Rudolf Steiner — Ierarhiile Spirituale

Rudolf Steiner 
IERARHIILE 


SPIRITUALE 
ŞI REFLECTAREA LOR ÎN 
LUMEA FIZICĂ 


ZODIAC, PLANETE, COSMOS Rudolf Steiner 
GA 110 
Ciclu d ferinţe (Düsseldorf 12-18 A RARI 
IClu de zece conierinţe usselaor = 
aprilie 1909) __ «OPIRITUALE 
şi răspunsuri la întrebări (21 şi 22 aprilie III NEI ZA Ne) SS 
1909), LUMEA FIZICĂ Fa 
cu o Introducere în studiul ierarhiilor de re 


R.S.Coroze 


Traducere: Cristina Muică 


Titlul original : Geistige Hierarchien und 
ihre Wiederspiegelung 
in der physischen Welt. Tierkreis, Planeten, 
Kosmos. 


> 
== 
a) 
faa] 
= 
Q 
= 
e] 
t 
pd 
43 
Zr 
EA 
as 
= 
z 


Nr.curent în bibliografia generală GA 110 


CUPRINS 
Introducere în studiul ierarhiilor 

Conferința 1 — Düsseldorf, 12 aprilie 1909, dimineața — 
Înţelepciunea originară transmisă omenirii. Budism şi 
creştinism. Aştrii în viziune materialistă şi în viziune ocultă. 
Ierarhia cerească 

Conferința 2— Düsseldorf, 12 aprilie 1909, seara — Focul, 
căldura şi lumina. Spiritele elementale şi legătura lor cu omul 


Conferinţa 3 Dusseldorf, 13 aprilie 1909, dimineaţa — Stările 
planetare succesive. Vechiul Saturn; evoluţia Spiritelor 
personalităţii. Vechiul Soare; Arhanghelii 
Conferinţa 4— Düsseldorf, 13 aprilie 1909, seara — 
Dezvoltarea spirituală a omului. Forţele care au acţionat pe vechiul 
Saturn şi pe vechiul Soare. Heruvimii. Semnele zodiacale 
Conferința 5— Dusseldorf , 14 aprilie 1909 — Evoluţia 
stărilor planetare. Rolul Sfintei Treimi şi a entităţilor situate 
mai presus de om în apariţia Universului. Lupta din ceruri 
Conferinţa 6— Düsseldorf, 15 aprilie 1909 — Rolul diverselor 
entităţi în evoluţia omenirii. Sistemul solar în Misterele lui 
Zoroastru. Aspectele spirituale ale sistemului lui Ptolemeu 
Conferinţa 7 — Düsseldorf, 16 aprilie 1909 — Principiile din 
care este alcătuit omul. Natura Ingerilor şi a Arhanghelilor. 
Intervenţia  Spiritelor personalităţii, a Arhanghelilor şi a 
Îngerilor în evoluţia omenirii în timpurile vechi 
Conferinţa 8 — Dusseldorf, 17 aprilie 1909 — Semnele 
zodiacale. Primele elemente ale corpului omenesc. 
Corespondenta lor cu semnele Zodiacului 
Conferința 9 — Düsseldorf, 18 aprilie 1909, dimineața — 
Omul macrocosmic. Punctul şi circumferința. Karma 
planetelor. Conducătorii spirituali ai omenirii şi Karma 
popoarelor. Transformarea corpurilor omului 
Conferința 10 — Düsseldorf, 18 aprilie 1909, seara — Locul 
omului în Cosmos. Rolul Ierarhiilor spirituale. Entităţile luciferice. 
Libertatea de acțiune a omului. Acțiunea lui Christos pe Pământ 


INTRODUCERE ÎN STUDIUL IERARHIILOR 


„Străduindu-se să reproducă o imagine perfectă (a lui 
Dumnezeu), ele se înalță din toate puterile către Arhetipul lor 
şi la rândul lor se apleacă, asemenea divinității, către esenţele 
inferioare, ca să le transforme". 
Dionisie Areopagitul* 
(Tratat asupra Ierarhiilor cereşti, cap.8) 
* Lucrarea a fost tradusă în româneste de Cicerone Iordăchescu, sub titlul lerarhia 
cerească, în 1932 şi reeditata în 1994 de catre Institutul European, laşi, impreună 
cu o altă lucrare a lui Dionisie, Ierarhia Bisericească. În studiul introductiv al 
acestei traduceri se precizează, pe baza unui bogat aparat critic, că autorul scrierii 
resective nu este acel Dionisie Areopagitul care este menţionat în Faptele 
Apostolilor ca ucenic al apostol Pavel, ci un învăţat creştin care a trăit în sec.V sau 
la începutul sec.VI e.n. De aceea, el este numit în scrierile mai noi Dionisie Pseudo- 
Areopagitul. 
In această ediţie fragmentul citat este mai complet: 
„Ele se străduiesc neîncetat să se asemene lui Dumnezeu, nepărăsind deloc 
imobilitatea lor divină prin vreo lipsă de bărbăţie, ci privind neclintite spre puterea 


cea mai presus de fiinţă şi întăritoare; transformându-se în icoană a acesteia, pe cât 
posibil, şi îndreptându-se spre dânsa cu tărie, ca izvor de putere; iar spre puterile 
cele de al doilea rang îndreptându-se ele le împart putere şi le îndumnezeiesc. 
(Cap.VIII, p.49) (n.red.). 


Omul spune „Dumnezeu'" şi se înalţă direct către un absolut 
imuabil şi transcendent faţă de toate făpturile. El spune 
„Dumnezeu" ca urmare a unei necesităţi interioare, în antiteză 
cu tot ceea ce pe pământ i se înfăţişează mărginit, josnic, 
trecător, impur. Spiritul său are nevoie nu numai sub aspect 
sentimental, ci şi riguros logic de Dumnezeu pentru a 
contrabalansa iraţionalul care îl înconjoară. Şi cu toate că nu-l 
cunoaşte pe Dumnezeu, el şi-l imaginează. Deschide într-un 
colţ al inimii sale paradisul unei divinităţi care va fi pentru el 
punctul de sprijin stabil, absolutul de marginile căruia este 
stăvilit fluxul deconcertant al vieţii. Omului modern Dumnezeu 
nu i se mai arată, dar gândirea seacă şi aridă a acestuia îl 
consideră o axiomă necesară. 

Totuşi în fapt Dumnezeu nu este această abstracţiune 
inaccesibilă suspendată în vid. Dacă gândirea modernă, prea 
legată de corp, s-a îngreunat în aşa măsură încât nu mai poate 
sesiza Fiinţa divină ca pe o realitate, mai demult nu era aşa. 
Gândirea omenească a cunoscut şi a venerat o întreagă gamă 
de mijlocitori între ea şi divinitate; a avut chiar viziunea 
acestor Spirite  mediatoare între  nimicnicia sa şi 
incomensurabila măreție divină. Această viziune i-a hrănit 
viaţa spirituală. In sufletul modern nu s-a mai păstrat nici o 
urmă a acestei viziuni; el mai găseşte încă, într-adevăr, în 
Biserică o învăţătură teoretică despre ierarhii, dar fără nici un 
schimb afectiv cu aceste fiinţe supranaturale; acestea nu mai 
sunt cunoscute decât prin mărturiile artei religioase inspirate 
de tradiţie. 

Ce ne poate spune ştiinţa spirituală despre natura acestor 
Fiinţe, despre originea viziunilor pe care le-a avut odinioară 
omul, despre cauzele faptului că acum omul nu mai este 
conştient de existenţa lor? 

Ea ne răspunde: ceea ce aflăm prin artă şi tradiţie religioasă 
despre  lerarhiile cereşti vine desigur dintr-un trecut 
îndepărtat, totuşi nu reprezintă decât o palidă supravieţuire a 
unor epoci mult mai îndepărtate, în timpul cărora omenirea 
poseda o viziune directă asupra universului. Această viziune, 
care nu poate fi comparată cu conştiinţa actuală, era mai puţin 
o percepţie şi mai mult o comuniune a fiinţei omeneşti cu 
universul, care şi el era mult diferit de cel pe care îl 
cunoaştem acum. Trebuie să urcăm, pentru a ne face o idee, 
într-un trecut care precede chiar şi preistoria: pământul nu 


era încă terenul ferm pe care îl avem astăzi sub picioare, nici 
corpul omenesc nu avea încă densitaiea lui de acum; 
elementele nu erau diferenţiate ca în vremurile noastre, când 
lichidul este distinct de solid iar gazul de căldură. Cât despre 
viaţa omului, ea oscila între Pământ şi mediul cosmic, în sânul 
căruia ea se încărca treptat de densitate terestră. 

Investigaţiile lui Rudolf Steiner ne dau posibilitatea să ne 


reprezentăm aceste etape.. 
1 Rudolf Steiner Știința ocultă, Editura Triades (n.a.) 


În perioada vieţii sale când este preponderent un locuitor al 
Pământului, omul simte planeta ca punctul în care se 
condensează, se contractă întregul univers; are despre ea o 
impresie ce poate fi comparată cu cea a oaselor sale din 
profunzimea cărnii. El vede planeta scăldată într-o atmosferă 
vie, de la pământul către care corpul său îl atrage tot mai 
mult, până la marginile cerului, el sesizează straturi succesive, 
fiecare depăşind ca subtilitate pe cel care rămâne mai jos de 
el. Aceste sfere, care urmăresc orbitele planetelor, formează 
în jurul Pământului cercuri succesive ocupate de Lună, 
Mercur, Venus, Soare, Marte, Jupiter, Saturn, până la centura 
aştrilor ficşi - Zodiacul. 

În alte momente ale vieţii sale, omul pierde conştiinţa terestră 
şi îşi părăseşte corpul. El se identifică complet prin natura sâ 
spirituală cu universul, de care nu-l separă încă nici o 
conştiinţă personală, ca un copil la sânul maicii sale. Unindu- 
se prin o parte a fiinţei sale cu fiecare dintre sferele planetare, 
el preia de la ele culoarea şi ritmul: acest ritm deosebit este 
însăşi pulsaţia entităţilor spirituale care alcătuiesc acea sferă. 
Căci cetele de fiinţe divine, de diverse feluri, ierarhizate, se 
exprimă în aceste substanţe planetare, loc de predilecție 
pentru manifestarea lor. Gradaţia se poate urmări de la 
entităţile cele mai apropiate de natura omenească, 
pământească - Îngerii, până la Heruvimi şi Serafimi, care 
depăşesc chiar sfera planetelor; fiind cei mai perfecti, cei mai 
apropiaţi de divinitate, nu se mai exprimă prin aştri în 
mişcare, rătăcitori, în care mişcarea însăşi este încă un semn 
de imperfecţiune, ci prin constelaţiile Zodiacului, care au 
căpătat deja ceva cu caracter divin - sunt imuabile. 

Astfel, prin două stări de conştiinţă omul contemplă cele două 
feţe ale unei realităţi unice: el vede când astrul, cu ochii 
trupului, când entitatea, cu ochii spiritului. 

Şi simțind că trăieşte şi respiră în acest univers ca într-un 
organism viu, resimţind mişcarea planetelor în membrele sale, 
ritmul lor în circulaţia sângelui, maiestatea stelelor imobile în 


fixitatea capului său, omul vede cum transpare entitatea 
spirituală în astrul care îi este veşmânt. Pentru el astrul şi 
entitatea sunt de nedespărţit; unul este corpul celeilalte. 

Pe măsură ce se afirmă conştiinţa terestră, creşte diferenţa 
între ceea ce percepe omul când se află în trup şi ce trăieşte el 
în clipele asemănătoare cu somnul, când participă la viaţa 
spirituală a universului. Mult timp încă el mai vede stelele ca 
pe o manifestare multiformă a măreţei Fiinţe vii, care exprimă 
prin intermediul lor aspectele infinite ale naturii sale 
insondabile. Pe măsură ce evoluţia înaintează, omul păstrează 
o amintire mai vie, mai personală, a timpului petrecut în stare 
de veghe în corpul său decât a timpului când simţirea 
universului îl desprinde de sine. Din acest sentiment confuz el 
păstrează ca pe un vis imaginea fiinţelor supranaturale care 
populează sferele înstelate, în timp ce ceea ce observă în cerul 
material îi apare din ce în ce mai precis. El vede aştrii 
deplasându-se după ritmuri care măsoară pentru el timpul, 
anii, anotimpurile, zilele; el urmăreşte cu ochii traiectoriile 
acestora, care marchează spaţiul cu puncte de reper. El mai 
ştie că întreaga sa viaţă este reglată, guvernată de aceste 
mişcări şi de aceste ritmuri care redau în semne vizibile 
înţelepciunea lui Dumnezeu. Dar conştiinţa sa se împarte din 
ce în ce mai mult; percepţia lui se dedublează. Lumina 
simiurilor scaldă lumea fizică unde el contemplă astrul, dar 
într-o altă lumină, cea a sufletului, cea a simțului interior, 
continuă să îi apară în vis, sau în clipele când evadează din 
lumea pământeană, lerarhiile. Şi distanţa dintre cerul în care 
se cufundă privirile pământeşti şi cerul inimii sale creşte 
mereu. 

Când aspiră la acesta, omul caută să păstreze viziunea lui prin 
forme de cult, ritualuri, religie. 

Când urmăreşte cu un interes crescând fenomenele cereşti, 
asupra cărora va începe în curând să-şi exercite capacitatea de 
raţionament, de calcul, care se naşte în el, el face primii paşi 
spre ştiinţă. 

Într-o zi nu a mai rămas nici măcar amintirea faptului că a 
putut exista vreo legătură cât de mică între lumea stelelor, pe 
care o studiază astronomia, şi ierarhiile divine de care 
vorbeşte teologia. Dar această despărţire s-a făcut foarte lent 
şi s-au scurs multe veacuri până să se ajungă la situaţia de 
astăzi. 

Atunci când au apărut cultele şi religiile, în zorii vremurilor 
preistorice, cunoaşterea oştirilor cereşti nu era încă pierdută 
pentru privirea interioară. Intreaga lume antică şi primele 


epoci creştine se află sub semnul acesteia. Nici o religie antică 
nu a conceput divinitatea fără aceşti intermediari care 
transpun imaginile infinit de variate ale Chipului pe care 
numai lor singuri li se îngăduie să-l contemple. Ei sunt 
„Jândirea" lui Dumnezeu,  „ochiul' său, „braţul" său; 
divinitatea pe care nu putem să ne-o închipuim se înconjoară 
parcă cu un nimb alcătuit din aceste mari puteri cereşti; la 
rândul lor, zeii cei mari au în jurul lor zei mai puţin elevati şi 
mai apropiaii de oameni. Printre monumentele şi sculpturile 
antice abundă astfel de fiinţe supranaturale, de la spiritele 
cele mai măreţe până la cele mai mărunte „genii" înaripate, 
cunoscute întregului Orient. Materialistul nu mai vede astăzi 
în acest furnicar de fiinţe mai presus de fire decât rodul 
imaginaţiei orientale, care s-a complăcut să-şi descrie în mod 
somptuos delirurile, coşmarurile şi visele. 

Desigur că pe măsură ce viziunea se şterge gradele spirituale 
se amestecă şi se confundă. Granița dintre cetele cereşti şi 
cele ale iadului este nesigură. Spiritele de natură intermediară 
şi neutră, cum sunt Elementalii, se suprapun oarecum pe 
această limită. 

Dar crestinismul intervine în această dezordine transmisă de 
Orient. El ştie să facă delimitarea între ce este ceresc şi ce 
este infernal. Gândirea umană în curs de a se naşte se 
străduieşte să reflecte în ea însăşi ordinea ierarhică a 
entităţilor care au atribute dumnezeieşti. Geniul elen creştinat 
coordonează, armonizează. Ceea ce dă, în primele veacuri 
creştine, şcoala Sfântului Dionisie Areopagitul în tratatul său 
asupra ierarhiilor cereşti nu mai este o viziune propriu-zisă, ci 
o conceptie spirituală, atunci când această şcoală stabileşte, 
între unitatea, principiul şi sfârşitul ulterior a toate şi făpturile 
care nu au în sine nici rațiune, nici termen, o stare de mijloc 
care este în acelaşi timp ştiinţă şi acţiune, cunoaştere şi 
energie. „Aceasta este Ierarhia, instituţie sacră, înţeleaptă şi 
puternică, care purifică, iluminează şi desăvârşeşte şi ne 
aduce astfel la Dumnezeu, care este puritate, lumină şi 
desăvârşire... Ţelul lerarhiei este deci să asimileze şi să 
unească cu Dumnezeu... Căci, contemplând cu ochi sigur 
frumuseţea cea mai presus de fire, ea o reface în sine aşa cum 
poate; ea îşi preface adepţii în tot atâtea imagini ale lui 
Dumnezeu: oglinzi pure şi splendide în care poate să 
strălucească lumina veşnică şi inefabilă şi care, în ordinea 
dorită, retransmit în mod liber asupra lucrurilor de jos această 


lumină împrumutată care le face să strălucească." (Cap.III)*. 
* În traducerea lui C.Iordăchescu: 


„lerarhia este, după mine, o rânduială sfântă, o cunoştinţă şi o lucrare ce duce pe 
cât se poate, la asemănarea cu divinitatea şi înalţă, în proporţie corespunzătoare, 
până la imitarea de Dumnezeu în măsura iluminării divine pe care o primeşte... 
Scopul ierarhiei este deci, pe cât cu putinţă, asemănarea şi unirea cu Dumnezeu... 
Privind în chip neclintit în sus spre frumuseţea cea preadivină, Ea o reproduce pe 
aceasta pe cât este posibil, şi desăvârşeşte pe partizanii ei până în a-i transforma în 
chipuri divine, în oglinzi curate şi fără pată, care să fie în stare să primească în sine 
raza ce porneste din obârsia luminii divine, în oglinzi care, în chip sacru, fiind pline 
de strălucirea cea luminoasă, să poată din nou lumina la rândul lor, fără pizmă 
treptele urmatoare, aşa cum se cuvine după rânduielile divine." (Ierarhia cerească, 
cap „III, p.35) (n.red.) 


Treptat şi această concepţie se va estompa: dogma va păstra 
din ea noţiunile de bază, dar ideea lerarhiilor va supravieţui 
printre oameni prin credinţa în dogmă şi nu prin viziune, nici 
măcar prin amintirea vechilor viziuni. Câtă vreme creştinul din 
Evul Mediu este însufleţit de o credinţă care mai este în 
oarecare măsură vizionară, el rămâne legat de Fiinţele 
supranaturale pe care le simte intervenind în sufletul său şi 
chiar în întâmplările care îi guvernează destinul. Căci 
Dumnezeu domneşte în înălţimi; mesagerii săi sunt mai 
accesibili pentru imaginaţia credincioşilor. Aceşti credincioşi îi 
cunosc cu caracterele şi calităţile lor proprii; ei nu confundă 
natura Îngerului care veghează asupra fiecărui creştin şi îi 
poate vorbi prin vise cu cea a unui Arhanghel ca Preasfântul 
Mihail, care se arată în plină strălucire şi vesteşte fapte de 
seamă pentru tot poporul, care privesc mântuirea neamului 
omenesc. Creştinul din Evul Mediu manifestă o gamă de 
sentimente legate de calitatea diverselor naturi spirituale faţă 
de care omul modern rămâne mult în urmă. El ştie că nu te 
poţi ridica către Dumnezeu decât din treaptă în treaptă; el 
gândeşte ca şi Areopagitul: „Dacă vrea cineva să spună că 
Dumnezeu i s-a arătat de-a dreptul, acela să ştie că după cum 
spune clar Scriptura nimeni pe Pământ n-a văzut şi nici nu va 
vedea esenţa intimă a lui Dumnezeu, iar viziunile sfinte, 
cinstind măreţia adorată, se arată învăluite de cele mai 
minunate simboluri pe care le poate suporta natura 


omenească". (Cap.IV)*. 

* În traducerea lui Cicerone Iordăchescu: 

"Dacă ar spune cineva că unora dintre oamenii cei sfinti li s-au făcut dezvăluiri şi, în 
chip nemijlocit, că unul dintre aceştia ar fi aflat clar din Sfintele Scripturi că nimeni 
nu a văzut ce este în sine fiinţa tainică a lui Dumnezeu şi nici nu o va vedea 
vreodată, dar că sfintii au avut teofanii (viziuni ale divinitaţii) prin mijlocirea 
viziunilor sacre, ce sunt asemenea intuiţiilor celor ce contempleaza, precum se vede 
din descoperirile cele de Dumnezeu vrednice." (Ca .IV, p.39) (n.red.). 


Dar şi această percepţie la rândul ei se va pierde. Cerul şi 
sferele cereşti, care reprezentau fiecare câte o calitate divină, 
sunt pentru credincioşii de astăzi o noţiune foarte abstractă, 
pe care o evocă atunci când zic: „cerul". Numai îngerul păzitor 


mai păstrează încă pentru ei în oarecare măsură un caracter 
real, concret. 

În schimb, pe măsură ce culorile vii ale Paradisului se schimbă 
într-un cenuşiu uniform, se conturează un alt cer: cel pe care 
telescopul îl face să se apropie de noi, cel pe care 
descoperirile lui Galilei, ale lui Copernic, ale lui Kepler l-au 
făcut accesibil calculelor omeneşti. 

Cerul fizic (numit de englezi sky) a ajuns să se detaşeze 
complet de cerul lui Dumnezeu (heaven). Planetei care apare 
la capătul lunetei i se poate calcula distanţa la care se află de 
Pământ, de Soare, i se poate descrie orbita, i se pot prevedea 
mişcările; se află în lumea sensibilă, lumea materială, deşi este 
infinit de îndepărtată, ea face parte din ceea ce se vede, din 
ceea ce se poate cântări (de la distanţă); ipotetic nimic nu o 
distinge de obiectele care intră sub acţiunea simţurilor 
noastre. 

Amintirea faptului că această planetă ar putea fi semnul vizibil 
al unor fiinţe mai presus de fire, că ea se află la hotarul 
împărăției lor, s-a pierdut fără urmă. Nici nu bănuim că ar 
putea exista vreo înrudire între acest obiect de studiu al 
astronomiei şi dogmele abstracte. 

Şi aici intervine în vremurile noastre Ştiinţa spirituală. 

Ea se iveşte într-o vreme când această ruptură s-a produs, 
când pare că în mod iremediabil s-a deschis o prăpastie între 
ştiinţă şi credinţă, între cunoştinţele reale ale omului şi 
ataşamentul său interior faţă de credinţa tradiţională. Este, de 
asemenea, vremea când această poziţie a omului modern 
devine de nesuportat, când prăpastia aceasta, dacă nu va 
dispărea, va duce la declanşarea unor catastrofe atât în lumea 
interioară cât şi în viaţa socială. Când mintea se îndreaptă 
într-o parte iar inima în alta, se ştie că eşecul individului este 
pe aproape. 

Ea afirmă că o metodă de cunoaştere spirituală va fi accesibilă 
pentru toţi cei care au dobândit, lucrând asupra lor înşile, 
percepţia extrasenzorială. Obiectul văzut de ochii lumești va fi 
perceptibil sub aspectul său spiritual pentru privirile spiritului. 
Simţurile fizice nu ne permit, prin ele însele, să cunoaştem în 
realitatea lor profundă lucrurile şi fiinţele care ne înconjoară. 
Ceea ce este lăuntric ne scapă. Totuşi nu trebuie să credem că 
suntem sortiţi să nu putem niciodată să-l simţim. Este ceva în 
noi care aspiră la această cunoaştere şi ajunge să o poată 
realiza prin studiu, străduiniă, prin progrese în ştiinţa 
spiritualului. Căci această ştiinţă, deşi pare că are un obiect 
atât de tainic, poate fi deprinsă metodic. 


Promotorul său a arătat deja la ce rezultate ne poate duce. 
Este foarte clar că el a fost un precursor, încă solitar, marcând 
un mare avans faţă de cei care au pornit la drum în urma lui. 
Omul care urma să deschidă o astfel de cale nu putea să fie 
decât un caz aparte. Aşa este situaţia tuturor precursorilor 
care revoluţionează arta, ştiinţa, filosofia. Dar a fost creată 
metoda, rezultatele au fost comunicate. Le găsim răspândite 
pe parcursul unei opere imense, cărţi publicate, cicluri de 
conferinţe, realizări practice. Nici un suflet de bună credinţă 
în care mijeşte dorinţa de a cunoaşte nu le mai poate ignora. 

Să căutăm deci acum în primele materiale ale acestei ştiinţe 
spirituale în ce fel se împacă cele două părţi distincte ale 
aceleiaşi realităţi: cerul stelelor şi cel al îngerilor. Ce 
perspective pentru o viziune sintetică ne oferă percepţia în 
acelaşi timp senzorială şi extrasenzorială a regiunilor cereşti 
care înconjoară planeta noastră înălțându-se mai presus de ea. 
Înainte de a aborda conferințele care urmează şi care răspund 
la această întrebare, să parcurgem câteva date răspândite prin 
alte texte pe care le-am adunat aici (mai ales pentru cititorii 
care nu sunt încă foarte documentaţi în ştiinţa spirituală), care 
trebuie să fie cunoscute totuşi, pentru ca ceea ce vor citi în 
acest volum să se încadreze într-un ansamblu bine închegat. 

O noţiune elementară le domină pe toate celelalte: deoarece 
aştrii exprimă viaţa spirituală a lerarhiilor, rezultă că evoluţia 
cosmică este în întregime relatarea acestei vieţi. Originea 
lumilor, lenta geneză a lor, apariţia succesivă a planetelor, 
toate acestea sunt lucrarea lerarhiilor; în această grafie 


cerească este înscrisă istoria lor:. 
"Lucrarea lui E.Vreede Astronomie şi antroposofie este inspirată de această 
concepţie (n.a.). 


Prin aceasta una din ideile care astăzi, în concepţia religioasă, 
este inertă se transformă şi revine la viaţă. Se crede că lumea 
spirituală nu mai evoluează. Pentru gândirea religioasă „cerul 
lui Dumnezeu" are un caracter atât de imuabil încât pare chiar 
o blasfemie ideea de evoluţie într-un paradis în care totul este 
perfect, absolut, identic cu sine însuşi în veşnicie. Noţiunea de 
tranziţie, de strădanii repetate, succesive, aşa cum le face 
natura pentru a-şi realiza creaţiile, este legată de lumea 
imperfectă a simţurilor, de ceea ce a fost creat. 

Este una dintre cele mai mari greşeli ale gândirii religioase 
moderne; ea dă prin aceasta dovada cea mai clară că nu mai 
posedă înţelegerea adevărată a ierarhiilor. Materia care 
evoluează este pusă în opoziţie cu imuabilitatea lui Dumnezeu, 
iar stările intermediare se elimină. Această greşeală este cea 


care desparte cel mai tare gândirea religioasă fixistă de 
gândirea ştiinţifică evoluționistă. 

Opoziția dispare atunci când regăsim, între materie, unde 
legile evoluţiei au maximum de efect, şi Dumnezeu, în care ele 
sunt anihilate, o întreagă serie de fiinţe. Cu cât acestea sunt 
mai „evoluate", mai apropiate de Dumnezeu, cu atât mai uşor 
scapă din ciclul transformărilor - ceea ce se poate constata 
deja la Heruvimi şi Serafimi, a căror expresie astrală este 
eliberată de mişcarea planetară. Legile evoluţiei se fac cel mai 
mult simţite la baza piramidei cereşti, la Îngeri şi mai ales la 
oameni. Ele acţionează cu presiune şi mai mare asupra 
regnurilor care sunt inferioare omului: animal, vegetal şi 
mineral. Dacă în prezent omul începe să le scape, aceasta este 
tocmai pentru că el atinge pe Pământ stadiul prin care se va 
încorpora în lumea ierarhiilor, în care va alcătui partea cea 
mai modestă, cea mai de jos, care este totuşi o parte 
integrantă. Ajunge la aceasta parcurgând stadiul omenesc. 
Parcurgerea stadiului omenesc nu înseamnă că se trece printr- 
o experienţă rezervată exclusiv omului, aşa cum ar putea lăsa 
să se creadă terminologia prea săracă pentru bogătia acestei 
idei. Toate Ierarhiile au trecut la rândul lor prin stadiul 
omenesc. Ele l-au străbătut înaintea noastră; acum se numeşte 
stadiul omenesc pentru că oamenii sunt cei care îl parcurg pe 
Pământ. De fapt, este stadiul în decursul căruia o Ierarhie 
devine conştientă de caracterul ei special, care îi dă virtutile 
sale, calitatea sa printre celelalte. Astfel Principalităţile au 
căpătat pe vechiul Saturn conştiinta că sunt purtătoarele, în 
întregul univers divin, ale elementului personalităţii. Tot 
astfel, pe vechiul Soare Arhanghelii au devenit conştienti că 
sunt purtătorii elementului care îi îndrumă pe Îngeri şi-i adună 
pe oameni. Tot astfel, pe vechea Lună, Ingerii care treceau 
atunci prin stadiul de om şi-au dat seama de existenţa Eului 
lor îngeresc, de misiunea pe care o are acest Eu la hotarul 
dintre lumina spirituală şi tenebrele materiei. Tot astfel, pe 
Pământul nostru omul trece prin stadiul omenesc, devine 
conştient că poartă în sine un Eu menit să cunoască libertatea 
în sânul ordinii de obşte a universului. 

Desigur, Entităţile spirituale nu au fost oameni înainte de a fi 
Îngeri, Arhangheli etc. Ele au fost şi rămân Ingeri, Arhangheli, 
aşa cum omul a fost şi rămâne om. Dar într-un moment al 
evoluţiei lor ele au devenit conştiente de sine; şi cum în 
momentul de faţă omul se află în această situaţie, prin 
analogie, Ştiinţa spirituală denumeşte stadiu uman etapa de 
conştientizare. Inainte de a fi trecut prin acest stadiu, o fiinţă, 


oricât de sus-pusă ar fi natura sa, este lipsită de personalitate; 
conştiinţa sa nu este decât reflectarea datorată unor fiinţe 
care îi sunt superioare. Ceea ce primeşte astfel, însufleţind-o 
din afară, este un dar al dragostei care vine de la lerarhiile 
mai vârstnice faţă de această formă incipientă de viaţă divină, 
care este o Ierarhie în curs de a se naşte. 

Omul, care şi-a început evoluţia pe vechiul Satum şi nu a fost 
până acum decât oglinda tuturor influențelor cosmice care se 
reflectau în el, ia contact pe Pământ cu Eul său, cu acel 
grăunte de eternitate din firea sa. Prin acest punct, el devine 
conştient de toate câte le-a primit din afară, şi care acum sunt 
ale lui . El nu mai rămâne pur şi simplu pasiv, destinat doar să 
primească. Prin Eul său, care îl face să ia parte la natura 
divină, creatoare, fiind un punct al eternității, el începe să se 
elibereze de constrângerile imperioase ale evoluţiei, pe care o 
suportă încă fără nici o oprelişte naturile inferioare. 

Pe măsură ce acest Eu devine conştient de sine şi de libertatea 
sa, el se străduieşte să realizeze ceea ce lumea spirituală 
aşteaptă de la el: crearea celei de a zecea ierarhii, care va face 
ca la sfârşitul vremurilor pământeşti glasul omului să se 
alăture Corurilor cereşti. 

Fără noţiunile de evoluţie, de istorie a divinităţilor, a 
trecutului neamului omenesc şi a viitorului său, nu poate fi 
înţeleasă viaţa Ierarhiilor. 

Pentru a o aborda, trebuie mai întâi să ne pătrundem de o 
viziune de ansamblu a evoluţiei prin etapele deja parcurse:;, 
pentru ca apoi să urmărim pentru fiecare Ierarhie momentele 
în care s-a ivit fiinţa sa, conştiinţa sa, activitatea sa şi darurile 


sale. 
3 Descrierea acestei evoluţii cosmice poate fi găsită în multe dintre lucrările lui 
Rudolf Steiner. În rimul rând în Știința ocultă (apăruta în traducere românească la 
Editura Princeps, lasi, 1993 - n.red.), apoi în numeroase cicluri: Evanghelia după 
Ioan, Facerea după Biblie, Apocalipsa ş.a. Ajunge să menţionăm aici că 
Pământul nostru a fost precedat de trei stari planetare care au fost denumite: 
vechiul Satum, vechiul Soare, vechea Lună. Va fi urmat de alte trei stări planetare, 
numite viitorul Jupiter, viitoarea Venus, viitorul Vulcan. (n.a.). 
1. Saturn 


Soarele 

3. Luna 

4. 

Pământul 2 6 
5. Jupiter 

6. Venus 3 5 

7. Vulcan 


Constatăm astfel că în vremea vechiului Saturn, când a 
început evoluţia omului, toate ierarhiile existau deja, dar trei 
dintre ele mai aveau încă de străbătut stadiul uman. Acest 
lucru s-a înfăptuit succesiv în cursul celor trei etape cosmice 
trecute: Saturn, Soare şi Lună, în timp ce omul, la rândul lui, 
dobândea pe rând cele trei elemente ale naturii sale: fizică, 
eterică, astrală. Entităţile care l-au precedat direct: Ingerii, 
Arhanghelii, Arheii, alcătuiesc ierarhia care se află chiar 
deasupra sa: cea de a treia. Alcătuind a doua Ierarhie, 
Puterile, Virtuţile şi Dominările sunt deja în măsură să dea 
atunci când începe evoluţia omenească; ele şi-au dobândit deja 
Eul şi deci posedă puterea de sacrificiu şi de dăruire liberă. 
Dar ele nu au atins încă perfecțiunea firii lor şi în fiecare etapă 
de evoluţie fiecare dintre ele, conform naturii lor, trebuie să 
găsească un echilibru între „a lua" şi „a da". 

În ce priveşte prima lerarhie, cea a Tronurilor, Heruvimilor şi 
Serafimilor, ea se află acum la acea culme a evoluţiei la care 


jertfa constituie suprema afirmare a fiinţei*. 

* După Dionisie Pseudo-Areopagitul (opul citat): 

Teologia a dat tuturor fiinţelor ceresti nouă denumiri explicative; pe acestea 
iniţiatorul nostru în cele divine le împarte în trei grupări triadice. Prima grupare 
(ordin), spune el este aceea ce stă totdeauna în jurul lui Dumnezeu; ea este în 
vecinătatea Lui şi se cunoaste cu el în chip nemijlocit şi înaintea celorlalte. Căci 
revelaţia Sfintelor Scripturi, spune el ne-a lăsat, ca tradiţie, că tronurile cele mai 
sfinte şi ordinele cele cu ochi multi şi aripi multe, denumite în limba ebraică 
heruvimi şi serafimi, sunt asezate în chip nemijlocit în cea mai mare apropiere de 
Dumnezeu... A doua triadă, afirmă el, este cea formată din: domnii, stăpâniri şi 
puteri. În sfârsit a treia şi cea din urmă dintre ierarhiile cereşti spune că este cea a 
îngerilor, arhanghelilor şi începătoriilor. (Cap.VI, p.43) (n.red.). 


Aceste câteva noţiuni au doar scopul de a facilita înţelegerea 
conferinţelor care urmează. Considerăm că ele vor contribui 
mai mult la aceasta dacă însumează pentru fiecare dintre 
ierarhiile care au fost enumerate până acum trăsăturile 
generale ale naturii şi ale istoriei sale. Bineînţeles că nu este 
posibil să sintetizăm în câteva rânduri o întreagă doctrină, dar 
am dorit să dăm o orientare cititorului, dându-i posibilitatea să 
identifice în fiecare capitol descrieri şi chiar denumiri care 
variază uneori de la un ciclu de conferinţe la altul. 

INGERII 
Sfera lor este circumscrisă de orbita Lunii. Sunt numiti şi 
Mesagerii; Fii vieţii. Ei sunt Spiritele clarobscurului, ale 
penumbrei: ei reprezintă crepusculul pentru viaţa pură a 
spiritului, dar pentru omenire sunt zorii zilei divine. 
Când începe evoluţia omenirii, sunt cei din urmă născuţi 
printre lerarhiile existente. De aceea ei preced direct omul în 
drumul său spre divinitate. 


Pe vechiul Saturn nu au încă decât o conştienţă înăbuşită, 
asemănătoare unui somn fără vise. Deşi obscură, această 
conştienţă există totuşi; ea este insuflată Ingerilor de către 
Heruvimi. Acest dar al Heruvimilor deşteaptă în ei un fel de 
înţelegere inconştientă, de gândire cosmică, care emană din ei 
ca un val sonor umplând spaţiul ceresc şi care pătrunde cu 
undele sale germenii omului viitor. 

Pe vechiul Soare, conştienţa lor este luminată de imagini 
comparabile cu cele din vis, tot datorită jertfei Heruvimilor; 
aceştia au viziunea a tot ce se desfăşoară în cadrul evoluţiei 
solare. Dar ei renunţă la bucuria care le-ar fi dată de această 
contemplare, pentru a îndrepta spre conştienţa de vis a „fiilor 
vieţii" imaginile acestei înţelepciuni divine. Pe vechea Lună, 
Îngerii ating stadiul lor uman; în ei se trezeste sentimentul de 
sine.  Conştienţa nu mai este luminată prin acţiunea 
Heruvimilor, ca în etapele precedente. Ei transformă în 
gânduri, prin propria lor activitate, tot ce le vine din afară, ca 
şi din interior. Pentru aceasta ei folosesc ca intermediar corpul 
fizic al omului lunar. Indeosebi organele de simţ, care 
începuseră să se schiţeze în germenul viitoarei fiinţe omeneşti 
încă din timpul lui Saturn, le servesc ca oglindă pentru a-şi 
conştientiza reprezentările. Omul nu poate încă să utilizeze 
aceste simţuri pentru a percepe mediul exterior. Ele servesc 
Ingerilor, care percep prin intermediul lor. lar imaginile pe 
care oglinda simţurilor omeneşti le deşteaptă în ei le dau 
conştiinţa de sine. Dar chiar prin acest fapt simţurile omului se 
ascut la rândul lor. 

Pe Pământ, Îngerii dezvoltă conştienţa, care este numită în 
Ştiinţa spirituală Imaginaţie; ea rezultă din transformarea 
naturii astrale în Eu spiritual. Aşa cum pe Lună corpul fizic al 
omului i-a ajutat să dobândească conştiinţa Eului, pe Pământ 
ei folosesc corpul eteric al omului pentru a-şi elabora 
conştiinţa imaginativă. Această elaborare umple corpul eteric 
al omului de forţele de gândire ale Îngerului şi dă omului 
substratul gândirii proprii. „Prin această activitate a Îngerului 
în corpul eteric, Inteligența cosmica este încorporată în regnul 
omenesc." (R.Steiner) . 

De altfel Ingerul găseşte în mediul eteric cea mai mare 
densitate cu care se poate amesteca; el nu se poate încorora 
decât în ceea ce este în continuă transformare. În ce priveste 
principiile sale suerioare, ele nu suportă nici un fel de 
condensare, de nici o natură. Dorinţele şi gândurile îngerilor 
sunt reglate de Ierarhii, şi anume de entităţile solare. Nu se 
poate ca gândurile lor să nu reflecte ordinea cosmică. 


Fiind purtătorul acestei înţelepciuni, Îngerul nu se poate 
întrupa într-un om. El stă chiar îndărătul lui. Pentru a-l vedea, 
ar trebui „să te întorci" în spirit, adică să te abati de la linia 
terestră care ne este impusă de la naştere şi pe care înaintăm 
până la moarte, atraşi de pietrele preţioase care strălucesc de- 
a lungul drumului şi care sunt ceea ce a dobândit conştiinţa 
personală. Dar Ingerul este cel care ne-a pornit pe acest drum 
şi care ne dă posibilitatea să legăm între ele aceste pietre 
pretioase. El ne dă firul pe care se înşiră acest colier, căci el 
reprezintă amintirea care trece dincolo de viaţa aceasta; noi 
întâlnim pietrele acestea pe calea pe care ne împinge el să 
păşim, căci el călăuzeşte destinul nostru personal dintr-o 
încarnare în alta. El ne ocroteste ca într-un cuib şi ne înveleşte 
cu aripa amintirii, pe care o elaborează în corpul nostru eteric. 
Descoperindu-l în acest corp, am găsi în acelaşi timp sensul 
destinului nostru. Ingerul acţionează cu o afinitate deosebită 
în eterul nostru chimic; prin aceasta el pătrunde în sânge, în 
combinaţiile şi asociaţiile impresiilor senzoriale, ale gândurilor 
noastre; prin aceasta ne inspiră. Ingerul resimte reacţiile 
noastre chimice ca pe o muzica. In schimb el trăieşte de 
preferinţă în elementul eteric al muzicii. 

ARHANGHELII 
Arhanghelii, Spiritele focului, se exprimă în sfera planetară 
atribuită de obicei lui Venus. Ei îi conduc pe Îngeri, nu-i 
călăuzesc ei înşişi individual pe oameni. În schimb, sunt 
inspiratori şi călăuze ale marilor comunităţi, triburi sau 
popoare. În sufletul fiecărui popor se exprimă viaţa unui 
Arhanghel. El îşi trăieşte propria tinereţe în tinereţea 
poporului pe care îl conduce. Iar când un popor îmbătrâneşte, 
el simte că se usucă resimte o desprindere care poate să 
meargă până la desfiinţarea completă, care corespunde cu 
moartea acelul popor. 
Atunci când a început evoluţia pe Saturn Arhanghelii posedau 
deja o conştiinţă de vis. Ei au primit acest dar de la Serafimi, 
în timp ce Ingerii îl au de la Heruvimi. „Când Serafimii au 
contemplat viaţa de pe Saturn, ei au renunţat la tot ce le-ar fi 
fost de folos pentru sine din aceasta viziune în favoarea 
Spiritelor focului; ei au proiectat acele imagini în conştiinţa 
Arhanghelilor care le visau." (R.Steiner). Această ofrandă le-a 
fost adusă înainte ca ei să ajungă în stadiul uman. 
Arhanghelii au atins stadiul uman odată cu vechiul Soare. Aşa 
cum partea fizică a organismulul omenesc şi în special 
viitoarele sale organe de simţ au servit ca punct de sprijin 
pentru conştiinţa Ingerilor în timpul evoluţiei lunare, pe Soare 


s-au petrecut următoarele: fiinţa omenească poseda deja două 
principii: cel care ajunge la o a doua etapă de evoluţie, trecând 
de la Saturn la Soare, şi care se va afla la originea naturii sale 
eterice; pe de altă parte, natura saturniană, fizică, care 
rămâne aşa cum era. Ea formează ca o enclavă întunecată în 
substanţa  eterică luminoasă a Soarelui. Ea va servi 
Arhanghelilor ca punct de sprijin. În timp ce ei fac să circule 
curenţii lor de forţă prin această arte întunecoasă a viitorului 
om pământean, ei înşişi devin „oameni" pe Soare, şi facând 
aceasta introduc în această natură care a rămas saturniană o 
structură care la început nu este decât o reţea luminoasa fină, 
dar care va duce la constituirea în viitor a organelor de simţ. 
În etapa lunară, cucerind ceea ce dobândesc în prezent Îngerii 
în lumea pămantească, Arhanghelii s-au înălţat până la Eul 
spiritual. El au aflat în corpul eteric al omului lunar oglinda 
activităţii lor, reglând în el circulaţia curentilor solari. 
Pe Pământ corpul nostru astral este cel care le dă un punct de 
sprijin, pentru edificarea propriul lor corp eteric în Spiritul 
vieţii. Conştiinţa inspirată care rezultă de aici (conştiinţa 
imaginativă) le dă posibilitatea să conceapă în imagini stările 
interioare ale altor fiinţe şi chiar să le resimtă ca pe viaţa lor 
proprie. 
Ei nu coboară până la condiţiile vieţii fizice şi nici chiar la ale 
celel eterice, ci numai până la natura astrală a focului şi a 
luminii. Acolo se găsesc la limita capacităţii de manifestare şi 
doar în acest foc şi în această lumină Arhanghelul se poate 
arăta omului. Natura lor, care a primit îndeosebi darurile 
evoluţiei din faza solară, se exprimă şi acum cu predilecție în 
fenomene spirituale care fac ca pe Pământ să apară lumina, şi 
prin sistemul nostru nervos. (R.Steiner). 

ARHEII 
Se află în fruntea celei de a treia Ierarhii; sfera lor planetară 
este cea mai apropiată de Soare, dacă pornim de pe Pământ; 
este cea atribuită lui Mercur. 
Arheii sunt numiţi şi Spiritele timpului, căci timpul s-a născut 
pentru om atunci când Arheii au căpătat conştiinţa acestuia; 
sau Principalităţi, Principi, Primordiali... pentru că ei au creat 
„începutul" creând conştiinţa timpului, sau Spirite ale 
personalităţii, pentru că doar odată cu ei, care au fost primii 
care au trecut printr-un „stadiu omenesc", a apărut fenomenul 
primordial al conştiinţei: într-un punct al substanţei divine se 
produce o concentrare în care este reflectat Dumnezeu; în 
mediul universal se formează o enclavă. Aceasta va atrage 


spre sine o parte din acest mediu şi va imprima ritmul său 
personal unei părţi din ansamblul acesta. 

Nu trebuie să vedem deja în aceasta autonomia unei fiinţe 
care se închide în sine însăşi şi se izolează în sânul 
cosmosului, aşa cum o va face omul pe Pământ. Iată ce trebuie 
să vedem: posibilitatea care o va avea substanţa divină de a se 
divide în esențe diferite, dobândind conştiinţa esenței lor 
specifice. 

Ca Spirite ale timpului, Arheii guvernează epocile. Gnosticii i- 
au numit în acest caz Eoni. Succesiunea de perioade mici şi 
mari care alcătuiesc evoluţia noastră terestră constituie corpul 
lor spiritual. Ca spirite ale personalităţii, ei difuzează printre 
oameni personalităţile marcante care apar în decursul 
vremurilor; sub impulsul lor în fiecare epocă se formează în 
omenire un focar în care se concentrează cu cea mai mare 
intensitate tendinţele directoare ale epocii. 

Pe Saturn, Arheii primesc prin jertfa Tronurilor un trup de foc. 
Ei aspiră focul acesta, pe de o parte îl interiorizează pentru ca 
să constituie centrul fiinţei lor, pe de alta îl exteriorizează prin 
alcătuiri care se vor desprinde din ei. Acest ritm, care 
generează schimburi şi contrapuneri, le procură o conştiinţă 
personală. Atunci ei îşi îndreaptă forţele spre ceea ce Rudolf 
Steiner (în prelegerile care urmează) numeşte „ouă de 
căldură" şi care nu sunt altceva decât viitorii oameni. Ne 
putem imagina natura acestei forţe comparând-o cu cea care 
rezidă astăzi în gândirea noastră. Căci ei au realizat această 
acţiune magică prin puterea lor de reprezentare. lar „ouăle de 
căldură" le restituie imaginea reflectată a ceea ce se petrece 
în ei. În acest fel Arheul găseşte în germenul nostru fizic un 
punct de sprijin pentru conştiinţa „umană" pe care a dobândit- 
o pe Saturn, aşa cum Arhanghelul îl va găsi pe Soare în 
germenul nostru eteric, iar Îngerul pe Lună în germenul 
nostru astral. 

Pe Soare Arheii se înalţă până la conştiinţa imaginativă, la Eul 
spiritual; pe Lună ei ajung la conştiinţa inspirată, la Spiritul 
vieţii. Pe Pământ ei ating conştiinţa intuitivă cu acel principiu 
spiritual care echivalează cu ceea ce va fi pentru noi, la 
capătul oricărei evoluţii omeneşti, Omul-Spirit. Relaţia pe care 
au avut-o în prima fază a evoluţiei cu elementul fizic al omului, 
în cea de a doua cu elementul eteric, într-a treia cu elementul 
astral, o au acum cu Eul nostru. Desigur, nu cu Eul nostru 
personal, ci cu acea natură spirituală mult mai subtilă chiar 
decât natura eterică sau astrală în care Eul nostru se poate 
într-adevăr încorpora. În măsura în care forma corpului 


omenesc este organizată în aşa fel încât să servească ca 
expresie a unui Eu care gândeşte, ea este opera spiritelor 
personalităţii. 


Să ne ridicăm din sfera planetelor interioare până la cea a 
Soarelui şi dincolo de aceasta. Să trecem de la cea de a treia 
Ierarhie (ale cărei destine sunt cel mai strâns legate de cel al 
omului) la entităţile din cea de a doua triadă. Toate fiinţele pe 
care le vom întâlni de aici înainte şi-au dobândit conştiinţa de 
sine într-o stare care nu poate fi atinsă prin concepţiile 
noastre de timp şi de spaţiu, străină de sistemul nostru 
cosmic. Ele se caracterizează mai puţin prin ceea ce 
dobândesc şi mai mult prin ceea ce dau. 

