Rudolf Steiner — Evanghelia dupa Luca

Rudolf Steiner 


EVANGHELIA DUPĂ LUCA 
GA 114 


CONFERINŢA I 
Iniţiaţi şi clarvăzători. Diferite aspecte ale 
iniţierii. 
Cele patru Evanghelii din punctul de 
vedere al cercetarii spirituale 
Bâle, 15 septembrie 1909 

Când eram reuniți aici, cu câtva timp în urmă, am 
analizat curentele cele mai profunde ale creştinismului 
din punctul de vedere al Evangheliei lui loan* [1]. Prin 
faţa ochilor noştri au trecut atunci imaginile măreţe şi 
ideile pe care omul le poate obţine atunci când 
aprofundează această Evanghelie. A trebuit să punem 
atunci în evidenţă cu diferite ocazii cum ies la suprafaţă 
cele mai adânci aspecte ale creştinismului atunci când 
sunt abordate cu ajutorul acestui document. Cu toate 
acestea, printre auditorii acestor conferinţe există poate 
astăzi unii care se întreabă: Este oare posibil ca punctele 
de vedere care, în anumite privinţe, pot fi cu adevărat 
considerate ca fiind cele mai profunde şi pe care le 
putem obţine cu ajutorul cuuoaşterii Evangheliei lui loan 
să fie încă amplificate şi aprofundate prin studiul altor 
documente creştine, de exemplu, al celorlalte trei 
Evanghelii, acelea ale lui Luca, Matei şi Marcu? lar cei 
care iubesc ceea ce am putea numi comoditatea teoretică 
se vor întreba dacă este foarte necesar de a mai studia 
creştinismul din celelalte Evanghelii, mai ales din cea a 
lui Luca, pe care la prima vedere am putea-o considera 
mai puţin profundă decât celelalte, deoarece cele mai 
mari profunzimi ale adevărurilor creştine ne-au fost 
revelate prin Evanghelia lui loan. 

* Vezi R. Steiner, Evanghelia după loan (GA 103) şi 


Evanghelia Sfântului Ioan în raport cu celelalte trei 
Evanghelii (GA 112) (N.T.) 


Cel care ar pune o asemenea întrebare şi care ar crede 
că a spus astfel ceva important s-ar înşela total. Nu 
numai că în esenţa sa creştinismul este incomensurabil şi 
că poate fi contemplat din punctele de vedere cele mai 
diferite, dar - şi tocmai acest ciclu de conferinţe va 
furniza dovada în acest sens -, deşi Evanghelia lui loan 
este o sursă originară de o profunzime infinită, prin 
studiul Evangheliei lui Luca se pot învăţa lucruri care nu 
se pot desprinde din Evanghelia lui loan. Ceea ce ne-am 
obişnuit să numim în ciclul consacrat Evangheliei lui loan 
ideile profunde ale creştinismului, nu reprezintă 
nicidecum creştinismul în toată profunzimea sa, ci există 
o posibilitate de a pătrunde dintr-un alt punct de plecare 
în profunzimile creştinismului. Iar acest alt punct de 
plecare îl vom descoperi tocmai prin aceea că de această 
dată vom pune în centrul consideraţiilor noastre 
Evanghelia lui Luca abordată din punctul de vedere al 
ştiinţei spirituale, al antroposofiei. 

Pentru a înţelege afirmaţia că prin studiul Evangheliei lui 
Luca se mai poate obţine ceva chiar după ce am epuizat 
profunzimile Evangheliei lui Ioan, trebuie să luăm în 
considerare unele lucruri. Pentru aceasta trebuie să 
plecăm de la un fapt care rezultă din fiecare pagină a 
Evangheliei lui loan: Evangheliile se prezintă pentru 
antroposof ca documente alcătuite de oameni iniţiaţi şi 
clarvăzători care au avut acces la profunzimile lumii, la 
esenţa existenţei şi a vieţii. Când se vorbeşte, în general, 
de iniţiaţi şi de clarvăzători, aceste două expresii pot fi 
întrebuințate ca având un sens echivalent. Dar când vrem 
să pătrundem, prin observaţia antroposofică, până la 
straturi mai profunde ale vieţii spirituale, trebuie să 
facem distincţie între aceste două categorii de persoane 
care au găsit calea spre lumea suprasensibilă. Sub 
anumite raporturi, există o diferenţă între un iniţiat şi un 
clarvăzător, deşi nimic nu împiedică un iniţiat să fie în 
acelaşi timp un clarvăzător şi un clarvăzător să fie, de 
asemenea, până la un anumit grad un iniţiat. Dacă vreţi 
precizări asupra diferenţei care există între aceste două 
categorii de oameni, trebuie să vă referiţi la explicaţiile 
date în Treptele iniţierii*. Reamintiţi-vă că sunt trei 


trepte care conduc dincolo de ideea pe care ne-o facem 
în mod obişnuit despre Univers. 

*Vezi R. Steiner, Treptele iniţierii sau Cum se dobândesc 

cunoştinţe despre lumile superioare (GA 10) (N.T.). 
Acea formă de cunoaştere care este mai întâi accesibilă 
omului poate fi caracterizată prin aceea că omul priveşte 
lumea prin simţuri şi o asimilează cu ajutorul raţiunii şi a 
celorlalte forţe sufleteşti. Dincolo de aceasta, se află alte 
trei trepte de cunoaştere ale Universului: prima treaptă 
este cea a aşa-numitei cunoaşteri imaginative, a doua 
este cunoaşterea inspirată, iar a treia a cunoaşterii 
intuitive, folosind cuvântul „intuiţie" în sensul pe care i-l 
dă ştiinţa spirituală. 
Cine posedă cunoaşterea imaginativă? Cel a cărui privire 
spirituală vede sub formă de imagini ceea ce se află în 
spatele lumii simţurilor într-o măreaţă panoramă de 
imagini cosmice, care însă nu sunt prin nimic 
comparabile cu cele care se numesc imagini în viaţa 
curentă. Făcând abstracţie de faptul că pentru imaginile 
cunoaşterii imaginative nu există legea spaţiului 
tridimensional, mai sunt şi alte deosebiri care fac ca 
viziunile imaginative să nu poată fi comparate prea uşor 
cu nimic din ceea ce întâlnim în lumea simţurilor. Putem 
ajunge la o reprezentare a lumii imaginative dacă ne 
închipuim că în faţa noastră se află o plantă şi că am fi 
capabili să extragem din ea tot ceea ce ochiul nostru 
percepe ca fiind culoare, astfel încât aceasta ar pluti, pur 
şi simplu, liber în aer. Dacă, acum, nu am face nimic 
altceva decât să extragem această culoare care este 
legată de plantă şi am lăsa-o să plutească liber, atunci am 
avea în faţa noastră o formă colorată moartă. Pentru 
omul clarvăzător, această formă colorată nu rămâne însă 
deloc o imagine colorată moartă ci, atunci când el 
extrage ceea ce este culoare în lucruri, datorită 
pregătirilor şi exerciţiilor parcurse de el, această imagine 
colorată începe să fie animată de spiritual, la fel cum în 
lumea sensibilă ea a fost vitalizată prin partea 
substanţială din plante; atunci omul nu are în faţa sa o 
formă colorată moartă, ci lumină colorată, plutind liber, 
strălucind şi scânteind în diferite moduri, dar având viaţă 


în interiorul său. În felul acesta fiecare culoare este 
expresia particularităţii unei entităţi spirituale-sufleteşti, 
entitate care nu este perceptibilă în lumea simţurilor. 
Aceasta înseamnă că, pentru clarvăzător, culoarea 
existentă în planta sensibilă începe să fie expresie pentru 
entităţi spirituale sufleteşti. 

Imaginaţi-vă, acum, o lume plină de asemenea forme 
colorate pestriţ, mişcându-se şi transformându-se fără 
încetare; dar nu limitați viziunea dumneavoastră despre 
culoare la singurul reflex al unei imagini; imaginaţi-vă 
toate acestea ca fiind expresia fiinţelor spirituale, încât 
să vă puteţi spune: În spatele imaginii verzi care se 
prezintă ochilor mei se află o fiinţă inteligentă, care 
înţelege; sau, dacă imaginea este roşu deschis, 
reprezentaţi-vă că ea este expresia unei fiinţe pasionale. 
Gândiţi-vă la această mare de culori întrepătrunzându-se 
- aş putea lua tot aşa de bine un alt exemplu, spunând o 
mare de sunete, de mirosuri, de gusturi, de senzaţii care 
se îmbină lăuntric, căci toate acestea sunt expxesia unor 
fiinţe spirituale-sufleteşti, invizibile -, atunci aveţi de-a 
face cu ceea ce se numeşte lumea imaginativă. Această 
lume imaginativă nu are nimic comun cu ceea ce se 
numeşte în mod curent un lucru „imaginar“, o iluzie; 
aceasta este o lume reală. Este o altă formă de viziune 
decât cea care este valabilă pentru lumea simţurilor. 

În această lume imaginativă se prezintă privirilor omului 
tot ceea ce se află dincolo de lumea simţurilor, tot ceea 
ce simturile sale fizice nu percep: corpul eteric şi corpul 
astral al omului, de exemplu. Un clarvăzător care învaţă 
să vadă lumea cu ajutorul cunoaşterii imaginative 
cunoaşte în acelaşi timp entităţile superioare după latura 
lor exterioară, la fel cum în lumea simţurilor 
dumneavoastră cunoaşteţi după aparenţa lor, după latura 
lor sensibilă, pe cei care trec pe drum alături de 
dumneavoastră. Puteţi să-i cunoaşteţi mai bine dacă aveţi 
ocazia să discutaţi cu ei. Prin ceea ce spun, oamenii, 
exprimă încă ceva, diferit de ceea ce vedeţi privindu-i 
atunci când îi întâlniți pe stradă. De exemplu: în general 
nu puteţi observa pe faţa trecătorilor pe care îi întâlniți 
dacă în sufletul lor sunt îndureraţi sau bucuroşi, dacă 


sunt fericiti sau nefericiţi. Dar toate acestea le puteţi afla 
vorbind cu ei. În primul caz, dumneavoastră nu 
cunoaşteţi persoana decât prin aspectul său exterior; în 
al doilea caz, ea însăşi vi se dezvăluie. La fel stau 
lucrurile cu entităţile lumii suprasensibile. 

Clarvăzătorul care învaţă să cunoască entităţile lumii 
suprasensibile prin cunoaştere imaginativă nu învaţă încă 
să le cunoască, ca să spunem aşa, decât latura spirituală- 
sufletească exterioară a lor. Dar când se ridică de la 
cunoaşterea imaginativă la Inspiraţie, el le aude 
exprimându-se şi intră atunci cu adevărat în contact cu 
ele. Ele îi comunică atunci, din propria lor esenţă, cine şi 
ce sunt ele. Inspirația este deci un nivel mai înalt al 
cunoaşterii decât Imaginaţia şi aflăm mai multe în ceea 
ce priveşte entităţile lumii spirituale ridicându-ne de la 
Imaginaţie la Inspiraţie. 

Un nivel şi mai înalt este cel al I/ntuiţiei. Dar nu trebuie 
luat acest cuvânt în sensul său obişnuit, când numim 
intuiţie cea mai mică idee vagă care ne vine în minte, ci 
noţiunea de Intuiţie trebuie luată în sensul pe care îl are 
în ştiinţa spirituală. Intuiţia este aşadar modul de 
cunoaştere prin care se poate nu numai asculta prin 
spirit ceea ce ne comunică entităţile superioare, ele 
însele, dar, de asemenea, să ne identificăm cu ele, să 
pătrundem până la esenţa lor. Acesta reprezintă un grad 
înalt al conştienţei spirituale. El cere ca omul să fi 
dezvoltat mai întâi în el iubirea, încât să nu facă cea mai 
mică deosebire între el şi fiinţele din anturajul său 
spiritual, în care el şi-a revărsat, ca să spunem aşa, 
propria sa fiinţă, ca să devină una cu aceste fiinţe; el este 
în aceste fiinţe. Acest lucru nu este posibil decât într-un 
univers spiritual divin; de aceea termenul de Intuiţie, 
adică „a fi în Dumnezeu", este pe deplin justificat. Cele 
trei trepte ale cunoaşterii lumii suprasensibile sunt deci: 
Imaginaţia, Inspirația şi Intuiţia. 

Există posibilitatea de a parcurge aceste trei etape ale 
cunoaşterii suprasensibile, dar se poate, de asemenea, 
ca, în timpul incarnării, o persoană să nu ajungă, de 
exemplu, decât până la nivelul Imaginaţiei, iar nivelurile 
Inspiraţiei şi Intuiţiei să-i rămână inaccesibile. În acest 


caz, omul în chestiune este un „clarvăzător". În zilele 
noastre, în general, nu este curent să se atingă mai întâi 
nivelurile superioare de cunoaştere spirituală fără să se fi 
parcurs nivelul Imaginaţiei; în condiţiile actuale este 
aproape imposibil ca cineva să „sară" într-un anumit fel 
peste nivelul Imaginaţiei pentru a fi condus direct la 
Inspiratie şi la Intuiţie. Dar ceea ce astăzi nu ar fi corect, 
s-a putut întâmpla şi s-a întâmplat în alte epoci. 

Au existat perioade, în cursul evoluţiei umane, în timpul 
cărora treptele cunoaşterii suprasensibile - Imaginaţia, 
pe de o parte, Inspirația şi Intuiţia, pe de altă parte, - 
erau, ca să spunem aşa, repartizate între indivizi diferiţi. 
Existau, de exemplu, centre de Misterii unde unii aveau 
vederea spirituală destul de dezvoltată pentru a fi 
clarvăzători în domeniul Imaginaţiei; lor le era accesibilă 
lumea simbolică a imaginilor. Ei îşi spuneau: În timpul 
acestei incarnări eu renunţ să ating Inspirația şi Intuiţia. 
Deveneau astfel capabili să vadă cu claritate şi precizie 
lumea Imaginaţiei. Ei se antrenaseră, ca să spunem aşa, 
în mod special, să vadă această lume a Imaginaţiilor. 

Lor le era însă necesar un lucru. Cel care vrea să vadă 
numai în lumea Imaginaţiilor şi renunţă să mai pătrundă 
în lumea Inspiraţiei şi a Intuiţiei, trăieşte până la un 
anumit punct în incertitudine. Această lume fluctuantă a 
Imaginaţiilor este, ca să spunem aşa, fără maluri, şi când 
rămânem în voia noastră, sufletul, înoată fără direcţie şi 
fără scop când încoace, când încolo. Era deci necesar ca 
indivizii care au renunţat să ajungă până la nivelurile de 
Inspiratie şi Intuiţie să se asocieze, cu toată dăruirea, 
conducătorilor lor, celor care atinseseră aceste trepte. 
Căci numai Inspirația şi Intuiţia dau în lumea spirituală 
certitudinea care permite să spui: Acesta este drumul de 
urmat şi scopul de atins. Dimpotrivă, când lipseşte 
cunoaşterea inspirată, nu se poate spune: lată calea pe 
care trebuie s-o apuc pentru a ajunge la scopul propus. Şi 
atunci trebuie să te încrezi într-un ghid competent care 
să-ţi indice această cale. De aceea se insista, pe drept, 
întotdeauna asupra necesităţii, pentru oricine se ridica 
mai întâi la cunoaşterea imaginativă, să se ataşeze de un 
ghid care să-i indice calea şi scopul de urmat. 


Pe de altă parte, era util ca, în anumite perioade, anumiţi 
oameni să fie lăsati să ajungă de la început la 
cunoaşterea inspirată şi, dacă era posibil, până la 
Intuiţie. Aceşti oameni renunţau atunci să vadă tabloul 
imaginativ al lumii spirituale care îi înconjura. Ei se 
dăruiau numai acelor impresii primite din lumea 
spirituală care sunt emanaţii ale interiorului entităţilor 
care o populează. Ei ascultau cu urechile lor spirituale 
ceea ce spuneau entităţile lumii suprasensibile. Era ca şi 
cum un zid v-ar despărti de o persoană pe care nu o 
vedeţi, dar pe care o auziţi vorbind în spatele zidului. 
Este cu totul posibil să se renunţe la viziunea lumii 
spirituale, pentru a fi condus să auzi mai curând 
comunicările făcute de entităţile spirituale. Dacă cineva 
este capabil să audă prin spirit ceea ce spun despre ele 
însele entităţile lumii suprasensibile, se va spune despre 
el - fie că percepe sau nu viziunile lumii imaginative - că 
este înzestrat cu Cuvântul interior, în opoziţie cu 
Cuvântul exterior, care se foloseşte în lumea fizică, în 
comunicările de la om la om. Există, deci, oameni care, 
fără să vadă lumea imaginativă, sunt înzestrați cu acest 
cuvânt interior şi care pot asculta şi ne pot comunica 
ceea ce spun entităţile spirituale. 

A existat un anumit moment în evoluţia umană în care, în 
Misterii, aceste două genuri de experienţe ale cunoaşterii 
suprasensibile coacţionau. Datorită faptului că fiecare 
renunţa la ceea ce percepea celălalt, el putea să se 
dezvolte mai perfect, cu mai multă claritate din punctul 
său de vedere şi prin aceasta în anumite timpuri, în 
cadrul Misteriilor, rezulta o coacţionare splendidă. Au 
existat, aşadar, clarvăzători imaginativi care se antrenau 
în mod special să vadă lumea imaginilor. Alţii, depăşind 
lumea Imaginaţiilor, se antrenau în mod special să 
primească în sufletul lor Cuvântul interior aşa cum se 
revelează el Inspiraţiei. Atunci ei îşi puteau comunica 
reciproc tot ceea ce trăiseră datorită pregătirii lor 
speciale. Acest lucru era posibil în acele timpuri în care 
fiinţele omeneşti aveau o încredere unele în altele 
imposibilă în prezent, datorită dezvoltării noastre în timp. 
În zilele noastre, nimeni nu mai are o încredere atât de 


mare încât să asculte descrierea lumii imaginative făcută 
de altul şi să adauge ceea ce el însuşi a aflat prin 
cunoaşterea inspirată, fiind convins că descrierile 
celuilalt sunt corecte. Astăzi, fiecare vrea să vadă prin 
sine însuşi. Aceasta este atitudinea justificată a epocii 
noastre. Foarte puţini oameni s-ar mulţumi în zilele 
noastre cu o dezvoltare unilaterală a Imaginaţiei, aşa 
cum era de la sine înţeles într-o anumită epocă. Pentru 
omenirea actuală este deci necesar ca omul să fie condus 
în mod progresiv prin cele trei etape ale cunoaşterii 
superioare, fără a omite pe vreuna din ele. Or, pe fiecare 
din aceste trepte se regăsesc marile taine care se referă 
la venirea lui Hristos, astfel încât cunoaşterea 
imaginativă, cunoaşterea inspirată şi cunoaşterea 
intuitivă au să ne spună infinit de multe despre acest 
eveniment. 

Atunci când se analizează cele patru Evanghelii plecând 
de la acest punct de vedere, se poate afirma că 
Evanghelia lui Ioan a fost scrisă de un iniţiat care s-a 
aflat în miezul secretelor Universului până la nivelul 
Intuiţiei şi care a descris evenimentul venirii lui Hristos 
până la acest nivel. Cine se afundă însă în studiul 
particularităţilor Evangheliei lui Ioan trebuie într-adevăr 
să-si spună - după cum vom vedea în acest ciclu de 
conferinţe - că tot ce este foarte clar în această 
Evanghelie este spus din punctul de vedere al Inspiraţiei 
şi al Intuiţiei, în timp ce descrierile aparţinând 
domeniului imaginativ pe care ea le conţine sunt, 
dimpotrivă, palide şi confuze. Dacă facem abstracţie de 
ceea ce autorul Evangheliei lui Ioan a preluat totuşi din 
domeniul imaginativului, putem spune că el este 
mesagerul a tot ceea ce atinge evenimentul venirii lui 
Hristos, aşa cum îl poate percepe o fiinţă care, înzestrată 
cu Cuvântul interior, atinge înălțimile Intuiţiei. Din 
această cauză, autorul Evangheliei lui loan 
caracterizează misterele acţiunii hristice ca fiind 
înzestrate cu Cuvântul interior, Logosul. La baza 
Evangheliei lui Ioan se află o cunoaştere inspirată- 
intuitivă. 


Nu tot astfel stau lucrurile în ceea ce priveşte celelalte 
trei Evanghelii. Nici una dintre ele nu a expus cu atâta 
claritate evenimentele ca autorul Evangheliei lui Luca. 
Această Evanghelie este precedată de o scurtă dar foarte 
remarcabilă prefaţă. În ea se spune că înainte de autorul 
Evangheliei lui Luca multi alţii au reunit istorioarele care 
circulau asupra evenimentelor din Palestina, dar că 
autorul acestei Evanghelii îşi propune să prezinte ceea ce 
ştiu să comunice - aici urmează nişte cuvinte importante 
- cei care au fost „martori oculari şi servitori ai 
Cuvântului" (Luca 1, 1-2), cum se spune în traducerile 
obişnuite. Autorul Evangheliei lui Luca ne spune deci ce 
au spus cei care au fost „martori oculari" - noi preferăm 
expresia „cei care au văzut prin ei înşişi - şi au fost 
servitori ai Cuvântului". Or, în sensul Evangheliei lui 
Luca, „cei care au văzut prin ei înşişi" sunt cei care 
posedă cunoaşterea care conduce în lumea viziunilor 
imaginative, cei care, antrenați în mod special să vadă în 
Imaginaţii, au văzut cu siguranţă şi precizie evenimentul 
venirii lui Hristos. Acestea sunt istorisirile lor, pe care 
autorul Evangheliei lui Luca le ia ca punct de plecare. El 
nu îi numeşte „posesori ai Cuvântului", deoarece au 
deplina cunoaştere inspirată, ci „servitori ai Cuvântului"; 
ei primesc comunicarea a ceea ce percepe cunoaşterea 
inspirată. O pot anunţa fiindcă aceasta le-a fost 
comunicată de învățătorii lor inspirați. Sunt „servitori" şi 
nu „posesori ai Cuvântului". 

Astfel Evanghelia lui Luca se sprijină pe comunicările 
celor care au „văzut prin ei înşişi", care au avut 
experienţe personale în lumea imaginativă, care au ştiut 
să descrie ceea ce vedeau cu ajutorul expresiilor pe care 
le întrebuinţau cei inspirați şi care s-au făcut astfel 
„servitorii Cuvântului". 

Noi avem aici un nou exemplu de exactitate a povestirilor 
evanghelice şi a sensului literal care trebuie ataşat 
textelor. În asemenea documente elaborate pe baza 
cunoaşterii spirituale totul este exact şi precis. Omul 
modern adesea nu are nici o idee despre exactitatea, 
despre precizia cu care au fost aleşi termenii Scripturilor. 
Trebuie totuşi să reamintim, ca de fiecare dată când 


facem reflecţii bazate pe punctul de vedere antroposofic, 
că Evangheliile nu sunt, propriu-zis, un „izvor“ de 
cunoaştere pentru ştiinţa spirituală. Faptul că un lucru 
este conţinut în Evanghelii nu constituie dovada că el 
este adevărat pentru cei care rămân în mod strict pe 
terenul ştiinţei spirituale, căci ei nu se inspiră din 
documentele scrise, ci din ceea ce aduc investigaţiile 
ştiinţei spirituale în epoca lor. Adevăratele izvoare ale 
ştiinţei spirituale sunt ceea ce le comunică fiinţele lumii 
suprasensibile iniţiaţilor, clarvăzătorilor din epoca 
noastră, şi sunt într-o anumită privinţă aceleaşi astăzi ca 
şi altădată. De aceea se pot numi c/arvăzători cei care 
văd în lumea imaginativă, iar inițiați numai cei care se 
pot ridica până la nivelul Inspiraţiei şi Intuiţiei. Astfel, 
pentru aceste timpuri, ceea ce exprimă clarvăzătorul nu 
trebuie să coincidă cu ceea ce exprimă iniţiatul. 

Ceea ce se află în Evanghelia lui loan nu se putea sprijini 
decât pe cercetările iniţiaţilor care s-au ridicat până la 
cunoaşterea inspirată şi intuitivă. Ceea ce este conţinut 
în celelalte Evanghelii se putea întemeia pe comunicările 
celor care erau clarvăzători în lumea imaginativă, dar 
care nu se puteau ridica ei înşişi până la Inspiraţie şi 
Intuiţie. Evanghelia lui Ioan este rodul iniţierii; celelalte 
trei Evanghelii, şi mai ales cea a lui Luca, după cum 
spune însuşi autorul ei, sunt rodul clarvederii, fiindcă 
Sfântul Luca se bazează în mod special tocmai pe 
clarvedere, deoarece la el totul face apel la ceea ce pot 
percepe clarvăzătorii cei mai avansați; el ne oferă o 
imagine exactă despre ceea ce, în Evanghelia lui loan, nu 
se prezintă decât în imagini pale. Să mai accentuăm 
diferenţa. 

Presupuneţi - ceea ce este rar astăzi - un iniţiat la care 
să fie deschisă lumea Inspiraţiei şi a Intuiţiei, dar care să 
nu fie destul de clarvăzător pentru a cunoaşte lumea 
imaginativă; acest om îl întâlneşte pe un altul care nu 
este poate deloc iniţiat, dar la care, pentru un motiv 
oarecare, s-a deschis lumea Imaginaţiei. Primul ar putea 
primi de la al doilea descrierea a ceea ce el nu vede - 
datorită faptului că îi lipseşte clarvederea. Oamenii 
clarvăzători care nu sunt iniţiaţi sunt azi foarte numeroşi; 


inversul este, în prezent, foarte rar. Se poate întâmpla 
totuşi ca un iniţiat să aibă darul clarvederii, dar pentru 
un motiv oarecare, el să nu poată ajunge, în cazuri 
izolate, până la viziunea Imaginatiilor; atunci, un 
clarvăzător ar putea să-i povestească şi să-i descrie ceea 
ce lui îi scapă. 

Trebuie insistat mereu asupra faptului că antroposofia, 
ştiinţa spirituală, nu se sprijină decât pe datele iniţiaţilor, 
şi că nici Evanghelia lui Ioan nici celelalte Evanghelii nu 
sunt sursele cunoştinţelor sale. Ceea ce poate fi cercetat 
în zilele noastre fără ajutorul documentelor istorice, iată 
sursa cunoaşterii antroposofice. După aceea ne referim 
însă la texte, pentru a le compara cu ceea ce poate 
descoperi azi prin ea însăşi investigația spirituală. Ceea 
ce poate descoperi astăzi ştiinţa spirituală singură 
referitor la Hristos, fără a folosi documente, se află deja 
descris într-un mod grandios în Evanghelia lui Ioan. Din 
acest motiv Evanghelia lui Ioan este o scriere atât de 
valoroasă, pentru că ea ne arată că în vremea aceea a 
existat cineva care putea scrie cum ar scrie, în prezent, 
cineva care ar fi un iniţiat în lumea spirituală. Ar fi ca şi 
cum am spune că aceeaşi voce ne parvine din adâncul 
secolelor şi ea poate fi percepută şi astăzi. Acesta este şi 
cazul celorlalte Evanghelii şi în particular a aceleia a lui 
Luca. Nu imaginile pe care ni le descrie autorul 
Evangheliei lui Luca sunt pentru antroposofie sursa unei 
cunoaşteri a lumilor suprasensibile, ci sursa o reprezintă 
pentru noi ceea ce obţinem prin ridicarea în însăşi lumea 
suprasensibilă. Când vorbim despre evenimentul Hristos, 
pentru noi sursa este acea măreaţă panoramă formată 
din imagini care ni se înfăţişează atunci când ne 
îndreptăm privirea spre ceea ce s-a îndeplinit la 
începutul erei noastre. Noi comparăm ceea ce ni se 
prezintă cu Imaginaţiile care sunt descrise în Evanghelia 
lui Luca şi acest ciclu de conferinţe ne va arăta tablourile 
imaginative pe care omul modern le poate percepe în 
comparaţie cu descrierile conţinute în această 
Evanghelie. Acest ciclu de conferinţe trebuie să ne arate 
cum se prezintă figurile imaginative obţinute de omul 
actual, faţă de descrierile aflate în Evanghelia lui Luca. 


Pentru investigația spirituală care se adresează 
evenimentelor trecutului, nu există decât o singură sursă. 
Ea nu se află în documente exterioare. Nici pietrele 
regăsite în pământ, nici textele păstrate în arhive, nici 
lucrările scrise de istorici - inspirate sau nu - nu sunt 
izvorul ştiinţei spirituale; ceea ce putem noi descifra în 
nepieritoarea Cronică Akasha, iată pentru noi izvorul 
cercetărilor spirituale. Există posibilitatea să ştim ceea 
ce s-a întâmplat, fără ajutorul documentelor exterioare. 
Omul de astăzi poate deci să aleagă între două căi pentru 
a ajunge la cunoaşterea trecutului: el poate consulta 
documentele istorice, dacă vrea să ştie ceva despre 
evenimentele exterioare sau, dacă este vorba de 
probleme spirituale, textele religioase. Sau el poate 
întreba: Ce ştiu să spună cei care au deschis ochii 
spiritului asupra acelei cronici nepieritoare pe care o 
numim Cronica Akasha, acest vast tablou în care se află 
înregistrat în trăsături nepieritoare tot ceea ce s-a 
întâmplat în evoluţia lumii, a Pământului şi a omenirii. 
Cel care se ridică până în lumea suprasensibilă învaţă 
încetul cu încetul să citească această cronică. Ea nu este 
o scriere obişnuită. Imaginaţi-vă că desfăşurarea 
evenimentelor astfel cum au avut loc defilează în faţa 
ochiului dumneavoastră spiritual. Imaginaţi-vă pe 
împăratul August şi tot ceea ce a făcut el, stând în faţa 
ochilor dumneavoastră ca un tablou imaterial. Aşa se 
prezintă Cronica Akasha în ochii investigatorului spiritual 
şi el poate repeta această experienţă în orice moment. El 
nu are nevoie de mărturii exterioare. El nu are nevoie 
decât să-şi îndrepte privirea spre un anumit punct al 
evenimentelor cosmice sau omeneşti şi tot ceea ce s-a 
întâmplat defilează prin faţa lui. lată cum privirea 
spirituală poate pătrunde în timpurile trecute, şi ceea ce 
ea vede astfel consemnează ca rezultat al cercetărilor 
sale. 

Ce s-a întâmplat deci în timpurile când începe era 
noastră? Ceea ce s-a întâmplat poate fi perceput prin 
privirea spirituală şi comparat cu ceea ce ne povesteşte 
Evanghelia lui Luca. Investigatorul spiritual recunoaşte 
atunci că şi în acele vremuri au existat clarvăzători care 


puteau vedea evenimentele din trecut şi că se poate 
compara ceea ce ne spun ei asupra evenimentelor epocii 
lor cu ceea ce ne spune Cronica Akasha. 

Trebuie să avem mereu prezent în suflet faptul că noi nu 
extragem cunoştinţele din documente, ci din înseşi 
investigaţiile spirituale, apoi noi căutăm să regăsim ceea 
ce ne-au relevat cercetările spirituale în ceea ce conţin 
documentele. Acestea câştigă astfel in valoare, şi prin 
propriile noastre cercetări noi le controlăm exactitatea. 
Prin aceasta ele devin pentru noi expresia adevărului, al 
unui adevăr pe care îl putem recunoaşte prin noi înşine. 
Dar toate acestea nu trebuie spuse fără a adăuga imediat 
că citirea Cronicii Akasha nu este atât de simplă ca 
perceperea evenimentelor care se petrec în lumea fizică. 
Aş vrea să vă fac să înţelegeţi, printr-un exemplu, 
dificultăţile pe care le prezintă această citire a Cronicii 
Akasha. 

Noi ştim din antroposofia elementară că omul se 
compune din corpul fizic, din corpul eteric, din corpul 
astral şi din Eu. De îndată ce nu mai observăm fiinţa 
omenească numai pe planul fizic şi ne ridicăm în lumea 
spirituală, încep dificultăţile. Când ai pe cineva în faţa ta, 
ai un tot, compus din corp fizic, corp eteric, corp astral şi 
Eu. Când se observă omul în timpul zilei, acest tot 
formează o unitate. Dar de îndată ce este vorba să-l 
observăm în afara stării de veghe, trebuie să ne ridicăm 
în lumile superioare şi dificultătile încep de îndată. 
Pentru a observa un om care doarme, dacă vrem să 
vedem întregul om, atunci trebuie să ne ridicăm în lumea 
Imaginaţiilor, pentru a vedea, de exemplu, corpul său 
astral care atunci este în afara corpului său fizic, fiinţa 
omului fiind acum divizată în două părţi. 

Ceea ce vă descriu acum nu se produce, este adevărat, 
decât foarte rar, căci observarea fiinţei umane este încă 
relativ uşoară, dar aceasta vă va da o idee asupra 
dificultăţilor de învins. Presupuneţi că cineva intră într-o 
cameră în care doarme un anumit număr de persoane. El 
le vede corpurile fizice şi pe cele eterice, dacă are darul 
clarvederii; dacă, apoi, se ridică, prin clarvedere, mai sus 
el le vede şi corpul astral. Dar în lumea astrală toate 


lucrurile se întrepătrund, toate corpurile astrale se 
amestecă unele cu altele. Şi deşi pentru un clarvăzător 
evoluat faptul este puţin probabil, se poate totuşi 
întâmpla ca atunci când se priveşte un grup de oameni 
adormiţi să se confunde corpurile lor astrale şi să nu se 
mai distingă căror corpuri fizice le corespund ele. Am 
spus că aceasta nu se întâmplă adesea, fiindcă o 
asemenea viziune face parte din gradele elementare ale 
clarvederii şi cel care a ajuns la clarvedere este bine 
pregătit să facă deosebirea într-un asemenea caz. Marile 
dificultăţi încep îndată ce, în lumile superioare, se 
observă nu omul, ci alte entităţi spirituale. Şi chiar 
pentru fiinţa umană aceste dificultăţi sunt destul de mari 
când o observăm nu sub aspectul său actual, ci în 
totalitatea fiinţei sale, aşa cum ea trece prin încarnările 
sale. 

Dacă observați acum un om viu astfel încât să vă 
întrebaţi unde era Eul său în ultima sa încarnare, trebuie, 
pentru a urca până la acea încarnare, să treceţi prin 
lumea devachanică. Trebuie să puteţi stabili care Eu a 
aparţinut mereu diferitelor incarnări ale acestui om. 
Trebuie ca dumneavoastră să puteţi menţine într-un mod 
complicat legătura care uneşte Eul veşnic cu diferitele 
etape pe care el le-a parcurs pe Pământ. Aici este foarte 
uşor să te înşeli, să comiţi o eroare atunci când cauţi în 
ce corpuri a trăit un Eu în incarnările sale anterioare. 
Când te ridici astfel în lumile superioare, nu este atât de 
uşor să menţii o legătură între ceea ce aparţine unei 
personalităţi şi ceea ce este indicat în Cronica Akasha ca 
fiind incarnările sale trecute. 

Presupuneţi că cineva îşi impune sarcina următoare: el 
cunoaşte un anumit domn Muller şi se întreabă care sunt 
strămoşii săi fizici. Să presupunem că toate documentele 
materiale au fost pierdute şi că nu se mai poate conta 
decât pe Cronica Akasha. Ar trebui deci să căutăm acolo 
strămoşii fizici, ar trebui regăsit, prin Cronica Akasha, 
tatăl, mama, bunicul etc. pentru a vedea cum s-a 
dezvoltat prin ereditate corpul fizic. După aceea ne-am 
putea întreba care erau incarnările precedente ale 
acestui om. În acest caz clarvăzătorul va trebui să 


urmeze un cu totul alt drum decât atunci când vrea să-i 
regăsească pe strămoşii fizici. Îi va trebui poate să se 
întoarcă înapoi pentru lungi, foarte lungi perioade de 
timp pentru a ajunge la incarnările precedente ale Eului. 
Aveti de-a face, aşadar, cu două curente: nici corpul fizic, 
aşa cum ni se prezintă, nu este o creaţie cu totul nouă, 
fiindcă provine dintr-o linie ereditară fizică, şi nici Eul nu 
este o creaţie cu totul nouă, fiindcă se leagă de nişte 
incarnări anterioare. 

Dar ceea ce este adevărat pentru corpul fizic şi Eu se 
aplică de asemenea şi elementelor intermediare, corpul 
eteric şi corpul astral. Cei mai mulţi dintre 
dumneavoastră ştiu că corpul eteric nu este, nici el, o 
creaţie nouă şi că ela putut trece prin formele cele mai 
variate. 

V-am spus cum corpul eteric al lui Zoroastru a apărut din 
nou în corpul eteric al lui Moise.[2] Este acelaşi corp 
eteric. Dacă am căuta strămoşii fizici ai lui Moise, am 
găsi o anumită linie genealogică; dacă am căuta strămoşii 
corpului său eteric, s-ar găsi o altă linie, care ar conduce 
până la corpul eteric al lui Zoroastru şi la alte corpuri 
eterice. După cum pentru corpul fizic trebuie să urmăm 
cu totul alte curente decât pentru corpul eteric, la fel 
trebuie să facem şi pentru corpul astral. Astfel, plecând 
de la fiecare din componentele naturii umane, se ajunge 
la curentele cele mai diferite. Corpul eteric este 
reincarnarea unui corp eteric care a participat la 
alcătuirea unei individualităţi diferite decât cea în care a 
fost incarnat Eul. Acelaşi lucru îl putem spune şi pentru 
corpul astral. 

Când ne ridicăm în lumile superioare pentru a cerceta 
acolo diversele componente ale unui om, diferiţii curenti 
se despart. Unul din ei ne conduce într-o anume direcţie, 
altul în alta, şi ajungem astfel la nişte procese foarte 
complicate în lumea spirituală. Dacă cineva vrea să 
înţeleagă în mod exhaustiv un om, din punct de vedere al 
ştiinţei spirituale, nu trebuie numai să-l descrie ca pe un 
descendent al strămoşilor săi şi să spună că corpul său 
eteric derivă de la o anumită fiinţă, corpul său astral de 
la alta, ci trebuie să expună întregul drum care a fost 


parcurs de cele patru componente ale sale până la 
întâlnirea lor în persoana actuală. Aceasta nu se va putea 
face dintr-o dată. Se poate, de exemplu, urma calea 
parcursă de corpul eteric şi să ajungi atunci la nişte 
constatări interesante. Un alt investigator poate urma 
calea parcursă de corpul astral. Unul poate acorda 
importanţă mai mare corpului eteric, altul corpului astral 
şi fiecare va realiza, în consecinţă, descrierea sa. Celui 
care nu dă atenţie la tot ce spun clarvăzătorii în legătură 
cu personajul în chestiune, i se va părea că toţi spun 
acelaşi lucru, fie că este vorba de persoana fizică sau de 
corpul eteric; el va crede întotdeauna că este vorba de 
descrierea domnului Muller. 

Toate acestea vă pot da o idee despre complicațiile în 
faţa cărora ne aflăm când vrem să descriem orice în 
Univers - fie că este vorba de un om sau de o altă 
entitate - din punct de vedere al investigaţiei 
clarvăzătoare, iniţiatice. A trebuit să insist asupra celor 
de mai sus deoarece dumneavoastră vedeţi prin aceasta 
că numai un studiu foarte extins întreprins în cadrul 
Cronicii Akasha ne poate aduce în faţa ochiului spiritual 
în mod clar o fiinţă, oricare ar fi ea. 

Entitatea pe care ne-o prezintă Evanghelia lui Ioan, 
indiferent de momentul pe care îl luăm în considerare - 
înainte sau după Botezul său de către Ioan Botezătorul, 
fie că o numim lisus din Nazaret înainte de Botez sau 
Hristos după Botez -, această entitate posedă un Eu, un 
corp astral, un corp eteric şi un corp fizic. Noi nu-i putem 
face o descriere completă, din punct de vedere al Cronicii 
Akasha, decât dacă urmărim calea pe care au parcurs-o 
în cursul evoluţiei umanităţii aceste patru mădulare care 
au aparţinut entității numite atunci lisus Hristos. Numai 
aşa o putem într-adevăr înţelege. Este deci vorba să 
înţelegem clar descrierile evenimentului hristic, din 
punct de vedere al cercetărilor spirituale de azi, căci, 
acum, trebuie făcut lumină asupra contradicţiilor 
aparente pe care le conţin Evangheliile. 

Eu am explicat adesea de ce cercetarea materialistă de 
azi nu poate recunoaşte înalta valoare, adevărul 
Evangheliei lui loan: pentru că ea nu poate înţelege că un 


iniţiat de un grad superior poate să vadă altfel, mai 
profund ca ceilalţi oameni. Cei care nu înţeleg 
Evanghelia lui Ioan caută să stabilească un fel de acord 
între celelalte trei Evanghelii; dar un acord care nu se 
bazează decât pe evenimentele exterioare, materiale, se 
menţine cu greu. 

Căci, ceea ce va avea o deosebită importanţă pentru noi 
în conferinţa de mâine, viaţa lui lisus din Nazaret 
înaintea Botezului său de către loan Botezătorul, ne este 
descris de doi evanghelişti, autorul Evangheliei lui Matei 
şi autorul Evangheliei lui Luca. Or, din punct de vedere 
materialist, acolo se află nişte divergențe care nu sunt 
mai mici ca cele care se constată între cele trei 
Evanghelii sinoptice şi cea a Sfântului Ioan. 

Să vedem faptele: autorul Evangheliei lui Matei ne spune 
că naşterea întemeietorului creştinismului a fost 
prorocită; această naştere a avut loc, din Orient au venit 
Magii, ei au urmărit steaua care i-a condus până la locul 
în care s-a născut Mântuitorul; ni se spune că Irod a fost 
informat asupra acestui fapt şi că, pentru a se feri de 
uciderea copiilor din Bethleem, ordonată de Irod, părinţii 
Mântuitorului au fugit în Egipt cu copilul; la moartea lui 
Irod, Iosif, tatăl lui lisus, este avertizat că se poate 
reîntoarce, dar de frica urmaşului lui Irod el nu se 
reîntoarce la Bethleem, ci la Nazaret. Voi face astăzi încă 
abstracţie de prorocirea lui loan Botezătorul. Vreau să vă 
atrag mai întâi atenţia asupra faptului că prin 
compararea Evangheliilor lui Luca şi a lui Matei se 
descoperă că vestirile privind pe lisus din Nazaret sunt 
cu totul diferite. Una se adresează lui Iosif, cealaltă 
Mariei. 

Apoi în Evanghelia lui Luca vedem că părinţii lui lisus 
locuiesc mai întâi la Nazaret, că ei au mers ocazional la 
Bethleem, şi anume, pentru recensământ şi că lisus s-a 
născut când ei erau acolo. Opt zile mai târziu are loc 
tăierea împrejur; nu este pomenită vreo fugă în Egipt. Şi 
puţin timp după aceasta copilul este prezentat la Templu. 
Apoi, fiind adusă obişnuita jertfă, părinţii revin cu copilul 
la Nazaret pentru a trăi aici. După aceea, ni se 
povesteşte un fapt straniu: cum în timpul unei vizite pe 


care o fac părinţii săi la Ierusalim, când copilul avea 
doisprezece ani, acesta rămâne în Templu; cum părinţii 
săi îl regăsesc în Templu în mijlocul celor care explicau 
Scripturile şi cum el îi întâmpină ca un cunoscător al 
interpretării Scripturilor, cum se comportă cu 
înţelepciune şi raţional în cercul Inţelepţilor. După aceea 
se povesteşte cum copilul este readus acasă şi cum 
creşte; apoi, noi nu mai ştim despre el nimic până la 
Botezul în Iordan. 

Avem, aşadar, două versiuni despre viaţa lui lisus din 
Nazaret înainte ca el să-l primească pe Hristos în sine. 
Oricine vrea să le pună de acord trebuie să întrebe mai 
întâi cum poate concepţia materialistă curentă să împace 
povestirea care spune că imediat după naşterea lui lisus 
părinţii lui, Iosif şi Maria, au fost obligaţi să fugă şi să ia 
cu ei copilul în Egipt, de unde revin după aceea, cu 
descrierea prezentării la Templu făcută de Luca. 

Dar noi vom vedea că ceea ce pare a îi absolut 
contradictoriu, din punct de vedere fizic, devine un 
adevăr în lumina investigaţiei spirituale. Ambele povestiri 
sunt adevărate în ciuda aparentei lor opoziții pe plan 
fizic. Tocmai cele trei Evanghelii sinoptice, după Matei, 
după Marcu şi după Luca, ar trebui să determine oamenii 
să se ridice la o înţelegere spirituală a evenimentelor 
umane. Căci ei ar trebui să recunoască faptul că nu se 
ajunge la nimic când nu se reflectează la contradicţiile 
aparente care sunt cuprinse în astfel de documente, sau 
când se consideră ca legende ceea ce nu se vede în 
realitate. 

Astfel, ni se oferă prilejul de a vorbi despre lucruri 
pentru care Evanghelia lui loan nu ne-a dat ocazia s-o 
facem, adică despre evenimentele care s-au petrecut 
înainte de pătrunderea lui Hristos în cele trei corpuri ale 
lui lisus din Nazaret în momentul Botezului. Multe 
enigme importante care se referă la creştinism ne vor fi 
explicate datorită faptului că, prin Cronica Akasha, vom 
vedea ceea ce era lisus din Nazaret înainte să pătrundă 
în el Hristos. 

Mâine, vom începe să studiem entitatea şi viaţa lui lisus 
din Nazaret după Cronica Akasha şi ne vom întreba după 


aceea cum se acordă ceea ce ne spune această cronică 
asupra adevăratei entităţi a lui lisus cu ceea ce ne 
descrie Evanghelia lui Luca conform cu cele redactate de 
cei care erau atunci „văzători" sau „servitori ai 
Cuvântului", ai Logosului. 
CONFERINŢA a Il-a 
Studiul Cronicii Akasha. Unirea diferitelor 
curente spirituale. 
Misiunea Bodhisattvilor şi misiunea lui 
Buddha 

Bâle, 16 septembrie 1909 
În diferitele perioade de dezvoltare a creştinismului, 
Evanghelia lui Ioan a fost documentul care a produs 
întotdeauna cea mai puternică impresie asupra tuturor 
celor care căutau să aprofundeze în mod deosebit, să se 
afunde în curentele cosmice creştine. De aceea ea era 
documentul preferat al misticilor creştini care căutau să 
trăiască în conformitate cu personalitatea lui lisus 
Hristos aşa cum este ea descrisă în această Evanghelie. 


Omenirea creştină a adoptat, în cursul secolelor, o 
atitudine diferită faţă de Evanghelia lui Luca, atitudine 
care corespunde în fond, dar dintr-un alt punct de 
vedere, diferenţei pe care am semnalat-o între cele două 
Evanghelii. Dacă Evanghelia lui Ioan a fost, sub anumite 
raporturi, un document al misticilor, cea a lui Luca a fost 
mai ales un obiect de educare pentru masa celor care 
puteau să se ridice la trăirea creştinismului prin umilinţă 
şi simplitatea inimii. Evanghelia lui Luca le aducea o 
mângâiere interioară tuturor celor ce sufereau, care erau 
oprimaţi, striviţi de dureri şi suferinţe, căci ea vorbeşte 
de marele Consolator, de Binefăcătorul, de Mântuitorul 
nefericiţilor şi al oprimaţilor. El se adresează în mod 
special celor care caută să se pătrundă de Iubire 
creştină, căci forţa pătrunzătoare a Iubirii este mai 
dezvoltată în această Evanghelie decât în alte documente 
creştine. Iar cei care erau conştienţi că îşi încărcaseră 
inima cu o vină - şi acest lucru poate fi, în fond, cazul 
tuturor oamenilor - găseau în Evanghelia lui Luca 


temeiul, consolarea, o susţinere pentru sufletul lor 
împovărat. Referindu-se la ea, ei puteau spune: lisus 
Hristos nu a venit numai pentru cei drepţi, ci şi pentru 
păcătoşi. El a stat la masă cu vameşii si oamenii cu viaţă 
rea. Dacă trebuie o anumită pregătire pentru ca acţiunea 
Evangheliei lui loan să fie resimţită, despre cea a lui Luca 
putem spune că nici un suflet nu este atât de primitiv sau 
de imatur pentru a nu putea lăsa să acţioneze asupra sa 
întreaga căldură care se degajă din ea. 


Întotdeauna Evanghelia lui Luca a fost deci accesibilă 
sufletelor celor mai simple. Tot ceea ce rămâne candid în 
sufletul omenesc, de la prima copilărie până la vârsta cea 
mai avansată, a fost totdeauna atras de ea. Inainte de 
toate, acele adevăruri creştine care au fost reprezentate 
sub formă de imagini, ceea ce arta a folosit ca teme 
preluate din adevărurile creştine - deşi unii artişti s-au 
inspirat în egală măsură şi din celelalte Evanghelii -, 
ceea ce a vorbit în modul cel mai convingător inimii 
omeneşti prin artă, prin pictură, se găseşte în Evanghelia 
lui Luca, revărsându-se de aici în artă. Legăturile atât de 
profunde care unesc pe lisus Hristos cu Ioan Botezătorul 
şi care au fost atât de des reprezentate au izvorul lor în 
această carte nemuritoare, în Evanghelia lui Luca. Acela 
care lasă, din acest punct de vedere, să acţioneze asupra 
sa acest document, va vedea că el se simte ca şi 
scufundat de la început până la sfârşit în însuşi principiul 
Iubirii, al Milei, al simplităţii, până la un anumit punct 
chiar al firii copilăreşti. Unde oare mai este exprimată 
această fire copilărească cu atâta căldură decât în 
descrierea copilăriei lui lisus din Nazaret făcută de 
autorul Evangheliei lui Luca. Vom înţelege de ce a fost 
aşa pătrunzând progresiv în această carte extraordinară. 


Astăzi va trebui să vorbesc despre anumite lucruri care 
vor apărea poate ca o contradicţie celor care au audiat 
alte conferinţe sau cicluri ale mele asupra aceluiaşi 
subiect. Dar aşteptaţi să auziţi comentariile mele din 
zilele următoare, şi veţi vedea că totul concordă cu ceea 
ce v-am spus până în prezent în legătură cu lisus Hristos 


şi cu lisus din Nazaret. Nu se poate expune dintr-o dată 
întregul ansamblu atât de complex al adevărului şi noi va 
trebui să luăm azi în considerare unul din aspectele care 
poate părea că este în contradicţie cu ceea ce v-am 
explicat cu alte prilejuri. Trebuie să procedez în aşa fel 
încât să dezvolt separat fiecare cale a adevărului înainte 
de a arăta cum aceste diferite curente se acordă şi se 
armonizează pe deplin. Este de la sine înţeles că, în 
diferitele cicluri de conferinţe, întrucât au avut ca punct 
de plecare Evanghelia lui loan, nu am putut prezenta 
decât o parte a adevărului. Această parte rămâne totuşi 
adevăr; vom constata acest lucru în cursul zilelor 
următoare. Dar azi suntem obligaţi să luăm în 
considerare un aspect al adevărurilor creştine, care 
pentru cea mai mare parte dintre dumneavoastră este 
neobişnuit. 


Într-un pasaj minunat al Evangheliei lui Luca ni se spune 
că un înger le-a apărut ciobanilor care-şi păzeau turmele 
pe câmp, pentru a-i vesti că s-a născut „Mântuitorul 
lumii". Apoi ni se spune că după aceasta vine să se 
alăture îngerului o ceată cerească (Luca 2, 13). 
Imaginaţi-vă acest tablou: ciobanii ridicându-şi privirile 
spre „cerul deschis", unde li se arată nişte entităţi ale 
lumii spirituale în imagini măreţe. Ce a fost spus 
ciobanilor? 


Ceea ce le-a fost vestit este înveşmântat în cuvinte 
grandioase, cuvinte care au fost rostite în cursul întregii 
dezvoltări creştine a omenirii şi au devenit manifestările 
de Crăciun. Cuvintele îi întâmpină pe păstori, cuvinte 
care traduse corect ar suna aproximativ aşa: „Fiinţele 
divine se manifestă din înaltul cerurilor pentru ca pacea 
să domnească jos pe Pământ, printre oamenii care sunt 
pătrunşi de bunăvoință" (Luca 2,14). Cuvântul „slavă" 
care se întrebuinţează de obicei este o traducere cu totul 
greşită, corectă fiind forma amintită aici. Şi trebuie 
subliniat acest contrast: ceea ce au văzut ciobanii este 
manifestarea în înalturi a entităţilor spirituale, iar 
această manifestare s-a produs în acel moment acolo 


pentru ca pacea să poată cobori în inima acelor oameni 
care sunt pătrunşi de bunăvoință. 


În fond, dacă le înţelegem bine, în aceste cuvinte sunt 
conţinute multe din tainele creştinisului. Dar pentru a 
aduce lumină în aceste cuvinte paradigmatice sunt 
necesare câteva lucruri. Înainte de toate, este important 
să încercăm să studiem povestirile pe care simţul 
clarvăzător al omului le primeşte din Cronica Akasha. 
Este vorba să contemplăm, cu privirea spirituală 
deschisă, epoca în care lisus Hristos a apărut în omenire 
şi să ne întrebăm: Cum se prezintă elementul spiritual 
care a pătruns atunci în evoluţia Pământului, dacă îi 
urmărim întreaga devenire istorică, dacă întrebăm: de 
unde a venit? 


Atunci a pătruns în evoluţia omenirii ceva ce s-a 
manifestat ca o confluență de curente spirituale venind 
din direcţiile cele mai diferite. În cele mai diverse regiuni 
ale Pământului, au apărut în decursul timpului cele mai 
variate concepţii despre lume. Toate acestea au venit să 
se întrepătrundă şi să se exprime, într-un mod sau altul, 
în evenimentele din Palestina, aşa încât ne putem 
întreba: Care sunt acele curente spirituale care s-au 
focalizat în evenimentele din Palestina? 


Am spus ieri că prin Evanghelia lui Luca ni s-a dat ceea 
ce numim cunoaşterea „imaginativă" şi că această 
cunoaştere este obţinută din „imagini". Anunţul făcut 
păstorilor este tocmai una din aceste imagini, imaginea 
unui înger, apoi a unei legiuni de îngeri. Atunci trebuie să 
ne punem o întrebare: Cum vede această imagine 
clarvăzătorul iniţiat totodată şi în secretele existenţei pe 
care o poate regăsi ori de câte ori contemplă din nou 
Cronica Akasha? Ce s-a revelat păstorilor? Ce este 
cuprins în această legiune de îngeri şi de unde vine ea? 


În această imagine se exprimă unul din marile curente 
spirituale care au marcat cursul evoluţiei umane, curent 
care, ridicându-se mereu mai sus, nu mai putea, în 


perioada evenimentelor din Palestina, să se manifeste 
altfel decât, radiind din înălțimile spirituale asupra 
Pământului, acesta este ccea ce se arată în această 
imagine. Dacă pornim de la această legiune de îngeri 
care a apărut păstorilor, acum însă prin descifrarea 
Cronicii Akasha, suntem obligaţi să ne întoarcem în urmă 
la unul din cele mai mari curente spirituale din evoluţia 
omenirii, cel care, cu câteva secole înainte de venirea lui 
Hristos, s-a răspândit pe Pământ sub numele de budism. 
Oricât de straniu poate apărea acest lucru, cel care 
pătrunde şi urmăreşte, datorită Cronicii Akasha, 
timpurile trecute, având ca punct de plecare viziunea 
păstorilor, este condus la ceea ce a fost „iluminarea" 
marelui Buddha. Ceea ce, în antica Indie, a iluminat 
altădată omenirea, marea religie a Milei şi Iubirii care a 
influenţat, ca o mare concepţie despre Univers, atâtea 
spirite şi inimi şi constituie încă şi astăzi hrana spirituală 
a unei mari părţi a omenirii, s-a arătat din nou în 
manifestarea percepută de păstori, căci şi acest curent 
trebuia să se reverse în revelaţia din Palestina. Ceea ce 
ni se povesteşte mai întâi în Evanghelia după Luca, nu se 
poate înţelege decât dacă se aruncă o privire - mereu din 
punctul de vedere al investigaţiei spirituale - asupra a 
ceea ce a însemnat Buddha pentru omenire şi ce a 
determinat de fapt revelaţia primită prin Buddha în 
evoluţia acesteia. În acest punct trebuie clarificat ceea ce 
urmează. 


Când cu cinci-şase secole înaintea erei noastre s-a născut 
Buddha în Orientul Îndepărtat, individualitatea care se 
manifesta prin el se incarnase în mod repetat şi ajunsese, 
prin numeroasele sale incarnări, la o treaptă superioară 
în evoluţia omenească. Buddha a putut fi ceea ce a fost 
numai fiindcă, în incarnările sale anterioare, el a ajuns la 
un foarte înalt grad de dezvoltare. Acea treaptă de 
evoluţie cosmică a unei entităţi pe care a atins-o Buddha 
este denumită în terminologia orientală cu numele de 
Bodhisattva. În ciclul de conferinţe asupra „Ierarbhiilor 
spirituale" * am arătat care era locul Bodhisattvilor în 
ansamblul evolutiei cosmice. În ciclul „Orientul în 


lumina Occidentului" ** (Munchen, aprilie 1909) am 
putut prezenta rolul lor dintr-un alt unghi de vedere. 
Astăzi vom discuta un alt aspect. Şi încetul cu încetul veţi 
vedea cum se conciliază aceste diverse fațete ale 
adevărului. 

* Vezi R. Steiner, Ierarhiile spirituale şi reflectarea lor în 

lumea fizică, GA 110 , zece conferinţe ţinute la Dusseldorf de 

la 12 la 22 aprilie 1909. 

** Vezi R. Steiner, Orientul în lumina Occidentului, GA 

113, nouă conferinţe ţinute la München de la 23 la 31 august 

1909 (N.T.) 
Cel care a devenit Buddha a trebuit mai întâi să fie un 
Bodhisattva. Acesta este ultimul grad al evoluţiei 
individuale înaintea celui de Buddha. Să luăm acum în 
considerare natura lui Bodhisattva. O putem înţelege 
numai dacă contemplăm dezvoltarea umanităţii din 
punctul de vedere al ştiinţei spirituale. 


Ceea ce oamenii pot face într-un anumit stadiu de 
dezvoltare, capacităţile de care ei dispun, nu au existat 
întotdeauna. A cerceta o epocă crezând că aceleaşi 
capacităţi pe care le au oamenii în prezent au existat şi în 
timpuri străvechi constituie o miopie în modul de 
abordare. Facultăţile omeneşti, ceea ce omul poate face, 
gândi sau şti, toate acestea se modifică de la o epocă la 
alta. Astăzi facultăţile umane sunt atât de dezvoltate, 
încât prin propria sa judecată fiinţa umană poate dobândi 
cutare sau cutare cunoştinţă, aşa că ea are dreptul să 
spună: Eu cunosc cutare sau cutare adevăr prin puterea 
mea de înţelegere, eu pot distinge ceea ce este moral de 
ceea ce este imoral, ceea ce este logic de ceea ce este 
ilogic. Dar ne-am înşela dacă am crede că facultatea de a 
distinge între ceea ce este logic şi ilogic, între ceea ce 
este moral şi imoral a făcut mereu parte din natura 
umană. Aceste facultăţi s-au dezvoltat progresiv. Ceea ce 
poate face omul azi prin propriile sale mijloace a trebuit 
să-i fie insuflat altădată - cum învaţă un copil de la o 
mamă, de la un tată sau de la un profesor - de nişte 
entităţi care erau incarnate printre oameni, dar ale căror 
facultăţi spirituale erau foarte mult dezvoltate şi care, în 
Misterii, puteau intra în legătură cu entităţi spirituale 


care le erau superioare, cu entităţi divine. 


Au existat totdeauna astfel de individualităţi care, deşi 
incarnate în corpuri fizice, puteau fi în legătură cu nişte 
entităţi superioare care nu erau încarnate fizic. Înainte 
ca oamenii să fi dobândit, de exemplu, gândirea logică cu 
care ei înşişi pot gândi în prezent în mod logic, au trebuit 
să asculte ceea ce le spuneau aceşti „instructori". Aceşti 
instructori nu puteau nici ei să gândească logic datorită 
unor capacităţi dezvoltate în corpul fizic, ci numai 
datorită faptului că, prin mijlocirea Misteriilor, erau în 
contact cu entităţi spirituale divine, care se aflau în 
sferele superioare. Asemenea instructori care învățau 
oamenii logica şi morala datorită revelaţiilor pe care ei le 
primeau din lumile superioare au existat înainte ca 
oamenii să fie capabili să gândească logic şi să conceapă 
morala prin propria lor natură pământească. Bodhisattvii 
constituie tocmai o asemenea categorie de fiinţe care, 
fiind încarnate în corpuri fizice, rămâneau în contact cu 
fiinţele divine, cu scopul de a răspândi pe Pământ şi de a 
comunica oamenilor ceea ce ei învățau de la acele fiinţe. 
Bodhisattvii sunt deci nişte fiinţe care sunt încarnate în 
corpuri omeneşti şi care se ridică prin facultăţile lor până 
la a fi în relaţii cu entităţile spirituale, divine. 


