Rudolf Steiner — Trairile lui Hristos

Rudolf Steiner 
NOUA SPIRITUALITATE 
ŞI TRAIREA LUI HRISTOS 


Traducere din limba germană 
Petre Papacostea 


Această carte reuneşte un ciclu de şapte conferinţe ţinute la 
Dornach între 17 şi 31 octombrie 1920, apărute sub titlul 

DIE NEUE GEISTIGKEIT UND DAS CHRISTUS-ERLEBNIS DES 
ZWANZIGSTEN JAHRUNDERTS, Verlag der Rudolf Steiner - 
Nachlassverwaltung, Dornach/Schweiz, 1970, GA 200, 

precum şi două conferinţe de sine stătătoare ţinute la 

Zurich la 9 şi 16 octombrie 1918 

(WAS TUT DER ENGEL IN UNSEREM ASTRALLEIB?; 

WIE FINDE ICH DEN CHRISTUS?), 

apărute în 1975, Rudolf Steiner Verlag, Dornach/Schweiz, GA 182 


© Toate drepturile pentru traducerea în limba română sunt rezervate 
Editurii UNIVERS ENCICLOPEDIC 

București 2001 

TREPTELE ADEVĂRULUI 


Antroposofia este un curent spiritual modern, fundamentat de austriacul 
Rudolf Steiner (1861-1925), personalitate complexă, dotată cu capacitatea 
de a dezvolta în mod consecvent şi interactiv atât mistica înaltă bazată pe 
experienţe interioare care l-au condus la cercetări aprofundate în lumea 
spirituală, cât şi gândirea riguros ştiinţifică despre spirit, prin opoziţie cu 
tendinţele materialismului dominant în secolul al XIX-lea şi prima parte a 
secolului al XX-lea. Materialismul urmărea eliminarea nivelului divin-spiritual 
din cunoaştere prin contestarea existenţei acestuia în Univers, ceea ce l-a 
îndreptăţit pe R. Steiner să afirme: „Tragedia materialismului constă în faptul 
că nu poate înţelege ce este materia“. 

Pentru a sintetiza conţinutul de idei al antroposofiei sau ştiinţei despre spirit 
vom porni de la un principiu de bază formulat chiar de Rudolf Steiner: 
„Oricărei realităţi materiale din Univers îi corespunde ceva spiritual şi orice 
realitate spirituală din Univers primeşte la un moment dat expresie în lumea 
materială“. Întreaga evoluţie, mai întâi biologică şi apoi social-istorică, a 
umanităţii este o ilustrare vie a acestui principiu. Cunoaşterea directă a 
resorturilor spirituale ale umanităţii, ca şi cunoaşterea exterioară a materiei, 
se obţine numai prin eforturi susţinute de perfecţionare a structurilor noastre 
sufleteşti şi spirituale, pentru a deveni apți şi demni de dezvoltarea 
conştientă şi responsabilă a relaţiei omului cu lumea spirituală în toată 
puritatea indispensabilă acestui scop. Unul din principalele scopuri ale 


antroposofiei constă în deschiderea căilor cunoaşterii de sine, fapt necesar 
pentru evoluţia viitoare a omenirii. Atât cunoaşterea de sine cât şi 
înţelegerea coerentă a lumii interioare şi a ambianţei telurice şi cosmice se 
pot dobândi prin studiul scrierilor antroposofice, întrucât logica riguroasă a 
expunerilor oferă gândirii posibilitatea aprecierii valorii acestora, chiar şi în 
lipsa accesului personal direct la lumile spirituale. Omul apare astfel ca o 
fiinţă dublă, cu problematică cosmică şi problematică terestră, având sarcina 
realizării sintezei superioare a acestora. 

În consecinţă, antroposofia este ştiinţa despre spirit care ne dă posibilitatea 
înţelegerii rațiunii de a fi a structurilor şi evenimentelor aparţinând lumii 
sensibile, precum şi a înlănţuirii acestora în timp şi spaţiu. Ea nu este o 
fundamentare teoretică pusă la îndemâna unei „secte religioase“, cum 
încearcă să denigreze unele scrieri mişcarea antroposofică, ci reprezintă 
calea spirituală de valorificare concretă a forţelor de iubire aduse de Hristos 
pe Pământ, atât de necesară într-o perioadă în care dezbinarea între oameni 
se manifestă în toate relaţiile individuale şi de grup. Există, în prezent, 
antroposofi aparţinând celor mai diferite confesiuni religioase care consideră 
că au găsit, în sfârşit, în antroposofia lui R. Steiner un limbaj comun capabil 
să creeze baza pentru o nouă deschidere spirituală către lume, prin 
înţelegerea corectă a momentului-cheie pentru întreaga evoluţie cosmică pe 
care l-a reprezentat Evenimentul de pe Golgota de acum 2000 de ani. 
Antroposofia nu este teorie, ci cunoaştere vie, ceea ce se reflectă în faptul că 
a pus toate premisele şi a elaborat soluţii valoroase în diferitele domenii 
aplicative marcate de consecinţele tuturor situaţiilor de criză caracteristice 
lumii actuale pe care Rudolf Steiner le-a prevăzut cu 8-9 decenii în urmă. 
Astfel, pe baza cunoaşterii aprofundate a omului (antropologia 
antroposofică), Rudolf Steiner, colaboratorii şi urmaşii săi au elaborat 
principiile şi metodele terapeutice ale medicinii antroposofice, ale agriculturii 
biodinamice, ale sistemului pedagogic Waldorf, ale tripartiţiei sociale, au dat 
naştere unui impuls original în arhitectură etc. Putem conchide că 
antroposofia este totodată o cale de cunoaştere obiectivă, o cale de 
autocunoaştere şi o cale de viaţă. Ea este prelungirea în Eul omului actual a 
activităţii lui Hristos, a Logosului care a acţionat de la începutul existenţei 
Universului. 

Mişcarea antroposofică, care s-a separat din mişcarea teosofică, s-a dezvoltat 
independent, şi numai în mod eronat sau abuziv este asociată cu alte curente 
şi organizaţii actuale. Ea deschide perspective luminoase educaţiei pentru 
libertate, iubirii dintre oameni şi colaborării cu natura, iar spiritualitatea 
românească, constitutiv creştină şi cu o largă deschidere spre înţelegerea 
integrării omului în Cosmos, este o matrice gata pregătită pentru receptarea 
şi dezvoltarea acestor imperative ale mileniului III. 

biolog dr. PETRE PAPACOSTEA 

ÎN LEGĂTURĂ CU PUBLICAREA CONFERINŢELOR LUI RUDOLF STEINER 


Baza ştiinţei spiritului orientată antroposofic o constituie lucrările scrise şi 
publicate de Rudolf Steiner (1861-1925). Pe lângă aceasta, el a ţinut, între 
1900-1924, numeroase conferinţe şi cursuri, atât în faţa unui public larg, cât 
şi pentru membrii Societăţii teosofice, mai târziu ai Societăţii antroposofice. 


Vorbind în mod liber, el însuşi a dorit iniţial ca aceste conferinţe să nu fie 
consemnate în scris, deoarece ele erau concepute drept „comunicări orale, 
nedestinate tiparului“. După ce însă s-au finalizat şi răspândit tot mai 
numeroase variante incomplete şi eronate după stenogramele şi notițele 
auditorilor, s-a văzut nevoit să reglementeze problema acestora. Şi a 
încredinţat Mariei Steiner von Sivers această misiune. Ei i-a revenit sarcina 
de a-i desemna pe cei care au dreptul să stenografieze conferințele, de a 
asigura administrarea stenogramelor şi revizuirea textelor pentru tipar. Din 
cauză că, fiind extrem de ocupat, Rudolf Steiner nu a putut corecta el însuşi 
textele, decât în cazuri foarte rare, în privinţa tuturor conferinţelor publicate 
trebuie să se ţină seama de această rezervă a sa: „Va trebui să se aibă în 
vedere faptul că în stenogramele nerevizuite de mine se găsesc greşeli“. 

In legătură cu raportul dintre conferințele pentru membri, care, la început, 
erau accesibile numai sub formă de manuscrise tipărite pentru uz intern, şi 
cărţile sale, destinate publicului larg, Rudolf Steiner îşi exprimă punctul de 
vedere în lucrarea autobiografică Mein Lebensgang (Viaţa mea), capitolul 
35. Cele spuse acolo sunt valabile, în egală măsură, în ceea ce priveşte 
cursurile ţinute, care se adresau unui cerc restrâns de participanţi, 
familiarizat cu bazele ştiinţei spiritului. 

După moartea Mariei Steiner (1867-1948) s-a trecut, conform indicaţiilor 
sale, la tipărirea unei ediţii a operelor complete ale lui Rudolf Steiner (Rudolf 
Steiner - Gesamtausgabe, GA). Volumul de faţă constituie o parte a acestei 
ediţii. 


CONFERINŢA | 

Dornach, 17 octombrie 1920 

in prelegerile ţinute aici în cadrul cursului despre istorie [1] au fost 
menţionate mai multe lucruri care pot fi considerate, tocmai în perioada 
actuală, ca având o importanţă cu totul deosebită. Mai întâi, în ce priveşte 
desfăşurarea istorică a evoluţiei omenirii, s-a pus problema, deseori 
discutată, dacă principalele forţe motrice în această evoluţie sunt unele 
personalităţi proeminente, care dau tonul, sau dacă esenţialul este 
determinat nu de către aceste personalităţi individuale, ci de către mase. În 
multe cercetări o asemenea abordare a constituit întotdeauna un punct în 
litigiu şi, în această privinţă, decizia s-a luat într-adevăr mai mult pe 
considerente de simpatie sau antipatie decât dintr-o reală cunoaştere. Acesta 
este unul dintre lucrurile pe care, într-o anumită măsură, aş vrea să-l 
menţionez ca fiind important. Celălalt lucru, pe care aş vrea să-l rețin aici ca 
fiind important tocmai din considerente istorice, este următorul: la începutul 
secolului al XIX-lea, Wilhelm von Humbotat a lansat un mesaj clar [2], cerând 
ca istoria să nu fie judecată doar pe baza faptelor izolate care pot fi 
observate în lumea fizică, ci ca, printr-o forţă rezumativă, sintetizatoare, să 
vadă ceea ce acţionează în devenirea istorică, dar care poate fi descoperit 
doar de cel ce este capabil să rezume faptele istorice de o manieră într-un 
anumit sens poetică şi care, poetizând, de fapt, adevărul, ştie să rezume 
aceste fapte. S-a mai atras apoi atenţia asupra faptului că, în cursul secolului 
al XIX-lea, au fost cultivate în mod deosebit tocmai modul de abordare şi 
concepţiile opuse asupra istoriei, că în istorie n-au fost urmărite câtuşi de 


puţin ideile, ci a fost dezvoltat doar simţul pentru lumea exterioară a 
faptelor. Şi s-a mai atras atenţia asupra faptului că, în privinţa ultimei 
probleme, se poate ajunge la o clarificare doar dacă se porneşte de la ştiinţa 
spiritului, pentru că doar această ştiinţă poate dezvălui forţele motrice reale 
ale devenirii istorice a omenirii. Humboldt nu a avut acces la o asemenea 
ştiinţă a spiritului. El vorbea de idei, dar ideile nu au o forţă motrice. /dei/e ca 
atare sunt abstracţiuni, aşa cum menționum ieri aici [3]. lar cel care ar dori 
să considere şi ideile ca forţe motrice ale istoriei n-ar putea niciodată dovedi 
că aceste idei realizează cu adevărat ceva, căci ele nu sunt fiinţiale, or numai 
ceea ce este fiinţal poate face ceva. Ştiinţa spiritului semnalează forţe 
spirituale reale, care se află dincolo de faptele senzorial-fizice şi în asemenea 
forţe se află motoarele fenomenului istoric, chiar dacă, pentru om, forţele 
spirituale trebuie să fie exprimate prin idei. În privinţa tuturor acestor lucruri 
ne lămurim abia atunci când aruncăm o privire mai profundă asupra devenirii 
istorice a omenirii din punctul de vedere al ştiinţei spiritului, şi o vom face 
astăzi în aşa fel încât, prin consideraţiile noastre, să ni se desluşească unele 
fapte care pot fi importante tocmai pentru judecarea actualei situatii a 
omenirii. Am amintit deseori [4]că, atunci când se ocupă de istorie, ştiinţa 
spiritului trebuie să realizeze o simptomatologie, şi anume una care constă în 
conştientizarea faptului că dincolo de ceea ce se scurge ca un torent fizic- 
senzorial de fapte se află forţele motrice spirituale. Dar pretutindeni în 
devenirea istorică există puncte în care ceea ce este fiinţial iese în mod 
simptomatic la suprafaţă şi unde, pornind din miezul fenomenelor, el poate fi 
apreciat, dacă există capacitatea de a pătrunde în profunzimile devenirii 
istorice. 

Aş vrea să exemplific toate acestea printr-un desen simplu, expresiv. Să 
presupunem că avem în faţă un torent de fapte istorice. Pentru contemplarea 
obişnuită, forţele motrice se află, de fapt, sub torentul acestor fapte. Dacă un 
ochi al sufletului ar contempla acest torent de fapte, sub el s-ar afla acţiunea 
propriu-zisă a forţelor motrice (roşu). 


800 d.Hr. 


rr fs 
LLLI 40417 Pi 


În interiorul torentului de fapte există însă puncte importante, care se 
remarcă tocmai prin aceea că, în ele, iese la suprafaţă ceea ce altminteri 
este ascuns. Aşa încât putem spune: Aici, în cazul unui fenomen deosebit, 
care trebuie doar să fie evaluat corect, s-ar putea lămuri ceea ce acţionează 
pretutindeni, dar nu se şi manifestă prin fenomene atât de pregnante. Să 
presupunem că aceasta (vezi desenul) s-ar petrece într-un an oarecare din 
istoria omenirii, să zicem pe la 800 după Hristos. Ceea ce era important 
pentru Europa, să spunem pentru Europa Occidentală, a acţionat, fireşte, şi 
înainte, şi a acţionat şi după aceea; dar nici în perioada premergătoare, nici 
în cea ulterioară nu s-a manifestat într-un mod atât de pregnant ca în acest 
moment. O asemenea abordare a istoriei care focalizează punctele 
pregnante este cu totul în spiritul goetheanismului. Căci Goethe a dorit ca 
orice contemplare a lumii să fie în aşa fel articulată, încât să vizeze anumite 
puncte pregnante, pentru ca din ceea ce poate fi descoperit în asemenea 
puncte să poată fi înţeles apoi restul conţinutului devenirii lumii. Goethe 


spune chiar [5]: În interiorul întregii abundenţe de fapte problema care se 
pune este de a găsi pretutindeni un punct pregnant din care pot fi 
supervizate zonele învecinate şi din care pot fi dezlegate multe enigme. 
Acum, să ne oprim asupra acestui an 800. Ne putem referi aici la un fapt din 
evoluţia omenirii vest-europene care ar putea părea lipsit de importanţă 
pentru abordarea obişnuită a istoriei, care poate nici n-ar fi demn de a fi luat 
în seamă pentru ceea ce se numeşte istorie, dar care, pentru o evaluare mai 
profundă a devenirii umanităţii, reprezintă tocmai un punct pregnant. În 
preajma acestui an a existat o dispută teologic-savantă între un bărbat, care 
era un fel de filosof de curte al Imperiului francilor, A/kuin [6], şi un grec care 
trăia pe atunci în acest imperiu. Cunoscător al structurii sufleteşti deosebite a 
poporului grec, pe care o şi moştenise, grecul a dorit să analizeze principiile 
creştinismului şi a ajuns la conceptul de mântuire. El a pus întrebarea: Cui i s- 
au plătit, de fapt, banii de răscumpărare în cazul acestei mântuiri prin lisus 
Hristos? Gânditorul grec a ajuns la concluzia că banii de răscumpărare ar fi 
fost platiţi morţii. Aceasta era un fel de teorie a mântuirii pe care grecul o 
dezvoltase din modul său de gândire ce lua cunoştinţă de creştinism: banii 
de răscumpărare îi fuseseră plătiţi morţii prin intermediul puterilor lumeşti. 
Alkuin, implicat atunci în acel curent teologic care a devenit ulterior 
determinant pentru evoluţia Bisericii romano-catolice a Occidentului, a 
comentat în modul următor cele prezentate de acest grec. El spunea: Banii 
de răscumpărare nu pot fi plătiţi decât unei fiinţe care este reală; moartea nu 
are însă nici o realitate, ea nu face decât să încheie realitatea, nu este ceva 
real; aşadar, nu se poate ca banii de răscumpărare să fi fost plătiţi morţii. 

Aici nu se pune problema de a critica modul de gândire al lui Alkuin căci, 
pentru cel care poate pătrunde cât de cât contextul faptic, întreaga 
concepţie conform căreia moartea nu este ceva real este asemănătoare cu 
acea concepţie care spune: Frigul nu este ceva real, este doar diminuarea 
căldurii, este o căldură mai mică; întrucât frigul nu este real, iarna nu îmbrac 
o haină mai groasă, căci nu mă voi proteja împotriva a ceva nereal. Dar să 
facem abstracţie de toate acestea şi mai degrabă să luăm într-un sens pur 
pozitiv disputa dintre Alkuin şi grec şi să vedem ce s-a întâmplat de fapt; este 
cât se poate de evident că nu se discută despre noţiunea de mântuire, nu se 
discută ca şi când cele două personalităţi, grecul şi teologul romano-catolic, 
ar fi adoptat acelaşi punct de vedere, ci că teologul romano-catolic 
deplasează complet punctul de vedere înainte de a-l aborda. El nu poartă 
discuţia în direcţia pe care tocmai a marcat-o, ci duce întreaga problemă într- 
o cu totul altă direcţie. El întreabă: Moartea este ceva real sau nu? - şi 
replică, moartea nu reprezintă nimic real. 

Aceasta ne arată din capul lucului că aici se ciocnesc două concepţii rezultate 
din structuri sufleteşti diferite. Şi aşa şi este. Grecul cugeta, într-o oarecare 
măsură, mai departe în sensul care în lumea greacă abia se stinsese 
mocnind disputa dintre platonicism şi aristotelism. În Platon mai era viu ceva 
din vechea înţelepciune a omenirii, din acea înţelepciune care ne poartă spre 
vechiul Orient, unde a existat o înţelepciune primordială, în orice caz în 
vremuri vechi care au decăzut apoi din ce în ce mai mult. Ulţimele ecouri le 
găsim la Platon, dacă îl putem înţelege corect. Apoi, ca printr-o metamorfoză 
care se petrece rapid, se instalează aristotelismul, care prezintă, în fond, o cu 


totul altă structură a sufletului decât cea platoniciană. În dezvoltarea 
omenirii, aristotelismul reprezintă un cu totul alt element decât 
platonicismul. Apoi, dacă urmărim în continuare aristotelismul, vedem că şi el 
ia forme diferite, trece prin diverse metamorfoze, dar toate se pot recunoaşte 
prin ceea ce le aseamănă. Mai vedem apoi cum în grecul care avea de luptat 
cu Alkuin continua să trăiască platonicismul, în timp ce la Alkuin era deja 
prezent aristotelismul. Şi, în timp ce aceşti doi bărbaţi intră în câmpul nostru 
vizual, suntem orientaţi spre acea alternanță care s-a realizat pe terenul 
european între două, nu putem spune chiar cu sufletul împăcat concepţii de 
viaţă, ci structuri sufleteşti umane, cea care îşi are originea în perioada 
veche a Orientului şi cea care se instalează mai târziu, pe care încă n-o 
găsim în Orient, care a apărut în perioada de mijloc a civilizaţiei receptate 
mai întâi de Aristotel. Ecoul ei în Aristotel este însă slab la început, căci în el 
mai trăieşte încă intens lumea greacă, dar ea se dezvoltă apoi cu o energie 
deosebită în cultura romană, în interiorul căreia a fost pregătită cu mult 
înainte de Aristotel, ba chiar şi de Platon. Aşa încât vedem cum, din Peninsula 
italică, încă din secolul al VIll-lea înainte de Hristos se răspândeşte o cultură 
deosebită, nuanţată, paralel cu ceea ce continua să trăiască în Peninsula 
greacă - un fel de ultime ramificații ale structurii sufleteşti orientale. lar dacă 
vom cerceta deosebirile dintre cele două moduri de gândire, vom găsi 
importante impulsuri istorice. Căci ceea ce se exprimă în aceste moduri de 
gândire a trecut apoi în viaţa afectivă a oamenilor, a trecut în structura 
acţiunilor umane, şi tot aşa mai departe. 

să ne punem întrebarea: Ce a trăit în ceea ce s-a dezvoltat în vremurile 
primordiale în Orient ca o concepţie asupra vieţii, în ceea ce a dat ramificații 
în platonicism, ba care şi-a găsit continuări, chiar şi ca un rod târziu, în 
neoplatonicism? Este vorba de o cultură înalt spirituală, provenită dintr-o 
concepţie interioară, care trăia cu predilecție în imagini, în imaginaţiuni, dar 
în imagini care nu erau pătrunse de conştienţă deplină, nu erau încă 
pătrunse de deplina conştientă de sine a Eului oamenilor. In vechea viaţă 
spirituală orientală, de la care avem ecouri în Vede şi Vedanta, tot ce trăieşte 
în om ca element spiritual s-a prefăcut în imagini puternice. Totul s-a 
petrecut într-un mod - vă rog să nu înţelegeţi greşit cuvântul şi să nu-l 
confundați cu visarea obişnuită - oniric, înăbuşit, aşa încât această viaţă 
spirituală nu era străbătută de undele şi razele a ceea ce trăieşte în om 
atunci când este în mod clar conştient de Eul său şi de propria sa 
materialitate. Orientalul era, cu siguranţă, conştient de faptul că entitatea sa 
exista încă înainte de naştere, că, prin moarte, ea se întoarce în aceeaşi lume 
spirituală în care exista şi înainte de naştere sau de concepere. Orientalul 
privea spre ceea ce trecea prin naştere şi prin moarte. Dar acea simţire 
interioară care trăieşte în „Eu sunt“ nu era privită ca atare de oriental. Era 
ceva într-o oarecare măsură înăbuşit, ascuns într-o concepţie generală 
asupra sufletului, care nu se concentrează până la un asemenea punct cum 
este trăirea Eului. În ce pătrundea, de fapt, cu privirea orientalul pe vremea 
când deţinea vederea sa instinctivă? 

Cât de diferită era această structură sufletească orientală faţă de cea a 
omenirii de mai târziu se poate înţelege dacă te pregăteşti pentru aceasta cu 
ajutorul ştiinţei spiritului, adâncindu-te în acele scrieri uimitoare care-i sunt 


atribuite lui Dionisie din Areopag, areopagitul [7] - nu vreau să insist acum 
mai mult asupra problemei, căci mi-am exprimat deseori părerea în această 
privinţă. Acolo încă se mai vorbeşte de „nimic“ ca despre o realitate căreia 
nu i se opune ca altă realitate decât fiinţarea lumii exterioare, aşa cum o 
vedem în conştienţa obişnuită. Această vorbire despre nimic continuă să se 
audă şi după aceea. La Scotus Erigena [8], care a trăit la curtea lui Carol cel 
Pleşuv, se mai găsesc ecouri; ultimul ecou îl aflăm în secolul al XV-lea la 
Nikolaus Cusanus [9]. După aceea însă, tot ce se înţelegea prin nimic, tot ce 
se găseşte la Dionisie areopagitul, dar despre care orientalul vorbea ca de 
ceva ce pentru el era de la sine înţeles, se stinge treptat. Dar ce era pentru 
oriental acest nimic? Pentru el era ceva real. El îşi îndrepta privirea spre 
lumea simţurilor din jur şi spunea: Această lume a simţurilor este extinsă în 
spaţiu, se scurge în timp, iar în viaţa obişnuită despre ceea ce este extins în 
spaţiu şi se scurge în timp se spune că ar fi ceva real. 

Dar ce vedea orientalul, ceea ce pentru el era o realitate, trecând prin 
naştere şi prin moarte, nu era conţinut în acest spaţiu, în care se găsesc 
mineralele, se dezvoltă plantele, se mişcă animalele, iar omul ca fiinţă fizică 
se deplasează şi acţionează, nu era conţinut nici în acel timp în care se 
desfăşoară reprezentările, sentimentele şi impulsurile noastre de voinţă. 
Orientalului îi era absolut clar: Trebuie să ieşi din acest spaţiu în care 
lucrurile fizice se extind, din acest timp în care sunt active forţele sufleteşti 
ale vieţii obişnuite. Trebuie să pătrunzi într-o cu totul altă lume, în lumea 
care pentru existenţa exterioară temporar-spaţială este nimicul, dar care, 
totuşi, este ceva real. Orientalul simţea faţă de fenomenele Universului ceea 
ce europeanul simte cel mult în domeniul numărului real. Dacă europeanul 
are cincizeci de franci înseamnă că are ceva. Dacă din aceştia cheltuieşte 
douăzeci şi cinci de franci, el nu mai are decât douăzeci şi cinci de franci; 
dacă mai cheltuieşte cincisprezece franci; mai are zece; dacă îi cheltuieşte şi 
pe aceştia, nu mai are nimic; dacă va continua să cheltuiască, va avea cinci, 
zece, cincisprezece, douăzeci şi cinci de franci datorie. El nu are nimic, dar 
are, totuşi, ceva foarte real dacă, în locul portofelului gol, are o datorie de 
douăzeci şi cinci sau cincizeci de franci. În lumea reală, a avea datorii 
înseamnă ceva foarte real. Există o deosebire între a nu avea nimic şi a avea 
o datorie de cincizeci de franci. Aceşti cincizeci de franci datorie sunt forţe 
active pentru realitatea vieţii, după cum, în cazul opus, reprezintă forţe 
active şi o avere de cincizeci de franci. În acest domeniu, europeanul se 
lansează, probabil, în realitatea datoriilor, căci în lumea reală trebuie să 
existe întotdeauna ceva când există datorii. Datoriile fiecăruia pot fi pentru 
unul o mărime negativă, pentru altul, căruia îi sunt datorate, ele sunt însă o 
mărime cât se poate de pozitivă. Aşadar, dacă nu se pune doar problema 
individului, ci a lumii, atunci ceea ce se află la zero este opus părţii avute, 
fiind, totuşi, ceva foarte real. Orientalul simţea, dar nu pentru că specula în 
vreun fel, ci pentru că propria sa concepţie îl silea să simtă astfel: Pe de o 
parte trăiesc spaţiul şi timpul, pe de altă parte trăiesc ceea ce nu poate fi 
observat în spaţiu şi în timp, ceea ce pentru lucrurile spaţiale şi temporale şi 
pentru acţiunile spaţiale şi temporale este un nimic, dar este, totuşi, o 
realitate, doar că o altă realitate. Numai printr-o înţelegere greşită a apărut 
acel ceva căruia i s-a dedicat civilizaţia occidentală sub conducerea Romei: 


crearea lumii din nimic, unde prin nimic se înţelegea zero. În Orient, acolo 
unde au fost concepute iniţial aceste lucruri, lumea nu apare din nimic, ci din 
acel real asupra căruia tocmai v-am atras atenţia. Un ecou al acelui ceva cea 
vibrat prin toate modurile de gândire orientale, ajungând până la Platon, al 
acelui ceva care a fost impulsul etern al unei concepţii antice despre viaţă, 
un asemenea ecou mai trăia în grecul de la curtea lui Carol cel Mare, care a 
trebuit să discute cu Alkuin. O respingere a vieţii spirituale, pentru care în 
Orient acest nimic era forma exterioară, mai trăia în teologul Alkuin, care, de 
aceea, atunci când grecul vorbea de moartea care îşi are cauza în viaţa 
spirituală ca despre ceva real, n-a putut răspunde decât: Moartea nu este, 
totuşi, decât un nimic, deci nu poate primi banii de răscumpărare. 

Vedeţi, tot ce este opoziţie între vechiul mod de gândire oriental, ajungând 
până la Platon, şi ceea ce a urmat mai târziu se exprimă în acest punct 
pregnant, în care Alkuin discuta cu grecul la curtea lui Carol cel Mare. Ce 
intrase între timp în civilizaţia europeană de după Platon, şi anume prin 
răspândirea esenței romane? Apăruse acel mod de gândire care trebuie 
înţeles în sensul că se reduce de predilecție la ceea ce trăieşte omul între 
naştere şi moarte. Structura sufletească ce se ocupă de preferinţă cu ceea ce 
trăieşte omul între naştere şi moarte este cea logic-juridică, logic-dialectic- 
juridică. Orientul nu avea nimic logic-dialectic şi încă mai puţin ceva juridic. 
Occidentul a introdus cu o asemenea intensitate gândirea logic-juridică în 
modul de gândire oriental, încât noi înşine găsim că simţirea religioasă este 
juridicizată. În Capela Sixtina de la Roma îl vedem ridicându-se spre noi, din 
mâna de maestru a lui Michelangelo, pe judecătorul Universului, Hristos, care 
judecă binele şi răul. 

În ideile legate de evoluţia lumii a intrat aspectul juridic-dialectic. Era ceva cu 
totul străin de modul de gândire oriental. Aici nu exista nimic corespunzător 
noţiunilor de vină şi păcat, sau, mai cu seamă, de mântuire. De aceea grecul 
poate să întrebe: Ce este această mântuire? Aici exista, de fapt, concepţia 
despre acea metamorfoză prin care eternul se transformă mereu prin naştere 
şi moarte; exista ceea ce trăia în conceptul de karma. Apoi, însă, totul a fost 
prins într-un sistem de gândire, valabil doar pentru viaţa dintre naştere şi 
moarte, care nu poate cuprinde decât această viaţă. Numai că aceasta, adică 
viaţa dintre naştere şi moarte, i-a scăpat din nou orientalului. Privirea lui era 
îndreptată mai mult spre miezul existenţial al omului. Avea mai puţină 
înţelegere pentru ceea ce se petrecea între naştere şi moarte. lar în cadrul 
acestei culturi occidentale s-a dezvoltat acel mod de gândire care surprinde 
de preferinţă ceea ce se petrece în cadrul naşterii şi morţii prin intermediul 
forţelor pe care le are omul datorită faptului că şi-a învelit aspectul său 
spiritual-sufletesc cu un corp, un corp fizic şi eteric. In această constituţie, în 
trăirea interioară a aspectului spiritual-sufletesc şi în modul de trăire al 
acestuia, provenit din afundarea împreună cu aspectul spiritual-sufletesc într- 
un corp fizic, apare înţelegerea clară, deplină, înţelegerea interioară a Eului. 
Din această cauză se şi întâmplă ca, în Occident, omul să simtă o pornire 
spre a-şi înţelege Eul, Eul său, ca pe ceva divin. Acest imbold de a înţelege 
Eul ca pe ceva divin apare la misticii medievali, la Eckart, la Tauler, la alţii. 
Această înţelegere a Eului se cristalizează cu toată forţa în ceea ce este 
cultura medie. Astfel încât putem face distincţia între cultura răsăriteană, 


timpul în care Eul este trăit în mod înceţoşat şi cultura medie, aceasta fiind 
de preferinţă cea în care este trăit Eul. Vedem nenumăratele metamorfoze în 
care este trăit acest Eu: mai întâi, aş zice, în acel mod crepuscular în care 
apare la Eckart, la Tauler, la alţi mistici; apoi din ce în ce mai clar prin 
dezvoltarea a tot ce poate proveni din această cultură a Eului. 

Vedem apoi cum, în cadrul acestei culturi medii a Eului, apare o altă 
orientare. La sfârsitul secolului al XVIII-lea, la Kant [10] se manifestă ceva ce 
nu poate fi explicat din continuarea acestei culturi a Eului. Ce iese la 
suprafaţă prin Kant? Kant urmăreşte cunoaşterea naturii. Pentru el, 
cunoaşterea naturii se dezmembrează în subiectivităţi; el nu pătrunde până 
la Eu. Deşi vorbeşte mereu de Eu şi ar dori ca, pornind din Eu, să cuprindă 
întreaga natură în unele categorii, în concepţiile despre spaţiu şi timp, nu 
ajunge însă la trăirea reală a Eului. El construieşte şi o filosofie practică, cu 
imperativul categoric, care trebuie să se releve din zonele insondabile ale 
sufletului omenesc. Nici de data aceasta nu apare Eul. In filosofia kantiană 
există ceva uimitor: întreaga forţă a dialecticii, a gândirii dialectic-logic- 
juridice se află aici, totul tinzând spre Eu; dar el nu reuşeşte să înţeleagă 
acest Eu într-un mod cu adevărat filosofic. Trebuie însă să fi existat ceva care 
să-l fi împiedicat în toate acestea. Fichte [11], care încă mai este discipolul 
lui Kant şi care vrea ca filosofia sa să ţâşnească cu toată puterea din acest 
Eu, stabileşte drept cel mai înalt principiu al filosofiei sale propoziţia cu mare 
forţă de pătrundere prin simplitatea sa „Eu sunt“. lar din acest „Eu sunt“ 
trebuie să decurgă tot ce este ştiinţific corect. Din „Eu sunt“ ar trebui să se 
poată deduce, să se poată descifra întreaga concepţie despre lume. Kant nu 
ajunge la „Eu sunt“. Imediat după el, fiindu-i încă discipol, Fichte îi aruncă în 
faţă acel „Eu sunt“. Oamenii sunt uluiţi: E un discipol al lui Kant şi afirmă 
asemenea lucruri! - iar Fichte spune: Atât cât poate el înţelege, Kant ar 
trebui, dacă ar putea judeca până la capăt corect, să gândească acelaşi lucru 
pe care îl gândesc eu! Pentru Fichte faptul că maestrul Kant gândeşte altfel 
decât el pare atât de inexplicabil, încât spune: Dacă va gândi până la capăt, 
Kant va trebui să gândească exact la fel ca mine şi va trebui să ajungă şi el la 
acel „Eu sunt“. Fichte exprimă aceasta şi mai clar atunci când spune: Dacă 
filosofia mea n-ar rezulta în mod consecvent din cea kantiană, aş prefera să 
consider întreaga critică kantiană drept un joc orb de concepte amestecate la 
întâmplare decât drept opera unei minţi. Fireşte, Kant respinge toate 
acestea. El nu vrea să aibă deloc de-a face cu concluziile trase de Fichte. 

Să vedem acum cum se potriveşte cu concepţia lui Fichte ceea ce a apărut 
ulterior ca filosofie idealistă germană la Schelling, la Hegel, ceea ce a 
provocat toate acele lupte despre care am vorbit, în parte, în prelegerile 
mele despre „Limitele cunoaşterii naturii“ [12]. Vom vedea însă şi ceva 
straniu. Vom observa cum Hegel trăieşte total într-o modelare limpede ca 
cristalul a elementului juridic-dialectic-logic, din care dobândeşte o imagine a 
concepţiei despre lume, dar o imagine a concepţiei despre lume care se 
interesează numai de ceea ce se petrece între naştere şi moarte. Căci, dacă 
veţi parcurge toată filosofia hegeliană, nu veţi găsi nimic care să preceadă 
naşterea sau să treacă dincolo de moarte. Totul se încheie cu istoria 
universală, cu religia, arta şi ştiinţa, cu tot ce există în trăirile dintre naştere 
şi moarte. 


Ce lucru uimitor s-a petrecut aici? Ceea ce a apărut la Fichte, Schelling şi 
Hegel, această cea mai puternică dezvoltare a culturii medii, în care Eul a 
ajuns la conştienţă deplină, la trăire interioară, aceasta a fost doar o reacţie, 
o ultimă reacţie la cu totul altceva. Căci îl poţi înţelege pe Kant numai dacă ai 
în vedere cele ce urmează. Ajung acum din nou la un punct pregnant din 
care pot fi deduse multe. Vedeţi, Kant era încă un discipol - după cum reiese 
clar din scrierile sale mai vechi - al raționalismului secolului al XVIII-lea, care 
a fiinţat în Leibniz într-un mod genial, în Wolff într-un mod pedant. lată ce 
vedem: acest raţionalism nu este preocupat să ajungă la un adevăr spiritual - 
de aceea, Kant a respins acest „lucru în sine“, cum îl numea el -, ci era 
preocupat să dovedească, să dovedească în mod cert! Şi scrierile lui Kant 
sunt bizare în această privinţă. Kant a scris Critica rațiunii pure, în care 
întreabă: Cum trebuie să fie lumea, pentru a putea dovedi în ea? Nu: Ce sunt 
realităţile în ea? De fapt, întreabă: Cum trebuie să gândesc lumea, pentru a 
putea dovedi în ea logic-dialectic? Ceea ce-l preocupă şi ceea ce caută în ale 
sale Prolegomene la o metafizică viitoare, care poate apărea ca ştiinţă este o 
metafizică a ceea ce poate fi dovedit în sensul său: Afară cu toate celelalte! 
Să ia dracu' realitatea lumii, mie să mi se lase doar arta dovedirii! Ce-mi pasă 
ce e realitatea; dacă n-o pot dovedi, nu mă mai ocup de ea! 

Desigur, nu astfel au gândit cei care au scris cărţi ca cea a lui Christian Wolff, 
Gânduri raționale despre Dumnezeu, lume şi sufletul omului şi, în general, 
despre toate lucrurile [13], ci s-au preocupat să aibă un sistem de dovezi 
curat, închis în sine, exact aşa cum văd ei dovedirea. Kant a trăit în această 
sferă; aici a fost însă întotdeauna ceva care era ca un burduf golit prin 
presare al concepţiei medii despre lume, dar care se potrivea în această 
concepţie. La Kant există însă altceva, care face de neînțeles cum a putut 
deveni el mentorul lui Fichte. El îl incită oricum pe Fichte, iar Fichte îi opune 
acel „Eu sunt“ subliniat cu putere, în orice caz nu-i opune doar simple dovezi, 
căci nu acestea trebuie căutate la Fichte, ci o viaţă afectivă interioară deplin 
dezvoltată. De fapt, la Fichte apare cu toată puterea vieţii afective interioare 
ceea ce poate fi considerat banal la adepţii lui Wolff sau Leibniz. Fichte îşi 
construieşte filosofia din „Eu sunt“ numai în concepte pure; numai că la el 
acestea sunt pline de viaţă. Ele apar şi la Schelling, apar şi la Hegel. Dar ce s- 
a întâmplat, de fapt, prin intermediul lui Kant? Ei bine, dacă-l urmărim pe 
Kant, în dezvoltarea sa, dăm peste punctul pregnant. Elevul lui Wolff a 
devenit altceva datorită faptului că filosoful englez David Hume [14] l-a 
trezit, după cum spune el însuşi, dintr-o apăsătoare moţăială dogmatică. Ce 
s-a strecurat in Kant, ce n-a mai putut înţelege Fichte? În Kant s-a strecurat, 
găsindu-şi greu locul, pentru că el era prea încâlcit în europenismul mediu, 
ceea ce astăzi este cultura occidentală. Aceasta i-a ieşit în întâmpinare prin 
personalitatea lui David Hume; aşa s-a strecurat în Kant cultura occidentală. 
Unde putem căuta specificul acesteia? În cultura orientală descoperim că Eul 
încă mai trăieşte undeva jos, înăbuşit, ca în vis, în trăirile sufleteşti, care se 
exprimă şi se răspândesc imaginativ plastic. În cultura occidentală Eul este 
într-o oarecare măsură strivit de fapte pur exterioare. El este prezent, dar nu 
apare înăbuşit, ci pătrunde în fapte. Şi astfel se elaborează o psihologie 
ciudată. Aici nu se vorbeşte despre viaţa sufletească aşa cum vorbeşte 
Fichte, care ar vrea să realizeze totul pornind dintr-un punct al Eului, ci se 


vorbeşte despre gând şi gând şi gând, iar acestea se asociază. Se vorbeşte 
de sentimente şi reprezentări şi senzaţii, iar acestea se asociază, şi 
impulsurile voinţei se asociază şi ele. Se vorbeşte despre viaţa sufletească 
interioară aşa cum se vorbeşte despre gânduri, care se asociază. 

Fichte vorbeşte despre Eu; acesta radiază gânduri. In Occident, Eul cade 
complet în afară, pentru că este absorbit, aspirat de gândurile, de senzațiile 
care sunt realizate independent, şi care se asociază şi se despart din nou. lar 
viaţa sufletească este urmărită, ca şi când reprezentările s-ar uni şi s-ar 
despărţi. Citiţi-l pe Spencer, citiţi-l pe John Stuart Mill [15], citiţi filosofii 
americani: pretutindeni unde ei ajung să vorbească despre psihologie 
întâlnim această concepţie bizară, care nu exclude Eul, aşa cum face 
Orientul, pentru că acolo el este dezvoltat în mod nedesluşit, ci 
monopolizează complet Eul, dar îl lasă să se cufunde în zona vieţii sufleteşti 
care are reprezentări, simte şi vrea. S-ar putea spune: La oriental, Eul mai 
este încă deasupra reprezentării, simţirii şi voinţei; încă nu a coborât la 
nivelul acestora (vezi desenul). La omul din cultura occidentală, Eul este deja 
sub sfera, adică sub suprafaţa gândirii, simţirii şi voinţei, aşa încât, la 
început, nu se mai observă că se vorbeşte despre gândire, simţire şi voinţă 
ca despre puteri independente. Aceasta este ceea ce a pătruns în Kant sub 
forma filosofiei lui David Hume. Acesteia i s-a opus cu toată forţa partea 
medie a culturii Pământului, prin Fichte, Schelling, Hegel. După care 
darwinismul, spencerianismul inundă cultura occidentală, tot ce se află acolo. 


Eu 
e Hi s 
Lă / r 
4 2 z 
à 4 f 
Reprezentare Simtire Voinţă 
typt, ef pda tt, ete 
maA Z era AI Petr PD ttf nat dilet 
“ 2 7 E RRL a , 
74 A, Mes t 7, C EE T, tet (e Cpt tpat, Cpe" t, 
Apt te letst “ter ei, DF a ette ad belti a PAA 
LĂ gra Fa 
j ? 7 
Eg . . 
ORA, ner PEA 
CE d 5 [a 
s i % 
Eu 


Înțelegerea a ceea ce trăieşte în evoluţia omenirii va putea fi realizată numai 
atunci când se vor cerceta aceste forţe mai profunde. Atunci se va şti că, în 
Orient, se dezvoltă în chip firesc ceva ce, de fapt, a fost doar viaţă spirituală. 
Atunci, în ţinutul de mijloc s-a dezvoltat ceva ce era dialectic-juridic şi a dat 
naştere ideii de stat, pentru că i se poate aplica. Tocmai asemenea gânditori 
ca Fichte, Schelling, Hegel sunt cei care construiesc cu o uriaşă simpatie 
formațiunile de stat unitare. Atunci însă în Occident îşi face apariţia o cultură 
care provine dintr-o structură sufletească în care Eul este absorbit, se 
desfăşoară sub nivelul gândirii, simţirii şi voinţei, unde se vorbeşte de 
asocieri în viaţa de reprezentare, în viaţa afectivă. Această gândire ar trebui 
să se aplice numai vieţii economice! Aici se află la locul potrivit. S-a procedat 
cu totul greşit atunci când aceasta s-a aplicat mai întâi la cu totul altceva 


decât la viaţa economică. Aici ea este măreaţă, este genială şi, dacă 
Spencer, dacă John Stuart Mill, dacă David Hume, dacă toţi ar fi folosit pentru 
instituţiile vieţii economice tot ce au risipit cu filosofia, ar fi fost grozav. Dacă 
oamenii care trăiesc în Europa Centrală ar fi limitat doar la stat ceea ce le-a 
fost dat în mod natural ca înzestrare şi dacă n-ar fi vrut să cuprindă în acelaşi 
timp şi viaţa spirituală şi viaţa economică, rezultatul ar fi putut fi fost 
grandios. Căci cu ceea ce putea gândi Hegel, cu ceea ce putea gândi Fiehte, 
dacă s-ar fi rămas în cadrul, formațiunii juridic-statale pe care vrem s-o 
delimităm ca formațiune statală într-un organism tripartit [16], am fi putut 
dobândi ceva măreț. Dar, prin faptul că acestor spirite li se năzărise că ar 
trebui să creeze o formaţiune statală în care să intre viaţa economică şi să 
intre şi viaţa spirituală, în locul unor formaţiuni statale reale au apărut 
caricaturi. lar viaţa spirituală a existat, în general, doar ca o moştenire a 
vechiului Orient. Numai că se ignora faptul că se mai trăia încă din această 
moştenire a Orientului. Aşa, de exemplu, ceea ce reprezintă elaborări 
utilizabile ale teologiei creştine, ba chiar elaborări utilizabile în cadrul 
ştiinţelor noastre materialiste, sunt fie o veche moştenire orientală, fie ceva 
înlocuit cu gândirea juridic-dialectică, fie ceva deja preluat, aşa cum au făcut 
Spencer şi Mill, din cultura occidentală, care se pretează în mod deosebit la 
viaţa economică. 

Aşa a fost repartizată pe suprafaţa Pământului gândirea spirituală a vechiului 
Orient, numai că într-un mod instinctiv, cum nu mai poate fi practicată astăzi, 
pentru că astăzi înseamnă decadenţă o gândire dialectic-statală care şi-a 
trăit descompunerea în catastrofa mondială. Căci nimeni nu era mai puţin 
indicat să gândească economic decât discipolii lui Fichte, Schelling şi Hegel. 
Atunci când au început să întemeieze un imperiu care voia să ajungă mare 
mai cu seamă prin economie, ei au fost nevoiţi, fireşte, să cedeze, căci 
acesta nu le fusese dat în chip natural ca înzestrare. Repartizarea s-a făcut 
potrivit cursului istoric al evoluţiei omenirii: gândirea spirituală, gândirea 
statal-politică, gândirea economică în est, centru, vest. Am ajuns în acel 
punct al evoluţiei umane în care asupra întregii umanităţi trebuie să se 
extindă o înţelegere egală a celor trei domenii. Cum se poate întâmpla acest 
lucru? 

Aceasta se poate realiza numai prin cultura iniţiatică, prin noua ştiinţă a 
spiritului, care nu se dezvoltă după criterii unilaterale, ci sintetizează tot ce 
există pe Pământ, focalizând în toate domeniile structura tripartită, care, în 
natură, se evidenţiază de la sine, şi pe care o are în vedere şi în viaţa socială. 
Aceasta nu poate fi însă răspândită prin predispoziţii naturale, ci numai 
lăsând totul în seama celor care pot înţelege asemenea lucruri, care pot cu 
adevărat să trăiască zona spiritualului ca zonă deosebită, zona politică sau 
statală ca zonă deosebită, zona economică tot ca zonă deosebită. Unirea 
oamenilor de pe întregul pământ rezidă în faptul că ceea ce a fost repartizat 
în trei sfere este adunat la un loc în om, el însuşi fracţionând totul în 
organismul social în aşa fel încât acesta să se poată afla în armonie în faţa 
sa. Dar acest lucru nu se poate realiza decât prin instruire în cadrul ştiintei 
spiritului. lar aici ne aflăm în punctul în care trebuie să spunem: Vedem în 
vremurile de demult diferitele personalităţi, le vedem rostind ceea ce este 
spiritul timpului. Dar dacă cercetăm cu adevărat, de pildă, chiar în cadrul 


culturii orientale, găsim că, în fond, în mase trăia instinctiv ceva din structura 
sufletească care se afla într-o concordanţă stranie şi firească cu ceea ce 
rostea fiecare în parte. 

Dar această conlucrare se reduce din ce în ce mai mult. În zilele noastre 
vedem formându-se extrema contrarie. Vedem ridicându-se în mase 
instinctele opuse celor ce sunt benefice pentru omenire. Vedem ridicându-se 
tocmai ceea ce face necesare cele ce pot izvori din individualitatea care 
poate pătrunde până în profunzimile ştiinţei spiritului. Ajutorul nu va apărea 
din instincte, ci numai din acea întelegere de care a vorbit aici dr. Unger 
[17], care este deseori subliniată, şi pe care orice om o poate pune în faţa 
cercetătorului spiritual, dacă acesta se consacră cu adevărat raţiunii 
omeneşti sănătoase. Va apărea astfel o cultură în care fiecare individualitate 
care pătrunde tot mai adânc în profunzimile interne ale lumilor spirituale are 
o importanţă deosebită şi unde cel ce pătrunde astfel în lumile spirituale este 
prețuit ca unul care-şi face meseria. Nu te duci la croitor ca să-ţi faci cizme, 
nici la cizmar ca să te bărbiereşti; de ce să iei ceea ce-ţi trebuie ca o 
concepţie de viaţă de la altcineva decât de la cel ce este iniţiat în acest sens? 
Dar aceasta constituie tocmai ce în prezent este necesar în modul cel mai 
intens pentru salvarea omenirii, deşi este prezentă şi reacţia care spune că 
omenirea încă se mai împotriveşte la ceea ce este benefic pentru ea. Aceasta 
reprezintă lupta crâncenă, situaţia gravă în care ne aflăm. 

