul rând, este vorba de precursori foarte timpurii ai 
perşilor de mai târziu, în timpul cărora a luat naştere a doua 
epocă culturală din cadrul evoluţiei postatlanteene, după cea 
indiană. Ei nu tindeau în darurile şi înclinațiile lor numai spre 
lumea spirituală; erau predispuşi pentru lumea fizic-sensibilă. 
Au început să iubească Pământul. Preţuiau ceea ce omul putea 
cuceri şi obţine prin forţele sale. Ceea ce realizau ca popor 
războinic şi mijloacele pe care le-au găsit pentru a dobândi 
comorile Pământului erau legate de această particularitate a 
fiinţei lor. La ei nu exista pericolul ca prin nostalgia după 
domeniul suprasensibil să se întoarcă cu totul de la iluzia 
domeniului fizic-sensibil, ci mai degrabă acela ca prin simţul 
pe care îl aveau pentru acesta să piardă legătura sufletească 
cu lumea suprasensibilă. Şi locurile oracolelor care fuseseră 
transplantate din vechiul ţinut atlantean purtau în felul lor 
caracterul general al poporului. Dintre forţele care au putut fi 
însuşite cândva prin trăirile lumii suprasensibile şi care mai 
puteau fi stăpânite în anumite forme inferioare era cultivat 
ceea ce conduce fenomenele naturii în aşa fel încât să 
servească intereselor personale ale omului. Acest popor vechi 
mai deţinea o mare putere în stăpânirea forţelor naturale care 
s-au retras mai târziu din faţa voinţei umane. Păzitorii 
oracolelor dispuneau de forţe interioare legate de foc şi de alte 
elemente. Putem să-i numim „magi". Ceea ce păstraseră ca 
moştenire în domeniul cunoaşterii suprasensibile şi al forţelor 
suprasensibile din timpuri vechi se afla la un nivel inferior în 


comparaţie cu ceea ce putea realiza omul într-un trecut foarte 
îndepărtat. Dar au adoptat toate formele, de la arte nobile 
care urmăreau numai mântuirea omului până la procedeele 
cele mai abominabile. În aceşti oameni, fiinţa luciferică 
acţiona într-un mod special. Ea le făcuse legătura cu tot ce 
întoarce pe om de la intenţiile acelor fiinţe superioare care, în 
lipsa intervenţiei luciferice, ar fi dirijat singure evoluţia 
umanităţii. Şi acei membri ai acestui popor care mai erau 
înzestrați cu urme ale vechii stări clarvizionare, intermediară 
între stările de veghe şi somn amintite, se simțeau foarte 
puternic atraşi spre fiinţele inferioare ale lumii spirituale. 
Trebuia dat acestui popor un impuls spiritual care să acţioneze 
în sens contrar unor asemenea trăsături de caracter. Din 
aceeaşi sursă din care venise şi viaţa spirituală veche indiană 
i-a fost dată de către păstrătorul tainelor oracolului lui 
Christos o forţă conducătoare. 

Conducătorul culturii spirituale persane originare care a fost 
dat poporului despre care vorbim de acel păzitor al oracolului 
solar poate fi desemnat cu numele cunoscut de istorie 
Zarathustra sau Zoroastru. Trebuie însă subliniat faptul că 
personalitatea la care ne referim aici aparţine unei epoci mult 
mai vechi decât cea în care îl plasează istoria. Totuşi, nu este 
vorba de cercetare istorică exterioară, ci de ştiinţă a spiritului. 
Iar cel care este chemat să se gândească la purtătorul numelui 
Zarathustra într-o epocă mai târzie va trebui să caute 
consonanţa cu ştiinţa spiritului în aceea că el îşi reprezintă un 
urmaş al primului mare Zarathustra care a preluat numele 
aceluia şi a acţionat în sensul învăţăturii sale. Impulsul pe care 
trebuia să-l dea Zarathustra poporului său consta în aceea că 
el atrăgea atenţia asupra faptului că lumea fizic-sensibilă nu 
este numai ceea ce este lipsit de spirit, ceea ce-l întâmpină pe 
om când acesta ajunge sub influenţa exclusivă a fiinţei 
luciferice. Omul îi datorează acestei fiinţe independenţa sa 
personală şi sentimentul libertătii. Dar această fiinţă trebuie 
să acţioneze în el în armonie cu fiinţa spirituală opusă. La 
poporul protopersan exista preocuparea pentru menţinerea 
trează a simțului pentru această fiinţă. Prin înclinația sa 
pentru lumea fizic-sensibilă el era ameninţat de contopirea cu 
fiinţa luciferică. Zarathustra primise prin păzitorul oracolului 
solar o iniţiere de aşa natură încât revelaţiile înaltelor fiinţe 
solare îi puteau fi împărtăşite. În stări speciale ale conştienţei 
sale, spre care îl condusese instruirea primită, el îl putea 
vedea pe conducătorul fiinţelor solare care luase sub pavăza 
sa în modul descris corpul eteric uman. El ştia că această 


fiinţă deţinea conducerea evoluţiei umanităţii, dar că el putea 
cobori la un anumit moment din spaţiul cosmic pe Pământ. 
Pentru aceasta era necesar ca el să poată trăi şi în corpul 
astral al unui om, aşa cum putea acţiona în corpul eteric după 
intervenţia fiinţei luciferice. Pentru aceasta trebuia să apară 
un om la care corpul astral să fi fost adus la un nivel 
asemănător cu cel pe care l-ar fi putut obţine fără Lucifer într- 
un alt timp (la mijlocul evoluţiei atlanteene). Dacă Lucifer nu 
ar fi venit, omul ar fi ajuns la această treaptă mai devreme, dar 
fără independenţă şi fără posibilitatea libertăţii. De acum 
încolo însă, în ciuda acestor calităţi, omul trebuia să ajungă 
din nou la acest nivel. In stările sale de clarviziune, 
Zarathustra vedea că, în viitor, va fi posibilă apariţia unei 
personalităţi care să aibă un astfel de corp astral. Dar el ştia şi 
că, înainte de acel moment, forţele solare spirituale nu ar 
putea fi găsite pe Pământ dar că pot fi percepute de privirea 
suprasensibilă în domeniul părţii spirituale a Soarelui. El 
putea vedea aceste forţe când îşi îndrepta privirea 
clarvăzătoare spre Soare. Şi propovăduia poporului său esenţa 
acestor forţe care Mai întâi nu puteau fi găsite decât în lumea 
spirituală, iar mai târziu trebuia să coboare pe Pământ. 
Aceasta era marea profeție a marelui Spirit solar sau al luminii 
(Aura solară, Ahura Mazda, Ormuzd). Acest Spirit al luminii se 
revelează pentru Zarathustra şi discipolii săi ca Spiritul care-şi 
întoarce către oameni chipul său şi care pregăteşte în cadrul 
omenirii viitorul. Zarahustra anunţă acest Spirit al luminii care 
era Christos înaintea apariţiei sale pe Pământ. Dimpotrivă, el 
prezintă în Ahriman (Angra mainju) o forţă care acţionează în 
mod dăunător prin influenţa sa asupra vieţii sufleteşti a 
omului, când acesta i se dăruieşte în mod unilateral. Acesta 
este acea forţă care a primit o putere deosebită pe Pământ 
după divulgarea tainei lui Vulcan. Pe lângă mesajul zeului 
luminii, Zarathustra a propovăduit învățături privitoare la 
acele entităţi spirituale care se revelează simțului purificat al 
clarvăzătorului ca însoțitori ai zeului luminii. Opus acestora se 
află ispititorii care au apărut resturilor impure ale vechii 
clarvederi rămase din vremea Atlantidei. Poporului 
protopersan trebuia să-i fie clarificat faptul că, în măsura în 
care sufletul este întors spre activitatea şi strădania depusă în 
lumea fizic-sensibilă, în sufletul uman se desfăşoară o luptă 
între zeul luminii şi adversarul său. De asemenea, el trebuia să 
afle ce comportament trebuie să adopte pentru ca cel din urmă 
să nu-l ducă în abis, ci influenţa sa să fie condusă spre bine 
prin forţa primului. 


O a treia epocă culturală a perioadei postatlanteene şi-a făcut 
apariţia la popoarele care prin migrații s-au îndreptat ultimele 
spre Orientul Apropiat şi spre Africa de Nord. Ea s-a 
desăvârşit la caldeeni, babilonieni, asirieni, pe de o parte, la 
egipteni, pe de alta. La aceste popoare simţul pentru lumea 
fizic-sensibilă era dezvoltat în alt fel decât la protopersani. Ele 
preluaseră mai mult decât alţii predispoziția spirituală care 
constituie o bază pentru capacitatea de a gândi, a înzestrării 
cu înţelegere raţională care luaseră naştere în ultima perioadă 
atlanteană. A fost sarcina omenirii post-atlanteene să dezvolte 
în sine acele capacităţi sufleteşti care puteau fi obţinute prin 
forţele trezite ale gândirii şi ale dispoziţiei sufletului care nu 
sunt stimulate nemijlocit de lumea spirituală, ci iau naştere 
prin aceea că omul contemplă lumea sensibilă, trăieşte în ea şi 
o prelucrează. Cucerirea lumii fizic-sensibile prin aceste 
capacităţi umane trebuie privită ca fiind misiunea omului 
postatlantean. Această cucerire înaintează treaptă cu treaptă. 
În vechea Indie omul este deja orientat prin structura sa 
sufletească spre această lume. Dar el o priveşte încă drept 
iluzie, iar spiritul său este întors spre lumea suprasensibilă. 
Spre deosebire de aceasta, la poporul protopersan apare 
strădania de cucerire a lulnii fizic-sensibile; dar se încearcă să 
se realizeze aceasta, în mare parte, încă cu acele forţe 
sufleteşti rămase ca moştenire a unui timp în care omul putea 
ajunge nemij-locit la lumea suprasensibilă. La popoarele celei 
de a treia epoci culturale sufletul pierduse în mare parte 
capacităţile  suprasensibile. El trebuie să cerceteze în 
ambianța sensibilă revelaţiile spiritualului şi să evolueze mai 
departe prin descoperirea şi inventarea mijloacelor culturale 
care rezultă din această lume. Întrucât prin cercetarea lumii 
fizic-sensibile se căutau legile spiritualităţii aflate dincolo de 
ea au apărut ştiinţele umane; prin faptul că au fost 
recunoscute şi prelucrate forţele, acestei lumi au luat naştere 
tehnica umană, munca artistică, uneltele şi mijloacele 
acestora. Pentru omul aparţinând poporului  caldeano- 
babilonian, lumea sensibilă nu mai era o iluzie, ci în regiunile 
ei, în munţii şi mările ei, în aer şi în apă el vedea o manifestare 
a faptelor spirituale ale unor forţe aflate dincolo de acestea, 
ale căror legi ei încercau să le cunoască. Pentru egiptean, 
Pământul era câmpul muncii sale care i-a fost predat într-o 
stare pe care trebuia s-o transforme prin propriile lui forţe de 
înţelegere, în aşa fel încât el să apară ca o amprentă a puterii 
umane. In Egipt fuseseră transplantate locuri oraculare din 
Atlantida, care-şi aveau originea de preferintă în oracolul lui 


Mercur. Totuşi existau şi altele, de exemplu, oracolul lui 
Venus. Prin ceea ce se întreținea în aceste locuri oraculare în 
poporul egiptean s-a însămânţat un nou germene cultural. El 
emana de la un mare conducător, care se bucurase de 
instruire în cadrul tainelor persane ale lui Zarathustra. (El era 
personalitatea  reîncarnată a unui ucenic al marelui 
Zarathustra.) Bazându-ne pe un nume istoric, să-l numim 
Hermes. Prin preluarea tainelor lui Zarathustra el a putut găsi 
calea corectă pentru conducerea poporului egiptean. Acest 
popor şi-a orientat în viaţa terestră dintre naştere şi moarte 
sensul lumii fizic-sensibile în aşa fel încât putea vedea în mod 
nemijlocit lumea spirituală din spatele ei numai într-o anumită 
măsură limitată, dar putea recunoaşte în acea lume legile ei. 
În felul acesta, lumea spirituală nu-i putea fi propovăduită ca 
fiind cea în care el se putea integra pe Pământ. În schimb, i se 
putea arăta cum va trăi omul în stare acorporală după moarte 
împreună cu lumea spiritelor, care în sejurul terestru sunt 
aparente prin amprenta lor în domeniul fizic-sensibil. Hermes 
spunea: În măsura în care omul îşi foloseşte forţele pe Pământ 
pentru a acţiona aici după intenţiile forţelor spirituale, el 
devine apt să fie unit după moarte cu aceste forţe. Mai cu 
seamnă cei care au acţionat cu multă râvnă în acest sens între 
naştere şi moarte vor fi uniţi cu înalta entitate solară, cu 
Osiris. In partea caldeano-babiloniană a acestui curent 
cultural conducerea mentalităţiii umane spre fizic-sensibil a 
fost mai pronunţată decât în zona egipteană. Erau cercetate 
legile acestei lumi şi se privea spre modelele primordiale prin 
copiile lor sensibile. Totuşi, poporul rămânea legat de sensibil 
în multe privinţe. In locul spiritului stelar, în prim-plan era 
împinsă steaua şi în locul altor fiinţe spirituale copiile lor 
pământene. Numai conducătorii obțineau unele cunoştinţe 
profunde privind legile lumii suprasensibile şi a coacţionării 
acesteia cu lumea sensibilă. Mai mult decât în orice altă parte 
se manifestă aici o opoziţie între cunoştinţele iniţiaţilor şi 
credinţa rătăcită a poporului. 

Cu totul altele erau condiţiile din ţinuturile sudului Europei şi 
ale Asiei apusene unde a înflorit cea de a patra epocă culturală 
postatlanteană, pe care o putem numi greco-romană sau 
greco-latină. În aceste ţinuturi afluaseră urmaşii oamenilor din 
cele mai diverse ţinuturi ale lumii vechi. Existau locuri 
oraculare care continuau activitatea diferitelor oracole 
atanteene. Existau oameni care aveau ca moştenire 
predispoziţii naturale pentru clarvederea veche şi alţii care 
puteau s-o recupereze relativ uşor prin instrucţie. În anumite 


locuri speciale nu se păstrau numai tradiţiile vechilor iniţiaţi, 
ci s-au format urmaşi demni ai acestora şi ei îşi atrăgeau elevi 
care se puteau înălța la trepte înalte ale vederii spirituale. 
Aceste popoare aveau tendinţa de a crea în cadrul lumii 
sensibile un domeniu care să exprime, în fizic, spiritualul într-o 
formă perfectă. Pe lângă multe altele, arta greacă este o 
consecinţă a acestui impuls. Este suficient să străbaţi cu ochiul 
spiritual templul grecesc şi vei recunoaşte cum, într-o 
asemenea lucrare minunată a artei, material-sensibilul este 
prelucrat de om în aşa fel, încât în fiecare detaliu el apare ca 
expresie a spiritualului. Templul grec este „casa spiritului”. În 
formele lui percepi ceea ce altfel este cunoscut numai de 
ochiul clarvăzătorului. Un templu al lui Zeus (sau Jupiter) este 
astfel alcătuit încât reprezintă pentru ochiul sensibil un înveliş 
demn pentru ceea ce păzitorul iniţierii jupiteriene vedea cu 
ochiul spiritual. Aşa stau lucrurile cu întreaga artă greacă. Pe 
căi tainice, înţelepciunile iniţiaţilor se revărsau în poeţii, 
artiştii plastici şi gânditorii acelui timp. In construcţiile 
concepţiei despre lume ale vechilor filosofi greci se regăsesc 
tainele iniţiaţilor sub formă de noţiuni şi idei. Iar influenţele 
vieţii spirituale, tainele locurilor de iniţiere asiatice şi africane 
afluau spre aceste popoare şi conducătorii lor. Marii învăţători 
indieni, însoțitorii lui Zarathustra, adepţii lui Hermes îşi 
atrăseseră elevii lor. Aceştia sau urmaşii lor au fondat centre 
de iniţiere în care vechile înţelepciuni au reînviat în formă 
nouă. Sunt Misteriile Antichității. Aici erau pregătiţi elevii 
pentru a fi aduşi apoi în acele stări de conştienţă prin care 
puteau ajunge la vederea în lumea spirituală. (Detalii despre 
aceste Misterii ale Antichității se găsesc în cartea mea 
Creștinismul ca fapt mistic. Alte aspecte vor fi analizate în 
ultimele capitole ale acestei cărţi.) Din aceste centre de 
iniţiere comorile de înţelepciune curgeau spre cei care 
cultivau tainele spirituale în Asia Mică, în Grecia şi Italia. (În 
lumea greacă au luat naştere în Misteriile orfice şi eleusine 
importante centre de iniţiere. În şcoala de înţelepciune a lui 
Pitagora acționau ca ecouri marile învățături ale înţelepciunii 
şi metodele înţelepciunii din perioada premergătoare. Pitagora 
fusese iniţiat în tainele celor mai diferite Misterii în cursul 
unor lungi călătorii.) 
x k x 

În perioada postatlanteană, între naştere şi moarte viața 
omului avea însă influenţă şi asupra stării acorporale de după 
moarte. Cu cât omul îşi îndrepta mai mult interesul asupra 
lumi fizic-sensibile, cu atât mai mare era posibilitatea ca 


Ahriman să se infiltreze în suflet în timpul vieţii pe Pământ şi 
îşi păstra astfel puterea şi dincolo de moarte. La popoarele 
vechii Indii acest pericol era mai mic. Căci în timpul vieţii 
terestre ei percepeau lumea fizic-sensibilă ca o iluzie. Prin 
aceasta ei se sustrăgeau după moarte puterii lui Ahriman. Cu 
atât mai mare era pericolul pentru popoarele protopersane. În 
perioada dintre naştere şi moarte ei îşi îndreptau privirea cu 
interes către lumea fizic-sensibilă. Ei ar fi căzut în mare 
măsură în mrejele lui Ahriman dacă Zarathustra nu s-ar fi 
referit într-un mod impresionant, prin învăţătura zeului- 
lumină, la faptul că dincolo de lumea fizic-sensibilă se află cea 
a Spiritelor luminii. Atât cât oamenii acestei culturi preluaseră 
în suflet din lumea de reprezentări trezite în acest fel, tot atât 
se sustrăgeau ei în timpul vieţii terestre tentaculelor lui 
Ahriman şi prin aceasta şi pentru viaţa de după moarte prin 
care trebuiau să se pregătească pentru o nouă viaţă terestră. 
În viaţa terestră puterea lui Ahriman conduce la considerarea 
existenţei fizic-sensibile ca fiind singura şi prin aceasta la 
închiderea oricărei posibilităţi de a privi spre lumea spirituală. 
În lumea spirituală, această forţă aduce pe om la izolare 
deplină, la îndreptarea oricărui interes doar spre sine. 
Oamenii care se află în clipa morţii în puterea lui Ahriman se 
nasc a doua oară ca mari egoişti. 

În prezent, în cadrul ştiinţei spiritului, viaţa dintre moarte şi o 
nouă naştere poate fi descrisă aşa cum este ea când influenţa 
ahrimanică a fost învinsă. Aşa a fost descrisă de autorul 
acestei cărţi în alte scrieri şi în primele capitole ale lucrării de 
faţă. Şi aşa trebuia să fie descrisă când trebuie să devină 
perceptibil ce poate fi trăit de om în această formă de 
existenţă dacă şi-a cucerit vederea spiritului curată pentru 
ceea ce este prezent. Măsura în care individul uman trăieşte 
mai mult sau mai puţin acest lucru depinde de victoria sa 
asupra influenţei ahrimanice. Omul se apropie din ce în ce mai 
mult de ceea ce poate fi în lumea spirituală. La contemplarea 
mersului evoluţiei umantăţii trebuie avut în vedere cu mare 
precizie felul cum ceea ce poate fi omul este deranjat prin alte 
influenţe. 

La poporul egiptean, Hermes avea grijă ca în timpul vieţii 
terestre oamenii să se pregătească pentru asocierea cu 
Spiritul lumii. Însă pentru că în acel timp interesele omului 
între naştere şi moarte erau deja astfel orientate încât ei nu 
puteau privi decât în mică măsură prin vălul fizic-sensibilului 
şi după moarte privirea spirituală a sufletului rămânea 
tulbure. Percepția lumii luminii rămânea estompată. Învăluirea 


lumii spirituale după moarte a atins un vârf pentru sufletele 
care treceau dintr-un trup aparţinând culturii greco-latine în 
starea acorporală. Ele aduseseră la înflorire în viaţa 
pământeană grija pentru existenţa fizic-sensibilă. Astfel, ele se 
condamnaseră la o existenţă de umbră după moarte. Din 
această cauză, grecul resimțea această viaţă de după moarte 
ca pe o existenţă de umbră; şi nu este simplă vorbărie, ci 
percepţia unui profund adevăr, când eroul acelui timp, 
orientat spre viaţa simţurilor, spune: „Mai bine cerşetor pe 
Pământ, decât rege în regatul umbrelor”. Incă şi mai 
pronunţat era acest lucru la acele popoare asiatice care şi ele 
îşi îndreptaseră în adorarea şi în cultul lor atenţia doar spre 
copiile sensibile în locul imaginilor spirituale primordiale. O 
mare parte a omenirii se afla în această stare în cursul 
perioadei culturale greco-romane. Se vede cum misiunea 
omului în perioada postatlanteană care a constat în cucerirea 
lumii fizic-sensibile a trebuit să ducă în mod necesar la 
înstrăinarea de lumea spirituală. Astfel, măreţia este unită în 
mod necesar cu decadenţa. In Misterii era cultivată relaţia 
omului cu lumea spirituală. Iniţiaţii lor puteau recepționa, în 
stări sufleteşti speciale, revelaţiile din această lume. Ei erau 
mai mult sau mai puţin urmaşii păzitorilor oracolelor 
atlanteene. Lor li se dezvăluia ceea ce fusese învăluit prin 
intervenţiile lui Lucifer şi Ahriman. Lucifer a învăluit pentru 
om ceea ce se revărsase din lumea spirituală în corpul astral 
fără contributia sa până spre mijlocul epocii atlanteene. În 
cazul în care corpul eteric nu ar fi fost separat parţial de 
corpul fizic, acest domeniu al lumii spirituale omul l-ar fi putut 
trăi în sine ca pe o revelaţie sufletească interioară. Din cauza 
intervenţiei lui Lucifer el o putea trăi numai în stări sufleteşti 
speciale. Atunci lumea spirituală îi apărea în veşmântul 
astralului. Fiinţele corespunzătoare i se revelau prin figuri 
care aveau numai mădularele naturii umane superioare şi în 
acestea prezentau simbolurile astral-vizibile ale forţelor lor 
spirituale speciale. In acest mod se revelau siluete 
supraumane. După intervenţia lui Ahriman, acestui fel de 
iniţiere i s-a alăturat încă unul. Ahriman a acoperit cu un văl 
tot ceea ce ar fi apărut dincolo de percepţia fizic-sensibilă din 
lumea spirituală dacă, de la mijlocul epocii atlanteene, nu ar fi 
avut loc intervenţia sa. Dacă acest univers se revela iniţiaţilor, 
ei o datorau împrejurării că exersau în suflet, depăşind orice 
măsură, toate acele capacităţi pe care omul le-a atins de 
atunci, prin care se obţin impresiile existenţei fizic-sensibile. 
Prin aceasta lor li se revela ce fel de puteri spirituale se află 


dincolo de forţele naturale. Ei puteau vorbi de entităţile 
spirituale de dincolo de natură. Li se dezvăluiau acele puteri 
creatoare ale forţelor care acţionează în domeniul natural ce 
se află sub om. Ceea ce a continuat să acţioneze de la Saturn, 
Soare şi vechea Lună şi care formase corpul fizic, corpul eteric 
şi corpul astral ale omului, precum şi regnurile mineral, 
vegetal şi animal, a constituit conţinutul unor taine ale 
Misteriilor. Erau cele peste care Ahriman îşi ţinea mâna. Ceea 
ce a condus la sufletul senzatiei, la sufletul raţiunii, la sufletul 
conştienţei era revelat într-un al doilea fel de taine ale 
Misteriilor. Dar ceea ce Misteriile profetizau era faptul că în 
decursul timpurilor va apărea un om cu un astfel de corp 
astral încât în ciuda lui Lucifer în acesta va putea deveni 
conştientă lumea luminii Spiritului solar prin intermediul 
corpului eteric, fără să fie necesare stări sufleteşti speciale. 
Iar corpul fizic al acestei fiinţe umane trebuia să fie în aşa fel 
încât pentru ea să se reveleze din lumea spirituală tot ceea ce 
Ahriman poate ascunde până la moartea fizică. Pentru această 
fiinţă umană moartea fizică nu poate modifica nimic în cadrul 
vieţii, adică nu poate avea nici o stăpânire asupra acesteia. 
Într-o astfel de fiinţă umană, eul apare în aşa fel încât în viaţa 
fizică este conținută şi viaţa spirituală. O astfel de fiinţă este 
purtătoarea Spiritului luminii, spre care iniţiatul se ridică din 
două părţi, în timp ce este condus, prin stări sufleteşti 
speciale, fie spre Spiritul supraumanului, fie spre esenţa 
forţelor naturale. Prin faptul că iniţiaţii Misteriilor anunțau în 
mod profetic că o astfel de fiinţă umană va apărea în decursul 
tunpului, ei erau profeţii lui Christos. 

Ca profet special în acest sens s-a ridicat o personalitate din 
inima unui popor care prin ereditate naturală avea în sine 
calităţile popoarelor Orientului Apropiat, iar prin educaţie 
învăţăturile egiptene, poporul israelitean. Este vorba de 
Moise. În sufletul său se adunaseră atâtea influenţe ale 
iniţierii, încât acestui suflet i se revela, în stări speciale, fiinţa 
care odinioară preluase în evoluţia terestră reglementară rolul 
de a modela de pe Lună conştienţa umană. În fulgere şi tunete 
Moise recunoştea nu numai fenomenele fizice, ci şi revelaţiile 
spiritului amintit. Totodată însă asupra sufletului său acţionase 
şi celălalt fel de taine ale Misteriilor şi astfel el percepea în 
vederile astrale supraumanul, cum coboară în uman prin 
intermediul eului. In felul acesta i s-a dezvăluit lui Moise, din 
două direcţii, cel care trebuia să vină ca formă supremă a 
eului. 


Cu Christos a apărut în formă umană ceea ce înaltul Spirit 
solar pregătise ca marele model terestru uman. O dată cu 
această apariţie, întreaga înţelepciune a Misteriilor a trebuit 
să ia, într-o anumită privinţă, o formă nouă. Mai înainte, 
aceasta a fost prezentă în mod exclusiv pentru a determina 
omul să se transpună într-o stare sufletească în care putea 
vedea împărăţia Spiritului solar în afara evoluţiei terestre. De 
aici încolo, înţelepciunile Misteriilor au primit sarcina de a-l 
face pe om apt de a recunoaşte pe Christos devenit om şi de a 
înţelege din acest punct central al oricărei înţelepciuni lumea 
naturală şi lumea spirituală. 

În acea clipă a vieţii sale în care corpul astral al lui Iisus 
Christos a avut în sine tot ceea ce poate fi învăluit prin 
intervenţia lui Lucifer a început manifestarea sa ca Învățător 
al umanităţii. Incepând din acest moment a fost implantată în 
evoluţia terestră umană predispoziția de a prelua 
înţelepciunea prin care treptat poate fi atins scopul terestru 
fizic. În acea clipă în care s-a săvârşit evenimentul de pe 
Golgota a fost inoculată în omenire cealaltă predispoziţie 
datorită căreia influenţa lui Ahriman poate fi transformată în 
bine. De aici încolo, omul poate lua cu sine din viaţă trecând 
prin poarta morţii ceea ce îl eliberează de însingurarea în 
lumea spirituală. Evenimentul din Palestina nu se află numai în 
centrul evolutiei fizice a umanităţii, ci şi al celorlalte lumi 
cărora le aparţine omul. lar după ce Misteriul de pe Golgota a 
fost săvârşit, după ce a fost îndurată moartea pe cruce, 
Christos a apărut în acea lume în care sufletele zăbovesc după 
moarte şi a reprimat puterea lui Ahriman în limitele sale. Din 
această clipă, domeniul care fusese numit de greci „regatul 
umbrelor" a fost străbătut de acel fulger-spirit care arăta 
fiinţelor sale că în acesta avea să revină lumina. Ceea ce s-a 
obţinut prin Misteriul de pe Golgota pentru lumea fizică şi-a 
aruncat lumina în lumea sprituală. In felul acesta, evoluţia 
umanităţii postatlanteene până la acest eveniment a fost un 
urcuş pentru lumea fizic-sensibilă. Dar a fost totodată şi un 
coborâş pentru cea spirituală. Tot ce curgea în lumea fizică îşi 
avea originea în ceea ce exista deja în lumea spirituală din 
vremurile străvechi. De la evenimentul Christos, oamenii care 
se pot înălța la taina-Christos, pot duce ceea ce au realizat în 
lumea sensibilă dincolo, în lumea spirituală. Iar din aceasta se 
revarsă din nou în cea terestră-sensibilă prin faptul că oamenii 
readuc la reîncorporarea lor ceea ce a devenit pentru ei 
impulsul lui Christos în lumea spirituală între moarte şi o nouă 
naştere. 


Ceea ce a afluat în evoluţia umanităţii prin apariţia lui Christos 
a acţionat în aceasta ca o sămânță. Sămânţa nu se poate 
maturiza decât treptat. Numai o parte extrem de mică din 
profunzimile noilor înţelepciuni s-a infiltrat până în prezent în 
existenţa fizică. Aceasta se află abia la începutul evoluţiei 
creştine. In perioadele succesive care s-au scurs de la acea 
apariţie, creştinismul putea revela din fiinţa sa interioară 
numai atât cât oamenii şi popoarele erau apte a primi, atât cât 
puteau prelua în capacitatea lor de reprezentare. Prima formă 
în care s-a modelat această cunoaştere poate fi caracterizată 
ca un ideal de viaţă cuprinzător. Ca atare ea s-a şi opus 
formelor de viaţă pe care omenirea postatlanteană le-a 
dezvoltat. Mai înainte am descris condiţiile care au existat în 
dezvoltarea omenirii de la repopularea Pământului în perioada 
lemuriană. In concordanţă cu cele spuse, oamenii pot fi 
raportați din punct de vedere sufletesc la diferite entităţi care, 
venind de pe alte planete, s-au încorporat în urmaşii vechilor 
lemurieni. Diferitele rase umane sunt consecinţa acestui fapt. 
Iar în sufletele reîncarnate au apărut, ca urmare a karmelor 
lor individuale, cele mai contradictorii interese. Atât timp cât 
toate acestea exercitau postacţiuni nu putea rezulta un ideal al 
„umanităţii generale". Omenirea a pornit de la o unitate; dar 
evoluţia terestră de până atunci a condus la diversificare. În 
reprezentarea lui Christos este dat mai întâi un ideal care 
acţionează împotriva oricărei separări, căci în omul care-l, 
poartă pe Christos trăiesc şi forţele înaltei fiinţe solare în care 
orice eu uman îşi găseşte fundamentul primordial. Poporul 
israelit încă se simţea popor, iar omul se simţea ca membru al 
acestui popor. Prin faptul că la început a fost cuprins numai în 
gând că în lisus Christos trăieşte omul ideal mai presus de 
orice separatism, creştinismul a devenit în mod natural idealul 
frăţietăţii universale. Deasupra tuturor intereselor particulare 
şi a înrudirilor particulare s-a ridicat sentimentul că eul cel 
mai interior al omului are în fiecare om aceeaşi origine. 
(Alături de toţi precursorii tereştri apare Tatăl tuturor 
oamenilor. „Eu şi Tatăl suntem una.") 

În secolele al IV-lea, al V-lea şi al VI-lea după Christos s-a 
pregătit în toată Europa o epocă culturală care a început cu 
secolul al XV-lea şi în care încă mai trăieşte lumea actuală. 
Aceasta trebuia să încheie treptat epoca greco-romană; este 
cea de a cincea epocă culturală. Popoarele care au devenit 
purtătoare ale acestei epoci după diferite migrații şi peripeții 
erau urmaşi ai acelor atlanţi care rămăseseră cel mai puţin 
atinşi de ceea ce se desfăşurase în cele patru epoci culturale 


premergătoare. Ele nu pătrunseseră până în ţinuturile în care 
au prins rădăcini culturile respective. Dimpotrivă, 
continuaseră culturile atlanteene. Au existat la aceste popoare 
mulţi oameni care îşi conservaseră în mod ereditar 
clarvederea veche, încetoşată (starea intermediară între 
starea de veghe şi somn descrisă). Astfel de oameni au 
cunoscut lumea spirituală ca trăire proprie şi puteau comunica 
contemporanilor lor ce se petrece în acea lume. Aşa a luat 
naştere o lume de povestiri despre fiinţe spirituale şi despre 
fenomene spirituale. lar comorile de basme şi legende ale 
popoarelor s-au născut din astfel de trăiri spirituale. Căci 
clarvederea înceţoşată a multor oameni a continuat până în 
timpuri care nu sunt prea îndepărtate de timpul actual. Au 
existat şi oameni care pierduseră clarvederea şi obţinuseră 
aptitudini pentru lumea fizic-sensibilă pe care le-au dezvoltat 
după sentimente şi senzaţii care corespundeau trăirilor acestei 
clarvederi. Şi oracolele atlanteene îşi aveau aici urmaşi. 
Pretutindeni existau Misterii. Numai că în aceste Misterii s-a 
elaborat mai ales o taină a iniţierii care conduce la acea lume 
spirituală pe care Ahriman o ascunde. Puterile spirituale aflate 
dincolo de forţele naturii au fost deschise aici. In mitologiile 
popoarelor europene sunt cuprinse resturile a ceea ce puteau 
vesti iniţiaţii acestor Mişterii oamenilor. Numai că aceste 
mitologii mai cuprind şi cealaltă taină, totuşi într-o formă mai 
imperfectă decât o aveau misteriile sudice şi cele din răsărit. 
Entităţile supraumane erau cunoscute şi în Europa. Totuşi ele 
erau văzute într-o confruntare continuă cu tovarăşii lui 
Lucifer. Şi, de fapt, era propovăduit zeul luminii, dar într-un 
personaj despre care nu se putea spune că îl va învinge pe 
Lucifer. În schimb, şi în aceste Misterii lumina figura viitoare a 
lui Christos. Se spunea că împărăţia Sa va înlătura împărăţia 
celuilalt zeu al luminii. (Toate legendele despre amurgul zeilor 
şi altele asemănătoare îşi au originea în această cunoaştere a 
Misteriilor Europei.) Din astfel de influenţe a luat nastere în 
suflete o scindare la oamenii celei de a cincea epoci culturale 
care se mai continuă şi astăzi şi se arată în cele mai variate 
aspecte ale vieţii. Sufletul nu a păstrat din timpurile vechi cu 
suficientă forţă atracţia pentru spiritual încât să poată menţine 
legătura dintre lumea spirituală şi cea sensibilă. El a păstrat-o 
doar ca o trăsătură sentimentală şi de senzaţie, nu însă ca 
vedere nemijlocită a lumii suprasensibile. Dimpotrivă, privirea 
omului s-a îndreptat tot mai mult spre lumea sensibilă şi 
dominarea acesteia. Forţele de înţelegere raţională trezite în 
ultima perioadă atlanteană, toate forţele din om al căror 


instrument este creierul fizic au fost formate cu adaptarea lor 
pentru lumea sensibilă, cunoaşterea şi stăpânirea ei. Două 
lumi s-au dezvoltat în pieptul omului. Una din ele este întoarsă 
către existenţa  fizic-sensibilă, cealaltă este receptivă la 
revelaţiile spiritualului, pentru a-l cuprinde însă nu cu 
percepţia, ci cu sentimentul. Predispoziţia pentru această 
scindare sufletească era deja prezentă când în ţinuturile 
Europei s-a infiltrat învăţătura lui Christos. Acest mesaj a fost 
luat din spirit în inimă, a fost umplut cu sentiment şi senzaţie, 
dar nu a putut să întindă o punte către ceea ce raţiunea 
orientată spre simţuri fundamenta în existenţa fizic-sesibilă. 
Opoziția existentă între ştiinţa exterioară şi cunoaşterea 
spirituală este doar o consecinţă a acestui fapt. Mistica 
creştină (a lui Eckhard, a lui Tauler etc.) este rezultatul 
pătrunderii sentimentului şi senzaţiei cu creştinism. Ştiinţa 
orientată doar spre lumea sensibilă şi rezultatele acesteia în 
viaţă sunt urmarea celeilalte părţi a predispoziţilor sufletului. 
lar această separare a predispoziţiilor trebuie atribuită 
exclusiv succeselor din domeniul culturii materiale. În timp ce 
acele aptitudini ale omului care-şi au instrumentul în creier s- 
au întors în mod unilateral spre viaţa fizică, ele puteau ajunge 
la acea intensificare care a făcut posibilă ştiinta actuală, 
tehnica etc. Originea acestei culturi materiale nu se putea afla 
decât la popoarele Europei. Căci acestea sunt acei urmaşi ai 
unor precursori atlanteeni care au transformat atracţia pentru 
lumea fizic-sensibilă în aptitudini abia după ce aceasta a atins 
un anumit grad de maturitate. Mai înainte au lăsat-o să 
dormiteze şi trăiau din moştenirea clarviziunii atlanteene şi 
din comunicările făcute de iniţiaţii lor. In timp ce exterior 
cultura spirituală era dăruită numai acestor influenţe, s-a 
maturizat încet simţul pentru stăpânirea materială a lumii. 

