Rudolf Steiner — Misterul Biblic al Genezei

Rudolf Steiner 


MISTERUL BIBLIC AL GENEZEI 
GA 122 


CONFERINŢA INIRODUCIIVA 
Munchen , 16 august1910 

Ne aflăm în faţa unui ciclu de conferinţe de o deosebită 
importanţă şi putem spune că dacă, acum, este posibil să- 
l întreprindem aceasta se datorează faptului că, timp de 
mai mulţi ani, am lucrat în domeniul Ştiinţei spirituale. 
Se poate chiar spune că marile idei pe care le vom 
discuta cereau o stare de spirit pe care tocmai ne-au 
transmis-o cele două reprezentații din ultimele zile. Ele 
ne-au adus, într-adevăr, în acea dispoziţie lăuntrică 
necesară pentru ca tot ce ne apare în domeniul Ştiinţei 
spirituale să fie străbătut de o adevărată căldură 
sufletească, venită din inimă. În dese rânduri am 
accentuat că o gândire abstractă, ca şi ideile pe care le 
întâlnim în acest domeniu, nu-şi pot desfăşura întreaga 
lor forţă de acţiune în sufletele noastre decât dacă sunt 
cufundate în acea căldură interioară care îngăduie 
sufletului să-şi apropie, prin idei antroposofice!, domenii 
ale vieţii nu numai din dorinţa de cunoaştere, ci şi din 
îndemnurile inimii şi într-o atmosferă pe care am putea-o 
numi sacră. Eu însumi nu am fost, în decursul ultimilor 
ani, atât de mult afectat cum sunt acum, în momentul 
când încep acest ciclu de conferinţe. Căci sunt în măsură 
să spun că este o încercare temerară aceea de a apropia 
gândurile omului de astăzi de cuvintele primordiale care, 
de secole, ne frământă inimile şi spiritul. Ne vom strădui 
să înălţăm inimile şi spiritul către ceea ce omul consideră 
a fi mai înălţător, mai grandios, către ceea ce poate să 


dea omului sentimentul originii sale, în toată măreţia sa. 
1 În textul notelor stenografice luate în timpul conferinţelor se 
găseste cuvântul „teosofie". În prefața lucrării lui Rudolf 
Steiner, Wendepunkte des Geisteslebens, Marie Steiner scrie: 
„Rudolf Steiner a căutat mai întâi să reducă la o utilizare 
onorabilă venerabilul cuvânt  „teosofie", care, prin 
diletantismul celor nechemaţi, fusese puternic compromis. Dar 


o necesară distanţare de cei care la cumpăna secolului XX 
uzurpaseră acest termen l-a determinat ca mai târziu să 
aleagă, pentru cuvântul său creştin-occidental, termenul de 
„Antroposofie" — un concept cu o încărcătură spirituală care 
ne va duce, prin cunoaşterea omului, la cunoaşterea spirituală 
a lumii. Concomitent el va utiliza şi termenul de „Ştiinţă 
spirituală". 
Când am început ciclul pe care l-am prezentat tot aici 
anul trecut?, am vorbit de însemnătatea simbolică pe care 
o au, pentru viaţa mişcării noastre antroposofice, 
reprezentațiile ce au avut loc aici, la München. Am arătat 
cât de mult a contribuit la maturizarea forţelor necesare 
pentru munca noastră acea „răbdare în aşteptare". 
Reprezentaţia cu Copiii lui Lucifer, care a avut loc anul 
trecut, a fost aşteptată şi pregătită timp de şapte ani. 
Şapte ani de muncă pe tărâmul Antroposofiei au fost 
necesari până când reprezentaţia a putut avea loc. 
2 Se face referire la ciclul de conferinţe Orientul în lumina 
Occidentului, care cuprinde nouă conferinţe ţinute la 
Minchen, între 23-31 august 1909 (GA 113). Conferinţele au 
fost precedate, la 22 august, de reprezentarea pe scenă a 
dramei Copiii lui Lucifer, scrisă de Edouard Schure (1841- 
1912) şi tradusă în germană de Marie Steiner. 


Îmi amintesc că anul trecut, cu ocazia întemeierii „secţiei 
germane", la Berlin, în conferinţa pe care am tinut-o am 
vorbit despre această dramă şi consideram punerea ei în 
scenă ca pe un ideal. Acesta s-a realizat după şapte ani 
de muncă şi putem spune acum că reprezentaţia a 
marcat o piatră de hotar în viaţa mişcării noastre. Am 
putut să dăm o expresie artistică sentimentelor şi 
gândirii antroposofice şi simţim, într-un asemenea 
moment, cât de mult se întrepătrund acestea cu tot ceea 
ce cuprinde viaţa antroposofică. Autorul Copiilor lui 
Lucifer, pe care anul trecut am avut onoarea să-l vedem 
asistând la reprezentaţia piesei şi la ciclul de conferinţe 
ce i-a urmat, şi pe care ne bucurăm să-l vedem şi anul 
acesta printre noi, a dat vieţii spirituale a epocii noastre 
o lucrare epocală, Marii inițiați. Influenţa acestei cărţi 
asupra sufletelor şi a sentimentelor oamenilor nu va 
putea fi cunoscută în întregime decât în viitor. 

Veţi fi cu siguranţă miraţi dacă veţi compara judecata pe 
care o facem astăzi asupra unor facultăţi şi activităţi 


spirituale din trecut cu ceea ce gândeau ei înşişi, cei care 
trăiau atunci. În general, confundăm atât de uşor ideile 
pe care ni le facem despre Goethe, Shakespeare sau 
Dante cu ceea ce contemporanii lor au putut discerne din 
forţele spirituale care se exprimă în gândirea umană în 
evoluţie prin aceste personalităţi. Trebuie să devenim 
conştienţi, cu ajutorul Antroposofiei, că omul unei epoci 
este cel mai puţin indicat să-şi dea seama de acţiunea şi 
de efectul pe care operele spirituale ale contemporanilor 
săi le exercită asupra sufletelor. Dacă ne gândim cât de 
diferit va judeca viitorul faţă de cum judecăm noi astăzi, 
putem admite că apariţia cărţii Marii inițiați poate fi 
considerată într-o zi ca o contribuţie de o imensă 
importanţă la dezvoltarea spirituală a epocii noastre. 
Dacă în mediile cele mai diferite ale civilizaţiei actuale 
multe suflete simt deja ecoul ideilor noastre, se datorează 
tocmai faptului că această lucrare a găsit drumul spre 
inimile oamenilor. lar aceste ecouri au o reală importanţă 
pentru contemporanii noştri; nenumâraţi sunt aceia 
cărora le aduc încredere în viaţă, consolare şi speranţă în 
clipe grele. Bucuria pe care o putem simţi în faţa unui 
asemenea fruct al vieţii spirituale ne îngăduie el singur 
să afirmăm că suntem însufleţiţi de suflul vieţii 
antroposofice. Şi din acea profunzime sufletească din 
care a izvorât Marii iniţiaţi s-au născut şi personajele din 
Copiii lui Lucifer, care ne evocă pe scenă o mare epocă 
istorică, aceea în care ceea ce a devenit trecut se îmbină 
cu lumea nouă care va înflori. Două elemente îşi 
dezvăluie esenţa în acestă dramă, fapt pe care 
antroposofii trebuie să-l  sesezeze: viaţa umană, 
activitatea şi acţiunea umană pe plan fizic; asupra acestei 
acţiuni coboară raza a ceea ce numim iluminarea lumilor 
superioare. Punând în scenă o dramă care descrie nu 
numai felul cum aspiraţia şi forţele umane pătrund în 
inimă şi în minte, dar şi felul cum se amestecă aici 
inspiraţii care provin din locuri sacre, din temple, cum 
puterile nevăzute însufleţesc şi îmbrăţişează inima 
omului, cum se întrepătrunde lumea sensibilă cu lumea 
suprasensibilă, punând deci în scenă acestă dramă, am 


pus şi un jalon pentru mişcarea noastră spirituală, 
antroposofică. 

Ceea ce este esenţial într-o întreprindere de acest gen, 
este ceea ce se petrece în sufletul celor care acceptă să 
se angajeze în acestă întreprindere. Marea eroare a 
zilelor noastre este să credem a fi de ajuns ca o operă să 
existe pentru a exercita o influenţă. Dar important, în 
acest sens, nu este faptul că există opere puternice, cum 
sunt acelea ale lui Rafael şi ale lui Michelangelo, ci că ele 
au găsit în lume fiinţe care au lăsat ca farmecul acestor 
opere să prindă viaţă în sufletele şi inimile lor. Rafael şi 
Michelangelo nu au pictat pentru ei, ci în armonie şi la 
unison cu cei în care trăia acelaşi spirit, cei care erau 
capabili să primească ceea ce ei încredinţaseră pânzei. 
Spiritul epocii noastre este haotic, nu are unitate în felul 
de a simţi. Inimile rămân insensibile în faţa marilor 
capodopere. Caracterul deosebit al mişcării noastre 
antoposofice este de a reuni un nucleu de fiinţe umane în 
care să vieţuiască sentimente, gânduri şi entuziasme cu o 
forţă  unificatoare. Pe scenă se desfăşoară o 
reprezentaţie, în inimi se desfăşoară o dramă care devine 
una din forţele epocii noastre, un germen pentru viitor. 
În aceasta trebuie să resimţim nu numai o satisfacţie, 
ceea ce ar fi de mică valoare, ci mai înainte de orice 
responsabilitatea care ne revine şi care ne şopteşte: „Fie 
ca datorită exemplului vostru spiritul epocii să poată 
impregna conştienţa că omul aici, pe pământ, este 
elementul de unire între forţele fizice şi ceea ce vine, 
numai prin el, din lumi suprasensibile, pentru a se 
revărsa în lumea sensibilă". 

Noi nu formăm o familie spirituală decât în măsura în 
care tindem către principiul primordial al Tatălui, 
principiul originii comune care există în inimile noastre şi 
pe care încerc să-l caracterizez acum. Tocmai prin acest 
sentiment care ne umple sufletele, că aparţinem unei 
familii spirituale, se produce în noi bucuria profundă că 
avem printre noi pe autorul Copiilor lui Lucifer. Şi ne 
dăm perfect de bine seama că forţele vii ale Antroposofiei 
se exprimă în manifestările care ne-au reunit în ultimele 
zile. 


Cei care iau parte la manifestări de genul acesta nu se 
gândesc întotdeauna la timpul care a fost necesar pentru 
a aduce pe scenă un spectacol care a durat câteva ore. 
Felul în care prietenii noştri au colaborat la acestă operă 
putem spune că este un model pentru munca 
antroposofică şi poate chiar pentru orice lucru săvârşit în 
comun de oameni. Meritul este cu atât mai mare cu cât 
Antroposofia respinge orice procedeu care ar recurge la 
dispoziţii mai mult sau mai puţin obligatorii, în cursul 
unei acţiuni comune. Munca nu poate progresa decât 
dacă fiecare îşi pune în ea tot sufletul, cu totul altfel 
decât ar putea fi în alte părţi, într-un câmp de activitate 
artistică. Şi această dăruire a fiinţei, în toată plenitudinea 
ei, nu s-a manifestat numai în timpul celor câteva 
săptămâni pe care le-am avut la dispoziţie pentru a 
pregăti reprezentaţia; această dăruire totală a Eului, 
această acţiune în comun liberă şi cordială durează de 
ani de zile. Ne-am reunit aici veniţi din cele mai diferite 
locuri; antroposofii nu trebuie să fie legaţi doar prin 
câteva cuvinte schimbate la repezeală; ei trebuie să afle 
unii de la alţii ceea ce într-o activitate este sacru 
fiecăruia dintre ei. Sunt deci în măsură să subliniez aici 
că datorăm unei activităţi de mai mulţi ani posibilitatea 
de a reuni, la momentul potrivit, tot ce era necesar 
pentru a desăvârşi opera pe care am prezentat-o în 
aceste ultime zile. Şi chiar dacă împrejurarea nu m-ar 
obliga, inima mă împinge să subliniez munca profund 
devotată a unor prieteni datorită cărora am putut face în 
comun această experienţă. Căci vă rog să mă credeţi: 
lucrul nu a fost posibil decât datorită devotamentului lor. 
Vă mărturisesc că vreau să încep acest ciclu de 
conferinţe printr-o confesiune care îmi stă pe inimă. De 
aceea, înainte de toate, doresc să amintesc munca 
devotată, de ani de zile, a două doamne care activeazâ în 
domeniul nostru antroposofic, cu o deplină conştienţă şi 
într-o profundă armonie interioară. De mulţi ani, 
domnişoara Stinde şi contesa Kalckreuth şi-au dedicat 
aici, în acest loc, întreaga lor capacitate de muncă 
antroposofică. Şi numai datorită acestei munci devotate, 
constiente, în armonie interioară cu impulsurile 


antroposofice, a fost cu putinţă ceea ce, spre bucuria 
noastră, vă putem oferi acum. De aceea veţi găsi, 
desigur, că este cu atât mai necesar ca eu, cu această 
ocazie, să rostesc din străfundul inimii aceste cuvinte 
pentru cele două colaboratoare, aici în Munchen. Apoi 
trebuie să evoc şi munca devotată a acelora care, în mod 
nemijlocit, şi-au dedicat toate forţele lor în săptămânile 


care s-au consacrat în întregime muncii noastre?. 
3 Sophie Stinde (1853—1915) a fost, împreună cu prietena sa 
Pauline von, Kalckreuth (1853-1929), conducătoarea secţiei 
din München, iar între 1907-1913 principala organizatoare a 
spectacolelor antroposofice care aveau loc la München, între 
care şi reprezentarea dramei-mister la care se referă Rudolf 
Steiner în această conferinţă (Poarta Iniţierii). 


leri am încercat să reprezentăm, sub forma unui 
spectacol care duce spre lumile superioare, experienţele 
care au loc pe drumul dezvoltării superioare, acelea pe 
care le îndeplineşte cel ce vrea să cunoască sufletul 
omenesc*. Am vrut să evidenţiem modul cum omul care 
caută cunoasterea spirituală depăşeşte planul fizic şi 
cum, pe acest plan, tot ceea ce pentru un altul ar fi ceva 
banal ia pentru el un sens profund. Adeptul cercetării 
spirituale se dezvoltă având ca punct de plecare 
evenimentele care au loc pe plan fizic. Am vrut apoi, de 
asemenea, să marcăm cum sufletul acestuia trebuie să 
retrăiască destinele celor care sunt în preajma lui, cu 
durerile şi bucuriile lor, cu eforturile şi iluziile lor; 
sufletul ar putea fi zguduit şi rănit, dar numai prin 
această suferinţă pătrunde în el forţa înţelepciunii. Să nu 
uităm că atunci când ne credem detaşaţi de lumea 
sensibilă pătrund în noi cele mai mari iluzii. A pronunţa 
fraze ca acestea: „Lumea este maya, este iluzie", sau 
„Prin cunoaştere pătrundem direct la adevăr" înseamnă a 
spune prea mult şi, totodată, prea puţin. Fiecare are 
propriul său mod de interpretare a acestor fraze. De 
aceea trebuie să ajungem la situaţia ca seva sufletului să 
circule prin aceste idei generale, transformându-le în 
fiinţe din carne şi oase. Trebuia să arăt nu cum un om 
oarecare înaintează spre iniţiere, ci cum un om ca 
Johannes Thomasius**, cu toate caracteristicile sale, se 
apropie de pragul cunoaşterii . Ar fi greşit să credem că 


ceea ce se petrece în camera unde Maria, prin meditaţie, 
se desprinde de corpul său terestru pentru a pătrunde în 
Devachan ar fi la fel şi pentru alţii. Acest eveniment este 
absolut real, este o realitate spirituală; dar această 
realitate este potrivită în mod deosebit pentru un 
caracter ca acela al lui Johannes Thomasius, pentru a-i da 
impulsul de a se înălța în lumile spirituale. 
* Se face referire la prima dramă rosacruciană scrisă de Rudolf 
Steiner, din ciclul celor patru drame-mister ( Vier 
Mysteriendramen, GA 14). 
Die Pforte der  Finweihung (Poarta  Iniţierii),1910 
Die Prüfung der Seele (Incercarea sufletului), 1911 
Der Hüter der Schwelle  (Păzitorul  Pragului), 1912 
Der Seelen Erwachen (Trezirea sufletelor),1913. 
Toate aceste drame-mister, de natură rosacruciană, au fost 
reprezentate între 1910-1913 la München, sub conducerea 
directă a lui Rudolf Steiner. După moartea sa, aceste drame se 
reprezintă periodic la Goetheanum (Dornach, Elveția), sediul 
central al Societății antroposofice. (N.Tr.) 
** Johannes Thomasius este personajul central din Poarta 
Inițierii. (N.Tr.) 
Aş vrea să scot în evidenţă momentul când se arată cum 
sufletul, care a găsit deja forţa de a risipi iluziile curente, 
devine pradă unor iluzii şi mai mari. Să presupunem că 
Johannes Thomasius nu ar fi fost în stare să-şi dea seama 
- deşi nu o face în deplină conştienţă, ci doar printr-un 
sentiment lăuntric - că fiinţa care rămâne în camera de 
meditaţie şi aruncă blestem asupra hierofantului nu mai 
cuprinde individualitatea pe care trebuie să o urmeze. Să 
presupunem că hierofantul, sau Johannes Thomasius, ar 
putea avea o clipă de îndoială. Atunci ar deveni imposibil, 
pentru perioade de timp incalculabile, „ca acesta să mai 
poată, într-un fel sau altul, să se mai afle pe calea 
cunoaşterii. Drumul s-ar opri aici nu numai pentru 
Johannes, ci şi pentru hierofantul care nu a fost capabil 
să trezească în Johannes forţa de a trece acest obstacol. 
Hierofantul ar trebui să se autodemită din funcţia sa şi 
imense intervale de timp l-ar întârzia pe Johannes 
Thomasius în ascensiunea sa. Dacă veţi evoca scenele 
care preced acest moment şi sentimentele care au 
acţionat în sufletul lui Johanes Thomasius, natura 
specială a suferințelor şi experienţelor sale, veţi fi poate 


în măsură să spuneţi că forţa de înţelepciune a crescut în 
el, fără ca el însuşi să o ştie, încât el a putut suporta 
această mare zguduire. Toate aceste experienţe, care se 
desfăşoară fără ca privirea lăuntrică să le perceapă în 
mod vizibil, au fost trecute mai înainte ca lumea 
spirituală să se fi dezvăluit în mod obiectiv sufletului, mai 
întâi sub formă de imagini. Este tocmai ceea ce se 
întâmplă în scenele următoare. Durerea a zguduit mai 
întâi întreaga fiinţă, dar totodată ea dă naştere unui 
impuls destul de puternic pentru a rezista celei mai mari 
iluzii. În suflet se creează o tensiune care, ca să spunem 
aşa, inversează orientarea viziunii noastre şi face ca ceea 
ce priveam la început ca pe ceva subiectiv să capete forţa 
obiectivităţii. 

Scenele care urmează încearcă să descrie într-un mod 
atât spiritual, cât şi realist ceea ce simte cel care, puţin 
câte puţin, se ridică în lumile superioare, proiecția a ceea 
ce el a perceput mai întâi în el însuşi sub formă de 
sentimente, dar care în sine este adevărat, este real, fără 
ca cel care resimte aceasta să poată şti în întregime în ce 
măsură este adevărat: El îşi dă apoi seama că timpul în 
care se scurge viaţa noastră sensibilă este limitat din 
toate părţile în cauzele şi efectele sale. Nu se mai vede 
acum doar această mică parte a realităţii pe care o 
reprezintă lumea sensibilă; începem să ne dăm seama că 
ceea ce ne apare în lumea sensibilă nu este decât 
expresia unei realităţi spirituale. Acesta este şi motivul 
pentru care, în privirea spirituală a lui Johannes 
Thomasius, apare cel pe care el l-a întâlnit pe plan fizic, 
Capesius, dar nu aşa cum este el acum fizic, ci aşa cum 
era cu mai mulţi ani înainte, în tinereţe. Şi mai vede, de 
asemenea, şi pe Strader, dar nu sub aspectul lui actual, 
ci profetic, aşa cum va arăta dacă îşi va continua calea pe 
care trebuie să o urmeze. Clipa prezentă nu poate fi 
înţeleasă decât dacă putem să cernem în ea prelungirile 
spre trecut şi spre viitor. Atunci ne apare ceea ce ţine 
suspendate, ca de nişte legături spirituale, evenimentele 
prezentului, ne apare chiar lumea spirituală de care omul 
este în permanenţă legat, deşi nu-şi poate da seama de 
aceasta cu raţiunea şi cu simţurile sale exterioare. 


Vă rog să mă credeţi că nu e vorba acum de o imagine 
sau de un simbol, ci este o descriere cât se poate de reală 
a lucrurilor când, în scena în care tânărul Capesius îşi 
expune ideile cu o căldură deplin justificată faţă de lumea 
sensibilă (dar care răsună puternic în lumea spirituală, 
căci ea provine pe de-a-ntregul din lumea sensibilă), ceea 
ce el şi Strader spun dezlănţuie elementele, fulgere şi 
tunete. Omul nu este o fiinţă izolată. Ceea ce el exprimă 
prin cuvintele sale, sau prin gândirea sa, sau prin 
sentimentele sale, fiecare cuvânt, fiecare gând şi fiecare 
sentiment au o strânsă legătură cu întregul Univers şi 
formează o prelungire a lui în Univers. Şi fără să-şi dea 
seama, erorile şi resentimentele sale au influenţe 
dăunătoare asupra regnului elementar al existenţei. Ceea 
ce se oferă celui care păşeşte pe drumul cunoaşterii, 
după aceste prime experienţe în lumea spirituală, este 
tocmai un sentiment de responsabilitate care-i spune: 
„Orice faptă omenească nu se desfăşoară doar acolo 
unde tu pronunţi cuvinte, sau expui gânduri, sau îţi bate 
inima, pe plan fizic: toate acestea se inserează, se 
implantează în Univers. Dacă acţiunile tale sunt 
benefice,la fel sunt şi pentru Univers; dacă sunt erori, ele 
devin în Univers o forţă distructivă." 

Experienţa pe care o acumulăm pe drumul cunoaşterii 
exercită, la rândul său, o acţiune directă asupra sufletului 
nostru; dacă este o acţiune corectă, ea ne face să 
atingem regiuni şi mai înalte ale vieţii spirituale, acele 
regiuni pe care am încercat şi le zugrăvesc în scena 
Devachanului, când sufletul Mariei, însoţit de surorile 
sale, îl precede pe Johannes Thomasius. Aceste trei surori 
nu trebuie considerate ca niste idei, abstracte, ci ca 
realităţi spirituale: Filia, Astrid şi Luna sunt trei forţe 
care reprezintă ceea ce numim pe plan fizic sufletul 
senzaţiei, sufletul raţiunii şi sufletul conştienţei. Să nu vă 
închipuiţi că este o simplă operă artistică faptul că 
renumite noțiuni abstracte sunt simbolizate prin 
personaje. Nu acesta a fost intenţia noastră; cele trei 
figuri sunt personaje reale, forţe active. In Devachan nu 
există tabele pe care să stea scris: sufletul senzatiei, 
sufletul raţiunii, sufletul conştienţei, ci entităţi tot atât de 


reale pentru lumea spirituală cât poate fi omul, în carne 
şi oase, pentru lumea fizică. Este bine să ştim că am goli 
lucrurile de orice bogăţie a lor, dacă am încerca să le 
învăluim de abstracții simbolice. În lumea în care a 
pătruns Johannes până acum, el nu a făcut decât 
următoarea experienţă: lumea spirituală i s-a dezvăluit în 
viziunea sa lăuntrică sub formă de tablouri. El însuşi nu 
ar putea să spună încă dacă această lume nu este decât 
creaţia gândirii sale subiective sau o realitate în sine. 
Care este partea de iluzie şi partea de realitate, acesta 
nu o poate stabili el însuşi; el nu o poate face decât în 
regiunile superioare, unde întâlneşte sufletul Mariei. 
Încercaţi şi închipuiţi-vă că într-o noapte, în timp ce 
dormiti, aţi fi transpuşi deodată într-o altă lume, în care 
nu găsiţi absolut nimic care să vă fie cunoscut, care să 
reprezinte un punct de reper. Nu aţi mai fi absolut deloc 
aceeaşi fiinţă. Ar trebui să puteţi duce ceva din lumea pe 
care o cunoaşteţi în acestă lume nouă, pentru a regăsi 
siguranţa că sunteţi într-o lume reală. Această garanţie 
nu există pentru lumea spirituală decât atunci când s-o 
găsi un punct de sprijin solid care să vă dea, siguranţa 
adevărului. Reprezentarea dramatică a acestui fapt este 
că, pe plan fizic, Johannes Thomasius nu a fost unit cu 
Maria doar prin efluviile pasiunii sale, ci şi prin întreaga 
profunzime a inimii, astfel că această legătură i-a înlesnit 
experienţa lumii spiritule chiar în lumea fizică. Acest fapt 
poate constitui, în lumea spirituală, acel punct de sprijin 
care îi va garanta că totul este adevărat. Siguraţa 
autenticităţii întregii lumi spirituale vine din faptul că 
Jonannes Thomasius găseşte un punct deja câştigat în 
lumea fizică altfel decât pe acele căi înşelătoare ale 
simţurilor sau ale raţiunii. Acesta este şi motivul pentru 
care cele două lumi se îmbină în ochii săi şi pentru care 
el atinge maturitatea necesară spre a-şi prelungi 
memoria până departe în vieţile sale anterioare şi pentru 
a trece, cu sufletul său, limitele lumii sensibile. 

În acest punct urmează prin urmare să apară ceva ce 
conţine un anumit mister al lumii spirituale. Teodora, 
care, pe plan fizic, poate vedea în viitor şi care poate 
discerne evenimentul principal spre care ne îndreptăm şi 


care este manifestarea lui Christos în lumea eterică, are 
puterea, pe plan spiritual, să trezească sufletele spre 
înţelegerea trecutului. Dacă descrierea ar vrea să fie 
realistă, ea ar trebui, neapărat, să prezinte lucrurile în 
lumea spirituală aşa cum se desfăşoară ele acolo, în 
realitate. Trecutul are importanţă pentru sufletele care 
trăiesc în Devachan prin faptul că acolo se dezvoltă 
forţele opuse celor care, pe plan fizic, se manifestă prin 
darul profeţiei. Clarvederea Teodorei este un fapt real 
care, pe plan fizic, se îndreaptă spre viitor, iar pe plan 
spiritual trezeşte memoria şi conştienţa morală a 
trecutului, când el fusese deja unit cu individualitatea 
Mariei. În felul acesta, el se pregăteşte pentru sarcinile 
care, în cursul ulterior al vieţii, îl vor purta către o 
cunoaştere conştientă a lumii spirituale. Vedeţi deci, pe 
de o parte, cât de mult se transformă sufletul când este 
străbătut de experienţele lumii spirituale şi cum, pe de 
altă prte, orice lucru capătă o lumină nouă şi cum ceea ce 
a putut provoca o suferinţă - dacă resimţim aceasta ca pe 
un alt Eu în Eul nostru personal - ne aduce odihnă şi 
uşurare. Comuniunea noastră cu lumea ne dă grandoare 
şi forţă şi omul se extinde, ca să spunem aşa, până spre 
noi regiuni ale Universului. Dar mai desprindem şi faptul 
că omul în nici un caz nu are voie să devină orgolios şi 
trufaş, că oricând suntem pe punctul de a ne înşela şi că 
un Johannes Thomasius, care posedă deja o atare 
cunoaştere a lumilor spirituale, poate să vadă totuşi un 
diavol  încarnat în momentul când Benedictus, 
binefăcătorul său, se apropie de el. 

lată deci că, pe plan spiritual, există infinite posibilităţi 
de eroare. Aceasta nu trebuie să ne înfricoşeze, ci, 
dimpotrivă, să ne încurajeze ca pe de o parte să păstrăm 
o anumită prudenţă faţă de lumea spirituală, iar pe de 
altă parte să ne prevină pentru ca, în mod temerar, să 
luăm în considerare posibilitatea unei erori şi să nu ne 
speriem dacă se manifestă ceva ce ar părea o imagine 
falsă, venind din lumea spirituală. Omul trebuie să treacă 
prin toate aceste etape, dacă vrea cu adevărat să se 
apropie de ceea ce am putea numi Templul cunoaşterii, 
dacă vrea să se înalțe până la adevărata cunoaştere a 


celor patru mari puteri ale lumii care conduc într-o 
anumită măsură destinele Universului. Aceste puteri sunt 
reprezentate pe scenă prin cei patru hierofanţi din 
templu. 

Dacă reuşim să ne dăm seama că sufletul trebuie să 
treacă prin aceste încercări înainte de a fi în stare să 
contemple modul cum lumea sensibilă decurge din lumea 
spirituală şi că originile Universului nu pot fi descrise cu 
uşurinţă şi nici prin cuvinte comune, de toate zilele, ci 
trebuie să fi dobândit semnificaţia valorii lăuntrice a 
cuvintelor, abia atunci vom putea înţelege şi simţi 
substanţa acelor cuvinte primordiale prin care Biblia 
începe descrierea Creaţiei. Simţim că trebuie să ne 
desprindem de sensul obişnuit pe care îl atribuim unor 
cuvinte cum ar fi „cerul şi pământul", „a creat", „lumina 
şi întunericul" şi tuturor celorlalte cuvinte din povestirea 
biblică. Este bine să ne dezobişnuim de impresia pe care 
aceste cuvinte ne-o face în viaţa obişnuită şi să ne 
convingem că, într-o anumită măsură, în timpul acestui 
ciclu de conferinţe, vor pătrunde în sufletul nostru 
sentimente cu nuanţe noi, valori noi pentru aceste 
cuvinte, ca să nu înţelegem doar conţinutul lor 
intelectual, ci să le ascultăm aşa cum au fost rostite şi 
cum trebuie să fie înţelese; în felul acesta ceea ce iese 
din străfunduri obscure pentru noi va pătrunde acum în 
sufletele noastre dispuse să înţeleagă. 

Aş încerca acum să vă spun în cuvinte ceea ce ieri am 
prezentat pe scenă. În primul rând, vreau să arăt că 
această punere în scenă s-a făcut în împrejurări relativ 
grele şi nu a fost cu putinţă decât prin munca plină de 
abnegaţie a multor dintre prietenii noştri antroposofi. Şi 
daţi-mi voie să adaug că nu putem mulţumi îndestul 
tuturor celor care au lucrat împreună cu noi pentru ca 
această încercare, căci numai o încercare trebuia să fie, 
să îndrăznim să o facem. 

Prin această operă, care reprezintă un punct de referinţă 
în viaţa mişcării noastre antroposofice, am dori să arătăm 
că ideile şi viaţa antroposofică trebuie să pătrundă în 
civilizaţie. Şi dacă în prezent omenirea nu este încă 
dispusă să le primească, am putut, cel puţin, să arătăm 


cum pot prinde viaţă într-un spectacol artistic gândurile 
care ne însufleţesc. Aceste sentimente pot trezi în noi 
ideea că oricum oamenii de azi merg spre un viitor în 
care vor simţi cum, prin fibrele sufletului, coboară viaţa 
lumilor spirituale spre planul fizic, că această umanitate 
se îndreaptă spre o epocă în care omul va simţi că el face 
legătura între lumea spirituală şi lumea fizică. Numai 
pentru ca acest presentiment să prindă viaţă, am 
organizat reprezentațiile noastre teatrale. 
Dacă acest sentiment al viitorului prinde cu adevărat 
viaţă în noi, vom găsi şi posibilitatea să traducem în 
adevărata lor lumină şi strălucire originară cuvintele care 
azi nu mai ajung la urechile noastre decât ca un slab 
ecou, încât nu mai putem înţelege adevăratul lor mesaj. 
Şi nimeni nu va înţelege imensa semnificaţie pe care o 
cuprind cuvintele de la începutul Bibliei, dacă va păstra 
amprenta de care ele sunt astăzi marcate. Va trebui ca 
noi înşine să atingem înălțimile spre care l-am făcut să 
urce pe Johannes Thomasius, acele înălţimi unde 
zvâcneşte viaţa spiritului, dacă dorim să înţelegem viaţa 
terestră. Într-un anttmit sens, în înaltele sfere spirituale 
trebuie să vorbim un alt limbaj. Dar noi, oamenii, aici pe 
Pământ, va trebui să dăm cuvintelor pe care le avem la 
dispoziţie o valoare nouă, nuanţe noi, să resimţim prin 
ele altceva, pentru ca ele să ne aducă substanţa de care 
vorbesc primele fraze din Biblie şi să putem înţelege care 
este originea spirituală a lumii noastre fizice. 
CONFERINŢA I 
La început ° Misterul cuvintelor 
primordiale 

München , 17 august1910 
Dacă cineva caută, cu ajutorul Antroposofiei, să înțeleagă 
bazele pe care se reazemă evoluția lumii şi pătrunde 
astfel sensul adânc al cuvintelor cu care începe Geneza, i 
se va deschide în faţă o lume spirituală cu totul nouă. 
Nici un alt document privind evoluţia omenirii nu a fost 
susceptibil de a se îndepărta de sensul adevărat decât 
acela al Genezei, decât acela prin care se descrie opera 
de creaţie a celor şase sau şapte zile. 


Când omul modern evocă în mintea şi sufletul său, într- 
una din limbile care se vorbesc astăzi, cuvinte ca acestea: 
„La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul", sensul 
lor nu-i dă decât un slab reflex, abia o umbră a 
sentimentului viu pe care aceste cuvinte îl trezeau în 
sufletul vechilor evrei. Căci este de mai mică importanţă 
să înlocuim vechile cuvinte ale acestui document prin 
cuvinte moderne curente, decât să încercăm să resimţim, 
cu ajutorul Ştiinţei spirituale, ceva din atmosfera care 
învăluia sufletul unui iniţiat evreu când în el prindeau 
viaţă aceste cuvinte: 
„Bereşit bara Elohim et ha-şamayim v'et ha-areț"* 

x WIN PNI DESI NN DON NII MINTI 


Acestea sunt cuvintele cu care începe Geneza şi respectiv 
Biblia, şi care se traduc in limbile moderne prin: „La început a 
făcut Dumnezeu cerul şi pământul". De notat că în ebraică 
„Elohim" este un plural. (N.Tr.) 


O lume întreagă i se deschidea în momentul când aceste 
cuvinte răsunau în sufletul său. Ce lume? - O putem 
compara cu ceea ce se petrece în sufletul unui om când 
aude descriindu-i-se imaginile pe care le percepe un 
clarvăzător când pătrunde cu privirea în lumea spirituală. 
Ce ne descrie Ştiinţa spirituală? Noi ştim că învăţământul 
Ştiinţei spirituale este rezultatul  clarviziunii, al 
percepţiilor vii la care ajunge acela care îşi eliberează 
gândirea de datele experienţelor sensibile şi de 
activitatea cerebrală legată de organul fizic; el percepe 
atunci lumea spirituală cu ajutorul organelor spirituale. 
Şi ceea ce el vede în această lume, dacă vrea să exprime 
în limbajul obişnuit, nu poate să o facă decât prin 
imagini, iar aceste imagini, dacă puterea sa de evocare 
este suficient de mare, au posibilitatea să evidenţieze 
reprezentările pe care el însuşi le-a contemplat. Se 
petrece atunci ceva ce nu trebuie confundat cu o 
descriere oarecare a unor evenimente care au loc în 
lumea fizică. lar ceea ce se petrece atunci, trebuie să fim 
mereu conştienţi că este în legătură cu o lume care, deşi 
stă la baza fenomenelor sensibile, scapă totuşi oricărei 
reprezentări, impresii şi percepții obişnuite ale simţurilor 
fizice. 


Dacă vrem să ne reprezentăm originea lumii noastre 
sensibile, inclusiv pe a omului, trebuie să depăşim 
limitele acestei lumi sensibile, să nu rămânem doar cu 
facultăţile de reprezentare a lumii sensibile. Toate 
ştiinţele care vor să ajungă la origini, folosindu-se numai 
de reprezentări desprinse din lumea sensibilă, nu pot 
ajunge la izvorul acestei lumi, deoarece acest izvor se 
află în lumea spirituală. Istoria, geografia, pot ajunge 
foarte departe în trecut, dar dacă vrem să atingem 
originea, trebuie să ne fie foarte clar că, de la un anumit 
punct, este nevoie să părăsim domeniul simţurilor şi să 
intrăm în acela care nu mai poate fi sesizat decât prin 
dezvoltarea unor facultăţi suprasensibile. Ceea ce numim 
Geneză nu începe prin descrierea unor fapte sensibile, a 
unor evenimente pe care le-am fi putut vedea cu ochii, 
aşa cum o facem în lumea exterioară, fizică. Şi în cursul 
acestui ciclu de conferinţe vom ajunge să ne dăm seama 
de eroarea care se face raportând cuvintele primelor 
versete din Geneză la obiecte sau fapte pe care ochiul 
fizic le-ar fi putut percepe, le-ar fi putut vedea aşa cum 
percepem cu simţurile noastre lumea care ne înconjoară. 
Atâta timp cât vom lega, de exemplu, de cuvintele „cerul 
şi pământul" un rest de percepere vizuală, vom rămâne 
departe de ceea ce evocăm cu adevărat, prima parte a 
Genezei. În epoca noastră, nu este deloc posibil să 
înţelegem aceste lucruri decât cu ajutorul Ştiinţei 
spirituale. Doar prin ea există posibilitatea să ne 
apropiem de ceea ce s-ar putea numi misterul acestor 
cuvinte primordiale prin care începe Biblia şi să simţim 
ce conţin ele. 

În ce constă de fapt particularitatea acestor străvechi 
cuvinte? Dacă îmi este permis să mă exprim într-un mod 
abstract, aş putea spune că acest caracter deosebit 
constă în aceea că ele aparţin unei limbi care exercită în 
sufletele oamenilor o acţiune ce nu se poate compara cu 
a nici unei limbi moderne. Deşi limba ebraică nu mai 
acţionează astăzi aşa, odinioară, când în sufletul omului 
răsuna un sunet al acestei limbi, acesta evoca o imagine. 
La acela care lăsa ca în sufletul său să vibreze ecoul 
acestor sunete, se creau într-o anumită armonie, în forme 


organice, tablouri ce se pot compara cu acelea pe care 
astăzi doar un clarvăzător le mai poate contempla, când 
păşeşte pragul de la sensibil la suprasensibil. Limba 
ebraică, sau mai curând limba primelor părţi ale Bibliei, a 
fost un fel de instrument prin care se putea face ca din 
suflet să apară reprezentări în imagini, asemănătoare cu 
acele forme care apar clavăzătorului eliberat de corpul 
său şi care se cufundă în profunzimile suprasensibile ale 
existenţei. 

Dacă vrem, aşadar, să regăsim viaţa acestor cuvinte 
străvechi, este necesar să înlăturăm caracterul abstract 
şi difuz al limbilor moderne şi să ne reprezentăm 
acţiunea creatoare pe care o avea fiecare sunet al acestei 
limbi antice în suflete. Are o importanţă deosebită 
străduinţa de a reanima în sufletele noastre acele imagini 
vii care luau naştere la vechii evrei când un sunet, o 
silabă exercitau în ei o acţiune creatoare şi provocau o 
imagine. Vedeţi, deci, că pentru a studia acest document, 
care este Geneza, există o cale cu totul alta decât aceea 
care se urmează de obicei în studiul altor documente 
vechi. 

Am arătat câteva din punctele de vedere care ne vor 
servi de călăuză. Nu vom putea pătrunde decât cu încetul 
şi treptat spre acea reprezentare vie a ceea ce înţelepţii 
evrei simțeau sub acţiunea acelor cuvinte din care nouă 
nu ne-a mai rămas decât forma lor. Prima noastră sarcină 
va fi să facem apel, atât cât este posibil, la cunoştinţele 
noastre trecute, pentru a ne distanţa atât cât e cu putinţă 
de sensul pe care l-am dat până acum unor cuvinte ca 
acestea: „cerul şi pământul", „Dumnezeu" sau mai bine 
spus „zeii', cum este textul original „,creaţie', „la 
început" etc. Cu cât ne vom desprinde mai mult de ce am 
înţeles şi simţit în aceste cuvinte până în prezent, cu atât 
mai uşor vom putea pătrunde spiritul unui document care 
a izvorât dintr-o stare sufletească diferită de aceea din 
epoca noastră. Dar, înainte de toate, este bine să ne 
înţelegem asupra evenimentului care este descris de 
primele cuvinte ale Genezei. 

Se ştie că mulţumită posibilităţilor actuale de investigaţie 
clarvăzătoare putem descrie, într-un anumit sens, 


originile evoluţiei terestre şi ale omului. În lucrarea mea 
Die Geheimwissenschaft im Umriss* am încercat să 
descriu cele trei etape de evoluţie care au precedat 
Pământul nostru vechile etape, Saturn, Soare şi Lună, 
evoluţia existenţei acestui Pământ ca scenă pe care are 
loc însăşi evoluţia omului. Şi sunt sigur că aveţi prezentă 
în minte, în linii mari, această descriere. Problema care 
se pune este să ştim cărui moment corespunde ceea ce 
evocă puternicul cuvânt biblic „bereșit'. Unde să-l 
plasăm în cadrul descrierii noastre? 

* Ştiinţa ocultă în liniile sale generale - lucrare apărută în 

anul 1910. Tradusă în limba română şi sub titlul Știința 

spirituală (GD 13). (N.Tr.) 
Să adoptăm la început un punct de vedere de unde să 
putem cuprinde cu privirea vechile etape pe care le-am 
numit Saturn, Soare şi Lună. Vechiul Saturn ne apare ca 
un corp ceresc care nu are încă nici un rudiment din ceea 
ce este convenit să se numească materie. Din tot ce 
cunoaştem acum în jurul nostru, el nu avea decât starea 
elementară de căldură, focul, o căldură care vibra prin 
sine însăşi. Nici aer, nici apă, nici pământ solid. În zonele 
unde acest astru este mai dens, se află căldură pură, 
activă şi vie. Această etapă trece şi existenţa se îndreaptă 
spre o nouă etapă, pe care o numim existenţa solară. La 
această căldură vie, de la început, se alătură un element 
nou, un element de natură aeriană sau gazoasă, şi vom 
avea o reprezentare exactă a acestei etape planetare a 
vechiului Soare dacă ni-l vom închipui - în starea sa 
elementară - ca pe un joc în care se întrepătrund 
elementele aer şi caldură. 
A treia stare care apare apoi în evoluţie este aceea 
numită vechea Lună. La căldură şi aer se adaugă starea 
elementară de apă. Incă nici o urmă de element terestru, 
solid, aşa cum cunoaştem astăzi pe Pământ. In această 
fază, numită vechea Lună, se produce un fapt singular: 
unitatea primordială, care a condus la apariţia vieţii, se 
destramă. Vechiul Saturn ne apăruse ca un glob unic şi 
unitar de căldură vie: vechiul Soare, ca un glob format 
din jocul elementelor de căldură şi aer. În faza lunară, se 
petrece o diferenţiere între ceea ce este de natură solară 


şi ceea ce este de natură lunară. Şi abia când ajungem la 
a patra etapă a evoluţiei noastre planetare vedem că la 
elementele precedente se alătură elementul solid 
pământ. Pentru ca acest element solid să se poată 
încorpora în existenţa planetară, a fost necesar ca 
diviziunea care avusese loc pe vechea Lună să se repete 
şi acum. Natura solară a trebuit din nou să se desprindă 
de planeta noastră, de natura terestră. Atingem astfel un 
anumit punct al evoluţiei globului nostru când, dintr-o 
stare planetară comună în care elementele foc, aer şi apă 
se amestecă, se separă o dată cu elementul solid, cu 
pământul, şi elementul de natură mai subtilă al Soarelui. 
Şi numai în acest element terestru s-a putut considera 
ceea ce numim azi elementul pământ, solidul. 

Să ne oprim puţin la momentul când elementul solar se 
desprinde din starea planetară comună şi îşi trimite de 
acum înainte forţele spre elementul terestru. Să mai 
reținem şi faptul că, în acest moment, a apărut şi 
posibilitatea de a se elabora în elementul terestru partea 
densă pe care astăzi o numim „solidă", în sensul material 
al cuvântului; această parte se densifică în sânul 
elementului terestru. Să reținem cu atentie acest 
moment, căci este chiar momentul în care începe 
povestea Genezei. Ea porneşte exact de la această 
situaţie. Să nu mai facem greşeala de a stabili vreo 
legătură între primele cuvinte ale Genezei şi acea 
concepţie abstractă, ca o umbră, pe care o pot evoca 
astăzi expresii ca acestea: „la început" sau „la origine". 
Nu ar fi decât o idee complet străină în comparaţie cu 
ceea ce simte iniţiatul evreu. Tot ce s-a întâmplat în acel 
moment când s-a creat o dualitate prin repetarea 
elementului solar şi a elementului terestru, întreg acest 
eveniment trebuie să ni-l evocăm în suflet, în legătură cu 
acel cuvânt primordial „bereşit" - „la început". Trebuie să 
fim, de asemenea, conştienţi că întreaga evoluţie a 
vechiului Saturn, a vechiului Soare şi a vechii Luni nu 
este pur şi simplu expresia Entităţilor spirituale care au 
condus-o, au dirijat-o. Aceste entităţi formează suportul 
acestei evoluţii. Şi ceea ce numim element de căldură, de 
aer, de apă nu este decât învelişul exterior al acestor 


entităţi; acestea reprezintă de fapt realitatea în evoluţie. 
Dacă ar fi să aruncăm o privire asupra stării care a 
existat în momentul când elementul terestru s-a separat 
de elementul solar şi ne-am închipui acest eveniment 
după imagini luate din lumea materială, să ţinem totuşi 
seama că folosirea noţiunilor „apă“, „aer", „foc" nu 
reprezintă decât o modalitate de a evoca în limbajul 
nostru această substanţă spirituală vie care s-a dezvoltat 
în cursul perioadelor vechilor corpuri cereşti, Saturn, 
Soare, Lună, pentru a atinge momentul pe care l-am 
descris. 

Să ne imaginăm şi să simţim totodată aceste elemente, 
aer, apă şi foc, amestecate unele cu altele şi formând un 
imens glob care apoi se separă în două, o parte formată 
din elemente solare şi o alta formată din elemente 
terestre. Să ţinem seama, însă, că această reprezentare 
materială a elementelor nu este pentru spiritualitate 
decât un mijloc de exprimare. Să ne închipuim mai 
departe că prin această imensă găoace, cochilie de 
substanţă materială, formată din aer, apă şi căldură, se 
revelează faţa Entităţilor spirituale. Acestea se mişcă, se 
manifestă, se revelează cu ajutorul acestor elemente care 
ne dau nouă o impresie materială. Prin mijlocirea lor, 
suntem, ca să spunem aşa, în prezenţa unor Entităţi 
spirituale care îşi arată chipul şi acţionează cu ajutorul 
căldurii, al apei şi al aerului, pentru a organiza corpuri 
cereşti, prin puterea lor spirituală şi sufletească. Să ne 
întipărim bine în suflete această imagine. 

