Rudolf Steiner — Crestinismul esoteric

Rudolf Steiner 
CREȘTINISMUL 


ESOTERIC 
ŞI CONDUCEREA 


SPIRITUALĂ A 
OMENIRII 
GA 130 
14 conferinţe ţinute Rudolf S teiner 
în anii 1911-1912 în diferite oraşe 
CRESTINISMUL 
Traducerea din limba germană “F SOTE RIC 


Victor Oprescu ŞI CONDUCEREA SPIRITUALĂ A OMENIRII 


Titlul original : Das esoterische 
Christentum und 
die geistige Führung der Menschheit 


Nr.curent în bibliografia generală GA 
130 


LS) 
fa] 
Q 
= 
Q 
— 
LS) 
5 
Z 
i 
n 
e 
& 
= 
zZ 
=> 


Traducerea s-a facut după ediţia 
germană, 1962, 

Verlag des Rudolf Steiner 
Nachlassverwaltung Dornach/Schweiz 


© 1998 Toate drepturile pentru 
traducerea în limba română sunt 
rezervate 

Editurii UNIVERS ENCICLOPEDIC 


Conferinţele reunite în acest volum nu fac parte dintr-un 
ciclu unitar, ele au fost ţinute la date şi în locuri diferite. 
De aceea, cititorul va observa unele repetări pe care este 


rugat să le considere inevitabile, date fiind 
circumstanţele. 
PREFAŢĂ 


Societatea teosofică, întemeiată de H. P. Blavatsky (Nota 
2) avea drept scop să dea o tentă ocultă interesului care 
se trezise în Europa pentru spiritualitatea orientală, 
puternic stimulată, către sfârşitul secolului al XIX-lea, 
datorită lui Schopenhauer şi altor filosofi importanri. 
Lucrarea doamnei H. P. Blavatsky The Secret Doctrine 
(Doctrina secretă (Nota 3)) a fost o operă care a făcut 
senzaţie şi datorită căreia Societatea teosofică a 
cunoscut o puternică răspândire, mai ales în ţările de 
limbă engleză. Creştinismul nu era, însă, luat în seamă. 
Încercarea unor ocultişti rosacrucieni de a pune 
creştinismul în centrul noului curent, în care scop s-ar fi 
utilizat facultăţile de medium ale doamnei H. P. 
Blavatsky, fuseseră mai demult părăsite. Era vorba însă 
de a aduce la unison înţelepciunea orientală şi cea 
occidentală. O înţelepciune străveche venită din negura 
timpurilor trebuia să se regăsească mai departe în 
modelarea viitoare a omenirii, a cărei mântuire îşi aflase 
garanţia în Misteriul de pe Golgota. În acelaşi mod în 
care odinioară creştinismul, încă tânăr în Europa, şi plin 
de fervoarea credinţei, preluase ştiinţa o dată cu valul 
arabismului, ridicând contemplarea şi observarea naturii 
la rangul de ştiinţă a naturii, omenirea, căzută în 
materialism şi secătuită, trebuia acum revitalizată prin 
impregnarea cu idei şi cunoştinte ale străvechii 
înţelepciuni. Acesta s-a petrecut pe calea contactului cu 
filosofia budistă şi a condus la o recunoaştere a doctrinei 
despre karma, care a putut fi adoptată şi înţelesă de 
multe suflete. Lucrările ştiinţifice ale lui Max Muller, 
Deussen (Nota 4) şi ale altor filosofi cunoscuţi au deschis 
europenilor o lume de o spiritualitate copleşitoare şi de 
imaginaţiuni pline de viaţă. Totuşi, cheia către 
înţelegerea acestor lumi mai trebuia transmisă şi ştiinţei 
bazată pe intelectualitate. În acest sens, lucrările 
doamnei Blavatsky şi ale adepților săi nu erau suficiente, 
se impunea să apară personalităţi corespunzătoare, apte 


să acţioneze ca intermediari. H.P. Blavatsky fusese, prin 
natura deosebită a organismului său corporal, un 
instrument deosebit de receptiv la influenţele venite din 
lumile spirituale. Voința sa puternică o făcea aptă să 
îndeplinescă unele sarcini dificile în serviciul omenirii şi 
avea o gândire mobilă, dar caracterul o făcea să 
degenereze uneori în impetuozitate, în patimă, şi când 
temperamentul său depăşea limita, se întâmplau 
catastrofe şi chiar schimbarea ţelului urmărit. Se poate 
chiar spune: ca instrument permeabil la spirit, era 
obiectul unor lupte din partea forţelor oculte care se 
străduiau să o ia în stăpânire. 


Pentru ca ştiinţa despre lumile oculte să se transforme 
într-o veritabilă ştiinţă spirituală, pe care oamenii ar 
putea să o dobândească treptat, printr-un studiu serios, 
trebuia să apară un om care să i se poată consacra, care 
să aibă deplina forţă de a-şi domina caracterul şi 
temperamentul, şi totodată să aibă o privire de ansamblu 
asupra întregului conţinut al ştiinţei din timpul său, să 
poată manevra şi utiliza aceste cunoştinţe, să 
stăpânească fiecare domeniu al acestei ştiinţe, în aşa 
măsură, încât să poată contracara obiecțiile aduse de 
cele mai înverşunate critici. Trebuia să dispună de un 
organism fizic cu o sănătate desăvârşită şi în acelaşi timp 
suplu, pentru a putea rezista tuturor atacurilor 
dezlăntuite împotiva sa. 


Acest om a fost Rudolf Steiner. El şi-a petrecut tinereţea, 
se poate spune, într-o anumită izolare faţă de societate şi 
într-un continuu studiu (Nota 5). Pentru a se întreţine, 
este nevoit ca, încă de foarte tânâr, să dea lecţii şi 
meditații, continuând ca educator. Acest mod de 
existenţă l-a ajutat ulterior în munca sa de scriitor şi 
conferenţiar neobosit. Viaţa în spiritualitate fiind pentru 
el ceva cu totul natural, Steiner şi-a impus în mod 
conştient sarcina de a-şi aduce singur toate obiecțiile pe 
care reprezentanţii materialismului critic le opun 
manifestărilor spirituale şi să nu-şi îngăduie nimic ce l-ar 
fi putut abate, oricât de puţin, de la această linie. El 


considera această poziţie a sa faţă de gândirea 
materialistă ca o „intrare în pielea balaurului". Această 
luptă severă îi apărea ca o datorie. Căci altminteri nu şi- 
ar fi recunoscut dreptul la purtarea acestei lupte pentru 
umanitate: să obţină victoria spiritului asupra 
intelectualismului abstract. Numai atunci ar fi putut să 
prezinte Fapta lui Buddha şi Fapta lui Hristos ca pe un 
tot armonios; numai atunci ar fi putut arăta căile de 
mântuire prin Fapta lui Hristos, numai atunci, deci, când 
el însuşi şi-ar fi biruit potrivnicul dinăuntrul său, pe căile 
viclene şi ascunse ale acestuia. Inarmat în felul acesta, el 
apare ca exponent al străvechii înţelepciuni, aşa cum i se 
revela în lumina Faptei lui Hristos. 


Societatea teosofică era alarmată. Ea întrezărea 
profunda influenţă pe care putea să o aibă învăţătura dr. 
Steiner asupra sufletelor doritoare să caute pe Hristos. 
Ea nu dorea ca membrii săi să fie expuşi acestei 
influenţe, să fie expuşi pericolului de a se lăsa convinşi de 
ideile lui Steiner şi în felul acesta să devină infideli 
curentului oriental. Pentru congresul federaţiei secţiilor 
europene (a Societăţii teosofice) fixat a se ţine la Genova 
(Italia) (Nota 6), tezele pe care el le-a pregătit cu această 
ocazie aveau drept conţinut: înţelepciunea budistă şi 
esoterismul occidental. Congresul se opunea acestor 
teme şi prezenta în schimb un tânăr indian care, după 
doctrina sa, era o reincarnare a lui lisus Hristos*. O 
asemenea divergență fundamentală nu putea favoriza 
formarea unui teren comun, în care să aibă loc discuţia 
ştiinţifică a temelor ce urmau să se ţină în timpul 
congresului de la Genova şi părea acum, când importanta 
lui Rudolf Steiner era recunoscută, o întreprinere mult 
prea periculoasă. Era mai bine ca acest teren minat să fie 
evitat. Din motive neelucidate, congresul a fost anulat în 
ultima clipă. 

* Se face referire la „cazul Krishnamurti, un tânăr indian pe 

care Annie Besant îl prezenta la vremea aceea ca fiind o 


reincarnare a lui lisus (n. 18951a Madanapalle, India, m. 1986 
în California). 


Dr. Steiner, care - ca şi alţi câţiva - se deplasase deja în 
Italia, nu a mai putut vorbi decât în cadrul unor reuniuni 


de ramuri, în cerc intim. De stenografi nici nu mai putea 
fi vorba. Totuşi, esenţialul celor spuse de el a fost păstrat 
datorită devotamentului plin de afecţiune al unor 
membri, care au luat note şi care aveau, la sfârşitul 
acelor conferinţe entuziaste, pur şi simplu, mâinile 
paralizate de efortul depus. Gândul ne duce acum 
îndeosebi la iubita noastră colaboratoare, Agnes 
Friedlânder, care a luat note cu ocazia conferinţelor de la 
Locarno şi Neuenburg, şi care a murit în anul 1942, în 
urma unei pneumonii contactate într-un lagăr de 
concentrare. Ea aparţinea acelei categorii de oameni al 
căror suflet fusese profund impresionat de impulsurile de 
transformare care se regăsesc în Misteriul hristic. 


În legătură cu tema aleasă pentru Genova, „De la Buddha 
la Hristos", din conferințele prezentate acum a rezultat 
ca ceva de la sine înţeles că nu numai raporturile 
anterioare dintre Buddha şi Hristos, ci şi cele 
permanente, aşa cum sunt arătate în Evanghelii de 
înţelepciunea esenienilor, au fost explicate în contextul 
lor spiritual-ştiinţific. Aceasta este ceea ce împrumută 
acestor consideraţii caracterul lor special, care făară o 
prezentare a devenirii istorice a înţelepciunii Misteriilor 
nu ar fi putut fi scoasă în evidenţă. 


Conferinţele nu ne-au fost însă păstrate integral, 
deoarece nu avem la dispoziţie stenograme perfecte; 
curios, nu s-a găsit atunci un stenograf experimentat şi 
sigur pe meseria sa. Există - alături de textele 
prescurtate ale conferinţelor ţinute la Kassel - numai 
fragmente, în parte numai note disparate. Dar liniile 
directoare, esenţiale, sunt păstrate. Am făcut acum 
încercarea de a le reuni într-un tot coerent. Încercarea 
nu a reuşit întru totul să le dea o formă convenabilă din 
punct de vedere stilistic, dar, din această cauză, spiritul 
este cu atât mai mult solicitat la o ascuţire a forţelor de 
gândire şi la studiu personal. 


În afară de sublinierea caracterului deosebit al ştiintei 
spirituale postcreştine, scopul conferinţelor ţinute în anii 


1911 şi 1912 a fost de a scoate în evidenţă semnificaţia 
karmei ca element de desfăşurare a destinului şi de a ne 
ajuta să pătrundem în elementele intime ale acestuia 
(Nota 7). Chiar dacă alura generală a acestor consideraţii 
nu a putut fi păstrată decât în imagini memorizate - 
pentru legăturile logice stenogramele erau adesea prea 
concise, iar notele şi unele idei adunate aici sunt mai 
curând nişte repere -, direcţia dată de dr. Steiner 
impulsurilor spirituale a fost păstrată şi justifică, poate, 
încercarea de a elabora această ediţie sintetizatoare; ea 
poate continua să acţioneze printr-o muncă de meditaţie 
mai departe în noi, adâncind sufletele noastre. 
Marie Steiner 
(Nota traducătorului) p 
IMPULSUL LUI HRISTOS IN DEVENIREA ISTORICA 
Prima conferință 


Lugano, 17 septembrie 1911 
Deoarece ne vedem aici atât de rar, vom aduce în 
discuţie, mai întâi, unele generalităţi. Şi pentru că 
suntem reuniți într-un cerc atât de restrâns, de intim, am 
putea conveni să vorbim şi despre diverse alte chestiuni, 
pe care le vor formula unii dintre dumneavoastră. Ar fi 
bine să vorbim câte ceva despre fiinţa omului în raport cu 
întreaga existenţă a lumii noastre, a lumii întregi, în mod 
general. În această oră, vom discuta mai puţin despre 
fiinţa omului, aşa cum am făcut-o, de exemplu, în 
lucrarea mea Theosophia* - în care fiecare va putea găsi 
suficiente informaţii şi cunoştinţe -, ci vom încerca să ne 
aruncăm privirea asupra entității umane, mai ales din 
perspectiva interiorităţii omului. 

* Rudolf Steiner, Teosofta, Introducere în cunoaşterea 


suprasensibilă despre lume şi menirea omului. Lucrare 
apărută şi în limba română. (Nota trad.) 


Când ne gândim, uneori, la noi, ca oameni, trebuie să 
sesizăm de la bun început faptul că percepem lumea din 
jur cu ajutorul simţurilor, că primim impresii despre ea şi 
apoi gândim asupra lumii. Aceste două elemente ale 
entității umane apar în mod constant în faţa sufletului 
nostru. Cănd, de exemplu, seara stingem lumina şi, 
înainte de a adormi, lăsăm ca impresiile zilei să se 


perinde din nou prin suflet, ştim eu siguranţă că, în 
timpul zilei, lumea a acţionat asupra noastră. Acum, se 
pot mişca în sufletul nostru numai imaginile amintirilor 
lăsate de impresiile zilei. În momentul acela - şi ştim 
aceasta - noi gândim; acum suntem în rezonanţă cu 
sufletul. Dacă facem abstracţie de raporturile curente, 
obişnuite, vom desemna ceea ce se petrece în sufletul 
nostru, în reverberaiţile a ceea ce se desfăşoară astfel în 
noi în urma impresiilor exterioare primite ca amintire a 
zilei, ca fiind de ordin individual. Prin faptul că suntem 
fiinţe umane individuale şi inteligente, fiinţe dotate cu 
intelect, numai prin aceasta suntem în stare să facem ca 
lumea să se perinde în noi sub formă de imagini, aşa cum 
am arătat mai înainte. 


Aşadar, pentru viaţa noastră spirituală, caracterul 
individual este intim legat cu impresiile primite din 
lumea exterioară. Când observăm, în timpul zilei, lumea, 
impresiile senzoriale şi gândurile pe care le avem se 
întrepătrund în mod continuu. lar seara, când nu mai 
avem impresii senzoriale, ci lăsăm ca sufletul să fie 
străbătut de impresii, noi ştim cu exactitate că acestea 
sunt imaginile a ceea ce am trăit în lumea exterioară. 
Impresiile venite din această lume sunt confluente cu 
ceea ce suntem ca oameni individuali. Totul se uneşte 
într-un singur curent. Noi ştim însă cu toţii că există o 
posibilitate de a da acestui element individual intim o 
formă tot mai vie, tot mai exactă. Şi aceasta se întâmplă 
datorită acelor mijloace deja cunoscute nouă, descrise, 
de exemplu, în lucrarea mea Wie erlangt man 
Erkenntnisse der höheren Welten?* Aceasta este o 
primă experienţă pe care o putem face în viaţa noastră 
interioară, şi anume faptul că simţim că gândurile 
noastre nu mai sunt neapărat dependente de lumea 
exterioară. Atunci când cineva îşi poate făuri o imagine 
despre, de exemplu, ceea ce s-a petrecut pe Saturn, pe 
Soare si pe Lună, el are asemenea gânduri elevate. Căci, 
bineînţeles, nimeni nu poate primi impresii exterioare 
despre ceea ce s-a petrecut pe vechiul Saturn, pe vechiul 
Soare şi pe vechea Lună. Nu este nevoie să mergem atât 


de departe. Când, într-un moment de linişte, ne punem 
întrebarea: Câte dintre noţiunile mele nu s-au schimbat 
din tinereţe şi până în prezent?, este deja o atitudine de 
independentă a elementului individual faţă de lume. Când 
ne formăm opinii despre viaţă, maxime, simţim că 
devenim mai independenţi cu elementul nostru 
individual. Această independenţă se dezvoltă în 
elementul nostru intelectual şi are o importanţă 
deosebită pentru fiinţa umană. Căci ce înseamnă 
câştigarea independenţei? Ce înseamnă faptul că omul, 
prin trăirea proprie a anumitor situaţii, îşi însuşeşte 
maxime de viaţă chiar despre chestiuni care sunt 
independente de impresiile exterioare şi nu prin 
cunoştinte dobândite, nu prin teorii? Aceasta înseamnă 
că el devine mai independent în corpul eteric. Este 
începutul unui lung proces, început care este de aşa 
natură, încât omul nici nu observă că el îşi înalţă puţin 
corpul eteric; sfârşitul constă în aceea că el îl poate face 
complet independent de corpul fizic. 

* Rudolf Steiner, Cum se dobândeşte cunoaşterea lumilor 

superioare (scrisă în 1904/1906). Tradusă în limba română cu 

titlul Treptele iniţierii. (Nota trad.) 
În timp ce începutul este doar o foarte slabă autonomie, 
finalul va fi o deplină desprindere a corpului eteric şi 
obţinerea de percepții cu ajutorul acestuia. Vom percepe, 
deci, cu acest corp eteric independent mediul 
înconjurător. Putem avea aceste perceptii chiar dacă nu 
am ajuns foarte departe în trăirea mistică interioară. 
Putem face ca acest lucru să devină clar pentru noi şi 
până la un anumit punct îl putem chiar înţelege, dacă ne 
amintim cum este percepţia noastră în corpul fizic. Cu 
corpul fizic, noi avem percepții datorită simţurilor 
noastre, care sunt independente. Ochii sunt 
independenţi, urechile sunt independente. Putem 
percepe independent atât lumea culorilor, cât şi lumea 
sunetelor. În schimb, nu putem percepe aceste lumi cu 
inteligenţa noastră. În cazul inteligenţei, totul formează o 
unitate, nimic nu este împărţit în sectoare. Nu putem 
percepe cu ochi eterici şi urechi eterice aşa cum o facem 
în lumea senzorială, pe sectoare, ci privim lumea eterică 


în ansamblul său. Şi când începem să spunem ceva 
despre aceasta, atunci putem arăta cât de unitar şi 
cuprinzător acţionează trăirea noastră eterică. Nu doresc 
să vorbim acum despre faptul că trăirea noastră 
interioară poate merge mult mai departe, ci vreau doar 
să atrag atenţia că omul când percepe îşi formează 
maximele despre viaţă; el poate să perceapă atunci ceva 
din elementele eterice. 


Cine contemplă lumea eterică şi se convinge din ce în ce 
mai mult că o asemenea lume superioară există, poate 
obţine în sinea sa certitudinea că la baza corpului fizic se 
află un corp eteric. De îndată ce este clar că există ceva 
cum este corpul eteric, trebuie să dobândim în plus şi 
convingerea, dată de lămuriri şi de situaţii importante, a 
existentei unor lucruri pe care le trăim întrucâtva. De 
îndată ce se ştie că un corp eteric impregnează corpul 
fizic, nu se va mai considera de neînțeles că ocultistul se 
exprimă în felul său asupra a ceea ce este, de pildă, 
paralizia: producerea în mod anormal a ceea ce 
altminteri se obţine printr-o instrucţie normală. Se poate 
întâmpla ca unui om să i se desprindă corpul eteric de cel 
fizic. Corpul fizic devine atunci independent. În acest caz 
este posibilă apariţia paraliziei, deoarece corpul fizic este 
lipsit de corpul său eteric, vitalizator. Dar nici nu trebuie 
să ajungem până la punctul când se declanşează 
paralizia, ci putem să înţelegem mai bine viaţa şi în 
manifestările ei de zi cu zi. Ce este, de exemplu, un 
leneş? Este o fiinţă ale cărei forţe eterice sunt slabe încă 
de la naştere, sau care le-a slăbit prin neglijare. Se 
încearcă atunci corijarea acestei stări prin aceea că se 
eliberează corpul fizic de greutatea sa de plumb, 
făcându-l, într-un fel sau altul, mai uşor. Dar o adevărată 
terapie nu se poate obţine decât pornind de la corpul 
astral, care stimulat acţionează asupra corpului eteric, 
însufleţindu-l. Dar trebuie să înţelegem tot aşa de bine şi 
altceva. Corpul eteric este, de fapt, purtătorul 
intelectului în totalitatea lui. Seara, când adormim, în 
corpul eteric rămân toate reprezentările şi toate 
amintirile noastre. Omul îşi depune în corpul eteric toate 


gândurile şi le regăseşte abia dimineaţa. Când părăsim 
corpul eteric, pierdem o dată cu el şi întregul edificiu al 
experienţelor noastre trăite. 


Acest corp eteric este însă astfel constituit, încât putem 
să percepem cu adevărat limpede în el, dacă îl examinăm 
din perspectiva ştiintei spirituale, că fiinţa umană suferă 
în decursul timpului cu mult mai multe transformări 
decât se crede de obicei. Este adevărat, şi ştim aceasta 
cu toţii, că omul a trecut prin multe perioade de 
incarnări. Şi nu este cu nimic lipsit de sens dacă spunem 
că ne vom mai incarna şi în viitor. Privirea omului este 
mioapă. Există credinţa că oamenii au fost întotdeauna 
aşa cum sunt astăzi. Organizarea omului suferă 
modificări cu fiecare secol care trece, numai că nu este 
posibil să urmărim acest proces la nivelul realităţilor 
exterioare. În encefal, se găseşte un organ, ascuns în 
mijlocul unor circumvoluţiuni extrem de fine, care nu s-a 
format decât începând din secolele al XIV-lea şi al XV-lea. 
Este o formă organică ce serveşte pentru dezvoltarea 
vieţii pur intelectuale din epoca noastră. Ne putem foarte 
bine reprezenta că este imposibil ca un asemenea 
element izolat să se modifice în creier fără ca, deşi într-o 
proporţie redusă, să nu se transforme şi ansamblul 
organismului uman. Astfel că, de fapt, din secol în secol 
organizarea umană prezintă modificări. În această 
privinţă, totuşi, modificarea se poate constata numai 
urmărind Cronica Akasha. Acolo se pot urmări cel mai 
bine transformările corpului eteric. Putem vedea în felul 
acesta că în vechea Grecie sau în vechiul Egipt oamenii 
aveau cu totul altfel de corpuri eterice. Ansamblul 
curentilor era atunci diferit. 


Aş dori acum, pentru a ajunge la un gând ce poate fi util 
pentru noi, să fac o digresiune, atrăgând atenţia asupra 
faptului că deja, în viaţa obişnuită, se poate admite că 
există o pluralitate de lumi. Omul se cufundă în somn, 
fără să ştie că se află într-o altă lume. Faptul că atunci 
când doarme nu ştie nimic despre asta nu este o dovadă 
că această altă lume nu există. Iar într-un anumit fel, în 


această lume pătrund şi celelalte lumi. Când omul se 
găseşte în lumea fizică, el percepe lumea prin simţurile 
sale, dacă se retrage în sinea lui, nu mai percepe nimic; 
el se află atunci într-o lume intelectuală, care ea însăşi se 
găseşte la confluenţa cu cea fizică. Dar omul găseşte în 
sine, în afara elementului intelectual, deja dezvoltat, alte 
două elemente, cu totul diferite. Intrebarea care se pune 
este: Poate omul să dezvolte aceste alte elemente? 


O simplă reflectie ne poate arăta că exista o lume a vieţii 
interioare şi mai aparte decât aceea a simplei gândiri. 
Această lume există, este prezentă atunci când suntem în 
măsură să ne spunem: Ca fiinţe umane, noi simţim în 
mod moral. Este lumea în care asociem sentimente de 
simpatie sau de antipatie cu anumite trăiri foarte precise. 
Acest fapt trece dincolo de trăirea noastră intelectuală. 
Cineva manifestă faţă de un altul bunăvoință şi aceasta 
ne produce plăcere, sau, dimpotrivă, manifestă rea-voinţă 
şi aceasta ne displace. Este cu totul altceva decât simpla 
cunoaştere intelectuală. Simpla reflecţie nu poate 
provoca în noi sentimentul că un fapt este moral sau 
imoral. Pot exista firi extrem de dotate ca facultate de 
înţelegere intelectuală care să nu aibă nici o sensibilitate 
pentru repulsia pe care o poate provoca o acţiune pur 
egoistă. Este o lume de sine stătătoare, aceeaşi pe care o 
percepem când admirăm frumosul şi măreţia în operele 
de artă, sau când simtim repulsie faţă de ceea ce este 
urât. Ceea ce face ca o operă de artă să trezească în noi 
un sentiment de înălţare sufletească nu este sesizabil cu 
intelectul, ci doar cu viaţa noastră sufletească. În acest 
sens, suntem îndreptăţiţi să spunem: În viaţa noastră 
pătrunde ceva ce depăşeşte nivelul intelectului. Când un 
cercetător spiritual observă sufletul unei fiinţe într-un 
anumit moment, când are sentimente de repulsie în faţa 
unei acţiuni imorale, sau plăcere în faţa unui act moral, 
acel suflet atinge deja o treaptă superioară a vieţii 
psihice. Simplul act al gândirii este o treaptă inferioară a 
vieţii sufleteşti faţă de plăcerea sau neplăcerea pe care o 
provoacă faptele morale sau cele imorale. Când un om 
dobândeşte în corpul său eteric fortificat un sentiment 


mai intens faţă de ceea ce este moral sau imoral, se 
poate constata nu numai o fortificare constantă a 
corpului eteric, ci şi a corpului astral, o stimulare 
deosebită a forţelor astrale. Iată de ce putem spune: Un 
om care are o sensibilitate faţă de comportamentele 
morale sau imorale primeşte în corpul său astral forţe 
deosebit de viguroase, în timp ce un altul, care nu-şi 
cultivă corpul eteric decât cu intelectul - de exemplu, cu 
exercitii care dezvoltă memoria - poate obţine progrese 
însemnate în clarvedere, dar nu va putea depăşi lumea 
eterică-astrală, pentru că în el este activ numai elementul 
intelectual. Dacă dorim să trecem dincolo de lumea 
astrală, trebuie să practicăm exerciţii în care să se 
manifeste simpatie faţă de acţiuni morale şi antipatie faţă 
de actiuni imorale. În acest caz, noi ne înălţăm efectiv 
până la nivelul unei lumi care se află în spatele lumii 
noastre, pe o altă poziţie decât simpla lume astrală. Ne 
înălţăm atunci în lumea cerească. Astfel încât putem 
spune: În nemărginita lume nevăzută, lumea cerească a 
macrocosmosului corespunde cu ceea ce trăieşte în noi 
când venim în contact cu impresii morale sau imorale, iar 
lumea astrală a macrocosmosului cu ceea ce este în noi 
în perceperea fizică-intelectuală a lumii fizice. Ceea ce se 
dezvoltă prin elementul intelectual corespunde cu lumea 
astrală, iar ceea ce se dezvoltă faţă de acţiunile morale 
sau imorale corespunde lumii cereşti, lumea 
Devachanului. 


Mai există, apoi, şi un alt element în sufletul omului. Este 
încă o deosebire între acţiunea morală care ne face 
plăcere şi faptul de a ne simţi obligaţi să îndeplinim noi 
înşine o acţiune morală care ne place sau de a ne abţine 
de la ceea ce nu este moral. Faptul de a se simţi dator 
reprezintă pentru om nivelul cel mai înalt pe care îl poate 
atinge astăzi în lume. 

lată ce putem considera a fi, ca gradaţie a sufletului 
omenesc: 

1. Omul dotat cu simţuri. 

2. Omul intelectual. Este cel care stă în faţa primei lumi 
invizibile. 


3. Omul estetic, care simte ceea ce este moral, care simte 
plăcere faţă de faptele morale şi neplăcere sau 
nemulţumire faţă de cele imorale. Ceea ce îi corespunde 
în exterior este lumea Devachanului inferior. 

4. Omul care acţionează moral. 

Omului care pune şi în practică ceea ce simte ca fiind un 
impuls de cea mai înaltă moralitate îi corespunde în afară 
lumea Devachanului superior lumea raţiunii, unde 
domnesc entităţile care reprezintă în lume tot ce este 
absolut raţional. Când omul sesizează că în lumea 
impulsurilor sale morale se proiectează o umbră venită 
din lumile superioare, din care el însă a ieşit, atunci a 
ajuns să înţeleagă foarte mult din macrocosmos. 


Avem, deci, lumea fizică şi lumea raţiunii, lumea morală 
sau lumea cerească a Devachanului inferior şi lumea 
înţelepciunii sau lumea Devachanului superior. Lumile 
cosmice îşi proiectează în noi umbrele lumii sensibile: 
lumea intelectului, clarviziunea intelectuală; lumea 
esteticului, sensibilitatea morală; lumea întelepciunii: 
impulsuri morale de a acţiona. Printr-un fel de 
cunoaştere de sine, omul poate percepe aceste trepte 
diferite în propria sa fiinţă. 


Întreagă această configuraţie a omului a suferit 
modificări în decursul timpului. În antichitatea greacă 
sau în timpul vechiului Egipt, omul nu era aşa cum este 
astăzi. În trecut, în perioada Greciei antice, omul era 
astfel constituit încât entităţi înalte dirijau în el elementul 
sufletesc, din care cauză omul din acele vremuri simţea 
în el ceva ca un fel de obligaţie de la sine înţeleasă faţă 
de aceste entităţi. Astăzi, noi ne aflăm într-o etapă când 
fiinţa umană este condusă de elementul intelectual şi de 
aceea simte în el ceva ca un fel de obligaţie moral- 
estetică. Înainte vreme însă, ar fi fost imposibil ca cineva 
să fi gândit în prezenţa unui impuls moral că ar fi fost 
posibil să acţioneze altcumva. Chiar şi în Grecia, omul 
simţea, faţă de sentimentele de plăcere sau de neplăcere, 
că este obligat să acţioneze în conformitate cu aceste 
sentimente. 


Apoi au venit timpurile mai apropiate de noi, în care omul 
nu se mai simte nici măcar obligat faţă de elementul 
estetic, ceea ce se exprimă foarte sugestiv în dictonul 
„Despre gusturi nu se discută"*. Dar cu cei care şi-au 
format gustul ne putem înţelege foarte bine. 

* De gustibus et coloribus non disputandum (Despre gusturi şi 

culori nu se discută), maximă folosită de scolastici în evul 

mediu. (Nota trad.) 
Ceea ce se simţea altădată pentru domeniul moral şi 
estetic se simte, în prezent, ca o necesitate, în domeniul 
intelectual: să avem o anumită călăuză pentru a nu putea 
gândi după cum dorim, ci să ne conformăm legilor 
gândirii logice. Numai că, în felul acesta, am trecut pe o 
treaptă inferioară, cea mai de jos, care există în câmpul 
experienţelor de viaţă ale omului. Astăzi ne aflăm într-un 
punct de tranziţie şi acest lucru se poate remarca foarte 
bine. Dacă luăm în considerare ultimele milenii, vom 
vedea cum corpul fizic al omului devine din ce în ce mai 
sec, mai uscat, că omul însuşi a devenit altul. In urmă cu 
un mileniu şi jumătate, corpul fizic era vădit mai suplu, 
mai mlădios. El a devenit tot mai dur. Dimpotrivă, în 
corpul eteric s-a produs ceva cu totul diferit, ceva ce 
omul a putut să vieţuiască mai puţin, tocmai pentru că 
acest corp eteric a parcurs o evoluţie ascendentă. Este 
important că ne aflăm într-un moment crucial, când omul 
trebuie să devină conştient că în corpul său eteric 
urmează să aibă loc o schimbare. Acest eveniment se va 
produce chiar în acest secol. În timp ce, pe de o parte, se 
manifestă o fortificare a elementului intelectual, pe de 
altă parte corpul eteric devine independent în aşa 
măsură, încât oamenii vor fi obligati să observe acest 
fenomen. Un anumit timp după Hristos, oamenii nu au 
gândit încă într-un mod atât de intelectualist cum o fac în 
prezent. Această gândire cu o tentă intelectuală are ca 
efect o autonomie tot mai largă a corpului eteric, încât 
acesta va putea fi utilizat ca instrument de sine stătător. 
Şi mai putem adăuga faptul că acest corp a străbătut în 
secret o evoluţie care face posibilă conştientizarea lui 
Hristos în corpul eteric. Aşa cum la vremea ceea Hristos 


a fost văzut sub înfăţişarea sa fizică, la fel va putea fi 
văzut acum în eteric. Chiar acum, în secolul al XX-lea, 
apare ca un fenomen natural vederea lui Hristos, la fel 
cum l-a văzut şi Pavel. Un anumit număr de oameni vor 
avea posibilitatea să vadă pe Hristos în eteric. Situaţia va 
fi de aşa natură, încât oamenii îl vor putea cunoaşte pe 
Hristos, chiar dacă toate Bibliile ar fi arse şi ar dispărea. 
Atunci nu vom mai avea nevoie de tradiţie, căci Îl vom 
vedea, Îl vom contempla chiar pe El. Acest eveniment are 
aceeaşi importanţă ca şi celălalt mare eveniment care s-a 
consumat pe Golgota. Din ce în ce mai mulţi oameni vor 
ajunge, în veacurile următoare, să poată vedea pe 
Hristos. Următoarele trei milenii vor fi consacrate unei 
asemenea evoluţii pe Pământ, încât corpul eteric să 
devină tot mai sensibil şi anumiţi oameni vor putea trăi 
personal acest eveniment, ca şi altele. Acum, eu vreau să 
vă mai amintesc numai un eveniment: vor exista din ce în 
ce mai mulţi oameni care vor dori să acţioneze într-un fel 
şi apoi se vor simţi îndemnati să retracteze, să nu mai 
acţioneze. Atunci va apărea o viziune şi oamenii vor 
deveni tot mai conştienţi: Ceea ce va apărea în viitor este 
urmarea karmică a ceea ce am săvârşit. În prezent, unii 
înaintemergători sunt deja suficient de avansați pentru a 
simţi acest lucru. Fenomenul se poate observa, cu 
precădere, la copii. 


Este o mare deosebire între ceea ce trăieşte un 
clarvăzător antrenat şi ceea ce descriu eu aici, adică ceea 
ce se va vieţui în mod natural. Clarvăzătorul care a atins 
această stare pe baza unei îndelungate pregătiri îl 
vieţuieşte pe Hristos cel din timpuri imemoriale, datorită 
pregătirii la care s-a supus. Pe plan fizic, când întâlnesc 
un om el este prezent în faţa mea; prin clarvedere, îl pot 
percepe chiar dacă se află în cu totul alte locuri, nu este 
nevoie să mă găsesc nemijlocit în faţa lui. A percepe pe 
Hristos prin clarvedere a fost dintotdeauna posibil. Dar a- 
l întâlni acum, pentru că are un cu totul alt raport cu 
omenirea, şi anume ajută pe cineva din lumea eterică, 
aceasta este ceva care - în afara noastră - este un fapt 
independent de dezvoltare a clarvederii noastre. 


Începând din secolul al XX-lea şi în următoarele trei 
milenii, anumiţi oameni îl vor putea întâlni, dar atunci, în 
mod obiectiv, sub formă eterică. Este cu totul altceva 
decât atunci când o persoană se înalţă până la o 
contemplare directă, printr-o pregătire interioară. 


Prin aceasta, Fiinţa superioară, pe care noi o numim 
Hristos, se află într-un alt lanţ evolutiv decât dacă am 
vorbi despre Buddha. Acel Bodhisattva care a devenit 
Buddha s-a născut în palatul regal al lui Suddhodana, iar 
la vârsta de 28 de ani a devenit Buddha, adică a atins o 
treaptă de evoluţie după care nu mai are nevoie să se 
reincameze pe Pământ într-un corp fizic. Când o 
asemenea entitate, un Bodhisattva, devine Buddha sau 
Maestru, are loc o dezvoltare interioară de o natură 
superioară, pe care orice fiinţă umană o poate urma. 
Pregătirea esoterică a omului este numai începutul unui 
drum care, în final, îl va face să devină Buddha. Aceasta 
nu are nici o legătură cu ceea ce se întâmplă în jurul 
oamenilor. Asemenea fiinţe apar la anumite epoci şi au 
misiunea să contribuie la mersul înainte al lumii. Acestea 
sunt evenimente diferite de evenimentul-Hristos. Hristos 
nu provine dintr-o altă individualitate umană, ci vine din 
macrocosmos, în timp ce toţi Bodhisattvii sunt 
întotdeauna legaţi de Pământ. 


Trebuie să ne fie foarte clar faptul că atât timp cât 
vorbim despre fiinţe ca Bodhisattva sau Buddha nu ne 
referim în nici un fel la Hristos, deoarece Hristos este o 
entitate macrocosmică legată pentru prima dată de 
Pământ prin Botezul în apa Iordanului. Acesta a fost o 
manifestare fizică, acum urmează o manifestare eterică, 
după care va urma o manifestare astrală, apoi una şi mai 
înaltă. Pentru aceasta însă, oamenii vor trebui să 
avanseze atât încât să poată vieţui această treaptă 
superioară. Ceea ce oamenii pot vieţui aparţine 
domeniului legilor generale ale Pământului. Entitatea pe 
care o numim Hristos, sau chiar şi cu alte nume, va 
determina şi ceea ce putem numi: mântuirea tuturor 
sufletelor de pe Pământ în entitatea Jupiter, în timp ce tot 


restul va pieri o dată cu Pământul. Antroposofia nu este 
ceva arbitrar, ci un lucru important care trebuie să apară 
pe Pământ. Lumea trebuie să înţeleagă finţa lui Hristos 
care a trăit trei ani pe Pământ. Acest lucru se află la 
originea datării actuale a timpului istoric. 


În cartea mea despre Conducerea spirituală a omului şi a 
omenirii, veţi găsi detalii privitor la cei doi copii lisus. 
Evenimentul-Hristos a fost pregătit prin intermediul unei 
personalităţi legate de secta esenienilor, Jeshu ben 
Pandira, care s-a născut în Palestina cu o sută de ani 
înaintea celor doi copii lisus. Trebuie astfel să facem o 
deosebire netă între aceşti doi copii lisus şi Jeshu ben 
Pandira, pe care, printre alţi, Haeckel l-a ponegrit într-un 
mod cu totul nedemn (Nota 8). În această mare entitate, 
Jeshu ben Pandira, îşi are originea, ca o pregătire a tot ce 
urma să se întâmple, în special Evanghelia după Matei. 


Cum trebuie să ne reprezentăm legătura lui Jeshu ben 
Pandira cu lisus din Nazaret? 


Aceste inividualităţi nu au, mai întâi, nimic de-a face una 
cu alta, decât faptul că una pregăteşte venirea celeilalte, 
dar ca individualităţi ele nu sunt în nici un fel înrudite. 
Faptele se prezintă astfel: într-unul din cei doi copii lisus, 
acela despre care vorbeşte Evanghelia după Luca, avem 
o individualitate oarecum imprecisă, greu de conceput de 
noi, deoarece, încă de la naştere, putea să vorbească, în 
aşa fel, încât mama sa îl putea înţelege. Această 
personalitate din Evanghelia după Luca nu era dotată 
intelectual, în schimb avea o spontaneitate nativă N 
extraordinară în ceea ce priveşte simțămintele morale. In 
corpul astral al acestei personalități acționa 
individualitatea lui Buddha. 


Buddha este o personalitate care - aşa cum am mai spus - 
nu mai avea nevoie să se incarneze pe Pământ. Atât timp 
cât era numai un Bodhisattva, el se incarna, ca orice om. 
După ce a devenit Buddha, el acționează din lumile 
superioare, şi anume acum prin corpul astral al lui Iisus, 


cel despre care este scris în Evanghelia după Luca. 
Forţele care pornesc din Buddha se află în corpul astral 
al acestui copil lisus. În curentul lui lisus din Nazaret 
este deci inclus curentul pornit din Buddha. 


Dar ceea ce spun scrierile orientale este valabil şi pentru 
ocultismul occidental: în momentul când Bodhisattva 
devine Buddha, apare un nou Bodhisattva. În momentul 
când Gautama Buddha a devenit Buddha, individualitatea 
care era până atunci Bodhisattva este sustrasă 
Pământului şi apare un nou Bodhisattva care va acţiona 
pe Pământ. Acest nou Bodhisattva va deveni apoi, după 
un anumit interval de timp, la rândul lui Buddha. Acest 
timp, când urmaşul lui Gautama Buddha, Maitreya, va 
deveni Buddha este stabilit cu precizie: cinci mii de ani 
din momentul iluminării lui Buddha sub pomul Bodhi. Cu 
alte cuvinte, aproximativ după trei mii de ani din 
perioada în care ne aflăm lumea va trăi ultima 
reincarnare a lui Maitreya Buddha, adică ultima 
reincarnare a lui Jeshu ben Pandira. Acest Bodhisattva, 
care va veni ca Maitreya Buddha, va apărea într-o 
incarnare corporală şi în secolul nostru, într-un corp fizic 
- dar nu ca Buddha - şi va avea ca misiune să aducă 
umanităţii toate conceptele adevărate referitoare la 
evenimentul hristic. 


Adevăraţii cercetători spirituali recunosc incarnările lui 
Bodhisattva, a celui care va fi, mai târziu, Maitreya 
Buddha. După cum oamenii parcurg cu toţii o evoluţie a 
corpului eteric, la fel se întâmplă şi cu această 
individualitate. Cu cât omenirea vine mai mult în 
întâmpinarea celui care va fi Maitreya Buddha, cu atât 
mai mult această individualitate va parcurge o evolutie 
deosebită, care în stadiile sale cele mai înalte va fi, într- 
un anumit sens, ceva ca Botezul lui Iisus din Nazaret: se 
va produce o schimbare de personalitate. În ambele 
cazuri este preluată o altă individualitate. Aceştia vin pe 
lume aşa cum vine orice copil, dar după un anumit număr 
de ani are loc un schimb de individualităţi. Nu este o 
evoluţie normală, continuă, ea suferă un fel de ruptură, 


aşa cum a fost cazul lui lisus. În cazul Lui are loc o 
asemenea schimbare de individualitate la împlinirea 
vârstei de doisprezece ani, apoi o alta cu ocazia Botezului 
în apa Iordanului. O asemenea schimbare se va petrece şi 
în cazul lui Bodhisattva, când acesta va deveni Maitreya 
Buddha. Aceste individualităţi sunt parcă dintr-o dată 
fecundate de o altă individualitate. Îndeosebi, Maitreya 
Buddha va trăi până la vârsta de treizeci de ani în mod 
permanent cu o anumită individualitate, apoi se va 
petrece un schimb, aşa cum a fost cu lisus din Nazaret, în 
timpul Botezului în apa Iordanului. Semnul prin care 
Maitreya Buddha va fi mereu recunoscut este acela că 
oamenii din jurul lui nu vor remarca şi nu vor şti nimic 
despre el, cât timp se află printre ei, nu vor bănui cine 
este mai înainte de a se petrece acel schimb. Abia atunci 
el va apărea dintr-o dată. 


Acesta este semnul caracteristic pentru orice Bodhisattva 
care devine un Buddha, faptul că el duce o viaţă complet 
anonimă. Individualitatea umană trebuie să se bazeze, în 
viitor, din ce în ce mai mult, numai pe puterile proprii. 
Pentru el, va fi caracteristic faptul că timp de mulţi ani va 
merge prin lume complet necunoscut, şi nu va putea fi 
recunoscut ca atare decât în momentul când va putea 
acţiona singur, prin propria sa forţă interioară. Timp de 
milenii s-a ştiut aceasta şi este recunoscut şi de ocultiştii 
moderni ca o condiţie imperioasă că fiinţa (unui 
Bodhisattva) încă din tinereţe şi până la naşterea 
sufletului raţiunii, chiar şi până la naşterea sufletului 
conştienţei, rămâne necunoscută şi fără ajutorul nimănui 
şi că se pune în valoare numai prin sine însăşi. 


De aceea este atât de important de a fi până la un anumit 
punct inflexibil. Orice cunoscător adevărat al 
ocultismului ar găsi foarte comic faptul că în veacul al 
XX-lea ar urma să apară un Buddha, deoarece fiecare 
cercetător spiritual ştie că abia la cinci mii de ani după 
Gautama Buddha poate să vină un nou Buddha. Dar un 
Bodhisattva este posibil să se incameze în acest secol, şi 
chiar aşa va fi. 


Faptul că Maitreya Buddha rămâne un anonim în tinereţe 
este ceva ce ţine de armătura de bază a ocultismului. Din 
această cauză atrag atenţia de multă vreme că trebuie 
avut în vedere următorul principiu de bază al 
ocultismului: Înainte de atingerea unei anumite vârste, 
anumite autorităţi centrale nu trebuie să dea cuiva o 
sarcină, aceea de a vorbi despre doctrinele oculte. Acest 
lucru a fost subliniat de ani de zile. Dacă unii tineri 
vorbesc totuşi, poate că o fac din motive întemeiate, dar 
nu dintr-o însărcinare ocultă. 


Maitreya Buddha îşi va revela valoarea prin propriile sale 
forţe. Aceasta se va întâmpla de o asemenea manieră, 
încât nimeni nu îl va putea ajuta, decât forţa propriei sale 
fiinţe sufleteşti. 


Înțelegerea întregii evoluţii a Pământului este necesară 
pentru a ne putea apropia de adevărata teosofie. Cei care 
nu cultivă această înţelegere vor ajunge să facă din 
mişcarea teosofică modernă ceva sterp (Nota 9). . 
IMPULSUL LUI HRISTOS IN DEVENIREA ISTORICA 
A doua conferinţă 


Lugano, 19 septembrie 1911 
Cu o satisfacţie venită din inimă, vă vorbesc astăzi - aici, 
în aceşti munţi paşnici şi în faţa unei privelişti pe care ne- 
o oferă acest minunat lac - despre acele lucruri care ne 
interesează în modul cel mai profund, ca fiind mesaje, 
fapte de viaţă spirituală. Şi dacă încep prin a pomeni 
faptul cel mai frapant care se înfăţişează, în special, celor 
care s-au reunit aici pentru a vizita pe prietenii noştri 
munteni, voi menţiona că el constă în aceea că un număr 
de prieteni de-ai noştri s-au retras poate nu în 
singurătatea acestor munţi, dar cel puţin în pacea şi 
farmecul pe care aceşti munti le oferă. Iar dacă cineva ar 
pune întrebarea: Ce a stat de fapt la bază ca imbold, ca 
dorinţă în inimile noastre pentru aceasta?, atunci ne 
putem îngădui să spunem că acest imbold, această 
dorinţă sunt poate înrudite cu năzuinţa actuală a omului 
îndeosebi pentru viaţa spirituală. Şi poate nu este 


nicidecum o iluzie dacă admitem că în lume există un 
impuls asemănător celui care ne-a atras pe mulţi spre 
singurătatea munţilor. 


Fie că omul o ştie, fie că doar o presimte, în tot ce ne 
înconjoară în natură, păduri şi piscuri, furtuni şi 
intemperii, este activă o spiritualitate, care, după spusele 
unei personalităţi importante din Apus, este de o 
structură mai coerentă decât tot ce face, simte sau 
gândeşte omul. Trebuie cu adevărat să fim cuprinşi de 
acest presentiment că în tot ce ne înconjoară, păduri şi 
piscuri, munii şi lacuri, vorbeşte spiritul. Şi prin ştiinţa 
spirituală noi devenim tot mai conştienţi că din tot ce ne 
înconjoară în natură, din tot ce ne ţine ca pămănt solid, 
ceea ce ne vorbeşte este spiritul. Suntem trimişi înapoi 
către timpuri imemoriale şi ne spunem: Avem originea în 
trecutul spiritual, suntem copiii unor timpuri străvechi. 
Aşa cum producem operele noastre de artă şi cum ne 
instruim pentru a fi apți să le folosim în interesul nostru, 
la fel strămoşii noştri îşi confecţionau uneltele. Iar 
fenomenele naturale care se petrec în jurul nostru nu 
sunt decât produsul activităţii strămoşilor zeilor în 
timpuri străvechi, de mult apuse. Când un asemenea 
sentiment pătrunde în noi, atunci natura întreagă devine, 
pentru noi, încetul cu încetul, ceea ce a fost dintotdeauna 
pentru orice ştiinţă spirituală. Ea ne apare, în mod cert, o 
maya*, dar o astfel de maya care este mare şi frumoasă, 
pentru că este opera lumii spirituale-divine. Şi astfel, 
când pătrundem în natură, penetrăm monumente ale 
activităţilor spirituale din timpuri preterestre. Atunci ne 
cuprinde acel sentiment mare şi puternic care este o 
adâncire a sentimentului naturii şi care ne poate umple 
de căldură. 

* Maya, în sanscrită înseamnă „materie" sau „iluzie", pentm că 

materia era considerată ca fiind sursa iluziei. (Nota trad.) 
Dacă sentimentul nostru pentru natură îşi găseşte 
satisfacția în ştiinţa spirituală, trebuie să mai apară şi un 
alt gând: că într-un anumit sens este un privilegiu că ni 
se îngăduie să pătrundem în spiritul naturii. Şi este cu 
adevărat un privilegiu. Căci în felul acesta putem, ba 


chiar trebuie să ne amintim că există mulţi oameni cărora 
le lipseşte acest sentiment, în incarnarea lor actuală, că 
se află în apropierea creaţiilor spiritului naturii. Cât de 
multe suflete trăiesc în prezent, şi mai ales în marile 
oraşe, care nu mai pot simţi nimic din ceea ce este 
înălţător în natură şi din prezenţa spiritului divin în 
natură! Dacă observăm natura cu o privire educată de 
ştiinta spirituală, ne dăm seama ce legătură intimă există 
între ceea ce noi numim viaţa morală, care, după viaţa 
spirituală, este realitatea cea mai înaltă la care putem 
aspira în această existenţă, şi ştim cât de strâns legat 
este ceea ce simţim în faţa naturii cu ceea ce numim 
morală. 


Este, poate, paradoxal să o spunem, dar este totuşi 
adevărat că acei oameni care, trăind la oraş, ajung să 
ignore cum arată un bob de ovăz, un bob de secară sau 
unul de orz se află, din nenorocire, despărțiți în inimile 
lor şi de izvoarele morale cele mai profunde ale existenţei 
noastre. Când ne gândim la aceste aspecte, realizăm că 
este, într-adevăr, un privilegiu că putem fi aproape de 
izvoarele spirituale ale naturii, căci atunci o asemenea 
impresie se leagă de la sine cu cealaltă, care, consolidată 
de ştiinta spirituală, trebuie să-şi facă drum prin lume, 
anume adevărul reincarnării. Noi îl primim, mai întâi, ca 
pe un adevăr de credinţă, acest adevăr al vieților terestre 
succesive ale omului. Dar cum ar putea un suflet să se 
menţină în echilibru, în zilele noastre, când el vede în 
jurul său prin ce căi întortocheate îşi croiesc oamenii 
drum prin viaţă, când apar atât de evidente toate 
inegalităţile care trebuie să fie revărsate în mod necesar 
pe tot Pământul! Atunci, cel care a avut privilegiul de a 
se fi apropiat de izvoarele naturii simte cu putere că are 
nu numai toate motivele să fie mulţumit că îi este permis 
a cunoaşte adevărurile dezvăluite de ştiinţa spirituală, 
dar simte şi întreaga răspundere şi datorie să cunoască 
viaţa spirituală. Căci ce aport vor aduce acele suflete 
care au acum privilegiul de a se bucura de pacea naturii 
şi de sănătate, care va fi darul lor cel mai de preţ, când 
se vor afla la poarta morţii? Care este aportul lor cel mai 


important? 


Când scrutăm ceea ce ne pot învăţa puterile spirituale, 
puteri care acum se află mai aproape de noi decât erau în 
secolul trecut, ce putem desprinde de aici? Putem învăţa 
în mod cu totul deosebit că în adâncul sufletului nostru, 
în sentimentele noastre cele mai profunde, dacă ne 
pătrundem de ştiinţa spirituală, putem lua cu noi în 
următoarele incarnări ceva cu totul diferit decât dacă 
stăm departe de această ştiinţă. Într-adevăr, astăzi nu 
suntem îndrumați să asimilăm ca pe o doctrină abstractă, 
ca pe o teorie, ceea ce ne poate da ştiinţa spirituală. 
Ceea ce sufletele noastre primesc şi se imprimă în ele 
trebuie în final să prindă viaţă. Şi ceea ce, în felul acesta, 
prinde viaţă, acţionează deja, în prezent, la mulţi oameni, 
chiar în actuala incarnare, sau dacă nu acum, va acţiona 
în incarnarea viitoare. Acest lucru devine nemijlocit viaţă 
reală, o viaţă despre care nu putem avea o reprezentare, 
decât dacă ne lăsăm călăuziţi de acea privire profetică ce 
spune: Încotro duce această evoluţie? Ea trece, cu toate 
roadele ei, în existenţa exterioară nemijlocită. Iar ceea ce 
astăzi nu putem decât să rostim şi să formulăm prin 
cuvinte de-ale noastre, va deveni evidenţă, privire, la cei 
tineri, ca şi la cei în vârstă, privire care provoacă fericire. 


Toţi cei care încă nu s-au putut apropia de căldura şi 
lumina ştiinţei spirituale, pentru a culege ei înşişi roadele 
acestei ştiinţe a spiritului, vor resimţi mai târziu fericirea 
unei astfel de priviri! Căci tot ce poate fi personalitate 
exterioară va avea în sine, în viitor, acel foc care astăzi 
este alimentat doar cu teorii. Există un grup restrâns de 
oameni care vor să fie adevăraţi purtători a tot ceea ce în 
viitor se va revărsa către toţi oamenii care au nevoie de 
adevăratele, autenticele fructe ale iubirii umane, ale 
milei umane. Nu doar pentru propria noastră satisfacţie 
învăţăm din ştiinţa spirituală, nu pentru propria noastră 
mulţumire dorim aceasta, ci pentru a obţine mâini 
mângâietoare, binecuvântătoare, şi privirea blândă care 
acţionează chiar prin faptul că ochii radiază, pentru a 
răspândi acel ceva al ochiului care este izvorul a tot ceea 


ce noi numim că este vedere spirituală. Oamenii care 
printr-o asemenea atitudine interioară pot trăi aproape 
de natură ar trebui, deja, de pe acum să fie atenţi la 
faptul că în prezent totul se transformă, totul se schimbă! 
Lucrurile se schimbă, şi anume, se schimbă în Marele 
Cosmos. 


Sintagma: „Natura nu face salturi"* nu este corectă. În 
natură există permanent salturi. De exemplu, de la frunză 
la floare, de la floare la fruct. Când puiul iese din ou, ce 
este acesta decât un salt? Nu există zicală mai 
neadevărată decât aceasta, că natura nu face salturi. 
Peste tot există salturi, pretutindeni sunt treceri brusce. 
Noi înşine trăim acum într-o perioadă de tranziţie. Am 
trecut chiar un an de mare importantă: anul 1899 (Nota 
10). Trecerea în secolul al XX-lea este importantă pentru 
întreaga evoluţie culturală, datorită curentului venind din 
Răsărit care pătrunde în viaţa culturală a Occidentului, 
amestecându-se cu aceasta pentru a implica ceea ce 
poate să fie extras din viaţa naturii ca fiind o forţă 
vitalizatoare pentru viaţa noastră sufletească cea mai 
profundă. 


* Natura non facit saltus (Natura nu face salturi), aforism 
enuniat de Leibniz. (Nota trad.) 


Acei dintre noi al căror spirit s-a trezit vor putea vedea în 
cadrul manifestărilor naturii entităţi noi. În timp ce un 
om care nu a ajuns încă la clarvedere va simţi, în ciuda 
oricărui sentiment de melancolie pe care îl provoacă 
fenomenul ineluctabil al mortii, tot mai mult ceva 
purificator în natură, un altul, ale cărui forţe de 
clarvedere se trezesc, va vedea izvorând din fenomenele 
de veştejire a naturii entităţi elementare. Şi dacă în 
lumea fizică grosolană nu se va putea observa decât 
relativ puţin din marea cotitură pe care o reprezintă 
trecerea spre secolul al XX-lea, sufletul deschis spre 
spirit va resimji că timpurile se schimbă, iar noi oamenii 
avem datoria să pregătim o cunoaştere prin spirit. Tot 
mai important va fi să observăm asemenea aspecte şi să 
fim conştienţi de ele. Căci stă în putinţa oamenilor să se 
dedice acestor lucruri, pentru salvarea umanităţii, sau să 


treacă pe lângă ele, nebăgându-le în seamă, şi fără să se 
oprească la ele, dar această atitudine ar fi o catastrofă. 


Facem prin aceasta o aluzie: Cu ocazia acestei treceri la 
secolul al XX-lea se va naşte un regn, într-o măsură 
oarecum nouă, de fiinţe naturale, care va apărea ca un 
izvor spiritual în natură şi pe care oamenii îl vor putea 
vedea şi simţi ca pe ceva viu. Şi încă ceva: Sigur că 
sufletul unui om ar fi obtuz dacă nu ar recunoaste modul 
cum se deschid mugurii primăvara; dar mai este şi 
altceva de adăugat: Cei care vor fi în măsură să 
vieţuiască ca pe un fapt natural cele spuse mai sus vor 
păstra în memorie într-un mod cu totul diferit asemenea 
impresii decât pe cele care se formează prin memoria 
obişnuită. Ei vor purta cu sine - ca şi seminţele puse în 
pământ, din iarnă până în primăvară - noile spirite 
elementare care vin ca un şuvoi către ei. Ceea ce se 
vieţuia aici primăvara şi ceea ce se vieţuia toamna, în 
trecut erau lucruri independente: strălucirea naturii 
primăvara şi melancolia toamna. Tot ce Cosmosul ne dă 
din memoria sa face ca din ceea ce trăim sau simţim 
toamna să treacă ceva şi în primăvară. Dacă lăsăm să 
acţioneze în noi forţele elementare ale toamnei, vom 
resimţi atunci, într-un fel nou, ceea ce vom primi în 
viitor. In viitor, totul va suferi o înnoire şi este de datoria 
noastră să ne pregătim în vederea realizării unei 
înţelegeri a acesteia prin cunoaşterea spiritualului. Căci 
ştiinta spirituală nu a apărut în lume datorită unui 
capriciu al oamenilor, ci pentru că se petrec în ceruri 
lucruri noi, care pot fi conştientizate numai dacă 
rezultatele cercetării spirituale sunt asimilate de oameni. 
Acesta este motivul pentru care a luat fiinţă mişcarea 
teosofică. 


În viaţa morală lucrurile stau la fel ca în natură: viaţa 
sufletească suferă o remodelare. Vor apărea unele lucruri 
pe care oamenii, astăzi, nici măcar nu le bănuiesc. V-aş 
da un singur exemplu: vor exista din ce în ce mai mulţi 
oameni - şi aceasta se va manifesta mai ales la copii - 
care atunci când vor dori să facă, în viitor, un lucru sau 


să realizeze o acţiune vor auzi în sufletul lor o voce şi se 
vor simţi constrânşi să asculte ce li se spune din lumea 
spirituală. Un anumit fapt îi va apărea omului ca o 
viziune în faţa ochilor. El va fi mai întâi mişcat în mod 
deosebit de această viziune. Apoi - după ce se va fi 
apropiat mai mult de ştiinţa spirituală - îşi va da seama 
că prin aceasta i s-a înfăţişat imaginea karmică a 
acţiunilor pe care tocmai le-a săvârşit. În felul acesta, 
sufletul este făcut atent asupra unui lucru: Trebuie să 
acţionezi în aşa fel, încât să te integrezi cu toată forţa în 
evoluţia viitoare. Şi i se va arăta că nu se produce nici o 
faptă fără consecinţe. Aceasta va fi ca un impuls care 
pune ordine în viaţa noastră morală. Şi astfel vor fi 
introduse impulsurile morale în sufletul nostru putin câte 
puţin, ca o karmă, în momentul în care ne pregătim să 
deschidem ochii şi urechile spirituale la ceea ce ni se 
poate spune din lumile spirituale. 


Noi ştim că va mai trece mult timp până ce oamenii vor 
învăţa să contemple în spirit. Începutul însă va fi chiar în 
secolul al XX-lea, şi apoi, în decurs de trei mii de ani, tot 
mai mulţi oameni vor ajunge la aceasta. Următoarele trei 
milenii vor fi consacrate de oameni acestor probleme. 
Dar pentru ca aceste lucruri să se realizeze cu adevărat - 
sub îndrumarea forţelor spirituale care conduc omenirea 
- marele curent al evoluţiei curge în aşa fel, încât oamenii 
să ajungă să înţeleagă din ce în ce mai bine viaţa ocultă, 
aşa cum am descris-o astăzi. 


Există două curente principale. Primul este cunoscut prin 
existenţa unei aşa-numite filosofii occidentale, conceptele 
cele mai elementare despre lumea spirituală avându-şi 
originea chiar în fundamentele filosofiei. Şi este uimitor 
ceea ce rezultă când aruncăm o privire de ansamblu 
asupra a tot ce s-a acumulat treptat în ştiinţă în cadrul 
culturii occidentale. Vom vedea cum oamenii devin pur 
intelectuali, cum alţii, situaţi pe terenul vieţii religioase, 
sunt în acelaşi timp pătrunşi de ceea ce poate da numai 
viziunea lumii spirituale prezentă în spatele oricărui 
lucru. Vedem pretutindeni o viaţă spirituală care 


izvorăşte din filosofia occidentală. Îl voi numi doar pe 
Vladimir Soloviev (Nota 11), gânditor şi filosof rus, un 
adevărat clarvăzător, deşi nu a putut avea decât de trei 
ori în viaţa sa contemplări directe, în adevărata lume 
spirituală. Prima dată i s-a întâmplat când era copil, la 
vârsta de nouă ani, a doua oară la British Museum şi a 
treia oară când se găsea în deşert, în Egipt, şi avea 
deasupra lui cerul înstelat. Atunci i s-a dezvăluit brusc 
ceva ce nu devine vizibil decât pentru ochiul unui 
clarvăzător. În acel moment a înflorit în el acel ceva ce se 
exprimă ca viziunea viitorului evoluţiei omenirii. A ţâşnit 
ceea ce - printr-un efort al spiritului - au dobândit şi 
Schelling şi Hegel. Întrucât ei au fost nişte solitari pe 
aceste culmi ale gândirii, putem să-i considerăm, de pe 
acum, că stau pe un pisc de munte, unde în viitor se vor 
afla toţi oamenii cultivați. Toate acestea au fost 
exprimate în cursul ultimelor secole şi mai ales în 
ultimele patru secole. Dacă luăm în considerare, printr-o 
privire de ansamblu, aceste lucruri şi le prelucrăm cu 
metodele ocultismului practic - ceea ce s-a şi făcut în 
ultima vreme -, pentru a explora ceea ce minţile pur 
intelectuale ale lui Hegel şi Haeckel au elaborat cu 
ajutorul inteligenţei lor, vedem acţionând şi în aceasta un 
efect al acţiunii forţelor oculte. Şi apare atunci o 
concluzie cu totul uimitoare: că putem vorbi de pură 
inspiraţie chiar la oameni care ne apar ca fiind mai putin 
inspirați. Cine a inspirat toate aceste spirite care stau 
ferm pe un teren pur intelectual? Cine a trezit această 
viaţă spirituală care ne vorbeşte din fiecare carte ce 
ajunge până şi în cele mai modeste cămine? De unde 
provine tot ceea ce este, în Europa, viaţă spirituală 
abstractă şi reprezintă un rezultat remarcabil? 


Noi ştim, cu siguranţă, toţi cum s-a produs marele 
eveniment care este relatat aici. La un moment dat, o 
mare individualitate din evoluţia umană, una din 
individualităţile pe care le desemnăm sub numele de 
Bodhisattva, s-a incarnat în palatul regat al familiei 
Suddhodana. Ştim, de asemenea, cu toţii că această 
individualitate era destinată să urce până la urrnătoarea 


demnitate care urmează celei de Bodhisattva. Fiecare om 
care urcă şi atinge demnitatea de Bodhisattva trebuie să 
devină Buddha în ultima sa incarnare. Ce înseamnă 
demnitatea de Buddha? Şi mai ales ce înseamnă pentru 
un Bodhisattva să ajungă la demnitatea de Buddha, de 
Gautama Buddha? Înseamnă că Buddha - şi este cazul 
pentru fiecare Buddha - nu mai este nevoit să se mai 
incarneze într-un corp fizic, pe Pământ. Şi astfel, fiecare 
Buddha, Gautama Buddha a fost ales pentru a acţiona 
ulterior din lumea spirituală asupra Pământului. El nu va 
mai trebui niciodată să umble pe Pământ într-un corp 
fizic, dar ceea ce a reuşit să obţină din incarnare în 
incarnare îl face capabil să continue să acţioneze în jos, 
în cultura noastră pământeană. 


Primul act important pe care l-a avut de îndeplinit 
Buddha, în calitate de fiinţă pur spirituală, a fost, aşa 
cum am arătat în conferinţa ţinută la Basel (Nota 12) 
acela că a trimis în corpul astral al unuia din cei doi copii 
lisus - şi anume al aceluia pe care îl descrie Evanghelia 
lui Luca - acele forţe care, în sensul cuvintelor pe care le 
pronunţăm, an de an, ca evocare a naşterii, se exprimă 
astfel: „Se manifestă fiinţele spirituale din înălţimi, şi 
pacea să domnească pe Pământ şi între oameni bună 
învoire"*. 

* Luca, cap. II, v. 14, „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe 

Pământ pace, între oameni bunăvoire!" (Nota trad.) 
Când asemenea cuvinte pătrund în sufletul nostru, 
cuvinte în care se arată cum fiinţe îngereşti plutesc în 
aureola de deasupra copilului-înger, atunci trebuie să 
ştim că în acea aură a lui lisus acţiona forţa 
Nirmanakayei lui Buddha (Nota 13). Din acel moment, 
forţele spirituale ale lui Buddha au fost încorporate în 
individualităţile cele mai înalte legate de faptele despre 
care vorbeşte Misteriul de pe Golgota. Astfel, faptele sale 
continuă să acţioneze şi în acel curent al concepţiei 
despre lume care aparţine filosofilor din Occident. Din 
înaltul lumii spirituale, Buddha este însuşi impulsul de 
viaţă care a pătruns până la rațiune, după care s-a 
rătăcit. 


Dacă citim astăzi pe Leibniz, pe Schelling sau pe Soloviev 
şi ne punem întrebarea: Cum au fost ei inspirați? putem 
răspunde că aceasta se datorează acelei fiinţe care se 
născuse în palatul Suddhodana, care s-a înălţat de la 
treapta de Bodhisattva la rangul de Buddha şi care a 
continuat apoi să acţioneze în mod dezinteresat. El a 
lucrat cu atâta abnegaţie încât astăzi ne putem întoarce 
la acele timpuri când, în Occident, numele de Buddha nu 
era nici măcar pronuntat. Nu veţi găsi numele de 
Bodhisattva devenit Buddha nici chiar la Goethe! Dar el 
trăieşte în tot şi în toate; aceasta o ştim cu toţii. El a găsit 
atâta înţelegere, încât trăieşte în literatura occidentală, 
fără a i se menţiona însă numele. Acest lucru se ştia şi în 
evul mediu, numai că nu se povestea în felul acesta. Se 
povestea altceva. 


Ioan din Damasc (Nota 14) a trăit în secolul al VIII-lea; a 
scris o carte sub formă de roman. Despre ce? El 
povesteşte că odinioară trăia un mare învăţător, care a 
devenit îndrumătorul lui Iosafat căruia i-a dezvăluit ce 
este doctrina secretă, ce sunt marile adevăruri creştine. 
Dacă urmărim firul naraţiunii, găsim că întreaga 
povestire se referă la adevărurile respective. Se găsesc şi 
povestiri din literatura budistă. Mergând pe acest fir, 
ajungem la o legendă, acea legendă care povesteşte că 
Buddha a continuat să trăiască, fireşte nu sub o formă 
umană terestră, ci într-o formă de animal, într-o formă de 
iepure. Şi când, o dată, un brahman, mergând pe un 
drum, a găsit un iepure - care era de fapt masca lui 
Buddha -, s-a plâns acestuia de mizeria umană din lume. 
Atunci, Buddha a aprins un foc şi s-a aruncat singur în el, 
pentru ca, în felul acesta, să-i ajute pe oameni. 
Brahmanul l-a luat cu el şi l-a dus pe Lună. Dacă ne 
reamintim că Luna este simbolul înţelepciunii fără de 
sfârşit care trăieşte în pieptul oamenilor, vedem că în 
vechile legende a apărut şi s-a comentat constienţa 
despre sacrificiul lui Buddha. 


Care este misiunea lui Buddha în lumea spirituală? Ea 


constă în a aprinde necontenit în inimile noastre acele 
forţe din care să apară o înaltă înţelepciune: În acest 
sens trebuie să înţelegem unul din cele două curente 
spirituale care străbat lumea noastră: curentul lui 
Buddha. El mai este reprezentat şi sub o formă care 
există în secolul nostru, dar care a devenit abstractă. 
Trebuie însă să recunoaştem semnificaţia ocultă a 
oricărei forme spirituale. Acestui curent i se alătură un 
altul, acela care are începutul în Misteriul de pe Gogota 
şi care s-a contopit cu curentul lui Buddha, pentru a 
forma un tot necesar şi pe care trebuie să-l primim de 
asemenea şi în viaţa terestră. Acest curent care porneşte 
de pe Golgota şi la care trebuie să participe toţi oamenii 
nu numai că pătrunde în noi, în interiorul nostru, ci 
impregnează în totalitate existenţa noastră terestră. 