PUTERILE 
Soarele este sfera lor. 
Numite Exousiai în terminologia grecească, Potentates în cea 
latină, ele sunt în esență Spirite ale Formei. 
Sunt pătrunse de o energie care tinde să facă să apară forma 
în lumea manifestată. 
Aşa cum Arheii au folosit pe Saturn substanţa Tronurilor 
pentru a-şi realiza stadiul omenesc, omul primeşte astăzi 
elementul necesar Eului său. Acest dar este înscris în primul 
capitol al bibliei: Şi Dumnezeu a zis „Să-l facem pe om după 
chipul nostru”. 
„Dumnezeu" reprezintă în acest caz Puterile, şi îndeosebi acel 
grup pentru care textul ebraic nu foloseşte cuvântul 
Dumnezeu la singular, ci Elohim, care este un plural. Iar în 
următorul capitol al Bibliei, unde crearea omului păm'ntean 
urmează acestei prime creaţii cereşti, este descris şi acest dar. 
Dar de data aceasta el rezultă din o parte a substanţei solare a 
Elohim-ilor, care s-a desprins şi s-a unit cu forţele lunare: şase 
Elohim au rămas pe Soare; al şaptelea, Iehova, îşi conjugă cu 
ei forţele pe care le îndreaptă spre Pământ de pe Lună. In 
traduceri, iehova este redat prin expresia „Dumnezeul cel 
veşnic". Oamenilor li s-a dat în dar forma omenească locuită 
de eu; aceasta este epoca în care în Atlantida au apărut 
propriu-zis condiţiile terestre. 
„Atunci Dumnezeul cel veşnic l-a zidit pe om din ţărână şi a 


suflat asupra lui suflare de viaţă şi omul a devenit suflet viu.": 
4 Pentru a înţelege acţiunea Spiritelor formei trebuie să consultăm descrierea 
grandioasă schiţată de Rudolf Steiner în Creaţia după Biblie - misterele Genezei 


(n.a.) 
VIRIUŢILE 
Cuvântul Virtuţi a pierdut în zilele noastre forţa pe care o avea 
atunci când reda esenţa activă a unei fiinţe, a unei plante. 


Acest sens iniţial îl regăsim în cuvintele Virtutes* sau 
Dynamis, care desemnează treapta ierarhică superioară 
Puterilor. Cea mai bună traducere ar fi astăzi Tăriile. 


* Sensul iniţial al cuvântului il regăsim în limba română veche, în cuvântul „virtute", 
cu sens de forţă, tărie; sensul actual al neologismului „virtute“ este similar cu cel 
din franceza modernă, din care provine (n.red.). 


Aceste spirite care sunt cele ale miscării, ale activităţii, ale 
forţei işi au sfera pe Marte. Areopagitul vorbeste de o 
„bărbătie virilă şi neclintită cu privire la toate acţiunile lor 
cele deiforme, (bărbătie) ce nu slăbeşte deloc, primind 


bărbăteste luminările cele divine ce i se comunică"*. 
* Dionisie Pseudo-Areopagitul, Ierarhia cerească, Editura Institutul European, laşi, 


1994, p.49 (n.red.). 
De fapt ei primesc de la Spiritele înţelepciunii planul 
coordonat în care îşi înscriu activitatea; ele îl pun în actiune şi 
îl trec mai departe Spiritelor formei, care îl vor condensa în 
operele pe care le creează. 
S-a văzut care este relaţia dintre esenţa omului pământean şi 
Puterile situate cu patru trepte deasupra lui în ordinea 
ierarhică. Or, Virtuţile se află într-o relaţie asemănătoare cu 
Îngerii pe care i-au ajutat când erau pe Lună să-şi obţină 
conştiinţa, căci ele au alăturat dinamismul lor la ceea ce 
primisera înainte Ingerii prin jertfa Heruvimilor. Datorită lor, 
conştiinţa în imagini a devenit vie, maleabilă, stimulatoare 
prin contradicţiile şi prefacerile ei. 
Acţiunea acestor Dynamis se exprimă atât în muzica sferelor 
cât şi în caracterul mobil al astralului, atât în asocierile şi 
disocierile din eter, în pulsaţiile sevei şi ale sângelui, cât şi în 
mişcările spaţiului universal. 

Ele reprezinta activitatea pură; dau formă prin perceperea lor 
interioară, prin cufundarea în continua devenire a fiinţelor vii. 
DOMINĂRILE 

Domnii, Kyriotetes, sălăşluiesc pe Jupiter. 

Fi sunt în Univers Spiritele înțelepciunii, care produc şi 
coordonează impulsurile pe care li le inspiră prima ierarhie şi 
pe care, la rândul lor, le încredinţează spiritelor Dynamis. 
Înţelepciunea lor nu poate fi asemănată cu cea la care poate 
aspira o fiinţă omenească. Ea nu este gândire, ci un fluviu de 
viaţă al cărui preaplin se revarsă asupra întregii creaţii care se 
adapă din ea. În acest preaplin de înţelepciune s-au format 
fiinţele de pe vechiul Soare, cosmos de înţelepciune. 
Kyriotetes au fost în acea vreme pentru Arhangheli demiurgii 
care sunt pentru noi Exousiaii. Ei i-au ajutat să ajungă la 
conştiinţa de sine, şi în acelaşi timp această relaţie cosmică a 


dat naştere condiţiilor favorabile pentru germenul eteric al 
omului. 

Dominările au imprimat înţelepciunea lor în substanţa eterului 
cosmic, care a păstrat structura acesteia până în zilele 
noastre. Şi ele continuă să reverse forţele lor în eteric, să 
îndrepte spre pământ eterul lumilor. 

Dar de la înălţimea la care se află acum Spiritele înţelepciunii, 
ele nu mai pot face daruri directe oamenilor. (Aşa stau 
lucrurile începând de la nivelul Puterilor.) Activitatea lor este 
acum cu mult mai presus de om. Arhanghelii le sunt 
mijlocitori, aşa cum Ingerii mijlocesc acţiunea Virtuţilor. 


Am ajuns astfel în regiunile cele mai înalte, unde ni se vor 
descoperi Entităţile care se bucură de vederea directă a lui 
Dumnezeu. Până la ele, impulsurile divine au putut fi numai 
comunicate, transmise. Prima ierarhie le ia direct din izvorul 
vieţii. 

Activitatea lor creatoare este de aşa natură încât vieţuieşte ca 
o realitate obiectivă chiar când aceste Entităţi se desprind de 
ea. Creaţia este opera lor. 

„Pe acestea trebuie să le socotim curate; nu numai ca fiind 
libere de pete întinătoare şi de necurăţenii, sau ca nefiind 
accesibile privirilor materiale, ci ca fiind fără amestecare şi 
mai presus de orice scoborâre şi decât orice lucru sfânt 
inferior lor; în puritatea lor cea mai aleasă ocupă ele un loc 
superior faţă de toate puterile, sunt cele mai asemenea 
divinității şi-şi susţin neclintită mişcarea cea proprie ordinului 
lor şi uniformă, spre dragostea lui Dumnezeu cea 
neschimbată; aşa încât ele nu cunosc deloc scoborârea în vreo 
direcţie spre cele fără însemnătate, ci-şi păstrează fără şovăire 
sau schimbare  statornicia cea mai nezdruncinată, ce 
corespunde zelului lor de a fi asemenea divinității. Trebuie să 
le concepem ca spirite ce contemplează... şi ca fiind pline de o 
lumină ce este mai presus de orice cunoştinţă nematerială şi 
ca fiind saturate, pe cât este îngăduit, de contemplarea acelei 
frumuseți de la obârşie, care creează frumosul şi este obârşie 
a frumuseţii celei mai presus de fiinţă şi strălucind într-o 
lumină întreită... La fel le concepem noi perfecte... şi ca fiind 
primele în jurul lui Dumnezeu, ele sunt iniţiate în chip 
nemijlocit de către izvorul cel adevărat de sfinţenie în 
planurile lucrărilor divine, fiind rânduite ierarhic în chipul cel 


mai sublim."* 
* Dionisie Pseudo-Areopagitul, op. cit., pp.45-46. 


TRONURILE 


Ele sunt „constanţă şi neclintire"; ele sunt Spiritele voinţei. 
Reazemul lor planetar este sfera lui Saturn. 
Când au început vremurile lui Saturn, Tronurile s-au oferit să 
fie punct de plecare, prima substanţă originară de unde a 
pornit tot ce a urmat în evoluţie, şi care nu poate fi asemuită 
decât cu o căldură spirituală, aşa cum este aceea pe care o 
numim căldură sufletească. Ea a oferit primul sprijin pentru ca 
să se ivească o conştiinţă nouă, cea a Arheilor; astfel s-au 
creat condiţiile de existenţă cosmică care se află la obârşia 
corpului fizic al omului. 
„Aceste Spirite ale voinţei erau pe Saturn în stadiul de a-şi 
putea transmuta propria lor substanţă în căldură substanţială, 
pentru ca să reverse focul lor în existenţa planetei; apoi acest 
foc a devenit aer prin densificare (pe vechiul Soare); tot ei au 
dus la condensarea atmosferei în apă în timpul Lunii vechi, şi 
în sfârşit, a apei în pământ în vremurile existenţei terestre. 
Când privim acum lumea care ne înconjoară, putem să ne 
spunem referitor la elementul solid că în el acţionează forţele 
Tronurilor care i-au dat posibilitatea să existe." (Rudolf 
Steiner). În mineral substanta primordială a Tronurilor atinge 
cea de a patra etapă de involuţie şi este la capătul 
transformărilor ei. Ea a devenit osatura lumii fizice. In 
trupurile noastre, oasele constituie ultima expresie a darului 
pe care pe Saturn „minunatele neclintiri" le-au făcut evoluţiei. 
Dar deşi sunt mărturia lucrării din trecut a Tronurilor, ele nu 
pot să ne pună în legătură cu activitatea lor de astăzi. Aceasta 
nu poate fi atinsă decât printr-o conştiinţă omenească în stare 
să conceapă masa voinţelor cosmice în stare pură. 
HERUVIMII 
Heruvimii şi Serafimii nu mai acţionează ca izvor al unei 
substanţe anume, aşa cum au făcut Tronurile pe Saturn, 
Domniile pe Soare, Tăriile pe Lună, Puterile e Pământ. 
Ei s-au înălţat până în preajma Divinităţii, dincolo de orice 
sferă planetară. Prin ei Dumnezeu împarte raze în mod 
impersonal, universal. Ei s-au ridicat la rangul de Jertfitori 
cosmici. 
Heruvimii pun de acord între ele mişcările planetelor, pentru a 
uni într-un sistem perfect armonizat impulsurile particulare. 
Căci ei sunt Spirite ale armoniei. Numele lor înseamnă 
mulţimea cunoştinţei sau revărsare de înţelepciune. 
SERAFIMII 
Numele lor înseamnă lumină şi căldură. Vine de la cuvântul 
saraph - ardere, ardoare. Ei reprezintă ardoarea în stare pură - 
Spiritele dragostei universale şi asigură legăturile de la un 


sistem cosmic la altul. Dintre toate lerarhiile ei sunt cei mai 
îndeaproape uniţi cu divina Trinitate, cei care, să zicem aşa, 
preiau de la ea ţelurile care vor prezida la crearea fiecaruia 
dintre sistemele cosmice. 
Omul pământean nu le poate bănui prezenţa decât atunci când 
vede ţâşnind „focul dumnezeiesc" dintr-un nor încins de 
furtună. 
Ne vom opri aici, lăsând deoparte problema celor trei Logoi şi, 
la celălalt capăt al scării, fiinţele elementale despre care nu se 
vorbeste decât incidental în acest ciclu de conferinţe. 
Am ajuns la capătul simfoniei lerarhiilor. Şi parcă n-am fi spus 
nimic. Căci nu este de ajuns să enumeri nişte caractere sau să 
aminteşti nişte nume. Sigur că aceste nume dau lămuriri 
asupra naturilor spirituale pe care le desemneaza. Dar numai 
nomenclatura nu poate să ne deschidă calea înţelegerii 
Ilerarhiilor. Nu ne putem apropia de ele decât printr-un anumit 
mod de gândire, printr-un fel de a fi dobândit în decursul 
studierii Ştiinţei spirituale şi printr-o muncă de 
autotransformare. 
Căci orice fiinţă omenească este lucrarea şi odrasla Ierarhiilor. 
Întreaga noastră fire, din măduva oaselor până la cele mai 
înălţătoare gânduri care ne trec prin minte, s-a născut din 
darurile lor. Puterile care pătrund în noi şi care trec de la una 
la alta prin intermediul nostru au făcut să apară toate cele 
care ne alcătuiesc. Răspândite de-a lungul universului pe care 
îl însufleţesc, ele se concentrează în fiinţa omenească ca într- 
un punct de convergenţă; ele se întâlnese în om - organul lor 
comun de exprimare. lar omul este chemat să facă din această 
întâlnire singurul focar de conştiinţă în care se reflectă 
universul spiritual. El se îndreapta spre acest ţel pe măsură ce 
dobândeste progresiv conştiinţa şi stăpânirea a ceea ce a fost 
asezat necondiţionat de Dumnezeu în trupul, sufletul şi spiritul 
sau. 
Va veni o zi când omul va contopi aceste daruri de preţ într-o 
unică creaţie, care va fi lucrarea sa în inima Cosmosului. 
Dragstea universală, cu care a început să se manifeste divinul, 
se va exprima în el, dar înzestrată cu o nouă trăsătură: 
dragostea în libertate conştientă. In ziua aceea omul va 
desăvârşi şi va da preţ creaţiei celor două ierarhii care l-au 
precedat în drumul său către Dumnezeu. 

Paris, 20 aprilie 1945 

S. Rihouet-Coroze 


CONFERINȚA I 
Ințelepciunea originară transmisă omenirii e 
Budism şi creştinism ° Aştrii 
în viziune materialistă şi în viziune ocultă e 
Ierarhia cerească 
Dusseldorf, 12 aprilie 1909, dimineaţa 

Conferinţele din acest ciclu ne vor conduce nu numai în spaţiul 
fizic, ci şi în lumile spirituale de unde îşi are izvorul acest 
spaţiu. Dar conferințele de acest fel au ca ţel mai ales 
dezvăluirea faptului că în fond întreaga cunoaştere, ştiinţa în 
totalitatea ei urmăresc să dezlege marea taină, cea mai mare 
dintre toate, taina fiinţei omeneşti. Într-adevăr, pentru a 
înţelege ce este omul trebuie să ne întoarcem mult în trecut. 
Cei care vor să urmărească aceste conferinţe trebuie deci să 
aibă deja unele cunoştinţe spirituale de bază. Pe lângă 
aceasta, pentru a le putea urmări este nevoie de un avânt 
sufletesc deosebit, deşi noi facem tot posibilul pentru ca 
subiectul prezentat să fie cât mai uşor de înţeles. 

Prin faptul că vorbim despre ceea ce numim „lerarhie 
spirituală", sufletul nostru îşi înalţă privirile spre entităţi care 
îşi desfăşoară existenţa mai presus de cea a lumii noastre 
pământene. Ochii noştri materiali nu pot vedea decât făpturile 
celor patru regnuri naturale: mineral, vegetal, animal şi uman. 
Dincolo de regnul uman începe lumea fiinţelor invizibile şi pe 
măsură ce dobândeşte cunoaşterea celor aflate mai presus de 
simţuri omul poate înainta spre acele entităţi care, în lumea 
nevăzută, constituie continuarea celor patru regnuri. 

În evoluţia omenirii cunoştinţele şi căutările care duc spre 
aceste domenii nu s-au ivit pentru prima dată în epoca 
noastră. A existat întotdeauna ceva ce s-ar putea numi 
înţelepciune primordială. Omul o poate aprofunda, poate 
ajunge să cunoască conţinutul acestei înţelepciuni, căci ideile, 
conceptele pe care le poate dobândi cu privire la acest subiect, 
cele întrezărite prin imaginaţie, inspiraţie şi intuiţie datorită 
clarviziunii la care poate ajunge, pe toate acestea de fapt omul 
doar le retrăieşte; ele au fost mai dinainte concepute, 
cunoscute de entităţile care se află mai presus de el. Să ni se 
îngăduie să folosim o comparaţie curentă: să ne gândim că un 
ceasornicar are mai întâi ideea, conceptul ceasului pe carc îl 
va fabrica. Ceasul va fi făcut după această idee, care a trebuit 
să preceadă în mod necesar realizarea sa. Dar după aceea 
cineva ar putea să-l demonteze, să-l cerceteze şi să regăsească 


astfel gândirea din care a lual naştere acesta, să regândească, 
am putea spune, ideea ceasornicarului. 

Doar în acest fel poate să reacționeze omul, la gradul său 
actual de dezvoltare, în faţa înţelepciunii primordiale şi a 
entităţilor spirituale situate mai presus de el. Aceste entităţi 
au avut la început imaginaţia, inspiraţia, intuiţia, ideile şi 
gândurile pe baza cărora este alcătuit universul care ne 
înconjoară astăzi. lar omul regăseşte aceste idei, aceste 
gânduri în universul actual; când se înalţă până la o viziune 
clarvăzătoare, el regăseşte şi imaginaţia, inspiraţia şi intuiţia 
care îi permit să pătrundă în lumea entităţilor spirituale. 
Putem deci să spunem că înţelepciunea despre care vom vorbi 
exista de mai înainte în universul nostru; ea constituie planul 
acestui univers. Până unde trebuie să ne întoarcem în timp 
pentru a regăsi această înţelepciune originară, rămânând 
totuşi în limitele realităţii? Ne pulem gândi la o epocă istorică 
anume în timpul căreia predica unul sau altul dintre marii 
Învăţători ai omenirii? Desigur avem mult de învăţat 
adâncindu-ne în anumite epoci istorice şi devenind astfel 
discipolii marilor Maegştri. Dar pentru a ajunge până la 
înţelepciunea primordială, în forma sa cea mai înaltă, mai 
adevărată, trebuie să ne întoarcem în timp până în epoca când 
nu era încă un Pământ care să poată fi văzut, nu exista un 
Univers material, căci lumea a apărut chiar din această 
înţelepciune. Şi totuşi această înţelepciune pe seama căreia 
fiinţele sprituale au dat formă universului nostru a ajuns mai 
apoi la îndemâna omului. Acesta a putut, în propria sa gândire, 
să vadă, să perceapă gândurile pe seama cărora Dumnezeu a 
zidit lumea. Apoi această înţelepciune originară, această 
înţelepciune a Creatorilor universului a îmbrăcat succesiv mai 
multe forme; ea s-a dezvăluit în sfârşit, după marea eră 
atlantă, celor care au călăuzit prima dintre epocile civilizaţiei 
de după Atlanlida, Rishilor, marii Invăţători ai Indiei străvechi. 
Această înţelepciune originară le-a parvenit sfinţilor Rishi într- 
o formă pe care omul de astăzi nu şi-o poate decât cu greu 
reprezenta. Capacitatea de gândire, de simţire a omului s-a 
modificat profund faţă de cea din timpurile cănd marii Maeştri 
hinduşi instruiau omenirea. lar dacă în zilele noastre nu am 
face altceva decât să repetăm ceea ce spuneau Rishii, cei mai 
mulţi dintre oameni nu ar vedea în aceasta decăt vorbe în 
vânt. Deoarece este nevoie de altfel de receptivitate decât cea 
a omului de astăzi pentru a înţelege cu adevărat cunoştinţele 
care au fost comunicate atunci omenirii de după Atlantida. In 
cărţile care s-au mai păstrat, chiar în cele mai bune, cele mai 


frumoase, nu găsim decât un palid ecou al înţelepciunii 
originare. Sub unele aspecte nu este decât o cunoaştere 
voalată, împuţinată. Şi oricât de măreţe, de sublime sunt 
Vedele, oricât de frumoase imnurile lui Zoroastru, oricât de 
mare strălucirea anticei înţelepciuni egiptene, toate acestea - 
pe care nu le putem îndeajuns admira - nu ne mai aduc totuşi 
decât o oglindire ştearsă a marilor învăţăminte ale lui 
Zoroastru* şi Hermes şi chiar a minunatelor cunoştinţe 
răspândite odinioară de sfinţii Rishi. 
* Numele dat de greci magului persan Zarathustra (n.red.). 

Această înţelepciune sublimă a fost totuşi păstrată pentru 
oameni; ea a fost întotdeauna cunoscută în anumite cercuri, 
desigur foarte restrânse, care au fost păzitoarele a ceea ce 
numim Mistere sacre. Înţelepciunea primordială s-a păstrat 
până în zilele noastre prin aceste centre ale Misterelor din 
India, Persia, Egipt, Caldeea, în Misterele creştine. Până 
foarte de curând o puteai găsi, în formă vie, nu în cărţi, ci 
numai în interiorul acestor cercuri închise. Seria aceasta de 
conferinţe va explica motivele pentru care în epoca noastră 
ceea ce a rămas viu şi s-a păstrat astfel în aceste cercuri 
restrânse trebuie să se răspândească pe scară largă în rândul 
oamenilor. Căci această înţelepciune a sfinţilor Rishi n-a secat 
niciodată; la începutul vremurilor noastre s-ar putea spune că 
s-a adăpat din izvorul care redă tinereţea. După ce i-a inspirat 
pe Rishi, pe Zoroastru şi pe discipolii săi, pe magii caldeeni şi 
egipteni, după ce a pătruns până în adâncuri în învăţătura lui 
Moise, ea a ţâşnit iarăşi, ca un impuls cu totul nou, prin 
venirea lui Christos pe Pământ. Dar atunci ea a devenit atât de 
profundă, de interiorizată, încât nu s-a putut infiltra în 
omenire decât în etape. De când a început să se răspândească 
în lume revelaţia creştină, se vede cum înţelepciunea originară 
pătrunde în viaţa exterioară a omenirii treptat, progresiv, într- 
o formă încă elementară. Mesajele există; le găsim în 
Evanghelii şi în alte scrieri creştine; ele conţin înţelepciunea 
sfinţilor Rishi, dar într-o formă înnoită şi întinerită, ca şi cum 
ar ieşi din izvorul de apă vie. 

Dar cum ar fi putut fi înţelese aceste mesaje chiar de la 
începuturile unei ere pe care creştinismul nu o purificase încă? 
Până acum nu a fost înţeleasă decât o mică parte din 
Evanghelii. Drumul spre o înţelegere mai deplină a lor se 
realizează doar pas cu pas; iar în unele privinţe înţelesul lor 
devine chiar mai obscur. In zilele noastre Evangheliile sunt 
poate cărţile cele mai pecetluite. Vor putea fi din nou înţelese 
în viitor numai de acela care va sorbi noi puteri din 


înţelepciunea originară. Comorile revelaţiei creştine, care nu 
sunt decât cele ale înţelepciunii orientale, dar născute din nou, 
înzestrate cu o forţă nouă, s-au păstrat şi ele în cercuri 
închise, care au fost urmate apoi de diferite asociaţii mistice, 
cum ar fi confreria Sfântului Graal şi, în sfârşit, cea a 
rosicrucienilor. Aveau acces la aceste comori de adevăruri 
doar cei care se pregătiseră să le primească prin grele 
încercări. Şi aşa, multe veacuri de la începutul erei creştine 
toată această înţelepciune a Orientului şi Occidentului a rămas 
aproape inaccesibilă celei mai mai părţi a omenirii. Doar din 
când în când câte puţin din această înţelepciune se infiltra în 
lumea din afară; cea mai mare parte rămânea secretul noilor 
Mistere. 

Dar a venit o vreme când a fost posibil să se vorbească de 
această înţelepciune primordială într-un limbaj care putea fi 
înţeles, care era accesibil unui număr mai mare de oameni. 
Cam de pe la ultima treime a secolului al XIX-lea s-a putut face 
aluzie într-o formă mai mult sau mai puţin voalată la aceste 
lucruri. Datorită unor evenimente care au avut loc în lumile 
spirituale, păzitorii misterelor au avut posibilitatea, ca să 
zicem aşa, să lase să se strecoare înafară câte ceva din 
înţelepciunea originară. 

Cunoaşteţi cu toţii istoria mişcării teosofice. Ştiţi că într-un fel 
gheaţa a fost ruptă la început prin revelarea unor adevăruri, 
într-un fel pe care nu este nevoie să-l descriu aici, prin ceea ce 
este cunoscut sub numele de versetele lui Dzyan. Aceste 
versete ale „Doctrinei secrete" cuprind de fapt o cunoaştere 
dintre cele mai profunde, o mare parte din ceea ce a trecut din 
învătătura sfinţilor Rishi în doctrinele orientale şi apoi în 
Occident, după ce au fost întinerite prin creştinism. Nu este 
vorba numai de ce s-a păstrat în Orient din străvechea 
înţelepciune, ci şi de ceea ce, venind din şcolile secrete ale 
Occidentului, a strălucit în primele veacuri ale erei noastre, 
străbătând Evul Mediu. In mare parte conţinutul acestor 
versete nu va putea fi înţeles în toată profunzimea sa decât 
putin câte puţin. Trebuie într-adevăr să ne dăm seama că 
acum nu există nici o posibilitate să descoperim prin 
capacitătile noastre obişnuite, exoterice, temelia acestei lumi 
de cunoştinţe. 

Spărgându-se astfel gheaţa, a venit vremea când putem vorbi 
de sursele ocultismului occidental, care de altfel nu este 
altceva decât ocultismul oriental, aşa cum s-a perpetuat 
acesta, ţinând seama de schimbările intervenite în viaţa 
spirituală şi fizică. Se poate vorbi acum de sursele ocultismului 


viu, aşa cum s-a păstrat, cu fidelitate, în Misterele 
rosicrucienilor. Nu există înţelepciune orientală care să nu fi 
pătruns în ocultismul occidental; în învăţătura rosicrucienilor 
se regăseşte tot ce au ştiut şi au transmis marii înţelepţi ai 
Orientului. Nimic, absolut nimic din ceea ce se poate şti din 
înţelepciunea orientală nu lipseşte din cea occidentală. 
Singura deosebire este că înţelepciunea Occidentului trebuie 
să adune la un loc întreaga doctrină, toate căutările Orientului 
şi, nelăsând să se piardă nimic, trebuie să arunce asupra lor 
lumina aprinsă în lume de impulsul lui Christos. Să nu creadă 
nimeni, când este vorba despre ocultismul occidental, care în 
anumite privinţe provine de la acei Rishi ascunşi ai 
Occidentului - pe care desigur ochii nu pot să-i vadă -, să nu 
zică nimeni că acestui ocultism îi lipseşte vreo iotă din 
ocultismul oriental. Nu-i lipseşte absolut nimic. Numai că 
trebuie ca toate acestea să renască prin impulsul dat de 
Christos. Toate marile cunoştinţe privind lumile mai presus de 
cele omeneşti şi existenţa necuprinsă de simţuri, aşa cum au 
ieşit pentru prima oară din gura sfinţilor Rishi, trebuie să se 
regăsească astăzi în ceea ce se poate spune despre Ierarhii şi 
despre proiectarea lor în plan fizic. 

Aşa cum geometria lui Euclid nu s-a schimbat, cu toate că 
astăzi este predată şi învățată prin alte metode, înţelepciunea 
sfinţilor Rishi nu s-a modificat prin faptul că noi o predăm şi o 
învăţăm cu ajutorul facultăţilor pe care le-a deşteptat în noi 
impulsul lui Christos. Am putea deci să considerăm ca 
înţelepciune orientală o mare parte din ceea ce avem de spus 
despre lumile spirituale. Dar trebuie să evităm orice 
neînțelegere în această privinţă, şi aceste neînţelegeri pot să 
apară foarte uşor. 

De exemplu, cei care nu vor să se străduiască să înţeleagă ne 
pot spune: „Ieri mai vorbeaţi încă de adevărurile mari, 
sublime, ale învăţăturii lui Buddha. Spuneaţi că el a revelat 
marile adevăruri privitoare la viaţă, la suferinţă, arătând că 
naşterea înseamnă suferinţă, despărţirea de cei dragi este 
suferinţă, faptul că nu primesti ceea ce doreşti este suferinţă 
etc., şi adăugaţi: priviţi-i pe cei care, începând din era 
creştină, au primit cu adevărat impulsul lui Christos. Prin actul 
înţelegerii,  conştientizării acestui impuls, adevărurile 
predicate de Buddha şi-au pierdut din semnificație, căci într- 
un fel s-a găsit o cale de alinare a acestor suferințe. Buddha 
spune că naşterea duce la suferință, dar cel care îl înţelege pe 
Chrislos răspunde că noi împărtăşim cu Christos viaţa în care 
intrăm prin naştere şi că, prin aceasta, suferinţa se şterge. Tot 


aşa, prin puterea mântuitoare a lui Christos nici boala nici 
moartea nu mai înseamnă suferinţă. Şi totuşi în Evanghelii 
regăsim aceleaşi expresii ca şi în textele budiste. Şi acolo se 
spune că boala înseamnă suferinţă, că viaţa este suferinţă şi 
aşa mai departe. Dacă toate aceste scrieri religioase cuprind 
aceleaşi lucruri, înseamnă că nu s-a înregistrat nici un progres 
de la o religie la alta, toate religiile au aceeaşi valoare. Dar s-a 
vorbit de un progres, ne-aţi explicat că datorită creştinismului 
vechile învățături ale budismului nu mai sunt adevărate". 

Cel care vorbeşte aşa se înşală amarnic. Este adevărat că s-au 
spus acestea, în afară de ultima frază, dar este important să 
înţelegem cu mare precizie cele ce se referă la un dotmeniu 
atât de subtil. Gândirea fanatică nu va reuşi niciodată; pentru 
a înţelege în mod exact trebuie să fii obiectiv. 

Cel care se inspiră din izvoarele înţelepciunii rosicruciene nu 
va spune niciodată că aceasta este în contradicţie cu ceea ce 
cuprind scrierile budiste sau că este ceva fals în acestea. Toţi 
cei care pornesc de la aceste izvoare împărtăşesc convingerile 
lui Buddha şi ale înţelepciunii orientale. Ceea ce i-a fost 
revelat lui Buddha prin iluminare asupra suferințelor vieţii 
este absolut adevărat, până în cele mai mici amănunte. Nu se 
pune problema să se dea la o parte nimic din acestea. Totul 
rămâne adevărat. Şi tocmai pentru că este adevărat că 
naşterea înseamnă suferinţă, că boala este suferinţă etc., asa 
cum a spus Buddha, impulsul lui Christos este pentru noi un 
remediu măreț şi puternic. El ne alină suferinţa, căci este 
adevărat că aceasta există, cât timp un impuls puternic nu a 
eliberat lumea. De ce a intervenit Christos? Pentru că Buddha 
a spus adevărul. 

Omenirea trebuia să coboare din înălțimile spirituale unde 
domnea în puritate înţelepciunea originară. Ea trebuia să se 
îndrepte spre independenţă în sânul existenţei fizice şi chiar 
prin acest fapt viaţa a devenit suferinţă şi a apărut boala; de 
asemenea, a fost nevoie să fie încorporat în evoluţie şi marele 
remediu opus acestor rele inevitabile. Deci nu negăm 
realitatea când spunem aşa: ceea ce s-a spus despre această 
realitate este adevărat, dar pe de altă parte ni s-a dat 
posibilitatea să facem aşa încât lucrurile să se desfăşoare în 
mod sănătos. În înălțimile existenţiale unde trebuie să căutăm 
acestc fapte, în sferele Ierarhiilor spirituale, nu se spune că 
budismul se opune creştinismului sau creştinismul budismului. 
Acolo Christos îi întinde mâna lui Buddha şi Buddha lui 
Christos. Dar cine nu vrea să recunoască dezvoltarea, 
progresul făcut de omenire, nu cunoaşte în esenţa sa cel mai 


mare dintre faptele spirituale care au intervenit în evoluţia 
Pământului; venirea lui Christos. 

Deci nu trebuie respins nimic din înţelepciunea orientală care 
atât de multă vreme a transmis oamenilor înţelepciunea 
sfinţilor Rishi, înţelepciunea primordială. Dar, în decursul 
tuturur acestor perioade, înţelegerea acestei învățături a 
devenit din ce în ce mai grea pentru mulţimea celor care nu 
mai erau în stare să se ridice până la sursa sfintelor mistere. 
În vremurile de dinainte de scufundarea Atlantidei, înainte de 
Potop, cei mai mulţi dintre oameni erau înzestrați cu o 
clarviziune ceţoasă; când îşi cufundau privirile în spaţiul 
ceresc vedeau cu totul altceva decât în vremurile de după 
Atlantida când, cei mai mulţi dintre ei, pierzând vechea 
clarviziune, nu mai vedeau decât cu ochii fizici întinderea 
fizică a cerului. Înainte de catastrofa Atlantidei, ar fi fost 
absurd să vorbeşti despre corpurile cereşti aşa cum se face 
astăzi. Ochiul clarvăzător percepea în spaţiu lumile spirituale. 
N-ar fi avut nici un sens, în acea epocă, să vorbeşti despre 
Mercur, Neptun sau Saturn aşa cum ne sunt prezentaţi acum 
de astronomi. Aceştia nu pot decât să înregistreze ceea ce văd 
ochii fizici în întinderile cerului. 

Lucrurile se petreceau altfel în vremurile Atlantidei, când 
omenirea era încă înzestrată cu clarviziune; ridicând ochii, 
oamenii nu vedeau aştrii luminoşi, limitați fizic în spaţiu. Ceea 
ce se vede astăzi prin telescop nu mai este decât aspectul 
exterior al elementului spiritual care era contemplat odinioară; 
acolo unde se află, de exemplu, Jupiter, acum vedem un glob 
fizic înconjurat de sateliții săi. Ce vedea odinioară atlantul 
clarvăzător? Ceea ce percepe ochiul nostru fizic era văzut tot 
atât de neclar cum vedem noi acum luminile prin ceața deasă 
a toamnei. Vedem în acest caz o licărire înconjurată de un fel 
de halou colorat. Tot aşa, ochiul atlantului nu ar fi văzut pe 
Jupiter ca astru fizic, ci ar fi perceput ceea ce şi astăzi este 
legat de Jupiter, cu toate că oamenii nu mai pot vedea aceasta: 
aura lui Jupiter, adică o grupare de entităţi spirituale. Acest 
astru nu este decât expresia, manifestarea entităţilor 
respective. Privirea spirituală a atlantului rătăcea în spaţiul 
universal, unde nu vedea decât ceea ce se află mai presus de 
simţuri. Inainte de scufundarea Atlantidei, n-ar fi avut nici un 
sens să vorbeşti de aştrii fizici, ochiul fizic nu se deschisese 
încă ca acum. În spaţiu ceea ce se putea vedea erau lerarhiile 
spirituale. 

Iată cum s-a făcut evoluţia: să presupunem că am intra într-o 
ceaţă deasă; nu vedem clar luminile, totul este învăluit într-un 


halou estompat. Apoi negura se destramă şi diferitele lumini 
pot fi văzute, una câte una; haloul dispare. Ne servim de acest 
element fizic pentru comparaţie, dar într-adevăr aşa percepea 
odinioară privirea clarvăzătoare aura lui Jupiter, aura 
entităţilor spirituale care într-un anumit stadiu de evoluţie 
aparţineau lui Jupiter. Apoi omenirea a obţinut vederea fizică. 
Aura continua să existe, dar oamenii nu mai puteau să o vadă, 
în timp ce corpul astrului devenea din ce în ce mai clar pentru 
ei; elementul spiritual care ţinea de acel corp a dispărut, în 
timp ce corpul în sine a devenit vizibil. Cât despre cunoaşterea 
elementului spiritual care înconjoară aştrii, cunoştinţele 
privitoare la entităţile care trăiesc acolo, acestea s-au păstrat 
în Misterele sacre. Despre acestea vorbesc toţi sfinţii Rishi. 
Într-o vreme când oamenii nu mai aveau decât percepții fizice, 
Rishii mai vorbeau încă despre atmosfera spirituală, despre 
locuitorii corpurilor cereşti răspândiţi în spaţiu. 

Vedeţi deci cum stăteau pe atunci lucrurile: în centrele de 
iniţiere se vobea despre entităţile spirituale care se află 
împrejurul aştrilor. Dar în afara acestora, ochiul fizic 
dezvoltându-se tot mai mult, nu se mai vorbea decât despre 
aştrii fizici. Când Rishi pronunţau cuvântul „Mercur" (de altfel 
ei nu-l numeau aşa, dar spunem aşa pentru a înţelege mai uşor 
lucrurile), înțelegeau prin aceasta globul fizic? Sigur că nu; 
chiar vechii greci, când se refereau la Mercur, nu înțelegeau 
prin aceasta planeta materială, ci într-adevăr ansamblul de 
fiinţe spirituale legate de ea. Discipolii Magiştrilor în templele 
cunoaşterii evocau lumi spirituale, entităţi spirituale, atunci 
când pronunţau numele Mercur, Venus, Soare, Jupiter, Saturn. 
Era o întreagă serie de entităţi spirituale. În vremea noastră 
numele acestor globuri nu mai evocă decât elementul cel mai 
grosier.  Esenţialul lipseşte. Spunând cuvântul „Lună" 
înțeleptul de altădată făcea să se ivească imaginea unei vaste 
sfere spirituale şi când arăta punctul ceresc unde se află Luna 
vedea în aceasta treapta cea mai de jos a lerarhiei spirituale. 
Dar cel care se îndepărtase de această concepţie, ca urmare a 
dezvoltării percepţiilor senzoriale care erau tot mai ample, nu 
mai avea în vedere decât astrul fizic şi pe acesta îl numea 
Lună. În felul acesta un singur termen denumea două lucruri 
care desigur sunt legate între ele, dar care evocă pentru om 
reprezentări complet diferite. Acelaşi lucru se întâmpla atunci 
când înţelepţii din centrele de iniţiere îşi ridicau ochii spre 
Mercur, Soare sau Marte. Curentul de orientare spirituală 
înţelegea prin aceste denumiri cu totul altceva decât curentul 
de orientare materialistă. 


Aceste două curente s-au separat din ce în ce mai mult. În 
cadrul Misterelor, numele care pentru noi acum sunt corpuri 
cereşti continuau să desemneze lumi spirituale, trepte 
succesive ale lumilor spirituale. În exterior, aceleaşi denumiri 
nu mai desemnau decât globuri materiale. Acelaşi lucru se 
petrece cu această mitologie - şi folosesc cu bună ştiinţă acest 
cuvânt - această mitologie care este astronomia actuală. Ea nu 
mai vede decât sfere alcătuite din materie fizică. Aşa cum 
ştiinţa spirituală recunoaşte întreaga valoare a altor mitologii, 
vă dati seama că ea ştie să aprecieze şi pe cea pe care o 
numim astăzi astronomie. Dar pentru cel care cunoaşte 
realitatea, această mitologie modernă nu este altceva decât o 
fază oarecare a mitologiei în general. O linie dreaptă uneşte 
direct ceea ce spuneau vechii locuitori ai Europei în legendele 
lor asupra zeilor, aştrilor, universului cu ceea ce povesteau 
grecii şi romanii în mitologia lor şi chiar cu mitologia mai mult 
sau mai puţin obscură a Evului Mediu şi cu această mitologie 
modernă, foarte demnă de admiraţie, care a fost întemeiată de 
Copernic, Kepler şi Galilei. Va veni o vreme când se va vorbi 
despre această mitologie modernă cam în felul următor: „Au 
existat odinioară oameni care au considerat justificat să 
situeze un soare material în centrul unei elipse şi să facă să se 
învârtă în jurul lui planete care se mişcă în diferite feluri. Şi-au 
făurit astfel un sistem cosmic, aşa cum s-a făcut şi în alte 
vremuri. Dar astăzi - aşa va spune într-o epocă viitoare - toate 
acestea sunt considerate basme şi legende". Da, cu toate că 
epoca modernă dispreţuieşte atât de mult vechile mitologii şi 
nu crede decât în a sa, va veni vremea când astronomia 
noastră va fi pusă pe acelaşi plan cu celelalte, când, oricât ni s- 
ar părea de imposibil acest lucru se va vorbi despre „mitologia 
copernicană". Iată ce ne poate face să înţelegem mai bine cum 
aceleaşi cuvinte au ajuns să desemneze noţiuni diferite. 

Cu toate acestea, înţelepciunea primordială s-a transmis 
mereu, fără întrerupere. Dar ea a fost din ce în ce mai puţin 
înţeleasă exoteric, pentru că a fost interpretată, explicată într- 
un mod din ce în ce mai materialist, pe măsură ce viziunea 
spiritului se stingea. Pentru ca omenirea să nu piardă 
contactul cu această înţelepciune antică atunci când s-a 
produs înnoirea de la începuturile erei creştine a devenit 
necesar să i se reamintească că acolo unde ochiul omenesc 
fizic nu vede altceva decât materie în spaţiu acest spaţiu este 
totuşi impregnat de spirit. Şi asa s-a făcut că discipolul cel mai 
apropiat al apostolului Pavel, Dionisie Areopagitul*, predica la 
Atena, în termenii cei mai afirmativi, că în spaţiu nu se află 


numai materie, că acolo se află entităţi spirituale care au 
precedat omul în evoluţie şi că sufletul află aceasta când, prin 
simţirea sa, se înalţă în spaţiul universal. Termenii pe care îi 
folosea erau diferiţi de cei pe care îi utiliza străvechea 
înţelepciune căci dacă el ar fi reluat aceleaşi expresii lumea nu 
ar fi văzut în ele decât sensul lor material. Rishii vorbeau de 
Ierarhii spirituale în acelaşi sens ca mai târziu grecii şi 
romanii când enumerau ca şiruri de lumi Luna, Mercur, Marte, 
Jupiter, Saturn. Dionisie Areopagitul avea în vedere exact 
aceleaşi sfere ca şi Rishii, dar el insista cu tărie pe faptul că 
este vorba de lumi spirituale şi recurgea la denumiri de care 
era sigur că vor fi luate într-un sens spiritual. El vorbea de 
Îngeri, Arhangheli, Arhei, Puteri, Virtuţi, Domnii, Tronuri, 


Heruvimi şi Serafimi. 
* Vezi nota din Introducere (n.red.). 


Apoi oamenii au uitat din nou de tot ceea ce ştia omenirea 
odinioară. Dacă s-ar fi înţeles raportul care există între ceea ce 
au văzut Rishii şi ceea ce vedea Dionisie Areopagitul, s-ar fi 
ştiut când se vorbea de Lună pe de o parte şi de lumea 
Îngerilor pe de altă parte, că este vorba despre acelaşi lucru. 
S-ar fi ştiut când se vorbea de Mercur pe de o parte şi de 
Arhangheli pe de altă parte, că reprezintă acelaşi lucru. 
Auzind că se vorbeşte despre Arhei, s-ar fi ştiut că este vorba 
despre Venus. S-ar fi înţeles că cuvântul „Soare" corespunde 
lumii Puterilor şi că, raportându-ne la şcoala lui Dionisie 
Areopagitul Marte corespunde Virtuţilor şi Jupiter Domniilor, 
pe când Saturn corespunde Tronurilor. 

Dar toate acestea nu se mai ştiau, nu era cu putinţă să se mai 
ştie. Deci s-a dezvoltat pe de o parte o ştiinţă a materiei care a 
devenit din ce în ce mai materialistă şi care, pentru a desemna 
ceea ce este material, a păstrat vechile nume, care altădată 
aveau o încărcătură spirituala. Pe de altă parte exista o viaţă 
spirituală pentru care fiinţau Spiritul, Arhanghelii, Ingerii etc., 
dar care a pierdut din vedere legătura dintre aceste entităţi 
spirituale şi manifestările lor fizice. 

Vedem deci ca străvechea înţelepciune originara a pătruns în 
şcoala întemeiată de Sfântul Pavel cu ajutorul lui Dionisie 
Areopagitul; acum este nevoie să fie impregnat cu această 
spiritualitate noul care se creează. Misiunea stiinţei spirituale 
moderne sau a antroposofiei este tocmai de a reface legătura 
între fizic şi spiritual, între univers, pământ şi Ierarhii. Totuşi 
pentru cei care nu ştiu de unde provin cu adevărat 
reprezentările pe care le avem asupra lumii exterioare 


sensibile, este imposibil să recunoască cealaltă latură, faţa 
spirituală a cunoaşterii. 

Aceasta ne frapează îndeosebi când abordăm scrierile 
inspirate de înţelepciunea străveche; cu toate că ele nu mai 
cuprind decât un palid ecou al ei, doar această înţelepciune ne 
dă posibilitatea să le înţelegem cu adevărat. Să luăm de 
exemplu un pasaj din acea cântare divină care este Bhagavad 
Gita, în care ni se clarifică în mod profund relaţia vieţii 
omeneşti cu lerarhiile: „ţi voi explica, omule care cauţi 
adevărul (traducerea citată de Steiner - n.red.), prin ce stări 
trec aleşii atunci când părăsesc pământul şi trec prin porţile 
morţii, fie că va trebui să renască, fie că nu. Îţi voi spune: iată 
focul şi fumul, ziua şi noaptea, timpul lunii noi; vezi mijlocul 
anului când soarele ajunge în punctul său culminant. Cei care 
mor sub semnul focului, al zilei, în timpul când luna este în 
creştere intră prin porţile morţii în Brahma. Dar cei care mor 
sub semnul fumului, al nopţii, în timpul când luna este în 
scădere, în timpul anului când soarele coboară cel mai mult pe 
boltă, aceia, părăsind lumea prin poarta morţii, intră doar în 
sfera Lunii şi vor reveni pe pământ'*. (Bhagavad Gita, cap.8, 
versetele 23-24). 


* „23. Acum iţi voi spune în ce timp mor yoginii care nu se mai întorc şi aceia care 
se întorc. 

24. Focul, lumina, ziua, luna în crestere, cele sase luni în care (soarele) străbate 
partea de nord a cerului; cei care-l cunosc pe Brahma, dacă mor atunci, merg la 
Brahma. 

25. Fumul, noaptea, luna în descreştere, cele şase luni în care (soarele) străbate, 
partea de sud a cerului: yoginul (care moare în aceste epoci), după ce ajunge la 
lumina lunii, se reîntoarce (din nou). 

26. Acestea sunt cele două drumuri veşnice ale lumii: unul luminos, celălalt 
întunecat: pe unul (din ele) (omul) merge spre liberarea de renaşteri; pe celălalt se 
reîntoarce din nou." (Traducere de Th.Simenschy, 1944, Editura Casa $Şcoalelor) 
(n.red.). 


În acest pasaj ni se spune că evoluţia unei fiinţe, reîncarnarea 
sa, variază în funcţie de timpul când s-a produs moartea: sub 
semnul luminii, al zilei, al lunii în creştere, în timpul 
solstițiului de vară sau, dimpotrivă, sub semnul fumului, al 
nopţii, al lunii descrescătoare, al solstițiului de iarnă. Acesta 
este sensul material al acestui text. Se spune că cei dintâi nu 
mai sunt nevoiţi să revină pe pământ, pe când cei din a doua 
categorie sunt supuşi acestei reveniri. Acest pasaj provoacă 
mari dificultăti celor care caută să-l explice din punct de 
vedere exoteric. El nu poate fi înţeles decât în lumina 
cunoaşterii spirituale datorită căreia a fost scris, acea lumină 
care a strălucit în şcolile oculte din toate timpurile şi care, 
reîntinerită prin creştinism, ne face să descoperim legătura 
care uneşte noţiunile: Luna şi Ingerii; Mercur şi Arhanghelii; 
Venus şi Arheii etc. Vom găsi cheia unor pasaje ca cel citat 


acum ca exemplu, dacă le lămurim cu ajutorul acestei lumini 
spirituale. Această explicaţie, inaccesibilă gândirii exoterice, 
va fi punctul de plecare al conferinţelor noastre; după ce vom 
găsi această cheie, ne vom ridica la studiul lerarhiilor 
spirituale. 


CONFERINŢA a II-a 
Focul, căldura şi lumina + Spiritele elementale 
şi legătura lor cu omul 
Dusseldorf, 12 aprilie 1909, seara 

Doctrina predicată de sfinţii Rishi în prima epocă de civilizaţie 
de după Atlantida era o doctrină care se înălța până la sursele 
spirituale ale existenţei. Această învătătură avea o importantă 
deosebită deoarece ea pătrundea la începutul erei noastre atât 
de adânc în procesele ce au loc în natură încât putea să 
regăsească în ele acţiunea spiritului. În fond, noi suntem în 
permanenţă înconjurați de entităţi şi de fenomene spirituale. 
Tot ce se petrece în plan material nu este decât expresia unor 
fapte spirituale; toate lucrurile care ni se înfăţişează în formă 
materială nu sunt decât manifestările exterioare ale unor fiinte 
spirituale. Şi atunci când această învăţătură sacră vorbea 
despre fenomenele din jurul nostru, pe care le percepem în 
apropierea noastră, insista întotdeauna asupra aceluia care 
din punctul de vedere al cunoaşterii spirituale de atunci era 
cel mai important dintre toate: focul. În centrul oricărei 
explicatii privind ceea ce se petrece pe pământ, se punea ceea 
ce cercetarea spirituală putea să spună desre foc. Dar dacă 
dorim să înţelegem această veche doctrină a focului, care a 
avut un rol atât de mare în vremurile vechi pentru tot ce 
însemna cunoaştere şi chiar pentru viaţă, trebuie să ne facem 
o idee despre felul cum erau considerate fenomenele şi 
lucrurile din natură în lumina acestei doctrine, desigur foarte 
veche, cu toate că este încă acceptată de ştiinţa spirituală de 
astăzi. 
Toate câte alcătuiesc mediul fizic în care trăieste omul erau 
reduse atunci la ceea ce se cheamă cele patru elemente. 
Aceste patru elemente nu mai sunt recunoscute, desigur, de 
ştiinţa materialistă modernă. Ştiţi că ele erau numite: pământ, 
apă, aer, foc. Prin „pământ" nu se înţelegea, acolo unde 
înflorea cunoaşterea spirituală ceea ce înţelegem acum prin 
acest cuvânt. Era vorba despre o stare a materiei, starea 
solida. Tot ce vedem că este solid, fie că este vorba de 


pământul arabil, de un cristal, de plumb sau de aur, se numea 
„Pământ". Tot ceea ce era lichid, nu numai apa, dar orice se 
putea lichefia, de exemplu o bucată de fier topit efectul 
căldurii, orice metal în stare de fuziune era „apă". Tot ce 
numim acum „gaz" era considerat „aer", indiferent de natura 
substanţei respective: hidrogen, oxigen sau altceva. În sfârşit, 
al patrulea element era „focul. 