In nici o epocă n-a fost mai necesar să se dea ascultare la ceea ce ştie 
individul într-un domeniu sau altul, şi ca pentru viaţa socială să poată acţiona 
cel care ştie ceva într-un domeniu anumit - nu bazat pe credinţa în 
autoritate, ci pe rațiune şi consimţământ raţional. La început însă, instinctele 
se împotrivesc, şi se crede că, prin nivelarea generală, s-ar putea obţine ceva 
salutar. Aceasta este situaţia în care ne aflăm. Aici nu mai poate fi de folos 
nici simpatia sau antipatia, nici exprimarea în sloganuri, nu poate fi de folos 
decât o înţelegere clară a faptelor. Căci astăzi se decid marile probleme, 
problema dacă este importantă personalitatea sau masa. Pentru alte vremuri 
aceasta nu avea nici o relevanţă, căci masa era în acord cu personalităţile; 
personalităţile nu erau decât exponenţii masei. Ne îndreptăm tot mai mult 
spre acele vremuri în care individul trebuie să caute numai în sine însuşi 
sursa a ceea ce trebuie să găsească şi ceea ce, apoi, trebuie să arunce din 
nou în viaţa socială, iar aceasta este numai ultima împotrivire faţă de o 
asemenea evaluare a individualităţii şi a unui număr din ce în ce mai mare de 
individualităti. Putem chiar să vedem cum cele dezvăluite de ştiinţa spiritului 
îşi găsesc pretutindeni dovada în punctul pregnant. Discutăm de asociaţiile 
necesare în viaţa economică, pentru care avem nevoie de o anumită gândire. 
Aceasta s-a dezvoltat în cultura occidentală, prin faptul că gândurile sunt 
lăsate să se asocieze. Dacă cele realizate de John Stuart Mill cu ajutorul 
logicii ar putea fi înţelese, dacă aceste gânduri ar putea fi aplicate la viaţa 
economică, ele s-ar potrivi acolo, s-ar potrivi chiar şi asocierile care nu-şi au 
locul în psihologie. Ştiinţa spiritului urmăreşte realitatea până în ceea ce 
apare astfel în domeniul dezvoltării umane. 

De aceea, ştiinţa spiritului pătrunde cu deplină conştienţă întreaga gravitate 
a actualei situaţii mondiale, ştie ce luptă grea se dă între ceea ce, ca val 
bolşevic care ar duce la nenorocirea omenirii, se împotriveşte la ce poate 


apărea din ştiinţa spiritului ca impulsuri sociale în tripartiţie. În afară de 
acestea două nu mai există o a treia. Între acestea două trebuie să se dea 
lupta. Acest lucru trebuie înţeles. Orice altceva înseamnă decadenţă. Cine 
priveşte imparţial împrejurările în care ne aflăm, trebuie să-şi spună că astăzi 
este necesară unirea tuturor forţelor pentru a putea respinge acest groaznic 
lucru ahrimanic care se împotriveşte culturii spiritului. 

Această construcţie se află aici [18], deocamdată nedesăvârşită. Astăzi, nu 
se poate obţine din ţările centrale ceea ce, până în acest punct, a pus, în 
mare parte, această construcţie în legatură cu ce ne-a parvenit de la statele 
neutre. Trebuie să avem subvenţii din ţările fostei Antante. Trebuie 
dezvoltată înţelegerea pentru ceea ce urmează să devină o cultură unitară, 
care să conţină spirit şi politică şi economie. Căci oamenii trebuie să-i urmeze 
dintr-o pornire unilaterală pe cei care pricep ceva din politică şi economie, 
care nu acţionează doar în spiritul dialecticii, ci pot pătrunde spiritualul şi îşi 
pot permite şi impulsuri economice, nu care vor să întemeieze state în care 
chiar statul ar putea administra. Popoarele occidentale vor trebui să 
înţeleagă că pentru dezvoltarea în direcţia aptitudinii lor speciale în viitor, ca 
sistem economic de asociaţii, sistem pe care tocmai l-au instalat la capătul 
opus, trebuie să dobândească o înţelegere psihologică deplină a elementului 
statal-politic, care are alte origini decât viaţa economică, şi a elementului 
spiritual. Dar la bază se află ţările mijlocii. În regiunile occidentale - nici 
vorbă să ne gândim la Orient - trebuie să se înţeleagă ce se doreşte cu 
această construcţie. De aceea este necesar să ne gândim bine cum trebuie 
să se realizeze preocuparea reală pentru acea cultură menită să pătrundă 
sistemul de învăţământ superior al viitorului şi care s-a dovedit, prin fundarea 
şcolii Waldorf [19], ca o cultură în stare să lumineze sistemul învăţământului 
public. Dar pentru aceasta avem nevoie de sprijinul plin de înţelegere al unor 
cercuri cât mai largi. 

Avem nevoie în primul rând de mijloace materiale. Pentru tot ceea ce, într-un 
sens mai larg sau mai îngust, înseamnă şcoală, este necesară o atitudine pe 
care eu am şi manifestat-o atunci când s-a înfiinţat la Stuttgart şcoala 
Waldorf; la înfiinţare am spus, în cuvântul de deschidere: Această unică 
şcoală Waldorf este bine că o avem, dar în sine nu înseamnă nimic; ea ar 
însemna ceva doar dacă în următorul trimestru am ridica zece asemenea 
şcoli Waldorf, şi apoi altele. Lumea nu a înţeles acest lucru, pentru aşa ceva 
ea nu avea bani. Căci punctul ei de vedere este: Oh, idealurile sunt prea 
înalte şi prea pure pentru ca noi să le atingem cu bani murdari; mai bine îi 
păstrăm în buzunar, acolo e locul potrivit pentru banii murdari. Idealurile, oh, 
acestea sunt mult prea pure, nu pot fi pângărite cu bani! O asemenea 
întruchipare a idealurilor nu poate fi dobândită prin acea puritate ce nu poate 
fi atinsă de bani murdari, aşa încât trebuie să ne gândim de pe acum că am 
rămas cu acea unică şcoală Waldorf care, de fapt, nu are cum să facă 
progrese, pentru că în toamnă ne-am afundat în mari griji financiare. Au fost 
depăşite; dar de Paşti vor apărea din nou. În acest punct ne vom pune după 
un timp relativ scurt întrebarea: Să abandonăm? Şi va trebui să abandonăm 
totul, dacă mai înainte nu se va fi găsit acea înţelegere care să pătrundă 
adânc în buzunar. 


Din această cauză acum se pune problema să trezim înţelegere în această 
direcţie. Nu cred că se va da dovadă de multă înţelegere - aşa cum s-a şi 
văzut - dacă vom spune că vrem ceva pentru construcţia de la Dornach sau 
ceva similar. Dar - şi pentru asta se mai găseşte astăzi înţelegere - dacă se 
doreşte înfiinţarea de sanatorii sau altceva de felul acesta, pentru aşa ceva 
se pot obţine bani, oricât de mulţi! Nu este tocmai ce vrem noi; nu vrem să 
construim, pur şi simplu, sanatorii. Suntem întru totul de acord cu înfiinţarea 
lor în măsura în care este nevoie de ele, dar aici este vorba, mai ales, de 
ocrotirea acelei culturi a spiritului a cărei necesitate va fi dovedită tocmai 
prin ceea ce voia să realizeze acest curs de învățământ superior [20]. De 
aceea, am căutat să impulsionez ceea ce, acum câteva zile, am rezumat în 
expresia: uniunea şcolară universală [21]. Prietenii noştri germani au plecat; 
nu despre ei e vorba în această „uniune şcolară universală“. Este vorba de 
cei care apar ca prieteni, în cea mai mare parte, din toate regiunile lumii 
negermane şi care se mai află aici şi trebuie să înţeleagă expresia „uniune 
şcolară universală“, căci este necesar să construim şcoli peste şcoli în toate 
regiunile lumii în acel spirit pedagogic-didactic care domneşte în şcoala 
Waldorf. Este necesar să putem extinde această şcoală până când vom găsi 
adeziunea la ceea ce dorim să fie aici sistemul de învăţământ superior. 
Pentru aceasta însă trebuie să fim în stare să desăvârşim această construcţie 
cu tot ce ţine de ea şi să putem întreţine în continuare ce este nccesar 
pentru a acţiona aici, pentru a lucra la extinderea diferitelor ştiinţe în spiritul 
ştiinţei spiritului. 

Unii întreabă de câţi bani este nevoie pentru toate acestea. Nu se poate 
spune de câţi bani este nevoie, căci în sus nu există niciodată, în general, o 
limită. Desigur o uniune şcolară universală nu va putea fi înfiinţată doar 
creând un comitet alcătuit din douăsprezece, cincisprezece sau treizeici de 
persoane, care să elaboreze statute frumoase referitor la felul cum urmează 
să acţioneze şi să lucreze o asemenea uniune. Toate acestea nu au nici un 
sens. Eu nu pun preţ pe programe, nici pe statute, ci pe munca oamenilor vii 
care acţionează cu toată înţelegerea. Vom reuşi o dată să înfiinţăm această 
uniune şcolară universală. Ce-i drept, la Londra ne va trebui multă vreme ca 
să ajungem, dar la Haga sau într-un alt asemenea loc, o dată ce s-a creat o 
bază, acei prieteni, care acum vor pleca în Norvegia sau Suedia sau Olanda 
sau în alte ţări, în Anglia, Franţa, America şi mai departe, deci dacă aceşti 
prieteni vor determina pretutindeni, în fiecare om cu care pot intra în 
legatură, convingerea, convingerea întemeiată: o uniune şcolară universală 
trebuie să existe! este posibil. Ar trebui să străbată lumea ca un foc de 
mirişte ideea că o uniune şcolară universală trebuie să ia fiinţă pentru 
procurarea mijloacelor materiale necesare culturii spiritului de care este 
vorba aici. Dacă de unul singur poţi convinge sute şi sute de oameni despre 
atâtea şi atâtea lucruri, de ce nu s-ar putea acţiona individual, într-un timp 
scurt - căci decăderea se petrece atât de rapid, încât nu ne mai rămâne la 
dispoziţie decât un timp scurt -, asupra multora, astfel ca, dacă peste câteva 
săptămâni am veni la Haga, să vedem cât de mult s-a răspândit convingerea 
că apariţia unei uniuni şcolare universale este necesară şi că nu lipsesc decât 
mijloacele necesare. Ceea ce se doreşte la Dornach reprezintă o necesitate 
istorică. Atunci când va exista o opinie unanimă în această privinţă vom 


putea vorbi de inaugurarea unei uniuni şcolare universale. Înfiinţarea de 
comitete şi decizia de a realiza o uniune scolară universală, toate acestea 
sunt utopii şi nu au nici un rost; dar a acţiona de la om la om şi a răspândi 
opinia necesităţii unei asemena uniuni, aceasta este ceea ce trebuie să 
preceadă realizarea ei. Ştiinţa spiritului trăieşte prin realităţi. De aceea ea nu 
se lansează în proiecte programatice, ci atrage atenţia asupra a ceea ce 
trebuie să se petreacă în cazul realităţii - doar oamenii sunt nişte realităţi -, 
în oameni, pentru ca o asemenea cauză să poată avea perspective. 

Aşadar, despre aceasta este vorba, să învăţăm, în sfârşit, din ştiinţa 
spiritului, cum să trăim în viaţa reală. Nu mă voi lansa niciodată în 
fundamentarea pur utopică a uniunii şcolare universale, ci voi împărtăşi 
întotdeauna părerea că ea poate apărea abia atunci când un număr suficient 
de mare de oameni vor fi convinşi de necesitatea sa. Pentru ca ceea ce este 
necesar pentru omenire - aşa cum a reieşit din cursurile noastre de 
învăţământ superior - să se poată realiza, pentru aceasta trebuie fondată 
uniunea scolară universală. În acest sens as vrea să fac să pătrundă astăzi 
cele spuse de mine în conştienţa celor prezenţi aici, de care ne legăm 
speranţa şi dorinţa ca ei să poarte totul mai departe în lume. Uniunea şcolară 
universală poate fi răspunsul lumii la ceea ce va apărea ca o întrebare, dar ca 
o întrebare extrasă din forţele reale ale devenirii umane, adică ale istoriei 
omenirii. Aşadar, fie ca uniunea şcolară universală să aibă soarta convingerii 
pe care aţi putut s-o dobândiţi aici în ultimele trei săptămâni! Aceasta am 
vrut să vă spun astăzi. 

CONFERINŢA a Il-a 

Dornach, 22 octombrie 1920 

O dată cu secolul al XV-lea, dezvoltarea omenirii civilizate din emisfera 
nordică cunoaşte o nouă eră, în care individualitatea omului este cea care 
trebuie să se formeze din ce în ce mai mult în deplina conştienţă a Eului. 
Forţele care modelează această conştienţă individuală a Eului vor deveni mai 
puternice, şi toate fenomenele vieţii, şi anume, în primul rând, cele ale vieţii 
în general, se desfăşoară sub semnul acestei formări a individualităţii. Dar 
aceasta nu înseamnă altceva decât că şi ceea ce ne vine din lumile spirituale 
şi pătrunde în lumea noastră fizică evoluează în aşa fel, încât, în întreaga 
omenire, uman-individualul ajunge să se impună. Căci nu este vorba doar că 
oamenii pot gândi într-un mod egoist: devenim individualităţi, ci de faptul că 
întreaga dezvoltare a omenirii trebuie să cunoască o asemenea evoluţie, 
încât individualul oamenilor să intervină în această dezvoltare. Fiecare 
perioadă, fiecare epocă, pe care o putem urmări pe parcursul evoluţiei 
omenirii, are particularitaţile ei deosebite după cum a dezvoltat un caracter 
sau altul, ca acum individualitatea. Aceste particularităţi pecetluiesc 
dezvoltarea omenirii prin modul în care forţele spirituale acţionează asupra 
vieţii pământesti fizice. Dar tocmai prin omogenizarea pe care o reprezintă 
acum fiecare om în parte, în care individualitatea trebuie să se releve, în care 
conştienţa Eului trebuie să se dezvolte pe deplin, în care sufletul conştienţei 
trebuie să se contureze, să se închidă în sine, particularităţile deosebite ale 
acestei epoci nu mai sunt dirijate ca în epocile anterioare de către lumea 
spirituală, ci acum ies la iveală lucruri cu totul deosebite în cadrul dezvoltării 
omenirii. lar omul, care prin dezvoltarea individualităţii sale a fost educat în 


vederea libertăţii sale, trebuie să ia din ce în ce mai mult atitudine în mod 
conştient fată de ceea ce rezultă de aici. Este vorba, în special, de faptul că 
este necesar să se formeze o viaţă socială, dar din punctul nostru de vedere, 
trebuie să spunem, o viaţă socială profund întemeiată lăuntric, deşi forţele 
egoiste ale sufletului conştienţei care se opun vieţii sociale se ridică din ce în 
ce mai evident din profunzimile existenţei. Pe de o parte, sunt prezente 
puternicele forţe egoiste ale sufletului conştienţei, pe de altă parte, se 
impune tot mai mult necesitatea de a întemeia în mod conştient o viată 
socială. Şi trebuie să se ia atitudine în mod conştient faţă de tot ce poate 
stimula această convieţuire socială. Am arătat deja de-a lungul timpului [22], 
din cele mai deosebite puncte de vedere, cât de diferită este poziţia omului 
occidental, a omului din centrul Europei şi a omului estic faţă de întreaga 
evoluţie a omenirii. Am arătat în modurile cele mai diverse ce îi este astăzi 
propriu omului estic, ce îi este propriu omului din centrul Europei, ce îi este 
propriu omului vestic. Să relevăm acum un fenomen care ne poate arăta 
chiar şi numai în mod exterior cum coexistă aceste diferențieri ale omenirii în 
lumea civilizată. 

Ştim că sub influenţa modului de gândire modern din ştiinţele naturii în 
domeniul vieţii sociale s-a dezvoltat un anumit element al concepţiei despre 
viaţă care îşi găseşte expresia deosebit de intens în masele largi ale 
proletariatului, format în epoca noastră maşinistă, în epoca noastră 
intelectuală. Tot ce poate fi luat în considerare în ceea ce priveşte problema 
socială am prezentat în prima parte a lucrării Aspecte centrale ale 
problemei sociale. Astăzi aş vrea să mă refer doar la diferenţierea 
concepţiei unor largi mase de oameni cu privire la această problemă. Aici am 
evidenţiat clar concepţiile sociale ale proletariatului, care, la rândul lor, 
influenţează alte cercuri ale populaţiei; apoi am delimitat clar, faţă de altele, 
concepţia despre viaţă din ţările occidentale, şi anume din ţările anglo- 
saxone. In aceste ţări, sub influenţa epocii maşiniste moderne şi a industriei, 
s-a format concepţia materialistă despre viaţă. Dar această concepţie asupra 
vieţii s-a format în aşa fel, încât se află complet sub semnul luptelor 
economice, întrucât este în întregime străbătută de reprezentări economice, 
idei economice, lupte economice. Aceasta este marca a ceea ce se petrece în 
cadrul lumii socialiste a Occidentului anglo-saxon. Întrucât viaţa economică a 
fost caracteristica de până acum a vieţii publice contemporane în general, 
impulsurile socialismului au apărut şi datorită condiţiilor de viaţă ale 
proletariatului anglo-saxon. Impulsurile care se exprimă, de pildă, acum în 
marea mişcare grevistă au importanţă tocmai în lumina a ceea ce prinde 
formă în Occident. Chiar dacă ar putea fi aplanate discrepanţele existente 
aici, aplanarea ar fi doar aparentă; efecte cât se poate de importante ar 
emana tocmai de la forţele profunde implicate în aceste lupte. Şi dacă, cu 
toată predispoziția Occidentului, din aceste impulsuri nu se cristalizează 
concepţii de viaţă propriu-zise, putem totuşi să percepem cum şi acele 
concepţii de viaţă care se formează şi s-au format în cadrul ultimei perioade 
au primit un imbold din partea a ceea ce există aici ca impulsuri. 

Deşi născut în Europa Centrală şi ridicat din curentul de gândire central- 
european, Karl Marx [23]a trebuit să meargă în Anglia pentru a prelua ceea 
ce se dezvoltase acolo ca impulsuri de viaţă. El le-a prefăcut însă într-o 


concepţie de viaţă. În regiunile vestice, marxismul, ca o concepţie despre 
viaţă, a ajuns mai puţin la o existenţă exterioară; el a ajuns la existenţă 
exterioară în centrul Europei. Aici a căpătat pe deplin, în ţelurile social- 
democraţiei, caracterul de concepţie asupra vieţii. Ceea ce în Occident sunt 
impulsuri economice care duc la lupte economice a fost anatemizat în 
reprezentări juridic-statale, în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi 
în secolul al XX-lea. O asemenea concepţie marxistă despre viaţă a cuprins 
marea masă a populaţiei. A trecut însă şi în est; în Europa se conturează deja 
caracterul oriental. lar acolo s-a dezvoltat într-o altă formă. Economic în 
Occident, politic-statal în centru, în est marxismul capătă în mod evident un 
caracter religios. Dacă n-ar exista acea falsificare care s-a manifestat atât în 
„inundarea“ estului de către Petru cel Mare [24], ca şi acum cu Lenin şi 
Troțki [25], dacă n-ar exista această falsificare care apare tocmai pentru că 
ceea ce se impune ca bolşevism este import străin, s-ar vedea mult mai clar 
că în acest bolşevism rezidă şi astăzi un puternic element religios, care, ce-i 
drept, este în întregime materialist religios, dar care acţionează cu vechile 
impulsuri religioase şi va acţiona în continuare cu aceste impulsuri, şi îşi va 
arăta toată oroarea trecând prin întreaga Asie, tocmai pentru că acţionează 
cu furia unui impuls religios. In Occident, impulsul social este economic, în 
centrul Europei este statal-politic, din Rusia şi până în Orient, peste Asia, 
acţionează cu o furie religioasă. In comparaţie cu aceste impulsuri, care 
străbat evoluţia omenirii, multe altele sunt cât se poate de neînsemnate. lar 
cel care nu vede în asemenea lucruri, cum este actuala grevă a minerilor 
englezi, ceva simptomatic în cel mai propriu sens, acela nu înţelege absolut 
deloc cum forţe mai profunde „scurmă“ în întreaga noastră evoluţie 
temporală. 

Dar toate aceste lucruri, care pot fi atât de bine descrise exterior, îşi au 
dedesubturile lor mai profunde în lumea spirituală. Viaţa mai nouă a omenirii 
poate fi inţeleasă numai dacă se înţelege această articulare într-un economic 
occidental, într-un statal-politic-juridic în centrul Europei şi într-un element 
religios în est, care, de fapt, este momentul spiritual aşa cum poate fi trăit în 
Orientul decadent. Acest lucru se vădeşte atât de pregnant, încât trebuie să 
spunem: Pentru Occident este firesc - şi bine fundamentat - ca el să aibă tot 
ce tine de economic; din acest motiv, pentru centru simpla aspirație 
economică nu poate avea nici un succes, pentru că aici orice asemenea 
aspirație capătă un caracter statal-politic; în estul Europei, marele eşec 
exterior s-a datorat faptului că, prin tradiţiile lui Petru cel Mare, ceea ce 
provine propriu-zis dintr-un impuls spiritual-religios, panslavismul, slavofilia, 
a căpătat un caracter politic, de stat. In spatele acestui caracter statal, care a 
împins în faţă tot ce a evoluat mai îngrozitor în estul european, în spatele 
acestui caracter statal, care încă de la Petru cel Mare şi-a pus pecetea pe 
toată aspiraţia estică, dincolo de toate aeestea se află, în fond, tendinţa 
spirituală a continuării religiozităţii spirituale tipice pentru Bizanţ. Chiar şi 
fenomenele singulare din viaţa istorică pot fi înţelese numai dacă pot fi 
văzute în această lumină. Se poate spune: Într-o anumită măsură, tot ce se 
află în Europa, chiar şi mai spre vest, ba chiar şi în Franţa, poate fi socotit ca 
aparţinând centrului european, căci pentru Occident caracteristic este, de 
fapt, anglo-saxonismul. lar anglo-saxonismul îşi urmăreşte întru totul 


instinctele, cu impulsurile fireşti în dezvoltarea omenirii din ultimele trei până 
la patru secole şi mai departe. Aceste impulsuri au făcut ca tocmai în 
Occident să se poată dezvolta cel mai bine tot ce a fost impus vieţii sociale 
de către modul de gândire modern din ştiintele naturii cu toate cuceririle 
sale. Acest mod de gândire, împreună cu caracterul anglo-saxonismului, a 
fondat dominaţia mondială a acestuia. Tot ce s-a manifestat ca avânt 
strălucit al sistemului de transporturi, comerţ, industrie, tot ce a dus la marile 
colonizări, a apărut tocmai din confluenţa modului de gândire din ştiinţele 
naturii cu anglo-saxonismul. Şi acest lucru a fost resimţit profund în 
instinctele Occidentului. Se poate chiar releva un punct nodal al dezvoltării 
istorice moderne, anul 1651, când genialul Cromwell a provocat prin legea 
navigaţiei acea configuraţie din sistemul maritim englez, şi din întregul 
sistem comercial englez, care a pus temeiul a tot ce a apărut ulterior în 
Occident; şi se mai poate releva cum, s-ar putea spune, din motive exterior 
inexplicabile, tocmai când s-a înălţat steaua lui Napoleon, sistemul maritim 
francez a suferit cele mai mari pierderi. Ceea ce se întâmplă în Occident are 
loc tocmai din cauza forţelor care acţionează în direcţia dezvoltării omenirii, 
datorită unui mod de gândire absolut economic, unor impulsuri economice de 
reprezentare. De aceea trebuie să i se supună tot ce vine din centru şi nu 
este gândit pornind de la puncte de vedere economice, ci juridic-politic- 
militare. Ca exemplu concludent, vedem cum, sub aspect politic-militar, de 
pe continentul european Napoleon opune blocada continentală împotriva a 
ceea ce rezultase din legea lui Cromwell cu privire la navigaţie. Legea 
navigației a fost gândită şi creată din instincte pur economice [26]. Blocada 
continentală [27] a lui Napoleon de la începutul secolului al XIX-lea este o 
idee politică; dar o idee politică este ceva care ajunge din timpurile mai vechi 
până în epoca modernă, este un adevărat anacronism. De aceea, nici 
această idee politică opusă ideii moderne din care a apărut legea cu privire la 
navigaţie nu poate avea succes. În schimb, în Occident, unde se gândeşte 
economic în sensul timpurilor moderne, lucrurile politice, chiar dacă 
evoluează într-un sens nefavorabil, nu au avut un efect păgubitor. 

să ne referim, de pildă, la faptul că, din Europa, Franţa a făcut colonii în 
America de Nord. A pierdut aceste colonii în favoarea Angliei. Coloniile s-au 
eliberat din nou. Prima colonizare franceză, cea din secolul al XVIII-lea, a 
reprezentat o acţiune politică; n-a dat roade. Colonizarea engleză în America 
de Nord a pornit din impulsuri pur economice. Politicul n-avea decât să 
eşueze. America de Nord s-a eliberat din nou. De-acum nu mai exista un 
context politic. lar contextul economic n-a avut deloc de suferit. 

Aşa se articulează lucrurile în cadrul dezvoltării omenirii. lar noi putem să 
spunem fără teama de a greşi: istoria arată şi ea că, dacă doi oameni fac 
acelaşi lucru, nu înseamnă că au acţionat în acelaşi sens. Atunci când 
Cromwell a realizat la momentul potrivit, din impulsuri economice, legea sa, 
am putea spune, brutală, extrem de tiranică pentru alte ţări, cu privire la 
navigaţie, această lege a izvorât dintr-o gândire economică. Când, în cadrul 
dezvoltării recente, Tirpitz [28] a creat marina germană, totul a fost gândit 
politic, pur politic, împotriva oricărui impuls economic, ba chiar împotriva 
oricăror instincte economice. Astăzi, toate acestea au fost măturate de pe 
suprafaţa Pământului, pentru că au fost gândite şi proiectate împotriva 


cursului dezvoltării omenirii. Şi astfel apare această, am putea spune, triplă 
articulaţie: în est, astăzi în decădere, ceva ce trimite înapoi la vechile timpuri 
şi are un caracter spiritual; în centru, ceva ce astăzi este deja perimat, care 
ia, mai mult sau mai puţin, forma de politic juridic-militar, de statal; în 
Occident, statul este în continuare doar un element decorativ, politicul nu are 
nici o importanţă reală; prevalează gândirea economică. În timp ce Germania 
s-a dus de râpă pentru că statul a absorbit economia, pentru că industriaşii, 
comercianții s-au dat la fund şi şi-au plecat capul sub puterea statului, vedem 
cum, în Occident, statul este absorbit de economic, şi totul este inundat de 
viaţa economică. Privită din exterior, astfel se prezintă lumea civilizată de 
astăzi. Dar ceea ce poate fi privit astfel este, în cele din urmă, doar ceea ce 
este adus la suprafaţă din subteranele lumii spirituale. În dezvoltarea 
spirituală a timpurilor recente, totul urmâreşte să releve individualitatea: în 
Occident individualitatea se desfăşoară după modelul occidental, modelul 
economic; în centru, individualitatea este relevată după modelul statal- 
politic-militar astăzi deja perimat; individualitatea estului se manifestă după 
modelul perimat, după modelul vechii spiritualităţi, absolut decadentă. Toate 
acestea trebuie transmise de către lumea spirituală. Şi sunt tansmise prin 
faptul că, atât în vest, cât şi în est - să vorbim mai întâi de aceste două zone 
- apare un fenomen specific, de o importanţă profundă. Aceasta înseamnă că 
se nasc extrem de mulţi oameni care nu au trecut prin circuitul reîncarnarii. 

Vedeţi, de aceea este atât de dificil să aduci în discuţie o problemă cum este 
reîncarnarea, pentru că nu poţi vorbi de ea în sensul abstract, agreat astăzi, 
deoarece aceasta ne conduce la cea mai importantă realitate din dezvoltarea 
omenirii, dar care permite excepţii, şi vedem atât în est, cât şi în vest - 
despre centru vom mai vorbi zilele acestea - că astăzi se nasc oameni cu 
care nu poţi să te confrunţi în aşa fel încât să spui: În aceşti oameni trăieşte 
în modul cel mai normal o individualitate care a fost aici într-o viaţă 
anterioară şi iarăşi într-o altă viaţă anterioară, care va fi într-o viaţă viitoare 
şi iarăşi într-o viaţă viitoare. Aceste reîncarnări reprezintă mersul firesc al 
dezvoltării omenirii, dar şi ele cunosc excepţii. Ceea ce ni se arată sub formă 
umană nu trebuie să fie întotdeauna ceea ce arată aparenţa exterioară. 
Putem întâlni oameni care, de fapt, numai după aparenţa exterioară au o 
formă umană, care sunt supuşi unor vieţi pământene reluate; în realitate, 
sunt corpuri omeneşti cu trup fizic, eteric, astral, dar în ei se încarnează alte 
entităţi, entităţi care se folosese de aceşti oameni, pentru a acţiona prin ei. În 
Occident există, într-adevăr, un mare număr de asemenea oameni, care, în 
fond, nu sunt, pur şi simplu, oameni reîncarnaţi, ci sunt purtătorii unor 
entităţi ce denotă o evoluţie prematură, care ar trebui, de fapt, să apară sub 
formă umană abia într-un stadiu ulterior de dezvoltare. Aceste entităţi nu 
folosesc întreg organismul uman, ci folosesc cu predilecție sistemul 
metabolic al acestora. Dintre cele trei mădulare ale naturii umane, ele 
folosesc sistemul metabolic în aşa fel, încât acţionează prin intermediul 
acestor oameni până în lumea fizică. Asemenea oameni arată şi exterior, 
pentru cel care poate aprecia corect viaţa, că aşa stau lucrurile cu ei. Aşa se 
întâmplă, de pildă, cu un mare număr de oameni care aparţin societăţilor 
secrete anglo-saxone - rolul acestor societăți secrete l-am discutat în ultimii 
ani în repetate rânduri [29]; membri ai unor asemenea societăţi secrete sunt, 


de fapt, purtătorii unor existenţe premature, care, prin sistemul metabolic al 
anumitor oameni, acţionează asupra lumii şi-şi caută un câmp de acţiune prin 
intermediul corpurilor celor care nu trăiesc în reîncarnări normale. La fel stau 
lucrurile şi cu unele personalităţi care dau tonul în anumite secte foarte 
răspândite, cu mare aderenţă în Occident, formate din oameni de acest tip. 
In modul acesta acţionează în oamenii de astăzi o cu totul altă spiritualitate. 
Adoptarea unei atitudini faţă de viaţă din aceste puncte de vedere va fi o 
misiune esenţială. Nu trebuie să se creadă în mod abstract că oamenii, fără 
excepţie, sunt supuşi pretutindeni unor vieţi pământene repetate. Aceasta ar 
însemna să nu-i atribui aparenţei exterioare tocmai caracterul de aparenţă. A 
merge pe urmele adevărului înseamnă chiar şi în asemenea cazuri a căuta 
adevărul, realitatea, acolo unde aparenţa exterioară înşeală în aşa măsură, 
încât entitătile de alt tip decât este omul prezentului se întrupează în 
înfăţişarea de om, şi aceasta prin intermediul sistemului metabolic; dar ele 
actionează apoi şi în sistemul ritmic şi în sistemul neuro-senzorial. Există trei 
feluri de entităţi de acest tip, care se întrupează prin intermediul sistemului 
metabolic al diferitor oameni din Occident. 

Primul tip îl reprezintă spiritele care vădesc o deosebită putere de atracţie 
faţă de ceea ce constituie forţele elementare ale Pământului, care au o 
aplecare, o afecţiune pentru aceste forţe, care pot, deci, să „adulmece“ cum 
poate fi realizată o colonizare potrivit condiţiilor naturale ale climei şi 
celorlalte condiţii de pe Pământ, sau cum poate fi înfiripată acolo o relaţie 
comercială şi aşa mai departe. 

Un al doilea tip de astfel de spirite sunt cele care-şi trasează ca sarcină să 
reprime conştienţa de sine, în cadrul zonei asupra căreia acţionează, să nu 
permită sufletului conştienţei să se formeze şi să provoace prin aceasta şi în 
mediul ambiant al celorlalţi oameni, printre care aşa ceva se răspândeşte 
epidemic, o anumită manie de a nu recunoaşte adevăratele motive ale 
acţiunilor lor. S-ar putea spune că un raport cu totul şi cu totul nereal sau un 
document fals ca cel al profesorilor de la Oxford [30], care a fost făcut public 
în ultimele zile, un document cu totul şi cu totul mincinos, ar putea fi 
considerat ca aparţinând strădaniei acestui element nereal, care nu vrea să 
se sprijine pe impulsurile propriu-zise, ci face un melanj al acestor impulsuri 
şi pecetluieşte cuvinte frumoase, în timp ce dedesubt nu se află, în fond, 
nimic altceva decât impulsuri neadevărate. Prin aceasta nu afirm că aceşti 
profesori, poate de toată isprava - nu le atribui măreţe impulsuri ahrimanice 
- sunt purtătorii unor asemenea entităţi premature; dar în ei se află tendinţa 
de a fi ucenici ai unor asemenea entităţi. Aşadar, aceste entităţi se 
încarnează prin sistemul ritmic al anumitor oameni din Occident. 

A treia categorie de entităţi care acţionează în Occident este cea care 
urmăreşte să-l facă pe om să uite care sunt aptitudinile sale individuale - 
acele aptitudini pe care le aducem cu noi din lumile spirituale atunci când 
păşim în existenţa fizică prin concepţie şi naştere - şi să-l determine, mai 
mult sau mai puţin, să devină şablonul naţionalităţii sale. Acest al treilea tip 
de entităţi îşi propune ca misiune specială să nu-l lase pe om să ajungă la 
spiritualitatea individuală. 

Aşadar, în timp ce primul tip de entităţi are o afecţiune faţă de factorul 
elementar al Pământului, al climei şi aşa mai departe, al doilea tip de entităţi 


are o înclinaţie deosebită de a cultiva un anumit element superficial, nereal, 
iar al treilea tip de entităţi de a distruge capacităţile individuale şi de a face 
din oameni şabloane, expresia naponalităţii lor; a rasei lor. Acest din urmă tip 
de entităţi se încarnează în Occident prin sistemul capului, prin sistemul 
neuro-senzorial. Avem aici ceea ce am luat în considerare din diferite 
unghiuri de vedere în mod exterior, tocmai ca o trăsătură a lumii occidentale, 
pe care am caracterizat-o prin aceea că, aş spune, cunoaştem un număr mai 
mare de oameni, risipiţi în societăţi secrete, în secte şi altele asemănătoare, 
a căror umanitate constă în faptul că în cazul lor nu avem de-a face, pur şi 
simplu, cu reîncarnări, ci cu existenţa unui anumit gen de încarnare a unor 
entităţi premature în dezvoltarea lor pe Pământ, care, de aceea, creează un 
mediu educativ deosebit, respectiv radiază epidemic particularităţile lor 
deosebite asupra celorlalţi oameni. Aceste trei entităţi diferite acţionează 
exclusiv prin oameni, iar noi înţelegem caracterele oamenilor numai dacă 
ştim ceea ce am spus acum, dacă se ştie că ce trăieşte în viaţa publică nu 
poate fi explicat, pur şi simplu, aşa cum vrea filistinul, ci prin pătrunderea 
unor asemenea forţe spirituale. 

Faptul că tocmai aceste trei tipuri de forţe, de fiinţe, apar la suprafaţă în 
Occident pe această treaptă deosebită de dezvoltare prin intermediul 
oamenilor, este favorizat de împrejurarea că acestui Occident îi incumbă să 
dezvolte în mod special gândirea economică. Aş spune că viaţa economică 
este baza şi solul din care poate ţâşni aşa ceva. Dar care sunt sarcinile pe 
care şi le asumă aceste entităţi? 

Ele îşi propun să perpetueze întreaga viaţă ca simplă viaţă economică, să 
stârpească treptat tot ceea ce există ca viaţă spirituală, tocmai acolo unde 
ea este mai intensă, atrofiată în abstractul puritanismului; să stârpească 
viaţa spirituală, să tocească treptat viaţa politic-statală şi să absoarbă totul 
prin intermediul vieţii economice. În Occident, aceşti oameni, care apar într- 
un asemenea mod în lume, sunt duşmanii şi adversarii propriu-zişi ai 
impulsului tripartiţiei. Primul tip de entităţi nu permite evidenţierea unei vieţi 
econonuce, care se prezintă ca ceva independent alături de veriga statal- 
juridică şi de cea spirituală a organismului social. Al doilea tip de entităţi, 
care-şi propune ca sarcină de predilecție superficialitatea, frazeologia, 
falsitatea, nu vrea să permită ca, alături de viaţa economică, să se ridice o 
viată statală democratică de sine stătătoare. Al treilea tip de entităţi, care 
oprimă capacităţile individuale, care nu vrea ca omul să fie altceva decât un 
fel de şablon al rasei sale, al naţionalităţii sale, acţionează împotriva 
emancipării vieţii spirituale, a poziţiei de sine stătătoare a vieţii spirituale. 
Există în Occident astfel de puteri care acţionează în acest mod împotriva 
impulsului tripartiţiei organismului social. Celui care vrea să lucreze într-un 
sens mai profund pentru răspândirea impulsului tripartitiei trebuie să-i fie clar 
că nu poate acţiona altfel, ci trebuie să ţină seama de asemenea factori 
spirituali, care sunt prezenţi în dezvoltarea omenirii. Forţelor la care trebuie 
să se apeleze atunci când se doreste să se intervină în dezvoltarea omenirii 
nu li se opun numai lucruri pe care le poate observa filistinul rigid, ci şi lucruri 
care nu se deschid decât unei cunoaşteri prin spirit. La ce ajută faptul că, în 
prezent, oamenii consideră aceasta o superstiție şi nu vor să audă nimic 
atunci când se vorbeşte de asemenea entităţi spirituale care pătrund prin 


intermediul oamenilor? Dar aceste entităţi spirituale sunt aici! lar cine nu 
vrea să urmărească viaţa cu sufletul adormit, ci cu sufletul treaz, acela poate 
vedea pretutindeni acţiunile acestor entităţi. N-ar trebui decât ca, percepând 
prezenţa acestor acţiuni, să ne convingem de existenţa cauzelor! Aceasta 
este, în primul rând, caracteristica Apusului. Apusul evoluează în felul acesta 
tocmai pentru că trăieşte în cea mai elementară formă de exprimare a epocii 
moderne, reprezentarea economică, gândirea economică. 

Odinioară, Estul a avut o grandioasă viaţă spirituală. Orice spiritualitate, cu 
excepţia antroposofiei şi ceea ce vrea să ia o formă nouă, orice spiritualitate 
a lumii civilizate este, în fond, moştenirea Orientului. Dar gloria propriu-zisă a 
acestei vieţi religios-spirituale era prezentă în Orient încă din timpuri foarte 
vechi. lar astăzi tocmai omul răsăritului, până în Rusia, se află într-o ciudată 
dilemă, pentru că, pe de o parte, încă mai trăieşte, prin moştenirea sa, în 
vechiul element spiritual, şi pentru că, pe de altă parte, asupra sa acţionează 
ceea ce vine din epoca modernă a dezvoltării omenirii, antrenarea orientată 
spre individualitate. Aceasta determină în răsărit o accentuată decădere a 
umanităţii, face ca, într-o oarecare măsură, omul să nu poată deveni un om 
deplin, ca pe grumazul său, al acestui oriental, până în Rusia, să apese ceea 
ce este moştenirea spirituală a timpurilor străvechi. lar aceasta face ca 
astăzi, când conştienţa sa slăbeşte, când se află în stare de somn sau de vis 
sau într-o stare mediumnică frecventă, aici, în Orient, orientalul să nu fie 
impregnat, ca în Occident, de o altă entitate, dar ca această entitate să-i 
influenţeze viaţa sufletească. În timp ce, în Occident, entitătiile apărute 
prematur sunt de trei tipuri, pe care le-am enumerat şi care acţionează 
acolo, în Orient entităţile care apar sunt entităţi retardate, care şi-au avut 
desăvârşirea în trecut, sunt entităţile rămase în urmă şi care îi apar acum 
orientalului în stare meditimnică, în vis, sau îl copleşesc şi fără să viseze, fără 
influenţă mediumnică, pur şi simplu prin faptul că pătrund în somn; omul, în 
stare de veghe, poartă în sine inspiraţia venită de la asemenea entităţi, deci, 
intr-o anumită măsură, ziua este inspirat de postacţiunile unor asemenea 
entităţi, care vin peste el în timpul nopţii. 

Există şi aici trei tipuri de entităţi care acţionează în Orient şi care, la rândul 
lor, au o influenţă puternică. În timp ce, în apus, trebuie să ne referim direct 
la oameni individuali prin care se încarnează aceste entităţi, în Orient avem 
de-a face cu un tip de ierarhie care poate apărea celor mai diferiţi oameni. 
Din nou îi apar omului trei tipuri de entităţi, dar nu sunt entităţi care se 
încarnează prin oameni, ci sunt entităţi care pot să-l şi inspire în timpul 
somnului de noapte. 

Primul tip de asemenea entităţi este cel care împiedică omul să ia complet în 
stăpânire corpul său fizic, care-l împiedică să se lege de economic, de 
relaţiile publice ale prezentului. Acestea sunt entităţile care vor să împiedice 
în Orient viaţa economică aşa cum o cere organismul social tripartit. 

Al doilea tip de entităţi sunt cele care scot la iveală o fiinţă devenită deja 
supraindividuală, un fel de egoism - dacă pot folosi acest cuvânt paradoxal - 
neegoist, care este cu atât mai rafinat cu cât apare foarte frecvent la oamenii 
din Orient, care-şi atribuie lor înşile tot altruismul posibil, un altruism care 
este însă un egoism deosebit de rafinat. Ei vor să fie foarte buni, cât se poate 


de buni. Şi acesta este un sentiment egoist. Este ceva care poatc fi definit 
prin paradoxul: un egoism neegoist, un egoism provocat de altruism. 

Cel de-al treilea tip de entităţi care-i apar omului din răsărit este reprezentat 
de acele fiinţe care ţin viaţa spirituală departe de Pământ, care răspândesc 
printre oameni o atmosferă mistică apăsătoare, aşa cum poate fi întâlnită în 
Orient în zilele noastre. La rândul lor, aceste trei tipuri de entităţi, care 
acţionează dinspre lumea spirituală şi nu se încarnează în oameni, sunt 
duşmanii organismului social tripartit. Aşa încât, impulsul tripartitiei este 
încorsetat dinspre Orient de partea spirituală, iar dinspre Occident de partea 
umană, în modul descris. Aşadar, vedem ce stă la baza diferenţierii în ceea 
ce priveşte fundamentele spirituale. 

La toate acestea vom mai adăuga ceea ce, din centrul european, este ostil 
tripartiţiei, pentru ca, treptat, să dobândim şi din punct de vedere spiritual o 
reprezentare despre felul cum trebuie să te dotezi pentru ca ideea tripartiţiei 
să poată aduce cu adevărat forţelor oponente - fie că pornesc dinspre lumea 
spirituală, ca în Orient, fie dinspre oameni, ca în Occident, sau într-un alt 
mod, aşa cum voi descrie mâine, din centrul Europei - un impuls, care este 
atât de necesar pentru dezvoltarea omenirii. Ce atitudine trebuie să adopţi 
faţă de asemenea lucruri aflăm dacă ne înarmăm cu idei. 

CONFERINŢA a Ill-a 

Dornach, 23 octombrie 1920 

Am atras atenţia ieri, dintr-un alt punct de vedere decât cel folosit până 
acum, asupra deosebirilor care există între popoarele actualei lumi civilizate. 
Am arătat cum este dirijată individualizarea omului de către lumile spirituale 
în cel de-al cincilea interval postatlantean, cum, în Occident, intervin anumite 
entităţi, fiind împinse înainte într-un mod nereglementar prin intermediul 
oamenilor, entităţi care, deşi sunt mai evoluate decât aceştia, se întrupează, 
din anumite interese, în oameni pentru a contracara adevăratele impulsuri 
ale prezentului, impulsurile tripartiţiei organismului social. 

Am atras atenţia şi asupra modului diferit în care, în Orient, anumite entităţi 
se impun, e drept, nu prin intermediul oamenilor, entităţi care şi-au avut 
importanţa lor în trecutul îndepărtat, dar care acum vor să influenţeze viaţa 
oamenilor, asupra felului în care acţionează acestea asupra lor, datorită 
structurii sufleteşti deosebite a celor care trăiesc în Orient, fie într-un mod 
mai mult sau mai putin conştient, lucrând ca imaginaţiune în conştienţa unor 
oameni din răsărit, fie acţionând în timpul somnului asupra Eului uman, 
asupra corpului astral şi impunându-se, fără ca oamenii s-o ştie, în efectele 
ulterioare din starea de veghe şi introducând în felul acesta tot ce se opune 
unui progres normal al omenirii în Orient. Aşa încât putem să spunem: În 
Occident s-a pregătit de mult, într-un anumit fel, un gen de legătură cu 
Pământul a unor oameni de tipul celor pe care i-am descris ieri, care sunt 
răspândiţi în acele locuri şi îndeplinesc funcţii de conducere în special în 
secte, care au o poziţie conducătoare în societăţi secrete şi altele asemenea. 
In Orient există anumite personalităţi conducătoare care, tocmai sub 
influenţa unor asemenea fiinţe din trecutul îndepărtat care apar în 
imaginaţiuni, influenţează actuala dezvoltare culturală. Dacă se doreşte 
înţelegerea modului cum s-au „înfipt“ oarecum oamenii din centrul european 
între vest şi est, trebuie să se analizeze mai atent condiţiile spirituale care 


servesc acolo ca temelie şi tot ce se exprimă, rezultând din aceste condiţii 
spirituale, în lumea fizică, sensibilă. 

V-am făcut atenţi asupra faptului că viaţa străvechiului Orient era o viaţă 
spirituală, că omul din Orientul străvechi avea o viaţă spirituală extrem de 
evoluată, o viaţă spirituală care izvora din concepţia nemijlocită a lumilor 
spirituale, că, apoi, această viaţă spirituală a continuat să existe ca 
moştenire, a fost mai întâi prezentă în elenism, prin frumoasa lume a 
artiştilor, dar şi ca un anume fel de a înţelege lucrurile; însă chiar în elenism 
a intervenit ceea ce a fost aristotelismul, ceea ce era deja o gândire 
raţională, dialectică. Ulterior însă în civilizaţia Occidentului s-a infiltrat ce 
venea din înţelepciunea orientală şi, cu excepţia a ceea ce provine din 
ştiinţele naturii şi ce poate proveni din ştiinţa modernă a spiritului orientată 
antroposofic, reprezintă, în fond, tot ce există în civilizaţia occidentală ca 
viaţă spirituală, vechea moştenire orientală. Dar această viaţă spirituală se 
află într-o decadenţă absolută. Aceasta viaţă spirituală este de aşa natură, 
încât îi lipseşte forţa propriu-zisă de tracţiune; omul mai are încă o anumită 
atracţie spre lumea spirituală, dar ceea ce crede el despre această lume nu 
mai poate fi legat cu ce se petrece în lumea fizică. 

Acest lucru se manifestă în modul cel mai pregnant atunci când în 
puritanismul anglo-saxon îşi face loc o credinţă, aş spune, total ruptă de 
lume, care trece pe lângă acţiunile lumeşti, care ţinteşte spre zone spirituale 
total abstracte, care nu-şi dă câtuşi de puţin osteneala să se confrunte cu 
lumea exterioară fizic-senzorială. 

În Orient, chiar şi strădaniile absolut lumeşti, strădaniile vieţii sociale, capătă 
un caracter atât de spiritual, încât se prezintă ca mişcări religioase. Forţa 
bolşevismului poate fi explicată prin faptul că oamenii din est, poporul rus, îl 
concepe ca pe o mişcare religioasă. Forţa de atracţie a acestei mişcări 
sociale a estului nu se sprijină atât pe reprezentările abstracte ale 
marxismului, cât, mai ales, pe faptul că purtătorii ei sunt priviţi ca noi 
Mântuitori, într-o oarecare măsură drept continuatorii aspiraţiei şi vieţii 
religios-spirituale anterioare. Din lumea romană, chiar şi din lumea greacă 
târzie, s-a dezvoltat apoi, după cum ştim, ceea ce a cuprins în cel mai mare 
grad oamenii din centru, elementul dialectic, elementul gândirii juridice, 
politice, militare. 

lar rolul pe care l-a jucat mai târziu ceea ce s-a dezvoltat din lumea romană 
poate fi înţeles numai dacă ţinem seama mai întâi de faptul că toate cele trei 
ramuri ale trăirii umane, trăirea spirituală, trăirea economică, trăirea statal- 
politică din perioada în care romanitatea a ajuns la o deosebită strălucire, în 
care a apărut Imperiul roman, erau amestecate haotic, în mod asemănător 
cu ceea ce se întâmplă şi în prezent în întreaga lume civilizată. Romanitatea 
a luat sfârşit într-o decadenţă totală care, în esenţă, era condiţionată de 
faptul că, în Imperiul roman mondial, acţiona imposibilitatea rezultată din 
întrepătrunderea haotică a celor trei activităţi umane - viaţa spirituală, viaţa 
de stat, viaţa economică. Se poate spune, într-adevăr, că Imperiul roman şi, 
în special, cel bizantin au fost un fel de simbol al decăderii celei de-a patra 
perioade postatlanteene, perioada greco-latină. Nu trebuie să ne gândim 
decât că din o sută şapte împărați ai Imperiului roman de răsărit doar treizeci 
şi patru au murit în paturile lor! Ceilalţi au fost fie otrăviţi, fie mutilaţi, ori au 


murit în temniţă, au trecut din temniţă în viaţa monahală şi altele de felul 
acesta. lar din ceea ce în sudul Europei a înaintat în decădere ca lume 
romanică, s-a dezvoltat ceva care a ţâşnit în trei ramuri spre nord. 