Înainte ca Buddha să devină „Buddha", el a fost un 
Bodhisattva, adică una din acele individualităţi care, în 
Misterii, se puteau pune în legătură cu entităţi 
superioare. O asemenea entitate cum este Bodhisattva a 
primit din lumile superioare, în timpurile îndepărtate ale 
evoluţiei omeneşti, o anumită misiune faţă de care ela 
rămas ataşat. 


Aplicând acest principiu lui Buddha, trebuie să spunem 
că, în calitate de Bodhisattva el a avut o anumită sarcină. 
Când Pământul era încă în stadiile timpurii ale evoluţiei 
sale, anterioare epocilor lemuriană şi atlanteană, fiinţa 
care s-a încarnat ca Buddha în secolul al VI-lea înaintea 
erei noastre a primit o anumită misiune şi el a rămas 
însărcinat cu această misiune. A trebuit să acţioneze de-a 


lungul tuturor timpurilor, introducând în evoluţia 
pământească ceea ce omenirea de atunci era capabilă să 
primească. Pentru orice Bodhisattva vine deci un moment 
când misiunea sa atinge un punct în care ceea ceela 
putut insufla omenirii a devenit o facultate proprie a 
omenirii. Căci facultăţile noastre actuale au fost posedate 
mai întâi de nişte entităţi divine spirituale şi Bodhisattvii 
le-au coborât din înălțimile spirituale spre oameni. Un 
astfel de mesager al spiritului ajunge într-o zi să spună: 
Eu mi-am îndeplinit misiunea. Pentru ceea ce a fost 
pregătită să primească omenirea în lungi perioade de 
timp i-a fost acum acordat. Ajuns la un asemenea 
moment, Bodhisattva poate deveni Buddha. Aceasta 
înseamnă că vine un moment pentru el când în calitate de 
entitate nu mai trebuie să se incarneze, cu misiunea 
caracterizată mai sus, într-un corp fizic uman, când se 
incarnează pentru o ultimă oară, după care nu mai 
trebuie să se incarneze ca misionar. Un astfel de moment 
sosise pentru Buddha. Ceea ce el avusese de făcut l-a 
readus în repetate rânduri pe Pământ. Dar epoca 
iluminării sale în calitate de Buddha a fost cea a ultimei 
sale incarnări ca Bodhisattva. El a trăit atunci într-un 
corp fizic care dobândise în cel mai înalt grad facultăţile 
care trebuise să-i fie date de sus, dar care trebuiau de 
acum înainte să devină apanajul fiinţei umane. 


Atunci când un astfel de Bodhisattva a ajuns - prin 
incarnările sale succesive - să perfecţioneze un corp 
omenesc într-atât încât să-i imprime facultăţile care 
corespund misiunii sale, el nu mai are nevoie să se 
reincarneze. E1 planează atunci în sferele spirituale, 
impulsionând şi dirijând problemele oamenilor, acţionând 
de acolo în cadrul omenirii. După aceea le revine 
oamenilor să dezvolte mai departe ceea ce le-a fost dat 
de sus, din ceruri, şi să-şi spună: Acum noi trebuie să 
evoluăm astfel încât să se formeze în noi facultăţile care 
au fost cucerite de Bodhisattva şi pe care el le-a adus la 
perfecţiune în cursul incarnării sale ca Buddha. A fi 
Buddha înseamnă a arăta cum entitatea care a acţionat 
în cursul multor epoci ca Bodhisattva se comportă ca un 


om, un om perfect individualizat, în care a fost preluat tot 
ceea ce până atunci radia din înaltul cerului. Aceasta a 
demonstrat-o Buddha. Dacă Bodhisattva s-ar fi retras mai 
devreme din misiunea sa, oamenii nu ar mai fi putut să se 
bucure de binefacerea care a constat în comunicarea din 
înălţimi a acestor facultăţi. După ce însă evoluţia 
progresase suficient pentru ca aceste facultăţi să poată 
exista pe Pământ într-o singură fiinţă omenească, era 
creată prin aceasta şi structura de germene necesar 
pentru ca oamenii să le poată dezvolta în viitor prin ei 
înşişi. Astfel, individualitatea care s-a dezvoltat mai 
înainte, ca Bodhisattva, şi care, atât timp cât nu era 
decât Bodhisattva, nu intrase în întregime într-un corp 
omenesc, ci pătrundea până în înălţimi cereşti, această 
individualitate a pătruns în întregime într-un corp 
omenesc, astfel încât are loc o incarnare deplină. Apoi 
însă ea s-a retras din nou. Căci, acum, ca urmare a 
acestei incarnări în stadiu de Buddha, omenirea a primit 
destule revelații care trebuie să se dezvolte de acum 
înainte în cadrul evoluţiei sale. Din această cauză, 
entitatea Bodhisattva s-a putut retrage de pe Pământ, 
după ce a devenit Buddha, în anumite înălţimi spirituale, 
i-a fost îngăduit să rămână aici unde numai un anumit 
nivel de clarvedere mai are posibilitatea să-l perceapă şi 
să continue să dezvolte problemele omenirii. 


Ce sarcină avea acea individualitate puternică, 
grandioasă şi minunată care în viaţa de toate zilele este 
numită Buddha? 


Dacă vrem să înţelegem cu adevărat sarcina, misiunea 
acestui Buddha în sensul său esoteric, trebuie să ne 
spunem că puterea de cunoaştere s-a dezvoltat progresiv 
în omenire. Aşa cum v-am relatat adesea, în timpul epocii 
atlanteene o mare parte a oamenilor putea privi prin 
clarvedere lumile spirituale, iar anumite rămăşiţe ale 
acestei veehi clarvederi au persistat şi în timpurile 
postatlanteene. Dacă am cobori din timpurile atlanteene 
la epocile protoindiană, protoiraniană, chaldeo- 
egipteană, ba chiar şi la cea greco-romană, am găsi 


numeroşi oameni, mult mai numeroşi decât s-ar putea 
crede în prezent, care aveau fragmente ale acestei 
clarvederi vechi moştenite şi cărora le era deschis planul 
astral, astfel încât priveau în adâncurile ascunse ale 
existenţei. Chiar în epoca greco-latină, era cu totul 
obişnuit să se vadă corpul eteric; se vedea capul omenesc 
mai ales înconjurat de acel nor eteric care s-a ascuns 
apoi, în mod treptat, în interiorul craniului. 


Dar omenirea trebuia să se ridice la acea cunoaştere care 
se obţine prin simţurile exterioare şi la acele facultăţi 
spirituale care sunt orientate spre acestea. Omul trebuia, 
ca să spunem aşa, să iasă încetul cu încetul din lumea 
spirituală ca să intre în domeniul observaţiei sensibile, a 
gândirii logice, raţionale. El trebuia să se avânte în mod 
progresiv la această cunoaştere neclarvăzătoare pe care 
trebuia să o parcurgă pentru a atinge din nou, în viitor, 
cunoaşterea suprasensibilă, dar atunci unită cu ceea ce 
el îşi va fi însuşit ca pe o cunoaştere sensibilă şi 
raţională. 


În prezent, noi trăim în această epocă de trecere. Privim 
înapoi spre un trecut în care omenirea era clarvăzătoare 
şi privim înainte spre un viitor în care omenirea va fi din 
nou clarvăzătoare. În epoca noastră intermediară, 
majoritatea oamenilor sunt limitați la ceea ce ei percep 
cu ajutorul simiurilor şi cuprind cu raţiunea şi cu 
inteligenţa. Există, desigur, şi o anumită perfecţiune a 
observării sensibile şi a cunoaşterii raţionale şi 
inteligente. Dar pretutindeni există grade ale cungaşterii. 
Despre un om care trece prin incarnarea actuală fără să 
se preocupe de ceea ce este moral, nedezvoltând decât 
într-o mică măsură compasiunea pentru semenii săi, 
spunem că se află pe o treaptă inferioară de moralitate. 
Un altul trece prin viaţă în aşa fel încât facultăţile sale 
intelectuale sunt puţin dezvoltate: noi spunem despre el 
că este pe o treaptă intelectuală inferioară. Ştim însă că 
facultăţile intelectuale pot urca până la un nivel ridicat. 
De la omul putin moral şi puţin inteligent până la cel pe 
care-l numim un „geniu moral" în sensul dat de Fichte 


acestei expresii şi care s-a dezvoltat până la nivelul cel 
mai înalt al fanteziei există toate treptele intermediare; şi 
noi ştim că în epoca noastră ne putem ridica, fără 
ajutorul clarvederii, la această culme a perfecțiunii, şi 
aceasta prin simpla înnobilare a acelor forţe care sunt la 
dispoziţia omului obişnuit. 


Aceste diferite etape trebuiau atinse de omenire în cursul 
evoluţiei sale. Ceea ce, în prezent, omul înţelege până la 
un anumit punct prin inteligenţa proprie şi, de asemenea, 
ceea ce a realizat prin forţele sale morale, şi anume 
compasiunea pentru necazurile şi suferinţele semenului, 
aceste lucruri omul timpurilor străvechi nu le-ar fi putut 
realiza prin sine însuşi. Astăzi se poate spune că simţul 
moral sănătos al omului se poate înălța până la 
înţelegerea acestei problematici şi fără clarvedere, iar 
oamenii se vor putea îndrepta tot mai mult spre 
înţelegerea faptului că mila este cea mai înaltă virtute 
dintre virtuţi şi că fără iubire omenirea nu ar mai putea 
progresa. S-ar putea spune: Omul de astăzi poate 
recunoaşte aceasta datorită simțului său moral şi acest 
simţ se va întări tot mai mult. Dar trebuie să privim în 
urmă spre timpurile trecute, când simţul moral era într- 
un stadiu în care omul nu putea înţelege singur aceste 
lucruri. 


Au existat epoci când nimeni n-ar fi fost capabil să 
recunoască prin sine însuşi că Mila şi Iubirea ar putea 
face parte din idealul cel mai înalt al sufletului omului. 
lată de ce au trebuit să se incarneze sub o formă 
omenească entităţi spirituale ca cele cărora le aparţin, de 
exemplu, Bodhisattvii, care au primit din lumile spirituale 
revelaţia forţelor active ale Milei, ale Iubirii cu scopul de 
a putea arăta oamenilor cum să practice aceste virtuţi, 
căci aceştia nu erau încă destul de avansați ca să le 
cunoască prin forţele lor proprii. Ceea ce oamenii pot 
recunoaşte în prezent prin propria lor forţă ca fiind înalta 
virtute a Milei şi a Iubirii prin care se înalţă simţul lor 
moral, a trebuit să fie spus timp de foarte lungi perioade 
din înaltul cerului. Iar instructorul care a învăţat pe alţii 


Mila şi Iubirea în vremurile când oamenii nu înțelegeau 
încă prin ei înşişi natura acestor sentimente a fost acel 
Bodhisattva care s-a incarnat pentru ultima dată pe 
Pământ în persoana lui Buddha Gautama. 


Buddha este cel care a propovăduit, mai întâi în calitate 
de Bodhisattva, Mila şi Iubirea cu tot ce se leagă de ele. 


Această activitate s-a desfăşurat de-a lungul epocilor în 
care oamenii mai aveau încă o anumită clarvedere. El s-a 
incarnat ca Bodhisattva în asemenea trupuri umane. lar 
când după aceea s-a incarnat ca Buddha şi a putut 
contempla prin clarvedere incarnările sale anterioare ela 
putut spune cum se simte sufletul atunci când pătrunde 
în profunzimile existenţei, ascunse dincolo de aparenţa 
sensibilă. El a avut această facultate în cursul 
incarnărilor sale trecute şi s-a născut cu această facultate 
în familia Çakia din care cobora Sudhodana, tatăl său. 
Mama sa se chema Mayadevi. La naşterea sa, acest 
Gautama Buddha era încă Bodhisattva, adică el poseda 
încă din copilărie un înalt grad de clarvedere. Privirea sa 
se putea adânci în profunzimile existenţei. 


Or, trebuie să ştim că în cursul evoluţiei umane această 
„pătrundere în profunzimile existenţei" a luat forme 
foarte diferite. Trebuia să dispară încetul cu încetul 
clarvederea iniţială, vagă şi inconştientă, şi ceea ce 
dăinuia din această veche clarvedere nu era ceea ce ea 
avea cel mai bun. Această cea mai bună parte a fost 
prima care a dispărut. Ceea ce supravieţuia din ea nu era 
adesea decât viziunea planului astral inferior, adică cel al 
forţelor demonice care atrag oamenii spre o sferă 
inferioară, servindu-se de instinctele lor şi de pasiunile 
lor. Dacă prin iniţiere se poate pătrunde în lumea 
spirituală unde vedem entităţile şi forţele care sunt 
legate de cele mai frumoase gânduri, de sentimentele 
cele mai înalte ale omenirii, vedem însă şi forţele 
spirituale care se ascund în spatele celor mai josnice 
pasiuni, în spatele senzualităţii dezlănţuite şi a 
egoismului distrugător. În general, ceea ce s-a conservat, 


nu pentru iniţiaţi, ci pentru marea majoritate a 
oamenilor, era tocmai viziunea acelor forţe demonice 
sălbatice care se află în spatele celor mai josnice pasiuni 
omeneşti. Oricine priveşte în lumea spirituală vede, 
bineînţeles, el însuşi toate aceste lucruri. Aceasta 
depinde de dezvoltarea capacităţilor umane. Omul nu 
poate realiza una fără cealaltă. 


În calitate de Bodhisattva, Buddha a trebuit, bineînţeles, 
să se incarneze într-un corp organizat cum erau cele din 
epoca sa, într-un corp care îi dădea posibilitatea să-şi 
scufunde privirea în fundamentul astral al existenţei. 
Încă din timpul copilăriei sale, el avea darul de a percepe 
puterile astrale care sunt la baza avidităţii, lăcomiei şi 
senzualităţii. Fusese totuşi ferit să vadă lumea exterioară 
sub aspectul degradării ei fizice şi, de asemenea, în 
suferinţa şi durerile ei. Închis în palatul său, el fusese 
răsfăţat, îngrijit cu dragoste, izolat, ceea ce era, se 
credea atunci, datorat rangului său. Dar această izolare 
nu a făcut decât să crească puterea clarvederii sale 
interioare. Şi în timp ce el era ţinut cu grijă la distanţă de 
tot ceea ce reaminteşte de boală şi suferinţă, privirea sa 
spirituală era deschisă pentru imaginile astrale. Toate 
pasiunile violente care pot înjosi fiinţa omenească se 
învârteau în jurul lui în viziuni astrale. 


Oricine ştie să citească cu privirea spiritului, în mod cu 
adevărat esoteric, chiar şi o biografie exoterică, îşi poate 
da seama de acest lucru, dacă înţelege ceea ce am spus 
mai sus. Căci trebuie să insistăm asupra faptului că multe 
povestiri exoterice rămân de neînțeles atâta timp cât nu 
se poate urca până la dedesubturile lor esoterice. Şi viaţa 
lui Buddha este dintre acelea pe care docu-mentele 
exterioare ne permit cel mai puţin s-o întelegem. Trebuie 
într-adevăr să pară foarte straniu orientaliştilor şi tuturor 
celor care se interesează de viaţa lui Buddha când citese 
în aceste biografii că în palatul său el era înconjurat de 
„patruzeci de mii de dansatoare şi de optzeci şi patru de 
mii de femei". Acest lucru îl povestesc chiar şi broşurile 
care se pot procura cu câţiva franci; dar constatăm că 


autorii nu sunt miraţi peste măsură de acest harem 
compus din patruzeci de mii de dansatoare şi din optzeci 
şi patru de mii de femei. Ce vrea să spună aceasta? 
Lumea nu stie că în acest fel se face aluzie la ceea ce 
vieţuia Buddha din plin prin vederea sa astrală şi care-l 
făcea să sufere cum numai o inimă omenească poate 
suferi, aşa cum încă din copilăria sa el nu cunoştea 
suferinţele şi durerile omenirii fizice, fiind protejat în 
acest sens. Buddha percepea însă contrapartea spirituală 
ca acţiuni în lumea spirituală. Aceasta o putea vedea 
pentru că el era născut într-un corp aşa cum se putea 
naşte în epoca sa şi el a fost încă de la început armat, 
fortificat, călit împotriva imaginilor înspăimântătoare 
care-l înconjurau, fiindcă, în incarnările sale precedente, 
el se ridicase la înălţimea unui Bodhisattva. Insă, din 
cauză că în această incarnare umană el trăia ca 
individualitate a lui Bodhisattva, el a simţit nevoia 
irezistibilă să iasă în lume pentru a vedea la ce se referea 
fiecare din imaginile lumii astrale aşa cum îl înconjurau 
în palatul său. Fiecare din aceste imagini îl incitau, să 
zicem aşa, la părăsirea palatului pentru a vedea lumea. 
Aceasta era faţa interioară care-l impulsiona. Căci el 
trăia ca Bodhisattva o mare forţă spirituală, aceea legată 
de misiunea de a învăţa omenirea întreaga putere a Milei 
şi Iubirii şi tot ce ţine de acestea. 


Din această cauză, el trebuia să cunoască omenirea în 
lume, el trebuia s-o vadă în lumea în care putea fi vieţuită 
prin simţul moral, învăţătura despre Milă şi Iubire. El 
trebuia să cunoască omenirea în lumea fizică. Din 
Bodhisattva el trebuia să devină Buddha, un om printre 
oameni. Aceasta el nu o putea face decât renunțând la 
toate facultăţile care-i rămăseseră din incarnările sale 
anterioare, coborând pe planul fizic pentru a trăi acolo 
printre oameni, devenind astfel pentru ei un exemplu, un 
ideal, un model pentru dezvoltarea acestor calităţi 
deosebite caracterizate mai sus. 


Pentru a se ridica în acest sens de la stadiul de 
Bodhisattva la cel de Buddha, trebuie străbătute mai 


multe etape intermediare. Aceasta nu se face de pe o zi 
pe alta. El primea impulsul de a ieşi din palat. Se 
povesteşte că, „evadând" o dată din palatul-închisoare, 
viitorul Buddha a întâlnit un bătrân. Până atunci el nu 
fusese înconjurat decât de imaginile tinereţii; el trebuia 
să creadă că nu există decât forţa plină de sănătate a 
tinereţii. Şi acum, el vedea ceea ce, pe planul fizic, 
reprezintă bătrâneţea: un moşneag. Mai departe, el 
întâlni un bolnav, apoi un cadavru, cu alte cuvinte 
moartea pe planul fizic. lată ce i se prezintă sufletului său 
atunci când ia în mod real contact cu planul fizic. 


Foarte semnificativ pentru ceea ce este de fapt Buddha 
se spune acum în această legendă, care este mai 
adevărată decât orice cunoştinţă ştiinţifică exterioară, şi 
anume că, atunci când a părăsit palatul regal, el era 
purtat de un cal care s-a mâhnit atât de tare pentru 
faptul că stăpânul său voia să părăsească tot ceea ce 
avea prin naştere, încât a murit de durere şi a fost . 
transferat ca o entitate spirituală în lumea spirituală. În 
această imagine se exprimă un adevăr profund. Ne-am 
îndepărta prea mult de la subiectul urmărit dacă v-aş 
explica în detaliu de ce s-a ales tocmai un cal pentru a 
reprezenta o forţă a spiritului omenesc. Vă reamintesc 
numai că Platon vorbeşte de un cal pe care îl ţine de frâu 
atunci când vrea să ilustreze anumite facultăţi omeneşti 
care sunt încă date de sus şi care nu au fost dezvoltate de 
forta interioară a omului însusi. În momentul când 
Buddha părăseşte palatul regal, el lasă în urma sa 
facultăţile pe care sufletul nu le-a dezvoltat prin el însuşi. 
El le lasă în lumile spirituale de unde ele l-au ghidat 
mereu. La aceasta se face aluzie atunci când se vorbeşte 
despre „calul" care moare de supărare când este părăsit 
şi care este după aceea transferat în lumea spirituală. 


Dar numai treptat Buddha poate deveni ceea ce trebuia 
să devină în ultima sa incarnare pământească. Căci el a 
trebuit să înveţe, pe planul fizic, ceea ce ca Bodhisattva 
nu cunoscuse decât prin viziunea spirituală. El a avut mai 
întâi doi maeştri. Unul dintre ei era reprezentantul acelei 


concepţii protoindiene despre lume, denumită filosofia 
Sankhya, celălalt un adept al filosofiei Yoga. Buddha a 
aprofundat ceea ce puteau să-l înveie aceştia. Căci, oricât 
de elevată ar fi o fiinţă, ea trebuie totuşi să se integreze 
mai întâi în tot ceea ce omenirea a cucerit deja în lumea 
exterioară. Deşi un Bodhisattva poate învăţa mai repede 
decât alţii, el trebuie totuşi, mai întâi, să înveţe. Dacă 
Bodhisattva care a „trăit" în secolul al şaselea înaintea 
erei noastre s-ar naşte astăzi, el ar trebui - ca şi copiii la 
şcoală - să înveţe mai întâi ceea ce s-a întâmplat pe 
Pământ în timp ce el trăia în înălțimile cereşti. Tot aşa, şi 
Buddha a trebuit deci să cunoască ceea ce se întâmplase 
de la ultima sa incarnare. 


El a primit astfel de la unul din Învăţători cunoaşterea 
filosofiei Sankhya, iar de la celălalt filosofia Yoga şi şi-a 
făcut astfel o idee despre concepţiile care, în acea epocă, 
propuneau o soluţie la enigmele vieţii şi a efectului pe 
care îl aveau asupra sufletului atunci când acesta le lăsa 
să acţioneze asupra sa. Prin filosofia Sankhya, el a putut 
să-şi însuşească o concepţie despre lume bazată pe o 
logică subtilă, dar cu cât o studia mai mult, cu atât mai 
puţin îl satisfăcea. Aceasta era pentru el ca o fantomă 
lipsită de viaţă. El a simţit că trebuia să caute în altă 
parte izvorul care trebuia să-i inspire pentru ceea ce avea 
de realizat în incarnarea sa actuală. Cât priveşte filosofia 
Yoga Patanjali care caută unirea cu divinul cu ajutorul 
anumitor experienţe interioare, el se adânceşte de 
asemenea în ea, dar nici ea nu-l poate satisface, căci a 
înţeles că ea era o moştenire a trecutului. Or, pentru 
omenire era vorba de a dobândi noi facultăţi; ea trebuia 
să ajungă la o dezvoltare morală. Punând deci la 
încercare Yoga în propriul său suflet, Buddha a înţeles că 
nici aceasta nu putea fi izvorul de inspiraţie pentru 
misiunea sa. 


El se duse atunci la o sihăstrie care adăpostea cinci 
anahoreti; aceştia, printr-o disciplină severă de umilinţă 
şi de privaţiuni, se străduiau să pătrundă în tainele 
existenţei. Buddha a încercat şi această cale, dar îşi 


spuse că nici ea nu putea fi o sursă de inspiraţie pentru 
misiunea sa. Câtva timp, el îndură toate umilinţele, toate 
privaţiunile monahilor. El a postit cu ei pentru a înăbuși 
în el dorinţa de a trăi şi pentru a solicita forţe mai 
profunde care apar atunci când corpul este slăbit de post, 
acele forţe care pot conduce rapid în lumea spirituală. 
Dar, tocmai pentru că Buddha îşi atinsese treapta sa de 
dezvoltare, el a înţeles inutilitatea umilinţelor, a postului 
şi a privaţiunilor. Datorită faptului că el era Bodhisattva 
acelei perioade şi prin evoluţia parcursă în incarnările 
sale anterioare, el adusese corpul său uman la cea mai 
înaltă dezvoltare pe care îl putea atinge un corp omenesc 
în acele vremi. lată motivul pentru care Buddha a putut 
vieţui ceea ce trebuie să vieţuiască un om tocmai atunci 
când parcurge această cale spre înălțimile spirituale. 


Oricine atinge o anumită treaptă a filosofiei Sankhya sau 
Yoga fără să fi dezvoltat ceea ce dezvoltase Buddha în el 
anterior, oricine vrea să ajungă la culmile spiritului 
dumnezeiesc prin gândirea logică fără să fi dobândit mai 
întâi sensul moral - cum îl cucerise Buddha - se află în 
faţa tentaţiei pe care o suferise Buddha ca pe o încercare 
şi care este descrisă ca cea exercitată de „demonul 
Mara". În această privinţă omul ajunge în situaţia când 
toţi demonii orgoliului, ai vanităţii, ai ambiţiei vin să-l 
asalteze. Acest lucru l-a vieţuit Buddha. Mara, demonul 
vanităţii, al ambiţiei, s-a aflat în faţa lui; dar datorită 
faptului că se afla la nivelul ridicat al unui Bodhisattva, el 
l-a recunoscut şi era înarmat împotriva lui. El a ştiut să-şi 
spună: Dacă oamenii ar continua să se dezvolte pe 
vechile căi, fără să adauge acestora noul impuls al 
învăţăturii despre Milă şi Iubire, fără să obţină acest simţ 
moral activ prin sine, trebuie să cadă în cursa acestui 
demon Mara, întrucât nu sunt nişte Bodhisattva, care 
depun în suflet forţele orgoliului şi ale vanităţii. lată ce a 
resimţit Buddha atunci când a urmat filosofiile Sankhya şi 
Yoga până în ultimele lor consecinte. 


Fiind încă la sihaştrii, el a trecut şi printr-o altă 
întâmplare, şi anume aceea că demonul Mara a luat o 


altă formă, caracterizată prin aceea că îi oferă omului 
toate bunurile materiale, „Împărăţia acestei lumi şi 
splendorile sale", cu scopul de a-l deturna de la lumea 
spirituală. Şi Buddha a constatat că tocmai pe drumul 
ascetismului se sucombă la această tentatie atunci când 
demonul Mara l-a întâmpinat spunându-i: „Nu te lăsa 
ispitit să părăseşti tot ceea ce posedai ca fiu de rege, 
reîntoarce-te în palatul regal". Un altul ar fi cedat la ceea 
ce i se arăta; dar Buddha era atât de avansat, încât l-a 
putut recunoaşte pe ispititor. El a ştiut să vadă ce i s-ar fi 
întâmplat omenirii dacă ar ti continuat să trăiască ca mai 
înainte şi dacă n-ar fi căutat să pătrundă în lumea 
spirituală decât pe calea postului şi a privaţiunilor. El 
însuşi era invulnerabil şi putea deci semnala oamenilor 
marele pericol care era acela de a vrea să pătrunzi în 
lumea spirituală fără baza solidă a unui simţ moral activ 
prin sine, ci numai prin post şi mijloace exterioare. 


Fiind încă Bodhisattva, Buddha înaintase până la cele 
două frontiere ale evoluţiei umane de care omul, nefiind 
Bodhisattva, ar face mai bine să nu se apropie. 
Traducând aceasta în limbajul obişnuit, noi am putea 
spune: Cunoaşterea cea mai înaltă este un lucru minunat, 
cunoaşterea cea mai înaltă este un lucru magnific, dar 
apropie-te de ea cu o inimă pură şi nobilă, cu un suflet 
purificat, altfel vei fi învins de demonul orgoliului, al 
vanităţii şi al ambiţiei. Cealaltă învăţătură este: Nu căuta 
să pătrunzi în lumea spirituală pe o cale exterioară, prin 
umilinţe şi post, înainte să fi purificat simţul tău moral; în 
caz contrar, ispititorul te va ataca pe o altă cale. Acestea 
sunt cele două învătăminte care ne vin de la Buddha şi ne 
mai luminează încă şi în epoca noastră. Fiind încă 
Bodhisattva, Buddha ne învaţă astfel ceea ce constituie 
prin excelenţă misiunea sa, căci misiunea lui a constat 
întotdeauna în a da oamenilor sensul moral, cât timp 
oamenii nu erau capabili să-l scoată din propria lor inimă. 
De aceea, atunci când a înţeles pericolul ascetismului, el 
a părăsit pe cei cinci anahoreţi şi s-a dus acolo unde a 
putut să se adâncească într-o profundă meditaţie asupra 
facultăţilor naturii umane adecvate timpului nostru 


actual şi care se pot dezvolta fără ajutorul clarvederii 
moştenite din timpurile vechi. El a înfăptuit atunci opera 
cea mai considerabilă pe care o poate înfăptui un om cu 
ajutorul acestor facultăţi. 


În al douăzeci şi nouălea an al său, părăsind deci calea 
ascetismului unilateral, Buddha a meditat timp de şapte 
zile sub arborele Bodhi; el a avut acolo, în cursul unei 
contemplaţii de şapte zile, revelatia sublimelor adevăruri 
care se dezvăluie celui care, în liniştea unei profunde 
meditații, caută ceea ce îi pot aduce facultăţile omeneşti 
din prezent. Căci atunci el a conceput doctrina zisă a 
celor „patru adevăruri" şi marea învăţătură a Milei şi 
Iubirii conținută în Cărarea octuplă. Noi vom reveni 
asupra acestor învătături. Astăzi ne vom multumi să 
constatăm că ele sunt o circumscriere a simțului moral 
inerent celei mai pure învățături a Milei şi a Iubirii. 
Aceste învățături s-au concretizat atunci când, sub 
arborele Bodhi, Bodhisattva din India a devenit Buddha. 
Aceste învățături s-au manifestat atunci pentru prima 
dată ca facultăţi proprii fiinţei umane şi de atunci 
oamenii au posibilitatea să dezvolte în ei înşişi Mila şi 
Iubirea. Acesta este faptul important. Din acest motiv, cu 
puţin timp înaintea morţii sale, Buddha a spus celor mai 
intimi dintre discipolii săi: „Nu vă întristaţi că Maestrul 
vostru vă părăseşte; eu vă las ceva în urma mea. Vă las 
legea înţelepciunii şi legea disciplinei; ele trebuie să-l 
înlocuiască în viitor pe Maestru" . Aceasta nu înseamnă 
nimic altceva decât: până în prezent v-a învăţat 
Bodhisattva ceea ce se exprimă în aceste legi, dar acum, 
terminându-şi ultima sa incarnare pământească, el se 
poate retrage. Căci învăţătura dată omenirii de un 
Bodhisattva este acum depusă în inima omului şi va fi 
dezvoltată din aceasta sub forma religiei Milei şi a Iubirii. 
Acestea s-au întâmplat în timpul când, meditând timp de 
şapte zile, Bodhisattva a devenit Buddha în vechea Indie. 
lată ce a învăţat el, sub cele mai variate forme, pe 
discipolii care-l înconjurau. Despre formele în care au 
fost prezentate aceste învățături vom mai discuta în altă 
parte. 


A trebuit să revenim astăzi asupra a ceea ce s-a întâmplat 
cu şase sute de ani înaintea erei noastre, pentru că, dacă 
nu am putea urmări retrospectiv cu ajutorul Cronicii 
Akasha perioada cuprinsă între evenimentele din 
Palestina până la predica din Benares, noi nu am înţelege 
nici calea pe care a urmat-o creştinismul, nici, mai ales, 
pe cel care a descris într-un mod atât de eminent această 
cale: autorul Evangheliei lui Luca. De când Bodhisattva a 
devenit Buddha, el n-a mai avut nevoie să revină pe 
Pământ; de atunci, ca entitate spirituală, el planează în 
lumile spirituale şi de acolo intervine în evenimentele 
terestre. Şi atunci când s-a pregătit pe Pământ cel mai 
important eveniment şi păstorii se aflau pe câmp, le-a 
apărut o fiinţă venind din înălţimi spirituale anunţându-i 
ceea ce tocmai este descris în Evanghelia lui Luca. Apoi 
acestui înger i s-au alăturat „cete îngereşti". Despre ce 
este vorba? 


Viziunea care se oferea astfel păstorilor, era Buddha 
transfigurat, Bodhisattva timpurilor vechi, acea fiinţă în 
corpul ei spiritual care, timp de mii şi mii de ani, adusese 
oamenilor mesajul Milei şi Iubirii. Încheindu-şi ultima sa 
incarnare pământească, el plana în înalturile spirituale şi 
a apărut păstorilor alături de îngerul care venea să le 
anunţe evenimentul din Palestina. 


lată ce ne învaţă cercetarea spirituală. Ea ne arată, 
planând deasupra păstorilor şi transfigurat, pe 
Bodhisattva timpurilor vechi. Da, era tocmai aşa - cum ne 
învaţă Cronica Akasha -, că în Palestina, în „oraşul lui 
David", s-a născut din părinţi aparţinând liniei 
sacerdotale a casei lui David un copil. Acest copil - eu o 
spun în mod expres -, născut dintr-un cuplu de părinţi 
care cobora cel puţin după tată din linia sacerdotală a lui 
David, era destinat chiar de la naşterea sa să primească 
lumina şi forţele care radiau de la Buddha după ce acesta 
a fost înălţat în înalturile spirituale. Să contemplăm cu 
păstorii ieslea unde s-a născut lisus din Nazaret - cum se 
numeşte de obicei. Vedem chiar din primul moment o 


gloriolă strălucind deasupra copilului şi noi ştim că în 
această imagine se manifestă forţa lui Bodhisattva, care a 
devenit Buddha. Ea acţionează acum din înaltul lumii 
spirituale, săvârşind acţiunea cea mai sublimă atunci 
când radiază asupra Copilului din Betleem cu scopul ca el 
să poată lua, în evoluţia omenească, locul care îi revine. 


Când, în India antică, s-a născut Bodhisattva care trebuia 
să devină Buddha, un înţelept din această epocă a 
presimţit toată importanţa a ceea ce noi tocmai am 
descris. Ceea ce a văzut mai întâi în spirit acest înţelept 
cu numele de Asita l-a împins să se ducă la palatul 
regelui ca să vadă copilul Bodhisattva. Când a văzut 
copilaşul, el a prezis marea misiune pe care o va îndeplini 
ca Buddha. Spre consternarea tatălui copilului, Asita i-a 
prezis acestuia că nu va domni peste regatul tatălui său, 
ci va deveni Buddha. Apoi el a început a plânge şi atunci 
când a fost întrebat dacă copilul era ameninţat de vreo 
nenorocire el a răspuns: „Nu. Eu plâng fiindcă sunt atât 
de bătrân încât nu voi mai vedea ziua când acest 
Salvator, acest Bodhisattva va umbla ca Buddha pe 
Pământ". Asita nu a trăit destul timp ca să vadă 
transformarea lui Bodhisattva în Buddha; aşadar, din 
punctul său de vedere plânsul era foarte justificat. Dar 
acest Asita care văzuse pe Bodhisattva numai în perioada 
copilăriei în palatul lui Sudhodana s-a născut din nou în 
persoana lui Simeon, pe care Sfântul Luca ni-l descrie în 
scena Prezentării la Templu (Luca 2, 25-35). Ni se spune 
despre Simion că Duhul Sfânt era asupra lui atunci când 
i-a fost adus copilul. El era cel care plânsese altădată 
fiindcă, în incarnarea de atunci, nu putea vedea 
transformarea lui Bodhisattva în Buddha. Acum i se 
acordase privilegiul să fie martor la noua treaptă de 
dezvoltare a acestei individualităţi. Şi Duhul coborând 
asupra lui, el a putut să vadă, la prezentarea Copilului 
lisus în Templu, deasupra acestui Copil lisus din neamul 
lui David aureola lui Bodhisattva transfigurat. De aceea 
el îşi spune: „Acum nu mai există motiv de plâns, ceea ce 
nu am văzut atunci văd acum, văd deasupra acestui mic 


copil pe Salvatorul meu transfigurat. Doamne, lasă pe 
servitorul Tău să moară în pace". 
CONFERINŢA a Ill-a 
Infiltrarea concepţiei budiste în 
Evanghelia lui Luca. 
Invăţatura lui Buddha. Cărarea octuplă 
Bâle, 17 septembrie 1909 
Oricine lasă să acţioneze asupra sa tot ce se află în 
Evanghelia lui Luca va avea mai întâi o trăire afectivă. 
După aceea însă el va avea un presentiment că din 
această Evanghelie a lui Luca radiază spre el lumi 
spirituale cu adevărat mari, copleşitoare. După cele 
auzite ieri ni se va părea explicabil că aşa stau lucrurile. 
Căci am văzut că investigația spirituală ne arată cum 
concepţia budistă despre Univers cu tot ce aduce ea 
omenirii s-a infiltrat în Evanghelia lui Luca. Se poate 
spune că ceea ce radiază asupra omului din Evanghelia 
lui Luca este budism. Dar acest budism radiază sub o 
formă foarte aparte din acest document. Aşa cum am 
remarcat deja, el acţionează în aşa fel, încât devine 
accesibil sufletelor celor mai simple şi mai candide. 


Budismul, aşa cum a fost el propovăduit de Buddha, este 
o concepţie despre lume pe care o poate înţelege numai 
cel care se ridică până pe culmile cele mai pure ale 
spiritului. Pentru a înţelege budismul propriu-zis trebuie 
o lungă pregătire. În Evanghelia lui Luca, dimpotrivă, 
substanţa spirituală se prezintă în aşa fel, încât ea poate 
acţiona asupra oricărui suflet, care a învăţat să lase să-i 
pătrundă în inimă cele mai necesare reprezentări şi 
noţiuni. Noi vom înţelege mai bine de ce stau lucrurile 
aşa, când vom aprofunda taina acestei Evanghelii. Nu 
numai că acele cuceriri spirituale ale budismului ne 
întâmpină din Evanghelia lui Luca, dar ele ajung sub o 
formă superioară, ca transpuse la un nivel mai înalt decât 
cel pe care l-au avut când, cu şase secole înaintea erei 
noastre, ele fuseseră dăruite omenirii, în India 
îndepărtată. Câteva exemple ne vor arăta în ce constă 
această înălţare a budismului. 


Ieri am numit budismul cea mai pură învăţătură despre 
Milă şi despre Iubire. Într-adevăr, din ţara în care s-a 
exercitat acţiunea lui Buddha s-a răspândit asupra 
tuturor fiinţelor Pământului o Evanghelie a Milei şi a 
Iubirii. Această Evanghelie a Iubirii, a Milei ne apare vie 
la adevăratul budist atunci când el participă la orice 
suferinţă a tot ce îl întâmpină în lumea exterioară, cu 
toată căldura inimii sale. Acolo se găseşte Iubirea şi Mila 
budiste, în sensul cel mai complet al acestor cuvinte. Dar 
noi vedem că din Evanghelia lui Luca radiază ceva care 
este mai mult decât această Iubire, decât această Milă 
atotcuprinzătoare. Ceea ce se degajă din ea am putea 
considera că este o transformare a Iubirii şi Milei în fapta 
necesară sufletului. Budistul vrea milă în sensul cel mai 
literal al cuvântului. Cel care trăieşte conform 
Evangheliei lui Luca, vrea să dezvolte o Iubire activă. 
Budistul poate resimţi suferinţele bolnavului; din 
Evanghelia lui Luca omul primeşte invitaţia de a 
interveni în mod activ şi de a determina însănătoşirea în 
limitele posibilităţilor. Prin budism învăţăm să înţelegem 
tot ceea ce trăieşte în sufletul uman; Evanghelia lui Luca 
nu ne cere să judecăm, ci să facem mai mult decât facem 
pentru noi, aceasta este minunata invitaţie pe care ne-o 
face. Iubirea transformată în acţiune este ceva care ne 
apare în această Evanghelie ca şi cum adevăratul budism 
s-ar fi ridicat la un nivel superior, în ciuda faptului că în 
Evanghelia lui Luca avem de-a face cu budismul cel mai 
pur, cel mai autentic. 


Pentru a descrie acest aspect al creştinismului, acest 
budism, care este ridicat de creştinism la un nivel 
superior, trebuie să ai într-adevăr inima celui care a scris 
Evanghelia lui Luca. A înţelege pe Iisus Hristos ca pe 
vindecătorul de suflete şi de corpuri corespundea cel mai 
bine personalităţii autorului Evangheliei lui Luca. El a 
găsit accentele care-i vorbesc inimii omului, deoarece el 
însuşi activase ca medic şi a notat şi subliniat din acest 
punct de vedere ceea ce avea de spus despre Hristos. 
Vedem aceasta din ce în ce mai bine, cu cât aprofundăm 


mai mult Evanghelia sa. 


Dar ne mai atrage ceva atenţia atunci când luăm în 
considerare felul cum acţionează această Evanghelie a lui 
Luca, chiar şi asupra sufletelor celor mai copilăreşti. Ne 
atrage atenţia faptul că înalta învăţătură budistă, pe care 
numai un suflet, o inteligenţă umană matură o puteau 
înţelege, în Evanghelia lui Luca ne apare ca întinerită, ca 
ţâşnind dintr-o fântână a veşnicei tinereţi. Budismul ne 
apare ca un fruct copt al arborelui omenirii; când îl 
regăsim în Evanghelia lui Luca, el ni se prezintă ca o 
floare nouă, ca o întinerire a ceea ce fusese înainte. 
Trebuie, aşadar, să ne întrebăm: Cum s-a produs această 
întinerire a budismului. Dar nu vom percepe aceasta 
decât după ce ne vom îndrepta privirea asupra 
învățăturilor lui Buddha, având pregătire antroposofică. 


Să nu uităm că Buddha a fost mai întâi un Bodhisattva, 
adică o fiinţă superioară care putea pătrunde în secretele 
existenţei. Datorită acestui fapt, el a putut lua parte la 
toate evenimentele evoluţiei omeneşti de-a lungul 
timpului: Încă de la prima civilizaţie postatlanteană, el a 
fost prezent ca intermediar între om şi lumea spirituală. 
El era prezent şi în timpurile atlanteene şi chiar şi în 
timpurile lemuriene. Şi fiindcă ajunsese la un atât de 
înalt grad de evoluţie, el a putut de asemenea să-şi 
amintească, la cei douăzeci şi nouă de ani ai ultimei sale 
incarnări ca Bodhisattva, de toate comunităţile prin care 
trecuse înainte de a se incarna pentru ultima dată în 
India. El putea contempla în mod retrospectiv opera pe 
care o înfăptuise în omenire, ca şi existenţa sa în lumile 
spirituale, de unde era coborât pentru a aduce oamenilor 
ceea ce avea să le dea. Am spus deja ieri că şi o 
individualitate ajunsă la acest punct superior a trebuit să 
reînveţe, deşi pe scurt, ceea ce ea învățase mai înainte. 
Tot astfel ne descrie Buddha cum, în timpul când mai era 
Bodhisattva, el s-a ridicat în mod progresiv până când 
iluminarea sa,viziunea sa spirituală, a devenit treptat 
desăvârşită. 


Ni se povesteşte cum a descris el elevilor drumul pe care 
l-a urmat sufletul său pentru a-şi aminti încetul cu încetul 
ce a trăit în trecut: „A fost un timp, o, monahilor, când 
mi-a apărut o lumină imensă, venind din lumile spirituale. 
Dar încă nu puteam distinge în ea nimic, nici forme, nici 
imagini. Iluminarea mea nu era încă destul de pură. Apoi 
am început să văd nu numai lumina, ci, în lumină, nişte 
imagini şi nişte forme distincte; dar nu puteam încă 
discerne semnificaţia acestor imagini şi a acestor forme; 
iluminarea mea nu era încă destul de pură. Apoi, am 
început să recunosc că în aceste imagini şi forme se 
exprimau entităţi spirituale; dar nu puteam încă distinge 
căror regnuri ale lumii spirituale le aparţineau aceste 
fiinţe. Iluminarea mea încă nu era destul de pură. Apoi, 
am învăţat să recunosc căror regnuri spirituale diferite le 
aparţineau aceste entităţi; dar nu puteam încă vedea prin 
ce acte îşi cuceriseră ele locul în regiunile spiritului şi 
care era starea lor sufletească, căci iluminarea mea nu 
era încă destul de pură. A venit apoi momentul când am 
putut distinge căror acţiuni le datorau aceste entităţi 
spirituale locul lor în aceste regiuni şi care era starea lor 
sufletească; dar încă nu puteam discerne cu ce entităţi 
spirituale trăisem eu însumi în timpurile trecute şi care 
fuseseră relaţiile mele cu ele, căci iluminarea mea nu era 
încă destul de pură. După aceea, a venit ora când am 
putut şti că eu trăisem cu cutare sau cutare entitate, la 
cutare sau cutare epocă, şi că avusesem cu ea cutare sau 
cutare relaţie. Am văzut cum fuseseră vieţile mele 
anterioare. În acest moment, iluminarea mea era pură". 


Iată cum sugera Buddha fidelilor săi în ce mod lucrase el 
la dobândirea unei cunoaşteri pe care, de fapt, o 
posedase, este adevărat, mai înainte, dar pe care trebuie 
s-o dobândeşti din nou la fiecare incarnare în condiţiile 
epocii şi pe care el a trebuit să o dobândească de această 
dată sub o formă adaptată la coborârea sa completă într- 
un corp omenesc. Dacă resimţim aceasta, ne putem face 
o idee despre măreţia, despre importanţa fiinţei care s-a 
incarnat în copilul regal al liniei Çakya. Buddha ştia însă 
că ceea ce regăsea în acest fel şi nivelul în care putea 


privi făceau parte dintr-o lume inaccesibilă simţurilor 
obişnuite şi la care în prezentul imediat şi viitorul 
apropiat oamenii având percepții obişnuite trebuiau să le 
părăsească din nou. Numai iniţiaţii din care el însuşi 
făcea parte pot privi în lumea spirituală; dar pentru 
omenirea normală această posibilitate se pierduse. 
Rămăşiţele vechii clarvederi atavice slăbiseră progresiv. 
Întrucât Buddha trebuia să vorbească nu numai despre 
ceea ce pot spune iniţiaţii, ci avea înainte de toate 
misiunea de a vorbi oamenilor despre forţele care trebuie 
să se nască din înseşi sufletele omeneşti, el nu se putea 
limita la comunicarea rezultatelor iluminării sale, ci îşi 
spunea: „Eu trebuie să vorbesc despre ceea ce oamenii 
pot atinge prin dezvoltarea superioară a propriei lor 
naturi, prin dezvoltarea a ceea ce există deja în epoca 
noastră". În cursul evoluţiei pământeşti oamenii vor 
recunoaşte treptat din însuşi sufletul lor, din inima lor, în 
învăţăturile lui Buddha, un lucru pe care li-l spune 
propria lor rațiune, propria lor judecată. Dar va trebui să 
treacă încă mult, mult timp până când toţi oamenii să fie 
destul de maturi pentru a scoate într-un anumit fel din 
propriul lor suflet ceea ce a exprimat Buddha mai întâi ca 
pe o cunoaştere pur umană, căci este cu totul altceva să 
dezvolţi ulterior anumite facultăţi decât să le scoţi pentru 
prima dată din straturile profunde ale sufletului omenesc. 


Să adăugăm la aceasta un alt exemplu: azi orice tânăr îşi 
însuşeşte regulile gândirii logice. Gândirea logică face azi 
parte din facultăiile curente pe care omul le dezvoltă în el 
însuşi. Dar, pentru ca această facultate să se manifeste 
într-un suflet de om, a trebuit geniul marelui gânditor 
grec Aristotel. Este altceva să scoţi pentru prima oară 
ceva din străfundurile sufletului uman decât să scoţi acel 
ceva după ce el s-a dezvoltat un timp în cadrul 

umanităţii. 


Or, ceea ce avea Buddha să spună oamenilor face parte 
din cele mai importante învățături pentru lungi perioade. 
Numai cineva iluminat în cel mai înalt sens putea să lase 
să ia naştere pentru prima oară în sufletul său ceea ce 


trebuia să devină apoi treptat un bun comun al 
umanităţii: marea învăţătură a Milei şi a Iubirii, cu tot ce 
se leagă de acestea. Ceea ce avea să spună Buddha, ela 
trebuit să îmbrace în cuvinte familiare pentru oamenii 
timpului său şi în particular pentru locuitorii ţării sale. 
Or, noi am văzut că pe vremea lui Buddha în India se 
preda filosofia Sankhya şi filosofia Yoga. Aceste filosofii 
furnizau expresiile şi noţiunile curente. Aceste expresii 
trebuiau să fie folosite de cel ce voia să dea ceva nou; 
Buddha a trebuit să exprime şi el ceea ce trăia în sufletul 
său cu ajutorul acestor expresii curente. În orice caz, 
asemenea idei şi reprezentări au luat la el o formă cu 
totul nouă, dar el a trebuit să se servească de aceşti 
termeni uzuali, căci orice evoluţie trebuie să se 
desfăşoare în aşa fel, încât viitorul să se sprijine pe 
trecut. În felul acesta Buddha şi-a îmbrăcat înţelepciunea 
sa grandioasă în expresiile învăţăturii indiene curente din 
acele timpuri. 


Trebuie ca noi să ne facem acum o idee despre ceea cea 
vieţuit Buddha ca învăţătură a sa, în timpul celor şapte 
zile ale iluminării sale, sub arborele Bodhi, această 
învăţătură care avea să devină una din cele mai profunde 
ale omenirii. Să încercăm deci să ne reprezentăm, chiar 
şi numai în mod aproximativ, ceea ce a trecut prin 
sufletul lui Buddha ca expresie a celor mai profunde 
trăiri pe când era iluminat sub arborele Bodhi. lată cam 
ceea ce a putut el să-şi spună: Au existat anumite epoci în 
evoluţia omenirii în care un mare număr de oameni aveau 
o clarvedere vagă şi nebuloasă şi au existat timpuri şi 
mai îndepărtate când toti oamenii erau clarvăzători. Ce 
înseamnă să fii clarvăzător „în mod nebulos"? Ce 
înseamnă, de fapt, „a fi clarvăzător"? A fi clarvăzător 
înseamnă a te putea servi de organele corpului tău eteric. 
Atât timp cât nu te poţi servi decât de organele corpului 
tău astral, poţi resimţi şi simţi, poţi vieţui cele mai 
profunde mistere, dar nu le poţi „vedea". Abia atunci 
când ceea ce este vieţuit în corpul astral îşi creează o 
amprentă în corpul eteric poate apărea clarvederea. 
Vechea clarvedere nebuloasă era datorată faptului că 


corpul eteric, nefiind încă suprapus complet corpului 
fizic, poseda organe de care omenirea de atunci se mai 
putea încă servi. Ce a pierdut deci omenirea în cursul 
timpului? Ea a pierdut facultatea de a se putea servi de 
organele corpului eteric. Ea a trebuit să se mulţumească 
să utilizeze, încetul cu încetul, organele exterioare ale 
corpului fizic,'iar ceea ce mijlocea acesta să iie vieţuit în 
corpul astral, sub formă de gânduri, de sentimente, de 
senzaţii, de reprezentări. Toate acestea se exprimă în 
experienţa făcută de marele suflet al lui Buddha, şi el şi-a 
spus: lată că oamenii au pierdut facultatea de a se servi 
de organele corpului lor eteric. Ei resimt în corpul lor 
astral ceea ce pot şti despre lumea exterioară cu ajutorul 
uneltelor corpului fizic. 


Acum Buddha şi-a putut pune o problemă importantă: 
Când ochiul percepe culoarea roşie, când urechea aude 
un sunet, când organele gustative încearcă o senzaţie, 
atunci, în condiţii normale, toate aceste senzaţii pătrund 
în fiinţa omenească şi acolo devin reprezentări; ele sunt 
vieţuite în interior de corpul astral. Dacă ar fi vieţuite 
numai aşa, ele ar putea să nu aibă în mod normal, ca un 
adaos, ceea ce numim durere şi suferinţă. Dacă omul s-ar 
lăsa pur şi simplu pradă impresiilor lumii exterioare, aşa 
cum acţionează asupra simţurilor sale, aşa cum ele apar 
în culori, lumină, sunete etc., el ar merge prin lume fără 
să le resimtă ca dureri. Numai în anumite condiţii omul 
poate încerca durerea, suferinţa. 


Din această cauză Buddha a cercetat condiţiile în care 
omul resimte suferinţa, grijile şi întristările. Când devin 
impresiile despre lumea exterioară dureroase şi de ce 
devin ele aşa în anumite condiţii? 


Buddha şi-a spus: Atunci când privim înapoi, în trecut, 
vedem cum anumite entităţi au acţionat asupra omului, în 
timp ce se afla pe Pământ în incarnări anterioare, 
pătrunzând în interiorul naturii umane, în corpul său 
astral, din două direcţii, din două părţi, asupra vieţii 
interioare, asupra corpului astral al fiinţei umane. În 


timpul incarnărilor din epocile lemuriană şi atlanteană, 
fiinţele pe care noi le numim luciferice sunt cele care au 
intervenit în natura omenească; astfel, omul a preluat în 
decursul timpului, în corpul său astral, impresiile şi 
influenţele exercitate de entităţile luciferice. Apoi, 
începând de la epoca atlanteană, au acţionat asupra 
omului şi fiinţele care erau sub conducerea lui Ahriman. 
Acesta a suferit deci, în incarnările sale anterioare, 
influenţa celor două forţe pe care noi le numim entităţi 
luciferice şi ahrimanice. Dacă aceste entităţi nu ar fi 
acţionat asupra lui, omul nu ar fi putut dobândi nici 
libertatea, nici facultatea de a distinge între bine şi rău, 
nici liberul arbitru. Privit dintr-un punct de vedere mai 
înalt, este bine că aceste influenţe s-au exercitat asupra 
omului, dar, pe de altă parte, ele l-au coborât din 
înălțimile spirituale-divine, antrenându-l în existenţa 
sensibilă mai mult decât ar fi coborât altfel. Buddha 
putea deci să-şi spună că, din această cauză, oamenii 
poartă în ei anumite influenţe care, în prezent, sunt în ei 
ca moşteniri a ceea ce, pe de o parte, le vine de la Lucifer 
şi, pe de altă parte, de la Ahriman. Acestea le-au rămas 
de la incarnările lor anterioare şi le poartă în ei. 


Atâta timp cât omul putea privi încă în lumea spirituală 
cu ajutorul vechii clarvederi nebuloase el percepea 
aceste influenţe ale lui Lucifer şi ale lui Ahriman şi le 
putea distinge cu precizie una de alta. Observând lumea 
astrală, el putea recunoaşte aceste influenţe supărătoare, 
fiind conştient de ele şi protejându-se contra lor. El ştia, 
de asemenea, cum intrase în contact cu aceste fiinţe. A 
fost o epocă, îşi spunea Buddha, când oamenii ştiau de 
unde proveneau aceste influenţe pe care ei le poartă în ei 
din incarnare în incarnare, venind dintr-un trecut 
îndepărtat. Dar, în acelaşi timp cu vechea clarvedere, 
cunoaşterea acestor forţe s-a şters; datorită faptului că 
oamenii au pierdut clarvederea, ei au devenit ignoranţi 
cu privire la ceea ce a influenţat sufletul lor din incarnare 
în incarnare. În locul clarvederii de altădată s-a instalat 
neştiinţa. Omul s-a cufundat în obscuritate, el nu mai ştie 
să vadă de unde provin aceste influenţe luciferice şi 


ahrimanice şi cu toate acestea le poartă în el. El poartă în 
el ceva de care nu ştie nimic. Dar ar fi pueril să nege 
această realitate si efectele ei, deşi nu le ştie originea. 
Fiinţa omenească a suferit unele influenţe care s-au 
infiltrat în om în cursul incarnărilor sale. Ele sunt aici şi 
acţionează în timpul întregii sale vieţi, dar el le ignoră. 
Iată ce gândea marele Buddha. 


Cum acţionează aceste forţe în fiinţa umană? Chiar dacă 
omul nu le poate recunoaşte, el le simte, le presimte; în 
el se află o forţă care este expresia a ceea ce s-a 
întâmplat din incarnare în incarnare până la existenţa 
actuală. Ceea ce reprezintă aceste forţe a căror natură 
omul nu o poate recunoaşte, este dorinţa de viaţă 
exterioară, dorinţa de a percepe lumea, setea, nevoia de 
viaţă. Vechile influenţe ale lui Lucifer şi Ahriman 
acţionează sub forma setei de existenţă, a dorinţei de 
existenţă. Această dorinţă de existentă se continuă din 
incarnare în incarnare. lată în fond ceea ce spune 
Buddha; ceea ce explică el în detaliu celor mai apropiati 
discipoli ai săi. 


Putem înţelege felul în care el prezenta ceea ce resimțea 
numai după ce am parcurs o anumită pregătire prin 
ştiinţa spirituală. Noi ştim că în momentul morţii Eul şi 
corpul astral ale omului părăsesc corpul său eteric şi 
corpul fizic. Atunci, omul are pentru un anumit timp 
viziunea aceea panoramică retrospectivă a ultimei lui 
vieţi, care îl întâmpină ca o imagine grandioasă. Apoi, 
ştim că el respinge, ca pe un al doilea cadavru, principala 
parte a corpului său eteric, din care rămâne numai un fel 
de extract, de esenţă, pe care fiinţa omenească o ia cu ea 
prin timpul petrecut în Kamaloka şi Devachan pentru a-l 
readuce în viitoarea incarnare*. Însă, în timp ce omul 
este în Kamaloka, în acest extract al vieţii se înscrie tot 
ceea ce el a făcut pe durata vieţii sale, tot ceea ce 
acţionează asupra karmei, pe care el va trebui s-o 
echilibreze. Toate acestea se unesc într-un anumit fel cu 
acest extract al corpului eteric, care se transmite de la o 
incarnare la alta. In literatura orientală, ceea ce noi 


numim corpul eteric este desemnat în mod obişnuit sub 
numele de Linga sharira. Acest extract de viaţă este deci 
un extract de Linga sharira pe care fiinţa omenească îl ia 
cu ea dintr-o incarnare în alta. 

* Ju ceea ce priveşte Kamaloka şi Devachan, vezi R. Steiner, 

Teosofia, GA 9 (N.T.) 
Acum, Buddha putea spune: Priviţi acest om care tocmai 
s-a născut; el aduce în Linga sharira sa povara 
incarnărilor sale trecute care este înscrisă acolo. Linga 
sharira conţine tot ceea ce ignoră omul în timpul ciclului 
actual al evoluţiei, tot ceea ce rămâne în obscuritatea 
ignorantei, dar care se manifestă atunci când omul vine 
pe lume, sub forma setei, a dorinţei de viaţă. 


În ceea ce numim dorinţă de viaţă, Buddha vedea tot 
ceea ce provine din incarnările precedente şi împinge 
fiinţa omenească să caute plăcerea în lume, să nu treacă 
cum trece un simplu călător prin această lume de culori, 
de sunete şi alte impresii, ci să le dorească în mod 
pasional. Aceasta este ceea ce vine din incarnările 
anterioare ca o tendinţă, ca o forţă existentă în om. Pe 
aceasta, elevii lui Buddha au numit-o „Samskara". 
Buddha spunea deci discipolilor săi următoarele: Ceea 
ce-l caracterizează pe omul actual este ignorarea a ceva 
important ce el poartă în sine însuşi. O asemenea 
ignorare transformă în dorinţă de viaţă ceea ce fără 
aceasta ar fi perceput de om ca fiind de origine luciferică 
sau ahrimanică, ceea ce i-ar permite să ia o atitudine, să 
stabilească o anumită relaţie. Astfel, setea de existenţă 
vine din incarnările anterioare, ca şi toate forţele aţipite 
care se frământă neînţelese în adâncurile obscure ale 
fiinţei. lată ceea ce se desemna sub influenta lui Buddha 
cu numele de Samskara. In acest Samskara se formează 
ceea ce a devenit la om gândirea contemporană, ceea ce 
explică faptul că acum omul aflat in ciclul de evoluţie 
actual nu poate gândi, fără greutate, în mod obiectiv. 


Notaţi bine subtila diferenţă pe care o indică Buddha 
elevilor săi, diferenţa între gândirea „obiectivă", care nu 
se interesează decât de obiect, şi gândirea care rămâne 


sub influenţa forţelor a căror origine se află în Linga 
sharira. Gândiţi-vă cât de mult vă însuşiţi despre lucruri, 
ceea ce sunt părerile dumneavoastră; întrebaţi-vă însă în 
ce măsură adoptați aceste păreri pentru că ele vă plac şi 
în ce măsură pentru că priviţi lucrurile obiectiv! Pentru 
Buddha, orice adevăr cucerit, nu în mod obiectiv, ci sub 
influenţa tendinţelor vechi, aduse din incarnări 
anterioare, constituie un „organ interior de gândire". 
Acest organ de gândire este ansamblul a ceea ce 
gândeşte cineva datorită faptului că în cursul incarnărilor 
sale precedente a făcut cutare sau cutare experienţe care 
au rămas ca rezidii în Linga sharira sa. Buddha vede deci 
ceea ce a fost format de ansamblul Samskarei ca pe un 
fel de organ interior de gândire. Şi el spune acum: Abia 
această substanţă a gândirii formează din omul actual 
individualitatea sa actuală, ceea ce în budism se numeşte 
„nume şi formă sau Namarupa". Este sinonim cu ceea ce 
alt curent filosoiic numeşte „Ahamkara". lată cam ce 
spunea Buddha discipolilor săi: Când oamenii vremurilor 
trecute mai posedau clarvederea şi contemplau lumea 
care se află în spatele existenţei fizice, ei vedeau toţi 
acelaşi lucru, căci lumea obiectivă este pentru toţi la fel. 
Dar atunci când ignoranta s-a întins ca un întuneric 
asupra lumii, fiecare a adus cu el aptitudini care îl 
diferenţiază de alţii şi au făcut din el o fiinţă care are 
cutare sau cutare „formă sufletească". Fiecare a avut 
atunci un „nume" precis care l-a diferențiat de alţii, un 
„Ahamkara". 