Ştiinţa actuală nu consideră focul ca fiind ceva comparabil cu 
pământul, aerul sau apa: pentru fizica moderna el nu este 
decat o stare de vibraţie. Dar pentru ştiinţa spirituală, în 
căldură, în foc, exista substanţialitate, deşi aceasta este mult 
mai subtilă decât cea a aerul. Aşa cum pământul - deci solidul 
- se poate transforma în lichid, ceea ce este gazos se 
transformă treptat, din punctul de vedere al ştiinţei spirituale, 
într-o stare calorică, în foc, şi focul este un element atât de 
subtil încât le impregnează pe toate celelalte. Focul 
impregnează aerul si-l încălzeşte; la fel se întâmpla cu apa şi 
cu pămantul. În timp ce celelalte trei elemente sunt izolate, ca 
să zicem aşa, elementul foc impregnează totul. 

Cei vechi ziceau - lucru confirmat de ştiinţa spirituală - că mai 
există încă o diferenţă importantă între pământ, apă, aer şi 
ceea ce numim foc sau căldura. Cum putem percepe ceea ce 
este solid? Desigur, atingându-l, simțind că opune rezistenţă. 
La fel şi lichidul; el cedează mai uşor, rezistenţa sa este mai 
mică, totuşi îl percepem ca e ceva aflat în afara noastră. 
Situaţia este aceeaşi chiar şi pentru aer; nu-l percepem decât 
din exterior. În ceea ce priveste căldura, situaţia este complet 
alta. Atunci când este vorba de căldură trebuie să punem în 
evidenţă un lucru care nu are nici o importanţă pentru 
concepţiile actuale, dar care contează dacă vrem cu adevârat 
să pătrundem în tainele existentei: faptul că noi percepem 
căldura şi fără să avem un contact exterior cu ea. Putem 
desigur să o percepem ca pe ceva exterior, ca pe celelalte 
elemente, atingând un corp care are o anumită temperatură. 
Dar pe de altă parte noi o simţim şi în propriul nostru 
organism. Încă din Antichitate cunoaşterea pusese în evidenţă 
acest fapt: „Percepi pământul, apa, aerul numai în lumea 
exterioară, ziceau hinduşii. Căldura este singurul element care 
poate să fie perceput în interior". 

Căldura are deci două aspecte, cel exterior, care se dezvăluie 
când o percepem din afară, şi cel interior, atunci când simţim 
starea noastră internă de căldură. Omul îşi dă seama foarte 
bine în ce stare de căldură se găseşte, dacă îi este cald sau 
frig. În schimb, nu este deloc conştient de substanţele care se 


află în el în stare solidă, lichidă sau gazoasă. El nu începe să 
fie conştient de sine însuşi decât în elementul căldură. Acest 
aspect în acelaşi timp interior şi exterior al căldurii explică 
faptul că în toate perioadele ştiinţa spirituală i-a învăţat pe 
oameni, aşa cum o face şi astăzi, că există căldură sau foc 
acolo unde materia începe să devină psihică. Putem deci să 
vorbim, în sensul propriu al cuvântului, de un foc exterior, pe 
care îl percepem la fel ca pe celelalte elemente, şi de un foc 
interior, psihic, care se află în noi. 

Pentru cunoaşterea spirituală, focul a constituit întotdeauna 
un fel de punte între ceea ce este exterior, material, şi ceea ce 
ţine de psihic şi nu poate fi perceput decât lăuntric. Dacă focul 
a ocupat un loc central în orice studiu asupra naturii, aceasta 
se datorează faptului că el constituie într-un fel poarta prin 
care trecem din afară înăuntru. Este într-adevăr ca o poartă în 
faţa căreia poţi să te aşezi; o priveşti din afară, o deschizi şi 
poţi apoi să o priveşti din interior. Aşa este focul printre 
elementele naturii. Pipăind un obiect exterior, recunoşti focul 
care vine din afară ca şi celelalte elemente; cât despre 
căldură, o simţi ca pe ceva care îţi este propriu. Ai intrat pe 
poartă; ai pătruns în domeniul sufletului. Aşa se exprima 
cunoaşterea focului. Se considera că este punctul de întâlnire 
între materie şi elementul psihic. 

Ceea ce vom recapitula acum în sufletele noastre este de fapt 
o lecţie elementară a primei înţelepciuni omeneşti. Iată cu 
aproximaţie cam ce spuneau vechii Magiştri: Privind un lucru 
care arde, pe care focul îl mistuie încetul cu încetul, vei vedea 
două lucruri: unul care în acele vremuri era numit „fum", şi pe 
care putem şi noi să-l numim aşa, şi un altul, pe care îl 
numeau „lumină". Într-adevăr acestea sunt fenomenele care 
apar atunci când focul distruge un obiect: pe de o parte fum, 
pe de alta lumină. Magistrul explica atunci că focul se află la 
mijloc, între lumină şi fum, că din flacără se naşte într-un fel 
pe de o parte lumina, pe de alta fumul. 

În privinţa luminii care se naşte din foc, ne putem face o 
imagine clară dintr-un fapt foarte simplu, dar de mare 
însemnătate. Dacă vom întreba foarte mulţi oameni „Vedeţi 
lumina?" probabil că vor răspunde „Bineînţeles că o văd". 
Totuşi acest răspuns este greşit, căci de fapt nici un ochi fizic 
nu vede lumina; afirmaţia că vedem lumina este falsă. Vedem, 
datorită luminii, corpurile solide, lichide şi gazoase, dar nu 
vedem însăşi lumina. Inchipuiţi-vă că întregul spaţiu universal 
ar fi plin de lumină şi că sursa acestei lumini ar fi în spatele 
vostru, în afara câmpului vostru vizual. Aţi privi acest spaţiu 


saturat de lumină, dar aţi vedea lumina însăsi? N-ati vedea 
nimic. Nu vedeti nimic dacă un obiect oarecare nu este plasat 
în acest spaţiu luminat. În realitate lumina fizică nu poate fi 
percepută de ochiul fizic. Acesta este un fapt care se dezvăluie 
cu claritate observaţiei spirituale. Pentru aceasta, lumina face 
ca toate lucrurile să fie vizibile, dar ea însăşi este invizibilă. 
Este un fapt foarte important: lumina nu este perceptibilă 
pentru simţurile noastre. Se observă din exterior solidul, 
lichidul, gazul şi chiar acest ultim element care este căldura; 
dar pe aceasta din urmă începem deja să o percepem şi din 
interior. Cât despre lumină, ea nu mai poate fi percepută din 
exterior. Dacă credeti că privind soarele vedeţi lumina, vă 
înşelati: vedem un corp în flăcări, o substanţă arzând, din care 
radiază lumina. Dacă aţi putea verifica, aţi vedea că ceea ce 
percepem este solid, lichid sau gazos. Nu vedem lumina, ci 
ceea ce arde. 

Când ne ridicăm de la pământ la apă, apoi la aer, la foc şi în 
sfârşit la lumină, trecem - din punctul de vedere al ştiinţei 
spirituale - de la ceea ce este perceptibil, vizibil din exterior, 
la ceea ce este nevăzut, spiritual, eteric. Deci se poate spune 
că focul este la limita dintre natura perceptibilă, exterioară, 
materială şi ceea ce este eteric, spiritual, ceea ce nu mai este 
perceptibil din exterior. Ce se întâmplă deci când un corp este 
consumat de flăcări? Când arde ceva, vedem că pe de o parte 
apare lumina; acest prim fenomen deja nu mai este pur 
material, nici perceptibil din exterior; cu toate că acţionează 
până în lumea spirituală, este produs de căldură atunci când 
ea este destul de puternică ca să devină o sursă de lumina. E 
dă atunci ceva inzibilului, ceva ce nu mai este perceptibil din 
exterior, dar care trebuie răscumpărat din fum. Din ceea ce 
era mai înainte era transparent, impregnat de lumină, ia 
naştere ceva opac, fumul. Vedem deci că de fapt caldura sau 
focul se diferenţiază, se divid. Pe de o parte apare lumina, şi 
chiar prin aceasta se deschide o cale spre lumea aflată 
deasupra simţurilor. Dar deoarece lumina este trimisă în acea 
lume, este necesar ca altceva să coboare în lumea materială, 
în lumea care nu este transparentă, ci este vizibilă. În univers 
nimic nu se întâmplă fără un efect contrar. Toate câte există 
au două laturi: atunci când datorită căldurii se iveşte lumina, 
în altă parte se produce o întunecare, apare materie opacă. 
Aceasta este o învăţătură fundamentală a ştiinţei spirituale. 
Procesul pe care l-am descris nu este decât aspectul exterior, 
fizic, material, a ceea ce se petrece. Dar la baza acestui proces 
material se află cu totul altceva. Atunci când un obiect conţine 


căldură, fără răspândească lumină, caldura percepută nu este 
numai aspectul fizic, exterior; la aceasta se adaugă şi un 
element spiritual. Apoi, dacă căldura devine destul de intensă 
pentru ca din ea să rezulte pe de o parte lumină şi pe de alta 
fum, o parte din conţinutul ei spiritual trebuie să treacă în 
fum. lar acest element spiritual care se găsea în căldură şi a 
trecut în fum, deci într-un element inferior, este ca „prins de 
vrajă" în fumul acesta. Entităţile spirituale care însoțesc 
căldura trebuie să conceadă, ca să zicem aşa, să se lase legate 
în această densitate, în fum. Tot ceea ce se petrece în acest 
fel, ca o materializare, o condensare a căldurii, aduce după 
sine legarea magică a entitătilor spirituale. 

Putem sa găsim exemple şi mai impresionante. Să presupunem 
că transformăm aerul în lichid, ceea ce este deja posibil în 
zilele noastre. Aerul însuşi nu este altceva decăt căldură 
condensată; s-a născut din căldură, pe când se forma fumul. 
Spiritul care dorea în realitate să fie căldură a fost legat magic 
în fum. Unele entităţi spirituale, numite şi spirite ale 
elementelor, au fost prinse prin magie în tot ce este aer şi într- 
un fel sunt condamnate la o existenţă şi mai de jos, dacă aerul 
devine lichid. De aceea ştiinţa spirituală vede în tot ce este 
perceptibil din exterior ceva provenit dintr-o stare calorică 
originară. Focul - sau căldura - a devenit mai întâi aer, fum 
sau gaz printr-un fenomen de condensare; apoi ceea ce era 
gazos a devenit lichid, iar lichidul s-a solidificat. 

„Priviţi, spune ocultistul, orice corp solid. El a fost mai înainte 
lichid şi a devenit solid în decursul evoluţiei. În timpuri şi mai 
îndepărtate, a fost gaz, şi acest gaz s-a născut din foc sub 
formă de fum. Dar peste tot unde se produce o condensare, 
există o legare magică a entităţilor spirituale." 

Să privim lumea care ne înconjoară, stâncile, râurile, pâcla 
care se formează atunci când se evaporă apa, în sfârşit, aerul: 
în fond toate acestea nu sunt altceva decât foc. Totul este foc, 
dar un foc condensat: aurul, argintul, arama sunt foc 
condensat. Totul a fost foc odinioară: toate s-au născut din foc. 
Dar în acest proces de condensare, întotdeauna un element 
spiritual este captiv, ca printr-o vrajă. 

Cum acţionează deci entităţile divine care ne înconjoară ca să 
apară solidul, lichidul, gazul, aşa cum le găsim pe pământul 
nostru? Ele determină spiritele elementale care trăiesc în foc 
să coboare şi le întemniţează în aer, apă şi pământ. Aceste 
spirite sunt trimişii fiinţelor spirituale creatoare, formative. Le 
găsim mai întâi în foc. Acolo se poate spune că se simt încă în 
largul lor. Apoi însă ele sunt nevoite să trăiască sub puterea 


vrăjii. Privind în jurul nostru vedem că fiinţele cărora le 
datorăm tot ceea ce ne înconjoară au fost silite să părăsească 
elementul foc; ele sunt captive în corpuri. 

Noi, oamenii, am putea face ceva pentru aceşti elementali? 
Aceasta este marea întrebare pe care şi-o puneau sfinţii Rishi. 
Putem să facem ceva ca să eliberăm din vrajă ceea ce este 
captiv? Da, putem face aceasta. Căci ceea ce facem noi în 
lumea fizică nu este decât manifestarea exterioară a unor 
activităţi spirituale. Tot ce facem noi este important şi pentru 
lumea spirituală. Să presupunem că cineva priveşte un cristal 
de stâncă, o pepită de aur sau orice alt obiect material. Ce se 
întâmplă? Are loc o relaţie, un schimb continuu între spiritul 
elemental înlănţuit în materie şi persoana respectivă. Să 
presupunem că aceasta nu face decât să privească obiectul, 
nevăzând decât ceea ce îi sare în ochi; totuşi ceva din spiritul 
elemental pătrunde în ea. Necontenit, de dimineaţa până 
seara, câte ceva trece în acest fel de la elementali la fiinţele 
omeneşti. Din toate obiectele care ne înconjoară emană fără 
încetare o mulţime de spirite ale elementelor care au fost 
înlănţuite şi care continuă să fie legate prin procesul cosmic 
de condensare; ele pătrund necontenit în noi. Să presupunem 
că cel care priveşte astfel obiectele nu are nici o dorinţă să se 
intereseze de ele, să facă să trăiască în sufletul său un pic din 
spiritul lucrurilor; el va trece indiferent prin lume, fără să 
conceapă nimic prin gândurile şi simţirea sa. Putem spune că 
va rămâne un simplu spectator la tot ce i se înfăţişează în 
lumea materială. In acest caz, elementalii care pătrund în el şi 
rămân acolo nu obţin nimic prin procesul cosmic de 
condensare, decât faptul că au trecut din lumea exterioară 
într-o făptură omenească. 

Să ne închipuim că, dimpotrivă, cineva acţionează asupra 
impresiilor primite din lumea exterioară, îşi elaborează unele 
idei asupra temeliilor universului; nu priveşte numai un 
fragment de metal, ci reflectează şi la natura acestuia, şi, într- 
un cuvânt, spiritualizează ceea ce vederea acestuia îi 
sugerează. Ce face acest om? El eliberează prin propria sa 
activitate spirituală spiritul elemental care trece în el din 
lumea exterioară. El readuce acest spirit în starea lui iniţială, 
îl eliberează de vrajă. Aşa că noi putem fie să blocăm în noi 
entităţile captive în aer, apă şi pământ, fără să le 
transformăm, fie, spiritualizându-ne noi înşine tot mai mult, 
putem să eliberăm aceste entităţi, să le salvăm, să le dăm 
drumul din nou în elementul lor. Pe toată durata vieţii sale pe 
pământ, omul face să treacă prin el spirite elementale venite 


din afară. Câtă vreme nu face altceva decât să privească la 
lucruri iară să se gândească, el lasă să intre în sine aceste 
spirite fără să le transforme. Dar pe măsură ce, prin idei, 
sentimente, prin simţul frumosului, caută să modeleze lumea 
exterioară în spiritul său, el eliberează şi salvează aceste 
fiinţe. 

Ce se întâmplă cu elementalii care au trecut, ca să zicem aşa, 
din obiecte în oameni? La început rămân acolo. Chiar cei care 
au fost eliberaţi de cineva trebuie să rămână în el, dar numai 
până la moarte. Când omul acela trece pragul morţii, apare o 
diferenţă între spiritele elementelor care au intrat numai în el, 
fără ca să fi fost aduse într-o stare superioară, şi cele pe care 
le-a dezlegat de vrajă prin propria sa spiritualizare. Primele, 
cele care nu au fost transformate, n-au câştigat nimic prin 
faptul că au trecut din lucruri într-o fiinţă omenească, dar 
celelalte au dobândit posibilitatea să se întoarcă în lumea din 
care au venit atunci când omul respectiv moare. Fiinţa 
omenească, în timpul vieţii, este un loc de trecere pentru 
elementali. Apoi, când după trecerea sa prin lumea spirituală 
omul este gata să se reîncarneze, când trece pragul naşterii, 
toti cei care nu au fost eliberaţi revin cu el în lumea fizică. Cât 
despre cei pe care i-a eliberat, aceştia nu mai revin cu el, nu 
mai coboară în lumea noastră; aceştia s-au înapoiat în 
elementul lor de origine. 

Deci depinde de om dacă prin evoluţia sa, prin comportarea sa 
faţă de natura exterioară eliberează elementalii a căror 
captivitate a fost necesară pentru existenţa sa terestră, prin 
care omul îi înlănţuie şi mai mult de pământ. Ce realizează cel 
care, prin modul său de a privi şi de a explica lucrurile, 
eliberează un elemental? Din punct de vedere spiritual, el face 
contrariul a ceea ce s-a înfăptuit la începuturi. Pe când 
odinioară focul s-a condensat în fum, omul, prin puterea 
spiritului său, extrage din nou focul din ceea ce devenise fum; 
dar el nu eliberează în fapt focul acesta decât atunci când 
moare. 

Gândiţi-vă acum la măreţia nesfârşită, la spiritualitatea vădită 
de străvechiul obicei al aducerii de jertfe, atunci când acesta 
este privit în lumina înţelepciunii străbune. Reprezentaţi-vă un 
preot în faţa altarului, în vremurile acelea când religia se baza 
pe o cunoaştere adevărată a legilor spiritului. Când preotul 
aprindea focul se ridica fum şi această ascensiune a fumului 
devenea cu adevărat o jertfă, era însoţită de rugăciuni. Ce se 
întâmplă prin jertfă? Acolo unde din căldură a apărut ceva 
solid, un spirit este înlănţuit; prin faptul că o fiinţă omenească 


însoţeşte cu rugăciuni întreaga desfăşurare a lucrurilor, 
spiritul acesta este absorbit de acea fiinţă, iar după moartea 
acesteia el se va înălta în lumea superioară. Ce spunea deci 
adeptul înţelepciunii antice celor care trebuiau să înţeleagă 
aceste lucruri? El spunea: „Dacă priveşti lumea exterioară în 
aşa fel încât activitatea ta spirituală să nu rămână la fum, ci să 
se ridice până la elementul foc, tu vei elibera după moarte 
spiritul legat prin vrajă în fum. Dar dacă vei lăsa acel spirit aşa 
cum era în fum, el va trebui să se nască din nou odată cu tine; 
el nu va putea să se mai întoarcă în lumea spirituală. Dacă, 
dimpotrivă, l-ai eliberat, l-ai redat focului iniţial, el se va înălța 
după moartea ta în sfere spirituale şi nu va mai fi nevoit să 
revină pe pământ când tu te vei naşte din nou". 

Regăsim aici acel pasaj profund din Bhagavad Gita pe care l- 
am menţionat în conferinţa precedentă. Acolo nu este vorba de 
Eul omului, ci de aceste spirite ale naturii, aceşti elementali 
care pătrund în om din lumea exterioară. S-a zis: „Priveşte 
focul şi fumul. Ceea ce redă omul focului prin activitatea 
spirituală sunt spiritele pe care le eliberează la moartea sa. 
Cele pe care le lasă aşa cum sunt în fum vor rămâne unite cu 
el după moartea sa şi vor trebui să se nască din nou împreună 
cu el". Soarta elementalilor este caracterizată astfel: atunci 
când omul dezvoltă sâmburele de înţelepciune pe care îl are în 
el, el eliberează necontenit după moarte fiinţe de acest fel; 
prin lipsă de înţelepciune, printr-un ataşament pur material la 
lumea aparenţelor sensibile, el întăreşte legătura care îl 
uneşte cu aceste fiinţe şi le constrânge să revină în lume 
împreună cu el, să renască mereu împreună cu el. 

Dar aceste spirite elementale nu sunt legate numai de foc şi de 
tot ce depinde de acesta. Ele sunt reprezentanţii entităţilor 
divine pentru tot ce se petrece în lumea simţurilor. De 
exemplu, acţiunea forţelor care au ca efect ziua şi noaptea nu 
s-ar putea desfăşura dacă n-ar exista astfel de fiinţe în cete 
numeroase, care imprimă planetelor mişcarea de rotaţie de 
unde rezultă alternanţa dintre zi şi noapte. Tot ceea ce se 
petrece este lucrarea oştirilor de entităti spirituale inferioare 
şi superioare. Ne ocupăm acum de cele din subordinea 
celorlalte, cele trimise să le servească pe celelalte. 

Când din noapte se iveşte ziua şi din zi noaptea, intervin deci 
fiinţele elementale, şi omul este şi în acest caz strâns legat de 
ele. Când este leneş, nepăsător, indolent, el exercită altfel de 
influenţă asupra acestor fiinţe decât atunci când este harnic, 
întreprinzător, productiv. Când omul este leneş, se uneşte cu 
unii elementali în aceeaşi măsură ca şi atunci când este activ, 


dar în cu totul alt fel. Această a doua categorie de fiinţe, a 
căror viaţă se desfăşoară din plin în timpul zilei, care într-un 
fel fac ziua să se desfăşoare, se află aici în elementul lor 
superior. Dar tot aşa cum fiinţele din prima categorie, cele ale 
focului, sunt legate de aer, de apă, de pământ, unele dintre 
cele din această a doua categorie sunt legate de întuneric, şi 
ziua nu s-ar deosebi de noapte dacă aceste fiinţe n-ar fi 
întemniţate în noapte. Dacă omul poate beneficia de lumina 
zilei, el datorează aceasta entităţilor divine care au îndepărtat 
unele fiinţe elementale şi le-au întemnițat în noapte. Aceste 
spirite pătrund necontenit în om; când acesta este leneş, le 
lasă ca atare; când este activ, muncitor, el le aduce înapoi, 
prin spirit, în domeniul zilei. Astfel el eliberează neîncetat 
spirite din cea de a doua categorie. Pe toată durata vieţii 
purtăm în noi astfel de fiinţe care au pătruns fie în clipele când 
eram leneşi, fie atunci când eram harnici. Când murim, cei pe 
care i-am adus în domeniul zilei se pot întoarce în lumea 
spirituală, dar cei pe care, prin lenea noastră, i-am lăsat în 
întuneric, rămân înlănţuiţi de noi şi când ne reîncarnăm îi 
facem să renască. Acesta este al doilea punct la care se referă 
Bhagavad Gita. Nici acum nu este vorba de Eul omenesc, ci de 
acest fel de spirite elementale, despre care se spune: „lată 
ziua şi noaptea... Cei pe care prin activitatea ta îi transformi 
din spirite ale nopţii în spirite ale zilei vor intra în lumea 
spirituală atunci când vei muri. Cât despre cei pe care îi iei cu 
tine în starea de spirite ale nopţii, pe aceia îi condamni să se 
nască din nou împreună cu tine". 

Acum puteţi să vă daţi seama cum se petrec lucrurile. La fel se 
întâmplă şi cu alte fenomene naturale, de exemplu cele 
douăzeci şi opt de zile ale ciclului lunar. O întreagă mulţime de 
fiinţe elementale a trebuit să acţioneze ca să pună luna în 
mişcare, în aşa fel încât să rezulte diferitele faze lunare şi să 
se dezvolte tot ceea ce pe pământ are legătură cu acestea. Din 
nou a trebuit ca unele fiinţe elementale să fie prinse de vrajă, 
să fie  întemniţate de către entitățile superioare. 
Clarvăzătorului i se dezvăluie de fiecare dată că atunci când 
luna este în creştere fiinţe spirituale de rang inferior se înalţă 
spre un rang superior. În schimb, alte spirite trebuie să fie 
atrase prin vrajă în regnuri inferioare. Şi fiinţele din această 
categorie, cea de a treia, au un raport direct cu omul. O fiinţă 
omenească veselă, care se bucură de viaţă, care vede 
întotdeauna partea cea bună a lucrurilor, eliberează 
necontenit spiritele întemniţate în perioada de descreştere a 
lunii. Aceste spirite pătrund în om, care prin calmul său, prin 


mulţumirea interioară, prin modul armonios în care concepe 
universul le eliberează neîntrerupt. Cele care pătrund într-un 
om posomorât, mereu nemulţumit şi care se descurajează din 
orice rămân în starea de captivitate în care se găseau în faza 
de lună descrescătoare. Sunt într-adevăr oameni care prin 
armonia interioară pe care au dobândit-o, prin buna lor 
dispoziţie acţionează eliberator asupra unei multitudini de 
fiinţe legate prin vrajă, după cum am arătat. Omul al cărui 
suflet este în armonie cu lumea, cel care este mulţumit de 
viaţă, este de fapt un eliberator pentru spiritele elementale. 
Dimpotrivă, omul trist, nemulţumit, descurajat, înlănţuie pe 
cei care ar fi putut fi eliberaţi prin bună dispoziţie. Vedeţi deci 
că starea de spirit a cuiva nu are importanţă numai pentru el 
însuşi, ci veselia sau tristeţea lui se pot difuza în afară, 
eliberând sau înlănţuind. Influenţa pe care o exercită omul 
doar prin starea sa de spirit se împrăştie în toate părţile în 
lumea spirituală. 

Ajungem astfel la cel de al treilea punct menţionat în pasajul 
din Bhagavad Gita: când un om, prin buna sa dispoziţie, 
eliberează spiritele, aşa cum se întâmplă în perioada de 
creştere a lunii, acestea se pot întoarce în sfere superioare la 
moartea acelui om. Dacă însă prin proasta sa dispoziţie, prin 
ipohondrie, le lasă neschimbate, aşa cum au trebuit să fie 
pentru ca să apară diferitele faze ale lunii, spiritele care 
pătrund în el rămân captive şi vor trebui să se nască din nou 
odată cu el. Este deci o a treia categorie de elementali, dintre 
care unii sunt eliberaţi la moartea omului şi se întorc la locul 
de unde şi-au luat fiinţa, iar alţii trebuie să revină în lume 
odată cu omul. 

În sfârşit, există şi a patra categorie de elementali: cei care 
trebuie să regleze mersul soarelui în decursul anului, pentru 
ca el să strălucească vara deasupra pământului, trezindu-l, 
fecundându-l, pentru ca să se poată dezvolta ceea ce creşte 
din primăvară până în toamnă. Pentru aceasta trebuie ca unele 
spirite să fie prinse de vrajă în timpul iernii. Din nou omul 
acţionează asupra acestor spirite, la fel ca în cazul celor trei 
categorii anterioare. Să presupunem că la venirea iernii cineva 
îşi zice: iată că nopple sunt tot mai lungi şi zilele tot mai 
scurte; ajungem în acea parte a anului când într-un fel soarele 
îşi retrage de pe pământ forţele fecundatoare. Pământul pare 
că moare, dar în faţa acestei agonii mă simt şi mai obligat să- 
mi intensific viaţa spirituală. Pe măsură ce se apropie 
Crăciunul, omul acela va dezvolta în el o dispozitie interioară 
care-l va face să înţeleagă mai bine adevărata semnificatie a 


acestei sărbători; adică, pe măsură ce lumea din afară 
amorţeşte, spiritul trebuie să se trezească tot mai mult în noi. 
Dacă străbate astfel toată iarna, până la Paşte, amintindu-şi că 
trezirea lumii exterioare corespunde cu moartea elementului 
spiritual, el va trăi sărbătoarea Paştilor înțelegând ce este 
aceasta; nu va fi numai o formalitate religioasă, ci o înţelegere 
religioasă a proceselor naturale, a spiritului care trăieşte în 
natură, şi va elibera prin pietatea sa, prin spiritualitatea sa, 
fiinţele elementale din cea de a patra categorie care intră şi 
ies din om neîncetat şi de care depinde mersul soarelui pe 
bolta cerească. Dar cel care nu cunoaşte acest fel de pietate, 
care neagă spiritul sau nu este sensibil la el, cel care se 
împotmoleşte în haosul materialismului este năpădit de fiinţe 
elementale din cea de a patra categorie, care rămân în el 
neschimbate. Şi în acest caz moartea omului are ca efect fie că 
aceste fiinţe sunt eliberate, fie că rămân legate de el şi trebuie 
să revină când va avea loc o nouă încarnare a lui. Când se 
leagă de spiritele iernii fără să le transforme în spirite ale 
verii, el le osândeşte să se nască din nou în lumea noastră, 
deşi n-ar fi fost nevoie. 

Priveşte focul şi fumul. În raporturile cu lumea exterioară, 
activitatea ta spirituală şi psihică poate fi comparată cu cea 
care produce focul şi fumul; dacă prin gândurile şi simţirea ta 
vei  spiritualiza lucrurile care te înconjoară, ajuţi unii 
elementali să se înalțe. Dacă te asociezi cu fumul, îi osândeşti 
să se nască din nou. Să ai în vedere lumina, ziua, luna în 
creştere, partea însorită a anului. Dacă actionezi în aşa fel 
încât aduci înapoi spiritele elementelor la lumină, la zi, la luna 
crescătoare, la vară, vei elibera la moartea ta aceste fiinţe 
care ti-au fost atât de necesare. Ele se vor înălța din nou în 
lumea spirituală. Dacă te asociezi cu fumul, dacă nu iei în 
considerare decât materia solidă şi o priveşti cu ochii goi, dacă 
te asociezi cu noaptea datorită lenei sau cu spiritele lunii 
descrescătoare prin starea ta de supărare, dacă te asociezi 
prin necredinţă sau lipsă de spiritualitate cu spiritele 
înlănţuite în iarnă, vei osândi toate aceste fiinţe să renască 
împreună cu tine. 

Doar acum ştim despre ce este vorba în Bhagavad Gita. Dacă 
ne gândim că este vorba despre om, nu înţelegem nimic din 
acestea. Dar atunci când ştim că întreaga viaţă a omului este 
un schimb continuu între om şi o serie de spirite care trăiesc 
captive în preajma noastră şi care de altfel trebuie să fie aşa, 
înţelegem că este vorba de eliberarea sau de reîncarnarea 
celor patru grupe de elementali. Secretul acestui gen de 


ierarhie inferioară a fost păstrat în acest pasaj din Bhagavad 
Gita. Când regăsim astfel înţelepciunea primordială în mari 
documente religioase, ne dăm seama câte lucruri preţioase 
conţin acestea şi vedem ce mult greşesc cei care le înţeleg în 
mod superficial sau refuză să le vadă în toată profunzimea lor. 
Nu ne comportăm aşa cum trebuie faţă de ele decât dacă ne 
spunem: nici o cunoaştere nu se ridică destul de sus ca să 
poată descoperi tot ce este ascuns în ele. Doar atunci simţim 
cum emană din aceste documente un suflu magic de pietate 
adevărată; ele devin ceea ce trebuie să fie de fapt: un mijloc 
de purificare şi de înnobilare în procesul de dezvoltare a 
omenirii. Adesea ele ne fac să pătrundem în profunzimea 
nesfârşită a înţelepciunii omeneşti. Ceea ce se poate răspândi 
acum în omenire pornind din şcolile oculte sau izvorând din 
Mistere va permite să fie revelate în toată măreţia lor, în toată 
strălucirea lor, aceste imagini - căci nu sunt decât nişte 
imagini reflectate - ale înţelepciunii originare. 

Am dorit să vă arătăm, printr-un exemplu destul de greu de 
înţeles, că în vremurile înţelepciunii străvechi erau cunoscute 
acţiunile şi reacţiile tuturor acestor spirite care ne înconjoară, 
care, prezente pretutindeni, intră şi ies din fiinţele omeneşti, 
căci atunci se ştia că faptele şi gesturile oamenilor corespund 
unor schimburi între lumea spirituală şi propria lume 
interioară a omului. Taina existenţei omeneşti capătă un sens 
deplin când ştim că prin toate acţiunile noastre şi chiar prin 
starea noastră sufletească, prin dispoziţia noastră, acţionăm 
asupra întregului Cosmos, că mica noastră lume are o infinit 
de mare importanţă pentru Macrocosmos în ansamblul său. 
Simţul foarte puternic al responsabilităţii este ceea ce este 
mai frumos şi mai important din tot ceea ce deşteaptă în noi 
ştiinţa spirituală. Acest sentiment ne face să înţelegem cu 
adevărat viaţa, să dorim din toată inima să dăm deplină 
valoare acestei vieţi pe care am adăugat-o curentului evoluţiei. 


Stările planetare succesive + Vechiul Saturn; 
evoluţia Spiritelor personalităţii e Vechiul 
Soare; Arhanghelii 
Dusseldorf, 13 aprilie 1909, dimineaţa 
După ce aţi ascultat conferinţa precedentă, poate că în mintea 
voastră au apărut unele gânduri, unele întrebări referitoare la 
regnul care s-ar putea spune că este la nivelul cel mai de jos în 
seria lerarhiilor spirituale. Este foarte normal, căci faţă de 


modul obişnuit de a gândi şi de a-ţi reprezenta faptele, o mare 
parte din ceea ce s-a spus ieri poate părea la început 
îndoielnic şi destul de inexplicabil. Conferinţele ce urmează 
vor lămuri unele aspecte. Să revenim chiar de astăzi asupra 
unui aspect, ca să ştiţi în ce stare de spirit trebuie abordate 
astfel de cunoştinţe. 

Am putea, de exemplu, să ne punem întrebarea: Dacă într- 
adevăr eliberezi o fiinţă prinsă prin vrajă într-o piatră numai 
gândindu-te la ea, reflectând asupra ei, ce mai rămâne atunci 
din piatra aceea? Ce se întâmplă de fapt? Fiinţa aceea mai 
este în piatră? lar dacă mai vine cineva după aceea şi se 
petrece acelaşi proces, ce se înlâmplă? Mulţi şi-ar putea pune 
astfel de întrebări. Trebuie să ne dăm seama că asemenea 
lucruri nu pot să fie înţelese de om prin modul de gândire pe 
care îl foloseşte de obicei pe pământ. Căci în lumea noastră 
totul este învăluit, totul este cuprins de maya şi lucrurile ne 
apar în gând cu totul altfel decât sunt ele în realitate. Nu 
faptele sunt de vină dacă întrebările rămân fără răspuns. 
Adesea întrebările nu sunt bine puse, dar cu timpul vom învăţa 
să le punem corect. Lucrurile ni se înfăţişează în cu totul altă 
lumină atunci când putem să ridicăm vălul care le acoperă. Pe 
Pământ lucrurile se amestecă, fapt care induce mereu în 
eroare gândirea omenească. 

Pentru a ne da seama mai bine despre ce este vorba, trebuie 
să ne ducem foarte mult înapoi în trecut. Aşa cum omul trece 
din încarnare în încarnare, din metamorfoză în metamorfoză, 
toate fiinţele din Univers, de la cea mai măruntă la cea mai 
mare, se încarnează şi se reîncarnează. Acelaşi lucru se 
petrece şi cu Pământul, această fiinţă planetară. Pământul 
nostru nu s-a născut ca atare; el a fost precedat de o altă 
stare. Aşa cum o viaţă omenească este reîncarnarea unei vieţi 
anterioare, Pământul este reîntruparea unei planete care l-a 
precedat şi pe care o numim „Lună'". Nu este vorba despre 
luna de astăzi, care nu mai este decât un rest, o rămăşiţă a 
celei vechi, ci de o stare străveche a Pământului nostru. 
Această „Lună veche" a existat odinioară. Apoi a trecut printr- 
o fază spirituală numită de obicei „Pralaya", după cum şi fiinţa 
omenească trece printr-o stare spirituală după moarte. Şi ca şi 
omul această planetă lunară s-a născut din nou. Dar acea 
veche stare lunară nu era decât reîncarnarea planetară a unei 
stări anterioare, pe care o numim vechiul Soare. Acela, care 
nu era soarele de astăzi, ci cu totul altă fiinţă - era el însuşi 
reîntruparea celei mai vechi stări planetare pe care o 
cunoastem urcând în trecut când vorbim despre întrupările 


Pământului: era vechiul Saturn. Deci vorbim de patru întrupări 
succesive ale Pământului: Saturn, Soare, Lună; Pământ. 
Fiecare stare planetară are o misiune specială. Care este cea a 
Pământului? Ea constă în a da posibilitate celui pe care îl 
numim acum om să-şi realizeze existenţa ca fiinţă omenească. 
Totul este organizat pe Pământ în aşa fel, încât omul să poată 
deveni un Eu, ceea ce nu era posibil în stările anterioare de 
existenţă la care a participat. Căci omul nu a devenit o fiinţă 
omenească în sensul actual al cuvântului decât pe Pământ. 
Fiecare dintre stările planetare precedente a avut o misiune 
analoagă. Pe alte plante, alte fiinţe au devenit „oameni", fiinţe 
care se află acum la un nivel de evoluţie superior omului. 
Poate vă amintiţi că în lucrarea Creștinismul ca realizare 
mistică: se spune că un înţelept egiptean i-a dezvăluit 
grecului Solon un adevăr uimitor, adică faptul că odinioară 
Zeii au fost fiinţe omeneşti. Cunoaşterea acestui lucru făcea 
parte dintre adevărurile pe care le învățau în vechime cei care 
se iniţiau în Mistere: zeii care se află acum în înălţimi 
spirituale, se spunea, n-au fost întotdeauna zei. Ei au evoluat. 
Odinioară ei au fost „oameni', adică au trecut prin stadiul 


omenesc. 
1 Das Christentum als mystische Tatsache (1902) - n.a. 


Din aceasta decurge în mod evident un adevăr din care cei 
care se iniţiau în Mistere trăgeau o concluzie îndrăzneață: că 
la rândul lor oamenii vor deveni odată zei. Datorită acestei 
concluzii adevărul însuşi era considerat ca primejdios, căci 
trebuie adăugat aici că omul nu poate deveni zeu decât dacă a 
atins maturitatea necesară. Dacă îşi închipuie, la un moment 
dat, că l-a găsit pe Dumnezeu în sine însuşi înainte de a atinge 
maturitatea dorită, nu va deveni Dumnezeu, ci va înnebuni. 
Deci în faţa omului se deschid două căi: să înainteze cu 
răbdare spre ceea ce Dionisie Areopagitul numeşte „deificare" 
sau să-şi închipuie înainte de vreme că aceasta s-a înfăptuit 
deja. Prima cale duce cu adevărat la îndumnezeire, cealaltă la 
nebunie. 

Expresiile folosite în Antichitate duc adesea la neînţelegeri, 
pentru că în vremea noastră nu mai ştim să facem distincţie 
între diferitele trepte pe care se află entităţile divine. Atunci 
când vorbea despre zei, iniţiatul egiptean nu avea în vedere 
numai un grup de fiinţe divine, Divinitatea, ci o întreagă serie 
ierarhică de entităţi divine. Dionisie Areopagitul, ca şi 
înţelepţii Orientului, ştia să facă distincţia cuvenită între 
aceste entităţi. Nu contează că unul vorbeşte despre Ingeri iar 
ceilalţi despre Dhyan-Chohâni, căci cei care recunosc cu 


adevărat unitatea înţelepciunii universale ştiu că aceste nume 
diferite exprimă acelaşi lucru. 

Fiinţele nevăzute care se găsesc chiar deasupra omului, care 
au atins un grad de evoluţie mai înalt decât al său, sunt numite 
în esoterismul creştin Îngeri, Angeloi sau Mesageri, căci ei 
sunt trimişii lumilor spirituale. Cei care sunt cu o treaptă mai 
sus, adică cu două trepte mai sus de om, sunt numiţi 
Arhangheli, Archangeloi sau Spirite ale focului. Urmează 
fiinţele care, atunci când au evoluat în mod normal, se află cu 
o treaptă deasupra Arhanghelilor - acestea sunt Spiritele 
personalităţii, Forţele primordiale, Archaii sau Arheii. Aceste 
trei grupe de fiinţe care se află imediat deasupra omului au 
trecut toate prin „stadiul omenesc". Toate au fost „oameni. 
Dacă privim lucrurile la scara timpului cosmic, acest stadiu 
omenesc nu este prea îndepărtat în trecutul celor care acum 
sunt Îngeri, căci ei erau „oameni" pe vechea Lună. Arhanghelii 
au trecut prin acest stadiu pe vechiul Soare, iar Principatele 
sau Spiritele personalităţii pe vechiul Saturn. Aceste entităţi s- 
au ridicat gradat deasupra omenirii; ele sc află mai presus de 
ea în seria lerarhiilor. Privind din punct de vedere spiritual 
ansamblul regnurilor din Univers, vom avea deci regnurile: 
mineral, vegetal, animal, uman, care sunt vizibile pe Pământ, 
apoi, în lumea nevăzută, regnul Îngerilor, cel al Arhanghelilor 
sau Spirite ale focului şi cel al Principatelor sau Spirite ale 
personalităţii. Iar în vreme ce în ceea ce priveşte viaţa lor 
interioară, natura lor, aceste spirite treceau astfel din starea 
de oameni în cea divină - sau mai degrabă în cea de mesageri 
ai Zeilor, căci aceasta sunt -, în timp ce aceste fiinţe se înălţau 
în existenţa lor spirituală, planetele pe care şi pentru care 
trăiau se transformau la rândul lor. Vechiul Saturn, pe care 
Arheii au fost „oameni", avea cu totul alt aspect decât 
pământul nostru. 

Am vorbit în conferinţa anterioară că pe Pământ distingem 
patru elemente: pământ, apă, aer şi foc sau căldură. Pe Saturn 
nu exista nici urmă din primele trei. Exista atunci numai focul 
sau căldura. Pentru cel care gândeste materialist, căldura nu 
poate exista decât legată de obiecte exterioare; pot exista 
corpuri solide calde, apă caldă, dar nu poate exista căldură în 
sine. Asa crede materialistul, dar aceasta este o eroare. Dacă 
cu simţurile noastre de astăzi am fi putut vedea vechiul 
Saturn, cum ar fi arătat el? Să presupunem, ca o ipoteză, că pe 
timpul vechiului Saturn s-ar fi putut zbura în spaţiul cosmic; 
nu s-ar fi văzut nimic în locul unde se găsea acel astru, dar am 
fi avut impresia că intrăm într-un cuptor de brutărie; nu s-ar fi 


simtit nici cel mai slab suflu de aer şi nici urmă de apă; n-ai fi 
putut să stai în picioare nici să pui mâna pe ceva, căci nu 
exista nimic solid; întregul glob nu era decât căldură. O 
planetă de căldură, aşa era pământul nostru în prima stare 
prin care a trecut. Vă daţi seama că Heraclit avea mare 
dreptate când spunea că totul s-a născut din foc. Da, totul vine 
din foc. Deoarece Pământul nu este decât vechiul Saturn 
metamorfozat, putem spune că şi pe Pământ totul a provenit 
din foc. Este un adevăr pe care Heraclit l-a aflat în cadrul 
vechilor Mistere şi la acest adevăr se referă relatarea că ela 
dedicat cartea în care a consemnat acestea zeiţei din Efes*. 
Aducănd cartea ca ofrandă pe altarul zeiţei, el adeverea faptul 
că datora aceste cunoştinţe Misterelor din Efes, unde 
întotdeauna a fost expusă cea mai pură doctrină a focului 


primordial al lui Saturn. 
* Artemis (la romani, Diana) (n.red.) 


Se înţelege de la sine că fiinţele pe care le numim Principate 
sau Spirite ale personalităţii şi-au realizat „stadiul omenesc" în 
condiţii total diferite de cele de astăzi. Omul de astăzi are 
posibilitatea să încorporeze în organismul său, în oasele sale, 
în sistemul circulator, solidul, lichidul şi gazosul. „Omul" de pe 
Saturn - Spirit al personalităţii - trebuia să-şi alcătuiască 
corpul din căldură. De fapt nu avea decât un corp de căldură. 

V-am spus în conferinţa precedentă că există, ca să zicem aşa, 
două fațete ale căldurii: una este cea perceptibilă în calitate de 
căldură interioară; ne este cald sau frig fără a avea vreun 
contact cu un corp străin, dar putem, de asemenea, să simţim 
o căldură exterioară atunci când atingem un corp cald. În 
evoluţia lui Saturn se remarcă un fapt deosebit: căldura, care 
la început era exclusiv internă, a devenit spre final exterioară, 
perceptibilă. Dacă aţi fi putut intra în spaţiul lui Saturn aşa 
cum era el la origine, n-aţi fi simţit nici o senzaţie de căldură 
la nivelul pielii, ci în interior, şi v-aţi fi zis: Ce bine este aici! 
Dacă aţi fi putut cunoaşte acest stadiu de început al evolutiei 
lui Saturn, v-ar fi izbit ceva asemănător cu ceea ce numim 
acum căldură sufletească. Ne putem imagina această 
experienţă gândindu-ne la senzațiile diferite pe care le avem 
atunci când privim o suprafaţă roşie şi o suprafaţă albastră. 
Culoarea roşie dă o impresie de căldură, pe când privind 
albastrul ai o impresie de răcoare. Închipuiţi-vă ce poate simţi 
sufletul omenesc la vederea unui roşu frumos, sentiment care 
desigur nu a putut exista în acea vreme; este această senzatie 
de căldură plăcută pe care aţi fi avut-o. Dar la sfârşitul 
evoluţiei lui Saturn nu aţi fi avut numai această impresie de 


mulţumire interioară, ci pe lângă aceasta şi senzatia unei 
călduri ce vine din afară. Căldura interioară s-a transformat 
treptat în căldură exterioară. Acesta este drumul străbătut de 
Saturn: de la căldura interioară, psihică, la căldura exterioară, 
perceptibilă, aşa cum o cunoaştem acum. 

Aşa cum copilul se transformă treptat în adult trecând prin tot 
felul de experienţe, Spiritele personalităţii s-au dezvoltat pe 
vechiul Saturn. Au simţit la început căldura, care le-a dat o 
impresie de mulţumire; apoi, puţin câte puţin, au început să 
perceapă această căldură şi ca pe ceva exterior, ca ceva care 
s-a înfăptuit, s-a întrupat, am putea spune. Ce s-a întâmplat 
atunci? La început căldura interioară a globului lui Saturn a 
dat posibilitate Spiritelor personalităţii să se întrupeze. Apoi, 
în decursul acestui proces, s-a format căldura exterioară. Dacă 
s-ar fi putut călători pe Saturn într-un stadiu mai avansat al 
evoluţiei sale, s-ar fi distins locuri calde şi altele mai reci. 
Suprafaţa lui Saturn era formată în întregime din „ouă de 
căldură". Văzute din afară - dacă cineva ar fi putut să le vadă - 
arătau ca nişte mure sau boabe de zmeură. Ce erau acele 
„ouă'"? Erau corpurile Spiritelor personalităţii iar prin căldura 
lor interioară aceste Spirite produceau căldura exterioară a 
ouălor de pe Saturn. Pornind de la această situaţie, putem 
spune pe bună dreptate că aceste spirite au „clocit" căldura, 
că aşa s-au ivit într-adevăr primele corpuri de foc. Acestea au 
fost „clocite" pornind din spaţiul universal. In căldura din jur, 
ouăle de căldură s-au coagulat sub acţiunea focului care venea 
din interior. Astfel că pe vechiul Saturn Spirtele personalităţii, 
Arheii se încarnaseră în aceste trupuri de foc. Însuşi astrul era 
alcătuit în întregime din elementul foc. 

Or, în acea perioadă a evoluţiei lui Saturn Spirtele 
personalităţii aveau de asemenea posibilitatea să aducă 
căldura interioară în stare de căldură exterioară printr-un 
proces intern mişcător. De fapt, aceste Spirite produceau 
neîncetat ouă de căldură, pe care apoi le destrămau. Vă puteţi 
reprezenta mai precis acest lucru presupunând că faceţi o 
călătorie pe suprafaţa lui Saturn; veţi remarca că în unele 
epoci nu era perceptibilă nici o căldură exterioară, ci exista 
numai senzaţia de mulţumire, de foc interior; apoi, în alte 
epoci, ouăle de căldură apăreau iarăşi. Aţi percepe în acest fel 
ceva ce ar pute fi considerat respiraţia lui Saturn, dar o 
respiratie de foc. Dispărând orice căldură exterioară, totul 
fiind doar un sentiment de mulţumire, v-aţi spune că Saturn 
inspiră din nou căldura. Iar într-un alt moment, când aţi regăsi 
ouăle de căldură, v-aţi gândi că acum Saturn a expirat căldura 


sa interioară, care a devenit foc exterior. Aceasta este 
imaginea pe care sfinţii Rishi o evocau în faţa discipolilor lor. 
Ei îi readuceau în cuget în epoca vechiului Saturn şi îi făceau 
să simtă că o întreagă planetă realizează un proces care se 
aseamănă cu ritmul actual al respiratiei noastre. Deşteptau în 
ei imaginea unui foc care exală în afară şi se fragmentează în 
nenumărate corpuri de căldură, apoi, fiind inspirat din nou, 
devine esenţa, Eul Spiritelor personalităţii. Viaţa aceasta a 
planetei era comparabilă astfel cu o respiraţie, dar care pe 
Saturn era o respiraţie de foc, căci aerul nu exista încă. 