A A 


P PE i 2 . Viață 
pe? z# 2 spirituală 
Nine orastie Jurisprădenţă î în 7777777rermeaeerrt viat A 
OUA EC incheiati 
EN curs defincheiere PPE ATITA 
Fy $ paraaan f 
F $ „ate 
[ i $” 
2 Stat „$ 
Lă Li s 
r Ma” p 2 
Economie ", p $ 7 
te u" d 
le, p ¿é f 
e La 
tt, r 
p“ Státalitate j2 
3 e 
Wii s” 
E ' Pa : 
Suflet LR Pa Spirit 


Trup Suflet 


où O 
ADDA 

SS 

`Z Me 


uwt 


aye 


Avem, mai întâi, ramura vestică. Nu intenționez să mă ocup azi de amănunte 
istorice privind evul mediu generate de vechea dezvoltare a omenirii; vreau 
însă să atrag atenţia asupra câtorva lucruri. Fenomenul caracteristic al 
dezvoltării occidentale, mai întâi al celei situate mai spre sud, este cel în care 
romanitatea s-a extins mai întâi spre Spania, asupra Franţei de astăzi, ba 
chiar şi asupra unei părţi din Britania. Cei care au evoluat acolo au fost 
romani. Dar toate acestea au fost impuse de ceea ce a pătruns, ca triburi 
germanice de cele mai diferite tipuri, în aceste populaţii de romani o dată cu 
migraţia popoarelor. 

Tot aici întâlnim un fenomen particular. Este vorba de faptul că germanicii s- 
au vârât cu forţa în romanitate, s-au „împins“ în ea, şi că aici a apărut ceva 
care nu poate fi caracterizat decât spunând: Cei care au pătruns în 
romanitate au fost fiinţe omeneşti de tip germanic; romanitatea ca atare a 
decăzut, de fapt, din punct de vedere uman; dar ceea ce a rămas din 
romanitate, aşadar, ceea ce, aş spune, s-a format prin această încrucişare 
(vezi desenul) a celor două linii, ceea ce s-a format ca populaţie spaniolă, ca 
populaţie franceză, parţial şi ca populaţie britanică, este, în esenţă, sânge 


germanic, peste care s-au suprapus elemente lingvistice romane. În realitate, 
ce s-a petrecut nu poate fi înţeles altfel decât dacă este privit în acest fel. 
Potrivit configurației sale sufleteşti, orientării sale senzoriale, sentimentale şi 
volitive, această fiinţă umană a răsărit din ceea ce s-a mişcat ca element 
germanic în torentul migraţiei popoarelor de la est spre vest. Dar acest 
element germanic are ca particularitate faptul că, atunci când se loveşte de 
un element lingvistic străin - şi în această limbă este întruchipată 
întotdeauna o cultură -, se dizolvă în acest element, adoptă această limbă. El 
concreşte în această limbă străină, aş spune, ca într-o „haină“ de civilizaţie. 
Ceea ce trăieşte în vestul Europei ca rasă latină nu are, în fond, nimic din 
sângele latin. Dar este ceva crescut în ceea ce a tâşnit aici şi este întruchipat 
prin limbă. Căci era înscris în esenţa elementului latin, a elementului roman, 
să se afirme deasupra umanităţii, în evoluţia mondială. Din această cauză, 
testamentul, afirmarea egoismului dincolo de moarte, a fost introdus mai 
întâi la Roma. Faptul că voinţa trece dincolo de moarte a făcut să încolţească 
ideea de testament. Tot astfel a acţionat în specificul national durabilitatea 
limbii dincolo de durabilitatea omenescului. 

Dar s-a mai păstrat şi altceva decât limba. Astfel, pentru acest vest s-au mai 
păstrat în acest torent vechile tradiţii ale diferitelor societăţi secrete, despre 
a căror importanţă v-am spus multe de-a lungul ultimilor ani, tradiţii care 
provin din cea de-a patra perioadă post-atlanteană, din perioada greco- 
latină, care, ce-i drept, sunt împrumuturi din Orient - îndeosebi din 
manuscrise -, dar care au parcurs romanitatea, latinitatea. Aşa încât, într-o 
anumită privinţă, în lumea apuseană, în măsura în care s-a cufundat în 
elementul lingvistic roman, care s-a păstrat dincolo de specificul naţional, 
avem omul în haina străină a civilizaţiei. Omul se află într-o haină străină şi 
atunci când, în vechile adevăruri ale Misteriilor care au devenit abstracte şi 
care, în ceremonii şi în cultul societăţilor apusene, au devenit forme mai mult 
sau mai puţin goale, există ceva în care s-a cufundat omenirea şi în care 
trăieşte ca şi când aceasta ar putea-o cuprinde. 

Dacă alte condiţii sunt deosebit de favorabile, tocmai această stare a omului 
de a fi pătruns din exterior de ceea ce provine din limbă oferă un punct de 
sprijin pentru ca fiinţe cum sunt cele pe care le-am descris ieri să se poată 
întruchipa în aceşti oameni. Dar pentru o asemenea întruchipare deosebit de 
favorabil este tocmai elementul anglo-saxon, pentru motivul că şi aici fiinţa 
omenească eminamente germanică s-a deplasat spre vest, pentru că ea s-a 
conservat bine şi, într-o măsură mai mică decât elementul propriu-zis latin, s- 
a pătruns de elementul roman. Astfel, în rasa anglo-saxonă este prezent un 
echilibru mult mai labil, iar prin acest echilibru mai labil fiinţele care se 
întrupează aici au mult mai mult arbitrar în acţiune, un spatiu de acţiune 
mult mai mare. În ţările propriu-zis romane ele ar fi extraordinar de unite. 
Dar, înainte de toate, trebuie să fie clar că de aceste configurații popular- 
psihologice depinde ceea ce se poate exprima apoi în diferitele personalităţi. 
Acest element mai labil din anglo-saxonism a făcut posibil ca, în timp ce 
puritanismul reprezintă o sferă abstractă a credinţei, elementul anglo-saxon 
să fie în cel mai înalt grad indicat să preia şi să dezvolte gândirea din ştiinţele 
naturii ca o concepţie asupra lumii şi a vieţii. Ce-i drept, el nu va îngloba 
întreaga omenire, dar va cuprinde tocmai acea parte a fiinţei umane care, 


prin încorporarea limbilor, prin încorporarea altor elemente ale fiinţei umane, 
face posibil ca asemenea fiinţe, cum sunt cele pe care le-am descris ieri, să 
se întrupeze în aceşti oameni. 

Observ că, aşa cum am discutat aici, este vorba doar de oameni singulari, 
care sunt împrăştiaţi în mulţimea celorlalţi oameni. Nu sunt afectate 
naţiunile, nu este în nici un fel afectată marea masă a oamenilor, sunt 
afectaţi oamenii individuali, care au funcţii de conducere extraordinar de 
importante în regiunile de care am vorbit. Ceea ce posedă, cu predilecție, în 
vest asemenea fiinţe, care, apoi, asigură corpului omenesc în care se 
întrupează o poziţie de conducător, sunt, în principal, trupul şi sufletul, nu 
spiritul, pentru care, de aceea, se manifestă mai puţin interes. 

Ce a determinat, de exemplu, evuluţia absolut grandioasă, dar unilaterală a 
teoriei descendenţei a lui Charles Darwin [31]? Faptul că, la Charles Darwin, 
erau dominante trupul şi sufletul, nu spiritul. De aceea el nu consideră omul 
decât în funcţie de trup şi suflet, dar face abstractie de spirit şi de ceea ce 
trece din spirit în sufletesc. Cine analizează nepărtinitor rezultatele 
cercetărilor lui Darwin, acela va înţelege punctul de vedere conform căruia 
acolo exista ceva ce nu voia să considere omul în funcţie de spiritul său. 
„Spiritul“ îl lua în considerare numai orientarea mai nouă din ştiinţele naturii, 
care este internaţională; dar ceea ce dădea culoarea şi nuanţa întregii 
concepţii asupra fiinţei umane era înclinația spre trup şi suflet, concomitent 
cu neglijarea totală a spiritului. Aş spune că ce; mai fideli discipoli ai 
Conciliului ecumenic din anul 869 [32] au fost cei din vest. La început ei au 
ignorat spiritul, dar au luat trupul şi sufletul, aşa cum apar în special în 
descrierea lui Darwin, şi n-au făcut decât să pună deasupra un cap artificial, 
ca spirit cu un mod de gândire materialist, aşa cum se naşte din ştiinţele 
naturii. Şi, pentru că se considera o ruşine a face din ştiinţele naturii o religie 
universală, a rămas ca operă exterioară auxiliară ceea ce trăieşte mai 
departe ca puritanism şi altele de felul acesta, dar care nu are aici nici o 
legătură cu cultura universală propriu-zisă. Vedem cum trupul şi sufletul sunt 
copleşite, într-o anumită măsură, de un spirit abstract din ştiinţele naturii, pe 
care îl putem observa clar până în zilele noastre. 

Să presupunem însă că s-ar întâmpla contrariul. Dacă ar fi mai puternic ceea 
ce trăieşte mai departe în limbă, ceea ce trăieşte mai departe în toată lumea 
spirituală a formelor din cea de a patra perioadă postatlanteană, ce ar 
rezulta de aici? Ar rezulta o bizară respingere fanatică a spiritului modern; şi 
nu s-ar sublinia faptul că, din notiunile desprinse din ştiinţele naturii, s-ar 
aşeza un cap artificial pe ceea ce este trupesc-sufletesc, ci s-ar aşeza vechile 
tradiţii, dar, de fapt, ar fi cultivate numai trupescul şi sufletescul. Am putea 
să ne închipuim că un om oarecare descoperă o învăţătură care nu vrea să 
ţină seama decât de trup şi suflet şi care nu are ca element exterior ştiinţele 
naturii, ci o parte exterioară rămasă dintr-o revelaţie anterioară adusă în 
epoca prezentă. Avem de-a face cu iezuitismul, îl avem pe /gnațiu de Loyola 
[33]. Aş spune că, tot aşa cum din anglo-saxonism au apărut în mod necesar 
spirite ca Darwin, tot astfel din romanitatea târzie a apărut Ignaţiu de Loyola. 
Ceea ce este specific la oamenii de care trebuie să vorbim aici referindu-ne la 
Occident este că, prin intermediul lor, lumea remarcă acele fiinţe spirituale 
pe care le-am caracterizat ieri, că ele acţionează prin acestea. În est lucrurile 


stau altfel. Spre est se îndreaptă un alt curent (vezi desenul). Dar mai întâi 
va trebui să luăm în considerare ceva ce porneşte ca un al doilea curent din 
vechea romanitate, care nu împinge în sus limba, ci întreaga orientare a 
structurii sufleteşti, orientarea gândurilor. Spre vest se îndreaptă mai mult 
limba. Aşa apar toate acele fenomene de care tocmai am vorbit. Spre centrul 
european se îndreaptă ceea ce reprezintă orientarea gândurilor şi care se 
uneşte cu ce este fixat în germanitate, iar în germanitate este fixată o 
anumită vrere de a fi concrescut cu limba. Dar această vrere de a fi 
concrescut cu limba poate fi dobândită doar atâta timp cât oamenii care 
trăiesc în această limbă sunt împreună. Atunci când goții, vandalii şi ceilalţi 
au migrat spre vest, ei s-au scufundat în elementul latin. Concreşterea cu 
limba a rămas numai în centrul european. Aceasta înseamnă că aici limba nu 
se află într-o legătură deosebit de puternică cu omul, dar există, totuşi, o 
legătură mai puternică decât cea a romanilor, care s-au pierdut ca atare, 
renunțând ei înşişi la limbă. Germanicii n-ar fi putut să renunţe la limba lor. Ei 
poartă în sine limba ca pe ceva viu, n-ar putea-o lăsa moştenire. Limba poate 
să se păstreze doar atâta timp cât are o legătură cu omul. Este ceva care 
depinde de tipul de structură umană a acestor popoare, care, cu timpul, s-au 
impus în centrul Europei. Aceasta face ca în centrul european să se fi impus 
oameni care nu erau potriviţi pentru a oferi posibilităţi clare în vederea 
întruchipării unor asemenea fiinţe, aşa cum a fost cazul în vest. Dar ei au 
putut fi, totuşi, vizaţi. În cazul oamenilor din centrul Europei a fost posibil ca 
printre conducători să se impună fiinţe aparţinând celor trei categorii, aşa 
cum le-am descris ieri. Acest lucru face ca respectivii oameni să manifeste o 
anumită accesibilitate faţă de fenomenele care le apar celor din Orient ca 
imaginaiiuni. Numai că, la oamenii din centru, aceste imaginaţiuni rămân în 
timpul veghei de zi atât de palide, încât apar doar ca noţiuni, ca reprezentări. 
În acelaşi mod acţionează ceea ce provine de la fiinţele care se întruchipează 
prin intermediul oamenilor şi care joacă un rol atât de mare în vest. Ele nu 
pot să provoace un asemenea efect, dar îi pot da omului o anumită orientare. 
În special în ceea ce-i priveşte pe oamenii din centru s-a întâmplat ca, de-a 
lungul secolelor, de-abia să fi fost posibil ca aceia care dobândiseră oarecare 
însemnătate să se poată salva de încorporarea, pe de o parte, a spiritelor din 
vest şi, pe de altă parte, a spiritelor din est, ceea ce a provocat un fel de 
lipsă de armonie în aceşti oameni. 

Dacă i-am portretiza conform realităţii lor adevărate, am putea spune: Când 
aceşti oameni vegheau, în ei se manifesta ceva din atacurile spiritelor din 
vest, care le influenţa poftele, viaţa instinctuală, care trăia în voinţa lor, care 
le paraliza voinţa. Când dormeau, când corpul astral şi Eul lor erau separate, 
li se impuneau spirite ca cele care acționau adesea inconştient asupra 
oamenilor din Orient ca apariţii în imaginaţiuni. N-ar fi nevoie decât să 
reliefăm o personalitate absolut caracteristică din civilizaţia centrului şi ar 
deveni clar ca lumina zilei că lucrurile stau aşa cmn le-am descris. Este 
suficient să ne referim la Goethe. Gândiţi-vă la tot ce a trăit în Goethe din 
atacurile spiritelor din vest, la tot ce s-a impus în voinţa sa, la ce a „scurmat“ 
mai ales în tânărul Goethe, şi care reiese clar când citeşti scenele din Faust 
sau din Evreul etern, din perioada de tinereţe; pe de altă parte, în el doar se 
„îmblânzise“ elementul din Orient, care tindea spre spiritual-sufletesc, 


străbătut de acest element de voinţă - ajuns în vârstă, se întoarce mai mult 
spre imaginaţiuni -, aşa cum se vede în partea a doua a operei sale Faust. 
Există însă o prăpastie. Nu puteţi trece, de la stilul primei părţi a lui Faust la 
stilul părţii a doua. 

Dar contemplaţi-l chiar pe Goethe, care creşte din impulsurile vestului, care, 
aş spune, este chinuit de spiritele vestului, care, ca bărbat tânăr, se 
consolează cu ceea ce, în cele din urmă, conţine în sine ceva vestic: cu 
goticul, o dată cu care apare aspiraţia spre spiritele trecutului, spre acele 
spirite care au acţionat în lumca greacă, dar, în mod deosebit, în gotic, dar 
care, în fond, erau urmaşii acelor spirite care l-au inspirat odinioară pe 
oriental, atunci când acesta a ajuns la marea sa înţelepciune primordială. Şi 
astfel vedem cum, octogenar, nu mai suportă spiritele vestului, care-l 
chinuie. Vrea să aducă totul la echilibru şi, de aceea, se trage spre sud, 
pentru a prelua ce poate veni din cealaltă parte. lată ce-şi pune amprenta 
caracteristică pe oamenii din centru, tocmai prin conducătorii lor marcanţi - 
iar ceilalţi îi urmează pe aceşti conducători. Aşa se face că oamenii din 
centru erau pregătiţi să impună ceea ce este important în întreaga evoluţie a 
omenirii. Lucrul acesta poate fi cel mai bine observat la un spirit cum este 
Hegel. Dacă aveţi în vedere filosofia lui Hegel - lucru pe care deseori l-am 
menţionat aici -, veţi găsi pretutindeni această filosofie dezvoltată până la 
spirit. Dar nu veţi întâlni la Hegel ceva care să treacă dincolo de viaţa fizic- 
senzorială. În locul unei doctrine propriu-zise a spiritului veţi observa ca 
primă parte a filosofiei o dialectică logică; filosofia naturii o veţi întâlni doar 
ca o sumă de abstracții a ceea ce trăieşte în fiinţa omenească; ceea ce 
urmează a fi cuprins prin psihologie, veţi găsi expus în partea a treia a 
filosofiei lui Hegel. Dar de aici nu rezultă nimic altceva în afară de ceea ce 
trăieşte omul între naştere şi moarte, care apoi se comprimă în istorie. 
Nicăieri la Hegel nu este vorba de vreo intrare a eternului în om într-o 
existenţă dinainte de naştere sau într-una după moarte; aşa ceva nu se 
poate impune. 

Oamenii, oamenii cei mai remarcabili din centru impun ideea că în om, aşa 
cum trăieşte aici între naştere şi moarte, există trup, suflet şi spirit. Pentru 
omul lumii senzoriale, pentru lumea noastră fizică, prin aceşti oameni din 
centru ar trebui să se prezinte spiritul şi sufletescul. 

Dacă mergem spre est, înţelegem că - la fel cum putem să spunem că în 
vest trăieşte cu precădere trupul - aici trăieşte cu precădere sufletul şi 
spiritul. De aceea, înălţarea spre imaginaţiuni este firească şi, dacă aceste 
imaginaţiuni nu ajung la conştienţă, ele totuşi lucrează asupra ei. La omul din 
răsărit, întreaga structură a gândirii este de aşa natură, încât tinde spre 
imaginaţiuni, chiar dacă aceste imaginaţiuni sunt cuprinse uneori, ca la 
Soloviov [34], în noţiuni abstracte. 

O a treia ramură merge din lumea romană spre nord, trecând prin Bizanţ 
până în Orient (vezi desenul). Ceea ce în romanitate era reunit într-un mod 
haotic, se desface într-o anumită măsură în trei ramuri. Tinde să se separe, o 
ia spre vest, unde un nou element al economicului se impune ca deosebit de 
potrivit cu era nouă şi care se uneşte cu ştiinţele naturii. Vine în est şi, de la 
vechea înţelepciune primordială, ajunge la decadenţă; dincolo de toate 
acestea se dezvoltă spiritualul în formă religioasă. Toate acestea se petrec, 


fireşte, în paralel. Spre centru se dezvoltă ceea ce este politic-militar, statal- 
juridic, extinzându-se, desigur, în diferite direcţii; noi însă nu trebuie să 
pierdem din vedere ramurile caracteristice. Cu cât mergem mai departe spre 
est, cu atât mai mult vedem cum aceşti oameni din Orient nu sunt 
concrescuţi cu limba lor în acelaşi mod ca popoarele germanice. Popoarele 
germanice trăiesc în limba lor cât timp o posedă. Studiaţi acest mers ciudat 
al omenirii germanice din centrul Europei. Studiaţi aceste ramuri ale 
populaţiei germanice, care s-au retras, de pildă, spre Ungaria, în regiunea 
cipserienilor, şvabii, în jos, în Banat, spre Ardeal, saşii ardeleni. La toţi există 
ceva, aş zice, ca o stingere lentă a elementului lingvistic. Aceşti oameni se 
mistuie pretutindeni în limba în care se cufundă. Ar fi unul dintre cele mai 
interesante studii etnografice dacă s-ar analiza cum, în jurul Vienei, într-un 
timp relativ scurt, de-a lungul doar a ultimelor două treimi ale secolului al 
XIX-lea, germanitatea s-a retras, a fost inundată. Este ceva aproape palpabil, 
dacă priveşti aceste lucruri într-un mod raţional. S-a văzut cum, în 
maghiarime, elementul german s-a dezvoltat într-un mod artificial, în slavism 
într-un mod natural. În est însă omul este concrescut în mod absolut cu limba 
sa. Aici există spiritual-sufletescul, iar acesta trăieşte în limbă. Este un lucru 
pe care deseori nu-l luăm deloc în seamă. Omul din vest trăieşte în limbă în 
cu totul alt mod decât cel din est, într-un mod radical diferit. Omul din vest 
trăieste în limba sa ca într-o haină; omul din est trăieşte în limba sa ca în sine 
însuşi. De aceea, omul din vest a putut prelua conceptia naturalist-ştiinţifică 
despre viaţă, pe care a turnat-o în limba sa, care nu este decât un recipient. 
În Orient, concepţia naturalist-ştiinţifică a vestului despre viaţă nu va prinde 
niciodată rădăcini, căci nu se poate cufunda câtuşi de puţin în limbile 
Orientului. Limbile Orientului o resping, nu preiau concepţia naturalist- 
ştiinţifică despre viaţă. 

Puteţi simţi acest lucru atunci când lăsaţi să acţioneze asupra 
dumneavoastră părerile lui Rabindranath Tagore [35]; chiar dacă la 
Rabindranath Tagore toate acestea sunt impregnate de cochetărie, se vede, 
totuşi, cum întreaga sa trăire de sine constă din resimţirea unei confruntări 
cu concepţia vestică despre lume şi imediat - prin viaţa trăită în limbă - o 
respingere a acestei concepţii. 

În acest întreg a fost aruncat omul din centru, care a trebuit să preia tot ce 
trăise în vest. El n-a preluat acest lucru atât de profund ca vestul, ci l-a 
impregnat şi cu ceea ce avea estul. De aceea, echilibrul mai labil din centru, 
dar şi un conflict interior, dualismul individualizării sufletelor oamenilor, 
aspiraţia de a găsi o armonie, un acord în dualism, aşa cum se întâlneşte într- 
un mod atât de clasic, de măreț în scrisorile lui Schiller cu privire la educaţia 
estetică - instinetul natural şi instinctul raţional -, care urmează să se 
îmbine, trimit clar spre această dualitate. Dar se poate vorbi şi de ceva cu 
mult mai profund. Dacă privim spre vest, vedem că aici tot ce este specific 
national manifestă o anumită înclinaţie de a prelua modul de gândire 
naturalist-ştiinţific, care se pretează extraordinar la viaţa economică. V-am 
spus cum modul de gândire naturalist-ştiinţific s-a infiltrat până în psihologie, 
ştiinţa sufletului. În vest, acest mod de gândire, concepţia naturalist- 
ştiinţifică, este preluat fără rezerve. Şi tocmai aici puritanismul s-a manifestat 
ca o influenţă abstractă, care nu are nimic de-a face cu viaţa exterioară 


propriu-zisă, ceva pe care, într-o anumită măsură, îl zăvorăşti în casa 
sufletului, pe care nu-l laşi să fie atins de cultura exterioară. 

Ceea ce se dezvoltă în vest poate duce la concluzia că aici există o 
predispoziţie de a include în sine tot ce este accesibil raţiunii umane, în 
măsura în care ea este legată de trup şi suflet. Puritanismul nu este decât o 
haină de duminică pentru trup, ceea ce este accesibil raţiunii. De aici 
deismul, această lămâie stoarsă a unei concepţii religioase despre lume, 
unde din Dumnezeu n-a mai rămas nimic în afară de un basm despre o cauză 
generală, absolut abstractă a lumii; raţiunea, care este legată de trup şi 
suflet, este cea care se impune. 

In est nu există nici un fel de înţelegere pentru un astfel de raţionalism. Totul 
începe din Rusia. Are rusul, în general, înţelegere pentru ceea ce în vest se 
numeşte raţionalism? Să nu ne lăsăm amăgiţi; rusul nu are nici cea mai mică 
înţelegere pentru ceea ce în vest se numeste raţionalism. El este deschis 
pentru ceea ce s-ar putea numi revelaţie. De fapt, el preia toate acestea ca 
pe conţinutul sufletului său, pe care-l datorează unui fel de revelaţie. Din 
raţionalism, chiar dacă repetă cuvântul după cei din vest, el nu înţelege 
nimic, adică nu simte ce simt oamenii din vest. Dar ceea ce poate fi simţit 
când vorbeşti de revelație, de pogorârea adevărurilor din lumea 
suprasenzorială în oameni, aceasta el o poate înţelege bine. În schimb - iar 
pentru aceasta tocmai puritanismul constituie o dovadă - în Occident nu 
există nici cea mai mică înţelegere pentru relaţia omului rus şi, în primul 
rând, a orientalului, a asiaticului, în general pentru relaţia omului cu lumea 
spirituală. Pentru aşa ceva în vest nu există nici cea mai mică înţelegere. 
Căci aceasta este cu totul altceva decât ceea ce este mediat de rațiune; este 
ceva ce, pornind de la spiritual, cuprinde omul şi-l pătrunde într-un mod viu. 
La oamenii din centrul european lucrurile se petrec astfel: atunci când s-a 
apropiat cel de-al cincilea interval postatlantean, cam prin secolele X, XI, XII - 
el a început la mijlocul secolului al XV-lea -, spiritele cele mai remarcabile din 
centrul european se aflau în faţa unei mari întrebări care le era pusă lor ca 
oameni care se aflau între vest şi est, iar în ei vestul împingea spre rațiune, 
estul spre revelaţie. Din acest punct de vedere s-a studiat scolastica înaltă, 
epoca de strălucire a dezvoltării spirituale medievale, din acest punct de 
vedere s-au studiat spirite ca A/bertus Magnus, Toma d'Aquino, Duns Scotus 
[36] şi altii; să-i comparăm cu alte spirite ca Roger Bacon [37] - mă refer la 
cel bătrân, care era orientat mai mult spre vest -, şi vom vedea că în faţa 
spiritelor scolasticii înalte din centrul Europei s-a ridicat, din acţiunea comună 
a ceea ce venea dinspre vest ca rațiune, dinspre est ca revelaţie, o mare 
întrebare. Ceea ce-i afecta se datora, pe de o parte, spiritelor care voiau ca, 
prin voinţă, să pună stăpânire pe trupul şi pe sufletul omenesc, pe de altă 
parte, spiritelor care voiau să fie cuprinse de imaginaţiune din spiritul şi 
sufletul estului. Aşa a apărut doctrina scolastică, care înseamnă deopotrivă 
rațiune, pe de o parte, revelaţie, pe de altă parte, rațiune pentru tot ce poate 
fi dobândit pe Pământ prin simţuri, revelaţie pentru adevărurile 
suprasenzoriale, care pot fi aflate numai din Biblie şi din tradiţia 
creştinismului. Scolastica creştină a evului mediu poate fi înţeleasă corect, 
dacă vom considera că cele mai remarcabile spirite ale ei sunt acelea în care 
s-a scurs raţionalism din vest şi revelaţie din est. În oameni au acţionat 


atunci ambele orientări, care în evul mediu nu au putut fi îmbinate altfel 
decât percepând într-o oarecare măsură în sine conflictul interior. 

In /ocul acela din mica noastră cupolă [38], acolo în minusculul spaţiu în 
formă de cupolă unde trebuia să fie reprezentat elementul german cu 
dualismul său, veţi vedea ciocnindu-se acest conflict în maroniul-negricios şi 
în roşcatul-gălbui: roşul-gălbui al revelaţiei, negrul-maroniu al raţionalului. 
Acolo acţiona mai ales ca inspiraţie ceea ce s-a înfăţişat oamenilor prin 
diferitele culturi umane, numai că totul era perceput în culori şi în revelaţiile 
culorilor. 

S-ar putea spune astfel că ceea ce se întâmplă astăzi în lumea civilizată este 
înglobat în vest de elementul manifestat abia în epoca modernă, şi anume de 
viaţa economică; viaţa economică n-a fost în nici o epocă anterioară o 
problemă atât de actuală, cum a devenit astăzi. Aceasta este în spiritul 
timpului. În schimb, ceea ce există în stat şi în politică a început să se stingă. 
lar ceea ce a fost întemeiat apoi, în ultima treime a secolulvi al XIX-lea, sub 
forma Imperiului german a preluat în sine acest element pe cale să se stingă 
al vechii romanităţi şi a pierit din această cauză. Aşa a fost de când s-au pus 
bazele imperiului, şi aşa s-a desfăşurat evoluţia sa. In fond, în Imperiul 
german a avut loc doar continuarea elementului juridic-statal, a elementului 
politic care a organizat şi a dispus de mari genii în organizare; dar acest 
element a vrut să încorporeze în sine economia fără a poseda şi gândirea 
economică. Se voia ca tot ce a realizat economia în această zonă să se 
strecoare sub sistemul de stat. Militarismul, de pildă, care a pornit din Franţa 
sau din Elveţia, dar care a mai avut şi alte forme, a fost etatizat, dacă se 
poate spune aşa, în Europa Centrală. Aşa încât Europa Centrală n-a putut 
prelua nici viaţa economică, nici o viaţă spirituală cu adevărat vie în sine, 
izvorâtă din rădăcinile proprii. Ce s-a organizat în ultimul timp în Europa 
Centrală ca ceva opus spiritualităţii este tot ce poate fi mai îngrozitor! Vedem 
cum tot ce înseamnă viaţă spirituală se încadrează tot mai mult în forma 
statului politic. Şi aşa se face că, în deceniul al doilea al secolului al XX-lea, în 
Europa Centrală nu mai exista nici un om care să scrie despre istorie sau alte 
lucruri similare în afară de oamenii politici. Tot ce a provenit din universităţi 
nu reprezintă istoria obiectivă, ci este înţelepciune de partid, colorată politic. 
Dar şi mai decadentă este viaţa spirituală care ne vine din timpurile 
primordiale din Orient. Aceasta s-a dezvoltat, integrându-se în torentul 
revărsat din vest, din centru, în măsurile luate de Petru cel Mare, care mai 
erau încă pătrunse de un element spiritual primitiv, cuprins însă de decădere 
şi care îşi sfârşeşte existenţa în panslavism, în slavofilie. In sfârşit, aceasta a 
dus la crearea actualelor stări, din care trebuie să apară un spirit nou, căci 
cel vechi este total decadent. 

Vedem, astfel, răspândită noua economie, jurisprudenţa şi statalitatea pe 
cale să dispară şi viaţa spirituală deja dispărută. 

În vest, elementul statal este absorbit în întregime de economie, iar 
spiritualul există numai sub forma ştiinţelor naturii, dacă facem abstracţie de 
falsul puritanism. In centru am avut deja un stat muribund, care voia să 
absoarbă economia şi viaţa spirituală şi, din această cauză, nu a mai putut 
trăi. lar în est nu avem nimic altceva în afară de spiritul vechilor timpuri, care 
va fi galvanizat prin tot felul de măsuri ale vestului; indiferent dacă este 


vorba de Petru cel Mare sau de Lenin, ceea ce va veni din vest galvanizează 
cadavrul spiritului oriental. Salvarea trebuie să vină de la un nou spirit care 
să pătrundă oamenii. 

Acest spirit nou, care acum poate fi găsit nu în Orient, ci chiar în Occident, 
trebuie să pună alături viaţa economică, viaţa statal-politică, viaţa spirituală. 
În acel moment, vieţii economice a vestului, pentru care vestul este deosebit 
de bine organizat prin însuşirile sale naturale, i se pot alătura viaţa statală şi 
viaţa spirituală. Atunci, pe lângă viaţa statală care, dacă este orientată 
antroposofic, va fi îmbunătăţită pe baza altor principii decât înainte, centrul 
va prelua cu adevărat o viaţă economică şi o viaţă spirituală, iar Orientul 
poate fi din nou fertilizat. 

Viaţa spirituală care înfloreşte în Occident va fi înţeleasă de Orient dacă îi va 
fi prezentată într-un mod adecvat. De îndată ce nu mai sunt create bariere 
artificiale care nu lasă să treacă ceea ce trăieste în Occident ca viaţă 
spirituală cu adevărat orientată antroposofic, aceasta va putea ajunge în 
Orient; acest lucru va fi înţeles chiar dacă, pentru început, prin intermediul 
unor spirite cum a fost Rabindranath Tagore sau alţii. Problema este că 
ştiinţele naturii ca atare sunt respinse de către Orient. Dar acele ştiinţe ale 
naturii care sunt iluminate de reală spiritualitate, aşa cum am dorit să le 
prezentăm în cursurile noastre de nivel superior, acestea vor fi preluate cu 
entuziasm de către Orient. Atunci Orientul va avea o mare înţelegere pentru 
o viaţă spirituală de sine stătătoare. El va prelua viaţa statal-politică de sine 
stătătoare, va putea prelua viaţa economică, va putea s-o desfăşoare în mod 
independent. Aşa încât, cu adevărat, în această tripartiţie a organismului 
social se împlineşte şi ceea ce, dintr-un considerent raţional şi, în acelaşi 
timp, spiritual, reprezintă dezvoltarea lumii europene şi asiatice de după 
căderea romanităţii. 

CONFERINŢA a IV-a 

Dornach, 24 octombrie 1920 

Încă din anul 1891 um atras atenţia asupra relaţiei care există între Scrisorile 
estetice ale luii Schiller şi Basmul despre şarpele verde şi crinul cel frumos de 
Goethe [39]. Astăzi aş vrea să mă refer la faptul că există o anumită legătură 
între ceea ce ieri am prezentat drept caracteristică a civilizaţiei 
mediteraneene în opoziţie cu cea occidentală şi orientală şi ceea ce apare 
într-un mod absolut particular la Schiller şi Goethe. Tendinţa, aşa cum am 
caracterizat-o ieri, pe de o parte, starea corporalităţii omeneşti influențate de 
spiritele vestului şi, pe de altă parte, simţirea acelor entităţi spirituale care 
acţionează ca imaginaţiuni, ca spirite ale Orientului inspirând civilizaţia 
estică, poate fi observată la aceste spirite conducătoare, la Schiller şi la 
Goethe. Mai atrag atenţia doar asupra modului în care, în Scrisorile estetice 
ale lui Schiller, se încearcă caracterizarea unei structuri sufleteşti a omului 
care reprezintă o anumită dispoziţie medie pe care o poate avea acesta prin 
abandonarea în faţa instinctelor, în faţa senzual-fizicului, şi ceea ce poate el 
avea atunci când se abandonează lumii raţiunii logice. Schiller este de părere 
că, în ambele cazuri, omul nu ar putea ajunge la libertate. Nu ar ajunge, în 
situaţia în care se dedă cu totul lumii simţurilor, lumii instinctelor, 
impulsurilor; atunci se dă rob entității sale trupesc-fizice. Dar el nu este liber 
nici atunci când se dedică total necesităţii raţiunii, necesităţii logice, căci în 


acest caz tocmai legile logice îl silesc să se supună tiraniei lor. Schiller vrea 
să sugereze o stare de mijloc, în care omul şi-a spiritualizat instinctele într- 
atât, încât să nu se lase pradă lor, astfel ca ele să nu-l tragă în jos, să nu-l 
înrobească şi în care, pe de altă parte, necesitatea logică este preluată în 
contemplarea senzorială, în impulsurile personale, asa încât nici această 
necesitate logică să nu înrobească omul. Schiller găseşte în starea de plăcere 
estetică şi de creaţie estetică acea stare de mijloc în care omul poate ajunge 
la libertatea adevărată. 

Faptul că acest studiu al lui Schiller a apărut din aceeaşi stare de spirit 
europeană din care a rezultat Revoluţia franceză are o mare importanţă. 
Acelaşi lucru care s-a exprimat în vest într-un mod tumultuos ca mare 
mişcare politică orientată spre transformări exterioare l-a impresionat pe 
Schiller atât de mult, încât a căutat să răspundă la întrebarea: Ce trebuie să 
facă omul cu sine însuşi pentru a deveni o fiinţă cu adevărat liberă? În vest s- 
a ridicat întrebarea: Cum trebuie să arate condiţiile sociale exterioare pentru 
ca omul să se poată simţi liber? Schiller se întreabă: Cum trebuie să devină 
omul în sinea lui pentru a putea trăi libertatea în structura sa sufletească? El 
îşi închipuie că, dacă oamenii ar fi educați în sensul unei asemenea stări de 
spirit medii, ar putea alcătui o comunitate socială în care ar domni libertatea; 
deci, Schiller vrea să realizeze şi o comunitate socială în aşa fel, încât să se 
creeze condiţii de libertate prin intermediul oamenilor şi nu prin măsuri 
exterioare. 

Schiller a ajuns la elaborarea Scr/sorilor estetice graţie cunoaşterii lui Kant. 
Era într-un grad înalt o natură artistică, numai că s-a lăsat influenţat puternic 
de Kant tocmai la sfârşitul anilor optzeci şi începutul anilor nouăzeci ai 
secolului al XVIII-lea şi a încercat să răspundă în sens kantian la asemenea 
întrebări. Redactarea Scrisorilor estetice are loc tocmai în perioada în care 
Goethe şi Schiller fondaseră împreună revista „Die Horen“, iar Schiller îi 
prezentase lui Goethe Scrisorile estetice. 

Dar noi ştim că structura sufletească a lui Goethe era cu totul alta decât cea 
a lui Schiller. Tocmai deosebirea dintre structurile lor sufleteşti i-a apropiat 
pe cei doi. Fiecare a putut să-i ofere celuilalt exact ceea ce-i lipsea. Şi iată că 
Goethe a primit Scrisorile estetice ale lui Schiller, în care acesta voia să dea 
un răspuns la întrebarea: Cum ajunge omul să dobândească în interiorul său 
o structură sufletească liberă şi în exterior condiţii de libertate? Goethe nu 
putea să facă mare lucru cu studiul filosofic al lui Schiller. Un asemenea mod 
de utilizare a noţiunilor, de dezvoltare a ideilor nu-i era străin lui Goethe, căci 
cel care, ca şi mine, a văzut cum exemplarul lui Goethe din Critica rațiunii 
pure de Kant este plin cu sublinieri şi observaţii marginale acela ştie că 
Goethe a studiat cu adevărat într-un cu totul alt sens această lucrare 
abstractă a lui Kant. Şi aşa cum a analizat această lucrare, tot astfel ar fi 
putut lua şi Scrisorile estetice ale lui Schiller drept material de studiu. Dar nu 
aşa se punea problema, căci această întreagă construcţie a omului, pe deo 
parte, instinctul raţiunii cu necesitatea sa logică, pe de altă parte, instinctul 
simţurilor cu nevoia sa senzorială, după cum spunea Schiller, cea de a treia 
stare, de mijloc, toate acestea erau pentru Goethe ceva mult prea liniar, prea 
simplu. Percepția lui era următoarea: Nu poţi să-ţi imaginezi omul într-un 
mod atât de simplist, nu poţi să reprezinţi nici dezvoltarea umană într-un 


mod atât de simplu, şi, de aceea, i-a scris lui Schiller că el nu ar vrea să 
trateze această problemă într-o formă accesibilă filosofic, ci plastic. Goethe a 
răspuns la Scrisorile estetice ale lui Schiller, în basmul său despre şarpele 
verde şi crinul cel frumos, plasând în ambele împărăţii, de o parte şi de 
cealaltă parte a fluviului, dar mult mai plastic, mai diversificat, mai concret, 
acelaşi lucru pe care Schiller l-a propus ca senzualitate şi raţionalism şi pe 
care l-a caracterizat în mod abstract ca stare de mijloc. Goethe a vrut să 
trateze într-un mod ilustrativ problema construirii templului în care domneşte 
regele înţelepciunii (regele de aur), regele aparenţei (regele de argint), 
regele forţei (regele de bronz) de aramă, şi în care se dezagregă regele 
constituit din amestec. Avem, într-o oarecare măsură, o aluzie, dar o aluzie în 
maniera lui Goethe, la faptul că structura exterioară a societăţii omeneşti n- 
ar trebui să fie o unitate, ci ar trebui să fie o trinitate, dacă omul vrea să 
prospere în cadrul ei. 

Ceea ce trebuia să rezulte, corespunzător unei epoci ulterioare, ca tripartiţie, 
este redat de Goethe în imagini; fireşte, nu este tripartiţia organismului 
social, dar Goethe tocmai asta face, el dă forma pe care vrea s-o sugereze 
organismului social în aceşti trei regi, în regele de aur, de argint şi de aramă, 
iar ceea ce se dezagregă, el dă regelui constituit din amestec. Astăzi nu mai 
putem proceda astfel. Acest lucru l-am arătat în primul meu Misteriu [40], 
unde, de fapt, este prezentat acelaşi motiv, dar aşa cum trebuia tratat la 
începutul secolului al XX-lea, în timp ce Goethe şi-a scris basmul la sfârşitul 
secolului al XVIII-lea. 

Am putea să ne referim într-o anumită măsură, chiar dacă Goethe n-a făcut-o 
el însuşi, la modul în care regele de aur ar corespunde acelei verigi sociale pe 
care noi o desemnăm ca veriga spirituală a organismului social; la modul în 
care regele aparenţei, regele de argint, ar corespunde statului politic; la 
modul în care regele forţei, regele de aramă, ar corespunde verigii 
economice a organismului social; şi cum regele constituit din amestec, care 
se dezagregă de la sine, reprezintă statul unitar, care nu poate avea nici o 
stabilitate în sine. 

Aceasta este, într-o oarecare măsură, aluzia ilustrativă la ceea ce trebuia să 
rezulte ca tripartiţie a organismului social. Când a primit Scrisorile estetice 
ale lui Schiller, Goethe a spus: Aşa nu se poate; dumneata, iubite prietene, îţi 
închipui omul într-un mod mult prea simplu. Îţi imaginezi trei forţe. Nu aşa 
stau lucrurile cu omul. Dacă priveşti interiorul extrem de divizat al omului, 
observi vreo douăzeci de forţe - pe care Goethe le-a reprezentat plastic în 
cele douăzeci de figuri din basm -, şi va trebui să-ţi reprezinţi într-un mod cu 
mult mai puţin abstract jocul şi interacţiunea acestor douăzeci de forţe. 
Avem astfel, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, două reprezentări ale unuia şi 
aceluiaşi lucru, una a lui Schiller, s-ar putea spune rezultată din rațiune, dar 
nu aşa cum fac, de obicei, oamenii ceva din rațiune, şi totuşi în aşa fel încât 
raţiunea să fie străbătută de simţire şi de suflet, de către om în întregul său. 
Numai că lucrurile stau altfel dacă un filistin rigid, de un profesionalism 
mediocru, prezintă psihologic ceva referitor la om, doar capul gândind la 
lucrul acela, sau dacă Schiller construieste idealul unei structuri sufletesti a 
omului din trăirea omului întreg şi transformă ceea ce el percepe într-o 
oarecare măsură numai în conceptul de rațiune. 


N-am putea merge mai departe spre logicizare, spre analiza raţională pe 
calea pe care a mers Schiller, fără să devenim filistini şi abstracţi. Fiecare 
rând din Scrisorile estetice cuprinde simţirea şi perceperea deplină a lui 
Schiller. Nu este spiritul rigid specific localităţii Königsberg, a lui Immanuel 
Kant, cu noţiuni aride, este un sens profund, modelat în forma raţiunii, în idei. 
Dar, dacă am face un pas mai departe, am intra în acel mecanism raţional 
realizat de ştiinţa actuală pentru care, în fond, dincolo de ceea ce este 
conturat în mod raţional, omul nu mai înseamnă nimic, pentru care este 
indiferent dacă profesorul A sau D sau X dezvoltă cazul, deoarece lucrurile 
sunt reprezentate fără a fi fost avut în vedere omul în întregul său. La Schiller 
totul mai este încă arhipersonal, dar înălţat la rațiune. Schiller trăieşte într-o 
etapă, ba chiar într-un punct de dezvoltare al evoluţiei moderne a omenirii, 
care este importantă şi esenţială, pentru că el se opreşte tocmai înainte de 
faza în care ulterior omenirea decade complet. 


verde 
rr, 
r dial li P 
AbDastry înc } ” more AARTO s 
2 UMAT, 15 d PL (A 
% par ere UT LA p 
junni tt ah, 1 ie aas. D 
/ Pb ly A TA ZI! “7, 5 
(TIM os ITAR temnom h 
., D Pre 
// Paare pop pete ae 2o f] A 
/ (0777/0071 ak PA , 
# 
“4 pat ut f 2 digi 1, tå 
fir titti!’ / sur t4 $ g UUE IEA 
$ 
f 


Să exprimăm grafic cam cum ar fi înțeles el acest lucru. Am putea spune: 
Aceasta este, în general, tendința dezvoltării omenirii (vezi desenul, săgeata 
verticală). Dar această reprezentare este doar schematică, grafică. In 
realitate dezvoltarea şerpuieşte într-o lemniscată (în figură, albastru); dar ea 
nu poate continua aşa, ci trebuie să existe permanent noi impulsuri, dacă 
dezvoltarea urmează acest curs, impulsuri care ridică lemniscata în direcția 
acestei linii. Ajuns în acest punct, Schiller ar intra oarecum într-un albastru 


mai închis al abstracţiei pure, al raţiunii pure, dacă ar merge mai departe cu 
autonomizarea a ceea ce a simţit interior. El s-a oprit, şi s-a oprit din 
modelarea raţională tocmai în punctul în care nu se pierde personalitatea, ci 
mai este încă păstrată. De aceea, aceasta nu a devenit albastră, ci, pe o 
treaptă mai înaltă a personalităţii, pe care aici vreau s-o întreţes cu roşu, a 
devenit verde. Aşa încât se poate spune: Schiller s-a oprit tocmai în faţa 
punctului din care raţionalul, în puritatea sa, vrea să iasă. Altminteri ar fi 
căzut în raţionalul obişnuit al secolului al XIX-lea. Goethe a exprimat acelaşi 
lucru în imagini, în imagini minunate, în Basmul despre şarpele verde şi crinul 
cel frumos; dar şi el s-a oprit la aceste imagini; n-a putut accepta să se 
cârtească pe seama acestor imagini, căci, pentru el, ceea ce simţea ca 
individual-uman şi ca viaţă socială a reieşit tocmai în aceste imagini. Dar mai 
departe de aceste imagini nu putea să treacă. Căci, dacă ar fi încercat să 
meargă, din punctul său de vedere, mai departe de aceste imagini, ar fi ajuns 
la exaltare, la fantastic. Problema nu ar mai fi avut contur; nu ar mai fi putut 
fi folosită pentru viaţă, ar fi depăşit viaţa, s-ar fi ridicat deasupra ei. Ar fi 
devenit un fantastic oniric. Am putea spune: Goethe a fost nevoit să evite 
cealaltă dificultate care l-ar fi adus cu totul în fantasticul roşu. De aceea, ela 
adăugat ceea ce este nepersonalul, ceea ce ţine imaginile în zona 
imaginativului, şi a ajuns astfel tot la verde. 

Dacă trebuie să mă exprim schematic, Schiller a evitat albastrul, raţionalul 
ahrimanic; Goethe a evitat roşul, oniricul, şi a rămas la tabloul imaginativ 
concret. 

Schiller s-a războit ca om al centrului cu spiritele vestului. Acestea voiau să-l 
atragă spre rational. Kant li s-a supus. Am arătat, atrăgând atenţia asupra 
acestui fapt, că, prin David Hume, Kant a fost supus raţionalului din vest. 
Schiller s-a sustras, deşi se formase la şcoala lui Kant. El a rămas la ceea ce 
nu este doar raţionalul. 

Goethe a avut de luptat cu celelalte spirite, cu spiritele estului, care l-au 
mânat către imaginaţiune. Întrucât încă nu exista o ştiinţă a spiritului, el n-a 
putut merge în vremea sa mai departe de țesătura imaginaţiunii din Basmul 
despre şarpele verde şi crinul cel frumos. Dar şi aici a rămas în cadrul 
contururilor ferme. El n-a urcat până în fantastic, în oniric. A devenit mai 
rodnic, ducându-se în sud, unde mai rămăsese o mare parte din moştenirea 
Orientului. El s-a familiarizat cu felul în care spiritele Orientului încă mai 
acționau în cea de a doua înflorire a culturii orientale, a artelor greceşti, a 
învăţat cum să şi le construiască din operele de artă italieneşti. Aşa încât se 
poate spune: In această legătură prietenească dintre Schiller şi Goethe există 
ceva special. Schiller trebuie să lupte cu spiritele vestului; nu le cade pradă, 
se opreşte, nu se afundă în raţiunea nudă. Goethe are de luptat cu spiritele 
estului; acestea vor să-l împingă spre oniric. El se opreşte; rămâne la 
imaginile pe care le-a creat în Basmu/ despre şarpele verde şi crinul cel 
frumos. Goethe ar fi trebuit fie să evadeze în oniric, fie să preia revelaţia 
orientală. Schiller ar fi trebuit fie să devină total raţional, fie să ia în serios 
ceea ce devenise el; după cum se ştie, a fost numit de guvernul revoluţionar 
„cetăţean francez“, dar el n-a luat prea în serios acest lucru. 