Să încercăm acum, cu privirea interioară, să ne formăm 
imaginea acestui înveliş, făcut din elementele aer, apă şi 
foc, învelis pe care l-am putea asemui cu cochilia unui 
melc, deşi comparaţia nu este decât foarte aproximativă, 
elementele neformând un înveliş solid ca acela al 
melcului, ci unul mult mai subtil. În această cochilie, să 
ne imaginăm apoi o spiritualitate care ne priveşte şi ne 
apare sub forma unor figuri ce se revelează cu ajutorul 
acestui înveliş, fiind în acelaşi timp o forţă de 
manifestare, o forţă care, din ceea ce este ascuns, 
invizibil, suprasensibil, ţâşneşte, ca să spunem aşa, în 
forme revelate. 


Dacă sunteti pătrunşi până în adâncul sufletului de 
această imagine pe care am încercat să v-o prezint, dacă 
aţi reuşit să simţiţi această acţiune vie a unor Entităţi 
spirituale printr-un element sensibil, substanţial, această 
forţă interioară care îşi desfăşoară elementul activ 
pentru a organiza materia şi dacă, în plus, veţi face 
abstracţie o clipă de orice altă imagine, veţi simţi abia 
atunci ce era în sufletul unui iniţiat evreu din vechime, 
când sunetele care formau cuvântul „bereşit' străbăteau 
sufletul său - „Beit", prima din litere, respectiv sunetul, 
care compune cuvântul, evocă forţa substanţială care 
împleteşte un habitaclu, o cochilie; „Reiș', a doua 
consoană, evocă forţa Entităţilor spirituale care 
acţionează în interiorul acestui habitaclu; „Șin", al treilea 
sunet, evocă forţa care, acţionând din interior, tinde să se 
manifeste în exteriori. 

1 Beit: 2 ; Reiş: A: Sin: Ù. ; 
Atingem astfel, într-o oarecare măsură, principiui pe care 
se bazează descrierea făcută. Şi dacă pătrundem mai 
profund în acest principiu, vom resimţi ceva din spiritul 
acestei limbi ebraice, care era purtătoarea unui element 
creator de care omul modern nu-şi mai poate da seama. 
Să revenim acum la momentul care precede această 
coagulare fizică, această densificare terestră şi să 
încercăm să o înţelegem şi, mai ales, să o simţim ca pe 
ceva viu, plin de viaţă. Dacă dorim să descriem ceea ce 
are loc, nu ne vom putea servi de reprezentările obişnuite 
pe care le aplicăm percepţiilor din lumea sensibilă. De 
aceea este o copilârie să interpretăm al doilea cuvânt de 
la începutul Genezei în sensul unui fapt material 
asemănător cu ce înţelegem în prezent prin operă sau 
creaţie. Am ajunge, în acest caz, să nu înţelegem acest 
cuvânt. El se referă la ceva ce se află la limita între 
sensibil şi suprasensibil. Şi dacă cineva doreşte să-şi facă 
o idee exactă despre ceea ce se traduce în mod curent 
prin vechiul „a crea" în această frază, „La început zeii au 
creat", va trebui să se ferească de a înţelege prin acest 
cuvânt ceva ce s-ar fi putut vedea cu ochii fizici, obişnuiţi; 
a fost o acţiune creatoare pe care nimeni nu ar fi putut să 
o vadă cu privirea fizică. 


Priviţi în sinea voastră, dragi prieteni, şi încercaţi să 
retrăiţi impresia pe care o aveţi când, după ce aţi dormit, 
vă treziţi din somn şi, fără a vă întoarce privirea spre 
obiectele materiale din jurul vostru, rechemaţi în minte, 
printr-o pură activitate interioară, anumite idei. Reţineţi 
bine această activitate interioară, aceste idei pe care le- 
aţi readus în minte, această meditaţie productivă, care 
face să apară în suflet, prin forţa sa proprie, un conţinut 
pur spiritual. Am putea folosi cuvântul „a-şi imagina" 
pentru această activitate aproape magică ce scoate o 
gândire din profunzimile sufletului şi o aduce în câmpul 
conştienţei. Şi gândiţi-vă că ceea ce poate face omul doar 
imaginativ poate fi ca o activitate de creaţie cosmică 
efectivă. Imaginaţi-vă că în locul activităţii voastre 
interioare, a gândirii voastre, a meditaţiei voastre, este 
vorba de o gândire cosmicâ ce îşi exercită puterea 
creatoare şi veţi înţelege mai exact conţinutul celui de-al 
doilea cuvânt din Geneză, „bara ". Încercaţi să-l înţelegeţi 
cât mai aproape de conţinutul său spiritual, de însăşi 
experienţa voastră când meditaţi asupra unui gând 
propriu. 

Imaginaţi-vă, în continuare, că, în timpul acestei 
meditații, evocaţi în minte două categorii de idei. Să 
presupunem, pentru a descrie mai bine acest fenomen, 
un om care se trezeşte şi în momentul acela mintea îi 
este ocupată de două lucruri diferite. Primul ar fi 
imaginea unei activităţi, a unui fapt sau a unui obiect 
exterior; acesta nu ar apărea în conştienţă ca o percepţie 
fizică, ci ca o reflecţie, ca rezultat al unei activităţi 
creatoare a sufletului. Al doilea complex de gândire este 
o dorinţă, dorinţa de a face ceva ce omul poartă în sine şi 
este legat de propria voinţă, în acord cu înclinațiile şi 
dispoziţia sa psihică. Avem de-a face aici, deci, cu două 
elemente, o reprezentare şi o dorinţă, care apar în suflet 
ca urmare a propriilor sale gânduri. Dacă vom înlocui 
acum acest suflet omenesc, cufundat în gândurile sale, cu 
ceea ce Geneza numeste Elohim, va trebui să ne 
imaginăm o pluralitate, o pluralitate de Entităţi spirituale 
cufundată în meditaţie şi că aceste entităţi emană din 
profunzimile lor două complexe asemănătoare cu ceea ce 


am descris mai înainte, o pură reprezentare şi o dorinţă. 
Astfel, în locul unui suflet comun cufundat în meditaţia 
sa, să evocăm un ansamblu cosmic de entităţi care emană 
din ele - şi acum meditaţia este de ordin universal - o 
reprezentare a ceva ce se manifestă, ce se exprimă spre 
în afară şi o dorinţă cu totul de natură interioară, care se 
limitează la o activitate interioară. Aşadar, aceste Entităţi 
cosmice pe care le numim Elohim* ni le putem 
reprezenta ca fiind în stare de meditaţie, iar această 
meditaţie se exprimă prin cuvântul „bara ", „au creat". Şi 
acum, imaginaţi-vă mai departe că, în sânul acestei 
meditații creatoare, de ordin cosmic, iau nastere două 
complexe. Unul evoluează mai mult spre ce se manifestă 
exterior, iar altul este o activitate interioară, o viaţă 
interioară. Aceste două complexe ne dau cu aproximaţie 
cele două elemente care apăreau în sufletul vechilor 
evrei când auzeau cuvintele pe care noi le traducem prin 
„cerul şi pământul", „ha-şamayim" şi „ha-areţ". 
* Trebuie avut în vedere că „Elohim" este un plural. (N.tr.) 

Să lăsăm la o parte, să uităm ceea ce omul modern îşi 
reprezintă prin aceste cuvinte, „cer" şi „pământ", şi să le 
înlocuim cu cele două complexe de care am vorhit: acela 
care se manifestă spre în afară, care tinde să producă un 
efect exterior, şi cel al unei activităţi lăuntrice, care tinde 
să resimtă viaţa care se aprinde în sine; pentru primul 
complex avem „ha-şamayim ", pentru al doilea, „ha-areț'. 
Ce fel de entităţi sunt aceşti Elohim? Vom încerca să-i 
cunoaştem mai bine în cursul acestor conferinţe şi să-i 
traducem în limbajul Ştiinţei spirituale, dar acum să 
încercăm să aprofundăm cât de cât semnificaţia 
cuvintelor primordiale ale Genezei. Cine vrea să-şi facă o 
idee despre ceea ce se petrecea în sufletul anticului 
întelept evreu când întrebuința acest cuvânt, trebuie să- 
şi dea seama că, în acea vreme, era foarte viu 
sentimentul că evoluția noastră terestră are o 
semnificaţie precisă, o finalitate determinată. Care este 
această semnificaţie, care este finalitatea evoluţiei 
terestre? 

Evoluţia noastră terestră nu-şi revelează sensul şi scopul 
decât în momentul când apare în ea un element nou care 


nu mai fusese înainte. O repetiţie eternă, o întoarcere 
eternă la ceea ce a mai fost, ar fi lipsită de sens, iar 
înțeleptul evreu iniţiat ar fi simţit geneza Pămâtului ca pe 
o absurditate, dacă nu ar fi ştiut că Pământul, după cea 
trecut dintr-o stare anterioară, nu ar fi adus cu sine un 
element nou. Existenţa terestră face ca un element nou 
să devină posibil şi acest element nou este chiar faptul că 
omul poate deveni exact ceea ce este acum pe Pământ. 
Aşa cum este acum şi aşa cum va fi în cursul evoluţiei 
viitoare, el nu exista în stadiul precedent şi nici nu ar fi 
fost posibil. Entităţile spirituale care conduc evoluţia 
exterioară, evoluţie care a trecut prin etapele vechiului 
Saturn, ale vechiului Soare şi ale vechii Luni, sunt 
structurate altfel decât omul, lăsând la o parte 
deocamdată orice idee de superioritate sau de 
inferioritate. Aceste entităţi au acţionat cu ajutorul 
formelor elementare de existenţă, focul, aerul, apa, şi au 
făcut să apară viaţa pe vechile planete, apoi chiar pe 
Pământ, la începutul evoluţiei sale. Cum putem cunoaşte 
fiinţa lor proprie, cum să ni le apropiem? Este foarte mult 
de spus despre ele, pentru a reuşi să le înţelegem esenţa. 
Dar ne putem apropia şi cunoaşte sub un aspect şi pentru 
aceasta va fi suficient să facem un pas în înţelegerea 
cuvintelor primordiale ale Bibliei. 

Mai întâi să examinăm entităţile care sunt cele mai 
aproape de om în momentul când el însuşi este format 
din elementele moştenite de la vechile planete Saturn, 
Soare, Lună. Să le întrebăm care a fost scopul urmărit, 
care a fost voinţa şi care a fost intenţia lor. În felul 
acesta, ne vom putea face o primă idee despre entitatea 
lor. 

Aceste entităţi au dobândit în cursul unei evoluţii pe care 
deja au străbătut-o facultăţi diferite. Fiecare o avea pe a 
sa. Modul cel mai bun pentru a ne face o idee despre 
natura lor este să considerăm că, în momentul la care ne 
referim, un anumit grup din aceste entităţi acționau 
împreună pentru acelaşi scop şi cu o voinţă unică. 
Păstrând riguros proporţiile, le putem compara cu un 
grup de oameni, fiecare având o capacitate specială şi 
împărţindu-şi între ei sarcinile, pentru ca împreună să 


lucreze pentru o operă comună. Rezultatul acestei munci 
colective nu ar fi fost posibil altfel. Opera la care ei 
lucrează nu este decât un proiect, un ideal, un scop. Ceea 
ce există deocamdată în mod real este acest grup. Opera 
nu este, aşa cum am spus, decât un ideal. Imaginaţi-vă 
acum grupul de Entităţi spirituale care au evoluat 
străbătând planetele Saturn, Soare, Lună, în care fiecare 
este înzestrat cu capacităţi particulare şi care, în acel 
moment precis al evoluţiei, îşi spun: să ne adunăm 
activităţile spre un scop comun, să mergem spre o 
direcţie unică - şi în privirea fiecăreia din aceste entităţi 
apare imaginea acestui scop comun, şi acest scop este 
omul, omul terestru. 

Omul a fost deci scopul unui grup de fiinţe divine care au 
hotărât să-şi concentreze diversele lor facultăţi pentru a 
realiza ceva ce nu era în natura nici uneia dintre ele, dar 
pe care l-au putut crea prin munca lor comună. Dacă vă 
reprezentaţi acum tot ceea ce v-am spus, aceste 
învelişuri constituite din elementele de foc, aer, apă, apoi 
aceste Entităţi spirituale care îşi exercită acţiunea, 
meditaţia lor cosmică, cele două complexe ale acestei 
meditații, unul caracterizat printr-o dorinţă de acţiune 
manifestată în interior, iar celălalt manifestându-se spre 
în afară, şi dacă legaţi de aceste Entităţi spirituale, al 
căror chip îl contemplăm prin mijlocirea elementelor foc, 
aer, apă, ideea unui scop comun, veţi reusi să înţelegeţi 
ce imagine evoca în inima înţeleptului evreu cuvântul 
„Elohim". Veţi reuni într-un singur tablou tot ce 
vieţuieşte în acele cuvinte primordiale prin care începe 
Geneza. 

Să facem, deci, abstracţie de tot ce poate resimţi un om 
modern când aude cuvintele „La început zeii au creat 
cerul şi pământul", şi să încercăm, ţinând seama de tot ce 
am spus până acum, să reținem tabloul următor: o viaţă 
elementară în sânul căreia acţionează structuri de foc, 
aer, apă; în acest amalgam sunt cufundate Entităţi 
spirituale într-o adâncă meditaţie universală. Gândirea 
lor fecundă este străbătută de un scop: să-şi îndrepte 
activitatea în comun spre crearea omului. Din gândirea 
lor se naşte mai întâi o reprezentare care se exprimă, se 


manifestă spre în afară şi o viaţă, o activitate 
interiorizată, care nu se însufleţeşte decât în sine însăşi. 
În această carapace, în acest habitaclu de elemente, 
Spiritele primordiale creează, prin gândirea lor, 
fenomenul exterior, concomitent cu o mişcare interioară 
vie si activă. 
Încercaţi să vă reprezentaţi conţinutul primelor cuvinte 
ale Bibliei şi veţi avea o bază solidă pentru a urmări 
sensul profund al cuvintelor prin care s-a făcut cea mai 
mare revelaţie a omenirii, în ceea ce priveşte originea 
sa. 
CONFERINŢA a Il-a 
„Să se facă lumină!" e Cerul şi Pământul 
München , 18 august1910 
În multe din aspectele pe care le dezvălui în cursul 
acestui ciclu de conferinţe, ca şi în ce priveşte, în 
general, învăţământul nostru antroposofic, s-ar putea 
bănui de către cei care ne cunosc prea puţin 
sentimentele că aş simţi o oarecare satisfacţie, o bucurie 
aparte când sunt în situaţia de a lua o atitudine care pare 
în contradicţie cu ştiinţa modernă. Aş dori foarte mult să 
nu fiu greşit înţeles, mai ales în această privinţă. Vă rog 
să fiţi convinşi că simt întotdeauna o mare rezistenţă 
interioară când sunt nevoit să mă opun faţă de unele 
afirmaţii ale ştiinţei contemporane şi nu o fac, de altfel, 
niciodată decât atunci şi acolo unde este posibil să 
utilizez cu adevărat datele actuale ale ştiinţei, dându-le 
însă un conţinut mai bogat. Totodată simt o mare 
responsabilitate de a nu face nici o afirmaţie care să 
contrazică ştiinţa modernă, acolo unde nu mi-ar fi cu 
putinţă să expun tot ceea ce această ştiinţă aduce nou 
asupra unei probleme. Din acest punct de vedere nu s-ar 
putea aborda subiecte atât de importante ca cele despre 
care vom vorbi astăzi şi în zilele următoare, decât cu un 
fel de teamă profundă şi cu sentimentul responsabilităţi, 
pe care mi-l asum. 
Trebuie să recunoaştem că, în ce priveşte chestiunile 
care fac obiectul studiului nostru, ştiinţa modernă îşi 
dezvăluie neputinţa; savanții nu sunt în măsură să ştie 


pentru ce punctele de plecare pe care ei le adoptă 
antrenează totuşi această neputinţă şi nici pentru ce, în 
faţa unor probleme esenţiale ale existenţei, poziţia 
ştiinţifică modernă este un pur diletantism. Vă rog, deci, 
cu insistenţă, să ascultați cele ce urmează să fie spuse, 
conştienţi fiind şi de cele ce ştiinţa modernă ar avea de 
spus în această privinţă. Pe de altă parte, este natural că 
nu se poate aştepta ca aceste scurte conferinţe să fie un 
studiu detaliat, ca într-o polemică, pentru a susţine sau a 
respinge cutare sau cutare concepţie modernă. Sunt 
nevoit, atât cât e posibil, să mă limitez la partea pozitivă 
a învăţământului nostru şi vă rog să aveţi încredere că 
într-un cerc de antroposofi ca al nostru ceea ce urmează 
să vă spun se va face cu toate amănuntele necesare. 

leri am încercat să vă arăt că aceste extraordinare 
cuvinte care se află la începutul Bibliei, într-o limbă atât 
de profund diferită de limbile noastre de astăzi, nu pot fi 
înţelese în plinătatea lor decât dacă încercăm să uităm 
toate impresiile şi sentimentele trezite în noi de 
traducerea care se face în mod curent în limbile 
moderne. Căci forma lor primară are cu adevărat 
proprietatea, datorită caracterului special al sunetelor 
sale, să ne îndrepte inima şi gândirea spre imagini pe 
care numai un clarvăzător le poate contempla când 
atinge un anumit punct al evoluţiei, şi anume acela când 
elementul sensibil al Universului iese pentru prima dată 
din suprasensibil, din imaterial. Există în fiecare din 
aceste sunete o forţă şi o putere în care ne apare, dacă 
putem spune aşa, originea vieţii pe Pământ. Va trebui, în 
cursul acestor conferinţe, deseori să atragem atenţia 
asupra caracterului special al acestei limbi; dar să ne 
oprim mai întâi asupra câtorva puncte necesare. 

Vă amintiţi că aceste cuvinte ale Bibliei, pe care am 
încercat ieri să vi le fac să apară ca un tablou viu în 
suflete, descriu ansamblul, complexitatea unor fapte care 
izvorăsc dintr-o sacră meditație, dintr-o gândire 
creatoare. Am spus că trebuie să ne reprezentăm două 
ansambluri care se nasc din acest fel de amintire 
cosmică. Unul din aceste ansambluri are caracterul unor 
reprezentări care ne vin în minte, celălalt pe acela al unei 


dorinţe, al unei voințe. Unul cuprinde tot ce tinde să se 
reveleze, să se exprime, să-şi exercite forţa spre exterior: 
ha-şamayim; celălalt, ha-areţț, conţine mişcarea interioară 
pătrunsă de viaţă, de mobilitate vie, de dorinţă de 
mişcare. Caracterul, proprietăţile acestui element 
interior sunt arătate în Biblie cu ajutorul unui şir de 
sunete caracteristice. Acest element, însufleţit de o viaţă 
interioară, prezintă o stare exprimată de cuvântul ebraic 
„tohu vabohu': . Un tohu bohu exprimă de regulă 
confuzia şi se poate traduce în limba noastră prin „pustiu 
şi gol". Dar nu vom putea înţelege cu adevărat acest 
cuvânt decât având în faţa ochilor imaginea pe care el o 
include, reprezentându-şi viaţa puternică ce însufleţea 
spaţiul, când ceea ce trecuse prin vechile stadii Saturn, 
Soare, Lună reapare acum sub forma unui nou stadiu, o 
nouă planetă care este Terra, Pământul. 


1 tohu vabohu (pronunţat tohu va vohu): ma n 

Am atras atenția ieri asupra a ceea ce numim stare 
solidă, starea care oferă simțurilor o rezistență. In timpul 
vechiului Saturn, a vechiului Soare şi a vechii Luni, pe 
atunci existau numai elementul de foc sau căldură, 
elementul gazos, aer, şi elementul lichid, apa. Elementul 
solid nu apare, de fapt, decât o dată cu apariția planetei 
terestre şi vine să se alăture celorlalte stări elementare 
inferioare. Şi acum, în punctul de evoluţie pe care l-am 
arătat, când elementul solar tinde să se separe de 
elementul terestru, vedem că în sânul elementelor de 
căldură, aer şi apă se produce un fenomen de amestecare 
a lor, de interpătrundere reciprocă. Să ne reprezentăm 
această stare de lucruri ca pe un amestec dezordonat şi 
confuz de elemente, căldură, aer, apă - ce s-ar putea 
exprima în limba noastră, aşa cum am spus, prin 
cuvintele „pustiu şi gol", dar imaginea nu este corect 
redată decât prin ansamblul cuvintelor ebraice „tohu 
vabohu'". Dacă putem să ne reprezentăm această stare de 
lucruri prin imagini pe care să le evocăm în suflet, iată ce 
am putea spune: 

Sunetul pe care l-am putea compara cu litera T trezeşte 
imaginea unei forţe care se răspândeşte din centru către 
toate punctele din spaţiu. El trebuie să reprezinte 


amestecul masei de elemente de căldură, aer şi apă, 
precum şi forţa de expansiune care emană din centru şi 
se răspândeste ca nişte raze până la infinit. O idee a 
acestei forţe o găsim în prima parte a acestui grup de 
cuvinte, „tohu'. A doua parte, „bohu'", exprimă exact 
contrariul a ceea ce exprimă prima, prin mijlocirea a 
ceea ce poate trezi în suflet litera pe care o putem 
compara cu B, litera „beth'". Ea trezeşte în suflet 
imaginea unui imens glob, a unei sfere goale; şi din toate 
punctele extreme ale acestui glob pornesc raze care se 
îndreaptă spre centru. Cuvântul „tohu'evocă un punct în 
centrul acestui spaţiu din care emană forţe în toate 
direcţiile. Acest fapt are drept urmare că se produce un 
fel de înveliş al acestui glob, o sferă din care apoi se 
reflectă raze înapoi spre centru, „bohu'". Dacă vă veţi 
putea imagina aceasta în mod clar, că toate aceste raze, 
aceşti curenţi sunt compuşi din cele trei forţe elementare 
de căldură, aer şi apă, care îşi amestecă undele de viaţă, 
atunci veţi putea sesiza caracterul acestei activităţi 
interioare. Aceste cuvinte ne arată aşadar modul în care 
viaţa elementelor este dirijată de Elohimi. 

Dar nu vom putea înţelege deplin grandioasa operă a 
celor şapte zile ale Creaţiei, dacă nu vom lua în 
considerare şi amănuntele. Să le studiem, pentru ca 
grandoarea puternicei drame cosmice să ne apară în 
toată măreţia sa. Să ne amintim mai întâi cuvântul ,„ bara" 
în contextul „Bereşit bara Elohim...", adică „la început 
zeii au creat...", care se referă, de fapt, la o activitate de 
natură spiritual-sufletească, după comparaţia de care ne- 
am folosit ieri. Vedem Elohimi ocupând spaţiul şi ne 
reprezentăm verbul „bara" (au creat) ca o activitate 
sufletească de proporţii cosmice izvorâtă din meditaţia 
lor, iar ceea ce au creat este arătat prin cuvintele „ha- 
şamayim'"şi „ha-areţ', elementul care iradiază în afară şi 
cel care este activ în interior. Pentru ca să avem o 
comparaţie mai cuprinzătoare, vreau să vă atrag atenţia 
acum asupra unui alt punct important. Vă reamintiţi că 
am dezvăluit care este starea de spirit a unei persoane 
care se trezeşte şi diferitele complexe de gânduri şi 
imagini care îi pătrund în suflet. Şi gândiţi-vă că aşa apar 


în sufletul Elohimilor cele două complexe: „ha-şamayim" 
şi „ha-areț'. 

Am văzut în cursul conferinţei de ieri că Elohimii provin 
prin evoluţia lor din stadii anterioare lui Saturn, Soarelui 
şi Lunii. Este o comparaţie absolut reală între meditaţia- 
amintire a lor şi ceea ce apare în sufletul unei persoane 
în momentul când se trezeste. Se poate spune că el vede 
în spiritul şi sufletul său cum sunt acele imagini şi este în 
drept să spună: Când mă trezesc dimineaţa, regăsesc în 
suflet ceea ce am lăsat acolo înainte de a mă culca, eu 
pot să descriu ceea ce evoc în felul acesta. La fel s-ar 
putea spune şi despre Elohimi şi să exprimăm în cuvinte 
simple ceea ce trăia în ei. Ei evocau ceea ce apărea în 
sufletul lor ca pe o amintire a tot ce se împlinise în cursul 
evoluţiei în stadiile Saturn, Soare şi Lună. Atunci a 
apărut în amintirea lor o stare complexă care este 
exprimată prin cuvintele „tohu vabohu", imagine pe care 
am descris-o, aceea a unui centru de unde pornesc raze 
de forţă şi se răspândesc în spaţiu, pentru a reveni apoi şi 
a se concentra, în aşa fel încât rezultă un amestec şi o 
întrepătrundere a elementelor, datorită tocmai acestei 
mişcări a forţelor iradiante. Elohimii puteau spune 
atunci: acesta este aspectul elementelor pe care le-am 
condus până în acest moment. Totul s-a reprodus acum 
din nou. 

Pentru a înţelege ce a urmat acestui moment, şi care în 
limbajul modern se exprimă prin cuvintele „întunericul 
domnea pe deasupra elementelor" sau mai exact „a 
apelor", să analizăm şi alte aspecte. Să ne întoarcem 
privirea înapoi pentru a urmări mersul evoluţiei înainte 
de apariţia elementului terestru. 

Vechiul Saturn era constituit dintr-un element de foc. Cu 
Soarele apare elementul de natură gazoasă. În lucrarea 
mea Știința ocultă veţi putea citi în ce fel un element 
nou vine să se adauge celorlalte două. Nu trebuie să ne 
închipuim că în elementul de căldură se amestecă un 
element de aer; e vorba, de fapt, de o densificare a 
elementului de căldură. Elementul subtil al vechiului 
Saturn se densifică în elementul gazos. Dar o condensare 
de acest gen este legată întotdeauna de degajarea unei 


naturi mai subtilă. Dacă pe de o parte ceva se comprimă, 
se îngreuiază, pe de altă parte se degajă un element 
subtil de lumină. Prin trecerea de la vechiul Saturn la 
vechiul Soare putem spune că, dacă Saturn era constituit 
în întregime din căldură, stadiul solar comportă 
elementul gazos, care este căldură  comprimată, 
densificată, dar concomitent şi un element de lumină 
care produce o răspândire spre exterior a căldurii şi 
aerului. 

Să revenim la unul din fenomenele pe care îl descrie 
Biblia, acela desemnat prin cuvântul „ha-areț'; pe care 
de obicei îl traducem prin „pâmânt", şi să ne închipuim 
cum au putut Elohimii să reprezinte ceea ce făcuseră să 
trăiască în amintirea lor şi să le apară în faţa ochilor 
sufletului. Nu în acelaşi fel cum o făcuseră pe vechiul 
Soare, deoarece acum lipsea elementul de lumină, care 
se  separase prin ha-șamayim. „Ha-areţ' devenise 
incomplet, pierzându-şi lumina şi neavând în sine decât 
elemente de căldură, aer şi apă. Lumina se desprinsese şi 
era legată, cum am văzut, de „ha-şamayim": „ha- 
şamayim'este natura solară care s-a desprins de „ha- 
areţ", iar „ha-areţ' este celălalt ansamblu de fenomene, 
în care, deci, acţionează, unite şi amestecate într-o stare 
de „tohu vabohu'", elementele de căldură, de aer şi de 
apă, dar lipsite de ceea ce apăruse o dată cu vechiul 
Soare, de elementul lumină. Ele erau, prin urmare, 
obscure, întunecate. Intreaga natură solară, luminoasă, 
se retrăsese o dată cu „ha-șamayim'. Aşadar, progresul 
realizat prin evoluţia Pământului însemna că lumina 
cuprinsă în vechiul principiu solar şi care fusese unit cu 
Pământul acum era pierdut, iar „ha-areț' nu mai era 
decât un obscur amestec al elementelor. 

Ne-am putut face, în felul acesta, o imagine asupra a 
ceea ce putea fi meditaţia Elohimilor. Dar nu ne vom 
putea niciodată reprezenta cu adevărat acţiunea lor 
creatoare dacă nu vom ţine seama de un fapt esenţial, că 
viaţa elementelor de aer, de apă şi de căldură nu este 
decât îmbrăcămintea unor Entităţi spirituale. De fapt, nu 
este chiar exact să spunem îmbrăcăminte, mai curând 
trebuie să le concepem ca fiind manifestarea exterioară, 


expresia exterioară a Entităţilor spirituale. Tot ceea ce 
numim aer, apă, căldură nu este în fond decât maya, 
iluzie, şi nu există decât pentru privirea exterioară, fizică, 
privirea superficială a simţurilor şi chiar a sufletului. În 
realitate, când pătrundem în propria noastră fiinţă, în 
ceea ce avem ca sufletesc-spiritual, nu este, de fapt, 
decât tot expresia exterioară a sufletesc-spiritualului 
Elohimilor. Dar nu trebuie să ne imaginăm Elohimii într-o 
manieră antropomorfă, asemănători omului; acesta nu 
era decât scopul lor, de a-l forma, de a-l aduce în 
existenţă după organizarea pe care ei o gândiseră pentru 
el. Nu trebuie deci să ni-i reprezentăm sub formă umană; 
totuşi, putem distinge în natura lor un fel de dualitate. 
Nu putem înţelege omul zilelor noastre decât desluşind în 
el un corp, un suflet şi un spirit. Şi noi toţi ştim că scopul 
Antroposofiei este să ne ajute să discernem cât mai exact 
natura şi efectul acestei triple organizări a omului. Ar fi o 
mare greşeală să ne imaginăm aceste entităţi, pe care 
Biblia le numeşte Elohimi şi care au o existenţă 
anterioară omului, sub o formă antropomorfică; totuşi se 
poate distinge la ei un fel de corp şi un fel de spirit. 

Dacă la om se face o deosebire între corpul şi spiritul 
său, în acelaşi timp, în ce priveşte expresia exterioară, 
fiinţa sa spirituală este localizată în diferite feluri. Nu 
vom fi niciodată tentaţi, de exemplu, să localizăm în 
mâini sau în picioare principiul spiritual al unei fiinţe 
umane, ci în trunchi, în picioare şi în braţe vom localiza 
principiul corporal, iar spiritul are ca organ, ca 
instrument de exprimare, capul şi creierul. Deosebim, 
deci, în forma umană, în anumite părţi ale sale, o 
expresie a principiului corporal şi în altele expresia 
principiului spiritual. 

Şi acum, cât priveşte pe Elohimi, am putea proceda într- 
un mod asemănător. Viaţa, acţiunea substanţelor de care 
am vorbit, nu poate fi cu adevărat înţeleasă decât dacă o 
concepem ca fiind manifestarea Elohimilor, ca fiind 
corpul lor. Dar trebuie să facem o repartizare în diferitele 
aspecte ale Elohimilor în funcţie de natura celor trei 
elemente şi să ne reprezentăm corpul lor, natura mai 
puţin spirituală a lor, exprimându-se mai ales prin apă şi 


aer. lar în căldura care interpenetrează aceste elemente, 
în amestecul de tohuvabohu, în acea căldură vie şi plină 
de mişcare, acţionează partea spirituală a Elohimilor. 
După cum în cazul omului ceea ce este corporal se 
manifestă în trunchi şi membre, iar ceea ce este spiritual 
în cap, vom putea înţelege că, dacă vom concepe întregul 
Univers ca fiind expresia corporală a Elohimilor, atunci în 
elementele de aer şi apă trăieşte ceea ce constituie 
principiul lor corporal, iar în elementul căldură - partea 
spirituală. În felul acesta privim întregul Univers ca 
manifestarea  Elohimilor, ca un  tohuvabohu al 
elementelor, spirtul fiind unit cu elementul căldură care 
penetrează aceste entităţi elementare. 

Biblia se foloseşte de un cuvânt surprinzător pentru a 
exprima raportul dintre spiritul Elohimilor şi elementele 
„ruah Elohim merahefet', cuvânt minunat cu care trebuie 
să ne familiarizăm dacă dorim să înţelegem cum spiritul 
Elohimilor a pătruns celelalte elemente; şi nu vom putea 
înţelege cuvântul „rahef' decât dacă facem apel la tot ce 
evoca el în străvechile timpuri, când era rostit. Când 
spunem în limbajul de azi „şi duhul zeilor se mişca pe 
deasupra masei elementelor" sau „pe deasupra apelor", 
aceasta nu ne spune nimic, căci pentru a înţelege sensul 
exact al cuvântului „rahef' trebuie să ne reprezentăm o 
imagine pentru care vom utiliza o comparaţie foarte 
familiară. Închipuiţi-vă o găină care îşi cloceşte ouăle; 
căldura sa iradiază şi pătrunde, penetrează ouăle. 
Aceasată căldură iradiantă a găinii care penetrează ouăle 
pentru a le face să se deschisă, această căldură activă, vă 
poate da o idee despre ceea ce conţine verbul „rahef', 
care cuprinde spiritul în sânul elementului căldură. Nu ar 
fi, desigur, exact să spunem că spiritul Elohimilor 
„clocea", căci astăzi acest cuvânt nu exprimă decât o 
acţiune fizică de „a cloci" . Mai curând trebuie să vedem 
activitatea căldurii iradiante, despre aceasta este vorba. 
Dar aşa cum iradiază căldura găinii, la fel spiritul 
Elohimilor pătrundea cu iradierea sa, prin elementul de 
căldură, celelalte două elemente, de aer şi apă. Avem, în 
felul acesta, imaginea pe care o evoca aceste cuvinte: „şi 


spiritul  Elohimilor se purta pe deasupra masei 
elementelor, pe deasupra apelor". 

2 Ruah Elohim merahefet: PER cin Hi 

pluti în aer): am 
Am încercat să construim, până la un anumit punct, 
imaginea care lua naştere în sufletul anticului înțelept 
evreu, când el medita asupra acestor stadii primitive ale 
creării pământului fizic. În raport cu descrierile pe care 
le-am făcut asupra acestor fapte, ne putem reprezenta 
acest „tohu vabohu" sub forma unui glob compus din 
mişcarea elementelor de aer şi apă întrepătrunse de 
căldură. Elementul luminos se desprinsese în „ha- 
şamayim", principiul solar, şi aceste trei stări elementare 
erau acoperite de tenebre. Într-unul din aceste elemente, 
în elementul de căldură, trăia şi se propaga în unde 
esenţa spirituală a Elohimilor, iar această căldură care se 
răspândea în toate direcţiile făcea să se maturizeze tot ce 
cuprinde elementul obscur. 
Când ajungem deci la sfârşitul acelui verset care se 
traduce prin cuvintele „şi duhul Elohimilor plutea peste 
ape" vom şti că este vorba de ceea ce Biblia făcea 
menţiune, încă de la primele cuvinte, de „ha-areț', de 
„pământ", de ceea ce a rămas după ce „ha-șamayim" s-a 
retras. 
Să ne imaginăm acum, cu ochii minţii, stările anterioare 
şi să ne întoarcem la vechea Lună şi chiar mai departe, la 
vechiul Soare. Atunci nu putea, evident, fi vorba de o 
separare între principiul solar şi elementul care urma să 
devină şi a devenit acum pământ şi cu atât mai mult nu 
putea fi acest element luminat din afară. Ceea ce 
caracterizează viaţa pământească este faptul că lumina 
vine din afară, Pământul este luminat din exterior. Dar 
când Pământul făcea corp comun cu Soarele, el nu 
primea lumina, el făcea parte chiar din ceea ce produce 
iradiereă luminii în spaţiu. Caracteristica vechiului stadiu 
solar este că viitorul element terestru, în loc să 
primească lumină, este el însuşi o sursă de lumină şi 
serveşte la răspândirea acesteia. 
Reţineţi cu atenţie diferenţa între aceste două stări; în 
starea actuală, Pământul s-a deprins de orice sursă de 


; rahef (a cloci, a 


lumină. De acum înainte, lumina pătrunde pe Pâmânt din 
afară. Principiul luminos l-a părăsit în momentul când s-a 
retras principiul solar, „ha-şamayim"; acesta stă acum în 
afara Pământului şi viaţa elementară care formează 
amestecul de „ha-areț' în starea de „tohu vabohu" nu mai 
are lumină proprie, ci doar ceea ce poate să descrie 
spunând că „este acoperit de spiritul Elohimilor". Dar 
acest spirit nu produce lumină şi de aceea peste tot 
domnesc tenebrele. 

Când enumerăm elementele care compun existenţa 
terestră, începem de obicei prin elementul solid, apoi 
trecem la lichid, la aer şi în cele din urmă la căldură. 
Acestea sunt stările cele mai dense ale materiei. Dar nu e 
totul: dacă am continua enumerarea, am putea ajunge la 
stări mai subtile, pe care nu le caracterizăm corect 
calificându-le doar ca subtile. Trebuie, mai ales, să 
înţelegem ce semnificaţie au aceste stări mai subtile 
comparate cu stările mai dense. Se mai numesc de obicei 
şi „stări eterice" şi s-a menţionat întotdeauna printre ele, 
în primul rând, starea luminoasă. Dacă pornim de la 
starea de căldură şi coborâm spre ce este mai dens, vom 
găsi elementul gazos, aerul; dar dacă, în schimb, urcăm 
spre ce este subtil, găsim starea de lumină. Trecând 
dincolo de ea, găsim o stare şi mai subtilă, nemanifestată 
direct în lumea sensibilă. Aici, în această lume, nu se află 
decât un reflex exterior al acelui element, mai subtil 
decât eterul de lumină. În limbajul ocult se spune că 
forţele acestui eter sunt acelea care reglează legile 
chimice, de combinare a substanţelor între ele, care 
reglează organizarea elementelor. Ne-am putea face o 
idee despre natura acestui eter mai subtil decât lumina 
făcând o experienţă care constă în a freca cu un arcuş 
marginea unei plăci pe care s-a presărat un strat extrem 
de fin de pulbere: se formează anumite linii care se 
numesc figurile Chladni. Aceste linii de forţă produse de 
sunet reprezintă imaginea a ceea ce se întâmplă fără 
încetare în spaţiu. Spaţiul în sine este diferențiat; el este 
străbătut, saturat de forţe mai subtile decât cele ale 
luminii şi care din punctul de vedere spiritual constituie 
echivalentul a ceea ce este sunetul în lumea sensibilă. 


Ridicându-ne deasupra căldurii şi apoi deasupra luminii, 
întâlnim eterul de sunet sau eterul chimic, care constituie 
ansamblul forţelor de diferenţiere a substanţelor, care le 
separă şi le organizează; aceasta este natura sunetului, 
dar sunetul sensibil, pe care îl percepe urechea noastră, 
nu este decât expresia exterioară, produsă de vibrația 
aerului. Când spunem că ceea ce tinde spre o 
manifestare exterioară a ieşit din ha-areț cu ha-şamayim, 
nu trebuie să ne gândim numai la elementul luminos, ci şi 
la principiul eteric mai subtil încă, de sunet, la rezonanţa 
care străbate această lumină. 

După cum mai jos de căldură găsim stările gazoase şi 
apoi pe cele lichide, vom găsi sus lumina, apoi principiul 
sonor care stă la baza organizării chimice. Mai dens 
decât apa este pământul. Ce găsim dacă ne înălţăm de la 
eterul de sunet spre un eter încă şi mai subtil, detaşat o 
dată cu eterul de sunet în he-şamayim? Ajungem la 
starea eterică cea mai subtilă, care acţionează chiar în 
sânul eterului de natură sonoră şi de acţiune chimică, de 
care am vorbit. Îndreptându-ne urechea spirituală spre 
această stare eterică, nu vom percepe desigur nici un 
sunet produs de rezonanţa aerului, dar ne vom da seama 
că sunetul diferenţiază spaţiul, îl penetrează pentru a 
organiza substanţele, aşa cum sunetul produs de arcuşul 
de vioară pe placă produce acolo figurile lui Chladni. Dar 
în sânul acestei existenţe ordonate de eterul de sunet se 
revarsă o stare, eterică superioară. Ea impregnează şi 
pătrunde eterul de sunet, aşa cum în noi gândirea 
pătrunde şi impregnează sunetele produse de coardele 
vocale şi de gură, făcând din ele cuvinte inteligibile. 
Gândiţi-vă ce face ca un simplu sunet să se transforme în 
cuvânt plin de sens, şi veţi avea o idee de ceea ce este 
eterul cel mai subtil care pătrunde eterul de sunet, îl 
parcurge cu forţa sa cosmică şi dă sens sonorităţilor care 
organizează Universul: este Verbul care însufleţeşte 
spaţiul. Şi acest Verb amestecat astfel cu eterul de sunet 
este în acelaşi timp originea vieţii, este viaţa care pune 
totul în mişcare. Astfel că ceea ce a ieşit din ha-areț cu 
ha-şamayim, ceea ce a părăsit elementul inferior al 
Pământului, tohu vabohu, pentru elementul solar este 


ceea ce apare la exterior mai întâi ca formând principiul 
luminos, în spatele lui se află sunetul spiritual, iar şi mai 
sus, Cuvântul cosmic. Avem acum dreptul să spunem că 
în căldura care cuprinde lumea terestră se exprimă 
spiritualitatea inferioară a Elohimilor, aşa cum, ca să 
spunem aşa, dorinţele noastre trăiesc în sferele 
inferioare ale sufletului. Spiritualitatea superioară a 
Elohimilor trăieşte în ha-șamayim, în lumină, în 
principiile superioare ale sunetului, ale cuvântului, în 
Verbul cosmic. Şi tot ce s-a desprins cu Soarele nu poate 
acţiona în tohu vabohu decât din exterior. 

Să încercăm să retrăim ca într-un mare tablou panoramic 
imaginile care se formau în sufletul vechilor evrei când 
pronunţau cuvintele „ha-areț" şi „ha-şamayim'. Ceea ce 
apărea acestora ca element spiritual, ca lumină, sunet şi 
vorbire, cuvânt creator şi care iradiază spre Pământ, 
acţiona ca o lumină grăitoare izvorâtă din Soare, ca o 
lumină în spatele căreia se află Cuvântul cosmic. Să 
evocăm apoi tot ce cuprindea „tohu vabohu'", elementele 
inferioare, căldură, aer, apă, amestecându-şi unele cu 
altele undele lor mişcătoare, într-o stare de tenebre 
profunde. Dar, totodată, activitatea Elohimilor cu lumina 
care iradiază din afară pătrunde datorită Verbului 
creator eterul cel mai înalt. Cum am putea descrie ce se 
produce atunci? Cel mai bine o putem face cu ajutorul 
cuvintelor monumentale ale Bibliei „Şi zeii au spus: Să se 
facă lumină!" Şi s-a făcut lumină în tenebrele care 
domneau în tohu vabohu. Aceasta este imaginea care se 
prezenta viziunii lăuntrice a vechilor evrei. 

Fiinţa Elohimilor trebuie să ne-o reprezentăm răspândită 
în tot Universul, iar acest Univers ca fiind corpul lor. 
Viaţa elementară din tohu vabohu este forma inferioara a 
acestui corp, căldura este o expresie superioară; dar 
elementul cel mai înalt este ha-şamayim, care din afară 
îşi exercită acţiunea creatoare pentru a face ordine în 
acel tohu vabohu. 

Dar după ce aţi ascultat descriindu-se felul cum Cuvântul 
cosmic, iradiind lumina, pătrunde în tohu vabohu, acel 
amestec de elemente inferioare, pentru a le ordona, vă 
puteţi pune întrebarea: cine dă omului forma sa 


organizată? Căci nu ar putea exista o formă umană ca 
aceea pe care o avem în prezent — care stă pe picioare, 
se slujeşte de mâini etc. - fără ca ea să fi fost organizată 
de forţele activităţii cerebrale care iradiază în tot 
organismul. Numai datorită iradierii forţelor spirituale, 
superioare, s-a organizat forma umană pe care o avem 
astăzi. Ceea ce este inferior este organizat de ceea ce 
este superior. De aceea ha-areț, elementul inferior din 
corpul  Elohimilor, este organizat de  ha-şamayim, 
elementul superior din corpul lor, şi de spiritul care se 
exprimă prin aceştia. lată, deci, semnificaţia acestor 
cuvinte: „Lumina s-a manifestat prin Cuvântul cosmic şi a 
pătruns în tenebre". Scos din dezordinea elementelor, 
tohu vabohu s-a organizat. Ne putem reprezenta ha- 
şamayim ca fiind, ca să spunem aşa, capul Elohimilor, iar 
viaţa elementelor trunchiul şi membrele organizate de 
puterea capului. lată şi ce se petrece în realitate: omul, 
mărit la dimensiunile Cosmosului şi  exercitându-şi 
acţiunea organizatorică pornind de la organele spirituale 
incluse în ha-şamayim. Imaginea pe care o putem evoca 
în sufletul nostru este aceea a unei fiinţe umane 
macrocosmice, ansamblu al tuturor forţelor iradiante 
care din ha-şamayim se revarsă în ha-areț. 

Pentru ca această imagine să devină mai conturată, să ne 
referim la omul modern şi să ne întrebăm cum a devenit 
el ceea ce este astăzi, nu din punctul de vedere 
diletantist al ştiinţei materialiste, ci din acela al Ştiinţei 
spirituale. De unde îşi trage el forma caracteristică, 
această formă care îl deosebeşte de celelalte fiinţe care îl 
înconjoară şi care face cu adevărat din el un om? Ce se 
exprimă în această formă umană? Dacă nu vrem să ne 
punem o perdea la ochi, este foarte uşor să spunem ce dă 
omului caracterul său de om, caracterul său uman. Este 
ceea ce el singur are printre celelalte fiinţe vii, este 
vorbirea care se exprimă prin sunete, prin cuvinte, iată 
ce îl face om. Gândiţi-vă la forma animalului. Prin ce ar 
putea fi ea transformată în formă umană? Ce trebuie să 
vină pentru a-l însufleţi? Evocaţi o formă animală; ce 
suflu trebuie să o străbată şi ce ar trebui să conţină acest 
suflu, pentru ca această formă să înceapă să vorbească? 


Ea ar trebui astfel organizată încât să simtă că sunetul 
iradiază, porneşte din ea. Sunetul vorbit schimbă forma 
animală în formă umana. 