În timp ce în curentul emanat de Buddha, ca în oricare 
altul, există ceva care ne priveşte ca oameni, în entitatea 
lui Hristos avem de-a face cu o interventie de natură 
cosmică. Toţi Bodhisattvii sunt individualităţi umane care 
trec prin vieţi pământeşti şi aparţin de acest Pământ. 
Individualitatea lui Hristos vine din Soare şi nu a coborât 
pe Pământ decât în momentul Botezului în apa 
Iordanului; această inividualitate nu a fost prezentă pe 
Pământ decât timp de trei ani, în corpul fizic al lui lisus 
din Nazaret. Ceea ce caracterizează individualitatea lui 
Hristos este faptul că era destinată să acţioneze în lumea 
terestră numai trei ani. Este aceeaşi supremă entitate pe 
care Zarathustra o numea Ahura-Mazdao, aceeaşi care se 
află în spatele soarelui vizibil, aceeaşi cu cea pe care o 
anunțau sfinţii Rishi, şi despre care grecii vorbeau ca 
despre entitatea care stă la baza pleromei*. Este 
entitatea care, treptat, a devenit Spiritul Pământului, 
Aura Pământului din momentul când sângele său a curs 
pe Golgota. Primul om căruia i s-a îngăduit să vadă pe 
Hristos, fără mijlocirea unui eveniment fizic, a fost 
Pavel**. 


* Pleroma, în limba geacă, termen întrebuintat de gnostici 
pentru a desemna ansamblul unificat al Universului; eonii nu 
sunt decât aspecte particulare ale pleromei. Echivalentul în 
sanscrită este şodghana. (Nota trad.) 


** Faptele Apostolilor, cap. 9, v. 3-5, când Pavel era pe drumul 

Damascului. (Nota trad.) 
Astfel, datorită evenimentului care a avut loc pe Golgota, 
s-a petrecut ceva ce a dat un curs cu totul nou evoluţiei 
terestre. Înainte de aceasta, totul era astfel orânduit, 
încât prin mijlocirea diferitelor religii se asimilau cele 
mai diferite concepte. Ceea ce a acţionat înspre Apus din 
religia lui Buddha, când entitatea lui Buddha a iradiat cu 
strălucirea sa aura astrală a lui lisus, şi ceea ce am 
relatat, că sufletul va recunoaşte şi resimţi în natură ceva 
nou, aceasta nu înseamnă nimic altceva decât că aşa cum 
individualitatea lui Hristos a coborât, prin Botez, într-un 
corp fizic, în care a rămas până la Evenimentul de pe 
Golgota, şi deci a fost prezent sub forma unui eveniment 
concret pe plan fizic, tot astfel, această individualitate va 
începe să exercite o nouă acţiune în lumea eterică. 
Putem, deci, să vorbim de o incarnare fizică, de la 
Botezul săvârşit de Ioan în apa Iordanului până la 
Golgota, iar acum despre o reapariţie în eteric. 


În timp ce corpul etetic se desăvârşeşte, precum şi 
datorită impresiilor produse de toamnă, pe care omul le 
interiorizează, va putea fi conştientizat Hristos în planul 
eteric. Pentru ce a coborât Hristos în planul fizic? Pentru 
ca omul să poată evolua pe o treaptă superioară, pentru a 
deveni apoi apt să poată conştientiza tot mai mult pe 
Hristos în planul eteric. 


Astfel putem spune: În această conferinţă am pornit de la 
acele spirite elementare care se manifestă cu precădere 
în natură, ne-am ridicat apoi de la acele viziuni ciudate 
care ne împing să ne oprim din acţiunea noastră şi să ne 
plecăm urechea numai la cuvântul lăuntric şi vedem în 
toate acestea, în aceste evenimente care se desfăşoară în 
faţa noastră, grupându-se în jurul unui centru, că oamenii 
găsesc lumea spirituală într-un mod corect - şi aici nu mă 
refer la clarvăzătorul spiritual antrenat, care întotdeauna 
a putut găsi pe Hristos, ci la acei oameni care se află la 
un stadiu normal al evoluţiei lor -, că aceşti oameni îl vor 


contempla pe Hristos ca apariţie în eteric: pe El care nu 
va mai interveni în dezvoltarea Universului decât numai 
din planul eteric. Vedem cum toate aceste evenimente se 
grupează în jurul viitoarei apariţii a lui Hristos. Şi dacă 
avem în vedere ansamblul devenirii spirituale în evoluţia 
sa progresivă, realizăm următorul fapt: Buddha, care se 
jertfeşte în flăcările iubirii, este inspiratorul ştiinţei 
noastre spirituale. 


Persoanele care citesc cu atenţie lucrări cum este drama- 
mister Încercarea sufletului (Nota 15), pe care am 
putut să o reprezint la Munchen, şi care au înţeles unde 
se află toate forţele misterioase care ne arată ce se află 
în jurul nostru, în natură, acele persoane, deci, care sunt 
atente la înţelepciunea viitorului, chiar dacă această 
înţelepciune este adesea nebunia prezentului, după cum 
înţelepciunea prezentului poate fi adesea nebunia 
viitorului, toţi aceşti oameni îşi vor da seama că va exista 
o chimie impregnată de impulsul dat de Hristos, o 
botanică impregnată de impulsul lui Hristos ş.a.m.d. La 
baza acestora nu se află molecule neînsufleţite. Tot ceea 
ce este răspândit în natură provine din spirit. Floarea 
este o entitate eterică, iar pe de altă parte prin această 
floare spiritul a pătruns din exterior în Pământ. În toate 
formele care lăstăresc astfel din Pământ ni se revelează 
sensul suprem al lumii. Omul va recunoaşte aceste 
lucruri nu numai prin credinţă, el va deveni ştiutor. 


Am evocat, în felul acesta, în faţa sufletului 
dumneavoastră, al doilea curent, care trebuie să se lege 
cu primul. Următorii ani vor aduce pe Pământ multe 
lucruri surprinzătoare. În toate problemele care vor 
apărea, vom putea percepe principiul lui Hristos, în timp 
ce impulsul lui Buddha îl vom simţi mai mult lăuntric. Din 
această cauză, numai întelegând acele măsuri sublime 
luate de conducerea spirituală a lumii ne putem clarifica 
asupra modului în care putem urmări impulsul lui 
Hristos, cum El este acela care în devenirea istoriei a 
transferat o individualitate în alta. Ce poate oferi nevoilor 
presante de cunoaştere ale omului, ca fiinţă care 


gândeşte, un fenomen ca acela care apare în Apus, unde 
întreaga gândire se exprimă, mai ales în maniera, să 
zicem, a lui Galilei, sau în Răsărit, unde se exprimă în 
maniera lui Vladimir Soloviev. Când observăm toate 
acestea, recunoaştem obiectivitatea cu care acţionează 
impulsul lui Hristos. La fel putem vedea pretudindeni, în 
tot ce se petrece în lume, impulsul lui Hristos. 


Evenimente importante se vor petrece în următoarele 
epoci de cultură. Ceea ce, în cursul epocii a patra de 
cultură, nu a apărut decât ca un vis al marelui martir 
care a fost Socrate va putea deveni realitate. Ce a fost 
acel mare impuls dat de Socrate? El voia ca cel care 
recunoaşte o lege morală şi o înţelege să fie şi cucerit de 
ea şi, în mod corespunzător, să acţioneze ca un om moral. 
Să ne gândim numai cât de departe suntem încă de acest 
ideal, cât de mulţi pot spune: Este adevărat că aşa 
trebuie să acţionăm, dar cât de puţini au energia 
interioară, forţa morală necesare! Pentru ca doctrinele 
morale să fie înţelese în mod clar, iar sentimentele 
noastre morale să se dezvolte atât de ferm, încât absolut 
nimic să nu fie recunoscut de noi fără să avem şi impulsul 
de a-l îndeplini plini de ardoare, pentru ca acestea să se 
matureze cu adevărat în sufletele oamenilor şi nu să fie 
doar admise şi, fără, altă alternativă, impulsul moral să 
devină faptă, trebuie ca oamenii să se integreze celor 
două curente spirituale caracterizate mai sus. Atunci, sub 
influenţa acestor două curente, tot mai mulţi oameni vor 
deveni capabili să treacă de la sentimente, de la 
recunoaşterea morală, de la impulsul moral la faptă. 


Cum se poate acţiona pentru ca aceste două curente să 
fuzioneze şi astfel să putem cuprinde pe Hristos prin 
Buddha? Putem reuşi acest lucru datorită faptului că _ 
funcţia de Bodhisattva nu a rămas niciodată vacantă. În 
momentul în care Bodhisattva a devenit Buddha, un altul 
a preluat demnitatea de Bodhisattva. Şi a venit acea 
individualitate despre care ştim că a trăit cu aproximativ 
o sută de ani înainte de Iisus din Nazaret ca esenian. O 
personalitate care, din nefericire, a fost calomniată, rău 


înţeleasă, de exemplu, de scriitorul Celsus (Nota 16), dar 
mai ales de Haeckel, în lucrarea sa Weltrătsel (Enigmele 
lumii). Acea personalitate care a acţionat cu un secol 
înainte de Misteriul de pe Golgota, cunoscută sub numele 
de Jeshu ben Pandira, este una din incarnările acelui 
Bodhisattva care a devenit urmaşul lui Gautama, al acelui 
Bodhisattva devenit Buddha. El va mai acţiona ca 
Bodhisattva încă trei mii de ani de acum înainte şi apoi, 
când se vor fi împlinit cinci mii de ani de când sub pomul 
Bodhi Gautama a primit iluminarea şi a devenit însuşi 
Buddha, va deveni şi el, la rândul său, Buddha. Orice 
cercetător spiritual serios ştie că la cinci mii de ani după 
iluminarea lui Gautama Buddha sub pomul Bodhi această 
individualitate care continuă să trăiască în prezent ca 
Bodhisattva va deveni, la rândul său, Buddha, cunoscut 
ca Maitreya Buddha. Până atunci, el se va incarna pe 
Pământ în mai multe rânduri, şi apoi, după ce se vor fi 
împlinit cei cinci mii de ani, va apărea o nouă învăţătură, 
o doctrină a lui Maitreya Buddha, adică Buddha al 
Binelui, când cuvântul rostit va exercita imediat o acţiune 
morală. Cuvintele care să poată descrie o asemenea 
acţiune nu au încă, acum, forţa corespunzătoare. Aceasta 
nu se poate vedea, în prezent, decât în lumea spirituală şi 
pentru a avea o asemenea percepţie va fi nevoie ca fiinţa 
umană să ajungă mai întâi la maturitatea necesară. O 
caracteristică deosebită a lui Maitreya Buddha este 
faptul că el va trebui să imite, într-o oarecare măsură, 
Evenimentul de pe Golgota. 


Ştim cum, individualitatea lui Buddha a pătruns în lisus 
din Nazaret şi nu mai acţionează decât din afară asupra 
evoluţiei terestre. Toţi cei care trăiesc ca Bodhisattva şi 
devin, la un moment dat, Buddha au pe Pământ un destin 
ce poate fi perceput de orice ocultist serios: în tinereţe, 
într-un anumit sens, ei sunt oameni complet necunoscuţi. 
Cei care ştiu despre ei câte ceva văd, poate, în ei fiinţe cu 
oarecari însuşiri, dar nu mai mult, nu realizează că în 
acea persoană se află entitatea unui Bodhisattva. Aşa a 
fost întotdeauna şi aşa va fi şi în secolul al XX-lea. Numai 
la vârsta cuprinsă în intervalul de la treizeci la treizeci şi 


trei de ani - acelaşi interval de timp care a trecut de la 
Botezul în Iordan până la Evenimentul de pe Golgota - un 
Bodhisattva va putea fi recunoscut. În acel moment, are 
loc în fiinţa sa umană o transformare, el îşi sacrifică până 
la un anumit punct individualitatea şi devine purtător al 
unei alte individualităţi, la fel cum individualitatea lui 
lisus a lăsat pe Hristos să pătrundă în el. 


Incarnările unui Bodhisattva, care sunt cele ale viitorului 
Maitreya Buddha, apar în oameni necunoscuti. Aceştia 
acţionează izolat şi prin forţe proprii. Şi Maitreya Buddha 
va acţiona, de asemenea, prin forţa sa proprie şi în 
opoziţie cu părerile celor care dau tonul în societate. El 
rămâne necunoscut în tinereţe. lar când la vârsta de 
treizeci de ani îşi jertfeşte individualitatea, se manifestă 
de asemenea manieră, încât vorbele sale exercită o 
acțiune morală. Cinci milenii după ce Gautama Buddha a 
primit iluminarea sub pomul Budhi, succesorul său va 
primi şi el demnitatea de Buddha şi va fi cel care va 
aduce în lume cuvântul cu efect moral. Astăzi spunem: 
„La început a fost Cuvântul". Mai târziu vom putea rosti: 
În persoana lui Maitreya Buddha ni s-a trimis cel mai 
mare Învățător care a venit pentru ca Evenimentul hristic 
să apară oamenilor clar, cu întreaga sa semnificaţie. 
Ceea ce va constitui o particularitate a sa va fi faptul că 
acest cel mai mare Învățător va aduce cuvântul cel mai 
sublim, Cuvântul suprem. 


Deoarece adesea ceea ce este măreț şi ar trebui adus în 
lume în mod corespunzător este înţeles atât de greşit, 
trebuie să ne pregătim în vederea a ceea ce trebuie să 
vină. Şi dacă ţinem să ne apropiem de ceea ce este spirit, 
acolo unde spiritul naturii ne vorbeşte şi în mod moral, 
atunci suntem îndreptăţiţi să spunem: Într-o anumită 
privinţă, întreaga ştiinţă spirituală nu este decât o 
pregătire pentru ca să învăţăm să înţelegem un cuvânt ca 
acela care a fost pronunţat în legătură cu evenimentul 
trecut, când am vorbit despre transformarea timpurilor. 


Timpuri noi se apropiau, atunci când Ioan îl vestea pe 


Hristos. Într-un anumit sens, putem vorbi şi astăzi despre 
acele timpuri noi faţă de care este necesar ca atitudinea 
noastră să se schimbe. Nealterată de marile mijloace ale 
civilizaţiei, care vor apărea în lumea exterioară, 
atitudinea omului trebuie să se modifice în aşa fel, încât 
sufletul său să-şi păstreze forţele pentru a-şi purta 
privirea şi în lumea spirituală, care se va face cunoscută 
într-un chip nou, chiar acum, în timpul în care trăim. 
Dacă aici, în această viaţă, sau dacă atunci când ne vom 
afla la poarta morţii sau la o nouă naştere ceva din 
această lume spirituală va deveni vizibil, nu vom vedea 
numai această nouă lume, ci chiar vom acţiona, pornind 
din această nouă lume. Şi partea cea mai bună care se 
găseşte adesea în noi va deveni activă prin aceea că de la 
porţile morţii, din cealaltă lume, aceste forţe ne sunt 
trimise de anumite entităţi. Şi nouă ne va fi îngăduit să 
trimitem aceste forţe, dacă păşim prin poarta morţii 
astfel încât să dobândim aici ceea ce recunoaştem ca 
fiind o transformare necesară pentru vremurile noastre şi 
despre care mi-am îngăduit să vă vorbesc astăzi câte 
ceva. 


BUDDHA ŞI HRISTOS. SFERA BODHISATTVILOR 
Milano, 21 septembrie 1911 
În această oră, aş dori să vă vorbesc despre lucruri care 
aparţin lumii moralei şi eticii, având darul să aducă în 
faţa sufletului misiunea ştiinţei spirituale în epoca 
noastră. 


Suntem cu toţi pătrunşi de marele adevăr al doctrinei 
despre reincarnare, despre repetarea vieților pământeşti, 
şi trebuie să ne fie foarte clar că această repetare a 
vieților noastre pământeşti are un sens bine determinat 
în dezvoltarea Pământului. Dacă ne punem întrebarea: 
Pentru ce este necesar să repetăm această viaţă 
pământească? atunci primim răspunsul, care este un 
rezultat al cercetărilor oculte, că în epocile succesive ale 
Pământului trăim mereu alte experienţe când apărem din 
nou în acest plan. Cu totul altceva au trăit şi au resimţit 


sufletele oamenilor în incarnările care au urmat imediat 
după marea catastrofă atlanteană, cu totul altceva au 
trăit în epocile precreştine şi cu totul altceva acum, în 
epoca noastră. 


Vreau să amintesc, pe scurt, că în perioada care a urmat 
marii catastrofe atlanteene sufletele noastre mai păstrau 
încă, în trupurile pe care le aveau la acea epocă, o 
anumită clarvedere elementară. Clarvederea era ceva 
natural pentru oamenii din timpurile anterioare, apoi 
aceasta s-a pierdut, încetul cu încetul. Epoca în care 
această clarvedere a fost pierdută în gradul cel mai înalt 
a fost epoca culturală greco-latină, a patra din perioada 
postatlanteană. De atunci, omul evoluează în aşa fel, 
încât realizează marile sale progrese în exterior, pe plan 
fizic, pentru ca apoi, în mod treptat, să recucerească din 
nou forţa de clarvedere, către sfârşitul actualei perioade 
postatlanteene. 


În prezent, noi trăim în a cincea epocă culturală 
postatlanteană. Considerăm ca fiind prima epocă de 
cultură postatlanteană epoca veche indiană, a doua, 
epoca veche persană, a treia, epoca de cultură caldeo- 
babiloniană şi a patra, epoca greco-romană. Noi înşine ne 
aflăm în a cincea epocă postatlanteană, după care va 
urma o a şasea şi, în final, o a şaptea epocă culturală. La 
sfârşitul acestui ciclu de şapte epoci, care formează 
perioada postatlanteană, va avea loc din nou o mare 
catastrofă pe Pământ, asemănătoare în consecinţe cu cea 
care a pus capăt perioadei atlanteene. 


Cu ajutorul cercetărilor oculte putem să menţionăm 
pentru fiecare din aceste ultime epoci culturale 
postatlanteene, a cincea, a şasea şi a şaptea, 
caracteristica esenţială a dezvoltării umane. În a cincea 
epocă, în care ne aflăm în prezent, trăsătura esenţială a 
evoluţiei umane o constituie dezvoltarea intelectuală, 
dezvoltarea raţiunii. În epoca următoare, a şasea, 
caracteristica dezvoltării umane va fi aceea că oamenii 
vor avea sentimente foarte precise faţă de ce este moral 


şi faţă de ce este imoral. Aceste sentimente vor fi 
resimtite într-un mod deosebit, prin simpatie faţă de 
acţiuni şi fapte de bunăvoință şi milă sau prin antipatie 
faţă de răuvoitori, şi toate acestea cu o amploare despre 
care nu ne putem face acum nici o imagine. 


După cea de a şasea, va urma a şaptea epocă culturală, 
în care viaţa morală se va adânci şi mai mult. In timp ce 
în epoca a şasea, omul simte doar bunăvoință faţă de 
acţiunile nobile şi bune, în cea de a şaptea epocă, o 
asemenea bunăvoință va fi asociată şi cu un impuls 
moral, ceea ce înseamnă voinţa de a şi face ceea ce este 
moral. Există o mare deosebire între faptul de a resimti 
bunăvoința faţă de o faptă morală şi faptul de a face, de a 
îndeplini un act moral, şi, în acest sens, putem spune: 
Epoca noastră culturală, în care ne aflăm în prezent, este 
epoca inteligenţei, a raţiunii, după care urmează epoca 
pe care o putem denumi epoca culturală a satisfacţiei 
estetice faţă de bine şi de dezgust estetic faţă de tot ce 
este rău, iar a şaptea va fi epoca vieţii morale active. 


Pentru tot ce, în viitoarele epoci culturale, va pătrunde în 
omenire, sufletele umane dispun în prezent doar de 
germeni, şi putem spune că toate aceste structuri pe care 
le are omul - structurile intelectuale, structurile simpatiei 
sau antipatiei faţă de acţiunile morale, structurile 
impulsurilor morale - sunt în legătură cu lumile 
superioare. Fiecare acţiune morală are un anumit raport 
cu lumile superioare. Înclinţiile noastre sufleteşti stau 
într-o relaţie suprasensibilă cu ceea ce numim planul 
astral. Simpatiile sau antipatiile noastre pentru ce este 
bine sau ce este rău stau în relaţie cu ceea ce numim 
planul devachanic inferior, iar lumea impulsurilor morale 
din suflet este în relaţie cu planul devachanic superior. 
Astfel încât putem spune şi că, în prezent, în sufletul 
omului intervin forţele lumii astrale, în epoca a şasea vor 
interveni în sutletul omenesc mai ales forţele 
Devachanului inferior, iar în cursul celei de a şaptea 
epoci culturale vor interveni în omenire mai ales forţele 
planului devachanic superior. 


Din cele spuse, se poate uşor înţelege că în precedenta 
epocă culturală, a patra, cea greco-romană, în sufletul 
omenesc au fost dominante forţele planului fizic. De 
aceea, de exemplu, cultura greacă a putut să creeze 
acele minunate opere de artă plastică prin care s-a dat 
cea mai remarcabilă expresie formei umane, pe plan fizic, 
exterior. Dar tot din acelaşi motiv oamenii au fost, în 
acea epocă, în mod deosebit apți să trăiască în plan fizic 
chiar întâlnirea cu acea entitate pe care o numim 
entitatea lui Hristos într-un corp uman. În epoca noastră 
culturală, a cincea, care va dura până în mileniul al 
patrulea, sufletele umane vor deveni treptat capabile să 
resimtă entitatea lui Hristos, iar pe planul astral, 
entitatea lui Hristos va deveni încă din secolul al XX-lea 
vizibilă pentru om sub o formă eterică, aşa cum în epoca 
a patra a fost vizibilă într-o formă fizică, pe plan fizic. 


Pentru a înţelege această dezvoltare culturală viitoare 
spre care se îndreaptă sufletele noastre, este bine să 
pătrundem şi mai adânc în particularităţile sufletului 
nostru în incarnările următoare. Astăzi, în epoca noastră 
mai mult intelectuală, intelectualitatea şi moralitatea 
sunt pentru cele mai multe suflete umane două lucruri 
juxtapuse, fără legătură între ele. In prezent, cineva 
poate fi un om foarte inteligent, dar totodată imoral, 
precum şi invers, să fie foarte moral, dar prea puţin 
inteligent. 


În a patra epocă culturală un popor a văzut în mod 
profetic juxtapunerea moralității şi intelectualităţii, şi 
acest popor este vechiul popor ebraic. De aceea, membrii 
vechiului popor ebraic căutau să stabilească o armonie 
artificială între moralitate şi intelectualitate, în vreme ce 
la greci, de exemplu, exista o armonie mai mult naturală. 
Astăzi, prin documentele Cronicii Akasha, ştim cum 
conducătorii vechiului popor ebraic căutau să creeze 
armonia între moralitate şi intelectualitate. Ei aveau 
simboluri pe care le cunoşteau cu o asemenea exactitate, 
încât atunci când le contemplau într-un anumit mod şi le 


lăsau să acţioneze asupra lor se putea stabili o anumită 
armonie între ce este bine, ce este moral şi ce este 
înţelept. Aceste simboluri erau purtate de conducătorii 
religioşi ai vechiului popor ebraic pe pieptul lor. Simbolul 
moralității se numea Urim, cel al înţelepciunii Tummim 
(Nota 17). 


Dacă preotul evreu voia să determine dacă o acţiune este 
fotodată bună şi înţeleaptă, el lăsa să acţioneze asupra sa 
simbolurile Urim şi Tummim într-un mod semnificativ, şi 
după modul cum aceste două simboluri acționau asupra 
sa, se putea crea o anumită armonie artificială între 
moralitate şi intelectualitate. Fapt este că din aceste 
două simboluri emana efectiv o influenţă magică şi se 
stabilea o legătură magică cu lumea spirituală. 


Avem datoria ca ceea ce odinioară se obținea prin 
simboluri artificiale să realizăm, încetul cu încetul, în 
incarnările viitoare şi prin dezvoltarea lăuntrică 
sufletească. 

Şi acum să aducem în faţa sufletelor noastre fazele de 
evoluţie în epocile culturale a cincea, a şasea şi a şaptea 
postatlanteene, pentru a vedea cum vor acţiona asupra 
sufletului intelectualitatea, esteticismul şi moralitatea. 


În timp ce în epoca noastră, a cincea, intelectualitatea 
poate dăinui, chiar dacă nu vom dezvolta o înclinare 
către acţiuni morale, în a şasea epocă culturală lucrurile 
vor sta cu totul altfel. In această epocă culturală viitoare, 
adică începând aproximativ în mileniul al treilea, 
imoralitatea va exercita o influenţă paralizantă asupra 
intelectualităţii. In cazul unui intelectual lipsit de 
moralitate, intelectualitatea i se va diminua şi se va 
ajunge până la o stare de amorţeală, concomitent cu 
dezvoltarea imoralităţii. Acest fenomen se va manifesta 
într-un mod din ce în ce mai semnificativ în evoluţia 
viitoare a omenirii, în aşa fel încât fiinţa umană lipsită de 
moralitate nu va mai avea facultatea intelectuală, 
deoarece acest lucru va fi imposibil fără un 
comportament moral. Apoi, în decursul epocii a şaptea 


postatlanteene nu va mai exista nici un om înzestrat cu 
inteligenţă dacă nu va fi şi moral. Este bine şi util să ne 
oprim puţin asupra forţelor moralității în diverse suflete 
umane, în cursul incarnărilor actuale. De ce poate deveni 
un om imoral în evolutia noastră? lată o întrebare pe care 
ne-o punem. Acest lucru se datorează faptului că omul, în 
incarnările sale succesive, a coborât din ce în ce mai 
adânc în lumea fizică şi de aceea a avut şi impulsul să se 
lege tot mai mult de lumea fizică a simţurilor. 


În prezent, un suflet este cu atât mai moral cu cât 
acţionează asupra lui mai mult impulsuri izvorâte dintr- 
un ciclu descendent. Acest fapt poate fi direct confirmat 
de un rezultat foarte interesant al cercetării oculte. 


Dumneavoastră ştiţi că omul, când trece prin poarta 
morţii, îşi părăseşte corpul fizic şi corpul etric şi un 
anumit timp scurt, după moarte, are un fel de viziune 
retrospectivă asupra întregii sale vieţi pământeşti. 
Urmează apoi, un timp, un fel de stare de somn. După ce 
au trecut astfel câteva luni, sau uneori câţiva ani, sufletul 
se trezeşte în planul astral, în planul pe care îl numim 
Kamaloka. După această trezire, urmează viaţa în 
Kamaloka, constând în retrăirea vieţii terestre cu o viteză 
cam de trei ori mai mare. La începutul vieţii în Kamaloka 
se produce un eveniment foarte important pentru fiecare. 
Pentru cea mai mare parte a oamenilor care trăiesc în 
Europa, şi în general pentru toţi cei care aparţin 
culturilor mai noi, acest eveniment constă în faptul că la 
începutul vieţii în Kamaloka o anumită individualitate 
spirituală ne arată un fel de listă în care se găseşte tot ce 
am făptuit în mod egoist, în timpul ultimei noastre vieţi 
pe Pământ, tot ce am păcătuit. Cu cât vă veţi reprezenta 
acest eveniment în mod mai concret, cu atât îl veţi 
înţelege mai corect: ca şi cum cu adevărat, la începutul 
vieţii în Kamaloka, o făptură ni se prezintă cu registrul 
faptelor din viaţa noastră fizică. 


Ne aflăm aici în faţa unui fapt important, care nu poate fi, 
bineînţeles, probat, deoarece se experimentează numai 


prin contemplare ocultă, şi anume că cei mai mulţi 
oameni care aparţin culturii europene recunosc în acest 
personaj pe Moise. Acest fapt a fost cunoscut 
dintotdeauna, şi mai ales în investigaţiile oculte 
rosacruciene, încă din evul mediu şi a fost confirmat prin 
investigaţiile deosebit de subtile întreprinse în ultimii 
ani. 


Puteţi deduce de aici că omul, la începutul vieţii în 
Kamaloka, va resimţi o foarte mare responsabilitate faţă 
de puterile precreştine, pentru ceea ce l-a tras în jos. 
Individualitatea lui Moise apare într-adevăr pentru viaţa 
ocultă ca fiind acea putere care cere să i se dea socoteală 
pentru tot răul care se petrece în timpul nostru. 


Acele puteri, acele forţe care îl duc pe om din nou în sus, 
în lumea spirituală, se împart în două: unele care îl trag 
în sus pe calea înţelepciunii şi altele care îl trag în sus pe 
calea moralității. Forţele care provoacă progresul 
intelectual al omului emană mai ales de la o importantă 
individualitate, care vă este cunoscută tuturor şi care a 
trăit în a patra epocă culturală postatlanteană. E vorba 
de impulsul care duce la dezvoltarea plină de 
înţelepciune a sufletului şi care porneşte de la Gautama 
Buddha. Este demn de remarcat faptul că cercetarea 
ocultă ne dovedeşte că tocmai gândirea cea mai 
perspicace şi ideile cele mai importante care au fost 
elaborate în epoca noastră culturală apar ca o emanatie a 
lui Gautama Buddha. Acest lucru este cu atât mai 
surprinzător cu cât până nu de mult, până la 
Schopenhauer, numele lui Gautama Buddha era aproape 
necunoscut în ţările apusene. Faptul este lesne de 
înţeles, căci Gautama Buddha s-a înălţat de la demnitatea 
de Bodhisattva la demnitatea de Buddha, când era fiul 
regelui Suddhodana, iar înălţarea la treapta de Buddha 
înseamnă că individualitatea respectivă nu s-a mai 
incamat într-un corp omenesc, pe Pământ. 


De fapt, acea individualitate care din Bodhisattva a 
devenit Buddha cu aproximativ cinci sau şase secole 


înainte de începutul erei noastre nu s-a mai incarnat 
efectiv într-un corp fizic şi nici nu se va mai putea 
incarna de acum înainte. In schimb, ea trimite forţe din 
lumile superioare, din lumile spirituale spre Pământ şi 
inspiră pe toţi purtătorii de cultură care nu s-au 
impregnat încă de impulsul dat de Hristos. O cunoaştere 
a acestui fapt o găsim într-o frumoasă legendă scrisă de 
Ioan din Damasc, în secolul al VIII-lea, cunoscută în toate 
ţările din Europa, în evul mediu. Este legenda lui Balaam 
şi Iosafat (Nota18) care, de fapt, ne arată că cel care a 
devenit succesorul lui Gautama Buddha - losafat este o 
variantă prin mutaţia consoanelor denumirii de 
Bodhisattva - a primit de la Balaam învăţătura despre 
impulsurile creştine. Această legendă, uitată apoi, cu 
timpul, ne povesteşte cum succesorul lui Buddha a fost 
instruit de un reprezentant al creştinismului, Balaam, şi 
vrea să ne arate că Bodhisattva, care a succedat lui 
Gautama Buddha, făcuse loc în sufletul său impulsurilor 
creştine. Şi chiar aşa a fost. Căci al doilea impuls, care, 
împreună cu cel dat de Buddha, acţionează acum în 
evoluţia lumii, este impulsul lui Hristos şi acest impuls 
este cel care, în viitor, corespunde mersului ascendent al 
umanităţii spre moralitate. De aceea, putem spune: Chiar 
dacă învăţătura lui Buddha este în mod deosebit morală, 
ea este totuşi doar o învățătură morală, în timp ce 
impulsul lui Hristos nu este învăţătură, ci forţă. El 
acţionează ca forţă morală care se modelează din ce în ce 
mai mult, astfel încât va impregna în mod real omenirea 
cu moralitate. 


În cea de a patra epocă culturală postatlanteană, 
entitatea divină a lui Hristos care a coborât din înălțimile 
cosmice a trebuit să apară mai întâi în corpul fizic. In cea 
de a cincea epocă culturală, a noastră, forţele 
intelectuale se vor densifica de aşa manieră, încât omul 
va deveni apt să vadă pe Hristos nu numai ca formă 
fizică, ci şi ca formă eterică. Această posibilitate începe 
să se contureze chiar în secolul nostru, în secolul al XX- 
lea. O dată cu deceniile al treilea şi al patrulea din 
secolul nostru, vor apărea oameni care îşi vor fi dezvoltat 


viaţa lor individuală în aşa fel, încât vor putea percepe 
forma eterică a lui Hristos, aşa cum în timpul lui lisus din 
Nazaret au văzut pe Hristos sub forma sa fizică. În 
următoarele trei milenii, din ce în ce mai mulţi oameni 
vor putea să-L. contemple pe acest Hristos eteric, până 
când, la aproximativ trei milenii de la începutul erei 
noastre, un număr suficient de oameni, aici, pe Pământ, 
nu vor mai avea nevoie de Evanghelii sau de orice alte 
documente scrise, întrucât ei Îl vor fi văzut efectiv pe 
Hristos în sufletele lor. 


Acest lucru trebuie să ne devină foarte clar, şi anume că 
în epoca a patra postatlanteană oamenii aveau 
capacitatea să-L vadă pe Hristos numai în planul fizic şi 
de aceea el a apărut într-un corp fizic. În epoca noastră, 
până în cel de al treilea mileniu oamenii vor deveni 
treptat capabili să vadă Hristosul eteric şi de aceea el nu 
va mai reveni niciodată într-un corp fizic. Dacă avem în 
vedere că astăzi fiinţa umană, când pătrunde în 
Kamaloka şi trebuie să dea socoteală de faptele sale faţă 
de Moise, adică faţă de acea entitate care exercită o 
acţiune morală şi care se va uni tot mai mult cu impulsul 
lui Hristos, vom înţelege cum se va produce acel 
eveniment, pe care eu îl pot descrie ca fiind o 
metamorfoză a figurii lui Moise. Ce reprezintă pentru noi 
Moise, când ne stă în faţă cu registrul păcatelor noastre? 
El ne arată ce se află în una din părţile registrului, în 
partea cu faptele negative din karma noastră. Este foarte 
important pentru un suflet care trăieşte acum, în vremea 
noastră, faptul că prin impulsul budismului învăţătura 
despre karma poate fi înţeleasă şi că realitatea karmei ne 
este prezentată, după moarte, prin acea figură din 
Vechiul Testament care este Moise. În timp ce sufletele 
se vor pătrunde din ce în ce mai mult de Hristosul 
suprasensibil, după moarte se va petrece transformarea 
figurii lui Moise în figura lui lisus Hristos. Aceasta nu 
înseamnă nimic altceva decât că de acum înainte karma 
noastră se va lega de Hristos, iar Hristos se uneşte în 
mod intim cu propria noastră karma. 


Este foarte interesant să observăm că, în sensul 
învăţăturii lui Buddha, karma este o chestiune abstractă. 
Conceptul de karma are ceva impersonal în budism. În 
viitor, în incarnările care vor urma, Hristos se va uni tot 
mai mult cu karma. Karma noastră personală va căpăta 
un caracter esenţial, ceva cu totul viu. 


Stadiile noastre anterioare de evoluţie, ca şi vieţile 
noastre trecute, se pot rezuma cu uşurinţă în aceste 
cuvinte: Ex eo nascimur. Dacă modelăm evoluţia noastră 
astfel încât după moarte în loc de Moise să întâlnim pe 
Hristos, cu care concreste karma noastră, atunci aceasta 
se va exprima prin cuvintele care provin din curentul 
creştin rosacrucian, existent încă din secolul al XIII-lea, 
In Christo morimur. 


Exact aşa cum cineva nu poate deveni Buddha decât în 
planul fizic, tot astfel sufletul omenesc nu poate dobândi 
decât tot în planul fizic, facultatea de a întâlni pe Hristos 
după moarte. Un Buddha este mai întâi Bodhisattva şi se 
înalță la demnitatea de Buddha într-o ultimă incarnare 
fizică, după care nu mai are nevoie să revină pe Pământ. 
Înțelegerea pentru Hristos, aşa cum am expus-o, nu o 
putem dobândi decât aici, în planul fizic. Pentru ca 
această înțelegere să devină posibilă este nevoie ca 
oamenii să obțină prin eforturi proprii, în următoarele 
trei milenii, aici, în lumea fizică, facultatea de a 
contempla în suprasensibil pe Hristos, şi acesta este, de 
fapt, rolul ştiinţei spirituale. Misiunea acestei mişcări 
este să creeze condiţii care să facă posibilă înţelegerea 
reală a lui Hristos pe planul fizic, pentru ca apoi să-l 
poată contempla cu adevărat pe Hristos. 


Dacă atunci când Hristos va apărea sub forma sa eterică 
noi vom fi în viaţă, într-un corp fizic, sau vom fi între 
moarte şi o nouă naştere, aceasta nu va avea nici o 
importanţă, dacă am dobândit facultatea de a-l. 
contempla. Să luăm exemplul unui om care nu poate încă 
să-L contemple pe Hristos în incarnarea eterică actuală 
pentru că a murit prea devreme; acel om va avea totuşi 


posibilitatea să-L. contemple mai târziu, între moarte şi o 
nouă naştere, dacă a obţinut, în timpul vieţii, înţelegerea 
evenimentului. Dar acela care este departe de viaţa 
spirituală şi nu obţine nici o înţelegere pentru Hristos va 
rămâne în afara cunoaşterii Lui până la o nouă viaţă 
pământeană, când va dobândi această cunoastere. 


Ceea ce spun acum arată că o dată cu evoluţia progresivă 
a omenirii, în decursul a trei epoci culturale, a cincea, a 
şasea şi a şaptea, impulsul lui Hristos va domina din ce în 
ce mai mult Pământul. Când se spune că în a şasea epocă 
culturală intelectualitatea lipsită de moralitate va fi 
frânată, trebuie, pe de altă parte, să admitem că omul a 
cărui intelectualitate va fi paralizată de imoralitate va 
trebui să se întoarcă cu totul spre Hristos, ca să se lase 
ridicat de Acesta la moralitate. Este ceea ce poate da 
forţa morală. 


Tot ceea ce spun acum a fost cercetat cu meticulozitate 
începând din secolul al XIII-lea, de când există 
rosacrucieni, dar sunt adevăruri pe care unii iniţiaţi le-au 
cunoscut în toate timpurile. 


Dacă s-ar afirma că apariţia lui Hristos într-un corp fizic 
s-ar putea produce pentru a doua oară, pe Pământ, 
aceasta ar echivala pentru un adevărat ocultist cu a 
afirma că o balantă ar putea funcţiona mai bine dacă ar 
avea două puncte de sprijin, în loc de unul singur. 
Adevărul este că cei trei ani de viaţă ai lui Hristos, cei 
trei ani cât el a umblat pe Pământ în corpul lui Iisus din 
Nazaret, reprezintă efectiv centrul de greutate al 
evoluţiei Pământului. Aşa cum o balantă nu poate avea 
decât o pârghie fixată într-un singur punct, tot astfel 
evoluţia Pământului nu poate avea decât un singur 
centru de greutate. 


Este cu totul altceva a vorbi despre evoluţia morală, 
decât a da impulsul evoluţiei morale. 


Înainte chiar ca Evenimentul de pe Golgota să se 


producă, succesorul lui Buddha, noul Bodhisattva, era 
deja prezent pentru a pregăti acel eveniment şi pentru a-l 
anunţa în cercul său. Bodhisattva care a urmat lui 
Buddha a avut o incarnare în personalitatea lui Jeshu ben 
Pandira cu aproximativ o sută de ani înainte de nasterea 
lui lisus din Nazaret. Este absolut necesar să facem o 
deosebire netă între incarnarea lui Jeshu ben Pandira, 
care a avut, cum am spus, loc cu un secol înaintea erei 
noastre, şi care era, ca Bodhisattva, succesor al lui 
Gautama Buddha, şi incarnarea lui lisus din Nazaret la 
începutul erei noastre şi care, timp de trei ani din viaţa 
sa, a fost impregnat de entitatea cosmică pe care o 
numim Hristos. 


Acest Bodhisattva care s-a incarnat ca Jeshu ben Pandira 
revine mereu pe Pământ, incarnat în diverse 
personalităţi, până când, peste trei mii de ani, el însuşi se 
va înălța la demnitatea de Buddha, şi, ca Maitreya 
Buddha, îşi va trăi ultima incarnare terestră. În schimb, 
acea individualitae care a fost Hristos, care a vieţuit pe 
Pământ numai timp de trei ani, în corpul lui lisus din 
Nazaret, şi nu va mai reveni niciodată într-un corp fizic, 
va reapărea, acum, în a cincea epocă, într-un corp eteric, 
apoi, în a şasea epocă, într-un corp astral şi în 
continuare, în a şaptea epocă de cultură, va apărea ca 
marele Eu cosmic, asemănător unui mare suflet al 
întregii omeniri. Când omul moare, el îşi pierde corpul 
fizic, corpul eteric, corpul astral, iar eul pleacă spre o 
nouă incarnare. La fel se întâmplă şi cu planeta care este 
Pământul nostru. Ceea ce are această planetă de natură 
fizică se va dizolva la sfârşitul evoluţiei Pământului şi 
totalitatea oamenilor, a sufletelor umane trece în 
următorul stadiu planetar, care este Jupiter. Din stadiile 
de evoluţie parcurse anterior, pe care Pământul le-a 
străbătut, trece într-un nou mod de existentă, pe care îl 
numim Jupiter. Aşa cum în fiecare om eul uman este 
centrul evoluţiei sale viitoare, la fel va fi, mai târziu, 
pentru întreaga omenire, Eul lui Hristos, Eul coborât în 
corpul astral şi etric al umanităţii şi care îşi va urma 
acţiunea de însufleţire a viitoarei existenle jupiteriene, în 


perioada imediat următoare a evoluţiei planetare. 


Vedem, prin urmare, cum Hristos coborât pe Pământ, 
plecând de la o entitate umană fizică şi terestră, se 
dezvoltă progresiv, devenind un Hristos eteric, apoi unul 
astral, apoi un Hrist-Eu, pentru a deveni în final chiar 
Hristos-Eu, Spiritul Pământului, şi care, împreună cu toţi 
oamenii, se va înălța spre trepte mai înalte. 


Ce facem noi, acum, dezvăluind ştiinţa spirituală? Facem 
exact ceea ce învăţăturile orientale au anuntat în mod 
atât de clar când Bodhisattva, ca fiu al regelui 
Suddhodana, s-a înălţat la demnitatea de Buddha: 
Invătăturile orientale erau foarte clare în privinţa 
faptului că următorul Bodhisattva, care va deveni şi el un 
Buddha, va avea rolul să răspândească pe Pământ 
învăţăturile care urmau să vestească în modul cel mai 
corect pe Hristos oamenilor. Astfel, acest Bodhisattva 
care a urmat lui Buddha, care s-a incarnat în Jeshu ben 
Pandira şi care se va mai incarna, în continuare, a 
devenit propovăduitorul impulsului lui Hristos. Legenda 
ne prezintă acest lucru foarte limpede în povestea lui 
Balaam şi Iosafat. Aşa cum am mai spus, în această 
poveste Balaam, care este un propovăduitor creştin, îl 
instruieşte pe Iosafat, care este Bodhisattva. Doctrinele 
oculte orientale îl consideră pe acest Bodhisattva ca pe 
Cel-ce-aduce-binele: Maitreya Buddha. Iar noi ştim, pe 
baza cercetărilor întreprinse în domeniul spiritual, că 
Maitreya Buddha va avea o forţă a cuvântului atât de 
mare, încât oamenii contemporani nici nu şi-o pot 
imagina. Astăzi se poate vedea în devenirea lumilor 
superioare, prin clarvedere, cum va propovădui Maitreya 
Buddha peste trei mii de ani. Am putea reda multe din 
învăţăturile sale prin desene simbolice. Noi nu ne găsim 
încă în posibilitatea de a face acest lucm, pentru că 
omenirea nu este, în prezent, suficient de avansată 
pentru a putea pronunţa asemenea cuvinte, aşa cum le va 
rosti Maitreya Buddha. 


Gautama Buddha a exprimat mari învățături intelectuale 


în descrierea Căii octuple, despre o vorbire justă, despre 
o învăţătură justă, despre o gândire justă ş.a.m.d.; 
Maitreya Buddha va avea cuvinte care prin forţa lor 
magică vor deveni nemijlocit impulsuri morale pentru 
oamenii care le vor auzi. Şi dacă va exista şi pentru el un 
Ioan Evanghelistul, acela ar trebui să vorbească cu totul 
altfel decât Ioan Evanghelistul care a vorbit despre 
Hristos. Acesta spunea: „Şi Cuvântul s-a făcut trup"*. 
Evanghelistul Ioan al lui Maitreya Buddha ar trebui să 
spună: „Şi trupul s-a făcut Cuvânt". 

* Ioan, cap. 1, v. 14: „Şi Cuvântul s-a întrupat şi a locuit între 


noi, şi am văzut slava Lui, slavă ca a unuia născut din Tatăl, 
plin de har şi de adevăr." (Nota trad.) 


Ceea ce va ieşi de pe buzele lui Maitreya Buddha va fi 
străbătut, într-un mod admirabil, de marea forţă a lui 
Hristos. Propriile noastre cercetări spirituale ne arată, în 
prezent, că într-un anumit mod, chiar în mod vizibil, 
Maitreya Buddha va retrăi viaţa lui Hristos. Când o mare 
individualitate apărea, în trecut, ca învăţător al 
oamenilor, aceasta se revela lumii încă din copilărie prin 
aptitudini deosebite, prin psihismul său. Exista, fără 
îndoială, întotdeauna şi un alt mod de dezvoltare, când la 
o anumită vârstă se remarca o transformare totală a 
personalităţii respective. Când se ajungea la acea vârstă, 
eul său îşi părăsea învelişurile corporale şi un alt eu 
pătrundea în corpul său. Cel mai concludent exemplu în 
acest sens este, fără îndoială, însuşi lisus Hristos, în care 
individualitatea lui Hristos a pătruns la vârsta de treizeci 
de ani. 


Toate incarnările acestui Bodhisattva care va deveni 
Maitreya Buddha au revelat că sub acest aspect el va trăi 
în sensul lui Hristos. În toate incarnările sale, nu se ştie 
şi nu iese în evidenţă în timpul copilăriei şi al tinereţii că 
el va fi un Bodhisattva; abia când împlineşte vârsta de 
treizeci sau treizeci şi unu de ani o altă personalitate 
pune stăpânire pe corpul său. Niciodată nu va exista un 
Bodhisattva care din copilărie sau din tinereţe să se 
reveleze prin natura sa că este un Bodhisattva. Dar între 
treizeci şi treizeci şi unu de ani el va prezenta deodată cu 


totul alte calităţi decât până atunci, şi aceasta tocmai 
pentru că acum o altă personalitate a pus stăpânire pe 
corpul său. Individualităţile care pun astfel stăpânire pe 
personalitatea unui alt om sunt individualităţi care au 
trăit cu mult timp în urmă, în vechime, şi nu vor apărea 
în postura de copii, individualităţi cum sunt Moise, 
Abraham, Ezechiel. Şi acum, în veacul nostru, lucrurile se 
petrec la fel cu acest Bodhisattva care peste trei mii de 
ani va fi Maitreya Buddha. Nu ar fi decât un pur 
diletantism ocult dacă cineva ar afirma că Maitreya 
Buddha ar putea fi recunoscut încă din tinereţe ca atare. 
Când va atinge vârsta de treizeci - treizeci şi unu de ani, 
se va revela lumii prin forţa sa proprie, fără ca altcineva 
să fi atras atenţia asupra lui; el va deveni atunci 
convingător numai prin puterea sa proprie. Se va 
recunoaşte că într-un anumit fel nu a fost descoperit 
adevărul, atunci când cineva va afirma despre un tânăr 
sub treizeci de ani că în el se manifestă un Bodhisattva. 
Tocmai aceasta va fi o indicație sigură pentru a depista 
eroarea. Asemenea afirmaţii au fost, într-adevăr, făcute 
în repetate rânduri. Să ne amintim numai de cazul 
petrecut în secolul al XVI-lea, când a apărut o 
individualitate care afirma că ar fi incamarea lui Mesia, a 
lui Hristos. Este vorba de acea personalitate cunoscută 
sub numele de Sabbatai Zewi (Nota 19), care a apărut în 
secolul al XVI-lea, dându-se drept Hristos, şi la care, într- 
adevăr, o mare mulţime de oameni din întreaga Europă, 
din Spania, Italia, Franţa, până la Smyrna, a venit în 
pelerinaj. 


Este, desigur, corect ca în vremea noastră să existe o 
mare aversiune împotriva recunoaşterii unor genii 
umane. Dar există şi contrarul, adică o mare comoditate, 
care merge până acolo încât suntem gata să recunoaştem 
numai în baza autorităţii cutare sau cutare individualitate 
ca fiind o mare personalitate şi să-i atribuim o valoare pe 
care nu o are. Important este ca astăzi ştiinţa spirituală 
să fie reprezentată în aşa fel, încât să se sprijine cât mai 
puţin posibil pe simpla încredere în autoritatea cuiva. 


Multe din lucrurile pe care le-am spus astăzi pot fi 
controlate numai prin mijloace specifice cercetării 
spirituale oculte. Dar eu insist şi vă invit să nu credeti 
aceste lucruri, ci, dimpotrivă, să le verificaţi, bizuindu-vă 
pe tot ceea ce dumneavoastră cunoaşteţi din faptele vii 
ale istoriei, în special din tot ceea ce puteţi afla, şi în felul 
acesta eu sunt perfect liniştit asupra acestei chestiuni, 
deoarece cu cât veti cerceta mai adânc cu atât le veţi 
găsi mai bine confirmate. Eu fac apel acum, în epoca 
intelectualismului, nu la credinţa pe care o puteţi avea în 
cel ce vi se pare a fi o autoritate, ci la verificarea 
intelectuală făcută de dumneavoastră. Nici Bodhisattva 
secolului al XX-lea nu va apela la oarecari precursori care 
să-l proclame pe Maitreya Buddha, ci se va baza pe forţa 
cuvintelor sale şi va fi ca un om singur pe lume. 


lată rezumat, aproximativ, prin câteva cuvinte, tot ce am 
spus astăzi în faţa dumneavoastră. În evoluţia noastră 
acţionează două curente. Unul este curentul pornit de la 
Buddha, sau curentul înţelepciunii, cea mai înaltă 
învăţătură a înţelepciunii, a blândeţii pornită din inimă şi 
a păcii pe Pământ. Pentru ca această învăţătură a lui 
Buddha să poată acţiona în fiecare dintre noi, este 
indispensabil impulsul dat de Hristos. Al doilea este 
curentul lui Hristos, care conduce omenirea de la 
intelectualism la moralitate, trecând prin esteticism. 
Marele învăţător al impulsului dat de Hristos va fi în 
orice caz urmaşul acelui Bodhisattva care se 
reincarnează necontenit şi va deveni Maitreya Buddha 
peste trei mii de ani. Este perfect adevărat ceea ce spun 
vechile documente orientale, că exact la cinci mii de ani 
după ce Gautama Buddha a primit iluminarea sub 
arborele Bodhi Maitreya Buddha se va incarna pe Pământ 
pentru ultima oară. 


Seria de Bodhisattvi si de Buddha nu are nimic a face cu 
Fiinţa cosmică a lui Hristos, iar în trupul lui Jeshu ben 
Pandira nu s-a incarnat Hristos, ci un Bodhisattva. 
Hristos nu s-a incarnat decât o singură dată într-un corp 
fizic, timp de trei ani, în timp ce un Bodhisattva apare în 


fiecare secol, până la o ultimă incarnare, când atinge 
existenţa de Maitreya Buddha. 


Vedem, aşadar, cum ştiinta spirituală are în prezent 
sarcina de a fi o sinteză a religiilor. Putem concentra una 
din formele religiei în budism, iar cealaltă formă în 
creştinism. Şi cu cât vom înainta mai mult în evoluţia 
viitoare a omenirii, cu atât mai mult religiile se vor 
contopi, aşa cum Buddha şi Hristos se unesc în inimile 
noastre. 


Cu aceasta am obţinut o privire de ansamblu în evoluţia 
spirituală a omenirii şi am înţeles necesitatea unui avânt 
al ştiinţei spirituale, care trebuie să fie o pregătire pentru 
cunoaşterea a ceea ce se dezvoltă în cultura care 
progresează, cu scopul de a ne oferi înţelegerea a ceea 
ce se întâmplă în evoluţia omenirii. 
CREŞTINISMUL ROSACRUCIAN 
Prima conferinţă 


Neuchâtel, 27 septembrie 1911 
Sunt cuprins de o profundă satisfactie aflându-mă aici 
pentru prima dată, la această ramură recent constituită 
şi care poartă numele lui Christian Rosenkreutz, prilej 
care-mi dă posibilitatea, pentru întâia oară, să vorbesc 
într-un mod mai concret despre Christian Rosenkreutz. În 
ce constă personalitatea lui Christian Rosenkreutz? (Nota 
20) Intr-o singură seară nu se poate spune totul despre 
această personalitate, astfel că astăzi vom vorbi numai 
despre persoana lui Christian Rosenkreutz, iar mâine 
seară despre opera lui. 


A vorbi despre Christian Rosenkreutz presupune o mare 
încredere în Misteriile vieţii spirituale, o încredete nu 
numai în persoană ca atare, ci o încredere în marile taine 
ale vieţii spirituale. Constituirea unei noi ramuri 
presupune şi o credinţă în viaţa spirituală. 


Christian Rosenkreutz este o individualitate care 
acţionează la fel de bine când este incarnată, ca şi atunci 
când nu este într-un corp fizic; el acţionează nu numai ca 


entitate fizică şi prin forţe fizice, ci, mai ales, în mod 
spiritual, cu ajutorul unor forţe superioare. 


După cum ştim, omul trăieşe nu numai pentru sine, ci şi 
în legătură cu marea evoluţie a omenirii. Când omul 
obişnuit trece prin poarta morţii corpul său eterie se 
dizolvă în Univers. Dar din corpul eteric dizolvat rămâne 
întotdeauna un rest, o parte, şi în felul acesta noi suntem 
înconjurați de resturile corpurilor eterice ale celor 
decedați, fie în folosul nostru fie în detrimentul nostru. 
Ele acţionează asupra noastră în sens bun sau rău, după 
cum noi înşine suntem buni sau răi. În această privinţă, 
corpurile eterice ale marilor individualităţi au asupra 
noastră o influenţă considerabilă. Din corpul eteric al lui 
Christian Rosenkreutz izvorăşte o mare forţă care poate 
acţiona asupra sufletului şi asupra spiritului nostru. Este 
de datoria noastră să cunoaştem aceste forţe. La aceste 
forţe facem apel noi, ca rosacrucieni. 


Strict vorbind, mişcarea rosacruciană îşi are începutul în 
secolul al XIII-lea. Atunci; aceste forţe actionau foarte 
puternic şi din acea epocă există un curent legat de 
Christian Rosenkreutz, care îşi continuă şi acum influenţa 
în viaţa spirituală. Există o lege conform căreia acest 
curent de forţe spirituale trebuie să devină deosebit de 
activ la intervale de aproximativ o sută de ani. În prezent, 
el se manifestă în mişcarea teosofică. Christian 
Rosenkreutz însuşi a precizat aceasta, cu ocazia ultimelor 
sale expuneri exoterice. 


În anul 1785, revelaţiile esoterice ale rosacrucienilor au 
apărut în lucrarea Figurile secrete ale rosacrucienilor 
(Nota 21), publicată de un anume Henricus Madathanus 
Theosophus (Nota 22). În această publicaţie sunt 
prezentate, desigur, într-o manieră rezumativă, indicaţii 
cu privire la ce s-a petrecut în curentul rosacrucian în 
cursul celor câteva sute de ani precedenţi şi care abia 
acum erau expuse de acest Henricus Madathanus 
Theosophus. O sută de ani mai târziu, vedem din nou 
acţiunea curentului rosacrucian exprimându-se în 


scrierile publicate de H.P. Blavatsky (Nota 23), în special 
în lucrarea Isis dezvăluită. O bună parte din conţinutut 
primei lucrări este transmisă prin cuvinte. Se găseşte aici 
un summum de înţelepciune ocultă apuseană, care multă 
vreme încă nu va fi depăşită, chiar dacă modul de 
expunere este uneori încâlcit. Este interesant de 
comparat Figurile secrete ale rosacrucienilor de 
Henricus Madathanus Theosophus cu lucrarea doamnei 
H. P. Blavatsky. Trebuie să luăm în considerare, mai ales, 
prima jumătate a lucrării sale, singura care a fost scrisă 
în sensul lucrării lui Henricus Madathanus 'Theosophus. 
În partea a doua, doamna Blavatsky se abate oarecum de 
la linia curentului rosacrucian. În lucrările sale de mai 
târziu, H. P. Blavatsky s-a îndepărtat de curentul spiritual 
rosacrucian, şi trebuie să facem o deosebire între primele 
sale publicaţii şi cele ulterioare, chiar dacă şi în primele 
se constată lipsa spiritului critic. Spun aceasta pentru că 
este în concordanţă cu însăşi dorinţa doamnei H. P. 
Blavatsky, care în prezent nu mai este incarnată. 


Dacă avem în vedere caracterul specific, particular pe 
care îl avea conştienţa omului din secolul al XIII-lea; 
înţelegem că practic clarvederea primitivă dispăruse 
încetul cu încetul. Noi ştim că toţi oamenii au avut în 
trecut o facultate elementară de clarvedere. La mijlocul 
secolului al XIII-lea s-a ajuns, în această privinţă, la un 
punct minim. Deodată, acea clarvedere a dispărut, nu a 
mai existat. Pur şi simplu a fost pentru toţi oamenii o 
întunecare spirituală. Chiar şi spirite dintre cele mai 
luminate, personalităţile cele mai evolute, înşişi iniţiaţii 
nu au mai avut acces la lumile spirituale şi a fost necesar 
ca toţi să se limiteze la ceea ce regăseau din amintire 
atunci când se exprimau asupra lumilor spirituale. Se ştia 
despre aceste lumi numai ceea ce se păstrase prin 
tradiţie sau prin iniţiatii care evocau amintirea celor 
trăite cu mult înainte. Dar chiar şi aceste spirite nu au 
mai avut acces, pentru o scurtă perioadă, la lumea 
spirituală. 


Acest scurt interval de obscuritate a fost necesar în 


momentul acela pentru a fi pregătit elementul 
carateristic pe care urma să-l aibă epoca noastră: actuala 
epocă de cultură intelectuală, raţională. Aceasta este 
caracteristica pe care omenirea o are acum, în a cincea 
epocă postatlanteană. În epoca culturală anterioară, 
greco-latină, nu exista o cultură raţională aşa cum o 
avem în prezent. În locul gândirii raţionale era dominantă 
o percepţie nemijlocită. Omul crectea, ca să spunem aşa, 
în relaţie directă cu ceea ce vedea şi auzea; ceva mai 
mult, el se dezvolta în legătură chiar şi cu ceea ce 
gândea. În acea epocă, nu se făcea atât de multă analiză, 
aşa cum se întâmplă în prezent şi cum, de altfel, trebuie 
să se întâmple deoarece aceasta este sarcina celei de a 
cincea epoci culturale postatlanteene. După această 
epocă, clarvederea va începe să se manifeste din nou, la 
început temperat, devenind apoi clarvederea viitorului. 


Curentul rosacrucian îşi are originea în secolul al XIII- 
lea. În secolul acesta trebuia să fie selectate, în vederea 
iniţierii, personalităţi deosebit de înzestrate. Iniţierea 
însăşi nu s-a putut efectua decât după încetarea acelei 
scurte perioade de obscuritate spirituală. 


Într-un anumit loc din Europa, despre care astăzi nu ne 
este îngăduit să vorbim, dar aceasta se va putea face 
într-un timp nu prea îndepărtat, s-a întemeiat o lojă de 
mare spiritualitate, un colegiu compus din doisprezece 
bărbaţi care îşi însuşiseră întregul tezaur de înţelepciune 
din vechile timpuri, dar şi înţelepciunea prezentului. Este 
vorba, deci, de doisprezece oameni care trăiseră anterior 
în acea perioadă de obscuritate, douăsprezece spirite 
eminente care s-au reunit pentru a promova progresul 
omenirii. Ei nu aveau capacitatea de a contempla direct 
lumea spirituală, dar puteau să reînvie în ei amintirea a 
ceea ce trăiseră într-o iniţiere anterioară. Prin însăşi 
karma umanităţii se stabilise ca în şapte din cei 
doisprezece bărbaţi să se încorporeze tot ceea ce se 
conservase din vechea perioadă antlanteană. În lucrarea 
mea Știința ocultă în rezumat am arătat deja că 
moştenirea perioadei atlanteene se transmisese celor 


şapte sfinţi Rishi, învățătorii primei epoci culturale 
postatlanteene, străvechea epocă protoindiană. Cei şapte 
bărbaţi reincarnaţi în secolul al XIII-lea, şi care formau o 
parte din colegiul celor doisprezece, aveau puterea să 
aibă o privire retrospectivă asupra celor şapte curente 
ale perioadei de evoluţie umană antlanteană precum şi a 
ceea ce supravieţuia din acele şapte curente*. Nici una 
din cele şapte personalităţi nu putea să valorifice pentru 
timpul lor şi cel actual decât câte un singur curent. Celor 
şapte li s-au alăturat alte patru individualităţi, care nu 
puteau contempla retrospectiv în perioade atât de 
îndepătrtate ca ceilalţi şapte bărbaţi menţionaţi, ci numai 
asupra a ceea ce omenirea dobândise din înţelepciunea 
ocultă în cursul primelor patru epoci de cultură 
postatlanteană. Primul dintre aceşti patru putea să 
contemple retrospectiv epoca protohindusă, al doilea 
epoca culturală protopersană, al treilea epoca de cultură 
egipto-caldeo-asiro-babiloniană, iar al patrulea, epoca 
greco-romană. Aceştia patru s-au reunit cu ceilalţi şapte 
în acel colegiu de bărbaţi înţelepţi din secolul al XIII-lea. 
În sfârşit, un al doisprezecelea avea, într-o oarecare 
măsură, mai puţină capacitate de amintire, în schimb, era 
cel mai intelectual dintre ei şi avea ca sarcină să se 
ocupe în special de ştiinţele vizând lumea exterioară. 
Aceste douăsprezece individualităţi nu au trăit numai 
experienţele ocultismului occidental, cele douăsprezece 
curente diferite de înţelepciune au conlucrat ca o unitate, 
ca un întreg. Evocarea acestor fapte o găsim expusă într- 
o manieră deosebită în poemul lui Goethe Misterele. 

* O cunoaştere mai bună a perioadei atlanteene se poate 

obţine prin lectura ciclului de articole grupate in lucrarea Din 

Cronica Akasha, apărută şi în limba română. (Nota trad.) 
Aşadar, avem de vorbit despre douăsprezece 
individualităţi eminente. Punctul de pornire al unei noi 
epoci culturale va trebui să-l căutăm spre mijlocul 
secolului al XIII-lea. În acea epocă, se ajunsese la nivelul 
cel mai de jos al vieţii spirituale. Accesul spre lumile 
spirituale era atunci închis chiar şi pentru cei mai 
evoluaţi. În acel moment, s-a reunit colegiul de înaltă 
spiritualitate într-un anumit loc din Europa, despre care - 


aşa cum am spus - nu avem permisiunea să vorbim acum, 
s-au reunit acei doisprezece bărbaţi care reprezentau 
chintesenţa întregii ştiinte spirituale a timpului lor, 
precum şi cele douăsprezece direcţii de spiritualitate. 


În cadrul acestui colegiu de doisprezece nu exista decât 
un fel de clarvedere bazată pe amintiri şi o înţelepciune 
intelectuală. Cei şapte urmaşi ai celor şapte Rishi îşi 
reaminteau vechea lor înţelepciune atlanteană, ceilalţi 
cinci reprezentau înţelepciunea acumulată în cele cinci 
epoci culturale postatlanteene. In felul acesta, cei 
doisprezece formau împreună întreaga înţelepciune 
atlanteană şi postatlanteană. Al doisprezecelea era o 
persoană care avea, în cea mai mare măsură, o 
înţelepciune intelectuală proprie timpului său. El deţinea 
în mod raţional întreaga înţelepciune a prezentului, în 
timp ce ceilalţi, a căror viziune directă în spiritual era 
stinsă, îşi primeau ştiinţa cufundându-se în amintirea 
incarnărilor anterioare. 


Punctul de plecare al unei culturi noi a fost însă posibil 
numai prin apariţia unui al treisprezecelea în mijlocul 
celor doisprezece. Acest al treisprezecelea nu era 
nicidecum un savant în sensul acceptat la acea vreme. 
Era o individualitate care fusese incarnată exact pe 
vremea Misteriului de pe Golgota. El se pregătise pentru 
misiunea sa prin incarnări succesive, printr-o stare de 
spirit de smerenie, printr-o viaţă ferventă închinată lui 
Dumnezeu. Era un suflet mare, un om profund mistic, 
având aceste calităţi înnăscute, nu dobândite. Dacă vă 
puteţi imagina un tânăr foarte evlavios rugându-se 
continuu, plin de ardoare lui Dumnezeu, atunci aveţi în 
faţă imaginea acestei individualităţi, acestui al 
treisprezecelea. El se află întru totul în grija şi educaţia 
celor doisprezece şi primeşte de la fiecare înţelepciunea 
pe care i-o puteau da. EI a fost crescut cu cea mai mare 
grijă şi au fost luate precauţii pentru ca nimeni din afara 
colegiului celor doisprezece să nu poată exercita nici o 
influenţă asupra sa. A fost complet izolat de restul lumii. 
În acea incarnare din secolul al XIII-lea, el a fost un copil 


foarte plăpând, din care cauză educaţia ce i se făcea de 
către cei doisprezece acţiona până în corpul său fizic. 
Fiecare din cei doisprezece era pătruns de misiunea sa 
spirituală şi toii şi-au dat seama, la vremea aceea, că 
Biserica practica un creştinism care nu era decât o 
caricatură a adevăratului creştinism. Ei erau plini de 
măreţia creştinismului, dar păreau, în exterior, că se 
comportă ca adversari ai acestuia. Fiecare, în parte, 
acţiona numai într-un singur domeniu al creştinismului. 
Efortul lor era ca diversele religii existente să se 
reunească într-o singură mare unitate. Erau convinşi că 
în cele douăsprezece curente ale lor era cuprinsă 
întreaga viaţă spirituală şi fiecare acţiona asupra elevului 
după forţele proprii. Ei aveau ca scop să realizeze o 
sinteză a tuturor religiilor, dar erau conştienţi că acest 
scop nu putea fi atins printr-o teorie oarecare, ci prin 
eforturile şi rezultatele vieţii spirituale. În acest sens, era 
necesar ca cel de al treisprezecelea să primească o 
educaţie specială. 


În timp ce forţele spirituale ale celui de al treisprezecelea 
creşteau la infinit, forţele sale fizice deveneau tot mai 
slabe. Această diminuare a fortelor fizice a mers atât de 
departe, încât s-a ajuns la un punct când aproape orice 
legătură cu viaţa exterioară s-a oprit şi orice interes 
pentru lumea fizică a dispărut. El trăia numai pentru 
dezvoltarea spirituală spre care îl îndrumau cei 
doisprezece. În el exista imaginea reflectată a 
înţelepciunii acestora. Lucrurile au mers până acolo, 
încât a început să refuze orice fel de mâncare şi se 
stingea încetul cu încetul. Atunci a avut loc un eveniment 
care nu se putea petrece decât o singură dată în istorie. 
A fost unul din acele evenimente care pot avea loc numai 
atunci când forţele macrocosmice conlucrează pentru a-l 
produce, datorită efectelor pe care un asemenea 
eveniment le poate avea. După câteva zile, corpul acestui 
al treisprezecelea a devenit complet translucid şi multe 
zile el a fost ca şi mort. La anumite intervale de timp, 
ceilalţi doisprezece se adunau în jurul lui. În acele 
momente, ei rosteau cu glas tare întreaga ştiinţă şi 


înţelepciune. Rosteau totul în formule scurte, ca un fel de 
rugăciuni-meditaţii, le îndreptau către cel de al 
treisprezecelea, insuflându-i întreaga lor înţelepciune, în 
timp ce acesta zăcea ca un mort. Ni-i putem reprezenta 
pe cei doisprezece reuniți în cerc în jurul celui de al 
treisprezecelea. Această stare a luat sfârşit la trezirea 
sufletului celui de al treisprezecelea, care a apărut ca un 
suflet nou. El trăise o mare transformare a sufletului său. 
În el era prezent ceva ca o naştere cu totul nouă a 
înţelepciunii celor douăsprezece înţelepciunii, astfel încât 
şi cei doisprezece înţelepţi au putut să învete ceva cu 
totul nou de la tânăr. Totodată, şi corpul acestuia a fost 
însufleţit în aşa fel, încât această însufleţire a corpului 
devenit complet transparent nu poate fi comparată cu 
nimic. Tânărul putea vorbi acum de experienţe şi trăiri 
complet noi. Cei doisprezece şi-au putut da seama atunci 
că tânărul trăise exact experienţa Damascului: era o 
repetare a viziunii pe care apostolul Pavel o avusese pe 
drumul Damascului. În continuare, timp de mai multe 
săptămâni, acest al treisprezecelea a redat, sub o formă 
nouă, întreaga înţelepciune pe care o primise de la cei 
doisprezece. Această formă nouă de exprimare părea că 
este dată de însusi Hristos. Ceea ce el le revela, în felul 
acesta, cei doisprezece considerau că exprimă adevăratul 
creştinism, sinteza tuturor religiilor, şi ei făceau o netă 
diferenţă între adevăratul creştinism şi creştinismul care 
se practica în acea epocă în care trăiau. Cel de al 
treisprezecelea a murit relativ tânăr, iar cei doisprezece 
s-au consacrat atunci sarcinii de a descrie în 
„imaginaţiuni" - căci numai aşa puteau să o facă - tot 
ceea ce le revelase cel de al treisprezecelea. Astfel s-au 
creat acele „Figuri" şi tablourile simbolice care, mai 
târziu, au apărut în culegerea lui Henricus Madathanus 
Theosophus, precum şi în comunicările făcute de doamna 
H. P. Blavatsky în opera sa Isis dezvăluită. Procesul ocult 
trebuie să ni-l reprezentăm în sensul că rodul iniţierii 
celui de al treisprezecelea s-a menţinut ca rest al 
corpului eteric al acestuia, în atmosfera spirituală a 
Pământului. Acest „rest" a acţionat ca inspiratie asupra 
celor doisprezece şi a discipolilor lor ulteriori în aşa fel, 


încât din sânul lor a izvorât curentul ocult al 
rosacrucienilor. Dar acel corp eteric a continuat să 
acţioneze şi să se contopească cu corpul eteric al celui de 
al treisprezecelea, atunci când acesta s-a reincarnat. 


