Rudolf Steiner — Universul, Pamantul si omul

Rudolf Steiner, & 
UNIVERSUL PAMANTUL SI 


OMUL 

MITOLOGIA EGIPTEANĂ 

ŞI CIVILIZAŢIA CONTEMPORANĂ 
GA 105 


Unsprezece conferinţe ţinute de Rudolf Steiner 
de la 4 la 16 august 1908 la Stuttgart 


Rudolf Steiner 
L'Univers, la Terre et l'Homme 
la Science Spirituelle, Paris 


PREFAŢĂ 


Ciclul de conferinţe pe care le publicăm acum în volum 
după stenogramă a fost susţinut de către Rudolf Steiner 
în 1908 la Stuttgart. Drept moto le poate servi 
următoarea idee: 


„Epoca noastră nu trebuie să zămislească o înţelepciune 
antică; ci o înţelepciune nouă care să fie capabilă nu 
numai să urce în trecut, ci şi să acţioneze profetic, ca o 
Apocalipsă, privind spre viitor." 


Cu un an înainte, la memorabilul Congres general al 
Societăţii teosofice de la München, el insistase foarte clar 
asupra orientării pe care o preconiza pentru a amplifica 
şi însufleţi mişcarea teosofică, care era atunci în pericol 
să se împotmolească în particularism şi care, saturată de 
concepţii orientale, nu ţinea seama de natura interioară 
şi de structura europenilor. De aici se iveau neînţelegeri 
serioase. Rudolf Steiner a opus acestei situaţii un lucru 
pozitiv: învăţătura sa de anvergură universală, care ţinea 


seama de întreaga evoluţie istorică a omenirii. La 
congresul de la Munchen el a dat pentru prima oară 
acestui expozeu spiritual o expresie artistică 
corespunzătoare. Pereţii sălii erau decoraţi cu un 
material printre cutele căruia apăreau simboluri 
reprezentând calea spirituală a rosicrucienilor. Aceste 
motive, reluate în formă de coloană, anunțau deja 
viitorul*. 

* Mai târziu au fost reproduse, sub forma coloanelor de lemn 


masiv care susțineau cupola, în interiorul sălii de la 
Goeteanum. (n. a.) 


Cu acel prilej a fost reprezentată drama-mister 
reconstituită de către Edouard Schure „drama sacră de 
la Eleusis", care reînvia spiritul antic grec. De asemenea 
au fost evocate scene ale mitologiei germano-druide. 
Toate acestea, străine de orientalism, li s-au părut erezii 
adepților devotați ai teosofiei anglo-hinduse. Aceste 
inovaţii au scandalizat pe unii participanţi. Indrăzneala 
de a porni pe poteci neumblate se lovea de tendinţele de 
imperialism spiritual ale persoanelor din conducerea 
Societăţii teosofice. Curentul de independenţă care-şi 
croia drum trebuia ţinut în frâu. 


În acest fel s-a anulat acordul prin care Rudolf Steiner 
consimţise să fie ghidul şi instructorul grupului de teosofi 
germani, care până atunci nu avusese nici un conducător. 
El pusese condiţia ca în sânul acestei societăţi să poată 
realiza ceea ce considera că este de datoria lui: să facă să 
pătrundă în mentalitatea europeană ceea ce poate aduce 
lumină asupra misterului lui Christos, cale care, de la 
Christos încoace, este calea esoterismului occidental. 
Când cercurile teosofice conducătoare şi-au dat seama de 
ştiinţa şi facultăţile sale spirituale neobişnuite, datorită 
cărora îşi putea realiza această misiune, au căutat 
metode care să stânjenească această activitate. S-a 
anunţat reîncarnarea lui Christos în corpul fizic al unui 
tânăr hindus şi a fost pregătită cu grijă ambianța din 
care, peste câţiva ani, urma să apară Krishnamurti, ca 
învăţător al lumii. 


S-a spus că apariţia lui Krishnamurti ar fi forţat (ca să 
zicem aşa) pe Rudolf Steiner să releve misterele creştine 
asupra cărora în alte condiţii ar fi păstrat tăcerea. 
Această afirmaţie contrazice alcătuirea organică a 
învăţăturii sale, învăţătură care are o conştienţă a 
scopului său atât de ratională şi de senină. Rudolf Steiner 
considera că este de datoria sa să indice oamenilor calea 
de iniţiere care corespunde situaţiei actuale a stării lor 
de conştienţă. Pentru a urma această cale era necesar să 
cultive, alături de studiul respectuos şi admirativ al 
înţelepciunii antice, simţul formelor sub care această 
înţelepciune poate fi dată sufletelor în care apar noi 
facultăţi, simţul că aceste forme sunt supuse legii care 
determină creşterea, înflorirea şi dispariţia, astfel ca o 
viaţă nouă să-i urmeze întotdeauna morţii. Astfel, 
metamorfoza, evoluţia care duce pe nesimţite de la 
apariţia la dispariţia lucrurilor, stă la baza oricărei vieţi, 
a perpetuării ei. Trebuia deşteptată nu numai admiraţia, 
ci şi înţelegerea sensului istoric al revelaţiilor din primele 
timpuri. Raporturile misterioa-se care există între diferite 
epoci ale civilizaţiei trebuiau scoase la iveală. Nimeni n-a 
vorbit mai convingător decât Rudolf Steiner de această 
înţelepciune primordială care a coborât din înălţimi 
spirituale către oameni; nimeni înaintea lui nu a arătat 
într-un limbaj accesibil pentru lumea contemporană felul 
cum se reflectă existenţa universală în fiecare fiinţă 
individuală, în microcosmosul uman. Şi toate aceste linii 
se uneau în centrul evoluţiei umane, prin pogorârea 
spiritului solar al lui Christos în trupul lui lisus din 
Nazaret, act prin care forţele solare au putut pătrunde 
pentru întâia oară în întregime planeta noastră, lucrând 
la spiritualizarea sa, chemând omul să colaboreze la 
această sarcină şi dându-i şi posibilitatea să o facă. Prin 
moartea care s-a înfăptuit pe Golgota s-a realizat o 
acţiune mistică de importanţă decisivă, unică, care nu 
cere o repetare, căci atunci ar fi fost zadarnică. 


Pentru a pune aceste adevăruri la îndemâna oamenilor a 
fost nevoie ca edificiul să fie construit cu sârg, piatră cu 
piatră. Temelia fusese stabilită înainte ca tânărul 


Krishnamurti să fie prezentat europenilor. În ciclul de 
conferinţe din anu11908, drumul este deja parcurs în 
întregime; legăturile logice se continuă dintr-o epocă în 
alta şi evenimentul central este pus în lumină din plin. 
Desigur o serie de împrejurări pot grăbi momentul când 
un adevăr trebuie să fie enunțat; poate fi nevoie ca 
anumitor pretenţii să li se impună forţa faptelor pe care 
personal ai fi preferat să le laşi să vorbească de la sine. 
Dar aceasta nu înseamnă că ce s-a făcut nu ar fi fost 
făcut, dacă acest motiv nu ar fi existat, căci ceea ce s-a 
făcut are rădăcini care pornesc din necesităţile supreme 
ale evoluţiei actuale a lumii. Această misiune a fost 
asumată în deplină cunoştinţă a răspunderilor şi 
sacrificiilor personale pe care le implica. 


Societatea teosofică s-a închis în faţa acestui aport de 
înţelepciune nouă; ea a respins ceea ce i-ar fi adus o 
înnoire, ceea ce ar fi putut adăuga respectului faţă de o 
înţelepciune antică demnă de admiraţie, sensul devenirii 
istorice; ceea ce ar fi dus la o cunoaştere matură a Indiei 
primitive, apoi a vechii Persii, a Caldeei şi Egiptului, până 
la înţelegerea misterului poporului ales, a cauzelor 
acestei alegeri; ea a respins ceea ce ar fi putut să o facă 
să înţeleagă misterele Asiei Mici şi ale sudului Europei, 
aşteptările popoarelor din centrul şi nordul Europei, în 
sfârşit evenimentul culminant al Golgotei, datorită căruia 
misterele ascunse apar în sfârşit în planul istoriei 
omenirii. 


În sânul acestei evoluţii a întregii omeniri se dezvoltă 
individul. EI trebuie să înveţe să găsească în sine însuşi 
centrul ştiinţei sale, pe care îl resimţise la început în 
Spiritul universal. Drama sa este desprinderea 
progresivă din lumea spirituală - tragedia destinului său 
este căutarea, rătăcirile, bâjbâitul prin noaptea produsă 
de dispariţia spiritului şi de tenebrele materialiste. 
Trebuie să înţelegem aceste lucruri dacă vrem să ne 
înţelegem pe noi înşine. O lumină străluceşte în 
întunericul acesta: 

cea a esoterismului creştin, care s-a aprins în Palestina şi 


a migrat în Europa. Ea a răspândit o minunată strălucire 
deasupra Irlandei, şi cu toate că Biserica grefată pe 
imperialismul roman a stânjenit activitatea călugărilor 
irlandezi, razele acestei lumini au supravieţuit în taină, 
alimentând anumite curente spirituale. De aici a pornit 
spiritul cavalerismului, ca şi confreriile care au căutat în 
comun calea spiritului. Mistica germană este floarea 
splendidă a unei vieţi interioare profunde. Dar pentru ca 
să se menţină la nivelul a ceea ce urma să iasă la lumină 
în mod irezistibil, în primul rând cucerirea lumii 
accesibile simţurilor prin ştiinţă, şi pentru a evita 
întunecarea totală a spiritului uman de către materialism, 
mai trebuia încă ceva, care să poată pune în spirit, în 
locul credinţei, certitudinea cunoaşterii. Aceasta a fost 
misiunea rosicrucienilor. Şcolile lor au ţinut seama de 
noile forţe ale conştienţei apărute într-o eră nouă. 
Esoterismul rosicrucienilor, cu luptele sale profunde 
inspirate dintr-o nouă forţă a cunoaşterii umane, cu 
dificultăţile vieţii şi încercările spirituale pe care le 
impunea discipolilor, ridică ici-colo vălul de mister pe 
drumurile pe care ni le indică. De aici se iveşte tăria unei 
noi stări de conştienţă a spiritului, care poate triumfa 
asupra materialismului prin cunoaştere. Eul omului se 
întăreşte prin această luptă aprigă pentru a-şi regăsi 
percepţia spirituală directă, pe care o poseda odinioară, 
dar pe care apoi a pierdut-o; acest Eu o poate recăpăta 
astăzi, dacă moare în propriul său egoism, pentru a 
renaşte în fiinţa sa adevărată. Din acel moment va putea, 
dacă trăieşte în starea de conştienţă deplină a omului, să- 
l ridice către divinitate şi să se unească cu ea. Dar pentru 
ca această ascensiune să fie posibilă, trebuia ca Eul divin 
să coboare pe pământ, şi acest lucru l-a făcut o dată. Este 
esenţial să se înţeleagă, în unicitatea sa, acest eveniment 
care este punctul de cotitură decisiv pentru destinele 
pământenilor. 


Învățătura rosicrucienilor a simţit aceasta: „In Christo 
morimur". Murim întru Christos pentru a învia, dara 
învia în spirit. „Per Spiritum Sanctum reviviscimus". Prin 
moartea întru Christos atingem viaţa adevărată, ne 


redeşteptăm în spiritul care ne-a zămislit odinioară. 


Individul a trebuit să se nască, să se înţeleagă, să se 
simtă ca un centru, să se desprindă de sine însuşi, să se 
depăşească, să înveţe să moară, pentru a dispune de sine 
ca Eu liber care recunoaşte în Eul divin centrul fiinţei 
sale. 


Acestea sunt căile esoterismului occidental. Europeanul 
nu le poate evita. Sarcina sa de ieri a fost să-şi întărească 
personalitatea, prizonieră a egoismului său. Dar cea de 
astăzi este să triumfe asupra acestui egoism, să-l 
transforme, să-l facă să treacă printr-o metamorfoză 
superioară pentru ca să să nască un Eu liber, eliberat de 
instinct, puternic şi care să realizeze îndumnezeirea sa. 


Numai stăpânirea fortelor sale conştiente îi permite acest 
lucru, prin mijlocirea cunoaşterii sale. Trebuie să 
dorească să recunoască ceea ce este infinit de mic în 
marele infinit. Nu se pot exclude din evoluţia omenirii 
epoci întregi, de importanţă majoră. Va obţine toate 
forţele dacă are voinţa de a realiza această cunoaştere a 
universului, a pământului şi a omului, căci aceasta este 
cunoaşterea adevărată a rosicrucienilor. Acum ea se 
numeşte Antroposofie. Se manifestă şi este predată pe 
faţă. Nu ascunde nimic; ştie că a venit vremea când ceea 
ce până acum s-a învăţat în cadrul unor societăţi secrete 
trebuie să intre în planul istoriei. 


Antroposofia ar fi putut foarte bine să se considere 
inclusă în adevărata teosofie, căci ea arată cum a coborât 
omul din înălţimi divine şi cum îşi regăseşte calea spre 
Dumnezeu. În sine, aceasta nu este altceva decât: „Ne 
tragem din Dumnezeu. Ex Deo nascimur. Ne vom 
întoarce la Dumnezeu, când îl vom primi pe Christos în 
noi." Însă oamenii au nevoie să deosebească prin nume 
diferite diversitatea ţelurilor lor. Au apărut societăţi care 
nu mai exprimă esenţa acestuia spirit şi pot deveni chiar 
opusul lui. În faţa unui astfel de exemplu ca înscenarea 
unui pseudo-Christ de către Societatea teosofică nu 


ajunge să fie folosite mijloacele de care dispunem pentru 
reprezentarea adevărului. Căci prin armele care luptă 
împotriva acestui adevăr oamenii sunt împinşi într-o 
cursă pe care nu o bănuiesc. Pornind de la acest 
sentiment de responsabilitate, Rudolf Steiner a declarat 
că este imposibil să mai folosească în continuare 
termenul de teosofie sau de teosof în ciclurile sale de 
conferinţe, tipărite la cererea membrilor. Societatea de 
teosofie a rămas legată de dogmele sale orientale şi a 
refuzat să se lase pătrunsă de cunoasterea adevărurilor 
christice. Dar această cunoaştere era ceea ce trebuia să 
aducă oamenilor o societate teosofică adevărată. Cele ce 
nu au fost primite de către Societatea teosofică au fost 
preluate de un cerc de persoane care şi-au luat numele 
de antroposofi. Noi, antroposofii, suntem reprezentanţii 
acelor adevăruri de la care aşteptam o înnoire, o întărire 
a mişcării care şi-a luat numele de „Societate teosofică". 
De acum înainte se pune problema evitării erorilor 
datorate utilizării unor termeni care şi-au pierdut 
valoarea ca urmare a intoleraniei şi dogmatismului. Cei 
care căutau o întelegere a adevărurilor creştine nu 
trebuiau să primească de la noi îndrumări false. Aveam 
această datorie pătrunsă de sentimentul răspunderii 
noastre faţă de lumea spirituală. Altfel, domeniul erorii s- 
ar fi extins. De aceea a fost necesar ca la publicarea 
ciclurilor de conferinţe să se înlocuiască, oriunde sensul 
o permitea, termenul de teosofie cu cel de antroposofie 
sau de ştiinţă spirituală. Altfel cum ne-am fi putut 
recunoaşte în această confuzie de societăţi care îşi 
revendică nume care au un prestigiu antic, dar care 
adesea au devenit o caricatură a ceea ce evocă aceste 
nume respectabile? Din moment ce aceaste cicluri sunt 
publicate, este o datorie faţă de lumea spirituală şi faţă 
de oameni să existe posibilitatea de a se face o distincţie 
foarte clară şi să nu se creeze iluzii. Am făcut acest lucru 
cu toată rezerva posibilă. 


Era de asemenea o datorie fată de memoria lui Rudolf 
Steiner să clarificăm împrejurările în care s-a produs 
conflictul care a căutat să umbrească activitatea realizată 


de el în spirit universal şi în sensul esoterismului creştin. 
Această separare a provocat un salto mortale neaşteptat, 
prin care o societate care vedea culmea oricărei 
înţelepciuni în doctrinele tibetane, hinduse şi budiste, dar 
nu vedea în misterul Golgotei decât destinul unei fiinţe, 
sublimă fără îndoială, dar neajunsă încă la maturitate 
deplină („Karma sa mai cerea încă sânge", s-a zis) a vrut 
să ia cu forţa cârma care dintr-o dată îi scăpa. Cu 
pseudo-Christosul său, căruia i-a mai dat şi alte nume 
când împrejurările au cerut aceasta şi când era vorba de 
cucerirea membrilor unei alte credinţe, ea a vrut să 
liniştească inimile occidentale şi să pună astfel în contact 
gândirea europeană cu sursele unei spiritualităţi 
anterioare lui Christos. 


Să încheiem aceste reflecţii cu cuvintele lui Rudolf 
Steiner, care se leagă direct de cele cu care am început. 


„Vedem înţelepciunea antică pe care o păstrează 
misterele civilizaţiilor ce s-au scurs; dar înţelepciunea 
noastră trebuie să aibă un caracter de Apocalipsă 
(revelaţie prezentă) şi noi aceasta o sădim. Ne trebuie un 
principiu nou de iniţiere pentru a putea reface unitatea 
primordială a omului cu lumea spirituală. Aceasta este 
misiunea mişcării universale a Antroposofiei." 

MARIE STEINER 


CONFERINŢA | 

Introducere + Marile curente ale civilizaţiei e 
Raporturi între Atlantida, Egiptul antic 

şi civilizaţia contemporană Evoluţia reflectată în 
stilurile epocilor succesive 

Stuttgart, 4 august 1908 


Conferinţa de astăzi va constitui un fel de introducere în 
subiect. Tema abordată este extrem de vastă. Universul, 
Pământul şi Omul reprezintă ansamblul a tot ce se poate 
cunoaşte în lumile vizibile şi invizibile. Când acordăm 
cuvântului Univers întreaga sa grandoare şi demnitate ne 
simţim transportaţi în spaţiul nemărginit al cosmosului. 
Cuvântul Pământ evocă scena activităţii noastre ca 


oameni, locul unde trebuie să trăim şi căruia trebuie să-i 
înţelegem misiunea şi țelul. În sfârşit cuvântul Om, în 
sens ocult, ne aminteşte de esenţa la care s-au gândit 
misticii din toate timpurile când au pronuniat 
injoncţiunea: „Omule, cunoaşte-te pe tine însuţi!" 


Cât despre subtitlul nostru, acesta este justificat prin 
însăşi amploarea subiectului pe care îl vom aborda, căci 
studiind în mod special raporturile care există între 
minunata civilizaţie egipteană şi civilizatia noastră ne 
dăm seama ce forţe misterioase impregnează existenţa 
umană. Din epoca egipteană şi până în prezent, avem sub 
ochi trei mari epoci de aspirații şi căutări omeneşti, de 
eforturi şi de viaţă morală. Când vorbim despre Egipt în 
sensul ştiinţei spirituale, ne gândim la acea îndelungată 
civilizaţie care s-a stabilit în nord-estul Africii, pe 
malurile Nilului, şi care a durat până în secolul VIII 
înainte de Christos. 


Ea a fost înlocuită de civilizaţia greco-latină având drept 
unul dintre centre poporul grec, atât de măreț prin cultul 
frumuseţii, celălalt centru fiind puternicul popor roman. 
Ştim că în această perioadă a avut loc marele eveniment 
al evoluţiei terestre, venirea lui lisus Christos pe Pământ. 
A urmat epoca în care ne găsim acum. 


La aceste trei epoci face aluzie subtitlul conferinţelor 
noastre, căci vom arăta forţele misterioase care leagă 
epoca egipteană de a noastră; vom explica că în acele 
timpuri au fost sădiţi unii germeni în evoluţia omenirii şi 
că aceşti germeni, care au rămas latenti în timpul epocii 
greco-latine, au rodit în mod cu totul deosebit în epoca 
noastră. Tot ceea ce se deşteaptă acum în sufletele 
noastre, gândurile care sunt „în aer", ideile care îi inspiră 
pe savanţi, provin din germenii sădiţi în evoluţie în cursul 
vechii epoci egiptene, dar oamenii nu-şi dau seama de 
acest lucru. 


Cunoaşteti cu toţii, mai mult sau mai putin, dispozitivul 
cu ajutorul căruia funcţionează telegraful. Aparatele sunt 


legate între ele prin fire, şi chiar fără a şti prea multe 
detalii, înţelegeţi că forţa care pune în funcţiune 
aparatele este de aceeaşi natură cu cea care parcurge 
firele. Vă amintiţi că firele sunt legate între ele printr-o 
derivație care pătrunde în pământ, sub acţiunea unei 
forţe mai mult sau mai puţin cunoscute. Deci Pământul 
este cel care stabileşte contactul invizibil între fire. 


Un fapt analog şi la fel de misterios există şi în evoluţia 
omenirii. În ce priveşte firele care se află la suprafaţă, 
istoria ne arată în ce mod se leagă între ele în realitate. 
Ea ne arată, ajutată de ocultism, ce s-a petrecut pe 
pământul străvechi al Egiptului. Vedem cum firele care 
vin dinspre această civilizaţie traversează epoca greacă, 
pe cea romană, pe cea creştină, şi ajung în vremea 
noastră. Putem urmări astfel reţeaua de la suprafaţă. Dar 
mai există şi o influenţă subterană, ascunsă, pe care 
vechea epocă egipteană o exercită asupra epocii noastre 
şi multe fapte misterioase se explică dacă înţelegem 
această influenţă. 


Astăzi vom trasa numai direcţiile principale ale 
subiectului nostru. 


Când este evocat Egiptul antic şi unele dintre 
monumentele atât de grandioase care îl marchează, ne 
gândim, de exemplu, la piramide sau la figura minunată 
şi enigmatică a Sfinxului. În epoca greacă templul 
cunoaste o arhitectură foarte deosebită şi capodoperele 
sculpturii reprezintă perfecțiunea desăvârşită a tipului 
uman sub numele unor divinităţi ca Zeus, Demeter, Palas 
Atena, Apolo. Apoi, la romani, ne izbeşte un alt caracter 
special. Aici personajele pe care le reprezintă statuile 
poartă adesea togi care semnifică ceva mai mult decât un 
simplu veşmânt. Unele statui din vremea regilor, 
comparate cu cele care datează din timpul republicii 
romane, ne dau impresia că divinităţile vechii Grecii au 
coborât de pe piedestal pentru a prinde viaţă în romanii 
purtători de togă. Această impresie se datorează forţei 
interioare pe care o posedă acestea. Simţim această forţă 


atunci când comparăm sentimentele, gândurile unui grec 
din Sparta sau Atena cu cele ale unui cetăţean roman. 


Grecul se simte, mai înainte de orice, spartan sau 
atenian. Înzestrat în oarecare măsură cu un suflet 
colectiv, spartanul, atenianul resimt mai mult 
personalitatea cetăţii lor decât pe a lor proprie; ai 
senzaţia că forţa care îi animă ar emana din spiritul 
oraşului lor. Romanul, dimpotrivă, ne apare în mult mai 
mare măsură centrat pe sine însuşi. Concepţia asupra 
dreptului fiecărui cetăţean este caracteristică Romei. Tot 
ce au încercat juriştii să atribuie unei alte origini decât 
cea romană pare lipsit de fundament, căci dreptul roman 
a fost pe bună dreptate recunoscut ca patria adevărată a 
tuturor noţiunilor juridice. În vechea Romă, omul avea o 
conştiinţă de sine însuşi individuală; nu mai era numai 
membrul unei cetăţi, era cetăţeanul roman. În acest 
punct al evoluţiei umane lumea spirituală, care până 
atunci fusese simțită ca o realitate planând în regiuni 
superioare, coboară pe pământ, şi acest fapt se exprimă, 
printre altele, prin apariţia dreptului roman, care dă un 
caracter specific întregii civilizaţii romane. 


Atunci când grecul se simţea în prirnul rând teban sau 
spartan, de ce natură era oare acel spirit al Tebei sau al 
Spartei? Pentru noi, acest spirit nu este o abstracţiune, ci 
o realitate prin care se exprimă o fiinţă spirituală care 
cuprinde întreaga cetate a Spartei sau a Tebei, cu toate 
că simţurile fizice nu o percep. Grecul nu vede în primul 
rând propria sa personalitate; privirea lui se ridică mai 
sus, spre acea fiinţă care adumbreşte cetatea sa. 
Romanul se vede la început numai pe sine; el percepe 
caracterul său uman, realizat fizic în formă corporală. 
Spiritualul s-a încorporat în întregime în om. Şi, într- 
adevăr, aceasta este epoca în care cea mai înaltă 
spiritualitate, însăşi divinitatea, se va cobori pentru a se 
încarna, a se face om în lisus Christos. 


Civilizaţia egipteană îşi trimite ramificaţiile în mod 
miraculos până în această cultură greco-romană. Să ne 


amintim ce ne spune Scriptura despre Moise. Pe când era 
în Egipt, el a primit de sus misiunea de a-şi duce poporul 
către unul Dumnezeu; el întreabă pe acel Dumnezeu: „Ce 
va trebui să spun poporului meu dacă voi fi întrebat cine 
mă trimite, ce trebuie să le răspund?" şi Dumnezeu spune 
(vom vedea mai departe ce adevăr profund se ascunde în 
spatele acestei declaraţii): „Spune-le celor la care te 
trimit că EU SUNT te trimite".* 

* „Eu sunt Cel ce sunt" Aşa să spui fiilor lui Israel: „Cel ce este 

m-a trimis la voi". (leş. 3,14). (n. red.) 
Eu Sunt serveşte aici pentru a-l numi pe Dumnezeul unic 
(monos) care domneşte în înălțimile spirituale, principiul 
christic care nu a coborât încă în plan fizic. Cui îi 
aparţine această voce care coboară către Moise şi îi 
spune: „Spune poporului tău că eu sunt Cel ce Sunt?". Ea 
emană (acesta este secretul celor mai vechi mistere 
greceşti) din însăşi fiinţa care va apărea mai târziu în 
Christos încarnat; singura diferenţă este că el va fi vizibil 
pentru toţi, în timp ce mai înainte nu putea fi auzit decât 
de către initiaţi, în înălţimi spirituale. Vedem deci cum 
divinitatea coboară către oameni treptat, pe măsură ce ei 
sunt pregătiţi pentru venirea sa. Vedem importanţa pe 
care o capătă pentru romani viaţa în corpul fizic, 
manifestarea în plan fizic. 


Această nouă facultate care apare la om inspiră o 
întreagă serie de fapte prin care se exprimă spiritul unei 
civilizaţii. Acest spirit s-a manifestat îndeosebi prin artă. 
Arhitectura templelor, concepţia de piramidă, se 
transformă treptat în cea a bisericilor în stil roman, care 
sunt adevărate documente asupra forţei creatoare din 
care au apărut. Incepând din secolul VI vedem apărând 
pe cruce trupul lui lisus mort. Apoi, în sânul acestui 
curent al creştinismului întâlnim din ce în ce mai mult o 
figură admirabilă care ascunde un mare mister - cea a 
Fecioarei. Să o evocăm în reprezentarea artistică pe care 
ne-o dă pictura, de exemplu tabloul lui Rafael. Cunoaşteţi 
cu toţii Madona Sixtină, admirabila formă virginală care 
constituie centrul tabloului, copilul pe care îl poartă, şi în 
mod sigur aţi simţit emoția profundă pe care o transmite 


această pictură. Acest tablou este o expresie minunată a 
aspiraţiei spirituale a omenirii în decursul celor trei epoci 
de care ne ocupăm. Şi nu este o întâmplare faptul că 
artistul a înconjurat-o pe Madona cu nori din care se 
ivesc căpşoare de îngeraşi care seamănă cu cel al 
copilului pe care îl poartă în brate. 


Dacă contemplăm în voie, fără rezerve, acest tablou, el 
ne va revela ceva ce rămâne de neînteles pentru privirile 
profane. Dintre îngerii care o înconjoară pe Madona se 
desprinde un glas care ne spune că avem în faţa, noastră 
o minune, în sensul cel mai propriu al cuvântului. Nu mai 
putem crede că acel copil pe care Madona îl ţine în braţe 
s-ar fi putut naşte în mod obişnuit din femeie. Pare doar 
cu puţin mai real decât chipurile îngereşti care se 
conturează printre nori, ca şi cum s-ar forma în eter. 
Avem impresia că acel copil emană din noianul norilor. 
Fecioara l-a cuprins în braţe, dar nu l-a zămislit. Ni se 
arată astfel o legătură misterioasă între copil şi fecioara- 
mamă. Şi în gând ne apare o altă fecioară-mamă, antica 
Isis a egiptenilor cu pruncul Horus; presimţim ceea ce 
leagă prin veacuri madona creştină de zeiţa egipteană 
Isis, cea care are înscris pe frontonul templului său: „Eu 
sunt cea care a fost, este şi va fi; nici un muritor nu-mi 
poate ridica vălul". 


Minunea pe care ne-a revelat-o tabloul Fecioarei ne este 
arătată şi de mitul egiptean. Căci acesta spune că Horus 
nu s-a născut printr-o concepţiune carnală, ci dintr-o rază 
de lumină pornită dinspre Osiris către Isis; este într-un 
fel rezultatul unei imaculate concepţiuni. 


lată cum, fără să existe o conexiune vizibilă, un curent 
leagă totuşi între ele unele fire. 


Să analizăm acum epoca cu care începe civilizaţia 
noastră occidentală. Catedrala gotică, cu bolțile sale 
ogivale, evocă adunările credincioşilor din Evul Mediu, 
când o credinţă adevărată însufleţea pe preoţi şi pe 
mireni. Să ne imaginăm efectul pe care aceste catedrale 


gotice îl puteau produce în suflete prin vitraliile 
multicolore prin care pătrundea lumina soarelui. Cei care 
dezvăluiau în limbajul lor cele mai mari mistere ale 
creaţiei aveau darul să le evoce în tonalităti spirituale 
care luau aspectul exterior al luminii cu mii de nuanţe; în 
timp ce preoţii propovăduiau faptul că forţa universală a 
existenţei divine se transmite oamenilor prin raze 
individuale, aşa cum lumina vitraliilor este în acelaşi timp 
una, dar şi multiplă. 


Acest simbol al luminii unice şi divizate vorbea spiritului 
şi stimula în suflet realitatea spirituală a cărei imagine 
era. Astfel, puterile inimii şi ale simţirii umpleau altădată 
sufletul catedralelor gotice. 


Să ne întoarcem acum la piramidele egiptene, cu o 
construcţie atât de caracteristică, şi să ne străduim să 
înţelegem ce ne spun ele. Concentrându-ne spiritul 
asupra lor, reuşim să le descifrăm enigma şi constatăm 
că piramida exprimă secretele universului, pământului şi 
omului. Ea exprimă ceea ce simţea preotul egiptean prin 
religia lui. Vom urmări în profunzime aceste lucruri mai 
târziu; acum să notăm numai pur şi simplu care erau 
sentimentele acelor preoţi şi ce simboluri prezentau ei 
poporului. Înţelepciunea ascunsă sub veşmântul religiei 
egiptene era deosebit de profundă; ea provenea din 
tradiţii ale celor mai vechi timpuri, era ca o amintire a 
lor. Pe bună dreptate iniţiatul egiptean căruia i s-a 
adresat Solon putea răspunde: „Voi, grecilor, veţi rămâne 
mereu nişte copii. in sufletele voastre tinere nu mai 
există nimic din sfânta înţelepciune primordială". De 
unde această vechime a înţelepciunii egiptene? 


Ştiţi că omenirea actuală a fost precedată de o alta, care 
trăia pe continentul acoperit acum de Oceanul Atlantic. 
Când a avut loc marele potop, toate cunoştinţele 
atlantilor au fost transmise de către supraviețuitori unui 
curent civilizator care s-a îndreptat spre Asia străbătând 


actuala Europă.* 
* Rudolf Steiner, Orientul în lumina Occidentului. (n. a.) 


Mitologiile nordice sunt amintiri a ceea ce au transmis 
supraviețuitorii Atlantidei în timpul trecerii lor prin acele 
locuri. 


Urmaşii atlanţilor au adus în Asia germenii a ceea ce a 
devenit civilizaţia hindusă antică, apoi cea persană, apoi, 
în parte, şi cea egipteană; dar înţelepciunea egipteană a 
venit, de asemenea, pe un drum drept din Occident spre 
Orient, din Atlantida în Africa. Care era deci acea 
înţelepciune, despre care iniţiaţii egipteni vorbeau ca 
despre cea mai veche tradiţie? 


O întrezărim atunci când observăm diferenţa dintre viaţa 
din vechea Atlantidă şi viaţa noastră de acum. Omul din 
acele timpuri îndepărtate era înzestrat cu o nedesluşită 
clarviziune instinctivă. El percepea în jurul său fiinţe pe 
care omul din vremea noastră nu le mai vede, cu toate că 
ele există şi acum. Făpturile pământene nu sunt numai 
minerale, vegetale şi animale; mai există în mediul nostru 
terestru şi fiinţe spirituale pe care nu le percep decât 
privirile clarvăzătoare. În vremurile Atlantidei, omul, 
clarvăzător în mod normal, avea ca însoțitori în viaţă nu 
numai animalele, plantele şi pietrele, ci şi zeii şi fiintele 
spirituale, care îi erau tot atât de familiare cum sunt 
pentru noi cei cu care ne împărtim viaţa. În acele timpuri 
nu exista încă o separare foarte clară între zi şi noapte. 


Omul de astăzi, când se trezeşte din somn, când corpul 
său astral şi Eul său se cufundă din nou în corpul fizic, 
vede obiectele fizice care îl înconjoară; seara, când 
adoarme, când Eul său şi corpul astral evadează din 
corpul fizic şi eteric, tot ceea ce îl înconjura se cufundă în 
noapte. Această stare, normală în zilele noastre, nu exista 
în Atlantida. Când omul îşi părăsea corpul fizic, în loc să 
fie înconjurat de tenebre, intra într-o lume populată de 
făpturi spirituale. Vedea formele divine aşa cum vedem 
noi astăzi pe cele ale corpurilor fizice. Wotan, Baldur, 
Iupiter, Apolo nu sunt fiinţe inventate, ci expresia unor 
fiinţe vii care însă nu au un corp fizic; cel mai dens corp 
al lor a rămas un corp eteric transparent. 


Noaptea, când atlantul îşi părăsea corpul fizic, toate 
aceste forme îl înconjurau. Dimineaţa, când revenea în 
corp, el se regăsea în lumea pe care o considerăm astăzi 
ca singura lume reală. S-ar putea spune că părăsea în 
acel moment lumea zeilor, pentru a se alătura lumii 
fiinţelor întrupate; şi nu exista o frontieră foarte netă 
între percepțiile nocturne şi cele din timpul zilei. 


Un iniţiat din acele timpuri, când le vorbea oamenilor 
celorlalţi despre aceşti zei pe care îi cunoscuse sub forma 
lor eterică, vorbea aşa cum vorbim noi astăzi despre 
prietenii noştri, al căror nume îl cunoastem. 


Amintirea acestei cunoaşteri intime a zeilor s-a păstrat în 
rândul popoarelor care au emigrat spre Orient. 
Amestecându-se ulterior cu alte elemente spirituale 
printre care unul era propriu poporului egiptean, în 
popor s-a trezit siguranţa că o fiinţă spirituală, eternă, 
trăieşte în om; în ceasul morţii, corpul devine un cadavru, 
deoarece el a fost părăsit de elementul divin. Acest lucru 
era exprimat în nenumărate povestiri şi legende pe care 
preoţii egipteni le spuneau oamenilor şi acestea nu erau 
pentru popor o dogmă abstractă, ci un adevăr confirmat 
de viaţa lor interioară. Am putea caracteriza ceea ce 
resimțea egipteanul pornind de la aceste cuvinte: „Intr- 
un cadavru văd pulberea unui om care purta în sine un 
Eu. Ştiu, atât pe seama tradiţiei străvechi cât şi prin 
experienţele strămoşilor mei, că ceea ce a supravieţuit s- 
a dus în altă lume. Acel element divin nu şi-ar îndeplini 
misiunea dacă ar trăi în lumile spirituale*; spiritualul 
trebuie să fie legat printr-o forţă de atracţie de lumea 
terestră. S-ar putea spune că trebuie creată o legătură 
magnetică, pentru ca sufletul care îşi înfăptuieşte 
pelerinajul în regiuni superioare să păstreze în sine un 
sentiment durabil şi astfel să poată să revină şi să apară 
din nou pe pământ". 

* Expresia „lumile spirituale" frecvent utilizată de R. Steiner 

nu este echivalentă cu expresia „lumile paralele" folosită într- 


un limbaj ipotetic, care sugerează că există rnai multe 
universuri care interacționează. Pluralul folosit de Steiner 


arată numai că Lumea spirituală nu este lipsită de structură, ci 
prezintă o succesiune de entităţi spirituale cunoscută în religia 
creştină ca ierarhii spirituale în care se recunosc entităţi cum 
sunt îngerii, arhanghelii, arheii etc. Şi terminând cu cele mai 
sublime, fiind cele mai apropiate de Dumnezeu: Sfintele 
Tronuri, Serafimii şi Heruvimii. La aceste ierarhii spirituale se 
adaugă o serie de principii active emanate de ierarhiile 
spirituale, cunoscute în ştiinţa spirituală sub denumirea de 
spirite elementare sau elementali sau spirite inferioare şi care 
joacă un rol important în desfăşurarea a ceea ce numim 
fenomenologia Universului fizic perceput prin intermediul 
simţurilor. (n. red.) 
Datorită învăţămintelor ştiintei spirituale ştim că 
omenirea se îngrijeşte după legi proprii ca sufletul să 
revină mereu şi să se reîncarneze. Când omul intră, prin 
moarte, în sfere superioare, trebuie să se dezobişnuiască 
de tot ce este pământesc, timp în care se află perioada 
„de purgatoriu" sau „kamaloka". Până ce nu se termină 
această perioadă, el rămâne strâns legat de existenta 
terestră. Ştim că există forţe care îl împiedică să se înalțe 
în regiunile din Devachan; aceste forţe sunt şi cele care îl 
atrag spre o nouă încarnare. 


În epoca noastră trăim în domeniul abstracţiunilor şi 
facem din toate acestea teorii. Pentru egipteni, aceste 
idei erau vii. Ei nu gândeau în mod abstract şi nu erau 
deloc teoreticieni. Egipteanul voia să vadă cu ochii lui 
cum sufletul străbate drumul care duce de la corpul pe 
care îl părăseşte şi până în regiunile superioare. Voia să 
vadă această idee în faţa ochilor şi deci i-a dat o formă 
vizibilă în piramidă; aceasta reprezintă ideea de suflet 
care, părăsind corpul de care rămâne parţial ataşat, se 
ridică în ascensiunea sa spre culmi. 


Arhitectura piramidei ne dă imaginea legăturii sufletului 
cu lucrurile pământene. Forma misterioasă pe care 
aceasta o îmbracă apare ca imaginea lui Kamaloka. Ea 
evocă sufletul care, prin corpul său, se înalţă spre sferele 
superioare. 


Să încercăm să regăsim în această concepţie amintirea 
vechii Atlantide. Pe vremea când omul percepea prin 


clarviziune ceea ce îl înconjura, corpul său eteric nu era 
unit atât de strâns cu corpul fizic cum este în zilele 
noastre, şi, în special la nivelul capului, el depăşea cu 
mult fizicul. Forma capului la unele animale este o 
reminisceniă a acelor timpuri. Privirea clarvăzătoare, 
uitându-se la un cal, vede capul său eteric înălțându-se ca 
un nor luminos deasupra nărilor; şi ce să mai spunem 
despre forma ciudată a trompei elefantului. Acest cap 
eteric se putea vedea parţial la vechiul atlant, dar ceva 
mai puţin dezvoltat; cu timpul a pătruns tot mai mult în 
interiorul capului fizic şi astăzi ambele au aproape 
aceeaşi mărime şi aceeaşi formă. În ce priveşte capul 
atlantului, care nu era posedat decât în parte de către 
forţele eterice astăzi în întregime interiorizate, el nu era 
încă complet umanizat; în forma sa se mai păstra încă 
ceva de animal. Când un atlant îl vedea pe altul în timpul 
zilei, sub aspectul său fizic, el vedea o frunte lungă, 
teşită, cu dinţii foarte proeminenţi, având în el ceva 
animalic. Dar seara, când adormea şi când începea 
clarviziunea sa eterică, el nu vedea numai această formă, 
ci şi partea eterică a capului, care era mult mai 
frumoasă, chiar în comparaţie cu figurile actuale. Prin 
clarviziune atlantul revenea în trecut, se întorcea în 
vremurile când omul semăna şi mai mult cu un animal, cu 
toate că forma corpului său eteric era deja complet 
umană. Acest corp eteric era infinit mai frumos decât 
corpul fizic actual, care a trebuit să se adapteze la forţe 
cu o densitate mai mare. 


Aceste amintiri ale conştienţei atlante reînviau simbolic 
la egipteni. De exemplu, iată ce ar fi putut spune un preot 
egiptean poporului său: „În epoca Atlantidei, în timpul 
zilei, sufletele voastre vedeau corpuri asemănătoare cu 
cele ale animalelor, dar în timpul nopţii puteau 
contempla, în toată frumuseţea sa, adevărata formă a 
capului omenesc care se înălța deasupra lor". Această 
amintire a fost redată în sculptura egipteană sub forma 
Sfinxului. Nu putem înţelege acea formă decît atunci cînd 
ştim că ea n-a fost inventată, ci desprinsă din realitate. 


De la piramidele egiptene să trecem la templul grecesc. 
Pentrtz a-i afla sensul, trebuie să poti resimţi forţele care 
animă spaţiul. Grecii aveau acest sentiment al spaţiului. 
Din punct de vedere al ştiinţei spirituale, spaţiul nu este 
acel vid abstract pe care şi-l imaginează matematicienii şi 
fizicienii, ci este foarte diferențiat. Este plin de linii de 
forţă care îl străbat de sus în jos, de la stânga la dreapta, 
în orice direcţie dreaptă sau curbă. Spatiul poate fi 
simţit, poţi să ai senzaţia vie a sa. Cînd ai acest sentiment 
înţelegi de ce unii pictori din vechime au ştiut să redea 
cu atâta splendoare şi atât de natural pe cei trei îngeri 
care plutesc în tablourile Madonei. Aceşti trei îngeri se 
sprijină între ei aşa cum trei corpuri se susţin în spaţiul 
celest prin forţa de atracţie. 


Cu totul altă impresie avem atunci când contemplăm 
tabloul lui Boeklin intitulat Pieta. Nu avem nimic 
împotriva calităţii excelente a acestui tablou, dar cel care 
păstrează un simţ corect al spaţiului are senzaţia că cele 
două forme ciudate care reprezintă îngeri pot să cadă din 
cer în orice clipă. Vechii maeştri păstrează un simţ al 
spaţiului obtinut prin clarviziune pe care modernii l-au 
pierdut. 


Pe vremea când arta avea încă tradiţii oculte, se ştia câte 
ceva despre aceste forţe de echilibru care există în spaţiu 
şi care-l străbat. Aceste forţe au fost simţite de cei în 
care a luat naştere ideea templului grecesc. Ei percepeau 
forţele care străbat spatiul şi aşezau pietrele după liniile 
oculte care există în spaţiu. Pietrele intrau în traseul 
liniilor invizibile care existau deja. In acest fel, un templu 
grecesc este o idee spaţială cristalizată, în sensul cel mai 
propriu al cuvântului; este forma materială a forţelor 
pure. 


Urmările acestui fapt sunt foarte importante. Deoarece 
grecii au ştiut să reprezinte în materie forţele spatiului, 
ei au dat fiinţelor divine spirituale posibilitatea să 
folosească această formă materială. Nu este un fel de a 
vorbi, ci o realitate: zeul cobora în templul grecesc 


pentru a sta printre oameni în sens fizic. 


După cum părinţii pun la dispozitia copilului o formă 
fizică, îi dau carne şi oase, astfel încât spiritul său îşi 
poate trăi viaţa fizică, tot astfel arhitectura templului 
dădea prilejul fiinţelor spirituale să coboare şi să se 
întrupeze. Sensul profund al templului grecesc este că 
zeul locuieşte acolo. Cel care avea un simţ corect al 
formei acestuia simţea de asemenea că şi atunci când nu 
era nimeni în templu sau în împrejurimi totuşi templul nu 
era gol, căci zeul era cu adevărat prezent acolo. Templul 
este în el însuşi un tot pentru că el contine formele care-l 
rețin pe zeu. 


Dacă examinăm acum biserica romană, mai ales pe cea 
cu criptă, constatăm o evoluţie. Piramida reprezintă prin 
forma sa arhitectonică drumul urmat de sufletul care se 
înalţă după moarte; sufletul divin care doreşte să stea pe 
pământ îşi găseşte expresia în templul grecesc. Edificiul 
roman cu criptă corespunde crucii pe care este răstignit 
trupul lui lisus mort. El exprimă progresul omenirii spre 
o cunoaştere mai profundă a sferelor spirituale. 


Dacă piramida simboliza sufletul care pe toată perioada 
sălăşluirii* în Kamaloka rămâne legat de corpul său, 
crucea pe care este răstignit trupul lui lisus exprimă 
înfrângerea morţii. Acest simbol ne aminteşte de victoria 
spirituală a lui Christos asupra morţii. 
* Sălăşluirea trebuie înţeleasă ca durată a unei stări de 
conştienţă şi nu ca o localizare spaţială, aşa cum a explicat R. 
Steiner în diferite ocazii în care s-a referit la diversele faze ale 
existenţei Eului după moarte. (n. red.) 
Cât despre edificiul gotic, acesta nu este niciodată 
complet dacă nu este plin de mulţimea credincioşilor. 
Pentru a sesiza întregul său sens trebuie să ne dăm 
seama că ogiva ia forma mâinilor împreunate pentru 
rugăciune şi se uneşte cu sentimentul care se ridică 
astfel către cer. În cripta romană, amintirea sufletului se 
ridica spre victoria spirituală obţinută asupra morţii, dar 
aici sufletul însuşi se simte învingător în faţa morţii, 
rămânând totuşi în corpul fizic. Sufletul care a învins 


moartea îşi găseşte locul în catedrala gotică, care nu ar fi 
desăvârşită dacă nu ar umple-o aceste sentimente. 


Templul grecesc este trupul divinității, este complet în el 

însuşi. Biserica gotică cheamă mulţimea, fără de care nu 

este desăvârşită. Ea nu este un templu, este un dom*. 
* „Dom", cuvântul german desemnând catedrala, are ca derivat 
cuvântul „tum", cu care se construiesc cuvintele „Menschtum" 
(omenire), „Volkstum" (naţiune). Cuvântul rusesc 
„dumă'derivă tot de aici. Un alt sens al acestor cuviute este: 
„dom " domus domini, „tum", posesiune, de ex. Kaisertum, 
împărăție. Acolo unde se adună indivizii care alcătuiesc o 
comunitate se formează un „Domtum"(n.a.) 


Iată deci cum au progresat ideile şi mentalităţile 
omeneşti în decursul timpului, până în epoca în care ne 
aflăm în prezent. Forţele evoluţiei nu-şi fac drum numai 
la suprafaţa pământului; curenţi oculţi folosesc căi 
subterane, astfel că putem vedea în unele manifestări 
contemporane o reîntrupare a forţelor depuse sub formă 
de germeni în omenire pe timpul egiptenilor. Şi vom 
încheia oprindu-ne asupra unei idei care ne va pregăti să 
înţelegem aceste legături misterioase. 


De unde provine materialismul din epoca noastră? De la 
faptul că oamenii au pierdut simţul armoniei, al 
reconcilierii dintre credinţă şi ştiinţă. Ce găsesc ei atunci 
când caută o realitate spirituală? Nimic. Nu mai văd 
decât materia fizică. Pe aceasta o numesc realitate şi 
astfel ajung să nege orice existenţă spirituală, să creadă 
că viaţa omului s-a sfârşit atunci când trupul s-a prefăcut 
în pulbere. Cum ar putea această stare de spirit să facă 
legătura cu ideile care au fost sădite într-o vreme când, 
ca în Egiptul antic, se credea ferm în supravieţuire? 
Marile perioade ale civilizaţiei nu se aseamănă întru totul 
cu plantele, care produc numai plante asemenea lor. In 
timpul evoluţiei, trebuie să alterneze calităţi diferite; în 
aparenţă ele nu se aseamănă, deşi între ele există o 
strânsă înrudire. 


Privirea omului modern nu se opreşte decât asupra 
realităţilor fizice şi el nu se poate înălța din corp spre 


spirit. Sufletele, cărora privirea nu le vede acum decât 
corpul fizic, au fost întrupate odinioară în corpuri de 
greci, romani, egipteni. Şi tot ceea ce trăieşte astăzi în 
noi este rezultatul a ceea ce am strâns în vieţile noastre 
anterioare. 


Imaginaţi-vă că sufletul vostru ar fi transportat într-un 
corp din epoca egipteană. La moarte, sufletul ar trece 
prin labirintul piramidei până în sferele superioare, dar 
corpul ar fi conservat sub formă de mumie. De aici 
rezultă o consecinţă ocultă. Acest suflet s-ar simţi legat 
de corpul mumificat pe care l-a lăsat pe pământ; ca 
urmare, ideile lui ar căpăta un fel de osificare, de 
scheletizare; sufletul rămâne înlănţuit de lumea fizică. 
Pentru că sufletul egiptean a fost astfel constrâns să 
păstreze până în regiunile spirituale amintirea corpului 
mumificat, în el s-a înrădăcinat ideea că acest corp fizic 
este o realitate superioară faţă de ceea ce este el de fapt. 
Dacă vă cufundaţi astfel în sufletul vostru de odinioară, 
contemplând mumia lăsată pe Pământ, vă veţi da seama 
cum s-a putut întări ideea formei fizice. Această idee, 
care s-a transmis pe parcursul reîncarnărilor, reapare 
astăzi prin ataşamentul pe care-l simte omul pentru 
forma sa corporală. Materialismul ca mod de gândire 
este foarte adesea rezultatul îmbălsămării trupurilor în 
vremea egiptenilor. 


Iată deci cum acţionează gândurile şi sentimentele, din 
încarnare în încarnare. Aceasta vă face să sesizaţi în ce 
mod, prin intermediul reîncarnării, îşi supraviețuiesc 
civilizațiile, dar sub forme total diferite; veţi simţi 
nenumăratele legături oculte care acţionează din umbră. 


Am evocat astăzi unele dintre aceste fire. Privirile 
noastre se vor ridica apoi până în sferele superioare pe 
care le contempla preotul egiptean; vom studia natura, 
telul şi destinul omului şi vom vedea cum se dezleagă 
aceste enigme atunci când se pot regăsi rezultatele unei 
epoci reînflorind într-o alta în mod pe cât de minunat pe 
atât de misterios. 


T 
N 
aiii FECIOARA CU PRUNCU 
p 
ENESE 


A M 
ME A 


PORTIC ROMAN 


CONFERINŢA a Il-a 

Înţelepciunea primitivă şi noua înţelepciune 
apocaliptică + Somnul din templu eœ 

Isis care vindecă + Imaginea Fecioarei + Stadiile 
anterioare ale evoluţiei e 

Coborârea Eului + Forţele viitorului 


Stuttgart, 5 august 1908 
Pentru a pătrunde mai bine în subiectul atât de amplu pe 
care ne-am propus să-l tratăm, să încercăm să ne facem o 
imagine foarte vie a opoziţiilor care ne apar atunci când 
comparăm universul cu pământul. 


Găsim de o parte principiul suflet-spirit, de cealaltă 
principiul fizic-materie. Vom încerca să explicăm aceasta 
printr-un fenomen pe care îl întâlnim la vechii egipteni şi 
care este o enigmă pentru contemporanii noştri. Ne 
referim la somnul din templu. Acesta are la bază faptul 
singular că, la magii egipteni şi în general în civilizațiile 
vechi, înţelepciunea preotilor era legată indisolubil de 
arta vindecării şi de sănătate. Oamenii din epoca noastră 
nu au decât o foarte vagă idee asupra raporturilor 
strânse care existau odinioară între înţelepciune şi 
sănătate, între cunoaştere şi arta vindecării. 