Totuşi, în prezent, se anunţă deja zorile celei de a şasea 
perioade culturale postatlanteene. Căci ceea ce trebuie să ia 
naştere în evoluţia umanităţii la un moment determinat se 
maturizează lent în perioada premergătoare. Ceea ce poate în 
prezent să înceapă a se dezvolta este găsirea firului care leagă 
cele două părţi în pieptul omului, cultura materială şi viaţa în 
lumea spirituală. Pentru aceasta este necesar ca, pe de o 
parte, să fie înţelese rezultatele vederii spirituale şi, pe de 
alta, să fie recunoscute în observaţiile şi trăirile lumii 
simţurilor revelaţiile spiritului. Cea de a şasea perioadă 
culturală va aduce la împlinire deplină armonia între cele 
două. Cu aceasta, abordarea prezentată în această carte a 
ajuns la un punct în care poate trece de la o vedere 


panoramică a trecutului la una a viitorului. Totuşi este bine ca 
înaintea acestei scrutări a viitorului să-i preceadă unele 
consideraţii asupra cunoaşterii lumii superioare şi asupra 
iniţierii. Apoi, acea privire asupra viitorului, în măsura în care 
este posibil în cadrul acestei scrieri, vă va putea fi redată pe 
scurt. 


CUNOAȘTEREA LUMILOR SUPERIOARE 
(DESPRE INIȚIERE) 
partea 1 


În stadiul actual al evoluţiei sale, omul cunoaşte, între naştere 
şi moarte, trei stări sufleteşti: starea de veghe, somnul şi 
somnul cu vise. La ultima dintre aceste stări ne vom referi pe 
scurt într-o altă parte a acestei scrieri. Acum ne vom ocupa de 
viaţă în cele două stări alternative principale ale ei, veghea şi 
somnul profund. - Omul ajunge la cunoştinţe în lumile 
superioare atunci când mai obţine încă o a treia stare 
sufletească, în afara somnului profund şi a veghei. În timpul 
stării de veghe sufletul se dăruieşte impresiilor senzoriale şi 
reprezentărilor pe care le trezesc aceste impresii. In timpul 
somnului profund, impresiile senzoriale tac, dar sufletul îşi 
pierde şi conştienţa. Vieţuirile din timpul zilei se cufundă în 
marea inconştienţei. Presupuneţi acum că sufletul ar putea 
ajunge în timpul somnului la o conştienţă, în ciuda faptului că 
impresiile simţurilor au rămas deconectate, ca de obicei, în 
starea de somn profund. Chiar şi amintirea trăirilor din timpul 
zilei sunt absente. Oare sufletul nu ar putea avea nici un fel de 
trăiri? Un răspuns la această întrebare este posibil numai dacă 
se poate instala cu adevărat o stare asemănătoare cu aceasta, 
dacă sufletul poate trăi ceva în lipsa unor influenţe senzoriale 
şi a amintirilor acestora. Atunci sufletul s-ar găsi în relaţia 
obişnuită cu lumea exterioară, ca în timpul somnului; şi totuşi 
el nu ar dormi, ci s-ar afla ca în stare de veghe, în faţa unei 
lumi adevărate. O astfel de stare de conştienţă poate fi creată, 
dacă omul evocă acele trăiri sufleteşti pe care i le face posibile 
ştiinţa spiritului. Şi tot ce ea comunică despre acele lumi este 
cercetat printr-o astfel de stare a conştienţei. In expunerile 
anterioare au fost făcute unele comunicări asupra lumilor 
superioare. În cele ce urmează va fi vorba despre mijloacele 
prin care se poate crea starea de conştienţă necesară pentru 
această cercetare. 


Numai într-o privinţă această stare de conştienţă se aseamănă 
somnului, şi anume prin faptul că încetează toate influenţele 
simţurilor exterioare; de asemenea, sunt suprimate toate 
gândurile provocate de aceste acţiuni senzoriale. În timp ce în 
somn sufletul nu are forţa de a trăi ceva în mod conştient, el 
trebuie să menţină această forţă în această stare de 
conştienţă. Aceasta trezeşte, aşadar, capacitatea unei trăiri, 
care în existenţa obişnuită este stimulată doar prin activitatea 
senzorială. Trezirea sufletului la o astfel de stare superioară a 
conştienţei poate fi numită inițiere. 

Mijloacele iniţierii îl conduc pe om din starea obişnuită de 
veghe într-o stare sufletească în care el se foloseşte de unelte 
de observaţie spirituală. Aceste unelte sunt ca nişte germeni 
prezenţi dinainte în suflet. Ei trebuie să fie dezvoltați. Se poate 
ca într-un moment al vieţii sale un om să descopere că, fără 
nici o pregătire prealabilă, în sufletul său s-au dezvoltat 
asemenea unelte superioare. Atunci s-a produs un fel de 
autotrezire involuntară. Un astfel de om se va găsi transformat 
prin acest fapt în întreaga sa fiinţă. Are loc o îmbogăţire 
nelimitată a trăirilor sale sufleteşti. Şi el va afla că prin nici un 
fel de cunoştinţe ale lumii sensibile nu poate resimţi o 
asemenea dispoziţie a sufletului şi o astfel de căldură ca prin 
ceea ce se deschide unei cunoaşteri inaccesibile ochiului fizic. 
În voinţa sa se va revărsa forţă şi siguranţă de viaţă dintr-o 
lume spirituală. Există asemenea cazuri de autoiniţiere. Nu ar 
trebui însă crezut că singurul lucru corect este să aştepţi o 
astfel de autoiniţiere şi să nu faci nimic pentru a obţine 
iniţierea printr-o instrucţie reglementară. Nu este necesar să 
vorbim aici despre autoiniţiere, întrucât ea poate surveni fără 
observarea nici unui fel de reguli. Trebuie însă să arătăm cum 
se pot dezvolta prin instrucţie şi educaţie organele de 
percepţie care sunt în stare latentă ca germeni în suflet. 
Oamenii care nu simt un impuls special de a face ceva pentru 
dezvoltarea lor proprie vor spune cu uşurinţă: Viaţa oamenilor 
se află sub conducerea forţelor spirituale, nu trebuie să 
intervenim în dirijarea lor; trebuie aşteptată în linişte clipa în 
care aceste forte vor considera corect să deschidă sufletului o 
altă lume. Asemenea oameni simt că ar fi o obrăznicie sau o 
dorinţă nejustificată să intervii în înţelepciunea conducerii 
spirituale. Personalităţile care gândesc astfel vor fi conduse 
spre o altă părere abia atunci când asupra lor o anumită 
reprezentare va face o impresie destul de putemică. Dacă 
spun: Acea conducere înţeleaptă mi-a dăruit anumite 
aptitudini; ea nu mi le-a conferit pentru ca eu să le las 


nefolosite, ci pentru ca să le folosesc. Înţelepciunea conducerii 
constă în aceea că a pus în mine germenii unei stări de 
conştieniă superioară. Eu înţeleg această conducere numai 
dacă resimt ca pe o datorie să fie revelat omului tot ce poate fi 
revelat prin forţele sale spirituale. Dacă un astfel de gând a 
făcut o impresie destul de puternică asupra sufletului, atunci 
reflecţiile împotriva unei instruiri referitoare la o stare de 
conştienţă superioară dispar. 

Mai poate exista şi un alt fel de a gândi, care se ridică 
împotriva unei astfel de instruiri şi educări. Poţi spune: 
Dezvoltarea aptitudinilor interioare intervine în sfinţenia cea 
mai ascunsă a omului. Ea include în sine o anumită 
transformare a întregii fiinţe umane. În mod natural nu-ţi poţi 
gândi mijloacele pentru o astfel de transformare. Căci felul în 
care ajungi într-o lume superioară nu-l poate şti decât cel care 
cunoaşte această cale ca pe o trăire proprie. Adresându-te 
unei astfel de personalităţi îi permiţi acesteia să aibă o 
influenţă asupra celei mai ascunse sfinţenii a sufletului. Celui 
care gândeşte astfel nu i-ar aduce o linişte deosebită nici 
faptul că o carte i-ar oferi mijloacele obţinerii unei stări de 
conştienţă superioară. Căci nu este vorba dacă obţii un lucru 
comunicat oral sau dacă o personalitate care are cunoaşterea 
acestor mijloace le expune într-o carte din care un altul le află. 
Există şi personalități care stăpânesc regulile pentru 
dezvoltarea organelor de percepţie spirituală şi care sunt de 
părere că nu este îngăduit să încredinţezi aceste reguli unei 
scrieri. Asemenea personalităţi consideră că este inadmisibilă 
chiar şi comunicarea anumitor adevăruri eare se referă la 
lumea spirituală. Această concepţie trebuie totuşi s-o 
considerăm, în epoca în care trăim, ca fiind într-o anumită 
privinţă depăşită, învechită. Corect este că se poate merge cu 
comunicarea regulilor corespunzătoare numai până la un 
anumit punct. Totuşi cele comunicate merg atât de departe 
încât cel care le aplică sufletului său ajunge, în evoluţia 
cunoaşterii, la punctul de unde poate descoperi singur calea. 
Această cale conduce mai departe într-un mod despre care 
putem avea o reprezentare corectă numai prin cele spuse 
anterior. Din toate aceste fapte se pot ivi reflecţii împotriva 
căii cunoaşterii spirituale. Aceste gânduri şi obiecţii dispar 
dacă se focalizează esenţa acelui mers al evoluţiei preconizate 
de instruirea şi educarea adecvate timpului nostru. Vom vorbi 
aici despre această cale şi ne vom referi numai pe scurt la alte 
metode. 


Disciplinarea de care trebuie să vorbim acum pune la 
îndemâna celui care are voinţa de a lucra la propria lui 
evoluiie mijloace de a întreprinde transformarea sufletului său. 
Ar exista o intervenţie îndoielnică în fiinţa elevului numai 
atunci când profesorul ar începe această transformare prin 
mijloace care s-ar sustrage conştienţei elevului. De astfel de 
mijloace nu se foloseşte nici un fel de îndrumare corectă a 
evoluţiei spirituale în epoca noastră. Îndrumările îi dau 
regulile de comportare; elevul le aplică. În această disciplinare 
nu se ascunde, atunci când este cazul, motivul pentru care 
sunt date diferitele reguli de comportament. Preluarea şi 
aplicarea regulilor de către o personalitate care caută evoluţie 
spirituală nu trebuie să aibă loc pe baza unei credinţe oarbe. O 
astfel de credinţă ar trebui să fie exclusă cu totul din acest 
domeniu. Cine contemplă natura sufletului uman, în măsura în 
care acest lucru este posibil fără disciplina spirituală, aşa cum 
rezultă prin autoobservarea obişnuită, se poate întreba, după 
preluarea regulilor aplicate în disciplinarea spirituală: Cum 
pot acţiona aceste reguli în viaţa sufletească? La această 
întrebare se poate răspunde, înainte de orice disciplinare, 
dacă se foloseşte fără prejudecăţi raţiunea umană sănătoasă. 
Asupra modalităţilor de acţiune a acestor reguli îţi poţi face 
reprezentări corecte, înainte de a te dărui lor. A trăi aceste 
modalităţi de acţiune nu este totuşi posibil decât în tirnpul 
activităţii de disciplinare. Dar chiar şi aici trăirea va fi 
întotdeauna însoţită de înţelegerea acesteia, atunci când 
însoţeşti fiecare pas cu o judecată sănătoasă. În prezent, o 
adevărată ştiinţă a spiritului va da doar reguli care pot fi 
explicate cu o astfel de judecată sănătoasă. Celui care are 
voinţa să se dăruiască unei astfel de disciplinări şi care nu se 
lasă condus de o prejudecată care-l mână spre o credinţă 
oarbă îi vor dispărea toate rezervele. Obiecţiile împotriva unei 
disciplinări corecte în vederea obţinerii unei stări de 
conştienţă superioară nu-l vor tulbura. 

Chiar şi pentru o personalitate care are maturitatea interioară 
ce-l poate conduce într-un timp mai scurt sau mai lung la 
autotrezirea organelor de percepţie spirituală o disciplinare nu 
este de prisos, dimpotrivă, aceasta este cu totul potrivită 
pentru ea. Căci există puţine cazuri în care o astfel de 
personalitate să nu aibă de parcurs înaintea autoiniţierii 
variate drumuri laterale înortocheate şi inutile. Disciplinarea îi 
permite să evite aceste căi laterale. Ea conduce înainte în 
sensul corect. Când o astfel de autoiniţiere are loc pentru 
suflet, aceasta provine din faptul că sufletul a obţinut 


maturitatea necesară în vieţi anterioare. Se întâmplă ca 
tocmai un astfel de suflet să aibă un sentiment obscur cu 
privire la maturitatea sa şi să refuze din cauza acestui 
sentiment disciplinarea. Un astfel de sentiment poate duce la 
un anumit orgoliu, care împiedică încrederea în disciplinarea 
spirituală. Se poate întâmpla ca o anumită treaptă de evoluţie 
sufletească să rămână ascunsă până la o anumită vârstă şi să 
devină aparentă abia atunci. Dar disciplinarea poate fi tocmai 
calea corectă pentru a o scoate în evidenţă. Dacă omul se 
închide faţă de disciplinare, se poate întâmpla ca aptitudinea 
sa să rămână ascunsă în viaţa respectivă şi să reapară abia 
într-o viaţă ulterioară. 

Cu privire la disciplinarea pentru cunoaşterea superioară pe 
care o discutăm, este important să eliminăm posibilitatea unor 
înţelegeri greşite care pot avea loc. Una din ele se poate ivi 
prin faptul că se crede că disciplinarea urmăreşte să schimbe 
omul cu privire la întreaga sa atitudine în viaţă, să-l facă o altă 
fiinţă. Numai că nu este vorba de a da omului prescripţii 
generale de viaţă, ci de a-i vorbi despre lucrări sufleteşti pe 
care, dacă el le realizează, îi dau posibilitatea de a observa 
suprasensibilul. Aceste lucrări nu au nici o influenţă 
nemijlocită asupra acelei părţi de activităţi care ţine de viaţa 
curentă şi care rămâne în afara observării suprasensibilului. 
Omul îşi adaugă la lucrările vieţii curente darul observării 
suprasensibilului. Activitatea acestei observări este tot atât de 
separată de activităţile vieţii cotidiene cum este starea de 
veghe faţă de starea de somn profund. Una nu o poate deranja 
în nici un fel pe cealaltă. Cel care ar vrea să întreţeasă cursul 
obişnuit al vieţii cu impresii ale vederii suprasensibile s-ar 
asemăna unui om bolnav al cărui somn ar fi întrerupt mereu 
de treziri dăunătoare. Provocarea stării de observare a 
adevărurilor suprasensibile trebuie să-i fie posibilă voinţei 
libere a celui care a parcurs disciplinarea. În mod direct 
disciplinarea este legată de prescripţii de viaţă în măsura în 
care fără o anumită conducere etică a vieţii o pătrundere în 
suprasensibil este imposibilă sau dăunătoare. Din această 
cauză unele lucruri care conduc la vederea în suprasensibil 
sunt în acelaşi timp şi mijloace de înnobilare a atitudinilor faţă 
de viaţă. Pe de altă parte, prin privirea în suprasensibil omul 
cunoaşte impulsuri morale superioare care sunt valabile şi 
pentru lumea fizic-sensibilă. Anumite necesităţi morale sunt 
recunoscute abia din această lume. O a doua înţelegere greşită 
ar fi să se creadă că o lucrare a sufletului care conduce la 
cunoaşterea suprasensibilă ar avea de-a face cu o modificare a 


organismului fizic. Asemenea lucrări nu au în general nimic 
de-a face cu ceva în care ar avea un cuvânt de spus fiziologia 
sau o altă ramură a cunoaşterii naturii. Ele sunt procese pur 
spiritual-sufleteşti complet separate de tot ce este fizic, la fel 
cu gândirea şi percepţia. În timpul unei astfel de lucrări, în 
suflet nu se petrece în esenţă altceva decât se întâmplă când 
sufletul judecă sănătos. Tot atât de puţin sau de mult cât are 
de-a face gândirea sănătoasă cu trupul, tot atât de puţin sau 
de mult au de-a face procesele adevăratului antrenament cu 
cunoaşterea suprasensibilă. Orice lucru care are altă relaţie cu 
omul nu este un adevărat antrenament spiritual, ci o 
caricatură a acestuia. Expunerile ce urmează trebuie luaţe în 
sensul celor spuse aici. Cunoaşterea suprasensibilă pleacă din 
întregul suflet al omului şi numai datorită acestui fapt ea va 
apărea ca şi cum antrenamentul cere lucruri care fac din om 
altceva decât este el. În realitate, este vorba de indicaţii 
privind lucrări care pun sufletul în situaţia de a crea în cadrul 
vieţii lui momente în care poate observa suprasensibilul. 
x k x 

Ridicarea la o stare de conştiență suprasensibilă poate porni 
doar de la starea de conştienţă de veghe obişnuită, în care 
trăieşte sufletul înaintea acestei ridicări. Prin disciplinare i se 
dau mijloacele care îl scot din această conştienţă. 
Disciplinarea la care ne referim aici oferă printre mijloacele pe 
care le oferă şi unele care pot fi caracterizate ca activităţi ale 
conştienţei de veghe obişnuite ale sufletului. Tocmai 
mijloacele cele mai importante aparţin categoriei care constă 
din activităţi tăcute (meditații) ale sufletului. Este vorba ca 
sufletul să se dăruiască în întregime anumitor reprezentări. 
Acestea sunt de aşa natură încât au o forţă de trezire a 
anumitor aptitudini ascunse ale sufletului uman. Ele se 
deosebesc de reprezentările vieţii de veghe din timpul zilei, 
care au sarcina de a copia în imagine un obiect exterior. Cu 
cât acestea au un caracter mai fidel, cu atât ele sunt mai 
adevărate. Aparține esenței lor de a fi adevărate în acest sens. 
O astfel de sarcină nu o au reprezentările cărora trebuie să li 
se dăruiască sufletul în scopul disciplinării spirituale. Ele sunt 
astfel construite încât nu copiază ceva exterior, ci au în ele 
însele proprietatea de a acţiona în mod trezitor asupra 
sufletului. Cele mai bune reprezentări în acest scop sunt cele 
simbolice. Totuşi pot fi folosite şi altfel de reprezentări. Căci 
rostul lor nu stă în ceea ce conţin reprezentările, ci este acela 
ca sufletul să-şi dirijeze toate forţele asupra lor, nemaiavând 
nimic altceva în conştienţă decât reprezentarea respectivă. În 


timp ce în viaţa sufletească obişnuită forţele acesteia se 
distribuie în multe direcţii iar reprezentările se schimbă 
repede, în cazul disciplinării spirituale accentul se pune pe 
concentrarea întregii vieţi sufleteşti asupra unei reprezentări. 
lar această reprezentare trebuie să fie plasată prin voinţă 
liberă în centrul conştienţei. Reprezentările simbolice sunt din 
această cauză preferabile celor care copiază obiecte sau 
procese exterioare, pentru că acestea din urmă îşi au punctul 
de sprijin în lumea exterioară şi prin aceasta sufletul se 
sprijină mai puţin pe el însuşi decât o face în cazul celor 
simbolice care sunt realizate din energia sufletească proprie. 
Nu ceea ce este reprezentat este important, ci ca, prin felul 
reprezentării, ceea ce formează obiectul reprezentării să 
elibereze sufletul de orice sprijin pe ceva fizic. 

La înţelegerea acestei adânciri într-o reprezentare se ajunge 
dacă evocăm în suflet mai întâi noțiunea de amintire. Dacă ne 
îndreptăm ochii, de exemplu, spre un arbore şi ne întoarcem 
apoi într-o altă poziţie, astfel încât să nu mai putem vedea 
arborele, atunci putem să trezim în suflet reprezentarea 
arborelui din amintire. Reprezentarea arborelui pe care o 
avem atunci când acesta nu ni se mai înfăţişează ochilor este o 
amintire despre copac. Să ne imaginăm că păstrăm această 
amintire în suflet; parcă lăsăm sufletul să se odihnească pe 
această reprezentare a amintirii, ne străduim să izgonim orice 
altă reprezentare. Atunci sufletul este cufundat în 
reprezentarea amintirii arborelui. Avem de-a face cu o 
cufundare a sufletului într-o reprezentare; aceasta este 
imaginea-copie a unui obiect perceput prin simţuri. Dacă însă 
procedăm, la fel cu o reprezentare adusă în conştienţă prin 
liberă voinţă, atunci, încetul cu încetul, va putea fi obţinut 
efectul urmărit. 

Să ilustrăm aceste lucruri cu un exemplu de cufundare 
interioară, folosind o reprezentare simbolică. Mai întâi, o 
astfel de reprezentare trebuie construită în suflet. Să ne 
închipuim o plantă: cum prinde rădăcină în sol, cum dă la 
iveală frunză după frunză, cum se desfăşoară în floare. Iar 
acum să ne imaginăm lângă plantă un om. Să dăm viaţă în 
sufleţul nostru gândului că omul are calităţi şi aptitudini care 
prin comparaţie cu cele ale plantei sunt mai desăvârşite. 
Gândiţi-vă că el se poate deplasa aici sau acolo potrivit 
sentimentelor şi voinţei sale, în timp ce planta este legată de 
sol. Acum spuneţi: Desigur, omul este mai perfect decât 
planta; în schimb, eu constat la el şi însuşiri pe care la plantă 
nu le percep şi prin aceasta planta mi se pare, dintr-o anumită 


perspectivă, mai perfectă decât omul. Omul este plin de pofte 
şi pasiuni, el este condus de acestea în comportamentul său. 
Referindu-mă la om, eu pot vorbi de rătăciri datorate poftelor 
şi patimilor sale. La plantă constat că ea urmează legile pure 
ale creşterii de la frunză la frunză, că îşi deschide floarea fără 
pasiune spre raza solară virgină. Pot spune că omul are o 
anumită perfecţiune faţă de plantă, dar el a plătit această 
perfecţionare prin aceea că a lăsat să se adauge în fiinţa sa 
forţelor plantei, care mie îmi apar pure, pofte, dorinţe şi 
patimi. Imi imaginez că sucul verde curge prin plantă şi că 
aceasta este expresia legilor de creştere pure, lipsite de 
patimă. Apoi îmi imaginez cum sângele roşu curge prin venele 
omului şi cum acesta este expresia poftelor, dorințelor şi 
patimilor. Fac să se nască toate acestea în sufletul meu ca un 
gând plin de viaţă. Imi reprezint, mai departe, cum omul este 
capabil de evoluţie; cum îşi poate clarifica şi purifica poftele şi 
patimile prin capacităţile sale sufleteşti superioare. Mă 
gândesc cum poate fi distrus astfel ceva inferior din poftele şi 
patimile acestea, şi cum ele pot să renască pe o treaptă 
superioară. Atunci sângele va putea fi expresia poftelor şi 
patimilor purificate. Privesc, de exemplu, în spirit la trandafir 
şi spun: În petala roşie a trandafirului eu văd culoarea sucului 
verde al plantei transformat în roşu; iar trandafirul roşu 
ascultă ca şi frunza verde de legile curate, lipsite de patimi ale 
creşterii. Roşul trandafirului ar putea să devină pentru mine 
simbolul unui sânge care este expresia poftelor şi patimilor 
purificate, care s-au dezbărat de ceea ce este inferior şi în 
puritatea lor se aseamănă forțelor care acţionează în 
trandafirul rosu. Încerc să nu prelucrez astfel de gânduri 
numai în raţiunea mea, ci să le las să devină vii şi în simţirea 
mea. Eu pot să am o senzaţie care mă face fericit când îmi 
reprezint puritatea şi lipsa de pasionalitate a plantei care 
creşte; pot să produc în mîne sentimentul că unele perfecţiuni 
superioare trebuie plătite cu dorinţe şi pofte. Aceasta poate 
transforma fericirea pe care am simtit-o mai înainte într-un 
sentiment grav; apoi, se poate anima în mine sentimentul unei 
fericiri eliberatoare, când mă dăruiesc gândului privitor la 
sângele roşu care poate deveni purtător de trăiri interioare 
curate, ca şi sucul roşu al trandafirului. Este esenţial să nu te 
dăruieşti fără nici o simţire gândurilor care servesc la 
construirea unei reprezentări simbolice. După ce ai trecut prin 
astfel de gânduri şi sentimente, transformă-le în următoarea 
reprezentare simbolică. Închipuiţi-vă o cruce neagră. Aceasta 
să fie simbolul părţii josnice anulate a poftelor şi pasiunilor, 


iar acolo unde se întretaie braţele crucii imaginaţi-vă şapte 
trandafiri roşii, strălucitori, aşezaţi în cerc. Aceşti trandafiri să 
fie simbolul unui sânge care este expresia patimilor şi poftelor 
purificate*. O astfel de reprezentare simbolică trebuie să fie 
cea pe care o trezim în suflet, în modul ilustrat mai sus, la 
reprezentarea unei amintiri. O astfel de reprezentare are 
puterea să trezească sufletul, dacă i te dăruieşti ei în 
cufundare interioară. Orice altă reprezentare trebuie să fie 
exclusă în timpul cufundării. Numai simbolul descris trebuie 
să plutească în spirit în faţa sufletului, cât se poate de viu. 
Este important ca acest simbol să nu fie evocat pur şi simplu 
ca o reprezentare trezitoare, ci ca el să fie construit prin 
anumite reprezentări legate de plantă şi om. Căci influenţa 
unui astfel de simbol depinde de faptul că el a fost alcătuit în 
modul descris, înainte de a-l fi folosit la cufundarea interioară. 
Dacă este închipuit fără o astfel de activitate de construire 
realizată mai întâi în sufletul propriu, el va rămâne rece şi 
mult mai inactiv decât atunci când şi-a primit forţa 
iluminatoare de suflet prin pregătire. In timpul cufundării nu 
trebuie totuşi să evoci în suflet toate gândurile pregătitoare, ci 
trebuie lăsat să plutească în spirit cât se poate de vie numai 
imaginea însoţită de acea simțire care s-a instalat ca rezultat 
al gândurilor pregătitoare. Simbolul devine astfel semn, 
alături de trăirea afectivă. Principiul activ se află în stagnarea 
sufletului în această trăire. Cu cât te poţi menţine mai mult 
timp fără să se amestece o altă reprezentare cu atât mai mare 
este efectul întregului demers. Totuşi este bine dacă, în afara 
timpului dedicat cufundării propriu-zise, se repetă de mai 
multe ori construirea imaginii prin gânduri şi sentimente de 
felul celor descrise mai sus, pentru ca starea afectivă să nu 
pălească. Cu cât ai mai multă răbdare pentru o astfel de 
reînnoire, cu atât mai importantă este imaginea pentru suflet. 
(In expunerile din cartea mea Cum obținem cunoștințe 
despre lumile superioare? sunt date şi alte exemple de 
mijloace pentru obţinerea cufundării interioare. Deosebit de 
active sunt meditaţiile descrise aici asupra devenirii şi trecerii 
unei plante, asupra forţelor devenirii care dormitează într-o 
sămânță de plantă, asupra formelor cristalelor etc. În această 
carte s-a intenţionat să fie prezentată, cu ajutorul unui 


exemplu, esenţa meditaţiei.) 
* Nu are importanţă în ce măsură aceste gânduri sunt ştiintific justificate. Căci este 
vorba de dezvoltarea unor gânduri legate de plantă şi de om care, fără nici o teorie, 
pot fi obţinute printr-o concepţie simplă. Astfel de gâduri îşi au şi ele importanţa lor 
alături de reprezentările teoretice a căror importantă este bazată pe raţiuni de ordin 
ştiintific. Gândurile amintite nu sunt prezente pentru a reprezenta ştiintific o stare 
de fapt, ci pentru elaborarea unui simbol, care se dovedeşte activ sufleteşte, 


indiferent ce obiecţie i-ar sugera unei personalităţi oarecare împotriva construirii 
acestui simbol. 


Un simbol ca acela care este descris aici nu copiază un obiect 
sau o fiinţă exterioare, produse ale naturii. Dar tocmai prin 
aceasta are forţa să trezească anumite aptitudini pur 
sufleteşti. Cineva ar putea ridica o obiecţie. El ar putea spune: 
Desigur, „întregul", ca simbol nu este prezent în natură, dar 
toate detaliile sunt totuşi preluate de la natură: culoarea 
neagră, trandafirii etc. Toate acestea sunt percepute prin 
simţuri. Cel pe care-l deranjează o astfel de obiecţie ar trebui 
să reflecteze la faptul că nu copierea percepţiilor senzoriale 
este ceea ce conduce la trezirea aptitudinilor sufleteşti, ci că 
acest efect este provocat numai prin modul cum se 
asamblează aceste detalii. Şi această asamblare nu formează 
ceva ce este prezent în lumea sensibilă. 

Să ilustrăm cu ajutorul unui simbol procesul cufundării active 
a sufletului. In disciplinarea spiritului pot fi utilizate cele mai 
variate imagini de acest fel şi acestea pot fi construite în cele 
mai variate feluri. Pot fi date şi anumite fraze, formule, cuvinte 
izolate în care să te cufunzi. În toate cazurile, aceste mijloace 
vor avea drept scop cufundarea interioară, ruperea sufletului 
de percepţia senzorială şi stimularea lui la o activitate la care 
impresia asupra simţurilor să fie neglijabilă, iar desfăşurarea 
facultăţilor sufleteşti interioare dormitânde să devină punctul 
esenţial. Poate fi vorba şi despre cufundare numai în 
sentimente, senzaţii etc. Să ne referim la sentimentul bucuriei. 
În cursul normal al vieţii sufletul poate trăi bucuria atunci 
când există o stimulare a acesteia. Când un suflet care simte în 
mod sănătos percepe că un om realizează o activitate izvorâtă 
dintr-o mare bunătate, acest suflet va resunţi o stare de bine, o 
bucurie. Dar acest suflet poate să şi reflecteze la o activitate 
de acest fel. El poate spune: O activitate care este îndeplinită 
din mare bunătate este o activitate prin care cel ce o face nu-şi 
urmăreşte interesul său propriu, ci interesul semenului său. 
Ea poate fi numită o activitate morală. Sufletul care a 
contemplat-o se poate elibera însă de reprezentarea cazului 
concret, izolat, din lumea exterioară care l-a bucurat sau i-a 
dat o senzaţie de bine şi poate formula ideea cuprinzătoare de 
mare bunătate. Se poate gândi cum marea bunătate ia naştere 
prin aceea că un suflet absoarbe parcă interesul celuilalt, 
transfonnându-l în interes propriu. Şi sufletul se poate bucura 
acum de această idee morală a marii bunătăţi. Aceasta este 
bucuria care nu este legată de un proces al lumii sensibile, ci 
bucuria dată de o idee. Dacă se încearcă menţinerea în suflet 


un timp mai îndelungat a unei astfel de bucurii, aceasta este o 
cufundare într-un sentiment. In acest caz, nu ideea este 
factorul activ pentru trezirea facultăţilor sufleteşti interioare, 
ci activitatea cu durată mai lungă a unui sentiment care nu 
este produs de o impresie izolată exterioară în interiorul 
sufletului. Întrucât cunoaşterea suprasensibilă poate pătrunde 
mai adânc în esenţa lucrurilor decât reprezentarea obişnuită, 
pot fi consemnate din experimentările acesteia simţiri care 
acţionează într-un grad mult mai mare asupra dezvoltării 
facultăţilor sufleteşti, atunci când sunt folosite la cufundarea 
interioară. Pe cât de necesară este aceasta la disciplinarea 
pentru gradele superioare, totuşi trebuie să ne amintim că o 
cufundare energică în sentimente şi senzaţii, ca, de exemplu, 
cele legate de contemplarea marii bunătăţi, pot conduce 
destul de departe. Întrucât entităţile umane sunt diferite, şi 
mijloacele de antrenament valabile pentru diferiţi oameni sunt 
diferite. In ceea ce priveşte durata cufundării, trebuie reflectat 
la faptul că efectul este cu atât mai puternic cu cât cufundarea 
este mai calmă şi mai ponderată. Dar trebuie evitată orice 
exagerare în această direcţie. Un anumit tact interior care 
rezultă prin înseşi exerciţiile efectuate poate să-l înveţe pe 
elev ce trebuie să facă în această privinţă. 