Cum putem, prin urmare, să ne reprezentăm Cosmosul 
sub formă de imagini şi să-l resimţim în noi? Cum să 
trăim tablourile pe care unul câte unul, element cu 
element, le-am evocat în sufletele noastre? Cum putem 
simţi lăuntric, dacă putem spune aşa, forma omului 
macrocosmic? - Toate acestea prind viaţă când începem 
să percepem cum prinde formă sunetul. Când sunetul A 
răsună în aer am putea să resimţim nu numai 
sonoritatea, ci să ne dăm seama şi de faptul că el s-a 
format ca şi pulberea care a luat formă sub acţiunea 
arcuşului de vioară care freca placa. Este necesar să 
simţim în mod real natura sunetului A, sau a sunetului B, 
ce creează aceste sunete în jurul lor în spaţiu şi să 
percepem nu numai forţa lor de iradiere, ci şi forma pe 
care o iau. In felul acesta vom simţi şi noi ce simţea 
vechiul înţelept evreu când sunetele trezeau în el acele 
imagini pe care le-am evocat în faţa privirii noastre 
lăuntrice. Aşa acţionează un sunet. Şi de aceea a trebuit 
să spun: sunetul „beit' evoca ceva care se închide, care 
se repliază asupra unui conţinut interior. Sunetul „reiş" 
trezea un sentiment asemănător celui pe care îl simte 
cineva care devine conştient de capul său, iar „şin" 
provoca un sentiment pe care l-aş putea traduce prin 
aceste cuvinte: deschide prin străpungere. Era într- 
adevăr o limbă perfect obiectivă, care se cristaliza în 
imagini pe măsură ce sunetele se formează iar sufletul se 
lasă însufletit de ele. În aceasta constă şi înaltul 
învăţâmânt ocult, care îngăduia anticilor înţelepţi să 
contemple aceste imagini; sufletul unui clarvăzător le 
contemplă ori de câte ori pătrunde în lumea 
suprasensibilă. Sunetul se transformă într-o formă 
spirituală şi produce imagini şi viziuni în ordinea în care 
le-am descris. Imensa importanţă a acestui vechi 
document, care este Biblia, constă în aceea că s-a păstrat 
într-o limbă ale cărei sunete, cristalizându-se în suflet, 
îmbracă acolo forme vizuale. Iar aceste forme sunt acelea 
care se pot percepe în lumea suprasensibilă din care a 


provenit şi elementul fizic al lumii noastre sensibile. Când 
ne gândim la toate acestea, începem să simţim un imens 
respect pentru modul cum evoluează lumea; ne dăm 
seama că nu este o simplă întâmplare că acest antic 
document al omenirii ne-a fost transmis tocmai într-o 
limbă ale cărei caractere, ele singure, pot trezi în suflet 
elementul spiritual prin imagini pe care clarvăzătorul le 
poate regăsi chiar şi în epoca noastră. Acestea sunt 
sentimentele pe care trebuie să le avem ca anstroposofi 
când păşim în efortul de a înţelege începutul Vechiului 
Testament. 
CONFERINŢA a Ill-a 
Primele şase zile ale Creaţiei 

München , 19 august1910 
Ieri ne-am reprezentat, sub formă de imagini, momentul 
la care Biblia se referă cu aceste cuvinte: „Şi zeii au 
spus: Să fie lumină! Şi a fost lumină". Am atras atenţia 
asupra unui eveniment care, în repetarea stărilor 
anterioare ale evoluţiei, reapare pe o treaptă mai înaltă. 
Aş dori să recurg din nou la asemănarea cu un om care 
se trezeşte şi recheamă în minte ceea ce vieţuieşte în 
străfundul sufletului său. Aşa trebuie să ne imaginăm 
faptul că din sufletul Elohimilor, sub un aspect nou, şi 
într-o formă nouă, străbate ceea ce, încetul cu încetul, a 
fost elaborat în cursul evoluţiei prin stadiile vechiului 
Saturn, ale vechiului Soare şi ale vechii Luni. În fapt; tot 
ce descrie Biblia, tot ce se numeşte Creaţia celor şase 
(sau şapte) zile, nu este o repetiţie ci o reînviere a 
etapelor şi stărilor precedente, sub un aspect şi o formă 
noi. Şi prima întrebare pe care urmează să ne-o punem 
este aceasta: cum trebuie să înţelegem realitatea celor 
descrise în această carte? 
Cea mai bună metodă de a clarifica această întrebare 
este să o privim în felul următor: un ochi format aşa cum 
este al nostru, un organ sensibil oarecare aşa cum le 
avem astăzi ar putea urmări prin percepții sensibile ceea 
ce descrie Geneza ca fiind opera de creaţie a celor şase 
zile? Răspunsul este categoric negativ, ochiul nostru nu 
ar fi putut vedea acele evenimente, căci acestea aveau 


loc în sfera pe care o putem numi ca fiind existenţa 
elementară. Pentru aceasta este necesar un anumit grad 
de cunoaştere, de percepţie clarvăzătoare. Este absolut 
adevărat că Biblia ne descrie modul cum sensibilul a ieşit 
din suprasensibil, iar faptele pe care ni le înfăţişează sunt 
fapte suprasensibile, care se află însă doar cu o treaptă 
mai sus de faptele sensibile obişnuite; acestea, de fapt, 
decurg din primele. Pătrundem astfel, într-un anumit 
sens, într-un domeniu al clarvederii, dezvăluind opera de 
creaţie a celor şase zile. Ceea ce existase mai înainte 
pare acum sub o formă eterică, sub formă elementară. Să 
renţinem bine aceasta, altfel nu vom putea găsi sensul pe 
care îl au puternicele cuvinte ale Genezei. Putem să ne 
aşteptăm, în consecinţă, să vedem reapărând, dar sub o 
altă formă, tot ce evoluţia a creat în decursul perioadelor 
anterioare. 
Să recapitulăm deci, mai întâi, care au fost stadiile 
caracteristice străbătute de evoluţie în timpul primelor 
trei forme planetare. - Pe vechiul Saturn totul era într-un 
fel de stare minerală*. Primii germeni ai umanităţii 
compuneau în ansamblu vechiul Saturn. Deşi de natură 
minerală, nu trebuie să ni-i reprezentăm asemănători cu 
starea minerală de astăzi. Căci vechiul Saturn nu există 
încă într-o structură care să se asemene cel puţin fie cu 
elementul gazos, fie cu cel lichid şi cu atât mai puţin cu 
elementul solid. El era constituit numai din căldură, care 
era într-o veşnică stare de mişcare. Dar legile care 
domneau pe acea planetă făcută numai din căldură erau 
aceleaşi legi ca acelea care guvernează astăzi regnul 
mineral, elementul solid, dens. Când spunem că pe 
vechiul Saturn planeta însăşi şi omul erau într-o stare 
minerală, trebuie să fim conştienţi că nu era vorba de o 
stare minerală asemănătoare stării minerale actuale, 
adică sub o formă solidă, ci era o stare de căldură activă, 
în permanentă mişcare, dar supusă legilor care 
guvernează mineralul. 

* A se vedea Rudolf Steiner, Știinta spirituală (traducerea 

românească), cap. IV. (N.Tr.) 
Urmează apoi vechiul Soare. Condiţiile de existenţă ale 
acestei planete sunt caracterizate prin faptul că ceea ce 


urma, mai târziu, să constituie elementul terestru 
propriu-zis nu era încă separat de masa solară. Tot ce 
face parte astăzi din Pământ şi Soare forma în acel timp 
un singur corp cosmic. În sânul acestui vechi Soare s-a 
format o stare pe care o putem numi gazoasă, prin 
condensarea stării de căldură care existase altădată pe 
vechiul Saturn. În felul acesta, acum existau, în afară de 
elementele de căldură activă şi în permanentă mişcare, 
elemente gazoase, aer, care străbăteau masa şi se 
organizau în combinaţii reglate de anumite legi. Dar, în 
acelaşi timp, acestei  condensări îi corespunde o 
spiritualizare a elementului de căldură, care se 
transformă în elementul mai subtil de lumină şi sub 
această formă străluceşte în spaţiul cosmic. Fiinţele care 
fac parte din evoluţia noastră planetară trec în timpul 
acestei vechi stări solare de la natura minerală la natura 
vegetală. Dar şi de data aceasta trebuie să ne ferim să ne 
reprezentăm că pe vechiul Soare ar fi putut exista plante 
aşa cum le cunoaştem astăzi. Numai că aceleaşi legi care 
acţionează în prezent în sânul lumii vegetale şi fac ca 
rădăcina, de exemplu, să crească în jos, iar floarea în sus 
acționau şi pe vechiul Soare, în sânul elementelor de aer 
şi căldură. Fără îndoială, nu se puteau naşte forme 
materiale de plante, ci trebuie să ne reprezentăm doar că 
forţele care împing floarea în sus şi rădăcina în jos 
acționau în sânul unor forme aeriene, în permanentă 
mişcare şi transformare. Reprezentaţi-vă un glob gazos în 
interiorul căruia o lumină vie şi în miscare făcea să 
țâşnească în sus o fluorescenţă luminoasă, tinzând 
totodată să reţină în jos ceea ce tinde să se înalte, 
menţinând, în felul acesta, planeta întreagă în jurul unui 
centru. Dacă ne putem reprezenta cât mai exact acest 
tablou grandios, putem avea o idee despre activitatea 
interioară a luminii, a căldurii şi a aerului pe vechiul 
Soare. Legile care guvernează mineralul sunt şi ele 
prezente şi lor li se alătură legile care guvernează 
elementul vegetal, iar germenii fiinţei umane nu sunt în 
acel timp decât pe treapta de evoluţie vegetală. 

Unde am putea găsi astăzi ceva ce s-ar putea compara, 
dacă nu în totalitate, cel puţin sub un anumit raport, cu 


activitatea vegetală a acestui vechi glob făcut din aer, din 
căldură şi lumină? Dacă omul cu simţurile pe care le 
posedă astăzi ar parcurge spaţiul, nu ar găsi, desigur, 
nimic comparabil. Într-o anumită fază a vechiului Soare, 
acesta a luat o formă fizică, dar numai până la treapta de 
densitate a aerului. În prezent, în mod general, această 
stare fizică nu mai este posibilă. Acea activitate care a 
putut să se desfăşoare atunci în plan fizic nu mai este 
perceptibilă omului de azi decât dacă este înzestrat cu o 
percepţie clarvăzătoare capabilă să pătrundă în regiunea 
suprasensibilă, unde se află în prezent fiinţele spirituale 
a căror expresie fizică sunt plantele fizice existente 
acum. 

Aceste fiinţe spirituale le putem numi sufletele-grupă ale 
plantelor. Trebuie să precizăm că sufletele-grupă nu 
reprezintă fiecare plantă în parte care creşte pe solul 
terestru, ci oarecum ele reprezintă speciile; există un 
suflet-grupă pentru trandafiri, unul pentru violete, altul 
pentru stejari etc. Nu trebuie, deci, să căutâm în lumea 
spirituală o fiinţă pentru fiecare plantă, ci doar pentru 
speciile vegetale. Aceste specii sunt pentru gândirea 
modernă o sărmană gândire abstractă a epocii noastre, 
simple concepte, în mod sigur nişte abstracţiuni. Aşa se 
prezentau lucrurile şi în Evul Mediu, şi pentru că în acea 
epocă nu se mai cunoştea deja nimic despre această viaţă 
spirituală, care a fost creatoarea lumii fizice, s-a născut 
faimoasa controversă între „realism" şi „nominalism" în 
cadrul căreia aveau loc dezbateri dacă speciile existente 
nu sunt decât nume (nominalism) sau în spatele lor există 
o realitate spirituală (realism). Această discutie nu-şi are 
nici cel mai mic sens pentru o conştienţă clarvăzătoare 
care, atunci când se ridică deasupra acoperişului vegetal 
al pământului, găseşte, în spatele formei exterioare, 
fizice a plantelor, un domeniu spiritual unde trăiesc fiinţe 
reale, suiletele-grupă, care sunt una cu ceea ce noi 
numim specii vegetale. În faza când globul de aer, de 
căldură şi de lumină al vechiului Soare era în toată 
strălucirea sa, când lumina care se juca la suprafaţa 
acestui glob făcând să ţâşnescă forme de înflorituri 
fulgerătoare, de natură vegetală, aceste forme erau 


aceleaşi, în natura lor fizică şi gazoasă, ca şi acelea pe 
care nu le mai găsim astăzi decât în domeniul spiritual şi 
unde formează esenţa speciilor vegetale. Dar să reținem 
faptul că speciile vegetale care acoperă în prezent 
pământul, verdeaţa, florile, tufişurile, arborii, saturaseră 
întreaga atmosferă a vechiului Soare cu fiinţa sufletelor- 
grupă, cu natura lor de specii vegetale. 

La nivelul pe care îl atinsese atunci evoluţia omului, el 
însuşi se afla la un stadiu vegetal. El nu era încă în 
măsură să trezească în sine, conştient, sub formă de 
reprezentări, tot ce se întâmpla în jurul lui, nu mai mult 
decât ar putea s-o facă astăzi o plantă. Participând la 
existenţa vegetală, corpul său făcea parte din aceste 
forme de lumină, al căror joc neîntrerupt însufleţea 
globul solar. De această apariţei a celei mai primitive 
forme de conştienţă* se leagă ceva foarte deosebit în 
Univers. Atâta vreme cât elementul nostru terestru a 
rămas unit cu elementul solar, atâta vreme cât lumina 
Soarelui nu cădea din afară asupra globului terestru, era 
imposibil să apară elementul de conştienţă în evoluţie. 
Corpul astral, care reprezintă condiţia necesară pentru 
un act de conştienţă, nu putea încă să penetreze corpul 
fizic şi eteric. Pentru ca un element de conştienţă să 
apară, trebuie să se producă o separare, o sciziune şi din 
elementul solar să se detaşeze un altul. Acest lucru a 
avut loc în a treia treaptă de evoluţie terestră, în stadiul 
planetar numit vechea Lună. Când evoluţia vechiului 
Soare s-a terminat şi a trecut apoi printr-un fel de noapte 
cosmică, a suferit o metamorfoză, după care a reapărut; 
de data aceasta, el era pregătit să se manifeste sub o 
dublă natură; esenţa solară se separă, devine un corp 
ceresc aparte şi rămâne vechea Lună, cu stările 
elementare de căldură, de aer şi de apă, separate de 
acum înainte de Soare. Vechea Lună corespunde cu ceea 
ce este astăzi terestru. Şi numai datorită faptului că 
fiinţele care o populau au putut să primească din afară 
forţele solare a fost posibilă dobândirea unui corp astral 
şi să dezvolte în ele principiul conştienţei, adică să 
reflecte în interiorul lor ceea ce se întâmpla în afara lor. 
Principiul animal, dotat cu viaţă lăuntrică, cu conştienţă, 


este, prin urmare, legat de faptul că s-a produs o sciziune 
între elementele solare şi cele terestre. Animalitatea a 
apărut pe vechea Lună şi omul însuşi s-a dezvoltat în 
natura sa corporală până la treapta de animal. In Știința 
spirituală aceste lucruri sunt descrise cu mai multe 
amănunte**. 
* Termenul de „conştienţă" poate părea cititorului neavizat 
forţat. Este cazul să precizăm că în limba română există 
cuvântul „conştiinţă", care are un dublu sens: a) un sens moral 
(a avea conştiinţă) şi b) un sens cognitiv (a fi conştient de 
ceva). În limba germană, pentru cele două sensuri există 
cuvinte deosebite: Gewissen (pentru sensul moral) şi 
Bewusstsein (pentru sensul de cunoaştere). In traducerea 
operelor lui Rudolf Steiner, pentru cuvântul Bewusstsein s-a 
adoptat termenul de „conştienţă" (ca o substantivare a 
adjectivului conştient). (N.Tr.) 
** A se vedea traducerea românească, cap. IV. (N.Tr.) 


Vedem că cele trei stări sau stadii planetare care au 
precedat stadiul planetar al Pământului şi au creat 
condiţiile pentru dezvoltarea sa au între ele un raport 
bazat pe anumite legi bine stabilite. In timpul stadiului 
planetar lunar, elementului gazos i se alătură, pe de o 
parte, un element lichid, iar pe de altă parte un element 
sonor care, aşa cum am arătat ieri, reprezintă un grad 
mai subtil al stării de lumină. Este un fel de repetiţie a 
stadiilor anterioare. Ceea ce se crease în timpul primelor 
trei stadii iese din nou la iveală şi devine ca un fel de 
amintire a Elohimilor. Mai întâi, această amintire este o 
stare confuză şi pe care Biblia o defineşte prin cuvintele 
„tahu vabohu". În forţele care iradiază din centru spre în 
afară şi apoi revin de la periferie spre centru se află 
integrate cele trei stări elementare, de căldură, de aer şi 
de apă, iar între ele se produc schimbări, formând o masă 
confuză, în timp ce înainte ele erau separate. Pe vechiul 
Soare, când elementul gazos, prin densificare, s-a 
despărţit de elementul de căldură ele formau două 
entităţi diferite, iar pe Lună, de asemenea, cele trei 
forme elementare erau distincte, erau despărțite. Acum 
însă, ele formează un amestec, se întrepătrund unele cu 
altele în acest tohu vabohu; în această efervescenţă a lor, 
şi care constituie prima perioadă a existenţei terestre 
fizice, nu se poate face o distincţie între elementul lichid, 


cel gazos sau cel de căldură; întreaga lor activitate se 
interpenetrează. 

Primul lucru care se produce a fost că în acest amestec 
pătrunde lumina. Aceasta emana atunci din acea 
activitate spirituală comparabilă cu aceea a sufletului, pe 
care am descris-o ieri şi pe care am definit-o ca pe o 
meditaţie cosmică, o acţiune care a separat mai întâi 
elementele gazoase de elementele lichide. Vă rog să 
reţineţi cu atenţie acest moment care urmează apariţiei 
luminii. Dacă am încerca să traducem într-un limbaj liber 
ce s-a petrecut atunci, am putea spune: după ce lumina a 
pătruns în tohu vabohu Elohimii au separat ce era 
înainte, un element gazos de ce era element lichid, în aşa 
fel că acestea puteau fi din nou deosebite. După ce s-a 
făcut această separare în masa confuză a celor trei 
elemente, au apărut două principii distincte: un element, 
acela gazos, are proprietatea să se extindă în toate 
părţile, iar celălalt, elementul lichid, are tendinţa să se 
condenseze, să se restrângă. De notat că în momentul de 
care vorbim aceste două elemente nu erau încă ceea ce 
am putea să numim în zilele noastre apă sau aer. Apa era 
un element mai dens şi vom vedea pentru ce; iar cât 
priveşte aerul, nu putem găsi o comparaţie mai bună 
pentru a înţelege structura sa de atunci decât evocând 
atmosfera în care un lichid ar avea tendinţa să se 
transforme în vapori, să se condenseze în nori, sus, 
pentru ca apoi să recadă sub formă de ploaie. In 
amândouă cazurile, elementul lichid este prezent când 
sub formă de vapori care se înalţă, când ca o ploaie care 
se răspândeşte pe jos, condensându-se. Nu este decât o 
comparaţie, o descriere fizică, pentru a prezenta o stare 
elementară, suprasensibilă. 

Aşadar, prin meditaţia lor cosmică, Elohimii au provocat 
o despărţire a celor două elemente din tohu vabohu. Unul 
din ele este mânat de tendinţa de a se înălța sub formă 
de vapori (ceea ce nu este decât transformarea lichidului 
în corp gazos), celălalt are tendinţa de a se lăsa în jos, 
este elementul lichid care se condensează din ce în ce 
mai mult. Aceasta era starea de lucruri care în mod 
obişnuit, în limbile moderne, se exprimă cu următoarele 


cuvinte: „Zeii au provocat o separare între apele de sus şi 
apele de jos". Această despărţire înfăptuită de zei în 
sânul apelor a dus la aceea că un element are tendinţa să 
se dilate, să se răspândească, iar celălalt să se 
concentreze către un punct. Această separare nu are un 
caracter sensibil şi concret; ea are loc între două forţe 
opuse. Ca o comparaţie, se poate spune că acţiunea 
Elohimilor a făcut ca, pe de o parte, apele să se ridice 
sub formă de nori, tinzând să se răspândească în spaţiu 
şi, pe de alta, să pară a avea tendinţa de a se condensa la 
suprafaţa pământului. Acest fenomen a fost un pact 
nematerial, izvorând din natura gândirii noastre. De 
aceea cuvintele utilizate de Geneză pentru a-l caracteriza 
nu trebuie înţelese ca fiind legate de un fapt fizic. Cred 
că ştiţi că textul latin din Geneză foloseşte în acest sens 
cuvântul „firmamentum ". Textul ebraic corespunzător 
foloseşte cuvântul „rakiia". Aceasta nu sugerează nimic 
ce ar putea fi interpretat ca un fapt material; el 
caracterizează în mod sigur dezlănţuirea celor două forţe 
în sensuri opuse. 
1 Rakija: XP) (în cap. I, v. 6 din Geneză). 

Aceasta este situaţia pe care Biblia o descrie ca fiind cel 
de al doilea moment, şi pe care îl putem traduce în 
limbajul nostru astfel: Elohimii au provocat o separare în 
sânul masei elementare compuse din aer şi apă. Aceasta 
este traducerea exactă a acestui fapt: vaporii, a căror 
natură este compusă din aer şi apă, se înalţă pe deo 
parte, iar pe de altă parte se concentrează spre pământ. 
Acestă separare pe care Elohimii au provocat-o este al 
doilea moment în istoria Creaţiei. 

Care va fi etapa următoare? Ceea ce acum radiază spre 
în afară şi tinde către formaţiuni de vapori, asemănătoare 
norilor, atinge un stadiu care, într-un anumit sens, este 
repetarea sub o formă mai densă a unei stări anterioare, 
aceea a vechiului Soare. lar ceea ce trebuia să se 
concentreze şi să reproducă, sub un anumit raport, 
vechea stare lunară, starea de densitate lichidă, devine 
acum din ce în ce mai diferențiat şi aceasta constituie a 
treia fază a evoluţiei terestre. In al doilea moment, 
Elohimii au separat elementul aer de elementul apă; în al 


treilea, ei separă din elementul lichid ceva ce nu mai 
existase înainte şi care capătă un grad de densificare şi 
mai avansat; acest element nou este „solidul". Abia acum 
există elementul solid; în vechiul stadiu lunar, el nu 
exista. El se desprinde din elementul lichid. Cu alte 
cuvinte, se produce, în cea de a treia fază a evoluţiei 
terestre, un nou fenomen de densificare. Şi aşa cum în al 
doilea moment Elohimii au desprins elementul aer din 
elementul apă, la fel acum, în al treilea moment, ei 
desprind din sânul vechii substanţe lunare elementul- 
lichid de elementul-terestru, care apare ca ceva cu totul 
nou în evoluţia Pământului. Căci tot ce am descris până 
acum exista înainte, deşi sub o altă formă. Dar elementul 
terestru, elementul solid este ceva cu totul nou. Şi tocmai 
acest element nou este cel care permite ca tot ce existase 
înainte să se manifeste acum sub o formă nouă. 

Ce apare mai întâi? Apare ceea ce am descris ca fiind 
elementul vegetal, care se formase deja pe vechiul Soare 
şi care se dezvolta şi creştea în natura subtilă, formată 
din aer, a acestuia. De asemenea, apare ceea ce se 
repetase apoi pe vechea Lună, de astă dată în sânul unei 
naturi lichide, care totuşi nu îngăduia încă plantelor să 
aibă formele pe care le au în prezent. Iată ce se repetă în 
al treilea moment al Creaţiei, dar sub o formă de natură 
terestră. Elementul vegetal apare, deci, mai întâi şi acest 
fapt este descris în Biblie într-o formă admirabilă. Cât 
priveşte noţiunea de „zile“, voi reveni ulterior asupra ei. 
Să vorbim acum despre influenţa luminii, despre 
influenţa aerului, despre desprinderea apei de elementul 
solid, a lichidului de solid. Solidul provoacă revenirea 
elementului vegetal. Este ceea ce Biblia descrie atât de 
minunat când spune că vegetaţia răsare din pământ după 
ce Elohimii au separat elementul lichid de elementul 
solid. În perioada pe care o numim ziua a treia a Creaţiei, 
vegetaţia apare ca un fel de amintire cosmică, în sânul 
elementului solid, din ceea ce existase deja în vechiul 
stadiu solar. În meditaţia Elohimilor, sub forma unui 
element vegetal devenit solid retrăieşte ceea ce se 
manifestase într-o stare aeriană, gazoasă pe vechiul 
Soare. 


Dar această vegetaţie nu trebuie să o vedem aşa cum se 
prezintă astăzi, ea nu este încă individualizată şi 
multiplă. Am mai arătat că formele vegetale 
individualizate pe care le avem astăzi sub ochi nu existau 
aşa pe vechiul Soare şi nici pe vechea Lună şi nici chiar 
încă în această nouă stare terestră, când vegetaţia apare 
ca un fel de amintire. Ceea ce exista atunci era sufletul- 
grupă al plantelor, ceea ce numim astăzi speciile 
vegetale şi care pentru cunoaşterea pe bază de 
clarvedere nu sunt simple noţiuni abstracte, ei au o 
existenţă reală în lumea spirituală. Este curios să vedem 
cât de puţin ştiu comentatorii Bibliei să interpreteze 
cuvântul care de regulă este tradus astfel: „Pământul 
producea tot felul de ierburi şi de plante, fiecare după 
speța ei". Ar trebui să se spună „sub formă de specii”. 
lată şi explicaţia. Sub formă de „suflete-grupă", sub 
formă de „specie", plantele existau fără a fi încă 
individualizate aşa cum sunt astăzi. Nu vom înţelege 
nimic din descrierea biblică a apariţiei vegetației în a 
treia zi a Creaţiei, dacă nu facem apel la noţiunea de 
„suflet-grupă". Trebuie să avem bine întipărit în minte că 
nu exista atunci nici o plantă în sensul activ al 
cuvântului, ci formele speciilor se manifestau datorită 
unei activităţi comparabile cu o meditaţie cosmică; cu 
alte cuvinte, ceea ce creştea erau sufletele-grupă ale 
plantelor. Astfel, în stadiul de evoluţie care este descris 
ca fiind a treia zi a Creaţiei, Elohimii au separat 
elementul lichid de elementul solid - care este a patra 
stare elemntară - şi în această stare solidă care nu era, 
totuşi, atunci vizibilă ochilor fizici, ci numai unei priviri 
clarvăzătoare, renasc formele tip ale speciilor vegetale. 

Cât priveşte natura animală, aceasta nu poate încă să 
reapară. Am văzut că ea nu se manifesta decât pe vechea 
Lună, când s-a produs o separare şi Soarele a început să 
iradieze din afară spre Lună. O repetare a acestui 
eveniment trebuia să se producă mai înainte ca evoluţia 
să poată continua şi să se ridice de la regnul vegetal la 
regnul animal. De aceea, după a treia zi a Creaţiei se face 
referire la modul în care principiul solar, exteriorizat, 
împreună cu principiul lunar şi acela al stelelor încep să- 


şi exercite acţiunea în atmosfera terestră, să-şi dirijeze 
forţa din afară asupra Pământului. În timp ce înainte 
vedeam acţiunea lor emanând chiar din starea proprie a 
planetei, ceva ce vine din spaţiul ceresc se alătură acum 
acestei acţiuni. Cu alte cuvinte, acest eveniment urma să 
se desfăşoare în continuare în aşa fel, încât la forţele 
proprii ale sferei terestre, care nu putea să repete în 
propria sa esenţă decât ceea ce produsese mai înainte, 
când forma o unitate, deci, la acele forţe ale globului 
pământesc, Elohimii, prin meditaţia lor cosmică, alătură 
şi forţe care veneau în valuri din spaţiul cosmic asupra 
planetei. Existenţa terestră se îmbina acum cu viaţa 
cosmică. Să privim deocamdată numai în felul acesta ziua 
a patra a Creaţiei. 

Ce provoacă acest aflux de iradiaţii venind din afară? 
Fenomenele care s-au desfăşurat pe vechea Lună nu se 
pot repeta decât sub o formă diferită; aceasta este o 
necesitate naturală. Pe vechea Lună, regnul animal a 
apărut în măsura în care puteau participa elemente de 
aer şi apă. Mai întâi se repetă aceasta. De aceea găsim în 
Geneză, în a cincea zi a Creaţiei, o relatare extraordinar 
de exactă a viermuielii care începe să însufleţească aerul 
şi apa. Este tocmai repetarea vechiului stadiu lunar sub o 
formă nouă şi pământească. 

Vedeţi, aceste lucruri fac parte din categoria acelora care 
transformă dorinţa noastră de cunoaştere într-o profundă 
venerație faţă de anticele documente ale omenirii. Ceea 
ce cunoaşterea prin clarvedere revelează, se redă în 
acest document care este Geneza într-un limbaj puternic 
şi grandios. Regăsim aici tot ce s-a ştiut altădată: după ce 
a apărut această iradiere din exterior, tot ce exista pe 
vechea Lună în sânul elementelor de aer şi apă se poate 
repeta. Ce ne pot spune, faţă de o cunoaştere care 
trezeşte toate forţele noastre sufleteşti, toate acele 
obiecţiuni zise logice care s-au adus Bibliei? Ce poate 
însemna ceea ce se pretinde că acest document ar fi fost 
elaborat într-o epocă primitivă când cunoaşterea umană 
era încă în stadiul primei sale copilării? Într-adevăr, o 
frumosă copilărie e aceea care ne permite să regăsim în 
aceste documente cel mai elevat nivel la care putem 


aspira! Oare nu tocmai acelora care ne-au dat acest 
document trebuie să le atribuim acea spiritualitate care, 
doar ea, se poate ridica la nivelul acestor revelații? Nu 
vorbesc oare vechii clarvăzători un limbaj inteligibil în 
aceste documente pe care ni le-au lăsat? Înseşi 
cunoştinţele care sunt înscrise în aceste documente ne 
dovedesc că autorii sunt vechi clarvăzători inspirați. Şi 
nici nu avem nevoie de probe istorice; singura probă nu 
poate fi furnizată decât prin cunoaşterea conţinutului lor. 
Dacă vedem lucrurile în felul acesta, ne vom da seama că 
şi chiar în a cincea fază a evoluţiei, a cincea zi a Creaţiei, 
a putut să apară un element nou. Căci ceea ce trebuia să 
se repete se petrecuse, apăruse deja mai înainte. 
Principiul cel nou, pământul, solidul se poate popula de 
acum înainte cu animale şi cu tot ce îmbracă o formă 
nouă. Vedem cu ce exactitate perfectă principiul 
„terestru" apare în a şasea zi a Creaţiei. Căci elementul 
animal, despre care se spune că a apărut în a şasea zi, 
este legat de principiul terestru, pe care apare ca un 
element nou. Până în ziua a cincea totul este o repetare a 
stărilor anterioare care are loc la un nivel mai înalt, sub o 
formă nouă, dar esenţa însăşi a pământului nu vine decât 
în ziua a şasea, o dată cu apariţia a ceea ce era posibil 
numai în condiţii terestre. 

V-am oferit, ca să spunem aşa, o privire de ansamblu a 
celor şase zile ale Creaţiei. Am arătat că cei care au 
inclus în mod misterios întreaga lor înţelepciune în 
descrierea celor şase zile au avut o netă conştienţă 
despre apariţia unui element nou, şi că, de asemenea, au 
ştiut că doar în sânul principiului terestru se putea 
realiza natura esenţială a omului. Noi ştim că tot ce a 
străbătut omul în timpul vechilor stări planetare, Saturn, 
Soare şi Lună, nu a fost decât o fază de pregătire pentru 
adevărata creaţie a omului. La început, în timpul 
vechiului Saturn, s-a depus în om germenul corpului său 
fizic. Pe vechiul Soare s-a alăturat germenul corpului 
eteric, iar pe vechea Lună principiul corpului astral. Până 
la sfârşitul celei de a cincea zi a Creaţiei, tot ce trăieşte 
are în sine astralitate. Dar „Eul", acest al patrulea 
element al entității umane, nu poate fi încorporat în sânul 


evoluţiei decât o dată ce s-au realizat în mod complet 
condiţiile cerute de elementul terestru. În timpul 
primelor cinci zile ale Creaţiei, Elohimii repetă deci, dar 
la un nivel superior, stările precedente şi prin această 
repetare ei pregătesc de fapt elementul terestru. Datorită 
acestei repetiţii şi a faptului că ea a avut loc sub o formă 
nouă, superioară, Elohimii au putut modela o formă 
umană care să fie aptă pentru a primi un principiu nou. 
Şi aceasta este, de altfel, încoronarea întregii evoluţii. 

Dar dacă ar fi avut loc o simplă repetare a stărilor 
anterioare, evoluţia nu ar fi putut progresa decât până la 
nivelul elementului astral-animal. Dar încă de la 
începutul ciclurilor de repetare a apărut un element nou, 
un principiu care a dus în final la apariţia elementului 
terestru, creându-se, în felul acesta, condiţiile în care cei 
şapte Elohimi au putut să răspândească viaţa care era în 
ei. Am încercat deja să fac o caracterizare a ceea ce trăia 
în ei, comparându-i cu un grup de şapte oameni, fiecare 
cu aptitudinile şi cunoştinţele lor, diferite de la unul la 
altul şi variate, dar care lucrau toţi pentru un scop 
comun, pentru aceeaşi operă de creaţie. Fiecare dă 
celorlalţi tot ce are el mai bun şi din această colaborare 
rezultă o operă comună. Fiecare, luat separat; nu ar fi 
reuşit să finalizeze această operă comună, dar împreună 
ei au avut forţa de a reuşi. Aceşti şapte oameni care 
colaborează la o asemenea operă conferă acesteia o 
amprentă care este imaginea vie din ei a scopului urmărit 
şi după care au creat. Este un aspect esenţial pe care 
trebuie să-l reținem, acela că cei şapte Elohimi lucrează 
împreună pentru a duce la bun sfârşit încoronarea acelei 
lucrări care constă în a încorpora formei umane tot ce 
putea rezulta din repetarea stărilor anterioare şi care era 
elementul nou care apăruse, elementul terestru. În acest 
sens, observăm cum şi limbajul Genezei capătă o altă 
nuanţă, se schimbă. Mai înainte se spunea: „Elohimii au 
creat. . .", „Elohimii au spus..." etc . Îţi dă impresia că 
este vorba de ceva hotârât mai dinainte. Acum, un limbaj 
nou descrie încoronarea evoluţiei terestre: „Să facem pe 
om". Aceasta este traducerea curentă. Aceste cuvinte par 
a fi rezultatul unei deliberări a celor şapte, aşa cum se 


face când se hotârăşte finalizarea unei opere comune. În 
încoronarea operei de creaţie să vede, deci, rezultatul 
colaborării dintre Elohimi, iar ca finalitate apare forma 
eterică umană, expresie a forţelor şi facultăţilor pe care 
Elohimii le-au dobândit în decursul vechilor stadii de 
evoluţie, Saturn, Soare şi Lună. 

Este un fapt de o deosebită importanţă, căci scoate în 
evidenţă şi pune în balanţă întreaga demnitate umană. În 
epocile mai vechi, conştienţa religioasă a resimţit mult 
mai viu şi mai intens decât astăzi aceasta, atunci când 
dădea expresie sentimentelor inspirate de textul biblic. 
Anticul înţelept evreu era deplin conştient de această 
măreție. Când el evoca în sine sentimentele pe care le 
avea pentru cei şapte Elohimi simţea că trebuie să spună 
cu toată umilinţa şi veneraţia pe care o are: Puternica 
măreție a omului în Univers provine din faptul că şapte 
grupe de activităţi divine au conlucrat la naşterea lui. 
Forma pe care fiinţa umană o are acum pe Pământ a fost 
un scop al Divinităţii. Reţineţi greutatea acestor cuvinte: 
Un scop al zeilor este pe Pământ forma umană! Dacă 
avem bine întipărită această realitate în conştienţa 
noastră, vom şti că sufletul individual are faţă de această 
formă umană o imensă responsabilitate, o obligaţie, 
aceea de a o face cât mai perfectă cu putinţă. 
Posibilitatea de a perfecționa această operă a fost dată în 
momentul când Elohimii au luat hotărârea ca întreaga lor 
activitate să se concentreze spre un ţel comun. 
Moştenirea zeilor a fost transmisă omului pentru ca el să 
o împlinească întru totul, să o perfecţioneze din treaptă 
în treaptă până la cele mai îndepărtate epoci în viitor. Să 
simţim acest scop cu seninătate şi umilinţă, dar şi cu 
energie, acesta este unul din rezultatele acestei 
contemplări a Universului, contemplare trezită în noi prin 
monumentalele cuvinte care marchează începutul 
Genezei. Aceste cuvinte dezvăluie originea noastră, dar 
totodată ne arată şi țelul nostru, idealul nostru suprem. 
Ne simţim că suntem cu adevărat creaţi de Divinitate şi 
totodată avem şi sentimentul pe care drama 
rosacruciană* încearcă să-l trezească în scena în care 
iniţiatul trece prin etapa pe care o exprimă cuvintele: „O, 


omule, simte viaţa care este în tine !" În acest sentiment, 
iniţiatul îşi trăieşte propria slăbiciune, dar şi scopul divin 
al vieţii sale. El nu mai poate pieri; înnobilat, el îşi simte 
viaţa ca pe o realitate; şi această conştienţă a avut-o când 
a putut să se întâlnească cu celălalt Eu al său, care este 
în deplină afinitate cu sufletul său, pentru că este chiar 
țelul său divin. 

* Poarta Iniţierii, despre care se vorbeşte în conferinţa 

introductivă. (N.Tr.) 


CONFERINŢA a IV-a 

Elohimii şi acţiunea lor creatoare eœ 
Spiritele timpului 

Munchen , 20 august1910 

Am văzut că Geneza înfăţişează fapte în care 
recunoaştem o repetiţie a stărilor anterioare din evoluţia 
Pământului. Aceste stări nu se pot studia decât printr-o 
investigaţie bazată pe clarvedere, ceea ce constituie, de 
altfel, şi izvorul concepţiei despre lume a Antoposofiei. 
Dacă evocăm în minte tot ce am aflat până acum despre 
fazele evoluţiei, în decursul timpului, când încă nu exista 
substanţa terestră, vedem că ceea ce urma să devină 
actualul sistem solar era concentrat într-o stare 
planetară pe care o numim vechiul Saturn. Ne amintim 
că această primordială stare planetară era formată din 
diverse stări de căldură, care se întrepătrundeau. Aş dori 
să atrag atenţia acelora care, pe baza actualelor 
concepţii fizice, ar putea fi şocaţi auzind vorbindu-se de 
un corp ceresc compus numai din căldură, aş dori să le 
reamintesc ce am spus în conferinţa a doua, şi anume că 
toate obiecțiile pe care un spirit ştiinţific modern le poate 
invoca împotriva afirmațiilor pe care le facem aici le pot 
invoca eu însumi, în primul rând. Dar nu este posibil să 
expun, în aceste conferinţe, în toate amănuntele tot ceea 
ce ştiinţa ar avea de spus; de altfel, în legătură cu 
subiectul nostru, faţă de datele expuse de Antroposofie, 
ştiinţa nu emite decât ipoteze care frizează diletantismul. 
Voi avea, în curând, prilejul să vorbesc nu numai despre 
bazele pe care se întemeiază Ştiinţa spirituală, ci şi, ceea 
ce va satisface tendinţa modernă, despre tot ce permite 
să o contrazică. Ciclul de conferinţe pe care trebuie să-l 


tin la Praga va fi precedat de alte două conferinţe 
publice, prima cu tema „Cum să  respingem 
Antroposofia?', a doua despre „Cum să întemeiem 
Antroposofia?" Acestea vor fi ţinute în mai multe locuri 
tocmai pentru a arăta că noi înşine suntem conştienţi de 
obiecțiile care se pot ridica împotriva învăţământului 
antoposofic*. Ştiinţa spirituală este stabilită pe baze 
solide şi cei care cred că o pot combate sunt cei care nu o 
cunosc încă. Ceea ce se va demonstra în decursul 
timpului. Dar faţă de stările de căldură care existau pe 
vechiul Saturn, aş dori să atrag atenţia asupra unor 
observaţii care se găsesc expuse în Știința ocultă şi prin 
care cei care se cred obligaţi, prin formaţia lor ştiinţifică, 
să ridice obiecţii vor găsi poate o ieşire. 

* Ciclul de conferinţe de la Praga a fost tinut între 20-28 

martie 1911 şi a cuprins un număr de opt conferinţe cu tema 

Fiziologie ocultă, GA 128. (N.Ir.) 
Şi acum, după aceste cuvinte, îngăduiţi-mi să mă reîntorc 
la punctul de vedere antroposofic, fără a mai ţine seama, 
pentru moment, de obiecțiile care, cu cea mai bună 
intenţie, ni se pot aduce. 
Am spus, aşadar, că vechiul Saturn era constituit dintr-un 
amestec de diverse stări de căldură. Şi am văzut, 
urmărind povestirea Genezei, că această veche stare a lui 
Saturn, această fuziune de diferite calităţi de căldură sau 
de foc, s-a repetat în primele faze ale Pământului. Este 
primul punct de care trebuie să ţinem seama în existenţa 
elementelor. Doresc să vă rog să sesizaţi bine sensul în 
care vorbim de căldură sau de foc, ca stare superioară de 
existenţă a vechiului Saturn. Nu poate fi vorba aici de 
acea căldură obţinută când aprindem, de exemplu, un 
chibrit sau o lumânare, şi pe care o studiem în 
manifestarea sa de natură fizică. Căldura de pe vechiul 
Saturn trebuie să o simţim ca pe ceva spiritual, sau, mai 
exact, ca pe ceva sufletesc. Atunci când simţim în noi o 
căldură internă, sufletească, o căldură care ne este 
proprie, numai atunci ne vom putea face o idee 
aproximativă asupra stărilor de căldură care se 
interpenetrau pe vechiul Saturn. 


Să trecem acum la starea vechiului Soare, a doua fază de 
evoluţie a planetei noastre; am văzut că pe această 
treaptă de existenţă a elementelor căldura s-a condensat 
în ceea ce numim stare gazoasă sau aer. Totodată, am 
constatat că acestei condensări a căldurii în element 
gazos, acestei treceri a stărilor elementare spre un 
principiu mai dens, îi corespunde o ascensiune, dacă 
putem spune aşa, spre o stare mai subtilă, mai eterică. 
Dacă denumim stare gazoasă ceea ce se află imediat sub 
starea de căldură, vom denumi element luminos, eter de 
natură luminoasă, starea care se află imediat deasupra 
căldurii. Dacă luăm în considerare totalitatea elementelor 
existente pe vechiul Soare, vom observa că toate acestea, 
căldura, lumina şi aerul, existau într-o stare de 
interpenetrare. Şi tot ce a trăit pe acest vechi Soare s-a 
manifestat în sânul acestor stări elementare. Numai că 
conceptele de căldură, de lumină şi de aer nu sunt, după 
cum ne amintim, decât expresia exterioară, maya, iluzie 
în raport cu ceea ce există de fapt. Căci, în realitate, sunt 
Entităţi spirituale care se manifestă exterior prin ele. Am 
putea spune că lucrurile sunt aproximativ ca şi cum, 
introducând mâna într-un spaţiu cald, vom spune că în 
acest spaţiu există căldură pentru că acolo se află o fiinţă 
care iradiază căldură şi-şi manifestă prin aceasta 
prezenţa. 

Pe vechea Lună starea intermediară este tot căldura, dar 
aceasta s-a condensat în elementul de natură gazoasă 
sau aer şi apoi, în continuare, într-un element şi mai 
dens, de natură lichidă, în apă. Pe de altă parte, din 
lumină se desprinde un element mai subtil, mai eteric, 
este principiul de organizare activă, care acţionează în 
sânul materiei pentru a crea combinaţii şi disociaţii de 
natură chimică. Omul nu poate cunoaşte prin simţurile 
sale acest element nou, subtil, decât prin intermediul 
aerului. Natura sa spirituală stă la baza a tot ce trăieşte. 
Il putem numi eter chimic sau eter sonor; este acel 
principiu care organizează materia după legi care ţin de 
măsură şi numâr. Se mai poate numi şi eter de număr. 
Ne ridicăm astfel de la lumină la sunet, fără a confunda 
acest sunet cu sunetul exterior, de natură fizică, transmis 


prin intermediul aerului; trebuie să vedem în el un 
element care nu poate fi perceput decât atunci când în 
om se trezeşte simţul clarvederii. Pe vechea Lună în tot 
ceea ce face parte din structura sa, cât şi în ceea ce 
acţionează din afară asupra sa, există următoarele 
elemente: căldură, aer, apă, lumină şi sunet. 

Să mergem mai departe, până la cea de a patra stare 
planetară, aceea a Pământului nostru propriu-zis. Are loc 
o nouă condensare, concomitent cu o nouă eterizare a 
stărilor elementare: în jos apare elementul terestru, sau 
elementul solid, în sus, un eter şi mai subtil decât eterul 
de sunet, eterul de viaţă. Din punctul de vedere al 
elementelor, existenţa terestră se poate descrie în felul 
următor: căldura este şi aici o stare intermediară, stările 
mai dense sunt aerul, apa şi solidul, sau pământul, iar 
stările mai subtile sunt eterul de lumină, eterul de sunet 
şi eterul de viaţă. Insist în mod deosebit asupra faptului 
că este necesar să înţelegem că principiul terestru solid 
nu trebuie confundat cu ceea ce ştiinţa modernă numeşte 
pământ; principiul terestru de care vorbim nu este ceva 
imediat vizibil în jurul nostru. În sensul Ştiinţei spirituale, 
solul pe care călcăm este numit „pământ" în măsura în 
care este de natură solidă, dar şi aurul, argintul, cuprul, 
staniul sunt tot „pământ". Tot ce este materie solidă este 
„pământ. Fizicienii nu admit, desigur, această distincţie; 
ei cunosc diferite elemente, dar ignoră care este baza, 
substanţa primordială, principiul elementului „pământ. 
Numai când privirea  clarvăzătorului depăşeşte 
elementele exterioare cunoscute de ştiinţa modernă şi 
care sunt în numâr de peste şaptezeci* se poate ajunge la 
forţele de coeziune care se exercită asupra materiei 
pentru a face din ea un element solid. Numai în spatele 
existenţei sensibile se găsesc forţele care construiesc, 
combină şi coordonează solidul, lichidul şi gazosul în 
sensul Ştiinţei spirituale. Şi, numai despre aceste forţe 
este vorba acum, numai despre aceste forţe vorbeşte 
Geneza, dacă o înţelegem aşa cum se cuvine. Primele trei 
elemente se repetă deci sub un aspect diferit în cursul 
primelor faze ale existenţei terestre. Al patrulea element 
apare acum pentru prima oară, este un element nou. 