Vedem aici, în acest important punct al dezvoltării europene, alăturate cele 
două structuri sufleteşti pe care le-am caracterizat. Ele trăiesc, am putea 


spune, în fiecare individualitate importantă din centrul Europei, dar la Schiller 
şi Goethe ele stau simultan una lânga alta. În timp ce Schiller şi Goethe au 
rămas într-o anumită măsură în punctul acela, trebuia să apară influenţa 
ştiinţei spiritului, care ridică această curbă a lemniscatei (vezi desenul), aşa 
încât ea apare apoi pe o treaptă superioară. 

Vedem astfel reprezentat într-un mod particular, în cele trei stări ale lui 
Schiller, starea necesităţii raţiunii, cea a necesităţii instinctelor şi cea a 
dispoziţiei estetice libere, şi în cei trei regi ai lui Goethe, cel de aur, cel de 
argint şi cel de aramă, tot ce trebuie să găsim cu ajutorul ştiinţei spiritului, 
proximele scopuri necesare şi enigme ale individului şi ale convieţuirii, atât în 
ce priveşte tripartiţia omului, cât şi tripartiţia colectivităţii sociale. 

Aceste lucruri ne sugerează, totuşi, că tripartiţia organismului social nu este 
scoasă la suprafaţă de un arbitrar, ci că cele mai bune spirite ale dezvoltării 
recente a omenirii au avut această tendinţă. Dar dacă nu ar exista nimic 
altceva în afară de o gândire cu privire la social cum este cea a lui Goethe 
din Basmul despre sarpele verde şi crinul cel frumos, nu s-ar putea ajunge la 
forţa de pătrundere a acţiunii exterioare. Goethe a fost pe punctul de a 
învinge pura revelaţie. Nici la Roma el nu a aderat la catolicism. Goethe s-a 
ridicat la imaginaţiunile sale, dar s-a oprit la imagine. In ce-l priveşte pe 
Schiller, el nu a devenit revoluţionar, ci educatorul omului interior. El s-a oprit 
în punctul în care mai există personalitate în modelarea raţionalului. 

În felul acesta, într-o fază ulterioară a culturii central-europene, şi-a 
manifestat influenţa ceva ce poate fi observat din timpuri mai vechi, cel mai 
evident pentru omul modern încă din lumea greacă. Şi Goethe aspira la 
lumea greacă. În lumea greacă se observă cum socialul este prezentat în mit, 
deci tot în imagine. Dar, în fond, mitul grec este tot pe-atât imagine cât este 
Basmul despre şarpele verde şi crinul cel frumos al lui Goethe. Cu aceste 
imagini nu se poate acţiona în organismul social într-o manieră reformatoare. 
Se poate cel mult spune ceva despre ce ar urma să ia naştere. Dar imaginile 
sunt o construcţie prea uşoară, ca să se poată interveni eficient în formarea 
organismului social. De aceea, grecii nici n-au crezut că ating socialul prin 
încremenirea lor în imaginile mitului. Dacă urmărim această linie a cercetării, 
ajungem într-un punct important al dezvoltării lumii greceşti. 

S-ar putea spune: În viaţa cotidiană, unde lucrurile se petrec oarecum într-un 
mod obişnuit, grecii se gândeau că sunt dependenţi de zeii lor mitici, de 
spiritele lor mitice. Când se punea însă problema de a lua decizii importante, 
atunci grecii spuneau: Da, zeii care acţionează asupra imaginaţiunii şi sunt 
zei mitici nu pot rezolva aceasta; aici este nevoie de ceva real. Şi atunci a 
apărut oracolul. În acest fel, zeii nu mai erau prezentaţi doar imaginativ, ci 
erau puşi să-i inspire cu adevărat pe oameni. lar grecii se ocupau de oracole 
atunci când voiau să aibă impulsuri sociale. Atunci se ridicau de la imaginaţie 
la inspiratie, dar la o inspiraţie la care invocau natura exterioară. Noi, 
oamenii moderni, trebuie, în orice caz, să încercăm să ne ridicăm la 
inspiraţie, dar la o inspiraţie care nu invocă natura exterioară în oracole, ci 
care se ridică la spirit, pentru a se lăsa inspirată în sfera spiritualului. Dar aşa 
cum grecii apelau la real atunci când era vorba de social, cum ei nu 
rămâneau la imaginaţiuni, ci se ridicau la inspiraţii, tot aşa nu putem nici noi 


să rămânem la simplele imaginaţiuni, ci trebuie să ne ridicăm la inspiraţii, 
dacă vrem să găsim modalitatea pentru salvarea socială în epoca modernă. 
Şi aici ajungem într-un alt punct care merită a fi luat în considerare. De ce s- 
au oprit, de fapt, Schiller şi Goethe, unul pe calea spre raţional, celălalt pe 
calea spre imaginativ? Nici unul din ei nu poseda ştiinţa spiritului, altminteri 
Schiller ar fi putut să meargă mai departe, construindu-şi conceptele sale în 
spiritul ştiinţei spiritului, şi atunci ar fi găsit ceva mult mai real în cele trei 
stări sufleteşti ale sale decât cele trei abstracții din Scrisorile estetice. 
Goethe şi-ar fi completat imaginaţiunea cu ceea ce vorbeşte în mod real din 
lumea spirituală şi ar fi putut pătrunde până la formațiunile vieţii sociale, 
care sunt determinate aici din lumea spirituală, până la veriga spirituală a 
organismului social: regele de aur; veriga statală a organismului social: 
regele de argint; regele aparenţei: veriga economică, regele de bronz, regele 
de aramă. 

Momentul în care Schiller şi Goethe au răzbătut până la aceste formaţiuni, 
unul în Scrisori estetice, celălalt în Basm, nu era potrivit pentru a merge mai 
departe; pentru aceasta trebuie înţeles ce s-ar întâmpla cu lumea, dacă s-ar 
merge pe drumul lui Schiller până la deplina formare a nepersonalului- 
raţional. Secolul al XIX-lea a dezvoltat acest nepersonal-raţional mai întâi în 
ştiinţele naturii, iar cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea a încercat 
să-l realizeze în situaţiile oficiale exterioare. Dar aici rezidă un lucru 
important. În organismul uman, ceea ce se preia este şi condus fără 
întrerupere spre distrugere. Nu putem, pur şi simplu, să mâncăm continuu, 
trebuie şi să eliminăm; ceea ce preluăm ca materie trebuie să fie distrus, 
trebuie scos din organism. lar raţionalul este ceea ce, de îndată ce - şi aici 
apare complicaţia - cuprinde viaţa economică, distruge această viaţă 
economică. 

Trăim însă într-o epocă în care raţionalul trebuie să se dezvolte. Nu putem 
ajunge în cel de-al cincilea interval postatlantean la evoluţia sufletului 
conştienţei fără a dezvolta raţiunea. lar popoarele occidentale au misiunea 
de a introduce raţionalul în viaţa economică. Ce înseamnă aceasta? Noi nu 
putem modela imaginativ viaţa economică modernă, aşa cum a făcut-o 
Goethe în Basmul său, pentru că trebuie s-o modelăm raţional. Întrucât, în 
domeniul economicului, trebuie să mergem mai departe pe drumul pe care 
Schiller l-a parcurs, însă numai până la emanarea personală a raţionalului, 
noi trebuie să întemeiem o viaţă economică care să acţioneze în mod 
necesar distructiv în cel de-al cincilea interval postatlantean, tocmai pentru 
că acesta trebuie să fie raţional. În intervalul actual nu există o viaţă 
economică care să poată fi condusă imaginativ, ca viaţa economică a 
Orientului sau ca economiile evului mediu european, ci, de la mijlocul 
secolului al XV-lea, există doar posibilitatea de a avea o asemenea viaţă 
economică, care, fie singură, fie împreună cu alte verigi ale organismului 
social, acţionează distructiv. Altfel nu se poate. De aceea considerăm 
această viaţă economică ca un taler care ar cobori mult, trebuind astfel să 
acţioneze distructiv; trebuie să existe un echilibru. De aceea este necesar să 
avem o viaţă economică, ca una dintre verigile organismului social, şi o viaţă 
spirituală care să menţină echilibrul, să construiască în continuu. Dacă astăzi 
ţinem cu tot dinadinsul la statul unitar, atunci viaţa economică, aşa cum este 


cazul în Occident, va absorbi acest stat unitar o dată cu viaţa spirituală, şi 
atunci asemenea state unitare vor conduce în mod necesar la distrugere. 
Chiar dacă fondăm un stat doar cu ajutorul raţiunii, ca Lenin şi Troțki, el va 
ajunge la distrugere, pentru că raţiunea se îndreaptă numai spre viaţa 
economică. 

Schiller a simţit acest lucru atunci când a descoperit starea socială. El a 
gândit astfel: Dacă merg mai departe cu înţelegerea raţională, ajung la viaţa 
economică şi atunci trebuie să aplic raţiunea la viaţa economică. In acest 
caz, nu mai descriu ceea ce creşte şi înfloreşte, ci ceea ce duce la distrugere. 
In faţa distrugerii, Schiller a făcut, speriat, un pas înapoi. El s-a oprit exact în 
punctul în care a apărut distrugerea; acolo a încremenit. Inovatorii născocesc 
tot felul de sisteme sociale şi economice, numai că nu ştiu, întrucât simţirea 
lor este prea grosolană, că fiecare sistem economic pe care-l creează duce la 
distrugere, dacă nu se reînnoieşte continuu prin viaţa spirituală de sine 
stătătoare, în dezvoltare, care se raportează tot timpul la distrugere, la 
eliminarea din viaţa economică ca ceva constructiv. In acest sens a fost 
descrisă şi în „punctele“ sale „nodale“ acţiunea comună a verigii spirituale a 
organismului social cu economicul. 

Dacă, în condiţiile înţelegerii moderne a celui de-al cincilea interval 
postatlantean, capitalul ar rămâne la oameni, chiar şi atunci când nu-l mai 
pot administra ei înşişi, viaţa economică ar determina circulaţia capitalului; 
ar trebui să apară distrugerea. Atunci trebuie să intervină viaţa spirituală; 
dincolo de viaţa spirituală capitalul trebuie să ajungă din nou la cel care-l 
administrează. Acesta este sensul intern al tripartiţiei organismului social; 
nici în organismul social tripartit corect gândit nu trebuie să ne lăsăm pradă 
iluziei. În epoca modernă, gândirea economică este un element distructiv şi 
din această cauză elementul constructiv al componentei spirituale a 
organismului social trebuie să i se opună necontenit. 

Cu fieeare nouă generaţie, cu copiii pe care-i educăm în şcoală, lumea 
spirituală ne oferă ceva, ne transmite ceva; este ceea ce captăm prin 
educaţie, este ceva spiritual, pe care, la rândul nostru, îl încorporăm în viaţa 
economică, preîntâmpinând distrugerea acesteia; căci, urmându-şi prin sine 
însăşi calea, viaţa economică se distruge. Astfel trebuie înţeles mecanismul. 
Vedem în felul acesta unde ajunseseră la sfârşitul secolului al XVIII-lea 
Goethe şi Schiller. Schiller îşi spunea: Trebuie să mă retrag, nu am dreptul să 
prezint o stare socială care face apel doar la raţiunea personală, trebuie să 
rămân cu raţiunea în cadrul personalului, altfel aş descrie distrugerea 
economică, iar Goethe: Nu vreau imagini onirice, vreau imagini cu contururi 
pregnante; căci, dacă aş merge mai departe, aş ajunge într-o stare care nu 
există pe Pământ, care nu intervine eficient în viaţă; aş lăsa în urma mea, ca 
pe ceva lipsit de viaţă, viaţa economică, aş întemeia o viaţă spirituală, care 
nu poate interveni în faptele vieţii nemijlocite. 

Este clar că trăim în goetheanismul adevărat atunci când nu rămânem 
încremeniţi în concepţia lui Goethe, ci parcurgem calea pe care a străbătut-o 
şi Goethe însuşi începând din anul 1832. intr-un anume loc din lucrarea mea 
Puncte nodale ale problemei sociale m-am referit şi la faptul că viaţa 
economică este angrenată continuu şi astăzi în propria sa distrugere şi 
trebuie să acţioneze tot timpul împotriva propriei distrugeri, aşa cum trebuie 


lucrat împotriva distrugerii prin mâncare a omului. Numai că lucrurile nu se 
înţeleg cum trebuie, ci se crede că această carte a fost scrisă şi ea aşa cum 
se scriu astăzi măjoritatea cărţilor, că ea poate fi doar frunzărită. Dar într-o 
carte de felul acesta, scrisă pe baza practicii, fiecare propoziţie este bine 
gândită. 

Scrisorile estetice ale lui Schiller au fost prea puţin înţelese (am vorbit des 
despre aceasta), nu mulţi au fost cei care s-au ocupat de ele; altminteri, ele 
ar fi reprezentat o cale spre înţelegerea a ceea ce găsiţi în scrierea mea Cum 
pot fi dobândite cunoştinţe despre lumile superioare; Scrisorile 
estetice ale lui Schiller ar putea constitui o pregătire în acest sens. La rândul 
său, Basmul despre şarpele verde şi crinul cel frumos al lui Goethe ar putea 
constitui pregătirea pentru însuşirea acelui tip de configuraţie spirituală care 
poate apărea nu din simpla rațiune, ci din forţe mai profunde, şi care apoi ar 
putea înţelege cu adevărat Puncte nodale ale problemei sociale. Atât 
Schiller cât şi Goethe au simţit tragismul civilizaţiei din centrul Europei. 
Desigur, ei nu erau couştienţi de acest lucru, dar îl simțeau. Amândoi l-au 
simţit - acest lucru poate fi văzut la Goethe, pretutindeni în convorbirile sale 
cu Eckermann, cu cancelarul von Miller, precum şi în numeroase alte referiri 
ale sale. Dacă din spiritual nu va apărea o nouă influenţă, o nouă înţelegere a 
creştinismului, atunci lucrurile o vor lua în jos. O mare parte din resemnarea 
lui Goethe, apărută în deceniile sale târzii, se datorează, fără îndoială, acestei 
stări de spirit. 

lar cei care, fără ştiinţa spiritului, au devenit goetheeni, simt cum tocmai în 
fiinţa germană din centrul Europei se evidenţiază această conlucrare 
specifică a spiritelor din vest şi a spiritelor din est. leri spuneam: În cadrul 
civilizaţiei din centrul Europei acea echilibrare căutată de scolastica înaltă 
între ştiinţa raţiunii şi revelaţie trebuie pusă pe seama acţiunii spiritelor din 
vest şi a spiritelor din est. Am văzut astăzi cum apare ea la Schiller şi Goethe. 
În fond, întreaga civilizaţie din centrul Europei vibrează în interiorul acestui 
vârtej, în care se învârtesc haotic estul şi vestul; dinspre est sfera regelui de 
aur, dinspre vest sfera regelui de aramă, dinspre est înţelepciunea, dinspre 
vest forţa şi, în mijloc, ceea ce reprezintă Goethe prin regele de argint, 
aparenţa care numai cu greu este pătrunsă de realitate. Aparenţa civilizaţiei 
central-europene a constituit starea de spirit tragică din străfundul sufletului 
lui Goethe. Hermann Grimm a caracterizat corect, pornind de la felul cum l-a 
perceput pe Goethe - el l-a privit pe Goethe ca om neatins de ştiinţa spiritului 
-, modul în care civilizaţia din centrul Europei conţine în sine această 
abandonare în vârtejul spiritelor estului şi vestului, care face ca voinţa să nu 
ajungă acolo unde trebuie şi care a determinat caracterul veşnic oscilant al 
istoriei germane. lată ce spunea Hermann Grimm despre aceste lucruri: 
„Istoria germană este pentru Treitschke aspiraţia necontenită spre unitate 
spirituală şi statală şi, pe calea spre aceasta, intercalarea necontenită a 
propriilor noastre însuşiri native“. Aşa se exprimă Herman Grimm, simţindu- 
se german. În continuare spune: „Mereu acelaşi caracter al firii noastre, de a 
te opune acolo unde ar trebui să cedezi şi de a ceda acolo unde este 
necesară opoziţia. Uitarea trecutului recent, subita renunțare la ceea ce se 
doreşte cu înfrigurare, nesocotirea prezentului, dar speranţa fermă, chiar 
dacă nedefinită. Pe lângă toate acestea, înclinația de a te abandona 


străinului şi, o dată acest lucru înfăptuit, influenţa inconştientă, determinantă 
asupra străinilor, cărora, totuşi, te-ai supus“. 

Dacă astăzi avem de-a face cu o civilizaţie central-europeană şi dacă cu ea s- 
ar putea dobândi ceva, pretutindeni se simte însă suflul tragicului care 
trădează întreaga istorie a germanului din centrul Europei, dintre vest şi est. 
Astăzi lucrurile stau pretutindeni în aşa fel, încât s-ar putea spune, împreună 
cu Herman Grimm: Trebuie evidenţiat impulsul de a te opune, acolo unde ar 
trebui să cedezi, şi de a ceda, acolo unde este necesară opoziţia. 

Aceasta este ceea ce provine din centrul oscilant, din ceea ce rezidă între 
economie şi o viaţă spirituală constructivă, ca oscilație ritmică a statalului. 
Întrucât elementul statal-politic şi-a celebrat triumful tocmai în aceste ţări din 
centru, de aceea trăieşte aparenţa care poate foarte uşor să devină iluzie. 
Schiller nu vrea să părăsească aparenţa atunci când scrie Scrisorile estetice. 
El ştie că, atunci când ai de-a face cu simpla rațiune, ajungi la distrugerea 
vieţii economice; în secolul al XVIII-lea a fost distrusă partea care a putut fi 
nimicită de Revoluţia franceză; în secolul al XIX-lea ar fi mult mai rău. Goethe 
ştia că nu trebuie să ajungă la oniric, ci să se cantoneze în imaginativ. Dar în 
această dualitate realizată de mişcarea oscilatorie a spiritelor vestului şi 
estului, care se agită ca într-un vârtej, se produce o stare de spirit iluzionară. 
Nu are importanţă dacă această stare de spirit apare în domeniul religios, în 
cel politic sau în cel militar; la urma urmelor este absolut indiferent dacă 
fanaticul propagă o mistică oarecare sau dacă el visează aşa cum a făcut 
Ludendorf [41]; fără a rămâne pe terenul realităţii. Şi, în sfârşit, aşa ceva se 
poate petrece şi într-un mod plăcut. Acelaşi pasaj din Herman Grimm, pe 
care vi l-am citit ieri, spune în continuare: „Dar să vedem care este situaţia 
astăzi: nimeni nu a părut atât de serios desprins de patrie ca germanul, care 
s-a transformat în american, iar astăzi viaţa americană, în care se consumă 
viaţa emigranților noştri, stă sub influenţa spiritului german“. 

Aşa scria Herman Grimm, acest om de spirit, în anul 1895, când numai printr- 
o iluzionare dintre cele mai rele te puteai gândi că germanii care au ajuns în 
America vor conferi vieţii americane o nuanţă germană. Căci ceea ce s-a 
petrecut în cel de-al doilea deceniu al secolului al XX-lea se pregătea de 
multă vreme: specificul american a invadat complet puţinul pe care l-au adus 
cu ei germanii. 

Caracterul iluzoriu al acestei cugetări a lui Herman Grimm devine şi mai 
evident dacă avem în vedere următoarele. Herman Grimm ajunge la această 
cugetare pornind de la modul de gândire goethean, căci el s-a format în 
întregime sub influenţa lui Goethe. Numai că la el este vorba şi de o 
influenţă. Cine-l cunoaşte bine pe Herman Grimm, după stil, după forma sa 
de exprimare, după modul de a gândi, ştie că el a preluat foarte mult de la 
Goethe, dar nu realul, nu spiritul pătrunzător al lui Goethe; căci ceea ce 
descrie el sunt, de fapt, fantome, nu sunt oameni reali. Dar el mai are în sine 
şi altceva, nu numai pe Goethe. Are americanismul, căci stilul său, formele 
sale de gândire au fost influențate, în afara lui Goethe, de cunoaşterea 
concepţiei lui Emerson [42]; chiar şi în felul în care îşi formulează propoziţiile, 
cum îşi modelează gândul îl imită pe americanul Emerson. 

În felul acesta, Herman Grimm se cantonează în această iluzie dublă, în acest 
regat al regelui de argint, regele aparenţei. Deşi în America tot ce a fost 


influenţă germană a fost dat la o parte, el îşi închipuie că Ameriea a fost 
germanizată, în timp ce el însuşi poartă în sine o bună porţie de 
americanism. 

Aşa se exprimă de multe ori într-un mod intim ceea ce apoi există grosier în 
cultura exterioară. Aici s-a răspândit darwinismul grosolan, modul grosolan 
de gândire economică şi, în cele din urmă, dacă nu va apărea tripartiţia 
organismului social se va ajunge la ruină tocmai pentru că viaţa economică 
construită raţional trebuie să ducă în mod necesar la ruină. lar cel care, 
pornind de la această viaţă economică, gândeşte ca Oswald Spengler, acela 
poate dovedi ştiinţific că, o dată cu începutul mileniului 3, lumea civilizată - 
de fapt, astăzi nu mai este chiar atât de civilizată - va trebui să se afunde în 
cea mai sălbatică barbarie. Spengler nu ştie nimic despre influenţa pe care 
trebuie s-o primească această lume, nu ştie nimic de influenţa spirituală. 
Ceea ce trebuie să apară în faţa lumii ca ştiinţă a spiritului şi cultură în sensul 
culturii spirituale are de dus o luptă cu adevărat grea pentru a se impune. 
Pretutindeni acţionează cei care nu vor să permită ştiinţei spiritului să se 
manifeste. De fapt, lucrătorii din acest domeniu al ştiinţei spiritului nu sunt 
prea energici, în timp ce ceilalţi, care susţin opera de distrugere, sunt cât se 
poate de puternici. 

Vedem cum omul din zilele noastre este complet dezarmat în faţa celor ce se 
întâmplă în viaţa civilizată de astăzi. De pildă, este de menţionat felul în care 
un Ziar din estul Elveţiei a prezentat prelegerile mele despre „Limitele 
cunoaşterii naturii“, pe care le-am ţinut în cadrul cursului universitar. /ar 
acum, acolo unde apare ziarul, ţine prelegeri imitatorul lui Eduard von 
Hartmann, Arthur Drews [43], care n-a făcut niciodată nimic altceva, în afară 
de faptul că l-a imitat pe Eduard von Hartmann [44], filosoful inconştientului. 
Şi acest imitator, această nulitate filosofică care acţionează la Facultatea din 
Karlsruhe, se  năpusteşte acum asupra ştiinţei spiritului orientată 
antroposofic! 

Care e poziţia omului din zilele noastre faţă de aceste lucruri - iată ce aş vrea 
să relev în mod deosebit. L-am ascultat pe unul, să dăm ascultare şi celuilalt. 
Aceasta înseamnă că pentru omul din zilele noastre totul este indiferent. lar 
acest lucru este îngrozitor. Nu e vorba dacă imitatorul de astăzi al lui Eduard 
von Hartmann, Arthur Drews, are sau nu ceva împotriva antroposofiei, căci 
ceea ce are această persoană împotriva antroposofiei se poate desprinde 
perfect din cărţile sale, nici o propoziţie nu trebuie lăsată la o parte. 
Important este că oamenii se situează pe următoarea poziţie: se ascultă, se 
iau notițe, şi gata, s-a terminat! Peutru a ajunge pe calea cea bună n-ar fi 
nevoie decât de o abordare reală a problemei. Dar omul din zilele noastre nu 
vrea să se lase implicat într-o abordare reală a problemei. Acest lucru este 
înfricoşător, este ceea ce i-a împins pe oameni atât de departe, încât nu mai 
sunt în stare să facă deosebirea între cel ce vorbeşte despre realităţi şi cel ce 
scrie cărţi întregi, ca, de pildă, contele Hermann von Keyserling [45], la care 
nu întâlneşti nici o idee, ci doar cuvinte, cuvinte aruncate de-a valma. Şi dacă 
aspiri la preluarea entuziastă a ceva care ar face în mod firesc ca duelurile de 
cuvinte goale să se deosebească de ceea ce se bazează pe o cercetare cu 
adevărat spirituală, nu se găseşte nimeni care să-şi ia inima-n dinţi şi să 
abordeze ce este substanţial. Lucrul acesta oamenii l-au uitat, l-au uitat de-a 


binelea, şi anume în momentul când adevărul nu este hotărât în funcţie de 
adevăr, ci când printre oameni şi-a făcut loc minciuna că, în ultimii ani, 
diferitele naţionalităţi au considerat ca fiind adevărat ceea ce vine de la ele şi 
greşit ce vine de la altă naţionalitate. Revoltătoarea minciună reciprocă a 
devenit, de fapt, marca spiritului oficial. Ceea ce vine de la o altă naţiune nu 
poate fi decât neadevărat; dacă provine de la propria naţiune, constituie 
adevărul. Şi astăzi este la fel, a intrat în modurile obişnuite de gândire. În 
schimb, o abordare reală, nepărtinitoare, a ceea ce este adevăr duce la 
spiritualizare. De fapt, oamenilor din zilele noastre le e perfect egal. 

Atâta timp cât nu se va găsi un număr suficient de mare de oameni care vor 
cu adevărat, din inimă, să acţioneze pentru ceea ce este substanţa spirituală, 
din haosul de astăzi nu poate apărea nimic salvator. Nu trebuie să credem că 
prin poleirea vechiului am putea progresa. Acest vechi întemeiază „şcoli de 
înţelepciune“ bazat pe cuvinte goale. El a înzestrat filosofia universitară cu 
oameni ca Arthur Drews, dar care sunt reprezentaţi pretutindeni, iar 
omenirea nu vrea să ia atitudine. Dacă ea nu va lua atitudine în toate cele 
trei domenii ale vietii, în cel spiritual, în cel politic, în cel economic, din 
haosul de astăzi nu poate apărea nimic salvator, ci ne vom afunda din ce în 
ce mai mult. 

CONFERINŢA a V-a 

Dornach, 29 octombrie 1920 

Zilele acestea, astăzi, mâine şi poimâine, vă voi vorbi despre ceea ce am 
anunţat încă de mai multă vreme [46]; şi anume despre modul deosebit în 
care, în prima jumătate a secolului al XX-lea, trebuie să aibă loc un fel de re- 
revelaţie a evenimentului-Hristos. Pentru aceasta trebuie făcute câteva 
pregătiri, mai întâi astăzi, încercând să caracterizez încă o dată, dintr-un 
anumit punct de vedere, structura spirituală a lumii civilizate şi să atrag 
atenţia asupra cerinţelor ridicate de însăşi dezvoltarea omenirii, de educarea, 
în mare, a omenirii în viitorul apropiat. 

Ştim deja că, pe la mijlocul secolului al XV-lea, a început o nouă eră în 
dezvoltarea omenirii civilizate. Din acel moment avem de-a face cu o 
dezvoltare deosebită a intelectului uman. Astăzi nu mai există o reprezentare 
exactă despre structura sufletească, aşa cum se întâlnea la oamenii care au 
trăit înainte de acest moment de cotitură din istoria mai nouă. Nimeni nu se 
mai gândeşte ce fel de structură sufletească trebuie să fi fost aceea, ne-am 
putea doar imagina cum a fost acea structură sufletească în Europa, care i-a 
făcut pe oameni să întreprindă cruciadele spre Asia, spre Orient, dacă ne 
reprezentăm cât de imposibil a devenit un asemenea eveniment bazat pe 
fundaluri ideal-spirituale, începând de la mijlocul secolului al XV-lea. Nimeni 
nu se gândeşte că, înainte de acest punct de cotitură istoric, omenirea avea 
cu totul alte interese şi nici care interese au evoluat foarte mult începând din 
acea vreme. Dar dacă din diversitatea de caracteristici ale acestui interval 
mai nou de timp am vrea să relevăm una ca fiind cea mai importantă, 
aceasta ar fi creşterea extraordinară, intensificarea forţei intelectuale a 
omului. 

În om se află întotdeauna o altă forţă, fie ca aspirație, fie ca fapt de 
conştienţă mai mult sau mai puţin clar, în străfundurile sufletului. Este 
aspiraţia spre cunoaştere. Dacă privim spre timpurile mai vechi, spre 


dezvoltarea europeană din secolele XI-XIV, putem vorbi de o evidentă 
aspirație spre cunoaştere, în măsura în care, pe atunci, omul avea în sufletul 
său aptitudini care-l ajutau să se raporteze într-un anumit fel faţă de natură, 
faţă de ceea ce natura relevă drept spirit şi, în felul acesta, faţă de lumea 
spirituală. De atunci se vorbeşte mult despre aspiraţia spre cunoaştere. Dar, 
dacă analizăm imparţial dezvoltarea omenirii, nu putem în nici un caz 
compara ca intensitate aspiraţia spre cunoaştere care domneşte astăzi cu 
aspiraţia spre cunoaştere care domnea înainte de mijlocul secolului al XV-lea. 
Pentru sufletul omenesc era o problemă deosebit de acută să aspire spre 
cunoaştere, spre o cunoaştere care reprezenta ceva, ca ardoare şi ca 
sentiment de căldură interioară, pentru om şi care însemna ceva ca impulsuri 
care-l ajutau să-şi îndeplinească lucrarea sa în lume şi aşa mai departe. Tot 
ce exista atunci ca aspirație spre cunoaştere poate fi din ce în ce mai puţin 
comparat cu ceea ce se întâmplă începând de la mijlocul secolului al XV-lea. 
Dacă ne gândim la marii filosofi din prima jumătate a secolului al XIX-lea, 
vedem că ei oferă forme geniale ale sistemului de idei uman, dar acestea 
sunt doar, aş spune, forme artistice; de fapt, nu întâlneşti nici la Fichte, nici 
la Schelling, nici la Hegel - la Hegel chiar deloc - un concept corect despre 
ceea ce era înainte aspiraţia spre cunoaştere. lar mai târziu, în cea de-a doua 
jumătate a secolului al XIX-lea, cunoaşterea trece mai mult sau mai puţin în 
slujba vieţii exterioare, chiar dacă, potrivit vechiului obicei, este cultivată 
separat. Ea trece în slujba tehnicii şi capătă şi configuraţia acestei tehnici. 
Dar care este originea unei asemenea situaţii? Tocmai faptul că în această 
perioadă mai recentă consemnăm dezvoltarea deosebită a intelectului. 
Desigur, aceasta nu s-a produs dintr-odată. Acest eveniment a fost pregătit 
lent. Ecourile vechilor stări vizionare nu se mai auzeau distinct de multă 
vreme. Dar am putea spune că aceste ecouri au răzbătut într-o anumită 
măsură înainte de secolul al XV-lea. Oamenii, cel puţin cei care aspirau la 
cunoaştere, aveau cu toţii o reprezentare despre aptitudinile superioare care 
se înalţă din sufletul omenesc, superioare celor ale vieţii zilnice. Dacă, în 
vechime, aceste aptitudini se înălţau din suflet doar prin vise, ele erau, 
totuşi, diferite de cele ale vieţii obişnuite, şi prin aceste aptitudini se voia să 
se pătrundă în profunzimea esenței lumii şi s-a ajuns până la spiritualitatea 
acestei esențe. Aşa a apărut cunoaşterea. Se consideră că s-a ajuns la 
cunoaştere atunci când s-a înţeles cum acționau entităţile spiritual- 
elementare prin intermediul diferitelor fenomene din natură, cum acţiona, în 
mare, entitatea divin-spirituală prin totalitatea naturii. Aceasta se întâmpla 
atunci când zeii vorbeau prin fenomenele din natură, prin mişcările aştrilor, la 
apariţia aştrilor. Aceasta se înţelegea prin cunoaştere. 

In clipa în care omenirea a renunţat să descopere spiritualul din fenomenele 
lumii, conceptul de cunoaştere a intrat şi el mai mult sau mai puţin într-o fază 
de declin. Scăderea intensității cunoaşterii, iată ce trebuie să înregistrăm în 
noul interval al dezvoltării omenirii. 

Ce a devenit necesar acum? Ceea ce există doar în cercul restrâns al 
oamenilor care aspiră la antroposofie, dar care trebuie să capete tot mai mult 
dimensiuni generale. Oamenilor din vechime fenomenele din natură le 
relevau spiritualul. Din fiecare izvor, din fiecare nor, din fiecare plantă vorbea 
spiritualul. Percepând în felul lor fenomenele din natură şi sistemul naturii, 


oamenii cunoşteau spiritualul. Acum lucrurile s-au schimbat. Starea 
intelectualismului nu mai este decât o stare de tranziţie. Căci ce altceva 
reprezintă acest intelectualism în afară de profunda sa specificitate? Cu pura 
intelectualitate nu putem cunoaşte nimic. Intelectul nu înseamnă cunoaştere. 
Aceasta este marea eroare căreia îi poate cădea victimă omul: că intelectul 
înseamnă cunoaştere. Oamenii vor ajunge din nou la cunoaştere doar când 
se vor apleca asupra a ceea ce se află la temelia cercetării din domeniul 
ştiinţei spiritului, şi aceasta se poate obţine prin imaginaţiune. Oamenii pot 
ajunge din nou la cunoaştere, de asemenea, atunci când îşi spun: În timpurile 
vechi entităţile spiritual-divine vorbeau din fenomenele naturii. Ele nu se 
adresau intelectului. Pentru cunoştinţele superioare, suprasenzoriale, nu 
vorbesc direct fenomenele din natură, căci natura, ca atare, acţionează tacit, 
dar oamenilor le vor vorbi entităţi care le vor apărea în imaginaţiuni, care-i 
vor inspira, cu care se vor uni intuitiv şi pe care ei le vor putea raporta din 
nou la fenomenele din natură. Astfel, se poate spune: În vechime, spiritualul 
le apărea oamenilor prin intermediul naturii. În starea noastră de tranziţie 
omul posedă intelectul. Natura rămâne lipsită de spirit. Omul va urca până la 
o stare în care va putea din nou să înţeleagă că natura nu-i va mai vorbi 
despre divin-spiritual, dar că el va cuprinde divin-spiritualul într-o cunoaştere 
suprasenzorială, astfel încât va putea raporta din nou acest spiritual la 
natură. 

Acesta este specificul vechii vieţi spirituale orientale, al vechii cunoaşteri 
orientale, despre care ştim că a continuat să existe în civilizaţia occidentală 
ca moştenire, că, în perioada de înflorire a cunoaşterii lor, orientalii au 
perceput spiritualul în toate fenomenele din natură, că divin-spiritualul a 
vorbit prin intermediul naturii, fie prin entităţile elementare inferioare, în 
diferitele lucruri şi fenomene izolate, fie prin faptul că a vorbit, prin întreaga 
natură atotcuprinzătoare, divin-spiritual. Mai târziu, în centru s-a dezvoltat 
ceea ce se afla sub spiritul juridic-dialectic. De aici a apărut intelectualitatea. 
Omul a păstrat cultura spirituală ca moştenire din vechiul Orient. lar atunci 
când s-a manifestat ultima aspirație de a afla ceva despre Orient - câte ceva 
despre acesta se mai aflase prin mijlocirea cruciadelor şi s-a adus în Europa - 
şi când această ultimă aspirație s-a stins datorită cruciadelor, atunci în faţa 
Orientului a apărut, pe de o parte, ceea ce întemeiase Petru cel Mare, cel 
care a distrus resturile structurii sufleteşti orientale opuse laturii europene, 
iar pe de altă parte au apărut turcii, care, la începutul intervalului pe care îl 
numim cea de-a cincea perioadă postatlanteană îşi consolidau dominaţia în 
Europa. Intr-o oarecare măsură, instruirea europeană venită dinspre Orient s- 
a încheiat. Ea trebuia să evolueze, dar nu se putea dezvolta decât sub 
influenţa vieţii juridic-dialectice, sub influenţa vieţii economice din vest şi ca 
o continuare decadentă a ceea ce se păstrase ca viaţă spirituală din Orient, 
dar în faţa căreia se închiseseră porţile în modul pe care l-am arătat. Prin 
aceasta a fost pregătită şi starea în care trăim acum şi în care suntem 
îndrumați să deschidem din nou, din noi înşine, porţile spre lumea spirituală, 
să ajungem prin imaginaţie, inspiratie şi intuiţie la concepţia lumii spirituale. 
Toate acestea ţin de faptul că, în acele vremuri vechi, în care orientalul se 
ridica spre cunoştinţele sale, deosebit de importante erau aptitudinile, forţele 
pe care omul le aducea, prin naştere, în existenţa fizică. De fapt, în acele 


timpuri ale înţelepciunii orientale, în ciuda a ce se petrecea acolo în ceea ce 
priveşte civilizaţia, a ce era străluminat de înţelepciune, totul se afla în 
legăturile de sânge; dar ceea ce se afla în aceste legături de sânge era, în 
acelaşi timp, recunoscut spiritual. Prin Misterii se stabilea cine era chemat să 
conducă oamenii datorită descendenţei sale. Aici nu mai era nici un fel de 
contradicţie. Cel care, prin Misterii, fusese chemat să conducă oamenii era 
pus, oarecum, la locul său prin faptul că ascendenţa sa era un semn exterior. 
Atunci nu exista nici un argument juridic, indiferent cum ar fi fost formulat, 
care să spună dacă cineva era îndreptăţit să se afle în acel loc, căci împotriva 
hotărârii zeilor, care fixau locul oamenilor, nu existau obiecţii. In Orient 
jurisprudenţa nu era cunoscută. Era cunoscută, fireşte, teocraţia, guvernarea 
lumii. Misiunea oamenilor aici, în lumea simţurilor, venea de sus, din lumea 
spirituală. În locul a ceea ce se percepea atunci când se spunea: Un oma 
cărui ascendență a fost astfel dirijată de zei, încât el putea fi pus la locul 
cuvenit, în locul acestei percepții a apărut o alta, care purta o haină juridic- 
dialectică şi din care, cu argumente juridice, se putea discuta dacă cuiva îi 
revenea un anume loc, unde trebuia să se afle acesta, dacă trebuia să facă 
un lucru sau altul, şi aşa mai departe. 

Tipul de structură sufletească - configurarea acesteia era pregătită încă din 
antichitatea greacă, dar mai ales din cea romană - prin care în Europa 
Centrală s-a început stabilirea, pe baza conceptelor, a dialecticii, a ceea ce 
este drept, am analizat-o deja din cele mai diferite puncte de vedere, 
Orientul nu o cunoştea, ea îi era absolut străină. Pentru Orient era important 
să scruteze voinţa zeilor. Şi nu mai era vorba de nici o dialectică, dacă voiai 
să afli care era voinţa zeilor. 

Dar ne aflăm din nou în faţa unei cotituri. Acum intervine necesitatea ca 
omenirea să aibă mai exact în vedere elementul dialectic-juridic. Această 
stare rezultată din dialectic-juridic este strâns legată de elementul economic, 
care, venit din vest, a cucerit lumea cu ajutorul tehnicii. Economicul a 
constituit un element subordonat în vechile culturi, care erau absolut 
teocratice, pătrunse în totalitate de zei şi spirit. Acolo, în viaţa economică, 
omul acţiona potrivit poziţiei şi demnităţii cu care-l învestiseră zeii prin 
sentinţele pronunţate de înţelepţii Misteriilor. În viaţa dialectic-juridică era 
cuprinsă într-o oarecare măsură viaţa economică, care începea şi ea într-un 
mod primitiv; căci atunci când a început evul mediu, aşa-numitul ev mediu, 
romanii nu mai aveau bani. Economia financiară s-a pierdut treptat, iar în 
Europa s-a răspândit cultura dialectic-juridică, ca un fel de economie 
naturală. Prima parte a evului mediu a fost, de fapt, dominată de lipsa 
banilor; apoi au apărut acele forme de armate de care era nevoie, pentru că 
trupele nu puteau fi plătite. Romanii îşi răsplătiseră trupele cu bani. In evul 
mediu a apărut sistemul feudal, s-a format o pătură specială de soldaţi. Toate 
acestea deoarece, sub influenţa economiei naturale, omul legat de glie nu 
putea să se implice în războaie ample. Aşadar, elementul dialectic-juridic s-a 
dezvoltat într-un fel de economie naturală şi abia atunci când, din vest, a 
pătruns tehnica unei asemenea vieţi economice a început o perioadă nouă. 
Această viaţă civilizată, care devine astăzi atât de fragilă, a apărut, de fapt, 
în cel de-al cincilea interval postatlantean prin intermediul tehnicii. Toate 
acestea le-am expus deja în cele mai diferite moduri. Am arătat cum, potrivit 


unui recensământ extern, la sfârşitul secolului al XIX-lea pe Pământ trăiau o 
mie patru sute de milioane de oameni, dar că se muncea ca şi cum ar fi 
existat două mii de milioane de oameni. Aceasta pentru că munca era 
executată de maşini. S-a instaurat tehnica maşinistă, cu fabuloasa 
transformare a vieţii economice, ba chiar şi cu fantastica transformare a 
vieţii sociale. 

incă nu s-a manifestat - şi aceasta deoarece viaţa intelectuală inundă încă 
totul - ceea ce trebuie să introducă tehnica economică maşinistă în civilizaţia 
modernă. În ceea ce priveşte perspectivele care stau în faţa omenirii, se pot 
face cele mai uimitoare experimente. Astăzi există destui oameni, în special 
acolo unde aceştia se numesc practicieni, care, de pildă, acţionează în 
posturi guvernamentale, iar acolo această practică, de regulă, se 
volatilizează; puţina practică care mai există se volatilizează, de obicei, 
atunci când oamenii o pun în acţiune în posturi guvernamentale. În mintea 
unor astfel de „practicieni cârmuitori“ sau „cârmuitori practici“ - astăzi o 
spunem între ghilimele - iau naştere idei ciudate. Cineva îmi spunea deunăzi: 
Da, vremurile noi ne-au adus maşinile şi, o dată cu ele, viaţa citadină; trebuie 
să readucem viaţa din nou la ţară. Ca şi cum epoca maşinilor ar putea fi 
ştearsă de pe faţa Pământului! Maşinile vor ajunge şi ele la ţară, aşa i-am 
spus omului. l-am mai spus: Totul se poate uita, cultura spirituală poate fi 
uitată, dar maşinile vor rămâne, maşinile vor fi, pur şi simplu, duse şi la ţară. 
Ceea ce a apărut în oraşe va fi transplantat la ţară. 

Oamenii devin reacţionari în stil mare, atunci când nu mai au înclinații. lar 
astăzi aceasta este, în general, caracteristica oamenilor, care nu au voinţa de 
a înţelege progresul real. Ei ar prefera să readucă la ţară vechile stări. Îşi 
închipuie că aşa ceva este posibil. Ei cred că ceea ce au realizat secolele 
poate fi eliminat. Absurdităţi! Dar tocmai aceste absurdităţi sunt astăzi 
îndrăgite de oameni, pentru că ei sunt prea comozi pentru a înţelege noul şi 
se pricep mai bine să manevreze vechiul. Epoca maşinistă a început. Datorită 
maşinilor se economiseşte forţă umană. Astăzi, pe Pământ, ar fi nevoie de 
cinci sute de milioane de oameni pentru a realiza ceea ce fac maşinile. 
Această muncă executată de maşini a apărut în civilizaţia ocidentală; mult 
mai târziu s-a extins spre Orient, unde, în nici un caz, nu s-a aclimatizat ca în 
civilizaţia occidentală. Dar aceasta este o perioadă de tranzit. lar acum 
concentraţi-vă asupra unui gând, şi oricât de ciudat vi se va părea acesta, 
primiţi-l cu toată seriozitatea. 

Să presupunem că omul din vechime avea în faţa sa un nor, poate un râu, tot 
felul de plante şi multe altele. In acestea el vedea fiinţe elementare spirituale 
şi ajungea până la entitătile divin-spirituale ale ierarhiilor superioare. Toate 
acestea le vedea oarecum prin intermediul naturii. Astăzi natura nu mai 
vorbeşte despre aceste existenţe divin-spirituale. Noi trebuie să le înţelegem 
ca pe ceva spiritual, dincolo de natură, şi atunci le putem raporta din nou la 
natură. A sosit momentul trecerii. Omul a creat maşinile, ca un adjuvant al 
naturii. Pe acestea el le vede mai întâi abstract, le gestionează abstract; el 
are matematica sa, are geometria sa, mecanica sa. Cu acestea îşi 
construieşte maşinile şi le vede în abstracţiunea lor. Dar foarte curând va 
trebui să afle un lucru nou. Oricât de ciudat i-ar părea omului din zilele 
noastre faptul că această descoperire va fi făcută, el va afla că în acest 


maşinism pe care l-a încorporat în viaţa economică vor acţiona din nou 
spiritele pe care le percepuse mai de mult în natură. Le va percepe în 
mecanismele sale tehnic-economice: el le-a făcut, dar, cu timpul, ele îşi 
capătă propria viaţă; la început, doar o viaţă pe care el o poate nega, pentru 
că se manifestă în sectorul economic. Dar va observa că ceea ce creează el 
însuşi capătă o viaţă proprie pe care nu o mai înţelege cu intelectul, deşi a 
creat-o cu ajutorul intelectului. Poate că astăzi încă nu ne putem face o 
reprezentare, totuşi aşa va fi. Oamenii vor descoperi că obiectivele lor 
economice devin purtători de demoni. 

Dar să analizăm acelaşi lucru dintr-un alt unghi. Sistemul leninist-troţkist a 
apărut din pur intelect, din raţiunea cea mai abstractă, care vrea să 
construiască în Rusia o viaţă economică. În pofida lui Lunacearski [47], viaţa 
spirituală nu-i interesează pe oameni. Aceasta trebuie să fie doar ideologia 
din viaţa economică. Nu se poate afirma că dialectic-juridicul reprezintă 
punctul forte în sistemul troţkist-leninist. Dar totul trebuie orientat spre 
economic. Se doreşte ca intelectul să fie încorporat, într-o oarecare măsură, 
în viaţa economică. Dacă acest lucru ar fi posibil un timp - acest prim 
experiment nu va avea succes, dar să presupunem că ar fi posibil -, viaţa 
economică n-ar putea fi ţinută în frâu, din ea ar ieşi pretutindeni la iveală 
forţele demonice distructive. N-ar fi posibil, pentru că intelectul nu ar putea 
manevra toate cerinţele economice care şi-ar face loc pretutindeni. Aşa cum, 
în vechime, omul a perceput natura şi fenomenele din natură şi a văzut în ele 
demonicul, tot astfel omul din zilele noastre trebuie să înveţe să vadă 
demonicul în ceea ce el însuşi provoacă în viaţa economică. Deocamdată, 
aceşti demoni pe care oamenii nu i-au convertit la maşinism mai intră încă în 
oameni şi-şi fac simțită prezenţa ca forţe distructive în revoluțiile sociale. 
Aceste revoluţii sociale distructive nu sunt altceva decât rezultatul 
nerecunoaşterii demonicului din viaţa noastră economică. Spiritualitatea 
elementară trebuie căutată în viaţa economică, aşa cum, pe vremuri, 
spiritualitatea elementară era căutată în natură. Viaţa pur intelectuală este 
doar o stare intermediară care n-are, în general, nici o importanţă pentru 
natură şi pentru ceea ce produce omul, ci numai pentru omul însuşi. Oamenii 
au dezvoltat intelectul pentru a putea deveni liberi. Ei trebuie chiar să 
dezvolte o aptitudine care n-are absolut nimic de-a face nici cu natura, nici 
cu maşina, ci numai cu omul însuşi. Dacă omul dezvoltă aptitudini care se 
află în relaţie cu natura, aceasta nu înseamnă că el e liber. Nu este ceva 
propriu nici vieţii economice, căci maşinile copleşesc omul atunci când el 
dezvoltă aptitudini, cum ar fi inteligenţa pură, care n-au nimic de-a face nici 
cu cunoaşterea, nici cu viaţa practică. Dacă, în cursul dezvoltării culturale, el 
îşi poate inculca libertatea printr-o aptitudine neraportată la lume, aşa cum 
este intelectul, aceasta s-ar putea manifesta. Dar, pentru ca omul să nu se 
rupă de natură, pentru ca el să poată să acţioneze la rândul său asupra 
naturii, acestui intelect trebuie să i se alăture imaginaţia, tot ceea ce vrea să 
descopere cercetarea spiritual-ştiinţifică. 

