Rudolf Steiner — Din Cronica AKASHA

Rudolf Steiner 


DIN CRONICA AKASHA 
GA 11 


STRĂMOŞII NOŞTRI ATLANTEENI 


Strămoşii noştri atlanteeni erau foarte diferiţi de omul 
actual, mai mult decât îşi poate imagina cineva ale cărui 
cunoştinţe se mărginesc doar la lumea sensibilă. Această 
deosebire se referă nu numai la aspectul exterior, ci şi la 
facultăţile spirituale. Cunoştinţele lor tehnice şi întreaga 
lor cultură erau altele decât cele pe care le putem 
observa în prezent. Dacă ne referim la primele începuturi 
ale umanităţii atlanteene, vom descoperi facultăţi 
spirituale cu totul diferite de ale noastre. Gândirea 
logică, facultatea de a face calcule şi combinaţii, pe care 
se bazează astăzi toate realizările moderne, nu existau la 
primii oameni atlanteeni. În schimb, ei aveau o memorie 
extraordinar de dezvoltată, şi aceasta constituia una din 
facultăţile lor spirituale cele mai remarcabile. De 
exemplu, ei nu făceau calcule, aşa cum facem noi, 
aplicând reguli învăţate în prealabil. Nu aveau ceva cum 
ar fi o tablă a înmulţiri. Nimeni nu îşi întipărise în minte 
că trei ori patru fac doisprezece: Faptul că atunci când se 
ivea necesitatea unei asemenea operaţiuni omul 
atlantean rezolva problema, se datora capacitătii de a-şi 
aminti alte situaţii identice sau asemănătoare. Îşi 
reamintea situaţii trăite anterior. Este important de 
reţinut că de fiecare dată când se dezvoltă o aptitudine 
nouă o alta, mai veche, pierde din forţă. Prin gândirea 
logică şi prin capacitatea de a face calcule, omul actual 
este superior străvechiului om atlantean; în schimb, 
memoria noastră a regresat, omul gândeşte cu ajutorul 
ideilor; gândirea omului atlantean se forma cu ajutorul 
imaginilor. Când o imagine îi apărea în suflet, el îşi 
amintea perfect numeroase alte imagini asemănătoare pe 
care le trăise în trecut şi, pe această bază, îşi forma 
judecata. Din această cauză, orice formă de învăţământ 


era complet diferit de cel care se va practica în perioade 
următoare. Nu se urmărea să se imprime copilului reguli, 
să i se ascută inteligenţa. Dimpotrivă, se urmărea cu 
insistenţă să i se prezinte viaţa prin intermediul unor 
imagini evocatoare, pentru ca, mai târziu, în toate 
situaţiile în care va fi pus să acţioneze să se poată sluji de 
un vast patrimoniu de amintiri. Când copilul devenea 
adult şi intra activ în viaţă, în oricare din faptele pe care 
trebuia să le îndeplinească el îşi amintea că în timpul 
când era în şcoală i se prezentase ceva asemănător. Se 
orienta cu atât mai uşor, cu cât noua situaţie care se 
prezenta semăna mai mult cu o experieniă deja trăită. 
Când, totuşi, se întâmpla să fie confruntat cu o stare de 
lucruri cu totul nouă, era nevoit să acţioneze prin 
tatonări, în timp ce, în prezent, în asemenea situaţii, noi 
ne folosim de reguli deja învăţate, pe care le punem cu 
uşurinţă în aplicare în situaţii noi, necunoscute. Un 
asemenea sistem de educaţie conferea vieţii, în 
ansamblu, un caracter de monotonie. Perioade lungi de 
timp, în evoluţia Atlantidei lucrurile s-au petrecut mereu 
la fel. Prin această puternică dependenţă şi fidelitate faţă 
de memorie, era imposibilă realizarea unor progrese 
rapide, comparabile în vreun fel cu cele actuale. Se 
acţiona la fel cum se „văzuse" întotdeauna mai înainte. 
Omul nu reflecta, nu gândea, ci îşi amintea. Autoritate 
avea nu cel care studiase mai mult, ci cel care avea o mai 
bogată experienţă, respectiv mai multe amintiri. In acele 
timpuri, în Atlantida, ar fi fost imposibil ca cineva să 
poată lua o decizie într-o situaţie oarecare importantă, 
înainte de a fi atins o anumită vârstă. Pentru a câştiga 
încrederea celor din jur, era indispensabilă o experienţă 
indelungată. 


Această caracterizare generală nu se aplică iniţiaţilor şi 
şcolilor lor. Aceştia devansau gradul de evoluţie normal 
pentru epoca lor. Pentru a fi admis în aceste şcoli, nu 
vârsta era criteriul de alegere, ci faptul că cel propus 
trebuia să fi dobândit, în cursul unor încercări trecute, 
facultăţile necesare pentru a putea primi o invăţătură 
mai înaltă. În timpul perioadei atlanteene, respectul care 


se acorda iniţiaţilor şi discipolilor lor nu se baza pe 
numărul mare de experienţe personale trăite, ci pe 
vechimea înţelepciunii lor. Personalitatea nu are nici o 
importanţă la un iniţiat. El se dedică în întregime 
înțelepciunii eterne şi, ca urmare, nu este sub influenţa 
caracteristicilor unei epoci. 


În timp ce gândirea logică lipsea atlanteenilor (aceasta 
mai ules la începutul perioadei), ei aveau, în schimb, prin 
memoria lor atât de perfecționată, o capacitate care 
dădea acţiunilor o caracteristică aparte. Prin natura sa, o 
facultate umană se află întotdeauna in raport cu alta. 
Memoria se situează mai aproape de natura mai pofundă 
a omului decât este facultatea intelectuală; totodată, 
legate de memorie, s-au dezvoltat şi alte forţe, care erau, 
de asemenea, mai asemănătoare cu fiinţele naturii 
subordonate decât este energia de care dispune omul în 
prezent. În felul acesta, atlanteenii au putut să 
stăpânească ceea ce numim forța vitală. Aşa cum astăzi 
noi putem extrage din cărbune energia calorică pentru a 
o transforma în forţă motrice, pe care o utilizăm în 
mijloacele de transport, tot astfel, atlanteenii au ştiut să 
utilizeze forţa de germinaţie a fiinţelor vii, în slujba 
tehnicii. Ca să înţelegem mai bine toate acestea, să 
recurgem la următoarea imagine. Să ne gândim la un bob 
de grâu. El conţine o energie latentă. Această forţă 
acţionează şi face ca din bob să răsară o tulpină. Natura 
poate să trezească aceste forţe latente din bob. Omul 
actual nu poate realiza aceasta prin propria sa voinţă. El 
seamănă bobul de grâu în pământ şi îl lasă acolo în 
seama forţelor naturii, pentru a da rod. Omul atlanteean, 
însă, putea să facă şi altceva. El cunoştea arta de a 
transforma în forţă tehnică energia cuprinsă într-o 
cantitate de grâu, aşa cum în prezent se poate face cu 
forţa calorică pe care o conţine cărbunele. În perioada 
atlanteeană, plantele nu erau cultivate numai pentru a 
produce alimente, ci şi într-un scop energetic: forţele 
latente din plante erau utilizate pentru a servi în 
industrie şi transporturi. Astăzi noi dispunem de instalaţii 
care transformă energia cărbunelui în forţa motrice din 


locomotive; atlanteenii aveau, la rândul lor, instalaţii pe 
care le puneau în mişcare cu ajutorul, putem spune, al 
seminţelor de plante, transformând energia lor vitală în 
forţă energetică, în scopuri tehnice. Atlanteenii au putut 
pune în mişcare, în felul acesta, unele vehicule care 
zburau la joasă altitudine. Înălţimea la care zburau era 
mai mică decât a munţilor existenţi în acea perioadă, dar 
vehiculele erau prevăzute cu dispozitive de conducere 
care permiteau să se înalțe deasupra munţilor. 


Trebuie să avem în vedere că, în decursul timpului, 
condiţiile terestre s-au modificat în mod considerabil. In 
prezent, vehiculele atlanteene amintite ar fi cu totul 
inutilizabile. Dacă pe atunci oamenii se puteau servi de 
ele, aceasta se datora faptului că stratul de aer care 
înconjura globul terestru era mult mai dens. Nu trebuie 
să ne preocupe acum problema de a sti dacă am putea să 
ne facem o idee despre acea densitate a aerului cu 
ajutorul conceptelor ştiinţei actuale. Ştiinţa şi gândirea 
logică, prin esenţa lor, nu sunt în măsură că precizeze ce 
este şi ce nu este posibil. Singurul lor scop este să 
explice fapte constatate prin experienţă şi observaţie 
directă. Dar penfru cercetarea ocultă acea densitate 
deosebită a atmosferei este o realitate tot atât de sigură 
ca orice alt fapt stabilit cu ajutorul simţurilor fizice. - 
Este, de asemenea, sigur, deşi probabil inexplicabil 
pentru fizica şi chimia moderne, că pe atunci, pe întregul 
glob pământesc, apa era mult mai puțin densă decât 
astăzi. Prin fluiditatea sa apa putea servi la unele 
aplicaţii tehnice, datorită forţei germinative pe care o 
puteau mânui atlanteenii, lucru cu totul imposibil în 
prezent. Cu timpul, apa s-a densificat şi dirijarea acelor 
vehicule nu s-a mai putut face ca mai înainte. Toate 
acestea ne arată în mod foarte clar că civilizaţia şi 
cultura atlanteeană erau profund diferite de ale noastre. 
Aceasta ne permite să înţelegem că şi natura fizică a unui 
atlanteean era cu totul diferită de aceea a omului 
contemporan. Apa pe care o bea era asimilată de forţele 
vitale din corpul său în mod cu totul diferit decât este 
posibil în corpul nostru fizic actual. Datorită acestui fapt, 


atunci când era necesar, atlanteanul îşi putea canaliza 
forţele sale fizice, prin voinţă, în cu totul alt mod decât o 
poate face omul de azi. El avea, ca să spunem aşa, 
mijloacele de a-şi dezvolta propriile sale forţe fizice. 
Pentru a ne face o imagine corectă despre natura omului 
atlantean, trebuie să ştim că pentru el noţiunile de 
oboseală şi de efort fizic erau mult diferite de ale noastre. 


O aşezare socială din perioada atlanteeană avea un 
caracter - aceasta reiese din toate cele arătate până 
acum - care nu era cu nimic asemănător unui oraş 
modern. Totul, în aceste aşezări, era legat de natură. Nu 
am face decât să prezentăm o slabă imagine arătând că, 
în primele timpuri ale acelei perioade şi până către 
mijlocul celei de a treia subrase*, o asemenea aşezare 
umană avea aspectul unei grădini în care locuinţele erau 
construite din arbori cu ramurile împletite într-un mod 
nu numai ingenios, dar şi artistic. Munca pe care omul o 
îndeplinea cu mâinile sale se îmbina armonios cu natura. 
Omul însuşi se simţea intim legat cu aceasta. De aceea, 
însuşi simţul său social era altul decât cel pe care îl avem 
noi astăzi. Natura era comună tuturor. Ceea ce se 
construia pe temeiuri naturale era considerat ca un bun 
comun, în aceeasi măsură în care noi considerăm astăzi 
că ceea ce rezultă din activitatea îndeplinită cu 
inteligenţa şi raţiunea noastră este bunul nostru 
personal. 

* Perioada atlanteană se împarte în şapte epoci, numite şi 

subrase sau „rase" (NT). 
Cine şi-a însuşit ideea că atlanteenii erau înzestrați cu 
forţele spirituale şi fizice pe care le-am descris, acela va 
înţelege că, în acele îndepărtate timpuri, omenirea în 
ansamblul ei prezenta o imagine care ne aminteşte prea 
puţin de ceea ce suntem obişnuiţi să vedem azi în jurul 
nostru şi că nu numai oamenii, ci întreaga natură s-a 
transformat în mod considerabil de-a lungul vremii. 
Formele plantelor şi animalelor s-au transformat cu totul. 
Întreaga natură terestră a suferit modificări. Regiuni 
care erau înainte populate au fost distruse, iar altele noi 
au luat fiinţă. - Strămoşii atlanteenilor, la rândul lor, 


locuiau un continent care este astăzi de mult dispărut; 
partea sa principală ocupa sudul Asiei de astăzi. 
Literatura teosofică îi numeşte lemurieni. După ce au 
străbătut, la rândul lor, diferite etape de evoluţie, cei mai 
mulţi dintre ei au decăzut. Dar, în anumite zone ale 
globului, descendenţii acestei populaţii degenerate au 
supravieţuit sub formă de populaţii sălbatice. Numai o 
mică parte dintre lemurieni a fost capabilă să continue 
evoluţia. Din aceştia s-a născut apoi omenirea 
atlanteeană. - Mai târziu, s-a întâmplat ceva asemănător. 
Cea mai mare parte a populaţiei atlanteene a decăzut şi 
iarăşi, dintr-un grup retrâns, s-a format o populaţie din 
care se trag cei pe care îi numim acum arieni, de care 
este legată întreaga omenire culturală de astăzi. 
Lemurienii, atlanteenii, arienii sunt, în terminologia 
ştiinţei oculte, rase-rădăcină ale omenirii. Lemurienii au 
fost precedaţi de alte două rase-rădăcină, după cum 
arienii vor fi urmaţi de încă alte două, în viitor; cu alte 
cuvinte, există în total şapte rase-rădăcină*. Aşa cum am 
arătat sumar în cazul lemurienilor, al atlanteenilor şi al 
arienilor, fiecare rasă-rădăcină provine din cea 
precedentă. Fiecare rasă-rădăcină posedă calităţi fizice şi 
spirituale complet diferite de cele precedente. În timp ce 
atlanteenii, de exemplu, au avut dezvoltată în mod 
deosebit facultatea memoriei şi tot ce se leagă de 
aceasta, misiunea arienilor constă în dezvoltarea forţei 


de gândire şi tot ceea ce este în legătură cu aceasta. 
* Terminologia utilizată ulterior în scrierile antroposofice nu 
mai vorbeşte de „rase-rădăcină" şi de „subrase" în cadrul lor, 
ci de „perioade", pentru rase-rădăcină şi de epoci de cultură, 
pentru subrase (NT). 


Dar şi fiecare rasă-rădăcină parcurge diferite stadii de 
evoluţie, care sunt întotdeauna în număr de şapte. La 
începutul perioadei în care apare o rasă-rădăcină, 
trăsăturile sale principale se manifestă, ca să spunem 
aşa, într-o stare juvenilă, dar, încetul cu încetul, aceste 
trăsături şi calităţi ating maturitatea pentru ca apoi, în 
final, să ajungă la decadenţă. Populaţia care compune o 
rasă-rădăcină se divizează astfel, în timp, în şapte 
subrase*. Nu trebuie însă să ne imaginăm că o subrasă 
dispare îndată ce se dezvoltă o alta nouă. Sunt situaţii 


când apare o rasă nouă, dar coexistă încă mult timp cu 
cea anterioară. Întotdeauna au locuit pe Pământ, una 
langă alta, populaţii care prezentau stadii diferite de 
evoluţie. 

* Sau, simplu,,rase" (NT). 
Prima Subrasă atlanteeană s-a format pornind de la un 
grup de lemurieni care atinseseră o treaptă avansată de 
evoluţie şi care era capabilă să se dezvolte mai departe şi 
să se transforme. Acest grup avea darul memoriei numai 
în ultima fază a evoluţiei sale lemuriene, deci îl manifesta 
de la începutul evoluţiei sale atlanteene. Trebuie să 
reținem că un lemurian era apt să-şi formeze 
reprezentări ale stărilor pe care le vieţuia, dar era 
incapabil să le păstreze în memorie. El uita imediat tot 
ceea ce îşi reprezentase. Să notăm că, dacă aceşti 
oameni trăiau totuşi într-o anumită formă de cultură, 
putând, de exemplu, să confecţioneze unelte de lucru, să 
construiască locuinţe etc., toate acestea le făceau nu prin 
capacitatea lor proprie de reprezentare, ci cu ajutorul 
unei forţe spirituale care acţiona în ei, forţa pentru care 
cuvântul potrivit ar fi acela de forţă instinctuală. Nu este, 
totuşi, vorba de o forţă ca cea pe care o au astăzi 
animalele, ci de un instinct de o cu totul altă natură. 


Literatura teosofică numeşte această primă subrasă a 
atlanteenilor rmoahals*. Memoria acestor oameni se baza 
mai ales pe senzaţii vii. Culorile pe care le percepea 
ochiul sau sunetele pe care le înregistra urechea trezeau 
în sufletul omului o vibraţie prelungă şi avea drept 
urmare faptul că rmoahalii dezvoltau sentimente pe care 
înaintaşii lor lemurienii nu le cunoşteau. Ataşamentul 
faţă de experienţele trecute, de exemplu, făcea parte din 
aceste sentimente. 


* Se păstrează aceeaşi ortografie din textul german. În limba 
română, acest plural ar trebui scris rmoahali (NT). 


De dezvoltarea memoriei este legată şi dezvoltarea 
limbajului. Atât timp cât fiinţa umană nu-şi amintea 
trecutul, nu putea avea loc nici transmiterea, cu ajutorul 
vorbirii, a experienielor vieţuite. Primele semne ale 
memoriei au apărut, ca să spunem aşa, în ultima etapă a 


Lemuriei, şi abia atunci începe să se dezvolte şi 
facultatea de a da nume la tot ceea ce omul vedea şi 
auzea în jurul său. Numai oamenii dotați cu memorie pot 
sesiza utilitatea de a da unui lucru un nume. Limbajul se 
dezvoltă, aşadar, în perioada atlanteană. Prin aceasta, se 
stabileşte o legătură între sufletul omului şi obiectele 
exterioare din jurul lui. Omul formulează în interioritatea 
sa cuvântul pe care îl rosteşte, şi acesta aparţine 
obiectelor lumii exterioare. Graţie limbajului, se 
stabileşte o nouă relaţie şi între un om şi altul. Fireşte, 
limbajul la rmoahali era încă într-un stadiu primitiv, dar 
el era fundamental diferit de cel al strămoşilor săi 
lemurieni. 


Forţele care acționau în sufletul primilor atlanteeni mai 
aveau încă ceva ce ţinea de forţele naturii. Oamenii 
aceştia erau mai apropiaţi, într-un anumit sens, de 
fiinţele naturii din jurul lor decât urmaşii lor. Cu mult mai 
mult decât este cazul în prezent, forţele lor sufleteşti 
erau asemănătoare cu forţele naturii. Tot astfel, şi 
cuvântul pe care îl rosteau era înzestrat cu forţă 
naturală. Să luăm un exemplu: când rosteau un cuvânt, 
acesta aducea ceva din energia elementară a naturii. Ei 
nu denumeau pur şi simplu un lucru, ci cuvântul conţinea 
în el şi o putere asupra lucrului şi chiar şi asupra 
semenilor. Cuvântul rmoahalilor nu exprima doar un 
sens, ci avea şi o putere. Când se vorbeşte astăzi de o 
forţă magică a cuvintelor, se subînielege ceva ce pentru 
acei oameni era mult mai real decât este pentru noi. 
Cuvântul pronunţat de rmoahal dezvolta o fortă 
asemănătoare cu forţa însăşi a obiectului numit. Datorită 
acestui fapt, cuvintele aveau atunci şi o virtute curativă, 
ceva mai mult, ele puteau stimula creşterea plantelor, 
puteau să îmblânzească furia animalelor, puteau să 
producă şi multe alte efecte. Această forţă a început să-şi 
piardă din intensitate încetul cu încetul la următoarele 
subrase care s-au perindat în perioada atlanteană. Ea s-a 
pierdut în mod progresiv. Rmoahalii o resimţeau ca pe un 
dar înnăscut, un dar al naturii, iar raportul lor cu această 
forţă avea un caracter religios. Cuvântul avea pentru ei, 


în primul rând, ceva sacru. Utilizarea în sens rău a unor 
cuvinte sau sunete ce conţincau în sine puteri deosebite 
era, la început, ceva de neconceput. Fiecare om simţea 
că o abatere de genul acesta ar fi putut să-i aducă o mare 
nenorocire. Efectul magic al cuvintelor s-ar fi întors 
împotriva lui, căci dacă o folosire corectă a cuvântului 
aduce o binecuvântare, un sacrilegiu aduce pierderea 
făptaşului. Dând dovadă de o puritate de sentimente, 
rmoahalii atribuiau această putere a lor mai puţin lor 
înşile, cât mai ales unei naturi divine care acţiona în ei. 


Situaţia devine cu totul alta o dată cu apariţia celei de a 
doua subrase (aşa-numitele popoare tlavatli). Indivizii 
care compuneau această a doua subrasă încep să aibă 
sentimentul propriei lor valori. Ambiţia, care la rmoahali 
era necunoscută, îşi face acum apariţia. Memoria începe 
să influenţeze, într-un anumit sens, concepţia lor despre 
viaţa socială. Cel care putea face faţă unor situaţii grele 
începea să pretindă celorlalţi să îi acorde respect. El 
cerea ca faptele sale să fie întipărite în memoria lor. Pe 
această amintire a unor fapte săvârşite de cineva se baza 
alegerea conducătorului în cadrul unui grup. Şi, o dată cu 
aceasta, începe să se dezvolte un fel de demnitate regală, 
şi această legitimitate se continuă şi după moarte. Se 
dezvoltă, aşadar, amintirea, pomenirea strămoşilor, sau a 
acelora care dobândiseră merite în timpul vieţii. Anumite 
grupuri încep să facă din aceasta un cult religios al 
morţilor, al strămoşilor. Acesta s-a continuat multă vreme 
şi apoi, cu timpul, s-a diversificat. La rmoahali, omul nu 
avea valoare decât în măsura în care ştia, în faţa unei 
acţiuni, să se impună prin puterea sa. Dacă cineva ar fi 
pretins să fie respectat pentru ceea ce făcuse altădată, 
trebuia să probeze - prin fapte noi - că vechea sa forţă 
rămăsese aceeaşi. El trebuia să reînvie prin noi fapte, ca 
să spunem aşa, amintirea faptelor trecute. Realizările din 
trecut erau fără importantă în prezent. Abia mai târziu, în 
a doua subrasă, începe să se ţină seama de caracterul 
personal al individului; se ajunge la situaţia nouă ca, în 
aprecierea unui om, să se ţină seama de realizările sale 
din trecut. 


O altă urmare a faptului că în viaţa socială începe să 
predomine forţa amintirii a fost formarea de grupuri de 
indivizi legaţi prin amintirea unor fapte săvârşite în 
comun. Până atunci, orice grup social depindea întru 
totul de forţele naturale, de originea sa comună. Omul, ca 
individ, nu aducea nici un aport, prin propriul său spirit, 
la ceea ce natura făcuse din el. De acum înainte însă, o 
persorialitate puternică putea să antreneze spre o 
acţiune comună un anumit număr de oameni, iar 
amintirea acestor acţiuni săvârşite în comun ducea la 
formarea unui grup social distinct de altele. 


Acest mod de convieţuire socială nu s-a concretizat însă 
decât în decursul celei de a treia subrase (a toltecilorn). 
Indivizii care aparţineau acestei rase au fost primii care 
au pus bazele unei forme de organizare socială pe care 
am putea-o considera un fel de fiinţă comună şi care 
poate fi considerată ca prima etapă a închegării unui stat. 
Conducerea şi guvernarea acestei comunităţi erau 
creditare, treceau de la strămoşi la descendenţi. Ceea ce, 
până aunci, se perpetua numai în memoria 
contemporanilor, acum se transmitea din tată în fiu. 
Întregul neam trebuia să nu uite faptele săvârşite de 
strămoşi. Descendenții continuau să aprecieze ceea ce 
realizaseră strămoşii lor. Trebuie să ne fie foarte limpede 
că, în acea vreme, oamenii aveau în mod real forţa de a 
transmite însuşirile lor urmaşilor. Educaţia consta în a 
prezenta viaţa în imagini vii. Efectul produs de acest gen 
de educaţie depindea de puterea personală care emana 
de la educator. Acesta nu urmărea să perfecţioneze 
inteligenţa elevilor săi, ci să dezvolte în ei, mai ales, 
aptitudini care să fie de natură instinctivă. Sistemul 
permitea ca aptitudinile părintelui să se transmită, în 
cele mai multe cazuri, fiilor. 


În aceste condiţii, experienţa personală câştiga o 
importanţă din ce în ce mai mare, în cadrul celei de a 
treia subrase. Când un grup de oameni se despărţea de 
un altul şi forma o nouă comunitate, el aducea în noua sa 


colectivitate amintirea vie a ceea ce vieţuiseră în vechea 
reşedinţă; dar, în acelaşi timp, exista în această amintire 
ceva ce nu mai convenea grupului şi provoca un 
sentiment de neplăcere, şi atunci, oamenii încercau ceva 
nou. Astfel, cu fiecare comunitate nou întemeiată se 
îmbunătăţeau şi condiţiile de viaţă. Era, deci, cu totul 
natural ca acele îmbunătăţiri să fie imitate. Acestea au 
fost condiţiile obiective care au permis, în timpul celei de 
a treia subrase, să ia naştere comunităţi înfloritoare 
descrise în unele lucrări teosofice*. 
* În acest sens, se pot cita descrieri de oraşe grandioase, de 
oraşul cu portile de aur, de palate imperiale etc. (cf. W. Scott- 
Elliot, L'Histoire de 1'Atlantide sau Annie Sesaut şi C.W. 
Leadbeater, L'Homme d'où il vient ou il va, ambele traduse din 
engleză) (NT). 
Experiențele personale găseau sprijin din partea celor 
care , erau iniţiaţi în legile eterne ale evoluţiei spirituale. 
Unii suverani puternici au fost ei înşişi iniţiaţi, pentru ca 
valoarea lor personală să-şi afle o susţinere totală. 
Datorită valorii sale personale, omul devine puţin câte 
puţin apt pentru a fi iniţiat. El trebuia mai întâi să-şi 
cultive progresiv forţele proprii şi să le dezvolte până 
într-atât, încât să-i poată veni, de sus, iluminarea. lată 
explicaţia originii regilor şi a conducătorilor iniţiaţi 
atlanteeni. Aceştia deţineau o putere enormă şi totodată 
se bucurau de o venerație neţărmurită. 


Dar, pe de altă parte, această situaţie purta în ea 
germenele decadenţei si ruinei. Structurarea unei 
memorii foarte dezvoltate a dus către o exacerbare a 
personalităţii. Omul începe să dorească să obţină ceva 
pentru el în schimbul puterii pe care o avea. Şi cu cât 
această putere era mai mare, eu atât dorea mai mult să o 
folosească pentru propriul său interes. Ambiţia care se 
dezvoltă pe acest fundal duce la un egoism sălbatic şi, de 
aici, se ajunge la o utilizare abuzivă a puterii. Dacă ne 
gândim la ceea ce putea face omul atlantean prin 
stăpânirea forţelor vitale, vom înţelege uşor ce urmări 
teribile au putut avea abuzurile săvârşite. Puternice forţe 
ale naturii puteau fi puse în slujba unui nemăsurat 
egoism. 


Această tendinţă cunoaşte o amploarea deosebită în a 
patra subrasă (pratoturanienii). Cei care aparţineau 
acestei rase şi care fuseseră instruiți în stăpânirea unor 
asemenea forţe s-au slujit de ele, în diferite forme, pentru 
satisfacerea cu perseverenţă a dorințelor şi avidităţii lor. 
Dar utilizate în felul acesta, într-o asemena măsură, 
aceste forţe s-au distrus singure unele pe altele. 
Lucrurile stau ca şi cum picioarele unui om ar vrea 
neapărat să meargă înainte, în timp ce partea superioară 
a corpului tinde să se deplaseze înapoi. 


O asemenea situaţie catastrofală nu se putea opri decât 
dacă se dezvolta în om o forţă superioară, şi aceasta a 
fost forţa gândirii. Gândirea logică exercită o acţiune 
inhibatoare asupra dorintelor egoiste ale individului. 
Originea gândirii logice trebuie căutată în a cincea 
subrasă (a protosemiților). Oamenii încep să depăşească 
stadiul simplei amintiri a evenimentelor din trecut şi să 
compare intre ele diversele experiente trăite. Se dezvoltă 
astfel puterea de judecată. De acum devine posibil ca 
dorinţele şi pasiunile să fie oarecum ţinute în frâu prin 
judecată. Omul începe să calculeze, să combine. El învaţă 
să se slujească în acţiunile sale de gândire. Dacă înainte 
se lăsa pradă oricărei dorinţe, acum el se întreabă mai 
intâi dacă dorinţele sale sunt în concordanţă cu gândirea. 
În perioada celei de a patra subrase, oamenii căutau cu 
sălbăticie să-şi satisfacă pasiunile, acum, în decursul 
celei de a cincea subrase, ei încep să asculte de o voce 
interioară. Această voce are ca efect stăvilirea pasiunilor, 
dar încă nu poate anihila impulsurile egoiste ale 
personalităţii. 


În a cincea subrasă, se pun astfel mobilurile unei acţiuni, 
se regăsesc transpuse înăuntrul omului. Acesta doreşte 
acum să dezbată în sinea lui ce trebuie să facă sau să nu 
facă. Dar ceea ce s-a câştigat, prin această forţă 
interioară a gândirii, s-a făcut în dauna puterii de 
stăpânire a fortelor exterioare ale naturii. Cu ajutorul 
gândirii capabile să calculeze, se poate domina energia 


lumii minerale, dar nu şi forţa vitală. A cincea subrasă a 
dezvoltat astfel gândirea în detrimentul puterii asupra 
forţei vitale. Dar tocmai prin aceasta s-a creat germenele 
necesar evoluţiei viitoare a umanităţii. In prezent, 
personalitatea, amorul propriu, egoismul mai există şi se 
dezvoltă tot mai mult, dar gândirea, care le proliferează 
şi acţionează din interior, nu are nici o influenţă asupra 
naturii şi nu poate să mai provoace asemenea acţiuni 
disctructive ca cele pe care le declanşa utilizarea abuzivă 
a forţelor naturii. Din rândul populaţiei care constituia a 
cincea subrasă s-a selectat un grup restrâns, alcătuit din 
partea cea mai înzestrată, şi a fost ales să 
supravieţuiască nimicirii celei de a patra rase-rădăcină 
(atlanteană); Acest grup a format nucleul din care, mai 
târziu, s-a născut a cincea rasă-mamă, cea ariană; 
aceasta are ca menire să perfecţioneze dezvoltarea 
facultăţii de gândire, cu toate consecinţele care decurg 
de aici. 


Populaţia din a şasea subrasă atlanteană (akkadienii) au 
perfecţionat în continuare facultatea de gândire, 
depăşind stadiul pe care îl atinsese a cincea subrasă. 
Akkadienii se deosebeau de protosemiţi prin aceea că 
utilizau, într-o măsură mai largă, gândirea. - S-a spus că 
dezvoltarea gândirii temperează impulsurile 
personalităţii egoiste şi le împiedică să se transforme în 
acţiuni devastatoare, aşa cum se întâmpla la rasele 
precedente, dar nu le-a anihilat. Într-o primă etapă, 
protosemiţii reuşeau să-şi ordoneze relaţiile personale 
aşa cum îi inspira gândirea. Inteligența începe să 
înlocuiască dorinţele şi pasiunile neînfrânate. Se 
stabilesc relaţii noi între indivizi, apar alte condiţii de 
viaţă. In timp ce subrasele anterioare recunoşteau drept 
conducător pe cel ale cărui fapte se întipăriseră cel mai 
profund în memoria lor, sau pe cel care putea face 
dovada unei vieţi bogate în amintiri, de acum înainte un 
asemenea rol de conducător revenea celui inteligent. 
Inainte, totul se măsura în funcţie de ceea ce se păstra în 
memorie, acum preferinţele mergeau către o relaţie 
bazată pe gândire. Sub influenţa memoriei, un lucru era 


prețuit atâta timp cât era considerat util şi, când înceta 
să mai existe, se considera ceva foarte natural ca acela 
care era apt să rezolve o situaţie problematică să impună 
o înnoire. Sub influenţa gândirii se dezvoltă însă dorinţa 
de schimbare şi înnoire. Fiecare dorea să impună ceea ce 
îi sugera inteligenţa sa. În felul acesta, în subrasa a 
cincea încep să apară, deja, stări de agitaţie, de nelinişte, 
care, în a şasea subrasă, duc la necesitatea de a se 
îngrădi o gândire prea inflexibilă a unui individ, prin 
instituirea unor legi generale de conduită. Strălucirea 
unor state din perioada celei de a treia subrase se baza 
pe faptul că amintirile comune asigurau ordinea şi 
armonia. In perioada celei de a şasea subrase, s-a simţit 
necesitatea ca ordinea să fie impusă prin Jegi elaborate 
prin gândire. Aici se află deci, în a şasea subrasă, 
originea dreptului şi a principiilor legislative. - În timpul 
subrasei a treia, se putea întâmpla ca un grup de oameni 
să se desprindă de comunitatea în care trăise, dar numai 
atunci când se simţea eliminat , deoarece condiţiile — 
create pe baza amintirilor nu mai erau convenabile. In 
schimb, în timpul celei de a şasea subrase, lucrurile se 
petreceau cu totul altfel. Gândirea logică era utilizată în 
căutare de inovaţii şi incita la noi acţiuni şi creaţii. 
Akkadienii pot fi consideraţi ca un popor întreprinzător şi 
colonizator; ei simțeau o reală satisfacţie în aceste 
acţiuni. Comerţul, în special, constituia o activitate 
deosebit de stimulatoare pentru aptitudinile care se 
formau prin gândire şi judecată. 


A şaptea subrasă (mongolii) favorizează în continuare 
dezvoltarea forţei de gândire, dar păstrează totodată 
unele vechi calităţi ale subraselor anterioare, îndeosebi 
cele ale subrasei a patra, calităţi pe care ei le conservă 
acum mult mai riguros decât se făcea în cursul 
subraselor a cincea şi a şasea. Mongolii au rămas fidel 
ataşaţi simțului amintirii şi au ajuns, astfel, la 
convingerea că cine este cel mai bătrân este şi cel mai 
înţelept şi poate, prin aceasta, să folosească cel mai bine 
puterea gândirii. Este adevărat că pierduseră dominaţia 
asupra forţelor vitale, dar forţa de gândire pe care au 


dezvoltat-o asimilase ea însăşi ceva din acea putere 
naturală a forţei vitale. Puterea asupra vieţii era definitiv 
pierdută, dar niciodată nu au pierdut credința naivă şi 
nemijlocită în această putere. Această forţă devenise 
pentru ei Dumnezeu şi, în numele lui, făceau tot ceea ce 
considerau că este bine şi drept. Ei apar în constienţa 
popoarelor vecine ca nişte posedați ai acestei puteri 
secrete şi chiar ei înşişi aveau o încredere oarbă în ea. 
Descendenții lor din Asia, dar şi din unele zone din 
Europa, au păstrat şi mai păstrează mult din aceste 
particularităţi. 


Forţa de gândire implantată în oameni nu îşi va putea 
atinge, însă, întreaga ei valoare în decursul evoluţiei 
decât după ce va primi un puternic şi nou impuls în 
cursul viitoarei rase-rădăcină, a cincea, adică cea 
actuală. Cea de a patra rasă-rădăcină nu a făcut decât să 
o pună în slujba a ceea ce dobândise prin memorie. Abia 
a cincea a ajuns la asemenea forme de viaţă care fac 
posibil ca facultatea de gândire să-şi găsească cel mai 
potrivit instrument. 


GA 11 


TRECEREA DE LA A PATRA LA A CINCEA 
RASA-RADACINA 


Următoarele comunicări se referă la trecerea de la a 
patra rasă-rădăcină (atlanteană) la cea de a cincea 
(ariană), căreia îi aparţine omenirea civilizată de astăzi. 
Numai acela care se poate pătrunde de gândul evoluției 
în sensul său cel mai larg şi în întreaga sa însemnătate va 
putea înţelege această epocă în mod corect. Tot ceea ce 
omul conştientizează în jurul său este în plin proces de 
evoluţie. Însăşi facultatea de gândire care caracterizează 
pe omul actual, omul celei de a cincea rase-rădăcină, este 
rezultatul unei evoluţii. Se poate spune chiar că a cincea 
rasă-rădăcină este cea care, în mod progresiv, conduce la 
perfecţionare forţa de gândire. În prezent, omul ia o 
hotărâre (în gând) şi abia apoi o pune în practică, ca un 


efect al propriei sale gândiri. La atlanteeni, această 
facultate era încă într-o stare de pregătire. Voința încă 
nu pornea din gândurile proprii, ci era influenţată de 
influxul de gânduri venite de la entităţi superioare. În 
acest fel, voinţa lor era dirijată din afară. - Dacă reuşim 
să ne formăm o idee clară despre evoluţie aplicată la 
fiinţa umană şi să admitem că, în trecut, omul, ca fiinţă 
terestră, era o fiinţă alcătuită cu totul altfel decât în 
pezent, atunci vom fi în măsură să înţelegem că fiinţele, 
despre care va fi vorba în relatarea ce urmează au fost 
total diferite de ceea ce suntem noi astăzi. Evoluţia la 
care ne referim a necesitat perioade extrem de lungi. 


Ceea ce am spus în paginile precedente despre a patra 
rasără-dăcină, a atlanteenilor, se referă la marea 
majoritate a umanităţii. Aceasta se afla încă sub comanda 
unor conducători mult mai evoluaţi decât omul obişnuit, 
prin capacităţile lor. Înţelepciunea şi puterea de care 
dispuneau aceşti conducători nu ar fi putut fi atinse prin 
nici un sistem terestru de educaţie. Ele erau conferite de 
entităţi superioare care nu făceau parte din lumea 
pământească. Era ceva cu totul natural ca marea 
majoritate a oamenilor să vadă în aceşti conducători 
fiinţe superioare, mesageri ai zeilor. Şi pe bună dreptate, 
căci nici prin organele de simţ şi nici prin inteligenţa 
omului nu ar fi putut fi atinse ştiinţa şi dibăcia acestor 
conducători. Ei erau venerați ca trimişi ai lui Dumnezeu 
şi oamenii primeau de la ei porunci, îndrumări şi 
învățături. Fiinţe de asemenea natură au instruit 
omenirea să deprindă ştiinţa, artele şi fabricarea 
uneltelor. Aceşti „mesageri ai zeilor" conduceau uneori ei 
înşişi comunităţile, iar alteori prin oameni mai evoluaţi, 
pe care îi instruiau în arta de a guverna. Se spune despre 
aceşti conducători că „erau în relaţie directă cu zeii", 
care le revelau legile după care trebuia să se dezvolte 
omenirea. Aceasta era realitatea. Această legătură cu zeii 
era, de fapt, o adevărată iniţiere şi se realiza în locuri 
ascunse cu străşnicie celorlalţi oameni. Erau adevărate 
centre de iniţiere şi se numeau „temple ale misteriilor”. 
De aici emana întreaga conducere a umanităţii. 


Ceea ce se petrecea în templele de misterii era, prin 
urmare, de neînțeles pentru popor, ca şi intenţiile marilor 
săi conducători. Poporul nu putea, cu ajutorul simţurilor, 
să înţeleagă decât ceea ce era legat nemijlocit de Pământ 
şi nicidecum ceea ce se revela din lumile superioare 
pentru salvarea lui. Din aceasfă cauză învăţăturile pe 
care le dădeau conducătorii trebuiau să fie înfăţişate într- 
o formă care nu semăna cu nimic din cele ce se refereau 
la evenimente strict terestre. Limbajul de care se slujeau 
zeii în relaţia cu „mesagerii" lor, în centrele de misterii, 
nu era unul pământesc, iar forma sub care aceşti zei se 
revelau era, cu atât mai puţin, una terestră... „În nori de 
foc" apăreau aceste înalte spirite în faţa mesagerilor lor, 
pentru a le transmite cum să conducă pe oameni. Doar 
omul avea putinţa să îmbrace o formă umană; entităţile 
ale căror facultăţi depăşeau nivelul uman nu se puteau 
manifesta decât sub o formă care nu avea nimic 
asemănător ce ceea ce era pe pământ. 


„Mesagerii zeilor" puteau să primească revelaţiile 
transmise de entităţile superioare pentru că ei înşişi erau 
cei mai evoluaţi în cadrul comunităţilor în care trăiau. În 
cursul perioadelor anterioare de evoluţie, ei dobândiseră 
facultăţile pe care majoritatea celorlalţi oameni abia de 
acum înainte urmau să le obţină. Ei erau oameni propriu- 
zis numai dintr-un anumit punct de vedere; puteau lua o 
formă umană, dar facultăţile lor spirituale şi sufleteşti 
aveau dimensiuni supraumane. Cu alte cuvinte, erau 
înzestrați cu o dublă natură, atât divină, cât şi umană. 
Trebuie să vedem aceşti mesageri ca pe nişte spirite 
superioare, care însă puteau să îmbrace o formă umană, 
spre a fi în mijlocul oamenilor, să-i ajute să progreseze în 
evoluţia lor terestră. Adevărata lor patrie nu se afla pe 
Pământ. - Aceste fiinţe îndrumau pe oameni, dar nu le 
puteau dezvălui principiile după care îi conduceau; până 
în epoca celei de a cincea subrase atlanteene, a 
protosemiţilor, oamenii erau cu totul incapabili să 
înţeleagă aceste principii. Era necesar ca, mai întâi, în 
timpul acestei subrase, să se dezvolte facultatea de 


judecată, forţa gândirii. lar această forţă nu s-a dezvoltat 
decât foarte lent şi în mod progresiv. Chiar şi ultimele 
subrase atlanteene nu puteau înţelege decât foarte puţin 
principiile după care acționau conducătorii lor 
dumnezeieşti. Ei începuseră să presimtă aceste principii. 
De aceea, ideile pe care le aveau, ca şi legile care 
guvernau instituţiile lor de stat, erau mai curând 
presimţite, decât gândite clar. 


Principiul conducător al celei de a cincea subrase 
atlanteene a pregătit această rasă încetul cu încetul 
pentru ca, mai târziu, după distrugerea a ceea ce am 
putea numi modul de viaţă atlantean, să poată începe o 
viaţă nouă, reglată, de astă dată în totul, de forţa 
gândirii. 


Către sfârşitul perioadei atlanteene, existau trei grupuri 
de entităţi de tip uman. 1. Primul grup era alcătuit din 
acele fiinţe pe care le-am numit „mesageri ai zeilor"; 
aceştia se aflau pe o treaptă de evoluţie ce depăşea cu 
mult pe aceea a celorlalţi oameni; ei propovăduiau 
înţelepciunea divină şi făceau fapte dumnezeieşti. 2. Al 
doilea grup, mai restrâns, era format din marea masă a 
populaţiei, la care forţa de gândire era încă într-un stadiu 
latent, dar care dispunea totuşi de unele facultăţi 
elementare pe care omenirea de azi le-a pierdut. 3. Un al 
treilea grup dispunea de o putere de gândire mai 
evoluată, dar pierduse complet vechile facultăţi 
elementare atlanteene. In schimb, deveneau capabili să 
asimileze, cu ajutorul gândirii, principiile directoare 
transmise de „mesageri". - Al doilea grup de fiinţe umane 
urma să dispară treptat. Dimpotrivă, al treilea grup a fost 
pregătit şi educat de fiinţele superioare din primul grup 
pentru a putea prelua în mâinile lor propriul destin. 


Din rândul celor care alcătuiau acest al treilea grup, 
marele Conducător, pe care literatura ocultă îl numeşte 
Manu*, a ales pe cei mai apți şi i-a pregătit să pună 
bazele unei noi umanităţi. Cei aleşi, fiinţele cele mai 
dotate, se aflau din a cincea subrasă. Gândirea oamenilor 


care făceau parte din subrasele a şasea şi a şaptea 
căpătase o anumită tentă negativă şi nu mai erau apte să 
evolueze. - Venise acum timpul să se dezvolte la 
maximum cele mai bune calităţi ale celor mai buni. 
Alegerea s-a făcut de către acel mare Conducător, care a 
izolat pe cei aleşi într-o zonă specială a Pământului - 
undeva în interiorul Asiei -, punându-i la adăpost de toate 
influenţele negative care ar fi putut veni de la cei rămaşi 
în urma evoluţiei sau care decăzuseră. - Sarcina pe care 
Conducătorul şi-o luase era ca acest grup de aleşi să 
progreseze până într-atât, încât aceştia să reuşească să 
sesizeze în sufletul lor, cu ajutorul gândirii, principiile 
după care fuseseră conduşi până atunci, principii pe care 
mai înainte abia le presimţeau, fără a le putea înţelege. 
De acum înainte trebuia ca oamenii să cunoască forţele 
divine pe care mai înainte le-au urmat în mod inconştient. 
Până atunci, zeii conduseseră omenriea prin „mesagerii" 
lor; acum trebuia ca oamenii să ştie entităţile divine. 
Trebuia să se deprindă să se considere ei înşişi ca fiind 


organele de execuţie ale Providenţei. 
* Manu, în sanscrită, „cel care gândeşte"; inteligenţă care 
conduce un ciclu de evoluţie. Tradiţia teosofică vorbeşte de un 
număr total de paisprezece Manu; până în prezent, omenirea a 
cunoscut şapte. Primul este Svayambhuva Manu („cel fără 
naştere") (NT). 


Acest grup izolat se afla în faţa unei hotărâri de mare 
importanţă. Conducătorul divin se afla în mijlocul lor sub 
o formă umană. De la aceşti „mesageri divini", omenirea 
primea îndrumări şi porunci în legătură cu ceea ce 
trebuia sau nu trebuia să facă. Oamenii erau instruiți în 
ştiinţele care se bazau numai pe ce era perceptibil cu 
simţurile fizice. Ei presimţiseră această conducere divină 
a lumii, o simţiseră în propriile lor fapte; dar o conştienţă 
clară despre ea nu avuseseră. - Acum, Conducătorul le 
vorbea într-un mod cu totul nou. Îi învăţa că tot ceea ce 
percep în jurul lor este dirijat de puteri invizibile şi că, de 
acum înainte, ei înşişi, sunt slujitorii acestor puteri 
invizibile şi, prin puterea propriei judecăţi, vor avea de 
tradus în practică legile acestora. Oamenii aud acum 
despre o lume divină, suprapământească. Aud că spiritul 
invizibil este creatorul şi susținătorul a tot ceea ce este 


vizibil pentru om. Până atunci ei îşi ridicau privirile spre 
„mesagerii" lui Dumnezeu, pe care îi vedeau, spre acei 
iniţiaii de natură supraomenească, dintre care unul le 
vorbea şi le spunea ce trebuie să facă sau să nu facă. 
Dar, de acum înainte, ei înşişi erau demni ca mesagerul 
divin să le vorbească chiar despre zei. Cuvântul pe care 
acesta îl rostea fără încetare acestui grup de oameni 
aleşi de el avea o puternică rezonaniă: „Voi aţi văzut 
până acum pe cei care vă conduceau, dar există 
conducători mai mari pe care voi nu îi vedeţi. Acestor 
conducători să vă supuneţi. Trebuie să împliniţi poruncile 
Domnului, pe care nu îl vedeţi, şi să ascultați de acela 
despre care nici măcar nu vă puteți face o imagine". Aşa 
suna, din gura marelui Conducător, noua şi suprema 
poruncă prin care se instituia, de fapt, cultul unei 
Divinităti căreia nu-i semăna nici o imagine material- 
vizibilă şi despre care, din această cauză, nu era îngăduit 
să se facă nici un fel de chip cioplit. Un ecou al acestei 
puternice porunci primordiale pe care a primit-o a cincea 
subrasă se regăseşte în cuvintele Decalogului: „Să nu-ţi 
faci ţie chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui 
lucru din câte sunt în cer sus şi din câte sunt pe pământ 
jos şi din câte sunt în apele de sub pământ". 

* Moise, Cartea a doua, Exodul, cap. XX, v. 4. 
Alături de marele Conducător (Manu) se aflau şi alţi 
„mesageri", pentru a-l asista în executarea dispoziţiilor 
sale în diferite domenii ale vieţii şi la dezvoltarea noii 
rase. Intreaga existenţă urma să se aşeze potrivit unei 
noi concepţii, care vorbea despre o organizare divină a 
lumii. Gândirea umană trebuia să se îndrepte, 
pretutindeni, de la vizibil spre ceea ce este nevăzut. Viaţa 
este determinată de puteri naturale. Cursul vieţii umane 
depinde de alternanţa zi-noapte, iarnă-vară, soare- 
ploaie. Oamenilor li se dezvăluie relaţia între aceste 
fenomene vizibile şi forţele invizibile (dumnezeieşti) şi 
felul cum ei urmează să se comporte pentru a reuşi să-şi 
conducă viaţa în deplin acord cu puterile invizibile. 
Cunoştinţele pe care le capătă şi întreaga lui activitate 
trebuie să se orienteze în acest sens. El trebuie să vadă, 
în mersul stelelor sau în fenomenele meteorologice, 


expresia unei voințe divine, expresia înţelepciunii lui 
Dumnezeu. Ceea ce numim astăzi astronomie şi 
meteorologie erau dezvăluite atunci oamenilor în acest 
spirit şi li se impunea să-şi organizeze munca şi viaţa 
morală în aşa fel, încât să le pună de acord cu 
înţelepciunea legilor divine. Viaţa se desfăşura după 
porunci divine şi oamenii se străduiau să pătrundă 
gândirea divină din mersul stelelor, din fenomenele şi 
manifestările atmosferice etc. Anumite acte de sacrificiu 
aveau menirea să ajute omulut să-şi ducă activitatea în 
armonie cu voinţa divină. - Manu dorea ca întreaga viaţă 
umană să se orienteze după lumile superioare. Întreaga 
activitate omenească, toate instituţiile urmau să aibă un 
caracter religios. Manu voia, prin aceasta, să pună bazele 
unui proces care urma să devină o caracteristică a 
misiunii speciale ce îi era hărăzită celei de a cincea rase- 
rădăcină. În această nouă perioadă de evoluţie, urma ca 
omenirea să se deprindă să se conducă singură, cu 
ajutorul gândirii proprii. Dar o asemenea 
autodeterminare nu putea da roade decât dacă omul se 
punea pe el însuşi în slujba forţelor superioare. El trebuia 
să se folosească intens de forţa sa de gândire, dar, 
totodată, aceasta avea nevoie să fie sanctificată, cu alte 
cuvinte, să se intoarcă spre divinitate. 


Pentru a înţelege mai bine ceea ce se petrecea în acele 
timpuri, este necesar să luăm în considerare faptul că 
dezvoltarea facultăţii de gândire, care începuse în a 
cincea subrasă atlanteană, a avut şi o altă consecinţă. 
Oamenii intraseră în posesia unor cunoştinţe şi a unor 
meşteşuguri care proveneau din anumite surse care nu 
erau în raport direct cu ceea ce Manu considera ca fiind 
sarcina sa specifică. Aceste cunoştinţe şi meşteşuguri 
erau lipsite, în primul rând, de un caracter religios. Prin 
modul în care oamenii le primiseră, aceştia credeau că 
vor putea să le pună în slujba egoismului şi a poftelor 
personale*. Una din aceste cunoştinţe, de exemplu, era 
referitoare la foc şi la utilizarea lui în lucrările oamenilor. 
În primele etape ale perioadei atlanteene, nu era nevoie 
de foc, deoarece oamenii se puteau sluji de forţa vitală 


pentru nevoile lor. Dar pe măsură ce timpul trecea ei 
aveau o putere din ce în ce mai mică asupra acestei forţe; 
de aceea, se simţea tot mai mult nevoia utilizării de 
unelte şi instrumente făcute din materiale nevii. Dar 
pentru prelucrarea lor era nevoie de foc. Situaţia era 
asemănătoare şi pentru alte forţe ale naturii. Drept 
urmare, oamenii sunt nevoiţi să se deprindă cu utilizarea 
acestor forţe, fără a fi însă conştienţi de originea lor 
divină. Şi, de fapt, aşa şi trebuia să fie! Căci omul nu 
trebuia să fie constrâns prin nimic să facă o legătură 
între lucrurile obţinute prin forţa sa de gândire şi ordinea 
divină a lumii. Dimpotrivă, prin gândire, el trebuia să 
facă aceasta în mod liber, prin gândurile sale. Intenţia 
marelui Conducător, Manu, era să conducă pe oameni 
astfel, încât în mod independent să facă asemenea 
legături, stabilind o relaţie între aceste lucruri şi ordinea 
superioară a lumii ca urmare a unei necesităţi lăuntrice. 
Oamenii puteau, ca să spunem aşa, să decidă singuri 
dacă voiau să folosească cunoştinţele dobândite în 
propriul lor interes sau, dimpotrivă, să le consacre cu 
religiozitate în slujba lumilor superioare. - Dacă, înainte 
vreme, omul era obligat să se considere părtaş al 
conducerii divine a lumii, de unde îi venea, de exemplu , 
puterea pe care o avea asupra forţelor vitale, fără a avea 
nevoie să folosească forţa gândirii, de acum înainte, el 
era în situaţia de a putea folosi forţele naturii fără a-şi 
îndrepta gândurile spre divinitate. - Nu toţi cei 
selecționați de Manu erau corespunzătari pentru acest 
scop, ci numai un grup foarte restrâns. Numai din rândul 
acestui grup Manu putea forma nucleul noii rase- 
rădăcină. El i-a adunat şi s-a retras cu ei, pentru a-i 
pregăti şi perfecționa, în timp ce restul s-a amestecat cu 
ceilalţi oameni existenţi. - Din acel mic nucleu de oameni 
grupaţi în jurul lui Manu derivă tot ceea ce constituie 
încă, până in zilele noastre, adevărații germeni ai 
progresului existenţi în actuala a cincea rasă-rădăcină. 
Aceasta explică faptul că există două caracteristici care 
jalonează întreaga evoluţie a acesteia. Una este proprie 
celor care sunt însufleţiţi de idei superioare, 
considerându-se ca nişte copii ai unei puteri divine 


cosmice; alta reprezintă pe cei care pun totul în slujba 


intereselor personale şi a egoismului. 

* Deocamdată nu este permis să fie revelată în mod public originea 
acestor meşteşuguri şi cunoştinţe. Din acest motiv, un anumit 
segment din Cronica Akasha nu poate fi divulgat. (Nota autorului). 