* În prezent se cunosc 103 elemente chimice, dar acest număr 

nu are nici o importanţă din punctul de vedere expus. (N.Tr.) 
Să încercăm să surprindem sensul adânc al Genezei 
pornind de la datele pe care le-am acumulat până acum. 
Începutul evoluţiei Pâmântului reprezintă, după cum am 
văzut, un fel de repetare a vechiului Saturn, cu starea sa 
de căldură, de natură sufletească, în care se exprimă o 
realitate spirituală. Şi găsim aceasta în Geneză, dacă o 
înţelegem în adevăratul său sens. Am arătat că ceea ce se 
traduce în mod obişnuit prin cuvintele „Spiritul 
Elohimilor plutea peste ape" înseamnă în fond că spiritul 
şi sufletul Elohimilor iradiau acea căldură penetrantă, 
asemănătoare cu aceea iradiată de la o pasăre care îşi 
cloceşte ouăle, a pătruns atunci tot ce exista în acel 
stadiu elementar. Şi dacă lărgim exprimarea şi vom 
spune: „Spiritul Elohimilor iradiază şi străbate cu căldura 
sa viaţa elementară, apele", aceasta exprimă repetarea 
căldurii elementare a vechiului Saturn. 
Să mergem mai departe. Starea următoare este, în 
principiu, cea care repetă existenţa vechiului Soare. Dar 
nu trebuie să considerăm existenţa Soarelui ca o 
condensare a căldurii şi transformarea ei în aer; trebuie 
să vedem în acest fenomen şi o eterizare care duce la 
formarea elementului luminos. Şi dacă admitem faptul că 
în timpul stadiului solar lumina a pătruns în spaţiul 
nostru cosmic, vom înţelege că se repetă, la începutul 
existenţei Pământului, stadiul vechiului Soare, prin 
crearea luminii. „Şi Elohimii au spus: Să fie lumină! Şi a 
fost lumină". 
A treia repetare trebuie să o înfăţişăm ca fiind aceea a 
sunetului organizator, sau mai exact aceea în care eterul 
de sunet pătrunde în Pământul care începea să prindă 
viaţă. Repetarea acestei stări lunare este ea exprimată în 
Geneză, şi dacă este, în ce fel? În condiţiile care existau 
pe Pământ, la naşterea sa, sunetul are o acţiune de 
ordine asemănătoare aceleia care se produce când cu 
ajutorul unui arcuş de vioară facem să vibreze un strat de 
pulbere fină aplicat pe o placă; se formează ceea ce se 
cunoaşte ca fiind figuri de rezonanţă sau figurile lui 
Chladni. Un fenomen de această natură trebuie să aibă 


loc ca urmare a repetării fazelor anterioare, când eterul 
de sunet pătrunde în materia informă pentru a o 
organiza. Şi ce se spune despre perioada care urmează 
apariţiei luminii? Se spune că Elohimii au provocat o 
acţiune în sânul maselor elementare, acţiune care are ca 
efect că acestea se organizează în aşa fel încât o parte se 
destramă şi afluează în sus, iar alta tinde să se adune şi 
să se reverse în jos. O forţă organizatorică pătrunde 
masele elementare, ca şi forţa sunetului care pătrunde în 
masa de pulbere şi provoacă acele figuri acustice numite 
figurile lui Chladni. Şi la fel cum stratul inform de 
pulbere se organizează, la fel se organizează şi masa 
elementelor iradiind în sus şi totodată concentrându-se în 
jos. Cuvântul pe care textul ebraic îl foloseşte aici, rakiia, 
evocă forţa pe care Elohimii o introduc în masa de 
substanţe elementare; este un cuvânt dificil de tradus, şi 
de aceea traducerile curente nu reuşesc să-i dea 
semnificaţia corectă. In general, pentru a-l explica, 
servindu-se de toate argumentele de care se dispune 
astăzi, inclusiv de cele filologice, se ajunge la expresii ca 
acelea de  „firmament' sau „boltă cerească", sau 
„întindere", care nu conferă decât o slabă idee, căci acest 
cuvânt are în el un sens subtil de viaţă, de activitate, de 
stimulent. O direcţie filologică mai rigurosă ar putea găsi 
un raport între acest cuvânt şi următoarea explicaţie: 
Elohimii provoacă în masa substanţelor elementare o 
stare care se poate compara cu ceea ce se petrece când 
sub acţiunea organizatorică a sunetului în stratul fin de 
pulbere apar figuri de rezonanţă. Căci ridicându-se, pe de 
o parte, şi coborându-se, pe de alta, substanţele 
elementare se separă şi se organizează totodată, şi 
aceasta are loc în timpul celei de-a doua zile a Creaţiei. 
După eterul de lumină, din prima zi, vedem în Geneză 
apariţia eterului de sunet, pe care îl putem considera ca 
fiind a doua zi a Creaţiei, repetarea stadiului lunar. 

Ne putem da seama că aceste repetiţii nu se produc într- 
o succesiune monotonă, desprinse una de alta, ci 
oarecum suprapunându-se una peste alta. Şi ceea ce, în 
exprimarea pe care o facem acum, ar putea părea că vine 
în contradicţie cu ceea ce am spus ieri, se va lămuri 


încetul cu încetul. Repetiţiile au loc în aşa fel, încât o 
dată apare una, aşa cum am descris-o acum, după care 
vine o alta, ca aceea pe care am descris-o ieri, mai 
cuprinzătoare. 

După momentul pe care îl considerăm ca fiind naşterea 
Pământului, când eterul sonor organizează materia, 
vedem că unele elemente radiază în sus, iar altele se 
condensează în jos. Şi în această situaţie poate să apară o 
stare mai subtilă, aceea pe care am numit-o viaţă, eterul 
de viaţă, şi la care corespondentul inferior este elementul 
terestru. În această a doua zi a Creaţiei, trebuie să se 
producă ceva care să ne reveleze că eterul de viaţă se 
revarsă în masele elementare terestre, aşa cum au 
pătruns mai înainte lumina şi sunetul organizator. Şi va 
trebui să găsim în Geneză ceva care să ne evidenţieze 
cum eterul de viaţă începe să palpite şi să dea naştere 
viului, să apară primele manifestări de viaţă. Şi într- 
adevăr, găsim că în al treilea moment al Creaţiei se 
povesteşte că pământul face să crească plante şi 
verdeață, face să răsară din el elementul viu al ierburilor 
şi al arborilor, „fiecare după felul lor". Ceea ce se descrie 
aici este tocmai pulsul eterului de viaţă, care produce 
apariţia viului, în a treia zi. 

În Geneză găsim, după cum vedeţi, tot ceea ce Ştiinţa 
spirituală ne poate revela cu ajutorul forţelor de 
clarvedere şi tot ce putem pretinde de la această 
povestire, dacă ea este rezultatul unei adevărate ştiinţe 
oculte. Este suficient să ştim să o citim pentru a găsi în 
ea această confirmare; şi este cu totul remarcabil faptul 
să vedem că Geneza confirmă într-adevăr tot ce se poate 
descoperi prin cercetări independente asupra acestui 
străvechi document. Eu pot să vă dau toată asigurarea că 
descrierea făcută în Știința ocultă despre apariţia 
Pământului, despre repetarea vechiului Saturn, a 
vechiului Soare şi a vechiului stadiu lunar a fost expusă 
cu totul independent de orice ar fi putut fi împrumutat 
din  Geneză şi am depus acolo întreaga mea 
conştiinciozitate. Am dat în acea lucrare doar rezultate 
care au fost obţinute fără ajutorul vreunui document. Dar 
dacă veţi compara textul respectiv, din acea lucrare, cu 


povestirea din Geneză, veţi constata că nu este nimic în 
acest străvechi document care să vină în contradicţie cu 
ceea ce am aflat prin propriile noastre cercetâri. Aceasta 
este o dovadă a acelei admirabile concordante la care 
făceam aluzie ieri; aceasta înseamnă că ceea ce ştim 
astăzi ne revine ca un ecou al unor mărturii de 
clarvedere care au vorbit încă de acum mai multe milenii. 
Dacă avem în vedere elementele mai subtile de la 
începutul existenţei Pământului, vedem că în ceea ce se 
numeşte primele trei zile ale Creaţiei se întrepătrunde 
acţiunea succesivă a căldurii, luminii, a eterului de sunet 
şi a eterului de viaţă, iar în tot ce începe să aibă mişcare 
proprie, să se însufleţească, vedem dezvoltându-se 
concomitent stări de condensare: din căldură se dezvoltă 
aerul, apoi apa, apoi solidul, pământul, elementul 
terestru, aşa cum am arătat. Fazele de condensare şi cele 
de eterizare se amestecă şi astfel imaginea evoluţiei 
terestre începe să îmbrace un caracter coerent. Toate 
aceste elemente sunt, aşa cum am mai spus, învelişul 
exterior, formele de manifestare ale Entităţilor spirituale. 
Intre aceste entităţi se află şi Elohimii, care în Geneză 
apar primii în faţa noastră, în faţa privirii noastre 
sufleteşti. Din punctul de vedere al Ştiinţei spirituale, 
trebuie să ne punem întrebarea: care este adevărata 
natură a Elohimilor, cărui ordin al lerarhiilor aparţin ei, 
ce fel de entităţi sunt? 

Pentru a avea o orientare riguroasă, trebuie să-i situăm, 
ca să spunem aşa, în cadrul celor nouă Ierarhii spirituale. 
Vă amintiţi, desigur, ordinea acestor Ierarhii, despre care 
am mai vorbit: dacă pornim de sus, de la cele mai înalte 
entităţi, găsim o triadă care se compune din Serafimi, 
Heruvimi şi Tronuri. Imediat mai jos, o a doua triadă, 
formată din Kyriotetes sau Domnii, Dynamis sau Virtuţi 
ori Spirite ale mişcării şi Exusiai sau Puteri (Spirite ale 
formei). Triada inferioară, cea mai de jos, cuprinde, 
pentru a folosi terminologia creştină, Arhai sau 
Principate ori Spirite ale personalităţii, Arhangheli şi 
Îngeri*. Aceste entităţi, care fac parte din a treia triadă, 
sunt cele mai apropiate de om. Ajungem astfel până la 
omul însuşi, care poate reprezenta al zecelea grad al 


acestei divine organizări ierarhice. Care este, aşadar, 


locul Elohimilor în acest ansamblu? 

* Denumirile care se dau înaltelor Ierarhii ale Entităţilor 
spirituale provin dintr-o tradiţie esoterică creştină, care îşi are 
originea în Dionisie Areopagitul, ucenic al Apostolului Pavel 
(Faptele Apostolilor, 17, 34). În secolul V apar în Siria două 
scrieri sub numele său: Despre lerarhiile cereşti şi Despre 
Ierarhiile bisericeşti, traduse în secolul IX din greacă în latină 
de Scotus Erigens. (N.Tr.) 


Pentru a găsi acest loc, trebuie să ne îndreptăm privirea 
spre cea de-a doua triadă, spre acele înalte entităţi pe 
care le-am numit Exusiai sau Puteri ori Spirite ale formei. 
Acolo este locul Elohimilor; ei sunt Spiritele formei. Din 
cele ce am expus în cursul anilor precedenţi ştim că în 
timpul vechiului Saturn Arhaii sau Spiritele personalităţii 
se găseau pe o treaptă de evoluţie asemănătoare celei în 
care se află în prezent omul, la treapta de evoluţie 
umană. Arhanghelii au ocupat această treaptă de 
umanitate în timpul vechiului Soare, iar Îngerii în timpul 
vechiului stadiu lunar; în perioada terestră actuală, acest 
loc îl ocupă chiar omul. Pe o treaptă imediat superioară 
aceleia a Spiritelor personalităţii se află Spiritele formei, 
Exusiaii sau, aşa cum îi numeşte Geneza, Elohimii. 
Aceştia sunt, deci, entităţi de un grad înalt, care atunci 
când existenţa noastră planetară abia începea cu vechiul 
Saturn depăşiseră deja treapta de om. Ne putem face, 
astfel, o idee despre caracterul sublim al Elohimilor; ei 
ocupă patru trepte ierarhice deasupra omului. Prin 
urmare, acţiunea, sau, pentru a folosi expresia deja 
utilizată, meditaţia cosmică din care a ieşit actualul 
Pământ, provine dintr-un impuls care ocupă în ordinea 
ierarhică un loc de patru ori mai înalt decât omul. Prin 
meditaţie ei pot exercita o acţiune creatoare pe care am 
putea-o compara cu ceea ce omul creează prin gândirea 
sa. Datorită acestui înalt grad de elevaţie, meditaţia 
Elohimilor nu rămâne la nivelul organizării sau al creării 
în cadrul unei lumi a gândirii, ci creează şi formează cu 
adevărat fiinţe vii. 

Acestea spuse, se naşte acum întrebarea de a şti în ce 
raport se află această creaţie cu celelalte entităţi ale 
lerarhiei. Urmărind relatarea biblică, atenţia noastră se 


îndreaptă mai întâi asupra acelor entităţi pe care le 
numim Arhai sau Spirite ale personalităţii. Poziţia lor în 
Ierarhia cerească se află cu o treaptă mai jos, imediat sub 
Elohimi. Am văzut deja că Elohimii sunt de o natură 
sublimă, că trecuseră prin treapta de evoluţie umană 
într-o evoluţie anterioară mai înainte de apariţia 
vechiului Saturn şi că au urmat evoluţia cu forţa lor 
creatoare şi de organizare de-a lungul stadiilor Saturn, 
Soare şi Lună, intervenind apoi direct în evoluţia 
terestră. Care este acum rolul entităţilor care se află pe o 
treaptă imediat inferioară lor, al Spiritelor personalităţii, 
şi ce putem aştepta de la aceste entităţi? Ne spune 
Geneza ceva în această privinţă? Dacă Elohimii sunt 
entităţi de un grad de evoluţie atât de sublim, putem să 
ne aşteptăm ca ei să fie, ca să spunem aşa, slujiţi, serviţi 
de Spiritele personalităţii (Inceputuri, Arhai). Găsim oare 
în Geneză o indicație că Elohimii; dupâ ce şi-au 
desfăşurat grandioasa lor activitate creatoare, s-au servit 
pentru activităţi de un ordin inferior de activitatea 
Arhailor, consideraţi ca un fel de slujitori? Activitatea 
principală, activitatea cea mai vastă au exercitat-o 
Elohimii; dar după ce au stabilit liniile mari şi au 
desfăşurat principalele forme ale Creaţiei, nu au plasat ei 
oare în locurile de execuţie Spiritele personalităţii pentru 
începerea lucrărilor? 

Pentru a răspunde la această întrebare, să cercetăm din 
nou Geneza şi să vedem dacă vorbeşte de faptul că 
Elohimii s-au slujit de aceste entităţi pentru îndeplinirea 
unor sarcini. Dacă o vom face cu deplină înţelegere, vom 
găsi un pasaj care este o adevărată răscruce pentru 
întreaga exegeză curentă, şi aceasta pentru că, de mai 
multe secole deja, comentatorii esoterici ai Bibliei nu au 
ţinut niciodată seama de explicaţiile pe care le dă Ştiinţa 
spirituală asupra veritabilului sens al cuvintelor din 
Geneză. Este suficient să consultăm tot ce s-a scris 
asupra acestui pasaj, pentru a ne da seama de aceasta. 
Ne aflăm aici la o adevărată răscruce. In limbile 
moderne, găsim acel pasaj tradus în felul acesta: „Şi 
Elohimii au separat lumina de întuneric". Înţelegem de 
aici că lumina şi întunericul alternau. Voi reveni mai 


târziu, în detaliu, asupra acestor cuvinte; deocamdată să 
le luăm aşa cum sunt, în lipsă de altceva, deoarece, de 
fapt, ele nu sunt exacte. La un moment dat, se spune: „Şi 
a fost seară, şi a fost dimineaţă, o zi". lar mai departe: „Şi 
Elohimii au numit lumina zi" . Aici găsesc comentatorii 
cele mai mari dificultăţi, literatura esoterică îşi poartă 
aici crucea. Ce înseamnă o zi a Creaţiei? O minte simplă 
vede într-o zi o durată de douăzeci şi patru de ore, în 
care timp are loc o alternanță de lumină şi întuneric, iar 
pentru noi, o alternanță între starea de veghe şi somn. 
Ştim cu toţii cât a fost de batjocorită această concepţie 
naivă despre Creaţia lumii în şapte zile. Mai ştiţi, poate, 
câtă osteneală s-a depus (fără prea multă profunzime, 
trebuie s-o recunoaştem), pentru a face din zilele Creaţiei 
perioade mai lungi sau mai scurte, perioade geologice, 
fiecare din ele corespunzând unei zile a Creaţiei. 

Prima dificultate apare îndată ce ne gândim la faptul că 
în a patra zi a Creaţiei, după Geneză, au fost create 
Soarele şi Luna, care reglează scurgerea timpului nostru. 
Zilele depind de raportul Pământului faţă de Soare; toţi 
copiii ştiu aceasta. Dacă Soarele nu apare decât în a 
patra zi, nu mai poate fi vorba de „zile" mai înainte. Ideea 
simplistă, naivă, că zilele Genezei ar fi avut douăzeci şi 
patru de ore este, pur şi simplu, un păcat faţă de Geneză. 
Cât priveşte fanteziile care caută să explice prin termeni 
geologici zilele Genezei, nu merită nici acestea efortul de 
a le combate, căci nu se află niciunde ceva ce ar putea 
proba că acolo unde Biblia foloseşte cuvântul yom ar fi 
vorba de o perioadă geologică. Dar atunci ce semnificaţie 
poate avea pentru noi cuvântul yom , pe care îl traducem 
în mod obişnuit prin „zi'? Această semnificaţie nu o pot 
deţine decât aceia care sunt în stare să se transpună cu 
tot sufletul în vechile terminologii. Căci este nevoie 
neapărat de cu totul alte sentimente, de o sensibilitate cu 
totul alta decât aceea a omului modern, pentru a ne 
cufunda în înţelegerea vechilor cuvinte. Şi de aceea 
intenţia mea este să vă conduc pas cu pas către o deplină 
înţelegere şi totodată pentru a nu vă provoca surprize 
prea bruşte. Aş vrea mai întâi să vă conduc spre o antică 
doctrină, care este legată de cea a gnosticilor. Aceştia 


vorbesc de puteri care intervin în evoluţia globului 
nostru, care participă unele după altele la această 
evoluţie şi pe care le numesc Eoni. Dar Eonii gnosticilor 
nu se referă la perioade de timp, ci la entităţi care 
conduc evoluţia şi se succed unele după altele. Un prim 
Eon acţionează, iar acţiunea pe care a întreprins-o este 
preluată de un al doilea, care o duce mai departe cu 
propria sa contribuţie, apoi totul este preluat de un al 
treilea ş.a.m.d. Mai târziu, un concept abstract de timp 
este legat de ideea unui Eon, care în sensul său primitiv 
înseamnă ceva viu, ceva care există. Acelaşi lucru îl 
exprimă cuvântul ebraic yom, o entitate vie şi reală şi 
nicidecum o denumire abstractă pentru un interval de 
timp. Yom este o entitate. Şi atunci când se vorbeşte de 
şapte yomim*, trebuie să înţelegem şapte entităţi care se 
succed, sau, dacă doriţi, şapte grupe de entităţi. 
1 Yom: Di 
* Forma plurală a lui yom. (N.Tr.) 

Găsim aceeaşi situație în spatele unei alte analogii de 
cuvinte. In limbile ariene există o înrudire între deus 
(zeu, Dumnezeu) şi dies (zi). Aceşti termeni au o origine 
comună şi în vremurile mai vechi se făcea o strânsă 
legătură între „zi" şi o entitate divină; când se vorbea de 
zilele săptămânii, nu se înțelegeau niciodată momente, 
aşa cum înţelegem noi când spunem luni, marţi, miercuri 
etc., ci prin dies se evoca un deus şi se înțelegeau acele 
entităţi care acționau în Lună, în Marte, Mercur etc. În 
cuvântul yom se exprimă entităţile care ocupă în Ierarhie 
locul imediat inferior celui al Elohimilor, adică Spiritele 
personalităţii, Arhaii, şi care sunt slujitorii Elohimilor. 
Când aceştia din urmă, prin forţa lor creatoare, au făcut 
să fie lumină, ei au pus în locul lor yom, primul Spirit al 
timpului sau Arhai, în sensul prim al acestui cuvânt 
grecesc care înseamnă „început". Aşadar, aceste Entităţi 
spirituale, Spiritele personalităţii sau Principate, sunt 
ceea ce Biblia numeşte „zi', „yom ". Sunt slujitori ai 
Elohimilor; ei îndeplinesc ceea ce Elohimii le comandă, 
inspirându-se dintr-o perspectivă superioară. Acei dintre 
dumneavoastră care au ascultat conferințele ţinute nu 
demult la Christiania* îşi amintesc că am numit Arhaii şi 


Spirite ale timpului şi am arătat cum acţionează aceste 
fiinţe spirituale şi în epoca noastră. Ei sunt aceia care 
îndeplinesc, care execută planul pe care, în linii mari, îl 
trasează Elohimii. lată cum, deci, toate cunoştinţele 
noastre se adună într-o mare sinteză, numai că sunt 
necesari ani întregi de studii pentru a avea o privire de 
ansamblu asupra alcătuirii, atât de riguros exacte şi 
armonioase, a Universului. 

* Astăzi Oslo. Se face referire la ciclul de conferinţe cu tema 

Misiunea sufletelor popoarelor în legătură cu mitologia 

nordic-germanică, ţinut între 7-17 iunie 1910 (GA 121). 

Lucrare netradusă în limba română. (N.Tr.) 
Putem deci spune că Elohimii, entităţi de esenţă sublimă, 
intervin în starea de întrepătrundere a diferitelor eteruri, 
de lumină, sunet şi viaţă, ca şi în aceea a elementelor de 
aer, apă şi pământ, iar în ajutorul lor, ca slujitori, ca să 
spunem aşa, se alătură entităţi care se află pe o treaptă 
imediat inferioară. Elohimii le transmit, într-o oarecare 
măsură, dispoziţiile lor, poruncile lor. În momentul când 
au deversat lumina în existenţă, ei trec Arhailor grija de a 
executa ceea ce au ordonat. După ce Elohimii au creat 
lumina, ei lasă în locul lor pe primul dintre slujitori, pe 
primul Spirit al timpului. Acesta reprezintă, în fapt, ceea 
ce expresia obişnuită numeşte ca fiind „prima zi". Dar nu 
vom avea o înţelegere corectă a ceea ce înseamnă „prima 
zi" decât atunci când vom fi lămuriţi ce înseamnă 
cuvintele „Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă, prima zi". 
Primul dintre Spiritele timpului intră în acţiune şi o dată 
cu el ceea ce poate fi considerat ca o alternanță între 
„ereb' şi „boker". Ereb nu este echivalentul cuvântului 
modern „seară" şi nici boker echivalentul cuvântului 
„dimineaţă". Pentru a utiliza cuvintele cele mai 
corespunzătoare, ar trebui să se spună: şi a fost ereb, 
adică haos, după care a urmat boker, ordine. Căci la 
început a domnit haosul, starea haotică, urmată de starea 
de ordine, de armonie, în care acţionează primul Spirit al 
timpului:. 

pa 


` 


2 Ereb (pronunţat erev): NY ; boker (pronunțat voker): k 


SATURN SOAR LUNĂ PĂMÂN 


E T 


Viață 
Sunet Sunet 
Lumin Lumin Lumină 
ă ă 
Căldură Căldu Căldu Căldură 
(Foc) ră ră 
Aer Aer Aer 
Apă Apă 
Pământ 


CONFERINŢA a V-a 
Lumina şi tenebrele + Yom şi lilith e 
Misiunea Arhanghelilor 

Munchen , 21 august1910 
Dacă recapitulăm descrierea primelor etape ale apariţiei 
Pământului nostru, vom descoperi unele puncte rămase 
încă obscure şi pe care urmează să le clarificăm. Din cele 
relatate până acum, rezultă că în cuvintele şi expresiile 
Genezei trebuie să vedem mai curând realitatea unor 
Entităţi spirituale, decât ceea ce rezultă formal din 
traducerea care se face în mod curent. 
Am văzut, ieri, că însuşi cuvântul „yom", zi, nu reprezintă 
conceptul de timp pe care îl numim astăzi o zi, ci 
reprezintă o esenţă, şi anume entităţile din lerarhiile 
cereşti pe care le numim Arhai, Spirite ale timpului sau 
Spirite ale personalităţii. Şi aşa după cum am mai spus în 
repetate rânduri, în legătură cu Geneza trebuie să ne 
îndreptăm privirea în spatele acţiunii şi vieţii elementelor 
şi să vedem cu privirea noastră lăuntrică nu abstracții 
goale, ci entităţi reale. Acest lucru nu mai este acum aşa 
de greu când vorbim de spiritul Elohimilor, de „ruah 
Elohim". Dar pentru a sesiza întregul sens al vechilor 
tradiţii, trebuie să cercetăm natura esenţială a entităţilor, 
nu numai în dosul unor cuvinte şi expresii care ne-ar 


putea da, eventual, şi azi sentimentul de a le contempla, 
ci trebuie să urmărim peste tot urmele lăsate de esenţa 
lor. Şi ar putea părea foarte firesc să ne întrebăm, 
pornind de la acest punct de vedere, cum trebuie să 
considerăm ceea ce se ascunde în spatele cuvintelor: 
„întreaga activitate interioară era un tohu vabohu'", şi 
mai departe „tenebrele, întunericul, acopereau viaţa 
substanţei elementare", după formularea pe care am dat- 
o aici. Să vedem în spatele cuvintelor „întuneric" sau 
„tenebre" o realitate spirituală? Nu am putea înţelege 
Geneza dacă această întrebare ar rămâne fără răspuns. 
Şi după cum am văzut, în orice expresie care reprezintă 
în existenţa şi viaţa elementelor ceva pozitiv, ca lumină, 
aer, apă, pământ, căldură, manifestarea unei vieţi 
spirituale, la fel, şi în ceea ce exprimă ceva negativ 
trebuie să vedem manifestarea unor Entităţi spirituale de 
o profundă realitate. 


1 Ruah Elohim: OY DA aia 

Pentru a ajunge să înţelegem aceste lucruri, va trebui să 
ne îndreptăm din nou privirea spre cele mai vechi urme 
pe care le putem urmări în evoluţia planetei noastre. Am 
arătat, în repetate rânduri, că vechiul Saturn avea o 
existenţă compusă din pură căldură, apoi, prin trecerea 
la stadiul vechiului Soare, s-a petrecut, pe de o parte, o 
condensare spre o stare gazoasă, iar pe de alta un fel de 
rarefiere, de eterizare, spre eterul de lumină. Şi am mai 
văzut că a avut loc un fel de repetare a acestei stări 
eterice de lumină, când în Geneză se exprimă aceste 
cuvinte: „Şi Elohimii au spus: Să fie lumină! Şi a fost 
lumină". 

Ne putem, desigur, întreba dacă întunericul, tenebrele au 
o existenţă în sine sau dacă şi în acest caz în spatele lor 
se află, de asemenea, anumite Entităţi spirituale. Dacă 
veţi reciti un anumit capitol din Știința ocultă, care 
corespunde acestui moment important, veţi fi frapaţi de 
un aspect deosebit de important pentru înţelegerea a tot 
ce este în devenire, de faptul că la fiecare treaptă de 
evoluţie există entităţi care rămân în urmă. Doar un 
anumit număr din acestea îşi ating ţinta, îşi îndeplinesc 
complet misiunea. Am încercat de multe ori să explic 


acest fenomen apelând la o comparaţie familiară, banală, 
aceea a unor elevi care, spre disperarea părinţilor, nu 
reuşesc să meargă mai departe; la fel se întâmplă şi în 
evoluţia universală, unele entităţi rămân în urmă, la un 
stadiu depăşit de evoluţia generală, care nu-şi ating, ca 
să spunem aşa, misiunea care li s-a încredinţat. Începând 
cu vechiul Saturn, există, deci, entităţi care nu şi-au atins 
ţinta, care au rămas în urmă, prelungind până la vechiul 
Soare condiţiile specifice vechiului Saturn. Cum s-au 
manifestat în timpul existenţei solare aceste entităţi care 
de fapt rămăseseră la stadiul de evoluţie saturnian? 
Aceasta s-a revelat prin aceea că ele nu au realizat 
elementul caracteristic şi esenţial al existenţei solare, 
lumina, natura luminoasă. Dar prin faptul că ele totuşi 
existau, existenţa solară compusă, după cum am arătat, 
dintr-o țesătură de lumină, căldură şi aer s-a văzut strâns 
amestecată şi cu elemente saturniene, cu elemente de 
întuneric, cu tenebre. În aceste tenebre se exprimau 
entităţile rămase la nivelul evoluţiei saturniene, după 
cum în lumină se exprimă entităţile care au avut o 
evoluţie normală şi au atins nivelul de evoluţie solar. 
Privit din afară, vechiul Soare apărea ca un amestec de 
lumină şi întuneric, ca un amestec de Entităţi saturniene 
cu Entităţi solare, cu o evoluţie normală. Din punct de 
vedere lăuntric ele erau amestecate, dar în exterior ele 
se exprimau prin interferența de lumină şi întuneric. 
Lumina este, deci, expresia entităţilor care au atins 
stadiul de existenţă solară, în timp ce tenebrele 
reprezintă aspectul exterior al entităţilor care au rămas 
la nivelul vechiului stadiu saturnian. 

Dacă reținem bine acest fapt, cu siguranţă trebuie să-i 
găsim ecoul până în fazele de repetare a stărilor 
saturniene şi solare de la începutul perioadei terestre. Şi 
pentru că entităţile care rămăseseră la vechea stare 
saturniană reprezintă un stadiu de evoluţie primitiv, 
anterior apariţiei luminii, la fel va fi şi când totul se 
repetă, aceste entităţi se vor manifesta în evoluţia 
terestră înainte de apariția luminii. Să vedem 
verificându-se acest fapt în primele versete ale Genezei, 
unde se spune că tenebrele domneau peste masa 


elementelor. Condiţiile de viaţă solară încă nu apăruseră, 
ele doar se pregăteau, şi nu vor apărea decât în 
momentul indicat prin cuvintele: „Să fie lumină!" 
Constatăm că Geneza confirmă ordinea repetării fazelor 
anterioare evoluţiei terestre cu cea mai mare exactitate. 
Dacă dorim să avem o înţelegere globală a vieţii, este 
bine să ne convingem că ceea ce apare la un anumit 
stadiu nu apare fără o pregătire, pentru ca apoi să 
dispară. Ceea ce se întâmplă în realitate este că dacă 
apare un element nou ceea ce existase mai înainte 
rămâne şi continuă să acţioneze, chiar dacă într-o formă 
nouă. Aceasta explică faptul că regăsim în structura 
Pământului nostru actual cele două trepte de evoluţie 
care se exprimă în alternanţa dintre tenebre şi lumină 
care penetrează existenţa. Atingem însă aici un adevăr 
pe care, din nefericire, epoca noastră actuală nu-l poate 
înţelege. 

O bună parte din auditoriul prezent acum ştie poate că 
sunt aproape treizeci de ani de când mă străduiesc să 
arăt importanţa şi valoarea atât de mare a teoriei 
culorilor la Goethe, care, totuşi, nu poate fi înţeleasă de 
contemporani, căci toţi cei care au cunoştinţe de fizică, 
necesare pentru a-i urmări expunerea, nu au însă 
dezvoltarea sufletească necesară pentru a înţelege 
esenţa acestei teorii. Ipotezele fizice relative la vibraţiile 
eterului etc., etc. sunt absolut incapabile să sesizeze ceea 
ce formează esenţa teoriei culorilor a lui Goethe. Pentru 
aceasta va trebui să se mai aştepte încă mulţi ani. Cel 
care vă vorbeşte acum de aceste lucruri ştie foarte bine 
aceasta. Iar ceilalţi - şi vă rog să-mi iertaţi sinceritatea -, 
cei care ar putea fi pregătiţi prin Ocultism sau 
Antroposofie să o înţeleagă, ştiu în schimb prea puţin din 
fizică pentru a putea explica tehnic această teorie. Aşa că 
nu este încă pregătit terenul pentru o deplină înţelegere 
a ei. La baza teoriei culorilor a lui Goethe stă misterul 
colaborării dintre lumină şi tenebre, care formează cei 
doi poli între care se exercită o activitate a unor Entităţi 
spirituale perfect reale. Ceea ce formează astăzi, după o 
ipoteză cu totul fantezistă, conceptul de materie şi care 
nu există în realitate aşa cum ne-o reprezentăm, ci este 


numai o iluzie, este de fapt o realitate compusă din 
entităţi de natură spiritual-sufletească care acţionează, 
deşi invizibil, pretutindeni unde se manifestă opoziţia 
între lumină şi tenebre. În spaţiul în care, conform fizicii, 
pare a se găsi materie, în realitate nu există nimic altceva 
decât un anumit grad de obscuritate; şi acest conţinut 
obscur al spaţiului este plin cu Entităţi spirituale înrudite 
cu cele pe care Geneza le arată ca tenebre, ca o masă 
complexă de natură spiritual-sufletească, tenebre care 
planează deasupra existenţei elementare. Aceste fapte 
sunt infinit mai profunde decât îşi poate imagina ştiinţa 
contemporană. Aşadar, când Geneza vorbeşte de tenebre, 
este vorba de manifestarea unor entităţi saturniene 
întârziate în evoluţia lor, iar când vorbeşte de lumină se 
referă la entităţi avansate în evoluţie. Acţiunea acestor 
două categorii de entităţi se interferează. 

Am văzut ieri că marile linii ale evoluţiei au fost trasate 
de Spiritele Exusiailor, Spiritele formei; prin urmare, şi 
marile linii ale activităţii de natură luminoasă provin tot 
de la ele. Exusiaii comandă Spiritelor personalităţii şi în 
spatele cuvântului yom - zi - se află o entitate de rangul 
Arhailor care, după cum am văzut, este în slujba 
Elohimilor sau a Exusiailor. Trebuie să ne imaginăm că 
aceşti subordonați ai Elohimilor, aceşti Arhai sau Spirite 
ale personalităţii, pe care îi desemnează cuvântul yom, 
au la rândul lor, pe o treaptă mai jos decât ei, Entităţi 
spirituale întârziate a căror manifestare exterioară sunt 
tenebrele. Căci în fapt tenebrele sunt ceva ce Elohimii au 
găsit ca fiind deja prezent, ca fiind ceva deja dat, în timp 
ce lumina a fost creată şi adusă prin meditaţia lor 
cosmică. Când această meditaţie a făcut să apară din 
reziduurile existenţelor trecute cele două complexe, 
tenebrele se aflau deja acolo, ca expresie a unor entităţi 
întârziate, în urmă, în timp ce lumina a fost creată prin 
meditaţia lor. Şi aşa cum Elohimii au tras - ca să spunem 
aşa - lumina din entităţile pe care le marcăm prin 
cuvântul yom, la fel au scos tenebrele din entităţi de 
acelaşi rang ierarhic, dar rămase la un stadiu anterior de 
existenţă. 


Ne putem întreba: dacă Elohimilor li se contrapune tot 
ceea ce se manifestă ca tenebre, ce se contrapune 
Arhailor, celor care servesc în lumină? 

Pentru a nu crea confuzie şi neînțelegere în această 
privinţă, este util mai întâi să ştim dacă în entităţile 
rămase în urmă trebuie să vedem un principiu negativ, 
un rău introdus în evoluţia Universului. O gândire pripită, 
abstractă, ar putea uşor să simtă un fel de ostilitate faţă 
de aceste spirite rămase în urmă; sau, dimpotrivă, ar 
putea cădea într-o altă exagerare şi să resimtă 
compătimire pentru aceste spirite nefericite. Asemenea 
idei şi sentimente nu ar corespunde nicidecum cu ceea ce 
în realitate trebuie să ne inspire aceste mari evenimente 
ale evoluţiei. Am fi pe o cale cu totul greşită. Dimpotrivă, 
va trebui să trezim în sufletele noastre convingerea că tot 
ceea ce se întâmplă - că unele entităţi îşi ating ţinta, iar 
altele nu, rămân la stadii depăşite - îşi are motivaţia în 
înţelepciunea cosmică şi că nu fără o rațiune bine 
determinată unele spirite rămân în urmă. Fie că unele 
entităţi îşi ating telul, fie că altele rămân în urmă, în 
ambele situaţii totul este în armonie cu înţelepciunea 
cosmică. Cu alte cuvinte, entităţile normal evoluate nu şi- 
ar fi putut îndeplini anumite sarcini, dacă altele nu ar fi 
rămas neapărat la stadii mai vechi de evoluţie. Prin 
întârzierea lor, ele totuşi se află la locul lor. Imaginaţi-vă 
că toţi cei ce sunt pregătiţi pentru a deveni institutori, 
învăţători la clasele mici, s-ar face profesori universitari. 
Cei ce nu au un titlu universitar sunt mult mai potriviţi în 
şcolile elementare decât dacă ar fi urmat o pregătire 
superioară. Profesori univesitari pentru copii de şapte 
ani, nu ar fi un lucru indicat. La fel se prezintă lucrurile 
şi la nivel cosmic. Spiritele care îşi ating scopul nu ar fi 
adaptate pentru a îndeplini anumite misiuni în Univers. 
Trebuie să inţervină celelalte entităţi, care, prin 
renunțare şi sacrificiu, au rămas în urmă pentru a putea 
să  îndeplinescă acele misiuni. Şi cum Spiritele 
personalităţii evoluate (yom) au fost chemate de Elohimi 
pentru a îndeplini anumite funcţii, tot aşa, Arhaii rămaşi 
în urmă, adică tot Spiritele personalităţii, dar care se 
manifestă nu prin lumină, ci prin tenebre, servesc, de 


asemenea, în ansamblul evoluţiei terestre. Ele sunt 
plasate exact acolo unde pot contribui efectiv la evoluţia 
comună. 

Importanţa pe care o au aceste lucruri se poate revela şi 
printr-o observaţie pe care o facem în viaţa noastră 
obişnuită. Lumina despre care se vorbeşte în Geneză nu 
este lumina pe care să o putem percepe cu ochii fizici; 
aceasta este o manifestare mai recentă a luminii. Tot aşa, 
ceea ce numim obscuritate fizică, din timpul nopţii, este 
aspectul fizic pe care îl iau tenebrele de care vorbeşte, de 
asemenea, Geneza. Cred că nu mai este nevoie să ne 
întrebăm dacă această lumină fizică, aşa cum o vedem 
astăzi, are vreo importanţă pentru om. Nimeni nu se 
îndoieşte de aceasta, şi nu numai pentru om, ci şi pentru 
toate fiinţele vii. Luaţi, de exemplu, plantele. Dacă le 
lipsiţi de lumină, ele pier. Lumina este un element 
esenţial pentru viaţa pe Pământ; ea este necesară 
existenţei corporale a omului. 

Dar mai este şi altceva decât lumina, tot atât de necesar. 
Este alternanţa între starea de veghe şi somn, în raport 
cu corpul fizic şi corpul eteric. Ce este de fapt starea de 
veghe în realitatea sa profundă? Ce facem noi oamenii 
când suntem în stare de veghe? În fond, întreaga 
desfăşurare a vieţii noastre sufleteşti, a reprezentărilor 
despre lume, a sentimentelor şi senzaţiilor, în fluxul şi 
refluxul pasiunilor, pe scurt tot ceea ce e cuprins în 
forţele şi vâltoarea corpului astral şi a Eului macină 
continuu corpul fizic. Această constatare este un adevâr 
cunoscut de mult de ştiinţa ocultă, adevăr pe care şi 
fiziologia curentă îl regăseşte dacă studiază corect 
faptele. Viaţa lăuntrică sufletească uzează fără încetare, 
în stare de veghe, forţele corpului nostru fizic, care, după 
cum ştim, a primit încă pe vechiul Saturn germenii 
propriei noastre evoluţii. 

Cu totul alta este situaţia corpului fizic în timpul 
somnului, când corpul astral, cu tot fluxul şi refluxul vieţii 
sale interioare, s-a desprins. În stare de veghe, are loc un 
necontenit consum, o distrugere a forţelor fizice. În stare 
de somn, dimpotrivă, are loc o continuă regenerare, o 
reconstituire a acestor forţe. Se poate constata, deci, în 


corpul fizic şi în corpul eteric al omului o alternanță a 
forţelor de distrugere şi a celor de refacere. Distrugerea 
se produce în timpul stării de veghe, iar regenerarea în 
timpului somnului. Trebuie să ştim că nimic din ce se 
petrece în spaţiu nu este izolat, ci este profund legat de 
ansamblul existenţei. Iar dacă vedem distrugerile care se 
petrec în corpul nostru în stare de veghe, să nu ne 
imaginăm că ele se limitează numai la aceasta. 
Dimpotrivă, ele sunt strâns legate de fenomene cosmice, 
iar noi suntem străbătuţi de prelungirea evenimentelor 
care se petrec în afara noastră şi ceea ce primim în 
timpul stării de veghe sunt chiar forţele destructive ale 
Universului, în timp ce forţele regeneratoare ne parvin 
noaptea, când dormim. 

Acest proces de distrugere a corpului fizic care are loc în 
timpul zilei nu exista pe vechiul Saturn, căci dacă ar fi 
existat, atunci primul germen al corpului nostru fizic nu 
s-ar mai fi putut forma. Este, de altfel, imposibil să creezi 
ceva începând prin a-l distruge. Activitatea saturniană 
care se exercită asupra corpului trebuia să fie întru totul 
constructivă. Fenomenele de distrugere se împlinesc bine 
şi sub influenţa luminii, a acelei lumini care nu exista 
încă în stadiul saturnian. Activitatea saturniană trebuia 
să dureze suficient de mult timp şi să se prelungească şi 
pe vechiul Soare, când a apărut lumina. Şi acest lucru nu 
a fost cu putinţă decât prin faptul că unele entităţi 
saturniene au rămas în urmă, îngrijindu-se şi veghind să 
menţină activitatea creatoare a vechiului Saturn. Vedeti, 
aşadar, că în evoluţia cosmică era necesar ca unele fiinţe 
saturniene să întârzie în evoluţia lor, pentru ca, prin 
aceasta, atunci când dormim să nu mai fie lumină, 
veghind la refacerea corpului fizic uzat în timpul zilei. 
Fără aceste fiinţe, distrugerea ar fi totală. Trebuie deci să 
se stabilească o alternanță între acţiunea entităţilor 
saturniene şi aceea a celor solare, între fiinţele 
tenebrelor şi cele ale luminii. Pentru ca activitatea 
Spiritelor luminii să fie corect dirijată de Elohimi, era 
necesar, cum am văzut, ca Spiritele tenebrelor să-şi 
întrepătrundă acţiunea lor cu aceea a luminii. În Cosmos, 
viaţa nu este posibilă dacă forţa întunericului nu se 


împleteşte cu cea a luminii. În această interferenţă, în 
această pânză unde se ţes forţele de lumină şi umbră, se 
exprimă un profund mister al vieţii cosmice sau, cum se 
mai poate spune, un mister al chimiei Universului. In 
prima dramă rosacruciană se găseşte o aluzie la acest 
mister, când Johannes Thomasius intră în Devachan şi 
când una din tovarăşele Mariei, Astrid, primeşte 
misiunea de a amesteca forţa tenebrelor cu aceea a 
luminii; discuţia Mariei cu cele trei tovarăşe cuprinde 
nenumărate secrete cosmice, care nu se revelează decât 
după un lung studiu*. i 
* Se face referire la prima dramă-mister, Poarta Iniţierii. in 
tabloul 7, cuvintele pe care Maria le adresează către Astrid, 
prietena ei, reflectă chiar această întrepătrundere a luminii cu 
întunericul: 
„Şi tu, Astrid, de asemenea, oglindă iubită a spiritului 
meu, fă să se nască o forţă obscură în lumina orbitoare, 
pentru ca să sclipească culorile. Ordonează materia 
sonoră şi să răsune aceea care urzeşte lucrurile." 
Devahanul (în sanscrită, „ţara zeilor") este zona din lumea 
spirituală în care sufletul pătrunde după ce, trecând prin 
poarta morţii, a depus atât corpul eteric, cât şi pe cel astral. 
(N.Tr.) 
Ca o concluzie, trebuie să considerăm colaborarea 
fortelor solare ale luminii cu forţele saturniene ale 
tenebrelor ca o necesitate a existenţei. Când Elohimii au 
hotărât ca Spiritele personalităţii să le fie slujitori, le-au 
alăturat, pentru acţiunea pe care lumina urma să o 
îndeplinească asupra oamenilor şi a tuturor fiinţelor vii 
de pe Pământ, entităţile saturniene rămase în urmă. 
Munca Universului se îndeplineşte prin acţiunea comună 
a Arhailor normal evoluaţi şi a celor rămaşi la un stadiu 
anterior şi care se manifestă prin tenebre. Acest fenomen 
este relatat de Geneză cu un realism de-a dreptul 
surprinzător, când se spune: „Şi Elohimii au numit « yom» 
(zi) spiritele care îşi manifestau acţiunea în lumină, iar 
spiritele care se exprimau în tenebre le-au numit 
«lilith»". În nici un caz nu trebuie să ne închipuim că ar fi 
vorba de ceea ce numim în mod curent noapte; „ilith" 
reprezintă Arhaii saturnieni care nu au reuşit să atingă 
nivelul de evoluţie solar. Ei acţionează şi astăzi, în timpul 
nopţii, în somn, asupra corpului nostru fizic şi eteric 


printr-o regenerare a acestora, supuse în timpul zilei 
acţiunii de degradare a luminii. Acest cuvânt oarecum 
misterios a dat loc multor poveşti mitologice, dar el nu 
acoperă nimic altceva decât acel grup de Arhai întârziaţi, 
care colaborează în acţiunea lor cu Arhaii normal 
evoluaţi. i 

2 În prima ediţie apare Jile, iar în ediţia 1932 Jilith. In textul 

ebraic al Bibliei găsim Jaila: nay ; 
Iată deci că Geneza ne arată că Elohimii au trasat marile 
lini conducătoare ale existenței terestre, dar pentru 
împlinirea lor şi pentru acțiuni secundare au dat sarcină 
Arhailor evoluaţi normal, iar ca elemente auxiliare li s-au 
alăturat Arhaii care din spirit de renunțare şi de 
sacrificiu au rămas la stadiul saturnian, în tenebre, 
pentru ca viața să poată apărea. Yom şi Iilith reprezintă, 
deci, să precizăm încă o dată acest lucru, cele două 
grupe de Entităţi superioare, dar opuse, care acţionează 
ca ajutoare ale Elohimilor şi care ocupă în Ierarhia 
cerească rangul de Spirite ale timpului, sau Spirite ale 
personalităţii ori Arhai. Viaţa pe Pământ se ţese, aşadar, 
datorită Spiritelor formei (Exusiai sau Elohimi) şi a 
Spiritelor personalităţii (Arhai), cu cele două naturi ale 
lor, una normal evoluată (yom) şi alta rămasă în urmă 
(ilith). 
După ce am lămurit acest aspect, mai rămân totuşi şi alte 
întrebări care se pot pune, şi mai ales aceasta ne poate 
veni în primul rând pe buze: dar celelalte entităţi ale 
lerarhiei ce fac? Pe o treaptă sub Spiritele formei am 
văzut că se află Spiritele personalităţii, iar sub acestea se 
găsesc Arhanghelii sau Spiritele focului. Ne vorbeşte 
Geneza despre ei? - Să încercăm să vedem ce fac. Ştim 
deja că Arhanghelii au atins gradul de evoluţie uman în 
timpul vechiului Soare, după care şi-au continuat evoluţia 
în timpul stadiului lunar şi în prezent în existenţa 
terestră. Aceste înalte entităţi sunt străns legat de tot ce 
este de natură solară, tocmai pentru că pe vechiul Soare 
şi-au atins treapta de om. Când, pe vechea Lună, s-a 
simţit necesitatea să se separe elementul solar de viitorul 
element terestru (dar care în acel timp nu se afla decât la 
un nivel lunar), entităţile care atinseseră acest grad 


esenţial al evoluţiei lor pe vechiul Soare au rămas legate, 
prin însăşi natura lor, de existenţa solară: Când vechea 
Lună (care urma să devină mai târziu Terra) s-a separat 
de elementul solar, aceste entităţi, Arhanghelii, nu au 
rămas pe Lună, ci s-au ataşat de Soare. Şi tocmai aceste 
entităţi sunt acelea care au actionat din afară asupra 
globului pe care îl părăsiseră. 