Ceea ce se formează în om sub influenta a ceea ceela 
adus din incarnările sale anterioare, ceea ce a dat 
„numele şi forma", individualitatea, lucrează de acum 
înainte din interior spre în afară pentru a elabora 
„Manas"-ul şi cele cinci organe de simţ, cu alte cuvinte 
„cele şase organe". Observaţi că Buddha nu spunea că 
ochiul este creat numai din interior, ci că ochiul are 
încorporat în el ceva care a fost în Linga sharira, adus 
din existenţele anterioare. De aceea ochiul nu vede în 
mod „curat"; el ar vedea altfel lumea exterioară dacă nu 
ar fi impregnat în interior de ceea ce a rămas din trecut. 


La fel, urechea nu aude în mod „curat"; auzul este 
tulburat de ceea ce subzistă în el din existentele trecute; 
aceasta are drept consecinţă că în toate se amestecă 
dorinţa de a vedea sau de a auzi cutare sau cutare lucru, 
de a percepe gustul în cutare sau cutare mod. În felul 
acesta se infiltrează omului, în ciclul actual, ceea ce a 
rămas din incarnările anterioare ca „cerinţă". 


Dacă aeeastă dorinţă care provine din incarnările 
anterioare nu s-ar infiltra astfel în om, acesta - cam aşa 
spunea Buddha - ar privi in lume ca o fiinţă divină, 
suferind acţiunea lumii fără ca vreodată să întrebe sau să 
dorească mai mult decât primeşte. Cunoaşterea sa nu ar 
trece dincolo de ceea ce i-ar fi acordat de puterile 
spirituale; el nu ar face deosebire între el şi lumea 
exterioară, perceptându-se ca membru al acesteia. Căci 
numai prin aceea se resimte omul ca fiind ceva diferit de 
restul lumii că vrea să savureze mai mult, că vrea să 
savureze altceva decât ceea ce îi oferă de la sine restul 
lumii. Prin aceasta sufletul său devine conştient că este 
altceva decât lumea. Dacă el ar fi satisfăcut de ceea ce 
există în lume, nu s-ar deosebi de ea. Propria sa existenţă 
lui i-ar părea că se continuă în lumea exterioară. EI nu ar 
cunoaşte niciodată ceea ce se cheamă „contactul" cu 
lumea exterioară, fiindcă el nu s-ar fi separat de ea şi, în 
consecinţă, nici nu s-ar putea atinge de ea. Fiindcă s-au 
format cele „şase organe" a luat naştere, treptat, 
„contactul" cu lumea exterioară şi prin aceasta ceea ce se 
numeşte în mod obişnuit senzaţia. Aceasta provoacă la 
rândul său ataşamentul la lumea exterioară. Prin faptul 
că omul caută să fie legat de lumea exterioară, apar 
durerea, suferinţa, grijile, supărarea. 


Aceasta o spunea Buddha discipolilor săi despre omul 
interior, un „om interior" care este cauza existenţei în 
lumea omului, a durerii, a răului, a mizeriei şi a grijilor. 
Aceasta era o teorie înaltă, o teorie subtilă, dar o teorie 
care ţâşnea nemijlocit din viaţă, căci un „lluminat" o 
resimtise ca fiind cel mai profund adevăr privitor la 
omenirea contemporană. Cel care, fiind Bodhisattva, 


condusese omenirea timp de mii şi mii de ani după 
învăţătura Milei şi Iubirii, o dată devenit Buddha 
înţelegea adevărata natură şi originea suferințelor 
omenirii epocii sale. El a putut astfel vedea de ce suferă 
oamenii, şi a putut explica aceasta elevilor săi. 


Şi atunci când a fost suficient de avansat pentru a vieiui 
ceea ce era esenţialul existenţei umane din epoca sa, el l- 
a rezumat în celebra sa Predică, prin care a inaugurat 
activitatea sa de Buddha, Predica de la Benares. Ela 
redat acolo într-un limbaj popular ceea ce comunicase 
mai înainte într-un mod mai subtil discipolilor săi: „Cel 
care cunoaşte cauzele iniţiale ale existenţei umane ştie 
că viaţa, aşa cum este ea, trebuie să cuprindă suferinţe şi 
dureri. Prima învăţătură pe care am să v-o dau este cea a 
durerii din lume. A doua se referă la cauzele durerii. Care 
sunt aceste cauze? Ele constau în faptul că dorinţa, setea 
de a trăi s-au strecurat în om prin ceea ce i-a rămas din 
incarnările sale anterioare. Setea de a exista, iată izvorul 
suferinţei. A treia învăţătură este aceasta: Cum poate fi 
eliminată suferinţa din lume? Evident, prin eliminarea 
cauzei ei, prin aceea că setea de a trăi, aşa cum este 
născută din ignoranță, este adusă la potolire, la stingere. 
Căci oamenii au trecut de la vechea lor stare de 
clarvedere la ignoranță, ignoraniă care le ascunde lumea 
spirituală. De la ignoranță vine setea de a trăi şi setea de 
a trăi este pe Pământ izvorul suferinţei, a durerii, a 
grijilor, a supărării. Setea existenţei trebuie să dispară 
din lume dacă suferinţa, durerea, grijile şi mizeria 
trebuie să fie eliminate. Vechea cunoaştere a dispărut din 
lume: oamenii nu se mai pot servi de organele corpului 
lor eteric. Dar va deveni posibilă o nouă cunoaştere 
pentru om, dacă acesta se va adânci cu totul în ceea ce îi 
poate da corpul său astral prin forţele sale cele mai 
profunde, cu ajutorul a ceea ce organele sale de simţ îi 
permit omului să observe în lumea fizică exterioară. Ceea 
ce se trezeşte prin această observaţie în profunzimile 
corpului astral, ceea ce se dezvoltă deci cu ajutorul 
corpului fizic dar nu vine din el, numai aceasta îl poate 
ajuta, mai întâi, pe om, dându-i o cunoaştere; căci 


această cunoaştere îi este dată omului în primul rând. 
lată cam ce-a spus Buddha în marea sa Predică de la 
Benares. 


El a vrut, aşadar, să spună: Trebuie să mijlocesc omenirii 
acea cunoaştere care poate fi dobândită prin 
desfăşurarea maximă a forţelor corpului astral. Din 
această cauză Buddha trebuia să-i înveţe ce poate obţine 
omul prin aprofundarea şi afundarea intensă în forţele 
corpului astral. Prin aceasta el obţine o cunoaştere care îi 
este de acum înainte accesibilă şi care, în acelaşi timp, 
nu are nimic comun cu influenţele provenind de la 
incarnările sale trecute. O astfel de cunoaştere care nu 
are nimic comun cu ceea ce dormitează în mod obscur şi 
în neştiinţă în adâncul sulletului sub formă de Samskara, 
o cunoaştere care se poate dobândi atunci când trezeşti, 
în cursul unei singure incarnări, toate forţele corpului 
astral voia Buddha să dea oamenilor. 


Cauza suferinţei în lume, spunea Buddha, este faptul că 
în om a supravieţuit ceva care îi vine din vechile sale 
incarnări şi de care el nu ştie nimic. Acest rezidiu al 
vieților sale anterioare are ca rezultat atât ignoranţa sa 
în legătură cu lumea, cât şi suferinţa, durerea, grijile şi 
mizeria oamenilor. Dar dacă omul devine conştient de 
forţele care sunt cuprinse în corpul său astral şi în care 
el poate pătrunde, este posibil să dobândească dacă vrea 
o ştiinţă care a rămas independentă de trecut, o ştiinţă 
care-i este proprie. 


Această cunoaştere a vrut Buddha s-o mijlocească 
oamenilor şi a realizat această mijlocire prin aşa-numita 
Cărare octuplă. Acolo el vorbeşte despre forţele pe care 
omul trebuie să le dezvolte pentru a ajunge în cursul 
ciclului actual de dezvoltare a umanităţii la o cunoaştere 
care să nu sufere influenţa reincarnărilor succesive. 
Buddha însuşi, prin forţa pe care o dezvoltase, şi-a ridicat 
sufletul său până la punctul care poate fi atins cu ajutorul 
forţelor celor mai intense ale corpului astral; prin 
Cărarea octuplă, el a trasat pentru omenire calea unei 


cunoaşteri care nu este influenţată de Samskara. Iată 
cum a definit-o el: Omul ajunge la o asemenea cunoaştere 
despre lume atunci când îşi face asupra lucrurilor o 
părere care nu are nici o legătură nici eu simpatia, nici 
cu antipatia, nici cu faptul că ar fi stăpânit de ea, ci prin 
strădania de a obţine o părere justă despre orice lucru 
numai după ceea ce i se prezintă în mod exterior. Acesta 
este primul punct: să-şi facă o opinie justă despre un 
anumit lucru. 


În al doilea rând, este necesar să ne eliberăm de ceea ce 
a rămas din incarnările anterioare, să ne străduim să 
judecăm după propria noastră părere nu după influenţe 
străine, ci numai după părerea justă pe care ne-am făcut- 
o despre un lucru. Aşadar, a doua cerinţă este această 
judecată dreaptă. 


Al treilea imperativ constă în faptul că, atunci când avem 
de comunicat ceva, acel lucru trebuie exprimat în mod 
just, fără a pune în cuvintele noastre ceva străin, ci 
numai părerea noastră corectă şi ceea ce am judecat 
corect. Acest lucru se aplică nu numai cuvintelor, ci şi 
tuturor manifestărilor fiinţei umane. lată, după Buddha, 
în ce constă cuvântul just. 


Cea de a patra strădanie trebuie să fie ca acţiunile 
noastre să nu se desfăşoare potrivit simpatiilor şi 
antipatiilor, a ceea ce se frământă în mod întunecat în 
Samskara noastră, ci ca noi să lăsăm să se traducă în 
acte numai ceea ce am conceput ca fiind părerea noastră 
justă, judecata noastră justă şi cuvântul nostru just. 
Aceasta este, aşadar, acțiunea justă, modul just de a 
acţiona. 


Al cincilea lucru de care are omul nevoie pentru a se 
elibera de ceea ce trăieşte în el constă în adoptarea unei 
atitudini juste, a poziţiei juste faţă de lume. Ceea ce 
înţelegea Buddha prin aceasta s-ar putea lămuri prin 
următorul raţionament: În lume există atâţia oameni care 
sunt nemuliumiţi de sarcina lor în lume, care cred că le- 


ar fi mai bine în cutare sau cutare altă situatie. Dar omul 
ar tre-bui să găsească mijlocul de a scoate cea mai bună 
parte din pozitia pe care o ocupă în virtutea naşterii sau 
destinului. Cel care nu este satisfăcut de situaţia sa nu va 
putea scoate din ea forţa care îi va permite să acţioneze 
cum trebuie în lume. lată ce numeşte Buddha poziția 
justă. 


În al şaselea rând, noi trebuie să veghem din ce în ce mai 
mult la faptul ca opinia justă, judecata justă pe care le- 
am dobândit să devină în noi obişnuinţă. Abia născuţi, noi 
avem anumite obişnuinţe. Copilul manifestă cutare sau 
cutare înclinare sau obişnuinţă. Dar omul trebuie să se 
străduiască să nu păstreze obişnuinţele care-i vin din 
Samskara şi să dobândească, încetul cu încetul, pe cele 
care rezultă din opinia justă, din cuvântul just ete. Astfel 
sunt obişnuinţele juste pe care noi trebuie să le 
dobândim. 


Prin aceasta - şi acesta este al şaptelea punct - noi 
punem ordine în viaţa noastră, nu vom uita ceea ce s-a 
întâmplat ieri în momentul când trebuie să acţionăm azi. 
Dacă ar trebui să învăţăm din nou în fiecare zi tot ce 
ştim, noi nu am ajunge niciodată la nimic. Omul trebuie 
să se străduiască să-şi dezvolte o memorie cu privire la 
toate problemele existenţei sale. El trebuie să valorifice 
mereu ceea ce a învăţat, să lege prezentul de trecut. 
Aşadar, Memoria justă - în sensul budist - trebuie să fie 
dobândită prin Cărarea octuplă. 


În sfârşit, al optulea punct va fi atins de cel care se 
dăruieşte pur şi simplu lucrurilor, se afundă în ele şi le 
lasă să-i vorbească, fără preferinţă pentru cutare sau 
cutare părere, fără să lase să vorbească în el ceea ce i-a 
rămas din incarnările sale trecute. Aceasta este 
contemplarea justă. 


Aceasta este Cărarea octuplă despre care Buddha spunea 
discipolilor săi că respectarea ei conduce încetul cu 
încetul la potolirea acelei sete de viaţă care este 


aducătoare de suferinţă şi la eliberarea sufletului de tot 
ceea ce-i vine din incarnările sale anterioare, făcând din 
el un sclav. O dată cu acestea am putut afla ceva despre 
spiritul şi originile budismului. Ştim, de asemenea, ce 
importanţă a avut faptul că Bodhisattva a devenit 
Buddha. Ştim că vechiul Bodhisattva a introdus mereu în 
omenire ceea ce avea ca misiune să-i dea acesteia. În 
timpuri străvechi, înaintea apariţiei lui Buddha, omenirea 
nu era în stare să aplice în vreun fel forţele sale 
interioare, astfel încât să obţină de la sine alegerea unui 
cuvânt just sau a unei judecăţi juste. Pentru aceasta 
trebuiau să se reverse asupra omului anumite influenţe 
din lumile spirituale. Acestea erau mijlocite de vechiul 
Bodhisattva, din înaltul lumii spirituale. Din această 
cauză, atunci când Bodhisattva a devenit Buddha care 
acum propovăduia ceea ce mai înainte revărsase în 
omenire din înaltul lumii spirituale a avut loc un 
eveniment unic prin aceea că a fost introdus în lume un 
corp care putea să dezvolte în sine forţe care mai înainte 
nu puteau să se reverse decât de sus. Gautama Buddha a 
fost primul corp de acest fel apărut în lume. Or, faptul că 
ceea ce, din epocă în epocă, coborâse astfel din cer se 
afla acum într-un corp de om pe Pământ a avut o 
importanţă capitală pentru toată evoluţia pământească. 
Căci acum ia naştere o forţă care poate fi transmisă 
tuturor oamenilor. În corpul lui Gautama Buddha se află 
punctul de plecare a ceea ce permite de acum încolo 
oamenilor să dezvolte în ei Cărarea octuplă, astfel încât 
aceasta să poată deveni un bun al oricărui om. Datorită 
existenţei lui Buddha omenirea a avut posibilitatea să 
gândească just. Şi ceea ce se va realiza în acest sens, 
până ce întreaga omenire va fi asimilat învăţătura Cărării 
octuple, se va datora lui Buddha. Buddha a dat 
oamenilor, ca hrană spirituală, ceea ce el purta în el. 


În prezent, nici o ştiinţă exterioară nu recunoaşte 
asemenea lucruri. Dar asemenea mari evenimente ale 
evoluţiei umane sunt adeseori descrise în cele mai 
copilăreşti basme şi legende. Eu am insistat adesea 
asupra faptului că basmele şi legendele sunt câteodată 


mult mai exacte, mult mai ştiintifice decât ştiinţa noastră 
obiectivă. În străfundurile fiinţei sale omul a resimţit 
întotdeauna ca adevăr prezenţa a ceva cu totul special la 
o entitate cum este un Bodhisattva, ceva ce a venit de sus 
şi care încetul cu încetul face parte din sufletul omenesc, 
ca să radieze de aici în lume. Cei care simțeau mai mult 
sau mai puţin în mod obscur acest lucru puteau să-şi 
spună: La fel cum Soarele străluceşte pe cer, tot astfel şi 
forţa lui Bodhisattva a trimis în jos pe Pământ forţele 
Cărării octuple, forţele învăţăturii despre Milă şi Iubire; 
apoi Bodhisattva şi-a ales domiciliul într-un corp 
omenesc, dând astfel în grija oamenilor ceea ce îi 
aparținuse lui până atunci. Acest dar trăieste acum în 
omenire, este reflectat în spaţiu aşa cum lumina Lunii 
reflectă razele Soarelui. În ţările unde a trăit 
Bodhisattva, acest lucru era resimţit ca un lucru deosebit 
de semnificativ, care a fost exprimat într-o legendă 
fermecătoare. Acest mare eveniment a inspirat 
următoarea poveste simplă: Buddha a trăit odată sub 
forma unui iepure: era o epocă în care tot felul de fiinţe 
căutau în zadar să se hrănească, căci hrana lipsea. 
Plantele, cu care se hrănea iepurele, care era ierbivor, nu 
le conveneau celorlalte fiinţe, care erau carnivore. Atunci 
iepurele - în realitate Buddha - a decis, când a văzut 
venind un Brahman, să se sacrifice şi să se ofere pe el 
însuşi ca hrană. Dar în acest moment a sosit zeul Shakra; 
el văzu sublima intenţie a iepurelui; în munte s-a deschis 
o fisură şi iepurele dispăru acolo. Zeul luă după aceea 
vopsea şi desenă imaginea iepurelui pe Lună; şi de atunci 
se vede imaginea lui Budha pe Lună sub forma unui 
iepure. In Occident nu se vorbeşte despre „iepurele din 
Lună", ci despre „omul din Lună". 


O poveste kalmucă este şi mai precisă: În lună trăieşte un 
iepure care a ajuns cândva acolo fiindcă Buddha s-a 
sacrificat, iar spiritul Pământului e1 însuşi a desenat 
imaginea lui pe Lună. Astfel se exprimă acest mare 
adevăr cum Bodhisattva a devenit Buddha şi cum acesta 
s-a dăruit pe sine, dând ca hrană omenirii ceea ce era 
conţinutul său, astfel încât acum el poate radia în lume 


din însăşi inima oamenilor. 


Despre o asemenea entitate cum a fost Bodhisattva care 
a devenit Buddha noi am spus - şi este învăţătura tuturor 
celor care ştiu: Când aceasta parcurge o treaptă prin 
care Bodhisattva devine Buddha, avem de-a face cu 
uitima incarnare, când întreaga sa entitate trece într-un 
corp omenesc. Această fiinţă nu se va mai reincarna 
niciodată. Iată de ce când a simţit ce însemna incarnarea 
sa actuală Buddha a putut afirma că ea ar fi ultima din 
incarnările sale pe Pământ. Cu toate acestea, ar fi o 
eroare să credem că o fiinţă de acest fel se retrage îndată 
după aceea complet din existenţa pământească. Ea 
continuă să intervină în această existenţă; este adevărat 
că nu intră direct într-un corp fizic, dar ia un alt corp 
format din substanţă, fie astrală, fie eterică, şi această 
fiinţă acţionează astfel în lume. Şi noi vom vedea în ce fel 
poate acţiona o fiinţă care a terminat cu ultima sa 
incarnare personală. 


Un om obişnuit, compus dintr-un corp fizic, dintr-un corp 
eteric, dintr-un corp astral şi dintr-un Eu, poate fi 
oarecum pătruns de o entitate de acest fel. Această 
entitate, care nu mai coboară până la un corp fizic, dar 
care are încă un corp astral, poate pătrunde în corpul 
astral al altui om prin intermediul căruia ea acţionează. 
Omul în chestiune poate atunci să devină o mare 
personalitate, căci în el acţionează de acum înainte 
forţele unei fiinţe care a terminat ultima sa incarnare pe 
Pământ. O entitate astrală de acest fel se poate deci uni 
cu corpul astral al unui om de pe Pământ. Şi această 
legătură se poate stabili în modul cel mai complicat. 
Când Buddha a apărut păstorilor sub forma unei „legiuni 
cereşti", el nu era într-un corp fizic, ci în corpul astral. El 
îmbrăcase un corp cu ajutorul căruia mai putea acţiona 
pe Pământ. La o fiinţă care este acum un Buddha, se 
distinge deci un corp triplu: 


l. Corpul pe care îl avea înainte de a fi Buddha. Când 
acţionează din înaltul lumii spirituale în calitate de 


Bodhisattva; acest corp nu conţine încă tot ceea ce este 
necesar pentru ca el să poată acţiona; o parte se află încă 
în înălţimi şi este legată de misiunea sa anterioară, aşa 
cum Bodhisattva era legat de Buddha înainte ca el să fi 
transformat misiunea sa în misiunea lui Buddha. Atâta 
timp cât o astfel de fiinţă îl ocupă încă, acest corp se 
cheamă Dharmakaya. 


2. Acel corp pe care o asemenea entitate şi-l construieşte, 
pe care îl îmbracă şi în care el exprimă tot ceea ce există 
în el; acest corp se numeşte corpul desăvârşirii sau 
Sambhoyakaya. 


3. Acel corp pe care o asemenea entitate îl îmbracă după 
ce a trecut prin stadiul desăvârşirii şi poate acţiona aşa 
cum am explicat; acest corp se numeşte un Nirmanakaya. 


Se poate deci spune că Nirmanakaya lui Buddha le-a 
apărut ciobanilor sub forma unei legiuni de îngeri. 
Atunci, Buddha a strălucit în Nirmanakaya sa şi s-a 
revelat în acest fel păstorilor. Apoi el a trebuit să mai 
caute o altă cale pentru a interveni în evenimentele care 
s-au întâmplat în Palestina în această epocă excepţională. 


Pentru a înţelege acest lucru trebuie să amintim pe scurt 
ceea ce ne învaţă antroposofia despre fiinţa omenească. 
Ştiinţa spirituală vede clar mai multe „naşteri". Prin 
naşterea zisă fizică, fiinţa omenească renuntă la învelişul 
matern; spre al şaptelea an, omul părăseşte învelişul 
eteric, care l-a învelit până la vârsta celei de a doua 
dentiţii, aşa cum învelişul matern îl învăluia până la 
naşterea sa fizică; apoi în momentul pubertăţii, cu alte 
cuvinte, pentru epoca actuală, spre treisprezece, 
paisprezece ani, fiinţa omenească renunţă în sfârşit la 
învelişul astral pe care îl poseda până atunci. Corpul 
eteric se naşte abia în al şaptelea an ca un corp liber în 
afară, iar corpul astral nu se naşte decât în momentul 
pubertăţii, când învelişul astral exterior este îndepărtat. 


Să considerăm acum ceea ce este astfel îndepărtat în 


acest caz la pubertate. În regiunea unde s-au întâmplat 
evenimentele din Palestina, pubertatea apărea puţin mai 
devreme, în condiţii normale, spre al doisprezecelea an; 
învelişul astral era atunci îndepărtat. În viaţa obişnuită, 
acest înveliş este predat lumii astrale exterioare. În cazul 
acelui copil care cobora din linia sacerdotală a casei lui 
David s-a întâmplat altceva. În timpul celui de al 
doisprezecelea an al său, învelişul său astral a fost 
îndepărtat, dar el nu s-a împrăştiat în lumea astrală 
generală. Acest înveliş protector al tânărului adolescent, 
cu toate forţele vitale care pătrunseseră în el, între 
vârsta celei de a doua dentiţii şi pubertate, s-a reunit în 
acel moment cu Nirmanakaya lui Buddha. Ceea ee se 
manifestase sub forma unei legiuni de îngeri, s-a unit cu 
învelişul astral desprins de Copilul lisus de doisprezece 
ani, care conţinea toate forţele ce întreţin starea juvenilă 
între schimbarea dentiţiei şi maturarea sexuală. Prin 
aceasta, Nirmanahaya lui Buddha a devenit una cu ceea 
ce se desprinsese de copil ca înveliş astral juvenil, 
suferind astfel o înnoire. Prin această întinerire a devenit 
posibil ca ceea ce Buddha dăduse mai înainte lumii să 
reapară acum în Copilul lisus marcat de o candoare 
copilărească. 


Datorită acestui fapt, copilul a putut vorbi în mod 
copilăros despre înaltele învățături privitoare la Milă şi 
Iubire, pe care le-am expus azi în toată complexitatea lor. 
Dacă în timpul vizitei sale la Templu lisus s-a exprimat 
într-un mod care a uimit într-atât anturajul său, este 
pentru că Nirmanakaya lui Buddha plana asupra lui, 
reînoită ca dintr-o fântână de Tinerețe prin învelişul 
astral al adolescentului. 


Acestea sunt lucrurile pe care investigatorul spiritual le 
poate şti şi acest secret este conţinut în scena 
remarcabilă pe care o deserie autorul Evangheliei lui 
Luca, când în Templu Copilul lisus de doisprezece ani se 
transformă brusc în altul. Pentru acest motiv budismul 
este expus în Evanghelia lui Luca într-un mod inteligibil 
pentru naivitatea unui copil. Aceasta trebuie noi să 


înţelegem. Şi atunci ne va fi limpede de ce tânărul băiat 
nu mai vorbeste asa cum vorbise mai înainte. Aşa cum el 
vorbise mai demult, vorbea cam în acest timp acela care, 
cunoscut sub numele regelui Kanishka, a convocat în 
India un sinod la care a proclamat budismul tradiţional 
ca învăţământ ortodox. Buddha însă evoluase el însuşi 
între timp. El preluase forţele învelişului astral al 
Copilului lisus, devenind astfel apt să se adreseze într-un 
mod cu totul nou inimilor omeneşti. 


Evanghelia lui Luca conţine deci budismul sub un aspect 
nou, parcă ţâşnit dintr-un izvor al tinereţii, şi, din această 
cauză, el vorbeşte despre o religie a Milei şi a Iubirii sub 
o formă care este accesibilă sufletelor celor mai simple. 
Putem s-o citim. Aceste lucruri le-a ascuns autorul 
Evangheliei lui Luca în această scriere. Noi nu am putut 
explica azi decât o parte a ceea ce este descris în scena 
înfăţişării la Templu. [3] Va trebui să pătrundem mai 
profund în acest mister, ceea ce va proiecta de asemenea 
pentru noi o lumină asupra primelor ca şi a ultimelor 
epoci ale vieţii lui lisus din Nazaret. 
CONFERINŢA a IV-a 
Centrele de Misterii din Atlantida. 
Nirmanakaya lui Buddha şi Copilul lisus al 
liniei Nathan. 
Sufletul lui Adam înainte de cădere. 
Reincarnarea lui Zoroastru în Copilul 
născut din linia lui Solomon 

Bâle, 18 septembrie 1909 
Faptele care sunt la originea Evangheliei - şi în 
particular a celei lui Luca - se vor dovedi a fi din ce în ce 
mai subtile, în zilele ce urmează. Din această cauză, vă 
rog să ţineţi seama de faptul că aceste conferinţe 
formează o suită, conţinutul fiecăreia având continuare în 
celelalte, şi că nu se poate înţelege una din ele, sau chiar 
mai multe dintre ele, dacă nu sunt puse în legătură unele 
cu altele. Această afirmaţie este valabilă mai ales pentru 
conferințele de azi şi de mâine şi se aplică şi faptului că 


numai mâine va trebui să vă întrebaţi cum se leagă 
faptele expuse aici cu ceea ce s-a spus deja în mod aluziv 
referitor la această temă, în alte cicluri de conferinţe. 


Noi am terminat ieri spunând că Nirmanakaya lui Buddha 
s-a revelat lumii noastre în momentul descris în 
Evanghelia lui Luca ca vestire făcută păstorilor. Am 
văzut, de asemenea, că acea întinerire a concepţiei 
budiste despre lume care s-a revărsat în creştinism şi 
care prin aceasta a fost dăruită lumii s-a realizat datorită 
faptului că acel corp astral primar care este abandonat 
de omul în dezvoltare o dată cu maturarea sa sexuală, în 
cazul nostru cel care fusese legat de Copilul lisus, a fost 
preluat de Nirmanakaya lui Buddha, devenind una cu el, 
în al doisprezecelea an de viaţă a lui lisus. 


Acum trebuie să ne punem următoarea problemă. Când 
în dezvoltarea normală a unei fiinţe omeneşti oarecare se 
eliberează învelişul astral, când se „naşte" corpul astral 
propriu-zis al fiinţei umane, acest înveliş astral primar se 
dizolvă în ansamblul lumii astrale. Aşa cum există la omul 
obişnuit din epoca noastră, acest înveliş primar ar fi 
inutilizabil pentru o entitate atât de înaltă cum era 
Buddha în Nirmanakaya sa. Acest înveliş astral care, prin 
unirea sa cu Nirmanakaya lui Buddha, a reînnoit complet 
budis-mul, avea deci ceva cu totul particular. In alţi 
termeni, trebuia ca o fiinţă într-adevăr extraordinară să 
se fi incarnat în Copilul lisus, pentru ca să poată radia 
din ea în primii doisprezece ani de viaţă acele forţe care 
au fost apoi preluate de corpul său astral primar, pentru 
ca acesta să poată avea apoi acele forţe de întinerire la 
care ne-am referit ieri. Nu era deci vorba de o entitate 
omenească obişnuită, ci de o entitate cu totul 
excepţională, care a crescut în Copilul lisus până la 
vârsta de doisprezece ani şi care a devenit atunci 
capabilă să doteze învelişul astral care îl părăsea cu toate 
aceste forte de întinerire. 


Pentru a înţelege cum s-a putut ca un copil să acţioneze 
asupra învelişului său astral într-un mod cu totul diferit 


faţă de ceea ce se întâmplă în mod normal, ne vom servi 
de o comparaţie.Dacă urmărim cursul unei existenţe 
umane care se desfăşoară normal de la naştere până la 
vârstele de douăzeci, treizeci sau patruzeci de ani, putem 
sesiza cum diferitele facultăţi care sunt latente în 
embrion şi în momentul naşterii se manifestă încetul cu 
încetul. Copilul creşte din punct de vedere fizic, dar el 
creşte şi pe plan spiritual; forţele sufletului său se 
dezvoltă în mod treptat*. 

* Vezi R. Steiner, Educaţia copilului din punctul de vedere 

al ştiinţei spirituale, GA 34 (Nota trad.) 
Încercaţi acum să vă reprezentaţi cum se petrec aceste 
lucruri în desfăşurarea normală a unei vieţi umane şi 
imaginaţi-vă că am vrea să facem un experiment legat de 
viaţa omului, şi anume că am vrea să dăm unui om abia 
născut posibilitatea să se dezvolte nu în modul normal 
mentionat mai sus, aşa cum trebuie să fie cazul în ciclul 
nostru de dezvoltare. Am alege situatia în care am putea 
să-i dăm în mod artificial prilejul să-şi însuşească ceea ce 
un altul învaţă în mod normal între 12 şi 18 ani, cuo 
anumită prospeţime, putând să acţioneze în continuare 
asupra lucrurilor cu o anumită forţă creatoare. Să 
presupunem că vrem să facem din el în mod artificial un 
om de o extraordinară fecunditate de spirit. In acest caz, 
nu ar trebui să lăsăm copilul să se dezvolte aşa cum se 
face în mod obişnuit. 


Aici este vorba de un fel de experiment de viaţă ipotetic. 
Mentionez însă răspicat că acest experiment este ales 
numai în mod ipotetic şi nu subînţelege că el ar trebui 
realizat imediat; mă servesc de el pentru a avea un 
termen de comparaţie, şi nu-l recomandăm ca pe un 
ideal în educaţie. Am dori, aşadar, să facem dintr-un copil 
un spirit excepţional de inventiv, care nu dezvoltă numai 
o capacitate de gândire, ci care poate continua în mod 
creator, ajungând să promoveze la maturitate aceste 
facultăţi la nivelul unei productivităţi înalte. Ar trebui 
mai întâi să împiedicăm acest copil, din anul al şaselea 
sau al şaptelea, să înveţe cum învaţă ceilalţi copii, să 
studieze aceleaşi materii; ar trebui să-l învăţăm cele mai 


puţine lucruri posibil din ceea ce învaţă ceilalţi copii. Pe 
cât posibil ar trebui să-l lăsăm să se joace copilăreşte 
până la vârsta de 10-11 ani şi să-l punem în contact cu 
un minimum de materii de şcoală, astfel încât la nouă ani 
el să nu ştie să adune, iar la opt ani să citească greu. Ar 
trebui să înceapă abia la opt sau nouă ani să facă tot ceea 
ce alţi copii încep să facă la 6-7 ani. În acest caz, forţele 
omului s-au dezvoltat în mod cu totul diferit; sufletul 
transformă cu totul altfel ceea ce-i este oferit. Un copil 
de acest fel ar păstra până la al zecelea sau al 
unsprezecelea an forţele copilăreşti care în mod normal 
sunt reprimate prin educaţia normală; el ar putea atunci 
asimila cu mult mai multă ardoare ceea ce i s-ar preda şi 
le-ar întelege într-un mod cu totul diferit. Prin aceasta, 
facultăţile sale s-ar transforma şi ar deveni mult mai 
eficace. Copilul ar trebui să rămână deci copil cât mai 
mult timp posibil şi un clarvăzător ar remarca atunci că 
învelişul său astral, care se desprinde la pubertate, 
conţine forţe juvenile, proaspete, cu totul alte forţe decât 
în mod obişnuit. Acest înveliş astral ar putea atunci servi 
unei entităţi cum este, în cazul nostru, Nirmanakaya lui 
Buddha. 


Un experiment de acest gen nu ar conduce numai la 
prelungirea perioadei juvenile, ci şi la faptul că anumite 
forţe tinere ar pătrunde în învelişul astral, putând servi 
din nou în Univers, astfel încât o entitate care coboară 
din lumile spirituale să se poată hrăni cu ele, întinerind. 


Dar acest experiment oamenii de azi nu ar trebui să-l 
facă. Acesta nu este un ideal de educaţie. Anumite lucruri 
oamenii trebuie să le lase şi în prezent în grija zeilor. Zeii 
le pot realiza, oamenii încă nu le pot face corect. Şi dacă, 
de exemplu, auzim spunându-se despre cineva care este 
destinat să exercite o acţiune fecundă într-un anumit 
domeniu că foarte mult timp el a părut puţin înzestrat şi 
chiar era considerat a fi prost, că nu s-a dezvoltat într- 
adevăr decât mai târziu, aceasta este pentru că zeii au 
făcut un experiment de acest fel; ei au prelungit copilăria 
persoanei în chestiune şi nu l-au făcut capabil să înveţe 


decât la o vârstă mai avansată ceea ce se învaţă în mod 
obişnuit mai devreme. Aceasta se vede adesea la copiii 
care par treji şi inteleg uşor ceea ce le povesteşti, dar 
care nu vor să înveţe nimic din momentul când intră la 
şcoală. Zeii fac cu ei experimentul de care tocmai am 
vorbit. 


Or, a trebuit ca ceva asemănător - dar într-o măsură 
infinit mai mare - să se întâmple şi cu Copilul care a 
crescut sub numele de lisus şi care a oferit Nirmanakayei 
lui Buddha învelişul său astral atât de extraordinar de 
fertil. Noi abordăm aici un fapt misterios pe care fiecare 
este liber să-l creadă sau nu, dar pe care este posibil să-l 
expunem azi antroposofilor pregătiţi şi care poate fi 
verificat. Examinaţi toate faptele pe care le găsiţi 
descrise în Evanghelie sau în istoria exterioară şi veţi 
vedea că totul este confirmat de evenimentele planului 
fizic, dacă le abordaţi într-un mod just şi fără să vreţi să 
le judecaţi în mod prematur. Ceea ce spune ocultismul, 
ceea ce descrie el despre faptele lumii superioare, el le 
dă omenirii ca un zălog şi, dacă l-a scos din surse 
adevărate, el vă poate spune următoarele: 
Dumneavoastră puteţi verifica aceste lucruri în modul cel 
mai riguros, şi, dacă le veţi verifica în mod corect, veţi 
găsi întotdeauna confirmarea lor prin documente scrise 
sau prin anumite fapte naturale pe care le puteţi găsi în 
lumea fizică. Trebuia deci ca acei părinţi de care este 
vorba în Evanghelia lui Luca să nască un copil cu totul 
deosebit, un copil care să fie înzestrat cu forţă juvenilă, 
cu forţe ale copilăriei cu totul deosebite pe care să le 
poată păstra proaspete şi sănătoase în toate privinţele. 


În condiţii normale, nu s-ar fi putut găsi un copil şi nici 
un cuplu de părinţi la care să fie prezente acele forţe ale 
copilăriei şi ale adolescenţei într-o asemenea prospeţime 
cum era necesar atunci. În toată omenirea acelei epoci 
nicăieri nu s-ar fi putut găsi, în condiţii normale, 
individualitatea şi părinţii care erau indispensabili pentru 
o asemenea incarnare, dacă nu ar fi fost posibil un fapt 
cu totul excepţional. Ceea ce a fost posibil în acest caz, 


noi putem înţelege numai dacă ne reamintim anumite 
învățături ale ştiinţei spirituale. 


Noi ştim că omenirea actuală care a parcurs mai multe 
epoci îşi are obârşia într-o omenire primitivă pe care o 
numim omenirea vechii perioade atlanteene; şi aceasta 
provenea dintr-o altă omenire, care este pentru noi cea a 
perioadei lemuriene. Ştiinţa spirituală ne poate da 
informaţii asupra mersului evoluţiei omeneşti cu totul 
altele decât cele ale ştiinţei oficiale, care nu se poate 
sprijini decât pe faptele percepute prin simţuri. Ştiinţa 
spirituală ne învaţă deci că omenirea a trecut prin mai 
multe stadii de dezvoltare: cultura greco-latină, 
precedată de sistemele culturale: egipteano-caldean, 
protoiranian şi protoindian. Ne întoarcem astfel în urmă 
la acea catastrofă imensă care s-a desfăşurat pe 
Pământul nostru când el şi-a schimbat cu totul aspectul. 
Altădată exista un mare continent acolo unde azi se 
întinde Oceanul Atlantic; acesta era vechea Atlantidă, iar 
regiunile locuite azi de popoarele europene, asiatice şi 
africane erau atunci în mare parte acoperite de mare. 
Acea mare catastrofă care s-a produs în elementul lichid 
al pământului i-a schimbat faţa. Mai înainte, cea mai 
mare parte a fiinţelor omeneşti locuiau atunci în 
Atlantida; aici s-a dezvoltat omenirea. Pe atunci, oarnenii 
erau altfel constituiti decât cei din zilele noastre, aşa cum 
am explicat în repetate rânduri. Apoi, la apropierea marii 
catastrofe, marii conducători de popoare şi preoţii 
clarvăzători care au văzut-o înainte au condus populaţiile 
spre răsărit şi de asemenea pariţal spre apus. Cei care au 
fost dirijati spre Occident au devenit strămoşii 
popoarelor din America. Deci la vechii atlanţi trebuie să 
căutăm strămoşii omenirii noastre actuale. Aceşti 
locuitori ai Atlantidei erau la rândul lor descendenţi ai 
unei omeniri încă mai vechi şi foarte diferită de ei care 
trăise într-un continent situat între Asia, Africa şi 
Australia actuală: vechea Lemurie. Găsiţi o descriere 
detaliată despre aceasta în Știința spirituală sau 
Știința ocultă *. Acum, voi selecta numai aspectele 
necesare expunerii de azi. 


* GA 13, aparuta in l. romana sub titlul Știința spirituală, la 
editura Arhetip, şi sub titlul Ştiinţa ocultă, la editurile 
Princeps şi Univers Enciclopedic. (Nota trad.) 


Când, cu ajutorul Cronicii Akasha, privim înapoi până la 
epocile cele mai îndepărtate, găsim acolo minunata 
confirmare a tot ceea ce conţine Biblia şi în general ce 
coniţn documentele religioase, şi numai atunci începem 
să le înţelegem în adevăratul lor sens. Ştiinţa olicială se 
întreabă, de exemplu, dacă ceea ce citim în Biblie despre 
cuplul unic Adam şi Eva, din care ar fi coborit întregul 
neam omenesc, este adevărat. Aceasta este o problemă 
care a preocupat mult mai ales din punct de vedere al 
ştiinţelor naturale pe savanții mijlocului secolului al 
nouăsprezecelea. 


Or, noi ştim, prin Cronica Akasha, că Pământul are în 
urma sa un trecut lung şi că o altă perioadă a precedat 
vârsta lemuriană. Noi şfim că Pământul este reincarnarea 
altor stări planetare: vechea Lună, vechiul Soare şi 
vechiul Saturn. Mai ştim, că Acest Pământ, aşa cum s-a 
dezvoltat el în mod progresiv, este chemat să adauge un 
al patrulea element, Eul celor trei corpuri pe care omul şi 
le-a format în timpul primelor incarnări ale Pământului - 
pe Saturn corpul fizic, pe Soare corpul eteric, pe vechea 
Lună corpul astral. Tot ceea ce a precedat vârsta 
lemuriană nu a fost decât o pregătire a acestei misiuni 
terestre. În perioada lemuriană, fiinţa omenească s-a 
organizat în aşa fel încât să devină aptă pentru a dezvolta 
o a patra componentă, Eul. Atunci a început a se forma 
un prim germene, pentru a putea dezvolta un Eu în cele 
trei corpuri pe care le dobândise progresiv. Se poate deci 
spune că prin transformările care au avut loc pe Pământ 
s-a acţionat asupra fiinţei umane, astfel încât ea a putut 
deveni purtătoarea unui Eu. Înaintea vârstei lemuriene, 
Pământul era deja populat, dar oamenii care îl locuiau 
aveau o cu totul altă formă. Aceşti oameni nu erau încă 
purtătorii unui Eu; ei nu dezvoltaseră decât ceea ce ei 
aduseseră de pe Saturn, de pe Soare şi de pe Lună: un 
corp fizic, un corp eteric şi un corp astral; şi noi ştim care 
au fost în Univers evenimentele cosmice care au adus 


fiinta omenească la acest nivel al dezvoltării sale. 


Noi ştim că la început Pământul era unit cu Soarele şi cu 
Luna, că mai întâi s-a retras Soarele, părăsind corpul 
planetar care era compus din Pământul şi din Luna 
actuale. Mai ştim însă şi că dacă Pământul ar fi rămas 
unit cu Luna toţi oamenii care existau atunci ar fi parcurs 
acea perioadă într-o stare durificată, mumificată, 
lignificată. Pentru a se împiedica aceasta, a trebuit ca 
toate substanţele şi entitătile de natură lunară să fie mai 
întâi scoase din Pământ. Oamenii au fost astfel salvaţi de 
la pietrificare şi lor le-a devenit posibil să ia forma 
actuală, iar după separarea Lunii li s-a dat posibilitatea 
să devină purtători de Eu. Dar toate acestea nu s-au făcut 
brusc. Putem spune că, mai întâi, Soarele s-a desprins în 
mod lent de Pământ. A existat deci un timp în care Luna, 
fiind încă unită cu Pământul, orice dezvoltare în 
continuare a omenirii era imposibilă. Materia fizică 
devenea din ce în ce mai densă, aşa că fiinţa omenească 
se îndrepta în fapt spre pietrificare. Sufletele omeneşti, 
deşi la un nivel inferior de evoluţie, urmau deja aceeaşi 
cale ca cele de azi, trecând prin incarnări succesive, 
părăsind după aceea corpul lor exterior, pentru a trăi în 
lumea spirituală şi a reveni din nou într-o incarnare 
pământească. 


Dar înainte ca Luna să fi părăsit Pământul s-a întâmplat 
ceva cu totul special, o stare dificilă pentru continuarea 
dezvoltării Pământului, din cauza cărui fapt se poate 
spune că evoluţia viitoare a acestuia a devenit mai 
dificilă. S-a întâmplat că anumite suflete care îşi 
părăsiseră corpul şi care intraseră în lumea spirituală şi 
voiau acum să se reincarneze au găsit o substantă 
omenească prea dură, prea solidificată, astfel încât ele nu 
se mai puteau reincarna. A venit un timp când, deşi 
dornice să se incarneze, sufletele nu o puteau face, 
fiindcă corpurile pământeşti nu se mai pretau la aceasta. 
Numai sufletele cele mai puternice îşi mai puteau 
subordona această substanţă durificată pentru a se putea 
incarna pe Pământ. Cele mai puţin puternice, neputând 


cobori, au trebuit să reurce în lumea spirituală. 
Asemenea timpuri au existat înaintea separării Lunii. 


Însă sufletele destul de puternice pentru a domina 
materia şi pentru a popula Pământul au devenit din ce în 
ce mai rare. A fost deci un timp, înaintea vârstei 
lemuriene, când imense regiuni ale Pământului au 
devenit pustii, când oamenii au devenit din ce în ce mai 
puţin numeroşi aici jos pe Pământ fiindcă sufletele care 
voiau să coboare nu găseau corpuri corespunzătoare. Ce 
s-a întâmplat atunci cu aceste suflete care nu-şi puteau 
găsi corpuri adecvate? 


Ele au fost expulzate pe alte planete care se formaseră 
între timp în Cosmos din substanţa universală. Anumite 
suflete au fost trimise pe Saturn, altele pe Jupiter, Marte 
sau Venus, astfel încât a fost ca o mare iarnă 
pământească, în timpul căreia numai sufletele foarte 
rezistente au putut veni pe Pământ. Cele mai slabe au 
trebuit să fie găzduite de alte planete, care fac parte din 
sistemul nostru solar. 


Timpul vârstei lemuriene a fost într-adevăr un timp de 
care se poate spune - cel puţin aproximativ - că nu exista 
atunci decât un singur cuplu omenesc pe Pământ, un 
cuplu originar care păstrase destulă forţă pentru a 
învinge această substanţă omenească recalcitrantă, 
pentru a se incarna pe Pământ şi a se menţine aici pe tot 
parcursul întregii existenţe a Pământului. Aceasta este, 
de asemenea, epoca când Luna s-a separat de Pământ, 
separație care a permis ca substania omenească să 
devină mai maleabilă, devenind din nou aptă să 
primească suflete mai slabe; descendenţii acestui prim 
cuplu au putut trăi din nou, astfel, într-o substanţă mai 
plastică decât fiinţele omeneşti care trăiseră înainte de 
desprinderea Lunii. Atunci, încetul cu încetul, toate 
sufletele care se refugiaseră pe Marte, Jupiter, Venus etc. 
au revenit pe Pământ şi, o dată cu înmulţirea oamenilor 
prin intermediul acelei perechi umane unice sufletele au 
revenit din Cosmos pe Pământ, devenind descendenţii 


primei perechi. Astfel, s-a repopulat Pământul. În 
ultimele timpuri ale vârstei lemuriene, până foarte târziu 
în epoca atlanteeană, sufletele care aşteptaseră pe alte 
planete să se reincarneze pe Pământ au coborât aici într- 
un număr din ce în ce mai mare. Ele au intrat din nou în 
corpuri omeneşti. Astfel Pământul s-a repopulat şi s-a 
născut acea populatie atlanteană de care v-am spus că a 
fost dirijată de Iniţiaţi prin ceea ce am numit oracolele 
atlanteene. Eu am caracterizat aceste oracole atlanteene 
după cum urmează. 


În vechea Atlantidă existau mari centre de conducere. 
Aceste centre erau astfel organizate încât puteau fi 
numite oracole ale lui Marte, ale lui Jupiter, ale lui 
Saturn etc. Astfel de oracole diferite existau pentru că 
oamenii erau ei înşişi diferiţi unii de alţii. Trebuia ca 
sufletele care trăiseră pe Marte să fie conduse şi instruite 
în oracolele lui Marte, iar cele care aşteptaseră pe 
Jupiter în oracolele lui Jupiter etc. In timpul epocii 
atlanteene numai câteva suflete alese puteau fi instruite 
în marele oracol solar; acestea erau cele care coborau 
direct din primul cuplu, din cuplul viguros care se 
menţinuse de-a lungul crizei Pământului şi care este 
denumit în Biblie cu numele de Adam şi Eva. Astfel noi 
regăsim în Biblie ceva care este în concordanţă cu 
faptele Cronicii Akasha, şi aici se confirmă ceea ce ne 
spune Biblia şi pare atât de necrezut. 


În fruntea celui mai mare dintre oracole, a celui care îşi 
exercita autoritatea sa asupra tuturor celorlalte şi care se 
numea oracolul Soarelui, se afla cel mai mare dintre 
iniţiaţii atlanteeni, marele iniţiat al Soarelui, care era 
totodată şi „Manu'-ul, ghidul populaţiei atlanteene. El 
este cel care, la apropierea catastrofei atlanteene, a 
trebuit să-şi impună sarcina de a conduce spre Orient 
oamenii pe care-i credea demni să întemeieze centrul, 
punctul de plecare al civilizaţiei postatlanteene. Printre 
toţi cei pe care i-a adunat în jurul lui se aflau mai ales cei 
care coborau în mod direct din sufletele iniţiale care 
supravieţuiseră iarna pământească, cei care erau într-un 


anumit fel moştenitorii direcţi ai primului cuplu, ai lui 
Adam şi Eva. Aceştia au fost în mod special ocrotiţi în 
anturajul marelui Iniţiat solar. Toată educaţia lor a fost 
orientată în aşa fel încât omenirea să poată primi mereu 
în momentele corespunzătoare din centrul de cultură 
condus de marele Iniţiat, marele Manu, impulsurile 
corespunzătoare. 


Să presupunem că la un moment oarecare al evoluţiei 
omeneşti ar fi devenit necesară întinerirea culturii, 
fecundarea tradiţiei printr-un nou impuls, dăruirea către 
omenire a unui nou element civilizator. Acestui scop 
trebuia să i se dea o atenţie nemijlocită în centrul unde 
se afla iniţiatul oracolului Soarelui, şi acest lucru se 
realiza în mai multe feluri. 


În timpul primei epoci de dezvoltare culturală post- 
atlanteană, anumiţi oameni pregătiţi pentru aceasta erau 
trimişi cam peste tot pentru a aduce diferitelor popoare, 
după nevoile lor, rezultatul educaţiei foarte îngrijite pe 
care ei o primiseră. În acest centru de oracol, ascuns 
într-o anumită regiune a Asiei, s-a vegheat mereu la 
faptul ca diferitele culturi să fie influentate în mod 
corespunzător. 


Mai târziu însă, cinci sau şase secole după apariţia 
marelui Buddha, a venit un timp foarte special, când 
renovarea budismului devenise o necesitate. Ceea ce 
fusese predicat de Buddha ca o concepţie matură despre 
lume, o concepţie aflată la o altitudine maximă, trebuia 
să fie întinerită, în scopul de a putea fi prezentată 
omenirii cu o vigoare reînnoită. Trebuia ca oamenii să 
primească nişte forţe cu totul speciale de regenerare, 
care nu le puteau veni de la nici o mare personalitate 
care îşi exercita acţiunea în lumea exterioară. 


Căci oricine acţionează pentru lume îşi uzează forţele, şi 
a-ţi uza forţele înseamnă a îmbătrâni. Noi ne-am putea 
întoarce în trecut şi am vedea ridicându-se cultură după 
cultură: mai întâi cea protoindiană, apoi cea 


protoiraniană, apoi cea egipto-caldeană etc. Am vedea că 
ele au fost toate conduse de mari conducători şi că aceşti 
ghizi au consacrat progresului omenirii cele mai bune 
forte ale lor. Marii sfinţi Rişii, Zoroastru, întemeietorul 
civilizatiei persane, Hermes, Moise, întemeietorii 
civilizaţiei caldeene, toţi au dat ceea ce aveau ei mai bun. 
Intr-un anumit sens, ei au fost cu toţii, prin activitatea 
lor, cei mai buni şi cei mai drepţi dintre ghizii timpului 
lor. Să luăm, de exemplu, una din acele mari personalităţi 
ale vechii Indii; ea s-a reincarnat mereu, a reapărut în 
cutare sau cutare reincarnare în epoca culturală 
iraniană, în epoca culturală egipto-caldeană şi, prin 
reapariţia ei repetată, sufletul său a îmbătrânit, a devenit 
tot mai matur; el s-a ridicat la forţe tot mai mature, dar a 
pierdut forţele proaspete ale tinereţii. Un suflet care s-a 
perfecţionat timp de numeroase incarnări poate realiza 
lucruri mari, dar el a devenit un suflet bătrân. Poţi învăţa 
pe alţii lucruri mari, poţi aduce mari servicii omenirii, dar 
aceasta este întotdeauna în dauna prospeţimii şi forţelor 
tinereţii, atunci când ai parcurs un urcuş atât de 
important. 


Să discutăm despre unul din cei mai mari instructori care 
au actionat în evoluţia omenirii: Zoroastru. El a fost cel 
care a putut aduce epocii sale, din profunzimi atât de 
mari ale lumii spirituale, sublimul mesaj al spiritului 
solar; el a fost cel care şi-a putut ridica fiinţa omenească 
până la marele spirit, care mai târziu s-a mani-festat în 
Hristos. El spunea: „Ahura Mazdao este în Soare, el se va 
apropia de Pământ" şi el vorbea despre aceasta în 
cuvinte mari, importante. Numai cea mai profundă 
cunoaştere spirituală şi înalta clarvedere a lui Zoroastru 
îi permiteau să contemple entitatea de care sfinţii Rişii 
încă mai spuneau că Vişva Karman se află dincolo de 
sfera solară, acea entitate pe care Zoroastru o numea 
Ahura Mazdao şi a cărui importanţă pentru toată evoluţia 
omenirii el o anunţa. Corpul lui Zoroastru era locuit de 
un spirit de o prodigioasă maturitate încă din vremea 
când a întemeiat cultura protoiraniană. 


Ne putem imagina că, în incarnările sale următoare, 
această mare individualitate s-a ridicat din ce în ce mai 
sus, devenind din ce în ce mai matură, din ce în ce mai 
trează, din ce în ce mai bătrână şi din ce în ce mai aptă 
să facă cele mai mari sacrificii pentru omenire. Cei dintre 
dumneavoastră care au urmărit şi alte conferinţe ale 
mele ştiu că Zoroastru a lepădat corpul său astral care a 
retrăit în Hermes, ghidul culturii egiptene, şi că ela 
predat corpul său eteric lui Moise, conducătorul vechiului 
popor ebraic. Toate acestea se pot face numai când ai un 
suflet extrem de evoluat. Atunci poţi deveni o 
individualitate atât de dezvoltată ca cea a lui Zoarastru 
care, şase secole înaintea erei noastre şi în timp ce 
Buddha propovăduia în Indii, a apărut şi a propovăduit în 
Caldeea în persoana lui Nazarathos sau Zarathos, acest 
mare instructor care a fost şi maestrul lui Pitagora* . lată 
ce a putut deveni marele suflet care fusese ghidul, 
fondatorul civilizaţiei persane. El existase până în acest 
moment, devenind din ce în ce mai matur. Dar, ceea ce 
era acum necesar, regenerarea budismului, acest suflet 
nu o putea realiza. Lui îi era imposibil să furnizeze forţele 
juvenile, de reînnoire, care trebuiau să aibă ca semn 
distinctiv acela de a fi fost dezvoltate la un copil până la 
pubertate, pentru a fi cedate după aceea Nirmanakayei 
lui Buddha. Acestea, entitatea lui Zoroastru niciodată nu 
le-ar fi putut înfăptui, tocmai datorită faptului că din 
incarnare în incarnare ea se ridicase atât de sus. Din 
această cauză nu i-ar fi fost posibil să se dezvolte într-un 
copil de la începutul erei noastre, într-un mod care să 
facă posibil ceea ce devenise necesar. 

* Vezi R. Steiner, Orientul în lumina Occidentului, GA 113, 

(Nota trad.) 
Aşadar, dacă se trec în revistă toate individualităţile care 
s-au desfăşurat la acea epocă, nu se găseşte nici un om 
care să se fi putut naşte acum şi care să fi avut forţa să 
se dezvolte în aşa fel încât la vârsta de doisprezece ani să 
fi fost capabil să cedeze forţele juvenile, împrospătătoare, 
care să dea o nouă tinereţe budismului. Ne-am îndreptat 
privirea asupra marii, unicei personalităţi a lui Zoroastru, 
pentru a semnala ceva extraordinar, putând să ne 


spunem că însăşi individualitatea lui Zoroastru era 
inadecvată pentru însufleţirea corpului lui lisus până la 
momentul când acesta ar fi îndepărtat învelişul său 
astral, în vederea unirii acesteia cu Nirmanakaya lui 
Buddha. 


De unde provenea deci marea şi întăritoarea forţă a 
corpului lui lisus? Ea provenea de la marea Lojă-mamă a 
omenirii pe care o conduce Iniţiatul solar, Manu. 
Copilului născut din părinţii pe care Evanghelia lui Luca 
îi numeşte Iosif şi Maria i-a fost încredinţată o mare forţă 
a personalităţii care fusese mai întâi ocrotită, cultivată în 
marea Lojă-mamă, în marele Oracol solar. În acest copil a 
intrat cea mai bună şi mai puternică individualitate - dar 
ce individualitate? 


Pentru a şti care este individualitatea care a pătruns 
astfel în Copilul lisus, trebuie să ne întoarcem foarte 
departe în urmă, înaintea epocii în care a exercitat 
Lucifer influenia sa asupra omenirii, înainte ca această 
influenţă să se fi răspândit în corpul astral al omului. Or, 
această influenţă s-a exercitat asupra omenirii chiar în 
epoca când cuplul originar principal popula Pământul. 
Acest prim cuplu omenesc a fost destul de puternic 
pentru a învinge, ca să spunem aşa, substanţa 
pământească, astfel încât să se poată incarna, dar el nu 
era destul de puternic pentru a rezista influenţei 
luciferice. Aceasta s-a exercitat deci, şi efectele sale s-au 
extins în egală măsură la corpul astral al acestui prim 
cuplu, ceea ce a avut drept consecinţă împiedicarea 
parţială a forţelor care erau în Adam şi Eva de a se 
transmite pe calea sângelui la descendenţii lor, prin 
sângele acestora. A trebuit deci lăsat corpul fizic să se 
reproducă în diferitele neamuri, dar o parte a corpului 
eteric a fost conservat în centrul de unde se dăduse o 
anumită directie omenirii. Aceasta se exprima prin 
cuvintele: „Oamenii au mâncat din arborele cunoaşterii 
binelui şi răului", cu alte cuvinte, ceea ce a venit din 
influenta luciferică. Dar s-a spus, de asemenea: „Acum 
trebuie să le luăm însă şi posibilitatea de a gusta şi din 


arborele vieţii", ceea ce înseamnă că o anumită cantitate 
de forţe ale corpului eteric a fost reţinută şi nu a fost 
transmisă descendenților. Existau deci la Adam anumite 
forţe care i-au fost luate după „căderea în păcat". Acea 
parte a lui Adam care rămăsese inocentă a fost 
conservată, protejată în marea Lojă-mamă a omenirii. 
Acesta era ca să zicem aşa sufletul lui Adam, astfel cum 
era el înainte de a fi fost întinat de păcat, care nu a fost 
antrenat în ceea ce-l va conduce la „căderea în păcat". 
Aceste forţe originare ale lui Adam au fost deci 
conservate. Ele dăinuiau şi au fost dirijate ca un fel de 
„Eu provizoriu" spre locul unde s-a născut copilul lui Iosif 
şi al Mariei; în primii săi ani, acest Copil lisus poseda 
deci forţa primului strămoş al omenirii pământene. 


Acest suflet fusese păstrat foarte tânăr. El nu fusese 
condus prin diferite incarnări, ci fusese păstrat pe o 
treaptă foarte primitivă de evoluţie - ca atunci când am 
reţine copilul în mod artificial în cadrul experimentului 
nostru ipotetic educativ. Cine trăia deci în copilaşul 
născut din Iosif şi din Maria? Cel dintâi strămoş al 
omenirii, „vechiul Adam", ca un „nou Adam". Aceasta o 
ştia deja Sfântul Pavel (1 Cor. 15, 45); este ceea ce se 
ascunde în spatele cuvintelor sale. Aceasta o ştia şi Luca, 
autorul Evangheliei lui Luca, care a fost elev al Sfântului 
Pavel. Datorită unui asemenea fapt Luca vorbeşte despre 
toate acestea într-un mod cu totul special. El ştia că era 
necesară o condiţie foarte specială pentru ca această 
substanţă spirituală să poată fi coborâtă în omenire; el 
ştia că este necesară o înrudire care să urce până la 
Adam. Din acest motiv, el a dat o genealogie a lui Iosif 
care urcă până la Adam, o genealogie care iese în mod 
direct din lumea spirituală. De aici, în modul de 
exprimare a lui Luca, el îşi are originea în Dumnezeu, el 
este „Fiu al lui Dumnezeu". În textul lui Luca, arborele 
genealogic urcă până la Dumnezeu (Luca, 3, 23-38). 