Astfel de exerciții de cufundare interioară vor trebui 
executate, de regulă, mult timp, până când cel care le practică 
poate percepe rezultatele. Numai cel care are ca dispoziţie 
sufletească de bază răbdarea şi perseverenţa, astfel încât să-şi 
continue în deplină linişte exerciţiile, poate să atingă scopul 
propus. 

Rezultă din descrierea făcută că meditaţia (cufundarea 
interioară) este un mijloc pentru obţinerea cunoaşterii lumilor 
superioare, dar şi că nu orice conţinut al reprezntării conduce 
la ea, ci numai unul pregătit în modul descris. 

Calea indicată aici conduce mai întâi la ceea ce putem numi 
cunoaştere imaginativă. Ea este prima treaptă a cunoaşterii 
superioare. Cunoaşterea care se bazează pe percepţia 
senzorială şi pe prelucrarea cu ajutorul raţiunii legate de 
simţuri poate fi numită, în sensul ştiinţei spiritului, 
„cunoaştere obiectivă". Deasupra acesteia se află treptele 
cunoaşterii superioare, prima fiind cunoaşterea imaginativă. 
Expresia „imaginativă" ar putea crea îndoieli cuiva care prin 
„imaginativ" înţelege numai o reprezentare „închipuită", 
căreia nu-i corespunde nimic. În ştiinţa spiritului, cunoaşterea 
„imaginativă" trebuie concepută ca luând naştere printr-o 
stare suprasensibilă de conştienţă a sufletului. Ceea ce este 


perceput în această stare de conştienţă sunt fapte şi entităţi 
spirituale la care simţurile nu au acces. Pentru că această 
stare se trezeste în suflet prin cufundarea în simboluri sau 
„imaginaţiuni", putem numi şi lumea acestei stări superioare 
de  conştienţă ca fiind „imaginativă' şi, de asemenea, 
cunoaşterea corespunzătoare o putem desemna tot cu 
termenul „imaginativă". Aşadar, „imaginativ înseamnă ceva 
care este „adevărat" într-un alt sens decât sunt adevărate 
faptele şi fiinţele percepţiei fizice. Nu este vorba despre 
conţinutul reprezentărilor care umplu trăirea imaginativă, ci 
numai despre facultatea sufletească care se formează pe baza 
acestei trăiri. 

O obiecţie foarte la îndemână împotriva folosirii reprezentării 
simbolice descrise este aceea că formarea acesteia rezultă 
dintr-o gândire de reverie şi dintr-o forţă imaginativă lăsată la 
voia întâmplării, din care cauză ea nu ar putea avea decât un 
succes îndoielnic. O astfel de obiecţie este nejustificată faţă de 
simbolurile care stau la baza disciplinării spirituale corecte. 
Căci simbolurile sunt alese în aşa fel încât se poate face 
abstracţie de orice relaţie cu un adevăr sensibil exterior, iar 
valoarea lor trebuie căutată numai în forţa cu care acţionează 
asupra sufletului, atunci când acesta îşi retrage orice atenţie 
de la lumea exterioară, când reprimă toate impresiile 
senzoriale şi când elimină toate gândurile pe care le poate 
desfăşura prin stimulări exterioare. Procesul meditaţiei devine 
mai uşor de înţeles dacă îl comparăm cu starea de somn 
profund. Pe de o parte, ea se aseamănă cu aceasta, iar, pe de 
alta, este în întregime opusă ei. Ea este un somn care, faţă de 
veghea de zi, reprezintă o stare de trezie superioară. Se pune 
problema că prin concentrarea asupra reprezentării respective 
sau asupra imaginii respective sufletul este obligat să suscite 
din propriile-i adâncuri forţe mult mai puternice decât cele pe 
care le foloseşte în viaţă sau în cunoaşterea obişnuită. In felul 
acesta, creşte mobilitatea sa interioară. Sufletul se desprinde 
de corporalitate aşa cum se desprinde în somn, dar el nu 
trece, ca în acesta din urmă, în inconştienţă, ci trăieşte o lume 
pe care mai înainte nu a trăit-o. Starea sa, deşi din punctul de 
vedere al desprinderii de trup poate fi comparată cu somnul, 
este totuşi de aşa natură încât poate fi caracterizată drept o 
stare de trezire crescută, prin raportare la conştienţa de veghe 
obişnuită. Prin aceasta sufletul se trăieşte pe sine în adevărata 
sa entitate interioară, independentă, în timp ce în veghea de zi 
obişnuită, prin desfăşurarea mai slabă a forţelor sale, el poate 
ajunge la conştienţă numai cu ajutorul trupului, aşadar, nu se 


trăieşte pe sine, ci devine conştient numai în imaginea pe care 
i-o prezintă, ca un fel de oglindire, trupul. De fapt, procesele 
acestuia. 

Simbolurile construite după regulile descrise nu se referă încă 
la ceva adevărat în lumea spirituală. Ele servesc la ruperea 
sufletului uman de percepţia senzorială şi de instrumentul 
creier, de care este legată mai întâi raţiunea. Această ruptură 
nu se poate petrece înainte ca omul să simtă: Acum eu 
reprezint ceva prin forţe cărora nu le slujesc drept unelte 
simţurile mele şi creierul meu. Primul lucru pe care-l trăieşte 
omul pe acest drum este o eliberare de organele fizice. Atunci 
el spune: Conştienţa mea nu se stinge dacă ignor percepțiile 
mele senzoriale şi gândirea raţională obişnuite; eu pot să mă 
ridic din acestea şi mă simt ca fiinţă alături de ceea ce eram 
mai înainte. Aceasta este prima trăire pur spirituală: 
observarea unei entităţi-eu sufletesc-spirituală. Ea s-a ridicat 
ca o nouă sine din sinea care era legată numai de simţurile 
fizice şi de raţiunea fizică. Dacă elevul s-ar fi desprins fără 
meditaţie de lumea simţurilor şi a raţiunii, el s-ar fi afundat în 
„nimicul"  inconştienţei. Desigur că entitatea sufletesc- 
spirituală a existat şi înainte de afundare. Ea nu avea însă 
uneltele pentru observarea lumii spirituale. Era ca un corp 
fizic care nu are ochi de văzut sau urechi de auzit. Abia forţa 
utilizată în meditaţie a prelucrat organele sufleteşti-spirituale 
din entitatea sufletesc-spirituală neorganizată. Ceea ce poţi 
obţine în acest fel este mai întâi perceput. Prima observaţie 
este, din această cauză, percepţia de sine, autopercepţia. Ţine 
de esenţa disciplinării spirituale faptul că sufletul are în acest 
punct al evoluţiei sale o conştientizare completă, în urma 
autoeducării exersate asupra sa, că el se percepe mai întâi pe 
sine în lumile de imagini (imaginaţiuni) care apar în urma 
exerciţiilor descrise. Aceste imagini apar ca fiind vii într-o altă 
lume, sufletul trebuie însă să recunoască faptul că ele nu sunt, 
la încept, altceva decât oglindirea fiinţei sale întărită prin 
exerciţii. Iar aceasta trebuie s-o recunoască nu în judecata lui 
dreaptă, ci trebuie să fi ajuns la un asemenea grad de 
dezvoltare a voinţei încât în orice moment să poată îndepărta 
imaginile din conştient, să le stingă. Sufletul trebuie să poată 
acţiona în cadrul acestor imagini complet liber şi cumpătat. 
Aceasta ţine în acest moment de disciplinarea spirituală 
corectă. Dacă nu ar fi apt să facă acest lucru, sufletul s-ar afla 
în domeniul trăirilor spirituale în aceeaşi situaţie în care s-ar 
afla un suflet în lumea fizică care, dacă şi-ar îndrepta privirea 
spre un obiect, ar fi fascinat de acesta, în aşa fel încât nu ar 


mai putea să privească în altă parte. De la această posibilitate 
de stingere face excepţie numai o grupă de trăiri imagistice 
anterioare care nu pot fi stinse pe treapta de disciplinare 
atinsă. Sunt percepțiile imaginative care reprezintă propriul 
nucleu fiinţial; iar elevul recunoaşte în aceste imagini ceea ce 
străbate în el însuşi, ca fiinţa sa fundamentală, prin toate 
vieţile pământene repetate. Din acest punct, simţirea vieților 
pământene repetate va deveni o trăire adevărată. Cu privire la 
toate celelalte, trebuie să domine libertatea amintită a 
trăirilor. Şi abia după ce ai obţinut capacitatea stingerii ajungi 
la adevărata lume spirituală exterioară. În locul celor stinse 
apare altceva, în care recunoşti adevărul spiritual. Simţi cum, 
sufleteşte, treci din ceva nedeterminat în ceva determinat. De 
la această autopercepţie trebuie apoi să se continue cu 
observarea unei lumi sufleteşti-spirituale exterioare. Aceasta 
îşi face apariţia dacă îţi organizezi trăirea interioară în sensul 
arătat mai jos. 

La început, sufletul elevului este slab cu privire la tot ce este 
de perceput în lumea sufletesc-spirituală. El va trebui să 
consume multă energie interioară pentru a menţine în stare de 
scufundare interioară simbolurile şi alte reprezentări pe care 
şi le-a construit prin stimulii primiţi din lumea simţurilor. 
Dacă, în afară de aceasta, mai vrea să ajungă şi la o observare 
adevărată într-o lume superioară, atunci el nu trebuie doar să 
poată să se ţină cu putere de aceste reprezentări. După ce a 
făcut aceasta, mai trebuie să şi poată zăbovi într-o stare în 
care nu numai că nu acţionează asupra sufletului stimuli veniţi 
din lumea sensibilă, ci în care şi reprezentările imaginative 
amintite trebuie izgonite din conştienţă. Abia acum poate intra 
în conştienţă ceea ce s-a format prin meditaţie. De aici încolo 
există suficientă forţă sufletească interioară pentru ca ceea ce 
a fost format să fie văzut cu adevărat în mod spiritual pentru a 
nu scăpa atenţiei. Aceasta însă se întâmplă în cazul energiei 
interioare încă slab dezvoltate. Ceea ce se formează aici mai 
întâi ca organism sufletesc-spiritual şi care trebuie cuprins în 
autopercepţie este delicat şi efemer. lar deranjamentele 
produse de lumea sensibilă exterioară şi de postacţiunile 
amintirii lor sunt importante, oricât de mare ar fi strădania de 
a le respinge. Nu trebuie luate în considerare numai acele 
deranjamente care sunt observate, ci mult mai mult cele pe 
care în viaţa obişnuită nu le iei în seamă. Există însă chiar în 
fiinţa umană o stare de tranziţie posibilă în această privinţă. 
Ceea ce sufletul nu poate face la început în stare de veghe, din 
cauza deranjamentelor produse de lumea fizică, poate face în 


somn. El va simţi că în timpul somnului „nu doarme în 
întregime", ci că sufletul său are momente în care, deşi 
adormit, totuşi are o anumită activitate. În asemenea stări, 
procesele naturale ţin departe influenţele lumii exterioare, pe 
care sufletul treaz nu le poate elimina prin forţă proprie. După 
ce însă exerciţiile de meditaţie au acţionat deja, sufletul 
omului iese în timpul somnului din inconştienţă şi simte lumea 
sufletesc-spirituală. Acest lucru se poate produce în două 
feluri. Omului îi poate fi clar în timpul somnului: Acum sunt 
într-o altă lume, sau el poate avea după trezire amintirea: Eu 
am fost într-o altă lume. În orice caz, pruna trăire implică mai 
multă energie decât a doua. Din această cauză, în timpul 
disciplinării spirituale, începătorii vor avea mai frecvent parte 
de a doua trăire. Treptat, lucrurile pot merge atât de departe 
încât la trezire elevului i se pare: În tot timpul somnului am 
fost într-o altă lume, din care am ieşit o dată cu trezirea. lar 
amintirea entităţilor şi faptelor acelei alte lumi va deveni din 
ce în ce mai precisă. Elevului spiritual i-a apărut atunci ceea 
ce putem numi continuitatea conştienţei. (Continuarea 
conştienţei în timpul somnului.) Prin aceasta nu înţelegem însă 
că omul ar avea întotdeauna în timpul somnului starea de 
conştienţă. S-a obţinut mult, dacă în continuitatea conştienţei 
omul, care altfel doarme ca oricare altul, are în timpul 
somnului anumite perioade în care poate privi în mod 
conştient într-o lume sufletese-spirituală sau dacă în stare de 
veghe poate ajunge la asemenea stări de conştienţă de scurtă 
durată. Nu putem însă ignora faptul că cele descrise aici 
trebuie concepute numai ca o stare de tranziţie. Este bine să 
treci prin disciplinare, prin această stare de tranziţie, dar nu 
trebuie în nici un caz crezut că de aici se poate scoate o 
concepţie încheiată asupra lumii sufleteşti-spirituale. În 
această stare, sufletul este nesigur şi nu se poate baza pe ceea 
ce percepe. Dar prin astfel de trăiri el acumulează tot mai 
multă forţă, pentru ca apoi, în timpul stării de veghe, să poată 
ţine la distanţă influenţele supărătoare ale lumii fizice 
interioare şi exterioare, ajungând astfel la observarea 
spiritual-sufletească, când nu vin impresii prin simţuri, când 
raţiunea legată de creierul fizic tace şi când şi reprezentările 
din timpul meditaţiei sunt îndepărtate din conştienţă, 
reprezentări care au servit doar la pregătirea pentru vederea 
spirituală. Ceea ce se oficializează sub o formă sau alta de 
către ştiinţa spiritului nu ar trebui să provină dintr-o altă 
observare spiritual-sufletească decât cea făcută în stare de 
veghe deplină. 


Două trăiri sufleteşti sunt importante în continuarea 
disciplinării sprituale. Una este cea prin care omul spune: 
Chiar dacă de aici încolo las în afara atenţiei toate impresiile 
pe care mi le poate da lumea fizică, totuşi nu privesc în 
interiorul meu ca la o fiinţă creia i se stinge orice activitate, ci 
privesc la o fiinţă care este conştientă de sine într-o lume 
despre care nu ştiu nimic atât timp cât mă las impulsionat 
numai de impresiile senzoriale şi ale raţiunii obişnuite. In 
această clipă, sufletul are senzaţia că a dat naştere în el însuşi 
unei noi fiinţe, ca nucleu fiinţial sufletesc, în modul descris mai 
sus. Această fiinţă are cu totul alte calităţi decât cele care au 
existat în suflet mai înainte. Cealaltă trăire constă în aceea că 
de aici înainte fiinţa sa de până atunci o poate avea alături de 
sine ca pe o a doua fiinţă. Ceea ce până acum era ştiut ca fiind 
inclus în sine devine ceva faţă de care se găseşte faţă în faţă. 
Te simţi temporar în afara a ceea ce considerai până atunci ca 
fiind propria-ţi entitate, eul tău. Este ca şi cum ai trăi în două 
euri în deplină cumpătare. Unul este cel pe care l-ai cunoscut 
până acum. Celălalt stă ca o entitate nou-născută deasupra 
acestuia. Şi simţi cum primul obţine un fel de independenţă 
faţă de al doilea; aproximativ aşa cum corpul uman are o 
anumită independenţă faţă de primul eu. Această trăire are o 
mare importanţă. Căci prin ea omul ştie ce înseamnă să 
trăiască în acea lume pe care se străduieşte s-o atingă prin 
disciplinare. 

A1 doilea eu, cel nou-născut, poate fi condus spre percepţia în 
lumea spirituală. In el se poate dezvolta ceea ce pentru 
această lume spirituală are importanţa pe care o au organele 
de simţ pentru lumea fizic-sensibilă. Dacă această dezvoltare a 
progresat până la treapta necesară, omul nu se va simţi numai 
pe sine însuşi ca un eu nou-născut, ci va percepe de acum 
încolo în jurul său fapte spirituale şi entităţi spirituale, aşa 
cum percepe prin simţurile fizice lumea fizică. Aceasta este oa 
treia trăire importantă. Pentru a duce până la capăt ceea ce 
aparţine acestei trepte a disciplinării spirituale, omul trebuie 
să ia în calcul că o dată cu întărirea forţelor sufleteşti iubirea 
de sine, simţul sinelui apar într-un grad pe care viaţa 
sufletească normală nu-l cunoaşte. Ar fi o înţelegere greşită 
dacă cineva ar putea crede că în acest punct s-ar putea vorbi 
numai despre iubirea de sine obişnuită. Ea se intensifică pe 
această treaptă de evoluţie într-atât, încât ia aparenţa unei 
forţe naturale în cadrul propriului suflet şi este necesară o 
disciplinare puternică a voinţei pentru a învinge acest simţ de 
sine. El nu este produsul disciplinării spirituale; el este 


permanent prezent, însă ajunge la conştienţă numai prin viaţa 
spiritului. Disciplinarea voinţei trebuie să însoţească întru 
totul disciplinarea spiritului. Există o mare dorinţă de a te 
simţi fericit în lumea pe care ţi-ai creat-o singur. Şi trebuie să 
poţi stinge în modul descris mai sus lucrul pentru care te-ai 
străduit cu mult efort. Trebuie să te stingi în lumea 
imaginativă atinsă. Impotriva acestui lucru însă luptă cele mai 
puternice dorinţe ale egoismului. S-ar putea naşte convingerea 
că exerciţiile de disciplinare a spiritului ar fi ceva exterior, 
care face abstracţie de dezvoltarea morală a sufletului. 
Impotriva acestei păreri trebuie spus că forţa morală care este 
necesară pentru învingerea egocentrismului amintit nu poate 
fi obţinută fără a aduce structura morală a sufletului la o 
treaptă corespunzătoare. Disciplinarea spirituală nu poate fi 
concepută fără ca un progres moral să nu apară imediat 
necesar. Fără forţă morală nu este posibilă învingerea 
egocentrismului. Orice vorbire despre faptul că adevărata 
disciplinare spirituală nu ar fi în acelaşi timp şi o disciplinare 
morală este lipsită de obiect. Numai cel care nu cunoaşte o 
astfel de trăire ar putea să ajungă la întrebarea: De unde poţi 
şti, atunci când crezi că ai percepții spirituale, că ai de-a face 
cu adevăruri şi nu cu simple închipuiri (viziuni, halucinaţii 
etc.)? Acela care a atins treapta descrisă prin disciplinare 
reglementară poate deosebi propria sa reprezentare de un 
adevăr spiritual, la fel cum un om cu rațiune sănătoasă poate 
deosebi reprezentarea unei bucăţi de fier încins de prezenţa sa 
reală, pe care el o atinge cu mâna. Deosebirea o dă trăirea 
sănătoasă şi nimic altceva. Şi în lumea spirituală piatra de 
încercare este însăşi viaţa. Aşa cum se ştie că în lumea 
sensibilă reprezentarea unei bucăţi de fier nu va arde degetul 
oricât de fierbinte ar fi ea imaginată, şi elevul spiritual ştie 
dacă este un fapt pe care-l trăieşte numai în închipuire sau 
dacă fapte sau entităţi adevărate fac o impresie asupra 
organelor sale spirituale de percepţie trezite. Măsurile 
reglementare care trebuie respectate în timpul disciplinării 
spirituale pentru a nu cădea pradă, în această privinţă, unor 
confuzii vor mai fi prezentate în expunerile următoare. 

Este de cea mai mare importanţă acum ca discipolul spiritului 
să fi ajuns la o ordine sufletească precisă, atunci când în el 
apare conştienţa unui eu nou-născut. Căci prin eul său omul 
este conducătorul senzaţiilor, sentimentelor, reprezentărilor 
sale, al dorințelor, poftelor şi pasiunilor sale. Percepţiile şi 
reprezentările nu pot fi lăsate în voia lor în suflet. Ele trebuie 
să fie reglate prin chibzuinţa gânditoare. Eul este cel care 


dirijează aceste legi ale gândirii şi care aduce prin ele ordine 
în viaţa de gânduri şi de reprezentări. La fel stau lucrurile şi 
cu poftele, dorinţele, înclinațiile, pasiunile. Principiile etice 
devin conducători ai acestor forţe sufleteşti. Iar prin judecata 
morală eul devine conducătorul sufletului în acest domeniu. 
Când omul scoate din eul său obişnuit ceva superior, atunci 
acesta devine într-o anumită privinţă de sine stătător. I se ia 
atâta forţă vie câtă îi este dedicată eului superior. Dar să ne 
referim la cazul în care omul nu şi-a dezvoltat încă în sine o 
anumită capacitate şi o soliditate în legile gândirii şi în forţa sa 
de judecată şi ar vrea să dea naştere pe această treaptă eului 
său superior. El nu-i va putea lăsa eului său obişnuit decât 
atâta capacitate de gândire câtă a format anterior. Dacă 
cantitatea de gândire ordonată este prea mică, atunci în eul 
obişnuit devenit autonom va apărea o gândire şi judecată 
dezordonată, încâlcită, fantastică. Şi întrucât la o asemenea 
personalitate eul nou-născut nu poate fi altfel decât, de 
asemenea, slab, eul inferior confuz va obţine - pentru vederea 
suprasensibilă - supremaţia, iar omul nu va prezenta echilibrul 
puterii sale de judecată, necesar pentru observarea 
suprasensibilului. Dacă el şi-ar fi dezvoltat suficient gândirea 
logică, ar putea să-i lase liniştit autonomia sa eului obişnuit. 
La fel stau lucrurile şi în domeniul eticii. Dacă omul nu a atins 
coerenţa în judecata morală, dacă nu a devenit suficient de 
stăpân pe înclinațiile, dorinţele şi patimile sale, el va oferi 
independenţă eului său obişnuit într-o stare în care acţionează 
forţele sufleteşti menţionate. Poate apărea situaţia în care 
omul nu lasă să acţioneze un simţ al adevărului la fel de înalt 
ca cel pe care-l conştientizează prin lumea exterioară fizică. În 
condiţiile unui simţ al adevărului incoerent, el ar putea 
considera ca fiind adevăr spiritual orice lucru care nu este de 
fapt decâ produsul fanteziei sale. Acest simţ al adevărului 
trebuie să includă fermitatea judecății etice, siguranţa 
caracterului, temeinicia conştiinţei formate în eul lăsat în 
urmă, înainte ca eul superior să devină activ în scopul 
cunoaşterii suprasensibile. Acest lucru nu trebuie în nici un 
caz să devină un mijloc de descurajare faţă de disciplinare; 
trebuie însă să fie luat foarte în serios. 

Cine are voinţa puternică de a face tot ce este necesar pentru 
a aduce primul eu la siguranţa interioară în exercitarea 
lucrărilor sale nu trebuie să aibă nici o reticenţă faţă de 
eliberarea unui al doilea eu pentru cunoaşterea suprasensibilă 
prin disciplinare spirituală. Trebuie însă să se ferească de 
autoinducerea în eroare care poate dobândi o mare putere 


asupra omului, când este vorba ca acesta să se considere 
„matur“ într-o anumită privinţă. In disciplinarea spirituală 
descrisă aici, omul atinge o asemenea dezvoltare a vieţii 
gândirii încât pericolele de rătăcire, aşa cum sunt adeseori 
bănuite, nu pot surveni. Această dezvoltare a gândirii face să 
apară toate trăirile interioare necesare însă, totodată, şi 
desfăşurarea lor aşa cum trebuie să fie suportate de suflet fără 
a fi însoţit de erori fanteziste dăunătoare. Fără dezvoltarea 
corespunzătoare a gândirii, trăirile pot provoca o mare 
nesiguranţă în suflet. Metoda de cultivare recomandată aici 
determină ca trăirile să-şi facă apariţia în aşa fel încât să le 
cunoşti perfect, aşa cum faci cunoştinţă cu percepțiile lumii 
fizice, dacă ai o dispoziţie sufletească sănătoasă. Prin 
dezvoltarea vieţii gândirii devii mai mult un observator a ceea 
ce trăieşti în legătură cu persoana ta, în timp ce fără viaţa 
gândirii te afli descumpănit în interiorul trăirii. 

O disciplină obiectivă enumeră anumite calităţi pe care trebuie 
să şi le însuşească prin exerciţiu cel care vrea să găsească 
drumul spre lumile superioare. Aceste calităţi trebuie să ducă 
la stăpânirea de către suflet a conducerii gândirii sale, a 
voinţei sale şi sentimentelor sale. Obţinerea acestora se face 
prin exercitii şi are un dublu scop. Pe de o parte, sufletului 
trebuie să i se imprime fermitate, siguranţă şi echilibru, în aşa 
măsură încât să-şi păstreze aceste calităţi şi după ce din el se 
naşte un al doilea eu. Pe de altă parte, acestui al doilea eu 
trebuie să i se dea pe parcurs forţa şi ţinuta interioară de care 
va avea nevoie în peregrinările sale. 

Lucrul de care are nevoie, înainte de toate, gândirea omului 
este obiectivitatea. In lumea fizic-sensibilă viaţa este marele 
maestru pentru eul uman în găsirea obiectivităţii. Dacă 
sufletul vrea să-şi lase gândurile să vagabondeze în voie, 
trebuie să primească corectura vieţii, dacă nu vrea să intre în 
conflict cu aceasta. Sufletul trebuie să gândească în 
concordanţă cu desfăşurarea faptelor vieţii. Dacă acum omul 
îşi abate atenţia de la lumea fizic-sensibilă îi va lipsi corectura 
obligatorie a acesteia. Dacă gândirea sa nu este aptă a fi 
propriul său corector, se ajunge la rătăciri. Din această cauză, 
gândirea discipolului spiritului trebuie să exerseze în aşa fel 
încât acesta să-şi poată da singur direcţia şi scopul. Coerenţa 
interioară şi aptitudinea de a rămâne fixată asupra unui obiect 
este ceea ce trebuie să-şi atragă gândirea în sine. Din această 
cauză, nu trebuie să se întreprindă „exerciţii de gândire" 
corespunzătoare, aplicate unor obiecte îndepărtate şi 
complicate, ci să se utilizeze obiecte simple şi apropiate. Cel 


care face efortul de a-şi fixa gândurile zilnic, timp de multe 
luni, cel puţin cinci minute asupra unui obiect de uz curent (de 
exemplu, un ac cu gămălie, un creion etc.), timp în care 
elimină toate gândurile care n-au legătură cu acel obiect, 
acela a făcut un lucru important în această direcţie. (Se poate 
alege zilnic un alt obiect sau se poate menţine acelaşi obiect 
mai multe zile.) Cel care se simte a fi un „gânditor“ prin 
instruire ştiinţifică nu ar trebui să neglijeze să se „maturizeze" 
în acest fel pentru disiplinarea spiritului. Căci atunci când îţi 
legi gândurile mult timp de un lucru care-ţi este bine cunoscut 
poţi fi sigur că gândeşti în mod obiectiv. Cine gândeşte: Ce 
componente alcătuiesc un creion? Cum sunt ele asamblate? 
Când au fost inventate creioanele? etc. etc. acela îşi adaptează 
mai bine reprezentările la realitate, decât cel care meditează 
la originea omului sau la ce este viaţa. Prin exerciţii simple de 
gândire înveţi mai mult pentru o reprezentare obiectivă cu 
privire la evoluţia lui Saturn, a Soarelui şi a Lunii decât prin 
idei complicate şi savante. La început nu este vorba de a gândi 
la un anumit lucru, ci a gândi în mod adecvat, prin forţă 
interioară. Dacă ţi-ai însuşit obiectivitatea cu privire la un 
proces  fizic-sensibil care poate fi cuprins în întregirne, 
gândirea se obişnuieşte să fie obiectivă şi atunci când nu se 
simte stăpânită de lumea fizic-sensibilă şi de legile acesteia. Şi 
îţi pierzi obiceiul de a-ţi lăsa gândurile să zboare în mod 
nepotrivit în orice direcţie. 

Un astfel de suflet trebuie să devină stăpân şi în domeniul 
voinţei, aşa cum este în lumea gândurilor. În lumea fizic- 
sensibilă şi în această privinţă viaţa este cea care apare ca un 
conducător. Ea dă valoare diferitelor necesităţi ale omului, iar 
voinţa se simte stimulată să satisfacă aceste necesităţi. Pentru 
disciplinarea superioară omul trebuie să asculte cu stricteţe 
de propriile sale porunci. Celui care se obişnuieşte cu aceasta 
îi va veni din ce în ce mai puţin în minte să dorească lucruri 
fără sens. Dar ceea ce este nesatisfăcător, instabilitatea în 
viaţa voinţei, se datorează dorinţei pentru lucruri despre a 
căror realizare nu-ţi faci o noţiune clară. Asemenea 
insatisfacţie poate să aducă în dezordine dispoziţia 
sufletească, atunci când un eu superior vrea să apară din 
suflet. Un bun exerciţiu constă în aceea ca, timp de luni de 
zile, la un anumit moment al zilei, să spui: Azi, la „cutare 
moment precis" vei executa „aceasta'". Ajungi atunci treptat 
să-ţi fixezi timpul executării şi natura lucrului pe care trebuie 
să-l realizezi în aşa fel încât aceasta să fie posibilă cu mare 
precizie. În felul acesta, te ridici deasupra dăunătorului „aş 


vrea asta; aş vrea aia", la care nici nu te gândeşti dacă este 
sau nu posibil. O mare personalitate pune în gura unei 
clarvăzătoare vorbele: Îl iubesc pe cel care doreşte imposibilul 
(Goethe, Faust II). lar această personalitate spune: A trăi în 
idee înseamnă a trata imposibilul ca şi cum ar fi posibil 
(Goethe, Maxime în proză). Astfel de maxime nu trebuie însă 
folosite ca obiecţii împotriva celor expuse aici. Căci ceea ce 
pretinde Goethe şi clarvăzătoarea sa (Manto) nu poate împlini 
decât cel care şi-a fixat mai întâi dorinţa a ceea ce este posibil 
pentru ca apoi, prin voinţa sa puternică, să poată trata tocmai 
„imposibilul", aşa încât aceasta să se transforme în ceva 
posibil. 

Cu privire la lumea sentimentelor, sufletul trebuie s-o aducă, 
pentru disciplinarea spiritului, la relaxare. Pentru aceasta este 
necesar ca sufletul să devină stăpân pe expresia plăcerii şi 
durerii, bucuriei şi suferinţei. Impotriva obţinerii acestei 
calităţi pot apărea unele prejudecăţi. S-ar putea crede că devii 
surd sau necooperant faţă de lumea ta ambientală dacă „ceea 
ce bucură trebuie să nu te bucure, iar ceea ce este dureros să 
nu te doară". Totuşi nu este vorba despre aşa ceva. Ceva care 
bucură trebuie să bucure sufletul, ceva trist trebuie să-l doară. 
El trebuie doar să ajungă la dominarea expresiei bucuriei şi 
durerii, plăcerii şi neplăcerii. Dacă năzuieşti la aşa ceva vei 
observa în curând că nu ai devenit mai insensibil, ci, 
dimpotrivă, devii mai receptiv pentru tot ce este îmbucurător 
şi dureros în ambianţă decât erai mai înainte. Aceasta necesită 
o atenţie deosebită faţă de propria ta persoană un timp mai 
îndelungat, dacă vrei să-ţi însuşeşti calitatea despre care 
vorbim aici. Trebuie să poţi trăi cu alţii plăcerea şi durerea, 
fără a te pierde însă într-atât încât să dai o expresie 
involuntară celor resimţite. Nu suferinţa justificată trebuie 
reprimată, ci plânsul involuntar, nu repulsia pentru o acţiune 
rea, ci furia oarbă a mâniei, nu atenţia acordată unui pericol, 
ci sterilul „a-ţi fi frică" etc. Numai printr-o astfel de exersare 
discipolul spiritului ajunge să aibă acea linişte în starea sa 
sufletească care este necesară pentru ca el să nu ducă, ca un 
fel de dublu, o a doua viaţă nesănătoasă la naşterea, respectiv 
la intrarea în activitate a eului superior. Tocmai în legătură cu 
aceste lucruri nu ar trebui ca omul să accepte o autoînşelare. 
Unora li se poate părea că au în viaţa obişnuită instalat un 
calm şi că dat fiind acest lucru nu ar avea nevoie de exerciţiu. 
Tocmai astfel de oameni au nevoie mai mare de acesta. Se 
poate să fii perfect calm când te afli în faţa problemelor vieţii 
obişnuite, iar apoi, la urcarea într-o lume superioară, lipsa de 


ponderare care era numai reprimată să se manifeste cu atât 
mai mult. Trebuie recunoscut fără rezerve că pentru 
disciplinarea spiritului este mai puţin important ce pare să fi 
avut elevul dinainte, ci mai ales să exersezi în mod 
reglementar ceea ce îţi este necesar. Oricât de contradictorie 
ar părea această frază, ea este totuşi corectă. Chiar dacă viaţa 
a inculcat un anumit comportament, pentru disciplinarea 
spiritului sunt utile acele calităţi pe care ţi le-ai educat singur. 
Dacă cineva a devenit irascibil, el ar trebui să se dezvete de 
aceasta; dacă însă viaţa i-a prilejuit o atitudine de calm atunci 
prin autoeducare ar trebui ca expresia sufletului să 
corespundă excitaţiilor primite din afară. Cel care nu poate 
râde de nimic stăpâneşte viaţa tot atât de puţin ca şi cel care, 
fără a se controla, râde de orice. 

Pentru gândire şi simţire, un alt mijloc de formare este 
obţinerea calităţii pe care o putem numi pozitivitate. Există o 
frumoasă legendă care povesteşte că lisus Christos a trecut 
împreună cu câţiva adepţi pe lângă un câine mort. Ceilalţi îşi 
întorc privirile de la urâtul spectacol. Iisus Christos vorbeşte 
admirativ despre dinţii frumoşi ai câinelui. Se poate exersa 
pentru păstrarea unei astfel de dispoziţii sufleteşti faţă de 
lume, în sensul sugerat de legendă. Eroarea, răul, urâtul să nu 
împiedice sufletul să găsească adevăratul, binele şi frumosul 
oriunde ele sunt prezente. Nu trebuie confundată această 
pozitivitate cu lipsa de critică, cu închiderea voită a ochilor 
faţă de rău, de neadevăr şi lipsa de valoare. Cel care admiră 
„dinţii frumoşi" ai unui animal mort vede şi cadavrul în 
putrefacție. Dar acesta nu-l opreşte să observe că dinţii săi 
sunt frumoşi. Nu poţi spune că răul este bun, că rătăcirea este 
adevărul, dar poţi ajunge la stadiul în care nu poţi fi împiedicat 
de rău să vezi binele, de rătăcire să vezi adevărul. 