Am văzut apoi că după aceea vechiul Saturn s-a 
transformat şi a devenit vechiul Soare, gradul cel mai 
înalt de existenţă atins a fost viaţa vegetală. Regnul 
animal fiind înzestrat cu o viaţă interioară, de sentimente 
şi senzaţii, nu putea să apară pe vechiul Soare, ci mai 
târziu, pe vechea Lună, şi anume tocmai atunci când s-a 
produs sciziunea şi a început să se simtă o acţiune venită 
din afară. În acest sens, din Geneză rezultă că nici un fel 
de acţiune nu a venit din afară, mai înainte de cea dea 
treia zi a Creaţiei. Această acţiune din afară nu este 
menţionată decât la trecerea de la a treia la a patra zi a 
Creaţiei, când se spune că în a patra zi corpurile 
luminoase, fiinţele de lumină, au început să lumineze 
Pământul din afară. Pe vechea Lună, Soarele luminase 
corpul lunar din afară; acum şi Pământul primea lumina 
elementelor Soare-Lună, care se desprinseseră de el, 
după cum ştim, tot din afară; abia în acel moment forţele 
inerente principiului terestru au putut fi active, au putut 
intra efectiv în joc. Până acum, într-adevăr, nu se 
repetaseră decât stadiile deja formate prin evoluţie - 
saturnian, solar, lunar - , acum însă forţele care îşi au 
centrul chiar pe Pământ, forţele terestre propriu-zis, au 
putut să apară. Vă aduceţi aminte că starea de căldură s- 
a repetat când Spiritul Elohimilor plutea peste ape, iar 
starea de lumină când s-a spus: „Să fie lumină!" - adică 
în prima zi a Creaţiei. Eterul sonor reapare când intervin 
forţele care separă elementul superior, de sus, de 
elementul inferior, de jos. Aceasta se întâmplă în ziua a 
doua a Creaţiei. 

Mai departe, am văzut că eterul de viaţă intervine în ziua 
a treia, când din elementul terestru, din această nouă 
stare care tocmai fusese creată, iese elementul viu, 
vegetal. Dar pentru ca regnul vegetal să-şi poată găsi 


locul pe Pământ, este necesară repetarea acţiunii care 
face ca lumina să vină din afară. De aceea Geneza nu 
spune încă nimic care să se refere la apariţia animalelor 
până când forţele spirituale din Cosmos nu acţionează 
asupra Pământului din afara lui. Deocamdată, Geneza 
vorbeşte în ziua a treia numai despre vegetale. Întreaga 
existenţă pământească, toate fiinţele care prin natura lor 
fac parte integrantă din Pământul pe atunci încă în plin 
proces de formare, erau la stadiul de vegetale. Principiul 
animal nu poate să apară decât prin acţiunea din afară a 
entităţilor legate de lumină. 

Ceea ce se întâmplă apoi, în ziua a patra, se redă în 
termeni generali prin următoarele cuvinte: „Şi Elohimii 
au stabilit semne pentru a deosebi zilele şi anii." S-au 
făcut multe comentarii în legătură cu acest text şi 
primele au putut avea o idee despre ceea ce voia să 
spună, dar în epoca noastră nu există curajul de a se 
plasa pe un teren legat de realitate şi unele comentarii 
care ar putea să aducă aici lumină nu merg chiar până la 
capăt. Am cunoscut unele persoane care au ajuns la 
concluzia că este un nonsens să traducem: „Şi au stabilit 
semne pentru a deosebi zilele şi anii", căci, spuneau, cum 
poţi găsi raţională o asemenea frază? Dar să examinăm 
cu atenţie ceea ce se spune în realitate. 

Dacă vom traduce acest text cu un sentiment identic cu 
acela al iniţiatului evreu, având în vedere ce simţea 
acesta când auzea aceste cuvinte, trebuie să ne dăm 
seama, de la început, că aici nu e vorba de semne, ci de 
Entităţi spirituale, de categoria acelora care acţionează şi 
se manifestă sub aspectul succesiunii timpului. Şi atunci 
vom putea traduce aşa: „Şi Elohimii au pus la locul lor pe 
cei care comandă cursul timpului pentru fiinţele 
Pământului, pe cei care comandă marile perioade de 
timp" (cuvântul „zi" nu este, în fond, utilizat în acest 
text), perioade mai mari sau mai mici, perioade pe care le 
numim obişnuit „ani" şi „zile". In acest text este vorba, 
deci, de acei ordonatori ai vieţii pe Pământ care fac parte 
din Ierarhia Arhailor. Arhaii sau Spiritele timpului 
îndeplinesc o sarcină inferioară cu o treaptă celei a 
Elohimilor. După Arhai vin ordonatorii care reglează, în 


sânul activităţii Arhailor, perioade mai mici. Aceştia sunt 
Arhanghelii. Reţinem deci că în momentul când Geneza 
vorbeşte nu numai despre ce se produce în corpul 
Pământului, ci şi despre forţele care îşi exercită acţiunea 
din afară, din exterior, ea se referă la entităţile care erau 
deja de mult timp unite cu viaţa solară, la Arhangheli, 
care ocupă în Ierarhie un loc imediat sub Arhai. În timp 
ce aceştia reprezintă Eonii, Arhanghelii, ca purtători ai 
luminii care acţionează în atmosfera Pământului, îi 
servesc ca auxiliari. Venind din spaţiile cosmice, acţiunea 
lor se exercită prin constelaţiile fiinţelor luminoase care 
împrejmuiesc Pământul pentru a aduce la împlinire 
dispoziţiile şi ordinele Arhailor. 

Cei care au ascultat ciclul de conferinţe de la Christiania 
îşi vor reaminti că în spatele a ceea ce numim Spirit al 
timpului stau şi astăzi Arhai. Dacă luăm în considerare 
modul în care omenirea este repartizată pe Pământ, 
vedem că la diverse epoci există un anumit număr de 
popoare asupra cărora domneşte un Spirit al timpului 
care le înglobează pe toate. Dar, în plus, pe o treaptă 
ierarhică inferioară cu un grad faţă de acest Spirit al 
timpului guvernează Spiritele popoarelor. Şi după cum în 
spatele Spiritului timpului se află Arhaii, la fel, în spatele 
Spiritelor popoarelor se află Arhanghelii. Geneza face o 
oarecare aluzie, în sensul că pentru timpurile când omul 
încă nu exista în forma actuală aceste Entităţi spirituale 
erau deja puteri organizatoare. 

Elohimii îşi împlineau acţiunea pentru ca să fie lumină şi 
ei înşişi se manifestau prin această lumină. Dar pentru 
activităţile de o amploare mai mică care aveau loc în 
această lumină, ei se slujeau de Arhai, pe care Geneza îi 
numeşte „yom". La rândul lor, li se alătură entităţi care 
se interferează în țesătura vieţii, pentru ca pe lângă 
activitatea desfăşurată în lumină să se poată exercita şi 
aceea a tenebrelor. Alături de „yom' se afla „lilith", 
cuvânt pe care obişnuit îl traducem prin „noapte'". Dar 
evoluţia continuă şi începe să se diferenţieze şi mai mult 
şi de aceea alte entităţi sunt chemate să colaboreze. 

Dacă încercăm să cuprindem totul într-un tablou, vedem 
că Elohimii (Spirite ale formei) se manifestă prin lumină, 


dar încredinţează Arhailor (Spirite ale personalităţii) 
sarcina să regleze jocul de lumină şi întuneric. Dar ei 
continuă să modeleze, să diferenţieze existenţa şi cheamă 
pe Arhangheli, pentru ca aceştia să regleze activităţile 
care nu numai că aduc viaţa, creează viaţa în lumea 
vegetală, dar fac cu putinţă să apară în fiinţele vii o viaţă 
interioară ca reflex al vieţii cosmice. Elohimii conferă 
Arhanghelilor misiunea de a face să reverse forţele lor 
din afară spre Pământ şi prin aceasta fac ca plantele să 
apară şi să crească, şi nu numai atât, dar creează 
condiţiile pentru ca viaţa animală să apară, viaţă a cărei 
activitate interioară produce reprezentări şi senzaţii. 
Vedem deci că Geneza face aluzie la Arhangheli într-un 
mod care apare cu totul veridic aceluia care înţelege cu 
adevarat ce se întâmplă. Nu putem găsi răspunsuri 
satisfăcătoare la aceste taine dacă ne limităm să studiem 
exegeza comentariilor; dar dacă vom face apel la 
cunoaşterea ocultă, aceea care a inspirat Geneza, textul 
devine limpede şi totul apare într-o lumină nouă. Limbile 
noastre moderne nu au posibilitatea să traducă cuvintele 
vii, pline de imagini, ale acestui străvechi document care 
este Geneza şi din această cauză el ar rămâne de 
neînțeles, dar cunoştinţele pe care ni le dă Ştiinţa 
spirituală fac cu putinţă ca Geneza să rămână prezentă în 
omenire, în toate timpurile. 
CONFERINȚA a Vl-a 
Lumea elementelor ca expresie a activităţii 
Entităţilor spirituale ° Iahve-Elohim 
Munchen , 22 august1910 
Acest ciclu de conferinţe pe care îl prezint în faţa 
dumneavoastră are, în intenţia mea, scopul să conducă la 
o înţelegere profundă a Genezei. Şi am rugămintea să nu 
pierdeţi nici o clipă din vedere, în legătură cu expunerea 
mea, rolul hotărâtor al Ştiinţei spirituale, care este acela 
de a se inspira direct din înseşi faptele spirituale. Şi în 
acest caz, se înţelege, problema cea mai de seamă care 
se pune pentru noi este să determinăm care sunt aceste 
fapte spirituale şi, mai mult chiar, în ce constă evoluţia 
spirituală. Când ne referim la Geneză, esenţialul este să 


cunoaştem faptele suprasensibile care au precedat 
mersul sensibil, vizibil al evoluţiei la începutul 
Pământului nostru fizic. Dar o importanţă tot atât de 
mare o are pentru noi să regăsim în tradiţia diverselor 
popoare şi în diverse epoci tot ce am putut stabili prin 
investigaţie proprie spirituală, independentă de orice alt 
document. În cazul acesta este posibil să găsim calea 
exactă pentru înţelegerea şi aprecierea tradiţiei, fie ea 
oricât de îndepărtată. Vom regăsi sensul epocilor pe care 
le-am străbătut în încarnările noastre anterioare şi vom 
reînnoda legătura cu tot ce ni s-a imprimat în acele 
timpuri străvechi. lată, pe scurt, care este punctul de 
vedere, intenţia fundamentală a acestui ciclu de 
conferinţe. 

Am încercat mai întâi, în aceste zile, să ne facem o idee 
cât mai exactă despre felul cum se regăsesc în Geneză 
entităţile pe care Ştiinţa spirituală ni le dezvăluie şi, în 
parte, am reuşit. Am considerat întotdeauna că lumea 
care ne apare sub o formă sensibilă, exterioară, şi nu 
numai nouă, dar chiar şi celui care a atins treptele 
inferioare ale clarvederii (şi, de fapt, Geneza nu descrie 
decât fapte pe care numai prin clarvedere le putem 
cunoaşte), nu este în fond decât iluzie, maya. Lumea 
sensibilă, aşa cum apare ea în faţa facultăţii noastre de 
cunoaştere, este iluzie, maya. Această idee este familiară 
tuturor celor care cunosc învăţământul antroposofic şi 
nici unul dintre aceştia nu ignoră realitatea că nici chiar 
ceea ce numim lume eterică, lume astrală, regiuni 
accesibile treptelor inferioare de clarvedere, deşi într-un 
sens mai elevat decât lumea materială, fac totuşi parte 
din această iluzie. Realitatea, temeiul real al existenţei 
nu-l atingem (şi aceasta în măsura în care ne devine 
accesibil) decât atunci când, depăşind iluzia, ajungem la 
izvorul cel mai profund al existenţei. Dar această idee nu 
trebuie să rămână un simplu concept intelectual, 
realitatea sa trebuie să pătrundă şi să străbată întreaga 
noastră fiinţă. Şi totodată ar fi să cădem într-una din cele 
mai mari erori şi iluzii pe care omul o poate atinge, dea 
ne îndepărta de lumea exterioară, materială şi de a nu o 
aprecia la valoarea sa reală. 


Să luăm în considerare, aşa cum am făcut-o şi în ultimele 
zile destul de des, existenţa elementară pe care o 
întâlnim imedit în spatele existenţei fizice, pe care o 
percepem cu simţurile. Să luăm în considerare acea 
existenţă elementară pe care Ştiinţa spirituală o arată ca 
fiind formată din elemente de pământ, de apă, de aer, de 
foc sau căldură, din eter de lumină, de sunet şi eter de 
viaţă, să luăm deci în considerare această existenţă 
spirituală şi să încercăm să ne facem o idee clară despre 
fiecare element în parte şi care să rămână vie în noi. 
Ceva mai mult, să ne ferim să spunem, cu acel orgoliu 
intelectual pe care îl manifestă cu uşurinţă teosofii 
convinşi: „Dar bine, totul nu e decât iluzie, maya!" Pentru 
că noi ştim că prin această iluzie, prin această maya, se 
manifestă, se revelează entităţi reale şi că, dacă neglijăm 
să studiem instrumentele şi mijloacele acestor 
manifestări, ne lipsim de mijlocul cel mai bun de a ajunge 
să înţelegem viaţa. Când vorbim de apă, de aer şi de 
celelalte, trebuie să vedem în ele expresia directă a unor 
Entităţi spirituale veritabile. Iar dacă vrem să ignorăm 
maya, să spunem că nu ne interesează, nu vom ajunge 
niciodată să avem o reprezentare a acestor entităţi care 
stau în spatele fiecărui lucru. Trebuia să ne fie foarte clar 
deci că în elementele apă, aer şi aşa mai departe trebuie 
să vedem exteriorizarea, manifestarea unor Entităţi 
spirituale. 

Să studiem acum, din punct de vedere antroposofic, 
elementul „pământ". Ştim că el nu exista în timpul 
vechiului Saturn şi nici în timpul evoluţiei vechiului Soare 
sau în vechea Lună. Mersul evoluţiei a trebuit să atingă 
actuala existenţă planetară, pentru ca elementul terestru 
să se alăture celorlalte elemente, căldura vechiului 
Saturn, aerul apărut pe vechiul Soare şi elementul lichid 
de pe vechea Lună. Aceste etape de evoluţie s-au putut 
desfăşura datorită acţiunii directe a Entităţilor spirituale. 
lar ceea ce numim acum corp fizic, elementul inferior al 
fiinţei noastre umane, ne apare (dacă îl considerăm în 
sânul existenţei elementare, a elementelor) că, de fapt, s- 
a format el însuşi, încetul cu încetul, de la primul germen 
de căldură de pe vechiul Saturn, apoi, în continuare, 


trecând prin starea gazoasă a vechiului Soare, prin 
starea lichidă lunară, până la starea terestră de astăzi. 
Corpul nostru fizic a îmbrăcat, deci, succesiv, natura 
fiecărui element înainte de a ajunge la existenţa terestră. 
Totodată, ştim ce entităţi au acţionat încă de la începutul 
evoluţiei la formarea corpului uman. Amintiţi-vă de ceea 
ce am spus în această privinţă în lucrarea mea Știința 
ocultă: Pe vechiul Saturn acționau fiinţe spirituale care 
îşi începuseră primele stadii de evoluţie în timpuri 
inaccesibile şi care ajunseseră atât de departe încât 
puteau acum, printr-un imens sacrificiu, să-şi apere 
propria substanţă care să servescă la formarea vechiului 
Saturn. Aceste entităţi, care aparţin lerarhiilor spirituale, 
le numim Tronuri sau Spirite ale voinţei. Această 
substanţă primordială, rezultată din sacrificiul lor, a 
servit apoi drept câmp de acţiune altor entităţi din 
Ierarhie; printre acestea, Spiritele personalităţii au 
utilizat-o pentru ca să-şi dezvolte atunci un stadiu de 
evoluţie corespunzător stadiului de azi al omului. De 
asemenea, această substanţă, sub formă de căldură, a 
creat primul germen al corpului nostru fizic. 

Nu trebuie să ne închipuim că Spiritele voinţei şi-au 
încetat apoi activitatea. Deşi îşi îndepliniseră pe vechiul 
Saturn obligaţia lor esenţială, misiunea, ele au contituat 
să fie active în cursul evoluţiei şi au rămas într-o 
oarecare măsură legate de elementul născut prin 
sacrificiul lor. Am văzut că ulterior elementul de căldură 
s-a transformat în element gazos, pe vechiul Soare, 
printr-un fel de proces de condensare, ca să spunem aşa. 
Acest fenomen, care este, în aspectul său exterior, o 
coborâre a elementului căldură pentru a se transforma în 
element gazos, pentru maya nu este decât un proces de 
condensare. Dar la baza acestui proces este o acţiune 
spirituală, un spirit. Şi pentru a pătrunde în miezul 
lucrurilor trebuie să vedem ce Entitate spirituală din 
sânul lerarhiei a făcut ca elementul subtil al căldurii să 
se densifice până la stadiul de element gazos. Această 
acţiune este tot opera Spiritelor voinţei, aceleaşi entităţi 
care prin sacrificiul lor au creat căldura. Pe vechiul 
Saturn, aceste Spirite ale voinţei ajunseseră la un grad 


atât de elevat de evoluţie, încât au putut să-şi transmute 
propria substanţă în căldură substanţială, manifestată, 
să-şi reverse focul lor propriu în existenţă planetară; şi, 
în continuare, au acţionat pentru a transforma acest foc 
în aer, în evoluţie solară, iar elementul aer, elementul 
gaz, în element lichid, în apă, în evoluţia pe care o numim 
vechea Lună. În cele din urmă, au transformat elementul 
lichid în element terestru în timpul actualului stadiu 
terestru. Dacă cercetăm astăzi lumea care ne înconjoară, 
putem fi în măsură să spunem, în faţa elementului 
terestru, solid, că în el acţionează forţe care i-au făcut 
posibilă existenţa, iar aceste forţe sunt aceleaşi care au 
creat esenţa de căldură saturniană şi care au densificat-o 
apoi, în trepte succesive, până la gradul de consistenţă 
pe care îl menţine şi în prezent. Dacă ne aruncăm 
privirea asupra acestui element solid, chiar sub aspectul 
său de iluzie, de maya, vom găsi în spatele lui viaţa şi 
activitatea Spiritelor voinţei, a Tronurilor. Aceste înalte 
spirite există în sânul existenţei pământene. Şi din acest 
punct de vedere povestirea biblică se luminează şi mai 
mult. 

Ceea ce se defineşte prin cuvântul „bara'(Bereşit bara 
Elohim) am văzut că reprezintă un fel de activitate de 
meditaţie, de gândire a Elohimilor. Ei creează în această 
meditaţie a lor, ca pe o amintire, ceva ce am numit a fi 
complexe de existenţă. Ar fi ceva, ce într-o oarecare 
măsură se petrece în noi înşine când refacem o imagine 
prin amintire; bineînţeles comparaţia trebuie înţeleasă în 
proporţia ei adecvată, activitatea noastră nefiind decât 
ceva inferior. Pentru a face o comparaţie, am evocat un 
om care se culcă seara. Lumea gândirii şi a sentimentelor 
sale se pierde pentru conştienţa subiectivă. Să 
presupunem că ultimul gând pe care acel om l-a avut a 
fost al unui trandafir pe care îl avea lângă el când a 
adormit. Acest gând se pierde în uitare în timpul 
somnului, dar reapare, dimineaţa, când se trezeşte. Dacă, 
între timp, trandafirul a fost luat de acolo, nu mai rămâne 
din el decât gândul. Să observăm cu atenţie, aici, două 
fapte: într-un caz, se evocă ideea trandafirului prin 
amintirea care reapare, chiar dacă trandafirul nu mai 


este acolo; în alt caz, dacă trandafirul a rămas pe loc, 
acel om are chiar percepţia însăşi a trandafirului. În ceea 
ce am putut numi ca fiind meditaţie de proporţii cosmice 
a Elohimilor, vă rog să desprindeţi de asemenea două 
fapte. Când se spune că în al treilea moment al Creaţiei 
terestre a avut loc o manifestare de gândire cosmică în 
timpul căreia Elohimii au separat elementul lichid de cel 
solid şi au dat acestuia numele de „pământ", acest act de 
creaţie a ieşit din meditaţia Elohimilor. Dar în ceea ce 
emană astfel din meditaţia lor trebuie să vedem că 
Spiritele voinţei fac să apară o realitate obiectivă în sânul 
substanţei lor proprii. In felul acesta, Spiritele voinţei 
acţionează şi au acţionat de la început în întreaga natură 
terestră care ne înconjoară. 

Trebuie să ne familiarizăm cu această idee că natura 
terestră, pe care unii dintre noi o considerăm inferioară, 
este în fapt manifestarea unor entităţi foarte înalte. Este 
uşor să spui, vorbind de elementul „pământ', de 
elementul solid: Nu este decât materie! lar alţii sunt 
tentaţi să adauge: Ea nu are nici o legătură cu cercetarea 
spirituală, nu este decât o treaptă de existenţă inferioară! 
Ce ne interesează pe noi această substanţă? Noi plutim 
prin spirit mult deasupra materiei. A vorbi aşa, înseamnă 
să nu-ţi dai seama că în ceea ce tu dispreţuieşti înalte 
Entităţi spirituale au lucrat din timpuri incalculabile 
pentru a ajunge să producă această stare solidă, aşa cum 
o vedem astăzi. Dacă am avea o judecată corectă, ar 
trebui să fim pătrunşi de o profundă venerație pentru 
entităţile care au făcut să se treacă de la substanta 
terestră a elementelor la ceea ce a putut solidifica 
scoarţa Pământului; un profund respect trebuie să simţim 
faţă de entităţile pe care le numim Spirite ale voinţei, 
care printr-o îndelungată activitate au construit solul 
solid pe care mergem, elementul solid pe care îl purtăm 
în natura terestră a corpului fizic. Spiritele voinţei, pe 
care esoterismul creştin le numeşte Tronuri, sunt cele 
care au constituit, sau mai bine spus au condensat solul. 
Şi tocmai de aceea esoterismul, care le-a dat numele 
după natura acţiunii lor asupra Pământului, le-a numit 
Tronuri, pentru că acestea au construit efectiv Tronurile, 


în care găsim un sprijin solid, pe care se consolidează tot 
ce trăieşte pe Pământ. Sensul acestor vechi expresii 
merită, din partea noastră, respect şi venerație. 

Dacă ne ridicăm de la elementul solid sau terestru la 
elementul lichid, vom constata că acesta a avut nevoie de 
un proces de condensare mai redus decât elementul 
terestru; forţele care acţionează aici provin de la entităţi 
care ocupă în Ierarhie un loc mai jos. Apa, sub forma sa 
de element, acţionează în atmosferă, iar pentru 
condensarea ei au intrat în acţiune Spiritele înţelepciunii 
- Kyriatetes sau Dominaţii -, care ocupă un loc imediat 
inferior în Ierarhie, faţă de Spiritele voinţei. Aşadar, în 
spatele elementului solid se află acţiunea Spiritelor 
voinţei, iar în spatele nu a apei fizice, ci a elementului 
lichid se află activitatea Spiritelor înţelepciunii sau 
Kyriatetes. 

Dacă trecem apoi la elementul aer, găsim că aici 
acţionează entităţi care ocupă o treaptă mai jos faţă de 
Spiritele înţelepciunii şi pe care le cunoaştem ca Spirite 
ale mişcării, numite şi Dynamis sau Virtuţi. Şi dacă ne 
vom referi la elementul de căldură, care este starea cea 
mai subtilă, vom găsi că aici acţionează o Ierarhie care se 
află cu o treaptă mai jos, este ierarhia Spiritelor formei 
sau Exusiai, aceleaşi entităţi despre care am vorbit şi pe 
care Geneza le numeşte Elohimi. Noi înşine le-am 
caracterizat ca fiind cei care au „clocit", ca să spunem 
aşa, în elementul de căldură. Urmărind în felul acesta 
ordinea lerarhiilor, vedem cum totul se leagă îndată ce 
am găsit firul conducător. 

Încercaţi să treziţi în interiorul dumneavoastră un 
sentiment viu şi puternic pentru tot ce am arătat până 
acum şi veţi vedea că la baza a tot ceea ce percepem cu 
simţurile noastre se află un element terestru, expresie a 
Spiritelor voinţei, apoi un element lichid în care trăiesc 
Spiritele înţelepciunii, elementul aer ca manifestare a 
Spiritelor mişcării şi, în sfârşit, elementul de căldură în 
care se exprimă Spiritele formei, Elohimii. 

Ar fi o greşeală, însă, să credem câ ar exista o strictă 
delimitare în aceste domenii sau că am putea stabili 
graniţe precise între ele. Întreaga noastră viaţă terestră 


se bazează pe amestecul elementelor lichid, gazos (aer) 
şi solid şi pe elementul căldură, care le străbate pe toate 
celelalte. Nu există nici un corp solid care să nu aibă 
contact cu o stare oarecare de căldură: peste tot se află 
căldură, la toate treptele de existenţă elementară. Putem 
spune că întâlnim pretutindeni acţiunea Elohimilor, 
acţiune care reprezintă energia pe care o găsim în toate 
formele de căldură; ea este amestecată în toate celelalte 
elemente. În elementul de căldură trebuie să vedem, pe 
de o parte, manifestarea Spiritelor formei, iar pe de altă 
parte, totodată acțiunea  Spiritelor voinței, ale 
înțelepciunii şi ale mişcării. În cursul evoluţiei terestre, 
această căldură a pătruns în toate stadiile inferioare ale 
vieţii. Ca urmare, în elementul solid se găseşte nu numai 
substanța însăşi, corpul Spiritelor voinței, dar trebuie să 
vedem că acest corp al Tronurilor este pătruns şi 
impregnat, întreţesut de Elohimi, Spiritele formei. 

Să încercăm să decoperim acum, în lumea sensibilă, 
aspectul exterior a ceea ce tocmai am expus acum. Am 
vorbit de un amestec al activităţilor care are loc în 
universul suprasensibil, între Spiritele voinţei (sau 
Tronuri) şi Spiritele formei, Elohimii. Ştim că tot ce se 
petrece în suprasensibil se reflectă în lumea noastră 
sensibilă. In ce fel? Tot ceea ce este substanţă la Spiritele 
voinţei, natura lor, corpul lor, ca să spunem aşa, 
constituie materia care se întinde în faţa noastră, materia 
solidă. Ceea ce se consideră de obicei că este materie 
este o iluzie. Concepţiile pe care le avem astăzi despre 
materie nu sunt decât iluzii, maya. Pentru un clarvăzător, 
ideile imaginare despre o materie fizică nu există, ele nu 
sunt decât un vis van. Conceptul de materie de care 
vorbeste ştiinţa şi filosofia nu este decât un cuvânt, o 
ipoteză, o fantezie. Atât timp cât ne dăm seama că acest 
cuvânt nu este decât o monedă de schimb, totul e în 
regulă; dar dacă vom crede că acest cuvânt ne pune în 
contact cu o realitate ne înşelăm. In partea sa teoretică, 
ipotetică, fizica modernă îşi face doar iluzii. Acolo unde 
ea constată fapte, unde ea descrie realul, ceea ce vedem 
cu ochiii, ceea ce putem stabili prin cifre, este corectă. 
Dar când începe să speculeze asupra atomilor, 


moleculelor, pe care le ia drept elemente materiale, ea 
începe să eşafodeze o construcţie care seamănă foarte 
bine cu ceea ce descrie Felix Balde în prima dramă- 
mister* când spune în Templu: „Să presupunem că vrem 
să cumpărăm ceva şi spunem vânzătorului: Nu te pot 
plăti, dar îţi promit că voi face rost de bani dintr-un nor 
care se va condensa". Prin această comparaţie puţin 
grosieră ne putem da seama de elementul iluzoriu al 
teoriei ştiinţifice care acceptă că întregul nostru Univers 
provine dintr-o nebuloasă primitivă; setea noastră de 
cunoaştere va fi plătită cu moneda pe care ştiinţa 
pretinde că o va furniza în acest domeniu. Este o pură 
fantezie de a considera ca fapt real existenţa atomilor aşa 
cum se prezintă astăzi. Dacă o privim ca pe o formulă 
comodă care rezumă ceea ce simţurile ne arată, totul stă 
pe un teren ferm. Dar dacă se trece dincolo de lumea 
sensibilă, va trebui să se ajungă la spiritual şi să se 
atingă esența, adică activitatea unei substanțe 
fundamentale care nu este altceva decât însuşi corpul 
Tronurilor întrepătruns de energia Spiritelor formei. Cum 
se manifestă aceasta în lumea sensibilă? Avem în faţă 
materia solidă răspândită peste tot şi vedem că nicăieri 
nu apare un element amorf. Starea amorfă, fără formă, 
nu apare decât dacă ceea ce este viu şi tinde să ia formă 
se rupe, se disociază, se sfărâmă. Tot ceea ce este încă 
nediferenţiat, pulbere, nu are deloc tendinţe către 
pulverizare; este doar viaţa în stare de disociere. Materia 
ca atare tinde să ia, să îmbrace forme; tot ce este materie 
solidă are nevoie să atingă forma de cristal, aspiră către 
formă. Ceea ce am arătat că este substanţa Tronurilor şi 
a Elohimilor exprimă această tendinţă în sânul existenţei 
sensibile, manifestându-se sub formă de depărtare, de 
întindere, de materie. Esenţa Tronurilor se revelează prin 
materia existentă şi tot ce ia formă în sânul acestei 
substanţe este manifestarea Elohimilor, a Spiritelor 
formei. 

* Prima dramă-miser scrisă de Rudolf Steiner este Poarta 


Iniţierii, de care este vorba şi în conferinţa introductivă. 
(N.Tr.) 


Vedeţi acum cât de impregnată de spiritualitate este 
terminologia utilizată în Antichitate. Vechii clarvăzători 
gândeau în felul acesta: Dacă privim materia din jurul 
nostru vedem în ea revelându-se esenţa corporală a 
Tronurilor, iar totul este străbătut de o energie care face 
ca orice să capete formă. De aici s-a dat denumirea de 
Spirite ale formei. Toate aceste denumiri, aceste nume 
sunt tot atâtea indicaţii asupra realităţii spirituale pe 
care o defineşte. Priviţi impulsul care împinge materia să 
ia forma cristalului; veţi descoperi acolo la un nivel 
inferior ceea ce manifestă exterior această formă de 
cristalizare, adică energia care întrepătrunde substanta 
Tronurilor şi care este energia emanată de Elohimi. 
Aceştia sunt forjorii care din elementul de căldură, care 
este de fapt o substanţă a Spiritelor formei, dar o 
substanţă amorfă, scot formațiuni cristaline ale 
diverselor materiale. Ei sunt cei care acţionează în 
elementul de căldură, dând în acelaşi timp viaţă formelor. 
Dacă privim lucrurile sub acest aspect, pătrundem la 
temelia pe care se sprijină existenţa noastră şi vom fi 
înclinați, desigur, să vedem în orice apariţie exterioară o 
iluzie, maya, numai că nu trebuie să rămânem blocaţi în 
această idee sterilă că lumea exterioară este o iluzie. 
Aceasta nu ne-ar aduce nici un folos. Numai pătrunzând 
în elementele acestei iluzii, până la esenţa care stă la 
temelia ei, numai atunci o propoziţie ca aceasta: „Lumea 
exterioară este o maya" îşi capătă sensul său adevărat şi 
devine fecundă. Să ne obişnuim deci să vedem în 
fenomenele exterioare care se petrec în jurul nostru ceva 
ce este într-adevâr iluzie; o aparenţă nu e decât o 
aparenţă, nu avem ce face. Dar nu trebuie să rămânem la 
această concepţie lipsită de valoare, nu trebuie să luăm 
ca definitiv caracterul de aparenţă, ci să străpungem 
vălul de aparenţă. În fiecare element care apare ca maya 
trebuie să întrevedem ceea ce stă de fapt la temelia sa. 

Concepţiile noastre moderne, compuse din idei abstracte, 
aduc o confuzie generală, confuzie pe care clarvăzătorii 
din vechime nu o cunoşteau, căci pentru ei lucrurile erau 
mai puţin simple, ei nu vedeau peste tot forţe oarecare, 
aşa cum vede fizică modernă, care aplică aceleaşi idei şi 


în fizică şi în meteorologie, de exemplu. Cine s-ar mai 
îndoi astăzi, după concepţiile actuale, că forţele care 
acţionează asupra corpurilor solide nu ar fi aceleaşi cu 
cele care se regăsesc în formarea de nori şi concentraţia 
de vapori de apă? Eu ştiu foarte bine că fizicianul nu-şi 
poate reprezenta lucrurile altfel decât aşa cum sunt 
privite azi şi că legile nu au sens dacă nu se pot aplica 
atât la formarea norilor care înconjoară globul terestru, 
cât şi la fenomenele de pe suprafaţa pământului. Acest 
lucru nu apare atât de simplu pentru un clarvăzător. 
Îndată ce se ţine seama de temeiurile spirituale ale 
existenţei, uniformitatea dispare. In formarea 
elementului lichid, pe pământ, prin condensarea 
vaporilor, nu acționează aceleaşi entități care sunt 
prezente în condensarea vaporilor în atmosferă. Dacă 
observi apariția elementului lichid în atmosferă, 
clarvăzătorul nu ar putea gândi sau spune că acest 
element se formează acolo în acelaşi mod cum are loc pe 
pământ. În formarea norilor sau în condensarea apei pe 
pământ, intervin entități diferite. Tot ce am spus până 
acum în legătură cu rolul jucat de Ierarhii în existenţa 
elementelor nu se raportează decât la ceea ce are loc pe 
pământ, de la centrul globului până la suprafața 
locuibilă; aceste entități însă nu ar avea nici o putere în 
formarea norilor, în atmosferă. Alte entități sunt aici 
prezente. Filosofia naturii bazată pe fizică procedează 
după un principiu foarte simplu. Ea caută câteva legi 
fizice în care vede apoi explicaţia vieţii şi neglijează tot 
ce nu se înscrie în aceste legi din celelalte domenii ale 
existenţei. Este un principiu foarte simplu: noaptea toate 
pisicile sunt negre, indiferent de culoarea lor! - In 
realitate, lucrurile nu sunt pretutindeni aceleaşi, ele 
variază, dimpotrivă, în funcţie de diversele domenii în 
care se află. 

Cine ajunge, prin investigaţie spirituală, să devină 
conştient că pe globul pământesc esenţa Tronurilor sau a 
Spiritelor voinţei guvernează elementul solid, terestru, 
esenţa  Spiritelor înţelepciunii guvernează elementul 
lichid, că în elementul gazos se află esenţa Spiritelor 
mişcării, iar în elementul de căldură găsim prezentă 


esenţa Elohimilor, acela recunoaşte, încetul cu încetul, că 
în fenomenul de formare a apei care se condensează în 
atmosferă acţionează entităţile care aparţin lerarhiei 
Heruvimilor. In viaţa elementară a pământului, în 
elementul solid, am văzut manifestându-se acţiunea 
combinată a Elohimilor şi a Tronurilor; dacă privim mai 
sus, vedem cum în elementul aer, în care guvernează 
Spiritele mişcării, acţionează şi Heruvimii, şi prin aceasta 
elementul aer iese din domeniul Spiritelor mişcării, 
pentru a se putea transforma sus, în atmosferă, în nori. 
In atmosfera globului terestru, Heruvimii acţionează într- 
un mod tot atât de concret ca şi Tronurile, Spiritele 
înţelepciunii şi Spiritele mişcării, care guvernează 
existenţa elementară pe pâmânt. Dacă ne gândim, apoi, 
la natura însăşi a acestor formaţiuni de nori şi la 
elementul profund care se găseşte acolo şi care nu se 
manifestă decât uneori, din timp în timp, ajungem la 
fulgerele şi trăznetele care izbucnesc din nori. Sunt 
fenomene care, ca şi altele, nu apar din nimic, în spatele 
acţiunilor se găsesc, pentru un clarvăzător, acţiunea 
acelor înalte spirite pe care le numim Serafimi. Şi astfel, 
rămânând totuşi în sfera pământului, inclusiv în 
atmosfera sa, am ajuns să întâlnim toate treptele 
lerarhiilor spirituale. 

Domeniul sensibil, perceput de simţuri, ne revelează 
manifestări care nu sunt decât acţiunea lerarhiilor. Ar fi 
o absurditate să vedem în fulgerul care ţâşneste din nori 
acelaşi fenomen care are loc când aprindem un chibrit. 
Când din materie emană elementul din fulger, 
electricitatea, trebuie să vedem cu totul alte forţe, şi 
anume acţiunea înaltelor Spirite ale Serafimilor. Găsim 
astfel că ansamblul Ierarhiilor acţionează deopotrivă în 
lumea noastră pământeană şi în afara ei, în Univers. 

Dacă studiem evoluţia universală aşa cum este ea 
relatată în Geneză, vom vedea că stadiile anteriore care 
s-au format în timpul perioadelor vechiului Saturn, ale 
vechiului Soare şi în vechea Lună se repetă acum, la 
începutul evoluţiei globului terestru, şi că, în final, omul 
apare ca o încoronare a acestei evoluţii. Din acest punct 
de vedere, putem considera relatarea Genezei ca pe o 


istorisire a lerarhiilor care acţionează în tot ce apare şi 
se condensează până la acest ultim produs terestru, până 
la această fiinţă care, ea însăşi, este mai întâi o entitate 
suprasensibilă şi despre care se spune: „Şi Elohimii au 
hotărât: Să facem pe om!" Prin această hotărâre, ei şi-au 
reunit toată puterea lor, separată până atunci, pentru a 
definitiva o operă comună. Ei şi-au reunit toate facultăţile 
pe care le dobândiseră în cursul evoluţiei lor pentru a 
crea, în final, pe om. Toate lerarhiile care au fost înaintea 
omului, Serafimi, Heruvimi, Tronuri (Spiritele voinţei), 
Domnii (Kyriatetes, Spiritele înţelepciunii), Spiritele 
mişcării sau 'Tării, Spiritele formei (Puteri) sau Exusiai, 
sau Elohimi, Arhai sau Spiritele pesonalităţii, Arhangheli 
şi Îngeri, toate aceste nouă trepte de entităţi le vedem 
acţionând pentru a crea viaţa. Şi când urmărim 
povestirea Genezei până la încoronarea edificiului care 
apare cu omul în a şasea zi, şi dacă ţinem seama de tot ce 
s-a petrecut înainte de crearea omului, vedem în tot acest 
îndelungat proces de evoluţie deja opera tuturor 
Ilerarhiilor, şi numai cooperarea lor a făcut posibil ca, în 
final, să apară omul. 

Acel sau acei clarvăzători care au scris Geneza au fost 
conştienţi de această pregătire şi cooperare a tuturor 
lerarhiilor. Dar - şi aceasta este deosebit de important - 
ei au fost de asemenea conştienţi, au ştiut că pentru a 
atinge acest ţel final, această încoronare a întregii ordini 
ierarhice, un ajutor superior tuturor lerarhiilor a trebuit 
să intervină. Și pentru aceasta trebuie să ne înălțăm 
privirea dincolo de Serafimi chiar, spre o entitate divină 
necunoscută şi doar presimţita*. Dacă urmărim, de 
exemplu, activitatea unui membru al lerarhiei, să zicem 
activitatea Elohimilor, vedem că atât timp cât ei nu se 
decid încă să-şi finalizeze opera prin crearea omului este 
suficient să-şi unească forţele cu acelea ale altor Ierarhii, 
până la Serafimi. Dar apoi, când se hotărăsc să facă pasul 
final, au nevoie de un ajutor care se află deasupra 
Serafimilor şi spre care se înalţă privirea spirituală. Când 
Elohimii au vrut să-şi lărgească activitatea creatoare 
până la această înălţime ameţitoare pentru a primi de 
acolo ajutor, a trebuit să se producă ceva ce ne vom 


strădui să înţelegem în toată profunda sa însemnătate. A 
trebuit ca ei, ca să spunem aşa, să se depăşească pe ei 
înşişi, să înveţe a fi capabili să meargă mai departe decât 
făcuseră până atunci. Pentru a-şi duce la bun sfârşit 
opera, a trebuit ca Elohimii să dobândească forţe 
superioare celor avute până atunci; grupul lor a trebuit 
să se depăşească pe sine însuşi. Să încercăm să ne facem 
o idee despre modul cum a putut să se realizeze această 
depăşire printr-o simplă comparaţie, luată din procesul 
de creştere a omului. 

* Rudolf Steiner face aici referire la ceea ce în creştinism 

numim „Sfânta Treime". (N.Tr.) 
Când apare pe lume, sub forma unei mici fiinţe, se ştie 
foarte bine că el nu are încă o conştienţă a sa proprie, nu 
are conştienţa de a fi o persoană. Abia după un anumit 
timp pronunţă copilul „eu", care exprimă coeziunea 
conştienţei sale. Întreaga sa viaţă sufletească se 
concentrează apoi în unitatea conştienţei sale. El creşte 
reunind în această unitate diversele activităţi care, în 
timpul copilăriei, nu aveau o legătură între ele. Această 
centralizare reprezintă un real progres pentru om, către 
un stadiu superior. La fel trebuie să ne reprezentăm, 
păstrând proporţiile, şi evoluţia Elohimilor. După ce au 
exercitat o anumită acţiune pentru a pregăti apariţia 
omului, însăşi această pregătire îi face să extragă din ei o 
activitate care îi înalţă pe o treaptă mai înaltă. Ca grup, 
ei ating o stare de conştienţă centrală şi nu mai sunt un 
grup, ci devin o Unitate. Şi această unitate este o 
realitate. Acest moment, acest stadiu al evoluţiei lor este 
de o extremă importanţă. Până acum v-am putut spune că 
fiecare Elohim îndeplinea o activitate individuală, fiecare 
venea să adauge ceva în plus la opera începută, pentru a 
realiza imaginea ideală după care urma să fie format 
omul. Omul era ca o reprezentare în care toţi se reuneau. 
Dar această imagine, această repezentare nu era încă o 
realitate şi nu a devenit realitate decât atunci când ei au 
creat un produs comun. Această acţiune i-a înălţat pe o 
treaptă mai înaltă, transformând unitatea lor într-o 
realitate efectivă. Ei nu au mai fost acum doar un grup de 


şapte, ci au format un întreg, un tot atât de omogen, 
încât putem vorbi de o Elohimitate exprimată septuplu. 
Biblia cunoaşte acest fapt, că Elohimii au fost la început 
membrii unui grup care s-au transformat apoi într-un 
întreg, într-un organism unitar. Acesată unitate reală, 
efectivă a Elohimilor, în care fiecare este ca un organ, o 
găsim exprimată în Geneză prin lahve-Elohim. Veţi găsi 
acolo conceptul de Iahve, de Iehova, exprimat într-un 
mod şi mai profund decât înainte. De aceea, Geneza nu 
vorbeşte la început decât de Elohim şi nu începe să 
menţioneze cuvântul lahve-Elohim decât în momentul 
când Elohimii au atins treapta superioară a unităţii. lată 
sensul profund care explică de ce la finele Creaţiei apare 
deodată numele de Iahve. Trebuie să pătrundem până la 
izvoarele oculte pentru a înţelege acest fapt. 

Ce explicaţii au dat exegeţii Bibliei acestui fapt, mai ales 
în secolul al XIX-lea? Faptul că într-un loc apare 
conceptul de „Elohim", iar într-altul acela de „lahve" ar 
demonstra că este vorba de două versiuni ale Bibliei, 
pornind din două tradiţii religioase diferite. Trebuie să se 
facă o distincţie, spun aceşti exegeţi, între ceea ce vine 
de la un popor care adora Elohimii şi ceea ce provine de 
la un alt popor care adora pe lahve-Elohim. Nu avem 
decât să le despărţim! S-a mers chiar până acolo, pe 
această cale, încât am putea avea imaginea unei Biblii 
„curcubeu", în care ceea ce se presupune că vine de lao 
sursă să se scrie cu litere albastre, iar ceea ce vine de la 
altă sursă cu litere rosii. Chiar există asemenea Biblii! 
Nenorocirea este că trebuie adesea să separăm chiar 
paragrafele, aşa că începutul unei fraze este în albastru, 
pentru că vine de la un popor, iar sfârşitul frazei în roşu, 
pentru că vine de la un altul. Nu ne mai rămâne decât să 
admirăm că cele două fragmente s-au lipit atât de 
miraculos şi că a fost nevoie de un compilator abil care să 
fi reunit cele două tradiţii! 

În epoca noastră s-a desfăşurat un mare zel pentru 
promovarea acestor exegeze, şi când cunoaştem această 
chestiune se poate spune că nu a fost, poate, nici o 
cercetare ştiinţifică sau istorică unde să se fi consumat 
atâta energie ca în exegeza şi teologia secolului al XIX- 


lea. Şi acest gând ne umple de o profundă tristeţe şi ne 
face să simţim tragismul acestei situaţii. Cei care ar fi 
trebuit să descrie oamenilor lumea spirituală au pierdut 
orice legătură cu spiritualul. Este ca şi cum s-ar spune: 
Stilul din partea a doua din Faust, cel în care se găsesc 
strofele lui Ariel, întrucât nu seamănă cu stilul din partea 
întâi, nu poate să fie opera aceluiaşi om; Goethe nu poate 
fi decât un mit. Raționamentul este acelaşi cu al 
exegetului care a pierdut orice contact cu sursele oculte, 
cu toată munca şi devotamentul pe care le-a consacrat 
studiului Bibliei. Descoperim aici un aspect trofic al 
umanităţii şi ne dăm bine seama cât este de necesar să 
ne reîntoarcem la sursele vieţii spirituale. Pentru a 
cunoaşte spiritualul, trebuie să-l căutăm sub înfăţişarea 
sa vie. lar această căutare se va face, căci este o 
aspirație irezistibilă sufletului omenesc. Să avem 
încredere în această dorinţă şi aspirație a sufletului şi a 
inimii spre un nou contact cu sursele spirituale, spre o 
înţelegere a sensului profund şi veritabil al străvechilor 
documente religioase; pe această încredere se bazează 
forţa care  însufleţeşte munca noastră în domeniul 
antroposofic. Să ne pătrundem de această încredere şi 
vom obţine adevăratele fructe pe calea care ne conduce 
spre viaţa spirituală. 
CONFERINŢA a VII-a 
Prima şi a doua zi a Creaţiei e Acţiunea 
Elementelor în organismul omului 

Munchen , 23 august1910 
Pentru a ajunge la o înţelegere deplină a existenţei, am 
urmărit evoluţia dintr-un anumit punct de vedere şi am 
putut constata, în mai multe rânduri, că tot ce ne 
înconjoară, tot ce percepem este în evoluţie. Este foarte 
util, foarte necesar să ne facem o idee cu adevărat 
grandioasă despre această evoluţie şi să o urmărim până 
în domeniile unde, în zilele noastre, nu se mai vede 
nimic, în sensul că ea a dispărut din conştienţa noastră 
modernă; să luăm ca exemplu domeniul vieţii lăuntrice, 
al vieţii sufleteşti a omului. Ne facem, de obicei, o idee 
foarte superficială despre evoluţia care se manifestă 


evident în viaţa fiecăruia dintre noi, de la naştere şi până 
la moarte. Dar când această privire superficială o 
aplicâm întregii omeniri, gândul ne duce la o evoluţie 
care ar porni de la stadii inferioare ale vieţii animale şi se 
ajunge, chiar ţinând seamă de fapte cunoscute, la o pură 
ipoteză fantezistă, după care cel mai de sus a pornit de la 
cel mai de jos, şi deci omul din animal. Imi este desigur 
imposibil să trasez în câteva conferinţe, cu toate detaliile 
pe care altădată le-am expus, ce evoluţie grandioasă a 
străbătut conştienţa umană. Actuala noastră conştienţă, 
întrega noastră viaţă interioară, a fost precedată de o 
altă formă de conştienţă, pe care adeseori am denumit-o 
ca fiind o clarvedere de natură inferioară. Conştienţa 
modernă îngăduie omului să-şi reprezinte obiectele care 
îl înconjoară cu ajutorul percepţiilor sensibile. Conştienţa 
de  clarvedere inferioară care a precedat actuala 
conştienţă o putem examina numai întorcându-ne în 
evoluţie până la stadiul planetar al vechii Luni. 