Deja în secolul al XIV-lea, individualitatea celui de al 
treisprezecelea a avut o nouă reincarnare, aproximativ la 
jumătatea secolului. In această incarnare el a trăit mai 
mult de o sută de ani. A fost crescut într-un mod similar, 
într-un cerc de discipoli şi urmaşi ai celor doisprezece, 
dar de data aceasta nu atât de izolat de lume ca în 
incarnarea anterioară. Când a atins vârsta de douăzeci şi 
opt de ani şi-a propus un uimitor proiect, un ideal, şi 
anume să întreprindă o călătorie şi să părăsească 
Europa. Mai întâi s-a îndreptat spre Damasc şi a retrăit 
acolo, încă o dată, evenimentul pe care Pavel îl trăise 
cândva pe drumul Damascului. Acest eveniment trebuie 
privit ca fruct al unui germen ce provenea din incamarea 
precedentă. Toate forţele miraculosului corp eteric al 
acestei individualităţi a secolului al XIII-lea rămăsese 
absolut intact şi nimic nu se pierduse în eterul cosmic, 
universal. Era un corp persistent, care a rămas de atunci 
intact în sferele eterice. Acelaşi corp eteric fin 
spiritualizat a străluminat şi iradiat din lumile spirituale 
noua individualitate care se reincarnase în secolul al XIV- 
lea. De aceea, a fost îndrumat să trăiască din nou 
evenimentul de pe drumul Damascului. Aceasta este 
individualitatea lui Christian Rosenkreutz. El a fost cel de 
al treisprezecelea în cercul celor doisprezece. El a fost 
numit aşa cu începere de la această incarnare. Din punct 
de vedere esoteric, în sens ocult, el era deja Christian 
Rosenkreutz din incarnarea pe care o avusese în secolul 
al XIII-lea, însă exoteric el a primit acest nume abia în 
secolul al XIV-lea. Discipolii acestui al treisprezecelea 
sunt urmaşii celorlalţi doisprezece din secolul al XIII-lea. 
Ei sunt rosacrucienii. 


Christian Rosenkreutz a călătorit prin toată lumea 
cunsocută la acea vreme. După ce primise înţelepciunea 
celor doisprezece, fecundată de dumnezeiasca entitate a 


lui Hristos, i-a fost uşor să preia în sine în decurs de 
şapte ani toată ştiinţa timpului său. Când apoi, după 
şapte ani, s-a înapoiat în Europa, şi-a luat ca discipoli pe 
cei mai avansați ucenici şi urmaşi ai celor doisprezece şi 
a început adevărata lucrare a rosacrucianismului. 


O cercetare cu totul nouă a lumii s-a putut porni atunci 
datorită extraordinarei străluciri a corpului eteric atât de 
deosebit al lui Christian Rosenkreutz. Ceea ce a fost 
realizat până în zilele noastre de către rosacrucieni este 
o lucrare exterioară şi interioară. Lucrarea exterioară 
avea ca scop să fundamenteze ceea ce se află în spatele a 
ceea ce numim maya (iluzia) materiei. Se dorea să se 
studieze cu toată atenţia maya materiei. La baza 
întregului macrocosmos se află un macrocosmos eteric, 
un corp eteric, aşa cum are şi omul un corp eteric. Există 
o anumită tranziţie de graniţă între o substantă fizică şi o 
substanţă eterică. Să ne îndreptăm atenţia asupra acestei 
graniţe dintre substanţa fizică şi cea eterică. Ceea ce se 
află între ele, între substanţa fizică şi cea eterică, nu 
poate fi comparat sau asemuit cu nimic din ceea ce există 
în natură, în lume. Nu este nici aur, nici argint, nici 
plumb, nici aramă. Găsim aici ceva ce nu s-ar putea 
asemui cu nici o altă substanţă fizică, ci este esenţa 
tuturor lucrurilor. Există o substanţă care se află în toate 
substanţele fizice, încât toate aceste substanţe pot fi 
considerate ca o transmutare a acelei substanţe unice. 
Scopul şi strădania rosacrucienilor era să poată 
contempla prin clarvedere această substanţă. Ei vedeau 
pregătirea şi realizarea unei asemenea contemplări în 
activitatea superioară a forţelor morale ale sufletului, 
care putea face vizibilă substanţa aceea. În forţele 
morale ale sufletului vedeau ei forţa care ducea spre 
această contemplare. Această substanţă a fost 
descoperită şi contemplată efectiv de rosacrucieni. Ei au 
constatat că substanţa aceasta există într-o anumită 
formă în lume, în macrocosmos, dar şi în fiinţele umane. 
În lumea exterioară, în afara omului, ei o venerau ca fiind 
marea haină, marea îmbrăcăminte a macrocosmosului. În 
om, o vedeau apărând când avea loc o interacţiune 


armonioasă între gândire şi voinţă. Rosacrucienii 
percepeau fortele voinţei nu numai în om, ci şi în 
macrocosmos, de pildă, în tunet şi în fulger. Ei vedeau 
astfel şi forţele gândirii, pe de o parte în om, pe de altă 
parte în afară, în lume, în curcubeu sau în culorile 
aurorei. Forţa de a realiza în sufletul propriu o astfel de 
armonie, între voinţă şi gândire, rosacrucienii o căutau în 
iradierea acelui corp eteric al celui de al treisprezecelea, 
al lui Christian Rosenkreutz. 


S-a hotărât atunci că toate descoperirile pe care le 
făceau trebuia să rămână timp de o sută de ani secrete 
ale rosacrucienilor şi abia atunci, după o sută de ani, 
aceste revelații rosacruciene să fie transmise lumii. Abia 
după ce s-ar fi lucrat asupra lor timp de o sută de ani s-ar 
fi putut vorbi despre ele într-un mod corespunzător. 
Astfel, din secolul al XVII-lea până în secolul al XVIII-lea 
s-a pregătit ceea ce s-a tipărit în anul 1785 sub titlul 
Figurile secrete ale rosacrucienilor. 


Este de asemenea foarte important să ştim că în fiecare 
secol inspiraţia rosacruciană este dată în aşa fel, încât 
niciodată purtătorul acestei inspiraţii nu este exoteric 
denumit. Numai cei mai înalţi iniţiaţi îl cunoşteau. Astăzi, 
de exemplu, nu se poate vorbi în mod exoteric decât 
despre întâmplări care au avut loc cu o sută de ani în 
urmă, căci acesta este intervalul care trebuie să treacă 
înainte de a se putea vorbi în public. Tentaţia este prea 
mare pentru oameni de a-şi manifesta o devoțiune 
fanatică faţă de o asemenea autoritate legată de o 
persoană - lucrul cel mai rău posibil. Acest risc este prea 
mare. Discreţia impusă este nu numai o necesitate faţă 
de ispitele ambiţiei şi ale orgoliului, de care poate ne-am 
mai putea apăra, ci înainte de toate o armă împotriva 
atacurilor oculte pe plan astral, care nu ar înceta să fie 
îndreptate împotriva unei asemenea individualităţi. De 
aceea se impune această condiţie de a avea voie să se 
vorbească abia după o sută de ani despre un asemenea 
fapt. 


Ca o consecinţă a activităţii rosacrucienilor, corpul eteric 
al lui Christian Rosenkreutz a devenit din ce în ce mai 
puternic de la un secol la altul. Acest corp eteric a 
acţionat nu numai prin Christian Rosenkreutz, ci şi prin 
toţi cei care au devenit discipolii săi. Începând din secolul 
al XIV-lea Christian Rosenkreutz s-a reincarnat fără 
încetare. Tot ceea ce în prezent este propovăduit ca 
teosofie, este întărit prin corpul eteric al lui Christian 
Rosenkreutz, iar toţi aceia care propovăduiesc teosofia 
sunt puşi în umbră de acest corp eteric, care poate 
acţiona asupra lor atât când Christian Rosenkreutz este 
incarnat pe plan fizic, cât şi atunci când nu este incarnat. 


Contele de Saint-Germain a fost incarnarea esoterică a 
lui Christian Rosenkreutz în secolul al XVIII-lea, dar 
numele acesta a fost atribuit şi altor persoane, astfel că 
nu tot ce s-a spus în lumea exterioară despre contele de 
Saint-Germain se referă şi la adevăratul Christian 
Rosenkreutz. Astăzi, Christian Rosenkreutz este din nou 
incamat. Din radiaţiile corpului său eteric porneşte 
inspiraţia pentru lucrarea doamnei H. P. Blavatsky Isis 
dezvăluită. De asemenea, influenţei lui Christian 
Rosenkreutz i se datorează şi acţiunea invizibilă asupra 
lui Lessing, care i-a inspirat acestuia lucrarea Educația 
neamului omenesc (1780). Ca urmare a fluxului crescând 
al materialismului, inspiraţia în sensul rosacrucienilor a 
devenit din ce în ce mai dificilă. În secolul al XIX-lea, a 
avut loc acapararea gândirii de către materialism, ceea 
ce a făcut ca multe lucruri să nu mai poată fi redate 
decât foarte trunchiat. În anul 1851, Widenmann (Nota 
24) a rezolvat problema nemuririi sufletului bazat pe 
ideea reincarnării. Lucrarea sa a fost premiată. Deja 
înainte de 1850, şi Drossbach scrie despre reincarnare 
din punctul de vedere psihologic. 


Astfel, şi în secolul al XIX-lea radiatiile corpului eteric al 
lui Christian Rosenkreutz au acţionat în continuare. O 
revigorare a vieţii teosofice a putut să survină datorită 
faptului că epoca pe care o numim mica Kali-Yuga a luat 
sfârsit în 1899*. Datorită acestui fapt şi accesul la lumea 


spirituală este, în prezent, mai uşor şi o activitate 
spirituală este posibilă într-o măsură mult mai mare. 
Devotamentul faţă de corpul eteric devenit atât de 
puternic al lui Christian Rosenkreutz va putea facilita din 
nou accesul oamenilor la clarvedere, trezind totodată 
forţe spirituale superioare. Dar aceasta nu va fi cu 
putinţă decât pentru acei oameni care vor urma în mod 
corect direcţia dată de Christian Rosenkreutz. Până 
acum, pentru aceasta pregătirea rosacruciană esoterică 
era necesară, dar secolul al XX-lea are misiunea să facă 
să crească atât de mult acest corp eteric încât să poată 
acţiona şi în plan exoteric. Cei care vor fi cuprinşi de 
acesta vor deveni capabili să trăiască evenimentul pe 
care Pavel l-a trăit pe drumul Damascului. Până acum 
corpul eteric a acţionat numai în cadrul şcolilor 
rosacruciene; începând din secolul al XX-lea vor exista 
tot mai mulţi oameni cărora le va fi cu putinţă să trăiască 
apariţia lui Hristos în corpul eteric. Activitatea 
rosacrucienilor este cea care face posibilă apariţia 
eterică a lui Hristos. Numărul acelora care vor fi apți să 
vadă aceasta va deveni tot mai mare. Această apariţie 
trebuie să o atribuim marelui eveniment al lucrării 
efectuate de cei doisprezece împreună cu al 
treisprezecelea în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea. 
* Yuga, în sanscrită „vârstă" sau „perioadă", reprezintă cicluri 
alternative ale evoluţiei. În traditia hindusă, omenirea trece 
prin patru „vârste": 1) Krita-Yuga (vârsta de aur), Treta-Yuga 
(vârsta de argint), Dvapara-Yuga (vârsta de aramă) şi Kali-Yuga 


(vârsta de fier sau neagră). Aceasta din urmă ar dura 432 000 
de ani, din care primii 5 000 s-au terminat în 1899. (Nota trad.) 


Dacă puteţi deveni o unealtă a lui Christian Rosenkreutz, 
să fiţi convinşi că cea mai mică acţiune sufletească a 
voastră se va înscrie în eternitate. 


Mâine vom vorbi despre opera lui Christian Rosenkreutz. 
O dorinţă nedefinită către ştiinţa spirituală străbate 
astăzi omenirea. Şi putem fi siguri că pretutindeni unde 
discipolii rosacrucieni desfăşoară o muncă sârguincioasă, 
serioasă şi constiincioasă, se creează valori pentru 
eternitate. Orice acţiune spirituală, fie ea cât de mică, ne 


înalţă. Este necesar să avem deplină înţelegere şi 
venerație pentru lucrurile sfinte. 
CREŞTINISMUL ROSACRUCIAN 
A doua conferinţă 


Neuchâtel, 28 septembrie 1911 
Astăzi sarcina mea este să vă spun câte ceva despre 
opera lui Christian Rosenkreutz. Această operă îşi are 
începutul în secolul al XIII-lea, a continuat şi continuă 
până astăzi şi va dura în eternitate. Primul act al acestei 
opere este fără îndoială acela despre care am vorbit ieri, 
şi anume iniţierea lui Christian Rosenkreutz şi faptele 
care s-au petrecut între colegiul celor doisprezece şi cel 
de al treisprezecelea. Când, apoi, Christian Rosenkreutz 
s-a născut din nou în secolul al XIV-lea, trăind în acea 
incarnare mai mult de o sută de ani, opera sa a constat 
mai ales în pregătirea şi instruirea discipolilor celor 
doisprezece. În acel timp, existau puţini oameni care 
ştiau ceva despre Christian Rosenkreutz în afară de cei 
doisprezece. Nu trebuie, însă, să înţelegem prin aceasta 
că el nu avea contact şi cu alţi oameni, numai că aceştia 
nu-l cunoşteau ca atare. Şi, de fapt, această situaţie a 
rămas valabilă până în ziua de azi. Dar corpul eteric al lui 
Christian Rosenkreutz acţionează permanent în cercul 
discipolilor şi forţele sale au acţionat în cercuri din ce în 
ce mai largi, iar astăzi există deja multi oameni în situaţia 
de a se afla sub influenţa forţelor acestui corp eteric. 


Cei pe care Christian Rosenkreutz vrea să-i facă discipoli 
ai săi sunt selecționați de el într-un mod cu totul aparte. 
Lucrurile se petrec în aşa fel, încât cel ales trebuie să 
devină atent la un eveniment anumit sau, poate, la mai 
multe întâmplări din viaţa sa. Această selecţie pe care o 
face Christian Rosenkreutz se concretizează în aceea că 
acelui om i se întâmplă să aibă în viaţă un moment de 
răscruce, o criză karmică. Să presupunem, de exemplu, 
că un om este pe punctul de a face ceva ce în mod 
neîndoios i-ar provoca moartea. Această situaţie poate 
îmbrăca cele mai felurite aspecte. Să zicem că omul 
merge pe un drum care îi poate fi fatal, în sensul că se 
află chiar în preajma unei prăpăstii, fără ca el să-şi dea 


seama de primejdie. Se întâmplă ca cel în cauză să fie 
chiar la câtiva paşi în faţa prăpastiei, când aude o voce 
care îi spune: Stai! astfel că el se opreşte brusc, dar fără 
să ştie încă de ce. Mii de cazuri asemănătoare se pot ivi. 
De remarcat este faptul că acesta nu este decât semnul 
exterior, dar cel mai important al apelului venit din 
lumea spirituală. Acest apel interior se produce pentru că 
persoana respectivă, cel ales, s-a preocupat în viaţa sa de 
probleme spirituale, teosofice sau de alte cunoştinţe de 
ordin spiritual. Întâmplarea exterioară pe care am luat-o 
ca exemplu este un fapt din lumea fizică, dar apelul nu 
venea de la o voce umană. Intâmplarea are loc 
întotdeauna în aşa fel, încât cel în cauză ştie foarte bine 
că vocea vine din lumea spirituală. La început, se poate 
crede că era ascuns cineva în apropiere şi vocea era a lui, 
dar dacă discipolul ales este suficient de pregătit, îşi dă 
seama că nu o persoană fizică intervenise în destinul său. 
Pe scurt, lucrurile stau în aşa fel, încât datorită acestei 
întâmplări discipolul află că există comunicări care vin 
din lumea spirituală. O astfel de întâmplare poate avea 
loc, în viaţa unui om, o dată sau, poate, de mai multe ori. 
Trebuie să înţelegem efectul pe care îl poate avea acest 
lucru asupra sufletului discipolului. Acesta îşi va spune: 
Prin graţia divină, viaţa mi-a fost prelungită, mi-a fost 
dată o nouă viaţă; prima era pierdută. Această nouă viaţă 
redată prin graţie divină va lumina pe discipol în întreaga 
existenţă care va urma. El are acest sentiment clar, care 
se poate exprima astfel prin cuvinte: Fără această 
întâmplare de factură rosacruciană, eu aş fi fost mort. 
Viaţa mea de acum înainte nu ar avea aceeaşi valoare 
fără această întâmplare. 


În arice caz, este posibil ca un om să fi trăit un asemenea 
eveniment o dată sau de mai multe ori şi totuşi să nu se 
apropie de teosofie sau de ştiinţa spirituală. Dar mai 
târziu poate să apară amintirea unei astfel de trări. Mulţi 
dintre dumneavoastră care sunteţi aici, de faţă, îşi pot 
recapitula întâmplări trecute şi să-si dea seama că 
asemenea evenimente s-au petrecut cu adevărat în viaţa 
lor: Dar asemenea lucruri sunt remarcate astăzi în prea 


mică măsură. Ar trebui să ne dăm seama că trecem pe 
lângă atâtea evenimente importante fără să le dăm 
atenţie. Aceasta este o indicație asupra modului în care 
se face alegerea de discipoli de factură superioară în 
rosacrucianism. 


Sau se mai poate întâmpla ca un asemenea eveniment să 
treacă pe lângă omul respectiv; atunci impresia se şterge 
şi el nu-i acordă nici o importanţă. Dar să presupunem 
cazul în care omul este atent şi consideră evenimentul ca 
fiind ceva important pentru el; atunci este posibil ca el să 
ajungă să gândească astfel: Tu te afli acum, propriu-zis, 
în faţa unei crize, a unei crize karmice, viaţa ta urma să 
se termine în clipa aceea, tu nu ai fost salvat decât 
datorită unui fapt aparent întâmplător. Din acea clipă, 
este ca şi cum ai început o a doua viaţă grefată pe prima. 
Această a doua viaţă trebuie să o priveşti ca pe un dar 
care ţi s-a făcut şi va trebui să te comporti în consecinţă. 


Când o asemenea trăire declanşează o dispoziţie 
sufletească care îl face pe om să considere că din clipa 
aceea viaţa lui este un dar ea face din acel om un adept 
al lui Christian Rosenkreutz. Acesta este, deci, modul în 
care sufletele sunt chemate la el. Şi cine îşi poate aminti 
o asemenea trăire poate spune: Christian Rosenkreutz 
mi-a dat un semn din lumile spirituale în sensul că eu 
aparţin curentului său. El a adăugat karmei mele 
posibilitatea unei asemenea experienţe. Acesta este felul 
în care Christian Rosenkreutz îşi alege discipolii. Aşa îşi 
alege el comunitatea. Cine este conştient de acest fapt îşi 
spune: Mi s-a arătat o cale, trebuie să o urmez şi să văd 
cât de profund pot să-mi angajez forţele proprii în slujba 
rosacrucianismului. În schimb, cei care nu înţeleg sensul 
experienţei trăite vor ajunge totuşi, dar mai târziu, să-l 
înţeleagă, căci cui i s-a arătat o dată semnul acela nu mai 
scapă de acesta. 


Faptul că un om a putut avea o asemenea trăire, în felul 
în care am prezentat-o, provine din aceea că acel om, în 
timpul scurs între ultima moarte şi ultima sa naştere, s-a 


întâlnit în lumea spirituală cu Christian Rosenkreutz. 
Acolo şi atunci ne-a ales Christian Rosenkreutz, el a 
infiltrat în noi un impuls de viaţă care ne conduce acum 
spre asemenea trăire. Acesta este modul în care se 
stabilesc relaţiile spirituale. 


Şi acum, pentru a pătrunde mai adânc în această 
problemă, vreau să vorbesc despre diferenţa dintre 
învăţământul lui Christian Rosenkreutz din primele 
timpuri şi cel de mai târziu. Acest învăţământ avea 
odinioară un caracter mai apropiat ştiinţelor naturii, în 
prezent el este mai aproape de ştiinţa spirituală. La 
început, s-a vorbit, de exemplu, mai mult despre 
procesele din natură şi această ştiinţă se chema alchimie; 
în măsura în care aceste procese aveau loc în afara 
Pământului, ştiinţa se numea astrologie. Astăzi pornim 
mai mult de la consideraţii de ordin spiritual. Dacă, de 
exemplu, examinăm epocile culturale postatlanteene 
succesive, cultura protohindusă, cultura protopersană, 
cultura egipto-caldeo-asiro-babiloniană şi cultura greco- 
romană, reuşim să cunoaştem natura dezvoltării 
sufletului uman. Rosacrucianul din evul mediu studia 
fenomenele naturale pe care le privea ca fenomene 
terestre ale naturii. El deosebea, de exemplu, trei 
fenomene naturale diferite pe care le considera ca fiind 
cele trei mari procese naturale. 


Primul proces important este formarea de săruri. Tot ce 
se depune în natură ca materie solidă într-o soluţie, 
precipită sau cristalizează era numit de rosacrucianul din 
evul mediu sare. Dacă însă rosacrucianul evului mediu 
vedea cum se formează această sare, el îşi făcea o cu 
totul altă reprezentare, alta decât cea pe care şi-o fac 
oamenii astăzi. Căci spectacolul unui astfel de proces 
trebuia să acţioneze ca un fel de rugăciune în sufletul 
aceluia care privea, dacă voia să simtă că l-a înteles. De 
aceea, rosacrucianul evului mediu căuta mai întâi să se 
lămurească asupra a ceea ce se va petrece în propriul 
său suflet când trebuia să aibă loc procesul formării sării. 
El gândea: Natura umană se distruge în continuu datorită 


instinctelor şi a pasiunilor. Viaţa ar fi o continuă 
distrugere, un proces permanent de putrefacție, de 
descompunere, dacă ne-am lăsa numai în voia dorințelor 
şi a pasiunilor. Dacă, însă, omul vrea cu adevărat să se 
apere împotriva acestui proces de descompunere, trebuie 
să se dăruiască unor gânduri curate, îndreptate spre cele 
spirituale. Era vorba, aici, de o dezvoltare superioară a 
gândirii. Rosacrucianul din evul mediu ştia că, dacă într-o 
incarnare el nu luptă împotriva pasiunilor sale, se va 
reincarna cu predispoziţii spre îmbolnăvire, dar dacă îşi 
purifică pasiunile, în următoarea incarnare va veni cu 
structuri sănătoase. Procesul de dominare a forţelor care 
conduc la putrefacție, prin spiritualitate, este formarea 
microcosmică de sare. În felul acesta înţelegem cum un 
asemenea fenomen natural putea deveni pentru 
rosacrucianul evului mediu o rugăciune pioasă. 
Observând fenomenul de producere a sării, rosacrucienii 
medievali îşi spuneau, cu un sentiment de cea mai pură 
evlavie: Aici, forţe divine spirituale au acţionat timp de 
milenii, aşa cum acţionează în mine gândurile curate. 
Rugăciunea mea se înalţă dincolo de iluzie, de maya 
naturii, către gândurile zeilor, ale entităţilor spirituale 
dumnezeieşti. Acest lucru o ştia rosacrucianul din evul 
mediu şi el gândea mai departe: Când mă las inspirat de 
natură să nutresc asemenea simţăminte, eu însumi devin 
asemenea macrocosmosului. Dacă privesc acest proces 
numai în aspectul său exterior, atunci mă despart de 
Dumnezeu, mă desprind de macrocosmos. Aşa gândea şi 
simţea teosoful sau rosacrucianul evului mediu. 


O altă experienţă trăită era procesul de dizolvare, un alt 
proces natural care conducea, de asemenea, pe 
rosacrucianul evului mediu la rugăciune. Tot ceea ce era 
capabil să dizolve un alt lucru era numit argint-viu sau 
mercur. De data aceasta, pentru rosacrucian se punea 
întrebarea: Care este, de fapt, calitatea corespunzătoare 
din sufletul omului? Ce calitate a sufletului acţionează 
aşa cum acţionează în natură argintul-viu sau mercurul? 
Rosacrucianul din acea vreme ştia că ceea ce corespunde 
mercurului sunt toate formele de iubire existente în 


suflet. El face o distincţie între procesele de dizolvare de 
natură inferioară şi cele de natură superioară, după cum 
există forme de iubire inferioare şi altele superioare. lată 
cum contemplarea unui proces de dizolvare devenea, la 
rândul său, rugăciune pioasă, şi teosoful evului mediu 
gândea: Iubirea lui Dumnezeu a acţionat în lumea din 
afară timp de mii de ani, după cum şi înăuntrul meu 
acţionează iubirea. 


A1 treilea proces important din natură era pentru 
teosoful din evul mediu arderea sau combustia, care are 
loc când o materie exterioară se consumă în flăcări. Şi, 
din nou, rosacrucianul din evul mediu căuta fenomenul 
intern care corespunde acestei arderi exterioare. El 
găsea acest fenomen sufletesc lăuntric în sentimentul de 
devoțiune fierbinte faţă de divinitate. Şi tot ce se 
consuma prin foc numea sulf sau sulphur. El vedea în 
stadiile de evoluţie a Pământului procesul unei purificări 
succesive, asemănătoare unui proces de ardere, sau unui 
proces sulfuric. Şi aşa cum ştia că Pământul va fi cândva 
purificat prin foc, percepea şi în devoţiunea fierbinte faiă 
de divinitate un proces de ardere. In procesele terestre, 
el vedea acţiunea zeilor care privesc spre alte divinităţi, 
şi mai înalte. Pătruns de o mare evlavie şi de un 
sentiment profund religios, privind un proces de ardere 
îşi spunea: Acum zeii aduc sacrificii divinităţilor şi mai 
înalte decât ei. Iar când, în evul mediu, teosoful efectua 
el însuşi un proces de ardere, în propriul său laborator, 
resimțea ceva pe care-l putea exprima astfel: Eu fac 
acum ceea ce zeii înşişi fac, atunci când se jertfesc unor 
divinităţi superioare lor. El se considera demn să înceapă 
un asemenea proces în laboratorul său numai atunci când 
se simţea pătruns de un sentiment de jertfă, când simţea 
el însuşi, în sinea sa, dorinţa să se ofere ca jertfă zeilor. 
Puterea flăcării umplea pe teosof de sentimente profund 
religioase, şi el gândea: Când văd în afară, în 
macrocosmos, flacăra, percep gândurile, iubirea şi 
atitudinea de jertfă a zeilor. 


Rosacrucianul din evul mediu efectua el însuşi în 


laboratorul său aceste experienţe şi se dăruia 
contemplării rezultatului său, formarea de săruri, 
dizolvarea şi arderea, cu un profund sentiment religios, 
resimţind totodată că se află în strânsă legătură cu toate 
forţele din macrocosmos. Aceste fenomene făceau ca în 
sufletul său să apară mai întâi gânduri divine, în al doilea 
rând iubire divină şi în al treilea rând sentimentul 
sacrificial divin. Şi atunci, rosacrucianul acelor timpuri 
descoperea că dacă reproducea un proces de formare a 
sării se creau în el gânduri curate, purificatoare. În cazul 
unui proces de dizolvare se simţea cuprins de iubire, era 
străbătut de iubirea dumnezeiască, iar în cazul unui 
proces de combustie, de ardere, era gata pentru oficierea 
unui sacrificiu, îndemnat să se jertfească pe altarul lumii. 


Aceste stări le trăia efectiv experimentatorul. Dacă un 
clarvăzător ar fi asistat la aceste experienţe, el ar fi 
observat o modificare în aura persoanelor implicate în 
efectuarea experienţelor. Aura, care înainte de începerea 
experienţelor era foarte eterogenă, pestriță, deoarece, 
eventual, fusese plină de pofte sau instincte ce 
stăpâniseră pe cel în cauză, o dată cu efectuarea 
experienţelor devenea monocoloră. Mai întâi, în cazul 
experienţelor pentru formarea de sare: culoarea aramei - 
gânduri pure, divine, apoi, în experientele de dizolvare: 
culoare argintie - iubire divină şi, în sfârşit, auriu 
strălucitor - iubire divină pentru jertfă sau pentru 
oficierea unui sacrificiu divin, în cazul experienţelor de 
combustie. Alchimiştii spuneau că au făcut din aură 
cuprul subiectiv, argintul subiectiv şi aurul subiectiv. 
Urmarea era că acela care trecuse prin aceste experienţe 
şi le trăise cu adevărat în mod intim era pătruns întru 
totul de iubire divină. Aşadar, în urma acestor experienţe 
devenea o fiinţă plină de puritate, de iubire şi de voinţă 
de sacrificiu şi prin acest cult al jertfei, al sacrificiului, îşi 
pregăteau teosofii în evul mediu o anumită clarvedere. 
Aşa, de exemplu, teosoful evului mediu putea contempla 
modul în care, în spatele a ceea ce considerăm că este 
maya, fiinţele spirituale fac ca lucrurile să ia fiintă sau să 
dispară din nou. Prin aceasta, el vedea şi ce forţe din 


suflet sunt pozitive şi care nu. El reuşea să descifreze, să 
cunoască propriile noastre forţe de creaţie şi de 
descompunere. Într-o clipă de iluminare, teosoful 
medieval Heinrich Khunrath (Nota 25) numea acest 
proces legea creaţiei şi a descompunerii. 


Prin observarea naturii, teosofului din evul mediu i-a 
devenit clară legea evoluţiei şi a involuţiei. Ştiinţa pe 
care şi-o însuşea în felul acesta o exprima prin anumite 
semne, prin figuri şi tablouri imaginative. Era un fel de 
cunoaştere imaginativă. Ceea ce am expus în conferinţa 
ţinută ieri în legătură cu „figurile secrete ale 
rosacrucienilor" este rezultatul celor spuse mai înainte. 


Astfel au lucrat cei mai buni alchimişti din secolul al XIV- 
lea până în secolul al XVIII-lea şi chiar până la începutul 
secolului al XIX-lea. Despre această muncă cu adevărat 
morală, etică, intelectuală nu s-a scris nimic. Ceea ce s-a 
spus despre alchimie se referă numai la experientele 
exterioare, s-a scris doar despre cei care utilizau alchimia 
ca scop în sine. Falsul alchimist nu voia să producă decât 
materiale. El vedea în experienţele de ardere numai 
câştigul material. Adevăratul alchimist nu acorda nici o 
valoare produsului pe care îl obținea în fmal. Pentru el 
contau numai trăirile sufleteşti lăuntrice pe care le avea 
în timp ce se năştea produsul nou, numai gândurile care 
erau în interiorul său. Din această cauză, exista o lege 
foarte strictă, ca teosoful din evul mediu care obținea 
prin experienţele sale aur sau argint să nu aibă niciodată 
un câştig material pentru sine. Li era îngăduit doar ca 
produsul obţinut să-l doneze altcuiva. Astăzi, oamenii nu 
mai au o reprezentare corectă a acelor experienţe. Nu au 
nici o idee despre ce putea să simtă cel care trăia 
asemenea experienţe. Teosoful putea să treacă prin 
drame sufleteşti de mare intensitate în laboratorul său; 
de exemplu, când obținea antimoniu, el vedea în acest 
proces un element moral de o deosebită importantă. 


Dacă aceste evenimente nu ar fi avut loc atunci, astăzi nu 
am putea practica rosacrucianismul în sensul ştiinţei 


spirituale. Ceea ce un rosacrucian a experimentat şi a 
trăit, atunci, în evul mediu, în raport cu procesele 
naturale constituie ştiinţa sacră a naturii. Ceea ce el trăia 
ca spirit de sacrificiu, ca mari bucurii, în măreţele 
fenomene naturale, precum şi ca durere şi tristeţe, ca 
evenimente înălţătoare şi producătoare de satisfacţii, 
obţinute în cursul experimentelor pe care le făcea, toate 
acestea acționau asupra lui ca o descătuşare şi eliberare. 
Dar toate acestea se află în prezent depuse în cele mai 
adânci străfunduri ale fiinţei umane, ele au fost introduse 
în om atunci. 


Cum regăsim, astăzi, acele forţe ascunse care au condus, 
atunci, la clarvedere? Mai întâi, le aflăm studiind ştiinta 
spirituală, apoi prin dăruirea totală vieţii interioare a 
sufletului prin meditaţie şi concentrare. Printr-o astfel de 
evoluţie interioară preocuparea pentru natură redevine, 
treptat, un cult al jertfei. De aceea, oamenii trebuie să-şi 
însuşească ceea ce numim în, prezent ştiinţa spirituală. 
Mii de oameni trebuie să i se consacre, să ducă o viaţă 
interioară, pentru ca în viitor să poată fi perceput din nou 
adevărul spiritual în spatele naturii, pentru ca să înveţe, 
din nou, să descifreze spiritualul pe care maya îl 
ascunde. În viitor, chiar dacă la început numai un mic 
număr, oamenii vor putea percepe evenimentul pe care 
Pavel l-a trăit pe drumul Damascului şi vor percepe în 
eteric pe Hristos, care va veni printre oameni şi va fi 
vizibil în suprasensibil. Dar mai întâi este necesar ca 
omul să revină la o percepere spirituală a naturii. Cine nu 
cunoaste întregul sens interior al lucrării rosacrucienilor 
poate crede că omenirea se mai află încă pe aceeaşi 
treaptă de evoluţie ca acum două mii de ani. Inainte ca 
acest proces să fi fost parcurs, ceea ce nu este posibil 
decât cu ajutorul ştiinţei spirituale, omul nu va ajunge la 
o vedere spirituală. Există mulţi oameni devotati şi buni 
care nu se recunosc ca adepţi ai ştiinţei spirituale, dar, în 
fond, ei sunt totuşi teosofi. 


Datorită evenimentului care a avut loc cu prilejul 
Botezului în apa Iordanului, când Hristos a coborât şi s-a 


întrupat în lisus din Nazaret, precum şi a Misteriului de 
pe Golgota, omenirea a devenit aptă ca mai târziu - dar 
începând chiar din acest secol, aproximativ din anul 1930 
- să contemple şi să trăiască pe Hristos în corpul eteric. 
Hristos a coborât într-un corp fizic, pe Pământ, numai o 
singură dată, şi acest lucru trebuie bine înţeles. 
Revenirea lui Hristos nu trebuie înţeleasă decât ca 
contemplare a lui Hristos în mod suprasensibil în corpul 
eteric. De aceea, oricine vrea să meargă pe adevăratul 
drum al evoluţiei trebuie să-şi dezvolte facultatea de a 
putea să vadă cu ochiul spiritual. Omenirea nu ar 
progresa cu nimic dacă Hristos ar reapărea încă o dată 
sub formă de corp fizic. Următoarea revelaţie va avea loc 
într-un corp eteric. 


Tot ceea ce au putut da diversele curente religioase a 
fost reunit de Christian Rosenkreutz şi colegiul celor 
doisprezece. Consecința acestui fapt va fi că aportul 
fiecărei religii precum şi năzuinţele şi ţelurile 
credincioşilor se vor găsi în impulsul dat de Hristos. 
Acesta va fi mersul evoluţiei în următoarele trei milenii: 
să atingem şi să promovăm o înţelegere clară a 
impulsului adus de Hristos. Începând chiar din secolul al 
XX-lea, toate religiile se vor reuni în ceea ce am putea 
numi Misteriul rosacrucianismului. Împlinirea acestei 
unificări va fi posibilă în următoarele trei milenii 
deoarece nu va mai fi necesar ca omenirea să înveţe din 
documentele religioase, ci oamenii vor putea avea o 
contemplare directă a lui Hristos şi vor înţelege singuri 
acel eveniment pe care Pavel l-a trăit pe drumul 
Damascului. Omenirea însăşi va trece prin experienţa 
trăită de Pavel. 


Cinci mii de ani după iluminarea lui Buddha sub arborele 
Bodhi va apărea Maitreya Buddha, eveniment care se va 
întâmpla aproximativ peste trei mii de ani*. El va fi 
succesorul lui Gautama Buddha. Între cercetătorii 
spirituali adevărati nu există nici o controversă în această 
privinţă. Atât cercetătorii din Apus, cât şi cei din Răsărit 
sunt de acord în această privinţă. Două lucruri sunt ferm 


stabilite: 


Primul: Hristos nu a trăit decât o singură dată într-un 
corp fizic, dar va apărea din nou, începând din secolul al 
XX-lea, în corp eteric. În secolul al XX-lea se vor naşte 
mari individualităţi, de exemplu acel Bodhisattva, 
succesorul lui Gautama Buddha şi care - după cum am 
mai spus - peste aproximativ trei mii de ani va deveni 
Maitreya Buddha. Dar nici un cercetător spiritual serios 
nu va putea da numele lui Hristos unei fiinţe incarnată 
fizic în secolul al XX-lea, nici un cercetător spiritual 
autentic nu va aştepta ca Hristos să apară în secolul al 
XX-lea într-un corp fizic. Fiecare ocultist adevărat va 
considera o asemenea afirmaţie ca fiind o falsificare 
grosolană. Dar Bodhisattva va însemna o trimitere la 
Hristos. 


A1 doilea: Bodhisattva, care s-a arătat în trecut ca Jeshu 
ben Pandira, va apărea ca Maitreya Buddha abia peste 
trei mii de ani. Ocultiştii indieni ar face o mare greşeală, 
o mare eroare dacă ar sustine că Maitreya Buddha ar 
putea apărea mai înainte de această dată. Este posibil ca 
în India să existe şi astfel de ocultişti, dar care nu sunt de 
fapt veritabili cercetători spirituali şi care, din motive 
ascunse, vorbesc despre un Maitreya Buddha deja 
incarnat în prezent. Numai o încredere deplină în 
teosofia rosacruciană şi o sinceră devoțiune faţă de 
Christian Rosenkreutz pot să ne împiedice, pe fiecare 


dintre noi, să cădem într-o asemenea eroare. 
* Gautama Buddha este atestat istoric între 566-486 î.Hr., iar 
iluminarea sub arborele Bodhi a avut Ioc în anul 537 î.Hr. 
Rezultă că Maitreya Buddha se va revela ca atare în anul 4463 
d.Hr. (Nota trad.) 


Toate aceste lucruri sunt spuse în rosacrucianism, astfel 
încât pot fi verificate prin rațiune. O rațiune sănătoasă 
poate verifica toate aceste lucruri. Pe dumneavoastră vă 
rog să nu credeţi nimic numai în baza unui sentiment de 
autoritate, ci consideraţi tot ce am spus doar ca o 
sugestie pe care, apoi, să o verificaţi singuri. Eu sunt 
complet liniştit, căci cu cât veţi verifica mai mult, cu atât 
veti găsi că teosofia sau ştiinţa spirituală sunt mai logice, 


mai raţionale. Cu cât există mai puţină credintă bazată 
pe autoritate, cu atât va fi mai multă înţelegere pentru 
Christian Rosenkreutz. Vom recunoaşte cel mai bine pe 
Christian Rosenkreutz, dacă ne vom adânci mai mult şi 
mai profund în individualitatea lui şi vom deveni 
conştienţi că spiritul său există permanent. Şi cu cât ne 
vom apropia mai mult de acest mare spirit, cu atât vom 
primi o forţă mai mare. Din corpul eteric al acestui mare 
călăuzitor, care va fi mereu prezent, putem spera să 
obţinem forţă şi susţinere, dacă îi vom cere ajutorul. 


Putem să înţelegem chiar şi acel eveniment straniu al 
maladiei lui Christian Rosenkreutz, dacă ne vom adânci 
în aprofundarea ştiinţei spirituale. In secolul al XIII-lea 
această individualitate a trăit într-un corp fizic care 
ajunsese la un asemenea grad de slăbiciune, încât 
devenise transparent, şi timp de câteva zile el a zăcut ca 
mort, primind în acest timp de la cei doisprezece 
înţelepciunea lor; el a trăit - aşa cum am spus - chiar şi 
evenimentul petrecut pe drumul Damascului. 


Fie ca spiritul adevăratului rosacrucianism să fie prezent 
şi inspirator chiar în acest Zweig (ramură), şi atunci forţa 
corpului eteric al lui Christian Rosenkreutz va fi cu atât 
mai activă aici. 


Cu aceasta, fie inaugurată munca pe care o începeţi 
acum în acest Zweig şi fie ca toţi cei prezenţi să-i poată 
ajuta, după puteri, pe prietenii din Neuenbutg 
(Neuchâtel) şi să le trimită cele mai bune gânduri, pentru 
ca spiritul acestei ramuri, întemeiată acum, să fie urmat. 
Cu cât ne apropiem mai mult de lucruri elevate şi ne 
desfăşurăm activitatea în acest spirit, cu atât mai repede 
ne vom atinge țelul propus. Eu însumi am să vă 
reamintesc permanent măreţia activităţii noastre plină de 
speranţă şi cer ajutorul marelui călăuzitor al Apusului. 
Fie, deci, ca această ramură să devină o piatră de temelie 
a Templului pe care dorim să-l înălţăm. Am inaugurat 
astăzi acest Zweig în spiritul lui Christian Rosenkreutz şi 


în acest spirit vrem să încercăm să ducem munca noastră 
mai departe. 

ETERIZAREA SANGELUI. INTERVENŢIA LUI 

HRISTOS ETERIC ÎN EVOLUŢIA PĂMÂNTULUI 


Basel, l octombrie 1911 
Cunoaşterea de sine a omului este o chemare pe care 
sufletul nostru a simtit-o, de fapt, în toate timpurile când 
a aspirat la cunoaştere, fie în sensul mistic fie în sensul 
realist sau de orice alt fel, dar această cunoaştere de sine 
nu este, aşa cum a trebuit să subliniez şi cu alte ocazii, 
deloc uşor de realizat, cum îşi imaginează uneori mulţi 
oameni, chiar şi unii antroposofi. Dificultăţile pe care le 
ridică această cunoaştere de sine trebuie să fie avute în 
vedere în continuu de antroposof, deoarece cunoaşterea 
de sine este de o stringentă necesitate dacă dorim să 
ajungem la un ţel demn de natura noastră umană, în 
contextul existenţei universale, la o viaţă şi o activitate 
demne de fiinţa umană. 


Astăzi, aş dori să vedem de ce este dificilă cunoaşterea 
de sine pentru om. Omul este, fără nici o îndoială, o fiinţă 
complexă, şi când spunem ceva referitor la sufletul său, 
la viaţa sa lăuntrică nu ne reprezentăm această viaţă 
sufletească, interioară ca fiind ceva simplu, elementar, ci 
vrem să pătrudem tot mai profund, cu răbdare şi 
perseverenţă, în mod real, această minunată alcătuire, în 
acest minunat edificiu cosmic, spiritual, divin, prin care 
se poate manifesta omul. Două lucruri ne pot frapa, în 
ceea ce priveşte sufletul uman, înainte de a pătrunde 
efectiv în esenţa actului de cunoaştere. 


La fel cum un magnet are un pol nord şi un pol sud, sau 
aşa cum aspectul exterior al lumii prezintă alternanţa 
lumină-întuneric, ca gradaţii ale luminii, la fel şi sufletul 
are, s-ar putea spune, doi poli de existenţă. Ambii pot să 
ne apară când analizăm omul în două situaţii, în două 
poziţii, în viaţă. O astfel de situaţie ne-ar putea apărea 
când vedem un om care, să zicem, se găseşte pe stradă, 
cufundat în contemplarea unui fenomen care frapează 
prin frumuseţea şi noblețea sa, Omul stă nemişcat, nu-şi 


mişcă nici mâinile, nici picioarele şi nu-şi ridică ochii de 
la fenomenul (sau obiectul) care i-a atras atenţia şi pe 
care îl observă şi ne dăm seama că este preocupat să-şi 
formeze o imagine lăuntrică a ceea ce are în faţa ochilor. 
Putem spune: El este cufundat în ceea ce vede, îşi 
reprezintă ambianta sa. Aceasta ar fi una din situaţiile de 
care vrem să ne ocupăm. O altă situaţie ar fi următoarea: 
Cineva traversează strada şi se simte deodată ofensat, 
chiar rănit sufleteşte de un alt om. Fără să stea prea mult 
pe gânduri, se irită, devine furios şi îşi descarcă mânia 
împotriva celuilalt, lovindu-l sau printr-o altă reacţie. 
Conştientizăm în acest caz o manifestare a forţelor care 
izvorăsc din mânie, din iritare. Sesizăm aici manifestarea 
unor impulsuri de voinţă şi ne dăm seama că aceste 
impulsuri nu au fost precedate de prea multă gândire, că 
persoana respectivă nici nu ar fi făcut gestul de a lovi, ca 
urmare a mâniei care l-a cuprins, dacă s-ar fi gândit mai 
înainte. Ne aflăm aici în faţa a două comportări extreme: 
una care se manifestă pe de-a-ntregul ca o reprezentare 
din care este exclusă orice urmă de voinţă conştientă, şi 
alta în care este exclusă viaţa de reprezentări, iar 
subiectul trece brusc la manifestarea unui impuls 
voluntar. Acestea sunt cele două situaţii care ne 
dezvăluie cei doi poli extremi ai sufletului uman. 
Caracterul impulsiv este un pol, faptul de a te lăsa în voia 
unei impresii, a unei reprezentări sau a unor gânduri, 
fără ca voinţa să intervină, este celălalt pol. Am prezentat 
faptele într-un mod absolut exoteric, numai prin 
observarea vieţii exterioare. 


Putem merge acum ceva mai în profunzime, ajungând în 
acele sfere în care ne putem descurca numai dacă 
recurgem la ajutorul cercetării oculte. Aici ne întâmpină 
o altă polaritate, cea dintre starea de veghe şi somn. 
Ştim, desigur, ce înseamnă, în perspectiva ocultă, somnul 
şi starea de veghe. După conceptele elementare 
antroposofice, în starea de veghe cele patru componente 
ale omului, corpurile fizic, eteric, astral şi eul, sunt 
organic întrepătrunse, acţionează împreună, în starea de 
somn corpul fizic şi corpul eteric se află în patul în care 


dormim, în timp ce corpul astral şi eul sunt răspândite în 
marele Univers care mărgineşte în mod nemijlocit 
existenţa noastră fizică. Am mai putea trata aceste fapte 
şi altfel. Putem, de exemplu, să ne întrebăm care este 
situaţia dacă observăm în ce relaţii se află reprezentările 
noastre, gândirea şi voinţa cu impulsurile sale, cu starea 
de veghe şi cu somnul. 


Dacă aprofundăm lucrurile mai mult, ni se revelează 
faptul că, într-un anumit sens, fiinţa umană, în existenţa 
sa fizică actuală, de fapt, doarme continuu. Numai că 
noaptea doarme altfel decât ziua. Vă puteţi imagina acest 
lucru chiar şi numai în mod exterior, deoarece ştiţi că 
ziua omul se poate trezi în mod ocult şi poate deveni 
clarvăzător privind în lumea spirituală. În legătură cu 
acest mod de abordare, corpul fizic obişnuit este adormit 
şi se poate spune că avem de-a face cu o trezire atunci 
când omul învaţă să se slujească de simţurile sale 
spirituale. In ceea ce priveşte somnul din timpul nopţii, 
este foarte clar că atunci omul doarme. În felul acesta 
putem spune că somnul obişnuit este somn faţă de lumea 
fizică, exterioară, iar conştienta de veghe, din timpul 
zilei, este stare de somn faţă de lumea spirituală. 


Putem înfăţişa aceste fapte şi într-un cu totul alt mod. 
Dacă le cercetăm mai profund, constatăm că, în starea 
obişnuită de veghe a vieţii fizice, omul are, de regulă, o 
putere prea mică asupra voinţei. Voința este ceva ce 
scapă în mare măsură vieţii diurne. Dacă observați cu 
atenţie ceea ce numim voinţa umană, atunci veţi vedea 
cât de puţin îşi poate stăpâni omul, în viaţa de fiecare zi, 
impulsurile sale. Observati cât de putin, din ceea ce se 
face de dimineaţa până seara, rezultă din gândirea 
proprie sau din facultăţile de reprezentare, din decizie 
personală, individuală. Când cineva sună la uşă şi 
spuneţi: Intraţi!, această reacţie nu este o concluzie a 
gândirii şi a voinţei proprii. De asemenea, când vă este 
foame şi vă aşezaţi la masă, nu puteţi spune că acest fapt 
este o decizie deliberată, deoarece a fost provocat de 
organism; de starea de foame pe care o aveaţi. Incercati 


să vă recapitulaţi viaţa de fiecare zi şi veţi constata cât 
de puţin este influenţată voinţa direct de forul vostru 
interior. Care este cauza? Răspunsul ni-l dă cercetarea 
spirituală care ne arată că în ceea ce priveşte voinţa 
omul este, de fapt, adormit în timpul zilei, cu alte cuvinte, 
în impulsurile sale de voinţă el nu este deloc prezent. 
Putem ajunge la concepte şi reprezentări din ce în ce mai 
corespunzătoare şi putem să devenim, în ce ne priveşte, 
fiinţe morale sau de bun gust, dar în ce priveşte voinţa nu 
putem face nimic. Cultivând gânduri bune, am putea să 
acţionăm doar indirect asupra voinţei; voinţa nu este 
influenţată direct de viaţa noastră de fiecare zi, ci doar în 
mod indirect, pe ocolite, ca să spunem aşa, respectiv prin 
somn. Când dormim nu gândim, nu avem nici un fel de 
reprezentări: facultatea de gândire şi cea de _ 
reprezentare sunt cele care trec în stare de somn. În 
schimb, voinţa veghează şi pătrunde în organism din 
exterior, şi îl însufleţeşte. De aceea, dimineaţa ne simţim 
odihniţi şi în forţă, pentru că ceea ce pătrunde în 
organismul nostru este de natură voluntară. Faptul că nu 
ne dăm seama de această acţiune a voinţei, faptul că nu 
ştim nimic despre aceasta poate să ne pară credibil dacă 
ne gândim că facultatea noastră de reprezentare doarme 
când noi înşine dormim. De aceea dorim să dăm, mai 
întâi, un impuls pentru gândirea şi meditaţiile noastre 
ulterioare. Veţi vedea că pe măsură ce progresăm în 
cunoaşterea de sine acest adevăr se confirmă tot mai 
mult. Omul doarme, în ceea ce priveşte voinţa, când este 
în stare de veghe şi doarme, în ceea ce priveşte 
capacitatea lui de reprezentare, când doarme. În timpul 
zilei doarme voinţa, noaptea doarme viaţa de 
reprezentări. 


Dacă omul nu este conştient că în timpul nopţii voinţa nu 
doarme, aceasta provine din faptul că el nu înţelege că 
este treaz decât atunci când are reprezentări. Voința nu 
doarme noaptea, ci acţionează ca într-un veritabil 
element de foc şi lucrează asupra corpului său pentru a 
regenera ceea ce s-a uzat în timpul zilei. 


Există, deci, în om doi poli, impulsurile de voinţă şi viaţa 
de observare sau de reprezentări, şi oamenii au relaţii cu 
totul opuse cu aceşti doi poli. Intreaga noastră viaţă 
interioară, sufletească, se desfăşoară, cu nuanţe diferite, 
între aceşti doi poli; vom încerca să stabilim un raport 
între această viaţă sufletească, viaţa sufletească 
microcosmică, şi ceea ce recunoaştem a fi lumile 
superioare. Din cele spuse până acum, am dedus că unul 
din cei doi poli ai vieţii noastre sufleteşti este viaţa de 
reprezentări. 


Pentru omul cu o gândire materialistă şi care ia în 
considerare numai realităţile exterioare viaţa de 
reprezentări apare ca ceva ireal. De câte ori nu auzim pe 
cineva exprimând asemenea idei: Ei bine, reprezentările 
şi gândurile nu sunt altceva decât reprezentări şi 
gânduri! Cel ce spune aşa ceva vrea să demonstreze prin 
aceasta că dacă avem în mână o felie de pâine sau o 
bucată de carne aceasta este o realitate, dar un gând nu 
este decât un gând. Cei mai mulţi cred că gândurile nu 
pot fi mâncate şi, deci, ele nu sunt cu adevărat reale, 
sunt „doar" gânduri. Dar de ce nu sunt ele decât 
gânduri? Pentru simplul motiv că ceea ce omul consideră 
a fi gânduri, ceea ce sunt propriu-zis gândurile, nu 
reprezintă decât o umbră a lucrului însuşi. Când aveţi în 
faţă o floare şi îi priviţi umbra, aceasta indică existenţa 
florii, o realitate de fapt, fără a fi însă floarea însăşi. La 
fel se întâmplă şi cu gândurile. Şi anume, gândirea 
umană este numai umbra reprezentărilor şi a entităţilor 
care se află într-o lume superioară, într-o lume pe care o 
numim planul astral. Vă puteţi reprezenta corect 
gândirea propriu-zisă dacă vă imaginaţi capul uman - în 
desenul de mai jos el este redat schematic. În cap se află 
gândurile pe care vreau să le reprezint în acest desen 
prin liniuţele interioare. Dar aceste gânduri care se află 
în cap să ni le reprezentăm ca fiinţe vii, în planul astral. 
Acolo acţionează fiinţe de tot felul, se întâlnesc multe 
reprezentări şi activităţi care îşi proiectează umbra în 
oameni, iar aceste procese se oglindesc în capul omului 
sub forma gândirii. Este o reprezentare corectă, dacă vă 


formulaţi următoarea judecată: Din capul nostru pornesc 
în mod constant curenţi către planul astral, iar acestea 
sunt umbrele care provoacă în cap viaţa de gândire. 


PPP PIPIP Ia e E pif ar eve sd era ee” 
1 Mly othoy ae A ri 
"Y Li (A 2 ~ its. S G PL i i P 
P rI a A aw PI tral 
EEn EE d i an astra 
PTa ” 
art Îl POPP tă ete tit îi ap oort Ipit 231 da ere 


” 
- 
pi 


N 
Mm 


$ 
Le s 
f, wah hha 
5 $ + . 4 
Pra „re 
DĂ > A K r” 


gs N 
wia 
“nn 
w 
—. 
“wa 
~a -a 


N 

AM a 
` - 
= 


Există însă, în afară de ceea ce numim viaţa de gândire, 
şi o altă viaţă. În viaţa curentă, se face o deosebire între 
viaţa de gândire şi viaţa afectivă, deosebire care nu este 
cu totul exactă, dar o spun pentru a obţine din viaţa 
obişnuită un concept în acest sens. Printre sentimentele 
pe care le manifestă sufletul se întâlnesc unele de 
amabilitate, de simpatie, altele de nemulţumire, de 
antipatie. Primele însoțesc acţiunile corecte, juste, 
binevoitoare; antipatia apare ca urmare a unor acţiuni 
incorecte, nedrepte, răuvoitoare. Această viaţă de 
sentimente este deja ceva mai mult decât o simplă 
reprezentare, este altceva. Mai putem să ne facem 
reprezentări şi asupra unor lucruri care ne sunt 
indiferente. Dar trăirile sufleteşti de simpatie sau de 
antipatie le avem numai faţă de ceea ce este frumos şi 
bun sau faţă de ceea ce este rău şi urât. Aşa cum tot ce 
se derulează în om sub formă de gânduri ne duce către 
planul astral, la fel tot ce este legat de sentimentele de 
simpatie sau de antipatie ne călăuzeşte spre ceea ce 
numim Devachanul inferior. Şi la fel cum în desenul de 
mai sus am trasat liniile spre planul astral, aş putea să le 
prelungesc cu aceste reprezentări până în Devachan sau 
lumea cerească. În om se derulează procese din lumea 


cerească sau Devachan, şi aceasta mai ales sub formă de 
sentimente de simpatie şi de antipatie pentru ce este 
frumos sau urât, bine sau rău, astfel încât, purtând în noi 
ceea ce numim sentimentele faţă de lumea moral- 
estetică, este vorba, de fapt, de umbrele Devachanului 
inferior sau ale lumii cereşti, pe care le purtăm în suflet. 


Există, apoi, şi un al treilea element în viaţa sufletească a 
omului, pe care trebuie să-l deosebim de simpla 
preferinţă pentru acţiuni marcate de bunăvoință. Dacă te 
afli într-un loc şi vezi o faptă frumoasă, o faptă de 
bunăvoință şi găseşti plăcere în aceasta, este altceva 
decât dacă tu însuţi îţi implici voinţa în săvârşirea unei 
fapte, dacă tu însuţi desfăşori o acţiune binefăcătoare. Aş 
găsi întemeiat să consider plăcerea pentru ce este bun şi 
frumos şi neplăcerea pentru acţiuni dăunătoare şi urâte 
ca fiind elemente de natură estetică, şi, dimpotrivă, ceea 
ce împinge pe om să facă el însuşi, efectiv, binele ca 
element de natură morală. Elementul moral se află pe o 
treaptă mai înaltă în comparaţie cu ceea ce nu este decât 
de natură estetică, simpla plăcere sau neplăcere stau pe 
o treaptă inferioară fată de sentimentul de a face tu 
însuţi bine sau rău. În măsura în care sufletul se simte 
împins să acţioneze, în măsura în care simte impulsuri 
morale, acestea sunt umbre proiectate din Devachanul 
superior, din lumea cerească superioară. 


Ne putem imagina că aceste trei activităţi de natură 
sufletească care se suprapun, cea pur intelectuală a 
gândirii, a reprezentărilor şi a observaţiei, cea estetică a 
sentimentelor de plăcere sau neplăcere şi cea morală, a 
impulsurilor fată de bine sau de rău, aceste trei trăiri ale 
vieţii sufleteşti ale omului sunt imaginile microcosmice 
suprapuse a ceea ce se află şi în marele Univers exterior, 
în cele trei lumi care compun macrocosmosul: lumea 
astrală, care se reflectă în suflet, ca lume a gândirii, 
lumea intelectuală; lumea devachanică inferioară, care se 
proiectează ca lume estetică, a plăcerii şi a neplăcerii; şi 
a treia, lumea Devachanului superior, a cărui umbră se 
proiectează ca moralitate. 


GÂNDIRE UMBRE ALE (starea de 
ENTITAŢILOR VEGHE) 
DIN PLANUL ASTRAL 


SIMPATIE ŞI UMBRE ALE (starea de 
ANTIPATIE ENTITĂȚILOR VIS) 
DIN DEVACHANUL 
INFERIOR 
IMPULSURILE UMBRE ALE (starea de 
MORALE ENTITĂȚILOR SOMN) 
DIN DEVACHANUL 
SUPERIOR 


Dacă facem o legătură între ce am spus acum şi ceea ce 
am vorbit mai înainte referitor la cei doi poli ai sufletului 
uman, vom percepe elementul intelectual ca pe un pol 
care domină mai ales viaţa diurnă în stare de veghe, când 
sunte treji în raport cu viaţa intelectuală. Omul este treaz 
în timpul zilei în ce priveşte intelectul, în timpul somnului 
este treaz în ce priveşte voinţa. Deoarece însă în timpul 
somnului el doarme în ce priveşte intelectul, nu este 
conştient de ceea ce întreprinde voinţa. Dar indirect el 
acţionează cu voinţa în ceea ce am numit impulsul şi 
principiile de bază morale. De fapt, omul are nevoie de 
somn pentru ca ceea ce primeşte ca impulsuri morale 
prin gândire să devină cu adevărat eficace. Iată un 
adevăr: aşa cum se prezintă omul de astăzi în viaţa 
obişnuită, nu poate realiza ceva corect decât în plan 
intelectual; mai puţin poate realiza în plan moral; în 
această privinţă, avem nevoie să fim ajutaţi de forţe 
venite din macrocosmos. 


Ceea ce este în noi ne poate conduce mai departe numai 
în zona intelectualităţii, dar pentru a deveni mai buni din 
punct de vedere moral trebuie să fim ajutati de zei. lată 
motivul pentru care, seara, ne cufundăm în somn; prin 
aceasta putem pătrunde în voinţa divină, acolo unde nu 
putem ajunge doar cu neputinciosul nostru intelect şi 


unde forţe divine transformă în forţe de voinţă principiile 
morale pe care le-am asimilat şi insuflă în voinţa noastră 
ceva la care altminteri nu putem ajunge decât în 
gândurile noastre. 


Între aceşti doi poli, între polul voinţei, care stă de veghe 
în timpul nopţii, şi polul intelectului, care veghează ziua, 
se află domeniul estetic, care există permanent în om. 
Am văzut că omul, în timpul zilei, nu este complet treaz. 
Numai cei mai prozaici, cei mai filistini sunt mereu lucizi 
când sunt în stare de veghe. De fapt, oamenii trebuie să 
viseze chiar în timpul zilei, trebuie să viseze şi în timpul 
stării de veghe, trebuie să se dedice artei, poeziei sau 
oricărei alte activităţi care să nu fie legată doar de 
realitatea prozaică. Cei care reuşesc aceasta creează o 
legătură ce poate exercita asupra existenţei o influenţă 
benefică. A te lăsa în voia unor astfel de gânduri 
înseamnă, într-o oarecare măsură, a pătrunde ca un vis în 
viaţa noastră din starea de veghe. În viaţa de somn avem 
vise; acestea sunt visele adevărate care pătrund în 
conştienţa obişnuită*. Este ceva de care fiecare om are 
nevoie, ceva ce ne face să nu dorim să ducem o simplă 
viaţă prozaică, searbădă, nesănătoasă. Visul vine de 
obicei noaptea, nu este ceva ce mai trebuie justificat. El 
este elementul de mijloc care se plasează între cei doi 
poli: visul de noapte şi visul din timpul zilei, care pot trăi 
în fantezie. 

* Referire la starea de conştienţă pe care fiinţa umană o avea 

în timpul perioadei atlanteene. (Nota trad.) 
Avem, aşadar, o structură tripartită în suflet: intelectul, 
prin care suntem atât de treji şi purtăm în noi umbrele 
planului astral, când în timpul zilei ne lăsăm în voia 
gândurilor, astfel încât adesea apar ideile şi fanteziile 
cele mai fecunde din viaţa cotidiană, precum şi marile 
invenţii. În timpul somnului, când visăm, când aceste vise 
intervin în viaţa noastră de somn, atunci în noi se 
proiectează imaginile din lumea cerească inferioară sau 
din Devachanul inferior. Iar când, apoi, imprimăm în 
somn voinţei noastre moralitate - acest fapt nu îl putem 
percepe direct, ci numai prin efectele sale -, dacă suntem 


în stare să implantăm această influenţă a puterilor 
spiritual-divine din timpul nopţii în gândurile şi ideile 
noastre, atunci impulsurile pe care le conştientizăm sunt 
umbrele coborâte din Devachanul superior, din lumea 
cerească superioară. Acestea sunt impulsurile şi 
sentimentele morale care trăiesc în noi şi care ne fac să 
spunem: În fond, viaţa omenească nu este justificată 
decât prin aceea că punem gândirea noastră în slujba 
binelui şi a frumosului, iar acţiunea noastră intelectuală 
se lasă străbătută de adevăratul, autenticul sânge al 
inimii vieţii spiritual-divine, se lasă străbătută de 
impulsuri morale. 


Ceea ce am stabilit ca fiind viaţa sufletească a fiinţei 
umane, mai întâi printr-o investigaţie exterioară sau 
exoterică, iar apoi printr-una ceva mai mistică, rezultă de 
fapt dintr-o cercetare ocultă mai profundă. Ni se 
revelează astfel ceea ce am descris acum mai mult 
exterior, procese pe care clarvederea le poate percepe în 
om. Când, astăzi, o fiinţă umană se află în faţa noastră în 
stare de veghe şi o privim cu un ochi clarvăzător, se 
observă că anumite raze de lumină merg în mod constant 
de la inimă spre cap. Dacă vrem să prezentăm această 
percepţie în mod schematic trebuie s-o facem astfel încât 
zona inimii s-o plasăm în punctul din care pornesc 
constant curenţi spre creier, înconjurând, în interiorul 
capului, acel organ care în anatomie este descris ca fiind 
glanda pineală (a se vedea schema). 


RLP % 
7 


/ 
A A 7 i 7 
7 A Pit 45 27 
A % A A „ri: A A - ght -2%4 
A CA 7 7 dia me G Si a 
A / DE i Fai pa 
l, y 2*7 2 "y f g VA A 
E are, i nei -$ d 
” PA ga A b 
Je LFS: 
t 5 Pi 5 $ 2 
2h ENS 3 7 45 
IL! E 8 TA at 
7 E IE / Í HO e 
A P Vi a” 
. Ai CĂ 7 7 E d 
y 
7 PAR, A g £ z 
7 , îs: 7 
str tpar irti “pp rio rr re 
3 7 > 4 £, 
4 P r 4 . Z g 
Z A j / I : Z 
Ar EE Inimă 7 Inimă 3 
ff f f 
"edprrp AA meet Cept lIi tisttts a A 


Ca nişte raze de lumină circulă de la inimă în sus, spre 
cap, şi înconjoară glanda pineală. Aceşti curenți se 
formează datorită faptului că sângele uman, care este o 
substanță de natură fizică, se transformă în mod continuu 
în substantă eterică, astfel că în zona inimii are loc 
permanent un proces de trecere a sângelui într-o 
substanţă eterică fină, iar aceasta, la rândul său, curge 
spre cap şi înconjoară ca o lumină glanda pineală. Acest 
proces de eterizare a sângelui are loc pennanent în omul 
treaz. Dar când dormim lucrurile se prezintă cu totul 
altfel, în sensul că un observator înzestrat cu facultăţi 
oculte ar observa permanent un curent venind din 
exterior şi din spate spre inimă. Când omul doarme, 
aceşti curenţi care vin din afară, din spaţiul cosmic, din 
macrocosmos spre interiorul omului care doarme şi al 
cărui corp fizic şi eteric se află în pat reprezintă ceva cu 
totul minunat. Aceste raze sunt foarte diferite, în funcţie 
de oameni. Oamenii, când dorm, sunt diferiţi, iar dacă ar 
şti cât de penibili apar pentru privirea ocultă, 
clarvăzătoare, când donn, uneori în public, ar evita să o 
mai facă, pentru că în felul acesta se trădează. 


În fapt, calităţile morale se revelează într-o mare măsură 
în coloratura deosebită a ceea ce pătrunde în om când 
doarme, astfel că cine are principii morale de speţă joasă 
primeşte alţi curenţi decât un altul cu principii 
superioare, elevate. Nu are nici un rost să ne prefacem în 
timpul zilei. Faţă de înaltele puteri cosmice, nu ne putem 
preface. Fapt este că într-un om care are doar o usoară 
tendinţă spre principii nu tocmai morale afluează 
continuu raze luminoase de un roşu-brun şi tot felul de 
alte culori care tind spre un ton roşu-brun. În schimb, la 
cei care au idealuri morale înalte apar raze luminoase de 
culoare violet-liliachie. În momentul când ne trezim sau 
când adormim, în zona glandei pineale se dă un fel de 
luptă între ceea ce afluează de sus în jos şi ceea ce 
afluează de jos în sus. La omul în stare de veghe, 
elementul intelectual merge de jos în sus, sub forma unor 
efecte luminoase, iar ceea ce este propriu-zis de natură 
moral-estetică merge de sus în jos. În momentul când ne 
trezim sau când adormim, curenţii care merg în sus şi 
curentii care merg în jos se întâlnesc şi atunci se poate 
aprecia dacă cineva este deosebit de inteligent dar are 
principii inferioare, şi în acest caz are loc o luptă intensă 
în apropierea glandei pineale, sau dacă cineva are 
principii sănătoase şi dacă intelectualitatea sa vine în 
întâmpinarea ta; atunci apare o uşoară răspândire a unui 
fenomen luminos, licărind în jurul glandei pineale. 
Aceasta este în acelaşi timp cufundată într-o mică mare 
de lumină, în momentul când ne trezim sau în momentul 
când adormim: Prin această slabă licărire care înconjoară 
glanda pineală, în momentul trezirii sau în momentul 
adomirii, se revelează o calitate morală. Aşa se 
oglindeşte în om natura sa morală. lar această slabă şi 
liniştită licărire se extinde adesea mai departe, până în 
zona inimii. Aşa apar în om două curente, unul din 
macrocosmos, celălalt din microcosmos. 


Întreaga importantă a modului cum se întâlnesc în om 
cele două curente am putea-o aprecia abia când, pe de o 
parte, am gândi la ceea ce s-a spus într-o manieră mai 
mult exterioară despre viaţa sufletească, aşa cum se 


prezintă în tripla sa polaritate, intelect, estetic, moral, 
care radiază de sus în jos, de la creier la inimă, iar pe de 
altă parte ajungem să sesizăm întreaga importanţă a 
celor spuse, dacă aducem în faţa ochilor fenomenul 
corespunzător din macrocosmos. Acest fenomen trebuie 
descris în prezent aşa cum se prezintă ca rezultat al unor 
cercetări oculte de o acuratețe deosebită, întreprinse în 
ultimii ani de unii rosacrucieni izolaţi. Potrivit acestora 
trebuie luat în considerare elementul macrocosmic în 
paralel cu cel microcosmic. Şi atunci se vede - căci vă 
veţi apropia tot mai mult de înţelegerea acestui lucru - că 
ceea ce am spus că se petrece în macrocosmos se 
petrece la fel şi în microcosmos. 