În legătură cu voinţa, gândirea suferă o anumită maturizare, 
cu condiţia de a nu-ţi lăsa niciodată răpită, de ceva trăit sau 
experimentat anterior, receptivitatea obiectivă pentru trăiri 
noi. Pentru discipolul spiritului trebuie să nu aibă nici o 
importanţă gândul: N-am auzit niciodată cutare lucru, nu cred 
acest lucru. El ar trebui chiar să evite să i se spună lucruri noi 
despre un anumit lucru sau fiinţă. Poţi învăţa să aduci la 
lumină un punct de vedere pe care nu l-ai mai utilizat până 
atunci, din orice adiere, din fiecare frunză, din orice lălăit al 
unui copil. Este uşor să mergi departe cu privire la o astfel de 
apitudine. În nici un caz, la o anumită vârstă nu trebuie 
eliminate experienţele cu obiectele. Trebuie să judeci ceea ce 
trăieşti în prezent în lumina experienţelor trecutului. Aceasta 


ajunge pe unul dintre talerele balanței proprii; pe celălalt taler 
însă pentru discipolul spiritului trebuie pusă înclinația de a 
afla mereu lucruri noi. Şi înainte de orice credinţa în 
posibilitatea ca trăiri noi să le contrazică pe cele vechi. 

Cu aceasta am numit cinci calităţi pe care discipolul spiritului 
trebuie să şi le însuşească printr-o disciplinare reglementară: 
stăpânirea conducerii gândirii, stăpânirea impulsurilor 
voliționale, detaşarea de plăcere şi durere, pozitivitatea în 
judecarea lumii, lipsa de prejudecăți în conceperea vieții. Cine 
a folosit anumite perioade succesive pentru a-şi însuşi aceste 
calități prin exerciţii va trebui să armonizeze aceste calități în 
sufletul său. Pentru a obtine armonizarea este necesar să 
exerseze, întrucâtva concomitent, două câte două, trei şi una 
etc. 

Exerciţiile menţionate sunt recomandate prin metodele 
disciplinării spiritului, pentru că în cazul executării lor 
temeinice au ca efect în sufletul elevului spiritual nu numai 
ceea ce am numit mai sus ca rezultat nemijlocit, ci, indirect, şi 
multe alte urmări care sunt necesare pe drumul spre lumile 
spirituale. Cine face aceste exerciţii cu suficientă perseverentă 
se va lovi în timpul acestora de unele lipsuri şi greşeli ale vieţii 
sale sufleteşti; el va găsi mijloacele ce-i sunt necesare pentru 
obţinerea siguranţei în viaţa sa intelectuală, de sentimente şi 
de caracter. Cu siguranţă, va avea nevoie şi de alte exerciţii, 
potrivite aptitudinilor, temperamentului şi caracterului său. 
Acestea se oferă de la sine, dacă sunt executate cu 
perseverenţă. Se va observa că exerciţiile pe care le-am expus 
vor da, treptat, indirect şi ceea ce la început nu pare să existe 
în ele. De exemplu, dacă cineva are prea puţină încredere în 
sine, va putea observa, după un timp corespunzător, că prin 
exerciţii se instalează încrederea necesară. La fel stau 
lucrurile şi cu privire la alte calităţi sufleteşti. (Detalii speciale 
referitor la aceste excerciţii se găsese în cartea mea Cum pot 
fi obţinute cunoștințe despre lumile superioare?) 
Important este ca discipolul spiritului să poată obţine 
aptitudinile menţionate în grade tot mai înalte. Stăpânirea 
gândurilor şi sentimentelor trebuie să le ducă atât de departe, 
încât sufletul să capete puterea de a instala perioade de linişte 
interioară perfectă, în care omul să ţină departe de spiritul şi 
sufletul său toate fericirile şi suferinţele, bucuriile şi grijile, 
sarcinile şi solicitările pe care le aduce viaţa zilnică, 
exterioară. In aceste perioade trebuie să fie lăsat să intre în 
suflet numai ceea ce acesta este capabil să lase să pătrundă în 
el în starea de cufundare. Faţă de această afirmaţie se poate 


crea uşor o prejudecată. Este posibil să se nască părerea că te 
înstrăinezi de viaţă şi de datoriile ei în cazul în care te retragi 
din acestea, pe anumite perioade de timp în cursul zilei, cu 
inima şi cu sufletul. In realitate, nu se întâmplă aşa. Cine se 
dăruieşte în modul descris unor perioade de linişte şi pace 
interioară va constata că i se dezvoltă atâtea forţe şi atât de 
mari pentru îndeplinirea sarcinilor lumii exterioare, încât nu 
numai că nu-şi va îndeplini mai prost îndatoririle de viaţă din 
cauza acestora, ci cu siguranţă mult mai bine. Are o mare 
valoare ca omul să se desprindă în aceste perioade de 
gândurile legate de problemele sale personale, să se poată 
înălța la ceea ce nu-l priveşte numai pe el, ci pe oameni în 
general. Dacă el este în stare să-şi umple sufletul cu 
comunicări din lumile superioare, spirituale, dacă acestea îi 
pot captiva interesul într-un asemenea grad ca şi o grijă sau 
problemă personală, atunci sutletul său va produce din 
aceasta roade speciale. Cine se străduieşte să intervină în felul 
acesta în viaţa sa sufletească va ajunge şi la posibilitatea unei 
autoobservări care priveşte problemele proprii cu liniştea cu 
care ar resimţi-o dacă ar fi străine. A putea vedea trăirile 
proprii, bucuriile şi durerile proprii ca pe cele ale altuia este o 
bună pregătire pentru disciplinarea spiritului. Poţi ajunge la 
gradul necesar în această privinţă, dacă zilnic, după împlinirea 
treburilor curente, laşi să-ţi treacă pe dinaintea spiritului 
imaginile trăirilor zilei. Trebuie ca în interiorul trăirilor să te 
poţi vedea pe tine însuţi în imagine; adică să te priveşti în 
viaţa cea de toate zilele ca din afară. Se ajunge la o anumită 
practică în această observare de sine, dacă se începe cu 
reprezentarea unor mici fragmente din viaţa zilnică. Atunci 
devii tot mai iscusit în ceea ce priveşte această privire 
retrospectivă, astfel încât, după o exersare mai îndelungată, va 
putea fi realizată în întregime într-un interval scurt de timp. 
Privirea retrospectivă are importanţa ei în disciplinarea 
spiritului pentru că aduce sufletul în starea de a se desprinde 
în reprezentare de obiceiul de a urmări numai cu gândirea 
desfăşurarea în sensul înregistrat de simţuri. În gândirea 
retrospectivă îţi reprezinţi corect, dar nu în sensul înregistrat 
de simţuri. Acest lucru este necesar pentru adaptarea la lumea 
spirituală. În felul acesta îţi întăreşti reprezentarea în mod 
sănătos. Din acelaşi motiv este bine să-ţi reprezinţi 
retrospectiv, în afara vieţii proprii din timpul zilei, şi alte 
lucruri, de exemplu, desfăşurarea unei drame, a unei povestiri, 
a unei secvenţe sonore etc. Idealul pentru discipolul spiritului 
va deveni tot mai mult compararea cu evenimentele ce se 


apropie de el în viaţă, în aşa fel încât să le lase să se apropie 
cu siguranţă şi linişte sufletească şi să nu le judece după 
starea lui sufletească, ci după importanţa lor interioară şi după 
valoarea lor. Tocmai prin focalizarea acestui ideal îşi va crea 
baza sufletească pentru a se putea dărui cufundărilor descrise 
mai sus în gânduri şi simţăminte simbolice sau de alt fel. 
Condiţiile descrise aici trebuie să fie împlinite, pentru că 
trăirea suprasensibilă se construieşte pe baza pe care te afli în 
viaţa sufletească obişnuită înainte de a pătrunde în lumea 
spirituală. Orice trăire suprasensibilă este dependentă în două 
feluri de punctul de plecare sufletesc la care te afli înainte de 
a pătrunde în lumea spirituală. Cine nu este precaut să-şi 
creeze din timp, ca bază pentru disciplinarea sa spirituală, o 
putere de judecată sănătoasă, acela va dezvolta în sine 
capacităţi suprasensibile care percep imprecis şi incorect 
lumea spirituală. Organele sale de percepţie suprasensibilă se 
vor dezvolta în mod defectuos. Şi asa cum cu un ochi deficient 
sau bolnav nu poţi vedea bine în lumea simţurilor, tot astfel nu 
poţi percepe în mod corect cu organe de simţ spirituale care 
nu au fost formate pe baza unei capacităţi de judecare 
sănătoase. Cel care îşi ia ca punct de plecare o dispoziţie 
sufletească imorală, acela se ridică în lumile spirituale în aşa 
fel, încât vederea sa spirituală este buimacă, înceţoşată. Faţă 
de lumea suprasensibilă el este ca cineva care observă lumea 
sensibilă în stare de drogare. Numai că el nu va putea ajunge 
să afirme lucruri importante, în timp ce observatorul spiritual, 
în buimăceala sa, este totuşi mai treaz decât un om în starea 
de conştienţă obişnuită. Mărturiile sale devin din această 
cauză rătăciri faţă de lumea spirituală. 
x kK x 

Puritatea interioară a treptei de cunoaştere imaginative se 
obţine prin întărirea cufundărilor (meditaţiilor) sufleteşti 
expuse, datorită obişnuirii cu ceea ce putem numi „gândirea 
liberă de senzorialitate". Când îţi formezi un gând pe baza 
observaţiei în lumea fizic-sensibilă, el nu este liber de 
senzorialitate. Dar aceasta nu înseamnă că omul nu-şi poate 
forma decât astfel de gânduri. Gândirea umană nu trebuie să 
fie goală şi fără conţinut atunci când nu se umple cu observaţii 
senzoriale. Pentru discipolul spiritului, calea cea mai sigură şi 
cea mai la îndemână pentru a ajunge la o gândire lipsită de 
senzorialitate poate fi aceea de a-şi apropria în gândirea sa 
faptele lumii superioare comunicate de ştiinţa spiritului. 
Aceste fapte nu pot fi observate cu simţurile fizice. Cu toate 
acestea omul va observa că el poate înţelege, dacă are 


suficientă răbdare şi perseverenţă. Fără disciplinare nu poţi 
cerceta în lumile superioare, nu poţi să faci observaţii în lumea 
superioară, dar se poate înţelege tot ce comunică cercetătorii 
din această lume. Cineva poate întreba: Cum pot să accept pe 
simplă încredere ceea ce spun cercetătorii spiritului, dacă eu 
însumi nu pot vedea aceste lucruri? Această întrebare este 
complet nejustificată. Căci este întru totul posibil să obţii prin 
simplă gândire convingerea că sunt adevărate cele 
comunicate. lar dacă cineva nu-şi poate forma convingerea 
prin reflectare, aceasta nu se datorează faptului că nu s-ar 
putea „crede'" ceea ce nu vezi, ci numai faptului că persoana 
respectivă nu şi-a folosit suficient de temeinic, în mod 
cuprinzător şi fundamental reflectarea fără prejudecăţi. Pentru 
a fi clar acest punct de vedere trebuie să înţelegem că atunci 
când se autostimulează în mod energic, gândirea poate 
înţelege mai mult decât îşi închipuie de obicei. În gândirea 
însăşi sălăşluieşte o entitate interioară care este legată de 
lumea  suprasensibilă. In mod obişnuit, sufletul nu 
conştientizează această legătură, pentru că este obişnuit să 
implice facultatea de a gândi numai în legătură cu lumea 
sensibilă. Din această cauză consideră de neînțeles ce i se 
comunică din lumea suprasensibilă. Acest fapt nu este însă 
inteligibil numai pentru o gândire educată prin disciplinarea 
spiritului, ci şi pentru orice gândire care este deplin conştientă 
de întreaga ei forţă şi care vrea să o folosească. Prin faptul că 
îţi însuşeşti continuu ceea ce spune cercetarea spiritului te 
obişnuieşti cu o gândire care nu se alimentează din 
observaţiile senzoriale. Înveţi să cunoşti cum se ancorează un 
gând în alt gând în interiorul sufletului, cum un gând caută un 
alt gând chiar şi atunci când legătura dintre ele nu este 
acționată de forţa observaţiei prin simţuri. Esenţial este, în 
această situaţie, că devii conştient de faptul că lumea gândirii 
are o viaţă interioară, că în timp ce gândeşti te găseşti deja 
într-o lume suprasensibilă vie. lţi spui: Există în mine ceva 
care alcătuieşte un fel de organism de gânduri; eu sunt totuşi 
una cu acest „ceva". Trăieşti astfel, în dăruirea către gândirea 
liberă de senzualism, sentimentul că există ceva esenţial care 
afluează în viaţa noastră interioară aşa cum calităţile 
obiectelor sensibile afluează prin organele noastre de 
percepţie când facem observaţii senzoriale. Acolo, în spaţiul de 
afară - aşa spune observatorul lumii sensibile - există un 
trandafir; el nu-mi este străin, căci mi se face cunoscut prin 
culoarea şi mirosul lui. Trebuie să fii destul de liber de 
prejudecăţi pentru ca atunci când gândirea liberă de 


senzualitate lucrează în tine să spui foarte la obiect: În mine 
se anunţă o fiinţialitate care leagă gând cu gând, care 
formează un organism de gânduri. Există însă o deosebire 
între senzațiile pe care le au observatorii lumii sensibile 
exterioare şi ceea ce se anunţă fiinţial în gândirea lipsită de 
senzualitate. Primul observator se simte faţă de trandafir ca 
stând în afara lui, iar cel care este dăruit gândirii lipsite de 
senzualitate simte fiinţialitatea care i se anunţă ca fiind în 
sine, el se simte una cu aceasta. Cel care în mod mai mult sau 
mai puţin conştient consideră că este esenţial numai ceea ce îi 
apare ca obiect exterior nu va obţine în nici un caz 
sentimentul: Ceea ce este în sine esenţial mi se poate face 
cunoscut şi prin aceea că eu sunt unit cu el într-o unitate. 
Pentru a vedea în mod corect în această privinţă, trebuie să 
poţi avea următoarea trăire interioară. Trebuie să înveţi să 
deosebeşti între legăturile de gânduri pe care le creezi prin 
bunul tău plac şi cele pe care le trăieşti în tine atunci când 
aduci la tăcere bunul tău plac. In acest caz poţi spune: Eu 
rămân în mine în linişte deplină; eu nu produc nici o conexiune 
de gânduri; eu mă dăruiesc la ceea ce „gândeşte în mine". 
Atunci suntem pe deplin îndreptăţiţi să spunem: In mine 
acţionează o esenţialitate, aşa cum suntem îndreptăţiţi să 
spunem: Asupra mea acţionează trandafirul, atunci când văd 
un anumit roşu, când percep un anumit parfum. Nu există nici 
o contradicţie în acest caz cu faptul că preluăm conţinutul 
gândurilor noastre din comunicările cercetătorului spiritului. 
Gândurile sunt în acest caz deja pregătite, atunci când li te 
dăruieşti, dar nu le poţi gândi dacă nu le recreezi în fiecare 
caz în suflet. Acestui fapt i se datorează realitatea că 
cercetătorul spiritului trezeşte în ascultătorii şi cititorii săi 
adevăruri pe care aceştia abia trebuie să le scoată din ei însiși, 
pe când cel care descrie adevăruri sensibile face trimitere la 
ceva pe care ascultătorii sau cititorii îl pot observa în lumea 
simţurilor. 

(Calea care conduce prin comunicările ştiinţei spiritului la 
gândirea lipsită de senzualism este o cale sigură. Dar mai 
există o alta, care este mai sigură şi înainte de toate mai 
precisă, în schimb, pentru mulţi oameni mult mai grea. Eu am 
descris-o în cărţile Teoria cunoaşterii în concepţia despre 
viață a lui Goethe şi Filosofia libertăţii. Aceste scrieri 
redau ceea ce poate să prelucreze gândul uman, când 
gândirea nu se dăruieşte impresiilor lumii fizico-sensibile, ci 
numai sieşi. Atunci, gândul curat lucrează nu numai în ceea ce 
se întâmplă în amintirea lucrurilor sensibile, ca o fiinţă vie în 


sine. În acest caz, în scrierile menţionate nu a fost preluat 
nimic din comunicările ştiinţei spiritului. Şi totuşi se arată că 
gândirea pură, lucrând în sine, poate trage concluzii despre 
lume, viaţă şi om. Aceste scrieri se află pe o treaptă 
intermediară foarte importantă între cunoaşterea lumii 
simţurilor şi aceea a lumii spiritului. Ele oferă ceea ce poate 
obţine gândirea când se ridică deasupra observării senzoriale, 
evitând însă pătrunderea în cercetarea spiritului. Cel care lasă 
aceste lucruri să acţioneze asupra întregului său suflet se află 
deja în lumea spirituală. Numai că aceasta i se prezintă ca 
lume a gândurilor. Cine se simte în situaţia de a lăsa să 
acţioneze asupra sa o astfel de treaptă intermediară, acela 
merge pe o cale sigură; el poate obţine prin aceasta faţă de 
lumea superioară un sentiment care îi va dărui, pentru tot ce 


urmează în timp, cele mai frumoase roade.) 
x kK x 


CUNOASTEREA LUMILOR SUPERIOARE 
(DESPRE INIȚIERE) 
partea a 2-a 


Scopul meditației (cufundării) asupra reprezentărilor şi 
sentimentelor simbolice descrise mai sus este formarea 
organelor de percepţie superioare în cadrul corpului astral al 
omului. Ele sunt formate mai întâi din substanța acestui corp 
astral. Aceste noi organe de observare mijlocesc o lume nouă 
şi aici omul învață să se cunoască drept un eu nou. Aceste 
organe noi se deosebesc de organele de observare a lumii 
fizic-sensibile în primul rând prin faptul că ele sunt organe 
active. În timp ce ochiul şi urechea se comportă pasiv, lăsând 
să acţioneze asupra lor lumina şi sufletul, se poate spune 
despre organele de percepţie sufletesc-spirituale că sunt într-o 
activitate continuă în timp ce percep şi că ele îşi cuprind 
faptele şi obiectele în deplină conştienţă. Din aceasta rezultă 
sentimentul că în cunoaşterea sufletesc-spirituală are loc o 
contopire cu faptele corespunzătoare, o „trăire în ele". 
Diferitele organe sufleteşti-spirituale care iau naştere pot fi 
numite „flori de lotus", comparativ cu forma lor. (Este de la 
sine înţeles că astfel de denumiri nu au o legătură cu obiectul 
mai mult decât are expresia „ureche", atunci când se vorbeşte 
de „urechea acului"). Prin cufundări interioare diferite, 
individualizate, se acţionează asupra corpului astral în aşa fel 


încât se formează un anumit organ sufletesc-spiritual, o 
anumită „floare de lotus". După cele prezentate în această 
carte, este de prisos să subliniem că aceste „organe de 
observare" nu trebuie înțelese drept ceva care, în 
reprezentarea imaginii sale sensibile, este o amprentă a 
adevărului său. Aceste „organe" sunt suprasensibile şi constau 
într-o activitate sufletască precisă; ele există numai în măsura 
şi atâta timp cât se exersează această activitate sufletească. 
Ce ar exista în mod sensibil la om legat de aceste organe este 
tot atât de nereal ca şi un abur oarecare care l-ar învălui în 
timp ce gândeşte. Cine vrea să-şi reprezinte suprasensibilul 
neapărat în mod sensibil ajunge până la urmă la înţelegeri 
eronate. În ciuda inutilităţii acestei observaţii, ea îşi are locul 
aici, pentru că există mereu adepţi ai suprasensibilului care în 
reprezentările lor vor să aibă doar ceva sensibil şi pentru că 
există mereu adversari ai cunoaşterii suprasensibile care cred 
că cercetătorul spiritului ar vorbi despre „florile de lotus" ca 
despre formaţiuni sensibile mai fine. Orice meditaţie care se 
face asupra cunoaşterii imaginative acţionează asupra unui 
organ. (In cartea mea Cum obţinem cunoştinţe despre 
lumile superioare? sunt indicate metode de meditaţie şi 
exerciţii care acţionează asupra unui organ.) O disciplinare 
reglementară organizează diferitele exerciţii ale discipolului 
spiritului astfel încât ele se succed într-o anumită ordine, 
pentru ca organele să se poată forma în mod corespunzător, 
izolat, împreună sau succesiv. Pentru această formare elevul 
trebuie să dovedească multă răbdare şi pereseverenţă. Cine 
dispune numai de răbdarea pe care o promovează condiţiile 
obişnuite ale vieţii nu va reuşi, de regulă, să atingă acest scop. 
Căci durează mult, uneori foarte mult până când organele sunt 
atât de dezvoltate încât elevul să le poată folosi în perceperea 
lumii superioare. În acel moment pentru el îşi face apariţia 
iluminarea, spre deosebire de pregătirea sau purificarea, care 
constă în exerciţii pentru dezvoltarea organelor. (Se vorbeşte 
despre „purificare" pentru că prin exerciţii corespunzătoare 
elevul se curăţă în interiorul său de tot ce vine din lumea 
observării sensibile.) Se poate întâmpla ca omului, chiar şi 
înainte de iluminarea propriu-zisă, să-i vină dintr-o lume 
superioară în mod repetat „fulgere luminoase". El trebuie să le 
primească cu recunoştinţă. Acestea pot face din el un martor 
al lumii spirituale. Dar el nu ar trebui să şovăie dacă acest 
lucru nu survine în cursul timpului de pregătire, care i se pare 
poate mult prea lung. Cel care devine nerăbdător, pentru că 
încă nu vede nimic, nu a realizat încă relaţia corectă cu o lume 


superioară. Aceasta nu a realizat-o decât cel pentru care 
exersarea pe care o face prin disciplinare poate fi un fel de 
scop în sine. În realitate, această exersare este lucrarea 
asupra unui spiritual-sufletesc, şi anume asupra propriului 
corp astral. Şi poţi „simţi" chiar dacă nu „vezi: Eu lucrez 
spiritual-sufleteşte. Numai dacă îţi faci a priori o anumită 
părere despre ceea ce vrei să „vezi de fapt nu vei avea acest 
sentiment. Atunci vei considera că ceva care în realitate este 
nemăsurat de important este de fapt un nimic. Dar ar trebui să 
ţii seama de ceea ce trăieşti în timpul exersării, care este atât 
de fundamental diferit de tot ce trăiesti în lumea sensibilă. 
Atunci vei observa cu siguranţă că în corpul tău astral nu 
lucrezi ca într-o substanţă indiferentă, ci că în aceasta trăieşte 
o întreagă lume despre care nu afli nimic prin corpul tău fizic. 
Asupra corpului astral acţionează entităţi superioare, aşa cum 
lumea exterioară fizic-sensibilă acţionează asupra corpului 
fizic. In propriul tău corp astral te „loveşti' de lumea 
superioară, dacă nu te închizi faţă de aceasta. Dacă cineva îşi 
repetă: Eu nu percep nimic, aceasta se datorează faptului că 
şi-a închipuit că percepţia ar trebui să fie într-un anumit fel; şi 
pentru că el nu vede ceea ce şi-a imaginat că ar trebui să vadă, 
spune: Eu nu văd nimic. 

Cine îşi însuşeşte însă starea de spirit potrivită faţă de 
exersarea disciplinării, acela va primi prin aceste exerciţii tot 
mai mult din ceea ce a făcut raţiunea existenţei sale. Atunci 
însă el ştie că prin exerciţiile executate se află într-o lume 
sufletesc-spirituală şi aşteaptă cu răbdare şi supunere ce va 
rezulta. În discipolul spiritului, această stare de spirit poate 
ajunge la conştienţă cel mai bine prin cuvintele: Fu vreau să 
fac tot ce mi se potriveşte ca exerciţii şi ştiu că la timpul 
potrivit voi primi atât cât este important pentru mine. Nu cer 
acest lucru cu nerăbdare, dar mă pregătesc continuu pentru a- 
l primi. Impotriva acestui lucru nu se poate obiecta: Discipolul 
spiritului trebuie să bâjbâie, aşadar, în întuneric un timp, 
poate extrem de lung, căci faptul că este pe drumul cel buni 
se poate arăta abia atunci când se produce rezultatul. Dar 
lucrurile nu stau astfel încât să poţi spune că abia succesul 
poate aduce recunoaşterea justeţei exersării. Când elevul 
adoptă atitudinea corectă faţă de exerciţii, satisfacția pe care 
i-o produce însăşi exersarea îi dă certitudinea că face un lucru 
corect, nu doar succesul acţiunii îl mulţumeşte. Exersarea 
corectă pe tărâmul disciplinării spiritului nu este doar o simplă 
satisfacţie, ci cunoaştere. Şi anume cunoaşterea faptului că: 
Eu fac ceva despre care văd că mă determină să înaintez în 


linie dreaptă. Orice discipol al spiritului poate avea această 
cunoaştere în fiecare clipă, dacă este atent la trăirile sale. 
Dacă nu foloseşte această atenţie, atunci el trece pe lângă 
trăiri ca un ieton adâncit în gânduri care nu vede arborii de 
ambele părţi ale drumului, deşi i-ar vedea dacă şi-ar îndrepta 
privirea cu atenţie asupra lor. Este cu totul de nedorit să se 
grăbească apariţia unui alt succes decât acela care se obţine 
prin exerciiiu. Căci s-ar putea întâmpla ca acesta să nu fie 
decât o mică parte din ceea ce ar trebui de fapt să apară. Cu 
privire la dezvoltarea spirituală, adeseori un succes parţial 
este motivul unei mari amânări a succesului deplin. Mişcarea 
printre forme ale vieţii spirituale care corespund succesului 
parţial te face nereceptiv la influenţa forţelor care conduc la 
puncte superioare ale dezvoltării. lar câştigul obţinut prin 
faptul că ai privit totuşi în lumea spirituală este numai 
aparent; căci această privire în lumea superioară nu poate 
furniza adevărul, ci numai imagini iluzorii. 
x k k 

Organele sufletesc-spirituale; „florile de lotus", se formează 
astfel încât conştienței suprasensibile a omului ce se află în 
curs de disciplinare spirituală îi apar ca şi cum ar fi apropiate 
de anumite organe corporale fizice. Din şirul acestor organe 
sufleteşti să numim câteva: cel care se află între sprâncene 
(aşa-numita floare de lotus cu două petale), cel din regiunea 
laringelui (floarea de lotus cu şaisprezece petale), cel din 
regiunea inimii (floarea de lotus cu douăsprezece petale), cel 
din regiunea stomacului. Alte organe asemănătoare apar în 
apropierea altor părți corporale fizice. (Denumirea „cu două" 
sau „cu şaisprezece petale" poate fi folosită, pentru că 
organele respective pot fi comparate cu florile cu număr 
corespunzător de petale.) 

Florile de lotus devin conştiente în conexiune cu corpul astral. 
În momentul în care ai dezvoltat una dintre ele ştii şi că o ai. 
Simţi că te poţi folosi de ele şi că prin folosirea lor pătrunzi, în 
adevăr, într-o lume superioară. Impresiile pe care le primeşti 
despre această lume se mai aseamănă încă, în anumite 
privinţe, lumii fizic-sensibile. Cine cunoaşte imaginativ va 
putea vorbi despre lumea superioară nouă în aşa fel încât 
desemnează impresiile ca senzaţii de căldură sau de frig, de 
sunete sau de cuvinte, de acţiuni luminoase sau coloristice. 
Căci le trăieşte ca atare. El este însă conştient că aceste 
percepții exprimă în lumea imaginativă altceva decât în lumea 
senzorial-adevărată. Ştie că dincolo de ele se află nu cauze 
fizic-materiale, ci spiritual-sufleteşti. Când el are o impresie 


calorică, nu o atribuie, de exemplu, unei bucăţi de fier încinse, 
ci o priveşte ca pe efluviul unui proces sufletesc aşa cum până 
atunci nu-l cunoscuse decât în viaţa sa sufletească interioară. 
El ştie că dincolo de percepțiile imaginative se află lucruri şi 
procese spirituale şi sufleteşti, aşa cum dincolo de percepțiile 
fizice se află fiinţe şi fapte fizic-materiale. La această 
asemănare a lumii imaginative cu cea fizică, se adaugă însă o 
deosebire importantă. În lumea fizică este prezent ceva care 
apare cu totul diferit în lumea imaginativă. In lumea fizică se 
poate observa o continuă producere şi trecere a lucrurilor, o 
alternanță de naştere şi moarte. În lumea imaginativă, în locul 
acestui fenomen îşi face apariţia o transformare continuă a 
unui lucru în altul. De exemplu, în lumea fizică vezi o plantă 
care trece. În lumea imaginativă se percepe, în aceeaşi măsură 
în care planta se veştejeşte, apariţia unei alte formaţiuni, care 
fizic nu este perceptibilă şi în care se transformă treptat 
planta care trece. Când planta a dispărut, această formaţiune 
este complet dezvoltată în locul ei. Naşterea şi moartea sunt 
reprezentări care îşi pierd semnificaţia în lumea imaginativă. 
În locul lor apare noţiunea de transformare a unuia în celălalt. 
Pentru că aşa stau lucrurile, pentru cunoaşterea imaginativă 
devin accesibile acele adevăruri despre entităţile omului care 
au fost comunicate în cartea de faţă la capitolul „Fiinţa 
umană". Pentru percepţia fizic-sensibilă nu sunt perceptibile 
decât fenomenele corpului fizic. Ele se desfăşoară în 
„domeniul naşterii şi al morţii". Celelalte mădulare ale naturii 
umane: corpul eteric, corpul senzaţiei şi eul sunt guvernate de 
legea transformării, iar percepţia lor se deschide cunoaşterii 
imaginative. Cine a progresat până la aceasta percepe cum din 
corpul fizic se desprinde ceea ce trăieşte mai departe, după 
moarte, în alt fel de existenţă. 

Evoluţia nu se opreşte însă în cadrul lumii imaginative. Omul 
care ar vrea să se întâmple aceasta ar percepe entităţile 
implicate în transformare, dar nu ar putea interpreta 
procesele, nu s-ar putea orienta în lumea pe care a cucerit-o. 
Lumea imaginativă este un domeniu neliniştit. Este numai 
mobilitate, transformare în interiorul ei; nicăieri nu există 
puncte de repaus. Omul ajunge la asemenea puncte de repaus 
abia când depăşeşte treapta cunoaşterii imaginative, evoluând 
spre ceea ce poate fi numit „cunoaşterea prin inspiraţie". Nu 
este necesar ca cel care caută cunoaşterea lumii 
suprasensibile să evolueze în aşa fel încât să-şi însuşească în 
toată complexitatea sa cunoaşterea imaginativă şi să se avânte 
abia atunci spre „inspiraţie". Exerciţiile sale pot fi organizate 


în aşa fel încât ceea ce conduce la imaginaţie şi ceea ce 
conduce la inspiraţie să meargă alături. El va pătrunde atunci, 
după un timp corespunzător, într-o lume superioară - în care 
nu mai percepe, ci în care el se poate şi orienta, pe care ştie s- 
o interpreteze. De regulă, progresul va fi făcut în aşa fel încât 
discipolului spiritului i se oferă mai întâi unele fenomene ale 
lumii imaginative şi după un timp el primeşte în sine 
simţământul: Acum încep să mă şi orientez. Totuşi lumea 
inspiraţiei este ceva cu totul nou faţă de aceea a simplei 
imaginaţiuni. In aceasta percepi transformarea unui fenomen 
în altul, prin aceea înveţi să cunoaşti calităţi interioare ale 
unor ființe care se transformă. Prin imaginaţiune cunoşti 
expresia sufletească a fiinţelor, prin inspiraţie pătrunzi în 
interiorul spiritual al acestora. Inainte de toate, cunoşti o 
multitudine de entităţi spirituale şi de raporturi dintre acestea. 
Cu o multitudine de fiinţe, ai de-a face şi în lumea fizic- 
sensibilă; în lumea inspiraţiei această multitudine are totuşi un 
alt caracter. Aici, relaţia fiecărei fiinţe cu o alta este bine 
determinată, nu ca în lumea fizică, prin acţionare exterioară 
asupra acesteia, ci prin calitatea sa interioară. Când percepi o 
fiinţă în lumea inspirată nu se constată o acţionare exterioară 
asupra altei fiinţe care s-ar putea compara cu acţiunea unei 
fiinţe fizice asupra alteia, ci între cele două există o relaţie 
determinată de calitatea lor interioară. Această relaţie poate fi 
comparată cu o relaţie din lumea fizică dacă alegem, de 
exemplu, relaţia dintre diferite sunete sau dintre literele unui 
cuvânt. Dacă ne aflăm în fata cuvântului „somn", acest cuvânt 
este acţionat prin armonia sunetelor: S-O-M-N. Nu există o 
ciocnire sau o altfel de influenţă exterioară a lui S asupra lui 
O, ci ambele sunete acţionează împreună în interiorul unui 
întreg, prin calitatea lor interioară. Din această cauză 
observarea în lumea inspiraţiei poate fi comparată numai cu o 
lectură; iar fiinţele din aceasta acţionează asupra celui care 
contemplă ca semnele unei scrieri pe care trebuie să le înveţe 
şi ale căror relaţii trebuie să i se dezvăluie ca o scriere 
suprasensibilă. Ştiinţa spiritului poate numi, din această 
cauză, cunoaşterea prin inspiraţie şi „citirea scrierii ascunse". 