Ştiinţa spirituală are misiunea de a reda omenirii simţul 
spiritual care stabileşte o legătură între înţelepciune şi 
sănătate. Să ne reamintim faptele expuse în conferinţa 
precedentă, să evocăm imaginea antică la care ne-a 
trimis tabloul Fecioarei cu pruncul, aşa cum a pictat-o 
Rafael pentru Capela Sixtină - cea a lui Isis cu Horus 
copil. Să ne amintim inscripţia din templul său: „Eu sunt 
cea care a fost, este şi va fi; nici un muritor nu-mi poate 
ridica vălul". Exista o relaţie misterioasă între această 
zeiţă şi arta vindecării, în care ea îi iniţia pe preoţii 
egipteni. Din ultimele perioade ale acestei antichităţi ne 
parvine o relatare aparte asupra lui Isis: în momentele pe 
care Isis le petrecea printre nemuritori, ea se interesa 
îndeosebi de sănătatea oamenilor şi de arta vindecării. 


Să dăm în câteva cuvinte o imagine a somnului din 
templu, care se număra printre remediile preoţilor 
egipteni. În acele vremuri, cel care suferea de unele 
tulburări ale sănătăţii nu era tratat cu remedii exterioare; 
nu existau decât foarte puţine astfel de remedii şi se 
foloseau foarte rar. Cel mai adesea bolnavul era dus în 
templu, unde era adormit. Nu era un somn obişnuit, ci un 
somn somnambulic atât de profund încât bolnavul putea 
avea nu numai vise haotice, ci adevărate viziuni. În 
timpul somnului el percepea formele eterice din lumea 
spirituală şi magii cunoşteau arta de a acţiona asupra 
acelor viziuni; ei puteau să le ghideze şi să le dirijeze. Să 
ne închipuim un bolnav cufundat în somn, cu magul 
vindecător alături. De cum adormea bolnavul, adică de 
cum pătrundea într-o lume a formelor eterice, preotul 
dirija acel somn prin puterile care îi erau conferite prin 
iniţiere, şi care nu au putut fi obţinute decât în acele 
timpuri îndepărtate când se întâlneau condiţii de 
existenţă care acum sunt foarte rare, dacă nu chiar cu 
totul dispărute. Magul modela viziunile şi fiinţele eterice 
în aşa fel încât, ca prin farmec, celui adormit i se arătau 
fiinţe pe care atlantul le considerase zeități. Aceste forme 
divine s-au păstrat în amintirea diverselor popoare, 
regăsindu-se de exemplu în mitologiile nordice, 
germanice şi greceşti; dintre ele, cele care sunt legate de 
principiul oricărei vindecări erau aduse înaintea 
sufletului celui adormit. Dacă omul şi-ar fi păstrat trează 
starea de conştienţă n-ar fi fost niciodată posibil ca 
aceste forţe să fie determinate să acţioneze asupra lui. 
Preoţii dirijau însă aceste vise în aşa fel încât în ele 
pătrundeau forţe puternice, care armonizau şi ordonau 
corpul ale cărui forţe vitale erau în dizarmonie şi 
dezordine. Acest lucru nu era posibil decât prin 
atenuarea conştienţei de sine. 


Somnul din templu avea deci o importanţă foarte reală. 
Acum vedem, de asemenea, de ce influenţa terapeutică a 
magilor era legată de o înţelepciune pe care nu o puteau 
primi decât prin iniţiere. Această legătură reiese foarte 
clar. Într-adevăr magii erau aceia care, redeşteptând în 


ei vechea privire care pătrundea în lumile superioare, 
posedau prin înţelepciunea lor forţele care se revarsă din 
lumea spirituală unde spiritul acţionează asupra 
spiritului. Astfel dobândeau puterea de a acţiona prin 
spirit asupra spiritului, şi înţelepciunea era legată intim 
de viaţa sănătoasă a corpului. 


În vremurile vechi, această înălţare spre lumea spirituală 
avea în vedere şi un principiu al sănătăţii; ar fi bine ca 
oamenii să poată să înţeleagă din nou acest adevăr; 
atunci ar fi conştienţi de marea misiune a Antroposofiei. 
Ce altă misiune poate avea decât cea de a conduce pe 
oameni spre lumile spirituale, pentru ca să poată 
contempla sferele de unde s-au coborât. Desigur, în viitor 
nu se va mai impune necesitatea somnului somnambulic - 
conştienţa de sine va rămâne intactă; totuşi forţa intensă 
a spiritului va acţiona asupra naturii umane; posedarea 
înţelepciunii şi contemplarea lumilor superioare vor da 
din nou naturii umane sănătate şi armonie. 


În prezent, această relaţie dintre spirit şi principiile 
terapeutice este atât de ascunsă încât cei care nu sunt 
într-un fel sau altul iniţiati în profunda înţelepciune a 
misterelor nu pot să o conceapă: ei nu pot percepe 
faptele subtile care îi înconjoară. Dar cel a cărui privire 
nu este atât de superficială ştie că vindecarea depinde de 
condiţii foarte profunde. 


Să luăm de exemplu o persoană atinsă de o anumită 
boală care are o cauză interioară, nu o fractură sau o 
boală a stomacului care au cauze exterioare. Cel care 
vrea să cunoască lucrurile în toată profunzimea lor va 
înţelege cu uşurinţă că posibilităţile de vindecare ale 
unui bolnav care se ocupă de exemplu de matematici 
sunt cu totul altele decât cele ale unui om pe care 
acestea nu-l interesează. Acest fapt vă arată ce legătură 
stranie există între viaţa spirituală a unui om şi sănătatea 
sa fizică. Desigur, nu trebuie să deducem de aici că 
gândirea matematică vindecă. Dar trebuie să înţelegem 
că sunt necesare condiţii diferite pentru a vindeca un om, 


în funcţie de faptul că el poate sau nu poate să gândească 
matematic. Să presupunem că două persoane suferă de 
aceeaşi boală. În realitate aceasta nu se întâmplă 
niciodată, dar putem să o presupunem. Una dintre ele se 
ocupă intens de matematică, cealaltă, dimpotrivă, a 
renuntat la ea. Se poate întâmpla ca a doua persoană să 
nu se vindece, în timp ce un tratament adecvat va reda 
sănătatea primei persoane. Acesta este un caz real. 


Alt exemplu: starea sănătăţii unui ateu convins este cu 
totul alta decât cea a unei persoane cu un spirit profund 
religios. Şi de această dată se poate întâmpla ca dacă 
ambele persoane sunt atinse de o boală cea de a doua să 
se vindece, iar prima nu, deşi utilizează aceleaşi leacuri. 
Pentru gândirea modernă aceste relaţii par, în 
majoritatea cazurilor, nişte absurdităţi. Şi totuşi aşa este. 


Care este cauza? Faptul că natura omenească este 
influenţată în mod diferit de ideile ataşate de lumea 
simţurilor şi de cele care s-au eliberat de aceasta. 
Gândiţi-vă ce difereniă este între cei care nu poate să 
sufere matematica şi cel căruia îi place. Unul zice: la ce- 
mi trebuie mie toate acestea? Nu vreau să mă ocup decât 
de ce pot percepe prin simţurile mele. Şi totuşi este 
necesar ca fiinţa omenească să-şi reprezinte lucruri pe 
care nu le poate vedea; de asemenea, este necesar să fie 
pătrunsă de gânduri religioase, căci acestea se sprijină 
pe lucruri intangibile, fără nici o legătură cu materia, cu 
exteriorul; într-un cuvânt, ele nu mai sunt legate de 
simţuri. Când se va reveni la preocupări spirituale, aceste 
lucruri vor influenţa pedagogia. 


Să luăm de exemplu o noţiune simplă: 3 ori 3 egal 9. 
Copiii o înţeleg mai bine când nu este însoţită de nici o 
demonstraţie materială. Nu este bine să tot pui în faţa lor 
de trei ori câte trei boabe, căci ei nu se mai pot apoi 
debarasa de concepţia senzorială. Obişnuiţi-i pe copii să 
numere întâi pe degete, dar nu pentru prea mult timp, iar 
apoi să calculeze doar în gând; aceasta va avea un efect 
regularizator asupra sănătăţii lor. 


Neputinta epocii noastre de a înţelege aceste lucruri se 
manifestă prin faptul că pedagogia modernă procedează 
exact invers. S-a introdus în şcoli numărătoarea, pe care 
se fac adunări, scăderi ş.a. cu bile, pentru a face lecţia 
mai clară pentru ochi. Prin acest sistem se doreşte să se 
facă perceptibil simţurilor ceea ce nu ar trebui sesizat 
decât de către spirit. Poate că este mai comod, dar cei 
care cred că este un bun principiu educativ să recurgi la 
tot acest material nu au nici o idee despre influenţa 
binefăcătoare a pedagogiei care îşi are originea în forţele 
spirituale. Un om obişnuit din copilărie cu concepte 
materiale nu va putea fi vindecat la fel de uşor ca cel 
obişnuit cu concepte spirituale, şi aceasta deoarece 
sistemul său nervos trăieşte în condiţii nesănătoase. Cu 
cât un om a fost mai obişnuit să gândească făcând 
abstraciie de materie, cu atât va fi mai usor să fie 
vindecat. 


Din acest motiv în Antichitate se obişnuia să se utilizeze 
tot felul de figuri simbolice: triunghiuri, combinaţii de 
cifre. Pe lângă valoarea lor obişnuită, aceste figuri aveau 
ca scop să ridice omul deasupra simplei perceperi a 
semnelor înscrise în faţa sa. 


Dacă desenez un triunghi şi îl privesc ca atare, acesta nu 
are o valoare specială. Dimpotrivă, dacă văd în el 
simbolul trinităţii superioare a omului, acest simbol are 
un efect salutar asupra spiritului. Gânditi-vă însă că 
Ştiinţa spirituală trebuie să conducă pe om la 
contemplarea spiritului. Ea ne conduce de la ceea ce se 
petrece pe Pământ spre ceea ce s-a petrecut pe vechiul 
Soare, vechea Lună, vechiul Saturn. Dar dacă veţi reuşi 
să vă ridicaţi fără cârjele simţurilor până la ceea ce a fost 
odinioară, vă veţi însuşi concepţii care vor acţiona 
armonios asupra întregii voastre vieţi, chiar fizice. De 
aceea ştiinţa spirituală va redeveni marele remediu care 
a fost odinioară, atunci când preoţii Egiptului antic 
recurgeau încă, pentru a vindeca un bolnav, la o 
atenuare a Eului acestuia. 


Ştiinţa spirituală posedă în sine o forţă a sănătătii. Mi se 
va obiecta desigur: antroposofii se simt cu toţii bine, nu 
există bolnavi printre ei? Trebuie să înţelegem că o 
persoană nu poate face prea multe pentru sănătatea sau 
pentru bolile sale. O mare parte dintre cauzele bolilor nu 
depind de personalitatea omului. Puteţi avea în prezent 
ideile cele mai sănătoase care, dacă aţi trăi în condiţii 
normale, nu ar fi niciodată o cauză interioară a bolilor; 
dar există alte cauze care sum absolut în afara voinţei 
individuale, de exemplu acţiunea ascunsă a eredității, a 
influenţei dintre oameni, acţiunea unui mediu anormal 
etc. Sunt tot atâtea stimulente pentru îmbolnăviri pe care 
nu vom ajunge să le învingem decât cu timpul, printr-o 
gândire spirituală sănătoasă. Faptul că în epoca noastră 
oameni cu un spirit foarte sănătos se îmbolnăvesc, chiar 
foarte grav, nu este o dovadă că Ştiinta spirituală nu va 
avea în decursul veacurilor (şi vorbesc de veacuri, nu de 
milenii) o influenţă binefăcătoare asupra omenirii. 
Privirea înţeleptului percepe un viitor în care nu vor mai 
fi cauze interioare ale îmbolnăvirilor pentru cei care vor 
şti să trăiască în condiţii interioare şi exterioare de 
înţelepciune spirituală. Vor mai fi încă cauze externe, ele 
nu vor putea fi eliminate decât de către o ştiinţă medicală 
spirituală din ce în ce mai amplă. lată deci că atunci când 
înţelegem influenţa reală a spiritului somnul din templu 
nu mai este o enigmă pentru noi. 


Care era deci puterea salvatoare evocată prin viziunile 
eterice ale bolnavului adormit? Erau formele zeilor 
atlanţi, printre care trăiau oamenii de altă dată atunci 
când îşi părăseau corpul fizic şi beneficiau de vederea 
eterică. 


Mergând şi mai departe înapoi pe firul evoluţiei omenirii, 
ajungem, cu mult înainte de epoca Atlantidei, într-un 
timp când omul abia începea să devină ceea ce este el 
astăzi, când începea să capete acea personalitate 
individuală pe care o posedă astăzi. Această perioadă 
este perioada lemuriană. 


Continentul Atlantidei, de unde au emigrat popoare spre 
Africa, Europa, Asia, s-a prăbuşit în imense catastrofe 
diluviene. Lemuria, o parte a pământului locuit de 
oameni înainte de epoca atlanţilor, a fost distrusă prin 
foc, prin catastrofe vulcanice. În epoca lemuriană omul a 
obţinut pentru prima oară conştienta de sine. Aceasta a 
constituit un pas enorm în evoluţia omenirii. Cum a ajuns 
omul la conştienţa de sine? Pentru gândirea materialistă 
modernă este greu să-şi imagineze vechea stare a 
omenirii. Omul de altădată nu era ca cel de astăzi, o 
fiinţă alcătuită din carne şi sânge, din oase şi muşchi. El 
avea o formă mai moale, plastică, aproape lichidă. Doar 
în decursul timpului s-a întărit, s-a concretizat în oase şi 
muşchi. În acele vremuri oamenii se înmulţeau cu totul 
altfel. Omul trăia atunci mai deplin în atmosfera terestră, 
care nu era constituită din aer pur ca în prezent, ci era 
plină de tot felul de vapori. Era o adevărată formă 
aeriană, străbătută de curenti din afară. Omul din acele 
vremuri se asemăna în oarecare măsură, cu toate că era 
ceva mai dens şi mai individualizat, cu un nor a cărui 
formă se modifică necontenit. Tot în acea perioadă 
vechiul mod de înmulţire asexuată a fost înlocuit prin 
reproducerea sexuată. Acest lucru s-a petrecut cu multe 
milioane de ani în urmă. 


Prin acest nou mod de reproducere, primul germen al 
unui Eu a pătruns în omenire. Mai înainte, omul era 
îmboldit să facă să se nască din sine semenul său prin 
influenie exterioare, incluse în sfera care îl înconjura. Aşa 
se făcea înmulţirea în acea epocă în care omul nu avea 
încă un Eu, când era dotat cu o cunoaştere clarvăzătoare 
primitivă, când odihnea încă în întregime în sânul 
divinității. El nu putea spune: „Eu sunt". El simţea 
aproximativ aşa: vedea că fiecare dintre acţiunile sale 
impresiona mediul în care se afla; astfel simţea că 
trăieşte în acest mediu; nu putea spune „Exist", ci „Exist 
prin ceea ce mă înconjoară". Se odihnea în sânul 
pământului plin de viaţă, străbătut de curenţii vieţii 
terestre. În acel timp nu exista încă nimic nesănătos; nu 


era nici boală, nici moarte, în sensul în care o concepem 
în prezent. Boala şi moartea au pătruns în omenire numai 
atunci când omul şi-a obţinut Eul şi în acelaşi timp 
capacitatea de înmultire sexuată. Trebuie să ne 
imaginăm într-adevăr că odinioară omul nu era fecundat 
de semenul său, ci primea din mediul care-l înconjura, 
aproximativ în felul în care respirăm acum, elementele 
fecundatoare. Ceea ce pătrundea în el îl fecunda şi îi 
dădea posibilitatea de a-şi reproduce semenul. Şi aceste 
forţe erau sănătoase şi curate, atât în omul care le 
primea cât şi în cel pe care îl reproducea. Preoţii egipteni 
ştiau asta şi îşi spuneau: cu cât mergem cu gândul mai 
departe înapoi spre acele timpuri în care domneau alte 
condiţii, cu atât mai mult ajungem la o stare în care boala 
nu exista. Chiar simpla vedere a zeilor pe care îi 
percepeau atlantii exercita o influenţă tămăduitoare, care 
se amplifica şi mai mult când preoţii dirijau contemplarea 
celui adormit spre acei oameni din epocile primitive care 
nu posedau încă în ei înşişi forţe de fecundare, ci le 
primeau din universul înconjurător. În faţa bolnavului 
adormit în templu apărea imaginea unei femei care naşte 
fără a fi fost fecundată de un muritor, a Fecioarei-Mamă 
cu pruncul, a zeiţei care fusese alături de oameni în 
timpul Lemuriei, dar care de atunci se ştersese din faţa 
ochilor lor. In Egiptul antic era numită Sacra Isis. 
Oamenii nu putuseră să o vadă în mod normal pe această 
Isis decât în vremurile când moartea nu apăruse încă; în 
starea sa normală de conştienţă omul era atunci în 
compania acestor forme virginale care îl înconjurau şi din 
care se năsteau semenii săi. Atunci când Isis nu a mai 
fost însotitoarea vizibilă a oamenilor, atunci când s-a 
alăturat cercului zeilor, ea a continuat să se intereseze, 
din înaltul lumii spirituale, de sănătatea oamenilor, după 
cum spun preoţii. Şi când omul era pus, într-un mod 
anormal desigur, ca prin acel somn din templu, în situaţia 
de a contempla acea formă străveche, acea sacră Isis, 
zeiţa exercita şi atunci asupra lui o influentă 
binefăcătoare, căci ea reprezenta principiul care exista în 
om înainte ca acesta să fie învăluit de un înveliş muritor. 
Nici un muritor nu i-a ridicat vălul, căci ea este fiinţa 


care „a fost" atunci când moartea nu pătrunsese încă în 
lume. Fa îşi are rădăcinile în eternitate, ea este marea 
entitate tămăduitoare pe care omenirea o va cuceri 
iarăşi, când se va cufunda din nou în înţelepciunea 
spirituală. 


Iată deci ce s-a păstrat în minunatul simbol al Fecioarei- 
Mamă cu pruncul, pe care-l regăsim în tabloul Madonei. 
Putem afirma, din punctul de vedere al Ştiinţei spirituale, 
că acest tablou are o acțiune tămăduitoare. Căci el este, 
în contextul pe care l-am explicat, un leac. Chiar şi în 
zilele noastre exercită o influenţă tămăduitoare asupra 
sufletului omenesc căruia i se arată în somn această 
imagine a Fecioarei. 


Să ne întrebăm acum: unde sălăşluiau aceste forţe 
fecundatoare în vremea când fiinţa omenească nu era 
încă fecundată de către semenul său? 


Imaginati-vă pământul ca un nucleu solid, înconjurat de 
tot soiul de substanţe lichide, clocotitoare, de vapori de 
apă în care trăiau formele semilichide ale lemurienilor. 
Acest corp al pământului este luminat de soare, pe care 
nici un ochi nu-l poate percepe, pentru că organele de 
simţ nu se formaseră încă. Dar soarele străbate învelişul 
de nori şi de ceaţă şi cu razele lui pătrunde pământul cu 
forţe fecundatoare. Astfel, ceea ce este obiectul aspiraţiei 
fiinţelor omeneşti, Pământul îl primeşte de la entităţile 
spirituale invizibile ale soarelui. Există deci un Pământ 
luminat din afară de soare, pe care omul nu-l poate încă 
vedea; asupra acestui Pământ se revarsă nu numai 
căldura, ci în acelaşi timp forţa care există astăzi în 
fecundaţie. Acesta este raportul dintre Soare şi Pământ. 
Această influenţă, care acţiona atunci asupra formelor 
omeneşti cu reproducere asexuată, pare să fi fost o forţă 
virilă; ea era răspândită peste tot Pământul ca un produs 
al Soarelui. Astfel se petreceau lucrurile în primele epoci 
lemuriene. 


Mergând şi mai departe în urmă, ajungem într-un trecut 


foarte îndepărtat când Pământul şi Soarele, care astăzi 
sunt despărțite, erau încă unite. Căci odinioară Pământul 
şi Soarele nu alcătuiau decât un singur corp de care se 
lega şi tot ceea ce este de natură eterică, de natură 
subtilă. Să studiem epoca în care Soarele şi Pământul 
erau unite într-o formă asemănătoare cu un pişcot, în aşa 
fel încât una dintre pării, sfera mai mică (adică Pământul 
şi Luna) erau prinse de Soare. Să ne imaginăm Soarele 
ca un corp eteric de mari dimensiuni, de care atârnau 
împreună Pământul şi Luna. Razele solare circulau de la 
Soare la Pământ şi de la Pământ la Soare, căci ele nu 
formau decât un singur corp. 


PĂMÂNT 
SOARE 


LUNĂ 


Sensul acestei evoluţii ne apare clar atunci când ne 
întrebăm ce s-ar fi întâmplat dacă Soarele s-ar fi 
îndepărtat cu totul de Pământ, după ce s-au despărţit, 
dacă n-ar mai fi îndreptat spre el razele sale, dacă după 
despărţire Pământul ar fi rămas singur. Pe suprafaţa sa 
orice formă de viaţă s-ar fi uscat, ar fi încremenit. A 
trebuit ca Soarele să-şi continue acţiunea sa fecundantă. 
Trebuie să percepem aceste schimburi între Pământ şi 
Soare ca o colaborare a două principii dintre care unul 
duce la o stagnare a vieţii în imobilitate pe când celălalt 
duce la exaltarea ei, la înflăcărarea întregii vieţi. Şi acest 
lucru se continuă; viaţa rezultă şi acum din Soare. 


Să mergem acum încă şi mai departe înapoi, atunci când 
cele două corpuri cereşti nu erau decât unul, când forţele 
lor se contopeau. 


PĂMÂNT 
LUNĂ 
SOARE 


Căci am trecut prin mai multe stadii ale evoluţiei 
terestre: la început Pământul mai era cuprins în masa 
Soarelui; într-un stadiu următor, nu mai era unit cu 
Soarele decât printr-o legătură slabă; în al treilea stadiu 
cele două corpuri s-au separat complet unul de altul. 
Doar în această din urmă perioadă Eul pătrunde cu 
adevărat în om şi apare înmulţirea sexuată; urmează 
apoi, în al patrulea rând, epoca atlantă şi, în sfârşit, 
epoca în care trăim, şi anume epoca de după Atlantida. 


Atunci când pătrundem mai în profunzime în această 
structură a lumilor, ne dăm seama că toate evenimentele 
vizibile se datorează acţiunii unor entităţi spirituale. In 
vremea când Soarele şi Pământul alcătuiau un singur tot 
(vom reveni mai târziu asupra evoluţiei Lunii) globul 
acela era supus acţiunii armonizante a acestor fiinţe 
divine. Şi acestea trebuiau să fie foarte puternice pentru 
a putea ordona nişte forţe încă nediferenţiate. 


Ce s-a întâmplat când Soarele s-a desprins? Fiinţele cele 
mai elevate şi acţiunile cele mai subtile s-au retras odată 
cu el şi de atunci înainte influenţează Pământul din 
exterior. Fiinţele care reprezintă viul propriu-zis, viaţa 
într-un continuu avânt, rămân în Soare; pe Pământ sunt 
aceia care, dacă ar fi lăsaţi de capul lor, n-ar putea să 
provoace decât distrugere, osificare, tenebre. În această 
a doua perioadă lumina şi întunericul cooperează. 


În cel de al treilea stadiu se produce coborârea Eului în 
om. Începe timpul când un Eu conştient locuieşte în el. 
Omul resimte acest Eu conştient mai ales printr-o 
opoziţie, ajunge din ce în ce mai mult într-o stare când 
posedă două stări de conştienţă: una clară, o alta 


obscură. Prima îi vine de la Soare, a doua mai ales de la 
Pământ. Eul, principiu etern, oscilează între cele două 
stări: forma sa nepieritoare şi cea care se naşte şi moare. 
Dar entităţile care au fără întrerupere ceea ce omul nu 
poate avea decât cu intermitențe se desprind din corpul 
Pământului. La început se detaşează entitatea care 
activează fecunditatea; ea va locui prioritar în Soare. lar 
cea care dădea formei constanţă şi durată se 
îndepărtează împreună cu Luna. Soarele şi Luna se 
despart succesiv de Pământ. 


Odată cu Soarele pleacă toate fiinţele care ar fi provocat 
o viaţă accelerată pe Pământ, dacă ar fi rămas unite cu 
el; odată cu Luna se retrag forţele care dau o formă 
imuabilă şi care ar fi produs întărirea şi pietrificarea. 
Pământul se află între acestea două. Pe Pământ omul 
primeşte orientări alternative, unele provenind de la 
Soare şi altele de la Lună. Astfel cei care au fost 
odinioară însoțitorii omului se despart de el. 


În cea de a patra perioadă mai sunt încă prezenti dintre 
însoțitorii de odinioară aceia care s-au condensat până la 
un corp eteric divin şi s-au supus până la un punct unor 
slăbiciuni omeneşti. Acestea sunt divinitățile eterice, în 
compania cărora omul mai trăieşte încă în vremurile 
atlantilor. În epoca postatlanteană se pierde orice 
legătură, chiar şi cu aceşti zei, iar omul este aruncat pur 
şi simplu în lumea fizică; el nu mai poate trece pragul 
lumii spirituale. 


Dar din acele vremuri străvechi a rămas o amintire a 
lumilor spirituale, şi legea repetiţiei, acţionând asupra 
omului, face să-i apară în suflet, sub forma cunoaşterii, 
ceea ce a simţit altădată sub forma vieții. Odinioară a 
străbătut un număr de perioade în decursul cărora 
legături de diverse feluri l-au unit cu zeii în domeniul 
vieţii - aceste perioade se repetă şi acum pentru el, dar la 
nivelul cunoaşterii. 


Marele potop atlantean a fost urmat de civilizaţia antică 


indiană în decursul căreia oamenii au retrăit în suflet şi 
în spirit timpul când Pământul şi Soarele erau încă la un 
loc. Divinitatea sublimă, care dirija atunci tot ceea ce 
exista, stăpânea pe acei oameni din primele timpuri 
postatlanteene; ei i-au dat un nume care a devenit în 
traditia lor Brahman, Totul-unul. Deci, în acea epocă era 
onorată o divinitate care a fost într-adevăr printre 
oameni, căci la începuturile evoluţiei terestre omul 
fusese un însotitor al lui Brahman, dar de această dată el 
îl resimiea prin cunoaştere, ca pe o sublimă abstracţiune. 


În decursul civilizaţiei următoare, omul a ajuns să 
cunoască prin amintire timpul când Soarele şi toate 
forţele vieţii se despărţeau de forţele întunericului. Deci, 
în acea epocă omul a cunoscut o divinitate dublă, 
repetând astfel în cunoaşterea sa religioasă ceea ce 
existase odinioară în viaţă, şi această dualitate a fost 
fixată în opoziţia dintre Ormuzd şi Ahriman (zeul binelui 
şi zeul negaţiei) aşa cum a fost concepută de perși. 


Ajungem în epoca când s-a produs despărtirea de Soare 
şi de Lună, Soarele luând cu el forţele fecundante, iar 
Luna pe cele care dau formă - formă perisabilă pentru 
oameni, dar durabilă pentru zei. Omul a resimţit această 
diferenţă în opoziţia dintre forţele solare de odinioară şi 
cele care acționau acum. El a resimţit aceste forţe solare 
în cele ale lui Osiris al egiptenilor. Osiris este forţa 
Soarelui aşa cum s-a exercitat ea în cel de al treilea 
stadiu al evoluţiei terestre şi cum apare în cultul lui 
Osiris din cea de a treia perioadă postatlanteană. Iar Isis 
este forţa Lunii înainte de a se despărţi complet de 
Pământ, înainte de diviziunea sexelor, atunci când ea 
acţionează încă printr-un mod de reproducere virginal. 
Luna este imaginea pietrificată a lui Isis care s-a refugiat 
în ea. 


În cea de a patra perioadă, cea a civilizaţiei greco-latine, 
omul a retrăit prin politeismul său amintirea estompată a 
epocii Atlantidei şi a numeroşilor zei eterici care s-au 
manifestat atunci. 


Iar noi, în cea de a cincea epocă de civilizaţie, nu avem 
de retrăit nimic în amintire. Să vă pătrundă bine în suflet 
această idee: noi nu trebuie să repetăm nimic, nici o 
amintire trecută. Căci noi am creat o epocă care merge 
spre viitor, pe când cele patru precedente au fost 
repetări ale trecutului. Epoca noastră nu trebuie să 
zămislească o înţelepciune antică, ci o înțelepciune nouă 
care să fie capabilă nu numai să revină în trecut, ci şi să 
acţioneze profetic, ca o Apocalipsă, privind în viitor. 


Vedem înţelepciunea antică pe care o păstrează misterele 
civilizaţiilor ce s-au scurs; dar înţelepciunea noastră 
trebuie să aibă un caracter de Apocalipsă (revelaţie 
prezentă) şi noi aceasta o sădim. Ne trebuie un principiu 
nou de iniţiere pentru a putea reface unitatea iniţială a 
omului cu lumea spirituală. 


Aceasta este misiunea mişcării universale a 
Antroposofiei. 


Nu este de mirare că atât de mulţi oameni au pierdut 
simţul înţelepciunii. Căci fără un principiu de iniţiere 
astăzi ea este greu de cucerit, mai greu decât în 
vremurile când amintirile de altădată puteau fi 
împrospătate. Şi deoarece este atât de greu, lumea 
sensibilă le apare astăzi oamenilor ca un deşert în care 
nu este Dumnezeu. Totuşi, împotriva tuturor aparenţelor, 
străvechea lume spirituală n-a murit; ea trăieşte şi acum 
cu activitatea ei roditoare, şi dacă oamenii o doresc, vor 
reintra în contact cu ea. 


Atunci când, în epoca greco-latină, amintirea vechilor 
timpuri era pe punctul de a se pierde, s-a avut grijă să nu 
se întâmple aceasta; o sămânță miraculoasă a fost 
depusă, pentru toate veacurile ce urmau să vină, în sânul 
îngheţat al Pământului, acea sămânță pe care o numim 
principiul christic. Unită cu acest principiu al lui 
Christos, înţelepciunea apocaliptică, adevărata 
cunoaştere nouă a spiritului, se va manifesta; cea care nu 


numai că îndreaptă amintirea spre vremurile trecute, ci 
indică şi viitorul în mod profetic, ca prin aceasta să-i 
cheme pe oameni la acţiune creatoare. Această 
înţelepciune activă, rodnică, a ieşit cu adevărat din 
seminţele sădite în trecut. 


Vedeii, deci, ce relaţie uneşte trecutul cu viitorul, care 
constituie deja domeniul acţiunii noastre actuale. În faţa 
noastră se arată orizontul viitorului şi, vorbind despre 
Univers, Pământ şi om, nu vorbim numai despre trecut ci 
şi de forţele viitorului. Căci Universul nu este numai un 
produs al trecutului, ci şi embrionul unui viitor în care 
Pământul nostru mai are încă o etapă lungă de străbătut. 
Căci omul are o perspectivă care în viitor depăşeşte 
domeniul terestru, şi dacă vrem să ştim cu adevărat ce 
este el, nu trebuie să privim numai înspre trecut, trebuie 
să analizăm ce acţionează astăzi în lume şi ce va acţiona 
în zorile ce vin. 

CONFERINŢA a lll-a 

Regnurile naturii + Eurile-grup + Centrul fiinţei 

omeneşti « 

Regnurile superioare ale fiinţelor spirituale 


Stuttgart, 6 august 1908 
Dacă dorim să înţelegem, în prelegerile ce vor urma, 
raporturile care există între Univers, Pământ şi oameni, 
este necesar să stabilim de pe acum unele puncte care ne 
vor servi drept bază. Trebuie să ne fie clar că dacă nu am 
avea în ajutor decât datele simţurilor noastre şi 
inteligenţa care se bazează pe ele nu ne-am putea face 
decât o idee foarte limitată asupra Pământului şi asupra 
omului şi cu atât mai mult asupra Universului. Trebuie să 
recunoaştem că o parte esenţială a acestora rămâne 
ascunsă pentru simţurile exterioare ca şi pentru 
inteligenţa sensibilă. Deci, la început vom examina 
câteva aspecte a ceea ce ne înconjoară fără ca noi să 
putem percepe. Mulţi dintre voi cunosc aceste lucruri, 
dar, pentru a înţelege înlănţuirea cauzală reală, este 
necesar să le mai evocăm încă o dată. În primul rând să 
ne ocupăm de globul pe care locuim si care va fi 


subiectul central al acestui studiu: Pământul nostru. 


Am analizat ieri o parte a evoluţiei noastre pământeşti în 
raport cu evoluţia în ansamblul său; am văzut cum, din 
vremurile când Pământul şi Soarele nu alcătuiau decât 
un singur corp, entităţile au participat în mod diferit la 
această evoluţie şi cum oamenii din epoca postatlanteană 
retrăiau, datorită cunoaşterii sau datorită conştiinţei 
religioase, toate fazele traversate de Pământ în decursul 
evoluţiei sale. Să analizăm acum mai îndeaproape 
Pământul. În lumea vizibilă, suntem înconjurati de ceea 
ce numim cele patru regnuri ale naturii: regnul mineral, 
regnul vegetal, regnul animal şi omul. Dar omul nu este 
numai fiinţa fizică, materială, pe care ne-o arată 
simţurile, pe care ne-o descrie şi ne-o explică ştiinţa; este 
o fiinţă complexă, care este alcătuită dintr-un corp fizic, 
un corp eteric, un corp astral şi din Eu. Dacă însă privim 
şi celelalte regnuri ale naturii, ne dăm seama că aceste 
noţiuni - corp fizic, corp eteric, corp astral şi Eu - li se 
aplică şi lor în egală măsură. Dacă rămânem în limitele 
fizice, omul este singura fiinţă terestră căreia îi 
recunoaştem un Eu; în această lume fizică doar omul 
posedă un Eu conştient. Nu aceeaşi situaţie o au 
animalele; animalul nu are, ca omul, Eul său în corpul 
fizic. Dacă comparăm omul cu animalul, putem spune de 
la început că în timp ce omul este o individualitate, 
delimitată de învelişul său fizic, care posedă un Eu 
personal, animalul nu are aşa ceva; nu există decât un Eu 
comun pentru fiecare specie animală. De exemplu, toţi 
leii sau toţi urşii au un singur Eu comun şi de aceea 
numim acel Eu animal un Fu-grup. Eul omenesc se 
manifestă în lumea fizică; cu toate că nu putem să-l 
vedem cu ochii noştri, el există în fiecare om. La animal 
situaţia este diferită; Ful-grup nu se dezvăluie în lumea 
fizică. Pentru a vă imagina acest Fu-grup închipuiţi-vă un 
zid în care s-ar fi făcut zece orificii. Dacă mă aflu de 
cealaltă parte a zidului şi-mi trec degetele prin aceste 
orificii, îmi puteţi vedea degetele, dar nu mă vedeţi pe 
mine. Vă veţi da seama desigur că degetele nu se mişcă 
singure, ci că trebuie să fie cineva ascuns care determină 


mişcarea lor, cu alte cuvinte veţi bănui existenţa unei 
fiinţe căreia îi aparţin cele zece degete. Această 
comparaţie ne face să întelegem FEul-grup al animalului. 
Toţii leii pe care îi percepem în plan fizic sunt fiinţe în 
spatele cărora se află ceva. La fel ca şi în cazul celui care 
îşi trece degetele prin zid, acel ceva comun tuturor leilor 
rămâne ascuns, deoarece nu se află în lumea fizică. Eul 
omului se află în lumea fizică, cel al animalului în lumea 
astrală. Pentru a reprezenta schematic raportul dintre 
animal şi Eul său, trebuie să stabilim o demarcaţie între 
lumea fizică şi lumea astrală; în cazul omului, Eul său 
este aici, în lumea fizică; în cazul animalului, aici nu se 
află decât corpul fizic, cel eteric şi cel astral. Al patrulea 
element, Eul, nu este în lumea fizică. De la fiecare animal 
porneşte un fel de prelungire până în lumea astrală, unde 
toate aceste prelungiri se unesc şi formează un înveliş, 
îmbrăcămintea Fului-grup animal, de exemplu Eul-leu. 
Acest FEu-grup trăieşte în plan astral ca o personalitate 
individuală, ca şi Eul uman în plan fizic. În plan astral, cel 
înzestrat cu clarviziune percepe Eul diverselor animale 
ca pe fiinţe individuale care îşi întind ramificaţiile în 
lumea fizică. 


Trebuie totuşi să ne ferim de concepţii pur schematice şi 
să ne obişnuim să ne reprezentăm lucrurile aşa cum sunt 
ele în realitate. Trebuie să ne dăm seama că pentru a 
intra în lumea astrală nu avem nevoie să mergem în altă 
parte, căci ea pătrunde lumea noastră fizică; se cere 
numai să avem organe cu care să o percepem. 


Ne punem acum întrebarea: cum vede clarvăzătorul 
Eurile-grup ale animalelor? 


Clarvăzătorul care priveşte, de exemplu, un FEu-grup de 
animale superioare vede un fel de rază luminoasă de-a 
lungul spinării animalului. Atmosfera noastră nu este 
străbătută numai de curenţii materiali pe care îi 
cunoaştem, ci prin ea trec în lung şi în lat curenţi de 
natură astrală. Clarvăzătorul vede Pământul străbătut de 
curenţi de tot felul, printre care distinge Furile-grup ale 


animalelor. 


Apare acum a doua întrebare: fiinţele inferioare, de 
exemplu plantele, au ceva asemănător unui Eu? 
Bineînieles. Pentru un clarvăzător care studiază o plantă, 
fizicul ei nu este de fapt decât o combinaţie a corpului 
fizic cu cel eteric. Să ne imaginăm suprafaţa pământului, 
rădăcinile unei plante, tulpina, frunzele şi floarea. Ceea 
ce este aparent în lumea fizică nu are, ca omul, un corp 
eteric, un corp astral şi un Eu, ci numai un corp eteric. 
Planta nu are corpul astral pe care îl are animalul. Dar de 
aici nu trebuie să deducem că astralul care ne pătrunde 
şi care acţionează şi în lumea animală nu are nici o 
acţiune asupra plantei. Privită de un clarvăzător, planta 
se vede scăldată de raze care emană din substanţa 
astrală. Aceasta este cea care participă la formarea florii. 
Creşterea plantei, frunză cu frunză, se face sub influenţa 
corpului eteric, dar este încoronată de floarea formată 
prin acţiunea substanţei astrale care o înconjoară. 


Clarvăzătorul vede deci că tot ceea ce creşte este 
înconjurat de această substanţă astrală. Dar mai există 
ceva legat de plantă - un Eu. Pentru a sesiza Eul plantei, 
trebuie să-l căutăm în adâncul Pământului. Acolo se află 
Eul tuturor plantelor - acesta este un adevăr esenţial. 
Astfel, pe când Ful animalelor înconjoară Pământul, 
pentru a percepe Eul plantelor trebuie să ne îndreptăm 
privirile spre centrul Pământului. 


Şi într-adevăr, atunci când priviri clarvăzătoare pătrund 
până la această contemplare a plantei, Pământul, care în 
ochii omului pare că nu este decât o formaţiune 
materială, se transformă într-un organism având în 
centru Ful; şi acest Fu este alcătuit din toate Furile 
plantelor. Pământul posedă un Fu care îi dă viaţă, iar 
plantele, ca şi părul din capul oamenilor, cresc şi fac 
parte dintr-un organism terestru planetar. Şi atunci când 
smulgeti o plantă din rădăcină pământul suferă, sufletul- 
plantă simte durerea. Dimpotrivă, nu trebuie să credem 
că pământul suferă atunci când culegem flori; situaţia 


este contrarie. De exemplu, atunci când se seceră grâul, 
privirea clarvăzătoare percepe unde de mulţumire care 
străbat lanul. 


Aici nu-şi au locul consideraţii de natură morală. Aţi 
putea întreba de exemplu: este un rău mai mic atunci 
când un copil culege fără rost tot felul de flori, decât 
atunci când o plantă este scoasă din rădăcini cu grijă şi 
cu bune intenţii? Faptele sunt totuşi acestea. Dacă 
scoateti o plantă din rădăcină, pravocaţi o suferinţă 
pământului, în schimb îi faceţi bine atunci când tăiaţi o 
floare. Căci pământul dăruie cu plăcere ceea ce poartă la 
suprafaţă, şi atunci când animalele pasc el simte o 
mulţumire asemănătoare cu cea pe care o simte o vacă 
când suge viţelul. Acesta este un fapt ocult. Planta care 
iese din pământ şi este scăldată de o rază astrală 
reprezintă pentru pământ ceea ce este pentru animale 
laptele pe care îl dau. Acestea nu sunt simple comparații, 
ci fapte. Privirea care poate să pătrundă în lumea astrală 
nu vede totuşi Eul plantei; pentru aceasta trebuie să 
ajungă în lumea Devachanului*. 

* Vezi Rudolf Steiner, Teosofia, o introducere în 

cunoaşterea suprasensibilă, cap. Cele trei lumi. (n. a.) 
Eurile-grup ale animalelor se află deci în lumea astrală, 
pe când Eul plantelor se întâlneşte în lumea 
Devachanului. 


Se pune bineînţeles întrebarea: din ce este alcătuită 
lumea minerală, cea a pietrelor despre care se spune că 
sunt moarte? Au şi ele un Eu sau corpuri superioare? 
Piatra nu are în această lume decât un corp fizic. Corpul 
eteric al mineralului îl înconjoară şi-l învăluie din toate 
părtile. Când luati, de exemplu, un cristal, trebuie să vă 
imaginati că toată această formă este un vid eteric, şi că 
doar acolo unde nu mai este substanţă fizică începe 
etericul; aşa cum planta este scăldată în elementul astral, 
mineralul este înconjurat de elementul eteric. Acest 
element eteric îşi are locul în lumea astrală - luaţi 
aminte, în acest caz etericul îşi are locul în lumea astrală. 
Situaţia este mai complicată decât se crede de obicei. Nu 


trebuie să credem că în lumea astrală totul este astral, 
tot asa cum nu totul este fizic în lumea fizică. De 
exemplu, în plan fizic avem corpul eteric, corpul astral şi 
chiar Eul omului. Cel înzestrat cu clarviziune vede corpul 
eteric al mineralului în lumea astrală. 


Deci unde se află corpul astral al mineralului? 


El apare ca nişte raze cu o formă foarte aparte. 
Imaginati-vă aceste raze înfipte ca nişte ţinte în corpul 
eteric - formaţiuni luminoase care se alungesc din ce în 
ce mai mult şi pătrund, ca să zicem aşa, în corpul eteric 
al mineralului. Acestea sunt imaginile radiante de 
substanţă astrală pe care le reflectă fiecare mineral. 
Aceste imagini nu au margine, căci ele radiază în spaţiu 
spre infinit. Când studiaţi un cristal, vedeţi deci la 
început spaţiul plin de materie fizică; apoi prin 
clarviziune percepeţi o formă fizică scăldată în lumina 
corpului eteric, în care apar înfipte formaţiuni de raze 
care se întind în toate direcţiile spaţiului, prelungindu-se 
spre infinit. In acest fel, din punctul din spaţiu umplut de 
o materie oarecare privirea voastră are acces spre infinit. 
Nu există nici un punct din spaţiu care să nu aibă 
raporturi cu întregul Univers. Ca şi cum în lumea noastră 
fiecare fiinţă ar fi atârnată de mii şi mii de fire luminoase 
de natură spirituală, legături de lumină care se întind în 
infinitatea spaţiului; imaginaţi-vă că pe măsură ce se 
prelungesc aceste linii luminoase ajung să conflueze. Şi, 
într-adevăr, atunci când un mineral este analizat prin 
clarviziune, iată ce zărim: corpul fizic este înconjurat de 
imaginea luminoasă a corpului eteric; apoi se văd raze 
care ies din el şi se prelungesc la infinit în spaţiu; le 
vedem cum dispar ca într-o sferă goală pe dinăuntru; 
fiecare mineral este punctul central al unei astfel de 
sfere şi acestea există peste tot, în întreaga lume. Ele 
sunt cuprinşe unele în altele, şi când privirea 
clarvăzătoare se înalţă treptat până la locul unde se 
unesc toate razele, vede cum din toate punctele spaţiului 
se reflectă razele acestor Furi ale mineralelor. Privirea 
clarvăzătoare percepe aceste Euri când ajunge în 


regiunile superioare ale Devachanului. Acolo se găsesc 
ele. 


Să recapitulăm studiul nostru asupra diferitelor regnuri. 
Eul omului se află în plan fizic, Ful animalului în plan 
astral, cel al plantei în părţile inferioare ale 
Devachanului, iar cel al mineralelor în părţile superioare. 


Deci mineralele se află pe Pământ într-o situatie opusă 
celei în care se află omul. Ful omului este închis în corpul 
său, fiecare om este un centru pentru sine. Plantele la un 
loc formează un centru terestru, iar Furile mineralelor 
constituie periferia sferei lumeşti. De aceea, oriunde se 
află omul, Eul său este în centru, în timp ce Eul 
mineralului este pretutindeni la periferie. 


Înţelegeti acum cu uşurinţă că sufletul mineralului se 
găseşte în cu totul altă situatie decât, de exemplu, 
sufletul omenesc sau cel animal. Când un mineral este 
sfărâmat, el nu simte durere, ci dimpotrivă o senzaţie 
plăcută; din cariere se desprind curenţi de bucurie 
universală atunci când pietrele sar în bucăţi. Dimpotrivă, 
aţi provoca o durere imensă dacă aţi încerca să uniţi din 
nou toate bucăţile, toate fragmentele. Puteţi observa 
aceasta şi în alt mod. Imaginaţi-vă un pahar cu apă caldă 
în care se pune sare. Sarea se dizolvă, şi materia 
împreună cu ea, dar se produce o senzaţie de bunăstare 
prin separarea părţilor minerale dizolvate în apă. Dacă 
apa se răceşte, sarea recristalizează; o senzaţie de 
durere este legată de acest proces. Iniţiatii au ştiut 
aceste lucruri şi le-au spus întotdeauna oamenilor. 
Trebuie însă ca oamenii să învete să le înţeleagă. Unul 
dintre marii iniţiaţi a spus în această privinţă o vorbă 
plină de un sens profund. Gânditi-vă ce a fost Pământul 
odinioară. Astăzi păşim pe un teren solid, dar n-a fost 
întotdeauna aşa. Când ne întoarcem înapoi în trecutul 
Pământului, îl găsim din ce în ce mai moale, apoi lichid şi 
chiar gazos. Tot ce este astăzi dur, mineral, s-a cristalizat 
pornind de la acel lichid. Pentru ca omul să poată merge 
pe pământ, trebuia ca tot ce era lichid şi neconsistent să 


se solidifice: pentru ca omul să existe, Pământul a trebuit 
să treacă prin mari suferinte, căci această solidificare a 
masei terestre a fost însoţită de mari dureri. De aceea 
Sfântul Pavel ne spune: „Toată creaţia suspină în dureri, 
aşteptând copilul adoptat". Deci Pământul a trebuit să se 
solidifice în dureri şi să formeze solul mineral pentru ca 
omul să fie făcut fiu al lui Dumnezeu. 


Dacă omul ar cunoaşte aşa cum se cuvine scrierile 
adevăraţilor initiaţi, ar avea un respect nemărginit 
pentru ei; fiecare rând din Scripturi l-ar copleşi de 
emoție, dacă i-ar înţelege sensul cu ajutorul Ştiinţei 
spirituale. În această expresie: „Toată creaţia suspină în 
dureri" sunt cuprinse mistere cosmice. Bineînteles că 
aceste adevăruri nu vor deveni din nou fecunde pentru 
omenire decât atunci când ele vor pătrunde în simţirea 
ei. Nu este necesară o idee abstractă, pur intelectuală, 
asupra lor, ci ele trebuie să fie asimilate, încorporate în 
cunoaşterea adevărată. 


Să observăm cum creşte planta, protejată de sus de 
corpul astral şi avându-şi Eul în centrul Pământului. Ce 
face corpul astral care învăluie floarea? Acţiunea sa este 
foarte importantă pentru viaţa plantei şi pentru a 
înţelege aceasta trebuie să adâncim şi mai mult studiul 
structurii spirituale a existenţei noastre terestre. 


Am văzut în prelegerea de ieri că era o vreme când 
Pământul şi Soarele formau un singur corp. Omul exista 
deja în acele vremuri, dar în condiţii total diferite de cele 
de astăzi; el avea o stare de conştienţă clarvăzătoare 
difuză; organismul său era adaptat la viaţa de pe această 
masă terestră-solară. În zilele noastre, când o rază de 
soare îi atinge ochiul, omul vede această rază. Adică, el 
vede raza care vine din exterior, sau mai degrabă vede 
prin intermediul acelei raze. Dar nu era aşa atunci când 
omul era încă, împreună cu Pământul, în Soare. Atunci el 
vedea raza de soare, ca să zicem aşa, din interior, vedea 
sufletul pătruns de acea rază - şi ştiţi care erau forţele 
acelui suflet? Forţa care există în raza de soare este 


aceeaşi cu cea care străbate corpul vostru astral. Lumina 
fizică nu este decât corpul exterior al luminii astrale care 
emană din Soare şi de fapt acest element care acoperă 
planeta este strâns înrudit cu astralul care provine din 
Soare. Aveţi dorinţe, voinţă, pentru că aveţi un corp 
astral - floarea este scăldată de dorinţa, sentimentul, 
voinţa de a aspira, de a atrage sufletul din raza de soare, 
şi, odată cu sufletul, elementul cel mai pur, Eul; 
prelungirea razei, prin intermediul plantei, ajunge până 
în centrul pământului. Această acţiune a spiritului razei, 
care prin intermediul plantei pătrunde în centrul 
pământului, exprimă activitatea Eului plantei. Aşa 
colaborează spiritul, planta şi Soarele. În realitate forţele 
spirituale pe care le conţine Soarele sunt în permanenţă 
drenate spre Pământ. De către cine? De către acele 
corpuri astrale care scaldă floarea, tinzând spre sufletul 
din raza de soare, aspirându-l cu aviditate şi 
transmiţându-l Pământului. Influenţa razelor de soare în 
lumea fizică nu este decât un aspect al realităţii - celălalt 
este această acţiune intimă asupra plantei a unui element 
însetat de lumina pe care Soarele o trimite pe Pământ. 


Acum înţelegeţi deci cum se poate aplica aceasta în 
practică. Imaginaţi-vă un om al viitorului care va fi 
capabil să resimtă faţă de fiecare plantă acea dorinţă 
arzătoare pe care o are aceasta aspirând la sufletul solar. 
Acest om ar avea, pe o treaptă spirituală superioară, ceea 
ce posedă, pe o treaptă inferioară, animalul care pe 
păşune alege plantele care sunt potrivite pentru el şi le 
lasă deoparte pe celelalte. Animalul este condus de un 
instinct inconştient, dar de fapt de către spiritele 
superioare. Omul viitorului va alege în mod conştient 
plantele care îi sunt de folos, nu ca acum, când se 
gândeşte ce i-ar putea furniza substanţele favorabile 
corpului său, ci va exista între el şi fiecare plantă în parte 
o relaţie vie; el va şti că tot ce au asimilat plantele trece 
şi asupra sa. Hrănirea nu va mai fi considerată o funcţie 
inferioară, sufletul şi spiritul său vor participa la acest 
act, pentru că el va şti că tot ce consumă este forma 
exterioară a unui suflet. Pentru vremurile noastre, 


vremuri de tranziţie în care oamenii nu cunosc îndeajuns 
legăturile vii care îi unesc cu lumea, a fost nevoie să se 
realizeze tot felul de substitute. De ce, în toate timpurile, 
inţiiatii au îndemnat pe oameni să se roage înainte de 
masă? Rugăciunea aceasta nu este nimic altceva decât o 
mărturie că, prin intermediul hranei, în om se revarsă un 
element spiritual. 


Iată deci cum se pot transforma sentimentele şi senzațiile 
noastre atunci când asimilăm adevărata înţelepciune. Cu 
o siguranţă comparabilă cu ceea ce este, pe o treaptă 
inferioară, instinctul animalului, omul va şti ceea ce face 
cu o limpezime luminoasă şi strălucitoare; va şti aceasta 
pentru că va cunoaşte sufletul a ceea ce va asimila. 
Recunoastem chiar în acest domeniu valoarea practică pe 
care o va avea Ştiinţa spirituală în viitor. 


Acum putem privi cu alte sentimente Universul. 
Pământul nu ne mai apare numai ca o planetă luminată 
de razele soarelui, el devine o fiinţă vie care aspiră, prin 
învelişul astral al plantelor, sufletul solar; vedem că 
Universul întreg este pătruns de Eul mineralelor - totul 
este străbătut de suflet şi de spirit. 