Aşa cum în regiunea inimii are loc o transformare 
perpetuă a sângelui în substanţă eterică, un proces 
asemănător se întâmplă şi în macrocosmos. Cuprindem 
cu înţelegerea noastră acest fapt dacă ne îndreptăm 
privirea spre Misteriul de pe Golgota şi spre acea clipă 
când sângele lui lisus Hristos a curs din rănile sale. Acest 
sânge nu trebuie privit doar ca substanţă chimică, ci, 
prin tot ce s-a spus despre natura lui lisus din Nazaret, 
ca ceva cu totul deosebit. În timp ce sângele curgea şi se 
infiltra în pâmânt, Pâmântului i s-a dat o substanţă care 
în timp ce se unea cu ela constituit un eveniment de cea 
mai mare importanţă pentru toate timpurile ce vor veni şi 
care nu a putut avea loc decât o singură dată. Ce s-a 
întâmplat cu acest sânge în continuare? Nimic altceva 
decât ce se întâmplă de obicei în inima omului. Acest 
sânge trece în cursul evoluţiei Pământului printr-un 
proces de eterizare. Şi aşa cum sângele nostru afluează 
ca eter de la inimă în sus, tot aşa trăieşte, din momentul 
Misteriului de pe Golgota, în eterul Pământului sângele 
eterizat al lui lisus Hristos. Corpul eteric al Pământului 
este impregnat cu ceea ce a rezultat din sângele care a 
curs pe Golgota; acest fapt este deosebit de important. 
Dacă ceea ce s-a întâmplat nu ar fi avut loc, prin lisus 
Hristos, atunci în om nu s-ar fi petrecut decât procesele 
pe care le-am descris mai inainte. Aşa însă, din momentul 
săvârşirii Misteriului de pe Golgota, există o posibilitate 


permanentă ca în aceşti curenţi, care merg de jos în sus, 
să fie asociată şi acţiunea sângelui eteric al lui Hristos. 


Prin faptul că în corpul eteric al Pământului se află 
sângele eteric al lui Iisus din Nazaret, în sângele eterizat 
al omului, care circulă de jos în sus, de la inimă spre 
creier, se găseşte, de asemenea, şi sângele eterizat al lui 
lisus din Nazaret, astfel că în om nu se întâlneşte numai 
ceea ce am arătat mai înainte, ci curentul sanguin uman, 
propriu-zis, întâlneşte curentul sanguin al lui lisus 
Hristos. Dar o astfel de unire a acestor două curente este 
posibilă numai când omul întâmpină cu înţelegere 
corectă ceea ce este conţinut în impulsul adus de Hristos. 
Altminteri, nu este posibilă nici un fel de legătură, cele 
două curente se vor respinge reciproc, se vor îndepărta 
unul de altul, după cum s-au şi ciocnit. Această înţelegere 
nu o putem dobândi decât în măsura în care o asimilăm 
potrivit cu cerinţele corespunzătoare fiecărei epoci de 
evoluţie a Pământului. În epoca în care lisus Hristos trăia 
pe Pământ, puteau aduce în întâmpinarea faptelor ce se 
petreceau atunci o înţelegere corectă cei care veneau la 
precursorul Lui, loan, şi se botezau în formula pe care 
ne-o arată Evangheliile. Ei primeau botezul pentru a 
transforma păcatul, respectiv karma vieților anterioare 
ajunsă la termen, şi pentru a afla că impulsul cel mai 
important din evoluţia Pământului va cobori acum într-un 
corp fizic. Evoluţia omenirii îşi urmează însă cursul, şi 
pentru epoca noastră actuală este important ca omul să 
înveţe să înţeleagă faptul că trebuie să asimileze 
cunoştinţele ştiinţei spirituale şi să însufleţească în mod 
progresiv ceea ce curge de la inimă spre creier în aşa 
măsură, încât să ajungă la înţelegerea antroposofiei. 
Consecința acestui fapt va fi că fiinţa umană va putea 
prelua ceea ce începe să intervină în secolul al XX-lea, 
adică, dincolo de ipostaza fizică a lui Hristos care a trăit 
în Palestina, ipostaza lui Hristos eteric. 


În prezent am ajuns la acel moment când Hristos în 
ipostaza lui eterică intervine în viaţa Pământului şi va 
deveni vizibil, la început doar pentru un mic număr de 


oameni, care-l vor vedea ca într-o clarvedere naturală. 
Apoi, în următoarele trei milenii, Hristos va deveni vizibil 
pentru tot mai mulţi oameni. Aceasta trebuie să se 
întâmple, este un fapt natural. Că aşa va fi este la fel de 
adevărat, după cum în secolul al XIX-lea au apărut 
cuceririle posibile cu ajutorul electricităţii. Că un anumit 
număr de oameni vor vedea pe Hristos în ipostaza sa 
eterică şi vor trăi evenimentul de pe drumul Damascului 
este adevărat. Dar va trebui ca oamenii să înveţe să ia în 
considerare momentul în care Hristos va veni la ei. Nu 
vor trece, de acum, decât puţine decenii şi pentru 
oameni, în special pentru tineri, acest lucru se va 
produce - acum deja se pregăteste aceasta peste tot: un 
om oarecare vine într-un loc sau altul, are o trăire sau 
alta. Dacă acel om şi-a dezvoltat în mod real percepţia 
prin activităţi şi exerciţii antroposofice, ar putea deja să 
remarce că, deodată, cineva din preajma lui intervine 
pentru a-l ajuta, făcându-l atent asupra unui aspect sau 
altul, ceea ce înseamnă, de fapt, că în faţa lui este 
Hristos, dar el are impresia şi crede chiar că este doar un 
om fizic oarecare. Dar îşi va da seama că este o fiinţă 
supranaturală pentru că dispare imediat. Mulţi vor trece 
prin această trăire simtind că deodată li se strânge inima, 
îi apasă o durere, deşi stau liniştiţi în odaia lor, neştiind 
ce să facă, văd că uşa camerei se deschide: apare Hristos 
sub înfătisarea sa eterică şi le transmite cuvinte de 
consolare. Căci Hristos va deveni pentru oameni un 
mângâietor viu! Oricât de grotesc ar putea să apară 
astăzi acest lucru, adevărul este, totuşi, că uneori când 
oamenii se strâng laolaltă şi nu prea ştiu ce să facă sau 
chiar dacă mai mulţi oameni sunt împreună şi aşteaptă, 
ei vor vedea apărând pe Hristos în forma sa eterică! 
Acolo va fi prezent El însuşi, va lua parte la discuţie, 
cuvântul său se va auzi chiar în adunări. Ne îndreptăm 
spre aceste timpuri. Partea pozitivă este ceea ce va 
interveni, ca element pozitiv şi constructiv, în evoluţia 
omenirii. 


Nu trebuie să rostim nici un cuvânt împotriva marilor 
progrese culturale ale timpurilor noastre, ele sunt 


necesare pentru salvarea şi eliberarea oamenilor. Chiar 
dacă avem în vedere toate progresele obţinute în 
dominarea forţelor naturii, acest lucru este ceva mic şi 
neînsemnat în comparatie cu ceea ce va fi dat omului 
care va trăi, celui care va vieţui în sufletul său trezirea 
întru Hristos, care va interveni în cultura umană şi în 
problemele ei. Ceea ce se va dezvolta, prin aceasta, în om 
sunt forţe pozitive de coeziune. Hristos aduce în cultura 
umană forţe constructive. 


Da, dacă ne-am referi la primele timpuri postatlanteene, 
vom vedea că, atunci, oameni îşi clădeau locuiniele într- 
un mod cu totul diferit decât o facem noi astăzi. Ei 
utilizau pentru aceasta tot felul de materii vegetale care 
creşteau în preajma lor şi, ceva mai mult, prin însuşi 
faptul de a le utiliza, contribuiau la dezvoltarea lor, la 
creşterea lor. Chiar şi palatele erau construite în acest 
fel, împletind ramuri şi tulpini unele cu altele, şi aşa mai 
departe. Astăzi oamenii trebuie să construiască din ruine. 
Intreaga civilizaţie materială este făcută din sfărâmături. 
Şi în decursul anilor ce vor veni veţi întelege şi mai bine 
cât de multe feluri de lucruri diverse sunt produse ale 
distrugerilor, sfărâmături. 


Lumina însăşi se distruge în cadrul procesului nostru 
terestru postatlantean. Până în perioada Atlantidei, acest 
proces terestru avea un caracter progresiv; de atunci, el 
este într-o continuă degradare. Ce este lumina? Ea se 
degradează, iar lumina degradată este electricitate. Ceea 
ce noi cunoaştem ca fiind electricitate este lumina însăşi 
care se degradează în sânul materiei. Forţa chimică, care 
trece printr-o transformare în cadrul evoluţiei terestre, 
este magnetism. Va apărea însă şi o a treia forţă. Iar dacă 
electricitatea le apare astăzi oamenilor ca făcând minuni, 
atunci această a treia fortă va influenţa într-un mod şi 
mai miraculos cultura noastră. Şi cu cât vom utiliza mai 
mult această forţă, cu atât mai curând va deveni 
Pământul un cadavru, pentru ca ceea ce este elementul 
spiritual al Pământului să se poată pregăti pentru a 
actiona pe Jupiter. Forţele trebuie utilizate în vederea 


distrugerii Pământului, pentru ca prin aceasta omul să se 
elibereze de sub influenţa sa, iar corpul Pământului să se 
poată degrada. Atât timp cât Pământul urma un proces 
evolutiv progresiv, acest lucru nu era cu putinţă, 
deoarece numai Pământul în curs de dezagregare poate 
utiliza această mare cucerire culturală care este 
electricitatea. Oricât de curioasă poate să pară această 
afirmaţie acum, ea va trebui sustinută din ce în ce mai 
mult. Trebuie să înţelegem natura procesului de evoluţie, 
deoarece numai aşa oamenii vor reuşi să valorifice în 
mod corect cultura noastră. Vom afla prin aceasta că este 
necesar ca Pământul să se degradeze, căci altfel spiritul 
nu se va elibera. Dar totodată oamenii vor învăţa să 
aprecieze şi ceea ce este pozitiv: pătrunderea forţelor 
spirituale în existenţa noastră terestră. 


Constatăm deja marele şi considerabilul progres care a 
constat în faptul că a fost necesar ca timp de trei ani 
Hristos să umble într-un corp fizic uman, îndelung 
pregătit, spre a putea deveni vizibil ochilor noştri fizici. 
Prin ceea ce s-a întâmplat în acei trei ani, oamenii au 
devenit apți pentru a vedea în viitor şi pe acel Hristos 
care va umbla într-un corp eteric şi care va interveni tot 
atât de real şi activ în viaţa terestră cum a făcut-o Hristos 
în corpul fizic în vremea evenimentelor adevărate din 
Palestina. Oamenii vor înţelege aceste lucruri doar cu 
condiţia să nu le privească cu simţurile tulburi, să fie 
convinşi că au a face cu un corp eteric care se va deplasa 
prin mijlocul lumii fizice şi că acesta este singurul corp 
eteric care poate acţiona în lumea fizică exact aşa cum 
acţionează în mod obişnuit un corp fizic. Acest corp 
eteric se va deosebi de un corp fizic numai prin aceea că 
va putea fi prezent, în acelaşi timp, în două, în trei sau 
chiar într-o sută sau o mie de locuri, ceea ce numai o 
structură eterică o poate face şi nicidecum una fizică. 
Rezultatul acestui progres este faptul că cei doi poli, 
despre care am vorbit mai înainte, polul intelectualităţii 
şi cel al moralității, vor deveni una, se vor contopi din ce 
în ce mai mult într-o unitate. Aceasta se va realiza 
deoarece oamenii vor învăţa, în decursul următoarelor 


milenii, să vadă pe Hristos în lume, în ipostaza sa eterică. 
Ei vor fi pătrunşi, tot mai mult, chiar în timpul zilei, de 
acţiunea directă a Binelui în lumea spirituală. În timp ce 
acum voinţa doarme ziua, iar omul nu poate acţiona, în 
fond, decât indirect, cu ajutorul reprezentării, în cursul 
următoarelor milenii se va ajunge ca, prin ceea ce îşi 
exercită influenţa din zilele noastre şi depinde de Hristos, 
acţiunea omului să poată fi îmbunătăţită în mod direct, 
chiar şi ziua, în stare de veghe. 


Ceea ce visa Socrate (Nota 26), că virtutea s-ar putea 
preda ca învăţătură, se va realiza realmente. Căci va 
apărea din ce în ce mai mult, pe Pământ, posibilitatea ca 
nu numai intelectul să fie format şi stimulat de profesori, 
ci şi impulsurile morale să fie răspândite în cadrul 
sistemului de învăţământ. Schopenhauer a spus: „A 
predica morala este uşor, a o fundamenta este foarte 
greu" (Nota 27). De ce este aşa? Fiindcă predica nu 
răspândeşte, de fapt, morala. Se poate foarte bine să fii 
de acord cu principiile morale, dar să nu le respecţi. 
Cuvintele apostolului Pavel se potrivesc pentru cei mai 
mulţi oameni: „Spiritul este dispus, dar carnea este 
slabă". Dar aceasta se modifică prin faptul că flacăra 
morală emană din figura lui Hristos. Astfel se va instaura 
din ce în ce mai mult pe Pământ recunoaşterea de către 
om a necesităţii moralei şi a impulsurilor pe care le 
insuflă. Pământul se va transforma în măsura în care 
omul va simţi tot mai mult că moralitatea aparţine 
Pământului. În viitor, vor fi imorali doar acei oameni care 
vor primi ajutor numai în stare de imoralitate, care vor fi 
posedaţi de forţele rele, demonice, de forţe ahrimanice şi 
asurice* şi care tind spre această stăpânire. Acesta este 
stadiul viitor al Pământului: suficient de mulţi oameni să 
fie gata să înveţe şi să predea învăţăminte despre 
moralitate, care totodată vor da o fundamentare 
moralității; în acelaşi timp vor fi şi oameni care din 
propria lor voinţă vor dori să se ataşeze la puterile răului, 
formând o armată a răului împotriva celor buni (Nota 
28). Nimeni nu va fi constrâns să aleagă o cale sau alta, 
fiecare va alege prin propria sa voinţă liberă. 


* Asuras (în sanscrită, „spirite"). Iniţial erau privite ca fiinţe 
spirituale care participă la evoluţie, atât pentru a produce 
ordine, dar şi dezordine, pentru a crea, dar şi pentru a 
distruge. Ulterior sunt privite ca forte rebele, negative, chiar 
satanice. (Nota trad:) 
Urmează, apoi, o perioadă când pe Pământ se va petrece 
ceva ce se întâlneşte, de fapt, numai în definițiile 
grandioase ale ocultismului şi ale misticii orientale, o 
perioadă în care această atmosferă de moralitate se va 
amplifica în cel mai înalt grad. Despre acest moment 
mistica orientală pomeneşte de mai multe milenii. Dar 
mai ales de la apariţia lui Buddha se vorbeşte cu o 
deosebită forţă despre acel moment din viitor când 
Pământul va fi scăldat într-o atmosferă eterică de 
moralitate. Şi ca o mare speranţă pentru viitor, speranţă 
care exista încă din timpul vechilor Rishi în mistica 
orientală, este considerat faptul că Pământul va primi 
acel impuls, văzut ca o parte din fiinţa lui Vishva-Karman, 
sau, aşa cum îl numeşte Zarathustra, Ahura-Mazdao. 
Pentru mistica orientală, din entitatea pe care noi o 
numim Hristos va emana acel impuls moral, acea 
atmosferă terestră de moralitate; de fapt, mistica 
orientală îşi punea speranţa în însuşi Hristos. 


Mijloacele de investigaţie spirituală ale misticii orientale 
nu au fost suficiente pentru a-şi putea imagina acest 
adevăr, dar s-a putut ajunge la o reprezentare a ceea ce 
apare ca o consecinţă a acestui eveniment. Misticii 
orientali şi-au imaginat că figurile pure din Akasha, 
scăldate în foc, în lumina Soarelui, se vor împlini, vor 
veni în decursul a cinci mii de ani de la Iluminarea 
marelui Buddha ca urmare a unui fapt care nu poate fi 
recunoscut numai prin mistica orientală. O minunată 
reprezentare, într-adevăr: va veni ceva ce nu va fi posibil 
decât datorită atmosferei morale purificate a Pământului, 
Fiii luminii şi ai Soarelui* vor păşi prin această atmosferă 
morală terestră nu ca fiinţe fizice, incarnate, ci sub forma 
unor figuri pure din Akasha. Dar atunci, la cinci mii de 
ani de la Iluminarea lui Gautama Buddha, va fi prezent şi 
Instructonal care-i învaţă pe oameni să înţeleagă ce figuri 
minunate sunt acele forme şi structuri pure de foc şi 


lumină. În epoca noastră, de la cel care va deveni cândva 
Maitreya Buddha - nu în prezent, ci cândva - pornesc cele 
mai importante învățături despre entitatea hristică. 

* Ingeri şi Arhangheli. (Nota trad.) 
Se uneşte astfel mistica orientală şi cunoaşterea creştină 
din Occident într-o unitate minunată. Va deveni foarte 
clar şi faptul că cel care peste trei mii de ani de la 
începutul erei noastre va apărea ca Maitreya Buddha va 
avea încă numeroase incarnări pe Pământ, ca 
Bodhisattva, ca urmaş al lui Gautama Buddha. Una din 
incarnările sale anterioare a fost realizată în persoana lui 
Jeshu ben Pandira, care a trăit cu o sută de ani înainte de 
era noastră. Cel incamat în persoana lui Jeshu ben 
Pandira este acelaşi care va deveni Maitreya Buddha şi 
care la fiecare o sută de ani apare într-un corp fizic, 
carnal, e drept, nu ca Buddha, ci ca Bodhisattva. Chiar 
acum, în epoca noastră, emană de la acesta, care, cum 
am spus, într-o bună zi - nu acum, ci în viitor - va deveni 
Maitreya Buddha, cele mai importante învățături despre 
entitatea lui Hristos şi despre Fiii focului - Agnishvatti 
din mitologia hindusă. 


Semnul prin care omul poate recunoaşte pe acela care 
într-o zi va deveni Maitreya Buddha este acelaşi, atât 
pentru mistica orientală, cât şi pentru cunoaşterea 
creştină. Semnul de recunoaştere al aceiuia care va fi 
cândva Maitreya Buddha şi care, spre deosebire de Fiii 
focului, apare la răstimpuri într-un corp fizic ca 
Bodhisattva, constă în faptul că acesta creşte în tinereţe 
fără ca nimeni să bănuiască ce fel de individualitate se 
află în el. Acest aspect este valabil permanent, astfel 
încât cei care înţeleg această regulă vor recunoaşte în el 
un Bodhisattva abia la vârsta de treizeci - treizeci şi trei 
de ani. Atunci se produce un fel de substituire de 
personalitate. Maitreya Buddha se va face cunoscut de 
umanitate tocmai în al treizeci şi treilea an din viaţa sa. 
La fel cum lisus Hristos şi-a început opera abia în al 
treizecilea an de viaţă, tot aşa şi Bodhisattvi care vor 
anunţa în continuare pe Hristos vor fi recunoscuţi în al 
treizeci şi treilea an din viaţa lor. Şi însuşi Maitreya 


Buddha se va conforma acestei reguli generale, el care 
prin cuvinte profunde şi pătrunzătoare, despre care 
astăzi nu ne putem face nici o reprezentare, va 
propovădui, ca Bodhisattva metamorfozat, mari secrete 
ale existenţei; el va vorbi într-o limbă care abia trebuie să 
fie creată, căci astăzi nici un om nu ar putea găsi 
cuvintele prin care Maitreya Buddha va vorbi oamenilor. 
Motivul pentru care nu se poate vorbi oamenilor în 
această limbă este acela că în fiinţa umană nu există încă 
instrumentele fizice corespunzătoare. Cuvintele 
Iluminatului nu vor transmite nişte simple învățături, ci 
vor inocula impulsuri morale în sufletele oamenilor. 
Asemenea cuvinte nu pot fi încă rostite de laringele fizic 
pe care îl avem în prezent. Ele pot exista acum numai în 
lumile spirituale. 


Antroposofia este pregătirea pentru tot ce va veni în 
viitor. Cei care apreciază cu seriozitate evoluţia omenirii 
doresc ca evoluţia sufletească să nu se împotmolească, ci 
să continue în aşa fel, încât Pământul să se poată elibera 
în mod real în partea lui spirituală şi să poată lăsa partea 
sa cea mai grosolană să se desprindă ca un cadavru - şi 
oamenii ar putea împiedica întregul proces; cei care vor 
ca acest proces evolutiv să se realizeze trebuie să 
dobândească înţelegerea vieţii spirituale, cu ajutorul a 
ceea ce astăzi numim antroposofie. Antroposofia devine 
astfel o datorie, iar cunoaşterea devine ceva faţă de care 
simţim că avem o responsabilitate. Şi dacă ajungem să 
simţim şi să vrem astfel şi dacă deţinând aceste secrete 
ale Universului considerăm că putem să fim antroposofi, 
atunci sentimentele noastre sunt cele corecte. În această 
situaţie, antroposofia nu trebuie să fie pentru noi ceva ce 
satisface curiozitatea, ea trebuie să devină ceva fără de 
care nu putem trăi. Numai în acest caz sentimentele 
noastre sunt corecte, numai atunci devenim pietre de 
construcţie vii în acest măreț edificiu care trebuie să fie 
construit în sufletele oamenilor şi care se poate întinde 
deasupra lor. 


Antroposofia este o deschidere spre adevăratele 


fenomene ale Universului, aşa cum se vor arăta 
oamenilor în viitor propriilor noastre suflete, fie că vom fi 
încă într-un corp fizic, fie că vom fi între moarte şi o nouă 
naştere. Numai că oamenii trebuie să dobândească 
înţelegerea acestor evenimente neapărat cât sunt aici, pe 
Pământ, într-un corp fizic, fără să fie afectaţi între 
moarte şi o nouă naştere de ceea ce se va petrece atunci. 
Pentru cei care îşi însuşesc fiind în corp fizic înţelegerea 
lui Hristos va fi indiferent dacă vor fi în viaţă când 
soseşte momentul de a-l contempla pe Hristos sau dacă 
vor fi trecut prin poarta morţii. Dar cei care acum refuză 
înţelegerea lui Hristos, dacă în momentul producerii 
acelor evenimente vor fi trecut prin poarta morţii, trebuie 
să mai aştepte până la o nouă incarnare, deoarece nu au 
posibilitatea să dobândească între moarte şi o nouă 
naştere această bază. Dacă, însă, acest fundament a fost 
dobândit o dată, el este dobândit pentru totdeauna şi 
Hristos poate fi contemplat şi între moarte şi o nouă 
naştere. Astfel, antroposofia nu este ceva ce se învaţă 
numai pentru viaţa fizică, ci este ceva ce are valoare şi 
atunci când am părăsit, prin moarte, corpul fizic. 


Aceste lucruri am dorit să vi le ofer astăzi pentru 
înţelegerea omului şi pentru a crea un prilej de a 
răspunde la unele întrebări. Cunoaşterea de sine este 
dificilă deoarece omul este o fiinţă foarte complicată. Şi 
omul este atât de complicat pentru că el este legat cu 
toate lumile şi entităţile superioare. Ceea ce există în noi 
sunt imagini umbrite ale marelui Univers şi ceea ce este 
constituţia noastră, corpul fizic, corpul eteric, corpul 
astral şi eul, componentele noastre, toate acestea sunt 
lumi pentru fiinţele divine. Ceea ce este pentru noi corp 
fizic, eteric, astral şi eu, este în realitate o lume, cealaltă 
lume este cea superioară, lumea cerească. Pentru 
entităţile spiritual-divine ale lumilor superioare 
elementele corporale sunt lumi superioare spiritual- 
divine. De aceea omul este ceva atât de complicat, pentru 
că el este cu adevărat imaginea reflectată a lumii 
spirituale. Acest fapt trebuie să-l determine să aibă 
constienţa demnităţii sale ca om. Dar din această 


recunoaştere că noi suntem, de fapt, o imagine, că 

suntem încă departe de ceea ce trebuie să fim, pe calea 

ocolită care ne apropie de această recunoaştere, pe lângă 

demnitatea de om trebuie să dobândim şi modestia 

adecvată şi smerenia faţă de macrocosmos şi zeii săi. 
Din răspunsurile date la întrebările puse pe 


marginea conferinţei 
Întrebare: Ce trebuie să înţelegem prin cuvintele lui 
Pavel „a vorbi în limbi"? 
Răspuns: La anumiţi oameni excepţionali, se poate 
întâmpla ca nu numai fenomenul vorbirii să fie prezent în 
stare de veghe, ci se alătură vorbirii ceva ce există de 
obicei numai în conştienţa de somn. Este fenomenul 
despre care vorbeşte Pavel. Şi Goethe se referea la 
acesta, din acelaşi punct de vedere. El a scris două studii 
foarte frumoase despre acest fenomen. 


Întrebare: Cum vor fi înțelese cuvintele de consolare ale 
lui Hristos? 

Răspuns: Oamenii vor simţi aceste cuvinte în inima lor. 
Se vor putea prezenta şi ca o auzire fizică. 


Întrebare: Ce sunt forțele şi substanțele chimice în raport 
cu lumea spirituală? 

Răspuns: Există în lume o seamă de substanţe care au 
proprietatea de a se combina sau de a se descompune. 
Ceea ce numim fenomen chimic este o proiecţie în lumea 
fizică venită din lumea Devachanului, a armoniei sferelor, 
astfel că în combinaţia a două substanţe după greutatea 
lor atomică avem de fapt umbra proiectată a două sunete 
din armonia sferelor. Afinitatea chimică a două substanţe 
în lumea fizică este o umbră proiectată din lumea 
armoniei sferelor. Raporturile numerice din chimie sunt 
cu adevărat expresii ale raporturilor numerice din 
armonia sferelor. Această armonie a devenit mută pentru 
noi ca urmare a densificării materiei. Dacă am putea să 
aducem în mod real substanţele până la o diluare de 
natură eterică şi am putea percepe numărul atomic ca pe 
un principiu formator intern, atunci am auzi ceva din 
armonia sferelor. Există lumea fizică, lumea astrală, 


Devachanul inferior şi Devachanul superior. Dacă am 
supune un corp unei presiuni până la a atinge o stare 
subfizică, am ajunge în lumea subfizică, în lumea 
subastrală, în lumea subdevachanică inferioară sau 
Devachanul răului şi chiar în lumea subdevachanică 
superioară sau Devachanul superior al răului. Lumea 
astrală a răului este domeniul lui Lucifer, subdevachanul 
superior al răului este domeniul lui Ahriman, iar 
Devachanul superior de natură negativă este domeniul 
spiritelor pe care le numim Asuras. Când împingem 
procesele chimice mai jos decât lumea subfizică, în lumea 
devachanică inferioară a răului, ia naştere magnetismul, 
iar dacă lumina este precipitată în lumea submaterială, 
deci pe o treaptă mai jos decât lumea materială, ia 
naştere electricitatea. Dacă ceea ce trăieşte în armonia 
sferelor este precipitat şi mai jos, până în domeniul 
stăpânit de Asuras, atunci ia naştere o fortă şi mai 
teribilă, care nu va mai putea fi ţinută în secret mult 
timp. Trebuie numai să dorim ca atunci când această 
forţă va apărea, şi trebuie să ne-o reprezentăm mult mai 
putenucă decât descărcările electrice de cea mai mare 
intensitate, mai înainte ca aceastn fortă să fie dată 
omenirii de către un inventator oamenii să nu mai aibă în 
ei nimic imoral! 


Întrebare: Ce este electricitatea? 

Răspuns: Electricitatea este lumină în stare 
submaterială. Este lumina comprimată în modul cel mai 
puternic. Luminii trebuie să i se atribuie şi o inte- 
rioritate; ea este aceeasi în orice punct. Căldura se poate 
răspândi în trei directii ale spaţiului; în cazul luminii, 
trebuie să vorbim de o a patra direcţie. Lumina se 
răspândeşte în patru dimensiuni; interioritatea este 
această a patra dimensiune. 


Întrebare: Ce se întămplă cu cadavrul Pământului? 
Răspuns: Ca rest al evoluţiei lunare a rămas ceea ce este 
astăzi Luna, care se roteşte în jurul Pământului. La fel şi 
Pământul va avea un rest care se va roti în jurul lui 
Jupiter. Apoi, resturile se vor dizolva treptat în eterul 


cosmic universal. Pe Venus nu va mai fi un rest. Venus va 
apărea mai întâi sub formă de căldură pură, apoi ca 
lumină şi va trece, în final, în lumea spirituală. Pentru 
Pământ, acest rest devine cadavru. Dar aceasta este o 
cale ce nu trebuie urmată şi de om, deoarece atunci el ar 
fi expus unor chinuri îngrozitoare. Vor exista însă destul 
de multe fiinţe care vor merge cu acest cadavru, 


deoarece în felul acesta ele se vor putea dezvolta astfel la 
un nivel superior. 


Anexă la Răspuns la întrebări 
Se reflectă ca lumi subfizice: 
- Lumea astrală  - domeniul lui 


Lucifer 
- Devachanul - domeniul lui 
inferior Ahriman 
- Devachanul - domeniul Asuras- 
superior ilor 
Eterul vieţii iri 


Eterul chimic 4er i 


” "+ 
EAT 
ze, 


., KP 
Py +, 
Eterul de lumină 4er serererer sre osa, 


f pa 
UF 
"a, 


Lumea astrală subfizică 


Electricitate 
Devachanul inferior subfizic 


` 
Nasta 


Magnetism 


Devachanul superior subfizic Forțe teribile de distrugere 


JESHU BEN PANDIRA - CEL CARE PREGĂTESTE 

INŢELEGEREA 

IMPULSULUI DAT DE HRISTOS. KARMA - CONŢINUT 

AL VIEŢII 

Prima conferinţă 

Leipzig, 4 noiembrie 1911 
Dacă în ştiinţa spirituală luăm în considerare în afara 
lumii noastre fizice şi alte lumi suprasensibile şi spunem 
că omul este în relaţie nu numai cu lumea fizică, ci şi cu 
lumi suprasensibile, se poate ivi o întrebare: Ce se 
găseşte în sufletul uman, înainte de a ajunge la o 
oarecare facultate de clarvedere, de natură 
suprasensibilă, care să ne indice că fiinţa umană are o 
legătură cu lumile suprasensibile? Cu alte cuvinte: Poate 
şi un om obişnuit, care nu are capacitatea de clarvedere, 
să remarce ceva în sufletul său care să indice că omul se 
află în relaţie cu lumile superioare? Conferinţa noastră 
de astăzi precum şi cea de mâine vor fi consacrate în mod 
deosebit răspunsului la aceste întrebări. 


Dacă observăm viaţa sufletească a omului, vom constata 
că aceasta este structurată în trei domenii distincte şi 
care, într-o anumită privinţă, sunt independente unele de 
altele, păstrând totodată o strânsă legătură între ele. 


Primul lucru care ne apare când ne privim pe noi înşine 
ca suflet este viaţa noastră de reprezentări, care 
înglobează, într-un anumit sens, gândirea noastră şi 
memoria noastră. Amintirea şi gândurile nu sunt de 
natură fizică, ele apartin de domeniul invizibilului, 
aparţin lumilor suprasensibile. În viaţa sa de gândire, 
omul găseşte o indicație privind lumile superioare. 
Oricine poate să-şi formeze o părere despre ce este 
această viaţă de reprezentări, aducând în faţa unui om un 
obiect pe care acesta îl priveşte. Apoi, el se întoarce. 
Obiectul nu mai este în faţa lui, dar el nu l-a uitat, 
păstrează imaginea acestuia, imaginea obiectului trăieşte 
în el. Acesta este modul în care ne formăm reprezentări 
despre lumea din jurul nostru şi, dacă vorbim despre o 


viaţă de reprezentări, putem vorbi ca despre o parte a 
vieţii noastre sufleteşti. 


O a doua componentă a vieţii noastre sufleteşti o putem 
sesiza când ne punem întrebarea: Nu mai avem despre 
lucruri şi despre fiinţe şi altceva în suflet decât numai 
reprezentările noastre? Da, mai avem şi altceva. Este 
ceea ce numim sentimente de dragoste şi de ură, ceea ce 
în gândire este numit simpatie şi antipatie. Noi găsim că 
un lucru este frumos, altul este urât, unul ne place, pe 
altul îl urâm, unul e bun, altul e rău. Dacă dorim să 
cuprindem într-o noţiune tot ce apare în acest sens în 
sufletul nostru, putem vorbi de mişcări afective. Viaţa 
noastră afectivă este cu totul altceva decât viaţa de 
reprezentări. În viaţa afectivă avem o trimitere mult mai 
intimă la lumea invizibilului, decât în cazul vieţii de 
reprezentări. Este a doua componentă a mecanismului 
nostru sufletesc această viaţă a mişcărilor noastre 
afective. Avem, deci, până acum două domenii sufleteşti, 
viaţa de reprezentări şi viaţa mişcărilor afective. 


Conştientizăm un al treilea aspect atunci când ne spunem 
că un lucru nu este numai frumos sau urât, numai bun 
sau rău, ci ne vom simţi îndemnați să facem un lucru sau 
altul când avem impulsul de a acţiona. Când 
întreprindem ceva, când facem o faptă mai deosebită sau 
apucăm numai un obiect, atunci trebuie să existe 
întotdeauna un impuls în sufletul nostru care ne 
determină la această faptă. Aceste impulsuri se 
transformă încetul cu încetul în obişnuinte şi nu avem 
nevoie ori de câte ori facem ceva să actualizăm aceste 
impulsuri. Când, de exemplu, plecăm undeva şi trebuie să 
mergem la gară, nu ne propunem să facem primul, al 
doilea sau al treilea pas, ci mergem pur şi simplu la gară. 
Toate acestea au la bază acest al treilea element al vieţii 
noastre sufleteşti, impulsurile noastre de voinţă, ca ceva 
care depăseşte cu totul domeniul vizibilului. 


Dacă legăm acum întrebarea iniţială: Posedă omul 
obişnuit un punct de sprijin pentru a putea sesiza 


existema unor lumi superioare? cu aceste trei impulsuri 
specifice lui, atunci trebuie să luăm în considerare viaţa 
de vis şi raporturile sale cu cele trei elemente sufletesti, 
impulsul gândirii, cel al mişcării afective şi impulsul de 
voinţă. Putem face o distincţie netă între aceste trei 
elemente ale vieţii noastre sufleteşti: viaţa de 
reprezentare, viaţa mişcărilor afective şi impulsul 
voliţional. Dacă reflectăm mai adânc, putem identifica 
fiecare din aceste elemente ale vieţii noastre sufleteşti în 
viaţa obişnuită, exterioară. 


Să luăm mai întâi în considerare viaţa de reprezentare. 
Ea se desfăşoară pe tot parcursul zilei, cu condiţia ca 
gândirea să fie activă. Avem reprezentări în tot cursul 
zilei iar seara, când ne simţim obosiţi, aceste 
reprezentări încep să se estompeze. Este ca şi cum ele s- 
ar transforma într-un fel de ceaţă. Încep să slăbească din 
ce în ce mai mult, şi în final dispar complet şi putem 
adormi. Această viaţă de reprezentare, aşa cum o avem 
în planul fizic, durează, aşadar, de la trezire până la 
adormire şi dispare ca atare în momentul adormirii. Un 
om nu-şi va putea imagina că atunci când doarme cu 
adevărat - aşadar nu ca un clarvăzător - el ar putea să-şi 
continue totuşi viaţa de gânduri în acelaşi fel. Viaţa 
gândurilor, respectiv viaţa de reprezentare care ne 
umple existenţa de la trezire la adormire, trebuie să se 
stingă, şi abia atunci putem adormi. 


Omul trebuie însă să-şi spună că reprezentările pe care le 
are şi care în timpul zilei l-au acaparat într-o foarte mare 
măsură, atunci când nu moţăie, nu sunt o piedică în calea 
adormirii. Că lucrurile stau aşa se vede cel mai bine 
când, înainte de a adormi, ne lăsăm pradă unor 
reprezentări deosesbit de intense, datorită, de exemplu, 
lecturii unei cărţi mai dificile. Dacă am gândit ceva în 
mod intens, adormim foarte uşor, iar când se întâmplă să 
nu putem adormi, este bine să luăm o carte sau să ne 
ocupăm cu ceva care să ne oblige la un efort de gândire, 
cum ar fi un manual de matematică. Aceasta ne ajută să 
adormim. Dimpotrivă, nimic din ceea ce ar reprezenta un 


interes mai acut pentru noi înşine nu ne va ajuta să 
adormim, cum ar fi, de exemplu, lectura unui roman care 
ar prezenta întâmplări şi probleme sau aspecte care să 
ne intereseze personal. Aici apar mişcările noastre 
afective, căci acestea ne împiedică să adornum. Când ne 
culcăm dominati de sentimente vii, puternice, de emoţii, 
când ceva ne apasă pe suflet, sau am avut parte de o 
mare bucurie, care nu s-a manifestat încă în exterior, 
atunci ne tot întoarcem în pat, când pe o parte, când pe 
alta, şi nu putem adormi. Rezultă că în timp ce 
reprezentările care nu sunt însoţite de stări afective ne 
obosesc, şi astfel putem adormi uşor, reprezentările care 
ne produc emoţii puternice ne împiedică să adormim. În 
această situaţie, nu este posibil să realizăm detasarea 
necesară care să ne ajute să adormim. Vedem, prin 
urmare, că viaţa afectivă este într-un raport cu totul 
diferit cu existenţa noastră decât viaţa de reprezentări. 


Dacă vrem să facem o deosebire netă între aceste două 
aspecte, atunci trebuie neapărat să mai luăm în 
considerare şi altceva, şi anume să facem o referire la 
vise. Mai întâi, omul ar putea foarte bine să creadă că 
atunci când asupra lui acţionează viaţa atât de variată a 
viselor acestea sunt reprezentări din starea de veghe 
care îşi continuă, în vis, existenţa. Dacă, însă, examinăm 
faptele într-un mod mai profund, vom constata că viaţa 
de reprezentări nu se continuă în vis. Ceea ce are darul 
să provoace oboseala în suflet nu are continuitate în vis. 
Această continuitate există numai dacă reprezentările 
sunt însoţite de mişcări afective puternice. Acestea sunt 
cele care pătrund în vis. Pentru a izbuti să facem această 
constatare este necesară o examinare riguroasă a 
faptelor. Să luăm un exemplu: cineva visează că este iar 
tânăr şi trece prin cutare sau cutare evenimente. Imediat 
însă visul se modifică şi apare ceva ce nu face parte din 
trăirile sale anterioare, un eveniment de care nu-şi aduce 
aminte, deoarece nu l-a trăit în planul fizic. Dar apar 
persoane cunoscute. Aşa cum se întâmplă adesea în vis, 
suntem implicaţi în acţiuni împreună cu prieteni sau 
cunoscuţi pe care nu i-am văzut de mult timp. Dacă însă 


examinăm lucrurile cu atentie, va trebui să admitem că în 
ceea ce apare în vis sunt mişcări afective în fundal. Poate 
că suntem încă ataşaţi de un vechi prieten, care nu ne-a 
devenit, între timp, cu totul indiferent. Trebuie să mai 
existe o urmă de viaţă afectivă legată de acest prieten. 
Nimic nu apare în vis care să nu fie legat de mişcările 
noastre afective. În consecintă, trebuie să tragem o 
anumită concluzie, şi anume: Dacă reprezentările pe care 
conştienia noastră din starea de veghe ni le mijloceşte în 
timpul zilei nu reapar în vis, aceasta este o dovadă că ele 
nu se continuă şi în starea de somn. Dacă stările afective 
ne împiedică să adormim, aceasta dovedeşte că ele nu ne 
abandonează, că sunt prezente pentru ca să poată apărea 
în imaginile de vis. Mişcările afective sunt cele care atrag 
imaginile care ne apar în vis. Explicaţia stă în faptul că 
mişcările afective sunt legate mai intim cu fiinţa omului 
decât viaţa de reprezentări şi le purtăm în noi şi în somn. 
Ele sunt, deci, un element sufletesc care rămâne ataşat 
de noi şi în timpul somnului. Contrar reprezentărilor 
obisnuite, stările afective pătrund o dată cu noi în somn, 
sunt ceva, deci, mult mai strâns, mult mai intim legat de 
individualitatea omului decât gândirea obişnuită, care nu 
este impregnată de stări afective. 


Cum stau lucrurile cu al treilea element sufletesc, cu 
impulsurile de voinţă? Putem să dăm şi aici un exemplu. 
El poate fi observat, în orice caz, numai de acei oameni 
care privesc mai atent momentul când adormim. Când un 
om şi-a însuşit printr-o pregătire specială o anumită 
capacitate de a observa acel moment, observaţiile făcute 
se dovedesc extrem de interesante. Mai întâi 
reprezentările apar ca învăluite în ceaţă, iar lumea 
exterioară se şterge şi omul are sentimentul că fiinţa sa 
sufletească se dilată dincolo de structura sa corporală, ca 
şi când nu s-ar mai afla în limitele epidermei, ci se 
revarsă în elementele Cosmosului. O senzaţie de mare 
bunăstare se poate lega de clipa adormirii. Urmează apoi 
un moment când ne apare o anumită amintire. Această 
amintire o au, probabil, foarte puţini oameni, dar putem 
percepe acest moment, dacă îi dăm suficientă atenţie. Ne 


apar, atunci, în faţă impulsurile de voinţă, atât cele bune 
cât şi cele rele, pe care le-am avut, şi este uimitor că 
omul simte că impulsurile bune sunt legate de toate 
forţele sănătoase ale voinţei, ceea ce îi dă o senzaţie de 
prospeţime. Dacă omul reuşeşte să-şi aducă astfel în faţa 
sufletului impulsurile bune de voinţă înainte de a adormi, 
el se simte, atunci, cu atât mai înviorat şi mai plin de 
viaţă şi îşi va spune: Ah, dacă acest moment ar putea 
dura cât mai mult! Dacă acest moment ar putea dura o 
veşnicie! Apoi simte cum elementul corporal este 
abandonat de elementul sufletesc, intervine o bruscă 
tresărire şi omul adoarme. Nu este nevoie să fim 
clarvăzători pentru a experimenta această trăire, trebuie 
doar să observăm cu atenţie viaţa sufletească. Rezultă de 
aici ceva foarte important: impulsurile noastre de voinţă 
acţionează înainte de a adormi şi noi le resimţim ca pe 
ceva ce ne dă forţă. Simţim o fortificare extraordinară. 
Faţă de simplele mişcări afective am spus că ele sunt mai 
strâns legate de individualitatea noastră decât gândirea 
obişnuită, decât reprezentările obişnuite. Despre natura 
impulsurilor noastre de voinţă trebuie să spunem că ele 
nu sunt ceva ce rămâne legat de noi în timpul somnului, 
ci ceva ce devine în noi o sursă de învigorare, de 
fortificare a vieţii. Viaţa impulsurilor de voinţă este mult 
mai intim legată de viaţa noastră decât sunt mişcările 
afective, şi cel care observă mai des momentul când 
adoarme simte că dacă nu-şi poate rememora impulsurile 
bune de voinţă din timpul zilei, aceasta acţionează asupra 
lui ca şi cum ceva din ceea ce pătrunde în el în timpul 
somnului ar fi omorât. Impulsurile de voinţă sunt în 
legătură cu starea de sănătate şi de boală, cu forţa 
noastră de viaţă. 


Gândurile nu pot fi văzute. Omul vede, de exemplu, un 
buchet de trandafiri mai întâi cu organele obişnuite ale 
percepţiei fizice. Când însă el se întoarce sau se 
depărtează îi rămâne imaginea obiectului. EI nu mai vede 
obiectul, dar şi-l poate reprezenta. Viaţa de gânduri pe 
care o avem este, deci, ceva de natură suprasensibilă. 
Mişcările afective au un caracter suprasensibil şi mai 


pronunţat, iar impulsurile de voinţă, deşi se transformă 
în fapte, sunt şi ele, totuşi, suprasensibile. Dar, în acelaşi 
timp, ştim, luând în considerare tot ce am spus mai 
înainte, că viaţa noastră de gândire, care nu este 
impregnată de impulsurile de voinţă, nu are decât o slabă 
legătură cu noi. S-ar putea crede că cele spuse sunt 
contrazise de faptul că totuşi, a doua zi, reprezentările 
din ziua precedentă ne apar din nou în suflet, că oricum 
ne putem aduce aminte de ele. Da, chiar trebuie să ni le 
amintim. Trebuie să ne rememorăm reprezentările în 
mod suprasensibil. 


În privinţa mişcărilor afective lucrurile stau altfel, ele 
sunt mai strâns legate de noi. Când ne ducem la odihnă 
cu un sentiment de remuşcare sau de regret, atunci 
dimineaţa, când ne trezim, vom constata că avem 
capul.greu, sau ceva asemănător. Când am trăit 
remuşcarea, a doua zi o vom resimţi sub formă de 
slăbiciune, de greutate sau de toropeală; dacă mergem la 
culcare cu un sentiment de bucurie, aceasta se va 
manifesta a doua zi sub formă de învigorare şi de bună 
dispoziţie. Nu avem nevoie să ne amintim mai întâi 
bucuria sau regetul, să reflectăm la ele, le simţim pur şi 
simplu în corpul nostru. Nu este necesar să ne aducem 
aminte tot ceea ce a fost; acesta este prezent şi a intrat 
în noi în timpul somnului, a vieţuit cu noi. Stările noastre 
afective sunt legate de făptura noastră etemă mai strâns, 
mai intens decât gândurile noastre. 


Cel care este capabil să-şi observe impulsurile de voinţă 
simte că acestea sunt pur şi simplu din nou prezente. Ele 
sunt permanent prezente. Se poate întâmpla ca în 
momentul când ne trezim să remarcăm faptul că în clipa 
aceea retrăim într-un anumit sens, în mod nemijlocit, 
ceea ce în ziua precedentă am resimţit ca o bucurie de a 
trăi datorită impulsurilor morale bune pe care le-am avut. 
Într-adevăr, nimic nu ne face mai vioi decât impulsurile 
voluntare pozitive pe care le-am lăsat să străbată prin 
sufletul nostru în ziua precedentă. Din această cauză, se 
poate spune că ceea ce numim impulsuri de voinţă este 


legat în modul cel mai intim de existenţa noastră. 


Cele trei elemente care compun viaţa noastră sufletească 
sunt, aşadar, diferite unele de altele, şi dacă luăm în 
considerare aceste diferente din punctul de vedere al 
ştiinţei oculte, vom înţelege că se poate susţine că prin 
gândurile noastre, care sunt fără îndoială de natură 
suprasensibilă, suntem în legătură cu lumea 
suprasensibilă, că prin mişcările sau stările afective 
suntem în legătură cu o altă lume suprasensibilă, iar prin 
impulsurile de voinţă ne aflăm în legătură cu încă o altă 
lume suprasensibilă, şi mai strâns legată de fiinţa noastră 
adevărată. lată de ce putem spune: Când percepem prin 
simţuri lumea exterioară, luăm cunoştiintă de ce se află 
în lumea fizică. Când ne formăm reprezentări, acestea 
revelează o viaţă de gândire şi stau în legătură cu lumea 
astrală; mişcările afective ne aduc în legătură cu ceea ce 
putem numi lumea cerească sau Devachanul inferior, iar 
lumea impulsurilor morale ne pune în legătură cu 
Devachanul superior sau lumea înţelepciunii. Omul este, 
în felul acesta, în relaţie cu trei lumi prin gândire, simţire 
şi impulsuri de voinţă. În măsura în care omul aparţine 
de lumea astrală, el îşi poate purta gândurile în lumea 
astrală, stările sau mişcările afective pot fi purtate în 
lumea devachanică, iar în lumea cerească superioară îşi 
poate duce tot ceea ce are în sufletul său ca impuls de 
voinţă. 


Judecând lucrurile în felul acesta, vom vedea cât de 
îndreptăţită este ştiinţa ocultă să vorbească de existenţa 
a trei lumi. Şi dacă ţinem seama de aceasta, vom privi 
lumea morală cu totul altfel, căci prin lumea impulsurilor 
de voinţă pozitive noi suntem în legătură cu lumea cea 
mai de sus, dintre cele trei, în care poate pătrunde 
entitatea umană. 


Viaţa noastră de gândire obişnuită pătrunde numai până 
în lumea astrală. Putem să avem gânduri pline de spirit, 
dacă ele nu sunt pătrunse de sentimente nu ajung mai 
departe de lumea astrală, pentru celelalte lumi aceste 


gânduri nu au nici o importanţă. Veţi înţelege astfel, 
fireşte, de ce se spune despre ştiinţa obişnuită, despre 
ştiinţa lumii exterioare, acea ştiinţă seacă şi prozaică: 
Nici un om nu poate, printr-o gândire lipsită de efluvii 
afective, să spună ceva despre alte lumi decât despre cea 
astrală. În mod obişnuit, gândirea unui cercetător 
ştiinţific, fie chimist, fie matematician, nu poate merge 
mai departe de suprafaţa lucrurilor, întrucât îi lipseşte 
mişcarea afectivă pentru cercetarea lui. Da, cercetării 
ştiinţifice i se pretinde, în mod categoric, să procedeze în 
acest mod, adică fără efuziuni sentimentale, şi de aceea 
nu poate pătrunde dincolo de lumea astrală. 


Abia când gândirea cercetătorului este asociată cu 
sentimentele de entuziasm sau poate de repulsie apare 
posibilitatea să se înalțe până în lumea devachanică. 
Numai când în gândire şi în reprezentări intervin mişcări 
afective, când simtim că un lucru este bun iar altul rău 
ataşăm gândurilor acel element care le poate purta spre 
lumea cerească. Numai atunci putem pătrunde cu 
privirea în realităţile profunde ale existenţei. Dacă dorim 
să inţelegem ceva despre lumea devachanică, nici o 
teorie nu ne poate ajuta. In direcţia aceasta primim 
ajutor numai dacă ne asociem gândurile cu stări afective. 
Gândirea singură ne aduce în contact numai cu lumea 
astrală. Când cineva stabileşte, de exemplu, relaţiile 
geometrice dintr-un triunghi, aceasta nu îl ajută decât să 
ia contact cu lumea astrală. Dar dacă acel cineva priveşte 
triunghiul ca pe un simbol în care vede ceea ce se referă 
la participarea omului la cele trei lumi, la alcătuirea sa 
tripartită ş.a.m.d., atunci el poate urca şi mai sus. Cine 
simte că simbolurile reprezintă expresia forţelor 
sufleteşti, cine îşi imprimă aceste gânduri în 
sensibilitatea sa, şi cine implică sentimente şi în ceea ce 
mai înainte era doar cunoaştere, acela îşi pune gândirea 
în legătură cu Devachanul. De aceea, atunci când 
medităm, să resimţim cu toată puterea ceea ce ne este 
dat, căci numai aşa ajungem să avem legătură cu lumea 
devachanică. Actuala ştiinţă lipsită de sensibilitate, oricât 
de perspicace ar fi ea, nu poate pune pe om în legătură 


decât cu lumea astrală. 


Arta, muzica, pictura etc., dimpotrivă, introduc pe om în 
lumea Devachanului inferior. S-ar putea obiecta: Dacă 
lucrurile stau astfel încât efluviile afective ne conduc în 
Devachanul inferior, atunci impulsivităţile, pasiunile, 
instinctele ar putea face acelaşi lucru. Desigur, asta şi 
fac. Dar aceasta este numai o dovadă că suntem mai 
strâns legaţi de sentimentele noastre decât de gânduri. 
Simpatiile noastre pot fi legate şi de natura noastră 
inferioară, iar prin impulsuri şi instincte este activată 
viaţa afectivă şi aceasta ne duce spre Devachanul 
inferior. În timp ce, dacă am avut o gândire falsă, 
eronată, aceasta se lichidează, ca să spunem aşa, în 
Kamaloka, ceea ce am dezvoltat în noi ca mişcări afective 
ne însoieşte până în lumea Devachanului şi ni se 
impregnează până la o nouă incamare, astfel încât ajunge 
să se exprime în kamra noastră. Prin viaţa noastră 
afectivă, în măsura în care aceasta poate avea un aspect 
dublu, noi ne ridicăm în lumea Devachanului sau o 
pângărim. 

Dimpotrivă, prin impulsurile de voinţiă, care sunt morale 
sau imorale, noi vom fi în legătură cu lumea superioară, 
cu care, de asemenea, putem fi în consonanţă sau o 
putem ofensa, ceea ce va trebui să rezolvăm în karma 
noastră. Când un om este atât de rău şi de decăzut încât 
prin impulsurile sale negative stabileşte o asemenea 
legătură cu lumea superioară încât aceasta din urmă este 
grav lezată, el este izgonit. Dar impulsul trebuie să plece, 
totuşi, din lumea de sus. Întreaga importanţă a vieţii 
morale ne apare în întreaga sa măreție, dacă privim 
lucrurile în acest sens. 


Din lumile cu care omul stă într-o relaţie atât de strânsă, 
prin natura sa sufletească tripartită, dar şi prin natura sa 
fizică, din aceste lumi pornesc acele forţe care pot 
conduce pe om prin lume. Cu alte cuvinte, când 
observăm un obiect aparţinând lumii fizice, acest lucru se 
întâmplă numai datorită faptului că avem ochi pentru a-l 
vedea. Prin aceasta, omul stă în legătură cu lumea fizică; 


prin faptul că dezvoltă în el o viaţă a gândurilor este în 
legătură cu lumea astrală, prin sentimentele pe care le 
dezvoltă este în legătură cu lumea Devachanului, iar prin 
moralitatea sa, cu lumea Devachanului superior. 


Patru lumi Participarea omului 

Devachanul Voinţă: impulsuri morale 

superior 

Devachanul Sentiment: idealuri estetice 

inferior 

Lumea astrală  Gând: natură eterică 

Lumea fizică Corporalitate: natură fizică- 
materială 


Omul are patru relaţii, cu patru lumi diferite. Aceasta nu 
înseamnă însă nimic altceva decât faptul că el are relaţii 
cu entităţile acestor lumi. Din acest punet de vedere este 
interesant să considerăm evoluţia omenirii purtându-ne 
privirea în trecutul, prezentul şi viitorul imediat. 


Din lumile pe care le-am prezentat pornesc forţe care 
pătrund în viaţa noastră. Trebuie să menţionăm în primul 
rând că în perioada dinaintea noastră oamenii erau 
îndrumați, de preferinţă, erau structuraţi pentru a fi 
influenţaţi mai ales de lumea fizică, pentru a primi 
impulsuri din lumea fizică. Aceasta se întâmpla în epoca 
anterioară, în epoca de cultură greco-romană. În această 
epocă a acţionat şi Hristos pe Pământ, într-un corp fizic. 
Întrucât omul era evident predispus ca asupra sa să 
acţioneze forţele care proveneau din lumea fizică, Hristos 
a trebuit să apară în planul fizic. 


În prezent, trăim într-o epocă în care în mod 
precumpănitor se dezvoltă gândirea, când omul primeşte 
impulsuri din lumea gândurilor, din lumea astrală. Acest 
lucru este evident în istoria exterioară. În epoca 
anterioară, precreştină, abia dacă se poate vorbi de 
filosofi, cel mult se poate vorbi de o pregătire a gândirii 
în epoca precreştină, şi de aceea istoria filosofiei începe 
cu Thales. Abia după epoca culturală greco-romană apare 
gândirea ştiinţifică. Gândirea intelectualistă apare doar 


în secolul al XVI-lea. De aici şi marele progres al 
ştiintelor naturale, care elimină orice afectivitate din 
activitatea de gândire. Şi dacă acum, în vremea noastră, 
ştiinţa este atât de apreciată, aceasta se datorează 
faptului că gândirea nu este deloc impregnată cu stări 
afective. Ştiinţa noastră este lipsită de afectivitate şi îşi 
caută utilitatea în eliminarea oricărei simţiri. Vai de cel 
care ar dori să simtă ceva faţă de experientele pe care le 
face în laborator! Aceasta este caracteristica epocii 
noastre, care pune omul cel mult în legătură cu planul 
astral. 


Epoca următoare, care va veni după a noastră, va fi deja 
mai spiritualizată. Atunci simţirea va vorbi împreună şi 
cu ştiinţa. Dacă cineva va voi să treacă un examen pentru 
a fi admis să lucreze în domeniul ştiintei, va fi necesar să 
poată simţi lumina care se află în spatele tuturor 
lucrurilor şi lumea spirituală care face posibilă orice 
existenţă. Criteriul de apreciere a unei lucrări ştiinţifice 
va consta în urmărirea capacităţii omului de a dezvolta o 
afectivitate suficientă, în caz contrar, va cădea la 
examen. Poţi să ai o cantitate de cunoştinie oricât de 
mare, dacă nu ai şi sentimente adecvate nu poţi lua 
examenul. Ceea ce spun acum poate să sune foarte 
curios, dar lucrurile stau exact aşa şi masa de laborator 
pentru experienţe se va transforma în altar, în faţa căruia 
examinarea unui candidat va consta în a se verifica dacă 
la o experienţă de descompunere a apei în hidrogen şi 
oxigen sunt dezvoltate şi sentimentele care să 
corespundă cu ceea ce zeii resimt când are loc 
fenomenul. Omul va primi atunci impulsuri prin legătura 
strânsă pe care o va avea cu Devachanul inferior. 


Urmează, apoi, o altă epocă, ultima înainte de viitoarea 
mare catastrofă prin care va trece Pământul, când omul, 
prin impulsurile sale de voinţă, va fi în legătură cu lumea 
superioară, când pe Pământ va avea valoare numai ceea 
ce este moral. Atunci nu vor sta pe primul loc nici 
eficienţa exterioară, nici intelectul, nici afectivitatea, ci 
impulsurile de voinţă. Nu abilitatea omului va fi 


hotărâtoare, ci calităţile sale morale. Din această cauză, 
când omenirea va ajunge la acel moment, ea va fi atins 
epoca morală când se va afla într-un raport special cu 
lumea Devachanului inferior. 


În cursul evoluţiei se trezesc în om tot mai mult forţe de 
iubire, din care el îşi poate obţine cunoştinţele, 
stimulările şi activităţile sale. 


În timp ce în trecut, în vremea când Hristos a coborât pe 
Pământ într-un corp fizic, oamenii nu l-ar fi putut percepe 
altfel decât într-un corp fizic, în epoca noastră încep să se 
trezească în om, în mod efectiv, forţe care îl vor face apt 
să vadă pe Hristos nu în corp fizic, ci într-o formă de 
natură eterică prezentă în planul astral. Deja în secolul 
nostru, începând cam din anii '30 şi apoi din ce în ce mai 
mult, până către mijlocul secolului, un mare număr de 
oameni îl vor percepe pe Hristos în forma sa eterică. 
Acesta va fi marele progres faţă de epoca anterioară, 
când oamenii nu aveau încă maturitatea să vadă pe 
Hristos sub această formă. Se explică astfel cuvintele din 
Evanghelie: Hristos va veni pe nori - ceea ce înseamnă că 
va apărea ca formă eterică pe planul astral*. Trebuie însă 
să subliniem că în epoca noastră el nu va putea fi privit 
decât în corp eteric. Cel care ar putea crede că Hristos 
va apărea din nou într-un corp fizic uită de progresul 
realizat de fortele umane. Este o eroare să se creadă că 
un eveniment aşa cum a fost apariţia lui Hristos în corp 
fizic s-ar putea repeta în acelaşi mod în care s-a petrecut 
deja, odinioară. 
* Matei 24.30: „Atunci se va arăta semnul Fiului Omului pe cer 
şi atunci vor plânge toate seminţiile Pământului şi vor vedea pe 
Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu slavă mare." 
Marcu 13.26: „Atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe noii 
cerului cu putere şi cu slavă." 
Luca 21.27: „... şi atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe 
nori cu putere şi slavă multă". (Nota trad.) 
Evenimentul care va avea loc în viitor este de aşa natură, 
încât oamenii vor vedea pe Hristos în planul astral sub o 
formă eterică; cei care atunci vor trăi în plan fizic şi vor ti 
primit învăţătura dată de ştiinţa spirituală îl vor percepe, 


dar cei care nu vor mai fi în viaţă, dar care totuşi s-au 
pregătit printr-o lucrare spirituală-ştiinţifică, aceia îl vor 
contempla totuşi în veşmântul său eteric, în perioada 
când se vor afla între moarte şi o nouă naştere. Dar vor 
exista şi oameni care nu vor mai reuşi să-L. contemple în 
corp eteric. Cei care au disprețuit ştiinţa spirituală nu îl 
vor putea percepe, ci vor trebui să aştepte până la o nouă 
incarnare, când vor avea ocazia din nou să se consacre 
cunoaşterii spirituale, pentru a se putea pregăti să 
înţeleagă cele ce se vor întâmpla. Acest lucru nu va 
depinde atunci de faptul că oamenii care trăiesc în planul 
fizic au studiat sau nu ştiinta spirituală, numai că pentru 
cei care nu au studiat ştiinţa spirituală apariţia lui 
Hristos va fi o remuşcare, un chin, în timp ce aceia care 
s-au străduit să obţină cunoaşterea spirituală în 
incarnarea precedentă vor avea o deplină înţelegere a 
acestui eveniment; vor înţelege ceea ce văd. 


Va urma apoi o perioadă când se vor trezi în om forţe şi 
mai elevate. Va fi perioada când Hristos se va revela sub 
o formă şi mai subtilă, într-o formă astrală, în lumea 
Devachanului inferior. Ultima epocă, a impulsurilor 
morale, va fi aceea când oamenii care vor fi străbătut 
celelalte trepte vor vedea pe Hristos în întreaga sa 
strălucire, ca formă a celui mai mare Eu, ca Eu-Sine 
spiritualizat, ca marele Învățător al evoluţiei umane, în 
Devachanul superior. 

Succesiunea faptelor este deci aceasta: în epoca 
culturală greco-romană, Hristos apare pe planul fizic, în 
epoca noastră, în formă eterică pe planul astral, în epoca 
următoare, în formă astrală în planul Devachanului 
inferior, iar în epoca moralităţii*, ca prototip, ca ideal 
suprem al marelui Eu. 


* A şaptea - şi ultima - epocă culturală postatlanteană. (Nota 
trad.) 


Acum, ne putem pune întrebarea: La ce serveşte propriu- 
zis ştiinţa spirituală? Ea există pentru ca un număr 
suficient de mare de oameni să fie pregătiţi în momentul 
când acest eveniment se va produce. În prezent, ştiinţa 
spirituală lucrează deja pentru ca oamenii să intre într-un 


mod corect în legătură cu lumile superioace, pentru ca ei 
să pătrundă în mod corect în planurile eteric-astral, în 
domeniul esteticului - Devachanul inferior, în domeniul 
moralului - Devachanul-superior. În epoca noastră, 
mişcarea spirituală-ştiinţifică este cea care în mod 
special urmăreşte ca omul să poată realiza în impulsurile 
sale morale o relaţie justă cu Hristos. 


Următoarele trei milenii vor fi consacrate scopului de a 
face ca apariţia lui Hristos în lumea eterică să fie 
perceptibilă oamenilor. Numai celor care sunt legaţi întru 
totul afectiv de materialism acest eveniment le va fi 
inaccesibil. Poti gândi materialist fie acordând valoare 
numai materiei, contestând totodată tot ce este spiritual, 
fie coborând spiritualul la nivelul materiei. Un om este 
materialist şi prin faptul că valorifică spiritualul numai 
îmbrăcându-l într-o haină materialistă. Există şi teosofi 
care sunt, de fapt, materialişti. Este vorba de aceia care 
cred că omenirea este condamnată să vadă încă o dată pe 
Hristos în formă fizică. Nu înseamnă că dacă eşti teosof 
nu poti fi materialist, ci nu eşti materialist dacă înţelegi 
că lumile superioare există cu adevărat; chiar dacă nu le 
poţi percepe într-o manifestare sensibilă, trebuie să te 
înalţi spre ele pentru aceasta. 


Dacă aducem în faţa sufletului toate aceste considerente, 
putem spune: Hristos este adevăratul impuls moral, 
impregnând umanitatea cu forţă morală. Impulsul lui 
Hristos este forţă şi viaţă, este forta morală care străbate 
umanitatea. Dar această forţă morală trebuie înţeleasă. 
Exact acum, în epoca noastră, este necesar să fie anunţat 
Hristos. Din această cauză şi antroposofia are această 
misiune de a vesti pe Hristos în forma sa eterică. 


Înainte ca Hristos să apară pe Pământ prin Misteriul de 
pe Golgota a fost pregătită învăţătura despre Hristos. Şi 
atunci a fost anunţată venirea lui Hristos într-o formă 
fizică. Cel mai de seamă premergător şi crainic a fost 
Jeshu ben Pandira, cam cu o sută de ani înainte de 
Hristos. El însuşi purta numele de Iisus (Jeshu) şi pentru 


a se deosebi de lisus Hristos a fost numit lisus fiul lui 
Pandira, Jeshu ben Pandira. El a trăit aproximativ cu un 
secol înaintea erei noastre. Nu este nevoie să fii 
clarvăzător pentru a şti acest fapt, căci se află consemnat 
în scrierile rabinice şi numele său a provocat o confuzie 
între el şi lisus Hristos. Jeshu ben Pandira a fost ucis cu 
pietre şi apoi spânzurat pe braţele unei cruci. lisus din 
Nazaret a fost crucificat direct. 


Cine a fost Jeshu ben Pandira? El este o mare 
inividualitate, care încă din vremea lui Buddha - deci cu 
şase sute de ani înaintea erei noaskre - s-a incarnat fără 
întrerupere aproape la fiecare o sută de ani, având ca 
misiune să ajute omenirea să meargă înainte. Pentru a-l 
înţelege, suntem nevoiţi să ne întoarcem la entitatea lui 
Buddha. Se ştie că Buddha a trăit ca fiu al unui rege din 
casa regală Sakia, cu cinci secole şi jumătate înainte de 
era noastră. Individualitatea care a devenit atunci 
Buddha nu mai fusese anterior un Buddha: Buddha, fiul 
de rege, care a dat omenirii doctrina milei, la naştere nu 
avea încă demnitatea de Buddha. Buddha nu este o 
individualitate, Buddha este o demnitate: Buddha, fiul 
regelui, s-a născut ca Bodhisattva şi s-a înălţat la 
demnitatea de Buddha în al douăzeci şi nouălea an din 
viaţa sa, când se afla cufundat în meditaţie sub arborele 
Bodhi şi a adus doctrina milei din înălţimi spirituale jos, 
în lumea fizică. Înainte de acest moment, el fusese un 
Bodhisattva, aşa cum fusese şi în incarnările sale 
anterioare, şi a devenit Buddha abia atunci. Prin aceasta, 
se poate spune că rangul de Bodhisattva, respectiv de 
instructor al omenirii, în corp fizic, a rămas vacant în acel 
moment, pentru un anumit timp, urmând a fi ocupat din 
nou de un altul. 


Când acel Bodhisattva, incarnat atunci, s-a înălţat în al 
douăzeci şi nouălea an al vieţii la demnitatea de Buddha, 
rangul de Bodhisattva a trecut imediat într-o altă 
individualitate, respectiv urmaşul lui Bodhisattva a 
devenit Buddha. Deci, urmaşul acelui Bodhisattva care a 
devenit Gautama Buddha este aceeaşi individualitate 


care cu o sută de ani înainte de Hristos s-a incarnat ca 
Jeshu ben Pandira, devenind totodată un vestitor al lui 
Hristos în corp fizic. 


În momentul de faţă el este Bodhisattva, îndrumător al 
omenirii, până când, după trei mii de ani, începând de 
acum înainte, el va promova şi va deveni, la rândul său, 
Buddha. Trebuie, aşadar, să treacă o perioadă de cinci 
mii de ani ca un Bodhisattva să devină Buddha. El, care 
de atunci s-a incarnat aproximativ la fiecare sută de ani, 
este în prezent deja incarnat şi va fi adevăratul vestitor al 
lui Hristos în veşmânt eteric, aşa cum la vremea 
respectivă l-a vestit pe Hristos venind în formă fizică. 
Mulţi dintre noi vor apuca ei înşişi să vadă că în anii 
treizeci ai acestui secol vor fi din ce în ce mai mulţi cei 
care vor contempla pe Hristos în veşmânt eteric. Ştiinţa 
spirituală eate acum prezentă pentru a pregăti aceasta, şi 
fiecare ins care va colabora la opera ştiintei spirituale 
participă la această pregătire. 


Modul în care omenirea este îndrumată de cei care o 
călăuzesc şi în special de un Bodhisattva, care va deveni 
Maitreya Buddha, suferă modificări considerabile în 
decursul timpului. Felul în care se predă astăzi stiinţa 
spirituală ar fi fost total nepotrivit în epoca greco- 
romană, nimeni nu ar fi înţeles atunci ceva. În acea 
epocă, Fiinţa lui Hristos a trebuit să reprezinte țelul 
evoluţiei în forma perceptibilă fizic, căci numai aşa putea 
El să acţioneze atunci. 