Cum se citeşte cu ajutorul acstei „scrieri ascunse" şi felul cum 
poţi comunica cele citite trebuie să se lămurească de la sine cu 
ajutorul celor spuse în această carte. Am descris mai întâi 
entitatea omului, aşa cum este ea alcătuită din diferite 
mădulare. Apoi s-a arătat cum fiinţa cosmică pe care 
evoluează omul parcurge diferitele stări: Saturn, Soare, Lună 
şi Pământ. Percepţiile prin care putem cunoaşte, pe de o 


parte, mădularele omului, iar, pe de altă parte, stările 
succesive ale Pământului şi transformările lor premergătoare 
se deschid cunoaşterii imaginative. Este însă necesar să 
cunoaştem ce relaţii există între starea Saturn şi corpul fizic al 
omului, între starea Soare şi corpul eteric etc. Trebuie arătat 
că germenele corpului fizic al omului a luat naştere încă din 
starea Saturn, că apoi s-a dezvoltat până la forma sa actuală în 
cursul stărilor Soare, Lună şi Pământ. Trebuia indicat, de 
exemplu, ce transformări au avut loc în fiinţa omului prin 
faptul că Soarele s-a separat cândva de Pământ, că ceva 
asemănător s-a întâmplat şi cu privire la Lună. Apoi trebuia 
colnunicat ce a coacţionat ca să se petreacă asemenea 
transformări cu umanitatea, felul cum acestea se manifestă în 
timpul Atlantidei şi în perioadele succesive, cea protoindiană, 
cea protopersană, cea egipteană etc. Descrierea acestor 
contexte nu rezultă din percepţia imaginativă, ci din 
cunoaşterea prin inspiraţie, din lectura scrierii ascunse. 
Pentru această „lectură" percepțiile imaginative sunt ca 
literele sau sunetele. Această „lectură" nu este necesară 
numai pentru elucidarea celor amintite. Chiar şi biografia 
omului nu ar putea fi înţeleasă dacă am contempla-o numai 
prin cunoaşterea imaginativă. Am percepe, de fapt, cum, o 
dată cu moartea, mădularele sufleteşti-spirituale se desprind 
din cele ce rămân în lumea fizică; dar nu am înţelege relatiile 
dintre ceea ce se întâmplă după moarte cu omul şi stările 
anterioare şi ulterioare, dacă nu am reuşi să ne orientăm în 
cadrul  percepţiilor imaginative. Fără cunoaşterea prin 
inspiraţie, lumea imaginativă ar rămâne ca o scriere la care te 
uiţi, dar pe care nu poţi s-o citeşti. 

Când discipolul spiritului avansează de la imaginaţiune la 
inspiraţie vede curând cât ar fi de nesăbuită renunţarea la 
înţelegerea marilor fenomene cosmice şi limitarea numai la 
faptele care ating întrucâtva interesele umane cele mai 
mărunte. Cel care nu este iniţiat în aceste lucruri ar putea 
spune: Mie mi se pare important să aflu numai destinul 
sufletului uman după moarte; dacă cineva îmi face comunicări 
în acest sens, aceasta îmi ajunge; de ce ştiinţa spiritului îmi 
prezintă lucruri atât de îndepărtate de mine cum sunt stările 
Saturn şi Soare sau separarea Soarelui sau separarea Lunii? 
Cel care este însă introdus în mod corect în aceste probleme 
înţelege că o cunoaştere adevărată a ceea ce vrea să afle nu 
poate fi obţinută fără o cunoaştere a ceea ce i se pare atât de 
inutil. O descriere a stărilor omului de după moarte rămâne 
total de neînțeles şi fără valoare, dacă omul nu o poate lega de 


noţiuni care provin de la acele evenimente îndepărtate. Când, 
de exemplu, o plantă trece de la stadiul înfloririi la acela al 
fructificării, omul care observă în suprasensibil vede o 
transformare într-o entitate astrală care în timpul înfloririi a 
acoperit şi a învăluit plante ca un nor. Dacă nu s-ar fi produs 
fecundarea, această entitate astrală ar fi trecut într-o cu totul 
altă formă decât cea pe care a adoptat-o în urma fecundării. 
Se înțelege întregul proces perceput prin observarea 
suprasensibilă când ai învăţat să-ţi înţelegi fiinţa proprie în 
legătură cu acel mare proces cosmic care s-a împlinit în timpul 
separării Soarelui. Înainte de fecundare, întreaga plantă se 
află în aceeaşi situaţie ca Pământul înainte de separarea 
Soarelui. După fecundare, floarea plantei se prezintă aşa cum 
a fost Pământul după ce Soarele s-a separat, iar forţele lunare 
se aflau încă în el. După însuşirea reprezentărilor care pot fi 
obţinute din separarea Soarelui vei percepe atât de obiectiv 
interpretarea procesului de fecundare a plantei încât vei 
spune: Înainte de fecundare planta se află într-o stare solară, 
după aceea o găsim într-o stare lunară. Este întru totul 
adevărat că şi cel mai minor proces din lume poate fi înţeles 
abia când se recunoaşte în el o imagine-copie a unor mari 
procese cosmice. Altminteri el rămâne tot atât de neînțeles 
sub aspectul esenței sale cum rămâne Madonna lui Rafael 
pentru cel care poate vedea numai o mică pată albastră, în 
timp ce tot restul este acoperit. Tot ce se întâmplă cu fiinţa 
umană este o imagine a ceea ce în marile evenimente cosmice 
are de-a face cu existenţa sa. Dacă vrei să înţelegi observaţiile 
conştienţei suprasensibile cu privire la fenomenele dintre 
naştere şi moarte până la o nouă naştere, acest lucru se poate 
face dacă ai obţinut facultatea de a descifra observaţiile 
imaginative prin intermediul reprezentărilor însuşite în cursul 
contemplării marilor procese cosmice. Această contemplare ne 
furnizează cheia pentru înţelegerea vieţii umane. Din această 
cauză, în sensul ştiinţei spiritului, observarea lui Saturn, a 
Soarelui, a Lunii etc. sunt în aceeaşi măsură observarea 
omului. 

Prin inspiraţie, noi ajungem să cunoaştem relaţiile dintre 
entităţile lumii superioare. Prin atingerea unei alte trepte a 
cunoaşterii devine posibilă cunoaşterea acestor entităţi în 
interioritatea lor. Această treaptă poate fi numită a cunoaşterii 
intuitive. Intuiţia este un cuvânt care, în viaţa curentă, este 
greşit folosit pentru a desemna o înţelegere neclară, 
nedeterminată a unui lucru, pentru idei care uneori se 
potrivesc cu realitatea, dar a căror justificare nu este direct 


detectabilă. Bineînţeles că nu există nici o legătură între acest 
fel de „intuiţie" şi ceea ce ne preocupă pe noi. Intuiţia 
desemnează aici o cunoaştere de o claritate cât se poate de 
luminoasă, a cărei justificare, atunci când o ai, îţi este 
conştientă în cel mai deplin sens. A cunoaşte o esenţă a 
sensului înseamnă a te afla în afara acestuia şi a o judeca după 
expresia exterioară. A cunoaşte o fiinţă-spirit prin intuiţie 
înseamnă să te fi contopit integral cu ea, să te fi unit cu 
interiorul ei. Discipolul spiritului urcă treptat la o asemenea 
cunoaştere. Imaginaţia îl conduce la a nu mai simţi percepțiile 
ca pe nişte calităţi exterioare ale unor fiinţe, să recunoască în 
ele efluvii sufleteşti spirituale; inspiraţia îl conduce mai 
departe în interiorul fiinţelor: prin ele el învaţă să înţeleagă ce 
sunt aceste entităţi unele pentru celelalte; în cazul intuiţiei, el 
pătrunde chiar în fiinţe. Încă o dată poate fi arătat, prin 
expunerile din această carte, ce importanţă are intuiţia. In 
capitolele anterioare nu s-a vorbit numai despre modul cum se 
produce progresul evoluţiei Saturn, Soare, Lună etc., ci a fost 
precizat că în acest progres se implică în modul cel mai variat 
diferite fiinţe. Au fost prezentate Tronurile sau Spiritele 
voinţei, Spiritele înţelepiunii, ale mişcării etc. Vorbind despre 
evoluţia Pământului s-a amintit despre Spiritele Lucifer şi 
Ahriman. Construcţia Cosmosului a fost atribuită unor entităţi 
care participă la aceasta. Ce se poate şti despre aceste entităţi 
se obţine prin cunoaşterea intuitivă. Acestea sunt deja 
necesare dacă vrem să aflăm biografia omului. Ceea ce se 
desprinde după moarte din corporalitatea fizică a omului 
parcurge succesiv diferite etape. Primele stări de după moarte 
ar mai putea fi descrise prin cunoaşterea imaginativă. Ce se 
întâmplă însă când omul înaintează între moarte şi o nouă 
naştere ar rămâne cu totul de neînțeles imaginaţiunii, dacă nu 
i s-ar adăuga inspiraţia. Numai inspiraţia poate cerceta ceea 
ce se poate spune despre viaţa omului după clarificarea din 
„țara spiritelor". După aceea însă vine ceva pentru care 
inspiraţia nu mai este suficientă, unde ea pierde într-o anumită 
măsură firul înţelegerii. Există un timp în evoluţia omului, 
între moarte şi o nouă naştere, în care fiinţa umană nu mai 
este accesibilă decât intuiţiei. Acest timp al entității umane 
este însă întotdeauna în om; şi dacă vrei să-l înţelegi conform 
cu interioritatea sa, atunci trebuie să-l investighezi cu ajutorul 
intuiţiei şi în timpul dintre naştere şi moarte. Celui care ar 
vrea să-l cunoască pe om numai cu ajutorul imaginaţiei şi al 
inspiraţiei i s-ar sustrage tocmai procesele fiinţei sale celei 
mai interioare, care se desfăşoară de la o încarnare la alta. 


Numai cunoaşterea intuitivă face posibilă, din această cauză, o 
cercetare adecvată a vieților pământene repetate şi a karmei. 
Tot ce trebuie comunicat despre aceste procese trebuie să-şi 
aibă fundamentul în cunoaşterea intuitivă. lar dacă omul 
însuşi vrea să se cunoască după entitatea sa interioară, el nu 
poate face aceasta decât prin intuiţie. Prin ea, el 
conştientizează ce se continuă de la o viaţă pământeană la 
alta. 
x k x 

Omul poate obţine cunoaşterea prin inspirație şi intuiţie chiar 
şi numai prin exerciții sufleteşti-spirituale. Ele sunt 
asemănătoare celor pe care le-am descris drept „cufundări 
interioare" (meditaţie) pentru atingerea imaginaţiunii. Însă în 
timp ce în cazul exerciţiilor care conduc la imaginaţiune are 
loc o legătură cu lumea fizic-sensibilă, în cazul celor destinate 
inspiraţiei această legătură trebuie eliminată. Pentru a desluşi 
ce trebuie să se întâmple aici, este necesar să te mai gândeşti 
o dată la simbolul rosacrucii. Dacă meditezi la acesta, atunci ai 
în faţa ta o imagine ale cărei părţi sunt preluate din lumea 
sensibilă: culoarea neagră a crucii, trandafirii etc. Combinarea 
acestor părţi în rosacruce nu este însă luată din lumea fizic- 
sensibilă. Dacă acum şcolarul spiritului încearcă să facă să 
dispară cu totul din conştienţa sa crucea neagră şi trandafirii 
roşii ca imagini ale unor obiecte sensibil adevărate şi să 
păstreze în suflet numai acea activitate spirituală care a 
combinat aceste părţi, atunci el are un mijloc pentru o 
meditaţie care-l duce treptat la inspiraţie. Trebuie să te întrebi 
în sufletul tău: Ce am făcut interior pentru a împreuna crucea 
cu trandafirul? Ce am făcut (procesul sufletului meu) vreau să 
menţin; în acelaşi timp vreau să fac să dispară din conştienţă 
imaginea însăşi. Atunci vreau să simt în mine ce a făcut 
sufletul meu pentru a produce imaginea, dar imaginea însăşi 
nu vreau să mi-o reprezint. Vreau să trăiesc de aici încolo în 
propria mea activitate, care a creat imaginea. Eu nu vreau, 
aşadar, să mă cufund în nici o imagine, ci în propria mea 
activitate sufletească producătoare de imagini. O astfel de 
cufundare trebuie făcută pentru multe simboluri. Aceasta 
conduce apoi la cunoaşterea prin inspiraţie. Un alt exemplu ar 
fi următorul: Te cufunzi în reprezentarea unei plante care ia 
naştere şi care trece. Laşi să se dezvolte în suflet imaginea 
unei plante care creşte treptat, aşa cum încolţeşte, din 
sămânță, cum se desfăşoară de la frunză la frunză până la 
floare şi la fruct. Apoi din nou cum începe veştejirea, până la 
descompunerea totală. Prin cufundarea într-o astfel de 


imagine se ajunge treptat la un sentiment al creşterii şi al 
pieirii pentru care planta nu mai este decât o imagine. Dacă 
acest exerciţiu se continuă pe o perioadă mai lungă, din acest 
sentiment se poate dezvolta imaginaţiunea acelei transformări 
care se află la baza creşterii şi pieirii. Dacă vrei să ajungi însă 
la inspiraţia corespunzătoare, trebuie să faci acest exerciţiu şi 
altfel. Trebuie să reflectezi la propria ta activitate sufletească 
prin care ai obţinut, din imaginea plantei, reprezentarea 
creşterii şi trecerii. Trebuie să laşi să dispară în întregime din 
conştienţă planta şi să te cufunzi numai în ceea ce ai făcut 
singur în interior. Numai prin asemenea exerciţii este posibilă 
urcarea la inspiraţie. La început, discipolului spiritului nu-i va 
fi foarte uşor să înţeleagă în toată amploarea cum trebuie să 
se pregătească pentru un astfel de exerciţiu. Aceasta vine de 
la faptul că omul, care este obişnuit să-şi lase viaţa interioară 
să fie determinată de impresiile exterioare, ajunge de îndată la 
nesiguranţă şi la oscilație când trebuie să desfăşoare o viaţă 
sufletească care a eliminat orice legătură cu impresiile 
exterioare. Într-o măsură încă şi mai mare decât în cazul 
obţinerii imaginaţiunilor, discipolului spiritului trebuie să-i fie 
clar, cu privire la aceste exerciţii pentru inspraţie, că nu 
trebuie să le facă decât dacă pe lângă ele ia şi toate măsurile 
care pot conduce la siguranţa şi întărirea forţei de judecată, a 
vieţii afective şi a caracterului. Dacă reuşeşte să ia aceste 
măsuri, el va obţine două rezultate. În primul rând nu va putea 
pierde, prin exerciţii, echilibrul personalităţii sale la vederea 
suprasensibilă; în al doilea rând, îşi va însuşi concomitent 
capacitatea de a putea executa cu adevărat ceea ce se cere la 
aceste exerciţii. Se va spune despre acestea că sunt grele 
numai atât timp cât încă nu ţi-ai însuşit o anumită dispoziţie 
sufletească, anumite sentimente şi senzaţii. Va obţine curând 
înţelegere şi aptitudine pentru exerciţii cel care cultivă cu 
răbdare şi perseverenţă în suflet asemenea calităţi interioare, 
favorabile germinării cunoştinţelor suprasensibile. Va câştiga 
mult cel care va poposi mai des în interiorul său, în aşa fel 
încât să se ocupe mai puţin cu scormonirea propriei fiinţe şi 
mult mai mult să ordoneze şi să prelucreze în linişte în sine 
experienţele făcute în viaţă. Va vedea că-şi va îmbogăţi 
reprezentările şi sentimentele când va crea legături între 
diferite experienţe de viaţă. El va conştientiza în ce măsură nu 
afli ceva nou numai prin aceea că ai noi impresii şi noi trăiri, ci 
şi prin faptul că le laşi pe cele vechi să lucreze în tine. Cel care 
porneşte în această lucrare prin a lăsa joc liber trăirilor sau 
chiar părerilor sale să acţioneze unele asupra altora, ca şi cum 


el însuşi nu ar fi de faţă cu simpatiile şi antipatiile sale 
personale, va pregăti un substrat deosebit de favorabil pentru 
forţele de cunoaştere suprasensibile. El va dezvolta în adevăr 
ceea ce se poate numi o bogată viață interioară. Aspectul 
important îl reprezintă echilibrul şi măsura calităţilor 
sufleteşti. Omul este înclinat ca atunci când se dăruieşte unei 
anumite aetivităţi sufleteşti să alunece în unilateralitate. 
Astfel, se poate întâmpla ca atunci când conştientizează 
avantajul reflecţiei interioare şi al zăbovirii în propria sa lume 
de reprezentări să manifeste o înclinatie de a se închide din ce 
în ce mai mult impresiilor produse de lumea exterioară. 
Aceasta conduce însă la uscarea şi pustiirea vieţii interioare. 
Cel mai departe ajunge cine îşi conservă pe lângă capacitatea 
de a se retrage în interiorul său şi receptivitatea pentru toate 
impresiile lumii exterioare. Şi nu trebuie să ne gândim numai 
la impresiile aşa-numite importante ale vieţii, ci orice om şi în 
orice situaţie - chiar şi între patru pereţi, oricât de sărăcăcioşi 
ar fi - poate avea suficiente trăiri, dacă îşi păstrează 
receptivitatea pentru acestea. Trăirile nu trebuie căutate; ele 
există pretutindeni. De o deosebită importanţă este şi felul 
cum sunt prelucrate trăirile în sufletul omului. De exemplu, 
cineva poate face experienţa ca o personalitate pe care o 
stimează el sau alţii să aibă o trăsătură oarecare pe care el 
trebuie s-o desemneze ca defect de caracter. Printr-o astfel de 
experienţă poate fi îndemnat să reflecteze în două direcţii 
diferite. El poate spune simplu: Acum, dacă am aflat acest 
lucru, nu mai pot avea pentru această personalitate aceeaşi 
stimă ca înainte. Sau îşi poate pune întrebarea: Cum este 
posibil ca acest om respectat să fie împovărat cu un astfel de 
defect? Cum trebuie să-mi reprezint că defectul nu este numai 
defect, ci un lucru cauzat de viaţa personalităţii, poate chiar 
de marile ei calităţi? Un om care-şi pune aceste întrebări va 
ajunge poate la răspunsul că stima sa nu trebuie să fie în nici 
un fel redusă prin observarea defectului. Printr-un astfel de 
răspuns va învăţa de fiecare dată ceva, va adăuga ceva 
înţelegerii vieţii. Ar fi însă rău pentru cel care s-ar lăsa condus 
de ceea ce este bun într-o astfel de contemplare a vieţii, dacă 
ar scuza la persoane sau lucruri care au acel defect orice 
altceva sau dacă ar căpăta obiceiul de a ignora orice lucru 
imputabil pentru că îi aduce un avantaj pentru evoluţia sa 
interioară. Aceasta nu se va întâmpla dacă impulsul de a nu 
dezaproba pur şi simplu defectul şi de a-l înţelege vine din tine 
însuţi, ci numai dacă o astfel de comportare este solicitată 
chiar de cazul respectiv, indiferent de ceea ce pierde sau 


câştigă cel ce judecă. Este corect: nu poţi să înveţi prin 
condamnarea unui defect, ci numai prin înţelegerea lui. Dar 
nici cine vrea să excludă din cauza înţelegerii dezaprobarea nu 
ar ajunge prea departe. Şi în acest caz nu este vorba de 
unilateralitate într-un sens sau în altul, ci de echilibrul şi 
temperarea forţelor sufleteşti. Aceasta se întâmplă mai cu 
seamă cu o calitate a sufletului care are o importanţă cu totul 
specială pentru evoluţia omului, şi anume cu ceea ce putem 
numi devoțiune. Cine îşi dezvoltă acest sentiment sau cine îl 
are ca un dar fericit de la natură are un substrat bun pentru 
forţele de cunoaştere suprasensibilă. Cel care a putut să ridice 
privirea cu admiraţie plină de dăruire în timpul copilăriei şi al 
adolescenţei spre anumite persoane ca spre idealuri înalte are 
în fundamentul sufletesc ceva în care  cunoştintele 
suprasensibile se dezvoltă deosebit de bine. Iar cel care în 
viata ulterioară priveşte cu o judecată matură la cerul înstelat 
şi resimte plin de admiraţie, într-o dăruire totală, manifestarea 
unor forţe înalte, se maturizează chiar prin aceasta pentru 
cunoaşterea lumilor suprasensibile. Un lucru asemănător se 
întâmplă şi cu cel care poate admira forţele care acţionează în 
viaţa omului. Şi nu de mică importanţă este dacă, fiind om 
matur, poţi avea o stimă profundă, până la cel mai înalt grad, 
pentru alţi oameni a căror valoare o bănuieşti sau crezi că o 
recunoşti. Numai unde există asemenea stimă se poate 
deschide perspectiva lumilor superioare. Cel care nu este apt 
să admire nu va ajunge în nici un caz departe în cunoaşterea 
sa. Celui care nu vrea să recunoască nimic în lume i se închide 
esenţa lucrurilor. Totuşi, cel care prin sentimentul stimei 
profunde şi dăruirea către acest sentiment se lasă ademenit să 
omoare în sine conştienţa de sine sănătoasă şi încrederea 
sănătoasă în sine, acela păcătuieşte unpotriva legii măsurii şi a 
echilibrului. Discipolul spiritului va lucra permanent asupra 
sa, pentru a deveni din ce în ce mai matur; dar atunci îi este 
îngăduit să aibă încredere în propria sa personalitate şi să 
creadă că forţele acesteia cresc continuu. Cine ajunge în 
această direcţie la sentimente corecte poate spune: În mine se 
află ascunse forţe şi eu le pot scoate din interiorul meu. Din 
această cauză, acolo unde văd ceva ce trebuie să respect 
pentru că se află deasupra mea nu trebuie numai să respect, ci 
îmi este îngăduit să-mi încredinţez mie însumi dezvoltarea a 
tot ceea ce m-ar face egal cu anumite persoane pe care le 
venerez. 

Cu cât este mai mare capacitatea unui om de a-şi direcţiona 
atenția asupra anumitor procese ale vieţii nesupuse mai 


înainte judecății personale, cu atât mai mare este posibilitatea 
pentru el de a-şi crea baze pentru o evoluţie în lumile 
spirituale. Un exemplu poate ilustra bine acest lucru. Un om 
ajunge într-o situaţie în care poate realiza o anumită acţiune 
sau o poate neglija. Judecata sa îi spune: Fă aceasta. Dar ceva 
nelămurit în simţirea sa îl reţine de la faptă. Se poate ca omul 
să nu acorde atenţie acestui ceva nelămurit, ci pur şi simplu 
realizează acţiunea conform cu aptitudinea sa de judecare. Se 
poate însă întâmpla şi ca omul să cedeze presiunii acelui ceva 
nelămurit şi să nu facă acţiunea respectivă. Dacă urmăreşte 
problema mai departe, poate rezulta că dacă şi-ar fi ascultat 
raţionamentul ar fi rezultat ceva rău şi constată că prin 
renunţarea la acţiune a rezultat un bine nesperat. O astfel de 
experienţă poate dirija gândirea omului într-o direcţie foarte 
precisă. El poate spune: In mine trăieşte ceva care mă 
conduce mai bine decât aptitudinea de a judeca pe care o am 
în prezent. Eu trebuie să-mi păstrez mintea deschisă pentru 
acest „ceva din mine", până la care capacitatea mea de a 
judeca nu s-a maturizat încă. Direcţionarea atenţiei asupra 
unor astfel de cazuri din viaţă are o influenţă favorabilă asupra 
sufletului. Atunci i se va arăta ca într-o presimţire sănătoasă 
că în om există mai mult decât poate el să supervizeze, cu 
forţa sa de judecată. O astfel de atenţie lucrează la o lărgire a 
vieţii sufleteşti. Dar şi în acest caz pot apărea unilateralităţi 
care sunt problematice. Cine ar vrea să se obişnuiască să 
elimine mereu judecata sa, pentru că aceasta l-ar putea 
împinge la „presimţiri", ar putea deveni mingea de joc a tot 
felul de instincte nedeterminate. De la un astfel de obicei până 
la lipsa de opinie şi la superstiție nu este departe. Orice fel de 
supersiţie este fatală pentru discipolul spiritului. Obţii 
posibilitatea de a pătrunde într-un mod adevărat în domeniile 
cunoaşterii spirituale numai păzindute cu grijă de superstiții, 
de orice reverie şi de orice vagabondaj al imaginaţiei. Nu 
ajunge într-un mod corect în lumea spirituală cel care este 
bucuros când trăieşte, undeva, un proces care „nu poate fi 
înţeles de reprezentarea umană".  Predilecţia pentru 
inexplicabil nu face desigur pe nimeni discipol al spritului. 
Acesta trebuie să se dezobişnuiască complet de prejudecata că 
„un mistic ar fi cel care presupune peste tot unde i se pare 
potrivit în lume existența a ceva inexplicabil, a ceva de 
necercetat". Sentimentul corect pentru discipolul spiritului 
este acela de a recunoaşte peste tot forțe şi entități, dar şi de a 
presupune că ceea ce este necercetat poate fi cercetat, dacă 
sunt prezente forțele care o pot face. 


Există o stare sufletească anumită care este importantă pentru 
discipolul spiritului, pe orice treaptă a evoluţiei sale. Ea constă 
în aceea de a nu-şi orienta dorinţa de cunoaştere în mod 
unilateral, în aşa fel încât acesta să plece întotdeauna nu de la 
întrebarea: Cum se poate răspunde la o întrebare sau alta? ci 
de la: Cum dezvolt eu în mine cutare sau cutare aptitudine? 
Dacă după aceasta prin lucrarea interioară făcută cu răbdare 
se dezvoltă o aptitudine oarecare, omul primeşte răspunsul la 
anumite întrebări. Discipolii spiritului vor cultiva întotdeauna 
această dispoziţie sufletească. Prin aceasta ei sunt conduşi să 
lucreze asupra lor, să se maturizeze din ce în ce mai mult şi 
să-şi interzică să forţeze răspunsurile la anumite întrebări. Ei 
vor aştepta până vor primi răspunsul. Dar cel care se învaţă şi 
în acest domeniu cu unilateralitatea nu va avansa în mod 
corect. Discipolul spiritului poate avea şi sentimentul că într- 
un interval de timp precis el va putea răspunde cu măsura 
forţelor sale chiar şi celor mai subtile probleme. Aşadar, şi aici 
joacă un rol important măsura şi echilibrul. 

Ar mai putea fi discutate multe calităţi sufleteşti, a căror 
cultivare şi dezvoltare este stimulatoare atunci când discipolul 
spiritului se străduie să ajungă la inspiraţie prin exerciţii. La 
toate ar trebui subliniat că măsura şi echilibrul sunt calitătile 
sufletesti necesare. Căci ele pregătesc înţelegerea şi 
capacitatea pentru exerciţiile descrise care trebuie făcute în 
vederea obţinerii inspiraţiei. 

Exerciţiile pentru intuiţie pretind ca discipolul spiritului să nu 
facă să dispară din conştienţa sa numai imaginile cărora li s-a 
dăruit pentru obţinerea imaginaţiunii, ci şi viaţa în propria sa 
activitate sufletească în care s-a cufundat pentru obţinerea 
inspiraţiei. El trebuie, aşadar, să nu aibă în suflet literalmente 
nimic din trăirile exterioare sau interioare cunoscute anterior. 
Dacă însă acum, după ce a eliminat trăirile exterioare şi 
interioare, nu ar fi nimic în conştienţa sa, dacă chiar 
conştienţa sa ar dispărea şi el ar cădea în inconştienţă, ar 
putea recunoaşte în acest fapt semnul că nu a devenit încă 
suficient de matur pentru a face exerciţiile pentru intuiţie; el 
ar trebui să continue exerciţiile pentru imaginaţie şi inspiraţie. 
Vine o dată şi timpul când conştienţa nu este goală după ce 
sufletul a îndepărtat trăirile interioare şi exterioare, în care 
după această îndepărtare rămâne în conştienţă un efect, în 
care te poţi dărui de asemenea prin cufundare, aşa cum 
anterior te-ai dăruit lucrurilor care îşi datorează existenţa 
impresiilor exterioare şi interioare. Acest „ceva" este însă de o 
natură foarte specială. Prin comparaţie cu toate experienţele 


premergătoare, este ceva cu totul nou. Când îl trăieşti, ştii: 
Acest lucru nu l-am cunoscut mai înainte. Este o percepţie aşa 
cum este percepţie şi sunetul adevărat pe care-l aude urechea, 
dar acest ceva poate intra în conştienţa mea numai prin 
intuiţie, aşa cum sunetul poate intra în conştienţă numai prin 
ureche. Prin intuiţie este eliminat ultimul rest fizic-sensibil din 
impresiile omului; lumea sprituală începe să devină deschisă 
pentru cunoaştere într-o formă care nu mai are nimic comun 
cu proprietăţile lumii fizic-sensibile. 
x k x 

Cunoaşterea imaginativă se atinge prin formarea completă a 
„florilor de lotus" din corpul astral. Prin acele exerciții care au 
fost întreprinse pentru obţinerea inspiraţiei şi intuiției în 
corpul eteric şi astral apar mişcări, forme şi curenți speciali 
care mai înainte nu existau. Ele sunt organele prin care omul 
primeşte aptitudinile pentru „citirea scrierii ascunse" şi altele 
ce sunt mai presus de aceasta. Pentru cunoaşterea 
suprasensibilă, modificările din corpul eteric al unui om care a 
ajuns la inspiraţie şi intuiţie se prezintă în felul următor. 
Aproximativ în regiunea apropiată de inima fizică devine 
conştient un nou punct central în corpul eteric, care ia forma 
unui organ eteric. De la acesta pleacă curenţi spre diferite 
membre ale corpului uman, în cele mai diferite moduri. Cei 
mai importanţi dintre aceşti curenţi se îndreaptă spre „florile 
de lotus", le parcurg şi merg apoi spre exterior, unde se 
răspândesc ca nişte raze în spaţiul exterior. Cu cât omul este 
mai evoluat, cu atât mai mare este suprafaţa din jurul lui în 
care curenţii aceştia sunt perceptibili. In cazul unei 
disciplinări reglementare, punctul central din regiunea inimii 
nu se formează însă imediat. El trebuie mai întâi pregătit. Mai 
întâi ia naştere ca punct central provizoriu în cap; acesta 
coboară apoi în regiunea laringelui şi se deplasează, la sfârşit, 
în apropierea inimii fizice. Dacă evoluţia ar fi nereglementară, 
organul despre care vorbim ar putea fi format în regiunea 
inimii. Ar exista atunci pericolul ca omul în loc să ajungă la 
vederea suprasensibilă linişită, corespunzătoare, să devină un 
visător şi un fantezist. In evoluţia sa, discipolul spiritului 
ajunge să ofere independenţă curenților şi segmentelor 
formate ale corpului său eteric faţă de corpul fizic şi să-i 
folosească în mod de sine stătător. „Florile de lotus" îi folosesc 
drept instrumente cu care mişcă corpul eteric. Inainte ca 
aceasta să se întâmple, trebuie însă să se fi format în întreaga 
ambianţă a corpului eteric curenti şi radiaţii speciale, care-l 
închid în sine ca într-o plasă fină şi-l transformă într-o entitate 


închisă în sine. După ce acest lucru s-a întâmplat, mişcările şi 
curenţii care au loc în corpul eteric pot lua contact cu lumea 
spiritual-sufletească exterioară şi să se lege de aceasta, astfel 
încât evenimentele  spiritual-sufleteşti exterioare şi cele 
interioare (din corpul eteric uman) confluează. Când se 
întâmplă aceasta, a sosit momentul în care omul percepe 
lumea inspiraţiei în mod conştient. Această cunoaştere apare 
altfel decât cunoaşterea cu privire la lumea fizic-sensibilă. În 
aceasta primim percepții prin simţuri şi apoi ne creăm 
reprezentări şi noţiuni referitor la aceste percepții. La 
cunoaşterea prin inspiraţie, ceea ce cunoşti este nemijlocit, 
într-un singur act; nu există o reflecţie ulterioară. Ceea ce 
pentru cunoaşterea fizic-sensibilă este obţinut abia ulterior în 
noţiune, în cazul inspiraţiei este dat concomitent cu percepţia. 
Din această cauză noi am conflua cu ambianța spiritual- 
sufletească şi ne-am contopi cu ea, nemaiputându-ne deosebi 
de ea, dacă nu ne-am fi format plasa din corpul eteric pe care 
am descris-o. 