Dar nu se reduce totul la cele patru regnuri naturale: 
mineral, vegetal, animal şi uman. Acestea alcătuiesc ceea 
ce omul poate vedea în mod normal. Am arătat deja că 
omul, de exemplu în timpul atlanţilor, a fost alături de 
entităţi al căror corp cel mai dens era cel eteric. 
Amintirea acestor vremuri a fost păstrată de mitologiile 
diverselor popoare, dar aceşti Zeus, Apolo şi alţii au fost 
fiinţe reale pentru vechii atlanţi; în timpul somnului ei 
trăiau împreună cu aceştia. Există în mod real astfel de 
fiinţe care nu au coborât până la încarnarea corporală. 
Putem aşadar percepe alte regnuri, superioare omului, 
dintre care trei ne interesează în mod deosebit. Să 
folosim pentru ele numele care le-au fost date de 
esoterismul creştin: regnul care se află în imediată 
atingere cu omul, cel al îngerilor, a fost numit cel al 
Spiritelor clarobscurului. 


Următorul regn, superior celui al îngerilor, numiţi în 
limba greacă Angeloi, este regnul arhanghelilor, 
Archangeloi sau Spirite ale focului, şi în sfârşit un alt 
regn, şi mai evoluat, este cel al forţelor originare, Archai, 
Spiritele personalităţii. Vom analiza puţin viaţa acestor 
trei regnuri situate mai presus de om. Aşa cum omul 
participă la viaţa plantelor atunci când cultivă pământul, 
aceste regnuri superioare participă la viaţa omenească. 
În prezent omul are un Eu, un corp astral, un corp eteric 
şi un corp fizic. Ce anume asigură continuarea evoluţiei? 
Faptul că omul lucrează tot mai mult asupra propriei 
persoane. Astăzi Eul omului este în mare măsură 
neputincios faţă de alte părţi din fiinţa sa. Gânditi-vă că 
omul de astăzi în general nu este în stare să-şi 
stăpânească pasiunile, ci acestea, deci corpul său astral, 
sunt cele care îl dirijează. Din acest punct de vedere 
există deosebiri mari între oameni. Unii sunt supuşi în 
întregime forţelor astrale, pasiunilor lor. Priviţi pe 
sălbaticul care îşi mănâncă semenul şi comparaţi-l cu 
europenii civilizaţi de acum; luaţi apoi în considerare un 
om foarte elevat, ca de exemplu Schiller sau Francisco 
d'Assisi. Vedeţi că există o evoluţie continuă datorită 
eforturilor omului care învaţă să-şi stăpânească corpul 
astral cu ajutorul Eului său. 


Va veni o vreme când Eul va domina complet corpul 
astral, îl va anima, îl va pătrunde. Atunci omul va 
constitui un element superior, pe care îl numim Manas 
sau Ful-spirit şi care nu este altceva decât corpul astral 
transformat de către Eu. In fond, corpul astral este 
alcătuit din două părti, dintre care una s-a transformat 
deja sub dominaţia Eului, pe când pe cealaltă Eul nu o 
stăpâneşte încă. Aceasta din urmă este încă plină de forţe 
şi instincte inferioare, pe care Eul trebuie să le alunge şi 
să le înlocuiască cu alte forţe. Dar pentru ca aceste forţe 
inferioare să nu distrugă corpul astral, trebuie ca acesta 
să fie pătruns, să fie animat de entităţi superioare care 
să-l guverneze acum, aşa cum o va face omul atunci când 
va atinge punctul final al evoluţiei sale. Aceste fiinţe care 


au misiunea de a ţine în frâu acea parte a corpului astral 
pe care omul nu o poate stăpâni sunt superioare omului - 
sunt îngerii sau Spiritele clarobscurului. De fapt, fiecare 
om se află în grija unui astfel de spirit, care îi conduce 
corpul acesta astral, şi îngerul păzitor nu este rodul unei 
imaginaţii copilăreşti, ci exprimă o înţelepciune 
profundă. 


Acest înger de pază are o misiune importantă. Ştim că 
omul trece prin multe reîncarnări. De la un anumit punct 
al evoluţiei începe să primească Eul în sufletul său şi să 
trăiască pentru prima dată cu el pe Pământ. El moare, 
apoi după un anumit timp se reîncarnează, şi astfel 
urmează reîncarnări după reîncarnări, până în viitorul 
foarte îndepărtat când evoluţia omenirii se va sfârşi. 
După ce va trece prin toate aceste reîncarnări, omul va 
căpăta în sfârşit capacitatea de a-şi stăpâni perfect 
corpul astral. Cel puţin în cazul unei evoluţii normale, el 
nu poate ajunge la aceasta fără să fi trecut prin 
numeroase reîncarnări. Unul dintre spiritele superioare 
însoţeşte fiinţa cea mai intimă a omului care trece din 
încarnare în încarnare şi îl îndrumă să-şi îndeplinească 
misiunea pe Pământ. În realitate lucrurile se petrec ca şi 
cum omul, la începutul peregrinărilor sale pe pământ, şi- 
ar putea ridica privirile spre o fiinţă sublimă, modelul 
care îi stăpâneşte corpul astral şi care îi spune: astfel va 
trebui să fii tu atunci când îţi vei fi îndeplinit evoluţia 
terestră. Misiunea îngerilor este să dirijeze încarnările 
umane. Ca atare, fie că spunem că omul îşi contemplă 
Eul său superior, de care trebuie să se apropie tot mai 
mult, fie că spunem: omul îşi contemplă îngerul ca pe un 
model sublim, în fond aceasta reprezintă absolut acelaşi 
lucru. 


După aceea, continuându-şi opera, omul îşi va transforma 
în mod conştient corpul eteric în Buddhi sau Spirit al 
vieţii, în prezent el face acest lucru în mod inconştient. 
De aceea lumile spirituale superioare trebuie să 
actioneze în corpul eteric, şi această activitate revine 
Spiritelor focului. Dar corpurile eterice ale oamenilor nu 


sunt atât de diferenţiate individual cum sunt corpurile 
astrale. Fiecare om are calităţile şi defectele sale, dar în 
ceea ce priveşte corpul eteric, aici există o oarecare 
egalitate; acest lucru se exprimă în calităţile unei rase, 
ale unui popor. De aceea nu există înger păzitor pentru 
corpul eteric aşa cum există pentru cel astral. Păzitorii 
popoarelor şi raselor sunt spiritele focului. Popoarele şi 
rasele de pe pământul nostru sunt călăuzite în mod 
colectiv de aceste spirite numite arhangheli sau spirite 
ale focului. Ochii voştri descoperă acum lucruri care 
rămân abstracte pentru foarte mulţi oameni, dar care 
sunt absolut concrete pentru cel a cărui privire pătrunde 
în lumile spirituale. 


Când se vorbeşte despre spiritul sau sufletul unui popor, 
se consideră că aceasta este numai o formulă abstractă 
oarecare. Dar pentru un observator ocult situaţia este 
alta. Poporul în întregime îi apare ca încastrat într-o 
substanţă spirituală, şi această substanţă spirituală este 
corpul unui spirit al focului. Din timpuri imemoriale 
Pământul nostru este condus şi îndrumat, din popor în 
popor, din rasă în rasă, de către Spiritele focului, care 
sunt implicate pas cu pas în evoluţie şi a căror expresie o 
constituie sufletele popoarelor. 


Dar există şi altceva, independent de comunităţi ca 
poporul sau rasa. Vedeţi câte lucruri se detaşează de 
aceste colectivităţi în epoca noastră. Dacă ne întoarcem 
cu gândul în secolul XIII, de exemplu, vedem că şi atunci 
s-au ivit mişcări spirituale asemănătoare la toate 
popoarele europene, depăşind sfera spiritelor popoarelor 
- este aşa-numitul „spirit al vremii". Acest spirit al vremii 
există în realitate, este corpul unor entităţi aflate pe o 
treaptă şi mai înaltă, Spiritele personalităţii, Archai, 
Spirite ale originilor. 


Vedem deci că Pământul nostru este înglobat într-o 
atmosferă spirituală. Din stratul mineral se ivesc 
plantele; animalele şi omul păşesc pe pământ; acesta la 
rândul său este înconjurat de entităţi spirituale: spirite 


care conduc pe fiecare om în parte, spirite care călăuzesc 
popoarele şi rasele şi cele care marchează spiritul 
timpului dintr-o epocă într-alta. 


Am încercat să trecem în revistă ce reprezintă planeta 
noastră, şi chiar universul nostru, în raporturile lor 
spirituale cu omul. Prin aceasta am stabilit o bază care 
ne va permite să continuăm cu folos studiul nostru. 

CONFERINŢA a IV-a 

Manifestări exterioare ale entităţilor spirituale prin 

elemente + Unirea lor cu oamenii e° 

Formarea Cosmosului prin fragmentare * Mitul lui 

Osiris 

Stuttgart, 7 august 1908 
Am vorbit ieri despre diversele entităţi spirituale care 
într-un sens completează regnurile care ne înconjoară în 
lumea fizică. Am văzut că plantele şi chiar pietrele 
posedă un Eu şi un corp astral şi privirile spiritului 
nostru s-au ridicat spre realităţi care sunt deasupra celor 
pe are le percepe ochiul fizic şi pe care le poate concepe 
creierul fizic. Am văzut, pe lângă aceasta, că fiinţe 
superioare acţionează în tot ceea ce înfăptuieşte omul în 
decursul evoluţiei sale pe pământ şi chiar că o fiinţă de 
natură superioară intervine în destinul individual al 
fiecărui om. Din punctul de vedere al Ştiinţei spirituale, 
orice om, în decursul vieţii care se desfăşoară între 
naşterea fizică şi moarte, ne apare la început ca stăpân 
incontestabil atât al lumii sale interioare cât şi al 
acţiunilor şi al voinţei sale. Dar ştim că entitatea sa 
interioară parcurge numeroase reîncarnări şi că în 
situaţia normală a evoluţiei sale actuale omul nu este 
încă în stare să exercite o influenţă care să treacă dincolo 
de întruparea pe care o trăieşte; prin urmare este nevoie 
ca nişte fiinţe să acţioneze în el pentru a-i imprima forţe 
de orientare care să nu se limiteze numai la ceea ce se 
petrece între naştere şi moarte, ci să depăşească acest 
interval şi să lege o încarnare de alta. Aceste fiinţe 
spirituale, după cum am spus, sunt numite în esoterismul 
creştin îngeri sau Angeloi; pot fi, de asemenea, numite 


Spirite ale clarobscurului sau, în ştiinţa spirituală 
rosicruciană, Fii ai Vieţii. Toate aceste denumiri vor 
deveni încetul cu încetul mai clare. Am studiat de 
asemenea modul în care comunităţile umane, rasele şi 
popoarele sunt conduse de spirite pe care le numim 
Arhangheli sau Spirite ale focului; în sfârşit, ceea ce 
depăşeşte viaţa limitată a unui popor, ceea ce se exprimă 
în spiritul epocii este condus de forţe originare numite şi 
Archai sau Spirite ale personalităţii, sau după 
terminologia teosofică Asuras. Astfel, oriunde ne aflăm, 
entităţile spirituale pătrund în universul nostru şi vedem 
cum regnurilor care ne înconjoară li se adaugă încă trei. 
Să ne reprezentăm acum care sunt manifestările 
exterioare ale acestor fiinţe. 


Observarea materială obişnuită a planetei noastre ne 
arată că ea este alcătuită din pământ, apă, aer şi foc. Aşa 
cum ştim deja, acestea sunt cele patru stări ale materiei 
exterioare. Ceea ce înţelegem în general prin „pământ" 
este ceea ce acum este numit „solid". Tot ceea ce este 
lichid (nu numai apa, dar chiar şi de exemplu, mercurul, 
este desemnat de termenul de „apă"; aerul se extinde 
asupra a tot ce este gazos; cât despre ceea ce resimţim 
că este dotat cu un oarecare grad de căldură, ni-l 
reprezentăm pătruns de ceea ce numim „căldura 
substanţială", care pentru noi nu este o calitate 
exterioară, ci o prelungire a stărilor fizice la care ne-am 
referit mai înainte şi de care este strâns legată*. Acesta 
este modul în care ne putem reprezenta la început ceea 
ce ne înconjoară sub aspect material. 
* Reprezentând o gradaţie a fiinţei, pământul sau solidul este o 
stare mai grosieră decât lichidul, lichidul o stare mai grosieră 
decât gazul, iar gazul o stare mai grosieră decât căldura. Prin 
însuşirile sale căldura pare a fi o stare intermediară între 
starea substanţială şi radiaţie. Ca atare, căldura se comportă 
în unele situaţii ca o substanţă care se poate combina sau nu 
ca alte substanţe şi atunci vorbim de substanţe bune 
conducătoare de căldură, iar alteori ca radiaţie, şi atunci o 
găsim ca o componentă a spectrului luminii albe, în domeniul 
infraroşului. (n. red.) 
Or, spiritele pe care le-am amintit mai înainte trăiesc în 
aceste diverse elemente materiale ca într-un corp 


exterior. Pentru acela care observă universul cu o privire 
clarvăzătoare, elementul lichid, şi îndeosebi apa, este 
străbătut şi însufleţit nu numai de fiinţe de natură 
acvatică, cum ar fi peştii şi altele, ci şi de entităţi 
spirituale, cu toate că lichidul este instabil şi incapabil de 
a păstra vreo formă precisă. Într-adevăr aceste entităţi 
sunt întrupate într-o formă fluidă care se modifică 
necontenit şi pe care, prin urmare, ochiul omenesc nu o 
poate vedea. Aici trăiesc cei pe care i-am numit îngeri 
sau Spirite ale clarobscurului. Ei au într-adevăr un corp 
fizic, dar care nu are o consistenţă bine definită; atunci 
când miturile antice şi legendele vorbesc de „fiinţe 
acvatice", aceasta nu este fantezie, ci relatarea unui fapt 
real. În elementul cunoscut sub numele de „aer“, şi mai 
ales în aerul care ne înconjoară, trăiesc entităţi numite 
arhangheli. Şi nu este numai o legendă ceea ce se 
povesteşte, cum că vântul care suflă şi formează vârtejuri 
este manifestarea corporală a acelui regn. Când spunem 
că îngerii trăiesc în elementul apă, trebuie să adăugăm 
că este vorba în mod special de acea apă care umple 
atmosfera sub formă de vapori, care este pulverizată ca o 
ceaţă fină în aer; în acest aer, cel înzestrat cu clarviziune 
percepe prezenţa corporală a arhanghelilor. 


Căldura pe care o simţim în noi este semnul fizic al 
fiinţelor pe care le numim Spirite ale personalității sau 
forţe originare. Vă puteţi da seama că nu atât cele patru 
elemente: pământ, apă, aer şi foc sunt cele care 
alcătuiesc omul, ci îndeosebi fiinţele pe care le-am numit 
mai sus. Ele compun corpul uman în aceeaşi măsură ca şi 
materia; îl pătrund şi îl străbat în permanenţă. 


Dar încă nu am epuizat lista fiinţelor care se ocupă de 
om. Există unele şi mai elevate, care sunt superioare 
chiar şi Spiritelor personalităţii şi a căror acţiune 
interesează Universul, Pământul şi Omul. 


Printre acestea se numără, de exemplu, fiinţele care vin 
spre noi strălucind în lumină; lumina este pentru noi ceva 
şi mai subtil decât căldura. Peste tot unde se împrăştie 


raze, întâlnim în lumină veşmântul entităţilor superioare 
pe care esoterismul creştin le numeşte „Puteri 
„Exousiai'; sunt numite de asemenea Spirite ale formei, 
căci ele dau formă la tot ce ne înconjoară. Peste tot unde 
vedem lucruri limitate de forme exacte, putem 
recunoaşte activitatea acestor spirite. Am văzut că 
Spiritele timpului care se manifestă în decursul evoluţiei 
terestre sunt dependente de Spiritele personalităţii; 
Spiritele formei au de îndeplinit o misiune şi mai înaltă. 
De la începuturile evoluţiei umane, adică din momentul 
în care omul a realizat prima sa încarnare, Spiritul 
timpului s-a transformat neîncetat; noi conducători au 
apărut din falanga Spiritelor personalităţii. Dar există 
ceva care depăşeşte şi acţiunea Spiritelor timpului şi 
care se continuă de-a lungul întregii istorii a omenirii. 
Atunci când omul şi-a început misiunea pe pământ, 
entităţile spirituale au intervenit în omenire şi lor le 
datorăm posibilitatea de a acţiona ca oameni pe acest 
pământ. Aceste spirite, pe care le-am numit Spirite ale 
formei, dirijează de la începutul misiunii terestre 
ansamblul tuturor acţiunilor celorlalte entităţi: Spiritele 
personalităţii care trăiesc în Spiritul timpului, 
Arhanghelii colectivităților şi îngerii fiecărui individ. 
Aceste Puteri au avut drept sarcină să vegheze asupra 
misiunii terestre în ansamblul ei; sarcina lor priveşte 
întreaga planetă. 


Întâlnim aceste Puteri sau Spirite ale formei atunci când 
ne ridicăm deasupra Spiritului timpului până la Spiritul 
întregii omeniri. 


Ştiţi desigur că planeta terestră este supusă, ca şi omul, 
legii reîncarnării. Pământul nostru a trecut odinioară 
printr-o etapă pe care o numim vechea Lună. Misiunea 
terestră nu se realiza atunci în aceeaşi formă ca cea în 
care se face astăzi pe Pământul propriu-zis. Luna a avut o 
altă misiune, căci fiecărei stări planetare îi corespunde în 
Cosmos o misiune aparte; nimic nu se repetă în acelaşi 
fel, totul este supus evoluţiei. Odinioară, în vremea acelei 
încarnări a Pământului pe care o numim vechea Lună, 


Spiritele mişcării, Dynamis sau Virtuţi în sensul 
esoterismului creştin au avut o sarcină analoagă cu cea 
pe care o au pe pământ Spiritele formei. 


Să mergem şi mai mult în urmă pe scara evoluţiei, până 
la starea planetară care a precedat vechea Lună - 
străvechea stare solară, care nu are nimic comun cu 
soarele pe care îl vedem astăzi pe cer. Era guvernat de 
entităţi, aşa cum sunt Spiritele formei pe Pământ şi 
Spiritele mişcării pe Lună. Esoterismul creştin le 
desemnează prin numele de Kyriotetes sau Dominante; 
acestea sunt Spiritele înțelepciunii. Ele au domnit pe 
vechiul Soare. Ajungem acum la cea mai veche stare 
planetară, la vechiul Saturn. Fiinţele care au dominat 
acolo sunt cele pe care le numim Tronuri sau Spirite ale 
voinţei. Ne-am apropiat astfel din treaptă în treaptă de 
fiinţe spirituale care dirijează nu numai ceea ce se 
transformă, ca Spiritul timpului, ci a căror misiune 
priveşte un astru în ansamblu şi nu se schimbă decât 
atunci când se trece de la o planetă la alta. 


Tronurile, Spiritele înţelepciunii, Spiritele mişcării şi 
Spiritele formei sunt încă într-un contact permanent, 
strâns cu noi, cu toate că această uniune este mai puţin 
intimă şi mai puţin tangibilă direct faţă de cea care ne 
leagă de entităţi spirituale de natură mai putin elevată. 
Vom încerca să ilustrăm printr-un exemplu modul în care 
acţionează aceste entităţi în evoluţia planetei noastre. 
Dar pentru aceasta va trebui mai înainte să facem unele 
consideraţii privind evoluţia pe care o parcurg Ingerii, 
Arhanghelii şi Spiritele personalităţii. Toate acestea sunt 
superioare omului actual. Dar va veni vremea când şi 
omul va atinge grade superioare ale evoluţiei. Când va 
avea loc următoarea încarnare a Pământului nostru, în 
stadiul Jupiter, omul va ajunge la nivelul pe care astăzi îl 
ocupă îngerii, căci el evoluează neîncetat spre grade de 
perfecţiune tot mai înalte. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu 
celelalte entităţi; ele nu au fost dintotdeauna ceea ce 
sunt astăzi şi au trecut şi ele prin stadii inferioare. De 
exemplu, îngerii au străbătut în trecut stadiul de om, 


care este stadiul nostru pe Pământ; pentru ei aceasta s-a 
petrecut pe vechea Lună, şi dacă au devenit ceea ce sunt 
acum, aceasta s-a realizat ca urmare a efortului depus de 
ei înşişi. 


Arhanghelii sau Spiritele focului au trecut de asemenea 
prin stadiul lor omenesc, pe vechiul Soare; ei erau pe 
atunci în stadiul în care suntem noi acum, păstrând 
proporţiile; acum ei sunt cu două etape înaintea noastră. 
Cât despre Spiritele personalităţii, ele au cunoscut un 
stadiu omenesc pe vechiul Saturn. Erau cu un grad 
deasupra fiinţelor care au străbătut acest stadiu pe 
vechiul Soare, iar astăzi sunt cu trei etape mai avansate 
decât omenirea de pe Pământ. 


Spiritele formei, Puterile, care ne apar ca fiinţe de o 
elevaţie sublimă, şi-au săvârşit stadiul omenesc într-un 
trecut inimaginabil de îndepărtat; atunci când a început 
prima încarnare a Pământului nostru în stadiul pe care îl 
numim vechiul Saturn, ele terminaseră deja această 
evoluţie omenească. Pe această cale putem măsura cât 
de elevate trebuie să fie sentimentele noastre când ne 
ridicăm privirile spre aceste Fiinţe spirituale. Totuşi şi 
acestea se supun legii evolutiei, şi cu toate că încă de pe 
vremea vechiului Saturn erau mai avansate decât este 
astăzi omul de pe Terra, ele n-au încetat să-şi continue 
evoluţia din treaptă în treaptă, în decursul încarnărilor 
planetare ale Soarelui, Lunii şi în stadiul actual. Astfel ele 
au ajuns la un grad de perfecţiune atât de sublim, încât 
câmpul lor de aciiune a atins momentul în care nu mai au 
nevoie de o planetă pentru a-şi găsi substanţele prin care 
pot exista. Căci dacă, într-un anumit sens, toate celelalte 
entităţi au nevoie de planeta noastră: îngerii de apă, 
arhanghelii de aer şi Spiritele personalităţii de foc, 
Spiritele formei deja nu mai au nevoie de starea noastră 
planetară. Au avut nevoie de un alt lăcaş, atunci când 
Pământul nostru şi-a început evoluţia, şi acesta este 
motivul pentru care s-au despărtit de el. 


V-am spus că a fost o vreme când globul pământesc şi 


Soarele nu formau decât un singur corp. Spiritele formei, 
în acea vreme, erau unite încă cu Pământul; dar ca 
urmare a perfecțiunii pe care au dobândit-o au avut 
nevoie de o substanţă mai subtilă decât cea pe care le-o 
putea oferi Pământul. Prin urmare ele au extras de pe 
Pământ elementele şi fiinţele cele mai subtile şi se poate 
spune că în acest mod s-a făcut desprinderea Soarelui. 
Acesta este motivul spiritual pentru care Pământul s-a 
despărtit de Soare. Această separare a corpurilor nu s-a 
produs numai datorită presiunii mecanice a unei explozii 
a materiei, ci şi sub acţiunea unor entităţi spirituale: 
Spiritele formei au retras de pe Pământ elementele 
subtile şi în urma acestui fapt s-a născut globul solar, 
care de atunci îşi îndreaptă din afară lumina către 
Pământ. Prin razele de soare se revarsă asupra noastră 
natura spirituală a Puterilor, de aceea v-am spus mai 
înainte că lumina este veşmântul acestor Puteri. Atunci 
când, cunoscând Ştiinţa spirituală, ne ridicăm privirile 
către Soare şi vedem această lumină limpede ale cărei 
raze coboară către noi, recunoaştem în ea veşmântul 
spiritelor care-şi îndreaptă forţele spre pământ pentru a 
ajuta şi călăuzi misiunea pământească. 


Dacă înţelegem că separările care s-au produs în Univers 
sunt determinate de entităţile spirituale care acţionează 
asupra materiei, ni se clarifică şi un alt fapt care altfel 
este greu de explicat. Ştiţi că ştiinţa consideră că 
întregul nostru sistem solar a ieşit dintr-un fel de 
nebuloasă primitivă. Această teorie a lui Kant şi Laplace 
a fost modificată de unii savanţi ca Arrhenius, dar nu 
aceasta ne interesează în momentul de faţă. Să pornim 
de la teoria acceptată în general, după care aştrii care 
alcătuiesc sistemul solar s-au născut din condensarea 
unei nebuloase primitive; aceasta, intrând într-o mişcare 
de rotaţie, s-a fragmentat şi aşa s-a produs separarea 
Soarelui şi a celorlalte planete. Învățătura Ştiiniei 
spirituale nu vine în contradicţie în nici un fel cu această 
ipoteză ştiintifică. Dacă cineva ar fi fost martor la ceea ce 
s-a petrecut în spaţiul cosmic timp de milioane de ani şi 
ar fi urmărit cum s-a diferențiat acea nebuloasă 


primitivă, dând naştere planetelor actuale, imaginea pe 
care ar fi avut-o n-ar fi fost prea diferită de cea descrisă 
de ipoteza ştiinţifică. Dar să analizăm cum percepe 
clarvăzătorul acea nebuloasă originară. 


Şi el vede un glob enorm, alcătuit dintr-o substanţă 
foarte subtilă în care nu se pot distinge încă nici Soarele, 
nici Pământul, nici Jupiter, dar pentru el această 
nebuloasă nu apare din ceva necunoscut, ea are un trecut 
care ajunge până la vechea Lună, astrul care a precedat 
sistemul nostru terestru. Trebuie să ne imaginăm că 
vechea Lună, la fel ca şi Pământul nostru, a fost un corp 
ceresc care s-a încheiat, dacă se poate zice aşa, printr-o 
stare finală de spiritualizare. Ceea ce atunci căpătase o 
oarecare diferenţiere a fost într-un fel amestecat din nou 
şi şi-a pierdut individualitatea într-o stare de 
nediferenţiere. Apoi acel glob unic a intrat într-un fel de 
somn cosmic de unde a iesit din nou la lumină atunci 
când din sânul Cosmosului a apărut acel glob de eter 
nebulos care reprezintă reîncarnarea vechii Luni. Pentru 
noi acel glob primitiv nu este numai o masă materială, 
noi vedem trăind în el într-un mod deosebit puternicele 
entităţi ale Spiritelor mişcării, Spiritelor formei şi altele. 
Omul nu exista atunci decât în stare de germen, căci pe 
Lună el nu avea încă acel Eu pe care l-a primit numai pe 
Pământ. Dar toate entităţile spirituale care atinseseră 
deja un oarecare grad de evoluţie erau legate strâns de 
acea nebuloasa originară. 


Cum procedează cel care vrea să explice printr-o ipoteză 
fizică, materialistă, în ce mod s-a născut sistemul nostru 
solar din acea nebuloasă? Adesea în şcoli, pentru a 
ilustra această evoluţie, se recurge la următoarea 
experienţă: se dă drumul la o picătură de ulei într-un 
lichid cu aceeaşi densitate, căruia i se imprimă o mişcare 
de rotaţie cu ajutorul unui mecanism foarte simplu; se 
poate vedea cum bula de ulei se aplatizează şi din ea se 
desprind mici picături care formează tot atâtea globuleţe 
care continuă să se învârtă în jurul primei picături. Astfel 
se reconstituie în mic, prin rotaţie, un fel de sistem 


planetar. Această experienţă are o forţă de sugestie 
foarte mare. Cum să nu-ți închipui că acelaşi lucru s-a 
petrecut în Univers? Se poate literalmente vedea că prin 
rotaţie poate apărea un sistem de planete. Dar se uită un 
lucru, pe care adesea este foarte frumos să-l uităm, dar 
nu şi în acest caz: ne uităm pe noi înşine. Dacă n-ar 
învârti cineva axa care permite realizarea experienţei, 
sistemul planetar nu s-ar naşte. Este un caz frecvent 
pentru gândirea materialistă, care nu vede niciodată 
decât o jumătate a lucrurilor. Dacă am gândi riguros şi 
logic, am fi siliţi să admitem că există un uriaş care pune 
în mişcare în spaţiul universal axa de rotaţie. Bineînţeles 
că nu există un astfel de uriaş în spatiu, dar există 
altceva. Nebuloasa universală nu este formată numai din 
materie, ea este străbătută şi spiritualizată de acele 
entități despre care am vorbit; dorinţele şi aspiraţiile lor, 
de natură diferită, sunt cele care vor da materiei forme 
de viaţă de asemenea diferite. Şi din cauza lor se produc 
separări în funcţie de starea lor de maturitate şi de 
aceea, de exemplu, cele mai elevate dintre ele se 
desprind odată cu Soarele, în timp ce acelea care au 
nevoie de forţele şi de substanţele terestre rămân pe 
Pământ. În această masă primitivă, clocotitoare, toate 
entităţile spirituale sunt active şi organizează, prin 
desprinderi succesive, sistemul planetar pe care îl 
cunoaştem în zilele noastre. 


Au existat şi unele entităţi care, de exemplu, nu au atins 
pe deplin scopul pe care şi-l propuneau Spiritele formei; 
ele erau rămase în urmă în evoluţie. Prea avansate 
pentru a locui pe Pământ, nu erau totuşi destul de 
înaintate pentru a se alătura elementelor solare subtile. 
Printre aceste entităţi predomină două categorii, a căror 
influenţă asupra Pământului o vom analiza. Căci dacă 
Spiritele formei care se realizaseră perfect îşi îndreaptă 
spre noi razele lor şi acţiunea lor diriguitoare prin lumina 
Soarelui, fiinţele care se află într-un stadiu intermediar 
influentează de asemenea Pământul, dar dintr-o sferă mai 
putin înaltă, cu toate că este superioară celei omeneşti. 
Aceste fiinţe au asimilat substanţele care le erau 


necesare şi au făcut din ele corpuri cereşti intermediare 
între Soare şi Pământ, şi astfel au apărut între acestea 
planetele Venus şi Mercur. Tot astfel s-au desprins şi 
celelalte planete din sistemul nostru solar, datorită 
faptului că alte entităţi le-au creat pentru a constitui 
câmpul lor de acţiune. 


Să mai evocăm o dată epoca în care Soarele tocmai se 
separase şi Pământul rămăsese cu toţi germenii care 
urmau să se dezvolte aici şi să dea naştere într-o zi 
omenirii actuale, care nu exista în acel timp decât într-un 
stadiu primar. Existau de asemenea germenii a ceea cea 
devenit regnul animal şi regnul vegetal; acestea 
trecuseră deja prin încarnările anterioare ale Pământului, 
dar reapar sub formă de germeni. Să ne ocupăm în 
primul rând de om. 


Atunci când Soarele era încă unit cu Pământul, forţe 
puternice care emanau de la sublimele entităţi solare 
exercitau asupra omului o acţiune care pornea din 
interiorul astrului. Omul era aşa cum îl lăsase evoluţia sa 
lunară; s-ar putea spune că ieşea din găoace şi nu era 
înzestrat, la început, decât cu un corp fizic, un corp 
eteric şi un corp astral. Corpul fizic nu era aşa dens ca 
cel actual, era mai spiritual, mai subtil. Cât despre Eu, 
acesta nu se formase încă. Dar atunci când Soarele, 
împreună cu Entităţile solare, au luminat Pământul din 
afară, pentru om condiţiile de pe Pământ s-au schimbat 
total. Gândiţi-vă într-adevăr că atât timp cât Pământul şi 
Soarele fuseseră unite înaltele entităţi solare fuseseră 
stânjenite în evolutia lor, ca şi în acţiunile lor 
diriguitoare, de către forţele grosiere ale Pământului. De 
îndată ce s-au eliberat, ele s-au putut mişca în voie şi au 
putut imprima o cu totul altă cadență evoluţiei, deoarece 
nu mai erau îngreunate de masa terestră. Deci ele s-au 
eliberat de Pământ şi prin aceasta au căpătat mai multă 
forţă pentru a exercita din afară o acţiune mai puternică 
asupra oamenilor. lar aceştia, care se supuneau acelor 
spirite atunci când Pământul stânjenea încă acţiunile lor, 
au acceptat cu atât mai mult acţiunea lor când aceasta a 


devenit liberă şi puternică. Prin aceasta evoluţia omenirii 
s-a accelerat neînchipuit de mult şi viaţa oamenilor pe 
Pământ ar fi ajuns repede la capăt dacă n-ar fi intervenit 
altceva. 


Unul dintre aceste spirite s-a despărţit împreună cu 
cetele sale din comunitatea entităţilor din care făcea 
parte şi a rămas unit cu Pământul. A fost însărcinat cu 
misiunea de a ţine în frâu şi de a potoli avântul formidabil 
produs de afluxul forţelor solare pentru ca Spiritele 
soarelui să nu mai fie singurele care să acţioneze. Dar 
dacă acest spirit desprins de celelalte ar fi rămas strâns 
legat de Pământ, dacă ar fi acţionat numai în sânul 
acestuia, întreaga planetă s-ar fi pietrificat, căci influenţa 
acestuia ar fi fost predominantă în mod excesiv. Ce s-a 
întâmplat? Ducând cu el substanţele şi forţele cele mai 
grosiere, acest spirit a părăsit Pământul. Prin acţiunea lui 
s-a format Luna actuală. Spiritul formei care a acceptat 
misiunea de a încetini şi a reţine avântul prea rapid al 
evoluţiei rămâne chiar şi acum unit cu Luna. 


Evoluţia continuă. Pământul şi Luna se despart. Fiinţele 
pământene suferă în mod special influenţa a două forţe: 
cea care vine de la Soare şi cea care vine de la Lună. Sub 
acţiunea celei dintâi viaţa omului, abia începută, ar 
ajunge deja la capătul ei. El nu se poate dezvolta decât 
datorită faptului că forţele Soarelui şi cele ale Lunii se 
contracarează, echilibrându-se reciproc. Omul îşi are 
locul său pe Pământ şi primeşte din afară acţiunea 
spirituală a entităţilor care îi permit să înfăptuiască în 
acest loc evoluţia sa actuală. 


Am văzut că omul este călăuzit de la o încarnare la alta 
de către îngeri, dar aceşti îngeri nu sunt independenţi în 
Univers; ei sunt conduşi de către Fiinţele superioare care 
locuiesc în Soare. Dacă ar acţiona numai spiritele solare, 
viaţa s-ar concentra într-o singură încarnare; lăsată 
numai sub acţiunea Lunii, viaţa nici măcar n-ar mai 
apărea. Astfel, viaţa noastră pământească nu este decât o 
colaborare; forţele lunare întăresc şi formează, în timp ce 


Soarele topeşte formele şi permite ca ceea ce este 
durabil să treacă prin reîncarnări. Din punct de vedere 
spiritual, toate au o misiune în Univers. 


Să ne imaginăm, într-o lumină ceva mai concretă, ce s-a 
petrecut atunci pe Pământ. Ştim că omul nu a moştenit 
de pe vechea Lună decât corpul fizic, corpul eteric şi 
corpul astral. Când Soarele s-a desprins din globul 
primar, corpul fizic nu ajunsese în punctul în care 
organele sale de simţ să poată percepe obiectele 
exterioare. Desigur acestea existau din epoca saturniană, 
dar nu erau dotate încă cu perceptii externe. Serviseră 
pe vechea Lună să producă imaginile pe care le zămislea 
omul. Imaginaţi-vă că în acele timpuri lunare un om se 
apropia de un altul; el nu putea percepe forma sa 
exterioară. Dar în el se forma un fel de imagine de vis şi 
după formele şi culorile acesteia el ştia că se află în faţa 
unui duşman şi că trebuie să fugă. Aceasta este o 
constienţă-imagine care stabileşte un raport real cu 
sufletul întregului mediu înconjurător. Conştienţa-obiect 
nu apare pe Pământ decât treptat; chiar atunci când 
Soarele devenise deja un astru independent, omul încă 
nu-l putea percepe, îl simţea numai, sub forma visurilor, 
ca o lumină interioară. El constata într-adevăr în spiritul 
şi în sufletul său influenţa binefăcătoare pe care o 
exercitau asupra lui Spiritele soarelui. O simţea 
strălucind în imaginile care populau aura sa. Dar aceasta 
nu are nici o legătură cu percepţia actuală. Vedem deci 
că a fost o vreme când puterile solare îşi revărsau lumina 
asupra omului, dar acesta nu percepea soarele exterior. 


Luna s-a separat ceva mai târziu. Doar în momentul când 
ea s-a despărţit de Pământ omul a putut să capete o 
constienţă de sine sau cel putin aceasta a început să se 
schiţeze; atunci el a început să se perceapă ca fiinţă 
distinctă de mediul său. Până atunci el se simţea cuprins 
în sânul celorlalte fiinţe. De atunci încolo i-a fost posibil 
să perceapă lumea fizică care îl înconjoară, a început să 
se ivească conştiinţa Eului. Puteţi să vă daţi seama cu 
uşurinţă că facultatea de a vedea este strâns legată de 


conştienţa Eului; căci atât timp cât nu te poţi distinge pe 
tine însuți faţă de mediul înconjurător, nu eşti un Eu. De 
aceea prima licărire de conştienţă a Eului coincide cu 
acel moment al evoluţiei când ochii omului se deschid 
spre lumea din afară şi când Luna se desprinde de 
Pământ. Înainte ca Luna să se fi separat de Pământ ea 
acţiona direct asupra forţelor de creştere prezente în 
fiecare om, de la naştere şi până la moarte, aşa cum o 
face şi acum, dar din exterior. Dar pentru ca existenţa 
omului să nu rămână mărginită numai între naştere şi 
moarte, era nevoie de aportul altor forţe provenite din 
Soare. Evoluţia pe Pământ a primit astfel acţiunea 
combinată a forţelor interioare ale Lunii şi a forţelor 
exterioare ale Soarelui. Încercaţi să vă imaginaţi acest 
lucru în mod cât mai expresiv şi precis. 


În tot intervalul de timp cât, după ce Soarele părăsise 
Pământul, Luna rămăsese încă unită cu el, omul a 
perceput prin imagini interioare acţiunea forţelor solare; 
el a simţit efectul binefăcător al acestor forţe care se 
uneau pe Pământ cu cele ale Lunii, dându-i alcătuirea sa, 
dar niciodată n-a putut să le vadă. Dariată că Luna s-a 
desprins. Atunci simțurile omului s-au deschis, dar prin 
acest fapt el a pierdut posibilitatea de a percepe spiritul 
şi sufletul forţelor solare. Gândiţi-vă la acel moment când 
dispare posibilitatea de a percepe spiritul sub formă de 
tablouri-imagini şi când începe să se ivească percepţia 
exterioară a Soarelui, simţul văzului. De fapt omul nu 
poate încă să vadă cu adevărat Soarele, căci Pământul 
este învăluit de o ceaţă deasă. Totuşi, faţă de clarviziunea 
sa nebuloasă de altădată, el are capacitatea de a reuşi 
treptat să vadă Soarele exterior prin atmosfera densă. 
Astfel, înaintând pe calea evoluţiei, omul a încetat să mai 
perceapă acţiunea binefăcătoare a Soarelui. Vechii 
egipteni păstrau amintirea acelei stări şi au numit forţele 
Soarelui, acele raze pure pe care omul le-a perceput 
odinioară prin clarviziunea sa înceţoşată, „Osiris". 
Această percepere a lui Osiris a dispărut în vremea când 
aburii din atmosferă nu permiteau încă să fie văzut prin 
perceptie exterioară. Oamenilor li s-a părut că ce 


văzuseră ei înainte murise. „Osiris a fost ucis de 
duşmanul său Typhon". Iar forţele care se desprinseseră 
ca să formeze Luna, acele forţe de creştere care 
stăpânesc omul între naştere şi moarte, căutau de atunci 
cu aviditate şi nostalgie pe anticul Osiris. 


Încetul cu încetul, ceața s-a risipit. Desigur pentru 
aceasta a trebuit să se scurgă mult timp, până în miezul 
vremurilor atlanţilor. Omul a început să vadă cum apare 
Soarele, dar nu ca odinioară, când avea o stare de 
conştienţă comună cu Universul; razele de soare 
pătrundeau acum în ochii fiecărui individ. Şi astfel omul a 
văzut în Soare pe Osiris fragmentat, tăiat în bucăţi. 


Aceasta este relatarea unui mare eveniment cosmic. 
Atunci când ne-am încarnat, în timpul Egiptului antic, noi 
am cunoscut acest eveniment ca o reminiscență. Marii 
preoti egipteni îl aveau sub ochi şi îl înveşmântau în 
imăgini mitice. Ei spuneau: „Atunci când Soarele şi Luna 
şi-au luat pentru prima oară locul în Univers, omul se 
găsea la mijloc, ţinut în echilibru între forţele solare şi 
cele lunare". Inainte ca Luna să se separe, nu exista încă 
înmulţirea sexuată, ci numai o reproducere virginală. 
Forţele care guvernau Pământul au trecut din semnul 
Fecioarei, traversând Balanța, simbolul echilibrului, până 
în semnul Scorpionului. De aceea marii preoti adăugau: 
„Atunci când Soarele s-a găsit în semnul Scorpionului, 
Pământul fiind în cel al Balantei, razele sale au pătruns 
ca nişte suliţi, străpungând organele de simţ aşa cum o 
face acul scorpionului (acul scorpionului semnifică 
intervenţia exterioară, care aduce un element nou faţă de 
vechiul mod de reproducere virginal) şi atunci a fost ucis 
Osiris". Într-adevăr vedem cum apare în acel moment în 
omenire nostalgia forţei străvechi, căutarea acelei viziuni 
a lui Osiris. 


Vedeţi că nu trebuie să căutăm doar un sens astronomic 
unui mit ca cel al lui Osiris, ci trebuie să vedem în el 
rezultatul unei viziuni clarvăzătoare exercitată de vechii 
preoti ai Egiptului. Ei au întrupat în acest mit tot ce ştiau 


despre evoluţia anterioară a Pământului şi a Omului. La 
baza tuturor acestor mituri se află evenimente care s-au 
petrecut în mod real în lumile spirituale. Pe un eveniment 
de acest fel se bazează şi mitul lui Osiris. 


Pentru a nu complica schema, ne-am mărginit să marcăm, pentru evoluţia terestră, numai 
împărțirea în perioade, iar pentru perioada postatlanteană numai împărțirea în epoci 
j 


- 
„adam 
E 


ST. Coco 


RE da 
i 1 
: 5 | 
° a: 
: $ | 
; ô S 
` SATURN 3: 5 
i $ =. VENL 
N À SOARE Ọ 
tat i O i RNR, 


1. Perioada polară 

2. Perioada hiperboreană 
3. Perioada lemuriană 

4. Perioada atlanteană 

5. Perioada postatlanteană 


E e da 
Pr Pr FA rri Fr 


CONFERINŢA a V-a 

Sacrifciul făcut de Tronuri, Kiriotetes, Dynamis şi 
Exusiai lehova şi Elohimi e° 

Cooperarea lor în diferite stadii ale evoluției umane 


Stuttgart, 8 august 1908 
Am văzut mai înainte cum decurg condițiile actuale de pe 
Pământul nostru din acțiunea întregului Univers, cum 
într-un trecut foarte îndepărtat globul terestru era unit 
cu astrul solar de care s-a despărţit apoi şi care astăzi ne 
trimite de departe razele sale. Mai târziu, din globul 
străvechi, care cuprindea încă în sine elementele Lunii 


actuale, s-a desprins Luna şi am analizat ieri modul în 
care această împărţire în trei corpuri cereşti se află într-o 
relaţie spirituală foarte strânsă cu întreaga evoluţie a 
Omului si a Universului. 


Entitătile care s-au desprins din masa terestră odată cu 
substanţele solare acționau mai înainte în sânul acelui 
glob; acţiunea lor, care pe atunci era interioară, ulterior 
a început să se manifeste din afară. Bineînţeles că 
aceasta a dus la modificarea condiţiilor de viaţă de pe 
Pământ şi ele s-au schimbat şi mai mult prin faptul că s-a 
desprins şi Luna. Căci ceea ce rămăsese unit pentru o 
vreme, şi anume Luna şi Pământul, a suferit de asemenea 
o schimbare atunci când Luna s-a îndepărtat. lar 
semnificapa acestei evoluţii este că, aşa cum am văzut, 
omul s-a găsit aşezat între două forţe: dacă ar fi fost 
numai sub acţiunea Soarelui, aceasta ar fi imprimat un 
mers prea rapid al evoluţiei; pe de altă parte, dacă 
Soarele s-ar fi îndepărtat total de Pământ şi l-ar fi lipsit 
de forţele sale, fiinţele pământeşti, şi mai ales omul, s-ar 
fi împietrit, dacă s-ar fi aflat numai sub acţiunea forţelor 
lunare. Dar aşa s-a realizat un echilibru în evoluţia 
omenirii. 


Ştiţi că entităţile ale căror forţe spirituale ajung pe 
Pământ prin intermediul razelor de soare sunt Spiritele 
formei sau Puterile. Ele sunt cele mai apropiate de 
evoluţia de pe Pământ. Căpetenia acelor Puteri a 
continuat să trăiască pe Pământ şi după desprinderea 
Soarelui şi nu s-a detaşat de el decât mai târziu, odată cu 
Luna. De aceea noi îl considerăm in primul rând a fi o 
divinitate lunară, cea pe care tradiţia biblică o numeşte 
Iehova. Cât despre celelalte Puteri solare care şi-au 
îndreptat lumina spre planeta noastră şi au acţionat 
asupra formei, tradiţia biblică le numeşte Elohim, Spirite 
ale luminii. Sub influenţa acestor Elohim, pe de o parte, 
şi a lui Iehova, pe de alta, echilibrul a fost asigurat. 


Nu numai omul realizează o evoluţie; acest lucru este 
valabil pentru toate fiinţele din Univers. Aceste fiinţe 


sublime care revarsă asupra noastră forţele lor prin 
intermediul luminii, Spiritele formei, au realizat şi ele o 
evoluţie, ridicându-se de la o treaptă inferioară până la 
cea pe care se află astăzi. Ceea ce am afirmat despre 
Elohim şi lehova este in aceeaşi măsură adevărat pentru 
cele mai avansate dintre aceste spirite care au dobândit 
capacitatea de a trece de la globul iniţial la starea de 
Soare sau de Lună. Totuşi, in cadrul fiecărei trepte, 
găsim şi entităţi care an rămas în urmă. Ieri am discutat 
deja că planete ca Venus şi Mercur îşi datorează 
existenţa faptului că unele entităţi au rămas la jumătatea 
drumului între oameni, pe de o parte, şi Spiritele solare, 
pe de altă parte; aveau nevoie de o locuinţă mai elevată 
decât Pământul, dar nu au putut ajunge până in Soare. 
Ele sunt cu mult deasupra omului, dar nu au atins încă 
starea Spiritelor solare. Ele cuprind un număr foarte 
mare de entităţi în comparaţie cu evoluţia omului pe 
pământ. Găsim aici pe aceia pe care i-am putea numi in 
ansamblu ființe luciferice, după numele căpeteniei lor, 
Lucifer. 


Să ne reprezentăm clar cum se implică Iehova şi Elohimi, 
pe de o parte, şi entităţile luciferice, pe de altă parte, in 
evoluţia omenirii. Colaborarea dintre zeii solari şi zeul 
lunar duce la un dublu rezultat. Să ne amintim într- 
adevăr că Pământul a trecut, înainte de întruparea 
actuală, prin câteva stări anterioare, mai întâi prin cea de 
Saturn, apoi, după o fază de repaus, prin cea de vechi 
Soare şi după alt repaus prin cea de veche Lună. Omul, 
in evoluţia sa, păstrează amintirea interioară a tuturor 
acestor întrupări ale Pământului nostru; in prezent 
acesta ne apare ca având o complexitate extrem de mare. 


Cele patru elemente care îl constituie in prezent: corpul 
fizic, corpul eteric, corpul astral şi Eul sunt articulate 
între ele prin raporturi de foarte mare subitlitate. Gânditi- 
vă că o fiinţă care nu ar poseda in lumea noastră fizică 
decât un corp fizic ar fi o piatră, un mineral; într-adevăr 
mineralul nu are pe pământ decât un corp fizic. Cel care 
pe lângă corpul fizic ar avea şi un corp eteric ar face 


parte din regnul vegetal; aşa cum sunt plantele. Cel care 
ar mai avea in plus şi un corp astral ar fi ceea ce sunt 
animalele şi doar acela la care acestora li se adaugă şi un 
Eu ajunge pe pământ la treapta umană. 


Această structură nu este încă decât schiţată şi ne dăm 
seama ce imperfecţiuni are atunci când întorcându-ne in 
trecut, in vremurile de demult, ne întrebăm: care este cel 
mai vechi dintre cele patru elemente care îl alcătuiesc pe 
om? S-ar crede că acesta este mai degrabă Eul, deoarece 
este elementul cel mai elevat şi cel care face de fapt din 
om o fiinţă omenească. Dar lucrurile nu stau aşa. 
Elementul cel mai vechi al omului nu este nici Eul, nici 
corpul astral, nici corpul eteric, ci chiar corpul fizic. El 
este cel al cărui germen primar a fost depus pe vechiul 
Saturn, cu toate că nu trebuie să ni-l imaginăm analog cu 
cel de astăzi. Acum el ne apare sub o formă osoasă şi 
dură; forma „solidului". Cuprinde încă particule lichide, 
înzestrate cu diverse proprietăti, pe lângă aceasta el este 
străbătut de gaze şi de aer; in sfârşit, găsim in el ceea ce, 
din punct de vedere ocult, este o substanţă: căldura 
interioară. 


Căldura care se află in om este independentă de mediul 
înconjurător, ea nu se reglează după temperatura 
ambiantă, ca la minerale; chiar într-un mediu rece omul 
poartă in el sursa propriei sale călduri. Faceţi abstracţie, 
in gând, de tot ce este solid, lichid sau gazos in corpul 
omenesc, imaginati-vă acest corp ca o formă calorică 
pură in spatiu, căldura pe care o aveţi in sânge: sunteţi 
atunci in prezenţa a ceea ce a existat pe vechiul Saturn; 
singura diferenţă este că această căldură nu avea, ca 
astăzi, o formă, ci ea abia începea să se contureze. 
Aceasta a fost situaţia mai ales către jumătatea evoluţiei 
saturniene, căci o asemenea fază cuprinde stări de 
început, mijloc şi sfârşit. Ar fi foarte greu să descriem 
starea iniţială, căci puţine spirite au puterea să-şi 
reprezinte proprietăţile pe care le avea Saturn înainte ca 
el să se condenseze până când a ajuns să fie constituit 
din căldură. Adâncindu-vă in spirit in acel trecut 


îndepărtat, să nu credeţi că dacă v-aţi plasa într-un punct 
al spaţiului cosmic pentru a-l observa pe Saturn aţi putea 
vedea ceva: lumina nu exista. Saturn nu strălucea. Ela 
început să lucească slab numai spre sfârşitul evoluţiei 
sale. Cu cât, ne apropiem de mijlocul acestei evoluţii, cu 
atât simţim mai mult un fel de căldură, ca cea a unei sobe 
care nu ar avea limite fixate din exterior, ci care şi le-ar 
crea singură. Se pătrunde într-un spaţiu al căldurii. 
Totuşi nu trebuie să ne reprezentăm acest corp caloric ca 
fiind uniform. Dacă aţi avea capacitatea de a simţi 
diferite nuanţe de căldură, aţi sesiza că aceste linii 
calorice se întind in toate părţile, aţi percepe formele- 
căldură. Saturn a fost alcătuit in întregime din forme 
făcute numai din căldură şi aceste forme au fost primii 
germeni ai corpului fizic al omului. Ceea ce a dat Saturn 
fiinţei omeneşti nu a depăşit acest stadiu. Mai târziu, 
când intră in declin, cu toate ca viaţa sa va continua, el 
nu va mai aduce nimic fecund pentru evoluţia umană. 