Acest mic nucleu a rămas în jurul marelui Manu până 
când a acumulat suficientă forţă pentru a acţiona acum 
spiritul cel nou şi până când membrii săi au fost apți să 
plece pentru a duce acest mesaj umanităţii constituite 
din restul raselor precedente. Acest nou spirit a fost 
primit, desigur, în mod diferit de aceste popoare, după 
gradul de evoluţie pe care l-au putut atinge în regiunile 
unde trăiau. Vechile trăsături de caracter încă prezente 
s-au amestecat cu ceea ce trimişii lui Manu aduceau în 
diversele pării ale lumii. Prin aceasta s-au format noi 
culturi si civilizatii. 


Personalităţile cele mai dotate din grupul marelui Manu 
au fost alese să fie iniţiate, încetul cu încetul, direct în 
înţelepciunea sa divină şi să devină învăţători ai 
celorlalţi. In felul acesta, vechilor mesageri divini li se 
alătură acum o nouă categorie de iniţiaţi, care şi-au 
dezvoltat forţa lor de gândire exact aşa cum o 
dezvoltaseră contemporanii lor într-un mod terestru. 
Vechii mesageri divini - ca şi însuşi Manu - nu dispuneau 
aceasta. Evoluţia lor aparţinea lumii superioare. Ei au 
introdus în condiţiile terestre înţelepciunea lor 
superioară. Ceea ce aduseseră omenirii era un „dar de 
sus". Până către mijlocul perioadei atlanteene, oamenii 
nu erau în măsură a înţelege prin propriile lor forţe ce 
sunt poruncile divine. Acum - în cursul perioadei descrise 
- ei trebuiau să devină apți pentru acest lucru. Gândirea 
terestră se putea ridica până la conceptul de divinitate. 
În felul acesta, iniţiaţi umani se alătură celor 
supraumani. Aceasta înseamnă o mare cotitură în 
evoluţia omenirii. Primii atlanteeni nu aveau dezvoltată 
facultatea de a sesiza dacă cei care îi conduceau erau 
mesageri divini sau nu. Ceea ce îndeplineau aceştia se 
impunea în faţa lor ca fiind intervenţia însăşi a lumilor 
superioare şi purta pecetea originii divine. Graţie puterii 


lor, mesagerii din perioada atlanteană erau consideraţi 
ca entiţăii sacre înconjurate de strălucirea pe care le-o 
conferea puterea lor. Oamenii iniţiaţi, care au apărut mai 
târziu, sunt din punct de vedere exterior oameni ca şi 
ceilalţi. Dar ei au rămas, în orice caz, în legătură cu 
lumile superioare, iar revelaţiile şi apariţiile mesagerilor 
divini pătrund până la ei. În cazuri cu totul aparte, când 
apare o necesitate superioară, recurg la anumite forţe 
care le vin de sus. Ei săvârşesc atunci acte pe care 
oamenii nu pot să le explice prin legile cunoscute de ei, 
considerându-le din această cauză, pe bună dreptate, 
drept minuni. - În toate aceste cazuri, scopul urmărit de 
forţele superioare este acela de a aşeza omenirea pe 
picioare proprii şi de a dezvolta complet forţa ei de 
gândire. - Iniţiaţii-oameni sunt astăzi mediatori între 
popor şi puterile superioare şi, numai prin actul iniţierii, 
ei devin apți să intre în relaţie cu mesagerii divini. 


La începutul celei de a cincea rase-rădăcină, aceşti 
oameni iniţiaţi, sfinţii învăţători, devin conducători ai 
restului umanităţii. Marii preoţi-regi din trecut, pe care 
istoria nu-i consemnează, dar despre care avem mărturia 
legendelor, aparţin acestei categorii de iniţiaii. Mesagerii 
divini se retrag acum tot mai mult din sfera terestră, 
cedând conducerea iniţiaţilor, a oamenilor iniţiaţi, 
cărora, însă, le dau în continuare asistenţă cu sfatul şi cu 
fapta. Dacă lucrurile nu ar fi evoluat în felul acesta, omul 
nu ar fi reuşit niciodată să-şi folosească în mod liber forţa 
de gândire. Lumea este condusă de o putere divină, dar 
omul nu trebuie să fie contrâns să o recunoască; el 
trebuie să se convingă şi să o înţeleagă singur, prin 
reflectare liberă. Dacă omul ajunge la acesi nivel, iniţiaţii 
îi dezvăluie treptat secretele lor. Totul se face, însă, cu 
încetul, în mod progresiv. Întreaga evoluţe a actualei 
rase-rădăcină, a cincea, constituie un lung şi lent proces 
spre acest scop final. La început, Manu conducea el 
însuşi grupul de oameni selecționat, aşa cum se conduce 
un grup de copii. Dar, în mod treptat, conducerea se 
transmite oamenilor iniţiaţi. Incă şi astăzi, progresul 
constă într-un amestec de conştienţă şi inconştienţă din 


acţiunile şi gândirea oamenilor. Numai către sfârşitul 
perioadei celei de a cincea rase-rădăcină, adică în cursul 
subrasei a şasea şi a şaptea postatlanteene, se va forma 
un număr suficient de mare de oameni apți să primească 
aceste cunoştinţe şi, abia atunci, li se va putea dezvălui 
în mod public iniţiatul cel mai mare. Acest iniţiat din 
rândul oamenilor va putea prelua conducerea supremă 
aşa cum o avea marele Manu la sfârşitui celei de a patra 
rase-rădăcină. Astfel, opera de educaţie a celei de a 
cincea rase-rădăcină constă în a aduce o mare parte a 
umanităţii contemporane în stare să urmeze în mod liber 
un Manu de esenţă umană, după cum o făcuse Manu de 
esentă divină, rasa-germene a acestei a cincea rase- 
rădăcină. 


RASA LEMURIANĂ 


În acest capitol, este relatată o parte din Cronica Akasha 
care se referă la o perioadă extrem de îndepărtată din 
evoluţia umană. Această perioadă este anterioară aceleia 
descrise în capitolul precedent. Este vorba de a treia 
rasă-rădăcmă a omenirii, despre care lucrările teosofice 
se spune că ocupa continentul lemurian. Acest continent 
- aşa cum rezultă din aceste scrieri - se afla situat în 
sudul Asiei, şi se întindea aproximativ de la actuala insulă 
Ceylon până la Madagascar; din acest continent mai 
făcea parte şi zona meridională a Asiei, precum şi câteva 
zone din Africa. - Chiar dacă descifrarea Cronicii Akashe 
s-a făcut cu cea mai mare atenţie, în acelaşi timp ţinem 
să subliniem că acestor comunicări nu trebuie să li se 
atribuie nici cel mai mic caracter dogmatic. În afara 
faptului că lectura, sau mai curând descifrarea unor 
evenimente petrecute într-o epocă atât de îndepărtată în 
raport cu a noastră nu este deloc uşoară, transpunerea 
însăşi în limhajul actual a acestor revelații primite printr- 
o viziune directă a lor prezintă dificultăţi aproape 
insurmontabile. - Situarea în timp o vom face ulterior, 
căci ea va fi mult mai bine înţeleasă după ce vom 
prezenta intreaga perioadă lemuriană, precum şi actuala 
perioadă, adică a cincea rasă-rădăcină, până în zileie 
noastre. - Faptele comunicate aici sunt surprinzătoare 


chiar şi pentru un ocultist carc le citeşte prima dată, deşi 
cuvântul „surprinzător" nu este chiar cel mai potrivit. Din 
această cauză nu îi este îngăduit să le comunice decât 
după verificarea cea mai îngrijită. 


A patra rasă-rădăcină (atlanteană) a fost precedată de 
rasa-rădăcină lemuriană. În cursul evoluţiei sale, au avut 
loc evenimente de cea mai mare importanţă pentru 
Pământ şi om. Ne vom ocupa, însă, mai întâi de 
caracteristicile acestei rase timpurii, aşa cum se prezenta 
ea prin acele evenimente pe care le vom studia mai 
târziu. În linii mari, putem spune că această rasă nu avea 
încă dezvoltată memoria. Fireşte, omul putea să-şi facă o 
reprezentane a lucrurilor şi a întâmplărilor, dar această 
reprezentare nu rămânea imprimată în memorie. Din 
această cauză, nu exista un limbaj propriu-zis. Tot ceea 
ce oamenii puteau să reproducă erau mai curând nişte 
sunete naturale, care exprimau sentmente şi senzaţii de 
plăcere, bucurie, durere etc., dar nu denumeau obiecte 
înconjurătoare. - În schimb, reprezentările lor aveau o 
forţă cu totul aparte, pe care oamenii care s-au succedat 
nu au mai avut-o. Această forţă permitea lemurienilor să 
acţioneze direct asupra mediului înconjurător. Influenţa 
pe care aceste reprezentări o exercita era resimţită atât 
de ceilalţi oameni, cât şi de animale, plante şi chiar de 
obiectele neînsufleţite, şi acestea puteau să fie 
influențate prin simplă reprezentare. În felul acesta, 
lemurianul putea să comunice cu cei din jurul său fără a 
avea nevoie de un limbaj articulat. Acest gen de 
comunicare pare mai curând un fel de „citire a 
gândurilor". Forţa reprezentărilor sale, lemurianul o 
primea direct de la fiinţele şi lucrurile înconjurătoare. Ea 
emana din forta de creştere a vegetalelor şi din forţa 
vitală a animalelor. Omul întelegea pur şi simplu ceea ce 
se petrecea şi vieţuia în intimitatea structurală a 
plantelor şi a animalelor. El înţelegea chiar şi forţele 
fizice şi chimice ale obiectelor nevii. Pentru a construi 
ceva, nu avea nevoie să calculeze mai întâi dimensiunea 
grinzilor, greutatea blocurilor de piatră, ci el vedea, 
privind trunchiul unui copac, ce rezistenţă avea la 


apăsare, unde este potrivită piatra de construcţie sau nu 
datorită greutăţii ei. Lemurianul construia astfel, fără să 
fie inginer, graţie forţei sale de reprezentare, care 
acţiona cu siguranţa unui fel de instinct. El mai avea şi o 
mare putere de stăpânire asupra propriului său corp. 
Când era nevoie, prin efortul propriei voințe, el putea să- 
şi amplifice forţa braţelor. Prin intensificarea voinţei, era, 
printre altele, capabil să ridice greutăţi enorme. Dacă 
mai târziu omul atlantean se slujea de puterea pe care o 
avea asupra forţelor vitale, lemurianul se servea de 
stăpânirea pe care o avea asupra voinţei sale. In toate 
domeniile de activităţi inferioare, el poate fi considerat ca 
un fel de magician înnăscut (în sensul bun, nepeiorativ, al 
cuvântului). 


Scopul lemurienilor îl constituia dezvoltarea voinţei, a 
forţei de reprezentare. Educaţia care se făcea copiilor 
era consacrată exclusiv acestui scop. Băieţii erau supuşi 
unui antrenament dur, pentru a-i fortifica. Trebuia să 
înveţe să înfrunte primejdiile, să suporte dureri fizice, să 
săvârşească fapte de mare îndrăzneală. Cei care nu erau 
capabili să suporte supliciile sau să înfrunte primejdiile 
erau desconsideraţi, ca nişte membrii nefolositori pentru 
comunitate. Erau sacrificați în cele mai teribile chinuri. 
Ceea ce ne revelează imaginile pe care le preluăm din 
Cronica Akasha cu privire la creşterea copiilor depăşeşte 
tot ce îşi poate imagina un om modern. A suporta 
temperaturi care mergeau până la incandescenţă sau a 
străpunge corpul cu abiecte ascuţite erau procedee 
curente. - Creşterea fetelor era diferită. Şi ele, încă de 
mici, erau supuse la probe de călire, dar se urmărca în 
special să le dezvolte fantezia. De exemplu, erau expuse 
la intemperii, la furtuni, pentru a învăţa să resimtă în 
linişte frumuseţea sălbatică a acestor manifestări; 
trebuia, apoi, să asiste la luptele între bărbaţi, fără a 
manifesta milă sau frică, ci doar pentru a preţui forţa si 
puterea care se desfăşura în faţa lor. Era o cale pentru a 
dezvolta la fete o tendinţă spre vis şi fantezie, calitate 
foarte apreciată. Dar cum nu aveau memorie, aceste 
dispoziţii nici nu riscau să degenereze. Imaginile de vis şi 


fantezie nu durau decât atâta timp cât exista motivaţia 
exterioară respectivă. Aceste imagini îşi aveau temeiul 
numai în lucrurile exterioare, ele nu se pierdeau în stări 
lipsite de suport. De fapt, se proiecta în sufletul femeii, 
ca să spunem aşa, însăşi fantezia şi visătoria inerente 
naturii. 


Lemurienii nu au avut propriu-zis locuinţe, aşa cum le 
înţelegem noi, decât mai târziu, către sfârşitul perioadei. 
Se aşezau acolo unde natura le oferea condiţii. De 
exemplu, se adăposteau în peşteri, dar nu le îngrijeau şi 
nu le utilau decât temporar, pentru nevoile stricte de 
moment. Mai târziu, au început să construiască 
adăposturi din argilă şi atunci au dat dovadă de o 
deosebită îndemânare. Să nu ne închipuim că nu 
construiau şi clădiri, dar acestea nu serveau ca locuinie, 
ci răspundeau, în acele timpuri, unei nevoi lăuntrice de a 
da lucrurilor din natură o formă voită de om. Unele coline 
erau transformate de aşa manieră ca omul să se bucure 
de noua formă obţinută. Pentru aceleaşi motive, dar şi 
pentru un scop utilitar, se adunau laolaltă pietre. 
Locurile unde copiii erau antrenați să suporte probele de 
călire se înconjurau de ziduri construite în acest fel. - 
Către sfârşitul perioadei lemuriene, edificiile destinate să 
cultive „înţelepciunea divină şi arta divină" au devenit 
mai măreţe, dar şi mai artistice. Aceste instituţii erau, 
sub toate aspectele, cu totul diferite de ceea ce au fost 
mult mai târziu templele, căci ele serveau atât ca 
instituţii de instruire, cât şi ca lăcaşuri de cunoaştere 
ştiinţifică. Cine era considerat capabil, putea fi iniţiat 
acolo în cunoaşterea legilor universale, dar şi în 
aplicarea acestor legi. Dacă lemurianul era un magician 
înnăscut, aici avea posibilitatea să transforme acest dar 
în artă şi cercetare. Puteau fi admisi numai cei care, 
datorită probelor dure prin care trecuseră, dobândiseră 
capacitatea de depăşire. Pentru restul oamenilor, ceea ce 
se petrecea în aceste instituţii era o taină absolută. Aici 
se deprindea metoda de a cunoaşte forţele naturii, printr- 
o cercetare directă, şi de a le stăpâni. Dar învăţământul 
era în aşa fel condus, încât forţele naturale se 


transformau în om în forţe de voinţă. Se ajungea astfel la 
situaţia că omul putea să facă el însuşi ceea ce făcea 
natura. Ceea ce umanitatea va obţine mai târziu cu 
ajutorul gândirii şi al calculelor, avea pe atunci 
caracterul unei activităţi instinctive. Dar nu trebuie să 
dăm aici, cuvântului „instinct" aceeaşi semnificaţie pe 
care o dăm azi în mod curent, când ne referim la regnul 
animal. Căci activităţile pe care umanitatea lemuriană le 
desfăşura erau mult superioare faţă de tot ceea ce sunt 
animalele în stare să facă prin instinct. Ele întreceau cu 
mult chiar şi tot ceea ce omenirea a realizat de atunci cu 
ajutorul memoriei, inteligenţei şi imaginatiei în domeniul 
artelor şi al ştiinţelor. Dacă am vrea să folosim o expresie 
care să uşureze înţelegerea, am putea numi acele 
instituţii ale lor: „universităţi ale forţelor de voinţă şi ale 
puterii de reprezentare clarvăzătoare". - Din aceste 
„universităţi", ieşeau oameni pregătiţi să guverneze pe 
ceilalţi sub toate aspectele. O imagine corectă a tuturor 
acestor relaţii este dificil de formulat astăzi în limbajul 
nostru, căci, între timp, totul s-a schimbat pe Pământ. 
Însăşi natura, precum şi modul de viaţă al oamenilor, 
erau altele; în consecinţă, munca sau relaţiile între 
oameni nu se pot compara cu ceea ce există în prezent. 


Aerul era mult mai dens, iar apa cu mult mai fluidă decât 
mai târziu, în perioada atlanteană. Şi ceea ce astăzi 
formează scoarţa terestră nu era, în acea vreme, tot atât 
de durificat cum a devenit mai târziu. Regnul animal şi 
cel vegetal nu atinseseră decât stadiul de dezvoltare, în 
primul caz, al amfibiilor, al păsărilor şi al mamiferelor 
inferioare, iar în al doilea caz, stadiul unor plante 
asemănătoare cu palmierii şi arborj asemănători cu 
aceştia. Cu alte cuvinte, totul era diferit faţă de prezent. 
Ceea ce astăzi apare ca fiind de dimensiuni mici, avea 
atunci proporţii gigantice. Micile noastre ferigi erau 
arbori care formau păduri măreţe. Mamiferele superioare 
actuale nu existau încă. Ceva mai mult, o mare parte a 
omenirii se afla la un nivel atât de elementar de evoluţie, 
încât poate fi considerată ca fiind într-un stadiu de 
animalitate. În orice caz, descrierile făcute mai înainte nu 


se referă decât la o minoritate a omenirii lemuriene. 
Restul ducea o viaţă pur animală. Chiar şi în aspectul 
exterior, ca să nu mai vorbim de comportamentul lor, 
aceşti oameni-animale erau foarte diferiti de ceilalti, mai 
puţini. Ei nu se deosebeau cu nimic de mamiferele 
inferioare, aveau până şi forma acestora. 


Mai trebuie să spunem ceva şi despre importanţa 
lăcaşurilor templelor, menţionate mai sus. Ce se practica 
în ele nu era propriu-zis un cult religios; era 
„înţelepciune şi artă divină", Omul resimțea în mod direct 
ceea ce i se dădea aici ca pe un dar al puterilor spirituale 
din univers. Şi când omul primea acest dar, el se vedea 
ca un „Slujitor" al acestor puteri cosmice; se simiea 
„Sfinţit" şi rupt de tot ce era profan. Dacă la acest stadiu 
de evoluţie al omenirii am dori să vorbim de religie, se 
poate spune că era o „religie a voinţei". Dispoziţia 
sufletească şi înclinația religioasă constau mai ales în 
faptul că omul păzea cu sfinţenie forţele care îi fuseseră 
insuflate, ca pe un siranşnic şi dumnezeiesc „secret", şi 
că îşi călăuzea viaţa în aşa fel, încât să îşi sanctifice 
puterea. Persoanele care deţineau asemenea puteri 
făceau obiectul unui deosebit respect şi veneratie. Şi nu 
datorită unor legi sau prescripţii, ci depinzând de puterea 
directă care emana din aceste persoane. Cei neiniţiaţi se 
aflau în mod natural sub influenţa magică a initiaţilor. 
Era, de asemenea, ceva natural şi deloc surprinzător ca 
aceştia din urmă să se considere persoane sacre. Faptul 
era real deoarece, în templele unde slujeau, ei atinseseră 
stadiul de a contempla direct forţele active ale naturii, 
putând observa sursele creatoare ale acesteia. 
Experiențele şi trăirile lor îi puneau în legătură cu 
entităţile care construiesc propriu-zis lumea. Această 
legătură se poate considera ca un fel de acces la zei. 
Ceea ce mai târziu a evoluat şi a devenit „iniţiere" sau 
„mister" provine din aceste raporturi primordiale care se 
stabiliseră atunci între oameni şi zei. Cu timpul, acest 
gen de relaţie a trebuit să se modifice, deoarece atât 
capacitatea de reprezentare, cât şi spiritul uman au 
îmbrăcat alte forme. 


Faptul că femeile aveau un alt mod de viaţă, aşa cum s-a 
arătat, a fost de o importanţă covârşitoare pentru 
progresul evoluţiei lemuriene. Femeile au dezvoltat forţe 
umane deosebite. Puterea lor de imaginaţie, legată de 
natură, a constituit baza unei dezvoltări superioare a 
vieţii de rezprezentare. Femeile preluau în sinea lor, cu 
înţelepciune, forţele naturii şi le lăsau să acţioneze 
asupra sufletului. S-au format, în felul acesta, germenii 
memoriei. Şi, o dată cu memoria, îşi face apariţia în lume, 
pentru prima dată, facultatea de a formula cele mai 
simple noţiuni morale. - Inainte, elementul masculin, prin 
educarea voinţei, era străin de toate acestea. Bărbatul 
urma instinctiv fie impulsurile naturale, fie influenţele 
care emanau de la iniţiaţi. - Natura feminină a dat 
naştere primelor reprezentări despre „bine şi rău". 
Lucruri care făcuseră o impresie deosebită asupra vieiţi 
de reprezentare au început atunci să fie iubite, iar altele 
să fie respinse. În timp ce dominaţia exercitată de 
elementul masculin era îndreptată mai mult spre 
acţiunea exterioară a forţelor voinţei, spre manipularea 
forţelor naturii, în elementul feminin încep să ia naştere 
acţiuni pornite din sentimente, din forţele personale 
interioare ale omului. Numai acela poate aprecia în mod 
corect mersul evolutiv al omenirii, care ia în considerare 
faptul că femeia a fost aceea care a făcut primele 
progrese în viaţa de reprezentare. Dezvoltarea de 
obiceiuri legate de o viaţă de reprezentări judicioasă, de 
formarea memoriei, obiceiuri care constituie germenul 
unei vieţi juridice, a unei tradiţii, au fost consecinţa celor 
menţionate. Dacă bărbatul privise doar forţele naturii şi 
se folosise de ele, femeia, în schimb, este prima care 
interpretează aceste forţe. Apare, în felul acesta, un mod 
nou de vieţuire, bazat pe gândire, şi care avea un 
caracter personal mult mai accentuat decât la bărbaţi. 
Trebuie precizat, însă, că această predispoziţie a femeii 
era şi un fel de clarvedere deosebită de magia voinţei 
cultivată la bărbaţi. Sufletul femeii era accesibil unui 
contact cu puteri spirituale de o altă natură, acele puteri 
care vorbeau mai ales laturii sentimentale a sufletului şi 


mai puţin celei spirituale, căreia i se supunea bărbatul. S- 
a creat, astfel, o diferenţiere: bărbaţii se consacrau unor 
acţiuni mai mult natural-divine iar femeile se dedicau 
unor acţiuni de tip mai mult sufletesc-divin. 


Evoluţia parcursă de femeie în timpul perioadei 
lemuriene a avut drept consecinţă faptul că, mai târziu, 
la apariţia, pe Pământ, a următoarei rase-rădăcină - a 
celei atlanteene - ei i-a revenit un rol important. Apariţia 
noii rase a avut loc sub influenţa unor entităţi foarte 
evoluate, cunoscând legile formării unei rase şi care erau 
capabile să dirijeze forţele latente ale naturii umane în 
aşa fel, încât să ducă la formarea unei noi rase. Despre 
aceste entităţi superioare va trebui să vorbim în mod 
special. Deocamdată este suficient să spunem că aveau o 
întelepciune şi o putere supraomenească. Aceste entităţi 
au selectat, din umanitatea lemuriană, un mic grup cu 
scopul de a servi ca punct de plecare pentru următoarea 
rasă, cea atlanteană. Locul ales pentru aceasta era situat 
într-o zonă caldă. Sub îndrumarea acestor entităţi, 
oamenii din această mică ceată selectată erau antrenați 
să domine forţele naturii. Erau puternici şi aveau 
abilitatea să extragă din pământ variatele sale comori. 
Ştiau să lucreze pământul şi să-i culeagă roadele pentru 
traiul lor. Datorită antrenamentului sever la care erau 
supuşi, oamenii dobândiseră o natură voluntară foarte 
puternică. Sentimentele şi manifestările sufleteşti erau 
dezvoltate într-o măsură mult mai mică; în schimb, latura 
sufletească se dezvoltase la femei - ele aveau memorie, 
forţă imaginativă şi tot ce decurge din aceasta. 


Conducătorii lor, pe care i-am mentionat, au determinat 
ca această ceată selecționată să se împartă în grupuri 
mai mici şi au dat femeilor autoritatea de a veghea la 
organizarea şi stabilirea ordinii în aceste grupuri. Graţie 
memoriei sale, femeia dobândeşte şi abilitatea ca 
evenimentele şi experienţele pe care le trăise să le facă 
utile şi pentru viitor. Ceea ce se dovedise util şi oportun 
ieri, femeia avea capacitatea să aplice azi şi sesiza că s-ar 
putea folosi şi mâine. Să reținem că femeia este cea care 


a organizat viaţa acelor comunităţi şi sub influenia ei s-a 
născut ideea „de bine şi de rău". Firea sa contemplativă a 
îndrumat-o să aibă înţelegere pentru natură. În 
observarea naturii se află şi originea reprezentărilor sale, 
cu ajutorul cărora conducea activităţile oamenilor. 
Conducătorii au actionat astfel încât, prin intermediul 
sufletului feminin, să poată înnobila şi purifica viaţa 
voluntară şi forţa brutală a bărbaţilor. Trebuie să vedem 
toate acestea, bineînţeles, în aspectele lor de prime 
încercări. Cuvintele limbajului actual ne pot duce cu 
uşurinţă la formarea de reprezentări ale acelor fapte cu 
imagini luate din realitatea curentă. 


În mod indirect, prin cultivarea vieţii sufleteşti feminine, 
conducătorii spirituali au putut provoca şi un început de 
trezire a unei vieţi sufleteşti la bărbaţi. Acest aspect 
explică şi influenţa mare a femeilor în acele comunităţi 
selectate. Când se simtea nevoia interpretării unor 
semne ale naturii, se făcea apel la femei, pentru a le cere 
sfatul. Întreaga lor viaţă sufletească era, însă, încă 
dominată de fortele sufleteşti „tainice" ale omului. Fără a 
exprima perfect situaţia, ne apropiem însă de o 
caracterizare aproximativă, vorbind de o intuiţie 
somnambulică. Într-un anumit fel de visare superioară, li 
se revelau secrete ale naturii şi, prin aceasta, primeau 
impulsul către acţiune. Pentru femeie, totul în natură era 
însufleţit şi se arăta sub formă de forţe şi manifestări 
psihice. Ea se lăsa prinsă cu totul într-o țesătură tainică a 
forţelor sale sufleteşti. Ceea ce o îndemna către acţiune 
era acea „voce interioară a sufletului" sau ceea ce îi 
spuneau plantele, animalele, pietrele, vântul şi norii, 
freamătul arborilor etc. 


Din asemenea trăiri sufleteşti a luat naştere ceea ce a 
devenit religie. Omul simte, încetul cu încetul, că sufletul 
care acţionează în natură şi în viaţa sa trebuie venerat şi 
adorat. Apoi, anumite femei au obţinut o situaţie 
privilegiată, predominantă, pentru că au ştiut să 
interpreteze, din profunzimile lor, tainele universului. S-a 
putut ajunge, astfel, la situaţia ca ceea ce aceste femei 


vieţuiau în sufletul lor să se exprime spre exterior ca un 
fel de limbaj natural. Începutul vorbirii apare mai întâi ca 
un fel de expresie cântată. Forţa gândirii începe să se 
transpună în sunete perceptibile. Ritmul intim al naturii 
răsună pe buzele acestor femei pline de „înţelepciune". 
Oamenii se adunau în jurul lor şi, ascultându-le, 
resimţeau în cuvintele lor ritmate manifestarea puterilor 
superioare. Aşa a început cultul divinității. - Pentru acele 
timpuri îndepărtate, nu se poate spune că ar fi exisiat un 
„sens" în vorbire. Oamenii resimţeau sunete, tonalități şi 
ritm, dar nu atribuiau o semnificaţie obiectivă celor 
auzite, ci doar absorbeau în sufletele lor forţa pe care 
acele sunete o emanau. Procesul de interiorizare 
sufletească se derula strict sub îndrumarea 
conducătorilor superiori. Aceştia inspirau acelor femei- 
preotese „înţelepte" sunetele şi ritmul, dar într-un mod 
despre care acum nu se poate vorbi. Aceste preotese au 
putut astfel să aibă o asemenea influenţă, încât să 
acţioneze pentru o înnobilare a sufletului omenesc. Se 
poate spune, pe drept cuvânt, că în felul acesta s-a trezit 
viaţa sufletească propriu-zisă. 


În această privinţă, Cronica Akasha ne revelează 
imaginea unor scene pline de frumuseţe. Să descriem 
una din acestea. Ne aflăm într-o pădure, lângă un arbore 
maiestuos. Soarele tocmai se ridică spre răsărit. În jurul 
acestui arbore, asemănător unui palmier, toţi ceilalţi 
arbori fuseseră îndepărtați, iar el aruncă acum o umbră 
cuprinzătoare. Cu faţa întoarsă spre răsărit, preoteasa, în 
extaz, stă pe un fel de scaun format din obiecte naturale 
rare şi din plante. De pe buzele sale se aud încet, dar 
într-o înşiruire ritmată, sunete stranii, repetate fără 
încetare. În jurul ei, aşezaţi în cerc, câţiva bărbaţi şi 
femei, cu feţele ce par pierdute ca într-un vis, aspiră, 
putem spune, trăirea interioară a acestor accente. - Şi 
alte scene pot fi percepute. Intr-un alt loc, amenajat ca şi 
celălalt, o altă preoteasă „cântă" în acelaşi fel, dar 
accentele sale sunt mai puternice, mai pline de forţă. 
Oamenii din jurul ei se mişcă în mod ritmat, ca într-un fel 
de dans; acesta era cel de al doilea mod prin care 


„sufletul“ pătrundea în omenire. Aceste ritmuri 
misterioase, preluate din ritmurile naturii, erau imitate 
de mişcările braţelor şi ale picioarelor. Omul se simţea în 
felul acesta una cu natura şi cu toate fortele care 
acţionează în ea. 


Locul de pe glob unde a fost format trunchiul viitoarei 
rase umane era deosebit de adecvat pentru acest scop. 
Pământul mai era, în acea vreme, încă zguduit de furtuni, 
dar aici era un loc relativ calm. Se poate spune că, în 
general, Lemuria era bântuită de uragane. Pământul nu 
atinsese încă pe atunci densitatea sa ulterioară. 
Pretutindeni, solul, încă subţire, era străpuns de forţe 
vulcanice, care ţâşneau în mici râuleţe, dar şi în torente, 
ca nişte fluvii. Vulcani puternici erau aproape în tot locul, 
permanent în erupție, şi dezvoltau continuu forţa lor 
devastatoare. În toate acţiunile lor, oamenii se 
obişnuiseră să ţină seama de aceste fenomene de foc. De 
altfel, ei se foloseau de acest foc vulcanic pentru lucrările 
şi instalaţiile lor. Focul servea adesea aceloraşi scopuri 
ca mai târziu, dar în loc să se recurgă la focul artificial, 
omul a exploatat mai întâi focul natural, pentru nevoile 
sale. 


Această activitate de foc a vulcanilor a dus, în cele din 
urmă, la distrugerea continentului lemurian. Partea din 
Lemuria, unde urma să se dezvolte rasa-rădăcină a 
atlanteenilor, avea cu siguranţă un climat foarte cald, dar 
în ansamblu era ferită de activitatea vulcanică. - Aici 
fiinţa umană s-a putut dezvolta într-un mod mai calm şi 
mai paşnic decât în celelalte zone ale Pământului. Omul 
începe să renunţe la viaţa nomadă de mai înainte şi 
aşezările stabile au devenit tot mai numeroase. 


În acea îndepărtată perioadă, corpul omului era încă 
maleabil şi suplu. Sub efectul modificărilor care se 
produceau în viaţa sufletească, interioară, corpul suferea 
fără încetare transformări. Nu cu prea mult timp în urmă, 
oamenii aveau o formă exterioară foarte diferită, 
influenţa mediului exterior şi a climatului având încă un 


rol determinant. Abia atunci când s-a constituit acea 
colonie, corpul omenesc a devenit tot mai mult expresia 
vieţii interioare a sufletului. Colonia era populată de un 
tip uman mai evoluat, cu un aspect exterior mai nobil. 
Putem afirma că adevărata formă umană s-a structurat 
sub acţiunea directă a conducătorilor. Procesul s-a 
desfăşurat foarte lent şi progresiv. El s-a derulat în felul 
următor: mai întâi, în fiinţa umană se desfăşoară viaţa 
sufletească şi, în funcţie de aceasta, se adaptează şi 
corpul fizic, care este încă suplu şi maleabil, Este o lege a 
dezvoitării umane ca omul, o dată cu evoluţia, să aibă o 
influenţă tot mai mică în sensul transformării corpului 
său fizic. Corpul fizic al omului a obţinut o structură mai 
solidă, o formă nemaleabilă numai dată cu dezvoltarea 
inteligenţei, şi cu solidificarea pietrelor, mineralelor şi a 
metalelor, legate de această dezvoltare. Trebuie să 
reținem că, în perioada lemuriană, ca, de altfel, şi în cea 
atlanteană, rocile şi metalele erau mult mai moi decât în 
prezent. - Aceasta nu contrazice, totuşi, faptul că există 
încă descendenţi ai ultimilor lemurieni şi atlanteeni care 
au astăzi structuri la fel de dure ca şi rasa umană 
actuală, apărută mai târziu. Aceşti supraviețuitori au fost 
nevoiţi să se adapteze noilor condiţii terestre şi să devină 
mai rigizi. Dar tocmai aceasta explică starea lor de 
degenerescenţă. Într-adevăr, ei nu s-au transformat 
datorită influențelor venind din interioritatea sufletului, 
ci influenţe din exterior le-au impus o durificare a vieţii 
lor interioare mai puţin evoluate şi, datorită acestui fapt, 
au ajuns într-o stare de stagnare. Această stagnare 
corespunde unei adevărate înapoieri şi, de aceea, viaţa 
lor interioară nu s-a mai putut exprima în corporalitatea 
exterioară mai densă şi a degenerat. 


Unui proces de metamofozare şi mai amplu era supusă 
viaţa animalelor. Vom vorbi mai departe despre speciile 
de animale existente în momentul formării omului pe 
Pământ şi despre originea lor vom mai avea de vorbit, ca 
şi despre apariţia unor forme noi de animale care au 
apărut ulterior omului. Acum ne vom limita să menţionăm 
că speciile de animale s-au transformat fără încetare şi 


mereu au apărut noi specii. Bineînţeles, această 
transformare a fost progresivă. În parte, ea s-a datorat 
schimbării condiţiilor de viaţă sau a locului. Facultatea 
de adaptare rapidă la noile condiţii era foarte dezvoltată 
la animale. Corpul lor maleabil avea capacitatea să 
transforme foarte repede organele, în aşa fel încât, nu 
după mult timp, descendenţii unei specii nu mai semănau 
decât în mică măsură cu premergătorii lor. Fenomenul 
era valabil şi pentru plante, într-o măsură încă şi mai 
mare. Dar cea mai mare influenţă asupra transformării 
oamenilor şi a animalelor o avea omul însuşi, fie că, în 
mod instinctiv, el ducea aceste fiinţe spre o zonă unde ele 
îmbrăcau o anumită formă, fie că provoca anumite 
transformări, intervenind direct în creşterea lor. 
Influenţa transformatoare a omului asupra naturii era 
considerabilă pe atunci, în comparaţie cu posibilităţile 
actuale. Acesta era mai ales cazul în colonia descrisă. 
Căci aici conducătorul dirija aceste transformări într-un 
mod necunoscut de oameni. Acesta era în mare măsură 
cazul atunci când, un grup, emigrând, pentru a forma 
ulterior o nouă subrasă, în perioada atlanteană, putea lua 
cu sine acele cunoştinţe, superior dezvoltate, de creştere 
a animalelor şi a plantelor. Activitatea culturală în 
Atlantida era în mare măsură consecinţa acestor 
cunoştinţe obţinute în trecut. Trebuie subliniat faptul că 
şi aceste cunoştinţe aveau, în vremea aceea, un caracter 
instinctiv care s-a păstrat şi în primele subrase 
atlanteene. 


Superioritatea sufletească a femeii, despre care am 
vorbit devine mult mai accentuată către sfârşitul 
perioadei lemuriene şi s-a prelungit şi în perioada 
următoare, atlanteană, până către epoca subrasei a 
patra. Am face o greşeală să considerăm că această 
superioritate era valabilă pentru întregul ansamblu al 
omenirii; ea era numai pentru partea restrânsă a 
populatiei globului selectată pentru a da naştere unei 
alte rase, mai evoluate. În mod esenţial, această influenţă 
se exercita asupra a tot ce este „inconştient" în el sau în 
legătură cu el. Influenţa sufletească emanată de femeie s- 


a exercitat la început asupra anumitor gesturi, asupra 
unei anumite fineţi în percepțiile senzitive, asupra 
sensibilităţii pentru frumos şi asupra unei însemnate 
părţi a vieţii lăuntrice şi a sentimentelor comune tuturor 
oamenilor. Nu este deloc exagerat să considerăm 
relatările din Cronica Akasha în felul următor: „naţiunile 
civilizate au o formă şi o expresie corporală, precum şi 
anumite elemente esenţiale ale vieţii corporal-sufleteşti, 
care le-au fost imprimate prin influenţe feminine". 

În cele ce urmează, ne vom referi la alte epoci şi perioade 
încă şi mai vechi din evoluţia omenirii, când populaţia 
Pământului era hermafrodită. Vom arăta apoi cum a 
apărut tipul uman prezentând două sexe separate. 


SEPARAREA SEXELOR 


Oricât ar fi fost de diferite aspectul şi conformaţia omului 
faţă de prezent, în timpurile îndepărtate la care ne 
referim în descrierile pe care le extragem din Cronica 
Akasha, dacă pătrundem şi mai adânc în trecut, în istoria 
omenirii, ajungem la stadii încă mult mai deosebite. 
Aceasta se datorează faptului că formele specifice ale 
bărbatului şi ale femeii, în decursul timpului, au luat 
naştere dintr-o formă unică primordială, când fiinţa 
umană nu era nici una, nici alta, ci ambele în acelaşi 
timp. Cine vrea să-şi facă o idee despre acel trecut foarte 
îndepărtat, trebuie să se elibereze de reprezentările 
obişnuite, bazate pe ceea ce omul vede acum în jurul său. 
- Perioada spre care ne îndreptăm acum privirea se 
situează în prima jumătate a acelei epoci pe care am 
numit-o, în capitolul precedent, lemuriană. Corpul uman 
era, pe atunci, încă format din materii moi şi maleabile. 
Aceleaşi caracteristici se găseau şi la celelalte formaţiuni 
terestre. Comparat cu forma sa ulterioară, solidificată, 
Pământul avea o stare mai fluidă, în sensul că era îmbibat 
cu apă. Prin încarnarea în lurnea materială, sufletul se 
putea adapta mult mai bine la aceste materiale decât o 
va putea face mai târziu. Faptul că un suflet adoptă un 
corp masculin sau feminin decurge din aceea că 
dezvoltarea naturii telurice exterioare îi impune o formă 
sau alta. Cât timp materia nu se solidificase complet, 


sufletul putea să-i impună propriile sale legi. Când, mai 
târziu, materia a devenit mai dură, sufletul a trebuit să se 
supună el legilor pe care natura terestră exterioară o 
imprima materiei. Câtă vreme sufletul era încă în măsură 
să domine materia, el îşi modela corpul fără să-l 
diferenţieze în masculin şi feminin, dar îi putea imprima 
caracteristici care erau deopotrivă masculine şi feminine. 
Aceasta era posibil pentru că, în esenţa sa, sufletul este 
atât masculin cât şi feminin. El poartă în sine ambele 
naturi. Elementul masculin îl leagă de ceea ce numim 
voinţă, iar elementul feminin îl apropie de ceea ce numim 
reprezentare, imaginaţie. - Formarea exterioară a 
Pământului este cea care a dus la crearea unui corp cu 
structură unilaterală. Corpul masculin a luat o formă 
detetminată de elementul de voinţă, în timp ce acela al 
femeii poartă mai curând pecetea imaginaţiei, a puterii 
de reprezentare. Aceasta explică faptul că sufletul 
hermafrodit, fiind deopotrivă şi masculin şi feminin, este 
obligat să aleagă un corp unisexuat. Pe parcursul 
evoluţiei sale, corpul luase o formă determinată de 
forţele terestre exterioare, astfel că sufletul nu mai avea 
posibilitatea să reverse, în acest corp, întreaga sa forţă 
interioară şi a fost constrâns să reţină în interiorul său 
ceva din propria sa forţă, fără a mai putea transmite 
corpului decât o parte din ea. 


Dacă urmărim Cronica Akasha, mai putem reţine 
următorul fapt. Într-un timp foarte îndepărtat, găsim 
forme umane moi şi maleabile foarte diferite de cele care 
vor apărea mai târziu. Această fiinţă umană purta în sine 
atât natura masculină, cât şi pe cea feminină. Cu 
trecerea timpului, materia din care era alcătuit corpul 
fizic devine tot mai densă, iar corpul începe să prezinte 
două aspecte diferite: unul începe să semene cu viitoarea 
formă masculină, celălalt cu viitoarea formă feminină. 
Cât timp această diferenţiere nu apăruse, fiecare om 
putea să producă din sine o altă fiinţă umană. Fecundaţia 
nu era un proces exterior, ci se desfăşura chiar în 
interiorul corpului uman. Dar mai târziu, o dată cu 
separarea în sexe, masculin şi feminin, corpul a pierdut 


capacitatea de autofecundare. Pentru a da naştere unei 
noi fiinţe umane, trebuia să se acţioneze împreună cu un 
alt corp. 


Separarea sexelor are loc în momentul când Pământul 
atinge un anumit grad de solidificare. Densificarea mai 
mare a substanţei materiale stăvileşte o parte din forţa 
de reproducere, iar partea din această forţă care rămâne 
activă are nevoie să fie completată de o forţă opusă, 
venind din afară, de la o altă fiinţă umană. Sufletul, atât 
la bărbat, cât şi la femeie, trebuie să păstreze în sine o 
parte din vechea forţă, pe care nu o mai poate utiliza în 
lumea corporală exterioară. - Această parte din forţă se 
dirijează acum către interiorul fiinţei umane. Ea nu se 
poate manifesta în afară, şi de aceea este liberă să 
acţioneze asupra organelor interne. - Atingem aici un 
punct capital al procesului de dezvoltare a omenirii. 
Înainte, ceea ce se numeşte spirit, facultatea de a gândi, 
nu îşi găsea locul în om. Căci această facultate nu ar fi 
găsit un organ adecvat care să-i permită să se manifeste. 
Sufletul îşi dirija întreaga sa forţă către exterior, pentru 
a-şi construi corpul fizic. Acum, însă, forţa sufletească 
care nu mai este folosită în exterior poate intra în 
legătură cu forţa spiritului; această uniune dă naştere, în 
interiorul corpului, organelor care vor face din om o 
fiinţă care gândeşte. În felul acesta, omul a putut să 
utilizeze o parte a forţei pe care o folosea anterior pentru 
procreaţie, pentru propria sa perfecţionare. Forta de 
care omenirea se servea pentru formarea creierului, ca 
instrument al activităţii de gândire, este aceeaşi care, în 
trecut, servea autofecundării. Gândirea a fost obţinută cu 
preţul unisexualităţii - cu separarerea sexelor. - Trecând 
de la autofecundare la fecundarea altuia, fiinţele umane 
au putut să-şi canalizeze o parte din forţa de procreaţie 
spre interior şi, drept urmare, să devină fiinţe capabile să 
gândească. Astfel, corpul masculin şi cel feminin 
reprezintă fiecare, la exterior, o formă imperfectă a 
sufletului, dar prin acest fapt omul devine o fiinţă mai 
perfectă în interiorul său. 


Această modificare în structura omului s-a produs foarte 
lent, şi în mod progresiv. Încetul cu încetul, alături de 
formele umane hermafrodite apar acum şi noile forme 
unisexuate. 


De fapt, ceea ce se întâmplă în momentul când omul 
devine o fiinţă spirituală este tot un fel de fecundare în 
interiorul său. Organele interne, care pot fi concepute 
prin forţa excedentară a sufletului, sunt fecundate de 
spirit. Sufletul are el însuşi o natură dublă, este masculin 
şi feminin. Pe acest temei el şi-a edificat, cu mult înainte, 
şi corpul fizic. Mai târziu, sufletul nu îşi mai poate 
modela corpul decât în aşa fel încât acesta, pentru 
aspectul exterior, trebuie să colaboreze cu un alt corp; el 
însuşi are astfel posibilitatea de a colabora cu spiritul. În 
ceea ce priveşte aspectul exterior, fiinţa umană va 
practica de acum înainte o fecundare venită din exterior; 
cât despre viaţa lăuntrică, ea este fecundată din interior, 
prin spirit. Se poate spune că un corp masculin are un 
suflet feminin, iar un corp feminin are un suflet masculin. 
Acest aspect unilateral al vieţii interioare la fiinţa umană 
îşi găseşte echilibrul graţie fecundării cu spiritul. 
Caracterul unilateral este astfel neutralizat. Sufletul 
masculin în corp feminin şi sufletul feminin în corp 
masculin redevin ambele bisexuate prin fecundarea cu 
spiritul. În aspectul lor exterior, bărbatul şi femeia sunt 
diferiţi; în structura interioară, aspectul unilateral al 
vieţii sufleteşti, la unul sau la altul, formează din nou o 
prefectă armonie. În interior, spiritul şi sufletul se 
contopesc într-un tot, devin o unitate. Asupra sufletului 
masculin al femeii, spiritul acţionează ca element feminin 
şi îi dă un caracter ambiguu, masculin-feminin; asupra 
sufletului feminin al bărbatului, spiritul acţionează ca 
element masculin şi îi dă, de asemenea, caracterul 
ambiguu, masculin-feminin. Bisexualitatea care exista în 
perioadele prelemuriene s-a restrâns din exterior şi s-a 
localizat în interiorul fiinţei umane. 


Se vede, prin urmare, că în interioritatea superioară a 
omului nu are nimic de-a face cu calităţile bărbat si 


femeie. Această egalitate interioară este rezultatul 
sufletului masculin al femeii şi al celui feminin al 
bărbatului. Unirea cu spiritul conduce, în cele din urmă, 
la un echilibru. Totodată, existenţa unei diversificări mai 
înainte de a se fi realizat acest echilibru constituie un 
mister al naturii umane. Cunoasterea acestui mister este 
de o deosebită importanţă pentru ştiinţa ocultă, deoarece 
ascunde cheia unor importante enigme ale vieţii. Pentru 
moment nu ne este îngăduit să ridicăm voalul care 
acoperă acest mister... 


Aşadar, fiinţa umană a evoluat de la stadiul de 
hermafroditism la cel de unisexualitate, ajungându-se la 
diferenţierea dintre femeie şi bărbat. Aceasta a făcut ca 
omul să devină fiinţa spirituală care este astăzi. Nu 
trebuie, însă, să credem că înainte de acest eveniment nu 
au existat unele fiinţe cu posibilităţi de cunoaştere legate 
de Pământ. În orice caz, dacă urmărim Cronica Akasha, 
constatăm că, în primele timpuri ale perioadei lemuriene 
omul fizic de mai târziu era, prin natura sa hermafrodită, 
o fiinţă foarte diferită de ceea ce înţelegem astăzi sub 
denumirea de fiinţă umană. În primul rând, el nu putea 
lega percepțiile sale sensibile cu unele gânduri: el nu 
gândea. Viaţa sa era o viaţă legată de pofte, de porniri 
instinctive. Sufletul său nu se manifesta decât prin 
instincte, prin dorinţe nestăpânite, pofte animalice ete. 
Conştienia avea un caracter de vis; el trăia într-o stare pe 
care o putem numi crepusculară. - Dar în mijlocul acestei 
umanităţi existau şi alte fiinţe. Bineînţeles, acestea erau 
tot bisexuate, căci, ţinând seama de stadiul de evoluţie pe 
care îl atinsese atunci Pământul, nu era posibil să se 
nască oameni diferiţi, bărbat şi femeie. Condiţiile 
naturale exterioare nu îngăduiau încă acest lucru. Dar 
existau alte fiinţe, care, deşi bisexuate, puteau să ajungă 
la cunoaştere şi chiar la o înţelepciune. Explicaţia o 
găsim în faptul că aceste fiinţe urmaseră, într-un trecut 
încă şi mai îndepărtat, o evoluţie de un alt gen. Fără a 
aştepta să se dezvolte organele interne ale corpului fizic 
în omenire, sufletele lor deveniseră apte pentru a fi 
fecundate prin spirit. Sufletul omului de astăzi are nevoie 


de un creier fizic pentru a gândi asupra impresiilor 
primite prin simţurile fizice din exterior. Acesta este 
rezultatul dezvoltării normale a sufletului omenesc, care 
a trebuit să aştepte să se formeze mai întâi un creier, 
spre a-i servi de mediator între el şi spirit. Fără această 
cale ocolită în evoluţia sa, sufletul ar fi rămas lipsit de 
influenţa spiritului. Ar fi rămas la stadiul conştienţei de 
vis. În ceea ce priveşte acele fiinţe supraomeneşti de care 
am vorbit, situaţia se prezenta altfel. In condiţii cu totul 
diferite şi cu mult timp în urmă, sufletul lor dezvoltase 
organe sufleteşti care nu aveau nevoie de un suport fizic 
pentru a fi în contact cu elementul spiritual. Capacitatea 
de cunoaştere şi înţelepciunea pe care o dobândiseră 
acele fiinţe era de natură suprasensibilă. O asemenea 
cunoaştere se numeşte intuitivă. Omul actual ajunge la o 
astfel de intuiţie abia într-un stadiu mai târziu al evoluţiei 
sale şi această intuiţie îi face posibil contactul cu spiritul 
fără mijlocirea simţurilor. El trebuie să parcurgă ocolul 
prin materia sensibilă, ocol care se numeşte „coborârea 
sufletului uman în materie" sau, în termeni mai obişnuiţi, 
„păcatul originar". - Cunoscând în trecut o evoluţie de un 
cu totul alt gen, fiinţele supraomeneşti nu au trebuit să 
participe la această coborâre. Şi, prin faptul că sufletul 
lor se afla deja la un nivel superior, conştienţa lor nu era 
crepusculară, ci avea caracterul unei conştiente 
luminoase interior. Aceste entităţi ajung la cunoaşterea şi 
înţelepciunea prin clarvedere, care nu are nevoie nici de 
organe de simţ, nici de organe de gândire. Înţelepciunea, 
care crease lumea, strălucea direct în sufletul lor, fapt ce 
le îngăduia să devină conducători ai acestei tinere 
umanităţi aflate încă în stadiul conştienţei crepusculare. 
Ei erau purtători ai unei „înţelepciuni străvechi", la 
înţelegerea căreia umanitatea tinde să ajungă tocmai 
prin acel ocol amintit mai sus. Singura diferenţă între 
aceste fiinţe în raport cu cele pe care, în mod obişnuit, le 
numim „oameni" consta în faptul că înţelepciunea îi 
iradia, aşa cum pe noi ne iradiază lumina solară, ca un 
dar liber „de sus". „Omul" avea o situaţie diferită. El 
trebuia să dobândească înţelepciunea prin activitatea 
simţurilor şi a organului său gânditor. Într-o primă 


perioadă, această înţelepciune nu îi parvenea ca un dar 
liber. Trebuia mai întâi să o dorească. Numai când în om 
prindea viaţă dorința pentru înţelepiune, atunci el o 
elabora prin activitatea simţurilor şi a organului gândirii. 
A fost necesar să se dezvolte în sufletul omului un impuls 
nou, dorinţa, năzuința pentru înțelepciune. În cursul 
etapelor precedente ale evoluţiei sale, omul nu putea să 
aibă această aspirație. La început, impulsurile sale nu 
tindeau decât să dea naştere la forme exterioare care să 
exprime starea crepusculară a vieţii interioare; dorinţa 
de a cunoaşte lumea exterioară şi de a o înţelege nu 
exista încă. O dată cu separarea sexelor, se manifestă în 
om pentru prima oară nevoia de cunoaştere. 


În fiinţele supraomeneşti, înţelepciunea le venea prin 
clarvedere tocmai datorită faptului că ele nu aveau 
această dorinţă de cunoaştere. Aceste fiinţe aşteptau ca 
înţelepciunea să radieze în ele, după cum noi aşteptăm 
lumina soarelui, pe care nu o putem determina să apară 
în timpul nopţii, ci vine de la sine asupra noastră, în 
fiecare dimineaţă. - Nevoia de cunoaştere vine din faptul 
că sufletul elaborează organe interne (creierul ete.) care 
îi permit să obţină cunoaşterea. Aceasta este consecinţa 
faptului că o parte a forţei sufletului nu mai lucrează în 
afară, ci în interior. Fiinţele supraomeneşti însă, care nu 
cunosc această despărţire a fortelor sufleteşti, îşi 
dirijează întreaga energie a sufletului spre afară. Ele 
dispun, orientate spre afară, pentru fecundarea prin 
spirit, şi de acea forţă pe care „omul" o dirijează spre 
interior, spre a crea organele cunoaşterii. - Forţa 
datorită căreia omul se înclină spre în afară pentru a 
colabora cu un altul este iubirea. Fiinţele supraomeneşti 
îşi dirijează întreaga lor iubire spre exterior, pentru a 
lăsa ca înţelepciunea universală să se reverse în sufletul 
lor. Omul, insă, nu-şi poate dirija spre exterior decât o 
parte din forţele sale. „Omul" a devenit o fiinţă senzorială 
şi totodată chiar iubirea a devenit senzorială. O parte din 
propria sa fiinţă el o sustrage lumii exterioare şi o 
consacră creării unei lumi interioare proprii. Acest 
proces corespunde cu ceea ce numim, în mod curent, 


egoism. Când „omul" deveni, în corpul său fizic, fie, 
bărbat, fie femeie, el nu poate dărui celuilalt decât o 
parte din fiinţa sa; cu partea cealaltă, el s-a izolat de 
lumea înconjurătoare, a devenit egoist. Egoiste au 
devenit acţiunile sale îndreptate spre exterior, egoistă a 
devenit şi strădania sa pentru o dezvoltare interioară. EI 
iubea pentru că revendica ceva şi gândea, de asemenea, 
pentru că revendica ceva, şi anume cunoaştere. - Natura 
lipstită de egoism, dezinteresată şi plină de iubire a 
conducătorilor, fiinţe supraomeneşti, se confrunta cu 
fiinţa umană puerilă şi egoistă. - Sufletul, care la ei nu 
lua un corp feminin sau masculin, era el însuşi 
ambivalent, masculin si feminin. Acesta iubea fără a avea 
dorinte. Înainte de separarea sexelor, sufletul inocent al 
fiinţei umane iubea la fel, dar cum se afla pe o treaptă 
inferioară a evoluţiei sale - având doar o conştienţă de 
vis - nu putea totodată să şi cunoască. Tot astfel iubeşte 
şi sufletul fiinţelor supraomeneşti, dar el poate să şi 
cunoască, deoarece se află pe o treaptă avansată a 
evoluţiei sale. Omul trebuie să parcurgă o etapă de 
egoism pentru ca, abia după aceea, să-şi regăsească, la 
un nivel superior, o atitudine dezinteresată, lipsită de 
egoism, şi aceasta cu o deplină conştienţă lucidă. 