Când se fac exerciţiile pentru intuiţie, ele nu acţionează numai 
asupra corpului eteric, ci până în forţele suprasensibile ale 
corpului fizic. În orice caz, nu trebuie să ne reprezentăm că în 
felul acesta ar avea loc efecte în corpul fizic care ar fi 
accesibile observării senzoriale obişnuite. Sunt efecte pe care 
le poate aprecia numai cunoaşterea suprasensibilă. Ele nu au 
de-a face cu nici un fel de cunoastere exterioară. Ele se 
instalează ca succes al maturității conştienţei, atunci când 
aceasta poate avea trăiri în intuiţie, în ciuda faptului că a 
izgonit din ea toate trăirile exterioare şi interioare. 
Experieniele intuiţiei sunt însă delicate, intime şi de mare 
fineţe; iar corpul fizic al omlui este, pe treapta actuală de 
dezvoltare a sa, grosolan în relaţia cu ele. Din această cauză, 
el reprezintă o piedică puternică pentru succesul exerciţiilor 
pentru intuiţie. Dacă acestea se continuă în mod energic, cu 
perseverenţă şi în calmul interior necesar, vor depăşi în final 
marile piedici puse de corpul fizic. Discipolul spiritului observă 
acest lucru în faptul că anumite exprimări ale corpului fizic 
care mai înainte aveau loc fără conştienţa sa acum el şi le 
subordonează. El observă acest lucru şi prin aceea că pentru 
scurt timp simte nevoia de a regla respiraţia (sau lucruri 
asemănătoare), în aşa fel încât să se armonizeze sau să fie în 
consonanţă cu ceea ce face sufletul în exerciţii sau în 
cufundarea interioară. Idealul evoluţiei este ca prin corpul 
fizic să nu fie efectuate nici un fel de exerciţii, nici exerciţii de 


respiraţie, ci ca tot ceea ce trebuie să se întâmple cu el să se 
instaleze numai ca urmare a exerciţiilor de intuiţie pură. 
x kK x 

Când discipolul spiritului urcă pe calea care duce la lumile 
superioare ale cunoaşterii, el observă, pe o anumită treaptă, 
că menținerea forțelor personalității sale capătă o altă formă 
decât cea pe care o are în lumea fizic-sensibilă. În aceasta, eul 
determină o coacţionare unitară a forţelor sufleteşti, în primul 
rând cele ale gândirii, simţirii şi voinţei. Aceste trei forţe 
sufleteşti se află în diferite situaţii obişnuite ale vieţii, în 
anumite relaţii. Luăm cazul în care vezi un anumit lucru în 
lumea exterioară. Acesta îi place sau nu-i place sufletului. 
Înseamnă că reprezentarea acelui lucru este însoţită în mod 
necesar de un sentiment de plăcere sau de neplăcere. Doreşti 
acel obiect sau simţi un impuls de a-l modifica într-un fel sau 
altul. Aceasta înseamnă că posibilitatea de a-l dori şi voinţa se 
asociază cu o reprezentare şi cu un sentiment. Faptul că are 
loc această asociere este determinat prin aceea că el leagă în 
mod coerent reprezetarea (găndirea), simţirea şi voinţa, 
aducând în acest fel ordine în forţele personalităţii. Această 
ordine sănătoasă ar fi întreruptă dacă eul s-ar dovedi 
neputincios în acest sens, dacă, de exemplu, dorinţa ar vrea să 
urmeze un alt drum decât acela al sentimentului sau al 
reprezentării. Un om care ar gândi că un anumit lucru nu este 
corect, dar care ar vrea ceva despre care nu crede că este 
corect nu s-ar afla într-o stare sufletească sănătoasă. La fel 
stau lucrurile şi în cazul când el nu ar vrea ceea ce îi place, ci 
ceea ce nu-i place. Acum, omul observă că pe calea spre 
cunoaşterea superioară gândirea, simţirea şi voinţa se separă 
în fapt şi fiecare capătă o anumită independenţă, că, de 
exemplu, o anumită gândire nu mai exercită o presiune prin ea 
însăşi spre o anumită simţire şi voinţă. Lucrurile se prezintă 
astfel că poţi să percepi ceva corect în gândire, dar pentru a 
ajunge la un sentiment sau la o decizie voliţională ai nevoie din 
nou de un impuls indepedent ieşit din sine. Gândirea, simţirea 
şi voinţa nu rămân în timpul contemplaţei suprasensibile trei 
forțe care radiază din punctul central comun al eului, ci devin 
trei entităţi independente, trei personalităţi; iar acum trebuie 
să-ţi întăreşti cu atât mai mult eul propriu, căci el nu trebuie 
să facă pur şi simplu ordine în trei forţe, ci trebuie să conducă 
şi să dirijeze trei entităţi. Dar această separare nu trebuie să 
existe decât în timpul contemplării suprasensibile. Din nou 
iese în evidenţă cât este de important de a face pe lângă 
exerciţiile necesare unei disciplinări superioare şi pe acelea 


care asigură fermitate şi siguranţă capacităţii de judecată, 
vieţii sentimentelor şi voinţei. Căci dacă nu aduci aceste 
calităţi în lumea superioară se va vedea curând cum eul se 
dovedeşte slab şi nu poate fi un conducător potrivit al gândirii, 
simţirii şi voinţei. Dacă ar fi prezentă această slăbiciune, 
sufletul ar fi tras în diferite direcţii de trei personalităţi, iar 
coerenta lui ar trebui să înceteze. Dacă însă evoluţia 
discipolului spiritului se petrece în mod corect, atunci 
transformarea amintită a forţelor înseamnă un progres real; 
eul rămâne stăpân peste cele trei entităţi independente care 
acum îi alcătuiesc sufletul. In continuarea evoluţiei, disocierea 
merge mai departe. Gândirea, devenită independentă, 
stimulează apariţia unei a patra entităţi spiritual-sufleteşti, pe 
care o putem desemna ca un influx nemijlocit în om de curenţi 
asemănători gândurilor. Întreaga lume apare ca o construcţie 
de gânduri, care-ţi stă în faţă ca lumea plantelor sau a 
animalelor în domeniul fizic-sensibil. Tot astfel, simţirea şi 
voinţa devenite independente stimulează în suflet două forţe 
care acţionează în acesta ca două fiinţe independente. La 
acestea se mai adaugă şi o a şaptea forţă şi entitate, care este 
asemănătoare însuşi eului propriu. j 

Toată trăirea aceasta se leagă de o alta. Inainte de a păşi în 
lumea suprasensibilă, omul cunoştea gândirea, simţirea şi 
voinţa numai ca trăire sufletească interioară. De îndată ce 
pătrunde în lumea suprasensibilă el percepe lucruri care nu 
exprimă nimic fizic-sensibil, ci spiritual-sufletesc. Dincolo de 
calităţile noii lumi percepute de el se află entităţi spiritual- 
sufleteşti. Acestea i se oferă acum ca o lume exterioară aşa 
cum în fizic-sensibil în faţa simţurilor sale se prezentau plante 
şi animale. Discipolul spiritului poate percepe acum o 
deosebire importantă între lumea spiritual-sufletească ce i se 
deschide şi aceea pe care era obişnuit s-o perceapă prin 
simţurile sale fizice. O plantă a lumii sensibile rămâne aşa cum 
este ea, indiferent de ceea ce sufletul omului simte şi gândeşte 
despre ea. Acest lucru nu există la început la imaginile lumii 
spiritual-sufleteşti. Ea se modifică după cum omul simte sau 
gândeşte un lucru sau altul. Prin aceasta, omul le pune o 
amprentă care depinde de propria sa fiinţă. Imaginaţi-vă că o 
anumită imagine ar apărea în faţa omului în lumea 
imaginativă. Dacă el se manifestă la început cu indiferenţă în 
dispoziţia sa sufletească, ea i se prezintă cu o anumită formă. 
Dar în clipa în care el simte plăcere sau neplăcere faţă de 
imagine, ea îşi modifică forma. Imaginile nu exprimă, aşadar, 
la început numai ce se află independent în afara omului, ci ele 


reflectă şi ceea ce este omul însuşi. Ele sunt străbătute de 
entitatea proprie a omului. Aceasta se întinde ca un văl 
deasupra entităţilor. Omul nu o vede, chiar dacă în faţa sa se 
află o entitate adevărată, pe aceasta, ci propriul său produs. 
Astfel, el poate să aibă în faţa sa ceva adevărat şi să vadă 
totuşi ceva greşit. Aceasta nu se referă numai la ceea ce omul 
observă la propria sa entitate, ci tot ce este în contact cu el 
acţionează în acest fel. De exemplu, omul poate avea înclinații 
ascunse, care prin educaţie şi caracter nu apar la lumină în 
viaţă; ele acţionează asupra lumii spiritual-sufleteşti şi aceasta 
primeşte coloraţia specială prin întreaga fiinţă a omului, 
indiferent cât ştie el despre această fiinţă sau nu ştie. Pentru a 
continua să evolueze dincolo de această treaptă, este necesar 
ca omul să înveţe să facă deosebire între el şi lumea spirituală 
exterioară. Este necesar ca el să înveţe a elimina toate 
influenţele sinei proprii asupra lumii spiritual-sufleteşti care se 
află în jurul său. Nu există altă cale decât obţinerea unei 
cunoaşteri a ceea ce aduci tu însuţi în noua lume. Este deci 
vorba de a avea mai întâi o cunoaştere de sine adevărată, 
temeinică, pentru a putea mai apoi să percepi lumea spiritual- 
sufletească ambiantă în mod pur. Unele fapte din evoluţia 
omului fac ca o astfel de cunoaştere de sine să trebuiască să 
aibă loc la intrarea în lumea superioară, ca şi cum acest lucru 
ar fi conform cu o lege naturală. Omul îşi dezvoltă eul, 
conştienţa de sine, în lumea fizic-sensibilă obişnuită. Acest eu 
acţionează ca un punct central de atracţie asupra a tot ce 
aparţine omului. Toate înclinațiile sale, simpatiile, antipatiile, 
pasiunile, părerile etc. se grupează în jurul acestui eu. El este 
şi punctul de atracţie pentru ceea ce se numeşte karma 
omului. Dacă acest eu ar fi văzut neînvăluit, s-ar putea observa 
şi faptul că el va trebui să mai întâlnească destine precis 
conturate în această încarnare sau în unele încarnări viitoare, 
după cum în încarnări trecute a trăit într-un mod sau altul, 
dacă şi-a însuşit anumite aptitudini. Ca primă imagine, atunci 
când urcă în lumea spiritual-sufletească, el trebuie să apară în 
faţa sufletului său cu tot ce este legat de eu. Acest dublu al 
omului, conform unei legi a lumii spirituale, trebuie să apară, 
înainte de orice alt lucru, ca primă impresie din acea lume. 
Legea care stă la baza acestei trăiri poate fi uşor înţeleasă 
dacă reflectăm la faptul că în lumea fizic-sensibilă omul se 
percepe numai atât cât el se trăieşte interior în găndirea, 
simţirea şi voinţa sa. Această percepţie este însă una 
interioară; ea nu se prezintă în faţa omului aşa cum o fac 
pietrele, plantele şi animalele. Prin percepţie interioară omul 


nu învaţă să se cunoască decât parţial. Are ceva în el care îl 
împiedică să ajungă la o cunoaştere de sine mai aprofundată. 
Este un instinct ca, îndată ce prin autocunoaştere trebuie să 
mărturisească o anumită trăsătură şi nu vrea să-şi facă nici o 
iluzie asupra sa, el să prelucreze această trăsătură. 

Dacă nu cedează acestui instinct, dacă îşi orienteză pur şi 
simplu atenţia în altă direcţie şi rămâne aşa cum a fost, el îşi 
anulează posibilitatea de a se cunoaşte pe sine. Dacă însă 
omul pătrunde în sine şi îşi prezintă fără iluzii o anumită 
trăsătură, el fie va fi în situaţia de a o ameliora în propria-i 
persoană, fie nu va face acest lucru în condiţiile vieţii sale 
actuale. În ultimul caz, în sufletul său se va strecura un 
sentiment care trebuie desemnat ca sentiment al ruşinii. In 
felul acesta acţionează natura sănătoasă a omului; prin 
autocunoaştere ea simte mai multe feluri de ruşine. Acest 
sentiment are chiar şi în viaţa obişnuită o influenţă clară. 
Omul care gândeşte sănătos va avea grijă ca ceea ce îl umple 
cu acest sentiment în legătură cu sine să nu se manifeste în 
afară, în fapte exterioare. Ruşinea este, aşadar, o forţă care-l 
determină pe om să închidă ceva în el şi să nu devină 
perceptibil în afară. Cine gândeşte la acest lucru aşa cum 
trebuie va considera că este de înţeles ca cercetarea spiritului 
să atribuie unei trăiri sufleteşti interioare foarte îndeaproape 
înrudită cu sentimentul rusinii influente mult mai mari. Ea 
găseşte că în adâncurile ascunse ale sufletului există un fel de 
ruşine ascunsă de care omul nu devine constient în viaţa fizic- 
sensibilă. Acest sentiment ascuns acţionează însă într-un mod 
asemănător cu sentimentul manifestat în viata obişnuită; el 
împiedică entitatea cea mai interioară de a apărea într-o 
imagine perceptibilă în faţa omului. Dacă acest sentiment nu 
ar exista, omul s-ar percepe pe sine însuşi aşa cum este el în 
realitate; el nu şi-ar trăi reprezentările, sentimentele şi voinţa 
numai în interior, ci le-ar percepe aşa cum percepe pietrele, 
plantele şi animalele. Astfel, acest sentiment este cel care-l 
învăluie pe om faţă de el însuşi. Şi prin aceasta este şi 
învăluitorul întregii lumi spiritual-sufleteşti. Căci, în timp ce-i 
învăluie omului propria sa entitate interioară, el nu poate 
percepe nici ceea ce l-ar obliga să dezvolte instrumentele 
necesare cunoaşterii lumii spiritual-sensibile; el nu-şi poate 
transforma entitatea proprie astfel încât să obţină organele 
spirituale de percepţie. Dacă însă omul lucrează prin 
disciplinare reglementară pentru obţinerea acestor organe de 
percepţie, atunci în faţa lui apare ca primă impresie ceea ce 
este el însuşi. El îşi percepe propriul său dublu. Această 


percepţie de sine nu poate fi separată de percepţia generală a 
lumii spiritual-sufleteşti. In viaţa obişnuită a lumii fizic- 
sensibile sentimentul caracterizat actionează în aşa fel încât 
închide continuu poarta spre lumea spiritual-sufletească în 
faţa omului. Dacă omul ar vrea să facă numai un pas pentru a 
pătrunde în această lume, atunci sentimentul de ruşine care 
apare imediat, fără însă să urce în conştienţă, ascunde partea 
de lume spiritual-sufletească care vrea să se dezvăluie. 
Exerciţiile descrise deschid însă această lume. Acel sentiment 
ascuns acţionează ca un mare binefăcător al omului. Căci prin 
tot ceea ce obţii ca putere de judecată, viaţă afectivă şi 
caracter fără o disciplinare a spiritului nu eşti în stare să 
suporţi fără consecinţe percepţia propriei tale entităţi în forma 
sa reală. Prin această percepţie ai pierde orice sentiment de 
sine, încredere în sine şi conştienţă de sine. Pentru ca aceasta 
să nu se întâmple trebuie să se facă pregătirile care, pe lângă 
exerciţiile pentru cunoaşterea superioară, se întreprind pentru 
cultivarea forţei de judecată sănătoasă, a fiinţei afective şi cea 
a caracterului. Prin disciplinarea sa reglementară, omul învaţă 
de la ştiinţa spiritului destule noţiuni oculte şi i se lămuresc 
atâtea mijloace pentru autocunoaştere şi autoobservare câte îi 
sunt necesare pentru a-şi întâlni plin de forţă dublul. Atunci 
discipolul spiritului vede numai ca imagine a lumii 
imaginative, într-o altă formă, lucrul cu care a făcut deja 
cunoştintă în lumea fizică. Cine a înţeles în mod corect, mai 
întâi în lumea fizică, prin raţiunea sa, legea karmei nu se va 
cutremura când va vedea acum că germenii destinului său 
sunt înscrişi în imaginea dublului său. Cine s-a familiaizat prin 
puterea judecății sale cu evoluţia lumii şi a umanităţii şi ştie 
cum, la un anumit moment al acestei evoluţii, forţele lui 
Lucifer au pătruns în sufletul uman, va suporta uşor 
conştientizarea faptului că în imaginea propriei sale entităţi 
aceste fiinţe luciferice sunt cuprinse cu toate acţiunile lor. Dar 
de aici se vede cât este de necesar ca omul să nu ceară 
intrarea sa în lumea spirituală înainte ca prin puterea sa de 
judecată obişnuită, dezvoltată în lumea fizic-sensibilă, să fi 
înţeles anumite adevăruri despre lumea spirituală. Ceea ce 
este comunicat în această carte înaintea expunerii despre 
„cunoaşterea lumilor superioare", discipolul spiritului ar trebui 
să-şi fi însuşit în mersul evoluţiei sale reglementare, prin forţa 
sa de judecată obişnuită, înainte să aibă cerința să ajungă el 
însuşi în lumile suprasensibile. 

În cazul unei disciplinări în care nu se acordă atenţie forţei de 
judecată, vieţii afective şi celei a caracterului, se poate 


întâmpla ca elevului să i se prezinte lumea superioară înainte 
ca el să posede capacitatea interioară necesară. Atunci 
întâlnirea cu dublul său l-ar apăsa şi l-ar conduce la rătăciri. 
Dacă însă întâlnirea ar fi evitată - ceea ce ar fi de asemenea 
posibil - şi omul ar fi totuşi introdus în lumea suprasensibilă, 
el ar fi tot atât de puţin în stare de a înţelege această lume în 
forma sa reală. Căci i-ar fi imposibil să deosebească ceea ce 
introduce el în obiecte prin privirea lui şi ceea ce ele sunt cu 
adevărat. Această diferenţiere este posibilă numai când îţi 
percepi propria entitate ca pe o imagine în sine şi prin aceasta 
se desprinde de ambianţă tot ce curge din interiorul propriu. 
Dublul acţionează pentru viaţa omului în aşa fel încât în lumea 
fizic-sensibilă, prin sentimentul de ruşine pe care l-am descris, 
se face imediat invizibil, când el se apropie de lumea spiritual- 
sufletească. Prin aceasta el ascunde însă şi întreaga lume. El 
stă ca un „paznic" în faţa acestei lumi, pentru a interzice 
accesul acelora care nu sunt încă pregătiţi pentru intrare. El 
poate fi numit din această cauză „paznicul pragului care se 
află în faţa lumii spiritual-sufleteşti". În afară de păşirea în 
lumea suprasensibilă, omul mai întâlneşte acest „paznic al 
pragului" şi la trecerea prin moartea fizică. Şi el se dezvăluie 
treptat în cursul vieţii în evoluţia spiritual-sufletească dintre 
moarte şi o nouă nastere. Aici însă întâlnirea nu poate fi 
apăsătoare pentru om, pentru că el are cunoştinţă despre alte 
lumi doar în viaţa dintre naştere şi moarte. 

Dacă omul ar păşi în lumea spiritual-sufletească fără a fi 
întâlnit „paznicul pragului", el ar putea cădea pradă unui şir 
nesfârşit de erori. Căci nu ar putea deosebi niciodată ce aduce 
el în această lume şi ce-i aparţine ei cu adevărat. O 
disciplinare reglementară permite discipolului spiritului să fie 
condus în domeniul adevărului, nu în cel al iluziei. O astfel de 
disciplinare va fi în sine de aşa natură, încât întâlnirea trebuie 
să aibă loc în mod necesar la un anumit moment. Căci ea este 
una din regulile indispensabile pentru observarea lumilor 
suprasensibile, împotriva posibilităţii de a te iluziona şi de a 
ajunge la lucruri fantastice. Este una din măsurile de precauţie 
indispensabile pe care trebuie să le aplice discipolul spiritului, 
aceea de a lucra cu grijă asupra sa, pentru a nu deveni un 
fantezist, un om care ar putea cădea pradă unei iluzii, unei 
autoiluzionări (sugestie şi autosugestie). Acolo unde se 
urmează corect indicaţiile disciplinării spiritului, se distrug 
totodată şi izvoarele iluziei. Evident că aici nu putem vorbi în 
detaliu despre numeroasele aspecte care se iau în considerare 
la aceste precauţii. Putem să menţionăm numai în mod aluziv 


despre ce este vorba. Iluzionările la care ne referim aici îşi au 
originea în două surse. Parţial ele provin din faptul că noi 
colorăm prin propria entitate sufletească adevărul. In viaţa 
obişnuită a lumii fizic-sensibile, această sursă de rătăcire este 
un pericol relativ mic. Pentru că aici lumea exterioară se va 
impune observaţiei în mod pregnant, în forma ei poprie, oricât 
ar vrea observatorul s-o coloreze după dorinta sa. De îndată ce 
păşeşti însă în lumea imaginativă, imaginile acesteia se 
modifică, prin dorinţele şi interesele de acest fel, şi ai în faţa 
ta un adevăr pe carc l-ai format mai întâi tu însuţi sau cel 
puţin prin colaborarea ta. Datorită faptului că prin întâlnirea 
cu „paznicul pragului" discipolul spiritului cunoaşte tot ce este 
în el însuşi, aşadar, ceea ce el poate duce în lumea spiritual- 
sufletească, această sursă de iluzionare este îndepărtată. 
Pregătirea pe care şi-o face discipolul spiritului înaintea păşirii 
în lumea spiritual-sufletească, acţionează în sensul însuşirii de 
către acesta a obiceiului de a se elimina pe sine de la 
observarea lumii  fizic-sensibile, lăsând ca lucrurile şi 
fenomenele să-i vorbească prin entitatea lor proprie. Cel care 
a parcurs suficient timp această pregătire, poate aştepta în 
linişte întâlnirea cu „paznicul pragului". Prin aceasta el va face 
proba definitivă dacă se simte cu adevărat în situaţia de a-şi 
elimina entitatea proprie chiar şi atunci când se află în faţa 
lumii spiritual-sufleteşti. 

În afara acestei surse de iluzionări, mai există şi o alta. Ea se 
face simțită atunci când se interpretează greşit o impresie 
primită. In viaţa fizic-sensibilă există exemplul simplu al iluziei 
care se produce când te afli într-un tren şi crezi că arborii se 
mişcă în direcţia opusă a mersului trenului în care te afli, în 
timp ce, de fapt, tu eşti cel care se mişcă o dată cu trenul. Cu 
toate că în lumea fizic-sensibilă există numeroase cazuri în 
care este mai greu de rectificat astfel de iluzii decât în cel 
menţionat, este totuşi uşor de recunoscut că omul găseşte în 
această lume şi mijloacele de a elimina iluziile, dacă 
analizează cu o judecată sănătoasă tot ce poate sluji la 
lămurirea corespunzătoare. Altfel se prezintă lucrurile de 
îndată ce pătrunzi în domeniul suprasensibil. In lumea 
sensibilă, lucrurile nu sunt modificate de iluzia umană; din 
această cauză este posibil ca printr-o observare obiectivă să 
corectezi iluzia cu ajutorul faptelor. În lumea suprasensibilă 
însă acest lucru nu este posibil fără probleme. Dacă vrei să 
observi un proces suprasensibil şi îl abordezi cu o judecată, 
atunci introduci această judecată incorectă în acel proces; şi 
judecata se întreţese cu faptul respectiv în aşa fel încât acesta 


nu poate fi imediat deosebit de ceea ce ai introdus în el. 
Atunci, eroarea nu este în om iar faptul corect în afara 
acestuia, ci eroarea devine componentă a faptului exterior. Din 
această cauză, ea nici nu poate fi corectată simplu, printr-o 
observare fără prejudecăţi a faptului. Cu aceasta am indicat 
ceea ce poate fi o sursă bogată de iluzionare şi de fantezii 
pentru cel care păşeşte în lumea suprasensibilă fără o 
pregătire corectă. Aşa cum discipolul spiritului obţine 
capacitatea de a exclude erorile care iau naştere prin 
colorarea lumii suprasensibile cu propria sa entitate, el 
trebuie să mai obţină şi un alt dar, acela de a neutraliza a doua 
sursă de erori. El poate elimina ceea ce vine de la el însuşi, 
dacă a recunoscut mai întâi imaginea propriului său dublu; şi 
va putea elimina ceea ce în direcţia amintită este o a doua 
sursă de erori, dacă obţine aptitudinea de a recunoaşte, după 
calitatea unui fapt al lumii suprasensibile, dacă acesta este 
adevăr sau iluzie. Dacă iluziile ar arăta exact ca adevărurile, 
această diferenţiere nu ar fi posibilă. Dar lucrurile nu stau 
astfel. Iluziile legate de lumile suprasensibile au în ele însele 
calităţi prin care se deosebesc de realităţi. Şi se pune 
problema ca discipolul spiritului să ştie după ce calităţi poate 
el recunoaşte adevărurile. Nimic nu apare mai de la sine 
înţeles decât ca cel ce nu cunoaşte disciplinarea spirituală să 
spună: Unde există o posibilitate de a te proteja faţă de iluzie, 
întrucât sursele acesteia sunt atât de numeroase? Şi să mai 
adauge: Oare există vreun discipol al spiritului sigur că nu 
toate bănuitele cunoştinţe superioare se bazează numai pe 
iluzii şi autoiluzionări (sugestie şi autosugestie)? Cine vorbeşte 
astfel nu ia în considerare faptul că în orice disciplinare 
adevărată, prin felul cum se desfăşoară ea, sunt oprite sursele 
iluziilor. În primul rând, adevăratul discipol al spiritului îşi va 
însuşi prin pregătirea sa suficiente cunoştinţe privind tot ce 
poate provoca iluzionarea şi autoiluzionarea şi prin aceasta să 
se pună în situaţia de a se apăra de ele. In această privinţă el 
are în adevăr, ca nici un alt om, prilejul de a-şi dezvolta 
luciditatea şi judecata pentru mersul vieţii. Prin tot ce află, el 
are ocazia de a nu-şi păstra nici un fel de presimţiri 
nedeterminate. Disciplina îl face cât se poate de prevăzător. 
La aceasta se adaugă faptul că orice disciplinare adevărată 
conduce mai întâi la noţiuni privind marile evenimente 
cosmice, aşadar, lucruri care fac necesară o tensionare a forţei 
de judecată, ceea ce determină însă şi o rafinare şi ascuţire 
concomitentă. Numai cel care ar vrea să evite să ajungă în 
domenii atât de îndepărtate şi să rămână numai la „revelaţii" 


mai apropiate ar putea pierde acuitatea acelei forţe de 
judecată care-i dă siguranţă în diferenţierea dintre iluzie şi 
adevăr. Cu toate acestea, nu acesta este cel mai important 
lucru. Cel mai important lucru se află în înseşi exerciţiile care 
sunt folosite la o disciplinare reglementară a spiritului. 
Acestea trebuie să fie în aşa fel organizate încât conştienţa 
elevului să supervizeze cu precizie în timpul cufundării 
interioare tot ce se petrece în suflet. La început se formează 
un simbol pentru a aduce în stare de funcţionare 
imaginaţiunea. In acesta mai există reprezentări ale unor 
percepții exterioare. Omul nu este singurul implicat în 
conţinutul acestuia; el nu-l realizează singur. Aşadar, el poate 
interpreta greşit obârşia acestuia. Dar discipolul spiritului 
îndepărtează acest conţinut din conştienţa sa atunci când urcă 
la exerciţiile pentru inspiraţie. El nu se mai cufundă decât în 
activitatea sufletului său care a format simbolul. Dar şi aici 
eroarea este încă posibilă. Omul şi-a însuşit felul activităţii 
sufletului său prin educaţie, învăţătură etc. El nu poate şti 
totul despre obârşia ei. Acum însă discipolul spiritului 
îndepărtează din conştienţa sa această activitate sufletească 
proprie. Dacă rămâne ceva, atunci de acest nimic se leagă 
ceea ce nu poate fi supervizat. In aceasta nu se poate 
amesteca ceva care să nu fie în relaţie cu întregul său 
conţinut. În intuiţia sa, discipolul spiritului are aşadar ceva 
care-i arată cum este alcătuit un adevăr foarte clar al lumii 
spiritual-sufleteşti. Când, acum, aplică caracteristicile 
recunoscute ale adevărului spiritual-sufletesc la tot ce 
întâmpină observația sa, el poate deosebi aparența de adevăr. 
Şi poate fi sigur că la aplicarea acestei legi va rămâne tot atât 
de apărat față de iluzia din lumea suprasensibilă, după cum în 
lumea fizic-sensibilă nu se poate întâmpla să confunzi o bucată 
de fier înroşit imaginar cu o bucată care frige cu adevărat. 
Este de la sine înțeles că te vei raporta astfel numai la acele 
cunostinţe pe care le priveşti ca trăiri proprii ale tale în lumile 
suprasensibile, şi nu la cele pe care le primeşti drept 
comunicări ale altora şi pe care le înţelegi cu raţiunea ta fizică 
şi cu simţul tău sănătos al adevărului. Discipolul spiritului se 
va strădui să tragă o graniţă despărţitoare între ceea ce a 
primit pe o cale şi ceea ce a primit în celălalt mod. Pe de o 
parte, el va prelua de bunăvoie comunicările cu privire la 
lumile superioare şi va căuta să le înţeleagă prin aptitudinea 
sa de a judeca. Când însă desemnează ceva ca fiind propria sa 
observaţie, propria sa experienţă, el îşi va fi probat dacă 


aceasta i-a apărut clar cu calităţile pe care el a învăţat să le 
perceapă cu intuiţia neînşelătoare. 
x kK x 

După întâlnirea cu „paznicul pragului", în fața discipolului 
spiritului se află noi trăiri în ascensiunea în lumile 
suprasensibile. Mai întâi va observa că există o înrudire 
interioară între „paznicul pragului" şi acea forță sufletească 
care în descrierea de mai sus apare ca cea de a şaptea entitate 
şi care s-a conturat ca un fel de entitate independentă. Da, 
această a şaptea entitate nu este nimic altceva decât dublul, 
„paznicul pragului" însuşi. Şi ea îi impune discipolului 
spiritului o sarcină specială. El trebuie să conducă şi să 
dirijeze ceea ce el este în sinea sa obişnuită şi care-i apare în 
imagine, prin nou-născuta sa sine. Va rezulta un fel de luptă 
împotriva  dublului. Acesta va căuta să aibă mereu 
superioritate. A se situa în relaţie corectă faţă de el, a nu-l lăsa 
să facă nimic care să nu se afle sub influenţa noului eu, 
aceasta dă şi întărire şi coerență forţelor omului. 
Autocunoaşterea într-o anumită direcţie este alta în lumea 
superioară decât în lumea fizic-sensibilă. În timp ce în aceasta 
cunoaşterea de sine apare numai ca o trăire interioară, eul 
nou-născut se prezintă de îndată ca fenomen sufletesc 
exterior. Îţi vezi eul nou-născut ca o altă fiinţă existentă în faţa 
ta. Dar nu o poţi percepe integral. Căci la orice treaptă ai fi 
urcat pe calea lumilor superioare există întotdeauna şi trepte 
mai înalte. Pe astfel de trepte vei percepe tot mai mult despre 
„eul tău superior". Aşadar, acesta se poate dezvălui 
discipolului spiritului pe o anumită treaptă numai parţial. 
Acum, este foarte mare ispitirea căreia îi este supus omul când 
conştientizează pentru prima oară ceva despre „sinea sa 
superioară", şi anume de a contempla această „sine 
superioară" din punctul de vedere cu care s-a obişnuit în 
lumea fizic-sensibilă. Această ispitire este chiar bună, şi ea 
trebuie să survină când evoluţia trebuie să se desfăşoare 
normal. Trebuie să contempli „paznicul pragului" şi să-l pui în 
faţa „eului superior", pentru a putea observa distanţa dintre 
ceea ce eşti şi ceea ce trebuie să devii. La această confruntare 
„păzitorul pragului" începe să ia însă o cu totul altă formă. El 
se prezintă ca o imagine a tuturor obstacolelor care se pun în 
calea evoluţiei „eului superior". Se va conştientiza ce greutate 
cară eul nostru obişnuit. Şi atunci, dacă nu suntem destul de 
puternici prin pregătirile noastre pentru a spune: Eu nu mă voi 
opri aici, ci mă voi ridica fără încetare până la „eul superior", 
atunci vom paraliza şi vom da speriaţi înapoi faţă de ceea ce 


avem în faţa noastră. În acest caz am pătruns scurt timp în 
lumea  spiritual-sufletească, dar renunţăm să ne mai 
prelucrăm. Devenim prizonieri ai formei care se află acum prin 
„paznicul pragului" în faţa sufletului. Important este faptul că 
la această trăire nu ai senzaţia de a fi prizonier. Mult mai mult 
vom crede că trăim cu totul altceva. Forma pe care o produce 
„paznicul pragului" poate fi astfel, încât în sufletul 
observatorului să creeze impresia că acesta are în faţa sa, în 
imaginile care apar pe această treaptă de dezvoltare, întregul 
contur al tuturor lumilor posibile, că ar fi ajuns în vârful 
cunoaşterii şi nu trebuie să se străduie mai departe. În loc de 
prizonier, el se va putea astfel simţi posesorul infinit de bogat 
al tuturor tainelor Universului. Despre faptul că poţi avea o 
asemenea trăire, care reprezintă opusul stării adevărate nu se 
va mira cel care reflectează că atunci când ai această trăire te 
afli deja în lumea spiritual-sufletească şi că o particularitate a 
acestei lumi este că în ea evenimentele se pot prezenta în mod 
inversat. În cartea de faţă ne-am referit la acest lucru când am 
analizat viaţa de după moarte. 

Forma pe care o percepem pe această treaptă evolutivă îi mai 
arată discipolului spiritului şi altceva decât aceea în care i-a 
fost prezentat „paznicul pragului". În acest dublu puteau fi 
percepute toate calităţile pe care eul obişnuit al omului le are 
ca urmare a influenţei forţelor luciferice. Acum însă, în cursul 
evoluţiei umane, în sufletul omenesc s-a instalat prin influenţa 
lui Lucifer o altă forţă. Este cea pe care în paragrafele 
anterioare ale acestei cărţi am numit-o forţa lui Ahriman. 
Aceasta este forţa care îl împiedică pe om în existenţa fizic- 
sensibilă să perceapă entităţile spiritual-sufleteşti care se află 
dincolo de suprafaţa a ceea ce cade sub simţuri. Imaginea 
formei care apare în trăirea descrisă arată ce a devenit sub 
influenţa acestei forţe sufletul omenesc. Cel ce se apropie de 
această trăire cu o pregătire corespunzătoare o va interpreta 
corect; şi atunci, curând, se va arăta o altă formă, cea pe care 
o putem numi „marele paznic al pragului" în contrast cu 
„micul paznic" descris. Acesta comunică discipolului spiritului 
că nu trebuie să se oprească pe această treaptă, ci că trebuie 
să lucreze energic mai departe. El trezeşte în observator 
conştienţa că lumea care este cucerită nu devine un adevăr şi 
nu se transformă în iluzie numai în cazul când lucrarea se 
continuă în mod corespunzător. Celui care s-ar apropia de 
această trăire  nepregătit, datorită unei  disciplinări 
necorespunzătoare, i s-ar turna însă în suflet, atunci când ar 
ajunge la „marele paznic al pragului" ceva care nu poate fi 


comparat decât cu „sentimentul unei spaime fără limite", cu o 
„teamă fără frontiere". 

Aşa cum întâlnirea cu „micul paznic al pragului" îi dă 
discipolului spiritului posibilitatea de a se testa dacă este 
protejat faţă de iluzii care pot lua naştere prin intrarea 
entității sale în lumea suprasensibilă, la fel şi prin trăirile care 
conduc în ultimă instanţă la „marele paznic al pragului" el 
poate testa dacă este adaptat la acele iluzii care au fost 
atribuite mai sus celei de a doua surse. Dacă poate opune 
rezistenţă acelei iluzii puternice pe care lumea de imagini 
cucerite i le flutură în faţă ca pe o posesiune bogată, în timp ce 
este de fapt numai un prizonier, atunci el va fi protejat şi în 
cursul evoluţiei sale ulterioare de a confunda aparenţa cu 
realitatea. 

„Paznicul pragului" va lua pentru fiecare om o formă, până la 
un anumit grad, individualizată. Întâlnirea cu el corespunde 
tocmai trăirii prin care este depăşit caracterul personal al 
observaţiilor suprasensibile şi este dată posibilitatea de a 
pătrunde într-o regiune a trăirii care este liberă de orice 
nuanţare personală şi este valabilă pentru orice entitate 
umană. 