Să ne închipuim acum următorul lucru: că pe vechiul Saturn 
toate aceste Spirite ale personalităţii ar fi expirat şi apoi ar fi 
inspirat căldura fără încetare. Şi-ar fi realizat astfel pe Saturn 
evoluţia lor normală, ceea ce ar fi avut drept urmare, după 
câtva timp, că totul ar fi fost absorbit din nou, ar fi fost readus 
la starea de căldură interioară. Satum ar fi dispărut în calitate 
de planetă de foc, ar fi fost absorbit din nou de lumea 
spirituală. Ar fi putut să se întâmple aşa. Atunci n-ar mai fi 
existat niciodată stadiile următoare, cel al vechiului Soare, al 
vechii Luni şi al Pământului, pentru că tot ceea ce ar fi putut fi 
expirat ar fi fost transformat din nou în căldură interioară şi s- 
ar fi întors în lumea spirituală. 

Ne vom exprima acum într-un mod mai concret, pentru ca 
lucrurile să fie mai uşor de înţeles; unele Spirite ale 
personalităţii au preferat, ca să zicem aşa, să nu ia înapoi prin 
inspiraţie decât o parte din căldura expirată, să mai lase ceva 
din ea, astfel încât ouăle de pe Saturn nu s-au destrămat toate; 
unele au subzistat. Astfel că pe Saturn s-a format treptat o 
dualitate: pe de o parte căldură interioară, pe de alta căldură 
exterioară, în corpurile care erau ouăle de pe Saturn. Nu a 
fost tras înapoi totul. Putem spune că Spiritele personalităţii 
au lăsat să fie de sine stătătoare o parte din căldura expirată; 
au lăsat-o pe dinafară. De ce au făcut asta? Au trebuit să 
procedeze aşa, pentru că altfel n-ar mai fi devenit niciodată 
„oameni! pe Saturn. Ă 

De fapt ce înseamnă „să devină oameni"? Înseamnă să devină 
conştienţi de Eul lor, ceea ce nu este cu putinţă dacă nu poţi 
distinge ceva exterior faţă de tine. Doar astfel esti un Eu. 
Mănunchiul acesta de flori este acolo - eu sunt aici. În calitate 
de Eu, mă deosebesc de obiectul acela. Spiritele personalităţii 
n-ar fi făcut nimic altceva decât să se răspândească în spaţiu 
în veşnicie, dacă nu ar fi lăsat în afara lor ceva ce urma să le 
opună rezistenţă: elementul căldură devenit obiectiv. Dacă 
Spiritele personalităţii au ajuns să fie conştiente de Eul lor, 


aceasta se datorează faptului că au redus o parte a naturii lor 
la o existenţă calorică pur exterioară. Şi-au zis: să exteriorizăm 
ceva din noi înşine; să lăsăm acest lucru să se răspândească şi 
să subziste în afară, pentru ca noi să ne distingem de el şi să 
deşteptăm astfel în noi conştiinţa Eului. In felul acesta au 
creat un regn alăturea de al lor, o reflectare exterioară a 
naturii lor interioare. 

Dar aceasta a avut ca urmare faptul că atunci când s-a 
terminat evoluţia lui Saturn Spiritele personalităţii n-au mai 
putut să facă să dispară această planetă, cum s-ar fi întâmplat 
dacă ele ar fi inspirat toată căldura; ne mai având posibilitatea 
să ia înapoi ceea ce ele însele expiraseră, au fost nevoite să 
lase în voia lui câmpul de acţiune care le dăduse posibilitatea 
să dobândească o conştiinţă personală. Numai prin ele însele 
nu aveau putere să facă ca Saturn să intre în starea de 
Pralaya. A fost deci nevoie să intervină spirite mai elevate 
pentru a determina acea destrămare, pentru a face să se 
realizeze o stare de tranziţie, de somn, de Pralaya. Deci, odată 
terminată evoluţia lui Saturn, s-au întâmplat următoarele: 
Spiritele personalității  dobândiseră conştiinţa Eului; 
absorbiseră din nou o parte a căldurii înconjurătoare; 
ajunseseră la o anumită concentrare a Eului lor, iar pe de altă 
parte dăduseră naştere unui regn inferior. Ceea ce părăseau 
ele acum a fost destrămat de către Tronuri şi Saturn a intrat 
într-un fel de noapte planetară. 


Răsare o nouă zi şi din nou toate se vor trezi într-un anumit 
fel, după legi pe care vom învăţa încetul cu încetul să le 
cunoaştem. Dacă toată substanţa calorică de pe vechiul Saturn 
ar fi fost luată înapoi prin inspiraţie, dacă toată viaţa de pe 
Saturn ar fi revenit în lumea spirituală, această deşteptare n- 
ar mai fi avut loc. Tronurile au putut să destrame pentru un 
timp ceea ce extrăseseră din ele însele Spiritele personalităţii 
sub forma ouălor de căldură, dar numai pentru un timp. In 
vederea unei noi evoluţii, a trebuit ca aceste ouă să apară din 
nou, la un nivel inferior al existenţei. A apărut deci următorea 
zi planetară; este prima metamorfoză a lui Saturn, starea 
solară. Dar ce a renăscut atunci? Spiritele personalităţii revin 
de pe vechiul Saturn după ce planeta a petrecut un timp în 
stare de somn. Ele au acum conştiinţa Eului lor şi nu mai au 
nevoie să treacă prin aceleaşi experienţe. Dar ouăle de căldură 
care au fost expirate de ele pe Saturn reapar puţin câte puţin 
şi se diferenţiază de masa generală, ceea ce are drept urmare 
faptul că Spiritele personalităţii ajung să fie legate, ca să 


zicem aşa, de ceea ce se trage din ele. Dacă ar fi luat totul cu 
ele în lumea spirituală, nu ar fi fost legate de Soare, obligate 
să coboare din nou, pe când aşa au trebuit să se îngrijească de 
acea parte a fostei lor naturi pe care o părăsiseră. Aceasta le-a 
atras cu ea spre o nouă existenţă planetară. 

Era Karma lui Saturn, Karma universului, Karma Cosmosului. 
Prin faptul că nu au reabsorbit totul pe vechiul Saturn, 
Spiritele personalităţii şi-au pregătit o Karma care le-a obligat 
să revină acolo unde şi-au putut regăsi propriile făpturi, ca pe 
o moştenire a vechiului Saturn. Aşa s-a întâmplat ceea ce a 
fost prezentat şi în conferinţa anterioară: căldura s-a împărţit 
pe de o parte în lumină, pe de alta în fum. În acest Saturn 
reînviat, în noua planetă, din ouăle de căldură a ieşit un 
element gazos - aerul sau fumul, nu contează ce nume îi dăm - 
şi în acelaşi timp a apărut lumina şi astfel am putea spune că 
s-a revenit la o stare superioară a căldurii. In interiorul 
vechiului Saturn metamorfozat se află pe de o parte fumul, 
gazul, aerul, pe de altă parte lumina. Dacă călătorind prin 
spatiu aţi fi ajuns la locul unde se găsea vechiul Soare aţi fi 
perceput încă de departe lumina, pentru că fumul se condensa 
dedesubt. Aţi fi văzut, dacă nu lumina, cel putin un glob 
luminos, tot aşa cum vechiul Saturn fusese un glob de căldură. 
La suprafaţa acestui glob luminos şi chiar în interiorul lui aţi fi 
perceput nu numai căldură, ci şi vânturi, aer, curenţi de gaze 
deplasându-se în toate părţile. Astfel globul de căldură s-a 
prefăcut într-un glob de lumină. A luat naştere un Soare. Este 
numit pe bună dreptate Soare, pentru că sorii de astăzi trec şi 
acum prin acest proces; în interior sunt alcătuiti din curenţi de 
gaze, iar pe de altă parte la exterior gazul devine lumină; ei 
răspândesc lumina în spaţiul universal. Lumina nu apare decât 
în acel stadiu al metamorfozei în care se găsea Pământul în 
acea perioadă. 

Spiritele personalității deveniseră  „oameni" în căldura 
vechiului Saturn; alte spirite puteau face acelaşi lucru în 
lumina pe care o împrăştia acum Soarele. Acestea sunt 
entităţile lerarhiei spirituale care, pentru noi, este cea a 
Arhanghelilor. De fapt, dacă cineva înzestrat cu clarviziune s- 
ar fi apropiat atunci de Soare, n-ar fi văzut numai razele de 
lumină; în această lumină ar fi distins activitatea 
Arhanghelilor. Dar aceştia au trebuit să-şi mai ia o sarcină pe 
deasupra: Spiritele personalităţii nu găsiseră decât foc pe 
vechiul Saturn. Arhanghelii, care n-au putut să devină 
„oameni" decât pe vechiul Soare, au găsit acolo în plus fumul, 
gazul. Ce trebuiau să facă ca să rămână în strânsă legătura cu 


Soarele, pentru ca acesta să devină locuinţa lor? Au fost datori 
să-şi modeleze natura interioară din lumină; şi-au făcut un 
suflet de lumină, la care s-a adăugat un corp exterior făcut din 
substanţă gazoasă. Aşa cum astăzi noi avem trup şi suflet, 
aceşti Arhangheli - în calitate de oameni pe Soare - aveau o 
natură interioară în stare să emită lumină şi un corp exterior, 
fizic, alcătuit din gaz, din aer. Pe când corpul omenesc actual 
este alcătuit din solid, lichid, aer şi foc, cel al Arhanghelilor 
este făcut din aer la exterior şi din lumină în interior. Dar, 
desigur, exista şi elementul foc; chiar el era acela care se 
transforma în lumină şi în fum. Natura acestor Arhangheli 
consta deci din lumină, fum şi foc. Prin lumină ei duceau o 
viaţă exterioară; exalau în spaţiul universal o forţă luminoasă. 
Prin foc ei cunoşteau o viaţă interioară şi simțeau o mulţumire 
datorită căldurii. Trăind într-un trup gazos, ei luau parte la 
însăşi existenţa planetei. Dar aveau posibilitatea să distingă 
propriul lor trup gazos de substanţa solară în general; astfel se 
izbeau de ceva situat în exteriorul lor, ceea ce trezea în ei un 
fel de conştiinţă de sine. 

Dar această conştiinţă nu putea să se dezvolte în continuare 
decât dacă aceşti Arhangheli doreau să rămână în trupurile lor 
gazoase, de fum, sau cel puţin să le facă să dureze în sânul 
substanţei solare. Căci pe Soarele acesta vechi Arhanghelii 
puteau, alternativ, să absoarbă toată substanţa gazoasă din 
mediul lor înconjurător, pentru ca apoi să o restituie 
substanţei solare. Era un adevărat proces de respiraţie. În 
substanţa gazoasă se formau curenţi care ar fi putut fi 
percepuți ca un fel de respiraţie. Fazele de calm absolut 
corespundeau momentelor în care Arhanghelii inspirau toată 
substanţa gazoasă. Apoi ei o expirau, se formau curenţi şi 
simultan apărea lumina. Aceasta era alternanţa stărilor solare: 
Arhanghelii aspirau întreaga substanţă gazoasă, şi atunci era 
un calm absolut, dar şi întuneric, noapte solară. Ei expirau 
acea substanţă şi Soarele se umplea de curenţi gazoşi, dar în 
acelaşi timp împrăştia raze în afară şi era ziuă solară. Întregul 
corp al Soarelui respira: expiraţia = ziuă solară, iluminarea 
lumii exterioare; inspiraţia = noapte solară, întunecarea în 
întregul univers înconjurător. 

Vedeţi deci ce diferenţă este între vechiul Soare şi Soarele 
actual. Acesta străluceşte fără întrerupere şi întunericul nu 
apare decât atunci când un corp opac se interpune, acoperind 
lumina sa. Dar vechiul Soare nu era aşa: el avea în sine 
puterea să fie rând pe rând luminos şi întunecat, să 


strălucească pentru ca apoi să se stingă; în fond acesla era 
modul său de respiraţie. 

Să ne imaginăm acum ce s-a întâmplat în exterior, în mod 
vizibil. Să avem în vedere situaţia de expirare. Lumina se 
răspândeşte şi, în schimb, Soarele se umple de fum. Curenţii 
de gaze, fumul, formează figuri regulate. La fiecare expiraţie, 
un anumit număr dintre aceste formatiuni se inserează în 
substanţa solară. Ceea ce mai înainte avea simpla formă de 
ouă s-a transformat în tot felul de figuri regulate. Se ivesc 
formaţiuni extraordinare, alcătuite din aer şi fum, înzestrate 
cu viaţă şi cu o ordine interioară. Dacă pot să mă exprim aşa, 
aş zice că „din ouă au apărut puii". S-a întâmplat ceva ce poate 
fi într-adevăr comparat cu acest fenomen de densificare. Aşa 
cum iese puiul din ou, oul de căldură s-a desfăşurat şi din el au 
ieşit forme gazoase regulate. Aceste forme sunt corpurile cele 
mai dense ale Arhanghelilor. Aceştia populează Soarele cu 
corpuri aeriene, de fum. In felul acesta ei sunt „oameni" pe 
Soare. 

Întâlnim aici noţiunea spirituală de „stea fixă", de Soare 
cosmic, care este Soare prin propria sa forţă, ca să zieem aşa, 
care face prin sine însuşi să alterneze ziua cu noaptea. Ca şi o 
respiraţie, el face să apară alternativ claritatea şi obscuritatea, 
căci Soarele este atunci o stea fixă. Tot ceea ce străluceşte de 
la sine în spaţiul Universului nostru împrăştie nu numai 
lumină, ci şi viaţa mesagerilor spirituali: Arhanghelii. 

Ce au produs deci Archaii, Arheii sau Spiritele personalităţii 
prin propria lor evoluţie? Au dat posibilitate Soarelui să apară. 
Datorită faptului că au lăsat pe Saturn ouă de căldură, Saturn 
a putut să devină Soare. Altfel în evoluţie nu ar fi existat decât 
Saturn şi pe Saturn Arheii. Pe Soare, Arhanghelii au avut 
posibilitatea să treacă prin stadiul uman. Ei au fost „vestitorii" 
care au putut spune Universului: Principatele, Spiritele 
personalităţii, ne-au precedat; noi, trimişii lor, mărturisim în 
lumina strălucitoare existenţa anterioară a unui Saturn de foc, 
căldură interioară pură. Suntem mesagerii, trimişii Arheilor. 
Angeloi înseamnă mesager, trimis. Archai înseamnă 
primordiali, Principi (Incepători). Arhanghelii nu erau deci 
decât trimişii care făceau cunoscute lumii acţiunile realizate 
de Principate sau Arhei în trecut. Ei sunt „Ingerii 
începuturilor", Arhanghelii care au fost odată oameni, pe 
vechiul Soare. 


CONFERINŢA IV 


Dezvoltarea spirituală a omului ° Forţele care 
au acţionat pe 
vechiul Saturn şi pe vechiul Soare + Heruvimii * 
Semnele zodiacale 
Dusseldorf, 13 aprilie 1909, seara 

Dacă ne aducem aminte cele spuse în conferinţa anterioară, 
condiţiile care domneau pe vechiul Saturn ne vor deveni mai 
clare, ca şi felul în care unele entităţi - la care se referă acel 
pasaj atât de profund din Bhagavad Gita - pot fi alternativ 
eliberate sau întemniţate în materie. Amintiţi-vă ce s-a spus: 
dacă pe vechiul Saturn Spiritele personalităţii ar fi reaspirat în 
întregime ouăle de căldură, fără să lase nimic să subziste, 
Saturn, la sfârşitul evoluţiei sale, ar fi fost în întregime adus 
într-o stare pur spirituală. Dar acest lucru nu s-a întâmplat: 
Spiritele personalităţii şi-au pus pecetea pe vechiul Saturn mai 
intens decât ar fi trebuit, lăsând acolo ceva din ele însele, care 
n-a fost reabsorbit: ouă de căldură perceptibile din exterior. 
Care este forţa care acţiona în Spiritele personalităţii pe 
vechiul Saturn? Nu era nimic altceva decât ceea ce cunoaştem 
astăzi la om ca forţă a gândirii. Căci pe vechiul Saturn 
Spiritele personalităţii nu fac nimic altceva decât să-şi exercite 
forţa de gândire. Ouăle de căldură se formează pentru că 
aceste spirite suscită în ele însele reprezentarea acestor ouă. 
Dar această forţă de reprezentare era la ele mult mai 
puternică decât la omul de astăzi. Când omul îşi reprezintă 
ceva, apare o formă numai în astral; ea nu persistă decât 
acolo. Deci nu i se poate constata fizic existenţa. Pe vechiul 
Saturn, Spiritele personalității aveau puteri magice 
remarcabile. Prin intensitatea gândirii lor au format ouăle de 
căldură de pe Saturn şi tot prin puterea lor le-au făcut să 
subziste în afara lor. Deci această forță a Spiritelor 
personalităţii a lăsat unele rămăşiţe pe vechiul Saturn, şi 
aceste rămăşiţe au apărut din nou, mereu, la început în timpul 
evoluţiei solare. În felul acesta este uşor de înţeles că o fiinţă 
care trece prin stadiul omenesc a putut extrage forme din 
mediul care o înconjoară, căci acele ouă erau de fapt provenite 
din ceea ce îl înconjura pe Saturn; apoi ele au fost prinse de 
vrajă, întemniţate într-o nouă existenţă. 

Gândiţi-vă la focul primordial al lui Saturn: acea parte a 
acestui foc care s-a spiritualizat necontenit, care se întoarce la 
starea de căldură interioară, căldură sufletească, sentiment de 
mulţumire, se înalţă în lumile superioare. Dacă nu ar fi existat 
decât aceasta, Saturn ar fi dispărut în întregime în lumile 


superioare. Dar ceea ce devine căldură perceptibilă, ceea ce 
se condensează în căldură exterioară trebuie să renască, să 
apară din nou, şi într-adevăr reapare pe Soare. Am văzut deja 
că pe acest Soare vechi entităţile pe care le numim Arhangheli 
sau Spirite ale focului au trecut prin stadiul uman. Pe deo 
parte, elemenlul căldură s-a condensat devenind fum, gaz, 
ceea ce face ca Soarele să fie un glob gazos, pe de altă parte, 
prin inflamarea gazului, lumina străluceşte în Univers. Tocmai 
Arhanghelii sau Spiritele focului sunt cei ce trăiesc în această 
strălucire a luminii; ei inspiră şi expiră această lumină 
ducându-şi viaţa în acest fel. Dacă s-ar fi putut călători în 
spaţiu în acel timp, s-ar fi văzut de departe Soarele vechi 
strălucind, iar în el ar fi putut fi percepuți curenţi gazoşi ca o 
respiraţie a întregului glob solar. 

Să ne reprezentăm cât mai bine vechiul Saturn şi vechiul 
Soare. În aceste două corpuri planetare este viaţă, activitate. 
În ele se întâmplă ceva. Am văzut că pe vechiul Saturn au 
apărut nişte forme ovoide, care apoi au dispărut, cu excepţia 
câtorva rămăşiţe. Cel care ar fi putut observa această 
activitate internă şi-ar fi zis că de fapt întregul Saturn era o 
singură fiinţă vie uriaşă. El trăia, trăia prin el însuşi şi scotea 
necontenit alte forme din propria sa viaţă. Acelaşi lucru s-a 
petrecut, chiar în mai mare măsură, cu vechiul Soare. Acesta 
se prezenta ca un întreg care trece alternativ prin zile şi nopţi, 
expirând şi inspirând lumină. Toate acestea, dacă am fi putut 
să le observăm, ar fi dat impresia nu a unor corpuri cosmice 
moarte, ci a unora pline de viaţă. 

Dar dacă toate acestea sunt vii şi se manifestă printr-o 
asemenea activitate, dacă toate acestea sunt însufleţite de 
mişcări interioare, aceasta se datorează faptului că unele 
Fiinţe spirituale dirijează şi conduc aceste mişcări. Am spus, 
ce e drept, că Spiritele personalităţii formaseră ouă de căldură 
prin forţa gândirii lor. Într-adevăr, dar este uşor de înţeles că 
trebuia să fi existat la început ceva din care aceste ouă să-şi 
extragă substanţa. Această substanţă nu putea fi creată de 
Spiritele personalităţii; trebuia să fie ofranda altor fiinie, care 
au emanat din ele căldura nediferenţiată, însusi focul. Spiritele 
personalităţii nu au făcut altceva decât că i-au dat formă. Dar 
a fost nevoie să o primească din altă parte. De unde a primit 
universul saturnian (deci mai ales Spiritele personalităţii) 
această substanţă calorică, elementul-căldură, focul? Acesta i- 
a venit de la spirite de esenţă superioară, entităţi spirituale 
care au atins stadiul omenesc într-o epocă atât de îndepărtată 
încât pe Saturn ele îl depăşiseră de mult. 


Pentru a ne face o idee asupra acestor fiinţe devenite atât de 
sublime încât pot să producă căldura, focul vechiului Saturn, 
trebuie să cunoaştem evoluţia omenească şi să procedăm prin 
comparaţie, pentru că într-o zi şi omul va deveni o fiinţă 
divină. 

Omul de astăzi, aşa cum îl ştim, este alcătuit din cele patru 
elemente despre care am vorbit de mai multe ori şi care sunt 
cheia întregii ştiinţe spirituale. Acestea sunt: corpul fizic, 
corpul eteric, corpul astral şi Eul. Ştim iarăşi cum se dezvoltă 
omul, Eul acţionând din interior pentru a transforma mai întâi 
corpul astral, pentru a-l lua în stăpânire cu totul. Atunci când 
corpul astral este dominat în totalitate de Eu, el devine un Eu 
spiritual sau Manas. Acelaşi lucru se întâmplă cu corpul eteric. 
Atunci când Eul acţionează cu intensitate şi mai mare, el 
stăpâneşte forţele de rezisteniă ale corpului eteric care se 
transformă atunci în Spirit al vieţii sau Budhi. În sfârşit, atunci 
când Eul devine stăpânul corpului fizic, când a învins 
rezistenţa cea mai puternică, cea a corpului fizic, acesta se 
transformă în Om-Spirit sau Atma. Omul care şi-a transformat 
în felul acesta corpul fizic în Atma este de atunci înainte 
alcătuit din şapte elemente. În exterior corpul îşi păstrează 
încă forma fizică, dar în interior el este în întregime stăpânit şi 
pătruns de focul Eului. Este deci în acelaşi timp corp fizic şi 
Atma. Corpul eteric este în acelaşi timp corp eteric şi Spirit al 
vieţii sau Budhi; corpul astral este în acelaşi timp corp astral şi 
Eu spiritual sau Manas; cât despre Eu, el a devenit stăpânul 
acestui ansamblu. In acest fel omul se ridică la grade 
superioare de evoluţie, se transformă pe sine, lucrează la 
îndumnezeirea sa, după expresia lui Dionisie Areopagitul. Dar 
nici atunci dezvoltarea lui nu s-a încheiat. 

Chiar cel care ar fi destul de înaintat pentru a dobândi 
stăpânire completă de sine, adică care şi-ar domina în 
întregime corpul fizic, s-ar afla în faţa unor trepte de evoluţie 
şi mai înalte. Privirea spirituală se ridică spre înălţimi 
spirituale, spre fiinţe mai presus de om, din ce în ce mai 
puternice. În ce constă în realitate faptul că fiinţele devin din 
ce în ce mai puternice? Constă în aceea că după ce au simţit 
nevoia să ceară ceva Universului s-au dezvoltat destul de mult 
încât să fie în măsură să îi dea ceva. In fond, în aceasta constă 
sensul şi spiritul evoluţiei: se trece de la „a lua" la „a da". 
Există o analogie cu viaţa unei fiinţe omeneşti de la naştere la 
moarte: copilul se naşte neputincios, trebuie să primească 
totul de la cei din jurul său. Pe măsură ce creşte, el iese 
treptat din starea aceasta de neputinţă şi devine la rândul său 


un ajutor pentru apropiații săi. Acelaşi lucru se întâmplă cu 
marea evoluţie a omenirii în univers. 

Omul exista pe Saturn doar ca un prim germen fizic. A trebuit 
să lase să i se dea, ca să zicem aşa, primele rudimente ale 
umanităţii sale. Acelaşi lucru s-a întâmplat pe vechiul Soare şi 
pe vechea Lună. Pe Pământ, el a primit Eul şi de atunci se 
pregăteşte puţin câte puţin să acţioneze prin acest Eu asupra 
corpurilor sale (astral, eteric şi fizic). Devine astfel, puţin câte 
puţin, o fiinţă capabilă să „dea'. Participă acum la puterea 
universală, cosmică, de a da, trece de la „a lua" la „a da". 
Entităţile despre care am vorbit mai înainte, Arhanghelii, ne 
oferă un exemplu al acestei evoluţii; ei s-au dezvoltat pe Soare 
destul de mult ca să poată să răspândească lumină în spaţiul 
universal. Evoluţia se desfăşoară deci de la „a lua" la „a da", 
dar în ceea ce priveşte datul lucrurile merg mult mai departe. 
Când fiinţele nu pot da altceva decât, să zicem, gândurile lor, 
aceasta nu reprezintă mare lucru. Căci dacă rămânem aici, în 
domeniul ideilor, chiar dacă dăm numeroase idei, aceasta nu 
schimbă nimic. Nu ai dat nimic vizibil, de substanţă. Dar vine 
un timp când fiinţele pot da şi altceva decât gândurile lor, 
adică de exemplu ceva de care Spiritele personalităţii aveau în 
mod special nevoie pe Saturn: substanţa focului primordial. Ce 
fiinţe erau atunci la un nivel atât de ridicat de evoluţie încât au 
putut să extragă din propria lor substanţă pe aceea făcută din 
foc, din căldură, a vechiului Saturn? Erau cele pe care le 
numim Tronuri. Vechiul Saturn s-a format deci datorită 
faptului că Tronurile s-au adunat într-un punct din Univers şi 
au făcut, la scară mare, ceea ce face în mica sa sferă viermele 
de mătase, atunci când secretă din propriul său corp firele de 
mătase. Ele au extras din propria lor fiinţă substanţa calorică 
pe care au sacrificat-o pe altarul vechiului Saturn. Cât despre 
Spiritele personalităţii, ele n-au făcut altceva pe vechiul 
Saturn decât că au dat personalitate, conştiinţa Eului acestei 
călduri. Substanţa însăşi a căldurii s-a adunat din toate 
punctele Universului, ale Cosmosului; ea a ieşit din acele 
entitaţi spirituale sublime numite Tronuri. Acum ştim în ce 
constau ouăle prezente pe vechiul Saturn: ele sunt făcute 
chiar din corpul Tronurilor, oferit ca jertfă. 

Totuşi, dacă numai Tronurile şi Spiritele personalitălii ar fi 
lucrat ca să dea lui Saturn viaţă şi activitate interioară, 
accasta n-ar fi fost de ajuns. Spiritele personalităţii aveau 
puterea să facă să prindă formă substanţa calorică, dar 
singure nu puteau să reuşească. Pentru ca să producă această 
energie, această activitate interioară a vechiului Saturn, a fost 


nevoie de contribuţia altor entităţi, mai puţin elevate în 
comparaţie cu  Tronurile, dar superioare  Spiritelor 
personalităţii, pe care au misiunea să le ajute. Ne putem face o 
idee asupra acestui ajutor, dacă ne amintim că în lumea 
aceasta avem deasupra noastră în primul rând Îngerii, 
Arhanghelii şi Principatele, Arheii sau Spiritele personalităţii. 
Toate acestea fac parte din Ierarhia aflată imediat deasupra 
noastră.  Tronurile nu urmează imediat după Spiritele 
personalităţii. Intre acestea şi  Tronuri sunt trepte 
intermediare, mai întâi aceea a entităiilor pe care, după 
Dionisie Areopagitul, le numim Exousiai sau Puteri. Acestea se 
află cu o treaptă mai sus faţă de Spiritele personalităţii, faţă 
de care sunt ceea ce sunt pentru noi Îngerii. La un nivel şi mai 
înalt se află entităţile pe care le numim Virtuti sau Dynamis. 
Ele erau pe Saturn, pentru Spiritele personalităţii, ceea ce 
sunt pentru noi Arhanghelii. Mai sus sunt spiritele denumite 
Dominanţe sau Kyriotetes (Domnii). Pe vechiul Saturn erau, 
pentru Spiritele personalităţii, ceea ce acestea sunt pentru noi 
acum. Doar după acestea urmează Tronurile. 

Deci pe vechiul Saturn exista o întreagă serie de entităţi: 
Spiritele personalităţii, care au dobândit şi şi-au dezvoltat 
conştiinţa Eului, Tronurile, care se află cu patru grade 
deasupra acestora şi din care emană substanţa căldură-foc. 
Între acestea, pentru a regla şi dirija întreaga viaţă de pe 
Saturn, se găsesc, mergând de jos în sus, Puterile sau 
Exousiai, Virtuţile sau Dynamis, Dominanţele (Domniile) sau 
Kyriotetes. Aşa arăta, ca să zicem aşa, populaţia vechiului 
Saturn. 

Prin faptul că acest vechi Saturn a evoluat şi a devenit Soare, 
după cum am spus, Entităţile pe care le-am enumerat s-au 
ridicat şi ele la un nivel superior şi Arhanghelii au ajuns la 
starea „omenească". Sub aspect exterior, s-ar putea zice fizic, 
căldura se condensează, rezultând gazul. Soarele este un glob 
gazos. Şi pe când Saturn era un corp întunecat, Soarele începe 
să strălucească, dar există o alternanță de zile şi nopţi solare, 
ceea ce are mare importanţă, căci determină diferenţe enorme 
în ce priveşte condiţiile de viaţă. Dacă nu s-ar fi întâmplat 
nimic altceva decât ceea ce am descris in cea de a treia 
conferinţă şi am completat acum, Arhanghelii - atunci în 
stadiu de oameni - s-ar fi răspândit în Univers odată cu razele 
luminoase ale zilei solare, iar în timpul nopţii solare ar fi fost 
obligaţi să reintegreze Soarele. Procesul de inspiraţie şi 
expiraţie ar fi implicat nu numai lumina, ci şi fiinţele care 
trăiau şi actionau în acea lumină. Dar asta nu s-a întâmplat. 


Aş vrea să caracterizez acum într-un mod simplu, pe înţeles, 
natura acestor Arhangheli, a acestor Arhangeloi. Le plăcea 
grozav să se răspândească, să planeze în Univers; preferau să 
plutească, să se topească în spiritualitatea universală, decât să 
se concentreze în ei înşişi. Reîntoarcerea în sine li se părea o 
revenire la o existenţă comprimată, inferioară. Le plăcea cu 
mult mai mult să trăiască în eterul luminii. Dar n-ar fi putut 
niciodată să se răspândească în eterul luminos dincolo de o 
anumită limită, dacă n-ar fi primit nici un ajutor. Dacă ar fi fost 
lăsaţi fără sprijin, n-ar fi putut face altceva decât să revină 
noaptea spre Soare. Totuşi n-au făcut aşa; au prelungit 
treptat, puţin câte puţin, timpul petrecut în spaţiul cosmic. 
Cine le-a venit în ajutor? 

Să ne imaginăm că acest cerc reprezintă vechiul Soare din 
care Arhanghelii se străduiesc să iasă în toate direcţiile 
spaţiului. Esenţa lor se răspândeşte spiritual în Univers. Alte 
entităţi vin din afară în întâmpinarea lor, să le ajute. Aşa cum 
elementul-foc al Tronurilor s-a revărsat spre vechiul Saturn, 
alte entităţi vin acum spre Arhanghelii care ies din Soare, 
entităţi superioare chiar Tronurilor, care vor da posibilitate 
Arhanghelilor să rămână în lumea spirituală mai mult decât ar 
putea să o facă fără acest ajutor. 


GEMENI RAC 


LEU 


BERBEC FECIOARA 


PEȘTI BALANȚA 


OM VULTUA 
sau < sau 
VĂRSĂTOR SĂGETĂTOR ! SCORPION 


Aceste entităţi superioare care au venit din spaţiul spiritual în 
întâmpinarea Arhanghelilor sunt Heruvimri. Aceştia reprezintă 
un ordin deosebit de elevat, căci ei au puterea, venind din 


spaţiu în calea Arhanghelilor, să-i primească cu braţele 
deschise. Aşa cum Pământul de astăzi este înconjurat de 
atmosferă, vechiul Soare era înconjurat de regnul Heruvimilor, 
binefăcătorii Arhanghelilor. Când aceştia se răspândeau în 
spaţiu, ei contemplau spiritele măreţe care le veneau în ajutor. 
Sub ce formă îi vedeau? Aceasta o poate şti doar cel căruia 
clarviziunea îi dă posibilitatea să citească în cronica Akasha. 
Strămoşii noştri care, datorită acestei tradiţii, cunoşteau încă 
în oarecare măsură aceste fapte importante îşi reprezentau 
Heruvimii sub forma unor stranii animale înaripate: fiecare 
dintre acestea avea altfel de cap, dar fiecare avea câte o 
pereche de aripi: erau Leul, Vulturul, Taurul şi Omul*. Aceasta 
datorită faptului că Heruvimii se apropiau de Soare din patru 
părti, în forme ca cele care au fost reproduse apoi şi care ne 
sunt cunoscute ca referindu-se la ei. De aceea, în şcolile 
primilor iniţiaţi din era de după Atlantida, Heruvimii care se 
apropiaseră astfel din cele patru părţi de vechiul Soare erau 
desemnaţi prin nume care au devenit mai târziu Taurul, Leul, 
Vulturul şi Omul. Vom reveni cu mai multe detalii asupra 
acestui subiect: astăzi însă ne vom ocupa de cele patru feluri 
de Heruvimi care veneau în felul acesta în întâmpinarea 
Arhanghelilor. 


* Sau Îngerul. În tradiţia iconografică creştină au fost corelaţi cu cei patru 
evanghelişti (n.red.) 


Imaginea pe care o oferea vechiul Soare era aceasta: în timp 
ce fiinţele omeneşti de atunci, Arhanghelii care îşi aveau aici 
sălaşul, îşi răspândeau razele în Univers, patru grupuri de 
Heruvimi veneau spre ei din cele patru părţi ale lumii, ceea ce 
le dădea posibilitatea Arhanghelilor să se menţină în lumea 
spirituală care înconjura globul solar mai mult timp decât s-ar 
fi putut fără acest ajutor. Căci Heruvimii aveau asupra 
Arhanghelilor o acţiune înviorătoare, înviorătoare sub aspect 
spiritual, în cel mai înalt grad. Dar pe măsură ce Heruvimii se 
apropiau de Soare, influenţa lor începea să se facă simțită şi în 
alt mod. O influenţă poate acţiona în mai multe feluri. Să 
presupunem că în aceeaşi cameră se află două persoane: una 
doreşte să se facă foc în cameră, alta nu, dar pentru că trebuie 
să rămână în acea cameră, ea suportă căldura. La fel se 
întâmpla cu Heruvimii care veneau din toate părţile spaţiului 
universal. Ei acționau aşa cum am spus asupra fiinţelor din 
vechiul Soare care evoluaseră până la elementul-lumină şi 
puteau să trăiască în acesta. Dar nu puteau acţiona asupra 
acestui element-lumină decât în timpul zilei solare, cât timp 
lumina se răspândea în Univers. În timpul noptii solare, când 


lumina nu se mai manifesta, Heruvimii rămâneau totuşi în cer. 
Soarele se întuneca, nu mai era decât căldură şi gaz şi nu mai 
strălucea; în interiorul lui se formau curenţi de căldură 
gazoasă. De jur împrejur erau Heruvimii, care acționau atunci 
chiar în această masă gazoasă obscură. Când nu mai puteau să 
acţioneze în mod normal asupra Arhanghelilor, Heruvimii 
acționau asupra „fumului", asupra gazului întunecat al 
globului solar. Dacă în timpul evoluţiei vechiului Saturn 
influenţa lor se exercitase asupra căldurii, acum ea se exercita 
asupra căldurii condensate, adică asupra gazului din vechiul 
Soare. Acestei influenţe trebuie să-i atribuim faptul că pe acest 
glob s-au condensat în ceața solară primele rudimente a ceea 
ce numim acum regnul animal. Asa cum primul germen al 
regnului omenese, al corpului fizic omenese, a apărut pe 
vechiul Saturn în elementul căldură, primul germen al 
regnului animal s-a format în elementul gaz al vechiului Soare. 
Datorită Heruvimilor care se reflectau în acest gaz solar s-au 
schiţat primele forme ale regnului animal, formate din fum în 
miscare. 

Astfel Heruvimii - acest ansamblu de entiţăti sublime - care 
înconjurau vechiul Soare ieşeau pe de o parte în întâmpinarea 
Arhanghelilor cu braţele întinse; pe de altă parte, în decursul 
noptii solare extrăgeau din elementul gaz, din ceața solară, 
primele rudimente fizice ale regnului animal. Din acest motiv 
acei dintre strămoşii noştri care prin intermediul Misterelor 
luaseră cunoştinţă de aceste fapte atât de importante ale 
cosmologiei spirituale au numit „cercul animalelor" sau Zodiac 
ansamblul entităţilor care îşi exercitau acţiunea, din toate 
părţile Cosmosului, asupra vechiului Soare. Aceasta este 
semnificaţia iniţială a Zodiacului. Pe vechiul Saturn a apărut 
pentru prima oară omenirea, datorită faptului că prin jertfa 
Tronurilor au fost date primele elemente ale corpului fizic 
omenesc. Pe vechiul Soare se schiţează primele forme ale 
regnului animal, prin faptul că Heruvimii, reflectându-se în 
căldura condensată în gaz, fac să apară în ea forme animale. 
La început acestea sunt marile imagini solare ale cercului 
zodiacal. Există într-adevăr o legătură strânsă între Zodiac şi 
animalele în curs de formare de pe vechiul Soare. Animalele 
de acum sunt urmaşele acestora, într-un fel imaginile 
caricaturale ale formelor primare. De fapt numele lor n-a fost 
dat la întâmplare odinioară semnelor Zodiacului. N-ar trebui 
să se creadă că în Antichitate numele au fost inventate la 
întâmplare, în mod fantezist. În zilele noastre, când se 
descoperă o nouă stea în seria corpurilor cereşti, ce face 


astronomul care a avut norocul să-i constate prezenţa? 
Deschide dicţionarul şi caută în mitologia greacă un nume încă 
disponibil pe care să-l atribuie astrului respectiv. Dar în epoca 
în care numele era considerat expresia lucrului respectiv, 
epoca în care Misterele erau încă puternice, niciodată numele 
nu se dădea în acest fel. 

Formele animalelor de astăzi, oricât sunt de transformate, de 
caricaturale, provin din universul, din cercul zodiacal care 
exista pe atunci. Dar puteţi observa că în schema de mai sus 
nu figurează decât patru dintre semnele zodiacale. Într-adevăr 
acestea sunt principalele reprezentări ale Heruvimilor, căci în 
realitate fiecare dintre aceste forme are, ca să zicem aşa, o 
suită, însoțitori, unul la dreapta şi altul la stânga sa. Închipuiţi- 
vă fiecare dintre formele principale încadrată de altele două şi 
veţi avea, în jurul Soarelui, douăsprezece forţe sau puteri, care 
într-un sens existau deja şi pe vremea vechiului Saturn. Aceste 
douăsprezece puteri care aparţin regnului Heruvimilor au o 
misiune, un rost în Univers, după cum am spus adineauri. 

V-aţi mai putea întreba ce înseamnă numele care se dau de 
obicei semnelor Zodiacului. Vom vorbi despre asta în 
conferințele următoare. Căci s-au produs schimbări în această 
serie de nume. De obicei sunt enumerate astfel: Berbecul, 
Taurul, Gemenii, Racul, Leul; urmează Fecioara şi Balanta. Ca 
urmare a unei modificări ulterioare, Vulturul a trebuit să ia 
numele de Scorpion, din motive cu totul aparte. Urmează 
Săgetătorul şi Capricornul. Omul, din motive pe care, de 
asemenea, le vom afla, se numeşte Vărsătorul de apă; la sfârşit 
sunt Peştii. Adevărata formă care a dat naştere cercului 
zodiacal nu mai transpare decât în Taur, Leu şi în oarecare 
măsură în Om, numit Vărsătorul de apă din punct de vedere 
exoteric. Vom vedea mai departe de ce s-a produs această 
transformare în Zodiac. 

Astfel entităţile spirituale foarte sus-puse, Tronurile, au extras 
la început din propria lor substanţă focul primordial al 
vechiului Saturn. Apoi entităţi şi mai elevate, Heruvimii, au 
putut să primească în sine, să absoarbă lumina emanată într- 
un fel din această substanţă înfocată, căreia i-au transfigurat 
existenţa, au adus-o pe o treaptă superioară. Dar de fiecare 
dată când în Univers se produce o înălţare, trebuie ca în 
compensație să aibă loc şi o coborâre. Pentru ca Arhanghelii 
să aibă posibilitatea să-şi prelungească existenţa spirituală în 
timpul zilei, Heruvimii trebuiau să-şi prelungească acţiunea în 
timpul noptii şi în căldura condensată în pâclă, în fum,în gaz, 
să dea naştere unor fiinţe situate mai prejos de oameni, 


formelor animale. Ne-am făcut o idee, plecând de la 
înţelepciunea originară, despre modul în care au colaborat 
unele entităţi cosmice spirituale pentru a acţiona asupra 
globului nostru şi am văzut, de asemenea, că ceea ce ne apare 
sub formă exterioară, fizică, îşi datorează existenţa acestor 
entităţi. Ceea ce numim astăzi Zodiac, în mod atât de material, 
îşi are originea în cercul Heruvimilor, care au venit de la 
marginile spaţiului să acţioneze asupra vechiului Soare, a 
cărui energie, lumină, împrăştia raze în afară. Dobândind 
această concepţie atât de importantă asupra Zodiacului, vom 
avea acces la alte notiuni care vom lămuri din ce în ce mai 
mult ce legătură există între corpurile cereşti şi lerarhiile 
spirituale. 


CONEFERINIA a V-a 
Evoluţia stărilor planetare + Rolul Sfintei 
Treimi şi a entităţilor 
situate mai presus de om în apariţia Universului 
e Lupta din ceruri 
Dusseldorf, 14 aprilie 1909 

Am urmărit ieri acţiunea entităţilor spirituale în sânul 
Universului nostru prin intermediul a două exemple: vechiul 
Saturn şi globul care poate fi considerat ca reîncarnarea 
acestuia, vechiul Soare. Acum va trebui să pătrundem chiar în 
sfera acestor entităţi superioare şi să analizăm din alt punct de 
vedere modul în care s-a exercitat acţiunea lor. Mai întâi vom 
reveni asupra unor probleme pe care cei mai mulţi dintre voi 
le-aţi mai auzit. Dar pe lângă faptul că unii dintre cei care ne 
ascultă nu cunosc aceste date preliminare, nici pentru ceilalţi 
nu este inutil că le reamintim în acest ciclu de conferinţe, în 
cadrul cărora va trebui să atingem regiuni foarte elevate ale 
vieţii spirituale. 

Într-un sistem cosmic în evoluţie, aşa cum am mai spus, 
entităţile spirituale sunt active în mai multe feluri. Ce este 
deci vechiul Saturn? Să ne reprezentăm foarte clar acest 
lucru. În primul rând, nu are, bineînţeles, nimic comun cu 
planeta de astăzi. Trebuie să vă daţi seama că în vechiul 
Saturn se aflau deja în germen toţi aştrii care fac parte acum 
din sistemul nostru solar: Soarele, Luna, Mercur, Venus, 
Marte, Jupiter. Toate aceste corpuri cereşti erau cuprinse în 
vechiul Saturn; toate au ieşit din el. Reprezentaţi-vă, prin 
urmare, un corp cosmic care ar avea Soarele în centru şi care 


s-ar întinde în spaţiu înglobând şi orbita actualului Saturn; vă 
veţi putea face astfel o idee mai exactă asupra vechiului 
Saturn, care depăşea ca întindere întregul nostru sistem solar, 
care provine în întregime din acesta. Ar putea fi comparat, cu 
aproximaţie, cu nebuloasa primitivă a lui Kant şi Laplace, 
pornind de la care, după mulţi dintre savanții moderni, s-a 
format sistemul nostru solar. Totuşi această comparaţie nu 
este riguros exactă, pentru că în general punctul de plecare al 
sistemului solar este imaginat ca un fel de masă gazoasă, când 
de fapt, după cum am văzut, este vorba de un corp alcătuit din 
căldură, nu din gaz. Un uriaş corp de căldură, iată ce era 
vechiul Saturn. 

Am văzut în ultima noastră conferinţă că atunci când acest 
vechi Saturn s-a transformat în Soare asupra lui s-a exercitat 
acţiunea Heruvimilor; dar aceşti Heruvimi se găseau deja 
împrejurul vechiului Saturn, cu toate că atunci nu erau încă în 
stare - ca să ne exprimăm pe înţelesul tuturor - să facă lucruri 
importante. Mai existau şi alte entităti în spaţiul care 
înconjura vechiul Saturn, o categorie de fiinţe şi mai sublime 
decât Heruvimii: aceştia erau Serafimii. În aceeaşi zonă se 
găseau şi Tronurile, situate cu o treaptă ierarhică mai jos 
decât Heruvimii. Substanţa care emana din Tronuri constituia, 
aşa cum am văzut, căldura vechiului Saturn. Deci ne putem 
reprezenta vechiul Saturn ca pe un glob uriaş de căldură, 
înconjurat de o serie de entităţi spirituale de natură extrem de 
elevată. Acestea sunt Serafimii, Heruvimii şi Tronurile din 
esoterismul creştin, entităţile dhyanice din învăţătura 
orientală. _ 

De unde vin aceste entităţi superioare? În lume, în Univers, 
totul a evoluat. Pentru ca să ne dăm seama de unde vin 
Heruvimii, Serafimii şi Tronurile este bine să avem în vedere 
mai întâi sistemul nostru solar şi să ne întrebăm ce se va 
întâmpla cu el în viitor. Să trecem în revistă în linii mari 
evoluţia sa. Ştim că provine din vechiul Saturn care s-a 
transformat, devenind vechiul Soare, apoi vechea Lună. In 
epoca în care vechiul Soare a devenit Lună, s-a produs un fapt 
cu totul deosebit: pentru prima dată Luna s-a despărţit de 
Soare, formând la început un astru independent. Datorită 
faptului că Soarele s-a debarasat astfel de elementele cele mai 
grosiere, el a putut să se dezvolte, să se înalțe şi mai mult. 
Apoi întregul sistem a evoluat, devenind Pământul nostru 
actual; dar acesta nu s-a format cu adevărat decât după ce 
Soarele s-a despărţit din nou de substanţele şi de fiinţele cele 
mai dense, care au alcătuit Pământul şi Luna. 


Evoluţia a continuat. Fiinţele care de atunci înainte au fost 
nevoite să trăiască pe Pământ, după ce, ca să zicem aşa, au 
fost lăsate la o parte de Soare, evoluează în această situaţie, 
înălțându-se din ce în ce mai mult. Vor trebui să treacă în 
viitor prin altă stare planetară, cea a lui Jupiter; în vederea 
acestui fapt, ele se maturizează treptat, până când vor putea 
să se unească din nou cu Soarele. Mai departe, când se va 
atinge starea de Venus, toate fiinţele care trăiesc şi acţionează 
acum pe Pământ, vor fi reabsorbite de Soare, iar acesta va 
atinge el însuşi un nivel superior de dezvoltare, prin faptul că 
toate fiinţele pe care le expulzase mai înainte vor fi mântuite 
prin el. În sfârşit, se va ajunge la starea planetară de Vulcan, 
cea mai elevată din toată seria evolutivă a sistemului nostru. 
Într-adevăr, acestea sunt cele şapte trepte de evoluţie a 
sistemului nostru cosmic: Saturn, Soare, Lună, Pământ, 
Jupiter, Venus, Vulcan. Pe Vulcan, toate fiinţele care au ieşit 
din cei dintâi germeni care existau pe vechiul Saturn vor fi în 
întregime spiritualizate; toate vor fi nu numai la nivelul 
Soarelui, ci mai presus de Soare. Vulcan este mai mult decât 
Soarele şi prin acest fapt el va atinge maturitatea, care îi va da 
posibilitatea să se ofere ca jertfă, să se destrame. 

Într-un sistem de felul acesta, o etapă nouă de evoluţie constă 
în faptul că un soare născut într-un anume punct este la 
început slab şi deci trebuie să-şi expulzeze planetele pentru a 
putea el însuşi să progreseze. El se întăreşte, reia în sine toate 
planetele şi devine Vulcan. Apoi din nou totul se destramă. 
Globul lui Vulcan rămâne gol pe dinăuntru, formându-se ceea 
ce s-ar putea numi hora Tronurilor, Heruvimilor şi Serafimilor. 
Deci Soarele se va topi în Univers, se va jertfi, se va dispersa 
şi va constitui el însuşi acel cerc al Serafimilor, Heruvimilor şi 
Tronurilor, pregătind astfel o nouă creaţie în Univers. 