La aceasta se mai adaugă ceva. Am mai spus deja că, pentru orientalul din 
vechime, legătura dintre generaţii prin sânge avea o importanţă foarte mare; 
în funcţie de aceasta se orientau, ca după semne divine, înţelepţii Misteriilor, 
atunci când voiau să le indice oamenilor locul ce li se cuvenea. Toate aceste 


lucruri îşi mai fac simțită prezenţa în vremurile următoare ca apariţii tardive, 
ca stafii. Apoi apare elementul dialectic-juridic. Esenţial este ceea ce poartă 
amprenta statului. Diploma, rezultatul examenului, respectiv ceea ce 
figurează pe hârtia cu rezultatul examenului, aceasta a devenit esenţialul; în 
timp ce, în vremurile de demult ale teocraţiei, înrudirea prin sânge era 
determinantă, acum determinantă a devenit hârtia. Se apropiau vremuri 
marcate de ceva anume. Mi-a spus o dată un avocat, în cadrul unei discuţii: 
Da, nu e vorba că v-aţi născut, că sunteţi aici de faţă! Asta nu-i spunea nimic; 
certificatul de botez sau actul de naştere, asta îl interesa. Aşadar, hârtia 
înlocuitoare! Dialecticul-juridic, despre el era vorba. Aceasta este totodată şi 
expresia pentru aparentul referitor la lume, pentru aparentul intelectului. Dar 
tocmai în omul însuşi a putut să se dezvolte ceea ce-i conferă libertate, ca 
pandant al acestui aparent pentru lume. 

Dar acum ceea ce înainte însemna legătura de sânge a fost înlocuit de 
scrisoarea de înnobilare sau de altă hârtie de tipul acesta; din aceasta rezultă 
ce se va întâmpla dacă lucrurile merg mai departe, şi ele vor merge mai 
departe. Legătura de sânge nu va mai avea nici o importaniă, scrisoarea de 
înnobilare sau ceva asemănător nu va mai avea nici o însemnătate, ci, cel 
mult, ceea ce a mai salvat omul, ca proprietate, din vremurile de demult. 
Atunci când zeii hotărau locul omului în lume, nu era posibil nici un de ce. 
Despre de ce s-a putut discuta în epoca juridic-dialectică. Acum încetează 
orice discuţie, căci nu există decât factualul pur, ceea ce a mai salvat omul. 
In clipa în care nu se va mai crede în hârtie, nici nu se va mai discuta, ci vor 
conta, pur şi simplu, lucrurile pe care le-a salvat omul. Atunci, întrucât natura 
nu mai relevă spiritualul pentru a duce mai departe omenirea, nu mai există 
altceva în afară de o întoarcere spre spiritual. lar, pe de altă parte, să se 
găsească în însăşi viaţa economică ceea ce înainte era găsit în natură. 

Dar acest lucru poate fi aflat numai prin asociaţie. Ceea ce omul, de unul 
singur, nu mai poate găsi, poate afla asociaţia, care, la rândul ei, va dezvolta 
un fel de suflet de grup, ce se va ocupa de ceea ce nu decide individul. În 
perioada medie, în perioada dezvoltării intelectului, individul era 
administratorul, în viitor va fi asociaţia. lar într-o asociaţie oamenii trebuie să 
fie la un loc. Apoi, dacă se recunoaşte că, în viaţa economică, spiritualul 
trebuie domolit, poate să rezulte ceva de natură să înlocuiască legătura de 
sânge şi atestatul. Căci viaţa economică va învinge omul, dacă acesta nu va 
fi la înălţimea ei, dacă nu va aduce cu sine spiritualul pentru a conduce viaţa 
economică. Oamenii nu se vor asocia, dacă aceasta nu va aduce cu sine 
nimic care să-i facă apți pentru viaţa economică, care să-i îndreptăţească să 
îmblânzească cu adevărat spiritele ce se manifesiă în viaţa economică. Un 
spirit cu totul nou îşi va face apariţia. De ce? 

In vremurile de demult, în care hotărâtoare era înrudirea prin sânge, pentru 
oameni era important ce se petrecuse înainte de naştere, respectiv înainte 
de concepţie, pentru că aceasta era ceea ce se aducea, prin sânge, în lumea 
fizică; chiar dacă viaţa prenatală era uitată, în recunoaşterea legăturii prin 
sânge mai continua să trăiască această recunoaştere a vieţii prenatale. A 
apărut apoi dialectic-juridicul. Omul a mai fost recunoscut numai în funcţie de 
ceea ce trăia ca om fizic. Acum pătrunde cealaltă lume, viaţa economică, pe 
cale să devină demonică. Acum, din nou, omul trebuie recunoscut după 


elementul său spiritual-sufletesc şi, de asemenea, aşa cum se are în vedere 
demonicul vieţii economice, va trebui să se aibă în vedere ceea ce poartă 
omul prin vieţile sale pământene repetate. Va trebui să se ţină seama de 
zestrea cu care vine el în această viaţă. Acest lucru va trebui rezolvat în 
partea spirituală a organismului social. Atunci când judecata se face după 
înrudirea de sânge, nu e nevoie, în fond, de nici o pedagogie, ci numai de 
cunoaşterea simbolisticii prin care zeii fixează locul în care doresc să plaseze 
un om. Atâta timp cât se judecă numai în mod juridic-dialectic, este nevoie 
de o pedagogie abstractă, o pedagogie care vorbeşte, în general, de făptura 
omenească. Dar dacă omul va fi introdus în viaţa asociativă, în care trebuie 
să fie destoinic, atunci este necesar să fie avute în vedere următoarele: 
primii şapte ani, în care omul îşi dezvoltă trupul fizic, nu sunt importanţi 
pentru ceea ce el poate presta mai târziu în viaţa socială, ci trebuie doar 
petrecuţi în mod corespunzător, în sens general-uman vorbind. În intervalul 
dintre cel de-al şaptelea şi cel de-al paisprezecelea an, în care corpul eteric 
îşi realizează dezvoltarea, trebuie cunoscut omul; este necesar să se afle ce 
se întâmplă apoi cu corpul astral o dată cu cel de-al paisprezecelea, al 
cincisprezecelea an şi ce se ia în considerare atunci când miezul spiritual- 
sufletesc al omului îl pune la locul său, acolo unde trebuie să se afle. Atunci 
factorul educativ devine un factor social deosebit. Aici este vorba despre 
faptul că, într-adevăr, din cunoaşterea copilului pe care-l educi poate rezulta 
ce capacităţi are, dar acest lucru nu se arată mai devreme de momentul în 
care copilul a terminat şcoala primară. Va reveni pedagogiei şi didacticii 
artistice sarcina de a decide pentru ce este potrivit fiecare. In funcţie de 
aceasta vor fi luate acele decizii revendicate în Punctele nodale ale 
problemei sociale pentru circulaţia capitalului, adică a mijloacelor de 
producţie. Trebuie să apară o concepţie spirituală absolut nouă care, în 
primul rând, să înţeleagă viaţa economică în vitalitatea ei spirituală internă şi 
care, pe de altă parte, să ştie ce rol trebuie să joace viaţa spirituală, cum 
trebuie să configureze ea viaţa economică. Aceasta se poate întâmpla numai 
atunci când viaţa spirituală este de sine stătătoare, când viaţa economică nu- 
i impune legile ei. Numai când cuprinzi dinăuntru întregul mers al dezvoltării 
omenirii, atunci recunoşti că aceasta reclamă tripartiţia organismului social. 
Aşadar, întrucât, pe de o parte, Turcia, pe de altă parte, fenomenul Petru cel 
Mare ne-au despărţit de Orient prin epoca modernă, avem nevoie de o viaţă 
spirituală de sine stătătoare, o viaţă care să recunoască lumea spirituală într- 
o formă nouă, nu aşa cum se întâmpla în vremurile vechi, când era lăsată să 
vorbească natura. Atunci această viaţă spirituală va putea fi raportată la 
natură. Dar după ce va fi găsită această viaţă spirituală, ea va putea fi în aşa 
fel dezvoltată în om, încât să devină conţinutul abilităţilor sale, el putând să 
satisfacă într-o acţiune asociativă, prin această viaţă spirituală, viaţa 
economică din ce în ce mai vie. Acestea sunt gândurile care trebuie să 
străbată o ştiinţă a spiritului orientată antroposofic. De aceea, o asemenea 
ştiinţă a spiritului se poate naşte doar din cunoaşterea mersului dezvoltării 
omenirii. 

În primul rând, trebuie navigat spre o cunoaştere reală a spiritului. Acea 
pălăvrăgeală generală despre spirit în cuvinte goale, abstracte, care 
guvernează astăzi discursul filosofilor oficiali, precum şi alte cercuri, şi care a 


devenit populară, nu va însemna nimic pentru viitor. Lumea spirituală este 
diferită de cea fizică. De aceea, nu se poate obţine nimic prin abstracţiuni din 
lumea fizică cu privire la lumea spirituală; concepţiile despre lumea spirituală 
pot fi dobândite prin cercetare spirituală nemijlocită. Aceste concepţii apar, 
fireşte, drept cu totul altceva decât ceea ce poate cunoaşte omul atunci când 
ştie doar despre lumea fizică. Oamenilor care, din comoditate, vor să ştie 
doar de lumea fizică li se va părea astăzi o fantasmagorie să vorbeşti de 
perioada lunară, de perioada solară, de perioada saturniană. Ei cred că se 
exprimă idei atunci când se vorbeşte despre aceste întruchipări anterioare 
ale Pământului, care în ei n-au nici un răsunet. Descriu lucruri despre care n- 
au habar. Este firesc să n-aibă habar, căci ei nu vor să ştie nimic despre 
lumea spirituală. Acum li se relatează despre lumea spirituală, şi iată ce 
constată ei: Da, nu se potriveşte cu nimic din ce ştim noi! Aşa se face că sunt 
găsite lumi care nu se potrivesc cu nimic din ceea ce se ştie. Cam în felul 
acesta judecă orice profesor de filosofie, cum ar fi Arthur Drews, ştiinţa 
spiritului; nu concordă cu nimic din ce şi-a închipuit el. Da, atunci când urma 
să se construiască calea ferată Berlin-Potsdam, dirigintele poştei din Berlin 
[48]a spus: Acum trebuie să trimit trenuri şi la Potsdam! Eu dau drumul la 
patru poştalioane pe săptămână, şi în ele nu e nimeni. Dacă oamenii vor să-şi 
arunce banii pe fereastră, pot s-o facă direct! Desigur, trenurile arătau altfel 
decât poştalioanele bravului diriginte de poştă de la Berlin din 1830. Dar şi 
descrierea lumii spirituale arată altfel decât cea care s-a cuibărit în unele 
capete, ca cel al lui Arthur Drews. Dar el este caracteristic pentru toţi ceilalţi, 
ba este chiar unul dintre cei mai buni, şi trebuie s-o spunem, oricât de ciudat 
pare, nu pentru că el însuşi este bun, ci pentru că ceilalţi sunt mult mai slabi. 
La început a apărut ca o necesitate să se arate cum se poate pătrunde cu 
adevărat în lumea spirituală, chiar şi atunci când ne aflăm pe terenul strict al 
ştiinţificului. Este ceea ce şi-a dorit în toamna aceasta cursul nostru de nivel 
superior. Şi chiar dacă totul se află încă la începutul începuturilor, cel puţin s- 
a arătat cum, în anumite domenii, cunoaşterea se poate ridica de la ce este 
strict ştiintific la cunoaşterea spiritualului ca atare, şi cum, la rândul său, 
spiritualul poate pătrunde ceea ce dobândeşte cunoaşterea senzorială. 

Ar rămâne însă incomplet ceea ce poate fi astfel dobândit în privinţa 
cunoaşterii şi ceea ce va fi câştigat împotriva eforturilor obişnuite ale ştiinţei 
oficiale - căci aici apar cele mai frumoase începuturi; s-a putut arăta cum 
psihologia, ba chiar şi matematica, conduc spre zonele spirituale - şi, din 
această cauză, civilizaţia noastră în declin n-ar putea fi ajutată, dacă din zona 
vieţii economice practice n-ar parveni o voinţă elementară, intensă. Este 
necesar, într-adevăr, ca vechile uzanţe, vechile obiceiuri să fie abandonate şi 
ca viaţa nemijlocită să fie pătrunsă de spiritualitate. Faptul că prin mijlocirea 
acelei dispoziţii sufleteşti care poate apărea din ştiinţa spiritului poate fi 
realizată o introspecţie în viaţa practică, mai exact în viaţa economică 
practică, şi că se arată cum poate fi prevenită decăderea dacă în această 
viaţă economică este introdusă conştienţa faptului că se creează ceva viu, 
aceasta trebuie să apară ca o floare a mişcării antroposofice. 

In fiecare zi, după părerea mea, ar trebui contemplate semnele atât de 
evidente ale vieţii noastre economice în declin. Această viaţă economică 
veche nu poate fi galvanizată. Omenirea poate merge mai departe numai 


prin crearea unor noi centre economice. Aşa cum astăzi nimeni n-ar trebui să 
se mândrească cu ceea ce dobândeşte prin ştiinţa uzuală - căci aceasta ar 
conduce omenirea în viitorul prorocit de Oswald Sprengler -, nimeni n-ar 
trebui să se mândrească nici cu ceea ce poate dobândi din vechea viaţă 
economică, ca abilitate corespunzătoare acestei vieţi economice. Nimeni nu 
poate fi azi mândru că este un fizician, un matematician, un biolog în sens 
uzual. Dar nici nu poate fi mândru că este un comerciant, un industriaş, în 
vechiul sens. lar acest sens vechi este unicul încă existent. Nu vedem astăzi 
nicăieri apărând ceva care să reprezinte, cu adevărat, asociaţii. Dacă, la 
rândul nostru, am fi avut aici, într-o oarecare măsură, ceva care să însemne 
o a doua manifestare a Goetheanumului, aşa cum a fost acest curs, s-ar 
putea vedea ceva ce poate fi extras în mod concret din viaţa practică însăşi, 
alături de ştiinţe. Nu înaintăm prin ceea ce conţine un curent, ci numai şi 
numai prin faptul că acum se arată cu adevărat această altă latură a 
aspiraţiei. 

Aceasta este caracteristica dezvoltării contemporane a omenirii. Pe de o 
parte, este vorba de purtătorii tradiţionali ai vechii vieţi spirituale care-l 
calomniază şi-l declară eretic pe cel care tinde la spiritualizare pornind de la 
ştiinţificitatea modernă. Astăzi ei procedează în felul acesta în mod absolut 
conştient, pentru că nu sunt deloc interesaţi în continuarea dezvoltării 
omenirii şi pentru că se gândese doar cum să stopeze această dezvoltare. 
Uneori ei fac acest lucru într-un mod grotesc, ca acel ciudat învățat [49] care 
a vorbit de curând la Zurich despre antroposofie şi care s-a exprimat atât de 
grosolan, încât până şi tovarăşilor săi li s-a părut exagerat, drept care, după 
cum se pare, tocmai această combatere a antroposofiei a devenit un fel de 
mică reclamă. Dar ei asta fac; şi o vor face în continuare, căci vor înainta 
calomniind cu furie. Aici se vede ce se urmăreşte prin aceste calomnii, prin 
promovarea neadevărului. 

Pe de altă parte, astăzi se mai observă o puternică rezistenţă care însă se 
petrece în inconştient. lar aceasta este o trăire dureroasă; aici, în acest 
domeniu, trebuie să se vorbească despre o opoziţie interioară, care uneori 
nici nu este gândită împotriva a ceea ce este inerent aspiratiei ştiinţei 
spiritului. Se pune problema ca, tocmai în acest domeniu, să se înveţe 
alăturarea deplină la ceea ce vrea în această privinţă ştiinţa spiritului. Căci a 
judeca ce trebuie să se facă conform cu ştiinţa spiritului, după subiectivismul 
uzual până în prezent, ar reprezenta, în acest domeniu, exact ceea ce fac 
preoţii şi alţii în alte domenii, atunci când declară că ştiinţa spiritului este 
eretică. Ceea ce relevă mişcarea noastră antroposofică este faptul că tocmai 
în acest domeniu se observă un fel de opoziţie interioară. Se poate spune că 
aici se manifestă cel mai clar ceea ce, într-un mod bizar, aruncă o lumină 
asupra anumitor învinuiri ce vin din unele direcţii. Se spune: În această 
societate antroposifică toţi repetă ce spune unul - în realitate nimeni nu 
repetă nimic, ci fiecare spune ceea ce crede că ar spune acel unu. Lucrul 
acesta l-am aflat în atâtea feluri, nu-i aşa? lată care este cu adevărat 
credinţa în autoritate. Ciudată credinţă în autoritate! Aceasta s-a manifestat 
în multe situaţii. Ar fi însă foarte dăunător dacă acest tip ciudat de opoziţie - 
în realitate a existat întotdeauna mai multă opoziţie decât credinţă în 
autoritate, şi de aceea învinuirea de credinţă în autoritate este, într-adevăr, 


absolut nedreaptă - ar fi mult mai nefast, dacă ceea ce eu sugerez aici drept 
opoziţie interioară ar căpăta tocmai în domeniul vieţii practice dimensiuni tot 
mai mari. Căci, atâta timp cât lucrurile vor sta aşa, adversarii tendinței 
antroposofice vor spune, desigur: Ei da, o mişcare sectantă fantastică, care, 
totuşi, nu poate fi practică. Fireşte, ea nu poate fi practică, dacă practicienii 
nu se ocupă de ea, aşa cum nu se poate coase fără ace de cusut, chiar dacă 
ştii să coşi. 

Prin aceasta aş vrea să atrag atenţia asupra a ceva ce trebuie să fie luat în 
considerare. Nu dau glas unei critici, nu mă refer la nimic din trecut, ci la 
ceva necesar pentru viitor. Este de la sine înţeles că n-aş fi făcut aceste 
referiri, dacă n-aş vedea ridicându-se tot felul de nori de fum. Dar eu atrag 
atenţia, într-adevăr, asupra a ceva ce trebuie să reprezinte un fel de invitaţie 
la colaborare, şi de a nu realiza o baricadare în spatele practicii reacționare şi 
de a distruge, de fapt, pe baza unei asemenea practici, antroposofia, în ciuda 
faptului că, poate, se doreşte sprijinirea ei. Aşadar, nu mă refer la ceva ce 
deja s-a petrecut, ci la ceva ce trebuie să se întâmple in viitor. Este necesar 
să medităm asupra acestor lucruri. 

Pentru astăzi va trebui să mă mulţumesc cu aceste observaţii. Mâine şi 
poimâine voi face legătura cu aceste preliminarii care, aşa cum veţi vedea, 
sunt o introducere la înţelegerea lui Hristos în secolul al XX-lea. 
CONFERINŢA a VI-a 

Dornach, 30 octombrie 1920 

Dacă înţelegerea a ceea ce se poate numi noua apariţie a lui Hristos trebuie 
să ocupe în suflete locul cuvenit, este necesar să se dobândească o 
înţelegere a drumului parcurs de ideea despre Hristos, de reprezentarea lui 
Hristos de-a lungul istoriei omenirii. Ne amintim că dezvoltarea omenirii a 
pornit de la o structură sufletească pe care am numit-o deseori un fel de 
viziune instinctivă, o clarviziune, care era înceţosată, asemănătoare visului. 
Am caracterizat în repetate rânduri etapele de dezvoltare ale omenirii în aşa 
fel, încât am încadrat în diferite perioade de timp forma corespunzătoare a 
acestei structuri sufleteşti. 

Ne vom aminti astăzi de faptul că resturi din vechea stare vizionară a 
omenirii mai erau încă prezente în perioada în care se petrecea Misteriul de 
pe Golgota. Misteriul de pe Golgota trebuie perceput mai întâi ca fapt, dar ca 
un fapt a cărui esenţă nu poate fi pătrunsă niciodată cu intelectul, care, de la 
mijlocul secolului al XV-lea, constituie structura sufletească a civilizaţiei 
moderne, care s-a pregătit pentru aceasta încă din perioada greacă, romană. 
Aşa încât se poate spune: În timp ce se desfăşoară istoria greacă şi istoria 
romană are loc pe Pământ Misteriul de pe Golgota, în mulţi oameni mai 
există resturi din vechea clarviziune. Alţi oameni au pierdut această 
clarviziune, au intrat deja în faza de început a dezvoltării intelectuale. Acesta 
a fost în special cazul romanilor. De aceea, se poate spune că Misteriul de pe 
Golgota, potrivit realităţii sale, potrivit esenței sale, a fost perceput la început 
numai de către cei care mai păstrau resturi din vechea clarviziune. Această 
clarviziune instinctuală reprezintă o calitate a vechii populaţii orientale şi s-a 
manifestat cu precădere la orientali. La urma urmei, şi lisus Hristos a mers pe 
Pământ printre orientali. Aşa încât Misteriul de pe Golgota a fost înţeles mai 
întâi din resturile vechii înţelepciuni orientale. Când acest Misteriu a migrat 


spre vest, la greci, la romani, s-a putut prelua ceea ce spuneau oamenii care 
înţeleseseră cu ajutorul resturilor vechii clarviziuni ce se petrecuse, de fapt, 
pe Pământ. Şi pentru a exista şi o viziune bazată pe o mărturie obţinută cu 
ochiul sufletesc, în Pavel s-a născut, printr-o iluminare apărută la o vârstă 
înaintată, starea de clarviziune datorită căreia el s-a putut convinge de 
autenticitatea Misteriului de pe Golgota. Ceea ce a spus Pavel din experienţa 
sa, ceea ce au stabilit cu privire la Misteriul de pe Golgota cei care păstraseră 
resturi din vechea clarviziune, toate acestea au putut fi preluate şi îmbrăcate 
în forma intelectului care începea să se manifeste; Misteriul de pe Golgota n- 
a putut fi înţeles de la început cu ajutorul acestui intelect. Felul în care cei 
care mai păstraseră resturi din vechea clarviziune vorbeau despre Misteriul 
de pe Golgota era caracterizat drept gnostic. Aş spune că forma de relatare a 
Misteriului de pe Golgota, aşa cum s-a realizat cu aceste resturi de veche 
clarviziune, este gnosa creştină. Prezentarea Misteriului de pe Golgota în 
lumea de mai târziu s-a petrecut în modul descris de mine în cartea 
Creştinismul ca fapt mistic. Deci, prima înţelegere a Misteriului de pe 
Golgota s-a realizat prin aceste resturi de veche clarviziune, prin vechea 
viziune instinctivă orientală. S-ar putea spune că această veche viziune 
instinctivă orientală s-a păstrat până la Misteriul de pe Golgota, astfel încât a 
fost posibil să poată apărea o concepţie cu adevărat umană asupra acestui 
Misteriu, înainte ca intelectul să intervină şi Misteriul de pe Golgota să nu mai 
poată fi înţeles. Dacă Misteriul de pe Golgota ar fi avut loc în perioada de 
maximă înflorire a intelectului, este de la sine înţeles că n-ar fi produs nici o 
impresie asupra omenirii. 

Aşadar, relatările despre Misteriul de pe Golgota s-au petrecut prin 
intermediul vechilor clarvăzători; de fapt - ştiţi acest lucru din lucrarea mea 
Creştinismul ca fapt mistic -, evangheliile nu sunt altceva decât relatări 
despre Misteriul de pe Golgota dobândite prin clarviziune. Dar iată că asupra 
dezvoltării omenirii s-a extins acel val care, aşa cum am arătat, prinsese 
rădăcini încă în lumea greacă, şi care-şi avea izvorul în lumea romană. Acest 
val a pregătit intelectualitatea viitoare. S-a răspândit gândirea juridic- 
dialectică, care a condus la gândirea statal-politică. Aceasta s-a extins 
dinspre sud, a pătruns în acele regiuni în care, aşa cum spuneam ieri, mai 
exista economia naturală, a ajuns în regiunile nordice. S-a format civilizaţia 
central-europeană, care, susţinută de Roma, a stat sub semnul dezvoltării 
intelectualiste, de fapt, juridic-dialectice a sufletului omenesc. Având în 
vedere ce s-a petrecut acolo, Misteriul nu mai putea fi privit în sensul vechii 
spiritualităţi, ci intervenea tradiţia şi totul lua forma structurii sufleteşti 
existente. Totul era îmbrăcat din ce în ce mai mult în dialectică. Prin 
intermediul romanităţii, Misteriul de pe Golgota a fost îmbrăcat în această 
dialectică. Din ceea ce era gnosa creştină, din ceea ce se mai baza încă pe 
vederea ocultă, s-a format teologia pur dialectică, care mergea mână în 
mână cu dezvoltarea formațiunilor regale europene, care s-au transformat 
ulterior în state. Dar primul mare imperiu a fost, de fapt, imperiul clerical 
laicizat, imperiul clerical străbătut de forme romano-juridice. În plan exterior 
s-au petrecut multe fapte care arată cum s-a extins în Europa această 
gândire juridic-dialectică, politică, în care era îmbracată vechea vedere 
ocultă orientală. 


Carol cel Mare, de pildă, a devenit vasal al Papei. Demnitatea de împărat i-a 
fost acordată de către Papă. lar dacă studiem forţele prin care s-a manifestat 
această dominație descoperim influenţa clerical-teologică. S-a instituit un fel 
de imperiu teocratic; dar acesta va fi pretutindeni îmbrăcat în forme juridic- 
dialectice. Clericii sunt funcţionarii; ei ocupă funcţiile în stat, ei reunesc, în 
persoana lor, elementul politic cu elementul clerical. Treptat s-a renunţat 
total la vechea viaţă spirituală bazată pe vedere ocultă, care eliminase 
spiritul (= Duhul) încă din anul 869, aşa cum am spus deseori, intrându-se 
într-un imperiu clerical politic, care s-a extins asupra celei mai mari părţi a 
teritoriilor europene. 

Ştiţi din istorie şi din ceea ce v-am prezentat aici din punct de vedere 
spiritual-ştiinţific că elementele romano-clericalului şi cele care voiau să se 
desprindă de romano-clerical luptau unele împotriva celorlalte, şi cum aceste 
lupte au constituit o mare parte a istoriei medievale. Trebuie însă să 
înţelegem uriaşa deosebire care există între întreaga structură socială a 
acestei formaţiuni medievale, care s-a transformat apoi în state, şi structura 
socială a vechiului Orient, care era străbătută spiritual în întregime de 
vechea vedere ocultă instinctivă şi, mai ales, ce urmări a avut această privire 
ocultă. 

De unde venea, de fapt, ceea ce a constituit conţinutul vechii vederi oculte 
orientale? Venea din ceea ce era înnăscut; căci înţelepţii Misteriilor căutau 
să-şi recruteze discipolii dintre oamenii care aveau asemenea capacităţi 
înnăscute, astfel că puteau ajunge la această vedere ocultă instinctivă. Din 
marea masă de oameni erau aleşi cei care aveau prin sânge o asemenea 
vedere. Aşadar, nu exista nici o îndoială că cei care erau trimişi să trăiască în 
lumea fizică aduceau cu ei resturi de trăiri din lumile spirituale. Eu vorbesc 
mereu de timpurile în care se apropia sau deja se petrecuse Misteriul de pe 
Golgota. Aş vrea să spun că, prin înrudirea de sânge, au mai venit ecouri ale 
trăirilor din lumile spirituale. Cei care aveau cele mai numeroase amintiri 
instinctive despre evenimentele trăite înainte de naştere sau de concepţie 
erau discipoli potriviţi pentru Misterii. Prin clarvedere ei puteau să înţeleagă 
şi să vadă, respectiv să cunoască, intenţiile zeilor legate de oameni, căci 
trăiseră aceasta înainte de naştere şi veniseră cu o asemenea amintire 
instinctivă în viaţa pământeană. Asemenea oameni au fost căutaţi de 
înţelepţii Misteriilor, de preoţi, pentru a fi puşi în faţa omenirii ca martori ai 
intenţiilor pe care lumea spirituală le avea în legătură cu lumea fizică. Aceştia 
erau, la început, oamenii care puteau vorbi de Misteriul de pe Golgota. Se 
poate spune că era vorba de o cu totul altă plasare a omului în ordinea 
socială: în funcţie de felul în care Misteriile recunoşteau că l-ar fi aşezat zeii 
înşişi. 

Locul aptitudinilor înnăscute prin influenţa legăturilor de sânge era luat acum 
de acel val medieval în care nu mai exista nimic sau exista din ce în ce mai 
puţin din ceea ce fusese adus prin naştere din lumile spirituale în lumea 
fizică, unde nu se mai afla nimic în afară de amintirea instinctivă. Pe ce se 
putea deci întemeia structura socială în epoca dialectic-juridică? Numai pe 
autoritate. Autoritatea pe care o pretindeau, mai ales, papii romani luase 
locul a ceea ce recunoscuseră vechii preoţi ai Misteriilor că ar fi fost adus din 
lumile spirituale. În vechime, în funcţie de ce provenea din lumile spirituale 


se decidea şi ceea ce urma să se petreacă în viaţa socială. Acum, acest lucru 
putea fi hotărât numai prin faptul că anumitor oameni, deci papilor romani şi 
apoi diferiților vasali ai acestora, regilor şi altor principi le revenea o anumită 
autoritate pe Pământ, într-o oarecare măsură, pe temei juridic, printr-un 
drept formal. Acum porunceau oamenii, întrucât zeii nu o mai făceau. lar cine 
trebuia să poruncească era stabilit printr-un drept exterior. 

Aşa s-a impus în evul mediu principiul autorităţii şi se poate spune că în acest 
principiu a fost integrată întreaga concepţie despre Misteriul de pe Golgota, 
care era perceput doar ca o comunicare. Ea putea fi, cel mult, îmbrăcată în 
simboluri, dar numai acolo unde existau imagini. Un asemenea simbol este 
liturghia cu Cina cea de taină; este tot ce putea trăi creştinul în Biserică. Prin 
Cina cea de taină el avea nemijlocit revelaţia a ceea ce era împuternicirea 
puterii lui Hristos în lumea fizică. Faptul că această putere a lui Hristos se 
putea revărsa pentru credincioşi în lumea fizică provenea, la rândul său, din 
consacrările bisericii romane. 

Ceea ce se dezvolta ca element juridic-dialectic roman purta în sine şi 
protestul continuu împotriva autorităţii. Căci dacă totul stă sub semnul 
autorităţii, aşa cum a fost cazul în evul mediu, atunci în om se manifestă deja 
ceea ce urmează să se întâmple în viitor: protestul interior împotriva 
autorităţii. Acest protest s-a manifestat sub cele mai diferite fenomene în 
istorie prin intermediul unor oameni ca Wycliff Hus [50] etc., care s-au ridicat 
împotriva principiului autorităţii, care voiau să-l înţeleagă pe Hristos prin 
intermediul lumii lor interioare, dar pentru care nu sosise momentul potrivit. 
Aşa încât, de fapt, nu puteai decât să te amăgeşti că îl înţelegi pe Hristos prin 
lumea ta interioară. 

Cei care încă în evul mediu s-au manifestat ca mistici vorbeau şi ei de 
Hristos, dar nu cunoscuseră încă trăirea lui Hristos. In fond, ei nu ştiau decât 
vechile relatări despre Hristos. lar această mişcare de protest împotriva 
autorităţii devenea din ce în ce mai puternică şi a făcut, fireşte, ca şi 
presiunea în vederea consolidării acestei autorităţi să crească. Cea mai 
viguroasă folosire a forţei pentru a consolida această autoritate, pentru a 
pune, într-o oarecare măsură, sub semnul autorităţii ceea ce porneşte de la 
Misteriul de pe Golgota, de aşa manieră încât autoritatea să fie eternă, trece 
drept iezuitism. lezuitismul nu mai păstrează nimic din Hristos. El conţine în 
sine răzvrătirea împotriva primei înţelegeri a lui Hristos. Prima înţelegere s-a 
petrecut în gnosă prin intermediul resturilor de clarviziune orientală. 
lezuitismul a preluat doar ceea ce era intelectual-dialectic şi a respins 
principiul lui Hristos. El n-a dezvoltat o hristologie, ci o doctrină militantă 
pentru lisus, o iesulogie. Chiar dacă lisus era situat deasupra tuturor 
oamenilor, ceea ce a condus, prin iezuitism, la Misteriul de pe Golgota, 
trebuia să fie, totuşi, bazat numai pe autoritate. 

Aşa s-a pregătit ceea ce a urmat, culminând, după cum am văzut, cu cele 
trăite de oameni în secolul al XIX-lea, când impulsul lui Hristos, ca fapt 
spiritual, s-a pierdut complet, când teologia, în măsura în care dorea să fie o 
teologie modernă, nu mai voia să vorbească decât despre omul lisus. În timp 
ce toată această dezvoltare se desfăşura de la sine, au apărut unele 
neajunsuri. Gândiţi-vă la faptul că dialectica juridică pură a preluat din 
principiul roman ce mai rămăsese din relatările despre Misteriul de pe 


Golgota, că preluarea s-a realizat prin simbolistica exterioară, care poate fi 
interpretată în felul următor: Atunci nu exista posibilitatea ca relatările 
despre Misteriu să parvină credincioşilor. De aici interdicţia strictă pentru 
credincioşii Romei de a citi Biblia. Acesta este cel mai important fapt 
bisericese până târziu în evul mediu. Preoţimea, cercurile catolice 
conducătoare considerau ca cel mai îngrozitor lucru eventualitatea ca 
Evanghelia să fie cunoscută de masele largi de credincioşi. Evanghelia 
provine dintr-o structură sufletească complet deosebită. Ea poate fi înţeleasă 
numai printr-o structură sufletească spirituală. O structură sufletească 
dialectică nu poate înţelege Evanghelia. De aceea, în acele timpuri, în care se 
pregătea intelectul, în care se pregătea dialectica, Evanghelia nu putea fi 
lăsată să ajungă la mase. Biserica lupta cu furie împotriva cunoaşterii 
Evangheliei şi-i considera eretici pe cei care se ridicau împotriva interdicţiei 
de a citi Evanghelia, cum erau, de pildă, waldenezii sau albigenzii; aceştia 
pretindeau că se informează cu ajutorul Evangheliei în privinţa Misteriului de 
pe Golgota. Biserica s-a împotrivit, deoarece cunoaşterea Evangheliei nu era 
compatibilă cu felul în care trata ea Misteriul de pe Golgota; Biserica 
considera că Biblia este alcătuită din patru evanghelii, care se contrazic una 
pe alta. Era clar că, dacă evangheliile ar fi fost date pe mâna maselor de 
credincioşi, aceştia nu s-ar fi ales pentru început decât cu relatări 
contradictorii, pe care apoi, în condiţiile intelectualităţii aflate în germene, n- 
ar fi putut să le înţeleagă decât ca pe ceva aflat în plan fizic. Dar un 
asemenea lucru nu poate fi descris în patru forme diferite. În cazul unui 
fenomen care trebuie înţeles cu ajutorul unor forţe superioare, se pune 
problema cum trebuie el privit din mai multe unghiuri de vedere. Am spus 
deseori că acest lucru este valabil şi în cazul viselor; oamenii pot visa acelaşi 
lucru, adică, în interiorul lor se poate petrece acelaşi lucru; dar ceea ce se 
formează în imagini poate diferi foarte mult. Pentru cel care se raportează 
într-un mod spiritual la Misteriul de pe Golgota contradicţiile conţinute în 
evanghelii nu reprezintă nimic. Numai că oamenii de la începutul evului 
mediu nu se raportau în mod spiritual la acest Misteriu; ei se aflau sub 
semnul dialecticii până în cele mai de jos pături ale populaţiei. Această 
dialectică nu putea oferi o relatare despre Misteriul de pe Golgota care se 
contrazicea de patru ori. lar atunci când Biserica n-a mai putut menţine 
interdicţia de a se citi Biblia, când s-a ridicat protestantismul, în viaţa 
europeană a apărut acea discrepanţă care a condus apoi la teologia modernă 
din secolul al XIX-lea, care a eliminat din evanghelii toate contrazicerile. Şi 
până la urmă din evanghelii n-a mai rămas decât un pui de găină jumulit. 
Cea mai anemică parte rămasă, cea mai jumulită, o constituie /ucrurile pe 
care renumitul (în acest sens) Schmiedel le-a descoperit [51]; locurile în care 
nu este lăudat cineva, în care se spune ceva apostat sunt considerate 
singurele autentice; restul este ignorat. Aşa au apărut descrierile despre lisus 
ale teologilor din secolul al XIX-lea şi de la începutul secolului al XX-lea, care 
nu voiau să-l prezinte decât pe omul lisus şi care credeau că astfel ar mai fi 
putut rămâne în cadrul creştinismului. O epocă intelectualist-dialectică putea 
exista în cadrul creştinismului numai în condiţiile interdicţiei privind lectura 
Bibliei. O epocă dialectic-juridică nu putea avea alt efect decât eliminarea 
definitivă a lui Hristos. 


Sub imperiul acestui neadevăr s-a dezvoltat omenirea modernă. Această 
omenire nici nu bănuieşte că, de fapt, trăieşte întru totul sub principiul 
autorităţii, dar că tăgăduieşte acest lucru. Greu s-ar putea găsi o amprentă 
mai evidentă a credinţei în autoritate decât la cei care consideră că ştiinţa 
oficială contemporană este determinantă pentru lume. Vedem cât de 
satisfăcuţi se declară oamenii când li se spune că ceva a fost stabilit în mod 
ştiinţific. Ei ştiu aceasta deoarece aşa le-a spus cineva care a trecut prin 
gimnaziu, are studii universitare, a devenit docent, profesor universitar, care, 
aşadar, a fost transmis de către o autoritate; aşa se difuzează noutatea. 
Ceea ce se difuzează în modul acesta printre oameni este considerat ştiinţă 
certă. Încercaţi să adunaţi toate cele acceptate de oameni ca fiind ştiinţă 
certă, constatată. Veti vedea că aceasta nu se bazează - doar ne amăgim în 
această privinţă, ne lăsăm pradă iluziilor - pe nimic altceva decât pe 
principiul autorităţii, pe cea mai pură credinţă în autoritate. Aceasta este 
credinţa care îşi face apariţia, înlocuind celălalt mod de a acţiona asupra 
structurii sociale care provenea din Orient. 

Ne putem explica ura apărută în cadrul acelor cercuri care nu mai aveau nici 
o înţelegere pentru Misteriul de pe Golgota, care mai păstrau doar o tradiţie 
perpetuată prin autoritate, care se temeau ca nu cumva Evanghelia să fie 
cunoscută de masele largi, ură care s-a transformat într-un sistem absolut în 
special în cadrul iezuitismului: era ura faţă de ce era gnosa. Mai vedem şi 
astăzi cum, atunci când vine vorba de gnosă, teologii se înroşesc de furie. 
Trebuie să înţelegem acest lucru, ţinând seama de dezvoltarea istorică a 
europenilor. Cum au apărut universităţile? Dacă studiem istoria din secolul al 
XI-lea până în secolele XIII-XIV vedem că ele s-au dezvoltat din Biserică. 
Şcolile din mănăstiri au devenit universităţi. Tot ce se preda acolo trebuia să 
poarte sigiliul Romei, nu putea fi crezut cu adevărat decât ce era pecetluit de 
Roma. Astfel, principiul autorităţii s-a menţinut şi la cei care nu mai credeau 
în autoritatea romană. Şi fără a crede în Roma, în autoritatea romană, 
principiul roman al autorităţii reprezintă structura sufletească a vieţii 
universitare de astăzi, chiar şi în ţările protestante. Biserica catolică luptă în 
continuare pentru autoritatea ei, excluzând tot ce este spiritual, denigrează 
tot ce se ridică deasupra modului ei de gândire dialectic-juridic, tot ce nu 
vrea să se lase încorporat în principiul social de autoritate. Trebuie să 
înţelegem cât de adânc a pătruns aceasta în structura sufletească a acelor 
oameni care au trăit în zorii civilizaţiei moderne. Cei mai mulţi nu au mai 
putut, prin aceasta, lua o atitudine faţă de conţinutul adevărului, ceea ce, în 
cele din urmă, a dus la marea derută, la teribilul haos în care trăim acum. 
Dar noi trăim şi într-o perioadă în care din nou se pregăteşte o clarvedere. 
Ştiinţa spiritului pregăteşte această clarvedere care trebuie să cuprindă 
omenirea. Nu este vorba de vechea vedere instinctivă, ci de o clarvedere 
construită pe conştienţa deplină. Profesorii de teologie, ca şi alţii, luptă 
împotriva acestei vederi. Ei o confundă cu vechea vedere gnostică; spun tot 
felul de lucruri, pe care nici ei înşişi nu le înţeleg, împotriva acestei clarvederi 
moderne. O asemenea clarvedere modernă a apărut ca o necesitate de care 
omenirea trebuie să fie cuprinsă. În această clarvedere se poate aprinde 
acum lumina unei înţelegeri reale a Misteriului de pe Golgota. 


Aşadar, evoluţia reprezentării despre Hristos este, de fapt, următoarea: 
Misteriul de pe Golgota se petrece într-o epocă în care mai existau resturi ale 
vechii clarvederi. Oamenii încă o mai pot înţelege. Ei pun această înţelegere 
în evanghelii. Creştinismul migrează spre vest, este preluat de lumea romană 
în spirit dialectic. Este înţeles din ce în ce mai puţin. Despre Misteriul de pe 
Golgota se spun lucruri care rămân vorbe goale, aşa încât credincioşii sunt 
mulţumiţi când sunt în Biserică şi preotul le vorbeşte într-o limbă pe care nu 
o înţeleg. Căci pe ei nu-i interesează să înţeleagă lucrurile, ci, cel mult, să 
trăiască în atmosfera care sugerează Misteriul de pe Golgota. lar legătura 
reală a oamenilor cu Misteriul de pe Golgota se pierde. Se pierde din ce în ce 
mai mult. Într-o anumită epocă a evului mediu se discută despre semnificaţia 
unui simbol în care este îmbrăcată cunoaşterea Misteriului de pe Golgota. 
Începe să se vorbească, de pildă, despre semnificaţia Cinei cea de taină. Dar 
în acel moment evenimentul deja nu mai este înţeles. Atâta timp cât există 
ca trăire, nici un fapt nu este disputat. Când, în evul mediu, s-a declanşat 
cearta în legătură cu Cina cea de taină, ultimul rest de înţelegere pentru 
eveniment pierise deja, iar jocul dialectic s-a intensificat. In felul acesta s-a 
dezvoltat viaţa modernă a omenirii, până când interdicţia de a cunoaşte 
Biblia nu a mai putut rezista. Teoretic, astăzi le este interzis tuturor catolicilor 
să citească Biblia. Li se permite să citească doar acel extras biblic pregătit 
special pentru ei, ca şi când evangheliile ar fi o unitate. Catolicilor le este şi 
astăzi interzis să se preocupe de cele patru evanghelii; este de la sine înţeles 
că, în clipa în care spiritul modern absoarbe cele patru evanghelii şi ele sunt 
citite aşa cum se face o prezentare a unui plan fizic exterior, în clipa aceea 
evangheliile se volatilizează. Este iresponsabil ca oameni care cunosc bine, 
care au trăit ei înşişi de-a lungul secolului al XIX-lea fenomenul de volatilizare 
a evangheiliilor prin filologizarea teologiei, să aibă impertinenţa - nu se poate 
califica altfel - de a spune despre antroposofie că interpretează evangheliile 
într-un mod arbitrar, că strecoară tot felul de lucruri în evanghelii. Ei ştiu că 
legătura cu Misteriul de pe Golgota se pierde, dacă evangheliile nu sunt 
înţelese în sens spiritual. Vedem cu toţii cum pe podium urcă oameni care, 
de pe poziţiile teologiei catolice sau protestante, flecăresc întruna despre 
antroposofia care a strecurat ceva în evanghelii, în timp ce ştiu prea bine că, 
dacă în evanghelii nu pătrunde nimic din concepţia spirituală, ele vor 
distruge din temelii structura sufletească creştină. Dacă oamenii ar înţelege 
că pe majoritatea celor care flecărese despre antroposofie nu-i interesează, 
de fapt, decât cum să-şi administreze cât mai comod funcţiile, ei ar şti că în 
aceşti teologi nu există nici un sentiment real al adevărului, ci numai teama 
că modul lor comod de a concepe lucrurile s-ar putea pierde, întrecând pe 
Fronmeyer şi pe alții ca el [52], pe care nu-i atinge nici cea mai mică 
scânteiere a simțului adevărului. 

Ceea ce trebuie salvat astăzi este Misteriul de pe Golgota. Şi trebuie făcută 
pregătirea pentru ca acest Misteriu să se arate din nou Imaginaţiunii 
oamenilor. Căci intelectului nu-i poate apărea. Intelectul nu poate decât să-l 
elimine, să-l distrugă, prin arta sa filologică, sau poate să-l păstreze printr-o 
autoritate tiranică în sens iezuit, pentru cei care nu aspiră la adevăr, ci numai 
la o viaţă comodă. Pentru cei care aspiră la adevăr există azi calea 
imaginaţiunii, adică ieşirea în întâmpinarea clarvederii conştiente a lumii 


spirituale. Se pune problema de a fi în stare să înţelegi întreaga esenţă 
umană din punctul de vedere al acestei vederi conştiente a lumilor spirituale. 
Se pune, mai ales, problema ca întreaga educaţie şi întreaga instruire a 
omenirii să se realizeze din acest punct de vedere. 

Ştim că, până la şapte ani, când se schimbă dinţii, copilul trăieşte imitând. 
Imitaţia nu este, de fapt, altceva decât o retrăire a ceea ce a fost, în cu totul 
altă formă, înainte de naştere sau de concepţie în lumea spirituală; aceasta 
se exprimă în imitarea de către copil a mediului uman înconjurător ca un 
ecou al trăirii spirituale. Apoi, din cel de-al şaptelea an, de la schimbarea 
dinţilor până la maturizarea sexuală, apare nevoia copilului de autoritate. 
Ceea ce se mai manifestă astăzi în actul de imitare de către copil trăia într-un 
anumit mod omul în cadrul vechii structuri orientale. Cei care veneau dinspre 
Misterii acționau cu o asemenea forţă, încât oamenii îi urmau aşa cum copilul 
îi urmează pe adulţii din preajma sa. Apoi apare principiul autorităţii. lar 
acum omul se dezvoltă, ieşind din principiul autorităţii şi intrând în principiul 
care apare în el după maturizarea sexuală, în orice caz, într-un mod personal- 
individual, altfel decât în raport cu întreaga dezvoltare a omenirii. Astăzi 
omul se îndreaptă spre o perioadă în care este necesar să dezvolte în sine 
ceea ce nu poate fi împlinit de la sine. Copilul vine pe lume ca imitator; şi în 
vechea viaţă socială orientală venea deja pe lume ca imitator. Dar ceea ce 
era la el principiul imitării a rămas activ în epoca autorităţii, în epoca 
judecării, în domeniul problemelor sociale, ba chiar şi în cel al vieţii 
religioase. Principiul autorităţii s-a impus în vechiul Orient numai raportat la 
ceea ce era lumea imediat înconjurătoare. Marile probleme ale vieţii au 
rămas în forma trăirii copilăreşti. 

Aceste mari probleme ale vieţii au intrat apoi în epoca evului mediu. Domnea 
principiul autorităţii. Acum se impune, mai întâi, ieşirea din principiul 
autorităţii, se impune principiul propriei judecăti. Ceea ce se petrecea în 
vechiul Orient legat de problemele vieţii religioase, artistice, în general ale 
vieţii umane, trecând de elementar-naturalul nemijlocit, putea fi căutat în 
copilul care aducea toate acestea, prin legăturile de sânge, din lumile 
spirituale în lumea fizică. Când guverna principiul autorităţii, nu trebuia decât 
să construieşti pe ceva care se dezvolta cu o anumită necesitate din corpul 
eteric încă inconştient. Când apare principiul judecătii libere, în faţa 
pedagogiei şi didacticii se ridică o nouă mare răspundere. Acum trebuie privit 
la copilul în devenire, pentru a înţelege ce se va înălța de aici. Când copilul 
împlineşte cincisprezece ani, în el se naşte corpul astral, ceea ce poartă 
trăirile lumii spirituale în lume, de data aceasta nu inconştient, ci într-un mod 
din ce în ce mai conştient. 

Se apropie momentul în care, pentru orice sistem de educaţie şi de 
instrucţie, va trebui să se urmărească ce răsare din copil atunci când se află 
în cel de-al paisprezecelea, al cincisprezecelea an de viaţă. Acest lucru n-a 
avut mare importanţă în timpurile vechi, pentru că el se leagă de ceea ce 
trăieşte liber în om, nu de ceea ce aduce omul cu sine prin naştere, de ceea 
ce nu poate primi prin autoritate, de ceea ce trebuie într-adevăr să scoată 
din sine însusi. Pentru ca el să poată face acest lucru într-un mod corect 
trebuie să existe grija de a educa şi instrui corect copilul până în cel de-al 
paisprezecelea, al cincisprezecelea an de viaţă, pentru ca el să poată 


dezvolta atunci, în mod corect, corpul astral. În această perioadă mai nouă, 
educaţia şi instrucţia capătă o semnificaţie cu totul nouă, iar instrucţia n-ar 
mai trebui făcută fără a înţelege legăturile omului cu lumea spirituală. 
Aceasta este lupta care înalţă. 