Sarcina acelor naturi supraomeneşti, a marilor 
conducători, consta în a imprima tinerei fiinţe umane 
elementul care îi caracteriza, adică iubirea. Ei nu o 
puteau face decât pentru acea parte a forţei sufleteşti 
care era orientată spre în afară, ceea ce a dat naştere 
iubirii fizice; aceasta este caracteristică activităţii 
sufletului într-un corp masculin sau într-unul feminin. 
Iubirea fizică a devenit o forţă a evoluţiei umane pe 
Pământ. Ea uneşte pe bărbat cu femeia în măsura în care 
sunt fiinţe fizice. Progresul umanităţil fizice depinde de 
acest gen de iubire. - Entităţile supraomeneşti 
menţionate nu aveau influenţă decât asupra acestui fel 
de iubire. Cealaltă parte a activităţii sufletului uman, cea 
care era orientată spre interior şi care, prin intermediul 
lumii senzoriale, îl duce spre cunoaştere, se sustrage 
puterii acelor fiinţe supraumane. Ele nu coborâseră 


niciodată până la dezvoltarea de organe interne 
corespunzătoare. Impulsul lor dirijat spre exterior îl 
puteau îmbrăca în iubire, întrucât iubirea care acţiona 
spre exterior făcea parte din propria lor entitate. Această 
situaţie constituie o prăpastie între fiinţele 
supraomeneşti şi noua umanitate. Ele puteau să insufle 
omului iubire mai întâi sub aspectul ei fizic, dar erau 
incapabile să-i dea şi cunoaştere, deoarece propria lor 
cunoaştere nu fusese niciodată dependentă de organe 
interne, pe care şi le elabora acum omul. De asemenea, 
nu se putea servi de nici un limbaj pe care să-l fi putut 
înţelege o fiinţă dotată cu creier. 


Organele interne amintite ale omului au devenit apte să 
comunice cu spiritul, la nivelul existeniei terestre, către 
mijlocul perioadei lemuriene, dar ele fuseseră deja 
formate ca structură imperfectă într-un stadiu de evoluţie 
mult mai vechi. Căci, în perioade foarte îndepărtate, 
sufletul trecuse deja prin încarnări fizice, dar nu pe 
Pământ, ci trăia în substanţe densificate pe alte corpuri 
cereşti. Precizări asupra acestui subiect nu ar putea fi 
date decât mai târziu. Pentru moment, putem totuşi să 
spunem că fiinţele terestre au trăit anterior pe o altă 
planetă, unde, potrivit cu condiţiile de acolo, s-au 
dezvoltat până la nivelul pe care l-au avut când au sosit 
pe Pământ. Ele s-au desprins apoi de substanţele acelei 
planete, aşa cum îţi scoţi o haină, şi, prin aceasta, au 
devenit, la nivelul de evoluţie atins prin aceasta, nuclee 
sufleteşti capabile de percepţie, sensibilitate etc., pe 
scurt, au devenit capabile să ducă acum acel gen de viaţă 
crepusculară care le-a caracterizat încă din primele stadii 
ale existenţei lor terestre. - Entităiile supraomeneşti pe 
care le-am mai menţionat, conducători în domeniul 
iubirii, atinseseră încă de pe planeta precedentă un astfel 
de stadiu de perfecţiune, încât nu mai aveau nevoie să 
coboare spre a-şi dezvolta acele aptitudini care să le 
conducă la formarea de organe interne. - Mai existau 
însă şi alte fiinţe, dar nu la fel de avansate ca aceşti 
conducători ai iubirii, ci fiinţe care, pe planeta 
precedentă, erau considerate a fi „oameni", dar care în 


realitate au luat un avans faţă de oameni. La începutul 
formării Pământului, ele întrecuseră în mod cert fiinţa 
umană, rămânând totuşi la un stadiu în care actul de 
cunoaştere cerea crearea de organe interne adecvate. 
Aceste fiinţe se aflau într-o situaţie deosebită. Erau prea 
avansate pentru a mai avea nevoie să treacă printr-un 
corp fizic uman, masculin sau feminin, dar nu suficient 
pentru a putea să acţioneze printr-o clarvedere deplină, 
în mod asemănător cu conducătorii iubirii. Ele nu puteau 
încă să fie fiinţe ale iubirii, iar „oameni" nu mai puteau să 
fie. Fiind oarecum un fel de semisupraoameni, nu le mai 
rămânea decât posibilitatea să urmeze o evoluţie proprie, 
dar cu ajutorul oamenilor. Ele puteau să se adreseze 
fiinţelor dotate cu creier, într-un limbaj pe care acestea îl 
puteau înţelege. S-a stimulat, în felul acesta, acea forţă 
sufletească umană dirijată spre interior, şi aceasta s-a 
putut apropia de cunoaştere şi înţelepciune. De fapt, 
numai prin aceasta pe Pământ a apărut o înţelepciune de 
tip uman. Aceşti semisupraoameni au reuşti să se 
înfrupte din înţelepciunea umană pentru ca, la rândul lor, 
să aibă acces la perfecţionarea care le lipsea. Ei au 
devenit astfel stimulatori ai inteligenţei umane. De aceea 
ei se numesc „aducători de lumină" (Lucifer). Omenirea 
avea, aşadar, la începuturile sale, două categorii de 
îndrumători: fiinţe ale iubirii şi fiinţe ale înţelepciunii. 
Când natura umană a îmbrăcat pe Pământ forma sa 
actuală, ea se afla situată între iubire şi cunoaştere. Prin 
fiinţele iubirii, omenirea a fost stimulată în dezvoltarea 
fizică; prin fiinţele înţelepciunii, în perfecţionarea fiinţei 
sale intime. Ca urmare a dezvoltării fizice, umanitatea 
progresează din generaţie în generaţie, formează noi 
popoare şi noi rase; prin dezvoltarea sa interioară, 
fiecare om în parte merge către o viaţă interioară tot mai 
perfectă; oamenii devin savanţi, înţelepţi, artişti, ingineri 
etc. Omenirea fizică progresează din rasă în rasă, fiecare 
rasă transmițând celorlalte, graţie dezvoltării fizice, _ 
capacitatea de percepţie prin intermediul simţurilor. In 
acest dorneniu, domină legea eredității. Copiii poartă în 
ei caracterele fizice ale părinţilor. Dar există şi o 
perfecţionare de natură spirituală şi sufletească; aceasta 


nu se poate realiza decât prin evoluţia sufletului însuşi. - 
Cu aceasta am ajuns la legea dezvoltării sufletului în 
sânul existenţei terestre. Această dezvoltare este legată 
de legea şi taina naşterii şi a morții. 

PERIOADELE IMEDIAT ANIERIOARE 
SEPARARII SEXELOR 


Urmează să facem acum, în continuare, o descriere a 
structurii omului aşa cum se prezenta înainte de a 
interveni separarea sexelor în masculin şi feminin. 
Corpul era alcătuit, în acea vreme, dintr-o substanţă 
moale şi maleabilă. Voința avea o putere mult mai mare 
asupra acestei substanţe, decât va fi cazul la oamenii de 
mai târziu. În momentul când fiinţa umană se desprindea 
de fiinţa sa parentală, avea deja aspectul unui organism 
structurat, deşi la un nivel încă foarte imperfect. 
Dezvoltarea ulterioară a organelor se făcea în afara 
corpului parental. O mare parte din ceea ce mai târziu se 
va maturiza în interiorul fiinţei materne, se realiza pe 
atunci în exteriorul acesteia, datorită unei forţe înrudite 
cu voinţa noastră. Pentru a produce o asemenea 
maturizare exterioară, erau necesare îngrijirile fiinţei 
care-i dăduse naştere. Omul venea pe lume cu anumite 
organe pe care apoi le lepăda. Altele, care erau cu totul 
imperfecte la prima sa apariţie, se formau ulterior. 
Întregul proces poate fi comparat cu acela al prelucrării 
având ca punct de plecare o forrnă de ou şi îndepărtarea 
unei coji a oului; dar nu trebuie să ne gândim la o coajă 
de ou din material solid. 


Corpul uman avea sânge cald. Acest fapt trebuie subliniat 
în mod expres, căci, după cum vom vedea mai departe, 
nu la fel stăteau lucrurile în epocile anterioare. 
Maturizarea pe care omul o dobândea, în afara fiinţei 
materne, avea loc datorită influenţei unei călduri ridicate 
care îi venea, de asemenea, din exterior. Totuşi, nu 
trebuie să ne gândim la un fel de clocitoare în care s-ar fi 
aflat ceea ce putem numi, pe scurt, omul-ou. În acele 
timpuri, condiţiile de căldură şi de foc pe Pământ erau 
foarte diferite faţă de cele pe care le cunoaştem acum. 


Omul avea puterea să focalizeze într-un anumit loc precis 
din spaţiu, cu ajutorul propriilor sale forţe, focul şi, 
respectiv, căldura. Putea deci să concentreze căldura, 
fapt ce îi dădea posibilitatea să o dirijeze spre noua fiinţă 
care avea nevoie de ea pentru a se matura. 


Organele cele mai dezvoltate ale omului erau, la vremea 
aceea, organele locomotoare. Organele de simţ pe care le 
avem astăzi existau numai într-un stadiu rudimentar. 
Cele mai evoluate erau organele auzului şi cele care îl 
făceau apt să perceapă căldura şi frigul (simţ tactil); în 
schimb, organul de percepere a luminii era încă foarte 
întârziat. Omul venea pe lume înzestrat cu auz şi cu 
simţul pipăitului; perceperea luminii s-a dezvoltat ceva 
mai târziu. 


Tot ce am expus acum se referă la o perioadă imediat 
anterioară separării sexelor. Această separare s-a 
realizat foarte încet, însă progresiv. Cu mult timp înainte 
ca ea să devină efectivă, oamenii se dezvoltau astfel, 
încât unii indivizi aveau caracteristici mai pronunţat 
feminine, alţi mai pronunţat masculine. Dar fiecare avea, 
totuşi, deopotrivă şi calităţile sexului opus, astfel încât 
era posibilă autofecundarea. Aceasta nu era realizabilă 
oricând, căci depindea de influenţa condiţiilor exterioare 
specifice fiecărui anotimp. Oricum, sub foarte multe 
aspecte, omul era, într-o foarte mare măsură, dependent 
de asemenea condiţii exterioare ale mediului ambiant. 
Din această cauză, în tot ceea ce făcea, el trebuia să ţină 
seama de aceste condiţii exterioare şi să se adapteze; 
aşa, de exemplu, trebuia să fie atent la mersul soarelui şi 
la fazele lunare. Această adaptare nu era însă conştientă, 
în sensul actual al cuvântului; şi prin aceasta ne referim 
deja la viaţa sufletească a omului în acea perioadă, care 
era mai curând instinctivă. 


Această viaţă sufletească nu poate fi, însă, caracterizată 
ca o adevărată viaţă interioară. Acţiunile şi calităţile 
corporale şi cele sufleteşti nu erau încă net separate 
unele de altele. Viaţa exterioară a naturii mai era 


resimţită cu intensitate de către suflet. Înainte de toate, 
simţul auzului era cel asupra căruia acţiona puternic 
orice vibraţie din mediul ambiant. Orice vibraţie a 
aerului, fiecare mişcare din jur era „auzită". În mişcarea 
lor, adierile de vânt şi susurul apelor erau pentru om un 
„limbaj elocvent". Omul percepea agitația misterioasă a 
naturii care îl înconjura şi care avea un puternic răsunet 
în sufletul său. Ceea ce el făcea, întrega sa activitate era 
ecoul acestei influenţe. Percepţiile sale sonore le 
transpunea în fapte. El trăia în mijlocul acestor mişcări 
sonore şi le exprima apoi prin voinţa sa. Acesta era 
modul în care îşi îndeplinea munca sa de zi cu zi. - În 
schimb, era mai puţin influenţat de acţiunile care se 
repercutau asupra sentimentelor sale. Totuşi, şi acestea 
jucau un rol important, deoarece prin reacţiile sale 
afective „simţea" în propriul său corp mediul 
înconjurător, adaptându-se situaţiei create. El înţelegea, 
din această înrâurire asupra sentimentelor sale, ce şi 
cum să lucreze. Ştia unde să poposească. Prin aceste 
trăiri, recunoştea pericolele care îi amenințau viaţa şi le 
putea evita. Alimentaţia şi-o regla tot în acest fel. 


Restul vieţii sale sufleteşti se desfăşura cu totul altfel 
decât mai târziu. În sufletul său vieţuiau imagini, nu 
reprezentări despre obiecte exterioare. Când, de 
exemplu, omul trecea dintr-un loc rece într-unul cald, în 
suflet îi apărea o anumită imagine colorată foarte bine 
conturată, care nu avea nici o legătură cu un obiect 
oarecare din lumea exterioară. Ea emana dintr-o forţă 
interioară înrudită cu forţa voinţei. Sufletul era 
permanent plin de asemenea imagini. Singura 
comparaţie posibilă este cea cu imaginile de vis care trec 
din una în alta, cu deosebirea că, atunci, imaginile nu 
erau întâmplătoare, ci erau conforme cu anumite legi. 
Din această cauză, referindu-ne la acel stadiu de evoluţie 
al omenirii, trebuie să vorbim de o conştienţă de imagini 
şi nu de o conştienţă de vis. În principal, această 
conştienţă era dominată de imagini colorate. Dar nu era 
numai atât. Omul străbătea pământul în toate direcţiile 
şi, cu ajutorul auzului şi al sentimentelor, participa la 


toate evenimentele care se petreceau în jurul său; 
această lume i se reflecta în suflet sub forma unor 
imagini foarte puţin asemănătoare cu ceea ce se găsea în 
lumea exterioară, Bucuria şi durerea se legau mult mai 
puţin intens de aceaste imagini interioare decât este 
cazul astăzi, când reprezentările noastre reflectă ceea ce 
percepem în lumea exterioară. În orice caz, o anumită 
imagine producea bucurie, o alta durere, o alta ură, iar 
alta iubire. Dar toate aceste sentimente aveau atunci un 
caracter mult mai estompat. Dimpotrivă, sentimentele vii, 
puternice au o altă origine. Omul era, la vremea aceea, 
mult mai mobil şi mai activ decât va fi ulterior. Totul din 
lumea înconjurătoare şi imaginile vii din sufletul său îl 
stimulau la acţiune şi mişcare. Când o acţiune a sa se 
putea exprima în voie, fâră constrângeri, el simţea un 
sentiment de bunăstare; dar când întâmpina o piedică, un 
obstacol în calea acţiunii sale, avea un sentiment de 
neplăcere, de indispoziţie. Absența sau prezenţa unor 
obstacole în calea voinţei aveau o puternică înrâurire 
asupra vieţii sale de sentimente, îi provocau bucurie sau 
durere. La rândul lor, aceste sentimente de bucurie sau 
durere suscitau în suflet o lume de imagini vii. Când omul 
se putea exprima cu totul liber, sufletul i se umplea de 
imagini frumoase, clare şi luminoase; când era contrariat 
de ceva, sufletul său era asaltat de imagini sumbre şi 
contorsionate. 


Am descris până aici o umanitate de nivel mediu, 
comună. Cu totul alta era viaţa sufletească la acele fiinţe 
care au devenit supraomeneşti; ea nu avea acest caracter 
instinctiv. Ceea ce percepeau cu ajutorul auzului şi al 
sentimentelor corespundea unor taine mai prnfunde ale 
naturii, pe care le puteau interpreta în mod conştient. În 
freamătul vijelios al vânturilor, în foşnetul pădurilor, le 
erau dezvăluite legile şi înțelepciunea naturii. Imaginile 
care le apăreau în suflet nu erau doar oglindirea lumii 
exterioare, ci şi imaginea forţelor spirituale ale 
universului. Ei nu percepeau, de fapt, imagini ale 
lucrurilor din lumea simţurilor, ci entităţi spirituale. 
Oamenilor obişnuiţi, când simțeau, de exemplu, frică, le 


apărea în suflet o imagine hidoasă şi întunecată. La 
fiinţele supraomeneşti, asemenea imagini aduceau o 
informaţie, o revelaţie asupra entităţilor spirituale din 
univers. Procesele din natură nu le apăreau ca fiind 
dependente de legi naturale, aşa cum apar ele omului de 
ştiinţă contemporan, ci le apăreau ca fiind acţiunea 
entităţilor spirituale. Realitatea exterioară nu exista 
pentru aceste fiinţe, căci nu existau pe atunci simţurile 
exterioare. În schimb, ele aveau revelaţia realităţii 
spirituale. Erau pătrunse de spirit aşa cum razele 
soarelui pătrund în ochiul fizic al omului de astăzi. La 
acele fiinţe, cunoaşterea era, în adevăratul sens al 
cuvântului, o ştiinţă intuitivă. Nu cunoşteau speculaţiile 
gândirii, nu aveau nici facultatea de a combina idei, ci 
numai contemplarea directă a operei creatoare a 
entităţilor spirituale. Din această cauză, aceste entităţi 
supraomeneşti puteau prelua nemijlocit în voinţa lor 
comunicările primite din lumea spirituală. Ele conduceau 
în mod conştient restul omenirii. Misiunea o primeau din 
lumea spirituală şi acționau conform cu această misiune. 


Când evoluţia a ajuns la punctul în care a avut loc 
separarea sexelor, aceste fiinţe superioare au trebuit să 
considere de datoria lor să acţioneze asupra noii vieţi în 
sensul misiunii lor. Toate aspectele legate de reproducţia 
fiinţei umane îşi au originea în activitatea lar. Acţiunea 
lor era condusă în deplină conştienţă, în schimb, oamenii 
nu au resimţit această influenţă decât sub forma unui 
instinct de reproducere ce le-a fost inoculat. Iubirea 
sexuală a fost implantată în om printr-o transmitere 
directă a gândirii. La început, expresia acestui instinct 
era dintre cele mai nobile. Tot ceea ce, în acest domeniu, 
a luat mai târziu un caracter urât, provine din perioada 
următoare, în care omul a devenit o fiinţă mai 
independentă, şi în care a corupt un instinct care la 
origine era pur. În acele timpuri străvechi, nu exista o 
satisfacere a instinctului sexual ca scop în sine. Totul era 
considerat un sacrificiu cultural pentru a asigura 
continuitatea existenţei umane. Procreaţia era privită ca 
un act sacru, ca un serviciu pe care omul trebuie să-l facă 


universului. Preoţii sacrificatori erau călăuzele care 
îndrumau tot ce era legat de acest domeniu. 


Influențele care veneau de la fiinţele semisupraumane 
aveau un alt caracter; acestea nu atinseseră un grad de 
evoluţie care să le fi permis să primească în deplină 
puritate revelaţiile lumii spirituale. In imaginile sufleteşti 
suscitate de impresile venite din lumea spirituală 
apăreau şi influenţe venind din lumea terestră. Fiinţele 
cu adevărat supraumane, în sensul deplin al cuvântului, 
nu resimţeau nici un fel de plăcere sau durere din tot ce 
venea din lumea sensibilă, exterioară. Ele erau dăruite 
revelaţiilor primite de la entităţile spirituale. 
Înţelepciunea se revărsa asupra lor aşa cum lumina 
învăluia fiinţele sensibile; voinţa lor era străină de orice 
activiate care nu se orânduia în sensul acestei 
înţelepciuni. lar această activitate le procura cea mai 
mare plăcere. Fiinţa lor era alcătuită din întelepciune, 
din voinţă şi din acţiune. Situaţia era cu totul diferită la 
fiinţele de natură semisupraumană. Ele simțeau nevoia 
de a primi impulsuri din afară şi aveau un sentiment de 
plăcere când dorinţa le era satisfăcută şi de neplăcere în 
cazul contrar. Acest aspect le deosebea de fiinţele cu 
natură supraumană, pentru care impresiile exterioare nu 
reprezentau nimic altceva decât o confirmare a 
revelaţiilor primite din lumea spirituală. Când îşi 
îndreptau privirea spre lumea exterioară, nu primeau 
decât oglindirea a ceea ce primiseră deja din spirit. Prin 
impresiile obţinute din lumea exterioară fiinţele 
semisupraumane învățau ceva nou pentru ele şi din 
această cauză au putut deveni conducători ai oamenilor 
în acea perioadă când simplele imagini care apăreau în 
sufletul acestora se transformau în copii, în reprezentări 
ale obiectelor exterioare. Această situaţie a intervenit în 
momentul când o parte din forţa de reproducere a omului 
s-a repliat spre interior, când s-au dezvoltat fiinţe 
înzestrate cu creier. Cu ajutorul creierului s-a dezvoltat 
la om facultatea de a transforma în reprezentări 
impresiile exterioare. 


Trebuie să spunem, aşadar, că fiinţele semisupraumane 
au determinat fiinţa umană să-şi îndrepte viaţa interioară 
spre lumea exierioară a simţurilor. Omul nu avea 
îngăduinţa ca imaginile sale sufleteşti să fie supuse direct 
influențelor pur spirituale. El primise din partea fiinţelor 
supraumane facultatea de a se reproduce, sub o formă 
instinctuală. Dacă nu ar fi intervenit acţiunea fiinţelor 
semisupraumane, omul ar fi trebuit, din punct de vedere 
spiritual, să se mulţumească cu un fel de existenţă 
asemănătoare visului. Dar, datorită influenţei acelor 
fiinţe semisupraumane, imaginile din sufletul său au fost 
dirijate spre lumea exterioară sensibilă. El a devenit 
astfel o fiinţă conştientă de sine în lumea sensibilă. Prin 
aceasta s-a obţinut ca omul să se dirijeze conştient în 
acţiunile sale, în legătură cu percepțiile pe care le avea 
din lumea sensibilă. Anterior, el acţiona împins de un fel 
de instinct, era influenţat atât de lumea exterioară 
înconjurătoare, cât şi de forţele venind de la 
individualiţăţi superioare. Acum, el începe să-şi urmeze 
propriile impulsuri, incitaţii şi seducţii pe care i le 
provocau reprezentările sale. Este momentul hotărâtor 
când apare în lume liberul arbitru. Este începutul 
„Binelui şi al Răului". 


Înainte de a păşi mai departe în această direcţie, este 
necesar să aducem unele precizări în legătură cu mediul 
înconjurător în care trăia fiinţa umană pe Pământ. Omul 
era înconjurat de animale care, în felul lor, se găseau pe 
aceeaşi treaptă de evoluţie ca şi el. Dacă luăm ca element 
de referinţă concepte actuale, acele animale pot fi 
considerate în categoria reptilelor. În afara acestora mai 
existau însă şi forme inferioare ale regnului animal. Dar 
exista o diferenţă esenţială între oameni şi animale. 
Datorită corpului său plastic, omul nu putea trăi decât în 
zone ale Pământului care nu ajunseseră la forma 
materială cea mai grosieră. În aceste zone, omul era 
înconjurat de specii animale care, la rândul lor, aveau un 
corp la fel de maleabil. În alte zone ale Pământului trăiau 
însă animale cu un corp mai densificat; acestea 
atinseseră deja stadiul de unisexualitate şi îşi 


dezvoltaseră organele de simţ. Vom avea ocazia să 
arătăm, mai departe, de unde proveneau acest specii de 
animale. Ele nu mai puteau evolua în continuare, 
deoarece corpul lor căpătase în mod prematur o 
structură materială prea densă. Unele din aceste specii 
au dispărut în decursul vremi, dar altele au continuat să 
evolueze în felul lor, până la forme pe care le au în 
prezent. Prin faptul că omul rămăsese în zone 
convenabile structurii lui fizice de atunci, a putut să 
evolueze spre forme superioare. Corpul său, rămas atât 
de plastic şi suplu, i-a permis să producă din sine 
organele care puteau fi fecundate de spirit. S-a ajuns 
astfel la stadiul în care corpul său fizic a putut trece într- 
o materialitate mai densificată, putând servi drept înveliş 
protector pentru organele spirituale mai delicate. - Dar 
nu toţi oamenii ajunseseră la acest stadiu de evoluţie a 
corpului fizic. Doar puţine corpuri erau evoluate. Ele au 
fost mai întâi însufleţite de spirit, celelalte, nu. Dacă şi 
acestea ar fi fost pătrunse de spirit, acesta s-ar fi 
dezvoltat totuşi insuficient, tocmai din cauza faptului că 
organele lor interne erau imperfecte. Este motivul pentru 
care, într-o primă fază, aceste fiinţe umane au fost 
nevoite să-şi continue dezvoltarea în lipsa spiritului. O a 
treia specie evoluase până la un nivel care îngăduia 
numai slabe influenţe ale spiritului asupra sa. Acest grup 
se situa evolutiv între celelalte două. Activitatea sa 
spirituală era încă într-o stare confuză şi, de aceea, 
aceste fiinţe au trebuit să fie călăuzite de forţe spirituale 
superioare. În afara acestor trei tipură reprezentative, 
mai exista gama posibilă de tipuri intermediare şi 
tranzitorii. 


În această situaţie, a continua evoluţia era posibil numai 
dacă o parte din fiinţele umane o făcea în detrimentul 
alteia. Mai întâi au fost sacrificate acele specimene 
lipsite complet de spirit. O încrucişare cu aceste 
specimene în vederea procreării ar fi făcut să decadă la 
nivelul lor fiinţe mai evoluate. Pentru acest motiv, toii cei 
care primiseră influenţa spiritului au fost separați de 
ceilalţi, care s-au cufundat, la rândul lor, din ce in ce rnai 


mult, în starea de animalitate. Alături de om, apar, ca 
urmare a acestui fapt, animale care i se asemănau. 
Pentru a urca mai sus pe scara evoluţiei, omul, ca să 
spunem aşa, a lăsat în urma sa o parte din confrații săi. 
Procesul nu se termină, însă, aici. Chiar şi în cadrul 
grupului de oameni înzestrați cu viaţă spirituală confuză, 
existau unii mai avansați şi care nu puteau să progreseze 
decât dacă, în comunitatea din care făceau parte, se 
lăsau îndrumați de aliţi situaţi pe o treaptă mai inaltă şi, 
datorită acestui fapt, se separau de cei rămaşi pe treapta 
unei vieţi spirituale mai puţin dezvoltate. Era o condiţie 
ce trebuia neapărat îndeplinită pentru a se putea obţine 
corpuri capabile să primească spiritul uman în 
plenitudinea sa. Numai după un anumit timp dezvoltarea 
fizică a atins nivelul optim la care acest proces complex a 
putut să ajungă la o stare de echilibru, astfel încât numai 
ceea ce s-a aflat deasupra unei anumite limite s-a putut 
menţine în sfera umanului. Între timp, condiţiile de viaţă 
pe Pământ s-au modificat în aşa fel, încât orice nouă 
separare ar fi dus nu la fiinţe apropiate de regnul animal, 
ci chiar la creaturi inapte pentru viaţă. Ceea ce fusese 
împins spre animalitate a dispărut sau continuă să existe 
în diverse forme de animale superioare. Ele corespund 
unor fiinţe care s-au oprit la un nivel inferior al evoluţiei 
umane. Numai că nu au păstrat forma pe care o 
avuseseră în momentul sepărării, ci au decăzut de la un 
nivel superior la unul inferior. În această categorie sunt 
maimuţele, fiinţe umane rămase în urmă, într-o epocă 
mult anterioară. La vremea aceea, omul era o fiinţă mult 
mai puţin evoluată decât este în prezent, în schimb 
maimuţele erau atunci mai evoluate decât acum. - 
Fiinţele care s-au menţinut în sfera umanului au trecut 
printr-un proces asemănător, însă în cadrul acestei 
umanităţi. Anumite populaţii sălbatice de astăzi sunt 
formate din descendenţi ai formelor umane odinioară 
destul de evoluate, dar acum degenerate. Aceste fiinţe nu 
au decăzut până la nivelul de animalitate, ci numai până 
la stadiul de sălbăticie. 


Ceea ce este nemuritor în om este spiritul. Am arătat în 


ce moment a pătruns spiritul în om. Înainte de acest 
moment, el aparţinea unor alte regiuni şi nu s-a putut uni 
cu corpul uman înainte ca acesta să fi atins un anumit 
grad din evoluţia sa. Cât timp nu vom sesiza modul cum 
s-a realizat această unire, nu vom putea înţelege 
semnificaţia fenomenului naşterii şi al morţii şi nici nu 
vom cunoaşte esenţa spiritului etern. 


PERIOADA HIPERBOREANĂ ŞI PERIOADA 
POLARA 


Următoarele expuneri extrase din Cronica Akasha ne 
transpun în timpuri anterioare şi mai îndepărtate de cele 
descrise în capitolele precedente. Riscul pe care îl preiau 
prin cele ce urmează este, poate, şi mai mare decât acela 
care putea decurge din imaginile precedente, având în 
vedere gândirea materialistă care predomină epoca 
noastră. Astăzi, se atribuie foarte uşor acestui gen de 
descrieri caracterul de ceva fantastic şi de pură 
speculație. Când ştim cât de puţin dispuşi sunt cei 
cultivați, în sensul gândirii ştiinţifice, să ia în serios 
aceste lucruri, pentru a lua hotărârea de a le comunica, 
trebuie să avem conştienţa că rămânem absolut fideli 
faţă de ceea ce ne revelează experienţa spirituală. Nimic 
nu se spune aici înainte de a fi fost riguros verificat prin 
mijloacele pe care le oferă ştiinţa spirituală, Este de dorit 
ca orice om de ştiinţă să fie tot atât de tolerant faţă de 
ştiinia spirituală, cât este şi aceasta faţă de mentalitatea 
care domneşte în ştiinţele naturale (a se compara cu 
lucrarea mea Concepţia despre lume şi viaţa în secolul al 
XIX-lea în care am arătat că ştiu să apreciez, la justa lor 
valoare, concepţiile materialiste ale ştiinielor naturale)*. 
In plus, doresc să fac o remarcă, pentru cei care sunt 
deschişi faţă de problematica ştiinţei spirituale, în 
legătură cu expunerea care va urma. Ne propunem să 
evocăm date extrem de importante. Ele aparţin unor 
epoci extrem de îndepărtate. Descifrarea acestor epoci 
din Cronica Akasha nu este deloc uşoară. Autorul 
prezentei expuneri nu pretinde, nicidecum, o acceptare 
bazată numai pe credinţa în autoritatea sa. El doreşte 
doar să comunice rezultatele investigaţiilor întreprinse, 


în modul cel mai corect, în limita posibilităţilor sale. 
Acceptă cu bunăvoință toate observaţiile şi completările 
venite de la oameni competenţi în materie. Şi întrucât 
semnele timpului o cer, el se simte chiar obligat să 
comunice aceste evenimente care fac parte din evoluţia 
omenirii. Să nu uităm nici faptul că aceste dezvăluiri 
privesc perioade extrem de întinse, asupra cărora nu 
putem oferi decât o scurtă privire de ansamblu. 
Numeroase aspecte, pe care acum abia le schiţăm, vor fi 
reluate mai târziu. - Inscrisurile din Cronica Akasha sunt 
însă greu de tradus în limbile noastre de astăzi; este mai 
uşor să le exprimăm în acel limbaj format din semne 
simbolice, care se utilizau în vechile şcoli oculte. Nu este 
încă permis ca aceste semne să fie divulgate. De aceea, 
cititorul este rugat să accepte multe noţiuni obscure şi 
greu de înţeles şi să facă efortul de a ajunge la o anumită 
înţelegere, aşa cum autorul a făcut efortul să găsească o 
formă de exprimare mai accesibilă în general. Cititorul se 
va lovi de multe dificultăţi, dar va fi recompensat dacă va 
şti să-şi îndrepte privirea asupra profundelor mistere, 
asupra enigmelor semnificative ale fiinţei umane, evocate 
în expunerea noastră. Din „înregistrările Cronicii 
Akasha" poate rezulta pentru om o adevărată cunoaştere 
de sine; pentru un cercetător în domeniul spiritual, 
acestea reprezintă o realitate a cărei certitudine este tot 
atât de incontestabilă, după cum sunt, pentru ochiul fizic, 
munţii sau râurile. O eroare de percepere este totuşi 
posibilă, într-un caz sau altul. Este necesar să subliniem 
că prezentul capitol nu tratează deocamdată decât 
evoluţia omului. Dar, bineînţeles, în mod paralel se 
desfăşoară şi o evoluţie a celorlalte regnuri naturale, 
mineral, vegetal, animal. Despre aceasta se va vorbi în 
alte capitole. Vom avea atunci ocazia să examinăm şi alte 
aspecte care ar putea clarifica ceea ce s-a spus în 
legătură cu fiinţa umană, în sensul ştiinţei spirituale. Nu 
este însă posibil să vorbim despre dezvoltarea celorlalte 
regnuri terestre, înainte de a fi descris drumul evolutiv al 


omului. 
* Această lucrare a fost reeditată în anul 1914 şi completată cu 
Istoria filosofiei occidentale până în timpurile prezente sub titlul 


Enigmele filosofiei prezentate rezumativ în desfăşurarea lor 
istorică (Nota ediţiei germane). (Lucrarea poartă numărul de ordine 
18 (GA 18) în catalogul operelor complete ale lui Rudolf Steiner 
(NT). 

Mergând înapoi în timp, spre o fază din evoluţia omenirii 
care se situează şi mai departe, în trecut, decât cea pe 
care am evocat-o în capitolele precedente, ne confruntăm 
cu stări ale materiei din ce în ce mai subtile, din care era 
compusă planeta noastră. Substante, care între timp s-au 
solidificat, erau la acea vreme încă în stare lichidă şi, 
dacă mergem şi mai mult înapoi, erau în stare de vapori, 
în stare gazoasă. Într-un trecut şi mai îndepărtat, găsim 
chiar o stare şi mai subtilă (de natură eterică). Abia 
căldura în descrestere a determinat solidificarea 
materiei. În relatarea de faţă, ne vom întoarce la acea 
epocă în care materia ce alcătuia Pământul era compusă 
dintr-o substantă eterică foarte fină. Omul apare pe 
Pământ exact în acel moment al evoluţiei acestuia. 
Anterior, el exista în alte lumi, despre care vom mai 
vorbi. - Facem totusi acum o scurtă menţiune a stării 
imediat precedente, care era starea unei lumi pe care am 
putea-o numi „astrală" sau sufletească. Fiinţele acelei 
lumi nu aveau o existenţă exterioară, (fizică) corporală. 
La fel, nici omul. El dezvoltase deja o conştienţă 
imaginativă, aşa cum am văzut în relatările precedente. 
Era animat de sentimente şi dorinţe, dar toate acestea se 
derulau în interiorul unui corp de natură sufletească. 
Nurnai privirii clarvăzătoare i-ar fi fost perceptibilă o 
asemenea fiinţă umană. - In acea perioadă îndepărtată, 
toate fiinţele umane evoluate posedau acest gen de 
clarvedere, dar într-un stadiu de obscuritate, 
crepuscular. Nu era vorba de o clarvedere conştientă de 
sine. - Aceste fiinţe astrale sunt, într-un fel, ştrămoşii 
noştri. Ceea ce numim astăzi „om" este deja purtător al 
unui spirit conştient de sine. Spiritul s-a unit cu fiinţa 
care a luat naştere din acel strămoş în mijlocul perioadei 
lemuriene. (La această unire am făcut aluzie în capitolele 
anterioare. Când vom reveni şi vom face o prezentare a 
evoluţiei parcurse de strămoşii omului până la epoca 
respectivă, vom da amănunte asupra acestor lucruri.) - 
Aceşti strămoşi ai omului, a căror structură era de natură 


sufletească sau astrală, au fost transplantaţi din sfera 
astrală în care se aflau în materia subtilă, eterică, a 
Pământului. Ei au absorbit, putem spune, această 
substanţă fină, aşa cum un burete absoarbe lichidul, ca 
să folosim o expresie puţin grosolană. Îmbibaţi de 
această substanţă, şi-au alcătuit corpul eteric care, la 
vremea aceea, avea o formă elipsoidă, alungită. Dar el 
era deja structurat prin diferențieri foarte fine ale 
substanţelor, indicând locul viitoarelor membre şi organe 
ce urmau să se dezvolte ulterior. Întregul proces de 
formare din sânul acestei structuri era de natură pur 
fizico-chimică, dar condus şi reglat de suflet. - Când o 
asemenea masă de substanţă atingea o anumită 
dimensiune, se scinda în două, fiecare parte fiind 
asemănătoare cu forma primară din care rezultase, 
supuse fiind apoi, fiecare în parte, aceloraşi procese. - 
Orice formaţiune nouă era prevăzută cu aceleaşi calităţi 
sufleteşti ca şi fiinţa mamă. Aceasta se datora faptului că 
numărul de suflete umane care cobora pe Pământ nu era 
limitat; mai curând trebuie să ne imaginăm un fel de 
arbore sufletesc care, pornind de la o rădăcină comună, 
dă naştere unui număr nelimitat de suflete individuale. 
După cum o plantă lăstăreşte fără încetare, din 
nenumărate seminţe, la fel şi viaţa sufletească poate, fâră 
încetare, să izvorască din nenumărati lăstari ieşiţi dintr- 
un proces neîncetat de divizare. (Totuşi, la început, 
sufletul nu exista decât într-un număr strict limitat de 
specii, despre care va veni vorba ceva mai târziu. Dar în 
cadrul fiecărei specii, procesul se desfăşoară aşa cum am 
arătat. Fiecare specie de suflete dă naştere la nenumărați 
lăstari.) 


O dată cu intrarea în materialitatea terestră, sufletul 
însuşi suferă o importantă transformare. Atât timp cât 
sufletele nu se legaseră de nimic material, asupra lor nu 
putea să-şi exercite acţiunea nici un proces fizic exterior. 
Orice acţiune exercitată asupra lor era de natură pur 
sufletească şi nu putea fi percepută decât prin 
clarvedere. Acesta era modul de participare a sufletelor 
la viaţa sufletească a ambianţei lor. Tot ce exista atunci 


era resimţit în acest mod. Acţiunea mineralelor, a 
plantelor şi a animalelor care, la rândul lor, existau tot 
numai ca formaţiuni astrale (sufleteşti), era resimţită sub 
formă de experienţă interioară a sufletului. - În 
momentul coborârii pe Pământ, intervine ceva cu totul 
nou. Încep să-şi exercite o anumită acţiune asupra 
sufletului, el însuşi înveşmântat acum într-o haină 
materială, procese exterioare, materiale. La început, nu 
erau decât mişcările lumii exterioare fizice, care 
provocau mişcări în interiorul corpului eteric. După cum 
vibraţiile aerului sunt percepute astăzi de noi sub formă 
de sunete, tot astfel, vieţuiau fiinţele eterice freamătul 
substanţelor eterice dimprejur. De fapt, o asemenea 
fiinţă eterică era, pur şi simplu, în întregime un organ 
auditiv. Auzul este simţul care s-a dezvoltat în prirnul 
rând. Dar organul auditiv propriu-zis s-a dezvoltat abia 
mai târziu. 


Pe măsură ce substanţa terestră se densifica în mod 
progresiv, fiinţa sufletească a început să piardă, puţin 
câte puţin, facultatea de a fasona această substanţă. 
Numai corpuri fizice deja configurate mai puteau da 
naştere la alte fiinţe asemănătoare. Apare un mod nou de 
reproducere. Acum, fiinţa nou creată este cu mult mai 
mică decât fiinţa maternă şi numai încetul cu încetul 
ajunge la dimensiunea acesteia. În timp ce înainte nu 
existau organe specializate de reproducere, acum ele 
încep să se formeze. - De acum înainte, procesul de 
reproducere nu va mai fi doar fizico-chimic; un astfel de 
proces nu ar mai fi suficient pentru a determina 
reproducerea. Materia exterioară devine atât de densă, 
încât nu mai permite sufletului să-i transmită direct viaţa. 
De aceea, în interioritatea fiinţei nou formate, se izolează 
o anumită parte care se sustrage influenţei imediate a 
materiei exterioare. Acestei acţiuni nu i se va supune, de 
acum înainte, decât restul corpului, acela care nu a fost 
izolat. EI se află în aceeaşi stare în care se afla mai 
înainte ansamblul corpului. În partea izolată, sufletul 
poate să continue acum să acţioneze şi o face ca suport al 
principiului vital. (Acest principiu se numeşte, în 


literatura teosofică, prana*.) Precursorul trupesc al 
omului apare, aşadar, înzestrat cu două elemente 
constitutive. Unul este corpul fizic (învelişul fizic). EI este 
supus legilor chimice şi fizice ale lumii înconjurătoare. Al 
doilea este ansamblul organelor supuse principiului vital. 
- Această situaţie a făcut ca o parte din activitatea 
sufletului să se elibereze, nemaiavând nici o putere 
asupra învelişului fizic. Această parte din activitatea 
sufletului se dirijează acum spre interior şi are puterea să 
transforme în organe o parte a corpului, în aşa fel, încât 
începe să se manifeste o viaţă lăuntrică. Corpul nu se mai 
mărgineşte acum să reacționeze la impulsurile lumii 
exterioare, ci începe să le resimtă în el ulterior ca simţiri 
deosebite. Aici găsim originea senzaţiilor. Mai întâi, 
senzaţia se manifesta ca un fel de simţ tactil. Acum, fiinţa 
resimte mişcările lumii exterioare, cum ar fi apăsarea 
exercitată de substanţe etc. Încep să apară şi primele 
senzaţii de cald şi rece. 

* Prana, în sanscrită „suflu", răsuflare, respiratie. in general, 

reprezintă „forta vitală" specifică într-un plan dat (NT). 
Prin aceasta, se atinge un punct important în evoluţia 
omenirii. Corpul fizic nu mai stă sub influenţa directă a 
sufletului. El este acum supus în întregime regnului 
substanţelor fizice şi chimice. Corpul se descompune 
îndată ce sufletul, în acţiunea sa, din cealaltă parte a sa, 
nu îl mai poate stăpâni. Aceasta produce ceea ce numim 
propriu-zis moartea. În etapele anterioare de evoluţie, nu 
se putea vorbi de moarte căci, prin diviziune, 
formaţiunea-mamă se perpetua în mod integral în 
formele cărora le dădea naştere. Întreaga forţă 
sufletească transformată acţiona, în forma nouă care lua 
naştere, absolut la fel ca mai înainte în forma-mamă. Prin 
diviziune, nimic din ce rezulta nu era lipsit de suflet. 
Acum totul se schimbă. Îndată ce sufletul nu mai are nici 
o putere asupra corpului fizic, acesta cade sub influenţa 
legilor chimice şi fizice ale lumii exterioare, cu alte 
cuvinte, moare. Din activitatea sufletului nu rămâne 
decât ceea ce acţionează în actul de reproducere şi în 
viaţa interioară care începe acum să se dezvolte. Cu alte 
cuvinte, forţa de procreaţie dă omului posibilitatea să 


aducă pe lume descendenţi care sunt înzestrați cu un 
plus de forţă creatoare de organe. În acest surplus se 
retrăieşte mereu esenţa sufleteaseă. Înainte, când fiinţa 
era creată prin diviziune, întregul corp era supus 
activităţii sufletului; acum, această activitate se 
restrânge numai la organele de reproducere şi la cele de 
senzaţie. Ne aflăm în faţa unui proces de reincanare a 
vieţii sufletului în sânul organismului nou născut. 


În scrierile teosofice, aceste două trepte ale evoluţiei 
omenirii sunt descrise ca fiind primele două rase- 
rădăcină pe Părnânt. Prima se numeşte rasa polară, iar a 
doua, rasa hiperboreană. 


Trebuie să ne reprezentăm că lumea de senzaţii apărută 
la aceşti strămoşi ai omului avea un caracter încă foarte 
general şi imprecis. Dintre senzațiile pe care le avem în 
prezent, numai două categorii erau atunci bine 
individualizate, şi anume simţul auzului şi cel tactil. Dar 
în timp, ca urmare a transformărilor pe care le-au suferit, 
atât corpul uman, cât şi mediul fizic ambiant, întreaga 
formaţiune umană nu mai era adaptată să acţioneze ca şi 
cum ar fi fost numai o „ureche". De aici încolo, numai un 
anumit loc din corp a rămas capabil să simtă vibraţiile 
fine. Acesta a furnizat materialul de la care s-a format în 
mod progresiv organul nostru auditiv, urechea. Totuşi, 
întregul corp a rămas în continuare un organ tactil. 


Este evident că întregul proces de evoluţie a omului, 
până în acel moment, este legat de transformarea stării 
de căldură a Pământului. Într-adevăr, ceea ce a permis 
fiinţei umane să ajungă până la această treaptă a 
evoluţiei sale a fost căldura mediului în care trăia. 
Căldura exterioară a mediului atinsese un nivel care nu 
ar mai fi permis organismului uman să progreseze. În 
structura internă intervine o reacţie împotriva oricărei 
tendinţe de răcire a Pământului. Omul devine producător 
al unei surse proprii de căldură. Până atunci, el dispunea 
de temperatura mediului ambiant. Acum, apar în el 
anumite organe ce îl fac capabil să producă el însuşi 


temperatura necesară vieţii. Înainte, fiinţa sa interioară 
era străbătută de substanţe care circulau prin corp şi 
care depindeau în această privinţă de mediul 
înconjurător. Acum, omul poate să producă o căldură 
proprie, destinată acestor substanţe. Umorile corpului 
său se transformă în sânge cald. Ca fiinţă fizică, omul 
trece în felul acesta la o treaptă de independenţă 
superioară aceleia pe care o avusese înainte. Totodată, se 
intensifică viaţa interioară. Înainte, senzațiile depindeau 
încă, în întregime, de influenţe venite din lumea 
exterioară. Prin realizarea unei temperaturi proprii, 
corpul capătă o viaţă fizică interioară independentă. 
Sufletul dispune acum de un câmp de acţiune în 
interiorul corpului; el poate să desfăşoare aici o viaţă 
care nu mai este doar în rezonanţă cu lumea exterioară. 


Prin acest proces, viaţa sufletească a fost atrasă în sfera 
materiei terestre. Inainte, dorinţele, pasiunile, lăcomia, 
ca şi bucuriile sau durerile, nu puteau lua naştere decât 
prin forţe de natură, de asemenea, sufletească. Ceea ce 
emana dintr-o altă fiinţă sufletească suscita în sufletul 
alteia atracţie sau repulsie, excitare a pasiunilor ş.a.m.d. 
Nici un obiect fizic nu ar fi putut produce asemenea 
efecte. Abia acum devenea posibil ca obiecte exterioare 
să prezinte o oarecare semnificaţie pentru suflet. Căci 
stimularea vieţii lăuntrice, trezită de căldura proprie, era 
resimţită de suflet ca o stare de satisfacţie, iar 
perturbarea acesteia ca o stare de indispoziţie. Un obiect 
exterior care se arăta apt să conducă la o stare de 
mulţumire fizică putea fi acum râvnit. dorit. Ceea ce 
literatura teosofică numeşte „kama" sau „corpul 
dorințelor", este legat de omul fizic. Obiectele accesibile 
simţurilor devin obiecte pe care acest om le doreşte, 
după care râvneşte. Prin corpul dorințelor, omul este, de 
acum înainte, înlănţuit de existenţa terestră. 


Acest fapt coincide cu un mare eveniment cosmic, de 
care, dealtfel, se leagă printr-o relaţie cauzală. Până la 
acel moment, nu se efectuase e separare fizică între 
Soare, Pâmânt şi Lună. Acestea formau, în acţiunea lor 


asupra omului, un singur corp. Urmează acum o separare 
a lor; substanţialitatea cea mai fină, cea mai subtilă, care 
îngloba tot ceea ce dăduse sufletului posibilitatea de a 
exercita o acţiune vitalizatoare directă, se desprinde din 
sfera comună, ca Soare; partea mai densă se separă şi 
formează Luna, iar Pământul, datorită materiei sale 
specifice, ţine echilibrul între cele două. Bineînteles, 
această separare nu s-a petrecut dintr-o dată, ci întregul 
proces s-a desfăşurat în mod treptat, în timp ce omul a 
avansat de la stadiul de reproducere prin sciziune la cel 
pe care l-am descris ceva mai înainte. Se poate chiar 
spune că tocmai aceste procese cosmice au acţionat 
determinând această evoluţie a omului. Mai întâi, Soarele 
s-a retras din planeta comună cu substanţialitatea sa 
proprie. Cu aceasta, viaţa sufletească a fost lipsită de 
posibilitatea de a mai exercita o acţiune directă asupra 
materiei terestre rămase. Apoi Luna începe să se formeze 
şi să se degaje din masa comună, iar Pământul intră 
atunci într-un stadiu când apare în om facultatea de a 
avea senzaţii. - O dată cu acest progres, se dezvoltă un 
nou simţ. Noile condiţii termice ale Pământului dau 
corpului, în mod treptat, contururi mai precise, fapt care 
a dus la o separare între ceea ce era transparent şi ceea 
ce era opac. Prin desprinderea de masa terestră, Soarele 
are acum menirea să emită lumină. În interiorul corpului 
omenesc, se naşte, datorită acestui fapt, un nou simţ, 
acela al vederii. Într-o primă fază, vederea nu era aşa 
cum o ştim astăzi. 


Lumina şi întunericul determinau în om apariţia unor 
sentimente vagi. De exemplu, în anumite circumstanţe, el 
resimțea lumina ca ceva agreabil, stimulator pentru viaţa 
sa fizică şi se străduia să o caute, să o găsească. Dar 
viaţa sa sufletească propriu-zisă se desfăşura încă sub 
forma unor imagini ca de vis. Imagini colorate apăreau şi 
dispărau şi nu aveau nici o legătură directă cu lucrurile 
exterioare. Omul atribuia aceste imagini colorate unor 
influenţe de natură sufletească. În cazul unor impulsuri 
sufleteşti agreabile, el percepea culori clare, iar când era 
supus unor impulsuri neplăcute, vedea imagini sumbre. - 


Ceea ce s-a creat prin apariţia căldurii lăuntrice proprii, 
am denumit, în cursul expunerii noastre, ca fiind „viaţă 
interioară". Dar ne putem da seama foarte bine că nu era 
vorba încă de o viaţă lăuntrică în sensul pe care i-l 
atribuim în decursul evoluţiei ulterioare a omenirii. Deci 
totul se petrece în mod treptat, inclusiv geneza vieţii 
interioare. Aşa cum am arătat în capitolul precedent, o 
veritabilă viaţă interioară se manifestă abia atunci când 
spiritul îşi desâvârşeşte acţiunea sa de fecundare, atunci 
când omul începe să gândească asupra a ceea ce 
acţionează din afară asupra lui. - Dar tot ce am descris 
aici arată cum fiinţa umană ajunge, încetul cu încetul, la 
stadiul pe care l-am descris în capitolul precedent. - Şi ne 
aflăm chiar în timpul acela, făcând următoarea descriere: 
Sufletul învaţă să aplice existenţei corporale exterioare 
ceea ce înainte vieţuise în sine şi raportase numai la 
natura sufletească. Aceasta se întâmplă acum cu 
imaginile colorate. După cum, anterior, o impresie 
sufletească de mulţumire suscita în suflet culori clare, 
acum, acelaşi efect parvine de la o lumină clară din 
exterior. Sufletul începe să vadă în culori obiectele care îl 
înconjoară. Fenomenul este legat de dezvoltarea unor 
organe noi, vizuale. Pentru o impresie neprecisă a luminii 
şi a întunericului, corpul dispunea, în acea perioadă 
îndepărtată, de un ochi care astăzi nu mai există. (Mitul 
ciclopilor înzestrați cu un singur ochi aminteşte exact 
acele faze trecute ale evoluţiei.) Cei doi ochi pe care îi 
avem astăzi s-au dezvoltat după ce sufletul a început să 
lege mai strâns impresiile luminoase, care veneau din 
exterior, de propria sa viaţă interioară. Dar concomitent 
se pierde facultatea de a percepe elementul suflet din 
lumea înconjurătoare. Sufletul devine din ce în ce mai 
mult o oglindă a lumii exerioare. Lumea exterioară este 
reprodusă acum în interiorul sufletului sub formă de 
reprezentări. - În paralel, are loc în acelaşi timp şi 
separarea sexelor. Pe de o parte, corpul omenesc nu a 
mai fost propriu pentru fecundare decât printr-o altă 
fiinţă umană, iar pe de altă parte, se dezvoltă „organele 
fizice ale sufletului" (sistemul nervos), care permit ca 
impresiile lumii exterioare să se reflecte în suflet. - Ajuns 


în acest stadiu, corpul uman este pregătit să primească 
în el spiritul care gândeşte. 