După ce discipolul spiritului a avut trăirile descrise, el este 
capabil să deosebească în ambianța spiritual-sufletească ce 
este el însuşi de ceea ce este în afara lui. El va recunoaşte 
atunci cum înţelegerea procesului cosmic descris în această 
carte este necesară, pentru a înţelege însuşi omul şi viaţa 
acestuia. Se înţelege corpul fizic numai dacă este cunoscut 
cum a fost constituit prin evoluţiile Saturn, Soare, Lună şi 
Pământ. Corpul eteric poate fi înţeles numai dacă se 
urmăreşte formarea lui prin evoluţia Soare, Lună şi Saturn etc. 
Dar se înţelege şi ceea ce este legat de evoluţia Pământului, 
dacă cunoşti cum s-au desfăşurat toate lucrurile treptat. Prin 
disciplinarea spiritului eşti pus în situaţia de a recunoaşte 
înainte de toate relaţia dintre tot ce ţine de om cu fapte şi 
entităţi corespunzătoare ale lumii care se găseşte în afara 
omului. Căci acesta este adevărul: fiecare structură a omului 
se află într-o relaţie cu întreaga lume. În această carte am 
putut face numai scurte prezentări ale acestor aspecte. Dar 
trebuie reflectat că, de exemplu, corpul uman a fost prezent în 
timpul evoluţiei saturniene numai în primele sale scheme 
structurale. Organele sale: inima, plămânii, creierul s-au 
format din acele prime scheme structurale mai târziu, în 
perioadele Soare, Lună şi Pământ. Aşa se află în relaţie inima, 
plămânii etc. cu evoluţia Soare, Lună şi Pământ. Intru totul 


corespunzător stau lucrurile cu structurile corpului eteric, ale 
corpului senzaţiei, ale sufletului senzaţiei etc. Omul este 
format mai întâi din lumea ambientală cea mai apropiată; şi 
fiecare detaliu pe care-l găsim la el corespunde unui proces, 
unei fiinţe din lumea exterioară. Discipolul spiritului ajunge, 
pe treapta corespunzătoare a evoluţiei sale, să recunoască 
relaţia dintre fiinţa sa şi lumea mare. Şi această treaptă de 
cunoaştere o putem numi conştientizarea corespondenţei 
„lumii mici", a microcosmosului, adică a omului însuşi, şi a 
„lumii mari", a macrocosmosului. Când elevul a ajuns până la o 
astfel de cunoaştere poate să se producă pentru el o trăire 
nouă. El începe să se simtă ca şi concrescut cu întreaga 
construcţie a lumii, deşi se simte în deplina sa independenţă. 
Această senzaţie este o dizolvare în întreaga lume, o unificare 
cu aceasta, fără a pierde însă propria sa entitate. Această 
treaptă a evoluţiei poate fi desemnată drept „unificarea cu 
marocosmosul". Este semnificativ faptul că nu trebuie să 
gândim această unificare ca şi cum prin aceasta ar înceta 
conştienţa de sine şi entitatea umană s-ar scurge în Cosmos. 
Un asemenea gând ar fi expresia unei păreri izvorâte dintr-o 
forţă de judecată  nedisciplinată. Diferitele trepte ale 
cunoaşterii superioare, în sensul acelui proces de iniţiere care 
a fost descris aici, pot fi desemnate în următorul mod: 

1. Studiul ştiinţei spiritului, pentru care te foloseşti la început 
de forţa de judecată dezvoltată în lumea fizic-sensibilă. 
pă Obţinerea cunoaşterii imaginative. 
3. Citirea scrierii ascunse (corespunzând inspiraţiei). 
4. Viaţa aparentă în ambianța spirituală (corespunzând 


intuiţiei). 
5. Cunoaşterea relaţiilor dintre Inicrocosmos şi macrocoslnos. 
6. Unificarea cu macrocosmosul. 


7. Trăirea totală a experienţelor premergătoare ca o stare 
sufletească fundamentală. 

Aceste trepte nu trebuie însă gândite ca şi cum ar fi parcurse 
succesiv. Disciplinarea se poate desfăşura mai degrabă în aşa 
fel, încât în funcţie de individualitatea elevului o treaptă 
premergătoare să fie parcursă până la un anumit grad, când el 
începe să facă exerciţii care corespund treptei următoare. Se 
poate, de exemplu, să fie foarte bine să obţii mai întâi unele 
imaginaţiuni în mod foarte precis şi deja să faci exerciţii care 
implică în domeniul trăirii proprii inspiraţia, intuiţia sau 
cunoaşterea legăturilor microcosmosului cu macrocosmosul. 

x k x 


Când discipolul spiritului a obţinut o trăire a intuiţiei, el 
cunoaşte nu numai imaginile lumii spiritual-sufleteşti, nu poate 
doar citi legăturile dintre ele în „scrierea ascunsă", el ajunge 
la cunoaşterea însăşi a fiinţelor prin a căror conlucrare ia 
naştere lumea căreia îi aparţine omul. Şi învaţă să se cunoască 
prin aceasta pe sine însuşi în acea formă pe care o are în 
lumea spiritual-sufletească. El a răzbătut până la o percepţie a 
eului său superior şi a observat cum trebuie să lucreze mai 
departe pentru a-şi domina dublul, „paznicul pragului". A avut 
însă şi întâlnirea cu „marele paznic al pragului", care se află în 
faţa sa ca unul care invită permanent la continuarea lucrării. 
Acest „mare paznic al pragului" devine acum modelul său pe 
care vrea să se străduiască să-l egaleze. Când în discipolul 
spiritului apare acest sentiment, el a obţinut posibilitatea de a 
recunoaşte cine se află aici în faţa lui ca „mare paznic al 
pragului". Acest paznic se transformă de acum încolo, în 
percepţia discipolului spiritului, în figura lui Christos, a cărui 
entitate şi intervenţie în evoluţia Pământului este vizibilă din 
capitolele anterioare ale acestei cărţi. Discipolul spiritului este 
iniţiat prin aceasta în taina sublimă care este legată de numele 
lui Christos. Chrisatos i se înfăţişează ca „marele ideal 
pământean al omului". Dacă Christos a fost recunoscut în 
acest fel prin intuiţie în lumea spirituală, devine inteligibil şi 
ceea ce s-a desfăşurat în mod istoric pe Pământ în cea de a 
patra epocă evolutivă postatlanteană (perioada greco-latină). 
Felul în care în acea perioadă înalta fiinţă solară, fiinţa lui 
Christos, a intervenit în evoluţia Pământului şi cum lucrează 
ea în continuare în cadrul evoluţiei terestre, aceasta devine 
acum pentru discipolul spiritului o cunoaştere pe care o 
trăieşte el însuşi. Aşadar, prin intuiţie, elevul obţine o 
clarificare a sensului şi a importanţei evoluţiei terestre. 

Calea descrisă aici pentru cunoaşterea lumilor suprasensibile 
este o cale pe care o poate urma oricare om, în orice situaţie s- 
ar afla el în cadrul conditiilor actuale de viată. Când este vorba 
de o astfel de cale, trebuie să reflectâăm la faptul că scopul 
cunoaşterii şi al adevărului este acelaşi în toate timpurile 
evoluţiei terestre, dar că punctul de plecare al omului este 
diferit în momente deosebite. Astăzi omul nu poate porni de la 
acelaşi punct de plecare când vrea să păşească în lumile 
suprasensibile ca, de exemplu, vechiul candidat egiptean la 
iniţiere. Din această cauză, omul actual nu poate executa fără 
probleme exerciţiile care îi erau date discipolului spiritului în 
Egiptul antic. De la acea epocă, sufletele omeneşti au parcurs 
diferite încarnări, iar aceste încorporări repetate nu sunt fără 


sens şi importanţă. Aptitudinile şi calităţile sufletelor se 
modifică de la încarnare la încarnare. Cine contemplă viaţa 
umană, istorică în mod superficial poate observa că din 
secolele al XII-lea şi al XIII-lea după Christos s-au modificat 
toate condiţiile de viaţă faţă de cele anterioare, că părerile, 
sentimentele, dar şi capacităţile oamenilor au devenit altele 
decât fuseseră mai înainte. Calea descrisă aici spre o 
cunoaştere superioară este o cale potrivită pentru suflete care 
se încorporează în timpul prezent. Ea este de aşa natură încât 
punctul de plecare pentru dezvoltarea spirituală porneşte de 
la locul în care se află omul acum, când se găseşte în condiţiile 
de viaţă date lui în prezent. Evoluţia progresivă conduce 
omenirea, cu privire la căile cunoaşterii superioare, de la 
perioadă la perioadă mereu la alte forme, aşa cum şi viaţa 
exterioară îşi modifică formele ei. Şi trebuie ca de fiecare dată 
să domnească o armonie perfectă între viaţa exterioară şi 
iniţiere. 


PREZENTUL ŞI VIITORUL EVOLUȚIEI LUMII ŞI 
A UMANIIAŢII 


A cunoaşte în sensul ştiinţei spiritului ceva despre prezentul şi 
viitorul evoluţiei omului şi al Cosmosului nu este posibil fără a 
înţelege trecutul acestei evoluţii. Căci ceea ce se oferă 
percepţiei cercetătorului spiritului când observă faptele 
ascunse ale trecutului conţine totodată tot ce se poate şti 
despre prezent şi viitor. In această carte se vorbeşte de 
evoluţia perioadelor Saturn, Soare, Lună şi Pământ. Nu poţi 
înţelege evolutia terestră, în sensul ştiinţei spiritului, dacă nu 
observi faptele perioadelor de evoluţie premergătoare. Căci în 
ceea ce-l întâmpină pe om în prezent în cadrul lumii terestre 
sunt incluse faptele evoluţiei lunare, solare şi saturniene. 
Fiinţele şi lucrurile care au fost implicate în evoluţia lunară au 
evoluat. Tot ce există astăzi pe Pământ a devenit din ele. Dar 
pentru conştienţa fizic-sensibilă nu este perceptibil tot ce s-a 
dezvoltat în perioada Lunii şi a trecut pe Pământ. O parte din 
ceea ce provine din perioada lunară se revelează abia pe o 
anumită treaptă a conştienţei suprasensibile. Când se obţine 
această cunoaştere, atunci, pentru aceasta, lumea noastră 
terestră este legată cu o lume suprasensibilă. Aceasta 
cuprinde partea din existenţa lunară care nu s-a densificat 
până la percepţia fizic-sensibilă. Ea o conţine aşa cum este în 


prezent, nu aşa cum era pe vremea evoluţiei lunare străvechi. 
Conştienţa suprasensibilă poate obţine însă o imagine a acelei 
stări. Când această conştienţă suprasesibilă se adânceşte în 
percepţia pe care o poate recepta astăzi, se constată că 
aceasta se desface treptat prin ea însăşi în două imagini. Una 
din imagini corespunde formei pe care a avut-o Pământul în 
timpul evoluţiei lui lunare. Cealaltă, se prezintă în aşa fel, 
încât recunoşti: Aceasta conţine o formă care este încă în stare 
germinativă şi care va deveni adevărată abia în viitor, în 
sensul în care Pământul este cu adevărat în prezent. 
Continuând observarea se vede că în această formă viitoare se 
infiltrează continuu ceea ce într-un anume sens rezultă ca 
efect a ce se petrece pe Pământ. În această formă viitoare 
avem de-a face, din această cauză, cu ceea ce trebuie să 
devină Pământul actual. Activităţile existenţei terestre se vor 
uni cu ceea ce se întâmplă, în modul descris, în lume şi din 
aceasta va rezulta noua fiinţă cosmică în care Pământul se va 
transforma, aşa cum Luna s-a transformat în Pământ. Această 
formă viitoare poate fi numită starea Jupiter. Celui care 
observă această stare jupiteriană cu privirea suprasensibilă i 
se arată că în viitor trebuie să aibă loc anumite procese, 
pentru că în partea suprasensibilă a lumii terestre provenită 
din Lună sunt prezente fiinţe şi lucruri care vor primi forme 
precise, după ce în cadrul Pământului fizic-sensibil se vor fi 
întâmplat anumite evenimente. Din cauza aceasta, în starea 
Jupiter va fi ceva deja predeterminat prin evoluţia lunară; şi va 
fi ceva nou, care intră în întreaga evoluţie ca efect a ceea ce se 
întâmplă pe Pământ. Din această cauză, conştienţa 
suprasensibilă poate afla ceva despre ce se va întâmpla în 
perioada Jupiter. Căci entităţile şi faptele care se observă în 
acest câmp al conştienţei nu au caracterul imaginarului-fizic; 
ele nu apar nici ca formaţiuni fine, aeriene, de la care ar putea 
pleca anumite influenţe care să amintească impresiile 
senzoriale. De la ele primim numai impresii de sunete pur 
spirituale, sau impresii luminoase sau impresii calorice pur 
spirituale. Acestea nu se exprimă printr-un fel oarecare de 
încorporare materială. Ele nu pot fi cuprinse decât de 
conştienţa suprasensibilă. Se poate totuşi spune că aceste 
entităţi au „un trup". Acesta se arată în cuprinsul sufletescului 
lor care se revelează ca fiinţa lor actuală, ca o sumă de 
amintiri densificate, pe care ele le poartă în cadrul fiinţei lor 
sufleteşti. In fiinţa lor se poate deosebi ceea ce trăiese ele 
acum şi ceea ce au trăit mai înainte şi de care îşi amintesc. 
Această categorie de experienţe alcătuieşte un fel de agregat 


cuprins în ele ca ceva corporal care le produce o impresie 
asemănătoare cu cea pe care o are omul terestru despre 
corpul său. Pentru o treaptă a cunoaşterii suprasensibile 
superioare celei pe care am desemnat-o ca necesară pentru 
cunoaşterea Lunii şi a lui Jupiter devin perceptibile fiinţe şi 
lucruri suprasensibile care sunt forme evoluate a ceea ce 
exista în perioada Soare, dar care în prezent are trepte de 
existenţă atât de înalte, încât nici nu există pentru o conştienţă 
care nu a ajuns decât la percepţia formelor lunare. Imaginea 
acestei lumi se scindează, în cazul cufundării interioare, în 
două. Prima conduce la cunoaşterea stării solare din trecut; 
cealaltă reprezintă o formă viitoare a Pământului, şi anume 
cea în care Pământul se va transforma când în formele acelei 
lumi se vor infiltra procesele Pământului şi ale lui Jupiter. 
Ceea ce se poate observa pe această cale despre această lume 
viitoare poate fi desemnat, în sensul ştiintei spiritului, ca stare 
sau perioadă Venus. Pe o cale asemănătoare rezultă pentru o 
conştienţă suprasensibilă şi mai dezvoltată o stare viitoare a 
evoluţiei care poate fi desemnată ca stare Vulcan şi care are 
cu starea Saturn aceeasi relaţie care există între stările Venus 
şi Soare şi cea dintre Jupiter şi Lună. Din această cauză, atunci 
când luăm în considerare trecutul, prezentul şi viitorul 
evoluţiei Pământului, putem vorbi despre evoluțiile: 
saturniană, solară, lunară, terestră (pământeană), jupiteriană, 
venusiană şi vulcaniană. Ca şi aceste condiţii cuprinzătoare ale 
evoluţiei Pământului, pentru conştienţă se mai arată şi 
observaţii privind un viitor mai apropiat. Fiecărei imagini a 
trecutului îi corespunde una a viitorului. Totuşi, când vorbim 
despre astfel de lucruri trebuie subliniat ceva ce trebuie să fie 
luat în considerare ca având cea mai mare importanţă posibilă. 
Când vrem să cunoaştem astfel de lucruri trebuie să evităm 
părerea că simpla gândire filosofică aplicată adevărului care 
cade sub simţuri ar putea fundamenta ceva în acst domeniu. 
Astfel de lucruri nu trebuie şi nu pot să fie cercetate printr-o 
astfel de gândire. Cel care crede că după ce a obţinut prin 
ştiinţa spiritului comunicări despre cum a fost starea lunară 
acum ar putea să descopere printr-o gândire filosofică cum vor 
fi lucrurile în epoca jupiteriană prin compararea condiţiilor de 
pe Pământ cu cele de pe Lună va cădea pradă unor grave 
iluzii. Aceste condiţii nu trebuie cercetate decât dacă 
conştienţa s-a ridicat la nivelul respectiv de observare. Abia 
după ce cele cercetate sunt comunicate, ele pot fi înţelese şi 
fără conştienţă suprasensibilă. 


Faţă de comunicările privind viitorul, cercetătorul spiritului se 
află în altă situaţie decât faţă de cele care privesc trecutul. În 
primul rând, omul nu poate să stea în faţa evenimentelor 
viitoare tot atât de lipsit de idei preconcepute cum o poate 
face în faţa trecutului. Ceea ce se întâmplă în viitor agită 
simţirea şi voinţa umană; trecutul este suportat în cu totul alt 
fel. Cel ce observă existenţa ştie deja cât este de valabil acest 
lucru pentru existenţa obişnuită. Insă numai cel care cunoaşte 
anumite lucruri din lumile suprasensibile poate şti la ce grad 
înalt creşte aceasta, ce forme ia faţă de lucrurile ascunse ale 
vieţii. Cu aceasta am indicat motivul pentru care cunoştinţele 
privind aceste lucruri sunt legate de anumite limite. 

Aşa cum marea evoluţie cosmică poate fi reprezentată prin 
succesiunea stărilor de la perioada Saturn până la perioada 
Vulcan, tot astfel este posibil acest lucru şi pentru intervale de 
timp mai mici, de exemplu, pentru cele ale evoluţiei 
Pământului. De la acea răsturnare gigantică care a adus 
sfârşitul vechii vieţi atlanteene s-au succedat în cadrul 
evoluţiei umanităţii stări care în cartea aceasta au fost 
caracterizate drept epocile  protoindiană,  protopersană, 
egipteano-caldeană, greco-latină. A cincea epocă este cea în 
care se află omenirea acum, este prezentul. Această epocă a 
început prin secolele al XII-lea, al XIII-lea şi al XIV-lea după 
Christos, după ce ea s-a pregătit cu începere din secolele al IV- 
lea, al V-lea. Foarte clar ea apare din cel de al XV-lea secol. 
Epoca premergătoare, cea greco-romană şi-a avut începutul în 
secolul al VIII-lea înainte de Christos. La sfârşitul primei 
treimi a acesteia a avut loc evenimentul christic. Structura 
sufletească, toate aptitudinile umane s-au modificat la trecerea 
de la epoca egipteano-caldeană la cea greco-romană. În prima, 
încă nu exista ceea ce se numeşte acum reflectarea logică ca o 
concepţie raţională despre lume. Ceea ce omul îşi poate însuşi 
astăzi prin raţiunea sa drept cunoştinţă primea atunci în forma 
adecvată acelui timp nemijlocit, printr-o ştiinţă într-o anumită 
privinţă suprasensibilă. Lucrurile erau percepute; şi în timp ce 
erau percepute apărea în suflet noţiunea, imaginea de care 
avea nevoie sufletul, dinăuntru. Când forţa de cunoaştere este 
de aşa natură, atunci nu răsar numai imagini ale lumii fizic- 
sensibile, ci din adâncurile sufletului vine şi o anumită 
cunoaştere a unor fapte şi entităţi nesensibile. Acesta este un 
rest al vechii conştienţe suprasensibile înceţoşate care a fost 
cândva proprietate comună a întregii omeniri. În epoca greco- 
latină au existat mulţi oameni lipsiţi de această capacitate. In 
locul ei a apărut gândirea raţională asupra lucrurilor. Oamenii 


au devenit tot mai îndepărtați de o percepţie nemijlocită cu 
caracter de vis a lumii spiritual-sufleteşti şi limitați tot mai 
mult la a-şi face o imagine despre aceasta prin raţiunea şi 
sentimentul lor. Într-o anumită privinţă, această stare a durat 
tot timpul celei de a patra epoci a perioadei postatlanteene. 
Numai oameni care îşi păstrează ca o moştenire vechea 
structură sufletească mai puteau prelua în conştienţă lumea 
spirituală. Dar aceşti oameni sunt rămăşiţe ale trecutului. 
Genul lor de cunoaştere nu se mai potrivea timpului mai nou. 
Căci legile evoluţiei au ca urmare faptul că o capacitate 
sufletească veche îşi pierde semnificaţia deplină când apar noi 
aptitudini. Viaţa oamenilor se adaptează atunci noilor 
capacităţi. Şi ea nu mai are ce face cu vechile aptitudini. Au 
existat însă şi oameni care într-un mod foarte conştient au 
început să dezvolte pe lângă forţele raţiunii şi ale 
sentimentelor alte forţe, superioare, care le dădeau din nou 
posibilitatea de a pătrunde în lumea spiritual-sufletească. 
Trebuiau să înceapă prin a face acest lucru în alt fel decât se 
făcea cu elevii vechilor iniţiaţi. Aceştia nu trebuiau încă să ia 
în considerare aptitudinile sufleteşti care s-au dezvoltat abia în 
cea de a patra epocă. Disciplinarea spiritului, descrisă în 
această carte drept cea actuală, a început să se dezvolte, în 
primele ei forme, în cursul celei de a patra epoci. Dar ea era 
pe atunci numai la începuturile ei şi şi-a putut afla 
desăvârşirea abia în cea de a cincea epocă (secolele al XII-lea, 
al XIII-lea şi mai ales în al XV-lea). Oameni care căutau în 
acest fel urcarea în lumile superioare puteau afla ceva despre 
domeniile superioare ale existenţei prin imaginaţiune, 
inspiraţie şi intuiţie. Oamenii care rămăseseră la aptitudinile 
evoluate ale raţiunii şi ale sentimentelor puteau şti despre 
lucrurile cunoscute de clarviziunea mai veche numai prin 
tradiţii care se transmiteau de la o generaţie la alta, verbal sau 
prin scris. 

Chiar şi cei născuţi după Christos, dacă nu se ridicau în lumile 
superioare, puteau cunoaşte ceva despre fiinţa lui Christos 
numai prin astfel de tradiţii. Existau şi iniţiaii care mai aveau 
aptitudinile percepţiei naturale pentru lumea suprasensibilă şi 
care se ridicau într-o lume superioară, în ciuda faptului că nu 
luau în considerare noile forţe ale raţiunii şi ale sentimentului. 
Ei au fost o punte de legătură în trecerea de la iniţierea veche 
la cea nouă. Astfel de personalităţi mai existau şi pentru 
perioadele următoare. Tocmai acest lucru este esenţial în 
epoca a patra, faptul că prin închiderea în sine a sufletului faţă 
de contactul cu lumea spiritual-sufletească omul şi-a întărit 


forţele sale raţionale şi afective. Sufletele care s-au încorporat 
atunci în aşa fel încât au dezvoltat în mare măsură forţele 
raţionale şi afective au adus apoi rezultatul acestei evoluţii în 
încorporările lor din epoca a cincea. Ca înlocuitor al acestei 
închideri au fost atunci prezente tradiţiile puternice ale 
vechilor înţelepciuni, mai ales cele cu privire la evenimentul 
christic, care prin puterea conţinutului lor dădeau sufletelor o 
ştiinţă plină de încredere despre lumile superioare. Dar au 
existat întotdeauna şi oameni care dezvoltau forţe de 
cunoaştere superioare, pe lângă aptitudinile gândirii raţionale 
şi ale sentimentului. Lor le-a incumbat aflarea faptelor lumii 
superioare şi mai ales a tainei evenimentului christic printr-o 
ştiinţă suprasensibilă nemijlocită. De la ei a curs în sufletele 
celorlalţi oameni întotdeauna atât cât putea fi inteligibil acelor 
suflete. Prima răspândire a creştinismului trebuia să coincidă, 
potrivit sensului evoluţiei, cu un timp în care forţele 
cunoaşterii suprasensibile nu erau dezvoltate la o mare parte a 
omenirii. Din această cauză, forţa tradiţiei a fost atunci atât de 
mare. Era nevoie de o forţă maximă pentru a aduce oamenii 
care nu puteau privi în lumea suprasensibilă la încrederea 
într-o astfel de lume. Au existat aproape întotdeauna, dacă 
facem abstracţie de un interval de excepţie din secolul al XIII- 
lea, şi oameni care se puteau urca în lumile superioare prin 
imaginaţiune, inspiraţie şi intuiţie. Aceşti oameni sunt urmaşii 
de după Christos ai vechilor iniţiaţi, ai conducătorilor şi 
membrilor ştiinţei Misteriilor. Ei aveau sarcina de a cunoaşte 
din nou prin aptitudinile proprii ce s-a putut cuprinde de către 
vechea cunoaştere a Misteriilor, iar la aceasta ei trebuiau să 
mai adauge cunoaşterea despre fiinţa lui Christos. 

Aşa a luat naştere la noii iniţiaii o cunoaştere care a cuprins 
tot ce era obiect al iniţierii vechi, dar în centrul acestei 
cunoaşteri strălucea ştiinţa superioară despre tainele 
evenimentului christic. O astfel de cunoaştere putea să se 
infiltreze numai în mică măsură în viaţa generală, în timpul în 
care sufletele umane trebuiau să-şi consolideze facultăţile 
gândirii şi ale sentimentului. Din această cauză, în acest 
interval exista o „ştiinţă ascunsă". Apoi a început noua epocă, 
pe care o desemnăm ca fiind a cincea. Esenţa sa constă în 
aceea că dezvoltarea capacităţilor de gândire raţională a 
progresat, s-a desfăşurat într-o înflorire puternică şi va 
continua să se dezvolte trecând peste prezent în viitor. 
Aceasta s-a pregătit încet, începând din secolele al XII-lea şi al 
XIII-lea, prezentând un progres din ce în ce mai rapid din 
secolul al XVI-lea până în prezent. Sub aceste influenţe 


perioada de evoluţie a celei de a cincea epoci a fost una carea 
adoptat tot mai mult cultivarea forţelor gândirii raţionale, în 
timp ce, dimpotrivă, ştiinţa încrezătoare de altădată, 
cunoaşterea moştenită prin tradiţie şi-au pierdut tot mai mult 
forţa asupra sufletelor oamenilor. În schimb, şi în această 
perioadă s-a dezvoltat ceea ce poate fi numit o infiltrare în 
sufletele oamenilor, a cunoştinţelor conştienţei suprasensibile 
a timpului nou. „Ştiinţa ascunsă" se revarsă, chiar dacă la 
început abia perceptibil, în modurile de reprezentare ale 
oamenilor acelui timp. Dar este lesne de înţeles că forţele 
gândirii raţionale au adoptat până în prezent o atitudine de 
respingere a acestora. Numai că ceea ce trebuie să se 
întâmple se va întâmpla, în ciuda oricărei respingeri. „Ştiinţa 
ascunsă" care cuprinde omenirea şi o va cuprinde din ce în ce 
mai mult o putem numi, în concordantă cu un simbol, 
cunoaşterea „Graalului". Cel care învaţă să cunoască acest 
simbol în importanţa sa mai profundă, aşa cum este dat în 
povestire şi în legendă, va înţelege că el transpune în 
domeniul sensibil ceea ce a fost numit mai sus cunoaşterea 
iniţierii noi, cu taina lui Christos în centru. Iniţiaţii mai noi mai 
pot fi numiii, din această cauză, şi „iniţiaţi ai Graalului". Calea 
care conduce în lumile suprasensibile duce la „ştiinţa despre 
Graal" şi primele trepte ale acesteia au fost descrise în 
această carte. Această cunoaştere are particularitatea că 
faptele ei pot fi cercetate numai dacă obţii mijloacele 
corespunzătoare, aşa cum au fost descrise în această carte. O 
dată cercetate, ele pot fi înţelese chiar şi cu ajutorul forţelor 
sufleteşti care se dezvoltă în cea de a cincea epocă. Da, se va 
constata că aceste forţe pot fi satisfăcute din ce în ce mai mult 
prin asemenea cunoştinţe. În prezent, trăim într-o vreme în 
care aceste cunoştinţe trebuie preluate mai mult în constienţa 
generală decât mai înainte. Această carte ar vrea să analizeze 
lucrurile din acest punct de vedere. În măsura în care 
omenirea în evoluţie va absorbi cunoştinţele Graalului, 
impulsul dat de evenimentul christic poate deveni din ce în ce 
mai important. Părţii exterioare a evoluţiei creştine i se va 
asocia tot mai mult cea interioară. Ceea ce poate fi cunoscut 
prin  imaginaţiune, inspiraţie şi intuiţie despre lumile 
superioare în legătură cu taina lui Christos va pătrunde din ce 
în ce mai mult viaţa de reprezentare, de sentiment şi de voinţă 
a oamenilor. „Ştiinţa ascunsă despre Graal" va deveni 
evidentă. Ea va pătrunde din ce în ce mai mult ca o forţă 
exteriorizările de viaţă ale oamenilor. 


În timpul celei de a cincea epoci cunoştinţele referitoare la 
lumile suprasensibile se vor infiltra în conştienia umană, iar 
când va începe a şasea epocă omenirea va fi obţinut pe o 
treaptă superioară ceea ce a posedat într-o perioadă 
anterioară într-un mod încă înceţoşat, de vedere nesensibilă. 
Totuşi noua posesiune va avea o cu totul altă formă decât cea 
veche. Ceea ce sufletul vechilor timpuri ştia despre lumile 
superioare nu era impregnat de forţă raţională şi de simţire 
proprii. El le cunoaşte ca pe un dar. În viitor nu le va percepe 
doar ca daruri inspirate, ci le va înţelege şi le va simţi ca pe 
esenţa propriei sale fiinţe. Când va obţine cunoştinţă despre o 
fiinţă sau un lucru oarecare, înţelegerea acestei cunoştinţe o 
va găsi ca fiind justificată şi prin entitatea sa proprie. Când se 
va impune o altă cunoştinţă despre o lege morală, despre un 
comportament uman, sufletul va spune: Sentimentul meu este 
justificat în faţa lui însuşi numai când eu fac ceea ce se află în 
sensul acestei cunoştinţe. O astfel de atitudine sufletească va 
trebui să se împlinească la un număr destul de mare de 
oameni ai celei de a şasea epoci. Într-un anume fel, în cea de a 
cincea epocă se repetă ceea ce a adus evoluţiei umanităţii cea 
de a treia, cea egipteano-caldeană. Atunci sufletul percepea 
doar anumite fapte ale lumii suprasensibile. Percepția acesteia 
se afla în curs de dispariţie. Se pregăteau forţele gândirii 
raţionale pentru progresul lor; iar acestea trebuiau mai întâi 
să excludă omul din lumile superioare. În epoca a cincea, 
faptele suprasensibile care erau văzute în epoca a treia în 
conştienţa crepusculară devin din nou manifeste, dar de 
această dată impregnate cu forţe ale gândirii raţionale şi ale 
sentimentelor personale ale omului. Ele sunt străbătute şi de 
ceea ce poate deveni parte a sufletului prin cunoaşterea tainei 
lui Christos. Din această cauză, ele iau o cu totul altă formă 
decât cea pe care au avut-o altădată. În timp ce în vremurile 
de demult impresiile din lumile suprasensibile erau resimţite 
ca forţe care îl scoteau pe om dintr-o lume spirituală, în care el 
nu se afla, prin evoluţiile timpurilor mai noi aceste impresii 
sunt resimţite ca aparţinând unei lumi în care omul evoluează, 
în care el se află din ce în ce mai mult. Nimeni nu trebuie să 
creadă că repetarea culturii egipteano-caldeene înseamnă că 
pur şi simplu sufletul ar prelua ceea ce era prezent atunci şi a 
fost transmis din acea epocă. Impulsul christic înţeles corect 
actionează în sensul că omul care l-a preluat se simte membru 
al unei lumi spirituale, se recunoaşte şi se comportă ca atare, 
în timp ce mai înainte se simţea în afara ei. În timp ce a treia 
epocă se retrezeşte în cea de a cincea, în acest fel, pentru a se 


pătrunde în sufletele umane cu ceea ce adusese cu totul nou 
cea de a patra epocă, un lucru similar se va întâmpla în epoca 
a şasea cu privire la cea de a doua şi în cea de a şaptea cu 
privire la prima. Toată minunata înţelepciune a vechii culturi 
indiene pe care o puteau propovădui marii învăţători de atunci 
va fi din nou, ca adevăr al vieţii, în sufletele umane în cea de a 
şaptea epocă. 

Transformările care se petrec în lucrurile Pământului care se 
află în afara omului progresează într-un mod care se află într- 
un anumit raport cu evoluţia umanităţii. După trecerea celei 
de a şaptea epoci, Pământul va fi lovit de un cataclism care 
poate fi comparat cu cel care a avut loc între perioada 
atlanteană şi cea postatlanteană. Iar stările transformate ale 
Pământului vor continua să evolueze din nou în şapte intervale 
de timp. Sufletele umane care se vor încorpora vor trăi atunci 
pe o treaptă superioară acea comuniune cu o lume superioară 
pe care atlanţii au trăit-o la un nivel inferior. Nu se vor arăta 
însă adaptaţi condiţiilor noi ale Pământului decât acei oameni 
care vor avea încorporate în ei suflete care au suferit 
influenţele epocii greco-latine şi a celor care au succedat-o: 
epocile a cincea, a şasea şi a şaptea ale evoluţiei 
postatlanteene. Celelalte suflete vor trebui să rămână în urmă, 
în timp ce mai înainte ar fi stat la latitudinea lor să-şi creeze 
condiţiile pentru a însoţi evoluţia. Vor fi mature pentru 
condiţiile corespunzătoare care vor urma după marea 
răsturnare următoare acele suflete care îşi vor fi creat tocmai 
la trecerea de la epoca a cincea la a şasea epocă 
postatlanteană posibilitatea de a pătrunde cunoştinţele 
suprasensibile cu forțele gândirii raţionale şi ale 
sentimentelor. Epocile a cincea şi a şasea sunt într-o anumită 
măsură hotărâtoare. În epoca a şaptea, sufletele care au atins 
scopul epocii a şasea vor evolua în mod corespunzător; 
celelalte însă, în condiţiile modificate ale ambianţei, vor găsi 
mult mai puţin prilejul de a recupera etapele pierdute. Abia 
într-un viitor mai îndepărtat vor exista din nou condiţii care să 
permită acest lucru. Aşa se produce evoluţia de la epocă la 
epocă. Cunoaşterea suprasensibilă nu observă în viitor 
exclusiv transformări în care să fie implicat Pământul, ci şi 
altele care se desfăşoară în interacţiune cu corpurile cereşti. 
Vine un timp în care evoluţia Pământului şi a umanităţii va fi 
atât de avansată, încât forţele şi entităţile care au trebuit să se 
desprindă de Pământ în perioada lemuriană, pentru a putea 
face posibil progresul fiinţelor Pământului, se vor putea uni 
din nou cu Pământul. Acest lucru se va întâmpla într-o vreme 


în care, pe lângă înaltul nivel al evoluţiei ce va fi atins de un 
număr corespunzător de suflete omeneşti, va începe să fie 
activă o altă evolutie direcţionată spre rău. Sufletele 
retardatare au acumulat în karma lor atâtea erori, urâţenie şi 
rău, încât vor forma o comunitate umană alcătuită din răi şi 
rătăciţi care vor acţiona cu vehemenţă într-un sens opus 
comunităţii bune a oamenilor. 