Motive instinctive subterane au determinat întrucâtva impunerea a ceea ce, 
mai târziu, în filosofia idealistă din Europa Centrală şi-a făcut loc spre 
suprafaţa conştienţei umane, sentimentul Eului, care, de fapt, la Fichte, 
Schelling şi Hegel avea de-a face numai cu cele trăite de om între naştere şi 
moarte şi nu cu ceea ce este suprafizic-uman. Spuneam ieri că omul din 
centrul Europei era izolat prin lumea turcească, prin fenomenul Petru cel 
Mare, de ce era oriental, dar continua să trăiască, sub formă de moştenire, 
ceea ce mai apărea în faţa sa ca o revelaţie, care nu fusese înţeleasă, de 
fapt, decât în vechiul Orient cu ajutorul vechii clarviziuni, ale cărei ecouri se 
mai aud astăzi în lumea rusă cu sensibilitate asiatică, în lumea rusă încă 
neeuropenizată. Revelația mai trăieşte, în prezent, chiar dacă în decadenţă 
accentuată, tot în Asia. Aici încă mai supravieţuieşte simţul pentru revelaţie. 
Elementul intelectualist, elementul pur dialectic este de provenienţă vestică, 
dezvoltat astăzi doar pentru viaţa economică. Intre aceste două elemente, 
intelectualismul vestic limitat încă în întregime la economic-pământesc, 
raționalitatea umană dispusă să se ocupe numai de experienţa exterioară, şi 
revelaţia orientală, s-a aflat întotdeauna strangulat elementul central- 
european. Norii se adunau din ce în ce mai ameninţători, în timp ce, de fapt, 
exista doar un fel de echilibrare ritmică între revelaţie şi raționalitate. 
Înțelegerea rațională a lumii senzoriale exterioare şi revelația 
suprasenzorială, pe care marii scolastici ai evului mediu au încercat să le 
separe, s-au împletit tot mai mult când au apărut vremurile noi. Aceasta se 
întâmplă în special în prima jumătate a secolului al XIX-lea, când apare 
filosofia idealistă din centrul Europei; vedem apoi cum spiritul vestic se 
răspândeşte în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cum, într-o 
oarecare măsură, toată Europa, până şi Rusia, se anglicizează, şi cum apare 
semnul exterior al unui profund proces intern de schimbare pe care, în 
prezent, omenirea încă nu vrea să-l înţeleagă şi al cărui semn exterior îl 
constituie starea de fărâmiţare, de prăbuşire a ceea ce este central- 
european. Tot ce este încleştat între vest şi est zace la pământ, este 
sfărâmat, nimeni nu ştie de ce să se apuce, se trăieşte în convulsii, se 
vorbeşte despre tot felul de lucruri cu care se vrea să se meargă mai 
departe, dar, de fapt, se spun doar banalităţi. Se manifestă o uriaşă 
neputinţă de a administra cu vechile relaţii. Ce se întâmplă, de fapt? Fie că, 
prin creşterea înspăimântătoare a impozitelor, se stoarce ce se mai poate din 
structurile vechi, fie că se completează ceea ce lipseşte prin imprimarea de 
bancnote fără valoare, scoţându-se pe piaţă într-o săptămână miliarde de 
bancnote. Şi chiar dacă este vorba doar de un simbol, unora dintre oameni le 
stă pe suflet această cramponare decadentă de revelaţie în est, nulitatea 
centrului şi starea de raționalitate care mai rezidă doar în economic. Despre 
marea luptă dintre Japonia şi America ei vorbesc ca de o perspectivă - ca şi 
când la mijloc n-ar fi nimic. Fireşte, oamenii îşi imaginează aceasta doar în 
mod fizic. Dar este vorba de ceva mult mai profund. Şi dacă ceea ce este real 
ca element decadent în est, care încă nu a apărut în vest, se întâlneşte cu 


ignorarea centrului, atunci sentimentul Eului, care şi-a găsit expresia tocmai 
în centru, în acel haos apărut prin strivirea între est şi vest, se prăbuşeşte. 
Gândirea legată de Eu a dispărut o dată cu filosofia idealistă din centrul 
Europei. Nu mai există de la mijlocul secolului al XIX-lea. Chiar şi ceea ce s-a 
vrut să fie creat din convulsii ca formaţiune statală este astăzi la pământ. Se 
ridică formaţiuni statale cum este Cehoslovacia, care, cu siguranţă, în timp, 
nu poate nici trăi şi nici muri. Aceste formaţiuni imposibile se pot ridica 
datorită faptului că pacea este încheiată de oamenii vestului, care n-au nici o 
idee despre condiţiile de viaţă din centru. Auzi la Zurich pe câte unul care 
vine de la Paris şi care le vorbeşte oamenilor, într-o formă foarte spirituală, 
despre unitatea elementului slovac cu cel ceh. Rămâi uluit aflând ce spune 
un asemenea profesor despre viitorul Cehoslovaciei, deşi el nu ştie care sunt 
condiţiile de viaţă din est, nu ştie că acolo estul şi vestul se ciocnesc. 
Oamenii încă îşi mai acoperă ochii ca să nu vadă cum se anunţă semnele 
viitorului. Ei nu vor să creadă că în Europa Centrală - ce-i drept, împinsă în 
momentul de faţă mult spre est - apar situaţii în care restul de oameni care 
erau purtătorii războiului, astăzi ofiţeri, care nu mai au o justificare în 
actualele condiţii, pun femei nevinovate să danseze goale în faţa lor şi apoi le 
înfig baioneta în burtă, răsucind-o. Sunt scene comandate de oameni care, 
printre altele, au luptat vitejeste în război. 

In faţa acestor lucruri omenirea orbită din vest, care încheie pace în 
împrejurări pe care nu le înţelege, îşi acoperă ochii. Ea nu vede că, de fapt, 
toate acestea anunţă schimbări importante. lar oamenii, în mare parte, 
continuă să trăiască de parcă în lume nu s-ar întâmpla nimic. In felul acesta, 
ceva este împins, s-ar putea spune, în cea mai desăvirşită strâmtoare a 
conştienţei. Ceea ce a provocat odinioară asemenea înălţimi idealiste, 
asemenea idei care se găsesc la Goethe, Fichte, la Schelling, la Hegel nu se 
mai întâlnesc în realitate în viaţa oficială. Şi dacă se încearcă ca toate 
acestea să fie puse în valoare, ca aici la Goetheanum, atunci ele sunt 
denigrate, apar mizerabili calomniatori care pretind că le înţeleg şi că trebuie 
să le condamne. Ceea ce acum un secol mai era viaţă spirituală luminoasă 
este considerat fără nici o valoare. lar deasupra se îngrămădesc norii din est 
şi din vest. 

Ne întrebăm ce reprezintă tot ce trebuie să-şi găsească expresia în deceniile 
următoare în modul cel mai îngrozitor? Pe de o parte este chemarea de a fi 
bine fixat pe solul care va da naştere noii vieţi spirituale, iar pe de altă parte 
este tresărirea emoţională provocată de ceea ce discutăm noi de mai multă 
vreme, apropierea lui Hristos în forma în care va trebui el văzut începând din 
secolul al XX-lea. Căci înainte de a se fi ajuns la acest mijloc de secol Hristos 
va trebui să fie văzut. Mai întâi însă tot ce este rămăşiţă a vechiului va fi 
împins în nulitate, norii trebuie să se adune. Omul trebuie să-şi descopere 
deplina sa libertate. Noua contemplare trebuie să se nască din nimic; omul îşi 
va extrage din nimic întreaga sa forţă. Ştiinţa spiritului nu vrea decât să-l 
pregătească pentru aceasta. lată ceva despre care nu se poate spune că ar 
vrea acest lucru, ci că trebuie să vrea acest lucru. 


CONFERINŢA a VIl-a 

Dornach, 31 octombrie 1920 

leri am încercat să vă spun câte ceva despre relaţiile europene, cum ar trebui 
ele să se formeze în perioada următoare, şi aţi văzut cum dezvoltarea 
europeană, în general dezvoltarea civilizaţiei moderne, trebuie să fie legată 
de dispariţia a ceea ce, în prezent, în anumite domenii, oamenii consideră a fi 
ceva comod, preţios pentru ei. Aţi înţeles că, pentru cei care ar prefera să 
trăiască dezvoltarea din perioada următoare într-un somn comod, în somnul 
sufletului, nu va exista deloc o trezire confortabilă. Eu nu vreau să spun - şi 
am sugerat-o şi ieri - că trebuie să se îndeplinească până în ultimul amănunt 
profeţiile celor care văd esenţa dezvoltării viitoare numai în lucruri 
exterioare, cum ar fi discrepanţa dintre Japonia şi America. Dar trebuie să 
considerăm ca fiind iminentă marea luptă spirituală dintre est şi vest, în care 
va fi înghesuit ceea ce am cunoscut drept cultura propriu-zisă a centrului 
european. Tocmai din ce s-a manifestat în ultima vreme ca o concepţie 
modernă despre lume, bazată pe ştiinţele naturii - trebuie s-o spunem, oricât 
de ciudat sună -, va trebui să apară cea mai intensă aspirație spre ceea ce 
am numit trăirea lui Hristos, care este aproape. Din dezbaterile de ieri am 
putut afla cât de puţin din această trăire a lui Hristos mai există, de fapt, în 
prezent. De la Misteriul de pe Golgota, ceea ce se poate numi trăirea lui 
Hristos a decăzut complet prin dezvoltarea omenirii, şi aceasta în special în 
ultimele secole. Am văzut, de asemenea, cum, din cauza cramponării de 
vechea interdicţie privind citirea evangheliilor, care, teoretic, mai este 
menţinută de Biserica catolică, în ciuda cererii oamenilor de a putea avea 
acces la ele, de a putea citi Evanghelia, nu se poate dezvolta o trăire a lui 
Hristos. Am arătat, de asemenea, cum structura sufletească deosebită care 
se instalează în civilizaţia modernă va duce, la rândul ei, la trăirea lui Hristos, 
tot aşa cum a condus la o asemenea trăire ceea ce mai rămăsese din 
resturile vechii clarviziuni instinctive a omenirii din timpul Misteriului de pe 
Golgota. Dar trebuie să ne fie clar că, dacă evenimente esenţiale, decisive 
din dezvoltarea omenirii apar într-un alt mod decât se aşteaptă în cercurile 
filistinilor şi pedanţilor, ceea ce trebuie numit trăirea lui Hristos în prima 
jumătate a secolului al XX-lea va veni într-un alt mod. lar acest eveniment va 
avea în raport cu concepţia despre lume construită pe ştiinţele moderne ale 
naturii o relaţie ce poate fi schiţată absolut clar. 

Gândiţi-vă că de la mijlocul secolului al XV-lea structura sufletească a omului 
- aşa cum am descris-o deseori, chiar şi zilele acestea - este cu totul alta 
decât înainte. Istoria exterioară nu ia aceasta în considerare, pentru că ea se 
menţine mereu la suprafaţă. Dar în special în perioada cuprinsă între mijlocul 
secolului al XIX-lea şi până în zilele noastre structura sufletească a întregii 
omeniri a fost supusă unei modificări esenţiale. Şi acest lucru este mult prea 
puţin avut în vedere, pentru că, aşa cum s-au obişnuit, oamenii se 
cramponează de acele luciuri care le-au fost inoculate odată. O breşă în 
această rutinară cramponare de ceea ce a fost inoculat se poate observa 
dacă urmărim astăzi cu sufletul treaz concepţia ce se naşte la generaţia mai 
tânără şi dacă o comparăm cu concepţia din tinereţe a oamenilor mai în 
vârstă. Discrepanţa dintre vârstnici şi tinerii de astăzi a fost zugrăvită în 
special de poeţi şi, dacă oamenii nu s-ar închista prea mult în reprezentările 


lor obişnuite, aşa încât să nu accepte nimic ce contravine obişnuinţelor lor de 
gândire, am putea observa ce abis uriaş există, de fapt, între vârstnicii de 
astăzi şi tinerii de astăzi. 

Pe de altă parte, în dezvoltarea omenirii există un uriaş element reacţionar- 
conservator, şi asupra lui am atras chiar ieri atenţia. Este credinţa în 
autoritatea ştiinţei curente. Acest lucru este legat de faptul că ştiinţa a 
cucerit cu paşi uriaşi conştienţa generală. Tocmai acest lucru este subestimat 
astăzi. Ar fi de ajuns să urmărim cu ce rapiditate au cuprins reprezentările 
ştiinţei care s-a format în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea toate 
sufletele, ajungând până la cele mai neinstruite clase de oameni. Este 
devărat, unii oameni se mai află într-o stare de pioşenie şi nu vor să ştie 
nimic despre ce pătrunde în omenire cu ajutorul reprezentării moderne din 
ştiinţele naturii. In această atitudine este înrădăcinat un uriaş neadevăr, un 
a-nu-vrea-să-vezi ceea ce se răspândeşte, şi care nu poate fi definit altfel 
decât ca fiind materialismul omenirii moderne provocat de ştiinţele naturii. 
Răspândirea acestui materialism popular-ştiinţific nu va cunoaşte în perioada 
următoare nici o oprelişte, aşa cum cred unii iluzionişti ştiinţifici, ci, 
dimpotrivă, se va amplifica cu o viteză nebună. Starea de spirit materialistă 
se va intensifica tot mai mult din cauza haosului civilizaţiei moderne. Din 
această stare de spirit materialistă, dacă lucrurile sunt suficient pregătite, 
dacă ştiinţa spiritului îşi face loc, dacă, aşadar, poate exista impulsul unei 
dezvoltări corespunzătoare chiar şi a copiilor din şcoli, atunci din acest haos 
pot apărea unele suflete care vor percepe deosebit de intens ceea ce eu aş 
vrea să caracterizez acum, deşi am făcut accst lucru în cele mai diferite 
moduri cu alte prilejuri. 

Dacă cineva care cunoaşte cât de cât concepţia naturalist-ştiintifică modernă 
despre lume o urmăreşte cu ochii sufletului, i se va părea deosebit de 
caracteristic faptul că ea nu este în stare să înţeleagă omul. De fapt, din 
această concepţie naturalist-ştiinţifică modernă despre lume omul ca atare 
este exclus. Am avut ocazia, ţinând cursul nostru de nivel superior, să 
vedem, în cele mai diverse domenii ale diferitelor discipline ştiinţifice, cum 
acestea nu au nimic de spus despre esenţa propriu-zisă a omului. Nu e 
nevoie să extragem decât câteva caracteristici din aceste ştiinte. De pildă, 
doctrina evoluționistă uzuală a lui Darwin sau Weismann sau oricare alta, 
indiferent de culoarea ei, prezintă evoluţia fiinţelor de la cea mai puţin 
evoluată la cea mai desăvârşită şi fundamentează părerea că şi omul a 
apărut din acest curent de dezvoltare. De fapt, ea nu contemplă în om decât 
ce este animalic în el şi atât cât să poată spune: Un mădular oarecare, o 
anume formaţiune a omului apare din cutare mădular, din cutare formaţiune 
a animalicului. In ce măsură animalicul se prezintă modificat la om, în ce 
măsură este ei diferit la om faţă de animal, toate acestea nu sunt luate în 
considerare. Intr-o oarecare măsură, omul este eliminat din această ştiinţă. 
Ea a dezvoltat metode scrupuloase, a întemeiat o disciplină care este 
necesară dacă vrei să vorbeşti în prezent despre problemele concepţiei 
despre lume. Dar nu a fost în stare să ridice înţelegerea la ceea ce l-ar putea 
face inteligibil pe om. Omul este eliminat din ceea ce este astăzi înţelegere 
stiinţifică, aşa încât îşi apare lui însuşi tot mai mult ca o enigmă. Este un 
lucru pe care astăzi puţini îl percep; iar cei care îl percep pot să se clarifice 


teoretic în această privinţă, dar încă nu există un sentiment unitar 
corespunzător. Din şcolile primare conduse corect vor apărea copii care vor 
avea sentimentul: Da, avem o ştiinţă care s-a născut din intelectualitatea 
modernă; dar cu cât mergem mai departe cu această ştiinţă, cu cât învăţăm 
mai mult de la natură, cu atât mai puţin înţelegem ceva despre noi înşine, 
despre om. 

Intelectul, care a fost şi mai este şi astăzi cea mai importantă forţă 
sufletească în dezvoltare în ultimele secole, goleşle cu totul omul în privinţa 
sentimentului de sine, a conştienţei de sine. In acelaşi timp, se manifestă 
cerința ca omul să se aşeze complet pe terenul propriei sale naturi. Aceasta 
se manifestă, aş putea spune, ca o cerinţă socială esenţială. Pe lângă faptul 
că ştiinţa din epoca modernă nu poate spune nimic despre om, vedem 
pretutindeni cerinţe care nu vin prin ştiinţă, ci răsar din profunzimea 
instinctelor umane, întâlnim, deci, cerința: Omul ar trebui să se poată ridica 
la o existenţă demnă de calitatea de om, omul ar trebui să simtă ce este 
fiinţa sa. Vedem apărând tot mai multe cerinţe practice şi, pe de altă parte, 
vedem din ce în ce mai mult neputinţa ştiinţei de a spune omului ceva 
despre propria sa fiinţă. O asemenea discrepanţă în trăirea umană ar fi fost 
absolut imposibilă în timpurile mai vechi ale dezvoltării concepţiei despre 
lume. 

Dacă ne reprezentăm încă o dată vechea concepţie orientală despre lume, 
putem spune: Pe atunci omul ştia că vine din înălţimi spirituale; înainte de a 
intra în existenţa fizică prin concepţie, respectiv naştere, el trăieşte într-o 
lume spirituală. El aduce cu sine dintr-o lume spirituală ceea ce mai există în 
el, ceea ce se manifestă în copilărie ca înclinaţie, ca aspirație, ceea ce-i 
rămâne apoi de-a lungul întregii vieţi pe Pământ. Fiecare oriental din 
vremurile mai vechi ştia că ce se elaborează din sufletul său în copilărie, în 
tinereţe, este o zestre din lumile spirituale în care a trăit înainte de a intra în 
existenţa fizică. Înțelegerea teoretică a faptului că înainte de viaţa 
pământeană a fost trăită o asemenea viaţă spirituală nu are mare valoare. 
Valoare are sentimentul viu al acestei trăiri, sentimentul că ceea ce se 
petrece din copilărie în dezvoltarea sufletească vine din lumea spirituală. 
Astăzi însă un asemenea sentiment a cedat, în cazul individului, în viaţa 
socială, în faţa altui sentiment. Aici apare ceva important, pe care trebuie să- 
| observăm. Asupra omului, pe jumătate inconştient, apasă din ce în ce mai 
mult povara sentimentului că însuşirile sale sunt moştenite. Cel care 
urmăreşte astăzi imparţial simţămintele oamenilor vede că omul simte că 
ceea ce este el este prin părinţi, prin străbunii săi şi aşa mai departe. El nu 
simte, ca omul din vechime, că ceea ce se manifestă în el vine din copilărie, 
din acele profunzimi în care s-a înrădăcinat ce a primit din trăirile sale 
spirituale dinainte de viaţa pământeană, ci simte în sine însuşirile moştenite 
de la părinţi, bunici şi aşa mai departe. Şi astăzi încă ne mai întrebăm de 
unde are copilul anumite însuşiri? Şi puţini sunt cei care îşi dau seama că ele 
îşi au originea într-o trăire sau alta din lumea spirituală; se cercetează dacă 
vin de la bunica, de la bunicul etc. Cu cât nu se manifestă în individ ca o 
părere teoretică, ci ca un simţământ de dependenţă faţă de însuşirile 
moştenite prin viaţa pământeană, cu atât mai apăsător devine cu timpul 
acest sentiment; el se intensifică cu o viteză nebună. In deceniul următor el 


va creşte până la insuportabil, căci acest sentiment este legat de un altul, de 
sentimentul lipsei de valoare a existentei umane. Din ce în ce mai mult omul 
va simţi lipsa de valoare a existenţei sale, dacă nu va înţelege această 
fiinţare altfel decât ca o comprimare a însuşirilor moştenite, fizic implantate 
în sângele său, în organele sale. Astăzi, ceea ce se întâmplă aici nu este, ce-i 
drept, până la un anumit punct, decât pură teorie. Poeţii au prezentat-o şi ca 
trăire. Dar se va manifesta ca sentiment, se va manifesta ca percepţie, şi 
apoi va fi o particularitate stânjenitoare a simţirii omenirii civilizate. Această 
trăire de sine în însuşirile moştenite se va aşeza pe suflet ca o povară. Astfel, 
ceea ce ştiinţele naturii nu pot da omului, înţelegerea umană, se va 
manifesta în lipsa sa, omul nemaisimţindu-se copil al lumii spirituale, ci doar 
copil al însuşirilor moştenite în existenţa pământeană, fizică. 

Aceasta se manifestă însă, în modul cel mai vehement, în viaţa socială. 
Gândiţi-vă la uriaşul torent de stupizenie apărut în politica mondială din 
ultimii ani! El s-a dezvoltat în ultimele secole şi a ajuns în punctul culminant 
în zilele noastre. Marea criză din cel de-al doilea deceniu al secolului al XX- 
lea s-a instalat atunci când indivizi care nu ştiau nimic despre situaţia 
omenirii, care aveau în mână conducerea diferitelor naţiuni sau, cel puţin, se 
aflau în locuri de unde păreau să conducă omenirea, când toţi aceştia 
vorbeau, de fapt, de o divizare a omenirii în funcţie de voinţa diferitelor 
naţiuni. În aceste vremuri noi s-a trezit în cel mai rău sens al cuvântului 
şovinismul naţional. lar şovinismul naţional răzbate azi în toată lumea 
civilizată. Aceasta este replica socială a acelei concepţii ultrareacţionare 
despre lume care vrea să reducă totul la însuşirile moştenite. Atunci când nu 
mai aspiri să cercetezi fiinţa ca om şi să modelezi structura socială în 
vederea dezvoltării ei ca om, ci doar să realizezi structura socială care să 
corespundă celui care este ceh, slovac, maghiar, francez, englez, polonez şi 
aşa mai departe, uiţi ce este spiritualitatea. In acest caz, orice spiritualitate 
este exclusă, se doreşte doar ca lumea să fie orânduită în funcţie de 
însuşirile moştenite; se ajunge din ce în ce mai mult în situaţia de a nu avea 
în concepţiile proprii nici cel mai mic conţinut, pentru că acest secol al XX-lea 
trebuia să facă proba că se poate ca un om să fie privit de o mare mulţime 
drept conducător al lumii, dar, în cuvântările sale, să nu exprime nici un 
concept, ca Woodrow Wilson [53], care spunea doar cuvinte goale de 
conţinut. Din această cauză, omenirea a simţit nevoia să se sprijine pe ceva 
complet lipsit de spirit, pe rudenia de sânge, pe însuşirile naţiunilor înrudite 
prin sânge, din care n-a apărut nimic altceva în afară de încheierea unor păci 
în urma căreia oamenii au trasat hărţi privind structurarea lumii civilizate 
moderne fără a avea habar de condiţiile de viaţă ale acestei lumi. Nimic nu 
denotă mai evident materialismul noii epoci, această negare a tot ce e 
spiritual, decât apariţia principiului naţional. 

Acesta este, se întelege, un adevăr, care, în prezent, le este dezagreabil 
multor oameni. Şi aceasta face, la rândul său, ca în suflete să se depună 
multă minciună. Căci minţim dacă nu recunoaştem cinstit că, atunci când se 
doreşte fondarea unei ordini mondiale numai pe baza rudeniei de sânge, se 
neagă spiritul; minţim când spunem că aspirăm spre o concepţie spirituală 
asupra lumii. 


Să analizăm acum mersul evoluţiei actuale a omenirii. Ceea ce izvorăşte din 
instinctele haotice ale omenirii neagă spiritul. V-am oferit ieri o probă. Pentru 
a vă proteja nervii delicaţi, nu vreau să amplific lucrurile, deşi aş putea face 
acest lucru. Vedem cum omul şi-a pierdut înţelegerea pentru fiinţa umană. 
Să analizăm din punctul de vedere al ştiinţei spiritului imaginea opusă a ceea 
ce a trebuit să descriu aici ca un sentiment care înalţă. 

Ştiţi că ştiinţa spiritului ne spune că planeta noastră, Pământul, pe care omul 
trebuie să trăiască, este reîncarnarea a trei încorporări anterioare de lumi şi 
că trebuie să studiem trei corpuri cereşti viitoare ca să înţelegem că 
Pământul este starea intermediară. 


x „_ Omul-spi 
Spiritul vieții pesee 
praz Sinea spirituală P ai ri 
/ tp PL .. 0r asii P men, CĂ S 7 
- . Li pA 
3 l i $ o, $ f i “, „7 dna “ - 6 $ = 
+ Dă 4 - e + PA r - . - + că p. 
DY Pie "e g is ” %4 = PER =, + zpet 
ii b P E- $ 3 ; . 24 Eá 
E a A S 7 b, P at 
“a... os Wa “oo.” 
“oda. 


Din cele prezentate de mine în Ştiinţa ocutlă în linii mari ştim că, în 
esenţă, ceea ce omul poartă astăzi cu sine ca trup fizic este o moştenire a 
primei, a celei de a doua, a celei de a treia şi a celei de a patra stări, că ceea 
ce poartă omul cu sine drept corp etcric este un rezultat al celei de-a doua, 
celei de-a treia şi celei de-a patra stări; ceea ce noi denumim corpul său 
astral este rezultatul celei de a treia şi a patra stări, iar Eul său apare în 
dezvoltarea noastră pămâteană. Când Pământul va intra în stările sale 
următoare vor mai apărea ceea ce astăzi este doar sugerat ca germene în 
om, sinea spirituală, spiritul vieţii şi omul-spirit propriu-zis. Acest lucru 
trebuie desăvârşit în om tot aşa cum în el s-a desăvârşit corpul fizic, corpul 
eteric, corpul astral şi cum este în prezent, în curs de elaborare, Eul. Dacă vă 
gândiţi, ştiţi ce poate să vă aducă această evoluţie cosmic-pământeană: pe 
parcursul evoluţiei Pământului pot fi dezvoltați doar germenii sinei spirituale, 
ai spiritului vieţii şi ai omului-spirit, căci se impune aşteptată transformarea 
Pământului în cele trei stări ulterioare ale sale, dacă trebuie să se întâmple 
aceste lucruri. Din descrierea pe care am făcut-o în lucrarea mea Ştiinţa 
ocultă veţi înţelege că, în esenţă, sinea spirituală înseamnă trecerea 
corpului astral într-un stadiu superior, că spiritul vieţii înseamnă trecerea 
corpului eteric într-un stadiu superior şi omul-spirit înseamnă trecerea 
corpului fizic într-un stadiu superior. Dar această trecere a corpului fizic într- 
un stadiu superior va avea loc abia în cea de-a şaptea stare - ceea ce este 
valabil şi pentru atingerea celorlalte corpuri transformate, evident, în etapele 
anterioare corespunzătoare. Dar astăzi omul poate recunoaşte că acest lucru 
trebuie să se petreacă. Da, omul poate astăzi să înţeleagă mai multe, atunci 
când, depăşind imparţial limitarea din ştiinţele naturii, îşi îndreaptă privirea 
sufletească asupra propriei sale fiinţe. El trebuie să-şi spună: Desigur, nu pot 
dobândi sinea spirituală în corpul meu astral în timpul existenţei pământene, 


nu pot dobândi spiritul vieţii în timpul existenţei pământene în corpul meu 
eteric, nu pot dobândi omul-spirit în corpul meu fizic, dar sufleteşte trebuie 
să le prefigurez. Dezvoltându-mi acum sufletul conştienţei, mă pregătesc să 
primese în acest suflet sinea mea spirituală în următoarea stare, cea de-a 
şasea. E drept că nu pot să introduc în întreg corpul meu astral sinea 
spirituală, dar trebuie să-l aduc în sufletul conştienţei mele. Trebuie să învăţ 
să trăiesc ca om în interiorul meu, aşa cum voi trăi cândva, când Pământul va 
trece printr-o anume evoluţie cosmică în următoarea sa stare de dezvoltare. 
Eu trebuie să preiau în mine, cel puţin în interiorul meu, în timpul existenţei 
pământene aceste stări viitoare. Trebuie să-mi pregătesc interiorul în 
germene, aşa încât şi exteriorul meu să se poată modela în viitor în maniera 
în care trebuie să-l înţeleg astăzi. 

Clarificaţi-vă la nivel de simţire cum stau, propriu-zis, lucrurile. Încă de pe 
acum omul evoluează, integrându-se în sinea spirituală, aşa cum am mai 
arătat, integrându-se în stările conştienţei, care sunt de aşa natură încât nu 
se pot dezvolta complet în timpul vieţii pământene. Aceste stări ale 
constienţei vor, de fapt, să-l transforme şi în ceea ce priveşte învelişurile sale 
exterioare, în ceea ce priveşte corpul astral, corpul eteric şi corpul fizic; dar 
el, ca pământean, nu poate realiza acest lucru. Omul trebuie să treacă prin 
aceasta în aşa fel, încât să simtă, prin lumea sa lăuntrică, cum se pregăteşte 
pentru acele stări pe care încă nu le poate dezvolta acum. Aceasta trebuie să 
fie dezvoltarea normală a viitorului şi omul trebuie să-şi spună: Eu văd fiinţa 
umană ca pe ceva care, prin esenţa sa interioară, se ridică peste ceea ce pot 
deveni eu ca fiinţă umană. Ca pământean, trebuie să mă simt ca un pitic faţă 
de ceea ce este omul propriu-zis. lar din nemulţumitul care în cel mai 
apropiat timp va avea copii educați corect se va dezvolta tocmai acest 
sentiment. Copiii vor percepe că nici o instruire intelectualistă nu-i poate 
conduce la dezlegarea enigmei omului. Omul rămâne în afara a ceea ce se 
poate şti în mod intelectualist din modelarea socială. Tot ce se poate 
dezvolta prin formulele stupide ale lui Wilson şi ce trece prin lume ca 
şovinism va deveni o sumă de pure imposibilităţi. Prin toate acestea 
civilizaţia modernă se îndreaptă doar spre pure imposibilităţi. Dacă, în cadrul 
civilizaţiei moderne, veţi întemeia mai multe imperii naţionale, veţi furniza şi 
mai mulţi germeni ai distrugerii. Omul va spune: Da, dar esenţa omului, care 
se aprinde înlăuntrul meu, este superioară faţă de ce pot eu realiza exterior. 
Trebuie să aduc cu totul altceva în lume. Eu trebuie să introduc în structura 
socială ceva ce este recunoscut din înălţimi spirituale. Nu mă pot lăsa în 
seama a ceea ce pot învăţa din ştiinţele naturii pentru ştiinţa socială şi altele 
de acest fel. Dar omul trebuie să simtă sciziunea internă dintre această 
existenţă pitică de pe Pământ şi ceea ce se aprinde în el ca fiinţă cosmică, 
aşa cum se va percepe el. Din tot ce poate da omului instrucţia modernă, 
atât de proslăvită şi de venerată astăzi, va reieşi că, pe de o parte, el se 
simte pământean şi, pe de altă parte, că omul este mai mult decât o fiinţă 
pământeană. In realitate, el nu este o fiinţă pământeană, ci este o fiinţă 
cosmică, o fiinţă care aparţine întregului Univers. Pe de o parte, este legat de 
Pământ, pe de altă parte, se simte o fiinţă cosmică. lar acest sentiment se va 
sedimenta în el. De îndată ce acest lucru nu mai este teorie, ci este simţit de 
către unii oameni care, datorită karmei lor, se desprind de ceea ce este 


astăzi un sentiment comun, de îndată ce omenirea se va simţi scârbită şi va 
ajunge la o răsturnare a sentimentului calităţilor moştenite, a sentimentului 
şovinismului, se va instala un fel de reverie. Omul se va simţi fiinţă cosmică. 
Va cere, să spunem aşa cu braţele întinse - desigur, înţeleg acest lucru în 
mod simbolic - dezlegarea enigmei fiinţei sale cosmice. El se va întreba: Cine 
îmi dezleagă enigma fiinţei mele ca fiinţă cosmică? Tot ce pot eu să cercetez 
pe Pământ, ce poate să-mi dea mie Pământul, tot ce pot lua din ştiinţa 
modernă, care este atât de preţuită astăzi, mă dezvăluie doar ca fiinţă 
pământeană, face ca tocmai fiinţa propriu-zisă a omului să apară ca o 
enigmă  nedezlegată. Ştiu că eu sunt o fiinţă cosmică, o ființă 
suprapământeană; cine îmi dezleagă enigma fiinţei mele suprapământene? 
Aceasta va fi ca o întrebare fundamentală care se va ridica din suflete. Acest 
sentiment va fi mai important decât toate celelalte lucruri care pot apărea în 
următoarele decenii, încă înainte ca secolul să se apropie de mijlocul său. lar 
din această aşteptare, din cerința ca cineva să dezlege această enigmă a 
omului care este totuşi o fiinţă cosmică, din această acordare cu Cosmosul va 
apărea certitudinea: din Cosmos trebuie să se dezvăluie ceea ce nu poate 
veni de pe Pământ. De aici va apărea această stare de spirit căreia îi vine în 
întâmpinare Cosmosul. Aşa cum în timpul Misteriului de pe Golgota a apărut 
Hristosul fizic, aşa va apărea omenirii Hristosul spiritual, singurul care poate 
da un răspuns, pentru că nu este undeva anume, pentru că trebuie 
caracterizat ca o fiinţă care s-a legat din extra-pământesc cu omenirea 
pământeană. Va trebui să se înţeleagă faptul că la întrebarea legată de omul 
cosmic se poate da un răspuns numai atunci când omului îi vine în ajutor 
ceea ce, ieşind din Cosmos, se leagă de existenţa pământeană. Aceasta va fi 
soluţia pentru cea mai importantă disonanţă care a apărut vreodată în 
existenţa pământeană: disonanţa dintre simţirea umană ca simţire a unei 
fiinţe pământene şi cunoaşterea sa ca fiinţă suprapământeană, cosmică. 
împlinirea acestui imbold îl va pregăti pe om pentru a înţelege cum, din cele 
mai cenușii profunzimi spirituale, i se va revela această esenţă, Hristos, care 
îi va vorbi acum în plan spiritual, aşa cum, în timpul Misteriului de pe 
Golgota, i-a vorbit în plan fizic. Hristos nu va veni în sens spiritual, dacă 
oamenii nu sunt pregătiţi pentru aceasta. Ei se pot pregăti numai în felul pe 
care l-am expus, adică percepând discrepanţa descrisă, apăsaţi teribil de 
dilema: În primul rând eu sunt o fiinţă pământeană. Dezvoltarea intelectuală 
din ultimele secole a adus cu sine tot ce mă face să apar ca un pământean. 
Dar eu nu sunt o fiinţă pământeană. Mă simt legat de o fiinţă care nu este de 
pe acest Pământ, care poate spune întru adevăr: Impărăția mea nu este din 
lumea aceasta [54]. Căci omul va trebui să-şi spună: Impărăţia mea nu este 
de pe lumea aceasta. Din această cauză, el va trebui să fie legat de o fiinţă a 
cărei împărăție nu este din lumea aceasta. 

Tocmai din ştiinţele care se vor răspândi cu o grabă nebună spre conştienţa 
populară, trebuie să se dezvolte ceea ce duce omenirea spre noua apariţie a 
lui Hristos din prima jumătate a secolului al XX-lea. Aceasta nu se putea 
petrece, desigur, în structura sufletească în care se afla lumea civilizată 
înainte de anul 1914, când, de fapt, toate cele spuse despre idealuri, despre 
spiritualitate erau doar minciuni. Nevoia trebuie să-i releve omului aspiraţia 
spre spiritualitate. lar Hristos nu va apărea decât celor care se depărtează de 


tot ce împroaşcă minciuna asupra vieţii pământene. Nu va fi rezolvată nici o 
problemă socială care nu este legată de această aspirație din sfera ştiinţei 
spiritului, datorită căreia omul poate apărea din nou în lumina adevărului ca 
o fiinţă suprapământeană. Soluţiile noastre sociale vor rezulta în măsura în 
care oamenii vor putea percepe în sufletul lor impulsul lui Hristos. Toate 
celelalte soluţii sociale nu vor duce decât la distrugere, la haos, căci ele 
urmăresc să descrie omul ca fiinţă pământeană. Dar omul se ridică, tocmai în 
epoca noastră, din acea structură sufletească datorită căreia el este în 
conştienţa sa o simplă fiinţă pământeană fizică. Din starea de armonie a 
sufletului omenesc şi din nevoie va lua naştere noua trăire a lui Hristos. 

Cu atât mai mai mult va trebui acordată atenţie la tot ce împiedică 
apropierea acestei noi trăiri întru Hristos. 

Am văzut şi aici, când a trebuit să dezvăluim concret unele atacuri asupra 
propriei noastre cauze, cum oamenii se raportează, de fapt, în aşa fel la 
ştiinţa spiritului care se ridică, încât o combat dintr-un neadevăr lăuntric. 

In acest domeniu astăzi se trăieşte cu adevărat ceva ce trebuie avut în 
vedere în mod absolut nepărtinitor. S-ar putea spune că ştiinţa spiritului 
primeşte aproape în fiecare zi o lovitură de moarte. Ultima dintre aceste 
lovituri este cea pe care i-a dat-o un profesor de teologie, Kar/ Goetz, de 
comun acord cu un alt doctor în teologie, un oarecare Heinze/lmann [55]. 
Vreau să fac cu totul abstracţie de faptul că profesorul în teologie Karl Goetz 
a săvârşit o agresiune, după cum spune el, sau după cum reiese dintr-un 
articol de ziar, asupra aşa-numitei ştiinţe a spiritului; cu lucruri de felul 
acesta te obişnuieşti azi din ce în ce mai mult aici la Dornach. Dar tot ce a 
făcut Goetz poate fi privit şi dintr-un cu totul alt punct de vedere. Putem 
vedea cât de ignorantă este această erudiție oficială care ţine în mâna sa 
formarea tineretului de astăzi. Se poate face abstracţie de faptul că există o 
agresiune împotriva ştiinţei spiritului, dar se pot avea în vedere şi alte 
aspecte, şi voi releva unele dintre ele - în orice caz numai potrivit raportului 
din ziar - care urmează să se manifeste tocmai în această agresiune. Aşadar, 
se face trimitere la metoda cunoaşterii a ştiinţei spiritului de către un bărbat 
a cărui profesiune este aceea de a vorbi despre hristologie şi care mănâncă o 
pâine de pe urma educării tineretului în spiritul hristologiei. Acest om, 
vorbind despre metoda cunoaşterii a ştiinţei antroposofice, spune că 
obţinerea imaginaţiunii, a intuiţiei se bazează pe faptul că prin exerciţii are 
loc în mod artificial o frânare şi o înlăturare a activităţii de reprezentare şi că 
energia nervoasă economisită astfel produce apoi acele imagini de 
reprezentare pe care antroposoful le numeşte imaginaţiune şi intuiţie. 
Aşadar: activitate de reprezentare frânată şi înlăturată în mod artificial, şi 
energie nervoasă economisită astfel! Lăsând la o parte faptul că acest domn 
poate vorbi, desigur, despre energie nervoasă economisită numai ca o 
ipoteză absolut vagă, căci nici un om nu-şi poate imagina astăzi ceva obţinut 
pornind de la ştiinţă, prin energie nervoasă economisită, el vorbeşte de 
activitate de reprezentare frânată şi înlăturată în mod artificial. Oare bărbatul 
acesta s-a ocupat vreodată cu adevărat, în scrupulozitatea sa ştiinţifică - în 
acest caz trebuie să aleg corect cuvântul: „scrupulozitate ştiinţifică“, pe care 
îl pun între ghilimele -, de ceea ce este folosit, de pildă, aici ca metodă de 
cunoaştere pentru a ajunge la imaginaţiuni? Se poate vorbi aici de activitate 


de reprezentare frânată sau înlăturată artificial? Ei bine, bărbatul acesta şi-ar 
putea răspunde dacă s-ar ocupa de literatura antroposofică. Reprezentările 
pe care le consideră ca fiind reprezentările sale normale nu vor fi respinse. 
Dacă omul acesta s-ar fi interesat în ce măsură, atunci când a fost ţinut 
cursul nostru de învăţământ superior, au domnit reprezentări alambicate, n- 
ar mai fi putut vorbi de faptul că aici este reprimată activitatea de 
reprezentare. Mai reiese cu prisosinţă acea parte din viaţa de reprezentare 
nereprimată care, cel puţin în ceea ce priveşte unele ştiinţe de specialitate, 
poate să şi intuiască ce poate înţelege omul. Aşadar, nu se poate vorbi de o 
activitate de reprezentare reprimată. Şi dacă s-ar fi familiarizat în aşa-numita 
sa „scrupulozitate ştiintifică“ cu ceea ce a fost descris drept cale spre lumile 
spirituale, ar fi văzut că aici nu se frânează nimic în mod artificial, aici se 
eliberează. Este clar că omul nu a înţeles nici un cuvânt din cartea mea Cum 
se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare? Nu ştie nimic 
despre metodele cunoaşterii aparţinând ştiinţei spiritului în afară de ceea ce 
poate culege, potrivit structurii sale sufleteşti, din succesele meditaţiilor unor 
mătuşi bătrâne. În rest nu înţelege nimic. Şi aşa ceva trece astăzi drept 
„Scrupulozitate ştiinţifică“ în ceea ce este ştiinţa oficială. 

În legătură cu ce spune el în continuare, că prin zăgăzuirea acestor 
reprezentări frânate - se poate închipui ceva numai dacă reprezentările sunt 
zăgăzuite precum apa - doar imaginaţiunile se înviorează, aşa încât arată ca 
percepțiile senzoriale, aş vrea să adun la un loc paginile în care am tot 
revenit în cărtile mele la afirmaţia că imaginaţiunile nu au nimic asemănător 
cu reprezentările senzoriale, cu percepțiile senzoriale. Acest lucru este 
dezbătut pe larg în cărţile mele. Ce domneşte, prin urmare, în această 
„Scrupulozitate ştiinţifică?“ Minciuna, care poate să rezulte din neputinţă, din 
incapacitate. Dar această minciună se extinde cu o viteză nebună în special 
în teologic, în filosofic, în ştiinţa istoriei, în domeniul juridic şi în alte ramuri 
de învăţământ asemănătoare. Asupra acestui fapt ar trebui să-şi îndrepte 
privirea umanitatea modernă. Căci în aceste fapte rezidă cauzele îndreptării 
spre haos şi nu în acele pălăvrăgeli ale lui Woodrow Wilson, în cuvinte goale 
de conţinut şi altele de felul acesta. 

Urmează apoi un pasaj frumos; după cum am spus nu pot să discut totul 
decât pornind de la raportul din ziar, în care ni se spune că, deoarece se 
ridică involuntar, aceste  imaginaţiuni  înviorate prin elementul de 
reprezentare zăgăzuit sunt trăiri necorporale. Nici în acest caz, în 
„Scrupulozitatea sa ştiinţifică“ el nu s-a concentrat asupra faptului că nimic 
nu se înalţă involuntar, că reprezentarea voluntară cunoaşte o intensificare 
tocmai în cunoaşterea prin ştiinţa spiritului. Poate că omul acesta şi-a adunat 
cunoştintele din locuri în care trăiesc oameni infantili, unde se desfăşoară 
şedinţe spiritiste sau mediumnice. Atunci să se adreseze spiritismului infantil, 
activităţii mediumnice puerile, dar să-şi ia mâna de pe ceea ce nu înţelege 
nicicum şi nici nu vrea să înţeleagă. 

Mai departe el spune: Prin sciziunea conştienţei se scoate la iveală ceea ce 
personifică apoi imaginaţiunea. Aceasta este o denaturare lipsită de 
scrupule, mincinoasă, a tot ce este prezentat în cărţile mele ca metodă de 
cunoaştere a ştiinţei spiritului! Omul îşi pregăteşte astfel terenul pentru ca, în 
cele din urmă, să poată spune că această ştiinţă a spiritului nu combate 


creştinismul, dar că, din punct de vedere cultural, nu are nici o valoare. Şi 
acum urmează ceva deosebit de „frumos“: Această ştiinţă a spiritului este 
lipsită de valoare din punct de vedere cultural, căci telepatia nu va înlocui 
niciodată telegraful, citirea gândurilor nu va înlocui telefonul şi vindecarea 
magnetică nu va înlocui niciodată medicina! 

Aşadar, în timp ce aici, în Goetheanum, s-a vorbit pe parcursul acestui curs 
de învăţământ superior despre medicină, excluzând într-adevăr orice 
diletantism, orice credinţă în puterile tămăduitoare magnetice, şi în timp ce 
s-a făcut trimitere la medicina absolut serioasă, un doctor teolog vorbeşte în 
imediata vecinătate, după terminarea cursului, despre faptul că toate 
strădaniile ştiinţei spiritului ar consta în dorinţa de a înlocui medicina cu 
puterile tămăduitoare magnetice. Cu asemenea palavre cucereşte astăzi un 
doctor în teologie publicul actual! Şi obţine succese atunci când îi vine în 
ajutor un spiriduş, un spiriduş modern, şi în final adaugă că Hristos nu poate 
fi descoperit prin ştiinţa spiritului, ci numai prin evanghelii. Ar trebui însă să-l 
întrebăm pe acest spiriduş: Prin care dintre evanghelii? Ar trebui întrebat, de 
asemenea: Ce aţi făcut din evanghelii cu teologia voastră? Rezultatul este că, 
în cele din urmă, întreaga hristologie a dispărut din evoluţia modernă. Şi 
acum, când terciul e gata, auzim: Ceea ce vine de la ştiinţa spiritului nu este 
necesar pentru elementul creştin, pentru că aici trebuie să acţioneze 
simplitatea evangheliilor. Nu este, oare, aceasta cea mai autentică ipocrizie? 
Este o ipocrizie să cunoşti ce a furnizat critica modernă a evangheliilor şi apoi 
să spui: Salvarea pentru epocă şi eternitate trebuie să vină din evanghelii, 
fără contribuţia ştiinţei spiritului. 

Dar ce rezultă de aici? Tăgăduirea lui Hristos. lar cei mai îndâriiţi tăgăduitori 
ai lui Hristos sunt astăzi teologii. Cei care nu vor să se propage nici o idee 
despre Hristos sunt astăzi teologii. Şi înainte de a se înţelege că această 
nouă trăire a lui Hristos în secolul al XX-lea trebuie să se petreacă în aşa fel, 
încât teologii de toate confesiunile să-l respingă pe Hristos, el nu va veni. El li 
se va arăta din nou oamenilor atunci cînd cei care se numără „printre ai săi“, 
învățații şi fariseii moderni, îl vor fi tăgăduit. 

Nu este uşor să pătrunzi în adâncul acestor lucruri, căci oamenii prezentului 
nu sunt înclinați să conteze pe o asemenea atitudine. Adversarii se află la 
posturile lor. Ei sporesc la maximum intensitatea luptei. Lupta noastră, ceea 
ce stă în putinţa noastră să facem, este slabă, slabă de-a binelea, iar 
concepţia noastră antroposofică este în multe privinţe somnolentă, 
somnolentă de-a binelea. Aceasta este marea durere care-l cuprinde pe cel 
ce pătrunde pe deplin lucrurile. Se simte din ce în ce mai intens cum ceea ce 
se crede că este spus în concordanţă cu cerinţele timpului, în scopul 
vindecării sociale a epocii, nu reprezintă, de fapt, nimic altceva decât un 
foileton vorbit. S-ar dori ca oamenii să-şi însuşească ceea ce rezultă din 
ştiinţa spiritului, dar ei lasă să treacă viaţa, privesc la cei care, prin minciună, 
dirijează totul şi, cu o anumită voluptate interioară, preiau adevărurile ştiiniei 
spiritului ca un foileton vorbit. De aceea trebuie să-şi facă apariţia 
seriozitatea profundă, sacră în preluarea esenței ştiinţei spiritului, 
abandonarea practicii de a prelua ştiinta spiritului ca pe orice alt produs 
literar, ca pe ceva de care te amuzi, pentru că aduce cu sine dorul după o 
viaţă viitoare care urmează morţii. Astăzi există încă o uriaşă prăpastie între 


ceea ce este necesar pentru viziunea asupra ştiinţei spiritului şi ce este în 
realitate. Vedeţi, se poate face complet abstracţie de ceea ce reprezintă un 
asemenea atac asupra antroposofiei din partea lui Goetz sau a lui 
Heinzelmann, e suficient să-ţi dai seama de capacităţile lor, pentru a spune: 
Cum s-a făcut selecţia valorilor de s-a ajuns ca aceşti oameni să ocupe 
posturi de conducere? Însă înainte de a ne pune această întrebare în modul 
cel mai serios, înainte de a vedea unde este greşeala nu vom putea merge 
mai departe. Nici o declamaţie despre idealuri sociale sau de alt fel nu va 
folosi la nimic, dacă nu se va cunoaşte ceea ce se manifestă în mod absolut 
principial în prezentul nostru. Căci nenorocirea epocii actuale porneşte de la 
viaţa noastră spirituală denaturată, care a pătruns adânc în neadevăr şi care 
nici măcar nu conştientizează aceasta. Cât de flagrant contrastează cu 
adevărul modul în care sunt preluate cele spuse aici! Nu am intenţionat să 
realizăm un foileton vorbit, ci să punem la dispoziţia tuturor o forţă vitală şi 
treptat va trebui să înţelegem această forţă. 