Un mister foarte profund se ascunde tocmai în ceea ce 
numim capitolul genealogiei din Evanghelia lui Luca: 
trebuia ca acelaşi sânge să curgă de-a lungul generaţiilor 


şi să fie păstrat fără întrerupere până la ultimul 
descendent, pentru ca, timpurile fiind împlinite, să poată 
fi dirijat în jos spiritul, spre aceşti descendenţi. Astfel s-a 
unit cu corpul născut din Iosif şi Maria acest spirit infinit 
de tânăr, acest spirit neatins de destinele Pământului, 
acest suflet tânăr ale cărui forţe, dacă am vrea să le 
găsim, ar trebui să le căutăm în vechea Lemurie. Acest 
spirit era singurul destul de puternic pentru a iradia în 
totalitate învelişul astral al lui Iisus şi capabil, în 
momentul când acesta a fost lepădat, să lase acolo forţele 
de care el avea nevoie pentru a se uni în mod fertil cu 
Nirmanakaya lui Buddha. 


Putem să ne întrebăm: Ce ne descrie în fond Evanghelia 
lui Luca când începe a vorbi de lisus din Nazaret? Ea ne 
descrie mai întâi un om care prin înrudirea de sânge îşi 
derivă corpul său fizic până sus, la Adam, până la 
timpurile când, în cadrul pustiirii Pământului, omenirea a 
fost salvată de un cuplu primordial. Apoi, plasându-se în 
mod net în punctul de vedere al reincarnării, ea ne 
descrie un suflet care a aşteptat mai mult timp ca oricare 
altul înainte de a se incarna. Acest suflet al lui Adam de 
dinainte de cădere îl regăsim în Copilul lisus. Oricât de 
fantastic poate apărea aceasta oamenilor de azi, ne este 
permis să afirmăm că acea individualitate care a fost 
dirijată de marea Lojă-mamă a omenirii spre Copilul lisus 
nu cobora numai din neamurile, fizic vorbind, cele mai 
vechi ale omenirii cât priveşte fizicul, dar ea era chiar 
reincarnarea primului membru al omenirii. 


Acum, ştim cine era cel care a fost prezentat în Templu şi 
arătat lui Simon, cine era cel care după Luca era „Fiul lui 
Dumnezeu". Nu despre omul contemporan vorbeşte Luca, 
ci el mărturiseşte că acest om este reincarnarea celui 
care a fost mai înainte, care a fost în calitate de cel mai 
vechi părinte originar, înrudit prin sânge, al tuturor 
neamurilor omeneşti. 


Dacă rezumăm toate cele spuse, trebuie să precizăm 
urmă-toarele: în secolul al cincilea, al şaselea înaintea 


erei noastre, în India a trăit marele Bodhisattva, care 
avea ca misiune să aducă omenirii acele adevăruri care 
trebuiau încetul cu încetul să ia naştere în sânul acestei 
omeniri. El a dat în acest sens impulsul necesar. Prin 
aceasta, a devenit atunci Buddha. Din această cauză, nu 
se va mai reincarna într-un corp pământesc care să 
corespundă întru totul individualităţii sale. Dar el a 
apărut într-o Nirmanakaya, în ceea ce se cheamă „corpul 
transformărilor", dar numai până la lumile eterică şi 
astrală. Păstorii, deveniți pentru un moment clarvăzători 
- fiindcă trebuia ca ei să vadă ceea ce le era anunţat -, l- 
au contemplat sub forma unei legiuni de îngeri. El s-a 
aplecat asupra Copilului lisus, născut din Maria şi Iosif, 
şi există un scop pentru care s-a aplecat tocmai asupra 
acestui copil. 


Învăţământul pe care marele Buddha l-a putut da 
omenirii a trebuit în mod necesar să aibă o formă matură; 
el este dificil de înţeles, el se află la o mare înălţime 
spirituală. Pentru ca toţi să poată profita de el, trebuia ca 
în ceea ce cucerise Buddha însuşi să se infiltreze un 
element de tinereţe şi de prospeţime. Acest element, 
Buddha trebuia să-l absoarbă dinspre Pământ, în timp ce 
el se înclina spre un copil ale cărui forţe tinere le va 
putea prelua, forţe care erau conţinute în învelişul astral 
care se va desprinde la pubertate. Acest copil avea ca 
suflet sufletul-mamă al omenirii, a cărui tinereţe fusese 
conservată de-a lungul epocilor; şi el a trăit în aşa fel 
încât a trecut forţele sale tinere în corpul său astral, care 
s-a desprins după aceea, s-a ridicat şi s-a unit cu 
Nirmanakaya lui Buddha. 


Aceste fapte nu sunt totuşi singurele care să ne poată 
face să înţelegem minunatul mister din Palestina: ele nu 
constituie decât una din feţe. Înţelegem acum cine s-a 
născut în Betleem când Iosif si Maria s-au dus acolo 
venind din Nazaret şi cine a fost vestit păstorilor. Însă 
aceasta nu este totul. La începutul erei noastre, s-au 
întâmplat multe evenimente excepţionale şi semnificative 
pentru ca să se poată înfăptui cel mai mare eveniment al 


evoluţiei omeneşti. Pentru a face inteligibil ceea ce a 
condus puţin câte puţin la acest eveniment capital, mai 
trebuie să ţinem cont şi de ceea ce urmează. La vechiul 
popor evreu exista neamul lui David. Toţi cei pe care îi 
reunim sub acest nume se raportează la acest strămoş 
comun. Dumneavoastră puteţi vedea în Biblie că David 
avea doi fii, Solomon şi Nathan (2, Regi 5, 14). Aşadar, 
două linii de descendenţi se trag din strămoşul comun, 
David; două linii, cea a lui Solomon şi cea a lui Nathan, 
coborau deci din David. Prin urmare, lăsând la o parte 
verigile intermediare, putem spune că la începutul erei 
noastre existau în Palestina atât descendenţii liniei 
Solomon, cât şi descendenţii liniei Nathan. Or, un 
descendent al lui David, aparţinând liniei Nathan, trăia la 
Nazaret sub numele de Iosif. El avea de soţie pe Maria. 
Şi trăia, de asemenea, un descendent al lui David 
aparţinând liniei Solomon, care trăia la Betleem şi se 
numea de asemenea Iosif. Nu este nimic extraordinar în 
faptul că doi oameni descendenţi ai casei lui David se 
numesc amândoi Iosif şi că fiecare din ei este căsătorit cu 
câte o femeie pe care Biblia o numeşte Maria. Se aflau 
deci în Palestina, la începutul erei noastre, atât 
descendenţi ai liniei solomonice, cât şi ai liniei nathanice, 
amândouă aparţinând neamului lui David. Ca descendent 
al liniei nathanice a lui David, găsim un bărbat purtând 
numele de Iosif din Nazaret având ca soţie pe Maria. Dar 
găsim şi ca descendent al liniei solomonice, la Betleem, 
un alt bărbat care poartă tot numele de Iosif. Nu este de 
mirare că trăiesc doi bărbati din neamul lui David care se 
numesc amândoi Iosif şi că amândoi sunt căsătoriţi cu 
câte o Maria, cum le numeşte Biblia. Aşadar, la începutul 
erei noastre, există în Palestina două cupluri parentale; 
ambele poartă numele Iosif şi Maria. Unul aparţine liniei 
solomonice, adică „liniei regale"; celălalt, cel din 
Nazaret, aparţine liniei nathanice, adică „liniei 
sacerdotale". Părinţii acestei linii a lui Nathan sunt cei 
care au avut copilul de care v-am vorbit ieri şi astăzi şi 
care a dat naştere învelişului astral pe care 1-a putut 
prelua Nirmanakaya lui Buddha. Aceşti părinţi ai liniei 
nathanice s-au dus de la Nazaret la Betleem în momentul 


când copilul lor trebuia să se nască, după cum ne spune 
Luca, „pentru recensământ" (Luca 2, 4-5). Acestea ni le 
descrie genealogia aflată în Evanghelia lui Luca. 


Celălalt cuplu de. părinţi, care la început nici nu locuia la 
Nazaret - căci Evanghelia trebuie luată ad litteram -, 
trăia la Betleem, ceea ce ne este descris de Evanghelia 
lui Matei (Matei 2,1). Evangheliile ne spun întotdeauna 
adevărul, nu avem nici o nevoie de a căuta în ele nişte 
subtilităţi, iar oamenii vor ajunge, datorită antroposofiei, 
să accepte litera Evangheliilor. Din acest cuplu al liniei 
Solomon s-a născut de asemenea un copil care se 
numeşte lisus. Şi în corpul acestui copil sălăşluieşte o 
individualitate puternică. Dar el avea mai întâi o altă 
misiune de împlinit - înţelepciunea Universului este 
profundă -, acest copil nu era chemat să dea forţele sale 
tinereşti învelişului astral; el era chemat să aducă 
omenirii ceea ce poate aduce numai un suflet matur. 
Acest copil a fost dirijat de către toate forţele implicate 
pentru a putea deveni reincarnarea lui Zoroastru, acea 
individualitate care în vechiul Iran vorbise de Ahura 
Mazdao, care putuse ceda corpul său astral lui Hermes şi 
corpul său eteric lui Moise, şi care a apărut din nou în 
Caldeea în persoana marelui maestru al lui Pitagora, 
Zarathos sau Nazarathos. Eul lui Zoroastru s-a reincarnat 
în copilul despre care Evanghelia lui Matei ne spune că 
era născut din părinţii numiţi Iosif şi Maria, din linia 
regală, din linia lui Solomon a casei lui David, şi care, 
iniţial, locuiau la Betleem. 


Găsim deci la Matei o parte a adevărului şi la Luca 
cealaltă parte. Amândouă povestirile trebuie să fie luate 
ad litteram, căci adevărul este complex. Noi ştim acum 
cine este individualitatea care s-a născut din linia 
sacerdotală a casei lui David. Dar ştim, de asemenea, că 
din linia regală s-a născut individualitatea care, în 
calitate de Zoroastru, a acţionat odinioară în Iran, când 
el a întemeiat magia regală a vechiului regat al Iranului. 
Astfel, cele două individualităţi au trăit una aproape de 
alta: tânăra individualitate a lui Adam în copilul liniei 


sacerdotale şi individualitatea lui Zoroastru în copilul 
liniei regale, amândoi aparţinând casei lui David. 


Vom vedea mâine de ce şi cum s-a întâmplat aceasta şi în 
ce mod a fost orientată evoluţia după aceea. 
CONFERINŢA a V-a 
Confluenţa marilor curente spirituale ale 
budismului şi zoroastrismului în Iisus din 
Nazaret. 
Copilul lisus al liniei nathanice şi Copilul 
lisus al liniei solomonice 

Bâle, 19 septembrie 1909 
Marile curente spirituale ale umanităţii care străbat 
lumea au fiecare o misiune specială. Ele nu străbat lumea 
izolat, ci rămân distincte numai în anumite epoci; după 
aceea ele se încrucişează şi se fecundează reciproc în 
multiple feluri. Evenimentul din Palestina reprezintă 
tocmai una din aceste mari, imense confluenţe de 
curente spirituale ale omenirii. Noi avem sarcina de a ne 
aduce acest eveniment cu tot mai multă claritate înaintea 
sufletelor. Dar concepţiile despre lume nu evoluează cum 
ne-am putea noi imagina în mod abstract, trecând prin 
atmosferă şi unindu-se după aceea în acelaşi punct. 
Concepţiile despre lume trec prin fiinţe, prin 
individualităţi. Acolo unde apare, pentru prima oară, o 
concepţie despre lume, ea are ca suport o individualitate. 
Acolo unde confluează curenţi spirituali şi se fecundează 
reciproc, ceva cu totul special trebuie să se întâmple şi 
CU cei care sunt purtătorii lor. 


Poate că în conferinţa de ieri unora li s-a părut foarte 
complicat modul în care cele două mari curente ale lui 
Buddha şi Zoroastru s-au întâlnit în evenimentul din 
Palestina. Dacă am vorbi într-un mod abstract fără să 
plecăm de la evenimente concrete, ne-ar fi suficient să 
arătăm cum se leagă aceste două curente. Dar, în calitate 
de antroposofi, avem datoria să arătăm şi care sunt 
individualităţile care au fost purtătoarele acestor două 
concepţii despre lume, precum şi ceea ce aveau ele 


particular, căci  antroposoful trebuie să evite 
abstracţiunea şi să pătrundă mereu mai mult în concret. 
Nu trebuie să vă mirati deci că acolo unde trebuia să se 
întâmple ceva aşa de măreț, aşa de prodigios, găsim şi o 
mare complexitate exterioară a faptelor. Fuziunea 
curentului lui Zoroastru cu cel al lui Buddha nu se putea 
opera decât în urma unei lungi pregătiri. 


Noi vedem cum s-a infiltrat şi a acţionat budismul în 
personalitatea unui copil născut din cuplul Iosif şi Maria, 
aparţinând liniei sacerdotale, nathanice, a casei lui 
David, copil care ne este descris de Evanghelia lui Luca. 
Pe de altă parte, ne aflăm în prezenia cuplului de părinţi 
numiţi de asemenea losif şi Maria, aparţinând liniei 
regale a lui Solomon, cu copilul lor, lisus, care locuia 
iniţial la Betleem, aşa cum ne este descris în Evanghelia 
lui Matei. Acest Copil lisus al liniei solomonice a fost 
purtătorul individualităţii care, altădată, fondase prima 
civilizaţie persană, a lui Zoroastru. Astfel, la începutul 
erei noastre, au trăit una lângă alta două individualităţi 
care reprezentau ambele curente, pe de o parte pe cel al 
lui Buddha, astfel cum îl descrie Evanghelia lui Luca, şi, 
pe de altă parte, cel al lui Zoroastru, astfel cum îl descrie 
Evanghelia lui Matei. Datele de naştere ale celor doi copii 
nu coincid. 


Astăzi vă voi vorbi despre ceva care, bineînţeles, nu se 
află în Evanghelii, dar dumneavoastră veţi înţelege cu 
atât mai bine chiar Evangheliile atunci când veţi 
cunoaşte anumite fapte revelate de Cronica Akasha şi 
despre care Evangheliile nu ne relatează decât efectele, 
consecinţele, neputându-le dezvălui pe ele însele. Să nu 
uităm că următoarele cuvinte care se află la sfârşitul 
Evangheliei lui loan se aplică tuturor Evangheliilor: 
„Toate cărţile din lume nu ar fi suficiente pentru a 
descrie evenimentele care ar fi de descris" *. Revelaţiile 
care au fost date omenirii prin creştinism nu sunt dintre 
cele închise într-o carte şi răspândite sub această formă 
definitivă în lume. Căci sunt foarte adevărate aceste 
cuvinte: „Eu sunt cu voi toate zilele, până la sfârşitul 


lumii" (Matei 28, 20). Nu ca un mort este aici Hristos, ci 
ca un viu, iar ceea ce are să ne dea poate fi mereu aflat 
de la El de către cei ai căror ochi spirituali sunt deschişi. 
Creştinismul este un curent spiritual viu şi revelaţiile sale 
se vor continua atâta timp cât oamenii vor fi capabili să 
le primească: Eu voi menţiona deci astăzi anumite fapte 
ale căror consecinţe sunt descrise în Evanghelii, dar care 
ele însele nu se află acolo. Dumneavoastră le puteţi însă 
confrunta cu evenimentele exterioare şi le veţi găsi 
confirmate acolo. 
* Acest citat din Evanghelia lui loan, cap. 20, verset 25, este 
tradus astfel: „Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut 
lisus şi care, dacă ar fi scrise cu de-amănuntul, cred că lumea 
aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris. Amin". 
Cei doi copii lisus s-au născut, aşadar, la câteva luni 
diferenţă. Dar atât Copilul lisus din Evanghelia lui Luca 
cât şi loan Botezătorul s-au născut destul de târziu 
pentru ca uciderea pruncilor să nu-i fi putut atinge. Aţi 
reflectat vreodată la faptul că cei care citesc ceea ce ni 
se spune despre masacrarea copiilor din Betleem ar fi 
trebuit să se întrebe: Cum se face că Ioan Botezătorul a 
putut supravieţui? Dar faptele sunt astfel încât le puteţi 
găsi confirmarea împotriva oricăror obiecţii. 


Gândiţi-vă că Copilul Iisus al Evangheliei lui Matei a fost 
luat de părinţii săi în Egipt şi că loan Botezătorul s-a 
născut cu puţin timp înainte sau cam în acelaşi timp. Or, 
după părerea curentă, loan Botezătorul a rămas în 
Palestina şi el ar fi trebuit să piară în masacrul ordonat 
de Irod. Dumneavoastră vedeţi că trebuie reflectat la 
toate acestea, căci, dacă într-adevăr toţi copiii până la doi 
ani fuseseră omorâţi, loan ar fi trebuit să fie de asemenea 
omorât. Dar totul se clarifică dacă ne referim la ceea ce 
spune Cronica Akasha, cu alte cuvinte că evenimentele 
povestite de Evanghelia lui Matei şi cele la care se referă 
la Evanghelia lui Luca nu au avut loc în acelaşi timp, deci 
naşterea lui lisus aparţinând liniei Nathan nu coincide cu 
momentul măcelului pruncilor din Betleem. Acelasi lucru 
este valabil si în cazul lui loan Botezătorul. 


Deşi intervalul nu este decât de câteva luni între cele 


două serii de evenimente, acesta este suficient pentru a 
face lucrul posibil. 


Alte fapte vă vor permite să înţelegeţi mai bine şi pe lisus 
al Evangheliei lui Matei. În acest copil s-a incarnat 
individualitatea pe care noi o cunoaştem ca fiind 
Zoroastru, despre care ştim că în cadrul culturii 
protoiraniene a dat poporului său persan învăţătura 
despre existenţa lui Ahura Mazdao, a marii fiinţe solare. 
Pe aceasta trebuie să ne-o reprezentăm ca fiind partea 
spirituală-sufletească a ceea ce soarele fizic reprezintă 
aspectul fizic, exterior. De aceea, Zoroastru putea spune: 
„Nu priviţi numai razele soarelui fizic, ci contemplaţi 
marea fiinţă care ne trimite acţiunea sa binefăcătoare pe 
plan spiritual, aşa cum soarele fizic ne trimite acţiunile 
sale benefice prin lumina şi căldura sa". Ahura Mazdao, 
care mai târziu se va numi Hristos, a fost anunţat de 
Zoroastru poporului Persiei. El încă nu îl anunţa ca pe o 
fiinţă care ar fi trăit pe Pământ; el nu putea decât să 
arate spre Soare şi să spună: „El este acolo sus. El se 
apropie încetul cu încetul de Pământ şi va locui, cândva, 
aici jos într-un corp fizic". Aici ni se lămureşte şi imensa 
diferentă care separă zoroastrismul de budism. Intre 
acestea două există o diferentă care era considerabilă 
atâta timp cât ele au fost separate; această diferenţă s-a 
şters în momentul când ele s-au contopit şi au fost 
întinerite de evenimentele din Palestina. 


Să aruncăm din nou o privire asupra a ceea ce dăduse 
Buddha omenirii. Am caracterizat mai sus învăţătura sa 
asupra Cărării octuple ca fiind ceea ce trebuie să 
dobândească sufletul uman dacă vrea să scape de 
consecinţele funeste ale karmei. Ceea ce a dat Buddha 
lumii este ceea ce, cu timpul, oamenii trebuie să dezvolte 
prin propria lor reflecţie şi prin forţa lor morală în Milă şi 
în Iubire. V-am spus, de asemenea, că momentul în care 
fiinia numită Bodhisattva a apărut în Buddha a fost un 
moment unic. Dacă aceasta nu s-ar fi întâmplat, dacă 
Bodhisattva nu s-ar fi incarnat complet în corpul lui 
Gautama Buddha, niciodată ceea ce noi numim legea, 


„Dharma", nu ar fi putut trece în sufletele tuturor 
oamenilor, ceea ce noi numim legitatea, „Dharma'", pe 
care omul o poate dezvolta prin sine însuşi când el îşi 
eliberează astralitatea pentru a se îndepărta efectele 
funeste ale karmei. La aceasta se face aluzie într-un mod 
grandios în frumoasa legendă atunci când se spune că 
Buddha ajunge să „învârtă roata legii", ceea ce înseamnă 
că, în adevăr, de la iluminarea lui Bodhisattva în Buddha 
a pornit asupra întregii omeniri un val mare, având drept 
consecinţă faptul că oamenii au putut dezvolta ulterior 
„Dharma" prin propriul lor suflet şi să se ridice încetul cu 
încetul până pe culmile Cărării octuple. În învăţătura 
dezvoltată de Buddha, se află originea simțului moral 
care a fost pus în fiinţa omenească terestră. 


Aceasta a fost sarcina acestui Bodhisattva. Putem sesiza 
modul cum sunt repartizate diferitele sarcini marilor 
individualităţi atunci când găsim în budism, de la 
început, în mod grandios şi plin de forţă, tot ceea ce omul 
poate vieţui ca fiind marele său ideal. 


Idealul sufletului omenese, ceea ce este fiinţa umană, 
ceea ce poate ea deveni, iată conţinutul predicii lui 
Buddha. Acesta era suficient pentru individualitatea de 
care ne ocupăm. În budism totul este interiorizare, totul 
se referă la om şi la dezvoltarea sa; în adevăratul budism 
iniţial nu se găseşte nici o urmă de învăţătură 
cosmologică, chiar dacă ea a fost introdusă mai târziu, 
căci trebuia ca totul să fie legat. Dar adevărata misiune a 
lui Bodhisattva constă în a aduce oamenilor învăţătura 
despre interioritatea propriului lor suflet. lată de ce în 
unele din predicile sale Buddha chiar evita să spună ceva 
deosebit despre  contexturile cosmice. Totul este 
prezentat aici în aşa fel, încât, dacă sufletul omenesc lasă 
să acţioneze asupra lui învăţătura lui Buddha, el să se 
poată ameliora din ce în ce mai mult. Omul este conceput 
ca o fiinţă în sine; se face abstractie de marele sân 
matern al universului din care el s-a născut. Pentru că 
aceasta a fost misiunea specială a lui Bodhisattva, 
învăţătura lui Buddha, atunci când este recunoscută ca 


adevărată, acţionează cu atâta căldură şi atât de profund 
asupra sufletului uman şi din această cauză ea apare 
sufletului uman care vrea să se ocupe de ea atât de 
pătrunsă de sentiment, de căldură interioară, atunci 
când,  întinerită, apare în Evanghelia lui Luca. 


Cu totul alta era misiunea celui care s-a incarnat în 
vechiul popor persan sub numele de Zoroastru. Acesta, 
dimpotrivă, învăţa pe oameni să cunoască pe Dumnezeul 
exterior; el îi făcea să înţeleagă în mod spiritual vastul 
Cosmos şi să-l pătrundă prin spirit. Buddha dirija atenţia 
spre viaţa interioară şi spunea: „Când omul se dezvoltă, 
din ignoranță ies încetul cu încetul cele «şase organe» pe 
care le-am enumerat: cele cinci organe de simţ şi Manas- 
ul". Dar tot ceea ce este în fiinţa omenească a ieşit din 
vastul Univers. Ochii noştri nu ar percepe lumina dacă 
lumina n-ar fi făcut să se nască ochiul din organism. 
„Ochiul a fost făcut de lumină pentru lumină", spunea 
Goethe [4], şi acesta este un adevăr profund. Plecând de 
la organe nediferenţiate care existau odinioară în corpul 
omenesc, lumina a format ochiul. La fel, toate forţele 
spirituale ale Universului au contribuit la formarea fiinţei 
umane. Ceea ce este în interiorul ei a fost mai întâi 
organizat din forţele divine-spirituale. Din această cauză, 
pentru orice aspect interior există un corespondent 
exterior. De afară, ele pătrund în fiinţa umană şi se află 
apoi în ea. 


Zoroastru a avut ca misiune să atragă atenţia asupra a 
ceea ce este exterior, asupra celor ce există în anturajul 
omului. El vorbeşte, de exemplu, despre „Amşaspande'", 
despre marile genii, din care menţionează primele şase; 
în realitate sunt douăsprezece, dar celelalte şase sunt 
ascunse. Aceste Amşaspande acţionează din afară, 
construind, formând organele omeneşti. Zoroastru a 
arătat că aceşti creatori ai fiinţei umane se găseau 
îndărătul organelor de simţ. El atrage atenţia asupra 
marilor genii (spirite)*, asupra forţelor care există în 
afara noastră, pe când Buddha vorbea despre ceea ce 
acţionează în interiorul fiinţei umane, forţe ascunse în 


om. Zoroastru vorbea, de asemenea, şi despre anumite 
fiinţe inferioare Amşaspandelor, cele douăzeci şi opt de 
„Ilzarde" sau „Izede'", a căror actiune se exercită de 
asemenea din afară spre interior asupra organizării 
interne a fiinţei omeneşti. El se referea şi în acest caz la 
spiritul care este în Univers, la condiţiile exterioare. Şi în 
timp ce Buddha vorbea de substanţa gândirii de unde se 
ridică ideile care emană din sufletul omenesc, Zoroastru 
vorbea de „Farohari" sau „Ferueri" sau „Frawarshai", de 
gânduri universale, creatoare, care ne înconjoară şi care 
sunt dispersate în lumea întreagă. Căci ceea ce are în 
fapt omul ca idei este prezent peste tot în Univers. 

* Explicaţia din paranteză nu se află în textul original. (Nota 

trad.) 
Astfel, Zoroastru avea misiunea de a face cunoscută o 
concepţie despre lume care avea ca obiect descoperirea, 
înţelegerea lumii exterioare. El trebuia să dea o 
concepţie despre lume unui popor care trebuia să 
intervină, prin muncă, să prelucreze lumea exterioară. 
Misiunea sa se acorda în mod perfect cu caracteristicile 
vechiului popor persan. S-ar putea, de asemenea, spune 
că Zoroastru era destinat să stimuleze forţa şi abilitatea 
îndreptată spre activitatea exterioară, deşi s-a exprimat 
sub o formă care poate părea respingătoare pentru omul 
de azi. El căuta să inducă în oameni forţă, hărnicie şi 
siguraniă pentru acţionarea exterioară prin lămurirea 
faptului că omul nu este numai ascuns în el însuşi, ci că 
se află în sânul unei lumi divine-spirituale. Aceasta a fost 
misiunea sa, de a induce o astfel de stare de conştienţă 
încât omul să ajungă să-şi spună: In orice loc ai fi în 
lume, tu nu eşti singur; tu eşti într-un Cosmos plin de 
spiritualitate şi faci parte dintre spiritele şi zeii 
Universului; eşti născut de spirit şi te odihneşti în el; cu 
fiecare inspiraţie, preiei spiritul divin în tine, cu fiecare 
expiraiie, tu aduci un sacrificiu marelui Spirit. Din 
această cauză, iniţierea făcută de Zoroastru trebuia să 
fie, corespunzător misiunii sale, diferită de cea a 
celorlalţi mari ghizi spirituali ai omenirii 


Să reamintim acum ce putea face individualitatea care se 


incarnase în Zoroastru. Ea se afla la un grad atât de înalt 
de evoluţie încât putea pregăti curentul cultural care 
avea să urmeze după cultura vechii Persii, cultura 
egipteană. Zoroastru a avut doi elevi: individualitatea 
care a fost mai târziu Hermes Egipteanul şi cel care a 
fost mai târziu Moise. Când aceste două fiinte s-au 
reincarnat pentru a acţiona din nou în omenire, corpul 
astral al lui Zoroastru pe care îl oferise ca sacrificiu a 
fost încorporat lui Hermes. În Hermes Egipteanul trebuie 
să vedem o reincarnare a corpului astral al lui Zoroastru. 
Aceasta s-a întâmplat pentru ca să poată să renască în 
lumea exterioară tot ceea ce Zoroastru preluase în sine 
ca ştiinţă exterioară. Cât priveşte corpul eteric al lui 
Zoroastru, el a fost transmis lui Moise; şi cum tot ceea ce 
se dezvoltă în timp se leagă de corpul eteric, Moise a fost 
capabil de îndată ce a devenit conştient de tainele 
corpului său eteric să trezească evenimentele trecutului 
în imagini grandioase, aşa cum le găsim în Geneză. 
Zoroastru a continuat deci să acţioneze prin forţa 
individualităţii sale, instaurând, influențând cultura 
egipteană şi cultura vechilor evrei care a derivat din ea. 


O astfel de individualitate este menită la lucruri mari şi 
prin Eul său. Eul lui Zoroastru a continuat să se 
reincarneze în alte personalităţi. Căci o individualitate 
care a ajuns până în acest punct poate întotdeauna să 
sanctifice un corp astral şi să dea forţe unui corp eteric, 
chiar după ce s-a desprins de cele pe care ea le poseda la 
origine. Astfel şi Zoroastru s-a reincarnat cu şase secole 
înaintea erei noastre şi a apărut în Caldeea în persoana 
lui Zarathas sau Nazarathos, care a fost instructorul 
şcolii oculte caldeene şi totodată maestrul lui Pitagora, şi 
a putut ajunge la o cunoaştere foarte aprofundată a lumii 
exterioare. Când pătrundem în înţelepciunea caldeenilor 
cu o înţelegere adevărată, cu ajutorul a ceea ce ne poate 
da nu antropologia, ci antroposofia, ne putem face o idee 
despre ceea ce a învăţat Zoroastru, în persoana lui 
Zarathos, în şcolile oculte din Caldeea antică. Tot ceea ce 
Zoroastru putea comunica şi aduce lumii era orientat, aşa 
cum am văzut, spre lumea exterioară pentru a aduce 


ordine şi armonie în aceasta. Din această cauză, făcea 
parte din misiunea lui Zoroastru şi arta de a întemeia şi 
organiza state într-un mod care să corespundă mersului 
omenirii şi care să permită ordinea socială. Deci pe bună 
dreptate discipolii săi puteau fi numiţi, întotdeauna, nu 
numai mari Magi şi mari Iniţiaţi, dar şi mari Regi, adică 
organizatori ai ordinii sociale. 


În şcolile caldeene persista un mare ataşament pentru 
individualitatea - nu personalitatea - lui Zoroastru. Aceşti 
înţelepţi ai Orientului se simțeau înrudiţi cu ilustrul lor 
ghid spiritual. Ei vedeau în el „steaua omenirii", căci 
„Zoroastru" este anagrama expresiei „stea de aur" sau 
„stea a luminii". Ei vedeau în el reflectarea Soarelui 
însuşi. Şi reapariţia Maestrului lor la Betleem nu putea 
scăpa adâncii lor înţelepciuni. Ghidaţi de „steaua" lor, ei 
i-au adus simbolurile a ceea ce el dăduse mai bun 
omenirii. Cel mai bun lucru care se putea da unui om 
prin curentul spiritual al lui Zoroastru era ştiinţa despre 
lumea exterioară, despre tainele Cosmosului, preluată în 
corpul astral, în gândire, sentiment şi voinţă, astfel încât 
discipolii lui Zoroastru doreau să-şi impregneze gândirea, 
sentimentul şi voinţa, forţele lor sufleteşti cu 
înţelepciunea care se poate primi din adâncurile lumii 
divine-spirituale. Pentru această înţelepciune care poate 
fi însuşită prin aproprierea tainelor exterioare avea ca 
simbol aurul, smirna şi tămâia: aurul, simbol al gândirii, 
tămâia al sentimentului de devoțiune, smirna, simbolul 
forţei voinței. Astfel au mărturisit Magii despre 
solidaritatea care-i unea cu Maestrul lor atunci când s-au 
arătat în faţa celui care se reincarnase la Betleem. 
Autorul Evangheliei lui Matei ne face deci o expunere 
exactă când ne spune că Magii, printre care activase 
odinioară Zoroastru, ştiau că el revenise printre oameni 
şi voiau să exprime înrudirea lor cu el, cu ajutorul celor 
trei simboluri: aurul, smirna şi tămâia, simboluri pentru 
ceea ce el le dăduse mai bun (Matei 2,11). 


Şi acum Zoroastru trebuia să poată acţiona cu forţă în 
persoana lui lisus aparţinând liniei solomonice a casei lui 


David, astfel încât să dea omenirii, într-o formă întinerită, 
tot ceea ce el îi dăduse deja altădată. Pentru aceasta, el 
trebuia să întrunească toate forţele pe care le posedase 
altădată. Datorită acestui fapt, el nu se putea deci naşte 
într-un corp ieşit din linia sacerdotală, ci numai într-un 
corp ieşit din linia regală a casei lui David. 


Vechile texte sacre ale Asiei Mică fac, de asemenea, 
aluzie la aceste fapte. Oricine le înţelege, într-adevăr le 
citeşte altfel decât cel care nu cunoaşte faptele, din care 
cauză le amestecă fără nici o noimă. In Vechiul 
Testament se află, de exemplu, două profeţii: cea a lui 
Enoch [5], care este apocrifă şi care are legătură cu 
Mesia liniei sacerdotale, şi cea a Psalmilor, care se referă 
la Mesia liniei regale. Toate detaliile textelor sunt în 
concordanţă cu faptele care se pot cunoaşte prin Cronica 
Akasha. 


Zoroastru trebuia să reunească însă în el toate forţele pe 
care le posedase altădată. El transmisese culturilor 
egipteană şi ebraică veche - lui Hermes şi lui Moise - 
ceea ce era conţinut de corpul său astral şi de corpul său 
eteric. Cu toate acestea, el trebuia să se întregească din 
nou. Trebuia într-un anumit fel să readucă din Egipt 
forţele corpului său astral. O taină adâncă ne este 
înfăţişată aici: lisus aparţinând liniei solomonice a casei 
lui David, care era reincarnarea lui Zoroastru, trebuia să 
fie condus în Egipt - şi el a fost condus într-adevăr - căci 
acolo se găseau forţele care veneau din corpul său eteric 
şi din corpul său astral (pe care le dăduse lui Hermes şi 
Moise). Acţionând asupra culturii egiptene, el trebuia să 
recapete aceste forţe de acolo unde le lăsase. Din această 
cauză a avut loc „fuga în Egipt" şi rezultatul său spiritual: 
reunirea tuturor acelor forţe de care Zoroastru avea 
acum nevoie pentru a reda omenirii, sub o formă 
reînnoită, ceea ce el îi dăduse în trecut. Vedem că 
Evanghelia lui Matei ni-l descrie cu precizie pe lisus, ai 
cărui părinţi trăiau la Betleem. Numai Luca povesteşte că 
părinţii lui lisus de care vorbeşte el locuiau la Nazaret, că 
ei merseseră la Betleem pentru recensământ şi că, în 


timpul acestei scurte şederi, lisus s-a născut acolo. După 
care părinții săi s-au reîntors la Nazaret. 


În Evanghelia lui Matei se spune numai că lisus s-a 
născut la Betleem şi că a trebuit să fugă în Egipt. Abia 
după reîntoarcerea lor părinţii săi s-au stabilit la Nazaret, 
pentru ca Copilul lisus, care era reincarnarea lui 
Zoroastru, să poată trăi în vecinătatea celui care 
reprezenta celălalt curent, curentul budismului. Astfel, 
cele două concepţii despre lume sunt puse în contact în 
mod concret. Evangheliile ne dezvăluie faptele în toată 
profunzimea lor. Se ştia de către cei care cunoşteau 
tainele existenţei că ceea ce se asociază la om cel mai 
strâns cu voinţa şi puterea, cu elementul „regal" (pentru 
a întrebuința această expresie în sensul său tehnic), este 
transmis în ereditatea exterioară prin latura paternă. 
Ceea ce însă se lega de elementul interior, de 
înţelepciune, de mobilitatea interioară a spiritului este 
legat de elementul matern. Goethe, care a privit atât de 
adânc în secretele vieţii, face aluzie la aceste fapte când 
spune: 


„Eu am de la tatăl meu statura 

Şi conducerea serioasă a vieţii, 

De la măicuţa mea, firea veselă 

Şi înclinarea spre fantazare". [6] 


Acesta este un adevăr pe care îl puteţi verifica adeseori 
în viaţă. „Statura", forma exterioară, ceea ce se 
manifestă direct în această formă exterioară, şi 
„conducerea serioasă a vieţii", ceea ce se leagă de Eu, 
fiinţa omenească le moşteneşte de la elementul patern. 
De aceea lisus care coboară din Solomon trebuia să 
moştenească îndeosebi de la partea paternă forţa sa, 
misiunea sa fiind să aducă în lume acele forte care 
învăluie Cosmosul cu radiaţii divine. Aceasta, Evanghelia 
lui Matei o spune într-un mod atât de impresionant, cum 
numai autorul său putea să o facă. Faptul că se va 
reincarna o individualitate deosebită este anuntat din 
lumea spirituală ca un eveniment important, iar vestea 


nu este dată Mariei, ci tatălui, lui Iosif (Matei 1, 20-21). 
Dincolo de toate acestea se ascund adevărurile cele mai 
profunde; aşa ceva nu trebuie luat ca o întâmplare. Cât îl 
priveşte pe lisus din linia nathanică, el a moştenit 
calităţile interioare care se transmit prin mamă şi de 
aceea vedem că naşterea lui lisus din Evanghelia lui Luca 
a fost anunţată mamei sale (Luca 1, 26-38). Cu această 
profunzime se exprimau faptele în textele religioase. 


Dar să mergem mai departe. Celelalte fapte care ni se 
prezintă sunt de asemenea expresia a ceva important. 
Mai întâi trebuie să apară în faţa umanităţii precursorul 
lui lisus din Nazaret, loan Botezătorul. Ne vom putea 
apropia de individualitatea Botezătorului abia în timp. 
Să-l considerăm mai întâi aşa cum ne apare, ca vestitor a 
ceea ce trebuie să vină în persoana lui lisus. El îl anuntă 
reamintind cu o forţă extraordinară ceea ce se afla în ce 
spunea Legea exterioară, în vechea Revelaţie. Ca oamenii 
să se ţină de ceea ce este scris în Lege, de ceea cea 
îmbătrânit în cultură, de ceea ce ei au uitat, de ceea ce 
este matur, de ceea ce oamenii nu mai ţin cont - iată ce 
vrea să le aducă Ioan Botezătorul. Trebuia deci ca el să 
aibă în el, înainte de toate, forţa pe care o posedă venind 
pe lume un suflet deja matur - şi chiar mai mult ca 
matur. El s-a născut din părinţi în vârstă, încât de la 
început corpul său astral era pur şi curat, faţă de tot ceea 
ce degradează fiinţa omenească, pasiunea şi dorinţa 
nejucând nici un rol pentru cuplul de părinţi în vârstă. 
Acesta este încă un adevăr profund arătat de Evanghelia 
lui Luca (Luca 1, 18). O individualitate de acest gen a 
fost, şi ea, plămădită în marea Lojă-mamă a omenirii 
unde marele Manu dirijează evenimentele în lumea 
spirituală, orientând curenţii spre locurile unde e nevoie 
de ei. Un Eu ca cel al lui Ioan Botezătorul este introdus 
într-un corp sub directa conducere a marii L.oji-mamă a 
omenirii, locul central al vieţii spirituale pământeşti. Eul 
lui Ioan Botezătorul provine din acelaşi loc ca şi sufletul 
Copilului lisus pe care îl descrie Evanghelia lui Luca; dar 
Copilului lisus i-au fost date mai ales acele forte care nu 
erau încă îmbibate de un Eu devenit egoist. Adică, acolo 


unde trebuia să se nască noul Adam a fost trimis un 
suflet tânăr. 


Vă va părea straniu că marea Lojă-mamă a putut dirija 
pentru o singură dată spre un anumit punct un suflet 
căruia îi lipsea un Eu dezvoltat propriu-zis. Căci acelaşi 
Eu care i-a fost sustras în fond lui lisus al Evangheliei lui 
Luca a fost dat corpului lui loan Botezătorul şi aceste 
două principii, sufletul care a trăit în lisus al Evangheliei 
lui Luca şi Eul care a trăit în loan Botezătorul, au avut 
încă de la început legături foarte intime. Când germenele 
uman se dezvoltă în sânul matern, Eul se uneşte încă din 
a treia săptămână cu celelalte mădulare ale fiinţei 
umane; dar numai în ultimele luni care preced naşterea 
acest Eu intră în acţiune încetul cu încetul. Numai atunci 
acest Eu devine o forţă interioară activă. Căci într-un caz 
normal, când Eul acţionează într-un mod obişnuit pentru 
a pune în mişcare germenul uman, este vorba de un Eu 
care coboară din incarnări precedente şi care pune în 
mişcare embrionul. Dar în cazul lui loan Botezătorul a 
fost vorba de un Eu care era în raport cu entitatea 
sufletească a lui lisus nathanic. Din această cauză, în 
Evanghelia lui Luca, mama lui lisus trebuie să se ducă la 
mama lui loan Botezătorul când aceasta era într-a şasea 
lună a sarcinii sale; şi ceea ce de obicei e stimulat de 
propriul Eu al copilului a fost atunci stimulat de celălalt 
embrion. Copilul Elisabetei a început să mişte atunci 
când s-a apropiat de el femeia care purta în pântece 
Copilul lisus. Căci acesta era acel Eu care a stimulat 
copilul celeilalte mame (Luca 1, 39-44). Atât era de 
profundă relaţia dintre cel care trebuia să acţioneze 
pentru fuzionarea celor două curente spirituale şi cel 
care trebuia să o vestească*. 

* Copilul Iisus descendent din Solomon era mai în vârstă, apoi 

s-a născut loan Botezătorul, apoi, câteva luni mai târziu, 

Copilul lisus descendent al lui Nathan. 
Vedem prin aceasta cum la începutul erei noastre s-a 
întâmplat ceva excepţional. Dacă în general oamenii 
doresc ca adevărul să fie „simplu“, aceasta este o 
consecinţă a  comodităţii lor, care nu doresc să 


dobândească noţiuni noi. Dar marile adevăruri nu se 
dobândesc totuşi decât graţie celor mai mari eforturi ale 
spiritului. Dacă omul trebuie să facă mari eforturi pentru 
a descrie o maşină, cum s-ar putea cere ca cele mai mari 
adevăruri să fie şi cele mai simple? Adevărul este vast şi 
chiar prin aceasta complex, şi trebuie să solicităm forţele 
noastre spirituale, dacă vrem să înţelegem încetul cu 
încetul adevărurile care se referă la evenimentul din 
Palestina. Nimeni nu trebuie să afirme deci că toate 
acestea sunt expuse într-un mod prea complicat; lucrurile 
sunt spuse aşa cum sunt, şi ele sunt astfel fiindcă noi 
avem aici de-a face cu cel mai mare eveniment al 
evoluţiei pământeşti. 


Astfel, noi vedem crescând doi copii lisus. Unul din ei 
este fiul cuplului Iosif şi Maria, aparţinând liniei 
nathanice, şi acest fiu s-a născut dintr-o mamă tânără (în 
evreieşte ar fi fost folosit cuvântul „alma" pentru a o 
desemna), căci ceea ce trebuia să actioneze ca un suflet 
tânăr trebuia să fie născut de o mamă cu totul tânără. 
După reîntoarcerea lor din Betleem, acest cuplu de 
părinţi şi fiul lor au locuit din nou în Nazaret. Ei nu au 
avut alţi copii. Mama fusese destinată să fie doar mama 
acestui lisus. Pe de altă parte, avem cuplul parental Iosif 
şi Maria al liniei solomonice. După reîntoarcerea lor din 
Egipt şi mutarea la Nazaret, cei doi au avut mai mulţi 
copii, care sunt menţionaţi în Evanghelia lui Marcu: 
Simion, Iuda, Iosif, Iacob şi două fete (Marcu 6, 3). 


Cei doi copii lisus cresc. Cel care purta în el 
individualitatea lui Zoroastru dezvoltă cu o maturitate 
extraordinară acele forţe pe care trebuie să le 
perfecţioneze, înfloritoare când o individualitate atât de 
puternică acţionează în corp. Individualitatea care 
acţionează în corpul celuilalt copil era de un alt gen. 
Ceea ce, la acest copil, era cel mai important, era 
Nirmanakaya lui Buddha, care într-un anumit fel plana 
asupra lui. De aceea, după reîntoarcerea la Betleem, ni 
se spune că acest copil a crescut „plin de înţelepciune", 
ceea ce înseamnă că este străbătut, în corpul său eteric, 


de înţelepciune şi că „graţia lui Dumnezeu este asupra 
lui" (Luca 2, 40). Dar el a crescut în aşa fel, încât a 
dezvoltat cu o mare încetineală facultăţile obişnuite ale 
fiinţei omeneşti care se referă la înţelegerea şi la 
cunoaşterea lumii exterioare. Cei care nu apreciază decât 
facultăţile care permit înţelegerea lumii exterioare ar fi 
tratat acest copil ca „relativ întârziat". În schimb, tocmai 
în acest copil se dezvolta ceea ce cobora spre el de sus, 
de la Nirmanakaya lui Buddha care-l umbrea. El dezvolta 
în el o viaţă interioară atât de profundă, încât ea nu ar 
putea fi comparată cu nimic altceva în lume. S-a 
dezvoltat o profunzime a sensibilităţii care acţiona într- 
un mod extraordinar asupra întregului său anturaj. 
Astfel, vedem dezvoltându-se o entitate cu o sensibilitate 
profundă în Copilul lisus al liniei nathanice şi o 
individualitate de o maturitate şi de o înţelegere 
profundă a lumii în Copilul lisus al liniei solomonice. 


Or, mamei Copilului lisus care cobora din Nathan i se 
preziseseră lucruri de o mare importanţă. Deja atunci 
când Simeon s-a găsit în prezenţa noului-născut, pe care 
îl văzuse aureolat de ceea ce altădată în India el nu 
putuse vedea în momentul naşterii lui Buddha, el a prezis 
ce trebuia acum să se împlinească măreț şi important, 
dar el a pronunţat, de asemenea, şi nişte cuvinte pline de 
sens în legătură cu „spada care va străpunge inima 
mamei" (Luca 2, 35). Aceste cuvinte se referă, de 
asemenea, la ceva ce vom încerca să înţelegem astăzi. 


Cei doi copii lisus creşteau, fiind vecini, părinţii lor fiind 
în relaţii de prietenie; în această atmosferă, ei s-au 
dezvoltat până spre vârsta de aproximativ doisprezece 
ani. Când Copilul lisus aparţinând liniei nathanice a atins 
vârsta de doisprezece ani, părinţii săi s-au dus la 
Ierusalim, potrivit tradiţiei, pentru a participa la 
sărbătorile de Paşti, luând copilul cu ei, aşa cum se 
obişnuia când acesta atingea maturitatea necesară. În 
Evanghelia lui Luca se găseşte o povestire extrem de 
misterioasă, relatarea unei vizite pe care acest Copil 
lisus o face la Templu. Ni se spune că părinţii săi, 


revenind de la sărbătoarea din Templu, şi-au dat seama 
deodată că băiatul dispăruse şi, negăsindu-l printre 
tovarăşii lor de drum, au revenit la Templu, unde l-au 
descoperit aşezat în mijlocul marilor Învăţaţi, care erau 
cu toţii uimiţi de înţelepciunea sa (Luca 2, 41-50). 


Ce se întâmplase? Să întrebăm despre acestea 
nepieritoarea Cronică Akasha. 


Evenimentele cosmice sunt departe de a fi simple. Ceea 
ce s-a întâmplat aici se întâmplă, de asemenea, şi într-un 
alt mod în lume. Se poate întâmpla ca o individualitate să 
aibă nevoie, într-un anumit stadiu al evoluţiei sale, de 
condiţii diferite faţă de cele care i-au fost date la început. 
Din această cauză se întâmplă din când în când ca un om 
să se dezvolte până la o anumită vârstă şi atunci să leşine 
brusc, părând mort. În el se operează o transformare: 
propriul său Eu îl părăseşte şi în organismul său intră un 
alt Eu. Un astfel de transfer de Eu are de asemenea loc şi 
în alte cazuri; acesta este un fenomen pe care îl cunoaşte 
bine orice ocultist. Aici, pentru Copilul lisus, care avea 
atunci doisprezece ani, iată ce s-a întâmplat: Eul lui 
Zoroastru, care utilizase timp de doisprezece ani corpul 
lui lisus aparţinând liniei regale a casei lui David pentru 
a se ridica până la nivelul înalt al epocii sale, a ieşit din 
corpul băiatului lisus care aparţinea liniei solomonice, 
transferându-se în cel al lui lisus aparţinând liniei 
nathanice, care atunci a apărut schimbat. Părintii săi nu-l 
mai recunoscură, şi nu-i înțelegeau cuvintele. Căci, acum, 
prin Copilul lisus aparţinând liniei nathanice vorbea Eul 
lui Zoroastru, care trecuse în acesta. Evenimentul 
corespunde momentului când Nirmanakaya lui Buddha s- 
a unit cu învelişul astral desprins de Copilul lisus. De aici 
încolo, Eul lui Zoroastru trăieste în corpul lui lisus 
nathanic. Pe acest copil, transformat atât de mult încât 
părinţii săi nu-l puteau înţelege, l-au luat acasă. 


Puțin timp după aceea a murit mama acestui copil, astfel 
încât acest copil în care trăia acum Eul lui Zoroastru a 
devenit orfan de mamă. Vom vedea că acest fapt are 


legătură cu ceva foarte important. Nici celălalt copil nu a 
mai putut trăi în condiţii obişnuite după ce a fost părăsit 
de Eul lui Zoroastru. losif, cel care aparţinea liniei 
solomonice, era deja mort şi mama Copilului lisus 
aparţinând acestei linii, împreună cu copiii săi - Iacob, 
Iosif, Iuda, Simion şi cele două fete -, au fost primiţi în 
casa lui Iosif aparţinând liniei nathanice, aşa că Eul lui 
Zoroastru a revenit în familia unde se incarnase iniţial, în 
afară de faptul că tatăl acestei familii era mort. În acest 
mod, cele două familii au format una singură, iar mama 
fraţilor - putem să-i numim fraţi, întrucât prin Eu sunt 
fraţi - a venit să trăiască în casa lui Iosif din linia 
nathanică cu Copilul lisus care din punct de vedere al 
corpului fizic era originar din Nazaret. 


lată cum s-a realizat în mod concret joncţiunea celor 
două curente: cel al lui Buddha şi cel al lui Zoroastru. 
Căci corpul care era purtătorul Eului atât de matur al lui 
Zoroastru a putut cuprinde în el şi a putut să se unească 
cu ceea ce provenea din fuziunea Nirmanakayei lui 
Buddha cu învelişul astral lepădat de copilul lisus 
nathanic. In lisus din Nazaret se dezvoltă de acum 
înainte o individualitate care poartă în ea Eul lui 
Zoroastru, acest Eu care fusese aureolat şi spiritualizat 
de Nirmanakaya întinerită a lui Buddha. Şi astfel putem 
vedea în sufletul lui lisus din Nazaret ceea ce este 
confluenţa curentului lui Buddha şi cel al lui Zoroastru. 
Întrucât şi Iosif din linia nathanică a murit relativ 
devreme, copilul purtător al Eului lui Zoroastru devine în 
realitate orfan; se simţea orfan. Căci el nu era ceea ce 
era prin ereditatea sa fizică: prin spirit, el era Zoroastru 
reincarnat. Fizic, tatăl său era Iosif aparţinând liniei 
nathanice şi după aspectul exterior era considerat ca 
atare. Sfântul Luca spune deci adevărul şi cuvintele lui 
trebuie luate ca atare (Luca 3, 21-23): 


„Şi s-a întâmplat că tot poporul se boteza; lisus de 
asemenea s-a dus să se boteze, şi în timp ce el se ruga, s- 
a deschis cerul, 
şi Sfântul Spirit a coborât asupra lui sub forma unui 


porumbel, şi s-a făcut glas din cer care a spus: Tu eşti fiul 


Meu cel iubit, astăzi eu te-am zămislit. 
lisus era, atunci când a început lucrarea sa, de 
aproximativ treizeci de ani Shes 


Aici nu se spune simplu că el era Fiu al lui Iosif, ci: „fiind 
el, precum se socotea, fiu al lui Iosif" (Luca 3, 23); căci 
Eul lui Zoroastru se incarnase mai întâi în Copilul Iisus 
solomonic şi nu avea, în consecință, nici un raport cu 
Iosif aparținând liniei nathanice. 


De acum încolo Iisus din Nazaret este o entitate unitară, 
de o bogăție interioară considerabilă, în care se găsesc 
reunite toate  binecuvântările budismului şi toate 
binecuvântările pe care le cunoaştem din zoroastrism. 
Această entitate era menită pentru destine mari. Cu ea se 
va petrece cu totul altceva decât cu majoritatea celor 
botezati de Ioan în Iordan. Si noi vom vedea mai târziu că 
această interioritate trebuia să preia individualitatea lui 
Hristos în momentul Botezului. În acest moment, esenţa 
nemuritoare a mamei lui lisus din linia nathanică a 
coborât din nou din lumea spirituală şi a transformat-o pe 
cealaltă mamă, cea care fusese primită în casa lui Iosif 
din linia nathanică, redându-i virginitatea, astfel încât 
sufletul acelei mame, pe care lisus o pierduse, i-a fost 
înapoiat în timpul Botezului său în Iordan. Această mamă 
care-i rămăsese ascundea, aşadar, în ea sufletul mamei 
sale iniţiale, cea pe care Evanghelia o numeşte „Maria 
cea binecuvântată" (Luca 1, 28). 
CONFERINŢA a VI-a _ 
Misiunea poporului evreu. Invăţatura lui 
Buddha despre înnobilarea fiinţei 
interioare a omului 
şi învăţătura cosmică a lui Zoroastru. Ilie 
si loan Botezătorul 

Bâle, 20 septembrie 1909 
Ne va fi relativ uşor să înţelegem detaliile Evangheliei lui 
Luca dacă vom putea, printr-un studiu pregătitor, face 
astfel încât entităţile şi  individualităţile luate în 
considerare să se afle întrucâtva vii în faţa noastră, astfel 


încât să ştim, de fapt, cu cine avem de-a face. Să nu fiți 
deci contrariaţi dacă avem, ca să spunem aşa, multă 
„preistorie". Mai întâi trebuie să învăţăm să cunoaştem în 
toată complexitatea sa marea figură care se află în 
centrul Evangheliilor ca şi anumite alte lucruri pe care 
este indispensabil să le ştim dacă vrem să înţelegem ceea 
ce ne spune Evanghelia lui Luca într-un mod atât de 
simplu. 


Trebuie să ne reamintim mai întâi ceea ce am discutat în 
ultimele zile: marea importanţă a acelei fiinţe unice 
despre care am spus că în secolele al cincilea până la al 
şaselea înaintea erei noastre s-a ridicat de la starea de 
Bodhisattva la cea de Buddha. Noi am arătat ceea ce a 
însemnat aceasta pentru omenire şi vom mai aduce acest 
aspect încă o dată cu precizie în faţa sufletului. 


Conţinutul învăţăturii lui Buddha trebuia să devină într-o 
zi proprietatea omenirii. Dacă ne-am întoarce în urmă 
dincolo de epoca lui Buddha, ar trebui să spunem pentru 
toate epocile anterioare ale umanităţii că, în acest timp, 
nu ar fi putut exista nici un om pe Pământ care să poată 
scoate din forul său interior învăţătura despre Milă şi 
lubire care se exprimă în Cărarea octuplă. Evoluţia 
omenească încă nu era destul de avansată pentru ca un 
suflet, oricare ar fi fost el, să poată descoperi aceste 
adevăruri  adâncindu-se în propriile sale gânduri, 
dezvoltând propria sa sensibilitate. Tot ce există în lume 
ia mai întâi naştere, şi pentru tot ceea ce trebuie să se 
nască trebuie să fie găsite cauzele. Cum puteau, de 
exemplu, oamenii de altădată să aplice principiile Cărării 
octuple? Ei nu le puteau aplica decât dacă aceste 
principii le erau transmise într-un anumit mod, ca şi cum 
ar fi fost infiltrate din şcolile oculte ale iniţiaţilor şi 
clarvăzătorilor. Bodhisattva învăţa în cadrul Misteriilor şi 
în şcolile oculte ale clarvăzătorilor, pentru că în astfel de 
şcoli îi era dată posibilitatea de a se ridica spre lumile 
superioare şi de a primi ceea ce încă nu putea fi 
comunicat inteligenţei umane exterioare, sufletului 
exterior. În aceste timpuri îndepărtate, acele învățături 


trebuiau să fie transmise restului omenirii de către cei 
care aveau privilegiul să intre în contact direct cu 
Maeştrii şcolilor oculte. Fără ca oamenii să poată ajunge 
prin ei înşişi la aceste principii, trebuia totuşi ca viaţa lor 
să fie influenţată, încât ea să se desfăşoare în acord cu 
ele. Cei care trăiau în afara Misteriilor, urmau într-un 
anumit sens în mod inconştient ceea ce li se transmitea, 
după cum tot în mod inconştient le era şi insuflat de către 
cei care le puteau oferi aceste lucruri prin şcolile oculte. 
Pe Pământ nu exista încă nici un corp omenesc care să 
poată fi organizat în aşa fel, încât chiar dacă ar fi pătruns 
în el tot ce este spiritual omul să poată să descopere prin 
propriile sale mijloace învăţătura Cărării octuple. Trebuia 
să aibă o revelaţie de sus, comunicată pe căi 
corespunzătoare. Dar din aceasta rezultă că o fiinţă ca 
Bodhisattva nu era în situaţia de a utiliza complet un 
corp omenesc înaintea epocii lui Buddha; el nu putea găsi 
pe Pământ nici un corp în care ar fi putut incarna 
diversele facultăţi cu ajutorul cărora trebuia să acţioneze 
asupra oamenilor. Un asemenea corp omenesc nu exista. 
Deci cum s-a incarnat un astfel de Bodhisattva? Noi 
trebuie să ne punem clar această întrebare. 


Cel ce era Bodhisattva în calitate de entitate spirituală nu 
se incarna în întregime. Dacă s-ar fi observat prin 
clarvedere un corp însufleţit astfel de un Bodhisattva, s- 
ar fi văzut că acest corp nu conţinea decât o parte din 
entitatea lui Bodhisattva care, sub forma de corp eteric, 
depăşea mult învelişul omenesc şi menținea în acest fel o 
legătură cu lumea spirituală, pe care nu o părăsea 
niciodată cu totul. Bodhisattva nu părăsea niciodată 
complet lumea spirituală. El trăia în acelaşi timp într-un 
corp spiritual şi într-un corp fizic. Trecerea lui 
Bodhisattva în starea de Buddha a fost posibilă pentru că 
acum exista pentru prima dată un corp fizic în care 
Bodhisattva a putut pătrunde în totalitate, pentru a 
dezvolta acolo toate facultăţile sale. Prin aceasta, el a 
fixat acea formă omenească pe care oamenii trebuie să se 
străduiască să o atingă, pentru a regăsi prin ei înşişi 
învăţătura despre Cărarea octuplă, aşa cum a găsit-o 


Buddha din el însusi sub arborele Bodhi. Dacă s-ar fi 
cercetat în vietile sale anterioare entitatea care se 
incarnase în Buddha, s-ar fi descoperit că ea trebuia să 
rămână în parte în lumea spirituală şi nu putea trimite în 
acest corp decât o parte din ea însăşi. Abia acum, în 
secolele al şaselea şi al cincilea înaintea erei noastre, a 
existat pentru prima dată un organism omenesc în care 
Bodhisattva a putut pătrunde în întregime, arătând astfel 
prin exemplul său că omenirea putea descoperi în viitor 
prin ea însăşi Cărarea octuplă, cu ajutorul simțului său 
moral. 


Faptul că au existat fiinţe umane din care o parte 
rămânea în lumea spirituală l-au cunoscut toate religiile 
şi toate filosofiile. Totdeauna s-a ştiut că pentru anumite 
entităţi natura omenească este, ca să spunem aşa, prea 
mică pentru a conţine întreaga individualitate care 
trebuie să acţioneze pe Pământ. In filosofiile din Asia 
Mică, despre această unire a individualităţii superioare a 
unor astfel de entităţi cu un corp fizic se spunea: „A fi 
plin de Duhul Sfânt". Aceasta este o formulă tehnică 
foarte precisă. În limbile din Asia Mică s-ar fi spus despre 
un Bodhisattva care era incarnat pe Pământ că el era 
„plin de Duhul Sfânt", cu alte cuvinte că forţele care 
constituiau o astfel de fiinţă nu sunt în întregime închise 
în ea, că ceva spiritual trebuie să acţioneze din afară. S- 
ar putea deci spune despre Buddha că în incarnările sale 
anterioare fusese plin de Duhul Sfânt. 