Diferenţa cea mai izbitoare, cea mai caracteristică între 
stadiul lunar şi cel actual, terestru, constă în faptul că 
vechea conştienţă lunară a evoluat de la un fel de 
conştienţă  imaginativă la  conştienţa obiectivă, la 
percepţia obiectivă pe care o avem în prezent. Sunt deja 
mulţi ani de când eu insist asupra acestui punct; îl găsiţi, 
de altfel, expus în primele articole publicate în revista 
„Lucifer-Gnosis" referitoare la „Cronica Akasha'*. Aceste 
articole insistau asupra faptului că vechea percepţie 
imaginativă de vis pe care omul o avea în acele timpuri 
îndepărtate s-a transformat şi a devenit conştienţă 
actuală, terestră, pe care ne-o dă în prezent percepţia 
obiectivă a lumii exterioare, adică ceea ce noi 
considerăm ca fiind obiecte în spaţiu în opoziţie cu viaţa 
noastră interioară, cu fiinţa noastră intimă. Această 
distincţie pe care o facem între obiectele exterioare şi 
propria noastră viaţă lăuntrică, forul nostru interior 
reprezintă caracteristica actualei noastre stări de 
conştienţă. Când percepem un obiect, de exemplu, un 
trandafir, noi spunem: Trandafirul este acolo, în spaţiu, 
separat de noi, noi ne aflăm în alt loc decât el. Percepem 
trandafirul şi ne facem o reprezentare a lui. Această 


reprezentare este însă în noi, trandafirul este în afară, 
dar reprezentarea lui este în noi. A face o netă deosebire 
între ceea ce este înăuntru şi ceea ce este în afara 
noastră, iată ce caracterizează conştienţa terestră. 
Conştienţa pe care omul o avea pe vechea Lună nu era 
aşa. Fiinţele care posedau acea conştienţă lunară 
imaginativă nu puteau face această deosebire. Imaginaţi- 
vă că în timp ce contemplaţi trandafirul nu aţi avea 
conştienţa că el este în afara voastră, în raport cu trăirea 
voastră interioară, ci aţi simţi că esenţa acestui trandafir 
nu se află numai în spaţiul care-i dă formă, ci s-ar găsi 
răspândit în tot spaţiul şi că totodată ar fi şi înăuntrul 
vostru. Să mergem chiar mai departe. Imaginaţi-vă că vă 
întoarceţi privirea spre Soare şi că nu simţiţi că el este 
deasupra iar voi dedesubt, ci aţi avea conştienţa că în 
timp ce aveţi Soarelui, acesta este în voi; conştienţa 
voastră s-ar sesiza mai mult sau mai puţin de aceastâ 
impresie. Deosebirea între ce este în afara voastră şi 
ceea ce este înăuntrul vostru nu ar exista. Dacă reuşiţi să 
vă faceti o idee precisă despre acest aspect, veţi înţelege 
care este prima trăsătură esenţială a conştienţei care 
există pe vechea Lună. 
* Intre anii 1903-1908 Rudolf Steiner a editat revista „Lucifer 
Gnosis", în care a publicat o serie de articole. Cele la care se 
referă aici, au apărut şi în volumul Din Cronica Akasha, GA 
11. (N.Tr.) 
O altă caracteristică a acestei conştienţe constă în aceea 
că lucrurile nu-i apar ca lucruri, ci ca imagini sau 
simboluri, aşa cum se întâmplă în vis chiar şi azi. Visul, 
de exemplu, transformă un foc, care este o realitate în 
afară, şi-l redă sub forma simbolică a unei fiinţe 
strălucitoare; cam în felul acesta percepea vechea 
conştienţă umană obiectele exterioare, sub formă de 
imagini. Mai există şi o a treia diferenţă esenţială faţă de 
conştienţa noastră actuală. Ceea ce numim astăzi mediu 
înconjurător, plantele, mineralele, ceilalţi oameni, toate 
celelalte obiecte sensibile, nimic din acesta nu exista 
pentru conştienţa din stadiul lunar. Ceea ce exista, era o 
stare de vis inferioară chiar celei care se produce astăzi 
când, la om, se trezeşte clarvederea, forţa de clarviziune 
conştientă. Prima trezire a acestei conştienţe de 


clarvedere nu ne pune neapărat în legătură, la început, 
cu fiinţe exterioare nouă, ceea ce constituie chiar o sursă 
de numeroase iluzii pentru cei care, prin dezvoltarea lor 
interioară, clădesc în ei forţele clarvederii. 

Pregătirea pentru trezirea forţelor de clarvedere se face 
în mod treptat; există mai întâi o primă treaptă, în cursul 
căreia se manifestă lucrurile cele mai diverse. Ar fi o 
greşeală să crezi că tot ce percepi atunci ar fi o realitate 
în lumea spirituală. In misterul rosacrucian Poarta 
Iniţierii, Johannes Thomasius trece prin această etapă a 
clarvederii astrale. Vă reamintesc acele scene când 
Johannes, cufundat în meditaţie, se află în faţa scenei şi 
simte cum, în fundul sufletului, se deschide lumea 
spirituală şi apar fel de fel de imagini, din care prima 
este aceea a Spiritului elementelor, sub forma unor 
oameni pe care îi întâlnise în viaţă. Johannes Thomasius 
cunoscuse pe profesorul Capesius şi pe doctorul Strader, 
pentru că îi întâlnise pe plan fizic şi-şi făcuse cu această 
ocazie o anumită imagine despre ei, o anumită 
reprezentare. Când apoi, sub greutatea unei mari dureri, 
i s-a deschis, ca să spunem aşa, facultatea de clarvedere, 
Johannes întâlneşte din nou pe Capesius şi pe Strader; 
dar sub o formă extraordinară. Il vede pe Capesius 
întinerit, aşa cum arăta la vârsta de douăzeci şi cinci de 
ani şi nu aşa cum era acesta când Johannes se afla în 
starea de meditaţie. Şi nici pe Strader nu-l vede aşa cum 
este acum, ci aşa cum va fi când, în această încarnare, va 
îmbătrâni. Nu se poate exprima ce apare în sufletul lui 
Johannes Thomasius decât făcând să se deruleze pe 
scenă imaginile care trec în mod real în sufletul lui 
Johannes datorită stării sale de meditaţie. Johannes s-ar 
înşela profund dacă ar lua aceste imagini drept iluzii. 
Singura atitudine posibilă faţă de ceea ce vede este să-şi 
spună că el nu poate încă să ştie dacă este o iluzie sau 
realitate; dacă este o realitate spirituală în afara lui (cum 
ar fi, de exemplu, lectura a ceea ce este înscris în Cronica 
Akasha), sau dacă este un produs al Eului său. S-ar putea 
să fie, de altfel, ambele situaţii deodată şi trebuie să lase 
deschise cele două posibilităţi. Ceea ce îi lipseşte acum 
este facultatea de a discerne între realitatea spirituală şi 


conştienţa imaginativă. El trebuie să recunoască acest 
lucru. Abia în momentul când se dezvoltă conştienţa 
devachanică şi când el percepe în Devachan realitatea 
spirituală a unei fiinţe pe care o cunoscuse pe planul fizic 
- Maria - poate Johannes să discearnă partea reală şi 
partea imaginativă a viziunilor sale anterioare. În cursul 
evoluţiei sale esoterice, omul trece printr-un stadiu când 
este înconjurat de imagini, iar el este încă incapabil să 
facă deosebirea între realitate şi imagine. În tabloul din 
misterul rosacrucian, de care am amintit, apar natural 
realităţi spirituale veritabile. De exemplu, în scena de 
mai sus, Capesius este într-adevăr imaginea sa reală din 
tinereţe şi care a rămas încrisă în Cronica Akasha, iar 
Strader este, tot aşa, imaginea reală a bătrâneţii, înscrisă 
de asemenea în Cronica Akasha. Aceste imagini sunt 
reale, dar Johannes nu este sigur de aceasta. 

Acest stadiu, când deosebirea între imagini nu se poate 
stabili şi când omul nu posedă încă decât o conştienţă de 
vis, a fost parcurs pe vechea Lună. Facultatea de 
discernământ a apărut abia mai târziu. Să reținem şi 
faptul că un clarvăzător se cufundă, mai întâi, într-un fel 
de conştienţă imaginativă. Totuşi, pe vechea Lună, 
imaginile care apăreau erau cu totul diferite faţă de 
obiectele pe care le percepem acum prin conştienţa 
noastră obiectivă, terestră; acest caracter se păstrează şi 
la începutul pregătirii de clarvedere, când nu se văd 
fiinţe spirituale exterioare, ci doar imagini. Ce sunt 
aceste imagini care apar astfel? Ceea ce se manifestă în 
acest prim stadiu nu este expresia unor fiinţe spirituale 
reale, ci, dacă pot spune aşa, apare mai întâi un fel de 
conştienţă a organelor de percepere, o reprezentare în 
imagini, o proiecţie în spaţiu a ceea ce se petrece 
înăuntrul nostru. După acest prim stadiu, când 
clarvăzătorul începe să dezvolte în el forţe interioare, el 
poate, ca să luăm un exemplu concret, să simtă ca şi cum 
două globuri strălucitoare s-ar proiecta în spaţiu şi să 
aibă imaginea colorată a celor două globuri. Dacă şi-ar 
închipui că acestea sunt două realităţi, ar fi probabil o 
eroare. În orice caz, în acel moment sunt forţele de 
clarvedere ce acţionează în el şi care, proiectate în 


spaţiu, apar ca două globuri corespunzând cu ceea ce se 
petrece în corpul astral al clarvăzătorului şi cu ceea ce 
aprinde forţa de viziune în cei doi ochi ai săi. Această 
forţă de viziune se proiectează sub forma celor două 
globuri. Forţele interioare ale clarvăzătorului apar ca 
fenomene în spaţiul astral, şi el ar cădea într-o gravă 
eroare dacă ar lua aceasta drept o manifestare a unor 
fiinţe spirituale exterioare lui. 

O eroare şi mai mare încă poate să apară când, la 
început, se ajunge, printr-o metodă oarecare, să se audă 
voci şi să fie luate, de asemenea, ca fiind realităţi 
exterioare. Este eroarea cea mai mare în care se poate 
cădea, deoarece nu poate fi vorba decât de un ecou al 
fenomenelor interioare. Viziunile colorate, imaginile, 
reprezintă, în general, viaţa lăuntrică sub o formă destul 
de pură; vocile, în schimb, nu exprimă de obicei decât 
viduri care se produc în suflet. Pentru cel care ajunge să 
audă aceste voci, cel mai bine ar fi să nu le ia în seamă. 
În orice caz, la început, această conştienţă imaginativă 
nu trebuie privită decât cu multă circumspecţie. Ea nu 
este decât un fel de conştienţă a organelor de percepere, 
o proiecţie a Eului în spaţiu. Pe vechea Lună lucrurile 
erau la fel, dar de o manieră perfect normală. Omul nu 
percepea nimic altceva decât ce se petrecea în sinea lui. 
M-am referit în multe ocazii la aceste cuvinte importante 
ale lui Goethe: Ochiul este făcut de lumină, pentru 
lumină. Trebuie să ghicim în aceste cuvinte un sens 
foarte adânc. Toate organele omului au fost create sub 
acţiunea mediului înconjurător. Numai o concepţie 
superficială, care nu vede decât un singur aspect al 
adevărului, poate crede şi afirma că fără ochi omul nu ar 
putea percepe lumina. Dar celălalt aspect al adevărului 
este că fără lumină nu s-ar fi putut niciodată forma 
ochiul, după cum fără sunet nu ar fi existat urechea 
ş.a.m.d. Dintr-un punct de vedere mai profund, întreaga 
concepţie kantiană rămâne la suprafaţa lucrurilor, pentru 
că nu vrea să vadă decât o latură a adevărului. Lumina 
care parcurge spaţiul cu undele sale este cauza directă a 
organului vederii. Pe vechea Lună, sarcina esenţială a 
entităţilor care au luat parte la evoluţia lumii noastre a 


fost aceea de a făuri organele sensibile. A fost necesar ca 
mai întâi aceste organe să fie create înainte de a acţiona. 
Dacă acum dispunem de o conştienţă obiectivă, aceast 
lucru a fost posibil pentru că în prealabil au fost create 
organele necesare. Organele simţurilor au fost formate 
chiar pe vechiul Saturn în structura lor pur fizică, de 
exemplu, ochiul ca o cameră neagră, asemănătoare cu 
aceea a aparatului de fotografiat. Numai că aparatele pur 
fizice nu pot percepe nimic. Ele sunt ajustate conform 
legilor fizice. În epoca lunară, aceste organe au fost 
interiorizate. În timp ce pe vechiul Saturn ochiul era ca şi 
un aparat fizic, pe vechea Lună, datorită acţiunii luminii 
venind din afară, a fost transformat într-un organ de 
percepere, de conştienţă. Trăsătura esenţială a activităţii 
lunare este aceea că organele sensibile au fost, ca să 
spunem aşa, trase din entităţile înseşi. Pe Pământ, de 
exemplu, lumina acţionează asupra plantelor şi întreţine 
în ele viaţa şi flora întreagă este rezultatul acestei 
acţiuni. Pe vechea Lună, lumina nu acţiona însă aşa; pe 
atunci lumina dădea naştere organelor sensibile, iar ceea 
ce omul percepea, era tocmai această acţiune asupra 
propriilor sale organe. El percepea, deci, imagini şi 
acestea i se păreau că umpu întreg spaţiul cosmic. De 
fapt, ele nu erau decât expresia acestei activităţi a 
elementelor în organele de simţ. Şi astfel, omul asista la 
propria sa transformare, la modul în care ochii se formau 
sub acţiunea Entităţilor spirituale, la acţiunea acestora 
asupra lui însuşi. Lumea exterioară era percepută ca 
ceva interior, căci Universul întreg lucra la orânduirea sa 
interioară. El nu putea face deosebire între afară şi 
înăuntru. El nu percepea Soarele în afara lui, nu putea 
face o separare între el şi Soare; în schimb, simţea cum i 
se deschid ochii, iar aceştia luau forma unei imense 
percepții vizuale care umplea tot spaţiul. Perceperea 
Soarelui era deci un fapt de natură interioară. 

Aşadar, conştienţa lunară are caracterul unei perceptii 
de imagini, dar aceste imagini reprezentau devenirea, 
formarea interioară a vieţii sale psihice. Omul lunar era 
închis în astral şi simţea viaţa sufletului ca fiind în afara 
lui. Dacă în prezent am percepe viaţa sufletească sub 


această formă, fără a putea simţi o diferenţă între 
obiectele exterioare şi reflexul vieţii interioare, ar fi ceva 
patologic, în timp ce pentru conştienţa lunară era ceva 
normal. Omul asista în forul său interior la munca 
entităţilor care au devenit mai târziu Elohimi, ca şi cum, 
de exemplu, aţi simţi, în prezent, cum vă curge sângele 
prin vene. 

Pentru a încheia aceste consideraţii, trebuie să spunem 
că această conştienţă a fost, în fond, singura posibilă pe 
vechea Lună, căci ceea ce se petrece acum pe Pământ 
trebuie să fie în armonie cu ansamblul Cosmosului. O 
conştienţă ca aceea pe care o avem în prezent, cu 
posibilitatea de a distinge ce este în afara noastră de 
ceea ce este înăuntrul nostru, cu perceperea obiectelor 
exterioare net distinctă de lumea interioară sufletească 
nu a fost posibilă decât prin faptul că evoluţia a depăşit 
stadiul lunar şi a trecut la stadiul terestru şi, totodată, o 
altă formaţie a apărut în sistemul cosmic, îndeosebi 
separarea elementului lunar de cel terestru şi separarea 
elementelor între ele, ceea ce nu fusese cazul pe vechea 
Lună. Ne-am putea face o idee despre vechea Lună 
imaginându-ne lumea actuală încă unită cu Pământul, iar 
celelalte planete, inclusiv Soarele, cu totul altfel 
constituite. În aceste condiţii, nu putea exista decât o 
conştienţă imaginativă. A fost necesară o schimbare, 
Cosmosul nostru să ia forma actuală, exterioară 
Pământului, pentru a se putea dezvolta în acest sens 
conştienţa obiectivă, pe care o avem astăzi. 

Conştienţa obiectivă a fost rezervată omului pentru 
această fază a evoluţiei în care se găseşte astăzi. Mai 
înainte, şi aceast aspect trebuie subliniat, nu numai omul 
nu o avea, ci şi lerarhiile spirituale. O judecată 
superficială ar putea să-şi închipuie că Ingerii, de 
exemplu, pentru că se află pe o treaptă superioară şi erau 
la stadiul de oameni pe vechea Lună, ar fi avut atunci o 
conştienţă asemănătoare cu cea pe care o are omul în 
prezent. Ar fi o idee greşită, căci nu acesta era cazul, iar 
ceea ce îi deosebeşte de om este tocmai faptul că au 
străbătut treapta de om cu o altă conştienţă. Nimic nu se 
repetă de două ori la fel. Fiecare moment al evoluţiei nu 


se produce decât o dată şi nu repetă identic un moment 
anterior. Astfel că, pentru ca să poată apărea conştienţa 
omului terestru, conştienţa obiectivă, au trebuit să se 
producă toate evenimentele care au condus şi au 
culminat cu formarea Pământului; a fost nevoie ca omul 
să devină ceea ce este. Conştienţa obiectivă ar fi fost cu 
neputinţă în stadiul precedent al evoluţiei. Când în faţa 
noastră apare un obiect, el ne apare ca fiind în afara 
noastră. Dar conştienţa anterioară a Entităţilor spirituale 
nu putea face deosebirea între afară şi înăuntru, iar 
cuvinte ca acestea: „ceva vine spre noi" nu ar fi avut nici 
un sens. Nici Elohimii, şi mai ales ei, nu ar fi putut vorbi 
astfel; ei puteau, de exemplu, spune doar aşa: Noi trăim 
şi acţionăm în Univers; noi creăm şi percepem în Creaţie 
creaţia noastră. Nici un obiect nu stă în faţa noastră, 
nimic nu ne apare în faţă. Faptul de a spune: „În faţa 
noastră apare un obiect, anumite realităţi se exprimă în 
spaţiul exterior, în afara noastră, sunt deosebite de noi", 
ei bine, acesta nu exista nici chiar pentru Elohimi, decât 
atunci când evoluţia a atins stadiul terestru. Pe vechea 
Lună, Elohimii se simțeau ca acţionând în lumină, care 
strălucea din Soarele de atunci. Ei nu puteau spune decât 
aşa: Noi ne simţim în această lumină, simţim cum ne 
cufundăm o dată cu ea în acele fiinţe care sunt oamenii 
acelei epoci; noi străbatem spaţiul în această lumină. Ei 
nu puteau spune: Noi vedem lumina în afara noastră. 
Acest fapt cu totul nou aparţine numai Pământului. 

Şi când găsim în Geneză aceste cuvinte esenţiale şi care 
corespund unui anumit grad de evoluţie: „Şi Elohimii au 
spus: Să fie lumină!" înseamnă că un factor nou a 
intervenit în evoluţie, pentru ca ei să nu se mai simtă 
incluşi în lumină, ci aceasta să le apară reflectată de 
obiecte, iar lucrurile să le apară ca fiind din afara lor. Cel 
care a scris Geneza exprimă această nouă realitate, 
adăugând: „Şi Elohimii au văzut lumina". Nimic nu este 
de prisos în acest străvechi document, nici un cuvânt nu 
este în plus. Şi ar fi foarte bine dacă oamenii ar învăţa de 
aici, între altele, să nu scrie nimic care să nu aibă un 
conţinut substanţial, să nu spună vorbe goale. Autorul 
Genezei nu foloseşte nici un cuvânt inutil, nici o 


înfloritură de stil pentru a descrie crearea Luminii. El nu 
lasă pe Elohimi să spună, văzând lumina, că sunt 
mulţumiţi de ce au făcut. Ceea ce era esenţial, elementul 
nou care apăruse în mersul evoluţiei, îl concentrează în 
aceste cuvinte: „Elohimii au văzut lumina", la care mai 
adaugă ceva: „Ei au văzut că lumina era bună 
(frumoasă). 

În limba ebraică nu este o prea mare diferenţă între 
„frumos" şi „bun", acelaşi cuvânt are ambele semnificaţii. 
Ce înseamnă, în general, dacă despre un lucru se spune 
că este frumos sau bun? În sanscrită şi chiar în germană 
sensul apare în spatele cuvântului. Cuvântul „frumos" 
cuprinde toate celelalte cuvinte care, în toate limbile, 
înseamnă ceva de natură spirituală care ia o expresie 
exterioară. A fi frumos înseamnă că spiritul interior apare 
în afară. Şi astăzi încă există cea mai bună părere despre 
cuvântul „frumuseţe", înţelegându-se prin aceasta că o 
fiinţă spirituală pare a se manifesta la suprafaţa unei 
forme fizice. Când spunem despre o statuie de marmură 
că este frumoasă? Când ea trezeşte prin forma sa 
exterioară iluzia că este vie, că spiritul trăieşte în ea. 
Spiritul care ia o formă sensibilă, iată ce este „frumosul". 
Cuvintele Genezei: „Elohimii au văzut lumina" conţin acel 
fapt specific al evoluţiei terestre şi înseamnă totodată că 
ceea ce nu putea fi simţit decât subiectiv apare acum din 
afară, că spiritualul se manifestă exteriorizat. Textul 
obişnuit: „Elohimii au văzut lumina şi au văzut că este 
frumoasă" s-ar putea prezenta în felul următor: „Şi 
Elohimii au devenit conştienţi că elementul în care până 
atunci se aflau cufundaţi se prezenta acum ca fiind în 
afara lor"; şi în acest fenomen ei simțeau că spiritualul 
era în spatele a ceea ce se exprima acum în forme 
exterioare, şi acest spritual era cuprins în cuvântul 
„frumos". Vom înţelege temeinic Geneza dacă nu ne vom 
mărgini să vedem doar fraze ticluite, ci ne vom strădui să 
aflăm ce secrete se ascund în realitate în aceste cuvinte. 
Această strădanie ne va conduce mult mai departe decât 
majoritatea comentariilor care ne dau numai explicaţii 
şterse, plate. 


Să păşim acum mai departe. Am văzut că stadiul lunar nu 
a putut să se constituie decât separându-se de ceea ce 
era de natură solară; în timpul evoluţiei terestre a fost 
necesar ca, din nou, elementul solar să se separe de 
elementul terestru; numai prin această dualitate se poate 
realiza o viaţă conştientă. Dar această separare a 
elementului terestru mai este legată şi de faptul ca 
elementul lunar şi cel solar să-şi modifice starea, să-şi 
transforme natura proprie. Observaţi Soarele actual din 
punct de vedere strict fizic; nu veţi vedea în el stările pe 
care, pe Pământ, le numim stare lichidă şi solidă. Cel 
mult se poate spune că Soarele atinge doar starea 
gazoasă. Aceasta este concepţia despre Soare a fizicii. 
Ceea ce forma, altădată, o unitate s-a separat. 

Prin atingerea stadiului de evoluţie terestru, s-a produs 
un fel de condensare, de coborâre, de la elementul de 
căldură până la elementul terestru, solid. În ceea ce 
priveşte stările elementare mai subtile, eterul de lumină, 
de sunet şi de viaţă, acestea au impregnat Pământul 
venind din afară. Dar în ce priveşte elementul solar, care 
s-a separat de cel terestru, nu putem presupune un 
proces asemănător. Mai curând putem spune: există mai 
întâi prima şi cea mai subtilă stare elementară, cea care 
conţine şi dă viaţă, apoi ceea ce numim eterul de număr 
sau de sunet, după care eterul de lumină şi eterul de 
căldură; în sfârşit, aerul sau gazul, apa şi pământul sau 
solidul. Acestea sunt cele şapte stări elementare. În sfera 
elementului terestru nu ne putem ridica decât până la 
elementul de căldură, în general. Căldura penetrează 
Pământul, întregul element terestru, în timp ce, în 
schimb, despre elementul lumină se poate spune că 
Pământul participă la acesta numai în măsura în care şi 
alte entităţi care se află în jurul Pământului participă la 
viaţa acestuia. Lumina radiază din Soare către Pământ. 
Dacă am dori să localizăm cele trei elemente superioare: 
eterul de lumină, eterul de sunet şi eterul de viaţă ar 
trebui să le asociem mai curând cu elementul solar, iar 
cele trei elemente inferioare, pământ, apă, aer, cu 
elementul terestru. Cât despre căldură, aceasta este 


legată atât de elementul solar, cât şi de cel terestru. 
Ceea ce produce viaţă este legat deci de elementul solar. 
Natura solară s-a separat de ansamblu, pentru prima 
dată, în timpul evoluţiei lunare. Atunci lumina a fost 
primul element care a acţionat, dar nu ca lumină vizibilă. 
Şi am văzut că textul din Geneză: „Şi Elohimii au văzut 
lumina" nu s-ar fi putut referi la perioada evoluţiei 
lunare. Atunci nu s-ar fi putut spune decât aşa: „Şi 
Elohimii străbăteau spaţul în lumină, trăiau în lumină, 
dar nu o vedeau". La fel ca şi astăzi, când cineva care 
înoată nu vede apa, dar se mişcă în acest element, tot 
astfel, lumina nu era vizibilă, dar ea constituia mediul în 
care se desfăşura activitatea prin spaţiul cosmic. Lumina 
a fost reflectată de obiecte abia în stadiul de evoluţie al 
Terrei. 

Trebuie deci să ne aşteptăm, natural, ca ceea ce se 
petrecuse pentru lumină în timpul vechii evoluţii lunare 
să se întâmple la fel, în timpul evoluţiei terestre, pentru 
eterul de sunet; cu alte cuvinte, în timpul evoluţiei 
terestre s-a petrecut acelaşi lucru cu eterul de sunet care 
se petrecuse cu eterul de lumină, pe vechea Lună. În 
consecinţă, ceea ce numim sunet spiritual să nu fie 
perceptibil Elohimilor, aşa cum este acum lumina. Dacă 
Geneza voia, deci, să ne facă să înţelegem că evoluţia 
progresează de la activitatea eterului de lumină spre cel 
de sunet, trebuia să spună: „Şi Elohimii au văzut apărând 
în procesul de devenire a Pământului lumina şi au văzut 
că aceasta era frumoasă" şi să nu spună, în continuare: 
„Şi Elohimii au perceput în această perioadă eterul de 
sunet", ci mai curând „E trăiau şi acționau în acest eter". 
Geneza nu putea să descrie ziua a doua a Creaţiei ca şi 
cum Elohimii percepeau activitatea care făcea să se 
separe substanţele de sus de cele de jos. Ea nu putea 
spune, de exemplu, despre această activitate a Elohimilor 
că „ei o percepeau'". Geneza a trebuit să renunţe la 
expresii ca: „a percepe", „a fi frumos" . Toate acestea 
corespund cu ceea ce am putut constata prin cercetările 
în domeiul Ştiintei spirituale. Clarvăzătorul care a scris 
Geneza a trebuit deci să renunţe, când a scris despre 


ziua a doua a Creaţiei, la expresii ca aceasta: „Şi Elohimii 
au văzut..." i 

Citiţi textul Genezei. În prima zi, se spune că Elohimii au 
văzut lumina şi au văzut că ea era frumoasă. În ziua a 
doua a Creaţiei, în cele mai multe traduceri, după ce 
prima zi se terminase, Dumnezeu spune: „Să fie o tărie, o 
întindere în mijlocul apelor şi să se despartă ape de ape... 
Şi a fost aşa. Şi Dumnezeu a numit întinderea Cer. Şi a 
fost seară şi a fost dimineaţă, ziua a doua". Expresia 
utilizată în ziua întâi a Creaţiei nu mai este utilizată în 
ziua a doua. Povestirea Genezei este exact asa, cum ne 
puteam aştepta, pe baza constatărilor stabilite prin 
Ştiinţa spirituală. 

O dată în plus, exegeţii nu au ştiut cum să rezolve 
această enigmă. Unii au crezut că dacă expresia nu 
revine pentru ziua a doua este o omisiune a celui ce a 
scris Cartea. Dar trebuie să fie bine stabilit un lucru, şi 
anume că Geneza nu are nici un cuvânt în plus, nici un 
cuvânt în minus. Autorul Genezei nu a uitat nimic. Există 
un motiv profund pentru ca în ziua a doua a Creaţiei 
această expresie să nu mai fie utilizată. Este încă unul 
din acele fapte, cum am mai arătat deja, care trebuie să 
ne umple de o imensă venerație pentru acest străvechi 
document care este Geneza. Avem multe de învătat de la 
aceşti antici scriitori care nu aveau nevoie să presteze 
nici un jurământ pentru a urma cu stricteţe următoarele 
principii: „Nu adăugaţi nimic, nu omiteţi nimic din ceea 
ce aţi învăţat că este adevărul". Ei erau profund convinşi 
că fiecare cuvânt este sacru şi că nici unul nu este inutil. 
Am reuşit, în felul acesta, să pătrundem în profunzimea 
sa cuprinsul primei şi celei de a doua zile a Creaţiei. 
Acela care află prin cercetare spirituală sensul ascuns al 
lucrurilor şi care studiază apoi Biblia îşi spune, pe drept 
cuvânt, că este o adevărată minune să descopere că cele 
mai mici amănunte pe care le-a revelat prin cercetarea sa 
spirituală pot fi regăsite la anticul clarvăzător care a 
participat la redactarea Genezei. Şi dacă această minune 
se confirmă, un adevărat sentiment de admiraţie pune 
stăpânire pe el, sentiment ce trebuie să pătrundă toate 


inimile, pentru ca să resimtă caracterul sacru al acestui 
străvechi şi venerabil document care este Geneza. 


CONFERINŢA a VIII-a 
Pregătirea şi formarea omului până în ziua 


a şasea a Creaţiei 

München , 24 august1910 
Prin cele ce am expus până acum, în conferințele 
precedente, am reuşit să ne facem o imagine asupra 
felului în care etapele anterioare ale evoluţiei noastre s- 
au întrepătruns şi au dus la formarea Pământului; se 
cuvine să ne reamintim că ceea ce este esenţial în 
formarea Pământului este tocmai elaborarea şi apariţia 
omului însuşi. Noi ştim că omul este, ca să spunem aşa, 
primul născut în sânul întregii evoluţii planetare. Dacă ne 
întoarcem cu privirea la existenţa vechiului Saturn, aflăm 
că în acest glob de căldură activă a apărut primul germen 
al corpului fizic al omului, când nimic din ce ne 
înconjoară astăzi, regn animal, vegetal sau mineral, nu 
exista. Aceste trei regnuri nu s-au alăturat decât mai 
târziu regnului uman. 
Suntem în măsură să spunem că relatarea pe care 
Geneza o face despre evoluţia umană este pe deplin 
confirmată de rezultatele cercetărilor întreprinse în 
domeniul Ştiinţei spirituale. Dacă citim Geneza în mod 
superficial, s-ar putea crede că omul apare în a şasea zi a 
Creaţiei, aşa ca din senin. Dar noi ştim că omul este 
punctul esenţial şi că celelalte regnuri nu sunt, ca să 
spunem aşa, decât deşeuri ale evoluţiei sale. De aceea, 
suntem, fără îndoială, îndreptăţiţi să punem întrebarea: 
Ce se întâmplă cu omul în zilele dinaintea celei de a 
şasea zile? Unde îl găsim, unde îl căutăm? Dacă formarea 
Pământului a reprodus, ca un fel de repetiţie, vechile 
stadii planetare, Saturn, Soare, Lună, este de presupus 
că evoluţia omului se repetă de asemenea şi că el este 
prezent încă înainte de cea de a şasea zi a Creaţiei. Cum 
să explicăm faptul că Geneza nu vorbeşte de om mai 
înainte? Nu este oare o contradicţie? 
Să remarcăm mai întâi faptul că Geneza, în momentul 
naşterii omului, vorbeşte de Adam, iar în vechiul limbaj 


ebraic, cuvântul „Adam" corespunde cu conceptul nostru 
de „om". Numai că trebuie să înţelegem corect acest 
nume. În sufletul vechilor înţelepţi evrei, acest cuvânt 
trezea o imagine pe care am putea să o traducem prin 
„pământean", prin „terestru". În acest sens, omul, ca 
atare, este fiinţa terestră prin excelenţă, încoronarea 
tuturor fiinţelor terestre, fructul întregii evoluţii a 
Pământului. Dar tot ce se concentrează în fruct există 
mai înainte în esenţa plantei . Nu vom găsi vorbindu-se 
despre om în relatarea despre primele cinci zile ale 
Creaţiei, deoarece trebuie să înţelegem că de fapt 
elementul fizic al omului nu poate să apară înainte de 
sufletul şi de spiritul său, ci după. Putem compara omul 
fizic, aşa cum îl vedem acum pe Pământ, cu apa care prin 
răcire se solidifică şi devine gheaţă. După cum apa se 
condensează în gheaţă, la fel, în ziua a şasea, Elohimii au 
condensat spiritul şi sufletul omului; pentru a face din el 
o fiinţă terestră. În primele zile ale Creaţiei, nu vom găsi, 
deci, omul în sânul a ceea ce s-ar putea considera că sunt 
deşeuri fizice sau legi care guvernează aceste deşeuri 
fizice, dar sub forma lor suprasensibilă, ci îl vom găsi 
numai în ipostaza sa sufletesc-spirituală. Dacă ne situăm 
în punctul de vedere al Genezei, am văzut că în prima zi 
apare o activitate creatoare interioară şi manifestarea ei 
spre exterior; în aceste condiţii nu vom putea vorbi de 
omul terestru, care nu există decât în zona 
împrejmuitoare a Pământului, ca fiinţă spiritual- 
sufletească. Existenţa sa terestră se pregăteşte sub 
forma acestei fiinţe compuse din suflet şi spirit. 

Să legăm rezultatele investigaţiei spiritual-ştiinţifice de 
relatarea Genezei. Cum se pregăteste acest prim germen 
când gândirea cosmică dă naştere celor două complexe 
aflate în opoziţie, activitatea internă şi manifestarea spre 
în afară, iar spiritul Elohimilor „clocea" acest ansamblu? 
Ceea ce numim, în termenii Ştiinţei spirituale, sufletul 
senzației şi pe care îl considerăm astăzi ca fiind o calitate 
interioară, se pregăteşte, după Genezâ, în prima zi a 
Creaţiei, până în momentul când se spune: „Să fie 
lumină! Şi a fost lumină" Sufletul senzaţiei umplea atunci 
atmosfera spirituală a Pământului. Era, aşadar, în prima 


zi a Creaţiei. Şi în această ambianţă spirituală în care 
Elohimii îşi îndeplineau lucrarea lor, împreună cu 
celelalte entităţi care îi slujeau, vedem că se formează, 
aşa cum se formează astăzi norii în atmosferă, natura 
umană în structura sa sufletesc-spirituală, dar mai ales 
atunci, la început, sufletul senzaţiei. Apoi evoluţia 
continuă, pentru a se structura sufletul rațiunii. Sufletul 
senzaţiei progresează către sufletul raţiunii printr-un fel 
de rafinare psihică care se produce în atmosfera 
spirituală a Pământului şi care are loc în ceea ce se 
numeşte ziua a doua a Creaţiei. Aşadar, când eterul de 
sunet apare în evoluţie şi când masele elementare de sus 
se separă de cele de jos, cele superioare de cele 
inferioare, fiinţa umană aparţine încă de sfera superioară 
şi are în structura sa germenii sufletului senzaţiei şi ai 
sufletului rațiunii. [In al treilea moment, omul 
progresează până la germenii sufletului conştienței, iar în 
întregul proces relatat de Geneză ca având loc în a treia 
zi a Creatiei vedem acţiunea eterului de viaţă, care face 
ca pe pământ să apară vegetaţia şi plantele să crească 
fiecare după specia sa. Se vede - natural, numai prin 
percepţia  suprasensibilă - ieşind din pământ viaţa 
vegetală, iar sus, în atmosfera spirituală, în eter, 
planează ceea ce am numit a fi sufletul conştienţei, unit 
cu sufletul raţiunii şi cu sufletul senzaţiei. 

Omul, în natura sa formată atunci din suflet şi spirit, 
este prezent în atmosfera spirituală a Pământului, în 
sânul diverselor Entităţi spirituale. El nu are încă o 
existenţă independentă şi poate fi considerat, în acel 
stadiu, ca un organ înglobat de Elohimi, de Arhai 
ş.a.m.d., în sânul cârora trăieşte ca membru al unui 
organism. De aceea, este normal să nu se vorbească 
decât despre aceste entităţi. La drept vorbind, numai 
acestea sunt propriu-zis individualităţi, în acel moment al 
evoluţiei terestre. A descrie destinul acestora, înseamnă 
totodată să descriem şi destinul germenului uman. Şi 
pentru ca într-o zi omul să vină cu adevărat pe Pâmânt, a 
fost necesar să se producă o condensare progresivă în 
structura fiinţei sale. La natura sa compusă, după cum 
am văzut, din suflet şi spirit, trebuie să se alăture un 


element corporal. Astfel că la sfârşitul acestui timp, pe 
care Geneza îl indică ca fiind a treia zi a Creaţiei, fiinţa 
umană este compusă din sufletul senzaţiei, sufletul 
raţiunii şi sufletul conştienţei. Dar totul trebuie să ia şi 
un veşmânt exterior. În sânul sferei spirituale în care 
trăieşte, omul are nevoie să îmbrace mai întâi haina unui 
corp astral. 

Să încercăm să ne imaginăm ce înseamnă dobândirea 
unui corp astral în a treia zi a Creaţiei. Unde găsim la 
omul de astăzi acest corp astral izolat pentru a-i putea 
studia legile? Deşi sub o formă cu totul alta decât în 
epoca de care ne vorbeşte Geneza, astăzi putem găsi 
corpul astral izolat la om, în timpul somnului, când acesta 
îşi părăseşte corpul fizic şi corpul eteric şi rămâne în 
corpul astral, care totodată cuprinde şi Eul. 

Vă rog să vă reamintiţi tot ce am avut ocazia să vă spun, 
în anii din urmă, despre viaţa proprie a corpului astral în 
timpul somnului, precum şi cele expuse în lucrarea mea 
Știința ocultă la capitolul III. Când corpul astral se 
degajă de corpul fizic şi eteric, începe să-şi formeze 
anumite legături, anumite curente care îl leagă de 
universul înconjurător. În timpul somnului, corpul astral 
se încorporează în Entităţile spirituale care au legătură 
directă cu Pământul, în Entităţile planetare din Mercur, 
Marte, Jupiter ş.a.m.d., de la care primeşte forţe capabile 
să-l revigoreze, astfel ca la trezirea din somn, la 
revenirea în corpul fizic şi eteric, omul să-şi poată relua 
starea de veghe. In timpul somnului, corpul astral se 
dilată şi se contopeşte în viaţa cosmică. Conştienţa 
clarvăzătoare vede corpul astral ieşind din corpul fizic în 
momentul când omul adoarme, dar exprimarea nu este 
tocmai exactă, căci corpul astral se degajă de corpul fizic 
şerpuindu-se ca un nor în spirală. Ceea ce se vede atunci 
nu este decât începutul curenților prin care el se 
prelungeşte. Aceşti curenţi se propagă efectiv prin 
spaţiul cosmic, pentru a extrage de acolo, pentru a 
aspira, forţele planetare. Şi dacă cineva, printr-un proces 
de clarvedere grosier, ar spune că el vede corpul astral 
plutind ca un nor alături de corpul fizic, nu este deloc 
adevărat, căci corpul astral se răspândeşte, în timpul 


nopţii, prin întregul sistem solar. El este, cum am văzut, 
în relaţie cu Entităţile planetare, cu forţele planetare. De 
altfel, aceasta este chiar explicaţia faptului că vorbim de 
un corp „astral'. Explicaţiile curente ale acestui termen 
de „corp astral", pe care îl moştenim din Evul Mediu, nu 
sunt, de fapt, corecte. „Astral" exprimă raportul strâns 
care se stabileşte în timpul somnului între acest corp şi 
lumea astrelor, în sânul căreia se află şi din care îşi 
primeşte forţele. 

Dacă ţineţi seamă de acest fapt, care şi astăzi este 
revelat cercetării clarvăzătoare, veţi înţelege că primii 
curenţi care urmau să formeze acest corp provin din 
lumea astrală. Dar aceşti aştri trebuie să şi existe, şi când 
spunem că în a patra zi a Creaţiei fiinţa compusă din 
suflet şi spirit se îmbracă cu forţe şi legi ale corpului 
astral, aceasta înseamnă că astrele încep în a patra zi să- 
şi desfăşoare activitatea în atmosfera spirituală a 
Pământului. 

Geneza ne spune exact acelaşi lucru când relatează cum 
în ziua a patra corpul astral al omului începe să se 
formeze după legile sale proprii; ea descrie cu exactitate 
cum omul îmbracă acest corp astral, planând însă tot în 
atmosfera spirituală şi astrală a Pământului, paralel cu 
activitatea lumii stelare care în acel moment se revelează 
Pământului. Relatarea Genezei conţine un sens profund 
care este în perfectă concordanţă cu revelaţiile pe care le 
obţinem astăzi prin cercetarea clarvăzătoare asupra 
omului actual. Trebuie să subliniem însă că în acele 
timpuri de care vorbeşte Geneza corpul astral nu era 
ceea ce este acum, noaptea, în timpul somnului, dar 
activitatea lui era aceeaşi şi era condus de aceleaşi legi. 
În perioada imediat următoare, pe care Geneza o indică 
ca fiind a cincea zi a Creaţiei, trebuie să presupunem că 
apare o nouă condensare a omului, condensare care 
atinge elementul eteric. Dar şi în acest stadiu omul 
rămâne încă o creatură suprasensibilă, el nu atinge încă 
Pământul, aparţine încă atmosferei spirituale, unei 
atmosfere care este acum de natură eteric-spirituală. 
Este foarte important să înţelegem în modul cel mai 
corect acest moment al evoluţiei umane în raport cu 


Pământul. Dacă observăm regnul cel mai apropiat de om, 
regnul animal, am putea să ne punem o întrebare care 
adesea ne-a venit în minte: Pentru ce animalele au 
devenit animale, iar omul a devenit om? Ideea că omul 
este rezultatul evoluţiei animale, aşa cum un materialist 
miop şi-o poate închipui, nu are nici un temei, nici măcar 
unul spiritual, care să o poată susţine. Dacă luăm în 
considerare acest fenomen în timp, dacă studiem evoluţia 
şi formarea Pământului, vedem că animalele au apărut 
înaintea omului, înainte ca el să devină o fiinţă terestră 
vizibilă. Pentru ca omul să poată deveni om pe Pământ, 
era necesar să se creeze anumite condiţii terestre care să 
permită o condensare până la nivelul fizicului. Închipuiţi- 
vă că omul ar fi devenit o fiinţă terestră, cu densitatea sa 
actuală, în acea perioadă de timp pe care o numim ca a 
cincea zi a Creaţiei; ce s-ar fi întâmplat? Pur şi simplu, 
omul nu ar fi putut să devină fiinţa care este astăzi, nu ar 
fi putut îmbrăca forma pe care o are astăzi, căci condiţiile 
terestre nu erau coapte încă pentru a-i da această 
configuraţie pe care o are astăzi. De aceea, omul a 
trebuit să mai aştepte în sferele spirituale până când 
mersul evoluţiei să-i poată oferi condiţiile adecvate unei 
vieţi pământeşti. Dacă nu ar fi avut, ca să spunem aşa, 
răbdarea de a se „coace'" într-o sferă spirituală, eterică, 
aşteptând să vină pe Pământ la momentul potrivit, ar fi 
ajuns să îmbrace o formă animală. Dacă animalele au 
devenit ceea ce sunt, se datorează faptului că sufletul şi 
spiritul lor, sufletul-grupă al raselor animale au coborât 
pe Pământ înainte să fi atins maturitatea pe care o cerea 
forma umană. Omul a trebuit să mai aştepte în lumea 
spirituală; cine a coborât pe Pământ înainte de a fi sosit 
ceasul, a devenit animal. În ziua a cincea a Creaţiei, 
pământul era îmbibat de aer şi de apă. In aceste 
elemente, omul nu-şi putea forma un înveliş corporal, 
terestru.  Fiinţele animale, sufletele-grupă care au 
coborât atunci pe Pământ au fost fiinţe de aer şi apă, şi în 
timp ce ele îşi formau un corp compus din substanţe 
aeriene şi lichide, omul era în aşteptare, pentru a-şi 
putea lua forma sa umană. 


Geneza face din acest proces o relatare profund 
spirituală. Ce s-ar fi întâmplat dacă omul cobora în 
materie în ziua a cincea a Creaţiei? Corpul său fizic nu ar 
fi primit forţa de care a beneficiat apoi, prin faptul că 
Elohimii s-au înălţat până acolo încât au format unitatea 
despre care am vorbit. Am văzut că şi Geneza 
semnalează această transformare, vorbind mai întâi de 
Elohimi şi apoi de lahve-Elohim. Am caracterizat esenţa 
Elohimilor arătând că ei îşi exercitau activitatea în 
căldură, că acesta era elementul lor, putem spune chiar 
corpul lor, mijlocul lor de exprimare. Când Elohimii, la 
sfârşitul evoluţiei descrise în Geneză, s-au dezvoltat până 
la atingerea acelui grad de conştienţă unică, de Iahve- 
Elohim, s-a pertrecut o modificare în esenţa lor. 

Această modificare urmează linia după care se 
transformă ansamblul lerarhiilor. Amintiţi-vă ce am spus 
despre corpul fizic al Tronurilor. Acestea s-au jertfit, la 
începutul evoluţiei noastre planetare, pentru a forma 
elementul căldură pe Saturn. Am văzut, apoi, că acest 
element corporal al Tronurilor se afla şi pe vechiul Soare, 
unit cu elementul aerian, gazos, desprins, de altfel, după 
cum am văzut, tot din elementul căldură; pe vechea Lună 
apare elementul apă iar pe Pâmânt, un element nou, 
elementul solid sau terestru. Totul este opera Tronurilor, 
este rezultatul evoluţiei lor. Ele au condensat în mod 
progresiv esenţa lor primară, de la starea de căldură 
până la starea terestră. 