Aceasta este ceea ce voiam să vă spun azi, în sens pozitiv şi negativ, despre 
spiritul epocii noastre. Spiritul epocii noastre trebuie să fie spiritul aşteptării, 
trebuie să fie spiritul care-şi dezvoltă din aşteptare înţelegerea marii trăiri 
născute din nevoie în prima jumătate a secolului al XX-lea. Dar, dacă nu vom 
înţelege, în adevăr, tot ce ne stă în cale ca o piedică, nu vom putea 
întâmpina această trăire. Dacă îngenunchem, aşa cum o facem atât de des 
din comoditate, din voluptate interioară, în faţa traditionalului şi dacă nu 
vrem să conştientizăm că prin aceasta ne depărtăm de adevăr, nu ne putem 
pregăti pentru trăirea lui Hristos din secolul al XX-lea. De această maturizare 
depinde totul; de faptul dacă depăşim vorbăria teologică despre Hristos, 
pentru a înainta cu adevărat spre înţelegerea lui. 

Înțelegerea antroposofică a spiritului nu trebuie să fie numai o părere 
teoretică despre lume, ci trebuie să fie un conţinut de viaţă şi o forţă de 
viaţă. Ea îşi împlineşte sarcina numai când ne transpunem în situaţia care ne 
permite să consolidăm atât de mult concepţia antroposofică despre lume, 
încât ea devine cu adevărat deplin vie în noi. Căci prin faptul că ne unim 
sufletele cu înţelegerea antroposofică a spiritului am devenit, într-un anumit 
sens, paznicii unor fenomene foarte exacte şi importante ale evoluţiei 
omenirii. 

Oameni care altminteri năzuiesc spre o concepţie sau alta despre lume sunt 
convinşi, în general, că gândurile, reprezentările, în afară de ceea ce sunt ele 
în sufletele lor, nu mai sunt şi altceva în contextul universal; oameni care au 
astfel de concepţii cred că gândurile şi reprezentările se vor integra în mod 
viu în lume, aşa cum reuşeşte omul să le impună lumii, în măsura în care el 
săvârşeşte fapte evidente. Modul de a gândi antroposofic presupune de la 
început că ne este limpede faptul că gândurile şi reprezentările noastre, 
pentru a se realiza, trebuie să mai găsească şi alte căi decât ceea ce se 
întâmplă în lumea sensibilă prin faptele noastre evidente din lumea 
simţurilor. În recunoaşterea acestei necesităţi a vieţii se găseşte deja ideea 
că antroposoful ar trebui să se implice într-un mod oarecare la veghea 
asupra semnelor timpului. În evoluţia lumii se întâmplă unele lucruri; omul, 
mai ales omul epocii noastre, trebuie să ajungă la o înţelegere adevărată cu 
privire la ce se întâmplă în evoluţia lumii în care trăieşte. 


Cu privire la omul luat izolat, oricine ştie că trebuie să ia în considerare 
dezvoltarea sa proprie, nu numai faptele exterioare din ambianța sa. 
Exprimat foarte grosolan, faptele exterioare sensibile, care se petrec acum, 
sunt trăite de oameni care au vârsta de cinci, zece, douăzeci, treizeci, 
cincizeci, şaptezeci de ani. Cu toate acestea, nici un om raţional nu va cere 
să se instituie aceeaşi relaţie cu faptele pentru toţi aceştia, indiferent de 
vârstă. Modul cum trebuie să se comporte oamenii faţă de ambianţă poate fi 
determinat numai dacă se ţine seama de dezvoltarea fiecăruia. Aşa cum 
orice om este supus unei anumite dezvoltări, aşa cum are forţe diferite ca 
copil, ca adult, la mijlocul vieţii, şi ca bătrân, tot aşa omenirea, în cursul 
evoluţiei ei, este în esenţa sa altceva în secolul al XX-lea decât era în secolul 
al XV-lea sau chiar în timpul Misteriului de pe Golgota. Este o foarte mare 
lipsă a timpurilor noastre că nu se cunoaşte faptul că există concepţia 
potrivit căreia se poate vorbi cu totul abstract despre om sau despre 
omenire, în general, şi că această omenire este supusă unei evoluţii. 

Acum se pune întrebarea: Cum se ajunge la o înţelegere mai exactă a 
acestor probleme? Vă amintiţi că am discutat adeseori despre un aspect 
important care priveşte această evoluţie. 

Perioada greco-romană, care se întinde din secolul al VIll-lea î.Hr. până în 
secolul al XV-lea d.Hr., aproximativ, o considerăm perioada culturală a 
sufletului raţiunii, iar perioada care a început în secolul al XV-lea aparţine 
perioadei culturale a sufletului conştienţei. Prin aceasta am stabilit un lucru 
esenţial pentru evoluţia umanităţii, în ceea ce priveşte timpul nostru. Noi 
ştim, prin aceasta, că forţa cea mai importantă pe care putem conta în 
evoluţia umanităţii între secolul al XV-lea şi până la începutul mileniului al 
patrulea este sufletul conştienţei. Dar în adevărata ştiinţă a spiritului nu este 
îngăduit să ne menţinem la generalităţi şi abstracţiuni; trebuie văzute, 
sesizate pretutindeni faptele concrete. Abstracţiunile servesc numai când 
cineva este curios într-un sens foarte obişnuit. Dacă vrem să facem din 
ştiinţa spiritului o forţă de viaţă trebuie să fim mai mult serioşi decât curioşi, 
nu trebuie să ne oprim la asemenea abstracţiuni ca cele despre care tocmai 
am vorbit. Este foarte corect, chiar deosebit de important, faptul că trăim în 
epoca sufletului conştienţei, că trebuie avută în vedere în mod preferenţial 
dezvoltarea sufletului conştienţei, dar nu trebuie să ne oprim aici. 

Dacă vrem să ajungem la o anumită concepţie despre lucruri, trebuie să 
privim, înainte de orice, cu mai mare atenţie spre fiinţa omului însuşi. Noi 
oamenii suntem alcătuiți, în sens antroposofic, când coborâm de sus în jos, 
din Eu, din corp astral, corp eteric, pe care l-am numit în ultimul timp şi corp 
al forţelor formatoare, şi din corp fizic. Dintre aceste mădulare ale naturii 
umane, de fapt, numai Eul este cel în care trăim şi acţionăm spiritual- 
sufleteşte mai întâi. Doar Eul ne-a fost dăruit prin evoluţia noastră terestră şi 
de către Spiritele formei care o dirijează. Tot ceea ce pătrunde în conştienţa 
noastră pătrunde prin Eul nostru. lar când Eul nu se manifestă în aşa fel încât 
să poată fi în legătură cu lumea exterioară - chiar dacă prin intermediul 
celorlalte corpuri -, atunci avem tot atât de puţină conştienţă ca în perioada 
cuprinsă între adormire şi trezire. Eul este ceea ce ne leagă de lumea 
înconjurătoare. Corpul astral ne-a fost dat în cursul dezvoltării lunare care a 
premers dezvoltării pământeşti, corpul eteric în cursul dezvoltării solare 


anterioare celei lunare, corpul fizic l-am primit ca primă structură în cursul 
evoluţiei saturniene. 

Dar, dacă veţi urmări descrierea acestor corpuri în Ştiinţa ocultă în linii 
mari, veţi vedea cât de complicat a fost procesul naşterii a ceea ce este 
omul constituit din patru mădulare. Din datele furnizate de Ştiinţa ocultă nu 
se vede că la structurarea fiinţei umane în trei învelişuri au coacţionat spirite 
aparţinând tuturor ierarhiilor? Nu vedem oare că ceea ce ne învăluie sub 
formă de corp fizic, corp eteric, corp astral este de natură foarte, foarte 
complicată? Nu numai că ierarhiile au colaborat la formarea acestor 
învelişuri, dar ele mai lucrează încă în interiorul lor. Cei care cred că omul 
este doar o asamblare de oase, sânge, carne etc., despre care ne povesteşte 
ştiinţa naturii curentă, fiziologia, biologia sau anatomia, nu-l înţeleg. 

Dacă ne apropiem de realitatea acestei fiinţe, vedem cum în tot ceea ce se 
petrece în învelişurile umane, fără conştienţa noastră, interacționează cu 
înţelepciune entităţi spirituale ale ierarhiilor superioare. Din schiţa pe care 
am făcut-o în Ştiinţu ocultă cu privire la coacţionarea diferitelor spirite ale 
ierarhiilor superioare pentru a putea fi realizat omul, puteţi înţelege cât de 
complicată trebuie să fie această problemă in toate detaliile ei. Şi totuşi, 
dacă se urmăreşte înţelegerea omului, este indispensabilă apropierea tot mai 
mare de detalii, de concret. 

Bineînţeles, este deosebit de greu să cuprinzi, în acest domeniu, chiar şi 
numai în gând, o problemă concretă. Aceste probleme concrete sunt foarte 
complexe. Gândiţi-vă că cineva ar vrea să întrebe: Ce face, în ciclul evolutiv 
actual al omenirii, în anul 1918, în corpul eteric al omului, să spunem, 
ierarhia serafimilor sau aceea a Tăriilor? Această problemă se poate pune aşa 
cum am pune, de exemplu, întrebarea: Plouă acum la Lugano sau nu? Nu 
vom putea găsi răspunsul nici într-un caz nici în celălalt prin reflectare sau 
numai printr-o teorie, ci prin apropierea de fapte. Cum ne putem informa? 
Aşa cum, printr-o telegramă sau o scrisoare sau pe altă cale asemănătoare, 
eu pot întreba dacă plouă sau nu la Lugano, tot aşa trebuie să ne informăm, 
printr-o pătrundere adevărată în fapte, ce sarcină anume au de îndeplinit 
Sfintele Înţelepciuni sau Sfintele Tronuri în actuala epocă a umanităţii, în 
corpul eteric al omului. Însă o întrebare ca cea formulată acum este deosebit 
de complicată şi noi nu putem decât să ne apropiem într-o oarecare măsură 
de domeniile în care apar astfel de dileme. De fapt, acest domeniu este 
protejat, pentru ca omului să nu-i crească aripile până la cer, iar el să devină 
hipercurajos şi mândru, dacă năzuieşte spre cunoaştere adevărată. 
Perspectivele cele mai apropiate care ne privesc întrucâtva nemijlocit sunt 
cele pe care le putem vedea cu claritate. Noi trebuie să vedem clar, în cazul 
în care nu vrem să dormim şi să privim în mod pasiv evoluţia umană. Aşadar, 
vreau să vă vorbese despre o problemă care nu este atât de vagă ca 
întrebarea: Ce fac Tăriile sau Sfintele Tronuri în corpul nostru eteric? Este 
vorba de o întrebare care trebuie să-l privească pe omul prezentului: Ce fac 
fiinţele cele mai apropiate omului, îngerii (Angeloi), în epoca actuală a 
umanităţii în corpul astral? 

Corpul astral , dacă privim în fiinţa noastră interioară, este cel mai apropiat 
de Eul uman. Aşadar, este de sperat că răspunsul dat întrebării puse mai 
înainte ar putea să ne intereseze în mod deosebit. Ingerii sunt ierarhia 


imediat următoare ierarhiei umane. Aşadar, punem o întrebare modestă, dar 
vom vedea că răspunsul este foarte important pentru noi. 

Ce putem să spunem oare despre problema ridicată de o astfel de întrebare? 
Cercetarea spiritului, făcută cu seriozitate, nu este o joacă cu reprezentări 
sau cu cuvinte, ci acţionează cu adevărat în domeniile în care lumea 
spirituală devine intuitivă. În felul acesta, ceva apropiat poate chiar să fie 
privit. Dar la această întrebare se poate răspunde cu exactitate, de fapt, 
numai în epoca sufletului conştienţei. 

Aţi putea gândi: Dacă această întrebare ar fi fost pusă în alte epoci, probabil 
am fi avut un răspuns. Dar nici în perioada clarviziunii de tip atavic şi nici în 
perioada culturii greco-latine nu s-ar fi putut răspunde la această întrebare, 
deoarece imaginile care erau primite în suflet întunecau observaţiile asupra 
faptelor îngerilor în corpul nostru astral. Nu se putea vedea nimic tocmai 
datorită faptului că oamenii aveau imaginile pe care le furniza clarvederea 
atavică. lar în perioada greco-latină gândirea nu era încă atât de puternică 
cum este acum. Gândirea a evoluat în perioada naturalist-ştiinţifică, astfel 
încât perioada sufletului conştienţei este cea în care se poate pătrunde în 
mod conştient într-o problemă ca cea formulată mai sus. Ea trebuie să 
exprime fecunditatea ştiinţei spiritului, şi anume faptul că nu închidem gura 
altora cu teorii, ci ştim să spunem lucruri care au o semnificaţie activă, 
deosebită pentru viaţă. 

Ce fac îngerii în corpul nostru astral? Putem afla numai dacă urcăm până la 
un anumit grad de conştienţă clarvăzătoare, astfel încât să vedem ce se 
întâmplă în corpul nostru astral. Aşadar, trebuie urcat cel puţin până la un 
anumit grad de cunoaştere imaginativă, ca să putem da un răspuns întrebării 
de mai sus. Atunci vom afla că aceste entităţi aparţinând ierarhiei îngerilor 
(Angeloi) - şi într-un anumit mod fiecare înger îşi are sarcina sa pentru 
fiecare om, dar şi prin coacţionarea lor - formează imagini în corpul astral 
uman. Ei formează aceste imagini sub îndrumarea Spiritelor formei. Dacă nu 
urci la cunoaşterea imaginativă nu ştii că în corpul nostru astral se formează 
în continuu imagini, care iau naştere şi trec. Dacă asemenea imagini nu s-ar 
forma, nu ar avea loc o evoluţie a umanităţii în viitor, care să corespundă 
intenţiilor Spiritelor formei. Ceea ce vor Spiritele formei să realizeze cu noi 
până la sfârşitul evoluţiei pământene, şi mai departe, trebuie să dezvolte mai 
întâi ca imagini, din care se va naşte mai târziu omenirea transformată, 
realitatea. Aceste imagini le formează încă de pe acum în corpul nostru astral 
Spiritele formei, prin intermediul îngerilor. Îngerii formează, în corpul astral 
uman, imagini care pot fi atinse cu gândirea dezvoltată până la clarviziune, şi 
pe care noi le putem urmări. Reiese cu claritate că aceste imagini se 
formează după impulsuri foarte exacte, după principii foarte precise. Ele se 
formează în aşa fel, încât în aceste imagini se află într-o anumită măsură 
forţe care vor contribui la evoluţia viitoare a omenirii. Oricât de ciudat ar 
suna ce voi spune, în această activitate îngerii au o viziune foarte clară 
privind modelarea socială viitoare a vieţii umane pe Pământ: realizarea, în 
corpurile astrale umane, a unor imagini care să aducă stări sociale foarte 
concrete în convietuirea viitoare a oamenilor. 

Oamenii se pot împotrivi recunoaşterii faptului că îngerii vor să declanşeze în 
ei idealuri viitoare, totuşi lucrurile aşa stau. În această acţiune funcţionează 


un principiu foarte precis, şi anume că în viitor nici un om nu va putea sta 
liniştit, savurându-şi fericirea, dacă alături de el se vor afla alţii care sunt 
nefericiţi. În viaţa fizică domneşte un anumit impuls de fraternitate, de 
comuniune a neamului omenesc, de frăţietate corect înţeleasă, cu privire la 
stările sociale. Acesta este un punct de vedere potrivit căruia îngerii 
formează imaginile în corpul astral uman. 

Dar mai există şi un al doilea impuls prin care îngerii formează imagini, dintr- 
un alt punct de vedere; ei nu urmăresc anumite intenţii numai cu privire la 
viaţa socială exterioară, ci şi cu privire la sufletul uman, la viaţa sufletească a 
oamenilor. În această privinţă, ei urmăresc, prin imaginile pe care le 
impregnează corpului astral, ca în viitor fiecare om să vadă în semenul său 
ceva de natură divină. 

Deci, ţineti minte! În funcţie de intenţia care sălăşluieşte în lucrarea îngerilor, 
se vor obţine rezultate diferite. Va trebui să nu mai contemplăm omul ca pe 
un animal superior dezvoltat numai prin calităţile sale fizice, atât în teorie cât 
şi în practică, ci să-l abordăm cu sentimentul că în el apare ceva care se 
revelează din fundamentele divine ale Cosmosului, prin carne şi sânge. Ceea 
ce este spus de îngeri în imagini este înţelegerea omului ca imagine revelată 
din lumea spirituală cu maximă seriozitate, cu maximă intensitate posibilă, 
cu maximă inteligibilitate. 

Cândva, când acest lucru va fi realizat, rezultatele vor fi de o mare 
însemnătate. Orice religiozitate care se va dezvolta în viitor se va baza pe 
faptul că în fiecare om va fi recunoscut ca adevărat, în practica nemijlocită a 
vieţii, nu numai teoretic, chipul divinității. Atunci nu va putea să existe, nu va 
fi necesară nici o constrângere religioasă, căci orice întâlnire a unui om cu 
oricare alt om va fi dinainte o faptă religioasă, o taină, şi nimeni nu va avea 
nevoie, pentru menţinerea vieţii religioase, de o biserică specială care are 
aranjamente (dispoziţiuni) exterioare, pe plan fizic. Dacă se înţelege corect 
pe sine, Biserica nu poate urmări decât să devină inutilă în plan fizic, întrucât 
întreaga viaţă va deveni expresia suprasensibilului. 

La baza lucrării îngerilor stă intenţia de a revărsa libertate deplină în viaţa 
religioasă a oamenilor. Mai există şi un al treilea element important: să se 
dea oamenilor posibilitatea de a ajunge, prin gândire, la spirit, de a trece, 
prin gândire, peste prăpastie, la trăirea în spiritual. Ştiinţa spiritului pentru 
spirit, libertate religioasă pentru suflet, fraternitate pentru trupuri, toate 
acestea sună ca o muzică a Universului, prin lucrarea îngerilor în corpurile 
astrale omeneşti. Nu trebuie decât să-ţi înalţi starea de conştienţă până la un 
alt nivel, să te simţi transpus în locul de lucru al îngerilor, în corpul astral 
uman. 

Acum ne aflăm în perioada sufletului conştienţei, etapă în care îngerii 
acţionează în corpul astral uman în modul în care am spus mai înainte. 
Oamenii trebuie să ajungă treptat, în mod conştient, la înţelegerea acestor 
lucruri; face parte din evoluţia umană. Cum se ajunge la înţelegerea a ceea 
ce am spus acum? Unde se realizează această lucrare? In prezent, ea se 
realizează încă în omul care doarme. Se află în stările de somn ale omului, în 
intervalul dintre adormire şi trezire. Se găseşte şi în stările de somn în care 
omul este treaz. Am vorbit adeseori despre faptul că oamenii, în ciuda 
faptului că sunt treji, realizează dormind cele mai importante treburi, de fapt, 


îşi petrec viaţa dormind. Şi vă pot da asigurarea, nu foarte îmbucurătoare, 
că, dacă priveşti viaţa în mod conştient, găseşti foarte, foarte mulţi oameni 
care dorm. Ei trăiesc fără să fie preocupaţi, fără să-i intereseze cele 
întâmplate, fără să se lege într-un fel de ce se petrece în jurul lor. 
Evenimentele mari ale lumii trec adeseori pe lângă ei, aşa cum trec pe lângă 
un om adormit, deşi oamenii par treji. Însă chiar când oamenii aflaţi în stare 
de veghe întâmpină dormind un lucru neobişnuit, în corpurile lor astrale se 
desfăşoară această lucrare importantă a îngerilor despre care v-am vorbit, în 
mod independent de ceea ce oamenii vor să ştie sau nu. 

Astfel de lucruri se petrec adeseori într-un mod care trebuie să pară 
oarnenilor cu adevărat enigmatic, paradoxal. In acest caz, unii sunt 
consideraţi nedemni de a intra într-o legătură oarecare cu lumea spirituală. 
In realitate însă un asemenea om nu este, în încarnarea actuală, decât o 
bonetă de noapte, care petrece dormind tot ce se întâmplă în jurul său; în 
corpul său astral însă îngerul lucrează la viitorul omenirii, acţionând din spirit 
de colectivitate îngerească. Corpul său astral este totuşi folosit, şi acest lucru 
poate fi observat chiar privind acest corp. Dar trebuie ca aceasta să se 
impună în conştienţa umană. Sufletul conştienţei trebuie să fie ridicat până la 
recunoaşterea a ceea ce nu poate fi aflat decât pe o asemenea cale. 

După ce am făcut această introducere, veţi înţelege de ce acum vă atrag 
atenţia asupra faptului că tocmai perioada sufletului conştienţei împinge spre 
un eveniment foarte exact şi că, deoarece avem de-a face cu sufletul 
conştienţei, va depinde de oameni cum se va desfăşura acest eveniment în 
evoluţia umanităţii. Evenimentul se poate produce cu un secol mai devreme 
sau mai târziu, dar el trebuie să pătrundă în evoluţia omenirii. El ar putea fi 
caracterizat, spunând că oamenii trebuie să ajungă, prin sufletul 
conştienţei,prin gândirea lor conştientă, la a vedea cum pregătesc îngerii 
viitorul omenirii. Ceea ce ne învaţă ştiinţa spiritului în acest domeniu trebuie 
să devină înţelepciune de viaţă practică, încât oamenii să poată avea 
convingerea fermă că este bunul propriei lor raţiuni înţelegerea faptului eă 
îngerii vor acest lucru, aşa cum am arătat mai sus. 

Neamul omenesc a progresat atât de mult cu privire la apropierea de 
libertatea sa, încât depinde de el dacă vrea să întâmpine dormind 
evenimentul amintit sau în deplină conştienţă. A-I întâmpina în deplină 
conştienţă înseamnă: În prezent, poate fi studiată ştiinţa spiritului, ea este la 
îndemâna tuturor. Dacă pe lângă aceasta se mai fac şi tot felul de meditații, 
dacă se ţine seama de indicatiile practice din lucrarea Cum se dobândesc 
cunoştinţe despre lumile superioare?, ideea este şi mai bine susţinută. 
Dar acest lucru se întâmplă chiar şi dacă se studiază numai ştiinţa spiritului, 
înţelegând-o conştient, în mod corect. În prezent, ştiinţa spiritului poate fi 
studiată fără a-ţi însuşi capacităţi clarvăzătoare; fiecare om poate să facă 
acest lucru, dacă nu-şi pune singur în cale prejudecăţi. Dacă studiază ştiinţa 
spiritului, oamenii se trezesc în conştienţa lor în aşa măsură, încât anumite 
evenimente nu sunt petrecute în stare de adormire; ele trec în stare 
conştientă. 

lar aceste evenimente le putem caracteriza foarte exact. În fond, faptul de a 
şti cum acţionează îngerul este numai faza pregătitoare. Aspectul principal 
este că într-un anumit moment va interveni un lucru cu o triplă semnificaţie. 


După cum am spus, în funcţie de comportarea oamenilor, evenimentul 
respectiv se va produce mai devreme sau mai târziu sau, în cazul cel mai 
rău, nu se va produce deloc. Ceea ce i se va arăta omenirii prin lucrarea 
îngerilor va avea o triplă semnificaţie. In primul rând se va vedea cum poate 
fi înţeleasă cu adevărat partea mai profundă a naturii umane, ca cel mai 
direct interes uman propriu. Da, va veni un moment pe care oamenii nu 
trebuie să-l petreacă dormind, când ei vor primi, prin îngerii lor, un impuls 
stimulator din lumea spirituală, care va acţiona în sensul creşterii interesului 
pe care-l vom avea pentru ceilalţi oameni. Această creştere a interesului 
pentru semenul nostru nu trebuie să se realizeze doar subiectiv, aşa cum îl 
dezvoltă oamenii în sine cu atâta comoditate, ci ca o zguduire, în timp ce 
omului îi va fi infuzat, în fapt, din lumea spirituală o anumită taină despre ce 
este celălalt om. Prin aceasta înţeleg ceva foarte concret, nu o evaluare 
teoretică oarecare, ci faptul că oamenii află în semenii lor ceva care îi poate 
interesa. 

Acesta este un aspect care va cuceri viaţa socială în întregime. În al doilea 
rând, dinspre lumea spirituală îngerul va revela omului în mod incontestabil 
că impulsul lui Hristos condiţionează, pe lângă toate celelalte, şi libertatea 
religioasă deplină pentru oameni, că numai creştinismul adevărat face 
posibilă libertatea religioasă absolută. lar în al treilea rând, este vorba de 
înţelegerea incontestabilă a naturii spirituale a lumii. 

După cum am spus, acest eveniment trebuie să se producă în aşa fel, încât 
sufletul conştienţei să aibă o anumită relaţie cu el. Un asemenea fapt stă la 
baza evoluţiei omenirii, căci la aceasta lucrează îngerul, prin imaginile sale, 
în corpul astral uman. Vă atrag însă atenţia că acest eveniment este deja 
introdus în voinţa umană. Oamenii pot, desigur, să mai neglijeze câte ceva şi 
mulţi omit încă multe lucruri care trebuie să conducă la trăirea în stare de 
veghe a momentului la care ne-am referit. 

Există însă, după cum ştiţi, şi alte fiinţe în evoluţia cosmică care au interes să 
abată omul din drumul său: sunt entităţile ahrimanice şi cele luciferice. Ceea 
ce am spus mai înainte se află în evoluţia divină a omului. Omul ar trebui, de 
fapt, dacă s-ar lăsa în voia propriei sale naturi, să ajungă la perceperea a 
ceea ce lucrează îngerul în corpul său astral. Dar evoluţia luciferică tinde să 
abată omul de la înţelegerea lucrării ierarhiei îngerilor. Pentru a realiza 
aceasta, ierarhiile luciferice îngrădesc voinţa liberă a omului. Ele îl împiedică 
să-şi excercite voinţa sa liberă prin aceea că-l face să fie o fiinţă bună - din 
acest punct de vedere, Lucifer vrea, de fapt, binele, spiritualul pentru om, dar 
el vrea să-l facă automat, fără ajutorul voinţei libere; omul trebuie să fie 
transpus, într-un anumit sens, în mod automat în clarviziune, după principii 
pozitive, dar entităţile luciferice vor să-i ia omului voinţa liberă, posibilitatea 
de a face răul. Ele vor ca el să acţioneze, prin spirit, cu o imagine spirituală, 
şi anume fără voinţă liberă. Fiinţele luciferice vor să-l transforme într-un 
automat. 

Acest lucru se leagă de anumite taine precise ale evoluţiei. Entităţile 
luciferice sunt entităţi rămase pe alte trepte de evoluţie, care aduc în 
evoluţia normală lucruri străine. Aceste fiinţe luciferice au interesul ca omul 
să nu ajungă la voinţa liberă, pentru că ele însele nu au cucerit această 
voinţă liberă. Voinia liberă nu poate fi cucerită decât pe Pământ. Dar ele nu 


vor să aibă nimic de-a face cu Pământul, ele vor doar evoluţie saturniană, 
solară şi lunară şi să se oprească aici, nu vor să aibă nimic de-a face cu 
evoluţia pământeană. Ele urăsc într-un anumit sens voinţa liberă a omului, 
acţionează cu spiritualitate înaltă, dar automat - acest fapt este deosebit de 
important - şi vor să ridice astfel omul la înălţimea lor spirituală. Vor să-l facă 
spiritual, dar automat. Prin aceasta s-ar crea pericolul ca omul, dacă devine 
prea devreme o fiinţă care acţionează automat, înainte ca sufletul conştienţei 
să funcţioneze pe deplin, să petreacă dormind acea revelaţie care trebuie să 
apară şi de care am vorbit. 

Dar şi fiinţele ahrimanice lucrează împotriva acestei revelații. Ele se 
străduiesc ca omul să nu devină deosebit de spiritual, să omoare în om 
conştienta spiritualităţii sale. Ele vor să-i inducă omului ideea că, de fapt, el 
este doar un animal cu dezvoltare completă. In realitate, Ahriman este 
marele învăţător al darwinismului materialist, dar şi al preocupărilor tehnice 
şi practice în cadrul evoluţiei pământene, care nu vrea să fie valorizată decât 
viaţa umană care cade sub simţuri, care nu doreşte decât o tehnică înaintată, 
pentru ca omul să-şi satisfacă într-un mod mai rafinat aceleaşi necesităţi pe 
care şi le satisface şi animalul: de a mânca, de a bea şi altele. In vremurile 
noastre, spiritele ahrimanice se străduiesc să omoare în om, să-i întunece, 
prin tot felul de mijloace ştiinţifice rafinate, conştienţa faptului că este o 
imagine a lui Dumnezeu. 

În vremurile mai vechi, spiritelor ahrimanice nu le-ar fi folosit la nimic să-i 
ascundă omului adevărul în acest mod. De ce? incă din perioada greco-latină, 
dar şi mai mult în perioade mai vechi, în care omul mai dispunea de 
clarvederea atavică, de imagini, era indiferent cum gândea el. Omul privea în 
lumea spirituală cu ajutorul imaginilor. Ceea ce i-ar fi spus Ahriman cu privire 
la relaţiile sale cu animalele nu ar fi avut nici o relevanţă pentru nivelul său 
de trai. Gândirea a devenit puternică - am putea spune puternică în 
neputinţa sa - abia în a cincea perioadă postatlanteană, începând din secolul 
al XV-lea. Abia din această perioadă gândirea a devenit aptă să aducă 
sufletul conştienţei în domeniul spiritual, dar şi de a-l împiedica să pătrundă 
în lumea spirituală. Abia acum trăim timpul în care o teorie îi răpeşte omului 
pe cale conştientă, prin ştiinţă, natura sa divină şi experienţa 
dumnezeiescului. Acest lucru nu este posibil decât în epoca sufletului 
conştienţei. Din această cauză, spiritele ahrimanice se străduiesc să 
răspândească învățături care ascund originea dumnezeiască a omului. 

Din prezentarea acestor curente care se opun evoluţiei normal-divine a 
omului se poate înţelege cum trebuie să-ţi organizezi viaţa pentru ca ceea ce 
trebuie să vină ca o revelaţie în evoluţia umană să nu o petreci dormind. 
Altminteri va rezulta o mare primejdie. lar omul trebuie să fie atent la 
această primejdie; altfel în locul evenimentului extrem de important care 
trebuie să intervină în modelarea viitoare a evoluţiei pământene va apărea 
ceva care poate fi extrem de periculos pentru această evoluţie. 

Anumite entităţi spirituale îşi dobândesc evoluţia prin om, în timp ce omul 
evoluează împreună cu ele. Îngerii care-şi dezvoltă imaginile în corpul astral 
uman nu fac aceasta în joacă, ci urmăresc un anumit rezultat. Insă deoarece 
acest lucru trebuie obţinut în viaţa pământeană, toată istoria ar deveni o 
joacă, dacă, după ce ar obţine sufletul conştienţei, oamenii nu ar mai da nici 


o atenţie acestei probleme. Dezvoltarea corpului astral al omului ar deveni o 
joacă. Dar prin faptul că acest lucru se realizează în omenire, el nu este o 
joacă, ci ceva foarte serios. De aici puteţi trage concluzia că lucrarea îngerilor 
trebuie să rămână ceva foarte serios în orice împrejurare. Închipuiţi-vă ce ar 
fi dincolo de culisele existenţei, dacă oamenii ar putea determina prin 
somnolenţa lor ca lucrarea îngerilor să fie o joacă! 

Şi dacă totuşi s-ar întâmpla aceasta, dacă totuşi omenirea pământeană ar 
persevera să petreacă dormind evenimentul revelaţiei spirituale a viitorului? 
Dacă, de exemplu, oamenii ar petrece dormind partea mediană - aspectul 
care se referă la libertatea religioasă -, repetarea Misteriului de pe Golgota în 
plan eteric, despre care v-am vorbit adeseori, sau dacă ar petrece dormind 
celelalte evenimente, atunci ar fi necesar ca îngerii să se străduiască să 
obţină pe altă cale ce trebuie atins în corpul astral al oamenilor cu ajutorul 
imaginilor. lar ceea ce oamenii nu lasă să fie atins în corpul lor astral prin 
starea de veghe, îngerii s-ar strădui să realizeze, în acest caz, prin 
intermediul corpurilor umane adormite. Aşadar, ceea ce oamenii ar petrece 
dormind în stare de veghe şi îngerii nu ar putea atinge din această cauză s-ar 
realiza cu ajutorul corpurilor fizice şi eterice culcate în pat. Acolo ar fi căutate 
forţele necesare atingerii scopului urmărit. Ceea ce nu poate fi obţinut cu 
ajutorul omului treaz, când sufletele treze se află în corpul eteric şi în cel 
fizic, poate fi obţinut cu ajutorul corpurilor eteric şi fizic, atunci când oamenii 
care ar trebui să vegheze sunt în afară cu Eul şi cu corpul lor astral. 

Aceasta este marea primejdie pentru perioada conştienţei. Este evenimentul 
care s-ar mai putea petrece, dacă oamenii n-ar vrea să se întoarcă spre viaţa 
spirituală înaintea începutului mileniului al treilea. Puțin ne mai desparte de 
începutul mileniului al treilea. După cum se ştie, el începe cu anul 2000. S-ar 
mai putea încă întâmpla ca ceea ce ar trebui să se realizeze cu oameni în 
stare de veghe, ceea ce trebuie atins de îngeri cu lucrarea lor să se obţină cu 
corpurile adormite ale acestora; îngerii ar trebui să-şi retragă întreaga lucrare 
din corpul astral al omului, pentru a o cufunda în corpul eteric, în vederea 
realizării ei. Dar omul nu s-ar regăsi în această lucrare! Aşa că ea ar trebui să 
se realizeze în corpul eteric, când omul nu este prezent, căci dacă ar fi 
prezent în stare de veghe el ar împiedica-o. 

V-am dezvoltat ideea de bază a problemei. Dar ce s-ar întâmpla dacă îngerii 
ar trebui să săvârşească o astfel de lucrare, în corpurile eteric şi fizic, fără 
participarea omului, în timpul somnului acestuia? Prin aceasta, în evoluţia 
omului ar pătrunde în mod necondiţionat un lucru cu o triplă semnificaţie. În 
primul rând, în corpurile oamenilor adormiţi, fără ca aceştia să participe cu 
corpul lor astral şi cu Eul lor, s-ar produce ceva pe care el l-ar afla apoi nu 
datorită libertăţii, ci, preformat, când se trezeşte dimineaţa. L-ar găsi 
preexistent. Astfel, el devine instinct în loc de conştienţă a libertăţii, şi din 
această cauză este nociv. Şi anume, în cazul când ar apărea primejdia despre 
care am vorbit, prin intermediul unor îngeri, anumite cunoştinţe instinctive 
ameninţă să devină pernicioase, cunoştinţe care trebuie să intervină în 
natura umană şi care sunt legate de Misteriul naşterii şi al concepţiei, cu 
întreaga viaţă sexuală. Chiar şi îngerii ar suferi atunci o anumită 
transformare despre care nu pot vorbi, pentru că aparţine acelor taine 
superioare ale ştiinţei iniţierii despre care, în prezent, nu este îngăduit să se 


pomenească nici un cuvânt. Se poate însă spune: Ceea ce se petrece în 
cadrul evoluţiei umanităţii ar consta în faptul că în locul conştienţei 
luminoase, treze, în mod util, şi-ar face apariţia, în mod dăunător, anumite 
instincte aparţinând vieţii şi esenței sexuale, instincte care nu ar însemna pur 
şi simplu rătăciri, ci ar trece în viaţa socială, ar aduce modelări în viaţa 
socială; înainte de orice ele ar face ca prin ceea ce ar pătrunde în sângele lor, 
ca urmare a vieţii sexuale, să nu se dezvolte vreun fel de fraternitate pe 
Pământ, ci o continuă opoziţie faţă de fraternitate. Aceasta ar fi însă, atunci, 
instinct. 

Aşadar, vine momentul hotărâtor când se va putea merge, întrucâtva, spre 
dreapta, şi atunci se impune o stare de veghe; sau se merge spre stânga, şi 
atunci se poate dormi, dar, în acest caz, apar instincte care vor fi 
înspăimântătoare. Ce vor spune savanții naturalişti când vor apărea 
asemenea instincte? Vor spune că este o necesitate naturală: Trebuia să se 
întâmple astfel, face parte din evoluţia umanităţii. 

Prin ştiinţa naturii nu se poate atrage atenţia asupra acestor lucruri, căci din 
punct de vedere naturalist-ştiinţific ar fi explicabil şi faptul că oamenii devin 
îngeri şi faptul că ei devin diavoli. Despre ambele situaţii ştiinţa naturii ar 
spune acelaşi lucru: ce a rezultat provine din ceea ce a precedat - marea 
înţelepciune a explicaţiilor cauzale ale naturii! Ştiintele naturii nu vor observa 
nimic referitor la evenimentul despre care am vorbit, căci este de la sine 
înţeles că, atunci când oamenii vor deveni pe jumătate diavoli prin instinctele 
lor sexuale, ele vor privi acest lucru ca pe o necesitate naturală. Aşadar, 
problema nu poate fi explicată de ştiinţele naturii: totul este explicabil 
ştiinţific. Asemenea lucruri nu sunt inteligibile decât prin cunoaşterea 
spirituală, prin cunoaşterea suprasensibilă. 

Acesta este un aspect. În al doilea rând, din lucrarea producătoare de 
transformări a îngerilor va mai rezulta ceva pentru omenire: cunoaşterea 
instinctivă a anumitor remedii, dar o cunoaştere nocivă. Tot ceea ce ţine de 
medicină va cunoaşte o stimulare uriaşă în sens materialist. Se va obţine în 
mod instinctiv cunoaşterea forţei vindecătoare a anumitor substanţe şi a 
anumitor procedee şi se vor produce prin aceasta imense pagube, dar ele vor 
fi numite utile. Ceea ce este bolnav va fi considerat sănătos, căci se va 
ajunge la un anumit procedeu care va plăcea omului bolnav. Pur şi simplu va 
plăcea, ceea ce îi conduce pe oameni, pe o anumită cale sau direcţie, spre 
nesănătate. Aşadar, va fi amplificată tocmai cunoaşterea forţei de vindecare 
a anumitor procese, a anumitor procedee, dar aceasta va conduce la situaţii 
deosebit de dăunătoare. Căci se va afla, prin anumite instincte, ce fel de boli 
pot fi provocate cu ajutorul anumitor substanţe şi procedee şi se va putea 
controla după criterii cu totul egoiste dacă să fie provocată sau nu o 
îmbolnăvire. 

Al treilea lucru care va rezulta din lucrarea îngerilor va fi cunoaşterea 
anumitor forţe cu ajutorul cărora se va putea determina uşor armonizarea 
anumitor vibrații, având ca urmare eliberarea în lume a unor mari forţe 
maşinale. Tocmai pe această cale se va cunoaşte în mod instinctiv o anumită 
conducere spirituală a esenței maşinale mecanice şi întreaga tehnică va 
ajunge la procedee haotice. Dar aceste căi haotice vor plăcea şi vor servi 
deosebit de bine egoismului oamenilor. 


Cele spuse până acum constituie o înţelegere concretă a evoluţiei existenţei, 
o concepţie despre viaţă pe care n-o va putea evalua decât cel care va 
înţelege că o concepţie nespirituală despre viaţă nu poate ajunge la claritate 
în această problemă. Dacă s-ar instaura o medicină dăunătoare omului, dacă 
s-ar produce o rătăcire a instinctelor sexuale, o agitaţie înspăimântătoare în 
ceea ce este mecanism al Cosmosului în valorificarea forţelor naturale prin 
forţe spirituale, o concepţie nespirituală despre lume nu ar putea pătrunde 
toate aceste lucruri, nu ar vedea cum se rătăceşte de la calea adevărată. 
Acelaşi lucru se întâmplă cu omul, care, atât timp cât doarme, nu poate 
vedea hoţul care se apropie de el; el constată mai târziu ceea ce s-a 
întâmplat, când se trezeşte, dar acea trezire nu va fi plăcută pentru el! Omul 
va fi încântat de lărgirea instinctivă a cunoaşterii sale, a forţelor 
vindecătoare, ar resimţi un anumit moment în urmărirea unor rătăciri ale 
instinctelor sexuale, şi ar considera această rătăcire ca pe o modelare a 
supraumanului, a lipsei de prejudecăţi, a nepărtinirii. Intr-un anumit sens, 
urâtul ar deveni frumos, iar frumosul urât, şi nu s-ar observa nimic din toate 
acestea, pentru că totul ar fi privit ca o necesitate naturală. Dar ar fi o 
rătăcire de la calea care este prescrisă esenței omului. 

Cred că dacă se realizează o înţelegere pentru modul cum ştiinţa spiritului 
pătrunde în felul de a gândi se poate ajunge şi la adevăruri ca cele 
prezentate azi şi se poate extrage ce este necesar din tot ce ţine de ştiinţa 
spiritului: aceasta este o îndatorire faţă de viaţă. Oriunde ne-am afla, orice 
am avea de realizat în lume, vom putea gândi că acţiunea noastră trebuie să 
fie saturată şi străluminată de conştienţa antroposofică. Atunci vom contribui 
cu adevărat la înaintarea umanităţii în sensul corect al evoluţiei ei. 

Omul se înşeală amarnic dacă crede că ştiinţă spiritului, înţeleasă cu 
seriozitate şi cu demnitate, îl abate de la lucrul practic, în viaţa sa. Adevărata 
ştiinţă a spiritului trezeşte interesul pentru lucruri ca cele pe carc le-am 
discutat azi. Se poate pune întrebarea: Viaţa trează este dăunătoare 
somnului? Dacă vom considera că privirea în lumea spirituală este, faţă de 
starea de veghe obişnuită, o trezire mai avansată, aşa cum trezirea obişnuită 
este o trezire din somn, atunci, pentru a înţelege comparaţia, putem pune 
întrebarea: Poate oare viaţa în starea de veghe să dăuneze vreodată 
somnului? Da, dacă nu este ordonată! Dacă cineva îşi petrece viaţa de veghe 
în mod ordonat, el va avea şi un somn sănătos, şi dacă îşi petrece viaţa 
trează moţăind, leneş, comod, nu va munci, atunci şi somnul său va fi 
nesănătos. La fel stau lucrurile şi cu privire la viaţa pe care ne-o însuşim prin 
ştiinţa spiritului ca viaţă trează. Dacă realizăm în noi o relaţie ordonată cu 
lumea spirituală, cu ajutorul ştiinţei spiritului, atunci, aşa cum somnul este 
reglat de o viaţă trează sănătoasă, prin relaţia corectă cu lumea spirituală, şi 
interesele noastre legate de viaţa obişnuită care cade sub influenţa simţurilor 
vor fi dirijate pe căi corecte. 

Cel care observă viaţa în vremurile noastre trebuie să doarmă, dacă nu 
devine atent la diferite lucruri din jur. Cât s-au fălit oamenii, mai ales în 
ultimele decenii, cu practica lor de viaţă! S-a ajuns până acolo, încât, în 
ultimele decenii, cei care dispreţuiesc mai mult idealul, spiritualul se află în 
posturi de conducere. Şi s-a putut vorbi elogios pe tema practicii vieţii atâta 
timp cât omenirea nu a fost târâtă în ea. Abia acum încep unii să se vaite, 


dar cei mai mulţi o fac cu totul instinctiv, spunând: Trebuie să vină un alt 
timp, trebuie să apară idealuri noi! Dar este doar o văicăreală. Dacă lucrurile 
s-ar produce în mod instinctiv, fără o trăire conştientă a Sinelui în ştiinţa 
spiritului, atunci se ajunge mai degrabă la degradarea a ceea ce trebuie trăit 
în viaţa trează decât la o tranziţie favorabilă evoluţiei. Cine mai ţine azi 
discursuri cu aceleaşi cuvinte cu care oamenii sunt învăţaţi de mult timp ar 
mai putea primi unele aplauze. Dar oamenii vor trebui să se obişnuiască să 
audă şi alte cuvinte, alte exprimări, pentru ca din haos să se nască din nou 
un cosmos social. 
Dacă, într-o epocă oarecare, cei care ar trebui să vegheze neglijează acest 
lucru şi nu intuiesc ce urmează să se întâmple cu adevărat, atunci nu se va 
împlini nimic, ci fantoma epocii anterioare va circula, aşa cum în multe 
comunităţi religioase circulă azi fantomele trecutului şi cum, de exemplu, în 
viaţa noastră juridică bântuie în multe situaţii fantoma vechii Rome. Ştiinţa 
spiritului trebuie să facă în aşa fel, încât omul să devină liber tocmai în 
această privinţă în perioada sufletului conştienţei, să-l conducă la observarea 
unui fapt spiritual, să vadă ce face îngerul în corpul nostru astral. A vorbi în 
mod abstract despre îngeri etc. reprezintă doar un început; progresul trebuie 
obţinut vorbind concret, răspunzând, referitor la epoca noastră, la întrebări 
care ne privese. Deoarece îngerul ţese imagini în corpul nostru astral, aceste 
imagini trebuie să conducă la modelarea noastră în viitor, şi această 
modelare trebuie să fie realizată prin sufletul conştienţei. Dacă nu am avea 
sufletul conştienţei, ar interveni alte spirite, alte ierarhii, pentru a realiza 
ceea ce concep îngerii. Dar deoarece trebuie să dezvoltăm sufletul 
conştienţei, nu intervin alte spirite în această lucrare. 
Desigur, în epoca egipteană au acţionat alţi îngeri. Curând după aceea au 
intervenit alte spirite, şi tocmai prin aceasta omului i s-a întunecat conştienţa 
sa atavic clarvăzătoare. Aşadar, oamenii au ţesut un văl, pentru că au văzut 
acest lucru în clarviziunea lor atavică, un văl întunecat, care a acoperit 
faptele îngerilor: Dar acum omul trebuie să dea la o parte acest văl. Din 
această cauză el nu trebuie să întâmpine dormind ceea ce este introdus în 
viaţa sa conştientă în epoca care se va încheia înainte de al treilea mileniu. 
Să nu preluăm din stiinţa spiritului de orientare antroposofică numai 
învățături, să preluăm şi proiecte! Acestea ne vor da forţă pentru a fi treji.* 
* Paragraful este, în mod evident, incomplet; probabil au fost 
omise fraze sau cuvinte importante. Sensul acestui pasaj devine 
clar dacă avem în vedere şi expunerea din Conducerea spirituală 
a oamenilor şi a omenirii, cap. 2. (nota red.) 
Putem învăţa să ne menţinem treji, ţinând seama de unele lucruri. Să 
începem cu starea de veghe. In fond, nu trece nici o zi în care în viaţa 
noastră să nu se întâmple o minune. Dacă într-o zi oarecare nu ni se întâmplă 
nici o minune, nu înseamnă că ea nu a avut loc ci, pur şi simplu, că noi nu am 
observat-o. Incercaţi să vă treceţi, într-o seară, viaţa în revistă. Veţi 
descoperi o întâmplare mai mică sau mai mare despre care veţi spune că s-a 
produs cu totul uimitor în existenţa dumneavoastră. Puteţi realiza aceasta 
dacă gândiţi suficient de cuprinzător, dacă veţi acoperi cu ochiul sufletului 
evenimente ale vieţii într-un mod exhaustiv. Dar un asemenea lucru nu se 


practică în viaţa obişnuită pentru că omul nu se întreabă ce anume nu s-a 
produs din cauza unei întâmplări oarecare. 

În viaţa obişnuită nu ne sinchisim, în general, de lucruri care, dacă s-ar fi 
produs, ne-ar fi modificat existenţa în mod fundamental. Dincolo de aceste 
lucruri care au fost eliminate din viaţa noastră pe o cale oarecare, multe 
altele ne educă să fim oameni treji. Câte lucruri mi s-ar fi putut întâmpla azi? 
Dacă îmi pun în fiecare seară această întrebare şi trec în revistă apoi diferite 
întâmplări care ar fi putut avea cutare sau cutare consecinţă, de aceste 
întrebări se leagă scrutări ale vieţii care produc starea de trezire. Este un 
început care ne duce mai departe, şi care în final ne conduce la aceea că nu 
explorăm numai ce înseamnă în viaţa noastră faptul că, de exemplu, vrem să 
ieşim la ora zece jumătate şi că în ultima clipă a apărut cineva care ne-a 
reţinut; suntem iritaţi de aceasta, dar nu ne întrebăm ce s-ar fi putut 
intâmpla dacă am fi plecat la timpul fixat, aşa cum ne planificasem. 