După un timp de repaus, Saturn se transformă in Soare. 
Din punctul de vedere al materiei exterioare, către 
mijlocul evoluţiei solare, se produce o densificare a 
elementelor materiale. Soarele nu este alcătuit numai din 
căldură, ci şi din gaze şi aer, ceea ce ocultismul numeşte 
„căldură" şi „gaz". Cele ce se găsesc in Soare suportă 
condiţiile impuse de aceste două elemente. Iată ce 
rezultă de aici: când omul era constituit numai din 
căldură, încă nu putea să posede un corp eteric, de aici 
înainte el va putea avea un astfel de corp, astfel că va fi 
alcătuit din două principii: corpul fizic şi corpul eteric. 
Dar corpul fizic era cu totul altfel pe Soare faţă de cel 
actual. Inchipuiţi-vă, pentru a putea să vă faceţi măcar 
aproximativ o idee, că inspirați o cantitate de aer. 
Reprezentaţi-vă o oarecare creştere a căldurii in urma 
acestei inspirări. Faceti abstracţie acum de întregul 
vostru organism, cu exceptia aerului inspirat care, 
răspândindu-se in tot corpul, ia forma acestuia. Faceţi 
abstracţie de solid, de lichid, nu păstraţi decât aerul şi 
căldura. Imaginaţi-vă concret o astfel de formă 
constituită numai din inspiraţia aerului şi din efectele 


acesteia. Dacă urmăriţi in acest fel forma aerului inspirat 
şi a căldurii conţinute in organism, evocaţi cu 
aproximaţie imaginea omului din perioada de mijloc a 
evoluţiei solare. 


V-aţi putea întreba cum ajunge cel înzestrat cu 
clarviziune să perceapă, in cronica Akasha, aceste forme 
gazoase alcătuite numai din linii de căldură şi de curenti 
de gaze. El le percepe ca urmare a unui fapt foarte 
concret. Când căldura se condensează in gaz, fără să mai 
existe vreo altă stare a materiei (nu ca astăzi, când 
pământul primeşte din afară razele de soare), in 
momentul când gazul, aerul, se desparte de forma- 
căldură, apare lumina. Astfel, in Soare, corpul fizic este 
format de un fel de formă embrionară de căldură şi de o 
formă de curent gazos de o minunată strălucire şi cu 
nuanţe dintre cele mai diverse. La început întregul glob 
este alcătuit numai din corpuri de căldură care radiază şi 
care sunt primii germeni ai corpului nostru fizic. Deja ele 
sunt pătrunse de corpul eteric. În acest fel omul s-a 
ridicat pe o treaptă superioară. Corpul fizic a devenit un 
corp de lumină prin faptul că a primit in el un corp eteric 
- şi omul însuşi, participând la natura solară, împrăştie 
strălucirea luminii in Univers. Corpul fizic a atins a doua 
treaptă pe calea perfecțiunii in timp ce corpul eteric se 
află doar pe prima, căci el s-a format in strălucirea 
globului solar. 


Să continuăm să analizăm omul. Soarele se transformă 
treptat într-un corp lunar, după ce a trecut printr-o nouă 
perioadă de repaus. Din punct de vedere material, 
formele gazoase se condensează in forme lichide: apare 
apa. Vechea Lună este de fapt o planetă in stare lichidă şi 
corpul fizic al omului se regăseşte acolo, dar într-o formă 
plastică alcătuită de această dată din coloane lichide, 
străbătute de curenţi de gaze, care premerg respiraţia 
actuală, ca şi de curenţi de căldură. Deci acest corp este 
alcătuit din trei elemente: apă, aer şi căldură. In acea 
perioadă, lunară, regăsim deci corpul eteric, dar pe lângă 
acesta omul dobândeşte un corp astral şi întruneşte trei 


principii: fizic, eteric, astral. 


Se vede deja, chiar din acele timpuri, că nu este posibil 
ca toate fiinţele care evoluează pe globul lunar să se 
dezvolte in acelaşi ritm. Pentru a pregăti despărţirea 
care se va produce la începutul evoluţiei noastre pe 
Terra, la început Soarele se detaşează din globul iniţial, 
iar spre jumătatea evoluţiei lunare vedem că există două 
corpuri cereşti: cel lunar (Pământ-Lună) şi cel al 
Soarelui, care s-a desprins ca urmare a- actiunii 
entităţilor mai evoluate care au avut nevoie de o 
substanţă mai subtilă pentru a-şi continua evoluţia. În 
urma acestei separări, forţele şi entităţile rămase sunt 
alcătuite din elemente mai dense şi in consecinţă planeta 
suferă într-un anumit fel o condensare. lată deci că încă 
de pe vremea vechii Luni Soarele şi entităţile care îl 
alcătuiesc au exercitat asupra ei o influentă externă. 


Dar este necesar să descriem mai in detaliu starea 
astrului lunar rămas după această separare, căci pe el s-a 
înfăptuit o parte a evoluţiei noastre. Pe vechiul Saturn, 
pe vremea când nu exista decât corpul fizic, omul avea o 
valoare analoagă cu cea pe care o au astăzi mineralele. 
Pe vechiul Soare el s-a ridicat până la valoarea plantelor 
de astăzi, având in acelaşi timp un corp fizic şi unul 
eteric. Dar unele fiinţe rămăseseră in urmă, pentru că nu 
au reuşit să se înalțe până la această stare a omului pe 
vechiul Soare şi au rămas la stadiul de existenţă 
saturnian. În acest fel ele au devenit strămoşii unora 
dintre formele animale actuale. Deci trecutul omului se 
poate urmări până la vechiul Saturn, pe când o parte 
dintre animalele actuale au început să apară, ca un regn 
secundar alături de regnul uman, doar începând din 
perioada Soarelui. Din aceeaşi cauză, datorită întârzierii 
in evoluţie, vedem că pe Lună se formează alte două 
regnuri, care nu reuşesc să atingă stadiul uman - unul 
dintre acestea rămâne pe Lună la nivelul vegetal, 
constituind strămoşii regnului vegetal actual. Ceea ce 
este încă in stadiu de mineral va deveni apoi pe Pământ 
plantă. Cât despre ceea ce este astăzi mineralul, pe Lună 


nu exista încă nici un germen al acestuia, căci el nu 
apare decât mai târziu, ca un fel de produs al celorlalte 
regnuri. 


Când susţii astfel de lucruri îţi dai seama, bineînteles, că 
pentru mentalitatea actuală pare o nebunie să afirmi că 
plantele pot exista fără suportul unui regn mineral, dar 
trebuie să ne dăm seama că in acele vremuri existau cu 
totul alte condiţii. Fapt este că pe vechea Lună omul se 
dezvolta sub forma regnului animal, animalul sub forma 
regnului vegetal şi planta sub forma regnului mineral. 
Când Luna s-a despărţit de Soare s-a produs un decalaj 
general, după cum urmează: 


La începutul vechii Luni întâlnim cele trei regnuri deja 
mentionate: 

1. Regnul uman era in stadiul regnului animal actual, 
fiind alcătuit din trei cotpuri: fizic, eteric şi astral. 

2. Regnul animal era in stadiu de plantă, alcătuit din corp 
fizic şi eteric. 

3. Regnul vegetal era in stadiu mineral, deoarece nu 
poseda decât corp fizic. 


Regnul mineral de astăzi nu exista încă. Atunci când 
Luna s-a despărţit de Soare, entităţile şi forţele solare 
eliberate de substanţele grosiere ale Lunii au acţionat cu 
o intensitate şi mai mare. Ca urmare, cele trei regnuri 
menţionate s-au mai înălţat cu o treaptă in evoluţia lor. 
Corpul astral al omului a fost mai putin subjugat de 
corpul fizic; când Soarele a început să-şi trimită razele 
din exterior, corpul astral şi cel eteric s-au degajat in mai 
mare măsură de corpul fizic, ceea ce a dus la o schimbare 
profundă faţă de modul in care erau unite cele trei 
corpuri la începutul existenţei lunare. Acest lucru are 
următoarea consecinţă: închipuiţi-vă că omul de astăzi ar 
fi alcătuit din trei corpuri: fizic, eteric şi astral, şi că s-ar 
ivi o forţă din exterior care să desprindă corpul astral de 
corpul eteric; cel înzestrat cu clarviziune ar putea atunci 
să le perceapă ca fiind in afara sa. Ca urmare a faptului 
că aceste două corpuri ar fi eliberate de greutatea 


corpului fizic, omul ar mai avansa cu o semietapă in 
evoluţia sa. Acest lucru s-a petrecut atunci. Omul a 
devenit o fiinţă intermediară între starea sa de acum şi 
cea a animalului; natura sa spirituală era condusă şi 
îndrumată de sublimele Puteri solare. Celelalte două 
regnuri au parcurs, de asemenea, o parte a unei etape, 
astfel că la mijlocul evoluţiei lunare nu se întâlneau încă 
regnurile actuale, ci următoarele regnuri intermediare: 
un regn om-animal, un regn animal-vegetal şi un regn 
vegetal-mineral. Aşa cum in vremea noastră mineralele 
formează terenul ferm pe care păşim, in vremurile de 
atunci regnul cel mai de jos, intermediar între plantă şi 
animal, servea ca suport celorlalte fiinţe. Acesta nu avea 
nimic comun cu substanţa minerală actuală, ci era pe 
jumătate viu. Închipuiţi-vi un fel de turbă, un înveliş de 
consistenţa unor verdeţuri fierte, un fel de fiertură vie 
plină de curenţi şi veţi avea o imagine aproximativă a 
acelei mase de fond. La suprafaţa ei nu se ridicau stânci, 
ci forme asemănătoare cu lemnul, mase vegetale întărite, 
cornificate. Prin clarviziune ne putem da seama, de 
asemenea, cum se deplasau fiinţele pe acest sol în acelaşi 
timp vegetal şi mineral, din care o parte s-a condensat, 
dând naştere pietrelor. Din acest element lichid, vâscos, 
se desprindeau fiinţe intermediare între animal şi plantă, 
care fie că erau prinse prin rădăcini de această substanţă 
fie se mişcau mult mai repede decât astăzi. Ele resimţeau 
unele senzaţii la atingere. Cât despre fiinţa intermediară 
între om şi animal, aceasta era constituită din substanţe 
mai subtile şi nu avea in ea nimic din materia cea mai 
densă. Corpul său fizic, care îşi schimba continuu 
aspectul, era extraordinar când îl priveai; clarvăzătorul 
nu poate distinge pe vechea Lung nici o formă care să se 
asemene cu capul pe care îl are omul acum. El distinge 
corpuri fizice cu forme moi şi maleabile, ale căror capete 
iau numai forme animale; deasupra acestora se ridică 
corpul eteric şi corpul astral. Aspectul fizic al acestor 
fiinţe îmbracă deci formele cele mai văriate, evocând pe 
cele ale animalelor; dar este vorba numai de o evocare şi 
doar atunci când se trece de la aspectul fizic la 
observarea astrală se poate contempla natura superioară 


a acestei fiinţe lunare intermediare între animal şi om. 


Deci acestea sunt fiinţele de pe vechea Lună. Dacă 
observăm până in adâncuri evoluţia omenească sub 
aspectul său spiritual, găsim că miturile şi legendele care 
ni s-au transmis cuprind de multe ori mai multă 
înţelepciune decât ştiinţa din vremea noastră. Atunci 
când omul va regăsi temeliile spirituale pe care se 
reazemă Universul, el îşi va da seama că înţelepciunea 
acumulată in aceste poveşti şi legende este mult mai 
adâncă decât cea a unei ştiinţe aparent atât de avansate. 


Să ne întoarcem pe vechea Lună, pe vremea când nu 
existau încă decât regnurile intermediare şi să ne oprim 
o clipă la acest stadiu a1 evoluţiei. Să ne dăm seama bine 
că fiinţele care populează acel glob sunt strămoşii a tot 
ceea ce există in zilele noastre. Regnul mineral de acum 
a luat naştere din ceea ce a degenerat din fiinţele 
intermediare între mineral şi plantă. Plantele noastre se 
află in acelaşi raport cu regnul intermediar între animal 
şi vegetal. lar o mare parte dintre animale provin din 
elemente degenerate din regnul animal-uman. Minerale, 
plante, animale, oameni, sunt in totalitate descendenţii 
acelor fiinţe de pe vechea Lună. 


Există in vremurile noastre unele plante foarte aparte, 

care nu pot creşte pe un sol mineral, de exemplu, 

vâscul*. 
* Problema vâscului este sub toate raporturile deosebit de 
interesantă din multe puncte de vedere. R. Steiner a numit 
vâscul „o rămăşiţă" a vechiului stadiu lunar al evoluţiei 
Pământului. Acest lucru poate fi înţeles dacă se recurge la 
comparaţia cu plantele cu flori actuale. Acestea din urmă nu 
provin din rămăşiţele care au continuat să se dezvolte până la 
stadiul actual, ci sunt creaţii noi. „Regnul animal-vegetal de pe 
vechea Lună a fost precursorul dar nu strămoşul plantelor cu 
flori actuale, care nu s-au putut dezvolta decât prin potrivire 
completă la regnul mineral terestru apărut ca neoformaţiune. 
In ceea ce priveşte vâscul însă suntem in prezenţa uneia dintre 
creaţiunile unicat care au traversat venind in stadiul actual al 
Pământului fără a trebui să fie complet metamorfozate. Din 
această cauză el nu poate atinge treapta unei plante cu flori 
propriu-zise şi cară cu sine - ca să ne exprimăm astfel - forma 


de viaţă a vechii Luni. El nu poate creşte decât pe substrat viu. 
Plantula plantelor cu flori nu este nici ea altceva decât o 
rămăşiţă a stadiului lunar care trebuie recapitulat pe scurt 
între două generaţii. In felul acesta se limpezeşte şi imaginea 
vâscului. El este cosmic in măsura in care se dezvoltă in afara 
elementelor şi forţelor Pământului actual (...). El prezintă astfel 
o interiorizare remarcabilă a luminii. Vâscul înverzeşte in 
locuri in care nu poate fi atins de lumină" (G. Grohmann: Die 
Ptlanze, vol. II, ed. a Il-a, p. 213). Să mai amintim 
incapacitatea seminţelor de vâsc de a încolţi pe orice substrat 
in afara ramurilor arborilor vii. (n. red.) 


Vâscul are o particularitate extraordinară care îl distinge 
de toate celelalte plante in ochii clarvăzătorului. El 
posedă un fel de corp astral care pătrunde in el ca in 
corpul animalelor. Şi cu toate că nu are deloc 
sensibilitate, are o oarecare asemănare cu un animal, 
aceasta deoarece el apartine unei specii degenerate de 
plante-animale de pe vechea Lung, care nu an devenit 
plante actuale şi prin urmare nu pot să se înrădăcineze 
într-un sol mineral. Ele nu au reuşit să ajungă până la 
acest stadiu şi de aceea au nevoie de alte plante pe care 
să se fixeze. Vâscul a rămas la nivelul condiţiilor de 
existenţă de pe vechea Lună. Strămoşii popoarelor 
europene au ştiut acest lucru şi l-au exprimat in 
legendele lor. Vechile populaţii germanice şi nordice au 
considerat că Loki este un zeu legat de vechile forme de 
pe Lună, care îşi continuă acţiunea pe Pământ. Când 
Pământul a căpătat caracterul său actual, el a intrat sub 
influenţa forţelor pe care acele popoare vechi le-au 
simbolizat prin zeul Baldur. Acest zeu reprezintă forţele 
care acţionează asupra făpturilor pământene care 
evoluează normal pe Pământ. Cât despre cele care, deşi 
se află pe Pământ, au rămas in stadiul lunar, acestea se 
află in relaţii strânse cu zeul lunii, Loki. De aici provine 
interesanta legendă care ne spune că odată, pe când zeii 
erau adunaii la jocuri, toate fiinţele au făcut jurământ să 
nu-l rănească niciodattă pe Baldur. Numai vâscul nu a 
jurat. De ce? Pentru ca este de altă natură decât forţele 
terestre întrupate in Baldur; el este un martor întârziat, 
degenerat, al vechii Luni. El poate deci să-i aducă 
vătămare lui Baldur, forţă a Pământului. In vreme ce 


Loki, zeu lunar, s-a folosit de o fiinţă care îi este 

înrudită*. 
* În legătură cu mitul lui Baldur din mitologia germană, iată ce 
scrie Grohmann in cartea citată: „Baldur, cel mai iubit dintre 
zei, are vise grele care îi anunţă moartea. În consecinţă, Frigg 
ia jurământ focului, apei, fierului şi tuturor minereurilor, 
pietrelor şi pământului, arborilor, bolilor şi otrăvurilor, tuturor 
patrupedelor, păsărilor şi viermilor că nu vor dăuna lui Baldur. 
Zeii însă, simțindu-se astfel asiguraţi, se apucă să tragă după 
Baldur, să arunce şi să-l bată. Nimic nu it atinge. Atunci, Loki 
cel cu gânduri rele, travestit in femeie bătrână se duce la Frigg 
pentru a se informa ce fac zeii. El află despre jurămintele 
făcute şi despre faptul că nu i s-a luat jurământ vâscului pentru 
că a părut a fi «prea tânăr». Jubilând, Loki rupe vâscul şi îl 
îndeamnă pe zeul orb Hodur să tragă cu arcul in timp ceel 
însuşi îi aşază săgeata făcută din vâsc. Săgeata îl străpunge pe 
Baldur «încât aceşta căzu mort la Pământ şi aceasta a lost 
nenorocirea cea mai mare care i-a lovit pe zei şi pe oameni»". 


Baldur este personificarea forţei solare pe Pământ. Toate 
fiinţele terestre au, din această cauză, o relaţie cu el şi nu îi 
pot dăuna. Vâscul însă poate, pentru că este o rămăşiţă a 
vechii Luni, străină printre celelalte făpturi ale Pământului. El 
poate omori in mina lui Loki, el însuşi o rămăşiţă care nu este 
rudă a zeilor pământeni, potrivit lui R. Steiner. Edda (epopee 
germană) desemnează vâscul ca fiind „prea tânăr", ceea ce nu 
înseamnă nimic altceva decât că nu a atins maturitatea 
pământeană. Atunci când au fost întrebate toate fiinţele 
Pământului şi an depus jurământul, vâscul nici nu a putut fi 
întrebat, căci el nu este o fiinţă pământeană. Aşa trebuie 
înţeleasă importanta vâscului in mitul lui Baldur. Acolo unde 
simbolistica este adevărată, adică acolo unde ea este extrasă 
din conţinutul de adevăr al lumii, ea trebuie să se suprapună 
cu cunoştintele ştiintifice. (n. red.) 
Această legendă este rezultatul unei cunoaşteri profunde 
a evoluţiei. Ştiind că de multe ori ceea ce este opus 
evoluţiei normale şi sănătoase poate să ajute in cazul 
evoluţiei anormale, perturbate, înţelegem ce intuiţie 
deosebită i-a făcut pe strămoşii noştri să considere că 
vâscul are o putere de vindecare cu totul aparte. Ei 
cunoşteau cele spuse de mine adineauri şi de aceea 
aveau o mare consideraţie pentru vâsc. Acest exemplu ne 
arată ce înţelepciune este ascunsă in mituri şi legende. 


Deoarece pe Lună o parte din corpul eteric şi din cel 


astral s-au ridicat deasupra corpului fizic, la fiinţa 
intermediară între om şi animal s-a produs in mod 
necesar o schimbare a stării de conştienţă. Evoluţia 
stărilor de conştienţă se desfăşoară in paralel cu această 
evoluţie. Fiecare din aceste trepte evolutive, Saturn, 
Soare, Lună, Terra, marchează in acelaşi timp o etapă in 
evoluţia stării de conştientă. Pe vechiul Saturn, in prima 
sa fază, starea de conştienţă este nedesluşită. Starea de 
conştienţă pe care o avem acum când suntem cufundaţi 
in cel mai adânc somn fără vise, cea a plantei, adâncită 
într-un somn nesfârşit, este totuşi mai clară decât starea 
de conştienţă a omului de pe Saturn, care nu ar putea fi 
comparată decât cu starea de conştienţă actuală a 
mineralului. Doar odată cu Soarele omul s-a ridicat la o 
stare de conştienţă analoagă cu cea a plantelor, iar 
atunci când a primit, pe Luna veche, un element astral, 
starea sa de conştienţă a mai parcurs o treaptă şi a atins 
ceea ce numim conştienţa-imagine. O putem compara cu 
visele actuale, dar numai până la un anumit punct, căci 
visele noastre doar rareori au un sens, pe când pe Lună 
era altă situaţie. Am văzut că atunci când o fiinţă se 
întâlnea cu alta, ea nu percepea nici forme, nici culori 
exterioare, ci doar simţea cum creşte in sine o imagine 
analoagă cu cea din vis; această imagine îi revela care 
era natura celui care se apropia, dacă avea intenţii 
prieteneşti sau duşmănoase, dacă trebuia sau nu să fugă 
de el. 


Dar când Soarele a început să lumineze din exterior, s-au 
produs alternări ale stării de conştienţă: în unele 
perioade aceasta era mai activă, pe când în timpul altora 
ea devenea obscură. În prezent starea de conştienţă 
alternează in funcţie de zi şi de noapte. Când se trezeşte 
din somn, omul îşi ia in stăpânire corpul fizic şi pe cel 
eteric, şi prin intermediul lor lumea realităţilor 
exterioare. Când se foloseste de simţuri, totul devine clar 
in jurul lui. Dar seara, când Eul său şi corpul său astral 
părăsesc corpul fizic şi pe cel eteric, el nu mai are organe 
de percepţie şi totul se întunecă in jurul său. În felul 
acesta starea de conştienţă de somn fără vise, pe care o 


avea in timpul vechiului Soare, alternează cu conştienţa 
trează pe care a dobândit-o pe Pământ. Aceste alternanţe 
se pregăteau deja pe vechea Lună. 


Înca din acele timpuri corpul eteric şi corpul astral ba 
ieşeau la suprafaţă, deasupra corpului fizic, ba se 
scufundau din nou, căci vechea Lună se mişca deja in 
jurul Soarelui, ceea ce avea ca urmare faptul că omul era 
alternativ luminat sau nu de Soare. S-a stabilit un ritm 
între corpul fizic pe de o parte, corpul eteric şi cel astral 
pe de altă parte. Desigur contrastul nu era atât de mare 
ca acum. Totuşi, atunci când pe vechea Lună omul, 
luminat de razele soarelui, se desprindea puţin de corpul 
său fizic, el se găsea într-o stare de conştienţă spirituală 
şi percepea cu intensitate realităţile spirituale. Când 
corpul eteric şi cel astral coborau iarăşi in corpul fizic, 
starea de conştienţă se întuneca. După cum vedeţi, 
lucrurile se petreceau invers faţă de situaţia de acum. 
Aceste perioade alternative durau mult mai mult pe 
Lună. În decursul stărilor de conştienţă întunecată se 
producea, fără ca omul să-şi dea seama, ceea ce s-ar 
putea numi fecundaţie. Pentru a face să se nască 
capacitatea de reproducere, de fecundaţie şi de 
zămislire, partea superioară a omului cobora in corpul 
fizic, iar odată ce actul fusese realizat, se ridica iarăşi in 
lumea superioară. 


Astfel s-au pregătit in mod progresiv condiţiile care s-au 
realizat pe Pământ, şi faptul că omului şi tuturor 
celorlalte fiinţe de pe Lună li s-a stârnit elanul pentru o 
evoluţie mai perfectă se datorează separării Pământului 
de Soare, după care spiritele care populau Soarele au 
exercitat o influenţă mai puternică. Acest lucru nu ar fi 
putut să se realizeze dacă Soarele ar fi fost nevoit să 
suporte pe mai departe povara substanţelor lunare. El a 
fost eliberat de acestea şi datorită acestui fapt Luna a 
lost in stare să avanseze atât de repede încât după un 
timp a căpătat maturitatea necesară pentru a putea să se 
unească din nou cu Soarele. În cursul acestei perioade 
toate planetele s-au unit iar, intrând împreună in 


repausul spiritual numit şi Pralaya. După acest repaus s-a 
ivit primul germen eteric al corpului ceresc, care a dat 
naştere Pământului prin eliminarea succesivă a unor 
elemente care îl alcătuiau la începuturi. 


Să ne punem acum întrebarea de ce corpul fizic a apărut 
pe Saturn, corpul eteric pe Soare şi corpul astral pe 
Lună. Cel care studiază Ştiinţa spirituală nu-şi pune 
întrebări stângace ca acele persoane care îşi închipuie că 
fac filosofie întrebându-se la nesfârşit: de unde vine asta? 
dar cealaltă? şi care, după ce au primit un răspuns, 
continuă să tot pună întrebări. Se poartă astfel cei care 
nu au atins încă ei înşişi o anumită viziune spirituală a 
Universului, căci după aceea devii mai rezonabil, ştiind 
că există un punct dincolo de care întrebările nu mai au 
sens. Să luam un exemplu. Gândiţi-vă că vedeţi nişte 
urme pe drum şi vă întrebaţi: de unde provin? Răspunsul: 
pe aici a trecut o trăsură. Dar de ce a trecut pe aici o 
trăsură? Pentru că cineva a avut nevoie de ea pentru 
treburile sale. Se mai poate încă întreba: cum se face că 
avea astfel de treburi? Dar de la un punct întrebările nu 
mai au sens, căci ele se îndepărtează prea mult de 
punctul lor de plecare: te-ai îndepărtat de problemă. 
Dacă porneşti când pui o întrebare nu de la un fapt, ci de 
la o idee, nu poţi ajunge decât la o înlănţuire de 
abstracţiuni, la întrebări fără sfârşit. Trebuie să porneşti 
de la o observaţie concretă pentru a ajunge la realităţi 
spirituale concrete. Atunci nu mai întrebi: de ce entităţile 
au făcut acest lucru? Ci te întrebi: ce au făcut? Trebuie 
să căpătăm această disciplină şi să ştim să recunoaştem 
faptul că nu poţi să tot întrebi la nesfârşit. 


Observaţia ocultă ne învaţă că odinioară, când începea să 
se formeze vechiul Saturn, unele entităţi spirituale au 
revărsat, ca printr-o jertfă, propria lor substanţă, pentru 
ca aceasta să devină substanţa care a constituit planeta 
Saturn, şi anume căldura. Acele fiinţe atât de superior 
evoluate, desigur, nu mai aveau nevoie de nimic care ar 
semăna in vreun fel cu hrana şi se aflau chiar in situaţia 
de a putea exala, de a oferi, propria lor substanţă. 


Acestea sunt Tronurile. Ele au săvârşit acea jertfă la 
începutul erei lui Saturn şi au furnizat astfel primul 
element al corpului fizic al omului. Acela care poate 
regăsi prin observare ocultă acest corp fizic pe vechiul 
Saturn afirmă că el a emanat din substanţa Tronurilor. 
lată că din etapă in etapă corpul fizic al omului s-a 
transformat, că el a evoluat până in stadiul actual, dar că 
ceea ce este el astăzi reprezintă substanţa transformată a 
Tronurilor. 


În epoca vechiului Soare, corpul eteric s-a adăugat 
corpului fizic. Aceasta a lost din nou opera unor entităţi 
spirituale, cele care se află mai jos de Tronuri şi pe care 
le numim Spirite ale înţelepciunii sau Kyriotetes. Evoluţia 
lor pe Saturn nu era destul de avansată pentru a le da 
posibilitatea să reverse atunci propria lor substanţă. Ele 
au atins pe Soare puterea de a exala dintr-însele 
substanta corpului eteric. În acest corp eteric găsim, 
începând din epoca solară, substanţa Spiritelor 
înţelepciunii. 


Pe Luna veche ne-a fost dat corpul astral. Şi in acest caz 
substanţa a fost oferită de fiinţe spirituale: Spiritele 
mişcării, Dynamis, numite şi Virtuţi. În cele din urmă am 
trecut de pe vechea Lună pe Pământ. Iar aici iarăşi o altă 
entitate şi-a revărsat forţa in noi ca să primim Eul care s- 
a adăugat celorlalte trei corpuri. Acest Eu ne este dat de 
spirite care dirijează evoluţia cosmică: acestea sunt 
Spiritele formei, Puterile sau Exousiai. Am mai vorbit de 
ele, căci ele sunt, de asemenea, Elohim, cei care au 
îndreptat spre noi lumina Soarelui. Am văzut că unul 
dintre ele, Iehova, a actionat de pe Lună pentru formarea 
spiritului omenesc. Deci spiritele formei colaborează, 
actionând din afară asupra omului, pentru a face să 
germineze Eul. 


lată cum din treaptă in treaptă entităţile spirituale 
intervin in evoluţia omului: Tronurile pe Saturn, Spiritele 
înţelepciunii pe Soare, Spiritele mişcării pe Lună, iar pe 
Pământ Spiritele formei, reprezentate de Iehova şi de 


ceilalţi Elohim. Toate aceste entităţi an dat omului forma 
sa actuală, impregnându-l cu propria lor esenţă. 


Tradiţia biblică ne arată clar cum a fost impregnat omul 
de substanţa acestor Spirite ale formei. Învățătura din 
Tora cuprinde un mister profund. Unul dintre Spiritele 
formei, lehova, s-a unit cu Luna şi de acolo şi-a exercitat 
acţiunea asupra omului pentru a realiza o formă divină: 
„Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul său şi l-a făcut 
asemenea lui Dumnezeu". Spiritele formei sunt cele care 
i-au dat formă omenească, zidindu-l după chipul divin. 
Elohim au revărsat pe Pământ puterea Soarelui sub 
formă de lumină. Iehova a renunţat la formă, la 
veşmântul exterior de lumină; a venit pe Pământ in chipul 
unui Dumnezeu ascuns, pentru că el a ales timpul cuprins 
între naştere şi moarte. În aerul pe care îl străbate 
lumina, cu el s-au unit spiritele aerului. Când ne 
imaginăm ce trimite Soarele pe Pământ, sub aspect 
spiritual şi fizic, vedem cum razele sale sunt captate de 
către Pământ şi ajung la om şi cum aduc cu ele 
emanaţiile spiritului lui Iehova. Ele aduc de asemenea 
elementul spiritual care animă aerul. Biblia ne descrie 
clipa in care Iehova revarsă in om puterea sa, un element 
din entitatea sa, in pasajul in care se spune: „lar Iehova a 
suflat asupra omului suflarea vieţii şi el a devenit un 
suflet viu". 


Trebuie să luăm aceste cuvinte in sensul cel mai direct şi 
să descifrăm cu adevărat ceea ce conţin ele. Un fior de 
venerație ne pătrunde atunci când începem să le 
înţelegem, când realizăm sensul acestor cuvinte care ne 
dezvăluie faptul că pe Saturn, pe Soare şi pe Lună 
Tronurile, Spiritele înţelepciunii şi Spiritele mişcării au 
revărsat în om esenţa lor, iar pe Pământ l-au pătruns 
Spiritele formei. Cuvântul biblic redă acest moment 
imens. 


Vom vedea mai departe cum s-au unit aceşti Elohim şi 
Iehova cu entităţile luciferice din perioada Atlantidei şi 
până in zilele noastre 


CONFERINŢA a Vl-a 
Spiritele formei sunt regentele vieţii de pe Pământ * 


Intervenţia entităţilor luciferice * Formarea raselor 


Stuttgart, 10 august 1908 
Însăşi natura subiectului nostru, care ne impune un mod 
aparte de abordare, ne face să înaintăm in cercuri 
succesive, din ce in ce mai apropiate de scopul ce ni l-am 
propus. Din această cauză, la prima vedere studiului 
nostru părea că îi lipseşte un plan interior. Dar numai 
înaintând treptat din afară către interior putem ajunge la 
o înţelegere reală a subiectului studiat. 


Am ajuns cu studiile noastre până in momentul când au 
apărut, ca adevărate regente ale existenţei omului pe 
Pământ, Spiritele formei, Exousiai sau, după cum le 
numeşte esoterismul creştin, Puterile. Este de o 
importaniă fundamentală faptul că aceste spirite, atât de 
evoluate încât de la un punct încolo Pământul nu le mai 
poate servi drept câmp de acţiune, au acţionat in cursul 
evoluţiei terestre asupra materiei şi a sufletului. Am 
văzut că ele au preluat de pe Pământ forţele şi 
substanţele cele mai subtile, făcând din Soare sediul 
evoluţiei lor. Unul dintre aceste spirite sublime s-a jertfit 
întru totul, s-a desprins din compania Spiritelor solare; 
de atunci el a rămas unit cu forţele lunare. Acesta este 
cel pe care tradiţia biblică îl cunoaşte sub numele de 
Iehova. Începând din acele vremuri, influenţa lui Iehova 
se face simțită in forţele lunare. Deci, Pământul a început 
de atunci să primească din afară, pe de o parte, acţiunea 
Spiritelor solare şi, pe de altă parte, pe cea a lui Iehova şi 
a cetelor care îl slujesc. Aceste două activităţi reunite in 
ansamblu reglează in prezent evoluţia omenirii pe 
pământ, pe care o vom analiza mai îndeaproape. 


Ce înseamnă afirmaţia: „Spiritele formei sunt adevăratele 
regente ale existenţei terestre?" Doar ştim că aceste 
Spirite ale formei au luat parte la evoluţia planetei 
noastre şi in stadii anterioare, in vremurile lui Saturn, ale 


Soarelui şi ale Lunii. Bineînţeles, dar atunci ele aveau un 
alt câmp de acţiune. Vom înţelege aceasta reamintindu- 
ne faptele menţionate mai înainte. 


Pe vechiul Saturn nu exista decât germenele corpului 
fizic, fără ca acestuia să i se adauge un corp eteric sau 
astral. Spiritele formei, dintre care făcea parte şi Iehova, 
acționau deja, dar, pentru a prezenta simplu situaţia, 
putem spune că terenul nu era pregătit îndeajuns pentru 
activitatea lor. Doar după ce Spiritele înţelepciunii i-au 
dat omului, pe Soare, corpul eteric, iar Spiritele mişcării 
i-au dat pe Lună corpul astral, entităţile numite Puteri au 
găsit omul pregătit pentru acţiunea lor. Căci numai unei 
fiinţe omeneşti înzestrate cu un corp fizic, un corp eteric 
şi un corp astral i-au putut da ele ceea ce acum numim 
forma omenească. Această formă, pe care astăzi o puteţi 
observa în voi înşivă, nu a existat în nici una dintre fazele 
anterioare ale evoluţiei, vechea Lună, Soarele, Saturn 
nefiind decât stadii de pregătire. A fost nevoie să se 
realizeze o evoluţie pentru ca omul să poată fi înzestrat 
cu o formă atât de nobilă. Atunci când ne punem 
întrebarea de ce Spiritele formei nu au acţionat încă de 
pe vechiul Saturn, putem răspunde că aceasta se 
datorează faptului că germenele corpului omenesc care 
se formase atunci era, am putea spune, prea nou şi că el 
trebuia să atingă întâi un oarecare grad de maturitate. 


Acest grad nu este atins decât atunci când Pământul 
ajunge in punctul care a fost descris ieri: cel in care, unit 
cu Soarele, formează împreună o planetă de natură 
subtilă care îşi continuă evoluţia. Spiritele formei 
actionează încă din acele timpuri şi pregătesc treptat 
corpul fizic, până când acesta reuşeşte să ajungă la forma 
omenească. 


Putem preciza momentul in care se poate spune, într-un 
fel, că s-a, terminat formarea corpului omenesc, că in 
principiu acesta a fost realizat. Acest lucru nu se 
realizase încă la începutul perioadei atlanteene. 
Revenind in trecut, înainte de catastrofa care a pus capăt 


existenţei Atlantidei, nu găsim la începutul acelor 
vremuri decât o imagine a strămoşilor noştri foarte 
diferită de ceea ce suntem noi acum. Doar pe la mijlocul 
epocii atlanteene ajungem in punctul in care in linii mari 
omul a căpătat forma pe care o cunoaştem astăzi. Inainte 
de aceasta, toate substanţele materiale care îl alcătuiau 
erau încă moi. La începuturile Atlantidei, substanţa 
umană nu avea nimic din duritatea oaselor de astăzi, nici 
măcar din consistenţa cartilajelor. S-ar putea spune că 
omul înota într-un aer încărcat de vapori groşi de apă; 
era într-un fel o fiinţă acvatică, asemenea acelor animale 
care cu greu se disting de mediul acvatic. Scheletul său 
era deja schiţat, in dinamismul său, dar nu se întărise 
încă. In acea vreme relaţiile dintre partea superioară şi 
cea inferioară a omului erau încă foarte diferite de cele 
de astăzi. Acum, in timp ce omul doarme corpul astral şi 
Eul se desprind din corpul fizic şi eteric. Corpul eteric 
este in zilele noastre aproape identic cu corpul fizic ca 
formă şi mărime şi de aceea, atunci când corpul astral 
iese din corpul fizic, el părăseşte foarte repede şi corpul 
eteric. Nu era aşa la începuturile Atlantidei. Atunci 
corpul eteric se revărsa in afara corpului fizic in toate 
direcţiile şi îndeosebi in dreptul capului. Ca atare, corpul 
astral rămânea unit cu acesta, chiar atunci când el 
părăsea corpul fizic. În timp ce astăzi, atunci când corpul 
astral se desprinde, chiar in clipa când părăseşte corpul 
fizic el părăseşte şi corpul eteric. Ca urmare a faptului că 
in afara corpului fizic corpul astral era unit cu corpul 
eteric, omul nu simţea in timpul noptii o întunecare şi o 
pierdere a cunoştinţei atât de pronunţate ca astăzi. Pe 
când se găsea in afara corpului fizic, el zărea, printr-un 
fel de clarviziune voalată, entităţi de natura sufletului şi a 
spiritului. Închipuiţi-vă că adormiţi şi că din corpul 
dumneavoastră fizic se desprinde corpul astral; privirea 
dumneavoastră nu se mai îndreaptă spre lumea aceasta, 
in schimb contemplă lumea realităţilor sufletului şi 
spiritului. Dar un om astfel alcătuit nu poate avea corp 
fizic, nici sistem osos; el este mai suplu, deoarece corpul 
său fizic nu s-a întărit încă. 


Vom analiza acum condiţiile de existenţă din primele 
perioade ale Atlantidei, care apar cu claritate in faţa 
privirii clarvăzătoare, dar pot să şocheze convingerile 
materialiste. Omul din acele timpuri îndepărtate avea o 
mare stăpânire asupra formei corpului său. Dacă dorea, 
de exemplu, să modifice aspectul unui membru (să 
presupunem că pe al aceluia care a devenit mai târziu 
mână), putea să acţioneze asupra lui, lungindu-l, făcându- 
l elastic; putea nu numai să-şi mişte membrele, ci şi să le 
întindă, să şi le lungească. Deşi această idee nu este 
deloc agreată de gândirea materialistă din zilele noastre, 
aşa se petreceau lucrurile, mai cu seamă când ne 
întoarcem şi mai mult in trecut, până in epoca lemuriană. 
Vom vedea care este cauza acestui fapt. Să ne întrebăm 
când a pierdut omul capacitatea de a avea membre 
elastice care puteau să se întindă mai mult sau mai putin 
şi să se resoarbă. Atunci când Spiritele formei şi-au 
încheiat lucrul. Cât timp omul nu primise încă forma 
fizică pe care o are astăzi, această formă a putut să se 
modifice sub acţiunea altor spirite. Dacă ne întoarcem 
înapoi in epocile care au precedat Atlantida, constatăm 
că forma umană nu se definitivase încă, ea continua să se 
metamorfozeze. Dar a venit clipa când opera Spiritelor 
formei s-a încheiat; ele au modelat omul după propria lor 
imagine, căci au revărsat in el propria lor formă. 


Să presupunem că unele dintre fiinţele omeneşti nu au 
putut atinge acest grad de realizare; ele s-au oprit in 
evoluţia lor într-un stadiu prematur, s-au osificat, s-au 
solidificat într-o formă care păstrează aspectul unei 
trepte depăşite. Inainte de toate, trebuia ca fiinţa care 
urma să devină om să păstreze cat mai mult timp posibil 
o forma- şi un aspect mobile, până când urma să vină 
clipa când era normal ca această formă să capete 
stabilitate. Puțin înainte de aceasta (de fapt aceasta 
reprezentând o perioadă destul de indelungată) aspectul 
exterior al omului era de aşa natură încât asupra lui 
trebuiau să acţioneze neîncetat forte care să-l modeleze, 
să-l transforme, să-i înnobileze corpul. Să presupunem că 
datorită unor evenimente pe care le vom cunoaşte mai 


tărziu un număr oarecare de oameni au fost lipsiţi de 
influenţa activă a acestor forte, au rămas într-un stadiu 
pe care ceilalţi l-au depăşit. Acest lucru s-a întâmplat cu 
animalele care sunt cele mai aprqpiate de noi: 
maimuţele. Asupra lor nu au acţionat destul de mult timp 
Spiritele formei. Ele nu au fost in stare să aştepte şi au 
ieşit prea devreme de sub actiunea entităţilor divine. Ce 
am spus despre maimuțe s-a petrecut fără încetare, de-a 
lungul întregii existenţe pe Pământ, şi cu alţi indivizi; toţi 
cei care au ieşit de sub aceste influenţe înainte de vreme 
au rămas in urmă, împietriţi într-un punct al evoluţiei lor. 


Astfel s-a format întreaga serie de animale actuale. La 
întrebarea dacă omul, in vreun fel oarecare, se trage din 
aceste forme animale, răspunsul este nu. Omul a rămas, 
ca să zicem aşa, deasupra scoarţei Pământului, într-un 
element mai pur, şi nu s-a condensat pe Pământ decât la 
timpul potrivit. Clipa când omul a coborât din înălțimile 
spirituale pure şi a căpătat densitate pământească este 
cea pe care Biblia a fixat-o in imaginea minunată a 
Paradisului. Oricât am căuta, nu vom găsi niciodată 
Paradisul într-un punct al Pământului, ci numai in 
atmosferă. Căci omul nu a coborât pe Pământ din Paradis 
decât după ce a primit o formă definitivă. 


Să ne imaginăm clar cum s-au putut desfăşura lucrurile 
in perioada de mijloc a Atlantidei, când Spiritele formei 
au terminat de modelat corpul omenesc. Atunci omul a 
putut să perceapă cele care îl înconjurau cu simţuri de 
asemenea definitivate şi de atunci s-a putut adapta la 
mediul său fizic. Până atunci acest mediu i-a apărut cu 
contururi neclare. Dar a venit momentul când omul a 
putut să intre in contact cu lumea exterioară in mod 
normal şi să distingă ceea ce îl înconjura. A învăţat să 
poată zice despre sine Eu - ceea ce nu se poate face 
decât atunci când te distingi clar pe tine însuţi faţă de 
ceea ce te înconjoară. lată deci ce a învăţat omul in clipa 
aceea: a început să considere corpul fizic ca pe un 
adevărat purtător al acestui Eu. 


Am amintit deja faptul că in fiecare stadiu al evoluţiei 
unele entităţi au rămas in urmă. Nu toate au putut atinge 
stadiile care le-ar fi permis să acţioneze in sensul despre 
care am vorbit, şi acest lucru este adevărat şi in cazul 
unora dintre Spiritele formei. Tocmai cele care au rămas 
in urmă au o importantă cu totul deosebită pentru 
evoluţia omului pe Pământ. 


Cât despre alte entităţi care au o poziţie intermediară 
între Spiritele formei şi om, cele care îşi au centrul pe 
Mercur şi pe Venus, ele n-au putut să acţioneze exact in 
momentul dorit şi in mod corespunzător (aşa cum au 
făcut Spiritele solare normal evoluate). Deoarece evoluţia 
lor nu a fost normală, ele nu au putut interveni decât in 
altă epocă. Vom vedea care au fost consecinţele acestui 
fapt. 


Eul are misiunea de a transforma celelalte principii ale 
fiinţei omeneşti: el trebuie să înceapă să stăpânească 
progresiv, la început corpul astral, pe care să-l 
disciplineze, ceea ce înseamnă că omul trebuie să ajungă 
să-şi domine pasiunile, instinctele. Când a sosit 
momentul ca Eul să-şi facă in mod normal apariţia in om 
şi să înceapă să acţioneze asupra corpului astral, acesta 
trebuia deci să se modifice progresiv, pentru a se 
transforma in Eu spiritual. Într-adevăr, acţiunea 
spiritelor sublime ale formei in partea mijlocie a epocii 
atlanteene a deschis calea pentru ca această 
transformare să înceapă. Dar aici survine remarcabila 
intervenţie a entităţilor aflate in întârziere. Acestea nu 
erau destul de evoluate pentru a putea ajuta omul să-şi 
transforme corpul astral într-un Eu spiritual. Ele au 
acţionat prea devreme, asupra unui corp astral care nu 
fusese încă marcat de forţele Eului. Neavând încă 
posibilitatea să primească Eul, corpul astral a fost totuşi 
afectat de acţiunea acestor entităţi spirituale întârziate. 
Veţi întelege mai bine situaţia dacă vă veţi aminti că pe 
Luna veche omul poseda trei corpuri - fizic, eteric şi 
astral - şi că in vremea aceea Puterile exercitaseră o 
influenţă normală asupra corpului astral. Entităţile care 


au evoluat in acest fel, normal, au acţionat apoi asupra 
Eului, în timp ce altele, care rămăseseră in urmă, au 
continuat să actioneze asupra corpului astral in acelaşi 
fel in care acţionaseră odinioară pe Lună. 


Astfel, înainte ca omul să-şi fi dezvoltat Eul, aceste 
entităţi întârziate, totuşi superioare cu mult omului, i-au 
influenţat corpul astral: Le vom numi, după căpetenia lor, 
care este principalul lor reprezentant, entităţi luciferice. 
Deci asupra omului au acţionat două feluri de entităţi: 
unele au avut o influenţă normală, pe când altele, despre 
care putem spune că nu au putut ajunge până la Eu, au 
acţionat asupra corpului astral al omului - entităţile 
luciferice. Acesta este motivul pentru care acestea din 
urmă l-au perturbat pe om in evoluţia sa. Dacă n-ar fi 
actionat asupra lui, in mijlocul epocii atlanteene, Puterile 
sublime ar fi făcut ca Eul să apară in mod normal in 
corpul astral. 


Ne-am putea întreba dacă ceea ce au făcut forţele 
luciferice este un rău pentru om, faţă de ceea ce au făcut 
Puterile. Sigur că nu. Analizând faptele verificate prin 
clarviziune, ne dăm seama că de fapt aceste fiinţe au 
accelerat chiar înaintarea omenirii. Căci omul ar fi 
trebuit să aştepte până in cea de pe urmă fază a evoluţiei 
sale pentru a-şi dezvolta unele capacităţi pe care spiritele 
luciferice i le-au dat înainte de termen. A primit de la ele, 
înainte de timpul prevăzut, unele facultăţi spirituale care 
l-au ridicat cu o treaptă mai sus in evoluţia sa. Aceasta nu 
e ceva rău, ci, dimpotrivă, dovedeşte că, oricât ar părea 
de ciudat, o providentă extrem de înţeleaptă prezidează 
mersul înainte al omenirii. Într-adevăr, datorită faptului 
că omul a căpătat, pe o treaptă inferioară, unele facultaţi 
spirituale a căror apariţie nu era prevăzută decât pentru 
mijlocul epocii atlanteene, el a putut exercita aceste 
facultăţi într-un alt mod, conştient şi liber. Altfel omul ar 
fi fost ţinut deoparte până in acea epocă. 


Cum ar trebui să considerăm întârzierea care a survenit 
in evoluţia anumitor entităţi? Privind superficial lucrurile 


am fi tentaţi să o asemănăm cu cea a elevilor care nu fac 
progrese la învăţătură. Dar de fapt ele au rămas in urmă 
nu din lene, ci din spirit de sacrificiu. Aceste fiinţe s-au 
jertfit pentru a da omului posibilitatea să primească in 
mod mai conştient şi mai liber darul Eului adus de 
Spiritele formei. De-a lungul evoluţiei omul a primit de la 
aceste Spirite luciferice germenii cuvântului, ai gândirii, 
ai memoriei logice, talente pe care le va folosi in artă şi 
ştiinţă. 


Fără această influenţă luciferică omul nu ar fi fost in 
stare să atingă acest ţel, căci activitatea sa ar fi fost pur 
instinctivă. Este drept că in acelaşi timp i-a fost adus şi 
pus la dispoziţie un alt element, pe care Spiritele normale 
ale formei nu l-ar fi lăsat la latitudinea sa. Omul a fost 
pus in faţa Binelui şi a Răului. A avut libertatea de a se 
îndepărta de calea cea bună. Dacă nu ar fi intervenit 
fiinţele luciferice, omul nu ar fi fost pus niciodată să 
aleagă între bine şi rău, dar nici nu şi-ar fi dobândit 
libertatea. El datorează acelor fiinţe faptul că a devenit 
liber. Purtăm cu toţii in noi cele semănate de entitătile 
luciferice. 


Astfel, la mijlocul epocii Atlantidei, Spiritele formei au 
ajuns in evoluţia lor in punctul in care puteau transmite 
omului ceea ce acumulaseră. Deci atunci, dacă nu ar fi 
acţionat decât aceste spirite, omul ar fi putut să 
primească de la ele germenul Eului. Dar Spiritele 
luciferice actionaseră, de asemenea, încă de multă vreme 
asupra omului, accelerând in mod sensibil această 
evoluţie, fie înălţând-o, fie coborând-o. Ca urmare, s-a 
întâmplat ceva de o importanţă imensă. Dacă evoluţia ar 
fi avut loc fără Spiritele luciferice, omul ar fi atins un 
stadiu în care nu s-ar fi pus problema să uzeze de 
libertate. Ar fi primit şi in acest caz de la Spiritele formei 
darul Eului, dar fără nici un merit din partea sa. Datorită 
faptului că Spiritele luciferice l-au maturizat înainte de 
vreme, el a putut, pe de o parte, să devină mai rău, dar, 
pe de alta, nu a mai primit in ansamblu acţiunea 
Spiritelor normale ale formei, a Spiritelor solare 


superioare, ceea ce este foarte important. 


Dacă omul ar fi ajuns până in mijlocul epocii Atantidei 
fără să-şi fi cucerit libertatea, in urma desfăşurării 
normale a evoluţiei sale spirituale s-ar fi produs 
următorul lucru: ceea ce noi numim principiul christic ar 
fi putut cobori pe Pământ încă din acele vremuri; 
Christos ar fi apărut deja in acele vremuri. Dar ca urmare 
a libertăţii primite, omul nu a mai ajuns la gradul normal 
de evoluţie şi de aceea a trebuit să atingă prin forţe 
proprii maturitatea necesară pentru a primi principiul 
christic, ceea ce nu s-a putut petrece decât mult mai 
târziu, cu atât mai târziu cu cât acţionaseră mai devreme 
asupra lui forţele luciferice. Trebuie să înţelegem că 
pogorârea lui Christos pe Pământ a fost întârziată prin 
intervenţia Spiritelor luciferice, dar ca urmare a acestui 
fapt oamenii înaintaseră mai mult in evoluţia lor atunci 
când a venit Christos. lată deci că aceste entităţi au făcut 
din om ceea ce este el astăzi, l-au pregătit pentru 
măreaţa epocă a pogorârii lui Christos. Într-un fel este ca 
şi cum şi-ar fi zis: dacă lăsăm pe om într-o stare de 
conştienţă instinctivă până in epoca Atlantidei, îl va primi 
pe Christos printr-un simplu instinct spiritual, dar nu va 
fi pregătit să uzeze de libertate. Ne vom jertfi pentru ca 
in el să se nască anumite facultăţi care vor întârzia 
momentul când el va putea, de data aceasta in mod 
conştient, să-l vadă pe Christos. Iar timpul care s-a scurs 
între momentul când a început acţiunea lor şi mijlocul 
epocii Atlantidei corespunde exact cu timpul care 
desparte acest mijloc de venirea lui Christos. 


Ce rol au avut Puterile pe care omul le-a putut primi 
către mijlocul epocii Atlantidei? Acest rol s-a exercitat 
numai din exterior asupra omului şi el nu a putut să fie 
pe deplin conştient de aceasta in sufletul său. Influenţa 
acelor spirite care începuseră să acţioneze mai dinainte îl 
constrângea pe om să asculte de legile exterioare, dar el 
nu simţea aceasta ca fiind o presiune venită din 
străfundurile fiinţei sale. Aşa cum animalul ascultă 
instinctiv de legile înnăscute in el, omul a ascultat de 


poruncile lui Iehova. El a primit prin aceasta Legea care 
a fost exprimată în forma exterioară de Moise şi de 
Proroci. În acest interval oamenii au înaintat în evoluţia 
lor până la punctul când puteau avea ei înşişi iniţiativa 
actelor proprii. Până atunci, fără ca oamenii să contribuie 
in vreun fel, modul lor de organizare pe Pământ a fost 
stabilit de către Puteri. In ce domeniu s-a făcut mai mult 
simțită acţiunea acestora? În mod deosebit in domeniul 
legăturilor de sânge, al reproducerii şi a tot ce se leagă 
de acestea. 


In trecut zeii, Spiritele popoarelor, Spiritele triburilor au 
fost cele care au organizat grupurile de oameni, dându-le 
legi. În acele vremuri dragostea nu exista încă decât in 
limitele celor de acelaşi sânge şi a legilor naturale. Cu 
cât urcăm mai mult in trecut, vedem că legăturile dintre 
oameni nu se bazează decât pe legile naturale şi că 
dragostea este sădită de forţe care i se impun omului din 
afară. Principiul lui Iehova acţionează prin legătura de 
sânge a generaţiilor. Acesta este elementul care uneşte 
triburile. Prin această comunitate de sânge Iehova face 
să domnească ordinea şi armonia in sânul poporului său. 
Iar Spiritele luciferice sunt cele care se opun acţiunii sale 
şi atacă acest principiu al afinităţii bazate pe legături de 
sânge. Ele vor să-l determine pe om să se concentreze 
mai mult asupra forţelor personalităţii sale individuale; 
ele vor să-l smulgă din legătura de sânge şi fac aceasta 
până in momentul când apare Christos, care va face pe 
om adevăratul stăpân al individualităţii sale, conferindu-i 
propria sa forţă interioară, lăsând ca Înţelepciunea şi 
Graţia divină să devină forţele cele mai profunde ale 
fiinţei sale. Iată ce au pregătit de multă vreme Spiritele 
luciferice; omul nu a realizat ce doriseră ele decât atunci 
când Christos s-a pogorât pe Pământ. Cei care cunoşteau 
aceste fapte ştiau ce spun atunci când le-au redat prin 
cuvintele Christus verus Luciferus (Christos este 
adevăratul Lucifer), acesta fiind un dicton esoteric. 


Astfel, in decursul timpurilor care au precedat venirea lui 
Christos, au acţionat două principii: un principiu care îi 


uneşte pe oameni prin legături de sânge şi un altul care îi 
desparte şi tinde să-l ridice pe om pe culmile fiinţei sale 
individuale. Omenirea s-a format treptat sub influenţa 
acestor două principii. 


Dacă ne întoarcem la gradul de umanizare propriu 
Atlantidei, regăsim inomentul când omul obţine materia 
dură care formează oasele. Trebuie să recurgem la unele 
expresii uzuale. Spiritele diriguitoare au fost nevoite să 
aibă grijă ca această osificare să nu se producă prea 
repede; a trebuit ca, in vremurile Atlantidei, sistemul 
osos să fie păstrat, un timp, destul de suplu pentru a mai 
putea fi modelat. Dar ştim că in toate perioadele au 
existat entităţi spirituale care s-au desprins din evoluţia 
normală. Datorită influenţei exercitate de acestea, unele 
grupe de oameni şi-au format structuri fizice specifice pe 
care le-au păstrat pană in ziua de azi, manifestându-se la 
nivelul diferitelor sisteme (osos, nervos, digestiv, 
circulator). Astfel s-au creat premise pentru ca 
receptivitatea unor rase să actioneze diferit faţă de 
impulsurile spirituale in cursul timpului. Totuşi, Spiritele 
diriguitoare au acţionat astfel încât principiul formei 
umane, odată creat, să continue să acţioneze in mod real 
in întreaga umanitate*. 
* Astfel devine explicabil că anumite grupuri umane rămase 
izolate mult timp de restul popoarelor recuperează relativ 
repede, in contact cu procesul cultural-educativ, rămânerile in 
urmă, pierzând in acelaşi timp capacităţile de percepţie 
atavice, suprasenzoriale, caracteristice populațiilor primitive 
sub raportul civilizaţiei. Un bun exemplu îl constituie cazul 
populațiilor aborigene din Australia. (n. red.) 
Să evocăm o vreme, care nu este atât de îndepărtată, 
când exista încă o oarecare clarviziune voalată şi când 
iniţiaţii exercitau încă o mare influenţă. Când oamenii 
mai păstrau încă amintirea conştientă a acestor 
evenimente trecute, cum se exprima acest lucru? Să 
presupunem că in Grecia antică au existat populaţii al 
căror organism s-ar fi întărit înainte de cel al ultimilor 
sosiți. Să presupunem că a existat acolo şi o altă rasă, 
născută dintr-un amestec şi care îşi păstrase capacitatea 
de a avea viziunea etapelor trecute pentru că se găsea 


într-un stadiu şi mai primitiv decât celelalte. Aceasta a 
fost de fapt situaţia in Grecia. Un grec care încerca să 
reconstituie prin privirea sa interioară evoluţia săvârşită 
de omenire, îşi putea spune: dacă îmi îndrept privirile 
spre Africa, regăsesc in civilizaţia egipteană oameni 
foarte evoluaţi, care au resimţit influenţa civilizatiilor 
anterioare, babiloniană, caldeană ş.a. Dar pe acelaşi 
Pământ a existat, chiar mai înainte, o populaţie asupra 
căreia acţiona o influenţă care producea o întărire mai 
ales la nivelul funcţiilor inferioare, care guvernează 
nutriția. O altă etapă a fost legată de aportul de mai 
târziu de imigranţi care se scurgeau din Asia. In sfârşit, 
acestora li s-au adăugat popoarele care au rămas cel mai 
mult timp in posesia unui organism plastic. lată ce a 
redat idealizat artistul grec modelând corpul divinităiilor 
sale, redând ceea ce a cunoscut privind însăşi evoluţia, 
ceea ce a ştiut referitor la acţiunea forţelor divine. El ştia 
că unele fiinţe omenesti încremeniseră într-o epocă 
prematură a evoluţiei lor, pe când altele, dimpotrivă, îşi 
păstraseră corpul in acea stare maleabilă dorită de zei. 
Artistul grec din acele vremuri observa acestea el însuşi. 
El vedea că, deşi era întârziat sub unele aspecte, 
aparţinea totuşi grupului de oameni care evitase cel mai 
mult timp posibil încremenirea fizică, şi vedem cum 
cunoaşterea acestui mister este exprimată de minune 
prin sculptura greacă. Urmărind din acest punct de 
vedere ce a dat aceasta, întâlnim trei tipuri distincte de 
divinităţi: 


1. Tipul Zeus, căruia it apartine întregul ansamblu de zei 
olimpieni grupaţi in jurul lui Zeus. 

2. Un tip care s-a adăugat mai târziu acestuia şi care 
reprezintă pentru conştiinţa greacă o formă cu totul 
diferită: cea a lui Hermes sau Mercur. Urmăriţi cât de 
abundent este părul la tipul Zeus, cât de diferit este faţă 
de micile bucle dese ale lui Mercur. Comparaii, de 
asemenea, forma ochilor şi lobul urechilor şi veţi vedea 
cu uşurinţă că grecii au vrut să exprime prin tipul 
Hermes ceva cu totul diferit atunci când l-au aşezat 
alături de tipul Zeus. 


3. Tipul faun. Acest tip ilustrează o treaptă a omenirii şi 
mai veche decât tipul Hermes, de care se distinge foarte 
clar. 


lată ce au reprezentat grecii in felul lor. Elementul care 
se găsea in sudul Greciei a fost reprezentat prin tipul 
faun; cel din est s-a întrupat in tipul Hermes, iar ceea ce 
era acel grec însuşi, propriul său tip, cel al rasei care a 
întemeiat ramura ariană, a fost reprezentat prin tipul 
ideal al lui Zeus. 


Ajunge să doreşti să observi pentru a putea recunoaşte in 
fiecare formă in ce măsură an ştiut grecii să adapteze cu 
fineţe viaţa care se exprimă in forma exterioară la 
formele interioare creatoare. As dori să ilustrez printr-un 
detaliu cu câtă subtilitate au ştiut artiştii greci să 
exprime in arta lor cele mai grandioase idei. Tipul care ni 
s-a păstrat sub trăsăturile lui Hermes, acest tip de om 
care a fixat forţe organice inferioare, prezintă 
următoarele caracteristici: forţele care modelează 
obrazul au acţionat in mod deosebit asupra părţii 
inferioare a feţei, in timp ce atunci când acţionează 
asupra tipului grec, ele predomină in partea superioară a 
capului, ceea ce se poate constata privind nobila înăltare 
a frunţii la Zeus. 


În acest mod conştiinţa grecului şi-a pus amprenta 
asupra sculpturii; nu putem înţelege evoluţia sa decât 
atunci când urmărim forţele care se exprimă prin artă 
până in cele mai mici detalii, de exemplu prin modul in 
care un artist reprezintă ochii. 


Şi atunci nu admirăm numai spiritul de observaţie al 
grecilor, ci şi felul in care au realizat in forme vizibile 
forţele care au acţionat asupra omului pentru a-l modela 
pe dinăuntru. Istoria formării neamurilor s-a conservat in 
sculptura artei greceşti, ca şi în povestirile mitologice, şi 
cele mai mici detalii ale acestei arte, ochii unei statui, 
mărturisesc in mod cu totul deosebit existenţa unor forţe 
de natură spirituală. 


CONFERINŢA a VIl-a 

Formele animale, expresii fizionomice ale pasiunilor 

omeneşti « 

Religia egipteană, aducere-aminte a epocii 

lemuriene + Simbolul Peştelui 

şi al Şarpelui * Amintirea Atlantidei in Europa * 

Lumina lui Christos 

Stuttgart, 11 august 1908 
Am văzut că in evoluţie, in general, şi in evoluţia 
omenească, in special, apar o serie de diferenţe, se 
produc inegalităţi atunci când unele fiinţe se fixează 
înainte de vreme într-o anumită formă. Ele se 
cristalizează prea devreme. In timp ce alte fiinţe, care din 
alte puncte de vedere sunt asemănătoare cu celelalte, îşi 
păstrează întreaga supleţe şi plasticitate până in 
momentul propice şi, prin urmare, pot să realizeze o 
dezvoltare într-o nouă direcţie. Am stabilit, de asemenea, 
in ce moment al evoluţiei s-a ivit forma omenească 
propriu-zisă: la mijlocul epocii Atlantidei. În acele 
timpuri, natura exterioară a omului poseda o mare 
elasticitate; nu numai că el putea să-şi mişte membrele, 
dar putea şi să le alungească după cum dorea. Aceste 
lucruri referitoare la lumea de altădată şi la omenirea din 
trecut inspiră omului din vremea noastră un fel de 
repulsie. Chiar şi aici, in cercul celor care studiază 
Ştiinţa spirituală, conferințele acestea îşi propun să 
prezinte adevărul in doze mici, puţin câte puţin. În acest 
fel el este mai uşor de asimilat. 


Să ne aducem aminte că timpurile Atlantidei au luat 
sfârşit printr-un ansamblu de catastrofe diluviene cu 
caracter foarte complex. Dar înainte de acestea, perioada 
Atlantidei durase foarte mult (în conferințele următoare 
vom preciza aceste cifre). Putem să ne întoarcem înapoi 
cu gândul până la începutul acelei perioade. Vom găsi 
atunci in istoria planetei noastre alte catastrofe; de 
natură vulcanică. Prin acestea au dispărut continente 
întregi, care se aflau la sud de Asia de astăzi, la est de 
Africa şi la nord de Australia. În aceste teritorii trăia o 


preomenire. Ele sunt înglobate sub denumirea de 
continent lemurian, nume luat din domeniul ştiinţelor 
naturii. 


Această preomenire poseda o corporalitate fizică extrem 
de moale şi de plastică. Omul din acele timpuri putea să 
se transforme. Aspectul său ar părea foarte ciudat omului 
din zilele noastre. În acel moment, de altfel prematur, a 
început să se schiţeze pentru prima oară la om 
sentimentul unui Eu; dar aceasta nu era decât un 
început. Lipsa de personalitate şi caracterul maleabil al 
corpului explică faptul că acel aspect omepesc in 
continuă schimbare in funcţie de conţinutul psihic al 
fiecărei fiinţe era, într-un anumit fel, un revelator al 
sufletelor. Aspectul său varia după cum omul îl alimenta 
cu dorinţe bune sau rele, cu gânduri bune sau rele. În 
acele timpuri nu era cu putinţă să fie ţinut ascuns un 
gând rău; el imprima corpului forma sa. 


In acea epocă, pe Pământ se aflau puţine specii animale. 
Nu existau decât oamenii şi speciile inferioare de 
animale. Oamenii îşi făceau simțită prezenţa, se 
recunoşteau unul pe altul, după expresia dorințelor lor, a 
instinctelor şi gândurilor lor. Care este astăzi expresia 
fizionomică a acestor dorinţe, a acestor instincte, a 
acestor gânduri? Ea se află in formele animale. Când 
privim acum animalele din specii superioare, găsim in ele 
expresia diverselor facultăţi ale omului, expuse într-o 
gamă variată; tot ce se refugiază acum in corpul astral al 
omului, pasiunile şi tendinţele de tot felul, toate acestea 
acționau odinioară cu intensitate asupra corpului 
omenesc maleabil încă, format cel mult dintr-o ceaţă 
incandescentă, şi dădea expresia acelui corp. Cele mai 
multe dintre animalele superioare de astăzi se trag din 
fiinţe umane care s-au împotmolit in instinctele lor, s-au 
fixat in ele şi au rămas in urmă. Animalele s-au născut din 
pasiunile şi dorinţele omeneşti, care s-au solidificat, au 
încremenit într-o formă rămasă pe loc. Omul care trece 
prin lume având o înţelegere ocultă a fenomenelor 
resimte lucruri foarte deosebite. El îşi spune: pe 


parcursul devenirii mele am străbătut stadiile de Leu şi 
de Șarpe, am trăit in aceste forme; viaţa mea psihică a 
avut calităţi care au dat naştere acestor forme. Fiinţele 
omeneşti care s-au dovedit apte să atingă stadii 
superioare, cele care şi-au păstrat neatins atât centrul lor 
psihic cât şi echilibrul au păstrat capacitatea de a trăi in 
interiorul lor pasiuni şi instincte fără însă să capete in 
vreun fel forma şi structura corporală a acestora. Prin 
aceasta, omul s-a ridicat deasupra animalelor. În animale 
putem urmări propriul nostru trecut, dar nu sub aspectul 
său de odinioară, căci de atunci s-au scurs milioane de 
ani. 


Să admitem că instinctele cu care este înzestrat acum 
leul s-au manifestat la început, in vremuri îndepărtate, in 
fiinţa unui om, dându-i forma de leu. Această formă s-a 
materializat, a apărui specia leului. Dar de atunci neamul 
leilor a suportat o îndelungată evoluţie şi de aceea leut 
de astăzi nu mai este la fel cu cel originar; el nu este 
decât urmaşul acestuia. Într-un anumit sens, diversele 
animale nu sunt decât urmaşii degeneraţi ai noştri. 
Cunoscând aceasta, putem înţelege mai bine lumea care 
ne înconjoară. 


Dar să nu ne închipuim că animalele care există astăzi 
sunt forma cristalizată a unor instincte întotdeauna rele. 
Nu, erau instincte necesare. Omul a trebuit să ia din ele 
ceea ce era de folos fiinţei sale actuale. Când revedem 
acele timpuri vechi ale evoluţiei, găsim Pământul populat 
de forme animale materiale in curs de transformare, care 
sunt expresia instinctelor noastre, a pasiunilor noastre. 
Prin aceasta se face simțită acţiunea entităţilor spirituale 
despre care am vorbit. Pământul era alcătuit încă dintr-o 
substantă maleabilă şi se poate zice că entităţile 
spirituale modelau aici diversele forme animale. 


Să ne amintim de următorul lucru: religia egipteană a 
reflectat in învăţămintele ei faptele cosmice din epoca 
lemuriană. Ceea ce s-a întâmplat pe Pământ in epoca 
lemuriană a constituit miezul cunoştintelor sacre ale 


Egiptului. Deci să nu ne surprindă faptul că găsim printre 
reprezentările religioase ale Egiptului atâtea forme 
animale sau zei cu capete de animale. Ele reflectă 
amintirea spirituală a ceea ce a existat cu adevărat pe 
faţa pământului. Nu facem o comparatie, ci afirmăm o 
realitate când spunem că sufletele incarnate in timpul 
civilizatiei egiptene au simţit cum se trezesc in ele 
vremurile lemuriene, că religia lor a fost o resurectie 
spirituală a acelor timpuri. Diversele epoci terestre au 
inspirat genul acesta de renaştere sub formă de religii 
sau de filosofii. 


Chiar in epoci mai târzii, condiţiile de viaţă pe Pământ 
erau încă foarte diferite de ce sunt ele astăzi, la fel ca şi 
stările de constienţă. Forma omenească s-a modelat 
treptat până pe la jumătatea timpurilor Atlantidei. Ea a 
ajuns la împlinire datorită lui Iehova şi Spiritelor formei, 
după cum am văzut. De fapt tot ceea ce constituie acum 
omul a luat naştere in intervalul de timp cuprins între 
epoca lemuriană şi mijlocul epocii Atlantidei. 


Dacă aţi putea, prin clarviziune, să vă deplasaţi in acea 
epocă lemuriană, v-aţi găsi in faţa altor enigme. In acea 
vreme, funcţiile organice, care acum sunt separate, 
acționau încă in comun. La apogeul epocii de care 
vorbim, respiraţia şi nutriția formau un singur tot. 
Aceasta se datora structurii total diferite a substanţelor 
absorbite. Omul era hrănit de o substanţă fluidă 
răspândită pretutindeni, pe care am putea, in linii mari, 
să o comparăm cu laptele, şi care era in acelaşi timp 
obiectul respirației şi al nutriţiei. 


Dar nici alte lucruri nu se separaseră încă. Ştiti că, 
încetul cu încetul, in cursul perioadei de care ne ocupăm, 
simţurile omului s-au deschis spre înafară. La început, 
aceste simţuri nu percepeau obiectele exterioare. Omul 
se mărginea la conştienţă in imagini: in el se înălţau 
imagini vii, vise. Nu avea o perceppe obiectivă. In 
schimb, senzațiile de cald şi de rece începeau să se 
diferenţieze. Era începutul activităţii senzoriale. Fiinţa 


omenească care se mişca într-un element lichid distingea 
temperatura locurilor de care se apropia. Această 
capacitate îi era mijlocită de un organ, glanda pineală*, 
astăzi atrofiată, situată in interiorul creierului. Odinioară, 
această glandă se deschidea spre exterior şi era in 
realitate un organ energetic, împrăştiind in afară raze de 
forţă. Omul poseda deci un fel de lanternă luminoasă şi 
se mişca cu ajutorul ei in oceanul originar. Acest organ 
luminos, care, dacă s-ar dezvolta in zilele noastre, ar 
apărea ca o creastă pe capul omului, înzestra omul cu 
percepții termice. Era primul rudiment al organelor 
noastre de simţ. Astăzi, ştiinţa oficială numeşte acest 
organ „ochi degenerat". Dar el n-a fost niciodată ochi, a 
fost un organ care percepea frigul sau căldura, chiar de 
la distanţă. 
* Glanda pineală, minusculă excrescenţă a materiei nervoase, 
cântărind aproximativ 0,16 g, aşezată in interiorul cutelor pe 
care le formează creierul, la nivelul ventriculului al treilea, 
este cunoscută, ca una din glandele endocrine importante, sub 
numele de epifiză. Unii anatomişti şi fiziologi au socotit-o ca 
fiind un organ degradat, provenind din „ochiul pineal" pe care 
reptilele erei secundare îl purtau ca o fereastră in peretele 
superior al craniuluilor.(n.red.) 


Acest organ, care s-a închis atunci când organele 
celorlalte simţuri au început să se deschidă, avea un alt 
rol: el a fost, in timpuri îndepărtate, un organ de 
fecundare. Receptivitatea senzorială şi fecundarea sau 
procrearea nu făceau decât un singur tot. Omul primea 
prin intermediul acestui organ forţele universului 
înconjurător, care îl făceau apt să reproducă o fiinţă 
asemenea lui. Aceasta se petrecea pe vremea când Luna 
nu se despărţise încă de Pământ. In unele perioade, 
atmosfera Pământului devenea deosebit de favorabilă 
pentru procreare; sub influenţa anumitor poziţii ale 
Soarelui atmosfera producea o anumită substanţă care 
făcea să radieze organul procreator. Animalele marine 
care posedă in unele perioade o fosforescenţă specială 
amintesc de acea epocă îndepărtată. În momentele 
acelea o undă de procreare străbătea întregul Univers. 
Fiinţa omenească, încă absolut asexuată, era fecundată şi 
putea să reproducă o fiinţă asemănătoare sie însăşi. 


Activitatea senzorială şi procrearea, pe de o parte, 
respiraţia şi nutriția, pe de alta, erau funcţii strâns legate 
între ele in acele timpuri străvechi. 


Organele s-au diferenpat progresiv şi omul a luat treptat 
aspectul pe care îl are astăzi. Prin acest fapt el devenea 
propriul său stăpân şi conştiinţa Eului se înrădăcina in el. 
Inainte de aceasta, atunci când se mişca, după cum am 
mai spus, într-o atmosferă terestră încă lichidă, condus 
de percepțiile sale de cald sau de rece, entităţile 
superioare acționau in el, şi îndeosebi forţele solare, căci 
acest astru se despărţise deja de Pământ şi forţele sale 
acționau din afară, stimulând organul pe care l-am 
pomenit - glanda pineală. 


Dimpotrivă, forţele lunare, înainte şi după despărţirea de 
acest astru, au stimulat un alt organ al omului. Acest 
organ se află in alt punct al creierului şi este numit 
glanda pituitară sau mucoasă. În vremea noastră nu se 
ştie ce rol ar avea*. Dar odinioară ea regla funcţiile 
corpului, respiraţia şi nutriția, combinate. De acest organ 
depindea, de asemenea, capacitatea omului de a se 
extinde in lungime şi in lăţime, de a-şi schimba forma. 
Tot ceea ce depindea de voinţa sa era reglat de glanda 
pituitară sau mucoasă. Ceea ce nu era dependent de 
voinţa sa era de domeniul glandei pineale. 
* Glanda „pituitară", numită astfel de Vesalius (1543), care 
credea că secretă mucozităţile nazale, este cunoscută mai mult 
sub numele de hipofiză. In prezent, se ştie că este una din 
glandele endocrine cu funcţii multiple secretând hormoni cu 
actiune directă, dar şi cu acţiune de reglare a funcţiei 
celorlalte glande endocrine şi având de asemenea relaţii cu 
sistemul nervos central. Astfel ea influentează, în adevăr, 
funcţia a numeroase organe.(n.red.) 


Pe măsură ce omul se dezvoltă şi capătă un aspect 
corporal stabil, sigur, el se smulge de sub tutela 
entităţilor care-l dirijau mai înainte făcând din el o fiinţă 
pur instinctuală. Abia la jumătatea epocii Atlantidei el a 
avut suficientă maturitate pentru a percepe lumea 
exterioară prin organele sale de simţ şi pentru a formula 
aprecieri asupra acestei lumi. Înainte era incapabil de 


aşa ceva şi ceea ce s-ar fi putut numi gândire era ceva 
insuflat din afară, aşa cum se întâmplă astăzi la animale. 
Să ne amintim însă că oamenii au progresat cu viteze 
diferite. La unii fenomenul de fixare s-a produs mai 
devreme decât la alţii. Doar fiinţele omeneşti ce alcătuiau 
un mic nucleu care locuia in apropiere de Irlanda actuală 
s-au dovedit capabile să primească in întregime darurile 
evoluţiei terestre. Ei au migrat din vest spre est, 
populând diferitele ţinuturi unde se aflau vestigii ale unor 
popoare anterioare, şi s-au amestecat cu acestea. Din 
acest amestec s-au născut diferite civilizaţii. Oamenii 
care s-au îndepărtat mai puţin de leagănul lor au format 
civilizațiile europene. 


Să mai aruncăm o privire in largul Universului, apoi să 
revenim pe Pământ. Vedeţi limpede că omul s-a dezvoltat 
in strânsă legătură cu speciile animale care s-au desprins 
din viţa umană şi au rămas in urmă într-un stadiu 
anterior al evoluţiei. Desigur există diferenţe mari între 
speciile animale. Vom vedea mai încolo că există o 
anumită limită foarte semnificativă între animalele 
inferioare şi animalele superioare. Să reținem pentru 
moment faptul că omul a eliminat progresiv din sânul său 
formele animale şi să ne gândim că pe vremea foarte 
îndepărtată când Soarele era încă unit cu Pământul omul 
exista deja sub o formă spirituală, subtilă, in întregime 
eterică. Atunci când Soarele s-a despărţit de Pământ 
omul a eliminat speciile animale rămase in urmă, adică 
cele care erau încă in stadiul Soare-Pământ dinainte de 
despărţire. Aceste fiinţe, care evoluaseră in forme 
animale pe un Pământ unit încă cu Soarele şi cu entităţile 
solare, au dat naştere apoi unor animale foarte diferite 
de ceea ce erau ele atunci, căci durata evoluţiei a fost 
imensă. Cu toate acestea se poate găsi, printre formele 
animale care ne înconjoară astăzi, o formă caracteristică 
amintindu-le pe cele care au rămas in urmă atunci când 
Soarele a părăsit Pământul, şi aceasta este forma 
Peştelui. 


Peştele este forma de viaţă care a rămas pe Pământ 


atunci când acesta a devenit de sine stătător, forma de 
viaţă care a păstrat in sine ultimele ecouri ale forţelor 
solare. Pământul era locuit atunci de aceste fiinţe care au 
trecut apoi prin numeroase împrejurări, dar care au fost 
primele contururi materiale ale fiinţei umane, in epoca in 
care Soarele a părăsit Pământul. 


Putem zice că, in lumea exterioară, un animal, Peştele, ne 
aminteşte de propria noastră despărţire de Soarele fizic, 
ne aminteşte că odinioară am aparţinut Soarelui. Dar 
apoi Soarele s-a îndepărtat. A acţionat din afara 
Pământului. A transformat omenirea pământeană. Atunci 
s-a stabilit sub influenţa sa ritmul pe care îl numim 
alternanţa dintre starea de veghe şi somn. 


Această alternanță a fost corelată cu faptul că omul era 
acum mai legal de Eul său. În timpul somnului, slăbea 
legătura eului şi a corpului astral cu corpuri fizic şi cu cel 
eteric. Să analizăm mai îndeaproape această alternanță. 


Ştim că relaţia dintre cele patru părţi care alcătuiesc 
fiinţa umană in stare de veghe este de echilibru. Mai 
demult, atunci când omul adormea, deoarece nu poseda 
un Eu, o parte a corpului său eteric evada împreună cu 
corpul astral. El intra într-o stare care nu era exact de 
somn, dar care totuşi poate fi considerată similară 
somnului. În prezent, omul adormit are valoarea unei 
fiinţe vegetale. Planta dispune de o stare de conştienţă 
analoagă cu cea a unui om adormit, reprezentat prin 
corpul său fizic şi cel eteric. Partea spirituală, corpul 
astral şi Eul, in cazul unui om normal, nu dispune la 
rândul ei decât tot de o stare de conştienţă vegetală - 
omul care doarme nu este conştient de ceea ce îl 
înconjoară. In vechime, starea de conştientă a corpului 
astral evadat in timpul somnului era mai clară. Cel care 
dormea îşi dădea seama vag că intră in lumea spirituală. 


Să mai avem in vedere şi faptul că, înainte de 
desprinderea Soarelui, omul se găsea supus in întregime 
influenţei şi dominanţei forţelor fizice şi spirituale ale 


acestui astru. După despărţire, influenţa solară asupra 
omului are un caracter variabil, in funcţie de poziţia 
acestui astru şi de incidenţa razelor Soarelui. Or, in 
timpurile acelea, Soarele exercita o influenţă specială. 
Ochiul fizic nu putea să-l perceapă; lumina Soarelui nu 
putea străbate atmosfera compactă de atunci. Dar când, 
in timpul somnului, corpul eteric şi cel astral evadau, se 
eliberau de corpul fizic, acestea primeau puternice 
influenţe emanate de forţele spirituale ale Soarelui. La 
început, omul nu percepea aceste influenţe, nu era încă 
pregătit pentru aceasta. Dar, mai târziu, o anumită 
intervenţie spirituală i-a dat capacitatea de a le percepe, 
de a recunoaşte radiatia spirituală a astrului solar. 


Care a fost această intervenţie care l-a pus pe om in 
contact conştient cu entităţile solare a căror reşedinţă se 
îndepărtase de Pământ? În ce moment li s-a acordat 
oamenilor capacitatea de a percepe acele entităţi? 


Ştim că forţele spirituale s-au revărsat treptat pe 
Pământ. Momentul capital şi decisiv când omului i-a fost 
dată capacitatea de a primi pe deplin conştient nu numai 
radiaţia fizică a Soarelui, ci şi forţele sale spirituale l-a 
constituit venirea lui Christos pe Pământ. 


Putem să spunem că a existat un moment când omul s-a 
despărţit fizic de Soare. Peştele evocă acel moment. El ne 
aminteste cum era viaţa noastră înainte ca ea să fie 
abandonată de către Soare şi de înaltele entităţi solare 
aflate sub conducerea lui Christos. Oamenii s-au 
maturizat treptat până când au ajuns să poată primi forţa 
acestui mare spirit solar, aşa cum mai înainte primeau 
efectele fizice ale Soarelui. Forţa spirituală a Soarelui s-a 
manifestat atunci pe Pământ ca un fapt real, in aceeaşi 
măsură cu efectele fizice. Ce amintire au putut evoca 
iniţiaţii atunci când a apărut Christos? Amintirea vechii 
patrii solare, iar simbolul care evoca acea veche patrie 
era desigur simbolul Peştelui. 


De aceea, atunci când vedem simbolul Peştelui in 


catacombe, putem să-l interpretăm ca un semn autentic 
prin care iniţiaţii rememorează cursul evoluţiei. Iar 
discipolul din primele veacuri creştine, văzând 
pretutindeni semnul acesta, resimțea o emoție 
amestecată cu respect şi groază; învăţătura iniţiaţilor, 
care ajungea la urechile lui, îl transporta spiritual la 
misterele sacre ale Palestinei, dar in acelaşi timp îl purta 
in urmă, făcându-l să întrezărească etapele grandioase 
ale evoluţiei Pământului. Iată ce se învăţa in locurile de 
iniţiere, şi simbolul Peştelui, ca şi alte simboluri, erau 
expresia acestor mistere. Prezenţa sa pe pereţii 
catacombelor evocă epoci dispărute cu aceeaşi 
certitudine ca şi prezenţa unei impresiuni vegetale fosile 
care evocă pentru geolog vremurile trecute. Ca şi 
impresiunea fosilă, simbolul Peştelui nu a apărut de la 
sine; el este amprenta învăţăturii care se transmitea prin 
Misterii. Nu a apărut dintr-odată. A existat in şcoli oculte 
înainte de venirea lui Christos; profeţii Israelului fac 
aluzie la el şi îl regăsim chiar şi in Misteriile druidice. 
Peste tot are un rol legat de prevestirea venirii lui 
Christos. Deci acest simbol închide in el referiri la un 
moment capital al evoluţiei terestre. 


Să ne continuăm analiza. A urmat epoca când Luna s-a 
despărţit de Pământ. Pământul rămăsese pentru un timp 
despărtit de Soare, dar unit încă cu Luna. Apoi Luna a 
părăsit la rândul ei Pământul şi astfel cele trei astre au 
devenit distincte. Aceste evenimente cosmice au fost 
însotite de mari catastrofe de tipul furtunilor. Omul fizic 
nu era încă prea evoluat. El şi-a abandonat pur şi simplu 
corpul, care se osificase şi se întărise. Ca să înţelegem ce 
s-a întâmplat, să reținem in primul rând faptul că, prin 
despărtirea de Soare, Pământul a regresat in evoluţia sa, 
deci condiţiile s-au înrăutățit. Dar când s-a desprins şi 
Luna, ducând cu ea elementele dăunătoare, Pământul a 
progresat iar, a devenit mai elevat. 


Deci evoluţia a fost ascendentă până la retragerea 
Soarelui, după care a urmat o perioadă descendentă in 
timpul căreia totul pe Pământ s-a înrăutățit. In sfârşit, 


după desprinderea Lunii, evoluţia s-a redresat. Stadiul 
intermediar de care am vorbit a lăsat şi el urme pe 
Pământ, dar desigur acestea au degenerat şi nu mai au 
înfăţişarea de altădată. Găsim şi astăzi forma pe care o 
îmbrăcase fiinţa omenească înainte de desprinderea 
Lunii, înainte ca omul să posede un Eu. Entitatea animală 
care ne aminteşte, în oarecare măsură, cum era omul in 
punctul cel mai de jos al evoluţiei sale, in momentul când 
se cufundase cel mai mult in adâncurile vieţii instinctive 
şi pasionale, atunci când corpul său astral era accesibil 
pentru cele mai rele influenţe, acea entitate in care s-a 
fixat amintirea celei mai ruşinoase perioade străbătute de 
omenire pe această planetă, această entitate se regăseşte 
astăzi, degenerată, sub chipul Şarpelui. lată deci că şi 
simbolul Şarpelui a rezultat din realităţile evoluţiei 
noastre. 


Peştele şi Şarpele ies la lumină din lumea enigmelor 
trecutului nostru. Şi, aşa cum un instinct natural ne face 
să ne bucurăm când vedem corpul strălucitor al unui 
peşte străbătând cel mai pur, cel mai cast element, 
emanând o senzaţie de linişte, tot astfel un instinct 
natural, dacă nu a fost alterat, ne înfioară la vederea unui 
şarpe care se târăşte pe pământ. Astfel de impresii sunt 
justificate; ele sunt amintiri inconştiente ale fazelor pe 
care noi înşine le-am parcurs. Omul, văzând formele atât 
de pline de viaţă şi într-adevăr minunate, într-adevăr 
solare, ale peştilor mişcându-se în unde, îşi aminteşte de 
evoluţia sa şi de inocenta sa trecută, de vremurile când 
cele mai bune spirite care dirijează evoluţia tineau sub 
control destinul său. Dar omul care vede apropriindu-se o 
reptilă îşi aminteşte de o perioadă îngrozitoare din 
evoluţia sa, perioadă când era pe punctul de a pieri. Ceea 
ce simte acum la vederea acestor animale se leagă de 
evenimente cosmice trecute. Astfel se poate înţelege 
ceea ce pare enigmatic; aceste sentimente apar cu tărie 
şi claritate acolo unde omul nu a fost influenţat de 
civilizaţie. Bineînţeles că teama de şarpe poate fi complet 
dominată datorită civilizaţiei. Dar aceasta nu distruge in 
adâncul sufletului un instinct primitiv care provine dintr- 


o epocă îndepărtată a istoriei noastre, când omul se afla, 
din punct de vedere fizic, in stadiul de şarpe şi când 
începeau să acţioneze in el elemente spirituale care 
urmau să-l pregătească să devină liber, să-l pregătească 
să-l primească pe Christos in toată măreţia şi demnitatea 
sa, cu toate consecinţele care decurg de aici. 


Să ne punem întrebarea: care au fost acele elemente 
spirituale care l-au ajutat pe om să nu piară? Acestea au 
fost entităţile de care am mai vorbit: entităţile luciferice. 
Ele au intervenit in momentul de decadenţă maximă şi l- 
au determinat pe om să se ridice iarăşi spre înălţimi. 


Deoarece entitătile solare nu mai puteau să acţioneze, 
entităţile luciferice s-au jertfit, s-au dat pe sine pentru a 
putea să-i îndrume pe oameni. Ele s-au întrupat in mod 
straniu in mijlocul unor popoare de pe Pământ. Ca aspect 
exterior, ele aveau o înfăţişare omenească. Chiar şi 
spiritele cele mai elevate trebuie, in astfel de cazuri, să ia 
forme care sunt prezente deja pe Pământ. Acestea au 
luat deci înfăţişarea pe care o aveau oamenii in acea 
vreme. Ele erau rătăcitoare pe Pământ şi ştiau că, deşi ca 
înfăţişare se asemănau cu oamenii, totuşi patria lor era in 
ceruri, pe cele două planete intermediare, Venus şi 
Mercur. Sufletele lor locuiau acolo şi ceea ce era mai bun 
in ei rămăsese acolo. Aşa că până la urmă înfăţişarea lor 
pământească nu era decât o iluzie. 


Dar a fost nevoie să se folosească acest procedeu pentru 
a li se da oamenilor ce le trebuia: o direcţie, o doctrină. 
Ei sunt cei pe care îi numim primii Invăţători sau Iniţiaţi 
ai omenirii. Asemănători ca înfăţişare cu oamenii de 
atunci, erau însă înzestrați in forul lor interior cu înalte 
calităţi, care le dădeau posibilitatea să exercite o 
puternică influenţă asupra omenirii in general, dar 
îndeosebi asupra fiinţelor omeneşti mai evoluate, in 
lăcaşuri de învăţătură, care au fost primele scoli ale 
Misteriilor. Au existat deci foarte multă vreme astfel de 
individualităţi care îşi aveau patria in ceruri şi care se 
mişcau printre oameni. In vremea aceasta omul evolua, 


apropiindu-se de mijlocul epocii Atlantidei. 


În prima jumătate a acestei epoci a început să se formeze 
structura omenească actuală şi omul a început să capete 
conştienţa de sine. Au existat fiinţe care se aflau pe 
treptele inferioare ale scării umane; acestea au dat 
naştere unor rase care au rămas in urmă. Alte fiinte au 
rămas înzestrate cu elasticitatea necesară pentru a-şi 
continua evoluţia. In sfârşit, altele nu trăiau decât din 
timp in timp in corpuri omeneşti. lată ce se întâmpla 
adesea in acele prime timpuri ale Atlantidei: 


Să ne imaginăm un atlant din vechime, relativ foarte 
evoluat. În anumite situaţii era determinat să-şi 
părăsească corpul fizic, care era încă foarte maleabil, şi 
corpurile eteric şi astral; atunci nucleul pur spiritual al 
fiinţei sale se retrăgea într-o lume superioară; mai târziu 
acest nucleu spiritual ajungea să anime un alt corp. Se 
întâmpla adesea ca cele trei corpuri - fizic, eteric şi astral 
- să fie părăsite de bunăvoie cu mult înainte de moarte de 
nucleul lor spiritual. Aceste corpuri, in cazul in care 
aparținuseră unor individualităţi atlante superioare, erau 
de natură extrem de nobilă. Atunci in ele pătrundeau 
entităţi spirituale de ordin superior. Acest lucru se 
petrecea deseori in vremurile cele mai vechi ale 
Atlantidei. Entităţi care altfel nu ar fi putut să se 
încarneze pe Pământ foloseau acele învelişuri corporale 
foarte evoluate. Aşa au făcut Marii Învăţători care au 
avut drept câmp de acţiune şcolile de iniţiere din 
Atlantida. Ei au exercitat o influentă puternică prin 
mijloacele de care dispuneau in acele vremuri. Noaptea, 
când omul evada din corpul său fizic, el păstra un fel de 
clarviziune nedesluşită. În timpul zilei contururile 
exterioare ale lucrurilor nu-i apăreau încă cu claritate. 
Deci nu exista o diferenţă atât de marcată ca in prezent 
între somn şi starea de veghe. Iar omul putea să 
întâlnească pe Marii Învăţători in două feluri, alternativ: 
ziua vedea înfăţişarea lor omenească; noaptea îi vedea in 
natura lor spirituală. Dar el ştia că ei sunt aceiaşi: in 
acest fel, înaltele entităţi coborâte de pe Venus şi de pe 


Mercur erau zi şi noapte in preajma oamenilor. 


Amintirea lor s-a păstrat mai târziu in sufletele care 
continuau să se reîncarneze; sufletul popoarelor 
europene evoca aceste amintiri când se rosteau numele 
de Wotan, Thor ş.a. Aceste divinităţi nu erau creaturi 
imaginare, ci reminiscenţe ale fiinţelor din Atlantida. Tot 
astfel grecii i-au avut pe Zeus, Apolo, Marte, care, la 
origine, evocau fiinţele pe care le cunoscuseră in 
Atlantida. În timp ce epoca egipteană îşi amintea de 
vechea Lemuria, Grecia păstra amintirea evenimentelor 
terestre care se desfăşuraseră pe vechea Atlantidă. 


Trebuie să avem clar in minte un lucru: fiecare dintre 
religiile antice fiind reînsufleţirea unei epoci anterioare, 
după un timp amintirile s-au epuizat; atunci a venit 
vremea să se manifeste ceva cu totul nou. Aceasta a fost 
epoca in care grecii şi romanii au pierdut amintirile din 
Atlantida. Şi, in acelaşi timp, epoca in care Christos a 
adus un impuls nou, un impuls esenţial pentru evoluţia 
terestră. 


Am arătat deja care a fost acel impuls. Am spus că, după 
o perioadă îndelungată, in care entităţile luciferice au 
pregătit omenirea, Soarele nu s-a mai mărginit doar să 
lumineze Pământul. El a trimis, de asemenea, forţele sale 
interioare pe Pământ. Această epocă este departe de a se 
fi sfârşit. De fapt ea este de-abia la începuturi. Căci abia 
cu venirea lui Christos a fost dat primul impuls in acest 
sens, iar razele Soarelui nu au mai fost pentru Pământ 
numai radiaţii pur fizice, ci au devenit radiaţii spirituale 
interiorizate. Această lumină va deveni din ce in ce mai 
intensă, ea este in acelaşi timp lumină a Soarelui, lumină 
a Spiritului, lumină a lui Christos şi va străluci in forul 
interior al omului tot aşa cum in afară omul este scăldat 
de ea. 


Acesta va fi viitorul omului. El va vedea Soarele nu numai 
cu ochii trupului, va admira nu numai splendoarea lui, ci 
se va înălța la o contemplare spirituală a acestui astru. 


Un simţ interior al Soarelui se va ivi in suflete. Şi atunci, 
ele vor putea să înţeleagă pe deplin fiinţa care a coborât 
pe Pământ sub numele de lisus Christos. Acest lucru se 
va face însă numai treptat, progresiv. Aşa cum, in 
vremurile precreştine, omul înţelegea mesajul entităţilor 
spirituale vestitoare, care într-un anumit sens îl lăsaseră 
să scape din sânul lor pentru ca el să coboare in lumea 
fizică, tot astfel, de atunci înainte, omul va trebui să 
înţeleagă înalta entitate care s-a retras de pe Pământ 
odată cu Soarele. Omul trebuie să o regăsească, să o 
primească iarăşi, dar de data aceasta ca pe o forţă 
spirituală interioară. Această forţă, care îi va da cel mai 
mare impuls pentru viitor, această forţă pe care are 
datoria să o înţeleagă, este forța lui Christos. 


Or pentru a înţelege forţa aceasta a lui Christos este 
necesar ca un ansamblu de cunoştinţe spirituale, de 
învăţăminte, să acţioneze ca seminţe, ca germeni 
spirituali. Ceea ce a fost dat Pământului şi oamenilor de 
către principiul lui Christos se va înţelege din ce in ce 
mai bine prin intermediul Antroposofiei. Fiind înţeles, 
astfel, din ce in ce mai bine, marele impuls christic se va 
face tot mai puternic simţit in evoluţia terestră. Omul are 
nevoie de acest impuls pentru a se ridica din adâncurile 
materiei in care a coborât cât s-a putut de mult. Are 
nevoie de el pentru a reveni in patria sa spirituală. 

CONFERINŢA a VIll-a 

Raporturile omului cu diferite corpuri cereşti e 

Misiunea existenţei terestre 


Stuttgart, 4 august 1908 
Ca să ne pregătim să înţelegem aşa cum trebuie 
subiectul pe care îl vom urmări in următoarele 
conferinţe, astăzi ne mai îndreptăm încă o dată privirile 
spre profunzimile Universului; vom reveni apoi la cercul 
strâmt al existenţei noastre terestre directe. Aceasta ne 
va permite să ne reprezentăm corect accepțiunea pe care 
Ştiinţa Spirituală sau ocultismul o acordă celor trei 
termeni pe care i-am implicat: Universul, Pământul şi 
Omul. 


Aţi remarcat, desigur, că in sens ocult nu putem in nici 
un caz să considerăm Universul ca un ansamblu pur 
material. Am văzut că diversele fiinţe cosmice, fazele de 
evoluţie prin care a trecut succesiv Pământul sub numele 
de Saturn, Soare şi Lună, starea actuală a sistemului 
nostru solar, cu polaritatea planetei Pământ şi stelei 
solare, toate acestea sunt de fapt cu totul altceva decât 
materie propriu-zisă. Fiecare dintre aceşti aştri este de 
fapt, după cum v-am spus, scena de manifestare a unui 
grup de entităţi spirituale; alcătuirea materială a acestor 
aştri este până la urmă cea de care au nevoie entităţile 
respective. 


Am văzut, de asemenea, că Soarele s-a desprins de 
Pământ pentru că el urma să devină sediul unor entităţi 
sublime care nu puteau întrebuința pentru a evolua decât 
substanţele cele mai subtile, in timp ce omului îi 
rămâneau pe Pământ substanţe mai palpabile. Dacă ne 
rotim privirile in imensitatea spaţiului, nu vom găsi 
nicăieri un obiect pur material; totul este legat de spirit. 


Am arătat, de asemenea, in ce măsură sunt legate de 
lumea spirituală diverse forme ale vieţii terestre. 
Pietrele, mineralele de pe Pământ, posedă un Eu situat la 
periferia lumii noastre. Plantele au un Eu in centrul 
globului pământesc; pe lângă aceasta o fiinţă astrală le 
înconjoară, am putea spune, făcându-le să ajungă la 
suprema lor manifestare: floarea. Astfel tot ce ne 
înconjoară este îmbibat de spirit şi imaginea pe care o 
avem asupra lumii se prelungeşte datorită acestei 
concepţii pină la infinit. Să ne ridicăm privirile spre orice 
astru: astrul acela este modul de exprimare a entităţilor 
spirituale legate material de el. Omul poate să-şi dezvolte 
in suflet unele facultăţi aflate acum in stare latentă şi să 
ajungă astfel să cunoască aceste fiinţe cosmice 
răspândite in Univers. Vom vedea deci acum care sunt 
relaţiile omului cu diferiţi astri. 


Pe Pământ suntem înconjurați de minerale, de plante, de 
animale şi de semenii noştri, oamenii. Pe lângă aceasta, 


ştim că asupra condiţiilor de viaţă de pe Pământ 
acţionează înalte entităţi pe care le numim în 
accepțiunea creştinismului Îngeri, Arhangheli şi Arhei 
sau Puteri cereşti. Stim, de asemenea, că şi alte entităţi 
se ocupă de Pământ, trimițând asupra lui forţe care 
pornesc de la Soare sau de la Lună. Ne punem 
următoarea întrebare: până la ce nivel putem să 
comparăm între ele planetele din sistemul nostru solar? 
Pentru a simplifica problema, să luăm in discuţie fiinţele 
pe care le întâlnim, pe care le vedem cu ochii noştri, in 
stadiul de acum al omenirii, şi să ne punem întrebarea: 
ce legătură este între mineralele, plantele, animalele 
care ne înconjoară şi celelalte fiinţe din Univers? 


Desigur, abordăm acest subiect numai din punctul de 
vedere al Ştiinţei Spirituale, adică din punctul de vedere 
al conştiinţei clarvăzătoare pe care omul o poate dobândi 
dezvoltându-şi unele forţe pe care deja le posedă; vom 
vorbi mai încolo şi despre această dezvoltare. 


Pentru moment să ne întrebăm dacă există şi pe alte 
planete oameni ca şi noi, la care să se poată ajunge prin 
cunoaştere, prin clarviziune. Nu, cunoaşterea prin 
clarviziune nu găseşte pe alte planete oameni ca cei de 
pe Pământ. Aceasta confirmă faptul că fiecare planetă, 
fiecare corp ceresc, îşi are rolul său, misiunea sa 
specială. Nimic nu se repetă in Univers; pe alte scene 
cosmice se desfăşoară alte acţiuni. Pământul pe care ne 
aflăm acum a rezultat din cele trei stări planetare 
anterioare, numite şi „întrupări" ale Pământului. Stadiul 
pe care îl parcurgem acum, stadiul de om, a fost deja 
parcurs, in vremea precedentelor întrupări ale 
Pământului, de alte entităţi. Îngerii, de exemplu, au 
parcurs acest stadiu pe vechea Lună. Alte spirite, 
Spiritele focului, l-au parcurs pe vechiul Soare, iar altele, 
Spiritele personalităţii, pe vechiul Saturn. Am putea 
trage concluzia greşită că pe aceste planete din trecut au 
existat oameni. Dar trebuie să ne aducem aminte că 
vechea Lung nu prezenta un corp mineral, că nu exista 
nici o rocă solidificată. Deci, fiinţele care realizau acolo 


etapa de om făceau aceasta în cu totul alte condiţii decât 
noi. Numim faza de evoluţie pe care o traversau etapa de 
om, dar ea nu semăna deloc cu cea de astăzi. 


Tot aşa, Spiritele focului au străbătut pe vechiul Soare 
etapa lor omenească in cu totul alte condiţii. Căci vechiul 
Soare nu era alcătuit decât din substanţă aeriană, 
gazoasă şi spiritele respective nu puteau fi oameni in acel 
mediu decât cu condiţia să nu aibă ca noi un corp 
compact, muşchi ş.a. În evoluţia Pământului nostru nu se 
repetă nimic, fiecare moment are de îndeplinit rolul său 
in vasta economie a Universului. 


Să analizăm puţin cum a evoluat Pământul nostru. Din 
punct de vedere ocult, el este mărginit strict la corpul 
ceresc locuit de oameni şi pe care se realizează evoluţia 
acestora. Această evoluţie a devenit posibilă numai in 
momentul când Soarele şi Luna s-au despărţit de Pământ 
şi forţele terestre şi-au găsit un echilibru între aceste 
două astre. Odinioară, pe vremea când Pământul era el 
însuşi, ca să zicem aşa, soare, Soarele şi Pământul 
laolaltă evoluau simultan. Soarele era încă într-un stadiu 
planetar şi era locuit de Spiritele focului. Dar mersul 
înainte neîntrerupt al evoluţiei a dat posibilitatea 
Soarelui (adică unei părţi din globul primitiv) să se ridice 
la o existenţă superioară. Aceasta s-a realizat in 
detrimentul corpului planetar rămas, Pământ şi Lună 
laolaltă. Se întâmplă uneori in Univers ca pentru un timp 
corpurile unor fiinţe să fie unite şi să evolueze simultan, 
pentru ca apoi acestea să se despartă deoarece unul se 
ridică, accede in regiuni superioare ale existenţei, în timp 
ce celălalt coboară spre străfunduri. Pentru ca unele 
entităţi să poată accede la o stare superioară, Soarele 
trebuia să se izoleze, să devină un astru de sine stătător, 
in stare să constituie un teren propice pentru evoluţia 
acestor entităţi. Soarele s-a ridicat deci de la stadiul de 
planetă la cel de stea fixă: el provine dintr-o planetă. 
Ocultismul consideră Soarele o planetă evoluată. 


Am arătat ieri că pentru un timp omul a trăit pe Pământ 


fără forţele spirituale ale Soarelui şi că venirea lui 
Christos a dat posibilitatea acestor forţe să-şi găsească 
loc printre noi. Prin încorporarea lui Christos in viaţa 
terestră, omul a ajuns, datorită principiului christic, la o 
maturitate tot mai mare. Însă aspectul material al unei 
planete depinde de entităţile care evoluează pe suprafaţa 
ei. Şi aşa cum Soarele a devenit ceea ce este astăzi 
datorită faptului că a ales substanţele cele mai subtile, 
singurele pe care le puteau utiliza entităţile sale, tot aşa 
şi Pământul se va transforma şi substanţele terestre vor 
deveni cele potrivite pentru demnitatea viitoare a omului 
şi a celorlalte fiinte pe care omul le implică in această 
evoluţie. Căci omul, devenit mai puternic, va atrage spre 
sine şi alte fiinţe terestre. Ce se va întâmpla atunci? 
Omul, pătrunzându-se din ce in ce mai profund de 
principiul christic, primind in sine înaltele energii solare 
care au coborât pe Pământ împreună cu Christos, va 
deveni el însuşi din ce in ce mai apropiat de Christos şi 
va radia din sine însuşi acest principiu şi aceste forte 
străbătând globul pământesc. 


Dar ce este principiul lui Christos? Vom încerca să ne 
dăm seama. Mai întâi trebuie să ştim care este misiunea 
existenţei noastre terestre pentru a putea să definim 
această misiune şi să-i dăm un nume. Care este misiunea 
Pământului nostru? Şi care a fost misiunea Lunii vechi 
care a precedat Pământul? Când ne îndreptăm privirea 
spirituală până în vremurile de început ale acelei Luni, 
vedem că entităţile care o locuiau, precursorii fiinţelor 
terestre de acum, posedau multe facultăţi, dar că le 
lipsea ceva, ceva ce, dimpotrivă, pe Pământul de acum se 
află peste tot. Forţele de pe Luna veche, forţele care 
acționau la începuturile evoluţiei sale, erau încă forţe 
lipsite de înțelepciune. Nicăieri la începuturile evoluţiei 
lunare nu se poate observa o armonie a diverselor 
activităţi, un ansamblu care să poată fi numit 
înţelepciune. Vedem apoi entităţi care acționau atunci la 
periferia Lunii intervenind din afară asupra fiinţelor 
lunare şi încorporându-le treptat această înţelepciune. De 
aceea numim Luna Planeta înțelepciunii. 


Atunci când s-a terminat evoluţia acelei planete, toate 
lucrurile fuseseră pătrunse de înţelepciune. Atunci lumea 
lunară a trecut printr-o stare intermediară numită somn 
cosmic, apoi a reapărut sub forma lumii pământene. 
Fiinţele care au ieşit atunci din somnul cosmic, sau 
Pralaya, aduceau cu ele din vechea Lună comori de 
înţelepciune. De aici decurge faptul că înţelepciunea se 
află în tot ce există pe Pământ; ea a fost inoculată 
dinainte in natura lucrurilor. Putem vedea această 
inţelepciune prezentă peste tot in jurul nostru in fiinţele 
care ne înconjoară, căci ele sunt urmaşele evoluţiei 
lunare. 


Priviţi o floare oarecare: cu cât o examinaţi mai mult, cu 
atât vi se va părea mai minunată, veţi vedea că cele mai 
mici părticele ale ei sunt organizate după o concepţie 
profund înţeleaptă. Luaţi o bucată de os de la şoldul 
omului; veti vedea cu câtă inţelepciune s-a realizat un 
echilibru de forţe in acest punct al corpului pentru a 
susţine greutatea trunchiului. Ştiinţa inginerilor noştri nu 
ar fi in stare să imite această structură minunată, de 
exemplu la construirea unui pod. Astfel înţelepciunea 
perfectă rezidă in toate organele omului şi in fiecare 
detaliu al Universului. La început, pe Pământ, omul nu a 
făcut altceva decât să beneficieze de această înţelepciune 
fără să o înţeleagă; treptat el a învăţat din ceea ce îl 
înconjura să recunoască înţelepciunea existentă în 
propriul său organism, întelepciunea microcosmică. 
Înţelepciunea se află la baza lucrurilor pământeşti şi a 
tuturor funcţiilor involuntare ale omului. În şcoli este 
admirată, prin studiul istoriei, înţelepciunea omenească, 
iar prin studiul tehnologic sunt lăudate invențiile şi 
descoperirile făcute de om. Se arată, de exemplu, că in 
epoca modernă oamenii au descoperit meşteşugul de a 
fabrica hârtie. Inteligența omenească a ajuns până aici... 
dar viespile produceau de mult hârtie, o fabricaseră cu 
mult înaintea omului! Desigur, o viespe izolată nu este in 
stare să facă aceasta, dar sufletul-grup al viespilor 
construieşte cuibul lor dintr-un material produs de ele 


care seamănă foarte bine cu hârtia noastră; acest suflet- 
grup a ajuns de mult la punctul unde ajunge treptat 
inteligenţa omenească. Această intelepciune care rezidă 
in fiinţele terestre nu a fost încorporată in ele decât 
progresiv pe vechea Lung; ea a trebuit să se lupte cu 
forte adverse, apoi, la sfârşit, vechea Lună a transmis 
Pământului germenii unor fiinţe in care fusese depusă 
această inţelepciune mai înainte ca ea să ia amploare. 


Ce element spiritual este sădit in acelaşi fel in fiinţele 
care se află acum într-un proces de evoluţie pe Pământ? 
Acest element care trebuie să fie inoculat planetei 
noastre este dragostea. Pământul nostru este planeta 
dragostei. Această evoluţie in spiritul dragostei a început 
deja: dragostea a fost transmisă picătură cu picătură, in 
forme inferioare, in fiinţele pământene. Aceasta s-a 
petrecut in epoca lemuriană, când a prins contur Eul 
omului; atunci sexele s-au separat. Dragostea şi-a făcut 
apariţia in forme inferioare şi întreaga evoluţie ulterioară 
tinde la înnobilarea, spiritualizarea acestui principiu 
vital. Aşa cum pe Lună s-a revărsat in fiinţe 
înţelepciunea, rolul Pământului nostru va fi îndeplinit 
atunci când dragostea va sta la temelia tuturor fiinţelor. 


Să aruncăm o scurtă privire asupra viitoarei existenţe 
planetare, asupra lumii care o va înlocui pe a noastră: 
viitorul Jupiter. Când pe Jupiter vor reapărea fiinţele care 
au evoluat pe Pământ, ele vor îndrepta in jur privirea lor 
spirituală. Şi aşa cum inteligenţa noastră admiră 
înţelepciunea prezentă pretutindeni in pietre, plante, 
animale, in întregul Univers, aspiră această inteligenţă 
pentru a se hrăni cu ea şi a obţine o inţelepciune 
similară, tot astfel, locuitorii de pe viitorul Jupiter îşi vor 
putea îndrepta privirea spirituală spre lumea 
înconjurătoare, de unde va emana pentru ei o mireasmă 
intensă de dragoste, căci pe Pământ dragostea va fi 
sădită in toate lucrurile. Pe Pământ noi analizăm creaţia 
şi suntem modelaţi de înţelepciunea care se manifestă in 
ea. In acelaşi fel, fiinţele de pe Jupiter vor fi modelate de 
emanaţiile de dragoste care se vor degaja din tot ce a 


fost creat. 


Această dragoste, pe care Pământul este însărcinat să o 
formeze, nu poate să apară decât dacă Furile de pe 
Pământ se separă pentru ca să se confrunte liber, aşa 
cum am arătat într-o conferinţă anterioară. Pentru 
aceasta este nevoie neapărat ca fiinţele să nu mai fie 
legate numai prin sufletul-grup, ci ele trebuie să intre in 
raporturi directe unele cu altele; doar aşa se dezvoltă 
dragostea adevărată. Acolo unde Furile sunt legate între 
ele prin sufletul-grup nu se manifestă o dragoste 
adevărată. Trebuie ca o fiinţă să fie despărțită de alta 
pentru a putea să-i ofere dragostea ca un dar liber. 
Datorită separării fiinţelor, aşa cum s-a produs in regnul 
uman, unde fiecare fiinţă se opune altora ca o unitate 
independentă, a devenit posibilă dragostea; este un dar 
spontan al unui Fu către altul. 


Deci, pe Pământ individualismul a luat amploare tot mai 
mare, ducând la o nouă uniune a indivizilor. Să ne 
imaginăm membrii unui grup legati între ei in sufletul- 
grup. Sufletul-grup îi conduce, comandă întreaga lor 
conduită. Ar putea cineva să spună că inima iubeşte 
stomacul? Nu, inima este legată de stomac prin entitatea 
interioară care le menţine unitatea. Tot aşa grupurile 
animale sunt legate într-o viaţă psihică comună, şi 
comportarea lor este dictată de înţelepciunea sufletului 
colectiv. Doar atunci când acest suflet colectiv este 
dominat, depăşit, când fiecare Eu este independent de 
alte Euri, simpatia dragostei se poate înfiripa liber de la 
un ins la altul. 


Omul a trebuit să fie pregătit treptat pentru realizarea 
acestei misiuni. Un fel de pregătire pentru dragoste i-a 
fost dată înainte de a se individualiza complet. Entităţile 
conducătoare i-au adunat pe oameni in grupuri bazate pe 
legături de sânge, şi oamenii se iubeau in măsura in care 
erau condiţionaţi de aceste legături. Omenirea a parcurs 
astfel o îndelungată perioadă de pregătire. Am văzut că 
acel fel de dragoste nu era un dar liber, ci efectul pecetei 


de înţelepciune. Spiritele luciferice au acţionat in epoca 
aceea opunând puterea lor eliberatoare forţelor 
unificatoare care închegau triburile şi popoarele. Toate 
instinctele de independenţă primite atunci de oameni se 
datorează Spiritelor luciferice. 


Omul a acumulat astfel progresiv aptitudinile necesare 
pentru a dezvolta sentimentul de dragoste in toată 
plenitudinea sa, pentru a primi principiul christic, a cărui 
natură profundă este exprimată de cuvintele: „Cel care 
nu-şi va părăsi tatăl, mama, fiul şi fiica, cel care nu-şi va 
lua crucea si nu mă va urma, acela nu este vrednic de 
mine". Aceste cuvinte nu trebuie luate in sens literal, ci 
trebuie să înţelegem că vechea comunitate de sânge a 
fost înlocuită de principiul christic, s-au ivit forme noi de 
comunitate. Aceste noi forme de dragoste unesc un suflet 
de altul, o fiinţă umană de alta, fără să ţină seama de nici 
o bază materială. 


Christos a dat impulsul datorită căruia o fiinţă 
omenească poate iubi o altă fiinţă omenească. Şi ca efect 
al acestui impuls omenirea se va spiritualiza prin 
dragoste. Dragostea va deveni tot mai mult de domeniul 
sufletului si al spiritului. Prin aceasta omul va antrena in 
ascensiunea sa fiinţele inferioare care sunt însoţitoarele 
lui pe Pământ, el va transforma profund Pământul. Într- 
un viitor extrem de îndepărtat întreaga materie care 
alcătuieşte Pământul va fi transformată prin acţiunea 
omului, şi acest trup al Pământului, transfigurat, va fi 
iarăşi vrednic să se unească cu Soarele. Astfel Christos, 
care este Soarele spiritual, a dat impulsul necesar ca 
Pământul şi Soarele să se unească din nou într-o zi într- 
un Singur corp cosmic. 


Cursul evoluţiei universului este următorul: mai întâi 
Soarele s-a despărţit corporal de Pământ, apoi 
Pământului i-a fost dat puternicul impuls al principiului 
christic care îl duce spre o nouă uniune cu Soarele, spre 
un nivel superior al existenţei. Am văzut mai sus că 
numai Pământul nostru poate adăposti fiinţe omeneşti 


având o astfel de misiune. Doar pe Pământ putem întâlni 
oameni propriu-zişi, căci numai Pământul dispune de 
condiţiile necesare pentru dezvoltarea lor. 


Dar situaţia este aceeaşi şi în privinţa celorlalte regnuri 
de pe Pământ? Să avem in vedere in primul rând regnul 
vegetal. Când privirea clarvăzătoare străbate Universul şi 
urmăreşte planetele care aparţin sistemului nostru solar, 
ea întâlneşte o lume vegetală pe fiecare din aceste 
planete legate de Soare, o lume vegetală analoagă din 
toate punctele de vedere cu a noastră. Lumea plantelor 
există deci in tot sistemul solar, aparţine întregului 
sistem, şi fiecare astru din acest sistem este acoperit de 
plante. 


Dacă avem in vedere natura ocultă a lucrurilor, putem 
spune, de asemenea, că fiecare planetă este populată de 
un fel propriu de umanitate. Dar, de la prima vedere, se 
constată o înrudire strânsă între plantă şi Soare. 
Existenţa vegetală este in mod evident legată foarte 
strâns de existenţa Soarelui şi a tuturor planetelor care 
alcătuiesc sistemul solar. Să ne ducem cu gândul la 
vremurile in care Pământul era încă acea planetă-soare 
de care am vorbit. Ştim că pe atunci omul era alcătuit 
numai dintr-un corp fizic şi un corp eteric; străbătea prin 
urmare stadiul de evoluţie vegetal având valoarea unei 
plante; era in starea în care se găseşte astăzi lumea 
vegetală. Aceasta este alcătuită într-adevăr din fiinţe care 
posedă numai un corp fizic şi un corp eteric. Aceste fiinţe 
- plantele de acum - sunt in realitate fiinţe care au rămas 
credincioase Soarelui şi care arată clar cât de mult îi 
aparţin. Să contemplăm o plantă in lumina ideilor 
înţelepciunii rosicrucienilor. Vedem că această plantă 
este legată de sol prin rădăcină, organ pe care îl 
îndreaptă spre centrul pământului, spre Eul vegetal, şi 
vedem cum îşi înalţă spre Soare organele de 
reproducere, primind in deplină castitate raza solară 
pură. Să privim apoi omul. E uşor să ni-l imaginăm ca pe 
o plantă in pozitie răsturnată. Dacă aşezăm planta exact 
invers faţă de poziţia ei normală, obţinem omul. Organele 


lui de reproducere se îndreaptă spre Pământ, iar 
rădăcina lui se înalţă spre spaţiul cosmic. Animalul are o 
situaţie intermediară. De aici acest aforism spiritual: 
Când sufletul lumii s-a întrupat in diferitele sale regnuri, 
el a străbătut planta, animalul şi omul. Platon exprimă 
acest adevăr in câteva cuvinte sublime: Sufletul lumii 
este răstignit pe trupul lumii. 


Omul a parcurs în trecut etapa vegetală, orientată spre 
centrul Pământului. Animalul îşi menţine coloana 
vertebrală într-o poziţie orizontală. Omul reprezintă 
imaginea inversă plantei; astfel apare crucea. Sufletul 
lumii este crucificat, şi acesta este sensul esoteric cel mai 
profund al simbolului crucii. Planta actuală este deci o 
fiinţă care aspiră spre Soare, care in anumită măsură a 
rămas legată de Soare. De aceea ea a păstrat orientarea 
sa primară, opusă poziţiei omului. Forţele animale au 
variat in anumită măsură, dar parţial s-au menţinut in 
cursul diferitelor stări planetare; şi din acest punct de 
vedere animalul se situează la mijloc, între om şi plantă. 


Să trecem acum la regnul mineral. Forma cristalelor are 
ceva ce depăşeşte posibilităţile sistemului solar şi ne 
duce cu gândul departe in spaţiul cosmic. Forţele pe care 
le întrezărim in alcătuirea mineralelor sunt forţele 
exterioare sistemului solar. Când contemplăm aspectele 
lumii minerale, in special stările in care substanţa 
minerală ajunge la transparenţă, este translucidă, avem 
presentimentul forţelor care acţionează in Universul vast, 
mult dincolo de sistemul nostru solar. Mineralul, care in 
prezent este primul fundament al existenţei noastre, 
fiinţa cea mai abstractă, cea care îmbracă formele cele 
mai puţin determinate, se bucură de o existenţă 
universală. Dimpotrivă, cu cât fiinţele sunt mai avansate, 
cu atât sunt mai strict adaptate la sistemul nostru solar. 


Ne vom pune aceeaşi întrebare şi in privinţa omului. 
Dacă omul n-ar fi adaptat decât la forţele care acţionează 
pe Pământ, el ar fi condamnat să nu existe decât aici. 
Niciodată nu ar putea să devină un cetăţean al 


Universului, niciodată nu ar reuşi să aibă nici cea mai 
vagă idee asupra fiinţelor şi lucrurilor care sunt mai 
presus de Pământ. În realitate, prin structura sa 
trupească, omul este într-adevăr legat de Pământ, dar 
are în el forţe superioare care îl fac să participe la însăşi 
esenţa entităţilor spirituale cu care este în legătură 
Pământul. Omul este înlănţuit de Pământ şi existenţa lui 
este mărginită la acest spatiu datorită caracterului său 
corporal. Germenii forţelor spirituale care se află in om îi 
deschid însă calea spre ceea ce este mai presus de lumea 
pământească. 


Şi in acest caz, trebuie să discernem diferitele tipuri de 
forţe. Pentru a vedea lucrurile mai clar, să vorbim la 
început numai despre forţele care pot fi uşor clasificate. 
În primul rând, este forţa pe care am văzut-o născându-se 
in epoca Atlantidei. Am văzut că la început omul era 
înzestrat cu o conştienţă prin imagini. Doar mai târziu el 
a putut percepe lucrurile exterioare prin conştienţa 
numită obiectivă. 


Această conştientă obiectivă, prin care avem astăzi 
posibilitatea să percepem lumea simţurilor şi să vedem 
culorile, să auzim sunetele, să pipăim şi să gustăm, s-a 
dezvoltat treptat, cum am mai spus, pornind de la un 
rudiment de organ senzorial, care era la început o sursă 
de lumină - glanda pineală. Această conştienţă este pur 
terestră. Percepţiile senzoriale de care depinde nu se 
găsesc decât pe Pământ. Oricât ar părea de ciudat, toate 
senzațiile noastre, cele care ne arată lumea in culori 
diferite, cele care fac să ne sune in urechi muzica, toate 
acestea nu există decât ca urmare a existenţei terestre. 
Dacă aţi putea vedea fiinţele de pe alte planete, v-ar fi 
imposibil să vă întelegeţi direct cu ele. Dacă le-aţi vorbi 
despre culoarea roşie, ele nu ar şti despre ce este vorba. 
Într-adevăr; ele au pe planetele lor alte mijloace de a 
percepe obiectele şi entităţile. Ceea ce numim perceptie 
senzorială este ceva ce nu poate fi utilizat decât pe 
Pământul nostru. 


Dar, am văzut că percepţia senzorială, înainte de a se 
diferenţia, era strâns legată de funcţia de reproducere. 
Ca şi forma noastră de percepţie, forma noastră de 
procreaţie, aşa cum este ea in zilele noastre, este 
terestră, adaptată in mod special acestei existenţe 
planetare. Scopul ei este să pună bazele a ceea ce este 
chiar țelul misiunii terestre: dragostea. Căci dragostea se 
dezvoltă pe acest Pămint. Capacitatea de procreare a 
omului de acum este deci de asemenea strict şi exclusiv 
terestră; nu acţionează decât pe Pământ. 


Să urmărim şi altă forţă. Să luăm un obiect sesizabil. Cât 
timp ne aţintim privirea asupra lui, ştim că suntem in 
corespondenţă cu acel obiect, că el acţionează asupra 
noastră. Privim apoi in altă parte păstrând în minte 
reprezentarea acelui obiect. Obiectul nu mai este in faţa 
noastră, dar imaginea lui rămâne in noi. Dacă omul nu ar 
avea capacitatea să reţină astfel imaginile, el ar fi cu 
totul altul; lucrurile ar dispărea complet din mintea lui de 
cum şi-ar lua privirea de la ele. În această situaţie, el nu 
ar mai avea nici o posibilitate să stabilească o legătură 
între el însuşi şi calităţile fiinţelor. Această capacitate pe 
care o are omul de a-şi reprezenta un lucru chiar atunci 
când nu-l mai percepe, exista şi pe vechea Lună şi este 
capacitatea care îi dă posibilitatea să vadă lumea 
exterioară sub forma unor imagini. Pe atunci; el nu putea 
să perceapă obiectele exterioare, ca astăzi, dar când se 
apropia de ceva, în el apărea o imagine astrală, un vis, 
care îl punea in legătură cu acel lucru. Conştienţa sa era 
alcătuită din imagini, în timp ce acum imaginea se 
formează după ce omul a venit in contact cu obiectul 
respectiv. Imaginile-amintiri pe care le avem sunt un 
ultim vestigiu al conştienţei in imagini de altădată. De 
aceea valoarea lor depăşeşte cu mult pe cea a simplei 
perceperi a obiectelor exterioare. După ce am perceput 
mai multe obiecte, le reunim într-un concept comun. 
Există multe bucăţi de cretă pe care le reunim in 
noţiunea generală de „cretă". Astfel, omul ajunge să 
formeze concepte generale care nu corespund unui 
obiect exterior. El are darul de a elabora reprezentări 


interioare. 


Abordând locuitorii altor planete cu ajutorul acestei 
elaborări interioare, al acestei reprezentări separate a 
obiectelor, ne putem deja înţelege mai bine cu aceste 
fiinţe cărora Pământul le este străin. Conştienţa in 
imagini pe care o poseda omul înainte de a putea percepe 
lucrurile exterioare, şi care era o clarviziune nedesluşită, 
este in mare măsură analoagă cu „constienţa 
imaginativă" care se va dezvolta in viitor, şi ea nu se 
limitează numai la obiecte pur terestre. Atunci când omul 
reuşeşte să o obţină datorită învăţăturii oculte, când nu 
se mai mărgineşte numai la perceperea obiectelor 
exterioare, ci, de exemplu, la apropierea unuia dintre 
semenii săi vede cum străluceşte „aura" acestuia, când 
sesizează prin imagini orice element spiritual şi însufleţit 
care îl înconjoară, când viaţa din Univers îi apare sub 
formă de simboluri vii, atunci el are puterea să se 
unească in mod conştient cu alte entităţi care populează 
lumile planetare. 


Există însă şi un nivel mai elevat al stării de conştienţă 
umană. Omul îl poseda în mod confuz in timpul Soarelui 
vechi şi mai păstrează încă, în timpul somnului, o 
rămăşiţă foarte vagă a acestui nivel de conştienţă, cel al 
somnului profund. Omul, când doarme, şi când nu 
visează, nu este complet lipsit de conştienţă; nici planta 
nu este lipsită complet de conştienţă; dar nivelul ei de 
conştienţă, care este in timpul zilei similar cu cel al 
omului din timpul somnului profund, pare foarte scăzut. 
Obiectele nu sunt sesizate, ele scapă din vedere, nu pot fi 
ţinute sub ochi. Dar omul poate să-şi dezvolte unele 
facultăţi care îi permit să perceapă, în această stare de 
somn profund, lumea înconjurătoare. Conştienţa pe care 
o obţine atunci este superioară conştienţei imaginative, 
este conştienţa pe care planta o posedă în chip ascuns. 
Să te ridici la conştienţa plantei, dar pe care să o 
luminezi cu lumina Eului, să o posezi în plină claritate a 
spiritului, este ceea ce se numeşte în învăţătura ocultă 
treapta de „Inspiraţie", de „constienţă inspirată". Aceasta 


nu cuprinde numai imagini. Ceea ce emană din lucruri şi 
din fiinţe, capătă un nou caracter atunci când pătrunde in 
conştienţa inspirată. Ceea ce este propriu acestei 
conştienţe inspirate este că ea are un caracter muzical, 
sonor. Omul care se bucură de ea pătrunde într-un 
univers de sunete spirituale. 


Pitagora evoca această experienţă atunci când vorbea 
despre „armonia sferelor". Întregul Univers se exprimă 
prin sunete, şi atunci când omul adoarme seara, când 
corpul său astral şi Eul său se eliberează, armoniile şi 
melodile muzicii lumilor străbat acest corp astral 
eliberat. Acesta se află atunci ca într-un leagăn, in 
existenţa sa spirituală normală, şi muzica lumilor îi 
transmite forţele de care are nevoie pentru a reface 
forţele uzate ale celui adormit. De fapt, noaptea omul se 
scaldă în armonia sferelor şi datorită influenţei 
reparatoare a sonorităţilor universale el se simte a doua 
zi în zori dotat cu forţe noi. Atunci când omul realizează 
în mod conştient acest salt, el posedă o conştienţă 
inspirată care îi permite să perceapă tot ce se află în 
sistemul nostru solar. 


Să recapitulăm. Prin capacitatea sa curentă de 
reprezentare, omul nu are acces decât la lucrurile de pe 
Pământ. Prin imaginatie el devine apt să intre in 
corespondenţă cu entităţi de pe diferite planete; prin 
Inspiraţie el se pune in legătură cu întregul sistem solar. 
Aceste lucruri au fost dintotdeauna cunoscute in unele 
cercuri. Goethe, care era un iniţiat fără a fi conştient de 
aceasta, le ştia. În Faust, in „Prologul in cer" - scenă care 
se petrece in lumea spirituală - el îi pune pe îngeri să 
zică: 

„Soarele răsună în străveche armonie 

În corul frăţesc al sferelor." 
Ne dăm seama că el cunoştea misterul despre care am 
vorbit, şi anume că realităţile spirituale dintr-un sistem 
solar se exprimă prin sunete şi că omul care s-a înălţat 
până la nivelul inspiraţiei învaţă să le cunoască. Goethe 
n-a scris acele versuri la întâmplare. El le menţine şi le 


repetă in partea a doua a lui Faust, in clipa când eroul 
său este transportat in lumea spirituală: 

„Deja ziua cea nouă care se naste 

Răsună în urechile spiritului." 
Urechile spiritului sunt urechile iniţiatului care percepe 
armoniile celeste ale sistemului solar. Dacă aţi putea 
percepe forţele solare care coboară asupra corpului 
plantelor, atunci când acestea se ivesc din Pământ, 
aceste corpuri de plante formate din rădăcină şi frunze, 
terminate în partea de sus prin flori, in punctul unde 
lumea astrală le scaldă şi forţele spirituale ale Soarelui le 
fecundează, dacă aţi putea sesiza acele forţe, le-aţi 
percepe ca pe o muzică cerească, pe care nu o pot auzi 
decât urechile spiritului. Sunetele spirituale pătrund in 
mod misterios in fiecare floare. Acesta este secretul 
plantei: fiecare floare este expresia sunetelor spirituale 
care an format-o şi însuşi fructul îşi primeşte prin aceasta 
caracterul său. 


Armoniile solare sunt primite de plantă şi acţionează 
spiritual in ea. Poate că ştiţi că in lumea materială pot fi 
generate forme prin sunete. Amintiti-vă experienţa lui 
Chladni, prin care se obţin figuri in pulberea împrăştiată 
pe o tavă care este făcută să vibreze. Aceste figuri sunt 
expresia sunetelor care le-au determinat. Aşa cum in 
experienţa lui Chladni se poate spune că pulberea 
recepționează sunetul fizic, floatea şi fructul plantelor 
primesc, absorb sonoritatea spirituală a Soarelui. Această 
sonoritate trece in mod misterios in sămânță, şi când 
planta apare din sămânță, sonoritatea solară aspirată, 
primită anterior, este aceea care face să se ivească din 
nou, miraculos, forma vegetală. 


Când conştienta clarvăzătoare se opreşte asupra lumii 
vegetale care ne înconjoară, asupra florilor care 
alcătuiesc covorul ce acoperă faţa Pământului, vede in 
ele efectul direct al Sunetului solar. Astfel, ceea ce a 
scris Goethe este profund adevărat: „Soarele răsună în 
străveche armonie" Dar este adevărat, de asemenea, că 
acest sunet solar coboară, scaldă Pământul, este absorbit 


de plante şi reapare atunci când încolţeşte o sămânță. 
Formele plantelor constituie restituirea sonorităţilor 
solare în spaţiul universal, este muzica sferelor reflectată 
de globul terestru. Prin aceasta există relaţii spirituale 
strânse de la o lume la alta, de la stea la planetă. Nu se 
pune problema să înţelegem numai ceea ce ne înconjoară 
in lumea fizică; trebuie şi să ghicim, să presimtim cum se 
ridică inspiraţia până la Soare. 


Dar există un nivel şi mai ridicat al conştienţei. Îi putem 
spune, in sensul cel mai propriu al cuvântului /ntuiţie. 
Prin intuiţie omul pătrunde până in adâncul lucrurilor. 
Nu este numai o conştienţă inspirată. Prin conştienţa 
intuitivă omul pătrunde in fiinţe, in entităţi. El se 
identifică cu ele. Acest lucru îl duce mai departe decât 
până acum. Până unde îl poate duce pe om conştienţa 
inspirată? Până in punctul unde el se simte unit cu 
planeta terestră, in centrul căreia se află Ful plantelor. 
Sesizând sunetul solar, el se uneşte cu entitatea 
planetară care este întrupată in centrul Pământului, el 
devine una cu planeta. Dar el se poate uni astfel cu orice 
entitate; in acest fel el accede la experiente care 
depăşesc cu mult sistemul solar. Privirea lui străbate 
până departe, trece de nivelul de conştienţă al sistemului 
solar şi accede in cel al conştienţei Universului. Intuiţia 
te poartă astfel dincolo de toate sistemele solare distincte 
până in profunzimile Universului. 


Astfel, regnul mineral, prin alcătuirea sa uniformă, ne 
oferă o trambulină spirituală care ne transportă mult 
dincolo de condiţiile existenţei noastre obişnuite. Corpul 
de astăzi al omului este fizic, terestru, dar omul se va 
ridica de la constienţa sa terestră curentă la conştienţa 
planetară prin Imaginaţie, la conştienţa Universului prin 
Intuiţie. 


Acesta este drumul omenirii, în măsura in care acest 
drum este legat cu cel al evoluţiei universale. 


În conferinţa următoare, vom cobori din înălțimile la care 


ne-am ridicat astăzi şi vom lua in considerare ce s-a 
petrecut pe Pământ în timpuri mai recente ale istoriei 
noastre: în epoca egipteană, in epoca greacă, pină în 
vremurile moderne. Vom vedea cum se reflectă în individ, 
în concepţiile sale filosofice, în întreaga sa viaţă, într-un 
cuvânt, în microcosmos, ceea ce am încercat să vă fac să 
întrevedeţi astăzi: vastele realităţi ale vieţii lumilor. 


CONFERINŢA a IX-a 

Cucerirea planului fizic în civilizațiile de după 
Atlantida e 

Primul germen şi înflorirea lui „Eu sunt" e Poporul 


Stuttgart, 13 august 1908 


Ne vom strădui acum să înţelegem orizontul spiritual în 
centrul căruia se află omul modern prin studierea originii 
acestuia. Am văzut deja în ce fel s-a dezvoltat omul, 
ajungând treptat să semene tot mai mult cu ceea ce este 
astăzi; această dezvoltare s-a petrecut de-a lungul unor 
perioade lungi de timp, perioada lemuriană şi cea a 
Atlantidei. Astăzi vom porni de la perioada Atlantidei şi 
vom înainta pină in timpurile moderne, având in vedere 
subiectul pe care vrem să-l lămurim. 


Aduceţi-vă aminte că în prima parte a epocii Atlantidei 
omul nu vedea obiectele cu contururi atât de precise ca 
astăzi. Totul era mai mult sau mai puţin estompat. În 
schimb noaptea, când îşi părăsea corpul fizic, omul nu 
cădea ca astăzi într-un somn fără vise: el percepea 
entităţile spirituale în lumea lor proprie. Nu vom mai 
repeta ceea ce am spus despre entităţile spirituale care 
au căutat să se întrupeze în corpul atlanţilor şi care au 
avut relaţii cu oamenii. Vom spune numai că în acele 
timpuri, de mult trecute, omul era convins, ştia din 
experienţă că mai sus de regnul uman, căruia îi 
aparţinea, se aflau alte regnuri: cel al Îngerilor, cel al 
Arhanghelilor. Omul cunoştea aceste entităţi superioare 
pentru că le văzuse, am putea îndrăzni să spunem faţă în 
faţă, într-o comunicare spirituală, aşa cum în lumea fizică 
un om se întâlneşte faţă in faţă cu altul. 


A venit apoi o vreme când starea de conştienţă obiectivă 
a devenit din ce in ce mai lucidă. Ea acţiona ziua, când 
omul era treaz. Noaptea, dimpotrivă, tenebre tot mai 
profunde îi învăluiau starea de conştienţă. În acel 
moment a fost depus in el germenul Eului şi al lui „Eu 
sunt'.Percepţia exterioară care îi transmitea aspectul 
obiectelor i-a dat omului posibilitatea de a dobândi forma 
actuală de conştienţă de sine pe care trebuie s-o dezvolte 
din ce in ce mai mult. 


Trebuie să ne dăm seama că in Univers totul se 
realizează treptat. Prin urmare, aşa cum în regnul 
omenesc şi în cel animal există toate treptele posibile, 
aceste diferite trepte există şi în ierarhia entităţilor 
spirituale aflate mai presus de om. Entităţile din ierarhia 
îngerilor sunt foarte apropiate de om, pe când altele au 
un rang mai înalt, sublim. Dacă privirea noastră s-ar 
putea ridica până in lumile superioare, ar întâlni acolo 
toate treptele posibile. Pe vremuri, când oamenii se 
înălţau in timpul somnului în lumi superioare ducând cu 
ei o vagă stare de conştienţă clarvăzătoare, entităţile 
spirituale erau, am putea spune, interesate de această 
prezenţă a oamenilor, aveau de câştigat ceva din 
contactul cu omul, care îi îmbogăţea interior. Căci acele 
entităţi erau încă strâns legate de oameni. Ele îi inspirau, 
aveau influenţă asupra conştienţei imaginative încă 
obscure a acestora. Trebuie deci să ne imaginăm că omul 
din acele timpuri străvechi, evadat noaptea din 
învelişurile sale corporale, era întâmpinat de o entitate 
exterioară, de un întreg ansamblu de ierarhii spirituale. 
In fond, acelaşi lucru se întâmplă şi acum, dar omul nu-şi 
dă seama, pe când în trecut putea să sesizeze acest fapt 
printr-o clarviziune nedesluşită. 


Am arătat deja că somnul nu este ceva inutil pentru omul 
de astăzi; somnul are de îndeplinit un rol important. În 
timpul zilei, omul îşi uzează continuu corpul fizic şi 
corpul eteric. Viaţa pe care o duce când se trezeşte 
epuizează complet aceste două corpuri şi oboseala pe 


care o resimte seara denotă pur şi simplu această uzură 
datorată faptului că percepțiile lumii exterioare au 
pătruns in om pe calea corpului său astral, că el a fost 
năpădit de sentimente, de impulsiuni, de suferinţe, de tot 
felul de impresii. Tot ceea ce se petrece in suflet uzează 
în timpul zilei corpul nostru fizic şi corpul eteric. După ce 
toată ziua am lucrat la distrugerea celor două corpuri, 
spre seară ne simtim obosiţi. Însă in timpul nopţii, în 
timp ce aceste două corpuri se odihnesc în aşternut, 
corpul astral şi Eul nu rămân în inactivitate. Noaptea, 
corpul astral îşi trimite forţele asupra celorlalte două 
corpuri, care sunt adormite. El lucrează la repararea a 
ceea ce a fost uzat şi distrus. Acest lucru nu este posibil 
decât pentru că în acel moment corpul astral se găseşte 
în altă lume care îl primeşte. Acea lume, care se întinde 
mai sus de lumea oamenilor, este a Îngerilor, 
Arhanghelilor şi a altor ierarhii. Este ca un ocean de 
entităţi spirituale care înconjoară fiinţa omenească, şi de 
care ziua omul este despărţit pentru că limitele corpului 
său şi ale percepţiilor sale îl izolează in spaţiu. Dar 
noaptea ne cufundăm în acel ocean de spirite din care 
corpul nostru astral îşi trage forţele de care are nevoie 
pentru a le insufla corpului fizic şi celui eteric şi pentru a 
reconstitui aceste corpuri. 


În prezent omul nu cunoaşte această parte a vieţii sale, 
pe când odinioară, înzestrat cu o clarviziune nedesluşită, 
vedea cum se eliberează Eul şi corpul său astral, cum 
sunt primite în împărăţia cerurilor. 


Vedem lucrurile în cu totul altă lumină când le privim din 
punctul de vedere al lumii fizice sau din punctul de 
vedere al acelei împărăţii sus-puse. Ne putem permite să 
spunem că zeii se îmbogăţesc prin faptul că participă la 
viaţa oamenilor. Nu este prea uşor să ne însuşim această 
idee, dar ea este indispensabilă pentru a avea o imagine 
corectă a legăturilor dintre om şi Univers. 


Spuneam mai înainte că Pămâutul este planeta dragostei; 
dragostea nu se va împlini cu adevărat decât pe Pământ. 


Se poate spune că dragostea este crescută, cultivată, pe 
Pământ. Participând la viaţa oamenilor, zeii învaţă să 
cunoască dragostea, deşi pe de altă parte ei sunt cei care 
o dăruiesc oamenilor. Este greu să ne închipuim acest 
lucru. Dar este foarte posibil ca o fiinţă să reverse un dar 
într-o altă fiinţă şi apoi să înveţe de la acea fiinţă care 
este valoarea acelui dar. Gândiţi-vă la o persoană foarte 
bogată, care nu a cunoscut altceva decât bogăţia şi nu a 
simţit profunda mulţumire pe care o poate produce 
facerea de bine. Iată că acea persoană face un bine. Ea 
dăruieşte ceva unui sărac. În sufletul săracului apare, ca 
urmare a acestei acţiuni, un sentiment de recunoştinţă: 
acest sentiment este şi el un dar pentru binefăcător, un 
dar care n-ar fi existat dacă bogatul nu ar fi făcut un 
bine. Dar persoana bogată nu a resimţit sentimentul de 
recunoştinţă, ea l-a provocat. Ea a determinat acest 
sentiment de recunoştinţă, dar nu-l poate percepe decât 
prin reflectarea sa în persoana în care l-a deşteptat. 


La fel s-a întâmplat cu darul dragostei, care a fost 
revărsat in oameni de către zei. Zeii se află atât de sus 
încât au putut să aprindă flacăra dragostei in inima 
oamenilor, astfel încât oamenii au învăţat să iubească, 
dar zeii nu cunosc realitatea dragostei, ei nu pot s-o 
cunoască decât datorită omului. Ei coboară din înălţimi, 
se cufundă in oceanul omenesc şi simt acolo căldura 
dragostei. Da, zeii duc lipsă de ceva atunci când oamenii 
nu trăiesc in dragoste; putem spune că dragostea pe care 
o simt oamenii este ca o hrană pentru zei. Cu cât este 
mai multă dragoste pe Pământ, cu atât în ceruri se 
găseşte mai multă hrană divină. Cu cât este mai puţină 
dragoste, cu atât sunt mai înfometați zeii. Adevărata 
ofrandă a oamenilor către zei este în realitate dragostea 
izvorâtă din inimile oamenilor care se înalţă către cer. 


Este de la sine înţeles că pe vremuri acest schimb dintre 
oameni şi zei era cu totul altfel decât acum. Omul era în 
oarecare măsură conştient de acest schimb. Când a 
pierdut conştienţa acestui fapt, când a pierdut 
capacitatea de a accede la unele entităţi spirituale, in 


acelaşi timp şi acestea au pierdut capacitatea de a cobori 
şi de a atinge cercul omenirii. În vremea Atlantidei omul 
a trăit alături de o serie de entităţi spirituale; pe măsură 
ce el n-a mai avut capacitatea să-şi ridice privirile spre 
ele, o parte dintre aceste fiinţe divine au pierdut 
posibilitatea să simtă ceea ce omul le făcuse să simtă 
până atunci. Printre divinităţile Atlantidei s-au aflat fiinţe 
spirituale care atunci când acest continent a dispărut au 
fost literalmente private de hrana lor obişnuită, au suferit 
într-un fel de foame, pentru că nu mai găseau drumul 
spre oameni. 


Să vedem cum a continuat evoluţia sub acest aspect. 
Ştim că într-o zonă învecinată cu Irlanda de astăzi se 
găsea un loc, o regiune, unde trăiau oamenii cei mai 
avansați din timpul Atlantidei. Acei oameni atinseseră o 
maturitate care le dădea posibilitatea să urmeze 
progresul evoluţiei. Ei s-au îndreptat spre est, populând 
întreaga Europă. Unii dintre ei au rămas împotmoliţi într- 
o anumită etapă a evoluţiei, în timp ce alţii au progresat. 
Cei mai avansați dintre aceştia au înaintat până către 
ţinuturile Asiei Centrale, iar alţii până în Africa. În acele 
regiuni au întâlnit populaţii care erau ultimele rămăşiţe 
ale vechii Atlantide şi ale Lemuriei. S-au amestecat cu 
aceştia; din acest amestec au apărut formele hibride pe 
care le-au reprezentat în mod artistic grecii: tipul 
satirului, tipul lui Mercur, tipul lui Zeus. 


Prin această migrare de la vest la est, starea de 
conştienţă a omenirii se modifica tot mai mult. Oamenii 
care veneau din vest păstraseră resturi mai mult sau mai 
puţin estompate ale vechii clarviziuni, care s-au şters tot 
mai mult. Unii dintre ei pierduseră orice urmă a acesteia 
chiar înainte ca asupra Atlantidei să se abată catastrofa 
finală. Alţii, care mai păstrau unele resturi, au făcut parte 
dintre cei care au migrat populând Asia, Europa şi Africa. 
Peste tot s-au găsit printre ei unii care aveau capacitatea 
să arunce o privire in lumile spirituale când se aflau in 
anumite stări psihice, de exemplu, între somn şi starea de 
veghe. 


Wotan, de exemplu, a fost un personaj bine cunoscut de 
către atlanti. Toţi atlanţii avuseseră raporturi mai mult 
sau mai puun directe cu el, aproape la fel cu cele pe care 
supuşii unei împărăţii le au cu monarhul lor. Dar 
amintirea conştientă a acestui fapt s-a pierdut tot mai 
mult. Însă în rândul popoarelor europene, mai precis 
printre strămoşii germanilor, erau mulţi care cunoşteau 
încă o stare de clarviziune nedesluşită intermediară între 
somn şi veghe, şi în acea stare ei intrau in legătură cu 
acel Wotan care exista în mod real in lumea spirituală, 
dar care fusese îngrădit de cerinţele evoluţiei sale şi nu 
mai putea să ajungă până la mulțimile omeneşti ca 
odinioară. Aceasta ne duce până in zorii timpurilor 
istorice, când încă mai domnea o clarviziune primitivă, 
naturală. Oamenii care au alcătuit atunci tot felul de 
istorisiri privindu-i pe zei redau în aceste povestiri 
comoara propriei lor experienţe. 


Să nu uităm că oamenii se afundau tot mai mult in lumea 
fizică, materială; ca urmare zeii pierdeau din ce în ce mai 
mult posibilitatea să păstreze legăturile cu ei. Treptat 
unii dintre zei nu au mai avut posibilitatea să comunice 
decât cu unii oameni aleşi. Erau despărțiți astfel de 
oamenii obişnuiti, în mijlocul cărora nu mai puteau să 
coboare; nu puteau să aibă legături decât cu 
personalităţile care erau în stare să se ridice către ei 
printr-o disciplină specială, să iasă într-un fel in 
întâmpinarea lor. 


Urmele încă vii ale clarviziunii străvechi s-au amestecat 
in mod ciudat cu procesele de iniţiere şi rezultatele 
acestei contopiri s-au fixat în conştiinţa popoarelor 
germanice, care le-au păstrat vreme îndelungată. În 
vremurile Atlantidei, oamenii îşi spuneau: „În timp ce 
dorm, când evadez din corpul fizic şi din cel eteric, mă 
înalţ în împărăţia zeilor; în acelaşi fel, atunci când voi 
muri, mă voi înălța în această împărăție a zeilor. Îi 
cunosc bine şi acolo sus îi voi regăsi". Se considera o 
pedeapsă faptul de a fi după moarte lipsit un timp de 


posibilitatea de a-i vedea pe zei, de a fi exclus din 
comunitatea lor, pentru a parcurge un interval de probă 
sau de purificare, aşa cum se întâmpla cu cei care se 
împotmoliseră in viaţa materială. Dimpotrivă, se 
considera că oamenii care ştiuseră să pună viaţa 
materială mai prejos de principiile spirituale intrau 
imediat după moarte în împărăţia zeilor, cu care spiritul 
lor era deja familiarizat. 


În concepţia popoarelor care trăiau atunci în Europa era 
considerat desprins de preocupări materiale omul plin de 
curaj în luptă, războinicul care îşi afla moartea pe câmpul 
de bătaie, care preţuise onorurile războiului mai mult 
decât bunurile materiale. Exista convingerea că un 
asemenea om se găsea chiar din clipa morţii în prezenţa 
unei divinităţi. În schimb se considera că cel ce nu fusese 
vrednic să piară în luptă, cel care nu învățase să 
preţuiască o valoare spirituală mai mult decât viaţa 
materială avusese o moarte nedemnă. Se credea că 
acesta nu era destul de evoluat pentru a fi primit in 
lumea spirituală; trebuia să treacă printr-o perioadă de 
încercări. Legenda despre întâlnirea războinicului, la 
moarte, cu o Valkyrie este expresia modului cum 
gândeau acele popoare, este legată de ultimele amintiri 
ale clarviziunii străvechi. Erau îndreptăţiţi să considere 
că luptătorul căzut pe câmpul de luptă era întâmpinat de 
Valkyrii. Simbolismul inițiatic care se dezvoltase în 
Europa în acele timpuri îndepărtate era exact în stilul 
acestei legende. În alte ţinuturi se înfiripaseră alte 
concepţii. Dar pe meleagurile Europei curajul şi forţa 
personală erau considerate valori supreme. 


Dar ceea ce se înţelegea pe bună dreptate prin termenul 
de iniţiere era faptul că omului i se dădea posibilitatea să 
treacă încă din timpul vieţii prin experienţele pe care în 
mod normal le-ar fi avut după moarte; să intre în contact 
direct, încă din viaţă, cu lumea spirituală. Dacă 
războinicul întâlnea Valkyria imediat după ce fusese ucis, 
era clar că omul care aspira la iniţiere putea să o 
întâlnească chiar din timpul vieţii pământeşti. Ultimul 


dintre aceşti eroi iniţiaţi a fost, pentru o parte a Europei, 
Siegfried, a cărui figură legendară a rămas mult timp în 
memoria oamenilor. Tradiția spune că Siegfried s-a unit 
cu Valkyria chiar din timpul vieţii. Acest exemplu ne 
arată acordul care exista între istoria individuală a unui 
om şi principiul general al iniţierii. 


Să încercăm acum să pătrundem cu gândul în 
mentalitatea popoarelor care migraseră din vest spre est 
şi se întinseseră în Europa. Erau în general destul de 
evoluaţi pentru a străbate noi stadii ale evoluţiei 
omenirii. Organismul lor nu se osificase; purtau în sinea 
lor germenii viitorului. De altfel ei rămăseseră înzestrați 
cu urme destul de puternice de clarviziune. Popoarele 
africane aveau în mai mică măsură această capacitate. 
Populatia cea mai avansată sălăşluia in Asia, unde se 
stabilise de multă vreme, venind, de asemenea, dinspre 
vest; ea se ciocnise aici cu neamuri şi mai vechi, în care 
se păstra o putere de clarviziune de origine mai 
îndepărtată. Deci, în Asia, în acele timpuri, a existat 
multă conştienţă clarvăzătoare. Apoi, această mică 
colonie, alcătuită tocmai din oamenii cei mai avansați, 
proveniţi din Atlantida, s-a aşezat în apropierea 
deşertului Gobi. Cine erau acei oameni? De ce îi numim 
„cei mai avansati"? Aceasta înseamnă că ei aveau cele 
mai puţine posibilităţi de a vedea în lumea spirituală. 
Căci progresul consta tocmai în faptul că oamenii ieşiţi 
din lumea spirituală coborau tot mai mult în lumea fizică. 
Acei oameni îşi spuneau: „Eram altădată în legătură cu 
lumea spirituală, dar acum nu mai suntem". 


În inima acelor oameni trăia părerea de rău că 
pierduseră lumea spirituală, nostalgia acelei lumi care li 
se părea mai prețioasă decât orice şi din care fuseseră 
alungaţi. 


În Europa condiţiile erau cu totul altele: mulţi oameni 
mai puteau în anumite împrejurări să vadă lumea 
spiritelor. În acele timpuri îndepărtate când în Europa se 
mai practicau încă Misteriile, când initiaţii, datorită 


dezvoltării lor oculte, se ridicau conştient în lumea 
spirituală şi povesteau apoi că în acea lume exista o 
anume divinitate, că după moarte omul va avea acolo un 
rol sau altul, când ei enunţau toate aceste adevăruri sub 
formă de mituri, legende, evocări grandioase, oamenii îi 
înțelegeau deoarece şi ei văzuseră în parte lumea despre 
care era vorba. Modul de viaţă şi de locuire care exista 
atunci în această Europă primitivă permitea foarte bine 
neiniţiaţilor să contemple, dacă nu zeii supremi, măcar 
lumea spirituală cea mai apropiată, şi de aceea aceşti 
oameni erau credincioşi. Lumile spirituale le erau încă 
familiare, pe jumătate cunoscute. Astfel ei aveau încă un 
sentiment deosebit privind caracterul lor omenesc, 
sentiment care lipsea altor popoare. 


Să pătrundem cu gândul în conştiinţa vechilor europeni. 
Ei cu toţii îşi spuneau: „Văd că am o legătură cu zeii, mă 
ridic până în împărătia zeilor". Chiar prin aceasta, pe 
pământul Europei se dezvolta o conştiinţă puternică a 
personalităţii, o concepţie foarte clară asupra valorii 
divine a Eului omenesc şi mai ales un sentiment foarte 
puternic de libertate umană. Trebuie să înţelegem care 
era acea stare, căci această conştienţă a personalităţii a 
fost adusă de populaţiile europene atunci când, mai 
târziu, ele au coborât spre sud şi s-au aşezat in Grecia şi 
Peninsula Italică. 


Această conştienţă a personalităţii o găsim deosebit de 
bine marcată la vechii etrusci. Chiar în arta lor, atât de 
originală, vedem afirmându-se un puternic sentiment al 
libertăţii. Etruscii au conservat acest sentiment pe baze 
în întregime spirituale. Acest popor, care popula 
Peninsula Italică înainte de înălţarea Imperiului Roman 
propriu-zis, avea ceva extrem de liberal, cu toată 
organizarea sa ierarhică; fiecare dintre oraşele sale se 
străduia să-şi păstreze libertatea, astfel că o legătură 
politică între oraşe, aşa cum s-a format mai târziu, li s-ar 
fi părut de neacceptat acelor etrusci de la început. Acest 
caracter liberal şi individualist care s-a manifestat în 
peninsulele sudice a fost introdus acolo în felul despre 


care v-am vorbit mai înainte. Dar alţi oameni emigraseră 
până în Asia şi caracterul dominant al acestora era că 
lumile divine se retrăseseră din ei cât de mult era cu 
putinţă. În adâncul întunecat al lor, oamenii aceştia 
păstraseră însă ceva: „Eul'", „Eu sunt", conştienţa că 
posedă în acest „Eu sunt" centrul etern al fiinţei lor, 
coborât din însăşi lumea spirituală; conştienţa că toate 
imaginile care i se arătaseră înainte nu formau decât, am 
putea spune, o amintire sacră şi că toată forţa lor se 
sprijinea pe acel punct central, etern, pe care îl 
păstraseră. Ei nu simțeau în toată plenitudinea acest „Eu 
sunt" - căci experienţa totală a acestuia era rezervată 
timpurilor ce aveau să vină -, dar la cei dintre ei care 
erau mai avansați, adică coborâti cât mai jos, s-a format o 
stare de spirit ce poate fi caracterizată aşa: „Trebuie să 
ne străduim ca mai presus de orice să păstrăm conştienţa 
caracterului nostru divin, bazându-ne pe amintirile 
rămase în străfundul sufletelor noastre. Desigur, sufletul 
nostru a uitat imaginile divine pe care le avea în sine 
odinioară, dar vom putea regăsi drumul spre divinitate 
contemplând în forul nostru interior sentimentul Eului. 
Pe scurt, în aceste fiinţe omeneşti s-a dezvoltat conceptul 
unui Dumnezeu fără chip, fără formă, reprezentarea unei 
divinităţi care nu se manifestă într-o imagine exterioară, 
ci pe care trebuie să o cauţi în adâncuri, în tine însuţi. 
Această concepţie, care are o vechime considerabilă în 
sânul neamurilor despre care am vorbit, este cea care, 
mai târziu, într-o omenire mai evoluată, a dat naştere 
poruncii: „Să nu-ţi faci vreo imagine a Dumnezeului 
tău".* 
* „Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici 
unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, 
jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ." (leş. 20,4). (n. 
red.) 
În vremuri foarte îndepărtate, Dumnezeu însuşi era 
perceput ca o imagine. În prezent această imagine s-a 
retras în umbră, s-a ascuns. Şi omul se străduia din toate 
puterile să-l regăsească pe Dumnezeu în Fu, unde El este 
fără formă, să-l facă să treacă în reprezentare şi în gând, 
să conceapă şi să resimtă o idee, o forţă divină. Acest 
lucru nu era posibil din prima clipă; în prima etapă a 


civilizaţiilor de după Atlantida, amintirea şi părerile de 
rău pentru ceea ce se pierduse erau încă prea intense. 
Sufletul simţea că „poarta s-a închis". Nostalgia revenirii 
în lumile spirituale era prea puternică. Prima dintre 
civilizațiile care s-au format atunci era total impregnată 
de această nostalgie, de regretul după o lume spirituală 
pierdută şi de aici înainte ascunsă; poporul i-a venerat pe 
iniţiaţi ca pe nişte zei şi i-a implorat: „Lăsaţi-ne să luăm 
parte la viaţa acelei lumi pierdute". Sub influenţa acestor 
iniţiaii colonizarea Indiei a dus la întemeierea vechii 
civilizatii hinduse, prevedice, civilizaţie minunată a cărei 
amintire provoacă un fior de respect sacru şi ale cărei 
ecouri ultime se găsesc in Vede. 


În acea perioadă nostalgia lumii spirituale pierdute era 
atât de mare, încât s-a încercat să se reia prin mijloace 
artificiale legătura pierdută cu zeii şi cu spiritele. 


Aspiraţia de a evada din lumea pământească în care se 
coborâseră a fost sentimentul cel mai intens al oamenilor 
din acea primă perioadă de după Atlantida. Ea a inspirat 
sufletele celor care au putut încă de pe atunci să se pună 
sub conducerea initiaţilor, sfinţii Rishi. Acele suflete 
încercau oarecum următorul sentiment: „Lumea pe care 
o vedem împrejurul nostru, lumea pe care am cucerit-o, 
lumea din planul fizic, nu este decât o iluzie. Ea nu are 
nici un preţ, ea este Maya. Are valoare numai lumea care 
se ascunde dincolo de iluziile amăgitoare ale planului 
fizic". Astfel s-a dezvoltat sentimentul nonvalorii planului 
fizic, al necesităţii de a fugi de el şi de a te întoarce în 
lumea spirituală. Acest sentiment a stat la baza acelei 
civilizaţii arhaice şi trăsătura ei caracteristică a fost că 
omul pierdea prin aceasta sentimentul individual 
accentuat, pentru că se vedea surghiunit complet de 
lângă divinitate şi ducea dorul acelei divinităţi. El încerca 
să se contopească cu divinul cu preţul ştergerii propriei 
personalităţi; el a preferat anihilarea valorii proprii a 
Eului, vieţii pe care ar fi putut să o ducă în interiorul 
acestui Fu. Trebuie să înţelegem mai ales care a fost 
trăsătura dominantă a sufletului în acea civilizaţie veche, 


repulsia pe care o avea pentru tot ce era material. Omul 
care voia să regăsească divinul trebuia mai înainte de 
toate să se elibereze din legăturile simţurilor, să fugă 
departe de iluzie, de Maya. 


Aceasta a fost prima dintre civilizațiile de după Atlantida. 
Dar scopul întregii perioade de după Atlantida este de a 
permite omului să stăpânească tot mai mult lumea în 
care a fost aşezat, să o cucerească tot mai mult. A doua 
epocă, cea a civilizaţiei persane primitive, dinainte de 
Zoroastru, a fost prima fază a acestei cuceriri a lumii 
fizice. Vechii persani, din preistorie, despre care vorbim 
acum, care au la origine o ramură a ultimilor atlanţi 
emigrati, aveau deja cu totul altă conştiinţă a planului 
fizic. Acesta li se înfătişa ca ceva real, ceva ce nu le era 
cu totul străin. Ei îşi ziceau: „Şi în acest plan fizic se 
poate însămânţa şi cultiva spiritul". Deja ei ţineau seama 
de planul fizic. Încă nu-l studiau, dar ţineau seama de el. 
Persanul vechi îl simţea încă ca pe ceva ostil, dar care 
putea fi dominat, un duşman care trebuia învins. El s-a 
făcut prieten şi însotitor al zeului Ormuzd, pentru a 
elibera materia. Încetul cu încetul a început să înţeleagă 
că lumea exterioară nu este numai Maya, o aparenţă care 
de fapt nu există, ci o realitate demnă de atenţie. 


Vedem că un alt curent s-a îndreptat apoi spre Asia 
Orientală şi Africa, dând naştere civilizaiiilor caldeană şi 
egipteană. Acestea au mai avansat cu un pas în cucerirea 
lumii fizice. Omul se transformase, nu mai resimțea 
lumea sensibilă, lumea exterioară, ca pe o fiinţă duşmană 
sau ca ceva inexistent. El îşi ridica ochii spre stele şi îşi 
zicea: „Stelele nu sunt Maya, nu sunt o simplă iluzie". El 
a început să contemple mersul aştrilor, a studiat 
raporturile dintre aceştia şi şi-a spus: „Aceştia sunt 
expresia exterioară a zeilor suverani, scrierea pe care au 
scris-o zeii". Se mai înaintase cu un pas: lumea sensibilă, 
materială, a fost considerată ca o expresie a divinului, a 
început să se încerce să se descifreze în ea înţelepciunea 
zeilor. În Egipt, privirile au început să coboare de la cer 
la Pământ, s-a studiat geometria pentru a administra 


Pământul; elementul spiritual s-a însoţit cu materia 
palpabilă. Aceasta a reprezentat un progres considerabil 
în evoluţia care îşi continua mersul pas cu pas. 


În cursul celei de a treia epoci de după Atlantida se 
formează din nou un mic nucleu izolat care concentrează 
tot ce au acumulat tradiţiile vechi şi noile cuceriri; acest 
mic nucleu cuprinde iniţiaţi care au păstrat înţelepciunea 
străveche, capacitatea de a comunica cu zeii; ei ştiau să 
exprime tot ceea ce învăţaseră din experienţele lor în 
lumea spirituală; ei au integrat în persoana lor 
înţelepciunea caldeană - scrisul zeilor în spaţiul cosmic - 
şi înţelepciunea egipteană, născută din însoţirea 
simbolică a spiritualului cu fizicul. Acest grup de oameni 
a constituit în adevăratul sens al cuvântului „poporul 
ales". Acest popor a avut de pregătit cel mai mare 
eveniment din istoria lumii; el a adunat în realitate în 
Vechiul Testament documentele cele mai grandioase 
privind evenimentele din trecutul cel mai îndepărtat ca şi 
pe cele ale vremii de acum. Nu este numai o eroare în 
ochii erudţiilor, ci este o dovadă de neseriozitate 
pretentia că Vechiul Testament ar fi un document de 
valoare aproximativ egală cu orice altă cosmogonie. 
Vechiul Testament descrie în imagini măreţe istoria 
fiinţei umane coborâte din înălţimi divine; el leagă 
evenimentele istorice cu cele cosmice. Ceea ce cuprinde 
el corespunde exact cu istoria reală.a lumilor. 


Am văzut cum germenul lui „Fu sunt" sădit în om a fost 
pregătit, treaptă cu treaptă, de cursul evoluţiei terestre. 
Acest germen nu s-ar fi format niciodată dacă Soarele nu 
s-ar fi despărţit de Pământ; de asemenea, a trebuit ca 
Luna să se despartă de Pământ pentru ca acest germen 
să se poată dezvolta progresiv. Să vedem mai 
îndeaproape cum a crescut el. 


Ce a învăţat treptat omul în decursul evoluţiei sale 
terestre? În timpuri foarte îndepărtate el nu putea să 
perceapă nimic prin simţuri, el nu trăia decât în sânul 
lumii spirituale. A venit apoi o vreme când obiectele lumii 


fizice îi apăreau confuz, în timp ce el mai păstra încă 
percepţia lumii spirituale. Care este Dumnezeul ce l-a 
pregătit pe om şi i-a dat o maturitate spirituală 
îndestulătoare pentru ca el să poată apoi percepe din plin 
forţele solare? Este Dumnezeul pe care îl numim Iehova. 
Despărţindu-se de Elohim, el a dirijat evenimentele 
pornind de la Lună, pregătind momentul suprem al 
existenţei pământene. Înainte ca omul să aibă percepţia 
lumii exterioare, Dumnezeu-lehova a revărsat în el 
conştienţa Eului. El s-a implicat în iniţierile străvechi 
care se realizau într-o stare de conştienţă înceţoşată. El 
apărea în visele oamenilor dându-le astfel încetul cu 
încetul maturitatea Eului, pe care însă nu o vor atinge pe 
deplin decât mulţumită întrupării lui Christos. 


Căci Christos nu a apărut dintr-odată, întruparea sa nu a 
fost decât ultima sa apariţie, cea mai personală; el a 
acţionat începând din vechi timpuri prin Proroci. În 
Evanghelia Sfântului loan, Christos însuşi face aluzie la 
acest fapt. Cei care nu au crezut în Moise, cei care nu s- 
au încrezut în Proroci, spune el, aceia nu vor crede nici în 
mine. Prin aceasta el indică faptul că Moise şi Prorocii au 
vorbit despre El, dar nu încă despre El aşa cum a fost pe 
Pământ, ci doar despre El aşa cum se vestea. Se poate 
spune în acest sens că istoria lui Christos a fost implicată 
în istoria lumii. Întorcându-ne la Misteriile antice, 
regăsim mereu urma acestei relatări a pogorârii lui 
Christos. 


Să o analizăm aşa cum apare în Misteriile europene: 
întotdeauna descoperim în ea un anume caracter tragic. 
Dacă aţi putea să vă transpuneţi în mijlocul acestor 
Misterii antice, aţi auzi pretutindeni pe Maestru 
vorbindu-le discipolilor săi cam aşa: „Vă puteţi înălța 
până în sferele sublime ale divinului. Puteţi primi o 
iniţiere superioară. Dar este ceva ce nu puteţi încă 
cunoaşte în toată plenitudinea, ceva ce trebuie aşteptat, 
ceva la care nu putem încă decât să facem aluzie: venirea 
lui Christos". Peste tot în Misteriile nordului s-a vorbit de 
Christos ca de o fiinţă ce avea să vină; a fost cunoscut 


peste tot, dar nu ca fiind prezent pe Pământ. Iniţiaţii din 
Asia, din Egipt, toti au ştiut că se pregătea venirea lui 
Christos, Că într-o zi el va fi pe Pământ. Ei au ştiut cu 
toţii că Misteriile antice nu duceau până la gradul 
suprem de iniţiere. Din această cunoaştere au rămas 
unele urme, unele simboluri. Desigur că nu trebuie să 
interpretăm în mod grosolan lucrurile: trebuie să le 
abordăm cu subtilitate, să nu le îngroşăm prea mult 
contururile, să vedem partea de adevăr şi cea de simplă 
comparaţie. Deci, în rândul popoarelor nordice a rămas 
ceva din caracterul tragic al vechilor Misterii, alăturat 
vechilor lor zei şi aşteptării venirii lui Christos, în faţa 
strălucirii căruia întreaga splendoare a zeilor urma să 
pălească. Aceasta se poate urmări şi în legendele 
mitologiei germane ulterioare. Acestea îi atribuie lui 
Siegfried o trăsătură aparte: el era invulnerabil, avea 
forţa iniţiaţilor în sensul acordat de Misteriile europene. 
Dar un loc din corpul său rămăsese vulnerabil şi acolo a 
fost rănit mortal. Ce loc era acela? Un punct de pe 
umărul pe care urma să se sprijine crucea purtată de 
Christos pe drumul Calvarului. Doar acel punct era 
vulnerabil la Siegfried. Aceasta este o ultimă rămăşiţă a 
caracterului tragic care a marcat vechile Misterii 
europene. 


Adesea se face aluzie la aceste caractere particulare ale 
evoluţiei omeneşti şi în alte Misterii din care a izvorât 
Vechiul 'Testament (Moise fusese iniţiat în acele Misterii 
şi le transplantase pe cât s-a putut în sânul poporului 
său). Putem schiţa in continuare imaginea acestui proces, 
care nu este un simbol lipsit de continut, ci un simbol 
care cuprinde o realitate profundă. 


Să ne imaginăm omul în împătrita sa structură: Eul, 
corpul astral, corpul eteric şi corpul fizic, luminate de 
Soare. Deoarece Christos a coborât pe Pământ, omul a 
devenit apt să primească forţele fizice şi spirituale ale 
Soarelui. Înainte de asta situaţia era alta. În timpul 
nopţii, atunci când aceste corpuri se despărţeau, asupra 
omului nu cobora lumina directă a Soarelui, ci lumina 


reflectată de către Lună. El primea, recepționa această 
lumină reflectată. Christos trăia în razele spirituale ale 
Soarelui şi mult timp lehova reflecta lumina lui asupra 
unor oameni care încă nu erau în stare să o primească 
direct. Iehova trimitea oamenilor, ca o oglindă, lumina lui 
Christos. Iar iniţiaţii, atunci când voiau să vorbească 
despre Christos, despre venirea lui, vorbeau despre 
Iehova. Să vorbeşti despre Iehova însemna deja să 
vorbeşti despre Christos, şi de aceea Iehova îi spune lui 
Moise: „Mergi şi spune poporului tău că eu sunt acel «Fu 
sunt»." 


Acesta este numele care Îi va fi dat mai târziu lui 
Christos. Iehova nu vrea să-şi îndrepte către oameni faţa 
sa, el doar îl pregăteşte pe Christos şi le dă oamenilor 
imaginea lui Christos înainte ca acesta să coboare El 
însuşi spre ei. Datorită faptului că oamenii aveau 
misiunea de a-l concepe pe Christos în străfundurile 
fiinţei lor, a lui „Eu sunt" al lor, datorită faptului că ei 
trebuiau să înţeleagă prin El rostul coborârii lor în lumea 
fizică, a existat acel mic grup de oameni, acel mărunt 
popor ales ca să pregătească de fapt pe Christos, şi de 
aceea acel popor a păstrat cu îndârjire ideea unui 
Dumnezeu fără formă. Trebuia ca poporul acela să 
ajungă la o nouă reprezentare a lui Dumnezeu, să uite 
vechile imagini. De aceea adora un Dumnezeu 
neîntrupat, care a fost într-adevăr cel care l-a pregătit pe 
Christos. Câştigarea unui lucru atât de important a 
trebuit să aibă la bază impulsuri foarte puternice; ca tot 
ceea ce în Univers este obiectul unei voințe încordate la 
maximum, concepţia unui Dumnezeu fără chip a fost 
amplificată şi în oarecare măsură exagerată în Vechiul 
Testament: găsim in centrul religiei biblice un Dumnezeu 
în întregime abstract, concentrat într-o entitate pur 
interioară, care nu mai este altceva decât Eul 
Dumnezeul biblic este propriu-zis un Dumnezeu-Eu. 


Cum putea acel Dumnezeu să fie înţeles de oameni care 
trăiau acum în lumea fizică şi care aveau sarcina de a 
cuceri lumea aceasta? Intelepciunea care dirijează 


popoarele a făcut ca în sudul Europei să se producă un 
amestec remarcabil între năvălitorii veniţi din Asia şi 
Africa şi cei care probabil coborâseră dinspre nord. 
Oamenii care veneau din Orient aduceau credinţele lor 
privind nonvaloarea Mayei, nevoia de a transforma 
împărăţia materială a omenirii într-o împărăție spirituală. 
Ei s-au amestecat cu alţii, care dobândiseră un simţ 
foarte puternic al personalităţii. Astfel, impulsurile 
spirituale cele mai puternice lăsate de omenire în 
migraţia sa de la vest la est s-au întâlnit in Asia Mică, in 
Grecia şi in Peninsula Italică. Acolo s-a format a patra 
perioadă a civilizatiei. Iar cucerirea lumii fizice a mai 
înaintat cu un pas. 


A treia perioadă, civilizaţia caldeo-egipteană, avusese ca 
misiune să presimtă şi să-l conceapă pe Dumnezeu în 
adâncul lucrurilor. A trebuit să fie urmată de micul 
nucleu de oameni despre care am vorbit mai înainte, 
poporul capabil să-l caute pe Dumnezeu în mod abstract, 
să vadă în Dumnezeu o entitate pur spirituală, cu un 
conţinut palpabil redus la maximum. Dar în sudul 
Europei s-a format un alt grup. Sub influenţa oamenilor 
veniţi din nord, cu o conştienţă personală foarte 
accentuată, s-a stabilit un echilibru între spirit şi materie 
pe care îl admirăm la templele greceşti, la capodoperele 
sculpturii greceşti, şi, in sfârşit, la tragedia greacă, în 
care omul a început să reprezinte propriul său destin, să 
introducă în mod miraculos propriul său spirit în materie 
şi în fapte exterioare. Se poate spune că în Grecia s-a 
produs o însoţire între spiritual şi fizic la care ambele au 
avut o contribuţie egală. Spiritualul şi fizicul au într- 
adevăr părţi egale în tot ceea ce au făcut grecii, în arta 
lor admirabilă. În oarecare măsură aceasta este adevărat 
şi pentru romani. Romanul ştie că în sine însuşi trăieşte 
spiritul şi că spiritul poate deveni personalitate. 


Doar o asemenea perioadă din viaţa omenirii putea să 
primească până în miezul lumii fizice realitatea spirituală 
care fusese vestită, s-o primească chiar într-o formă 
exterioară reală. Pentru ca să se poată cobori Christos în 


planul fizic, a fost nevoie ca omul să intre în stăpânirea 
acelui plan. Christos n-ar fi fost posibil în decursul 
civilizaţiei hinduse vechi, care nu vedea în lumea fizică 
decât Maya şi care trăia numai cu nostalgia trecutului. 
Dar atunci când s-a realizat însoţirea spiritualului cu 
fizicul aşa cum o vedem în arta greacă, în conştiinţa 
civică pronunţată a romanilor, omul se întorsese pe 
deplin către planul fizic. În această epocă principiul 
christic a putut să se întrupeze. 


Trebuie deci să considerăm că toţi precursorii au 
cunoscut pe Christos şi l-au prorocit. Ei nu puteau face 
mai mult; vedeau în pogorârea lui Christos împlinirea 
propriei lor misiuni. Rămâne să mai vedem cum s-a 
revărsat creştinismul şi în acelaşi timp alte elemente din 
primele veacuri ale creştinătăţii şi pană în vremurile 
noastre. Astăzi nu am urmărit decât să indicăm 
momentul istoric în care cucerirea planului fizic a făcut 
ca omul să fie în stare să-l înţeleagă pe Omul-Dumnezeu, 
pe Christos. 

CONFERINŢA a X-a 

Cum îi percepeau oamenii pe zei în timpul Atlantidei 

Şi 

după Atlantida + Ce semnifcaţie are misterul lui 

Christos 


Stuttgart, 14 august 1908 
În epoca în care grecii şi romanii dominau istoria 
omenirii se stabilise deci, după cum am văzut, un anume 
echilibru între modul cum era concepută lumea fizică, 
materială şi ideea unei lumi spirituale izvorâtă din 
străfundurile omului. 


Am putea spune că omul s-a obişnuit treptat cu lumea 
materială; a învăţat s-o cunoască şi s-o iubească. Nu 
trebuie însă să credem că aceste transformări nu sunt în 
corelaţie cu realităţile lumii spirituale şi că nu au efect 
asupra acesteia. Dimpotrivă, întorcându-ne oricât de mult 
în timp în istoria evoluţiei, vom vedea că întotdeauna 
lumea spirituală s-a transformat pe măsură ce se 


modificau stările de conştienţă ale omenirii. Până acum 
ne-am ocupat mai mult de zugrăvirea conştienţei 
spirituale a omului, aşa cum se prezenta ea în timpul 
somnului; am văzut că în vremurile Atlantidei omul în 
stare de veghe percepea confuz lumea fizică exterioară, 
iar în stare de somn avea o viziune ştearsă a entităţilor 
din lumea divină. 


Dar pentru a înţelege ce este fiinţa omenească în 
ansamblu trebuie să ţinem seama de stările de conştienţă 
care se leagă de ceea ce numim moarte şi lumea de 
dincolo. Existenţa noastră obişnuită, pe care o vedem 
cuprinsă între momentul naşterii şi cel al moriii, este 
dublată de o alta, de importanţă capitală. Să încercăm să 
conturăm cât mai precis această problemă. 


Am urmărit destinele omenirii între momentul naşterii şi 

cel al morţii, începând din vremurile Atlantidei şi până în 
inima epocii greco-latine. Dar ce s-a întâmplat cu oamenii 
aceia între momentul morţii şi următoarea naştere? 


De când omul a realizat pentru prima oară o încarnare 
fizică, şi aceasta s-a petrecut în epoca lemuriană, de când 
s-a stabilit pentru el un ritm între viaţa în corpul fizic şi 
cea în afara corpului fizic, el a început să aibă un dublu 
destin, existenţa lui s-a scindat în două: o parte se scurge 
pe Pământ, iar alta se desfăşoară în lumea spirituală, 
între moarte şi o nouă naştere. În general se crede în 
mod nejustificat că modificările evolutive nu privesc 
decât viaţa omului pe Pământ, pe când starea în care se 
află între momentul morţii şi o nouă naştere poate fi 
descrisă succint, o dată pentru totdeauna. Nu este aşa. 
Destinele omenirii trec prin mari transformări în decursul 
fazelor lor pur spirituale. 


Vom înţelege aceste transformări începând prin a arunca 
o scurtă privire asupra vieţii pe care o duce omul aici, în 
lumea fizică, şi asupra relaţiilor pe care le are cu 
regnurile din natură. Omul, aşa cum este acum, nu poate 
să fie privit în nici un caz ca o fiinţă izolată, existând 


numai pentru sine; el întreţine relaţii de tot felul cu tot 
ceea ce îl înconjoară. Gândiţi-vă în ce măsură imaginea 
pe care o are omul despre sine depinde de tot ceea ce îl 
înconjoară. Dacă nu ar exista în jurul nostru regnul 
mineral, regnul plantelor, regnul animal, dacă nu ar 
exista atmosfera şi norii care să reflecte spre noi lumina 
soarelui, Eul nostru n-ar fi luat niciodată forma pe care o 
are astăzi, nu s-ar fi deşteptat la contactul cu lumea 
exterioară. 


Deci, chiar în timpul zilei omul este cufundat într-un 
univers înconjurător de care depinde imaginea de sine pe 
care şi-o formează. În aceeaşi situaţie se află toate 
funcţiile corpului nostru eteric şi ale celui fizic în 
perioada dintre naştere şi moarte. Ne luăm hrana din 
regnurile inferioare ale naturii. Mineralul, vegetalul şi 
animalul ne furnizează substanţele şi forţele care ne 
străbat. S-ar putea spune că fiinţa omenească lasă să se 
scurgă prin sine regnurile naturii exterioare. În clipa în 
care omul este gata să se nască şi intră în existenţa 
terestră, el intră în comuniune cu regnurile naturii. În 
primul rând corpul fizic are nevoie de această 
comuniune, şi faptul că îmbracă un corp fizic îl leagă 
strâns pe om de regnurile de care depinde subzistenţa 
lui. Omul nu este câtuşi de puţin izolat în lumea aceasta. 
Vedeţi, de exemplu, că el este obligat să inspire şi să 
expire aer din clipă în clipă; fiinţa sa vie nu este 
mărginită de învelişul pielii, ea se răspândeşte în afară, 
în aerul din jur. 


Când, prin moarte, omul ajunge să-şi părăsească corpul, 
el se înalţă străbătând regnuri superioare: cel al 
Ingerilor, cel al Arhanghelilor, cel al Arheilor şi cel al 
ierarhiilor superioare. Aşa cum pe Pământ nevoile 
corpului său fizic îl puneau în comuniune cu regnurile 
inferioare, noua lui existenţă îi creează raporturi cu 
regnurile din înălţimi. 


Să ne ducem iarăşi cu gândul în timpurile lemuriene, 
când omul a coborât pentru prima oară în corp. În acel 


moment el avea foarte puţine relaţii cu lumea fizică. 
Organele de simţ erau de-abia schiţate în corpul său, 
astfel încât el nu avea aproape nici o posibilitate de a 
percepe lumea fizică exterioară. Pe de altă parte, el 
absorbea puţine substanţe şi forţe fizice. Într-un cuvânt, 
nu se simţea deloc în largul său în lumea materială. 
Aceasta a fost în realitate situaţia la începuturile 
încarnării oamenilor. Dimpotrivă, acest om se simţea din 
plin la el acasă în lumile spirituale. În acele timpuri 
îndepărtate, când se elibera de corpul fizic, fie prin somn, 
fie prin moarte, omul pătrundea într-o lume plină de 
lumină a spiritului şi percepea acolo o multitudine de 
entităţi spirituale, din care îşi trăgea forţele, tot aşa cum 
omut de astăzi şi le ia din lumea fizică; el se desfăşura în 
regnurile situate mai presus de el aşa cum se desfăşoară 
astăzi în regnurile inferioare, îşi răspândea fiinţa vie prin 
sferele Îngerilor, Arhanghelilor şi ale ierarhiilor 
superioare, care la rândul lor se prelungeau până în sfera 
umanului. De fapt, numai după moarte omul putea 
beneficia de conştienţa sa - o conştienţă destul de 
ceţoasă, destul de întunecoasă, dar care îi aparţinea. 


El trăia atunci în sânul entităţilor spirituale şi, ca să ne 
exprimăm metaforic, se hrănea prin contemplarea acelor 
fiinţe divine. Pentru a-şi dobândi un Eu omul a trebuit în 
decursul timpului să intre în ritmul încarnărilor 
pământeşti. Înainte de aceasta Eul nu a existat. Totuşi, 
datorită faptului că alte entităţi care îşi realizaseră în 
universurile anterioare stadiul omenesc at evoluţiei 
posedau un Eu, omul care le contempla mai ales în timpul 
dintre momentul morţii şi cel al unei noi naşteri învăţa să 
cunoască acel Eu. În acele timpuri îndepărtate, murind, 
încercai un sentiment care s-ar putea descrie aşa: doar 
de acum înainte încep să trăiesc, în prezent trăiesc în 
contemplarea fiinţelor divine. Şi într-adevăr pe măsură ce 
se îndepărta de clipa morţii, pe măsură ce se desfăşura 
exisienţa sa spirituală, omul atingea sfere tot mai 
sublime, ajungea la entităţi tot mai înalte. Devenea din ce 
în ce mai conştient. Până când venea o vreme - în acel 
interval dintre moarte şi o nouă naştere - când i se arăta 


unica Fiinţă care putea să dea vieţii sale plenitudine, 
Fiinţa în prezenţa căreia simţea: „Din El am ieşit, îi 
aparţin Lui." Acea fiinţă din timpuri îndepărtate era 
aceeaşi care mai târziu a apărut pe Pământ întrupată sub 
numele de Christos. În epoca lemuriană omul nu a 
cunoscut pe Christos întrupat într-un corp fizic, ci l-a 
cunoscut în momentul central, culminant, al existenţei 
sale spirituale, s-a alăturat lui Christos în lumea 
spirituală. 


Însă conştienţa omului a trebuit apoi să se limpezească în 
lumea fizică. Acest lucru s-a realizat progresiv, după cum 
ştim, şi conştienţa deplină a lumii fizice n-a fost atinsă 
decât către partea de mijloc a epocii atlante. Cu cât 
devenea mai conştient de omul fizic, cu cât în om se 
dezvolta germenul Eului, cu atât mai puţin reuşea să se 
mai ridice în lumile spirituale. La început omul a pierdut 
legătura cu Christos, nemaiputând să se înalțe până la el. 
Însă se mai bucura încă de vederea Îngerilor şi a 
Arhanghelilor. Iar mai târziu, în epoca Atlantidei, nu i s-a 
mai acordat nici această viziune, excepţie făcând numai 
oamenii foarte evoluaţi. Conştienţa omenească normală 
mai avea încă o vagă idee despre lumea Îngerilor (căci pe 
îngeri, în sensul creştin al cuvântului, îi adorau de fapt 
grecii sub numele de Zeus şi germanii sub numele de 
Wotan, aşa cum am văzut mai înainte). 


Am mai spus că omul din timpul Atlantidei, când dormea, 
era încă în tovărăşia zeilor; era şi mai mult în această 
situaţie în intervalul dintre moartea sa şi o nouă naştere; 
acei zei erau îngeri sau cel mult arhangheli şi doar atunci 
când omul se pregătise toată viaţa prin ceea ce se 
considera că sunt fapte bune era posibil să i se mai arate 
în oarecare măsură chipul lui Christos, prin intermediul 
entităţilor subordonate lui Christos. El îl întrevedea, am 
putea spune, prin acţiunile îngerilor şi ale arhanghelilor. 
Aşa cum lumina care pătrunde printr-un geam colorat 
este ea însăşi colorată, dar totuşi vizibilă, tot aşa chipul 
lui Christos se întrezărea încă, dar strălucirea sa era 
slăbită. Era Spiritul solar perceput astfel din ce în ce mai 


neclar, pentru că omul pătrundea tot mai mult în cealaltă 
latură a lumii, în sfera fizică care începea să-i placă. 


Am văzut că pe parcursul civilizaţiilor de după Atlantida 
în oameni a început să se trezească amintirea unor epoci 
dispărute. Astfel, amintirea epocii lemuriene a ieşit la 
suprafaţă în Egiptul antic. Deci cum aveau să descrie 
existenţa de după moarte iniţiaţii Egiptului antic? Ei au 
fost preocupaţi să dea posibilitate oamenilor să străbată 
din nou după moarte, măcar ca o amintire ştearsă, 
experienţele pe care le făcuseră, să se înalțe iar până la 
acea culme spirituală din care se simţea coborâtoare 
toată omenirea antică, până la acea culme care era 
spiritul solar. Când vorbim de Judecata morţilor aşa cum 
o concepea Egiptul antic, în care cel mort era dus în faţa 
unui judecător care îi cântărea faptele, ne găsim în faţa 
acestui mister. Dacă se găsea că actele defunctului 
fuseseră meritorii, dacă în lumea fizică adunase destule 
fapte vrednice de laudă, i se permitea să participe în 
oarecare măsură la Fiinţa sublimă descrisă sub 
înfăţişarea unui zeu de lumină, un zeu solar. În epoca 
respectivă acea fiinţă era numită Osiris. Drumul spre 
Osiris, unirea cu Osiris, aceasta era răsplata după 
moarte, şi ea reprezenta o repetare a unei experienţe 
spirituale efective care avusese loc în timpuri mult mai 
îndepărtate. Aceasta ne dă posibilitatea să înţelegem 
sensul Cărţii morţilor, acest document remarcabil lăsat 
de poporul egiptean. În cartea intitulată Mister creştin, 
misterii antice n-am putut să expun de la început 
aspectul esoteric al acestei probleme. Dacă un suflet 
fusese găsit vrednic de a-l vedea pe Osiris, prin meritele 
dobândite în conformitate cu concepţiile morale ale 
Egiptului antic, se credea că el se unea cu Osiris şi se 
ajungea chiar să fie numit el însuşi un Osiris, pentru că 
se unise cu zeul. Se folosea formula: „Osirisul a fost 
purificat în iazul aflat la sud de câmpul lui Hotep şi la 
nord de câmpul Lăcustelor, acolo unde zeii verdeţii la ora 
a patra din noapte şi la ora a patra din zi se spală cu 
imaginea inimii zeilor, făcând astfel trecerea de la noapte 
la zi". Nu putem discuta aici toate semnificaţiile profunde 


cuprinse în această formulă, totuşi putem înţelege 
expresia „de la noapte la zi". La început este noapte, dar 
sufletul este îndreptat spre lumină, spre ziua spirituală, 
unde se uneşte cu Osiris, devine el însuşi un Osiris. 


Cu adevărat, sufletul îşi are destinul său în lumea opusă 
celei fizice, între moarte şi naştere. Conştienţa pe care o 
are el despre aceasta se întunecă tot mai mult, dar 
niciodată complet; niciodată conştienţa nu se stinge în 
intervalul dintre moarte şi naştere; ea este umbrită şi am 
putea spune simplificând că, treptat, omul trebuie să se 
mulţumească numai cu contemplarea unor entităţi 
spirituale inferioare. Cu cât se ataşează mai mult de 
lumea fizică, cu atât mai mult entităţile superioare nu 
mai pot trăi în compania sa; de aici înainte omul iese din 
raza lor de acţiune. În timpurile Atlantidei, fiinţele 
spirituale mai erau încă însoţitoare binefăcătoare ale 
omenirii clarvăzătoare, în special în intervalul dintre 
moarte şi naştere. Apoi toate aceste fiinţe au dispărut: 
legătura dintre om şi vechii zei a tot slăbit. 


Rămăşiţe ale vechii clarviziuni se păstrează până şi în 
civilizaţia noastră europeană, unii oameni putând să se 
ridice încă, în anumite stări de conştienţă, până la 
contemplarea zeilor. Acei oameni s-au bucurat după 
moarte de compania vie a zeilor, de intimitatea lor. Dar 
aceasta a fost o binefacere nu numai pentru om, ci şi 
pentru zei. Căci oamenii le aduceau rezultatele 
cuceririlor lor din lumea fizică, adică ceea ce putuseră ei 
să realizeze în privinţa dragostei. Zeii au primit ca pe o 
ofrandă dragostea pe care oamenii o concepuseră în 
lumea fizică. Dar această ofrandă a devenit din ce în ce 
mai rară, pentru că oamenii s-au ataşat prea mult de 
lumea fizică şi n-au mai fost capabili să îndeplinească 
această misiune. 


Pentru locuitorii ţărilor nordice, de unde au provenit 
primele popoare germanice, această evoluţie, care făcea 
ca posibilitatea de a-i contempla pe zei între moarte şi 
naştere să fie din ce în ce mai rară, această lipsire de 


compania zeilor a dat naştere unei nuanţe fundamentale 
a vieţii sufleteşti. Sentimentul că zeii pierd orice legătură 
cu oamenii, orice putere asupra Pământului pe care 
totuşi îl creaseră, a fost exprimat în concepţia privind 
Amurgul Zeilor. Fundamentul adevărat al acestei 
concepţii se găseşte în ideea că zeii sunt obligaţi să se 
retragă din lumea pe care chiar ei au creat-o. Ei, care 
odinioară, în vremurile Atlantidei, ajungeau chiar să 
coboare în corpul unor personaje remarcabile, ei, care în 
Atlantida dădeau lecţii privind tainele lumii divine, iată 
că trebuiau să se îndepărteze tot mai mult; nu le mai 
rămânea nici o posibilitate să intre în contact cu lumea 
fizică, decât dacă alegeau oamenii cei mai evoluaţi şi-i 
făceau un instrument, un înveliş vizibil al lor. Aceste 
situaţii au existat cu adevărat în vremurile de după 
Atlantida şi cei care erau initiaţi în vechile mistere 
druidice au ştiut, de exemplu, că un personaj din prima 
perioadă a Atlantidei, desemnat cu numele de Sig, a 
continuat să se încarneze în corpuri ale unor europeni 
mult timp după dezastrul care a înghiţit Atlantida. 
Numele date acestor eroi, cum ar fi Siegfried, Sigurd ş.a., 
sunt aluzii exoterice la această străveche individualitate 
încă prezentă; până la urmă ea nu a mai fost perceptibilă 
decât pentru cei iniţiati în Mistere. Ea s-a unit cu unii 
dintre acesti iniţiati de ordin superior, căutând din ce în 
ce mai mult pe cei care trecuseră prin numerose 
încarnări şi se purificaseră îndelung. 


Acum, pentru a înţelege pe deplin epoca noastră, trebuie 
să abordăm un mister esenţial care de unul singur ne 
permite să înţelegem mai multe aspecte ale civilizaţiei 
noastre. Să ne mai îndreptăm o dată privirile asupra 
părţii de mijloc a epocii Atlantidei şi să avem în vedere 
timpul când omul a văzut pentru prima oară cum se 
deschide înaintea lui lumea fizică. Omul coborâse din 
înălțimile spiritului, se cufundase în lumea fizică de-a 
lungul a trei perioade de evoluţie, dintre care epoca 
lemuriană fusese ultima. Epoca Atlantidei a fost cea de a 
patra perioadă a evoluţiei. Ea trebuie să fie urmată de 
alte trei ere. Vremurile noastre constituie a cincea 


perioadă a evoluţiei. Epoca lemuriană s-a terminat prin 
gigantice catastrofe produse de foc; epoca Atlantidei a 
luat sfârşit prin transformări glaciare şi diluviene. Epoca 
noastră, la rândul ei, se va sfârşi sub acţiunea altor forţe, 
cele ale egoismului omenesc dezlănţuit, care va duce la 
războiul tuturor împotriva tuturor. 


Aşa cum mici grupuri de oameni au găsit o cale de 
salvare din catastrofele lemuriene şi ale Atlantidei, tot 
astfel numai cei care se vor întoarce spre viaţa spirituală 
vor putea scăpa din catastrofa acestui război al tuturor 
împotriva tuturor. Acest război va fi însă mult mai 
cumplit pentru mulțimile omeneşti în rândul cărora se va 
dezlăniui decât cele mai îngrozitoare catastrofe vulcanice 
sau diluviene. Datoria celor care se îndreaptă astăzi către 
viaţa spirituală este să facă tot posibilul pentru ca mulţi 
germeni binefăcători să fie transportaţi din epoca 
noastră, cea de a cincea, spre cea de a şasea care trebuie 
să îi ia locul. 


Perioada a cincea se împarte în şapte mari subperioade: 
epoca Indiei primitive; cea a Persiei; cea a Egiptului; cea 
a lumii greco-latine şi epoca modernă. Vor urma încă 
două, a şasea şi a şaptea, până când va izbucni acel 
război al tuturor împotriva tuturor. 


Acesta este locul în care ne aflăm pe scara evoluţiei. Am 
trecut de jumătatea istoriei Pământului. Dacă în epoca 
Atlantidei oamenii ar fi reluat drumul spiritualizării 
înainte de a pătrunde complet în lumea fizică, tot ce s-a 
obţinut datorită planului fizic n-ar fi fost niciodată N 
dobândit, aşa cum am arătat în conferința precedentă. In 
realitate, ome-nirea a urmat un drum descendent care a 
dus-o din ce în ce mai adânc în lumea fizică. Omul a 
coborât mult mai jos decât dacă, în momentul de care am 
vorbit, ar fi pornit din nou pe calea spiritualizării. Acest 
moment decisiv, pe care îl situăm pe la jumătatea epocii 
Atlantidei, reprezintă pentru entităţile spirituale o 
răscruce foarte importantă, o adevărată răspântie; unele 
entităţi au avut atunci de ales între două căi. Trebuiau să 


se hotărască dacă vor să coboare într-un fel de abis, din 
care să se ridice iar mai târziu cu mai multă forţă (căci, 
căzând mai jos, trebuiau să-şi mobilizeze mai multă 
energie), sau dacă optau pentru calea directă. 


Unele fiinţe spirituale care fuseseră mai înainte în 
tovărăşia oamenilor au ales calea directă, într-un fel s-au 
hotărât să nu se mai încarneze niciodată în trupuri 
omeneşti, să rămână în sfera spiritelor. De atunci 
evoluţia omenirii se continuă fără să-i mai afecteze în nici 
un fel. Dimpotrivă, alte entităţi spirituale au hotărât să 
continue să locuiască în corpuri omeneşti, să coboare pe 
Pământ şi să acţioneze pentru binele omenirii. Multi 
dintre aceştia au rămas în amintirea popoarelor europene 
şi a altor popoare; sunt cei ca Zeus, ca Wotan. 


Dar nu toţi au păstrat această posibilitate de a cobori pe 
Pământ. Căci corpurile oamenilor erau din ce în ce mai 
adaptate la lumea fizică, zeii puteau din ce în ce mai 
puţin să le utilizeze. Aceste corpuri mai puteau încă primi 
sufletele oamenilor, dar nu mai puteau servi de 
instrument, de înveliş pentru entităţi spirituale. Doar 
oamenii care reuşeau într-un anumit fel să-şi purifice 
corpurile fizice şi eterice, străbătând numeroase 
încarnări, până când dobândeau corpuri de o nobleţe 
perfectă, în aşa măsură încât dispăreau unele 
corespondente între ele şi lumea fizică, numai oamenii 
care trăiau cu toată fiinţa mai mult din darurile cerului 
decât din cele ale Pământului mai erau demni să 
primească în sine înaltele entităţi spirituale, aşa cum 
corpul fizic al omului obişnuit primeşte sufletul acestuia. 
De aici a rezultat faptul că personalităţi prin care, aşa 
cum am spus, fiinţele divine, sublime, coborau complet în 
lumea fizică, le apăreau câteodată oamenilor într-un mod 
ciudat. 


Să ne imaginăm o personalitate de acest fel: prin 
multiple reîncarnări şi-a dezvoltat corpul, adică forţele 
formatoare ale corpului, şi stăpânirea interioară a 
acestor forţe atât de mult încât trăieşte mai mult în 


lumea spirituală decât în lumea fizică, ceea ce o face aptă 
să devină purtătoarea unei entităţi spirituale superioare. 
Această personalitate ar putea oare să fie înţeleasă pe 
deplin de oameni care au coborât de tot în lumea fizică şi 
care se străduiesc tot mai mult să iubească sau îşi 
înfăptuiesc treburile lor, munca lor? Nu, ea ar fi 
înţeleasă, eventual, de unele suflete întârziate care şi-au 
mai păstrat caracteristici din epocile anterioare. 


Fiinţele grandioase care au ghidat evoluţia omului în 
perioada atlantă au fost înţelese de către populaţiile 
europene atunci când acestea se găseau pe primele lor 
trepte de evoluţie. De aceea ele s-au întrupat mai întâi în 
Europa primitivă, ca învăţători care instruiau în 
lăcaşurile de iniţiere. Apoi aceştia au fost veneraţi ca zei 
de către aceste populaţii primitive (de exemplu, Wotan 
sălăşluise într-un corp omenesc şi îi iniţiase pe oameni în 
anumite Misterii); apoi, tocmai pentru că nu mai puteau 
pătrunde atât de adânc în lumea fizică, ei au trebuit să-şi 
aleagă ca loc de întrupare populaţiile rămase în urmă, 
grupări umane care resimţeau încă neantul planului fizic, 
care refuzau să vadă în el un corespondent al divinității, 
care îl considerau ca un loc al suferinţei şi al nenorocirii 
şi considerau că beatitudinea este rezultatul părăsirii 
acestui plan fizic, retragerii din el. 


Individualitatea cunoscută ca Wotan (ne este îngăduit să 
abordăm acest mister deoarece ne adresăm acum celor 
care studiază Ştiinţa Spirituală), această personalitate 
care a fost un iniţiator în Misteriile germanice şi nordice, 
este una şi aceeaşi cu cea care a reapărut mai târziu, 
continuându-şi neabătută misiunea sub numele de 
Buddha. Buddha, personalitatea care le-a arătat 
oamenilor relaţiile care leagă lumea noastră de lumile 
superioare, nu este în realitate altcineva decât acea fiinţă 
misterioasă care străbătuse odinioară ţinuturile Europei 
şi a cărui amintire s-a păstrat în Europa nordică sub 
numele de Wotan sau Odin. 


Vedem deci că această fiinţă divină a putut să acţioneze 


asupra grupurilor de oameni în care se păstraseră 
caracterele, tendinţele trecutului, care aveau o viaţă 
religioasă intensă şi care refuzau să se ataşeze de planul 
fizic. Evenimentele istorice exterioare, faptul că budismul 
a fost bine primit de populaţiile mongole, se explică prin 
aceasta şi adeveresc conducerea spirituală plină de 
înţelepciune care îndrumă omenirea. 


Pe măsură ce oamenii se cufundau tot mai adânc în 
lumea fizică, în epocile care au urmat, a devenit imposibil 
ca o astfel de entitate spirituală să se întrupeze direct 
într-un corp omenesc. Pentru ca să fie posibilă o 
încarnare fizică, trebuia de aici înainte să se manifeste o 
entitate spirituală mult mai puternică, cea a cărei venire 
fusese vestită de toţi magiştrii din trecut. 


Deja vechii egipteni, care rememorau în cultul lui Osiris 
apartenenţa lor la străvechiul spirit al Soarelui, 
spuseseră că „împărăţia lui Osiris va fi iarăşi întemeiată 
pe Pământ". 


Singura entitate spirituală care putea înfrânge aceste 
greutăţi este cea pe care o cunoaştem sub numele de 
Christos. Pe când în lumea celor morţi Christos se 
pierdea tot mai mult din vedere - în lumea de dincolo, 
efectiv a fost văzut dispărând -, pe de altă parte el se 
apropia de viaţa pământească, până când în cea dea 
patra epocă, el s-a întrupat, a devenit vizibil în corp 
omenesc. Este evident că acest corp a fost pregătit în 
mod cu totul deosebit. Un înveliş omenesc încorporat 
complet în lumea fizică nu ar fi putut să primească atât 
de direct principiul lui Christos. Trebuiau să se 
întrunească condiţii cu totul deosebite. Chiar o 
personalitate ca cea pe care o numim lisus din Nazaret, 
care străbătuse numeroase încarnări, atinsese un nivel 
superior al evoluţiei şi obtinuse o formă foarte înaltă de 
iniţiere, însuşi lisus din Nazaret, atunci când s-a născut, 
nu era în măsură să devină purtătorul entității lui 
Christos. Numai după ce a fost pregătit în decursul a 
treizeci de ani de existenţă, lisus din Nazaret a ajuns să 


aibă învelişurile sale omeneşti exterioare (corpul fizic, 
corpul eteric şi corpul astral) destul de purificate şi de 
înnobilate. Atunci individualitatea lui lisus din Nazaret a 
părăsit aceste învelişuri purificate. Aceasta s-a petrecut 
în al treizecilea an al vieţii sale, după ce forţele 
personalităţii sale lucraseră treizeci de ani la curățirea 
corpurilor sale. În Evanghelie este menţionată această 
părăsire a învelişurilor exterioare: este momentul 
botezului lui lisus în apa Iordanului. 


În clipa aceea, entitatea care sălăşluia în învelişurile 
exterioare ale lui lisus a fost înlocuită. Individualitatea lui 
Christos le-a luat în stăpânire, şi ea nu a intrat într-un 
corp omenesc obişnuit, ci într-un corp pregătit prin 
treizeci de ani de purificare. 


Au urmat cei trei ani de-a lungul cărora Christos s-a aflat 
pe Pământ în persoana lui lisus, perioadă pe care 
Evangheliile ne-o arată ca fiind cuprinsă între botezul în 
Iordan şi misterul Golgotei. Misterul întrupării lui lisus 
nu se supune legilor uzuale ale vieţii, căci de obicei o 
entitate spirituală, pentru a se încarna, găseşte încă de la 
naştere o formă omenească pregătită prin numeroase 
reîncarnări; dar când a fost vorba de Christos, entitatea 
spirituală a folosit un corp care fusese pregătit de 
treizeci de ani de viaţă fizică, cu legături permanente cu 
lumea fizică, un corp foarte bine adaptat la această lume 
fizică căreia Christos urma să-i dea puternicul său 
impuls. Prin aceasta, coborârea individualităţii lui 
Christos în cele trei corpuri ale lui lisus din Nazaret 
constituie un lucru foarte important şi semnificativ; 
cunoaşterea esoterică descoperă toate aceste lucruri 
consemnate în Evanghelii; trebuie numai să ştii să le 
citeşti. Toate acestea se găsesc acolo, dar într-o formă 
învăluită. 


În timpul botezului, atunci când simbolul atât de profund 
al porumbelului a apărut deasupra capului lui lisus, 
acesta l-a primit pe Christos nu numai printr-o inspiraţie, 
ci prin intuitie, şi tot trupul său a fost pătruns, ceva a 


intrat până în componentele corpului cele mai 
necunoscute şi mai complet independente de voinţa 
omului: oasele. 


Ceea ce vă spun acum poate părea o nebunie în ochii 
gândirii moderne, dar aceasta nu mă interesează. Trupul 
lui lisus din Nazaret a luat parcă foc - fiind încins de 
către principiul lui Christos, de către măreţul Spirit solar, 
şi efectul dogoarei acesteia s-a făcut simţit până în oasele 
sale. Dacă ardem un os, masa cartilaginoasă se consumă 
şi rămâne cenuşa minerală. Aceasta ne arată clar că o 
forţă opusă focului, dar totuşi dependentă de foc, 
menţine coerenţa substanţei minerale şi a masei 
cartilaginoase din oase. În zilele noastre această 
coerenţă este complet independentă de voinţa omului, 
dar în corpul celui care trebuia să trăiască misterul 
Golgotei ea a fost pusă sub dependenţa voinţei. 


În prezent omul îşi poate mişca mâinile, dar nu are 
puterea să intervină în compoziţia chimică a oaselor sale; 
sistemul său osos este complet întărit. Dintre toate 
trupurile omeneşti care au existat pe Pământ, numai 
trupul lui lisus din Nazaret a fost transformat în aşa 
măsură încât voinţa putea să-şi exercite acţiunea asupra 
forţei care cimentează substanţa constitutivă a oaselor, şi 
aceasta datorită unirii intuitive cu Christos. Datorită 
acestei stăpâniri a oaselor, în lume a pătruns o forţă 
nouă, o forţă cu adevărat capabilă să învingă moartea în 
sânul materiei fizice. Căci oasele sunt cele care poartă 
vina pentru moartea omului; pentru că omul a dobândit 
structura sa de astăzi, pentru că s-a încorporat în această 
masă minerală solidă, el a căzut pradă forţelor minerale 
ale Pământului. Chiar prin aceasta a permis morţii să 
pătrundă în el, şi nu degeaba moartea este reprezentată 
ca un schelet: este o imagine cât se poate de îndreptăţită. 


Forţa vie despre care am vorbit acum va fi în stare într-o 
zi să transforme din nou substanţa oaselor noastre, adică 
să ne readucă treptat în lumea spirituală, ceea ce este 
misiunea viitoare a evoluţiei terestre. De aceea nici o 


forţă fizică străină nu trebuia să intervină în țesutul 
delicat al oaselor lui lisus: „Nici un os din trupul lui nu se 
va zdrobi". Celorlalţi doi răstigniţi pe cruce li s-au zdrobit 
fluierele picioarelor. Dar în cazul lui lisus trebuia să se 
împlinească cuvântul Scripturii: „Os din trupul lui nu se 
va zdrobi", pentru ca impulsul capital şi central dat de 
Christos Pământului să nu fie tulburat de nici o influenţă 
străină. Astfel, în misterul care a avut loc în timpul 
botezului în Iordan a intervenit măreţul Spirit solar care 
odinioară, despărţindu-se de Pământ, făcuse ca omenirea 
să se materializeze, ceea ce adusese după sine formarea 
sistemului osos. De această dată îi dă impulsul care 
trebuia să-i permită să depăşească acest stadiu de 
osificare, să ducă la spiritualizarea oaselor. Oricât de 
îndrăzneață poate părea expunerea unor astfel de 
mistere în epoca noastră, misiunea mişcării antroposoiice 
universale este să expună aceste adevăruri care au fost 
întotdeauna cunoscute în cadrul misterelor, au fost 
expuse oamenilor şi contemplate de ei. 


Ca efect al evenimentului pe care l-am descris, a devenit 
posibil un alt mister, care n-ar fi existat niciodată fără 
acesta. 


Ştiţi cu toţii că părţile corpului fizic corespund cu 
elementele subtile ale entității umane; corpul fizic 
corespunde numai cu sine însuşi, dar corpului eteric îi 
corespunde sistemul glandular, corpului astral sistemul 
nervos, sângelui şi sistemului circulator îi corespunde 
Eul. Sub aspect fizic, exterior, Eul a intrat din ce în ce 
mai mult în om, pe măsură ce acesta a fost dotat cu un 
sistem circulator; sângele l-a făcut pe om din ce în ce mai 
apt să coboare în lumea fizică, în materie. Sfera sângelui 
devenea, am putea spune, din ce în ce mai dominantă şi a 
venit ceasul când a fost nevoie ca excesul de puteri ale 
sângelui să fie sacrificat. Oricât ar părea de şocant 
pentru un om de ştiinţă contemporan, este totuşi 
adevărat că preaplinul sângelui în Fu ar fi făcut ca 
omenirea întreagă să se înece în războiul tuturor 
împotriva tuturor prin triumful egoismului. Acest exces 


de sânge s-a scurs pe Golgota, prin rănile Mântuitorului. 


Chiar în clipa în care rânile Mântuitorului au început să 
sângereze omenirea a primit germenul noii sale 
spiritualităţi, forţa de a se ridica chiar de acolo de unde 
căzuse mai jos. Dacă oamenii s-ar fi ferit de cădere încă 
de la jumătatea epocii Atlantidei, n-ar fi ajuns niciodată la 
o independenţă a Eului care cerea ca planul fizic să fie 
cucerit. Chiar în acest plan fizic, era nevoie ca impulsul 
care intervine să fie cu atât mai puternic, şi acest impuls 
a fost dat de Christos. Iar pentru că acest impuls a fost 
mai puternic, el nu numai că a putut să ridice omenirea 
din căderea sa, ci a mai putut îndeplini un lucru capital. 


O întreagă parte a Universului a fost cucerită de către 
om. Am văzut ieri că atunci când a venit epoca greco- 
latină oamenii înaintaseră atât de mult în cucerirea lumii 
fizice, se implicaseră atât de mult în treburile publice, 
încât aveau nevoie de un Dumnezeu cu înfăţişare 
omenească pentru ca să-l poată percepe; n-ar mai fi fost 
în stare să se ridice până în lumile spirituale pentru a-l 
înţelege pe Dumnezeul lor. 


Dar în acele timpuri, în lumea de dincolo, în sfera în care 
se află oamenii între moarte şi naştere, condiţiile se 
schimbaseră. Deoarece omul se ataşase tot mai mult de 
lumea fizică, găsise în ea tot mai multe plăceri, el 
devenise din ce în ce mai incapabil să perceapă lucrurile 
din lumea de dincolo. Între moarte şi o nouă naştere el 
mai păstra unele amintiri ale lumii de aici. Acest adevăr 
s-a păstrat, de asemenea, în legende. Eroul grec spunea: 
„Mai bine cerşetor în această lume, decât rege în lumea 
de dincolo". Aceasta exprimă bine mentalitatea vremii. 
Omul se încadrase atât de bine în planul fizic încât după 
moarte avea nostalgia acestei lumi, şi totuşi nu putea lua 
cu el în lumea de dincolo bunurile acestei lumi. 


Doar datorită faptului că pe Pământ s-a pogorât Christos 
şi că omul a fost pregătit în timpurile biblice pentru 
întruparea lui Christos, numai datorită faptului că omul a 


conceput aici, în existenţa sa terestră, noţiunea de 
Christos, a putut apoi să ia cu sine, la plecarea din lumea 
fizică, o lumină capabilă să-i lumineze lumea de dincolo. 
El poate acum să ia cu sine, atunci când părăseşte 
această lume, ceva care să dea lumină şi strălucire 
lumilor spirituale, prin care să-l regăsească pe Christos 
în toată strălucirea sa. Vedem deci cum conştienţa 
omului s-a întunecat tot mai mult, pe măsură ce se 
apropia de epoca pe care am descris-o ieri, şi apoi s-a 
luminat iarăşi prin faptul că omul l-a cunoscut pe 
Christos în lumea aceasta şi a primit învăţătura lui 
Christos. Căci ceea ce primeşte omul de la Christos în 
lumea aceasta nu se pierde în intervalul care desparte 
moartea de o nouă naştere. Dimpotrivă, omul ia cu sine 
acest avut în lumile spirituale şi aceasta este ceea ce 
trebuie să înţelegem prin expresia „să mori întru 
Christos". 


Nu numai viaţa celor vii, dar Şi cea a morţilor a fost 
schimbată de mersul evoluţiei pământeşti. Deoarece 
sufletele morţilor, în existenţa lor din lumea de dincolo, 
se hrănesc prin ceea ce au adus din Christos din lumea 
aceasta, trăiesc prin forţa pe care le-a dat-o Christos aici, 
pentru că sămânţa de aici dă roade acolo sus, şi deoarece 
aceleaşi suflete revin reîncarnându-se din nou, trupurile 
în care acestea vor sălăşlui în viitor vor fi până la urmă 
trupuri purificate, pline de principiul creştin; Pământul 
însuşi va deveni o expresie a acestui principiu. Principiul 
lui Christos va determina astfel o transformare a lumii 
fizice şi va înălța Pământul până pe treptele superioare 
ale evoluţiei sale. 


În felul acesta lumea aceasta şi cea de dincolo 
conlucrează la opera de maturizare a Pământului, astfel 
ca spiritul lui Christos, încorporându-se tot mai mult în 
Pământ, acesta să poată să se unească iar cu Soarele, 
astfel încât întregul Cosmos să străbată o nouă etapă şi 
să se înalțe la o nouă formă de existenţă. Mântuirea prin 
Christos nu este deci numai un eveniment care 


interesează omenirea, ci este un eveniment de 
importanţă cosmică. 

CONFERINŢA a XI-a 

Cum s-au transformat amintirile din vremea 

egiptenilor, trecând prin lumea 

arabă, în concepţii materialiste + Acordul dintre 

înţelepciunea care trăieşte în 

amintirile din Egipt şi forța christică care dă viaţă 

rosicrucianismului 

Stuttgart, 16 august 1908 
Am văzut desfăşurându-se în faţa sufletelor noastre lungi 
perioade ale evoluţiei omenirii şi ale evoluţiei cosmice 
legate de aceasta. Am văzut că în epoca de după 
Atlantida s-au înregistrat evenimente spirituale de mare 
importantă cosmică, în decursul diverselor civilizaţii. 


Prima perioadă de evoluţie a Pământului nostru este 
reluată succint în civilizaţia hindusă; a doua (când 
Soarele s-a despărţit de Pământ), se corelează cu 
civilizaţia persană. Am încercat să zugrăvim raportul 
care există între cea de a treia perioadă, sau perioada 
lemuriană, şi civilizaţia Egiptului antic. Perioada 
lemuriană este cea în care omul a primit primul germen 
al Eului. Înţelepciunea iniţiatică a Egiptului a fost un fel 
de reminiscență a evenimentelor spirituale din timpurile 
lemuriene. A urmat apoi a patra civilizaţie, cea greco- 
latină, cea a adevăratei uniri dintre spirit şi corp, atât de 
bine reprezentată în capodoperele Greciei, reflectare a 
relaţiilor pe care oamenii de altădată le-au avut cu acele 
fiinţe divine pe care astăzi le numim îngeri. 


Nu a mai fost ce să se reflecte în civilizaţia noastră, cea 
de a cincea, care se desfăşoară acum. Dar există relaţii 
ascunse între civilizațiile de după Atlantida, relaţii la care 
am făcut aluzie în prima noastră conferinţă. Vă aduceţi 
aminte că am stabilit că există un asemenea raport între 
situaţia omului actual, limitat la perceperea numai a 
lucrurilor palpabile din imediata lui apropiere, între 
credinţa sa materialistă că singura realitate este cea 


terestră, este întrupată în carne, şi grija cu totul 
deosebită pe care o aveau vechii egipteni pentru 
conservarea mumiilor. 


Civilizaţia egipteană antică a încercat să facă ca forma 
fizică a omului să fie durabilă. Iar aceasta a afectat şi 
sufletele. Când forma fizică este conservată în acest fel, 
sufletul mai păstrează după moarte unele legături cu 
corpul pe care l-a avut în timpul vieţii. Atunci, în suflet 
apar unele gânduri legate de acea formă fizică. Când 
omul se încarnează din nou şi sufletul său trece în 
corpuri noi, formele respective de gândire rămân totuşi 
fixate în el. Tot ceea ce a fost nevoit să resimtă sufletul 
atunci când din înaltul lumilor spirituale privea la 
cadavrul său păstrat în chip de mumie, toate acestea s-au 
înrădăcinat adânc în suflet. Sufletul a învăţat să nu se 
mai îndepărteze de substanţa fizică, şi nenumăratele 
suflete care se încarnaseră în Egiptul antic au adus după 
aceea cu ele, în încarnările de acum, rodul contemplării 
corpului lor palpabil. Aceste suflete au convingerea că 
singura realitate este corpul palpabil. Această convingere 
le-a fost sădită în trecut. In felul acesta, fapte care se 
petrec într-o perioadă a istoriei influenţează perioadele 
următoare. 


Dacă analizăm cele şapte epoci succesive ale civilizaţiei 
care constituie perioada de după Atlantida, vedem că cea 
de a patra epocă, cea greco-latină, care se află la mijloc, 
are o situaţie excepţională. Ajunge să privim cu atenţie 
această epocă ca să observăm că ea este remarcabilă 
prin toate manifestările exterioare ale vieţii, prin 
performanţe fizice minunate, pe care le-a realizat omul 
înfăptuind în mod excepţional şi într-adevăr într-o deplină 
armonie cucerirea lumii fizice. 


Când ne gândim la piramidele egiptene, spunem: „În 
aceste piramide domină o concepţie geometrică care ne 
învaţă în mod simbolic sensul lucrurilor". În acea epocă 
istorică, nu se înfăptuise încă unirea profundă între 
spiritul omenesc creator de forme şi forma fizică. Sfinxul 


ne face într-adevăr să înţelegem acest lucru. Sfinxul a 
fost la origine o amintire a formei eterice pe care o 
îmbrăcaseră oamenii în vremea Atlantidei. El nu trezeşte 
o credinţă spirituală directă până în corpul nosiru fizic, 
cu toate că este simbolul unei concepţii grandioase: el 
materializează ideea că omul este animal prin elementele 
sale inferioare şi că adevăratul său caracter omenesc nu 
apare decât în capul său eteric. Dimpotrivă, operele 
statuare greceşti aduc până în plan fizic tot ce se poate 
realiza aici ca reprezentare a spiritului în formă plastică; 
cât despre arta tragediei la greci, ea ne arată în viaţa 
morală, în destinul omenesc, acelasi transfer direct din 
viaţa spiritului până în adâncul lumii fizice; ne relevă 
sensul evoluţiei terestre şi legătura zeilor cu aceasta. 


Într-adevăr, atâta timp cât Pământul era unit cu Soarele, 
înaltele entităţi solare erau de asemenea unite cu neamul 
omenesc. Dar treptat, odată cu Soarele, zeii superiori s- 
au şters din conştienţa omului, până la sfârşitul epocii 
Atlantidei. Chiar după moarte, omul nu a mai avut 
capacitatea de a se înălța până în acele regiuni de sus 
unde ar fi putut contempla zeii solari. Dacă privim 
lucrurile, ca să zicem aşa, din punctul de vedere al zeilor, 
ne putem închipui că ei îşi ziceau: „Am fost legaţi de 
omenire, dar acum trebuie să ne îndepărtăm pentru un 
timp de ea". Astfel lumea divină s-a şters din conştienţa 
oamenilor, pentru ca să apară iarăşi mai târziu sub o 
formă nouă, sublimă. Omul de rând, în vremea Greciei 
antice, nu putea şti ce va aduce Christos pe Pământ, dar 
iniţiaţii îl cunoşteau de mai înainte pe Christos, aşa cum 
am spus, şi ei gândeau: „Măreaţa formă spirituală a cărei 
amintire am păstrat-o sub numele de Osiris a trebuit să 
coboare, să dispară, să se şteargă pentru un timp 
dinaintea privirilor noastre. Orizontul spiritual s-a 
întunecat. Dar avem convingerea că splendoarea divină 
va apărea din nou pe Pământ". Această conştienţă 
cosmică pe care o aveau iniţiaiţi, această conştienţă a 
splendorii divine dispărute şi a revenirii ei viitoare, 
această conştientă s-a reflectat în tragedia greacă. 
Vedem în ea omul reprezentat ca o imagine a zeilor, dar 


şi ca o fiinţă care se luptă, suferă şi care are un sfârşit 
tragic. Sentimentul tragicului la greci implica victoria 
finală a forţelor spirituale ale omului. In felul acesta 
drama, reprezentarea omului în viaţă si în moarte, a fost 
în fond o reflectare a evenimentelor cosmice. În toate 
domeniile lumii greceşti regăsim această unitate strânsă 
dintre spirit şi simţuri. A fost o cotitură remarcabilă în 
evoluţia de după Atlantida. 


Este interesant de observat că a treia epocă a civilizaţiei 
(cea egipteană) este legată de vremea noastră, a cincea 
epocă, ca prin nişte canale subterane. Elemente ai căror 
germeni au fost depuşi în acele timpuri se dezvoltă din 
plin astăzi. În mod asemănător, germenii depuşi în epoca 
persană vor putea încolţi în cea de a şasea epocă, iar cei 
din vremea hinduşilor în cea de a şaptea epocă. Există 
astfel concordanţe profunde şi imuabile între epoci. Ceea 
ce a fost vesteşte ceea ce va fi. 


Când ne întoarcem în epoca hindusă, nu trebuie să ne 
limităm la datele istorice; avem în vedere o epocă _ 
prevedică ale cărei urme nu s-au păstrat în istorie. În 
acele vremuri au fost pregătite multe lucruri pentru 
evoluţia care urma să se desfăşoare: de exemplu, 
împărţirea în caste. Europeanul de astăzi protestează, 
bineînţeles, împotriva sistemului castelor. Dar pentru 
străvechea civilizaţie hindusă castele erau ceva legitim, 
legat de Karma omenirii. Într-adevăr sufletele care se 
încarnau atunci, şi care proveneau din Atlantida, aveau 
grade diverse de evoluţie. Era bine ca aceste suflete să 
fie dispuse în diverse caste în funcţie de Karma pe care o 
purtau la naştere. În acele timpuri îndepărtate, omenirea 
nu era lăsată să se descurce singură ca în zilele noastre. 
Ea era condusă şi îndrumată în evoluţia sa de către 
entităţi foarte sus-puse. Personalităţi superioare, numite 
Rishi, ştiau să aprecieze fiecare suflet la valoarea lui, să 
discearnă gradul de evoluţie şi categoria din care făcea 
parte. De aici împărţirea în caste, care ni se pare 
nedreaptă, dar care se baza atunci pe o lege cosmică. Ea 
se potrivea cu adevărat nevoilor naturii umane. Exista 


posibilitatea eliberării din această categorisire prin 
înălţarea prin etape de iniţiere, până când se ajungea la 
acel grad de iniţiere în care Karma personală se şterge, 
când se trăieşte în Yoga. Să ne pătrundem de acest 
principiu al Ştiiniei Spirituale: trebuie să ne ferim să 
criticăm unele aspecte ale evoluţiei omeneşti, trebuie 
numai să ne străduim să le înţelegem. Principiul castelor, 
care este şocant pentru conştienţa contemporanilor, era 
pe deplin justificat în contextul destinului general şi al 
dirijării spirituale a neamului omenesc. 


Când se vorbeşte astăzi despre principiul rasial, uităm că 
acest principiu şi-a pierdut semnificaţia de odinioară; în 
acest domeniu se comit greşeli foarte mari, mai ales în 
lucrări de teosofie. In aceste cărţi se susţine că evoluţia 
noastră se face în „cercuri" incluzând „globuri", care la 
rândul lor se subdivid în „rase" succesive, ca şi cum ar 
exista serii de rase în toate treptele de evoluţie. Nu este 
deloc aşa. S-a văzut, de exemplu, că în sânul omenirii de 
astăzi nu mai este justificat să se vorbească de o simplă 
evoluţie a raselor. Astfel de evolutie rasială nu a existat 
în sensul propriu al cuvântului decât îm vremurile 
Atlantidei. Acolo, cele şapte ere care alcătuiau o epocă 
cuprindeau într-adevăr rase de oameni atât de diferiti, 
chiar ca aspect exterior, încât se putea vorbi de forme 
umane distincte. Este drept că rasele moderne au 
provenit, prin evoluţie, din strămoşi diferenţiaţi. Dar dacă 
ne referim la perioada anterioară, perioada lemuriană, nu 
mai avem voie să vorbim aşa despre rase. Iar în 
vremurile noastre, conceptul de rasă se va atenua; într- 
un fel diferenţele pe care oamenii le-au adus cu ei dintr- 
un trecut îndepărtat se vor şterge din ce în ce mai mult. 
Ce s-a mai păstrat acum din toate aceste diferențieri 
rasiale este o rămăşiţă a celor ce s-au forrnat în 
vremurile Atlantidei. Chiar dacă mai suntem încă 
îndreptăţiţi să folosim cuvântul rasă, trebuie să ne dăm 
seama că acest concept îşi pierde tot mai mult înţelesul. 
Ce concept îl va putea înlocui în viitor? 


În viitor, mai mult chiar decât în trecut, omenirea se va 


diferenţia, se va scinda în categorii, dar nu în mod 
arbitrar; oamenii îşi vor dezvolta facultăţi spirituale 
interioare care îi vor face să înţeleagă de la sine modul 
cum trebuie să colaboreze la armonia corpului societăţii. 
Se vor forma categorii, clase; oricât de intensă este 
astăzi lupta de clasă, trebuie să ne gândim că fiinţele 
omeneşti receptive la viaţa spirituală, cele care nu lasă 
să se dezvolte în sinea lor egoismul, ci evoluează pe calea 
binelui vor ajunge în viitor la o acceptare liber consimţită 
a sarcinilor lor de oameni şi a locului lor în organismul 
social. Ei îşi vor spune: unii trebuie să facă ceva, alţii 
altceva. 


Diviziunea muncii, diferenţierea până la impulsurile cele 
mai subtile, aceasta ne aşteaptă în viitor. Iar lucrurile se 
vor organiza în aşa fel încât omul, purtător al unui 
anumit principiu, nu va fi niciodată nevoit să-l impună 
altora printr-un act de autoritate. Autoritatea va fi din ce 
în ce mai mult un fapt liber acceptat şi recunoscut. Şi 
vom ajunge astfel ca, în a şaptea epocă, într-o mică parte 
a omenirii să întâlnim o repartizare care va reaminti 
vechea viaţă a castelor, cu deosebirea că nimeni nu se va 
simţi constrâns să aparţină la casta sa, fiecare îşi va 
spune: „Trebuie să iau asupra mea o părticică anume a 
muncii omeneşti şi să las altă parte celuilalt". Şi unii şi 
alţii vor fi trataţi cu aceeaşi stimă. Omenirea se va 
împărţi în funcţie de aptitudinile morale şi intelectuale 
ale fiecăruia şi viaţa castelor spiritualizate se va stabili 
pe această bază. În modul acesta, ca printr-un canal 
misterios, în cea de a şaptea epocă va apărea ceea ce s-a 
prezis în prima. 


În acelaşi mod, epoca a treia, cea egipteană, se leagă de 
a noastră. Oricât de puţin se observă aceasta dacă privim 
lucrurile numai la suprafaţă, este evident că cele mai 
multe dintre manifestările care caracterizează vremurile 
noastre au apărut din germenii depuşi în epoca 
egipteană. Gândiţi-vă că sufletele celor care trăiesc acum 
au fost, în majoritate, încarnate în corpurile egiptenilor, 
au trăit într-o ambianţă egipteană, apoi, după alte 


încarnări intermediare, s-au încarnat iar în zilele noastre. 
Ca urmare a legii pe care am indicat-o mai sus, aceste 
suflete păstrează amintirea inconştientă a tot ce au simţit 
şi trăit în epoca egipteană. Această amintire se încheagă 
în taină şi reapare în forme noi. Dacă doriţi să învăţaţi să 
cunoaşteţi legăturile tainice şi marile legi cosmice care 
înlănţuie o epocă de alta, aceste adevăruri vă vor fi mai 
utile decât reprezentările fanteziste şi pur şi simplu 
mitice în care se complac acum mulţi. 


Progresul spiritual al omenirii, de exemplu, este 
prezentat de obicei dintr-un unghi destul de superficial. 
Se constată că într-o anumită epocă a apărut Copernic. 
Se spune: da, sigur, a apărut în acea epocă pentru că 
observaţiile care se făceau în acea vreme au dus atunci la 
schimbarea modului cum îşi închipuiau oamenii sistemul 
solar. Cei care spun aşa, nu au studiat nici măcar din 
punct de vedere exoteric modul în care a ajuns Copernic 
să-şi conceapă sistemul ceresc. Oricine studiază acest 
moment al istoriei, oricine ajunge să cunoască conceptiile 
măreţe ale lui Kepler, ajunge să gândească cu totul altfel, 
şi ceea ce ne învaţă ocultis-mul confirmă acest mod nou 
de gândire. Să-l luăm pe Copernic ca exemplu şi pentru a 
vedea mai clar lucrurile să ne cufundăm în trecutul 
sufletului acestuia: el se găsise într-un lăcaş consacrat în 
mod special cultului lui Osiris şi văzuse că Osiris nu era 
altceva decât măreţul Spirit solar. Soarele se găsea în 
centrul spiritual al întregii vieţi egiptene, al gândurilor şi 
sentimentelor fiecăruia, dar nu era vorba de Soarele 
exterior, vizibil: acesta era considerat numai o expresie 
corporală a unui Spirit sublim. Aşa cum ochiul este 
expresia forţei care ne dă posibilitatea să vedem, Soarele 
era pentru egipteni ochiul lui Osiris, materializarea lui, 
întruparea lui. Sufletul lui Copernic trăise toate acestea 
într-o existenţă anterioară; ideea aceasta de Osiris, care 
era atunci o idee spirituală, a reizbucnit în el sub formă 
de amintire în epoca materialistă şi el a reînnoit această 
idee în singura formă care era posibilă atunci. Deci, în 
sistemul lui Copernic reapare ideea de Osiris. Egiptenii 
avuseseră viziunea spirituală a acesteia, iar Karma lui 


Copernic a fost ca el să-şi amintească de aceasta pentru a 
zămisli ca prin minune noul sistem solar. Un fapt 
asemănător s-a întâmplat în cazul lui Kepler, care a 
elaborat în mod mult mai general, dar şi deosebit de 
abstract, cele trei legi ale gravitaţiei planetelor în jurul 
Soarelui. El a extras aceste trei legi dintr-o concepţie 
profund filosofică şi ne impresionează la acest spirit 
genial un pasaj scris cu mâna sa, care îţi dă fiori şi unde 
este clar exprimat tot ce am spus mai înainte: „M-am 
aplecat - spune el - asupra sistemului solar şi el mi-a 
dezvăluit tainele sale; vreau în acest fel să aduc lumii 
moderne odoarele sfinte ale sanctuarelor egiptene". 


Astfel, gândurile care au încolţit în suflete în vremea 
Egiptului antic reapar în zilele noastre, şi adevărurile 
noastre moderne sunt mituri egiptene îmbrăcate într-o 
nouă haină. Am putea da ca exemplu multe cazuri 
particulare care ilustrează această renaştere. O găsim 
chiar în facultăţile omului modern. Să ne mai gândim 
încă o dată la Sfinx, această făptură stranie şi minunată 
care în miturile greceşti a devenit Sfinxul lui Oedip, care 
cere oamenilor dezlegarea binecunoscutei enigme. Ştim 
acum că Sfinxul reprezintă forma omenească primitivă, 
sau analoagă încă în plan fizic formei animale, având ca 
element uman numai fiinţa sa eterică. In timpurile 
Egiptului, omul putea să vadă în realitate Sfinxul ca o 
formă eterică, dacă străbătea unele etape iniţiatice. 
Atunci Sfinxul îi apărea în faţă. Trebuie să înţelegem că 
atunci când ai o viziune eterică adevărată ea nu îţi apare 
în faţă ca o bucată de lemn; ea este legată neapărat de 
anumite stări sufleteşti. Un om cu o fire rece poate trece 
prin faţa unui fenomen artistic de mare valoare fără să 
simtă nimic, un asemenea om poate fi lipsit de orice 
emoție estetică; dar în ceea ce priveşte clarviziunea 
spirituală, nu este aşa, ea nu poate să existe dacă nu este 
însufleţită de un sentiment corespunzător. lar 
sentimentul pe care îl încercau iniţiaţii egipteni şi cei 
initiaţi în Misterii, atunci când ajungeau în etapa când li 
se arăta Sfinxul, acest sentiment este exprimat perfect de 
legenda grecească. 


Deci ce li se arăta? Ceva neterminat, ceva ce urma să fie. 
Vedeau o făptură care mai avea încă în parte înfăţişare 
de animal. Vedeau în capul eteric forţa menită să 
transforme toate formele fizice pentru a le face mai 
umane. Întrebarea pe care o punea Sfinxul era: ce 
urmează să devină omul? Care va fi misiunea omenirii în 
evoluţie? Era enigma aşteptării şi a dorinţei, enigma a tot 
ceea ce se va dezvolta în viitor în omenire. Toată ştiinţa 
şi toată filosofia, spuneau grecii, au apărut din dorinţă. 
Este o axiomă ocultă. Această formă a Sfinxului pe care o 
concepem în conştienţa astrală îl frământă pe om, îl pune 
să dezlege o enigmă: enigma propriei sale deveniri. 
Această formă eterică care exista efectiv în epoca 
Atlantidei şi care a trăit în amintirea egiptenilor s-a 
încorporat din ce în ce mai mult în fiinţa omenească şi 
astăzi reapare în natura omului: este îndoiala religioasă, 
este neputinţa epocii noastre de a dezlega întrebarea 
principală pe care şi-o pune: „Ce este omul?". 


Sfinxul este cel care reapare în toate aceste întrebări 
care rămân fără răspuns, în toate aceste manifestări de 
ignorabimus. În vremuri mai spiritualizate, oamenii 
puteau să se înalțe până la contemplarea efectivă a 
Sfinxului. În prezent Sfinxul trăieşte în adâncul sufletelor 
lor şi le pune mii de întrebări pe care le lasă fără 
răspuns. Din această cauză, oamenilor le este foarte greu 
să atingă certitudinea spirituală. Sfinxul, care pe vremuri 
se găsea în afara lor, este acum în ei. Între aceste două 
epoci s-a aflat Cel care a dezlegat enigma, cel care l-a 
prăvălit pe Sfinx în prăpastie, în chiar sufletul omului. 


Epoca greco-latină s-a prelungit, cu toate consecinţele ei, 
până către secolul al treisprezecelea sau al 
paisprezecelea. De atunci încoace trăim în cea de a 
cincea epocă. De atunci au apărut fără încetare noi 
îndoieli, care au luat locul vechilor certitudini. Am putea 
da o sumedenie de exemple. Găsim pretutindeni în 
amănuntele evoluţiei moderne fapte din Egiptul antic, 
metamorfozate în fapte materialiste. Ce s-a întâmplat de 


fapt la trecerea dintr-o epocă în alta? Nu a fost numai o 
simplă transmitere: lucrurile nu se reproduc exact, ele 
reapar modificate. Totul a luat un aspect materialist, 
chiar raporturile omului cu regnul animal, aşa cum 
fuseseră trăite acestea de către egipteni, au renăscut 
transpuse în modul de gândire materialist. În epoca 
egipteană omul ştia că în timpuri îndepărtate corpul său 
exterior, fizic, avusese obligatoriu o înfăţişare animală. 
Deoarece işi amintea de acest timp, a creat zei cu cap 
sau cu corp de animal. Acest lucru reapare în filosofia 
materialistă care spune că omul se trage din animale. 
Însuşi darwinismul nu eşte decât o moştenire a Egiptului. 


Vedem deci că evoluţia nu şi-a urmat drumul numai în 
linie dreaptă, ci ea s-a despărţit în două. Au existat două 
ramuri evolutive, una mai mult materială, iar alta mai 
mult spirituală. Mai demult nu existase decât o singură 
linie, dreaptă, dar apoi evoluţia s-a scindat în două. 
Gândiţi-vă la civilizațiile antice: egipteană, persană, 
protohindusă. Nicăieri nu veţi găsi o ştiinţă 
independentă, o religie independentă. Ceea ce se ştia 
atunci despre bazele spirituale ale Universului se acorda 
în toate privinţele cu cunoştinţele practice şi, în mod 
reciproc, te puteai ridica în linie dreaptă de la ştiinţa 
asupra lumii materiale până la cele mai înalte culmi ale 
religiei, nu era nicăieri nici o contradicţie între ştiinţă şi 
credinţă. Un înţelept din vechea Indie sau un preot 
caldean n-ar putea înţelege ceea ce numim astăzi 
conflictul dintre ştiinţă şi religie. Ei nu vedeau nici o 
diferenţă între cele două mentalități. La rândul lor, nici 
egiptenii nu făceau nici o deosebire între ceea ce trebuie 
numai să crezi şi ceea ce se poate şti. Această deosebire 
nu a apărut decât atunci când omul s-a adâncit din ce în 
ce mai mult în materie, când a realizat o civilizaţie tot 
mai materială. 


Am discutat ieri despre coborârea, căderea omului în 
lumea fizică. O nouă coborâre s-a produs în clipa când 
omul a simţit nevoia să aibă, pe lângă cunoaşterea 
spirituală, o ştiinţă asupra materiei. Această nevoie a fost 


resimţită mai întâi de lumea greacă. Pentru un preot 
egiptean n-ar fi avut nici un sens distincţia între ştiinţă şi 
religie. Urmăriţi noţiunile învăţate de Pitagora în Egipt, 
în Doctrina numerelor. Aceasta nu era matematică 
abstractă, erau misterele muzicale ale Universului 
revelate de armonia numerelor. Matematica, care i se 
pare atât de abstractă omului modern, constituia încă 
pentru Pitagora o înţelepciune ascunsă, animând un 
sentiment profund religios. Apoi omul a fost nevoit să 
coboare, înarmat cu ştiinţa sa, în lumea materială. 
Întelepciunea spirituală a egiptenilor a apărut din nou, 
metamorfozată în amintirea noastră, fiind prezentă acum 
ca mit materialist. 


În viitor, se va considera că toate teoriile de astăzi ale 
omului au avut o valoare trecătoare, aşa cum considerăm 
noi vechile teorii ale omenirii. Dar vrem să sperăm că 
oamenii de mâine vor fi destul de inteligenţi pentru a nu 
comite aceleaşi greşeli ca cei de acum care cred că până 
în secolul al XIX-lea omul a fost în mod necesar lipsit 
complet de înţelegere în domeniul ştiiniific, apoi deodată, 
cred ei, mintea lui s-a luminat. Ei cred că tot ce s-a spus 
odinioară despre corpul omenesc, despre anatomie etc. 
este o nebunie şi că numai noţiunile apărute în ultimul 
secol sunt cele adevărate. Dar în viitor oamenii vor fi mai 
puţin proşti, nu vor pomeni miturile noastre anatomice şi 
filosofice cu disprețul pe care îl avem noi faţă de cei care 
ne-au precedat. Trebuie totuşi să ne dăm seama că 
noţiunile actuale pe care le credem atât de bine stabilite 
sunt şi ele nişte adevăruri tranzitorii; chiar sistemul lui 
Copernic nu este decât o imagine trecătoare care va fi 
înlocuită cu altceva; formele adevărului se schimbă 
neîncetat; aceasta este una dintre urmările coborârii 
omului în materialitate. 


Deoarece omul nu trebuia să piardă orice legătură cu 
lumea divină, era nevoie să intervină un impuls spiritual 
puternic. L-am descris ieri, a fost impulsul dat de 
Christos. În ceea ce priveşte ştiinţa, omul veacurilor 
creştine a fost lăsat să se descurce singur. În schimb, 


elementul religios al omenirii s-a refugiat în credinţa cea 
nouă, rezistând în acest fel atacurilor ştiinţei. Deci, 
vedem că pentru un timp s-a produs o sciziune între 
ştiinţa care se referă la lumea materială exterioară şi 
viaţa spirituală care se continuă în cadrul unui curent 
religios precis. Aceste două mişcări, credinţa în spirit şi 
ştiinţa materiei, au progresat în paralel. Remarcăm chiar 
un moment deosebit al evoluţiei în Evul Mediu când 
ştiinţa şi credinţa se opuneau în mod conştient una alteia 
încercând totuşi să rămână unite. Este epoca în care a 
înflorit gândirea scolastică. 


Scolasticii spuneau; „Omul a dobândit, datorită lui 
Christos, un tezaur de credinţe de care nu avem dreptul 
să ne atingem. Această revelaţie este un dar. Dar toată 
ştiinta care s-a dezvoltat de-a lungul veacurilor, de când 
s-a produs o ruptură între ştiinţă şi credinţă, poate fi 
folosită pentru a demonstra, a dovedi adevărurile 
credinţei". Astfel tendinţa dominantă a scolasticii a fost 
să aplice orice ştiinţă pentru a demonstra adevărurile 
obţinute prin revelaţie. Şcoala respectivă, la apogeul său, 
a considerat că ştiinţa poate să se amestece până la un 
punct în comorile revelaţiei, dar că nu trebuie să se 
treacă dincolo de acel punct şi că până la urmă trebuie să 
te laşi în voia revelaţiei. Ca urmare, această ultimă 
apropiere între ştiinţă şi religie slăbeşte la rândul ei; s-a 
pierdut orice speranţă ca aceste două domenii să se pună 
de acord. Punctul extrem al acestei despărţiri ne apare în 
filosofia lui Kant, în care ştiinţa şi credinţa sunt disociate 
complet: pe de o parte imperativul categoric cu 
postulatele sale privind „raţiunea practică", pe de alta 
„raţiunea pură", absolut teoretică, lipsită de orice 
legătură cu divinul, ajungând în cele din urmă la această 
mărturisire a neputinței sale: „Nu există nici o 
posibilitate de a stabili, prin mijloace ştiinţifice, vreo 
relaţie între om şi adevărurile spirituale". 


Dar în aceasta există un impuls puternic, manifestând 
prin sine însuşi renaşterea vechilor forme de gândire 
proprii Egiptului. Există spirite care caută din nou să 


reunească ştiinţa cu credinţa, care încearcă să cunoască 
divinul pe calea aprofundării ştiinţifice. Ei se străduiesc 
în egală măsură să aprofundeze ceea ce este Dumnezeu 
şi să facă ca adevărurile religioase să poată deveni 
accesibile pentru gândirea ştiinţifică. Goethe este tipul 
de gânditor de acest gen. În el religia, arta şi ştiinţa 
confluează efectiv şi formează un tot. El simţea în mod 
religios frumuseţea statuilor greceşti tot aşa cum simţea 
în mod religios morfologia plantelor; el regăsea gândirea 
măreaţă a divinității manifestată în lumea exterioară. 


Vedem astfel cum se reflectă lumea egipteană de-a 
lungul întregii civilizaţii moderne până în punctele sale 
extreme. 


Totuşi ruptura dintre ştiinţă şi credinţă n-a apărut dintr- 
odată; ea a fost pregătită treptat şi pentru a înţelege ce s- 
a întâmplat trebuie să mai aruncăm o privire în urmă; 
trebuie să căutăm cum s-a conturat epoca de după 
Atlantida chiar în sânul epocii Atlantidei. 


Am văzut că oamenii care locuiau în ţinutul Irlandei de 
astăzi erau mai evoluaţi decât alţii; ei posedau deja 
facultăţile care s-au dezvoltat apoi în succesiunea 
civilizaţiilor. Germenul Eului s-a dezvoltat, după cum am 
spus, începând din epoca lemuriană. Dar acest grup mic 
de oameni care putem spune că a transportat curentul 
civilizaţiei din vest spre est poseda mai ales germenul 
gândirii logice, al judecății şi raţionamentului. Aceste 
lucruri nu fuseseră cunoscute înainte. Când apărea un 
gând, el era dovedit prin însăşi apariţia sa. Micul popor 
despre care am vorbit a avut aptitudinea gândirii logice 
şi a adus-o din vest în est. Expediţiile de colonizare pe 
care le-a întreprins, dintre care una a avansat în sud 
până în India, au dus cu ele acele aptitudini. Această 
gândire logică, acest dar al combinării, a fost transmis 
civilizaţiei persane, apoi a apărut şi mai intens în cea de 
a treia epocă, cea a Egiptului şi a Caldeii. Grecii au adus- 
o la perfecţiune; ei au clădit monumentul grandios al 
filosofiei aristotelice. Progresul a continuat însă şi darul 


gândirii logice s-a dezvoltat tot mai mult. Dar el emana 
mereu din acelaşi centru, care trimitea necontenit 
întăriri. Să ne imaginăm această situaţie: civilizaţia a 
trecut din punctul pe care l-am stabilit în nordul Europei 
până într-un punct al Asiei de unde au plecat migrațiile: 
prima dintre acestea, încă putin impregnată de spirit 
logic, s-a îndreptat spre India; a doua, mai îmbibată de 
acest spirit, spre Persia, iar a treia spre Egipt. Din acest 
din urmă curent s-a desprins poporul Vechiului 
Testament, care purta în sine tocmai aptitudinea gândirii 
logice pe care trebuia să o dobândească omenirea pentru 
a putea să mai facă un pas înainte. Acest lucru este în 
legătură cu coborârea omului în planul fizic. Cu cât 
coborâm, cu atât gândirea noastră devine pur logică. 
Gândirea logică are nevoie de un instrument - creierul. 
Dezvoltarea creierului a permis deci exercitarea logicii. 
Chiar când aceasta atinge o desfăşurare importantă, ea 
nu este în stare, de una singură, să sesizeze un adevăr ca 
acela, de exemplu, al reîncarnării; căci această gândire 
nu este aplicabilă imediat decât lumii sensibile 
exterioare. 


Desigur logica este aplicabilă în toate lumile, dar nu 
poate să înţeleagă nemijlocit decât lumea fizică. Ea este 
legată în mod necesar de instrumentul său, creierul. 
Niciodată această gândire pur conceptuală n-ar fi putut 
apărea în Univers, dacă omul nu ar fi coborât în lumea 
simţurilor. Vedeti aşadar, că dezvoltarea gândirii logice 
este legată de pierderea vechii clarviziuni spirituale; într- 
adevăr omul a trebuit să plătească prin această pierdere 
dobândirea gândirii logice. Acum el trebuie să 
recucerească clarviziunea spirituală armonizată cu 
gândirea logică. Mai târziu el va recuceri iluminarea, dar 
va păstra gândirea logică. A trebuit ca mai înainte să se 
realizeze creierul fizic, ca omul să pătrundă în lumea 
fizică. Pentru aceasta capul omului a trebuit să capete 
forma asemănătoare cu aceea a capului eteric. Pentru 
salvarea destinului spiritual al omenirii a trebuit aleasă 
epoca în care nu se dăduse încă ultimul impuls acestei 
gândiri în întregime mecanică şi exterioară. Dacă faptul 


acesta s-ar fi petrecut cu câteva secole mai târziu, s-ar 
putea spune că ar fi fost prea târziu, omenirea ar fi 
coborât prea jos şi s-ar fi împotmolit în această gândire 
mecanică, ea n-ar mai fi fost în stare să-l înţeleagă pe 
Christos. Christos a trebuit să vină în lume înainte de 
ultimele impulsiuni materialiste. Aşa s-a putut ca ceea ce 
mai rămăsese din religie şi spiritualitate să devină 
credinţă creştină şi să fie astfel salvat. Apoi a fost dat 
ultimul impuls materialist, gândirea omului a coborât 
până la străfundurile lumii fizice şi a fost total înlănţuită 
aici. Acest ultim impuls materialist a fost dat de către 
arabi şi mahomedani. Religia lui Mahomed nu este decât 
un episod special al arabismului şi, prin invadarea 
sudului Europei, arabii au adus aici ultimul impuls al 
gândirii logice, al gândirii materialiste care nu se mai 
poate ridica spre nici un orizont spiritual. 


Omul este călăuzit în toate acestea prin ceea ce am putea 
numi conducerea spirituală a lumii, Providența. Viaţa 
spirituală a fost salvată datorită creştinismului, apoi 
arabismul a invadat ţinuturile din sud de unde a pătruns 
în Europa, care urma să devină locul de desfăşurare a 
civilizaţiei actuale. Arabismul nu este capabil să sesizeze 
decât lucrurile exterioare. Arta decorativă arabă, 
neputând să se ridice până la izvorul vieţii, se opreşte 
numai la formă. Într-o moschee se poate vedea că spaţiul 
a fost în întregime, s-ar putea spune, golit de spiritul său. 
A trebuit ca omenirea să fie îndrumată să pătrundă în 
materie şi astfel, prin intermediul arabilor, datorită 
invaziilor acestora, datorită a ceea ce am putea numi 
confluenţa cu spiritul european deja impregnat de 
creştinism, ştiinţa modernă şi-a găsit primele baze. 


Am văzut că străvechea memorie a Egiptului s-a trezit în 
epoca noastră. De ce această epocă este materialistă? Ce 
o face să fie o formă de gândire moartă? Acum putem să 
înţelegem cauzele. Dacă drumul ar fi fost direct, 
amintirea trecutului s-ar fi deşteptat în noi fără nici o 
schimbare. Dar drumul s-a despărţit în două. Viaţa 
spirituală s-a refugiat în credinţă, iar cealaltă aripă a 


spiritului european a căzut pradă materialismului. 
Reminiscenţele egiptene au pătruns prin influenţele 
arabe, au fost transformate în acest cadru şi au reapărut 
în formă materialistă. Copernic a descris sistemul solar 
datorită amintirilor sale din Egipt. Dar interpretarea lor 
materialistă, determinând conceperea Universului ca o 
maşină neînsufleţită care se învârte a fost darul 
arabismului care i-a modificat amintirile. 


În acest fel, prin canale misterioase, a cincea epocă 
comunică cu cea de a treia. Chiar principiul iniţierii nu 
este exceptat de la această lege. Lumea modernă a primit 
principiul iniţierii prin rosicrucianism. Ce este 
rosicrucianismul? După cum am văzut, ştiinţa modernă s- 
a născut din unirea amintirilor din Egipt cu arabismul 
orientat spre lumea neînsufleţită. S-a realizat însă şi o 
altă unire, cea dintre înţelepciunea pe care iniţiaţii 
Egiptului o insuflaseră discipolilor lor şi viaţa spirituală a 
timpurilor creştine. Această însoţire a înţelepciunii antice 
cu adevărurile credinţei, acest acord armonios între 
înţelepciunea Egiptului şi impulsul creştin, se regăsesc în 
rosicrucianism. În acest fel, străvechea sământă depusă 
în vremurile Egiptului antic a dat naştere unui curent 
care nu este o simplă repetare a trecutului, ci o înnoire a 
sa pe un plan superior. 


Toate aceste gânduri nu sunt făcute să rămână simple 
gânduri, potrivite pentru a ne instrui asupra destinului 
Universului, Pământului şi al omului. Trebuie ca ele să 
pătrundă în simţirea noastră şi până în impulsurile 
noastre de voinţă, putem spune că ar trebui să ne dea 
aripi, căci ele ne arată drumul pe care trebuie să-l 
parcurgem. Ele ne arată cum pot fi transmise epocilor 
viitoare cuceririle fizice realizate în mod corect şi în 
sensul cel bun de către om. Vedem cum s-au despărţit 
căile evoluţiei, pentru ca apoi să se întâlnească iarăşi. Va 
veni iar o vreme când reminiscenţele egiptene şi 
adevărurile credinţei creştine vor fi atât de unite încât 
vor constitui în ansamblu o adevărată ştiinţă 
rosicruciană, care va fi în acelaşi timp şi o religie, dar 


când nu va mai exista, alături de această ştiinţă 
rosicruciană, o ştiinţă materialistă: ele se vor contopi 
într-una singură. Acest fapt este descris profetic şi 
simbolic în cea de a treia epocă sub forma unui mit. Il 
găsim nu în Egipt, ci în Babilon. Ni se arată că zeul 
Maradu, luptându-se cu principiul răului, cu 
materialismul, cu şarpele din Vechiul Testament, îi taie 
capul, astfel că am putea zice că Ispititorul din acele 
timpuri îndepărtate a fost împărţit în două. Regăsim în 
acest mit simbolul a ceea ce s-a petrecut, separarea 
elementelor initial unite, reprezentate prin şarpe. In 
partea de sus, adevărurile credinţei, în cea de jos, 
concepţia pur materială a lumii. Cele două vor trebui să 
se unească din nou: în viitor, ştiinţa se va reconcilia cu 
viaţa spirituală. Prin înţelepciunea rosicruciană 
spiritualismul poate fi aprofundat până când va deveni o 
ştiinţă şi va putea sta alături de cuceririle pe care le 
realizează omul pe plan ştiinţific. Atunci se va realiza o 
mare sinteză armonioasă; diferitele curente ale 
civilizaţiei vor conflua formând o omenire unică; nu 
vedem oare că deja se zăresc semne premergătoare ale 
acestei unificări? 


Dacă am putea revedea ceea ce se petrecea în cadrul 
străvechilor misterii ale Egiptului, ne-am da seama că 
religia, ştiinţa şi arta formau un singur tot. Evoluţia 
Universului, coborârea lui Dumnezeu în materie erau 
reprezentate printr-un simbol exterior grandios, de mare 
dramatism. Cine contempla acel simbol contempla 
adevărurile ştiinţei, căci, văzând imaginile vii, el afla cum 
a coborât spiritul omenesc în materie, cum s-a revărsat 
treptat în lumea aceasta. În acelaşi timp el contempla 
frumuseţea artei, dar aceste două domenii, arta şi ştiinţa, 
se contopeau pentru el într-un singur element care era 
religia, căci ceea ce vedea îl umplea de un sentiment 
profund religios. Mai târziu acestea s-au despărţit şi 
ştiinţa, arta şi religia au pornit pe căi diferite. Dar 
oamenii vremurilor noastre simt deja nevoia unei sinteze. 
Acesta este sensul efortului magnific al lui Richard 
Wagner; este o încercare spirituală, o intuiţie grandioasă 


care tinde să reunească domenii ale vieţii care acum sunt 
despărțite. Egiptenii au avut nevoie de imagini vizuale pe 
care le cerea ochiul lor. Lumea modernă reproduce o 
sinteză a diverselor domenii ale vieţii spirituale, dar 
printr-o operă de artă al cărui element predominant este 
sunetul, manifestarea undelor sonore. 


Înţelegem din ce în ce mai bine că, din epocă în epocă, 
nu se produce o repetare, ci o înălţare, o evoluţie 
continuă a omenirii. Dorinţa cea mai profundă a omenirii 
este dorinţa de iniţiere, care de asemenea se dezvoltă, se 
transformă. Principiile de iniţiere din prima epocă nu pot 
fi identice cu cele ale omenirii actuale. Se spune uneori 
că egiptenii găsiseră încă din cele mai îndepărtate 
timpuri adevărurile eterne ale înţelepciunii imuabile, că 
religiile şi filosofia Orientului conţin adevărul primordial 
şi că toţi gânditorii de mai târziu n-au făcut decât să 
repete întocmai acele adevăruri, în vederea unei iniţieri 
superioare. Nu! Este total inexact. Fiecare epocă duce 
până în străfundurile sufletului omenesc propriile sale 
impulsuri. 


Unii teosofi spun: „Există o iniţiere occidentală adaptată 
la gradul nostru de evoluţie, dar aceasta este o realizare 
târzie; adevărata iniţiere nu poate fi regăsită decât în 
Orient." Răspunsul la aceasta este că asemenea probleme 
nu se rezolvă atât de simplu. Mai întâi trebuie să se 
ajungă la o cunoaştere profundă a lucrurilor despre care 
se vorbeşte. Există oameni care spun: „Buddha s-a înălţat 
în lumile cele mai sublime, iar Christos nu a adus 
oamenilor nimic mai mult decât el". Trebuie să învăţăm 
să recunoaştem faptele pozitive în faţa cărora ne aflăm. 
Intrebaţi-i pe cei care rămân pe terenul iniţierii 
occidentale dacă ei neagă, resping sau dau deoparte ceva 
din iniţierea orientală, dacă ei îl prezintă pe Buddha 
altfel decât se face aceasta în sensul iniţierii orientale. 
Vor răspunde că nu. Tot ce are valoare în Orient are 
valoare şi pentru ei. Dar ei înţeleg ce înseamnă 
progresul, evoluţia. Prin aceasta se deosebesc de cei care 
neagă şi resping principiul iniţierii occidentale din 


ataşament pentru inţierea orientală. Ei ştiu care forme 
foarte avansate au devenit necesare în decursul timpului. 
Ei confirmă tot ceea ce este de domeniul iniţierii 
orientale şi nu dau la o parte nimic. Un reprezentat al 
esoterismului occidental poate avea asupra doctrinelor 
lui Buddha o părere care nu se deosebeşte cu nimic de 
cea pe care o are reprezentatul esoterismului oriental. 
Dar ocultistul occidental mai ştie şi că în Christos a mai 
existat un principiu, ceva care îl depăşea pe Buddha. 
Acest lucru nu este acceptat de reprezentantul 
esoterismului oriental. Doar spunând că Buddha este mai 
mare decât Christos, nu se poate lămuri această 
problemă; important este să aduci date concrete. Odată 
făcut acest lucru, reprezentantul punctului de vedere 
occidental vorbeşte despre Buddha exact ca şi 
reprezentantul punctului de vedere oriental. Cel din apus 
nu spune „nu" învățăturilor celui din răsărit, el spune 
„da". Dar el spune „da" la încă ceva. 


Se spune uneori: „O, orientaliştii ăştia nu înţeleg nimic 
din viaţa lui Buddha, ei cred că trebuie luat ad litteram 
pasajul în care se spune că Buddha a murit pentru că a 
mâncat prea multă carne de porc". Şi din punctul de 
vedere al ocultismului creştin trebuie înţeles că pasajul 
respectiv nu are un sens literal: este o exprimare 
simbolică care indică în ce situatie se afla Buddha în 
raport cu cei din vremea sa. El dezvăluie prea multe 
adevăruri sfinte ale brahmanismului. El a murit pentru că 
arătase lumii exterioare prea multe adevăruri oculte. A 
pierit aşa cum piere oricine divulgă ceea ce este ascuns. 
Acesta este sensul imaginii ciudate la care ne-am referit. 
Trebuie să susţinem din toate puterile: nu aflăm nici o 
contradicţie în înţelepciunea orientală, dar numai 
esoteris-mul ne poate da cheia simbolurilor sale. Nu este 
nici un motiv ca ea să fie desconsiderată. Cine ar avea 
îndrăzneala să ironizeze Apocalipsa pentru că se spune 
că autorul său a conceput-o în mijlocul fulgerelor şi 
tunetelor? Dacă cineva ar face acest lucru, i s-ar 
răspunde că este păcat că ignoră ce semnificaţie au 
aceste fulgere şi tunete în mijlocul cărora Apocalipsa a 


fost prezentată pământenilor. 


Să reținem deci că ocultismul occidental nu reneagă 
niciodată nimic; multe lucruri care la începutul mişcării 
noastre antroposofice păreau enigmatice şi-au găsit 
explicaţii în esoterismul occidental. Cel care face parte 
din acesta ştie că nu este în nici un fel în conflict cu 
adevărurile grandioase destăinuite de H.P. Blavatski. De 
exemplu, atunci când ne reamintim că se disting la 
Buddha: Dhyani-Buddha, ani-Buddha şi Buddha uman, 
ştim că esoterismul occidental a lămurit pe deplin acest 
mister. Ceea ce este numit Dhyani-Buddha nu este 
altceva decât corpul eteric al lui Buddha cel istoric, real, 
dar posedat de către divinitate. Acest corp eteric era 
posedat de spiritul pe care l-am numit în conferinţa de 
ieri Wotan. Acest lucru este exprimat în misterul 
respectiv, trebuie numai ca esoterismul occidental să 
găsească interpretarea corectă. 


Mişcarea antroposofică va trebui să se străduiască în 
mod deosebit să cultive acele sentimente şi impulsuri 
care trezesc în suflet consideraţii ca cele expuse astăzi; 
ele trebuie să ne incite să năzuim spre propria noastră 
dezvoltare fără a mai pierde o clipă. Mişcarea 
antroposofică n-ar prezenta nici un interes dacă s-ar 
limita la conservarea unor vechi dogme, sau chiar a unor 
dogme datând de acum cincisprezece ani. Sensul şi 
scopul său veritabil este să ducă la încolţirea unor 
germeni mereu noi, să facă să ţâşnească izvoare 
spirituale tot mai pure. Prin aceasta va fi un curent 
spiritual viu care va aduce omenirii timpurile viitoare, a 
căror geneză de lungă durată am schiţat-o foarte sumar 
astăzi. Să luăm cu noi plecând de aici aceste sentimente 
şi aceste impulsuri este cel mai bun lucru pe care îl avem 
de făcut. 

Nu este vorba, într-adevăr, să comunicăm oamenilor 
nişte adevăruri teoretice, ci să ne întărim fiinţa noastră în 
vederea acţiunii. Am urmărit evoluţia Universului, a 
Pământului şi a omului. Ceea ce am reţinut de aici, să 
aplicăm asupra noastră înşine şi să fim gata să intrăm noi 


înşine în orice clipă în şuvoiul acestei evoluţii. Desigur că 
viitorul trebuie să-şi aibă rădăcinile în trecut. Voința din 
viitor trebuie să corespundă cu cunoaşterea trecutului. 
Dar această cunoaştere a trecutului ar fi lipsită de 
valoare dacă nu s-ar transforma în impulsuri pentru 
viitor. Tot ce am contemplat poate să trezească în noi nu 
numai voinţă şi entuziasm, ci şi o bucurie a vieţii si o 
certitudine morală. Gândindu-ne la modul în care 
confluează diversele curente ale omenirii, ne vom spune: 
mulţi germeni au fost semănaţi în decursul timpului. Toţi 
trebuie să dea roade. Omul, înaintând pe drumul 
cunoaşterii spirituale, va deveni tot mai capabil să 
îngrijească, să cultive aceşti germeni. Studiul ştiinţei 
spirituale trebuie să fie în orice situaţie pătruns de acest 
impuls al inimii şi al voinţei, care face ca orice 7 
cunoaştere să fie destinată acțiunii ferme şi sigure. In 
încheiere, vreau să insist asupra unui punct: 
învăţămintele ştiinţei spirituale nu ajung până la 
adevărurile supreme decât atunci când au fost 
transformate, de cel care le primeşte, în impulsuri ale 
inimii şi în fermitate morală. Ţelul nostru nu este să 
elaborăm teorii, ci să intervenim în mod real în evoluţie.