Dacă am înţeles aceasta, vom putea de asemenea 
înţelege ceea ce se află la începutul Evangheliei lui Luca 
şi la care am făcut aluzie încă de ieri. Ştim acum că în 
corpul eteric al Copilului lisus lăstărit fizic din linia 
nathanică se afla partea rămasă intactă a substantei 
eterice care fusese scoasă din Adam înainte de căderea 
în păcat; a fost conservată şi introdusă în acest Copil 
lisus. Trebuia să fie astfel pentru ca o fiinţă tânără şi 
necontaminată de toate experiențele evoluţiei 
pământeneşti să poată exista şi prelua tot ceea ce trebuia 
să primească. Ar fi putut primi un om obişnuit, care s-ar 


fi incarnat constant din timpul lemurian, umbrirea 
Nirmanakayei lui Buddha? Niciodată. Şi încă şi mai puţin 
ar fi putut primi ceea ce trebuia să pătrundă în el mai 
târziu. Trebuia deci să apară un corp omenesc atât de 
înnobilat şi care nu a putut lua naştere decât prin aceea 
că substanţa eterică a lui Adam, neatinsă de nici o 
experienţă pământească, se adăuga corpului eteric al 
acestui Copil lisus. Prin aceasta însă, substanţa eterică 
amintită era de asemenea legată cu toate forţele care au 
acţionat pe Pământ înainte de cădere şi care în acest 
copil au căpătat o mare putere de desfăşurare. Prin 
aceasta a devenit posibil ceea ce am menţionat deja ieri: 
influenţa extraordinară pe care mama Copilului lisus 
aparţinând liniei nathanice a exercitat-o asupra mamei 
lui loan Botezătorul, precum şi asupra lui loan 
Botezătorul însuşi înainte ca el să fie născut. 


Dar acum trebuie să ne lămurim cu privire la entitatea cu 
care avem de-a face în cazul lui loan Botezătorul. Nu 
putem înţelege această entitate a lui loan Botezătorul 
decât dacă ne reamintim deosebirea dintre învăţătura 
deosebită care a coborât în India prin Buddha şi revelaţia 
care a fost făcută vechiului popor evreu de către Moise şi 
urmaşii săi, Profeţii. 


Datorită lui Buddha, omenirea a obţinut ceea ce sufletul 
poate găsi ca lege proprie, care-i permite să se purifice şi 
să se ridice la cel mai înalt nivel de moralitate ce se 
poate atinge pe Pământ. Legea sufletului, Dharma, a fost 
propovăduită de Buddha, aşa cum omul aflat la cel mai 
ridicat nivel de evoluţie a naturii umane o poate găsi prin 
însuşi sufletul său omenesc. Şi Buddha a fost cel care a 
formulat-o primul. Dar evoluţia umanităţii nu se 
desfăşoară în linie dreaptă. Cele mai diferite curente 
culturale trebuie să se fecundeze în mod reciproc. 


Ceea ce trebuia să se întâmple în Asia Mică prin 
evenimentul venirii lui Hristos cerea ca evoluţia acestei 
ţări să fie într-un anumit sens mai întârziată faţă de cea 
din India, pentru a putea prelua sub o formă întinerită 


ceea ce fusese dat într-un mod diferit evolutiei indiene. 
Trebuia ca în Asia Mică să apară un popor care să fie în 
întârziere în raport cu popoarele situate mai la răsărit şi 
care să se dezvolte cu totul altfel. Chiar dacă, în sensul 
înţelepciunii cosmice, popoarele din Orient avansaseră 
într-atât încât l-au putut vedea pe Bodhisattva ca 
Buddha, trebuia ca popoarele din Asia Mică - mai ales 
poporul evreu - să fie menținute pe o treaptă mai 
juvenilă. Acest lucru era indispensabil. Pentru evoluţia 
omenească trebuia să se facă în mare ceea ce se poate 
observa în mic la un om care, la vârsta de douăzeci de 
ani, ajungând la o anumită maturitate, şi-a dezvoltat între 
timp anumite facultăţi, dar aceste facultăţi constituie în 
acelaşi timp (9) piedică, un obstacol. 


Facultăţile dobândite la o anumită vârstă tind să rămână 
la un anumit nivel, să reţină omul la treapta respectivă de 
evoluţie. Ele îl ţin în loc şi mai târziu omul va putea 
depăşi numai cu greu, la vârsta de treizeci de ani, nivelul 
atins la douăzeci de ani. Dimpotrivă, dacă luăm în 
considerare un al doilea om, care la douăzeci de ani nu a 
dobândit decât puţine lucruri prin forţe proprii, şi care a 
primit mai târziu aceste facultăţi învățând de la altul, 
menţinându-se mai mult timp într-un stadiu juvenil, 
acesta poate să se ridice mai uşor la acelaşi nivel ca 
primul şi chiar să se afle spre treizeci de ani la un nivel 
superior. Oricine ştie să observe viaţa va vedea că 
lucrurile stau astfel. Facultăţile dobândite şi pe care le- 
am făcut într-un anumit fel proprietatea noastră 
constituie lanţuri pentru viitor, în timp ce ceea ce nu am 
legat atât de strâns de sufletul nostru, ceea ce ne-am 
însuşit într-un mod mai mult exterior este un lant în 
minus. 


Dacă omenirea vrea să progreseze, atunci trebuie să se 
realizeze întotdeauna situaţia în care să fie prezent un 
anumit curent cultural capabil să preia în interior şi să 
prelucreze o sumă de facultăti, în timp ce un alt curent 
trebuie să se desfăşoare paralel şi să rămână puţin în 
urmă în ceea ce priveşte evoluţia. Atunci avem un curent 


cultural care dezvoltă anumite facultăţi până la un punct 
dat; aceste facultăţi sunt intim legate cu însăşi esenţa 
acestui curent şi cu natura umană. El avansează şi apare 
ceva nou, dar acest curent nu ar fi capabil să urce prin el 
însuşi încă o treaptă. Din această cauză trebuie să 
acţioneze paralel cu el un alt curent. Dezvoltarea acestui 
al doilea curent a rămas în întârziere. El nu a ajuns la 
înălţimea primului, într-un anume sens; apoi el va 
înainta, luând de la celălalt ceea ce acesta a dobândit. 
Datorită faptului că între timp cel de al doilea curent s-a 
menţinut mai tânăr, el poate evolua după aceea mai sus, 
aşa că unul l-a fecundat pe celălalt. Şi astfel în evoluţia 
omenească curentele spirituale trebuie să evolueze 
concomitent. Conducerea spirituală a Universului trebuie 
să vegheze ca lucrurile să se desfăşoare astfel. 


Ce măsuri a trebuit să ia această conducere spirituală 
pentru ca alături de curentul care şi-a găsit expresia în 
persoana lui Buddha să se dezvolte un al doilea curent 
care nu primeşte decât mai târziu ceea ce budismul a dat 
omenirii? Pentru aceasta trebuia vegheat la faptul ca acel 
curent care pentru noi este cel al evreilor să fie 
împiedicat să producă oameni capabili să dezvolte 
„Dharma", adică să ajungă cumva prin propriile lui forţe 
morale Cărarea octuplă. Acest curent nu trebuia să aibă 
un Buddha. Impulsul interior adus de Buddha la curentul 
său spiritual trebuia dat din exterior celuilalt curent. lată 
de ce, pentru ca lucrurile să decurgă într-un mod 
deosebit de înţelept, mult timp înaintea apariţiei lui 
Buddha Legea a fost dată acestui popor din Asia Mică nu 
în mod interior, ci din exterior, prin revelaţia 
Decalogului, a Legii celor zece porunci (2 Moise 20, 2- 
17). Ceea ce trebuia să revină unui alt curent al 
umanităţii sub formă de posesiune interioară i-a fost dat 
poporului evreu sub forma Decalogului, ca ansamblu de 
legi exterioare, primit din afară, care nu era încă sudat 
cu sufletul său. Din această cauză, cel care făcea parte 
din acest popor considera cele zece porunci ca ceva ce i-a 
fost trimis din cer, având în vedere infantilismul nivelului 
de evoluţie la care se afla. 


Poporul hindus fusese format astfel încât să recunoască 
faptul că oamenii creează prin ei înşişi Dharma, legea 
sufletului, iar vechiul popor evreu fusese format în aşa fel 
încât să asculte de Lege, care-i fusese dată din afară. În 
felul acesta poporul evreu reprezintă o completare 
admirabilă la ceea ce Zoroastru făcuse pentru propria sa 
cultură ca şi pentru toate culturile derivate din ea. Era 
necesar să subliniem faptul că Zoroastru şi-a îndreptat 
privirea spre lumea exterioară. În timp ce Buddha ne 
instruieşte cu asiduitate asupra modului în care omul îşi 
poate înnobila viaţa interioară, găsim la Zoroastru marea 
şi profunda învăţătură privind Cosmosul, învăţătură care 
vizează să ne dea cheia Universului din sânul căruia am 
ieşit. În timp ce privirea lui Buddha era îndreptată spre 
interior, cea a adepților lui Zoroastru se întorcea spre 
lumea exterioară, cu scopul să o impregneze cu 
spiritualitate. 


Să încercăm acum să aprofundăm ceea ce a dat 
Zoroastru, de la prima sa apariţie, când a propovăduit pe 
Ahura Mazdao, până la epoca când a revenit în persoana 
lui Nazarathos. El a oferit învățături din ce în ce mai 
profunde despre marile legi spirituale şi despre entităţile 
Cosmosului. La început Zoroastru a dat culturii persane 
numai indicaţii vagi despre spiritul Soarelui. El a 
dezvoltat însă după aceea aceste indicaţii şi ele ni se 
prezintă sub forma acelei mari şi minunate învățături 
caldeene atât de rău înţelese în zilele noastre asupra 
Cosmosului şi asupra originilor spirituale din care a 
izvorât existența noastră. Dacă cercetăm aceste 
învățături asupra Cosmosului, ele ne prezintă o 
particularitate importantă. 


În vremea când Zoroastru încă mai vorbea poporului 
proto-persan despre cauzele spirituale exterioare ale 
lumii sensibile, el punea în faţa oamenilor cele două 
forţe, Ormuzd şi Ahriman sau Angramainyu, care 
lucrează una împotriva celeilalte în întregul Cosmos. Dar 
ce nu aţi putea găsi în această doctrină este ceea ce s-ar 


putea chema ardoarea, convingerea morală care străbate 
sufletul. Din punctul de vedere al Persiei străvechi, fiinţa 
umană este într-un anumit fel întreţesută într-un 
ansamblu de procese cosmice. Sufletul omului este 
teatrul unei lupte între Ormuzd şi Ahriman. Pentru că 
aceste două forţe luptă între ele, în sufletul omenesc 
clocotesc pasiunile. Ceea ce este viaţa interioară a 
sufletului nu era încă recunoscut. Este vorba deci aici de 
o teorie pur cosmică. Când se vorbea despre bine şi 
despre rău, nu se aveau în vedere decât acţiunile utile 
sau vătămătoare care se opun în Cosmos şi care se 
manifestă de asemenea şi în om. Nu exista încă 
„concepţia morală" despre Univers în această învăţătură 
care orienta privirea spre lumea exterioară. Prin această 
învăţătură se făcea cunoştinţă cu toate entităţile care 
guvernează lumea simţurilor, tot ce domină lumea ca 
perfecţiune, lumină şi tot ce este negru, dăunător. Te 
simţeai întreţesut în ansamblul Universului. Cât priveşte 
elementul într-adevăr moral la care participă fiinţa 
omenească prin sufletul său, el nu era încă resimţit în 
sine aşa cum se va întâmpla mai târziu. 


Când te aflai, de exemplu, în prezenţa unui om „rău', 
simţeai că forţele rele ale Universului treceau prin el; îl 
credeai posedat de aceste entităti rele. Nu-l puteai deci 
considera responsabil. Omul era resimiit ca fiind 
întreţesut într-un sistem cosmic încă neimpregnat cu 
calităţi morale. Aceasta era caracteristica unei doctrine 
care îşi întorcea privirea înainte de toate spre exterior, 
chiar dacă era (9) privire a spiritului. 


Învățătura ebraică este o completare minunată a acestui 
învăţământ cosmologic pentru că ea a adăugat la ceea ce 
fusese revelat din afară un element moral care a dat în 
acest fel posibilitatea de a lega un sens cu noţiunea de 
culpabilitate, de vină. Inainte de aceasta, se putea spune 
despre un om rău numai că este posedat de forţele 
răului. Primirea legii celor zece porunci a făcut necesară 
diferenţierea între cei care respectă Legea şi cei care nu 
o respectă. A luat naştere ideea de culpabilitate, de vină 


umană. Se poate resimţi în ce fel a apărut ea în evoluţia 
omenirii, recitind un text unde se vede limpede că 
oamenii nu au încă decât o noţiune neclară despre ceea 
ce este vina, unde faptul că există o neclaritate legată de 
noţiunea de vină devine tragic. Lăsaţi să acţioneze 
asupra dumneavoastră Cartea lui lov şi veţi remarca în 
ce măsură e vagă noţiunea de vină; nu se ştie precis ce 
trebuie să se creadă atunci când cineva este atins de 
nenorocire. Aici apare noua noţiune de vină. 


Morala a fost revelată din afară tocmai poporului evreu, 
la fel cum tot din afară i-au fost date şi revelaţiile despre 
celelalte regnuri ale naturii. Şi acest lucru nu a fost 
posibil decât fiindcă Zoroastru veghease, aşa cum v-am 
explicat, la faptul ca opera sa să fie continuată, el 
transmițând corpul său eteric lui Moise şi corpul său 
astral lui Hermes. Datorită acestui fapt, Moise a devenit 
capabil, ca şi Zoroastru, să perceapă forţele care sunt în 
acţiune în lumea exterioară, dar nu ca fiind indiferente, 
neutre, ci percepea ce guvernează sub aspect moral 
Universul, ce poate deveni Lege. lată de ce acest vechi 
popor evreu avea inclusă în cultura sa ceea ce putem 
numi ascultare, supunere faţă de Lege, în timp ce 
curentul spiritual al lui Buddha avea ca ideal să găsească 
prin Cărarea  octuplă sensul vieții omeneşti. 


Dar acest vechi popor evreu trebuia să fie menţinut până 
la momentul potrivit, pe care tocmai îl caracterizăm, 
până la apariţia principiului hristic. Ca să spunem aşa, el 
a trebuit să fie într-un anumit fel ferit, dincolo de 
revelaţia lui Buddha, şi mentinut pe un plan de cultură 
imatur. A trebuit ca în sânul poporului evreu să se 
găsească personalităţi care nu puteau îngloba în ei 
totalitatea entității unei individualităţi, care întrucâtva 
reprezentau Legea. Nu s-ar fi putut naşte în acest vechi 
popor evreu o personalitate care să fi fost ca Budha. De 
asemenea, s-a putut ajunge la Lege, prin „iluminare" din 
afară, datorită faptului că Moise avea corpul eteric al lui 
Zoroastru, şi astfel putea primi ceea ce nu se naşte din 
sufletul propriu. Nu era posibil pentru poporul evreu ca 


Legea să se nască din sufletul său. 


Dar opera lui Moise trebuia continuată aşa cum trebuie 
să fie continuată orice altă lucrare, pentru ca la 
momentul potrivit ea să poată da roadele 
corespunzătoare. Din această cauză a trebuit ca în sânul 
vechiului popor evreu să se nască acele individualităţi ce 
ne apar ca profeţi şi vizionari. Unul din cei mai 
importanţi este cunoscut sub numele de Ilie. 


Cum trebuie să ne reprezentăm o astfel de personalitate? 


Pentru poporul evreu Ilie trebuia să fie unul din 
reprezentanţii a ceea ce fusese inaugurat de Moise. Dar 
din substanţa acestui popor nu s-ar fi putut naşte nici un 
om care să fie integral conectat la ceea ce conţinea 
Legea lui Moise, această Lege neputând fi primită decât 
ca o revelaţie de sus. Ceea ce am caracterizat ca fiind 
necesar pentru perioada indiană, ca şi natura particulară 
a lui Bodhisattva, a trebuit, din această cauză, să se 
producă şi să se repete constant şi în cadrul poporului 
evreu. A trebuit să apară individualităţi a căror 
personalitate să nu fie complet integrată în 
personalitatea umană, care să se afle cu o parte a ființei 
lor în personalitatea terestră, iar cu cealaltă în lumea 
spirituală. O astfel de entitate a fost Ilie. În ceea ce 
apreciem pe planul fizic ca fiind personalitate a lui Ilie nu 
era cuprinsă decât o parte a ființei sale. Eul lui Ilie nu 
putea pătrunde în întregime în corpul său fizic. Despre el 
trebuie deci spus că era o personalitate „plină de Duh 
Sfânt". Ar fi fost imposibil să se nască un om ca Ilie 
numai prin jocul forţelor normale care reglează de obicei 
naşterea unei fiinţe umane pe Pământ. 


Când cineva trebuie să se incarneze în mod normal, fiinţa 
omenească se dezvoltă fizic în corput mamei sale, astfel 
încât la un moment dat individualitatea care a fost 
anterior incarnată se poate uni în mod simplu cu 
embrionul fizic. La omul obişnuit, totul urmează într-un 


anumit fel o linie dreaptă, fără să intervină forţe speciale 
aflate în afara căii normale. Acest lucru nu se putea 
întâmpla în cazul unei individualităţi ca cea a lui Ilie. 
Trebuia să intervină alte forţe pentru a veghea asupra 
părţii de individualitate care se afla în lumea spirituală. 
Trebuia acţionat din afară asupra fiinţei omeneşti în curs 
de dezvoltare. Iată de ce, atunci când se incarnează în 
lume individualităţi de acest fel, ele ne apar ca fiind 
inspirate, acționate de spirit. Acestea apar ca 
personalităii „extatice" care depăşesc cu mult ceea ce le 
poate spune inteligenţa lor obişnuită. Astfel ne apar toţi 
Profeţii Vechiului Testament. Spiritul îi impulsionează; la 
ei, Eul nu-şi dă întotdeauna seama de ceea ce face. 
Spiritul trăieşte în personalitate, şi el este primit din 
afară. 


Fiinţele de acest gen se retrag câteodată în singurătate, 
dar atunci este vorba de o retragere a părţii Eului de 
care se serveşte personalitatea şi de o intervenţie a 
spiritului din exterior. În anumite stări extatice, 
inconştiente, fiinţa ascultă atunci inspiraţiile cereşti. 
Acest lucru se întâmpla mai ales în cazul lui Ilie. Ceea ce 
trăia în el în calitate de Ilie, ceea ce spunea gura lui, ceea 
ce scria mâna sa nu provenea numai de la partea fiinţei 
sale care trăia în el, ci erau revelații ale fiinţelor 
spirituale, divine, care se aflau în arierplan. Când această 
fiinţă s-a reincarnat, ea a trebuit să se unească cu corpul 
copilului care s-a născut din Elisabeta şi Zaharia. Noi 
ştim chiar din Evanghelie că pe loan Botezătorul trebuie 
să-l considerăm ca fiind Ilie reincarnat (Matei 17, 10-13). 
Dar avem aici de-a face cu o individualitate care, în 
incarnările sale anterioare, nu fusese obişnuită să 
dezvolte prin forţele normale ale vieţii ceea ce trebuia să 
realizeze. 


Când cursul lucrurilor este normal, forţa interioară a 
Eului este activă, în timp ce corpul fizic se dezvoltă în 
organismul matern. Această legătură interioară nu fusese 
încă realizată de individualitatea lui Ilie în timpuri 
anterioare, aceasta nu coborâse încă atât de mult. Eul 


său nu se pusese în mişcare prin propriile sale forţe, cum 
este cazul în condiţii normale, ci ca urmare a unei 
influenţe exterioare. Acest lucru trebuia să se repete şi în 
cazul lui loan Botezătorul, care era deja mai desprins de 
lumea spirituală, mai aproape de Pământ, mai legat de 
Pământ decât entităţile care-l conduseseră altădată pe 
Ilie. Căci trebuia creată acum tranziţia spre fuziunea 
curentului lui Buddha cu cel al lui Zoroastru. Totul 
trebuia să fie întinerit. Acum trebuia să intervină din 
afară acea entitate care în calitate de Buddha se legase 
de Pământ şi de problemele terestre şi care prin 
Nirmanakaya sa era acum legat de lisus-ul nathanic; 
această entitate care, pe de o parte, era legată de 
Pământ, pe de altă parte, era din nou îndepărtată, 
întrucât nu acţiona decât în Nirmanakaya care trăia 
„dincolo" de Pământ pentru că urcase din nou şi plana în 
prezent deasupra capului lui lisus din linia nathanică, 
trebuia să acţioneze acum din afară şi să desfăşoare forţa 
Eului lui loan Botezătorul. 


Nirmanakaya lui Buddha a acţionat deci asupra 
dezvoltării Eului lui loan Botezătorul aşa cum forţele 
spirituale au acţionat altădată asupra lui Ilie. Pe atunci, 
individualitatea lui Ilie era în anumite perioade răpită, în 
stare de extaz; Dumnezeu îi vorbea atunci, umplând Eul 
său de o forţă reală, pe care Ilie o putea după aceea 
răspândi în jurul său. Acum, era din nou prezentă o fiinţă 
spirituală care, sub forma Nirmanakayei lui Buddha, 
plana deasupra lui lisus aparţinând liniei nathanice. 
Aceasta este fiinţa care acţionează asupra Elisabetei, 
înainte de naşterea lui loan Botezătorul, şi care, în a 
şasea lună de sarcină, a mişcat embrionul copilului ei, 
trezind acolo Eul. Datorită faptului că se găsea acum mai 
aproape de Pământ, această forţă a putut face să se 
nască nu o simplă inspiraţie, ci cu adevărat forma Eului 
lui loan Botezătorul. Sub influenţa vizitei pe care a făcut- 
o Elisabetei cea care se cheamă aici Maria, Eul lui loan 
Botezătorul a tresărit. lată cum Nirmanakaya lui Buddha 
a intervenit pentru a trezi până în substanţa fizică Eul 
celui care fusese Ilie, Eul actual al lui Ioan Botezătorul. 


Ce a rezultat din aceasta? 


Aşa cum celebrele cuvinte pronunţate de Ilie în secolul al 
nouălea înaintea erei noastre erau într-adevăr cuvintele 
lui Dumnezeu, cum gesturile mâinii sale erau într-adevăr 
gesturi ale lui Dumnezeu, tot aşa trebuia să fie şi în cazul 
lui Ioan Botezătorul, fiindcă în el retrăia ceea ce fusese 
prezent în Ilie. Ceea ce exista în Nirmanakaya lui Buddha 
acţiona ca o inspiraţie în Eul lui loan Botezătorul; ceea ce 
se arătase păstorilor şi care plana deasupra Copilului 
lisus aparţinând liniei nathanice prelungea acţiunea sa 
până în persoana lui loan Botezătorul şi propovăduirea 
acestuia a fost înainte de toate o reînviere a 
propovăduirii lui Buddha. Aici s-a întâmplat ceva aparte 
care trebuie să acţioneze profund asupra sufletului 
nostru, dacă ne reamintim predica de la Benares în care 
Buddha vorbeşte de suferinţele vieţii şi de o eliberare 
posibilă prin Cărarea octuplă spre care trebuie să tindă 
sufletul. Buddha a indicat atunci ceea ce recunoaşte 
drept Cărarea octupiă. Pe atunci, el îşi continua adesea 
predica spunând: „Până în prezent aţi primit învăţăturile 
brahmanilor, care-şi spuneau descendenţi direcţi ai lui 
Brahma. Din cauza acestei origini ilustre, ei se 
pretindeau superiori celorlalţi oameni. Ei afirmau că 
valoarea individului depinde de ereditatea sa. Dar eu vă 
spun că valoarea cuiva depinde de ceea ce face el din el 
însusi si nu de ceea ce i-a fost dat de strămoşii săi. Dacă 
el este demn să primească marea Înţelepciune cosmică, 
aceasta depinde de ceea ce el a făcut din el însuşi în 
calitate de individ". Prin aceasta Buddha îşi atrăgea furia 
brahmanilor, fiindcă el scotea în evidenţă meritul 
individual şi pentru că spunea: „Într-adevăr, vă spun 
vouă, ceea ce este important nu este să-ţi spui brahman, 
ci să te purifici prin propriile tale eforturi". Acesta este 
sensul - dacă nu litera - numeroaselor discursuri ale lui 
Buddha. Apoi el continua, în general, arătând că omul, 
când înţelege lumea suferinţei, poate resimţi milă, poate 
aduce ajutor şi consolare, poate participa la destinul 
semenului său, fiindcă el ştie că resimte aceeaşi suferinţă 


şi durere. 


Acum Buddha se afla în Nirmanakaya sa, radia asupra 
Copilului lisus aparţinând liniei nathanice şi continua 
propovăduirea sa prin vocea lui loan Botezătorul. Căci 
loan Botezătorul vorbea sub inspiraţia lui Buddha când 
spunea, de exemplu: „Voi care vă mândriţi atât că sunteţi 
descendenţii celor care, fiind în serviciul forţelor 
spirituale, sunt numiţi «copiii şarpelui», voi care vă 
lăudaţi că posedaţi «înţelepciunea şarpelui» cui o 
datoraţi voi? Voi credeti că purtaţi roadele pocăinţei 
atunci când spuneţi: Noi îl avem pe Avraam ca tată". Şi 
loan Botezătorul continuă predica lui Buddha: „Nu 
spuneţi că voi îl aveţi pe Avrram ca tată, ci fiţi oameni 
adevăraţi, acolo unde vă aflaţi în lume. Un om adevărat 
poate apărea în locul pietrei pe care stă piciorul vostru. 
Într-adevăr, Dumnezeu poate trezi copiii lui Avraam chiar 
din pietre" (Luca 3, 7-8). loan Botezătorul mai spunea, tot 
în spiritul lui Buddha: „Că cel care are două haine să dea 
una celui care nu are nici una" (Luca 3, 11). Ei au venit la 
el şi l-au întrebat: „Invăţătorule, ce trebuie să facem 
noi?" (Luca 3, 12), la fel cum altădată călugării veniseră 
la Buddha, punându-i aceeaşi întrebare. Toate cuvintele 
sale ar putea fi atribuite lui Buddha sau considerate ca o 
continuare a acestora. 


lată cum se prezintă aceste entităţi pe planul fizic la 
răscrucea de vremuri. Aşa învăţăm să vedem în ce constă 
unitatea religiilor şi revelaţiilor spirituale date omenirii. 
Ceea ce a fost Buddha, noi nu aflăm ţinându-ne de 
tradiţie, ci ascultând ceea ce a spus el în realitate. Cu 
cinci, şase secole înaintea erei noastre, Buddha a vorbit 
aşa cum ştim din predica de la Benares. Dar vocea sa n-a 
amuţit; el mai vorbeşte încă, chiar şi atunci când nu mai 
este incarnat, acolo unde îşi trimite inspiraţiile prin 
Nirmanakaya sa. Prin gura lui loan Botezătorul, noi 
auzim ceea ce el vrea să ne spună şase sute de ani după 
ce trăise într-un corp fizic. Aceasta este „unitatea 
religiilor”. Fiecare religie trebuie situată, în cursul 
evoluţiei umane, la locul său exact şi regăsind acolo ceea 


ce ea are viu şi nu ceea ce este mort, căci totul continuă 
să evolueze. Iată ce trebuie să învăţăm să înţelegem. Cel 
care refuză să recunoască cuvântul lui Buddha în gura lui 
Ioan Botezătorul este asemănător cu un om care, văzând 
sămânţa unui trandafir, apoi planta care a lăstărit şi a 
înflorit, ar refuza să admită că acest trandafir a luat 
naştere din această sămânță şi ar spune: „Dar aceasta 
este cu totul altceva". Ceea ce era viu în sămânță a 
înflorit acum în trandafir; şi ceea ce era viu în predica de 
la Benares a înflorit pe malul Iordanului în predica lui 
loan Botezătorul. 


Astfel, noi am făcut cunoştinţă în fiinţa ei cu altă 
individualitate, pe care o întâlnim în acel timp şi despre 
care vorbeşte Evanghelia lui Luca atât de insistent. 
Învăţăm să înţelegem Evangheliile numai dacă ne ridicăm 
încetul cu încetul la înţelegerea cu adevărat a fiecărui 
cuvânt al acestora, aşa cum a fost intenţia autorilor lor. 
În introducerea sa, Luca ne spune că vrea să ne redea 
comunicările „celor care erau clarvăzători”. Dar acesti 
clarvăzători au văzut adevăratele evenimente, aşa cum s- 
au revelat ele din epocă în epocă; ei nu au văzut numai 
ceea ce s-a întâmplat pe planul fizic. Cel care nu ar vedea 
decât aceasta ar putea spune: „In secolele cinci-şase 
înaintea erei noastre a trăit în India un om care era fiul 
regelui Sudhodana şi care se chema Buddha. Şi apoi, mai 
târziu a existat un om care se numea loan Botezătorul". 
El nu ar discerne legătura care-i uneşte pe unul cu altul, 
căci această legătură nu este vizibilă decât în lumea 
spirituală. Luca ne spune însă că el povesteşte ceea cea 
fost „văzut" de vizionari. Nu este suficient să citeşti 
cuvintele textelor religioase; aceste cuvinte trebuie să 
învăţăm a le citi în sensul adevărat. Pentru aceasta 
trebuie să intuim foarte clar individualităţile despre care 
este vorba în aceste documente. Ele pot fi percepute cu 
adevărat intuitiv în sufletele noastre numai dacă ştim tot 
ce a contribuit la formarea lor. 


Şi încă altceva: oricare ar fi individualitatea care coboară 
pe Pământ, ea trebuie să se dezvolte în sensul facultăţilor 


care pot înflori în corpul în care se incarnează această 
individualitate şi de care trebuie să ţină cont. Să 
presupunem că în zilele noastre ar vrea să se incarneze o 
fiinţă superioară; ea ar trebui să conteze numai pe legile 
care guvernează în prezent corpul omenesc. Numai un 
văzător poate recunoaşte ce este în mod real această 
entitate, căci el va vedea cum se întreţes elementele 
profunde ale naturii sale. Aflată pe o treaptă superioară 
de înţelepciune, o astfel de entitate va trebui totuşi să 
treacă prin copilărie şi să-şi matureze corpul, pentru ca 
la un moment dat să se poată revela ceea ce a fost ea în 
incarnări anterioare. Dacă, de exemplu, ea trebuie să 
trezească în omenire sentimente cu totul excepţionale, 
incarnarea sa pământească va trebui să fie astfel, încât 
corpul său să poată suporta ceea ce-i impune misiunea 
sa. În adevăr, în lumea spirituală lucrurile nu se prezintă 
aşa cum se prezintă în lumea materială. Dacă o entitate 
vrea să vorbească despre vindecarea durerilor şi 
eliberarea de suferinţă, ea însăşi va trebui să cunoască 
toată profunzimea suferinţei, pentru a găsi cuvintele 
exacte care pot fi utilizate în sensul uman. 


Ceea ce avea de spus mai târziu fiinţa care se incarna în 
corpul lui lisus al liniei nathanice se adresa omenirii 
întregi. Era ceva care trebuia să elibereze omenirea de 
orice  înrudiri de sânge mai înguste. Nu trebuiau 
desfiinţate legăturile de rudenie, ceea ce uneşte tatăl şi 
fiul, fratele şi sora, ci la iubirea legată de familie trebuia 
adăugată ceea ce se numeşte iubire umană generală, 
care merge de la suflet la suflet şi care se ridică deasupra 
legăturilor de sânge. lată ce trebuia să aducă entitatea 
care s-a manifestat mai târziu în lisus din Nazaret din 
linia lui Nathan. El trebuia să aducă ceva în plus în 
Iubire, o adâncire a acesteia, care nu are nici un raport 
cu înrudirea de sânge. Dar pentru atingerea acestui scop 
trebuia ca această entitate să înveţe mai întâi ea însăşi 
pe Pământ ce înseamnă să nu simţi nici o legătură, să nu 
ai nici o interde-pendenţă prin sânge. Atunci ea putea să 
resimtă ceea ce se întâm-plă numai de la om la om. Ea 
trebuia mai îmtâi să se simtă liberă de orice legătură de 


sânge - chiar de posibilitatea unei asemenea legături. 
lisus din linia lui Nathan nu trebuia să fie numai un 
„apatrid" cum fusese Buddha, care ieşise din ţara sa 
pentru a rătăci prin lume, ci el trebuia să se elibereze de 
orice legătură de familie, de tot ceea ce are raport cu 
legăturile de sânge. El trebuia să cunoască profunda 
durere pe care o poate încerca cel care renuniă la tot 
ceea ce de obicei înconjoară o fiinţă omenească, cel care 
trebuia să rămână singur. Din adâncul izolării sale, din 
renunţarea sa la orice familie trebuia să vorbească 
individualitatea care trăia în lisus din linia lui Nathan. 
Cine era această entitate? 


Noi ştim că entitatea care a trăit până la al 
doisprezecelea an în copul lui lisus care cobora din 
Solomon, această  individualitate era spiritul lui 
Zoroastru, care trăia în acest copil. Dar tatăl său murise 
de tânăr, copilul era deci orfan de tată. In afara lui în 
această familie, unde el a rămas atâta timp cât Zoroastru 
a trăit în corpul lui lisus din linia lui Solomon existau şi 
alţi copii. El părăseşte apoi această familie la doisprezece 
ani, lăsându-şi mama, fraţii şi surorile, pentru a trece în 
corpul Copilului lisus din linia lui Nathan. Mama sa a 
murit, apoi, mai târziu, moare şi tatăl său, şi atunci când 
el a trebuit să-şi înceapă misiunea sa tot ceea ce era 
legătură de sânge era rupt. De acum încolo el nu mai era 
numai orfan, nu-şi părăsise numai fraţii şi surorile sale, 
dar, mai mult, această entitate, Zoroastru, a trebuit să 
renunţe şi să-şi întemeieze o familie, să aibă descendenţi. 
Căci entitatea Zoroastru nu şi-a părăsit numai tatăl, 
mama, fraţii si surorile; ea şi-a părăsit de asemenea 
propriul său corp şi a intrat într-un alt corp, cel al lui 
lisus din linia lui Nathan. 


Apoi această individualitate a putut deschide calea 
pentru o entitate încă şi mai sublimă, care în corpul lui 
lişus aparţinând liniei lui Nathan s-a putut pregăti pentru 
marea misiune, cea de a propovădui Iubirea generală faţă 
de oameni. De asemenea, atunci când mama şi fraţii lui 
lisus au venit să-l vadă şi i s-a spus: „Mama ta şi fraţii tăi 


sunt aici şi vor să te vadă", această entitate a putut 
răspunde din adâncul sufletului său şi, fără a putea fi 
greşit înţeles, în faţa întregului popor, prin cuvinte care 
nu răneau pietatea filială: „Aceştia nu sunt mama mea şi 
fraţii mei". Căci Zoroastru părăsise chiar şi corpul care îl 
înrudea cu această familie. Şi făcând aluzie la cei cu care 
el forma o comunitate de suflete libere, el putea într- 
adevăr spune: „Mama mea şi fraţii mei, sunt cei care aud 
cuvântul lui Dumnezeu şi care îl pun în practică" (Luca 8, 
20-21). Iată în ce măsură textele religioase trebuie luate 
ad-litteram! 


Pentru ca cineva să poată propovădui într-o zi iubirea 
universală trebuia să fie incarnat realmente o dată într- 
un corp în care putea face experienţa părăsirii a tot ceea 
ce e întemeiat pe legăturile de sânge. Spre această mare 
Figură se îndreaptă sentimentele noastre, ca şi cum s-ar 
apropia de o fiinţă omenească, spre această Fiinţă care 
coboară din înălțimile cereşti dând expresie experienţelor 
şi suferințelor omeneşti. Pentru Ea bat inimile noastre. 
Cu cât vom cunoaşte-O într-un mod mai spiritual, cu atât 
mai bine vom înţelege-O şi cu atât mai mult inimile 
noastre vor bătea spre ea, iar sufletele noastre o vor 
preaslăvi cu bucurie. 


CONFERINŢA a VIl-a 
Cei doi copii lisus. Intruparea lui Hristos 


în Iisus din Nazaret. 
Vişva Karman, Ahura Mazdao, Iahve. Loja 
spirituală a celor 
doisprezece Bodhisattva şi cel de al 
Treisprezecelea 


Bâle, 21 septembrie 1909 
În aceste ultime zile am încercat să ne reprezentăm cele 
mai importante entități de care vorbeşte Evanghelia lui 
Luca. Am obţinut noţiuni cuprinzătoare despre ceea ce se 
află la baza acestui document. Dar mai trebuie să 
urmărim evolutia ulterioară a principalei entități din 
Evanghelia lui Luca, şi prin aceasta a principalei entități 


a Pământului nostru, a lui lisus Hristos însuşi. 


Pentru aceasta va fi mai întâi necesar să ne amintim ce a 
fost spus deja, şi anume că lisus Hristos de care se ocupă 
Evanghelia lui Luca s-a născut, în mod fizic, în persoana 
lui lisus aparţinând liniei lui Nathan, a casei lui David. 
Acest copil creşte până la vârsta de aproximativ 
doisprezece ani. Când a fost atinsă această perioadă de 
dezvoltare a lui, Eul celui care întemeiase altădată 
cultura persană, Eul lui Zoroastru, a putut pătrunde în 
corpul său. Începând din acest al doisprezecelea an, în 
lisus aparținând liniei nathanice trăieste Eul lui 
Zoroastru. Vom urmări acum mai de aproape dezvoltarea 
acestei fiinţe. Aici trebuie să ne amintim un lucru pentru 
a cărui înţelegere suntem pregătiţi prin reflecţiile 
noastre antroposofice anterioare. 


Noi ştim că dezvoltarea normală a fiinţei omeneşti se 
efectuează în etape: prima etapă se întinde de la naştere 
la al şaptelea an, aproximativ; un al doilea segment al 
dezvoltării corespunde etapei de la şapte la paisprezece 
ani, cu alte cuvinte până la pubertate; un al treilea 
segment cuprinde etapa de la paisprezece la douăzeci şi 
unu de ani; urmează apoi etapa până la douăzeci şi opt 
de ani şi încă o etapă, până la al treizeci şi cincilea an. 
Desigur, aceste etape nu trebuie concepute în mod 
dogmatic, în sensul că ele concordă în mod exact cu o 
dată fixă, ci observăm acea tranziţie importantă care se 
produce în dezvoltarea unei fiinţe omeneşti în cursul 
desfăşurării aproximativ a celui de al şaptelea an, în 
perioada schimbării dinţilor. Această schimbare nu se 
produce brusc, ci încetul cu încetul, pe durata schimbării 
dinţilor. La fel se petrec lucrurile în mod progresiv în 
toate etapele. Noi ştim, aşa cum am expus cu mai multă 
precizie în Educaţia copilului, că în cursul celui de al 
şaptelea an de viaţă are loc un eveniment care, din punct 
de vedere spiritual, este analog cu separarea de corpul 
matern pe plan fizic: se petrece un fel de naştere eterică. 
În jurul vârstei de paisprezece ani, o dată cu maturarea 
sexuală are loc o naştere astrală, corpul astral al 


copilului se eliberează la rândul său. Dar evoluţia fiinţei 
umane se arată a fi mult mai complicată atunci când o 
urmăreşti cu ochii spiritului. Marile modificări care se 
produc chiar şi mai târziu în existenţa omenească scapă 
observaţiei obişnuite a oamenilor. Astăzi se estimează că 
începând cu o anumită vârstă nu se mai întâmplă mare 
lucru în dezvoltarea umană. Acesta este însă rezultatul 
unei observaţii foarte superficiale. In realitate, atunci 
când depunem mai multă strădanie, descoperim că în 
ceea ce priveşte perioadele mai târzii putem să 
conştientizăm anumite diferenţe în dezvoltarea umană. 


Când este lepădat învelişul matern, fizic al corpului, ceea 
ce se naşte nu este în fond decât corpul fizic al fiinţei 
omeneşti, sin-gurul eliberat în timpul primilor şapte ani 
ai vieţii. In numeroase conferinţe asupra educaţiei 
copilului, noi am spus mereu cât este de important ca 
educatorul să ştie tocmai aceasta. Apoi, când este 
lepădat învelişul eteric este eliberat corpul eteric şi 
atunci când spre paisprezece ani este lepădat la rândul 
său învelişul astral, corpul astral devine liber. La drept 
vorbind, dacă vrem să înţelegem fiinţa omenească, 
trebuie să plecăm de la descrierea organizării sale pe 
care am făcut-o în  Teosofia*. Acolo, elementele 
superioare, psihice ale naturii omeneşti sunt 
subîmpărţite în continuare. Găsim mai întâi, legat de 
corpul eteric, ceea ce numim „corpul senzaţiei", care nu 
este complet liber faţă de lumea exterioară decât spre 
douăzeci şi unu de ani. Cu acest al douăzeci şi unulea an 
începe eliberarea a ceea ce noi numim „sufletul 
senzaţiei"; la douăzeci şi opt de ani devine liber „sufletul 
raţiunii" şi după aceea „sufletul conştienţei". Iată ce se 
întâmplă cu omul de astăzi. Oricine ştie să observe viaţa 
cu ajutorul cunoaşterii obţinute datorită ştiinţei spirituale 
ştie perfect că aceste etape de dezvoltare există. Marii 
ghizi ai omenirii ştiu, de asemenea, de ce al treizeci şi 
cincilea an are atâta importanţă. Dante [7] ştia de ce a 
vorbit de vârsta de treizeci şi cinci de ani când a avut 
marile viziuni cosmice pe care le-a descris în celebrul său 
poem. Chiar la începutul Divinei comedii el spune că a 


avut aceste viziuni la vârsta de treizeci şi cinci de ani. 
Fiinţa umană ajunge la această vârstă în momentul când 
poate utiliza în mod plenar facultăţile care depind de 
corpul senzaţiei, de sufletul senzaţiei, de sufletul raţiunii. 


* Teosofie. Introducere în cunoaşterea suprasensibilă 
despre lume şi menirea omului , GA 11 (Nota trad.) 


Toţi cei care au vorbit de fiinţa omenească referitor la 
evo-lutie au cunoscut această subdivizare. La orientali, în 
această pri-vinţă lucrurile stau puţin altfel, epocile sunt 
diferite. Din acest motiv era justificat să nu se facă 
aceleaşi diferențieri şi pentru civilizaţia orientală; dar în 
Occident a fost necesar să se facă. Grecii, de exemplu, nu 
au făcut decât să descrie în alţi termeni ceea ce am 
descris mai înainte. Vorbind de suflet, ei începeau cu 
ceea ce noi numim corpul eteric, pe care ei îl numeau 
„treptikon" ; ceea ce noi numim corpul senzaţiei ei îl 
numeau foarte expresiv „aesthetikon'; sufletul senzaţiei 
era pentru ei „orektikon'", iar sufletul raţiunii „kinetikon'; 
sufletul conştienţei, bunul cel mai preţios, în curs de a fi 
dobândit în prezent, de om, se chema la ei „dianoetikon ". 
Astfel ni se înfăţişează evoluţia fiinţei umane când este 
observată cu precizie şi exactitate. 


Ca urmare a anumitor condiţii pe care trebuie să le mai 
lămurim parţial şi astăzi, evoluţia Copilului Iisus al liniei 
lui Nathan a fost puţin grăbită, accelerată, ceea ce era 
posibil datorită faptului că în ţara sa pubertatea avea loc 
mai devreme. Dar mai existau în cazul lui motive cu totul 
speciale pentru ca ceea ce se întâmplă de obicei în al 
paisprezecelea an să se producă în al doisprezecelea an; 
de asemenea, ceea ce are loc în mod obişnuit la douăzeci 
şi unu de ani s-a produs pentru el la nouăsprezece şi ceea 
ce se întâmplă la altii la douăzeci şi opt şi treizeci şi cinci 
de ani a avut loc pentru el la douăzeci şi şase şi la 
treizeci şi trei de ani. 

Condiţ Iisus al 

ii liniei 

norma Nathan 

le 


Corpul fizic 1-7 - 


Corpul eteric (treptikon) 7-14 12 


Corpul astral sau al senzatiei 14 - 19 

(aesthetikon) 21 

Sufletul senzaţiei (orektikon) 21 - 26 
28 

Sufletul raţiunii (kinetikon) 28 - 33 
35 


Sufletul conştienţei (dianoetikon) - - 


Aceasta este aşa-zisa schemă a dezvoltării fiinţei noastre 
centrale pământeşti. Acum trebuie să avem în vedere că 
până la al doisprezecelea an noi avem în faţa ochilor 
corpul fizic al lui lisus aparţinând liniei lui Nathan, dar 
că, începând cu această epocă, Eul lui Zoroastru trăieşte 
în acest corp al lui lisus aparţinând liniei lui Nathan. Ce 
înseamnă aceasta? Înseamnă că acest Eu, acest Eu 
matur, a început munca sa de perfecţionare asupra 
corpului  senzaţiei, sufletului senzaţiei şi sufletului 
raţiunii lui lisus din linia lui Nathan cu începere de la 
acest al doisprezeelea an; el a dezvoltat aceste principii 
ale naturii omeneşti cum o poate face numai un Eu atât 
de matur, care a parcurs cele mai diferite incarnări pe 
care destinul i le acordase lui Zoroastru şi a putut să 
prelucreze cu cea mai mare fineţe aptitudinile umane. 
Noi ne găsim deci în faţa acestui fapt minunat că în 
corpul lui lisus din linia lui Nathan, la vârsta de 
doisprezece ani, s-a incorporat Eul lui Zoroastru, care i-a 
perfecţionat în cel mai înalt grad facultăţile interioare. 
Atunci s-a dezvoltat un corp al senzaţiei, care a fost 
capabil să privească spre Cosmos, astfel încât putea 
presimţi existenţa vechiului Ahura Mazdao, simțind ce 
poate acesta ca entitate spirituală; se dezvoltă un suflet 
al senzaţiei capabil să cultive înţelepciunea care trebuia 
să se dezvolte încetul cu încetul în omenire pe baza 
învăţăturii lui Ahura Mazdao; şi s-a dezvoltat un suflet al 
raţiunii care putea înţelege toate acestea, adică să 
conceapă idei şi să pună în cuvinte uşor de înţeles ceea 
ce umanitatea nu putuse obţine până atunci decât de 
afară, pe calea curenților spirituali. 


Aşa s-a dezvoltat acest lisus din linia lui Nathan care 
purta în el Eul lui Zoroastru. El a evoluat în acest mod 
până la apropierea vârstei de treizeci de ani. Atunci s-a 
produs un fapt nou. Fenomenul care avusese deja loc, 
într-un anumit fel, pentru lisus aparţinând liniei lui 
Nathan, atunci când în al doisprezecelea an al său 
interiorul i s-a umplut cu un Eu nou, s-a repetat, dar 
acum într-un fel mai universal, mai important. Atunci 
când lisus din Nazaret a atins al treizecilea an al său, Eul 
lui Zoroastru săvârşise ceea ce trebuia să împlinească în 
acest suflet căruia îi dezvoltase facultăţile în cel mai înalt 
grad. Acum putem spune că îşi terminase misiunea de a 
prelucra acest suflet, în sensul transmiterii a tot ceea ce 
obținuse în incarnările sale anterioare şi putea spune: 
„Sarcina mea este acum împlinită". Şi într-o zi Eul lui 
Zoroastru a părăsit corpul lui lisus aparţinând liniei lui 
Nathan. 


Eul lui Zoroastru a trăit deci timp de doisprezece ani în 
corpul lui lisus al liniei lui Solomon. Acest copil nu s-ar 
mai fi putut dezvolta în continuare. Eul lui Zoroastru 
părăsindu-l, el a rămas ca să spunem aşa la nivelul pe 
care-l atinsese atunci. Este adevărat că prin prezenţa în 
el a acestui Eu ajunsese la un rar grad de maturitate. 
Cineva care ar fi observat din exterior acest Copil lisus 
din linia lui Solomon l-ar fi găsit extraordinar de precoce. 
Dar din momentul în care Eul lui Zoroastru l-a părăsit, el 
nu a mai putut avansa. Şi în momentul în care, relativ 
devreme, mama lui lisus aparţinând liniei lui Nathan a 
murit şi când elementele sale spirituale s-au retras în 
lumile spiritului, a luat cu ea ceea ce avea valoare eternă 
şi forţă constructivă în Copilul lisus din linia lui Solomon. 
Acest copil a murit, de asemenea, cam în acelaşi timp cu 
mama lui lisus din linia lui Nathan. 


Învelişul eteric care a părăsit atunci corpul lui lisus din 
linia lui Solomon avea o mare valoare. Noi ştim despre 
corpul eteric că el atinge dezvoltarea sa normală când 
copilul a depăşit anul al şaptelea, cu alte cuvinte, între 
acest al şaptelea an şi vârsta pubertăţii. Este deci vorba 


de un corp eteric care fusese format prin forţele Eului lui 
Zoroastru. Or, noi ştim că la moarte corpul eteric 
părăseşte corpul fizic, că, într-un caz normal, tot ceea ce 
nu este utilizabil pentru eternitate este atunci lepădat şi 
că un fel de extract al acestui corp eteric este luat 
dincolo. La Copilul lisus aparţinând liniei lui Solomon, 
cea mai mare parte a corpului eteric era utilizabilă 
pentru eternitate. Întreg acest corp eteric a fost luat de 
mama lui lisus aparţinând liniei lui Nathan. Dar corpul 
eteric este arhitectul, constructorul corpului fizic. Noi ne 
putem deci reprezenta acum că, în fapt, exista o înrudire 
intimă între acest corp eteric al lui lisus aparţinând liniei 
lui Solomon care trecuse în lumea spirituală şi Eul lui 
Zoroastru care fusese unit cu el timp de doisprezece ani 
ai vieţii sale pe Pământ. Şi atunci când în urma evoluţiei 
lui lisus din Nazaret acest Eu a părăsit corpul lui lisus 
din linia lui Nathan, a intrat în joc forţa de atracţie care 
exista între Eul lui Zoroastru şi corpul eteric al Copilului 
lisus aparţinând liniei lui Solomon. Amândoi s-au regăsit 
şi şi-au construit un nou corp fizic. Eul lui Zoroastru 
atinsese o asemenea maturitate, încât nu mai avea nevoie 
să stea în Devachan. Cu ajutorul corpului eteric de care 
tocmai am vorbit, el a putut să-şi reconstruiască un nou 
COrp fizic în relativ putin timp. 


În acest fel s-a născut pentru prima dată acea fiinţă care 
apoi a revenit continuu pe Pământ, revenind astfel, încât 
se scurgea foarte puţin timp între o moarte fizică şi o 
nouă naştere. Puțin după ce îşi părăsea corpul său fizic 
prin moarte, ea reapărea incarnată din nou pe Pământ la 
scurt timp. Această fiinţă, care a regăsit corpul eteric pe 
care îl părăsise, a trecut apoi prin toată istoria omenirii. 
Şi aşa cum vă puteţi imagina, ea acordă întregul său 
ajutor celor care caută să înţeleagă marele eveniment din 
Palestina. Ea a trăit la răscruce de epoci sub numele de 
„Maestrul lisus". Astfel, după ce a regăsit corpul său 
eteric, Eul lui Zoroastru şi-a început sub denumirea 
Maestrul Iisus participarea de-a lungul evoluţiei 
omeneşti, incarnându-se şi reincarnându-se continuu pe 
Pământul nostru pentru a conduce curentul spiritual pe 


care noi îl numim creştin. El este inspiratorul celor care 
caută să înţeleagă creştinismul în evoluţia sa vie; el i-a 
inspirat pe toţi cei care trebuiau să cultive în mod 
permanent învăţăturile creştinismului în cadrul şcolilor 
esoterice. El se află mereu în spatele marilor figuri ale 
creştinismului, învățând pe ceilalţi ce înseamnă în 
realitate marele eveniment din Palestina. 


Acest Eu al lui Zoroastru care a trăit în corpul lui lisus al 
liniei nathanice de la doisprezece la treizeci de ani ai săi 
se afla acum în afara acestui corp. În acest corp a intrat 
acum o altă entitate. Momentul în care s-a întâmplat 
aceasta, când, ca să spunem aşa, un „Eu suprem" a luat 
locul Eului lui Zoroastru în corpul lui lisus aparţinând 
liniei lui Nathan, toţi evangheliştii ni-l descriu ca fiind cel 
al Botezului în Iordan. Eu am arătat deja în conferințele 
despre Evanghelia lui loan* că în acele timpuri botezul 
era cu totul altceva decât mai târziu, când a devenit 
numai un simbol. loan Botezătorul îl practica de 
asemenea cu totul altfel. Întregul corp al celor care se 
botezau era cufundat în apă. Or, dumneavoastră ştiţi din 
toate conferințele pregătitoare că în acest caz se poate 
întâmpla ceva cu totul deosebit. Deja în viaţa obişnuită, 
dacă cineva este gata să se înece sau suferă un şoc, se 
poate întâmpla să-şi revadă toată viaţa sa trecută sub 
forma unui vast tablou. Aceasta datorită faptului că timp 
de un moment se întâmplă ceea ce nu are loc de obicei 
decât după moarte: corpul eteric se desprinde de corpul 
fizic, el se eliberează de sub puterea corpului fizic. 
Aceasta se întâmpla cu cei mai mulţi dintre cei care erau 
botezați de loan Botezătorul şi este ceea ce s-a întâmplat 
în special la Botezul lui lisus aparţinând liniei nathanice. 
Corpul său eteric a fost retras în acel moment: marea 
Entitate pe care noi o numim Hristos a putut pătrunde în 
corpul său fizic şi l-a luat în stăpânire. 

* Evanghelia după loan, GA 103 şi Evanghelia după Ioan şi 


raporturile sale cu celelalte trei evanghelii, îndeosebi cu 
cea a lui Luca, GA 112 


În felul acesta, începând de la Botez, lisus aparţinând 
liniei lui Nathan a fost deci pătruns de entitatea lui 


Hristos. Aceasta se poate înţelege din acele cuvinte care 
se află în cele mai vechi manuscrise evanghelice: „Acesta 
este fiul meu cel iubit; astăzi l-am zămislit", cu alte 
cuvinte, Fiul cerului, Hristos este acum zămislit. 
Principiul fecundant era Dumnezeul unic care acţionează 
în lume, iar principiul receptiv era corpul şi întreaga 
structură a lui lisus din linia lui Nathan care fusese 
pregătit să primească germenele venind din ceruri. 
„Acesta este fiul meu cel iubit; astăzi l-am zămislit'*. 
Aceasta este exprimarea în manuscrisele evanghelice mai 
vechi şi aşa ar fi trebuit să figureze în Evangheliile 
noastre (Luca 3, 22). 

* in Evangheliile sinoptice, citatul este prezentat astfel: „Tu 
eşti Fiul Meu cel iubit întru tine am binevoit". (Nota trad.) 
Cine este acea entitate care s-a unit atunci cu corpul 
eteric al lui Iisus din linia lui Nathan? Această entitate a 
lui Hristos nu poate fi înţeleasă dacă ne limităm la 
evoluţia Pământului. Entitatea lui Hristos este acea 
entitate pe care trebuie s-o numim Ghidul fiinţelor 
spirituale care s-au separat altădată de Pământ o dată cu 
Soarele şi care şi-au creat un câmp de acţiune mai înalt 
pentru a acţiona din Soare - deci din afară - asupra 
Pământului. Dacă ne transpunem în timpurile precreştine 
care încep de la epoca când Soarele s-a separat de 
Pământ până la apariţia lui Hristos aici jos, trebuie să 
spunem: Când omul îşi ridica privirea spre Soare, el 
trebuia să simtă, dacă ar fi avut maturitatea necesară, 
ceea ce propovăduia Zoroastru, cu alte cuvinte, că ceea 
ce pătrunde spre noi prin lumina şi căldura care ne vin 
de la Soare nu este decât veşmântul fizic al înaltelor 
entităţi spirituale care se află în spatele luminii solare; în 
ele se ascund razele de forţă spirituală care, venind de la 
Soare, pătrund în Pământ. Or, ghidul tuturor aeestor 
forţe care-şi trimit astfel influenţele lor binefăcătoare din 
Soare spre Pământ este fiinţa care mai târziu a fost 
numită Hristos. În timpurile prehristice, nu trebuia deci 
să fie căutată pe Pământ, ci în Soare. Şi Zoroastru avea 
dreptate atunci când o numea Ahura Mazdao şi o localiza 
în Soare, spunând: „Am parcurge în zadar întregul 
Pământ, căci nu am găsi acest spirit al luminii; dar dacă 


privim Soarele, atunci cel care trăieşte acolo în mod 
spiritual este Ahura Mazdao şi lumina care vine spre noi 
este corpul spiritului Soarelui, al lui Ahura Mazdao, tot 
aşa cum corpul fizic al omului este corpul spiritului 
omenesc". Această fiinţă superioară se apropia tot mai 
mult de Pământ prin marile evenimente cosmice prin 
care trecea sfera terestră. Prin clarvedere se putea 
resimţi tot mai mult această apropiere a lui Hristos de 
Pământ. O recunoaştere clară a acestui Hristos a avut loc 
atunci când marele precursor al lui Hristos, Moise, a 
primit revelaţia sa în fulgerul de foc, pe muntele Sinai. 


Ce au însemnat aceste revelații făcute lui Moise? Ele au 
însemnat că ceea ce se apropia de Pământ, ca entitate a 
lui Hristos, se arăta la început ca o imagine reflectată. Să 
ne reprezentăm în mod spiritualizat fenomenul pe care îl 
percepem în fiecare noapte cu Lună plină. Atunci când 
privim Luna plină, vedem razele Soarelui reflectate. Ceea 
ce radiază spre noi este lumină solară, dar noi o numim 
lunară, pentru că ea este reflectată de Lună. Pe cine a 
văzut Moise în rugul arzând şi în focul de pe Sinai? Pe 
Hristos. Dar aşa cum se vede lumina Soarelui reflectată 
de Lună şi nu în mod direct. El a văzut reflectarea lui 
Hristos; şi la fel cum noi numim clar de Lună lumina 
Soarelui care se reflectă astfel, la fel lisus Hristos a fost 
numit lahve sau lehova. Acesta nu este altceva decât 
reflectarea lui Hristos înainte ca să fi apărut El însuşi pe 
Pământ. Astfel, Hristos s-a anunţat omenirii - care nu-L. 
putea încă vedea în esenţa sa originară - în mod indirect, 
tot aşa cum într-o noapte cu Lună plină, altminteri 
întunecoasă, lumina solară se arată în razele Lunii. lahve 
sau Iehova este Hristos, văzut nu în mod direct, ci ca o 
lumină reflectată. 


Acest Hristos trebuia să se apropie din ce în ce mai mult 
de cunoasterea umană. Aceasta înseamnă că El însusi 
trebuia să umble un timp pe Pământ, să fie un om printre 
oameni, să devină un locuitor al Pământului, aşa cum mai 
înainte el nu se revela din Cosmos decât iniţiaţilor. Dar 
pentru aceasta trebuia să vină momentul potrivit. Că 


acest Hristos există, aceasta s-a ştiut întotdeauna acolo 
unde se pătrunsese până la înţelepciunea Universului. 
Dar pentru că El se manifestase în cele mai variate 
moduri, a fost desemnat cu numele cele mai diferite. 
Zoroastru l-a numit Ahura Mazdao fiindcă lui i se revela 
învesmântat cu lumina solară. Sfintii Rişii, acei mari 
îndrumători ai omenirii care trăiseră în India antică în 
prima epocă postatlanteană, cunoşteau de asemenea 
foarte bine existenţa acestei mari Fiinţe, dar ei ştiau că 
El nu era încă accesibil înţelegerii pământeşti a epocii lor 
şi că el nu va deveni accesibil acestei înţelegeri decât mai 
târziu. Din această cauză, formula de atunci era că 
această fiinţă ar trăi dincolo de regiunea sfinţilor Rişii şi 
se numea Vişva Karman. Cei şapte Rişii vorbeau şi ei 
despre fiinţa pe care Zoroastru o numea Ahura Mazdao. 
Acestea nu sunt decât nume diferite pentru entitatea 
care, din înălțimile spirituale ale Cosmosului, se apropia 
în mod lent de Pământ. 


Dar a trebuit o întreagă pregătire în evoluţia omenească 
pentru ca un corp omenesc să poată prelua în el această 
fiinţă. Trebuia ca entitatea care a trăit în Zoroastru să se 
maturizeze din incarnare în incarnare, pentru ca ea să 
poată dezvolta după aceea în corpul atât de pur al lui 
Iisus din linia lui Nathan facultăţile corpului senzaţiei, ale 
sufletului senzaţiei şi ale sufletului raţiunii, astfel încât 
această entitate omenească să devină aptă să primească 
o fiinţă atât de elevată. Acest proces trebuia să fie 
îndelung pregătit. Pentru ca un suflet al senzaţiei, un 
suflet al raţiunii să poată fi astfel pregătite, trebuia mai 
întâi ca un Eu să treacă prin numeroasele experienţe şi 
vieţuiri prin care a trecut Zoroastru şi ca acesta să 
transforme facultăţile din sufletul lui lisus aparţinând 
liniei lui Nathan. Acest lucru nu ar fi fost posibil mai 
devreme. Căci la dezvoltarea acestui copil lisus nathanic 
trebuia să lucreze nu numai Eul lui Zoroastru, dar şi 
marea entitate pe care noi am descris-o ea fiind 
Nirmanakaya lui Buddha. Aceasta a lucrat mai ales din 
afară, de la naştere până la vârsta de doisprezece ani. Or, 
pentru aceasta ea trebuia mai întâi să existe. Trebuia ca 


Bodhisattva însuşi să ajungă la starea de Buddha înainte 
de a face posibilă dezvoltarea corpului Nirmanakayei, 
pentru ca el să poată acţiona asupra Copilului lisus 
aparţinând liniei nathanice, de la naştere până la al 
doisprezecelea an al său. Bodhisattva însuşi trebuia mai 
întâi să depăşească nivelul de Buddha pentru a avea în el 
forţa de a pregăti un corp în vederea acestui mare 
eveniment. În incarnarea în care a devenit Buddha, el nu 
ajunsese încă în situaţia de a putea dezvolta această 
facultate. Pentru aceasta era necesară viaţa sa de 
Buddha. 


În ziua când omenirea va înţelege ce comori de 
înţelepciune sunt păstrate în vechile legende, ea va putea 
citi în pasajele corespunzătoare că tot ceea ce descifrăm 
din Cronica Akasha este păstrat în chip minunat în 
legendele vechi. Ni se povesteşte, şi pe bună dreptate, că 
în India antică era deja propovăduit Hristos ca entitate 
cosmică care se găseşte dincolo de sfera sfinţilor Rişii. Ei 
ştiau că această entitate trăia în cer şi nu se apropia 
decât încetul cu încetul de Pământ. Zoroastru ştia şi el că 
trebuia să-şi îndrepte privirea sa de la Pământ spre 
Soare; şi acest vechi popor evreu, prin calităţile, 
facultăţile de care am vorbit ieri, a fost primul care a 
primit revelaţia lui Hristos sub forma sa de reflectare. Ni 
se spune într-o povestire şi acest lucru, că atunci când 
Bodhisattva a devenit Buddha el a intrat în contact cu 
Vişva Karman, care mai târziu a fost numit Hristos. 
Legenda povesteşte că la apropierea vârstei de douăzeci 
şi nouă de ani Buddha a ieşit din palatul său, unde fusese 
crescut şi îngrijit până atunci. El a întâlnit mai întâi un 
bătrân, apoi un bolnav; el a văzut după aceea un cadavru 
şi a învăţat astfel să cunoască încetul cu încetul mizeriile 
existenţei. Apoi el a văzut un călugăr care se retrăsese 
din această viaţă în care domnea bătrâneţea, boala şi 
moartea. Atunci el s-a decis, spune legenda, care ne 
arată astfel un adevăr profund, să nu mai plece imediat şi 
să revină încă o dată asupra paşilor săi. Dar în cursul 
acestei plimbări artistul divin, Vişva Karman, i s-a arătat 
şi l-a înzestrat cu forţa pe care el o trimitea din înălțimile 


cereşti spre Pământ. Cu puterea lui Vişva Karman însuşi, 
deci a lui Hristos, a fost înzestrat astfel Bodhisattva. 
Pentru el, Hristos era o forţă exterioară care nu se unise 
încă cu el. 


Pe atunci, şi Bodhisattva se apropia de vârsta de treizeci 
de ani; totuşi, el nu ar fi putut încă determina preluarea 
desăvârşită a lui Hristos într-un corp omenesc. Pentru 
aceasta el trebuia să atingă o anumită maturitate. El a 
devenit matur tocmai prin existenţa sa de Buddha. Şi 
atunci când a apărut în Nirmanakaya sa, el avea ca 
sarcină să pregătească corpul lui lisus din linia lui 
Nathan, în care nu a pătruns el însuşi, dându-i 
maturitatea necesară pentru a-l primi pe Vişva Karman, 
pe Hristos. 


În acest fel au contribuit toate forţele evoluţiei pentru a 
face posibil acest mare eveniment. Dar acum ne vine pe 
buze o întrebare: Ce raport există între acest Hristos, 
acest Vişva Karman şi entităţi ca Bodhisattvii, dintre care 
una a fost cea care mai târziu a devenit Buddha? 


Cu această întrebare ajungem la unul din cele mai mari 
mistere ale evoluţiei noastre terestre. Pentru 
sentimentele si senzațiile unui om de astăzi este în 
general greu să aibă chiar şi cea mai mică idee despre 
nemărginirea care se ascunde în spatele acestui mister. 
Asemenea entităţi dintre care una este Bodhisattva care 
a devenit Buddha şi care a avut misiunea să încorporeze 
omenirii marea învăţătură a Milei şi a Iubirii, astfel de 
entităţi există în număr de douăsprezece, legate de 
Cosmosul căruia îi aparţine Pământul. Acel Bodhisattva 
care a devenit Buddha în secolul al cincilea până la al 
şaselea înaintea erei noastre este una din aceste 
douăsprezece entităţi. Fiecare dintre aceşti Bodhisattva 
are o anumită misiune. Aşa cum cel despre care am scris 
aici a avut sarcina să aducă pe Pământ învăţătura Milei şi 
a lubirii, ceilalţi le au de asemenea pe ale lor care trebuie 
îndeplinite în diferitele epoci ale evoluţiei pământeşti. 
Misiunea lui Buddha este în mod deosebit legată de 


Pământ fiindcă dezvoltarea simțului moral este tocmai 
sarcina care îi revine erei noastre, începând de la 
apariţia lui Bodhisattva din secolul al cincilea şi al 
şaselea înaintea erei noastre până la momentul în care 
acesta va fi înlocuit de succesorul său, care va trăi pe 
Pământ sub numele de  Maitreya-Buddha. Astfel 
progresează evoluţia pământească: Bodhisattvii intervin 
din timp în timp pentru a încorpora în evoluţia 
pământească ceea ce este obiectul misiunii lor. Dacă am 
cuprinde cu privirea toată această evoluţie a Pământului, 
am vedea acţionând în ea doisprezece dintre aceşti 
Bodhisattva. Ei fac parte dintr-o comunitate spirituală 
puternică, care trimite din timp în timp pe unul dintre 
Bodhisattva pe Pământ ca sol, pentru a aduce aici un 
anumit mesaj, pentru a fi unul din marii instructori 
spirituali. Această comunitate, care stăpâneşte toată 
evoluţia Pământului nostru, trebuie s-o recunoaştem ca 
pe o mare Lojă compusă din doisprezece Bodhisattva [8]. 
Aceşti doisprezece Bodhisattva corespund ideii pe care 
ne-o facem pe un plan inferior al existenţei despre un 
instructor. Aceştia sunt „Maeştri", mari inspiratori care 
insuflă oamenilor ceea ce trebuie ei să cucerească într-o 
directie sau alta. 


Dar de unde primesc Bodhisattvii ceea ce au de 
propovăduit de la o epocă la alta? Dacă aţi putea 
pătrunde în această mare Lojă spirituală, în cercul celor 
doisprezece Bodhisattva, aţi vedea, aflându-se în centrul 
lor o a treisprezecea fiinţă pe care nu am putea-o numi 
instructor în acelaşi fel ca pe ceilalţi doisprezece, căci ea 
este o fiinţă din care emană însăşi substanta 
înţelepciunii. Pentru a caracteriza această stare de fapt, 
putem spune foarte corect: cei doisprezece Bodhisattva 
se află în marea Lojă spirituală, aşezaţi în jurul centrului 
ei; ei sunt absorbiți în contemplarea marii Înţelepciuni, 
de la care primesc ceea ce au ca misiune să încorporeze 
în evoluția Pământului. Deci de la acest al 
Treisprezecelea emană ceea ce au ceilalţi de propovăduit 
oamenilor. Ei sunt instructorii,  inspiratorii; al 
Treisprezecelea este chiar esenţa a ceea ce 


propovăduiesc ei. Ei Îl propovăduiesc mereu de la o 
epocă la alta, din epocă în epocă, este obiectul 
învăţământului lor. Pe acest al Treisprezecelea, vechii 
Rişii îl numeau Vişva Karman, iar Zoroastru îl numea 
Ahura Mazdao; noi îl numim Hristos. Acesta este raportul 
său cu ansamblul Bodhisattvilor. El este ghidul, 
conducătorul marii lor comunități. Ceea ce 
propovăduieşte oamenilor întregul cor al Bodhisattvilor 
este deci învățătura despre Hristos, despre Vişva 
Karman. Cel care în secolul al şaselea înaintea erei 
noastre din Bodhisattva a devenit Buddha a fost 
împodobit cu forţele lui Vişva Karman. Cel care în 
calitate de Iisus al liniei nathanice l-a primit pe Hristos în 
el a fost nu numai împodobit cu aceste forţe, ci „uns", cu 
alte cuvinte, pătruns, saturat de Vişva Karman, de 
Hristos. 


Peste tot unde oamenii aveau presentimentul sau, prin 
iniţiere, cunoaşterea acestei stări de lucruri, a acestor 
mari Misterii ale evoluţiei omeneşti, această taină s-a 
încheiat într-un simbol, într-o imagine. Astfel, de 
exemplu, în Misteriile esoterice din nordul Europei, care 
sunt atât de puţin cunoscute, în Misteriile Drottilor, s-a 
întemeiat, mult înainte apariţiei creştinismului, un simbol 
pământesc al acestei Loji a celor doisprezece 
Bodhisattva. În Europa acestor vechi timpuri, cei care 
conduceau evoluţia spirituală în Misteriile Drotte formau 
întotdeauna o comunitate de doisprezece. Ei aveau 
misiunea de a propovădui. Exista şi un al Treisprezecilea 
care nu propovăduia, dar care, prin simpla lui prezentă, 
radia înţelepciunea care îi inspira pe ceilalţi. Aceasta era 
imaginea pământească a unei stări de lucruri spirituale, 
cereşti. În poemul Secretele [9], în care Goethe face 
aluzie la inspiraţia pe care a primit-o de la Rosicrucieni, 
el aminteşte cum doisprezece stau în jurul unui al 
Treisprezecelea, care nu este în mod necesar un mare 
instructor deoarece fratele Marcu este ales să fie 
considerat ca fiind acest al Treisprezecelea după ce 
acesta va fi plecat. El nu are menirea de a aduce o 
învăţătură, ci substanţa spirituală însăşi. Şi oriunde a 


existat presentimentul sau cunoaşterea acestei sublime 
stări de lucruri, faptele au stat astfel în această privinţă. 


O dată cu Botezul în Iordan, în evoluţia omenească sosise 
clipa când acest sublim al Treisprezecelea a apărut pe 
Pământ ca însăşi substanţa spirituală pe care toţi ceilalţi 
- Bodhisattva şi Buddha - trebuiau s-o propovăduiască; şi 
a fost necesară toată acea pregătire pentru ca această 
entitate să se poată afunda într-un corp omenesc. Acesta 
este misterul Botezului în Iordan. Şi fiinţa care ne este 
descrisă în Evanghelii este Vişva Karman, Ahura Mazdao 
sau Hristos, cum a fost numit mai târziu, în corpul lui 
lisus aparţinând liniei lui Nathan. Ca atare, această fiinţă 
trebuia să se afle ca om printre oameni, într-un corp 
omenesc pe Pământ în timpul celor trei ani, în acea fiinţă 
omenească încercată care trecuse până la vârsta de 
treizeci de ani prin tot ceea ce am descris în cursul 
acestor prelegeri. Pe acest lisus nathanic îl strălumina, îl 
străbătea acea entitate care se ascundea mai inainte în 
razelc solare luminoase şi calde, care radia din Cosmos 
după ce părăsise Pământul atunci când Soarele se 
separase de acesta. 


Noi putem să ne punem acum încă o întrebare: De ce 
această entitate s-a contopit aşa de târziu cu evoluţia 
omenirii pe Pământ? De ce n-a coborât ea mai devreme 
aici, jos? De ce nu a pătruns ea mai devreme într-un corp 
eteric omenesc, cum a făcut-o în momentul Botezului în 
Iordan? 


Pentru a înțelege acest lucru trebuie să ne facem o idee 
puțin mai precisă despre evenimentul care în Vechiul 
Testament ne este descris drept „căderea în păcat". 
Acest eveniment a constat în faptul că anumite entităţi 
care rămăseseră la nivelul vechii evoluţii lunare au intrat 
în timpul epocii lemuriene în corpul astral al omului. 
Acesta a fost atunci impregnat de forţele luciferice. Acest 
lucru ne este descris într-un mod metaforic ca fiind 
„căderea în păcat" din Paradis. Datorită faptului că 
aceste forţe au pătruns în corpul său astral, omul a fost 


implicat în condiţiile de existenţă pământească mai 
profund decât s-ar fi întâmplat altfel . Dacă el nu ar fi 
suferit această influenţă luciferică, şi-ar fi efectuat 
evoluţia pe Pământ în sfere într-un anumit fel mai înalte, 
fiind mai puţin implicat în materia terestră. Prin aceasta, 
omul a coborât mai devreme pe Pământ decât ar fi 
trebuit de fapt. 


Dacă nu s-ar fi produs nimic altceva, dacă nu s-ar fi 
întâmplat tot ce am descris, orice influenţă a forţelor 
luciferice care se fixaseră în corpul astral s-ar fi făcut, de 
asemenea, simțită şi în corpul eteric al omului. Acest 
lucru puterile cosmice trebuiau însă să-l împiedice. Şi 
pentru aceasta trebuia să se producă ceva excepţional. 
Ceea ce înţeleg eu prin aceasta este explicat dintr-un alt 
punct de vedere în cartea Știința ocultă, care va apărea 
într-un viitor apropiat. Fiinţa omenească nu trebuia să 
rămână aşa cum era după ce preluase forţele luciferice în 
corpul său astral. Ea trebuia să fie protejată contra 
efectelor forţelor luciferice asupra corpului său eteric. 
Acest lucru s-a realizat prin punerea omului în 
imposibilitatea de a se servi de întreg corpul său eteric. 
O parte a acestuia a fost sustrasă bunului său plac. Dacă 
nu s-ar fi produs această binefacere a zeilor, dacă fiinţa 
omenească ar fi păstrat puterea sa asupra întregului său 
corp eteric, ea nu ar mai fi putut găsi niciodată adevărata 
sa cale în timpul evoluţiei pământeşti. Anumite părţi ale 
corpului eteric uman au trebuit să fie retrase pentru a fi 
puse în rezervă în vederea unor epoci viitoare. Să 
încercăm acum să vedem cu ochii spiritului care au fost 
aceste părţi. 

* Ştiinţa ocultă (GA 13) a apărut în l.română şi cu titlul 

Ştiinţa spirituală, Editura Arhetip, 1994. (Nota trad.) 
Fiinţa omenească este alcătuită mai întâi din materiile pe 
care le vedem în lumea exterioară: pământul sau 
substanţele solide, apa sau substanţele lichide, aerul sau 
substanţele gazoase. Acestea sunt elementele care 
constituie corpul său fizic, la fel cum ele constituie tot 
ceea ce este fizic. Etericul începe cu prima stare a 
etericului, pe care o numim „eterul caloric" sau, mai rar, 


„focul“. Focul sau căldura, pe care fizica de astăzi nu o 
consideră ca ceva substanţial, ci numai ca pe o vibraţie, 
este totuşi prima stare a etericului. A doua stare a 
etericului este eterul luminos sau, simplu, lumina şi a 
treia sa stare este ceva care, pentru om, nu este 
perceptibil decât ca o reflectare, ca o umbră, resimţită în 
lumea fizică sub forma sunetului. Dar la baza a tot ce 
este sunet exterior se află ceva mai fin, ceva eteric, ceva 
spiritual, astfel încât sunetul fizic trebuie considerat ca 
nefiind decât umbra sunetului spiritual, a ceea ce noi 
numim eterul sonor sau eterul numeric. Al patrulea 
domeniu al etericului este eterul vieţii, care este la baza 
propriu-zisă a oricărei vieţi. 


Aşa cum este omul fizic astăzi, tot ceea ce aparţine de 
sufletul său se imprimă în corpul său fizic şi în corpul său 
eteric, dar se şi repartizează într-un anumit fel asupra 
diverselor substanţe eterice. Ceea ce numim voinţă se 
exprimă din punet de vedere eteric prin ceea ce numim 
„focul". Oricine este cât de cât receptiv la anumite 
conjuncturi sensibile, va putea simţi că suntem 
îndreptăţiţi să spunem despre voinţă că ea trăieşte în 
elementul eteric al focului, în timp ce, fizic, ea se 
manifestă în sânge, respectiv, în circulaţia sangvină. 
Ceea ce numim sentiment se exprimă în acea parte a 
corpului eteric care corespunde eterului luminos. De 
aceea, clarvăzătorul vede impulsurile de voinţă ale unei 
fiinţe omeneşti sub aspectul de flăcări care ţâşnesc în 
corpul său eteric şi radiază în corpul său astral. Cât 
priveşte sentimentele sale, el le vede ca forme luminoase. 


Ceea ce însă, omul trăieşte în sufletul său ca gândire şi 
ceea ce exprimăm în vorbire reprezintă şi ele numai 
imagini-fantomă ale adevăratei gândiri, ceea ce este uşor 
de înţeles fiindcă sunetul fizic nu este nici el decât umbra 
a ceva superior. Cuvintele au ca organ eterul sunetului. 
La baza cuvintelor se află gândirea; cuvintele sunt forme 
de exprimare ale gândurilor. Aceste forme de exprimare 
umplu spaţiul eteric, propagându-şi vibraţiile lor prin 
eterul sonor. Dar sunetul fizic nu este în realitate decât o 


reflectare a vibratiilor propriu-zise ale gândirii. Cât 
priveşte ceea ce face fondul cel mai intim al gândurilor 
noastre, ceea ce le dă un sens, aceasta aparţine - în ceea 
ce priveşte etericul - eterului vieţii propriu-zis. 
Sens Eteru 
l 
vieții 
Gândire Eteru 
l 
sonor 


Sentime Eteru 


nt l 
lumin 
os 

Voinţă Eteru 
l 
calori 
G 

Aer 

Apă 

Pământ 


În timpul perioadei lemuriene, după ce Lucifer a 
exercitat influența sa asupra omului, din aceste patru 
feluri de eter au fost lăsate la libera dispoziție a acestuia 
numai ultimele două: eterul focului şi eterul luminii. 
Celelalte două, eterurile superioare, i-au fost retrase. 
Aceasta este semnificatia esoterică a ceea ce ne este 
descris în mod simbolic astfel: după ce sub influenţa lui 
Lucifer oamenii au ajuns să distingă între bine şi rău - 
reprezentat simbolic prin înfruptarea din „Arborele 
cunoaşterii" - le-a fost interzis accesul la Arborele vietii. 
Aceasta înseamnă că lor le-a fost luat ceea ce altfel ar fi 
pătruns în mod liber, arbitrar, în eterurile legate de 
gândire şi de sens. 


Prin aceasta, oamenii au trebuit de acum încolo să se 
dezvolte în modul următor: în fiecare liber arbitru uman 


a fost repartizat ceea ce corespunde voinţei sale. Omul îşi 
poate pune în valoare voinţa şi sentimentele ca atribute 
personale. Sentimente şi voinţă sunt lăsate fiecărui om 
pentru folosinţa sa personală. De aici provine caracterul 
individual a ceea ce ţine de domeniul afectiv şi de 
domeniul voluntar. Dar acest element individual se şterge 
de îndată ce te ridici de le sentiment la gândire, şi de aici 
chiar la exprimarea gândurilor pe planul fizic, la vorbire. 
În timp ce sentimentele şi voinţa fiecăruia sunt 
personale, atunci când te ridici la nivelul vorbirii şi al 
gândirii ajungi imediat la ceva de ordin general. Nu 
poate fiecare din noi să-şi producă propriile sale gânduri. 
Dacă gândurile ar fi tot atât de individuale ca 
sentimentele, noi nu ne-am înţelege niciodată. 


Aşadar, gândul şi sensul au fost sustrase liberului arbitru 
al omului şi în mod provizoriu păstrate în sfera zeilor; ele 
ne vor fi date mai târziu. De aceea noi vedem pe întregul 
Pământ indivizi care sunt înzestrați cu sentimente şi 
impulsuri voluntare personale, în timp ce gândirea şi 
vorbirea sunt comune unui întreg popor. Acolo unde 
există o limbă comună domină aceeasi divinitate a 
poporului respectiv. Această sferă este sustrasă liberului 
arbitru al fiinţei umane; acolo lucrează în mod provizoriu 
zeii. 


Când Zoroastru le vorbea discipolilor săi despre 
împărăţia spiritului, el le putea spune: „Din cer ne vine 
căldura, focul, din cer coboară lumina. Acestea sunt 
veşmintele lui Ahura Mazdao. Dar sub aceste veşminte se 
ascunde Cel care nu a coborât încă, Cel care a rămas în 
înălțimile spirituale şi care nu a aruncat decât o umbră în 
gândurile fizice, în vorbele fizice ale oamenilor." Dincolo 
de căldura solară, dincolo de lumina solară se ascunde 
ceea ce trăieşte în sunet, în sens, ceea ce nu s-a revelat 
încă decât celor care au putut privi dincolo de lumină, 
ceea ce, în raport cu vorba pământească, este ca Verbul 
ceresc faţă de acea parte a vieţii care a fost provizoriu 
reţinută. De aceea Zoroastru spunea: „Ridicaţi-vă 
privirile spre Ahura Mazdao; vedeţi cum se manifestă el 


în veşmântul fizic al luminii şi al căldurii. Dar, dincolo se 
află Verbul creator divin; acesta se apropie de Pământ". 


Cine este Vişva Karman? Cine este Ahura Mazdao? Cine 
este Hristos în adevărata sa natură? Sunt Verbul creator 
divin. lată de ce în învăţătura lui Zoroastru se află pasajul 
uimitor din care se vede că el este iniţiat pentru a 
percepe în lumină pe Ahura Mazdao, dar şi Verbul 
creator, Honover, care trebuia să coboare pe Pământ şi 
care a coborât pentru prima dată la Botezul făcut de Ioan 
într-un corp eteric uman. Ceea ce fusese păstrat din 
epoca lemuriană, Cuvântul, Verbul spiritual, a coborât în 
acest moment din înălțimile eterice în corpul eteric al lui 
lisus din linia lui Nathan. Şi ce s-a întâmplat, o dată 
Botezul înfăptuit? Verbul se făcuse trup. 


Ce au anunţat dintotdeauna Zoroastru şi cei care 
cunosteau aceste Misterii? În calitate de clarvăzători, ei 
au anunţat Verbul care se ascunde dincolo de căldură şi 
de lumină. Ei erau „servitori ai Verbului”. Şi autorul 
Evangheliei lui Luca a transcris ceea ce au văzut cei 
„care vedeau prin ei înşişi", şi care prin aceasta au 
devenit „servitorii Verbului". 


Acest exemplu ne arată o dată în plus că Evangheliile 
trebuie să fie luate ad-litteram. Ceea ce, din cauza 
principiului luciferic, trebuise să fie ţinut îndepărtat de 
umanitate un timp atât de îndelungat a devenit trup într- 
o Personalitate unică, coborâse pe Pământ, trăia pe 
Pământ. Acesta este motivul pentru care această fiinţă 
este cel mai înalt model pentru cei care vor înţelege 
încetul cu încetul natura sa. Din acest motiv, 
înţelepciunea noastră trebuie să-şi ia ca exemplu pe 
Pământ Bodhisattvii. Aceştia au întotdeauna ca sarcină să 
propovăduiască ce este al Treisprezecelea printre ei. 
Trebuie ca noi să adunăm cunoştinţele ştiinţei spirituale, 
să utilizăm înțelepciunea, cunoştinţele noastre şi 
rezultatele investigaţiei spirituale pentru a aprofunda 
fiinţa şi natura lui Vişva Karman, a lui Ahura Mazdao, a 
lui Hristos. 


CONFERINŢA a VIII-a 
Dezvoltarea stării de conştienţă a 
umanităţii în perioada postatlanteană. 
Misiunea ştiinţei spirituale: reobţinerea 
dominaţiei spiritualităţii asupra fizicului. 
Acţiunile care au ca punct de plecare Eul 
lui Hristos 

Bâle, 24 septembrie 1909 
Am încercat să ne formăm reprezentări pentru ceea ce se 
află de fapt la baza primului capitol al Evangheliei lui 
Luca. Numai cunoaşterea evenimentelor care s-au 
desfăşurat în cadrul evoluţiei omeneşti şi al căror studiu 
a trebuit să ne ocupe atât de mult timp pentru a le putea 
discuta în detaliu ne permite să descifrăm ceea ce a 
expus autorul acestei Evanghelii ca un fel de „preistorie" 
a marelui eveniment numit Hristos. Atunci suntem în 
situatia de a înţelege cine era cel care, în al treizecilea an 
al său, a preluat în el acel principiu cosmic pe care noi l- 
am caracterizat ca fiind principiul Hristos. Pentru a 
înţelege ceea ce spune autorul Evangheliei lui Luca 
despre personalitatea şi despre activitatea lui lisus 
Hristos (adică despre acea individualitate care, timp de 
trei ani, a exercitat o activitate în lume şi care-L 
reprezintă pe Hristos într-un corp omenesc), este necesar 
să revenim acum în câteva cuvinte asupra anumitor 
particularităţi ale evoluţiei omeneşti despre care epoca 
noastră nu-şi poate face o reprezentare. Din anumite 
puncte de vedere, epoca noastră este deosebit de 
mioapă. Ea crede că tot ceea ce s-a întâmplat cu 
omenirea în ultimele două sau trei secole, că legile care 
stau la baza dezvoltării umanităţii în această perioadă au 
fost întotdeauna valabile, şi în special că ceea ce azi nu 
are importanţă nu a avut niciodată. Din aceasta decurge 
dificultatea pentru omul modern, căruia îi este atât de 
greu să înţeleagă şi să admită în mod obiectiv povestirile 
care se referă la epoca în care Hristos a trăit pe Pământ. 


Autorul Evangheliei lui Luca ne povesteşte faptele lui 


Hristos pe Pământ. El ni le relatează în aşa fel încât, dacă 
pătrundem în sensul descrierilor sale, avem o idee din ce 
în ce mai clară despre stadiul în care se afla atunci, de 
fapt, evoluţia omenească. 


Trebuie din nou să atragem atenţia asupra lucrurilor care 
au fost adesea spuse în cursul consideraţiilor noastre 
antroposofice, şi anume că omenirea actuală îşi are 
punctul de plecare abia de la catastrofa atlanteană; 
strămoşii noştrii, adică propriile noastre suflete în alte 
corpuri, au trăit în vechea Atlantidă, acel continent situat 
între Europa şi Africa, pe de o parte, şi America, pe de 
alta. Apoi a venit marea catastrofă atlanteană, care a 
schimbat faţa Pământului. Masele omeneşti au emigrat 
din Atlantida spre est şi vest şi au populat astfel 
Pământul, aşa cum am spus, referitor la epoca 
postatlanteană. Atunci s-au născut diferitele culturi 
postatlanteene, pe care le-am numit cultura protoindiană, 
a Indiei antice, cultura vechii Persii, cultura caldeo- 
egipteană, cultura greco-romană şi, în sfârşit, cea în care 
trăim noi actualmente. 


Ne facem o idee foarte greşită despre evoluţia umanităţii 
dacă ne închipuim că în tot timpul acestei perioade a 
dezvoltării postatlanteene omul a fost aşa cum este în 
zilele noastre. El s-a modificat continuu; în natura 
omenească de atunci s-au efectuat mari transformări. 
Documentele istorice exterioare nu ne informează decât 
pentru o perioadă de câteva milenii. Singura sursă de 
informaţie, care este însă inaccesibilă ştiinţei oficiale, pe 
care noi o numim Cronica Akasha şi pe care am 
caracterizat-o puţin şi în acest ciclu, ne poate lămuri 
asupra evoluţiei care a urmat catastrofei atlanteene. Ea 
ne spune că după catastrofa atlanteană prima cultură 
care s-a dezvoltat este cea a Indiei antice, în timpul 
căreia oamenii trăiau mai ales în corpul lor eteric, nefiind 
intraţi atât de mult în corpul lor fizic, aşa cum s-a 
întâmplat mai târziu. Neavând încă dezvoltată conştienţa 
Eului pe care noi o avem astăzi, cea mai mare parte a 
populaţiei Indiei era încă înzestrată cu o clarvedere 


nebuloasă, crepusculară. Starea de conştienţă era atunci 
asemănătoare cu cea de vis, în schimb era o stare de 
conştienţă care avea acces la adâncurile existenţei, la 
lumea spirituală. Or, noi am evi-denţiat adesea cât este 
de important pentru omul actual să ştie ce este cu 
cunoaşterea şi formele pe care le ia ea, căci aceasta îl 
poate ajuta să progreseze spre viitor. Noi insistăm 
întotdeauna asupra faptului că strămoşii noştri din India 
antică au cunoscut şi intuit Universul şi asupra faptului 
că ei erau mult mai clarvăzători decât descendenţii lor. 
Dar dacă vrem să înţelegem Evanghelia după Luca, 
trebuie să vorbim acum despre încă o altă facultate a lor. 


În acea epocă, în care corpul eteric mai depăşea în toate 
părţile corpul fizic şi nu era atât de strâns legat de acesta 
cum este astăzi, toate forţele şi facultăţile sufletului 
aveau o putere mult mai mare asupra corpului fizic. Însă 
cu cât corpul eteric a pătruns mai mult în corpul fizic, el 
a slăbit mai mult şi a avut mai puţină influenţă asupra 
acestuia. La vechii atlanţi, partea corpului eteric care 
corespunde capului se întindea în general încă mult 
dincolo de capul fizic, şi acesta mai era cazul, până la un 
anumit punct, la locuitorii Indiei antice. Aceasta le 
permitea, pe de o parte, să dezvolte conştienţa 
clarvăzătoare şi, pe de altă parte, să aibă o mare 
stăpânire a fenomenelor care îşi au sediul în corpul fizic. 


Deşi foarte diferite, putem compara corpul unui vechi 
indian cu un corp din zilele noastre. În epoca noastră 
corpul eteric a coborât cel mai adânc în corpul fizic şi 
este legat la maximum cu aspectele legate de corpul fizic. 
Dar, în prezent, noi aproape atingem momentul în care 
corpul eteric va ieşi din nou, se va elibera de corpul fizic 
şi va deveni mai independent; cu cât omenirea va merge 
mai mult spre viitor, cu atât mai mult corpul eteric va ieşi 
din corpul fizic; astăzi omenirea a depăşit puţin punctul 
în care unirea corpului eteric şi a corpului fizic era 
maximă. Comparând un corp din India antică cu un corp 
actual, se poate deci spune: Corpul eteric al primului este 
încă relativ liber, iar sufletul poate dezvolta forţe care 


acţionează asupra corpului fizic; corpul eteric preia 
forţele sufletului fiindcă nu este încă foarte legat de 
corpul fizic; aceasta îi conferea în schimb o mai mare 
stăpânire a corpului fizic, ceea ce avea drept consecinţă 
faptul că influenţele care se exercitau asupra sufletului 
atingeau de asemenea puternic şi corpul fizic. Când, în 
această epocă, un om care îl detesta pe altul îi spunea o 
vorbă duşmănoasă, această vorbă îl înţepa pe celălalt, ea 
producea efect până asupra structurii sale fizice. Sufletul 
mai acţiona încă asupra corpului eteric, şi acesta asupra 
corpului fizic. Această forţă a fost luată, în prezent, 
corpului eteric. Când, pe de altă parte, era pronunţată o 
vorbă de iubire, ea însenina, îl încălzea pe cel căruia îi 
era adresată, şi aceasta până în corpul său fizic. Din 
această cauză, era foarte important pe atunci dacă se 
rostea o vorbă prietenoasă sau de ură, căci ea acţiona 
asupra tuturor fenomenelor organismului. Acest efect a 
diminuat pe măsură ce corpul eteric a pătruns mai adânc 
în corpul fizic. Astăzi, lucrurile stau altfel. În prezent, un 
cuvânt nu are efect decât asupra sufletului şi sunt rare 
fiinţele cărora un cuvânt duşmănos le dă impresia că le 
sugrumă sau un cuvânt afectuos, dimpotrivă, le conferă 
un sentiment de expansiune, de fericire. Efectele 
curioase pe care noi le mai putem resimţi şi azi în inima 
noastră fizică în urma unui cuvânt de iubire sau de ură 
aveau o intensitate nemaipomenită la începutul evoluţiei 
postatlanteene. Din această cauză, prin aceste efecte 
asupra sufletului se putea obţine cu totul altceva decât în 
prezent. Căci astăzi are puţină importanţă cum se 
pronuntă o vorbă. Ea poate fi rostită cu iubirea cea mai 
arzătoare; când se loveşte de organismul ome-nesc 
actual, ea este mai mult sau mai puţin respinsă, nu îl 
pătrunde, căci nu este vorba numai de modul în care ea 
este spusă, ci şi de modul cum poate fi primită. 


În zilele noastre nu este deci posibil să acţionăm în felul 
acesta direct asupra sufletului omenesc, astfel încât 
efectul să se resimtă într-adevăr în întregul organism 
fizic. Acest lucru nu este posibil în mod direct. Pe o 
anumită cale, însă, va fi din nou posihil, căci ne apropiem 


de un viitor în care spiritualul va avea din nou importanţa 
sa. Astăzi, putem deja spune cum se va realiza aceasta în 
viitor. În timpul ciclului pe care îl parcurge omenirea 
actuală, noi putem face foarte puţin pentru ca ceea ce 
trăieşte în sufletul nostru ca iubire, bunăvoință, 
înţelepciune să se reverse direct în sufletul altuia şi acolo 
să capete forţă pentru a acţiona până în corpul fizic. 
Trebuie să ne spunem că nu putem obţine acest lucru 
decât încetul cu încetul. Dar acest mod de acţionare 
spirituală începe să se facă simțită tocmai acolo unde se 
răspândeşte concepţia ştiinţei spirituale asupra lumii, 
căci această concepţie despre lume este începutul 
intensificării acţiunilor sufletului. Rare sunt astăzi 
cazurile când o vorbă produce efecte fizice. Dar este 
posibil ca anumiţi inşi să se reunească pentru a prelua în 
sufletele lor o sumă de adevăruri spirituale. Aceste 
adevăruri spirituale se vor consolida încetul cu încetul şi 
vor deveni puternice în suflete, obţinând prin aceasta şi 
forţa de a acţiona până în organismul fizic, dându-i forma 
pe care o au ele însele. Astfel, în viitor, principiul 
spiritual-sufletesc va recăpăta o mare putere asupra 
fizicului şi-l va forma după imaginea sa. 


În India antică, ceea ce se înţelege prin „a vindeca" era 
de asemenea cu totul altceva decât în epocile ulterioare, 
căci aceasta este integral legată de ceea ce tocmai am 
spus. Datorită faptului că prin ceea ce acţiona asupra 
sufletului se putea obţine un efect considerabil asupra 
corpului, se putea acţiona, cu ajutorul unei vorbe 
încărcate de impulsul de voinţă corespunzător, asupra 
sufletului celuilalt, astfel încât acesta transmitea, la 
rândul său, acest impuls corpului eteric, de unde el 
trecea în corpul fizic. Îndată ce se avea o idee despre ce 
fel de acţiune se dorea a se exercita în sufletul celălalt, se 
putea astfel declanşa, în cazul unui organism bolnav, 
acţiunea corectă asupra sufletului şi prin aceasta şi 
asupra corpului fizic, ceea ce aducea astfel vindecarea. 
Reprezentaţi-vă acum toate acestea amplificate la 
maximum, astfel încât medicul indian să fi stăpânit acele 
influenţe şi efecte sufleteşti care sunt luate în 


considerare; atunci trebuie să fie limpede că orice 
vindecare în perioada indiană era un proces mult mai 
spiritual decât poate fi în prezent - eu spun în mod expres 
„decât poate fi". Dar noi ne apropiem din nou de acest 
gen de practici. Ceea ce ne vine din înălţimi cosmice, 
spirituale, sub forma unei concepţii despre lume, sub 
forma unui ansamblu de adevăruri care corespund 
marelui conţinut spiritual al Universului, se va revărsa în 
suflete şi va deveni, în măsura în care omenirea 
înaintează spre viitor, un adevărat mijloc de vindecare, 
ieşit chiar din adâncimile fiinţei umane. În viitor, ştiinţa 
spirituală este marele remediu al sufletelor, pentru a le 
sprijini în pătrunderea în viitor, prin viaţă. Dar trebuie să 
înţelegem că, coborând, omenirea s-a aflat pe o cale 
descendentă a evoluţiei, că lucrările spiritului au 
regresat tot mai mult, că noi am ajuns la nivelul cel mai 
de jos al evoluţiei şi că numai încetul cu încetul vom 
putea urca din nou spre înălțimile la care ne aflam 
altădată. 


Anumite efecte care mai existau încă într-o mare măsură 
în timpul Indiei antice s-au pierdut foarte lent. O 
organizare incă similară a omului mai era prezentă în 
cultura egipteană, astfel încât se mai putea acţiona de la 
suflet la suflet. Cu cât ne întoarcem mai mult în cultura 
egipteană cu atât mai mult găsim că exista o acţiune 
directă de la un suflet la altul, care putea fi apoi 
transmisă organismului fizic. Acest lucru era mult mai 
puţin prezent în vremea Persiei antice. Căci aceasta avea 
o altă misiune; ea era chemată să dea un prim impuls în 
sensul unei intervenţii a fiinţei umane în lumea fizică. În 
ceea ce priveşte calităţile pe care tocmai le-am 
menţionat, cultura egipteană se apropie mult mai mult de 
cultura Indiei decât de cea a Persiei. În Persia primitivă, 
sufletul a început deja a se închide din ce în ce mai mult 
în sine, de a avea din ce în ce mai puţină stăpânire 
asupra organismului exterior, pentru că ea trebuia să 
dezvolte tot mai mult conştienţa de sine în Eul propriu. 
Din această cauză, acea direcţie care îşi păstrase 
supremaţia spiritului asupra fizicului trebuia să-şi 


găsească un alt curent cultural, bazat în mod preferenţial 
pe aprofundarea interioară, pe producerea conştienţei de 
sine; aceste două curente găsesc un fel de echilibru în 
ceea ce numim cultura greco-romană. Aceasta este cea 
de a patra perioadă culturală postatlanteană. Acum, 
omenirea era deja atât de afundată în lumea fizică, încât 
se stabileşte un fel de echilibru între fizic, pe de o parte, 
suflet şi spirit, pe de altă parte. Cu alte cuvinte, în 
această a patra epocă de cultură, spiritul şi sufletul aveau 
cam tot atâta putere asupra corpului cât avea acesta 
asupra sufletului. Intre ele s-a stabilit un fel de echilibru; 
omenirea a coborât până la starea de echilibru. 


Dar acum omenirea trebuia să treacă din nou printr-un 
fel de încercare cosmică pentru a putea urca din nou în 
înălțimile spirituale. De aceea, începând din epoca greco- 
latină, ea a coborât încă mai adânc în materialitatea 
fizică. Tot ceea ce se referă la corp, la fizic, a coborât 
încă mai adânc. În epoca în care trăim noi, în epoca a 
cincea de cultură postatlanteenă, omul a fost antrenat 
sub linia de echilibru şi nu se putea ridica mai întâi decât 
în viaţa sa interioară, el putea dobândi o conştienţă de la 
lumea spirituală care avea mai mult un caracter teoretic. 
El trebuia să se fortifice interior. 


Astfel, vedem în cultura greco-latină domnind o stare 
relativă de echilibru, în timp ce în epoca noastră fizicul a 
obţinut o supremație care domină sufletul şi spiritul. Se 
poate constata că acestea au devenit într-o anumită 
privinţă neputincioase; ele nu mai pot fi înţelese decât în 
teorie. Timp de secole, sufletul omenesc a trebuit să se 
limiteze la a dezvolta forţele sale interioare, dezvoltare 
care nu se reflectă în conştienţa manifestă. Dar el trebuie 
să devină mereu mai puternic, tot mai viguros, pentru ca 
să poată fi dezvoltată o nouă conştienţă. Şi când sufletul 
şi spiritul vor fi dobândit o anumită forţă - ceea ce va fi 
cazul în a şasea epocă culturală postatlanteană -, o forţă 
care va fi obţinută datorită faptului că omenirea va fi luat 
din ce în ce mai multă hrană spirituală, sufletul şi spiritul 
vor avea prin această hrană o înţelepciune nu teoretică, 


ci una vie, vor avea un adevăr viu. Atunci această 
spiritualitate va fi atât de puternică încât va regăsi - 
venind însă din direcţia opusă - puterea sa asupra 
corpului. 


Cum ne putem noi explica misiunea ştiinţei spirituale 
pentru omenire din acest punct de vedere? Dacă în epoca 
noastră ştiinţa spirituală devine din ce în ce mai mult 
ceva care va fi în stare să stimuleze nu numai raţiunea şi 
intelectul omului, ci să încălzească tot mai mult sufletul, 
atunci acesta va deveni atât de puternic, încât va obţine 
dominaţia asupra fizicului. Desigur, sunt necesare 
anumite tranziţii; unele aspecte vor da impresia unei 
decadenţe, unor alterări. Dar acestea nu vor fi decât 
forme de trecere care vor face loc acelei stări viitoare în 
care oamenii vor prelua viaţa spirituală în ideile lor, şi se 
va instala pentru întreaga omenire acea stare care va 
însemna dominarea sufletului şi spiritului asupra 
fizicului, asupra materiei. Orice om pe care nu numai îl 
interesează învăţăturile ştiinţei spirituale fiindcă ele îi 
stimulează viaţa sa intelectuală, ci care se poate şi 
entuziasma de adevărul acestor învățături, cel care 
găseşte o satisfactie profundă şi vie în aceste învățături, 
va fi un precursor al acelor oameni care vor redobândi 
stăpânirea corectă a sufletului asupra corpului. 


În prezent, noi putem deja prezenta marile adevăruri în 
legătură cu evenimente ca cele de care am vorbit în zilele 
din urmă, acele evenimente importante care privesc 
fuziunea curentului lui Buddha cu cel al lui Zoroastru, tot 
ceea ce s-a întâmplat în Palestina la începutul erei 
noastre. Am putut arăta cum înţelepciu-nea care reglează 
progresul lumii a creat cei doi copii lisus ai liniilor 
Solomon şi Nathan, provocând astfel unirea celor două 
curente spirituale care urmau până atunci căi separate. 


Există două moduri de a considera tot ceea ce am lăsat 
să acţioneze asupra noastră în ultimele zile. Cineva ar 
putea spune: Toate acestea par puţin fantastice pentru 
starea de conştienţă actuală, dar dacă pun în balanţă 


fenomenele exterioare, ele îmi par foarte plauzibile şi 
Evangheliile abia atunci par să fie explicabile când 
accept ceea ce mi se povesteşte din Cronica Akasha. 
Cineva poate fi interesat, de exemplu, de cele povestite 
referitor la cei doi copii lisus, şi poate fi satisfăcut de 
explicaţii. El poate spune: Acum îmi explic multe lucruri 
pe care mai înainte nu le înţelegeam. Un altul va putea 
spune: Acum pentru mine mai există şi altceva. Când trec 
în revistă toate aceste evenimente, tot ce ne învaţă 
investigația ocultă asupra extraordinarei intervenţii a 
Nirmakayaei lui Buddha, ce se afla la baza vestirii făcute 
păstorilor etc., când, pe de altă parte, iau în considerare 
şi celălalt curent şi văd cum steaua a condus pe fraţii în 
spirit ai lui Zoroastru când ghidul lor a revenit pe 
Pământ, când văd cum cele două curente cosmice 
confluează, cum se uneşte ceea ce mai întâi a curs izolat, 
când las toate acestea să acţioneze asupra sufletului 
meu, atunci am înainte de toate impresia că totul este de 
o frumuseţe indescriptibilă în devenirea universală. Se 
poate avea şi o astfel de impresie de frumuseţe, de 
putere, de măreție. Este ceva care poate, în adevăr, 
aprinde sufletul nostru, care ne poate face să ardem 
pentru adevăratele evenimente cosmice. 


Acesta este ce-l mai bun lucru pe care ni-l poate da 
cunoaşterea marilor adevăruri. Micile adevăruri pot 
satisface nevoia noastră de cunoaştere, dar cele mari ne 
încălzesc sufletul şi ne fac să vedem că ceea ce ia formă 
în evenimentele cosmice este totodată şi de o frumuseţe 
incomparabilă. Când resimţim astfel frumuseţea, 
splendoarea, acestea încep să prindă rădăcină în noi, 
mergând dincolo de o înţelegere pur teoretică. Ce spune 
într-adevăr lisus Hristos după Evanghelia lui Luca? 


5) leşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi 
semănând el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată şi 
păsările cerului au mâncat-o. 

6) Şi alta a căzut pe piatră, şi, răsărind, s-a uscat pentru 
că nu avea umezeală. 

7) Şi alta a căzut între spini şi spinii, crescând o dată cu 


ea, au înăbuşit-o. 

8) Şi alta, căzând pe pământul cel bun şi crescând, a 
făcut rod însutit". 

(Luca 8, 5-8) 


La fel stau lucrurile şi cu concepţia despre lume a ştiinţei 
spirituale. Ei i se poate aplica explicaţia dată discipolilor 
săi de către lisus Hristos. Sămânţa este Împărăţia lui 
Dumnezeu, Împărăţia cerului, Împărăţia spiritului. 
Această Împărăţie a spiritului trebuie să pătrundă în felul 
unei seminţe în sufletele omeneşti şi să devină activă pe 
Pământ. Există oameni care au în sufletele lor numai 
acele forţe care resping concepţia despre lume, adică 
această ÎImpărăţie a entităţilor divine. Aceasta este 
mistuită de obstacolele ridicate în sufletul omenesc; chiar 
înainte de a putea germina, ea este imediat respinsă. 
Acest lucru este valabil referitor la atitudinea a numeroşi 
oameni faţă de cuvintele lui lisus Hristos şi este valabilă 
şi pentru atitudinea multora faţă de ceea ce trebuie să 
aducă antroposofia în lume; ea este respinsă, cu alte 
cuvinte păsările o mănâncă şi o împiedică să prindă 
rădăcină în pământ. Se poate de asemenea întâmpla ca 
acest învăţământ să fie auzit de un suflet - fie venind de 
la Iisus Hristos, fie venind de la ştiinţa spirituală -, dar 
acest suflet să nu aibă profunzimea necesară. El este 
destul de pregătit pentru a înţelege că acestea sunt 
adevăruri plauzibile, dar ele nu se contopesc cu propria 
sa substanţă, cu propria sa entitate. Este posibil ca el să 
poată chiar transmite mai departe înţelepciunea, dar 
aceasta nu s-a contopit cu el, ceea ce este asemănător cu 
sămânţa care cade pe stâncă şi care nu poate germina. O 
a treia sămânță a căzut între spini; ea germinează acolo, 
dar nu poate creşte. Aceasta înseamnă, ne spune Hristos, 
că anumite suflete sunt până într-atât de absorbite de 
grijile şi interesele vieţii cotidiene, încât ele sunt apte să 
înţeleagă adevărul spiritual, dar toate celelalte 
preocupări acţionează ca o tufă de spini care le inhibă. 
Există si în zilele noastre suflete - şi chiar foarte 
numeroase - cărora le-ar plăcea să aprofundeze ştiinţa 
spirituală, dacă viaţa exterioară nu le-ar absorbi, nu le-ar 


împovăra, împiedicându-le continuu. În sfârşit numai 
puţine suflete sunt capabile să dezvolte adevărurile 
spirituale ca pe o realitate liberă, ca şi a patra sămânță. 
Acestea sunt sufletele care încep să resimtă elementul 
antroposofic ca adevăr viu, care-l pot prelua în suflet ca 
pe elementul lor de viaţă, trăind integral în el. Ele sunt 
precursoarele unei activităţi a adevărurilor spirituale în 
viitor. Nimeni însă, dintre cei care nu au obţinut 
încrederea corespunzătoare prin propria lor forţă 
sufletească, care nu au forţa de convingere justă a 
modului de acţiune a acestei înţelepciuni spirituale nu 
poate fi convins prin raționamente exterioare de adevărul 
si eficienta sa. 


Este oare aceasta într-adevăr o dovadă de ineficienţă a 
ştiinţei spirituale, dacă ea nu are încă efecte fizice asupra 
unui mare număr de persoane? Dimpotrivă, s-ar putea 
chiar spune că este o dovadă de sănătate a înţelepciunii 
spirituale faptul că ea acţionează adesea într-un mod 
negativ asupra acelor corpuri fizice robuste cu care intră 
în contact. Luaţi, de exemplu, un copil de la oraş cu o 
constituţie fizică slabă, care începând cu primii săi ani a 
respirat întotdeauna numai aerul unui mare oraş şi 
datorită acestui fapt este delicat; se poate foarte bine ca 
o dată dus într-un aer tare şi sănătos de munte să nu se 
însănătoşească, ci să cadă cu adevărat bolnav. Aceasta 
nu este totuşi o dovadă împotriva importanţei pentru 
sănătate a aerului de munte. Tot aşa, nu este un 
argument împotriva efectelor adevărurilor spirituale 
când ele prezintă inconveniente trecătoare în cazul 
anumitor persoane. Căci ele pătrund în ceea ce, pentru 
corpul omenesc, constituie moştenirea de sute şi de mii 
de ani; ele întâlnesc acolo ceva ce nu se acordă cu ele. 


În această privinţă, încă nu putem căuta în lumea 
exterioarâ dovezi; trebuie să pătrundem în aceste comori 
de înţelepciune şi să obţinem o convingere temeinică. 
Oricâte ar fi argumentele care se pot afla în lumea 
exterioară, trebuie să avem posibilitatea de a pătrunde 
noi înşine în interiorul lucrurilor, trebuie să ne formăm în 


noi înşine convingerea noastră şi să ne spunem că dacă 
uneori antroposofia are efecte supărătoare aceasta se 
datorează faptului că ea a găsit relaţii nesănătoase între 
oameni. Din această cauză, înţelepciunea spirituală este 
totuşi sănătoasă, dar nu întotdeauna şi oamenii. Se 
poate, de asemenea, înţelege de ce în materie de 
înţelepciune nu se dezvăluie încă, în prezent, tot ceea ce 
va putea ajunge la oameni cu timpul. Se poate deci 
înţelege ca azi să nu fie încă dezvăluită întreaga 
înţelepciune spirituală, dar sigur omenirea va putea-o 
primi în viitor. Se veghează ca efectele rele să nu fie prea 
mari, aşa cum nu se trimit copii de la oraş în aerul prea 
tare de munte, care îi poate îmbolnăvi. Din această 
cauză, se poate comunica numai din când în când ceea ce 
poate suporta media oamenilor. Dacă ar fi complet 
dezvăluite nişte adevăruri încă şi mai profunde, s-ar 
putea ca anumite persoane să se prăbuşească sub 
greutatea lor cum se prăbuşeşte fizic o sănătate prea 
şubredă în aerul de munte. Marile comori de înţelepciune 
pot fi dezvăluitc numai încetul cu încetul omenirii, dar 
aceasta se va întâmpla şi va deveni un factor de 
însănătoşire substanţială pentru omenire. 


Toate acestea se află conţinute în ideea pe care noi ne-o 
facem despre mişcarea antroposofică. Oamenii trebuie să 
recucerească încet ceea ce au trebuit să piardă: 
supremaţia sufletului şi a spiritului asupra materiei. 
Aceasta s-a pierdut încetul cu încetul, de la dezvoltarea 
culturii indiene până la epoca greco-latină. Dar în timpul 
acestei perioade greco-latine existau încă oameni care 
moşteniseră din trecut o anumită independenţă a 
corpului lor eteric şi a căror întreagă organizare mai era 
încă receptivă la acţiunea sufletului şi a spiritului. De 
aceea Hristos trebuia să vină tocmai în acea epocă. Dacă 
ar fi venit în zilele noastre, El nu ar fi putut acţiona cum a 
făcut-o şi nici să constituie marele model, ca în acea 
perioadă. În epoca noastră, El ar întâlni organisme 
omeneşti mult mai adânc ancorate în materia fizică. Ar fi 
trebuit să intre El însuşi într-un organism fizic, în care nu 
ar mai fi fost posibile acele acţiuni puternice ale spiritului 


şi sufletului asupra corpului fizic aşa cum a fost încă 
posibil în timpul său. 


Acest lucru nu e valabil numai pentru lisus Hristos, ci se 
aplică şi tuturor fenomenelor asemănătoare şi înţelegem 
evoluţia omenirii numai când o privim din acest punct de 
vedere. Aceasta se aplică, de exemplu, şi lui Buddha şi 
venirii sale pe Pământ. Noi am văzut care a fost misiunea 
lui Buddha. El a prezentat mai întâi marea învăţătură a 
Iubirii şi a Milei şi tot ce se leagă de ea, învăţătură pe 
care el a condensat-o în Cărarea octuplă. Credeţi 
dumneavoastră că dacă Buddha ar apărea astăzi ar putea 
prezenta aceste lucruri în acelaşi fel? Nu, căci astăzi nu 
este posibil un organism fizic care să-i permită lui 
Buddha să parcurgă acea dezvoltare pe care a făcut-o în 
epoca sa. Organizarea fizică se transformă continuu. 
Trebuia folosit exact acel moment în care putea fi 
realizată o astfel de organizare model pentru ca Buddha 
să poată cobori pe Pământ şi s-o utilizeze pentru 
înfăptuirea marii elaborări a Cărării octuple, care trebuie 
să continue să acţioneze pentru ca oamenii s-o pătrundă 
cu spiritualitate. Astăzi omenirea este îndrumată să 
asimileze treptat prin suflet şi spirit această Cărare 
octuplă. Pare straniu, dar aşa este: tot ceea ce a produs 
ulterior omenirea prin toate învăţăturile morale şi 
filosofice nu este decât un început plăpând pe calea care 
tinde spre atingerea a ceea ce a expus Buddha cândva. 
Oricât ar admira oamenii tot felul de filosofii, oricât s-ar 
entuziasma pentru kantianism sau alte teorii, toate 
acestea nu reprezintă decât puţin faţă de marile principii 
ale Cărării octuple. Şi omenirea nu se poate ridica din 
nou decât lent spre înţelegerea a ceea ce se află în 
spatele cuvintelor Cărării octuple. Un fapt fundamental 
pentru evolutia umană se întemeiază mai întâi la 
momentul potrivit sub forma unui eveniment amplu. Apoi 
evoluţia continuă; omenirea porneşte de aici şi ajunge 
abia mult rnai târziu la ceea ce a fost mai întâi o mare 
faptă exemplară. Astfel, Buddha a adus în lumea vremii 
sale doctrina Iubirii şi a Milei, ca un semn de adevăr 
pentru generaţiile viitoare care vor obţine încetul cu 


încetul capacitatea de a cunoaşte ei înşişi ceea ce conţine 
Cărarea ocuplă. Deja în a şasea epocă culturală un număr 
mare de oameni vor fi capabili să facă acest lucru. Dar 
mai este cale lungă până când oamenii îşi vor putea 
spune: Ceea ce cu cinci, şase secole înaintea erei noastre 
Buddha a dat în mod exemplar, noi putem obţine din 
propriile noastre suflete; acum în sufletele noastre am 
devenit asemănători cu Buddha. 


Omenirea trebuie deci să se ridice încetul cu încetul spre 
vârf. Primii discipoli sunt cei care intră împreună cu 
indivi-dualitatea menţionată într-o epocă mare şi care 
aduc cu ei învăţătura moştenită şi fac posibilă înţelegerea 
acesteia. Restul omenirii avansează lent şi nu ajunge 
decât mult mai târziu la scopul care i-a fost propus. Când 
oamenii vor fi ajuns în număr mare să posede Cărarea 
octuplă ca pe o cunoaştere a sufletului obţinută printr-o 
experienţă personală profundă şi nu ca pe ceva care vine 
din budism şi de care au auzit vorbindu-se, aceşti oameni 
vor fi avansat deja mult şi în altă privinţă. Recitiţi în 
Iniţierea* cum dezvoltarea florii de lotus cu şaisprezece 
petale este legată de Cărarea octuplă. Oamenii vor fi 
ajuns atunci să dezvolte această floare de lotus cu 
şaisprezece petale tocmai cu ajutorul Cărării octuple. Ele 
sunt intim legate. Pentru cel care poate observa evoluţia 
omenească, există un semn care arată cât de departe se 
află omenirea în dezvoltarea ei: ea a ajuns atât de 
departe cât a înaintat în dezvoltarea florii de lotus cu 
şaisprezece petale, care va deveni unul din primele 
organe de care se vor servi oamenii viitorului. Când va fi 
dezvoltat însă acest organ, sufletul şi spiritul vor fi 
capabile să exercite o anumită stăpânire asupra fizicului. 
Numai cel care întreprinde, în prezent, o muncă de 
dezvoltare spirituală în sens esoteric se poate considera 
ca fiind pe calea unei adevărate asimilări a Cărării 
octuple. Ceilalţi o „studiază". Şi acest lucru este, desigur, 


foarte util; el devine un stimulent. 
* Treptele initierii, sau Cum se dobândesc cunoştinţe 
despre lumile superioare?, GA 10 (Nota trad.) 


Vedem deci că sufletul şi spirital nu pot acţiona decât la 
acei oameni care încep să unească deja în mod organic 
cu propriul lor suflet înţelepciunea spirituală care le-a 
fost dată. Cărarea octuplă acţionează asupra fizicului în 
măsura în care ea devine într-adevăr chiar vieţuire a 
sufletului. Desigur, oamenii foarte inteligenţi din zilele 
noastre, reprezentanţi ai concepţiei materialiste, pot veni 
să ne spună: Noi am făcut experienţe cu totul deosebite; 
am constatat că unul sau altul care a început să se 
dezvolte spiritual, adică să facă vii în sufletul său, în 
sensul indicat de tine, înţelepciunile spirituale a murit la 
cincizeci de ani. Aceasta nu i-a servit să-şi prelungească 
viaţa. Este un adevăr în întregime „inteligent", căci se 
poate face adesea această experienţă. Este păcat că nu 
se poate face contraproba, cercetând cât timp ar fi trăit 
persoana în chestiune dacă nu urma o cale de dezvoltare 
spirituală; poate că în acest caz ea n-ar fi atins decât 
vârsta de patruzeci de ani. Ar trebui mai întâi stabilită 
această chestiune. Nu se constată niciodată decât ccea 
ce există, fără a ţine seama de ceea ce nu există. Or, 
acesta este principalul motiv pentru care lucrurile sunt 
astfel apreciate. 


Dominația sufletului şi a spiritului asupra fizicului s-a 
atenuat deci încetul cu încetul în omenire, aceasta până 
în epoca a patra de cultură, în care a apărut Hristos, în 
timpul căreia mai exista încă un anumit număr de 
persoane la care se putea vedea cum spiritul acţiona 
asupra fizicului. Atunci a trebuit să apară Hristos. Dacă 
El ar fi venit mai târziu, tot ceea ce a fost revelat în acea 
epocă nu ar mai fi putut fi revelat. Un asemenea 
eveniment major trebuia să se producă în lume la timpul 
potrivit. 


Ce înseamnă, aşadar, venirea lui Hristos în lume? 


Aceasta înseamnă că, în măsura în care omul înţelege 
într-adevăr ce este Hristos, el învaţă să se servească de 
întreaga conştientă de sine, învaţă să-şi impregneze cu 
această înţelegere întreaga sa conştienţă a Eului, că Eul 


său obţine deplina stăpânire asupra a tot ce există în el; 
aceasta înseamnă intrarea lui Hristos în lume. Acest Eu, 
acest Eu conştient de sine va fi cel care va recuceri tot 
ceea ce omenirea a pierdut în cursul diferitelor epoci 
trecute. Dar la fel cum Cărarea octuplă a trebuit să fie 
mai întâi prezentată de Buddha, tot aşa şi dominarea 
principiului Eului asupra tuturor proceselor corporalităţii 
exterioare a trebuit să fie mai întâi prezentată o dată, 
înaintea expirării vechilor timpuri. În zilele noastre nu ar 
mai fi posibil ca, în timp ce principiul hristic ar pătrunde 
în lume, să se declanşeze asupra ambianţei acele 
extraordinare forte de vindecare care s-au manifestat 
atunci. Pentru aceasta era necesară acea epocă în care 
mai existau oameni al căror corp eteric ieşea atât de mult 
în afara corpului fizic încât puteau resimţi puternicele 
efecte ale unei simple vorbe, ale unei simple atingeri, 
efecte din care mai dăinuie azi cel mult urme slabe. Şi 
omenirea a început să dezvolte Eul pentru a-L. înţelege 
mai întâi pe Hristos şi, plecând de aici, să recucerească 
ceea ce a pierdut. Trebuia arătat, cu ajutorul ultimilor 
reprezentanţi ai omenirii de altădată, cum a acţionat cu 
forţă în toate privinţele asupra oame-nilor din acea vreme 
un Eu intrat în întregime într-o fiinţă ome-nească, în lisus 
Hristos, aşa cum El va fi în toţi oamenii la sfârşitul 
evoluţiei pământeşti. Acest lucru ni-l prezintă autorul 
Evangheliei lui Luca pentru a ne arăta că acum Hristos a 
introdus în lume un Eu care pătrunde în aşa măsură 
corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral uman încât 
poate exercita acţiuni care influenţează întreaga 
organizare corporală, chiar şi în sens vindecător. Acest 
lucru trebuia făcut pentru a arăta că în viitor, peste sute 
de mii de ani, când oamenii vor asimila întreaga forţă 
care poate emana de la Eul lui Hristos, fiecare Eu 
omenesc va putea răspândi în jurul lui ceea ce Hristos a 
răspândit în omenirea timpului său. Acest lucru trebuia 
arătat în toate privinţele; dar nu putea fi arătat decât cu 
ajutorul omenirii acelei epoci. 


S-a descoperit că există boli a căror origine se găseşte în 
corpul astral al omului; modul în care ele se 


exteriorizează depind de întreaga fiinţă omenească. 
Astăzi, când cineva are unele defecte morale, acestea se 
pot limita eventual la a fi numai însuşiri rele ale sufletului 
său. Întrucât acesta nu mai are în prezent asupra 
corpului acea putere pe care o avea încă pe vremea lui 
Hristos, nu uste uşor ca fiecare din păcatele sale să 
devină imediat o boală exterioară. Dar încetul cu încetul 
noi ne apropiem din nou de acea stare în care corpul 
eteric se va elibera din nou. De aceea pentru omenire 
începe o epocă în care va trebui vegheat ca defectele 
morale şi intelectuale să nu se manifeste fizic sub formă 
de boli. Această epocă a început deja, şi multe boli care 
sunt prezentate ca fiind pe jumătate psihice, iar pe 
jumătate organice şi care se numesc în zilele noastre 
„boli nervoase", ca isteria, de exemplu, sunt în această 
privinţă semne ale începutului acestei epoci. Pentru că 
ceea ce, în prezent, are lumea exterioară nearmonios a 
trecut în percepțiile şi ideile omului, asemenea lucruri se 
pot exterioriza, hineînţeles, numai în fenomene cum este 
isteria şi alte manifestări asemănătoare. Şi aceasta este 
în legătură cu specificul dezvoltării spirituale către care 
ne îndreptăm: eliberarea corpului nostru eteric. 


În timpul în care Hristos s-a aflat pe Pământ, în anturajul 
său se găsea un număr de oameni printre care şi la care 
păcatele, dar mai ales păcatele pe linie de caracter 
produse de defecte provenind din timpuri mai vechi, se 
manifestau sub formă de boli. Ceea ce există în corpul 
astral ca vinovăţie şi apare sub forma de boală este ceea 
ce Evanghelia lui Luca numeşte „posesie". In acest caz, 
fiinţa omenească atrage în corpul său astral spirite 
străine, acolo unde el nu mai este stăpân, prin calităţile 
sale superioare, pe întreaga sa omenie. La aceşti oameni 
care mai prezentau vechea separare a corpului eteric de 
cel fizic, acest lucru se manifesta în acele timpuri în mod 
precumpănitor prin aceea că însuşirile rele acționau aşa 
cum ni le descrie autorul Evangheliei lui Luca, aceasta 
prezentându-se ca „posedare'. 


Evanghelia lui Luca ne arată cum aceşti oameni erau 


vindecaţi prin prezenţa şi vorba lui lisus Hristos, răul 
care acţiona în ei fiind alungat din corpul lor. Aceasta 
este dată ca o anticipare, un model al felului în care 
însuşirile bune vor acţiona în mod vindecător asupra 
tuturor însuşirilor, la sfârşitul perioadei terestre. 


În general, nu se remarcă aspectele mai subtile care se 
ascund în unele relatări, astfel încât şi aici este vorba de 
cu totul altfel de îmbolăviri, aşa cum ne sunt descrise în 
capitolul intitulat „Vindecarea slăbănogului" (Luca 5, 17- 
26). De fapt, ar trebui să se spună „vindecarea 
paraliticului", căci în textul grecesc se află în acest loc 
cuvântul „paralelymenos", care înseamnă cu membre 
parlizate. Se mai ştia despre aceste boli că erau legate de 
proprietăţile corpului eteric. Şi atunci când ni se spune 
că lisus Hristos vindeca şi pe paralitici, trebuie înţeles că 
forţele individualităţii Sale acționau nu numai asupra 
corpului astral, ci ajungeau până şi în corpul eteric, astfel 
încât cei al căror corp eteric avea defecte puteau fi 
vindecaţi. Acolo unde Hristos vorbeşte de „păcate mai 
profunde" care îşi au sediul până în corpul eteric, El 
întrebuinţează o expresie aparte, care indică net faptul 
că trebuie să fie eliminat mai întâi elementul spiritual 
care este cauza îmbolnăvirii. Căci El nu spune imediat 
paraliticului: „Ridică-te şi mergi", ci se întoarce înapoi la 
cauza care acţionează sub formă de boală în corpul eteric 
şi spune: „Păcatele tale îţi sunt iertate". Adică ceea ce, în 
calitate de păcat, a răvăşit corpul eteric trebuie mai întâi 
să fie eliminat. Dar comentariile curente privind Biblia nu 
intră de obicei în aceste diferențieri subtile. Ele nu văd 
că aici se vorbeşte despre faptul că această 
individualitate avea influenţă asupra tainelor corpului 
astral şi asupra celor ale corpului eteric, ba chiar şi 
asupra acelora ale corpului fizic. 


De ce se vorbeşte în acest context despre tainele corpului 
fizic, ca să spunem aşa, despre tainele cele mai înalte? 
Chiar şi pentru viaţa exterioară, influenia cea mai 
evidentă este acţiunea unui corp astral asupra altuia. 
Puteţi răni pe cineva, de exemplu, cu o vorbă plină de 


ură. Fenomenul se petrece în corpul său astral. El aude 
vorba jignitoare şi o resimte ca pe o durere în corpul său 
astral. Este un schimb între corp astral şi corp astral. 
Mult mai puţin vizibil este schimbul dintre corpurile 
eterice; aici acţiunea de la om la om este deja mult mai 
subtilă şi ea nu mai este deloc observată în prezent. Dar 
forţele cele mai ascunse dintre toate sunt cele care 
acţionează asupra corpului fizic, fiindcă materialitatea 
densă a acestui corp ascunde cel mai bine efectele 
spiritului. Acum însă trebuia să ni se arate că lisus 
Hristos are, de asemenea, şi stăpânirea asupra corpului 
fizic. Cum este arătat acest lucru? Aici abordăm un 
capitol care, în prezent, ar fi cu totul de neînțeles pentru 
un materialist. Este bine că numai cei care cunosc 
învăţăturile ştiinţei spirituale urmăresc acest ciclu de 
conferinţe, căci oricine ar intra aici venind din 
întâmplare de pe stradă ar considera nebunie curată 
ceea ce vom spune noi, chiar dacă în ceea ce precede 
vede numai o jumătate sau un sfert de nebunie. 


lisus Hristos dovedeşte că el poate vedea printr-un corp 
fizic şi poate acţiona până în profunzimile acestuia. El o 
dovedeşte prin aceea că poate folosi forţa Sa la 
vindecarea bolilor care îşi au originea în corpul fizic. 
Pentru aceasta trebuie să cunoaştem acţiunile tainice 
care se exercită de către corpul fizic al unui om asupra 
corpului fizic al altuia, atunci când vrem să suprimăm 
boala din corpul fizic. Când vrem să acţionăm prin spirit, 
nu putem considera omul ca o fiinţă închisă în pielea sa. 
Aici am spus adesea că degetul nostru este mai inteligent 
ca noi. Degetul nostru ştie că sângele poate circula prin 
el numai pentru că circulaţia se face în mod normal în 
întregul corp şi el mai ştie că s-ar usca dacă ar fi separat 
de restul organismului. Tot astfel ar trebui să ştie şi 
omul, dacă ar putea cunoaşte interacţiunile corpului său, 
că, prin corpul său fizic, el aparţine întregii omeniri, că 
anumite influenţe trec continuu de la un individ la altul şi 
că nu se poate niciodată separa propria sănătate de cea a 
omenirii întregi. În ceea ce priveşte acţiunile mai 
grosiere, oamenii ar putea admite în prezent aceste 


afirmaţii, dar în ceea ce priveşte acţiunile mai fine, nu, 
pentru că nu se cunose faptele. Or, în Evanghelia lui 
Luca este vorba de fapte foarte subtile. Citiţi ceea ce este 
scris în cap. 8: 


40. Şi când S-a întors lisus, L-a primit mulţimea, căci toţi 
Îl aşteptau. 

41. Şi iată a venit un bărbat, al cărui nume era Iair şi 
care era mai-marele sinagogii. Şi căzând la picioarele lui 
lisus, Îl ruga să intre în casa lui. 

42. Căci avea numai o fiică, ca de doisprezece ani, şi era 
pe moarte. Şi pe când se ducea El, mulțimile Il 
împresurau. 

43. Şi o femeie, care de doisprezece ani avea scurgere de 
sânge şi cheltuise cu doctorii toată averea ei, şi de nici 
unul nu putuse să fie vindecată, 

44. Apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei 
Lui şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei. 

(Luca 8 , 40-44) 


Aşadar, lisus Hristos trebuie s-o vindece pe fiica lui Iair, 
în vârstă de doisprezece ani. Cum poate ea fi vindecată, 
fiind muribundă? Nu se poate înţelege acest lucru decât 
dacă se ştie cum este legată boala sa cu un alt fenomen 
existent la o altă persoană, şi că ea nu poate fi vindecată 
decât dacă se ţine cont de celălalt fenomen. Căci atunci 
când s-a născut acest copil, acum doisprezece ani, exista 
între el şi o altă persoană o legătură profund întemeiată 
pe karma. Din această cauză ni se spune că o femeie care 
suferea de doisprezece ani de o anumită boală s-a 
apropiat de Hristos pe la spate şi a atins partea de jos a 
hainei Lui. De ce este menţionată, aici, această femeie? 
Fiindcă ea este legată prin karma cu copilul lui Iair. 
Această fetiţă în vârstă de doisprezvce ani şi această 
femeie care este bolnavă de doisprezece ani depind una 
de alta. Nu fără motiv faptul ne este prezentat ca un 
mister numeric. Această femeie care suferă de o boală 
care durează de doisprezece ani se apropie de lisus, şi ea 
este vindecată, şi numai după aceea lisus poate intra în 
casa lui Iair şi poate fi vindecată această fetiţă de 


doisprezece ani, care era deja considerată moartă. 


Până în aceste profunzimi trebuie mers pentru a înţelege 
o karma care trece astfel de la o persoană la alta. Se 
vede atunci cum se manifestă a treia din intervenţiile lui 
Hristos, cea care acţionează asupra întregii organizări 
omeneşti. Mai ales luând în considerare acest aspect 
trebuie să apreciem cea mai înaltă din activităţile lui 
Hristos, aşa cum ne este descrisă ea în Evanghelia lui 
Luca. 


În felul acesta ni se atrage atenţia într-un mod intuitiv 
cum acţiona Eul lui Hristos asupra tuturor mădularelor 
omului. Despre aceasta este vorba. Şi acolo unde El se 
extinde asupra actelor de vindecare, autorul Evangheliei 
lui Luca vrea să arate că acestea sunt datorate unui Eu 
care este în vârful cel mai ridicat al evoluţiei omeneşti şi 
că Hristos a trebuit să acţioneze asupra corpului astral, 
corpului eteric şi corpului fizic al oamenilor. Luca a 
expus problema marelui ideal al evoluţiei omeneşti: 
„Priviţi către viitorul vostru; astăzi Eul vostru, aşa cum s- 
a dezvoltat, este încă slab; el are încă puţină putere. Dar 
el va deveni puţin câte puţin stăpânul corpului astral, al 
corpului eteric şi al corpului fizic; şi le va transforma. În 
faţa ochilor voştri se ridică marele ideal al lui Hristos, 
care arată omenirii cum este posibilă stăpânirea Eului 
asupra corpului astral, a corpului eteric şi a corpului 
fizic." 


Acestea sunt adevăruri care stau la baza Evangheliilor şi 
pe care nu le-au putut scrie decât aceia care nu se 
sprijineau pe documente exterioare, ci pe mărturia 
tuturor celor care „au văzut prin ei înşişi" şi care erau 
servitorii Verbului. Omenirea se va convinge numai 
încetul cu încetul de ceea ce se află dincolo de 
Evanghelii. Atunci însă îşi va însuşi progresiv ceea ce se 
află la baza documentelor religioase cu atâta ardoare şi 
forţă, încât, în adevăr, acest conţinut să poată exercita o 
acţiune asupra tuturor mădularelor fiinţei umane. 


CONFERINŢA a IX-a 


Legea de pe muntele Sinai ca ultimă 
prevestire a Eului. Invăţatura lui Buddha 
despre Iubire şi Milă. Roata Legii. Hristos 
ca aducător al forţei Iubirii 

Bâle, 25 septembrie 1909 
Dumneavoastră aţi putut deduce din conferinţa de ieri că 
un document ca Evanghelia lui Luca poate fi înţeles 
numai dacă îmbrăţişăm ansamblul evoluţiei omeneşti în 
acel sens superior pe care ni-l oferă ştiinţa spirituală; cu 
alte cuvinte, trebuie ţinut cont de schimbările ce s-au 
produs în cursul acestei evoluţii, care au transformat 
organizarea fiinţei omeneşti. Pentru ca să ne devină 
inteligibilă schimbarea radicală care s-a operat în 
omenire pe timpul lui lisus Hristos (ceea ce este necesar, 
dacă vrem să înţelegem Evanghelia lui Luca), este bine 
să comparăm această schimbare cu cea care se produce 
astăzi, mult mai puţin rapid, este adevărat, dar într-un 
mod foarte perceptibil totuşi pentru oricine ştie să vadă. 


Pentru a înţelege acest lucru este necesar să terminăm 
definitiv cu o idee adeseori exprimată şi de care 
comoditatea omenească se ataşează cu bucurie. Este 
vorba de sintagma „natura (sau evoluţia) nu face salturi". 
Or, dacă se ia această frază în sensul său curent nu poate 
exista nimic mai fals ca această propoziţie. Natura face 
mereu salturi, şi tocmai acest lucru este important, să se 
facă salturi. Să observăm, de exemplu, cum se dezvoltă 
embrionul plantei. Apariţia primei frunzuliţe este un 
mare salt; un alt salt important are loc când de la frunză 
planta trece la floare, apoi când creşterea se extinde de 
la partea exterioară la cea interioară. 


Un nou salt deosebit de important se produce la 
formarea fructului . Fără încetare se produc salturi, şi 
cine nu ţine cont de ele nu va înţelege natura. 
Constatând că timp de un secol evoluţia omenească nu a 
progresat decât lent, el va crede că şi în alte epoci 
dezvoltarea trebuie să progreseze în acelaşi tempo. Se 
poate întâmpla ca progresul să fie lent într-o anumită 


epocă, cum este el la plantă, în evoluţia de la prima 
frunză verde la ultima. Apoi, aşa cum la plantă se 
produce un salt când s-a dezvoltat ultima sa frunză şi a 
apărut floarea, tot astfel şi în cursul evoluţiei omeneşti se 
produc continuu salturi. 


Unul din aceste salturi importante a avut loc tocmai în 
timpul în care a apărut lisus Hristos pe Pământ. Atunci s- 
a produs un asemenea salt, încât într-un timp relativ 
scurt vechea clarvedere şi dominaţia pe care o avea mai 
înainte spiritul asupra corpului s-au transformat, astfel 
încât nu a rămas mare lucru din această însuşire de 
clarvedere şi din activitatea dominantă a sufletului şi 
spiritului asupra corpului fizic. Din această cauză, trebuie 
ca, înainte de a avea loc acea mutatie, aceste facultăţi 
moştenite din timpurile vechi să se manifeste o ultimă 
dată sub toate aspectele lor. Şi aici a trebuit să acţioneze 
lisus Hristos. Atunci noul a putut să fie preluat în 
omenire şi să fie dezvoltat încetul cu încetul. 


Într-un alt domeniu, dar mai puţin rapid, are loc un salt şi 
în epoca noastră. El se desăvârşeşte într-un timp mai 
îndelungat, dar pentru cei care caută să înţeleagă timpul 
nostru trebuie să apară ca perfect inteligibilă. Cel mai 
bine ne facem o idee clară despre aceasta ascultând pe 
cei care, plecând de la un domeniu sau altul al 
cunoaşterii, intră în contact cu ştiinţa spirituală. Se poate 
întâmpla, de exemplu, să asiste la o conferinţă 
antroposofică reprezentanţi ai unei sau altei comunităţi 
religioase. Ceea ce voi spune acum nu este nicidecum un 
reproş, căci faptul se înţelege foarte bine. Una din aceste 
persoane, ascultând de exemplu o conferinţă care 
tratează despre creştinism, va spune după aceea: Toate 
acestea sunt foarte frumoase şi în definitiv nu contrazic 
ceea ce spunem noi din înaltul amvonului sau de la 
catedră. Dar noi o spunem în asa fel încât oricine să o 
poată înţelege, pe când ceea ce se spune aici nu poate fi 
înţeles decât de unii. Acest lucru se întâmplă foarte 
frecvent. Oricine vorbeşte astfel şi crede că propriul său 
fel de a judeca şi învăţa pe alţii creştinismul este singurul 


posibil nu ţine cont de faptul că noi avem datoria de a 
judeca nu după preferinţele noastre, ci după fapte. O 
dată a trebuit să răspund astfel unuia din acesti 
interlocutori: „Dumneavoastră credeţi poate că predaţi 
adevărurile creştine pentru toţi oamenii. Dar nu 
convingerea noastră contează în acest caz, ceea ce 
contează sunt faptele. Aparţin toţi oamenii de biserica 
dumneavoastră? Faptele dovedesc contrariul. - Pentru 
aceia cărora dumnevoastră le daţi ceea ce le trebuie, 
ştiinţa spirituală nu există; ea există pentru cei care au 
nevoie de altceva". Trebuie judecat după fapte şi nu după 
preferinţele noastre. De regulă, oamenii cu greu fac 
distincţie între preferinţele lor şi fapte. 


Şi ce s-ar întâmpla dacă n-am ajunge să modificăm opinia 
celor care cred că ei singuri văd just şi care sunt 
dezgustaţi de cei care vorbesc altfel decât ei? Ce s-ar 
întâmpla dacă din cauza acestui gen de persoane viaţa 
spirituală nu s-ar putea însănătoşi? Numărul celor care 
nu ar mai putea primi învăţătura faptelor spirituale aşa 
cum a fost ea dată până acum în anumite curente 
traditionale ar fi mereu în creştere. Din ce în ce mai 
puţini oameni s-ar duce în locurile unde se pot auzi acest 
gen de lucruri. Şi dacă nu ar mai exista nici un curent de 
ştiinţă spirituală, aceşti oameni n-ar mai avea nimic; ei 
nu ar mai găsi cu ce-şi satisface nevoile lor spirituale şi 
ar pieri din lipsă de hrană. Forma sub care se primeşte 
hrana spiritului nu depinde însă de voinţa fiecărui 
individ, ci de evoluţie. De fapt, noi am ajuns la momentul 
în care oamenii cer să fie satisfăcute nevoile lor 
spirituale, între altele dorinţa lor de a înţelege 
Evangheliile. Şi ceea ce contează nu este modul în care 
noi vrem să le dăm această hrană spirituală, ci modul în 
care sufletul omenesc cere ca ea să-i fie dată. În perioada 
noastră, nostalgia după ştiinţa spirituală este născută în 
sufletul omenesc. Şi nu depinde deloc de cei care vor să 
propovăduiască altceva, dacă satisfac cerinţele spirituale 
ale timpului nostru; căci ei vor avea din ce în ce mai 
puţini auditori. 


Noi trăim într-o vreme când inimilor omenesti le vine tot 
mai greu să accepte Biblia cum a fost ea acceptată în 
timpul ultimelor patru sau cinci secole ale civilizaţiei 
europene. Sau omenirea va avea acces la antroposofie şi 
prin ea va învăţa să înţeleagă Biblia într-un sens nou sau 
(şi acesta este deja cazul pentru numeroşi dintre cei care 
ignoră antroposofia) nu vor mai putea să asculte 
îndemnurile Bibliei. Omenirea ar sfârşi atunci prin a o 
uita complet; ea ar dispărea şi s-ar putea pierde uriaşe 
bunuri spirituale, bunurile spirituale cele mai importante 
ale evoluţiei noastre pământeşti. Acest lucru trebuie 
recunoscut. Noi ne aflăm la un asemenea „salt" al 
evoluţiei: inima omenească aspiră la o interpretare 
antroposofică a Bibliei. Dacă omenirea va primi această 
explicaţie antroposofică a Bibliei, atunci aceasta va 
dăinui spre binecuvântarea umanităţii; în caz contrar 
Biblia se va pierde. Aceasta ar trebui să şi-o spună cei 
care cred că modul lor de a comenta Biblia trebuie 
menţinut cu orice preţ. In acest fel putem caracteriza 
acest salt pe care îl face omenirea actualmente în 
evoluţia sa. Cel care cunoaşte acest fapt nu se va lăsa 
niciodată abătut de la curentul spiritual antroposofic, 
căci el îl recunoaşte ca pe o necesitate a evoluţiei umane. 


Cu toate acestea, ceea ce se întâmplă actualmente, 
considerat dintr-un punct de vedere mai înalt, este un 
lucru minor prin comparaţie cu ceea ce s-a întâmplat 
atunci când a apărut pe Pământ lisus Hristos. La acea 
epocă mai supravieţuiau încă ultimele rămăşiţe ale acelei 
evoluţii care avusese loc din timpuri străvechi, chiar de la 
starea planetară care a precedat Pământul nostru. Fiinţa 
omenească evolua atunci mai ales în corpurile sale fizic, 
eteric şi astral; el îşi încorporase, de fapt, Eul încă de 
multă vreme, dar acest Eu juca încă un rol secundar. 
Până la apariţia lui lisus Hristos, Eul complet conştient 
de sine era încă acoperit de cele trei învelişuri, al 
corpului fizic, al corpului eteric şi al corpului astral. 


Să presupunem că lisus Hristos nu ar fi venit pe Pământ. 
Ce s-ar fi întâmplat? Evoluţia omenească ar fi continuat 


astfel încât Eul s-ar fi dezvoltat complet. Dar în măsura în 
care acest Eu s-ar fi dezvoltat, vechile facultăti, 
facultăţile precumpănitoare ale cor-pului astral, ale 
corpului eteric şi ale corpului fizic ar fi dispărut. fot ceea 
ce era vechea clarvedere, toată vechea putere a 
sufletului şi a spiritului asupra corpului ar fi încetat să 
existe, căci aceasta ar fi fost necesitatea evolutiei. Omul 
ar fi devenit un Eu constient de aine însuşi, dar acest Eu 
l-ar fi antrenat din ce în ce mai mult spre egoism, acest 
Eu ar fi avut mereu tendinţa să înăbuşe Iubirea şi să o 
izgonească de pe Pământ. Oamenii, deci, ar fi devenit 
nişte Euri, dar nişte Euri în întregime egoiste. Acesta 
este punctul esenţial. 


La acea epocă, omenirea era suficient de matură pentru a 
putea ajunge la dezvoltarea Sinelui, a Eului său; din 
această cauză ea depăşise totodată punctul în care 
vechile influenţe puteau acţiona asupra ei. In dezvoltarea 
vechilor evrei, de exemplu, Legea dată pe muntele Sinai 
îşi putea exercita acţiunea sa fiindcă Eul nu era încă 
complet emancipat şi se afla, ca să spunem aşa, turnat şi 
impregnat corpului astral, care era pe atunci elementul 
superior, pentru a şti cum trebuia să acţioneze şi să 
simtă şi pentru a se comporta corespunzător în lumea 
exterioară. Legea a coborât deci pe Sinai ca o vestire, dar 
o ultimă vestire înaintea emancipării Eului. După 
dezvoltarea completă a Eului şi dacă nimic altceva n-ar fi 
intervenit, omul n-ar fi luat în considerare decât Eul său. 
Omenirea ajunsese într-adevăr la maturitatea necesară 
pentru dezvoltarea Eului, dar acesta ar fi fost lipsit de 
conţinut, un Eu care nu s-ar fi gândit decât la el însuşi şi 
n-ar fi vrut să facă nimic pentru semenii săi şi pentru 
lume. 


A da acestui Eu un conţinut, a-l conduce încetul cu 
încetul, să evolueze astfel încât să răspândească în jurul 
lui ceea ce noi numim lubire, iată ceea ce a înfăptuit 
Hristos pe Pământ. Fără Hristos, Eul ar fi devenit 
asemănător cu o cupă goală; datorită venirii lui Hristos el 
va fi din ce în ce mai asemănător cu o cupă care se umple 


din ce în ce mai mult cu Iubire. De aceea Hristos a putut 
spune anturajului său: 


54. „[...]: Când vedeţi un nor ridicându-se dinspre apus, 
îndată ziceţi că vine ploaie mare; şi aşa este. 

55. lar când suflă vântul de la miazăzi, ziceţi că va fi 
arşiţă, şi aşa este. 

56. Făţarnicilor! Faţa pământului şi a cerului ştiti să o 
deosebiți , dar vremea aceasta cum de nu o deosebiți?" 
(Luca 12,54-56) 


Cu alte cuvinte: voi nu înţelegeţi semnele timpului. Căui 
dacă le-aţi înţelege, dacă aţi şti să judecaţi ceea ce se 
întâmplă în jurul vostru, aţi şti că Dumnezeu trebuie să 
intre în Eu, să-l pătrundă şi să-l impregneze; atunci aţi 
spune: Putem trăi ceea ce ne transmit tradiţiile 
trecutului. Ceea ce vine din trecut, vi le transmit 
cărturarii şi fariseii care păstrează cele vechi şi nu vor să 
lase să li se adauge nimic. Dar aceasta este o plămădeală 
care nu va mai avea efect asupra evoluţiei omeneşti. Cel 
care însă spunc: Eu vreau să rămân la Moise şi la profeti, 
acela nu înţelege semnele timpului; el ignoră ce 
transformare se înfăptuieşte în omenire. 


În câteva cuvinte foarte semnificative, lisus Hristos a 
spus celor care îl înconjurau că faptul de a se impregna 
de principiul hristic nu depinde nicidecum de preferinţele 
individuale, ci de necesitatea progresului omenirii. Prin 
predicile Sale care ne sum transmise în Evanghelia lui 
Luca, referindu-se la „semnele timpului" El a vrut să facă 
să se înţeleagă că vechea plămădeală, aşa cum o 
conservau scribii şi fariseii, nu mai era suficientă şi că 
numai aceia îşi pot imagina că este suficient cel care 
judecă după propriile sale preferinţe şi care nu simte 
obligaţia de a judeca după nevoile care sunt comunicate 
pentru dezvoltarea lumii. Din această cauză, lisus Hristos 
numeşte „minciuni" ceea ce voiau scribii şi fariseii: este 
ceva ce nu mai corespunde lumii exterioare. Iată sensul 
acestei expresii. 


Putem simţi mai bine întreaga forţă a predicii Sale, dacă 
o comparăm cu anumite fenomene ale epocii noastre. 
Cum ar trebui să ne exprimăm dacă am vrea să aplicăm 
stărilor de fapt ale epocii noastre ceea ce a spus Hristos 
despre scribi şi farisei? Avem noi echivalentul scribilor? 
Desigur, avem ceva analog: sunt cei care rufuză să ia în 
considerare o interpretare mai profundă a Evangheliei, 
cei care vor să rămână la ceea ce pot spune despre Evan- 
ghelii folosind capacităţile dobândite în afara ştiinţei 
spirituale; sunt cei care nu vor să facă paşii care duc la 
temeiurile Evangheliilor, paşi făcuţi cu ajutorul ştiinţei 
spirituale. În fond, aceasta este situaţia, ori de câte ori se 
încearcă - indiferent dacă în sens progresiv sau regresiv 
- interpretarea Evangheliilor. Căci forţa nccesară 
interpretării Evangheliilor nu se dezvoltă decât pe 
terenul ştiinţei spirituale; numai prin ea se poate 
descoperi adevărul privind Evangheliile. Din această 
cauză, toate studiile făcute în zilele noastre asupra 
Evangheliilor sunt atât de decepţionante şi ne lasă atât 
de reci, dacă vrem într-adevăr să cunoaştem adevărul. 
Numai că, în prezent, pe lângă scribi şi farisei mai există 
o a treia categorie de oameni: sunt oamenii formaţi de 
ştiinţele naturii. Există deci trei categorii de oameni care 
vor cu orice preţ să înăbuşe ceea ce conduce spre spirit, 
adică facultăţile pe care fiinţa omenească le poate 
dobândi pentru a pătrunde până la temeiurile spirituale 
ale fenomenelor naturii. lar cei cu care ne confruntăm în 
zilele noastre, când vorbim în sensul lui lisus Hristos, 
ocupă adesea catedrele; ei sunt însărcinaţi să prezinte 
fenomenele naturale şi resping tot ee este explicaţie 
spirituală. Ei sunt cei care împiedică mersul înainte al 
evoluţiei omeneşti, căci peste tot unde se refuză 
recunoaşterea semnelor timpului în sensul discutat mai 
sus se pune obstacol în calea progresului omenirii. 


În epoca noastră, ar corespunde continuării operei lui 
lisus Hristos găsirea curajului de a te ridica (cum s-a 
ridicat El împotriva celor care se limitau exclusiv la 
Moise şi la profeti) împotriva tuturor celor care frânează 
progresele omenirii, fiindcă ei se opun interpretării 


antroposofice a documentelor religioase, pe de o parte, şi 
a naturii, pe de altă parte. De altminteri, acestea sum 
adesea nişte persoane foarte bine intenţionate, care ar 
face bucuros pace, rămânând la lucruri vagi. Tuturor 
acestor oameni ar trebui să le crească în inimă ceva din 
cele grăite de Iisus Hristos, în sensul Evangheliei lui 
Luca. 


Printre parabolele cele mai frumoase şi cele mai 
pătrurnzătoare ale acestei Evanghelii, este cea care se 
numeşte „A iconomului nedrept" (Luca 16, 1-13). Ni se 
spune că un om bogat avea un iconom care a fost acuzat 
că-i risipeşte avuţiile. El s-a hotărât deci să-l concedieze. 
Consternat, iconomul se întrebă: „Ce să fac? Eu nu mă 
pot hrăni devenind agricultor, căci nu ştiu să muncesc 
pământul; nici nu pot deveni cerşetor, căci mi-e ruşine să 
cerşesc" . El găsi atunci o soluţie: îşi spuse: „In calitate 
de intendent, eu am acţionat întotdeauna ţinând cont 
numai de interesul stăpânului meu în raporturile mele cu 
debitorii săi care, în consecinţă, nu mă iubesc deloc, căci 
nu m-au preocupat interesele lor. Eu trebuie să acţionez 
acum astfel ca ei să mă ajute, să nu mă distrug. Voi facc 
deci ceva pentru a le dovedi că le vreau binele". Atunci el 
merse la unul din debitorii stăpânului său şi-l întrebă: 
„Cât datorezi tu?", apoi i-a iertat jumătate din datoria sa. 
La fel a făcut el şi cu ceilalţi, căutând astfel să le câştige 
bunăvoința, pentru a se putea refugia la ei şi a nu muri 
de foame atunci când stăpânul său l-ar alunga. Acesta era 
telul său. Ceea ce urmează după aceea în Evanghelie a 
mirat fără îndoială pe unii cititori: „Şi stăpânul a lăudat 
pe iconomul necredincios pentru că acţionase înţelept" 
(Luca 16, 8). Printre cei care comentează azi Evanghelia 
s-au aflat în adevăr unii care s-au întrebat cărei persoane 
i se aplică cuvântul „stăpân", deşi este spus foarte clar că 
lisus însuşi este cel care-l laudă pe iconom , pentru 
înţelepciunea sa. Şi textul continuă: „Căci fiii veacului 
acestuia sunt mai înţelepţi în neamul lor decât fiii 
luminii." Iată ceea ce se află de secole în Biblie. Ne 
putem întreba dacă nimeni n-a reflectat niciodată la ceea 
ce înseamnă: „Căci fiii veacului acestuia sunt mai 


înţelepţi în neamul lor decât fiii luminii", deoarece 
expresia „în neamul lor" se regăseşte în toate traducerile 
Bibliei. Or, dacă cineva ar traduce numai cu oarecare 
pricepere textul grecesc (desigur, el ar trebui să-l 
traducă în mod corect), atunci textul ar fi următorul: 
„Căci fiii acestei lumi sunt mai înţelepţi în felul lor decât 
fiii luminii". Hristos spune că în felul lor fiii lumii sunt 
mai inteligenţi ca fiii luminii, adică: prin felul în care ei o 
înţeleg. Cei care au tradus acest pasaj de secole până în 
zilele noastre au confundat pur şi simplu expresia „în 
felul lor" cu un cuvânt grecesc care-i seamănă mult, 
cuvântul „neam"; aceasta pentru că în anumite cazuri se 
întrebuința de asemenea acest din urmă termen pentru a 
exprima altă idee. Dar cum este posibil ca asemenea 
lucruri să fi trecut neobservate timp de secole şi ca noii 
traducători despre ale căror tălmăciri (ale Bibliei) se 
spune că sunt bune şi că ei s-au străduit să reconstituie 
textul exact să nu fi corectat această eroare? Oricât de 
straniu ar părea, totul se întâmplă ca şi cum oamenii şi-ar 
uita cunoştinţele de şcoală cele mai elementare atunci 
când se străduiesc să stabilească adevăratul sens al 
documentelor biblice. 


Una din primele griji ale ştiinţei spirituale va trebui să fie 
aceea de a restabili documentele biblice aşa cum sunt ele 
într-adevăr. Căci ceea ce are lumea astăzi nu este Biblia. 
Şi ea nici nu-şi poate face nici o idee despre cum sunt 
cărţile biblice. S-ar putea pune întrebarea: Sunt acestea 
cărţile biblice? Nu, tocmai în părţile lor cele mai 
importante ele nu sunt cărţile biblice! Vreau să vă arăt 
acest lucru în mod si mai clar. 


Ce înseamnă de fapt această parabolă a iconomului 
nedrept? Sensul este clar exprimat. Iconomul şi-a spus: 
„Dacă trebuie sa plec de aici, trebuie să mă fac iubit de 
aceşti oameni". El a înţeles că nu se pot „sluji doi 
stăpâni". Şi Hristos a spus anturajului său: „Voi, de 
asernenea, trebuie să înţelegeţi că nu puteţi sluji la doi 
stăpâni: celui care trebuie pe viitor să stăpânească în 
calitate de Dumnezeu în inimi şi celui despre care, 


interpretând opera profeților, aceştia au vorbit până în 
prezent. Căci voi nu-l puteţi sluji pe Dumnezeu care, în 
calitate de principiu al lui Hristos, trebuie să intre în 
sufletele voastre şi trebuie să determine un mare avans 
în dezvoltarea omenirii şi în acelaşi timp unui Dumnezeu 
care ar pune obstacole acestei evoluţii". Tot ceea cea 
fost just într-o epoca trecută devine o piedică în evoluţia 
ulterioară. Într-un anumit sens, evoluţia se sprijină pe 
aceasta, pe faptul că ceea ce era bun într-o anumită 
epocă devine o piedică când acesta se prelungeşte într-o 
epocă posterioară. Puterile care domnesc asupra 
„piedicilor" erau desemnate atunci prin numele de 
Mamona: „Voi nu-l puteţi sluji în acelaşi timp pe 
Dumnezeu, care vrea progresul, şi pe Mamona, 
Dumnezeul piedicilor. Priviţi-l pe iconom: ca adevărat fiu 
al acestei lumi, el a înţeles că şi atunci când este vorba 
de Mamona obişnuit nu se pot sluji doi stăpâni. Tot aşa, 
trebuie să recunoaşteţi, în timp ce creşteţi pentru a 
deveni fiii ai luminii; că nu puteţi sluji doi stăpâni" (Luca 
16, 11-13). 


Tot astfel, cel care trăieşte în epoca noastră trebuie să 
înţelea-gă că nu este posibil compromisul între 
Dumnezeul-Mamona actual, adică între cărturarii şi 
oamenii de ştiinţă formaţi de ştiinţele naturii şi direcţia 
care trebuie să dea omenirii de astăzi hrana de care ea 
are nevoie. lată ce este spus într-un mod creştinesc. 
Aceasta este, înveşmântat în cuvinte adaptate timpului 
nostru, ceea ce a vrut să spună lisus Hristos, în sensul 
Evangheliei lui Luca, adresându-se anturajului său prin 
parabola iconomului nedrept, în care Ela arătat că nu se 
pot sluji doi stăpâni. 


Evangheliile trebuie înţelese într-un mod viu. Ştiinţa 
spirituală însăsi trebuie să devină ceva viu. Din această 
cauză trebuie ca toate problemele de care se ocupă ea să 
capete viaţă sub influenţa sa. Evanghelia trebuie să 
pătrundă până în propriile noastre facultăţi spirituale. Nu 
este suficient să repetăm că pe vremea lui lisus Hristos 
combătea pe cărturari şi pe farisei, căci ar însemna să te 


gândeşti tot la trecut. Trebuie ca noi să ştim unde se află, 
unde trăieste în zilele noastre urmaşul celui pe care lisus 
Hristos îl aumea în epoca sa Mamona. Aceasta este 
înţelegerea vie. Ea joacă un rol foarte important în ceea 
ce ne povesteşte Evanghelia lui Luca. Căci de parabola 
iconomului nedrept care se află numai în această 
Evanghelie şi de concepţia pe care tocmai v-am clarificat- 
o este intim legată una din noţiunile cele mai importante 
care este conținută în această Evanghelie. Putem să ne 
întipărim această noţiune deosebit de importantă în 
sufletul nostru numai dacă suntem în stare să stabilim 
sub un alt aspect relaţia dintre Buddha şi învăţătura sa şi 
lisus Hristos. 


Noi am spus că Buddha adusese omenirii marea 
învăţătură despre Milă şi Iubire. Aici avem un caz în care 
ceea ce spune ocultismul trebuie să fie luat ad-litteram, 
altfel cineva ar putea spune: O dată povestiţi despre 
faptul că Hristos a adus Iubirea pe Pământ iar altă dată, 
ne spuneţi că Buddha este cel care a adus învăţătura 
despre Iubire. Se spune deci de două ori acelaşi lucru? 
Prima dată am spus că Buddha a adus pe Pământ 
învăţătura despre Iubire şi altă dată am spus că Hristos a 
adus pe Pământ Iubirea însăşi, ca pe o forţă vie. Aceasta 
este marea diferenţă. Când este vorba de lucruri atât de 
grave pentru omenire, trebuie să ascultăm cu luare 
aminte; altfel se întâmplă ca ceea ce este spus undeva să 
fie repetat altundeva într-un mod cu totul diferit, apoi se 
spune: Ăsta, sigur, pentru a mulţumi pe toată lumea, a 
stabilit, de fapt, doi propovăduitori ai Iubirii. Tocmai în 
domeniul ocultismului este obligatoriu să asculţi bine. 
Atunci când se înţeleg într-adevăr marile adevăruri care 
au fost puse astfel în cuvinte, ele ne apar sub adevărata 
lor lumină. 


Noi ştim că marea învăţătură despre Milă şi Iubire, aşa 
cum a dat-o Buddha, este circumscrisă în Cărarea 
octuplă. Ne întrebăm: Care este în fond scopul pe care-l 
propune Cărarea octuplă. Se poate, de asemenea, pune 
problema altfel: La ce ajunge cel care-şi ia ca ideal din 


străfundul inimii Cărarea octuplă, în aşa fel încât se 
întreabă: Cum voi deveni cât mai perfect posibil? Ce 
trebuie să fac pentru a purifica cât mai bine posibil Eul 
meu, pentru ca acest Eu să ocupe adevăratul său loc în 
lume în modul cel mai desăvârşit? Dacă respect toate 
preceptele Cărării octuple, Eul meu se va perfecționa 
atât cât este posibil, căci aici totul tinde spre purificarea 
şi înnobilarea Eului. Tot ce poate radia din această 
minunată Cărare octuplă trebuie să se integreze în noi, 
totul este lucrare a Eului nostru pentru propria lui 
perfecţionare, trebuie să fie elaborat în noi: aici totul 
împinge Eul nostru să lucreze la perfecţionarea sa. Acest 
lucru este esenţial. Dacă deci omenirea ar continua să 
dezvolte în ea „roata Legii" care a fost pusă în mişcare de 
Buddha, ea ar ajunge încetul cu încetul să posede Eurile 
cele mai perfecte, pe cât posibil de perfecte, şi în 
particular să ştie care sunt Eurile cele mai perfecte. În 
gândire, ca înţelepciune, omenirea ar poseda Euri 
perfecte. Noi am putea, de asemenea, spune că dacă prin 
Buddha, care a adus omenirii învăţătura compasiunii şi 
Iubirii, ne saturăm corpul nostru astral astfel încât să fie 
în întregime produsul Cărării octuple, vom şti tot ceea ce 
trebuie despre legile acestei învățături a Cărării octuple. 


Există însă o mare diferenţă între înţelepciune, gând, şi 
forţa vie care acţionează. Este o diferenţă şi între a şti 
ceea ce trebuie să fie Eul şi a lăsa să pătrundă în sine 
forţa vie care poate apoi radia din Eu asupra lumii 
ambiante, la fel cum ea a radiat de la Hristos, pentru a 
acţiona asupra corpurilor astrale, a corpurilor eterice şi a 
corpurilor fizice ale fiecăruia din cei care-l înconjurau. 
Posibilitatea de a şti ce este învăţătura despre Milă şi 
Iubire a fost dată omenirii prin mijlocirea lui Buddha. 
Dimpotrivă, ceea ce a adus Hristos este o forţă vie şi nu o 
învăţătură. El s-a adus pe El însuşi, a coborât aici jos 
pentru a intra nu numai în corpul astral al omului, ci în 
Eu, pentru ca acesta să aibă forţa de a face să radieze din 
sine substanţa Iubirii. Hristos a adus pe Pământ 
substanţa, conţinutul viu al Iubirii, şi nu numai conţinutul 
de înţelepciune al Iubirii. Despre aceasta este vorba. 


Acum nouăsprezece secole şi încă aproximativ cinci 
secole marele Buddha a trăit pe Pământ. Aceasta este 
ceea ce ne învaţă faptele oculte. Şi (faptele oculte ne-o 
arată) vor trece aproximativ trei mii de ani până la 
sfârşitul evoluţiei pământeşti. Atunci, un număr destul de 
mare de oameni vor fi atât de avansați, încât vor putea 
dezvolta din propriile lor înclinații morale, din propriul 
lor suflet, din propria lor inimă Cărarea octuplă, 
înţelepciunea lui Buddha. Venirea lui Buddha a fost 
necesară. De aici a pornit acea forţă pe care oamenii o 
vor dezvolta încetul cu încetul în calitate de cunoaştere a 
Cărării octuple; apoi, cam în trei mii de ani, aceasta va 
deveni o proprietate a lor. În loc să primească din afară 
doctrina Cărării octuple, ei vor putea-o atunci elabora 
prin ei înşişi şi îşi vor putea spune că înţelepciunea Milei 
şi Iubirii ţâşneşte din sufletul lor. 


Dacă n-ar fi survenit nimic de atunci, în afară de faptul că 
Buddha a pus în mişcare roata Legii (pentru a relua 
expresia uzuală), omenirea ar obţine fără îndoială în trei 
mii de ani facultatea de a „cunoaşte" doctrina Milei şi a 
Iubirii. Dar este cu totul altceva a avea această 
capacitate şi forţa de a o trăi. Căci este o diferenţă între 
a „cunoaşte" Mila şi Iubirea şi a dezvolta această „forţă" 
sub influenţa unei individualităţi. Această facultate a 
emanat de la Hristos. El însusi a turnat această fortă în 
oameni şi ea va creşte în ei tot mai mult. Când vor fi la 
capătul evoluţiei lor, oamenii vor şti care este conţinutul 
învăţăturii despre Milă şi Iubire; aceasta vor datora-o lui 
Buddha; dar ei vor avea, de asemenea, facultatea de a 
face să curgă din Eu această Iubire asupra omenirii, şi 
aceasta ei vor datora-o lui Hristos. 


Astfel, Hristos şi Buddha au trebuit să acţioneze 
împreună şi aşa trebuia să fie descrisă aceasta pentru a 
face inteligibilă Evanghelia lui Luca. Faptul devine de 
altfel evident, dacă ştim să interpretăm în adevăratul lor 
sens cuvintele care ne sunt date în această Evanghelie 
(Luca 2, 13-14). Vedem păstorii care vin pentru a primi 


Buna-Vestire. În cer se află o legiune de îngeri care nu 
este altceva decât expresia imaginativă, spirituală, 
pentru Nirmanakaya lui Buddha. Ce este anunţat 
păstorilor? Revelația atotînţeleptului Dumnezeu „din 
ceruri". Aceasta îi anunţă Nirmanakaya lui Buddha care 
planează asupra Copilului lisus din linia lui Nathan sub 
forma unei legiuni de îngeri. Dar la aceasta se mai 
adaugă şi altceva: „Şi pe Pământ pace, între oamenii 
pătrunşi de bunăînvoire", adică între cei în care 
încolţeşte adevărata forţă a Iubirii care trebuie încetul cu 
încetul să devină realitate pe Pământ datorită impulsului 
dat de Hristos. Acesta a adăugat forţa vie la ceea ce era 
„revelaţia celui mai înalt din ceruri". El a adus-o fiecărei 
inimi de om; fiecărui suflet El i-a dat numai ceva ce va 
constitui un preaplin al sufletului. El nu i-a dat o 
învăţătură care se poate prelua ca gândire, ca idee, ci o 
forţă care poate curge mai apoi din suflet. Şi nici o altă 
forţă decât cea care poate acţiona în sufletul omenesc ca 
forţă a lui Hristos şi care poate radia asupra acestuia nu 
este aceea pe care Evanghelia lui Luca şi celelalte 
Evanghelii o numesc mereu forţa Credinței. In aceasta 
constă credinţa. Şi are credinţă acela care îl preia în el 
pe Hristos, ca Hristos să trăiască în el, ca Eul său să nu 
trăiască numai ca un vas gol, ci ca el să aibă un conţinut 
care să se reverse. Acest conţinut preaplin care se 
revarsă nu este altceva decât conţinutul Iubirii. 


De ce a putut Hristos da exemplul vindecării prin cuvânt? 
El a putut-o face pentru că a fost primul care a pus în 
mişcare roata Iubirii - şi nu roata Legii - ca pe o facultate 
şi o forţă liberă, pentru că avea în El lubire în cea mai 
înaltă măsură, o Iubire atât de spumegătoare şi 
debordantă încât se răspândea asupra celor din anturajul 
Său care trebuiau să fie vindecaţi. Căci cuvintele pe care 
El le pronunţa, fie „Ridică-te şi mergi", fie „lertate îţi 
sunt păcatele" sau altceva, emanau din preaplinul Iubirii 
Sale. El spunea cuvinte care dintr-un preaplin al Iubirii 
depăşeau limitele Eului. Pe cei care-i puteau primi 
imfluenţa, Hristos îi numea „credincioşi". Numai acest 
gând trebuie să-l legăm acum cu noţiunea de „credinţă", 


una din cele mai importante noţiuni din Noul Testament. 
Credinţa este facultatea pe care o are Eul de a se depăşi 
pe el însuşi, de a se revărsa peste ceea ce poate face Eul 
în primul rând pentru propria sa desăvârşire. Din această 
cauză, Hristos, intrând în corpul lui lisus aparţinând 
liniei lui Nathan şi unindu-se acolo cu forţa lui Buddha, n- 
a învăţat pe alţii cum trebuie să se perfecţioneze Eul cât 
mai mult, ci cum trebuie el să se reverse din el însuşi, 
cum trebuie el să se depăşească. El o spune adesea în 
termeni simpli, ca cei din Evanghelia lui Luca, care 
vorbesc inimilor celor mai naivi. El spune de exemplu: 
„Nu este suficient să daţi celor despre care sunteţi siguri 
că vă vor restitui datoria; căci şi păcătoşii fac aceasta. 
Dacă sunteţi siguri că vă vor restitui ceea ce le-aţi dat, 
voi încă nu sunteţi impulsionaţi de o iubire debordantă. 
Dar dacă dati ştiind că datoria nu vă va fi restituită, aţi 
făcut-o din Iubire, o Iubire care nu este închisă în Eul 
vostru, ci care radiază ca o forţă, care se revarsă din om" 
(Luca 6, 33-34). Şi Hristos ne spune, în cele mai variate 
forme, cum trebuie Eul să se reverse, cum trebuie să se 
acţioneze în lume din preaplinul Eului, prin sentimentul 
că se poate ieşi din sine. 


Din toată Evanghelia lui Luca cuvintele cele mai calde 
sunt cele unde este vorba de această Iubire care se 
revarsă. Evanghelia lui Luca contine această fortă a 
Iubirii debordante de care noi ne putem impregna dacă 
lăsăm să acţioneze textul asupra sufletului nostru astfel 
încât lubirea să inspire toate vorbele noastre şi să le dea 
puterea de a acţiona în lumea de afară. Un alt 
evanghelist care, prin caracteristica sa, a subliniat mai 
puţin acel preaplin al Iubirii, a rezumat, cel puţin în mod 
lapidar, această taină a creştinismului: Iubirea curge din 
preaplinul Eului. Bineînţeles, ea trebuie să umple toate 
cuvintele şi acţiunile noastre. În Evanghelia lui Matei, în 
traducerea latină mai găsiţi cuvintele adevărate, 
originale, ca un rezumat al tuturor frumoaselor imnuri de 
Iubire ale Evangheliei lui Luca. Iată acest text: „Ex 
abundantia cordis os loguitur' (Gura vorbeşte din 
abundența inimii) (Matei 12, 34). Este unul dintre cele 


mai înalte idealuri ale creştinismului. Gura este inspirată 
de revărsarea inimii, de ceea ce inima nu cuprinde. Or, 
inima este mişcată de sânge şi sângele este expresia 
Eului. Aceasta înseamnă, aşadar: Această forţă vorbeşte 
dintr-un Eu preaplin care radiază din sine forţă, căci 
această forţă este forţa credinţei! Atunci cuvintele tale 
sunt de aşa natură, încât conţin într-adevăr forţa lui 
Hristos. „Gura vorbeşte din preaplinul inimii". Aceasta 
este una din afirmaţiile cardinale ale esentei 
creştinismului. 


Luaţi acum textul Bibliei actuale*. Ce se află la acest 
pasaj? „Cel a cărui inimă este plină, aceluia îi trece prin 
gură". lată cuvinte care au fost suficiente timp de secole 
ca să ascundă unul din adevărurile esentiale ale 
crestinismului. Omenirea nu a conştientizat cât este de 
absurd a spune că inima debordează atunci când este 
plină. De obicei, un lucru nu se revarsă decât dacă el este 
mai mult decât plin. Astfel (dar aceasta nu este o critică) 
omenirea s-a fixat într-o reprezentare care-i ascunde 
complet unul din adevărurile esenţiale ale creştinismului 
şi nu s-a observat niciodată că aici este o adevărată 
imposibilitate. i 
* În traducerile germane. În cele româneşti de la începutul 
secolului XX figureară, în general, „prisosinţa inimii" sau 
„prisosul inimii", echivalent al expresiei „preaplinul inimii". 
(Nota trad.) 
A spune că limbile actuale nu permit să traducem Ex 
abundantia cordis os loquitur prin „Gura vorbeşte din 
preaplinul inimii" este tot atât de absurd ca şi dacă s-ar 
considera imposibil să spui că surplusul de căldură a unei 
sobe de teracotă este cea care încălzeşte piesa. Căci, 
dacă încălziţi o sobă de teracotă numai atât încât căldura 
să nu depăşească pereţii acesteia, ea nu se va încălzi 
deloc; ea nu devine caldă decât dacă apare un exces de 
căldură, astfel încât această căldură să răzbată din sobă. 


Noi ne găsim deci aici în faţa faptului important că un 
adevăr esenţial al creştinismlui, pe care se sprijină o 
parte a Evangheliei lui Luca, este ascuns, aşa încât 
omenirea nu are acces la unul din cele mai importante 


pasaje ale Evangheliei. 


Această forţă, care se poate revărsa dintr-o inimă 
omenească, este forţa lui Hristos; cuvântul „inimă" este 
pus aici pentru „Eu". Ceea ce Eul poate face dincolo de 
sine, se scurge în afară prin cuvânt. Numai la capătul 
evoluţiei pământeşti Eul va fi astfel încât îl va conţine în 
el pe Hristos în întregime. În aşteptare, Hristos este ceea 
ce se revarsă din inimă. Cine nu vrea să aibă decât o 
inimă „plină", de fapt, nu-l are nicicum pe Hristos. Din 
această cauză se ascunde creştinismul, dacă nu se acordă 
acestei fraze întreaga seriozitate şi demnitatea ei totală. 
Esenţa creştinismului se va revela cu exactitate datorită 
explicaţiilor date de ştiinţa spirituală marilor texte 
religioase. Lectura descrierii lumii spirituale în Cronica 
Akasha dezvăluie sensul iniţial şi permite citirea textelor 
sfinte în adevărul lor. 


Acum vom înţelege cum avansează omenirea spre viitor. 
Cel care cu cinci sau şase secole înaintea erei noastre a 
trecut de la starea de Bodhisattva la starea de Buddha, 
ridicându-se în lumile spirituale, poate acum acţiona sub 
forma unei Nirmanakaya. El a fost astfel ridicat la un 
grad superior; el nu mai are nevoie să coboare într-un 
corp fizic. Dar funcţiile pe care le-a avut în calitate de 
Bodhisattva se menţin, deşi într-un alt fel. Atunci când a 
trecut de la starea de Bodhisattva la cea de Buddha, ela 
transmis sarcina sa de Bodhisattva unui succesor, care a 
devenit la rândul său Bodhisattva. In tradiţia budistă, 
acest lucru se povesteşte sub o formă care conţine un 
adevăr profund din punct de vedere al creştinismului 
esoteric. Se povesteşte că înainte de a cobori spre 
existenţa în care a devenit Buddha individualitatea lui 
Bodhisattva a ridicat mitra sa cerească şi a pus-o pe 
capul următorului Bodhisattva. 


Acest urmaş continuă să acţioneze potrivit cu natura 
oarecum diferită a misiunii sale. Este prevăzut şi pentru 
el că va deveni un Buddha. Aceasta se va întâmpla în 
epoca când un anumit număr de oameni vor fi dezvoltat 


din ei înşişi Cărarea octuplă - peste aproximativ trei mii 
de ani -, când va ajunge Buddha cel care a devenit 
Bodhisattva, atunci când predecesorul său a devenit 
Buddha. Cinci sau şase secole înaintea erei noastre i-a 
fost încredinţată misiunea sa şi el va deveni Buddha cam 
peste trei mii de ani, începând de acum. Acest Buddha 
este cel pe care tradiţia orientală îl numeşte Buddha 
Maitreya. Pentru ea Bodhisattva actual să poată deveni 
într-o zi Buddha, trebuie ca un număr considerabil de 
oameni să fi dezvoltat din propria lor inimă învăţătura 
Cărării octuple. Ei vor fi atât de înţelepţi încât s-o poată 
face. Atunci cel care este actualmente Bodhisattva va 
aduce în lume o fortă nouă. 


Dar dacă până atunci nu s-ar întâmpla nimic altceva, el 
ar găsi mulţi oameni care să poată gândi învăţătura 
Cărării octuple datorită meditaţiilor lor, dar nu ar găsi 
oameni care să posede forţa debordantă a Iubirii, a 
Iubirii vii, revărsându-se din fiinţa cea mai profundă a 
sufletului lor. Între timp, această forţă a Iubirii vii trebuie 
să se infiltreze ca un curent în suflete pentru ca Maitreya 
Buddha să poată găsi nu numai oameni care ştiu ce este 
Iubirea, ci care să aibă ei însisi forţa Iubirii. Pentru 
aceasta a trebuit ca Hristos să coboare pe Pământ. 
Această entitate a vieţuit numai trei ani pe Pământ, dar 
mai înainte nu fusese incarnată, aşa cum aţi putut 
înţelege din prelegerile anterioare. Prezenţa lui Hristos 
timp de trei ani pe Pământ - de la Botez până la Misteriul 
de pe Golgota - a fost cauza faptului că în viitor lubirea 
va pătrunde progresiv în sufletul omului, cu alte cuvinte, 
în Eu. Astfel oamenii vor fi progresiv impregnati de 
principiul hristic, Eul omului va fi un Eu integral pătruns 
de Hristos la sfârşitul evoluţiei pământeşti. Aşa cum 
învăţătura despre Milă şi Iubire a trebuit să fie mai întâi 
propovăduită de Bodhisattva, tot aşa şi substanţa Iubirii a 
trebuit să fie adusă pe Pământ de Cel care a coborât-o 
din înălțimile cereşti, pentru ca Eul omului să facă din ea 
încetul cu încetul proprietatea sa. Nu trebuie spus că 
Iubirea nu exista mai înainte. Ceea ce nu exista este acea 
Iubire care poate fi un atribut direct al Eului. Iubirea era 


până atunci inspirată, revărsată de Hristos din înaltul 
Cosmosului, şi era preluată într-un mod tot atât de puţin 
conştient pe cât era de inconştientă primirea învăţăturii 
despre Cărarea octuplă, care era revărsată mai înainte 
de Bodhisattva. Ceea ce este Buddha în raport cu 
Cărarea octuplă este entitatea lui Hristos în raport cu 
ceea ce era El înainte de a fi coborât într-o formă 
omenească. Această coborâre într-o formă omenească a 
fost pentru Hristos un progres. Acest fapt este esenţial. 


Urmaşul lui Buddha, care, în prezent, este Bodhisattva, 
este bine cunoscut de cei care sunt iniţiaţi în învăţătura 
ştiinţei spirituale şi va veni o zi când se va putea vorbi pe 
larg despre probleme în care va fi pomenit şi numele 
acestui Bodhisattva, care va deveni atunci Maitreya 
Buddha. Astăzi, când am spus deja atâtea lucruri neştiute 
de lumea exterioară, trebuie să ne limităm să facem 
numai aluzie la acest subiect. Atunci când acest 
Bodhisattva va apărea pe Pământ şi va deveni Maitreya 
Buddha, el va găsi aici sămânţa depusă de Hristos. 
Aceasta va fi reprezentată de acei oameni care vor spune: 
„Nu numai capul meu este plin de înţelepciunea Cărării 
octuple, eu nu am numai învăţătura, înţelepciunea Iubirii, 
dar inima mea este plină chiar de substanţa Iubirii care 
se revarsă şi radiază în lume". Cu asemenea oameni 
Maitreya Buddha va putea realiza viitoarea sa misiune în 
continuarea dezvoltării lumii. 


Astfel se îmbină lucrurile şi numai acum înţelegem noi 
toată profunzimea Evangheliei lui Luca. Ea nu ne 
vorbeşte despre o învăţătură, ea ne vorbeşte despre acea 
entitate care a pătruns în mod substanţial în fiinţele 
pământeşti, în organizarea fiinţei omeneşti. Acesta este 
un fapt care, în ocultism, se exprimă astfel: Bodhisattvii 
care devin Buddha pot mântui spiritul oamenilor 
Pământului prin înţelepciune, dar ei nu ar putea 
niciodată mântui întregul om. Căci omul întreg nu poate 
fi mântuit decât dacă nu numai înţelepciunea, ci şi 
căldura Iubirii se infiltrează în întreaga sa organizare. 
Misiunea lui Hristos a fost de a mântui sufletele cu 


ajutorul valului de Iubire pe care El a adus-o pe Pământ. 
Aceasta a fost sarcina lui Hristos. Bodhisattvii şi Buddha 
au avut ca sarcină să aducă cunoaşterea Iubirii; cât 
priveşte aducerea forţei Iubirii, aceasta revenea lui 
Hristos. Trebuie să facem această deosebire. 
_ CONFERINŢA a X-a 
Invăţatura despre reincarnare şi karma şi 
creştinismul. 

Două forme ale iniţierii vechi, Iona şi 
Solomon.Principiul hristic şi noua iniţiere. 
Evenimentul de pe Golgota ca iniţiere 
proiectată în planul exterior al istoriei 
lumii 

Bâle, 26 septembrie 1909 
Ceea ce ne va preocupa astăzi, este integrarea diferitelor 
cunoştinţe dobândite în aceste ultime zile, aşa cum 
rezultă ea din cercetarea spirituală a Evangheliei lui 
Luca, având ca punct focalizator culminant Misteriul de 
pe Golgota. 


Ieri, am încercat să descriem ceea ce s-a petrecut în acel 
moment al evoluţiei umanităţii în care, timp de trei ani, 
Hristos a umblat pe Pământ şi am încercat să vedem în 
conferințele anterioare cum s-a putut înfăptui acest 
eveniment datorită confluării acelor curenţi spirituali pe 
care i-am studiat. Autorul Evangheliei lui Luca 
înfăţişează în mod admirabil acest eveniment, dacă 
înţelegem în lumina cunoştintelor obţinute din Cronica 
Akasha ceea ce ne spune el. 


Dar cineva ne-ar putea pune întrebarea următoare: Cum 
se face (fiindcă curentul spiritual al budismului se 
integrează într-un mod organic în învăţătura creştină) că 
în cadrul învăţăturii creştine nu se face nici o menţiune 
în legătură cu marea lege a karmei, a compensării, care 
se stabileşte în cursul incarnărilor succesive ale unei 
fiinţe omeneşti? Or, Evanghelia lui Luca ar fi foarte rău 
înţeleasă dacă am crede că noţiunea unei legi a karmei 


nu se află în ea. Căci ea se află în Evanghelie. Dar trebuie 
să fie clar că, dacă vrem să înţelegem asemenea lucruri, 
nevoile sufletului omenesc sunt diferite la epoci diferite şi 
că marii misionari ai evoluţiei omenesti nu au mereu ca 
sarcină de a arăta omenirii adevărul absolut sub o formă 
abstractă; căci oamenii fiind la niveluri de maturitate 
diferite nu l-ar înţelege deloc. Marii misionari trebuie să 
se adreseze oamenilor, încât aceştia să obţină ceea ce 
este corespunzător epocii respective. În ceea ce a obţinut 
omenirea prin aportul lui Buddha, este cuprins tot ceea 
ce are legătură cu învăţătura despre Milă şi lubire şi cu 
înscrierea acesteia în Cărarea octuplă, sub o formă de 
înţelepciune, care poate conduce la  înţele-gerea 
învăţăturii despre karma. Aceasta înseamnă: să nu se 
caute în sufletul omenesc tot ceea ce conduce la 
învăţătura despre karma şi la învăţătura despre 
reincarnare legată de aceasta, dacă, plecând de la 
acestea, nu se ajunge la învăţătura amintită. 


Ieri am spus că peste trei mii de ani, începând de acum, o 
mare parte dintre oameni vor fi destul de avansați pentru 
a scoate din Eurile lor doctrina Cărării octuple şi totodată 
- putem adăuga azi - cunoaşterea karmei şi a reincarnării. 
Dar aceasta trebuie să se facă încetul cu încetul. Căci 
floarea nu înfloreste de îndată ce sămânţa este pusă în 
pământ; planta trebuie în mod necesar să se dezvolte 
frunză cu frunză. La fel, trebuie ca evoluţia curentului 
spiritual care trece prin omenire să se continue din etapă 
în etapă, fiecare lucru apărând la timpul său. Cel care, cu 
ajutorul facultăţilor pe care le poate dobândi prin ştiinţa 
spirituală coboară până în adâncurile sufletului său, vede 
clar că învăţătura a ceea ce sunt karma si reincarnarea 
este o necesitate. Dar notati bine că evolutia nu are loc în 
mod inutil, că abia în epoca noastră sufletele sunt din nou 
destul de mature pentru a regăsi în ele însele aceste 
noţiuni. Nu ar fi fost bine ca ele să fie arătate în mod 
exoteric cu câteva secole mai devreme. Făcute publice 
prematur, adevărurile ştiinţei spirituale la care aspiră în 
mod arzător sufletele de astăzi, adevăruri care sunt 
legate de investigația ocultă a Evangheliilor, ar fi dăunat 


evolutiei omenesti. Căci trebuia ca aceste suflete să 
resimtă acea nevoie arzătoare, trebuia ca ele să 
dobândească facultăţi care să le permită să accepte 
noţiunile de karma şi reincarnare. Era necesar ca aceste 
suflete să fi trăit deja înainte şi după venirea lui Hristos 
şi ca ele să fi trecut prin experienţele care trebuie făcute 
înainte de a fi mature pentru a înţelege aceste adevăruri. 
A prezenta aceste lucruri în mod deschis încă din primele 
secole ale creştinsmului aşa cum sunt prezentate acum, 
aceasta ar fi însemnat să ceri de la evoluţia omenească 
ceva echivalent cu a cere plantei să dea naştere imediat 
la flori, înaintea frunzelor. 


Omenirea este abia astăzi destul de matură pentru a 
înţelege conţinutul spiritual al legii karmei şi al 
reincarnării. Din această cauză, nu este nicidecum de 
mirare faptul că în Evangheliile care ne-au fost 
conservate de-a lungul secolelor se află anumite lucruri 
care ne dau în realitate o idee cu totul falsă despre 
creştinism. Într-un sens, Evanghelia a fost dată, ca să 
spunem aşa, în mod prematur omenirii şi numai astăzi 
omenirea este capabilă să dobândească toate facultăţile 
care pot s-o conducă să înţeleagă adevăratul ei conţinut. 
Era absolut necesar ca pentru propovăduirea sa lisus 
Hristos să ţină cont de constituţia sufletelor epocii sale, 
astfel încât nu se propovăduia pe atunci reincarnarea şi 
karma sub forma de doctrine abstracte, ci se insuflau 
sufletului omenesc acele sentimente prin care sufletele se 
maturizau treptat, pentru a primi învăţătura despre 
reincarnare şi karma. Adică la acea epocă trebuia spus 
ceea ce putea încetul cu încetul conduce la o înţelegere a 
karmei şi a reincarnării şi nu să se propovăduiască însăşi 
învăţătura despre acestea. 


Spuneau aceasta lisus Hristos şi cei care-l înconjurau? 
Pentru a răspunde, trebuie să deschidem Evanghelia lui 
Luca, aducând-o în faţa sufletului nostru. Dacă o lăsăm să 
apară în faţa sufletului nostru cu o înţelegere corectă 
pentru aceste lucruri, vom putea vedea cum putea fi 
propovăduită oamenilor de atunci tocmai legea karmei: 


„20. Fericiţi sunteţi voi cei săraci, că a voastră va fi 
împărăţia lui Dumnezeu. 
21. Fericiii sunteţi voi care flămânziţi acum, că vă veţi 
sătura. Fericiţi cei ce plângeţi acum, că veţi râde. 
22. Fericiţi veţi fi când din pricina Fiului Domnului vă vor 
uri oamenii, şi vă vor izgoni dintre ei, şi vă vor batjocori, 
şi vor lepăda numele voastre ca pe un rău. 
23. Bucuraţi-vă în ziua aceea şi vă veseliţi, că iată plata 
voastră multă este în cer." 
(Luca,6,20-23) 


Noi avem aici învăţătura despre „compensare" care, fără 
a face menţiune într-un mod abstract la karma şi 
reincarnare, se străduieste a ne insufla sentimentul 
certitudinii că cel căruia îi mai este foame încă un timp, 
în orice domeniu s-ar manifesta foamea, va primi o 
compensare. Trebuia ca aceste sentimente să fie sădite în 
suflete. Acele suflete care trăiau atunci şi în care această 
învăţătură s-a insinuat în această formă, au devenit 
mature abia atunci când s-au reincarnat pentru primirea 
ei sub forma de înţelepciune a învăţăturii despre karma şi 
reincarnare. 


Atunci trebuia turnat astfel în suflete ceea ce urma să se 
maturizeze încetul cu încetul în ele. Căci venise o epocă 
cu totul nouă, o epocă în care oamenii în deplină 
maturitate începeau a dezvolta Eul lor, conştienţa de 
sine. În timp ce mai înainte oamenii primeau revelaţiile 
ale căror efecte le resimţeau în corpul lor astral, în 
corpul lor eteric şi în corpul lor fizic, trebuia acum ca Eul 
lor să devină deplin conştient. Acest Eu nu trebuia totuşi 
să se umple decât încetul cu încetul de forţe pe care el 
trebuia să le cucerească. Numai acel Eu unic care trăia 
atunci pe Pământ şi al cărui corp fusese în mod special 
pregătit putea realiza în el principiul universal al lui 
Hristos în lisus aparţinând liniei lui Nathan în care se 
încorporase individualitatea lui Zoroastru. Ceilalți 
oameni trebuie să dezvolte încetul cu încetul, în urma lui 
Hristos, ceea ce a trăit trei ani pe Pământ în această 


personalitate unică. lisus Hristos nu a putut sădi atunci 
în omenire decât germenele, impulsul, dar acest germene 
trebuie să crească şi să se dezvolte acum, încetul cu 
încetul. Mereu a existat grija ca în evoluţia Pământului să 
apară la timpul potrivit acei oameni care pot aduce ceea 
ce omenirea va putea asimila abia mai târziu. Cel care a 
apărut pe Pământ în calitate de Hristos a trebuit să 
vegheze pentru ca imediat după apariţia sa să primească 
propovăduirea acelor aspecte pe care ei le puteau 
înţelege; dar El a trebuit să vegheze şi ca mai târziu să 
apară individualităţi care aveau grijă de nevoile spirituale 
ale sufletelor, pe măsură ce acestea se maturizau. 


Autorul Evangheliei lui Ioan ne-a descris modul în care 
Hristos a purtat grija nevoilor timpurilor care au urmat 
evenimentului de pe Golgota. El ne arată cum Hristos 
însuşi a înviat în persoana lui Lazăr individualitatea care 
a continuat după aceea activitatea sa sub numele de 
loan, care a transmis învăţătura sub forma descrisă în 
conferințele despre Evanghelia lui loan. Dar Hristos 
trebuia să mai pregătească venirea în viitor şi a unei alte 
individualităţi care să introducă în mod adecvat evoluţiei 
acele lucruri pentru care omenirea va fi atunci matură. 
Pentru aceasta însă, Hristos trebuia să învie o altă 
individualitate. Cum s-a întâmplat aceasta, autorul 
Evangheliei lui Luca ne-o descrie în mod fidel*. În timp ce 
ne spune că vrea să descrie ceea ce au putut comunica 
clarvăzătorii  imaginativi şi cei inspirați despre 
evenimentul din Palestina, el indică şi ceea ce va fi 
propovăduit de un altul - dar abia în viitor. Pentru a ne 
descrie acest eveniment tainic, autorul Evangheliei lui 
Luca a introdus şi el în documentul său povestirea unei 
învieri (Luca 7, 11-17). Ceea ce citim despre învierea 
tânărului din Nain conţine secretul creştinismului 
viitorului. În timp ce în povestirea vindecării fiicei lui Iair, 
pe care v-am prezentat-o pe scurt alaltăieri, tainele 
implicate sunt de o asemenea profunzime încât Hristos 
nu admite acolo decât un mic număr de martori care au 
putut asista la vindecare şi cărora El le recomandă să nu 
povestească acest miracol; vedem aici producându-se o 


altă înviere, care se desfăşoară în aşa fel, încât vestea se 
răspândeşte imediat. Într-un caz, este vorba de o 
vindecare care presupune că cel care o realizează vede 
profund în fenomenele vieţii fizice. Celălalt caz este cel al 
unei învieri, al unei initieri. Individualitatea care se află 
în corpul tânărului din Nain este destinată să facă 
experienţa unei iniţieri foarte speciale. 

*Vezi R. Steiner, Evanghelia după loan, (GA 103), 1908 (VII, 


11-15), conferinta a 4-a (a apărut şi în |. română la Editura 
Arhetip, Bucureşti, 1996 - nota trad.). 


Există într-adevăr diferite feluri de iniţieri. Una dintre ele 
constă în faptul că cel care a fost iniţiat vede, imediat 
după actul iniţierii, aprinzându-se în el cunoaşterea 
lumilor superioare, putând pătrunde în fenomenele şi 
legile lumii spirituale. Un alt gen de iniţiere se petrece 
astfel încât mai întâi este depus numai un germene în 
sufletul în cauză, astfel încât acesta trebuie să aştepte o 
altă incarnare; atunci acest germene se dezvoltă şi în 
incarnarea ulterioară omul devine un iniţiat în adevăratul 
sens al cuvântului. 


Acest ultim gen de iniţiere a avut loc pentru tânărul din 
Nain. Sufletul său a fost transformat prin ceea ce s-a 
întâmplat în Palestina, dar atunci el n-a devenit conştient 
de a se fi ridicat în lumile superioare. Forţele care au fost 
sădite în el nu au germinat decât în incarnarea sa 
următoare. Aici, într-o conferinţă exoterică, nu putem 
cita nume. Remarcăm numai că individualitatea înviată 
de Hristos în persoana tânărului din Nain s-a regăsit mai 
târziu în cea a unui mare învăţător religios; în felul 
acesta, într-o epocă posterioară, a putut să apară un nou 
propagator al creştinismului, reunind forţele care 
fuseseră sădite altădată în sufletul său. 


În felul acesta a vegheat Hristos ca mai târziu să apară 
un om capabil să facă să progreseze creştinismul. 
Individualitatea care a fost iniţiată în persoana tânărului 
din Nain este destinată să introducă mai târziu în 
creştinism învăţăturile despre reincarnare şi karma, ceea 
ce nu putea fi dat încă sub forma unei învățături 


intelectuale în epoca în care Hristos era pe Pământ, 
pentru că în acea epocă trebuia încetul cu încetul să se 
depună în suflete sentimentul care să trezească ulterior 
nevoia pentru această învătătură. 


În Evanghelia lui Luca, lisus Hristos insistă asupra 
faptului că un element cu totul nou, respectiv cucerirea 
conştienţei Eului, a intrat în evoluţia omenească. El 
spune (dar trebuie să ştii s-o citeşti) că altădată oamenii 
nu vedeau lumea spirituală infiltrându-se în Eul lor 
conştient, ci că acest element spiritual se revărsa în ei 
prin corpul lor fizic, corpul lor eteric şi corpul lor astral şi 
că acest aflux de forţe spirituale şi divine era întotdeauna 
însoţit de un anumit grad de inconştienţă. De acum 
înainte lucrurile trebuiau să se schimbe. Mai demult, 
oamenii din curentul spiritual în care acţiona lisus 
Hristos trebuiseră să primească Legea de pe Sinai, care 
nu se adresa decât corpului astral. Această Lege le-a fost 
dată astfel încât ea acţiona în ei, dar acţiunea sa nu 
depindea în mod direct de forţele Eului. Aceste forţe nu 
au putut deveni active decât în epoca lui lisus Hristos 
fiindcă numai atunci oamenii au ajuns să devină 
conştienţi de Eul lor. Acest lucru îl indică şi lisus Hristos 
în Evanghelia lui Luca, acolo unde El spune că pentru a 
primi un principiu cu totul nou trebuie ca oamenii să 
ajungă mai întâi la deplina maturitate a sufletului, acolo 
unde vorbeşte de Antemergător, de loan Botezătorul 
(Luca 7, 18-35). 


În ce mod privea Hristos individualitatea lui Ioan 
Botezătorul? El ne spune că loan Botezătorul era 
destinat, înaintea venirii lui Hristos, să caracterizeze în 
forma sa cea mai pură, cea mai nobilă, învățătura 
profetilor, ceea ce urca mai pur, mai nobil din vremurile 
vechi. El îl considera pe Ioan Botezătorul ca pe ultimul 
care aducea în forma cea mai pură şi nobilă ceea ce ţinea 
de vremurile trecute, ceea ce aparţinea trecutului. 
„Legea şi profeții" merg până la loan Botezătorul. Acesta 
trebuia să aducă în faţa oamenilor pentru ultima dată 
ceea ce vechea doctrină şi vechea mentalitate puteau 


oferi oamenilor. Într-adevăr, cum s-a prezentat această 
veche mentalitate în epoca care a precedat intervenţia 
principiului hristic? 


Aici avem de-a face cu ceva care va deveni şi învătătură a 
ştiinţei naturii, dacă aceasta se va lăsa inspirată de ceea 
ce este ştiinţa spirituală şi teosofia, chiar dacă în prezent 
acest lucru îi apare imposibil. Trebuie să abordez aici un 
punct pe care nu-l pot decât atinge în treacăt, dar care 
vă va arăta la ce profunzimi este chemată să aducă 
lumină ştiinţa spirituală, tocmai în domeniul ştiinţelor 
naturii. Dacă cercetaţi diversele domenii ale ştiinţelor 
naturii şi vedeţi cum acestea vor să pătrundă în tainele 
existenţei omeneşti cu ajutorul capacităţilor limitate ale 
gândului omenesc, veţi întâlni adeseori afirmatia că 
acţionarea corelată a  germenelui masculin şi a 
germenului feminin dă naştere întregii fiinţe omeneşti. 
Aceasta este chiar una din preocupările fundamentale ale 
ştiinţei moderne. Cu ajutorul microscopului ea caută să 
determine care calităti pot proveni de la germenul 
masculin şi care de la elementul feminin şi este 
satisfăcută când crede că a dovedit astfel că omul 
provine în întregime din acţiunea conjugată a acestor 
două elemente. 


Dar ştiinţele naturii vor fi constrânse să recunoască prin 
propriile lor mijloace faptul că numai o parte a fiinţei 
omeneşti este determinată prin coacţionarea germenelui 
masculin şi a elementului feminin şi că în ceea ce 
priveşte omul de astăzi, în ciclul actual de evoluţie, chiar 
dacă ştim cu precizie ce provine de la unul dintre 
germeni şi ce provine de la celălalt, omul nu este totuşi în 
întregime explicat. 


În fiecare om există ceva ce nu provine de la germene, 
care este, ca să spunem aşa, o „naştere virgină" şi care 
se revarsă în procesul embrionar din domenii cu totul 
diferite. Cu germenele individului se uneşte ceva care nu 
provine nici de la tată, nici de la mamă şi care totuşi îi 
aparţine, îi este destinat, care se infiltrează în Eul său şi 


care poate fi înnobilat dacă primeşte în el principiul lui 
Hristos. Ceea ce este de natură virginală în om se uneşte 
cu Hristos în cursul evoluţiei omeneşti. Şi acesta este în 
legătură (ştiinţele naturii vor recunoaşte într-o zi acest 
fapt prin propriile lor mijloace) cu transformarea 
fundamentală care s-a operat pe vremea lui Hristos. Mai 
înainte nu exista nimic în fiinţa omenească care să nu 
ajungă în om prin intermediul germenului. Dar evoluţia 
Eului este într-adevăr supusă la transformări în cursul 
timpului. Omenirea s-a schimbat de la această epocă; 
numai că ea trebuie să se dezvolte şi să se înnobileze 
treptat prin preluarea în sine a principiului lui Hristos, 
ceea ce a venit să se adauge componentelor germenului. 


Ne apropiem aici de un adevăr foarte subtil. Şi pentru cel 
care cunoaşte ştiinţele naturii în stadiul actual este 
remarcabil şi interesant de notat că azi există deja 
domenii în care savanții dau cu nasul, ca să zicem aşa, de 
faptul că la om există ceva care nu provine de la 
germene. Condiţiile favorabile sunt prezente, dar 
intelectul savantului nu este destul de cuprinzător pentru 
a-i permite să recunoască ceea ce rezultă din propriile 
sale experienţe, din propriile sale observaţii. Căci în 
experienţele pe care el le face în mod obiectiv acţionează 
mai multe forţe decât pot recunoaşte astăzi ştiinţele 
naturii. Acestea nu ar avansa prea mult dacă ar depinde 
numai de abilitatea cercetătorilor. În timp ce cutare sau 
cutare savant studiază într-un laborator, o clinică sau un 
cabinet de lucru, puterile care dirijează Universul stau în 
spatele lui şi lasă să apară la suprafaţă fenomene pe care 
observatorul nu le înţelege şi cărora el nu le este decât 
instrumentul. Este deci absolut adevărat să spui că şi 
cercetarea obiectivă este dirijată de „Maeştrii", adică de 
individualităţile superioare. Dar lucrurile despre care 
este vorba aici scapă de obicei observaţiei. Ele vor fi cu 
toate acestea observate atunci când facultăţile conştiente 
ale savantului vor fi impregnate cu ceea ce este 
învăţătura spirituală a antroposofiei. 


Datorită faptului că s-a produs ceea ce am descris mai 


sus, a avut loc în facultăţile omeneşti o mare 
transformare, începând de la venirea lui Hristos pe 
Pământ. Mai înainte, omul nu se putea servi decât de 
acele facultăti care îi veneau din germenii patern şi 
matern, căci numai aceştia sunt de aşa natură încât se 
formează în el. Între naştere şi moarte, noi dezvoltăm 
facultăţile corpului nostru fizic, corpului nostru eteric şi 
corpului nostru astral. Înaintea epocii lui lisus Hristos, 
instrumentele de care omul se servea pentru el însuşi nu 
puteau fi pregătite decât plecând de la germene; mai 
târziu la acesta s-a adăugat ceea ce este naştere 
virginală, ceea ce nu este însufleţit de germene. Acest 
element poate deveni foarte corupt, dacă omul adoptă un 
punct de vedere pur materialist. Dar dacă el se deschide 
la căldura care radiază din principiul lui Hristos, acest 
element poate fi înnobilat şi el revine în cursul 
incarnărilor următoare într-o stare din ce în ce mai 
aproape de perfecţiune. 


Rezultă din cele spuse că toate revelaţiile anterioare lui 
Hristos conţineau un element legat de facultăţile 
ereditare pe care omul le primeşte cu germenele fizic. 
Mai rezultă că trebuie să devenim conştienţi că lisus 
Hristos a trebuit să se adreseze acelor facultăţi care nu 
au nimic de-a face cu germenele pământesc, ci care se 
unesc cu germenele care vine din lumile divine. Toţi cei 
care au venit înainte de lisus Hristos nu se puteau servi, 
pentru a fi înţeleşi de contemporanii lor, decât de 
facultăţile care sunt transmise fiinţei pământeşti prin 
structurile germenului. Toți profeţii şi ghizii spirituali, 
oricât de înalt a fost nivelul lor, şi chiar atunci când se 
năşteau în calitate de Bodhisattva, erau obligaţi să se 
servească, pentru a-şi îndeplini sarcina, de facultăţi care 
erau transmise prin germene. 


lisus Hristos însă se adresează la ceea ce în om nu trece 
prin germene, ci este de origine divină. La aceasta face el 
aluzie (în Evanghelia lui Luca) atunci când vorbeşte 
discipolilor săi despre loan Botezătorul: 


„28. Zic vouă: Între cei născuţi din femei, nimeni nu este 
profet mai mare decât loan;...)" 
(Luca,7,28). 


„Născuţi din femei", adică a căror natură, aşa cum o 
vedem, se explică prin faptul că ei sunt născuţi prin 
naştere fizică din germeni masculin şi feminin. Dar 
Hristos adaugă: „dar cea mai mică parte din ceea ce nu s- 
a născut din femeie, care se leagă cu omul venind din 
împărăţia lui Dumnezeu, este mai mare decât loan'*. Ce 
profunzime se ascunde în spatele unor astfel de cuvinte! 
În ziua în care oamenii se vor decide să studieze Biblia în 
lumina ştiinţei spirituale, se va vedea că ea cuprinde 
nişte adevăruri de ordin fiziologic care depăşesc în 
măreție tot ceea ce ne poate oferi cea mai recentă 
fiziologie. Într-un cuvânt ca cel pe care tocmai l-am citat 
se află un îndemn pentru cunoaşterea unuia din cele mai 
importante adevăruri fiziologice. Atât de profundă este 
Biblia când o înţelegem într-un mod exact. 

* Vezi Noul Testament, tradus de B.V. Anania, nota 3, la Matei, 


cap. 11. Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii 
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993. (Nota trad.) 


Ceea ce v-am spus acum, lisus Hristos lămureşte în 
nenumărate feluri şi sub alte forme. El vrea să spună că 
ceea ce trebuie să prindă viaţă în lume datorită Lui este 
absolut nou, diferit de tot ceea ce a fost vreodată adus 
până atunci, fiindcă învăţătura Sa este propovăduită cu 
facultăţi care sunt originare din Împărăţia cerurilor şi pe 
care noi nu le-am moştenit. El arată cât le este de greu 
oamenilor să se ridice puţin câte puţin până la 
înţelegerea unei ase-menea învățături, a unei astfel de 
Evanghelii, şi că ei vor cere să fie convinşi aşa cum au 
fost convinşi şi până atunci. Dar el le spune, de 
asemenea: Voi nu puteţi fi convinşi de acest adevăr nou 
în acelaşi fel, căci mărturiile pe care le primeaţi pe 
vechea cale nu v-ar putea convinge pentru forma cea 
nouă. Or, reprezentarea cea mai perfectă a modurilor de 
expresie ale formei în sensul vechiului adevăr, astfel cum 
îl poate concepe omul, a fost simbolizată de ceea ce se 
numeşte semnul lui Iona. Acesta este simbolizat în 


vechiul mod: felul cum omul se ridică încetul cu încetul 
spre cunoaşterea şi accesul la lumile spirituale sau, 
pentru a vorbi ca în Biblie, modul cum el devine profet 
(Luca 11, 29-32). 


Iată cum se ajungea altădată la iniţiere: trebuia mai întâi 
să-ţi maturizezi sufletul, să pregăteşti tot ceea ce poate 
da sufletului maturitate, apoi să fii adus timp de trei zile 
şi jumătate într-o stare în care erai cu totul separat de 
lumea exterioară şi lipsit de organele care servesc la 
perceperea ei. Din această cauză, cei care trebuiau să fie 
conduşi în lumea spirituală suportau mai întâi o pregătire 
minuțioasă; sufletul lor era pregătit să cunoască viaţa 
spirituală. Apoi ei erau izolaţi timp de trei zile şi jumătate 
într-un loc unde nu puteau percepe nimic din lumea 
exterioară, iar corpul lor era într-o stare asemănătoare 
cu moartea; trei zile şi jumătate mai târziu, erau treziţi şi 
sufletul era rechemat în corpul lor. Aceşti oameni erau 
atunci capabili să-şi amintească de viziunea pe care ei o 
avuseseră despre lumile spirituale şi s-o împărtăşească şi 
altora. Marele secret al iniţierii era că sufletul, pregătit 
mult timp, era separat de corpul său în acele trei zile şi 
jumătate şi transportat într-o cu totul altă lume; astfel 
izolat de lumea exterioară, el pătrundea în lumile 
superioare. La toate popoarele au existat astfel de 
oameni care puteau mărturisi despre lumile spirituale; ei 
erau cei care trecu-seră prin ceea ce Biblia numeşte 
şederea lui Iona în pântecele balenei (Iona 2, 1). O dată 
iniţiat, cel care fusese pregătit pentru aceasta se 
distingea în ochii poporului printr-un semn pe care îl 
purtau toţi cei care puteau avea prin ei înşişi experienţa 
lumii spirituale: semnul lui Iona. 


Acesta era unul din modurile de inițiere. Nu există - a 
spus Hristos - un alt semn în sensul vechi, decât semnul 
lui Iona (Luca 11, 29). 


Şi El se exprimă şi mai precis, în spiritul Evangheliei lui 
Luca: „In orice caz, mai există ca o moştenire a 
trecutului, posibilitatea ca fără iniţiere să se poată deveni 


clarvăzător într-un mod crepuscular şi să fii condus în 
lumea spirituală prin revelaţie". El vrea să spună că în 
afară de tipul de iniţiaţi de care tocmai a fost vorba 
există oameni care umblând printre ceilalţi aveau 
capacitatea să primească din cer anumite revelații într- 
un fel de stare de transă numai prin ascendenţa lor, fără 
să fi trecut printr-o iniţiere. Hristos a arătat că acest 
dublu fel de a intra în lumea spirituală a venit din 
timpurile vechi şi El spunea: „Amintiţi-vă de regele 
Solomon". Pentru El acesta era una din acele 
individualităti care puteau vedea în lumea spirituală fără 
efort personal, printr-o revelaţie coborâtă din cer. Din 
această cauză şi regina din Saba, care venise la regele 
Solomon, era purtătoarea acestei înţelepciuni revelate; 
ea este reprezentanta celor predestinaţi să posede moşte- 
nirea clarvederii vagi şi nebuloase cu care erau înzestrați 
toţi oamenii erei  atlanteene (Luca 11, 31). 


Existau deci aceste două feluri de iniţiaţi. Unii erau 
reprezentaţi de Solomon, primind în mod simbolic vizita 
reginei din Saba, regina Sudului. Ceilalţi erau marcați de 
semnul lui Iona, adică al vechii iniţieri, prin care, complet 
izolat de lumea exterioară, se petrecea trei zile şi 
jumătate în lumea spirituală. Şi acum Hristos adaugă: „Şi 
iată, mai mult decât Solomon este aici... şi iată, mai mult 
decât Iona este aici" (Luca 11, 31-32). El indică prin 
aceasta că în lume a intrat ceva nou; nu mai este vorba 
numai de revelații exterioare făcute corpului eteric, ca în 
cazul lui Solomon, nici de revelații interioare, transmise 
corpului eteric de un corp astral pregătit în acest scop, 
ca la cei care sunt simbolizaţi prin semnul lui Iona. 
Hristos vrea să spună: Aici este ceva în care omul care se 
pregăteşte pentru aceasta, devenind matur în Eul său, se 
uneşte cu ceea ce face parte din Împărăţia cerurilor. Căci 
anumite forţe provenind din Împărăţia cerurilor se aliază 
cu partea virgină a sufletului, care de asemenea aparţine 
Împărăției cerurilor şi pe care oamenii o pot corupe 
deturnându-se de la principiul lui Hristos, dar pe care ei 
o pot de asemenea întreţine şi cultiva, impregnându-se 
de ceea ce emană din acest principiu al lui Hristos. 


Astfel, în sensul Evangheliei lui Luca, Hristos a introdus 
în învăţătura Sa elementul nou care a apărut atunci pe 
Pământ şi noi vedem cum au fost transformate prin 
evenimentul din Palestina toate vechile moduri de a 
anunţa Împărăţia lui Dumnezeu. Din această cauză 
Hristos spune celor pe care îi presupune că Îl pot 
înţelege cel puţin în mică măsură datorită pregătirii lor: 
Cu adevărat însă vă spun vouă: Sunt unii dintre cei ce 
stau aici care nu pot vedea Împărăţia lui Dumnezeu prin 
revelaţie, ca Solomon, sau prin iniţierea, în semnul lui 
Iona; dacă aceştia nu ar obtine nimic altceva, ei nu ar 
vedea niciodată în această incarnare Împărăţia lui 
Dumnezeu, mai degrabă ei ar muri. 


Adică, înainte de a muri, ei nu ar vedea Împărăţia lui 
Dumnezeu, dacă nu ar fi iniţiaţi; dar atunci ei ar trebui să 
treacă printr-o stare asemănătoare morţii. 


Hristos voia însă să arate că pot exista şi oameni care, 
înainte de a muri, sunt apti să vadă Împărăţia cerurilor 
datorită elementului nou care venise în lume. Mai întâi, 
discipolii nu au înţeles despre ce era vorba. Totuşi 
Hristos voia să le arate că ei erau cei care, fără a muri de 
moarte naturală sau de moartea simbolică a vechii 
iniţieri, vor cunoaşte tainele Împărăției cerurilor. Şi noi 
avem acest admirabil pasaj al Evangheliei lui Luca în 
care Hristos vorbeşte despre o revelaţie superioară şi 
spune: „Cu adevărat însă vă spun vouă: Sunt unii dintre 
cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor 
vedea Împărăţia lui Dumnezeu" (Luca 9, 27). Dar cei care 
Il înconjurau nu au înţeles că ei erau predestinaţi să 
primească acţiunea puternică a Eului, a acestui principiu 
al lui Hristos datorită căruia ei vor putea să se ridice 
direct în lumea spirituală. Lumea spirituală trebuia să li 
se reveleze, fără semnul lui Solomon şi fără semnul lui 
Iona. S-a întâmplat oare acest lucru? 


Acestor cuvinte le urmează imediat scena Schimbării la 
faţă. Trei discipoli, Petru, Iacob şi Ioan, sunt conduşi în 


lumea spirituală, unde îi întâmpină ceea ce este prezent 
în lumea spirituală ca Moise şi Ilie, şi totodată şi 
spiritualitatea însăşi care trăieşte în Hristos (Luca 9, 28- 
36). Pentru un moment, ei au viziunea acestei lumi, ceea 
ce le dovedeşte că această viziune poate fi obţinută de 
acum înainte fără semnul lui Solomon sau cel al lui Iona. 
Dar în acelaşi timp se vede că ei sunt încă novici, căci 
adorm curând după ce au fost smulşi din corpul lor fizic 
şi din cel eteric prin forţa evenimentului. Hristos îi 
găseşte deci adormiţi. Prin această întâmplare trebuia să 
se arate care este al treilea mod de a pătrunde în lumea 
spirituală, în afară de cele care aveau loc sub semnul lui 
Solomon şi cel al lui lona. Aceasta o ştia cel care se 
pricepea să interpreteze în acea epocă semnele timpului, 
şi anume că Eul trebuia să se dezvolte, că el trebuia de 
acum înainte să fie direct inspirat, că forţele divine 
trebuiau să acţioneze direct în Eu. 


Dar trebuia totodată arătat cum oamenii, oricare ar fi 
supe-rioritatea lor, nu erau încă capabili să preia în ei 
principiul lui Hristos. Schimbarea la faţă constituia un 
început în acest sens, dar arăta totodată că discipolii 
erau, la început, incapabili să asimileze în întregime 
principiul lui Hristos. Din această cauză, imediat după 
această revelaţie forţele lor eşuează, atunci când, 
căutând să aplice principiul lui Hristos, ei au voit să 
vindece un om posedat de un duh rău, dar nu au reuşit. 
Hristos le reaminteşte atunci că ei nu sunt încă decât la 
începuturile lor, spunându-le: „Va trebui să rămân cu voi 
încă mult timp înainte ca forţele voastre să se poată 
transmite altora." (Luca 9, 40-43). Şi El l-a vindecat pe 
cel pe care discipolii Săi nu l-au putut vindeca. Dar El le- 
a spus după aceea, revenind încă o dată asupra tainei 
care se ascunde aici: „A sosit timpul ca Fiul omului să fie 
dat pe mâna oamenilor", adică a sosit timpul ca principiul 
pe care oamenii trebuie să-l dezvolte din ei înşişi în 
timpul misiunii lor pământeşti să pătrundă în ei încetul 
cu încetul, timpul când omului îi va fi încredinţat Eul 
uman pe care ei trebuie să-l recunoască în forma cea mai 
sublimă în Hristos. 


„Ascultaţi cu urechile voastre cuvintele acestea: Căci Fiul 
omului va fi dat în mâinile oamenilor. Iar ei nu înțelegeau 
cuvântul acesta, căci era ascuns pentru ei ca să nu-l 
priceapă şi se temeau să-L. întrebe despre acest cuvânt." 
(Luca 9, 44-45). 


Dar câti oameni au înteles acest cuvânt? Totusi vor fi din 
ce în ce mai mulţi cei care vor înţelege că în vremea 
aceea Eul, Fiul omului, a trebuit să fie dat oamenilor. 
Hristos mai adaugă explicaţia următoare, care putea fi 
dată la acel moment. El spune: Astăzi omul pe care îl 
vedem în faţa noastră este produsul vechilor forţe care 
erau active, pe când nici o entitate luciferică nu 
intervenise încă în fiinţa omenească. Apoi au intervenit 
entităţile luciferice şi au tras în jos fiinţa umană. Toate 
acestea s-au imprimat în facultăţile care poartă, în 
prezent, urmele acestui eveniment. Prin tot ceea ce vine 
din germene, s-a introdus în conştienţa omenească ceva 
ce a antrenat omul într-o sferă inferioară. 


Omul este o fiinţă dublă. Ceea ce el a dobândit pe planul 
conştienţei până acum este complet impregnat de forţe 
luciferice, de forte ale trecutului. Numai ceea ce este în 
om de natură inconştientă - adică un ultim rest al 
evoluţiei sale pe Saturn, Soare şi Lună, pe când încă nu 
existau forţele luciferice - pătrunde, în prezent, în el ca 
un element virgin. Dar acest element nu se poate uni cu 
omul fără ceea ce el poate dezvolta în sine datorită 
principiului lui Hristos. Aşa cum se prezintă astăzi ochilor 
noştri, omul este înainte de toate un produs al eredității, 
al contopirii a ceea ce îi vine de la ascendenţii săi. Încă 
de la începutul dezvoltării sale, el este o dualitate. Numai 
că această dualitate este deja impregnată de forţe 
luciferice. Atât timp cât omul nu este încă luminat de 
conştienţa de sine, atât timp cât nu ştie să facă deose- 
bire între bine şi rău prin propriul său Eu, el va lăsa să se 
întrevadă prin vălul achiziţiilor ulterioare natura sa 
primordială. Numai partea care în omul actual a rămas 
pură, copilăroasă, mai păstrează încă un ultim rest al 


acelei esențe pe care a avut-o omul înainte de a fi căzut 
sub influenţa entităţilor luciferice. 


Din această cauză, la omul pe care noi îl avem în prezent 
în faţa noastră deosebim o parte „copilăroasă" şi o parte 
„adultă". Partea adultă este cea care este impregnată de 
forţele luciferice, dar a căror influentă se face simțită 
încă din prima structură a germenului. Aceste forţe 
luciferice se găsesc deja la copil, astfel încât ceea ce a 
fost semănat anterior în fiinţa omenească, înaintea 
intervenţiei lui Lucifer, să nu poată apărea în viaţa 
obişnuită. Trebuie ca această fiinţă să fie din nou trezită 
de forţa lui Hristos. Forţa lui Hristos trebuie să se 
unească cu cele mai bune forţe din natura copilăroasă a 
omului. Ea nu trebuie să facă apel la facultăţile pe care 
omul le-a corupt, la înţelepciunea care a ieşit numai din 
intelect; ea trebuie să se lege cu ceea ce supravieţuieşte 
dintr-un trecut foarte îndepărtat al naturii copilăreşti. 
Aceasta este partea cea mai bună. Forţa lui Hristos 
trebuie să o regenereze pentru ca, plecând de aici, să 
fecundeze tot restul: „Şi le-a venit un gând: Cine dintre ei 
ar fi cel mai mare?" (Luca, 9, 46). 


Adică cine era cel mai potrivit să cuprindă în el principiul 
lui Hristos. „Întrucât însă lisus cunoştea gândirea lor, luă 
un copil mic, îl puse în mijlocul lor şi le spuse: «Acela ce 
primeşte acest copil în numele meu (adică cel care se 
uneşte în numele lui Hristos cu ceea ce a rămas din 
timpurile preluciferice) mă primeşte pe mine; şi cel care 
mă primeşte pe mine primeşte pe cel ce m-a trimis»" 
(Luca 9, 46-48), adică cine a trimis pe Pământ această 
parte a omului. Aici se află afirmată marea importanţă a 
ceea ce a rămas „copilăros" în om şi care trebuie să fie 
conservat şi cultivat cu grijă în natura omenească. 


Se întâmplă să spui: Cutare persoană are în fond 
structuri foarte pozitive. Poţi să-ţi dai toată osteneala 
pentru a dezvolta aceste predispoziţii bune, aşa cum în 
viaţa curentă omul respectiv chiar face progrese 
apreciabile. Dar, după felul în care se procedează, azi nu 


se ţine cont îndeajuns de ceea ce există în adâncurile 
fiinţei omeneşti. Ar trebui considerată partea fiinţei 
omeneşti care a rămas „copilăroasă" căci, plecând de la 
aceasta, vor fi reînsufleţite prin forţa lui Hristos celelalte 
facultăţi. Această parte copilărească este cea care 
trebuie să devină înţeleaptă, pentru ca să redevină şi 
celelalte facultăţi la fel. In acest sens, fiecare om poartă 
în el o natură copilăroasă care, dacă este trezită, va avea 
şi o receptivitate pentru legarea de principiul lui Hristos. 
Cât priveşte forţele care sunt supuse influenţei lui 
Lucifer, oricât de superioare ar fi ele, nu pot astăzi, 
atunci când acţionează singure în om, decât să respingă 
şi să defăimeze ceea ce trăieşte pe Pământ ca forţă a lui 
Hristos, cum a prezis-o însuşi Hristos. 


Aşadar, chiar în sensul Evangheliei lui Luca ni se 
înfăţişează cu claritate în faţa sufletului care este sensul 
noii vestiri. Altădată, când un iniţiat, purtând pe frunte 
semnul lui Iona, trecea prin mulţime era recunoscut ca 
fiind cineva care avea ceva de spus despre lumile 
spirituale. Dar numai aceia îl puteau recunoaşte care 
primiseră o învăţătură corespunzătoare; trebuia o 
anumită pregătire pentru a înţelege semnul lui Iona. Şi 
va trebui o nouă pregătire ca să se nască un nou fel dea 
înţelege, pentru a conduce sufletele la maturitate: „Mai 
mult decât semnul lui Solomon, mai mult decât semnul 
lui Iona". Contemporanii lui lisus Hristos nu puteau 
înţelege mai întâi decât vechiul mod de a vedea, iar un 
mod cunoscut celor mai mulţi era cel adus de loan 
Botezătorul. Faptul că lisus Hristos aducea ceva cu totul 
nou, că EI căuta suflete printre cei care nu arătau deloc 
aşa cum şi-i reprezentau altădată părea ceva cu totul de 
neînțeles. Ei crezuseră că El va sta cu cei care 
practicaseră exerciţiile după vechea metodă şi că le va 
propovădui învăţătura Sa. De aceea nu puteau înţelege 
ca El să stea cu cei pe care ei îi considerau ca pe nişte 
păcătoşi. Dar Hristos le-a spus: Dacă as vesti în vechiul 
fel ceea ce aduc cu totul nou oamenilor, dacă nu ar veni o 
formă cu totul nouă să o înlocuiască pe cea veche, 
aceasta ar fi ca şi când aş pune un petec nou la o haină 


veche sau vinul nou în burdufuri vechi. Ceea ce trebuie 
acum să fie dat omenirii şi care este mai mult decât 
semnul lui Solomon sau cel al lui Iona, trebuie să fie 
turnat în burdufuri noi, în forme noi. Şi voi trebuie să 
faceţi efortul să înţelegeţi noua vestire în forma sa nouă 
(Luca 5, 36-37). 


Cei care trebuiau să înțeleagă, trebuiau să realizeze 
aceasta prin puternica influență a Eului, nu prin ceea ce 
învățaseră ei, ci prin ceea ce se revărsa în ei din entitatea 
spirituală a lui Hristos. Pentru aceasta însă nu erau aleşi 
cei care fuseseră pregătiţi în sensul vechilor învățături, ci 
cei care, trecând din incarnare în incarnare, deşi aveau 
aparenţa de oameni simpli, puteau înţelege prin forţa 
credinţei care era revărsată în ei. Din această cauză 
trebuia să li se înfăţişeze şi lor un semn care să se 
manifeste în ochii tuturor. Ceea ce se desfăşurase timp 
de milenii, în sanctuarele de initiere, ca trecere prin 
„moartea mistică" trebuia să aibă loc pe marea scenă a 
istoriei. Tot ceea ce avusese loc, în mod tainic, în marile 
temple de iniţiere s-a revelat atunci sub forma unui 
eveniment unic, pe Golgota. Omenirea a văzut 
petrecându-se cu mare intensitate ceea ce mai înainte 
numai iniţiaţii vedeau în timpul celor trei zile şi jumătate 
când se efectua o iniţiere de tip vechi. Din această cauză, 
cel care cunoştea faptele trebuia să prezinte evenimentul 
de pe Golgota aşa cum era el în realitate, adică o veche 
iniţiere devenită fapt istoric şi transpus pe scena 
exterioară a lumii. 


Aceasta este ceea ce s-a întâmplat pe Golgota. Ceea ce 
vedeau odinioară un mic număr de iniţiaţi în Misterii 
atunci când treceau printr-o stare asemănătoare morţii - 
de unde luau convingerea că spiritul va fi mereu victorios 
asupra corpului şi că sufletul şi spiritul omului fac parte 
dintr-o lume spirituală - trebuia acum să se mai manifeste 
o dată în ochii tuturor. lată ce este evenimentul de pe 
Golgota, o iniţiere transpusă pe planul istoriei universale. 
Astfel, această iniţiere nu s-a efectuat numai pentru cei 
care i-au fost martori pe vremea aceea, ci pentru toată 


omenirea. Ceea ce a decurs din moartea pe cruce se 
răspândeşte în întreaga omenire. Din picăturile de sânge 
care au căzut pe Golgota din rănile lui lisus Hristos 
emană un curent de viaţă spirituală care pătrunde în 
întreaga omenire. Căci ceea ce aduseseră vestirile 
anterioare ca înţelepciune, trebuia să intre în omenire ca 
forţă. Aceasta este marea diferenţă dintre evenimentul 
de pe Golgota şi învăţătura celorlalţi fondatori de religii. 


Este necesară o înţelegere mai profundă a lucrurilor 
decât cea de astăzi pentru a înţelege în mod corect ceea 
ce s-a întâmplat atunci pe Golgota. Elementul fizic cu 
care a fost unit Eul la originea evoluţiei pământeşti este 
sângele. Sângele este expresia exterioară a Eului 
omenesc. Oamenii ar fi făcut Eul lor din ce în ce mai 
puternic şi ar fi urmat o evoluţie pur egoistă, dacă n-ar fi 
venit Hristos. Ei au fost feriţi de aceasta prin 
evenimentul de pe Golgota. Dar ce a trebuit să curgă 
pentru aceasta? Ceea ce este excedentul substanţial al 
Eului, sângele a trebuit să curgă. Ceea ce a început 
atunci când pe Muntele Măslinilor a curs sudoarea ca 
picături de sânge din corpul Mântuitorului trebuia să fie 
continuat prin aceea că sângele a curs din rănile lui lisus 
Hristos pe Golgota. Este acel sânge vărsat care este 
„semnul" excedentului de egoism care există în natura 
omenească şi care trebuia să fie sacrificat. Din această 
cauză trebuie să aprofundăm sensul spiritual al 
sacrificiului de pe Golgota. Ceea ce s-a întâmplat acolo 
nu este inteligibil pentru chimist, ca omul care nu 
dispune decât de vederea exterioară. Dacă am fi făcut 
analiza chimică a sângelui care a fost vărsat pe Golgota 
am fi găsit acolo aceleaşi substanţe ca în sângele oricărui 
alt om. Cel care examinează însă acest sânge cu 
mijloacele de care dispune investigația ocultă descoperă 
că, de fapt, acesta este un alt fel de sânge. Sângele 
excedentar este cel prin care omenirea s-ar fi afundat în 
egoism, dacă n-ar fi intervenit Iubirea infinită şi acest 
sânge nu s-ar fi revărsat? În sângele care a curs pe 
Golgota s-a amestecat o Iubire infinită şi cercetările 
ocultistului o descoperă acolo impregnând total sângele. 


Şi întrucât autorul Evangheliei lui Luca a vrut să descrie 
în special cum, datorită lui Hristos, Iubirea infinită a 
coborât pe Pământ pentru a alunga egoismul încetul cu 
încetul, el rămâne în acest rol. Căci fiecare din 
evanghelişti descrie tocmai ceea ce trebuie să descrie 
conform cu rolul său specific. 


Dacă am putea aprofunda şi mai mult toate chestiunile 
acestea, am vedea dispărând contradicţiile pe care le 
poate descoperi un studiu pur materialist, la fel cum s-au 
înlăturat contradicţiile care se referă la copilăria lui lisus 
din Nazaret. Fiecare dintre evanghelişti zugrăveşte ceea 
ce are în mod special în inimă după propriul său punct de 
vedere. Din această cauză, Luca povesteşte ceea ce au 
putut percepe „văzătorii" şi „slujitorii Cuvântului" după 
pregătirea primită. Ceilalţi evanghelişti au conştientizat 
alte lucruri. Evanghelia lui Luca a conştientizat ceea ce 
este Iubire nelimitată care iartă, chiar atunci când i se 
aplică cel mai groaznic lucru pentru lumea fizică, astfel 
încât, pe drept cuvânt, răsună din înaltul Crucii de pe 
Golgota cuvintele care sunt expresia acestui ideal de 
iubire: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac" (Luca 33, 
34). Cere iertare cel care pe cruce îndeplineşte actul 
Iubirii desăvârşite, din Iubire pentru ei, iertare pentru cei 
care L-au crucificat. 


Evanghelia lui Luca este, de asemenea, simbolul puterii 
credinţei. Trebuia subliniată existența în natura 
omenească a unui element care poate radia din ea şi a 
cărui simplă prezență este suficientă pentru a smulge 
omul din lumea simţurilor, oricât ar fi de ataşat de ea. Să 
ne imaginăm un om pe care tot felul de infracțiuni l-au 
legat de lumea sensibilă, astfel încât tribunalul lumii 
simțurilor ratifică pedeapsa, dar să presupunem că şi-a 
salvat ceea ce poate determina germinarea în el a forței 
credinței. El va fi atunci tot atât de diferit de un alt 
infractor care nu poate lăsa să germineze în el forța 
credinței pe cât se deosebeau între ei cei doi tâlhari 
crucificați o dată cu Hristos. Unul nu are credintă si 
hotărârea judecătorească s-a împlinit pentru el; credința 


celuilalt este o slabă licărire care sclipeşte în lumea 
spirituală; din această cauză, el nu poate pierde contactul 
cu aceasta, astfel încât trebuie să i se spună: „Chiar 
astăzi (fiindcă tu ştii că eşti unit cu lumea spirituală) tu 
vei fi cu mine în Rai" (Luca 23, 43). Astfel, în Evanghelia 
lui Luca, adevărurile de credinţă şi de speranţă 
proclamate din înaltul Crucii se adaugă la cele ale Iubirii. 


Dar rămâne încă ceva de îndeplinit din acel domeniu al 
sufletului pe care, mai ales, vrea să ni-l descrie autorul 
Evangheliei lui Luca. Când un om este impregnat de 
Iubirea care a radiat de la Crucea de pe Golgota, el poate 
privi în viitor şi să spună: Pe Pământ, evoluţia trebuie să 
se petreacă în aşa fel încât ceea ce trăieşte ca spirit în 
mine să transforme încetul cu încetul întreaga existenţă 
fizică a Pământului. Principiul care exista înaintea 
intervenţiei luciferice, principiul Tatălui, spiritul pe care 
noi îl primim, îl vom restitui încetul cu încetul Tatălui; 
dar vom lăsa ca întregul nostru spirit să fie străbătut de 
principiul lui Hristos şi mâinile noastre vor fi atunci 
expresia a ceea ce trăieşte în sufletele noastre sub forma 
unei imagini clare şi precise. La fel cum mâinile noastre 
nu sunt create de noi, ci de principiul Tatălui, ele vor fi 
străbătute de principiul lui Hristos. Şi pe măsură ce 
oamenii vor trece din incarnare în incarnare, elementul 
spiritual care emană din Misteriul de pe Golgota va 
pătrunde în acţiunile lor exterioare - până în principiul 
Tatălui -, aşa că lumea întreagă va fi impregnată de 
principiul lui Hristos. Oamenii vor vieţui atunci acea 
linişte care a răsunat din înaltul Crucii, şi care conduce la 
cea mai înaltă speranţă pentru viitor, la idealul: Eu vreau 
să germineze în mine credinţa, las să germineze în mine 
Iubirea. Credinţa şi Iubirea vor trăi atunci în mine şi eu 
ştiu că dacă ele vor deveni destul de puternice vor 
impregna tot ceea ce este exterior. Eu ştiu, de asemenea, 
că în mine principiul Tatălui va fi impregnat din interior. 
Credinței şi Iubirii li se va adăuga speranţa în viitorul 
omenirii şi oamenii vor înţelege că trebuie să-şi 
însuşească acea linişte îndreptată spre viitor care le 
permite să-şi spună: Dacă am Credinţa şi Iubirea, pot 


XXX 


nutri speranţa că ceea ce am din Hristos în mine va trece 
treptat în afară. Atunci oamenii vor înţelege aceste 
cuvinte care au răsunat ca un ideal superior din înaltul 
Crucii: „Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu" 
(Luca 23, 46). 


Astfel răsună cuvinte de Iubire, cuvinte de Crediniă şi de 
Speranță de pe Cruce, în Evanghelie, unde este descris 
cum, în sufletul lui lisus aparţinând liniei lui Nathan, au 
confluat două curente spirituale, altădată distincte. Ceea 
ce devenise altădată înţelepciune pentru omenire a 
pătruns acum în ea ca o forţă a sufletului, ca marele ideal 
al lui Hristos. Şi sufletul omenesc are acum datoria să 
înţeleagă din ce în ce mai bine ceea ce-i revelează un 
document ca Evanghelia lui Luca, pentru ca în sufletul 
omului să devină din ce în ce mai vii sunetele profunde, 
pătrunzătoare ale celor trei cuvinte care au răsunat din 
înaltul Crucii. Dacă oamenii vor simţi, cu ajutorul 
facultăţilor pe care le pot da adevărurile spirituale ale 
ştiinţei spirituale, că din înaltul Crucii nu coboară o 
comunicare moartă, ci un cuvânt viu, atunci ei vor spune: 
Începem să înţelegem că într-un document religios, aşa 
cum l-a scris Luca, este conţinut un cuvânt viu. In felul 
acesta ştiinţa spirituală trebuie să dezvăluie încetul cu 
încetul sensul ascuns al documentelor religioase. 


În această serie de conferinţe ne-am străduit să 
descoperim, pe cât posibil, sensul ascuns al Evangheliei 
lui Luca. Este lesne de înţeles că în cazul acestei 
Evanghelii ca şi în cazul celorlalte un singur ciclu de 
conferinţe nu este suficient pentru a spune totul. Veţi 
înţelege deci că multe lucruri au rămas obscure, fără să 
insist asupra faptului că într-un document cu un conţinut 
atât de universal multe lucruri trebuie să rămână 
neexplicate. Dar dacă veţi urma drumul indicat de un 
astfel de ciclu de conferinţe, veţi putea aprofunda tot mai 
mult anumite adevăruri şi sufletele dumneavoastră vor fi 
din ce în ce mai mature pentru receptarea unui astfel de 
Cuvânt viu ascuns îndărătul textului exterior. Ştiinta 
spirituală, antropospofia, nu este o doctrină nouă. Ea este 


un instrument destinat a face să se înţeleagă ceea cea 
fost dat deja omenirii. În felul acesta, ea este un 
instrument pentru înţelegerea documentelor religioase 
ale revelaţiei creştine. Dacă le veţi considera în acest 
spirit, nu veţi mai fi tentaţi să spuneţi că există o teosofie 
creştină şi o alta care nu este creştină. Nu există decât o 
singură ştiinţă spirituală, decât un singur instrument 
pentru a proclama adevărul. Şi noi îl utilizăm pentru a 
pune în evidenţă bogăţiile vieţii spirituale ale omenirii. 
Aceeaşi ştiinţă spirituală o folosim pentru a explica fie 
Bhagavad Gita, fie Evanghelia lui Luca. Ceea ce face 
măreţia curentului ştiinţei spirituale este faptul că el 
poate pătrunde în oricare dintre comorile spirituale 
dăruite omenirii, dar am înţelege-o greşit dacă am vrea 
să ne închidem faţă de oricare dintre revelaţiile care au 
fost date oamenilor. 


Primiţi tocmai în acest spirit mărturia Evangheliei lui 
Luca şi vedeţi cât este ea de străbătută de inspiraţia 
Iubirii. Atunci ceea ce ştiinţa spirituală vă va învăţa să 
recunoaşteţi tot mai bine în această Evanghelie va putea 
afla în sufletul vostru şi va putea contribui nu numai la 
pătrunderea misterelor Universului, ce ne revelează 
bazele spirituale ale existenţei, ci dintr-o asemenea 
înţelegere a ştiinţei spirituale care poate impregna şi 
Evanghelia lui Luca va curge pentru dumneavoastră ceea 
ce exprimă pătrunzătoarele cuvinte fundamentale: „Şi 
pace în sufletele oamenilor în care  vieţuieste 
bunăvoirea". Căci, mai mult ca oricare alt document, 
tocmai Evanghelia lui Luca, dacă este bine înţeleasă, este 
făcută pentru a trezi în suflete acea căldură a Iubirii care 
poate naşte pacea pe Pământ, imaginea cea mai perfectă 
a tainelor divine revelate pe Pământ. Ceea ce poate fi 
revelat trebuie să se reflecte aici, jos, şi să urce din nou, 
sub formă de imagine reflectată, spre înălțimile 
spirituale. Dacă vom aprofunda antroposofia în acest 
sens, ea ne va putea revela tainele entităţilor divine şi ale 
existenţei spirituale; reflectarea acestor revelații va trăi 
atunci în sufletele noastre: Iubirea şi Pacea, cea mai 
frumoasă imagine care reproduce pe Pământ ceea ce 


afluează spre el din înaltul cerurilor. 


lată cum ne putem însuşi cuvintele Evangheliei lui Luca 
aşa cum răsună în momentul când Nirmanakaya lui 
Buddha îşi revarsă forţa asupra Copilului lisus 
aparţinând liniei lui Nathan. Revelaţiile se revarsă din 
lumile spirituale asupra Pământului; ele se reflectă în 
inima oamenilor sub formă de lubire şi de Pace, în 
măsura în care aceştia se deschid faţă de bunăvoirea pe 
care principiul lui Hristos îl face în adevăr să înflorească 
din punctul central al fiinţei omeneşti din Eu. lată ceea 
ce răsună clar dacă înţelegem Evanghelia lui Luca şi 
radiază cu căldură din cuvintele următoare: „Revelația 
lumilor spirituale din înălţimi şi imaginea sa reflectată 
din inimile oamenilor aduce pace oamenilor care, pe 
Pământ, vor să desfăşoare din interiorul lor adevărata 
bunăvoință, în cursul evoluţiei pământeşti”. 

NOTE 
În prezentele conferințe asupra Evangheliei lui Luca, 
care tratează mai ales despre „preistoria marelui 
eveniment hristic", Rudolf Steiner vorbeşte pentru prima 
dată în mod detaliat, în faţa membrilor Societăţii 
antroposofice, despre cei doi copii Iisus. Hella 
Weisberger a reunit alte remarci importante privitor la 
acest subiect în Nachrichten der Rudolf Steiner 
Nachlassverwltung (acum Beiträge zur Rudolf Steiner 
Gesamtausgabe), nr.8, Crăciun,1962. Prima expunere 
publică făcută de Rudolf Steiner asupra acestei chestiuni 
figurează în lucrarea publicată în 1911, Conducerea 
spirituală a omului şi omenirii (GA* 15, Dornach 
1974). A se compara şi cu lucrarea lui Emil Bock, 
Copilăria şi tinereţea lui lisus (cu titlul original: Kindheit 
und Jugend Jesu). 
*GA: prescurtarea lui Rudolf Steiner Gesamtausgabe (editia 
completă a operelor lui Steiner). (Nota trad.) 
În legătură cu citatele din Evanghelii, practic toate au 
fost traduse în 1. română după textul din Biblie, Editura 
Institutului Biblic, Bucureşti, 1982. 
(1) ... „Când eram reuniți aici, cu câtva timp în urmă (...), 
din punct de vedere a Evangheliei lui loan": Cu ocazia 


celor opt conferinţe pronunţate la Bâle de la 16 la 25 
noiembrie 1907, în  Manschheits-entwickelung und 
Christus - Erkenntnis (Cunoașterea lui Hristos, GA 
100). 

(2)... „V-am spus cum corpul eteric al lui Zoroastru a 
apărut din nou în corpul eteric al lui Moise: În conferinia 
ţinută la 3 februarie 19091a Bâle sub titlul „Reincarnare 
și karma", din care nu se păstrează decât note 
fragmentare reproduse în volumul GA 109, Der Prinzip 
der spirituellen  Okonomie im Zusammenhang mit 
Wiederkorperungstragen (Principiul economiei spirituale 
în raport cu chestiunile reincarnării, netradusă). 

(3)... „ceea ce este descris în scena din Templu": Nu în 
prezentarea după Luca, capitolul 2, 22. 

(4)... „Ochiul a fost făcut de lumină pentru lumină". 
Textual la Goethe: „Ochiul datorează existenţa sa luminii. 
Plecând de la organe animale anexe şi indiferente, 
lumina produce pentru ea un organ care să-i fie 
asemănător, şi astfel ochiul se formează prin lumină şi 
pentru lumină, pentru ca lumina interioară să vină în 
întâmpinarea luminii exterioare." În Tratatul despre 
culori de Goethe. 


(5).... „Profetia apocrifă a lui Enoch": Revelaţiile lui 
Enoch sau Cartea lui Enoch. 

(6)... „Eu am de la tatăl meu statura... ": J.W. Goethe, 
Poesii. 


(7)... „Dante": Dante Alighieri (1265-1321). În cursul 
anilor săi de pelerinaj (1307-1321) a scris marea sa 
epopee denumită de contemporani Divina Comedia. 

(8)... „ doisprezece Bodhisattva: Compară, privind acest 
subiect, cu conferinţa „Buddha şi Hristos. Sfera 
Bodhisattvilor", ţinută la Milano la 21 septembrie 1911, 
cuprinsă în Creștinismul esoteric şi conducerea 
spirituală a omenirii, GA 130 

(9)... „În poemul Secretele", tradus în 1l. franceză cu titlul 
Les Misteres, asociat cu Conte du serpant Vert, în 
Editions Anthroposophiques Romandes,1976. 

Traducerea în limba română sub titlul Tainele se găseşte 


la http://www.iatp.md/filadelfia/