ÎNCEPUTUL PĂMÂNTULUI ACTUAL. 
DESPRINDEREA SOARELUI 


Să urmărim acum mai departe Cronica Akasha până la un 
trecut imemorabil în care se situează începutul 
Pământului actual. Prin noţiunea de Pământ trebuie să 
înţelegem acel stadiu al planetei noastre când a devenit 
purtătoare a mineralelor, vegetalelor, animalelor şi a 
omului în forma şi structura lor actuală. Acest stadiu, 
bineînţeles, a fost precedat de altele, când configuratia 
regnurilor naturale menţionate mai sus era total diferită 
de ce cunoaştem astăzi. Ceea ce numim astăzi 
„Pământul", a cunoscut numeroase metamorfoze înainte 
de a deveni suportul regnurilor mineral, vegetal, animal 
şi uman din prezent. Este cert că au existat, de exemplu, 
minerale şi în stadiile anterioare, dar ele arătau cu totul 
altfel de cum arată astăzi. Vom avea ocazia să mai vorbim 
despre acele stadii anterioare. Acum, am dori numai să 
arătăm cum s-a transformat starea imediat 
premergătoare în cea actuală. - Pentru a ne face o 
imagine a acestei transformări, să o comparăm cu 
trecerea unei plante prin starea de germen, de sărnântă. 
Să ne imaginăm o plantă cu rădăcină, cu tulpină, frunze, 
floarea şi fructe. Planta preia substanţe din mediul în 
care se află şi apoi le elimină din nou. Tot ce există în 
această plantă ca substanţă, formă şi putere de creştere 
dispare şi rămâne numai sămânţa. Prin ea, viaţa se 
dezvoltă în anul următor sub aceeaşi formă. La fel, tot ce 
existase în precedentele încorporări ale Pământului a 
dispărut, pentru a renaşte pe Pământul actual. Ceea ce 
considerăm şi putem numi minerale, vegetale şi animale 
existente în stadiile pământeşti precedente, toate acestea 
au dispărut, cum din plantă au dispărut rădăcina, tulpina, 
floarile etc. Dar ca şi la plante, în cazul Pământului 
rămâne un germen, din care vechea formă apare din nou. 
In acest germen există acele forţe ascunse care dau 
naştere din ele însele formei celei noi. 


Putem considera că, în acea perioadă, exista ceva ce se 
poate numi un „germen terestru", ce purta în el forţele 
care au dus la Pământul actual şi care fuseseră dobândite 
în cursul stadiilor anterioare. Ar fi însă greşit să credem 
că acest germen terestru ar fi fost alcătuit din substanţe 
solide, aşa cum este sămânţa plantei. El era de esenţă 
sufletească şi se compunea din acea materie subtilă, 
maleabilă, fluidă pe care literatura ocultă o numeşte 
„astrală". - În acest germen astral al Pământului, existau 
la început numai germeni ai fiinţei umane. Este vorba, de 
fapt, de germenii viitoarelor suflete umane. Tot ceea ce 
existase în stadii precedente, sub formă minerală, 
vegetală şi animală, fusese, ca să spunem aşa, aspirat, 
asimilat de acest germen uman, s-a contopit cu el. 
Aşadar, mai înainte ca omul să păşească pe pământul 
fizic, el a fost în intregime de esenţă sufletească, o 
entitate astrală. El apare sub această formă astrală pe 
Pământ, pe un Pământ care exista el însuşi ca substanţă 
extrem de subtilă; literatura ocultă numeşte această 
substanţă eter foarte fin. - Vom explica ulterior care este 
originea acestui Pământ eteric. Fiinţe umane astrale se 
leagă de acest eter şi îi imprimă, ca să spunem aşa, fiinţa 
sa, astfel că acest eter devine un fel de replică, de copie a 
entității umane astrale. În acest stadiu iniţial avem, deci, 
a face cu un Pământ eteric în care se află numai fiinţe 
umane eterice, formând un fel de conglomerat de fiinţe 
umane. Corpul astral sau sufletul omului este propriu-zis 
în afara corpului eteric şi îl organizează din exterior. 
Pentru cercetătorul ocult, Pământui se prezenta 
aproximativ în felul următor: există un glob compus el 
însuşi din nenumărate sfere de dimensiuni mici şi de 
natură eterică (care sunt, de fapt, oameni eterici), totul 
înconjurat de un înveliş astral, aşa cum în prezent 
Pământul este protejat de un înveliş de aer. În acest 
înveliş astral (atmosferă) trăiesc oamenii astrali şi 
acţionează de acolo asupra dublurilor lor eterice. 
Sufletele oamenilor astrali creează în dublurile lor 
eterice organe şi, prin aceasta, produc o viaţă eterică 
umană. Pe Pământ nu exista atunci decât o singură stare 
materială, şi anume acest eter viu, subtil. În lucrările 


teosofice, această primă umanitate este numită prima 
rasă-rădăcină (polară). 


Evoluţia ulterioară a Pământului se caracterizează prin 
aceea că dintr-o singură stare a materiei rezultă două. 
Apare o substanţialitate mai densă care se degaje, lăsând 
în urma sa o substantialitate mai fină. Substanţialitatea 
mai densă se aseamănă cu ceea ce numim astăzi aer, iar 
activitatea substanţei mai fine este cea care determină 
formarea elementelor chimice din vechea substanţialitate 
încă nediferenţiată. Pe lângă aceasta, mai rămâne şi un 
rest din substanţialitatea anterioară, eterul viu, căci 
numai o parte din acest eter s-a diversificat pentru a 
produce cele două stări ale materiei menţionate. N 
Pământul fizic cuprindea acum trei tipuri de materie. In 
timp ce înainte fiinţele umane astrale acționau în 
învelişul terestru asupra unei singure substanţialităi, 
acum ele trebuie să-şi dirijeze acțiunea asupra celor trei 
stări ale materiei şi fac aceasta în felul următor: partea 
care s-a transformat, devenind asemănătoare cu aerul, 
rezistă la acţiunea fiinţelor umane astrale, nu asimilează 
toate structurile pe care le au fiinţele astrale perfecte. 
Drept urrnare, umanitatea astrală se scindează în două 
grupe. Una din acestea acţionează asupra substanţei 
care era asemănătoare aerului şi işi elaborează în 
aceasta propria sa replică, propria sa copie. Cealaltă 
grupă poate face mai mult. Ea poate acţiona asupra 
celorlalte două stări substanţiale, fiind capabile totodată 
să-şi creeze propria sa replică, alcătuită atât din eterul 
viu, cât şi din celălalt tip de eter care dă naştere 
substanţelor elementare chimice. Acest gen de eter va fi 
numit aici eter chimic. Această a doua grupă de fiinţe 
umane astrale a dobândit o facultate superioară numai 
datorită faptului că a eliminat din structura sa o parte din 
esenţa sa astrală - respectiv prima grupă -, pe care a 
împins-o spre o existenţă inferioară. Dacă ar fi păstrat în 
sine forţele care dau naştere acestor activităţi inferioare, 
atunci ea însăşi nu ar mai fi putut să evolueze mai 
departe, să urce spre trepte superioare. Suntem aici în 
faţa unui proces în care ceva de ordin superior se poate 


dezvolta cu preţul sacrificării a ceva ce elimină din sine. 


Pământul fizic prezintă acum, în structura sa, următorul 
tablou. Au apărut două specii de entităţi. Prima dispunea 
de un corp de natură aeriformă, asupra căruia acționau 
din exterior fiinţele astrale corespunzătoare. Aceste fiinţe 
alcătuiesc un prim regn animal pe Pământ. Ele au forme 
deosebit de groteşti pentru omul de astăzi, dacă ar fi să 
le descriem. Forma lor, ţinând seama de faptul că aerul 
era substanţa din care erau alcătuite, nu semăna cu nici 
una din formele animalelar actuale. Cel mult aveau o 
oarecare asemănare cu unele cochilii de melc sau de 
crustaceu, care există astăzi. Alături de aceste forme 
animale, structura fizică a fiinţelor umane continuă să 
progreseze. Fiinţele umane astrale mai avansate dau 
naştere unor replici fizice, compuse din două feluri de 
substanţialităţi, din eterul de viaţă şi din eterul chimic. 
Ne aflăm acum în prezenţa unei fiinţe umane compuse 
dintr-un corp astral, care acţionează asupra unui corp 
eteric, alcătuit el însuşi din două categorii de eter, eterul 
de viaţă şi eterul chimic. Sub înrâurirea eterului de viaţă, 
această „copie" fizică a omului capătă facultatea de a se 
reproduce, cu alt cuvinte, să dea naştere unor fiinţe 
asemănătoare, iar datorită eterului chimic, poate 
dezvolta anumite forţe asemănătoare actualelor forţe 
chimice, de atracţie şi de respingere. Printr-o asemenea 
calitate, această copie a omului este în măsură să atragă 
anumite substanţe din mediul său înconjurător, să le 
asimileze, pentru ca apoi să le elimine cu ajutorul puterii 
sale de respingere. Bineînţeles, aceste substanţe 
nutritive sunt preluate numai din regnul animal şi uman 
existente. Avem de-a face cu începutul unui proces de 
nutriţie. Aceste prime replici umane erau, deci, carnivore 
şi antropofage. - Paralel cu aceste fiinţe, existau şi 
descendenţi ai fiinţelor anterioare, fiinţe care nu aveau 
decât un caracter eteric, şi anume al eterului de viaţă. 
Acestea au dispărut însă, fiind incapabile să se adapteze 
la noile condiţii terestre. După multiple transformări, ele 
au format, mai târziu, animalele unicelulare, dar şi 
celulele, care mai târziu vor alcătui fiinţele vii mai 


complexe. 


Procesul merge mai departe. Substanţialitatea aeriformă 
se desparte, la rândul său, în două; o parte se densifică 
devenind lichidă, cealaltă îşi menţine natura gazoasă. La 
rândul său, eterul chimic se împarte, de asemenea, în 
două stări materiale; una devine mai densă şi forrnează 
ceea ce numim eterul de lumină; fiinţeie impregnate de 
acesta capătă darul de a străluci. Cealaltă parte rămâne 
ce a fost. - În acest stadiu, Pământul fizic este alcătuit 
din următoarele categorii de materie: aer, apă, eter de 
lumină, eter chimic şi eter de viaţă. Pentru ca entităţile 
pur astrale să poată acţiona în continuare asupra acestor 
noi categorii de substanţe, se produce din nou acel 
proces pe care l-am menţionat mai sus, când un element 
superior nu se poate dezvolta decât prin sacrificiul unuia 
inferior, care este elirninat. Acest proces creează entităţi 
fizice de o altă natură. Mai întâi, cele al căror corp fizic 
era format din aer şi apă. Acestea suportă acţiunea 
entităţilor astrale mai grosiere care fuseseră eliminate. 
Rezultă o nouă categorie de animale, înzestrată cu un 
corp material mai dens decât precedentele. - O altă 
categorie de fiinţe fizice - nou apărute aveau un corp 
care putea fi alcătuit din eter aeriform şi din eter de 
lumină amestecate cu apă. În acest caz, avem a face cu 
fiinţe de natură vegetală, dar cu forme foarte diferite de 
cele ale plantelor actuale. Un al treilea grup nou format 
reprezintă, în sfârşit, fiinţa umană propriu-zisă, din acea 
perioadă. Corpul său fizic era compus din trei feluri de 
eter, eter al luminii, eter ehimic şi eter al vieţii. Dacă 
ţinem seama că mai existau şi descendenţi ai vechilor 
grupe, vom fi în măsură să ne reprezentăm cât de mare 
era varietatea de fiinţe vii existente în acel stadiu al 
evoluţiei Pământului. 


Intervine atunci acel eveniment cosmic atât de 
important, desprinderea Soarelui*. Acest eveniment face 
ca anumite forţe spirituale să se retragă de pe Pământ. 
Aceste forţe se compuneau, în parte, din ceea ce exista 
pe Pământ sub formă de eter al vieţii, eter chimic şi eter 


al luminii. Ele au fost, ca să spunem aşa, smulse din 
Pământul aflat în stadiul anterior**. Urmarea a fost o 
schimbare radicală în sânul tuturor categoriilor şi al 
grupurilor de fiinţe terestre care fuseseră, până atunci, 
purtătoare ale acestor forţe. Ele au suferit o 
transformare. Primele care au trecut printr-o 
metamorfoză au fost fiinţele vegetale. Li s-a luat o parte 
din forţele eterului luminii şi acum, pentru a creşte şi a 
se dezvolta, aveau nevoie să primească din afară forţele 
de lumină care le fuseseră luate. In felul acesta, plantele 
devin tributare luminii solare. - Un proces asemănător 
are loc şi în corpul fiinţelor umane. Pentru a rămâne viu, 
eterul său de lumină trebuie să coopereze cu eterul de 
lumină al Soarelui. - Dar nu numai fiinţele care au 
pierdut direct eterul de lumină au fost afectate, ci şi 
celelalte, pentru că în lume totul se înlănţuie. Formele 
animale care nu conţineau ele însele eter al luminii 
primeau înainte influenţa radiaţiei celorlalte fiinţe din 
ambianța lor terestră şi, datorită acestei iradieri, ele se 
puteau dezvolta. Acum, ele urmau să primească direct 
efectele luminii solare venită din exterior. - Mai ales, 
corpul uman îşi dezvoltă organe specifice care devin 
sensibile la lumina Soarelui; sunt structurile primordiale 


ale ochiului uman. 
* Evenimentul are loc în perioada numită „hiperboreană" şi 
marchează „prima zi" a Creaţiei, după Biblie. A se consulta şi 
ciclul de conferinţe Misterul biblic al Genezei, (GA 122), 
apărut la editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1995 (NT). 
** Acest stadiu anterior al Pământului, reunind într-o singură 
formaţiune cosmică Soarele, Luna şi Pământul, poartă în 
antroposofie denumirea de vechiul Soare (NT). 


Desprinderea Soarelui declanşează un amplu proces de 
solidificare a scoarţei terestre. Se formează substanţe 
dense din cele care anterior fuseseră lichide. La rândul 
său, eterul luminii se scindează, formându-se un eter al 
luminii de un gen nou, şi un eter care conferea corpurilor 
facultatea de a degaja căldură. Pământul devine o 
entitate capabilă să producă, acum, căldură. Toate 
fiinţele existente pe Pământ suferă acţiunea căldurii. Şi 
pe plan astral are din nou loc un proces asemănător celor 
precedente, şi anumite fiinţe îşi continuă dezvoltarea pe 


seama altora. Se separă o categorie de fiinţe capabile să 
acţioneze asupra materiei grosolane şi solidificate. Apare 
astfel structura scheletică, solidă a regnului mineral al 
Pământului. La început, regnurile superioare ale naturii 
nu aveau toate capacitatea să acţioneze asupra 
substanţei solide a masei osificate a regnului mineral. 
Vom găsi, deci, pe pământ un regn mineral solid şi un 
regn vegetal care, în structura sa cea mai densă, era 
compus din aer şi apă. Într-adevăr, în acest regn, 
procesele descrise mai sus provocaseră o condensare a 
corpului aeriform într-un corp cu structură lichidă. În 
afară de acestea, existau şi animale cu forme dintre cele 
mai variate, având corpul fie lichid, fie aeriform. Însuşi 
corpul uman suferă, la rândul său, şi el acţiunea 
procesului de solidificare. El avea cea mai densă 
corporalitate la nivelul elementului lichid. Acest corp de 
natură lichidă era străbătut de eterul caloric, ceea ce 
conferă corpului o substanţialitate pe care o putem 
considera de natură gazoasă. Această stare materială a 
corpului omenesc este numită, în lucrările de ştiinţă 
ocultă, cu termenul de negură de foc. Fiinţa umană era 
încarnată, în acea perioadă, în acest înveliş de negură de 
foc. 


Cu aceste date extrase din Cronica Akasha am ajuns la 
acel moment în care se produce o altă catastrofă cosmică 
provocată de desprinderea Lunii de Pământ. 


DESPRINDEREA LUNII 


Trebuie să ne devină foarte clar faptul că materialitatea 
densă pe care o are astăzi omul şi pe care o consideră ca 
fiindu-i proprie a dobândit-o târziu şi în mod progresiv. 
Dacă dorim să ne facem o idee de starea corporală pe 
care o avea în stadiul de evoluţie la care ne referim 
acum, cea mai bună metodă ar fi să ne reprezentăm o 
masă de vapori sau un nor plutind în aer. Dar şi o atare 
reprezentare nu se apropie de realitate decât în mod 
foarte exterior. Căci norul de foc „om" este însufleţit şi 
organizat în interiorul său. Comparat însă cu ceea ce 
omul va deveni mai târziu, trebuie să ni-l închipuim pe 


această treaptă a dezvoltării sale ca dormitând, ca având 
o stare de conştienţă cu totul crepusculară. Acest om 
este complet lipsit de ceea ce numim inteligenţă, spirit, 
rațiune. El se mişcă mai mult plutind decât mergând, 
este prevăzut cu patru feluri de organe, ca nişte membre, 
care îi permit să se deplaseze înainte, înapoi, lateral, de 
fapt în toate direcţiile. Cât priveşte partea sufletească a 
acestor fiinţe, am vorbit câte ceva despre aceasta mai 
înainte. 


Dar să nu ne închipuim că mişcările sau celelalte 
manifestări vitale ale acestor fiinţe ar fi fost dezordonate, 
dereglate sau iraționale. Dimpotrivă, ele erau 
întotdeauna supuse unor legi precise. Tot ceea ce făceau 
avea semnificaţie şi importanţă, numai că puterea 
diriguitoare, înţelegerea nu se afla în fiinţa însăşi. Totul 
era condus de o inteligenţă care acţiona din afară. 
Anumite fiinţe superioare şi mai evoluate decât aceste 
fiinţe umane le înconjurau, ca să spunem aşa, şi le 
dirijau. Căci atributul fundamental al acestui „nor-de-foc" 
consta în faptul că fiinţele umane, ajunse în acest stadiu 
al evoluţiei lor, puteau să se încarneze în el, dar totodată 
şi entităţile superioare puteau să facă acelaşi lucru şi, 
prin aceasta, se aflau în interacţiune deplină cu oamenii. 
Aceştia îşi dezvoltaseră dorinţele, instinctele şi pasiunile 
până la un stadiu când puteau să se contureze în acest 
nor-de-foc. Celelalte fiinţe, pe care le-am mentionat, erau 
însă apte să acţioneze în mod creator, prin inteligenţă şi 
prin acţionarea lor conştientă în interiorul acestui nor de 
foc; ele posedau şi unele facultăţi care le permiteau să 
pătrundă în regiuni superioare. Din aceste regiuni 
porneau deciziile şi impulsurile lor, dar efectele acestora 
se manifestau în norul de foc. Tot ceea ce omul realiza pe 
Pământ îşi avea sursa în aceste relaţii bine reglate între 
corpurile umane sub forma norului de foc, şi acele fiinţe 
superioare. - Se poate spune, aşadar, că omul urma o 
evolutie ascendentă. Trebuia să dezvolte în acel nor de 
foc anumite facultăţi specifice fiinţei umane, superioare 
celor pe care le avusese mai înainte. Celelalte fiinţe, 
dimpotrivă, se străduiau să coboare în materie. Ele 


urmăreau un drum care le permitea să-şi manifeste 
puterea lor creatoare, dând naştere unor forme materiale 
din ce în ce mai dense. Pentru aceste fiinţe, aceasta nu 
însemna, într-un sens mai larg, nicidecum ceva 
degradant. Tocmai asupra acestui aspect trebuie să fim 
bine înţeleşi. A dirija forme materiale dense corespunde, 
de fapt, unei forţe şi unei facultăţi mai elevate decât forţa 
de a dirija forme mai subtile. În cursul unor epoci cu mult 
anterioare din evoluţia lor, aceste fiinţe superioare au 
avut o putere limitată, asemănătoare cu cea pe care o are 
omul în prezent. Ca şi omul actual, aceste fiinţe aveau o 
putere care se limita numai la „viaţa lor interioară" . 
Asupra materiei dense exterioare, înconjurătoare, nu 
aveau nici o putere. Nimic din ce era dens şi exterior nu 
le da ascultare. De aceea, ele aspirau la o stare care să le 
permită să domine şi să dirijeze prin metode magice 
obiectele fizice. În perioada aceea, la care ne referim 
acum, aceste fiinţe se aflau pe o treaptă de evoluţie 
avansată faţă de om. Acesta era atunci la stadiul când se 
străduia să se înalțe pentru a putea încorpora inteligenţa 
abia în materii mai fine, în scopul de a putea acţiona 
ulterior spre exterior; în schimb, acele fiinţe superioare 
omului îşi încorporaseră deja, cu mult înainte, inteligenţa 
şi deţineau acum forţa magică ce le permitea să implice 
această inteligenţă în lumea înconjurătoare. Fiinţa 
umană se îndrepta, aşadar, acum în sus, trecând prin 
stadiul norului de foc, în timp ce fiinţele superioare se 
îndreptau prin acelaşi stadiu în jos, pentru a-şi amplifica 
puterea lor. 


În norul de foc pot acţiona în mod preferenţial forţe pe 
care omul le cunoaşte ca fiind pasiunile şi instinctele sale 
inferioare. În stadiul norului de foc, atât omul, cât şi 
fiinţele superioare se servesc de aceste forţe. Ele 
acţionează asupra formei umane pe care am descris-o 
mai înainte, şi anume în interior, astfel încât omul poate 
să-şi dezvolte acele organe care să-i dea posibilitatea să 
gândească, să-şi formeze personalitatea. Dimpotrivă, în 
fiinţele superioare, aceleaşi forţe acționau în stadiul la 
care ne referim, în aşa fel încât le permiteau să creeze, 


într-un mod cu totul impersonal, instituţiile necesare 
vieţii sociale pe Pământ. Mulțumită acestor fiinţe, apar 
pe Pământ creaţii care constituie amprenta însăşi a 
legilor inteligenţei. Sub efectul forţelor pasionale, în 
interiorul omului se formează organele personale de 
gândire, iar în jurul său, aceleaşi forţe dau naştere unor 
organisme sociale pătrunse de inteligenţă. 


Să ne gândim acum la acelaşi proces, dar împins puţin 
înainte, sau, mai curând, să ne închipuim cele înscrise în 
Cronica Akasha dacă luăm în considerare o perioadă mai 
târzie, faza când Luna s-a desprins de Pământ. Aceasta a 
provocat o mare perturbare. O importantă parte din 
căldura încorporată în obiectele aflate în jurul omului se 
pierde şi, ca urmare a acestui fapt, aceste obiecte capătă 
o materialitate mai avansată, o mai mare densitate. Omul 
se vede obligat să trăiască într-un mediu răcit şi nu o 
poate face decât modificându-şi propria sa materialitate. 
Implicit, procesul de densificare a substanţei atrage o 
modificare a formelor. Însăşi starea aceea de nor de foc a 
cedat locul unei alte stări cu totul diferite, pe Pământ. În 
consecinţă, fiinţele superioare, pe care le-am menţionat, 
nu mai pot dispune de norul de foc ca suport pentru 
activitatea lor. De asemenea, ele nu-şi mai pot exercita 
influenţa asupra manifestărilor din viaţa intimă a omului, 
ceea ce, mai înainte constituia principalul lor câmp de 
acţiune. În schimb, dobândesc puteri asupra 
formațiunilor umane pe care, de altfel, ele însele le 
creaseră din norul de foc. - Această modificare 
intervenită în orientarea acţiunii lor merge paralel cu o 
metamorfoză a formei umane: una din jumătăţile 
înzestrată cu două organe de mişcare devine partea 
inferioară a corpului şi totodată principalul suport al 
procesului de nutriţie şi de reproducere. Cealaltă 
jumătate este orientată, într-un fel, în sus, iar celelalte 
două organe de mişcare vor fi precursoare ale mâinilor, 
iar acele organe care participaseră anterior la nutriţie şi 
reproducere se transformă în organe de vorbire şi de 
gândire. Omul începe să se îndrepte, se ridică în picioare. 
Acest fapt este consecinţa directă a expulzării Lunii. 


Împreună cu Luna, se desprind de globul terestru toate 
forţele care confereau omului, în stadiul norului de foc, 
capacitatea să fecundeze el însuşi şi să procreeze fiinţe 
asemănătoare lui, fără a avea nevoie de influenţe venite 
din afară. Ansamblul părţii de jos a corpului, pe care 
adesea o numim partea sa inferioară, trece sub influenţa 
organizatoare inteligentă a fiinţelor superioare. Ceea ce 
aceste entităţi mai puteau dirija ele însele în om prin 
aceea că masa de forţe, izolată acum pe Lună, era încă 
unită cu Pământul, acum ele trebuie să organizeze prin 
colaborarea celor două sexe. Acest fapt explică pentru ce 
iniţiaţii consideră întotdeauna Luna ca simbol al forţei de 
reproducere. Aceste forţe sunt, într-adevăr, legate într-un 
fel de Lună, iar entităţile superioare sunt înrudite cu 
Luna, sunt, ca să spunem aşa, divinităţi lunare. Înainte de 
separarea Lunii, ele acționau în interiorul omului, 
servindu-se de forţele de natură lunară, dar după această 
ruptură, ele îşi exercitau influenţa din afară pentru 
reproducerea fiinţei umane. Se poate, deci, spune că 
aceste forţe spirituale, de natură nobilă, care se serveau 
înainte de norul de foc pentru a acţiona asupra 
instinctelor superioare ale omului, au coborât acum, 
exercitându-şi puterea în planul procreaţiei. Într-adevăr, 
în acest domeniu acţionează şi organizează forţe nobile, 
de natură divină. - Expunem aici o teză importantă din 
ştiinţa spirituală, care se exprimă în felul următor: forţele 
superioare, nobile, divine, sunt înrudite cu cele aparent 
inferioare ale naturii umane. Cuvântul „aparent" trebuie 
luat într-un sens foarte larg, căci ar însemna să 
subestimăm în totul adevărurile oculte, dacă am vedea în 
însăşi forţele de reproducere ceva inferior. Numai când 
omul abuzează de aceste forţe, când le subjugă 
instinctelor şi pasiunilor sale, numai atunci devin 
dăunătoare, dar nu şi când le înnobilează prin aceea că 
recunoaşte în ele impulsul unor forţe spirituale divine. În 
acest caz, omul pune aceste forţe în slujba evoluţiei 
terestre şi îndeplineşte planul entităţilor superioare pe 
care le-am amintit. A înnobila tot ce are atingere cu acest 
domeniu şi-l plasa sub ocârmuirea legilor divine, iată ce 
susţine ştiinţa spirituală, şi nicidecum a le suprima. 


Suprimarea acestor forţe nu este decât rezultatul unei 
interpretări superficiale a principiilor oculte, reduse din 
eroare la un ascetism contrar unor legi oculte de bază. 


În cealaltă jumătate a corpului, în partea sa superioară, 
omul dezvoltă ceva ce scapă influenţei entităţilor 
superioare menţionate. Aici intervin alte fiinţe, care şi-au 
întins puterea asupra acestei zone. Este vorba de acele 
fiinţe care, în cursul unor etape de evoluţie precedente, 
au atins o mai mare dezvoltare, au progresat mai mult 
decât omul, dar fără a ajunge la nivelul divinităţilor 
lunare. Ele nu aveau forţa să-şi exercite puterea în 
interiorul norului de foc. Dar acum, când s-a ajuns la un 
stadiu mai avansat şi când, datorită norului de foc, s-a 
realizat în organele de gândire ceva ce aceste fiinţe ele 
însele trebuiseră să realizeze anterior, a sosit momentul 
să intre şi ele în acţiune. Divinităţile lunare cunoscuseră 
deja inteligenţa diriguitoare, care putea acţiona în afară. 
Ele erau deja purtătoare ale acestei inteligenţe atunci 
când a început epoca norului de foc. Aveau capacitatea 
să acţioneze spre exterior asupra lumii înconjurătoare de 
pe Pământ. Dar entităţile de care vorbim nu reuşiseră în 
trecut să dezvolte o inteligenţă care să poată acţiona 
spre exterior. Din această cauză, epoca norului de foc le- 
a găsit nepregătite. Dar iată că acum există inteligenţă, 
ea există în om. Fiinţele acestea pun stăpânire pe 
inteligenţa umană pentru a acţiona prin ea asupra lumii 
înconjurătoare. Înainte, divinităţile lunare îşi exercitau 
influenţa lor asupra fiinţei umane în întregul ei; acum 
acţiunea lor este restrânsă asupra părţii de jos a 
corpului. Asupra părţii de sus se întinde influenţa 
celorlalte fiinţe, inferioare, despre care tocmai am vorbit. 
Omul ajunge astfel sub o dublă înrâurire. Partea de jos 
este supusă influenţei divinităţilor lunare, dar partea 
unde se forma personalitatea sa ajunge sub dirijarea 
acelor entităţi numite în mod colectiv, după denumirea 
conducătorului lor, Lucifer. Divinităţile luciferice îşi 
desăvârşesc, prin aceasta, propria lor evoluţie, servindu- 
se de forţele de inteligenţă recent trezite în fiinţa umană. 
Ele nu putuseră să ajungă la acest stadiu de evoluţie. Dar 


acum, ele sunt în măsură să dea oamenilor predispoziţii 
spre libertate, permițându-le să facă deosebire între 
„bine" şi „rău". De fapt, organul inteligenţei s-a format la 
om datorită influenţei divinităţilor lunare, dar aceşti zei 
ar fi lăsat acest organ într-o stare latentă; ei nu aveau 
nici un interes să se servească de el, căci aveau propriile 
lor forţe de inteligenţă. Fiinţele luciferice erau interesate 
în a dezvolta şi a dirija inteligenţa umană spre lumea 
fizică înconjurătoare. In felul acesta, ele au devenit 
pentru oameni călăuze în tot ceea ce poate fi realizat cu 
ajutorul inteligenţei umane. Numai că fiinţele luciferice 
nu puteau fi altceva decât un fel de instigatori. Aceste 
fiinţe erau în stare să dezvolte inteligenţa la om, dar nu şi 
în natura lor proprie. Urmare a acestui fapt, activitatea 
pe Pământ cunoaşte acum două tendinţe. Una provine 
direct de la divinităţile lunare şi era, dintru început, 
conforrnă cu legile şi regulile raţiunii. Doar divinităţile 
lunare îşi făcuseră, cu mult timp înainte, ucenicia şi 
depăşiseră stadiul în care ar fi putut greşi astfel. Zeităţile 
luciferice, dimpotrivă, lucrând cu fiinţele umane, erau 
încă în căutarea perfecțiunii. Sub conducerea lor, omul 
trebuia să înveţe cum să descopere legile propriei sale 
naturi. Condus de Lucifer, omul trebuia să devină un 
„egal al zeilor". 


Se naşte imediat întrebarea: dacă entităţile luciferice nu 
ajunseseră în cursul evoluţiei lor la capacitatea unei 
activităţi inteligente în cadrul norului de foc, la ce nivel s- 
au oprit? Până la ce stadiu al evoluţiei terestre au fost 
capabile să-şi coordoneze acţiunea cu aceea a 
divinităţilor lunare? Găsim, în Cronica Akasha, răspunsul 
la aceste întrebări. Entităţile luciferice au putut să se 
asocieze la creaţia terestră până în mornentul când 
Soarele s-a desprins de Pământ. Până la acel eveniment, 
acţiunea lor era mai puţin intensă decât aceea a 
divinităţilor lunare, dar făceau parte din ceata zeităților 
creatoare. După desprinderea Soarelui, începe să se 
dezvolte pe Pământ activitatea norului de foc. În vederea 
acestei activităţi, zeii lunari erau pregătiţi, dar nu şi 
spiritele luciferice. Acestea cunosc atunci a perioadă de 


repaus, de aşteptare. Apoi, îndată ce norul de foc s-a 
destrămat, iar fiinţele umane au început să-şi structureze 
organele inteligenţei şi ale raţiunii, spiritele luciferice au 
putut să iasă din starea lar de inactivitate, căci 
activitatea de creare a inteligenţei este înrudită cu 
activitatea Soarelui. Trezirea inteligenţei în natura 
umană echivalează cu răsăritul unui soare interior. 
Aceasta nu o spun în sens figurat, ci corespunde unei 
realităţi. Astfel, când perioada norului de foc s-a 
destrămat pe Pământ, spiritele luciferice găsesc în 
interiorul omului posibilitatea de a-şi relua activitatea 
care este legată de Soare. 


Aceste consideraţii ne permit să înţelegem originea 
denumirii de „Lucifer“, care înseamnă „purtător de 
lumină" şi, totodată, motivul pentru care ştiinţa ocultă 
numeşte aceste entităţi „zeități solare". 


Relatările care urmează nu vor fi înţelese decât dacă ne 
îndreptăm privirile încă mult înapoi, spre acele egoci 
care au precedat evoluţia propriu-zisă a Pământului. Este 
tocmai ce vom face în relatările următoare referitoare la 
Cronica Akasha. Vom vedea care a fost dezvoltarea 
fiinţelor legate acum de Pământ, în alte stadii planetare, 
mai înainte deci de a păşi pe Pământ. Vom face 
cunoştinţă cu şi mai mare precizie cu natura divinităţilor 
lunare şi a celor solare. Va apărea, de asemenea, în toată 
claritatea, şi dezvoltarea regnurilor mineral, vegetal şi 
animal. 


CÂTEVA OBSERVAŢII NECESARE 


Începem cu unele comunicări privind evoluţia omului şi a 
entităţilor implicate în această evoluţie, înainte de 
„perioada terestră". Când omul a început să-şi lege 
destinul de acela al planetei pe care o numim 
„Pământul", el străbătuse deja mai multe alte trepte de 
evoluţie, prin care se pregătise, într-o oarecare măsură, 
pentru existenţa terestră. Deosebim trei asemenea etape, 
pe care le desemnăm ca trei stadii de evoluţie planetară. 


Denumirile care se dau în ştiinţa ocultă acestor stadii 
sunt: perioadele Saturn, Soare şi Luna. Vom constata mai 
întâi că aceste denumiri nu au nici o legătură cu 
actualele corpuri cereşti care poartă aceleaşi nume în 
astronomie; totuşi, într-un sens mai larg, există o anumită 
legătură între ele, legătură pe care un mistic avansat o 
cunoaşte foarte bine. - Se spune uneori că omul, înainte 
de a fi coborât pc Pământ, ar fi locuit pe alte planete. 
Prin expresia „alte planete" trebuie să înţelegem, însă, 
numai stadii anterioare de evoluţie ale Pământului şi ale 
locuitorilor săi. Înainte ca planeta noastră să devină 
„Pământui", ea, împreună cu toate fiinţele legate de ea, a 
trecut prin trei stadii: stadiul existenţei saturniene, al 
existenţei solare şi al existeniei lunare. Saturn, Soare, 
Lună sunt cele trei încarnări succesive ale Pământului, 
într-un trecut îndepărtat. Ceea ce aici, în acest context, 
poartă numele de Saturn, Soare şi Lună nu mai există 
astăzi ca planete fizice, tot aşa cum nu se mai păstrează 
vechile încarnări fizice ale unui om alături de încarnarea 
sa actuală. - Cum trebuie să privim această, „evoluţie 
planetară" a omului şi a celorlalte fiinţe aparţinând de 
Pământ va constitui conţinutul următoarelor relatări 
luate din Cronica Akasha. Nu vrem să spunem că cele 
trei stadii amintite nu ar fi fost precedate de altele. Dar 
ceea ce se situează dincolo se pierde în întunericul 
timpurilor, şi chiar investigatia spirituală, ocultă, nu 
reuşeşte deocamdată să descifreze ceva. Această 
investigaţie nu se bazează pe speculaţii sau pe pure 
combinaţii de concepte, ci pe o experiență spirituală 
reală. După cum, fiind câmp, ochiul fizic nu percepe 
dincolo de o anumită limită şi nu poate să depăşească 
orizontul, la fel, şi „ochiul spiritual" nu poate pătrunde 
dincolo de o anumită epocă. Știința spirituală se 
întemeiază pe experienţă şi se menţine în limitele acestei 
experiențe. Numai un intelectualism pedant şi exagerat 
are pretenţia să cerceteze ceea ce există la „începutul 
începuturilor" universului, sau să discute „pentru ce a 
creat Dumnezeu lumea". Pentru cercetătorul spiritual 
important este, înainte de orice, să înţeleagă faptul că, la 
un anumit nivel al cunoaşterii, asemenea întrebări nu se 


mai pun. Căci în cadrul experienței spirituale se relatează 
omului tot ceea ce îi este necesar pentru a-şi împlini 
destinul pe această planetă. Studiind cu răbdare 
experienţele cercetărilor în domeniul spiritual-ocult, vom 
vedea că în cuprinsul acestor experienţe se află tot ceea 
ce este în măsură să satisfacă in întregime întrebările pe 
care fiinţa umană şi le pune. Se va vedea, de exemplu, în 
capitolele următoare că problema „originii răului", 
precum şi alte întrebări la care omul vrea răspuns, îşi 
găsesc o soluţie perfectă. - Nu trebuie, pe de altă parte, 
nici să se afirme că omul nu va găsi niciodată explicaţia 
la întrebări cum ar fi aceea asupra „originii lumii", sau 
altele asemănătoare, aşa cum am arătat mai sus. El 
poate. Dar pentru aceasta trebuie în prealabil să 
parcurgă toate cunoştinţele care i se revelează în cadrui 
însuşi al experienţei spirituale cele mai apropiate. Va 
vedea atunci că de fapt întrebările trebuie puse cu totul 
altfel decât a făcut-o până atunci. 


Cu cât aprofundăm mai mult adevărata ştiintă ocultă, cu 
atât devenim mai modesti. Ne vom da seama că mai întâi 
trebuie să devenim, în mod progresiv, demni şi maturi 
pentru a dobândi anumite cunoştinţe. Orgoliul şi lipsa de 
modestie sunt caracteristici umane care, o dată ajunşi la 
un anumit nivel de cunoaştere, nu mai au nici un sens. 
Îndată ce ne-am angajat cât de puţin pe această cale, ne 
dăm seama că drumul de parcurs este neînchipuit de 
lung. Prin cunoaştere ajungem la convingerea „cât de 
puţin cunoaştem". Omul simte, de asemenea, enorma 
responsabilitate pe care şi-o asumă când vorbeşte de 
cunoaşterea suprasensibilă. Pe de altă parte, însă, 
umanitatea nu ar putea trăi fără dezvăluirile cunoaşterii 
suprasensibile. Cel care transmite acest gen de 
cunoaştere trebuie să fie modest şi totodată capabil de o 
autocritică adevărată, precum şi de o voinţă fermă pentru 
a-şi perfecționa cunoaşterea de sine şi a continua 
înaintarea pe acest drum, cu cea mai mare prudenţă. 


Aceste câteva observaţii sunt necesare aici, deoarece 
este vorba să ne ridicăm acum spre o cunoaştere mai 


înaltă decât cele aflate în capitalele precedente ale 
Cronicii Akasha. 


Consideraţiile pe care le vom face în capitolele 
următoare şi care vizează trecutul omului, vor fi 
completate cu altele despre viitorul său. Căci adevărata 
cunoaştere spirituală este în măsură să ne reveleze 
viitorul, chiar dacă numai în măsura necesară pentru ca 
omul să-şi împlinească destinul. Cine nu are deschidere 
către ştiinţa ocultă şi, de pe înaltul piedestal al 
prejudecăţilor sale, se mărgineşte să judece cu un aer de 
superioritate tot ce provine din această direcţie, pentru a 
le categorisi drept creaţii fanteziste şi pură visare, va 
înţelege şi mai puţin acest raport cu viitorul. Şi totuşi, o 
simplă judecată logică poate să ducă la o înţelegere a 
lucrurilor. Numai că asemenea explicaţii logice sunt 
admise, doar în măsura în care sunt în acord cu 
prejudecățile oamenilor. Ideile preconcepute sunt 
duşmani puternici chiar pentru logică. 


Să ne gândim acum la faptul că atunci când reunim în 
anumite condiții bine stabilite, sulf, oxigen şi hidrogen, 
va rezulta, cu necesitate, acid sulfuric conform unei legi. 
Oricine a studiat chimia este capabil să prezică ce 
trebuie să se întâmple când aceste elemente sunt 
prezente în condițiile corespunzătoare în proproțiile 
stabilite. In domeniul restrâns al lumii materiale, 
specialistul în chimie este, aşadar, un profet. Profeţia lui 
nu s-ar dovedi falsă decât dacă legile naturii s-ar schimba 
subit. Cercetătorul spiritual studiază legile spirituale cu 
aceeaşi rigurozitate ca şi fizicianul sau chimistul care 
studiază legile naturale. El o face după o metodă şi cu o 
stricteţe care se impun în domeniul spiritual. Dezvoltarea 
omenirii depinde de legile care domnesc în acest 
domeniu. Se poate prevedea că sulful, oxigenul şi 
hidrogenul nu se vor combina niciodată în condiţii 
contrare legilor naturii; la fel şi în domeniul vieții 
spirituale, nu se va întâmpla niciodată nimic care să fie 
contrar legilor spirituale. Cine cunoaşte aceste legi 
spirituale va fi apt să privească şi viitorul în conformitate 


cu aceste legități. 


Am ales intenţionat această comparaţie vizând prezicerile 
profetice cu privire la destinul viitor al omenirii; 
adevărata ştiinţă ocultă concepe în mod absolut realist o 
anticipare în această direcţie. Căci pentru cel care a 
înţeles cu claritate punctul de vedere al ştiinţei oculte 
cade orice obiecţie de felul că, dacă un lucru este 
predestinat şi poate fi prezis, nu s-ar mai putea vorbi de 
libertatea omului. Poate fi prevăzut un lucru atunci când 
corespunde unei legi. În schimb, voinţa nu este 
determinată de legi. Respectând o lege, este sigur că 
oxigenul, hidrogenul şi sulful vor produce întotdeauna 
acid sulfuric, după cum nu este mai puţin sigur că 
realizarea condiţiilor care să permită aplicarea acestei 
legi poate depinde de voinţa omului. Va fi la fel şi pentru 
marile evenimente ale universului ca şi pentru destinul 
viitor al oamenilor. Cercetătorul domeniului spiritual 
prevede aceste evenimente, dar împlinirea lor depinde de 
liberul arbitru al omului. Cercetătorul ocult poate să 
prevadă şi ceea ce trebuie să treacă prin filtrul libertăţii 
omului pentru a se realiza. Că acest lucru este posibil, ne 
vom da seama din relatările următoare. - Există totuşi o 
singură diferenţă esenţială între o previziune a faptelor 
cu ajutorul ştiiniei fizice şi cea obţinută prin cunoaşterea 
spirituală. Ştiinta fenomenelor fizice se bazează pe 
cercetări ale inteligenţei umane, iar profeţiile sale vor 
avea întotdeauna un caracter intelectual, căci ele sunt 
bazate pe deducţii, judecăţi, combinaţii ete. Profeţiile 
întemeiate pe cunoaşterea spirituală rezultă, dimpotrivă, 
în mod efectiv, din contemplare sau dintr-o percepţie de 
ordin superior. Cercetătorul ocult este dator să vegheze 
cu stricteţe să nu se folosească de reprezentări care ar 
decurge numai din judecăţi, combinaţii şi speculaţii. In 
acest sens, el se va forma cu cea mai mare abnegaţie şi 
va ţine seama că orice speculație, orice raţionament 
filosofic intelectual ş.a.m.d. nu poate decât să dăuneze 
adevăratei contemplaţii. Aceste tendinţe intelectualiste 
fac parte încă din natura inferioară a omului; adevărata 
cunoaştere spirituală nu începe decât acolo unde aceste 


tendinţe urcă spre entitatea superioară a omului. Nu 
trebuie să privim aceasta ca o critică la adresa acestor 
activităţi intelectuale, care nu numai că sunt deplin 
justificate în domeniul care le este propriu, dar se 
adevereşte că sunt totodată şi singurele valabile. Un 
lucru în sine nu este nici superior, nici inferior; el nu 
devine astfel decât în raport cu altul. Ceea ce poate 
părea, într-un anumit caz, elevat, poate, într-alt caz, să 
pară contrar. - Ceea ce însă se revelează prin cunoaştere 
contemplativă nu este accesibil nici simplei judecăţi, nici 
unui raţionament intelectual oricât de sofisticat. În sensul 
obişnuit al cuvântului, un om poate fi foarte „spiritual“, 
dar această calitate intelectuală nu îi deschide calea spre 
cunoaşterea adevărurilor suprasensibile. El trebuie chiar 
să renunţe la ea şi să se concentreze în întregime asupra 
contemplării. Şi abia atunci, fără să recurgă, deci, la acea 
judecată „spirituală", lucrurile îi devin perceptibile, aşa 
cum este o floare pe o câmpie, fară a fi nevoie să emită 
judecăţi despre ea. Nu ne este de nici un folos să 
reflectăm la aspectul câmpiei, intelectul nu o modifică, 
nu îi adaugă nimic. La fel stau lucrurile în cazul când se 
contemplă lumile superioare. 


Ceea ce în acest mod se poate enunta ca profeție asupra 
viitorului omului constituie fundamentul tuturor 
idealurilor care au o importanță reală, practică. Pentru 
ca un ideal să aibă o oarecare valoare, trebuie să fie 
profund ancorat în lumea spirituală; aşa cum sunt şi 
legile naturii în universul fizic. Legile evoluţiei trebuie să 
fie adevărate idealuri. Altfel, nu vor reflecta niciodată 
decât pură fantezie, exaltare uşuratică, şi nu se vor 
realiza niciodată. Toate marile idealuri apărute în cursul 
istoriei au izvorât, în sensul cel mai larg, din cunoaşterea 
contemplativă. În ultimă instanţă, toate acestea ne vin de 
la marii cercetători oculţi sau iniţiaţi; iar cei mai puţin 
dotați, care colaborează la edificarea umanităţii, se 
referă conştient sau, cel mai adesea, inconştient la 
indicaţiile date de marii cercetători în domeniul ocult. 
Tot ce este inconştient îşi află, în final, sursa în ceea ce 
este conştient. Când un zidar lucrează la construcţia unei 


case, el se referă „inconştient" la ceea ce pentru alţii este 
conştient, adică cei care au ales amplasamentul 
imobilului sau stilul arhitectural etc. Chiar alegerea 
locului şi a stilului sunt determinate de ceva ce scapă 
conştienţei maistrului, ceva de care alţii sunt, sau erau 
conştienţi. Un artist, de exemplu, ştie pentru ce un stil 
oarecare cere aici o linie dreaptă, dincolo o linie curbă, în 
timp ce beneficiarul care a ales stilul pentru locuinţa sa 
nu este, poate, deloc conştient de acest „pentru ce". - La 
fel este şi cu marile evenimente din evoluţia omului şi a 
universutui. În spatele celor care acţionează într-un 
domeniu anumit, există lucrători mai avansați, mai 
conştienţi, şi astfel scara conştienţelor se întinde în două 
sensuri; în sus şi în jos. - În spatele omului mediu găsim 
inventatori, artişti, savanii ete. In spatele acestora se află 
iniţiaţi în ştiinţa ocultă, iar încă şi mai departe, există 
entităţi supraumane. Pentru a înţelege evoluţia omenirii 
şi a universului, trebuie să ştim că ceea ce este 
conştienţa normală a omului nu reprezintă decât una din 
formele posibile de conştienţă şi, în afara acesteia, mai 
există forme de conştienţă atât superioare cât şi 
inferioare fată de ea. Nu este însă cazul să dăm o falsă 
semnificatie cuvintelor „Superior" şi „inferior". 
Importanţa lor este în funcţie de punctul de vedere în 
care ne plasăm. Este la fel ca şi în cazul „la dreapta" sau 
„la stânga". Când ne aflăm într-un punct dat, anumite 
obiecte sunt „la dreapta" sau „la stânga". Îndată ce ne 
deplasăm, de exemplu, spre dreapta, vom găsi la stânga 
noastră ceea ce era mai înainte la dreapta. La fel este şi 
cu treptele de conştienţă „superioare" sau „inferioare" în 
raport cu conştienţa actuală a ornului. Dacă fiinţa umană 
se înalţă, raporturile sale cu alte trepte de conştieniă se 
modifică. Şi aceste modificări sunt legate de dezvoltarea 
sa. Acesta este şi motivul pentru care ni s-a părut că este 
important să evocăm acum şi alte trepte se conştienţă, 
spre exemplificare. 


Referirea la aceste stări de conştienţă o vom face luând 
ca exemplu un stup de albine ca şi minunata organizare a 
unui furnicar. Colaborarea diferitelor categorii de insecte 


(femele, masculi, lucrători) se desfăşoară după legi bine 
orânduite. Repartizarea funcţiilor între diferitele caste 
este, în mod sigur, reflexul unei foarte înalte înţelepciuni. 
Ceea ce se realizează într-o asemenea comunitate 
decurge dintr-o anumită conştienţă, tot aşa cum 
reglementările pe care omul le-a creat pe plan fizic 
(tehnică, artă, stat etc.) sunt şi ele reflexul unei anumite 
conştienţe. Conştienţa care pune în mişcare stupul sau 
furnicarul nu se află aici, în lumea fizică în care domneşte 
acum conştienţa umană curentă. Această stare de fapt o 
putem caracteriza în felul următor. Omul se află în lumea 
fizică. Organele sale fizice şi corpul sunt alcătuite de aşa 
manieră, încât şi conştienţa sa trebuie căutată tot în 
lumea fizică. Pentru stupul de albine şi pentru furnicar 
situaţia este cu totul alta. Ar fi o mare eroare să căutăm, 
ca în cazul omului, în regnul fizic conştienţa de care 
vorbim. Dimportivă, în acest caz, lucrurile trebuie 
gândite altfel: pentru a afla fiinţa care dirijează stupul şi 
furnicarul, vom părăsi domeniul în care trăiesc corpurile 
fizice ale albinelor şi ale furnicilor, căci „spiritul lor 
conştient" trebuie căutat într-o altă lume. Acel spirit 
conştient, care la om trăieşte pe Pământ, în cazul celor 
două colonii de vieţuitoare, trebuie să-l căutăm într-o 
lume suprasensibilă. Dacă omul ar putea să-şi înalțe 
conştienţa până la nivelul acestei lumi suprasensibile, ar 
recunoaşte acolo cu deplină luciditate spiritul furnicilor 
şi al albinelor ca pe un spirit frate. Un clarvăzător 
reuşeşte acest lucru. Exemplul pe care l-am dat dezvăluie 
fiinţe a căror conştienţă se află în alte lumi, dar ale căror 
organe fizice - albinele şi furnicile - se manifestă în sânul 
lumii fizice. Este foarte posibil ca o conştienţă ca cea 
care conduce stupul sau furnicarul să fi existat deja pe 
plan fizic în epoci foarte îndepărtate din evoluţia lor, cum 
este deja cazul pentru conştienţa umană actuală, şi apoi 
să se fi ridicat pe un alt plan, lăsând pe planul fizic numai 
organele de execuţie, respectiv albinele şi furnicile*. În 
viitor, omul va cunoaşte cu siguranţă o asemenea 
evoluţie. Dar şi acum ea este efectiv existentă la un 
clarvăzător. Conştienţa omului actual lucrează în sânul 
lumii fizice; aceasta se explică prin faptul că particulele 


sale fizice - moleculele şi celulele creierului şi ale nervilor 
- se găsesc legate între ele într-o ordine bine şi strict 
determinată. Am explicat aceasta în lucrarea mea Cum 
se dobândeste cunoasterea lumilor superioare?**, 
dar să mai vedem încă o dată despre ce este vorba. 
Dezvoltarea superioară a omului înseamnă de fapt o 
slăbire a coeziunii normale a moleculelor*** din creier. 
Legătura lor devine oarecum laxă şi creierul unui 
clarvăzător se poate atunci compara cu un furnicar, chiar 
dacă această disociere nu este vizibilă din punct de 
vedere anatomic. Să nu uităm că, pe diferitele planuri ale 
universului, se petrec procese extrem de variate. 
Diferitele molecule ale furnicarului, respectiv fiecare 
furnică în parte, erau în timpuri imemoriale foarte legate 
între ele, aşa cum sunt astăzi moleculele creierului uman. 
Conştienţa corespunzătoare pe care o aveau se afla 
atunci pe Pământ, aşa cum se află astăzi conştienţa 
omului. Şi dacă, în viitor, conştienţa umană se va ridica 
spre lumi  „superioare' coeziunea componentelor 
sensibile, in lumea fizică, va fi tot atât de slabă cum este 
şi o constatăm între furnicile care compun muşuroiul. 
Ceea ce se va realiza, în viitor, pe plan fizic pentru 
fiecare fiinţă umană este astăzi deja realizat pentru 
creierul clarvăzătorului, numai că acest lucru nu poate fi 
detectat cu nici un instrument; nici un instrument de 
natură fizică nu este suficient de fin pentru a proba 
această disociere ca rezultat al unei evoluţii viitoare. Intr- 
adevăr, aşa cum albinele cunosc trei caste: regina, 
trântorii şi  lucrătoarele, la fel, în creierul unui 
clarvăzător apar trei categorii de molecule, de fapt, fiinţe 
vii independente care stabilesc, în mod conştient, o 
coeziune în conştienţa acestuia, conştienţă care a urcat 
într-o lume superioară. 

* La încheierea ciclului de conferinţe despre Ierarhiile 


spirituale şi oglindirea lor în lumea fizică (GA 110), s-au 
organizat două serii (21 şi 22 aprilie 1909) de întrebări şi 
răspunsuri. Cu această ocazie, la întrebarea „Este o diferenţă 
între sufletele-grup ale albinelor, ale furnicilor şi ale coralilor?" 
s-a dat, cu aproximatie, acest răspuns. Sigur, există multe şi 
felurite grade de diferenţe. Sufletul-grup al roiului de albine 
este o foarte înaltă entitate, superioară celei a furnicilor, atât 


de înaltă încât s-ar putea spune că reprezintă o precocitate 
cosmică. Această entitate a atins un stadiu de evoluţie pe care 
omul îl va avea abia pe încarnarea Pământului, cunoscută sub 
denumirea de Venus. Trebuie să privim această entitate ca pe 
un copil precoce, care iese din cadrul evoluţiei normale. 
Asemănător este şi sufletul-grup al furnicilor, dar pe o treaptă 
mai jos. Sufletul-grup al coralilor este, de asemenea, o înaltă 
fiinţă, dar tot precoce; este superioară, de exemplu, sufletului- 
grup al bovinelor. Această superioritate nu se potriveşte 
întotdeauna cu timpul respectiv, este o anticipare a unui stadiu 
de evoluţie ulterior. Dar această anticipare le poate expune la 
fel de fel de pericole, căci ar putea rămâne pe loc, să nu mai 
poată evolua mai departe. Zoologia ocultă este foarte 
complicată, iar superioritatea gradului de evoluţie al sufletelor- 
grup, foarte diversă (NT). 


** Există o traducere în limba română a acestei lucrări, 
apărută în anul 1992 sub titlul Treptele inițierii (GA 10) (NT). 