Cercetarea spirituală răspândeşte această învăţătură din 
ce în ce mai mult printre oameni şi oamenii vor înţelege 
din ce în ce mai mult sensul impulsului dat de Hristos, 
până ce însuşi Hristos va pătrunde în ea. Astăzi, vorbirea 
umană, cuvântul produs de laringe face posibilă 
lămurirea ţelului evoluţiei cu ajutorul conceptelor şi al 
reprezentărilor prin gândire şi totodată acţionează în 
sens benefic asupra sufletului, pentru a-l entuziasma şi 
înflăcăra privind idealurile morale şi estetice. În viitorul 
mai îndepărtat, limbajul actual va fi înlocuit prin 


impulsuri către acţiune, o modalitate mai puternică decât 
este posibil astăzi să se obţină numai prin vorbire. 
Limbajul, cuvântul rostit vor acţiona atunci, insuflând 
acestuia, cuvântului însuşi, forţe care vor face ca 
mişcările şi stările afective să treacă de la suflet la suflet, 
de la maestru la discipol, de la Bodhisattva către toţi cei 
care nu se vor îndepărta de el: limbajul va deveni 
purtător de mişcări afective estetice. Dar pentru aceasta 
este necesar să se ivească zorile unor timpuri noi. În 
epoca noastră, aceasta nu ar fi cu putinţă nici pentru 
Bodhisattva însuşi; el nu ar putea să exercite, cu ajutorul 
laringelui actual, o acţiune ca aceea ce va deveni posibilă 
în viitor. 


În ultima epocă, cea dinaintea războiului tuturor 
împotriva tuturor, lucrurile se vor prezenta în aşa fel, 
încât, aşa cum astăzi limbajul este purtătorul gândurilor 
şi al reprezentărilor, iar ceva mai târziu al sentimentelor, 
atunci, în ultirna epocă, limbajul va purta şi va transmite 
de la suflet la suflet moralitatea, impulsurile de voinţă 
morale. Laringele, aşa cum este constituit astăzi, nu 
poate produce încă asemenea cuvinte. Dar cândva va 
exista o atare forţă spirituală. Se vor rosti cuvinte cu 
ajutorul cărora omul va primi forţă morală. 


La trei mii de ani după era noastră, acest Bodhisattva de 
care am vorbit mai înainte va deveni Buddha şi atunci 
doctrina sa se va revărsa nemijlocit în oameni - ca 
impulsuri. El este acela pe care cei vechi l-au prevestit, 
Maitreya Buddha, purtător şi aducător al Binelui. El va 
avea ca misiune să pregătească pe oameni, pentru ca ei 
să înteleagă ce este cu adevărat impulsul dat de Hristos. 
El are ca sarcină să îndrepte privirea oamenilor tot mai 
mult spre ceea ce se poate iubi şi să facă în aşa fel, încât 
tot ce este doar teorie să se alăture unui curent moral pe 
care îl va răspândi, astfel ca în final tot ceea ce omul are 
ca gândire să se transforme în moralitate. Şi în timp ce 
astăzi este încă foarte posibil ca cineva să fie foarte 
inteligent dar totodată imoral, ne vom îndrepta spre o 
epocă în care va fi imposibil ca omul să fie în acelaşi timp 


inteligent şi imoral. 


Iată cum trebuie să înţelegem aceste lucruri: acei oameni 
care au rămas de o parte, care s-au opus evoluţiei vor 
ajunge să se războiască unii cu altii. Chiar şi aceia care 
cultivă astăzi o inteligentă rafinată, dacă în epocile 
următoare nu vor dezvolta în ei sensibilitatea şi 
moralitatea, nu vor avea nici un folos din inteligenţa lor. 
In epoca noastră, se dezvoltă într-adevăr o inteligenţă 
foarte evoluată. S-a atins chiar un punct culminant. Cine, 
însă, îşi dezvoltă acum inteligenţa, dar va lăsa să-i scape 
posibilitătile ulterioare ale evoluţiei, acela se va distruge 
el însuşi, tocmai datorită inteligenţei sale, care va acţiona 
atunci ca un foc interior mistuitor, care îl va arde şi îl va 
face atât de mic şi atât de slab, încât va deveni un fel de 
imbecil şi nu va mai putea întreprinde nimic. Atunci, în 
acea epocă în care impulsurile morale îşi vor fi atins 
punctul culminant, inteligenţa va fi ca un foc nimicitor. În 
timp ce astazi un om cu o inteligenţă lipsită de moralitate 
poate deveni primejdios, în viitor va fi pur şi simplu 
inofensiv. Sufletul va trebui să aibă din ce în ce mai mult 
forţe morale, şi ceva mai mult, o forţă morală cum astăzi 
omul nici nu şi-o poate imagina. Forţa şi moralitatea cea 
mai elevată vor fi utile pentru a asimila impulsul lui 
Hristos, care va deveni în noi totodată forţă şi viaţă. 


Vedem, deci, că ştiinţa spirituală are menirea de a 
introduce în oameni, încă de pe acum, germenul viitoarei 
sale evoluţii. Fireşte, este necesar ca şi în cadrul stiintei 
spirituale să se ţină seama de ceea ce trebuie avut în 
vedere în ansamblul formării lumii, cu alte cuvinte că pot 
apărea erori. Chiar şi cei care încă nu pot să pătrundă în 
lumile superioare pot examina şi vedea cu exactitate 
dacă ici si colo lucrurile se prezintă în mod corect: în 
acest domeniu amănuntele trebuie să concorde. Vă rog 
să verificaţi tot ce vi se spune, fiecare din datele preluate 
din evoluţia în ansamblu a omului, fiecare fază din 
apariţia lui Hristos etc. şi veti vedea că lucrurile se 
confirmă în mod reciproc. Aceasta este proba adevărului 
pe care o poate avea chiar şi acel om a cărui privire nu 


poate pătrunde încă în lumile superioare. Puteţi fi deplin 
liniştiţi: pentru acela care vrea să controleze, învăţătura 
despre revenirea în spirit a lui Hristos este singura 
corectă. 7 

JESHU BEN PANDIRA - CEL CARE PREGATESTE 

INŢELEGEREA 

IMPULSULUI DAT DE HRISTOS. KARMA - CONŢINUT 

AL VIEŢII 

A doua conferinţă 

Leipzig, 5 noiembrie 1911 
După ce ieri am vorbit despre alcătuirea tripartită pe 
care o are viaţa sufletească a omului (lumea de 
reprezentări sau lumea gândurilor, lumea stărilor 
afective şi lumea impulsurilor de voinţă), trebuie să ne 
intereseze discutarea următoarei problerne: Cum poate 
interveni autoeducarea pentru a putea lucra noi înşine în 
mod corespunzător la dezvoltarea şi formarea corectă a 
celor trei componente ale vieţii noastre sufleteşti. 
Pornind mai întâi de la viaţa noastră de voinţă, de la viaţa 
impulsurilor noastre de voinţă, ne întrebăm: Ce calităţi 
trebuie să dezvoltăm în mod deosebit, dacă vrem să 
influenţăm în mod favorabil viaţa noastră de voinţă? 


O influentă deosebit de favorabilă asupra vieţii noastre 
de voinţă o are o viaţă orientată în întreaga sa existenţă 
după o concepţie despre karma, s-ar mai putea spune o 
viaţă sufletească care se străduieşte să dezvolte ca 
trăsătură principală atitudinea de seninătate şi de 
acceptare a destinului. Şi cum s-ar putea dobândi în mod 
efectiv această acceptare, această linişte sufletească faţă 
de propriul destin decât făcând din karma un adevărat 
conţinut de viaţă? 


Ce înseamnă să facem din karma un conţinut de viată 
adevărat? Înseamnă nu numai o teorie, ci să obţinem o 
conştientizare clară (atunci când ne loveşte o suferinţă 
proprie sau suferinţa altora, când primim o bucurie sau o 
lovitură gea a destinului) a faptului că într-un anumit 
sens, superior, noi înşine am prilejuit o lovitură 


dureroasă a destinului. Aceasta înseamnă să dezvoltăm în 
noi o asemenea stare de spirit, încât să primim o bucurie 
cu recunoştinţă, fiindu-ne totodată foarte clar faptul că în 
special faţă de o bucurie nu trebuie să ne pierdem firea, 
căci într-o anumită privinţă devine periculos ca o bucurie 
să ne altereze. Putem înţelege bucuria, dacă vrem să 
facem progrese, în felul următor: bucuria este, într-o 
mare măsură, ceva ce ţine de destinul nostru viitor şi nu 
de trecut. În cele mai multe cazuri, bucuria nu reprezintă 
un merit pentru fapte săvârşite în trecut. Dacă examinăm 
karma cu ajutorul metodelor oculte, constatăm, într- 
adevăr, că în cele mai multe cazuri bucuria pe care o 
trăim nu o merităm şi va trebui să o considerăm de aşa 
manieră, încât să o primim cu recunoştinţă, deoarece ne 
este dată de entităţi divine, fiind trimisă de zei; prin 
urmare, trebuie să ne spunem că bucuria pe care o avem 
astăzi trebuie să ne însufleţească pentru preluarea în noi 
a forţelor pe care ni le insuflă şi pentru folosirea acestor 
forţe în modul cel mai util. Trebuie să privim bucuria ca 
pe un fel de acont pentru viitor. 


Dimpotrivă, când este vorba de o suferinţă, faptele 
săvârşite de noi au fost, în general, de aşa natură, încât o 
merităm, iar cauza o găsim întotdeauna în cursul vieţii 
actuale sau în cursul unei vieţi precedente. Şi apoi, 
trebuie să ne fie clar că în viaţa noastră exterioară nu ne- 
am comportat în mod corespunzător acestei stări de 
spirit karmice. În viaţa exterioară, de toate zilele, nu 
putem avea întotdeauna faţă de ceea ce ne provoacă 
suferinţa acea atitudine care să apară ca o supunere în 
faţa destinului. De cele mai multe ori nu înţelegem 
imediat legea destinului. Dar chiar dacă în exterior nu 
putem să ne comportăm aşa cum se cuvine, esenţial este 
să o facem în interiorul nostru. 


Şi chiar dacă în exterior comportamentul nostru nu a fost 
corespunzător din punct de vedere karmic, în adâncul 
sufletului omul trebuie să-şi spună că, în fond, el însuşi a 
fost cauza tuturor suferințelor. Să luăm un exemplu: să 
presupunem că cineva ne loveşte, ne bate cu un baston. 


În mod obişnuit, omul se întreabă în asemenea caz: Cine 
este cel care m-a lovit? Nimeni nu-şi răspunde: „Eu 
însumi sunt cel care lovesc. În foarte puţine cazuri 
oamenii îşi spun că ei înşişi s-au pedepsit. Şi totuşi 
realitatea este că noi înşine am ridicat bastonul împotriva 
unui om, în trecut. Da, dumneavoastră înşivă sunteţi cel 
care ridicaţi acum bastonul. Când avem de trecut un 
obstacol, acesta este efectul karmei. Dacă cineva este 
pornit împotriva noastră, acest lucru se întâmplă datorită 
karmei. Noi înşine suntem cei care am provocat, cândva, 
ceea ce acum ni se întâmplă ca o nenorocire. În felul 
acesta ajungem la o înţelegere corectă a vieţii noastre, la 
o dezvoltare a propriei noastre fiinţe, atunci când ne 
spunem: Tot ce ni se întâmplă provine chiar de la noi 
înşine. Fapta noastră din trecut îgi găseşte împlinirea în 
exterior, chiar dacă pare că altcineva o săvârşeşte. 


Când reuşim să dezvoltăm o asemenea manieră de a privi 
lucrurile, seninătatea sufletească şi acceptarea destinului 
propriu vor fortifica în toate cazurile voinţa. Seninătatea 
sufletească ne va da întotdeauna tărie în faţa vieţii, 
niciodată nu ne va slăbi. Mânia şi nerăbdarea ne slăbesc. 
Vom fi însă tari dacă vom rămâne senini faţă de orice 
întâmplare. Dimpotrivă, dacă vom cârti sau ne vom ridica 
împotriva soartei, vom avea o voinţă din ce în ce mai 
slabă. 


În această privinţă, trebuie să privim tot ce constituie 
pentru noi destin într-o perspectivă largă. Trebuie să ne 
reprezentăm destinul propriu în aşa fel, încât să 
considerăm, de exemplu, că aparţine destinului omului de 
a dezvolta la o anumită vârstă o forţă sau alta. In acest 
sens, se fac adesea greşeli în educaţia copilului. Karma 
atinge prin aceasta şi problema educaţiei, căci educaţia 
este destin, karma omului în tinereţe. 


Noi slăbim voinţa unui om când îi pretindem, de exemplu, 
să înveţe sau să întreprindă ceva pentru care capacităţile 
sale nu sunt încă potrivite. In materie de educaţie, 

trebuie să fim bine lămuriţi asupra a ceea ce corespunde, 


pentru karma generală a umanităţii, fiecărei vârste, în 
aşa fel încât să facem ceea ce este corect. Un mod dea 
proceda greşit este un atac împotriva destinului, 
împotriva legilor sale şi va atrage o puternică slăbire a 
voinţei. Nu este posibil să discutăm acum cum slăbirea 
voinţei este strâns legată de trezirea precoce a pasiunilor 
şi a senzualităţii. În mod particular, se trezesc precoce 
instinctele, poftele şi pasiunile care sunt supuse acestei 
legi. O declanşare precoce a unor manifestări care ţin de 
organele corporale este împotriva destinului. Tot ceea ce 
se împotriveşte karmei generale a umanităţii, toate 
faptele care contravin naturii sunt legate de slăbirea 
voinţei. Întrucât de multă vreme nu mai avem principii 
corecte în educaţie, există astăzi mulţi oameni care nu şi- 
au petrecut tinereţea asa cum se cuvine. Dacă omenirea 
nu se decide să întreprindă ceea ce este de cea mai mare 
importanţă, adică să stabilească un sistem educaţional 
pentru tineret bazat pe principiile izvorâte din ştiinţa 
spirituală, va creşte o generaţie cu o voinţă din ce în ce 
mai slabă, şi aceasta nu numai în manifestările 
exterioare. Aceste aspecte intervin foarte profund în 
viaţa omului. Întrebaţi un număr cât mai mare de 
persoane cum şi-au ales profesia. Vă veţi convinge că, de 
cele mai multe ori, răspunsul primit este acesta: Ei bine, 
nu prea ştiu exact cum, am fost pur şi simplu împins de la 
spate. Acest sentiment de a te simţi împins către ceva, de 
a fi atras către ceva, de a nu te simţi mulţumit este, de 
asemenea, un simptom de slăbire a voinţei. 


Dacă această slăbire a voinţei este provocată în modul pe 
care l-am arătat, atunci apar şi alte urmări pentru 
sufletul omului, mai ales când această slăbire a intervenit 
ca urmare a faptului că în copilărie am avut trăirea unor 
stări de spaimă, de frică sau disperare. Devine din ce în 
ce mai necesar ca oamenii să deprindă o înţelegere 
temeinică a acestor legi stricte, pentru a depăşi stările de 
disperare, căci exact starea de disperare este aceea de 
care trebuie să ţinem seama, atunci când nu ne 
comportăm conform cunoaşterii spirituale. 


O concepţie despre lume orientată materialist sau monist 
nu poate menţine o voinţă puternică decât cel mult timp 
de două generaţii. Materialismul poate aduce satisfacţii 
numai două generaţii: prima generaţie, care l-a instaurat, 
apoi a doua, cea a discipolilor care l-au asimilat. Acesta 
este caracterul specific al concepţiei materialiste şi 
moniste despre lume, şi anume că acela care lucrează 
într-un laborator sau într-un atelier, care pune el însuşi 
bazele unei concepţii ale cărei forţe sunt pe deplin 
solicitate şi folosite de ceea ce el edifică în sufletul său, 
numai acela are o deplină satisfacţie în sinea lui. Dacă 
doar aderă la toate acestea sau preia materialismul gata 
conturat, nu va ajunge niciodată la acea satisfacţie 
interioară, şi ca urmare disperarea va acţiona din nou 
asupra voinţei, ducând în cele din urmă la slăbirea 
acesteia. O slăbire a voinţei, oameni lipsiti de energie, 
iată rezultatul final al acestei concepţii. 


Al doilea din cele trei aspecte ale vieţii suprasensibile, 
despre care am vorbit ieri, îl formează mişcările sau 
stările afective. Ce acţionează în mod favorabil asupra 
mişcărilor afective? 


Când ne străduim cât mai mult posibil să dobândim un 
simţ deosebit pentru atenţie, o mare capacitate de 
atenţie pentru tot ce se întâmplă în jurul nostru - şi să nu 
credeţi că această capacitate ar fi deosebit de răspândită 
sau deosebit de puternică la oameni -, atunci ea ne poate 
fi foarte utilă. Nu pot decât să revin mereu la un anumit 
fapt. Intr-o ţară, s-a modificat la un moment dat modul de 
organizare a examenului de capacitate pentru învăţători 
şi din această cauză a fost nevoie ca toţi învățătorii să 
dea încă o dată examenul. Examinatorul avea de testat 
atât învăţători tineri, cât şi învăţători în vârstă. Cei tineri 
puteau fi examinati din materia pe care tocmai o 
studiaseră la seminar. Cum trebuia însă să-i examineze 
pe cei mai vârstnici? Examinatorul s-a hotărât să nu-i 
întrebe pe aceştia decât despre ceea ce ei înşişi 
predaseră, an de an, la clasele lor şi s-a constatat cu 
această ocazie că mulţi dintre cei examinaţi nu aveau nici 


o idee despre ceea ce ei înşişi predaseră! 


Această stare de atenţie, de urmărire cu viu interes a 
acelor întâmplări care se petrec în jurul nostru, are o 
deosebită importanţă pentru dezvoltarea, pentru 
cultivarea mişcărilor noastre afective. Într-un anumit fel, 
mişcările afective, ca de altfel, tot ce ţine de suflet, sunt 
legate de impulsurile de voinţă şi dacă influenţăm într-un 
sens nefavorabil viaţa noastră afectivă vom avea şi 
asupra impulsurilor de voinţă tot o influenţă nefavorabilă. 
Mişcările sau stările afective pot fi cultivate într-un sens 
bun dacă faţă de sentimentele şi pasiunile noastre ne 
plasăm sub legile karmei şi luăm karma drept călăuză. 
Toate acestea le găsim în lumea din jurul nostru. Le 
găsim, de exemplu, când cineva face contrarul a ceea ce 
ne aşteptăm. Atunci trebuie să ne spunem: Ei bine, da, 
cutare face aceasta! Dar putem să ne şi înfuriem şi să 
devenim violenţi; aceasta ar fi un semn de slăbiciune a 
voinţei. Furia, mânia iată ce ne face să batem în 
retragere în ce priveşte atât sensibilitatea, cât şi voinţa, 
iar influenţa lor merge şi mai departe, cum vom vedea 
imediat. Mânia este ceva ce omul nu poate stăpâni la 
început absolut deloc. Numai în mod treptat el poate să 
facă acest lucru; să piardă tentaţia de a se mânia. 
Aceasta se deprinde cu încetul şi omul trebuie să fie 
foarte răbdător cu sine însuşi. Celui ce crede că ar putea 
să reuşească dintr-o dată i-aş putea replica repetându-i 
povestea acelui profesor care avea o grijă deosebită să-şi 
educe elevii în a se vindeca de izbucnirile de mânie. Şi 
când, după eforturi constante în această direcţie, şi-a dat 
seama că un elev încă se mai mânia uneori, el însuşi s-a 
înfuriat şi a aruncat cu călimara în capul copilului. Acela 
care trece prin asemenea situaţii ar trebui să se consacre 
multe, foarte multe săptămâni pentru a reflecta ce 
înseamnă karma. 


Semnificatia acestor lucruri nu o vom putea conştientiza 
decât dacă, cu acest prilej, privim ceva mai adânc în viaţa 
sufletească a omului. Aceasta are doi poli, viaţa de 
voinţă, pe de o parte, şi viaţa de gândire sau de 


reprezentare, pe de altă parte. Între aceşti doi poli se 
situează ceea ce am numit mişcările afective. Or, noi ştim 
că viaţa umană alternează între starea de somn şi cea de 
veghe. În timp ce omul se află în starea de veghe, este 
deosebit de activă viaţa de reprezentări şi de gânduri. De 
faptul că în acest timp voinţa nu este efectiv trează 
fiecare îşi poate da seama, dacă este atent cum se 
formează propriu-zis impulsul de voinţă. Mai întâi trebuie 
să avem un gând, o reprezentare, şi numai după aceea 
apare voinţa din profunzimile sufletului. Gândirea 
cheamă impulsurile de voinţă. Când omul este treaz, el 
este treaz nu cu voinţa, ci cu gândirea. 


Ştiinta ocultă ne învaţă că atunci când dormim totul este 
invers: voinţa este trează şi foarte activă, iar gândirea 
inactivă. Acest fapt omul nu îl poate sesiza când este în 
stare normală, pentru simplul motiv că el nu ştie, nu 
cunoaşte decât cu ajutorul gândirii, iar aceasta, în stare 
de somn, doarme. Astfel că el nu-şi dă seama că voinţa 
este activă. Când un om reuşeşte să atingă starea de 
clarvedere şi pătrunde în lumea reprezentărilor 
imaginative, el observă că voinţa se trezeşte în momentul 
când gândirea adoarme. Şi atunci, în imaginile pe care le 
percepe, se strecoară voinţa şi le trezeşte. Imaginile sunt 
tesute prin voinţă, astfel încât atunci gândurile dorm, iar 
voinţa este trează. 


Dar această stare de veghe a voinţei este legată de 
ansamblul fiinţei umane într-un mod cu totul diferit decât 
este gândirea noastră. După cum omul este activ sau nu, 
este sănătos sau bolnav, după cum cultivă în sine 
seninătatea, calmul sau, dimpotrivă, este irascibil, la fel 
este şi voinţa, o voinţă sănătoasă sau o voinţă bolnavă. Şi 
după cum o voinţă este sănătoasă sau bolnavă, în aceeaşi 
măsură ea acţionează în timpul nopţii la starea noastră 
de vitalitate, până la nivelul corpului fizic. Este o mare 
diferenţă dacă omul, în timpul zilei, cultivă calmul şi 
acceptă cu seninătate destinul, pregătindu-şi prin aceasta 
voinţa de aşa manieră, încât aceasta să emane o căldură 
sufletească agreabilă şi un sentiment de bunăstare sau 


dacă dezvoltă mânie. Această stare nesănătoasă a voinţei 
se revarsă în corp noaptea, în timpul somnului, şi este 
cauza principală a numeroase forme de boală, care se 
manifestă în corpul fizic mult mai târziu, după ani, după 
zeci de ani chiar, boli a căror cauză este căutată fară a fi 
găsită, pentru că adevăratele consecinţe apar sub formă 
de boală abia după ani sau decenii. Numai cine are 
posibilitatea să urmărească o persoană perioade mari de 
timp poate să vadă legătura dintre stările sufleteşti şi 
bolile corpului fizic, în modul la care ne-am referit. 
Aşadar, voinţa trebuie educătă şi în sensul vindecării 
fizice. 


De asemenea, putem influenta, printr-o atitudine de 
seninătate şi de acceptare a karmei, şi mişcările afective, 
pentru ca ele să acţioneze în sens binefăcător până la 
nivelul organismului fizic. Dimpotrivă, nu îi dăunăm cu 
nimic mai mult decât prin stările de apatie, de lipsă de 
interes faţă de tot ce este în jurul nostru. Nesimţirea, 
apatia se răspândesc din ce în ce mai mult, sunt o 
trăsătură care în final este cauza pentru care atât de 
puţini oameni se interesează de problemele spirituale. Se 
poate crede că raţiuni obiective ar conduce la acceptarea 
unei concepţii materialiste, numai că nu există prea 
multe temeiuri obiective pentru o concepţie materialistă 
asupra vieţii. Nu, cauza este nesimţirea, apatia, nimeni 
nu poate fi materialist fără a fi şi indiferent faţă de lumea 
înconjurătoare. Este vorba de lipsa de interes faţă de 
lumea înconjurătoare. Celui care observă lumea 
înconjurătoare cu viu interes îi apare de pretutindeni 
deplina concordanţă cu ceea ce oferă cunoaşterea 
spirituală. Indiferenta înăbuşe însă mişcările afective şi 
duce la slăbirea voinţei. 


O importanţă deosebită are şi ceea ce numim 
încăpățânare, o atitudine care te menţine rigid faţă de 
cutare sau cutare problemă. Mişcările afective 
nesănătoase pot duce, de asemenea, la încăpățânare. 
Adesea, aceste lucruri sunt ca şi şarpele care îşi muşcă 
singur coada. Tot ceea ce am spus anterior poate fi 


provocat şi de încăpățânare. Chiar şi oamenii care trec 
prin viaţă foarte neatenţi pot fi, în acelaşi timp, foarte 
încăpăţânaţi. Se vede adesea cum unii oameni cu o voinţă 
foarte slabă au reuşit să impună ceea ce voiau exact 
acolo unde nu ne-am fi aşteptat, dar slăbirea voinţei se 
accentuează tocmai prin aceasta, dacă nu încercăm să 
combatem încăpăţânarea. Tocmai printre persoanele cu o 
voinţă slabă găsim mai multă îndărătnicie. Dacă, 
dimpotrivă, ne străduim să nu dezvoltăm încăpăţânarea, 
ci să o evităm, vom observa atunci, de fiecare dată, că am 
reuşit să ameliorăm mişcările afective şi prin aceasta să 
fortificăm voinţa. De fiecare dată când simţim că 
încăpăţânarea pune stăpânire pe noi dar reuşim să nu-i 
cedăm, devenim mai puternici în faţa vieţii. Dacă reuşim 
în mod sistematic să depăşim acest defect, să combatem 
încăpăţânarea, vom putea remarca efectele sub forma 
unui sentiment de mulţumire. Merită subliniată mai ales 
dezvoltarea mişcărilor afective, care are loc ca urmare a 
combaterii încăpăţânării, a indiferenţei, a lipsei de 
interes. Interesul şi atenţia pentru tot ce se află în jurul 
nostru dezvoltă sensibilitatea şi voinţa. Indiferenta şi 
încăpăţânarea produc rezultate contrare. 


Pentru a defini o afectivitate sănătoasă ne folosim de 
cuvântul „perspicacitate". Cineva este perspicace, sau 
isteţ, sau ingenios când îi vin în minte sensurile profunde 
ale lucrurilor. Copiii trebuie să se joace în aşa fel, încât 
să le fie pusă în mişcare fantezia, să le fie trezită 
activitatea sufletească, să fie puşi în situaţia de a gândi 
asupra jocului. Nu este bine să aşeze cuburile după un 
model dat; în felul acesta li se dezvoltă numai un simţ de 
pedanterie, nu ingeniozitatea. Ingeniozitatea se dezvoltă 
când lăsăm copiii să construiască singuri fel de fel de 
lucruri din nisip sau când îi ducem în pădure şi îi lăsăm 
să împletească mici coşuleţe din plante, sau îi îndemnăm 
să facă şi alte obiecte din materiale vegetale împletite. 
Acţiunile şi lucrurile care incită la inventivitate dezvoltă 
şi ingeniozitatea. Oricât de puţin s-ar crede, asemenea 
exerciţii de ingeniozitate generează linişte sufletească, 
armonie sufletească şi mulţumire în viaţă. 


Vom acţiona, de asemenea, bine dacă, plimbându-ne cu 
un copil, îl lăsăm să facă ceea ce doreşte, fără a-l 
stânjeni, dacă nu devine prea obraznic. Când copilul 
realizează ceva, e bine să ne manifestăm bucuria şi să-l 
apreciem, să ne arătăm interesul, să nu fim nemulţumiţi 
sau indiferenti faţă de ceea ce copilul a făcut din 
inspiraţia sufletului său. Chiar şi atunci când îl învăţăm 
ceva, trebuie să apelăm la întâmplări şi lucruri din 
natură. Când copilul a crescut mai mare, e bine să evităm 
ca el să se ocupe cu dezlegări de jocuri sau cuvinte 
încrucişate din ziare şi reviste, care nu fac decât să 
cultive pedanteria. In schimb, observarea naturii cultivă 
exact contrarul a ceea ce ne oferă astăzi presa ca 
stimulent pentru dezvoltarea sensibilităţii. O sensibilitate 
calmă, armonioasă contribuie nu numai la sănătatea 
sufletească, ci şi la sănătatea trupească, chiar dacă 
uneori se interpun intervale mari de timp între cauză şi 
efect. 


Trecem acum la al treilea aspect al vieţii suprasensibile, 
la gândire. În legătură cu aceasta, putem spune că noi o 
cultivăm, făcând-o să devină perspicace, mai ales prin 
dezvoltarea unor calităţi care, aparent, nu au legătură cu 
gândirea, cu lumea de reprezentări. Cu nimic nu 
dezvoltăm mai mult o gândire sănătoasă decât cu dăruire 
de sine, cu devotament şi judecată, nu prin exerciţii de 
logică, ci când observăm unul sau altul din fenomenele 
naturii şi pătrundem prin ele în secretele pe care le 
ascunde. Printr-o aplecare plină de interes, prin dăruire 
faţă de problemele pe care le pune natura şi omenirea, 
prin străduinţa de a înţelege oameni complicati, prin 
intensificarea atenţiei, aşa vom face ca gândirea să 
devină ageră. Ce înseamnă această dăruire pentru 
problemele vieţii? Înseamnă a încerca să le rezolvăm cu 
ajutorul gândirii şi al reprezentărilor. În această privinţă 
putem constata că dăruirea îmbinată cu inteligenţă 
acţionează ulterior în viaţă în modul cel mai favorabil. 


Să luăm un caz din viaţă: un băieţel prezintă aspecte 


uimitoare ale spiritului de observaţie, de daruire, precum 
şi o capacitate de înţelegere şi judecată ieşite din comun. 
El spuse mamei sale: Ştii, când merg pe stradă şi văd 
oameni sau animale simt că ar trebui să pătrund în acei 
oameni şi animale. Am întâlnit o femeie săracă şi am 
intrat în ea, şi simţeam o mare durere, eram foarte 
nenorocit. Copilul nu cunoscuse până atunci mizeria 
acasă şi trăia în condiţii foarte bune. Apoi el continuă: 
Am intrat într-un cal, apoi într-un porc. El descrie această 
stare în mod foarte amănunţit şi din această cauză este 
stimulat, într-un mod extraordinar, să simtă milă şi să 
facă fapte deosebite, datorită acestei tendinţe de a simţi 
în el pe un altul. De unde provin toate acestea, această 
dilatare şi înţelegere a altor fiinţe? Dacă reflectăm 
asupra acestui caz, trebuie să mergem înapoi, către 
incarnări anterioare, când omul în cauză a cultivat în 
mod deosebit dăruirea de sine, acea aplecare atentă 
asupra lucrurilor, asupra tainei lucrurilor. 


Nu trebuie însă să aşteptăm, până la următoarea 
incarnare, obţinerea efectelor produse de cultivarea 
devotamentului. Ele se exprimă chiar în cursul unei 
singure vieţi. Dacă în copilărie suntem îndrumați să 
dezvoltăm devotamentul, vom avea mai târziu, în viaţă, o 
gândire clară şi transparentă, în caz contrar, gândirea 
devine dispersată şi ilogică. Lucrurile acestea sunt de aşa 
natură, încât principiile cu adevărat spirituale ne fac să 
progresăm în viaţă. 


Principii de educaţie cu adevărat spirituale nu au fost 
practicate decât foarte puţin în ultimele decenii, chiar 
aproape deloc. Iar acum vedem urmările. În prezent, o 
gândire inexactă este ceva extrem de răspândit. Faţă de 
viaţa teribil de ilogică a lumii, trăim un adevărat martiraj. 
Cine a dobândit o anumită clarvedere simte aceasta, şi 
nu în sensul că spune simplu „aceasta este just", „aceasta 
nu este just", ci resimte o adevărată suferinţă când se 
află în faţa unei gândiri ilogice şi simte o adevărată 
plăcere în faţa unei gândiri clare, transparente. Aceasta 
înseamnă că el a dobândit o sensibilitate faţă de 


asemenea aspecte şi, ca urmare, le poate distinge. Şi o 
dată ajuns la acest punct, facultatea de a decide şi de a le 
deosebi devine mult mai precisă. Apare atunci o judecată 
mult mai corectă faţă de adevăr şi de neadevăr. Faptul 
poate părea unora incredibil, dar aceasta este realitatea. 
Când unui clarvăzător i se spune ceva incorect, începe să 
simtă o suferinţă şi acesta este un indiciu că cele auzite 
sunt lipsite de logica, sunt nejuste. Gândirea ilogică este 
răspândită în prezent, într-o măsură foarte largă. 
Niciodată înainte gândirea ilogică nu era atât de 
răspândită ca în prezent, desi se face atâta caz de logică 
şi gândire. În acest sens vreau să dau un exemplu care 
poate părea putin răutăcios, dar este caracteristic pentru 
modul atât de lipsit de logică şi de interes în care trăim. 


Călătoream, odată, de la Rostock la Berlin. În 
compartimentul în care mă aflam s-au mai urcat două 
persoane, o doamnă şi un domn. Eu şedeam într-un colt 
şi nu doream decât să observ. Domnul începu curând să 
se comporte într-un mod ciudat - şi trebuie să spun că 
părea un om educat: s-a întins pe canapea, după cinci 
minute s-a sculat din nou, apoi a început să ofteze, plin 
de durere. Înucât, după toate aparențele, doamna îl 
considera suferind, fu cuprinsă de milă şi a început 
imediat între ei o convorbire. Ea îi spuse că remarcase 
faptul că este suferind, că ea însăşi este bolnavă şi ştie ce 
înseamnă suferinţa, că are un coşulet în care se află tot 
felul de leacuri bune pentru suferinţele ei. Pot să vindece 
orice, spunea ea, căci am câte un leac pentru orice boală. 
Şi gândiţi-vă ce noroc am, continuă ea, vin tocmai din 
fundul Rusiei până aici, la Marea Baltică, unde vreau să 
mă odihnesc şi să fac ceva pentru suferinţa mea, dar 
când am sosit mi-am dat seama că am uitat acasă un 
medicament care mi-e foarte necesar. Acum trebuie să 
mă întorc, deci şi această speranţă a fost pierdută. Atunci 
dornnul vorbi, la rândul său, despre suferinţele sale şi 
doamna îi prescrise pentru fiecare boală de care acesta 
spunea că suferă un medicament, iar el îi promise să 
respecte indicaţiile primite şi îşi notă cu grijă totul. Cred 
că erau unsprezece reţete diferite. Apoi doamna 


continuă, la rândul său, să enumere rând pe rând bolile 
de care suferea, iar el îi spuse că ştie tot ce trebuie făcut 
pentru a putea să le vindece, că împotriva unei boli se 
putea trata şi vindeca în cutare sanatoriu, împotriva 
alteia în altul. Ea îşi notă toate adresele, dar îşi exprimă 
temerea că fiind duminică la Berlin farmaciile puteau să 
fie închise. Înțelegerea era perfectă. Fiecare ştia totul 
despre maladiile celuilalt şi ce leacuri putea folosi, dar 
numai pentru sine nu cunoştea nici un remediu. Această 
ocazie a fost, pentru cele două persoane, de altfel 
cultivate, un prilej de a se scălda în marea de nonsens pe 
care o revărsaseră în această discuţie. 


Asemenea aspecte trebuie să le avem mereu în atenţie 
când pretindem cunoaşterii de sine să conducă la 
înţelegerea lucrurilor. Trebuie să pretindem cunoaşterii 
de sine să dezvolte coerenţă în gândire, dar mai ales 
devotamentul pentru ce trebuie să facem. În suflet, toate 
aceste elemente acţionează împreună, O gândire care 
lucrează dispersat aduce pe om, chiar dacă după o 
perioadă mai lungă de timp, în situaţia de a deveni ursuz, 
morocănos, ipohondru şi nu-şi dă seama, adesea, unde 
trebuie căutată cauza. O cultivare mai puţin atentă a 
capacităţii de înţelegere şi de devătament şi interes ne 
face morocănoşi, pasivi, ipohondri. Ceea ce este deosebit 
de necesar pentru gândire, nu are, aparent, nici o 
legătură cu gândirea. Încăpăţânarea, egoismul 
acţionează asupra gândirii în mod distructiv. Toate 
trăsăturile de caracter legate de încăpățânare şi egoism, 
cum ar fi ambiția vanitoasă, toate aceste elemente care în 
aparenţă vizează altceva denaturează, de fapt, gândirea 
şi reacţionează în mod nefavorabil asupra stării noastre 
de spirit, asupra dispozţiiei noastre. De aceea, este 
absolut necesar să combatem atât încăpăţânarea, cât şi 
egoismul sau iubirea de sine; dimpotrivă, să cultivăm faţă 
de lumea din jur un anumit devotament, un anumit spirit 
de sacrificiu faţă de fiinţe. Devotamentul, abnegaţia faţă 
de lucrurile şi faptele cele mai insignifiante acţionează 
favorabil asupra gândirii şi a bunei noastre dispoziţii. De 
fapt, iubirea de sine şi egosimul se pedepsesc reciproc 


prin aceea că egoistul este tot mai nemulţumit, mai 
nefericit şi plânge mereu că nu i se dă ce i se cuvine. 
Când cineva are acest sentiment, ar trebui să se plaseze 
sub legea karmei şi când se simte nefericit să-şi pună 
întrebarea: Prin ce act de egoism am atras asupra mea 
această stare de insatisfactie? 


În felul acesta, putem să indicăm, cu exactitate, cum pot 
fi formate şi cum pot fi lezate cele trei componente ale 
vieţii noastre sufleteşti, şi acest lucru este foarte 
important. Vedem din aceste considerente că ştiinţa 
spirituală este ceva ce intervine adesea profund în viaţa 
noastră, deoarece observarea riguroasă a principiilor 
spirituale ne ajută să devenim propriul nostru educator şi 
acest lucru are pentru viaţă o importanţă covârşitoare, 
dar importanţa creşte din ce în ce mai mult, în măsura în 
care au trecut acele vremuri din evoluţia omenirii în care 
oamenii au fost conduşi în jos de către zei, au fost scoşi 
din lumile superioare. Acum, ei vor trebui, din ce în ce 
mai mult, să acţioneze singuri, fără a mai fi conduşi şi 
îndrumați. 


În perspectiva a ceea ce Maeștrii ne-au învăţat ca fiind 
osteneala ce trebuie să ne-o dăm pentru a ne înălța până 
la Hristos, care încă din acest secol apare în plan astral, 
o înţelegere mai bună a acestui progres al omenirii poate 
fi obţinută numai în felul următor: omul trebuie să-şi 
ofere singur, şi din ce în ce mai mult, impulsuri către 
viitor. Aşa cum am spus ieri, că oamenii se străduiesc, ca 
încetul cu încetul să se înalțe spre Hristos, la fel, trebuie 
ca şi noi, în mod progresiv şi în deplină libertate, să ne 
perfecţionăm impulsurile de gândire, sensibilitate şi 
voinţă. Aceasta nu se poate realiza decât prin stăpânire 
de sine şi o atentă supraveghere a sinelui propriu. După 
cum altădată, prin vechea clarvedere, impulsurile erau 
date omului de sus, de către zei, în viitor, printr-o nouă 
clarvedere, va trebui ca el singur să-şi hotărască drumul. 
De aceea, antroposofia apare exact în epoca noastră, 
pentru ca omenirea să poată învăţa să dezvolte într-un 
mod corect realităţile sufleteşti. În felul acesta omul se 


pregăteşte pentru ceea ce trebuie să aducă viitorul. 
Numai în acest mod se poate înţelege ce trebuie să se 
întâmple cândva, şi anume că cei care sunt inteligenti, 
dar imorali, vor fi cu adevărat respinşi şi făcuţi inofensivi. 


Calitățile menţionate sunt necesare pentru fiecare om în 
parte. Dar ele sunt de aşa natură, încât devin importante 
tocmai pentru cei care se străduiesc să ajungă repede şi 
raţional la acele însuşiri care devin, din ce în ce mai mult, 
necesare pentru întreaga omenire. De aceea, în special 
îndrumătorii omului sunt cei care fac eforturi să parcurgă 
această evoluţie cât mai repede şi mai bine, deoarece 
numai prin dobândirea calităţilor superioare se poate 
obtine ceea ce este superior. 


Această evoluţie se obţine într-o manieră exemplară de 
către acea individualitate care în trecut a urcat la rangul 
de Bodhisattva - când precedentul Bodhisattva, Gautama, 
a devenit un Buddha - şi care, de atunci, s-a incarnat 
aproape la fiecare sută de ani şi a trăit aproximativ cu o 
sută de ani înainte de Hristos, în persoana lui Jeshu ben 
Pandira, ca vestitor al lui Hristos. El are de străbătut o 
perioadă de cinci mii de ani ca să urce la demnitatea de 
Buddha, devenind atunci Maitreya Buddha. Va aduce 
omenirii Binele, deoarece poate obţine o autoeducaţie 
extrem de riguroasă - cei care au o suficientă pregătire 
de clarvăzători pot vedea aceasta -, pentru a dezvolta de 
o manieră extraordinară acele forţe magice-morale care 
îi vor conferi capacitatea de a transmite doar prin cuvânt, 
în sufletele oamenilor, mişcări afective şi morale. În 
prezent, nu putem, încă, elabora în plan fizic cuvinte 
capabile să obţină aşa ceva. Nici chiar viitorul Maitreya 
Buddha nu ar putea, în prezent, să formeze asemenea 
cuvinte magice. Astăzi, prin cuvânt, nu se poate 
transmite decât gândul. 


În ce mod se pregăteşte el? O face dezvoltând înainte de 
toate, şi în modul cel mai înalt, acele calităţi pe care le 
considerăm bune. Bodhisattva dezvoltă în cel mai înalt 
grad ceea ce se poate numi supunere, acceptare a 


destinului, atenţie faţă de toate fenomenele care se 
petrec în jurul nostru, dăruire de sine şi înţelegere faţă 
de toate fiinţele. Şi deşi vor mai fi necesare viitorului 
Buddha încă multe alte incarnări, el se străduieşte, în 
toate incarnările sale, să fie atent la tot ce se întâmplă, 
chiar dacă nu intervine acum, direct, decât foarte puţin, 
pentru că se pregăteste intens peniru misiunea sa 
viitoare. Aceasta se va realiza datorită faptului că există o 
lege specială care priveşte exclusiv pe actualul 
Bodhisattva. Această lege o vom înţelege dacă vom avea 
în vedere că la o anumită vârstă poate să intervină în 
viaţa noastră sufletească o cotitură decisivă. Cea mai 
mare cotitură care a avut loc vreodată a fost cea 
petrecută cu ocazia Botezului din apa Iordanului. Atunci, 
eul lui lisus, care era în al treizecilea an al vieţii sale, a 
părăsit corpul material, carnal, şi un alt eu i-a luat locul: 
Eul lui Hristos, al conducătorului fiinţelor solare. 


O schimbare asemănătoare va suporta viitorul Maitreya 
Buddha, numai că el va percepe această schimbare într- 
un mod cu totul diferit în incarnările sale. Bodhisattva 
trăieşte după modelul vieţii lui Hristos şi cei care sunt 
iniţiaţi ştiu că el manifestă în fiecare incarnare 
particularităţi foarte importante. Se remarcă faptul că 
între treizeci şi treizeci şi trei de ani se produce o 
puternice schimbare în viaţa sa. Atunci, sufletul este 
reînnoit, chiar dacă nu în mod la fel de măret ca în cazul 
lui Hristos: în acel interval de timp eul, care până atunci 
a însufleţit corpul, îl părăseşte şi Bodhisattva devine de 
fapt cu totul altul decât fusese până atunci, chiar dacă în 
cazul lui nu se întâmplă, ca la lisus Hristos, ca eul să se 
retragă şi să fie înlocuit de un alt eu. La aceasta se referă 
ocultiştii când afirmă în mod unanim că un Bodhisattva 
nu poate fi recunoscut înainte de acel moment al 
transformării. Până atunci - deşi se dăruieşte cu cel mai 
mare interes tuturor problemelor - misiunea sa nu se 
manifestă în mod deosebit, şi chiar dacă transformarea 
sa se va produce, nu se poate niciodată spune ce se va 
întâmpla cu el. Există întotdeauna o mare difereniă între 
ceea ce este Bodhisattva în copilărie şi ceea ce devine 


între treizeci şi treizeci şi trei de ani. 


El se pregăteşte astfel pentru un mare eveniment. lată 
cum va fi: vechiul eu îl părăseşte şi în el pătrunde un 
altul. Acesta poate fi al unei individualităţi cum ar fi 
aceea a lui Moise, a lui Abraham sau a lui Ilie. Această 
individualitate acţionează un timp în acest corp pentru a 
pregăti pe Maitreya Buddha. În restul vieţii el continuă 
să trăiască mai departe cu eul care a pătruns în el. 


Ceea ce se petrece este o schimbare totală. Totuşi, se 
poate întâmpla ceea ce este necesar pentru a recunoaşte 
pe Bodhisattva. Şi apoi, se ştie că atunci când va apărea, 
peste trei mii de ani, şi se va înălța la demnitatea 
Maitreya Buddha, eul său va rămâne, desigur, în el, dar 
va fi impregnat în interiorul său şi de o altă 
individualitate. Aceasta se va întâmpla exact când va fi în 
al treizeci şi treilea an al vieţii sale, acelasi număr de ani 
pe care îi avea Hristos când s-a împlinit Misteriul de pe 
Golgota. El se va manifesta atunci ca propovăduitor al 
Binelui, ca un mare învăţător care pregăteşte adevărata 
învăţătură despre Hristos şi dreapta înţelepciune despre 
Hristos, într-un mod cu totul altul decât se poate face 
acest lucru în prezent. Ştiinţa spirituală are menirea să 
pregătească ceea ce, cândva, se va statornici pe Pământ. 


Este posibil însă ca acum, în epoca noastră, unii oameni 
să adopte un punet de vedere care să ducă la cultivarea 
unei stări dăunătoare mişcărilor afective, cum ar fi 
indiferenta, şi altele de acest fel. Aceasta conduce însă la 
o slăbire a miscărilor afective, la o slăbire a vieţii 
sufleteşti, iar omul nu va mai putea să-şi îndeplinească 
datoria faţă de viaţă. De aceea, fiecare trebuie să 
considere ca un har deosebit faptul că poate avea o 
cunoaştere asupra faptelor viitoare. Cine are astăzi 
ocazia de a se consacra cunoaşterii spirituale se bucură 
de o favoare a karmei. 


A şti aceste lucruri înseamnă să creezi în sufletul tău 
siguranţă, dăruire de sine şi pace, să faci să domnească 


liniştea în suflet şi să-ţi îndrepţi privirea cu siguranţă şi 
speranţă spre ceea ce este de aşteptat pentru evoluţia în 
următoarele milenii. Trebuie ca toţi oamenii care cunosc 
aceste lucruri să simtă ca pe un noroc excepţional, ca pe 
ceva ce trezeşte forţele cele mai elevate ale omului, ce 
poate acapara ca un foc totul în sufletul său tot ce pare 
să se opună la ceea ce este în curs să se stingă, pare a fi 
dizarmonie sau merge spre decadenţă. Entuziasmul, 
focul, însufleţirea devin şi sănătate şi fericire în viaţa 
exterioară. Cel care învaţă în mod serios să cunoască 
aceste lucruri, care poate dezvolta în sine dăruirea 
necesară pentru aceste lucruri, acela va vedea deja câtă 
fericire şi armonie interioară îi aduc ele. Dacă cineva în 
Societatea noastră nu observă acest lucru pentru sine, ar 
trebui să se dăruiască o dată unei astfel de cunoașteri, 
încât să spună: Dacă eu nu am simţit încă aşa ceva, 
aceasta este numai din vina mea, căci de mine depinde să 
mă cufund adânc în secretele pe care le-am putut auzi 
astăzi, aici. De mine depinde să mă simt ca om, ca verigă 
a unui lant, care tine de la începutul până la sfârşitul 
evoluţiei, lanţ în care sunt înglobaţi ca nişte verigi toţi 
oamenii, toate individualităţile, Bodhisattvii, Buddha şi 
Hristos. Trebuie să-mi spun: Sunt o asemenea verigă, o 
simt ca pe o conştienţă a adevăratei mele demnități 
umane. Trebuie să presimt aceasta, trebuie să o simt. 

IMPULSUL LUI HRISTOS. VIAŢA REALA 

Prima conferinţă 


Munchen, 18 noiembrie 1911 


Ştiinţa spirituală orientată antroposofic se bazează, aşa 
cum am subliniat adesea, pe ştiinţa ocultă care, prin 
rezultatele cercetărilor sale, ne ajută să cunoaştem 
forţele care au acţionat în diversele epoci, precum şi pe 
cele active în cadrul mai restrâns al epocilor noastre 
culturale. Astfel, oriunde am fi reuniti, trebuie să vorbim 
mereu şi despre aceste forţe lăuntrice ale timpului 
nostru, pentru ca sarcinile ştiinţei spirituale să devină 
atât de evidente cât pot fi ele înţelese din străfundul 
vieţii noastre şi să ne putem organiza existenta pe baza 
cercetării oculte în funcţie de marile ei țeluri. 


Ca să vorbim despre orientările oculte în timp, este bine 
să ne referim la ceea ce provine din sursele unor 
cercetări oculte superioare şi ne poate conduce la ceea 
ce se întâmplă în lumea suprasensibilă, chiar şi în timpul 
nostru. Ca introducere, între altele, trebuie să ne 
orientăm asupra a ceea ce noi înşine avem, în prezent, în 
faţa noastră, fără a da, însă, detalii, ci numai o schiţă a 
caracteristicilor generale. Aceasta deoarece există multe 
lucruri despre care nu se poate vorbi deschis decât în 
adunările antroposofice, căci timpul nostru este al 
dogmatismului, al abstracţiunilor. Uimitor este aici faptul 
că acest caracter fundamental al epocii este greşit înţeles 
de lume, astfel încât se crede, în general, că se gândeşte 
şi se acţionează în mod liber de dogme, deşi suntem 
profund afundaţi în dogme. Se crede că se are de-a face 
cu realităţi, în timp ce se rătăceşte în cele mai aride 
abstracţiuni. De aceea este util să se răspândească în 
cercuri mai largi ştiinţa spirituală de orientare 
antroposofică cu problemele sale reale pentru a face 
posibilă înţelegerea epocii noastre, dar trebuie să avem 
în vedere că va mai trece mult timp până când lumea să 
vrea să evolueze spre o înţelegere mai profundă. Cât de 
mult sunt cultura şi civilizaţia noastră îmbâcsite de 
dogme şi abstracţiuni se poate vedea abia când le 
studiem, nu pornind de la asemenea puncte de vedere 
abstracte, ci privind lucrurile în mod concret, obiectiv. 
Vom afla atunci că există o orientare în gândire al cărei 
caracter fundamental constă în stabilirea de dogme fixe 
şi care pretinde ca un om instruit să se conformeze ei, 
crezând totodată că este foarte critic. Ceva de acest gen 
îl reprezintă aşa-zisa mişcare monistă, care, însă, se 
numeşte aşa pe nedrept. Această mişcare îşi trage 
principiile din ştiinţele naturale moderne şi mai ales din 
acea categorie de oameni care vrea să-şi stabilească 
bagajul de cunoştinţe doar prin metode pur exterioare, 
bazate numai pe simţuri. Dacă această ştiinţă naturală s- 
ar menţine numai în câmpul propriu de activitate, ea ar 
putea oferi ceva foarte important; dar în loc de aceasta, 
ea conduce la formarea unei noi religii. Se iau faptele din 
domeniul ştiinţelor naturale materialiste şi se construiesc 


din ele dogme abstracte. Şi oricine care se consideră că 
este superior fiindcă jură pe aceste dogme crede că 
ceilalţi i-au rămas mult în urmă. Nu se acordă nici o 
atenţie vieţii indivizilor umani şi se năzuieşte numai la 
umplerea capului cu ceea ce concepţia exterioară despre 
lume consideră ca fiind dogme şi luarea drept element 
esenţial a ceea ce rezultă din abstracţiuni. Din această 
atitudine iau naştere apoi sectele de aderenţi ai ideilor 
învăţate, ai principiilor, ai tezelor, ai dogmelor, care 
pentru ei reprezintă esenţialul. 


În contrast cu această situaţie, este necesar să ştim ce 
trebuie înţeles din mişcarea spirituală de orientare 
aljtroposofică. În această mişcare nu poate fi vorba să 
recunoaştem o sumă de principii pe bază de credinţă, ci 
trebuie să punem în prim-plan valoarea individului. 


Ştiinta spirituală orientată antroposofic conduce la o 
viaţă socială bazată pe legături de reciprocitate care, la 
rândul lor, au la bază încrederea unei personalităţi faţă 
de cealaltă. Trebuie să se regăsească şi să se reunească 
aici oameni având încredere unii în alţii. lar în treburile 
comune ei trebuie să spună: Tu eşti omul care îmi 
convine, nu pentru că ai cutare sau cutare principiu, ci 
pentru că poţi realiza un anumit lucru şi pentru că nu 
stânjeneşti, prin propria ta activitate, domeniile altora. 
Nimic nu ar fi mai neplăcut decât dacă s-ar răspândi în 
viaţa antroposofică comportamentele necuviincioase ale 
sectarismului modem. Nu trebuie să urmăm pe cineva 
numai pentru că suntem cu totul de acord cu el, ci 
trebuie să ne rezervăm libertatea şi mobilitatea şi în felul 
acesta, cu această înţelegere a individualităţii, se 
desfăşoară o activitate educativă în miscarea 
antroposofică. Epoca noastră nu are în această privinţă 
nici cea mai mică întelegere. Ea nu admite decât ceea ce 
s-a statornicit în mod general. Unuia i se pare just ceva, 
în schimb, din acest motiv, un altul, îl priveşte ca pe un 
cap sec, ca pe un retrograd. Asemenea atitudini nu 
trebuie să existe, trebuie excluse din mişcarea 
antroposofică. Dacă o asemenea mentalitate nu s-ar fi 


răspândit în lumea materialistă, s-ar fi ajuns de la sine la 
o înţelegere a omului ca persoană, în sensul în care am 
arătat, şi ar fi apărut curând o spiritualitate ştiinţifică 
care ar trebui să conducă la o concepţie despre lume 
conform spiritului. Dar oamenii încremenesc în dogme şi 
din această cauză nu pot să ajungă aici. 


Cel care, în adunările moniste, se interesează de tezele 
principale care se prezintă, aprofundând problemele, şi- 
ar putea da seama repede că toate principiile şi dogmele 
care se expun acolo nu se sprijină în nici un fel pe 
concepţiile şi rezultatele stiinţei actuale, ci se bazează pe 
acelea de acum cincisprezece sau douăzeci de ani. Aşa, 
de exemplu, o personalitate ştiinţifică cu un bun renume 
în ştiinta modernă spunea la adunarea Cercetătorilor 
naturii de la Königsberg, de curând: Faptele fizicii se 
îndreaptă astăzi într-o direcţie precisă. Înainte, se vorbea 
mereu despre un eter răspândit peste tot în materia 
noastră şi în afara ei, şi s-a presupus că el ar exista fără 
să fie, de altfel, recunoscut de ştiinţele materiale bine 
cunoscute. Această supoziţie s-a lovit, în mod repetat, de 
unele îndoieli justificate şi pentru acest motiv trebuie să 
ne punem acum întrebarea ce poate să admită astăzi un 
fizician în locul acestui eter. Răspunsul ar suna astfel: 
construcţii pur matematice, ecuaţii herziene sau 
maxwelliene, formule ale unor concepte şi idei. Potrivit 
acestora, lumina nu se propagă în spaţiu prin unde 
eterice, ci, fără a avea nevoie să admitem existenţa 
acestora, ea învinge spaţiul nematerial ca vid, în sensul 
ecuaţiilor menţionate, astfel încât propagarea luminii 
apare ca fiind legată de concepte şi idei. S-ar putea 
ajunge la situaţia ca o persoană care, într-o adunare de 
monişti, ar atrage atenţia asupra unor asemenea ipoteze, 
pe care le emite ştiinţa în prezent, să fie considerată pur 
şi simplu un teosof sucit, care ar expune nonsensul de a 
accepta gândurile ca purtătoare ale luminii. Dar tocmai 
asemenea idei a exprimat, ca fiind opinia sa de om de 
ştiinţă, un serios reprezentant al ştiinţelor naturale, Max 
Planck, din Berlin (Nota 29). Dacă moniştii vor să facă un 
pas mai departe în ştiintă, atunci ar trebui să accepte şi 


această părere exprimată de oameni cu răspundere. 
Întrucât nu acesta este cazul, o religie monistă devine 
posibilă numai dacă adepţii săi cred că stau ferm pe 
terenul ştiinţei, dar nu-şi dau seama că părerile lor sunt 
de mult depăşite. Ceea ce reuneşte pe oamenii care au o 
gândire monistă sunt numai rezultatele cercetărilor aşa- 
zis intelectuale şi concepţia despre lume sau dogmele 
pline de prejudecăţi care derivă din acestea. Dimpotrivă, 
teosoful de orientare antroposofică se sprijină pe fapte 
care nu restrâng nimănui libertatea şi care nu 
favorizează formarea de secte, şi fiecare individualitate 
poate rămâne liberă. 


Mişcarea spirituală orientată antroposofic reprezintă o 
dezvoltare importantă spre autoeducatie, cum în prezent 
aproape nu are egal. Dar această mişcare trebuie să se 
înţeleagă corect şi să ştie că stă pe un fundament care nu 
există decât în ea însăşi, care nu poate fi găsit niciodată 
în afara ei. 


Aceasta se poate recunoaşte din faptele vieţii. Există, în 
această privinţă, mulţi care sunt de părere că ar trebui ca 
ceea ce ştiinta spirituală de orientare antroposofică are 
de oferit trebuie să fie îmbrăcat în forme filosofice de 
felul celor prezentate de ştiinţa oficială şi în felul acesta 
însăşi ştiinţa spirituală să devină mai accesibilă 
reprezentanţilor şi partizanilor oficiali. Acest lucru nu 
poate fi luat în seamă, deoarece este imposibil să stabilim 
unele compromisuri între curentul ocult al ştiinţelor 
spirituale şi o altă mişcare; să luăm ca exemplu 
monismul, care a ieşit din concepţiile fundamentale 
caracteristice timpului nostru şi îşi are, aşadar, 
rădăcinile în cu totul alt substrat. Între cele două este 
imposibilă stabilirea de compromisuri, fie chiar şi numai 
formale. Dimpotrivă, în cultura epocii noastre ar trebui 
căutat un nou mod de abordare. Ceilalţi nu pot înţelege 
propriile lor fapte fundamentale, nici nu le pot explica, le 
lipseşte curajul de a trage consecinţele din ceea ce apare 
în urma acestor fapte. În toate organizaţiile, chiar şi în 
cele ştiintifice sectare, la o examinare mai atentă, vedem 


jumătăţi de măsură cărora ştiinţa spirituală trebuie să le 
ghicească intenţiile, să le înţeleagă, deoarece ştie că o 
jumătate de adevăr sau un sfert de adevăr este mai nociv 
decât o eroare totală, fiindcă înşală, orbeşte lumea 
exterioară, care nu are o capacitate suficientă de 
judecată. Antroposoful trebuie să pătrundă până în 
nervul mişcării spirituale pentru a înţelege mişcarea 
materialistă exterioară care dă tonul, deoarce şi în 
aceasta se acumulează uneori fapte care împing la 
trăirea în adevărul lor spiritual, fiind însă incomplet 
dezvoltate. 


Un curent ştiinţific medical care se angajează serios pe 
calea unei cercetări a corpului uman nu poate trece pe 
lângă domeniile, conceptele şi rezultatele cercetării 
oculte fără a le lua în seamă. Un exemplu foarte 
edificator pentru dificultăţile care pot surveni aici îl oferă 
psihanaliza lui Sigmund Freud, din Viena, care a 
cunoscut o largă extindere, aflată în continuă creştere. 
La început, noul curent s-a ocupat de viaţa sufletească, 
psihică, încercând, în analiza unor anumite maladii 
psihice şi somatice, să investigheze unele cauze în viaţa 
sufletească a pacientului, mergând, de exemplu, până în 
anii din tinereţe, evenimente de mult uitate, deoarece se 
considera pe drept cuvânt că şi inconştientul, rămas aşa 
cum este, îşi are importanţa sa deosebită pentru viaţa 
sufletească. Un medic dotat cu o mare bogăţie spirituală, 
aparţinând acestei şcoli, dr. Breuer (Nota 30) a încercat 
să aducă pacienţii în stare de hipnoză, obţinând de la ei 
un fel de confesiune, pentru a explora, astfel, 
profunzimile sufletului. Dumneavoastră ştiţi cu toţii că 
simţim o mare uşurare când putem vorbi despre ceea ce 
ne apasă pe suflet. Prin asemenea confesiuni în stare de 
hipnoză s-a obţinut adesea vindecarea sau o stare 
pregătitoare a vindecării. Freud obținea chiar fără 
hipnoză, prin întrebări foarte abile, aceleasi rezultate. El 
constata, în plus, că unele fapte săvârşite inconştient se 
revelau în vis şi astfel apare un fel de explicare a viselor, 
în sensul şcolii psihanalitice. Dacă cineva vrea să spună 
că aceasta ar fi o ocazie bine venită pentru a stabili un 


compromis între ştiinţa spirituală şi ceea ce s-a obţinut 
prin acele strădanii, o astfel de părere nu poate fi 
calificată decât ca fiind iluzorie, deoarece, în ciuda 
sferturilor de adevăr descoperite, vom observa că 
orientarea descrisă conduce la erorile cele mai lipsite de 
suport şi că ar fi mai bine să se rămână la interpretările 
pur materialiste. Ştiinţa spirituală înţeleasă în mod 
corect trebuie să se delimiteze de aceste practici. Acest 
fapt îşi are semnificaţia profundă în aceea că prin modul 
de a vedea viaţa de vis a sufletului şi teoria care derivă 
de aici rezultă dintr-o activitate de reprezentări 
grosolană, legată de simţuri şi, de aceea, îi lipseşte 
posibilitatea să fie adaptată adevărului spiritual pe 
această bază. Pentru acesta este nevoie de temeiuri 
spirituale pe care le oferă ştiinţa spirituală, altminteri te 
rătăceşti în ipoteze şi teorii absurde, interpretate în mod 
materialist. Aceasta se dezvăluie şi în cadrul şcolii 
freudiene. Ea a ajuns de fapt la un simbolism al viselor, 
introducând apoi în acestea reprezentările erei 
materialiste, în timp ce concepţia corectă a lui Schubert 
(Nota 31) şi a lui Volkelt (Nota 32) din Leipzig a fost bine 
demarată, dar din nefericire nu a putut fi continuată. 
Visul a fost conceput ca un simbolism al vieţii sexuale, 
deoarece epoca noastră este incapabilă să înţeleagă că 
acest domeniu reprezintă manifestarea cea mai de jos a 
nenumărate lumi care, cu semnificaţia lor spirituală, se 
situează mult deasupra lumii noastre. Prin aceasta se 
conferă unui întreg câmp de investigaţii un instrument 
nepotrivit, conducând la cele mai grave erori. Acesta este 
motivul pentru care ştiinţa spirituală nu poate spune 
despre şcoala freudiană decât următoarele: Rezultatele 
investigaţilor obţinute de această şcoală trebuie respinse 
fiindcă au un caracter de diletantism; ar trebui mai întâi 
să se cunoască, în mod temeinic, investigaţiile spirituale 
şi atunci adevărurile acestea vor produce cu totul alte 
rezultate. Atunci se va înţelege că vremea noastră este 
epoca intelectualităţii, o epocă a dogmelor, care conduce 
la un haos pustiitor de impulsuri şi pasiuni, complăcându- 
se numai în intelectualitate şi abstracţiuni. 


Vedem aşadar, prin exemplul dat de şcoala freudiană, 
cum prin materialismul cel mai sec se pune în lumină, în 
mod fals, un domeniu al vieţii sufleteşti pe care îl 
înjoseşte, voind să reducă toate fenomenele la 
senzualitate, procedeu despre care s-ar putea spune că 
ţine de o predilecție personală a cercetătorilor înşişi, de 
care nici ei nu sunt conştienţi şi care, în plus, procedează 
în mod diletant. 


Trebuie să simţim că cercetarea spirituală trebuie să 
refuze jumătăţile şi sferturile de adevăr şi să accepte 
numai ceea ce poate reprezenta ca rezultând din 
propriile sale temeiuri, deoarece constatăm că ştiinţa 
spirituală poate să dea în prezent forţă pentru a lucra, 
pornind din propriile sale acumulări. Aş dori să subliniez 
faptul, atribuindu-i totodată întreaga sa valoare, că 
primele mele cărţi nu s-au născut din teosofie, dar cei 
care sunt în afara noastră găsesc în faptul că eu am 
devenit totuşi teosof ceva mai târziu ceva ciudat. Este o 
părere obtuză şi mărginită. Aceste lucrări ale mele au 
totuşi o caracteristică: deşi au o ţinută strict ştiinţifică, 
nu intră în categoria celor ce sunt considerate ca 
reprezentând ştiinţa oficială, ele nu sunt în felul acelora 
care, cuprinzând totul, cred că pot da definiţii universal 
valabile. 


Ştiinţa spirituală trebuie să extragă din ideile 
fundamentale ale izvoarelor oculte o viaţă plină, trebuie 
să nu consimtă la nici un compromis şi să aibă un curaj 
care lipseşte în domenii care-i sunt exterioare. În acest 
sens, cine nu vrea să admită nici un compromis este 
catalogat că dă dovadă de insuficienţă de către cei care 
pretind întotdeauna să cedezi, fâră ca ei înşişi să o facă. 
Faţă de această situaţie, ştiinţa spirituală există în lume 
ca o mişcare spirituală bazată solid pe propriile ei forţe, 
iar adeptii săi trebuie în permanentă să fie conştienţi de 
acest lucru şi să recunoască în acest fapt nervul vital al 
acestei mişcări. Se întâmplă uneori că oamenii vin către 
ştiinţa spirituală cu anumite interese speciale, dar o fac 
în spiritul acestei ştiinţe şi pentru investigaţii spirituale şi 


nu din interese personale sau de altă natură. Fiecare 
poate să o facă pentru sine însuşi, fără a pretinde ca 
ştiinţa spirituală să-l urmeze pe acest drum. Acest aspect 
trebuie să fie prezent în ansamblul relaţiilor din sânul 
civilizaţiei noastre iar noi trebuie să avem curajul de a 
îndeplini sarcinile pe care le avem în viaţă într-un mod 
consecvent, într-o perioadă care, pe bună dreptate, este 
numită intelectualistă. 


Să nu credem însă că acest intelectualism trebuie să 
intervină în acelaşi mod şi în viaţa spirituală; aici trebuie 
să pornim de la fapte care sunt stabilite prin clarvedere. 
Constatăm, atunci, că viaţa sufletească are trei elemente 
de bază. Mai întâi, viaţa de reprezentări şi concepte, 
viaţa intelectuală, care se exprimă la început numai în 
percepţie. Dacă privim intelectualismul în el însuşi, ne 
apare, în sensul cel mai larg, ca fiind legat de lumea 
sensibilă din care omul îşi extrage reprezentările. Dar 
acestea sunt ele însele de natură suprasensibilă. Din 
analiza relaţiei dintre viaţa de reprezentări şi cea de 
percepții apare că prima este legată de planul fizic. Dacă 
ne consacrăm unor reprezentări dificile asupra cărora 
gândim mult şi din cauza aceasta obosim, vom avea un 
somn plăcut, presupunând însă că numai reprezentările 
şi nu şi viaţa afectivă au fost implicate în activitatea 
noastră. De aceea înţelegem acum de ce s-a spus că viaţa 
de reprezentări este un proces suprasensibil, fiind legat 
cu celălalt element, mai apropiat, cu lumea astrală. Din 
planul astral provin forţele care trezesc şi întreţin în 
sufletul uman activitatea de reprezentări. 


Al doilea element îl reprezintă mişcările afective care 
străbat sufletul sub fonnă de plăcere sau neplăcere, 
bucurie sau durere, grijă, iubire, repulsie ş.a.m.d. Ele 
sunt strâns şi intim legate cu eul sub formă de 
reprezentări şi mişcări afective şi ne răpesc somnul, 
deoarece, din cauza acestei agitaţii a sensibilităţii, ele nu 
ne lasă să pătrundem în planul astral. Înţelegem, de 
asemenea, că prin aceasta noi ne aflăm în raport cu 
Devachanul inferior care, dacă mişcările noastre afective 


nu sunt curate, nu le acceptă, eliminându-le din acea 
zonă a lumii astrale atribuită Devachanului inferior. 


Al treilea element îl găsim în moralitate, în impulsurile de 
voinţă. Când omul este pe punctul să adoarmă, cel care 
printr-o retrospectivă a zilei poate contempla fapte bune 
are parte pentru o clipă de mulţumire sufletească. El se 
bucură de o trăire despre care poate spune: Dacă ar fi 
posibil aş prelungi această stare de bucurie, să o simt ca 
pe un element dătător de viaţă, pentru ca să se poată 
răspândi ca o forţă fecundantă a vieiţi noastre sufleteşti! 
Astfel vom înţelege de ce susţin investigaţiile oculte: 
impulsurile de voinţă se orientează spre Devachanul 
superior, unde însă nu sunt lăsate să pătrundă decât 
dacă provin dintr-o voinţă pură şi în acord cu lumea 
spirituală. Aşadar, viaţa noastră de concepte şi 
reprezentări, intelectualismul nostru stau în strânsă 
legătură cu lumea astrală, viaţa afectivă este în legătură 
cu Devachanul inferior, iar viaţa de voinţă cu Devachanul 
superior. 


La acestea se adaugă şi viaţa de percepţie senzorială 
legată de planul fizic. Aceste patru elemente se dezvoltă 
în mod inegal în şirul incarnărilor umane, în cele mai 
diferite epoci de cultură. 