Ne întrebăm acum ce se întâmplă cu Elohimii când trec 
printr-un proces asemănător şi, ca recompensă pentru 
activitatea lor, se înalţă cu un grad? Ei se îndreaptă spre 
o mai mare densificare, în conformitate deplină cu 
aceeaşi lege după care s-au dezvoltat Tronurile prin 
trecerea de la vechiul Saturn la vechiul Soare, adică de la 
căldură la aer. La fel se va întâmpla când Elohimii ating 
conştienţa unică; ei realizează un progres şi în activitatea 
lor exterioară, în ceea ce am numit corpul lor, care trece 
de la elementul căldură la elementul gazos. Aceasta nu 
are loc în a cincea zi, ci doar la sfârşitul ansamblului 
evoluţiei pe care ni-l descrie Geneza. Dacă omul ar fi 
coborât pe Pământ în ziua a cincea, în acest element 


subtil de aer, s-ar fi întâmplat şi cu el ceea ce s-a 
întâmplat cu entităţile care s-au grăbit să îmbrace un 
corp în acest element gazos. Aceste entităţi au format 
animalele care trăiesc în aer; ele nu au mai putut 
beneficia de forţa care este necesară pentru a răspunde 
planului de formare terestră, adică la forţa lui Iahve- 
Elohim. Omul a avut răbdarea să aştepte şi nu s-a 
îmbrăcat în aer. Când sufletele-grupă ale animalelor au 
coborât pe Pământ pentru a lua forme, omul a aşteptat 
până când Elohimii au atins treapta de lahve-Elohim*. El 
trebuia să se încorporeze în țesătura Elohimilor, în 
elementul gazos, dar nu a putut primi în sine acest 
element decât atunci când a fost posibil să-l primească de 
la Iahve-Elohim. Geneza descrie cu o minunată bogăţie 
spirituală cum omul s-a maturizat în atmosfera spiritual- 
eterică şi nu a căutat un corp dens decât după ce 
Elohimii au devenit lahve-Elohim, care a putut da omului 
o formă terestră, însuflându-i aer. Aerul este însăşi 
emanaţia  Elohimilor deveniți  lahve-Elohim, care 
pătrunde în om. 

* lahve-Elohim îl considerăm un singular. (N.Tr.) 
Geneza coincide încă o dată, şi într-un mod admirabil, cu 
rezultatul cercetărilor spirituale actuale; ea face o 
expunere a evoluţiei în faţa căreia pretenţioasele teorii 
din epoca noastră nu sunt decât pur diletantism. Geneza 
ne-a făcut să pătrundem în aspectul lăuntric al evoluţiei 
şi ne-a arătat ceea ce s-a petrecut în suprasensibil pentru 
ca omul să poată progresa până la existenţa sensibilă de 
astăzi. 
Aşadar, omul a trebuit să rămână în condiţiile unei 
existenţe eterice, în timp ce alte fiinţe s-au densificat 
spre o stare fizică într-un mediu de aer şi apă. Trebuie 
reamintit că densificarea omului până la eteric s-a produs 
în epoca pe care Geneza o numeşte ziua a cincea. În 
acest timp, omul nu este încă o fiinţă fizică şi nu va 
deveni decât în ziua a şasea. El va fi primit atunci pe 
Pământ, iar ceea ce numim corp fizic ia naştere în timpul 
care coincide cu ziua a şasea. 
Dar mai este şi altceva ce trebuie să înţelegem. Ar 
însemna să ne înşelăm dacă am crede că omul care apare 


în ziua a şasea ar fi putut fi văzut cu ochii noştri de acum, 
sau ar fi putut fi pipăit cu mâinile. Dacă un om de acum, 
înzestrat cu simţurile actuale, ar fi existat în acea vreme, 
el nu ar fi putut percepe fiinţa terestră care tocmai venea 
pe lume. Epoca noastră are tendinţa să gândească 
materialist; de aceea se presupune că în ziua a şasea 
omul se înfăţişa aşa cum este astăzi. El avea, fără 
îndoială, o existenţă fizică, dar aşa cum, de exemplu, şi 
căldura este de natură fizică. Dacă intraţi într-un spaţiu 
în care se găsesc curenţi de căldură care nu au încă 
densitatea aerului, puteţi foarte bine să spuneţi că acolo 
este o existenţă fizică; la fel era pe vechiul Saturn, exista 
o viaţă fizică ce nu consta decât din căldură. După cum 
vedeţi, în a şasea zi a Creaţiei nu trebuie să căutăm un 
om în carne şi oase. El este totuşi o fiinţă terestră şi 
fizică, dar sub forma fizică cea mai subtilă, un om 
structurat doar caloric. Şi atunci când are loc acel 
eveniment, pe care Geneza ni-l relatează prin cuvinte de 
o puternică tonalitate: „Şi Elohimii au spus: «Să facem pe 
om!»", o fiinţă care ar fi fost suficient de receptivă pentru 
a percepe diferite stări de căldură ar fi remarcat 
diferențieri în substanţa de căldură. Dacă ar fi mers pe 
suprafaţa Pământului, populată atunci de diverse specii 
de animale şi plante, mai exact de sufletele-grupă ale 
plantelor şi animalelor, ar fi fost îndreptăţită să spună că 
percepe lucruri stranii: în anumite zone ale curenților de 
căldură ar fi avut nu chiar impresia pe care o poate 
provoca aerul cald, ci o impresie de căldură pură. În 
atmosfera spirituală a Pământului, felurite fiinţe de 
căldură se mişcă în toate direcţiile, provocând diferenţe 
de temperatură. Omul nu este, în acel moment, decât o 
fiinţă din căldură, nu are încă o natură aeriană, gazoasă. 
Faceţi abstracţie de tot ce este materie solidă, lichidă sau 
gazoasă, reţineţi, în minte, din fiinta umană numai 
căldura care îi însufleţeşte sângele, simţiţi căldura din 
sângele propriu, făcând abstracţie de tot restul, şi veţi 
avea imaginea formei umane care apare când Elohimii au 
rostit cuvintele creatoare: „Să facem pe om!'. O 
condensare mai mare nu se va produce decât după cele 


şase zile ale Creaţiei şi ea va consta din elementul aer pe 
care îl va da lahve-Elohim. 

Omul nu va ajunge să-şi cunoască propria sa origine 
decât dacă va reuşi să-şi formeze o reprezentare clară că 
el apare mai întâi ca o fiinţă formată din suflet şi spirit, 
apoi sub formă astrală, după care urmează o formă 
eterică. Din stările fizice, prima este căldura şi apoi 
aerul. Şi chiar în momentul în care Geneza ne spune, 
după cele şase zile, că lahve-Elohim a insuflat omului 
suflu de viaţă, trebuie să-l vedem pe om, pentru a-i 
înţelege, cum am spus, originea, ca pe o fiinţă fizică, dar 
care nu e compusă decât din căldură şi aer; încă nu poate 
fi vorba de un om din carne. Să fie foarte limpede pentru 
noi că elementul dens provine din cel subtil şi nu 
elementul subtil din cel dens. Sigur că pentru conştienţa 
modernă este foarte dificil să gândescă astfel, dar acesta 
este adevărul. 

Dacă suntem de acord cu aceasta, vom înţelege de ce, în 
atâtea povestiri despre Creaţie, se spune că omul a venit 
pe Pământ coborând de sus, din văzduh. Şi când Biblia 
însăşi, după ce ne-a descris zilele Creaţiei, ne vorbeşte 
despre ceea ce ea numeşte „Paradis", este bine să 
căutăm în spatele acestui cuvânt ceva foarte profund, la 
care putem ajunge cu ajutorul Ştiinţei spirituale. Pentru 
cine cunoaşte aceste lucruri, discuţiile exegeţilor care se 
întreabă în ce punct de pe Pământ era situat Paradisul 
din care a fost izgonit omul sunt cu totul deplasate. Este 
cu totul evident că Paradisul nu era pe Pământ, cum 
rezultă din toate povestirile despre Creaţie, inclusiv din 
relatarea biblică. Paradisul era deasupra solului terestru, 
în văzduh, ca să spunem aşa, şi în acest Paradis omul era 
încă o fiinţă făcută din căldură spirituală. El nu mergea 
încă pe pământ cu picioarele; este o închipuire 
materialistă. Chiar şi după ceea ce numim cele şase zile 
ale Creaţiei, omul nu apare încă pe solul terestru; el este 
încă în sfera înconjurătoare a Pământului. 

Cum a coborât omul din această sferă ambiantă pe sol? 
Cum s-a petrecut condensarea sa mai departe, după 
starea pe care o atinsese datorită lui lahve-Elohim? Vă 
rog să vă reamintiţi cele ce am relatat în lucrarea mea 


Știința ocultă: ajungem, aici, la ceea ce am arătat că 
este influenţa luciferică, influenţă exercitată de entităţi 
pe care le numim Spirite luciferice. Acţiunea lor s-a 
manifestat printr-o imixtiune în corpul astral al omului. 
Cum trebuie să înţelegem influenţa luciferică? Viaţa 
dorințelor, a pasiunilor, tot ceea ce este de natura 
corpului astral a fost impregnat de acest influx luciferic şi 
ca urmare a luat un caracter mai vehement, pasiunile şi 
dorinţele au crescut în intensitate, omul s-a închis în sine. 
Pe scurt, ceea ce numim acum egoism, voinţa de a se 
izola în sine, de a se concentra pentru bunăstarea 
personală, iată ce a pătruns în om prin influxul luciferic. 
Este o influenţă ciudată, care poate fi considerată atât 
într-un sens rău, dar şi într-un sens bun. Primul efect al 
influenţei luciferice a fost, deci, această închidere în sine. 
Corpului astral, aşa cum fusese el edificat înainte de 
Entităţile spirituale, străbătut de curenţi care îl 
consolidau, i se alătură acum un alt corp astral penetrat 
de influxul luciferic. Consecința a fost o nouă condensare; 
corpul uman făcut din aer şi căldură se comprimă, se 
condensează, şi apare o structură umană compusă din 
carne. Astfel, înaintea influenţei luciferice, elementele 
existenţei fizice a omului sunt aerul şi căldura, dar 
intervenţia şi influenţa luciferică se produc în sânul 
elementului lichid şi solid. Fără a recurge la metafore, 
această stare se poate caracteriza prin faptul că influxul 
luciferic a provocat o comprimare a corpului uman, care 
devine, în felul acesta, mai greu şi poate cobori din 
ambianța Pământului pe pământ, pe sol. Omul este gonit 
din Paradis. El se condensează, începe să aibă greutate, 
şi prin coborârea pe pământ este supus forţei de 
gravitație. Înainte, el trăia în zona spirituală din jurul 
Pământului, în atmosfera acestuia. Este locul să facem o 
precizare importantă, şi anume trebuie să socotim 
influxul luciferic printre forţele care au contribuit efectiv 
la formarea omului actual. 

Şi încă o dată avem ocazia să vedem un surprinzător şi 
minunat paralelism între rezultatul cercetărilor făcute pe 
baza Ştiinţei spirituale şi relatările biblice. Lucrarea mea 
Știință ocultă nu cuprinde nimic care să fi fost 


influenţat de descrierile pe care le găsim în Geneză; 
personal, m-am ferit de orice influenţă şi nu m-am bazat 
în ceea ce am scris decât pe propriile mele cercetări. 
Există un anumit loc unde am descris influenţa luciferică, 
dar dintr-un punct de vedere diferit. Şi totuşi această 
descriere se raportează la o epocă ce este aceeaşi cu cea 
de care vorbeşte Biblia, aceea când şarpele, adică 
Lucifer,  ispiteşte pe om. Aşa cum gravitația, 
electricitatea, magnetismul sunt forţe care participă 
astăzi la formarea Pământului, la fel şi influxul luciferic 
este o forţă fără de care Pământul nu şi-ar fi putut 
continua evoluţia şi de aceea trebuie să-l considerăm 
printre elementele constitutive ale Terrei. Există 
povestiri ale Creaţiei lumii, mai ales orientale, care 
situează Pradisul - dar într-un mod mai puţin frumos 
decât o face Biblia - în atmosferă, în văzduh şi nu pe 
pământ şi care prezintă gonirea din Rai ca pe o coborâre 
de sus, pe pământ. Dacă reuşim să înţelegem expresiile 
utilizate, constatăm şi aici o deplină concordanţă între 
cercetarea spirituală şi documentele antice. 

Dar să privim un alt moment. Cercetarea spirituală nu se 
mulţumeşte să urmeze principiile unor savanţi pentru 
care noaptea toate pisicile sunt negre, sau că evenimente 
de naturi diferite pot avea aceeaşi cauză. Am văzut, de 
exemplu, că o condensare a norilor este cu totul altceva 
decât condensarea apei la suprafaţa solului. Vă amintiţi 
că formarea norilor se face sub acţiunea directoare a 
Heruvimilor, iar apariţia fulgerului în nori se datorează 
acţiunii Serafimilor. Dacă ne reprezentăm izgonirea din 
Paradis ca fiind, de fapt, o coborâre spre solul terestru, 
vom avea explicaţia aproape textuală că omul a căzut 
prin propria sa greutate, părăsind în felul acesta 
entităţile şi forţele spirituale care formează norii şi 
fulgerele, Heruvimii cu sabia de flăcări. Omul cade de 
sus, din sfera unde domnesc Heruvimii cu sabie de foc. 
Stiinţa spirituală redă, astfel, aproape cuvânt cu cuvânt, 
scena izgonirii din Paradis, despre care se spune: 
„Dumnezeu a pus în faţa Paradisului un Heruvim cu o 
sabie de foc". Atingem aici încă un punct în care putem 
vedea cât de profund au contemplat vechii clarvăzători 


care ne-au transmis Geneza fenomenele misterioase ale 
formării omului în înălțimile eterice, înainte ca el să cadă 
din regiunile unde domnesc Serafimii şi Heruvimii. 
Realismul descrierilor biblice nu este o simplă 
comparaţie sau o imagine grosolană, ci o veritabilă 
relatare a ceea ce s-a revelat conştienţei clarvăzătoare. 
Oamenii de azi au cunoştinţe eronate despre 
mentalitatea şi ideile din timpurile vechi. Se aduc multe 
critici Bibliei. Se apreciază ca o mare naivitate să ni se 
spună că Paradisul era o grădină mare şi frumoasă, plină 
de arbori, unde leii şi tigrii se jucau împreună cu 
oamenii. S-a mers chiar până la a se pune întrebarea ce 
s-ar fi întâmplat dacă omul, în naivitatea sa, ar fi întins 
mâna leului. Este uşor să critici pornind de la idei 
fanteziste care, de altfel, nici nu există în Geneză. O 
asemenea mentalitate a bântuit mai ales în ultimele 
secole. Oamenii nu puteau înţelege ideile care existau în 
trecutul mai îndepărtat. Dacă scolasticii din veacul al XII- 
lea ar putea auzi cum se interpretează comentariile lor 
despre Biblie, ar rămâne foarte miraţi. Nu i-au trecut nici 
unuia dintre ei prin minte ideile care se profesează astăzi 
despre Biblie. Ne vom da seama despre aceasta, dacă îi 
vom studia cu atenţie. Ar fi suficient să se citească în 
mod corect scrierile lor pentru a ne convinge că au vrut 
să spună cu totul altceva. Altădată exista o exegeză cu 
totul diferită de cea de astăzi, atât de grosolan 
materialistă, care a început să se răspândească începând 
din secolele XVI şi XVII, când nu s-a mai ţinut seamă de 
faptul că relatarea Bibliei era rezultatul investigaţiilor 
spiritual-clarvăzătoare. Exegeza de astăzi ar fi fost cu 
totul de neconceput în primele secole ale Evului Mediu. 
În prezent, Biblia este atacată cu uşurinţă, deoarece nu 
se ştie că ideile cuprinse în aceste critici nu sunt mai 
vechi de trei, patru secole. Cei care luptă cu cea mai 
aprigă înverşunare împotriva Bibliei nu luptă de fapt 
decât împotriva unor fantezii ieşite chiar din minţile lor, 
invenţii care se bazează pe orice altceva, în afară de 
Biblie. Datoria Ştiinţei spirituale este să reveleze 
adevăratul sens al Bibliei, care din vremuri imemoriale ni 
se prezintă sub un aspect atât de grandios. 


CONFERINŢA a IX-a 


Natura lunară din om 
München , 25 august1910 

În cursul acestor conferinţe, am arătat în mai multe 
rânduri că rezultatele cercetării clarvăzătoare se 
regăsesc în povestirile Genezei, dacă ştim să le înţelegem 
aşa cum se cuvine. În continuare vom încerca să 
evidenţiem această concordanţă. Mai întâi, trebuie să 
precizăm cu mai multă claritate raportul care există între 
perioadele de timp despre care vorbeşte Geneza şi cele 
ale evoluţiei Pământului aşa cum le descrie Ştiinţa 
spirituală. Am dat deja, la începutul acestor conferinţe, 
unele indicii, arătând că începutul Genezei se situează în 
momentul în care Soarele şi Pământul erau pe punctul de 
a se separa. Acum este momentul să intrăm în amănunte. 
Aceia dintre dumneavoastră care au studiat cât de cât 
Știința ocultă îşi amintesc că există două momente de o 
importanţă deosebită în evoluţia terestră. Primul este 
acela când Soarele se separă de Pământ. Această 
separare a fost absolut necesară; dacă cele două corpuri 
cereşti ar fi rămas unite, aşa cum erau la începutul 
evoluţiei Pământului, acesta nu ar fi putut progresa până 
acolo încât să ofere omului condiţiile care să facă din el 
cu adevărat o fiinţă pământeană. Acest ansamblu pe care 
îl numim Soare, deci nu numai elementele şi natura fizică 
ale corpului solar, dar şi toate Entităţile spirituale care 
aparţin de Soare, totul a trebuit să se separe de Pământ, 
sau, dacă doriţi, a trebuit să expulzeze Pământul, pentru 
că, simplist vorbind, forţa entităţilor care îşi mutau 
câmpul de activitate de pe Pământ pe Soare ar fi 
exercitat o influenţă mult mai puternică decât era 
necesar pentru binele omului, rămânând legate de 
Pământ. Într-un anumit fel, aceste entităţi s-au văzut 
nevoite să-şi slăbească forţele, strămutânu-le din câmpul 
Pământului, pentru a le exercita asupra oamenilor din 
exterior. Ajungem astfel la momentul când un anumit 
număr de entităţi, acţionând acum numai din exterior, 
exercită, în felul acesta, o acţiune mai puţin forte asupra 
dezvoltării omului, ca şi asupra animalelor. In acest 


moment, Pământul este abandonat şi lăsat în seama 
elementelor mai grosiere; căci forţele subtile şi spirituale 
s-au detaşat de Pământ o dată cu Soarele. Dar omul, 
entitatea umană care s-a format în decursul evoluţiei 
saturniene, solare şi lunare, rămâne în continuare legat 
de Pământ încă un timp după ce Soarele l-a părăsit. 
Numai entităţile foarte înalte şi-au transferat câmpul de 
activitate pe Soare. 

Pe Pământ a rămas atunci, după această separare, tot ce 
constituia substanţa şi forţele Lunii actuale. Pământul 
cuprinde încă în el elementele vechii evoluţii lunare. Prin 
aceasta, omul este supus unor condiţii de viaţă mult mai 
dure decât cele care, ulterior, vor deveni elementul 
terestru propriu-zis, căci substanţa lunară este mai grea, 
mai dură. Aşadar, după desprinderea Soarelui, Pământul 
suferă din ce în ce mai mult influenţa forţelor lunare şi 
devine tot mai dens, iar omul este supus unui alt pericol, 
acela de a se mumifica, de a împietri, de a dispărea, cel 
puţin în ceea ce priveşte natura sa astrală. Dacă în 
timpul când Soarele făcea corp comun cu Părnântul 
starea acestuia era prea subtilă pentru evoluţia omului, 
acum el devine prea greu, prea dens. Rezultatul a fost că 
fiinţele umane progresau din ce în ce mai puţin. O 
descriere mai amănunţită a acestor stări se găseşte, de 
asemenea, în Știința ocultă. 

In conferinţa de ieri, am văzut că oamenii din acele epoci 
nu se compuneau decât din suflet şi spirit. În această 
condiţie spirituală, ei nu puteau să-şi apropie emanaţiile 
substanţei materiale care se răspândea acum în 
atmosfera terestră, întrucât acestea erau prea grosolane 
pentru ei, şi aceasta atâta vreme cât Luna rămânea 
legată de Pământ. Cele mai multe suflete umane, 
majoritatea, au fost obligate să rupă legătura cu 
Pământul. Atingem aici, din nou, un eveniment de mare 
importanţă care s-a petrecut în raporturile dintre om şi 
Pământ în intervalul de timp care s-a scurs între 
separarea Soarelui şi cea a Lunii. Cu excepţia unui foarte 
mic număr, sufletele umane s-au sustras condiţiilor lunar- 
terestre, au emigrat în regiuni mai înalte şi, după gradul 
lor de dezvoltare, şi-au continuat evoluţia pe planetele 


care aparţineau de sistemul nostru solar. În felul acesta, 
unele suflete au fost îndrumate să-şi urmeze evoluţia pe 
planeta Saturn*, altele pe Marte, altele pe Mercur 
ş.a.m.d. Numai un număr foarte mic dintre aceşti oameni 
compuşi din suflet şi spirit a rămas legat de Pământ: erau 
cei mai puternici. Ceilalţi au devenit locuitori ai 
planetelor învecinate cu Pământul. Toate acestea s-au 
petrecut într-o perioadă care a precedat perioada pe care 
o numim lemuriană. 
* A nu se confunda cu vechiul Saturn. (N.Tr.) 

Apoi, către mijlocul perioadei lemuriene, se produce al 
doilea eveniment important, în urma căruia 
substanţialitatea de natură lunară este desprinsă de 
Pământ, unde au loc mari transformări. Numai după 
separarea Lunii se creează pe Pământ condiţii favorabile 
pentru dezvoltarea omului. Dacă Pământul ar fi rămas 
unit cu Soarele, forţele sale ar fi fost prea spiritualizate, 
iar dacă, după separarea de Soare, ar fi rămas legat de 
Lună, forţele sale ar fi devenit prea grosolane. După ce şi 
Luna s-a detaşat, Terra rămâne într-un fel de echilibru 
care se realizează prin faptul că elementele solare, 
precum şi cele lunare, acţionează asupra sa din exterior. 
Astfel Pământul se pregăteşte să devină suportul 
existenţei umane. Aşa cum am spus, Luna s-a detaşat în 
timpul perioadei lemuriene. 

Evoluţia îşi urmează cursul şi începe o reîntoarcere 
progresivă a fiinţelor umane compuse din suflet şi spirit 
care părăsiseră Pământul şi se refugiaseră pe planetele 
învecinate. Acest exod se prelungeşte până către mijlocul 
perioadei atlanteene. În timpul ultimei părţi a perioadei 
lemuriene şi începutul perioadei atlanteene, substanţa 
umană care se cristaliza primea aceste suflete-spirit 
înzestrate acum cu calităţi diferite, după cum veneau de 
pe Marte, Mercur, Jupiter ş.a.m.d. In felul acesta, se 
produce o mare diversitate în dezvoltarea terestră a 
omenirii. Aceia dintre dumneavoastră care cunosc 
conţinutul conferinţelor pe care le-am ţinut la Christiania 
ştiu că această repartiție a fiinţelor umane în tipuri 
marţiene, saturniene, jupiteriene ş.a.m.d. stă la originea 
diferenţierii oamenilor în rase. Aici trebuie căutată 


diversitatea care apare între rasele umane, iar cei 
înzestrați cu un anumit simţ, pot chiar şi astăzi să 
recunoască de pe care planetă a coborât sufletul unui om 
pe Pământ în perioada amintită. 

Am spus acum, ca şi în lucrarea mea Știința ocultă, că 
nu toate  sufletele-spirit ale oamenilor părăsiseră 
Pământul. În termeni curenţi, putem spune că sufletele 
cele mai puternice au putut continua să suporte condiţiile 
terestre şi să rămână legate de Pământ, în perioada 
dinaintea desprinderii lunare. Am atras atenţia chiar 
asupra existenţei acelui cuplu primordial, care a putut 
supravieţui într-un mod surprinzător în atmosfera 
grosolană a Pământului, îmbibat de forţe lunare. Ceea ce 
dezvăluie cercetarea ne constrânge - ceea ce nu se 
admitea la început - să vedem în acest cuplu primordial 
pe cei pe care Biblia îi numeşte Adam şi Eva. În 
descedenţii acestora a venit să se încarneze acea 
categorie de oameni care se formaseră pe alte planete, 
iar acum sufletele-spirit ale acestora reveneau din 
Cosmos pe Pământ. 

Ajunşi aici, este cazul să ne punem din nou întrebarea în 
ce perioadă au loc evenimentele relatate de Biblie, din 
punctul de vedere al Ştiinţei spirituale. După prezentarea 
evenimentelor care se petrec în cele şase (sau şapte) zile 
ale Creaţiei, amintesc că în Geneză urmează un alt 
capitol, pe care diletantismul exegezei moderne îl 
prezintă ca şi cum ar fi o nouă versiune a Creaţiei, dar 
care, în realitate, este o continuare logică şi conformă cu 
faptele. Aş dori să vă reamintesc anumite date 
aparţinând de Ştiinţa spirituală, menţionate totodată şi în 
lucrarea Știința ocultă. Evoluţia terestră se continuă de 
la perioada lemuriană la cea atlanteană, şi în acest 
interval de timp, pământul fizic suferă un fel de răcire. 
Trebuie să ne reprezentăm Pământul în perioada 
lemuriană ca fiind făcut din foc, purtând în sine 
elementul de foc care, ca să spunem aşa, ţâşnea din 
pământ; răcirea are loc o dată cu trecerea la perioada 
atlanteană; în această perioadă, aşa cum am arătat, 
suprafaţa Pământului arăta cu totul altfel decât azi; mult 
timp încă, Pământul era învăluit de o atmosferă complet 


saturată de valuri dense de ceaţă. Nu existau stări 
diferite, de ploaie şi aer uscat. Totul era cuprins de o 
ceaţă groasă provocată de tot felul de vapori, de aburi, 
de fum şi de alte elemente, care nu aveau încă o stare 
lichidă. Multe din corpurile care astăzi sunt solide 
existau şi atunci, dar în stare de vapori, impregnând 
atmosfera. Vreme îndelungată, în perioada atlanteană 
totul a rămas pătruns de aceste valuri de ceaţă. 

Tot acum se condensează pentru prima dată ceea ce 
existase mai înainte într-o stare mult mai spirituală. Am 
arătat deja că formele vegetale de viaţă care apăruseră în 
ziua a treia a Creaţiei nu trebuie să ni le reprezentăm sub 
formă de plante individuale, crescând pe sol aşa cum 
sunt în prezent, ci, ţinând seama de ce spune Biblia 
despre apariţia plantelor („fiecare după felul şi 
asemănarea sa"), ştim că ne aflăm în prezenţa unor 
suflete-grupă care există în stare astrală şi eterică, în 
sânul corpului astral al Pământului. Ceea ce descrie 
Geneza în ziua a treia, apariţia regnului vegetal, nu ar fi 
putut fi perceput cu simţurile fizice, ci numai cu ajutorul 
organelor suprasensibile de clarvedere. De la perioada 
lemuriană la cea atlanteană această atmosferă îmbibată 
de ceaţă evoluează şi începe să se lumineze din ce în ce 
mai mult, iar ceea ce mai înainte era de natură eterică se 
transformă într-o stare care se apropie de cea pe care o 
avem azi. Elementul eteric devine tot mai fizic, şi oricât 
de extraordinar ar părea - căci geologia este şi ea 
impregnată de influenţe materialiste -, plantele vizibile 
cu ochii fizici nu s-au dezvoltat decât mult după epoca pe 
care o numim ca fiind a treia zi a Creaţiei. Plantele sub 
formă fizic-vizibilă nu apar decât în perioada atlanteană. 
Condiţiile geologice necesare creşterii plantelor actuale 
nu datează deci din epoci foarte vechi. 

Trecerea de la perioada lemuriană la cea atlanteană se 
poate caracteriza astfel: Pământul era învăluit de ceţuri 
şi aburi condensaţi, în care se mai aflau în suspensie, sub 
formă de vapori, diverse substanţe care vor forma mai 
târziu scoarţa terestră solidă. Diversele specii de 
vegetale nu atinseseră încă stadiul de condensare fizică 
şi nu ar fi putut fi vizibile decât cu organele 


suprasensibile de clarvedere. Nu se produsese nici ceea 
ce se poate numi o fertilizare a solului terestru, cu toată 
apa aflată în suspensie, în aer. Aceasta nu a avut loc 
decât mai târziu. Cum descrie Biblia acest stadiu? Există 
un pasaj în Geneză unde se spune că după trecerea celor 
şapte zile ale Creaţiei, ceea ce coincide cu perioada 
lemuriană, plantele fizice actuale nu apăruseră încă din 
pământul învăluit în ceaţă. 
Biblia descrie această stare de lucruri în modul cel mai 
clar. Citiţi în continuare, după prima relatare a Creaţiei, 
şi veţi vedea că deşi mai înainte se spusese că formele 
vegetale au fost create „după felul lor", în ziua a treia, 
acum se arată că pe Pământ nu erau nici iarbă, nici 
arbori*. Prima oară se vorbeşte despre sufletele-grupă 
ale speciilor vegetale, a doua oară despre plantele fizice, 
individualizate, care cresc pe solul terestru. lar ceţurile 
despre care este vorba după prima relatare a Creaţiei 
sunt ceţurile din perioada atlanteană. Condensarea apei 
şi a aerului în ploaie, care nu se produce decât atunci, 
este exprimată astfel: „Căci lahve-Elohim nu dăduse încă 
ploaie". 

* Geneza, cap. II, v. 5. (N. Tr.) 
Aceste lucruri sunt pline de o profundă înţelepciune şi vă 
pot asigura că nici una din aceste descrieri nu a avut 
vreo influenţă asupra celor scrise în Știința ocultă. Am 
lăsat în mod intenţionat relatarea biblică de o parte, 
străduindu-mă, în modul cel mai scrupulos, să regăsesc 
aceste fapte pe o altă cale decât prin studierea vechilor 
documente. Apărea ca o necesitate, faţă de concepţiile 
materialiste actuale despre Biblie, să nu amestec cu 
uşurinţă, prin interpretarea faptelor, cunoştinţe luate din 
Ştiinţa spirituală. Dar forţa Ştiinţei spirituale este tocmai 
să ne facă să regăsim în Biblie descrierile pe care le-am 
făcut în cursul acestor conferinţe; şi chiar dacă nu o 
vrem, am fi siliţi să găsim concordanţe între descrierile 
Bibliei şi descoperirile făcute prin investigații 
suprasensibile clarvăzătoare. 
După aceste scurte consideraţii, să vedem în ce moment 
al povestirii biblice trebuie să plasăm emigrarea 
oamenilor sub forma de suflet-spirit spre entităţile sau 


corpurile planetare învecinate cu Pământul, emigrare 
provocată, după cum am văzut, de starea devenită tot 
mai dură, mai grosolană a acestuia. Acest moment se află 
în zona a doua a Creaţiei, când, ca urmare a formării 
eterului de sunet, elementele de sus s-au separat de cele 
de jos. Şi dacă pătrundem toate acestea cu ajutorul 
clarvederii şi le aflăm sensul, se poate spune: o dată cu 
elementele care se îndreaptă în sus, spre ceea ce 
Elohimii au numit Cer, pleacă şi spiritele-suflet ale 
oamenilor. Ziua a doua a Creaţiei coincide, aşadar, cu o 
epocă bine determinată, situată între cele două mari 
evenimente, desprinderea Soarelui şi apoi a Lunii de 
Pământ, şi cu emigrarea sufletelor-spirit ale oamenilor în 
atmosfera spirituală a Pământului. 

Urmarea acestor evenimente a fost ceva foarte 
important. Căci ce element s-a răspândit atunci în spaţiul 
cosmic? Găsim acest element în omul actual, şi unde îl 
găsim? În ce membre ale omului trebuie să căutăm 
elementul care s-a răspândit atunci în Univers? Evident 
acest element nu mai este astăzi aşa cum era atunci; dar 
putem totuşi stabili o paralelă între ceea ce era şi ceea ce 
găsim în zilele noastre într-un anumit organ al omului. 
Dacă studiem omul, ştim că el este constituit din patru 
elemente: corpul fizic, corpul eteric, corpul astral, ca 
purtător al Eului, şi Eul. Cunoaştem, de asemenea, că în 
timpul somnului se produce o separare între aceste 
elemente şi că în omul adormit nu rămâne decât corpul 
fizic şi cel eteric. In acele timpuri îndepărtate, pe care le 
numim a fi ziua a doua şi a treia a Creaţiei, nu se putea 
vorbi de un corp fizic şi de un corp eteric în termenii 
actuali. Aceste corpuri nu s-au constituit, în structura lor 
prezentă, decât ulterior, cu ajutorul substanţei terestre. 
Elementele care compuneau omul acelor timpuri erau 
tocmai acelea care se desprind astăzi în timpul somnului 
de partea mai densă a sa, adică ceea ce numim entitatea 
astrală a omului. Şi când vorbim de sufletele-spirit care s- 
au desprins de Pământ, pentru a se putea dezvolta mai 
bine pe planetele înconjurătoare, ne referim tocmai la 
forţa care acţionează în corpul astral. Ceea ce constituie 
forţele pe care le avem în corpul nostru astral, în afara 


corpului fizic şi eteric, iată ce trebuie să căutăm pe 
planetele învecinate cu Pământul, după ziua a doua a 
Creaţiei. 

Astăzi, când omul, noaptea, este cufundat în starea de 
somn, ştim că elementele sale mai subtile se desprind de 
corpul fizic şi eteric şi se încorporează în atmosfera 
astrală a Pământului şi în forţele şi curenţii care emană 
din sistemul nostru planetar; omul este legat, în timpul 
somnului, de Entităţile planetare. În timpurile mai vechi, 
această legătură cu Entităţile planetare se făcea nu 
numai în stare de somn, ci în mod permanent. Când 
sufletele-spirit umane au părăsit Pământul, ele locuiau, 
ca să spunem aşa, în permanenţă pe aceste planete. În 
perioada pe care o numim a treia zi a Creaţiei, cu 
excepţia sufletelor-spirit mai puternice, despre care am 
vorbit, şi care au putut să rămână în continuare pe 
Pământ, celelalte s-au format pe diverse planete, 
urmându-şi acolo evoluţia. În acest timp, cei care au 
rămas pe Pământ, cei mai apți, cei mai puternici, au 
evoluat şi ei. Evoluţia lor a constat în a se îmbrăca tot 
mai mult în substanţa materială a Pământului. De aceea, 
putem spune că primul tip de corp fizic şi eteric, de care 
ne folosim astăzi în timpul stării de veghe, s-a format aici, 
pe Pământ. Tocmai pentru ca aceste corpuri, fizic şi 
eteric, să poată avea toate condiţiile de evoluţie terestră, 
au fost menținute pe Pământ acele câteva suflete-spirit 
mai robuste. In felul acesta, atunci când forţele lunare 
mai erau încă legate de Pământ, s-au putut pune bazele 
corpului fizic şi eteric de care dispunem astăzi. 

Să ne facem o reprezentare completă a stării de lucruri 
care s-a creat după desprinderea Soarelui. În primul 
rând, am văzut că cea mai mare parte a sufletelor-spirit 
umane au emigrat spre planetele care înconjoară 
Pământul. Dacă un om din timpul nostru s-ar fi putut găsi 
atunci pe Pământ, el ar fi văzut pe suprafaţa sa mase 
compacte de ceţuri, aburi şi vapori, din care cauză 
Soarele era ascuns, nu se putea vedea. Abia încetul cu 
încetul, după ce s-a desprins, Soarele a putut acţiona 
asupra Pământului; ceţurile au început să se risipescă şi 
treptat au luat aspectul atmosferei terestre necesare 


pentru dezvoltarea omului. Mai departe, acest observator 
ipotetic al evoluţiei ar fi putut să vadă cum se risipesc, 
puţin câte puţin, ceața şi masele de vapori şi apoi ar fi 
văzut forţele solare nu numai penetrând această masă de 
ceaţă şi risipind-o, ci devenind vizibile; Soarele a început 
să fie perceptibil. Ne îndreptăm acum către cea de a 
patra zi a Creaţiei şi ne apropiem tot mai mult de celălalt 
eveniment important, desprinderea Lunii. Acelaşi 
observator ipotetic ar fi putut efectiv să vadă razele 
solare străbătând prin ceață. Aceste evenimente au 
favorizat crearea unui climat terestru propriu pentru 
evoluția umană; oamenii au putut reveni pe Pământ şi să 
trăiască pe el, s-au format corpuri extrase din urmaşii 
celor care rămăseseră pe Pâmânt, în care s-au încarnat 
sufletele-spirit care reveneau de sus, din atmosfera 
Pământului. 

Putem spune că suntem martorii a două curente de 
formare a omului. Ceea ce a format mai târziu corpul 
fizic şi eteric al acestuia provine de la acele suflete-spirit 
care au rezistat şi au rămas pe Pământul impregnat de 
forţele lunare. Elementul subtil al omului provine din 
atmosfera spirituală a Pâmântului. Revenirea sufletelor- 
spirit pe Pământ a produs o influenţă spirituală. Şi 
aceasta s-a întâmplat atunci când Soarele a pătruns în 
ceţurile care învăluiau Pământul şi le-a risipit şi când 
Luna se desprinsese deja de Pământ. Atunci se trezeşte 
în sufletele-spirit care locuiau pe planetele sistemului 
nostru dorinţa şi impulsul de a cobori pe Pământ. În timp 
ce Soarele şi Luna devin vizibile, forţele sufleteşti se 
revarsă spre Pământ şi pătrund în el. Acestea sunt 
evenimentele reale pe care le regăsim în relatarea biblică 
despre a patra zi a Creaţiei, când se spune: „Şi Elohimii 
au creat luminătorul mare şi un luminător mic, Soarele şi 
Luna; ei au făcut de asemenea şi stelele", ceea ce nu 
înseamnă nimic altceva decât planetele din vecinătatea 
Pământului. Această operă stabileşte un fel de echilibru 
care se efectuează pe de o parte de Soare, pe de alta de 
Lună; totodată pregăteşte coborârea sufletelor-spirit, 
care aspirau acum să se încorporeze din nou pe Pământ. 


Astfel, în a patra zi a Creaţiei, în timpul perioadei 
lemuriene, după ce Luna s-a desprins, avem starea de 
lucruri pe care am descris-o în Știința ocultă chiar aşa: 
sufletele-spirit umane aspiră să revină pe Pământ. 

Dar să examinăm şi stările spirituale care însoțesc 
această evoluţie. Am vorbit până acum mai ales despre 
ceea ce ulterior urma să devină elementul fizic. Este bine 
să avem mereu în minte faptul că tot ce este dens îşi are 
originea într-un element mai subtil; tot ce tinde spre o 
stare fizică ia naştere în spiritual. O dată cu desprinderea 
Soarelui, cea mai mare parte dintre Elohimi a părăsit de 
asemenea Pământul, pentru a-şi muta câmpul de acţiune 
în exterior, pentru a acţiona din afară. Dar în acelaşi timp 
ceva din substanţa lor rămâne legată de Pământ, atunci 
când acesta mai era unit cu forţele lunare. Forţele 
spirituale ale Elohimilor care rămăseseră legate de 
Pâmânt se asociază într-o oarecare măsură cu partea 
binefăcătoare a forţelor lunare. Căci acestea au şi efecte 
benefice. După desprinderea Soarelui, tot ce era pe 
Pământ, şi mai ales omul, se mumifică, se pietrifică, se 
densifică; omul ar fi dispărut ca fiinţă terestră. Pâmântul 
însuşi ar fi devenit pustiu, dacă forţele lunare nu s-ar fi 
desprins şi ar fi rămas legate de corpul său. În câmpul 
terestru forţele lunare ar fi încetat să fie benefice. Dar 
pentru ce atunci aceste forţe au mai rămas legate de 
Pământ un anumit timp? Pentru ca umanitatea să poată 
străbate toate fazele evoluţiei terestre, mulţumită celor 
mai puternice exemplare umane care au putut 
supravieţui acestei densificări lunare. Dar odată separate 
de Pământ, forţele lunare, care altminteri ar fi adus 
pentru oameni dispariţia lor fizic-terestră, au devenit 
forţe benefice. După retragerea lor, totul a luat o altă 
înfăţişare, totul s-a înviorat, sufletele mai slabe au putut 
să revină şi să se încarneze în corpuri umane. lar Luna, 
devenind vecina Pământului, începe să aibă o acţiune 
binefăcătoare, ceea ce nu ar fi fost cazul mai înainte, 
dacă rămânea unită cu el. Entităţile spirituale care au 
condus aceste evenimente sunt marii binefăcători ai 
omului. Care sunt aceste entităţi? Sunt tocmai entităţile 
legate de Lună, care au provocat detaşarea ei de Pământ, 


pentru a putea conduce omenirea prin evoluţia sa 
terestră. Din relatările pe care le găsim în Geneză, ştim 
că aceste măreţe forţe conducătoare sunt Elohimii, iar 
impulsul care a acţionat această forţă, pentru a produce 
evenimentul capital al desprinderii Lunii, şi prin aceasta 
să dea naştere adevăratei esențe umane, nu este altul 
decât acela care a făcut să progreseze înşişi Elohimii de 
la starea lor de grup la conştienţa unică de lahve-Elohim. 
Această forţă a rămas unită cu Luna şi ea a provocat 
detaşarea Lunii de Pământ. Ceea ce desemnăm prin 
numele de lahve-Elohim este intim legat, în desfăşurarea 
Creaţiei, de corpul Lunii. 

Să recapitulăm acum ce au însemnat toate acestea 
pentru evoluţia terestră a omului. Dacă omul ar fi rămas 
legat de un Pământ care ar fi păstrat în el forţele solare, 
s-ar fi pierdut în neant ca individualitate, ar fi rămas pur 
şi simplu legat de entitatea Elohimilor; nu s-ar fi putut 
separa de ei şi nu şi-ar fi putut căpăta independenţa. Dar 
când Elohimii s-au separat de Pământ o dată cu Soarele, 
omul a putut rămâne legat de Pământ şi să-şi continue 
aici existenţa ca suflet şi spirit. Dar, în acelaşi timp, dacă 
lucrurile ar fi rămas aici, omul s-ar fi împietrit şi ar fi 
murit. De ce a fost totuşi nevoie ca omul să străbată un 
timp o stare care nu-l putea duce decât la moarte? - 
Pentru ca el să poată deveni liber, să se poată desprinde 
de Elohimi şi să-şi cucerească independenţa. Prin latura 
lunară a firii sale, are un element care îl conduce la 
moarte, dar ar fi avut o doză mult mai mare dacă Luna nu 
s-ar fi separat de Pământ. Vom înţelege astfel că 
elementul lunar este o substanţialitate cosmică în strănsă 
legătură cu facultatea de independenţă a omului. 

Dacă luăm în considerare stadiul actual al condiţiilor 
terestre, ne dăm seama că acestea nu au apărut decât 
după desprinderea Lunii şi când Pământul nu mai conţine 
o proporţie atât de mare de forţe lunare ca înainte. Dar 
omul a trecut prin perioada când Pământul era unit cu 
Luna şi a fost impregnat de aceasta în germenii corpului 
său fizic şi ai celui eteric. El poartă în sine ceva din 
această Lună care luceşte noaptea pe cer; el păstrează 
aceasta în corpul său fizic şi eteric încă din acea 


perioadă. El conţine un element lunar de care este legat. 
Pământul nu a mai putut suporta acest element lunar, 
dar omul îl mai are în el; prin aceasta, omul are o 
predispoziţie de a fi şi altceva decât o simplă fiinţă 
terestră. 

Dacă ne gândim la toate acestea, ajungem să înţelegem 
că noi călcăm acum Pământul din care odinioară Luna a 
fost expulzată. Această expulzare nu a avut decât o 
singură dată doza favorabilă de esenţă lunară depusă în 
om. Pământul nu mai conţine în el nimic din natura 
lunară, dar în om mai subzistă o parte din aceeaşi natură 
lunară. Ce ar fi devenit Pământul dacă Luna nu s-ar fi 
detaşat? Încercaţi să priviţi Luna cu alţi ochi decât o 
facem acum. Constituţia ei materială este cu totul diferită 
de a Pământului. Din punct de vedere strict material, 
astrofizica arată că Luna nu are nici aer, nici apă, ceea ce 
înseamnă că a atins un grad de densificare mult mai 
mare decât acela al Pământului. Ea contine deci forţe 
care ar fi împins Pământul dincolo de gradul de 
solidificare actual şi l-ar fi făcut şi mai dur şi uscat decât 
este acum. Pentru a ne face o imagine despre ce ar fi 
devenit Pământul dacă forţele lunare ar fi rămas legate 
de el, reprezentaţi-vă o bucată de pământ plină de noroi, 
din care apa se evaporă puţin câte puţin, până se usucă 
complet. Este o imagine elementară, simplă, de ce ar fi 
devenit Pământul; el s-ar fi transformat în praf, dacă 
forţele lunare ar fi rămas legate de el. De altfel, tot aici 
se va ajunge într-o zi, când Pământul îşi va fi îndeplinit 
misiunea. Când omul îşi va fi terminat evoluţia pe el, 
Pământul se va transforma în praf în spaţiul cosmic. 
Pământul a fost deci ferit de o dezagregare precoce, 
timpurie, prin faptul că Luna a fost expulzată din sânul 
său. Dar a rămas în om ceva din această predispoziţie de 
a deveni ţărână. Prin tot ce s-a întâmplat şi am descris 
până acum, înţelegem că omul are în natura sa ceva din 
această forţă lunară care tinde să usuce Pământul. 
Entităţile care sunt legate de Lună au introdus în natura 
corporală a omului un element care nu provine din masa 
terestră pe care o simţim direct sub picioarele noastre 
din momentul când Luna s-a desprins; ele au impregnat 


natura corporală a omului cu această tendinţă lunară de 
a preface Pământul în ţărână. Faptul că lahve-Elohim 
este unit cu această tendinţă înseamnă că însuşi Iahve- 
Elohim este cel care a impregnat natura corporală a 
omului cu acest element lunar. A fost necesar ca în 
decursul evoluţiei să vină un moment când să se producă 
un asemenea fapt, când în progresul cosmic al Elohimilor 
să vină timpul ca lahve-Elohim să impregneze natura 
corporală a omului cu această forţă lunară care 
transformă Pământul în praf. Dacă ştim aceasta, putem 
măsura imensa profunzime a acestui pasaj din Geneză 
care spune: „Şi lahve-Elohim a făcut pe om din ţărână"*. 
Căci acesta este textul corect, iar traducerile care s-au 
făcut si care spun „lahve-Elohim a făcut pe om dintr-o 
bucată de pământ" sunt fără sens. El l-a impregnat cu 
influenţa lunară care îl face să devină pulbere. 
* Geneza, cap. II, v. 7. (N.Tr.) 