*** După cum explică mai departe autorul, prin molecule se 
înţelege în tot acest paragraf unităţi vii şi nu molecule în 
sensul chimiei. În legătură cu creierul, este vorba de neuroni, 
celulele din care este alcătuit acest organ (NT). 
O altă treaptă de conştienţă o găsim în ceea ce se 
numeşte, fără a încerca să-l definim acum cu precizie, 
spiritul poporului sau al rasei. În acţiunea comună, plină 
de înţelepciune, care guvernează coabitarea indivizilor 
într-un popor sau o rasă, cercetătorul ocult constată că la 
bază există o conştienţă. Cercetarea spirituală, ocultă, dă 
posibilitatea să cunoaştem această conştienţă care, ca şi 
în cazul stupului de albine sau al furnicarului, „se află" 
într-o altă lume. Numai că, în ceea ce priveşte poporul 
sau rasa, această conştienţă nu are organe în lumea 
fizică, ci ele rămân în ceea ce numim lumea astrală. 
Conştienţa stupului de albine se serveşte, ca organe 
fizice, de albine pentru a-şi îndeplini sarcina; în schimb, 
conştienţa poporului se serveşte de corpul astral al 
fiecărui individ care formează poporul. Aceste „spirite ale 
poporului şi cele ale rasei" sunt entităţi total diferite de 
entitatea oamenilor sau a stupului. Am putea da şi alte 
exemple pentru a avea o imagine clară a entităţilor 
inferioare sau superioare omului. Dar ceea ce am arătat 
acum ar trebui să fie suficient pentru a servi ca o 
introducere la descrierea căilor pe care merge evoluţia 


umană şi care vor fi expuse în capitolele următoare. 
Pentru a înţelege etapele succesive ale devenirii omului, 
trebuie să ţinem seama de faptul că el evoluează în 
acelaşi timp cu alte fiinţe, a căror conştienţă se situează 
în sfere diferite de a sa. Ceea ce se desfăsoară în lumea 
noastră este nu numai dependent de alte entităţi care au 
alte niveluri de conştienţă, dar nici nu am putem înţelege 
aceste evenimente decât în legătură cu acestea. 


DESPRE ORIGINEA PĂMÂNTULUI 


După cum fiecare om, fie bărbat sau femeie, străbate în 
cursul vieţii diferite etape - sugar, copil ş.a.m.d. - până la 
maturitate, la fel şi umanitatea în ansamblul ei. Aceasta a 
trecut prin diferite trepte înainte de a atinge starea 
actuală. Cu ajutorul clarvederii, se pot discerne trei faze 
principale al evoluţiei omenirii, care au fost străbătute 
înainte ca Pământul să se formeze şi să devină scena 
acestei evoluţii. În prezent, ne aflăm în a patra. treaptă 
de dezvoltare a omului în univers. Vom face acum o 
scurtă expunere asupra a tot ce s-a întâmplat. Motivația 
interioară va apărea în cursul expunerii noastre, în 
măsura în care limbajul curent permite relatarea unor 
fapte, fără a recurge la mijloacele de exprimare proprii 
ştiinţei oculte. 


Omul a fost prezent înainte de a fi existat un Pământ. 
Numai că nu trebuie să ne imaginăm, şi am făcut aluzie 
la acest aspect şi cu altă ocazie, că ar fi trăit anterior pe 
alte planete pentru ca, la un moment dat, să emigreze 
spre planeta noastră. De fapt, Pământul a evoluat el 
însuşi o dată cu omul. Înainte de a deveni planeta pe care 
o numim „Pământ", acesta a parcurs, ca şi omul, trei 
etape principale de evoluţie. Dacă dorim să vedem în 
adevărata lor lumină explicaţiile pe care ni le oferă 
ştiinţa ocultă în acest domeniu, trebuie să ne eliberăm - 
aşa cum am mai spus-o deja - de ceea ce ştiinţa modernă 
înţelege prin denumiri ca „Saturn", „Soare" şi „Lună". 
Intr-o primă abordare, este bine să nu dăm acestor nume 
nici o altă semnificaţie decât aceea pe care o vom da în 
cursul prezentei expuneri. 


Înainte ca planeta pe care se desfăşoară viaţa omului să 
devină „Pământ", ea a cunoscut trei stări de evoluţie, pe 
care le vom numi Saturn, Soare şi Luna. Se poate vorbi, 
aşadar, de patru planete pe care s-au derulat patru etape 
principale din evoluţia omului. Fapt este că Pământul 
înainte de a deveni „Pământ'" a fost Luna, mai înainte 
Soare şi, cu mult mai înainte Saturn. Suntem îndreptăţiţi, 
aşa cum va rezulta din relatările următoare, să admitem 
existenţa a încă altor trei stadii principale pe care 
Pământul, sau, mai exact spus, planeta care se dezvoltă 
în prezent ca Pământ le va parcurge în continuare. 
Ştiinţa ocultă numeşte aceste trei stadii ulterioare 
Jupiter, Venus şi Vulcan. Prin urmare, planeta de care 
este acum legat destinul omului a trecut deja prin trei 
stadii, se află în prezent în al patrulea şi va mai avea de 
parcurs încă alte trei, până se vor dezvolta toate 
structurile pe care omul le poartă în sine până când el va 
atinge perfecțiunea. 


Trebuie însă să înţelegem că evoluția omului şi a planetei 
sale nu este la fel de ordonată ca aceea a individului care 
trece, în mod obligatoriu, de la vârsta de sugar la cea de 
copilărie ş.a.m.d., fiecare stadiu succedându-se de la unul 
la altul mai mult sau mai puţin imperceptibil. Dimpotrivă, 
există anumite întreruperi. De la stadiul saturnian la 
stadiul solar nu s-a trecut în mod direct. Între stadiul de 
evoluţie al lui Saturn şi cel al Soarelui, ca şi între forma 
ulterioară a planetei noastre, există stări intermediare, 
pe care le putem asemui cu noaptea dintre două zile sau 
cu starea asemănătoare somnului în care se află sămânţa 
plantei, înainte de a se dezvolta ca plantă. - Luând ca 
bază terminologia orientală utilizată în acest domeniu, 
teosofia utilizează astăzi termenul de „Manvantara" 
pentru stadiul evolutiv activ, în care viaţa se dezvoltă şi 
se manifestă exterior, şi termenul de „Pralaya" pentru 
perioada de repaus care se interpune între două stadii 
planetare. În spiritul ştiinţei spirituale europene, am 
putea numi primul stadiu „ciclu ascuns", iar pentru al 
doilea am putea folosi termenul de „ciclu ocult" sau 


„ciclu închis". Există şi alte denumiri. Stadiul Saturn, 
Soare, Lună, Pămârit etc. ar fi, deci, „cicluri deschise", 
iar pauzele cosmice care se interpun între ele, „cicluri 
închise". 


Să nu facem însă greşeala să credem că în perioadele de 
repaus orice manifestare de viaţă ar dispărea, deşi 
această idee este destul de răspândită în numeroase 
medii teosofice. Omul nu încetează să existe în timpul 
somnului, cu atât mai puţin nu se opreşte viaţa sa şi a 
planetei în timpul „ciclului închis" (Pralaya). În timpul 
perioadei de repaus, stările de viaţă nu sunt însă 
perceptibile simţurilor formate şi dezvoltate în cursul 
„ciclurilor deschise", la fel cum în timpul somnului omul 
nu percepe ceea ce se întâmplă în jurul său. Explicaţiile 
care vor urma vor justifica pe larg utilizarea termenului 
de „ciclu" pentru a caracteriza aceste stadii de evoluţie. 
Mai târziu, vom vorbi şi despre perioadele nemărginite 
de timp, în care se înscriu aceste „cicluri”. 


Un fir conducător în desfăşurarea acestor cicluri va 
apărea când vom examina mai întâi felul cum se dezvoltă 
în cadrul acestor cicluri conșştiența umană. Restul se 
leagă în mod obiectiv de analiza conştienţei. - Conştienţa 
pe care o dezvoltă omul în timpul trecerii sale pe Pământ 
o putem numi - în acord cu ştiinţa ocultă europeană - 
„conştienţa clară a stării de veghe". Ea constă în faptul 
că omul, servindu-se de simţurile pe care le are în 
prezent dezvoltate, percepe lucrurile şi fiinţele acestei 
lumi şi, datorită inteligenţei şi a raţiunii de care dispune, 
îşi poate forma reprezentări şi idei despre lucrurile şi 
fiinţele observate. Apoi, pe baza perceptiilor, a 
reprezentărilor şi a ideilor formulate, omul acţionează în 
lumea sensibilă. Această stare de conştienţă a fost 
dobândită de om abia în al patrulea stadiu principal al 
evoluţiei sale cosmice; ea nu exista, pentru om, pe 
Saturn, nici pe Soare, nici pe Lună. Omul avea atunci alte 
stări de conştientă. Putem spune că, în cele trei stări 
precedente de evoluţie, existau stări de conştieniă 
inferioare celei actuale. 


Starea de conştienţă cea mai de jos s-a format în timpul 
evoluţiei saturniene; pe Soare, s-a format o stare de 
conştienţă mai înaltă, urmată de o alta pe Lună şi apoi, 
cea actuală, pe Pământ. 


Cele trei stări anterioare de conştienţă se deosebesc de 
cea care există acum pe Pământ prin două caracteristici 
principale, prin gradul de claritate şi prin deschiderea 
câmpului de percepţie al omului. - Starea de conştienţă 
dezvoltată pe Saturn reprezintă gradul de claritate cel 
mai scăzut. El este complet obscur. Este foarte greu să 
ne facem o idee exactă despre această stare de 
obscuritate, deoarece însăşi obscuritatea conştienţei din 
timpul somnului de astăzi are o mai mare claritate. În 
prezent, omul ar putea avea o stare asemănătoare numai 
în situaţii anormale, să zicem în stări de transă profundă. 
De asemenea, îşi mai poate face o reprezentare corectă 
despre acea stare saturniană acela care, în sensul ştiinţei 
oculte, este clarvăzător. Dar chiar şi acesta nu trăieşte 
efectiv această stare de conştientă. De fapt, el se înalţă la 
o stare superioară care, într-un anumit fel, seamănă, sub 
anumite aspecte, cu aceea primordială. La omul normal 
din actualul stadiu al Pământului, acea stare pe care ela 
avut-o cândva s-a şters complet prin starea de conştienţă 
clară pe care o are în prezent. Dar un „medium", care 
cade în transă profundă, poate să se transpună în aceeaşi 
stare, încât să perceapă la fel cum precepeau cândva toţi 
oamenii în perioada Saturn. Un astfel de „medium 
poate, fie în timpul stării de transă, fie după trezire, să 
redea experienţe asemănătoare acelora care se derulau 
pe Saturn. Aceste experiente sunt însă doar 
„asemănătoare", dar nu sunt „identice", căci faptele care 
s-au derulat pe Saturn sunt definitiv trecute, omul poate 
să cunoască numai anumite experiențe din jurul său, care 
au o anumită înrudire cu cele de pe Saturn. Acestea nu 
pot fi percepute decât de o „conştienţă saturniană". 

Clarvăzătorul, în sensul arătat mai sus, are posibilitatea, 
ca şi  „mediumul'", să dobândească o  conştienţă 
saturniană, păstrându-şi însă şi actuala conştienţă clară a 


stării de veghe, pe care omul nu o avea pe Saturn şi pe 
care un medium o pierde când este în starea de transă. 
Să precizăm însă un lucru: clarvăzătorul nu realizează 
efectiv conştienţa saturniană, dar îşi poate face o 
reprezentare despre ea. - În timp ce conştienţa 
saturniană este, din punct de vedere al clarităţii, în urmă 
cu câteva trepte faţă de conştienţa noastră actuală, ea 
este, în schimb, net superioară în ceea ce priveşte 
deschiderea ei. In obscuritatea sa, ea este nu numai 
capabilă să perceapă, până în cele mai mici detalii, tot ce 
se desfăşoară pe întreaga planetă, ea poate, de 
asemenea, să observe lucruri şi fiinţe de pe alte corpuri 
cereşti legate, într-un fel, de Saturn. Ea poate chiar să 
exercite o anumită influenţă asupra acestor lucruri şi 
fiinţe. (Nu mai este, fără îndoială, necesar să subliniem 
că posibilitatea de a observa alte planete era ceva cu 
totul diferit de activitatea pe care o putem întreprinde 
astăzi, cu mijloacele de care dispune astronomia 
ştiinţifică. Astronomia se bazează pe o „conştienţă clară 
din starea de veghe" şi percepe din afară celelalte 
planete. Conştienţa saturniană, dimpotrivă, provoca un 
sentiment nemijlocit, corespunzând unei experienţe vii, 
de trăire a ceea ce se desfăşura pe celelalte planete. Nu 
este absolut exact, totuşi destul de aproape de realitate, 
să spunem că un locuitor de pe Saturn avea experienţa 
lucrurilor şi a faptelor de pe alte planete, ca şi de pe 
planeta sa, aşa cum noi astăzi ne simţim inima, pulsaţiile 
sau orice altă manifestare din interiorul propriului nostru 
corp.) 


Conştienta saturniană a avut o evoluție lentă. Ca primă 
fază principală a evoluției omenirii, ea trece printr-o serie 
de etape intermediare, subordonate, pe care ştiinţa 
ocultă europeană le numeşte „cicluri mici". În literatura 
teosofică, pentru aceste „cicluri mici" se utilizează 
denumirea de „ronde", iar pentru subdiviziunile lor - 
cicluri şi mai mici - denumirea de „globuri". În relatarea 
care urmează, va fi vorba mai ales de aceste cicluri 
subordonate. Dar pentru o mai mare claritate, vom 
urmări mai întâi etapele principale ale evoluţiei. De 


asemenea, într-o primă abordare, vom vorbi numai 
despre om, deşi concomitent alte lucruri, precum şi 
entităţi superioare şi inferioare, îşi urmează propria lor 
evoluţie. Vom completa, ulterior, relatarea asupra 
evoluţiei omului cu ceea ce cunoaştem şi despre evoluţia 
şi dezvoltarea altor entităţi. 


Când s-a încheiat dezvoltarea conştientei saturniene s-a 
instalat una din acele lungi pauze cosmice, amintite mai 
sus (Pralaya). După ce această pauză a luat sfârşit, din 
corpul ceresc nou apărut a luat naştere ceea ce ştiinţa 
ocultă numeşte „Soarele'". Pe acest nou corp cosmic, 
reapar şi fiinţele umane care ies, la rândul lor, din starea 
de somn, purtând în ele germenul a ceea ce fusese 
conştienţa saturniană; această conştienţă îşi face apariţia 
din nou. Se poate spune că, înainte de a trece la o stare 
mai evoluată, omul repetă mai întâi, pe Soare, starea 
saturniană anterioară. De fapt, nu este vorba de o simplă 
repetare, ci, mai curând, de o reluare sub o formă 
diferită. Vom vorbi mai târziu despre aceste transformări 
ale formelor, când vom discuta despre ciclurile mai mici. 
Cu acest prilej, se vor reliefa şi diferenţele care există 
între diversele „repetiţii'. Deocamdată ne limităm să 
expunem felul cum evoluează stările de conştienţă. - 
După repetarea stării saturniene, omul trece la o „stare 
de conştienţă solară", care reprezintă un grad de 
claritate avansată faţă de starea precedentă, pierzându-şi 
totodată din deschiderea ariei de percepere. În condiţiile 
actuale „de existentă", omul are o stare de conştienţă 
asemănătoare cu aceea pe care o avea pe Soare, în 
timpul somnului profund fără vise. Cine nu este 
clarvăzător sau medium nu poate percepe lucrurile şi 
fiinţele care corespund stării de conştienţă solară. Atât 
pentru un medium cufundat în starea de transă profundă, 
cât şi pentru un adevărat clarvăzător care se înalţă la o 
stare de conştienţă superioară, situaţia este identică 
aceleia pe care am analizat-o când am vorbit despre 
conştienţa saturniană. - Raza de pătrundere a conştienţei 
solare se limitează la Soare şi la corpurile cosmice cele 
mai apropiate. Numai acestea, împreună cu manifestările 


lor, sunt accesibile unui locuitor al Soarelui, în modul în 
care - şi aici reiau comparaţia precedentă - omul îşi 
simte în prezent propriile sale bătăi ale inimii. Un 
locuitor al lui Saturn participa la viaţa corpurilor cosmice 
care nu aparţineau vecinătăţii imediate a lui Saturn. 


După ce evoluţia solară a parcurs ciclurile subordonate, 
corespunzătoare, intervine o nouă pauză, o nouă stare de 
repaus. Apoi planeta se trezeşte trecând la „existenţa 
lunară". Din nou, înainte de a se urca spre o treaptă 
superioară, omul parcurge, străbătând două cicluri mai 
mici, stările anterioare, a lui Saturn şi a Soarelui. Abia 
după aceasta face trecerea la starea de conştienţă 
lunară. Despre această nouă stare de conştienţă ne 
putem face mai uşor o reprezentare, întrucât prezintă o 
anumită asemănare cu starea actuală de conştienţă pe 
care o avem în timpul somnului cu vise. Vom sublinia 
însă, încă o dată, că şi de data aceasta este vorba deo 
asemănare şi nu de o perfectă identitate. Conştienţa 
lunară se manifestă prin imagini, asemenea viselor pe 
care le avem acum, pe Pământ; dar raportul acestor 
imagini corespund obiectelor sau fenomenelor din 
anturajul omului într-un mod asemănător cu 
reprezentările pe care le avem despre acestea în timpul 
stării actuale de „conştienţă clară în stare de veghe". 
Numai că această asemănare are un caracter vag şi 
imaginativ. Exemplul următor ne va da posibilitatea să 
înţelegem mai bine lucrurile. Să presupunem că o fiinţă 
lunară se apropie de un obiect, să zicem de o bucată de 
„sare". (Bineînţeles, atunci nu exista „sare" sub forma 
actuală, dar, pentru a înţelege exemplul dat, să rămânem 
în domeniul imaginaţiei şi al comparaţiilor.) Fiinţa 
lunară, precursor al omului actual, nu percepe deloc un 
obiect spaţial, de o formă şi culoare anumită, dimpotrivă 
apropierea de acel obiect trezeşte în interiorul ei un fel 
de imagine, asemănătoare imaginii de vis. Imaginea are 
şi o anumită culoare, după natura obiectului. Dacă acest 
obiect îi este plăcut, dacă îi este util pentru existenţa sa, 
tonalitatea imaginii este clară, cu nuanţe de galben sau 
verde; dacă este cazul unui obiect mai puţin plăcut său 


dăunător, culoarea imaginii ia o nuanţă de roşu închis - 
culoarea sângelui. Acesta este, în prezent, genul de 
experiente pe care le face un clarvăzător, dar viziunea sa 
este conştientă, în timp ce acea fiinţă lunară avea doar o 
conştienţă crepusculară, ca de vis. Imaginile care 
apăreau în „.interioritatea" fiinţei lunare aveau un raport 
bine determinat, foarte precis, cu mediul înconjurător. 
Ele nu conţineau nimic arbitrar. De aceea, fiinţa se putea 
orienta după aceste imagini şi acţiona sub impresia lor, 
aşa cum acţionăm noi astăzi sub impresia percepţiilor 
sensibile pe care le avem. - Misiunea „ciclului lunar" a 
fost tocmai dezvoltarea acelei conştienţe de vis - a treia 
treaptă principală a acestei evoluţii. Când Luna a 
străbătut ciclurile mai mici corespunzătoare, a intervenit 
din nou acea perioadă de repaus (Pralaya), după care îşi 
face apariţia, ieşind din tenebre, „Pământul". 


PĂMÂNTUL ŞI VIITORUL SĂU 


Pământul este scena pe care omul parcurge cea de a 
patra etapă principală de evoluţie a sa, starea de 
conştienţă pe care o cunoaştem în prezent. Înainte de a fi 
atins acest stadiu, atât omul cât şi Pământul au trecut 
mai întâi prin trei cicluri mici de dezvoltare (aşa-numitele 
„ronde", cum se numesc în literatura teosofică) şi care au 
fost de fapt o repetare a stărilor anterioare, Saturn, 
Soare, Luna. În prezent, fiinţa umană trăieşte în al 
patrulea ciclu terestru, din care a trecut deja de prima 
jumătate. Cu gradul de conştienţă la care a ajuns omul 
acum, el nu mai percepe lumea ca în vis, prin imagini, ca 
efecte ale întâmplărilor ce au loc în jurul lui şi care 
năpădesc în sufletul său; „afară, în spaţiu", apar pentru el 
obiecte. Pe Lună, ca şi în timpul fazei de repetare a 
stadiului lunar pe Pământ, la apropierea de un obiect, îi 
apare în suflet un tablou colorat. Conştienţa sa consta 
dintr-o unduire de imagini, de sunete etc. ce îi invadau 
sufletul, apoi dispăreau. Numai când am atins a patra 
stare de conştienţă, culoarea nu se mai manifestă doar în 
sufletul nostru, ci o vedem imprimată pe fiecare obiect 
exterior nouă, situat în spaţiu; de asemenea, sunetul nu 
mai este doar o rezonanţă intimă, subiectivă, în suflet, ci 


este legat de obiectul sonor din spaţiu. Din acest motiv, 
ştiinta ocultă numeşte acest al patrulea stadiu, terestru, 
de conştientă „conștiență obiectivă". Ea s-a dezvoltat 
treptat, progresiv, concomitent cu formarea organelor 
senzoriale fizice, în contactul cu lumea exterioară. In 
felul  acesia, devine posibilă percepția variată a 
caracteristicilor lumii sensibile. În viitor, la organele 
senzoriale dezvoltate până în prezent, se vor adăuga 
altele, care deocamdată există doar ca germeni; dar care 
se vor dezvolta în cursul evoluţiei terestre ulterioare. 
Datorită acestor noi organe, lumea sensibilă va apărea cu 
mult mai diferențiată decât cea actuală. Mai înainte, am 
evocat creşterea progresivă a acestei conştienţe terestre; 
ulterior, această prezentare va fi completată cu noi 
elemente. 


Lumea de culori, de sunete etc. pe care omul o percepea 
înainte ca interioritate a sa îi apare, în timpul existenţei 
terestre, ca fiind exterioară, în spaţiu. In schimb, în 
interorul său apare o lume nouă, lumea reprezentărilor şi 
a gândirii. Despre reprezentări şi idei nu putem vorbi în 
cazul conştieniei lunare. Aceea consta exclusiv din 
imagini, aşa cum am arătat. Către mijlocul evoluţiei 
Pământului - dar lucrurile se pregăteau deja înainte - 
apare la om facultatea de a elabora reprezentări şi idei 
relative la lucruri, facultate care constituie totodată 
fundamentul memoriei şi al conştienţei de sine*. Numai 
în stadiul când omul are reprezentări el poate să-şi 
formeze amintiri legate de percepțiile pe care le-a avut; 
şi, de asemenea, numai când omul a dobândit, în 
prealabil, facultatea de a gândi se poate diferenţia de 
lumea înconjurătoare ca fiinţă conştientă de sine 
stătătoare şi se poate recunoaşte ca „eu". Primele trei 
etape pe care le-am menţionat au fost, aşadar, trepte de 
conştienţă; a patra nu este doar simplă conştienţă, ci este 
constientă de sine. 

* Putem considera că mijlocul evoluţiei terestre se situează în 

perioada atlanteană, descrisă în primul capitol (NT). 
În prezent, chiar în sânul conştienţei de sine actuale şi a 
vieţii de gândire, apare o anumită predispoziţie care 


tinde spre stări de conştienţă şi mai elevate. Aceste stări 
noi de conştienţă vor fi trăite de om pe următoarele 
planete care vor fi o metamorfoză a actualului Pământ. 
Nu este lipsit de sens să spunem câteva cuvinte în 
legătură cu aceste stări viitoare de conştienţă, precum şi 
despre viaţa pe următoarele planete. Mai întâi să 
spunern că, prin evoluţia sa, clarvăzătorul este un 
precursor al semenilor săi; temeiul acestei situaţii îl vom 
arăta la locul potrivit. La clarvăzător apar de pe acum 
stările de conştienţă la care întreaga omenire va ajunge 
în cursul viitoarei evoluţii planetare. În starea de 
conştienţă a clarvăzătorului avem deja imagini ale 
etapelor următoare ale omenirii. De altfel, nu este mai 
puţin adevărat că fiecare om are în germen trei stări 
viitoare de conştienţă, dar cercetarea clarvăzătoare are 
mijloacele să arate ce pot deveni aceşti germeni. 


Dacă facem afirmaţia că un clarvăzător dezvoltă în el, de 
pe acum, categoriile de conştienţă spre care întreaga 
omenire se îndreaptă în viitor, este nevoie, totuşi, de o 
precizare. În prezent, clarvăzătorul cultivă, de exemplu, 
în cadrul lumii sufleteşti, o capacitate vizionară care, în 
viitor, se va manifesta la oameni chiar pe plan fizic. 
Numai că această stare fizică viitoare va fi replica fidelă a 
stării sufleteşti pe care o are, în prezent, clarvăzătorul. 
Pământul însuşi va evolua în acest sens şi, prin aceasta, 
viitorii locuitori vor avea o structură fizică cu totul 
diferită de cea pe care o avem acum; aceste forme fizice 
se pregătesc încă de pe acum, în formele spirituale şi 
sufleteşti, Ceea ce vede, de exemplu, clarvăzătorul în 
prezent în jurul corpului uman sub forma unui nor 
luminos şi colorat, aşa-numita „aură", se va transforma în 
viitor într-o formă fizică şi alte organe senzoriale decât 
cele pe care le avem în prezent, vor da omului în viitor 
capacitatea să perceapă celelalte forme. Dar 
clarvăzătorul vede acum chiar prototipurile spirituale ale 
fiinţelor senzoriale de mai târziu (de exemplu, „aură"), 
datorită simţurilor sale spirituale. El are posibilitatea 
unei vederi în viitor, dar este foarte dificil să transmită în 
mod inteligibil, actualei facultăţi de reprezentare a 


omului, ceea ce el contemplă, căci limbajul de care 
dispunem în prezent nu este deloc adaptat acestor 
comunicări. 


Reprezentările pe care ni le îngăduie actuala stare de 
conştienţă sunt şterse şi palide, ca nişte umbre, în 
comparaţie cu obiectele colorate sau sonore din lume 
exterioară. De aceea, omul vorbeşte despre aceste 
reprezentări ca despre ceva ce este „nereal". Unui lucru 
sau unei fiinţe, care sunt „reale" fiindcă sunt percepute 
cu simţurile, li se opune un „simplu gând". Dar 
reprezentările şi gândurile poartă în ele predispoziția de 
a redeveni reale cu un caracter de imagine. Când vorbim 
astăzi despre reprezentarea „roşului" fără a avea în faţă 
un obiect de culoare roşie, această reprezentare nu este, 
într-un anumit fel, decât umbra „roşului" real. În viitor 
însă, omul va reuşi nu numai să trezească în suflet palida 
reprezentare a „roşului", ci, când se va gândi la „roşu'", 
această culoare va deveni reală, căci o va vedea aidoma. 
În felul acesfa, omul nu va crea numai reprezentări, ci şi 
imagini. El va crea atunci pentru sine ceva asemănător 
cu ceea ce exista deja în conştienţa lunară, dar imaginile 
nu vor fi vagi şi fluctuante, apărând şi dispărând, ca în 
vis, ci le va evoca el însuşi şi aceasta în deplină 
conştienţță de sine. A gândi culoarea, va avea ca efect 
chiar realizarea culorii, iar reprezentarea unui sunet va fi 
chiar sunetul însuşi, şi aşa mai departe. O întreagă lume 
de imagini fluctuante se va manifesta, în viitor, în sufletul 
omului, datorită propriilor sale forţe, în timp ce, în timpul 
existenţei lunare, o asemenea lume de imagini îl invada 
în intimitatea sa sufletească, fără ca el să aibă vreo 
contribuţie proprie. Caracterul spaţial al lumii obiectelor 
exterioare nu va dispărea însă. Culoarea care se va naşte 
o dată cu reprezentarea culorii nu va fi numai o imagine 
sufletească, ci se va manifesta şi în exterior, în spaţiu. 
Urmarea acestui fapt va fi că omul va putea percepe 
fiinţe şi lucruri de un nivel superior celor care se află 
astăzi în jurul lui. Există lucruri şi fiinţe de o natură 
spirituală şi sufletească mai subtilă care, din această 
cauză, nu se pot înfăţişa în culorile materiale perceptibile 


astăzi cu organele senzoriale fizice, dar care se revelează 
în culori spirituale şi sufleteşti subtile, culori pe care 
omul, în viitor, le va putea trezi în suflet. 


Ne apropiem deci de un stadiu în care omul va dispune, 
pentru asemenea percepții, de o conştiență imaginativă 
conştientă de sine*. Evoluţia viitoare a Pământului va 
aduce, pe de o parte, actuala viaţă de reprezentări şi idei 
la o treaptă din ce în ce mai înaltă, mai subtilă şi mai 
perfecționată, iar, pe de altă parte, conştienţa 
imaginativă conştientă de sine se va dezvolta deja şi ea 
încetul cu încetul. O dezvoltare deplină a acesteia se va 
împlini în om mult mai târziu, pe următorul stadiu 
planetar, care în ştiinţa ocultă se numeşte „Jupiter“ şi 
care va fi, de fapt, o transformare a actualului Pământ. 
Omul va putea atunci să comunice cu fiinţe care rămân 
complet inaccesibile percepţiei sensibile pe care o are în 
prezent. Din acest fapt trebuie să realizăm nu numai că 
viaţa de percepţie va fi foarte diferită, ci şi că faptele, 
sentimentele şi toate raporturile care există cu lumea 
înconjurătoare vor fi, de asemenea, complet 
transformate. Omul va putea să acţioneze în mod 
conştient asupra unor forţe şi energii de o cu totul altă 
natură, la fel cum în prezent poate să acţioneze numai 
asupra forţelor fizice; el însuşi va primi în mod nemijlocit 
- şi aceasta conştient, în deplină luciditate - influenţe 
venind din cu totul alte regnuri decât cele care îi sunt 
astăzi cunoscute. La acest nivel, nu se mai poate vorbi de 
naştere sau de moarte în sensul actual al cuvintelor. Căci 
„moartea" nu survine decât prin stadiul în care 
conştienţa depinde de o lume exterioară cu care 
comunică prin organe de simţ. Dacă aceste organe 
senzoriale fizice încetează să-şi mai facă datoria, atunci 
se întrerupe orice legătură cu lumea înconjurătoare. 
Aceasta înseamnă că omul „a murit". Când sufletul a 
atins un grad de evoluţie care îi permite să nu mai 
primească influenţele venite din lumea exterioară prin 
intermediul mecanismelor sale fizice, ci prin imagini pe 
care el însuşi le crează, atunci a ajuns la un punct în care 
îşi poate regla relaţia cu lumea exterioară în mod 


arbitrar, ceea ce înseamnă că viaţa nu va mai fi 
întreruptă împotriva voinţei sale. Sufletul devine stăpân 
pe naştere şi pe moarte. Toate acestea se vor împlini cu 
ajutorul conştienţei de imagini - conştientă de sine pe 
care o va avea pe Jupiter. Acest stadiu sufletesc se mai 
numeşte şi „conştienţă psihică". 
* Îmbinarea termenilor „conştienţă imaginativă-conştienţă de 
sine"  („selbstbewusstes  Bilder-Bewusstsein') poate să 
surprindă, dar ea exprimă, în modul cel mai adecvat, situatia 
de fapt. S-ar putea însă, dacă dorim, să spunem doar 
„constienţă de sine imaginativă" (,„Bilderselbstbewusstsein'") 
(Nota ediţiei germane). 


Următoarea stare de conştienţă pe care omul o va 
dezvolta într-un stadiu planetar ulterior, pe care îl numim 
„Venus", se va deosebi de celelalte stări de conştienţă 
precedente prin aceea că sufletul va putea el însuşi să 
creeze nu numai imagini, ci chiar obiecte şi fiinţe. Se va 
afla atunci la nivelul unei constiențe de obiecte 
conştientă de sine sau conştienţa metapsihică. Prin 
conştienţa  imaginativă, omul are posibilitatea să 
perceapă fiinte şi lucruri suprasensibile pe care le poate 
influenţa prin trezirea reprezentărilor de imagini. Dar 
pentru a putea obţine, de exemplu, ceea ce doreşte de la 
o astfel de fiinţă suprasensibilă, aceasta trebuie să 
răspundă la solicitările sale, punându-şi în mişcare 
propriile sale forţe. Omul este, deci, stăpân peste imagini 
şi are puterea ca, prin aceste imagini, să producă fapte şi 
efecte. Dar el nu este încă stăpân pe însăşi aceste forţe. 
Numai când îşi va forma acea conştienţă de obiecte, 
conştientă de sine va putea stăpâni şi forţele creatoare 
ale altor lumi. Atunci omul nu se va mai limita să 
perceapă şi să influenţeze fiinţe, ci le va crea el însuşi. 


Aceasta este calea pe care o parcurge dezvoltarea 
conştienţei: începe ca o conştienţă crepusculară, omul nu 
percepe nimic din lumea fiinţelor şi a lucrurilor din jurul 
său, are doar trăiri interioare (imagini) ale propriului său 
suflet; se dezvoltă apoi percepţia. In sfârşit, conştienţa 
perceptivă se transformă într-o conştienţă creatoare. 
Inairite ca stadiul planetar terestru să treacă la stadiul 
pe care îl numim Jupiter, va trebui să se mai străbată 


încă trei cicluri mai mici, după cel de al patrulea (în care 
ne aflăm). - Acestea sunt necesare pentru continuarea 
actualei stări de conştienţă terestră; felul cum se va 
manifesta aceasta va fi descris în următoarele capitole, 
atunci când vom prezenta în capitolele următoare, 
desfăşurarea ciclurilor mai mici şi a subdiviziunilor lor în 
toate cele şapte planete*. După ce Pământul, după 
terminarea perioadei de repaus (Pralaya), se va fi 
transformat în planeta Jupiter, iar omul va ajunge pe 
această planetă, va urma, în decursul a patru cicluri mai 
mici, o repetare a celor patru stări planetare precedente, 
Saturn, Soare, Luna, Pământ, şi numai după aceasta, în 
decursul celui de al cincilea ciclu mai mic, pe Jupiter, 
omul va ajunge la starea de conştienţă pe care am 
caracterizat-o mai sus ca fiind starea de conştienţă 
proprie planetei Jupiter. Într-un mod corespunzător, va 
apărea şi conştienţa „venusiană", în decursul celui de al 
şaselea ciclu care este acela al planetei Venus. 

* Pentru o înţelegere mai bună a acestor felurite cicluri, mari, 

mici, mai mici etc., se va consulta tabelul anexă de la sfârşitul 

lucrării (NT). 
Să menţionăm acum, pe scurt, un fapt care va juca un 
anumit rol în urrnătoarele capitole. Ne referim la 
rapiditatea cu care se va desfăşura evoluţia pe fiecare din 
aceste planete. Ea nu este aceeaşi pe toate planetele. 
Viaţa s-a desfăşurat cu cea mai mare rapiditate, mai 
întâi, pe Saturn, apoi viteza a scăzut pe Soare, pe Lună a 
fost încă şi mai redusă, pentru a atinge pe Pământ cea 
mai lentă mişcare. Dar chiar şi pe Pământ, viteza nu a 
încetat să se micşoreze, până în momentul când s-a 
dezvoltat conştienţa de sine. Din acel moment, viteza 
începe din nou să crească. În prezent, noi am depăşit 
deja punctul cel mai lent din evoluţia noastră. Viaţa 
începe de acum să aibă un ritm mai accelerat. Pe Jupiter, 
viteza va fi egală cu cea care a fost pe Lună, iar pe 
Venus, cu cea care a fost pe Soare. Ultima planetă care 
mai poate fi considerată ca făcând parte din seria 
transformărilor Pământului, cu alte cuvinte planeta care 
va urma după Venus, este denumită, în ştiinţa ocultă, 
„Vulcan". Pe această planetă se va atinge scopul 


provizoriu al evoluţiei umane. Starea de conştienţă la 
care omul va ajunge atunci este o „stare de fericire 
divină" sau „stare de conştienţă spirituală". Omul o va 
realiza după ce va fi repetat, în acest al şaptelea ciclu, pe 
care l-am numit Vulcan, cele şase stări anterioare. 
Despre viaţa pe această planetă nu se poate comunica 
prea mult, în mod public. În cadrul ştiinţei oculte se 
vorbeşte despre ea cam în felul următor: „Despre Vulcan 
şi viaţa sa nu trebuie să gândească nici un suflet care mai 
este legat cu gândirea sa de un corp fizic". Aceasta 
înseamnă că numai cei care se află pe o treaptă 
superioară de pregătire iniţiatică pot să afle ceva despe 
Vulcan, şi numai când ei se desprind de corpul fizic şi, 
fiind în afara lui, pot să ajungă la o cunoaştere 
suprasensibilă. 


Astfel se prezintă, deci, în decursul evoluţiei omenirii, 
cele şapte stări de conştienţă, pe cele şapte manifestări 
planetare. In cadrul fiecărei stări de conştienţă, se 
parcurg câte şapte stări subordonate care se 
concretizează în cele şapte, aşa-numite, cicluri mai mici, 
pe care le-am menţionat („ronde"). În ştiinta ocultă de tip 
apusean, aceste şapte stări subordonate se numesc „stări 
de viaţa", în contrast cu stările superioare pe care le-am 
numit „stări de conştienţă". Se mai poate spune că 
fiecare stare de conştienţă parcurge şapte „regnuri". 
Făcând un calcul corespunzător, putem considera că, în 
ansamblu, evoluţia omenirii parcurge de şapte ori şapte, 
adică patruzeci şi nouă de cicluri mici, sau „regnuri", sau 
„Stări de viaţă" (sau „ronde", după modul obişnuit de 
exprimare al teosofilor). In continuare, fiecare ciclu mic 
parcurge alte şapte cicluri mai mici, pe care le vom numi 
„stări de formă" (sau „globuri" în limbajul teosofilor). 
Există, deci, pe ansamblul marelui circuit uman de şapte 
ori patruzeci şi nouă de „stări de formă' diferite, 
respectiv trei sute patruzeci şi trei*. 

* În legătură cu aceste cifre, pentru o înţelegere mai bună, a 

se consulta ciclul de conferinţe al lui Rudolf Steiner despre 


Apocalipsa lui Ioan - apărut şi în traducere în limba română, 
la editura Univers Enciclopedic (1996). 


Următoarele expuneri, care vor trata această evoluţie, 
vor demonstra că o asemenea vedere de ansamblu nu 
este nicidecum atât de complicată cum poate să apară la 
prima vedere evocarea numărului trei sute patruzeci şi 
trei. Vom vedea că omul se poate cunoaşte pe sine într- 
un mod cât mai corect numai dacă reuşeşte să-şi 
cunoască propria sa evoluţie. 


VIAŢA PE SATURN 


Marele ciclu evolutiv al omenirii, străbătând cele şapte 
stări de conştienţă, de la Saturn până la Vulcan, l-am 
asemuit, într-una din relatările anterioare, cu drumul pe 
care omul îl parcurge în viaţa dintre naştere şi moarte, 
pornind de la vârsta sugarului, trecând prin perioada 
copilăriei şi aşa mai departe până la adânci bătrâneţi. 
Această comparaţie poate fi dusă şi mai departe. După 
cum diferitele vârste prin care trec oamenii nu numai că 
se succed, dar totodată se şi suprapun, la fel se întâmplă 
şi cu diferitele stări de constienţă. Bătrânul, bărbatul 
adult sau femeia adultă, adolescentul etc., toate aceste 
trepte pe care omul le parcurge în timpul vieţii, coexistă 
în acelaşi timp una lângă alta. La fel şi pe Saturn, nu 
erau prezenţi numai strămoşii omului ca fiinţe dotate cu 
o conştienţă obscură saturniană, ci alături de aceştia se 
mai aflau şi alte fiinţe care dezvoltaseră deja stări 
superioare de conştienţă. Incă de la începutul evoluţiei 
saturniene, erau prezente entităţi care aveau o 
conştienţă solară, altele erau înzestrate cu o conştienţă 
imaginativă (conştienţă lunară) şi altele chiar, a căror 
conştienţă se asemăna cu aceea pe care, în prezent, o 
avem noi, oamenii; mai participa la viaţa lui Saturn o a 
patra categorie situată la nivelul conştienţei de imagini 
conştientă de sine (psihică), o a cincea, la nivelul 
conştienţei de obiect conştientă de sine (metapsihică) şi, 
în sfârşit, o a şasea, care avea conştienţă creatoare 
(spirituală). Dar şirul fiinţelor nu se opreşte aici. După 
stadiul Vulcan omul va continua să evolueze mai departe 
şi va cunoaşte stări de conştienţă încă şi mai înalte. Aşa 
cum ochiul exterior poate privi până la mari depărtări, la 
fel ochiul interior al clarvăzătorului scrutează vastele 


spaţii ale spiritului şi descifrează acolo încă alte cinci 
stări de conştienţă, pe care, însă, acum ne este imposibil 
să le descriem. Putem, deci, vorbi de un total de 
douăsprezece stări de conştienţă*. 
* Cele cinci stări superioare de conştienţă pot fi numite 
oarecum, astfel: 1) Starea de conştienţă proprie „Spiritelor 
Formei", 2) Starea de conştienţă proprie „Spiritelor miscării", 
3) Starea de conştienţă proprie „Spiritelor înţelepciunii",4) 
Starea de conştienţă proprie „Tronurilor" şi 5) Starea de 
conştienţă proprie „Heruvimilor". Omul va putea accede la 
aceste stări de conştienţă într-o altă evoluţie (NT). 


Omul saturnian avea, prin urmare, în jurul său alte 
unsprezece categorii de fiinţe. Primele patru categorii, 
cele mai înalte, îşi îndepliniseră misiunea în etape de 
evoluţie cosmică anterioară vieţii de pe Saturn. Când 
viaţa a început să se manifeste pe Satum, aceste fiinţe 
erau la o treaptă atât de înaltă a propriei lor evoluţii, 
încât urmau să-şi continue existenţa în sfere situate cu 
mult dincolo de regnul uman. De aceea, acum nu este 
nici posibil şi nici util să vorbim despre ele. 


Celelalte categorii de fiinţe, adică şapte în afară de fiinţa 
omului saturnian, iau, dimpotrivă, parte şi contribuie la 
dezvoltarea fiinţei umane. Ele apar şi se comportă ca 
puteri creatoare şi îşi aduc contribuţia într-un mod pe 
care îl vom prezenta în următoarele capitole. 


Cele mai sublime dintre aceste fiinţe erau acelea care, la 
începutul evoluţiei pe Saturn, dobândiseră un grad de 
conştienţă pe care omul îl va avea abia după ce va fi trăit 
pe Vulcan, adică o conştienţă superioară creatoare 
(metaspirituală). Şi aceste fiinţe „creatoare" trecuseră, la 
rândul lor, cândva, prin treptele umanităţii, evoluţie ce 
avusese loc pe planete anterioare lui Saturn. Legătura lor 
cu evoluţia umană a mai continuat însă până către 
mijlocul vieţii saturniene. Din pricina corpului lor radiant 
fin şi sublim sunt denumite în ştiinţa ocultă „Vieţi 
strălucitoare" sau „Flăcări strălucitoare". Şi pentru că 
substanţa din care erau compuse corpurile lor are o 
asemănare cu ceea ce, pe departe, ar fi voinţa umană, ele 
mai sunt numite şi „Spirite ale voinţei". - Aceste spirite 


sunt, de fapt, creatorii omului saturnian. Ele emit din 
corpul lor substanţa care a putut să devină suport al 
conştienţei saturniene a omului. Perioada de evoluţie în 
timpul căreia a avut loc acest proces reprezintă primul 
ciclu mic al lui Saturn (în limbajul literaturii teosofice, 
„prima rondă"). Corpul substanţial pe care îl primeşte 
omul în felul acesta constituie primul germen al viitorului 
său corp fizic; putem spune, cu alte cuvinte, că germenul 
corpului fizic uman a fost depus în timpul primului ciclu 
mic saturnian de către „Spiritele voinței". In acel 
moment, acest germen avea deja starea de conştienţă 
saturniană, obscură. 


După acest prim ciclu saturnian urmează încă alte şase 
cicluri mici. În cadrul acestora, omul nu va avea o stare 
de conştienţă de un grad mai înalt, dar corpul substanţial 
pe care îl primise cunoaşte o continuă şi progresivă 
elaborare. La acest proces participă, în felurite moduri, 
celelalte categorii de ființe menţionate mai sus. 


După Spiritele voinţei, intră în acţiune o categorie de 
fiinţe dotate cu o conştienţă creatoare (spiritală), 
asemănătoare cu ceea ce va avea omul, în viitor, pe 
planeta Vulcan. Aceste fiinţe sunt numite „Spirite ale 
înţelepciunii". Ştiinţa ocultă creştină le numeşte 
„Dominaţii", „Domnii" (în greceşte Kyriotetes), în timp ce 
Spiritele voinţei sunt numite şi „Ironuri' *. Aceste 
entităţi şi-au continuat propria lor evoluţie în timpul celui 
de-al doilea ciclu saturnian, acţionând totodată asupra 
corpului uman, inoculându-i o „organizare plină de 
înţelepciune", o structură raţională. Privind lucrurile mai 
de aproape, cu mai multă exactitate, acţiunea acestor 
entităţi asupra omului a început imediat în a doua 
jumătate a primului ciclu (mic) şi s-a terminat 
aproximativ la mijlocul celui de al doilea. 
* Cine cunoaşte cu adevărat învăţătura creştină ştie că ea 
include şi reprezentări ale acestor entităţi spirituale care se 
află situate cu mult deasupra omului. Numai că, de câtva timp, 
această învăţătură s-a pierdut într-o doctrină religioasă 
exterioară. Cine aprofundează cu adevărat aceste probleme şi 
le priveşte cu seriozitate îşi dă seama că, în ceea ce priveşte 


creştinismul, nu există nici cel mai neînsemnat temei de a 
combate ştiinta ocultă, ci, dimpotrivă, trebuie să recunoască 
faptul că aceasta este în deplin acord cu creştinismul real. 
Dacă teologii şi doctrinarii religioşi ar dori să-şi dea osteneala, 
din fidelitate chiar pentru creştinismul lor, să studieze ştiinţa 
ocultă, ar putea recunoaşte în aceasta cel mai eficient sprijin şi 
ajutor în prezent. Dar numeroşi teologi au, din păcate, o 
gândire extrem de materialistă şi este foarte semnificativ 
faptul că, astăzi, până şi într-o scriere de popularizare care are 
scopul să favorizeze cunoaşterea creştinismului se pot citi 
afirmaţii ca aceasta: „Îngerii există numai pentru copii şi 
guvemante". O asemenea afirmaţie rezultă dintr-o totală 
necunoaştere a ceea ce este adevăratul spirit creştin. Şi numai 
cine s-a îndepărtat de adevăratul creştinism, însuşindu-şi o 
aşa-zisă „ştiintă" evoluată, poate face o asemenea afirmaţie. 
Dar va veni o vreme când o ştiinţă superioară va spulbera 
aceste afirmaţii puerile, care, astăzi, sunt la ordinea zilei (Nota 
ediţiei germane). 
A treia categorie de spirite, cu o conştienţă de obiecte 
(metapsihica) conştientă de sine, se numesc „Spirite ale 
mişcării" sau „Spirite ale acţiunii". In ştiinţa ocultă 
creştină se numesc „Puteri" (în limba greacă, Dynamis) 
iar în literatura teosofică, „Mahat". Incepând de la 
mijlocul celui de al doilea ciclu saturnian, aceste entităţi 
îşi leagă progresul propriei lor evoluţii de contribuţia la 
acţiunea de perfecţionare a corpului substanţial al 
omului, căruia îi conferă facultatea de a se mişca şi de a 
acţiona cu deplină forţă. Această acţiune ia sfârşit către 
mijlocul celui de al treilea ciclu  saturnian. 


După trecerea acestei etape, intră în acţiune a patra 
categorie de fiinţe, pe care o cunoaştem sub denumirea 
de „Spirite ale formei". Aceste entităţi au o conştienţă de 
imagini conştientă de sine  (conştienţă psihică). 
Esoterismul creştin le numeşte „Puteri (în limba greacă, 
Exusiai). Datorită acţiunii lor, corpul substanţial al 
omului, care până atunci era un fel de nor mişcător, 
capătă o formă limitată (plastică). Activitatea „Spiritelor 
formei" se termină către mijlocul celui de al patrulea 
ciclu saturnian. 


Urmează intrarea în acţiune a „Spiritelor tenebrelor", 
cunoscute şi sub numele de „Spirite ale personalităţii" 


sau ale „Individualităţii" (Egoism). În acel stadiu al 
evoluţiei lor, aceste entități au o  conştienţă 
asemănătoare cu conştienţa actuală, terestră, a omului 
şi, totodată, sunt încorporate în corpul material deja 
conturat al omului, aşa cum, în prezent, sufletul este 
încorporat în trup. Ele înzestrează, în felul acesta, corpul 
cu un fel de organe de simţ care sunt germenii organelor 
de simţ care se vor dezvolta, mai târziu, în cursul 
evoluţiei terestre, în corpul uman. - Trebuie subliniat, 
însă, că aceşti „germeni senzoriali" se deosebeau în mod 
esenţial de organele de simţ pe care le are omul în 
prezent. Cu asemenea „germeni senzoriali' omul terestru 
nu ar putea percepe nimic. Şi aceasta pentru că imaginile 
transmise organelor de simţ trebuie să treacă în prealabil 
printr-un corp eteric mai fin, care nu s-a format decât 
mai târziu, pe Soare, cât şi printr-un corp astral care îşi 
datorează existenţa evoluţiei lunare. (Toate accstea vor fi 
clarificate în expunerile care vor urma.) Dar, „Spiritele 
personalităţii" au capacitatea să prelucreze imaginile 
„germenilor senzoriali" prin propriul lor suflet şi, în felul 
acesta, cu ajutorul lor, pot să perceapă obiecte 
exterioare, aşa cum face omul în prezent, în evoluţia sa 
terestră. Prin acţiunea lor asupra corpului uman, 
„Spiritele personalităţii" îşi parcurg propriul lor „stadiu 
uman". Putem spune că, de la mijlocul ceiui de al 
patrulea până către mijlocul celui de al cincilea ciclu 
saturnian, „Spiritele personalităţii" sunt oameni. - Aceste 
entităţi implantează corpului uman individualitatea şi 
egoismul. Şi pentru că au atins abia pe Saturn stadiul 
umanităţii, vor rămâne încă multă vreme legate de 
evoluţia omenirii şi vor mai avea de îndeplinit o acţiune 
importantă asupra omului, în cursul următoarelor cicluri 
de evoluţie. Acţiunea lor va avea mereu scopul de a 
inocula în fiinţa umană sentimentul propriei sale 
personalităţi: al individualităţii. Influenţa lor duce şi la o 
degenerare a sentimentului de identitate proprie într-un 
egoism feroce, dar, pe de altă parte, aceste entităţi sunt 
şi iniţiatorii sentimentului de independenţă al omului. 
Fără această influenţă, omul nu ar fi devenit niciodată o 
entitate conturată, o „personalitate". Ştiinţa ocultă 


creştină foloseşte pentru aceste ființe expresia 
„Inceputuri" (în limba greacă, Archai, iar în literatura 
teosofică li se spune „Asuras". 


Acţiunea acestor spirite este preluată spre mijlocul celui 
de al cincilea ciclu saturnian de către entităţi pe care le 
numim „Fiii focului", care, în acel moment, erau la stadiul 
unei constienţe de imagini obscure, aşa eum era 
conştienţa umană în ciclul lunar. Abia în decursul 
următoarei evoluţii planetare, pe Soare, ele vor dobândi 
o conştienţă umană. Din acest motiv, activitatea lor pe 
Saturn are un caracter, ca să spunem aşa, inconştient, ca 
de vis. Totuşi, intervenţia lor are un efect stimulator 
asupra „germenilor  senzoriali' umani din ciclul 
precedent. Imaginile luminoase produse de „Spiritele 
focului" (sau „Fiii focului") se manifestă spre exterior, 
prin germenii senzoriali. Stră-strămoşul omului este 
promovat, în felul acesta, ca un fel de entitate luminoasă. 
În timp ce viaţa pe Saturn era, în mod obişnuit, 
desfăşurată în obscuritate, omul apare acum, din aceste 
tenebre generalizate, ca o fiinţă luminoasă. - În acelaşi 
timp, înseşi „Spiritele personalităţii" se trezesc, în aceste 
tenebre generalizate, la o existenţă umană. - Fiinţa 
umană propriu-zisă nu poate să se slujească, pe Saturn, 
de luminozitatea sa. Forţa de lumină din germenii săi 
senzoriali ar fi incapabilă, prin ea însăşi, să exprime ceva, 
dar datorită ei alte fiinţe sublime găsesc posibilitatea să 
se reveleze în viaţa saturniană. Folosindu-se de sursele 
de lumină ale acelor străstrămoşi ai omului, aceste 
entităţi imprimă ceva din natura lor planetei. Ne referim 
acum la acele entităţi sublime care fac parte din grupul 
de patru despre care am spus mai înainte că treapta lor 
de evoluţie le situează cu mult dincolo de orice posibilă 
legătură cu existenţa umană. Fără ca pentru aceste 
entităţi să existe vreo necesitate, ele emană prin „propria 
lor voinţă liberă" ceva din esenţa lor. Doctrina secretă 
creştină vorbeşte, în această situaţie, de revelaţia 
„Serafimilor" (Seraphim) sau „Spirite al iubirii 
atotcuprinzătoare". Acest stadiu durează până la mijlocul 
celui de al şaselea ciclu saturnian. 


După aceasta începe acţiunea acelor fiinţe care, în acel 
stadiu, aveau acea conştienţă confuză asemănătoare 
conştienţei pe care noi o avem în prezent în timpul 
somnului profund, fără vise. Sunt „Fiii penumbrei" sau 
„Spirite ale amurgului" (în lucrările teosoiice se numesc 
Lunar Pitris sau Barhishdad-Pitris). Treapta de umanitate 
o vor atinge abia în ciclul planetar al Lunii. Ca şi „Fiii 
focului" care lucraseră înaintea lor, acum, pe Pământ, ele 
au depăşit stadiul de om. Pe Pământ, „Fiii penumbrei" 
sunt fiinţe superioare omului şi doctrina secretă creştină 
le numeşte „Îngeri" (Angeloi), în timp ce pe „Fiii focului" 
îi numsşte „Arhangheli" (Archangeloi). „Fiii penumbrei" 
(Îngerii) dezvoltă la fiinţa care este strămoşul omului, un 
fel de rațiune, de inteligenţă, dar de care, atunci, din 
cauza stării de conştienţă încă rudimentară, confuză, nu 
se puteau încă folosi. Prin această inteligenţă se pot 
revela din nou alte entităţi sublime, aşa cum mai înainte 
Serafimii s-au revelat prin germenii senzoriali. Aceste 
entităţi, numite „Cheruvimi" (Herubim) de ştiinţa ocultă 
creştină, se folosesc de corpurile umane pentru a 
deversa, în întreaga planetă, inteligenţa. 


Către mijlocul celui de al şaptelea ciclu saturnian începe 
o nouă activitate. Omul este acum suficient de evoluat 
pentru a putea să lucreze în mod inconştient asupra 
propriului său corp material. Datorită acestei acţiuni 
proprii, el elaborează, în deplină stare de întunecare a 
existenţei sale saturniene, primul germen al „Omului- 
spirit" (a se compara cu cele scrise în lucrarea mea 
Teosofia)*, care abia la sfârşitul întregii evoluţii umane 
îşi va atinge deplina sa dezvoltare. În literatura teosofică, 
„Omul-spirit" este cunoscut sub denumirea de „Atma". El 
reprezintă mădularul cel mai elevat al acestei monade 
care este omul. Dar, la acel moment, pe Saturn, acesta 
era complet obscur şi inconştient. După cum Serafimii şi 
Heruvimii s-au revelat, din propria şi libera lor voinţă, în 
cele două stadii anterioare, prin om, tot aşa fac acum şi 
Tronurile, acele entităţi care, încă la începutul existenţei 
saturniene, au alcătuit corpul omenese din propria lor 


esenţă. Germenul „Omului-spirit" (Atma) este străbătut in 
întregime de forţa acestor „Spirite ale voinţei" (Tronuri), 
forţă pe care o va păstra apoi în decursul tuturor etapelor 
evoluţiei ulterioare. In acel stadiu iniţial, dat fiind starea 
de conştienţă obscură pe care o avea, omul nu putea, 
bineînţeles, să-şi dea seama de existenţa acestui germen, 
dar el continuă să se dezvolte, iar mai târziu, omul îl va 
vedea apărând în propria sa conştienţă. 
* Este vorba de lucrarea intitulată Teosofia. O introducere în 
cunoaşterea suprasensibilă a lumii şi menirea omului, 
apărută în anul 1904 (GA 9). Lucrarea este tradusă in limba 
română şi o primă ediţie datează din 1943. După 1991, au mai 
apărut încă trei ediţii, din care una, o ediţie bilingvă, în limba 
germană şi romană (NT). 
Această acţiune nu se încheie la finele existenţei 
saturniene; ea continuă şi în primele cicluri pe Soare. 
Este bine să precizăm că acţiunea spiritelor superioare, 
pe care le-am menţionat aici, nu coincide cu începutul şi 
sfârşitul unui ciclu mic (al unei „ronde'"), ci această 
activitate se desfăşoară de obicei începând de la mijlocul 
unui ciclu (mic) până la mijlocul celui următor. Punctul 
culminant al acestei activităţi se situează tocmai în pauza 
dintre două cicluri. O acţiune porneşte ascendent de la 
mijlocul unui ciclu („Manvantara"), atinge punctul de cea 
mai rnare intensitate la mijlocul perioadei de repaus 
(Pralaya), ca apoi să-şi piardă din intensitate în următorul 
ciclu. (În capitolul anterior, am arătat deja că viaţa nu se 
opreşte nicidecum în timpul perioadelor de repaus.) 


Din cele expuse mai sus, este acum de înţeles de ce 
ştiinta ocultă creştină afirmă că, „la începutul 
timpurilor", primele entităţi care se revelează sunt 
Serafimii, Heruvimii şi Tronurile. 


Cursul evoluţiei lui Saturn continuă până când viaţa sa 
intră în acea perioadă de repaus, reluându-şi mersul, 
apoi, ca o nouă planetă, Soarele. Despre aceasta, în 
capitolele următoare. 


Şi acum, pentru o mai uşoară privire de ansamblu, să 
recapitulăm etapele de evoluţie ale primei planete. 


I. Această primă planetă dezvoltă o primă treaptă a 
conştienţei umane, conştienţa obscură (o conştienţă de 
transă profundă). Concomitent cu aceasta, se formează 
primul germen al corpului fizic uman. 
II. Evoluţia acestei planete se desfăşoară în cadrul a 
şapte subtrepte (cicluri mici sau ronde). In fiecare din 
aceste trepte, intră în acţiune spirite superioare, care 
contribuie prin intervenţia lor la formarea corpului uman, 
după cum urmează: 

1. În primul ciclu, „Spiritele voinţei" (Tronuri) 

2. În al doilea ciclu, „Spiritele înţelepciunii" 


(Domniile) 
3. În al treilea ciclu, „Spiritele mişcării" (Puterile) 
4. În al patrulea ciclu, „Spiritele formei" 
(Stăpânirile) 
5. În al cincilea ciclu, „Spiritele personalităţii" 
(Începuturile) 
6. În al şaselea ciclu, „Spiritele fiilor focului" 
(Arhanghelii) 
7. În al şaptelea ciclu, „Spiritele fiilor amurgului" 
(Îngerii). 
III. În al patrulea ciclu, „Spiritele personalităţii" se înalţă 
până la treapta de umanitate. 


IV. Începând cu al cincilea ciclu, se revelează Serafimii. 
V . Începând cu al şaselea ciclu, se revelează Heruvimii. 
VI. În al şaptelea ciclu, se revelează Tronurile, creatorii 
propriu-zişi ai omului. 
VII. Datorită acestei ultime revelații, în al şaptelea ciclu 
al primei planete se formează germenul care va duce la 
„Omul-spirit" (Atma). 

VIAŢA PE SOARE 


După marele ciclu cosmic al lui Saturn, pe care l-am 
prezentat în capitolul anterior, urmează acela al Soarelui. 
Între cele două cicluri, se situează perioada de repaus 
cosmic (Pralaya). In timpul acestei pauze, tot ceea ce se 
dezvoltase ca fiinţă umană pe Saturn capătă un caracter 
care, raportat la omul solar care urma a se forma 
ulterior, poate fi asemuit cu relaţia care există între 


sămânță şi planta ce va creşte din aceasta. S-ar putea 
spune că omul saturnian a lăsat în urma sa propria 
sămânță, care cunoaşte acum un fel de somn cosmic, 
pentru ca, apoi, să se dezvolte ca om solar. 


Acesta din urmă parcurge acum, pe Soare, a doua 
treaptă de conştienţă; ea este asemănătoare cu aceea pe 
care o avem în prezent, în timpul unui somn calm, fără 
vise. Această stare care, în prezent, întrerupe starea de 
veghe, este un fel de rămăşiţă, într-un sens, o amintire a 
perioadei de evoluţie solară. O mai putem compara şi cu 
starea de conştienţă obscură pe care o au, în prezent, 
plantele, regnul vegetal. Căci, în adevăr, putem 
recunoaşte în plante o fiinţă adormită. 


Pentru a înţelege evoluţia omenirii, trebuie să ne 
imaginăm că, în cursul celui de al doilea mare ciclu de 
evoluţie, Soarele era încă o planetă şi doar mai târziu a 
promovat la o existenţă de stea fixă. În accepţia care se 
dă în cadrul ştiinţei oculte, o stea fixă este un corp ceresc 
care trimite forţe de viaţă unei (sau mai multor) planete 
îndepărtate. Soarele nu avea încă această capacitate în 
timpul celui de al doilea mare ciclu de evoluţie. El era, la 
acea vreme, încă unit cu fiinţele cărora le insufla forţă. 
Aceste fiinţe - şi implicit omul, pe treapta lui de evoluţie 
de atunci - trăiau încă pe Soare. Un Pământ planetar 
desprins de Soare şi o Lună nu existau încă. Tot ceea ce 
se află acum pe Pământ şi în interiorul lui, ca substanţe, 
forţe şi fiinţe, şi tot ce aparţine acum de Lună, atunci 
făceau încă parte din Soare. Toate aceste forţe şi entităţi 
constituiau o parte din substanţa sa. Abia mai târziu, în 
timpul următorului mare ciclu, al treilea, s-a desprins de 
Soare ceea ce urma să devină planeta independentă 
numită în ştiinţa ocultă Luna. Nu este actuala Lună, ci 
era un precursar al Pământului nostru; am putea spune 
că era încarnarea sa precedentă (reîncarnare) a sa. 
Această „veche" Lună a devenit Pământ după cea 
desprins din substanţa sa şi a eliminat ceea ce numim azi 
Luna propriu-zisă. În al treilea mare ciclu existau deci 
două corpuri cosmice care urmau planetei anterioare, 


Soarele. Acesta devenise stea fixă, iar Luna expulzată, 
planetă. Ea a luat cu sine pe om şi toate celelalte fiinţe 
care evoluaseră pe Soare ca însoțitori ai omuiui şi s-a 
desprins de Soare. Ca urmare a acestui fapt, Soarele îşi 
trimite forţele către fiinţele lunare din afară, forţe pe 
care, înainte, acestea le preluau direct din Soare, care 
era totodată şi locul lor de reşedinţă. - După cel de al 
treilea mare ciclu (vechea Lună), a intervenit din nou o 
pauză cosmică (Pralaya), când cele două corpuri 
separate, Soarele şi Luna, se unesc din nou şi străbat 
împreună faza de somn germinal. După care, la începutul 
celui de al patrulea ciclu, Soarele şi Luna planetară apar, 
la început, ieşind din întunericul somnului cosmic, ca un 
singur corp, după care, în cursul primei jumătăţi a 
acestui ciclu, Pământul, împreună cu omul şi celelalte 
fiinţe, se desprind din nou de Soare. După câtva timp, el 
expulzează Luna, astfel că existau în acel moment trei 
membri ca urmaşi ai vechiului Soare planetar. 


Aşadar, în cel de al doilea mare ciclu cosmic, pe planeta 
Soare, omul împreună cu celelalte fiinţe pe care le-am 
menţionat când am vorbit despre Saturn, străbate o nouă 
fază din evoluţie. Germenul viitorului corp fizic al omului, 
care se structurase în mod progresiv pe Saturn, apare la 
începutul ciclului solar, aşa cum o plantă răsare din 
sămânţa sa. Dar nu rămâne la stadiul dinainte, ci este 
acum întrepătrunsă de un al doilea corp, mai subtil, dar 
mai puternic, care este corpul eteric. În timp ce pe 
Saturn corpul uman era un fel de automat (complet lipsit 
de viaţă), devine acum o fiinţă vie, datorită corpului 
eteric, care, încetul cu încetul, îl pătrunde complet. Ca 
urmare a acestui fapt, omul devine un fel de plantă. În 
orice caz, aspectul său exterior nu era acela al plantelor 
de astăzi. Dimpotrivă, el semăna puţin cu forma pe care o 
are omul contemporan. Numai că structura destinată să 
devină cap era orientată în jos, în direcţia centrului 
planetei solare, ca şi rădăcina plantelor în prezent, iar 
structurile membrelor inferioare erau orientate în sus, ca 
florile plantei. Această formaţiune om-plantă nu avea 
capacitatea de a se mişca singură*. 


* Pentru cineva condiţionat numai de percepţia sensibilă 
actuală, este foarte greu, bineînieles, să-şi imagineze că omul a 
existat cândva sub forma unei fiinţe vegetale, chiar pe Soare. 
Pare cu totul imposibil ca o fiinţă vie să poată trăi în condiţii 
fizice aşa cum le presupunem astăzi pentru această situaţie. 
Dar să nu uităm că numai planta de astăzi este adaptată 
condiţiilor fizice actuale de pe Pământ. Şi planta a avut propria 
ei evoluţie pentru a deveni ce este acum, pentru mediul 
corespunzător. Fiinţa vegetală de pe Soare avea cu totul alte 
condiţii de viaţă, care corespundeau realităţilor fizice solare de 
atunci (Nota edţiei germane). 


Dar omul s-a format aşa doar în cel de al doilea ciclu mic 
(rondă), din cele şapte pe care le-a parcurs planeta 
Soare. În timpul primului ciclu mic, formaţia umană nu 
avea încă un corp eteric. Acea primă perioadă poate fi 
considerată mai curând ca o scurtă repetiţie a tot ce se 
realizase anterior pe Saturn. Corpul fizic îşi modifică, 
într-o oarecare măsură, forma pe care o avusese înainte. 
Dacă această formă ar fi rămas neschimbată, aşa cum 
fusese pe Saturn, ea nu ar fi putut să găzduiască corpul 
eteric. Transformarea a fost de aşa natură, încât forma să 
poată fi suport al corpului eteric. În decursul celor şase 
cicluri următoare, corpul eteric va cunoaşte o 
perfecţionare continuă şi, datorită forţelor sale care 
acționau asupra corpului fizic, şi acesta capătă la rândul 
său o formă tot mai perfectă. - Acţiunea de transformare 
a omului este efectuată de spiritele deja menţionate, 
când am vorbit despre evoluţia lui saturniană. 


Acele spirite pe care le-am numit „Vieţi strălucitoare" sau 
„Flăcări" (în ştiinţa ocultă creştină, „Tronuri") nu mai iau 
parte acum la această acţiune. Aceste Spirite îşi 
terminaseră misiunea pe care o aveau de îndeplinit în 
prima parte a ciclului saturnian. Ceea ce este de observat 
acum, în primul ciclu mic (rondă) al Soareiui, este 
acţiunea întreprinsă de „Spiritele înţelepciunii" 
(Dominaţii sau Kyriotetes, în esoterismul creştin). În 
evoluţia omului, aceste spirite au intervenit către mijlocul 
primului ciclu saturnian (a se vedea cele expuse în 
capitolul precedent). Acum, ele îşi continuă lucrarea în 
cursul primului ciclu solar, repetând în faze succesive 
organizarea plină de întelepciune a corpului fizic uman. 


Ceva mai târziu, la acţiunea lor se asociază şi aceea a 
„Spiritelor mişcării" (Dynamis, în creştinism, Mahat în 
literatura teosofică). Prin aceasta se repetă acea 
perioadă a ciclului saturnian când corpului fizic i s-a 
imprimat facultatea de mişcare. Acum, corpul fizic îşi 
manifestă din nou aptitudinea de mobilitate. În acelaşi 
mod îşi repetă şi alte spirite munca lor: „Spiritele formei" 
(Exusiai), „Spiritele tenebrelor" (Archai în limbaj creştin, 
Asuras la teosofi), apoi „Fiii focului" (Arhangheli) şi în 
final „Spiritele penumbrei" sau „ale amurgului" (Ingeri, 
Lunar-Pitris). In felul acesta am caracterizat şase 
perioade mai mici ale primului parcurs solar (ale primului 
solstiţiu). - In a şaptea din aceste mici perioade, intervin 
din nou „Spiritele înţelepciunii" (Dominaţii). În timp ce în 
perioada anterioară aceste spirite dăduseră corpului 
uman o structură plină de înţelepciune, acum ele aduc 
membrelor, devenite mobile, aptitudinea de a face ca 
însăşi mişcarea să fie plină de înţelepciune. Înainte 
numai structurarea era plină de înţelepciune, acum însă 
însăşi mişcarea devine expresia acestei înţelepciuni 
interioare. Cu aceasta ia sfârşit primul ciclu de evoluţie 
al Soarelui. El constă, prin urmare, din şapte cicluri mai 
mici care se succed unul după altul, fiecare reprezentând 
o scurtă repetare a unui ciclu saturnian (a unei runde 
saturniene). Se obişnuieşte, în literatura teosofică, să se 
numească aceste cicluri mai mici „globuri". (Într-o rundă 
se derulează şapte „globuri".) 


Primul ciclu solar este încheiat de o scurtă pauză 
(Pralaya), după care urmează al doilea ciclu. Vom face o 
descriere mai amănunţită a fiecărui „ciclu mic" (sau glob) 
ceva mai târziu; mai întâi este, însă, necesar să vedem 
care este desfăşurarea următoarelor cicluri solare. - Deja 
la sfârşitul primului, corpul uman este suficient de 
maturizat pentru a primi corpul eteric, ca urmare a 
acţiunii „Spiritelor înţelepciunii" care i-a transmis 
capacitatea de a avea mişcări coerente, pline de 
înţelepciune. - Între timp, înseşi „Spiritele înţelepciunii" 
îşi desăvârşesc propria evoluţie. Datorită lucrării pe care 
au desfăşurat-o, au devenit fiinţe capabile să emită din 


propria lor substanţă, aşa cum „Flăcările" (Tronurile) au 
dat, la începutul marelui ciclu saturnian, din substanta 
lor care a constituit baza materială a corpului fizic. 
Substanţa proprie „Spiritelor înţelepciunii" este ceea ce 
numim „eter", adică înţelepciune plină de mişcare şi 
forţă, cu alte cuvinte „viaţă". Corpul eteric sau vital al 
omului este deci o emanaţiea „Spiritelor înţelepciunii". - 
Această revărsare de viaţă durează până către mijlocul 
celui de al doilea ciclu solar, când intră, din nou, în 
acţiune, pentru o nouă lucrare „Spiritele mişcării”. 
Acţiunea lor nu se putea extinde mai înainte decât asupra 
corpului fizic; acum însă ea se extinde şi asupra corpului 
eteric, infuzându-i o putere de acţiune plină de energie. 
Acest proces durează până la mijlocul celui de al treilea 
ciclu solar, când intră în joc contribuţia „Spiritelor 
formei". Prin această intervenţie, corpul eteric, care nu 
avea decât o mobilitate nebuloasă, primeşte acum un 
contur precis (formă). - La mijlocul celui de al patrulea 
ciclu al Soarelui, „Spiritele formei" dobândesc o 
conştienţă pe care omul o va obţine mult mai târziu, pe 
„Venus", al doilea stadiu planetar după actualul Pământ. 
Este o conştienţă metapsihică şi este fructul lucrării pe 
care au făcut-o în timpul celui de al treilea şi al patrulea 
ciclu solar. „Spiritele formei" primesc, prin aceasta, 
facultatea de a transforma, cu ajutorul eterului, germenii 
senzoriali formaţi în timpul perioadei saturniene şi care 
până acum rămăseseră simple aparate fizice, în simțuri 
Vii. 


Printr-un proces asemănător, „Spiritele tenebrelor" 
(Archai în limbaj creştin, Asuras în limbaj teosofic) s-au 
ridicat în acea perioadă la starea de conştienţă psihică, 
stare pe care omul o va avea abia pe Jupiter, sub forma 
conştienţei de imagini conştiente de sine. Aceste spirite 
sunt acum în măsură să acţioneze în mod conştient din 
lumea astrală. De acolo se poate acţiona asupra corpului 
eteric al unei fiinţe. Şi exact acest lucru fac acum 
„Spiritele formei" asupra corpului eteric. Ele implantează 
în corpul eteric spiritul individualităţii (sub formă de 
independenţă, dar şi de egoism), lucru ce îl făcuseră 


înainte în corpul fizic. Se poate observa că în mod 
treptat, aceste Spirite au implantat egoismul în toate 
elementele care constituie entitatea umană. - În acelaşi 
timp, „Fiii focului" (Arhanghelii) ating nivelul de 
conştienţă corespunzător conştienţei stării de veghe pe 
care omul o are în prezent. Cu alte cuvinte, Arhanghelii 
au devenit atunci oameni şi, prin aceasta, sunt capabili să 
se folosească de corpul fizic uman şi, prin el, să 
comunice, într-un fel, cu lumea exterioară. În mod 
asemănător, „Spiritele personalităţii" (Arhai) ştiuseră să 
se folosească de corpul fizic uman pe la începutul celui 
de al patrulea ciclu a lui Saturn. Numai că atunci ele 
utilizaseră germenii senzoriali pentru a realiza un fel de 
percepţie. „Fiii focului" au în natura lor dorinţa de a 
răspândi în jur căldura lor sufletească. Corpul uman este 
acum suficient de pregătit pentru ca prin el să se poată 
face aceasta. Căldura acestor spirite acţionează oarecum 
ca aceea a unei găini care cloceşte, adică are o forţă de a 
trezi viaţa. Tot ceea ce există în om şi în companionii săi, 
de natura acestei forţe care trezeşte viaţa, provine de la 
„Fiii focului", care, la vremea aceea, au infuzat această 
forţă în corpul eteric. Atingem aici însăşi sursa originară 
a acelei călduri, care este indispensabilă tuturor fiinţelor 
pentru reproducție. Vom vedea mai departe ce 
transformare a suferit această forţă calorică după 
separarea Lunii de Soare. 


Către mijlocul celui de al cincilea ciclu, „Fiii focului" au 
progresat atât de rnult, încât au devenit capabili să 
infuzeze corpului eterie facultatea pe care mai înainte o 
exercitau prin mijlocirea corpului fizic. Ei înlocuiesc 
acum „Spiritele personalităţii" în lucrarea acestora 
asupra corpului eteric, corp care devine elementul motor 
al unei activităţi de procreare. - Totodată, ei lasă corpul 
fizic uman în seama „Fiilor amurgului" (Îngeri, în 
creştinism, Lunar-Pitris în teosofie), care atinseseră între 
timp o stare de conştienţă de imagini obscură, pe care 
omul va avea-o mai târziu, pe, Lună. Pe vechiul Saturn, 
aceste entităţi atribuiseră strămoşului uman un fel de 
organ al inteligenţei. Acum, pe Soare, ei continuă să 


elaboreze instrumentele fizice ale spiritului uman, de 
care acesta se va putea servi în mod conştient pe trepte 
ulterioare ale evoluţiei. Prin aceasta, încă înainte de 
începutul celui de al cincilea ciclu pe Soare, „Serafimii" 
se pot revela prin intermediul corpului uman, în mod mai 
desăvârşit decât o putuseră face pe Saturn. 


De la mijlocul celui de al şaselea ciclu solar, evoluţia 
omului mersese atât de departe, încât, acum, el poate 
acţiona singur, dar în mod inconştient, asupra corpului 
său fizic, înlocuind în această privinţă, de acum înainte, 
activitatea „Fiilor amurgului". Prin această activitate, el 
creează, dar într-o stare de conştienţă obscură, primul 
germen al acelei entităţi spirituale vii pe care o numim 
„Spiritul vieţii" (Buddhi). Mult mai târziu, în decursul 
etapelor viitoare ale evoluţiei, el va putea să devină 
conştient de acest „Spirit al vieţii". Şi după cum pe 
Saturn, în al şaptelea ciclu, „Tronurile" infuzaseră în 
deplină libertate forţa lor în germenul „Omului-spirit" 
elaborat atunci, acum pe Soare este rândul „Heruvimilor" 
să infuzeze înţelepciunea lor, care va rămâne ataşată de 
„Spiritul vieţii" de-a lungul tuturor etapelor viitoare ale 
evoluţiei. De la mijlocul celui de al şaptelea ciclu solar, 
reapare şi germenul „Omului-spirit" (Atma) care fusese 
pregătit pe Saturn. El se uneşte cu „Spiritul vieţii" 
(Buddhi), dând naştere unei monade vii (Atma-Buddhi). - 
În timp ce omul acţionează în această perioadă în mod 
inconştient asupra corpului său fizic, „Fiii amurgului" 
preiau activitatea necesară pentru continuarea evoluţiei 
corpului eteric. În această privintă, ei sunt succesorii 
„Fiilor focului". Ei iradiază acest corp eteric cu imagini 
din propria lor conştienţă, savurând ca într-o stare de vis 
forţa de reproducere a acestui corp, forţa ce fusese 
stimulată de „Fiii focului". Ei pregătesc astfel dezvoltarea 
plăcerii legată de această forţă, care mai târziu (pe Lună) 
va apărea atât la om, cât şi la celelalte fiinţe 
convieţuitoare de pe Pământ. 


Pe Saturn, omul a fost format în corpul său fizic. La 
vremea aceea, el era complet lipsit de viaţă. Un 


asemenea corp lipsit de viaţă este numit, în ştiinţa ocultă, 
mineral. În acest sens, putem spune că fiinţa umană era, 
pe Saturn, mineral, sau, mai exact spus trecea prin 
stadiul de mineral. Acest om-mineral nu avea, 
bineînţeles, forma actuală. De altfel, în acea perioadă nu 
existau nici minerale asemănătoare cu cele pe care le 
cunoaştem în prezent. 


Aşa cum s-a arătat, acest om-mineral reapare pe Soare, 
ieşind din tenebrele somnului cosmic (Pralaya) ca dintr- 
un germen, vitalizat. El devine acum om-plantă, trece 
prin stadiul de regn vegetal. - Dar nu toţi oamenii- 
mineral au fost vitalizaţi. Nici nu ar fi fost posibil aceasta, 
deoarece omul-plantă avea nevoie de existenţa unei baze 
materiale pentru a trăi. Aşa cum astăzi nici o plantă nu 
poate exista fără aportul regnului mineral, din care işi 
extrage substanţa, la fel era situaţia şi pe Soare pentru 
omul-plantă. Din această cauză, el a trebuit să lase o 
parte din structurile umane la treapta de mineral în 
beneficiul propriei sale evoluţii viitoare. Şi cum pe Soare 
existau altfel de condiţii decât pe Saturn, cu totul 
diferite, aceşti oameni-mineral respinşi au luat forme şi 
structuri altele decât avuseseră pe Saturn. În felul acesta 
alături de regnul uman-vegetal se formează un al doilea 
regn separat, acela al mineralelor. Trebuie să facem o 
constatare, şi anume că, pentru a se ridica la un regn 
superior, omul împinge o parte din semenii săi în jos, 
spre un regn inferior. Vom avea ocazia să vedem că acest 
procedeu se repetă adesea şi în următoarele etape de 
evoluţie. El corespunde unei legi fundamentale a 
evoluţiei. 


Pentru o mai uşoară privire de ansamblu, vom face, din 
nou, o recapitulare a faptelor care s-au desfăşurat în 
cursul evoluţiei pe Soare. 

I. Soarele este planeta pe care se dezvoltă a doua stare 
de conştienţă umană, conştienţa din timpul somnului fără 
vise. Corpul fizic uman se ridică la un fel de existenţă 
vegetală prin încorporarea unui corp eteric. 


II. Această evoluţie se desfăşoară în şapte subtrepte (sau 

cicluri mici, sau ronde). 
1. În primul din aceste cicluri mici, are loc un fel de 
repetare a ciclurilor de pe Saturn legate de corpul 
fizic, dar într-o formă oarecum modificată. 
2. La sfârşitul primului ciclu, începe acţiunea de 
revărsare a corpului eteric către „Spiritele 
înţelepciunii" (Kyriatetes). 
3. La mijlocul celui de a/l doilea ciclu, începe 
lucrarea „Spiritelor mişcării" (Dynamis) asupra 
acestui corp eteric. 
4. La mijlocul ciclului al treilea, „Spiritele formei" 
(Exusiaii) îşi încep lucrarea lor asupra corpului 
eteric. 
5. De la mijlocul ciclului al patrulea, corpul eteric 
capătă individualitate datorită intervenţiei 
„Spiritelor personalităţii" (Archaii). 
6. Datorită forţelor care acționau de mai înainte 
asupra lui, corpul fizic a evoluat atât de mult în 
acest timp, încât, prin intermediul lui, „Spiritele 
focului" (Arhanghelii), începând din ciclu al 
patrulea, pot să se ridice la treapta de „om". 
7. La mijlocul ciclului al cincilea, „Spiritele focului", 
care tocmai trecuseră prin treapta de om, preiau 
acţiunea de prelucrare a corpului eteric. În acelaşi 
timp, în corpul fizic acţionează „Fiii amurgului" 
(Îngerii). 
8. Spre mijlocul ciclului al şaselea acţiunea de 
prelucrare a corpului eteric este preluată de „Fiii 
amurgului", iar corpul fizic este prelucrat chiar de 
omul însuşi. 
9. La mijlocul ciclului al şaptelea devine realitate 
monada vitalizată. 


VIAŢA PE LUNĂ 


În perioada cosmică a Lunii, care a urmat celei a 
Soarelui, omul îşi dezvoltă cea de a treia din cele şapte 
stâri de conştienţă. Prima s-a format în decursul a şapte 
cicluri, pe Saturn, a doua, în timpul evoluţiei solare, a 


patra este aceeă care se elaborează abia acum, în mod 
progresiv, pe Pământ; alte trei, în continuare, vor căpăta 
expresie pe următoarele planete. Starea de conştienţă a 
omului pe Saturn nu poate fi asemuită cu nici una din 
formele de conştienţă ale omului actual, căci era încă şi 
mai obscură decât aceea pe care o avem in starea de 
somn fără vise, sau cu conştienţa actuală a lumii 
vegetale, adormite. De fapt, în toate aceste cazuri, avem 
a face numai cu comparații şi asemănări. Ar fi cu totul 
greşit să credem că, în decursul marilor perioade 
cosmice, ceva s-ar putea repeta absolut la fel. - In acest 
sens trebuie să înţelegem lucrurile când vrem să 
comparăm conştienţa care s-a format pe Lună cu aceea 
din somnul plin de vise pe care o avem în prezent. Există 
o oarecare asemănare, dar nu identitate. Conştienţa la 
care a ajuns omul pe Lună o putem numi conştienţă de 
imagini. Asemănarea constă în faptul că atât în 
conştienţa lunară, cât şi în conştienţa de vis apar în 
interiorul fiinţei imagini care au un anumit raport cu 
lucruri şi fiinţe din lumea exterioară. Totuşi, aceste 
imagini nu sunt copii ale lucrurilor şi ale fiinţelor, ca în 
cazul omului actual. Imaginile din visele noastre sunt 
ecouri ale unor trăiri din timpul zilei sau expresii 
simbolice al evenimentelor care s-au petrecut în 
ambianța persoanei sau chiar a ceea ce se întâmplă în 
interiorul personalităţii care visează. Este uşor să găsim 
exemple pentru cele trei situaţii în trăirile de vis. Fiecare 
cunoaşte genul de vise care nu sunt nimic altceva decât 
imaginile dezordonate ale unor experienţe diurne care s- 
au petrecut mai de mult sau poate mai de curând. Pentru 
al doilea caz, putem lua exemplul când visăm un tren 
mergând şi, în momentul când ne trezim, ne dăm seama 
că era tic-tacul ceasornicului care se afla lângă noi. El 
apare simbolizat, în imaginea de vis, ca tren. În cea dea 
treia situaţie, putem lua ca exemplu un personaj care se 
vede într-o încăpere care adăposteşte pe tavan animale 
hidoase; când se trezeşte din vis, constată că avea o 
durere de cap, care în vis se exprima în acest mod. Dacă 
am dori să ne facem o imagine despre natura conştienţei 
lunare prin cemparaţie cu imaginile confuze ale viselor 


noastre, trebuie să reținem că atât conştienţa lunară, căt 
şi visele au un caracter de imagini, diferenţa este însă că, 
în locul caracterului arbitrar şi confuz al imaginilor din 
vis, conştienţa lunară are imagini de o ordine şi de o 
coerenţă desăvârşite. Fără îndoială, imaginile produse in 
conştienţa lunară au o mai mică asemănare cu obiectele 
la care se raportează decât imaginile din visele noastre, 
în schimb există o perfectă corespondenţă între imagini 
şi obiect, o perfectă analogie. In cadrul actualei evoluţii a 
Pământului, avem reprezentări care sunt, de fapt, o copie 
a obiectului, cum ar fi, de exemplu, reprezentarea 
obiectului „masă"; această reproducere nu este decât o 
reprezentare a obiectului real. În conştienţa lunară, 
situaţia se prezenta altfel. Să presupunem, de exemplu, 
că un om-lunar se apropie de un obiect care îi este plăcut 
sau util. În acel moment îi apare în interiorul sufletului o 
imagine colorată, cu un caracter clar, luminos; dacă 
dimpotrivă, întâlneşte ceva ce îi este antipatic sau 
vătămător, va avea o imagine sumbră şi respingătoare. 
Reprezentarea nu este deloc o reproducere, ci un simbol 
al obiectului, simbol care este însă în perfeetă 
concordanţă cu obiectul şi corespunde unei legi precise. 
Ca urmare a acestui fapt, fiinţa, care are asemenea 
reprezentări simbolice, îşi poate coordona activitatea în 
funcţie de acestea. - Viaţa sufletească a strămosului 
nostru lunar se desfăşura deci în imagini şi avea comun 
cu visele noastre actuale doar caracterul efemer, plutitor 
şi simbolic, dar care, totodată, se deosebeşte prin 
caracterul deplin ordonat, coerent din conştienţa lunară. 


Baza dezvoltării acestei conştienţe de imagini la 
strămoşul omului a stat formarea unui al treilea mădular 
alături de corpul fizic si de cel eteric. Acest nou mădular 
este numit corpul astral. - Formarea sa s-a produs abia în 
al treilea ciclu mic lunar, aşa-numita a treia rondă lunară. 
Primele două cicluri lunare reprezintă doar o repetare a 
tot ceea ce se realizase anterior, pe Saturn şi pe Soare. 
Din nou trebuie subliniat că această repetare nu trebuie 
să ne-o reprezentăm ca şi cum toate evenimentele care 
se petrecuseră cândva pe Saturn şi pe Soare s-ar fi 


derulat identic încă o dată. Ceea ce se repetă: 
dezvoltarea unui corp fizic şi a unui corp eteric suferă 
acum o asemenea transformare, încât aceste două 
mădulare ale naturii umane să devină proprii pentru o 
unire, în acest al treilea ciclu lunar, cu corpul astral, ceea 
ce pe Soare nu ar fi putut avea loc. 


În timpul celui de al treilea ciclu lunar - de fapt procesul 
începe deja spre mijlocul celui de-al doilea - „Spiritele 
mişcării" infuzează în corpul uman astralitatea care 
provenea din propria lor natură. În cel de-al patrulea 
ciclu - dar începând de la mijlocul celui de al treilea -, 
„Spiritele formei" modelează în aşa fel corpul astral, 
încât structura, precum şi întreaga sa organizare, să 
poată pune în acţiune anumite procese lăuntrice, al căror 
caracter formează, atât la animal, cât şi la om, ceea ce 
numim pofte, dorinţe nestăpânite sau instincte. Către 
mijlocul ciclului al patrulea lunar intervin „Spiritele 
personalităţii" cu ceea ce, în cursul ciclului al cincilea, va 
constitui misiunea lor principală: să inoculeze în corpul 
astral sentimentul de  individualitate, la fel cum 
procedaseră în precedentele stadii planetare cu privire la 
corpul fizic şi la corpul eteric. Pentru ca în acel moment 
remarcabil, la mijlocul celui de al patrulea ciclu lunar, 
corpul fizic, ca şi cel eteric, să fie suficient de avansate 
pentru a integra un corp astral devenit de sine stătător, a 
fost necesar, în decursul unor etape succesive de 
evoluţie, să fi fost prelucrate de entităţi spirituale 
plăsmuitoare. Fenomenul a avut loc în felul următor. 
Pentru a ajunge la această maturitate necesară, corpul 
fizic a fost prelucrat în primul ciclu lunar (prima rondă), 
de „Spiritele mişcării", în al doilea, de „Spiritele formei", 
în al treilea, de „Spiritele personalităţii", în al patrulea de 
„Spiritele (Fiii) focului" iar, în al cincilea ciclu lunar, de 
„Fiii amurgului". Mai exact spus, în timp ce acţiunea 
„Spiritelor personalităţii" se exercită de la mijlocul 
ciclului al patrulea asupra corpului astral, „Spiritele 
amurgului" lucrează asupra corpului fizic. - În ceea ce 
priveşte corpul eteric, lucrurile se petrec astfel. In primul 
ciclu lunar, „Spiritele înţelepciunii" infuzează în corpul 


eteric calităţile necesare de care va avea nevoie; în al 
doilea ciclu, „Spiritele mişcării", în al treilea, „Spiritele 
formei", în al patrulea, „Spiritele personalităţii" şi în al 
cincilea, „Spiritele focului". Şi în acest caz, pentru a ne 
exprima mai exact, trebuie arătat că activitatea 
„Spiritelor focului" se desfăşoară concomitent cu 
acțiunea „Spiritelor personalității" asupra corpului astral, 
deci începând de la mijlocul ciclului al patrulea lunar 
până în al cincilea. 


Dacă avem în vedere pe strămoşul omului, aşa cum se 
prezenta el în ansamblu în acel timp, aşa cum s-a format 
el pe Lună, vom putea spune că, începând de la mijlocul 
celui de al patrulea ciclu lunar, omul era compus din corp 
fizic, asupra căruia în acel moment se exercita acțiunea 
„Fiilor amurgului", din corp eteric, la care lucrau 
„Spiritele focului" şi din corp astral, la care lucrau 
„Spiritele personalității". - Faptul că în acea perioadă de 
evoluţie, „Spiritele amurgului" acționau asupra corpului 
fizic al omului constituia, pentru aceste entităţi 
spirituale, ceva deosebit de important, deoarece prin 
aceasta au putut atunci să urce la nivelul umanității, aşa 
cum se întâmplase, în cursul aceluiaşi ciclu pe Saturn, cu 
„Spiritele personalităţii", iar pe Soare, cu „Spiritele 
focului". Trebuie să ne imaginăm că „germenii senzoriali" 
ai corpului fizic, care şi-au urmat evoluţia, au putut servi, 
începând de la mijlocul celui de al patrulea ciclu lunar, 
„Spiritelor amurgului", ca instrumente pentru a putea 
avea percepţia obiectelor şi a manifestărilor exterioare 
de pe Lună. Cât priveşte fiinţa umană, aceasta abia mai 
târziu, pe Pământ, şi tot începând din al patrulea ciclu 
terestru*, va fi capabilă să se servească de aceste 
simţuri. Către mijlocul celui de al cincilea ciclu lunar (a 
cincea rondă), omul evoluase atât de mult încât poate 
lucra el însuşi, în mod inconştient, asupra propriului său 
corp fizic. Datorită acestei activităţi, în condiţiile unei 
conştienţe obscure, e1 îşi creează primii germeni a ceea 
ce numim „Sinea spirituală" sau „Manas". (A se compara 
şi cu lucrarea mea Teosofia) [14]. „Sinea spirituală" îşi va 
atinge deplina sa dezvoltare în cursul viitoarei evoluţii a 


omenirii. Mai târziu, se va uni cu Atma, „Omul-spirit", şi 
cu Buddhi, „Spiritul vieţii", şi va forma partea superioară, 
spirituală a omului. După cum pe Saturn T7ronurile sau 
„Spiritele voinţei" au infiltrat cu esenţa lor „Omul-spirit" 
(Atma), iar pe Soare, Heruvimii cu înţelepciunea lor, au 
făcut acelaşi lucru cu „Spiritul vieţii" (Buddhi), acum pe 
Lună, Serafimii vor lucra asupra „Sinei spirituale" 
(Manas), insuflând ceea ce, în decursul fazelor viitoare 
ale evoluţiei, pe Pământ, va deveni facultatea de 
reprezentare a omului, facultate care îi va permite, ca 
fiinţă care gândeşte, să stabilească raporturi între sine şi 
lumea înconjurătoare. - Trebuie să adăugăm că, începând 
de la mijlocul celui de al şaselea ciclu, pe Lună reapare 
„Sprititul vieții" (Buddhi) iar de la mijlocul ciclului al 
şaptelea, „Omul-spirit" (Atma), care se unesc cu „Sinea 
spirituală" pentru ca la finele marelui ciclu cosmic lunar 
să fie pregătit „omul superior". Acesta, împreună cu 
celălalt**, care se dezvoltase pe Lună, trece în acea stare 
de somn cosmic, perioada de repaus cosmic (Pralaya), 
spre a-şi continua evoluţia pe noua planetă, Pământul. 
* Corespunzător - pentru planeta Pământ - cu al patrulea regn 
de viaţă, regnul sau starea de viaţă „minerală"(NT). 
** Prin „celălalt" trebuie să întelegem ceea ce am putea numi 
„omul inferior", adică omul alcătuit din primele trei elemente, 
corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral, spre deosebire de 
„omul superior", alcătuit din Manas, Buddhi şi Atma (NT). 
În timp ce, de la mijlocul celui de al cincilea ciclu de 
evoluţie al Lunii şi până în ciclul al şaselea, omul 
lucrează asupra corpului său fizic în starea sa de 
conştienţă obscură, „Spiritele amurgului' acţionează 
asupra corpului său eteric. Aşa cum am arătat mai 
înainte, în epoca (ronda) precedentă, aceştia acţionaseră 
asupra corpului fizic şi, prin această lucrare, aceste 
spirite s-au pregătit ca acum să preia de la „Spiritele 
focului" acţiunea asupra corpului eteric; la rândul lor 
„Spiritele focului" preiau acţiunea asupra corpului astral 
de la „Spiritele personalităţii”. Între timp „Spiritele 
personalităţii" s-au ridicat în sfere mai înalte. - Lucrarea 
„Spiritelor amurgului" asupra corpului eteric are drept 
urmare faptul că aceste entităţi îşi leagă propria lor stare 
de conştienţă de imaginile conştienţei corpului eteric. 


Pentru aceasta, se imprimă acestor imagini aptitudinea 
de a simţi plăcere sau durere faţă de lucruri. În timpul 
evoluţiei pe Soare, doar corpul fizic era, în această 
privinţă, scena activităţii lor. De aceea, atunci, plăcerea 
şi durerea erau legate doar de funcţiile acestui corp cu 
stările sale. Acum, situaţia se schimbă, iar plăcerea şi 
durerea sunt legate de simbolurile care se formează în 
corpul eteric. Prin urmare, în conştienţa crepusculară a 
omului „Spiritele amurgului" trăiesc (experimentează) o 
lume a sentimentelor. Este aceeaşi lume de sentimente 
pe care omul o va trăi el însuşi când va ajunge la treapta 
de conştienţă terestră. - In corpul astral acţionează în 
acelaşi timp „Spiritele focului". Ele îl fac apt să aibă 
sentimente şi  sensibilităţi vii faţă de lumea 
înconjurătoare. Plăcerea şi durerea, aşa cum fuseseră 
inoculate în corpul eteric, în modul descris mai sus, de 
„Spiritele amurgului", iau un caracter neactiv (pasiv); ele 
se prezintă mai mult ca nişte imagini inerte oglindite de 
lumea exterioară. Dar ceea ce „Spiritele focului" 
infiltrează în corpul astral sunt afecțiuni vii, iubire şi ură, 
mânie, teamă, groază, pasiuni arzătoare, instincte, 
dorinţe  ş.a.m.d. Întrucât mai înainte „Spiritele 
personalităţii" (Asuras) îşi infuzaseră entitatea lor în 
acest corp, aceste sentimente puternice apar în prezent 
cu un caracter de individualitate egoistă, de o 
particularitate evidentă. Este util să ne facem o idee 
despre felul cum era structurat acel strămoş al nostru pe 
Lună, la acea perioadă. Avea un corp fizic cu ajutorul 
căruia îşi pregăteşte, deşi cu o conştienţă deplin obscură, 
„Sinea spirituală" (Manas). Mai era înzestrat cu un corp 
eteric, cu ajutorul căruia „Spiritele amurgului' simt 
plăcere şi durere; în sfârşit, avea un corp astral care, 
prin acţiunea „Spiritelor focului", provoacă dorinţe, 
afecţiune, pasiune. Dar acestor trei elemente constitutive 
ale omului, pe Lună, le lipseşte cu desăvârşire o 
conştienţă a obiectelor. În corpul astral apar şi dispar 
nenumărate imagini încălzite de afectele pe care le-am 
arătat mai sus. Pe Pământ, când se va forma starea de 
conştienţă obiectivă, proprie facultăţii de gândire, corpul 
astral va deveni purtătorul subordonat sau instrumentul 


unei gândiri formate din reprezentări. Acum însă, pe 
Lună, el se dezvoltă într-o autonomie proprie deplină. El 
este, în ceea ce îl priveşte, mai activ şi mai agitat decât 
mai târziu pe Pământ. Pentru a-l caracteriza, putem 
spune că omul era atunci structurat ca om-animal. Într- 
un fel, el se situează pe o treaptă superioară, în 
comparaţie cu animalele care sunt azi pe Pământ. El avea 
într-un mod mai intens toate calităţile animalităţii. Intr-o 
anumită privinţă, acele calităţi sunt mai sălbatice, mai 
nestăpânite decât acelea ale animalelor actuale. In acel 
stadiu de evoluţie a sa, omul poate fi considerat ca fiind o 
fiinţă care se situa între animale şi oamenii de astăzi. 
Dacă ar fi continuat pe acest drum, în evoluţia sa, ar fi 
devenit o fiinţă sălbatică, cu impulsuri nestăpânite. 
Evoluţia terestră are ca scop tocmai îmblânzirea şi 
înfrânarea caracterului animal din om. Aceasta se obţine 
prin realizarea unei conştienţe legate de gândire. 


Dacă pe omul care s-a dezvoltat pe Soare l-am numit 
„om-plantă", putem numi acum omul de pe Lună „om- 
animal". Faptul că s-a putut ajunge la o asemenea 
evoluţie presupune o transformare corespunzătoare şi a 
lumii înconjurătoare. S-a arătat că omul-plantă de pe 
Soare s-a putut dezvolta şi pentru că, alături de regnul 
acestui om-plantă, s-a constituit independent şi un regn 
mineral. În timpul primelor două cicluri lunare (ronde), 
aceste două regnuri, regnul vegetal şi regnul mineral, au 
apărut din nou, ieşind din tenebre. Ele apar însă cu o 
anumită modificare, în sensul că şi unul şi celălalt au 
devenit mai dense în structura lor, mai grosolane. În 
ciclul lunar următor, al treilea, din regnul vegetal se 
detaşează o parte care nu suferise procesul de 
densificare, de solidificare. Datorită acestui fapt, această 
parte a regnului vegetal furnizează substanţa din care se 
va putea forma entitatea animalică a omului. Şi tocmai 
această entitate animalică, prin legătura sa cu corpul 
eteric mai evoluat acum şi cu corpul astral care abia se 
formase, constituie tripla alcătuire a fiinţei umane, pe 
care am descris-o mai înainte. Regnul vegetal, care se 
formase pe Soare, nu se putea transforma în întregime în 


animalitate, deoarece fiinţa animală are nevoie de plante 
pentru a-şi duce existenţa. O lume vegetală formează 
baza unei lumi animale. Aşa cum omul-solar nu s-a putut 
ridica (de la nivelul mineral de pe Saturn) la nivelul 
vegetal decât prin aceea că o parte din tovarăşii săi au 
fost împinşi în jos, spre regnul mineral, la fel este cazul 
acum pentru omul-animal, pe Lună. El părăseşte o parte 
din fiinţele care, pe Soare, făceau parte împreună cu el 
din aceeaşi natură vegetală şi le împinge înapoi la nivelul 
de regn vegetal mai dens. Am văzut că omul-animal de pe 
Lună nu era identic cu animalul actual, ci se situa undeva 
la mijloc, între animalul şi omul de astăzi; la fel, 
mineralul de pe Lună se situa între ceea ce sunt 
mineralul şi vegetalul de acum. EI avea în natura sa şi 
ceva vegetal. Rocile lunare nu erau pietre, aşa cum le 
vedem noi acum; ele aveau ceva viu, o forţă de 
germinaţie şi de creştere. La rândul său, vegetalul era 
dotat pe Lună cu o anumită caracteristică animală. 


Omul-animal pe Lună nu avea încă oase solide. Scheletul 
său era cartilaginos. Întreaga sa structură, comparată cu 
structura omului actual, era moale. În consecinţă, însăşi 
capacitatea sa de mişcare era diferită. El nu se deplasa 
mergând, ei mai curând sărind sau chiar plutind. Aceasta 
se datora faptului că Luna nu avea atunci, aşa cum are 
astăzi Pământul, o atmosferă uşoară, formată din aer; 
învelişul său era mult mai dens, mai dens chiar decât 
apa. Omul se mişca, deci, înainte şi înapoi, în sus şi în jos, 
în acest mediu lichid dens. În acest mediu trăiau şi 
minerale şi animale din care îşi procurau hrana. Intr- 
adevăr, acest mediu conţinea forţa care, mai târziu, pe 
Pământ, s-a transmis numai fiinţelor, forţa de fecundare. 
Omul nu era atunci bisexuat, ci unisexuat. Structura lui 
materială era din apă şi aer. Dar cum în lume totul trece 
prin etape de tranziţie, la fel este cazul şi acum. Către 
sfârşitul ciclului lunar, la unele exemplare de oameni- 
animale se manifesta o anumită predispoziţie către 
bisexualitate, ca o pregătire a unei viitoare situaţii care 
va fi pe Pământ, mai târziu. 


În al şaselea şi al şaptelea ciclu lunar, constatăm un 
declin progresiv al evenimentelor prezentate, dar, în 
acelaşi timp, aceste ultime două cicluri corespund 
formării unei stări de maturitate oarecum excesive. Apoi 
totul intră în acea stare de repaus cosmic (Pralaya), de 
somn care va conduce la existenţă caracteristică 
Pământului. 


Dezvoltarea corpului astral la om este legată de un 
proces cosmic, care trebuie să fie şi el descris aici. Când, 
după pauza care a urmat perioadei cosmice a Soarelui, 
acesta „iese" din nou din tenebre, tot ceea ce trăieşte pe 
noua planetă îl populează ca pe un întreg. Numai că 
acest Soare trezit din somnul său este altceva decât 
fusese cel anterior. Substanţa sa nu mai are acea veche 
şi perfectă strălucire, ceva mai mult, are chiar unele părţi 
mai întunecate. Acestea par să se separe din masa 
omogenă. Începând cu al doilea ciclu (rondă) aceste părţi 
întunecate apar tot mai rnult ca o componentă nouă, de 
sine stătătoare; corpul Soarelui devine prin aceasta ca un 
fel de biscuit. El constă acum din două părţi, una evident 
mai mare, alta mai mică, dar ambele rămân unite printr-o 
legătură comună. În cursul celui de al treilea ciclu, 
aceste două părţi se separă una de alta în mod definitiv şi 
apar două entităţi distincte, Soarele şi Luna. Acestea 
sunt acum două corpuri cosmice separate, iar unul, Luna, 
începe să se rotească în jurul celuilalt. O dată cu Luna, 
toate fiinţele a căror evoluţie am descris-o în acest 
capitol se retrag de pe Soare. Dezvoltarea corpului astral 
se va face numai pe corpul lunar desprins de Soare. 
Evenimentul cosmic pe care îl evocăm acum reprezintă 
condiţia necesară pentru o continuare a evoluţiei 
menţionate. Cât timp fiinţele respective legate de om şi- 
ar fi tras forţa din propriul lor domeniu solar, evoluţia lor 
nu ar mai fi putut atinge nivelul pe care l-am arătat. In 
ciclul al patrulea lunar (ronda a patra), Luna este deja o 
planetă de sine stătătoare şi tot ce am descris că se 
petrecuse în acea perioadă se desfăşoară exclusiv pe 
Lună. 


Să rezumăm, ca şi mai înainte, evoluţia planetei lunare şi 
a fiintelor sale. 
I. Luna este planeta pe care omul îşi dezvoltă o 
conştienţă de imagini cu un caracter simbolic. 
II. În timpul primelor două cicluri (ronde) are loc, într-un 
anumit fel, o repetare a evenimentelor anterioare 
petrecute pe Saturn şi pe Soare, repetare care, de fapt, 
pregăteşte evoluția omului pe planeta Luna. 
III. În ciclul al treilea se formează corpul astral al omului, 
ca emanaţie a  „Spiritelor mişcării" în domeniul 
existenţialului. 

IV. Concomitent cu acest eveniment, Luna se separă de 
corpul solar unitar ieşit din somnul cosmic şi începe să se 
rotească în jurul părţii solare de care se despărţise. 
Evoluţia fiinţelor legate de om se continuă numai pe 
Lună. 

V. În timpul ciclului al patrulea, „Spiritele amurgului" 
pătrund corpul fizic al omului şi, prin acest fapt, ele se 
ridică la treapta de om. 

VI. Corpului astral care se formeaxă îi este inoculată 
independenţa de către „Spiritele personalităţii" (Asuras). 
VII. În ciclul al cincilea, omul însuşi începe să lucreze, cu 
o stare de conştienţă complet obscură, asupra corpului 
său fizic. Prin aceasta, Monadei deja existente i se 
adaugă „Sinea spiritală" (Manas). 
VIII. În timpul evoluţiei desfăşurate pe Lună, în corpul 
eteric al omului se dezvoltă un fel de senzaţie de plăcere 
şi durere, care are însă un caracter pasiv. În schimb, în 
corpul astral se dezvoltă afectele, mânie, ură, instincte, 
pasiuni etc. 
IX. La cele două regnuri existente, vegetal şi mineral, 
impinse spre un nivel inferior, se alătură regnul animal, 
din care face parte acum şi omul însuşi. 


Către sfârşitul întregii perioade cosmice, Luna şi Soarele 
încep să se apropie din ce în ce mai mult şi, când soseşte 
momentul pauzei cosmice (Pralaya), cele două corpuri se 
unesc şi formează din nou un întreg şi astfel trec prin 
starea de somn cosmic, pentru ca apoi să se trezească 
într-o nouă eră cosmică, cea a Pământului. 


VIAŢA PĂMÂNTULUI 


În expunerile precedente, am arătat cum s-au format în 
mod succesiv elementele constitutive a ceea ce putem 
numi „natura inferioară a omului": corpul fizic, corpul 
eteric şi corpul astral. Am descris, de asemenea, faptul 
că, de fiecare dată când un corp nou urma să se alăture 
celor precedente, trebuia ca acestea să se transforme în 
aşa fel, încât să poată servi drept suport şi instrument al 
celui nou. Concomitent cu acest progres, are loc un 
proces asemănător legat de conştienţa umană. Atât timp 
cât omul inferior era alcătuit numai din corp fizic, starea 
sa de conştienţă era profund obscură; aceasta nu se 
putea compara nici măcar cu starea de conştienţă a 
somnului lipsit de vise, pe care o avem astăzi, deşi pentru 
noi această stare o percepem propriu-zis ca 
„inconştientă". Când, după un timp, apare corpul eteric, 
omul dispune de o conştienţă care se poate asemăna cu 
somnul fără vise. O dată cu formarea corpului astral se 
manifestă o conştienţă de imagini crepusculară 
asemănătoare, dar nu la fel cu cea care i se atribuie în 
prezent omului când visează. A patra stare de conştienţă, 
aceea pe care o avem acum, se poate descrie ca fiind 
starea de conştienţă a omului terestru. - Ea se fornnează 
în decursul celei de a patra ere cosmice, a Pământului, 
care urmează după celelalte trei precedente, Saturn, 
Soare, Luna. 