Omenirea bună va obţine prin dezvoltarea sa folosirea forţelor 
lunare şi va putea modifica prin aceasta şi partea rea, în aşa 
fel încât aceasta va constitui un regn nou ce va putea însoţi 
evoluţia ulterioară. Prin această lucrare a omenirii bune, 
Pământul unit cu Luna va fi apt să fie unit din nou, după un 
anumit timp de evoluţie, şi cu Soarele (şi cu celelalte planete). 
După o stare intermediară, care se prezintă ca un sejur într-o 
lume superioară, Pământul va trece în starea Jupiter. In acest 
stadiu nu va exista ceea ce azi numim regnul mineral; forţele 
acestui regn mineral se vor transforma în forţe vegetale. 
Regnul vegetal, care va avea faţă de cel actual o formă cu totul 
nouă, va apărea în cursul perioadei Jupiter ca fiind regnul cel 
mai de jos. Regnul animal transformat se organizează, de 
asemenea, la un nivel superior; urmează un regn uman 
alcătuit din descendenţii umanităţii rele, apoi urmaşii 
comunităţii umane bune, ca regn uman de nivel superior. O 
mare parte a lucrării acestui regn uman constă în a înnobila 
sufletele căzute în comunitatea rea, astfel încât ele să mai 
poată accede la regnul uman în care să se reintegreze. În 
starea Venus va dispărea şi regnul vegetal. Regnul cu nivelul 
cel mai de jos va fi regnul animal încă o dată transformat; mai 
sus de acesta se vor găsi trei regnuri umane cu trei trepte de 
perfecţionare diferite. In timpul stării Venus, Pământul 
rămâne legat de Soare; dimpotrivă, evoluţia în timpul lui 
Jupiter se desfăşoară în aşa fel încât la un anumit moment 
Soarele se mai separă o dată de Jupiter, acesta primind 
acţiunea Soarelui din afară. Apoi are loc o nouă unire a 
Soarelui cu Jupiter şi transformarea trece treptat în stadiul 
Venus. În timpul acestuia, din Venus se separă un corp cosmic 
special care conţine toate fiinţele care s-au opus evoluţiei, ca 
un fel de „lună neameliorabilă, incorigibilă", care se îndreaptă 
acum spre o evoluţie de o natură pentru care nu se poate găsi 
o expresie, pentru că este diferit de tot ce poate trăi omul pe 
Pământ. Omenirea evoluată păşeşte însă într-o existenţă 
deplin spiritualizată spre evoluţia Vulcan, a cărei descriere 
depăşeşte cadrul acestei cărţi. 


Se vede că din „cunoaşterea Graalului" rezultă idealul suprem 
care poate fi gândit pentru evoluţia umană: spiritualizarea pe 
care omul o realizează prin propria sa lucrare. Această 
spiritualizare apare în final ca un rezultat al armoniei pe care 
el o stabileşte în epocile a cincea şi a şasea între forţele 
gândirii şi ale sentimentelor obţinute şi cunoştinţele privind 
lumile suprasensibile. Ceea ce prelucrează el în interiorul 
sufletului trebuie să devină, în final, lume exterioară. Spiritul 
uman se ridică la impresiile puternice produse de lumea 
exterioară şi la început presimte, apoi recunoaşte, dincolo de 
aceste impresii, entităţi spirituale, inima omului resimte 
splendoarea infinită a acestui spiritual. Omul poate însă 
recunoaşte şi faptul că trăirile intelectuale, afective şi trăirile 
de caracter ale interiorului său sunt germenii unei lumi 
spirituale în devenire. 

Cine crede că libertatea umană nu este compatibilă cu a şti şi 
cu determinarea anticipată a formei lucrurilor ar trebui să 
reflecteze la faptul că acţiunea liberă a omului în viitor 
depinde tot atât de puţin de cum vor arăta lucrurile 
predeterminate, ca şi de faptul că el îşi propune să locuiască 
peste un an într-o casă al cărei plan îl face acum. El va fi liber 
în măsura în care poate fi liber potrivit entității sale, în casa pe 
care şi-a construit-o; iar pe Jupiter şi pe Venus va fi liber atât 
cât corespunde interiorului său, în condiţiile care vor lua 
naştere acolo. Libertatea nu va depinde de ceea ce este 
predeterminat prin condiţiile premergătoare, ci de ceea ce a 
făcut sufletul din el însusi. 

x k x 

Stadiul Pământ conține ceea ce s-a dezvoltat în stadiile Saturn, 
Soare, Lună. Omul Pământului găseşte în procesele care se 
desfăşoară în jurul lui „înţelepciune". Această înţelepciune 
este inclusă aici ca rezultat a ceea ce s-a întâmplat mai 
înainte. Pământul este urmaşul „vechii Luni". lar aceasta s-a 
format, cu ceea ce-i aparţinea, drept „cosmos al înţelepciunii”. 
Pământul este, aşadar, începutul unei evoluţii în care în 
această înţelepciune este integrată o forţă nouă. Ea îl aduce 
pe om la o stare în care se simte membru independent al unei 
lumi spirituale. Aceasta provine de la faptul că eul său este 
format în el de către Spiritele formei în cadrul perioadei 
Pământ, aşa cum pe Saturn a fost format de către Spiritele 
voinţei corpul său fizic, pe Soare de către Spiritele 
înţelepciunii corpul său eteric, pe Lună de către Spiritele 
mişcării corpul său astral. Prin coacţionarea Spiritelor voinţei, 
ale înţelepciunii şi ale mişcării ia naştere ceea ce se manifestă 


ca înţelepciune. Fiinţele şi procesele Pământului se pot 
armoniza în înţelepciune cu celelalte fiinţe ale lumii lor prin 
lucrarea acestor trei clase de spirite. Prin Spiritele formei 
omul obţine eul său independent. Acesta se va armoniza în 
viitor cu fiinţele Pământului, ale lui Jupiter, ale lui Venus şi ale 
lui Vulcan prin forţa care se integrează înţelepciunii în stadiul 
Pământ. Aceasta este forţa iubirii. Forţa iubirii îşi află 
începutul în omul Pământului. lar „cosmosul înţelepciunii" se 
continuă într-un cosmos al iubirii. Din tot ce eul poate dezvolta 
în sine trebuie să rezulte iubire. Drept cel mai cuprinzător 
simbol al iubirii se prezintă, în manifestarea sa, înalta fiinţă 
solară pe care am caracterizat-o când am descris evoluţia lui 
Christos. În partea cea mai intimă a nucleului fiinţial uman a 
fost cufundat în acest fel germenele iubirii. Şi de aici el 
trebuie să se reverse în întreaga evoluţie. Aşa cum se 
revelează întelepciunea formată mai înainte în forţele lumii 
exterioare sensibile, în „forţele naturii" actuale, în viitor însăşi 
iubirea se va revela în toate fenomenele ca forţă nouă a 
naturii. Aceasta este taina oricărei evoluţii în viitor: 
cunoaşterea, care include şi tot ce realizează omul prin 
înţelegerea adevărată a evoluţiei, este o semănătură care 
trebuie să se maturizeze drept iubire. Şi atât cât ia naştere ca 
forţă a iubirii tot atâta forţă creatoare se generează pentru 
viitor. În ceea ce va fi devenit din iubire se vor afla marile 
forţe care vor conduce la rezultatul final al spiritualizării, 
descris mai sus. Şi câtă cunoaştere spirituală pătrunde în 
evoluţia umanităţii şi a Pământului, tot atâţia germeni viabili 
vor fi prezenţi pentru viitor. Cunoaşterea spirituală se 
transformă, prin ceea ce este ea, în iubire. Întregul proces 
care a fost descris, din epoca greco-romană, trecând prin 
epoca actuală, arată cum trebuie să continue transformarea şi 
de ce ea este începutul evoluţiei viitoare. Ceea ce a fost 
pregătit ca înţelepciune în perioadele Saturn, Soare, Lună 
acţionează în corpurile fizic, eteric şi astral ale omului: este o 
emanaţie a înţelepciuni lumii; în eu însă ea se interiorizează. 
Înţelepciunea exterioară a lumii devine, începând cu stadiul 
Pământ, înţelepciune interioară în om. Şi dacă ea este 
interiorizată, devine iubire. Înţelepciunea este condiția 
prealabilă a iubirii; iubirea este rezultatul înţelepciunii 
renăscute în eu. 

Cel care ar putea fi condus în mod greşit, de cele expuse mai 
înainte, la părerea că evoluţia descrisă ar avea o amprentă 
fatalistă ar înţelege eronat problema. Cine ar crede cumva că 
într-o asemenea evoluţie un număr de oameni ar fi condamnaţi 


să aparţină „umanităţii rele" nu vede cum se formează relaţia 
reciprocă dintre ceea ce este sensibil şi spiritualul-sufletesc în 
această evoluție. Ambele domenii, sensibil şi spiritual- 
sufletesc, formează în limitele anumitor graniţe curenţi 
evolutivi separați. Prin forţele proprii curentului sensibilului 
iau naştere formele „omenirii rele". Pentru un suflet uman va 
exista necesitatea de a se încorpora într-o astfel de formă 
numai atunci când sufletul uman va crea condiţiile pentru 
aceasta. Ar putea apărea şi cazul în care formele care au luat 
naştere prin forţele sensibilului să nu găsească suflete umane 
din timpuri anterioare pentru că acestea ar fi prea bune 
pentru astfel de corpuri. Atunci, aceste forme ar trebui să fie 
însufleţite altfel dinspre Cosmos decât prin suflete umane mai 
vechi. Formele menţionate vor fi însufleţite de suflete umane 
numai atunci când acestea s-au pregătit pentru o astfel de 
încorporare. Cunoaşterea suprasensibilă are de spus în 
această privinţă ceea ce vede, şi anume că în viitorul la care 
ne-am referit vor exista două regnuri umane: unul bun şi unul 
rău; dar ea nu trebuie să conchidă în mod raţional din starea 
actuală a sufletelor umane asupra unei stări viitoare care să 
apară cu o necesitate a naturii. Evoluţia formelor umane şi 
evoluţia destinului sufletelor trebuie să fie căutate de 
cunoasterea suprasensibilă pe două căi complet separate; iar a 
le pune pe amândouă laolaltă, fără nici o ordine în concepţia 
despre lume, ar fi un rest de mentalitate materialistă care, 
dacă ar fi prezent, s-ar extinde în mod îngrijorător până în 
ştiinţa suprasensibilului. 


ASPECIE PARIICULARE DIN DOMENIUL 
ŞTIINŢEI SPIRITULUI 


Corpul eteric al omului 
Când se observă mădulare superioare ale omului prin 
percepţie suprasensibilă, această percepţie nu este niciodată 
egală cu o percepţie făcută cu ajutorul simţurilor exterioare. 
Când un om atinge un obiect şi are o percepţie calorică, 
trebuie să faci deosebire între ce vine de la obiect, ceea ce 
parcă emană din el, şi ce trăieşte în suflet. Trăirea sufletească 
interioară a senzaţiei căldurii este ceva diferit de căldura 
emanată de obiect. Să gândim această trăire sufletească fără 
obiectul exterior. Să gândim această trăire - una sufletească - 
a unei senzaţii de căldură fără ca un obiect exterior s-o 


prilejuiască. Dacă o astfel de trăire ar avea loc fără un prilej 
exterior, ea ar fi o închipuire. Discipolul spiritului trăieşte 
asemenea percepții fără prilejuiri exterioare, mai ales fără 
prilejuiri în propria lui viaţă. Ele se prezintă însă pentru o 
anumită treaptă a evoluţiei în aşa fel, încât el poate şti (aşa 
cum am arătat, poate şti prin însăşi trăirea respectivă) că 
percepţia interioară nu este închipuire, ci că ea este provocată 
printr-o entitate  spiritual-sufletească a unei lumi 
suprasensibile, ca şi senzaţia obişnuită, de exemplu, printr-un 
obiect fizic-sensibil exterior. La fel stau lucrurile şi în cazul 
percepţiei unei culori. Aici trebuie făcută distincţia între 
culoarea pe care o are obiectul exterior şi senzaţia interioară a 
culorii în suflet. Actualizaţi-vă senzaţia interioară pe care o are 
sufletul când percepe un obiect roşu în lumea exterioară, fizic- 
sensibilă. Imaginaţi-vă că aţi păstra o amintire foarte vie a 
impresiei, dar întoarceti ochii de la obiect. Reprezentarea de 
amintre a culorii pe care-o mai aveţi actualizaţi-o ca trăire 
interioară. Veţi deosebi atunci ceea ce este trăire interioară a 
culorii de culoarea exterioară. Aceste trăiri interioare se 
deosebesc total din punct de vedere al conţinutului de 
impresiile exterioare. Ele poartă mai mult amprenta a ceea ce 
se resimte ca durere şi bucurie decât senzaţia senzorială 
normală. Acum gândiţi-vă la o astfel de trăire interioară care 
ar urca în suflet fără să fie dată ocazia acestui lucru de către 
un obiect fizic-sensibil exterior sau de amintirea unui astfel de 
obiect. Cercetătorul suprasensibilului poate avea o astfel de 
trăire. Şi el ştie în acest caz că nu este închipuire, ci expresia 
unei entităţi spiritual-sufleteşti. Când aceasta poate produce 
aceeaşi impresie ca şi obiectul roşu al lumii sensibil-fizice, ea 
poate fi numită roşu. În cazul obiectului fizic-sensibil însă va fi 
prezentă mai întâi impresia exterioară şi apoi trăirea 
interioară a culorii; la vederea suprasensibilă adevărată a 
omului epocii noastre situaţia trebuie să fie inversă: mai întâi 
trăirea interioară, care este ca o umbră asemănătoare 
amintirii culorii, şi apoi o imagine care devine din ce în ce mai 
vie. Cu cât acorzi mai puţină atenţie faptului că procesul 
trebuie să fie astfel, cu atât mai puţin poţi face deosebirea 
între percepţia spirituală adevărată şi iluzia închipuită (iluzie, 
halucinație etc.). Depinde de gradul în care s-a dezvoltat 
cercetătorul suprasensibilului dacă imaginea ajunge la o astfel 
de cercetare spiritual-sufletească foarte vie, dacă rămâne ca o 
umbră sau ca o reprezentare întunecată sau dacă acţionează 
intens ca un obiect exterior. Impresia generală pe care 
clarvăzătorul o are despre corpul eteric uman poate fi descrisă 


astfel: când a atins o asemenea forţă a voinţei încât, deşi în 
faţa sa se află un om fizic, poate să-şi abată atenţia de la ceea 
ce vede ochiul său fizic, el poate privi prin conştienţa sa 
suprasensibilă în spaţiul pe care-l ocupă omul fizic. Este de la 
sine înţeles că este nevoie de o puternică intensificare a 
voinţei pentru a-ţi abate atenţia nu numai de la ceva la care te 
gândeşti, ci şi de la ceva care se află în faţa ta, astfel încât să 
stingi în întregime impresia fizică. Dar această intensificare 
este posibil să fie obţinută prin exerciţiile pentru cunoaşterea 
suprasensibilă. Cel care ajunge la această cale de cunoaştere 
poate să aibă impresia generală a corpului eteric. În sufletul 
său apare aceeaşi senzaţie interioară pe care o are la vederea 
culorii unei flori de piersic, apoi aceasta devine foarte vie, 
astfel încât el poate spune: Corpul eteric are culoarea florii de 
piersic. Apoi conştientizează şi organele separate şi curenţii 
corpului eteric. Corpul eteric poate fi însă descris şi mai 
departe prin indicarea trăirilor sufleteşti care corespund 
senzaţiilor calorice, sonore etc. Căci el nu este pur şi simplu 
un fenomen coloristic. În acelaşi sens pot fi descrise şi corpul 
astral şi celelalte mădulare ale entității umane. Cine ia în 
considerare aceste lucruri, va recunoaşte cum trebuie tratate 
descrierile care se fac în sensul ştiinţei spiritului. 
Lumea astrală 

Atâta vreme cât se observă numai lumea fizică, Pământul se 
prezintă, în calitate de reşedinţă a omului, ca un corp cosmic 
separat. Când însă cunoaşterea suprasensibilă urcă în alte 
lumi, această izolare dispare. Din această cauză, s-a putut 
afirma că imaginaţiunea percepe o dată cu Pământul şi 
resturile actuale ale perioadei lunare. Lumea în care 
pătrundem în acest fel este de aşa natură încât ei nu-i aparţine 
numai partea suprasensibilă a Pământului, ci înglobează şi alte 
corpuri cosmice care, fizic, sunt separate. Cunoscătorul 
lumilor suprasensibile nu observă atunci numai 
suprasensibilul Pământului, ci şi suprasensibilul altor corpuri 
cosmice. (Faptul că este vorba mai întâi de o observare 
suprasensibilă a altor corpuri cosmice ar putea să fie avut în 
atenţie de cel care s-ar simţi îmboldit să întrebe: De ce 
clarvăzătorii nu ne spun ce se întâmplă pe planeta Marte etc.? 
Cel ce pune întrebarea are în vedere condiţiile fizic-sensibile.) 
Din această cauză în această carte s-a putut vorbi despre 
anumite condiţii ale evoluţiei Pământului în paralel cu evoluţii 
simultane ale lui Saturn, Jupiter, Marte etc. Când corpul astral 
uman este îndepărtat în stare de somn, el aparţine nu numai 
stărilor terestre, ci şi ale unor lumi la care participă şi alte 


domenii cosmice (lumea stelelor). Aceste lumi acţionează 
asupra corpului astral al omului şi în starea de veghe. Din 
această cauză denumirea de „corp astral" poate părea ca fiind 
justificată. 


i Despre viața omului după moarte 
În această carte s-a vorbit despre vremea în care, după 
instalarea morții omului, corpul astral mai rămâne unit cu 
corpul eteric. In acest timp există o amintire a întregii vieţi 
trecute care se estompează (vezi „Somnul şi moartea"). Durata 
acestui timp diferă de la om la om. El depinde de intensitatea 
forței cu care corpul astral reține corpul eteric, de puterea pe 
care o are primul asupra celuilalt. Cunoaşterea suprasensibilă 
poate obţine o impresie despre această putere atunci când 
observă un om care potrivit structurii sale sufleteşti-corporale 
ar trebui să doarmă, dar care prin forţă interioară se menţine 
treaz. Deci unii oameni se pot menţine treji un timp, fără a fi 
copleşiţi de somn. Timpul maxim căt un om poate rezista la 
nevoie somnului ne indică aproximativ durata perioadei de 
după moarte în care persistă amintirea vietii trăite, adică 
legătura cu corpul eteric. 

x kK x 
Când corpul eteric s-a desprins de om după moarte (vezi 
„Somnul şi moartea") mai rămăne din el totuşi ceva pentru 
evoluţia ulterioară a omului, care poate fi desemnat ca un fel 
de extract sau de esenţă a lui. El este purtătorul a tot ceea ce 
în timpul evoluţiei spirituale a omului între moarte şi o nouă 
naştere se desfăsoară ca un germene pentru viaţa următoare 
(vezi „Somnul şi moartea"). 

x k x 
Timpul dintre moarte şi o nouă naştere este determinat ca 
durată prin aceea că eul se reîntoarce în lumea fizic sensibilă 
abia după ce aceasta s-a transformat în aşa fel încât el să 
poată trăi lucruri noi. În timp ce eul se află în domeniile 
spirituale, reşedinţa sa terestră se modifică. Această 
modificare este legată într-un sens de marile transformări din 
Cosmos, de schimbarea poziţiei Pământului fată de Soare etc. 
Acestea sunt însă modificări în care au loc anumite repetiţii 
legate de noile condiţii. Ele îşi găsesc expresia exterioară, de 
exemplu, în aceea că punctul de pe bolta cerească în care 
răsare Soarele la începutul primăverii migrează pe 
circumferință în decurs de aproximativ a 26 000 de ani, după 
care revine în punctul iniţial (în astrologie acest punct poartă 
denumirea de punct vernal sau echinocţial - n. tr). El 


parcurge în cursul acestei perioade toate constelaţiile 
zodiacale. Într-un timp egal cu a douăsprezecea parte a 
acestei perioade, adică aproximativ în 2 100 de ani, condiţiile 
de pe Pământ s-au modificat într-atât încât sufletul uman 
poate vieţui pe Pământ lucruri noi după o încorporare 
prealabilă. Întrucât însă trăirile omului sunt diferite după cum 
se încarnează ca femeie sau ca bărbat, în cadrul intervalului 
de timp amintit au loc de regulă două încorporări. Totuşi 
aceste lucruri mai depind şi de natura forţelor pe care omul şi 
le ia din existenta terestră dincolo de moarte. Datorită acestui 
fapt, toate indicaţiile date trebuie să fie concepute ca fiind în 
esenţă valabile, dar aplicate la cazuri diferite pot apărea 
modificate în cele mai variate moduri. Având în vedere 
condiţiile menţionate din Cosmos, numai într-o privinţă 
depinde cât timp zăboveşte eul omului în lumea sprituală între 
moarte şi o nouă naştere. În alt sens, acest lucru depinde de 
stările evolutive pe care le parcurge omul în acest timp. Aceste 
stări conduc eul, după un anumit timp, la o structură spirituală 
care în viaţa sa interioară de spirit nu mai găseşte satisfacţie, 
care dezvoltă nevoia de a avea acea modificare a conştienţei 
care se satisface prin oglindirea sa în cursul trăirii fizice. Prin 
coacţionarea acestei „sete" interioare de încorporare şi a 
posibilităţii existente în Cosmos de a găsi corporalitatea 
corespunzătoare are loc intrarea omului în viata terestră. 
Pentru că trebuie să coactioneze două feluri de lucruri, 
încorporarea are loc uneori chiar şi când „setea" încă nu a 
atins intensitatea necesară, numai pentru că într-un anumit 
moment se poate realiza o încorporare aproximativ 
corespunzătoare; alteori, deşi „setea" depăşise intensitatea sa 
normală, la momentul corespunzător încă nu a existat o 
posibilitate de încorporare. Dispoziţia generală pentru viaţă în 
care se găseşte un om prin calitatea fiinţei sale corporale este 
legată de aceste condiţii. 
Biografia omului 

Felul în care se exteriorizează viaţa omului în succesiunea 
stărilor dintre naştere şi moarte poate fi înţeles deplin numai 
prin aceea că nu se ia în considerare numai corpul fizic 
sensibil, ci şi acele modificări pe care le suferă mădularele 
suprasensibile ale naturii umane. Aceste modificări pot fi 
privite în modul următor. Naşterea fizică se prezintă ca o 
desprindere a omului de învelişul matern. Forțe pe care 
germenele uman le-a avut înainte de naştere în comun cu 
corpul mamei mai sunt prezente după naştere numai ca forţe 
independente în el însuşi. Acum însă, în viaţa ulterioară, 


pentru percepția  suprasensibilă se petrec evenimente 
suprasensibile asemănătoare celor sensibile de la naştere: Cu 
privire la corpul eteric, omul este înconjurat până la 
schimbarea dentiţiei (la vârsta de şase sau şapte ani) de un 
înveliş eteric. În acest moment al vieţii învelisul eteric cade. 
Are loc în acest caz o naştere eterică. Omul continuă însă să 
mai fie înconjurat de un înveliş astral, care cade în intervalul 
dintre doisprezece şi şaisprezece ani (perioada maturizării 
sexuale). Atunci are loc „naşterea" corpului astral. Mai târziu 
se naşte eul propriu-zis. (Punctele de vedere benefice care 
rezultă din aceste fapte suprasensibile pentru organizarea 
educaţiei sunt prezentate în mica mea scriere Educația 
copilului din punctul de vedere al ştiinţei spiritului. 
Acolo se găsesc şi alte expuneri despre lucrurile pe care aici 
nu putem decât să le menţionăm.) Omul trăieşte după naşterea 
eului în aşa fel încât se integrează în condiţiile lumii şi ale 
vieţii, iar în cadrul acestora el se manifestă în concordanţă cu 
mădularele active prin eul său: sufletul senzaţiei, sufletul 
raţiunii şi sufletul conştienţei. Apoi vine un timp în care corpul 
eteric regresează, în care el parcurge desfăşurarea inversă a 
formării sale, începând cu cel de al şaptelea an. În timp ce mai 
înainte corpul astral s-a dezvoltat în aşa fel încât a dezvoltat în 
sine ceea ce era prezent ca predispoziţie la naştere, iar apoi, 
după naşterea eului, s-a îmbogăţit cu trăirile ocazionate de 
lumea exterioară, de la un anumit moment începe să se 
hrănească spiritual din propriul corp eteric. El consumă din 
corpul eteric. lar în desfăşurarea în continuare a vieţii şi 
corpul eteric începe să consume din corpul fizic. De acest fapt 
se leagă degradarea finală la vârsta bătrâneţii. Prin toate 
aceste lucruri, cursul vieţii omului se împarte în trei etape, un 
timp în care se dezvoltă corpul fizic şi cel eteric, altul în care 
se manifestă corpul astral şi eul şi, în sfârşit, cel în care corpul 
eteric şi cel fizic regresează. Corpul astral este însă implicat în 
toate procesele dintre naştere şi moarte. Insă, prin faptul că el 
se naşte spiritual abia între anii al doisprezecelea şi al 
şaisprezecelea, iar în ultima epocă a vieţii el trebuie să 
consume din forţele corpurilor eteric şi fizic, ceea ce poate 
realiza prin forţele sale proprii se dezvoltă mai încet decât 
dacă s-ar găsi într-un corp eteric şi unul fizic. După moarte, 
după ce corpul eteric şi cel fizic s-au desprins, evoluţia din 
timpul de clarificare (vezi „Somnul şi moartea") se desfăşoară 
în aşa fel încât ea corespunde cu o treime din durata pe care o 
necesită viaţa dintre naştere şi o nouă viaţă. 


Domeniile superioare ale lumii spirituale 
Prin  imaginaţiune, inspirație şi intuiție cunoaşterea 
suprasensibilă urcă treptat în acele domenii ale lumii 
spirituale în care îi devin accesibile fiinţe implicate să 
urmărească şi evoluţia omului între moarte şi o nouă naştere, 
în aşa fel încât aceasta devine inteligibilă. Există şi domenii 
superioare ale existenței la care aici nu putem decât să ne 
referim în treacăt. Când cunoaşterea suprasensibilă s-a ridicat 
până la intuiţie, ea trăieşte într-o lume de fiinţe spirituale. Şi 
acestea parcurg anumite evoluţii. Orice problemă a umanităţii 
actuale se întinde întrucâtva până în lumea intuiţiei. In orice 
caz, în cursul evoluţiei sale dintre moarte şi o nouă naştere 
omul primeşte influenţe şi din lumi încă mai înalte; dar aceste 
influenţe nu le primeşte direct; fiinţele lumii spirituale le 
îndreaptă spre el. Şi dacă le contemplăm pe acestea, se 
dezvăluie tot ce se întâmplă cu omul. Problemele proprii ale 
acestor fiinţe, lucrurile de care au nevoie pentru ele în 
vederea dirijării evoluţiei omului, acestea pot fi observate 
numai printr-o cunoaştere care depăşeşte nivelul intuiţiei. De 
aici rezultă indicaţii despre lumi care trebuie reprezentate în 
aşa fel încât probleme spirituale care pe Pământ sunt de nivel 
superior acolo aparţin nivelului celui mai de jos. De exemplu, 
deciziile raţionale aparţin în cadrul domeniului terestru 
nivelului celui mai înalt; acţiunile regnului mineral celui mai 
jos. În acele regiuni superioare, deciziile raţionale sunt 
aproximativ aşa cum sunt pe Pământ acţiunile minerale. 
Dincolo de regiunea intuiţiei se află regiunea în care din cauze 
spirituale se ţese planul lumilor. 
Mădularele fiinţiale ale omului 

Când am spus că eul lucrează la mădularele fiinţiale umane, la 
corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral şi că le-ar transfonna 
în succesiune inversă în sine spirituală, spiritul vieţii şi omul- 
spirit, aceasta se referă la lucrarea eului asupra entității 
umane prin aptitudinile cele mai înalte cu a căror dezvoltare s- 
a făcut începutul abia în cursul diferitelor stadii ale Pămâtului. 
Această transformare este însă precedată de o alta, la un nivel 
inferior, prin care iau naştere sufletul senzaţiei, sufletul 
raţiunii şi sufletul conştienţei. Căci în timp ce în cursul 
evoluţiei omului se formează sufletul senzaţiei au loc 
transformări în corpul astral, formarea sufletului raţiunii se 
exprimă în transformări la nivelul corpului eteric şi cea a 
sufletului conştienţei în transformări ale corpului fizic. În 
cursul descrierii evolutiei terestre care a fost făcută în această 
carte s-au dat unele detalii privind aceste aspecte. Astfel, se 


pot spune următoarele: sufletul senzaţiei se bazează deja pe 
un corp astral transformat; sufletul raţiunii pe un corp eteric 
transformat; sufletul conştienţei pe un corp fizic transformat. 
Dar se poate spune şi că aceste trei mădulare ale sufletului 
sunt părţi ale corpului astral, căci numai astfel este posibil, de 
exemplu, ca sufletul conştienţei să fie o entitate astrală într-un 
corp fizic adaptat ei. Ea trăieşte o viaţă astrală într-un corp 
fizic prelucrat pentru a fi reşedinţa sa. 
Starea de somn 

Starea de somn a fost caracterizată în capitolul „Somnul şi 
moartea" al acestei scrieri. Ea trebuie concepută, pe de o 
parte, ca fiind o rămăşiţă a vechii conştienţe de imagini, aşa 
cum îi era proprie omului în perioada evoluţiei lunare şi încă 
un timp în cursul unei părţi mari a evoluţiei terestre. Evoluţia 
progresează în aşa fel încât stări anterioare continuă să 
acţioneze în stări ulterioare. Şi, în felul acesta, în timpul 
somnului apare la suprafaţă ca rămăşiţă ceea ce mai înainte 
fusese stare normală. În acelaşi timp însă această stare este 
totuşi altfel decât vechea conştienţă de imagini. Căci de la 
formarea eului ea intervine şi în fenomenele corpului astral 
care au loc în timpul visării. Astfel, în vis se prezintă o 
conştienţă de imagini modificată prin prezenţa eului. Pentru că 
eul însă nu este conştient de activitatea sa asupra corpului 
astral în timpul somnului, nimic din ce aparţine domeniului 
vieţii de vis nu trebuie totuşi considerat că face parte din ceea 
ce poate conduce la o cunoaştere a lumilor suprasensibile în 
sensul ştiinţei spiritului. Acelaşi lucru este valabil pentru ceea 
ce se desemnează adeseori ca viziune, presimţire sau „dublă 
vedere" (deuteroscopie). Acestea iau naştere prin aceea că eul 
se deconectează şi astfel apar stări ale vechii conştienţe. Ele 
nu au nici o aplicaţie în ştiinţa spiritului; ceea ce se observă în 
ele nu poate fi considerat în sensul corect ca rezultat al 
acesteia. 

Cu privire la dobândirea cunoştinţelor suprasensibile 
Calea ce duce la obţinerea cunoştinţelor lumii suprasensibile, 
care a fost descrisă în această carte mai pe larg, poate fi 
numită şi „calea cunoaşterii nemijlocite". Alături de aceasta 
mai există una care poate fi desemnată drept „calea 
sentimentului". Ar fi însă cu totul fals să credem că prima nu 
ar avea nici o legătură cu formarea sentimentului. Ea conduce 
la adâncirea vieții afective. Cu toate acestea „calea 
sentimentului" se adresează nemijlocit sentimentului pur, 
căutând să urce de la acesta la cunoştinţe. Ea se bazează pe 
faptul că un sentiment căruia sufletul i se dăruieşte în 


întregime un anumit timp se transformă într-o conştienţă, într- 
o concepţie imagistică. Când, de exemplu, sufletul se umple 
timp de săptămâni, luni sau chiar mai mult cu sentimentul 
smereniei, conţinutul sentimentului se transformă într-un 
punct de vedere. Se poate găsi o cale spre domeniile 
suprasensibile şi printr-o parcurgere treptată a unor astfel de 
sentimente. Pentru omul actual, în cadrul condiţiilor obişnuite 
ale prezentului, nu este uşor să parcurgi această cale. Pentru 
a o parcurge este aproape indispensabil să poţi dispune de 
retragere din viaţa cotidiană. Căci impresiile pe care le aduce 
viaţa de toate zilele tulbură, mai ales la început, evoluţia 
sufletului prin cufundarea în anumite sentimente. Dimpotrivă, 
calea cunoaşterii descrisă în această carte poate fi parcursă în 
orice situaţie de viaţă din zilele noastre. 

Observarea unor evenimente şi fiinţe ale lumii spirituale 
Se poate pune întrebarea: Permite cufundarea interioară şi 
celelalte mijloace descrise pentru obţinerea cunoştinţelor 
suprasensibile observarea numai în general a omului între 
moarte şi o nouă naştere sau alte procese spirituale sau fac ele 
posibilă observarea unor procese şi fiinţe bine delimitate; cum 
ar fi, de exemplu, observarea omului după moarte? La acestea 
trebuie răspuns: Cel care a cucerit prin mijloacele descrise 
capacitatea necesară observării lumii spirituale poate ajunge 
şi la observarea de detalii existente în aceasta. El devine apt 
să intre în legătură cu oameni care trăiesc în lumea spirituală 
între moarte şi o nouă naştere. Acest lucru trebuie să se 
întâmple, în sensul ştiinţei spiritului, numai după ce s-a 
parcurs  disciplinarea  regulamentară pentru cunoştinţe 
suprasensibile. Căci abia atunci poti face deosebirea între 
iluzie şi realitate cu privire la evenimente şi entităţi speciale. 
Cel ce va dori să observe detalii fără o disciplinare corectă va 
cădea pradă multor iluzii. Chiar şi lucrul cel mai incipient, 
înţelegerea modului cum trebuie interpretate impresiile 
faptelor deosebite ale lumii suprasensibile, nu este posibil fără 
o disciplinare avansată. Disciplinarea care conduce la 
observarea în lumile superioare a faptelor descrise în această 
carte conduce la posibilitatea de a urmări viaţa omului 
individual după moarte şi nu mai puţin la observarea şi 
înţelegerea tuturor fiinţelor spiritual-sufleteşti speciale care 
intervin din lumile ascunse în cele manifeste. Totuşi este 
posibilă observarea sigură tocmai a aspectelor individuale 
numai în baza cunoştinţelor privind faptele generale, mari ale 
lumii spirituale care privesc pe fiecare om. Cel care vrea 
numai una fără a-l interesa cealaltă se va rătăci. O experienţă 


care trebuie făcută cu privire la observarea lumii spirituale 
este aceea că pătrunderea în acele domenii ale existenţei 
suprasensibile la care râvneşte mai întâi nu vor fi acordate 
decât dacă elevul s-a străduit să parcurgă căile serioase şi 
dificile care urmăresc problemele generale ale cunoaşterii, 
care conduc la lămurirea sensului vieţii. Dacă aceste căi au 
fost parcurse într-un imbold de cunoaştere neegoistă, curată, 
se ajunge la maturitatea necesară pentru a observa detalii a 
căror descoperire nu ar însemna decât satisfacerea unor nevoi 
egoiste, chiar şi dacă cel care o face ar pretinde că el se 
străduieşte să privească în lumea spirituală numai din iubire - 
de exemplu, pentru un om mort. Observarea unor amănunte 
poate fi accesibilă numai celui care a obţinut, printr-un interes 
serios pentru generalităţile ştiinţei spiritului, posibilitatea de a 
prelua detaliul cu totul lipsit de dorinţe egoiste ca pe un 
adevăr ştiinţific, obiectiv. 


http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA013/GA013_index.html