Dacă Tronurile au putut să cedeze din propria lor substaniă 
ceea ce era necesar ca să se formeze vechiul Saturn, aceasta 
s-a datorat faptului că s-au pregătit pentru acest lucru într-un 
sistem cosmic precedent, în cursul a şapte etape analoage cu 
cele pe care le parcurge acum sistemul nostru solar. Înainte 
de a se constitui acest ansamblu de Tronuri, Heruvimi şi 
Serafimi, a trebuit să existe un sistem solar; deci atunci când 
un Soare este destul de avansat pentru a se uni din nou cu 
planetele sale, el devine spaţiu, devine el însuşi un Zodiac. 
Fiinţele sublime de care am vorbit că formează Zodiacul sunt 
supravieţuitoarele unui vechi sistem solar. Ceea ce a evoluat la 
început în interiorul unui sistem solar poate să acţioneze apoi 
din marginile Universului, poate să conceapă şi să extragă din 


sine un nou sistem solar. Dacă Serafimii, Heruvimii şi 
Tronurile constituie pentru noi lerarhia cea mai sus-pusă, 
aceasta se datorează faptului că au trecut deja printr-o 
evoluţie solară şi s-au înălţat până la măreţul sacrificiu cosmic. 
Aceste entităţi au ajuns astfel până în imediata apropiere a 
Divinităţii celei mai înalte de care se poate vorbi, Sfânta 
Treime. Deasupra Serafimilor se află deci această Divinitate 
sublimă, această  întreită Dumnezeire despre care au 
cunoştinţă aproape toate popoarele: Brahma - Shiva - Vishnu; 
Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Într-un fel de la această divinitate 
supremă pornesc planurile oricărui nou sistem cosmic. Înainte 
de a se fi manifestat chiar primul rudiment al lui Saturn, 
planul lui exista în Sfânta Treime. Dar ea are nevoie de fiinţe 
care să execute planul acesta, iar aceste fiinţe trebuie mai 
întâi să devină capabile de această realizare. Primele entităţi 
care înconjoară, ca să zicem aşa, însăşi Divinitatea, cele care, 
după frumoasa expresie folosită în creştinismul esoteric, „se 
bucură nemijlocit de vederea lui Dumnezeu", sunt Serafimii, 
Heruvimii şi Tronurile. Ele primesc planurile care emană din 
Sfânta Treime privind noul sistem cosmic. Înţelegeţi desigur 
că vă spun acestea mai mult în mod figurat, căci suntem 
nevoiţi să folosim cuvinte omeneşti pentru acţiuni sublime pe 
care cuvintele noastre nu pot să le cuprindă. Nu există cuvinte 
care să descrie o activitate atât de sublimă ca de exemplu cea 
desfăşurată de Serafimi la începuturile sistemului nostru solar, 
atunci când au primit de la Sfânta Treime planurile măreţe 
după care trebuia să evolueze acest sistem trecând de la 
Saturn la Soare, la Lună, Pământ, Jupiter, Venus şi Vulcan. 
Numele de Serafim a fost considerat întotdeauna de cei care îi 
înţeleg cu adevărat sensul, îndeosebi în cadrul esoterismului 
ebraic, ca însemnând entitătile care au ca misiune să 
primească planurile, să cunoască ţelurile Divinei Trinităţi. 
Heruvimii, situaţi pe treapta ierarhică imediat următoare, au 
ca însărcinare să modeleze prin înţelepciunea lor aceste 
intenţii, aceste concepte primite de la Divinitate. Sunt Spirite 
ale unei preaînalte înţelepciuni care ştiu să transforme în 
planuri realizabile informaţiile date de către Serafimi. 
Tronurile, al treilea grad al lerarhiei pornind de sus, au avut 
apoi ca sarcină să se apuce de treabă, ca să zicem aşa, pentru 
ca ceea ce a fost conceput prin înţelepciunea, prin gândurile 
sublime ale Heruvimilor să poată deveni realitate. 

Astfel realizarea iniţială a planurilor divine s-a desfăşurat după 
planurile cosmice primite de la Divinitate de către Serafimi, 
detaliate apoi datorită Tronurilor, care au avut posibilitatea să 


răspândească, în spatiul destinat într-un fel unui nou sistem 
cosmic, propria lor substanţă, cea a focului originar. 
Imaginându-ne acest lucru, am putea spune că un vechi sistem 
solar a dispărut, s-a stins; în acel sistem, Serafimii, Heruvimii 
şi Tronurile ajunseseră la cel mai înalt grad de maturizare. 
Urmând îndemnurile Trinității Supreme, au ales un spaţiu în 
Cosmos şi şi-au spus: De aici vom începe. Apoi Serafimii s-au 
pătruns de ţelurile acestui sistem cosmic; Heruvimii au 
întocmit proiectele iar Tronurile au revărsat în acest spaţiu 
sferic focul originar, pe care îl extrag din propria lor esenţă. 
Astfel s-a ivit Universul nostru. 

Totuşi şi alte entităţi erau prezente în cadrul sistemului solar 
care l-a precedat pe al nostru, dar aceste entităţi nu se 
înălţaseră atât de sus ca Serafimii, Heruvimii şi Tronurile. Ele 
rămăseseră atunci la un nivel inferior şi trebuia să treacă ele 
însele printr-o evoluţie înainte de a putea fi creatoare, înainte 
de a putea să se jertfească. Aceste entităţi sunt cele din a doua 
Triadă ierarhică. Am vorbit despre prima Triadă şi am spus 
deja numele celor din a doua, după Dionisie Areopagitul şi 
magiştrii occidentali: acestea sunt Kyriotetes sau Dominările 
(Domniile), Virtuţile, Dynamis sau Spiritele mişcării şi, în 
sfârşit, Exousiai, Puterile sau Spiritele formei (Stăpânirile). 
Am văzut, atunci când am vorbit de vechiul Saturn, că prima 
Ierarhie se găsea în ambianța exterioară a acestuia. Dar unde 
trebuie să căutăm Dominările, Virtuţile şi Puterile? In 
interiorul vechiului Saturn. Pe când Tronurile ajungeau până 
la limita exterioară a globului, Dominările, Virtuţile şi Puterile 
trăiau şi se mişcau chiar în masa acestuia, în substanţa sa. 

Să comparăm acum această imagine cu cea a nebuloasei 
originare după teoria numită Kant-Laplace. La originea 
sistemului nostru solar s-ar fi aflat o uriaşă masă gazoasă; se 
presupune că această masă a început să se învârtească de la 
sine si se consideră foarte natural că în urma acestei mişcări 
de rotaţie din ea s-au desprins treptat planetele. Întâi erau ca 
nişte inele, apoi acestea s-au comprimat, soarele rămânând în 
centru iar planetele învârtindu-se în jurul lui. Lucrurile 
acestea sunt prezentate în chip pur mecanic. În şcoli se face o 
experienţă foarte atrăgătoare pentru a se demonstra în mic 
cum s-ar fi format, zice-se, sistemul solar. Într-un vas cu apă 
este pusă să plutească o picătură de ulei prin care se trece o 
foaie de carton care reprezintă Ecuatorul, străbătută de o 
andrea cu ajutorul căreia picătura de ulei este făcută să se 
învârtească. Din ea se desprind particule şi profesorul explică 
că aceasta reprezintă în miniatură formarea sistemului solar. 


O asemenea naivitate nu poate decât să ne surprindă, căci se 
uită un singur lucru: intervenţia celui care învârte andreaua. 
Chiar făcând abstracţie de eroarea iniţială, care constă în 
faptul că se porneşte de la o stare gazoasă în loc de una 
calorică, nu ne putem închipui că această masă gazoasă ar 
începe să se învârtească de la sine. Dacă ne gândim la aceasta 
şi dacă mai păstrăm o logică bazată pe bun simţ, trebuie să 
presupunem că au fost forţe spirituale care au imprimat 
corpurilor cereşti această mişcare de rotaţie. Suntem deci puşi 
în situaţia să ne întrebăm unde sunt acele forţe, energii, care 
au acţionat asupra a ceea ce, pentru noi, este de natură 
calorică, astfel încât să se întâmple ceva. Ele acţionează în 
acelaşi timp din exterior şi din interior. Entităţile care se află 
în exterior, cele care şi-au dobândit însuşirile în cadrul 
sistemelor anterioare, acţionează din afară. Din interior 
intervin acelea care, fiind mai puţin evoluate, acţionează 
pentru diferenţierea masei iniţiale, făcând ca în ea să se nască 
curenţi, forme în cadrul căldurii. Sunt entităţi de o inteligenţă 
superioară care dirijează toate aceste fapte. 


Serafimi 


Heruvimi 


Dominări 
Virtuţi 


Care este misiunea celei de a doua ierarhii? Dominările 
primesc mai întâi ceea ce aduc Tronurile din universul exterior 
şi repartizează ceea ce au primit în aşa fel încât globul acesta 
în formare, vechiul Saturn, să fie în armonie cu Universul. Într- 
adevăr trebuie ca în interiorul lui Saturn totul să fie organizat 
în aşa fel încât să corespundă cu ceea ce este în afară. Ceea ce 
primesc Serafimii de la Dumnezeu pentru a fi dat lui Saturn 
trebuie să fie organizat după poruncile Divinităţii, astfel încât 
impulsurile acesteia să devină realitate. Dominările primesc 
deci din mediul exterior ceea ce se revarsă, prin intermediul 
celor mai sus-puse lerarhii, asupra lui Saturn pentru a-l 
transforma, a-l adapta la globul acesta. Virtuţile sau Dynamis 
modelează la rândul lor ceea ce primesc de la Dominări, 
completând organizarea realizată deja de aceste entităti. 
Puterile sau Exousiai, dimpotrivă, au grijă să se păstreze, cât 
timp este nevoie, ceea ce a fost zidit astfel în conformitate cu 
scopurile universului, ca acestea să nu se distrugă 


numaidecât. Ele sunt „păstrătoarele". Deci Dominările sunt 
cele care dirijează organizarea masei saturniene; Virtutile 
înfăptuiesc această organizare; Puterile sau  Exousiai 
păstrează ceea ce au zidit Virtuţile. Să lăsăm de o parte pentru 
moment a treia Triadă, de care am vorbit mai înainte: Spiritele 
personalităţii sau Archaii, Spiritele focului sau Arhanghelii şi 
Îngerii. Cu cunoştinţele pe care le-am dobândit acum să 
urmărim cum s-a făcut trecerea de la vechiul Saturn la vechiul 
Soare. Faptele esenţiale au fost descrise in conferinţa 
precedentă. Când vechiul Saturn a devenit Soare, focul 
primordial a trecut în starea de gaz sau de aer, astfel încât 
Soarele vechi a fost alcătuit din ceea ce a subzistat din focul 
primordial, la care s-a adăugat, s-a integrat, ceea ce s-a 
condensat sub formă de gaz, de fum. Există deci două 
substanţe: focul originar şi o parte a acestui foc, care a devenit 
gaz, fum sau aer, nu contează cum îi spunem. Acestea erau 
condiţiile pe vechiul Soare. Vom vedea că ele nu mai sunt 
aceleaşi pe Soarele nostru de acum; trecând prin stări 
intermediare, acesta a devenit cu totul altceva, cu toate că unii 
oameni susţin că în interior el este constituit acum numai 
dintr-un fel de gaz. 

Dacă studiaţi puţin teoriile la care ajunge ştiinţa noastră 
materialistă, veţi descoperi câteodată lucruri foarte ciudate. 
Există printre altele o broşură de popularizare care se 
cumpără mult din cauza preţului ei modic, în care se spune 
despre Soare că nu poate să conţină nimic solid, numai gaz; 
dar, adaugă autorul, acest gaz ar avea consistenţa mierii sau a 
smoalei. Nu i-aş dori celui care poate să accepte asemenea 
teorie şi să creadă că sub presiune un gaz poate să capete 
consistenţa mierii sau a smoalei să fie obligat să trăiască într-o 
atmosferă de acest fel, presupunând că ar putea să se mişte în 
ea. Există astfel de aberaţii în teoriile materialiste. 

Deci nu este vorba aici de Soarele din ziua de azi, ci de vechiul 
Soare, care era alcătuit într-adevăr din focul primordial şi din 
ceea ce s-ar putea numi „ceaţă de foc" sau foc-aer. Această 
expresie se întâlneşte în Faust, iar Goethe ştia despre ce este 
vorba. Trebuie deci să ne închipuim vechiul Soare ca fiind 
făcut dintr-un amestec al celor două substanţe. Dar această 
stare nu s-a produs de la sine. Globurile cosmice nu se 
condensează singure; această condensare trebuie să fie 
provocată de entităţi spirituale. Care sunt entităţile care au 
determinat condensarea substanţei, atunci când s-a trecut de 
la vechiul Saturn la Soare? Acestea sunt Dominările. Aceste 
entităti au comprimat masa lui Saturn, care era atât de 


enormă la început, au redus-o până când au adus-o la 
dimensiunile unui glob care s-ar întinde astăzi până la orbita 
lui Jupiter, considerând Soarele ca centru. Deci pe când 
vechiul Saturn era un glob enorm, care se întindea până la 
orbita de astăzi a lui Saturn, vechiul Soare nu ajungea decât 
până la cea a lui Jupiter. Jupiter este limita de expansiune a 
vechiului Soare. Trebuie să ne închipuim planetele exterioare 
ca marcând limitele de expansiune ale vechilor globuri cereşti. 
Ajungem astfel încetul cu încetul să ne reprezentăm planetele 
ca rod al acţiunii lerarhiilor. 

Să mergem mai departe: următoarea etapă consistă dintr-o 
nouă condensare. Cea de a treia stare a sistemului nostru 
cosmic este cea a Lunii vechi. Cei care pot să citească în 
cronica Akasha ştiu că această Lună veche s-a născut din 
faptul că substanţa gazoasă a Soarelui s-a condensat până la 
starea lichidă. Pe acea Lună nu exista încă pământ solid, ci 
foc, aer şi apă. Elementul lichid s-a adăugat gazului; acesta se 
condensase până la starea lichidă. Ce a provocat această nouă 
condensare? A doua grupă a celei de a doua Ierarhii, adică 
Virtuţile sau Dynamis. Acestea au comprimat masa gazoasă a 
vechiului Soare, restrângând limitele sale până la orbita 
actuală a lui Marte. Acest astru este ca un stâlp de hotar care 
indică astăzi care erau dimensiunile Lunii vechi. Dacă vă 
închipuiţi un glob având ca punct central Soarele şi a cărui 
masă se întinde până la orbita lui Marte, veţi avea imaginea 
dimensiunilor Lunii vechi. 


Am ajuns acum în punctul în care trebuie să ne reamintim că 
atunci când după Saturn şi Soare a urmat Luna veche s-a 
întâmplat ceva cu totul nou: o parte a substanţei dense a fost 
expulzată şi s-au format două corpuri cereşti. Unul dintre ele a 
luat cu el substanţele şi fiinţele cele mai subtile; acesta a 
devenit Soare. Celălalt a devenit Lună, cu mult mai densă. 
Deci în a treia stare a sistemului planetar acesta nu a mai 
rămas o planetă unică, omogenă, decât un timp. Această 
planetă a scos din sânul său un alt astru, care de atunci există 
alături de ea. Cât timp vechea Lună a fost un corp omogen, ea 
se întindea până la Marte. După aceea, atunci când s-a 
despărtit de Soare, ea a început să se învârtească în jurul lui, 
urmând aproximativ orbita actuală a lui Marte, aflându-se deci 
la periferia spaţiului ocupat mai înainte de acel glob primitiv. 

Cum s-a produs această despărţire? Cum au luat naştere două 
corpuri cosmice dintr-unul singur? Aceasta s-a făcut sub 
influenţa Virtuţilor, Dynamis. Ştiţi că în Univers se petrece 


ceva analog cu ce se întâmplă în decursul vieţii obişnuite a 
oamenilor. Atunci când fiinţele se dezvoltă, unele progresează, 
pe când altele rămân în urmă. La şcoală, unii elevi repetă 
clasa, pe când alţii progresează cu repreziciune. Nu se 
dezvoltă toţi la fel de repede. Acelaşi lucru se petrece în 
întregul Cosmos. În clipa în care Virtuţile au început să-şi 
îndeplinească misiunea, să-şi exercite rolul, s-a produs ceva 
deosebit: pentru motive pe care le vom afla mai târziu, a avut 
loc ceea ce în esoterismul Misterelor a fost numit întotdeauna 
„lupta din ceruri". Acest fapt face parte integrantă din 
învăţătura tuturor misterelor. El cuprinde de asemenea taina 
originii răului. 

La un moment dat în evoluţia lunară Virtuţile sau Dynamis 
erau la niveluri de maturitate foarte diferite; unele tindeau să 
se înalțe spiritual cât mai mult posibil; altele rămăseseră în 
urmă sau îşi continuau în ritm normal cursul evoluţiei. Deci 
unele erau mai avansate decât altele. Ca urmare cele două 
feluri de virtuţi s-au despărţit. Entităţile avansate au 
determinat desprinderea globului solar; cele rămase în urmă 
au format Luna, care se învârtea în jurul Soarelui. Deci în cer 
a avut loc o luptă şi fragmentarea Lunii vechi. Planeta 
secundară, Luna veche propriu-zisă, a trecut atunci sub 
dominatia Virtuţilor rămase în urmă, iar Soarele vechi sub cea 
a Virtuţilor mai evoluate. 

În primele versete din Bhavagad Gita se întâlneşte o referire 
ca un ecou simbolic al acestei „lupte în ceruri". De fapt a fost o 
luptă teribilă. A durat din momentul în care Dominările sau 
Kyriotetes au lucrat la formarea vechiului Soare până când s-a 
format Luna veche, adică atunci când Dynamis şi-au împlinit 
misiunea. Dominările au condensat masa vechiului Soare până 
la orbita de astăzi a lui Jupiter. Apoi Dynamis au condensat 
întregul sistem până la limita trasată acum de Marte. In 
spaţiul dintre cele două orbite s-a aflat câmpul de bătaie al 
acestei lupte din ceruri. Imaginaţi-vă acest întins câmp de 
bătaie. Doar în secolul al XIX-lea s-a descoperit cu mijloace 
fizice ce distrugeri a provocat acea luptă. Intre orbita lui 
Marte şi cea a lui Jupiter se află o mulţime de mici asteroizi 
dispersaţi. Ei reprezintă resturile părăsite pe câmpul de bătaie 
unde s-a desfăşurat gigantica încleştare în intervalul dintre 
două momente cosmice; cel în care sistemul solar a fost 
comprimat până la orbita lui Jupiter şi cel ulterior, când limita 
corespundea cu orbita lui Marte. Când astronomii de astăzi îşi 
îndreaptă telescopul spre spaţiul ceresc şi descoperă mereu 
alţi asteroizi, este vorba de fapt despre rămăşiţele provenite 


din lupta gigantică care s-a dat între Virtuţile cele mai 
înaintate şi cele mai puţin avansate; tot ele au provocat 
fragmentarea Lunii şi desprinderea ei de Soare. lată cum 
faptele exterioare ne apar ca expresia, ca fizionomia 
exterioară a Entităţilor divine, spirituale. 


CONFERINȚA a VI-a 
Rolul diverselor entităţi în evoluţia omeniriie 
Sistemul solar în 
Misterele lui Zoroastru * Aspectele spirituale 
ale sistemului lui Ptolemeu 
Dusseldorf, 15 aprilie 1909 

După cum am văzut, fenomenele cosmice rezultă din viaţa 
spirituală a unor entităţi aflate mai presus de ființa 
omenească. Aceasta a fost situaţia şi pentru evenimentul 
descris la sfârşitul conferinţei precedente sub numele de 
„lupta din ceruri", care a lăsat pe câmpul de bătaie, între 
Jupiter şi Marte, atâtea trupuri moarte - asteroizii, pe care 
astronomii îi descoperă în număr tot mai mare. Acest 
eveniment este de cea mai mare importanţă; vom reveni 
asupra lui şi vom vedea reflectarea sa în unele evenimente de 
pe Pământ, reflectare pe care o găsim şi la începutul Bhagavad 
Gitei. 

Astăzi vom continua descrierea, pe scurt, a entităţilor 
spirituale care aparţin unor ierarhii de care ne-am ocupat mai 
puţin până acum, cele care sunt cele mai apropiate de om şi 
care în esoterismul creştin sunt numite Îngeri, Arhangheli şi 
Principate (sau Principi primordiali, Forțe originare). In 
literatura antroposofică, Arhanghelii sunt numiti şi Spirite ale 
focului iar Principatele Spirite ale personalităţii. Aceste 
entităţi, care se situează între oameni şi acele spirite despre 
care am spus în ultima conferinţă că-şi întind influenţa până la 
Jupiter, Marte etc., se află desigur într-o relape mai strânsă cu 
omul. Este vorba în primul rând de Îngeri sau Angeloi. Aceştia 
au trecut prin „stadiul uman" în timpul evolutiei lunare 
anterioare şi se află acum la nivelul pe care va trebui să-l 
atingă omul pe viitorul Jupiter. Deci se află cu o treaptă mai 
sus decât omul. Vom vedea care este în realitate misiunea 
acestor entităţi spirituale, analizând modul cum se dezvoltă 
omul pe pământ. 

Omul evoluează trecând din încarnare în încarnare. Acest fel 
de dezvoltare datează din era lemuriană şi a străbătut întreaga 


eră a Atlantidei; de fapt ea a început în epoca cea mai veche a 
erei lemuriene şi va continua trecând prin diverse încarnări 
încă mult timp, până atunci când, aproape de sfârşitul 
pământului, omenirea va cunoaşte alte forme de dezvoltare. 
Ştiţi că ceea ce trece din încarnare în încarnare este 
individualitatea, adevărata esenţă a fiinţei omeneşti, dar ştiţi 
de asemenea că în marea lor majoritate oamenii de astăzi nu 
sunt deloc conştienţi de faptul că au trăit o viaţă anterioară, 
nu pot să-şi amintească că ar fi trăit unele evenimente într-o 
încarnare din trecut. Doar cei care s-au ridicat până la un 
anumit nivel de clarviziune pot să-şi cufunde privirile în vieţile 
lor anterioare. 

Ce continuitate ar putea fi între încarnările pământeşti ale 
unui om care nu-şi aminteşte de vieţile sale anterioare, dacă n- 
ar fi existat entităţi care leagă într-un fel între ele aceste 
încarnări, care veghează asupra trecerii sale de la una la alta. 
Într-adevăr pentru fiecare fiinţă omenească există o fiinţă 
spirituală care, având în vedere faptul că se găseşte mai 
presus de nivelul omenesc, conduce individualitatea umană de 
la o încarnare la alta. Luaţi aminte; nu este vorba de entităţile 
care reglementează Karma, despre acelea vom vorbi mai 
târziu. Este vorba pur şi simplu despre entităţi de pază care 
păstrează, ca să zicem aşa, amintirea de la o încarnare la alta, 
deoarece omul însuşi nu poate face aceasta. Aceste entităţi 
sunt Ingerii. Se poate spune că în fiecare dintre încarnările 
sale omul este o persoană, dar că asupra lui veghează o 
entitate a cărei conştiinţă urmăreşte încarnările lui succesive. 
Din această cauză, deşi în stadiile inferioare ale iniţierii omul 
nu ştie încă nimic despre încarnările sale anterioare, el capătă 
în unele dintre aceste stadii posibilitatea de a pune întrebări 
Îngerului său. Acest lucru este pe deplin posibil. Fiinţele, care, 
ca Ingeri, sunt superioare cu un grad omului, trebuie deci să 
aibă în grijă firele care străbat întreaga omenire trecând 
pentru fiecare om din încarnare în încarnare. 

Să ne ridicăm acum privirile până la următorul grup, cel 
format din Arhangheli sau Spirite ale focului. Aceştia nu se 
ocupă de o fiinţă individuală; misiunea lor este mai amplă: ei 
asigură armonia dintre viaţa individuală şi cea a 
colectivităţilor umane, cum ar fi popoarele, neamurile ş.a. Pe 
parcursul evoluţiei Pământului, Arhanghelii au ca însărcinare 
să stabilească într-un fel legăturile între sufletele individuale şi 
ceea ce numim suflete ale popoarelor sau neamurilor. Căci 
pentru cel care accede la cunoaşterea spirituală sufletele 
popoarelor sau ale neamurilor sunt cu totul altceva decât 


pentru cei care trăiesc cu abstracţiunile ştiinţei sau în general 
cu cele ale culturii de astăzi. Pe un anumit teritoriu - Franţa, 
Germania, Italia, trăiesc colectivităţi de fiinţe omeneşti, şi aşa 
cum ochii fizici nu văd decât forma exterioară a acestor fiinţe, 
tot aşa se consideră că ceea se numeşte sufletul sau spiritul 
acelui popor nu este decât o noţiune abstractă care îi reuneşte 
pe toti. Se crede că nu este real decât individul, nu spiritul sau 
sufletul poporului. Dar pentru cel care poate să pătrundă cu 
privirile în viaţa spirituală adevărată, ceea ce numim suflet sau 
spirit al popoarelor este o realitate. In sufletul unui popor 
trăieşte şi acţionează un Arhanghel, un Spirit al focului, care 
reglementează relaţiile dintre individ şi ansamblul acelui 
popor sau neam. 

Ne ridicăm apoi până la entităţile pe care le numim Spirite ale 
personalităţii sau Archai. Aceştia se află la un nivel şi mai 
înalt, ei exercită o acţiune şi mai înaltă asupra relaţiilor 
omeneşti. Într-adevăr, ei reglementează condiţiile de existenţă 
pe pământ ale întregului neam omenesc şi trăiesc în aşa fel 
încât în decursul timpului, din epocă în epocă, se transformă 
luând, ca să spunem aşa, un corp spiritual diferit. Ştiţi cu toţii 
că ceva care pentru mentalităţile de astăzi nu este decât o 
simplă abstracţiune, dar care este o realitate pentru acela care 
poate să vadă realitatea spirituală, este ceea ce se cheamă 
spiritul timpului. Spirtele timpului sunt implicate în sensul şi 
misiunea unei anumite epoci a omenirii. Gândiţi-vă, de 
exemplu, la sensul şi misiunea primelor milenii de după 
scufundarea Atlantidei. Spiritele timpului înglobează ceva ce 
depăşeşte un popor sau un neam anume. Ele nu se limitează la 
un popor sau altul; ele depăşesc cadrul popoarelor. Adevăratul 
spirit al timpului, spiritul unei epoci, este de fapt corpul 
spiritual al unui Arheu, un Spirit al personalităţii. Lui îi 
datorăm apariţia pe Pământ a unor personalităţi. Înţelegeţi 
desigur că treburile pământeşti trebuie să fie făcute de fiinţe 
omeneşti; trebuie ca într-o anumită epocă să apară anumite 
personalităţi eminente. Dacă totul ar fi lăsat la voia întâmplării 
s-ar produce un haos nemaipomenit, de exemplu dacă Luther 
sau Carol cel Mare s-ar fi născut în altă epocă. Trebuie ca 
lucrurile să se desfăşoare în funcţie de evoluţia omenirii pe 
pământ; trebuie ca într-o anumită epocă să apară sufletul care 
este în acord cu sensul întregii evoluţii terestre. Acest lucru 
este reglementat de Spiritele personalităţii, Archaii. 

Mai presus de Archai se află Ierarhia la care ne-am referit în 
ultima noastră conferinţă, cea a Puterilor, Exousiai sau Spirite 
ale formei. Misiunea acestora depăşeşte sfera terestră. In 


dezvoltarea omenirii distingem într-adevăr fazele de Saturn, 
Soare, Lună, Pământ, Jupiter, Venus şi Vulcan. Am văzut că tot 
ce se referă la Pământul propriu-zis este reglementat de Ingeri 
în ceea ce priveşte individul, de Arhangheli când este vorba 
despre raporturile acestui individ cu colectivităţile omeneşti şi 
de Spiritele personalităţii pentru ansamblul evoluţiei omeneşti, 
începând din era lemuriană şi până în cea în care omul va fi 
atât de spiritualizat încât se va desprinde tot mai mult de 
Pământ. Dar este nevoie în plus ca omenirea să fie condusă de 
la o stare planetară la alta. Trebuie ca alte entităţi spirituale 
să vegheze de-a lungul întregii evoluţii terestre, ca la sfârşitul 
acestei evoluţii omenirea să poată să treacă în starea de 
Pralaya şi să-şi găsească drumul spre noul său ţel, spre 
Jupiter. Acesta este rolul Puterilor, al Spiritelor formei. În 
conferinţa precedentă, am caracterizat misiunea lor plecând 
de la ceea ce le era superior; acum o analizăm dintr-un punct 
de vedere opus. La început trebuie să ne facem o idee asupra 
poziţiei pe care o ocupă în Univers aceste entităţi. În ştiinţa 
spirituală, care trebuie să se continue în zilele noastre sub 
formă de antroposofie, deci după înţelepciunea Misterelor, 
întotdeauna s-a vorbit de aceste diferite entiăţi şi despre 
ierarhizarea lor, aşa cum am făcut şi noi. 

Am văzut în conferinţa precedentă că orbita actuală a lui 
Saturn marchează limita până la care acţionează Tronurile; 
cea a lui Jupiter pe cea a Dominărilor şi cea a lui Marte pe cea 
a Virtuţilor. Vom vedea acum ce câmp de acţiune au în 
sistemul nostru solar Puterile sau Spiritele formei. Vă voi 
expune unele notiuni legate de acest subiect, care deşi 
concordă perfect cu realitatea, pot să pară surprinzătoare 
chiar şi acelora dintre voi care sunt deja familiarizați cu ştiinţa 
spirituală. 

Se învaţă acum în şcoli că din Antichitate şi până la Copernic 
concepţia asupra sistemului solar era cea numită a lui 
Ptolemeu. Se credea pe atunci că pământul ocupă centrul 
acestui sistem iar planetele se învârt în jurul lui, aşa cum de 
altfel ni se înfăţişează aparent lucrurile prin vederea fizică. Se 
spune că de la Copernic încoace se ştie în sfârşit, ceea ce 
oamenii de altădată ignorau, adică faptul că Soarele se află în 
centrul sistemului şi că planetele se învârt în jurul lui pe orbite 
circulare sau mai degrabă eliptice. Dar pentru a fi cinstit până 
la capăt, ar trebui, descriind astfel sistemul solar, să ai 
onestitatea de a atrage atenţia asupra unui lucru. Ar trebui 
spus: până la Copernic nu se cunoşteau decât unele mişcări 
cereşti, în funcţie de care se calcula ce ar putea fi sistemul 


nostru solar. De fapt Copernic n-a mers în spaţiu, ca să 
observe dacă Soarele se află într-un anume punct din 
interiorul unui cerc sau a unei elipse şi dacă planetele se 
învârt în jurul lui; el a realizat un calcul care explică mai 
simplu ceea ce vedem decât calculele mai vechi. Sistemul lui 
Copernic nu este altceva decât un produs al gândirii. 

Să facem pentru moment abstracţie de ce credea Ptolemeu. Să 
admitem că Soarele ocupă punctul central şi să calculăm 
poziţia diferitelor planete, apoi să vedem în ce măsură 
concordă acest calcul cu experienţa. In cazul observaţiei pur 
fizice, această concordanţă se realizează. Este drept că apoi s- 
au alcătuit pe această bază tot soiul de sisteme cosmice, de 
exemplu cel al lui Kant şi Laplace. Dar în urma unor noi 
descoperiri s-a ajuns la ceva diferit sub aspect ştiinţific, căci 
observatia fizică a pus în evidenţă existenţa a încă două 
planete: Uranus şi Neptun*. N-am vorbit încă de ele; vom 
vedea apoi ce semnificaţie au acestea pentru sistemul nostru 
solar. Aceste două planete, Uranus şi Neptun, nu erau 
prevăzute în calcul. Acceptând sistemul cosmic Kant-Laplace, 
Uranus şi Neptun ar fi trebuit să se mişte în alt mod; una 
dintre planetele recent descoperite se comportă în mod foarte 
ciudat. Ar trebui presupus că axa ei a fost deviată cu 90% 
după desprinderea planetelor, căci ea parcurge o orbită total 
diferită. Uranus şi Neptun diferă destul de mult de celelalte 
planete ale sistemului solar. Vom vedea mai târziu despre ce 


este vorba. 
* La data când R.Steiner făcea aceste aprecieri nu era încă cunoscută existenţa 
planetei Pluton, care determină modificarea traiectoriei lui Neptun. Descoperirea a 
fost realizată în 1930: calculele astronomice anticipaseră această descoperire 
tocmai datorită perturbărilor despre care vorbeste Steiner (n. red.). 


Pentru moment vreau numai să remarc că în sistemul lui 
Copernic este vorba despre un calcul realizat într-o epocă în 
care se pierduse cunoaşterea raporturilor spirituale; când nu 
se mai ştia să se întrevadă ce se află din punct de vedere 
spiritual la baza oricărui fenomen exterior. Dar sistemul lui 
Ptolemeu nu este numai un sistem fizic, el se bazează şi pe 
observaţii spirituale; în vremea lui se ştia că planetele sunt 
semne care indică domeniile în care domnesc anumite entităţi 
spirituale. Este evident că întregul nostru sistem solar şi 
planetar trebuie prezentat într-un mod anume, dacă vrem să 
punem în evidenţă această corespondenţă. 

Vedeţi în desen sistemul solar aşa cum era conceput în 
Misterele lui Zoroastru. Am putea la fel de bine să ne inspirăm 
şi din alte Mistere, dar îl vom lua pe acesta ca exemplu pentru 


a caracteriza raporturile dintre sistemul nostru solar şi 
entităţile spirituale active aici. 


CERCUL ZODIACAL 


Gemenii 


SISTEMUL COSMIC DIN TEMPLUL LUI ZOROASTRU 


Sistemul lui Zoroastru lua în considerare altfel de observatii 
decât cele care se pot face în prezent în cer. Ştiti că se poate 
observa o progresie - reală sau aparentă - a Soarelui de-a 
lungul semnelor zodiacale pe o perioadă foarte îndelungată. 
Se consideră - şi aşa este - că aproximativ din secolul VIII 
î.e.n. Soarele răsărea primăvara în semnul Berbecului; dar în 
fiecare an punctul acesta vernal se deplasează puţin, astfel că 
într-o perioadă extrem de îndelungată el a străbătut în 
întregime gradele corespunzătoare Berbecului. Înainte de anul 
800 î.e.n. Soarele nu răsărea primăvara în semnul Berbecului 
ci în cel al Taurului, pe care punctul vernal l-a străbătut în 
întregime în curs de circa 2 200 de ani. Cu şi mai mult timp 
înainte. el răsărea primăvara în semnul Gemenilor, pe care de 
asemenea l-a străbătut în întregime. Dacă adunăm 800 cu 2 
160 ani, vom ajunge în mileniile IV şi V înainte de Christos. Or 
aceasta este epoca în care au înflorit Misterele lui Zoroastru, 
care datează din Antichitatea foarte îndepărtată. Când se 


făceau observaţii asupra fenomenelor cereşti, toate calculele 
erau făcute în raport de punctul din Gemeni, astfel că pentru a 
desena Zodiacul din punetul de vedere pe care l-am prezentat 
în comferinţa precedentă ar fi trebuit să fie plasat în partea de 
sus a schemei semnul care corespunde constelaţiei Gemeni, 
apoi imediat mai jos trebuia trasată linia care delimitează 
domeniul Tronurilor, adică orbita lui Saturn. Urma orbita lui 
Jupiter, care delimitează domeniul Dominărilor sau Spiritelor 
înţelepciunii, şi cea a lui Marte care marchează limita 
domeniului Virtuţilor sau Spiritelor mişcării. Am văzut că în 
acest interval se situează câmpul de bătaie unde s-a desfăşurat 
„lupta din ceruri". 


X Gemenii 


Saturn Tronurile 


CERCUL 
ZODIACAL 


Trebuie apoi să marcăm sfera limitată de Soare, cea a 
Puterilor sau Spiritelor formei. Ajungem apoi la Venus, care 
trasează limita domeniului în care acţionează Archaii sau 
Spiritele personalităţii, la Mercur, care marchează limita 
domeniului Arhanghelilor, şi la Lună, a cărei orbită limitează 
sfera Îngerilor. Urmează apoi Pământul. Deci trebuie să vă 


reprezentaţi Pămăntul ca punct de pornire, centrul în jurul 
căruia se extind domeniul Lunii, al lui Mercur, al lui Venus şi 
al Soarelui. Probabil că vă miră felul în care am plasat 
planetele Mercur şi Venus. Vă gănditi că ar fi trebuit să-l 
situez pe Mercur în imediata apropiere a Soarelui şi pe Venus 
după el. Dar aceasta nu ar fi exact, pentru că astronomii au 
inversat mai târziu numele acestor doi aştri. In vechile tradiţii, 
ceea ce astăzi este numit Mercur era numit Venus şi invers. 
De aceea vechile doctrine nu mai sunt înţelesc, dacă se 
atribuie ceea ce s-a scris despre Venus sau despre Mercur 
planetelor care poartă astăzi aceste nume. Ceea ce se referă la 
Mercur priveşte de fapt actuala planetă Venus şi invers, 
deoarece aceste denumiri au fost inversate ulterior. Când a 
fost modificată concepţia sistemului cosmic, când Pământul a 
pierdut poziţia sa centrală în Univers, nu numai că s-a 
modificat perspectiva, dar în acelaşi timp Venus a fost înlocuit 
cu Mercur. 

Acum vă va fi uşor să corelaţi schema aceasta cu sistemul 
cosmic actual. Este de ajuns să puneţi Soarele în centru; în 
jurul lui se mişcă Venus, mai departe Mercur, apoi Pământul 
împreună cu Luna, apoi Marte, Jupiter, Saturn. Trebuie să vă 
reprezentaţi mişcările fizice ca pe o rotire a fiecărei planete în 
jurul Soarelui. Dar ne putem imagina şi că, faţă de Pământ, 
celelalte planete s-au deplasat aşa încât acum se află de 
cealaltă parte a Soarelui. Ne-am putea imagina lucrurile ca în 
această schemă a sistemului fizic actual: în centm se află 
Soarele, în jurul lui se învârt Venus şi Mercur (după vechile lor 
denumiri), apoi Pământui împreună cu Luna. Urmează Marte, 
zona asteroizilor, Jupiter şi în sfârşit Saturn. 

Inchipuiţi-vă acum că Pământui fiind în partea de jos, Mercur 
şi Venus urmând după el, Marte ar rămâne în partea de sus, ca 
şi Jupiter ş.a. Această situaţie se poate întâlni deoarece 
planetele îşi schimbă mereu poziţiile unele în raport cu altele. 
Acest lucru poate fi admis. Deci în felul acesta sistemul fizic 
este respectat, dar se alege un moment când Pământul, Luna, 
Mercur şi Venus se găsesc de o parte (faţă de Soare), iar 
celelalte planete, Marte, Jupiter şi Saturn, de cealaltă parte. 
Aşa cum se vede în desen şi nimic altceva. lată Pământul 
însotit de Lună, Mercur, Venus; de partea cealaltă a Soarelui 
Marte, Jupiter şi Saturn. Deci este vorba pur şi simplu de 
unghiul de perspectivă. Acest sistem deosebit este pe deplin 
conceptibil, dar numai atunci când se produce această 
configuraţie. Or aceasta a avut loc într-adevăr în epoca în care 
Gemenii se găseau deasupra lui Saturn. Prin clarviziune se 


putea foarte bine observa atunci raportul dintre lerarhiile 
spirituale şi câmpul lor de acţiune şi se putea vedea, de 
exemplu, că sfera Ingerilor se întinde în jurul Pământului până 
la Lună. Dacă nu luăm ca bază sistemul fizic ci această 
configuraţie particulară, cercul Îngerilor se întinde într-adevăr 
până la Lună, cel al Arhanghelilor până la Mercur, cel al 
Arheilor sau Spiritelor personalităţii până la Venus, cel al 
Puterilor, Exousiai sau Spirite ale formei până la Soare; 
urmează cercul Virtuţilor sau Dynamis, cel al Dominărilor, în 
sfârşit, cel al Tronurilor. 

Astfel, când este vorba de sistemele lui Copernic şi Ptolemeu, 
trebuie să vedem că în cel de al doilea a rămas urma acelei 
configurații a forţelor spirituale şi că în acest caz Pământul 
trebuie luat ca punct de pornire. Va veni o vreme când acest 
sistem va fi din nou învăţat, căci omul va cunoaşte iar lumea 
spirituală. Să sperăm că atunci oamenii vor fi mai puţin 
fanatici decât acum. Contemporanii noştri pretind că înainte 
de Copernic nu se spuneau decât prostii, că exista o concepţie 
puerilă asupra Universului. De la Copernic încoace am aflat în 
sfârşit adevărui. După ei, orice altă concepţie este falsă şi în 
viitorul cel mai îndepărtat, chiar peste milioane de ani, se va 
învăţa mereu concepţia lui Copernic, pentru că este singura 
adevărată. Iată cum gândesc şi cum vorbesc oamenii de astăzi. 
Trebuie să nădăjduim că generaţiile viitoare vor fi mai 
tolerante şi vor gândi aşa: Incepând din secolele XV-XVI 
omenirea a pierdut cunoştinţa faptului că există o lume 
spirituală, că în acea lume există alt mod de a privi lucrurile 
decât în lumea noastră şi că acolo corpurile cereşti au altă 
poziţie decât cea pe care o vedem în lumea fizică. Înţelegem 
aceasta, vor zice oamenii viitorului. În secolul XVI acest mod 
de a vedea lucrurile era just. Trebuia ca pentru un timp 
oamenii să-şi desprindă privirile din lumea spirituală. Dar apoi 
ei şi-au amintit de existenţa acesteia şi au revenit la 
perspectiva originară, spirituală. 

Vedem deci că dacă sistemul lui Copernic este diferit de cel al 
lui Ptolemeu, aceasta se datorează faptului că este bazat pe 
concepţii fizice. In sistemul lui Ptolemeu persistau unele 
concepţii spirituale şi doar cu ajutorul acestui sistem ne putem 
face o idee asupra acţiunilor şi reacţiunilor entităţilor 
spirituale în sânul sistemului nostru solar. Respectăm 
condiţiile fizice, dar în acelaşi timp spunem că Îngerii domnesc 
până la Lună, Arhanghelii până la Mercur şi Spiritele 
personalităţii până la Venus, Puterile până la Soare, Virtuţile 
până la Marte etc. Este de ajuns să includem alte linii în schiţa 


sistemului fizic şi vom obţine limitele acestor sfere în care 
domnesc lerarhiile. Într-adevăr, în ce priveşte influenţele 
spirituale, nu Soarele ci Pământul se află în centrul sistemului. 
De aceea, în toate epocile în care evoluţia spirituală era 
considerată esenţială, se spunea: „Desigur Soarele este astrul 
cel mai sublim; acolo evoluează entităţi mult superioare 
omului; dar ceea ce contează în evoluţie este omul care 
trăieşte pe Pământ". Dacă Soarele s-a despărţit de Pământ, a 
fost pentru ca omul să se poată dezvolta aşa cum trebuie. 
Altfel n-ar fi evoluat niciodată cu viteza necesară. Acest lucru 
a fost posibil numai penlru că Soarele s-a retras împreună cu 
entităţile care suportă condiţii de existenţă total diferite. A 
lăsat Pământul de sine stătător, ca să zicem aşa, pentru ca 
omui să se poată lansa în evoluţie în maniera sa proprie. 

Un sistem cosmic se prezintă într-un fel sau în altul în funcţie 
de punctul de vedere, de perspectiva adoptată. Dacă ne 
întrebăm care este centrul sistemului solar în raport cu ceea 
ce pot vedea simţurile noastre fizice, trebuie să recurgem la 
sistemul lui Copernic. Dacă cercetăm felul cum se încadrează 
în acest sistem solar sferele Ierarhiilor spirituale, în centru 
trebuie plasat Pămânlul; atunci planetele sunt cu totul altceva, 
adică ele indică limilele domeniilor proprii diferitelor ierarhii 
spirituale. 

Acum puteţi să faceţi legătura cu usurinţă între ceea ce s-a 
spus despre repartiţia acestor domenii în spaţiu şi menirea, 
misiunea fiecărei Ierarhii. Entităţile care acţionează în 
anturajul imedial al Pământului, în spaţiul sublunar, sunt 
Ingerii. Din sfera aceasta ei dirijează viaţa fiecărei fiinţe 
omenesti, în trecerea sa dintr-o încarnare în alta. Dar este 
nevoie de ceva mai mult pentru a repartiza populaţii întregi pe 
suprafaţa pământului, dând o misiune fiecărui popor. Ne 
putem da seama, chiar prin simplă reflecţie, că la aceasta 
trebuie să contribuie spaţiul universal. Căci nu depinde numai 
de condiţiile de pe Pământ, ci şi de cele care domnesc în 
Cosmos, faptul că un popor are o caracteristică sau alta. 
Gândiţi-vă că o rasă are o anumită culoare a pielii, un anumit 
tip de păr. Aici sunt în joc condiţiile cosmice, condiţii care 
depind de spaţiul ceresc, adică de o sferă care se întinde până 
la Mercur şi care este cea a Arhanghelilor. Iar când întreaga 
omenire, aşa cum se dezvoltă ea pe Pământ trebuie să fie 
îndrumată, condusă, această orientare provine dintr-o sferă şi 
mai vastă, cea care se întinde până la Venus. În sfârşit, atunci 
când este vorba de Pământul însuşi, impulsul trebuie să 
provină din centrul întregului sistem. 


V-am spus că omenirea noastră se dezvoltă străbătând etapele 
Saturn, Soare, Lună, Pământ, Jupiter, Venus şi Vulcan. 
Entităţile spirituale care dirijează misiunea omenirii dintr-o 
întrupare planetară în alta sunt Puterile sau Spiritele formei. 
Acestor entităţi le trebuie un domeniu anume şi acesta nu este 
altul decât sfera Soarelui. Soarele era deja un astru deosebit 
în timpul Lunii vechi. Este şi acum deosebit de Pământ şi aşa 
va fi şi în timpul lui Jupiter. Domeniul său se întinde dincolo de 
planete. Deci existenţa sa trebuie să fie legată de entităţi al 
căror domeniu îl depăşeste pe cel al diferitelor planete. Din 
această cauză Soarele este un astru de excepţie. 

Vedeţi deci că locuinţa exterioară a lerarhiilor nu este atât pe 
planeta respectivă cât în sferele a căror limită este 
determinată de aceste planete ca de nişte pietre de hotar. 
Astfel că spaţiul care se întinde de la Pământ la Lună este 
impregnat de activitatea Ingerilor, spaţiul de la Pământ la 
Mercur este câmpul de acţiune al Arhanghelilor şi aşa mai 
departe. Este vorba de sfere spaţiale şi planetele marchează 
hotarele activităţilor spaţiale ale entităţilor spirituale. Astfel, 
de la om în sus se înalţă o linie continuă de perfecţionare. 
Omul este înlănţuit de Pămant; ceea ce este veşnic în el şi 
trece dintr-o încarnare în alta este dirijat de entităţi care nu 
sunt legate numai de Pământ; ele brăzdează atmosfera şi 
spaţiul care se întinde până la Lună şi dincolo de ea. 

Fiinţa omenească a pornit pe calea evoluţiei pământeşti din 
timpuri imemoriale şi se află în situaţia unui copil în relaţiile 
cu un adult. Acesta îl instruieşte pe copil. Acelaşi lucru se 
petrece cu lerarhiile în Univers. Omul, țintuit de Pământ, nu 
se poate ridica decât treptat apre cunoaştere, spre capacităţile 
de care are nevoie în lumea noastră. El trebuie să înveţe totul 
de la entităţile spirituale. De ce era nevoie pentru a se realiza 
aceasta? A fost nevoie ca la începutul existenţei terestre fiinţe 
care nu ar fi lost legate de Pământ să coboare din sferele 
superioare. Ceea ce s-a şi întâmplat. Entităţi care ar fi putut să 
trăiască pe deasupra Pământului au coborât pe Pământ pentru 
a le transmite oamenilor lucruri pe care le ştiau, pentru că se 
aflau la un nivel mai înalt decât omul. A trebuit ca ele să se 
încarneze în trupuri omenesti, dar nu pentru propria lor 
evoluţie, căci ele nu mai aveau nevoie de aşa ceva, aşa cum 
adultul nu are nevoie să spună alfabetul decât ca să-i înveţe pe 
copii. 