Pe Saturn s-a format, în etape diferite, corpul fizic al 
omului. În acea perioadă, acest corp nu putea servi drept 
purtător al unui corp eteric. Acesta s-a alăturat corpului 
fizic numai în timpul ciclului cosmic solar. În decursul 
unor cicluri mai mici care s-au succedat unul după altul, 
pe Soare, corpul fizic a fost în aşa măsură transformat, 
încât a putut să devină purtător al corpului eteric, cu alte 
cuvinte, acesta a putut acţiona în corpul fizic. În timpul 
evoluţiei lunare, se alătură corpul astral şi acum, la 
rândul lor, corpul fizic şi cel eteric sunt astfel 
transformate, încât pot sluji ca purtătoare şi instrumente 


pentru corpul astral. Ca urmare a acestor evenimente, pe 
Lună omul este o fiinţă alcătuită din corp fizic, corp 
eteric şi corp astral. Prin corpul eteric el poate resimţi 
plăcere şi durere, prin corpul astral devine o fiinţă cu 
stări afective, mânie, ură, iubire şi aşa mai departe. 


După cum am mai arătat, în diversele mădulare ale fiinţei 
sale acţionează spirite superioare. Astfel, pe Lună corpul 
eteric primeşte de la „Spiritele amurgului" facultatea de 
a resimţi plăcere şi durere; la rândul lor, „Spiritele 
focului" insuflă corpului astral stări emotive. 


Totodată, în timpul celor trei mari cicluri, Saturn, Soare, 
Lună, mai are loc şi un alt eveniment. În ultimul ciclu mic 
pe Saturn, după cum am văzut, cu sprijinul „Spiritelor 
voinţei" (Tronuri) s-au pus bazele „Omului-spirit" (Atma). 
În penultimul ciclu mic solar, s-a alăturat „Spiritul vieţii" 
(Buddhi), cu asistenţa Heruvimilor, iar în timpul 
antepenultimului ciclu mic lunar, cu ajutorul Serafimilor, 
„Sinea spirituală" (Manas) se uneşte cu celelalte două. 
Prin urmare, în decursul celor trei mari cicluri s-au 
format două obârşii umane propriu-zise, un om inferior 
format din corp fizic, corp eteric şi corp astral şi un om 
superior alcătuit din „Omul-spirit" (Atma), „Spiritul vieţii' 
(Buddhi) şi „Sinea spirituală" (Manas). Cele două naturi 
ale omului, natura inferioară şi cea superioară, au mers, 
la început, pe drumuri diferite. 


Evoluţia Pământului are ca scop ca cele două ramuri 
despărțite ale omului, având origini diferite, să se 
reunească. 


Mai întâi, la sfârşitul celui de al şaptelea ciclu, întreaga 
existenţă lunară trece în starea de somn cosmic 
(Pralaya). Prin aceasta, totul se amestecă, prefăcându-se, 
ca să spunem aşa, într-o masă nediferenţiată. Soarele şi 
Luna, care fuseseră separate, după cum am văzut mai 
sus, se contopesc din nou, în ultimul ciclu lunar. Când 
totul reapare, apoi, din acea stare ca de somn, are loc, la 
început, neapărat în cursul primului ciclu mic, o repetare 


a stării de pe Saturn; în al doilea ciclu, o repetare a stării 
de pe Soare şi, în al treilea ciclu mic, o repetare a 
evoluţiei de pe Lună. În cursul acestui ultim (al treilea) 
ciclu, fiinţele care se află pe această nouă Lună, care se 
desparte din nou de Soare, reiau oarecum modul de 
existenţă pe care îl aveau pe vechea Lună. Omul inferior 
apare mai întâi ca o fiinţă intermediară, între omul de azi 
şi animal, plantele se situează între actualele naturi 
vegetale şi animale, iar mineralele nu au decât pe 
jumătate caracterul inert, lipsit de viaţa de astăzi; în 
cealaltă jumătate ele mai sunt încă vegetale. 


În a doua jumătate a acestui al treilea ciclu începe 
pregătirea unui alt eveniment. Mineralele se solidifică, 
iar vegetalele îşi pierd puţin câte puţin caracterul animal 
al sensibilităţii lor; iar din acea categorie unitară de om- 
animal se dezvoltă două clase. Una rămâne la nivelul de 
animalitate, cealaltă, în schimb, suportă o scindare în 
două a corpului astral. O parte rămâne cu un caracter 
inferior, fiind mai departe purtătoare a emoţiilor şi 
stărilor afecte arătate, iar altă parte, superioară, 
dobândeşte o anumită independenţă, fapt care o face 
capabilă să exercite un fel de dominație asupra 
componentelor inferioare ale omului, asupra corpului 
fizic, a corpului eteric şi a corpului astral inferior. 
Urmează intervenţia „Spiritelor personalităţii" care 
preiau sub controlul lor partea superioară a corpului 
astral şi îi infuzează sentimentul de independenţă, dar, o 
dată cu acesta, şi egoismul. - Acum, numai în partea 
inferioară a corpului astral, se angajează acţiunea 
„Spiritelor focului", în timp ce în corpul eteric sunt active 
„Spiritele amurgului", iar în corpul fizic îşi începe 
acţiunea acea entitate-forţă pe care noi o putem 
considera ca fiind propriu-zis strămoşul omului. Aceeaşi 
entitate-forţa a construit, pe Saturn, „Omul-spirit" (Atma) 
cu ajutorul Tronurilor, pe Soare, „Spiritul vieţii" (Buddhi) 
cu asistenţa Heruvimilor iar pe Lună, „Sinea spirituală" 
(Manas), împreună cu Serafimii. - Acum însă totul se 
schimbă. Tronurile, Heruvimii şi Serafimii se retrag, 
înălțându-se spre sfere superioare, iar omul spiritual va fi 


asistat de „Spiritele înţelepciunii", ale mişcării şi ale 
formei. Aceste înalte entităţi sunt, de acum înainte, unite 
cu „Sinea spirituală" cu „Spiritul vieţii" şi cu, Omul-spirit" 
(respectiv cu Manas-Buddhi-Atma). Sub îndrumarea 
acestor entităţi, în a doua jumătate a celui de al treilea 
ciclu terestru, fiinţa-forţă umană, pe care am amintit-o 
mai sus, elaborează corpul fizic. Aportul cel mai 
important îl au aici „Spiritele formei". Ele au structurat 
corpul fizic uman în aşa măsură, încât acesta devine un 
fel de precursor al corpului uman de mai târziu, în al 
patrulea ciclu terestru (ciclul actual sau a patra rondă). 


În corpul astral al fiinţelor-animale rămase în urmă, 
rămân active exclusiv „Spiritele focului"; în corpul eteric 
al vegetalelor acţionează „Spiritele amurgului". „Spiritele 
formei" participă la transformarea regnului mineral, 
solidificându-l şi atribuindu-i forme precise şi rigide. 


Nu trebuie însă să facem greşeala de a ne închipui că 
raza de acţiune a spiritelor menţionate s-ar limita doar la 
acţiunile arătate mai sus. Nu am arătat de fiecare dată 
decât direcţiile principale ale acestor activităţi. Pe un 
plan secundar, toate aceste entităţi spirituale 
conlucrează pretutindeni. Astfel, de exemplu, „Spiritele 
formei" au în acelaşi timp o anumită contribuţie la 
formarea corpului fizic al plantelor şi animalelor ş.a.m.d. 


Când această fază de evoluţie este terminată, la sfârşitul 
celui de al treilea ciclu din evoluţia Pământului, toate 
entităţile - inclusiv Soarele şi Luna - se contopesc din 
nou şi intră într-o stare de somn, dar de o durată mai 
mică (Pralaya mică). Totul se transformă într-o masă 
nediferenţiată (un Haos), iar la terminarea acestei pauze, 
începe al patrulea ciclu terestru, în care ne aflăm şi în 
prezent. 


Într-o primă fază, din masa aceea nediferenţiată (pe care 

am numit-o haos), încep să se separe, ca stări germinale, 

toate regnurile care se formaseră înainte, regnul mineral, 
regnul vegetal, cel animal, precum şi regnul uman. Mai 


întâi, apar, ca germeni diferenţiaţi de sine stătători, ceea 
ce putem considera ca fiind strămoşii omului actual, la al 
căror corp astral superior, în ciclul anterior, acţionaseră 
„Spiritele personalităţii". Toate celelalte fiinţe, din regnul 
mineral, vegetal şi animal, nu au încă o existenţă proprie, 
independentă (căci în acel stadiu, totul este încă într-o 
stare de înaltă spiritualizare, pe care o putem numi „fără 
formă" sau „starea Arupa". La nivelul actual al evoluţiei 
numai cele mai elevate gânduri ale omului - de exemplu, 
conceptele matematice sau idealurile morale - sunt 
tesute din această substanţă, care atunci era comună 
tuturor fiinţelor aflate la acel stadiu). Tot ce se afla la un 
nivel inferior acestui strămoş al omului apare numai ca 
expresie a activităţii unor fiinţe superioare. Animalele de 
exemplu, apar doar ca stare de constienţă proprie 
„Spiritelor focului", iar plantele ca stare de conştienţă a 
„Spiritelor amurgului". In ceea ce priveşte regnul 
mineral, avea o dublă existenţă reflectată în gânduri. Mai 
întâi, mineralele existau ca germeni de gândire la 
strămoşul uman menţionat mai sus, apoi ca gânduri în 
conştienţa „Spiritelor formei". Însuşi „omul superior" 
(„Omul-spirit", „Spiritul vieţii" şi „Sinea spirituală") 
exista în conştienţa „Spiritelor formei". 


În mod treptat totul intră acum într-un proces general de 
densificare. Această densificare este însă, în etapa 
următoare, doar de o consistenţă care nu depăşea gradul 
de densificare a gândurilor. Fiinţele animale care se 
formaseră în cursul ciclului precedent pot să se 
manifeste acum şi ele. Ele se desprind din conştienţa 
„Spiritelor focului" şi devin fiinţe de gânduri 
independente. Această nouă etapă se numeşte „cu formă" 
sau Rupa*. In acelaşi timp, omul evoluează într-atât, 
încât corpul său independent format din gânduri lipsite 
de formă este îmbrăcat acum de „Spiritele formei" cu un 
corp alcătuit dintr-o susbtanţă de gânduri mai grosolană, 
având formă. Animalele sunt alcătuite în acest stadiu, ca 


fiinţe independente, numai din această substantă. 
* In sanscrită, arupa înseamnă o stare „fără formă", iar rupa, o 
stare „cu formă" (NT). 


Urmează o nouă fază de densificare. Stadiul la care se 
ajunge acum se poate asemui cu reprezentările ţesute din 
conştienţa de imagini de vis. Este stadiul pe care îl 
numim „astral". - Strămoşul omului îşi continuă mersul 
înainte. Fiinţa sa primeşte un nou corp, alcătuit din 
substanţa caracterizată mai sus, care se alătură 
celorlalte două componente ale sale. In felul acesta, el 
dispune de un nucleu interior fără formă, un corp de 
gânduri şi un corp astral. Animalele obţin un corp astral 
asemănător, iar plantele se desprind din conştienţa 
„Spiritelor amurgului" şi devin entităţi astrale de sine 
stătătoare. 


Pasul următor al evoluţiei constă în aceea că procesul de 
densificare atinge stadiul pe care îl numim fizic. Mai întâi 
avem a face cu o stare fizică extrem de subtilă, cu eterul 
cel mai fin. Strămoşul omului primeşte de la „Spiritele 
formei" un corp eteric foarte fin, care vine să se alăture 
componentelor sale anterioare. El este alcătuit acum 
dintr-un nucleu de gânduri fără formă, dintr-un corp de 
gânduri structurat, dintr-un corp astral şi un corp eteric. 
Animalele au un corp de gânduri structurat, un corp 
astral şi un corp eteric; plantele au un corp astral şi un 
corp eteric; mineralele apar pentru prima dată ca 
structuri eterice de sine stătătoare. Pe această treaptă a 
evoluţiei terestre, avem a face cu patru regnuri: regnul 
mineral, regnul vegetal, regnul animal şi regnul uman. În 
cursul evoluţiei trecute, s-au format alte trei regnuri. In 
perioada când animalele în stadiul de gânduri (starea 
rupa) s-au desprins de „Spiritele focului", la rândul lor 
„Spiritele personalităţii" au eliberat din structura lor 
anumite entităţi. Acestea erau formate dintr-o substanţă 
nedeterminată de gânduri, care se conturează ca un fel 
de nor, apoi se destramă, apare şi dispare. Nu se poate 
vorbi despre ele ca despre entităţi de sine stătătoare, ci 
mai mult ca despre o masă globală nedeterminată. Ele 
reprezintă ceea ce numim primul regn elementar. În 
stadiul astral, ceva asemănător se desprinde din 
„Spiritele focului". Sunt un fel de imagini sau plăsmuiri 
fantomatice asemănătoare cu reprezentările produse de 


conştienţa de vis. Ele formează al doilea regn elementar. 
În sfârşit, la începutul stării fizice, anumite entităţi cu 
caracter de imagini nedeterminate se desprind din 
„Spiritele amurgului". Nici aceste apariţii nu sunt 
independente, dar au posibilitatea să exteriorizeze forţe 
asemănătoare cu pasiunile şi emoţiile fiinţelor umane sau 
animale. Aceste stări afective în continuă mişcare şi fără 
o existenţă independentă formează al treilea regn 
elementar. Creaturile care fac parte din al treilea regn 
elementar pot fi precepute de persoanele înzestrate cu o 
conştienţă de imagini de vis sau cu o conştienţă de 
imagini conştienţă sub aspectul de flux de lumină, fulgi 
colorați, miresme, gusturi, fel de fel de sunete şi 
zgomote. Toate asemenea percepții au un caracter 
fantomatic*. 

* Creaturile care constituie cele trei regnuri elementare sunt 

cunoscute şi ca „fiinţe elementare" (NT). 
Pentru a ne face o imagine corectă a Pământului, în 
momentul când ieşind din starea sa anterioară astrală, se 
densifică şi apare sub forma unui corp de natură fin 
eterică, trebuie să ni-l închipuim ca un conglomerat 
format dintr-o masă minerală eterică, laolaltă cu fiinţe 
umane, animale şi vegetale sub formă eterică. Într-o 
oarecare măsură, creaturile celor trei regnuri elementare 
sunt prezente peste tot, în tot locul, pătrunzând nu numai 
în spaţiile intermediare, umplându-le, ci chiar şi în 
celelalte fiinţe. 


Acest corp terestru este populat de entităţile spirituale 
superioare, care participă în cele mai felurite moduri la 
viaţa tuturor regnurilor menţionate. Ele formează, putem 
spune, o comunitate spirituală, un fel de stat spiritual, iar 
reşedinţa, ca şi atelierul lor, este corpul Pământului, pe 
care îl poartă aşa cum melcul îşi poartă căsuţa. Pentru 
acel stadiu, trebuie să luăm în considerare faptul că 
Soarele şi Luna - care în prezent sunt despărțite de 
Pământ - făceau atunci corp comun cu acesta. Ambele 
aceste corpuri cereşti s-au despărţit de Pământ abia mai 
târziu. 


„Omul superior" (Omul spirit-Spiritul vieţii-Sinea 
spirituală, respectiv Atma-Buddhi-Manas) nu are încă, în 
acel moment, independenţă. El este încă un membru al 
statului spiritual, fiind legat, la început, de „Spiritele 
formei", aşa cum mâna este legată de organismul 
omenesc, ca membru lipsit de independenţă. 


Aşa se prezintă drumul de formare pe care îl urmează 
Pământul până la atingerea stadiului fizic. În continuare, 
urmează să arătăm cum, în interiorul acestui stadiu, 
evoluţia merge înainte. Se va vedea că descrierea acestui 
drum al dezvoltării se va lega de ceea ce am expus deja 
în capitolele precedente din Cronica Akasha, privind 
evoluţia Pământului. 


Stările de evoluţie parcurse, pe care le-am caracterizat 
ca fiind starea „fără formă", „cu formă", „astrală" şi, 
„fizică", stări care se diferenţiază în cadrul unui ciclu mic 
(rondă), poartă în manualele teosofice denumirea de 
„globuri". În acest sens, se poate vorbi de un glob 
„arupa", de un glob, „rupa" de un glob „astral" şi de unul 
„fizic". Sunt păreri care consideră aceste denumiri ca 
fiind inadecvate, necorespunzătoare. Nu este însă cazul 
să angajăm acum o discuţie asupra acestei teme, căci 
singurul lucru care are importanţă sunt faptele ca atare, 
nu denumirile lor. În loc de a ne ocupa de denumiri, este 
mai bine să descriem lucrurile cât mai clar cu putinţă. În 
orice caz, terminologia va fi întotdeauna mai mult sau 
mai puţin nepotrivită. Căci, fiind vorba să aplicăm 
faptelor petrecute în lumea spirituală denumiri luate din 
lumea noastră sensibilă, nu vom face niciodată decât să 


vorbim prin parabole. 

* În lucrările ulterioare, Rudolf Steiner va folosi termenul de „stare 
de viaţă" sau „regn de viaţă" pentru „rondă" şi „stare de formă" 
pentru „glob". A se vedea şi ciclul de conferinţe Apocalispa lui loan 
(Nurenberg, 1909), (GA 104), apărut în traducere la editura Univers 
Enciclopedic, 1996 (NT). 

Relatarea pe care am făcut-o asupra evoluţiei cosmice a 
omenirii a ajuns până la momentul care reprezintă 
începutul procesului de solidificare fizică a Pământului. 
Să încercăm să evocăm în minte stadiul de evoluţie a 


omenirii la această etapă. Ceea ce mai târziu vor apărea 
ca Soare, Lună şi Pământ formau, în acel moment, un 
singur corp cosmic. El era compus dintr-o substanţă 
eterică şi numai în sânui acesteia îşi aveau existenţa 
fiinţele care ulterior vor exista ca oameni, animale, 
vegetale şi minerale. Pentru ca un nou progres să fie 
posibil, acest corp comun trebuie să se scindeze mai întâi 
în două părţi, din care una va deveni mai târziu Soarele, 
iar cealaltă va conţine încă, laolaltă, ceea ce mai târziu, 
printr-o nouă separare, va deveni Pământul şi Luna. Încă 
şi mai târziu va avea loc această a doua scindare: Luna se 
va desprinde, iar Pâmântul va rămâne ca reşedintă 
pentru om şi pentru celelalte creaturi aflate împreună cu 
el. 


Cine este familiarizat cu literatura teosofică trebuie să fie 
lămurit asupra acestor lucruri şi să ştie că prima 
scindare a corpului cosmic în două are loc într-o perioadă 
pe care această literatură o situează în timpul aşa-zisei a 
doua rase-rădăcină (sau rasă principală) a omenirii. 
Strămoşii omului din această rasă sunt descrişi ca 
structuri având un corp format din eter fin. Dar nu 
trebuie să ne închipuim că asemenea fiinţe ar fi putut 
evolua pe actualul Pământ, chiar şi după ce acesta s-a 
desprins de Soare şi, mai târziu, s-a separat de Lună. 
După aceste separări planetare, asemenea corpuri 
eterice nu au mai fost posibile. - Dacă urmărim evoluţia 
omenirii în acest ciclu la care a ajuns expunerea noastră, 
ciclu care continuă şi în prezent, vom putea distinge în 
cadrul lui o serie de perioade principale, dintre care cea 
prezentă, în care ne aflăm, este a cincea. - Relatările 
precedente preluate din Cronica Akasha au vorbit despre 
aceste perioade. Deocamdată să amintim încă o dată 
ceea ce este necesar pentru o aprofundare a celor 
expuse. - Prima stare principală ne prezintă pe strămoşul 
omului ca pe o entitate alcătuită din eter foarte fin. 
Literatura curentă teosofică săvârseste o anumită eroare 
considerând această entitate ca alcătuind prima rasă 
principală. În linii generale, această stare se menţine şi 
în a doua perioadă, în care aceeaşi literatură plasează a 


doua rasă principală*. Până la această etapă a evoluţiei, 
reamintim că Soarele, Luna şi Pământul formau un 
singur corp ceresc. Apoi, Soarele se desprinde ca un corp 
de sine stătător şi, prin aceasta, lipseşte Pământul, care 
este încă unit cu Luna, de toate forţele prin care 
strămoşii omului ar fi putut să se menţină într-o stare 
eterică, deoarece îndată după desprinderea Soarelui 
începe un proces intens de densificare a formelor umane, 
ca şi a acelora ale celorlalte făpturi care convieţuiau cu 
omul. 'Toate aceste fiinţe sunt silite să se adapteze, într-o 
oarecare măsură, condiţiilor de la noul lor loc de viaţă. 

* Această primă „rasă" corespunde perioadei „polare", iar a 

doua corespunde perioadei „hiperboreene" (NT). 
Nu numai forţele materiale părăsesc acest domeniu de 
viaţă, dar şi entităţile spirituale despre care am spus că 
formau, în corpul cosmic unic pe care l-am evocat, acea 
comunitate spirituală îl părăsesc. Existenţa lor rămâne, 
de acum înainte, legată de Soare, într-un mod mai intim 
decât era mai înainte, în corpul cosmic pe care Soarele l- 
a părăsit. Dacă aceste entităţi ar fi rămas ataşate de 
forţele care mai târziu s-au dezvoltat pe Pământ şi pe 
Lună, evoluţia lor proprie ar fi avut de suferit, căci nu ar 
mai fi putut evolua până la treptele corespunzătoare lor. 
Pentru continuarea evoluţiei lor, ele aveau nevoie de o 
nouă reşedinţă, şi ea le-a fost oferită de Soare, după ce 
acesta s-a purificat - ca să spunem aşa - de forţele 
terestre şi lunare. La nivelul la care aceste forţe se află 
acum, ele nu mai pot să acţioneze decât din exterior, 
adică din Soare, asupra fortelor terestre si lunare. 


Vedem, deci, care este semnificaţia separării menţionate. 
Anumite entităţi, superioare omului, şi-au realizat 
evoluţia, până în acel moment, pe corpul cosmic unic, aşa 
cum am văzut; acum aceste entităţi pretind şi preiau 
pentru sine o parte din corpul comun şi cedează omului şi 
celorlalte creaturi restul. 


Consecința separării de Soare a fost o revoluţie radicală 
în evoluţia omului şi a celorlalte creaturi. Într-o anumită 
privintă, aceasta a fost o decădere, pentru că a însemnat 


o trecere de la o treaptă de evoluţie superioară la una 
inferioară. Dar a fost necesară, deoarece trebuia să se 
piardă contactul nemijlocit cu entităţile superioare. 
Evoluţia omului şi a celorlalte făpturi ar fi intrat într-o 
fundătură, dacă nu ar fi survenit alte evenimente cosmice 
datorită cărora au fost posibile progresul şi dirijarea 
evoluţiei pe alte căi. - Forţele care, la vremea aceea, se 
aflau în sânul Pământului, dar care apoi s-au desprins o 
dată cu Luna şi au rămas unite cu ea, ar fi făcut imposibil 
orice progres, dacă ar mai fi rămas legate de Pământ. 
Prezenţa acestor forţe ar fi împiedicat pentru totdeauna 
ca lumea să arate aşa cum este astăzi şi ar fi condus la 
apariţia unor fiinţe în care sentimentele de ură, de 
mânie, emoţiile etc. dezvoltate - după cum am văzut - în 
timpul celui de al treilea mare ciclu, adică în timpul 
existenţei lunare, ar fi atins un grad excesiv de 
animalitate feroce. - De altfel, un anumit timp, aceasta s- 
a şi întâmplat. Consecința directă a separării Soarelui a 
fost formarea unei a treia stări principale de evoluţie la 
strămoşul omului, stare care în literatura teosofică este 
caracterizată ca fiind a treia rasă principală, rasa 
lemuriană. Din nou trebuie să spunem că termenul de 
„rasă" pentru acel stadiu al evoluţiei nu este prea fericit 
ales. Într-adevăr, ceea ce înţelegem astăzi prin „rasă" nu 
s-ar putea compara cu acei strămoşi ai noştri de atunci, 
decât într-un sens foarte impropriu. Trebuie să fie foarte 
clar că formele create în cursul evoluţiei în trecutul 
îndepărtat, ca şi cele pe care le va dezvolta în viitor, se 
deosebesc în mod atât de profund de forma corpurilor pe 
care le cunoaştem şi le avem astăzi, încât denumirile, pe 
care le utilizăm în prezent, nu pot servi decât ca nişte 
expediente, care de altfel, pentru epoci atât de 
îndepărtate îşi pierd propriu-zis orice semnificaţie, orice 
sens. - De fapt, nu se poate vorbi de „rasă" decât în 
perioada când evoluţia a ajuns la a doua treime a celei de 
a treia stări principale (a perioadei lemuriene). Atunci 
abia se formează pentru prima dată ceea ce numim acum 
„rase". Acest caracter de rasă se menţine apoi, în 
continuare, în timpul evoluţiei atlanteene, adică în cea de 
a patra stare principală, şi chiar mai departe, până în 


vremurile noastre, adică în a cincea stare principală. Dar 
către sfârşitul acestei a cincea perioade, a noastră, 
noţiunea de „rasă" îşi va pierde, din nou, orice 
semnificaţie. În viitor, omenirea va fi divizată în grupuri 
care, în nici un caz, nu vor mai fi considerate drept 
„rase". În această privinţă, literatura curentă teosofică a 
creat multe confuzii. In special, aceasta se datorează 
cărţii lui Sinnett Budismul esotric [15], carte care are, pe 
de altă parte, meritul de a fi prima lucrare ce a 
popularizat, în timpul nostru, concepţia teosofică despre 
lume. În această lucrare, evoluţia cosmică este 
prezentată ca şi cum, în decursul ciclurilor cosmice, 
„Trasele" se succedau neschimbate. Ceea ce nu a fost 
niciodată cazul. Chiar şi grupul, care merită să fie 
considerat „rasă", se naşte şi apoi dispare. De aceea, 
expresia „rasă" ar trebui aplicată pentru a caracteriza 
numai un anumit segment din evoluţia omenirii. Înainte 
sau după acest „segment", există forme de evoluţie care 
sunt cu totul altceva decât „rasă". - Ne-am luat riscul să 
facem o asemenea observaţie absolut îndreptăţită, de 
altfel, numai pentru că dorim să facem o descifrare 
corectă a Cronicii Akasha. Cel care face această 
descifrare se simte în perfectă concordanţă cu adevărata 
cercetare spirituală ocultă. Altminteri, niciodată nu ar fi 
avut intenţia să aducă asemenea obiecţii împotriva unor 
cărţi meritorii din literatura teosofică. Autorul îşi mai 
îngăduie să facă şi alte observaţii - chiar dacă numai în 
mod superficial -, şi anume că inspiraţiile marelui 
maestru mentionat în Budismul esoteric nu sunt în 
contradicţie cu tot ce am expus noi aici, ci doar că 
neînţelegerea provine din faptul că autorul acelei lucrări 
a transpus în felul său, prin limbajul nostru uman actual, 
înţelepciunea atât de greu de exprimat a acelor inspiraţii. 


A treia stare din evoluţia omenirii (lemuriană) reprezintă 
tocmai momentul când au apărut „rasele". Acest 
eveniment a fost provocat de desprinderea Lunii de 
Pământ. Această desprindere a Lunii a fost urmată 
imediat de apariţia celor două sexe. Acest stadiu din 
evoluţia omenirii este menţionat frecvent în relatările 


extrase din Cronica Akasha. Când Pământul, încă unit cu 
Luna, s-a desprins de Soare, oamenii nu erau separați pe 
sexe, masculin si feminin. Înainte de acest eveniment, 
fiecare fiinţă umană reunea în corpul său, într-un mod 
încă foarte subtil, ambele sexe. - Trebuie să precizăm că 
acest strămoş bisexuat al omului se afla, în comparaţie cu 
omul actual, pe o treaptă de evoluţie inferioară. 
Instinctele inferioare acționau cu o intensitate 
extraordinară şi nu putea fi vorba nici de cea mai mică 
urmă de progres spiritual. Tendinţa spre o evoluţie 
spirituală, concomitentă cu o ponderare a instinctelor 
inferioare, este legată şi apare în momentul când Luna şi 
Pământul s-au despărţit şi Pământul a intrat în zona de 
influenţă a altor corpuri cosmice. Această acţiune 
comună a Pământului cu alte corpuri cereşti, întâlnirea 
sa cu planete străine, are o importanţă extraordinară şi 
se situează într-un timp pe care literatura teosofacă îl 
numeşte perioada lemuriană. Despre aceasta, se va 
relata în alt capitol din Cronica Akasha. 


Este nevoie să evocăm acum, încă o dată, acelaşi mers al 
evoluţiei, dar dintr-o altă perspectivă. Există un motiv 
bine întemeiat pentru acest demers, căci nu am putea, 
într-adevăr, niciodată să pătrundem suficient adevărurile 
referitoare la lumile superioare atacând aspecte din cele 
mai diferite. Trebuie să fim bine lămuriţi asupra faptului 
că fiecare latură pe care o abordăm nu duce, în final, 
decât la ceva foarte sumar, abia schiţat şi, numai în mod 
treptat, încetul cu încetul, când aceeaşi problemă o vom 
cerceta din cele mai diferite laturi, impresiile culese se 
vor completa şi vor forma o imagine întreagă, din ce în ce 
mai vie. Numai asemenea imagini pot ajuta pe omul care 
doreşte să pătrundă în lumile superioare, şi nu nişte 
concepte schematice şi rigide. Cu cât imaginile sunt mai 
vii, mai colorate, cu atât putem spera mai mult să ne 
apropiem de realităţile superioare. - Este foarte clar că 
tocmai imaginile din lumile superioare sunt cele care 
provoacă, în prezent, la mulţi contemporani, o oarecare 
neîncredere. Lumea acceptă, cu multă uşurinţă, fel de fel 
de concepte prezentate schematic, fel de fel de clasificări 


- cu cât mai multe denumiri - despre Devachan, despre 
evoluţia planetelor şi aşa mai departe, dar devine dintr-o 
dată pur şi simplu cârcotaşă când cineva îşi permite să 
descrie lumile suprasensibile ca un călător care descrie 
peisaje din America de Sud. Şi totuşi, trebuie să o 
spunem că numai prin asemenea imagini pline de viaţă se 
poate înţelege ceva util, şi nu prin diverse denumiri şi 
scheme lipsite de viaţă. 


OMUL TERESTRU ŞI ALCĂTUIREA SA 
CVADRUPLA 


Această expunere are ca punct final omul. Aşa cum 
trăieşte în prezent pe Pământ, el este alcătuit dintr-un 
corp fizic, un corp eteric, unul astral şi „eul". Această 
natură cvadruplă a omului poartă în sine germenii unei 
evoluţii ulterioare superioare. „Eul'" acţionează prin forţa 
sa proprie asupra corpurilor „inferioare", transformându- 
le şi imprimându-le elementele superioare ale naturii 
umane. Înnobilarea şi purificarea corpului astral prin 
acţiunea „eului" provoacă naşterea „Sinei spirituale" 
(Manas); transformarea corpului eteric sau vital creează 
„Spiritul vieţii" (Buddhi), iar prefacerea corpului fizic 
este propriu-zis „Omul-spirit" (Atma). Transformarea 
corpului astral este în plină desfăşurare în actuala 
perioadă de evoluţie a Pământului; transformarea 
conştientă a corpului eteric şi a corpului fizic aparţine 
viitorului; ea a început acum numai la cei iniţiaţi, la cei 
care aprofundează ştiinţa ocultă şi la discipolii lor. - 
Această triplă transformare a omului este conştientă, dar 
ei i-a premers o alta, mai mult sau mai puţin inconştientă, 
şi anume în evoluţia terestră de până actun. În această 
prelucrare inconştientă de transformare a corpului 
astral, a corpului eteric şi a corpului fizic trebuie să 
găsim crearea sufletului senzaţiei, a sufletului raţiunii şi 
a sufletului conştienţei*. 

* O expunere mai temeinică asupra acestei chestiuni se 

găseşte în lucrarea mea Educaţia copilului din punctul de 

vedere al ştiinţei spirituale, precum şi în lucrarea Teosofia. 


Introducere în cunoaşterea suprasensibilă a lumii şi 
menirea omului (Nota ediţiei germane). 


Este cazul să lămurim care dintre cele trei corpuri ale 
omului (fizic, eteric, astral) este, în felul său, cel mai 
desăvârşit. Am fi foarte uşor înclinați să considerăm 
corpul fizic ca fiind inferior şi să-l privim, în consecinţă, 
ca fiind cel mai imperfect. Ar însemna, în cazul acesta, să 
ne facem vinovaţi de o eroare. Este foarte adevărat că în 
viitor corpul astral şi cel eteric vor atinge o înaltă 
perfecţiune, dar în prezent corpul fizic, în felul său, este 
cel mai perfecţionat dintre toate trei. Numai faptul că 
omul are acest corp fizic în comun cu regnul natural 
terestru cel mai de jos, cu regnul mineral, ar putea să 
explice eroarea amintită. Omul are în comun corpul 
eteric cu regnul vegetal, iar corpul astral cu regnul 
animal, considerate a fi superioare celui mineral. - Este 
adevărat că în ceea ce priveşte corpul fizic uman acesta 
este alcătuit din aceleaşi substanţe şi forţe care se găsesc 
şi în vastul regn mineral, dar modul cum aceste 
substante şi forţe acţionează în corpul uman este 
expresia însăşi a înţelepciunii şi perfecțiunii care au stat 
la baza acestui edificiu. Ne putem convinge de faptul că 
este aşa numai dacă ne vom strădui să studiem acest 
edificiu nu numai cu sobrietatea inteligenţei, ci şi cu 
căldura noastră sufletească. Să luăm orice componentă a 
corpului fizic şi să o cercetăm; să luăm, de exemplu, 
partea superioară a femurului. Acest os nu este o simplă 
aglomerare masivă de substanţă dură, ci o construcţie de 
mici bastonaşe (trabecule osoase) - ca să spunem aşa - 
dispuse, cu o deosebită artă, în diverse direcţii. Nici o 
tehnică inginerească actuală nu ar putea să construiască 
un pod sau ceva asemănător cu o asemenea înţelepciune. 
Osul femural depăşeşte chiar şi astăzi tot ce poate fi mai 
desăvârşit făcut de mintea omului. Pentru ca să se poată 
obţine, cu cea mai mică masă de substante, prin 
orientarea acelor bastonaşe, forţa necesară de tracţiune 
şi susţinere a părţii superioare a corpului, s-a construit 
osul în mod atât de înţelept. Cu cantitatea cea mai mică 
de substanţă materială, se obţine cel mai mare efect 
posibil. Nu putem decât să cădem în admiraţie faţă de o 
asemenea „capodoperă" a arhitecturii naturale. Şi, de 
asemenea, nu putem avea o mai mică admiraţie în faţa 


minunatei alcătuiri a creierului uman, sau a inimii, de 
fapt în faţa structurii de ansamblu a corpului fizic uman. 
Să comparăm acum cu acesta gradul de perfecţiune pe 
care l-a atins corpul astral în actuala etapă a evoluţiei 
umane. EI este purtător al sentimentelor de plăcere şi de 
neplăcere, al pasiunilor, al impulsurilor, al poftelor 
nestăpânite etc. Şi câte atacuri nu îndreaptă acest corp 
împotriva înţeleptei organizări a corpului fizic! O mare 
parte din alimentele îmbietoare pe care omul le consumă 
sunt pur şi simplu otrăvuri pentru inimă. Ce rezultă de 
aici? Că activtatea care a dus la formarea fizică a inimii 
acţionează mai înţelept decât corpul astral, care 
acţionează chiar împotriva acestei înţelepciuni. Nu 
încape nici o îndoială că în viitor corpul astral se va 
ridica pe o treaptă superioară de înţelepciune, dar în 
prezent nu este, în felul său, atât de desăvârşit precum 
este corpul fizic, în ceea ce îi este propriu. La fel stau 
lucrurile şi în ceea ce priveşte corpul eteric; ceva mai 
mult, chiar şi „eul", această fiinţă care clipă de clipă 
încearcă să ajungă la înţelepciune, trecând prin rătăciri 
şi iluzii. 


Comparând, aşadar, gradele de perfecţiune pe care le-a 
atins fiecare din elementele care compun fiinţa umană, 
vom constata fără greutate că, în felul său, corpul fizic 
este, în prezent, cel mai evoluat, că pe o treaptă mai jos 
de dezvoltare se află corpul eteric, că pe o treaptă şi mai 
jos se află corpul astral şi că partea cea mai imperfectă 
din om este, în prezent, în felul său, „eul". Această 
situaţie provine din faptul că, în cadrul evoluţiei 
planetare a Pământului, cel mai mult s-a lucrat la corpul 
fizic al omului. Ceea ce poartă astăzi omul ca fiind corpul 
său fizic, a trecut prin toate etapele de evoluţie de până 
acum, de la Saturn, apoi Soare, Lună şi Pământ (până la 
nivelul atins de acesta în prezent). Toate forţele acestor 
corpuri planetare au prelucrat rând pe rând, unele după 
altele acest corp, astfel că el a putut, încetul cu încetul, 
să dobândească actualul grad de perfecţiune. El este, 
deci, cel mai vechi element al fiinţei umane. - Corpul 
eteric, aşa cum se manifestă astăzi în om, nu exista în 


timpul evoluţiei planetare a lui Saturn.. EI a apărut abia 
în timpul evoluţiei planetare a Soarelui. Asupra lui nu au 
acţionat toate forţele din cele patru corpuri planetare, 
aşa cum a fost cazul pentru corpul fizic, ci numai trei, şi 
anume ale Soarelui, ale Lunii şi ale Pământului. El nu va 
putea, decât într-o perioadă viitoare a evoluţiei, să 
ajungă, în felul său, la perfecțiunea pe care o are acum 
corpul fizic. Corpul astral, la rândul său, s-a alăturat 
corpului fizic şi celui eteric în timpul evoluţiei lunare, iar 
„eul" abia acum, în timpul evoluţiei terestre. 


În legătură cu evoluţia corpului fizic uman, trebuie să ne 
reprezentăm următorul tablou: pe Saturn, acest corp a 
realizat prima treaptă a evoluţiei sale, continuată pe 
Soare în aşa fel, încât poate deveni purtător al corpului 
eteric. Dar încă pe Saturn, corpul fizic progresase şi 
devenise un mecanism extrem de complicat, fără însă a 
avea viaţă în el. Complexitatea acestui mecanism a dus, 
până la urmă, la o stare de decădere, căci această 
complexitate atinsese un asemenea nivel de dezvoltare, 
încât doar forţele minerale, care îl dirijau şi acționau în 
el, nu au mai putut să-l mentină integru. Dezmembrarea 
şi distrugerea corpului fizic uman a provocat chiar 
decadenţa lui Saturn. - Dintre regnurile naturale actuale, 
mineral, vegetal, animal şi uman, pe Saturn se afla numai 
ultimul, regnul uman. Ceea ce în prezent numim regn 
animal, vegetal şi mineral nu exista pe Saturn. Pe această 
planetă, dintre cele patru regnuri naturale exista numai 
omul, cu corpul său fizic, care era, de fapt, un fel de 
mineral complicat. Celelalte regnuri s-au format ca 
urmare a faptului că, în decursul evoluţiei următoarelor 
planete care s-au succedat, nu toate fiinţele au reuşit să 
urce la gradul de evoluţie necesar planetei pe care 
evoluau. Aceasta face că numai o parte din corpurile 
umane formate pe Saturn au atins o maturitate deplină 
conformă cu scopul etapei Saturn. Corpurile care 
atinseseră acest scop au fost trezite, în perioada 
următoare, solară, oarecum la o nouă existenţă, dar în 
forma lor veche, iar această formă a fost pătrunsă de 
corpul eteric. În felul acesta, ele au putut evolua către o 


treaptă superioară de perfecţiune. Au devenit un fel de 
oameni-plante. Partea cealaltă, care nu fusese capabilă 
să atingă, pe Saturn, nivelul normal al evoluţiei, a fost 
obligată, pe Soare, să repare această „neglijenţă", dar în 
condiţii mai puţin favorabile decât cele pe care le 
avusese pe Saturn. Acest grup a rămas, deci, în urma 
celor care reuşiseră, pe Saturn, să atingă telul fixat. In 
felul acesta, pe Soare, se formează un al doilea regn 
natural, pe lângă regnul uman. 


Ar fi o greşeală să credem că în corpul uman format pe 
Saturn s-ar fi aflat toate organele pe care le avem în 
prezent. Lucrurile nu stau nicidecum aşa. În acea epocă 
extrem de îndepărtată, îşi află originea mai ales organele 
senzoriale ale corpului uman. Ele au apărut atunci ca 
germeni ai ochiului, ai urechii etc., dar în structură 
minerală, aşa cum astăzi, pe Pământ, se formează 
„cristale lipsite de viaţă"; originea acestor organe este, 
deci, deosebit de veche, iar forma lor actuală o datorează 
faptului că în fiecare epocă planetară care s-a succedat 
după Saturn au suferit transformări care le-au adus 
perfecțiunea de acum. Pe Saturn, ele nu erau decât 
simple „aparate'" fizice; pe Soare, au fost transformate 
prin acţiunea de pătrundere a corpului eteric sau vital. 
Au fost astfel integrate într-un proces biologic şi au 
devenit aparate fizice vii. Li s-au alăturat apoi celelalte 
elemente ale corpului fizic uman, care nu se puteau 
dezvolta decât sub acţiunea directă a unui corp eteric, şi 
anume organele de creştere, de nutriţie şi de 
reproducere. Bineînţeles, primii germeni ai acestor noi 
organe, aşa cum s-au format pe Soare, nu aveau nici o 
asemănare cu formele perfecţionate pe care le au în 
prezent. - Organele cele mai avansate pe care corpul 
uman le-a încorporat atunci sub acţiunea comună a 
corpului fizic şi a celui eteric au fost acelea care, între 
timp, s-au transformat în glande. 

Putem spune că pe Soare corpul fizic uman era un sistem 
glandular căruia i s-au imprimat organele de simţ care se 
aflau pe o treaptă de evoluţie corpesunzătoare. - 
Procesul evolutiv se continuă pe Lună. Corpului fizic şi 


celui eteric li se alătură corpul astral. În felul acesta, în 
corpul alcătuit din glande şi organe senzoriale se 
imprimă primii germeni ai unui sistem nervos. Se observă 
cum la fiecare stadiu succesiv al evoluţiei planetare 
corpul fizic uman devine tot mai complex. Pe Lună, el se 
compune din nervi, glande şi organe senzoriale. Simţurile 
au suferit un dublu proces de transformare şi 
perfeciionare, în timp ce sistemul nervos se află încă la 
prima sa fază. Privit în ansamblu, omul, pe Lună, este 
alcătuit din trei elemente: corpul fizic, corpul eteric şi 
corpul astral. Corpul fizic are în natura sa o triplă 
structură, care reflectă în sine lucrarea executată asupra 
sa de forţele saturniene, solare şi lunare. Corpul eteric 
are, la rândul său, numai o dublă configuraţie; el poartă 
în sine doar influenţa acţiunii Soarelui şi a Lunii. Corpul 
astral nu are decât o singură influenţă, aceea exercitată 
de forţele lunare. - Prin îmbogățirea sa cu un corp astral, 
pe Lună, omul a devenit capabil pentru o viaţă interioară 
de sentimente. El este în măsură să-şi formeze, în corpul 
astral, imagini din cele ce se petrec în jurul său. Aceste 
imagini pot fi, într-o anumită măsură, comparate cu 
imaginile de vis pe care le are omul în prezent, cu 
deosebire că acelea erau mai vii şi mai colorate; şi, ceea 
ce este cel mai important, ele se raportau la evenimente 
reale ce aveau loc în lumea înconjurătoare, în timp ce 
imaginile actuale pe care le avem în vis sunt doar ecouri 
din viaţa de toate zilele sau, cel mult, oglindiri confuze 
ale unor fenomene interioare sau exterioare. Imaginile 
eare se formau în conştienţa omului pe Lună 
corespundeau perfect cu realităţile lumii exterioare pe 
care le oglindeau, dar într-un mod aparte. Să luăm un 
exemplu: un om, pe Lună, compus din corp fizic, corp 
eteric şi corp astral, aşa cum le-am descris, întâlneşte în 
calea sa o altă fiinţă lunară. El nu o percepe ca pe ceva 
aflat în spaţiu. Acest lucru nu va fi posibil decât mai 
târziu, când se va ridica la nivelul unei stări de conştienţă 
proprie stadiului Pământ. Dar apărea în corpul său astral 
o imagine care, prin forma şi culorile sale, exprima foarte 
exact dacă cealaltă finţă, din faţa sa, îi poartă simpatie 
sau antipatie, dacă îi este binevoitoare sau reprezintă o 


primejdie pentru el. Aşadar, omul lunar putea foarte bine 
să se călăuzească în viaţă după aceste imagini care 
apăreau în conştienţa sa de imagini. Ele constituiau un 
mijloc perfect de orientare. Instrumentul fizic de care 
avea nevoie corpul astral pentru a intra în relaţie cu 
regnurile naturale inferioare era sistemul nervos 
încorporat corpului fizic. 


Pentru ca această evoluţie a omului în timpul stadiului 
lunar, aşa cum am înfăţişat-o, să poată avea loc, a fost 
necesară influenta produsă de un mare eveniment 
cosmic. Faptul că omul dispunea de un corp astral şi de 
un sistem nervos corespunzător format în corpul fizic a 
fost posibil numai pentru că Soarele care era un corp 
unic s-a scindat în două, în Soare şi Lună*. Soarele urcă 
pe o treaptă superioară şi devine stea fixă, Luna rămâne 
planetă - aşa cum fusese şi Soarele înainte - şi începe să 
se rotească în jurul Soarelui, din care se desprinsese. 
Acest eveniment provoacă o transformare cu consecinţe 
din cele mai importante pentru tot ceea ce trăia pe Soare 
şi pe Lună. Vom urmări acest proces de transformare, 
deocamdată, numai în ceea ce priveşte viaţa pe Lună. 
Omul, alcătuit din corp fizic şi eteric, rămâne legat de 
Lună, după ce aceasta se desprinde de Soare. Prin 
aceasta, el intră în condiţii de existenţă cu totul noi, căci 
Luna a preluat cu sine din Soare numai o parte din 
forţele de care acesta dispunea şi numai această parte 
acţiona acum asupra fiinţelor umane, partea rămasă pe 
propria sa planetă; partea cealaltă a forţelor fusese 
reţinută de Soare şi era dirijată, de acum înainte, din 
afară către Lună şi, implicit, către om, ca locuitor pe 
Lună. Dacă ar fi rămas situaţia anterioară, totalitatea 
forţelor solare ar fi continuat să se reverse asupra omului 
din propriul său habitat, iar viaţa interioară a acestuia, 
care se manifesta prin imaginile ce apăreau în corpul 
astral, nu ar fi putut lua naştere. Forţele solare rămân şi 
acum active, aşa cum fuseseră şi înainte, în corpul fizic şi 
în cel eteric, dar acum acţiunea lor era venită din afară. 
Dar o parte a acestor două corpuri este eliberată de 
influenia solară şi i se permite să primească şi influenţele 


noului corp cosmic care se formase prin desprinderea de 
Soare, adică influenţele Lunii. În consecinţă, omul era 
suspus pe Lună unei duble influenţe, aceea a Soarelui şi 
aceea a Lunii. Influenţa lunară a determinat formarea 
acelor organe ale corpului fizic şi ale corpului eteric prin 
care se recepţionau impresiile din corpul astral. Pe de 
altă parte, corpul astral nu putea crea imagini decât sub 
influenţa forţelor solare venite din exterior şi nu de pe 
propria planetă. Influenţa forţelor lunare a transfonnat 
germenii senzoriali şi organele glandulare în aşa măsură, 
încât li s-a putut alătura şi un sistem nervos; totodată, 
datorită influențelor solare, s-a reuşit ca imaginile 
corpului astral, cărora sistemul nervos le servea drept 
instrument, să corespundă proceselor desfăşurate în 
mediul lunar, aşa cum s-a arătat mai sus. 
* Pentru a preîntâmpina o eventuală neînțelegere, trebuie 
arătat că acest „corp unitar" este vechiul Soare care după cum 
ştim, la terminarea ciclului său evolutiv intră în starea de 
repaus cosmic (Pralaya). La sfârşitul acestuia, din tenebre 
apare vechiul Soare, dar încărcat acum şi cu forţe noi, cu 
fortele lunare. El este încă un glob unitar, dar compus din două 
elemente. Acest corp se scindează în două, în Soare, care 
acum, din vechea planetă, devine stea fixă, şi din Lună, care 
reprezintă evoluţia în continuare, ca al treilea ciclu, a 
Pământului (NT). 
Dar, în aceste condiţii, evoluţia nu putea continua decât 
până la un anumit punct. Dacă s-ar fi depăşit acest punct, 
omul lunar s-ar fi înţepenit în viaţa sa interioară de 
imagini; prin aceasta, el ar fi trebuit să piardă orice 
legătură cu Soarele. Când lucrurile au ajuns aici, Soarele 
a preluat din nou corpul Lunii şi o anumită perioadă au 
format, ca la început, un singur corp cosmic. Această 
reunificare durează până când omul atinge nivelul 
necesar evitării unei noi perioade de dezvoltare a 
durificării la care ar fi ajuns pe Lună. Când acest nivel a 
fost realizat, are loc o nouă despărţire, dar de data 
aceasta Luna antrenează cu sine şi unele forţe solare, pe 
care înainte nu le preluase. Acest fapt provoacă, după un 
anumit timp, o altă separare. Ceea ce se detaşase de 
Soare, în ultima parte, era un corp cosmic care conţinea 
toate forţele şi entităţile care trăiesc, în prezent, pe 
Pământ şi pe Lună. Pământul purta deci, în acel moment, 


în propriul său corp şi Luna. Ulterior, ea se desprinde şi 
acum se roteşte în jurul său. Dacă Luna ar fi rămas 
înglobată în corpul Pământului, acesta nu ar mai fi putut 
deveni niciodată scena pe care se desfâşoară evoluţia 
omului, aşa cum o cunoaştem în prezent. Era necesar ca 
forţele lunare actuale să fie eliminate mai întâi din corpul 
Pământului, iar omul trebuia să rămână pe scena terestră 
astfel purificată pentru a-şi continua evoluţia. În acest 
fel, din vechiul Soare s-au format trei corpuri cosmice. 
Două dintre aceste corpuri cosmice, noul Soare şi noua 
Lună, îşi trimit acum forţele către Pământ şi, implicit, 
către om, din exterior. - Datorită acestor evenimente în 
evoluţia corpurilor cosmice, a devenit posobil ca natura 
tripartită a omului, aşa cum fusese pe vechea Lună (corp 
fizic, eteric şi astral) să mai primească al patrulea 
mădular, „eul". Această nouă împlinire era condiţionată 
de o perfecţionare a corpului fizic, a corpului eteric şi a 
celui astral. Perfecţionarea corpului fizic consta din 
inserarea sistemului inimii, ca element pregătitor al 
sângelui cald. Bineînţeles, sistemul senzorial, sistemul 
glandular şi cel nervos au trebuit să fie astfel 
transformate, încât să fie compatibile cu noul sistem 
circulator al sângelui cald din organismul uman. 
Organele senzoriale au fost atât de profund transformate, 
încât de la simpla conştienţă de imagini - pe care o aveau 
pe vechea Lună - să treacă la treapta superioară a 
conştienţei de obiecte, capabilă să mijlocească 
perceperea lucrurilor exterioare. Această conştienţă o 
avem astăzi din momentul când ne trezim dimineaţa din 
somn până seara, la culcare. Pe vechea Lună, simţurile 
nu erau receptive către lumea din afară, imaginile 
conştienţei apăreau din interior. Tocmai această 
deschidere a simturilor către lumea exterioară este o 
cucerire a evoluţiei terestre. 


S-a amintit mai sus că nu toate corpurile umane create 
pe Saturn şi-au atins nivelul care le era destinat şi, în 
felul acesta, pe Soare, alături de regnul uman, aşa cum 
arăta la vremea aceea, a luat fiinţă un al doilea regn 
natural. Este firesc să ne imaginăm că, la fiecare nouă 


etapă din evoluţie, pe Soare, pe Lună şi chiar pe Pământ, 
au rămas în urmă mereu alte fiinţe faţă de scopul 
perioadei respective şi, datorită acestui fapt, au luat 
naştere regnurile naturale inferioare. Regnul animal, 
care se află cel mai apropiat de om, este de exemplu, 
acela care încă de pe Saturn a fost primul grup care a 
rămas în urmă, dar apoi, parţial, în condiţii nefavorabile, 
pe Soare şi pe Lună, a recuperat din mersul evoluţiei, 
astfel că pe Pământ, deşi nu a atins nivelul uman, totuşi, 
în parte, a fost apt să primească în structura sa sânge 
cald. Sângele cald nu a existat în nici un regn natural 
înainte de stadiul terestru. Acele animale care, în 
prezent, au sânge rece (sau temperatură variabilă), 
precum şi anumite plante, s-au format datorită faptului 
că unele fiinţe din regnurile inferioare de pe Soare au 
rămas, în continuare, în urma stadiului la care ajunseseră 
celelalte fiinţe din acelaşi regn. Regnul mineral de astăzi 
s-a format cel mai târziu şi, în bună parte, chiar în timpul 
actualului stadiu terestru. 