Am mai spus că trebuie să simţim uimire şi respect faţă 
de tot ce relatează Biblia prin gura vechilor clarvăzători 
şi faţă de ce am descoperit noi înşine cu ajutorul 
investigaţiilor spirituale; dar având în vedere aceste 
cuvinte: „Şi lahve-Elohim a insuflat în corpul omenesc 
tendinţa de a deveni pulbere", respectul nostru capătă 
noi dimensiuni faţă de textul biblic al vechilor 
clarvăzători. Conştienţi de a-şi fi primit revelaţiile şi 
înţelepciunea din regiunile unde sunt şi acţionează 
fiinţele creatoare, Elohimii şi lahve-Elohim, vechii 
înţelepţi puteau să spună: In noi se revarsă ştiinţa şi 
înţelepciunea şi gândurile care au creat existenţa 
terestră, acţionând şi lucrând asupra ei. Şi de aceea 
trebuie să ascultăm cu profund respect pe aceşti antici 
clarvăzători şi să înţelegem totodată veneraţia care îi 
însufleţea când privirea lor pătrundea în regiunile de 
unde le venea revelaţia, în regiunile Elohimilor şi ale lui 
lahve-Elohim. Cum ar fi putut numi ei aceste entităţi care 
sunt la originea Creaţiei şi a propriei lor cunoaşteri? Ce 
fel de cuvinte ar fi trebuit să întrebuinţeze pentru a le 
denumi decât însăşi expresia de care le era plină inima 
când primeau revelaţia acestor puteri creatoare? Ei îşi 
înălţau privirea spre acestea şi spuneau: Revelația 


noastră vine de la Entităţi divine şi spirituale. Pentru a le 
spune pe nume nu putem găsi alte cuvinte decât ceea ce 
exprimă adânca noastră venerație: „Aceia pentru care 
simţim o adâncă venerație". Traduceţi în antica limbă 
ebraică expresia „Aceia pentru care simţim o adâncă 
venerație" şi veţi găsi cuvântul „Elohim". Acesta este 
numele entităţilor faţă de care se simţea o adâncă 
venerație. Iată legătura care s-a stabilit între 
sentimentele vechilor clarvăzători şi fiinţele cosmice de 
la care ei primiseră revelaţia Creaţiei. 
CONFERINŢA a X-a 
Concordanţa Bibliei cu cercetarea 
spirituală 

München , 17 august1910 
Din cele ce s-au spus în ultimele zile şi mai ales ieri, ne 
este posibil să fixăm cu o oarecare exactitate perioada de 
evoluţie în care au loc evenimentele relatate de Geneză, 
sprijinindu-ne pe datele pe care ni le oferă Ştiinţa 
spirituală. Am arătat că începutul atât de maiestuos al 
Bibliei corespunde cu un moment pe care îl putem 
descrie astfel: în sânul masei comune de substanţe solare 
şi terestre se pregăteşte o scindare şi în timp ce aceasta 
are loc se petrec evenimentele pe care ni le descrie 
Geneza. Geneza merge cu descrierea evenimentelor până 
în perioada lemuriană, în momentul când Luna, la rândul 
ei, se desprinde. lar ceea ce Ştiinţa spirituală spune că s- 
a petrecut de la desprinderea Lunii, în cursul perioadei 
lemuriene şi până la începutul perioadei atlanteene, 
corespunde cu ceea ce Geneza arată că a avut loc după 
cele şapte zile ale Creaţiei. Am atras deja atenţia asupra 
profundului sens pe care îl reprezintă acel text biblic în 
care se arată cum a fost natura corporală a omului 
impregnată cu ţărâna terestră supusă influenţei lunare. 
Acest fapt se produce chiar în momentul când, în 
Cosmos, se înfăptuieşte înălţarea Elohimilor la conştienţa 
unică de lahve-Elohim. Cu oarecare aproximaţie, putem 
presupune că această înălţare ar fi concomitentă cu 
momentul când Luna începe să-şi exercite acţiunea din 
afară asupra Pământului. În această acţiune, se cuvine 


să vedem exprimându-se entitatea care înglobează 
totalitatea Elohimilor şi pe care o numim lahve-Elohim. 
Se poate spune că acţiunea Lunii asupra Pământului 
corespunde la început cu momentul când substanţa 
terestră-lunară pătrunde în corpul omului, căruia până 
atunci nu i se dăduse decât un corp de căldură, cu 
momentul care este zugrăvit cu aceste cuvinte: „lahve- 
Elohim a insuflat omului suflul divin şi omul a devenit un 
suflet viu, sau, mai exact spus, o fiinţă vie'"*. 

: * Geneza, cap. II, v. 5. (N.Tr.) 

Incă o dată trebuie să admirăm caracterul de nespusă 
exactitate şi de putere de expresie a cuvântului biblic: 
Am atras atenția asupra faptului că, pentru binele 
evoluției sale, omul a trebuit să aştepte, în stadiul de 
ființă spirituală, ca pe Pământ să se creeze condițiile 
favorabile pentru a îmbrăca un corp şi a deveni o ființă 
matură. Dacă, nerăbdător, ar fi coborât mai devreme din 
starea sa spirituală într-o stare de corporalitate, mai ales 
în timpul evenimentelor care s-au petrecut în ziua a 
cincea a Creației, nu ar fi putut deveni decât o ființă 
asemănătoare fizic cu acele entități care ne sunt descrise 
în Geneză ca trăind în aer şi apă. Cum este prezentată 
această esenţă umană în Geneză? Ea este prezentată 
într-un mod remarcabil şi expresiile alese sunt atât de 
frapante, încât omul modern ar trebui să înveţe mult din 
ele. Ni se spune că fiinţele, respectiv sufletele-grupă care 
au coborât în materia terestră în ziua a cincea a Creaţiei, 
au devenit ceea ce numim noi astăzi fiinţe vii. Omul nu a 
coborât atunci, şi chiar sufletele-grupă care se mai aflau 
încă în acel mare rezervor spiritual nu au coborât decât 
treptat. Şi nici în ziua a şasea a Creaţiei nu au coborât 
mai întâi decât speciile animale cele mai apropiate de 
om, cele care constituie în prezent propriu-zis 
mamiferele superioare, animalele Pământului. Deci, în 
prima parte a ceea ce numim ziua a şasea a Creaţiei, 
omul nu coborâse încă în materia densă, căci dacă ar fi 
făcut-o, dacă ar fi primit atunci forţele terestre, ar fi 
devenit fizic asemănător cu animalele. Dar mai întâi au 
coborât sufletele-grupă ale animalelor superioare şi au 
populat Pământul, au călcat pe sol, spre deosebire de 


cele care erau în aer şi în apă. Abia după aceasta, şi în 
mod treptat, s-au creat condiţiile favorabile pentru 
formarea germenilor omului de mai târziu. Este 
momentul exprimat atât de magistral când se spune că 
Elohimii s-au pregătit să creeze omul terestru unindu-şi 
forţele şi acţiunile, aşa cum am mai arătat. Omul terestru 
s-a născut din faptul că Elohimii şi-au pus la un loc 
diversele lor aptitudini pentru a coopera în realizarea 
unui scop comun. Omul a fost mai întâi scopul comun al 
Elohimilor. 

Chiar şi în ziua a sasea a Creaţiei, omul nu era încă aşa 
cum se prezintă astăzi. Este un lucru pe care trebuie să-l 
avem bine întipărit în minte. Corporalitatea sa fizică, aşa 
cum este în prezent, nu s-a format decât mai tărziu, când 
lahve-Elohim i-a suflat în faţă suflare de viaţă. 
Evenimentul descris ca fiind crearea omului de către 
Elohimi, în ziua a şasea, s-a produs înainte ca naturii sale 
corporale să-i fie impregnată tendinţa lunară de a se face 
ţărână. Cum arăta, deci, omul căruia Elohimii i-au dat 
viaţă în perioada lemuriană? 

Să ne amintim ceea ce se spune adeseori pentru a 
caracteriza omul actual, despre caracterul şi natura sa. 
Ceea ce numim corp fizic nu este asemănător la toate 
fiinţele umane decât în partea sa superioară. Dar prin 
caracterul său sexuat, fiinţele umane se deosebesc ca 
bărbat şi femeie. Se ştie că cei care au un corp fizic 
masculin au corpul eteric de natură feminină, iar cei care 
au un corp fizic feminin au corpul eteric masculin. Aşa 
este împărţită astăzi umanitatea. Ce este exterior 
masculin este interior feminin şi ce este exterior feminin 
este interior masculin. Această împărţire se datorează 
faptului că mult timp după crearea propriu-zisă apăruse o 
diferenţiere în  corporalitatea omului. Această 
diferenţiere şi separare a omului în bărbat şi femeie nu 
exista când omul a fost creat, în ziua a şasea; fiinţele 
umane aveau toate aceeaşi corporalitate. Ne-am putea 
reprezenta cât de cât aceasta, dacă spunem că natura 
fizică era mai eterică, în schimb, natura eterică era mai 
densă decât în prezent. Natura fizică densă, grea, de 
astăzi nu era chiar aşa de grea când Elohimii au format-o 


şi, dimpotrivă, natura eterică era mai densă decât în 
zilele noastre. O diferenţiere şi o densificare spre fizic s-a 
produs mai târziu, sub influenţa lui lahve-Elohim. De 
altfel eram înclinați să nu considerăm omul creat de 
Elohimi ca având un caracter sexuat, ci ca o natură 
nediferenţiată; era atât masculin, cât şi feminin. omul 
care apare în momentul descris în Geneză prin cuvintele 
rostite de Elohimi: „Să facem pe om după chipul şi 
asemănarea noastră" era în acelaşi timp şi masculin şi 
feminin. Aceasta este şi semnificaţia originală a ceea ce 
în Bibliile moderne se traduce prin: „Şi Elohimii un făcut 
pe om bărbat şi femeie". Nu este vorba de o fiinţă de gen 
masculin şi de alta de gen feminin, ci de o singură fiinţă, 
nediferenţiată, bărbat şi femeie. 

Ştiu că foarte mulţi exegeţi se împotrivesc acestei 
explicaţii şi au încercat prin argumente savante să 
ridiculizeze vechile comentarii care spuneau adevărul; ei 
resping ideea că omul creat de Elohimi după chipul şi 
asemănarea lor a fost în acelaşi timp bărbat şi femeie. 
Dar pe ce se sprijină aceşti exegeţi. În nici un caz pe o 
cercetare bazată pe clarvedere, căci aceasta nu ar spune 
niciodată altceva decât ceea ce am spus. lar dacă se 
bazează pe o cercetare de natură exterioară, ar fi 
interesant de ştiut ce îi autorizează să adopte o altă 
interpretare. Ar trebui să se arate oamenilor în ce 
constau explicaţiile şi tradiţiile esoterice ale Bibliei. Când 
însă s-a găsit, mai întâi, printr-o cercetare interioară, de 
clarvedere, ce s-a petrecut în realitate, textul biblic 
prinde viaţă şi se luminează, iar micile divergențe care 
apar în tradiţie nu mai au însemnătate, pentru că ştim 
care este adevărul şi citim textul aşa cum se cuvine. Dar 
cu totul altceva este dacă se face un studiu filologic. Este 
bine să se ştie că până în primele secole ale 
creştinismului nici un text biblic nu era redactat aşa cum 
îl citim în zilele noastre. Mai întâi, se ştie, nu existau 
vocale în textul ebraic, apoi a trebuit să se facă separarea 
între cuvinte. Abia mult mai târziu s-au introdus nişte 
puncte care indicau, în textul ebraic, vocalele. Fără o 
pregătire în Ştiinţa spirituală, mă întreb cu ce drept s-ar 


putea da o interpretare a textului primitiv despre care să 
se afirme că este exactă. 

Aşadar, opera de creaţie a Elohimilor apare ca un stadiu 
pregătitor în formarea omului. Toate fenomenele de 
natură organică pe care astăzi le grupăm sub denumirea 
de „reproducere" nu existau la om în acel timp, căci 
acesta avea încă o structură eterică, spirituală. El se afla 
încă la un nivel superior şi, ca să spunem aşa, pe un plan 
mai elevat, mai spiritual. Abia prin acţiunea lui Iahve- 
Elohim a devenit omul o fiinţă terestră, dar această operă 
a fost precedată de un proces de creaţie progresivă de 
fiinţe din regnuri inferioare. Animalele inferioare au 
primit viaţă printr-o creaţie, ca să-i spunem aşa, 
prematură. In textul ebraic există aceeaşi expresie 
pentru fiinţele vii din regnul animal şi pentru om, „nefeş. 
Dar cum se aplică pentru om? În momentul când Iahve- 
Elohim apare şi face din om o fiinţă terestră, aşa cum 
este astăzi, se spune textual că lahve-Elohim l-a 
impresionat cu „neşama'". Această impregnare, această 
suflare, de un caracter mai elevat, face din om o fiinţă vie 
deosebită. 


1 DRR ni 


Iahve-Elohim: ; nefeş haiah: 
Expresia „nefeş haiah" (fiinte vii) apare în Geneză, I, 21, 24. 
Neşama: atin (Geneză, II, 7). 

Observaţi ce semnificaţie nespus de fecundă introduce 
Biblia în teoria evoluţiei. Ar fi, desigur, fără sens să 
negăm că omul, prin configuraţia sa exterioară, aparţine 
de regnul animalelor superioare. Este un adevăr 
elementar scos în evidenţă de darwinism; dar faptul 
esenţial este că omul nu a devenit o fiinţă vie la fel ca 
animalele, o fiinţă al cărui caracter să corespundă numai 
conceptului de „nefeş", ci a primit un element superior, 
compus din suflet şi spirit, ce fusese pregătit pentru el 
dinainte. 

Aici putem face din nou o paralelă între anticul 

învăţământ ebraic şi Ştiinţa spirituală. Când vorbim de 

suflet, noi facem o deosebire între sufletul senzaţiei, 
sufletul raţiunii şi sufletul conştienţei. Am văzut că toate 
trei s-au format în natura lor spirituală în timpul 
perioadelor care formează primele trei zile ale Creaţiei. 


mI Op) 


Atunci s-au format germenii lor. Dar învelişul lor, 
îmbrăcămintea lor, corpul fizic care a primit amprenta 
sufletului şi a devenit expresia fizică a naturii interioare 
sufleteşti a omului, nu apare decât mult mai târziu. Să 
reținem încă o dată că mai întâi ia naştere elementul 
spiritual, apoi cel astral, care se condensează până la 
fizic-eteric, după care spiritul vine, se impregnează în 
materie şi ia forma suflului de viaţă. Prin urmare, 
germenul pe care Iahve-Elohim îl depune în entitatea 
umană fusese format mai înainte în sânul Elohimilor. 
Această sămânță se sădeşte în natura corporală, care a 
fost şi ea modelată, la rândul său. Este ceva ce vine 
omului din altă parte, de sus. Şi prin faptul că „neşama'" a 
fost impregnată, sădită, în om, a devenit acum posibil ca 
în el să pătrundă ceea ce putem numi germenul „Eului". 
Aceste vechi expresii ebraice, „nefeş' şi „neşama'" sau 
„ruah' nu sunt altceva decât cele trei aspecte ale 
sufletului descrise de Ştiinţa spirituală. „Nefeş' 
corespunde sufletului senzaţiei, „ruah" sufletului raţiunii, 
iar „neşama'" sufletului conştienţei. 

Este fără îndoială că întreg acest proces evolutiv trebuie 
să ni-l reprezentăm ca fiind deosebit de complex. Tot ce 
se referă la zilele Creaţiei este opera Elohimilor, înainte 
ca ei să se înalțe la conştienţa de lahve-Elohim, şi trebuie 
să ne-o închipuim ca un fel de pregătire în regiunile 
spirituale cele mai înalte. Iar tot ce putem observa astăzi 
ca fiind de natură fizică în lume, nu apare decât prin 
acţiunea lui lahve-Elohim. 

Despre tot ce regăsim în Geneză, despre tot ce ne poate 
face să înţelegem natura intimă a omului şi pe care 
numai privirea unui clarvăzător o poate regăsi, despre 
toate acestea filosofii greci aveau deja cunoştinţă prin 
iniţiaţii în Misterele lor. Această cunoaştere o avea 
Platon şi chiar Aristotel, la care găsim conştienţa că omul 
nu a intrat în viaţă decât după ce a primit acea parte din 
natura sa compusă din spirit şi suflet, în timp ce speciile 
inferioare au urmat un alt proces de evoluţie. Aristotel îşi 
reprezenta că animalele au devenit ceea ce sunt prin alte 
fenomene de evoluţie decât omul şi că, în momentul când 
forţele care acţionează în animal au devenit active, în 


acel timp, natura sprituală a omului plana încă în regiuni 
înalte, fără să coboare spre a îmbrăca un corp terestru. 
Dacă nu era aşa, omul ar fi rămas la nivelul inferior al 
animalului. Fiinţa umană a trebuit să aştepte, iar când 
omul a apărut, a deposedat animalele inferioare de 
suveranitatea lor. Aristotel întrebuinţează expresia 
„Dhtheiresthai', ceea ce s-ar putea traduce astfel: Sigur, 
există în om, din punct de vedere exterior, aceleaşi 
funcţii naturale ca la animale, dar la acestea ele sunt 
suverane. La om, ele sunt detronate din suveranitatea lor 
şi trebuie să asculte de un principiu mai înalt. Acest 
principiu este „phtheiresthai". 

Acelaşi lucru găsim şi în povestirea biblică a Creaţiei. 
Când omului i se insuflă neşama, animalele inferioare îşi 
pierd suveranitatea, căci omul primea în sine ceva de o 
natură superioară, principiul Eului său; el devenea 
purtătorul Eului. Dar prin aceasta natura sa, care înainte 
era mai eterică, se diferenţiază şi coboară cu o treaptă. 
Omul devine pe de o parte o fiinţă corporală, exterioară, 
iar pe de altă parte are o esenţă interioară, eterică. Una 
se condensează, cealaltă se eterizează. Are loc în om 
acelaşi proces pe care l-am văzut deja în cursul evoluţiei. 
Am văzut că prin condensarea căldurii în aer se produce 
pe de altă parte o eterizare şi apare eterul de lumină; 
apoi, o dată cu condensarea aerului în apă, lumina se 
subtilizează în eter de sunet ş.a.m.d. Acelaşi proces se 
produce în om la un grad mai înalt. Fiinţa umană 
masculin-feminină se diferenţiazâ în bărbat şi femeie. 
Această diferenţiere merge şi mai departe şi la fiecare 
dintre ei natura corporală se condensează şi mai mult 
spre formele exterioare, vizibile, iar natura eterică devine 
încă mai subtilă, se interiorizează şi rămâne invizibilă. 
Vedem în acest proces chiar progresul pe care îl 
parcurge opera Elohimilor pentru a atinge stadiul de 
lahve-Elohim. Omul, aşa cum se prezintă astăzi în faţa 
noastră, este opera lui lahve-Elohim. Ceea ce nimim ziua 
a şasea a Creaţiei se situează în perioada lemuriană, în 
care omul este o fiinţă masculin-feminină. 

In Geneză, se vorbeşte şi despre a șaptea zi a Creaţiei, în 
timpul căreia Elohimii s-au odihnit. Cum trebuie să ne 


reprezentăm această relatare? Ce înseamnă de fapt? Nu 
ne putem face o imagine exactâ în sensul Ştiinţei 
spiriţuale, decât dacă ne dăm seama că este chiar 
momentul când Elohimii se înalţă la lahve-Elohim. Şi nu 
trebuie, în nici un caz, să concepem pe lahve-Elohim ca 
fiind o colectivitate de Elohimi, ci să înţelegem mai 
curând că Elohimii şi-au abandonat doar o parte din fiinţa 
lor acestei înalte Entităţi lunare, care este lahve-Elohim, 
păstrând, în schimb, o altă parte a lor, prin care şi-au 
continuat propria lor evoluţie. Aceasta înseamnă că 
activitatea lor nu a fost consacrată în întregirne evoluţiei 
omului. Dacă o parte a activităţii lor s-a exercitat pentru 
evoluţia omului şi a atins forma şi stadiul de Iahve- 
Elohim, o altă parte din natura lor nu a acţionat asupra 
Pământului, ci s-a consacrat evoluţiei lor proprii. lată ce 
trebuie să înţelegem prin cuvântul „odihnă" întrebuințat 
în legătură cu activitatea pe Pământ pentru a denumi 
ziua de „sabat', a şaptea zi a Creaţiei. 

Mai rămâne un alt punct important de clarificat. Dacă tot 
ce am spus până acum este exact, trebuie să concepem 
omul căruia lahve i-a insuflat propria sa esenţă, omul- 
Iahve, ca fiind descendentul imediat al fiinţei umane mai 
eterice, mai maleabile, creată în ziua a şasea a Creaţiei. 
Este o succesiune în linie directă care merge de la acea 
fiinţă umană  nediferenţiată, masculin-feminină, mai 
eterică, până la omul fizic, care reprezintă o condensare 
a naturii eterice, un urmaş al acestuia. Dacă vrem să 
facem o descriere a omului-lahve, care trăieşte şi 
străbate perioada atlanteană, trebuie să spunem: Fiinţa 
umană creată de Elohimi în ziua a şasea a Creaţiei a 
evoluat spre omul unisexuat, Omul-lahve. Ceea ce găsim 
după cele şapte zile ale Creaţiei sunt urmaşii, 
descendenţii Omului-lahve, a aceluia care a fost creat în 
a şasea zi. Povestirea biblică ne face o admirabilă 
descriere, în capitolul al doilea al Genezei, din care 
înţelegem că Omul-lahve este, putem spune, un 
descendent al omului ceresc format de Elohimi în ziua a 
şasea a Creaţiei, al Omului-Elohim. Tot aşa cum fiul 
descinde din tată, şi Omul-lahve descinde din Omul- 
Elohim; este urmaşul acestuia. Este ceea ce Biblia spune 


textual în versetul 4 din capitolul al doilea; nu cum sunt 
redactate traducerile moderne, ci aşa cum sună textul 
originar: „Ceea ce a urmat sunt urmaşii, descedentii 
fiinţei cereşti". 
Dacă luăm Biblia aşa cum este redactată în prezent, veţi 
găsi această frază ciudată: „Ceea ce precede este obârşia 
cerului şi a pământului, când ele au fost create, când 
Domnul-Dumnezeu a făcut pământul şi cerurile". În mod 
obişnuit, în traducerile curente Elohimii se numesc 
„Dumnezeu", iar lahve-Elohim se numeşte „Domnul- 
Dumnezeu". Domnul-Dumnezeu a creat, a făcut cerul şi 
pământul. Vă rog să daţi atenţie acestui pasaj şi încercaţi 
să-i daţi un sens rezonabil. Mă întreb cine ar putea s-o 
facă. Cine crede aceasta, ar face bine să examineze mai 
de aproape textul biblic unde apare cuvântul ebraic 
„toledot', care înseamnă „cei care vin după", urmaşi, 
descendenţi. Acest cuvânt se foloseşte şi în textul unde 
se vorbeşte despre descendenţii lui Noe. Geneza 
vorbeşte de Omul-lahve ca descendent al raselor 
coborâte din cer, în acelaşi sens în care vorbeşte de 
descendenţii lui Noe. lată în ce sens trebuie citit versetul 
4: „Ceea ce va urma acum, cei despre care este vorba, 
sunt descendenţii fiinţelor cereşti şi pământeşti care au 
fost create de Elohimi şi desăvârşite de Iahve-Elohim”. 

2 toledot: PN (Geneza, II, 4). Acelaşi cuvânt apare şi la cap. 

X, unde se vorbeşte despre „descendenţii" lui Noe (Geneza, X, 

32). 
Putem, deci, considera şi în sensul biblic pe Omul-lahve 
ca pe un descendent al Omului-Elohim. Cine crede că 
aici, în capitolul al doilea, începe o nouă povestire a 
Creaţiei, deoarece se spune că Dumnezeu a creat pe om, 
ar trebui să meargă puţin mai departe, la capitolul al 
cincilea, care începe aşa: lată lista urmaşilor (şi se 
foloseşte acelaşi cuvânt „toledot"). S-ar putea crede că 
este şi o a treia povestire a Creaţiei. In felul acesta se 
poate constitui un ansamblu din bucățele izolate, dar nu 
ar mai fi Biblia. Timpul nu ne îngăduie să explicăm tot ce 
cuprinde capitolul al cincilea. 
Dacă acestea toate le înţelegem cu adevărat în spiritual 
lor, găsim o perfectă concordanţă între povestirea 


Creaţiei din Geneză şi ce am studiat cu ajutorul Ştiinţei 
spirituale. Şi atunci se pune problema de a şti ce 
înseamnă expresiile mai mult sau mai puţin simbolice pe 
care le folosim în acest context. Care este scopul acestei 
descrieri? Trebuie să înţelegem că acesta este rezultatul 
anticei investigaţii spirituale, clarvăzătoare. Aşa cum 
privirea clarvăzătoare se cufundă astăzi în supersensibil 
până la originile existenţei noastre terestre, la fel au 
contemplat şi cei care au compus povestirea primară a 
Genezei imaginile în suprasensibil. Faptele care ne-au 
fost povestite au fost mai întâi percepute prin clarvedere. 
Când se face o reconstituire a preistoriei prin gândire şi 
raționamente pur fizice, nu se iau ca bază decât vestigii 
exterioare. Pe măsură ce tindem către originile vieţii 
fizice, formele devin din ce în ce mai nebuloase. Dar în 
această ceaţă trăiesc şi acţionează fiinţe spirituale. Umul 
însuşi, în esenţa sa primordială, face parte din rândul 
acestor ființe  spiritual-primordiale care nu pot fi 
cunoscute decât prin clarviziune. Elementul fizic se 
formează încetul cu încetul din spiritual. 

Când privirea clarvăzătoare se îndreaptă spre faptele 
descrise în Geneză, întâlneşte mai întâi evenimente 
spirituale. Privirea fizică nu ar vedea nimic, s-ar cufunda 
în neant. Cu trecerea timpului, viziunea clarvăzătoare 
vede cum elementul solid începe să se cristalizeze puţin 
câte puţin, ieşind din spiritual, aşa cum gheaţa se 
formează din apă prin condensare. Din valurile mării 
astrale, din lumea spiritelor apare lumea fizică, vizibilă. 
Continuând observaţia, în sânul acestui tablou care la 
început era doar de natură spirituală, se vede apărând ca 
un fel de cristalizare elementul fizic. În primele timpuri, 
omul nu ar fi putut fi văzut cu ochii fizici. Până în ziua a 
şasea şi a şaptea a Creaţiei, adică până în perioada 
lemuriană, omul nu ar fi putut fi văzut de ochii fizici, căci 
existenţa lui era încă de natură spirituală. Aici stă marea 
diferenţă între o teorie adevărată a evoluţiei şi o teorie 
abstractă. Aceasta din urmă crede că este vorba numai 
de fenomene fizice. Dar omul nu s-a format prin evoluţia 
speciilor inferioare. Este cea mai fantastică idee care s-ar 
putea imagina, această pretinsă transformare a unei 


forme animale în forma superioară a omului. Mai înainte 
ca aceste forme să apară şi să îmbrace pe Pământ o 
structură fizică, omul exista deja, de mai mult timp. Dar 
el nu a doborât pe Pământ, pentru a-şi lua locul alături de 
entităţile animale coborâte anterior, decât mai târziu. 
Cine nu poate să conceapă existenţa în felul acesta cade 
sub influenţa unor idei moderne, care nu sunt nicidecum 
ştiinţifice. 

Dacă dorim să facem o caracterizare a devenirii omului în 
raport cu aceea a ansamblului evoluţiei, ajungem la 
următoarea concluzie: în cadrul evoluţiei, apariţia 
păsărilor şi a animalelor din ape formează două ramuri; 
aceea a animalelor terestre constituie o ramură specială. 
Cele două ramuri au apărut în ziua a cincea, cealaltă 
ramură în ziua a şasea a Creaţiei. lar când apare omul, 
nu se continuă această linie, deoarece venise timpul ca el 
să coboare pe Pământ. - Aceasta este adevărata teorie a 
evoluţiei şi aceasta apare şi în Biblie într-un mod mult 
mai exact decât în nu ştiu ce carte modernă în care se 
expun tot felul de ipoteze materialiste. 

Şi acum, dragi prieteni, câteva ultime observaţii. Într-o 
ultimă conferinţă a unui ciclu nu poate fi niciodată vorba 
decât de unele consideraţii complementare, căci dacă ar 
fi să dezvoltăm subiectul în toată amploarea sa ar trebui 
să continuăm să vorbim luni întregi. Geneza este un izvor 
nesfârşit. Prin cicluri de conferinţe nu se pot da decât 
impulsuri, şi nu am tins decât la aceasta. Acum vreau să 
insist o ultimă dată asupra faptului că nu a fost 
nicidecum uşor să abordez acest subiect, căci nu-ţi poţi 
face o idee clară asupra dificultăţilor care pot apărea pe 
drumul care duce la originile profunde ale istoriei 
Creaţiei după Biblie, asupra dificultăţilor pe care le 
implică găsirea unei concordanţe, a unui paralelism între 
faptele descoperite cu ajutorul Ştiinţei spirituale şi cele 
pe care le povesteşte Biblia. A fost o muncă extraordinar 
de grea pentru a realiza acest studiu în modul cel mai 
conştiincios. Oamenii cred adesea că privirea 
clarvăzătoare poate pătrunde peste tot cu uşurinţă, că 
totul ţi se oferă de la sine. Dar cu cât înaintezi mai mult 
în cunoastere - şi acesta este cazul şi pentru cercetările 


obişnuite, exterioare - cu atât apar mai multe dificultăţi, 
iar când treci de la cercetarea de natură fizică la 
investigația spirituală, abia atunci apar adevăratele 
greutăţi. În momentul acela ai sentimentul unei mari 
responsabilităţi, pe care o simţi dacă vrei să vorbeşti 
despre aceste lucruri. Dar cred că nu am întrebuințat în 
acest ciclu de conferinţe un singur cuvânt despre care să 
nu pot afirma că poate rămâne, că este, cel puţin pentru 
limba germană, o expresie exactă şi care poate conduce 
la o idee şi la o reprezentare adevărată a acestor lucruri. 
Dar aceasta nu a fost uşor. 

Pot să vă spun acum că a fost în intenţia noastră ca la 
începutul sau la sfârşitul acestui ciclu să rugăm pe 
distinsul nostru prieten, domnul Seiling’, să ne recite, cu 
perfecta sa artă a dicţiunii - pe care, de altfel, aţi avut 
ocazia şi ieri să o apreciaţi -, întreaga poveste a celor 
şapte zile ale Creaţiei. Veţi înţelege însă cu uşurinţă că 
nu era cazul să ascultăm textele obişnuite, după ce, în tot 
cursul acestui ciclu, m-am străduit să găsesc expresiile 
cele mai adecvate pentru cele spuse în Geneză. Am avut 
o umbră de speranţă că aş putea realiza, măcar acum, la 
sfârşit, o traducere care să aibă ca temei cercetările 
noastre în sensul Ştiinţei spirituale, pe care să o pot 
prezenta pentru a fi declamată de prietenul nostru. Dar 
în faţa avalanşei de vizite pe care le-am primit în aceste 
zile, nu am îndrăznit nici măcar să fac o ciornă de probă, 
necum să reuşesc o traducere a Genezei care să fie 
demnă de a fi prezentată. Această încercare nu putea fi 
dusă la capăt decât cu o deplină conştiinciozitate şi nu 
promit dacă am să o pot face în viitor. Deocamdată să ne 
mulţumim cu impulsurile şi năzuinţele ce pot rezulta din 
acest ciclu. Dar pot să vă asigur că munca depusă pentru 
realizarea misterului rosacrucian*, din primul până în 
ultimul moment, a fost ca şi o traducere, căci a cerut un 
consum de forţe spirituale considerabil. Dar cine ştie ce 
greutăţi am întâmpinat înţelege că refacerea unui text 
obişnuit al Genezei este mult mai dificilă decât tot ce s-a 
făcut pentru misterul rosacrucian. lar prin progresele 
care s-au realizat în ceea ce ni s-a prezentat ca fiind 
marile revelații ale lumii se îngrămădesc greutăţi tot mai 


mari, şi este bine ca acest lucru să fie cunoscut; tocmai 
prin faptul că le cunoaştem, vom ajunge tot mai departe 
în înţelegerea corectă a Antroposofiei. Antroposofia 
trebuie să ne lărgească spiritul şi inima; de aceea, deşi 
obţinem rezultate prin propria noastră metodă, nu 
trebuie să ne situăm pe poziţia că o altă metodă nu ar 
putea să ne fie utilă. Evoluţia spirituală a timpului nostru 
are nevoie de numeroase căi care să ne conducă spre 
telul măreț pe care cu toţii îl avem în vedere. Şi chiar 
dacă nu este deloc în stilul meu de lucru să pătrund într- 
un alt domeniu decât cel al esoterismului, nu veţi 
constata niciodată că eu aş exclude o altă metodă de 
lucru. Pot să spun, la sfâsitul acestui ciclu, că tocmai 
ajutorul esoterismului ne-a condus în regiunile înalte ale 
cercetârii antroposofice, dar aş dori, tocmai pentru 
aceasta, să vă sfătuiesc că este bine să cercetaţi în toate 
direcţiile, dacă consideraţi că alte metode vă pot lega mai 
mult de esoterism şi de o mai bună înţelegere a 
Antroposofiei. Un bun exemplu este cartea prietenului 
nostru Ludwig Deinhard, în care a strâns la un loc, într- 
un mod armonios, tot ceea ce ne poate fi util din alte 
domenii de cercetare atât pentru a deveni, ca să spunem 
aşa, multilaterali în această direcţie, cât şi pentru a ne 


ajuta în căutările noastre antroposofice». 
3 Maximilian Gimbel Seiling (1879-1964). Actor, cu o perfectă 
artă a dicţiunii. A interpretat rolul lui Strader în dramele- 
mister scrise de Rudolf Steiner. 
t Această traducere nu a fost realizată nici ulterior. 
* Este vorba de drama-mister Poarta Iniţierii. A se vedea şi 
Conferinţa introductivă. (N.Tr.) 
5 Ludwig Deinhard, Das Mysterium des Menschen im Lichte 
der physichen Forschung. Eine Einführung in den Okkultismus, 
Berlin,1910. 


Vreau să vă atrag acum atenţia asupra unui al doilea 
aspect care s-a evidenţiat în cursul acestor conferinţe: 
necesitatea ca învăţământul spiritual, antroposofic, să 
devină în sufletele noastre o forţă care să ne poarte din 
ce în ce mai mult spre o mai largă deschidere a modului 
nostru de a trăi, de a simţi şi de a înţelege lumea. Numai 
printr-o perfecționare în domeniul gândirii, al 
sentimentelor şi al moralei facem proba că învăţământul 


spritual devine fecund în noi. În acest sens, studiul 
Genezei, în paralel cu cercetările Ştiinţei spirituale, poate 
avea o importanţă deosebită. Acest studiu paralel ne 
dezvăluie cum am fost creaţi, care a fost starea noastră 
iniţială, cum ar fi spus Jakob Bohme*, în sânul acelor 
Entităţi spirituale de unde provin şi Elohimii înşişi şi de 
unde au evoluat până la lahve-Elohim pentru a realiza 
marele ţel al Creaţiei lor: Omul. Să primim această 
revelaţie cu respect şi responsabilitate. Elohimii, mai 
întâi, cu cele mai bune forţe ale lor, apoi lahve-Elohim 
sunt la baza evoluţiei noastre. Această origine divină să o 
luăm ca pe o obligaţie care ne revine faţă de natura 
umană de a asimila forţele spirituale care nu încetează să 
intervină în evoluţia noastră. 
* Jacob Böhme (1575-1624), mistic şi filosof german. (N.Tr.) 

Am făcut aluzie la influenţa luciferică. Prin această 
influenţă, o parte din ceea ce se găsea în sânul 
spiritualităţii din care provine omul nu a urmat evoluţia 
normală. Rămasă în sânul spiritualităţii, ea nu apare 
decât mult mai târziu, prin încarnarea lui Christ în corpul 
lui lisus din Nazaret. De atunci Christ actionează în 
evoluţia Pământului ca un nou principiu divin. Privirea pe 
care tocmai am aruncat-o asupra marilor adevăruri ale 
Genezei trebuie să ne conducă la obligaţia de a primi tot 
mai mult în noi această esenţă spirituală a lui Christos, 
deoarece numai aşa ne putem îndeplini misiunea noastră 
ca oameni. Să ne pătrundem tot mai mult de acest 
principiu al lui Christos, pentru a ne călăuzi, pe Pământ, 
spre realizarea operei ai căror germeni au fost depuşi în 
noi în timpurile de care vorbeşte Geneza. 

Un ciclu de conferinţe poate nu numai să ofere 
cunoştinţe, ci şi să dea naştere unor forţe în sufletul 
nostru. Fie, deci, ca toate care s-au desprins dintr-un 
studiu mai aprofundat al Genezei să-şi aibă ecoul în 
suflete, chiar dacă anumite detalii vor fi uitate. La 
capătul acestor câteva zile, în cursul cărora am avut 
posibilitatea să pătrundem mai adânc în învăţătura 
antroposofică, fie-mi îngăduit să-mi exprim această 
dorinţă: să reținem forţele interioare care ţâşnesc din 
această învăţătură, să le aducem în viaţa noastră 


exterioară, să le facem să fertilizeze! Oricare ar fi viaţa şi 
domeniul în care ne exercităm profesiunea, aceste forţe 
pot să anime şi să fecundeze activitatea noastră, să ne 
stimuleze bucuria şi plăcerea de a trăi. Şi dacă am înţeles 
cu adevărat originea atât de grandioasă a existenţei 
umane, nimeni nu va mai putea să-şi ducă viaţa fără a 
primi în sine aceasta ca pe o forţă care aduce bucuria de 
a trăi. Când realizaţi acte de dragoste, în ochii voştri să 
lucească lumea adevărului asupra originii divine a 
omului, a înaltului său destin: iată cel mai bun mijloc de a 
face vii învăţămintele antroposofiei. Aceasta se confirmă 
prin acţiunea de a face fericiţi pe cei din jurul nostru, 
care însufleţeşte, înveseleşte şi împrospătează spiritul, 
sufletul şi corpul nostru. Să fim mai buni, mai sănătoşi, 
mai puternici prin faptul că am primit această învăţătură 
antroposofică. 

Acest ciclu de conferinţe nu este decât o sămânță care, 
după ce a germinat în sufletul celor care l-au urmărit, 
rodeşte pentru toţi ceilalţi. Fizic, ne vom despărţi acum, 
dar să rămânem uniţi în spirit, ca antroposofi, să ne 
mobilizăm forţele pentru ca învăţămintele pe care le-am 
desprins să ne pătrundă viaţa: Să ne pătrundem de acest 
spririt, să fim fermi până în clipa în care nu numai în 
domeniul spiritual, ci şi în realitatea fizică, vom vedea 
realizat ceea ce exprim încă o dată, ca pe o urare: la 
revedere! 


NwRna 
GENESIS 


IN TERTA 
N CAPUT I, N 
2r PR R NR gT NR mog Raa myi O 
naga miog my oim "38 qn nap ih nni 
RI (Ta ig 7 mog T pam yon 
TAI “RT pa ovTog D790 mama nigang Dog 
a AAR R TIA D R Img Np (a 
Ð FD Mpa 20 A 
6 za pa DIa r Bia vina WF) "Dn miig Wae 
T hgy bin pa oa pozrns bag un ponp 
tam pe Dus ys BIBI pa nhi nom 
s Di PARI DYTTI DAF MRI? DIOR RIP 
z ERO 
9 hy mpa” biwa nop nón sp" Dion “PNA 
PR hea? | oos sapa harm neg ngam 
n NE] faio mTOR STLDA: RIP DAS mpor 
p PR Dy mya 200 NET YR sgan miop 
12 giim pamp gan iaio gg i g niz 
Tg yp na Di ma ayy yT poy 
sam yom aiana Diog RI ga iaig 
=) "hrogn apă (2 
u Bi pa brand arzi mpa NR T DION MANN rex 
2 197 re Da Durin? nhk? u npa pa 
16 Ea (TA PIS 2 So Di”: "pană 


a “nm nu Sa ng DORRE ia P12aN> 
pan map m R i 
Car. IL 2 
ax mia hube bam fineae-bn yam magn bon 


Sma sigar 
nN nora 
-Dy T77 
TI RI T 
Bi Apa 


npin hin ; 
“ng mHON 

ady g ni 
2 DIOR N 
"IN INDIA 3 


O ainan 


T 92) TDA i 


nap ar în 
19 DAOR E 
mia Baa n 
DAON NN” 
"92 Boy 
Da? D n 
Ibabhimógg 
ne Para 


Textul ebraic (transcris cu caractere latine) al 
primelor versete din Geneză 
Capitolul 1 


Bereşit 

1. Bereşit bara Elohim et ha-şamayim vet ha-areţ. 
2. Ve ha-areţ haita tohu vabohu vehoşeh al-pnei tehom ve 
ruah Elohim merahefet al-pnei ha-mayim. 
3. Vaiomer Elohim iehii or vaiehii-or. 
4. Vaiar Elohim et haor kii tov vaiavdel Elohim bein haor 
uvein hahoşeh. 

5. Vaikra Elohim laor yom velahoşeh cara laila vaiehi 
ereb vaiehi boker yom ehad. 
6. Vaiomer Elohim iehii rakiia betoh ha-mayim viihii 
mabdil bein mayim lamayim i 
7. Vayaas Elohim et ha-rakiia vaiavdel bein ha-mayim 
aşer mitahat larakiia uvein ha-mayim aşer meal larakiia 
vaihil-hein. 

8. Vaikra Elohim larakiia şamayim vaiehii ereb vaiehii 
boker yom şenii. 

9. Vaiomer Elohim iicavu hamayim mitahat ha-şamayim 
el macom ehad veterae ha-iavasa  vaiehii hein. 
10. Vaikra Elohim laiavaşa ereţ ulmikve ha-mayim cara 
iamim vaiar Elohim kii tov. 
11. Vaiomer Elohim tadşe ha-areţ deşe eisev mazriia zera 
ei prii ose prii lemino aşer zaro vo al ha-aret vaiehii 
hein ; 
12. Vatoţe ha-areţ deşe eisev mazriia zera lemineihu 
veeiţ ose prii aşer zaro vo lemineihu vaiar Elohim kii tov. 
13. Vaiehii ereb vaiehii boker yom şlişii. 


Geneza 


Capitolul 1 


Versiunea în limba română, după traducerea patriarhului 
Nicodim. 


1. La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. 

2. Şi pământul era nelocuit şi gol. Întuneric era deasupra 
adâncului şi Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra 
apelor. 

3. Şi a zis Dumnezeu: „Să fie lumină!" Şi a fost lumină. 

4. Şi a văzut Dumnezeu că e bună lumina, şi a despărţit 
Dumnezeu lumina de întuneric. 

5. Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a 
numit noapte. Şi a fost seară, şi a fost dimineaţa: ziua 
întâi. 

6. Şi a zis Dumnezeu: „Să fie o tărie prin mijlocul apelor 
şi să despartă ape de ape!" Şi a fost aşa. 

7. A făcut Dumnezeu tăria, şi a despărţit Dumnezeu apele 
cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei. 

8. Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Si a văzut Dumnezeu 
că e bine*. Şi a fost seară, şi a fost dimineaţa: ziua a 
doua. 

9. Şi a zis Dumnezeu: „Să se adune apele cele de sub cer 
la un loc şi să se arate uscatul!" Şi a fost aşa. Şi s-au 
adunat apele cele de sub cer la locurile lor şi s-a arătat 
uscatul. 

10. Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea 
apelor a numit-o mări. Şi a văzut Dumnezeu că e bine. 
11. Apoi a zis Dumnezeu: „Să dea pământul din sine 
verdeață: iarbă cu sămânță într-însa, după felul şi 
asemănarea ei, şi pomi roditori, care să dea rod, cu 
sămânță în sine, după fel, pe pământ". Şi a fost aşa. 

12. Pământul a dat din sine verdeață: iarbă, care face 
sămânță după felul şi asemănarea ei, şi pomi roditori, cu 
sămânță după fel pe pământ. Şi a văzut Dumnezeu că e 
bine. 

13. Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua a treia. 

14. Şi a zis Dumnezeu: „Să fie luminători pe tăria cerului, 
ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte şi 
să fie semne, să deosebească timpurile anului, zilele şi 
anii. 

15. Şi să slujească drept luminători pe tăria cerului, ca să 
lumineze pământul". Şi a fost aşa. 

16. A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: 


luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea nopţii şi 
stelele. 
17. Şi le-a pus Dumnezeu pe tăria cerului, ca să lumineze 
pământul. 
18. Să cârmuiască ziua şi noaptea şi să despartă lumina 
de întuneric. Şi a văzut Dumnezeu că e bine. 
19. Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua a patra. 
20. Apoi a zis Dumnezeu: „Să mişune apele de vietăţi, 
fiinţe cu viaţă în ele şi păsări să zboare pe pământ, pe 
întinsul tăriei cerului !" Şi a fost aşa. 
21. A făcut Dumnezeu animalele cele mari din ape şi 
toate fiinţele vii care mişună în ape, unde ele se prăsesc 
după felul lor şi toate păsările înaripate după felul lor. Şi 
a văzut Dumnezeu că e bine. 
23. Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua a cincea. 
24. Apoi a zis Dumnezeu: „Să scoată pământul fiinţe vii 
după felul lor: animale, târâtoare şi fiare sălbatice după 
felul lor." Şi a fost aşa. 
25. A făcut Dumnezeu fiarele sălbatice după felul lor, şi 
animalele domestice după felul lor, şi toate târâtoarele 
pământului după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că e bine. 
26. Şi a zis Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi după 
asemănarea noastră, ca să stăpânească peştii mărilor, 
păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce 
se târăsc pe pământ şi tot pământul!" 
27. Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul său; după 
chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie. 
31. Şi a privit Dumnezeu toate câte făcuse şi iată erau 
bune foarte. Şi a fost seară, şi a fost dimineaţa: ziua a 
şasea. 

* Această frază nu este în textul ebraic. (N.Tr.) 
Capitolul 2 
1. Aşa s-au făcut cerul şi pământul şi toată oştirea lui. 
2. Şi a sfârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrarea sa, pe 
care a făcut-o; iar în ziua a şaptea s-a odihnit de toate 
lucrurile sale, pe care le-a făcut. 
3. Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, 
pentru că într-însa s-a odihnit de toate lucrurile sale, pe 
care le-a făcut şi le-a pus în rânduială. 
4. lată obârşia cerului şi a pământului de la facerea lor, 


din ziua când Domnul-Dumnezeu a făcut cerul şi 
pământul. 

5. Pe câmp nu se afla nici o tufă, iar iarba de pe el nu 
începuse a odrăsli, pentru că Domnul-Dumnezeu nu 
trimisese încă ploaie pe pământ şi nu era nimeni ca să 
lucreze pământul. 

6. Ci numai abur ieşea din pământ şi umezea toată faţa 
pământului. 

7. Atunci, luând Domnul-Dumnezeu ţărâna din pământ, a 
făcut pe om, şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă, şi s-a 
făcut omul fiinţă vie. 

8. Apoi Domnul-Dumnezeu a sădit rai în Eden, spre 
răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise.