Rudolf Steiner — Christos si lumea spirituala

Rudolf Steiner 
CHRISTOS ȘI Ş 
LUMEA SPIRITUALA 


Despre căutarea Graalului 


GAAG Rudolf Steiner 
Un ciclu de şase conferinţe ţinut la Leipzig CHR ISTOS 


în perioada 28 decembrie - 2 ianuarie 1914 şi LUMEA 


SPIRITUALĂ 


Traducere de biolog dr. PETRE 
PAPACOSTEA 


Lucrarea a fost tradusă după ediţia în 
limba germană Rudolf Steiner 
Christus und die geistige Welt Von der 
Suche nach dem heiligen Gral 
Dornach; 1977, Nr. bibl. 149 


> 
A 
re 
£ 
Q 
— 
= 
3 
rA 
e 
2 
E 
z 
> 


©2003 Toate drepturile pentru traducerea 
în limba română sunt rezervate 
Editurii UNIVERS ENCICLOPEDIC 


CUPRINS 

Treptele adevărului (biolog dr. Petre Papacostea) 

În legătură cu publicarea conferinţelor lui Rudolf 
Steiner 

Conferinţa I — Leipzig, 28 decembrie 1913 — Marea 
schimbare a vieţii sufleteşti în secolele anterioare şi ulterioare 
Misteriului de pe Golgota. Adâncirea vieţii de gânduri datorită 
filosofiei greceşti. În acelaşi timp totala lipsă de înţelegere 
pentru Misteriul de pe Golgota. Aceeaşi înaltă forţă spirituală 
a determinat atât adâncirea vieţii de gânduri ca şi impulsul lui 
Christos. Teologia lui Pavel. Conceptele gnostice: tatăl 


primordial, 'Tăcere, treizeci şi unu de Eoni, divina Sophia, 
Achamod, Fiul lui Dumnezeu Tatăl, Duhul Sfânt, Demiurgos 
Conferinţa a Il-a — Leipzig, 29 decembrie 1913 — 
Înțelegerea lacunară a gnosticilor privind legătura dintre 
entitatea Christos şi lisus din Nazaret. Vechii Rishi indieni, 
Zarathustra şi înţelepţii caldeeni ar fi putut avea înţelegere 
pentru apariţia lui Christos. Aur, tămâie şi mir. Christos 
păşeşte pe Pâmânt în perioada cea mai puţin aptă pentru a-l. 
înţelege. Erudiţia teologică s-a îndepărtat tot mai mult de 
înţelegerea lui Christos. Sibilele. Profeţii şi Sibilele lui 
Michelangelo. Sibilele, rămăşiţă a vechii înţelepciuni, anulată 
prin impulsul lui Christos. Pavel, urmaş al vechilor profeţi. 
Pavel şi lumea măslinului 

Conferinţa a III-a — Leipzig, 30 decembrie 1913 — Cei doi 
copii lisus. Dezvoltarea umana în cursul evoluţiei Pământului. 
Tripla influenţă a simţurilor, a organelor vitale şi a sufletului 
umanităţii (gândire, simţire, voinţă). Sfântul Gheorghe învinge 
balaurul. Artele muzelor (Apolo) ca reflectare a acestor forţe 
de armonizare. Miturile Iui Mydas şi Marsyas. „Insufleţirea" 
lui Christos în Apolo 

Conferinţa a IV-a — Leipzig, 31 decembrie 1913 — 
Postacţiuni ale triplului eveniment Christos în perioada 
postatlanteană. Zarathustra. Concepţia despre lume privită ca 
o cronologie. Ahura Mazda, Ahriman, Zaruana akarana. 
Amshaspandzi,  Izedzi.  Misterii egiptene şi  caldeene: 
astrologie.  Misterii greceşti: meteorologie.  Inţelepciune 
evreiască veche: geologie. Profeţii. Cultul lui Attis şi al lui 
Adonis ca prevestiri ale Misteriului de pe Golgota. loan 
Botezătorul ca reîncarnare a lui Ilie. Apalo şi laurul, Pavel şi 
măslinul 

Conferinţa a V-a — Leipzig, 1 ianuarie 1914 — Acţionarea 
Impulsului lui Christos în fundamentele sufletului. Victoria lui 
Constantin împotriva lui Maxenţiu. Parsifal şi Graalul. Cupa 
sfântă. Sculptura Pieta a lui Michelangelo. Chretien de Troyes, 
Wolfram von Eschenbach. Kyot. Reapariţia scrierii stelare în 
taina lui Parsifal. „Ganganda greida", provizia de drum 
rătăcitoare 

Conferinţa a VI-a — Leipzig, 2 ianuarie 1914 — Sărbătoarea 
Paştilor. Christificarea revelaţiilor spirituale. Iahve: Legătura 
dintre Stăpânul Pământului şi Mama Lunii. Fecioara din 
Orleans, Sibilă modernă, christificată. Consonanţa dintre 
istoria umanităţii şi scrierea stelară. Johannes Kepler. Aspectul 
de constelație şi aspectul uman al Graalului. Ţinutul preotului 
Ioan. „Ex oriente lux" 


TREPTELE ADEVĂRULUI 


Antroposofia este un curent spiritual modern, fundamentat de 
austriacul Rudolf Steiner (1861-1925), personalitate 
complexă, dotată cu capacitatea de a dezvolta în mod 
consecvent şi interactiv atât mistica înaltă bazată pe 
experienţe interioare care l-au condus la cercetări aprofundate 
în lumea spirituală, cât şi gândirea riguros ştiinţifică despre 
spirit, prin opoziţie cu tendinţele materialismului dominant în 
secolul al XIX-lea şi prima parte a secolului al XX-lea. 
Materialismul urmărea eliminarea nivelului divin-spiritual din 
cunoaştere prin contestarea existenţei acestuia în Univers, 
ceea ce l-a îndreptăţit pe R. Steiner să afirme: „Tragedia 
materialismului constă în faptul că nu poate înţelege ce este 
materia". 

Pentru a sintetiza conținutul de idei al antroposofiei sau 
ştiinţei despre spirit vom porni de la un principiu de bază 
formulat chiar de Rudolf Steiner: „Oricărei realităţi materiale 
din Univers îi corespunde ceva spiritual şi orice realitate 
spirituală din Univers primeşte la un moment dat expresie în 
lumea materială". Întreaga evoluţie, mai întâi biologică şi apoi 
social-istorică, a umanităţii este o ilustrare vie a acestui 
principiu. Cunoaşterea directă a resorturilor spirituale ale 
umanităţii, ca şi cunoaşterea exterioară a materiei, se obţine 
numai prin eforturi susţinute de perfecţionare a structurilor 
noastre sufleteşti şi spirituale, pentru a deveni apți şi demni de 
dezvoltarea conştientă şi responsabilă a relaţiei omului cu 
lumea spirituală în toată puritatea indispensabilă acestui scop. 
Unul din principalele scopuri ale antroposofiei constă în 
deschiderea căilor cunoaşterii de sine, fapt necesar pentru 
evoluţia viitoare a omenirii. Atât cunoaşterea de sine cât şi 
înţelegerea coerentă a lumii interioare şi a ambianţei telurice 
şi cosmice se pot dobândi prin studiul scrierilor antroposofice, 
întrucât logica riguroasă a expunerilor oferă gândirii 
posibilitatea aprecierii valorii acestora, chiar şi în lipsa 
accesului personal direct la lumile spirituale. Omul apare 
astfel ca o fiinţă dublă, cu problematică cosmică şi 
problematică terestră, având sarcina realizării sintezei 
superioare a acestora. 

În consecinţă, antroposofia este ştiinţa despre spirit care ne dă 
posibilitatea înţelegerii rațiunii de a fi a structurilor şi 


evenimentelor aparţinând lumii sensibile, precum şi a 
înlănţuirii acestora în timp şi spaţiu. Ea nu este o 
fundamentare teoretică pusă la îndemâna unei „secte 
religioase", cum încearcă să denigreze unele scrieri mişcarea 
antroposofică, ci reprezintă calea spirituală de valorificare 
concretă a forţelor de iubire aduse de Hristos pe Pământ, atât 
de necesară într-o perioadă în care dezbinarea între oameni se 
manifestă în toate relaţiile individuale şi de grup. Există, în 
prezent, antroposofi aparţinând celor mai diferite confesiuni 
religioase care consideră că au găsit, în sfârşit, în antroposofia 
lui R. Steiner un limbaj comun capabil să creeze baza pentru o 
nouă deschidere spirituală către lume, prin înţelegerea 
corectă a momentului-cheie pentru întreaga evoluţie cosmică 
pe care l-a reprezentat Evenimentul de pe Golgota de acum 
2000 de ani. 
Antroposofia nu este teorie, ci cunoaştere vie, ceea ce se 
reflectă în faptul că a pus toate premisele şi a elaborat soluţii 
valoroase în diferitele domenii aplicative marcate de 
consecinţele tuturor situaţiilor de criză caracteristice lumii 
actuale pe care Rudolf Steiner le-a prevăzut cu 8-9 decenii în 
urmă. Astfel, pe baza cunoaşterii aprofundate a omului 
(antropologia antroposofică), Rudolf Steiner, colaboratorii şi 
urmaşii săi au elaborat principiile şi metodele terapeutice ale 
medicinii antroposofice, ale agriculturii biodinamice, ale 
sistemului pedagogic Waldorf, ale tripartiţiei sociale, au dat 
naştere unui impuls original în arhitectură etc. Putem 
conchide că antroposofia este totodată o cale de cunoaştere 
obiectivă, o cale de autocunoaştere şi o cale de viaţă. Ea este 
prelungirea în Eul omului actual a activităţii lui Hristos, a 
Logosului care a acţionat de la începutul existenţei 
Universului. 
Mişcarea  antroposofică, care s-a separat din mişcarea 
teosofică, s-a dezvoltat independent, şi numai în mod eronat 
sau abuziv este asociată cu alte curente şi organizaţii actuale. 
Ea deschide perspective luminoase educaţiei pentru libertate, 
iubirii dintre oameni şi colaborării cu natura, iar spiritualitatea 
românească, constitutiv creştină şi cu o largă deschidere spre 
înţelegerea integrării omului în Cosmos, este o matrice gata 
pregătită pentru receptarea şi dezvoltarea acestor imperative 
ale mileniului III. 

biolog dr. PETRE PAPACOSTEA 


ÎN LEGĂTURĂ CU PUBLICAREA 
CONFERINŢELOR LUI RUDOLF STEINER 


Baza ştiinţei spiritului orientată antroposofic o constituie 
lucrările scrise şi publicate de Rudolf Steiner (1861-1925). Pe 
lângă aceasta, el a ţinut, între 1900-1924, numeroase 
conferinţe şi cursuri, atât în faţa unui public larg, cât şi pentru 
membrii Societății  teosofice, mai târziu ai Societății 
antroposofice. Vorbind în mod liber, el însuşi a dorit iniţial ca 
aceste conferinţe să nu fie consemnate în scris, deoarece ele 
erau concepute drept „comunicări orale, nedestinate 
tiparului". După ce însă s-au finalizat şi răspândit tot mai 
numeroase variante incomplete şi eronate după stenogramele 
şi notițele auditorilor, s-a văzut nevoit să reglementeze 
problema acestora. Şi a încredinţat Mariei Steiner von Sivers 
această misiune. Ei i-a revenit sarcina de a-i desemna pe cei 
care au dreptul să stenografieze conferințele, de a asigura 
administrarea stenogramelor şi revizuirea textelor pentru 
tipar. Din cauză că, fiind extrem de ocupat, Rudolf Steiner nu 
a putut corecta el însuşi textele, decât în cazuri foarte rare, în 
privinţa tuturor conferinţelor publicate trebuie să se ţină 
seama de această rezervă a sa: „Va trebui să se aibă în vedere 
faptul că în stenogramele nerevizuite de mine se găsesc 
greşeli”. 

În legătură cu raportul dintre conferințele pentru membri, 
care, la început, erau accesibile numai sub formă de 
manuscrise tipărite pentru uz intern, şi cărţile sale, destinate 
publicului larg, Rudolf Steiner îşi exprimă punctul de vedere în 
lucrarea autobiografică Mein Lebensgang (Viaţa mea), 
capitolul 35. Cele spuse acolo sunt valabile, în egală măsură, 
în ceea ce priveşte cursurile ţinute, care se adresau unui cerc 
restrâns de participanţi, familiarizat cu bazele ştiintei 
spiritului. 

După moartea Mariei Steiner (1867-1948) s-a trecut, conform 
indicaţiilor sale, la tipărirea unei ediţii a operelor complete ale 
lui Rudolf Steiner (Rudolf Steiner - Gesamtausgabe, GA). 
Volumul de faţă constituie o parte a acestei ediţii. 


CONFERINŢA I 


Leipzig, 28 decembrie 1913 

Pentru multe suflete actuale înclinate să preia ceea ce are de 
spus ştiinţa spiritului orientată antroposofic este necesar să se 
elimine unele contradicții care apar în acest domeniu. Sufletul 
poate fi înclinat spre contradicţie atunci când ia în serios 
amintirile legate de perioada unor sărbători ca cele din timpul 
Crăciunului şi începutul anului. Prin luarea în serios a unor 
astfel de amintiri legate de sărbători, este clar că încercăm să 
obţinem cunoştinţe cu care vrem să pătrundem în mersul 
spiritual al omenirii pentru a înţelege corect propria noastră 
evoluţie. Este suficient să formulăm un gând şi acesta va 
deveni imediat luminos, dintr-un punct de vedere, iar din alt 
punct de vedere ne va face atenţi în mod neliniştitor asupra 
modului în care contradicţiile, dificultăţile trebuie să fie aduse 
în faţa sufletului atunci când acesta vrea să preia în sensul 
corect cunoştinţele antroposofice referitoare la om şi la 
evoluţia Cosmosului. 

Printre cunoştinţele pe care vrem să le obţinem prin 
aprofundare antroposofică se află şi cunoaşterea lui Christos, 
cunoaşterea impulsului de însemnătate fundamentală pe care 
l-am numit impulsul christic şi care a acţionat la începutul 
evoluţiei calendarului nostru. Va trebui, desigur, să ne 
întrebăm adeseori: Cum se face că timpului nostru îi este 
permis să nutrească speranţa de a putea pătrunde, cu ajutorul 
cunoştinţelor antroposofice aprofundate, mai bine, mai intens 
în mersul evoluţiei cosmice pentru a înţelege impulsul christic, 
decât a pătruns epoca în care au trăit contemporanii 
Misteriului de pe Golgota? Ne-am putea întreba: Nu le era 
oare mult mai uşor acestor contemporani ai Misteriului de pe 
Golgota să pătrundă în taina care este legată de acest Misteriu 
decât prezentului, care este atât de îndepărtat în timp de el? 
Aceasta ar putea deveni o întrebare împovorătoare pentru 
sufletele celor din prezent care vor să urmărească înţelegerea 
lui Christos cu ajutorul antroposofiei. Ea ar putea deveni una 
din acele contradicții apăsătoare care apar tocmai când luăm 
în serios principiile mai profunde ale cunoaşterii noastre 
antroposofice. Această contradicţie dispare numai când 
aducem în faţa spiritului întreaga situaţie spirituală în care se 
afla omenirea în vremea cu care începe datarea calendarului 
nostru. 

Cine încearcă să pătrundă, mai întâi fără nici un fel de 
sentimente religioase sau asemănătoare acestora, în 
constituţia sufletească a oamenilor de la începutul erei noaste, 
poate face o descoperire cât se poate de stranie. Această 


pătrundere se poate realiza rămânând la ceea ce nu pot 
contesta nici sufletele dăruite exclusiv lumii exterioare, la 
vechea tradiţie aşa cum este păstrată în istorie; dar să 
încercăm să pătrundem şi în acea parte care cuprinde viaţa 
spirituală în toată puritatea ei. Putem spera că printr-o astfel 
de pătrundere putem prinde ceva din impulsurile propriu-zise 
ale evoluţiei umanităţii. Să rămânem la viaţa de gânduri 
existentă la începutul calendarului nostru. Să încercăm să 
ajungem prin intermediul istoriei în aprofundările realizate de 
oameni pe calea gândirii pentru a pătrunde în tainele, în 
enigmele Cosmosului începând cu două sute de ani înaintea 
Misteriului de pe Golgota şi încă o sută cincizeci de ani după 
acesta. Găsim că în secolele dinainte şi de după Misteriul de 
pe Golgota a avut loc o transformare de extremă importanţă a 
constituţiei sufleteşti a umanităţii cu privire la viaţa 
gândurilor. Devenim conştienţi că, într-un anumit mod, într-o 
mare parte a lumii culturale din acea vreme, a fost transferat 
ceea ce aduseseră omenirii, de mai multe secole, filosofia 
greacă şi alte aprofundări intelectuale. Dacă avem în vedere 
unde a ajuns în acea vreme omenirea, prin propriile ei forţe, 
fără reflectarea vreunui impuls din afară, la ce nivel 
ajunseseră cei numiţi cu un termen utilizat de stoici 
„inţelepţi", ca şi numeroase personalităţi ale istoriei romane, 
trebuie să admitem că, de fapt, viaţa occidentală care a urmat 
acelui timp, acelei cotituri aflate la începutul erei noastre nu a 
mai adus foarte multe noutăţi cu privire la cucerirea de 
gânduri, de idei. Viaţa occidentală ne-a adus infinit de mult în 
privinia pătrunderii în faptele naturii; ne-a adus revoluţii 
nesfârşite ale gândirii asupra lumii exterioare. Gândurile, 
ideile înseşi cu ajutorul cărora s-au obţinut toate aceste 
cuceriri cu care omenirea a încercat să pătrundă în tainele 
spaţiale exterioare ale existenţei, au progresat foarte puţin 
după acele vremuri; ele au trăit, chiar până la gândul de care 
timpul nostru este atât de mândru, gândul evoluţiei, în sufletul 
acelei vremi. Ceea ce am putea numi o cuprindere în gânduri a 
lumii, o viaţă în idei ajunsese la o anumită altitudine, la un vârf 
şi pusese stăpânire nu numai pe spirite izolate, ca în cazul 
elevilor lui Socrate, într-un timp ceva mai vechi, ci devenise 
popular, se răspândise peste sudul Europei şi peste alte 
regiuni ale Pământului. Suntem uimiţi de adâncimea realizată 
de gândire. Dacă am vrea să abordăm fără idei preconcepute 
istoria filosofiei ar trebui să focalizăm în special victoria 
gândului în acea perioadă. 


Dacă reținem, pe de o parte, această victorie a gândului, 
această elaborare foarte importantă a lumilor ideilor, iar, pe 
de altă parte, aducem în faţa sufletului - în sensul în care 
încercăm să pătrundem azi - tainele care se grupează în jurul 
Evenimentului de pe Golgota, mai conştientizăm ceva. 
Conştientizăm că în acea vreme când s-a răspândit vestea 
despre Misteriul de pe Golgota a avut loc o imensă luptă a 
gândului cu acest Misteriu. Vedem cum filosofiile din acea 
vreme, mai cu seamă filosofia foarte aprofundată a gnosei, se 
străduiesc să orienteze toate ideile cucerite spre acest scop 
unic. Şi este foarte important să laşi să acţioneze asupra ta 
această luptă a gândului uman cu Misteriul de pe Golgota. 
Căci ceea ce rezultă din această contemplare este faptul că 
lupta menţionată este inutilă, că această aprofundare prin 
gândire pe care a atins-o evoluţia umanităţii există şi face 
toate eforturile pentru a înţelege Misteriul de pe Golgota, dar 
că toate aceste strădanii nu ajung să realizeze acest scop; că, 
într-un anumit sens, Misteriul de pe Golgota, hotărât la mare 
depărtare de lumile spirituale, ajunge la raţiunea umană şi nu 
vrea să se dezvăluie. 

Aş vrea să atrag de la început atenţia asupra faptului că, prin 
aceste conferinţe, nu doresc să introduc în expresia Misteriul 
de pe Golgota nimic din ce ar putea proveni din unele tradiţii 
sau convingeri religioase; trebuie avută în vedere, pur şi 
simplu, lumea de fapte obiective care se află la baza evoluţiei 
umanităţii, ceea ce se oferă observaţiei fizice şi spirituale, 
ceea ce s-a întâmplat în evoluţia umanităţii. 

Acum, anticipând, va trebui să dezvălui câte ceva din cele ce 
voi spune abia în zilele următoare cu mare claritate şi cu forţă 
de convingere. 

Primul lucru care te izbeşte la o asemenea confruntare a tainei 
Misteriului de pe Golgota cu dezvoltarea extrem de 
aprofundată a gândurilor din acea vreme este că obţii impresia 
pe care am exprimat-o astfel: Esenţa acestui Misteriu se află 
mult, mult dincolo de ceea ce poate atinge dezvoltarea 
gândurilor. Cu cât pătrunzi mai adânc în ceea ce poate oferi o 
asemenea confruntare cu atât mai mult trebuie să admiţi: pe 
de o parte, îţi poţi cufunda sufletul în întregime în lumile de 
gânduri care caracterizează începutul epocii cu care începe 
datarea noastră calendaristică; poţi încerca să reanimi în 
sufletul tău modul cum era modelată constituţia sufletească pe 
care o aveau oamenii în Imperiul roman, în Grecia; poţi să 
evoci aceste idei pe care le gândeau oamenii şi vei obţine 
astfel sentimentul că într-adevăr aceasta a fost o vreme în care 


gândul a atins o profunzime care nu a mai fost atinsă niciodată 
înainte. Se întâmplă ceva cu gândul, el se apropie de sufletul 
uman aşa cum nu o făcuse niciodată. Dar dacă, luând în 
considerare tot ceea ce se putea pune în faţa sufletului în acel 
timp cu privire la adâncirea gândului şi la animarea lumilor de 
gânduri, vrem să dăm viaţa deplină acestor lucruri, lăsând să 
acţioneze în suflet ceea ce poate dezvălui starea clarvăzătoare 
a sufletului, apare brusc ceva surprinzător. Simţi că, de fapt, 
această adâncire a gândului este efectul a ceva ce se petrece 
foarte departe în lumile spirituale. 

Am atras deja atenţia că dincolo de lumea noastră se află alte 
lumi. Să folosim expresiile obişnuite: lumea astrală, lumea 
devachanică, lumea devachanică superioară. Să ne amintim, 
mai întâi, că aceste trei lumi se află dincolo de lumea noastră. 
Apoi, dacă lăsăm să devină activă în noi starea clarvăzătoare, 
obţinem impresia că şi în cazul în care am pătrunde în lumea 
următoare, cea astrală, nu s-ar lămuri deplin nici aici care este 
originea a ceea ce se exprimă în viaţa gândirii acelui timp. 
Chiar şi dacă am privi în lumea devachanică inferioară nu s-ar 
putea lămuri deplin ce s-a întâmplat de fapt. Abia dacă am 
putea să ne transpunem sufletul în lumea devachanică 
superioară - aceasta ne-o spune starea clarvizionară - am 
putea trăi ceea ce iradiază străbătând celelalte două lumi şi 
coboară până în lumea noastră fizică, putând fi recunoscut în 
acestă lume în transformarea radicală a lumii gândurilor 
omenirii de-a lungul veacurilor. 

La început te poţi transpune numai în plan fizic şi în 
observarea acestuia. Nici nu este necesar să devii conştient, în 
timp ce te afunzi în lumea de idei a acelei vremi, despre ce se 
comunică în legătură cu Misteriul de pe Golgota; poţi să ignori 
la început acest aspect şi te poţi întreba: Indiferent de ceea ce 
s-a petrecut în Palestina, ce ne spune istoria exterioară? Ea ne 
arată că în Grecia şi la Roma a avut loc o aprofundare infinită 
a gândirii. Să izolăm, ca pe o insulă în viaţa noastră 
sufletească, lumea de gânduri grecească şi romană, să ne-o 
imaginăm despărțită de tot ceea ce se întâmplă în jurul ei, să 
ne-o imaginăm ca şi cum încă n-ar fi pătruns în această lume 
nici o veste despre Misteriul de pe Golgota. Dacă, apoi, 
îndreptăm cercetarea noastră sufletească asupra acestei lumi, 
atunci cu siguranţă nu vom găsi nimic din ceea ce ştim în 
prezent despre Misteriul de pe Golgota, dar găsim acea 
infinită adâncime a vieţii gândurilor care ne arată că aici s-a 
întâmplat ceva în cursul evoluţiei omenirii care a cuprins 
esenţa cea mai intimă a sufletului, în planul fizic. Orice am 


putea crede la început, gândul nu a existat niciodată ca în 
acea epocă, la nici un popor şi în nici o perioadă! Aşadar, 
oricât de necredincios ar fi cineva sau oricât ar vrea să nu 
audă nimic despre Misteriul de pe Golgota, trebuie să admită 
un lucru: că în lumea insulară pe care am încercuit-o acum se 
manifestă o adâncire a gândurilor care nu a existat niciodată. 
Dacă ne transpunem în acea lume a gândurilor şi avem în 
fundal starea sufletească a clarviziunii, simţim cum ne-am 
instalat în mod corect în particularitatea proprie a gândului. 
Acum poţi să spui: Aşa cum a înflorit acest gând, ca idee a lui 
Platon sau a altora, cum a trecut în lumea pe care am încercat 
s-o delimităm, acest gând este ceva care eliberează sufletul, 
care cuprinde sufletul şi îl aduce la o concepţie mai înaltă 
despre sine însuşi, încât el poate spune: Orice ai cuprinde în 
lumea exterioară şi în lumea spirituală te face dependent de 
aceste lumi; în gând, cuprinzi ce trăieşte în tine, ceva ce poţi 
pătrunde în întregime. Tu te poţi retrage din lumea fizică 
exterioară, poţi deveni ateu faţă de lumea spirituală, poţi să nu 
vrei să ştii nimic despre impresiile clarvăzătoare, poţi să nu 
vrei să laşi să pătrundă nimic în tine din impresiile fizice. Cu 
gândul poţi trăi în tine; îţi cuprinzi parcă fiinţa proprie în 
gândul tău! 

Acest lucru se poate recunoaşte. Apoi apare însă - şi aceasta 
nu ar putea fi altfel dacă te afunzi în această mare a gândului 
cu starea sufletească a clarvăzătorului - sentimentul izolării 
gândurilor, sentimentul că gândul nu este decât gând, că 
gândul nu trăieste decât în suflet şi că nu găseşti în el puterea 
de a ieşi în lumea în care putem găsi în fundal ceea ce suntem 
noi înşine. În timp ce simţim splendoarea gândului, simţim şi 
fiinţa sa nereală. Atunci putem simţi, oriunde în lumea pe care 
am cunoscut-o cu ajutorul privirii clarvăzătoare, nu există, de 
fapt, nimic care ar putea fi purtător al acestui gând. 

De ce ar exista, aici, acest gând? - te întrebi. Lumea fizică, el 
nu poate decât s-o falsifice. Aceia care vor să fie materialisti 
puri, care nu pot atribui gândului o esenţă proprie 
primordială, ar trebui, de fapt, să interzică gândirea. Căci dacă 
lumea materială este singura adevărată, gândul nu poate 
decât s-o  falsifice. Numai datorită  inconsecvenţei, 
materialiştilor nu le trece prin gând singura teorie a 
cunoaşterii posibile, a materialismului, a  monismului: 
abţinerea de la gândire, a nu mai gândi deloc. Însă, celui care 
se afundă cu o dispoziţie sufletească clarvăzătoare în viaţa 
gândurilor, îi stă în faţa sufletului aspectul ameninţător al 
acestei stări de izolare a gândului, al acestei situaţii de a fi 


singur cu gândul. Pentru el nu există decât un lucru. Dar acest 
lucru există, acest lucru vine spre el, chiar dacă se apropie ca 
ceva care se află într-o mare depărtare spirituală: izolat prin 
două lumi, adevărata sorginte se află într-o a treia lume - aşa 
îşi spune sufletul devenit clarvăzător -, sorgintea a ceea ce se 
află în viaţa gândurilor. Pentru sufletul clarvăzător al timpului 
nostru, transpunerea cu gândirea izolată în vremea când 
gândul şi-a aflat aprofundarea sa, ar putea produce o impresie 
puternică; făcând abstracţie de tot ce există în jurul nostru, 
aşadar şi de Misteriul de pe Golgota, putem reflecta numai 
asupra modului în care în lumea greco-romană răsare şi 
înfloreşte ceea ce mai alimentează şi azi prin conţinutul său de 
gânduri viaţa noastră intelectuală. 

Apoi, ar trebui să înălţăm privirea spre alte lumi şi să simţim 
cum abia asupra lumii devachanice răsare, într-o lume 
spirituală superioară, steaua care radiază o forţă ce este pusă 
în valoare şi în această viaţă de gânduri a antichităţii greco- 
romane. Astfel ne simţim înstrăinaţi aici, pe Pământ, de lumea 
actuală, ne simţim transpuşi în lumea greco-romană, iradiind 
şi celelalte ţinuturi ale lumii de atunci, chiar şi înaintea 
Misteriului de pe Golgota. Dar de îndată ce laşi să acţioneze 
asupra ta impresia lumii spirituale, apare steaua aflată încă 
deasupra Devachanului - eu spun steaua, în mod simbolic -, 
entitatea despre care afirmi: Da, chiar şi ceea ce trăieşti aici, 
în izolarea gânduiui şi în posibilitatea ca sufletul să fi atins o 
astfel de aprofundare cum s-a întâmplat în perioada de început 
a datării noastre calendaristice, este urmarea radiaţiei pe care 
o trimite această stea din lumea spirituală superioară. 

Şi acum rezultă un sentiment care la început nu percepe nimic 
despre ceea ce este tradiţia istorică a Misteriului de pe 
Golgota, sentiment ce ar putea fi exprimat astfel: Te afli aici cu 
lumea de idei greco-romană, cu ceea ce au dat Platon şi alţii 
ca el culturii generale a omenirii, cu ceea ce ei au implantat în 
suflete - te afli aici şi te simţi viu în această lume. Şi apoi 
aştepţi... În adevăr, nu aştepţi zadarnic; căci atunci iese la 
lumină cât de adânc se află în fundamentele vieţii spirituale 
steaua care iradiază raze de forţă şi despre care poţi spune: 
Ceea ce tocmai ai trăit este un efect al acestor raze de forţă. 
Când ai trăit această experienţă nu ai reţinut nimic din vreo 
tradiţie oarecare, ci ai căutat numai, fără prejudecăţi, 
motivaţia celor ce s-au întâmplat în lumea greco-romană. Dar 
ai făcut şi experienţa că eşti separat prin trei lumi de 
înţelegerea fundamentului propriu-zis al acelei lumi. Şi atunci 
te angajezi poate şi în a privi la acele spirite care au încercat 


în acel timp să înţeleagă în felul lor această răstumare. Chiar 
şi în ştiinţa exterioară actuală se ajunge într-o oarecare 
măsură la observaţia că în acel timp al tranziţiei de la 
începutul datării noastre calendaristice au trăit nişte genii 
filosofic-religioase. Cel mai sigur te întâlneşti cu aceste genii 
dacă-ţi îndrepţi atenţia spre ceea ce se desfăşoară în cadrul 
gnosei, care este cunoscută în modul cel mai divers. Din punct 
de vedere exterior, ea este cunoscută, în fapt, extrem de puţin, 
deşi poţi obţine o impresie despre profunzimea infinită a 
acestei gnose chiar şi numai din documentele exterioare. Vom 
vorbi despre ea numai în măsura în care este importantă 
pentru înţelegerea de către noi a omenirii. 

Inainte de orice putem spune: Gnosticii au avut un sentiment 
al lucrurilor despre care am vorbit mai înainte, şi anume că 
trebuie să căutăm în lumi extrem de îndepărtate motivele 
evenimentelor petrecute în lumea exterioară a acelui timp. 
Această conştienţă s-a transmis şi altora şi, dacă nu suntem 
superficiali, o mai vedem licărind în ceea ce putem numi 
teologia lui Pavel. Dar şi în alte aspecte. Totuşi, cine vrea să 
adâncească gnosa acelui timp, va avea mari dificultăţi în 
întelegerea ei. Sufletele noastre sunt afectate şi de asemenea 
infestate de ceea ce a inoculat în ele evolutia materialistă a 
ultimelor veacuri. Când se urmăreşte retrospectiv evoluţia 
Cosmosului se evocă prea mult nebuloasa cosmică a lui Kant- 
Laplace, ceva material. Oamenii de azi, chiar şi cei care caută 
o concepţie mai spirituală cred, atunci când privesc 
retrospectiv la timpuri mai vechi, în această nebuloasă sau în 
ceva similar, şi ei se simt foarte bine când nu mai au grija de a 
găsi spiritualul şi în timpurile primordiale ale evoluţiei lumilor 
în Cosmos. Aceste suflete ale prezentului, cercetând cauzele 
originare ale lumii, se simt mai uşurate când îşi spun: Exista 
atunci o exterioritate substanţială fină oarecare şi din ca s-a 
dezvoltat tot ce este spiritual o dată cu tot ce este fizic. Găsim, 
în felul acesta, suflete care se simt consolate dacă pot fixa 
cercetările materialiste la începutul Cosmosului, dacă pot 
pune noţiunile abstracte privitoare la o formaţiune gazoasă 
oarecare la începutul Cosmosului nostru. 

Din această cauză este atât de greu pentru oameni să se 
transpună în gândurile gnosei. Căci aceasta aşază cu adevărat 
la punctul de început al contemplării Universului tot ceea ce 
nu aminteste în nici un fel lumea materială. Poate chiar, un 
spirit care este bine implementat în cultura actuală nu-şi va 
putea reţine un zâmbet discret dacă i s-ar atribui pe nedrept, 
în sensul gnosei, gândul că lumea în care există şi pe care o 


explică atât de minunat cu ajutorul darwinismului său, că 
această lume nu are nimic de-a face cu ceea ce reprezintă în 
adevăr fundamentul lumii noastre. Cu adevărat, omul actual, 
produs al culturii prezentului, nu-şi va putea reţine un zâmbet 
discret când i se va atribui părerea că fundamentele lumii s-ar 
afla în acele esențe ale lumii la care noţiunile nici nu ajung, la 
care nu se ridică nimic din ceea ce se preconizează pentru 
înţelegerea Universului: în Tatăl primordial divin se află ceea 
ce poate fi numit fundamentul Universului. Şi ca şi cum, 
plecând din El, abia alături de El, se află ceea ce poate urmări 
să obţină sufletul atunci când, lăsând la o parte toate 
reprezentările materialiste, caută ceea ce are mai profund în 
sine: tăcerea, tăcerea infinită în care nu există nici timp, nici 
spaţiu, ci numai Tăcerea. La această pereche a Tatălui 
primordial al lumii şi a Tăcerii, care există înainte de spaţiu şi 
timp, îşi înălța gnosticul privirea, şi apoi lăsa să decurgă parcă 
din căsătoria Tatălui primordial cu Tăcerea alte - le putem 
numi tot atât de bine - lumi sau fiinţe. Iar din acestea, altele şi 
iar altele, de-a lungul a treizeci de trepte. Abia pe treapta a 
treizecea descoperim ceea ce se află în faţa simțului 
prezentului, ceea ce darwinismul explică atât de minunat 
potrivit acestui simţ al prezentului. Abia pe a treizecea treaptă 
se află aceasta, de fapt, pe a treizeci şi una; căci treizeci de 
astfel de entităţi pe care le putem numi tot atât de bine lumi 
ca şi fiinţe premerg acestei lumi. Eon este expresia care se 
acceptă în mod obişnuit pentru aceste treizeci de entităţi sau 
lumi premergătoare. 

Obţinem o reprezentare a ceea ce se urmăreşte cu aceşti Eoni, 
atunci când spunem clar şi explicit: Nu numai ceea ce percep 
simţurile, ceea ce numeşti lumea ta ambientală aparţine lumii 
aşa-zise a treizeci şi una, ci şi ceea ce aduci tu ca om fizic, cu 
gândurile tale, ca explicaţii ale acestei lumi aparţine acestei a 
treizeci şi una treaptă. Este încă uşor să te împaci cu o 
concepţie spirituală despre lume când spui: Da, lumea 
exterioară este Maya, dar prin gândirea noastră pătrundem în 
lumea spirituală, şi când ai speranţa că această gândire cu 
adevărat poate urca în lumile spirituale. Conform părerii 
gnosticilor însă, nu aceasta este realitatea. Potrivit părerii 
gnosticilor, gândirea aparţine celui de al treizeci şi unulea 
Eon, lumii fizice. Astfel încât nu numai omul care are percepţia 
senzorială, ci şi omul gânditor era plasat în afara celor treizeci 
de Eoni, care pot fi priviţi treptat în mod ascendent prin 
evoluţie spirituală şi care se prezintă într-o desăvârşire din ce 
în ce mai mare. Este cu adevărat suficient să te transpui în 


zâmbetul care i se smulge unui monist actual, aflat la 
înălţimea timpului său, când i se atribuie credinţa că treizeci 
de lumi în care se află cu totul altceva decât tu însuţi poţi 
gândi, premerg lumii noastre. Dar aceasta era concepţia 
gnosticilor. 

Apoi ei se întrebau: Cum stau lucrurile, de fapt, în această 
lume? Să facem abstracţie de ceea ce am spus despre această 
lume în sensul începutului secolului al XX-lea. Ceea ce spun 
acum nu trebuie să fie prezentat ca o lume de idei 
convingătoare pentru noi - bineînţeles că în antroposofia 
secolului XX gnosa trebuie depăşită -, dar vrem să ne 
transpunem în această gnosă. Ce separă lumea înconjurătoare 
împreună cu ceea ce omul poate gândi despre ea, de cei 
treizeci de Eoni? - Pentru aceasta, îşi spunea gnosticul, 
trebuie să priveşti la Eonul cel mai de jos, dar încă pur 
spiritual. Ce se află aici? Aici se află divina Sophia, 
înţelepciunca divină. Coborâtoare în mod spiritual prin 
douăzeci şi nouă de trepte, ea privea în sus către lumea 
spirituală, la această serie de entităţi sau lumi. Dar într-o zi, 
într-o zi cosmică, i-a devenit clar că ea trebuie să elimine ceva 
din sine, dacă vrea să-şi păstreze privirea liberă în lumea 
spirituală a Eonilor. Şi atunci elimină din sine ceea ce se află 
în ea ca poftă. Şi ceea ce de aici încolo nu se mai află în ea, în 
această divină Sophia, în această înţelepciune dumnezeiască, 
circulă acum în lumea spaţială, pătrunzând orice devenire a 
lumii spaţiale. Ea nu trăieşte numai în percepţia senzorială, 
trăieşte şi în gândirea umană şi în dorul după lumea spirituală, 
trăieşte totuşi ca aruncată în sufletele omeneşti. Asemănător 
cu reversul, ca un portret, dar ca un portret al divinei Sophia 
azvârlit în partea exterioară, trăieşte pofta care este aruncată 
în orice, pătrunzănd lumea: Achamod. Dacă priveşti în lumea 
ta fără să te înalţi în lumile spirituale, atunci priveşti în lumea 
plină de pofte a lui Achamod. Pentru că aceasta este lumea 
plină de pofte, în ea nu poţi să-ţi reprezinţi mai întâi ceea ce se 
oferă privirii în lumea Eonilor. 

Gnosa îşi imagina ceea ce ea numea Fiul Dumnezeului-Tată şi 
de asemenea şi ceea ce numea Sfântul Spirit sau Sfântul Duh 
ca aflându-se departe în urmă în lumea Eonilor generaţi de 
spiritualitatea pură a acestora. Astfel încât în aceştia noi 
avem, ca o altă serie de generaţii, o altă serie a evoluţiei decât 
cea care a condus apoi la divina Sophia. Aşa cum în viaţa 
fizică, în succesiunea reproducerilor se separă neamurile, tot 
aşa s-au separat cândva în succesiunea Eonilor, în orice caz pe 
o treaptă înaltă a lumii spirituale din curentul Tatălui, un alt 


curent, acela al Spiritului-Fiu şi al Sfântului Spirit. Astfel, în 
lumea Eonilor curge ceea ce, pe de o parte, a condus la sfânta 
Sophia şi, pe de altă parte, la Spiritul-Fiu şi la Sfântul Spirit. 
Când urci prin Eoni, întâlneşti la un anumit nivel, un Eon din 
care au descins, pe de o parte, secvenţa Fiului care a condus 
apoi la divina Sophia, şi, pe de altă parte, secvenţa Fiului din 
care provin Fiul lui Dumnezeu şi Sfântul Duh. Apoi ajungem la 
Dumnezeu-Tatăl şi la Tăcerea divină. 

Prin faptul că potrivit gnosei sufletul uman este transpus cu 
Achamod în lumea materială, în el trăieşte nostalgia lumii 
spirituale, înainte de orice trăieşte în el dorul de divina 
Sophia, de divina înţelepciune, de care este însă izolat prin 
faptul că este plin de Achamod. Acest sentiment al separării de 
lumea divină a Eonilor, acest sentiment de a nu se afla în 
spiritualul divin este resimţit, potrivit gnosticilor, ca fiind 
lumea materială. Şi, avându-şi originea în lumea divin- 
spirituală; totuşi, legat de Achamod, îi apare gnosei ceea ce 
am putea numi, sprijinindu-ne pe limba greacă, Demiurgos. 
Acest Demiurgos, acest arhitect al lumii, este realizatorul 
(creatorul) şi cel care conservă propriu-zis ceea ce este 
străbătut de Achamod şi de materialitate. În lumea lui sunt 
întreţesute sufletele omeneşti. Acestea sunt întreţesute cu 
nostalgia lor mai întâi pentru divina Sophia, iar în lumea 
Eonilor apare pur divin-spiritual, ca în depărtare, Fiul lui 
Dumnezeu şi Sfântul Duh, dar numai pentru cel care - în 
sensul gnosei - se ridică deasupra a tot ceea ce are încorporat 
în sine pe Achamod, pofta care cutreieră prin spaţiu. 

De ce există totuşi nostalgia, în sufletele transpuse în lumea 
lui Achamod? De ce după separarea de lumea divin-spirituală 
resimt nostalgia după această lume? Această întrebare şi-a 
pus-o şi gnosa, Şi ea spunea: Achamod a fost asvârlit din 
înţelepciunea divină, divina Sophia; dar înainte de a deveni 
deplin lume materială, în care acum locuia omul, a primit, ca 
un fel de scurtă iradiere, o lumină de la Fiul lui Dumnezeu, 
care a dispărut apoi din nou. Acesta este un concept important 
al gnosticilor, faptul că Achamond, aşa cum trăieşte în 
sufletele umane, a primit într-un trecut foarte îndepărtat 
lumina lui Dumnezeu, care însă a dispărut repede. Dar 
amintirea trăieşte acum în sufletul omului, oricât ar fi de 
întreţesut în lumea materială. Eu trăiesc în lumea lui 
Achamod, ar fi putut spune un astfel de suflet - în lumea 
materială. Dar în timp ce mă afund în mine, o amintire răsare 
în interiorul meu. Ceea ce mă ţine încătuşat de lumea 
materială  tânjeşte după divina Sophia, după divina 


înţelepciune, pentru că fiinţa Achamod care trăieşte în mine a 
fost cândva iluminată de Fiul lui Dumnezeu care trăieşte în 
lumea Eonilor. Să ne clarificăm această structură a unui suflet 
de elev al gnosticilor. Astfel de suflete au trăit, ele nu sunt 
numai o construcţie ipotetică. lar cercetătorii istoriei care 
privesc cu înţelegere vor ajunge, prin documente exterioare, la 
concluzia că numeroase astfel de suflete au trăit în timpul la 
care ne referim. 

Nu este lipsit de importanţă să ne limpezim asupra motivelor 
pentru care în prezent există o atât de mare ostilitate 
împotriva celor spuse mai înainte. Ce are de spus unul dintre 
oamenii înţelepţi ai prezentului despre gnosă? A trebuit doar 
să auzim că însăşi teologia lui Pavel este resimţită ca o 
scorneală rabinică, ceva încâlcit pentru ca monistul deştept să 
se poată ocupa de ea, el fiind atât de mândru când priveşte în 
lumea pe care o cuprinde cu noţiunea simplă de evoluţie sau 
cu conceptul şi mai simplu de energie, încât spune: Acum am 
devenit cu adevărat bărbaţi, am creat noţiunile care 
construiesc concepţia energetică despre lume şi privim înapoi 
la aceşti copii, la aceşti bieţi, dragi copii care cu veacuri în 
urmă şi-au alcătuit gnosa la nivelul lor copilăros, imaginând fel 
de fel de spirite, treizeci de Eoni: aceasta o face „sufletul de 
copil" al omenirii. O astfel de joacă, sufletul bărbătesc de azi a 
depăşit-o de mult prin marele monism al zilelor noastre! Să 
privim cu îngăduinţă la aceste copilării gnostice, atât de 
drăgălaşe! 

Aceasta este atitudinea actuală şi ea nu va fi uşor de lămurit, 
în vederea schimbării. Desigur, s-ar putea spune: Un gnostic, 
care s-ar afla, în prezent, în faţa ta cu sufletul său născut din 
gnosă şi-ar lua şi el libertatea să-ţi spună părerea, şi atunci ar 
vorbi în felul următor: Înţeleg foarte bine că eşti mândru, că ai 
devenit atât de mândru de gândurile tale despre evoluţie şi 
energie; dar aceasta ţi se trage de la faptul că viaţa ta de 
gânduri a devenit foarte grosolană, simplă, primitivă, că te 
mulţumeşti cu gândurile tale cele mai abstracte: Exprimi 
cuvintele evoluţie şi energie şi crezi că vorbeşti despre ceva 
real, concret. Nu poţi, de fapt, să priveşti în acea viaţă 
spirituală mai subtilă care urcă la ceea ce se înalţă cu treizeci 
de trepte deasupra a ceea ce aitu. 

Pentru noi însă, dragi prieteni, opoziţia pe care am prezentat-o 
la începutul expunerii noastre de azi nu face decât să se 
accentueze prin aceasta. Pe de o parte, vedem epoca noastră, 
cu noţiunile ei grosolane, primitive, iar pe de altă parte, vedem 
gnosa. Şi am discutat cum aceasta utilizează noţiuni infinit 


complicate - treizeci de Eoni - pentru a găsi în cursul evoluţiei 
sale pe Fiul lui Dumnezeu şi Sfântul Duh şi pentru a găsi în 
suflet nostalgia după divina Sophia, Fiul lui Dumnezeu şi 
Duhul Sfânt. 

Atunci ne întrebăm: Oare adâncirea gândurilor care a avut loc 
atunci în lumea greco-romană nu este matricea din care a 
răsărit ceea ce avem în prezent, ceea ce am adus în gândurile 
evoluţiei şi ale energiei? Şi nu privim la această gnosă cu 
noţiunile ei complicate, care sunt atât de antipatice epocii 
actuale, ca fiind, în fapt, ceva cu totul străin? Nu sunt acestea 
opoziții colosale? Ba da, aceasta sunt ele. Contradicţia care ni 
se aşază de aici în mod apăsător în suflet creşte continuu, dacă 
reflectăm retroactiv la cele ce am spus despre sufletul 
clarvăzător: că el se poate transpune în lumea de gânduri a 
grecilor şi romanilor şi vede atunci lumea, cu steaua despre 
care am vorbit. Şi găsim presărată pretutindeni în această 
profunzime a gândului grecesc acea adâncime pe care o 
reprezintă gnosa. Dar dacă este s-o privim în prezent cu tot ce 
trebuie să ne ofere antroposofia, neputincioşi să înţelegem, de 
fapt, ce înseamnă steaua de care ne aflăm despărțiți prin trei 
lumi şi dacă-i întrebăm pe gnostici: Aţi înţeles voi, oare, ce s-a 
întâmplat atunci în evoluţia umanităţii?, nu putem să ne dăm 
nici noi, pe baza antroposofiei, răspunsul din partea 
gnosticilor, căci el nu ne-ar putea satisface; el nu ar putea 
aduce lumină în ceea ce rezultă, în prezent, pentru sufletul 
clarvăzător. 

Nu am intenţionat să vă ofer prin expunerea de azi o explicaţie 
a unui lucru oarccare. Cu cât veţi resimţi mai mult că ceea ce 
am exprimat azi nu este o explicaţie, cu atât veţi recunoaşte 
mai mult că v-am pus în faţă contradicţie după contradicţie şi 
că nu v-am arătat decât o experienţă ocultă, aceea a percepţiei 
stelei, cu atât mai bine mă veţi fi înţeles. Aş dori să simţiţi, să 
vă fie clar că în lume a apărut ceva, la începutul datării 
noastre calendaristice, de care capacitatea de înţelegere a 
omenirii era extrem de îndepărtată, fiind totuşi acționată de 
aceasta. Aş dori să simtiti faptul că epoca începutului nostru 
calendaristic este o mare enigmă. Aş dori să aveţi un 
sentiment pentru faptul că în evoluţia omenirii se întâmplă 
ceva care mai întâi se prezintă în lumea greco-romană ca o 
adâncime a gândului sau ca o descoperire a gândirii şi că 
înseşi fundamentele primordiale ale acesteia se găsesc adânc 
în zona enigmaticului. Aţi putea căuta în lumi ascunse ceea ce 
apare în Maia lumii fizic-sensibile ca aprofundare a gândului 
greco-roman. Şi nu am dorit să vă ofer o idee, o explicaţie 


pentru cele prezente, am vrut prin cele spuse să conturez o 
enigmă despre care vom continua să vorbim mâine. 


CONFERINŢA a II-a 
Leipzig, 29 decembrie 1913 

Amintindu-ne expunerea de ieri o putern rezuma spunând că 
epoca de la începutul datării noastre calendaristice s-a 
străduit cât a putut să înţeleagă Misteriul de pe Golgota prin 
prisma comorii ei de înţelepciune şi că această înţelepciune a 
întâmpinat în această strădanie cele mai mari dificultăţi. 
Trebuie să mai zăbovim asupra acestui fenomen, deoarece ar 
fi imposibil ca în lipsa înţelegerii corecte a ceea ce s-a 
întâmplat prin Misteriul de pe Golgota, în lipsa înţelegerii 
acestui eveniment, să cuprindem într-o lumină 
corespunzătoare un fapt important, şi anume apariţia ideilor 
despre Graal pe care le vom prezenta pe scurt. Dacă privim 
lucrurile din punctul de vedere al concepţiei pline de 
înţelepciune a gnosticilor din epoca de la începutul datării 
noastre calendaristice, putem vedea, în sensul celor spuse ieri, 
cât de adânc pătrunzătoare, cât de măreţ-geniale au fost ideile 
lor pentru a prezenta printr-o imagine pătrunzătoare pe Fiul 
lui Dumnezeu. Dacă însă ne referim la ceea ce a fost posibil să 
extragem despre Misteriul de pe Golgota din cronica spirituală 
a timpurilor trebuie să spunem: Nu putem obţine nimic cu 
ajutorul noţiunilor şi ideilor gnosticilor. Şi acest lucru îl vedem 
deosebit de clar, dacă avem în vedere unele reprezentări ale 
gnosticilor privind întruparea lui Christos în lisus din Nazaret. 
Au existat unii care, plecând de la gnosă îşi spuneau: Da, 
această entitate, Christos, depăşeşte tot ce este terestru, 
având rădăcini în zonele spirituale; o astfel de entitate nu se 
poate menţine decât temporar într-un corp uman, cum este 
corpul lui lisus din Nazaret. 

Gnosticii care vorbeau astfel au spus ceea ce noi trebuie să 
subliniem necontenit: Într-adevăr, entitatea Christos a 
sălaşluit timp de trei ani şi jumătate în mod temporar, 
trecător, în corpul lui lisus din Nazaret. Numai că gnosticii nu 
au înţeles corect modul în care entitatea Christos a trăit în 
corpul lui lisus din Nazaret. Ei nu înțelegeau taina corpului lui 
lisus din Nazaret; ei nu ştiau că în acest corp trăia Eul lui 
Zarathustra, că cele trei corpuri ale Iui lisus din Nazaret erau 
de aşa natură încât în împreunarea lor reprezentau o 
substanţă umană care nu a fost niciodată încorporată în trup 
de carne pe Pământ. Gnosticii nu aveau vederea de ansamblu 


a întregii relaţii a lui Christos cu cei doi copii lisus. Din 
această cauză, le părea nesatisfăcător ceea ce puteau spune ei 
înşişi sau, cel puţin, le-a părut nesatisfăcător discipolilor lor 
ceea ce spuneau ei despre petrecerea temporară a lui Christos 
în trupul lui lisus din Nazaret. Gnosticii au atins, în felul lor, şi 
modalitatea naşterii, această cea mai mare Taină a evoluţiei 
umanităţii. Bineînţeles, ei ştiau că ceea ce a făcut necesară 
apariţia lui Christos pe Pământ este legat de trecerea prin 
forma trupească. Dar ei nu puteau să realizeze pe deplin 
relaţia dintre Maica lui lisus din Nazaret şi naşterea lui lisus 
Christos. lar aceia care au încercat să facă această legătură 
până la capăt, căci au fost şi din aceştia, au fost foarte puţin 
înţeleşi. Au existat şi gnostici care tocmai din cauza 
dificultăţilor amintite au contestat cu totul apariţia în trup de 
carne a lui Christos pe Pământ, care îşi reprezentau că, înainte 
şi după moartea de pe Golgota, pe Pământ ar fi existat doar un 
corp aparent, ceea ce noi am numi un corp astral, care apărea 
când aici, când acolo, dar care nu era un corp fizic. Întrucât se 
întâmpinau greutăţi pentru a ajunge la o reprezentare a 
modului în care Christos poate apărea într-un trup de carne, 
se afirma pur şi simplu că El nici nu avea legătură cu un astfel 
de corp. Când oamenii credeau că El ar fi umblat într-un trup 
de carne, aceasta nu era decât iluzie, Maya. Nici acest lucru 
nu era recunoscut. Este clar că gnosticii făceau eforturi mari, 
cu conceptele şi ideile lor, pentru a stăpâni cea mai mare 
problemă istorică a evoluţiei Pământului, dar că noţiunile şi 
ideile lor nu erau suficiente; ei s-au dovedit a fi neputincioşi în 
faţa celor întâmplate. 

Va trebui să mai vorbim despre modul în care Pavel a încercat 
să rezolve problema. Dar va trebui să ne lămurim mai întâi 
cum a fost posibilă, de fapt, o astfel de înţelegere greşită. 
Dacă ne punem o serie de întrebări cu mijloacele cercetării 
spiritului, încercând apoi să le dăm răspunsul, va deveni clar, 
mai întâi în mod abstract, ce s-a întâmplat atunci. 

Putem întreba, de pildă: Dacă epoca în care a apărut lisus 
Christos a fost atât de puţin aptă să-l înţeleagă fiinţa, ar fi fost 
în stare o altă epocă să-L înţeleagă? In orice caz, dacă ne 
transpunem retrospectiv în sufletele oamenilor din diferite 
epoci, ajungem, ca cercetători ai spiritului, la un rezultat 
uimitor. Ne putem transpune pentru început în sufletele 
marilor Invătători ai Indiei antice, ai culturii indiene, care a 
fost prima după perioada postatlanteană. Aşa cum am mai 
subliniat, privim cu cea mai profundă admiraţie înţelepciunea 
străbătută de privirea clarvăzătoare, cuprinzătoare şi cu 


fundamente adânci a sfinţilor Rishi indieni ai timpurilor 
străvechi. Ştim că în sufletele acestor mari învăţători ai epocii 
lor au sălăşluit tainele Universului care s-au pierdut în epocile 
ulterioare pentru cunoaşterea înţelepciunii. Dacă te transpui 
cu conştienţa clarvăzătoare, atât cât se poate, în sufletul unui 
astfel de mare învăţat al Indiei vechi, poţi să spui: Dacă ar fi 
fost posibil ca entitatea Christos să apară pe Pământ în 
mijlocul Rishilor, înţelepciunea acestora ar fi fost capabilă să 
înţeleagă fiinţa lui Christos. Întrucât fenomene atât de 
importante ca cel menţionat nu pot fi exprimate, de fapt, în 
cuvinte abstracte, vă rog să-mi permiteţi, dragi prieteni, să 
folosesc o imagine. 

Rishi vechii Indii, dacă ar fi perceput într-un singur om 
înţelepciunea Logosului ale cărei pulsaţii străbat lumea, ar fi 
adus acestuia tămâia jertfei, simbolul recunoaşterii divinului 
care lucrează în sfera umanităţii. Însă entitatea Christos nu 
putea găsi în acel timp un corp corespunzător în care să se 
întrupeze. Astfel, ea nu putea să apară în acele vremuri - vom 
expune mai târziu motivele acestui fapt -, în care ar fi existat 
toate mijloacele necesare înţelegerii unui astfel de eveniment. 
Dacă mergem mai departe şi ne transpunem în sufleteie vechii 
culturi a lui Zarathustra, putem spune: Sufletele culturii lui 
Zarathustra nu mai erau înzestrate cu acele mijloace ale 
străvechii culturi indiene, dar ele ar fi înţeles că Spiritul 
Soarelui şi-a propus să trăiască într-un corp uman şi ar fi fost 
în situaţia de a putea sesiza ceea ce ţine de esenţa Spiritului 
Soarelui într-un astfel de eveniment. Dacă aş vrea să mă 
exprim din nou în imagini, ar trebui să spun: Discipolii lui 
Zarathustra ar fi sărbătorit Spiritul Soarelui întrupat într-un 
om cu aurul strălucitor, simbol al înţelepciunii. 

Dacă ne deplasăm în perioada culturală caldeano-egipteană 
constatăm că a scăzut posibilitatea de a-L înţelege pe Iisus 
Christos. Totuşi ea nu a fost atât de redusă ca în cea dea 
patra epocă culturală postatlanteană, cea greco-romană, când 
nici gnosa nu a fost destul de puternică pentru a înţelege acest 
fenomen. În această epocă s-ar fi înţeles că o stea a apărut din 
înălţimi spirituale şi că ea s-a născut într-un om. Aşadar, s-ar fi 
înţeles corect coborârea  divin-spirituală din sfere 
extraterestre. S-ar fi adus spre jertfă mirul. lar dacă ne 
transpunem în sufletele acelora care vin, conform Bibliei, ca 
trei magi de la Răsărit şi care sunt păstrătorii celor trei 
tezaure de înţelepciune originare din cele trei epoci culturale 
postatlanteene, chiar Biblia ne indică existenţa unei anumite 
înţelegeri a faptului că cei trei magi apar la naşterea copilului 


lisus. În orice caz, un lucru ne va atrage atenţia, la care în 
prezent numai puţini se gândesc: că Biblia se află faţă de cei 
trei magi într-o poziţie deosebită. Oare, Biblia nu vrea să ne 
spună că aceştia au înţeles încă de la început despre ce este 
vorba? Dar, ai fi tentat să întrebi: Ce fac aceşti trei înţelepţi 
mai departe? Ce se întâmplă cu înţelepciunea lor? Avem oare 
ceva ce am putea raporta la aceşti trei înţelepţi ai Răsăritului 
în ceea ce priveşte înţelegerea apariţiei lui Christos? Această 
problemă o punem, cum am spus, numai ca întrebare. Ea face 
parte din numeroasele întrebări care trebuie puse raportându- 
ne la Biblie şi care devin mai importante decât toate criticile 
aduse Bibliei în secolul al XIX-lea. 

Dacă trecem la cea de a patra perioadă postatlanteană, putem 
spune următoarele: Acum există trupul în care se poate 
încorpora entitatea Christos. Un astfel de trup nu a existat în 
prima, a doua şi a treia epocă postatlanteană. Acum el există, 
însă oamenii nu au posibilitatea de a înţelege, de a pătrunde 
ce se întâmplă. Un fenomen ciudat, nu? Căci în faţa sufletului 
nostru nu se arată ca fapt nimic altceva decât că Christos 
apare pe Pământ într-o epocă care este cea mai puţin potrivită 
să-L înţeleagă. Iar dacă priveşti la epocile următoare şi mai cu 
seamă dacă focalizezi întreprinderile care s-au reluat în 
secolele următoare pentru a înţelege entitatea lui lisus 
Christos, descoperi o nesfârşită dispută teologică. Întâlnim, în 
sfârşit, în evul mediu, separarea netă a credinţei şi ştiinţei; 
aceasta înseamnă, de fapt, renunţarea totală la a şti ceva 
despre fiinţa lui lisus Christos - ca să nu vorbim de faptul că 
omul a rămas neputincios până în zilele noastre cu privire la 
acest fenomen. Aşadar, un fenomen ciudat! Christos se naşte 
într-o epocă care este foarte puţin aptă pentru a-L înţelege. Şi 
dacă evoluţia umanităţii ar fi depins de faptul ca Christos să 
acţioneze pe Pământ prin înţelegerea de către sufletele 
omeneşti, atunci, cu adevărat, lucrurile ar fi stat rău. Poate s- 
ar putea spune, exprimat în mod radical, că pentru cel care 
priveşte, din punctul de vedere al ştiinţei spiritului, evoluţia 
spiritual-teologică legată de apariţia lui Christos se creează 
impresia că evoluţia teologică şi-ar fi trasat sarcina de a aduce 
piedică după piedică înţelegerii entității lui Christos. Căci 
erudiţia teologică pare să se depărteze tot mai mult în mersul 
ei de această înţelegere; faptul este exprimat poate prea 
radical, dar cel care vrea să ajungă la semnificaţia acestei 
exprimări se va putea lămuri asupra sensului mai adânc al 
acestor cuvinte. 


În fond, dezvăluirea enigmei exprimate astfel nu este chiar 
atât de uşoară, şi vă mărturisesc că am încercat în cursul 
timpului căile cele mai diferite ale cercetării spiritului pentru a 
mă apropia de această enigmă. Este lesne de înţeles că, din 
lipsă de timp, nu pot vorbi despre toate aceste căi. Vreau 
totuşi să prezint azi una din ele. Este calea care conduce, 
aproxunativ la începutul calendarului nostru creştin, printr-un 
fenomen foarte ciudat al vieţii spirituale, anume prin acela al 
Sibilelor. 

Sibilele sunt apariţii cu un caracter profetic cât se poate de 
special. Ştiinţa exterioară nu poate nici măcar să ne spună din 
ce limbă provine cuvântul Sibilă. Dacă ne referim la ceea ce 
este, de fapt, destul de amplu cunoscut prin documentele 
exterioare despre Sibile, putem spune că avem de consemnat 
chiar de la începutul vieţii Sibilelor un fenornen cât se poate 
de straniu. Astfel, începând cu secolul al VIII-lea î.Chr. şi în 
următoarele, întâlnim în Eritreea din Ionia primul sălaş al 
Sibilelor de unde ele trimiteau în lume cele mai variate profeţii 
care, chiar şi aşa cum ni s-au transmis în mod exterior, ne 
arată că îşi au originea în cele mai ciudate străfunduri ale 
fiinţei umane şi ale vieţii sufleteşti. Sibilele extrag parcă din 
străfunduri haotice ale vieţii sufleteşti tot felul de lucruri, ceea 
ce ele au de comunicat diferitelor popoare despre viitorul 
evoluţiei Pătnântului; fapte înspăimântătoare, dar uneori şi 
evenimente benefice. Departe de tot ce poate fi numit gândire 
ordonată, din Sibile ţâşneşte, ca şi cum ar fi smulse prin 
stoarcere, din străfundurile haotice ale sufletului ceea ce ele 
spun, astfel încât atunci când le asculţi pe fiecare dintre ele - 
când le cercetăm acum cu mijloacele ştiinţei spiritului - 
observi că apar în faţa oamenilor cu un fanatism spiritualizat, 
vrând să le impună ceea ce au de spus. Sibila nu aşteaptă să 
fie întrebată ca, de exemplu, Pythia din Grecia cu prezicerile 
ei, ci iese în stradă, poporul se adună şi se observă cu ce forţă 
de a se impune răsună profeţiile ei cu privire la oameni, la 
popoare, la cicluri ale Pământului. Am spus că apariţia lor în 
Ionia este un fenomen ciudat; căci tot în Ionia îşi are 
începuturile şi filosofia greacă, acea înţelepciune, care 
începând cu Thales şi Aristotel până în timpul romanilor ia 
naştere din ce este mai ordonat în viaţa sufletească a omului, 
ceea ce este opus haosului, care caută din viaţa sufletului tot 
ceea ce poate fi desprins ca noţiuni clare, luminoase. Din Ionia 
pleacă filosofia clarităţii, filosofia a tot ce este plin de lumină, 
am spune a tot ceea ce a preluat caracterul ceresc la Platon. 
Ca nişte umbre apar Sibilele cu produsele lor spirituale ivite 


din haosul sufletului, anunțând uneori şi lucruri care trebuie 
să fie falsificate de adepţi ai sibilismului pentru a se putea 
vorbi de o împlinire a lor. Apoi vedem cum umbrele 
înţelepciunii, însoţind cea de a patra epocă culturală, acest 
sibilism, se răspândeşte în Grecia şi, de asemenea, în Italia. 
Treptat, urcă în timpul în care are loc Misteriul de pe Golgota. 
Vedem cum ajunge el să influenţeze pe poeţii romani, cum se 
oglindeşte chiar şi în scrierile lui Vergiliu, cum viaţa încearcă 
să fie modelată chiar prin oameni foarte spiritualizaţi, în timp 
ce ei invocă previziunile Sibilelor. 
Cât preţ se punea pe profeţiile Sibilelor se vede în aşa- 
numitele cărţi sibilinice la care se apela pentru un sfat. 
Vedem, de asemenea, şi în lumea exterioară cu privire la 
prevederile Sibilelor cum se amestecă într-un mod ciudat de 
haotic lucruri spirituale cu lucruri total obscure. Apoi vedem 
acest sibilism intervenind chiar şi în creştinism. El ne mai 
întâmpină şi din cântecul lui Thomas din Celano: 

Dies irae, dies illa 

solvet saeclum in favilla 

teste David cum Sybilla! 
(Zi a mâniei, zi care conduci veacul cosmic după mărturia lui 
David, precum şi a Sibilei!) 
Aşadar, până în timpul dezvoltării creştinismului unele spirite 
aveau ochii îndreptaţi spre Sibila cu prezicerile ei, mai cu 
seamă cele referitoare la distrugerea a ceea ce fusese până 
atunci şi la apariţia unei noi ordini mondiale. Se poate spune 
astfel că timp de multe, multe secole, de fapt, de-a lungul 
întregii epoci a patra postatlanteene, Sibila ne întâmpină cu 
prezicerile ei despre evoluţia omenirii până în cea de a cincea 
epocă culturală. Numai cel care, fiind dominat de 
reprezentările raţionaliste ale prezentului, nu vrea să se ocupe 
de astfel de lucruri, poate ignora influenţa profundă a 
sibilismului asupra lumii în care s-a răspândit creştinismul. 
Ceea ce se povesteşte în prezent este, în multe privinţe, aşa 
cum am mai spus-o, mai ales în ceea ce priveşte unele aspecte 
ținând de spiritualitate, o fable convenue. Reprezentările 
răspândite în cele mai largi pături ale populaţiei erau 
dominate mult mai mult decât se crede, până în secole târzii, 
de ceea ce emana de la Sibile. Un fenomen straniu, enigmatic 
este această lume a Sibilelor care se instalează în cea de a 
patra epocă postatlanteană. 
Pe noi trebuie să ne intereseze ce se întâmplă, de fapt, în 
sufletele Sibilelor. Asemenea lucruri trebuie scoase, prin 
cercetarea noastră spirituală, din ceea ce se află azi acoperit 


de un strat de cultură materialistă a spiritului, dar care în 
forma în care se află nu este utilizabil, ci trebuie reînnoit cu 
mijloacele epocii noastre de cercetare spirituală. Dar putem 
atrage totuşi atenţia asupra faptului că esenţa sibilismului nu 
era ignorată ca azi, în timpuri relativ nu prea îndepărtate. De 
altfel dispunem de un document important care ne atrage 
atenţia asupra tradiţiilor privind importanţa sibilismului. Poate 
că nu privim întotdeauna acest document din perspectiva 
importanţei sale, dar el există şi ar trebui să prilejuiască 
oamenilor o mai adâncă reflectare. El este prezent în marea 
creaţie a lui Michelangelo. În imaginile Capelei Sixtine el nu 
reprezintă numai evoluţia Pământului şi a umanităţii, ci şi 
profeţii şi Sibilele. Când contemplăm aceste imagini nu ar 
trebui să ignorăm felul în care Michelangelo reprezintă 
Sibilele, mai cu seamă felul cum pune în opoziţie Sibilele şi 
profeţii. Gândind fără idei preconcepute, în această opoziţie 
putem recunoaşte încă o dată, prin ştiinţa spiritului, unele 
taine ale celei de a patra epoci postatlanteene în care are loc 
Misteriul de pe Golgota. 

Vedem mai întâi o operă artistică admirabilă, reprezentarea 
profeților: Zaharia, Ioil, Isaia, lezechiel, Daniel, Ieremia şi 
Iona. Şi în rând cu această serie de profeţi sunt inserate 
Sibilele: cea persană, cea delphică, cea eritreică, cea libiană, 
cea cumeică. Toți profeţii au ceva din figura lui Ieremia, dar 
care apare deosebit de semnificativ la Zaharia: oameni cu 
gândire profundă, cei mai mulţi adânciţi în cărţi sau în alte 
documente, preluând cu calm şi imperturbabil ceea ce citesc 
sau ceea ce aduc în preocuparea lor în alt fel. Liniştea este 
reflectată şi de figurile acestor profeţi. O mică excepţie, 
probabil numai aparentă, o face Daniel care stă în faţa unei 
cărţi susţinută de spinarea unui băiat şi care ţine în mână o 
unealtă de scris, pentru a transcrie într-o altă carte ceea ce 
citeşte: o tranziţie de la preluarea meditativă a tainelor lumii 
la transcriere, în timp ce ceilalţi stăruie gânditori şi cu totul 
dăruiţi tainelor lumii, cu sufletul liniştit, relaxat. Din toată 
fiinţa lor se reflectă faptul că sunt cufundaţi în domeniul 
supraterestru, că sufletul lor se odihneşte în lumea spirituală 
şi că ei încearcă să fundamenteze devenirea umanităţii din 
domeniul spiritual. Se vede pe figura lor că sunt mai presus de 
ceea ce există în jur, dincolo de ce reprezintă patimile 
omeneşti şi fanatismul, şi de extazul care rezultă din fanatism 
şi patima omenească; că nu se află numai mai presus de ceea 
ce vede omul, ci şi de ceea ce trăieşte în sine, în măsura în 


care este om al Pământului. Aceasta constituie măreţia în 
reprezentarea profeților realizată de Michelangelo. 

Dacă ne referim la reprezentarea Sibilelor, observăm mai întâi 
Sibila persană aflată în apropierea profetului Ieremia, 
contrastând în mod uimitor cu atitudinea gânditoare a 
acestuia. Ea este reprezentată cu mâna ridicată ca şi cum ar 
vrea să impună omenirii ceea ce a aflat, ca şi cum, după 
modelul oratorilor de proastă factură, ar vrea să dovedească 
cu toată forţa ce are de spus şi ca şi cum nici nu ar putea 
altfel, datorită pasiunii ei fanatice, decât să lase să se scurgă 
în mâna ei ceea ce ar vrea să comunice în mod convingător 
întregii omeniri! Să ne uităm apoi la Sibila eritreană. Simţim 
cum ea exprimă ceea ce poate reveni omului din tainele 
elementelor; deasupra capului are o lampă; un băiat gol 
aprinde lampa cu o făclie. Cum se poate spune mai clar ceea 
ce vrei să exprimi decât astfel: Aici pasiunea umană aprinde 
din forţele sufleteşti inconştiente ceea ce ea ar vrea să 
imprime omenirii cu toată forţa, ca profeție. Profeţii sunt 
dăruiţi în sufletul lor veşniciei primordiale din spirit; Sibilele 
sunt smulse de la tot ce este Pământesc, atunci când 
pământescul revelează sufletescul spiritual. Sibila delfică 
exprimă în mod deosebit acest lucru, când vedem cum până şi 
părul ei este răvăşit de o adiere a vântului, cum aceasta suflă 
în vălul albăstrui încât ea datorează elementului aer ceea ce 
are de comunicat. În această adiere a vântului care trece prin 
părul şi vălul Sibilei ne întâmpină ceea ce Pământul voia să 
reveleze prin gura acestei Sibile, convingând cu putere. Apoi 
Sibila cumeică (din oraşul italian Cumae. N.utr.): ea este 
reprezentată cu gura semideschisă, ca şi cum ar bolborosi, ne 
apare ca şi cum transmite profeția ce vine din inconştient. 
Sibila libiană parcă apucă ceva cu grabă, ceva în care poate 
citi taine! Totul este dăruit în aceste Sibile în mod nemijlocit 
elementului Pământ. 

Prin astfel de documente au fost încredințate multe taine care, 
aşa cum este de la sine înţeles pentru acea epocă, se puteau 
exprima mult mai bine în pictură, în artă, decât într-o perioadă 
mai târzie, în care trebuie să folosim mai mult noţiunea, ideea. 
Care este, de fapt, natura acestor Sibile? Ce sunt ele, în 
definitiv? Ce înseamnă profeția lor? Pentru a descoperi ce se 
întâmplă în sufletul lor trebuie să forăm adânc în tainele 
evoluţiei umanităţii. 

În acest scop, să ne mai întrebăm o dată: De ce vechii Rishi 
puteau înţelege, atât de uşor, cu înţelepciunea lor pe care abia 
am putea-o fundamenta, pe lisus Christos? Deşi este o 


banalitate, totuşi este adevărat: pentru că posedau 
înţelepciunile şi conceptele necesare, pe care cea de a patra 
epocă culturală postatlanteană nu le mai deţinea. Ei dispuneau 
de toate acestea, după care tânjeau, de exemplu, gnosticii, dar 
şi agnosticii şi Părinţii apostolici, cum sunt numiţi. Dar ce le 
lipsea? Nu ca idei elaborate, eventual cum le găsim la Platon 
sau la Aristotel, ci ca sugestii, ca inspiraţii, ca ceva care li s-ar 
fi prezentat ca sugestii, ca inspiraţii concrete. Corpul lor astral 
era cuprins de ceea ce se infiltra din Cosmos şi din influenţele 
Cosmosului asupra corpului lor astral rezultau noţiunile care 
ar fi putut trezi ca prin vrajă în faţa sufletului lor entitatea lui 
lisus Christos. Putem spune că aceasta era dăruită oamenilor; 
ei nu o elaboraseră. Ţâşnea din străfundurile corpului astral. 
Ea ţâşnea din corpul astral al sfinţilor Rishii şi al elevilor lor şi, 
în fond, din întreaga cultură veche indiană a primei epoci 
culturale postatlanteene. Ea s-a restrâns cu timpul, mai există 
însă şi în cea de a doua epocă culturală şi în cea de a treia şia 
mai dăinuit ca un reziduu până în cea de a patra epocă 
culturală postatlanteană. Dar cum? Ce fel de reziduu? 

Dacă am cerceta care era situaţia în cea de a treia epocă 
culturală postatlanteană, am afla că cel puţin acei oameni care 
se ridicaseră la înălţimea timpului lor - şi, în procente, erau 
mult mai mulţi oameni cultivați decât azi - aveau noţiuni 
despre legăturile existente în domeniul extraterestru cu 
privire la ceea ce era simbolizat pe cerul înstelat. Ei puteau 
citi în mişcările stelelor taine ale existenţei cosmice. Dacă 
lisus Christos ar fi apărut pe Pământ, cea de a treia epocă 
posatlanteană ar fi recunoscut cu siguranţă din scrierea 
stelară care ar fi fost situaţia sa. Dar acesta a fost destinul, pe 
care l-am subliniat adesea din punct de vedere principial în 
ceea ce priveşte evoluţia umanităţii: că în corpul astral uman a 
regresat din ce în ce mai mult predispoziția de a se afla în 
legătură cu tainele lumii prin imagini vii. Aceste imagini au 
devenit progresiv mai haotice. Ceea ce pătrundea în acest mod 
în sufletul uman era tot mai puţin decisiv - nu total 
nehotărâtor, ci din ce în ce mai puţin hotărâtor - pentru 
fundamentarea tainelor propriu-zise ale lumii. 

Aşa se face că atunci au survenit două elemente. Pe de o parte 
lumea noţiunilor, aceea a lui Platon şi a lui Aristotel, lumea 
ideilor, să spunem lumea spirituală cea mai fin cernută, lumea 
spirituală care păstrează în sine cel mai puţin spirit, care este 
cuprinsă şi fundamentată direct din eul însuşi şi nu mai vine 
din corpul astral. Caracteristic pentru filosofia greacă este 
faptul că în ea spiritul se manifestă pentru prima oară din eu, 


aşa cum se poate manifesta în noţiunile cu totul transparente 
dar totuşi îndepărtate de viaţa spirituală propriu-zisă. Numai 
că filosoful grec, spre deosebire de filosofii mai noi, mai simţea 
că gândurile îşi au originea în lumea spirituală, în timp ce 
filosoful mai nou a devenit sceptic, se îndoieşte de orice pentru 
că nu mai simte legătura dintre gândurile sale şi tainele lumii. 
În timpul mai nou s-a redus facultatea de a spune: Ceea ce 
gândesc, spiritul lumii gândeşte în lume. Aşa cum am încercat 
să spun în Pragul lumii spirituale, prin meditaţie trebuie să 
se ajungă la încrederea în gândire, încrederea în formarea de 
noţiuni şi idei, care îi era proprie filosofului grec, care putea 
să-şi considere gândurile ca fiind gânduri ale spiritului lumilor. 
Era ca un înveliş, cel mai exterior, al spiritului lumilor care se 
apropia de omenire în filosofia greacă, dar era încă un înveliş 
străbătut de viaţa vie a spiritului lumilor; aşa era resimţit 
acest lucru. Al doilea element rămas din timpurile vechi era 
atavic, era ceva ereditar. Şi a rămas într-o oarecare măsură în 
profeția Sibilelor care din haosul lumii lor lăsau parcă să 
reînvie forţele sufletului omenesc, care acţionaseră în mod 
armonios în cursul perioadelor a doua şi a treia postatlanteene 
şi care acum transmiteau în mod haotic frisoane ale lumii 
spirituale. 

Să admitem o ipoteză care poate este permisă în contextul 
nostru: Ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi apărut nici Christos şi 
nici filosofia greacă? Omenirea ar fi trebuit să-şi continue 
existenţa cu moştenirea pe care o avea, cu ceea ce în cea dea 
patra epocă postatlanteană ajunsese deja la treapta 
sibilismului. Gândiţi-vă la acest lucru dezvoltat în linie dreaptă 
în Occident, fără impulsul lui Christos, fără filosofie şi fără 
ştiinţa care se bazează pe aceasta; veţi avea atunci 
reprezentarea haosului Occidentului, ceea ce ar fi putut să 
devină fără Christos şi fără filosofie, ce ar fi trebuit să ia 
naştere din ceea ce s-a petrecut în sufletele Sibilelor. Dar 
forţele acţionează în continuare. Şi când testăm cu mijloacele 
ştiinţei spiritului această putere elementară cu care se 
exprimă forţele spirituale ce trăiesc în ambianța nemijlocită a 
Pământului, în vânt şi apă şi foc, când cercetăm cum s-au 
cuibărit acestea în sufletul uman, când cercetăm mai ales forţa 
cu care spiritele vântului, ale focului, ale apei şi ale 
pământului au luat în stăpânire sufletele oamenilor, atunci 
obţinem o reprezentare despre cum armonia şi ordinea au 
dispărut din modul de a cunoaşte lumea care a existat în 
primele trei perioade postatlanteene, cum însă forţele au mai 
rămas încă în sufletele noastre. Sufletele oamenilor nu ar fi 


avut capacitatea de a stabili cu adevărat o legătură cu marile 
fenomene ale Cosmosului în sufletele lor, ci cu spiritele 
vântului, cu spiritele focului etc., şi anume cu toate creaturile 
de tipul strigoilor, demonilor, care s-ar fi arătat desprinse din 
marile contexte ale Universului. Oamenii ar fi ajuns complet 
sub dominaţia spiritelor elementare, iar învățătorii lor ar fi fost 
asemănători Sibilelor şi forţa ar fi fost atât de mare încât ar fi 
dăinuit până la sfârşitul zilelor Pământului. Şi dacă ne 
întrebăm: Datorită cărui fapt acest lucru nu s-a realizat? Cine 
a acţionat astfel încât această forţă care trăieşte atât de 
evident în Sibile să slăbească treptat? trebuie să răspundem: 
Christos, care prin Misteriul dc pe Golgota s-a scurs în aura 
Pământului şi a nimicit, scoţând-o din sufletele oamenilor, 
forţa sibilinică, care a îndepărtat-o. 

Astfel, plasându-ne pe linia ştiinţei spiritului, observăm faptul 
uimitor că oamenii nu înţeleg mare lucru din impulsul lui 
Christos; noţiunile şi ideile se dovedesc a fi neputincioase. Dar 
cu privire la imnpulsul lui Christos nu este vorba în primul 
rând că el pătrunde în lume ca învăţătură, ci este vorba mai 
ales de caracterul faptic, de ceea ce s-a scurs ca impuls 
nemijlocit din Misteriul de pe Golgota. Acest lucru nu trebuie 
căutat în ceea ce înţeleg oamenii, ci în ce se întâmplă cu 
sufletul oamenilor. Prin expunerea de azi am vrut să aduc în 
faţa dumneavoastră lupta Christosului revărsat în aura 
Pământului împotriva sibilismului. 

În felul acesta Christos avea de împlinit, în fapt, o misiune de 
judecător. Aceia care au înţeles în sens materialist că Christos 
va reveni curând după Invierea Sa au interpretat greşit. 
Noţiunile omeneşti ale acelui timp nu erau suficiente pentru 
înţelegerea acestor lucruri. Dar în ceea ce a ieşit la lumină în 
mod haotic ca idei de revenire într-un timp apropiat trăia 
adevărul că Christos apăruse pe un teren pe care Pavel l-a 
pregătit în mod exterior, aşa cum vom vedea mâine, dar 
apăruse într-un cadru aflat dincolo de lumea simţurilor, în care 
se desfăşoară lupta dintre Christos şi Sibile, o luptă spirituală. 
Trebuie să dăm la o parte vălul care ne dezvăluie răspândirea 
creştinismului în planul fizic. Dincolo de planul fizic trebuie să 
vedem acea luptă a spiritelor, prin care se scoate din suflete 
ceea ce altfel ar fi trebuit să crească ca o forţă din ce în ce mai 
mare tocmai legat de caracterul ei haotic. Şi cel care nu 
recunoaşte că prin această faptă metafizică s-a săvârşit pentru 
umanitate, de către Christos, un lucru extraordinar, acela 
înţelege greşit aceast fapt unic. 


Dar cine a putut face mai mult pentru înţelegerea acestui fapt? 
Cei care erau înzestrați cu o anumită inspiraţie sau revelaţie 
din lumea spirituală, cei care au scris evangheliile, şi Pavel. 
Vom avea prilejul de a evalua şi din alte puncte de vedere 
apariţia evangheliştilor şi a lui Pavel. Vom putea focaliza faptul 
că Pavel se află într-o lume în care se întâmplă ceva şi fără ca 
el să fi participat prin cuvintele sale la înţelegerea Misteriului 
de pe Golgota. Când focalizezi însă acest fenomen pe care l-am 
caracterizat ca fiind lupta lui Christos cu Sibilele, ai totuşi faţă 
de Pavel un sentiment pe care l-aş rezuma astfel: Totul apare 
ca şi cum în cuvintele sale s-ar exprima mult mai mult decât 
ceea ce citeşti la început, ca şi cum forţa care a trecut asupra 
lui prin apariţia de la Damasc s-ar exprima prin el şi ca şi cum 
prin el ar pătrunde în omenire un mesaj opus celui profetic al 
Sibilelor; ca şi cum s-ar continua ceva din mesajul vechilor 
profeţi, pe care Michelangelo l-a reprezentat atât de frumos în 
picturile sale. Am spus că Sibilele aveau ceva care pleca din 
elementarul Pământului, care n-ar fi putut fi în ele dacă nu le- 
ar fi vorbit spiritele elementelor Pământului. La Pavel 
constatăm ceva asemănător care, în mod uimitor, a fost 
observat şi de ştiinţa exterioară, dar care-ţi pune în faţă, cu 
adevărat, o lume a uimirii atunci când o contempli în lumina 
ştiinţei spiritului. 

Şi Pavel a extras ceva din zona elementară a Pământului, dar 
dintr-un anumit domeniu al acestei zone. Şi-l putem înţelege 
bine pe Pavel din punct de vedere teologic-raţionalist-abstract 
numai dacă avem în vedere ceea ce prin ştiinţa exterioară nu 
poate fi explicat; el poate fi foarte bine înţeles numai din 
punctul de vedere al raționalismului obişnuit. Dacă se 
urmăreşte însă înţelegerea a ceea ce a trăit spiritual în Pavel, 
dacă vrem să înţelegem de ce prin cuvintele sale se transmite 
ceva asemănător cu ceea ce aflăm în profeţiile Sibilelor, 
trebuie să ne punem întrebarea: Cât de departe ajunge lumea 
lui Pavel? Cum se delimitează lumea lui Pavel? Iar ciudăţenia 
răspunsului pe care-l primim este că Pavel a devenit mare într- 
o lume care se întinde exact cât se întinde şi cultura 
măslinului. Dar vom vedea că această ciudăţenie dispare când 
vom pătrunde, mâine, în înţelegerea figurii lui Pavel. Pământul 
este plin de taine şi din perspectivă geografică. Un ţinut în 
care măslinul se dezvoltă bine este altceva decât unul în care 
se dezvoltă bine stejarul sau frasinul. lar omul se află, ca fiinţă 
fizică, în relaţie cu spiritele elementare. Altfel freamătă, se 
mişcă şi ţese natura în lumea măslinului decât în lumea 
stejarului, frasinului sau a tisei. Şi dacă vrem să înţelegem 


legătura fiinţei Pământului cu fiinţele umanităţii trebuie să 
atragem atenţia şi asupra unor astfel de aspecte ca acela că 
Pavel ajunge atât de departe cu cuvântul lui cât se întinde 
lumea măslinului. Lumea lui Pavel este lumea măslinului. 


CONFERINȚA a III-a 
Leipzig, 30 decembrie 1913 

Conferinţele noastre trebuie să fie astfel structurate, încât să 
fie mai întâi atinse diferite teme şi apoi readus în atenţie ceea 
ce poate conduce la deplina înţelegere a acestora. Astfel, până 
acum am vorbit despre dificultatea înţelegerii entității lui lisus 
Christos, apoi am adus în discuţie problema structurării 
simptomatice a unei părţi a vieţii sufleteşti în cea de a patra 
epocă postatlanteană, iar la sfârşitul ultimei conferinţe am 
atins tema „Pavel şi măslinul". La aceste teme principale mă 
voi întoarce. Dar trebuie să ne apropiem de ele, învârtindu-ne 
într-o spirală în centrul căreia le înscriem. Atunci va ieşi în 
evidentă ce vrem, de fapt, să spunem. Azi aş dori să vă vorbesc 
câte ceva despre entitatea Christos. Vom vedea, apoi, de ce 
entitatea lisus Christos se oglindeşte, tocmai în persoana lui 
Pavel. 

Ştim din conferinţe anterioare că entitatea Christos poate fi 
înţeleasă dacă urmărim retrospectiv evoluţia sistemului nostru 
planetar până la existenţa solară. Cu diferite prilejuri, în unele 
cicluri de conferinţe, care au fost publicate, am atras atenţia 
că în entitatea Christos avem de-a face cu o entitate spirituală 
- deocamdată s-o numim astfel - şi că pentru evoluţia 
superioară a acestei înalte entităţi spirituale a fost important 
mai cu seamă timpul Vechiului Soare. Asupra acestui aspect 
nu vreau să insist acum. Dar pentru înţelegerea evoluţiei 
umane pe Pământ ne mai trebuie şi alte criterii şi am văzut cât 
de necesar este acest lucru pentru că ideile şi conceptele care 
s-au străduit să facă înţeleasă această entitate a lui lisus 
Christos în cursul celei de a patra epoci postatlanteene s-au 
dovedit neputincioase. Această problemă a apărut mai ales în 
primele secole la gnostici, la Părinții apostolici, la 
personalităţile care au dat prilej diferitelor fundamentări ale 
creştinismului să revină mereu la întrebarea: Care este 
raportul fiinţei lui Christos cu fiinţa lui lisus? 

Ştim că trebuie să deosebim doi copii lisus. De unul dintre ei 
nu trebuie să ne ocupăm în această expunere, căci prin 


premisele noastre antroposofice el ne este uşor inteligibil. Mă 
refer la acel Iisus în care trăia eul lui Zarathustra. Avem de-a 
face cu o entitate omenească care atinsese un înalt grad de 
evoluţie încă din a doua epocă postatlanteană şi care 
întemeiase atunci curentul lui Zarathustra. El s-a întrupat apoi 
din nou în copilul lisus solomonic care, ajungând la vârsta de 
doisprezece ani, a atins cel mai înalt grad de evoluţie la care 
se putea ajunge în acel timp al încarnării umanităţii. Ştim apoi 
că acest eu al lui Zarathustra a trecut atunci în corpul celuilalt 
copil lisus, a cărui entitate se întrevede strălucind din 
Evanghelia lui Luca, aşa-numitul copil lisus nathanic. 

Asupra acestui copil lisus nathanic trebuie să ne oprim puţin. 
Am atras deja atenţia că în cazul acestui copil lisus nu avem 
de-a face cu o fiinţă omenească în sensul strict al cuvântului. 
Avem de-a face cu o fiinţă despre care nu putem spune că mai 
înainte a fost încarnat ca om în cutare sau cutare individ. Am 
subliniat mereu că din esenţa sufletească ajunsă pe Pământ 
din lumile spirituale pentru a trăi aici întrupată în diferite 
individualităţi umane ceva pare a fi rămas în urmă, şi că 
această rămăşiţă apare în copilul lisus nathanic. Astfel, nu 
putem spune despre copilul lisus nathanic că în el ar trăi un eu 
ca în ceilalti oameni care ar fi evoluat prin încarnări 
anterioare. Trebuie să recunoaştem că acest copil lisus 
nathanic - fapt care reiese din prezentarea făcută de mine în 
cartea Ştiinţa ocultă - nu mai trăise înainte pe Pământ. Se 
pune întrebarea: A avut această fiinţă, pe care o vom numi 
simplu Iisus din Nazaret, vreo legătură cu evoluţia 
Pământului? Cu evoluţia Pământului au legătură nu numai 
acele entităţi şi forţe care se încarnează pe Pământ, ci şi 
entităţi şi forţe spirituale care aparţin lerarhiilor superioare. 
Dacă pare să fi rămas ceva în urmă, o rămăşiţă din substanţa 
care a fost repartizată sufletelor omeneşti individuale, 
rămăşiţă care apoi s-a născut în copilul lisus nathanic, nu 
înseamnă că această entitate nu s-a aflat mai înainte în vreo 
relaţie cu evoluţia Pământului. Numai că ea nu a avut cu 
evoluţia Pământului şi a omenirii o relaţie care să presupună şi 
existenţa ei anterioară ca om, pe Pământ. Cum trebuie să 
gândim această entitate în legătură cu evoluţia Pământului? 
Dacă focalizăm evoluţia lui lisus nathanic, nu trebuie să-l 
căutăm în ceea ce ne poate oferi evoluţia fizică a Pământului, 
ci în lumile spirituale, în ceea ce mai înainte nu fusese 
pământesc. 

Să ne amintim ce am expus în Stiinta ocultă, cum din 
perioada lemuriană - cu excepţia unei singure perechi umane 


principale - sufletele coboară treptat de pe celelalte planete şi 
se încorporează în tot cursul perioadei atlanteene în corpuri 
umane. Trebuie să ne imaginăm, aşadar, evoluţia Pământului 
în felul următor: din ambianța cosmică a Pământului sufletele 
se adună şi îşi încep evoluţia pământeană. Ştim că înaintea 
perioadei lemuriene sufletele se retrăseseră pe planete. Mai 
ştim şi că această evoluţie a Pământului în care aveau să 
pătrundă sufletele oamenilor era expusă ispitelor agresive ale 
lui Lucifer şi, mai târziu, ale lui Ahriman. Astfel, aceste suflete 
omeneşti aveau prilejul să intre în corpuri expuse în cursul 
evoluţiei pământeşti atacurilor celor două entităţi spirituale. 
Dacă nu s-ar fi întâmplat nimic altceva decât faptul că sufletele 
omeneşti au coborât din existenţa lor planetară în evoluţia 
pământească şi că ulterior au fost expuse influențelor 
luciferico-ahrimanice, atunci cu aceşti oameni care trec prin 
diverse încarnări s-ar fi întâmplat ceva la care nu am făcut 
referire în cartea Știința ocultă. Dar nu toate lucrurile pot fi 
spuse în mod public. Şi anume, aceşti oameni ar fi fost expuşi 
unui anumit pericol al dezvoltării simţurilor. Desigur, nu 
trebuie să ne închipuim că lucrurile ar fi mers atât de simplu, 
că aceste suflete omeneşti ar fi coborât pe Pământ din sejurul 
lor planetar, ar fi îmbrăcat corpuri omeneşti şi că apoi totul s- 
ar fi desfăşurat în ordine. Prin faptul că principiile luciferice şi 
ahrimanice acționau în ele, sufletele omeneşti nu erau 
pregătite să poată să ia calea acelei evoluţii pe care au urmat- 
o ulterior. Dacă sufletele s-ar fi instalat în aşa fel încât să 
folosească forţele pe care le oferiseră corpurile umane cu 
privire la simţurile lor, atunci ele ar fi trebuit să-şi folosească 
simţurile într-un mod foarte ciudat, un mod care nu ar fi fost 
posibil în cazul omului. 

Vreau să explic acest lucru în felul următor. La venirea 
sufletelor în corpurile umane, ochiul nu ar fi fost numai 
impresionat sau afectat de o anumită culoare, percepând-o aşa 
cum a văzut-o mai târziu, ci s-ar fi simţit pătruns de fericire, ar 
fi fost străbătut de un sentiment de plăcere intensă; ochiul s-ar 
fi înfierbântat, arzând de plăcere la o anumită culoare, la altă 
culoare ar fi resimţit o intensă antipatie, el ar fi fost atins în 
mod dureros de aceasta. Aşadar, datorită influențelor 
luciferice şi ahrimanice prezente, nu puteau exista trupuri ale 
căror simţuri să reprezinte locuri de sejur bune pentru 
sufletele care coborâseră din planete. Oamenii ar fi fost 
chinuiţi de antipatia şi simpatia simţurilor lor în funcţie de 
culoarea văzută; ei ar fi fost fericiţi sau respinşi în mod 
deosebit de dureros. Aşa era structurată întreaga evoluţie, aşa 


acționau forţele cosmice pe Pământ, mai cu seamă dinspre 
Soare, încât simţurile ar fi fost dezvoltate cum am arătat. 
Orice contemplare a lumii cu înţelepciune, cu înţelepciune 
calmă, ar fi fost imposibilă. Trebuia să aibă loc o transformare 
a forţelor care se revărsau din ambianța cosmică asupra Terrei 
şi care construiau, modelau simţurile. Trebuia să se întâmple 
ceva în lumea spirituală pentru ca aceste forţe să nu mai 
pătrundă în acest fel, pentru ca aceste simţuri să nu devină 
pur şi simplu organe ale simpatiei şi antipatiei, căci aceasta ar 
fi devenit ele sub influenţa lui Lucifer şi Ahriman. Din această 
cauză acea entitate despre care am spus că nu a ales calea 
coborârii de pe planete pe Pământ, ci că ar fi rămas în urmă şi 
că a apărut mai târziu în copilul lisus nathanic, care aşadar 
tranzitoriu ar fi fost în lumile spirituale în timpurile 
primordiale, acea entitate a hotărât, când se mai afla în lumea 
lerarhiilor superioare, să parcurgă o evoluţie care să-i ofere 
posibilitatea să fie pătrunsă un timp în lumea spirituală de 
entitatea Christos. Avem, aşadar, de-a face nu cu un om, ci cu 
o entitate supraumană* care a trăit în lumea spirituală, care 
auzea, ca să spunem aşa, jalea sistemului senzorial al 
oamenilor chemând în ajutor lumile spirituale şi care prin ceea 
ce resimțea din acest strigăt de ajutor şi de jale a devenit aptă 


de a fi pătrunsă de entitatea Christos. 
* Ca şi alte expresii, „a hotărât" şi „suprauman" sunt preluate din limbajul uman şi 
nu exprimă pe deplin ceea ce vrem să spunem. 


Prin aceasta, înţelepciunea care a devenit ulterior copilul lisus 
nathanic a fost spiritualizată de entitatea Christos şi a 
transformat forţele cosmice care afluau pentru construirea 
simţurilor în aşa fel încât aceste simţuri au devenit din simple 
organe ale simpatiei şi antipatiei organe pe care omenirea le 
putea folosi. Astfel, omul a ajuns să poată observa cu 
înţelepciune toate nuanțele de percepţie prin simţuri. Cu totul 
altfel ar fi ajuns la om forţele cosmice care-i construiesc 
simţurile, dacă nu ar fi avut loc acest eveniment petrecut într- 
un timp foarte vechi (perioada lemuriană). Fiinţa care ulterior 
a apărut în persoana copilului lisus nathanic îşi avea încă 
„domiciliul' pe Soare şi a trăit în sine, prin strigătul de jale 
amintit, ceva care a făcut posibil ca ea să fie pătrunsă de 
Spiritul solar. Ea a fost pătrunsă în aşa fel încât chiar influenţa 
solară s-a îmblânzit, în aşa fel încât organele de simţ umane 
care sunt în esenţă rezultatul acestei acţiuni solare să nu 
devină simple organe ale simpatiei şi antipatiei. 

Cu aceasta atingem cu adevărat o taină cosmică importantă, 
care trebuie să ne limpezească multe lucruri întâmplate mai 


târziu. Acum, în lumea simţurilor umane, putea pătrunde o 
anumită ordine şi armonie, o modelare plină de înţelepciune, 
iar evoluţia a putut avea loc. Dinspre lumile superioare, fusese 
astfel învinsă şi îndepărtată de simţurile umane, într-un 
anumit mod, cea mai gravă acţiune a lui Lucifer şi a lui 
Ahriman. 

Mai târziu, în perioada atlanteană, a existat un timp în care s-a 
vădit că această corporalitate umană nu ar putea fi nici ea o 
unealtă potrivită în cazul în care evoluţia trebuia să continue. 
Ceea ce, un timp, se dezvoltase într-un mod funcţional, 
organele vitale pentru viaţa umană şi forţele lor fundamentale, 
corpul eteric, se dereglează. Căci forţele cosmice care 
acționau din ambianța Terrei şi cărora le incumbă promovarea 
ordinii în aceste organe vitale ale omului, organele respirației, 
ale circulaţiei etc., tocmai aceste forţe s-au dezvoltat sub 
influenţa luciferică şi ahrimanică, în aşa fel încât organele 
vitale ar fi devenit inutilizabile pentru fiinţa umană existentă 
pe Pământ. Ele ar fi căpătat o structură specială. Şi anume, 
acele forţe care au în sarcina lor aceste organe vitale nu 
pornesc direct din Soare, ci de la ceea ce într-o vreme 
îndepărtată se numea cele şapte planete. Forţele planetare au 
acţionat în om venind din Cosmos. Şi era necesar ca aceste 
forţe cosmice care condiţionau organele vitale umane să fie 
îmblânzite. Dacă evoluţia ar fi continuat astfel, aşa cum aceste 
forţe cosmice ar fi putut-o realiza sub influenţa lui Ahriman şi 
a lui Lucifer, s-ar fi ajuns 1a situaţia în care omul ar fi avut fie 
numai organe ale dorinţei nesăţioase, fie doar organe ale 
scârbei. De exemplu, omul ar fi putut nu doar să mănânce, ci 
în cazul unui aliment nu şi-ar fi putut stăpâni pofta de a se 
arunca asupra lui, iar altă mâncare l-ar fi respins printr-o 
scârbă îngrozitoare. Toate aceste lucruri ni se revelează ca 
taină cosmică atunci când încercăm să pătrundem în mod 
clarvăzător în tainele lumilor. 

Trebuia să se întâmple din nou ceva în lumile spirituale pentru 
ca această acţiune devastatoare pentru omenire să nu se 
producă. Şi, iată, aceeaşi entitate care a apărut mai târziu în 
copilul lisus nathanic care, aşa cum am spus ieri, locuise 
anterior pe Soare şi a fost spiritualizată acolo de entitatea lui 
Christos, de înaltul Spirit solar, mişcată în cea mai intimă 
interioritate a sa de imposibilitatea de a lăsa ca evoluţia 
umanităţii să continue în această direcţie. Şi ceea ce ea a trăit 
a acţionat atât de puternic asupra sa, în timp ce ea s-a 
încorporat succesiv pe diferitele planete, încât la un anumit 
moment, în timpul evoluţiei atlanteene, Spiritul Christos a 


pătruns-o. Prin ceea ce a luat naştere acum, prin pătrunderea 
aceleiaşi entităţi cu Spiritul Christos, a apărut posibilitatea ca 
organelor vitale ale oamenilor să li se insereze cumpătarea. 
Aşa cum mai înainte organele de simţ dobândiseră 
înţelepciunea calmă, tot astfel organele vitale au obţinut acum 
cumpătarea; în aşa fel încât, respirând într-un anumit loc să 
nu trebuiască să sorbim cu nesaţ aerul sau să-l expulzăm din 
scârbă în alt spaţiu, ci să putem întâmpina lumea cu organe 
echilibrate. Aceasta a fost fapta unei spiritualizări a copilului 
lisus nathanic, în lumile spirituale, prin Spiritul Christos, 
înaltul Spirit solar. 

Apoi, în cursul ulterior al evoluţiei umanităţii s-a petrecut un 
al treilea fapt. Un al treilea dezechilibru ar fi trebuit să survină 
în evoluţia umanităţii, dacă sufletele ar fi existat numai în 
corpurile care ar fi trăit pe Pământ. Putem spune că până la 
acest moment a fost reglementat, în principal, ceea ce este 
corporal. Prin cele două fapte ale lui Christos în lumile 
suprasensibile organele de simţ ale omului au fost ordonate în 
aşa fel încât acesta să-şi poată folosi corpul pe Pământ în mod 
corespunzător. Şi organele vitale au fost în aşa fel ordonate 
încât omul să-şi poată utiliza corpul în mod corespunzător. Dar 
nu au fost ordonate şi organele sufleteşti. Omul ar fi avut 
probleme cu organele sale sufleteşti, dacă nu s-ar mai fi 
întâmplat ceva care să împiedice aceasta. Şi mă refer la faptul 
că gândirea, simţirea şi voinţa ar fi intrat în dezacord, astfel 
încât voinţa ar fi deranjat permanent gândirea, simţirea, 
voinţa etc. Oamenii ar fi fost condamnaţi la o continuă folosire 
haotică a organelor lor sufleteşti, a gândirii, simţirii şi voinţei 
lor. Ei ar fi devenit fie turbaţi de furie prin exces de voinţă, fie 
înconjurați de o atmosferă crepusculară printr-o simtire 
reţinută, fie ar fi avut idei superficiale, datorită unei gândiri 
hipertrofiate etc. Acesta a fost cel de al treilea mare pericol la 
care a fost expusă omenirea pe Pământ. Acum, ceea ce 
ordonează aceste trei forţe sufleteşti - gândirea, simţirea şi 
vointa - mai este ordonat şi de Cosmos, de ambianța terestră; 
căci Pământul însuşi este în esenţă terenul pentru a se realiza 
ordinea eului. Coacţionarea corespunzătoare a celor trei forţe 
sufleteşti, a gândirii, simţirii şi voinţei, trebuie să fie ordonată, 
însă nu dinspre toate planetele, ci numai dinspre Soare, Lună 
şi Pământ, astfel încât atunci când acţiunea Soarelui, Lunii şi 
Pământului este armonioasă şi omul se structurează pentru o 
coacţionare armonioasă a gândirii, simţirii si voinţei. 

Aş vrea să vă descriu, acum, în alt fel ceea ce s-a întâmplat 
prin această a treia animare* decât am făcut-o pentru celelalte 


două. Ceea ce s-a întâmplat în cele trei trepte succesive ale 
evoluţiei spirituale, sau, să spunem, cereşti, s-a oglindit apoi în 
diferitele concepţii despre lume ale populațiilor 
postatlanteene. Totul a evoluat, se mențineau efectele produse 
de faptul că odată, în perioada lemuriană veche, entitatea 
Christos însuflețise acea ființă care a devenit apoi copilul Iisus 
nathanic; efectele rămăseseră în activitatea solară. Iniţierea 
lui Zarathustra a constat în aceea că el a resimţit activitatea 
solară ca fiind impregnată cu aceste efecte. Prin acest fapt a 
luat naştere învăţătura lui Zarathustra, care parcă i-a revelat 


ceea ce se întâmplase în vremuri străvechi. 
* Autorul foloseşte cuvântul Durschseelung, greu de tradus în limba română, el 
însemnând impregnare cu suflet. N. tr. 


Cea de a treia epocă culturală postatlanteană, cea caldeano- 
egipteană, a luat naştere, în parte, datorită faptului că în 
suflete s-au reflectat, că sufletele încă trăiau interior efectele 
produse de impregnarea cu Spirit solar a fiinţei care a devenit 
ulterior copilul lisus nathanic, în timpul peregrinării acestuia 
prin planete. Prin aceasta a luat naştere acea ştiinţă a 
efectelor planetare pe care o găsim în astrologia caldeană, 
despre care oamenii de azi nu mai au decât puţine noţiuni. În 
cea de a treia perioadă culturală, la popoarele egipteano- 
caldeene, s-a dezvoltat acel cult al stelelor care este cunoscut 
în mod exoteric, exterior. Acesta a luat naştere prin faptul că a 
pătruns, prin iradiere, acţionând ulterior, ceea ce fusese 
atenuat din influenţele planetare. 

Mai târziu, în cea de a patra epocă culturală, această oglindire 
interioară a spiritelor planetare era conştientizată de lumea 
greacă. Fiinţa însufleţită de Christos a peregrinat pe fiecare 
planetă, devenind o figură mitologică: pe Jupiter a devenit cel 
pe care grecii l-au numit Zeus; pe Marte a devenit cel pe care 
mai târziu aveau să-l numească Ares; pe Mercur a devenit cel 
pe care grecii l-au numit Hermes. În zeii planetari greci se 
reflectă ulterior ceea ce făcuse lisus Christos în lumile 
supraterestre din entităţile planetare care erau pătrunse de 
principiul luciferic şi de cel ahrimanic. Dacă vechiul grec 
privea spre cerul zeilor săi, el găsea aici atenuările şi 
reflectările influențelor lui lisus Christos asupra diferitelor 
planete, pe lângă multe alte lucruri descrise mai înainte. 

La acestea se adaugă reflectarea, atenuarea a ceea ce 
entitatea lisus a trăit împreună cu Soarele, Luna şi Pământul 
în timpurile mai târzii ale Atlantidei, fiind încă o entitate 
supraterestră. Dacă vrem să caracterizăm acest episod, putem 
spune: Christos s-a „însufleţit" într-un fel de fiinţă îngerească, 


ceea ce a avut ca efect faptul că gândirea, simţirea şi voinţa se 
desfăşoară în ordine. Acesta a fost un eveniment important, 
căci era încă ceva nou pentru evoluţia umanităţii: el a adus 
ordine în evoluţia sufletească a umanităţii. Dacă cele două 
evenimente christice anterioare au adus ordine în constituţia 
corporală şi în constituţia vitală a oamenilor pe Pământ, ce 
trebuia să se întâmple în lumile supraterestre în cazul celui de 
al treilea eveniment cosmic? 

Vom recunoaste acest al treilea eveniment dacă îl căutăm - 
pentru a vă uşura reprezentarea lui - în reflectarea sa în 
mitologia greacă. Aşa cum spiritele planetare sunt proiectate 
în mitologia greacă prin Zeus, Ares, Hermes, Venus, Afrodita, 
Cronos etc., tot astfel s-a reflectat cel de al treilea eveniment 
cosmic nu numai în mitologia greacă, ci şi în aceea a celor mai 
diferite popoare. Vom putea înţelege cum s-a reflectat el în 
mitologii dacă ne dăm silinţa să comparăm ce s-a reflectat cu 
imaginea reflectată, ce s-a petrecut afară, în Cosmos, cu ce s-a 
petrecut apoi în Grecia, ca o postacţiune. Dar ce s-a petrecut 
în Cosmos? Fiinţa îngerească pătrunsă de Christos trebuia să 
împingă în afara sufletului uman, să înfrângă şi să elimine 
ceea ce îl tulbura pentru ca să poată exista armonie şi ordine 
în gândire, simţire şi voinţă. Trebuia eliminat din sufletul 
uman ceea ce ar fi adus aici haos şi dezordine. În felul acesta 
ne apare imaginea - să ne-o reprezentăm în mod viu în faţa 
ochiului sufletesc -, imaginea unei fiinţe asemănătoare 
îngerilor, a acelei fiinţe care se mai află încă în lumile 
spirituale, viitorul copil lisus nathanic. Aceasta ne apare 
însufleţită de entitatea Christos, capabilă de fapte deosebite, 
de a elimina din gândire, simţire, voinţă ceea ce bântuia în el 
ca un balaur şi l-ar fi condus la haos. Amintirea acestui fapt 
este întâlnită în toate imaginile care au apărut în culturile 
umane sub forma Sfântului Gheorghe învingând balaurul. 
Această imagine reflectă evenimentul suprapământesc prin 
care Christos a însufleţit pe Iisus şi l-a făcut apt să respingă 
balaurul din natura sufletească umană. Acesta a fost un 
eveniment important, care a devenit posibil datorită ajutorului 
dat de Christos lui lisus, această fiinţă angelică. Această fiinţă 
îngerească trebuia să preia forma de balaur pentru a inhiba 
balaurul din sufletul uman, trebuia să acţioneze în balaur 
astfel încât acesta să fie înnobilat, să fie adus de la haos la un 
fel de armonie. Educarea, îmblânzirea balaurului este sarcina 
mai îndepărtată a acestei entităţi. Şi aşa s-a făcut că balaurul 
era, de fapt, activ dar, prin acţiunea ce pornea de la fiinţa 
angelică descrisă, a devenit purtătorul multor revelații care s- 


au manifestat în culturile pământeşti ale întregii evoluţii 
postatlanteene. In loc să se manifeste haosul balaurului, să 
apară oameni furioşi sau crepusculari, a apărut înţelepciunea 
primordială a perioadei postatlanteene. lisus Christos a folosit 
sângele balaurului pentru a inocula sângele uman, pentru ca 
omul să devină purtător al înţelepciunii dumnezeieşti. În 
reflectarea mitologiei greceşti acest lucru ne întâmpină şi în 
plan exoteric, începând cu secolul al IX-lea î.Chr. 

Este ciudat cum pentru concepţia grecească o figură de zeu 
derivă din celelalte figuri de zei. Ştim că grecii venerau diferiţi 
zei. Aceştia reprezentau atenuările, proiecţiile entităţilor care 
luaseră fiintă la trecerea celui ce mai târziu avea să fie lisus 
nathanic în peregrinarea pe care a făcut-o împreună cu 
Christos prin planete. Când priveau în depărtări cosmice, când 
priveau prin eterul luminos ei vedeau pe drept cuvânt originea 
lui Jupiter (nu exterioară, ci originea cu adevărat spirituală, 
interioară) şi vorbeau de Zeus. Tot astfel vorbeau ei de Palas 
Atena, de Artemis, de diferiţii zei planetari de care am amintit. 
Dar deasupra tuturor figurilor de zei a apărut figura lui Apolo. 
În mod ciudat, s-a detaşat dintre acestea figura lui Apolo. Ce 
vedeau grecii în zeul lor Apolo? 

Facem cunoştinţă cu el dacă privim spre Parnas şi spre izvorul 
Kastalia. La vest de acesta se deschidea o prăpastie; grecii au 
ridicat un templu peste aceasta. De ce? Mai înainte, din gura 
prăpastiei urcau aburi care, în cazul când curenţii de aer erau 
favorabili, se încolăceau ca inelele şerpilor, ca un dragon, în 
jurul muntelui. Iar grecii îşi imaginau cum Apolo trăgea cu 
săgețile sale împotriva dragonului care urcâ precum aburii 
denşi din gura de prăpastie. În Apolo vedem pe Sfântul 
Gheorghe, ca o reprezentare terestră a Zeului. După ce Apolo 
l-a învins pe dragonul Python, se ridică aici un templu; vedem 
cum aburii pătrund în sufletul Pythiei şi cum grecii îşi 
reprezintă că în acest dragon sălbatic trăieşte acum Apolo 
care le prevesteşte prin oracolele ce ies din gura Phythiei. Şi 
grecii, acest popor conştient de sine, urcă treptele care-i 
conduc la acest loc şi preiau ceea ce Apolo le spune prin 
Pythia pătrunsă de aburii dragonului. Aceasta înseamnă că 
Apolo trăieşte în sângele dragonului şi impregnează oamenii 
cu înţelepciunea pe care aceştia o caută la izvorul Kastalia. Iar 
acesta devine un loc de adunare pentru jocurile şi sărbătorile 
cele mai sacre. 

Cum poate Apolo să facă aceasta? Cine este Apolo? El lasă să 
urce înţelepciunea din sângele dragonului în oameni numai din 
primăvară până toamna. Către toamnă el migrează spre patria 


sa străveche, spre nord, spre ţinutul hiperboreic. Pentru că 
Apolo pleacă, se celebrează atunci sărbători de despărţire. 
Primăvara el revine din nord. În această deplasare spre nord a 
lui Apolo acţionează o înţelepciune profundă. Soarele, cel fizic, 
se lasă spre sud; pe tărâm spiritual lucrurile sunt întotdeauna 
inversate. Prin aceasta înţelegem că Apolo are de-a face cu 
Soarele. El este fiinţa îngerească despre care am vorbit: o 
umbră, o proiecţie în cultura greacă a fiinţei îngereşti care a 
acţionat în realitate la sfârşitul perioadei  atlanteene, 
însufleţită de Christos. Acesta este Apolo care transmitea 
înţelepciune către greci prin gura Pythiei. Şi câte nu erau 
cuprinse în această înţelepciune! Într-un anumit sens, tot ce i- 
a determinat să acţioneze în cele mai importante împrejurări. 
Mereu, în situaţii grele ale vieţii, se mergea la Apolo şi se 
cerea prezicerea prin gura Pythiei, cea stimulată de aburii în 
care trăia Apolo. Asclepios, vindecătorul, este, pentru greci, 
fiul lui Apolo. Zeul vindecărilor este Apolo: „Vindecător”. 
Corespondentul acelui înger în care s-a aflat cândva Christos 
este, pe Pământ, un vindecător. Căci Apolo nu a fost niciodată 
un personaj încorporat fizic, el acţiona prin elementele 
Pământului. 

Zeul muzelor, înainte de toate zeul cântului şi al artei 
muzicale, este tot Apolo. De ce? Pentru că prin ceea ce 
stăpâneşte prin cânt, prin sunetul coardelor, el pune în ordine 
coordonarea gândirii, simţirii şi voinţei care altfel tind să intre 
în dezordine. Trebuie să reținem că pentru Apolo aceasta este 
numai o proiecţie a ceea ce s-a întâmplat la sfârşitul perioadei 
atlanteene. Ceva acţiona, în adevăr, din înalturi spirituale, în 
sufletul omenesc, care răsuna ca un slab ecou în arta muzelor, 
pe care o practicau grecii sub protecţia zeului Apolo. Grecilor 
le era cunoscut faptul că arta lor muzicală este un fel de 
reflectare terestră a acelei arte vechi pe care o cultiva în 
înălţimi cereşti pentru armonizarea gândirii, simţirii şi voinţei 
fiinţa îngerească străbătută de Christos. Ei nu o exprimau 
astfel; numai în Misteriile lor se ştia despre ce este vorba. În 
Misteriile apolinice ale grecilor se spunea: O înaltă fiinţă 
zeiască a impregnat cândva o fiinţă din ierarhia îngerilor 
(Angeloi). Acest fapt a adus armonie în gândire, simţire şi 
voinţă şi o reflectare a acestuia este arta muzicală, mai cu 
seamă arta apolinică, acea artă care se exprimă în sunetul 
coardelor. Nu se considera apolinic ceea ce se exprima prin 
fluierat sau prin instrumente de suflat. Grecii atribuie efectul 
muzical care aduce armonie în dispoziţia generală la ceea ce 
apelează mai puţin la instrumentele de suflat, la ceea ce 


necesită la maximum mânuirea de către om, pe scurt, la ceea 
ce răsună în coardele lui Apolo. Iar despre oamenii care nu 
aveau înclinația de a aprecia suficient arta muzicală a lui 
Apolo, despre aceştia grecii spuneau că ei prezintă în corpul 
lor exterior un semn distinctiv pentru obtuzitatea faţă de 
principiul apolinic; corpul lor exterior a rămas atavic în urmă, 
pe o treaptă inferioară. Ciudat este faptul că atunci când s-a 
născut un om cu urechi deosebit de lungi - este vorba de 
regele Midas - grecii au spus: El a primit pe Pământ urechi de 
măgar pentru că, înainte de a se naşte, nu s-a dăruit în mod 
corespunzător influențelor care au venit cândva în lume prin 
acea fiinţă îngerească impregnată de Christos. Din această 
cauză, spuneau ei, are urechi de măgar, şi preferă 
instrumentele de suflat celor cu coarde. Iar când s-a născut un 
copil fără piele - cunoscut în mitologie ca Marsyas cel Jupuit -, 
ei au spus: Aceasta s-a întâmplat pentru că înainte de naştere 
nu a ascultat la ceea ce emitea acea fiinţă îngerească. Acestea 
sunt lucrurile care se prezintă observaţiei oculte. Marsyas nu 
a fost jupuit de viu, ci aşa s-a născut. Delictul se comisese 
înainte de naşterea sa. 

Multe oraşe-colonii ale grecilor poartă numele Apolonia pentru 
că se ceruse sfatul Pythiei cu privire la locul unde să se 
colonizeze. Grecii ţineau la libertatea oraşelor lor şi din 
această cauză nu aveau o unitate statală, ci unitatea ideală 
dăruită de zeul lor Apolo pentru care au fondat mai târziu un 
fel de federaţie de state. 

Vedem cum grecii venerau în zeul pe care-l numeau Apolo 
fiinţa de care am vorbit mai înainte şi putem spune: În ceea ce 
îi corespunde cu adevărat lui Apolo la sfârşitul epocii 
atlanteene era „însufleţită" entitatea Christos. Ce este Apolo 
cu adevărat? Nu imaginea-umbră venerată de greci. Ca fiinţă 
extraterestră el a revărsat din lumile superioare forţe 
vindecătoare pentru dispoziţia sufletească şi care paralizau 
puterile luciferice şi arhimanice. Aceasta determina şi în 
corpul omenesc o cooperare a creierului, respirației, 
plămânului cu laringele şi inima, ca ceea ce se exprima în 
proiecția acestei cooperări în cântec. Căci cooperarea corectă 
a creierului, respirației şi a organelor vorbirii cu inima este 
expresia corporală pentru corecta coordonare a gândirii, 
simţirii şi voinţei. Vindecătorul extraterestru este Apolo. Am 
văzut cele trei trepte de evoluţie ale sale şi cine este 
vindecătorul care se naşte pe Pământ, iar oamenii îl numesc 
lisus; aceasta înseamnă, tradus în limba noastră, „Cel ce 


vindecă prin Dumnezeu". Este copilul lisus  nathanic, 
vindecătorul prin Dumnezeu, lisus Jehoshua. 

Acum el se maturizează pe a patra sa treaptă, pentru a putea fi 
pătruns de entitatea Christos, de eu. Aceasta se întâmplă prin 
Misteriul de pe Golgota. Acele suflete omeneşti care s-au 
născut înaintea Misteriului de pe Golgota nu ar fi găsit pe 
Pământ, în decursul timpului ulterior, trupuri în care să se 
poată încarna în aşa fel încât forţa eului să ajungă să se 
exprime în mod corespunzător. Dacă Misteriul de pe Golgota 
nu ar fi avut loc, dacă acum o entitate - aceeaşi pe care am 
urmărit-o prin perioadele cosmice - nu ar fi fost pătrunsă de 
entitatea lui Christos, acest lucru nu s-ar fi întâlnplat. Eul 
condusese la evoluţia cea mai înaltă care era Zarathustra. 
Niciodată sufletele care aduseseră evoluţia până la eu nu ar fi 
putut găsi alte corpuri pământeşti corespunzătoare unei 
evoluţii adevărate, dacă nu ar fi avut loc Misteriul de pe 
Golgota. 

Aţi văzut care sunt cele patru trepte ale armonizării: 
armonizarea vieţii simţurilor, a organelor vitale, a gândirii, 
simţirii şi voinţei şi armonizarea eului, aceasta din urmă prin 
Misteriul de pe Golgota. Acum, dragi prieteni, vedem relaţia 
dintre fiinţa care s-a născut şi-l cunoaştem sub numele de 
copilul lisus nathanic şi entitatea Christos. Cunoaşteţi acum şi 
modul în care a fost pregătită această relaţie. Avem 
posibilitatea, prin ceea ce este permis să se dezvăluie azi prin 
adevărata antroposfie, să înţelegem acest mod de cooperare, 
de relaţia reciprocă a entității Christos cu entitatea umană a 
lui lisus nathanic. În viitor, o viaţă spirituală sănătoasă va 
depinde de faptul că va deveni posibil ca un număr din ce în ce 
mai mare de oameni să înţeleagă ceea ce până acum s-a 
dovedit a fi de neînțeles, viaţa de gânduri şi idei a timpului în 
care s-a săvârşit Misteriul de pe Golgota. 


CONFERINȚA a IV-a 
Leipzig, 31 decembrie 1913 
Ieri am vorbit despre modul în care a fost pregătit ceea ce 
trebuia să se întâmple în evoluţia umanităţii Pământului prin 
Misteriul de pe Golgota. Am vorbit despre cele trei impregnări 
ale unei fiinţe aparţinând ierarhiilor superioare cu Christos, 
iar în minunata apariţie greacă a lui Apolo am găsit ecoul a 
ceea ce a avut loc la sfârşitul perioadei atlanteene, ca o 


înainte-vestire îndepărtată în timp a acestui Misteriu de pe 
Golgota. 

Acum ne revine sarcina de a cerceta în ce fel a acţionat ceea 
ce a pătruns în evoluţia umanităţii. Pentru aceasta va fi 
necesar să caracterizăm mai întâi specificul concepţiilor 
despre lume care au apărut în perioada postatlanteană, ca 
postacţiuni, ca ecouri ale acestui triplu eveniment christic, 
care potrivit descrierii noastre de ieri s-a încheiat o dată cu 
sfârşitul perioadei atlanteene. 

Să încercăm să aprofundăm ce stă la baza concepţiilor despre 
lume care au luat naştere în perioada postatlanteană. Aceste 
concepţii sunt reflectări ale evenimentului christic în sufletele 
umane postatlanteene. Din acest punct de vedere nu vom avea 
de spus decât puţine cuvinte despre prima perioadă 
postatlanteană. Am caracterizat-o altă dată. Acum vom spune 
numai că referitor la spiritualitate a fost până în prezent cea 
mai înaltă perioadă culturală, dar că ea a preluat în sufletele 
sfinţilor Rishi şi ale elevilor lor ceva care era într-un anumit 
sens mai puţin pătruns de acele Misterii de care am vorbit ieri. 
Prima concepţie postatlanteană, care este un efect direct al 
triplului eveniment christic, este concepţia despre lume care a 
luat naştere prin impulsurile date de Zarathustra. Trebuie să 
spun că voi utiliza cuvinte care prin modul cum sunt folosite 
azi sună abstract şi uscat, chiar pedant, dar nu avem la 
dispoziţie, pentru început, altele. Aş vrea să fac apel la 
dumneavoastră să înţelegeţi în subtextul cuvintelor pe care le 
voi folosi ceva infinit mai spiritual decât ceea ce înţelege 
ştiinţa actuală. Concepţia despre lume a lui Zarathustra, aş 
vrea s-o numesc, din punctul de vedere luat aici în 
considerare, o concepţie despre lume a „cronologiei". Dincolo 
de Ahura Mazda şi Ahriman, concepţia despre lume a lui 
Zarathustra priveşte spre Zaruana akarana - efectul timpului. 
Dar nu al timpului abstract pe care-l concepem azi, ci timpul 
gândit ca fiinţă vie, suprapersonală. Zarathustra vede această 
fiinţă pe care trebuie s-o cuprindem în cuvântul timp astfel 
încât de la ea să purceadă guvernatorii timpului, acele entităţi 
spirituale care sunt simbolizate în spaţiul cosmic prin semnele 
zodiacale; Amshaspanzii. Ei ordonează, prin numărul lor, 6 
sau, dacă adăugăm şi antipozii lor, 12, pe Izedzii subordonați 
Amshaspanzilor, 28 până la 31. Ei sunt spirite de ordin 
inferior, slujbaşi ai înaltei fiinţe a timpului care reglează zilele 
în cadrul lunii. Conştienţa lui Zarathustra vedea armonia 
minunată care acţionează în lume prin forţe simbolizate 
numeric prin combinaţiile ce iau naştere între 28-31 şi 12, 


armonie care se revarsă în lume şi sălăşluieşte aici pentru ca 
în marea orchestră a lumilor instrumentele să cânte împreună. 
Acesta considera concepţia despre lume a lui Zarathustra ca 
elementul de armonizare a ordinii cosmice. Şi întrucât 
concepţia despre lume a lui Zarathustrea vede în „timp" ceva 
viu, ceva suprapersonal, să ne fie îngăduit să o numim, 
spiritualizând cuvântul, „cronologie", gândindu-ne totodată la 
zeul Cronos, guvernatorul timpului. 

Ajungem apoi la cea de a treia perioadă postatlanteană, pe 
care am caracterizat-o ieri ca fiind cea în care sufletele erau 
impulsionate prin fiinţele de forţă care străluceau din stele. 
Aici nu este vorba numai de relaţiile fiinţei timpului guvernând 
în suprasensibil, ci se intră deja în existenţa sensibilă, în 
mersul stelelor şi se consideră că factorul armonizator se află 
în planul sensibil, în mersul stelelor şi în armonia pe care 
acestea o imprimă în spaţiul cosmic şi care conferă 
muzicalitate devenirii cosmice. Această concepţie despre viaţă 
eu aş numi-o astrologie. Cronologiei i-a urmat astrologia. Şi tot 
ceea ce cronologia veritabilă, adevărată a zarathustrismului, 
ceea ce astrologia adevărată a Misteriilor egiptene şi caldeene 
dezvăluie, totul era impulsionat de tainele devenite active în 
Cosmos prin tripla faptă christică dinaintea catastrofei 
atlanteene. 

Dar ce s-a întâmplat în epoca de cultură greacă sau în cea 
greco-romană? Ceea ce voi spune acum nu este valabil numai 
pentru lumea greacă şi cea romană, ci şi pentru celelalte 
ţinuturi ale Europei. Ieri am încercat să lămuresc problema în 
baza unui singur exemplu, dar el este valabil pentru întregul 
Occident. Să mai privim o dată retrospectiv cum grecul îl 
venera pe Apolo, această reflectare a copilului lisus nathanic, 
aşa cum el era la sfârşitul perioadei atlanteene. Am spus: din 
țara hyperboreică, din nord, a venit Apolo la oracolul din 
Delphi. El vorbea prin Pythia, transmițând oamenilor mesajele 
acesteia. Am făcut legătura dintre această deplasare a lui 
Apolo şi mersul Soarelui. Dar pentru că prin Apolo vorbeşte 
Soarele spiritual, în timp ce Soarele fizic coboară spre sud, el 
ia drumul nordului. De o înţelepciune infinită se dovedesc 
miturile când le privim în lumina adevăratului ocultism. Cu 
toate acestea, nu cerul înstelat era ceea ce simboliza pentru 
greci pe Apolo: când grecul îl venera pe Apolo el nu privea, de 
fapt, Soarele ca pe un simbol exterior al acestuia. Pentru 
aceasta grecii îl aveau pe Helios, care regla mersul Soarelui 
pe cer. Căci Soarele nu acţionează, chiar dacă ne referim 
numai la aspectul fizic, în aşa fel încât la om să ajungă numai 


acţiunea exercitată direct de razele care coboară din el; el 
acţionează mai întâi asupra aerului şi a apei, în aburii apei, de 
asemenea şi în aburii despre care am spus că urcau din 
orificiul grotei Kastalia şi înconjurau ca un balaur muntele 
învecinat. Soarele actionează în toate elementele, şi după ce 
le-a pătruns, după ce s-a insinuat în toate elementele 
Pământului el acţionează, plecând de la acestea, asupra 
omului, parcă prin slujitorii pe care-i numim spirite 
elementare. Spiritul Soarelui acţionează trăind în elemente şi 
această activitate o percepea grecul în Apolo. 

Apolo era pentru el zeu al Soarelui, dar nu cel care conducea 
carul Soarelui ca Helios, reglând durata zilelor. În timp ce-şi 
ridica privirea spre Apolo, grecul vedea efectele acţiunii 
Soarelui în atmosferă. Ceea ce era acţiune solară el o 
considera ca fiind Apolo, în timp ce i se adresa în mod 
spiritual. La fel stăteau lucrurile şi cu alţi, zei şi entităţi 
spirituale pe care le întâlnim în Occident. Este suficient să ne 
referim la Wotan - m-aş putea referi la multe alte aspecte -, 
Wotan care locuieşte pe Saturn şi, de asemenea, la armata sa 
sălbatică. - Ce a devenit în această a patra perioadă 
postatlanteană concepţia despre lume care se afla sub 
influenţa triplei fapte a lui Christos decât un ecou al acesteia? 
Din nou sunt constrâns să folosesc un cuvânt pedant, care a 
devenit arid: meteorologia a urmat astrologiei. Cronologie- 
astrologie-meteorologie! Numai că trebuie să facem o legătură 
între „logie" şi Logos. Dar, în timp ce toate acestea au năvălit 
peste lumea vestică, în întreaga cultură postatlanteană s-a 
revărsat şi altceva, care venea dintr-o cu totul altă direcţie, ca 
un ecou al triplei fapte christice. Şi această a patra concepţie 
care a apărut parcă în paralel, alături de meteorologia celei de 
a patra perioade postatlanteene, era ceva pe care va trebui s-o 
numese din nou cu un cuvânt pedant - dar vă rog din nou să 
faceţi legătura dintre „logie" şi Logos -, a devenit geologia. 
Niciodată nu vor putea fi înţelese tainele propriu-zise ale 
evoluţiei culturale ebraice vechi, dacă ele nu vor fi luate ca 
geologie, în sensul pe care îl vom lua în considerare acum. 
Cum ne întâmpină ceata Elohimilor, cum ne întâmpină zeul 
lahve? El vrea să alcătuiască omul cu ceea ce este luat din 
Pământ. El vrea să învăluie cu un înveliş nou ceea ce a venit 
din timpurile anterioare, de la Saturn, de la Soare, de la Lună. 
Iahve este zeul care formează omul din pământ, adică din 
forţele, din elementele Pământului. Din această cauză, 
înţelepciunea ebraică veche trebuia să devină, ca adeptă a 
zeului Iahve, geologie. Iar învăţătura despre om, format din 


forţele Pământului, este geologie. Oare nu iese în evidenţă 
caracterul geologic al învăţăturii ebraice vechi chiar prin 
numele primului om: Adam-cel format din pământ? Acesta este 
lucrul important care trebuie focalizat: tot ceea ce celelalte 
popoare au cuprins în concepţia meteorologică despre lume 
vorbeşte despre formarea omului. Să analizăm concepţia 
grecilor despre lume, care relatează despre felul în care 
Prometeu îl formează pe om. Palas Atena i se asociază şi 
determină din înălţimi spirituale legătura omului cu scânteia 
spiritului. Prometeu formează sufletul, în simbolul fluturelui. 
Zeul lahve, care în cursul evoluţiei sale devenise Domn al 
Pământului, îl formează pe om din pământ, îi insuflă omului 
din propria sa substanţă sufletul viu. In felul acesta Iahve se 
leagă prin suflul său cu ceea ce el a plăsmuit din pământ. Şi el 
vrea să locuiască în fiul său, în suflul său viu, în Adam şi în 
urmaşii acestuia, fiii Pământului, al căror înveliş de pământ 
zeul Iahve considera că este sarcina sa să-l plăsmuiască. Şi 
dacă mergem mai departe va trebui să evocăm în faţa 
sufletelor noastre tot ceea ce ne transmite Biblia din 
antichitatea veche ebraică. 

Noi ştim că Pământul dezvoltă anumite forţe, am subliniat 
acest fapt. Goethe, Giordano Bruno şi alţii compară aceste 
forţe cu inspiraţia şi expiraţia pe care le întâlnim la om. 
Pământul dezvoltă anumite forţe (ale expiraţiei şi ale 
inspiraţiei) care determină fluxul şi refluxul, creşterea şi 
scăderea apei, forţe interioare ale Pământului, aceleaşi forţe 
care conduc însă şi Luna în jurul Pământului. În forţele apei ne 
întâmpină forţele telurice ca acţiune a Pământului. Biblia 
consemnează printre forţele de apă Potopul, ca un alt 
eveniment important după crearea lui Adam, a omului de 
pământ. Să mergem mai departe, până la Moise: pretutindeni 
întâlnim activităţi ale Pământului. Moise face să ţâşnească apă 
din Pământ. Moise urcă pe munte. Ceea ce se petrece pe 
munte este activitate a Pământului. Acest munte nu poate fi 
gândit decât ca un munte vulcanic. Nu este Sinaiul, care este 
de obicei avut în vedere, este activitate a Pământului. In 
coloana de foc în care stă Moise trebuie să vedem ceva 
asemănător cu ceea ce se vede în dealurile sulfuroase ale 
Italiei. Din munte răzbate activitate de Pământ, fum de foc. În 
activităţile terestre, evreii au văzut întotdeauna simboluri. 
Inaintea lor mergea permanent norul de furtună sau coloana 
de foc: activitate a Pământului! Am putea cobori în detalii, am 
vedea că spiritul Pământului stăpâneşte în tot ceea ce Moise 
consideră că este revelaţia zeului Iahve. Geologie este vestirea 


lui Moise. Niciodată nu va fi înţeleasă deosebirea dintre 
concepţia despre lume ebraică şi cea a grecilor, dacă nu se va 
şti că cea grecească este meteorologie şi cea ebraică geologie. 
Tot ceea ce grecul percepe că se desfăşoară în jurul lui el îl 
gândeşte în legătură cu forţele ce se revarsă dinspre Cosmos 
în elementele Pământului, în aer, în tot ce există în ambianța 
Pământului. Tot ce concepţia despre lume ebraică resimte ca 
ambianţă este legat de forţe care se desfăşoară din Pământ, 
forţe legate de Pământ. Da, şi suferinţele poporului evreu vin 
de la ce este legat de Pământ şi de activitatea sa (deşertul). 
Geologia conduce destinul poporului evreu. Geologie, 
fertilitate a solului este ceea ce îi momeşte pe evrei spre ţara 
făgăduită lor. 

Şi Pavel ştie bine că această conştienţă a legăturii cu duhul 
Pământului este o postacţiune a Evenimentului christic pre- 
pământesc; Pavel atrage atenţia asupra faptului că Christos 
este cel care a păşit înaintea evreilor şi a făcut ca din stâncă 
să apară apă în deşert. Şi dacă ajungem de la Biblie, la 
importantele legende ale poporului evreu, vedem cum 
materialul care alcătuieşte aceste legende este pătruns de 
ceea ce am numit aici geologie. Ni se povesteşte cum Iahve, 
atunci când l-a plăsmuit pe om din pământ, şi-a trimis îngerii 
care-l slujeau pentru a colecta, din toate teritoriile Pământului, 
pământuri de toate culorile, pentru ca tot ce aparţine 
Pământului să fie amestecat în învelişul lui Adam. Am putea 
spune: Iehova considera important ca omul să fie în entitatea 
sa adevărată, floarea, coroana creaţiei pe Pământ. Pentru 
caldeeni, pentru egipteni, pentru adepţii lui Zarathustra, 
pentru greci, pentru romani, pentru popoarele europene din 
Europa Centrală şi nordul Europei cea mai importantă parte a 
omului provenea din lumea spirituală. Pentru evrei, partea cea 
mai importantă a omului este cea legată de Pământ şi de 
forţele sale. Iehova se simte ca Dumnezeul care cârmuieşte 
Pământul în mod spiritual. 

Astfel, vedem cum cel mai important eveniment din cadrul 
celei de a patra perioade postatlanteene trebuie considerat a fi 
faptul că geologia se aşază lângă meteorologie. Şi acest lucru 
se exprimă minunat în contraimaginea sa spirituală, în 
profetismul vechi ebraic. 

De fapt, ce urmăreau profeţii? Să încercăm să privim în 
interiorul cel mai profund al unor profeţi ca Isaia, Ieremia, 
lezechiel, Daniel, Ioil, Iona şi Zaharia. Dacă studiezi fără 
gânduri preconcepute aceste suflete de profeţi înţelegi că ei se 
străduiesc, în fond, să aducă în prim-plan o forţă sufletească 


umană şi, în acelaşi timp, să reprime o alta, împingând-o în 
adâncurile vieţii sufleteşti. Am atras atenţia cum în creaţiile lui 
Michelangelo, mai înainte mentionate, profeții sunt 
întotdeauna reprezentaţi stând aşezaţi în profundă meditatie, 
cuprinşi de o linişte sufletească interioară legată cu veşnicia. 
În opoziţie cu aceştia, Michelangelo plasează Sibilele, în care 
acţionează elementele Pământului, în aşa fel încât la una 
dintre ele părul este în bătaia vântului, iar în îmbrăcămintea ei 
albastră suflă vântul; ea îşi realizează profeția sub influenţa 
vântului. Pe o alta, o vedem cuprinsă de un foc interior: în 
miscarea obişnuită a mâinii ei vedem focul, elementul 
pământesc. Sibilele trăiesc prin forţele sufleteşti care pătrund 
direct în suflete din ambianța elementară terestră. Aceste 
forţe sibilinice care absorb în suflet spiritul elementelor 
Pământului şi-i dau expresie profeţii vechii culturi iudaice 
voiau să le reprime. Dacă citiţi fără prejudecăţi întreaga 
istorie a profeților, veţi vedea că profetul este preocupat - 
aceasta este învăţătura sa - să reprime în sine sibilismul, să 
nu-l lase să apară la suprafaţă. 

Apolo transformă sibilismul Pythiei prin faptul că se afundă el 
însuşi în acesta şi vorbeşte prin Sibilă. Profeţii vor şi ei să 
reprime în sufletul lor ceea ce ţine de natura Pythiei şi să 
cultive exclusiv ceea ce acţionează în forţa eului, a acelui eu 
care este legat de Pământ, care aparţine Pământului, care este 
contra-unaginea spirituală a elementului geologic. Aşa cum se 
manifestă veşnicia în eu, în linişte, calm, atunci când tac 
elementele sibilinice, când încetează orice agitaţie interioară, 
şi când în fundamentele veşniciei nu domneşte decât 
relaxarea, aceasta voiau profeţii iudei să dezvolte. Prorocirile 
lor trebuiau să apară dintr-o dispoziţie sufletească care 
corespunde în cel mai înalt grad geologiei. Ne impresionează 
ceea ce este atât de captivant la aceşti profeţi, ca un efluviu al 
elementului geologic şi, chiar şi ceea ce ulterior s-a întâmplat 
altfel decât au prorocit ei ne dovedeşte că elementul profeților 
îl constituie geologicul. O împărăție viitoare care trebuie să fie 
legată prin fapte exterioare de Pământ şi care trebuie să 
înlocuiască împărăţia de atunci, un cer pe Pământ, aceasta 
este ceea ce prorocesc profeţii - într-atât sunt de legaţi de 
geologie. 

Acest element geologic al profeților se percepe încă în primele 
etape ale creştinismului, în timp ce este aşteptată revenirea lui 
Mesia, dar în aşa fel încât El trebuia să coboare din nori şi să 
întemeieze o împărăție pământească. Se va înţelege ceea ce 
radiază în cultura ebraică numai când aceasta va fi percepută 


ca geologie. Acesta era dorul profeților, aceasta era ceea ce ei 
prezentau elevilor lor: reprimarea elementului sibilinic, a tot 
ce conduce sufletul în profunzimi subconştiente şi dezvoltarea 
a ceea ce trăieşte în eu. Toate celelalte popoare au o altă 
relaţie cu zeii lor decât evreii cu lahve. Relaţiile celorlalte 
popoare cu zeii lor au fosf date, căci erau ecouri a ceea ce se 
formase prin relaţia omului cu spiritele Ierarhiilor superioare 
în cursul perioadelor Saturn, Soare şi Lună. Poporul evreu 
trebuia să formeze ceea ce se dezvolta în timpul Pământului. 
Dar cum se explică faptul că eul stabileşte cu de la sine putere 
o legătură cu Dumnezeul său? Nu ca inspiraţie deoarece, 
astfel şi ceea ce este moral ar fi fost ca o impregnare a 
sufletului cu forţe divine, nu ca inspiraţie, ci ca poruncă. 
Porunca pe care o găsim în Decalog ne întâmpină abia la 
poporul evreu. Chiar dacă ştiinţa inspiră lucruri ciudate 
despre existenţa anterioară a poruncilor (Hammurabi etc., nu 
pot să insist acum asupra absurdităţilor ştiinţei mai noi), ceea 
ce apare ca poruncă în care eul se află direct în faţa zeului şi 
primeşte norma, prescrierea în aşa fel încât eul trebuie s-o 
urmeze prin voinţă interioară, aceasta ne întâmpină pentru 
prima oară la poporul evreu. La fel, ne întâmpină pentru prima 
oară la poporul evreu faptul că zeul face un legământ cu 
poporul. Ceilalţi zei acţionează prin forţe care au întotdeauna 
de-a face cu subconştientul sufletului. Să rememorăm felul în 
care acţionează Apolo prin Pythia, cum trebuia să se 
pregătească sufletul care mergea în pelerinaj la Pythia, pentru 
ca zeul să-i poată vorbi: Apolo vorbea prin viaţa sufletească 
cufundată în subconştient a Pythiei. Acestui fapt i se opune 
zeul Iahve, vorbind prin poruncile sale, făcând un legământ cu 
poporul său, un contract care se adresa direct eului sufletului. 
Şi la fel vorbesc profeţii, când se întâmplă ceva poporului 
evreu, când acţiunile popoarelor păgâne afectează poporul 
evreu. Nu trebuiau să pătrundă forţe subconştiente în sufletul 
evreilor, totul trebuia să se bazeze pe legământul cu zeul, pe 
principiul poruncii. De acest lucru se îngrijesc profeţii, 
îndeosebi. 

Să încercăm acum o scurtă privire retrospectivă pe care s-o 
pătrundem cu ceea ce ne dau cunoştinţele oculte - o privire 
retrospectivă asupra a ceea ce am încercat să ilustrăm prin 
cele descrise mai sus. 

Am făcut cunoştinţă ieri cu tripla faptă a lui Christos care a 
avut loc în perioada lemuriană şi atlanteană. Am văzut cum 
Christos a pătruns de trei ori entitatea care a apărut mai 
târziu în persoana copilului lisus nathanic, această entitate 


nefiind încorporată într-un corp pământesc, ci era rămasă în 
lumile spirituale. Dacă ne îndreptăm privirea asupra a ceea ce 
s-a întâmplat, putem să spunem: Ceea ce s-a întâmplat în 
Atlantida a afluat apoi spre răsărit. Ilie, de exemplu, a fost 
unul dintre profeţi. Dar ce fel de profet este acest Ilie? El 
slujeşte zeului Iahve, el îi slujeşte în aşa fel, încât în sufletul lui 
trăieşte ecoul triplului fapt christic. In sufletul său trăieste 
cunoaşterea: Eu trebuie să-l propovăduiesc, ca profet al lui 
Iahve, înainte de toate pe Iahve, în aşa fel încât în Iahve să 
trăiască Christos, cel care trebuie să împlinească mai târziu 
Misteriul de pe Golgota; ca El să trăiască cu influenţele pe 
care le-a revărsat la al treilea eveniment în Cosmos, la 
sfârşitul perioadei atlanteene. Ilie îl propovăduia pe Iehova 
christificat. Christos trăia deja în Iehova, în zeul Iehova; dar el 
trăia ca în reflectarea Sa. Aşa cum lumina Lunii reflectă 
lumina Soarelui, tot aşa şi Iahve reflectă entitatea care trăia 
pe atunci în Christos. Christos îşi reflecta fiinţa Sa din Iehova. 
Dar un sol cum era Ilie, acţiona în spiritul postacţiunii faptului 
christic triplu care preceda fiinţa lisus nathanic, aşa cum s-a 
deplasat în mod spiritual de la vest la est pentru a impregna 
culturile, pentru a se naşte apoi în persoana unuia dintre copiii 
lisus. La toate popoarele era resimţit ca o prorocire ceea ce 
apărea ca un excedent al meteorologiei, şi anume, când 
aceasta a fost atinsă de geologie. 

Noi percepem particularitatea că în spaţiul care ulterior a 
devenit atât de important pentru răspândirea creştinismului a 
avut loc unul din aceste fapte anunţate profetic. Vedem cum în 
cele mai diferite locuri ale Asiei Mici şi ale Europei se celebrau 
festivități care prevesteau Evenimentul Christos, prevesteau 
Misteriul de pe Golgota. Cultul lui Adonis şi cel al lui Attis au 
fost interpretate pe drept cuvânt ca prevestiri profetice ale 
Evenimentului de pe Golgota. Dar dacă analizăm mai atent 
toate aceste sărbători, vedem că ele prezintă cele ce vor să 
vină ca fiind fapte ale meteorologiei. Zeul care este omorât 
aici ca Adonis şi care învie nu este gândit ca fiind întrupat în 
carne, ci ceea ce există ca zeu este o imagine; imaginea acelei 
fiinţe îngereşti care a fost pătrunsă de Christos la sfârşitul 
perioadei atlanteene în înalturi spirituale şi care a devenit apoi 
copilul Iisus nathanic. În cultul lui Adonis, în cultul lui Attis era 
celebrat destinul copilului lisus nathanic. Şi a fost o karmă a 
istoriei lumii - poate veţi căuta încă mai mult dincolo de acest 
cuvânt - că în locul în care Biblia plasează cu oarecare 
îndreptăţire naşterea copilului Iisus, la Bethlehem, se celebra 
mai înainte un cult al lui Adonis. Bethlehemul era unul din 


locurile în care se oficiau culte ale lui Adonis. Adeseori, acolo 
se sărbătorea muribundul Adonis şi cel care învia şi s-a 
pregătit astfel aura prin aceea că era evocată amintirea sa: A 
existat cândva, în înalturi spirituale o fiinţă ce aparţinea încă 
Ilerarhiei îngerilor, o fiinţă care trebuia să vină mai târziu pe 
Pământ, în perioada copilului lisus nathanic, o fiinţă care la 
sfârşitul perioadei atlanteene era încă pătrunsă de Christos. 
Ceea ce s-a întâmplat atunci pentru armonizarea gândirii, 
simţirii şi voinţei era comemorat în sărbătoarea lui Adonis. Şi 
la Bethlehem, unde se sărbătorea astfel Adonis, aflăm şi locul 
de naştere al copilului lisus nathanic. lar cuvintele consună 
minunat, dragi prieteni. Oare nu vedem noi, prin căutarea 
triplei fapte a lui Christos, a Evenimentului Christosului 
supraterestru, care au precedat în trei rânduri Misteriul de pe 
Golgota, nu vedem oare pe Christos trecând de la apus spre 
răsărit, spre locul unde trebuia să aibă loc Misteriul de pe 
Golgota? Oare nu vedem cum îşi trimite înainte solul, pe Ilie, şi 
nu ştim cum acest sol reapare în următoarea sa încarnare ca 
loan Botezătorul? Şi oare nu ni se spune, prin acesta, cu o 
minunată armonie a cuvintelor: El şi-a trimis îngerul mai 
înainte ca să-l vestească! Acest lucru se poate spune atât 
despre loan cât şi despre Ilie. Lui Ilie i se potriveşte chiar mai 
bine - ceea ce vor înţelege cei care-şi amintesc descrierea lui 
Ilie făcută de mine; am spus că Ilie a rămas în înalturi 
spirituale şi că a avut numai un reprezentant prin care a 
acţionat, astfel încât el însuşi nu a umblat niciodată pe 
Pământ. Dacă luaţi în considerare acest lucru, atunci expresia: 
El şi-a trunis îngerul înainte se potriveşte mai bine lui Ilie 
decât lui loan. Asemenea soli erau întotdeauna soli ai 
Christosului venit din vest spre est. 

Ceea ce la poporul evreu era geologia, acum trebuia să fie 
pătruns de această fiinţă spirituală pe care am învăţat ieri s-o 
contemplăm în activitatea sa propriu-zisă pentru Pământ. 
Geologia trebuia să fie christificată. Spiritul Pământului 
trebuia să fie resimţit într-un mod nou, trebuia să poată fi într- 
un anumit sens desprins de Pământ. Acest lucru era posibil 
numai dacă ar fi intervenit o forţă care să desprindă acest 
Spirit al Pământului de forţele terestre. Acest lucru s-a 
întâmplat prin faptul că forţele lui Christos au impregnat aura 
Pământului şi prin aceasta Pământul însuşi a devenit altceva. 
În forţele pe care le descătuşase zeul Iahve a pătruns Christos 
şi a transformat aceste forţe. 

Dacă supervizăm toate acestea, înţelegem de ce lui Apolo i-a 
fost conferit ca simbol laurul. Pentru cel care pătrunde în 


botanică înarmat cu ceva ştiinţă a spiritului, laurul este o 
plantă strâns legată de condiţiile meteorologice. Laurul este în 
întregime plăsmuit şi structurat din ceea ce este meteorologie. 
O altă plantă este legată foarte strâns de Pământ şi o putem 
considera ca o expresie a contextului geologie: măslinul. Şi 
dacă simţim că uleiul care impregnează planta măslinului 
stimulează forţele elementare ale sufletului, prin aceea că 
măslinul este o plantă pe care poate fi altoit un alt lăstar care 
se dezvoltă în condiţii optime pe această plantă, atunci simţim 
starea intimă de impregnare a măslinului cu uleiul Pământului. 
În ulei simţim pulsând ceea ce este pământesc. 

Acum să ne amintim ce am început să expun în conferinţa a 
doua, să ne amintim de Pavel care a fost chemat să arunce 
puntea de legătură dintre antichitatea evreiască şi creştinism, 
dintre geologie şi christologie. Aşa cum am spus, influenţa lui 
Pavel se desfăşoară în sfera măslinului. lar dacă îl auzim pe 
Apolo din aburii ce se ridică din prăpăstiile munţilor care o 
impulsionează pe Pythia şi o determină să prezică destinul 
uman, putem simţi şi forţele elementare care se scurg prin 
măslin în ambianţă şi în care este trăită forţa sufletească 
elementară a lui Pavel. O putem simţi în cuvintele lui. El se 
afundă parcă în geologie, pentru a simţi arborele în mod 
elementar în aura sa şi se lasă inspirat de această aură, în al 
cărui ţinut geologic se află influenţa sa. 

În prezent, lucrurile se înţeleg într-un mod mult prea abstract. 
Se crede că ceea ce au spus autorii mai vechi ar fi tot atât de 
abstract, legat numai de creier, ca şi ceea ce spun adeseori 
autori mai noi. Nu se cugetă la faptul că nu numai raţiunea şi 
mentalul, ci că toate forţele sufleteşti pot fi legate, înviind din 
Pământ, cu ceea ce imprimă unui anumit ţinut pecetea sa. 
Ţinutului lui Pavel, măslinul i-a pus pecetea. Şi ca şi cum ar fi 
vrut să ridice la el geologia evreiască, el a spus - prin ceea ce 
îi inspira măslinul - lucruri din cele mai importante despre 
relaţiile dintre oamenii pătrunşi de Christos şi oamenii aflaţi 
departe de Christos. Oare nu auzun cuvintele lui Pavel, pe 
care nu vrem să le interpretăm în mod abstract, ci ca pe ceva 
care îşi are în mod elementar rădăcinile în sufletul său, ca pe 
ceva pe care vrea să-l exprime, din acest fond elementar al 
sufletului său, în cuvinte prin care să pună în relaţie pe 
creştinii păgâni cu evreii, oare nu auzim cuvintele stranii: „Dar 
v-o spun eu vouă, păgânilor, în măsura în care sunt într-adevăr 
apostol al neamurilor, îmi slujesc slujirea, în nădejdea că voi 
aţâţa gelozia celor din neamul meu şi-i voi mântui pe unii din 
ei. Căci dacă înlăturarea lor a însemnat reîmpăcarea lumii, 


atunci reprimirea lor ce va fi dacă nu o înviere din morţi? Dacă 
pârga este sfântă, aşa e şi frământătura; şi dacă rădăcina este 
sfântă atunci şi ramurile sunt. Dar dacă unele ramuri au fost 
tăiate şi dacă tu, măslin sălbatic, ai fost altoit în locul lor şi ai 
devenit părtaş al rădăcinii şi al grăsimii măslinului, nu te 
mândri faţă de ramuri; iar dacă te mândreşti, să ştii că nu tu 
porţi rădăcina, ci rădăcina pe tine. Dar vei spune: S-au rupt 
ramurile ca să fiu altoit eu. Bine spus. Ele au fost rupte din 
cauza necredinţei lor; tu însă exişti prin credinţă. Nu te 
îngâmfa, ci teme-te. Că dacă Dumnezeu nu a cruțat ramurile 
fireşti, nici pe tine nu te va cruța. Vezi dar bunătatea şi 
asprimea lui Dumnezeu: asprimea faţă de cei ce au căzut, iar 
faţă de tine bunătatea lui Dumnezeu, atât cât te vei ţine de 
bunătate; altfel şi tu vei fi tăiat. Dar şi aceia ce nu vor rămâne 
în necredinţă vor fi altoiţi; căci Dumnezeu are puterea să-i 
altoiască din nou. Căci dacă tu ai fost tăiat din măslinul care 
era de la natură sălbatic, şi contrar firii ai fost altoit în 
măslinul cel bun, cu cât mai mult aceştia ce sunt după fire vor 
fi altoiţi în propriul lor măslin!" (Rom., 11, 13-24). 

Astfel a grăit cel despre care vom continua să vorbim mâine, 
despre modul cum extrăgea din geologia evreiască ce avea de 
spus, cum a transformat într-un mod atât de grandios în 
imagine, pentru ceea ce avea de spus, forţa elementară care, 
plecând din Pământ, domină în măslin. 


CONFERINȚA a V-a 
Leipzig, 1 ianuarie 1914 
V-am vorbit despre forţele Sibilelor, v-am atras atenţia asupra 
faptului că le vedem ivindu-se ca umbre ale filosofilor greci în 
Ionia şi că după aceasta, timp de secole, au scos la lumina zilei 
ca prin vrajă, din viaţa lor sufletească haotică, în parte 
înţelepciune profundă, în parte numai haos spiritual. Timp de 
secole ele au dominat, mult mai mult decât vrea să accepte 
istoria, viaţa spirituală a sudului Europei şi a ținuturilor 
învecinate. Am vrut să spun că această exteriorizare ciudată a 
Sibilelor face trimitere mai cu seamă la o anumită forţă a 
sufletului omenesc care îşi avea semnificaţia ei benefică în 
timpuri mai vechi, în cea de a treia perioadă culturală 
postatlanteană. Dar perioadele culturale se schimbă în cursul 
evoluţiei istorice a omenirii. Forţele cu care Sibilele au scos la 
lumina zilei uneori adevărate nerozii erau încă, în cea de a 
treia epocă postatlanteană, forţe sufleteşti bune, cu totul 


drepte, într-o vreme când se practica astrologia, când 
înţelepciunea stelelor acţiona în sufletele umane; tot atunci, 
prin influenţa înţelepciunii stelare, erau armonizate forţele 
care apoi au ieşit la suprafaţă în mod haotic în prezicerile 
Sibilelor. Din acest fapt puteţi deduce că forţele care oricum 
domină undeva în Univers, de exemplu, cele care cârmuiesc 
acum în sufletele Sibilelor, în sine nu pot fi niciodată bune sau 
rele, ci că ele sunt bune sau rele în funcţie de locul şi timpul în 
care apar. Forțe care au apărut în sufletele Sibilelor erau întru 
totul bune, numai că ele nu erau adecvate evoluţiei sufleteşti a 
celei de a patra epoci postatlanteene. Atunci nu trebuiau să 
domine în sufletele oamenilor forţele care se ridicau din 
fundamentele subconştiente, ci cele care vorbeau sufletului 
prin claritatea eului. Aţi aflat ieri cum profeţii evreilor lucrau 
în sensul reprimării forţelor sibiline şi a aducerii la suprafaţă a 
forţelor care vorbesc prin claritatea eului, ba putem spune că 
reprimarea forţelor haotice ale Sibilelor şi aducerea la lumină 
a ceea ce poate vorbi prin eu este chiar caracteristica 
profeţimii vechi ebraice. 

Împlinirea strădaniilor vechilor profeţi evrei, ceea ce putem 
numi, aşadar, „a aduce pe făgaşul cel bun" forţele Sibilelor, 
împlinirea acestei sarcini a venit prin Impulsul christic. Când 
Impulsul lui Christos a pătruns în modul bine cunoscut nouă în 
evoluţia pământească a umanităţii a fost vorba de o reprimare 
pentru un anumit timp a forţelor apărute la suprafaţă în mod 
haotic prin Sibile, asemenea unui râu care după ce curge un 
timp la suprafaţă dispare într-o grotă subterană, pentru a 
reapărea mai târziu din nou la suprafaţă (în 1. română, izbuc. 
N.tr.). Într-o altă modalitate, şi anume în cea limpezită prin 
Impulsul christic, în expresia pe care el o putea da acestor 
forme după ce a pătruns în aura Pământului, aceste forţe 
trebuiau să urce din nou la suprafaţă. La fel cum, după ce am 
dezvoltat timp de o zi forţele noastre sufleteşti, trebuie să le 
cufundăm în subconştientul nopţii pentru a ne trezi apoi din 
nou, a fost necesar ca aceste forţe, care au avut justificarea lor 
în a treia perioadă de cultură postatlanteană, să curgă 
neobservate, puţin parcă sub suprafaţa vieţii sufleteşti, pentru 
a reapărea, aşa cum vom vedea. Vom avea aşadar în faţa 
noastră fenomenul forţelor care se exteriorizează atât de 
haotic în cazul Sibilelor, care sunt forţe umane ce trebuie să 
fie curățate de Impulsul christic, dar care se cufundă în 
fundamentele vieţii sufleteşti. Umanitatea nu ştie nimic despre 
faptul că Christos lucrează mai departe cu aceste forţe în 
fundamentele sufletului. Totuşi, aşa stau lucrurile în fapt. 


Este un spectacol grandios, din punct de vedere al ştiinţei 
spiritului, observarea intervenţiei acestui Impuls al lui 
Christos, observarea modului cum, începând cu Conciliul de la 
Nicea, oamenii se ceartă în conştienţa lor superficială pentru 
stabilirea dogmelor, cum se înfruntă cu patimă cu conştienţa 
lor şi cum ceea ce este mai important pentru creştinism se 
petrece în fundamentele subconştiente ale sufletului. Impulsul 
christic nu lucrează la nivelul la care oamenii se ceartă, ci în 
fundamente; mai sunt unele lucruri care vor trebui să fie 
dezvăluite de înţelepciunea umană, lucruri pe care, dacă le 
examinăm numai la suprafaţă, ne apar ca fiind stranii. Unele 
aspecte vor mai trebui să fie dezvăluite pentru că acţionează 
ca un simptom al lucrării Impulsului christic în adâncurile 
vieţii sufleteşti umane. Astfel vom putea vedea sau înţelege că 
cele mai importante desfăşurări cu privire la configurarea 
curentului creştin în Occident nu pot avea loc prin dezbaterea 
problemelor pentru care se ceartă episcopii, ci că aspecte 
istorice importante se datorează unor decizii care se iau în 
fundamentele vieţii sufleteşti şi care urcă în conştienţă ca 
nişte vise; astfel încât oamenii, din ceea ce percep în vis, nu 
pot să decripteze ce se întâmplă în adâncuri. Şi există lucruri - 
vreau să numesc numai un simptom - în care parcă urcă 
oglindiri prin vise a ceea ce Christos întreprinde în 
fundamentele sufleteşti adânci, pentru a aduce pe făgaşul 
corect forţele sufleteşti umane in cursul dezvoltării istorice a 
Occidentului. 

Poate vreun suflet să fie mişcat în aşa fel încât să presimtă 
ceva din ceea ce vreau să spun prin aceste cuvinte, când 
vedem că la 28 octombrie 312 fiul lui Constantin Chlorus, 
Constantin cel Mare, luptă împotriva lui Maxenţiu din Roma şi 
ia o decizie de importanţă capitală pentru întregul Occident, 
privitor la configuraţia creştinismului; lupta şi victoria sunt 
uimitoare. Această bătălie dată în faţa Romei de Constantin 
împotriva oponentului său Maxenţiu nu a fost hotărâtă prin 
ordine militare, nici prin perspicacitatea comandanților, ci 
prin vise şi semne sibilinice! Ni se povesteşte ceva 
semnificativ despre această bătălie care a avut loc la 28 
octombrie 312: că Maxenţiu, atunci când Constantin se 
apropia de porţile Romei, a avut un vis. Cineva îi spunea - în 
timp ce el se afla încă între zidurile oraşului: Nu mai sta pe 
locul pe care te afli! Sub influenţa acestui vis, întărit încă şi de 
cercetarea conţinutului profeţiilor Sibilelor, Maxenţiu a comis 
cea mai mare nerozie - privind din afară - pe care o putea 
face: el a părăsit Roma şi a luptat, cu armata sa care era de 


patru ori mai puternică decât cea a lui Constantin, nu apărat 
de zidurile Romei, ci în afara acestora. Căci previziunea 
cărţilor sibiline spunea: Dacă vei lupta împotriva lui 
Constantin în afara zidurilor Romei îl vei distruge pe cel mai 
mare inamic al Romei. Aceasta era una dintre spusele 
oraculare sibiline! Încrezător, Maxenţiu a ieşit în faţa porţilor 
Romei. Aşa cum, odinioară, un alt oracol l-a condus pe 
Cressus, la fel şi acesta l-a condus pe Maxenţiu. Prin 
întreprinderea sa el a distrus pe cel mai mare duşman al 
Romei, pe sine însuşi. 

Constantin a avut un alt vis în care i se spunea: Pune în faţa 
armatei tale - ea nu era atât de mare, ci de patru ori mai mică 
decât cea a lui Maxenţiu - semnul lui Christos! El a arborat 
semnul şi a obţinut victoria. O decizie importantă pentru 
configuraţia Europei a fost hotărâtă prin vise şi sentinţe 
sibilinice! Aici izbucneşte la suprafaţă ceea ce se petrece în 
străfundurile vieţii sufleteşti a omului european. Cu adevăiat, 
ca un fluviu care a dispărut în cavernele munţilor, astfel încât 
nu-l vezi şi poţi presupune lucrul cel mai ciudat, aşa continuă 
să curgă curentul Impulsului christic în adâncurile sufletelor 
oamenilor europeni, acţionând mai întâi ca un fapt ocult. 
Dragii mei prieteni, permiteţi-mi să fac acum mărturisirea că 
în cercetarea mea în cadrul ştiinţei spiritului, în urmărirea 
acestui curent, i-am pierdut adeseori urma; deci trebuia să 
caut locul unde el va reapărea. Am presupus că „râul'" 
Impulsului christic apare încet, că nici astăzi nu se manifestă 
pe deplin. Dar unde apare el? Aceasta era întrebarea. Cum 
reapare el? Dacă urmăriţi, dragi prieteni, expunerile mele din 
cărţi şi din ciclurile de conferinţe şi dacă vi se va întâmpla să 
simţiţi ca şi mine, veţi găsi că ceea ce eu am spus în legătură 
cu Sfântul Graal nu vă satisface. Aşa cum am mărturisit, aşa 
mi se întâmplă şi mie; nu pentru că aş fi spus ceva care nu stă 
în picioare, dar tocmai când stabileam un lucru mă simteam 
nemulţumit. Adeseori, când urmăream curentul despre care 
am vorbit mai înainte în înaintarea sa, când urmăream evoluţia 
creştină ocultă a Occidentului în faţa sufletului îmi apărea 
avertismentul: Trebuie să afli mai întâi unde se află scris 
numele lui Parsifal. Şi a trebuit să aflu, dragi prieteni, că 
cercetările oculte sunt conduse într-un mod uimitor. Pentru a 
nu fi ispitiţi să facem speculaţii şi să ne deplasăm în domenii 
de unde împreună cu adevărul ocult ar putea foarte uşor să-şi 
ia zborul fantezia, suntem conduşi cu încetul şi din aproape în 
aproape pentru a aduce la lumină adevărul, pentru a ne 
convinge despre corectitudinea lui. Astfel, a trebuit să mă 


resemnez în aşteptarea răspunsului la întrebarea: Caută unde 
se află scris numele lui Parsifal! 

Dragi prieteni, eu preluasem ceea ce cunoaşteţi cu toţii din 
legenda lui Parsifal, şi anume că, după ce Parsifal se întoarce 
vindecat de erorile sale şi regăseşte calea spre Sfântul Graal, i 
se vesteşte că pe cupa sfântă ar fi apărut numele său. Dar 
unde se află, unde poate fi găsită cupa sfântă? Astfel de 
cercetări oculte te ţin adeseori în loc, astfel încât nu poţi face 
mare lucru; pentru a nu fi scos în afara problemei prin 
speculaţii asupra adevărului, eşti ţinut în loc. Apar jaloane în 
activitatea de cercetare. Aşa mi-au apărut şi mie, în cursul 
multor ani, momente în care căutam răspuns la întrebarea: 
Unde găseşti cupa pe care e scris numele lui Parsifal? 

Ştiam că ar exista unele semnificaţii ale cupei sfinte, în care se 
afla ostia, aşadar un disc (de azimă, folosit la împărtăşania 
catolicilor, N.tr.). lar pe cupa sfântă trebuia să fie scris 
„Parsifal". Am conştientizat cât de profund semnificativ este 
un pasaj ca cel din Evanghelia după Marcu, cap. 4, versetele 
11-12, 33 şi 34 unde se spune că Domnul indică multe lucruri 
în parabole, pe care numai treptat le lămureşte. În cercetarea 
ocultă adeseori eşti condus, treptat şi încet, în direcţia 
indicată de karma; şi când îţi vine în întâmpinare ceva care 
pare să se refere la un anumit lucru nu ştii ce trebuie să preiei 
din acesta în sufletul tău, sub influenţa forţelor care vin din 
lumile spirituale. Adeseori nici nu ştii că ceea ce se obţine din 
adâncurile lumii oculte se referă la o problemă pe care o 
urmăreşti timp de mulţi ani. Astfel, eu nu am ştiut ce să fac cu 
ceea ce mi-a spus spiritul poporului norvegian, spiritul 
poporului nordic, despre Parsifal: Invaţă să înţelegi cuvântul 
care a curs prin puterea mea în legenda nordică a lui Parsifal: 
„Ganganda greida" - consolarea sau mângâierea rătăcitoare! 
De asemenea nu am ştiut ce să fac cu impresia primită când 
am mers o dată în biserica Sfântul Petru din Roma, sub 
influenţa lucrării lui Michelangelo Mama cu lisus, care o 
înfăţişează pe Sfânta Fecioară cu o figură încă atât tânără 
ţinând pe genunchi pe lisus mort. Şi contemplând această 
operă de artă - aceasta este o astfel de dirijare - mi-a apărut 
din lumea spirituală, nu ca o viziune, ci ca o imaginaţie 
adevărată, reprezentarea din Cronica Akasha care ne arată 
cum Parsifal atunci când pleacă pentru prima oară din cetatea 
Graalului, necunoscând nimic despre tainele care guvernează 
acolo, întâlneşte în pădure o femeie tânără care-şi ţine pe 
genunchi mirele mort pe care-l plânge. Dar eu ştiam că 
imaginea, fie că este vorba de Mamă sau de Mireasa căreia i-a 


fost luat Mirele prin moarte - Christos este numit adeseori 
Mirele -, are o mare importanţă şi că ansamblul care mi s-a 
înfăţişat fără contribuţia mea are o semnificaţie aparte. 

Aş putea să vă mai înşir asemenea semne care mi-au apărut în 
cursul căutării răspunsului la întrebarea: Unde se află scris 
numele lui Parsifal pe Sfântul Graal? Că el trebuia să se afle 
scris, aceasta ne-o spune chiar legenda. Să ne reamintim 
trăsăturile cele mai importante ale legendei lui Parsifal. 

Ştim că Parsifal este născut de mama sa Herzeleide, după ce 
tatăl plecase cu armata şi că aceasta l-a născut în dureri mari, 
şi în mod ciudat, însoţite de apariţii asemănătoare viselor. 
Ştim că ea a vrut să-l ferească de exerciţiile cavalereşti şi de 
virtuțile cavalereşti, că a lăsat pe alţii să-i administreze 
proprietăţile şi s-a retras în singurătate pentru a-şi creşte 
copilul în aşa fel încât să rămână departe de ceea ce putea săi 
se întâmple; copilul nu trebuia să fie expus pericolelor la care 
fusese expus tatăl său. Dar ştim că băiatul a început de 
timpuriu să privească tot ce poate fi admirat în natură şi că nu 
a învăţat nimic prin educaţia dată de mamă, decât că 
domneşte un Dumnezeu, că apoi a manifestat tendinţa de a 
sluji acestui Dumnezeu. Dar el nu ştia nimic despre 
Dumnezeu, şi, o dată, când a întâlnit cavaleri, i-a luat drept 
Dumnezeu şi a îngenuncheat în faţa lor. Când copilul i-a spus 
mamei că a văzut cavaleri şi că ar vrea să devină şi el cavaler, 
mama îl îmbrăcă în haine de bufon şi-l lăsă să meargă în lume. 
Ştim că băiatul a plecat în lume, a trăit unele aventuri şi- ceea 
ce are o semnificaţie foarte profundă - ştim că, mai târziu, 
mama sa a murit de inimă rea datorită dispariţiei fiului, care 
nici nu şi-a întors capul pentru a-şi lua rămas bun şi a plecat în 
lume pentru a trăi aventuri cavalereşti. Ştim că, după unele 
peregrinări, în care a aflat câte ceva despre esenţa 
cavalerismului şi virtutea cavalerului, ajunge la Cetatea 
Graalului. Am amintit cu alt prilej cum aflăm din legendă cea 
mai bună variantă a sosirii lui Parsifal în Cetatea Graalului, la 
Chrétien de Troyes; cum ne este prezent faptul că, după ce a 
făcut lungi călătorii, Parsifal ajunge într-un ţinut izolat, unde 
întâlneşte doi oameni: unul vâsleşte, conducând o barcă, 
celălalt pescuieşte din barcă; cum, întrebând lumea, el este 
îndrumat spre regele pescar; cum întâlneşte apoi pe regele 
pescar în Cetatea Graalului; cum regele pescar, deja slăbit de 
vârstă, trebuind să stea, din această cauză, în patul de odihnă, 
îi înmânează în cursul convorbirii paloşul primit în dar de la 
nepoata sa; cum apoi, intră în sală un scutier ţinând în mână o 
suliță din care curge sânge pe mâna scutierului - acum apare 


o fecioară cu Sfântul Graal care este un fel de cupă. Din ceea 
ce se află în Graal radiază o asemenea strălucire încât toate 
luminile din sală pălesc, aşa cum lumina stelelor este 
estompată de Soare şi de Lună. Aflăm apoi că în acest Sfânt 
Graal se află ceea ce constituie hrana specială a bătrânului 
tată al regelui pescar, care este diferită de ceea ce se serveşte 
din abundență la cina la care participă regele pescar şi 
Parsifal. Aceştia se hrănesc cu alimente obişnuite. De câte ori 
se aduce un nou fel de mâncare, Sfântul Graal este dus în 
camera tatălui regelui pescar care primeşte hrană din ceea ce 
se află în Graal. Parsifal, căruia pe drumul care-l adusese aici 
îi fusese sugerat să nu pună prea multe întrebări, nu întreabă 
de ce sângerează sulița, nici ce reprezintă Graalul - 
bineînţeles, el nu ştia numele acestuia. Aşa cum aflăm de la 
Chretien de Troyes, Parsifal este găzduit peste noapte în 
acelaşi spaţiu în care avusese loc tot ce am povestit. A doua zi 
găsi întregul castel gol. El strigă să vină cineva. Nimeni nu se 
afla în preajmă. Se îmbrăcă singur. Numai calul şi-l găsi jos, 
pregătit de drum. El crezu că toţi erau la vânătoare, şi dori să 
plece călare după ei pentru a întreba despre minunea 
Graalului. Dar după ce trecu călare peste puntea basculantă 
aceasta s-a ridicat cu o viteză atât de mare încât calul trebui 
să sară pentru a nu cădea în şanţul cetăţii. În jur nu află nimic 
din societatea pe care o găsise cu o zi înainte în cetate. Apoi, 
Chrétien de Troyes povesteşte cum Parsifal întâlneşte într-o 
regiune împădurită o femeie cu un bărbat mort pe genunchi, 
pe care-l plânge. Ea este prima care-i spune ce el ar fi trebuit 
să întrebe despre marile taine care i se revelaseră. Ştim, 
conform celor povestite de Chretien de Troyes, că ela mai 
făcut câteva călătorii, şi că în ziua Vinerei Mari a ajuns la un 
pustnic care se numea Trevericent; ştim cum acesta îi arată că 
este blestemat pentru că a pierdut prilejul de a acţiona într-un 
mod care ar fi fost ca o tămăduire a regelui pescar, şi anume 
să întrebe despre minunile cetăţii. Atunci primeşte o anumită 
învăţătură. 

Acum, când am încercat să-l însoțesc pe Parsifal la pustnic, mi 
s-a dezvăluit un cuvânt care, aşa cum trebuie să-l exprim 
potrivit cercetărilor de ştiinţă a spiritului, nu este comunicat 
nicăieri, dar cred că-l pot afirma cu deplin temei. Un cuvânt 
rostit de bătrânul pustnic m-a impresionat profund, după ce îl 
făcu atent asupra Misteriului de pe Golgota despre care 
Parsifal ştia puţine lucruri, în ciuda faptului că sosise aici într- 
o zi de Vinerea Mare. Bătrânul i-a spus lui Parsifal - folosesc 
cuvinte care au circulaţie în prezent, care sunt fidele numai 


prin sensul lor: Gândeşte-te ce s-a întâmplat cu prilejul 
Misteriului de pe Golgota! Îndreaptă-ţi privirea spre Christos 
răstignit pe cruce, care i-a spus lui loan: „De acum, aceasta 
este Mama ta", şi loan nu o mai părăsi. Tu însă - grăi bătrânul 
către Parsifal -, tu ai părăsit-o pe maica ta, Herzeleide. Din 
cauza ta, ea a plecat din lume! Parsifal nu înţelese întregul 
context, dar erau cuvinte spuse cu o intenţie spirituală, ca să 
acţioneze mai departe în sufletul său ca imagine, pentru ca el 
să-şi afle echilibrarea karmică pentru faptul că îşi părăsise 
mama în chiar imaginea lui loan care nu-şi părăseşte mama. 
Acest fapt trebuia să aibă un ecou în sufletul său. Parsifal 
rămâne un timp la pustnic, apoi căută din nou drumul spre 
Sfântul Graal. El găseşte Graalul cu puţin înainte sau chiar 
înainte de moartea bătrânului Amfortas, regele pescar. Atunci 
este momentul în care îi vine în întâmpinare cavaleria 
Sfântului Graal, cavaleria sfântă, spunându-i: Numele tău 
străluceşte pe Graal! Tu eşti viitorul stăpân, regele Graalului, 
căci numele tău a apărut strălucitor pe cupa sfântă! Parsifal 
devine rege al Graalului. Aşadar, numele Parsifal este scris pe 
cupa sfântă, strălucitoare ca aurul, în care se află o ostie. Pe 
această cupă este scris numele său. 

Şi acum era necesar să găsesc cupa. Mi s-a părut întotdeauna 
necesar, în cazul unei cercetări oculte, să iau în seamă nu 
numai ceea ce rezultă nemijlocit din sursele oculte, ci, atunci 
când este în joc o problemă importantă, să am în vedere şi 
ceea ce a adus la lumină cercetarea exterioară. Cred că nu 
este bine să neglijezi ceea ce erudiţia exterioară are de spus, 
pentru a rămâne cu picioarele pe pământ şi să nu te pierzi în 
nori, în utopie. Aici a fost momentul în care eruditia exoterică 
m-a indus în eroare. Prin ceea ce ea a scos la lumină, m-a 
deviat mult timp de la cărarea cea dreaptă; căci din această 
cercetare exoterică am putut afla că, atunci când a început să- 
şi scrie Parsifalul său, Wolfram von Eschenbach - aşa spune 
cercetarea exoterică - a folosit, după propriile sale cuvinte, pe 
Chrétien de Troyes şi pe un anume Kyot. Cercetarea exoterică 
nu poate să-l identifice pe acest Kyot, şi din această cauză îl 
consideră ca pe o invenţie a lui Wolfram von Eschenbach, ca şi 
cum acesta, pentru multele lucruri pe care le adaugă la ceea 
ce găseşte la Chretien de Troyes, ar mai fi vrut să găsească şi 
o altă sursă. Ştiinţa exterioară accepta un singur lucru, că 
Kyot ar fi copiat operele lui Chrétien de Troyes şi că Wolfram 
von Eschenbach ar fi prelucrat acest fapt într-un mod plin de 
fantezie. 


Cercetarea actuală trebuie să-l determine pe om să facă 
abstracţie de calea care trece prin Kyot, căci cercetarea 
exterioară îl consideră ca fiind o invenţie a lui Wolfram von 
Eschenbach. Totodată - şi acestea sunt combinaţii karmice -, 
în timp ce eu eram indus în eroare în această privinţă, epocile 
postatlanteene, aşa cum s-au desfăşurat înaintea Misteriului 
de pe Golgota, înaintea epocii a patra postatlanteană, reapar, 
într-un anumit fel, după această epocă. Astfel, epoca a treia 
reapare abia în epoca noastră, a cincea, a doua în cea dea 
şasea şi prima epocă, aceea a sfinţilor Rishi va reapărea în 
epoca a şaptea în modul pe care l-am prezentat de mai multe 
ori. Mi s-a arătat - acesta este rezultatul unei cercetări de 
mulţi ani - din ce în ce mai clar că, efectiv, în epoca noastră 
există ceva care este ca o înviere a astrologiei epocii a treia 
postatlanteene străbătură de Impulsul christic. De fapt, astăzi 
trebuie să cercetăm în stele altfel decât se cerceta atunci, dar 
scrierea stelară trebuie să aibă din nou importanţă pentru noi, 
să ne spună ceva. Şi iată că într-un mod uimitor s-au asociat, s- 
au combinat acest gând al reapariţiei scrierii stelare şi acela al 
tainei lui Parsifal. Astfel încât nu am mai avut altă posibilitate 
decât să cred că sunt legate una de cealaltă. Atunci s-a 
înfăţişat sufletului meu o imagine. Imaginea mi-a fost dată 
când am încercat să-l însoțesc pe Parsifal în drumnul său de la 
Trevericent spre Cetatea Graalului. Chrétien de Troyes ne-a 
descris într-un mod care vorbeşte inimii întâlnirea cu acest 
pustnic. Aş vrea să vă prezint un mic fragment din acest 
episod, în care se povesteşte cum ajunge Parsifal la bătrân: 

El dă pinteni calului 

Şi din adâncul inimii oftează 

Pentru că vinovat se simte faţă de Dumnezeu, 

Căinţa îi sfredeleşe pieptul. 

Plângând el străbate pădurea 

În faţa chiliei totuşi se opreşte 

Coboară din şa, 

Armele la pământ le pune 

Şi-ntr-o mică bisericuţă 

Găseşte cucernicul om. 

În suferinţa sa 

Se lasă-n genunchi în faţa lui. 

Lacrimi ce-i curg din ochi 

Coboară neîncetat pe bărbia sa, 

În timp ce cu simplitate de copil 

Îşi împreună mâinile în faţa lui. 

„Voi care dăruiţi mângâierea, 


Ascultaţi mărturisirea-mi plină de căinţă: 

Cinci ani am fost orbit de-amăgiri, 

Fără credinţă am trăit 

Şi năzuiam într-una spre rău." 

„Spune-mi de ce-ai făcut aceasta 

Şi roagă-l pe Domnul să te lase 

Să te mai apropii o dată 

De fericita ceată." 

„La regele pescar fost-am o dată; 

Am văzut lancea de pe al cărui 

Oțel sânge picura. Am văzut Graalul 

Şi n-am întrebat 

Ce vrea să spună acel sânge, 

Şi ce-nsemna Graalul. 

Din acea zi până azi 

În grea suferinţă a sufletului am fost. 

Mai bună mi-ar fi moartea! 

Şi-acolo-am uitat de Domnul nostru 

Şi am rămas departe de harul său." 

„Spune-mi dar cum eşti numit." 

„Sunt cunoscut ca Parsifal." 

Din adâncul pieptului suspină bătrânul: 

Numele îi este bine cunoscut. 

Grăieşte el: „Te-a unit cu suferinţa 

Greşeala ce fără ştiinţă ai făcut". 
Şi-atunci au loc convorbirile dintre pustnic şi Parsifal de care 
am vorbit mai înainte. Când am încercat apoi să-l însotesc în 
spirit pe Parsifal, care, după ce a făcut popasul la eremit, s-a 
îndreptat din nou spre Graal, adeseori am avut o trăire ca şi 
cum mi s-ar lumina în suflet imaginea drumului lui pe timp de 
zi şi de noapte şi faptul că în timpul zilei el era dăruit naturii, 
iar noaptea stelelor, ca şi cum în inconştientul său ar fi vorbit 
scrierea stelară. Şi era ca şi cum scrierea stelară ar fi fost 
numai o prevestire a ceea ce cavaleria sfântă, care-l întâmpina 
din partea Graalului, i-ar spune: „Din Sfântul Graal străluceşte 
numele tău, luminând!," Dar Parsifal, evident, nu ştia ce ar 
putea face cu ceea ce-i lumina din stele, căci aceasta rămânea 
în inconştientul său şi din această cauză nici nu poate fi 
interpretat foarte corect, oricât ai încerca să te adânceşti prin 
cercetare de pe poziţia ştiinţei spiritului. 
Atunci, am încercat să mă întorc încă o dată la Kyot şi, ce să 
vezi: mai cu seamă un lucru pe care-l spune Wolfram von 
Eschenbach despre el mi-a făcut o impresie profundă, pe care 
a trebuit s-o reunesc cu „Ganganda greida". Ele s-au asociat 


de la sine. A trebuit să-l mai asociez şi cu imaginea femeii 
care-l ţine pe genunchi pe mirele ei mort. S-a întâmplat când 
eu, ca şi cum nu l-aş fi căutat, am dat peste acest cuvânt rostit 
de Kyot. Expresia lui este: er jach, ez hiez ein dinc der grâl, 
adică, el spuse: un lucru se numea Graal. Şi apoi, chiar 
cercetarea exoterică ne indică cum a ajuns la: er jach, ez hiez 
ein dinc der grâl. El a primit o carte de la Flegetanis în Spania. 
Este o carte de astrologie. Nu există nici un dubiu, este permis 
să spui: Kyot este chiar cel care, îndemnat de Flegetanis - 
cineva pe care el îl numeşte şi în care retrăieşte ceva din 
cunoaşterea scrierii stelare -, aşadar, sfătuit de această 
astrologie retrezită la viaţă, vede lucrul numit Graal. Acum 
ştiam că nu trebuie renunţat la Kyot, că el ne oferă chiar un 
indiciu important, când cercetezi de pe poziţia ştiinţei 
spiritului: că el, cel puţin, a văzut Graalul. 

Unde este, deci, de găsit Graalul care are înscris pe el numele 
lui Parsifal? In cursul cercetării mele mi-a fost dat să aflu că el 
trebuie căutat - numele - în scrierea stelară. Şi apoi, în altă zi, 
pe care trebuie s-o consider ca una foarte importantă pentru 
mine, a rezultat unde poate fi găsită cupa de aur; prin ea - se 
exprimă prin simbolul său din scrierea stelară - suntem 
conduşi la taina Graalului. În scrierea stelară am văzut, ceea 
ce oricine poate vedea - fără a afla însă taina problemei. Într-o 
zi, pe când urmăream cu privirea interioară secera aurie a 
Craiului Nou, care apare pe cer în aşa fel încât Luna 
întunecată este slab vizibilă, mi-a apărut, aşezată în ea ca o 
rondelă mare slab vizibilă, astfel încât se vede fizic-exterior 
Luna aurie, „Ganganda greida" - provizia de drum rătăcitoare 
- şi în ea marea ostie, rondela întunecată, ceea ce nu se vede 
pe Lună dacă o priveşti superficial, ci numai dacă o observi cu 
atenţie: Căci atunci vezi rondela întunecată şi - înscris în 
minunatele litere ale scrierii oculte pe secera Craiului Nou - 
numele Parsifal! Aceasta, dragi prieteni, a fost scrierea 
stelară. Din citirea scrierii stelare rezultă pentru inima şi 
pentru mintea noastră ceva - chiar dacă poate încă nu totul - 
din taina lui Parsifal, din taina Sfântului Graal. Ceea ce mai am 
să spun în legătură cu acestea, o voi face mâine. 


CONFERINŢA a VI-a 


Leipzig, 2 ianuarie 1914 

Am încercat să prezint ieri câteva adevăruri despre Misteriul 
Graalului şi despre cele legate de această temă în aşa fel, încât 
să devină evident modul în care lucrurile se deschid încetul cu 
încetul sufletului care caută. Nu am ascuns faptul că trebuie 
parcurse mai multe etape înainte ca sufletul căutător să 
găsească ceea ce se poate numi un rezultat al cercetării din 
lumile spirituale. Ştiu că tocmai psihologia modernă, care 
rămâne atât de mult la suprafaţa problemelor atunci când 
întâlneşte astfel de descrieri, va avea de obiectat lucruri 
posibile sau mai degrabă imposibile. Cunosc obiecțiile ce pot fi 
aduse cu privire la tot felul de legi, asociaţii de idei şi 
reprezentări subconştiente. Fiind conştient de toate acestea, 
am oferit o prezentare nefardată, pentru că, dragi prieteni 
antroposofi, trebuie să fie clar că rezultatele la care trebuie să 
ajungi în cercetarea spiritului nu pot fi atinse decât după 
depăşirea tuturor obstacolelor despre care am spus ieri că ne 
stau în drum. Am vrut să spun de la bun început aceste lucruri 
pentru că se întâmplă deseori ca cele spuse de mine, dacă se 
tipăresc sub forma ciclurilor de conferinţe, să ajungă în 
mâinile unor persoane străine de mişcarea noastră, care fac 
apoi observaţiile cele mai lipsite de sens, obişnuind desigur să 
citeze lucruri scoase din context. Daţi-mi voie să spun, fără a 
vrea să fiu câtuşi de puţin lipsit de modestie, că prin 
antroposofia noastră am ajuns în momentul în care unii 
oameni cred că pot face afaceri prin combaterea mişcării 
noastre antroposofice. 

Am vorbit despre faptul că scrierea cerească poate fi cu 
adevărat găsită, care nu este însuşi Graalul. Am subliniat în 
mod expres - şi rog ca aceste sublinieri să fie luate în serios - 
că numele Graalului este ceea ce se află prin scrierea stelară, 
nu Graalul însuşi. Am atras atenţia asupra faptului că, în 
secera aurie a Craiului Nou, din care se ridică, aşa cum poate 
vedea oricine prin observare directă, partea întunecată a 
restului Lunii faţă de care secera aurie pare să se delimiteze, 
rezultă în scriere ocultă numele lui Parsifal. 

Înainte de a continua studiul nostru trebuie să atrag atenţia 
asupra unei legi importante, asupra unui fapt important. Ceea 
ce apare ca seceră aurie ia naştere prin faptul că razele fizice 
ale Soarelui se reflectă pe Lună. Soarele luminează Luna, iar 
partea luminată apare ca o cupă aurie. In ea se află ostia 
întunecată: din punct de vedere fizic, partea neluminată, care 
rămâne întunecată, la care razele Soarelui nu pot ajunge; din 
punct de vedere spiritual, mai intervine ceva. Când razele 


Soarelui cad pe o parte a Lunii şi sunt reflectate cu strălucire 
aurie, ceva trece prin materia fizică, şi anume ceea ce este 
spiritual, viu în razele Soarelui. Forţa spirituală a Soarelui nu 
este reţinută ca forţa fizică a Soarelui, care este reflectată. Ea 
trece prin materie şi, în timp ce este reţinută de forţa Lunii, 
vedem în realitate, chiar în ceea ce se află în cupa de aur, 
forţa spirituală a Soarelui. Astfel, putem spune: In partea 
întunecată a Lunii, pe care o privim, vedem forţa spirituală a 
Soarelui. În partea strălucitoare, aurie, vedem forţa fizică a 
Soarelui care este respinsă ca forţă radiantă. Aşadar, când 
privim Soarele, Spiritul său se află în cupa forţei fizice a 
Soarelui. Astfel, în realitate, Spiritul Soarelui odihneşte în 
cupa Lunii. Şi acum să sintetizăm tot ce am spus până acum 
despre Spiritul solar şi relaţia sa cu Christos: ceea ce 
realizează Luna în plan fizic ne va apărea ca un simbol 
important. Prin respingerea razelor solare ea ne apare ca 
purtătoare a Spiritului solar: acesta se află în ea sub forma 
rondelei asemănătoare unei ostii. 

Să ne amintiln că în legenda lui Parsifal se subliniază că de 
fiecare dată, în ziua Vinerii Mari, aşadar, la sărbătoarea 
Paştilor, din cer coboară ostia, ea este cufundată în Graal, este 
înnoită; este cufundată în Graal de Sfintele Sărbători ale 
Paştilor ca o regenerare, unde din nou se face trimitere la 
Graal şi la Parsifal şi, de asemenea, prin pustnic, la 
Sărbătoarea Paştilor, a cărei importanţă pentru Graal este din 
nou redată omenirii prin Parsifalul lui Wagner. 

Să ne amintim acum că, în conformitate cu o veche tradiţie, a 
uneia din acele tradiţii care ţine de continuarea acţiunii 
Impulsului christic în străfundurile sufletului, se produce 
stabilirea sărbătorii Paştilor. In ce zi se stabileşte sărbătoarea 
Paştilor? Când Soarele de primăvară (după echinocţiu. N.tr.) 
se află în creşterea forţelor sale -, simbolul nostru pentru 
Christos, îşi are prima Duminică (în 1. germană, Sonntag, ziua 
Soarelui. N.tr.) după Luna plină de primăvară. Cum se 
prezintă Luna de primăvară pe cer, în ziua sărbătorii Paştelui? 
Ea trebuie să intre în stadiul de seceră, după ce a fost Luna 
plină. Ceva din această parte întunecată, ceva din Spiritul 
solar, care şi-a primit forţa de primăvară (echinocţială) trebuie 
să devină vizibil. Aceasta înseamnă, după o veche tradiţie, că 
trebuie să apară pe cer imaginea Sfântului Graal. Aşadar, de 
Paşti, oricine poate vedea pe cer imaginea Sfântului Graal. Din 
acest motiv, Sărbătoarea Paştilor a fost stabilită conform cu o 
veche tradiţie. 


Să încercăm să ne orientăm mai departe şi să vedem cum a 
putut să se realizeze tot ce se leagă de legenda lui Parsifal, 
mai mult prin demersul care are loc în subteranele vieţii 
sufleteşti. Am amintit ieri că forţa Sibilelor trebuie să fie 
îmblânzită, trebuie să fie pătrunsă de Impulsul christic, şi în 
această formă îmblânzită trebuie să reapară treptat, pentru a 
deveni purtătoarea culturii spirituale a timpului mai nou. Se 
pune întrebarea: A putut să surprindă Perceval - aşa a fost el 
numit de Chrestien de Troyes - în propria sa fiinţă ceva din 
acea forţă christică activă în fundamentele sufletului? 

Dacă mai privim o dată retrospectiv la caracterul primordial al 
geologiei ebraice vechi, vom vedea că noi înţelegem spiritul 
geologiei ebraice numai dacă focalizăm în mod adecvat faptul 
că antichitatea evreiască punea accentul pe caracterul 
geologic al revelaţiei sale. Am precizat, în acest ciclu de 
conferinte că revelaţiile antichităţii evreilor trebuie căutate în 
mobilitatea spirituală a Pământului. Este vorba de strădania 
de a face să se retragă ceea ce este activ în elemente venind 
de la stele şi care acţionează în aşa fel încât influenţa stelelor 
să aducă în elemente ceea ce mai apoi stimulează spiritual 
forţa sibilinică. Acest lucru era justificat din punctul de vedere 
al astrologiei celei de a treia epoci postatlanteene; omenirea 
mai avea încă atât de mult din moştenirea vechii spiritualităţi 
încât, în timp ce se dăruia elementelor cu sufletul, prelua 
binele prin revelaţiile scrierii stelare. In cea de a patra 
perioadă postatlanteană forţa stelelor părea să se fi retras în 
faţa elementelor care învăluie Pământul, în atmosferă şi în 
toate celelalte, iar influenţa elementelor era resimţită în aşa 
fel încât cel care înţelegea spiritul timpului, pe măsură ce 
epoca a patra înainta, trebuia să spună: Să ne păzim de ceea 
ce vine de la stele şi intră în elemente; căci aceasta determină 
ceva asemănător cu forţele incorecte ale Sibilelor. Prin faptul 
că Impulsul christic s-a revărsat în aura Pământului, forţele 
sibilinice trebuiau să fie din nou armonizate, transformate în 
ceea ce putea dezvălui revelații justificate. Adevăratul 
cunoscător aparţinând antichităţii ebraice nu se uita cu 
plăcere la stele când voia să obţină revelaţia spirituală. El îl 
urma pe zeul Iahve care aparţine evoluţiei Pământului şi care 
a devenit un zeu lunar, aşa cum am spus în Ştiinţa ocultă. În 
sărbătorile lunare ale evreilor este clar exprimat faptul că 
„Domnul Pământului" apare în mod simbolic din Lună, în 
reflectarea sa. Dar să nu mergi mai departe, aceasta era 
indicaţia vechii culturi ebraice faţă de elevul său. Mulţumeşte- 
te cu ceea ce revelează Iahve prin simbolul său lunar, în nici 


un caz nu merge mai departe, căci nu a venit timpul decât 
pentru a prelua din elemente ceea ce se exprimă prin simbolul 
Lunii. Altfel, acestea ar deveni forţe sibilinice incorecte! Dacă 
se reuneşte în aspectul său natural ceea ce a fost adus din 
evoluţia  saturniană, solară şi lunară pentru evoluția 
Pământului, acesta ne întâmpină prin antichitatea ebraică 
simbolizat în Eva. Eve - vocalele nu sunt niciodată exprimate 
clar în ebraică - Eve! Dacă adăugaţi la aceasta sensul folosit 
pentru entitatea divină a antichităţii ebraice, care este 
conducătorul destinelor pământeşti, veţi avea o formă care 
este tot atât de corectă ca oricare alta: leve - Iahve, 
conducătorul Pământului care-şi are simbolul în Lună. Legat 
de aceasta, ceea ce a venit din evoluţia lunară, cu rezultatul 
produs de evoluţia lunară pentru evoluţia Pământului: 
Stăpânul Pământului legat de Maica Pământului care este un 
rezultat al evoluţiei lunare... (lacună în text. N.tr.)... Iahve! 
Aşadar, din antichitatea ebraică vine legătura tainică a forţelor 
lunare, care au lăsat resturile în Luna astronomică şi care şi- 
au părăsit forţele aparţinând omenirii în elementul feminin al 
existenţei omului. Legătura dintre Stăpânul Pământului şi 
Mama Lunii ne întâmpină chiar în numele Iahve. 

Aş vrea să aduc în faţa sufletelor dumneavoastră două fapte 
care vă pot face atenţi la modul cum forţele sibilinice s-au 
transformat sub influenţa Impulsului christic în adâncurile 
subconştiente ale vieţii sufleteşti. Am atras atenţia acum trei 
ani asupra unui fenomen pe care aş vrea să-l readuc în 
discuţie acum; este vorba de o Sibilă transformată sub 
influenţa  Impulsului christic. Am făcut trimitere şi în 
conferințele tipărite sub titlul: „Istoria ocultă. Consideraţii 
esoterice asupra unor legături karmice ale unor personalităţi 
şi evenimente ale istoriei mondiale", la fenomenul Fecioarei 
din Orleans, am făcut referire la influenţa realmente 
extraordinară pe care a avut-o asupra destinului ulterior al 
Europei ceea ce a făcut Fecioara din Orleans sub influenta 
inspiraţiilor sale, întru totul pătrunse de Impulsul christic, 
care au început din toamna anului 1428. Putem afla din istoria 
exterioară că destinele Europei ar fi trebuit să se desfăşoare 
cu totul altfel în lipsa intervenţiei Fecioarei din Orleans; şi 
numai un materialist plin de prejudecăţi ca Anatole France 
poate contesta aspectul misterios a ceea ce a intervenit atunci 
în istorie. Nu vreau să mă refer aici la ceea ce poate fi citit în 
orice carte de istorie şi care îl poate conduce pe cel care a 
ascultat aceste conferinţe, la faptul că în Fecioara din Orléans 
apare ceva de Sibilă modernă. Este timpul în care cea dea 


cincea epocă postatlanteană este în ascensiune - suntem în 
secolul al XV-lea -, în care forta christică trebuie să iasă la 
suprafaţă din fundamentele sufletesti subconştiente. Vedem 
cât de blândă, de delicată, de învăluită în cel mai nobil 
sufletism omenesc apare forţa sibilinică a Fecioarei din 
Orleans. Cu acest prilej dorese să vă citesc o scrisoare scrisă 
de un bărbat care a participat la evenimente, pentru că din 
această aceasta reiese ce impresie a făcut natura sibilinică a 
Fecioarei din Orleans asupra celor care aveau inima şi mintea 
deschise pentru aceste împrejurări. Un bărbat din anturajul 
regelui pe care-l eliberase Fecioara din Orleans scrie, după ce 
a expus cele înfăptuite de ea: 

„Aceasta şi multe altele a înfăptuit Fecioara (din Orleans) şi cu 
ajutorul lui Dumnezeu ea va face şi lucruri mai mari. Fetişcana 
este de o frumuseţe fermecătoare şi are o ţinută bărbătească, 
vorbeşte puţin şi arată o înţelepciune uimitoare; în vorbirile ei 
are o voce fină, plăcută, feminină. Mănâncă cu măsură şi încă 
mai cu măsură bea vin. Ii plac caii de călărie şi armele. li plac 
foarte mult bărbaţii înarmaţi şi nobili. Întâlnirea şi discuţiile 
cu lume multă îi displac Fecioarei; adeseori îi curg lacrimile, îi 
place o figură veselă, rezistă la munci nemaiauzite, iar în 
mânuirea şi purtarea armelor este atât de perseverentă încât 
rămâne complet înarmată şase zile, zi şi noapte, fără 
întrerupere. Ea spune: englezii nu au nici un drept asupra 
Franţei şi din această cauză ea ar fi trimisă, după cum spune, 
de Dumnezeu, pentru a-i izgoni şi a-i învinge, însă numai după 
un avertisment prealabil. Regelui îi arată cea mai înaltă 
cinstire; ea spune că el ar fi iubit de Dumnezeu, având o 
protecţie specială, pentru care motiv el va fi şi menţinut. 
Despre ducele de Orleans, nepotul vostru, ea spune că va fi 
eliberat în mod miraculos, totuşi abia după ce se va trimite un 
avertisment englezilor care-l ţin prizonier, pentru a-l elibera. 
Şi pentru a-mi încheia raportul, luminate Principe: lucruri mai 
minunate decât vă pot scrie sau exprima prin cuvinte se 
întâmplă şi s-au întâmplat. În timp ce vă scriu acestea, numita 
Fecioară s-a deplasat deja în regiunea oraşului Reims în 
Champagne, direcţie în care regele a pornit în grabă pentru 
ungerea şi încoronarea sa cu sprijinul lui Dumnezeu. 
Prealuminate şi puternice Principe şi Domnul meu cel mai 
cinstit! Mă recomand dumneavoastră prea-smerit, rugând pe 
Cel prea Înalt să vă apere şi să vă împlinească dorinţele. Scris 
la Biteromis, în ziua a 21-a a lunii Iunie. 

Smeritul dumneavoastră servitor Percival 

Domn de Bonlamiulk, Consilier şi Şambelan 


al Regelui Francezilor şi al 

Ducelui de Orleans. 

Stolnic al Regelui, născut la Berry". 

In felul acesta scrie un Percival despre Fecioară către ducele 
de Milano. Cel care parcurge această scrisoare, această 
informare, va resimţi cum este descrisă aici o Sibilă 
christificată. 

Acesta este un aspect; un alt aspect asupra căruia aş vrea să 
atrag atenţia, este şi el un fapt al timpului mai nou care îşi 
arată zorile în cea de a cincea epocă postatlanteană. Este 
vorba de ceea ce scrie un bărbat care se simţea pătruns atunci 
de ceea ce răsărea o dată cu timpul nou şi căruia îi era 
îngăduit să se simtă pătruns de aceasta. Am putea spune că el 
resimțea în mod inconştient că vine un timp în care vechea 
astrologie poate reînvia într-o formă nouă, christificată, în 
care, dacă aceasta se exercită în mod corect, străbătută de 
Impulsul christic, vom putea ridica din nou privirea spre stele 
pentru a le interoga asupra scrierii lor spirituale. El este în 
acelaşi timp un bărbat, aşa cum veţi vedea îndată, care 
resimte în profunzime că Pământul nu este numai ceea ce vrea 
să ne prezinte geologia materialistă actuală, ceva pur fizic, 
mineralogic, ci că el este o fiinţă vie, ceva ce nu are numai 
corp, cum vrea să ne convingă materialistul actual, ci care are 
şi suflet. Bărbatul de care vorbesc ştia astfel că îi este îngăduit 
să simtă - chiar dacă în lipsa ştiinţei de azi a spiritului nu avea 
posibilitatea să şi poată exprima: Impulsul christic a fost 
preluat de sufletul Pământului în aura sa, iar aici, omului care 
se simte acum în aura Pământului cu sufletul, simțind în 
acelaşi timp şi Impulsul christic, îi este permis să ridice din 
nou privirea la ceea ce este scris în stele. Acest lucru se şi 
făcea. Chiar dacă orice astfel de apropiere aducea cu sine 
multă superstiție, şi tocmai vechii astronomi apăreau în acel 
timp încărcaţi de multă superstiție, totuşi un bărbat profund 
legat de viaţa spirituală a timpului nou grăieşte astfel: 
„Acestea şi alte nenumărate transformări şi fenomene care au 
loc în şi pe Pământ sunt atât de ordonate şi exacte, încât nu 
pot fi atribuite nici unei cauze oarbe, şi întrucât planetele nu 
ştiu nimic despre unghiurile pe care le formează razele lor pe 
Pământ, acesta trebuie să aibă un suflet. Pământul este un 
animal". 

Dar el nu înţelege un animal în sens obişnuit, ci un organism 
viu. 

„Se va putea conştientiza la acesta tot ce este analog cu 
părţile corpului animal. Plantele şi arborii sunt părul lui, 


metalele sunt vinele lui, apele mării îi sunt băuturi. Pământul 
are o forţă formatoare, un fel de imaginaţie, mişcare, anumite 
boli; iar fluxul şi refluxul sunt respiraţia animalului. Sufletul 
Pământului pare să fie un fel de flacără, de aici şi căldura 
subterană şi din această cauză nu există nici o reproducere 
fără căldură. O anumită imagine a Zodiacului şi a întregului 
firmament este întipărit de Dumnezeu în sufletul Pământului." 
„Aceasta este legătura cerescului cu terestrul, cauza simpatiei 
dintre Cer şi Pământ; arhetipurile tuturor mişcărilor şi 
structurilor Pământului i-au fost implantate de Dumnezeu, de 
Creator". 

„Sufletul se află în centrul Pământului, trimite forme sau 
amprentele sale în toate direcţiile şi simte pe această cale 
transformările şi obiectele armonioase din afara lui. Aşa cum 
stau lucrurile cu sufletul Pământului, aşa stau şi cu sufletul 
omului. Toate ideile şi dovezile matematice, de exemplu, 
sufletul le produce din sine însuşi, altfel ele nu ar putea avea 
acest înalt grad de certitudine şi precizie." 

„Planetele au influenţă asupra forţelor sufleteşti ale omului. 
Ele provoacă stări ale dispoziţiei sufleteşti şi pasiuni de toate 
felurile şi prin acestea conduc adeseori la cele mai 
abominabile acţiuni şi evenimente. Ele influenţează concepţia 
şi naşterea şi prin aceasta temperamentul şi caracterul omului 
şi pe aceasta se bazează o mare parte a astrologiei. Probabil 
că Soarele nu răspândeşte numai lumină şi căldură în întregul 
Cosmos, ci el este şi centrul şi reşedinţa raţiunii pure şi izvorul 
armoniei în întregul Univers - iar toate planetele sunt 
însufleţite." 

„In întreaga Creaţiune se află o admirabilă armonie atât în 
plan sensibil cât şi în plan suprasensibil, în idei ca şi în lucruri, 
în imperiul naturii cât şi al harului. Această armonie există 
atât în lucruri cât şi în relaţiile dintre ele. Armonia supremă 
este Dumnezeu şi el a întipărit în toate sufletele o armonie 
interioară ca imagine a Sa. Numele, figurile, constelaţiile, în 
general natura sunt în armonie cu anumite taine ale religiei 
creştine. Aşa cum, de exemplu, în Univers există trei lucruri 
imobile: Soarele, stelele fixe şi mediul cosmic (în text = 
Intermedium. N.tr.), iar tot restul este mişcător, tot aşa se află 
şi în Dumnezeul unic: Tatăl, Fiul, Sfântul Duh. Sfera 
reprezintă, de asemenea, Unitatea triplă (Tatăl este centrul, 
Fiul suprafaţa, Duhul echidistanţa centrului faţă de suprafaţă - 
raza), la fel şi alte taine. Fără spirite şi suflete nu ar exista 
armonie. Ín sufletele umane se găsesc predispoziţii 
armonioase de infinit de multe feluri. Întregul Părnânt este 


însufleţit şi prin aceasta se realizează marea armonie atât pe 
Pământ cât şi între acesta şi constelații. Acest suflet 
acţionează prin întregul corp al Pământului, dar îşi are sediul 
într-o anumită parte a lui, aşa cum sufletul omului îşi are 
sediul în inimă; şi de aici pleacă, ca dintr-un focar sau dintr-un 
izvor, acţiunile sale, în ocean şi în atmosferă. De aici provine 
simpatia dintre Pământ şi constelații, de aici acţiunile ritmice 
ale naturii. Că Pământul are cu adevărat un suflet, o arată cel 
mai clar observarea vremii şi a aspectelor astronomice care 
determină de fiecare dată manifestările ei. In cazul unor 
aspecte planetare şi constelații aerul devine agitat; dacă 
acestea nu există sau sunt slabe sau de scurtă durată, el 
rămâne liniştit." 

Aceste lucruri sunt scrise în 1607 de un bărbat, în care 
trăieşte şi vibrează, pe măsură ce apare timpul nou, astrologia 
christificată care trage după ea superstiţia astrologică. Sunt 
scrise de un om dintr-o dispoziţie cât se poate de pioasă, de un 
bărbat care ştie că odinioară se foloseau, cu drept cuvânt - 
mai târziu însă în mod incorect -, forţele care vin din lumea 
elementară, am spune azi forţele sibilinice. Căci el spune: Nu 
se poate contesta că astfel de spirite - el se referă la spirite 
care fac legătura dintre constelații şi Pământ - se fixează în 
elementele Pământului, în ceea ce înconjoară Pământul ca 
atmosferă. 

„Nu se poate nega faptul că, odinioară, astfel de spirite 
comunicau omului oracole prin idoli, stejari, dumbrăvi, grote, 
prin animale etc.; iar prezicerile obţinute din observarea 
zborului păsărilor nu era numai o artă de a deruta pe cei slabi. 
Acele spirite erau active în direcționarea păsărilor prin aer, 
prin care cu voia Domnului atunci îi erau sugerate omului 
multe lucruri. Încă şi azi se mai aude despre păsări de rău 
augur (piază rea), ca bufniţe, ulii, vulturi, corbi, numai că 
aceste exemple sunt tot mai rare. Acele spirite nu pot accepta 
să fie dispreţuite, aşa cum o merită, potrivit legii lui Dumnezeu 
şi a învăţăturii creştine: dimpotrivă, atunci ele se îndepărtează 
şi tac. Întrucât Mincinosul a avut permisiunea încă de la 
început să vorbească prin animale şi a vorbit prin şarpe cu 
Eva, el a indus în eroare neamul omenesc. De atunci, acesta 
le-a fost obiceiul: de câte ori ele au putut vorbi cu omul, prin 
voci sau prin semne, prin corpurile sau mişcările animalelor, 
ele au folosit această forţă în mod abuziv, şi-au apropriat 
cinstiri dumnezeieşti şi au derutat pe bieţii oameni. Deşi 
Christos a venit pentru a nărui lucrările diavolului, deşi a 
impus tăcere acestor spirite şi deşi ele şi-au pierdut statuile 


din temple, dumbrăvile, grotele şi Pământul pe care l-au 
stăpânit mult tunp, mai sunt totuşi aici; adeseori ele sunt 
biciul lui Dumnezeu, El spune oamenilor diferite lucruri prin 
intermediul lor." 

Omul nostru face aluzie la faptul că revelaţiile spirituale se 
christifică. In 1607 acest om vorbeşte astfel despre 
răsturnările care au avut loc în lumea spirituală. Cine este 
acest om? Este el îndreptăţit să vorbească, ne este îngăduit să- 
l ignorăm? Nu, este un om fără de care azi nu ar exista 
astronomia şi fizica modernă: este Johannes Kepler. Şi ai vrea 
să-i sfătuieşti pe cei care se numesc în prezent materialişti sau 
monişti şi care se referă la Kepler ca la unul dintre cei care 
trebuie să le fie idoli să-şi pună la inimă pasajul mai sus citat. 
Cele mai importante legi astronomice, cele trei legi ce-i poartă 
şi numele şi care domină toată astronomia actuală sunt opera 
sa. El vorbeşte despre ceea ce se ridică la suprafaţă treptat o 
dată cu a cincea epocă postatlanteană. Trebuie să ne 
reobişnuim treptat să cunoaştem acţiunile spirituale legate de 
stele - acum pătrunse de noul impuls. 

Când a intrat Parsifal în Cetatea Graalului, încă neştiutor, 
nepregătit pentru a pune întrebări în mod liber - potrivit 
tradiţiei mai târzii, preluată de Wolfram von Eschnbach? Când 
a intrat Parsifal în Cetatea Graalului, şi când Amfortas, rănit, a 
simţit dureri infinite? Când a intrat Parsifal în Cetatea 
Graalului? Legenda ne spune: Era timpul lui Saturn; Saturn şi 
Soarele se aflau în Rac, la apogeu. Vedem cum se căuta până 
la nivelul cel mai intim legătura dintre Pământ şi stele. Era 
timpul lui Saturn! 

Am aflat că Impulsul christic se află parcă ascuns, în 
fundamentele sufletului; sus continuă disputele teologice şi 
aduc la lumină ceea ce devine mai târziu creştinismul 
tradiţional. Dacă ne referun la persoana lui Parsifal aşa cum o 
descrie legenda putem spune că el nu ştie nimic despre toate 
acestea. Tocmai de cele ce s-au petrecut la suprafaţă el este 
ţinut la distanţă. Toate acestea el nu trebuie să le ştie. In felul 
acesta este apărat de tot ce s-a petrecut la suprafaţă. El află 
aceste lucruri din izvoare care se extrag din fundamentele 
sufletului, aşa cum am auzit ieri, când pleacă din Cetatea 
Graalului; de la femeia ce-şi plângea mirele mort pe care-l 
ţinea pe genunchi; de la eremit care este legat de forţe mistice 
şi de la forţa Graalului, căci el ajunge la pustnic în ziua Vinerei 
Mari: încă în mod inconştient, forţa Graalului acţionează în el. 

Este, aşadar, un om care nu a ştiut nunic din ceea ce s-a 
petrecut în mod supraconştient; el este pus în legătură cu 


sursele subconştiente care se ridică la suprafaţă în timpul mai 
nou; trebuie să extragă din aceste surse. Inima şi sufletul său 
sunt neatinse în puritatea lor de ceea ce lumea exterioară îi 
aduce în viaţa omului, el trebuie să primească taina Graalului. 
Cu forţele sufleteşti cele mai înalte, mai pure, mai nobile 
trebuie să primească taina Graalului. El trebuie să întâlnească 
pe cineva care nu este apt să facă faţă acelor forţe sufleteşti 
care trebuie să trăiască plenar taina Graalului: trebuie să-l 
întâlnească pe Amfortas. Noi ştim, de fapt, că Amfortas este 
predestinat să fie paznic al Graalului, dar el a decăzut în 
forţele inferioare ale naturii umane; el face legătura între 
această decădere şi paza Graalului; din voluptate şi gelozie el 
si-a omorât rivalul. Toate aceste lucruri sunt de la sine 
înţelese; din cauză că lucrurile sunt mereu greşit înţelese, 
trebuie să atragem atenţia asupra faptului că antroposofia nu 
propovăduieşte nici un fel de ascetism. Dincolo de aceste 
lucruri se află ceva mult mai profund. 

Existau un fel de forţe elementare naturale care nu se 
exteriorizau sau care nu erau luate în considerare aşa cum se 
exprimau în viaţa obişnuită exterioară, ci aşa cum se exprimau 
în legătura lor cu lumile spirituale încă în cea de a treia epocă 
transatlanteană. Ceea ce părea să pulseze în sistemul sangvin 
şi nervos prin elemente se ridica şi recepționa tainele. Nu este 
vorba de o asceză a simţurilor, ci de o conştientizare a tainelor 
sfinte. Ele mai puteau fi primite în cea de a treia perioadă 
culturală cu aceleaşi forţe care-l stăpânesc, în general, pe om 
pe Pământ. Acum venise timpul în care tainele sfinte nu se 
dezvăluiau decât forţelor sufleteşti curate, nevinovate, când 
omul găseşte posibilitatea de a se ridica de la ceea ce-l leagă 
de vocaţia pământească, de care nici antroposofia nu vrea să-l 
înstrăineze. Dar el trebuie să se ridice de la acea vocaţie 
pământească, de la ceea ce îi era îngăduit în vremea vechii 
astrologii şi să se înalțe dacă vrea să se posteze pe o poziţie 
nouă fată de vechile taine. Aceasta trebuie s-o facă prin forţele 
sufletului nevinovat, care s-a eliberat de tot ce este 
pământesc. Faţă de opoziţia creată de antichitatea ebraică, 
trebuie creată o altfel de opoziţie. Antichitatea ebraică a atras 
atenţia cu severitate: Nimic din forţele sibilinice, care erau 
încă justificate în astrologie, nimic din acestea! Să ne ţinem 
numai de zeul Pământului Iahve! 

Din această cauză a luat naştere o repulsie faţă de orice 
revelaţie venită de sus, o acceptare a tuturor revelaţiilor de 
jos, o teamă faţă de ceea ce se revela din ceruri. Această 
situaţie trebuia să domine un timp pe Pământ; trebuia să se 


manifeste pentru o anumită perioadă o anumită opoziţie faţă 
de ceea ce venea de sus. Forțe ca cele sibilinice erau privite ca 
forţe luciferice care veneau de sus. Acum însă, după ce 
entitatea Christos coborâse în corpul lui lisus din Nazaret, 
ceea ce venea de sus era christificat; acum era din nou 
îngăduit să priveşti în sus, acum legătura dintre Stăpânul 
Pământului şi Maica lunară se schimbase. Deoarece Stăpân al 
Pământului devenise Christos, cel care se revărsase în aura 
Pământului. De probleme ale lumilor, aşa cum se ocupa de ele 
Curtea regelui Artus, te puteai apropia cu forţele Pământului; 
de problemele proprii ale Graalului nu te puteai apropia cu 
acţiunea forţelor terestre, aşa cum a fost cazul lui Amfortas. O 
mare suferinţă trebuia să-l atingă pe omul care se apropia de 
tainele Graalului cu asemenea forţe. Şi întrucât influenţele 
constelaţiilor fuseseră christificate, un astfel de om care, de 
fapt, nu primise în sine nimic din ceea ce era subiect de 
dispute la suprafaţă, dar care prin karma sa se afla într-un 
punct în care sufletul său putea fi primit de Christos, un astfel 
de om putea fi din nou gândit în legătură cu forţele sugerate 
prin simbolul timp al lui Saturn; adică Saturn şi Soarele care 
se aflau în acelaşi timp în semnul Racului. Acela în care 
acţionează încă subteran, încă în fundamentele sufleteşti 
subconştiente, Impulsul lui Christos, Parsifal, vine cu forţa 
saturniană şi rana arde aşa cum încă nu arsese niciodată. 
Vedem, aşadar, cum se anunţă timpul mai nou. Sufletul lui 
Parsifal este în legătură cu impulsurile istorice, subconştiente, 
pătrunse de aura lui Christos, cu impulsurile christice, chiar şi 
atunci când el încă nu ştie. Dar, încetul cu încetul trebuie să 
iasă la suprafaţă ceea ce a domnit aici, jos, ceea ce a condus 
istoria umanităţii. Din această cauză, el trebuie să înveţe 
treptat să înţeleagă ceea ce nu poate fi înţeles niciodată dacă 
nu te apropii cu forţe sufleteşti nevinovate, pure, dacă te 
apropii cu ştiinţă tradiţională, cu erudiție. Atunci poate fi văzut 
- căci a ieşit la suprafaţă şi a devenit aproape la fel de cotidian 
ca Graalul cerese, cel care exprimă numele -, dar este totuşi 
vorba de reînnoirea, de schimbarea formei a ceea ce a 
constituit motivul pentru care a luptat la vremea sa, de 
antichitatea ebraică. 

Să stăm în faţa Mamei-fecioare având pe genunchi pe Christos 
şi să spunem: Cine poate simţi sfinţenie în faţa acestei imagini, 
acela are un sentiment despre Graal. Toate celelalte lumini, 
toţi ceilalţi zei sunt iradiaţi (umbriţi) de sfânta cupă, acum 
Maica lunară atinsă de Christos. Chibzuieşte „Ce'-ul, 
chibzuieşte şi mai mult „Cum'-ul! Şi să ne amintun cum 


Parsifal, plecând din Cetatea Graalului, are în faţă imaginea 
Miresei şi a Mirelui, care-l pun în legătură cu forţele christice 
inconştiente; să ne gândim cum îi instruieşte eremitul sufletul 
nevinovat, la vremea Paştilor, când imaginea Graalului trebuie 
să apară pe cer cu scriere stelară; să-l urmărim cum călăreşte 
- am subliniat ieri expres - zi şi noapte, ziua privind natura, 
noaptea având adeseori în faţă semnui ceresc al Sfântului 
Graal, secera Lunii strălucind, cu ostia, cu Spiritul lui Christos, 
cu Spiritul solar înăuntru; să vedem cum este el pregătit pe 
drum prin consonanţa imaginii Mamei-fecioare cu Fiul-Mire şi 
cu semnul scrierii cereşti, pentru înţelegerea tainei Sfântului 
Graal; să vedem cum în sufletul său coacţionează ceea ce a 
pătruns destinele Pământului ca Impuls christic, cu scrierea 
stelară care trebuie înnoită; să vedem cât este de înrudit tot ce 
este christificat cu forţele stelare... (lacună în text. N.tr.); 
întrucât a trebuit să intre în timpul lui Saturn, el trebuia să 
facă să ardă mai intens rănile celui care nu adăstase în mod 
corect la Graal, Amfortas. 

Chibzuieşte „Ce'-ul, chibzuieşte şi mai mult „Cum'-ul! Căci nu 
este vorba să caracterizăm astfel de lucruri prin cuvinte ca 
cele pe care le-am folosit acum sau cu altfel de cuvinte. De 
Graal nu te apropii cu anumite cuvinte sau chiar cu speculație 
filosofică. De Graal te apropii când poţi transforma toate 
aceste lucruri în sentimente şi când ştii că privitor la Graal 
trebuie să simţi tot ce este sfânt: că trebuie să simţi confluarea 
a ceea ce a trecut de la Lună, a ceea ce a apărut pentru prima 
dată în Mama Pământului, Eva, şi reapare apoi reînnoit în 
Mama feciorelnică, a ceea ce a devenit Stăpân al Pământului, 
în zeul Iahve, a ceea ce apare ca Nou Stăpân al Pământului, în 
fiinţa lui Christos care s-a revărsat în aura Pământului. Simti 
confluenţa a ceea ce acţionează acum din stele, simbolizat prin 
scrierea stelară, cu această evoluţie a umanităţii. Dacă iei în 
considerare toate acestea, şi le pătrunzi cu simţirea ca o 
consonanţă a istoriei umanităţii cu scrierea stelară, atunci 
înţelegi şi taina care trebuie să fie exprimată prin cuvintele 
care i-au fost încredințate lui Parsifal, al căror ecou îl găsim în 
legendă: că de fiecare dată când moare un rege al Graalului, 
având vocaţia de păzitor al acestuia, apare pe Sfântul Graal 
numele succesorului demn. Aceasta înseamnă să fie chemat să 
înveţe să citească scrierea stelară într-o nouă formă. 

Să încercăm, dragi prieteni, să devenim demni să învăţăm, să 
citim într-o formă nouă această scriere stelară; să învăţăm a o 
citi aşa cum trebuie să ne fie dată acum. În fond, nu înseamnă 
altceva decât o citire în scrierea stelară, când încercăm să 


desluşim evoluţia umană în etapele Saturn, Soare, Lună, 
Pământ până la Vulcan. Dar trebuie să ştim în ce contexte 
vrem să descifrăm scrierea stelară în vremea noastră. Să 
devenim demni de aceasta! Căci nu întâmplător sau fără rost 
se spune că Graalul a fost din nou dus de la locul lui, că pentru 
perioada următoare nu a mai fost exterior perceptibil. Să 
contăm ca pe o nouă căutare a Graalului, ceea ce ne este 
permis să cultivăm în antroposofie, şi să învăţăm a cunoaşte 
ceea ce se ridica atunci din fundamentele sufleteşti 
subconştiente, ceea ce a urcat în conştienţa omului. Să 
transformăm aceste lucruri, treptat, într-un limbaj din ce în ce 
mai conştient! Să fundamentăm o înţelepciune care să ne 
poată dezvălui din nou legătura pământescului cu cerescul, 
fără a face apel la tradiţia veche, aşa cum poate fi ea revelată 
în prezent. Apoi să ne lăsăm pătrunşi, cu tot ce poate deveni 
simtire în noi, de modul cum a ajuns Parsifal la taina Graalului. 
Ulterior ea a rămas din nou ascunsă pentru că oamenii au 
trebuit să caute legătura Pământului cu forţele cosmice mai 
întâi în domeniul ştiinţei celei mai exterioare. Trebuie să 
înţelegem şi că un spirit cum a fost Kepler a găsit înţelegere 
cu ajutorul legilor lui cereşti matematico-mecanice - dar iarăşi 
trebuia să se afunde în fundamente sufleteşti subconştiente, 
ceea ce el a adăugat fiind pătruns cu adevărat de Impulsul 
christic. Când vorbim despre evoluţia noastră pământească şi 
cum se leagă aceasta de Cosmos, noi vorbim în sensul său. El 
ne spune: „Aşa cum, de exemplu, în Univers există trei lucruri 
imobile: Soarele, stelele fixe şi intermediumul (mediul sau 
spaţiul cosmic. N.tr.), iar tot restul este mişcător tot aşa se 
află şi în Dumnezeul unic: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Sfera 
reprezintă, de asemenea, Unitatea triplă (Tatăl este centrul, 
Fiul suprafaţa, Duhul echidistania centrului faţă de suprafaţă - 
raza), la fel şi alte taine. Fără spirite şi suflete nu ar exista 
armonie. In sufletele umane se găsesc predispoziţii 
armonioase în infinit de multe feluri. Întregul Pământ este 
însufleţit şi prin aceasta se realizează marea armonie atât pe 
Pământ cât şi între acesta şi constelații. Acest suflet 
acţionează în întregul corp al Pământului, dar îşi are sediul 
într-o anumită parte a lui, aşa cum sufletul omului îşi are 
sediul în inimă; iar de aici pornesc, ca dintr-un focar sau dintr- 
un izvor, acţiunile sale, în ocean şi atmosferă. De aici provine 
simpatia dintre Pământ şi constelații, de aici şi acţiunile 
ritmice ale naturii. Că Pământul are cu adevărat un suflet, o 
arată cel mai clar observarea vremii şi a aspectelor 
astronomice care determină de fiecare dată manifestările ei. În 


cazul unor aspecte planetare şi constelații, aerul devine agitat; 
dacă acestea nu există sau sunt slabe sau de scurtă durată, el 
rămâne liniştit". 

„Acestea şi nenumărate transformări şi fenomene care se 
petrec în şi pe Pământ sunt atât de ordonate şi exacte, încât 
nu pot fi atribuite unei cauze oarbe şi întrucât înseşi planetele 
nu ştiu nimic despre unghiurile pe care le formează razele lor 
pe Pământ, acesta trebuie să aibă un suflet. Se va putea 
conştientiza la acesta tot ce este analog cu părţile corpului 
animal. Planetele şi arborii sunt părul lui, metalele sunt 
venele, apele mării îi sunt băuturi. Pământul are o forţă 
formatoare, un soi de imaginaţie, mişcare, anumite boli şi 
fluxul şi refluxul care sunt respiraţia animalului. Sufletul 
Pământului pare să fie un fel de flacără, de unde provine 
căldura subterană şi din această cauză nu există reproducere 
fără căldură. O anumită imagine a Zodiacului şi a întregului 
firmament este  întipărită de Dumnezeu în sufletul 
Pământului." 

Noi vedem în prezent cum a fost imprimată această imagine a 
Zodiacului în sufletul Pământului, în aura Pământului, şi, 
trecând prin aceasta, ajungem treptat până la cealaltă parte a 
concepţiei lui Kepler: până la acea parte care trebuia să 
rămână în fundamentele subconştiente ale sufletului, care 
arată însă cu claritate că ceea ce considerăm azi cosmologie 
este o împlinire. Pe cât este de profund fundamentată în 
evoluţia omenirii ceea ce trebuie să fie pentru noi antroposofia 
noastră, pe atât este ea legată cu acel avertisment care vine 
spre noi de la Sfântul Graal. Şi dacă avem în vedere Europa, 
Apusul vechilor timpuri şi ceea ce a persistat în perioada 
postatlanteană ca amintiri ale timpului atlantean, când vedem 
cum în cultura greacă răsună în cultul lui Apolo un ultim ecou 
care ne spune cum a fost christificat cândva în lumile 
superioare cel ce a devenit ulterior lisusul nathanic, care a 
coborât apoi, săvârşind Misteriul de pe Golgota, când urmărim 
toate acestea ne întrebăm: De unde a venit Christos? Cum a 
coborât el pentru a deveni Stăpân al Pământului? El a venit de 
la vest spre est, iar de la est a venit din nou spre vest. Ela 
venit din domeniul lerarhiilor superioare, în învelişul său 
exterior. Fiinţele lerarhiilor superioare l-au adus jos, El le 
aparţinea. Că lucrurile stau aşa ne aminteşte legenda lui 
Parsifal care ne spune: O ceată de îngeri i-au adus lui Titurel 
Sfântul Graal, adevărata taină a lui lisus Christos, a legăturii 
Stăpânului Pământului cu Mama feciorelnică şi o ceată de 
îngeri îl aşteaptă în domeniul lerarhiilor superioare. Dacă-l 


căutăm aici vom înţelege sensul concepţiei noastre 
antroposofice, vom înţelege treptat aspectul de constelație al 
Sfântului Graal, aspectul uman al Sfântului Graal, vom ajunge 
la Mama cu lisus, cu Christos. 

Am căutat, dragi prieteni să atragem atenţia asupra istoriei 
umanităţii, în măsura în care aceasta este purtată de forţe 
spirituale. Şi dacă aţi simţit ceva din ceea ce eu, prin cuvintele 
mele, am vrut să modific nu numai în gândirea, ci în dispoziţia 
dumneavoastră sufletească, atunci a fost atins scopul urmărit 
prin acest ciclu de conferinţe. Aş fi putut numi acest ciclu de 
conferinţe tot atât de bine: „Despre căutarea Sfântului Graal". 
Să fie lăsat judecății fiecărui om dacă în ceea ce se înţelege 
aici prin expresia Armonia tuturor religiilor se vor putea regăsi 
cu adevărat într-o zi confesiunile răspândite pe întregul 
Pământ. Poate fi lăsat în grija fiecărui om să decidă aceasta 
singur. Şi poate fi lăsată fiecărui suflet judecata asupra 
faptului dacă ceea ce se numeşte unitatea religiilor este mai 
bine atins cu ce am încercat să caracterizăm drept căutarea 
Graalului, decât cu alte lucruri care vorbesc despre unitatea 
religiilor, dar care reprezintă cu totul altceva. 

Cine va vrea să ţină cont strict de aspectul confesional îngust 
delimitat, cu siguranţă nu va putea fi convins la început. 
Aceasta provine de la faptul că el îşi apleacă urechea spre 
ceea ce am văzut că nu este decât partea exterioară a faptelor 
propriu-zise ale lui Christos, care sunt de natură spirituală. 
Ceea ce am vrut să evocăm în faţa sufletelor noastre este cum 
cineva a fost condus de karma sa spre aceste fapte spirituale 
ale lui Christos care, din această cauză, este un model ideal 
pentru unificarea religioasă a Pământului, cum Parsifal a fost 
cel condus spre aceste lucruri; şi ne gândim la acea continuare 
a legendei lui Parzival care spune că Graalul, pentru perioada 
când a devenit apoi invizibil în Europa, a fost dus în ţinutul 
preotului loan, care-şi avea împărăţia dincolo de locurile în 
care au ajuns cruciații. În vremea cruciadelor era venerat 
ţinutul preotului Ioan, succesorul lui Parsifal, şi după felul în 
care era căutat trebuie spus: Chiar dacă toate acestea au fost 
exprimate în formule geografice pământeşti, locul lui Ioan nu 
se poate găsi cu adevărat pe Pământ. 

Oare este aceasta, în legenda europeană care voia să continue 
legenda lui Parsifal, o presimţire a faptului că Christos, care 
există inconştient în noi, acţionează din acea vreme şi în 
fundamentele Orientului şi că poate disputele religioase care 
au loc aici se oglindesc în supraconştient? Ar putea fi acest 
lucru influenţat de efluviile şi revelaţiile adevăratului Impuls al 


lui Christos, aşa cum a început să se întâmple în Occident 
potrivit revelaţiei lui Parsifal? Oare lumina solară a Graalului 
să fie menită să lumineze peste toţi zeii de pe Pământ, aşa cum 
o sugerează simbolic faptul că atunci când fecioara aduce 
cupa strălucitoare ca aurul având în ea taina Graalului aceasta 
întunecă celelalte lumi? Ar trebui oare să aşteptăm ca - spre 
deosebire de ceea ce se crede azi - forţele christice, acţionând 
încă inconştient, să se alăture într-o formă modificată la ceea 
ce a apărut ca lumină în Occident potrivit expresiei: Ex oriente 
lux? Ar trebui să se poată lega lumina cu lumină? Pentru 
aceasta va fi necesar ca noi să fim pregătiţi, noi, cei care prin 
karma noastră ne aflăm aşezaţi pe solul acelor curente 
geografice, culturale peste care a trecut Christos încă atunci 
când a  christificat pe lisus din Nazaret în regiuni 
suprapământeşti, pentru a se muta apoi în Orient. Să ridicăm 
privirea şi să simţim că prin înalturile noastre a avut loc 
trecerea lui Christos deja în revelaţiile sale prepământene. Să 
dezvoltăm aptitudinea de a-L înţelege în aşa fel încât să nu 
înţelegem eronat ceea ce el va spune către noi, când va veni 
timpul ca alte mărturisiri de credinţă ale Pământului să fie 
străbătute de impulsurile sale! 


http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA149/GA149_index.html