Omul terestru, alcătuit acum din cele patru elemente, 
primeşte de la Soare şi Lună influenţa forţelor care au 
rămas legate de aceste două corpuri cosmice. De la 
Soare primeşte forţele care servesc progresului, 
dezvoltării şi devenirii, iar de la Lună, forţele care duc la 
densificare şi la formă. Dacă omul ar fi rămas numai sub 
influenţa forţelor solare, el ar fi fost atras într-un vârtej 
de creştere rapidă, fără măsură. De aceea a fost necesar 
ca, la un anumit moment, să părăsească Soarele, primind 
în felul acesta, pe vechea Lună, care se desprinsese de 
Soare, forţa care să împiedice acea dezvoltare prea 
rapidă. Dacă însă, pe de altă parte, ar fi rămas legat 
constant de Lună, forţele contrare dezvoltării l-ar fi 
împietrit într-o formă rigidă. Pentru a se stabili un 
echilibru, procesul s-a desfăşurat în aşa fel, încât a 
permis formarea Pământului propriu-zis, în sânul căruia 
ambele influenţe s-au echilibrat în mod corespunzător. 
Această echilibrare corespunde cu un alt moment 
important, când la cele patru mădulare care alcătuiau 
fiinţa umană se adaugă un element superior, sufletul, ca 


esenţă interioară. 


Corpul fizic al omului este, în ceea ce priveşte forma, 
funcţiile sale, mişcarea etc., expresia şi rezultatul a ceea 
ce se petrece în celelalte mădulare, în corpul eteric, în 
corpul astral şi în „eu". În expunerile pe care le-am făcut 
mai înainte referitor la Cronica Akasha, s-a văzut cum, în 
decursul evoluţiei, aceste mădulare au intervenit, unul 
după altul, în formarea corpului fizic. În timpul evoluţiei 
saturniene, nici unul din celelalte mădulare nu era ataşat 
de corpul fizic. Atunci însă, s-au pus primele temeiuri ale 
structurii sale de mai târziu. Este bine să avem o 
reprezentare corectă asupra acestei probleme şi să nu 
credem că forţele corpului eteric, ale corpului astral şi 
ale „eului", care au acţionat mai târziu direct asupra 
corpului fizic, nu ar fi fost prezente pe Saturn. 
Dimpotrivă, ele au acţionat şi atunci, dar acţiunea lor 
venea, într-un anumit sens, din afară, nu din interior. 
Aceste mădulare nu erau încă formate, nu erau legate în 
mod precis de corpul fizic al omului, dar forţele care 
ulterior - pe Soare, pe Lună şi pe Pământ - s-au legat cu 
acesta acționau totuşi, dar din mediul exterior al lui 
Saturn, din, „atmosfera" acestuia, şi au pus bazele 
primului germen al corpului fizic. Ulterior, pe Soare, 
acest gerrnen a fost transformat şi perfecţionat, pentru 
că unele din aceste forţe au constituit corpul eteric 
specific al omului şi nu mai acționau din exterior, ci s-au 
legat de corpul fizic, acţionând din interiorul acestuia. 
Aceeaşi lucrare s-a făcut şi pe Lună, în ceea ce priveşte 
corpul astral, iar pe Pământ, corpul fizic a suferit a patra 
transformare şi a putut deveni purtător al „eului". De 
acum înainte, acţiunea acestor mădulare se desfăsoară 
din interior. 


După cum se vede, pentru cercetătorul din domeniul 
ştiinţei spirituale, corpul fizic uman nu are absolut deloc 
un caracter rigid, nimic definitiv în ceea ce priveşte 
forma sau modul de acţiune. El este în curs de 
transformare continuă. Această transformare are loc şi în 
prezent, în actuala perioadă, terestră, a evoluţiei sale. 


Putem înţelege viaţa umană numai dacă reuşim să avem 
o reprezentare despre această prefacere. 


Dacă cercetăm organele omului din prespectiva ştiinţei 
spirituale, constatăm că acestea se află pe trepte de 
evoluţie foarte diferite. Există în corpul omului unele 
organe care, în structura lor actuală, se găsesc pe o 
treaptă descendentă, altele pe o treaptă ascendentă. 
Primele îşi vor pierde tot mai mult, în viitor, importanţa 
pe care o au acum. Apogeul misiunii lor a trecut, ele 
degenerează şi, în cele din urmă, vor dispărea din corpul 
uman. Alte organe sunt în plină evoluţie ascendentă; ele 
au în natura lor ceva ce astăzi există numai ca germen, 
dar vor căpăta în viitor o structură perfectionată şi vor 
juca un rol major. Din prima categorie fac parte, între 
altele, organele de reproducere, de procreare de fiinţe 
asemănătoare. Ele îşi vor ceda rolul altor organe, 
pierzându-şi chiar orice importanţă. Va veni un timp când 
aceste organe se vor afla într-o stare de completă 
degenerescenţă în corpul uman şi nu vor mai servi decât 
ca un fel de mărturie a unui stadiu de mult trecut din 
evoluţia noastră. 


Alte organe, cum ar fi, de exemplu, inima şi anumite 
structuri învecinate, se află, într-o anumită privinţă, la 
începutul evoluţiei lor. Ele vor aduce la o deplină 
dezvoltare ceea ce în prezent conţine doar germeni 
potenţiali. Din punctul de vedere al ştiinţei spirituale, 
inima şi în legătură cu ea, ceea ce numim aparatul 
circulator şi circulaţia sângelui, reprezintă cu totul 
altceva decât consideră în prezent fiziologia, care în 
această privintă, este total dependentă de concepţii 
materialist-mecaniciste. Ştiinţa spirituală reuşeşte să 
facă lumină asupra unor fapte care pentru ştiinţa 
contemporană sunt absolut curente, dar pe care, cu 
mijloacele pe care le are la dispoziţie, aceasta nu le poate 
explica într-un mod cât de cât satisfăcător. Anatomia ne 
arată că muşchii din corpul uman sunt de două feluri, în 
ceea ce priveşte structura lor. Unii prezintă în structurile 
lor cele mai mici fibre netede, alţii striuri transversale 


regulate. Mugşchii netezi sunt, în general, aceia ale căror 
mişcări sunt independente de voinţa omului. De exemplu, 
muşchii intestinului au ţesut neted şi, prin mişcările lor 
regulate, evacuează bolul alimentar, fără ca voinţa 
noastră să poată influenţa această mişcare. Şi muşchii 
care se află în iris sunt netezi; ei comandă mişcarea prin 
care pupila se dilată când primeşte mai puţină lumină şi 
se contractă dacă primeşte prea multă. Aceste mişcări 
sunt independente de voinţa omului. Muşchii care, sub 
influenţa voinţei noastre, comandă anumite mişcări, au o 
structură striată, cum sunt, de exemplu, muşchii de la 
braţe şi picioare. Inima este şi ea un muşchi din aceeaşi 
categorie, dar constituie o excepţie. Voința noastră nu 
poate influenţa cu nimic mişcările sale ritmice, în 
actualul stadiu de evoluţie a omului, deşi este un muşchi 
„cu striuri transversale". Ştiinţa spirituală este în măsură 
să explice cauza acestui fenomen. Inima nu va rămâne 
pentru totdeauna aşa cum este astăzi. În viitor, ea va lua 
o formă cu totul alta şi nici chiar funcţia ei nu va mai fi 
aceeaşi, fiind pe cale să devină un muşchi care să asculte 
de voinţa omului. Ea va putea executa mişcări care să fie 
efectul impulsurilor sufleteşti, intime, ale omului. Încă de 
acum, inima prezintă, în structura sa, potenţialităţi ale 
importantului rol pe care îl va avea în viitor, când ritmul 
cardiac va deveni expresia voinţei umane, aşa cum este, 
în prezent, ridicarea mâinii sau mişcarea picioarelor în 
mers. - Această perspectivă a inimii este strâns legată de 
o cunoaştere profundă pe care ştiinţa spirituală o are 
asupra raporturilor care există între inimă şi aparatul 
circulator sanguin. Concepţia materialist-mecanicistă 
consideră inima ca pe un fel de instrument care 
pompează sângele cu regularitate prin corp. Inima ar fi, 
deci, cauza circulaţiei sanguine. Ştiinţa spirituală ne 
arată, însă, cu totul altceva. În concepţia sa, pulsaţia 
sângelui, întreaga sa mobilitate interioară, este expresia 
proceselor sufleteşti exercitate asupra sângelui. Tot ce 
este legat de sânge este de natură sufletească. Paloarea 
datorită unui sentiment de frică, sau înroşirea obrazului 
ca efect al unui sentiment de ruşine sunt manifestări 
materiale ale unor procese sufleteşti reflectate în sânge. 


Tot ce se manifestă prin sânge este numai şi numai 
expresia a ceea ce are loc în viaţa noastră sufletească. 
Relaţia strânsă care există între pulsaţia sângelui şi 
impulsurile sufletului reprezintă în sine un profund 
mister. Bătăile inimii sunt nu cauza, ci consecinţa 
pulsaţiei sângelui. - În viitor, datorită faptului că bătăile 
sale vor fi dirijate prin voinţa omului, inima va deveni 
mijlocul de exprimare în exterior a tot ce se ţese în 
sufletul omului. 


Alte organe, care de asemenea se află în cursul unei 
evoluţii ascendente, sunt cele ale aparatului respirator şi, 
mai ales, în rolul lor de instrumente ale vorbirii. În 
prezent, omul are capacitatea să-şi transforme gândurile 
în mişcări ondulatorii ale aerului cu ajutorul acestora. 
Ceea ce el trăieşte în interioritatea sa, transmite prin 
vorbire lumii exterioare. Trăirile sufleteşti pe care le are 
le transformă în mişcări ondulatorii ale aerului. Această 
mişcare ondulatorie a aerului este o reproducere a. 
experienţelor care au loc în interioritatea noastră. În 
viitor, va fi posibil să se exteriorizeze din ce în ce mai 
mult natura interioară a fiinţei. Rezultatul final, în 
această privinţă, va fi că, o dată ce organele vorbirii îşi 
vor fi atins perfecțiunea maximă, ele vor servi ca organe 
de reproducere, pentru a procrea fiinţe asemănătoare. 
Organele vorbirii contin încă de pe acum germenul 
viitoarelor organe de reproducere. Şi faptul că la bărbat, 
în timpul pubertăţii, se produce o schimbare a vocii (la 
animalele mascule, năpârlirea) este consecinţa relaţiei 
secrete care există între instrumentul vorbirii şi funcţia 
de reproducere a omului. 


Întregul corp fizic al omului, cu toate organele sale, 
poate fi studiat în sensul acesta din punctul de vedere al 
ştiinţei spirituale. Deocamdată nu putem da decât câteva 
exemple. Există o anatomie şi o fiziologie aparţinând 
ştiinţei spirituale. Şi nu este prea departe timpul când 
ştiinţa curentă va trebui să se lase fecundată de ştiinţa 
spirituală, în sensul de a se transforma şi a se adapta la 
ea. 


În această privinţă, devine evident că asemenea rezultate 
ca cele arătate mai sus nu se întemeiază pe simple 
concluzii sau pe speculaţii logice (sau pe analogii), ci, 
dimpotrivă, trebuie ca ele să rezulte dintr-o cercetare 
temeinică în cadrul ştiinţei spirituale. Este absolut 
necesar să subliniem acest lucru, pentru că apar foarte 
uşor prozeliţi zeloşi ai ştiinţei spirituale care, după ce au 
prins câteva noţiuni, vorbesc vrute şi nevrute, răspândind 
idei dintre cele mai fantastice. Aşa că nu este deloc 
surprinzător că se trezesc în faţa unei himere, cum se 
întâmplă foarte adesea. 


Din cele spuse mai sus, s-ar putea trage concluzia 
următoare: deoarece organele de reproducere ale 
omului, în forma lor actuală, sunt primele care îşi vor 
pierde importanţa, ar însemna că tot ele au fost, fără 
îndoială, şi primele care au dobândit-o şi, deci, ar fi 
organele cele mai vechi din corpul omului. Realitatea 
este însă alta: aceste organe sunt cele din urmă care au 
primit forma actuală şi vor fi primele care o vor pierde. 


lată ce apare în faţa ochilor unui cercetător pe tărâmul 
ştiinţei spirituale. Pe Soare, corpul fizic uman s-a 
dezvoltat, într-o anumită privinţă, până la nivelul 
existenţei vegetale. El a fost întrepătruns atunci de un 
corp eteric. Pe Lună, acest corp ia un caracter de corp 
animal, fiind întrepătruns de un corp astral. Dar nu toate 
organele au luat parte la transformarea spre un caracter 
animal. Anumite părţi au rămas la nivelul vegetalului. 
Chiar şi mai târziu, când pe Pământ, după încorporarea 
„eului", corpul uman a luat forma pe care o are în 
prezent, alte organe au păstrat mai departe un pronunţat 
caracter vegetal. Dar să nu ne imaginăm neapărat că 
aceste organe arătau ca plantele din ziua de astăzi. 
Printre aceste organe putem enumera pe cele de 
reproducere. Încă de la începutul evoluţiei terestre, ele 
erau marcate deja de acest caracter vegetal. 
Înţelepciunea vechilor Misterii cunoştea acest adevăr. 
Operele de artă foarte vechi, care au păstrat multe 


tradiţii transmise de Misterii, reprezentau, de exemplu, 
omul hermafrodit cu organe de reproducere 
asemănătoare cu frunzele de plante. Este vorba, după 
cum aţi înţeles, de precursorii omului, care aveau încă 
vechiul tip de organe de reproducere (erau bisexuaţi). 
Putem observa foarte bine aceasta la tipul 
hermafroditului din colecţia Capitoliului, la Roma. Când 
vom reuşi să înţelegem temeinic toate acestea, ne vom da 
seama, printre altele, şi de adevăratul sens al frunzei de 
smochin pe care o purta Eva. În felul acesta, vom 
descoperi pentru numeroase reprezentări vechi explicaţii 
reale, în timp ce interpretările actuale nu reflectă decât 
rezultatul unor demersuri intelectuale care, însă, nu au 
fost duse până la capăt. Trebuie să mai adăugăm că tipul 
hermafroditului, de care am amintit mai sus, prezintă şi 
alte caractere vegetale. Când a fost sculptat mai exista 
tradiţia că, într-un trecut extrem de îndepărtat, anumite 
organe ale omului suferiseră transformarea în sensul 
trecerii de la o natură vegetală la una animală. 


Toate aceste transformări ale corpului uman sunt 
expresia forţelor de formare din corpul eteric, din corpul 
astral şi din „eu'. Metamorfozele corpului fizic uman 
merg împreună cu faptele săvârşite de mădularele 
superioare ale omului. De aceea, nu putem înţelege 
structura şi funcţiile corpului uman decât dacă studiem 
Cronica Akasha, care ne arată modul în care are loc 
alcătuirea, la nivel superior, a mădularelor mai mult 
sufleteşti şi spirituale ale omului. Tot ce este fizic şi 
material îşi găseşte explicaţia şi rostul în fapte de ordin 
spiritual. Acest lucru devine evident chiar si atunci când 
ne vom referi la viitorul elementului fizic. 


Dar despre viitorul Pământului şi al omenirii vom discuta 
în articole următoare. 


RĂSPUNS LA UNELE ÎNTREBĂRI 


În faţă ne stă o primă întrebare: Dacă, într-adevăr, 
trecând mereu prin alte încarnări în rase care se succed 
unele după altele, dobândim noi facultăţi şi dacă, mai 


departe, nimic din ceea ce sufletul a putut să acumuleze 
în decursul experienţelor sale nu trebuie să se piardă, 
cum se explică faptul că omenirea de astăzi nu mai 
posedă, practic, nimic din facultăţile pe care odinioară le 
avea dezvoltate la un nivel atât de înalt, de voinţă, de 
reprezentare şi de stăpânire a forțelor naturii? 


De fapt, nu se pierde nici una din facultăţile dobândite de 
suflet în trecerea sa printr-o etapă de evoluţie. Dar când 
o nouă aptitudine se dezvoltă, cea precedentă ia o altă 
formă. Ea nu se mai manifestă în felul său propriu, ci 
serveşte ca bază pentru noua facultate care urmează. S-a 
arătat, între altele, că atlanteenii îşi însuşiseră facultatea 
de memorizare. In prezent, noi nu ne putem imagina ce 
capacitate de memorizare avea un atlantean. Dar tot 
ceea ce în prezent - acum, în cea de a cincea rasă - apare 
oarecum ca reprezentând daruri înnăscute a fost mai 
întâi obţinut în Atlantida cu ajutorul memoriei. 
Reprezentările noastre despre spaţiu, timp, numere etc. 
ne-ar produce mult mai multe dificultăţi, dacă omul 
modern ar trebui să le obţină abia acum. Astăzi, misiunea 
omului este să-şi însuşească o inteligenţă bazată pe 
logică. Dar la atlanteeni logica lipsea. Iată de ce, atunci 
când este vorba să se dezvolte o nouă forţă sufletească, 
cuceririle anterioare, aşa cum se manifestau la timpul 
lor, trebuie să se retragă, să se refugieze sub pragul 
conştienţei. Dacă, de exemplu, castorul ar trebui la un 
moment dat să devină o fiinţă înzestrată cu gânduri, ar fi 
nevoit să-şi transforme în altceva capacitatea lui de a-şi 
face intuitiv construcţii artificiale. - Atlanteenii aveau, de 
exemplu, şi puterea de a exercita o anumită stăpânire 
asupra forţelor vitale. Cu această forţă pe care o 
stăpâneau ei, au reuşit să construiască acele 
extraordinare maşini. În schimb, nu stăpâneau nimic din 
ceea ce popoarele celei de a cincea rase-rădăcină au ca 
dar al povestirii. Ei nu cunoşteau nimic din trecut, nu 
aveau mituri, nu aveau poveşti. Doar din miturile pe care 
noi, cei din a cincea rasă, le avem, putem cunoaşte ceva 
din acea putere de stăpânire a forţelor vitale pe care o 
aveau atlanteenii, şi sub această formă s-a creat apoi 


baza pentru activitatea marcată de inteligenţă a rasei 
noastre. Marii inventatori şi descoperitori pe care i-a dat 
rasa noastră sunt reîncarnări ale unor „clarvăzători" din 
rasa atlanteană. In ideile lor geniale trăieşte şi se 
exprimă un element de altă natură, ceva ce în timpul 
încarnării atlanteene era tocmai forţa creatoare de viaţă 
pe care o aveau în ei. Gândirea noastră logică, studiul 
naturii, tehnica etc. s-au format pe un teren care are o 
origine atlanteană. Dacă, să zicem, un inginer ar putea să 
retransforme forţa sa intelectuală de judecată, ar rezulta 
ceva ce era propriu unui atlantean. Întreaga 
jurisprudenţă romană nu a fost decât transformarea 
forţei de voințe existente în timpurile trecute. La rândul 
său, voinţa rămâne ca un fel de fundal, şi în loc să ia 
singură anumite forme s-a transformat în forme de 
gândire care s-au concretizat în concepte de drept, 
juridice. Simţul frumosului la greci s-a format nemijlocit 
din forţe care serveau atlanteenilor la cultivarea 
spectaculoasă a formelor vegetale şi animale. În fantezia 
artistică a lui Fidias [16] trăieste ceva de care un 
atlantean se servea nemijlocit pentru a transforma fiinţe 
vii adevărate. 


O altă întrebare este aceasta: Care este raportul dintre 
ştiinţa spirituală (teosofia) şi aşa-numita „ştiinţă ocultă"? 


Ştiinţele oculte există dintotdeauna. Ele au fost cultivate 
în aşa-zisele „şcoli oculte". Numai cine se supunea unor 
anumite probe avea acces în aceste şcoli, şi nu i se 
dezvăluia decât ceea ce corespundea facultăţilor sale 
intelectuale, spirituale şi morale. Această restricţie era 
absolut necesară, deoarece cunoştinţele în domeniile 
superioare, corect aplicate, reprezentau cheia de acces la 
o putere care, dacă ar fi încăput pe mâinile unor 
persoane nepregătite, ar fi dus în mod sigur la abuzuri. 
Ştiinţa spirituală nu face decât să popularizeze anumite 
cunoştinţe elementare ale ştiinţei oculte. Motivul îl 
constituie actualele circumstanţe proprii epocii în care ne 
aflăm. Nivelul de dezvoltare a inteligenţei atins în 


prezent de cei mai avansați contemporani din omenire 
face ca, nu peste mult timp, aceştia să aibă posibilitatea 
să dobândească anumite concepţii pe care, înainte 
vreme, numai acela care era introdus în ştiintele oculte le 
putea avea. Dar, în acest caz, ideile şi concepţiile 
respective erau prezentate într-o formă foarte 
caricaturală şi deghizate, căci altfel ar fi putut avea 
efecte cu totul dăunătoare. De aceea, păstrătorii acestei 
străvechi înţelepciuni oculte se fereau să dezvăluie în 
public ceva din ea. În felul acesta, avem posibilitatea să 
determinăm după criteriile adevăratei  înţelepciuni 
progresele făcute de omenire în decursul evoluţiei 
epocilor de cultură. Cunoaşterea pe care o avem despre 
natură ne conduce, de exemplu, să ne formăm anumite 
păreri asupra originii lucrurilor. Dar fără o aprofundare 
bazată pe ştiinţa ocultă, aceste reprezentări nu sunt 
decât un fel de caricaturi. Tehnica se îndreaptă acum 
spre unele stadii de evoluţie care nu vor fi benefice 
pentru umanitate, decât dacă oamenii vor primi în suflete 
influenţa profundă a unei concepţii de viaţă care să aibă 
la bază ştiinţa spirituală. Cât timp popoarele nu aveau 
încă o cunoaştere a naturii şi nici nu dispuneau de o 
tehnică aşa cum este cea modernă, iar cele mai înalte 
învăţăminte li se revelau sub formă de imagini religioase 
care se adresau numai sensibilităţii lor interioare, 
acestea aveau o putere binefăcătoare asupra oamenilor. 
Astăzi, omenirea are nevoie de aceleaşi adevăruri, dar 
într-o formă care să fie accesibilă inteligenţei. Nimic din 
concepţia despre lume bazată pe ştiinţa spirituală nu are 
un caracter arbitrar, ci rezultă dintr-o considerare a 
faptelor istorice aşa cum s-a arătat mai sus. - Anumite 
părţi din învăţământul ocult sunt rezervate şi astăzi 
numai celor care se supun unor probe de iniţiere. Şi chiar 
acele părţi care se dezvăluie public nu sunt utile decât 
acelora care nu se mulţumesc să le primească doar ca pe 
nişte cunoştinţe superficiale, abstracte, ci şi le însuşesc 
în cea mai profundă intimitate astfel încât ele devin un fir 
conducător al vieții lor. O cunoaştere, chiar aprofundată, 
a învăţămintelor ştiinţei spirituale nu are nici o valoare, 
dacă le stăpânim în mod pur intelectual şi nu le 


pătrundem cu sentimentul şi sensibilitatea noastră în tot 
cursul vieţii. Numai printr-o astfel de abordare reuşim să 
aflăm ceva din valoarea adevărurilor sale. Altminteri 
rămân pur şi simplu ceva în care credem sau nu credem. 
Dacă sunt înţelese în mod corect, adevărurile ştiinţei 
spirituale pot deveni pentru om cu adevărat un temei 
pentru existența sa, permițându-i să-şi descopere 
demnitatea, valoarea şi identitatea, şi îi dă, în acelaşi 
timp, maximum de curaj în viaţă. Căci aceste adevăruri îl 
lămuresc asupra legăturii sale cu lumea din jur şi îi 
dezvăluie scopurile superioare pe care trebuie să le 
urmărească şi care îi este adevărata sa menire. Şi 
aceasta se face în deplină armonie cu exigenţele 
prezentului, astfel că omul nu este nevoit să se zbată cu 
antagonismul dintre credinţă şi ştiinţă. Poţi fi, în acelaşi 
timp, om de ştiintă modern, dar şi cercetător în domeniul 
spiritual. Condiţia este să fii autentic şi într-un caz şi în 
altul. 


PREJUDECĂȚI PRETINS-ŞTIINŢIFICE 


Este absolut evident că, în viaţa spirituală, aşa cum se 
prezintă ea astăzi, există multe aspecte care 
îngreunează, celui ce este în căutarea adevărului, o 
apropiere de cunoştiinţele pe care i le oferă ştiinţa 
spirituală (teosofia). Ceea ce am expus în articolele 
despre „Problemele vitale ale mişcării teosofice" [17] 
poate fi luat ca un fel de indicație asupra motivelor care 
însufleţesc pe cel care caută adevărul ştiinţific în această 
direcţie. Multe din afirmaţiile cercetătorilor în domeniul 
ştiinţei spirituale par cu totul fanteziste celor care le 
compară cu pretinsele judecăţi sigure despre care cred 
că se pot obţine din faptele expuse de ştiintele naturale. 
Se mai adaugă faptul că acestea pot invoca în favoarea 
lor imensul aport pe care l-au adus pentru progresul 
omenirii şi continuă să-l aducă. Ce impresie puternică 
poate produce faptul că o personalitate care îşi clădeşte 
concepţia despre lume bazată exclusiv pe rezultatele 
stiinţelor naturale afirmă cu mândrie aceste cuvinte: 
„Există o prăpastie între aceste două concepţii extreme 
despre viaţă, una care priveşte exclusiv spre lumea 


aceasta, alta către cer. Până în prezent, totuşi, ştiinţa 
omenească nu a găsit nicăieri urmele unui Paradis, ale 
unei existenţe a celor morţi sau ale unui Dumnezeu 
personal, această inexorabilă ştiinţă care sondează totul 
şi disecă totul, care nu dă înapoi în faţa nici unui secret, 
care scrutează cerul dincolo de nebuloase şi analizează 
atomii infinit de mici ai celulelor vii, ca şi ai corpurilor 
chimice, care descompune lumina Soarelui şi lichefiază 
aerul, care în curând va putea să telegrafieze printr-un 
sistem fără fir de la un cap la altul al Pământului, care 
vede deja prin corpurile opace, care introduce navigația 
submarină sau cea aeriană, care ne deschide noi 
orizonturi datorită radiumului şi altor descoperiri, ei 
bine, această ştiinţă care, după ce a dovedit adevărata 
filiaţiune a tuturor fiinţelor vii şi treptata lor 
metamorfozare până la formele pe care le îmbracă astăzi, 
se pregăteşte acum să-şi dirijeze cercetările asupra 
organului sufletului uman asupra creierului" (prof. 
August Forel, Leben und Tod, Munchen,1908) [18]. 
Siguranţa care se desprinde din aceste cuvinte (că cineva 
ar putea construi ceva pe baza acestor argumente) se 
trădează şi din următorul pasaj pe care Forel îl adaugă 
celor de mai sus: „Pornind de la concepţia monistă* 
asupra vieţii, singura capabilă să dea socoteală de toate 
datele ştiinţei, trebuie să lăsăm la o parte supranaturalul 
şi să ne întoarcem numai la cartea naturii". In faţa 
acestei situaţii, un cercetător serios al adevărului se vede 
confruntat cu două lucruri, care constituie o puternică 
piedică în calea unei eventuale înclinații pe care ar avea- 
o de a considera afirmaţiile ştiintei spirituale purtând un 
sâmbure de adevăr. Dacă există în el o sensibilitate faţă 
de aceste afirmaţii şi va resimţi, negreşit, printr-o logică 
mai subtilă şi temeinicia lor interioară, ar putea fi 
îndemnat să reprime un asemenea impuls când trebuie să 
gândească în două feluri. Mai întâi, cei care reprezintă o 
autoritate în domeniu şi care cunosc doar forţa 
probatorie a faptelor certe găsesc că tot ce este 
„Supranatural'" este numai fantasmagorie şi ţine de 
domeniul superstiţiilor cu totul neştiinţifice. In al doilea 
rând, dacă mă consacru studiului suprasensibilului, risc 


să devin o fiinţă neîndemânatică, un om nefolositor 
pentru viaţă. Căci tot ce se face pentru o viaţă practică 
trebuie să aibă rădăcini solid înfipte în „terenul 
realităţii”. 

* Sistem filosofic potrivit căcuia la baza tuturor fenomenelor 

naturii se află un singur principiu, o singură realitate, fie 

materială, fie spirituală (NT). 
Nu toţi dintre cei care se află în faţa acestei dileme 
reuşesc să sesizeze cu uşurinţă care este cu adevărat 
situaţia cu cele două probleme caracterizate. Cei care ar 
putea-o face şi-ar da seama, de exemplu, în ceea ce 
priveşte primul punct, de următoarele: rezultatele 
cercetărilor din domeniul ştiinţei spirituale nu vin 
nicidecum în contradicţie cu faptele stabilite de 
cercetările în domeniul stiinţelor naturale. În orice 
privinţă, când luăm în considerare relaţia dintre cele 
două domenii, fără idei preconcepute, constatăm, mai 
ales pentru timpul nostru, ceva cu totul diferit. Se 
dovedeşte că cercetarea ştiinţifică obiectivă se îndreaptă 
spre un ţel care, într-un viitor nu prea îndepărtat, o va 
aduce într-o deplină armonie cu ceea ce cercetarea 
spirituală stabileşte în anumite domenii din sursele sale 
suprasensibile. Se pot cita sute de cazuri care să vină în 
susţinerea acestei afirmaţii; ne vom restrânge aici la unul 
singur, dar foarte caracteristic. 


În conferințele pe care le-am ţinut în legătură cu evoluţia 
Pământului şi a omului, am arătat că strămoşii 
popoarelor civilizate de astăzi au locuit un teritoriu care 
ocupa cândva o zonă pe suprafaţa Pământului care astăzi 
este, în mare parte, ocupată de. Oceanul Atlantic. În 
articolele referitoare la Cronica Akasha m-am referit mai 
ales la aspectele şi facultăţile spiritual-sufleteşti ale 
strămoşilor atlanteeni. Chiar şi în conferințele ţinute, am 
descris în repetate rânduri cum arăta suprafaia 
teritoriului care compune vechiul continent al Atlantidei. 
Spuneam: în vremea aceea, aerul era saturat cu o ceaţă 
alcătuită din vapori de apă. Omul trăia în această 
atmosferă de negură umedă care, în anumite zone, nu se 
limpezea niciodată pentru a ajunge la puritatea deplină a 


aerului. Soarele şi Luna nu puteau fi văzute, aşa cum le 
vedem astăzi, ci erau înconjurate de un fel de halou 
colorat. Diferenţierea netă între ploaie şi timp senin, aşa 
cum există în prezent, nu apărea în vremea aceea. Acel 
vechi continent poate fi cercetat cu ajutorul clarvederii şi 
se constată că fenomenul curcubeului nu se cunostea 
atunci. El a apărut abia în perioada postatlanteană. 
Strămosii noştri atlanteeni trăiau într-o ţară a negurilor. 
Aceste fapte s-au stabilit pe baza observațiilor 
suprasensibile; şi trebuie să adăugăm că cercetătorul 
spiritual a procedat în modul cel mai just când s-a 
desprins cu energie de toate concluziile pe care le 
trăsese din cunoştinţele pe care le avea în domeniul 
ştiinţelor naturale, căci asemenea concluzii riscau să-i 
deformeze sensibilitatea obiectivă necesară unui 
cercetător pe tărâm spiritual. Să comparăm acum 
rezultatele obţinute pe această cale cu concepiţile spre 
care se îndreaptă, în prezent, unii savanţi. Există astăzi 
cercetători care se simt obligaţi, în urma cercetărilor 
întreprinse, să accepte că Pământul era învăluit de o 
masă de nori într-o anumită perioadă din evoluţia sa. Ei 
ne atrag atenţia asupra faptului că şi astăzi cerul 
înnourat predomină faţă de cel senin şi că viaţa însăşi se 
găseşte în mare parte sub acţiunea unei lumini solare 
atenuată de existenta norilor, astfel că nu avem nici un 
temei să afirmăm că viaţa nu s-ar fi putut dezvolta sub 
acoperişul de nori de odinioară. Ei arată, în continuare, 
că organismele din regnul vegetal, care se pot socoti ca 
fiind cele mai vechi, erau de aşa natură, încât se puteau 
dezvolta fără lumină solară directă. Plante cum sunt 
acelea care crese în deşert şi au neapărat nevoie de 
lumina directă a Soarelui şi de o atmosferă uscată nu fac 
parte din acele forme vegetale străvechi; ele sunt 
formaţiuni mai noi. Un alt cercetător (Hilgard) ne atrage 
atenţia că şi în regnul animal unele specii dispărute (de 
exemplu, ihtiozaurii) care aveau ochi foarte mari ne 
indică faptul că în epoca lor Pământul a cunoscut o 
perioadă de luminozitate scăzută, crepusculară. 


Nu-mi trece prin minte să consider că asemenea 


concepţii nu au nevoie să fie corectate. Ele interesează 
pe cercetătorul spiritual mai puţin prin ceea ce ele 
constată, şi mai mult prin orientarea pe care cercetarea 
ştiinţifică se vede obligată să o dea acestor fapte. De 
curând, revista „Kosmos" [19], de orientare mai mult sau 
mai puţin haeckeliană, a publicat un articol demn de luat 
în seamă care, plecând de la anumite constatări făcute în 
lumea plantelor şi animalelor, sugerează posibilitatea 
unui vechi continent atlantean. - Adunând laolaltă un 
număr cât mai mare de asemenea lucruri, s-ar putea 
foarte uşor demonstra cum adevărata ştiintă a naturii se 
îndreaptă într-o direcţie care, în viitor, îi va permite să se 
alăture curentului ce în prezent este deja alimentat de 
izvoarele cercetării spirituale. Nu se poate insista 
îndeajuns asupra faptului că cercetarea spirituală nu este 
în contradicţie cu faptele pe care le revelează ştiinţele 
naturale: acolo, însă, unde adversarii ei cred că văd 
contradicții, acestea nu se referă nicidecum la fapte, ci 
numai la interpretări pe care le-au formulat aceşti 
adversari şi despre care ei cred că decurg în mod 
obligatoriu din aceste fapte. Într-adevăr, opinia expusă 
mai sus de Forel nu are, la drept vorbind, nimic de-a face 
cu existența acelor stele nebuloase, cu natura celulelor, 
cu lichefierea aerului ş.a.m.d. Această opinie nu 
reprezintă, de fapt, nimic altceva decât o credință pe 
care şi-au clădit-o mulţi dintre cei care simt nevoia de a 
crede în ceea ce este sensibil şi real, credinţă pe care o 
aşază alături de faptele constatate. Această credinţă are 
ceva seducător pentru omul modern şi îl incită către o 
intoleranţă interioară foarte pregnantă. Cei care aderă la 
aceasta, care se simt atraşi către ea, se amăgesc şi îşi 
apreciază propria opinie ca fiind singura „ştiinţifică" şi 
consideră orice altă concepţie ca fiind rezultatul unor 
prejudecăţi sau superstiții. Este de-a dreptul uimitor cum 
într-o recentă publicaţie consacrată manifestărilor vieţii 
sufleteşti (Hermann Ebbinghaus Abriss der Psychologie) 
[20] putem citi unele afirmaţii ca acestea: „Impotriva 
întunericului impenetrabil al viitorului şi a puterii 
insurmontabile a forţelor vrăjmaşe, sufletul îşi găseşte 
sprijin în religie. Sub povara incertitudinii şi a spaimelor 


provocate de marile pericole, omul recurge în mod 
natural la reprezentări bazate pe analogii cu experienţele 
pe care le-a avut în situaţii de neştiinţă şi neputinţă, 
pentru a-l ajuta, aşa cum recurge în caz de incendii la 
apa salvatoare sau, în caz de primejdie într-o bătălie, la 
ajutorul unui camarad". lar mai departe se spune: „Pe 
trepte inferioare de cultură, când omul resimte la fiecare 
pas slăbiciunea sa în faţa pericolelor înspăimântătoare 
care îl pândesc din toate părţile, el este dominat, 
bineînţeles, de un sentiment de frică şi, în consecinţă, de 
credinţa în spirite rele şi în demoni. La un nivel superior, 
dimpotrivă, când cercetarea matură permite o înţelegere 
a conexiunii dintre fapte şi fenomene, precum şi o mai 
mare putere asupra lor şi creează o anumită încredere în 
sine şi o mai mare speranţă, apare totuşi şi un sentiment 
de încredere nestrămutată în puterile nevăzute care se 
află în spatele realităţii văzute şi chiar credinţa în spirite 
bune şi binevoitoare. Dar, în ansamblu, rămân ambele 
sentimente, frica şi iubirea, unul lângă altul, ca o 
caracteristică a sentimentelor omului faţă de zeitățile 
sale şi, după o împrejurare sau alta, preponderența lor 
este alternativă, când unul sau altul predomină". - Şi în 
continuare: „Acestea sunt rădăcinile religiei... rădăcini 
hrănite de frică şi nevoi şi, deşi religia se propagă 
îndeosebi prin instituţii, o dată creată, ea ar fi sucombat 
de multă vreme, dacă cele două elemente nu ar renaşte 
mereu". - Cât de trunchiat şi de confuz este totul în 
aceste afirmaţii, cât de falsificat este prezentat totul. Cât 
de mult este influenţată această concepţie de credinţa că 
părerea sa trebuie să fie un adevăr unanim recunoscut. 
Mai întâi, există o confuzie între conţinutul ideilor 
religioase şi sentimentele religioase. Conţinutul ideilor şi 
reprezentările religioase sunt preluate din lumea 
suprasensibilă. Sentimentul religios de frică şi iubire faţă 
de entităţile suprasensibile este, fără discuţie, considerat 
aici ca fiind elementul creator al acestui conţinut şi se 
admite, fără nici o ezitare, că reprezentărilor religioase 
nu le corespunde nimic real. Nu se admite nici o clipă 
posibilitatea că o experienţă autentică ar fi cu putinţă în 
lumile suprasensibile şi că, prin asemenea experienţe, s- 


ar putea constata că sentimentele de frică şi iubire sunt o 
consecinţă a acestor realităţi date; este la fel ca în cazul 
unui incendiu, când nimeni nu s-ar gândi la apa 
salvatoare, sau în cazul unei bătălii, când nimeni nu s-ar 
gândi la un camarad care să-l ajute, dacă nu a cunoscut 
mai înainte nici apa, nici camaradul. 


Cu astfel de concepţii, ştiinţa spirituală nu poate fi privită 
de aceşti savanţi decât ca o simplă fantasmagorie, iar 
sentimentul religios ar fi creatorul unor entităţi pe care 
foarte uşor le considerăm ca neexistente. Acest mod de a 
gândi ne duce la concluzia că ar fi cu totul imposibil să 
avem trăiri şi experienţe în lumea suprasensibilă, în 
măsura în care o putem face cu simţurile în lumea 
sensibilă obişnuită. - Ceea ce este straniu este faptul că 
asemenea concepţii conduc la aceea că înseşi propriile 
lor concluzii ar fi cu totul inadmisibile, dacă ar fi fost 
formulate de adversarii lor. Astfel, găsim, în lucrarea sus- 
menţionată a lui Forel, şi următorul pasaj: „Nu trăim noi 
oare într-un mod de o sută de ori mai real, mai afectiv şi 
mai interesant în «eul» şi în sufletul descendenților 
noştri, decât în acea «fata morgana» rece şi nebuloasă a 
unui cer ipotetic, plin de coruri şi şunete de trompetă tot 
atât de ipotetice, de presupuşi îngeri şi arhangheli pe 
care, de altfel, nici nu ni-i putem reprezenta şi care, de 
aceea, nu ne spun nimic?" Ce legătură pot avea cu 
adevărul cuvinte ca „noi", „afecţiune" sau „interesant'? 
Dacă este adevărat că frica şi speranţa nu pot să ne 
conducă spre o viaţă spirituală, este oare permis să o 
negăm numai fiindcă o găsim „rece" şi „neinteresantă"? 
Faţă de asemenea personalităţi care afirmă cu tărie că 
stau pe „terenul ferm al faptelor ştiinţifice", cercetătorul 
spiritual se află în următoarea situaţie. El le spune: toate 
datele pe care voi le susţineţi, din domeniul geologiei, al 
paleontologiei, biologiei, fiziologiei etc., eu nu le combat. 
Sigur, numeroase fapte menţionate de voi au nevoie să 
fie corectate. De fapt, ştiinţa însăşi face asemenea 
corecturi. În afară de aceasta, eu răspund „da" la ceea ce 
voi avansați. Nu am nici o plăcere să vă combat când 
prezentaţi fapte. Dar faptele pe care le expuneţi nu 


reprezintă decât o parte din realitate. Cealaltă parte o 
reprezintă forţele spirituale care ne ajută să clarificăm 
desfăşurarea faptelor de natură sensibilă. lar faptele 
spirituale nu sunt ipoteze, nu sunt ceva ce nu se poate 
reprezenta, ci sunt viețuirea şi experiența cercetătorului 
spiritual. Ceea ce voi susţineţi în legătură cu faptele 
observate, fără să vă daţi seama, nu este nimic mai mult 
decât opinia voastră personală că asemenea fapte 
spirituale nu ar putea exista. In realitate, nu aduceţi în 
sprijinul unor astfel de păreri decât argumentul că 
faptele spirituale vă sunt necunoscute. De aici trageţi 
concluzia că ele nu există şi că sunt doar nişte visători 
care inventează poveşti cei care pretind că ştiu ceva 
despre ele. Cercetătorul în domeniul spiritual nu vă 
răpeşte nimic, dar absolut nimic din lumea voastră; el 
doar o alătură pe a sa. Şi numai pentru faptul că nu vă 
convine că el procedează astfel spuneţi, deşi nu 
întotdeauna în mod clar: „omul" nu are voie să vorbească 
de nimic altceva, decât despre ce vorbim noi; noi nu 
cerem numai să recunoască ştiinţa noastră, ci pretindem 
totodată ca tot ceea ce nu este cunoscut de noi să fie 
tratat ca o himeră. Celui care se lasă atras de o 
asemenea „logică", fireşte, nu i se mai poate veni în 
ajutor. Cu această logică el poate întelege o frază ca 
aceasta: „Eul nostru a trăit cândva direct în strămoşii 
noştri umani şi va continua să trăiască direct sau indirect 
în urmaşii noştri”. (Forel, Leben und Tod.) Numai că nu 
ar trebui să se adauge, „Știința o dovedeşte", aşa cum 
este scris în lucrarea respectivă, căci ştiinţa, în acest caz, 
nu dovedeşte nimic, ci credinţa înlănţuită de lumea 
sensibilă stabileşte dogma: „Ceva despre care eu nu pot 
avea reprezentări trebuie considerat ca iluzie, iar cine 
respinge afirmațiile mele  păcătuieşte împotriva 
adevăratei ştiinţe". 


Cine cunoaşte sufletul omenesc în evoluţia sa, înţelege 
foarte bine că spiritele sunt mai întâi orbite de puternicul 
progres al ştiinţelor naturale şi nu se regăsesc în formele 
prin care s-au transmis, în mod tradiţional, marile 
adevăruri. Ştiinţa spirituală restituie omului din nou 


aceste forme. Ea arată, de exemplu, cum se reflectă în 
zilele creaţiei biblice adevăruri care se dezvăluie privirii 
unui clarvăzător*. Spiritul savantului ataşat de lumea 
sensibilă se mulţumeşte să-şi spună doar că zilele 
Creaţiei, aşa cum sunt expuse în Biblie, contrazic pur şi 
simplu cuceririle geologiei ş.a.m.d. Ştiinţa spirituală are 
o poziţie care nu caută nici să dilueze profundele 
adevăruri cuprinse în zilele Creaţiei, prezentându-le ca 
pe o simplă „poezie mitologică", şi nici să dea explicaţii 
simbolice sau alegorice. Interpretarea corectă a 
demersului său, acel „cum“, este cu totul inaccesibilă 
celor care nu încetează să inventeze contradicții între 
Geneză şi ştiinţele naturale. Şi nu trebuie nici să credem 
că cercetarea spirituală îşi trage seva din relatarea 
biblică. Ea îşi are propriile metode şi descoperă 
adevărurile pe care le deţine independent de vechile 
documente, dar găseşte în ele confirmarea lor. Această 
cale este absolut necesară pentru mulţi cercetători 
contemporani care sunt în căutarea adevărului. Aceştia 
pretind o cercetare spirituală care să nu difere prea mult 
de caracterul ştiinţelor naturale. Dar când esenţa însăşi a 
ştiinţei spirituale nu îţi este cunoscută, eşti cu totul 
dezarmat, dacă este vorba să aperi realităţile lumii 
supransensibile faţă de efectele negative orbitoare ale 
unor opinii care aparent se sprijină pe ştiinţele naturale. 
O asemenea atitudine interioară fusese deja prezentată 
de un om care nu era lipsit de căldură sufletească, dar 
care era incapabil să dea sentimentelor sale un conţinut 
spiritual-ştiinţific şi suprasensibil. Cu aproape optzeci de 
ani în urmă, o asemenea personalitate cum a fost 
Schleiermacher [21] scria unui anume Lucke [22], cu mult 
mai tânăr ca el: 

„Dacă ai în vedere situaţia actuală a ştiintelor naturale, 
aşa cum se configurează ele, ca o vastă cunoaştere a 
lumii, ce perspectivă îţi oferă pentru viitor, şi nu mă refer 
la teologie, ci la creştinismul nostru evanghelic? - În ceea 
ce mă priveşte, eu presimt că va trebui să ne deprindem 
să renunţăm la multe lucruri despre care mulţi cred că 
sunt legate indisolubil de creştinism. Nu vreau să discut 
despre cele şase zile ale Creaţiei, dar conceptul de 


creație, aşa cum este el de obicei alcătuit... cât timp va 
putea rezista forţei unei concepţii despre lume bazată pe 
combinaţii ştiinţifice din lanţul căruia nimeni nu-i poate 
scăpa? - Ce se va întâmpla, scumpul meu prieten? Eu nu 
voi mai fi, nu voi mai apuca timpul acela, deci pot să mă 
culc şi să dorm liniştit; dar tu, amicul meu, şi toţi cei de 
vârsta ta, ce aveţi de gând să faceţi?" (Studii şi critici 
teologice de Ullmann şi Umbreit, 1829). Aceste cuvinte 
au la bază ideea că aşa-numitele „combinaţii ştiinţifice" 
sunt o rezultantă necesară a faptelor. Dacă ar fi aşa, 
„nimeni nu ar putea scăpa din înlănţuirea lor; şi cine 
simte o atracţie către lumea suprasensibilă, acela ar 
putea dori să i se permită „să se culce pentru a dormi în 
linişte" şi a nu trebui să suporte atacul ştiintei împotriva 
lumii suprasensibile. Previziunile lui Schleiermacher s-au 
realizat în măsura în care „combinaţiile ştiintifice" şi-au 
găsit loc în cercuri largi. Dar, totodată, există, în prezent, 
posibilitatea să putem cunoaşte lumea suprasensibilă 
într-un mod tot atât de „ştiinţific" ca şi conexiunea dintre 
faptele sensibile. Cine este familiarizat cu ştiinţa 
spirituală, aşa cum este deja posibil în prezent, acela va fi 
ferit, datorită acestui fapt, de multe superstiții şi, 
totodată, va putea să aibă acces la conţinutul de idei al 
realităţii suprasensibile. Prin aceasta, el se va situa în 
afara altei superstiții,  eliberându-se de ideea 
preconcepută că frica şi necesitatea au creat lumea 
suprasensiblă. - Cine poate răzbate până la această 
concepţie nu va mai fi obsedat de ideea că ştiinţa 
spirituală te îndepărtează de realitate şi de viaţa 
practică. Vom recunoaşte, apoi, că adevărata ştiinţă 
spirituală nu este un element de sărăcire, ci, dimpotrivă, 
de îmbogăţire a existenţei. Nu vom fi puşi în situaţia să 
subapreciem realizări tehnice cum ar fi telefonul, căile 
ferate sau cele aeriene, ci vom desoperi şi alte aspecte 
practice, în prezent rămase încă neobservate de cei 
ataşaţi strict doar de lumea sensibilă. Acest ataşament nu 
admite, de fapt, decât o parte şi nu întreaga realitate. 

* A se compara cu lucrarea ulterioară a lui Rudolf Steiner Die 


Geheimnisse der biblischen Schopfungsgeschichte (Nota 
ediţiei germane). Lucrarea a apărut şi în traducere, în limba 


română, sub titlul Misterul biblic al Genezei (GA 122), la 
editura Univers Enciclopedic, 1995 (NT). 


Anexa 1* 


PLANUL 
etapelor parcurse de evoluţia omului si a 
Pământului 


MANVATARA 


* Anexele (1şi 2) apartin traducătorului. 


Evoluţia omului si a Pământului se desfăşoară în cadrul 
unui „ciclu complet" denumit, de regulă, prin termenul 
oriental MANVATARA (în sanscrită, perioadele de 
activitate a lumii, sau „zilele lui Brahma", în timpul 
cărora lumea apare obiectiv). 


Aceasta se realizează în şapte „cicluri mari" sau „stadii 
planetare" sau „Stări de conştiențã"`. 
În ordinea apariției lor ca realități manifestate acestea 
sunt: 

1. SATURN - conştiența de transă profundă 
(„inconştientă") (mineral) 
2. SOARE - conştienţă obscură de somn făă vise (plantă) 
3. LUNA - conştienţă imaginativă de somn cu vise 
(animal) 

4. TERRA - conştienţa obiectivă a stării de veghe (om) 
Este stadiul planetar în care trăim azi. 
5. JUPITER - conştienţa de sine imaginativă (psihică) 


(înger) 
6. VENUS - constienţă obiectivă conştientă de sine (meta- 
psihică) (arhanghel) 


7.  VULCAN-conştienţă spirituală (stare de evlavie) 
(arhai). 


(Într-un alt „ciclu complet", viitor, omul va dezvolta încă 
alte cinci stări de conştienţă la nivelul 1) spiritelor 


formei, 2) al spiritelor mişcării, 3) al spiritelor 
înţelepciunii, 4) al spiritelor voinţei şi 5) al spiritelor 
armoniei.) 


Între fiecare stadiu planetar se interpune o „pauză 
cosmică" numită PRALAYA („nopţile lui Brahma"). 


Fiecare stadiu planetar evoluează în decursul a şapte 
„cicluri mici" sau „stări de viața" sau „regnuri de viaţa" 


(în literatura teosofică „ronde"). 
Cele şapte regnuri de viaţă ale stadiului actual se pot 
denumi astfel: 
1. Primul REGN ELEMENTAR 

2. A1 doilea REGN ELEMENTAR 

3. A1 treilea REGN ELEMENTAR 
4. REGNUL MINERAL (este regnul predominant în 
prezent) 

5. REGNUL VEGETAL 

6. REGNUL ANIMAL 

7 REGNUL UMAN 


În total sunt parcurse 7 x 7 = 49 stări de viață (ronde). 


Fiecare „regn de viață" evoluează în decursul a şapte 
„cicluri mai mici" sau „stări de formà" (în literatura 


teosofică, „globuri"). 
În cadrul actualului regn mineral, cele şapte stări de 
formă poartă următoarele denumiri. 
1. Starea de formă „ARUPA" („fără formă") (Devachan 
superior) 

2. Starea de formă „RUPA" (Devachan inferior) | 
3: Starea de formă ASTRALA 
4. Starea de formă FIZICĂ (starea de formă în care ne 
aflăm azi) 


5. Starca dc formă ASTRAIÄĂ AVANSATĂ 
6. Starea dc formă a DEVACHANULUI INFERIOR 
AVANSAT 

7. Starea de formă a DEVACHANULUI SUPERIOR 


In total sunt 7 x 7 x 7 = 343 stări de formă. 


Fiecare „stare de formă" se împarte în şapte „perioade" 


(în terminologia teosofică, „rase-rădăcină" sau „rase- 
mamă"). , 

În cazul actualei „stări de formă" (FIZICĂ), aceste şapte 
perioade le putem numi după cum urmează: 


1. PERIOADA POLARĂ 
2 PERIOADA HIPERBOREANĂ 

3; PERIOADA LEMURIANĂ 
4. PERIOADA ATLANTEANĂ 
5 PERIOADA ACTUALĂ (POSTATLANTEANĂ) 

6 PERIOADA „CELOR ŞAPTE PECEŢI" 
A PERIOADA „CELOR ŞAPTE TRÂMBIŢE" 

În total, 7 x 7 x 7 x 7 = 2401 perioade. 


Fiecare „perioadă" cuprinde şapte „epoci de cultură". 
Referindu-ne la perioada atlanteană, cele şapte epoci 
corespund celor şapte „rase' atlanteene: Rmoahals, 
Tlavatli, Tolteci, Prototuranieni, Protosemiţi, Akkadieni, 
Mongoli. 

În cadrul actualei perioade (postatlanteene), cele şapte 
epoci de cultură sunt: 
1. EPOCA STRĂVECHE INDIANĂ 

2. EPOCA STRĂVECHE PERSANĂ 
3. EPOCA VECHE ASIRO-BABILONIANĂ,  EGIP-TO- 
CALDEANĂ 


4. EPOCA GRECO-ROMANĂ 

5 : EPOCA ACTUALĂ 
6. EPOCA „BISERICII DIN FILADELFIA" 

7. EPOCA „BISERICII LAODICEEA" 


În total sunt 7 x 7 x 7 x7 x7 =16 807 epoci. 


În cadrul actualei perioade, fiecare epocă durează aproxi- 
mativ 2160 de ani (1/12 din „anul lui Platon"). Epoca 
noastră actuală a început în jurul anului 1413. 


Dacă dorim să aflăm „coordonatele" momentului actual, 
putem spune că ne aflăm în al patrulea stadiu planetar 
(Terra), în al 21-lea regn de viață (mineral), în al 172-a 
stare de formă (fizică). În limbaj ocult, aceste coordonate 
se notează 344. 


Anexa 2* 


IERARHIILE CEREŞTI 


* Anexele (1şi 2) apartin traducătorului. 
Esoterismul creştin - cu rădăcini în Denis Areopagitul, 
ucenic al Sfântului Apostol Pavel - cunoaşte nouă ierarhii 
cereşti. 


Prima ierarhie 

1. Serafimi (Spirite ale iubirii) 

2. Heruvimi (Spirite ale armoniei) 

3. Tronuri (Spirite ale voinţei, Flăcări, Vieţi 
strălucitoare). 


A doua ierarhie 
4. Kyriotetes (Spirite ale înţelepciunii, Domnii, Dominaţii) 


5. Dynamis (Spirite ale mişcării, Virtuti, Puteri) 
6. Exusiai (Spirite ale formei, Stăpâniri). 


A treia ierarhie 

7. Archai (Spirite ale personalităţii, Începuturi, Spirite 
ale tenebrelor, Spirite ale timpului, Spirite ale 
individualităţii) 

8. Arhangeloi (Arhangheli, Spirite ale focului, Fiii focului) 


9. Angeloi (Îngeri, Spirite ale crepusculului, Fiii 
amurgului, Spirite ale penumbrei).