Când ne ocupăm de asemenea idei fundamentale oculte, 
ne dăm seama cum se realiza viaţa de reprezentare în 
epoca culturală greco-romană, când grecul şi romanul 
erau cu totul orientaţi spre lumea fizică pe care o 
pretuţau atât de mult. Epoca noastră, a cincea epocă 
culturală postatlanteană, este epoca gândirii, a 
intelectualismului. Din această cauză înfloresc acum 
ştiinţele abstracte. În epoca a şasea, care urmează, viaţa 
intelectuală va fi păstrată, aşa cum am păstrat şi noi 
acum, în a cincea epocă, viaţa de reprezentare, şi se vor 
manifesta, în mod esenţial, în viaţa sufletească mişcările 
afective. Lumea înconjurătoare va impresiona pe om în 
mod special prin aspectele care îi vor produce plăcere 
sau durere, bucurie sau suferinţă, simpatie sau antipatie, 


în sensul în care astăzi nu pot fi resimţite decât de 
ocultist, capabil să depăşească intelectualismul pur, prin 
sesizarea anumitor contexte ale vieţii cu un sentiment 
just, iară o justificare logică prelungită. Ocultistul simte 
neplăcere când se află în faţa a ceva ce nu este logic, 
simte însă bucurie şi pace sufletească faţă de tot ce este 
logic. Dacă el prezintă un subiect asupra căruia şi-a făcut 
repede o părere de ansamblu, trebuie însă să-şi 
argumenteze aprecierea printr-o expunere care va dura 
destul de mult pentru a se face înţeles. Când un ocultist 
citeşte astăzi gazetele simte o vie durere, deoarece 
tocmai în ziare se găseşte adeseori încorporat ilogicul. 
Totuşi, noi trebuie să le citim - selectând cât se poate de 
mult - pentru a rămâne în legătură cu ce se petrece în 
lume. În orice caz, nu trebuie să fim ca acel profesor de 
limba chineză care spunea, enervat, într-o zi colegilor săi: 
Tocmai am aflat - aceasta se întâmpla în anii 1870-1871 - 
că Germania se află de o jumătate de an în război cu 
Franţa; eu nu citesc decât gazetele chinezeşti. 


În ultima epocă postatlanteană, a şaptea, se va dezvolta 
simţul moral, deci simţul pentru impulsurile de voinţă. 
Prin aceasta se produce un progres remarcabil. 
Cercetările de natură spirituală, chiar şi cele întreprinse 
în prezent, ne arată că un om poate fi foarte inteligent şi 
intelectual, fără a fi însă şi moral. Intelectualitatea şi 
moralitatea merg, astăzi, fiecare pe un drum propriu. Dar 
în timp isteţimea unui om inteligent va fi anihilată prin 
imoralitatea sa, astfel că, de fapt, în viitorul îndepărtat, 
cine va fi imoral va trebui să fie sau să devină prost. Ne 
îndreptăm, deci, spre o eră a moralității prin aceea că 
aceasta va fi prezentă în întreaga noastră viaţă 
sufletească şi se va contopi cu intelectualitatea. 


Omul are deci în sutlet toate cele patru elemente 
amintite, dar în epoca greco-romană era dominantă 
percepţia senzorială, în timp ce în prezent acesteia i se 
asociază intelectualitatea în măsură mai mare; în 
penultima epocă culturală, cea de a şasea, vor predomina 
mişcările afective, iar în a şaptea epocă, ultima, pe 


primul loc va fi moralitatea, şi aceasta într-o modalitate 
la care astăzi putem numai visa. Manifestarea sa nu ne-o 
putem încă imagina aşa cum o făcea Socrate, care 
considera că virtutea poate fi învățată şi înşuşită. Toate 
acestea vor deveni însă realitate până în epoca a şaptea, 
deoarece aceste tendinţe deja perceptibile foarte clar în 
ocultism ne sunt anunţate în mod profetic. 


Caracterul spiritual global al epocii noastre este, aşadar, 
intelectualitatea, dar există o diferenţă în modul cum se 
exteriorizează ea în lumea gândirii materialiste şi cum se 
manifestă în ştiinţa spirituală. Prin intelectualitate, omul 
este legat de planul astral, dar nu va deveni conştient de 
acest fapt - şi nici nu îl va putea utiliza în mod corect - 
decât atunci când îşi va dezvolta facultatea de 
clarvedere, Aceasta va începe deja în cursul secolului 
nostru, al XX-lea, la un număr din ce în ce mai mare de 
oameni. Progresul obţinut se va manifesta prin aceea că 
oamenii îşi vor dezvolta o intelectualitate superioară nu 
numai pentru ei înşişi, ci o vor înălța până în lumea 
astrală. Cu o asemenea clarvedere intelectuală oamenii 
care vor face progrese în acest sens vor putea întâlni tot 
mai mult şi tot mai clar pe Hristos devenit vizibil în plan 
eteric în cursul următoarelor trei milenii. În trecut, când 
omul era legat, în mod predominant, de planul fizic, 
Hristos însuşi nu putea apărea decât incarnat într-un 
corp fizic. În epoca actuală, a intelectualităţii, Hristos nu 
poate apărea decât într-o formă eterică. În acest sens, 
ştiinţa spirituală vrea să pregătescă pe oameni în aşa fel, 
încât mai târziu, printr-o evoluţie naturală, ei să 
reuşească să recunoască şi să utilizeze în mod corect 
forţele clarvederii care se vor ivi treptat, astfel ca în 
proxima jumătate a epocii noastre intelectualiste să 
contemple prin această clarvedere pe Hristos în forma sa 
eterică*. 

* O epocă culturală postatlanteană dutează aproximativ 2160 

de ani (1/12 din anul lui Platon). Epoca noastră, intelectualistă, 

a cincea, începe în jurul anului 1413 d.Hr. şi va dura până în 


anul 3578 d.Ht. Jumătatea acestei epoci se va situa, deci, în 
jurul anului 2493 d.Hr. (Nota trad.) 


Epoca mişcărilor afective va duce mai departe 
dezvoltarea sufletului, dându-i posibilitatea să pătrundă 
în mod conştient în lumea Devachanului inferior. Hristos 
se va revela unui număr de oameni, în Devachanul 
inferior, în structura sa de lumină ca fiind Cuvântul care 
răsună în inimile receptive ale oamenilor, exprimând prin 
corpul său astral de lumină Cuvântul care dintru început 
a acţionat deja sub formă astrală, aşa cum spune Ioan la 
începutul Evangheliei sale. 


Epoca moralității va percepe pe Hristos, printr-un număr 
de oameni, aşa cum se manifestă în lumea Devachanului 
superior în adevăratul său Eu, care depăşeşte orice eu 
uman la o altitudine de neconceput, cu o strălucire ce 
întrece orice poate realiza fiinţa umană prin cele mai 
elevate cu putinţă impulsuri morale. Astfel sunt legate 
între ele influenţa proprie fiecărei epoci culturale şi 
sufletul omului. Din sfere tot mai înalte se vor deversa în 
om forţe care devin active. Minunată este posibilitatea de 
a percepe lumea fizică, încă şi mai minunată va fi 
intelectualitatea în evoluţia sa predominantă şi legătura 
cu lumea astrală care ia astfel naştere, şi, într-un sens şi 
mai elevat, mişcările afective şi moralitatea în legătură 
cu lumea Devachanului. 


Cu o reflectare logică, evoluţia prezentată va fi resimţită 
ca fiind logică, întrucât viaţa ne oferă în acest caz, 
permanent şi pretutindeni, confirmări în acest sens. 
Antroposoful întâmpină frecvent şi conştient asemenea 
evoluţii, percepându-le nu numai în trăsăturile lor 
generale şi ca adevăruri de ordin general, ci şi în g 
particularităţile pe care le prezintă evoluţia omenirii. In 
diversitatea manifestărilor lumii înconjurătoare, 
elementul intelectual se evidențiază puternic în efortul 
său de a crea dogme, dar prin cunoaşterea spiritului, 
intelectualitatea trebuie să se spiritualizeze, pentru a 
înțelege rezultatele superioare ale cercetărilor oculte. 
Acest lucru îl putem mai lesne sesiza evocând faptul că în 
epoca greco-romană ne-a întămpinat în Misteriul de pe 
Golgota sub o formă fizică, care a evoluat apoi, pentru a 


deveni, prin acţiunea sa asupra sufletului omenesc, 
impulsul care conduce omenirea mereu mai sus. Înainte 
de toate, este necesar ca omul să înţeleagă ce importanţă 
are pentru lumea noastră impulsul lui Hristos. Trebuie să 
subliniem că acest impuls al lui Hristos este viaţa reală, 
viaţa însăşi care curge spre omenire, iar Hristos nu a 
adus lumii nici învăţătură, nici teorii, ci impulsul unei 
vieţi noi. Acest fapt să-l analizăm cu toată seriozitatea. 


Începând cu vechiul Saturn, apoi în timpul vechiului 
Soare şi apoi al Lunii, omul a evoluat, însuşindu-şi un 
corp fizic, un corp eteric şi un corp astral. Eul - a putut 
pătrunde abia pe Pământ în corpurile suficient pregătite 
şi a continuat să se dezvolte sub influenţa impulsului dat 
de Hristos, deoarece Hristos este la nivel macrocosmic 
ceea ce eul nostru este şi semnifică la nivelul 
microcosmosului pentru noi oamenii. Cele patru principii 
ale macrocosmosului se află în relaţii multiple cu cele 
patru principii inferioare ale fiintei umane, inclusiv cel 
mai important dintre ele, eul. În epoca noastră, cele 
patru principii superioare ale omului intervin deja cu 
lumina lor în evoluţia noastră: Sinea spirituală, Spiritul 
vieţii şi Omul-spirit sunt dezvoltate în noi din lumile 
spirituale superioare prin principiile macrocosmice. Dar 
nu prin cel de al patrulea principiu macrocosmic, ci prin 
unele entităţi care ele însele nu sunt macrocosmice, au 
doar o importantă microcosmică şi acţionează în mijlocul 
omenirii efectiv ca învăţători, deoarece au depăşit deja 
omul cu unul sau mai multe principii. Dimpotrivă, Hristos 
este el însuşi o entitate macrocosmică care se află pe a 
patra treaptă a evoluţiei sale macrocosmice, după cum 
omul se află acum pe a patra sa treaptă microcosmică. 


Se cuvine să facem neapărat o distincţie între principiile 
macrocosmice şi cele microcosmice, dar să ne fie foarte 
clar că primele patru principii macrocosmice cuprind în 
mod natural în ele toate principiile microcosmice 
superioare. Entităţile microcosmice acţionează ca 
învăţători şi caută să împingă pe oameni înainte prin 
învăţătura lor. Hristos, care acţionează, dimpotrivă, ca 


realitate macrocosmică, nu este un învăţător ca ceilalţi 
învăţători, el s-a unit cu Pământul ca o realitate, ca forţă, 
ca viaţă reală. 


Instructorii cei mai mari ai epocilor culturale succesive 
sunt aşa-numiţii Bodhisattva, care s-au referit la Hristos 
ca la o realitate deja în timpurile precreştine, iar în 
timpurile de după Hristos l-au prezentat tot ca pe o astfel 
de realitate care s-a unit cu Pământul. Bodhisattvii 
acţionează, aşadar, atât înainte, cât şi după existenţa 
fizică pământească a lui Hristos. Aşa este, de exemplu, 
acel Bodhisattva care s-a născut cu 550 de ani înainte de 
Hristos, ca fiu al unui rege din India şi care timp de 
douăzeci şi nouă de ani a trăit şi a propovăduit, iar apoi 
s-a înălţat la demnitatea de Buddha. Prin aceasta el a 
devenit o individualitate care nu mai trebuie să revină pe 
Pământ într-un corp fizic, ci acţionează din lumea 
spirituală. Acest Bodhisattva care a devenit Buddha a 
avut în acelaşi timp un urmaş, şi acest nou Bodhisattva 
are ca misiune să conducă omenirea spre înţelegerea 
esenței impulsului hristic. Acest eveniment a avut loc 
deja înainte de venirea lui Hristos pe Pământ, căci în 
jurul anului 105 î.Hr. trăia în Palestina un om pe care 
literatura rabinică îl calomniază până în zilele noastre. El 
este Jeshu ben Pandira, pe care trebuie să-l privim ca 
fiind acest Bodhisattva. lisus din Nazaret se deosebeşte 
în mod esenţial de Jeshu ben Pandira prin aceea că la 
vârsta de treizeci de ani a devenit, prin Botezul în apa 
Iordanului, purtător al entității lui Hristos. 


Jeshu ben Pandira a pregătit în mod special doctrina 
esenienilor*. Unul din discipolii săi este menţionat în mod 
deosebit, un anume Matthai, care, ca şi el, vorbea despre 
Misteriul de pe Golgota, ce urma să vină. Jeshu ben 
Pandira a fost ucis cu pietre de adversarii săi, apoi, spre 
a-l batjocori şi mai mult, mort fiind, a fost țintuit pe o 
cruce. Este o personalitate a cărei identitate nu mai este 
nevoie să o stabilim prin investigaţie ocultă, căci este 
suficient pomenită în literatura rabinică, deşi într-un mod 
greşit înţeles sau chiar intenţionat deformat. El a purtat 


în sine individualitatea noului Bodhisattva, care a fost 
succesorul lui Gautama Buddha. Numele discipolului 
Matthai s-a transmis şi altor discipoli, iar Evanghelia 
după Matei a existat deja, într-o oarecare măsură, sub 
forma unor descrieri de ritualuri din vechile cărţi de 
Misterii, încă din timpul primului discipol Matei. 
Conţinutul lor esenţial s-a conturat mai târziu, prin lisus 
Hristos pe plan fizic, adeverind vechile imagini ale 
Misteriilor, germeni ai unor realităţi viitoare. lată deci că 
Misteriul lui Hristos fusese deja profetizat şi se 
desfăşura, prin imagini simbolice, în ceremonialele 
vechilor Misterii, până când, mai târziu, s-a împlinit o 
singură dată în planul fizic, devenind o realitate istorică 
universală. 

* Ordinul esenienilor a existat între 150 î.Hr. şi 70 d.Hr. (Nota 

trad.) 
Bodhisattva care trăise o dată ca Jeshu ben Pandira 
coboară mereu într-un corp fizic pe Pământ şi va 
continua să o facă pentru a-şi îndeplini restul misiunii 
sale speciale care nu poate fi însă, în prezent, realizată. 
Această misiune poate fi percepută prin clarvedere, în 
toată strălucirea şi perfecțiunea sa, dar nici un cuvânt 
rostit astăzi cu ajutorul laringelui de care dispunem nu 
poate să producă sunetele acelui limbaj pe care îl va rosti 
acest Bodhisattva când se va înălța la demnitatea de 
Buddha. De aceea, în acord cu ocultismul oriental putem 
spune: La cinci mii de ani după Gautama Buddha urmaşul 
său, următorul Bodhisattva, se va înălța, la rândul său, la 
demnitatea de Buddha, respectiv peste trei mii de ani. 
Dar, pentru că el trebuie să pregătească pe oameni, în 
mod deosebit, pentru epoca moralității, va trebui ca 
atunci să se poată vorbi o limbă în aşa fel imaginată, 
încât tot ceea ce va rosti acela care a devenit Buddha să 
fie impregnat de o forţă magnetică a binelui. Din această 
cauză chiar şi tradiţia orientală a prezis încă de milenii: 
Acel Buddha care va veni, Maitreya Buddha, va fi un 
aducător al binelui cu ajutorul cuvântului. El va da atunci 
oamenilor doctrina despre ceea ce este cu adevărat 
impulsul lui Hristos, şi în epoca aceea cuvintele aduse de 
Buddha şi de Hristos se vor uni într-unul singur, iar 


Misteriul lui Hristos abia atunci va putea fi înteles cu 
adevărat. p 

IMPULSUL LUI HRISTOS. VIAȚA REALA 

A doua conferință 


München, 20 noiembrie 1911 

Impulsul lui Hristos a intervenit în evoluția omenirii cu o 
forță atât de energică şi pătrunzătoare, încât undele sale 
se vor prelungi şi în epocile următoare. În cursul celei de 
a patra epoci culturale, acest impuls s-a concretizat prin 
întruparea lui Hristos într-un corp fizic uman. În prezent, 
noi străbatem o epocă în care acest impuls se va înfâţişa 
în aşa fel, încât oamenii vor percepe pe Hristos în planul 
astral sub o formă eterică. 


Ieri am auzit (Nota 33) că în epoci şi mai îndepărtate în 
viitor el va fi perceptibil sub forme superioare în sfera 
esteticului şi a moralei. Când vorbim însă în felul acesta 
despre impulsul lui Hristos avem de-a face cu adevărat 
cu idei cărora li se vor împotrivi în modul cel mai 
categoric tocmai bisericile creştine. Pentru a face ca 
impulsul lui Hristos să devină, în mod treptat, inteligibil, 
au fost şi mai sunt necesare în cadrul evoluţiei progresive 
a omenirii structurări importante. Până în prezent, a 
lipsit, fără îndoială, posibilitatea ca oamenii să 
dobândească înţelegerea acestor probleme. Cine 
cercetează cu atenţie teologiile mai noi, vede cât de 
dezarmaţi sunt, pe de o parte, adversarii creştinismului, 
dar pe de altă parte şi cei care se consideră că stau pe 
tărâmul creştinismului. Mişcarea teosofică occidentală ar 
fi trebuit să devină curentul spiritual modern care, 
pornind de la izvoarele corecte şi adevărate, să trezească 
înţelegere pentru creştinism. Dar rezistenţe dintre cele 
mai aprige s-au ridicat împotriva acestei năzuinţe. 


Este necesar să ne formăm o reprezentare a izvoarelor 
creştinismului. Din lipsă de timp, nu le putem menţiona 
acum pe toate. Astăzi ne vom rezuma să dăm unele 
indicaţii asupra acelora care s-au dezvăluit omenirii cu 
începere din secolul al XIII-lea. 


Începând din secolul al XIII-lea, vieţii spirituale a 
omenirii i s-a alăturat mişcarea spirituală legată de 
numele lui Christian Rosenkreutz. Pentru ca ceea ce este 
legat de acest nume să poată pătrunde în fapt în sânul 
mişcării spirituale a timpurilor moderne devenise 
necesară în secolul al XIII-lea o anumită structurare 
spirituală. În acele timpuri, când omenirii i-a fost 
interzisă cu desăvârşire viziunea lumii spirituale, s-a 
constituit un colegiu ce avea să aibă o mare importanţă, 
format din doisprezece înţelepţi. Acest colegiu reunea, 
repartizaţi în mod egal pe diferite domenii, tot ceea ce 
percepţia spirituală a relaţiilor universale putea, atunci, 
să adune. Şapte dintre aceşti doisprezece primiseră, prin 
anumite procedee oculte, ceea ce venea, într-o oarecare 
măsură, prin sfinţii Rishi, ca înţelepciune a umanităţii din 
perioada atlanteană. Alti patru dintre aceşti înţelepţi 
reuniseră în ei, prin procedeele oculte corespunzătoare, 
ceea ce era legat de Misteriile sacre ale vechilor indieni, 
ale vechilor perşi, ale egiptenilor şi ale epocii greco- 
romane. lar ceea ce a cincea epocă postatlanteană 
putuse produce până în acel moment era apanajul 
înţelepciunii celui de al doisprezecelea. Întregul conţinut 
al vieţii spirituale era deschis celor doisprezece. 


Totodată, în acea epocă se ştia că urma să se nască într- 
un copil o individualitate care trăise în timpul Misteriului 
de pe Golgota. Această individualitate îşi dezvoltase, 
trecând prin diferite incarnări, care avuseseră loc între 
timp, cea mai profundă fervoare, dăruire de sine şi 
dragoste. Colegiul celor doisprezece înţelepti luă acest 
copil, curând după naşterea sa, sub stricta lor îngrijire. 
Complet izolat de lumea înconjurătoare, copilul se afla 
exclusiv sub influenţa lor; ei erau educatorii lui şi în ce 
priveşte îngrijirea corporală. Copilul se dezvolta într-un 
mod cu totul deosebit, astfel că înalta spiritualitate pe 
care o purta în sine în urma multelor incarnări se 
exprima acum în corporalitatea sa fizică exterioară. De 
fapt, slăbit şi bolnăvicios, corpul său devine în mod 
miraculos translucid, transparent. Copilul a crescut şi s-a 
dezvoltat cu această particularitate; un spirit luminos, 


strălucitor locuia într-un corp transparent. Prin procedee 
ale unei educaţii de o imensă înţelepciune a fost iradiat 
sufletul său cu tot ceea ce putea să vină spre el, 
provenind din timpurile pre şi postatlanteene, prin 
intermediul celor doisprezece înţelepti. Prin forţe 
profund sufleteşti şi nu prin intelect au fost reunite în 
sufletul acestui copil comorile de înţelepciune. La un 
moment dat, copilul a căzut într-o stare cu totul aparte, a 
încetat să mai mănânce şi a fost cuprins de un fel de 
paralizie a tuturor activităţilor vitale exterioare, apoi 
întreaga înţelepciune pe care copilui o primise a început 
să reiradieze ca o strălucire asupra celor doisprezece. 
Fiecare din ei primeşte înapoi ceea ce dăduse, dar într-o 
fonnă transformată. Cei doisprezece bărbaţi au gândit 
atunci: Abia acum am primit ca pe o unitate 
atotcuprinzătoare cele douăsprezece religii şi concepţii 
despre lume! Şi de atunci în cei doisprezece a trăit ceea 
ce noi numim acum creştinismul rosacrucian. După 
aceea, copilul nu a mai trăit mult timp. În lumea 
exterioară această individualitate o numim Christian 
Rosenkreutz. Acest nume i s-a atribuit însă abia în secolul 
al XIV-lea. Atunci, această individualitate a revenit pe 
Pământ şi a trăit peste o sută de ani. Dar ea a acţionat 
întotdeauna, chiar şi atunci când nu era incarnată într-un 
corp fizic, prin corpul său eteric, astfel încât prin 
influenţa sa să se dezvolte în continuare adevăratul 
creştinism, pentru ca el să devină o sinteză a tuturor 
marilor religii şi concepţii despre lume. Christian 
Rosenkreutz a acţionat şi acţionează în continuare până 
în zilele noastre, fie ca fiinţă umană incarnată, fie prin 
corpul său eteric, străluminând în ceea ce în Occident a 
înflorit ca temelie a sintezei marilor religii. În prezent, 
influenţa lui devine din ce în ce mai mare: Câte un om 
căruia nu i-am atribui acest lucru este un ales al lui 
Christian Rosenkreutz. Putem menţiona, în prezent, un 
semn prin care Christian Rosenkreutz îşi alege oriunde 
adepţii. Mulţi oameni pot să descopere acest semn în 
cursul vieţii lor. El se poate arăta în mii de feluri, dar 
toate acestea se reduc la un singur tip, pe care îl putem 
caracteriza prin următoarea descriere. 


Alegerea poate avea loc, de exemplu, în felul următor. Să 
presupunem că cineva întreprinde o acţiune şi se 
străduieşte să obţină un succes în această întreprindere, 
acţionând în mod corespunzător pentru a-şi atinge 
scopul. Şi în timp ce se lansează în lucrarea sa - el poate 
fi un om cu o mentalitate strict materialistă - aude 
deodată o voce: Opreşte-te în ce vrei să faci! - şi el îşi dă 
seama că nu fusese o voce fizică. Să presupunem acum 
că el se opreşte din acţiunea sa, că renuntă la planul său 
şi atunci va observa că dacă nu făcea acest lucru şi 
continua să meargă spre scopul pe care şi-l propusese l- 
ar fi pândit un pericol de moarte. 


Două elemente sunt necesare pentru a recunoaşte cu 
precizie intervenţia: primul, că avertismentul dat venea 
din lumea spirituală şi, al doilea, că cel în cauză îşi putea 
găsi moatea dacă şi-ar fi continuat acţiunea. Viitorului 
discipol îi apare următoarea situaţie: Tu ai fost, de fapt, 
salvat printr-un avertisment venit dintr-o lume în care nu 
te găseşti deocamdată. Ai fost cu adevărat, în condiţiile 
lumii terestre, în care te afli acum, deja mort, dar faptul 
că totuşi trăieşti, viaţa care ţi-a rămas pe mai departe 
trebuie să o consideri ca pe un dar care ţi s-a făcut din 
lumea spirituală. Şi când omul îşi va da seama de aceasta 
va lua hotărârea de a acţiona, de acum înainte, într-o 
mişcare spirituală. Dacă ia această hotărâre, atunci are 
loc şi alegerea. Aşa începe Christian Rosenkreutz să-şi 
adune adepţii, şi mulţi, dacă sunt suficient de atenţi, vor 
descoperi că au trăit un asemenea eveniment de natură 
spirituală. 


Oamenii despre care se poate spune că au fost legaţi în 
felul acesta de Christian Rosenkreutz sau care se leagă în 
prezent sunt aceia în care trebuia să ia fiinţă mai întâi o 
concepţie mai profundă a esoterismului creştin. Din acest 
curent spiritual care se leagă de Christian Rosenkreutz 
porneşte cel mai viguros ajutor pentru a face inteligibil în 
vremurile noastre impulsul lui Hristos. Calea a fost 
pregătită deja de mult timp: aproximativ cu o sută de ani 


înainte de Misteriul de pe Golgota, de către Jeshu ben 
Pandira, a cărui misiune principală a fost să pregătească 
drumul lui Hristos. El avea un discipol, Matthai, al cărui 
nume s-a transmis mai târziu urmaşului său care a trăit 
în timpul lui lisus din Nazaret. Lucrul cel mai important 
pe care l-a făcut Jeshu ben Pandira a constat în aceea că 
a pregătit Evanghelia după Matei. Ceea ce se referă la 
aceasta este preluat dintr-un străvechi ritual de iniţiere. 
Textul a fost alcătuit prin preluarea conţinutului din 
vechile Misterii, de exemplu, pasajul care se referă la 
Ispitire sau altele. Toate acest procese care se deruleză 
în cadrul evoluţiei omenirii trebuie să se împlinească şi 
pe planul fizic. Atunci ele au fost aşternute pe hârtie de 
discipolul său. 


Lui Jeshu ben Pandira nu i s-a iertat vina de a fi prezis un 
lucru de mare greutate, el a fost lapidat şi apoi legat de o 
cruce. Câţiva din adepţii săi au păstrat - deşi ascuns cu 
multă grijă - acest străvechi document. Ceea ce s-a 
petrecut mai târziu ne este cunoscut cel mai bine din 
ceea ce însuşi leronim, acest mare părinte al Bisericii, a 
relatat despre aceasta: el a primit Evanghelia după Matei 
de la o sectă creştină (Nota 34). În timpul său exista un 
mic grup creştin care păstra documentul în mod secret, 
dar prin anumite relaţii a ajuns în posesia sfântului 
leronim*. El a primit din partea episcopului sarcina de a-l 
traduce. El însuşi povesteşte acest fapt. Dar în acelaşi 
timp spune că documentul era scris în aşa fel, încât nu ar 
fi trebuit să fie comunicat cuiva din afara cercului. A 
acceptat totuşi să-l traducă, dar de o asemenea manieră, 
încât ceea ce trebuia să fie ascuns să rămână mai 
departe ascuns. Mai mult, spune că nici el nu înţelege 
acest document. Ceea ce s-a obţinut în aceste condiţii s-a 
scris în aşa fel în limbajul profan, încât putea exprima un 
lucru într-un fel, un altul în alt fel. Aşa a ajuns textul 
transmis posterităţii. Realitatea este că, de fapt, lumea 
nu are încă Evangheliile propriu-zise. Astfel se justifică 
faptul că astăzi ele sunt explicate din nou cu ajutorul 
investigaţiilor spirituale, recurgându-se la citirea Cronicii 


Akasha, deoarece numai acolo se poate găsi forma lor 
originală. 

* Hieronymus (347-420), părinte şi doctor al bisericii latine, a 

tradus Biblia în limba latină „vulgară". (Nota trad.) 
Trebuie să ne fie foarte clar că în forma sa adevărată 
creştinismul trebuie scos din moloz. Cât de necesară este 
această atitudine ne arată, între altele, şi faptul că, de 
exemplu, în Franţa, în 1873 au fost recenzați cei despre 
care se mai putea spune că prin viaţa lor interioară sunt 
catolici. S-a constatat că numai o treime erau catolici, 
celelalte două treimi nu mai aveau nici o legătură cu 
catolicismul. Şi aceştia nu erau desigur dintre cei care nu 
ar fi avut nevoie de religiozitate. Noi trăim efectiv în aşa 
fel, încât aspiraţiile religioase tind către Hristos, dar 
trebuie ca adevăratele izvoare ale creştinismului să fie 
găsite din nou. Vedem că spre acest ţel curge curentul 
spiritual care porneşte de la Jeshu ben Pandira, unindu- 
se cu cel care, de la începutul secolului al XIII-lea, este 
legat de Christian Rosenkreutz. 


Mai este necesar să ştim şi că printre particularităţile 
fiecăreia din incarnările lui Bodhisattva este faptul că el 
nu poate fi recunoscut în anii tinereţii. Abia la o vârstă 
cuprinsă între treizeci şi treizeci şi trei de ani are loc o 
puternică transformare, prin care această personalitate 
devine cu totul alta. La fel s-a întâmplat la această vârstă 
cu individualitatea lui Moise sau a lui Abraham, care au 
preluat personalitatea unui astfel de Bodhisattva. 


Aproximativ peste trei mii de ani, Bodhisattva se va înălța 
la demnitatea de Buddha, de Maitreya Buddha. Atunci el 
va acţiona din lumea spirituală astfel încât va turna în 
inimile oamenilor o moralitate magică. În felul acesta 
acţionează în comun curentul oriental al lui Maitreya 
Buddha cu cel occidental, legat de Christian 
Rosenkreutz. 


CREDINŢĂ, IUBIRE, SPERANŢĂ - TREI TREPTE ALE 
VIEŢII UMANE 

Prima conferinţă 

Nürnberg, 2 decembrie 1911 


În această seară, precum şi mâine seară, vom încerca să 
aruncăm o privire de ansamblu asupra fiinţei umane şi a 
relaţiei pe care o are cu bazele oculte ale prezentului şi 
ale viitorului apropiat. Din unele referiri pe care le-am 
făcut deja în această Zweig (ramură a Societăţii 
antroposofice) şi pe care dumneavoastră le-aţi putut auzi 
şi altfel veţi fi dedus că noi ne aflăm în prezent, sub un 
anumit raport, în faţa unui fel de nouă revelaţie, a unei 
noi Bune-Vestiri pentru omenire. Într-adevăr, dacă avem 
în vedere evoluţia omenirii din ultimele timpuri, putem 
înlelege cel mai bine ceea ce trebuie să se întâmple în 
prezent, făcând legătura cu alte două revelații 
importante care au fost date omenirii. Vom lua în 
considerare, în această privinţă, desigur numai pe cea 
care, cronologic vorbind, este mai apropiată din 
revelaţiile făcute omenirii. Cele trei revelații la care ne 
referim, cea care urmează să vină şi alte două care au 
fost, le vom putea înţelege mai bine dacă vom face o 
comparaţie între ele şi procesul de creştere şi dezvoltare 
al copilului, respectiv a omului ca atare. 


Dacă observăm cu atenţie copilul, constatăm că atunci 
când apare pe lume este complet dependent de cei din 
jurul său, care trebuie să-l ia imediat sub ocrotirea şi 
grija lor, întrucât noua fiinţă nu este în stare să exprime 
absolut nimic din ce se petrece în interiorul său şi, de 
asemenea, nu este capabil nici să exprime, prin gânduri 
distincte, ce se petrece în sufletul său. Copilul nu poate 
încă vorbi, nu poate gândi şi este necesar ca tot ce 
trebuie făcut pentru el să fie realizat de cei care îl au în 
supraveghere. Apoi, copilul începe să vorbească. Cine îl 
observă în acest timp - şi am menţionat acest lucru în 
lucrarea mea Educaţia copilului din punctul de 
vedere al ştiinţei spirituale - va vedea că mai întâi 
copilul învaţă să vorbească printr-an fel de imitație a 
ceea ce aude în jurul său şi că, de fapt, în primele faze 


copilul nu are ceea ce am putea numi o înţelegere 
conceptuală a vorbirii. Nu se poate spune că la el 
vorbirea ar veni în urma unui proces de gândire; în 
realitate lucrurile stau invers. Copilul începe să 
gândească tocmai prin vorbire, învaţă putin câte puţin 
mai întâi să conceapă în gânduri clare ceea ce exprimă 
din sentimente ieşite din străfunduri obscure. Există, 
deci, trei etape în evoluţia copilului, care se succed unele 
după altele. Prima perioadă este aceea în care nu poate 
nici vorbi, nici gândi, când pentru el totul trebuie să vină 
din afară; a doua perioadă este aceea în care copilul 
vorbeşte, dar nu poate încă să gândească, şi o a treia, în 
care învaţă să sesizeze în conştienţa sa conţinutul de 
gânduri al propriei sale vorbiri, propriilor sale cuvinte. 
Cu aceste trei perioade ale evoluţiei copilului trebuie să 
comparăm evoluţia pe care omenirea a străbătut-o şi o va 
mai străbate, într-o periaodă de timp cuprinsă între un 
mileniu şi jumătate înainte de era noastră şi de-a lungul 
erei creştine. 


Prima revelaţie pe care sufletul uman a primit-o în 
dezvoltarea actualului ciclu al omenirii şi despre care 
putem vorbi acum, aici, este revelaţia care a coborât de 
pe muntele Sinai şi a cărei expresie o găsim în cele zece 
porunci ale lui Moise. Cine meditează mai profund 
asupra semnificației reale a acelei revelații făcute 
omenirii şi care este cuprinsă în cele zece porunci, acela 
va putea constata în mod sigur lucruri importante. Ele 
fac deja parte, ca să spunem aşa, din bunul spiritual 
cotidian al omului, căruia nu i se mai dă acum prea multă 
atenţie. Dacă însă medităm cu adevărat, va trebui să 
mărturisim: Este demn de remarcat faptul că prin aceste 
zece porunci s-a oferit ceva ce încă din timpul când au 
fost date şi până astăzi circulă prin toată lumea ca legi 
valabile şi care au stat la baza legislaţiei tuturor ţărilor 
de pe glob, în măsura în care au putut să se încorporeze 
treptat în cultura mai nouă, ca şi în cultura ultimelor 
milenii. Este ceva imens, măreț, universal ce s-a revelat 
omenirii când i s-a spus: Există în lumea spirituală o 
fiinţă primordială căreia îi corespunde aici, pe Pământ, 


ca imagine a sa, „eul", şi această fiinţă originară îşi poate 
insufla forţa în eul omului, se poate revărsa în el în aşa 
fel, încât omul să urmeze acele norme, acele legi care i s- 
au dat prin cele zece porunci. 


A doua revelaţie a venit prin Misteriul de pe Golgota. Ce 
putem spune despre Misteriul de pe Golgota? In 
conferinţa publică pe care am ţinut-o ieri (Nota 35) ne- 
am referit la ce se poate spune în această privinţă. După 
cum tot ce se referă la originea corpurilor fizice ale 
oamenilor ne duce spre cuplul terestru originar şi nu 
putem concepe aceste corpuri decât provenind direct, din 
generaţie în generaţie, din acest cuplu originar al 
omenirii, atunci, la fel, dacă vrem să înţelegem corect 
care este lucrul cel mai de preţ al eului nostru, ceea ce 
trebuie să pătrundă din ce în ce mai mult în existenţa 
noastră pământească, trebuie să pornim de la Misteriul 
de pe Golgota. Dacă dorim să urmărim consanguinitatea 
omenirii - şi în această privinţă nu are importanţă faptul 
că vechea tradiţie iudaică nu este de acord cu actuala 
concepţie ştiiniifică -, dacă deducem legătura de sânge 
dintre oameni, structura trupurilor oamenilor din cuplul 
uman originar, Adam şi Eva, care au existat pe Pământ ca 
personalităţi fizice primordiale, ca strămoşi ai umanităţii, 
trebuie să spunem că sângele care curge prin venele 
oamenilor ne duce, în final, la perechea umană originară; 
pe de altă parte, putem să spunem că bunul cel mai de 
preţ pe care îl primim în suflet, bunul cel mai sacru, cel 
mai scump, ca o minune veşnic prezentă în sufletul 
oamenilor, care ne face să fim conştenţi că ceva trăieşte 
în sufletul nostru, ceva ce este mai presus decât însuşi 
eul nostru obişnuit, deci ceea ce este bunul cel mai 
preţios al omului şi care va trebui să devină ca un fel de 
sânge al sufletului, este acel ceva care atunci când vrem 
să-i căutăm originea ajungem la ceea ce a înviat din 
Mormântul de pe Golgota. Căci ceea ce a înviat atunci 
trăieşte în sufletele oamenilor, ca o trezire lăuntrică, la 
fel cum continuă să trăiască în corpul oamenilor sângele 
venit de la Adam şi Eva. In Hristos înviat trebuie să 
vedem un fel de paternitate primordială, un Adam 


spiritual care pătrunde în sufletul oamenilor când aceştia 
realizează acea trăire de care am vorbit şi îi face să 
ajungă la eul lor total, la ceea ce animă eul în mod just. 
Aşa cum există o corporalitate adamică în corpul fizic al 
oamenilor, tot aşa se revarsă ceea ce s-a ridicat din 
Mormântul de pe Golgota în sufletul celor care găsesc 
drumul spre acesta. Aceasta este a doua revelaţie care s- 
a dat oamenilor, pentru ca ei să cunoască ceea ce s-a 
împlinit prin Misteriul de pe Golgota. 


Dacă o dată cu cele zece porunci s-a dat oamenilor ceva 
care să-i conducă din afară, putem compara această 
conducere din afară cu ceea ce se întâmplă în cazul 
copilului când acesta încă nu a început să vorbească şi să 
gândească. Ceea ce realizează în copil mediul în care 
trăieşte acesta a făcut şi vechea lege ebraică în sânul 
umanităţii, care, atunci, într-un anumit fel, nu putea nici 
vorbi, nici gândi. Apoi, omenirea a învăţat să vorbească, 
cu alte cuvinte a învăţat ceva ce se poate compara cu 
deprinderea copilului de a vorbi: umanitatea a primit 
mesajul despre Misteriul de pe Golgota prin Evanghelii. 
Şi cum a trebuit ca oamenii să înţeleagă mai întâi 
Evangheliile, putem compara aceasta cu deprinderea 
vorbirii de către copil. Prin Evanghelii s-a apropiat de 
sufletul şi de inima oamenilor un fel de a înţelege 
Misteriul de pe Golgota, care a pătruns ca ceva viu în 
sentimentele şi simţirea lor, în acele forţe sufleteşti care 
se manifestă când lăsăm să acţioneze asupra noastră 
imaginile şi scenele evocatoare din Evanghelii datorate 
marilor pictori şi, de asemenea, când lăsăm să acţioneze 
asupra noastră imaginile tradiţionale în care sunt 
reprezentate Adoraţia păstorilor, Adoraţia magilor veniţi 
din Orient, Fuga în Egipt şi altele. Ceea ce a pătruns în 
lume în felul acesta, ceea ce oamenii au primit şi au lăsat 
să acţioneze asupra sufletului lor încă din acele timpuri 
vine în ultimă instanţă din Evanghelii, iar ei au ajuns la 
înţelegerea Misteriului de pe Golgota în mod asemănător 
cu învăţarea vorbirii. 


Să ne îndreptăm acum spre a treia revelaţie care, în 


sensul celor arătate, se poate compara cu perioada când 
copilul începe să exprime conţinutul gândurilor sale în 
limbajul său propriu şi poate să dezvăluie în conştienţa sa 
ceea ce spune. Ne îndreptăm către acea revelaţie care 
urmează să ne aducă conţinutul deplin, conţinutul de 
gândire, conţinutul de spirit şi de suflet al Evangheliilor. 
Căci Evangheliile nu au fost înţelese de oameni mai bine 
decât este înţeles de copil limbajul înainte de a învăţa să 
gândească. În perspectiva istoriei universale, oamenii 
trebuie să înveţe să gândească întregul conţinut de idei 
al Evangheliilor, cu ajutorul ştiinţei spirituale. Abia acum 
trebuie să lase să acţioneze asupra lor conţinutul profund 
spiritual al Evangheliilor. Fireşte, aceasta este în 
legătură şi cu un alt mare eveniment, a cărui apropiere 
omenirea o poate simţi şi care se va realiza înainte de 
scurgerea celui de al XX-lea secol. Este acel eveniment 
pe care îl putem evoca în sufletul nostru aproximativ în 
felul următor: Dacă ne referim, din nou, la Misteriul de 
pe Golgota, trebuie arătat că faptele petrecute atunci au 
relevat că ceea ce a înviat şi a ieşit din Mormântul de pe 
Golgota a rămas legat în continuare de Pământ, în aşa 
măsură încât poate cuprinde fiecare suflet omenesc în 
mod nemijlocit şi poate trezi, de asemenea, în fiecare 
suflet, eul la o treaptă superioară de existenţă. Hristos a 
devenit Spiritul Pământului şi putem spune aceasta dacă 
vorbim astfel despre Misteriul de pe Golgota. El a rămas, 
de atunci, Spirit al Pământului. Dar în timpul nostru se 
produce o transformare importantă a legăturii pe care 
Hristos o are cu umanitatea, legătură ce va fi asociată cu 
ceea ce dumneavoastră ştiţi deja, mai mult sau mai puţin, 
cu noua revelaţie a lui Hristos pentru oameni. 


Această nouă revelaţie poate fi însă caracterizată şi 
altfel. Pentru aceasta trebuie să ţinem seama de ceea ce 
se întâmplă când omul trece prin poarta morţii: ceea ce 
trebuie spus acum este ceva ce până în prezent nu putea 
fi încă prezentat în cărti. 


Când omul a trecut prin poarta morţii şi a străbătut 
perioada în care are privirea retrospectivă asupra vieţii 


pământeşti, pe care a trăit-o până în clipa când ajunge 
să-şi lepede corpul eteric, când omul pătrunde în 
Kamaloka, atunci apar în faţa lui două figuri. În mod 
obişnuit, se menţionează numai una din cele două figuri, 
dar pentru a fi cât mai exacti putem spune - şi ceea ce 
povestesc acum este pentru orice ocultist veritabil o 
realitate: In faţa omului, înainte de a pătrunde în 
Kamaloka, apar două figuri. Fireşte, ceea ce spun acum 
este valabil numai pentru oamenii care aparţin 
Occidentului şi pentru toţi acei oameni care au avut în 
ultimul mileniu o legătură cu civilizaţia şi cultura 
occidentale. Aşadar, după moarte omul se găseşte în faţa 
a două figuri: una este Moise - omul îşi dă perfect de bine 
seama că Moise este acela care se află în faţa lui -, care îi 
prezintă Tablele Legii (în evul mediu se spunea „Moise cu 
legea cea aspră"), şi omul are absolut exact, până în 
străfundul sufletului său, conştienţa a cât de mult s-a 
abătut de la Lege. Cealaltă figură este aceea pe care noi 
o numim „Heruvimul cu spada de foc", care judecă în ce 
măsură ne-am abătut de la Lege. Aceasta este o 
experienţă pe care omul o are după moarte, şi în sensul 
ştiintei spirituale putem spune: Ceea ce apare în felul 
acesta în faţa omului, cele două figuri, Moise cu Legea şi 
Heruvimul cu sabia de foc, stabilesc, într-un anume sens, 
ceea ce putem numi „contul karmic". 


Acest fapt va suferi în epoca noastră o modificare, şi 
chiar o modificare importantă, care se poate exprima 
astfel: Hristos devine în epoca noastră Domn al karmei 
pentru toţi oamenii care au trecut după moarte prin ceea 
ce am arătat mai înainte. Hristos preia sarcina de 
Judecător. 


Să ne reprezentăm acest fapt cât mai exact. Ştim din 
concepţia despre lume a ştiintei spirituale că avem un 
cont karmic din timpul vieţii, că pentru anumite fapte 
care se găsesc înscrise în una din părţile registrului 
nostru karmic, pentru faptele inteligente, pentru toate 
faptele frumoase şi bune trebuie să primim o 
compensație karmică, dar totodată să plătim pentru toate 


faptele şi gândurile rele, urâte, neadevărate. Pe de o 
parte, este cazul ca omul să vieţuiască pentru sine şi în 
sine acest cont karmic în cursul existenţei sale ulterioare 
pe Pământ, iar pe de altă parte, mai este vorba şi de 
faptul ca el să obţină ce i se cuvine din împlinirea 
faptelor bune şi frumoase pe care le are în contul său, 
sau să sufere pentru faptele sale rele pe care le are, de 
asemenea, înscrise în acel cont să le trăiască prin cele 
mai diverse acte ale sale. Nu este prestabilit în mod 
precis modul în care primim în existenţa următoare, să 
zicem, compensaţia pentru o faptă sau alta. Să 
presupunem că un om oarecare ar fi săvârşit o anumită 
faptă rea; el trebuie neapărat să facă o faptă bună pentru 
a compensa pe cea rea. Această faptă bună se poate 
realiza depunând un efort asemănător atât pentru o 
acţiune de care va beneficia un număr mai mic de oameni 
cât şi pentru o acţiune care va fi o binefacere pentru un 
număr mai mare de oameni. Faptul că în viitor contul 
nostru kamic va fi compensat astfel, adică se va situa 
într-o anumită ordine universală a viitorului, după ce vom 
fi găsit calea ce duce la Hristos, faptul că modul 
compensării noastre karmice va atrage cel mai mare 
ajutor uman pentru restul evoluţiei terestre, aceasta va fi 
grija celui care din epoca noastră devine Domn al karmei, 
va fi grija lui Hristos. 

De această transmitere a funcţiei de judecător al faptelor 
oamenilor se leagă faptul că acum Hristos intervine în 
mod nemijlocit în destinul oamenilor. Nu într-un corp 
fizic, însă pentru acei oameni care vor dobândi din ce în 
ce mai mult capacitatea de a-L. putea percepe Hristos va 
interveni în destinul omenirii terestre. În acest sens, 
putem spune, de exemplu, că sunt oameni care au 
acţionat într-un fel sau altul, care au făcut o faptă sau 
alta. Atunci, aceşti oameni se vor simţi îndemnați - şi în 
următoarele trei milenii de acum înainte vor fi din ce în 
ce mai mulţi asemenea oameni - să aibă dorinţa de a se 
distanţa de fapta lor. Căci ceva ca un fel de imagine 
stranie de vis le va apărea în faţă. În această imagine ca 
de vis vor vedea confuz ceva ce apare ca şi cum ar fi 
propria lor faptă, dar ei nu-şi vor aduce totuşi aminte să 


fi făcut aşa ceva. Însă aceia care nu s-au pregătit să ştie 
că va interveni aşa ceva în evoluţia omenirii vor 
considera toate acestea ca produsul unei fantezii sterpe 
sau ca o sminteală a unui suflet bolnav. Dar aceia care s- 
au pregătit îndeajuns, prin noua revelaţie, care pătrunde 
în omenire în epoca noastră prin ştiinta spirituală, prin 
această a treia revelaţie din ultimul ciclu al omenirii, vor 
şti că acestea sunt noi capacităţi care se dezvoltă, 
capacităţi prin care se poate privi în lumea spirituală. Ei 
vor şti că imaginea care le apare în faţa sufletului este ca 
o premoniţie a acelui fapt kamic ce urmează a se împlini 
cândva în viitor, fie în viaţa aceasta, fie în vieţi ulterioare, 
pentru a se produce o echilibrare a faptelor comise 
anterior. Pe scurt, oamenii vor dobândi, încetul cu 
încetul, capacitatea de a contempla, ca într-o imagine de 
vis, compensarea karmică, actul eompensator care 
urmează să se întâmple în viitor. Acest fapt ne arată deja 
cum încă din timpul nostru putem spune, aşa cum a spus 
loan Botezătorul pe malul Iordanului: „Schimbaţi-vă 
dispoziţia sufletească întrucât vin vremuri noi, când se 
vor trezi în oameni facultăţi noi"*. 

* Matei cap. 3 v. 2: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia 

cerului." (Nota trad.) 
Dar ceea ce am spus despre un nou mod de percepţie a 
karmei va mai apărea şi în cadrul umanităţii viitoare prin 
faptul că va fi văzută în diverse locuri figura eterică a lui 
Hristos, a adevăratului Hristos, aşa cum trăieşte în planul 
astral, cum nu se incamează într-un corp fizic, dar aşa 
cum va apărea pe Pământ, vizibil pentru facultăţile nou 
trezite ale oamenilor, ca Sfătuitor, ca Apărător al 
oamenilor care au nevoie de sfaturi, de ajutor sau 
mângâiere în singurătatea vieţii lor. Va veni o vreme 
când oamenii, să zicem, se vor simţi mâhniţi, chiar 
mizerabil, tulburaţi de cutare sau cutare fapt. Vor veni 
vremuri când va avea o importanţă şi o valoare tot mai 
mică faptul că un om ajută pe un altul, pentru că forţa 
individualităţii, viaţa individuală a omului va căpăta o 
importanţă tot mai mare. Din ce în ce mai rar un om îl va 
ajuta pe un altul, pătrunzând în sufletul lui, aşa cum era 
cazul în trecut. În schimb Marele Sfătuitor va apărea în 


diverse locuri sub forma sa eterică. 


Cel mai bun sfat care ne poate fi dat pentru viitor este să 
ne fortificăm sufletul pentru a putea discerne din ce în ce 
mai mult, cu atât mai mult cu cât mergem în viitor, fie în 
actuala incarnare - ceea ce pentru tineri este în mod 
sigur cazul - fie în incarnarea următoare, cu noile 
facultăţi dobândite de oameni, şi pentru a învăţa să 
recunoaştem pe Marele Sfătuitor, care devine totodată 
Judecător al karmei pentru omenirea timpurilor viitoare, 
pe Hristos în noua sa formă. 


Pentru oamenii care se pregătesc deja pentru acest 
eveniment hristic al secolului al XX-lea nu va fi nici o 
deosebire dacă, atunci când acest eveniment hristic se va 
produce într-o mare măsură, ei se vor afla într-un corp 
fizic sau vor fi trecuţi prin poarta morţii. Căci şi aceia 
care au trecut prin poarta morţii, dacă s-au pregătit aici 
pe Pământ pentru evenimentul hristic, vor putea obţine 
chiar după moarte o înţelegere justă a evenimentului, 
precum şi o legătură corespunzătoare cu el, dar nu şi cei 
care au trecut neatenţi pe lângă acest al treilea mare 
mesaj adresat omenirii, pe lângă stiinţa spirituală. Căci 
pregătirea pentru evenimentul hristic trebuie să fie 
făcută aici, pe Pământ, în corpul fizic. Cei care trec prin 
poarta morţii fără să-şi fi îndreptat privirea spre ştiinţa 
spirituală în actuala incarnare vor fi nevoiţi să aştepte 
următoarea incarnare pentru a putea dobândi înţelegerea 
corectă a acestui eveniment hristic. De fapt, cine nu a 
auzit niciodată despre evenimentul hristic fiind în planul 
fizic, nu va putea dobândi înţelegerea acestuia nici între 
moarte şi o nouă naştere şi va trebui să aştepte până va 
reveni pe plan fizic, pentru a se pregăti în acest sens. 


Entitatea umană se găseşte, aşadar, indiferent de 
momentul morţii în actuala incarnare, în faţa marelui 
eveniment descris, în faţa trecerii lui Hristos la rolul său 
de Judecător, în faţa posibilităţii ca el să intervină în 
corpul său eteric din planul astral direct în evoluţia 
omenirii, să apară vizibil printre oameni într-un loc sau 


altul. 


Dar particularitatea evoluţiei umane constă în aceea că 
vechile aptitudini ale omului care nu sunt prea strâns 
legate de evoluţia spirituală îşi pierd din ce în ce mai 
mult importanta. Dacă aruncăm o privire de ansamblu 
asupra evoluţiei umane după catastrofa atlanteană, 
putem spune: Dintre marile diferențieri care s-au pregătit 
încă în perioada atlanteană au supravieţuit până în 
prezent deosebirile pe care le considerăm diferențieri 
rasiale, şi într-un anumit sens putem chiar vorbi de o 
străveche rasă indiană, de o străveche rasă persană, de o 
rasă egipteană, de una greco-romană, şi chiar şi acum, în 
timpul nostru, putem vorbi de un fel de a cincea rasă. 
Dar în prezent deja conceptul de rasă aplicat mersului 
evoluţiei umane încetează de a mai avea un sens. În a 
şasea epocă culturală, care va urma după a noastră, 
lucrurile nu se vor mai desfăşura ca în trecut, în sensul 
răspândirii culturii cu precădere dintr-un anumit centru, 
ci important este ca teosofia să se răspândească printre 
oameni, şi pentru aceasta trebuie - aşa cum a fost la 
originea sa, atunci când lumea a avut o conştienţă 
obscură despre necesitatea unor mişcări teosofice - ca ea 
să fie o învăţătură care să nu stabilească diferențieri 
între rase, naţiurii şi sexe. Dintre toate rasele, numai 
acelea vor ajunge până în etapa a şasea care au primit 
ştiinţa spirituală şi care vor întemeia pe întregul Pământ 
cea de a şasea epocă culturală, epocă care nu va mai 
avea la bază conceptul de rasă, pentru care conceptul de 
rasă nu va mai avea, în consecinţă, nici o semnificaţie. Pe 
scurt, ceea ce în lumea iluziei, a mayei, a spaţiului 
exterior are importanţă va dispărea atunci. Acestea sunt 
lucrurile pe care trebuie să ne deprindem a le înţelege 
treptat, în timp ce continuăm să evoluăm cu mişcarea 
ştiinţei spirituale. Este ceea ce nu s-a înţeles la început. 
Aşa se explică de ce lucrarea, de altfel meritorie, a lui 
Olcott, Catehismul budist, ne face să credem, când o 
citim, că rasele vor continua să se dezvolte şi să avanseze 
ca nişte roţi. Dar asemenea concepte îşi pierd importanţa 
pentru epoca ce urmează şi trebuie să ne fie foarte clar 


că stadiile de început ale mişcării teosofice sunt depăşite 
şi că pentru epoca a şasea culturală nu se mai poate 
atribui conceptului de rasă un conţinut real. 


Aşadar, tot ce este limitat în spaţiu îşi pierde importanta. 
De aceea, cel care înţelege sensul integral al evoluţiei 
umane poate pricepe şi faptul că apariţia lui Hristos, aşa 
cum se va produce în următoarele trei milenii, nu poate fi 
concepută ca mărginită în spaţiu; Hristos nu va fi limitat 
la un corp localizat în spaţiu şi care, prin aceasta, ar 
trebui să fie legat de un anumit teritoriu. Chiar dacă 
mijloacele de comunicaţie se vor perfecționa neînchipuit 
de mult, iar cineva ar avea nevoie de ajutor undeva, să 
zicem în America de Sud, iar Hristos ar fi în Europa, 
limitat la un corp fizic, el ar trebui, în cazul cel mai bun, 
să zboare cu un balon spre America de Sud, dacă ajutorul 
ar fi cerut de acolo. Oricât ne-am imagina că ar putea 
creşte viteza, indiferent prin ce mijloace, pentru a 
înfrânge spaţiul, ceea ce Hristos are de îndeplinit, la 
revenirea lui pe Pământ, pentru a da ajutor oamenilor, nu 
se va putea limita niciodată la posibilităţile pe care le are 
o entitate incarnată într-un corp fizic. Nu va fi suficientă 
nici prezenia lui Hristos, la un moment dat, într-un loc 
anume. El va putea da ajutor în acelaşi timp în mai multe 
locuri. Întrucât o entitate spirituală nu este dependentă 
de ordinea spaţială, atunci acela pe care Hristos îl va 
putea ajuta, prin prezenţa sa imediată, va putea primi 
acest ajutor, chiar dacă se află la un capăt la Pământului, 
în acelaşi timp cu un altul, care este la celălalt capăt al 
Pământului. Noua venire a lui Hristos nu este legată nici 
de o limitare în spaţiu, nici de un corp fizic, carnal. 
Numai cine nu înţelege nimic din progresul pe care îl 
parcurge omenirea în drumul spre spiritualitate sau din 
ceea ce transformă toate evenimentele importante, 
treptat, în realităţi spirituale, numai acela poate susţine, 
referindu-se la entitatea lui Hristos, că aceasta ar mai 
putea fi legată de un corp fizic. 


Am văzut în felul acesta cum stau lucrurile faţă de cea de 
a treia revelaţie şi cum trebuie să se prezinte, în acestă a 


treia revelaţie, ceea ce apare de pe acum ca fiind necesar 
pentru explicarea Evangheliilor. Evanghelia este 
limbajul, iar ştiinţa spirituală, în relaţia sa cu 
Evangheliile, este conţinutul de gânduri al acestora. Aşa 
cum limbajul este în raport cu aparţiia unei depline 
conştienţe, la copil, la fel şi Evangheliile, aşa cum au fost 
propovăduite, sunt legate de acea mare revelaţie care 
vine direct din lumea spirituală şi de ceea ce ştiinţa 
spirituală trebuie să devină pentru omenire. 


Trebuie să devenim conştienţi de faptul că avem o 
anumită misiune, datoria de a sesiza, atunci când 
resimţim mai întâi din inconştientul sufletului, apoi din ce 
în ce mai clar, apartenenţa noastră la antroposofie. 
Trebuie să privim aceasta, oarecum, ca o distincţie ce ni 
se oferă din partea spiritului universal, ca un har din 
partea spiritelor conducătoare şi creatoare ale 
Universului, când inima ne îndeamnă astăzi spre această 
nouă vestire, a treia după revelaţia de pe Sinai şi de pe 
malul Iordanului. Sarcina acestei noi revelații este de a 
ne permite să cunoaştem omul integral, de a ne arăta din 
ce în ce mai temeinic că ceea ce conştientizează omul 
este mai întâi învăluit de alte elemente ale fiinţei care fac 
parte din natura umană, care îşi au importanţa lor în 
ansamblul vieţii umane. Şi este necesar ca prietenii 
noştri să înveţe să cunoască, din cele mai diferite puncte 
de vedere, care sunt elementele care constituie entitatea 
umană. 


Astăzi, pornind de la structura lăuntrică a omului, vom 
vorbi puţin despre entitatea omului. În această privinţă, 
prietenii noştri ştiu, mai întâi că, plecând de la eu, de la 
nucleul central propriu-zis al entității umane, găsim ca 
fiind cel mai apropiat înveliş ceea ce am numit, în mod 
mai mult sau mai puţin abstract, corpul astral. 
Continuând către periferie, găsim corpul eteric şi, în 
continuare, mai departe, spre exterior, corpul fizic. 
Putem însă, dacă privim viaţa reală, să vorbim şi altfel 
despre aceste învelişuri ale omului. Şi astăzi vom extrage 
direct din viaţă ceea ce în mod firesc nu se poate 


recunoaşte decât prin reprezentări date de ocultism, dar 
care pot fi înţelese printr-o observare corectă şi reală a 
vieţii. 


Multe persoane orgolioase şi arogante, din cauza 
concepţiei lor ştiinţifice despre lume, spun astăzi: 
Timpurile când oamenii erau credincioşi au trecut de 
mult, credinţa corespunde stadiului de copilărie a 
omenirii, astăzi omenirea s-a ridicat la nivelul ştiinţei, 
astăzi totul trebuie înţeles, nu mai este permis să 
credem. 


Ei bine, totul ar putea să sune acceptabil, dar, în 
realitate, nu este totuşi un semn de inteligenţă, căci în 
legătură cu aceste lucruri ar trebui să punem multe alte 
întrebări, în afara faptului de a şti dacă în cursul 
evoluţiei, eventual în prezent, cunoaşterea a ajuns la 
oameni prin ştiinţa exterioară. Trebuie să mai punem şi 
alte întrebări: Înseamnă oare ceva pentru omenire faptul 
de credinţă ca atare? Nu ţine oare, în general, chiar de 
natura umană faptul de a crede? Evident, s-ar putea 
întâmpla ca oamenii, în anumite împrejurări, să vrea să 
renunţe la credintă, să o respingă complet. Dar aşa cum 
oamenii pot să tune şi să fulgere uneori împotriva stării 
lor de sănătate exterioară fără să se întâmple ceva 
imediat, tot aşa de bine s-ar putea să fie aşa: oamenii îşi 
pot considera credinţa nimicită alături de alte bunuri ale 
părinţilor lor, dar aceasta ar fi exact ca şi cum ei s-ar 
dezlăntui un timp împotriva sănătăţii lor, irosindu-si 
vechile forţe. Dacă omul îşi aşază credinţa alături de 
bunurile care au supravieţuit părinţilor săi, atunci în ceea 
ce priveşte forţele vitale ale sufletului el consumă şi se 
hrăneşte, totuşi, din vechile bunuri ale credinţei pe care 
le-a moştenit o dată cu tradiţiile. Nu depinde, în nici un 
caz, de om ca el să-şi lepede credinţa sau nu, deoarece 
credinţa reprezintă o multitudine de forţe care aparţin de 
forţele vitale ale sufletului său. Nu are nici o importanţă 
dacă noi vrem să credem sau nu, ci este vorba că trebuie 
să detinem forţele pe care le exprimă cuvântul „credinţă" 
ca forţe vitale ale sufletului, altfel sufletul se usucă, se 


izolează, devine arid, pustiu, dacă nu mai poate crede în 
nimic. 


Au existat, de altfel, şi oameni care fără a avea 
cunoştinţe de ştiinţe naturale au fost mult mai înţelepii 
decât cei care astăzi se fac purtători de cuvânt ai 
concepţiilor ştiinţifice despre lume. Ei nu au spus: „Eu 
cred ceea ce nu ştiu" ci, „Eu cred cu atât mai mult ceea 
ce ştiu". Cunoaşterea este, de fapt, numai baza credinţei. 
Noi trebuie să cunoaştem pentru a ne putea înălța din ce 
în ce mai mult spre forţele de credinţă ale sufletului 
uman. Trebuie să avem în suflet forţa care să poată privi 
spre o lume suprasensibilă, care să orienteze toate 
gândurile şi reprezentările noastre spre o lume 
suprasensibilă. Dacă nu avem aceste forţe, care, de fapt, 
sunt incluse în cuvântul „credinţă", atunci ceva rămâne 
pustiu în noi, devenim sterpi, ne uscăm aşa cum se usucă 
o frunză, toamna. Lumea se poate mişca un timp, dar 
apoi nu mai poate merge. Şi dacă lumea şi-ar pierde cu 
adevărat credinţa, ar vedea în mod sigur, în deceniile 
unnătoare, ce înseamnă aceasta pentru evoluţia sa. Dacă 
şi-ar pierde aceste forţe ale credintei, oamenii ar trece 
prin lume fără ca nimeni să mai ştie ce trebuie să facă 
pentru sine, pentru a-şi găsi un rost corect în viaţă, 
pentru că nimeni nu se va putea afirma în lume, va fi 
cuprins de frică, de supărări şi anxietate faţă de cutare şi 
cutare lucru. Pe scurt, acea viaţă care trebuie să 
izvorască plină de prospeţime în sufletul nostru nu ne 
poate fi dată decât prin forţele credinţei. 


Lucrurile stau aşa deoarece în profunzimile ascunse ale 
fiinţei noastre, mai întâi neperceptibil pentru conştienta 
exterioară, se află ceva în stare de odihnă, în care este 
cuibărit eul nostru adevărat, şi acest ceva în care se 
odihneşte eul nostru se impune de îndată ce noi nu îl 
animăm. Acesta este ceea ce putem numi învelişul uman 
în care sunt vii forţele credinţei, ceea ce putem numi 
sufletul credintei sau, în ce mă priveşte, corpul credinței. 
Este acelaşi lucru cu ceea ce, până acum, am numit în 
mod mai degrabă abstract corpul astral. Forţele credinţei 


sunt cele mai importante forţe ale corpului astral şi, la fel 
cum expresia „corp astral" este corectă, la fel este 
corectă şi expresia „corp al credinţei". 


Al doilea element care trebuie să existe în străfundurile 
ascunse ale fiinţei umane ca forţe este ceea ce se 
exprimă prin cuvântul „iubire". Iubirea nu este doar ceva 
ce uneşte pe oameni prin legături corespunzătoare, ci 
este ceva de care fiecare om în parte are nevoie. Omul 
care nu poate dezvolta forţa de iubire se ofileşte şi se 
pustieşte în propria-i fiinţă. Să ne reprezentăm un om 
care ar fi într-adevăr atât de plin de egoism, încât nu 
poate iubi nimic. De fapt - deşi asemenea oameni există 
numai până la un anumit grad şi deci pot fi totuşi văzuţi - 
este foarte trist să observăm astfel de persoane care nu 
pot iubi, care îşi duc viata într-o incarnare oarecare fâră 
a aprinde în ei acea căldură vie care nu se poate produce 
decât atunci când suntem în stare să iubim ceva, 
indiferent ce, în lume. A vedea asemenea fiinţe care prin 
ariditatea şi sărăcia sufletului lor trec prin lume iară a 
iubi are în sine ceva foarte trist, căci forţa de iubire este 
o forţă vitală, care trezeşte şi menţine lucid şi viu ceva ce 
se află şi mai adânc în fiinţa noastră, este o forţă şi mai 
profundă decât însăşi credinţa. 


Şi aşa cum suntem cuibăriţi într-un corp de credinţe pe 
care, din alte puncte de vedere, îl numim şi corp astral, la 
fel stăm cuibăriţi într-un corp de iubire, pe care, din alte 
puncte de vedere, ne-am deprins să-l numim corp eteric 
sau corpul vieţii, în cadrul ştiinţei spirituale. Căci forţele 
care la început acţioneză asupra noastră venind din 
adâncul fiinţei, din corpul eteric, sunt forţele care se 
exprimă prin aceea că omul poate iubi, poate iubi în toate 
etapele existenţei sale. Dacă omul îşi îndepărtează, într- 
un fel sau altul, complet din fiinţa sa forţa de iubire - de 
fapt acest lucru nu îl poate face nici cel mai egoist om, 
deoarece aceasta ţine, slavă Domnului, chiar de 
aspiraţiile sale egoiste de a putea iubi ceva - începe 
adeseori, devenind un adevăra avar, să iubească banii, 
înlocuind măcar forţa de iubire binefăcătoare cu o forţă 


de iubire născută din egoismul cel mai funciar. Dacă nici 
o urmă de iubire nu ar mai fi în acel om, atunci acel 
înveliş care este întreţinut de forţele de iubire s-ar atrofia 
complet, iar el ar urma în mod sigur să moară, din lipsa 
capacităţii sale de a iubi. El ar urma să moară în mod 
real, fizic, din pricina golului de iubire. Atrofierea forţelor 
de iubire este chiar atrofierea forţelor corpului eteric, 
căci corpul eteric este totodată şi corpul iubirii. 


Avem, aşadar, în punctul central al fiinţei umane, în 
nucleul fiinţei umane, eul. Am împrejmuit acest eu mai 
întâi cu învelişul său cel mai apropiat, format din corpul 
credinţei, iar acesta, la rândul său, a fost înconjurat mai 
departe de corpul iubirii. 


Dacă mergem mai departe, ajungem la o altă categorie 
de forţe de care avem nevoie în viaţă. Dacă nu am deţine 
aceste forţe, aceasta s-ar exprima într-un mod foarte 
semnificativ în însăşi structura noastră exterioară. Ceea 
ce ne trebuie în viaţă ca forţe eminamente dătătoare de 
viaţă, în sensul cel mai înalt al cuvântului, sunt forţele 
speranţei, ale încrederii în viitor. Fără speranţă omul nu 
poate să facă nici un pas în viaţă, în măsura în care 
aceasta aparţine lumii fizice. Omul vine de multe ori cu 
scuze chiar stranii, când nu vrea să recunoască faptul că 
într-o anumită privinţă este necesar pentru el să ştie ce 
se petrece în viaţa dintre moarte şi naştere. EI spune: Ce 
nevoie avem să mai ştim şi aceste lucruri, noi nu ştim 
deocamdată nici ce se va întâmpla mâine dimineaţă cu 
noi, la ce bun să aflăm acum ce se întâmplă între moarte 
şi naştere? 


Dar oare nu ştim chiar nimic din ce va fi în ziua 
următoare? Într-adevăr, noi nu ştim dacă mâine se va 
întâmpla ceva important pentru detaliile vieţii noastre 
suprasensibile, mai direct spus, nu ştim dacă, fizic 
vorbind, vom mai fi mâine în viaţă. Dar ceva ştim totuşi: 
cât timp suntem, fizic vorbind, în viaţă, ştim cu siguranţă 
că mâine va fi dimineaţă, amiază, seară, exact ca şi 
astăzi. Şi dacă, fiind, să zicem, tâmplar, am lucrat astăzi 


o masă, ea va exista şi în ziua următoare, şi dacă astăzi, 
fiind cizmar, am făcut ghete, mâine cineva le va putea 
încălţa, şi dacă am semănat ceva, ştim că la anul sământa 
va rodi. Noi ştim exact ceea ce trebuie să ştim despre 
viitor. Dacă evenimentele din viitor nu s-ar petrece într- 
un mod ritmic şi în mod previzibil, viaţa în lumea noastră 
fizică nu ar fi posibilă. Ar mai face astăzi tâmplarul o 
masă, dacă nu ar fi sigur că aceasta nu se va pulveriza în 
timpul nopţii, s-ar mai semăna plante dacă nu am avea 
habar ce vor deveni la anul? Iată, tocmai pentru viaţa 
noastră fizică avem nevoie de speranţă, căci numai 
speranţa ne menţine viaţa fizică sigură şi coerentă. 


Nimic nu se poate întreprinde în planul fizic, exterior, 
fără speranţă. De aceea şi forţele speranţei sunt legate 
cu ultimul înveliş al fiinţei umane, respectiv cu corpul 
fizic. Ceea ce reprezintă forţele credinţei pentru corpul 
astral, forţele iubirii pentru corpul eteric, sunt forţele 
speranţei pentru corpul fizic. Din această cauză, un om 
care nu poate spera, un om care ar fi cuprins de 
disperare faţă de ceea ce presupune că aduce viitorul ar 
trece prin viaţă, prin lume marcat de aceasta chiar în 
corpul fizic. Nimic nu se exprimă mai exact prin ridurile 
adânci ale feţei şi prin devitalizarea corpului fizic decât 
lipsa de speranţă. Se poate chiar spune: Nucleul central 
al fiinţei noastre este învăluit de corpul astral sau corpul 
credinţei, de corpul eteric sau al iubirii şi de corpul 
speranţei sau corpul fizic. Nu putem înţelege adevărata 
semnificaţie a corpului fizic decât ţinând seama de ceea 
ce este el cu adevărat: el nu are forţe fizice exterioare de 
atracţie sau de respingere - aceasta este doar o concepţie 
materialistă -, ci are ceea ce în concepţia noastră 
cunoaştem ca fiind forţe ale speranţei. Aceasta este în 
realitate ceea ce există în corpul nostru fizic. Speranţa 
clădeşte corpul fizic, nu forţele de atracţie sau de 
respingere. Tocmai în această privinţă putem să 
recunoaştem că noua revelaţie, revelaţia ştiintei 
spirituale, ne dă aspectul corect al lucrurilor. 


Ce ne dă această ştiintă spirituală? Prin aceea că ne face 


cunoscută atotcuprinzătoarea lege a karmei, legea 
vieților succesive pe Pământ, ea ne insuflă speranţă în ce 
priveşte spiritul, tot atât cât conştientizarea faptului că 
mâine soarele va răsări din nou, că seminţele vor rodi; 
toate acestea ne înzestrează cu speranţă pe plan fizic. Ea 
ne arată că ceea ce mai poate fi văzut de noi în planul 
fizic ca tendinţă spre distrugere, spre pulverizare, când 
trecem prin poarta morţii, dacă înţelegem karma, 
înţelegem că acest corp fizic va fi din nou construit într-o 
nouă viaţă de forţele care ne străbat ca forţe ale 
speranţei. Ştiinţa spirituală înzestrează omenirea cu cele 
mai puternice forţe de speranţă. 


Dacă oamenii ar respinge ştiinţa spirituală ca noua 
revelaţie a timpului nostru, ei vor reveni, fireşte, într-o 
nouă viaţă viitoare pe Pământ. Căci viaţa nu încetează 
prin faptul că oamenii nu cunosc nimic despre legile care 
o conduc. Oamenii s-ar reincarna în continuare, dar în 
aceste reincarnări umane s-ar întâmpla multe lucruri 
ciudate. Şi s-ar întâmpla, într-adevăr, ca în mod treptat 
oamenii să devină un neam cu corpuri complet zbârcite şi 
ofilite, care în final ar avea trupuri atât de neputincioase 
aici, pe Pământ, încât nu ar mai putea face nimic. Pe 
scurt, asupra oamenilor se va abate, în viitoarele 
incarnări, un fel de atrofiere şi secătuire, dacă acea 
speranţă puternică care ne vine din siguranţa 
cunoaşterii, siguranţa pe care o dobândim prin legea 
karmei şi prin legea vieților pământeşti succesive nu ar 
însufleţi conştienţa - şi prin ea profunzimile ascunse ale 
fiinţei umane, până la nivelul corpului fizic. Omenirea are 
deja tendinţa să producă trupuri atrofiate şi 
neputincioase, care, în viitor, vor deveni tot mai rahitice, 
până la nivelul sistemului osos. Noua revelaţie va aduce 
măduvă în oase forţa vitală în nervi şi aceasta nu va avea 
numai valoarea unei teorii, ci vor fi realmente forţe 
vitale, şi înainte de toate forţe ale speranţei. 


Credintă, dragoste, speranţă sunt cele trei niveluri ale 
fiinţei umane de care depind în întregime viaţa şi 
sănătatea noastră, fără de care omul nu poate exista. Şi 


după cum un atelier nu poate funcţiona pe întuneric, 
dacă nu este luminat, la fel şi fiinţa umană, cu natura sa 
compusă din cele patru elemente, nu poate dura dacă 
cele trei învelişuri nu sunt pătrunse, iluminate şi 
fortificate de credinţă, iubire şi speranţă, de forţele 
fundamentale ale corpului astral, ale corpului eteric şi 
ale corpului fizic pe care le avem. Să luăm cazul referitor 
la felul şi modul în care se prezintă în lume noua 
revelaţie care impregnează vechiul limbaj cu un nou 
conţinut de idei. Oare nu urcă din revelaţia adusă de 
Evanghelii cele trei cuvinte minunate, credinţă, iubire, 
sperantă, ce răsună, ca să spunem aşa, de-a lungul 
timpurilor ca nişte cuvinte ale înţelepciunii? Dar noi nu 
înţelegem acum întreaga lor legătură cu viaţa oamenilor, 
atât de puţin o înţelegem, încât numai în unele locuri se 
respectă ordinea succesiunii lor: credinţă, iubire, 
speranţă, deoarece aceasta este ordinea corectă, dar 
conţinutul lor de idei a fost atât de puţin înţeles, încât 
adeseori se spune: credinţă, sperantă, dragoste - ceea ce 
este fals, pentru că nu se poate spune corp astral, corp 
fizic, corp eteric, dacă vrem să le enumerăm în ordinea 
lor. Înseamnă că provocăm întrutcâtva aceleaşi dezordini 
ca şi copilul când nu stăpâneşte conţinutul de idei al 
vorbirii şi face confuzii în limbajul său, amestecând 
ordinea cuvintelor. 


Aceeaşi situaţie o găsim în legătură cu tot ceea ce 
priveşte a doua revelaţie, totul este pătruns, infiltrat cu 
un conţinut de idei. Pentru aceasta ne-am străduit, de 
exemplu, în explicarea Evangheliilor. Mai întâi, ce au fost 
Evangheliile până în prezent? Ceva ce putea fortifica 
oamenii, să-i pătrundă cu sentimente mari şi puternice, 
ceva ce putea da omenirii o înţelegere afectivă, plină de 
sensibilitate a Misteriului de pe Golgota. Dar să luăm în 
considerare faptul că abia acum am început propriu-zis 
să gândim asupra Evangheliilor. Dar când am început să 
gândim am găsit imediat contradicții şi abia ştiinţa 
spirituală va arăta cum pot fi explicate aceste 
contradicții. În felul acesta, ceea ce s-a dat omenirii prin 
Evanghelii, ca un limbaj venit din lumi suprasensibile, 


abia acum va fi lăsat să acţioneze ca un continut de idei 
asupra sufletelor. Prin aceasta am focalizat atenţia 
asupra lucrului cel mai important şi esenţial pentru 
timpul nostru, asupra noii veniri a lui Hristos în corp 
eteric, căci din cauza întregului aspect al timpului nostru 
această nouă venire nu mai trebuie să fie legată de un 
corp fizic. Am arătat de asemenea că Hristos apare pe 
Pământ ca Judecător, ca un Hristos biruitor, în contrast 
oarecum cu acel Hristos suferind pe Golgota, ca Domn al 
karmei, presimtit deja de cei care l-au reprezentat pe 
Hristos la Judecata de Apoi. Pictat sau descris în imagini 
se prezintă oamenilor ceva ce va veni la un moment dat. 
In realitate, este ceva care începe din secolul al XX-lea şi 
va continua până la sfârşitul Pământului. Judecata începe 
deja din secolul nostru, cu alte cuvinte, de acum începe 
noua ordine a karmei. Am văzut, apoi, cât de important 
este pentru timpul nostru ca această revelaţie să fie dată 
omenirii, astfel încât înseşi forţe cum sunt credinţa, 
iubirea, speranţa să poată fi preţuite cum se cuvine. 


Fie ca cei care nu pot crede niciodată decât în ce este 
material să înceapă să facă, la rândul lor, ceea ce mulţi 
oameni fac astăzi în legătură cu evenimentele din 
Palestina. Când Ioan Botezătorul a grăit: Schimbaţi-vă 
pornirile sufleteşti, căci împărăţia cerurilor s-a apropiat, 
primiţi eul uman care nu mai are nevoie să se înstrăineze 
pentru a intra în lumea spirituală, prin aceasta s-a spus 
clar şi răspicat despre ce este vorba, că a venit vremea, o 
dată cu evenimentele din Palestina, când suprasensibilul 
îşi poate arunca lumina în eul omului, astfel încât cerurile 
au coborât până la eul uman; în timp ce altădată eul 
trebuia să se cufunde în inconştient pentru a urca la 
ceruri, cei care dau o interpretare materialistă tuturor 
lucrurilor spun: Sigur, Hristos s-a bazat pe slăbiciunile şi 
defectele oamenilor, pe prejudecățile lor şi a anunţat, 
cum spuneau cei creduli din timpul său, că va veni o 
împărăție de o mie de ani sau va veni o mare catastrofă 
asupra Pământului. Dar, cum se vede, nu s-a întâmplat 
nimic. 


Catastrofa a avut loc totuşi cu adevărat, dar a fost 
sesizată numai pe plan spiritual. Creduli, superstiţioşi 
sunt cei care cred că Hristos ar fi anunţat o coborâre din 
nori în sensul literal al cuvântului, cei care nu sunt decât 
interpreţi materialişti a ceea ce Hristos a vrut să spună. 
Şi astăzi mai pot exista oameni care interpretează în sens 
materialist ceea ce ar trebui înţeles de fapt în spirit şi 
care, dacă evenimentul nu s-a petrecut pe plan material, 
cred despre acesta exact cum s-a gândit despre 
evenimentele înfăptuirii împărăției milenare. Mulţi 
oameni privesc astăzi cu compătimire Evenimentul 
hristic şi spun: Da, Hristos, în această privinţă, a fost 
marcat de credinţa din timpul său, el credea într-o 
apropiată venire a unei împărăţii cereşti pe Pământ. 
Aceşti oameni consideră că a fost o slăbiciune a lui 
Hristos, şi apoi - spun chiar marii teologi - se vede că 
împărăţia cerurilor nu a coborât totuşi pe Pământ. 


Este posibil ca oamenii să întâmpine chiar şi noua 
revelaţie în aşa fel, încât si atunci când noile facultăţi 
umane îşi vor fi dobândit întreaga lor dezvoltare să 
spună: Da, nu s-a întâmplat nimic din tot ce aţi anunţat! 
Nici nu vor bănui că, de fapt, totul s-a şi înfăptuit, doar 
că ei nu văd nimic. Aceasta se va repeta. Antroposofia, 
aşa cum este, trebuie să adune laolaltă un mare număr 
de oameni, până va veni vremea să se împlinească ceea 
ce au spus cei care cunosc sensul adevărat al apariţiei 
încă din secolul nostru a noii revelații şi a unor fapte noi 
suprasensibile care vor interveni în evoluţia omenirii, 
desfăşurând-se mai întâi în acelaşi mod, apoi devenind 
din ce în ce mai importante de-a lungul celor trei milenii 
următoare, până când, din nou, fapte de mari proporţii 
ale unei noi revelații vor avea loc în omenire. 


Dar despre toate acestea vom vorbi mâine. 


CREDINŢĂ, IUBIRE, SPERANŢĂ - TREI TREPTE ALE 
VIEŢII UMANE 
A doua conferinţă 


Nurnberg, 3 decembrie 1911 
Am încercat ieri să ne facem o idee despre cât de 
importantă devine intervenţia în întreaga viaţă a omului a 
ceea ce putem spune că este revelaţia suprasensibilă a 
timpului nostru. Am atras atenţia asupra faptului că în 
ultimul ciclu al omenirii această revelaţie trebuie 
considerată ca fiind a treia şi să o plasăm, într-un anumit 
fel, pe aceeaşi linie cu revelaţia de pe muntele Sinai şi cu 
revelaţia din timpul când s-a desfăşurat Misteriul de pe 
Golgota. 


Această caracteristică a timpului nostru trebuie să ne 
determine, ca antroposofi, să ne ridicăm din ce în ce mai 
mult la înţelegerea faptului că în evoluţia sa omenirea ar 
rata ceva esenţial dacă ar intentiona să stea departe de 
această revelaţie prezentă şi viitoare. Fără îndoială, este 
sigur că la început viaţa exterioară s-ar scurge într-un 
anumit fel, chiar dacă această revelaţie ar fi privită ca o 
himeră, dar tot atât de sigur este faptul că, într-o 
anumită privintă, unii oameni nu ar remarca la început 
urmările nefaste pe care le-ar avea asupra lor ignoranţa 
pentru tot ce am arătat aici; dar antroposofilor trebuie să 
le fie foarte clar faptul că sufletele care se găsesc astăzi 
incarnate în corpuri umane, indiferent ce îşi însuşesc 
acum, merg spre un viitor bine stabilit. Şi ceea ce am să 
vă spun se referă la toate sufletele, căci acest lucru ţine 
de transformarea care are loc în prezent, în timpurile 
noastre. 


Sufletele care sunt în prezent incarnate nu au străbătut, 
de fapt, decât de puţin timp stadiile prin care omul 
ajunge la un fel de constienţă reală a eului. Această 
conştientă a fost pregătită, fireşte, în cursul evoluţiei şi 
încă din vechea perioadă atlanteană. Dar pentru oamenii 
care au existat în acele timpuri, pentru cei care au trăit 
până în momentul Misteriului de pe Golgota, care au 
anunţat marea transformare, conştienţa eului a fost 


permanent, zi de zi, înlocuită cu un fel de conştienţă pe 
care omul actual nu o mai cunoaşte cu adevărat. În 
prezent, omul deosebeşte în general numai starea 
obişnuită de veghe, între trezire şi adormire, şi starea de 
somn, când conştienta este în întregime obscură. În orice 
caz, între aceste două stări omul mai cunoaşte astăzi şi o 
stare intermediară, pe care o numim stare de vis. Dar 
omul contemporan ştie că visele sunt pentru noi ceva ce 
trebuie să considerăm ca un fel de stare de exceptie. Este 
adevărat că în adâncurile sufletului se desfăşoară 
anumite procese care ajung la nivelul conştienţei prin 
imaginile de vis, dar acestea ajung extrem de confuze în 
viaţa de vis normală, astfel că omul cu greu va fi capabil 
să interpreteze corect ceea ce, în această viaţă de vis, se 
referă la procese suprasensibile profunde din viaţa sa, 
din viaţa sa sufletească. 


Pentru a putea face mai uşor o caracterizare a acelei 
stări intermediare, despre care am vorbit, să luăm un 
fapt din acest domeniu, pe care vechea umanitate îl 
cunoştea de altfel, cazul obişnuit al unui vis care a 
provocat unui specialist mai nou în ştiinţa viselor (Nota 
36) multă bătaie de cap, deoarece nu l-a putut explica 
decât în mod, s-ar putea spune, artificial, într-o manieră 
materialistă. Un vis cât se poate de semnificativ! Este, 
aşadar, vorba de un vis preluat din domeniul ştiinţei 
viselor care, aşa cum am atras atenţia şi în răspunsurile 
la întrebări (Nota 37), există astăzi exact ca fizica sau 
chimia, deşi este admisă şi înţeleasă de prea puţini _ 
oameni. Se găseşte acolo consemnat următorul vis. II 
putem menţiona aici deoarece este într-adevăr un vis 
semnificativ. Aş putea foarte uşor să amintesc şi alte vise 
asemănătoare, care nu sunt însă luate din literatură, dar 
prefer să mă ocup de acesta tocmai pentru că ela 
provocat în literatura actuală, care nu poate pătrunde 
uşor în asemenea lucruri, anumite neajunsuri. Cazul este 
următorul. 


Un cuplu de părinţi îşi iubeşte cu multă duioşie fiul. 
Acesta creşte fericit, spre marea lor bucurie. Intr-o zi, 


însă, copilul se îmbolnăveşte. În câteva ore starea lui se 
agravează foarte mult şi după o zi băiatul trece prin 
poarta morţii. Aşadar, cu totul pe neaşteptate, în viaţa 
părinţilor intevine brusca dispariţie a fiului lor. Fiul 
însuşi este smuls dintr-o viaţă plină de speranţe. 
Bineînţeles, părinţii poartă doliu după fiul lor. În lunile 
care au urmat după moarte, atât tatălui cât si mamei li se 
arată în vis unele lucruri care le amintesc de fiul lor. 
Apoi, la un moment dat, după ce trecuseră mai multe 
luni, într-o noapte, atât mama cât şi tatăl au acelaşi vis, 
exact acelaşi vis, un vis în care le apare fml mort şi 
acesta le spune că a fost înmormântat de viu, că în 
realitate el fusese doar aparent mort şi ei, părinţii, nu au 
decât să verifice şi vor putea să se convingă că acesta 
este adevărul. 


Părinţii şi-au povestit unul altuia ce visaseră în noaptea 
aceea. Au hotărât să se adreseze imediat autorităţilor, cu 
rugămintea de a li se îngădui să procedeze la 
deshumarea fiului. Dar aşa cum se întâmplă şi în 
societatea noastră modernă - autorităţile de azi nu iau în 
seamă asemenea lucruri -, cererea a fost respinsă. 
Părinţii au continuat să poarte doliu după fiul lor. 
Specialistul în tălmăcirea viselor de care am amintit mai 
sus, care a înregistrat acest vis şi care nu îl putea 
interpreta decât într-o manieră materialistă, se găsea el 
însuşi într-o mare dificultate. Sigur, este foarte uşor să se 
spună: Ei bine, totul este foarte clar, este de la sine 
înieles. Aceşti părinti se gândeau tot timpul la copilul lor 
şi atunci de ce nu ar fi putut să-si viseze fiul. Dar ceva îi 
dădea specialistului bătaie de cap, şi anume faptul că 
ambii părinţi au visat în aceeaşi noapte acelaşi vis. 
Specialistul vine cu o explicaţie foarte ciudată şi oricine 
ar auzi-o ar simţi cât de artificială este aceasta. El spune: 
Nu este posibil decât să presupunem că numai unul din 
părinii a avut acest vis, s-a trezit, iar celălalt, care nu 
visase nimic, auzindu-l, are impresia că şi el a visat la fel. 
Această explicaţie este, desigur, foarte semnificativă 
pentru constienţa noastră actuală, dar nu este foarte 
perspicace. Eu am subliniat în mod expres că pentru cel 


care este expert în domeniul viselor nu este nici o 
noutate faptul ca acelaşi vis să fie concomitent avut de 
mai multe persoane. 


Aş dori acum să ne apropiem de aceste experienţe de vis 
din punctul de vedere al ştiinţei spirituale. Ştim, fără 
îndoială, din rezultatele obţinute de cercetările ştiinţei 
spirituale că omul, când păşeşte prin poarta morţii, 
continuă să existe ca individualitate în lumea 
suprasensibilă, apoi că toate lucrurile şi fiinţele au, în 
lume, un anumit raport între ele, că o legătură cu cei 
decedați se realizează prin faptul că oamenii rămaşi pe 
Pământ, în planul fizic, îşi îndreaptă cu mare intensitate 
gândurile de iubire spre cei morii. Nici nu se poate pune 
problema ca cei rămaşi aici, în planul fizic, să nu mai aibă 
nici o legătură cu cei care sunt plecaţi şi se află în lumea 
suprasensibilă - noi le trimitem, într-un fel sau altul, 
gânduri, şi chiar atunci când nu o facem, legătura se 
menţine numai dacă câteodată gândul se îndreaptă către 
ei -, ci este vorba de faptul că, dată fiind organizarea 
actuală a omenirii, cel care trăieşte în plan fizic nu poate 
introduce în conştienţa stării de veghe o cunoaştere a 
acestor legături. Chiar dacă nu ştie aceste lucruri, omul 
nu trebuie să creadă că legăturile mentionate nu există. 
Ar fi o concluzie foarte superficială. Ar fi ca şi cum cei 
prezenţi acum, în această sală, şi care nu văd Nurnbergul 
ar demonstra cu uşurinta că Nurnbergul nu există. 
Trebuie să fim, aşadar, lămuriţi asupra faptului că 
datorită felului în care este alcătuită fiinţa umană în 
prezent omul nu ştie nimic despre legătura pe care o are 
cu cei morţi, dar această legătură există. Dar ceea ce se 
petrece în profunzimile spiritului poate face ca uneori să 
apară unele informaţii care pătrund şi în conştienţă, şi 
aceasta se întâmplă tocmai în vis. 


Când vrem să ne ocupăm de experienţele din vis, acesta 
este un element pe care trebuie să-l punem neapărat în 
balanţă: Un alt element îl constituie faptul că noi ştim că 
trecerea prin poarta morţii nu este acel salt în ceva cu 
totul diferit decât cunoaştem, aşa cum îşi închipuie 


oamenii care nu ştiu nimic despre aceste lucruri: ea este 
o trecere progresivă. Ceea ce înmagazinează sufletul aici, 
pe Pământ, nu dispare într-o clipă, când omul trece prin 
poarta morţii. Ceea ce a iubit când era pe Pământ va 
continua să iubească şi după moarte, numai că nu mai 
poate să acţioneze pentru satisfacerea a tot ce necesită 
un corp fizic. Tot ce exista în suflet ca dorinţe sau 
pasiuni, ca bucurie sau suferinţă, toate înclinațiile din 
perioada cât era incarnat într-un corp fizic, toate acestea 
continuă să existe şi după ce omul a trecut prin poarta 
morţii. In felul acesta vom înţelege că acel tânăr care 
deşi era nepregătit pentru moarte a murit totuşi brusc 
păstra, fireşte, în sufletul său, un sentiment care îl făcea 
să dorească de a mai fi pe Pământ, de a se mai afla într- 
un corp fizic. Această nevoie a persistat tot timpul cât a 
trecut prin Kamaloka, foarte, foarte mult timp. Aceasta 
este o forţă care actionează în suflet. 


Să ne imaginăm acum acel cuplu de părinţi care se culcă 
şi adorm cu gândul la fiul lor decedat. Elementele de 
legătură există chiar şi în somn. Fiul manifestă, să zicem, 
în clipa când părinţii, atât tatăl, cât şi mama, au visul 
respectiv, o dorinţă nespus de vie, care poate fi 
exprimată în felul acesta: Ah! Dacă aş mai fi încă o dată 
acum pe Pământ, în corpul meu fizic - dacă îmi este 
îngăduit să traducem cu aceste cuvinte. Aceste gânduri 
ale celui mort s-au imprimat în adâncul sufletului celor 
doi părinţi. lar ceea ce pătrunde în sufletul lor pe această 
cale ei traduc în imagini care le sunt mai apropiate, mai 
familiare. Dacă părinţii ar fi putut recepta ceea ce fiul lor 
le transmitea ar fi simţit aceasta şi ar fi exprimat-o în 
felul următor: Fiul nostru are nostalgia unui corp fizic 
care să-l îmbrace. Dar imaginea pe care le-o transmite 
visul îmbracă forma unui limbaj mai apropiat de 
mentalitatea lor şi se transformă, denaturat, în gândul că 
fiul lor ar fi fost înmormântat de viu. 


Nu trebuie să căutăm în asemenea imagini de vis o 
reproducere a ceea ce există în mod real în lumea 
suprasensibilă; dimpotrivă, trebuie să cercetăm în 


imaginea de vis, în funcţie de gradul de înţelegere al 
persoanelor care au avut visul, un fel de văl care acoperă 
propriu-zis procesul obiectiv. O caracteristică a lumii, în 
perioada actuală - când nu avem posibilitatea de a 
pătrunde mai adânc în lucruri -, este faptul că nu mai 
putem considera imaginile de vis, aşa cum apar ele, drept 
reproduceri fidele ale realităţii care le provoacă, ci 
trebuie să spunem: În spatele imaginii de vis pe care o 
avem există întotdeauna ceva ce trăieşte de fapt în 
sufletul nostru, numai că această imagine trebuie să o 
privim doar ca pe un fel de maya, o maya chiar mai 
puternică decât cea a lumii exterioare din jurul nostru, 
cea în faţa căreia stăm când ne aflăm în stare de veghe. 


Acest caracter specific al viselor a apărut abia în epoca 
noastră, şi, de fapt, abia de când s-au petrecut 
evenimentele din Palestina, de când conştienţa de eu a 
luat forma pe care o are de atunci. Înainte vreme, 
imaginile pe care le avea omul în starea a treia de 
conştienţă, pe care o are în afară de starea de veghe şi 
cea de somn, erau mai asemănătoare cu ceea ce se 
petrecea de fapt în lumile suprasensibile. Şi chiar cu cei 
morţi oamenii trăiau într-o mai mare comuniune în spirit 
decât o pot face în prezent. Nu este necesar să mergem 
prea mult înapoi, în secolele dinaintea erei noastre, ca să 
găsim încă numeroase, chiar foarte numeroase persoane 
care puteau să-şi spună: Da, morţii nu sunt morţi, ei 
trăiesc în lumea suprasensibilă, eu văd ceea ce ei simt, 
văd ceea ce ei sunt acum cu adevărat. Şi ceea ce este 
adevărat pentru morţi este la fel de adevărat şi pentru 
celelalte fiinţe din lumea suprasensibilă pe care le 
recunoaştem, de exemplu, că aparţin regnurilor 
lerarhiilor. 


A existat, aşadar, pentru om, în anumite stări 
intermediare între veghe şi somn, ceva din care un ultim 
rest, dar şi acesta pe cale de dispariţie, a rămas în vis. 
Din această cauză, în acea vreme, era foarte important 
pentru oameni să simtă că le dispare ceva ce mai înainte 
aveau. Da, în acea epocă de tranziţie din evoluţia 


omenirii, atunci când aveau loc evenimentele din 
Palestina, existau unele prilejuri în care putea să se 
spună: „Schimbaţi-vă înclinațiile sufletului, căci pentru 
oameni vor veni alte timpuri"*. Înainte oamenii 
pătrundeau cu privirea în lumile spirituale şi aflau de 
acolo, prin contact direct, ce se întâmpla cu cei morţi, 
dar şi cu entităţile spirituale. Această posibilitate s-a 
pierdut. Şi în timp ce în trecut se poate găsi o dovadă vie 
a acestei legături dintre vii şi morţi, prin forma religioasă 
a veneraţiei celor morţi, pe care o găsim pretutindeni 
exprimată în cultul strămoşilor, care se întemeia tocmai 
pe faptul că morţii erau consideraţi ca o realitate 
netăgăduită şi activă, în timp ce în trecut cultul 
strămoşitor era practicat mai mult sau mai puţin 
pretutindeni, acum, în această perioadă de tranziţie, 
oamenii simt că trebuie să-şi spună, chiar dacă nu o pot 
face clar prin cuvinte: Înainte sufletele noastre urcau în 
lumea pe care o numim spirituală. Inainte puteam 
convieţui cu fiinţele superioare şi cu cei morti, acum însă, 
într-un cu totul alt sens, ei ne părăsesc, pleacă din 
conştienţa noastră, nu mai avem cu ei acea legătură vie. 
* Matei, 4, 17: „Pocăiţi-vă, căci împărăţia cerurilor este 
aproape". (Nota trad.) 
Atingem acum o problemă în legătură cu care trebuie să 
spunem că raţiunea nu poate ajunge decât cu foarte mare 
greutate la o anumită cunoaştere, dar ea poate fi 
percepută cu ajutorul dispoziţiei sufleteşti plină de 
înţelegere. Acest lucru făcea atât de infinit de 
importantă, atât de infinit de sacră şi profundă natura 
serviciului divin al primilor creştini; ei au fost aceia care 
au simţit, în modul cel mai viu, că pierduseră legătura 
psihică, directă cu cei morţi. Dar ei au înlocuit ceea ce 
pierduseră cu sentimentele sacre care se trezeau în 
sufletele lor în timpul slujbei religioase şi a pomenilor; pe 
scurt, atunci când se oficiau, în general, actele de cult. În 
fond, tocmai prin această tranziţie s-a ajuns la faptul că 
în timpul când s-a simţit că se pierde conştienţa pentru 
cei morţi altarele au luat forma de sarcofag, pentru ca - 
nu ca la vechii egipteni - serviciul religios sau spiritual să 
se desfăşoare în cea mai mare smerenie tocmai în 


această formă. Asa cum am spus, acesta este un fapt pe 
care raţiunea nu-l poate înţelege în adevărata sa 
semnificaţie. Dar este suficient să privim forma unui altar 
şi să simţim pe viu, să înţelegem schimbarea atitudinii 
sufletului uman faţă de modul de a concepe aceste relaţii 
şi consecinţele acestei schimbări. 


Constatăm astfel că starea în care se găseşte astăzi 
sufletul omului s-a stabilit încet şi progresiv. Şi pe baza 
indiciilor pe care le-am dat în conferinţa de ieri putem să 
deducem că această stare în care ne aflăm este din nou 
în mod progresiv înlocuită cu o alta, şi astfel ne aflăm în 
faţa faptului că se trezesc în fiinţa umană facultăţi 
necesare pentru această stare viitoare. 


Ceea ce am indicat ieri ca un exemplu, faptul că omul va 
vedea într-un fel de imagini de vis o realitate care va 
trebui să constituie pentru el compensarea karmică a 
unei acţiuni, va constitui, de fapt, reapariţia unor 
facultăţi care, din nou, vor permite sufletului să urce în 
lumile suprasensibile. Raportată la întreaga evoluţie a 
Pământului, perioada în care sufletul omului a fost izolat 
de lumea suprasensibilă a fost doar o stare intermediară, 
scurtă, o stare care a fost necesară pentru ca el să poată 
obţine cele mai puternice forţe pentru libertatea sa. Dar 
ceva se leagă de întregul progres al evoluţiei omenirii, 
despre care v-am vorbit, şi anume faptul că omul nu a 
putut ajunge decât pe această cale la acel sentiment al 
eului limitat la sine însuşi, la adevărata conştienţă a 
eului. Această conştienţă a eului se va consolida din ce în 
ce mai mult în fiinţa interioară a omului pe măsură ce ne 
îndreptăm spre viitor; ea va deveni din ce în ce mai 
importantă. Cu alte cuvinte, forţa şi coeziunea 
individualităţii umane vor spori tot mai mult, oamenii vor 
fi din ce în ce mai mult în situaţia de a simţi nevoia să 
aibă în ei înşişi un punct ferm de sprijin pentru fiinţa lor. 


Ne dăm seama, astfel, că veritabila constienţă a eului pe 
care omul o deţine în prezent nu are în urma sa prea 
multe incarnări, aşa cum s-ar crede. Este suficient să 


mergem înapoi numai cu câteva incarnări şi nu vom mai 
întâlni acest sentiment al eului sub forma caracteristică 
pentru om pe care o are în prezent. Din această cauză, 
nu trebuie să ne mire faptul că, datorită legăturii intime 
care există între sentimentul eului şi memorie, la mulţi 
oameni nu a apărut încă în prezent ceea ce putem numi 
amintirea incarnărilor anterioare. Omul nu-şi aminteşte 
nici ce i s-a întâmplat în primii ani ai copilăriei, deoarece 
sentimentul eului nu era încă format atunci. Nu este oare 
întru totul explicabil faptul că omul nu-şi poate aminti 
astăzi incarnările sale anterioare, tocmai pentru că 
sentimentul eului nu era încă dezvoltat? Dar acum ne 
aflăm în perioada de tranziţie, când omul are dezvoltat 
sentimentul eului şi când se alcătuiesc forţele care vor 
duce în viitoarele incarnări la nevoia de a ne aminti 
incarnările anterioare. Sunt aproape timpurile când 
oamenii nu vor mai avea încotro şi vor trebui să-şi spună: 
Privim cu uimire înapoi spre acele timpuri când ne aflam 
pe Pământ, dar sub alte forme de viaţă, şi trebuie să 
recunoaştem că am fost deja prezenţi pe Pământ. Printre 
facultăţile care se vor dezvolta din ce în ce mai mult va fi 
şi aceea care va insufla oamenilor aceste sentimente: Eu 
nu pot, în nici un caz, să nu privesc înapoi spre 
incarnările mele anterioare. 


Acum să ne gândim la faptul că în incarnările viitoare 
prin care vor trece sufletele umane care sunt incarnate în 
prezent va interveni, ca să spunem aşa, forţa interioară 
necesară pentru a putea privi retrospectiv şi a se putea 
recunoaşte. Dar pentru cei care nu au luat cunoştinţă de 
existenţa vieților succesive pe Pământ, aceste amintiri 
din trecut vor constitui o suferinţă teribilă. Aşa că, de 
fapt, a nu cunoaşte tainele referitoare la vieţile succesive 
pe Pământ va fi chinuitor pentru acei oameni în care vor 
pătrunde forţele ce le vor spune cevă referitor la trecutul 
lor, dar un trecut care nu poate urca în conştientul lor 
pentru că au neglijat să ia cunoştinţă de marile adevăruri 
iniţiatice privind repetarea vieților pe Pământ. 


A nu lua cunoştinţă de aceste adevăruri iniţiatice, aşa 


cum sunt ele comunicate în prezent de ştiinţa spirituală, 
înseamnă nu numai o simplă ignorare a unor teorii, ci a-ţi 
modela astfel viaţa încât în unnătoarele incarnări aceasta 
să fie un chin. Este îndeosebi cazul pentru perioada de 
tranziţie în care trăim. Cum se poate face o pregătire 
lentă în această direcţie se găseşte în cea de a doua 
dramă-mister a noastră, Încercarea sufletului, unde se 
dau unele indicţaii, ca să spunem aşa, asupra incarnărilor 
precedente ale personajelor şi care nu merg mai departe 
de câteva secole*. Acest lucru este deja în pregătire. Dar 
acum lucrurile sunt oricum astfel orânduite încât prin 
conducerea înţeleaptă a lumii se poate da oamenilor 
ocazia să ia cunoştinţă într-un anumit mod de adevărurile 
izvorâte din Misterii. Astăzi există relativ puţini oameni 
care să fie călăuziţi de ştiinţa spirituală. Numărul 
antroposofilor este pretutindeni foarte redus, comparativ 
cu acela al celorlalţi oameni, încât am putea spune: 
Oamenii nu se interesează încă într-o măsură apreciabilă 
de antroposofie. Pentru oamenii care trec prin lume surzi 
şi orbi şi nu vor să înţeleagă că trebuie să fie cercetate 
enigmele destinului se va produce în curând o nouă 
incarnare, în aşa fel încât vor avea multiple ocazii să ia 
cunoştinţă de adevărurile ştiinţei spirituale. Aceasta este 
realitatea. Astfel că, dacă avem în anturajul nostru 
oameni care ne sunt dragi, dar care nu vor să audă nimic 
despre antroposofie, ba chiar se declară duşmani 
înverşunaţi, acest lucru nu trebuie să ne afecteze prea 
mult. Este perfecta devărat şi antroposoful ar trebui să 
recunoască faptul că desconsiderarea ştiinţei spirituale 
sau a antroposofiei înseamnă începutul unei vieţi care va 
fi un chin în viitoarele reincarnări pe Pământ. Este un 
adevăr şi nu avem voie să luăm acest lucru cu uşurinţă. 
Dar, pe de altă parte, cel care are prieteni şi cunoştinţe 
la care ţine cu adevărat şi care nu vor să ştie nimic 
despre antroposofie poate să spună: Ei bine, dacă eu 
însumi aş fi un bun antroposof, aş găsi prilejul, cu 
ajutorul forţelor care îmi rămân după ce voi fi trecut prin 
poarta morţii - întrucât sunt prezente legăturile vii 
despre care am vorbit -, să vin în ajutorul acestor suflete. 
Şi înseşi aceste suflete vor avea ocazia, datorită faptului 


că acum timpul petrecut în perioada dintre moarte şi o 
nouă naştere se scurtează, să asimileze adevărurile 
dezvăluite de Misterii, pe care oamenii trebuie să le 
preia, dacă nu vor ca incarnările lor viitoare să devină un 


calvar. Nu este, deci, încă totul pierdut. 
* Rudolf Steiner a scris patru drame-mister: 1. Poarta 
iniţierii, 1910; 2. Încercarea sufletului, 1911; 3. Păzitorul 
pragului, 1912 şi 4. Trezirea sufletelor, 1913. (Nota trad.) 


Antroposofia trebuie privită ca o putere reală, iar pe de 
altă parte situaţia nu trebuie percepută cu prea multă 
teamă, prea pesimist. Dar ar fi un fals optimism dacă ne- 
am spune: Ei bine, dacă lucrurile stau aşa, atunci pot să 
mai aştept pentru a lua cunoştintă de adevărurile ştiinţei 
spirituale până la viitoarea mea reincarnare. Dacă toţi 
am spune aşa, atunci oamenii ar tot amâna până la 
viitoarele lor reincarnări, iar ocaziile de a-i putea ajuta în 
mod real ar fi din ce în ce mai reduse. Căci chiar dacă 
acum sunt puţini cei care vor să adere la antroposofie 
spre a lua cunoştinţă de adevărurile sale, într-un timp 
relativ scurt vor fi necesari mulţi oameni spre a veni în 
ajutorul grupurilor formate din cei care vor voi să se 
apropie de antroposofie, fie aici, pe planul fizic, fie, dacă 
nu sunt incarnaţi, să acţioneze din planurile superioare 
pentru a le face cunoscută învăţătura antroposofică. 


Acesta este unul din aspectele marii transformări care 
are loc în prezent. Celălalt aspect îl reprezintă faptul că 
tocmai eul uman a trecut prin toate acestea, pentru a 
ajunge să se sprijine din ce în ce mai mult pe el însuşi, să 
devină tot mai independent. Această autoconstruire a 
eului este ceva care va fi valabil pentru toate sufletele, 
dar va însemna şi un fel de decădere, de corupţie pentru 
sufletele care nu fac cunoştinţă cu comorile de 
înţelepciune spirituală. Căci aceste suflete vor resimţi 
individualizarea tot mai accentuat ca pe o izolare. 
Dimpotrivă, cei care au luat cunoştinţă de marile secrete 
ale lumilor spirituale vor găsi, datorită acestui fapt, 
posibilitatea să realizeze, în plan spiritual, din ce în ce 
mai mult, legături de la suflet la suflet. Vechile legături 
se vor destrăma, şi vor trebui să apară legături noi. 


Aceasta se va realiza treptat, în viitorul apropiat. 


În prezent, noi trăim în cea de a cincea epocă 
postatlanteană; va urma a şasea, apoi a şaptea epocă, 
până când se va produce din nou o mare catastrofă, aşa 
cum s-a produs între sfârşitul perioadei atlanteene şi 
începutul perioadei postatlanteene. Am caracterizat 
această catastrofă în ciclul de conferinţe asupra 
Apocalipsei lui loan (Nota 38), ţinut chiar aici la 
Nurnberg, arătând atât asemănările cât si deosebirile 
faţă de vechea catastrofă atlanteană. Ceea ce 
caracterizează în mod deosebit epoca actuală, dacă 
observăm viaţa care se desfăşoară în jurul nostru, putem 
să exprimăm prin următoarele cuvinte: În timpul nostru, 
ceea ce este cu deosebire activ în fiinţa umană este ceea 
ce putem numi intelectualismul său, concepţia sa 
raţională despre lume*. Noi trăim efectiv într-o epocă de 
intelectualism, de înţelegere a lumii prin rațiune. Această 
epocă de concepere raţională a lumii este determinată de 
o stare cu totul specială, pe care o putem înţelege dacă 
ne amintim de timpul care a precedat actuala epocă 
postatlanteană. Perioada anterioară celei actuale o 
numim epoca culturală greco-romană, o epocă 
remarcabilă, în care oamenii nu erau încă atât de 
separați ca acum de natură şi de o înţelegere a lumii aşa 
cum se prezintă din exterior. Dar totodată este epoca în 
care eul a irumpt, ca să spunem aşa, în oameni. De 
aceea, a trebuit să aibă loc în acea epocă şi venirea lui 
Hristos, deoarece eul năvălise într-un mod atât de 
deosebit. Ce simţim noi în mod viu acum, în timpul 
nostru? Nu numai această năvală a eului, ci şi faptul că 
unul din învelişurile omului provoacă un fel de reflex în 
sufletul său. Învelişul pe care ieri l-am denumit înveliş al 
credinţei realizează o reflectare în sufletele oamenilor 
acum, în a cincea epocă postatlanteană. În acest fel, în 
epoca noastră dispunem de particularitatea ca în 
sufletele oamenilor să se oglindească caracterul de 
credinţă al corpului astral. În următoarea epocă 
postatlanteană, a şasea, în intimitatea omului se va 
reflecta caracterul de iubire al corpului eteric, iar în 


ultima epocă, a şaptea, înainte de marea catastrofă**, 


caracterul de speranţă al corpului fizic. 
* Pentru a înlătura posibile confuzii, trebuie reamintit că este 
vorba de o perioadă postatlanteană, iar aceasta cuprinde şapte 
epoci culturale. (Nota trad.) 
** Prin această mare catastrofă, care este cunoscută ca 
„marele război al tuturor împotriva tuturor" va lua sfârşit 
perioada postatlanteană, după cum prin marele Potop a luat 
sfârşit perioada atlanteană. (Nota trad.) 


Pentru cei care au audiat într-un oraş sau altul diverse 
conferinţe ca cele pe care tocmai le-am expus în faţa 
dumneavoastră, ţin să mentionez că le-am prezentat în 
mod gradat, dintr-un alt punct de vedere, atât la 
Munchen, cât şi la Stuttgart (Nota 39). Dar ele exprimă 
toate acelaşi lucru. Numai că cele ce vor fi expuse acum 
relativ la cele trei mari forţe umane, credinţa, iubirea şi 
speranţa, au fost prezentate acolo în relaţia lor directă cu 
viaţa sufletească a omului. Dar este absolut acelaşi lucru 
şi fac aceasta în mod intenţionat, cu scopul ca 
antroposofii să se obişnuiască să nu se lege de cuvinte, ci 
de probleme. Dacă vom vedea că lucrurile pot fi abordate 
plecând de la puncte de vedere dintre cele mai diferite, 
vom înceta să ne ataşăm de cuvinte şi ne vom strădui să 
ne apropiem de esenţa lor de aşa manieră, încât 
cuvintele prin care ele sunt prezentate sub aspectele cele 
mai diferite să nu însemne nimic altceva decât un mjloc 
de a ne apropia de ea. Punând bază numai pe cuvintele 
rostite nu ne vom putea apropia de esenţa lucrurilor, 
trebuie să ne străduim să punem în armonie tot ce s-a 
spus de-a lungul timpurilor, la fel cum nu putem să 
cunoaştem un arbore decât dacă îl privim nu numai dintr- 
o parte, ci din diferite poziţii. 


Aşadar, ceea ce este esenţial, în prezent, este forţa 
credinţei emanată de corpul astral care pătrunde cu 
lumina sa în suflet şi dă caracteristica epocii noastre. 
Este oarecum straniu, ar spune cineva, să ne spui acum 
că forţa esenţială a epocii noastre este forţa credinţei. 
Da, am putea afirma aceasta numai dacă ne referim la 
acei oameni care au mai păstrat o urmă din vechea 
credinţă, dar sunt mulţi care privesc credinţa de sus, 


deoarece au depăşit-o, au trecut peste ea, o privesc ca pe 
un stadiu din copilăria evoluţiei umane. Aşa ar putea 
gândi cei care se numesc monişti, care spun că ei nu mai 
cred, dar în realitate sunt mai credincioşi decât cei pe 
care îi consideră credincioşi. Tot ce s-a scos la lumină 
prin profesiunea de credinţă a moniştilor nu este decât 
credinţă oarbă, numai că aceşti oameni nu-şi dau seama, 
nu sunt conştienţi de acest lucru, ei cred că ar fi o ştiinţă. 
Dar nu vom ajunge să determinăm o caracteristică a ceea 
ce se face, dacă nu vorbim tot timpul de credinţă. Dacă 
lăsăm la o parte credinţa celor care cred că nu cred, 
atunci vom constata că, de fapt; în epoca noastră extrem 
de multe din faptele şi lucrurile cu adevărat importante 
se bazează pe reflectarea pe care corpul astral o produce 
în suflet, care, prin aceasta, îmbracă un caracter de 
credinţă cu adevărat ferventă. Este suficient să ne 
amintim doar de drumul parcurs în cursul vieţii de cele 
mai mari personalităţi ale timpului nostru, să zicem 
Richard Wagner, ca să vedem că activitatea sa de artist 
este o continuă ascensiune spre o anumită fervoare a 
credinţei, şi tocmai acest lucru ne încântă cel mai mult 
când studiem personalitatea sa. Pretutindeni unde ne 
aruncăm privirea, în jurul nostru, în prezent, părtile de 
umbră şi lumină ale acestei epoci le putem înţelege în 
măsura în care vedem în ele ceea ce putem numi 
reflectarea credinţei în eul sau în sufletul omului. 


Epoca noastră va fi succedată de o alta, în care 
preponderentă va fi nevoia de iubire. În a şasea epocă 
culturală, ceea ce poate fi numit şi iubire creştină se va 
împlini într-un sens cu totul nou. Ne apropiem încet, dar 
tot mai mult de acea epocă, şi tocmai prin faptul că 
acţionăm pentru ca omul să cunoască cu ajutorul mişcării 
antroposofice secretele Universului, natura şi esenţa 
diferitelor personalităţi din planul fizic sau din planul 
superior încercăm să aprindem iubirea pentru fiecare 
existenţă. Nu atât pentru că vorbim despre această iubire 
şi pentru că simţim ceea ce poate aprinde în suflet 
această iubire este pregătită cea de a şasea epocă prin 
antroposofie. Prin această acţiune se dezvăluie în mod 


deosebit forţele iubirii în întregul suflet al omului şi se 
pregăteşte ceea ce este necesar omenirii pentru a ajunge 
la o reală înţelegere a Misteriului de pe Golgota. Căci 
acest Misteriu de pe Golgota s-a petrecut în mod real, iar 
Evangheliile au provocat ceea ce ieri am arătat a fi 
comparabil cu apariţia vorbirii la copil; această cea mai 
profundă învăţătură despre misiunea iubirii pe Pământ 
este legată de Misteriul de pe Golgota. Această misiune 
va putea fi înţeleasă pe deplin abia în a şasea epocă 
culturală postatlanteană, când oamenii se vor ridica tot 
mai mult pentru a găsi baza, temelia acestei învățături în 
întregime în ei înşişi, iar din forul lor cel mai interior vor 
face din iubire ceea ce este necesar pentru a se împlini; 
când va fi depăşită cu totul starea de supunere a omului 
la cele zece porunci şi când se va fi stabilit o stare în 
care, cum spune Goethe (Nota 40): „Datoria, unde există 
iubire, ţi-o impui tu singur". Când în sufletul nostru se 
trezesc acele forţe care te determină să nu poţi altceva 
decât să faci din iubire ceea ce trebuie să faci, atunci am 
descoperit în noi ceva ce se va răspândi din ce în ce mai 
mult în decursul epocii a şasea culturală. Pentru aceasta 
însă vor fi eliberate pentru naturile umane şi forţe cu 
totul speciale ale corpului eteric. 


Dacă dorim să cuprindem cu înţelegerea noastră acel 
element care va interveni tot mai mult, trebuie să 
considerăm lucrurile acestea sub două aspecte. Unul este 
acela că va surveni ceva ce astăzi, în mod cert, numai 
cele mai alese spirite ar putea visa, dar deocamdată nu 
este încă actual, va surveni o legătură foarte specială cu 
bunele moravuri, cu moralitatea, etica şi 
intelectualitatea, înţelepciunea. Astăzi cineva poate fi o 
mare canalie şi în acelaşi timp un om relativ inteligent şi 
raţional. El îşi poate utiliza inteligenţa şi luciditatea 
pentru a comite cât mai multe potlogării cu putintă. 
Astăzi nu există încă necesitatea ca un anumit grad de 
inteligenţă să aibă în suflet un corespondent egal de 
moralitate. Pe măsură ce vom înainta în viitor cele două 
elemente nu vor mai putea să fie separate în sufletul 
oamenilor, nu vor mai putea exista în mod independent, 


ci va trebui ca omul, care datorită incarnărilor diferite 
prin care a trecut, în timpul cărora a acumulat în bilanţul 
vieţii sale ceea ce îl face o fiinţă deosebit de inteligentă, 
dar nu şi la fel de morală, să constate, într-o incarnare 
viitoare, că inteligenţa i se paralizează în asemenea 
măsură, încât cu cât va fi mai mult inteligent decât 
moral, cu atât va deveni, datorită legilor cosmice, în 
incarnările viitoare şi în adaptarea sa la acele incarnări, 
mai idiot, astfel că idioţenia şi imoralitatea vor apărea 
din ce în ce mai legate una de alta. Căci imoralitatea va 
avea o acţiune anihilantă asupra inteligenţei, paralizând- 
o. Cu alte cuvinte, ne apropiem de acea epocă în care 
moralitatea şi ceea ce am caracterizat acum ca fiind 
propriu celei de a şasea epoci culturale postatlanteene, 
respectiv o iradiere a forţelor iubirii din corpul eteric în 
sufletul-eu, înseamnă în mod esenţial acele forţe care 
conduc la armonizarea forţelor inteligenţei cu forţele 
moralității. 


Acesta este unul din aspectele pe care trebuie să-l luăm 
în considerare. Celălalt este că abia printr-o asemenea 
armonizare între moralitate şi înţelepciune se poate 
înţelege pe deplin, în întreaga sa profunzime, Misteriul 
de pe Golgota. La aceasta va contribui tot mai mult acel 
învăţător care a pregătit deja pe oameni pentru Misteriul 
de pe Golgota, înainte ca Iisus Hristos să apară pe 
Pământ, şi care se va perfecționa din ce în ce mai mult în 
cursul incarnărilor sale succesive, devenind marele 
învăţător pentru propovăduirea celui mai mare 
eveniment terestru. Această individualitate, pe care o 
numim urmaş al lui Gautama Buddha în legătură cu 
demnitatea sa de Bodhisattva, s-a incarnat în acea 
personalitate care a trăit cu aproximativ o sută de ani 
înaintea erei noastre şi pe care noi o cunoaştem sub 
numele de Jeshu ben Pandira. Acesta a avut o seamă de 
discipoli, printre care şi pe unul care a scris într-un mod 
profetic Evanghelia după Matei. Ulterior, nu a mai fost 
nevoie decât ca textul să fie revizuit după săvârşirea 
Misteriului de pe Golgota. Individualitatea lui Jeshu ben 
Pandira s-a incarnat mereu şi va continua să se 


reincarneze până când va urca de la starea de 
Bodhisattva la demnitatea de Buddha, eveniment care va 
avea loc peste aproximativ trei mii de ani. În acel timp, 
un număr suficient de mare de oameni vor fi înzestrați cu 
acele capacităţi despre care am vorbit, şi tot atunci, într- 
o incarnare cu totul deosebită pe care o va trăi această 
individualitate care a fost cândva Jeshu ben Pandira, 
acest mare învăţător al umanităţii, acest Bodhisattva va fi 
ajuns la stadiul când va fi apt să acţioneze într-un mod cu 
totul diferit, ca interpret al Misteriului de pe Golgota, 
decât ar putea-o face astăzi. În prezent, un clarvăzător 
poate obţine unele reprezentări din lumea suprasensibilă 
în legătură cu ceea ce se va întâmpla peste trei mii de 
ani, dar structura fizică a omului de astăzi face ca nici un 
corp uman fizic să nu poată fi capabil să realizeze ceea ce 
va putea realiza, peste aproximativ trei mii de ani, acel 
învăţător. Nici un limbaj omenesc nu ar putea reda astăzi 
în mod atât de magic cum va acţiona prin comunicare, 
prin învăţătură acel învăţător al omenirii. Cuvintele sale 
vor pătrunde direct, ca un balsam, în inimile oamenilor, 
în sufletele lor, şi fiecare cuvânt va fi nu doar teorie, ci, 
într-o măsură mai mare decât ne-o putem astăzi imagina, 
această învăţătură va avea totodată o forţă morală 
magică, care va convinge inimile şi sufletele în legătură 
cu importanţa legăturii primordiale dintre intelectualitate 
şi moralitate. 


Marele învăţător care atunci când omenirea va fi 
suficient de matură va putea să comunice în modul cel 
mai profund învăţătura despre esenţa Misteriului de pe 
Golgota va îndeplini ceea ce profeţiile orientale au spus 
întotdeauna: că cel care va fi adevăratul urmaş al lui 
Buddha va fi şi cel mai mare propovăduitor al binelui, 
propovăduitor al binelui pentru toţi oamenii. De aceea, 
tradiţia orientală îl numeşte Maitreya Buddha. Acesta va 
avea ca îndatorire tocmai să lămurească oamenii asupra 
Misteriului de pe Golgota şi el va putea găsi ideile şi 
expresiile cele mai profunde şi cele mai semnificative 
pentru aceasta, datorită cuvintelor sale, care, prin limba 
specială în care vor fi rostite, despre care astăzi nu ne 


putem face nici cea mai mică idee în nici una din limbile 
actuale, vor imprima direct, în chip magic, în sufletele 
oamenilor, natura şi esenţa Misteriului de pe Golgota. Şi 
în acest sens, omenirea se apropie de ceea ce putem 
numi viitoarea eră morală a oamenilor. O putem 
considera, într-o oarecare măsură, chiar drept era de aur 
care va să vină. 


Dar noi, în măsura în care vorbim de pe fundamentul 
antroposofiei, anunţăm în deplină cunoştinţă de cauză 
ceea ce se va întâmpla, arătăm cum Hristos se va revela 
încetul cu încetul pentru forţe umane tot mai evoluate, 
arătăm cum învățătorii care propovăduiau mai demult 
numai pentru popoare sau oameni izolaţi, instructorii 
care altădată nu învățau decât anumiţi oameni şi anumite 
popoare vor fi în viitor interpreţii marelui Eveniment 
hristic pentru toţi cei care vor voi să asculte. Prin faptul 
că epoca iubirii începe deja să apară sunt date şi 
condiţiile pentru realizarea acelei epoci a moralității. 


Va urma ultima mare epocă, în cursul căreia se va 
produce în sufletul-eu uman o oglindire a ceea ce numim 
speranţă. Atunci însă, oamenii, fortificaţi de forţa care 
emană din Misteriul de pe Golgota precum şi din epoca 
moralității, vor prelua în ei forţele speranţei, lucrul cel 
mai important de care vor avea nevoie, pentru a putea 
depăşi marea catastrofă şi a putea să înceapă dincolo de 
aceasta o viaţă nouă, la fel cum după catastrofa 
atlanteană perioada postatlanteană ne-a adus o viaţă 
nouă. 


Când în ultima epocă postatlanteană cultura exterioară, 
cultura pur combinatorie îşi va atinge punctul culminant, 
iar oamenii vor simţi cu intensitate insatisfacţiile acestei 
culturi, când ei se vor găsi în faţa acesteia fâră să-şi fi 
dezvoltat spiritualitatea şi îşi vor da seama că au rămas 
cu adevărat neconsolaţi în faţa acestei culturi, atunci va 
fi răsădită de către spiritualitate acea speranţă care se va 
realiza în următoarea perioadă a dezvoltării umane“. 
Dacă, totuşi, în sufletele oamenilor nu va putea pătrunde 


ceea ce poate să le aducă spiritualitatea şi vrea să le dea 
ştiinţa spirituală şi mişcarea antroposofică, este posibil 
ca acea cultură exterioară să se prelungească un timp, 
dar în final oamenii vor ajunge să-şi spună: Ei bine, iată 
la ce am ajuns! Astăzi dispozitive de comunicaţie fără fir 
sau alte aparate pe care lumea dinainte nici nu le-ar fi 
visat ne poartă gândurile pe întregul Pământ. Dar oare ce 
avem noi din toate acestea? Cele mai triviale şi josnice 
gânduri le răspândim dintr-un loc în altul, forţa 
inteligenţei umane am dus-o până la cele mai înalte 
culmi, până la extrem, pentru a putea trasporta cu 
ajutorul unor dispozitive dintre cele mai perfecţionate din 
cel mai îndepărtat colţ al Pământului lucruri pe care le 
mâncăm, şi ne-am încordat forţele inteligenţei pentru a 
ne deplasa mai repede, tot mai repede, ca să străbatem 
Pământul, dar nu avem nimic pentru minţile noastre care 
să merite să fie transportat dintr-un loc în altul. Căci 
gândurile pe care le avem sunt dezolante şi ele sunt cu 
atât mai dezolante cu cât le purtăm cu aparatele acestea 
moderne, incomparabile cu cele pe care le foloseam 
altădată, care se mişcau cu iuţeala melcului. 

* Se face referire la evoluţia care va urma actualei perioade 

postatlanteene. (Nota trad.) 
Pe scurt, disperarea şi vidul s-ar răspândi, prin cultura 
exterioară, pe întregul Pământ. Dar în ultima epocă de 
cultură sufletele care vor fi asimilat viaţa spirituală se vor 
îmbogăţi pe ruinele vieţii culturale exterioare. Ceea ce ne 
dă siguranţă că sufletul nu va asimila în zadar viaţa 
sufletească ne-o garantează forţele viguroase ale 
speranţei care vor trăi în noi, care ne vor asigura că după 
marea catastrofă de la finele ultimei epoci va urma o eră 
umană nouă, când va apărea şi în viaţa exterioară, în 
formarea unei noi umanităţi, ceea ce a fost pregătit, prin 
spirit, în viaţa sufletească. 


În felul acesta, ne îndreptăm spre acel timp viitor, în mod 
conştient, pornind de la epoca noastră, a credinţei, apoi 
trecând prin epoca iubirii şi a speranţei, dacă ne 
impregnăm cu ceea ce ne oferă ştiinţa spirituală, 


lăsându-ne conduşi spre cele mai înalte, cele mai reale, 
cele mai frumoase țeluri ale omenirii. 
EUL UNIVERSAL ŞI EUL UMAN. ENTITĂŢI 
MICROCOSMICE 
SUPRASENSIBILE. NATURA LUI HRISTOS 


Munchen, 9 ianuarie 1912 
Este necesar ca în această seară să mai discutăm o dată 
despre natura lui lisus Hristos. Această necesitate 
rezultă din faptul că în prezent se vorbeşte atât de mult 
pe această temă, în special în mediile teosofice, şi din 
faptul că, în sensul cel mai deosebit, ea există tocmai 
pentru a aduce o deplină clarificare asupra mai multor 
aspecte din acest domeniu. 


Vom discuta astăzi despre un aspect privind această 
problemă care pentru mulţi poate părea excentric, dar 
care este, totuşi, foarte important. Să pornim de la 
evoluţia omului. Ştim că ea se desfăşoară în aşa fel, încât 
omenirea în ansamblul ei străbate, în cadrul evoluţiei 
noastre terestre, anumite perioade ciclice. Am vorbit 
adeseori despre faptul că de la marea catastrofă pe care 
o numim atlanteană viaţa de pe vechiul continent 
atlantean s-a transformat într-o alta, diferită, care se 
desfăşoară şi acum pe noile continente apărute şi care 
este însăşi viaţa noastră din prezent şi pe care o putem 
împărţi în cinci epoci culturale, de atunci şi până în zilele 
noastre. În acest sens, se poate vorbi de prima epocă, 
străvechea epocă culturală indiană, de a doua, marea 
epocă de cultură a vechilor perşi, de a treia, epoca 
egipto-caldeo-babiloniană, de a patra, greco-romană, 
care s-a situat într-o perspectivă mai largă în cadrul 
istoriei universale între secolul al VIII-lea î.Hr. şi secolul 
al XII-lea d.Hr. Putem vorbi apoi, o dată cu anul 1413 de 
începutul epocii noastre actuale, care este, deci, a cincea 
epocă culturală postatlanteană. 


Sufletele oamenilor, deci şi ale celor prezenţi acum, aici, 
în sală, au străbătut aceste epoci culturale succesive, 
până în prezent, trecând prin diferite incarnări, şi este 
posibil ca unele suflete să fi trecut prin mai multe, iar 


altele prin mai puţine incarnări. În funcţie de 
caracteristica fiecărei epoci, sufletele au dobândit, ca să 
spunem aşa, câte ceva din experienţele trăite şi au purtat 
aceste achiziţii de la o incarnare la alta, apărând, la un 
moment dat, cu un anumit grad de evoluţie, în funcţie de 
felul uneia sau alteia din experienţele trăite în epocile 
anterioare. 


Putem vorbi acum şi despre faptul că în fiecare din 
aceste epoci, dar numai sub aspect esenţial - reţineţi 
numai sub aspect esenţial - s-au constituit şi dezvoltat la 
om unul sau altul din organele care constituie natura 
umană, dar în principal întotdeauna un anumit organ 
bine determinat al naturii umane. Astfel, putem spune că 
în epoca noastră culturală, dacă oamenii lasă să 
acţioneze asupra lor ceea ce poate să le dea această 
epocă, în mod esenţial ei sunt chemaţi să dezvolte ceea 
ce, în cadrul conceptiei noastre, a ştiinţei spirituale, 
numim sufletul conştienţei. In schimb, în timpul epocii 
culturale greco-romane s-a format mai ales sufletul 
raţiunii sau al afectivității, în timpul epocii egipto-caldeo- 
babiloniene sufletul senzatiei, în timpul epocii vechilor 
perşi corpul senzaţiei sau corpul astral şi, în sfârşit, în 
epoca veche indiană, ceea ce numim corpul vieţii sau 
corpul eteric. Aceste diferite componente ale fiinţei 
umane au dobândit sau vor dobândi, pentru sufletele care 
au străbătut toate aceste epoci culturale, în una sau cel 
mai adesea în mai multe incarnări, dezvoltarea 
corespunzătoare. În epoca ce urmează după a noastră, în 
a şasea epocă postatlanteană, se va forma îndeosebi ceea 
ce numim Sinea spirituală sau Manas, cum se obişnuieşte 
să se numească în literatura teosofică; în sfârşit, în 
ultima, respectiv a şaptea epocă culturală 
postatlanteană, se va forma ceea ce numim Spiritul vieţii, 
iar în literatura teosofică Buddhi, în timp ce Omul-spirit 
sau Atma va apărea după o nouă catastrofă, într-un viitor 
îndepărtat. 


Ne aflăm acum în plină dezvoltare şi formare, ca să 
spunem aşa, datorită condiţiilor normale pe care le oferă 


cultura şi tot ce ne înconjoară, ceea ce în prezent, ca şi în 
viitorul apropiat, se numeşte sufletul conştienţei. 


Dar noi ştim că această deplină formare a omului, 
această dezvoltare a diferitelor mădulare ale sufletului, 
aşa cum le-am diferențiat, este legată în mod esenţial de 
încă un element, de treptata integrare a eului uman. Căci 
această integrare a eului în natura umană este mai ales 
sarcina însăşi a evoluţiei Pământului. Astfel că noi, într- 
un anumit fel, avem două curente de evoluţie care se 
întrepătrund, pentru că trebuie să parcurgem evoluţia 
Pământului după ce am străbătut evoluţiile saturniană, 
solară şi lunară şi pentru că în faza de fiinţă terestră 
trebuie să dezvoltăm îndeosebi acest al patrulea element 
al naturii umane, eul, adăugându-l celorlalte componente 
principale ale naturii umane, care, după cum ştim, au 
fost structurate anterior: corpul fizic, corpul eteric şi 
corpul astral. Trebuie să faceţi o deosebire între acel 
mare şi important curent evolutiv, legat de marile 
incarnări ale planetei noastre, şi celălalt curent evolutiv, 
de mai mică amploare, pe care l-am caracterizat mai 
înainte ca desfăşurându-se în intervalul de timp scurt 
care este cel al perioadei postatlanteene. 


Nimeni dintre cei care au înţeles cele expuse până aici nu 
ar trebui să pună întrebarea: Cum se explică oare că 
oamenii şi-au dezvoltat un corp eteric, sau corp al vieţii 
deja pe vechiul Soare şi că are loc o formare specială a 
aceluiaşi corp în timpul vechii epoci culturale hinduse? 
Nimeni dintre cei care au înţeles cele expuse până acum 
nu trebuie să pună o întrebare ca aceasta, căci iată cum 
stau lucrurile în realitate. Desigur, corpul eteric sau de 
viaţă al omului a fost creat în cursul evoluţiei de pe 
vechiul Soare. Omul a ajuns pe Pământ având deja un 
corp eteric sau de viaţă. Dar acest corp poate fi acum mai 
fin structurat, prin lucrările mai elaborate realizate de 
elementele pe care omul le-a dezvoltat ulterior. Astfel că 
omul incarnat în corpul unui vechi indian are deja un 
corp eteric care se află la un nivel de evoluţie relativ 
înalt, dar el acţionează asupra acestuia, în acea primă 


epocă postatlanteană, cu eul pe care l-a obţinut - 
împreună cu tot ceea ce elaborase între timp -, 
determinând o structurare mai fină a acestuia. Şi în 
general se realizează o prelucrare mai subtilă în toate 
celelalte elemente constitutive ale fiinţei umane în 
perioada noastră postatlanteană. 


Dacă luaţi acum în considerare evoluţia în ansamblul ei, 
ţinând seama de tot ceea ce am spus, a patra epocă 
culturală postatlanteană, cea greco-romană, vă va apărea 
ca o epocă deosebit de importantă, fiindcă atunci a 
trebuit să se cizeleze cu o anumită fineţe, în interiorul 
naturii umane, ceea ce numim sufletul raţiunii sau al 
afectivității. Dar până atunci eul, care aparţine marelui 
curent al evoluţiei, atinsese un nivel de formare deosebit 
de elevat. Se poate, deci, spune: Eului omului, care se 
dezvoltase până în a patra epocă culturală, epoca greco- 
romană, atingând o treaptă superioară, îi revenea în acel 
timp obligaţia să-şi continue acţiunea în interiorul 
sufletului raţiunii sau al afectivității, iar în prezent, în 
epoca noastră, în acela al sufletului conştienţei. 


Într-o anumită privinţă, există o afinitate intimă între eu 
şi celelalte trei elemente ale sufletului omenesc: sufletul 
senzaţiei, sufletul raţiunii sau al afectivității şi sufletul 
conştienţei. În aceste trei elemente, eul îşi desfăşoară de 
preferinţă, la început, viaţa sa interioară, iar în prezent, 
în această a cincea epocă postatlanteană, eul trăieşte şi 
va trăi cu precădere, în modul cel mai intim, în sufletul 
conştienţei, deoarece, ca să spunem aşa, nemaifiind 
împiedicat de celelalte elemente, în aceasta se poate 
exprima în toată puritatea sa. Da, noi trăim în prezent 
într-o epocă în care eul are mai ales menirea, deosebit de 
importantă, de a se dezvolta prin sine însuşi, să 
clădească, sprijinindu-se pe el însuşi. 


Dacă ne îndreptăm apoi privirea spre viitor, spre ceea ce 
va urma, şi dacă spunem că omul va dezvolta în 
următoarea epocă culturală, a şasea epocă 
postatlanteană, Sinea spirituală sau Manas, trebuie să 


recunoastem că Sinea spirituală sau Manas se află, de 
fapt, dincolo de sfera eului. De fapt, omul nu ar putea să- 
şi dezvolte Sinea spirituală prin propriile sale forţe în 
viitorul mai îndepărtat, ci va trebui atunci când îşi va 
dezvolta Sinea spirituală să fie ajutat, într-un anumit fel, 
de ceea ce forţele superioare revarsă asupra Pământului. 
Omul a ajuns cu evoluţia sa până acolo, încât efectiv el 
nu poate acţiona prin propiile sale forţe decât până la 
dezvoltarea sufletului conştienţei. Dar nici această 
evoluţie nu ar fi desăvârşită dacă omul nu ar anticipa, 
într-un anumit sens, ceea ce va obţine pe Jupiter 
viitoarea incarnare a Pământului, ca evoluţie normală, 
completă şi de sine stătătoare. Până la finele evoluţiei 
Pământului, omul ar trebui să-şi dezvolte eul. Pentru a 
realiza acest lucru, el ar avea ocazia să desăvârşească 
această dezvoltare în cadrul sufletului senzaţiei, al 
raţiunii şi al conştienţei. Dar Sinea spirituală trebuie să 
devină bun al omului abia pe Jupiter; atunci va deveni 
propriu-zis un bun uman. Pe Jupiter, raportul omului cu 
Sinea spirituală va fi aproximativ aşa cum este acum, pe 
Pământ, raportul său cu eul. Aşadar, dacă omul îşi 
formează deja în cursul evoluţiei terestre Sinea 
spirituală, el nu va putea avea, totuşi, cu aceasta acelaşi 
raport pe care îl are acum, pe Pământ, cu eul. Noi 
spunem despre eul nostru: Acesta ne reprezintă pe noi, 
suntem noi cu adevărat. Dacă în următoarea epocă, a 
şasea, postatlanteană, Sinea spirituală va căpăta 
expresie, noi nu ne vom putea referi la Sinea spirituală ca 
fiind Sinea noastră, ci vom spune: Da, eul nostru s-a 
dezvoltat până la o asemenea treaptă, astfel încât Sinea 
noastră spirituală ne poate ilumina ca venind din lumi 
superioare, ca un fel de fiinţă angelică, care nu suntem 
noi înşine, dar care ne luminează şi pune stăpânire pe 
noi. Aşa ne va apărea Sinea noastră spirituală. Abia mai 
târziu, pe Jupiter, ea va apărea ca fiind propria noastră 
fiinţă, aşa cum este în prezent eul. Acestea sunt treptele 
prin care îşi continuă evoluţia umană drumul înainte. 


În următoarea epocă culturală, a şasea, postatlanteană, 
ne vom simţi atraşi de ceva ce îşi trimite lumina în noi. 


Dar nu vom spune: Tu, Sine spirituală din mine, ci vom 
spune: Eu sunt participant al unei entităţi care luminează 
din înaltul lumilor superioare în mine, care mă conduce şi 
dirijează, care prin graţia unor înalte entităţi mi-a devenit 
un conducător şi un călăuzitor! Ceea ce abia pe Jupiter 
va deveni proprietate a mea vom resimţi acum ca pe un 
conducător care luminează din lumile superioare asupra 
noastră. La fel va fi cazul, mai târziu, cu Spiritul vieţii sau 
Buddhi, cu Omul-spirit şi aşa mai departe. Va veni, astfel, 
o vreme în care omul va vorbi altfel despre sine decât 
vorbeşte acum. Cum vorbeşte acum omul despre sine, 
dacă vrea să se exprime în spiritul ştiinţei spirituale? El 
spune: Eu am trei învelişuri, corpul fizic, corpul eteric 
sau al vieţii şi corpul astral. În ele eu am eul, adevăratul 
meu bun terestru care se dezvoltă în sânul acestor trei 
învelişuri. Aceste trei învelişuri reprezintă, oarecum, 
natura mea inferioară. Eu m-am dezvoltat deasupra lor, 
le-am depăşit, privesc de sus spre această natură 
inferioară a mea şi văd ceea ce a devenit eul meu, fiinţa 
mea, deocamdată cea mai personală, care trebuie să 
crească tot mai mult, să se dezvolte tot mai mult. 


În viitor, omul va trebui să mai vorbească şi altfel. Atunci, 
va spune: Eu nu am numai o natură a mea inferioară şi 
eul meu, ci am o natură superioară spre care îmi ridic 
privirea ca spre ceva ce face parte din mine însumi, aşa 
cum fac parte astăzi şi cele trei învelişuri, pe care le am 
din trecut. Dar omul se va simţi în viitor, ca să spunem 
aşa, la mijloc, între natura sa inferioară şi natura sa 
superioară. Natura sa inferioară o cunoaşte deja acum, 
cea superioară îi va apărea în viitor stând oarecum 
deasupra sa, aşa cum cea inferioară se află astăzi sub el. 
Aşa încât putem spune: Omul se dezvoltă în timpul 
evoluţiei terestre şi va trece de la al patrulea element, 
care constituie fiinţa sa, la al cincilea, la al şaselea şi la al 
şaptelea element. Dar aceste elemente viitoare, al 
cincilea, al şaselea şi al şaptelea, nu vor deveni în timpul 
evoluţiei propriu-zise a Pământului bunul său personal 
nemijlocit, ci ceva la care el abia încetul cu încetul va 
reuşi să urce. Aşa trebuie să ne reprezentăm aceste 


lucruri. 


Va trebui să trăim un timp când vom spune aşa: Da, 
misiunea noastră pe Pământ a fost să ne dezvoltăm eul. 
Dar ca printr-un fel de anticipație profetică vedem ceva 
ce urmează să se dezvolte în noi abia pe Jupiter. Ceea ce 
trăim acum, în timpul evoluţiei Pământului, în sensul că 
ne pătrundem, ca să spunem aşa, cu natura unui eu 
terestru, că am şlefuit mai subtil, încă din timpul 
perioadelor anterioare ale Pământului şi până în prezent, 
componentele inferioare, iar în viitor vom şlefui 
componentele superioare, aşadar, ceea ce trăim ca fiinţe 
umane pe Pământ au trăit în avans entităţi care ne-au 
precedat şi pe care le numim Îngeri sau Angeloi, trecând 
prin acelaşi proces evolutiv în incarnări planetare 
precedente. Dar şi membri superiori ai lerarhiei, 
Arhangheli sau Arhangeloi şi Arhai au străbătut acest 
proces în incarnările anterioare ale Pământului, pe Lună, 
Soare sau Saturn. Şi pentru aceste mari entităţi a existat 
la vremea respectivă un fel de al patrulea element 
constitutiv, un eu, pe care l-au dezvoltat. Mai apoi, în a 
doua jumătate a incarnării planetare corespunzătoare, 
aceste entităţi au anticipat ceea ce trebuie să se dezvolte 
în ele pe deplin pe Pământ, după cum noi vom dezvolta 
Sinea spirituală pe Jupiter. In trecut, aceste entităţi nu le- 
au încorporat pe deplin ca fiind bunul lor propriu, ci doar 
înălţându-şi privirea până la acel nivel. 


Dacă ne întoarcem acum privirea către evoluţia a ceea ce 
numim vechea Lună, trebuie să vorbim despre unele 
entităţi care în timpul acelei evoluţii ar fi trebuit să se 
înalțe până la al şaptelea element constitutiv, după cum 
şi noi, oamenii, vom ajunge în decursul evoluţiei terestre 
să dobândim al şaptelea element, pe care atunci, ca şi 
noi, oamenii, acum, nu l-au putut încorpora pe deplin, ci 
doar şi-au înălţat privirea către el. Când vorbim despre 
entităţile luciferice, ne referim la entităţi care în decursul 
vechii evoluţii lunare au rămas în situaţia în care ar fi un 
om care în timpul evoluţiei terestre nu ar reuşi să-şi 
dezvolte deplin ultimele trei principii, al cincilea, al 


şaselea şi al şaptelea ca elemente constitutive, ci le-ar 
respinge şi ar rămâne numai cu al patrulea sau numai cu 
al cincilea etc. Acele entităţi nu s-au dezvoltat în mod 
complet şi se află pe cele mai diverse trepte ale 
entităţilor luciferice. Se poate, deci, spune: Oamenii au 
trecut de la vechea evoluţie lunară la evoluţia terestră. 
Cei care şi-au dus la bun sfârşit misiunea specifică 
evoluţiei lunare apar în evoluţia terestră cu o dezvoltare 
normală: corp fizic, corp eteric sau al vieţii şi corp astral. 
In continuare, în evoluţia lor pe Pământ, va trebui ca 
oamenii să-şi dezvolte, în aceeaşi măsură, eul, în care vor 
prelua apoi celelalte. Alte fiinţe care se găsesc pe o 
treaptă mai înaltă decât omul au trebuit să-şi dezvolte 
deja pe vechea Lună un element constitutiv 
corespunzător eului uman. Dar aceste fiinţe nu şi-ar fi 
putut dezvolta în mod complet acest eu de tip lunar, 
decât dacă ar fi anticipat ceea ce ar fi fost pentru ele al 
cincilea, al şaselea sau al şaptelea element constitutiv şi 
ceea ce aveau să dezvolte pe deplin pe Pământ ca al 
cincilea element, realizarea efectivă a celui de al cincilea 
urmând a se efectua şi dezvolta deplin în evoluţia 
terestră, pe Pământ. De fapt, aceste fiinţe ar fi trebuit să 
ajungă până la al şaptelea element. Dar aceste entităţi 
luciferice nu au reuşit aceasta. Ele au dezvoltat numai al 
cincilea sau al şaselea element, deci nu au rămas doar la 
al patrulea element, dar nu l-au desăvârşit datorită 
faptului că nu au anticipat al cincilea, al şaselea şi al 
şaptelea element, ci s-au oprit la al cincilea sau al 
şaselea. 


Avem aici în vedere două categorii ale acestor fiinţe 
lunare. O parte sunt acelea care şi-au dezvoltat al 
cincilea element constitutiv, aşa cum noi, oamenii, am 
deveni dacă în decursul epocii a şasea postatlanteene am 
dezvolta Sinea spirituală şi apoi am rămâne la acest nivel 
şi nu am mai dezvolta, în continuare, al şaselea şi al 
şaptelea element. Să analizăm această categorie de 
entităţi luciferice care şi-au dezvoltat al cincilea element, 
apoi o altă categorie de entităţi lunare de natură 
luciferică ce şi-au dezvoltat al şaselea element, dar nu şi 


pe al şaptelea. Aceste categorii existau la începutul 
evoluţiei Pământului, când omul se pregătea să-şi 
dezvolte eul, adică al patrulea element. Acum putem, 
desigur, să ne punem întrebarea: Care era la începutul 
evoluţiei terestre situaţia acestor entităţi? Erau entităţi 
care aşteptau cu aviditate ca în timpul evoluţiei terestre 
să-şi dezvolte al şaselea element, deci entităţi luciferice 
care pe Lună reuşiseră să-si dezvolte numai al cincilea 
element, iar pe Pământ voiau să dezvolte al şaselea 
element. Existau apoi entităţi din a doua categorie, care 
dezvoltaseră deja, pe Lună, al şaselea element, iar pe 
Pământ voiau să dezvolte al şaptelea element. Aceasta 
aşteptau de la evoluţia terestră. Apare atunci omul cu 
numai trei elemente constitutive, cu misiunea să-şi 
dezvolte al patrulea element, eul. 


Putem să distingem acum omul care tinde să-şi dezvolte 
eul, apoi entităţi luciferice care năzuiesc să-şi dezvolte al 
şaselea element şi entităţi luciferice care aşteaptă să 
dezvolte al şaptelea element. Nu ne vom ocupa acum de 
acele entităţi care vor să-şi dezvolte al cincilea element; 
au existat şi din acestea. 


În felul acesta avem în vedere trei categorii sau trei 
clase, ca să spunem aşa, de entităţi microcosmice care 
există pe Pământ, trei clase de entităţi care au ajuns pe 
scena evoluţiei terestre. Din aceste trei categorii numai 
una însă putea să obţină un corp fizic pe Pământ. Căci 
condiţiile pe care le oferea Pământul pentru alcătuirea 
unui corp fizic de natură carnală sunt urmarea 
ansamblului de interdependenţe terestre potrivite pentru 
un al patrulea element constitutiv uman. Numai fiinţa 
care voia să-şi dezvolte al patrulea element, ca eu, putea 
să dobândească un corp fizic de natură terestră. Celelalte 
entităţi care intenționau să-şi dezvolte al şaselea şi al 
şaptelea element constitutiv nu erau apte să 
dobândească un corp fizic. Căci pe Pământ nu exista nici 
o posibilitate care să permită entităţilor ce apăruseră 
atât de nepregătite pentru o evoluţie terestră să obţină 
un corp fizic uman. Posibilitatea de a obţine nemijlocit un 


corp fizic nu există. Ce trebuiau să facă aceste entităţi? 
Ele îşi spun: Da, noi nu găsim în mod nemijlocit un corp 
uman compus din carne şi oase, căci asemenea corpuri 
sunt destinate numai oamenilor care, prin aceasta, vor 
să-şi dezvolte eul. De aceea, trebuie să ne găsim adăpost 
într-un fel de surogat de corp fizic, trebuie să căutăm 
fiinţe umane dintre cele mai evoluate, care şi-au 
dezvoltat, să spunem, cel de al patrulea element de bază. 
În acestea trebuie să ne strecurăm pentru ca entitatea 
noastră să acţioneze prin intermediul lor, iar ele să-şi 
poată dezvolta al şaselea sau al şaptelea element 
fundamental. 


Această hotărâre a avut drept consecinţă faptul că 
printre oamenii obişnuiţi din trecut au apărut unii care 
puteau fi posedaţi de entităţile luciferice superioare, 
aflate, natural, pe o treaptă superioară omului, deoarece 
urmau să-şi dezvolte al şaselea sau al şaptelea element 
fundamental, iar omul abia pe al patrulea. Asemenea 
entităţi superioare de natură luciferică au pătruns în 
corpurile oamenilor, pe Pământ. Ele au devenit 
conducători ai oamenilor, ştiau, înțelegeau şi puteau să 
facă mult mai mult decât ceilalţi oameni. Despre aceste 
entităţi vorbesc basmele şi legendele care relatează cum 
în diverse locuri au devenit mari întemeietori de oraşe, 
mari conducători de popoare şi aşa mai departe. Ei 
apăreau ca oameni normali, dar în realitate erau posedaţi 
de entităţi superioare, de natură luciferică, posedaţi în 
sensul cel mai direct al cuvântului. Numai dacă privim 
lucrurile în felul acesta putem să înţelegem evoluţia 
omului pe Pământ. 


Întotdeauna însă aceste entităţi atlate la un nivel inferior 
deoarece nu puteau avea un corp fizic propriu încearcă 
să-şi continue evoluţia în alte corpuri umane. Este exact 
ceea ce am arătat. Entităţile luciferice au avut permanent 
dorinţa să pătrundă în oameni şi să-i stăpânească - lucru 
pe care îl mai fac şi astăzi -, pentru a-şi urma în felul 
acesta evoluţia. Lucifer cu cohortele sale acţionează 
chiar şi în sufletul omului. Noi suntem scena evoluţiei 


luciferice. În timp ce noi, oamenii, luăm corpul fizic al 
Pământului pentru a evolua, entităţile luciferice ne 
preiau şi evoluează prin noi. Şi aceasta este ispita 
oamenilor, faptul că în ei lucrează spiritele luciferice. 


Aceste spirite luciferice au evoluat, între timp, la fel cum 
a evoluat şi omul. Unul din aceste spirite care atunci 
când omenirea, să zicem, intră în perioada atlanteană, se 
află pe punctul de a-şi dezvolta al şaselea element de 
bază, este acum atât de departe - evoluţia pe Pământ este 
ceva anormal pentru el -, încât este în măsură să-şi 
dezvolte al şaptelea element de bază. El o face de aşa 
manieră, încât pune stăpânire din nou pe un om pentru 
ca să utilizeze, posibil numai câţiva ani, ceea ce poate 
trăi acest om şi în felul acesta el ajunge din nou la 
evoluţie. Această imixtiune nu constituie un rău pentru 
natura umană, deoarece tocmai faptul că în epoca 
noastră putem să aducem la exprimare sufletul 
constienţei face posibilă posedarea noastră de către un 
spirit luciferic superior care este pe cale să-şi dezvolte al 
şaptelea element. Ce devenim prin faptul că suntem 
posedaţi de un spirit luciferic superior? Un geniu! Pentru 
că este posedat ca om şi natura umană este iradiată de 
această entitate superioara el este neadaptat pentru 
treburile curente şi practice, dar într-un anumit domeniu 
este cel care dă tonul, este un deschizător de drumuri. 


Nu trebuie să vorbim despre spiritul luciferic ca şi cum 
ar fi neapărat ceva demn de ură, ci este ceva care - 
fiindcă se dezvoltă şi lucrează în numele omului ca un 
parazit - face ca omul să fie posedat de el, să actioneze 
sub influenţa sa ca un om de geniu, ca un inspirat. In 
acest sens, spiritele luciferice sunt absolut necesare. 
Oamenii geniali de pe Pământ sunt tocmai aceia în care - 
şi de cele mai multe ori câţiva ani la rând - acţionează 
foarte puternic entitatea luciferică. Dacă lucrurile nu ar fi 
aşa, Edouard Schure (Nota 42) nu ar fi putut să-l descrie 
pe Lucifer ca fiind un personaj simpatic, căci Lucifer este 
implicat în principal în marile progrese culturale de pe 
Pământ şi este un fel de meschinărie din partea 


creştinismului traditional să vadă în entitatea luciferică 
doar Diavolul rău. Aceasta nu este decât o dăunătoare 
îngustime de spirit. „Natura este păcat, spiritul este 
Diavolul, cele două ţin între ele îndoiala, bastardul lor 
diform", citim în Faust. Sigur, este convenabil pentru 
creştinismul tradiţional să-l prezinte pe Lucifer ca pe 
însuşi Diavolul şi să-l urască, dar cine cunoaşte evoluţia 
omenirii ştie că principiul luciferic acţionează tocmai în 
oamenii de geniu. Cine este adept al ştiinţei spirituale 
are obligaţia să privească aceste lucruri în faţă. Noi, 
oamenii, nu am avea nici o posibilitate să urcăm singuri 
spre al cincilea şi al şaselea principiu, dacă aceste spirite 
nu ne-ar împinge înainte. De fapt, trebuie să fim 
recunoscători acestor spirite luciferice, fiindcă în timp ce 
ele încearcă să evolueze ne dau imboldul care ne împinge 
înainte, astfel încât putem să ne depăşim eul, cum 
obişnuiesc şi oamenii să spună că poeţii, geniile şi artiştii 
pot depăşi limitele înguste ale eului. 


Astfel, dintr-un anumit punct de vedere, privim spre 
spiritele luciferice ca spre un fel de conducători ai 
oamenilor. Trebuie să ne eliberăm de acea îngustime de 
spirit, de tradiţionalismul crestin care consideră pe 
Lucifer ca fiind numai Diavolul şi îl tratează cu ură. 
Trebuie să recunoagtem esenţa eliberatoare a 
principiului luciferic ce i-a fost dată de zeități bune, căci 
în timpul evoluţiei terestre ne-a impus să ne depăşim pe 
noi înşine, astfel că, în mod profetic, putem să anticipăm 
ceea ce abia pe Jupiter va deveni bunul nostru şi aşa mai 
departe. Pe Pământ, are loc un schimb de influenţe 
reciproce ale entităţilor microcosmice care, la începutul 
evoluţiei Pământului, erau deja prezente aici; este un 
asemenea joc de influenţe, încât se poate spune: Oamenii 
sunt călăuzţii, în timp ce îşi dezvoltă propriul lor eu, de 
entităţi superioare lor, deoarece şi-au dezvoltat cel de al 
cincilea element constitutiv şi se îndreaptă spre al 
şaselea, sau chiar al şaptelea element, în timp ce omul 
abia lucrează la cel de al patrulea element al său. 


În entitătile luciferice trebuie, deci, să vedem fiinţe 


supraumane - microcosmic supraumane. Şi acum, să 
lăsăm de-o parte aceste entităţi spirituale, pe care le 
numim luciferice, şi să trecem la natura lui Hristos. 


Hristos se deosebeşte în modul cel mai absolut de alte 
entităţi care participă la evoluţia Pământului. El este o 
fiinţă care aparţine de o cu totul altă ordine. Este o fiinţă 
care nu numai în timpul evolutiei lunare a rămas în urmă, 
ca şi spiritele luciferice, dar care, prevăzând evoluţia 
lunară a rămas în urmă şi mai înainte, în timpul evoluţiei 
vechiului Soare, şi aceasta datorită unei anumite 
înţelepciuni mult superioare oricărei înţelepciuni umane. 
Această entitate nu trebuie privită ca celelalte entităţi pe 
care le-am mentiont ca fiind microcosmice, căci nu 
trebuie să considerăm ca fiind microcosmice decât pe 
acelea care, de la începutul evoluţiei Pământului, s-au 
ataşat de evoluţia acestuia. Hristos nu era legat direct de 
evoluţia Pământului, ci de evoluţia vechiului Soare. El era 
o entitate macrocosmică de la începutul evoluţiei 
Pământului, o entitate supusă cu totul altor condiţii de 
evoluţie decât ale entităţilor microcosmice. Condiţiile 
sale de evoluţie erau de o natură cu totul diferită încât 
acest Hristos macrocosmic şi-a dezvoltat în afara 
Pământului cel de al patrulea principiu macrocosmic, 
adică Eul macrocosmic. Pentru evoluţia sa proprie, era 
normal ca Hristos să aducă până la desăvârşire un eu de 
esenţă macrocosmică din afara Pământului şi apoi să 
coboare pe Pământ. Era, deci, normal pentru evoluţia 
entității lui Hristos - când a coborât din macrocosmos pe 
Pământ - să aducă aici marele impuls al eului 
macrocosmic pentru ca eul microcosmic, eul uman, să 
preia acest impuls şi să-şi poată continua evoluţia. Era 
normal pentru Hristos să posede nu impulsul eului 
microcosmic, ci impulsul eului macrocosmic la un stadiu 
tot atât de înaintat ca şi eul pe care îl avea omul, cel 
microcosmic, pe Pământ. Fiinţa lui Hristos este, sub un 
anumit raport, asemănătoare omului, numai că omul este 
microcosmic şi a adus cele patru principii ale sale la o 
expresie microcosmică; în consecinţă, şi eul său este, ca 
eu terestru, microcosmic, în timp ce Hristos este însuşi 


Eul Universului. Evoluţia lui Hristos s-a desfăşurat în aşa 
fel, încât el este mare şi important tocmai datorită 
deplinei dezvoltări a acestui eu pe care l-a adus pe 
Pământ. Hristos nu avea nici al cincilea şi nici al şaselea 
principiu macrocosmic, deoarece le va dezvolta pe 
Jupiter şi pe Venus pentru a le putea transmite omului. 


Hristos este, aşadar, o entitate macrocosmică a cărei 
natură este cvadruplă - până la nivelul eului său 
macrocosmic -, la fel cum este şi omul la nivel 
microcosmic. Şi aşa cum, în timpul evoluţiei terestre, 
omul are misiunea să-şi dezvolte eul pentru a putea 
primi, la fel Hristos şi-a dezvoltat eul pentru a putea da. 
Când a coborât pe Pământ, în entitatea sa totul era 
utilizat pentru a exprima cel de al patrulea principiu al 
său într-o formă cât mai perfectă cu putinţă. Acum 
fiecare principiu de acelaşi nivel, macrocosmic şi 
microcosmic, are o afinitate intimă cu cel care îi 
corespunde numeric. Al patrulea principiu macrocosmic 
al lui Hristos este corespunzător celui de al patrulea 
principiu microcosmic al omului, iar al cincilea principiu 
al lui Hristos va corespunde la om Sinei spirituale. 


Hristos a păşit, aşadar, în misiunea sa pe Pământ 
aducând omului, din macrocosmos ceea ce acesta trebuia 
să dezvolte la nivel microcosmic, Hristos aducându-l însă 
ca principiu macrocosmic. El intervine în evoluţia 
Pământului, posedând tot atât de puţin principiile al 
cincilea, al şaselea şi al şaptelea ca şi omul. 


Hristos este o entitate care a ajuns pe plan macrocosmic 
până la al patrulea principiu şi care va vedea dezvoltarea 
celui de al patrulea principiu în timpul evoluţiei terestre 
în aceea că dăruieşte totul pentru ca omul să-şi poată 
perfectiona propriul său eu. 


Dacă luăm în considerare situaţia în ansamblu, găsim la 
începutul evoluţiei Pământului trei categorii de entităţi: 
oameni care trebuie să obţină pe Pământ al patrulea 
principiu deplin dezvoltat, o clasă de entităţi luciferice 


care trebuie să dezvolte al şaselea principiu şi o altă 
clasă de entităţi luciferice care trebuie să-şi dezvolte al 
şaptelea principiu, ambele situându-se deasupra omului 
prin faptul că au de dezvoltat principii superioare. Dar 
totodată, sub acest aspect, aceste entităţi luciferice 
depăşesc chiar pe Hristos, căci Hristos trebuie să dea 
expresie pe Pământ tocmai celui de al patrulea principiu, 
ca dăruire totală făcută oamenilor. Hristos va stimula pe 
oameni să manifeste doar eul lor propriu, ca fiind cea mai 
profundă şi internă structură umană, la o treaptă de 
dezvoltare tot mai înaltă. Spiritele luciferice vor fi cele 
care vor conduce pe om să se depăşească într-o anumită 
privinţă. 


Cine priveşte lucrurile numai din afară poate spune: 
Bine, atunci Hristos se situează, de fapt, pe un nivel 
inferior decât, de exemplu, spiritele luciferice, căci 
Hristos vine pe Pământ cu ceva ce este înrudit cu al 
patrulea principiu al omului. El nu este predispus să-l 
conducă pe om la autodepăşire, ci numai la o pătrundere 
mai profundă în propriul său suflet. El este predispus să 
aducă fiinţa sufletească a omului din ce în ce mai 
aproape de sine însuşi. Entităţile luciferice au dezvoltat 
principiul al patrulea, al cincilea, al şaselea şi se află, 
într-o oarecare măsură, mai sus decât Hristos. Practic, 
aceasta se va vedea în viitor, în aşa fel încât prin 
preluarea principiului lui Hristos în natura umană 
aceasta se va adânci din ce în ce mai mult, va primi în 
propria sa entitate mai multă lumină şi iubire şi va simţi 
aceste lucruri ca pe ceva ce îi aparţin în mod primordial. 
Interiorizarea sufletului omenesc în profunzimi infinite va 
fi rodul impulsului pe care Hristos îl aduce şi care va 
continua să acţioneze din ce în ce mai departe. Şi când 
Hristos va veni, aşa cum s-a spus în diverse conferinţe, el 
nu va acţiona altfel decât aprofundând sufletul omenesc. 
Celelalte spirite care au principii mai înalte decât 
Hristos, chiar dacă numai de ordin microcosmic, vor 
împinge într-un anumit sens la autodepăşire. Hristos îi va 
interioriza pe oameni şi îi va face şi smeriţi; spiritele 
luciferice vor conduce pe om la autodepăşire, îl vor face 


inteligent, ager, genial, dar totodată orgolios, infiltrându- 
i ideea că el ar putea deveni ceva suprauman încă în 
timpul evoluţiei terestre. De aceea, tot ce va conduce pe 
om, în viitor, la ceea ce îl va determina, într-o oarecare 
măsură, să se depăşească pe sine, să devină mândru de 
propria sa natură umană deja acum, aici, pe Pământ, va fi 
rezultatul impulsului luciferic. Ceea ce însă va face pe om 
mai profund, ceea ce îl va conduce în viaţa sa lăuntrică la 
asemenea profunzimi cum nu poate atinge decât prin 
dezvoltarea deplină a celui de al patrulea principiu, 
acestea toate vor veni de la Hristos. 


Oamenii care privesc lucrurile sub aspectul lor exterior 
vor spune: Hristos este de fapt pe o poziţie inferioară faţă 
de entităţile luciferice, căci el dezvoltă numai principiul 
al patrulea, iar celelalte entităţi principii superioare. Dar 
există o deosebire, şi ea constă în faptul că celelalte 
entităţi îşi altoiesc principiile superioare cumva în mod 
parazitar pe om, iar Hristos aduce al patrulea principiu în 
aşa fel, încât natura umană este impregnată, pătrunsă şi 
fortificată deplin de acest principiu. După cum corpul 
carnal al lui lisus din Nazaret a fost impregnat, pătruns şi 
fortificat de al patrulea principiu macrocosmic, la fel vor 
fi impregnate de acest principiu şi corpurile celor care 
vor primi pe Hristos în ei. După cum al patrulea principiu 
macrocosmic este darul lui Hristos, principiile al şaselea 
şi al şaptelea vor fi darul spiritelor luciferice. Astfel că în 
viitor vom putea vedea - şi acest viitor se pregăteşte deja 
de pe acum - că oameni incapabili să înţeleagă aceste 
lucruri vor spune: Da, dacă luăm Evangheliile ca atare 
sau lăsăm să acţioneze asupra noastră ceea ce a dat 
Hristos omenirii prin învăţăturile sale, prin învăţăturile 
care izvorăsc din El, nu este în realitate la acea înălţime 
la care se află, poate, alte entităţi spirituale care sunt în 
legătură cu oamenii. Acestea depăşesc într-o anumită 
privinţă pe om, nu îl pot pătrunde în întregime, dar îi 
pătrund raţiunea, genialitatea! Şi observatorul superficial 
mai spune: Aceste entităţi se află, de fapt, mai sus decât 
Hristos. 


Va veni o vreme când aceste lucruri vor fi înţelese de aşa 
manieră, încât va fi ridicat în slăvi cel mai important şi 
puternic din aceste spirite luciferice, care vrea să-l 
împingă pe om la autodepăşire, iar el va fi considerat 
mare conducător al omenirii. Se va spune: Ei bine, ceea 
ce Hristos a putut să dea a fost, de fapt, doar un punct de 
tranziţie! Există deja oameni care vorbesc în felul acesta: 
Ce sunt în realitate învăţăturile Evangheliilor? Noi am 
depăşit deja acest stadiu. Aşa cum am spus, un spirit 
genial, atotcuprinzător, un spirit eminent va fi scos în 
evidenţă, va pune stăpânire pe o altă natură umană 
carnală, pe care o va impregna cu genialitatea sa. Şi 
atunci lumea va spune: Acesta depăşeşte cu adevărat pe 
Hristos, căci Hristos nu a fost decât acela care ne-a dat 
prilejul să dezvoltăm cel de al patrulea principiu, pe când 
celălalt ne dă ocazia să ajungem chiar în decursul 
evoluţiei terestre până la al şaptelea principiu! 


Spiritul lui Hristos se va afla în opoziţie cu spiritul 
celeilalte entităţi: Spiritul lui Hristos, de la care oamenii 
vor putea spera să primească puternicul impuls 
macrocosmic al celui de al patrulea principiu al lor şi 
spiritul luciferic care, într-o anumită privintă, vrea să 
incite pe oameni la autodepăşire. 


Dacă oamenii ar rămâne aici, la această concluzie, şi ar 
spune: Noi trebuie să primim de la spiritele luciferice 
doar tendinţa de a ne ridica privirile spre acestea aşa 
cum coborâm privirile spre natura noastră inferioară, ei 
ar proceda bine. Dar dacă vor spune: Vedeţi, Hristos ne 
dă numai al patrulea principiu, în schimb există spirite 
care ne pot da al şaselea şi al şaptelea principiu, atunci 
oamenii care vor gândi astfel despre Hristos vor adora şi 
vor ridica în slăvi pe Antihrist. 


Aşa se va manifesta în viitor poziţia Antihristului faţă de 
Hristos. Şi nu se va putea obiecta nimic acestei situaţii cu 
ajutorul raţiunii exterioare, a genialităţii exterioare, căci 
se vor putea arăta multe lucruri care din punctul de 
vedere al raţiunii şi al genialităţii vor face ca Antihristul 


să apară mult mai inteligent decât capacitatea cea mai 
profundă a principiului uman pe care Hristos îl revarsă în 
suflete din ce în ce mai mult. Deoarece Hristos aduce 
oamenilor doar al patrulea principiu macrocosmic, care 
dat fiind că este de natură macrocosmică este totuşi 
infinit mai important decât toate principiile microcosmice 
şi mai puternic decât ele, chiar dacă este înrudit cu eul 
uman, mai putemic decât toate celelalte care pot fi 
dobândite în timpul evoluţiei terestre, se va spune, totuşi, 
tocmai fiindcă este doar al patrulea principiu, că este 
inferior faţă de principiile al cincilea, al şaselea sau al 
şaptelea care vin de la spiritele luciferice, că este mai 
ales inferior faţă de ceea ce vine de la Antihrist. 


Este important ca pe terenul ştiinţei spirituale să se 
recunoască lucrurile aşa cum le-am expus. Se spune deja, 
referitor la teoria lui Copernic, care a pus Pământul în 
mişcare, l-a scos din imobititatea în care se afla înainte, l- 
a făcut să se învârtească în jurul Soarelui şi l-a prezentat 
ca pe un minuscul grăunte de nisip în mijlocul 
Universului: Dar cum poate sta ideea creştină alături de 
aşa ceva? Se construieşte o contradicţie între ideea 
creştină şi ştiinţele naturale, întrucât se spune: Altădată, 
oamenii puteau într-adevăr să înalțe privirile spre Crucea 
de pe Golgota şi spre Hristos, căci Pământul apărea ca 
un loc ales în Univers, iar celelalte corpuri cereşti 
apăreau mici şi nu existau, de fapt, decât numai datorită 
Pământului. Atunci, s-ar putea spune, Pământul a apărut 
omului ca fiind demn să poarte Crucea de pe Golgota! 
Când, însă, teoria lui Copernic a cuprins spiritele, 
oamenii au început să-şi bată joc şi să spună: Întrucât 
celelalte corpuri cereşti au cel puţin aceeaşi însemnătate 
ca şi Pământul, ar fi trebuit ca şi Hristos să fi mers de la 
un corp ceresc la altul. Dar fiindcă celelalte corpuri 
cereşti sunt mult mai mari decât Pământul, ar fi, de fapt, 
uimitor ca Omul-Dumnezeu să-şi îndeplinescă opera de 
mântuire pe acel minuscul Pământ! Toate acestea au fost 
spuse cu adevărat de un savant nordic (Nota 43). El 
spune: Să ne închipuim că o puternică dramă în loc să fie 
reprezentată pe o mare scenă, într-o capitală, s-ar juca 


pe o scenă de mahala sau pe o mică scenă improvizată 
într-un sat oarecare; aşa îi apărea drama lui Hristos. Şi 
continuă: Este cu totul lipsit de sens ca cea mai mare 
dramă a lumii să nu fie reprezentată pe un mare corp 
ceresc; aceasta este exact ca şi cum o puternică piesă s- 
ar reprezenta nu pe scena unui strălucitor teatru, ci într- 
un mizerabil teatru sătesc. 


Un asemenea discurs este de-a dreptul straniu şi i se 
poate replica: Legenda creştină s-a îngrijit să nici nu 
poată fi spus ceva atât de smintit; ea nici măcar nu a 
situat vreodată acesl Misteriu într-un loc strălucitor de 
pe Pământ, ci într-un sărman staul de vite. Prin aceasta s- 
a arătat că o astfel de obiecţie, ca cea făcută de savantul 
nordic, nu ar trebui făcută. Oamenii nu îşi dau seama 
întotdeauna cât de inconsecvenţi sunt în gândirea 
deosebit de inteligentă! Ideea nu are susţinere în faţa 
marelui şi simplului adevăr pe care îl conţine deja 
legenda creştină. Şi dacă legenda a plasat Naşterea lui 
lisus nu într-un loc strălucitor, excepţional de pe Pământ, 
într-un mare oraş, într-o capitală, ci într-un sărman staul 
de vite, atunci nu apare nicidecum lipsit de sens că prin 
opoziţie cu marile corpuri cereşti Pământul a fost ales ca 
loc care să poarte Crucea. De altfel, întreaga manieră în 
care învăţătura creştină dă, în felul ei, ceea ce Hristos 
avea să aducă umanităţii este deja o pregătire a acelor 
mari învălături pe care trebuie să ni le dea astăzi din nou 
ştiinţa spirituală. Să lăsăm Evangheliile să acţioneze 
asupra noastră. Vom găsi în ele adevărurile cele mai 
profunde ale ştiinţei spirituale, aşa cum am văzut în 
atâtea ocazii. Dar cum sunt conţinute în Evanghelii 
aceste mari comori de înţelepciune? Aş vrea să spun: 
Dacă acei oameni care nu au în ei nici o scânteie din 
impulsul dat de Hristos trebuie să se ridice până la o 
înţelegere ce se află în Evanghelii, ei sunt, pur şi simplu, 
obligaţi să-şi chinuie mintea, să-şi dezvolte chiar o 
anumită genialitate. Că nu e suficientă starea de 
conştienţă umană normală pentru aceasta se poate 
deduce din faptul că un număr mic de oameni înţeleg 
interpretarea Evangheliilor pe care ne-o oferă ştiinţa 


spirituată. Cu forţe luciferice, cu dezvoltarea genialităţii, 
se pot înţelege Evangheliile dar numai din punct de 
vedere exoteric. Dar, aşa cum ne sunt date, cum ne 
putem apropia de adevărurile lor? Aceasta o putem face 
când aceste adevăruri ar apărea ca un fruct foarte copt, 
direct din ceea ce numim entitatea hristică - fără 
osteneală, fără nici un efort -, vorbind direct inimilor care 
se lasă pătrunse de impulsul dat de Hristos, aşa încât 
luminează şi încălzesc direct sufletul, într-o unitate. 


Modul cum se apropie de om cele mai mari comori de 
înţelepciune este opusul modului în care se acţionează 
asupra inteligenţei. El este de aşa natură, încât trebuie 
să ne bizuim pe faptul că aceste adevăruri ţâşnesc într-un 
mod direct, originar şi elementar din cel de al patrulea 
principiu macrocosmic în lisus Hristos desăvârşit, astfel 
încât trec direct asupra oamenilor. Da, lucrurile sunt 
astfel pregătite, încât inteligenţa omului, raţiunea a tot 
ce este de natură luciferică în evoluţia omului va produce 
multe interpretări ale cuvintelor lui Hristos; şi numai 
încetul cu încetul vor pătrunde până la simplitatea şi 
măreţia lor, la caracterul lor elementar. Şi aşa cum stau 
lucrurile în privinţa cuvintelor lui Hristos, tot aşa stau şi 
în privinţa faptelor lui Hristos. 


Când descriem un eveniment cum este, să spunem, 
Invierea, cu mijloacele pe care ni le oferă ştinţa 
spirituală, în faţa cărui fapt deosebit ne aflam? Un 
important teosof german a spus, deja, în anii '20 ai 
secolului al XIX-lea, că s-ar putea vedea cum raţiunea 
umană este pătrunsă din ce în ce mai mult de principiul 
luciferic. Acesta a fost Troxler (Nota 44). El a spus: In tot 
ce vrea să înţeleagă, raţiunea umană este complet 
luciferică. În general, este dificil să ne referim la 
comorile cele mai profunde ale înţelepciunii teosofice. 
Aceia dintre dumneavoastră care au fost prezenţi la ciclul 
meu de conferinţe ţinut la Praga (Nota 45) îşi vor aminti 
că atunci l-am menţionat pe Troxler ca să arăt că exista 
deja în el ceea ce astăzi se poate spune despre corpul 
eteric sau corpul de viaţă uman. El a declarat că raţiunea 


umană este dominată de forţe luciferice. 


Dacă astăzi dorim să înţelegem cu ajutorul forţelor 
teosofice corecte Învierea, făcând abstracţie de forţele 
luciferice, va trebui să arătăm că prin Botezul din apa 
Iordanului s-a petrecut ceva de o covârşitoare 
importanţă, că în momentul acela cele trei corpuri ale 
acelui lisus de care vorbeşte Evanghelia după Luca au 
fost pătrunse de entitatea macrocosmică a lui Hristos, 
care a trăit timp de trei ani pe Pământ, şi au trecut prin 
Misteriul de pe Golgota împreună cu entitatea lui 
Hristos. Această evoluţie a lui lisus Hristos timp de trei 
ani a fost, bineînţeles, altfel decât a unui om oarecare. 
Cum s-a desfăşurat ea, astfel încât cu ajutorul principiilor 
ştiinţei spirituale, dacă mergem până în miezul lucrurilor, 
să putem înţelege cum a fost, de fapt, Invierea? 


lisus din Nazaret era pe malul Iordanului. Eul său se 
separă de corpul fizic, de corpul eteric sau de viaţă şi de 
cel astral, iar entitatea macrocosmică a lui Hristos 
cobori, luă în stăpânire cele trei corpuri în care a trăit 
până la 3 aprilie în anul 33 - aşa cum am putut stabili. 
Dar aceasta a fost o viaţă de cu totul alt gen. Căci deja 
din clipa Botezului viaţa lui Hristos în corpul lui lisus din 
Nazaret a fost un proces lent al morţii. Cu fiecare clipă 
din timpul care se scurgea în cei trei ani dispărea câte 
ceva din învelişurile lui lisus din Nazaret. Încetul cu 
încetul, aceste învelişuri mureau, astfel că la capătul 
celor trei ani întregul corp al lui Iisus din Nazaret era 
deja la limita de cadavru şi nu era menţinut decât prin 
puterea entității macrocosmice a lui Hristos. Să nu vă 
imaginaţi că acest corp în care locuia Hristos era, să 
zicem, la un an şi jumătate după Botezul în apa 
Iordanului la fel ca oricare alt corp uman, ci era într-o 
astfel de stare, încât orice suflet obişnuit ar fi simţit 
imediat că îl părăseşte, căci coeziunea sa nu putea fi 
asigurată decât de forţa entității macrocosmice a lui 
Hristos. A fost un proces continuu şi lent de pieire timp 
de trei ani. Acest trup ajunsese la limita descompunerii 
când a venit momentul Misteriului de pe Golgota. Atunci 


nu a mai fost necesar decât să vină acei bărbaţi despre 
care ni se povesteşte că au adus acele substanţe stranii 
pe care le numim substanţe aromate pentru a stabili o 
combinaţie chimică între aceste substanţe ciudate şi 
corpul lui lisus din Nazaret, în care locuise timp de trei 
ani entitatea macrocosmică a lui Hristos, şi să-l aşeze 
apoi în mormânt. Şi a fost nevoie de foarte puţin timp 
pentru ca acest corp să se prefacă în pulbere, iar spiritul 
lui Hristos să se îmbrace într-un corp eteric densificat, 
putem spune, până la o vizibilitate fizică. Astfel Hristos- 
Cel-Înviat s-a îmbrăcat într-un corp eteric densificat până 
la o vizibilitate fizică, mergând şi arătându-se celor 
cărora putea să li se arate. El nu era vizibil pentru toţi, 
fiindcă nu avea decât un corp eteric densificat, pe care 
Hristos l-a purtat după Înviere. Ceea ce fusese pus în 
mormânt se făcuse ţărână. După cercetările oculte cele 
mai recente, s-a stabilit că a avut loc atunci şi un 
cutremur de Pământ. Pentru mine personal a fost o 
surpriză, după ce am constatat că avusese loc efectiv un 
cutremur de pământ, să găsesc o aluzie la acest fapt în 
Evanghelia după Matei*. Pământul s-a despicat şi 
pulberea cadavrului a fost înghițită, amestecându-se cu 
materia terestră. Prin zguduirea care a urmat 
cutremurului, pânzele în care fusese înfăşurat corpul au 
fost împrăştiate, aşa cum se arată în Evanghelia după 
loan**. Faptul este descris în adevăr în mod minunat în 


Evanghelia după Ioan. 
* Matei,a cp. 27, v. 51-52. (Nota trad.) 
* loan, cap. 20, v. 5-7. (Nota trad.) 


În acest fel trebuie să înţelegem din punct de vedere 
ocult Învierea şi nu intrăm în nici un fel de contradicţie 
cu Evangheliile. Căci am atras deja în mod repetat 
atenţia asupra faptului că Maria din Magdala nu a 
recunoscut pe Hristos cund s-a apropiat de ea*. Cum e 
posibil ca cineva să nu recunoască un om pe care l-a 
văzut doar cu câteva zile înainte - mai ales când este 
vorba de o asemenea personalitate cum era lisus Hristos? 
Când se spune că Maria din Magdala nu l-a recunoscut 
pe Hristos, înseamnă că el i-a apărut într-o altă formă, 


sub o altă figură. Ea l-a recunoscut abia când l-a auzit 
vorbind. Atunci a devenit atentă. 

* loan, cap. 20, v. 10-14. (Nota trad.) 
Şi toate detaliile din Evanghelie devin, dacă le privim în 
mod ocult, foarte de înţeles. 


Dar cineva ar putea spune: Toma a fost îndemnat de Cel- 
Inviat, care apăruse în faţa apostolilor, să pipăie cu 
mâinile sale rănile*. Ar trebui atunci să presupunem că 
rănile mai erau încă prezente, că Hristos venise la 
apostoli cu acelaşi corp care se prefăcuse în ţărână. Nu! 
Gândiţi-vă că cineva are o rană; atunci corpul eteric se 
contractă, el capătă un fel de cicatrice. Şi în corpul eteric 
deosebit de concentrat din care s-au extras elementele 
noului corp eteric care îmbracă acum entitatea lui 
Hristos rănile deveniseră vizibile, ca nişte porţiuni 
deosebit de dense, astfel că Toma a putut să le simtă ca 
pe o realitate. 

* Ioan, cap. 20, v. 24-29. (Nota trad.) 
Tocmai acest pasaj din Evanghelii este ceva minunat din 
punct de vedere ocult. El nu este absolut deloc în 
contradicţie cu faptul că avem a face cu un corp eteric 
densificat până la punctul de a deveni vizibil prin forţa 
puterii lui Hristos, astfel încât poate avea loc după 
aceasta şi scena de pe drumul spre Emaus*. O găsim 
descrisă în Evanghelii în aşa fel, încât nu e vorba de o 
masă obişnuită, ci de faptul că ceea ce s-a consumat a 
fost asimilat direct de corpul eteric, prin forţa lui Hristos, 
fără participarea corpului fizic. 

* Luca, cap. 24, v. 13. (Nota trad.) 
Toate aceste lucruri pot fi astăzi înţelese în temeiul 
principiilor oculte ale ştiinţei spirituale. Evangheliile pot 
fi înţelese, într-un anumit mod, chiar textual - excepţie 
făcând acele pasaje transmise într-o traducere proastă. 
Fiecare amănunt se explică într-un mod miraculos şi cine 
a admis aceste lucruri acela îşi spune, când remarcă o 
contradicţie: În această privinţă sunt încă prea prost! El 
nu se simte tot atât de inteligent ca teologii moderni, 
care spun: Noi nu putem concepe Invierea aşa cum este 
descrisă de Evanghelii! Dar, în realitate, o putem 


concepe astfel, dacă situăm aceste evenimente pe 
temeiurile lor fundamentale. 


Cum acţionează tot ce s-a spus acum asupra raţiunii 
umane? Ei bine, exact aşa ca lumea să spună: Dacă 
trebuie să cred în Înviere, trebuie să şterg atunci cu 
buretele tot ce am cucerit până acum cu raţiunea mea. 
Acest lucru nu îl pot face. De aceea, Învierea trebuie 
înlăturată din mintea mea. Rațiunea care gândeşte în 
felul acesta este o rațiune impregnată de influenţa lui 
Lucifer, nu poate concepe aceste lucruri. O asemenea 
rațiune va ajunge din ce în ce mai mult să respingă 
marile adevăruri rostite, precum şi faptele elementare 
care s-au petrecut înainte şi în legătură cu Misteriul de 
pe Golgota. Dar ştiinţa spirituală va fi chemată să 
înţeleagă şi să lămurească aceste lucruri până în cele mai 
mici detalii. Ea nu va respinge principiile al cincilea, al 
şaselea, al şaptelea, care pot depăşi al patrulea principiu 
macrocosmic. Dar va vedea în al patrulea principiu 
macrocosmic cel mai mare impuls care a fost dat 
evoluţiei Pământului. 


Vedeţi însă că într-un anumit sens nu este prea uşor să 
înţelegem evoluţia lui Hristos în cadrul Pământului, 
deoarece este justificată, într-un anumit fel, obiecţia că 
unele spirite luciferice, spirite deosebite, pot conduce 
către alte principii, dar toate sunt numai la nivel 
microcosmic. Am exprimat acest lucru şi mai înainte, 
când am spus: Hristos este ca un fel de punct central 
unde fiinţa actionează prin fapta sa, prin ceea ce este ea 
însăşi. În jurul lui Hristos stau cei doisprezece 
Bodhisattvi ai lumii, asupra lor se răspândeşte strălucirea 
care vine de la Hristos şi care mai întâi, prin elaborare 
înţeleaptă, o ridică la nivelul de principii superioare. Din 
al patrulea principiu emană o strălucire care se 
răspândeşte şi asupra celorlalte principii superioare, în 
măsura în care acestea se dezvoltă în cadrul evoluţiei 
Pământului. Din această cauză, apar multe erori în ce 
priveşte unicitatea lui Hristos, datorită faptului că nu se 
vede clar că avem de-a face în ceea ce-l priveşte numai 


cu principiul al patrulea; acesta este însă un principiu 
macrocosmic, şi dacă se pot dezvolta principii superioare, 
acestea sunt totuşi doar principii microcosmice ale unor 
entităţi care, pe vechea Lună, nu au reuşit să-şi 
desăvârşească evoluţia, chiar dacă, în felul lor, au depăşit 
condiţia umană şi pe om pentru că şi-au dezvoltat încă în 
timpul evoluţiei lunare ceea ce omul poate să-şi dezvolte 
abia acum, pe Pământ. 


Trebuie să ne ridicăm până la asemenea probleme ca 
cele pe care tocmai le-am expus, dacă dorim să înţelegem 
poziţia exactă a principiului lui Hristos în cadrul evoluţiei 
terestre şi dacă vrem să vedem clar de ce în viitor 
Antihristul va fi apreciat ca fiind, în multe privinţe, mai 
presus decât însuşi Hristos. Antihristul va fi considerat 
poate mai inteligent, mai genial decât Hristos, el va 
câştiga o mulţime de adepţi. Dar cei care se sprijină pe 
ştiinta spirituală trebuie să se pregătească să nu se lase 
înşelaţi de toate cele arătate mai sus. Înainte de orice, 
este necesar să avem o fundamentare fermă a principiilor 
indicate de ştiinţa spirituală, pentru a nu ne lăsa 
ademeniţi şi înşelati. A fost, mai înainte de toate, sarcina 
şi misiunea esoterismului care s-a dezvoltat în Apus încă 
din secolul al XIII-lea şi despre care am relatat câte ceva, 
să elaboreze în modul cel mai clar tot ceea ce, sub acest 
raport, trebuie spus despre natura lui Hristos. Astfel că 
cel care are o poziţie fermă pe terenul acestui esoterism 
va recunoaşte din ce în ce mai clar ce pozitie centrală 
ocupă Hristos în evoluţia planetară a Pământului. Şi se va 
ajunge şi la aceea că - faţă de toate aşa-zisele reincarnări 
ale lui Hristos pe Pământ - trebuie să punem în valoare 
un lucru foarte simplu. După cum braţul balanței trebuie 
sprijinit doar într-un singur punct, şi nu în două sau mai 
multe, la fel şi evoluţia Pământului trebuie să aibă un 
singur impuls fundamental. lar cel care admite mai multe 
incarnări ale lui Hristos face aceeaşi greşeală ca şi cel 
care crede că braţul balantei, ca să funcţioneze mai bine, 
trebuie sprijinit în două puncte. Dacă se întâmplă aşa, 
atunci nu mai poate fi vorba de o balanţă. Iar cine ar 
merge pe Pământ în mai multe incarnări nu mai este 


Hristos. Acesta este un adevăr pe care orice ocultist 
avizat trebuie să-l susţină când este vorba de natura lui 
Hristos. O comparaţie simplă este suficientă pentru a 
arăta unicitatea lui Hristos. În acest sens, Evangheliile şi 
ştiinţa spirituală sunt în deplin acord. 

CELE ŞAPTE PRINCIPII ALE MACROCOSMOSULUI 

şi legătura lor cu fiinţa umană 

Note luate în timpul conferinţei ţinute la 

Stuttgart la 28 noiembrie 1911 


Macrocosmosul, sau marele Univers, este şi el angrenat 
într-o evoluţie, ca şi microcosmosul, omul, micul univers. 
La fel cu omul, el trebuie să-şi dezvolte şapte principii. 
Aceste şapte principii reprezintă totalitatea ierarhiilor 
cereşti. 
I. Serafimi, Heruvimi, Tronuri 
II. Kyriotetes, Dynamis, Exusiai 
III. Arhai, Arehangeloi, Angeloi 
IV. Fiul Omului. 
Linia evolutivă a principiilor macrocosmice este 
următoarea: 
1. Primul principiu de evolutie macrocosmică - 
Tronuri 
2. A1 doilea principiu de evoluţie macrocosmică - 
Heruvimi 
3. A1 treilea principiu de evoluţie macrocosmică - 
Serafimi 
4. Al patrulea principiu de evoluţie macrocosmică 
- Hristos. 
sau sub o formă grafică: 


Satun Soare Luna Pământ Jupiter Venus Vulcan 


> 
- 


I II III IV Vy VI VI 
Memati Imd irr sbra tateas serttas tagem toeigegirte potent Aidid Setiap apr  Sarertirira taas 
Pear f 
è Serafimi ! Hristos CILPR tatei rates 
Tronuri  Heruvimi : : i 
.. 4, ; . z 
“tag, pi w : i | f 
ran, h, Wi ş 
. (A y 
y ta, k ; 
kn 4 y A 
Pe, gi i 4 f 
4“ j Y i 4 
, 4 4 A 
$ 4 
H x 
j $ 


na mem saht Sima patat 


1234567 


În coloana „PĂMÂNT" cifrele 1...7 reprezintă rasele- 
mamă (perioadele). 


Schematic situaţia se prezintă astfel: 


1. Rasa mamă polară - Repetiţia principiului saturnian - 
Tronuri 

2. Rasa mamă hiperboreană - Repetarea principiului 
solar - Heruvimi 

3. Rasa mamă lemuriană - Repetarea principiului lunar - 
Serafimi 

4. Rasa mamă atlanteană - Mijiocul evoluţiei Pământului - 
Hristos 

5. Rasa mamă actuală (postatlanteană) - Continuarea 
evoluţiei 

6. Presentimentul evoluţiei jupiteriene 

7. Presentimentul evoluţiei venusiene. 


Principiul lui Hristos îşi continuă evoluţia şi în cursul 
epocii jupiteriene, iar deplina dezvoltare se va înfăptui 
către mijlocul epocii pe care o numim Venus. 


De la mijlocul perioadei atlanteene, principiul lui Hristos 
nu putea acţiona decât în forme germinale incipiente. La 
om, aceasta se realizează prin structurarea primului 
germen al eului. Prima influenţă directă, reală, are loc în 
perioada noastră (postatlanteană) prin revelaţia de pe 
muntele Sinai, când Hristos i s-a arătat lui Moise sub 
numele de Iahve sau Iehova. Apoi, legătura directă a lui 
Hristos cu Pământul s-a petrecut cu ocazia Botezului în 
apa Iordanului şi în cei trei ani trăiţi de Hristos în corpul 
lui lisus din Nazaret. Impulsul lui Hristos s-a deversat în 
omenire o dată cu impulsul eului. Hristos este, prin 
aceasta, eul macrocosmic. Dezvoltarea în continuare pe 
Pământ a celui de al cincilea, al şaselea şi al şaptelea 
principiu nu este posibilă decât ca un fel de presentiment 
lăuntric. Nu se poate da omului un corp superior celui 
fizic construit cu cel de al patrulea principiu 
macrocosmic. Abia pe Jupiter vom primi al cincilea, iar pe 
Venus al şaselea principiu ş.a.m.d. De aceea, în 
comparaţie cu epoca greco-romană, există acum în om un 
fel de contradicţie lăuntrică între spirit, suflet şi corp, 
contradicţie care va deveni din ce în ce mai sesizabilă pe 
măsură ce evoluţia continuă. Fiinţele mai sensibile pot 
încă de pe acum să perceapă această contradicţie. 


Să luăm în considerare acum, având în vedere această 
schemă, acţiunea potrivnică a spiritelor luciferice. 
Acestea provin dintr-o ierarhie superioară omului, 
ierarhia Ingerilor (Angeloi), care însă nu şi-au desăvârşit 
întreaga lor evoluţie pe Lună, când au parcurs stadiul de 
„om". De aceea, au rămas incapabile să găsescă legătura 
cu al patrulea principiu macrocosmic pentru a-şi continua 
în mod normal evoluţia. În schimb, spiritele luciferice şi- 
au dezvoltat pe Lună în mod prematur, ca să spunem aşa, 
al patrulea, al cincilea principiu ş.a.m.d., dar fără 
influenţa celui de al patrulea principiu macrocosmic, fără 
impulsul lui Hristos, care încă nu era prezent. 


Să cercetăm acum evoluţia acestor spirite luciferice, care 
au atins deja, pe Lună, al cincilea principiu. Aceste 


spirite nu ştiu nimic despre al patrulea principiu 
macrocosmic, nu ştiu nimic despre Hristos. Este greu să 
exprimăm acest lucru în limbajul nostru curent. S-ar 
putea eventual spune: Aceste spirite s-au întors în mod 
batjocoritor împotriva zeilor superiori care se îngrijeau 
de evoluţia principiului lui Hristos în omenire şi au 
strigat: Voi nu puteţi da omului decât principiul al 
patrulea, dar noi îi putem da al cincilea principiu. Acesta 
este cu adevărat un principiu superior, pe care spiritele 
luciferice l-au dobândit în mod prematur, principiu pe 
care noi abia acum, în perioada postatlanteană (a cincea 
rasă-mamă sau rasă-rădăcină), îl elaborăm. Dar le lipsea 
cel de al patrulea principiu macrocosmic, al lui Hristos, 
despre care aceste spirite nu ştiu nimic. Ele sunt 
considerate, într-un anume sens, prematur dezvoltate, în 
avans, dar nu sunt în armonie cu Cosmosul. De aceea, 
spiritele luciferice privesc evoluţia normală ca pe ceva 
inferior, ca pe ceva „mai simplu", nivel pe care ele l-au 
depăşit, se cred spirite superioare. Va veni o vreme când 
datorită puterii principiilor superioare, al cincilea şi chiar 
al şaselea, spiritele luciferice vor avea o influenţă mai 
mare în omenirea care va cădea sub influenţa lor. 


Oare nu simţim de pe acum, peste tot, semnele că 
lucrurile stau aşa? În artă şi în ştiinţă, precum şi în alte 
domenii, peste tot ne apare un anumit semn al unei 
anumite evoluţii superioare, dar premature, căreia pare 
să-i lipsească însă sâmburele interior de adevăr, adică de 
armonie cu Cel-Etern. 


Conducătorul acelor spirite care au dezvoltat, în felul 
arătat, şase principii, care, deci, au ajuns pe Lună până 
aproape de desăvârşire, este Antihristul, care ar putea 
deja să fie confundat cu însuşi Hristos*. 
* Matei cap. 13, v. 22 „Căci se vor scula Hristoşi mincinoşi şi 
proroci mincinoşi. De asemena, I, Epistola lui loan cap. 2, v. 18 
şi cap. 4, v. 3. (Nota trad.) 
Astăzi deja cea mai mare parte din omenire a căzut sub 
influenţa spritelor luciferice. De unde necesitatea de a se 
stimula ceea ce omul poate primi pe Pământ prin 


meditaţie, numai ceea ce este resimţit în interior. De aici, 
necesitatea ştiinţei spirituale. 


La începtul epocii a cincea postatlanteene, în care ne 
aflăm în prezent, deci la sfârşitul epocii greco-romane, în 
secolul al XIII-lea, o scurtă perioadă de timp omenirea a 
fost complet ruptă de posibilitatea clarvederii. S-a 
organizat atunci o mare reuniune a celor mai înţelepţi 
oameni, formând Colegiul celor doisprezece. Dintre 
aceştia, primii şapte erau acei sfinţi Rishi, fiecare 
incarnând câte una din cele şapte trepte de evoluţie 
atlanteană. Alţi patru înţelepţi incarnau în ei cele patru 
subrase* ale perioadei noastre postatlanteene, respectiv 
al optulea incarna vechea epocă de cultură indiană, al 
nouălea epoca veche persană, al zecelea epoca egipto- 
caldeană, al unsprezecelea epoca greco-romană, iar al 
doisprezecelea tot ce urma după aceasta. Apoi vine un al 
treisprezecelea, un băiat pe care cei doisprezece îl iau în 
mijlocul lor şi toţi îi insuflă, într-un mod special, întreaga 
lor înţelepciune. Corpul băiatului devine, datorită 
educaţiei la care era supus, străveziu, complet translucid. 
De mai mult timp el nu mai primise nici o hrană. Sub 
această puternică influenţă el a mai trăit puţin timp, dar 
a putut deveni în acest răstimp, datorită a ceea ce 
primise de la ei toti, învățătorul celor doisprezece pentru 
acele aspecte la care ei nu ar fi putut avea acces în mod 
izolat. Şi anume, el a putut să le explice la un nivel 
superior şi datorită propriei sale intuiţii evenimentul trăit 
de Pavel. Puțin după aceea, băiatul a murit, dar s-a 
reincarnat pe Pământ, în secolul al XIV-lea, în persoana 
lui Christian Rosenkreutz. În acea reincarnare trăieşte 
peste o sută de ani şi de atunci el este nu numai 
învățătorul celor doisprezece Înţelepti, ci şi al omenirii 
întregi. El are ca sarcină să protejeze omenirea împotriva 
influenţei luciferice. 

* „Subrasă" este echivalent, în terminologia nouă introdusă de 

Rudolf Steiner, cu „epoca culturală". (Nota trad.) 
Aceste influenţe luciferice sunt foarte puternice şi 
această influenţă va mai creşte încă. Dar pe bună 
dreptate putem spune: „Lumea măruntă nu simte 


niciodată pe Diavol chiar dacă o ia de guler". Influenţa 
luciferică va deveni totuşi, în viitor, mai evidentă. 


NOTELE EDIŢIEI GERMANE 


Conferinţele reunite în acest volum apar pentru prima 
dată sub această formă. Conferinţele ţinute de Rudolf 
Steiner nu erau destinate pentru tipar şi nu au fost 
revăzute de el. Din această cauză, nici textul volumului şi 
nici titlurile conferinţelor nu îi aparţin. In măsura în care 
conferințele erau, ulterior, publicate, titlurile au fost date 
de Marie Steiner. 


Stenogramele păstrate nu sunt nici ele unitare, sunt 
chiar foarte diferite, în funcţie de stenograf. Unele sunt 
redactate aproape cuvânt cu cuvânt, altele au lipsuri 
chiar sensibile, iar altele sunt numai rezumate. 


(1) Prefata a fost redactată de Marie Steiner cu ocazia 
publicării separate a conferinţelor din Lugano şi Locarno 
(în 1947). Ultima parte din Prefaţă este preluată din 
Cuvântul înainte scris cu ocazia publicării conferinţei 
tinute la 18 decembrie 1912 (neinclusă în prezenta 
traducere - nota trad.). 


(2) Helena Petrovna Blavatsky, născută vori Hahn (la 
lekaterinoslav, Rusia,1831, şi decedată la Londra, 1891), 
a întemeiat în 1875, împreună cu colonelul H.S. Olcott, la 
New York, Societatea teosofică, al cărei centru a fost 
mutat curând în India, la Adyar lângă Madras. 


(3) The Secret Doctrine: The synthesis of science, 
religion and philosophy, vol. I Cosmogenesis; vol. Il 
Anthropogenesis, Londra,1888. Un al treilea volum a 
apărut postum sub îngrijirea doamnei Annie Besant, 
Londra, 1897. 


(4) Max Muller (1823-1900). Unul din cei mai importanţi 
orientalişti din secolul al XIX-lea; Deussen (1845-1919). 
Filosof şi indolog. 


(5) A se vedea lucrarea autobiografică a lui Rudolf 
Steiner Mein Lebensgang (apărută şi în limba română - 
nota trad.). 


(6) A se vede ciclul de opt conferinţe ţinut de Rudolf 
Steiner la Dornach în iunie 1923 (GA 258) (netradus în 
limba română - nota trad.). 


(7) În legătură cu aceasta a se vedea ciclul de cinci 
conferinţe ţinute de Rudolf Steiner la Stuttgart şi Berlin, 
între 23 ianuarie şi 5 martie 1912 (GA 135 - lucrarea a 
apărut în limba română sub titlul Reincarnare şi 
Karma, la laşi, în 1993; nota trad.). 


(8) a) În lucrarea Die Weltrătsel, Bonn,1899. 

b) Matthai a fost un discipol al lui Jeshu ben 
Pandira. A se vedea ciclul de 12 conferinte ale lui 
Rudolf Steiner, Evanghelia după Matei, ţinut la 
Berna în septembrie 1910 (GA 123). 

(9) Comparaţi cu cele spuse de Marie Steiner în Prefaţă. 


(10) 1899 este sfârşitul „epocii întunericului Kali-Yuga", 
care a durat de la 3101 î.Hr. până la 1899 d.Hr. 


(11) Vladimir Soloviev (1853-1900). Opere alese, 5 
volume, traduse din limba rusă în germană de Harry 
Kohler (Harriet von Vacano). 


(12) Rudolf Steiner, Evanghelia după Luca, 10 
conferinţe ţinute la Basel, septembrie 1909 (GA 114) 


(13) Nirmanakaya. În literatura orientală desemnare 
pentru corpul unei fiinţe ridicată la demnitatea de 
Buddha, după ce şi-a terminat evoluţia pe Pământ. 


(14) Ioan din Damasc. Legenda lui Balaam şi Iosafat. O 
primă traducere în germattă după un text grecesc, în 
1847. 


(15) Priifung der Seele (Încercarea sufletului), a doua 
dramă-morală din cele patru scrise de Rudolf Steiner. 


(16) Celsus. Filosof roman, a scris către mijlocul secolului 
al II-lea d.Hr. Cuvântul adevărat, prima polemică 
filosofică împotriva creştinismului. 


(17) Urim... Tummim, cuvinte ebraice care înseamnă 
„strălucire" şi „înţelepciune". A se vedea şi Moise, Cartea 
a doua, cap. 28. 


(18) Iosafat este sinonim cu denumirea de Bodhisattva. A 
se vedea şi nota nr. 14. 


(19) Sabbatai Zewi (1626-1676) se declară în 1666 
Mesia, dar apoi trece la islamism. În 1930 apare o 
lucrare a lui J. Kastein, intitulată Sabbatai Zewi, Mesia 
din Ismir. 


(20) Christian Rosenkreutz. Personalitate legendară din 
secolul al XIV-lea, nefiind recunoscută pe plan istoric, 
cunoscută public prin două scrieri apărute anonim, de 
origine rosacruciană, Fama Fraternitatis sau 
Descoperirea frăţietăţii a înaltului şi onorabilului Ordin al 
R.C., Kassel 1614 şi Confesio Fraternitatis sau 
Mărturisirea lăudatei frăţietăţi a preaonoratei Rosa- 
Cruce, Kassel, 1615, după care un german de origine 
nobilă a trăit între 1378 şi 1484, acesta fiind Christian 
Rosenkreutz. Numele se întâlneşte însă pentru prima 
dată în 1604, iar în 1616 apare la Strasbourg, tipărită 
anonim, lucrarea Nunta chimică a lui Christian 
Rosenkreutz, al cărui autor a fost un anume Johann 
Valentin Andreae, ca purtător al inspiraţiei lui Christian 
Rosenkreutz. În 1917/1918, Rudolf Steiner publică în 
revista „Das Reich" un articol intitulat „Nunta chimică a 
lui Christian Rosenkreutz". O ediţie nouă a lucrării lui J. 
Valentin Andreae a apărut în 1957. 


(21) Figurile secrete ale rosacrucienilor dateză din 
secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, cuprind trei Caiete, 


Altona, 1785-1788 (anonime). Caietul I , include o 
dizertaţie a lui Henricus Madathanus Theosophus, 
„Aureum Seculum Redivivum", apărută în 1621. 


(22) Henricus Madathanus Theosophus - pseudonim- 
anagramă al lui Hadrianus din Munsicht (Adrian din 
Mynsicht; Mynsicht este de asemenea o anagramă a 
numelui propriu de familie Symnicht, la origine 
Seumenicht, un alchimist care a descris primul 
monosodiul de potasiu şi antimoniul (tartrul). Era fiul 
unui pastor şi a trăit între 1590-1638. 


(23) H.P. Blavatsky, Isis unveiled (Isis dezvăluită), lucrare 
în două volume, apărută în 1877 la New York, 
considerată ca o capodoperă pentru înţelegerea teologiei, 
ştiinţei şi misticii vechi şi noi. 


(24) Maximilian Drossbach (1810-1884) a scris în 1849 o 
lucrare intitulată Repetarea naşterii sau soluția 
problemei nemuririi pe cale empirică şi în conformitate 
cu legile naturale cunoscute. Apoi, fără a-şi dezvălui 
numele, a instituit un premiu de 40 de ducaii de aur 
pentru publicarea celei mai bune realizări a ideilor 
cuprinse în lucrarea sa. Premiul a revenit lui Gustav 
Widenmann (1812-1876) pentru broşura sa intitulată Idei 
despre nemurire ca repetare a vieţii pământeşti, apărută 
la Viena în 1851. Broşura a fost retipărită în 1961. 


(25) Henrich Khunrath - medic practician şi autor a 
numeroase scrieri de alchimie (1560-1605). 


(26) Ideea se găseşte în dialogurile lui Platon Menon şi 
Protagoras. 


(27) Citatul din Schopenhauer, textual sună astfel: 
„Rezultă că a predica morala este uşor, a promova 
morala este greu". (In lucrarea sa fundamentală Despre 
Voința în Natură, apărută la Frankfurt, în 1836.) 


(28) În textul german este menţionat cuvântul mehr 


(„mai mult") în loc de Meer („mare"). Deci corect „o mare 
a răului". 


(29) Max Planck (1858-1947), fondator al teoriei 
cuantelor, enunțată în conferinta ţinută la 23 septembrie 
1910. 


(30) Dr. Joseph Breuer, medic internist vienez. Rudolf 
Steiner îl mentionează şi în autobiografia sa, precum şi 
într-o conferintă din 10 noiembrie 1917 despre 
psihanaliză. 


(31) Schubert, Gotthilf Heinrich von (1780-1860), filosof 
naturalist. A scris Istoria sufletului, Stuttgart, 1839. 


(32) Volkelt, Johann (1848-1930). A scris Fantezia visului, 
1875. Rudolf Steiner îl mai menţionează în lucrarea 
Enigmele filosofiei. 


(33) Referire la conferinţa publică ţinută la Munchen, la 
19 noiembrie 1911, De la Paracelsus la Goethe, din 
care nu s-a păstrat nici o stenogramă. 


(34) A se vedea ciclul de conferinţe al lui Rudolf Steiner 
De la lisus la Hristos, octombrie 1911 (GA 131). 


(35) Referire la conferinta publică din 1 decembrie 1911, 
ţinută la Nurnberg, din care nu s-a păstrat nici o 
stenogramă. 


(36) Până în prezent pesonajul nu a putut fi identificat. 


(37) Se referă la aceeaşi conferintă din 1 decembrie 
1911. 


(38) Rudolf Steiner, Apocalipsa lui Ioan, ciclu de 
conferinţe, iunie 1908 (GA 104). 


(39) Ambele conferinţe sunt cuprinse în acest volum. 


(40) Citatul este luat din opera lui Goethe Maxime în 
proză. 


(41) A se vedea Prefata de Marie Steiner. 


(42) Edouard Schure - referire la lucrarea acestuia Copiii 
lui Lucifer, piesă de teatru. 


(43) Nu a fost identificat până în prezent. 
(44) Troxler, Ignaz Paul Vital (1780-1866), medic şi 
pedagog, Prelegeri despre filosofie, Berna,1835, şi 


Privind în ființa omului, 1811. 


(45) Ciclu de opt conferinţe, Fiziologie ocultă, ţinut la 
Praga, martie 1911(GA 128).