Astfel, mergând înapoi spre era Atlantidei, apoi spre cea 
lemuriană, regăsim fiinţe care au coborât din lumea care 
înconjoară Pământul, căreia ele îi aparţin, pentru a deveni 


Învăţători ai omenirii. Este vorba despre entităţi care fac parte 
din Ierarhii, cele de pe Mercur şi Venus; fiii lui Mercur şi lui 
Venus au devenit Învăţătorii din tinereţea omenirii, astfel că în 
această omenire tânără se găseau fiinţe care nu erau de fapt 
decât o aparenţă, o Maya pe Pământ. Au existat astfel de 
fiinţe. Să ne imaginăm că, de exemplu, în era lemuriană un om 
cu o dezvoltare normală pentru vremea sa ar fi întâlnit pe 
vreunul dintre aceştia. Sub aspect exterior n-ar fi fost prea 
diferiţi unul de altul, dar în cel de al doilea coborâse într-un fel 
un spirit al cărui domeniu se întindea până la Mercur sau la 
Venus. Deci aspectul lui exterior nu era decât Maya, iluzie; 
deşi semăna cu ceilalţi oameni, era cu totul deosebit: era un 
fiu al lui Mercur sau al lui Venus. Aceste lucruri s-au întâmplat 
în realitate în zorii evoluţiei omeneşti. Fiii lui Mercur şi lui 
Venus coborau pe Pământ, mergeau încolo şi încoace printre 
oameni, cu toate că firea lor lăuntrică era cea a locuitorilor lui 
Mercur şi Venus. Fii lui Venus erau, aşa cum am spus, 
Spiritele personalităţii. Cei care coborau pe Pământ păreau că 
nu au decât o personalitate omenească, dar prin puterea lor 
nemărginită îi conduceau pe oameni. Aceasta era situaţia în 
era lemuriană: fiii lui Venus dirijau întreaga omenire. Cât 
despre fiii lui Mercur, aceştia conduceau doar unele părţi ale 
acesteia. Ei erau la fel de puternici ca cei pe care îi numim 
Spiritele popoarelor sau neamurilor. 

Maya, iluzia, există nu numai in general în lume, ci şi în ceea 
ce priveşte omenirea. Omul pe care îl vedem poate avea un 
aspect conform cu ceea ce este el în realitate, ca ceea ce se 
află în sufletul său, sau acest aspect poate să fie numai Maya. 
În acest caz el are misiunea unui fiu al lui Mercur sau al lui 
Venus. Despre aceasta este vorba când se spune că marii 
conducători de altădată erau „Maya". Aceasta a vrut să spună 
H.P.Blavatsky când făcea remarca că unii Buddha sunt Maya. 
Aceste noţiuni ne vin direct din Misterele sacre, trebuie numai 
să ştii să le înţelegi. Trebuie să ne întrebăm acum cum se face 
că un fiu al lui Venus poate să coboare pe Pământ, că un 
Bodhisattva poate să trăiască pe Pământ. Cele referitoare la 
natura unui Bodhisattva, natura unui fiu al lui Mercur sau al 
lui Venus, fac parte dintr-un capitol important al evoluţiei 
terestre în raporturile ei cu Cosmosul. Vom vorbi despre 
acestea în conferinţa viitoare. 


CONFERINŢA a VII-a 


Principiile din care este alcătuit omul + Natura 
Ingerilor şi a 
Arhanghelilor * Intervenţia Spiritelor 
personalităţii, a Arhanghelilor 
şi a Ingerilor în evoluţia omenirii în timpurile 
vechi 
Dusseldorf, 16 aprilie 1909 
Permiteţi-mi pentru început să fac o remarcă în legătură cu 
ceea ce am discutat la sfârşitul conferinţei precedente. Mai 
mulţi ascultători mi-au atras atenţia - şi este norrnal că le-a 
venit această idee - asupra faptului că în schema în care am 
reprezentat diferitele planete pe una şi aceeaşi linie ar putea fi 
vorba de ceea ce este numit conjuncţie generală. Aş vrea să vă 
atrag atenţia în mod deosebit că nu este vorba de aşa ceva. 
Pentru a ne putea continua studiul, este neapărat necesar să 
nu rămânem cu impresii greşite. 
Aşezăm la început Soarele în centru, după sistemul lui 
Copernic, apoi ceea ce este numit acum Mercur (care din 
punct de vedere esoteric este Venus), apoi Venus (adică 
Mercur pentru esoterism). Urmează, tot după sistemul lui 
Copernic, Pământul cu Luna sa, orbita lui Marte, cea a lui 
Jupiter, în fine, cea a lui Saturn. Acesta ar fi sistemul lui 
Copernic. Am încercat apoi să reproduc ceea ce se învăţa, ca 
nişte adevăruri elementare, dacă nu chiar direct de către 
Zoroastru, cel puţin în şcolile discipolilor săi. Se pornea de la 
constelația zodiacală Gemeni, mergându-se până la Soare, ca 
şi cum prin diversele sfere planetare ar fi trecut o linie. Nu 
contează dacă planetele se află sau nu în conjunctie; nu 
contează în ce punct din spaţiu se află Saturn, Jupiter, Marte 
etc. Am reprezentat în desen semnele lor numai pentru a 
marca orbitele lor, adică limitele diferitelor Ierarhii. 
Dacă vrem să trasăm limita domeniului lui Saturn, trebuie să 
ne reprezentăm Pământul ca fiind în centru, nu Soarele, şi să 
trasăm un fel de cerc, mai exact o linie ovală, în aşa fel încât 
Pământul să devină centrul sistemului. Acelaşi lucru trebuie 
făcut şi pentru celelalte corpuri cereşti. Insist asupra acestor 
aspecte, ca să nu consideraţi esenţial ceea ce este accesoriu. 
Esenţial este să ne reprezentăm astfel domeniile 
corespunzătoare diferitelor Ierarhii. 
Ne vom ocupa acum mai îndeaproape de entităţile care se află 
imediat deasupra omului. Vom lua ca punct de plecare chiar 
omul. Într-adevăr, trebuie mai întâi să înţelegem bine ceea ce 
s-a zis de mai multe ori privitor la natura şi la dezvoltarea sa, 


pentru a ne putea imagina fiinţele care aparţin unor Ierarhii 
superioare. Ştim că aşa cum este şi cum evoluează pe Pământ, 
omul este alcătuit în esenţă din patru elemente: corpul fizic, 
cel eteric, cel astral şi Eul. Putem reprezenta pe fiecare dintre 
acestea printr-un cerc, Eul fiind cercul cel mai mic. Ştiţi cum 
se realizează dezvoltarea omului: în cursul evoluţiei sale pe 
Pământ, el acţionează prin Eul său asupra corpului astral. În 
linii generale se poate spune că în măsura în care acest corp 
astral a fost modelat de Eu până când a ajuns să fie stăpânit 
de el, acest corp devine Manas sau Eu spiritual. Deci Manas 
nu trebuie considerat un element nou care vine să se alăture 
celorlalte, ci ca un produs, o metamorfoză a corpului astral. 
Luaţi aminte: ceea ce am spus nu se referă decât la fiinţa 
omenească. Nu trebuie să generalizăm, ci trebuie să ţinem 
seama că în Univers fiinţele sunt foarte diferite unele de 
altele. In desen este reprezentat corpul astral transformat, 
Manas-ul, ca un cerc aparte; în realitate acesta ar trebui inclus 
în cel al corpului astral. 


OAMENI ÎNGERI ARHANGHELI ARHEI 
| Il Ill IV 


În desen apare, de asemenea, corpul eteric transformat de 
către Eu, căci pe măsură ce se produce această transformare, 


el devine Budhi sau Spirit al vieţii. Dacă s-a transformat în 
întregime, el va fi în întregime Budhi. Cât despre corpul fizic, 
el este menit să devină Atma sau Om-Spirit atunci când va 
atinge perfecțiunea la care poate ajunge după ce va evolua pe 
Jupiter, Venus şi Vulcan. Deci, dacă am vrea să reprezentăm 
schematic omul ajuns la apogeul perfecțiunii sale, ar trebui să- 
l arătăm ca fiind constituit din şapte principii: Atma, Budhi, 
Manas, Eu, corp astral; corp eteric, corp fizic; aceste şapte 
principii se întrepătrund şi formează un tot indivizibil. Acest 
fapt este foarte important. 

Căci atunci cănd este vorba de Ierarhiile superioare, în cazul 
nostru de Ingeri, această schemă nu se mai potriveşte. Ingerii 
şi-au dezvoltat corpul fizic, pe cel eteric şi pe cel astral în aşa 
fel încât acestea formează un tot, pe când Eul lor, ca şi Manas, 
Budhi şi Atma sunt la ei distincte. De fapt numai Manas-ul este 
pe deplin dezvoltat la Ingeri, pe când celelalte elemente vor 
ajunge mai tărziu la aceasta. Ei se află încă în lumea 
spirituală, planând pe deasupra lumii fizice. Îngerul nu are ca 
omul un Eu axat pe un corp fizic. În stadiul de evoluţie în care 
se află, el nu-si dezvoltă nici Manas-ul pe pământ. De aceea 
partea din el care există pe Pământ nu pare deloc că ar 
aparţine unei fiinţe spirituale. Omul, asa cum il ştim, îşi are 
principiile în sine însuşi, la el totul este organizat, centralizat. 
În ce priveşte Îngerul, trebuie să ţinem seama de faptul că în 
lumea noastră corpul său fizic nu este decât o imagine, o 
oglindire a principiilor spirituale, care, de altfel, nu pot fi 
văzute decât în lumea spiritului. Corpul fizic al unei făpturi 
îngereşti se ascunde în apa care curge, şerpuieşte sau se 
evaporă, în adierile de vânt şi în fulgerele care brăzdează 
cerul. Omul îşi închipuie că un corp trebuie în mod obligatoriu 
să fie limitat, îi este greu să creadă văzând ceața sau pâcla 
care se ridică, izvorul care tâşneşte din pământ, vântul care 
vuieşte, fulgerele care brăzdează cerul că acestea sunt 
manifestări ale Ingerilor şi că dincolo de acest corp fizic - care 
nu este mărginit în spaţiu - trebuie văzut un element spiritual. 
Omul trebuie să dezvolte toate principiile care sunt reunite în 
el; de aceea îi vine greu să creadă că un corp fizic poate să fie 
evanescent, fluctuant, fără limite precise. Trebuie să ne dăm 
seama că optzeci de Ingeri la un loc pot să aibă drept corp 
fizic o anumită întindere de apă. Nu este nevoie ca acest corp 
să aibă un contur precis. El poate să fie parţial într-un loc şi 
partial în altul, foarte departe de primul. Pe scurt, trebuie să 
ne imaginăm că în tot ceea ce ne înconjoară pe Pământ - apa, 
aerul şi focul - se află corpurile lerarhiei situate imediat 


deasupra oamenilor. Cine vrea să observe Eul şi Manas-ul 
Îngerilor, trebuie să îndrepte o privire clarvăzătoare înspre 
lumea astrală. Ei ne privesc de acolo, de sus. În sistemul solar, 
domeniul care trebuie explorat pentru a-i întâlni se întinde 
până la orbita Lunii. In ce priveşte Îngerii totuşi lucrurile sunt 
relativ simple. Clarvăzătorul care descoperă corpul fizic al 
unui Înger într-o oglindă de apă sau în adierea vântului, 
găseşte acolo şi corpul său eteric şi pe cel astral. De aceea 
aceste trei elemente sunt reunite în schema noastră. Desigur, 
adierea vântului, scurgerea sau evaporarea apei nu sunt 
numai fenomenele materiale observate de raţiunea obişnuită; 
în apă, aer şi foc trăiesc în forme multiple elementul eteric şi 
cel astral al Ingerilor. Dar dacă vrem să descoperim natura 
sufletului şi a spiritului lor, trebuie să ne îndreptăm privirea 
clarvăzătoare spre lumea astrală. 

Situaţia este alta la treapta următoare, cea a Arhanghelilor. La 
aceştia corpul astral nu este legat de cel fizic şi de cel eteric. 
Cele două elemente inferioare sunt despărțite de cele 
superioare, care se găsesc într-o lume mai elevată. Deci nu 
poţi avea imaginea completă a unui Arhanghel decât cercelând 
în două locuri, nu ca în cazul omului la care toate principiile 
sunt reunite într-o singură entitate. La Arhanghel elementul 
spiritual se află în înălţimi şi se reflectă în lumea de jos. 
Corpul său fizic şi corpul eteric nu se pot uni ca atare decât 
dacă cel fizic este numai aer şi foc. Nu aţi putea de exemplu să 
simţiţi într-o masă lichidă oarecare corpul fizic al unui 
Arhanghel; n-aţi putea să-l percepeţi decât în vânt şi în foc şi 
ar trebui să căutaţi prin clarviziune în lumea spirituală replica 
spirituală a acestui foc, a acestui vânt, replică care nu este 
legată direct de corpul fizic şi nici măcar de corpui eteric al 
Arhanghelului. 


Ajungem apoi la entităţile pe care le numim Principate, Archai 
sau Spirite ale personalităţii. La aceştia, numai corpul fizic se 
găseşte în lumea materială; toate celelalte sunt în lumea 
spirituală. Dar corpul lor fizic nu poate trăi decât în foc. Numai 
în flăcări poate fi sesizat corpul fizic al Principatelor. De 
fiecare dată când fulgeră, ne putem spune că se întrevede 
ceva din corpul acestor spirite, dar trebuie să te ridici prin 
clarviziune în lumea spirituală dacă vrei să găseşti 
echivalentul spiritual, care în acest caz este despărţit de corp. 
Pentru cei înzestrați cu clarviziune este relativ uşor să 
realizeze asta. Amintiţi-vă că Spiritele personalităţii se află în 
sfera care se întinde până la planeta numită Mercur de 


astronomi şi Venus în vechile Mistere. Să presupunem că 
cineva a dobândit capacitatea de a observa ce se întâmplă în 
această sferă; el ar putea să perceapă entităţi foarte elevate, 
Spiritele personalității. Dacă îşi îndreaptă privirea 
clarvăzătoare asupra acestor spirite în ansamblu şi după aceea 
vede fulgerul ţâşnind din nori, el va vedea oglindindu-se în el, 
căci corpul lor se află acolo. 

Entităţile spirituale şi mai înalte, al căror domeniu se întinde 
până la Soare, ne preocupă mai puţin în momentul de faţă. Să 
spunem numai că organele lor de execuţie sunt entităţile de pe 
Venus şi de pe Mercur, ale căror corpuri fizice se află în foc şi 
respectiv în aer. Mai pe înţeles se poate spune aşa: entităţile 
spirituale care trăiesc în Soare au în subordine ca intermediari 
spiritele de pe Venus în flăcările focului şi spiritele de pe 
Mercur în vuietul vântului. „Dumnezeu a făcut ca flăcările să-i 
fie slujitori şi vânturile mesagerii săi" (Psalmul 104). Trebuie 
să recitim aceste texte din cărţile sfinte, căci ele sunt inspirate 
din fapte spirituale şi corespund perfect cu cele observate prin 
clarviziune. 

Cele trei Ierarhii care se află imediat deasupra noastră sunt în 
contact strâns cu propria noastră existenţă. Omul este aşa 
cum este pentru că a primit ceva de la Pământ, elementul 
solid. Acest fapt îl deosebeşte de toate celelalte fiinţe; de 
aceea în fiinţa lui se concentrează toate elementele care îl 
alcătuiesc. Pe vechea Lună, el era asemănător cu alte entităţi; 
se transforma mereu, ca apa care ia mereu forme noi. Doar pe 
Pământ putem zice că a fost întemnițat în propria sa piele; 
acum este o fiinţă independentă, care este constituită dintr-un 
corp fizic, un corp eteric, un corp astral şi un Eu. Această 
individualizare nu datează de prea multă vreme. In prima 
perioadă a erei Atlantidei, omul nu simţea încă în el prezenţa 
Eului său, ci doar se pregătea să-l primească în întregime. 
Într-o perioadă şi mai veche a evoluţiei terestre, în era 
lemuriană, el era alcătuit numai dintr-un corp fizic, un corp 
eteric şi un corp astral. Reunirea cu Eul s-a făcut treptat, 
începând din era lemuriană, continuându-se pe toată durata 
erei Atlantidei. Existau deci în era lemuriană oameni care 
mergeau încolo şi încoace pe Pământ, dar nu aveau decât un 
corp fizic, un corp eteric şi un corp astral, ca şi Ingerii; nu 
erau fiinţe omeneşti capabile să gândească, să se dezvolte în 
sensul actual al cuvântului. 

Atunci s-a petrecut pe Pământ un lucru cu totul deosebit. 
Oamenii de atunci, din era lemuriană, care nu aveau decât 
corp fizic, corp eteric şi corp astral nu puteau să se descurce 


singuri; nu ştiau ce trebuie să facă pe Pământ. Atunci spre ei 
au coborât din cer mai întâi locuitori de pe Venus, care având, 
am putea spune, un oarecare raport cu corpul fizic au 
impregnat şi animat corpurile primilor locuitori ai Pământului. 
Printre locuitorii Lemuriei circulau fiinţe omeneşti al căror 
corp era diferit de al celorlalţi, adică era impregnat, animat, 
de un spirit de pe Venus, un Spirit al personalităţii. Omul 
avantajat în acest fel exercita o influenţă puternică asupra 
celor din jurul său. Sub aspect exterior aceşti lemurieni nu 
prea se deosebeau de ceilalţi, dar prin faptul că purtau în 
corpul lor un Spirit al personalităţii ei aveau o acţiune intensă 
de sugestie asupra celor din jur. Astăzi nu există nimic care să 
se poată compara cu respectul, veneraţia cu care erau 
înconjurați şi supunerea care rezulta din aceasta. Toate 
migrațiile întreprinse pentru a popula diferite părţi ale 
Pământului au fost conduse de către astfel de fiinţe în care se 
încarnaseră Spirite ale personalităţii. Nu aveau nevoie de o 
limbă (care de altfel nici nu exista încă), nici de semne; doar 
prezenţa unei asemenea personalităţi era de ajuns. iar când 
această persoană considera că trebuie să ducă dintr-o regiune 
în alta mulțimile de oameni, acestea o urmau orbeşte, fără să 
stea pe gânduri. Căci nici gândirea nu exista pe atunci. Ea nu 
s-a dezvoltat decât mai târziu. 

Unele spirite de pe Venus, Spirite ale personalităţii, au coborât 
deci în lumea noastră la începutul erei lemuriene. Acţiunea 
celor ce luaseră astfel chip omenesc (asa cum era chipul 
omenesc pe atunci) avea o importanţă cu totul deosebită 
pentru Cosmos în ansamblul său. Ei puteau să conducă 
popoarele dintr-o ţară în alta deoarece ştiau lucruri care pot fi 
ştiute când cunoşti nu numai Pământul, ci şi tot ce-l 
înconjoară. 

Pe măsură ce evoluţia omenirii a continuat, a apărut 
necesitatea unei intervenţii a Arhanghelilor, Spiritele de pe 
Mercur, în această evoluţie. A fost nevoie ca aceştia, la rândul 
lor, să însufleţească lumea noastră, să-i dea un nou avânt. 
Aceasta s-a petrecut mai ales în vremurile Atlantidei. Spiritele 
legate de Mercur, Arhanghelii, au putut atunci să anime, să 
însufleţească corpurile fizice şi eterice ale unor oameni care 
totuşi nu se deosebeau prea mult de ceilalţi ca aspect exterior. 
V-am spus în conferinţa precedentă că Arhanghelii aveau ca 
misiune să dirijeze popoarele în totalitatea lor. Fiinţa 
omenească care purta în sine un Arhanghel putea să transmită 
întregului neam atlant legile înscrise în ceruri. 


În era lemuriană, când era încă nevoie să se acţioneze în mod 
general, marii conducători ai popoarelor erau însufleţiti de 
Spiritele de pe Venus. În era Atlantidei cei în care se încarnau 
Arhanghelii aveau de condus populaţii mai puţin numeroase. 
„Preoţii regi" din era Atlanlidei erau de fapt Maya. Nu erau în 
nici un caz ceea ce păreau să fie sub aspect exterior. În corpul 
lor fizic şi în cel eteric trăia un Arhanghel; el era cel care 
acţiona de fapt. Mergând înapoi până în vremurile Atlantidei, 
putem afla locurile sacre ale acestor conducători ai omenirii. 
Ei acționau din centre secrete, de unde căutau să sondeze 
misterele universului. Căutările şi hotărârile provenind din 
aceste centre pot fi grupate sub numele de „oracole", cu toate 
că originea acestui cuvânt este mai târzie. El este 
corespunzător pentru acele locuri sacre în care predicau sau 
unde domneau aceşti oameni din Atlantida care adăposteau 
fiecare câte un Arhanghel. Aceşti mari magiştri chemau la sine 
alţi oameni, pe care îi pregăteau să devină slujitori, preoţi, ai 
acestor oracole. 

Este important să se ştie că în străvechea Atlantidă existau 
oameni în ale căror corpuri fizice şi eterice se încarna câte un 
Arhanghel. Dacă cineva înzestrat cu clarviziune s-ar fi găsit în 
faţa unuia dintre aceşti Invăţători, ar fi văzut bineînţeles un 
om fizic, dar dincolo de acest corp fizic ar fi văzut cum se 
înalţă o formă uriaşă pierzându-se în înălţimi neconturate: 
acesta era Arhanghelul inspirator. Această fiinţă avea o dublă 
personalitate. La moartea sa, corpul fizic se destrăma, cu toate 
că purtase în el un Arhanghel, dar corpul său eteric nu se 
destrăma. In domeniul spiritual este necesar să se producă 
unele excepţii de la regulile valabile în cazuri generale. 
Spunem - şi este în general perfect adevărat - că la moarte 
omul îşi părăseşte la început corpul fizic, apoi după un timp 
corpul eteric, cu excepţia unor slabe rămăşiţe. Dar acest lucru 
este aşa numai în general. Exista o diferenţă substanţială între 
corpul eteric al unui iniţiat al oracolelor Atlantidei animat de 
un Arhanghel şi cel al unui om obişnuit. Un corp eteric atât de 
preţios nu se pierde, el este păstrat în lumea spirituală. De 
aceea cele şapte corpuri eterice ale celor şapte mari magiştri 
ai oracolelor din Atlantida au fost conservate de către cel care 
conducea cel mai elevat dintre aceste oracole. Căci aceste 
corpuri eterice se formaseră iniţial prin faptul că în ele au 
vieţuit Arhanghelii; la moartea celui iniţiat, aceştia se înălţau 
bineînţeles în sfere superioare. Sigur că păstrarea acestor 
corpuri eterice nu se făcea în mod fizic, ci conform unor legi 
ale spiritului. 


Iniţiatul atlant al oracolului solar nu este altul decât cel numit 
atât de frecvent „Manu'", cel care a condus spre Asia pe 
supraviețuitorii populaţiei atlante, cu intenţia de a fonda acolo 
civilizaţii postatlante. El a instruit mai multe generaţii de 
oameni, şi când şapte dintre aceştia au fost destul de pregătiţi, 
dezvoltati, el a făcut să pătrundă în corpul lor eteric cele şapte 
corpuri eterice care fuseseră marcate de pecetea 
Arhanghelilor. Aceste şapte personaje menite astfel să fondeze 
prima civilizaţie de după Atlantida sunt sfinţii Rishi ai vechii 
civilizaţii hinduse. Aşa au conlucrat trecutul, prezentul şi 
viitorul. Cei şapte oameni pe care îi numim sfinţii Rishi ni s-ar 
fi părut oameni foarte simpli, căci corpul lor astral şi Eul lor 
nu erau la înălţimea corpului lor eteric. Ceea ce puteau să 
realizeze se datora acelui corp eteric în care în unele momente 
acţiona inspiraţia; atunci vorbeau într-un fel în care n-ar fi 
putut vorbi de la sine. Din gura lor ieşeau cuvinte inspirate de 
corpul lor eteric. Când erau lăsaţi să judece cu propriile lor 
puteri, erau oameni simpli, dar în ceasurile de inspiraţie ei 
dezvăluiau, prin virtuțile corpului lor eteric, cele mai mari 
mistere ale sistemului nostru solar şi ale Universului în 
general. 

Căci la începuturile erei postatlante omenirea nu era destul de 
înaintată pentru a se putea lipsi de inspiraţia venită de sus. 
Am văzut că pentru populaţia lemuriană această inspiraţie se 
datora faptului că trupul fizic era animat de Spiritele 
personalităţii; în timpul Atlantidei, corpul fizic şi cel eteric 
erau însufleţite de Arhangheli. Marii conducători ai erei de 
după Atlantida au fost la început animați de Ingeri care 
pătrundeau în corpul fizic, eteric şi astral. Acesti mari 
îndmmători din primele timpuri ale erei de după Atlantida nu 
aveau deci numai un corp fizic, un corp eteric şi un corp astral 
uman; în ele se întrupa un Înger, ceea ce le dădea posibilitatea 
să-şi revadă încarnările anterioare. Omul obişnuit nu poate 
asta, deoarece nu s-a dezvoltat încă până la starea de Manas. 
Trebuie ca la început să atingă el însusi treapta de Inger. 
Aceşti mari îndrumători, deşi ieşiţi din rândurile populaţiei 
obişnuite, purtau în ei o făptură îngerească care îi însufleiea, îi 
impregna. Deci şi ei erau „Maya", adică fiinţe diferite de ceea 
ce păreau că sunt. Marii îndrumători din vremurile străvechi 
erau astfel călăuziţi de Ingeri, care le dădeau ceea ce le 
trebuia ca să fie învăţători şi conducători ai omenirii. Marii 
întemeietori de religii purtau şi ei în corp Îngeri care vorbeau 
prin intermediul lor. 


Am prezentat astfel evoluţia care a avut loc de regulă în lume, 
dar fenomenele nu se desfăşoară totdeauna atât de ordonat. 
Este drept că unele fiinţe omeneşti serveau ca purtători de 
cuvânt pentru Spiritele personalităţii în era lemuriană, pentru 
Arhangheli în era atlantă şi pentru Îngeri în era postatlantă. 
Totuşi, chiar în această din urmă epocă, mai găsim fiinţe care 
adăpostesc, chiar în corpul lor fizic, un Spirit al personalităţii, 
aşa cum se întâmpla în alte cazuri în era lemuriană. Deci pot 
să existe, în era post-Atlantida, oameni care prezintă trăsături 
caracteristice ale popoarelor în care se află, fiind totuşi 
încarnarea unuia dintre aceste Spirite, căci omenirea are încă 
nevoie de acesti mari îndrumători. Tot în această epocă se pot 
întâlni şi oameni care poartă în ei un Arhanghel, un Spirit al 
lui Mercur, care le însufleţeşte corpul fizic şi îndeosebi corpul 
eteric. Există, în sfârşit, şi aceia care sunt animați în corpul 
fizic, în cel eteric şi în cel astral, sunt inspirați de către o 
făptură îngerească, deci prin gura cărora vorbeşte un Înger. 

În doctrina orientală aceste personaje au primit nume 
speciale. Cel care are aspect exterior de om din era 
postatlantă, deşi este animat chiar până în corpul său fizic de 
un Spirit al personalităţii, este numit Dhyani-Buddha. Este 
numele general dat acestor oameni. Cei care, în aceleaşi 
vremuri, sunt animați până în corpul lor eteric de către un 
Arhanghel sunt numiţi Bodhisattva. Iar cei animați de către un 
Inger în corpul lor fizic, eteric şi astral sunt numiţi Buddha 
omeneşti. Există astfel trei grade, cele de Dhyani-Buddha, de 
Bodhisattva şi de Buddha omenesc. Aceasta este adevărata 
doctrină despre diverşii Buddha şi clasificarea lor în corelaţie 
cu lerarhiile. 

Astfel de fapte impresionante ni se dezvăluie atunci când ne 
întoarcem la omenirea de la începuturi, din primele faze de 
dezvoltare: printre oamenii de atunci existau unii prin 
intermediul cărora se exprimau marile Ierarhii ale Cosmosului. 
Apoi, încetul cu încetul, Spiritele din Ierarhiile superioare care 
acționau deja pe când Pământul nostru nu exista încă au 
părăsit pe locuitorii acestei planete, pe măsură ce acestia se 
dezvoltau. O înţelepciune profundă a fost revelată astfel şi este 
foarte important să vedem cum a fost transmisă oamenilor de 
odinioară această înţelepciune originară. 

Când auzim ca se vorbeste de Buddha, trebuie să ţinem seama 
de următorul fapt: în doctrina orientală nu este vorba de un 
singur Buddha, ci de mai mulţi, aflaţi desigur pe trepte diferite 
de perfecţiune. Un Buddha poate trăi pe pământ, dar îndărătul 
lui s-ar putea găsi un Bodhisattva sau chiar un Dhyani-Buddha. 


Se poate întâmpla ca aceştia să nu coboare până în corpul 
fizic, ca Bodhisaltva să nu anime decât corpul eteric. În cazul 
acesta el rămâne nevăzut, dar inspiră pe un Buddha omenesc 
deja posedat de către un Inger şi al cărui corp eteric este 
inspirat de către un Arhanghel. Esenţial este ca noi să ne 
adâncim astfel privirile în minunata complexitate a naturii 
omeneşti. Nu putem să înţelegem bine personalităţile din 
vechime decât dacă le considerăm ca puncte de întâlnire a 
diferitelor entităţi care trăiesc şi se manifestă prin intermediul 
lor. Căci, de fapt, în unele epoci nu există destui oameni de 
seamă capabili să fie inspirați de Spiritele care trebuie să-şi 
exercite acţiunea lor. Atunci se întâmplă ca un singur personaj 
să fie inspirat, animat de diverse fiinţe aparţinând lerarhiilor 
spirituale. Uneori nu numai Spiritele de pe Mercur dar şi cele 
de pe Venus ne vorbesc prin cei pe care îi vedem în faţa 
noastră. Aceste noţiuni ne dau posibilitatea să înţelegem ce 
reprezintă evoluţia omenirii, care este natura adevărată a unor 
personalităţi cărora nu le vedem decât aparenţa fizică, care 
este „Maya”. 

În conferinţa următoare, vom căuta să ne facem o idee asupra 
originii planetelor; până acum am vorbit despre ele doar ca 
elemente de demarcaţie pentru diferitele sfere; le vom vedea 
acum ca locuinţă a entităţilor care sunt legate de fiecare 
dintre ele. 


CONFERINȚA a VIII-a 
Semnele zodiacale + Primele elemente ale 
corpului 
omenesc * Corespondenţa lor cu semnele 
Zodiacului 
Dusseldorf, 17 aprilie 1909 
Capitolul pe care îl abordăm astăzi în cadrul studiului nostru 
referitor la entităţile superioare şi la raporturile lor cu 
Universul poate să pară foarte tulburător pentru omul modern, 
ale cărui cunoştinţe privind lumea şi condiţiile existenţei 
terestre se bazează pe lucrări de popularizare a ştiinţei, căci 
astăzi vom vorbi despre lucruri asupra cărora savanții noştri 
nu au nici cea mai mică idee. Dar reciproca nu este valabilă; 
cel care este preocupat de ocultism poate să înţeleagă perfect, 
din punctul său de vedere, faptele stabilite de ştiinţa modernă 
şi nu veţi găsi nici o contradicţie între ceea ce s-a spus în 
aceste conferinţe şi faptele respective, dar nu este întotdeauna 


uşor să stabileşti un echilibru între cele două puncte de 
vedere. Totuşi, cei dintre dumneavoastră care vor avea 
răbdarea să-şi continue studiile vor vedea că până la urmă 
aceste lucruri alcătuiesc un singur tot. 

Am mai tratat acest subiect, de exemplu în ciclurile de 
conferinţe de la Stuttgart şi de la Leipzig, dar din alt punct de 
vedere. Şi aici, cel care examinează superficial lucrurile ar 
putea sesiza unele contradicții. Aceasta deoarece eu nu am 
misiunea să expun, în aceste conferinţe, teorii fondate pe 
speculaţii, ci fapte dezvăluite prin clarviziune. Insă aceste 
fapte se înfăţişează diferit, în funcţie de punctul de observaţie 
în care te afli. Un arbore văzut din diverse părţi prezintă 
aspecte diferite, deşi nu este decât acelaşi arbore. Acelaşi 
lucru se petrece şi în domeniul faptelor spirituale, atunci când 
lumina cade asupra lor din părţi diferite. Desigur, nu ne-ar fi 
greu să clădim, plecând de la câteva concepte abstracte, un 
întreg sistem mai mult sau mai puţin coerent: dar noi pornim 
din partea de jos şi unitatea armonioasă va apărea ca o 
încoronare a întregului edificiu. Trebuie însă să analizăm 
întotdeauna în ce sens şi cu ce scop a fost spus un lucru. 

Când citim, de exemplu, într-o lucrare de popularizare că 
aerul, gazul, ar trebui să aibă pe Jupiter aceeaşi consistenţă ca 
mierea sau smoala şi când spunem că din punctul de vedere al 
ştiinţei spirituale această idee este absurdă, ni se poate 
răspunde: „Nu ştiţi că în prezent se poate produce aer cu 
această consistenţă?" Desigur, acest fapt a fost stabilit 
ştiinţific, dar nu despre asta este vorba; consideraţiile noastre 
nu urmăresc această linie. Ceea ce ştiinţa numeşte aer poate fi 
condensat, tot aşa cum prin îngheţ apa poate deveni dură ca o 
piatră. Dar problema este să ştim dacă privim lucrurile în 
funcţie de modul lor de a acţiona în viaţă sau dacă, după 
sistemul ştiinţei noastre actuale, le considerăm ca pe nişte 
substanţe moarte. Este evident că gheaţa este apă solidificată; 
dar ce ar spune cel căruia i s-ar sugera să folosească gheaţa 
pentru a pune în miscare roata morii? Ceea ce ne interescază 
nu este ideea abstractă că gheaţa este de fapt apă, important 
este să înţelegem cum se desfăşoară lucrurile în Univers. Din 
acest punct de vedere lucrurile sunt total diferite faţă de 
poziţia pe care ne aflăm când vorbim de metamorfoza pur 
materială reprezentată de această condensare. Aşa cum roata 
morii nu poate să se învârtească datorită gheții, tot aşa aerul 
de consistenţa mierii nu poate fi respirat. Acesta este aspectul 
care interesează pentru cunoaşterea spirituală. Pentru 
aceasta, globurile cereşti nu sunt numai corpuri materiale cu 


un anumit volum, mişcându-se în spaţiul universal, aşa cum le 
consideră mitologia astronomică modernă. Ştiinţa spirituală le 
studiază în existenţa lor vie, spirituală, adică în mod integral. 
Deci în felul acesta vom analiza ceea ce se poate numi geneza 
fiecăruia dintre ele. 

Să luăm mai întâi ca exemplu apariţia vechiului Saturn, care, 
după cum am văzut, este punctul de plecare al întregii noastre 
evoluţii. V-am spus că la începuturile sale Saturn egala ca 
mărime întregul nostru sistem solar, dar nu trebuie să ni-l 
închiptum doar ca un simplu glob material; ştim că în el nu se 
găsea nici una din stările materiei care astăzi este numită 
solidă, lichidă sau gazoasă; el era alcătuit numai din foc, din 
căldură. Să-l reprezentăm printr-un cerc (a,b,c,d,), ca în 
desenul alăturat. 


LEU 


9 alu 


KJ 


STII) 


DOMINĂRI 
VIRTUŢI 
PUTERI 


RAC 


Am mai spus, după cum cred că vă amintiţi, că atunci când 
globul acesta al lui Saturn s-a transformat în glob solar, în 
spaţiul dimprejurul lui au apărut entităţile care alcătuiesc 
Zodiacul. Totuşi Zodiacul exista deja în jurul vechiului Saturn, 
dar era mai puţin dens decât în perioada următoare. Să ne 


închipuim cum acționau în jurul vechiului Saturn Tronurile, 
Heruvimii şi Serafimii. Linia A, B, C, D reprezintă în desen 
Zodiacul spiritual. Am putea să ne punem întrebarea dacă 
această concepţie este în concordanţă cu denumirile actuale 
ale semnelor zodiacale. Aşa este. Să vedem cum trebuie să vă 
reprezentaţi acest lucru. 

Închipuiţi-vă că aţi fi pe vechiul Saturn şi că, ridicând mâinile, 
arătaţi cu degetul partea de cer care este deasupra voastră; 
aceasta cuprinde unele Tronuri, unii Heruvimi şi Serafimi; 
dacă v-aţi deplasa mai departe şi aţi face aceleaşi lucruri, aţi 
indica partea de cer în care se află alte Tronuri, alţi Heruvimi 
şi Serafimi, căci acesle trei grupuri de entităţi formează un 
cerc în jurul vechiului Saturn. Fiinţele din aceste Ierarhii nu 
sunt toate la fel, ci se deosebesc foarte clar unele de altele; ele 
sunt individualizate, astfel că cele care se găsesc într-o parte a 
cerului se deosebesc de cele din alte părti. Ţinând seama de 
aceste diferenţe, fiecărei părţi i-a fost atribuită o anumită 
constelație. Este semnul distinctiv al acelei porţiuni. Am putea 
spune: în această direcţie se află Tronurile, Heruvimii şi 
Serafimii cunoscuţi sub numele de Gemeni; în alta cei 
cunoscuţi sub numele de Leu, Rac etc. Acestea sunt semne 
indicatoare, ca să zicem aşa, stâlpii care marchează în ce 
direcţie se află anumite entităţi. Constelaţiile în sine nu sunt 
decât aceasta, dar trebuie să ne dăm seama că atunci când 
vorbim de Zodiac este vorba înainte de toate de entităţi 
spirituale. 

Tronurile au fost cele care şi-au exercitat acţiunea în primul 
rând. Ele erau atât de avansate în evoluţia lor, încât puteau să- 
şi răspândească propria lor substanţă. Ele au revărsat încetul 
cu încetul această substanţă calorică în masa lui Saturn, ceea 
ce a dat naştere, de jur împrejurul acestui glob, formațiunilor 
pe care le-am numit „ouă de căldură"; expresia are în ea ceva 
grotesc, dar a fost vorba într-adevăr de forme ovoide. Aţi 
putea să vă întrebaţi ce este cu această substanţă calorică şi 
dacă ea exista de mai înainte. Ceea ce exisţa deja era un fel de 
foc cosmic neutru, care de fapt se confunda cu spaţiul cosmic. 
Deci am putea spune ca mai înainte exista numai spaţiul, care 
într-un fel a fost mărginit, delimitat de o suprafaţă prin care s- 
a instilat substanţa calorică a vechiului Saturn. În momentul 
când această substanţă pătrunde în globul lui Saturn, unele 
entităţi intervin din două părţi. Am văzut deja că în interiorul 
acestui glob acţionează Spiritele formei, ale mişcării şi ale 
inţelepciunii, în timp ce Tronurile, Heruvimii şi Serafimii îşi 
exercită acţiunea din afară. Astfel aceste entităţi colaborează. 


Aţi văzut în prima conferinţă că există un foc interior, psihic, 
pe care îl resimtim în noi ca o senzaţie de mulţumire, şi un foc 
care este perceput din afară. Intre acestea două se află 
căldura neutră, care constituie „ouăle de căldură". Deasupra 
lor se întinde căldura psihică, care radiază din exterior înspre 
interior, dar înfrânându-se. Este ca şi cum această căldură 
psihică radiantă ar avea o reţinere să pătrundă în căldura 
neutră închisă în spaţiul lor; în înteriorul acestora căldura care 
poate fi percepută în mod real este reflectată, astfel că „oul de 
căldură" este prins între doi curenţi de căldură, un curent 
psihic exterior şi un curent interior, singurul perceptibil sub 
raport fizic pentru simţurile noastre. Atunci, sub acţiunea 
conjugată a acestor două feluri de căldură, fiecare dintre 
„ouăle de căldură" începe o mişcare de rotaţie. El descrie un 
cerc în jurul lui Saturn, expunându-se astfel acţiunii succesive 
a diferitelor grupuri de 'Tronuri, Heruvimi şi Serafimi. 

Atunci se petrece ceva cu totul deosebit: fiecare dintre aceste 
ouă ajunge iarăşi în punctul de unde a plecat, la locul unde a 
fost produs. Se opreste aici, nu poate merge mai departe 
(acestea sunt lucrurile pe care ni le dezvăluie observaţia 
spirituală). Formarea acestor ouă nu durează decât un timp. 
Apoi ca încetează şi nu se mai reia. Când toate se opresc, ele 
cad unul peste altul şi ajung să formeze unul singur. Astfel, 
după un timp se formează un glob, constituit din materia 
calorică cea mai densă; poate fi numit în mod justificat Saturn, 
deoarece se află pe orbita actuală a lui Saturn. Şi cum într-un 
anumit fel totul se repetă, acelaşi proces a avut loc la 
începutul evoluţiei terestre. Planeta Saturn de astăzi s-a 
format ea însăsi prin faptul că a fost oprită într-un anumit 
punct, cu toate că nu exact în acelaşi în care s-a oprit vechiul 
Saturn, căci a existat un decalaj. Insă procesul de formare a 
fost acelaşi. Deci din marele Saturn iniţial, a apărut un glob 
mic, ca urmare a acţiunii concomitente a entităţilor cosmice 
care fac parte din Ierarhii. 

Să ne oprim acum asupra locului unde s-au adunat toate ouăle 
pe acel Saturn originar. lată ce spuneau despre aceasta 
înţeleptii de odinioară: primul element al corpului fizic 
omenesc a apărut pe Saturn. În forma sa de la început, acesta 
era făcut din căldură şi în această căldură se prefigurau toate 
organele care s-au dezvoltat mai apoi. Acolo unde s-a oprit 
primul ou care se pusese în mişcare s-a format prima schiţă a 
acelui organ care, atunci când se opreşte, imobilizează, face să 
se oprească întregul organism fizic: inima. Prima schiţare a 
inimii a avut deci ca punct de pornire primul impuls dinamic, 


dar ea nu a apărut decât atunci când mişcarea a încetat. De 
aceea inima este organul care opreşte toate funcţiile corpului 
fizic, atunci când încetează să mai bată. 

În limbajul iniţiaţilor de altădată se dădea câte un nume 
special fiecărei părţi a trupului omenesc. Inima era numită 
Leu. Când se punea problema în ce parte a Zodiacului a apărut 
primul element al inimii omeneşti, înţelepciunea primordială îi 
desemna pe Serafimii, Heruvimii şi Tronurile care acționau 
într-un loc anume: în Leu. Ca şi cum s-ar fi proiectat pe sine 
însuşi în spaţiul universal, omul dădea astfel unei regiuni a 
Zodiacului numele de Leu, pe care obişnuia să-l atribuie unei 
părţi a organismului său. Corespondenţele s-au stabilit în 
acest fel. 

La fel s-a întâmplat cu toate celelalte părţi ale corpului 
omenesc; toate au fost formate de către Zodiac. Inima s-a 
schiţat în regiunea Leului. Ceea ce se află în apropierea inimii 
şi are rolul să o protejeze era numit platoşă; aceasta s-a 
prefigurat într-o regiune care o preceda pe cea a inimii, căreia 
i s-a dat apoi numele unui animal înzestrat de la natură cu o 
platoşă, Racul*. De aceea regiunea vecină cu Leul poartă acest 
nume. Toate celelalte regiuni ale Zodiacului au fost numite 
după acelaşi principiu. De fapt, numele care desemnează 
diferitele regiuni ale cercului zodiacal provin de la corpul 
omenesc proiectat în spaţiu, cu toate că nu este prea uşor să 
descoperim intenţiile care au dus la acordarea acestor 
denumiri. Numele nu au ajuns la noi în toate cazurile în linie 
dreaptă; adesea trebuie să cauţi sensul iniţial al termenului 


pentru a vedea clar. 
* Numit şi Cancer, după numele său latin (n. red.). 


Pentru moment nu ne ocupăm de felul cum a dispărut, s-a 
destrămat vechiul Saturn; vom vedea cum s-a continuat 
evoluţia după Pralaya. Căci după dispariţia acestei formaţiuni 
a apărut alta şi a avut loc o nouă evoluţie. La început s-a 
produs o repetare a ceea ce se petrecuse pe Saturn. Apoi, 
după ce toată existenţa de pe Saturn s-a repetat în acest mod, 
a început noua evoluţie, cea pe care o cunoaştem sub numele 
de vechiul Soare. Acum nu se mai sacrifică Tronurile, ci alte 
entităţi spirituale, cele pe care le numim Dominări sau Spirite 
ale înţelepciunii. Tronurile sunt entităţi mai puternice; ele au 
putut să dea din propria lor substanţă, din făptura lor de 
căldură, căldura vechiului Saturn. Dominările nu pot da ca 
ofrandă decât un corp eteric mai diafan. Omul poseda deja 
germenul corpului fizic; la acesta Spiritele înţelepciunii au 
adăugat acum un corp eteric, şi lucrul acesta se petrece, am 


putea spune, într-un al doilea spaţiu în interiorul primului. 
Imensa sferă originară a vechiului Saturn s-a comprimat şi ca 
urmare a devenit mai densă. 

Prin aceasta a fost posibil ca în vechiul Soare să nu fie numai 
substanţă calorică, ci, datorită faptului că aceasta s-a 
condensat, şi o substanţă gazoasă, aeriană. De la margine, 
Dominările colaborau acum cu entităţile pe care le-am numit 
mai înainte, iar în interiorul acestei sfere solare nu mai erau 
decât Spiritele formei şi ale mişcării. Toate celelalte acționau 
din afară. 

Apoi, ca şi pe vechiul Saturn, s-au format diverşi curenţi; ei se 
datorau Spiritelor din cercul exterior, din care fac parte acum 
Dominările, ceea ce face ca aceşti curenţi să fie ceva mai denşi 
decât cei produşi mai înainte de către Tronuri. Masa gazoasă 
se strânge şi între aceste două feluri de curenţi se formează 
un glob vaporos, care se distinge de globul lui Saturn şi de 
fiinţele care erau legate de acela prin faptul că nu este 
constituit numai din substanţă calorică, ci este impregnat de 
eteric. Cu toate că are densitatea gazului, acest glob solar este 
plin de viaţă. Globul întreg trăieşte, este o fiinţă înzestrată cu 
viaţă interioară. Pe când Saturn era înzestrat cu mobilitate 
internă, cu vioiciune, până în clipa când mişcarea lui a fost 
oprită de Leu, Jupiter (putem să-l numim aşa, căci planeta 
Jupiter de astăzi constituie o repetare a unei părţi a Soarelui 
care s-a desprins din el) este înzestrat cu vitalitate internă. 


Bulele ovoide care se învârtesc pe vechiul Soare sunt deci 
fiinţe vii de mari dimensiuni. Dar ele nu mai apar în regiunea 
Leului, ci în cea care poartă numele de Vultur. Din acea parte 
a cerului vine impulsul spre globul solar, spre acea fiinţă 
trăitoare în spaţiul cosmic. După ce o astfel de bulă vie a făcut 
înconjurul soarelui, ea revine în regiunea Vulturului, dar 
atunci se întâmplă altceva. Sub aceeaşi influenţă care a adus-o 
la viaţă, ea moare, este ucisă. Una după alta, toate bulele sunt 
ucise, şi când altele noi nu se mai nasc se termină şi viaţa 
Soarelui. Deci această viaţă consta în apariţia bulelor pe care 
un impuls venind din spaţiu le omora acolo unde se adunaseră 
în cele din urmă. Această lovitură de moarte venită din spaţiul 
universal, pe care a primit-o Soarele, a fost resimţită ca fiind 
datorată Scorpionului. De aceea această regiune a fost numită 
Vultur, pentru că dădea viaţă materiei neînsufleţite, dar şi 
Scorpion, pentru că din ea emanau forţe ale morţii. 

Se poate spune deci că în regiunea Leului se află forţe 
zodiacale care au fixat, au imobilizat, primele elemente ale 
vieţii fizice omeneşti, iar din regiunea Scorpionului provin 
acele forţe care pot ucide viaţa. Vom vedea mai departe ce 
raport este între situaţia de atunci şi cea de acum. Un văl des, 
o Maya deasă acoperă condiţiile care domneau la începuturi. 


Acum, după ce am înţeles sensul acestor denumiri şi 
ansamblul procesului cosmic, nu mai avem nevoie să ne 
pierdem în amănunte. Totuşi trebuie să revenim la o 
problemă: ce este deci Saturn? Este un glob de căldură. 
Greşiţi total dacă privind acest astru îl comparaţi cu altele, ca 
de exemplu Marte sau Jupiter. Ceea ce vedeţi în cer nu este 
decât un spaţiu cald şi puteţi să-l vedeţi pentru că vă apare 
printr-un spaţiu luminat. Cum arată un obiect lipsit de lumină 
văzut printr-un spaţiu luminat? Are o nuanţă albastră. Vă 
puteţi da seama de asta privind flacăra unei lumânări. Ea este 
albăstruie în centru şi e înconjurată de un fel de aureolă 
luminoasă. Întunericul văzut dincolo de lumină pare 
întotdeauna albastru. Ştiu că ceea ce vă spun riscă să fie 
considerat o absurditate din punctul de vedere al opticii 
actuale, totuşi acesta este adevărul. Fizicienii de astăzi nu ştiu 
de ce tot spatiul ceresc pare albastru. El pare astfel pentru că 
în realitate este întunecat, negru, dar îl vedem dincolo de un 
spaţiu luminat. Tot ce este întunecos, văzut printr-un spaţiu 
luminat, pare albastru. De aici şi aspectul albăstrui al lui 
Saturn. Cele spuse de noi se potrivesc pe deplin cu faptele 
ştiintifice, dar nu cu teoriile mai mult sau mai puţin fanteziste 
referitoare la ele. 

Ajungem acum la Marte, pe care putem să-l explicăm în 
acelaşi fel. Ar trebui să ni-l reprezentăm ca pe un mare glob 
gazos, care s-a condensat prin răcire până la consistenţa unui 
lichid. Din mediul apos foarte fluid se detaşează într-un punct 
o bulă lichidă condensată şi toate câte mai apar apoi ajung să 
se oprească; dar în timp ce pe Saturn mişcarea de rotaţie este 
oprită de Leu şi pe Jupiter (sau Soare) moartea este produsă 
de Scorpion, bulele de apă de pe Marte se opresc şi ele, cu 
toate că aici lucrurile se petrec puţin mai altfel. 

Actualul Marte este deci o repetare a vechii Luni. Orbita lui 
delimitează spaţiul ocupat odinioară de ea. Este partea de 
Lună care a rămas vie; este polul opus al Lunii noastre, care 
nu este decât zgură. Ceea ce a rămas viu se menţine în 
actualul Marte. Acesta corespunde celei de a treia stări de 
evoluţie a sistemului nostru planetar, cea a vechii Luni. Este 
deci în esenţă un corp lichid. Or, tocmai pe această Lună 
veche - sau dacă vreţi Marte vechi - omului i s-a adăugat un 
corp astral, adică prima formă de conştiinţă. Corpul omului 
era alcătuit atunci din substanţa lichidă a lui Marte - sau a 
Lunii vechi. Aşa cum pe Pământ el este făcut din substanţă 
terestră, pe vechea Lună era alcătuit din foc, aer şi apă. Din 
acest motiv ar fi putut fi considerat ca un om acvatic, ceea ce 


devenise de fapt prin adăugarea corpului astral. Nu era încă o 
individualitate umană, un Eu, ci doar o fiinţă înzestrată cu 
astralitate, datorită unui impuls primit dintr-o anumită parte a 
Zodiacului. Acest impuls a făcut să oscileze mişcarea sa de 
rotaţie şi l-a făcut să revină în punctul de unde plecase. El 
venea din regiunea numită Vărsătorul de apă. Vărsătorului îi 
datorează omul faptul că pe vechea Lună - sau vechiul Marte - 
a primit conştiinţa. 

Ajungem acum la Pământ, a patra stare a evoluţiei cosmice. La 
început se repetă primele trei stări; se formează un Saturn, 
apoi un Soare, care dă naştere lui Jupiter, apoi o Lună, care dă 
naştere lui Marte. În sfârşit, apare Pământul, din care se 
separă Soarele şi partea care constituie Luna actuală. Ştiţi că 
omul a primit primul germen al Eului în epoca lemuriană, când 
Luna s-a despărţit de pământ; aceasta nu s-a putut realiza 
decât datorită unui nou impuls venind din exterior, care a 
determinat o mişcare de rotaţie; după ce a avut loc o primă 
rotaţie, cel care a primit impulsul respectiv a fost destul de 
matur ca să absoarbă un Eu în prima sa formă. Toate acestea 
s-au petrecut în era lemuriană şi sub semnul numit astăzi al 
Taurului. În epoca în care au fost alese aceste nume, lucrurile 
acestea mai erau încă simţite foarte clar, foarte concret. Este 
mai ales cazul Misterelor egiptene şi caldeene iar semnificaţia 
reală a acestor denumiri nu mai este cunoscută decât în şcolile 
de iniţiere adevărate. 

Primul germen al Eului se exprimă prin cuvânt, prin sunetul 
vorbit. Formarea vocii se află într-un raport cu totul deosebit - 
asupra căruia nu insistăm aici, dar pe care îl cunosc toţi 
ocultiştii - cu fenomenul reproducerii, ceea ce se poate deduce 
din faptul că la băieţi vocea se schimbă la pubertate. Există un 
raport ascuns. Dar tot ce ţine de aceste facultăţi, de aceste 
procese, era considerat odinioară că este pentru om natura sa 
de taur. De aici vine denumirea acestui semn zodiacal, care 
are pentru Pământ aceeaşi importanţă ca Leul pentru Saturn, 
Scorpionul pentru vechiul Soare, Vărsătorul pentru vechea 
Lună. 

Epoca egipteană a fost a celei de a treia civilizaţii de după 
Atlantida, prima fiind cea a Indiei antice, iar a doua cea a 
Persiei străvechi. Or, aşa cum am arătat de multe ori, există 
corespondențe între aceste civilizaţii post-Atlantida şi marile 
faze ale evoluţiei terestre. Era lemuriană a fost a treia dintre 
aceste faze. De asemenea, doctrina secretă a egiptenilor era în 
esenţă reflectarea spirituală a evenimentelor care avuseseră 
loc în decursul acelei ere. Preoţii Misterelor egiptene ştiau mai 


bine ca oricine ce se petrecuse atunci, căci aceste lucruri se 
reflectau în civilizaţia cu totul deosebită a Egiptului, de unde 
legăturile acestei civilizaţii cu semnul Taurului, în general cu 
cultul Taurului. 

Vedeţi că nu este uşor să cunoaştem faptele care s-au 
desfăşurat cu adevărat când s-au format marile corpuri 
cercşti. Am văzut totuşi că nu poate fi vorba de un proces 
mecanic, asa cum presupune teoria lui Kant şi Laplace, ci de o 
creaţie vie, datorată lerarhiilor spirituale, a ceea ce vedem 
astăzi sub formă de aştri ca Saturn, Jupiter şi Marte. 


CONFERINȚA a IX-a 
Omul macrocosmic * Punctul şi circumferința ° 
Karma planetelor ° Conducătorii 
spirituali ai omenirii şi Karma popoarelor * 
Transformarea corpurilor omului 
Dusseldorf, 18 aprilie 1909, dimineaţa 

După o expunere ca cea din conferinţa anterioară este normal 
să apară o mulţime de întrebări, iar în privinţa marilor 
adevăruri care se referă la Cosmos unele detalii pot să rămână 
de neînțeles. Am insistat deja asupra faptului că această 
expunere nu se bazează pe date speculative sau schematice, ci 
pe fapte reale consemnate în cronica Akasha. De aceea aceste 
fapte nu pot fi reunite decât ulterior într-un sistem coerent. 
Vom răspunde totuşi la una din întrebările pe care unii dintre 
voi ar fi putut să şi le pună: ce se întâmplă cu planetele care şi- 
au terminat evoluţia? În ultima noastră conferinţă am urmărit 
evoluţia planetei până când ea a devenit autonomă, vizibilă. 
Dar acum s-ar putea spune: planetele pe care le vedem astăzi 
pe cer nu au apărut înainte de epoca descrisă, totuşi ele nu 
sunt acum în curs de formare. Aşa este. 

Când se ajunge la punctul despre care am vorbit în ultima 
conferinţă, începe o nouă fază pentru planete. Să presupunem 
că dorim să urmărim geneza unei planete, nu aşa cum a avut 
loc în cazul vechiului Saturn - care atunci era singurul care 
exista -, ci ca atunci când se forma Pământul, iar fazele de 
Saturn, Soare şi Lună se terminaseră. S-a produs la început un 
fel de repetare a vechiului Saturn, adică s-a format un imens 
glob de foc sau de căldură în care se regăseau condiţiile 
caracteristice pentru vechiul Saturn. A venit apoi faza când, 
sub influenţa regiunii zodiacale numită Leu, o parte a acestui 
imens glob de foc în rotaţie s-a desprins şi a devenit astrul pe 


care îl numim acum Saturn şi care prin aceasta şi-a finalizat 
evoluţia. Aşa s-a născut această planetă. 

Totuşi nu trebuie să ne închipuim că în acel moment oprirea 
determinată de Leu l-a imobilizat complet pe Saturn. Mişcările 
care aveau loc înainte au fost într-adevăr oprite. Saturn a 
devenit o fiinţă în care s-a interiorizat, s-a adunat tot ceea ce 
era înainte răspândit în afară, şi toate acestea s-au produs sub 
influenţa semnului Leului. Dar marele glob cosmic din care s-a 
desprins Saturn s-a comprimat apoi şi nu mai există acum 
decât sub forma unei mici sfere. Deoarece toată această 
formaţiune s-a concentrat, s-a redus, Saturn cel de astăzi 
continuă să urmeze mişcarea care i-a fost imprimată la 
origine, după ce, sub influenţa Leului, activitatea lui interioară 
a fost oprită. La începuturi fusese necesar un impuls deosebit 
ca să-l pună în mişcare, căci el trebuia să se mişte în sânul 
sferei universale, într-un fel să înoate în ea. Dar când această 
sferă mare s-a despărţit de el, mişcarea s-a continuat de la 
sine, urmând primul elan imprimat, cu toate că impulsul 
interior a încetat. Ea se continuă încă în rotația lui Saturn. 
Acelaşi lucru este valabil şi pentru Jupiter. Când a început să 
se formeze Pământul, s-a petrecut ceea ce am descris acum; 
apoi a intervenit o diferenţiere în globul cel mare, care s-a 
redus, s-a concentrat. Sub acţiunea semnului Scorpionului, 
„bulele" au fost ucise. După ce Jupiter a fost, am putea zice, 
omorât în calitate de mare fiinţă vie, a început o viaţă 
independentă pentru entităţile care trăiau pe el, şi când 
întregul glob s-a redus, el a continuat să urmeze mişcarea 
imprimată de un impuls devenit interior. Ce observăm noi 
acum ca mişcări ale lui Saturn, Jupiter ş.a. sunt de fapt 
consecinţe, efecte care nu au apărut decât după ce s-a 
terminat procesul de formare pe care l-am descris în 
conferinţa precedentă. 

O altă problemă s-a ivit atunci când am spus că cea de a doua 
planetă care s-a desprins era actualul Jupiter, cel de al treilea 
Marte, pe când mai înainte vorbisem de succesiunea în timp a 
fazelor de Saturn, Soare şi Lună. De fapt, planetele actuale 
repetă într-un fel vechile etape în decursul celei de a patra 
faze, cea a Pământului. În epoca când s-a format Saturn, el era 
singurul care exista. Când a apărut vechiul Soare, condiţiile de 
pe acest corp ceresc erau de aşa natură încât trebuia cu 
adevărat să-l numim Soare. Dar aceste două întrupări 
planetare, ajunse la deplina împlinire, n-au lăsat urme. Cu 
Pământul este cu totul altceva. Faza de Saturn, apoi cea 
solară, se repetă, dar interiorizarea se continuă şi Jupiter 


persistă ca un reziduu al repetiţiei vechiului Soare. Acelaşi 
lucru s-a întâmplat cu planeta Marte; aceasta este ceea cea 
rămas după repetarea vechii Luni. Trebuie deci să considerăm 
planetele actuale, pe care le vedem acum pe cer, ca formate în 
cursul celei de a patra etape de evoluţie, cea a Pământului. 
(Bineînţeles că nu putem acum să vorbim de întregul univers 
în mod amănunţit.) 

Aţi mai remarcat ceva: vorbind despre Saturn, am spus că era 
un glob de foc cu o mişcare de rotaţie, un fel de ou de căldură. 
Ni-l putem reprezenta chiar aşa. Când acest glob a început să 
se învârtă, s-a format încetul cu încetul un fel de centură care 
nu înconjura tot oul, ci era ca o bandă lată. În această centură 
s-au adunat diferitele corpuri care se formaseră în jur. Această 
formaţiune care încercuia planeta era rezultatul unei legi 
cosmice foarte generale. După această lege totul se adună în 
lungul unui fel de ecuator de centură; ea se manifestă în 
Cosmos pe toată întinderea pe care o putem vedea prin 
observaţie astronomică, căci datorită ei există Calea Laptelui. 
Dacă vedeti în spaţiul ceresc această Cale Lactee ca o imensă 
eşarfă presărată ici-colo cu stele, aceasta se întâmplă 
deoarece atunci când există rotaţie totul se adună într-un fel 
de centură. De aceea sistemul nostru cosmic nu are de fapt 
forma sferică care i se atribuie, ci forma unei lentile a cărei 
centură s-a format la ecuator. Corpurile menite să devină aştri 
de sine stătători se înşiră în lungul unei centuri de acest fel. 
Am văzut că forma şi modul de distribuţie a aştrilor care ne 
înconjoară în spaţiu sunt rodul activităţii entitătilor spirituale, 
al Ierarhiilor. Căci atunci când vorbim de o condensare a 
masei globului trebuie să ne dăm seama că această 
condensare nu se produce de la sine, ci sub acţiunea 
lerarhiilor despre care am vorbit. Să ne amintim ce am mai 
spus: pe când se forma vechiul Saturn, pe când acea uriaşă 
masă de foc din care a ieşit întregul nostru sistem solar dădea 
naştere vechiului Saturn, Spiritele personalităţii parcurgeau 
stadiul lor „omenesc". Acelaşi lucru îl făceau Arhanghelii sau 
Spiritele focului în timpul vechiului Soare şi Ingerii în timpul 
Lunii vechi. Omul a ajuns în acest stadiu pe Pământ. Dar 
aceasta nu înseamnă că nu a participat la tot ce s-a petrecut 
mai înainte. Ceea ce numim acum corp fizic era deja în 
germen la începutul evoluţiei lui Saturn. El nu era atunci 
impregnat de un corp eteric, nici de un corp astral, dar era 
deja alcătuit în aşa fel, încât după ce a trecut prin câteva 
transformări a putut să constituie un suport pentru actualul 
spirit omenesc. Foarte încet, puţin câte puţin, acest corp fizic 


s-a tot dezvoltat în timpul evoluţiei lui Saturn. În timp ce se 
forma, trecând de la un semn zodiacal la altul, apăreau unul 
câte unul primele contururi ale diferitelor părţi ale corpului 
omenesc. Atunci când Saturn s-a găsit sub semnul Leului, a 
apărut în germen inima; sub semnul Racului s-a schiţat cuşca 
toracică, apoi, sub semnul Gemenilor, s-a conturat conformaţia 
simetrică (adică faptul că cele două jumătăţi ale corpului sunt 
pereche). Partea de sus a capului a apărut pentru întâia oară 
atunci când Saturn se afla sub semnul Berbecului. Germenul 
organului vorbirii a fost inclus în corp cât timp Saturn se afla 
sub semnul Taurului. Aşa că în Zodiac se pot găsi forţele 
generatoare ale fiecărei părţi a trupului omencsc. 

lată ce era reprezentat simbolic în vechile Mistere când se 
desena Zodiacul. Altădată Zodiacul nu era desenat ca fiind 
alcătuit din forme animale; fiecărui semn al său i se adăuga 
desenul organului corespunzător: Berbecului capul, Taurului 
regiunea laringelui, Gemenilor cele doută braţe, adică 
elementul care exprimă cel mai bine simetria, Racului cuşca 
toracică, Leului inima şi, continuând aşa, Vărsătorului 
picioarele mai jos de genunchi, iar Peştilor laba piciorului. 
Reprerentaţi-vă un Zodiac astfel desenat, întinzându-se în 
Cosmos sub forma unei fiinţe omeneşti, şi veţi obţine imaginea 
originii primilor germeni ai corpului fizic al omului, aşa cum l- 
au creat forţele cosmice, adică cele ale Tronurilor, 
Heruvimilor si Serafimilor. Din acest uriaş om cosmic - de care 
vorbesc atâtea legende, atâtea mituri - s-a format, sub 
multiplele sale aspecte, omul pământean. Amintiţi-vă de 
uriaşul Ymir, care s-a răspândit în întregul Univers; omul 
microcosmosului a provenit din acel uriaş, din acea gigantică 
fiinţă macrocosmică creatoare, care conţine în afară ceea ce la 
omul actual se află în interior. La baza acestor legende se află 
un adevăr profund, un adevăr care se dezvăluie, mai mult sau 
mai puţin fragmentar, în funcţie de puterea de clarviziune a 
diferitelor popoare. El străluceşte şi în străvechea înţelepciune 
care se exprimă în Vechiul Testament: Adam Kadmon al 
Kabbalei nu este altul decât acest om macrocosmic pe care l- 
am reprezentat în Cosmos. Numai că trebuie să ne dăm seama 
de acest lucru. 

Tot ceea ce v-am expus până în acest punct culminant 
reprezentat de noţiunea de om macrocosmic este o doctrină 
care se referă în realitate la misterele cele mai profunde ale 
Universului; această doctrină se va răspândi din ce în ce mai 
mult. Astăzi suntem încă departe de a o înţelege, căci dacă un 
om de ştiinţă ar fi ascultat aceste conferinţe probabil că ne-ar 


fi considerat nebuni. Dar ne aflăm în zorii unei epoci în care 
faptele vor dezminţi teoriile clădite de ştiinţa actuală şi-i vor 
sili pe oameni să caute calea care ne duce la marile adevăruri 
ale înţelepciunii originare. 

De exemplu, niciodată nu va putea fi descifrată taina a ceea ce 
numim fecundaţie şi asupra căreia astăzi se fac atâtea 
speculaţii puerile, până nu va fi înţeleasă doctrina omului 
macrocosmic. Cât este de mică în raport cu Cosmosul celula în 
interiorul căreia se produce fecundaţia! Totuşi numai 
misterele Cosmosului ne permit să explicăm ce se petrece în 
ea, căci această taină nu poate fi examinată cu instrumentele 
de cercetare obişnuite. Nu vrem să spunem că cercetările 
ştiinţifice asupra fecundatiei nu-şi au rostul lor; ele sunt cu 
adevărat meritorii, dar nu sunt decât jocuri de copii faţă de 
marele mister de care este vorba şi care se va lămuri doar 
atunci când va fi recunoscut faptul că răspunsul privind ce se 
petrece într-un punct se află la nivelul circumferintei. De 
aceea, în vechile Mistere, Învățătorul spunea: „Dacă vrei să 
înţelegi punctul, întreabă circumferința, căci în ea se află 
soluţia". 

Dacă ne amintim că diferitele corpuri cereşti continuă să se 
deplaseze chiar după ce au atins punctul cel mai înalt al 
dezvoltării, deci după ce evoluţia lor s-a terminat, vom înţelege 
noţiunea de Karma a aştrilor. Începând din momentul în care o 
planetă a ajuns la capătul evoluţiei entităţile legate de ea 
trebuie să aibă în vedere dispariţia, destrămarea ei în Univers. 
De exemplu, în ceea ce priveşte vechiul Saturn, se poate spune 
că până la condensarea totală a acelui glob de căldură evoluţia 
lui a urmat o curbă ascendentă, sau mai degrabă descendentă, 
pentru că este vorba de o condensare. Începând din momentul 
când acest vechi Saturn a ajuns la final, el mai există ca atare, 
dar Spiritele care au contribuit la formarea sa trebuie, în 
vederea disparitiei sale, să facă bilanţul celor petrecute până 
atunci, şi aceasta este Karma. Acest lucru nu poate fi evitat; 
lucrurile trebuie să se destrame aşa cum s-au format. Karma 
generată în prima jumătate a evoluţiei se îndeplineşte în cea 
dea doua jumătate; în această parte a doua a evoluţiei se 
destramă ceea ce s-a clădit în prima. Naşterea unei lumi 
înseamnă naşterea unei Karma; dispariţia unei lumi, în sensul 
larg al cuvântului, înseamnă pentru ea să-şi îndure Karma, să 
realizeze extincţia sa. Aceasta se petrece în mare, dar şi în 
mic, pentru fiecare planetă în parte, căci pe fiecare dintre ele 
se repetă cu fidelitate, în linii mari, aceleaşi condiţii. 


Acelaşi lucru se petrece şi cu popoarele. Să ne gândim la un 
popor tânăr, în plină dezvoltare, plin de forţă, de energie, la 
care, din etapă în etapă, apar nenumărate manifestări de 
cultură şi civilizaţie: acestea ajung la un punct culminant, dar, 
în acelaşi timp ca o consecinţă, se acumulează Karma acelui 
popor. Aşa cum evoluţia lui Saturn a pregătit o Karma, ţinând 
seama de ceea ce a fost, un popor îşi acumulează Karma pe 
măsură ce se dezvoltă civilizaţia sa. Popoarele care au generat 
forţele cele mai originale, cele mai influente, au şi Karma cea 
mai pronunţată. 

Peste tot se simte acţiunea entităţilor conducătoare. Am văzut, 
vorbind despre Pământ, că o serie de fiinţe spirituale: Ingeri, 
Arhangheli, Arhei au coborât pe Pământ pentru a îndruma 
omenirea, în vremea când ea nu era în stare să se conducă 
singură, pentru a o ridica la un anumit nivel. Aceste fiinţe 
spirituale ajunseseră la perfectiune, la maturitate, în decursul 
unor epoci anterioare. Or, după ce au dobândit această 
maturitate şi au coborât în lumea noastră pentru a îndruma 
popoarele, aceste entităţi şi-au îndeplinit misiunea şi era 
rândul altor entităţi să o preia. Dacă un popor este menit să se 
înalțe la un anumit nivel, este nevoie ca fiinţe omeneşti 
deosebit de evoluate să se ofere de bună voie să servească 
drept suport unor entităţi spirituale superioare. Doar atunci se 
va putea realiza ceea ce era prevăzut în planul iniţial, pentru a 
păşi peste anumite praguri. lată ce trebuie să se petreacă în 
acest caz: cei care se oferă să fie conducători spirituali ai 
popoarelor, cei care vor să împingă civilizaţia dincolo de un 
anumit prag, trebuie să-şi asume Karma acestor popoare. 
Această mare lege care îi face să ia asupra lor Karma unor 
popoare sau neamuri s-a aplicat fiecărei individualităţi cu rol 
conducător de la un anumit punct încolo. Astfel, de exemplu, 
Hermes a trebuit să ia asupra lui Karma poporului său, aşa 
cum se acumulase ea până în epoca lui. Astfel se reflectă, pe 
fiecare planetă, marile procese cosmice. 

Există şi alte imagini, alte reflectări de felul acesta. Am văzut 
că Tronurile deveniseră Tronuri deoarece din făpturi au 
devenit făptuitori, trecând astfel de la starea celui care ia la 
cea a celui care dă. Tronurile au îndeplinit evoluţia lor 
deosebită în sânul altor sisteme cosmice şi au mers cu ea 
destul de departe, ca să poată da în dar propria lor substanţă. 
S-a ajuns la un grad foarte elevat al evoluţiei, atunci când în 
loc să înmagazinezi pentni tine substanţa Cosmosului poţi să o 
dai, să o oferi ca jertfă. Şi acest lucru se reflectă în evoluţia 
omenească. Ce este de fapt evoluţia omenească? 


Să ne întoarcem cu gândul spre erele Atlantidei şi Lemuriei, 
apoi să ne îndreptăm privirile spre viitor: omul şi-a dobândit la 
început corpurile sale fizic, eteric şi astral, apoi Eul său. Acest 
Eu acţionează asupra celorlalte elemente, transformând 
treptat corpul astral în Manas sau Eu spiritual, corpul eteric în 
Budhi sau Spirit al vieţii, corpul fizic în Atma sau Om-Spirit. 
Înţelepciunea originară predica odinioară faptul că omul îşi 
transformă corpul astral în aşa fel, încât la început el nu este 
decât în parte Manas, dar că acest corp va ajunge până la 
urmă să fie supus în întregime conducerii Eului. Să luăm un 
om al cărui corp astral nu a ajuns încă la punctul unde el este 
transformat în întregime de acţiunea Eului; în această situaţie 
se află, cu rare excepţii, toate fiinţele omeneşti. Ceea ce omul 
a transformat deja îl însoţeşte în veci, în timp ce cele care în 
interiorul său nu sunt încă în puterea Eului se desprind de el 
ca un fel de coajă astrală, după ce omul a trecut prin faza de 
Kamaloca, şi se destramă în lumea astrală, unde produc o 
perturbare importantă, dacă corpul astral a fost plin de 
sentimente rele, de pasiune. Deci se poate spune că 
dezvoltarea omului duce la faptul că el lasă din ce în ce mai 
puţine resturi în lumea astrală. Ceea ce a fost transformat 
rămâne în Eul său pe veci; va reveni cu el în noua sa întrupare. 
Cel care este destul de avansat pentru ca în Kamaloca să nu 
mai rămână nici un fel de resturi din corpul său astral, şi ca 
urmare nu mai face rău nimănui pe acest pământ prin ceea ce 
ar rămâne din corpul său, dobândeşte astfel posibilitatea să 
vadă în lumea spiritului, căci nu se poate să ajungi la acest 
nivel fără să obţii o oarecare clarviziune în domeniul astral. 
Atunci întregul corp astral este spiritualizai; a devenit Eu 
spiritual, şi sub această formă cu totul nouă el se imprimă în 
corpul eteric, care devine astfel efigia corpului astral 
transformat. Aceasta nu implică obligaţia ca şi corpul eteric să 
fie metamorfozat, decât în măsura necesară pentru a putea 
primi amprenta a ceea ce a putut fi elaborat în corpul astral. 
Am descris astfel o fiinţă deosebit de avansată, care şi-a 
dezvoltat în întregime Eul său spiritual. În înţelepciunea 
orientală este numit Nirmana-kaya cel care a ajuns la stadiul 
în care n-a mai rămas nimic din corpul său astral, din „kaya" 
astral. 

Omul poate continua să lucreze, mai întâi asupra corpului său 
eteric, apoi asupra corpului său fizic. Ce se întâmplă când 
aceste două corpuri sunt supuse dominaţiei Eului? Când omul 
nu are numai un Eu spiritual, ci dezvoltă pe Budhi sau Spiritul 
vieţii în corpul său eteric, iar apoi acest Budhi marchează 


corpul fizic cu amprenta sa, s-a ajuns la o nouă etapă în 
evoluţie, un fel de etapă intermediară. Atunci omul nu mai lasă 
în urma sa nimic din corpul lui eteric. El îl păstrează pentru 
totdeauna, l-a transformat în Spirit al vieţii. 

Astfel, omul va deveni din ce în ce mai stăpân pe corpul astral 
şi pe cel eteric, ceea ce îi va da posibilitatea să le dirijeze în 
oarecare măsură. Cel al cărui Eu nu stăpâneşte încă corpul 
său astral, desigur că nu poate să-l dirijeze şi trebuie să 
aştepte să mai avanseze pentru a putea dispune după voie de 
el şi pentru a putea să-şi spună: trăind prin Eul meu toate 
încarnările care m-au învăţat să-mi transform corpul astral şi 
pe cel eteric, am devenit capabil ca, dacă voi reveni pe 
Pământ, să extrag din substanţa astrală şi din cea eterică un 
nou corp astral şi un nou corp eteric, la fel de perfecte. Acest 
om va fi atunci în stare să-şi dea ca jertfă propriul său corp 
astral şi eteric, să le ofere altora. Există astfel de 
individualităţi care, devenind stăpânii corpului astral şi al celui 
eteric, au dobândit posibilitatea de a-şi sacrifica corpurile 
pentru că au învăţat să-şi constituie altele noi, ceea ce şi fac 
dacă vor să revină pe Pământ. Dar transmit ceea ce au făcut 
astfel să fie perfect altor personalităţi, care au de îndeplinit 
unele misiuni în lumea noastră. În felul acesta, unor oameni 
dintr-o epocă le sunt încorporate, încredințate, corpurile 
astrale şi eterice care au aparţinut unor personalităţi dintr-o 
epocă anterioară. Când se întâmplă aceasta, personalităţile 
respective nu acţionează numai în locul unde au trăit ci, 
datorită a ceea ce este în ele, pot acţiona şi în viitor. 

De exemplu Zoroastru, care dobândise stăpânirea corpului său 
astral, a putut să-l cedeze mai târziu în beneficiul lui Hermes, 
în perioada de început a civilizaţiei egiptene. Deci o 
personalitate ca Zoroastru are un corp astral, un „kaya", care 
nu acţionează numai în locul unde trăieşte, ci intervine în 
evoluţia ulterioară, impunând o lege. Astfel de lege valabilă 
pentru viitor se numeşte Dharma iar Dharma-kaya este un 
corp de acest fel. Regăsim frecvent aceşti termeni în 
înţelepciunea orientală; aceasta este explicaţia care le-a fost 
dată întotdeauna. 

Trecând acum în revistă ceea ce s-a spus în ultimele 
conferinţe, ne putem pune următoarea întrebare: ce înţelegem 
noi prin termenul „om'"? El corespunde unui anumit grad de 
evoluţie. Am văzut că Spiritele personalităţii deveniseră 
„oameni" pe vechiul Saturn şi chiar Tronurile au trebuit să 
parcurgă acest stadiu. Am văzut că omul se dezvoltă, că el 
trebuie să ajungă la niveluri superioare; am văzut primele 


etape ale acestei ascensiuni realizate de către Îngeri şi 
Arhangheli, aceste entităţi care au putut da ceva ca jertfă. 
Începutul acestei jertfe în forma sa cea mai elevată l-am 
întâlnit la Tronuri. Vedem primele licăriri ale unei activităţi 
creatoare la cei care au fost mari conducători de popoare şi 
neamuri, cei care au ştiut să-şi transforme trupurile astfel că 
au putut să facă să radieze ceva din ele. Aşa cum Tronurile au 
dat din propria lor substanţă, dar în mai mică măsură 
Nirmana-kaya au dat propriile lor  învelişuri unor 
individualităţi mai recente, care fără acest aport nu ar fi putut 
să atingă punctul dorit în dezvoltarea lor. 

Există deci două faze ale evoluţiei: cea în care iei şi cea în care 
dai, în care creezi. Orice fiinţă se înalţă de la rangul de făptură 
la cel de creator. Arhaii au devenit „oameni' pe vechiul 
Saturn, Arhanghelii pe vechiul Soare, Ingerii pe vechea Lună; 
noi am devenit „oameni" pe Pământ şi aşa vor merge mai 
departe lucrurile. Vor fi întotdeauna fiinţe care vor deveni 
„oameni'. 

Dar acest lucru va continua la nesfârşit? Va exista mereu o 
succe-siune de cicluri, Soarele, de. exemplu, reproducând ceea 
ce exista pe Saturn, doar că apare aici un nou grup de entităţi, 
Spiritele focului, care iau locul Spiritelor personalităţii? 
Fiinţele, la început făpturi neputincioase, se vor dezvolta 
mereu, până la stadiul când vor putea să se jertfească? Nu, în 
nici un caz. Se pune într-adevăr o problemă foarte importantă: 
starea omenească pe care au atins-o Arheii pe Saturn, 
Arhanghelii pe Soare şi Îngerii pe Lună este comparabilă cu a 
noastră de pe Pământ? Dacă analizăm, de exemplu, natura 
Îngerilor, nu vedem în ea altceva decât imaginea a ceea ce 
vom fi pe Jupiter? Pe Venus vom avea natura Arhanghelilor? 
Este într-adevăr cazul să ne gândim aşa: ne aflăm pe Pământ, 
vom atinge stadii superioare, ne vom înălța pe scara 
Ierarhiilor, dar fiinţe la fel cu cele ce vom putea deveni există 
deja, iar starea noastră de acum a fost mai înainte cea a altor 
Entităţi? Este într-adevăr aşa? Aceasta este marea întrebare 
pe care trebuie să şi-o pună fiecare, dacă a urmărit cu atenţie 
aceste conferinţe. 

Dacă ar fi vorba numai de o „umanizare" care se repetă fără 
încetare, dacă am fi la fel cu Spiritele personalităţii de pe 
Saturn, cu Arhanghelii de pe Soare, Ingerii de pe Lună, 
aceasta ar putea avea importanţă pentru noi, dar pentru Zeii 
supremi nu ar însemna decât o multiplicare a creaţiei lor; nu s- 
ar înregistra pentru ei nici un progres deosebit. Ne putem deci 
întreba dacă nu cumva oamenii, tocmai pentru că au devenit 


oameni pe Pământ, nu vor evolua într-atât încât să poată să 
facă ceva ce nu pot face nici Ingerii, nici Arhanghelii, nici 
Spiritele personalităţii. Creaţia a obţinut ceva nou pentru că, 
pe lângă Arhangheli şi Îngeri, a realizat şi făpturi omeneşti? A 
progresat prin asta? Deoarece a coborât mai jos, omul nu 
poate oare spera să se înalțe mai sus? 

În următoarea conferinţă ne vom strădui să răspundem la 
aceste întrebări: Care este rolul omului în Cosmos? Care sunt 
raporturile sale cu lerarhiile superioare? Ce loc va ajunge să 
ocupe în seria de trepte ierarhice? 


CONFERINȚA a X-a 
Locul omului în Cosmos * Rolul Ierarhiilor 
spirituale ° Entităţile 
luciferice ° Libertatea de acţiune a omului e« 
Acţiunea lui Christos pe Pământ 
Dusseldorf, 18 aprilie 1909, seara 

Pe lângă problema pusă la sfârşitul conferinţei precedente, 
multe altele ar necesita un studiu mai complet, dar nu este 
posibil să rezumăm în zece conferinţe tot ce ar fi de spus 
asupra diferitelor lumi. Inainte de a răspunde la această 
problemă, permiteţi-mi să fac câteva observaţii care se leagă 
şi de conferinţa anterioară. Prima dintre acestea se referă la 
ceva ce este foarte greu, dacă nu chiar imposibil de înţeles 
pentru gândirea modernă; totuşi este bine să ştim că există. 
Este vorba de modul în care dispar formațiunile planetare. 
Aveţi în minte o imagine a felului cum s-a petrecut evoluţia: 
entităţile s-au ridicat la un nivel superior şi, ridicându-se, ele 
au părăsit vechiul lor câmp de acţiune, vechea locuinţă care 
le-a dat posibilitatea, pentru un timp, să-şi dezvolte anumite 
facultăţi, lucru pe care altfel nu l-ar fi putut face. In zorii erei 
pe care o numim lemuriană, omul ajunsese în dezvoltarea sa la 
stadiul în care el era în posesia a tot ce putuse să păstreze din 
repetarea stărilor de Saturn, Soare şi Lună. Avea acum ca 
locuinţă Pământul, aşa cum se formase acesta chiar în scopul 
dezvoltării omului. A evoluat, străbătând era lemuriană şi pe 
cea a Atlantidei, până în epoca actuală, şi se va dezvolta în 
viitor trecând din încarnare în încarnare. Va veni însă o vreme 
când el va trebui să părăsească Pământul acesta, care nu va 
mai avea ce să-i dea, nu-i va mai oferi nici o posibilitate de 
progres. 


Am putea să ne închipuim că atunci când omul va părăsi 
această planetă ea nu va mai fi decât o grămadă de vechituri, 
ca un oraş pe care locuitorii săi l-au părăsit. Ştiţi cum arată un 
astfel de oraş după puţină vreme: devine un morman de ruine, 
cum putem vedea în cazul oraşelor peste care s-a întins nisipul 
deşertului. Aşa se întâmplă acum, dar nu aşa se va întâmpla cu 
Pământul în viitor. Ne putem face o idee de cum va fi acest 
viitor dacă ne întrebăm ce semnificaţie are de fapt, pentru 
evoluţia planetei noastre, existenţa unui Leonardo da Vinci, 
Rafael sau a altor genii. Ce înseamnă, pentru această evolutie, 
faptul că Michelangelo şi Rafael au creat capodopere 
minunate, care ne încântă şi astăzi? Poate că unii dintre voi aţi 
simţit o oarecare strângere de inimă când, privind la Milano 
Cina cea de taină a lui Leonardo da Vinci v-aţi întrebat cât 
timp va mai rezista această minunăţie. Căci nu trebuie să 
uităm că dacă Goethe, în timpul primei sale călătorii în Italia, 
a putut să o vadă încă în toată splendoarea sa, astăzi ea nu 
mai arată aşa. Pentru cei care vor trăi după noi la un interval 
egal cu cel care ne desparte pe noi de Goethe, ea nici nu va 
mai exista*. Este soarta tuturor celor create de oameni, a tot 
ce se realizează pe plan material. Este ceea ce se va întâmpla 
chiar cu Pământul, ca şi cu toate creaţiile gândirii omeneşti. 
Duceţi-vă cu gândul la epoca în care oamenii spiritualizaţi vor 
fi ajuns în sfere superioare. Gândurile lor - nu numai 
concepţiile ştiinţifice, care îşi vor pierde orice semnificaţie în 
trei-patru secole, ci chiar ideile generale care, emanând dintr- 
un creier omenesc, au în prezent o semnificaţie pe Pământ -, 
aceste gânduri nu vor avea nici o importanţă pentru lumile 
superioare; ele au valoare numai pe Pământ. Însă omul va 
părăsi Pământul. Ce se va întâmpla atunci cu tot ce au creat 


fiinţele omeneşti de-a lungul mileniilor? 
* Celebra frescă a lui Leonardo da Vinci ajunsese într-adevăr la mijlocul acestui 
secol într-un stadiu foarte avansat de deteriorare. Ea a fost restaurată recent cu 
mari eforturi (n.red.). 


Trebuie să analizăm mai întâi, din punct de vedere spiritual, 
evoluţia individuală. Leonardo da Vinci s-a înălţat mai sus 
pentru că a creat. Acesta a fost progresul său personal. Dar 
marile gânduri, marile impulsuri pe care creatorii plini de 
forţă le-au imprimat materiei terestre, acestea sunt oare 
lipsite de importanţă pentru viitorul Pământului? Viitorul va 
transforma în pulbere tot ce a făcut omul din această planetă? 
Toate acestea vor dispărea când va înceta existenţa sa? 
Admiraţi acum Domul din Köln. Într-un timp relativ scurt nu va 
mai rămâne din el piatră peste piatră; dar faptul că omul a 


imprimat pietrei această idee de catedrală nu va avea nici o 
semnificaţie pentru Pământ? 

Să facem abstracţie acum de ce iau cu ei oamenii din 
experienţa lor terestră; să analizăm planeta însăşi. O planetă, 
în cursul evoluţiei sale, devine de fapt din ce în ce mai mică, se 
reduce. Este soarta corpului său material, dar aceasta nu este 
totul, este numai ceea ce este perceptibil pentru ochii fizici şi 
pentru instrumente materiale. Chiar şi pentru materie există o 
evoluţie şi dincolo de acest punct. Ne vom ocupa de această 
evoluţie şi voi ajunge acum la ceea ce vă spuneam că este greu 
de înţeles, dacă nu chiar imposibil, pentru mentalitatea 
modernă. 

Fapt este că Pământul se tot contractă. Din toate părţile, 
materia tinde către centru. Ştiu că există o lege a conservării 
energiei, dar vă spun în cunoştinţă de cauză un fapt cunoscut 
de toţi ocultiştii, şi anume că, deoarece se contractă din ce în 
ce mai mult, materia ajunge până la urmă să dispară în neant 
în centrul Pământului. Dar nu numai atât: particulele 
materiale, pe măsură ce dispar în centru, reapar la periferie, 
în mediul înconjurător. Materia dispare într-un punct din 
spaţiu şi reapare din exterior. lar atunci când revine ea este 
purtătoarea a tot ce i-au imprimat fiinţele care au trăit pe 
planetă, desigur nu sub aspectul lor actual, ci sub cel care 
rezultă din această transformare. Veţi revedea Domul din 
Koln, ale cărui particule materiale au dispărut din centru, 
revenind la periferie. Nimic, absolut nimic nu se pierde din 
ceea ce a fost elaborat pe o planetă. 

Ceea ce exista la începutul evoluţiei noastre, chiar înainte de 
vechiul Saturn, trebuie situat dincolo de Zodiac, în ceea ce 
înţelepciunea primordială numea Cerul de cristal; în acest cer 
erau incluse toate acţiunile entităţilor care aparţineau unei 
evoluţii anterioare. Acolo se afla baza pe care într-un anumit 
fel au început să creeze noile entităţi. 

Dacă aceste lucruri sunt greu de înţeles pentru inteligenţa 
modernă, pentru că ea este obişnuită să nu ţină seama decât 
de elementul material, nu poate concepe că materia poate să 
dispară dintr-un spaţiu tridimensional şi să revină în altă 
parte, după ce a trecut, în acest răstimp, prin alte dimensiuni. 
Acestea sunt de neînțeles cât timp rămânem în spaţiul 
tridimensional; trebuie totuşi să înţelegem aceasta în prezent, 
căci faptele care privesc apariţia lumii noastre au multiple 
fațete şi ceea ce există într-un loc dat este strâns legat, uneori 
într-un mod foarte complicat, cu ceea ce se petrece în cu totul 
alt loc al spaţiului tridimensional. 


Evoluţia planetei noastre a început deci cu o repetare a 
vechiului Saturn. Apoi a avut loc repetarea vechiului Soare, cu 
formarea lui Jupiter. Atunci când întreaga Creaţie ajunsese în 
acest stadiu, toate entităţile care ocupă spaţiul cosmic 
participau la ea. Atât entităţile care ocupă interiorul 
sistemului planetar, cât şi cele care se află în afara acestui 
spaţiu acționau şi evoluau. Apoi unele dintre acestea, şi de o 
parte şi de alta, s-au retras. Dacă pe de o parte Jupiter s-a 
condensat, retragerea anumitor entităţi a dus la apariţia a 
ceva ce nu avea legătură cu evoluţia noastră pe Pământ, adică 
planeta Uranus şi, în cursul repetării vechii Luni şi formării lui 
Marte, planeta Neptun. Numele Uranus şi Neptun, desigur, nu 
au fost alese aşa cum erau cele date în Antichitate, deşi 
denumirea de Uranus are un sens, pentru că a fost dată într-o 
epocă în care mai exista o vagă amintire a modului în care 
trebuie să se facă această alegere. Deci acest nume cuprinde 
ceea ce se află în afara cercului nostru. 

Aceste două planete, pe care astronomia actuală le consideră 
cu totul asemănătoare cu celelalte, nu sunt prea mult legate 
de evoluţia lumii noastre. Ele fac parte din lumile care au 
apărut atunci când unele entităţi, care în perioada lui Saturn 
mai aveau legătură cu noi, s-au retras şi şi-au clădit locuinţa în 
afara sferei noastre. Putem astfel să înţelegem unele fapte 
privitoare la aceste planete, printre altele mişcarea sateliților 
lor. 

Am schiţat astfel formarea sistemalui nostru solar. 

Dar ce legătură există cu adevărat între om şi entităţile din 
Ierarhiile superioare care l-au precedat pe drumul umanizării? 
Să începem cu cele mai elevate, Serafimii, Heruvimii şi 
Tronurile; caracterizându-le, ne vom putea da seama mai bine 
ce este fiinţa omenească. Dacă ne ridicăm mai sus de domeniul 
Serafimilor, intrăm în cel al Trinitătii divine. Ceea ce 
deosebeste Serafimii, Heruvimii si Tronurile de toate celelalte 
entităţi din Univers este faptul că ele „îl cunosc pe Dumnezeu 
în chip nemijlocit". Ceea ce omul tinde să atingă prin 
dezvoltarea sa, ele îl au în veşnicie. Noi trebuie să plecăm de 
la ceea ce suntem astăzi, să ne întărim prin cunoaştere, voinţă 
etc., ca să ne apropiem tot mai mult de Divinitate; ea va fi din 
ce în ce mai prezentă pentru noi. Dar această Divinilate este 
încă ascunsă pentru noi, şi prin aceasta ne deosebim de 
Serafimi, Heruvimi şi Tronuri. De la începuturile evoluţiei 
noastre, aceste entităţi superioare, cele mai sus-puse dintre 
Ierarhiile spirituale, înconjoară Sfânta Treime, se bucură de 
vederea ei. Este extrem de important să ştim că aceste 


entităţi, de când există, şi chiar prin faptul că trăiesc, îl 
contemplă pe Dumnezeu. Ceea ce fac, ceea ce îndeplinesc, 
este rezultatul acestei contemplări; Dumnezeu o face prin ele. 
N-ar putea să acţioneze altfel decât o fac, căci contemplarea 
Divinităţii este o forţă atât de puternică, are un efect atât de 
mare asupra acestor entităţi, încât acestea îndeplinesc cu o 
siguranţă  absolulă, sub un impuls direct, ceea ce le 
însărcinează Divinitatea să facă. Nimic la ele nu este de 
domeniul judecății, al reflecţiei. Pentru ele totul este viziunea 
poruncilor dumnezeieşti, de unde le vine imboldul să realizeze 
ceea ce au contemplat. Ele văd Divinitatea sub aspectul ei 
real, originar, aşa cum este. Ele nu se consideră decât 
executante ale voinţei, ale înţelepciunii divine. Aşa este 
Ierarhia cea mai înaltă. 

Când este vorba de Ierarhia care urmează după aceasta, cea a 
entităţilor pe care le numim Dominări sau Spirite ale 
înţelepciunii, Virtuţi sau Spirite ale mişcării şi Puteri sau 
Spirite ale formei, nu mai putem spune că aceste spirite au o 
viziune la fel de directă asupra Divinităţii. Ele nu-l văd pe 
Dumnezeu aşa cum este El, ci doar prin manifestările sale, 
prin revelaţia chipului, feţei sale, aş îndrăzni să spun. Desigur, 
pentru ele este evident că este chipul Divinităţii; ca şi 
Serafimii, Heruvimii şi Tronurile, primesc de la El direct 
impulsul care îi face să asculte revelaţiile divine, dar acest 
impuls, cu toate că este direct, nu mai este atât de puternic. 
Nu este cu putinţă ca Serafimii, Heruvimii şi Tronurile să 
refuze îndeplinirea poruncilor lui Dumnezeu; aşa ceva este de 
neconceput, căci ei se află foarte aproape de Dumnezeu; de 
asemenea, este exclus ca acest al doilea grup ierarhic să facă 
ceva ce nu a fost indicat de Divinitate. 

A trebuit deci, pentru ca evoluţia cosmică să meargă mai 
departe, ca ceva cu totul deosebit să intre în joc. Atingem aici 
un domeniu care a fost întotdeauna greu de înieles pentru 
oameni, chiar pentru cei care s-au ridicat la un anumit nivel în 
cadrul înţelepciunii Misterelor. În vechile Mistere, se încerca 
să se ajungă la înţelegerea acestui lucru în felul următor: 
ajuns la un anumit grad de iniţiere, discipolul era pus în faţa 
unor puteri duşmănoase, cu aspect înspăimântător şi crud, 
care sub ochii lui înfăptuiau lucruri groaznice. Cei care făceau 
aceasta erau chiar preoţii, înţelepţii, purtând măşti. Pentru ca 
ei să treacă prin încercările necesare trebuia ca preoţii să se 
deghizeze astfel în figuri demonice, în fiinţe care fac lucrurile 
cele mai cumplite pe care şi le poate imagina cineva. De ce? 
Pentru a arăta celui care trebuia să fie iniţiat în ce măsură se 


poate îndepărta evoluţia de linia dreaptă, i se arăta iniţiatul, 
preotul, sub masca celui Viclean, celui Rău. Trebuia să aibă 
iluzia că se află în prezenţa Răului, şi doar când se scoteau 
măştile iluzia sa se risipea. Inţelegea atunci că a fost pus la 
încercare. Pentru a-l întări, a-l înarma împotriva Răului, acesta 
era reprezentat sub aspectul cel mai înfricoşător. Aceasta nu 
era decât o reconstituire a ceea ce se petrecuse în decursul 
evoluţiei cosmice. 

În perioada intermediară între formarea lui Jupiter şi cea a lui 
Marte, unele dintre entităţile care aparţineau sferei Virtutilor 
au fost, ca să zicem aşa, „declasate", aşezate în aşa fel în 
cursul evoluţiei, încât în loc s-o facă să înainteze, ele i-au pus 
pierdici. Este ceea ce am descris sub numele de „lupta din 
ceruri". lerarhiile care conduc Universul, văzând că scopurile 
evoluţiei n-ar fi fost atinse niciodată dacă aceasta mergea în 
linie dreaptă, au hotărât să introducă în ea ceva nou, mai 
amplu. 

Gândiţi-vă că trebuie să împingeţi o roabă. Pentru ca ea să 
înainteze trebuie să folosiţi o anumită forţă. Dacă roaba ar fi 
încărcată mai tare, efortul vostru ar fi mai mare, dar prin 
aceasta forţa s-ar mări. Dacă Divinitatea ar fi lăsat evoluţia 
cosmică aşa cum era după vechiul Soare, omenirea s-ar fi 
dezvoltat, dar ea a devenit mult mai puternică prin faptul că a 
întâlnit piedici în cale. Deci a fost spre binele omenirii faptul 
că o parte dintre Dynamis au fost abătute de la calea normală. 
Aceste Dynamis nu erau rele; nu trebuie să le considerăm rele 
şi putem spune chiar că ele s-au sacrificat, opunându-se astfel 
evoluţiei, frânând-o. Ar putea fi numite divinităii ale 
obstacolelor, în sensul cel mai general al cuvântului. Din acest 
moment a devenit posibil tot ceea ce s-a realizat apoi. Cu toate 
că nu erau rele în sine, cu toate că au stimulat evoluţia 
dezlănţuind furtuna în sânul ei, aceste Dynamis declasate au 
fost cele care au declanşat Răul, căci Răul îşi are originea în 
această furtună. 

Evoluţia acestor entităţi „întârziate" a fost desigur cu totul alta 
decât cea a fraţilor lor. Activitatea lor total diferită a avut ca 
urmare că ele au fost, ca să zicem aşa, cele care i-au ispitit pe 
Îngeri în decursul evoluţiei lunare. Atunci îngerii treceau prin 
stadiul lor omenesc. Unii dintre ei, văzând efectul pe carc îl au 
„piedicile" în Univers, şi-au zis: am putea încerca să învingem 
aceste obstacole şi să ne cufundăm în străfundurile curentului 
evoluţiei lunare, dar nu vom face asta, deoarece preferăm să 
rămânem lângă zeii cei buni. Deci, într-o anunută perioadă a 
vechii Luni, aceşti Ingeri s-au smuls de sub influenţa spiritelor 


Dynamis, care frânau dezvoltarea lunară. Alţi Îngeri însă şi-au 
zis, dimpotrivă: să nu-i urmăm pe aceştia. Dacă ne retragem, 
evoluţia nu şi-ar mai urma cursul; nu s-ar mai întâmpla nimic 
nou. Căci datorită acestor obstacole a apărut un nou element 
în această perioadă. 

Îngerii care nu voiau să participe la ceea ce urma să se 
întâmple, cei care nu voiau să fie atinşi de nimic inferior, s-au 
retras de pe Lună şi s-au alălurat fiinţelor care trăiau în Soare; 
nu s-au mai interesat de ce se întâmpla pe Lună, unde 
apăruseră piedicile. Alţii, dimpotrivă, s-au cufundat aici şi au 
acceptat tot ce făcea parte din vechea Lună, inclusiv faptul că 
se producea o condensare a corporalităţii lor. Au trebuit să se 
„întărească" mai mult decât ar fi fost cazul, dacă nu erau 
aceste schimbări. Deci au resimţit chiar şi în corpul lor 
consecinţele celor făptuite de Dynamis. Dar nu trebuie să 
uităm nici o clipă că acţiunea realizată de acestea făcea parte 
din planul cosmic divin. De aici a rezultat şi o altă consecinţă: 
atunci când evoluţia lunară a fost înlocuită de cea terestră şi 
totul s-a repetat în oarecare măsură, entităţile care se 
cufundaseră din plin în curentul vieţii lunare rămăseseră în 
urmă faţă de cele care refuzaseră aceasta, iar altele, şi mai 
rămase în urmă, au fost atrase într-o evoluţie regresivă. De 
aceea, în faza terestră, există Îngeri mai avansați şi alţii care 
nu au progresat în aceeaşi măsură. Primii s-au ataşat de om în 
epoca în care, în Lemuria, el devenise destul de matur ca să 
primească Eul şi i-au dat posibilitatea să aleagă, ca să zicem 
aşa, înălţarea chiar de atunci în lumile spirituale, posibilitatea 
să nu mai participe la cele care fuseseră încorporate în 
evoluţie din faza lunară. Cât despre entităiile rămase în urmă, 
pe care le numim luciferice, ele au acţionat asupra corpului 
astral al omului - ele nu puteau să atingă Eul - şi i-au infuzat 
toate consecinţele „luptei din ceruri". Deşi rostul lor fusese să 
creeze obstacole, acţiunea lor a provocat prin consecinţele ei 
în corpul astral al omului posibilitatea greşelii şi a Răului. Dar 
în acelaşi timp omul are şi posibilitatea de a se ridica prin 
propriile forţe deasupra greşelii şi a Răului. 

Entităţi de nivelul acestor Dynamis care aparţin celei de a 
doua Ierarhii n-ar fi avut niciodată posibilitatea să devină rele 
prin ele însele; ele au trebuit să fie „declasate". Doar începând 
de la a treia Ierarhie şi mai ales de la fiinţele cele mai 
apropiate de om - Ingerii - a fost posibil să urmezi sau nu 
puterile care trag înapoi. Pe cei care s-au împotrivit, îi vedem 
reprezentaţi în toate imaginile care simbolizează izbânda din 
ceruri şi care reprezintă de fapt ce s-a petrecut în timpul Lunii 


vechi, epocă în care omul a progresat în aşa măsură, încât a 
primit un corp astral şi a ajuns astfel în starea de „om-animal". 
Ingerii care rămăseseră „buni" au părăsit atunci vechea Lună, 
s-au retras, şi această imagine s-a păstrat în multiple forme în 
sufletul omenesc. lată ce însemna la origine lupta Sfântului 
Arhanghel Mihail cu Balaunil. Dar aceasta a supravieţuit în 
mod izbitor şi în imaginea taurului lui Mithra. Nu trebuie să 
deducem de aici că acei îngeri s-au sustras de la datoria lor; ei 
sunt prezentaţi ca un ideal pentru viitor, ca prefigurând 
ascensiunea în lumi spirituale. Noi am coborât pe Pământ şi 
împreună cu noi şi alte fiinţe care au urmat spiritele Dynamis 
ale obstacolelor. Trebuie acum să transformăm prin activitatea 
noastră ceea ce am primit în felul acesta; pentru ca să ajungă 
la nivelul lumii spirituale; trebuie, înălţându-ne, să devenim ca 
şi Arhanghelul Mihail, învingători ai Balaurului sau Taurului. 
Căci orice simbol de felul acesta trebuie interpretat în aceste 
două feluri. 

Deci numai datorită faptului că unele Dynamis au rămas în 
urmă i s-a dat omului posibilitatea să atingă prin sine însuşi 
ţinta la care cei mai înalţi Serafimi nu pot ajunge prin propriile 
puteri. Acesta este un aspect esenţial. Serafimii, Heruvimii şi 
Tronurile nu pot face altceva decât să urmeze impulsurile date 
de Divinitate. Dominările şi, de altfel, cea de a doua Ierarhie în 
ansamblul său, nu pot nici ele să acţioneze în alt fel. Chiar 
acele dintre Dynamis care au stat în calea evoluţiei nu puteau 
face altceva decât să asculte de Divinitate. Chiar în ceea ce 
putem numi originea Răului, n-au făcut altceva decât să 
îndeplinească voinţa Divinităţii care, pe această cale ocolită, a 
dorit să întărească Binele. Să coborâm acum mai jos de 
Dynamis; nici Puterile sau Exousiai n-ar fi putut să devină rele 
prin sine; tot aşa şi în cazul Spiritelor personalităţii, ca şi al 
Arhanghelilor; când aceştia erau „oameni" pe vechiul Soare, 
spiritele Dynamis nu fuseseră încă „declasate'"; nu au avut 
ocazia să se facă răi. Îngerii au fost primii care au avut această 
posibilitate, pentru că ea a apărut pentru prima dată în era 
lunară. „Lupta din ceruri" a avut loc în intervalul dintre 
vechiul Soare şi vechea Lună. Dintre Îngeri, unii nu s-au oprit 
la posibilitatea de a face rău, nu s-au lăsat ispitiţi de forţele 
care puneau piedici şi au rămas legaţi de ordinea normală. 
Astfel, toate entităţile din lerarhiile spirituale aflate mai 
presus de Ingeri, şi chiar unii dintre aceştia, nu au făcut 
altceva decât să se conformeze voinţei divine; nu aveau nici o 
posibilitate de neascultare. 


Ajungem deci acum să distingem două categorii de Îngeri. 
Sunt mai întâi cei căzuti în urma spiritelor Dynamis în timpul 
„luptei din ceruri", pe care, datorită acţiunii lor ulterioare, îi 
numim „luciferici". Aceştia au acţionat asupra corpului astral 
al omului în decursul evoluţiei terestre şi i-au dat omului, pe 
lângă posibilitatea de a face rău, şi pe cea de a se dezvolta 
prin propria sa voinţă liberă. Deci în întreaga serie a 
lerarhiilor, doar oamenii şi o parte dintre Ingeri au 
posibilitatea de a fi liberi. Această posibilitate a existat şi 
pentru Îngeri, dar s-a confirmat într-adevăr în cazul oamenilor. 
Este drept că atunci când omul a coborât pe Pământ,el a 
trebuit mai întâi să cadă în puterea spiritelor luciferice, care 
au impregnat corpul lui astral cu forţele lor; de aceea, Eul său 
a fost atât de intens aspirat de această putere luciferică încât, 
în era Lremuriei, în cea a Atlantidei şi chiar mai târziu, acest 
Eu a trăit încă învăluit într-un nor produs de influenţa lui 
Lucifer. Omul nu a scăpat de primejdia de a fi învins de aceste 
forţe degradatoare decât pentru că unele entităţi l-au luat sub 
protecţia lor. Unii dintre Ingerii rămaşi în înălţimi şi unii 
Arhangheli s-au încarnat în anumiţi oameni, pentru a le fi 
călăuze. Aşa au mers lucrurile până în clipa când s-a petrecut 
ceva absolut excepţional: o fiinţă care era legată numai de 
existenţa solară a ajuns să poată să pătrundă nu numai în 
corpul fizic, eteric şi astral al omului, aşa cum au făcut-o 
entităţile de care am vorbit până acum, ci chiar în Eul său. 
V-am spus că, în timpuri foarte vechi, unele entităţi spirituale 
coborau în lumea noastră şi însufleţeau corpurile fizice, 
eterice şi astrale ale oamenilor. Dar acum era vorba de o fiinţă 
omenească care a primit în sine o entitate, cea mai înaltă 
dintre toate, o entitate care, legată până atunci de evoluţia 
solară, a intervenit, inspirând acea făptură omenească până în 
adâncul Eului său. 

Eul îşi găseşte expresia fizică în sânge. Aşa cum sângele este 
expresia materială a Eului, căldura sângelui, focul din sânge, 
ca o rămăşiţă a vechiului foc saturnian, este expresia Eului în 
elemente. Marea Fiinţă de care vorbim s-a manifestat fizic în 
două feluri. Mai întâi în foc. El i s-a revelat lui Moise în Rugul 
de foc şi în fulgerele de pe Sinai, căci fiinţa care a putut mai 
apoi să pătrundă în Eul unui om este aceeaşi cu cel care i-a 
vorbit lui Moise din Rugul în flăcări, în fulgerele şi tunetele de 
pe Muntele Sinai. După ce şi-a pregătit astfel venirea, el a 
putut să intre într-un trup prin care circula sânge, trupul lui 
lisus din Nazaret. Şi astfel entitatea solară a pătruns într-o 
fiinţă pământeană. De atunci, cu cât Eul omenesc se pătrunde, 


este saturat de forţa care a intrat în el în acea epocă, cu atât 
mai mult dobândeşte capacitatea de a se înălța prin propriile 
forţe deasupra tuturor influențelor care pot să-l tragă în jos. 
Fiinţa care pătrunde în felul acesta până în Eu este de fapt de 
cu totul altă natură decât entităţile spirituale care coborâseră 
mai înainte pe Pământ pentru a însufleţi corpul fizic, eteric şi 
astral al omului. j 

Să ne gândim, de exemplu, la străvechii Rishi. În corpul lor 
eteric trăia, am mai spus-o, spiritul unei entităţi superioare. Ei 
moşteniseră de fapt acest corp eteric de la marii lor precursori 
din Atlantida, în care trăise acea entitate. Ei nu puteau să 
urmărească prin corpul lor astral şi prin Eul lor ceea ce le 
venea prin inspirație din corpul lor eteric. Acelaşi lucru s-a 
întâmplat şi în epocile următoare: când unii oameni erau 
inspirați astfel, în ei exista întotdeauna un fel de forţă 
superioară, ceva care s-ar putea spune că îi poseda. Ei erau 
într-un fel scutiţi de destinul omenirii - de a fi lăsată să se 
descurce singură -, pentru a putea deveni mai buni sub 
influenţa unei entităţi superioare. Acest lucru s-a petrecut cu 
toţi fondatorii de religii: în ei s-a întrupat o entitate care nu 
participase la „lupta din ceruri", astfel că ei nu erau lăsaţi fără 
îndrumare. 

În persoana lui Christos a apărut însă o entitate de cu totul 
altă natură, o fiinţă care de la început nu a vrut să îi împingă 
în nici un fel pe oameni să vină spre El - şi acest lucru este 
esenţial. Urmăriţi felul în care s-a răspândit creştinismul şi 
veţi avea dovada vie a faptului că în timpul vieţii sale Christos 
nu a făcut ceea ce au făcut mai târziu creştinii. Gânditi-vă la 
întemeietorii religiilor din Antichitate. Aceştia au fost mari 
Învăţători; începând dintr-un moment al vieţii lor au început să 
predice şi predicile lor acționau cu putere asupra celor din jur. 
Dar Christos a acţionat îndeosebi prin predici? Dacă credem 
că acestea reprezintă esenţialul, înseamnă că nu-l înţelegem. 
Christos a acţionat în primul rând nu prin predici, ci prin ceea 
ce a făcut, adică prin moartea sa, care este cea mai importantă 
dintre acţiunile sale. Christos a îndeplinit un act al cărui efect 
s-a răspândit în lume după ce el nu a mai fost prezent într-un 
corp fizic. Aceasta este marea diferenţă dintre acţiunea lui 
Christos şi cea a altor întemeietori de religii. Această diferenţă 
nu prea este înţeleasă, dar este esenţială. 

Învățăturile creştine, ceea ce este propovăduit de religia 
creştină, se pot regăsi fără discuţie şi în alte sisteme 
religioase. Dar oare creştinismul acţionează numai prin 
conţinutul doctrinei sale? Cel care a făcut atât de mult pentru 


răspândirea creştinismului, Apostolul Pavel, s-a sprijinit pe 
această doctrină? Conţinutul Evangheliilor este ceea ce a făcut 
ca Saul să devină Apostolul Pavel? El i-a prigonit pe discipolii 
lui Christos până în ziua când Cel care a murit pe cruce i s-a 
arătat printre nori, până în ziua în care el însuşi, Pavel, a avut 
experienţa ocultă, personală, a sa proprie, a faptului că 
Christos este viu. Impulsul pe care l-a primit vine de la actul 
morţii pe cruce. Alte sisteme religioase se bazează pe doctrina 
lor, care poate să se potrivească cu doctrina creştină, dar 
creştinismul se bazează mai puţin pe o doctrină şi mai mult pe 
un fapt. lar acest fapt este de asemenea natură încât el nu 
influenţează decât pe cel care primeşte de bună voie această 
influenţă, ceea ce înseamnă că această influenţă nu contravine 
deplinei libertăţi a Eului său. Căci nu este de ajuns numai 
prezenţa lui Christos în corpul astral al omului; pentru a fi cu 
adevărat înţeles el trebuie să pătrundă în Eu şi acesta trebuie 
să se hotărască în mod liber să-l primească. Or, atunci când 
Eul se uneşte astfel cu Christos el primeste în sine nu numai o 
învăţătură, ci o realitate, o forţă divină. Oricâte dovezi s-ar 
aduce că toate învăţăturile creştine se găseau deja în alte 
religii, aceasta nu are nici o importanţă, pentru că esenţial 
este ceva ce nu se poate obţine decât prin înălţare liberă în 
lumile superioare. Nimeni nu poate primi în sine puterea lui 
Christos decât printr-o hotărâre liberă, un act liber care a 
devenit posibil datorită menirii omului de a deveni om pe 
Pământ. 

Îngerii căzuţi, care, ca fiinţe luciferice, participă la viaţa 
Pâmântului, sunt în cu totul altă situaţie. Ei ar fi trebuit în 
realitate să devină oameni pe Lună; ei au rămas în urmă în 
dezvoltarea lor şi de aceea pot să intervină asupra corpului 
astral al omului, dar în epoca noastră nu pot să ajungă la Eul 
său. În timpurile Lemuriene, aceste entităţi luciferice s-au 
infiltrat din toate părţile în corpul astral al omului, exercitând 
acolo o acţiune care apare în om sub forma pasiunilor 
inferioare. Tot ceea ce împinge pe om în greşeală şi spre rău 
îşi are sediul în corpul astral, unde a fost sădit de spiritele 
luciferice. Dacă aceste spirite n-ar fi facut asta, omul n-ar fi 
avut niciodată posibilitatea să se înşele sau să facă rău; ar fi 
ajuns în sfera înaltă în care şi-ar fi primit Eul fără să fie atins 
de nici o influenţă potrivnică. Marii îndrumători ai omenirii l- 
au apărat totuşi pentru a nu cădea prea jos. 

Atunci a cohorat pe pământ Christos. Sa ne gânditn că un om 
îl primeşte în sine, fără nici o constrângere pe Christos. Acesta 
este un caz ideal, căci creştinismul este numai la începuturile 


sale; dar să presupunem că acest lucru se înfăptuieşte. Dacă 
acest Eu este destul de avansat pentru ca forţa lui Christos să- 
l impregneze, aceasta radiază păna în corpul său astral. Ea 
acţionează din interior asupra acestui corp astral căruia 
spiritele luciferice i-au inoculat germenii răului. Ce se va 
întâmpla mai departe? Eliminând cu ajutorul lui Christos, 
numai cu acest ajutor, ceea ce îi vine de la Lucifer, omul va 
elibera treptat puterile luciferice. Va veni o vreme când 
spiritele luciferire care pentru binele omului, pentru a-i 
asigura libertatea, au trebuit să râmână pe Lună la un nivel 
inferior de dezvoltare şi deci nu au putut sa-l cunoască pe 
Christos, îl vor cunoaşte şi vor fi mântuite. Omul îl va mântui 
pe Lucifer, dacă primestc în el forţa lui Christos şi prin acetsta 
devine mult mai puternic. Să presupunem, în adevăr, că omul 
nu ar fi primit ceea ce i-a dat Lucifer: forţa lui Christos ar fi 
strălucit, dar nu s-ar fi izbit de forţele luciferice, şi omului nu i- 
ar fi fost cu putinţă să se înalțe spre Bine, Adevar, 
Înţelepciune, până la culmile pe care poate ajunge dacă 
învinge aceste puteri potrivnice. 

Astfel omul ne apare ca făcând parte din şirul lerarhiilor, dar 
deosebindu-se în mod esenţial de toate celelalte. Situaţia lui 
este cu totul alta decăt cea a Serafimilor, Heruvimilor, 
Tronurilor, decât cea a Dominărilor, Virtuţilor şi Puterilor, ca 
şi de a Spiritelor personalităţii, a Arhanghelilor şi a unei părţi 
a Ingerilor. El îşi poate spune, privind în viitor: sunt menit să 
caut, în adâncul sufletului meu, impulsurile care determină 
acţiunile mele, să le primesc nu din contemplarea Divinităţii, 
aşa cum fac Serafimii, ci din adâncurile fiinţei mele. Christos 
este un Dumnezeu care acţionează în aşa fel, încât impulsurile 
sale nu trebuie urmate necondiţionat, ci doar prin faptul că 
sunt înţelese în deplină libertate. Acest Dumnezeu nu se 
împotriveşte niciodată dezvoltării individuale şi libere a Eului 
într-un sens sau altul. Christos a putut spune, dând acestor 
cuvinte sensul cel mai înalt: „Veţi cunoaşte adevărul, iar 
adevărul vă va face liberi" (Evanghelia după loan, 8, 32). Cât 
despre fiinţele luciferice din Ierarhia care a precedat-o pe a 
noastră, care au avut posibilitatea să facă rău, ele vor fi din 
nou eliberate, salvate de forţele omului. 

Toate acestea ne arată că de fapt evoluţia cosmică nu face 
decât să se repete, dar că intervine aici un element nou. Căci o 
„umanizare" aşa cum a trăit-o omul nu a mai existat înainte, 
nici pentru Îngeri, nici pentru Arhangheli, nici pentru Arhei. 
Omul are de îndeplinit în lume o misiune cu totul nouă, pe 
care am prezentat-o acum. El a coborât pe Pământ pentru a 


îndeplini această misiune, iar Christos a venit sa-i dea ajutor în 
mod liber, nu ca un Dumnezeu care domneşte din înălţimi, ci 
ca „cel dintâi născut" dintre cei mulţi. Doar aşa putem înţelege 
pe deplin rangul, importanţa omului în sânul lerarhiilor. 
Înălţându-ne privirile spre splendoarea, spre maiestatea 
Ilerarhiilor superioare, ne putem spune: ele sunt atât de înalte, 
atât de înțelepte, atât de bune, încât nu pot să părăsească 
niciodată calea cea dreaptă; dar marea misiune a omului este 
să introducă libertatea în lume şi, odată cu ea, ceea ce se 
numeşte în adevăratul sens al cuvântului Dragoste. Căci 
dragostea nu e posibilă fără libertate. O fiinţă care trebuie să 
urmeze un impuls nu-l poate da la o parte, dar cel care ar fi 
putut să nu-l urmeze este împins să o facă din dragoste. 
Dragostea şi libertatea sunt doi poli inseparabili. Deci, dacă 
dragostea a pătruns în Cosmos, aceasta s-a datorat libertăţii, 
adică a devenit posibilă pe de o parte prin Lucifer şi pe de alta 
prin cel care trebuia să-l învingă pe Lucifer, mântuindu-i pe 
oameni: Christos. 

Pământul este astfel universul dragostei şi al libertăţii şi este 
important ca oamenii, fără ca prin aceasta să-şi piardă 
modestia, să ştie să caracterizeze lerarhiile în felul următor - 
aşa cum a făcut-o întotdeauna esoterismul occidental: 
Serafimii, Heruvimii şi 'Tronurile ascultă direct de impulsurile 
de la Divinitate; Dominările, Virtuţile şi Puterile sunt atât de 
dependente de aceste Ierarhii încât a fost nevoie ca unele ca 
unele din ele să fie „declasate", pentru ca evoluţia să poată 
progresa până la om. Nici Arheii, nici Arhanghelii nu pot să 
înşele sau să facă rău prin propria lor voinţă. De aceea aceste 
Ierarhii superioare au fost numite „trimişi, mesageri", pentru a 
arăta că ele nu acţionează numai prin propria lor voinţă, ci 
ascultă de porunci venite de sus. Dar în oameni se zămisleşte 
o lerarhie care va executa propriile ei porunci. În viitoarele 
etape pe Jupiter, Venus şi Vulcan omul se va desăvârşi în 
asemenea măsură încât va ajunge să poată să-şi realizeze 
propriile impulsuri. Nu a ajuns încă în acest stadiu, dar va 
ajunge. Atunci, în şirul lerarhiilor, el o va alcătui pe cea a 
Spiritelor libertăţii sau dragostei, adică cea de a zecea 
Ierarhie, care este încă în curs de dezvoltare, dar care totuşi 
face parte din lerarhiile spirituale. 

În Univers, lucrurile nu se repetă identic: de fiecare dată când 
un ciclu s-a terminat, se introduce un element nou şi 
întotdeauna Ierarhia care trece prin faza de „umanizare" este 
cea care are misiunea să integreze acest element în 
desfăşurarea evoluţiei. 


Am încercat astfel să înţelegem menirea omului în Cosmos; am 
căutat care este semnificaţia omului - acest punct pierdut în 
Univers -, pornind de la circumferință, după cum o cere 
doctrina Misterelor. In felul acesta cunoaşterea se bazează pe 
realitate. Orice Ştiinţă spirituală autentică este reală, 
concretă, deci din ea reiese direct imaginea Cosmosului şi a 
Ierarhiilor spirituale. 

Ne aflăm în centrul Universului. Tot ceea ce ne înconjoară îşi 
pierde semnificaţia pentru noi, căci ne dăm seama că lumea 
exterioară, cea a simţurilor, nu ne ajută să-i dezlegăm tainele. 
Este ca şi cum totul s-ar concentra într-un punct. Dar în acest 
caz circumferința cercului ne dă soluţia acestei taine cosmice, 
în mod tot atăt de real ca şi materia însăşi, imagine şi simbol 
al spiritului. Materia se strânge, dispare în punctul central şi 
reapare la periferie. Acesta este adevărul. lar cunoaşterea 
noastră este reală atunci când ni se înfăţişează ca un proces 
de zidire a întregului Univers. Atunci ea nu mai este o simplă 
speculație; atunci ea ne vine din Cosmos. Să simţim deci cu 
întreaga noastră fiinţă că înţelepciunea trebuie să fie un ideal 
pornit de la marginile Cosmosului, care ne dă tăria să ne 
îndeplinim propriul nostru destin, să realizăm marele ideal pe 
care îl concepem pentru Univers şi, mai aproape de noi, 
pentru făptura omenească. 


Răspunsuri date de R. Steiner la întrebările 
cursanților 
Düsseldorf, 21 aprilie 1909 

C.: — Ati vorbit despre „sfere ale puterilor". Aceasta înseamnă 

că ar trebui să concepem spațial lerarhiile spirituale? 

R.S.: — Se poate spune despre viaţa omului că se desfăşoară 

în spaţiu; spaţiul însuşi trebuie să ni-l reprezentăm - din punct 

de vedere ocult - ca rezultatul unei creaţii. Această creaţie a 

avut loc înainte de intervenţia şi de lucrarea lerarhiilor celor 

mai înalte; trebuie deci să luăm în considerare existenţa 

spaţiului. Insă nu trebuie să ne reprezentăm spaţial înalta 

Trinitate, căci spaţiul este creaţia Sa. Trebuie să ne 

reprezentăm entităţile spirituale ca nonspaţiale; spaţiul este 

ceva creat, dar activitatea Ierarhiilor în lumea noastră este 

limitată în spaţiu, ca şi cea a oamenilor. 

C.: — Noţiunea de timp poate fi aplicată proceselor spirituale? 

R.S.: — Bineînţeles, dar în cazul omului procesele spirituale 

cele mai elevate fac să se nască gânduri care se desfăşoară în 


afara timpului. Activitatea lerarhiilor este atemporală. Este 
greu să vorbim despre apariţia timpuiui. Cuvântul „apariţie" 
include deja conceptul de „timp". Ar trebui mai degrabă să 
spunem „natura timpului", iar despre aceasta nu este uşor să 
ne pronunţăm. Dacă toate făpturile s-ar fi aflat la acelaşi nivel 
de dezvoltare, timpul n-ar fi existat. Cooperarea dintre 
entităţile inferioare şi entitaţile superioare duce la apariţia 
timpului. In netemporal sunt posibile diferite grade de 
evoluţie; acţiunea lor reciprocă dă posibilitatea existenţei 
timpului. 

C.: — Dar conceptul de evoluţie? 

R.S.: — Acest concept cuprinde totalitatea lumilor; dar nu şi 
Divinitatea. 

C.: — Ce diferență este între entităţile luciferice şi cele 
ahrimanice sau mefistofelice? 

R.S.: — Cele din a doua categorie doresc răul cu mai multă 
intensitate, cu mai multă forţă. Aceste două feluri de entităţi 
provin din Ierarhii diferite. La începutul evoluţiei, acestea erau 
cam la acelaşi nivel, apoi unele dintre ele au rămas în urmă. 
Gradele de evoluţie se întrepătrund. Entităţile ahrimanice 
pătrund mai adânc în domeniul răului şi provin din mai multe 
Ierarhii; unele au rămas în urmă pe Soare, altele pe Lună; cele 
dintâi au avut posibilitatea să recupereze această întârziere pe 
Lună, celelalte pe Pământ şi aşa mai departe. Entităţile 
ahrimanice sau mefistofelice se află, în Ierarhia răului, fie mai 
sus fie mai jos de cele luciferice; ele provin din şirul de Ierarhii 
de la Arhangheli până la Dynamis. 

C.: — Fiinţele elementale pot deveni oameni? 

R.S.: — Există fiinţe care s-au născut datorită faptului că unele 
entităţi superioare nu şi-au dezvoltat toate elementele lor; 
acestea s-au desprins şi au devenit elementali. Există legiuni, 
cete întregi de astfel de fiinţe. Durata vieţii lor este foarte 
diferită. In general au o evoluţie descendentă şi treptat îşi 
pierd fiinţa; nu poate fi vorba de o evoluţie care să le permită 
transformarea în oameni. 


C.: — De ce v-aţi referit atât de puţin la doctrina hindusă 
atunci când aţi vorbit despre corpul eteric? 
R.S.: — Ceea ce am spus face parte din doctrina ocultă în 


ansamblul ei. Aceasta nu este numai „hindusă", aşa cum nu 
există nici o „teosofie hindusă". Am utilizat în expunerile mele 
terminologia comună întregii doctrine oculte. 

C.: — Elohimi se află mai presus de cele nouă Ierarhii? 

R.S.: — Elohimii sunt entităţi care, atunci când Soarele s-a 
despărţit de Pământ şi de Lună, au rămas unite cu Soarele; fac 


parte din Ierarhia numită Puteri sau Spiritele formei, şi din 
lerarhiile superioare. Elohim este o denumire generală dată 
fiinţelor solare; la vremea respectivă ele au ales Soarele ca 
locuinţă, nu ca domeniu de acţiune. Christos, cel mai înalt 
dintre Elohimi, este Regentul lor. Dar el nu aparţine 
lerarhiilor, ci Sfintei Treimi. Christos este o Fiinţă atât de 
puternică, încât influenţa lui se exercită asupra întregului 
sistem solar. 

C.: — Cum va fi întoarcerea lui Christos? 

R.S.: — A doua venire a lui Christos va fi un fapt real; va avea 
loc atunci când o mare parte a omenirii va fi destul de 
avansată ca să-l poată recunoaşte pe Christos sub forma în 
care va apărea, şi astfel acest eveniment va aduce ceva 
omului. Căci despre asta este vorba: trebuie ca un număr cât 
mai mare de fiinţe omeneşti să fie în stare să-l recunoască. 

C.: — Ce ne puteţi spune despre Asuras? 

R.S.: — Asuras - cei răi - sunt entităţi a căror dorinţă de a face 
rău este cu o treaptă mai sus faţă de fiinţele ahrimanice şi cu 
două trepte mai sus de cele luciferice. 

C.: — Cum ne putem apăra de magia neagră? 

R.S.: — Cel mai bun lucru este să-ţi păstrezi libertatea, să-ţi 
foloseşti în mod sănătos puterile de judecată, să te bazezi pe 
rațiune. Dacă avem grijă de asta, nu ne pândeşte nici o 
primejdie de acest gen şi deci nu avem nevoie să ne apăram. 
Desigur că astăzi, când s-a raspândit atât de mult credinţa 
oarbă şi mania de a face tot felul de experienţe într-o stare 
nebuloasă de conştienţă, intruziunea forţelor magiei negre se 
poate produce cu mare uşurinţă. Este necesar să te protejezi 
de ele atunci când ai atins un anumit grad de dezvoltare 
ocultă. Un antrenament ocult bine gândit, care are ca scop 
armonizarea forţelor sufleteşti, asigură deja o protecţie 
împotriva agresiunilor de acest fel. Dar nu există o regulă 
generală. 

C.: — Se constată vreo diferenţă între sufletul-grup al 
albinelor, cel al furnicilor şi cel al coralilor? 

R.S. — Bineînţeles - există numeroase diferenţe de grad. 
Sufletul-grup al stupului este o entitate foarte înaltă, 
superioară celei a furnicilor; este atât de înaltă, încât se poate 
zice că este în avans faţă de celelalte sub raport cosmic. A 
ajuns la un nivel de evoluţie pe care omul îl va atinge doar pe 
Venus. Trebuie considerat ca un copil care s-a născut înainte 
de termen; el se înalţă deasupra evoluţiei normale. Acelaşi 
lucru se poate spune şi despre sufletul-grup al furnicilor, dar 
la un nivel inferior. Sufletul-grup al madreporilor este şi el o 


fiinţă superioară, de asemenea prematură; este mai înalt decât 
sufletul-grup al bovinelor. Înălţimea nu este în funcţie de 
epocă; unele trepte de evoluţie sunt atinse cu anticipație. De 
aceea fiinţele sunt expuse unor pericole pe care încă nu sunt 
în stare să le înfrunte. Zoologia ocultă este foarte complicată 
şi nivelurile de dezvoltare ale sufletelor-grup sunt foarte 
diferite. 

C.: — Cărei Ierarhii îi corespund zeii greci şi germani? 

R.S.: — Ierarhiei Ingerilor. Este vorba de entităţi care şi-au 
exercitat acţiunea în era Atlantidei. La început omul a trăit 
împreună cu aceste fiinţe, care apoi s-au retras, dar nu au 
devenit „zei" decăt în vremurile de după Atlantida. In Atlantida 
zeii trăiau printre oameni. Oamenii au urmat o cale de evoluţie 
descendentă, zeii o cale ascendentă. În fiecare Ierarhie există 
nenumărate gradaţii, nuanţe. 


C.: — Ce se va întâmpla cu lumea animală? Va ajunge la o 
dezvoltare superioară? 
R.S.: — Sufletele-grup ale animalelor se dezvoltă, progresează; 


vor fi altfel de fiinţe pe Jupiter. Nu vor fi fiinţe omeneşti în 
sensul de astăzi al cuvântului, dar sufletele-grup ale 
animalelor vor ajunge totuşi pe Jupiter la un anumit fel de 
umanitate. Dar animalul individual nu va avea parte de o 
dezvoltare superioară, căci acesta se află în acelaşi raport cu 
sufletul-grup ca şi ciotul unui arbore cu lăstarul tânăt; el piere, 
aşa cum piere ciotul, pe când sufletul-grup se înalţă. 


C.: — Ce importanţă trebuie să acordăm aşa-numitei educații 
prenatale? 
R.S.: — Mama ar trebui să aibă grijă de multe lucruri în timpul 


sarcinii. În ziua de azi, neştiind aceasta, ea nu se îngrijeşte să 
ia anumite măsuri importante. In decursul primelor zece luni 
(lunare) ale vieii sale pământeşti, copilului poate să-i lipsească 
ceva care ar fi foarte bun pentru el. Astăzi zeii au misiunea de 
a se îngriji de aceasta; mai târziu această sarcina le va reveni 
oamenilor, când ei vor atinge maturitatea necesară. În marea 
lor înţelepciune, zeii au scos de sub influenţa omului aceste 
zece luni (lunare) ale dezvoltării copilului. Oamenii ar trebui 
să fie bucuroşi că nu pot interveni în dezvoltarea prenatală. 
Cel mai bun lucru pentru copil este ca viaţa pe care o duce 
mama lui să corespundă unui ideal în domeniul gândirii, 
simţirii şi voinţei. 


C.: — Ce raport există între ştiinţa spirituală şi ştiinţa 
modernă? 
R.S.: — Faptele constatate ştiinţific aduc dovezi în favoarea 


ştiinţei spirituale, în schimb teoriile ştinţifice nu ne duc spre 


domeniul ştiinţei spirituale, ci, dimpotrivă, ne poartă pe căi 
ocolite. Nu vreau să lovim în ştiinţa actuală, căreia îi apreciem 
strădaniile; dar trebuie să arătăm clar şi precis ce ne desparte 
de ea, căile care ajung la cunoaşterea spirituală şi cele care o 
ocolesc. 

C.: — Legăturile de rudenie au vreun raport cu Karma? 

R.S.: — Faptul că cineva se naşte într-o anumită familie este 
desigur determinat de Karma; poate fi rezultatul unei Karma 
anterioare. Dar omul îşi poate crea şi noi raporturi karmice, 
prin ceea ce face în prezent. Persoanele între care există cu 
adevărat o legătură se reîntâlnesc mereu, întotdeauna. Karma 
anterioară se manifestă prin faptul că ne naştem într-un 
anumit anturaj, dar nu suntem legaţi pe veci de rudele noastre 
prin sânge. Legăturile psihice care rezultă din cele familiale 
sunt cele care atrag sufletele unul spre altul. Dar aceste 
aspecte se modifică în cursul diferitelor cicluri pe care le 
parcurge omenirea; înrudirea de sânge începe să aibă mai 
puţină importanţă decât în trecut şi o va pierde din ce în ce 
mai mult chiar pe cea de acum. Legăturile de sânge vor slăbi 
tot mai mult în decursul evoluţiei. 

C.: — Ce ne mai puteţi spune despre „lupta din ceruri"? 

R.S.: — Cu prilejul acelei lupte nu cele mai rele, cele mai 
incapabile dintre Dyntmis au fost cele „trimise în serviciu 
comandat". Pentru ca discipolii Misterelor să înţeleagă acest 
lucru, adesea iniţiaţii purtau măşti ale Puterilor potrivnice. 
Fiinţa intelientă trebuie să se izbească de o alta fiinţă 
inteligentă, dar care se află pe o cale greşită. 

C.: — Care este raportul dintre negativ şi pozitiv? 

R.S.: — Omenirea va trebui să-şi dea seama din ce în ce mai 
bine că meschinăria, nebunia etc. nu sunt importante decât 
pentru lumea fizică şi că vor dispărea odată cu oamenii: 
dimpotrivă, binele, fiind pozitiv, va persista în veci. În această 
privinţă ocultismul se orientează, în vederea cunoaşterii, după 
marile legi cosmice, de exemplu, cea care reglementează 
înmulţirea peştilor în mare. Icrele lor pier în masă; deci un 
element negativ însoţeste în mod necesar ceea ce este în 
devenire, dar aceasta nu trebuie să ne împiedice să acţionăm 
întotdeauna în mod pozitiv. Oricât de numeroase ar fi puterile 
potrivnice, ceea ce este de făcut trebuie să fie făcut. 

C.: — Care este rostul suferinţei? 

R.S.: — Suferinţa este un fenomen care însoţeşte cu necesitate 
orice dezvoltare superioară. Fără ea cunoasterea nu este cu 
putinţă. Intr-o zi omul îşi va spune: sunt recunoscător pentru 
fericirea pe care mi-a dat-o lumea aceasta, dar dacă ar trebui 


să aleg între bucurie şi durere, mi-aş păstra durerea; nu mă 
pot lipsi de ea pentru a cunoaşte. După un anumit timp, orice 
suferinţă ni se înfăţişează ca indispensabilă, căci trebuie să o 
considerăm ca făcînd parte din evoluţie. Nu există evoluţie 
fără suferinţă, aşa cum nu există un triunghi fără unghiuri. 
Când ne vom uni cu Christos ne vom da seama că suferinţele 
îndurate au fost condiţii preliminare pentru a ajunge la 
aceasta. Pentru a fi în armonie cu Christos, este nevoie de 
suferinţă; aceasta este un factor neapărat necesar în evoluţie. 
Trecând peste propriul egoism, omul iese din starea sa de 
inerție, de inhibiţie. De aici un lucru bun: o forţă care se naşte 
din insuficienţa proprie. Datorită acţiunii mele imperfecte, 
adică a  eşecului meu, sunt încurajat, mulţumesc lui 
Dumnezeu, să-mi continui strădaniile. Strădania mea 
omenească nu este sortită fără speranţă eşecului. Doar cel 
care de bună voie se abate de la chemarea proprie fiinţei 
omenesti nu va fi mântuit. Suferinta este unul dintre 
elementele acelei sinteze pe care o reprezintă desfăşurarea 
existenţei. 


Dusseldorf, 22 aprilie 1909 
C.: — Ce ne puteți spune despre reîncarnare? 
R.S.: — De fapt, noţiunea de reîncarnare face parte dintr-o 
doctrină foarte veche a şcolilor oculte. Ea nu a apărut decât 
relativ recent în scrieri. Este unul dintre cele mai elementare 
învăţăminte oculte. Dimpotrivă, faptele legate de reîncarnare 
nu sunt simple (vedeţi expunerile privind corpurile eterice ale 
vechilor Rishi şi altele). Secretul reapariţiei Eului era păstrat 
cu grijă. 
În primii ani ai mişcării teosofice se spuneau lucruri ciudate în 
acest domeniu: la aceeasi masă, într-o cafenea, se puteau 
întâlni reîncarnările impăratului Iosef, a lui Seneca etc. Astfel 
de afirmaţii creează confuzie.In acest domeniu, trebuie să ne 
spunem: mi se transmit numeroase idei, dar n-aş putea să le 
aprofundez într-atât încât să le înteleg. De fapt încă nu înţeleg 
nimic. Mai ales trebuie să ne ferim de afirmaţii categorice. 


C.: — Ce ne puteţi spune despre conceptele „moarte" şi „a 
muri"? 
R.S.: — În cartea lui lov, nevasta acestuia îl îndeamnă să nu 


mai fie bun. Găsim acolo următoarea expresie: „Leapădă-te de 
Dumnezeul tău şi mori"*. Aceste cuvinte cuprind o întreagă 
lume. Nu le putem înţelege decât dacă ştim ce semnificaţie 
avea pe atunci „unirea cu Dumnezeu". Ea făcea cu putinţă o 
viaţă pe care moartea nu o poate distruge, dacă această unire 


s-a realizat. „A muri" nu exprimă procesul material, trebuie să 


ne gandim la acest termen cu altfel de simţire. 
* În trad. românească a Bibliei: „Atunci nevasta lui a zis către el: „Te ţii mereu în 
statornicia ta? Blesteamă pe Dumnezeu şi mori!" (lov, cap. 2, 9). 


Sfântul Apostol Pavel zicea: „A venit Legea şi am murit". 


Trebuie să vedem clar ce înseamnă aici conceptul „Lege'". 
* În trad. românească a Bibliei: „lar eu cândva trăiam fără Lege, dar după ce a venit 
porunca, păcatul a prins viaţă; lar eu am murit. Şi porunca, dată spre viaţă, mi s-a 
aflat a fi spre moarte". (Romani, 7, 9-10). 


Prin „moarte" se înţelege despărţirea de ceea ce nu poate fi 
omorât. În unele perioade se înţelegea prin aceasta căderea 
sufletului într-o stare de constienţă inferioară; când un suflet 
se încarnează, conştiinţa se întunecă. Dar sufletul poate trăi în 
aşa fel încât să nu fie nevoit niciodată să intre în întuneric. 
Întunecarea este pentru el ca o moarte care se produce atunci 
când se naşte trupul. Sufletele care nu au făcut nimic pentru 
ele intră în această nouă moarte, adică în această reîncarnare. 
Magiştrii vor să ne arate cât de neîndestulătoare, rigidă şi cât 
se poate de îndepărtată de adevărata stare de lucruri este 
gândirea modernă. 

Dragostea creştină nu înseamnă numai ajutor pentru cei ce 
cad în greşeală; există o dragoste creştină activă, care îi apără 
pe cei din jur de înţelegerea greşită. Înţelepciunea Orientului 
cuprinde o teorie a cunoaşterii atât de profundă, încât 
materialiamul nostru kantian nu poate să o înţeleagă. Pentru a 
accede la adevărata doctrină a cunoaşterii, ar trebui să 
spunem: fără ochi, nu există lumină (deci lumea este ceea ce 
noi ne reprezentăm), dar şi: fără lumină ochiul nu există. 

Nu este deloc întâmplător faptul că ochiul percepe lumina: ea 
este cea care a creat ochiul, ochiul îşi datorează existenţa 
luminii. Soarele se obiectivează în lumină. 

Pentru ocultism, ochiul din microcosmos corespunde cu 
Soarele din macrocosmos. La fel, există o corespondenţă între 
glas (în microcosmos) şi foc (în macrocosmos). Este justificată 
comparaţia între apariţia materiei cuprinsă în forme şi 
formarea figurilor sub acţiunea sunetului. Aceste două procesc 
reproduc procesele originare. Forma este un sunet care a 
încremenit în materie. Sunetul a trebuit mai întâi să-şi facă 
drum prin focul originar. Lumea minerală, animală ş.a., totul 
este sunet, sunet care a trecut prin foc. Focul se exprimă în 
microcosmos prin căldura sângelui. Se manifestă în ea şi de 
aceea răsună din interior, prin glas, ceea ce corespunde cu 
formarea materiei prin Logos. 

Înţelepciunea cosmică de la origini este superioară gândirii 
născute în cursul evoluţiei. Această înţelepciune care se 


manifestă în tot ce ne înconjoară a fost imprimată în timpul 
Lunii vechi. Menirea Pământului este să dezvolte dragostea. 
Pe Jupiter din toate câte vor exista va emana o mireasmă de 
dragoste. Evoluţia Pămânntlui este necesară pentru ca pe 
Jupiter să existe o dragoste care vine din interior. Există o 
polarizare între înţelepciune şi greşeală pe Lună, între 
dragoste şi egoism pe Pământ. 

Saturn - Foc 

Soare - Aer (gaz) 

Lună - Apă 
j Pămant - Pământ (solid). 
În decursul evoluţiei tereste, apa şi aerul au intrat în acţiune 
în mod independent. Totul s-a condensat pornind de la cele 
patru elemente. Vaporii de apă sunt strâns legaţi de vegetale. 
În zilele noastre, nu putem să ne folosim decât de forţele 
anorganice - de cărbune, de exemptu - pe câtă vreme atlanţii 
foloseau forţele de natură vegetală. Ştiau, de exemplu, să 
extragă forţele cuprinse în sămânță, de care se foloseau 
pentru propulsia vehiculelor lor. Forţele din sămânță provin 
din aer si din apă. Dar modul în care omul făcea să acţioneze 
acele forţe depindea de moralul său, care era în legătură şi cu 
vântul şi cu vremea de afară. Când aceste forţe erau bine 
folosite, vântul era bun şi timpul favorabil. Atunci când atlanţii 
s-au înrăit, ei însişi au fost cauza Potopului. 
Tot aşa focul era în legătură cu pământul în vremurile 
Lemuriei. Aceste elemente se puteau combina în multe feluri. 
Ne putem reprezenta spaţiul tridimensional. In doctrina 
platoniciană există o sentinţă importantă: „Dumnezeu 
geometrizează". Principiile fundamentale ale geometriei au 
calitatea de a deştepta capacitatea de clarviziune. Se 
demonstrează în topologie că punctul situat la infinit spre 
dreapta este acelaşi cu cel situat la infinit spre stanga. Aceasta 
înseamnă că până la urmă Universul este o sferă; se revine 
întotdeauna la punctul de plecare. Dacă pornim de la 
teoremele din geometrie, ele se transformă în concepte-limită. 
Spaţiul tridimensional revine la punctul de unde a plecat. De 
acum, în domeniul astral, .A acţionează asupra lui .B fără 
mijlocitori. 
Introducerem materialismul în teosofie dacă, pentru a ajunge 
la spiritual, ne gândim că materia devine din ce în ce mai 
subtila. Nu aşa se poate pătrunde în lumea spiritului. Doar 
prin intermediul unor repezentări cum ar fi .A - .B ajungem să 
redăm a patra dimensiune. Să luăm ca exemplu viespea, care 
are o talie atât de fină încât s-ar părea că nu există o legătură 


între cele două părţi, la fel de mobile, că acestea nu sunt unite 
decât prin mişcarea lor. Extindeţi acest exemplu asupra mai 
multor câmpuri de acţiune în spatiul multidimensional. 

C.: — Care este semnificaţia numărului 40? 

R.S.: — Ce înseamnă „ieşit din găoace"? Se scrie asa: 10. 
Pentru exoterism este cifra 10, pentru esoterism „ieşit din 
găoace". Închipuiţi-vă ca unul dintre ciclurile de evoluţie 
tocmai s-a terminat - de exemplu, Saturn, Soarele, Luna s-au 
împlinit şi ne-am afla în punctul în care începe evoluţia 
Pământului. Ceea ce are omul de pe Saturn a devenit oul 0, de 
pe Soare 00, de pe Lună 000. După ce s-au terminat aceste 
trei cicluri, începe altul nou: 1000. Acest ciclu străbate cicluri 
secundare: ciclurile 6, 5, 4, 3; 2, 1. In scriere ocultă, putem 
scrie şi aşa: 4321000. Când se vorbeste de 1000 de ani în 
ocultism, se înţelege prin aceasta că trei cicluri au ieşit din ou. 
Acest ocultism al numerelor reproduce unele fapte cosmice. 
Tot ce exisa în Cosmos se reflectă în viaţa fizică şi spirituală a 
Pământului. În ciclul actual, omul dobânteşte viziunea lumii 
exterioare, o inversare a oricărei viziuni. În cel de al patrulea 
ciclu, în faţa conştiinţei apare Maya. De aceea numărul 4 este 
cel al Mayei şi al Cosmosului. De câte ori apare în Biblie acest 
număr, ceva este învins în Maya: să posteşti 40 de zile, să 
rătăceşti 40 de zile în deşert înseamnă o astfel de izbândă; 
40=4 ieşiri din găoace. Cel care posteşte 40 de zile a trecut 
astfel printr-un ciclu ocult. Cu cât stările de conştiinţă sunt 
mai primare, cu atât mai puţin se poate spune că timpul „ţine 
mult"; cu cât mergem mai mult înapoi în seria stărilor de 
conştiinţă, cu atât mai puţin este prezentă plictiseala. 

Evoluţia nu are aici început nici sfârşit. Ea parcurge o serie de 
cicluri fără să se repete, căci întotdeauna apare şi un element 
nou în acest progres ciclic. Dacă ne gândim ca există un 
început şi un şfârşit, înseamnă că raţionăm după Maya, 
tragem o concluzie abstractă din fenomenele fizice. 

Evoluţia  parţială=făptura; Evoluția  generală=Dumnezeu 
reprezintă o presupunere falsă. 

Omul are ca scop să devină liber; el poate să primească putere 
din toate Ierarhiile: de la Îngeri, de exemplu în Manas, de la 
Arhangheli-Budhi ş.a. Pe măsură ce se va dezvolta, Ierarhii 
mai înalte vor putea interveni, şi prin aceasta el se va dezvolta 
şi mai mult. Ca microcosmos, omul cuprinde în sine toate 
Ierarhiile.