Altădată, am vorbit mai pe larg despre astfel de lucruri. De la observarea a 
ceea ce este negativ în viaţa noastră, care însă poate constitui o mărturie a 
conducerii pline de înţelepciune a existenţei noastre, până la observarea 
îngerului care lucrează în corpul nostru astral este un drum drept şi sigur pe 
care-l putem urma. Despre acestea vom vorbi peste opt zile, când vom 
susţine a doua conferinţă. 

În legătură cu reflecţiile pe care le-am expus aici săptămâna trecută cu 
privire la participarea la lumea spirituală la care sufletul omenesc trebuie să 
năzuiască în viitor, aş dori să aprofundez unele aspecte care sunt legate de 
acel mod de a trăi Misteriul lui Hristos ce trebuie pregătit prin idealuri 
spirituale cum sunt cele pe care le-am analizat de curând. 

Dacă cercetăm omul de pe poziţii antroposofice, vom aduce în cursul 
expunerii de azi o oarecare iluminare a acestui enunţ - aşadar, dacă 
cercetăm omul în viaţa sa sufletească, aşa cum o putem face în prezent cu 
mijloacele ştiinţei spiritului, putem spune că în măsura în care ea este legată, 
pe de o parte, de viaţa corporală, iar pe de altă parte, de viaţa spirituală, are 
loc o înclinaţie triplă pentru lumea suprasensibilă. Această înclinaţie trebuie 
să fie contestată atunci când nu vrei să ştii nimic despre lumea 
suprasensibilă. Omul are o înclinaţie pentru a recunoaşte ceea ce poate fi 
numit, în general, divinul. O a doua înclinaţie este aceea pentru 
recunoaşterea lui Hristos; vorbim, desigur, despre omul aflat în ciclul actual 
de evoluţie. O a treia înclinaţie este aceea pentru recunoaşterea a ceea ce se 
numeşte în mod curent Duhul sau Sfântul Duh. Ştiţi, desigur, că există 
oameni care contestă aceste trei înclinații. Am trăit suficient contestarea 
divinității în lume, în cursul secolului al XIX-lea, când cel puţin în cadrul 
culturii europene lucrurile au atins o culme. 

Întrucât în cadrul ştiinţei spiritului nu există îndoială cu privire la 
dumnezeiescul care se află în suprasensibil, dacă ne este îngăduit să ne 
exprimăm astfel, ne putem întreba acum din punctul de vedere al ştiinţei 
spiritului: Ce-i determină pe oameni să conteste dumnezeiescul în general, 
ceea ce în Sfânta Treime este numit Dumnezeu-Tatăl? Ştiinţa spiritului ne 
arată că în fiecare caz în care omul neagă pe Dumnezeu-Tatăl, aşadar 
existenţa unui dumnezeiesc în lume, acel dumnezeiese care este recunoscut, 
de exemplu, şi în religia israelită, există o îmbolnăvire, o deficiență fizică în 


corpul uman. Pentru antroposof, a fi ateu înseamnă a fi bolnav. Bineînţeles, 
este o boală pe care medicii nu o tratează; ei înşişi suferă adeseori de 
această boală, care nu este cunoscută de medicina actuală. Dar este o boală 
pe care ştiinţa spiritului o descoperă în om când acesta contestă ceea ce 
trebuie să simtă în prezent, nu prin constituţia sa sufletească, ci prin cea 
corporală. Dacă neagă ceea ce-i dă un sentiment sănătos despre trupul său, 
că lumea este străbătută de ceva dumnezeiesc, atunci, conform conceptelor 
ştiinţei spiritului, el este bolnav, trupeşte bolnav. 

Există foarte mulţi oameni care îl neagă pe Hristos. Negarea lui Hristos 
trebuie să fie considerată de ştiinţa spiritului o problemă de destin, care 
priveşte viaţa sufletească umană. Contestarea lui Hristos, ştiinţa spiritului 
trebuie s-o considere o nenorocire. Aşadar, negarea lui Dumnezeu este o 
boală, negarea lui Hristos o nenorocire. A-l putea găsi pe Hristos este o 
problemă de destin, este, într-un anumit sens, ceva care trebuie să intervină 
în karma omului. Este o nenorocire să nu ai nici o relaţie cu Hristos. A nega 
Duhul Sfânt constituie o lipsă de sensibilitate a propriului spirit. Omul este 
alcătuit din trup, suflet şi spirit sau Duh. El poate manifesta o anumită 
neînțelegere faţă de toate trei. O boală fizică adevărată prezintă ateismul 
faţă de divinitate. A nu găsi în viaţă acea legătură cu lumea care să permită 
recunoaşterea lui Hristos reprezintă o nenorocire. A nu găsi Duhul în 
interioritatea ta este o slăbiciune, într-un anume sens o idioţie, chiar dacă o 
idioţie mai rafinată şi nerecunoscută. 

Acum se pune problema: Cum îl găseşte omul pe Hristos? Şi tocmai despre 
găsirea lui Hristos vrem să vorbim azi, acea găsire a lui Hristos care poate 
avea loc în cursul vieţii cu ajutorul sufletului propriu. Se aude adeseori din 
partea unor suflete care sunt cu adevărat căutătoare punându-se întrebarea: 
Cum îl găsesc pe Hristos? Dacă doreşti un răspuns cât mai corect la această 
întrebare cercetarea trebuie realizată într-un anumit context istoric. Să 
punem în faţa sufletului un anumit context istoric, care ne va conduce apoi, 
în final, în consideraţiile noastre de azi, la răspunsul căutat pentru întrebarea: 
Cum îl găsesc pe Hristos? 

Ştim că perioada istorică actuală a început, aşa cum consideră antroposofia, 
în secolul al XV-lea. Dacă vrem să ne referim la un an mediu, se poate lua 
1413. Dar dacă nu se caută neapărat un an anume, putem spune: In secolul 
al XV-lea viaţa sufletească a omenirii a devenit aşa cum este în prezent. 
Dacă acest lucru nu este acceptat de istoria mai nouă, motivul se află în 
faptul că se iau în conisiderare numai evenimentele exterioare şi nu se are în 
vedere că, de îndată ce ne întoarcem înapoi, dincolo de secolul al XV-lea, 
vedem că oamenii gândeau altfel, simțeau altfel, acționau, prin impulsurile 
lor, într-un mod diferit, erau radical diferiţi în viaţa lor sufletească faţă de 
oamenii actuali. Perioada care se încheia atunci, în 1413, începuse în 747 
î.Hr., deci în secolul al VIII-lea precreştin, astfel încât ceea ce numim în sens 
antroposofic perioada culturală greco-latină o cuprindem între anii 747 î.Hr. şi 
1413 d.Hr. În acest interval de timp a avut loc după cum ştim, şi anume, în 
prima treime a acestei perioade, Misteriul de pe Golgota. 

Misteriul de pe Golgota a fost, timp de secole, pentru mulţi oameni punctul 
de ancorare a întregii lor simţiri, a întregii lor gândiri. Acest Misteriu este 
cuprins, mai ales prin sentiment, în acele timpuri care au premers secolelor 


XV-XVI etc. Atunci a început citirea evangheliilor în cercuri largi ale 
populaţiei. Dar tot atunci a început şi disputa în jurul chestiunii dacă 
evangheliile sunt cu adevărat documente istorice. lar această dispută a 
crescut, până la atingerea unei culmi în zilele noastre. Nu vrem să ne 
ocupăm azi de diferitele etape ale acestei dispute, care joacă un rol atât de 
mare mai cu seamă în cercurile teologiei protestante, vrem doar să aducem 
în faţa sufletelor noastre ceea ce se poate spune azi referitor la ce se 
urmăreşte, de fapt, prin această dispută asupra Misteriului de pe Golgota. 
In perioada materialistă s-a încetățenit obiceiul de a dovedi orice lucru pe 
cale materialistă. In istorie, „dovedit“ înseamnă că ceva este atestat 
documentar. Dacă se găsesc acte, se admite că un eveniment istoric despre 
care vorbesc acele acte s-a întâmplat cu adevărat. O asemenea forţă 
doveditoare nu ar putea fi probabil atribuită evangheliilor. Din cartea mea 
Creştinismul ca fapt mistic ştiţi ce sunt evangheliile. Ele sunt orice altceva 
în afară de documente istorice, ele sunt cării inspirate, cărţi iniţiatice. Mai de 
mult ele erau socotite documente istorice; apoi, prin cercetare adevărată, s-a 
dovedit că nu sunt documente istorice. S-a ajuns chiar la concluzia că toate 
documentele aflate în Biblie nu sunt documente istorice. lar un cercetător 
american, pe nedrept considerat a fi teolog, Ado/f Harnack*, a stabilit, ca 
rezultat al cercetării mai noi a Bibliei, că ceea ce s-ar putea afla în mod 
istoric despre personalitatea lui lisus Hristos se poate scrie pe o pagină /n- 
quarto. Numai că nici ceea ce s-ar scrie pe acea pagină /in-quarto nu poate fi 
susţinut din punct de vedere istoric! Real este numai faptul că nu există 
documente cu adevărat valabile cu privire la Misteriul de pe Golgota. Dacă, 
ca cercetător, îţi pui întrebarea dacă poate fi dovedit azi din punct de vedere 
istoric Misteriul de pe Golgota, trebuie spus că acest lucru nu poate fi realizat 
cu mijloace exterioare. 
* Adolf von Harnack, 1851-1930, spune textual: “Sursele noastre 
despre prezenţa lui lisus sunt - făcând abstracţie de unele 
informaţii importante venite de la apostolul Pavel - primele trei 
evanghelii. Tot ce mai ştim independent de aceste evanghelii 
despre viaţa şi propovăduirile lui lisus se poate scrie comod pe o 
pagină in-quarto, atât sunt de puţine“. Esenţa creştinismului, 
Leipzig, 1901, p.13. 
Este un lucru bine motivat. Misteriul de pe Golgota nu poate, potrivit 
înţelepciunii dumnezeieşti, să fie dovedit în mod exterior, materialist, din 
simplul motiv că, fiind cel mai important fapt petrecut în succesiunea 
evenimentelor Pământului, nu poate să fie intuit decât pe cale 
suprasensibilă. Cel care vrea să găsească aici o dovadă materialistă, prin 
critica pe care o face, ajunge la concluzia că nu există o astfel de dovadă. 
Omenirea trebuie să fie pusă în faţa deciziei de a recunoaşte că pentru a 
putea înţelege un eveniment ca Misteriul de pe Golgota este necesar să 
urmeze calea care duce la suprasensibil. Sufletul uman trebuie cumva forţat 
să găsească drumul spre suprasensibil, plecând de la toate dovezile 
sensibile. Există, aşadar, un bun motiv pentru ca Misteriul de pe Golgota să 
nu poată fi dovedit nici prin metodele ştiinţelor naturale şi nici ale istoriei. 
Tocmai acest lucru va fi partea importantă a ştiinţei mai noi a spiritului; în 
timp ce orice ştiinţă exterioară bazată pe ceea ce cade sub simţuri va trebui 


să admită că nu mai are acces la Misteriul de pe Golgota, când însăşi 
teologia, în măsura în care este critică, se va manifesta în mod necreştin, 
ştiinţa spiritului va fi cea care va conduce omul spre Misteriul de pe Golgota, 
dar pe calea suprasensibilă pe care am descris-o în mai multe rânduri. 
Acum ne putem întreba: Care este situaţia omenirii în cea de a patra epocă 
culturală postatlanteană, cea greco-romană, când a survenit Misteriul de pe 
Golgota? Ştiţi ce a înseamnat acea epocă. Omenirea se dezvoltă în timp, în 
aşa fel încât ea parcurge în acelaşi timp diferitele etape ale evoluţiei naturii 
umane. În epoca egipteano-caldeană care a premers anului 747 î.Hr;, omul a 
fost introdus, prin evoluţia sa, în ceea ce se numeşte sufletul senzaţiei; în 
epoca greco-romană în sufletul raţiunii, iar în anul 1413, în epoca a cincea 
postatlanteană, care este epoca noastră, în aşa-numitul suflet al conştienţei. 
Astfel încât putem spune: Esenţa culturii greco-latine între anii 747 î.Hr. şi 
1413 d.Hr. constă în aceea că omenirea a fost educată - dacă ne este 
îngăduită această expresie a lui Lessing* - să-şi folosească în mod liber 
sufletul raţiunii. 

* Educarea neamului omenesc, 1780 
să ne punem acum întrebarea: Care a fost mijlocul acestei epoci? Putem 
admite că o epocă a cărei durată s-a întins de la 747, înainte de Misteriul de 
pe Golgota, până la 1413 a avut o perioadă de mijloc, până la care s-a 
dezvoltat în mod crescător sufletul raţiunii, iar după aceea a regresat sau a 
evoluat în mod descendent. Acest moment, uşor de calculat, este anul 333 
după naşterea lui Hristos. 333 este, aşadar, un moment foarte important în 
evoluţia umanităţii, mijlocul epocii culturale greco-romane. Cu 333 de ani mai 
devreme se situează naşterea lui Hristos, aşadar ceea ce a condus la 
Misteriul de pe Golgota. 
Putem evalua în mod corect întreaga situaţie a omenirii numai dacă ne 
întrebăm: Ce s-ar fi întâmplat, dacă nu ar fi survenit Misteriul de pe Golgota? 
Desigur, omenirea ar fi ajuns la mijlocul epocii a patra postatlanteene, în anul 
333, numai prin forţele elementare proprii. Ea ar fi dezvoltat din sine însăşi 
toate facultăţile care aparţin sufletului raţiunii. În consecinţă, acestea sunt 
forţele pe care le-ar fi avut în secolele următoare. 
Acest adevăr a fost modificat în mod esenţial prin faptul că a avut loc 
Misteriul de pe Golgota. S-a întâmplat ceva de o deosebită măreție. Pcntru a 
caracteriza acest eveniment special, care dă un sens întregului Pământ, 
trebuie să considerăm ca fiind cel mai important punct de vedere faptul că 
nu există decât un acces suprasensibil la Misteriul de pe Golgota, că nu se 
poate ajunge la el decât pe cale suprasensibilă. 
De ce ţine, de fapt, acest lucru? El este legat de faptul că omul, deşi s-a 
apropiat în a patra perioadă postatlanteană, către anul 333 d.Hr., de 
înflorirea maximă a sufletului raţiunii, între naştere şi moarte în corpul său 
fizic el era departe de a putea înţelege natura Misteriului de pe Golgota cu 
forţe umane obişnuite. Este vorba de faptul că ne putem dezvolta şi putem 
deveni foarte bătrâni, dar cu forţele pe care le desfăşurăm în noi, ca urmare 
a dezvoltării noastre corporale între naştere şi moarte, nu putem înţelege 
Misteriul de pe Golgota. 
Din această cauză şi contemporanii lui Hristos, cei care-l iubeau, apostolii, 
puteau înţelege, atât cât trebuiau să înţeleagă, cum stau lucrurile cu lisus 


Hristos numai datorită faptului că erau înzestrați, într-un anumit sens, cu 
clarviziune atavică şi prin aceasta aveau o idee vagă despre cel care era 
printre ei. Dar acest lucru nu-l puteau realiza prin forţele umane proprii. Şi 
apoi, evangheliştii care s-au folosit şi de cărţi iniţiatice vechi au scris acele 
evanghelii grandioase cu ajutorul clarviziunii atavice vechi şi nu al forţelor 
care se dezvoltaseră în mod natural, din forţe umane corespunzătoare 
naturii. Dar sufletul uman se dezvoltă şi după ce a trecut de poarta morţii. 
Forţele sale raţionale continuă să crească şi după moarte. El învaţă să 
înţeleagă din ce în ce mai mult. 
Acum survine ceva deosebit, şi anume contemporanii lui Hristos care se 
pregătiseră prin iubirea lor faţă de Hristos pentru o viaţă in Christo după 
moarte au înţeles pe deplin Misteriul de pe Golgota prin forţe umane proprii 
abia în secolul al Ill-lea după consumarea evenimentului. Aşadar, cei care 
trăiseră în acelaşi timp cu Hristos în calitate de apostoli şi învăţăcei au murit, 
şi în timp ce trăiau în lumea spirituală forţele lor au crescut exact cum cresc 
aici, pe Pămant. În momentul în care murim, noi nu deţinem aceeaşi 
înţelegere pe care o avem două sute de ani după moarte. Abia în secolul al Il- 
lea, către al Ill-lea, oamenii au ajuns să înţeleagă, în împărăţia spirituală, 
ceea ce trăiseră cu două-trei secole mai înainte pe Pământ. Şi atunci ei au 
inspirat, cu experienţa lor din lumea spirituală, pe cei care se aflau pe 
Pământ. 
Citiţi, din acest punct de vedere, ce au scris aşa-numiţii părinţi ai Bisericii în 
secolele al II-lea şi al III-lea, atunci cănd a început inspiraţia în sens corect, şi 
vă veţi da seama cum se poate înţelege ce au spus ei despre lisus Hristos. 
Ceea ce a fost inspirat de contemporanii morţi ai lui lisus Hrtistos a început 
să fie scris în secolul al Ill-lea. Acesti oameni ai secolului al III-lea, referindu- 
se la lisus Hristos, au folosit un limbaj care, în parte, este de neînțeles pentru 
omul actual. Vom vorbi îndată despre acest om actual. 
Vreau să citez pe cineva, aş putea cita şi alt nume, care vorbeşte dispreţuitor 
despre cultura materialistă actuală şi despre care cultura materialistă spune 
că ar fi exprimat o sintagmă înfiorătoare: Credo quia absurdum est - cred 
ceea ce este nebunesc, absurd, şi nu ceea ce este raţional. Vreau să mă refer 
la Tertulian*. 

*Tertulian, aprox. 160-aprox. 220, scriitor bisericesc cartaginez. 

Opera sa privind apărarea creştinilor: Apo/ogeticum 
Când îl citezi pe Tertulian, care a trăit aproximativ în timpul în care a început 
să se manifeste inspiraţia venită de la contemporanii morţi ai lui lisus Hristos 
şi care se afla sub această inspiraţie, atât cât putea să se afle ca om, ai o 
impresie specială. Desigur, el scria aşa potrivit constituţiei sale umane. Poţi, 
desigur, să ai inspiraţii, dar ele sunt în funcţie de felul în care le poţi primi. 
Astfel, nici Tertulian nu a redat inspiraţiile într-un mod foarte exact, ci aşa 
cum le putea da expresie în creierul său uman: mai întâi, pentru că trăia într- 
un trup uman, muritor, iar în al doilea rând, pentru că într-o anumită privinţă 
era pătimaş şi fanatizat. El scria aşa cum îi venea inspiraţia, dar rezultatul 
era uimitor, dacă îl examinezi corect. 
Din acest punct de vedere, Tertulian ne apare ca un roman fără o formaţie 
literară deosebit de înaltă, dar ca un autor cu o forţă de exprimare 
extraordinară. Se poate chiar spune: Tertulian este cel care a dat primul 


limbii latine posibilitatea de a exprima creştinismul. El este primul care a 
găsit posibilitatea de a pătrunde cu atâta căldură această limbă, cea mai 
prozaică şi lipsită de poezie, această limbă retorică, limba latină, datorită 
unui temperament aprins şi unei asemenea sfinte patimi, încât în opera sa 
trăieşte cu adevărat viaţa sufletească nemijlocită, mai cu seamă în De carne 
Christi sau şi în acea lucrare în care încearcă să respingă toate acuzaţiile 
aduse creştinilor. Ele sunt scrise cu o patimă sfântă şi cu o forţă de 
exprimare extraordinară. Tertulian, deşi roman, era lipsit de prejudecăţi faţă 
de propria sa romanitate - aceasta se poate vedea în lucrarea De carne 
Christi. El a găsit cuvinte extraordinare pentru a-i apăra pe creştini de 
persecuțiile romanilor, a condamnat maltratarea creştinilor pentru a-i 
determina să-şi renege apartenenţa la lisus Hristos, spunând: Oare 
comportarea voastră ca judecători faţă de creştini nu dovedeşte suficient că 
sunteţi nedrepţi? Trebuie să vă schimbaţi total procedeul pe care-l aplicaţi de 
obicei ca judecători, să nu-l folosiţi împotriva creştinilor. In alte situaţii, voi 
obligaţi prin maltratare un martor să mărturisească ceea ce este adevărat, 
ceea ce el crede cu adevărat. Faţă de creştini vă comportaţi exact invers. In 
general, vreţi să aflaţi prin tortură adevărul; în cazul creştinilor, vreţi să 
obţineţi minciuna. În mod asemănător, Tertulian a vorbit despre multe 
lucruri, în cuvinte care produceau efectul unui cui bătut în ţeastă. 

La toate acestea se mai poate adăuga că pe lângă faptul că era un bărbat 
curajos, puternic, care percepea deşertăciunea slujbei romane făcute în 
cinstea zeilor, era şi un om care dovedea relaţiile sale cu lumea 
suprasensibilă. El scria în aşa fel, încât se vedea că omul ştie ce înseamnă să 
vorbeşti despre lumea suprasensibilă. El vorbea despre demoni aşa cum 
vorbea despre ceilalţi oameni. Tertulian spune: Intrebaţi-i pe demoni dacă 
Hristos, cel despre care creştinii afirmă că ar fi un zeu adevărat, este un zeu 
real! Puneţi faţă în faţă un creştin adevărat şi un posedat din care vorbeşte 
un demon şi veţi vedea că, dacă îl veţi face cu adevărat să vorbească, vă va 
mărturisi el însuşi că este un demon, căci el spune adevărul. Tertulian ştie că 
demonii nu mint, dacă sunt întrebaţi. Dar, tot demonii, atunci când creştinul îi 
întreabă din propria sa conştienţă, vă spun şi că Hristos este zeul adevărat. 
Numai că ei îl urăsc, pentru că îl combat. Veţi afla de la demoni că acesta 
este adevăratul Dumnezeu. Aşadar, Tertulian nu se referă numai la mărturia 
oamenilor, ci şi la aceea a demonilor. El se referă la demoni ca la martori 
care nu doar vorbesc, ci care şi mărturisesc că Hristos este Dumnezeu 
adevărat. Toate acestea Tertulian le spune din propria-i conştienţă. 

Dacă îl cunoşti pe Tertulian ca scriitor, ai toate motivele să întrebi: Care era 
crezul său sufletesc adânc, cuprins de inspiraţia pe care tocmai v-am descris- 
o? Acest crez este foarte instructiv. Căci Teriulian avea o idee care trebuia să 
devină manifestă pentru omenire mult după vremea sa. El se mărturisea, în 
fond, ca aparţinând la trei principii privind natura umană. Mai întâi, natura 
umană se poate încărca, în prezent - este vorba de vremea lui Tertulian, 
sfârşitul secolului al II-lea d.Hr. -, cu ruşinea de a contesta cel mai mare 
eveniment de pe Pământ. Dacă omul se urmează numai pe sine, el nu ajunge 
la cel mai mare eveniment de pe Pământ. În al doilea rând, sufletul său este 
prea slab pentru a înţelege acest eveniment. In al treilea rând, dacă 
urmăreşte numai ceea ce face posibil corpul său muritor, omului îi este 


absolut imposibil să obţină o relaţie cu Misteriul de pe Golgota. Aceste trei 
lucruri constituie mărturisirea de credinţă a lui Tertulian. El a rostit cuvintele: 
„Crucificat a fost Fiul lui Dumnezeu*; trebuie s-o credem, pentru că este 
ruşinos. El a şi murit; este credibil tocmai pentru că este o inepţie“. „Prorsus 
credibile est, quia inaptum est“. Această frază a fost rostită de Tertulian. 
Cealaltă frază care îi este atribuită - „Credo quia absurdum est“ - nu se 
găseşte nicăieri, nici la Tertulian, nici la alt părinte al Bisericii. Cei mai mulţi 
oameni îi atribuie lui Tertulian numai această frază, care nu este adevărată. 
În al treilea rând, „lar cel îngropat a înviat“; Tertulian spune: „Trebuie s-o 
credem, pentru că este imposibil“. 

* “Crucificat a fost Fiul lui Dumnezeu“, Tertulian, în De carne 

Christi (după Istoria idealismului de Willmann, vol. 2, p. 133). 
Este de la sine înţeles că această exprimare a lui Tertulian apare oamenilor 
moderni ca ceva de neacceptat. Să ne imaginăm că unul dintre cei pătrunşi 
în prezent de gândirea materialistă aude că cineva spune: Hristos a fost 
răstignit; trebuie s-o credem pentru că este ruşinos. Hristos a murit; trebuie 
s-o credem pentru că este o inepţie. Hristos a înviat cu adevărat; trebuie s-o 
credem pentru că este imposibil. Să ne reprezentăm ce relaţie poate dobândi 
un astfel de scrutător al lumii cu adevărat monist de azi cu astfel de afirmaţii. 
Dar ce voia să spună Tertulian? El a devenit, chiar prin inspiraţia sa, un 
adevărat cunoscător de oameni pentru vremea sa, încât a recunoscut pe ce 
cale se afla natura umană. Oamenii se îndreptau spre secolele următoare ale 
celei de a patra perioade postatlanteene, cea greco-romană. Cu acelaşi 
număr de ani cu care Misteriul de pe Golgota premersese mijlocului acestei 
epoci (333 de ani), tot cu atâţia ani după această dată anumite forţe 
spirituale intenționau să conducă evoluţia pământeană pe cu totul alte căi 
decât cele deschise de Misteriul de pe Golgota. 333 de ani după anul 333 
înseamnă 666; acesta este numărul despre care vorbeşte autorul 
Apocalipsei*. Citiţi pasajele în care se referă la 666! Atunci trebuia să se 
întâmple, potrivit intenţiei anumitor forţe spirituale, ceva cu omenirea, şi s-ar 
fi întâmplat dacă nu ar fi survenit Misteriul de pe Golgota. Ar fi fost folosită 
calea descendentă care ar fi fost hotărâtă pentru omenire începând cu anul 
333, ca moment de vârf al culturii sufletului raţiunii, în scopul aducerii 
omenirii în cu totul altă direcţie decât trebuia, potrivit intenţiei acelor entităţi 
dumnezeieşti de care era legată de la început, din perioada saturniană. 
Sufletul conştienţei, care trebuia să apară în lume mult mai târziu, ar fi fost 
dat umanităţii printr-un fel de revelaţie încă din anul 666. Dacă acest lucru ar 
fi devenit realitate, dacă s-ar fi împlinit intenţiile acelor entităţi opuse 
evoluţiei umane, dar care doreau să acapareze în beneficiul lor această 
evoluţie, omenirea anului 666 ar fi fost înzestrată cu sufletul conştienţei, aşa 
cum se va întâmpla mult după timpul nostru. 

*Vezi cap. 13, versetul 18 din Apocalipsă 
Entităţile adverse zeilor iubitori de oameni vor să transpună într-un moment 
incipient, în care omenirea încă nu era matură pentru aşa ceva, ceea ce 
entităţile spirituale favorabile oamenilor vor realiza mult mai târziu. În felul 
acesta, ceea ce ar trebui să se întâmple la mijlocul perioadei noastre, deci cu 
1080 de ani după anul 1413, adică în anul 2493 - abia atunci omul va fi 
avansat în ceea ce priveşte cuprinderea conştientă a propriei sale 


personalităţi -, ar fi fost inoculat omului în anul 666 de către forţe ahrimanic 
luciferice. 
Ce urmăreau aceste fiinţe? Ele voiau să dea omului sufletul conştienţei, dar i- 
ar fi implantat astfel o natură care i-ar fi făcut imposibilă găsirea căii spre 
sinea spirituală, spre spiritul vieţii şi spre omul-spirit. Li s-ar fi închis 
oamenilor calea spre viitor şi ar fi fost îndrumați spre cu totul alte căi de 
evoluţie. 
Istoria nu s-a derulat aşa cum s-a intenţionat, în acest mod fenomenal, 
extraordinar, dar diabolic, însă urmele acestei încercări se regăsesc totuşi în 
istorie. Ele s-au putut manifesta prin aceea că s-au petrecut lucruri despre 
care se poate spune că oamenii le fac pe Pământ, pentru că execută ce le 
indică anumite entităţi spirituale. Şi împăratul /ustinian* a fost sluga anumitor 
entităţi atunci când el, care era un duşman al tuturor lucrurilor transmise din 
înalta înţelepciune a culturii greceşti, a închis în anul 529 şcoala filosofilor de 
la Atena, astfel încât tot ce mai rămăsese din erudiţia greacă a fost expulzat 
împreună cu înalta ştiinţă platonician-aristotelică şi a emigrat în Persia. Mai 
înainte, când Zeno Isauricus**, în secolul al V-lea, gonise, de asemenea, pe 
înţelepţii greci din Edessa, învățații sirieni au fugit la Nisibis. In felul acesta, la 
apropierea anului 666 se adunase la academia persană de la Gondishapur 
cea mai aleasă clasă de erudiţi proveniţi din vechea cultură greacă şi care nu 
dăduse nici o atenţie Misteriului de pe Golgota. In cadrul academiei din 
Gondishapur propovăduiau învățături cei ce erau inspirați de forţele luciferic- 
ahrimanice. 

* Justinian, 527-565, împărat al Imperiului roman de răsărit. 

** Zeno Isauricus, împărat 474-491. A închis şcoala de la Edessa 

prin edictul din 489. 
Dacă în anul 666 s-ar fi întâmplat cele preconizate, dacă ar fi avut succes 
deplin ceea ce se intenţiona de către academia din Gondishapur, ar fi apărut 
încă din sccolul al VIl-lea oameni foarte învătaţi, geniali, care ar fi călătorit 
prin vestul Asiei, prin nordul Africii, prin sudul Europei şi care ar fi răspândit 
acea cultură izvorâtă din învăţăturile academiei. Acea cultură trebuia să 
desăvârşească personalitatea omului, să instaureze sufletul conştienţei. 
Dar acest lucru nu s-a întâmplat. Lumea luase deja o altă cale decât aceea 
care ar fi făcut posibil să se petreacă asemenea lucruri. Din această cauză, 
întregul şoc care urma să fie transmis culturii occidentale de către academia 
din Gondishapur a fost amortizat. Şi în loc să rezulte o înţelepciune faţă de 
care tot ce ştim azi despre lumea exterioară ar fi fost o bagatelă, în locul unei 
înţelepciuni obţinute prin inspiraţie, pe cale spirituală, care urma să ne spună 
tot ceea ce va fi cucerit prin experimentare treptată şi prin ştiinţa naturii 
până în anul 2493 şi care ar fi rezultat atunci printr-o erudiție strălucitoare, 
extraordinară, au rămas numai resturile acesteia, ceea ce învățații arabi au 
adus în Spania. Dar şi ele erau deja perimate. In locul acestei acţiuni eşuate a 
rămas mohamedanismul, a rămas Mahomed cu învăţătura sa şi a rezultat 
Islamul în locul a ceea ce ar fi trebuit să pornească din academia de la 
Gondishrapur. Lumea a fost abătută, prin Misteriul de pe Golgota, de la 
această direcţie dăunătoare. 

* Mahomed, aprox. 570-632. 


Şi ea a fost abătută nu numai prin aceea că mai devreme avusese loc 
Misteriul de pe Golgota, ci şi de faptul că acest eveniment nu poate fi înţeles 
de forţele omeneşti obişnuite care acţionează până la moarte; în cadrul 
omenirii occidentale a avut loc ceea ce am descris mai devreme: inspiraţia 
venită din partea morţilor, aşa cum am observat în cazul lui Tertulian şi al 
altora. Astfel, mintea oamenilor a fost orientată spre Misteriul de pe Golgota 
şi prin aceasta spre cu totul altceva decât ceea ce ar fi trebuit să emane din 
academia de la Gondishapur. Astfel, s-a împiedicat răspândirea acelei 
înţelepciuni, înalte dar drăceşti, pe care o pregătea academia de la 
Gondishapur, şi aceasta s-a făcut pentru salvarea omenirii. Multe dintre cele 
inspirate de morţi au ieşit la iveală doar fragmentar, totuşi omenirea a fost 
ferită de a prelua în snfletul ei ceea ce academia de la Gondishapur ar fi 
dorit. 
Evenimente ca cele avute în vedere de academia de la Gondishapur, se 
întâmplă, desigur, dincolo de culisele exterioare ale evoluţiei lumii. Oamenii 
sunt în relaţie cu acestea, dar ele se desfăşoară în întregime în suprasensibil. 
lar noi nu putem judeca evenimentele, nici pe cele urmărite de academia de 
la Gondishapur, nici Evenimentul de pe Golgota, numai pe baza a ceea ce se 
întâmplă în plan fizic. Dacă vrem să descriem astfel de evenimente, trebuie 
să le căutăm în profunzimi mult mai semnificative. 
Omenirii i-a rămas totuşi ceva din ceea ce ar fi trebuit să se întâmple atunci 
şi a fost amortizat, tocit prin aceea că în locul unui lucru grandios a rezultat 
fantasticul, lamentabilul Islam. Ceva se întâmplase totuşi. Atunci omenirea, 
asupra căreia a acţionat impulsul de la Gondishapur, acest impuls neopersan 
care a adus la timp nepotrivit impulsul lui Zarathustra, a primit, exprimat mai 
trivial, o lovitură până în corporalitatea ei; a primit un impuls până în 
corporalitatea ei fizică, cu care ne naştem în continuare, care este identic cu 
cel caracterizat mai sus. A fost inoculată omenirii acea boală care, dacă se 
manifestă, conduce la negarea lui Dumnezeu-Tatăl. 
Aşadar, înţelegeţi că omenirea, în măsura în care este civilizată, are azi în 
corp un spin. Sfântul Pavel vorbeşte foarte mult despre acest spin*, în mod 
profetic. El îl avea deja la vremea sa; ceilalţi l-au primit abia în secolul al VII- 
lea. Dar acest spin se va răspândi tot mai mult, va deveni din ce în ce mai 
important. Dacă faceţi, în prezent, cunoştinţă cu un om care se dăruieşte cu 
totul acestui ghimpe, acestei boli - căci este vorba de un ghimpe în corpul 
fizic, ceea ce înseamnă o adevărată boală -, veţi vedea că el va deveni ateu, 
un om care neagă pe Dumnezeu, divinitatea. De fapt, o predispoziţie pentru 
acest ateism există în orice om care aparţine civilizaţiei moderne; problema 
este numai dacă el se dăruieşte acestei predispoziţii. Omul poartă în sine 
acea boală care-l îndeamnă să conteste divinitatea, când, de fapt, potrivit firii 
sale ar trebui să realizeze recunoaşterea acesteia. Această fire a fost 
întrucâtva minerealizată, contorsionată în evoluţia ei, astfel încât purtăm cu 
toţii în noi boala celui ce neagă pe Dumnezeu. 

* Cor. II, 12,7. 
Prin această boală se creează o legătură mult mai strânsă între sufletul şi 
trupul omului, decât fusese cazul mai devreme şi decât există chiar în natura 
umană. Sufletul se uneşte parcă mai strâns cu trupul. Sufletul nu este 
predispus, prin natura sa, să participe la destinul trupului, dar el ajunge să se 


implice tot mai mult în evoluţia trupului, chiar şi în destinele naşterii, 
eredității şi ale morţii. 

Înţelepţii de la Gondishapur au vrut, încă de atunci, să-l facă pe om foarte 
înţelept, pe acest Pământ, dar prin aceasta să determine sufletul să participe 
la moarte, astfel încât o dată trecut prin poarta moriii, el nu ar mai avea 
posibilitatea să participe la viaţa spirituală şi la încarnările ulterioare. Intr-o 
formă mai mult diletantă acest lucru îl vor unele societăţi secrete din timpul 
nostru. Cei din Gondishapur voiau chiar să-i împiedice evoluţia ulterioară. Ei 
doreau să-l câştige pentru sine, pentru o cu totul altă lume, să-l priveze de 
viaţa pământească, pentru a-l devia de la scopul pentru care omul se află pe 
Pământ, de la ceea ce el trebuie să înveţe printr-o evoluţie lentă, treptată, 
prin care va ajunge la sinea spirituală, la spiritul vieţii şi la omul-spirit. 
Sufletul uman ar fi făcut cunoştinţă cu Pământul mai mult decât fusese 
hotărât. Moartea, care este predeterminată numai pentru trup, ar fi devenit, 
într-o oarecare măsură, destin al sufletului. Impotriva acestui lucru s-a 
acţionat prin Misteriul de pe Golgota. În felul acesta omul s-a înrudit cu 
moartea, dar prin Misteriul de pe Golgota el a fost apărat de această înrudire. 
Dacă, pe de o parte, un anumit curent din evolutia cosmică a determinat o 
legătură mai mare a sufletului cu trupul uman decât îi fusese destinat 
omului, Hristos, pe de altă parte, pentru a menţine echilibrul, a legat sufletul 
mai mult de Duh decât fusese hotărât iniţial. Astfel, prin Misteriul de pe 
Golgota sufletul uman a fost adus mai aproape de Duh decât îi fusese 
predeterminat. 

Aceasta ne dă posibilitatea de a percepe corect legătura Misteriului de pe 
Golgota cu forţele cele mai interioare ale naturii umane în decursul mileniilor. 
Dacă vrem să ne apropiem în mod istoric corect de Misteriul de pe Golgota, 
trebuie să comparăm interacţiunea dintre trup şi suflet, determinată de 
Ahriman şi Lucifer, cu interacţiunea dintre suflet şi spirit. 

Biserica catolică, care a fost puternic influenţată de resturile impulsului 
academiei de la Gondishapur, a hotărât în mod dogmatic în 869, la Conciliul 
ecumenic general de la Constantinopol, că nu trebuie să credem în Duh, 
pentru că nu dorea să aducă lumină în ceea ce priveşte Misteriul de pe 
Golgota, ci voia să răspândească întunericul asupra lui. Biserica catolică a 
eliminat Duhul în 869. Dogma adoptată atunci spune că nu trebuie să 
credem în Duh, ci numai în trup şi suflet, şi că sufletul ar avea în el ceva 
asemănător spiritului. Dar faptul că omul ar fi alcătuit din trup, suflet şi spirit 
a fost negat de către Biserica catolică, aflată direct sub influenţa impulsului 
de la Gondishapur. Istoria oferită pentru uzul oamenilor pe care vrea să-i 
conducă într-o anumită direcţie este alta decât cea reală. 

Aşadar, prin Misteriul de pe Golgota, omul a devenit mai înrudit cu spiritul. 
Prin aceasta, în om există două forţe: forţa care sufleteşte îl face asemănător 
morţii şi acea forţă care-l eliberează din nou de moarte, care-l conduce spre 
spirit. 

Ce fel de forţă este aceasta? V-am spus: Predispoziţia de a-l contesta pe 
Dumnezcu este un fel de boală pe care, în cadrul omenirii civilizate, o purtăm 
cu toţii în noi datorită corpului nostru. Când ne înţelegem pe noi în mod 
corect, cu atât mai mult nu-l negăm pe Dumnezeu - când îl regăsim prin 
Hristos. Aşa cum corpul nostru are în sine o forţă de îmbolnăvire care tinde 


spre negarea lui Dumnezeu, prin faptul că avem în noi forţa lui Hristos, ca 
urmare a Misteriului de pe Golgota, deţinem şi o forţă vindecătoare, o forţă 
mântuitoare. Pentru noi toţi, Hristos este, în sensul cel mai adevărat al 
cuvântului, Mântuitorul, vindecătorul acelei boli ascunse care îl poate face pe 
om să fie tăgăduitorul lui Dumnezeu. 

Timpurile noastre sunt în multe privinţe o reînnoire a acelor timpuri care au 
existat în parte prin Misteriul de pe Golgota, în parte prin ceea ce s-a 
întâmplat în 333, şi în parte prin ceea ce s-a întâmplat în 666. Aceste lucruri 
au produs efecte foarte exacte. Înţelegeţi corect Misteriul de pe Golgota, 
dacă cunoaşteţi că el nu poate fi perceput prin forţele care-i sunt date omului 
de trăirea, în plan fizic, până la moarte într-un corp fizic. Chiar şi 
contemporanii care i-au fost apostoli lui Hristos au înţeles din propriile lor 
forţe Misteriul de pe Golgota abia în secolul al Ill-lea, aşadar mult timp după 
moartea lor. Dar toate aceste lucruri fac parte din evoluţie, toate aceste 
lucruri au anumite urmări. 

Ne aflăm azi într-o situaţie cu totul diferită de cea în care au fost 
contemporanii lui Hristos sau cei care au trăit în secolele următoare, până în 
secolul al Vil-lea. Noi ne apropiem deja în cea de a cincea epocă 
postatlanteană şi suntem foarte avansați în aceasta; trăim în secolul al XX- 
lea. În timp ce ne naştem ca suflete care au coborât din lumea suprasensibilă 
în cea sensibilă, cu sute de ani înainte noi am avut anumite trăiri în lumea 
spirituală. Aşa cum contemporanii Misteriului de pe Golgota au ajuns la 
înţelegerea deplină a evenimentului câteva secole mai târziu, tot aşa şi noi 
trăim ca un fel de oglindire înainte de naştere, şi anume timp de secole 
înainte de a ne naşte. Acest lucru este însă valabil numai pentru oamenii 
actuali. Prin faptul că se nasc în lumea fizică, aceştia deţin ceva care este ca 
o reflectare a Misteriului de pe Golgota, ca o imagine în oglindă a ceea ce era 
trăit în lumea spirituală timp de secole după Misteriu. 

Acest impuls nu-l poate vedea nemijlocit cel ce nu are vedere în 
suprasensibil, dar toţi pot trăi efectul acestui impuls în sine. Şi atunci află 
răspunsul la întrebarea: Cum îl găsesc pe Hristos? 

Pentru a-l găsi pe Hristos este necesară următoarea trăire: mai întâi îţi spui: 
Vreau să mă lupt pentru autocunoaştere atât cât îmi este posibil, potrivit cu 
personalitatea mea umană individuală. Nici unul dintre cei care năzuiesc în 
mod cinstit să obţină cunoasterea de sine nu va putea spune că nu poate 
concepe ceea ce de fapt năzuieşte. Eu rămân, cu puterea mea de cuprindere, 
în urma a ceea ce năzuiesc; îmi resimt neputinţa faţă de strădania mea. 
Această trăire este foarte importantă; ar trebui s-o aibă oricine recunoaşte în 
mod cinstit, în cunoaşterea de sine, un anumit sentiment al neputinței. Acest 
sentiment este sănătos, nefiind nimic altceva decât perceperea bolii, şi eşti 
cu adevărat bolnav atunci când ai o boală şi nu o simţi. Prin faptul că resimţi 
neputinţa de a te ridica la dumnezeiesc într-un anumit moment din viaţă, 
simţi în tine acea boală care ţi-a fost inoculată. Şi prin aceasta simţi că 
sufletul este condamnat să moară prin trupul nostru, aşa cum este el în 
prezent, împreună cu acesta. Când o asemenea neputinţă este resimţită 
suficient de intens, apare cealaltă trăire, care ne spune: Dar noi putem, dacă 
nu ne dăruim lucrului ce-l obţinem prin forţele corporale proprii, putem, dacă 
ne dăruim lucrului ce ni-l dă spiritul, să depăşim această moarte sufletească 


interioară. Avem posibilitatea să regăsim sufletul nostru şi să-l legăm de 
spirit. Putem trăi nimicnicia existenţei, pe de o parte, şi glorificarea existenţei 
din noi înşine, pe de altă parte, când trecem dincolo de simţirea neputinței. 
Putem simţi boala în neputinţa noastră şi putem simţi pe vindecător, forţa 
vindecătoare, când resimţim neputinţa, când am devenit înrudiţi cu moartea 
în sufletul nostru. In timp ce simţim vindecătorul, simţim şi că purtăm în 
sufletul nostru ceva care poate învia oricând din moarte în propria noastră 
trăire interioară. Când căutăm aceste două trăiri, găsim în propriul nostru 
suflet pe Hristos. 
Este trăirea în întâmpinarea căreia merge omenirea. Angelus Silesiu* a spus- 
o atunci când a rostit cuvintele pline de semnificaţie: 

Hristos nu te poate - 

Crucea de pe Golgota nu te poate mântui de cel rău, 

Când nu este înălţată şi în tine. 

* Angelus Silesius (Johann Scheffler), 1624-1677. Din 
Cherubinischen Wandermann, |, aforismul 62. 

Ea poate fi înălţată în om, în timp ce acesta simte cei doi poli: neputinţa, prin 
ce este trupesc, învierea, prin spiritualitatea proprie. Evenimentul interior 
alcătuit din aceste două părţi este ceea ce tinde cu adevărat spre Misteriul 
de pe Golgota. Acesta este un eveniment faţă de care nu te poţi scuza 
spunând că nu ai dezvoltate facultăţi suprasensibile, deoarece nu ai nevoie 
de acestea. Nu ai nevoie decât să exersezi introspecţia şi să ai voinţa pentru 
această introspecţie, şi pentru combaterea acelui orgoliu, atât de curent în 
ziua de azi, care nu permite omului să observe că, atunci când se bizuie pe 
forţele sale proprii, el devine orgolios faţă de aceste forţe. Când nu simţi că 
devii neputincios prin propriile tale forţe, atunci nu simţi nici moartea, nici 
învierea, nu ajungi niciodată să înţelegi gândul lui Angelus Silesius: 

Crucea de pe Golgota nu te poate mântui de cel rău, 

Când nu este înălţată şi în tine. 
Când resimţim neputinta şi revenirea din neputinţă, survine întâmplarea 
fericită că avem cu adevărat o relaţie reală cu lisus Hristos. Căci accastă 
trăire este repetarea a ceea ce cu sute de ani în urmă am trăit în lumea 
spirituală. Trebuie s-o căutăm în imaginea reflectată în suflet, pe planul fizic. 
Căutaţi în dumneavoastră şi veţi găsi neputinţa. Căutaţi şi, după ce o veţi 
găsi, veţi afla vindecarea de neputinţă, învierea sufletului spre spirit. 
Dar nu vă lăsaiţi înşelaţi în această căutare de unele lucruri propovăduite azi 
ca mistică sau chiar de unele mărturisiri de credinţă pozitive. Când vorbeşte, 
de exemplu, Harnack, despre Hristos, ceea ce spune el nu este adevărat, 
pentru simplul motiv că acelaşi lucru - citiţi-i textul - se poate spune despre 
Dumnezeu în general. Aceleaşi lucruri pot fi spuse tot atât de bine evreilor 
sau mahomedanilor despre Dumnezeu. Şi mulţi dintre cei care vor azi să facă 
parte dintre cei „treziţi“, spun: Eu trăiesc pe Dumnezeu în mine - dar ei nu-l 
trăiesc decât pe Dumnezeu-Tatăl, şi chiar şi pe acesta numai într-o formă 
atenuată, pentru că nu observă că sunt bolnavi şi repetă doar vorbe 
tradiţionale. Aşa face, de exemplu, Johannes Müller*. Dar toţi aceştia nu-l au 
pe Hristos, căci vieţuirea lui Hristos nu constă dintr-o trăire a lui Dumnezeu în 
sufletul uman, ci din două etape: trăirea morţii în suflet prin trup şi învierea 
sufletului prin spirit. lar cel care spune omenirii că nu simte numai pe 


Dumnezeu în sine - aşa cum afirmă şi teosofii pur retorici -, ci poate vorbi 
despre cele două evenimente, despre neputinţă şi despre revenirea din 
neputinţă, acela vorbeşte despre adevărata trăire a lui Hristos. Cel care se 
află pe o cale suprasensibilă găseşte singur resursele care stimulează 
anumite forţe suprasensibile şi care-l conduc către Misteriul de pe Golgota. 

* Johannes Muller, 1864-1949, filosof. 
Azi nu trebuie să disperi că nu l-ai putea găsi pe Hristos în trăirea proprie 
nemijlocită, căci l-ai găsit, dacă te-ai regăsit pe tine, dar ieşind din starea de 
neputinţă. Intregul sentiment al nimicniciei care ne copleşeşte atunci când 
gândim fără orgoliu la forţele noastre proprii trebuie să premeargă impulsului 
lui Hristos. Misticii cred că dacă putem spune: În Eul meu am găsit Eul 
superior, Eul lui Dumnezeu, aceasta înseamnă creştinism. Dar ei se înşeală. 
Creştinismul trebuie să se bazeze pe adevărul: 

Crucea de pe Golgota nu te poate mântui de cel rău, 
Când nu este înălţată şi în tine. 

Se poate vedea şi din amănuntele vieţii cât de adevărat este ceea ce spun şi 
se poate apoi urca de la aceste amănunte ale vieţii la marea trăire a 
neputinței şi a învierii din neputinţă. Ar fi frumos, mai ales în prezent, dacă 
oamenii ar gândi: Este absolut sigur că există în adâncurile sufletelor 
omeneşti o tendinţă spre adevăr şi, ca urmare, de a exprima adevărul. Dar 
tocmai când avem această intenţie de a grăi adevărul putem face un prim 
pas pe calea spre resimţirea neputinței corpului uman faţă de adevărul 
dumnezeiesc. În clipa când exercitaţi introspecţia cu privire la rostirea 
adevărului, ajungeţi la ceva uimitor. Poetul a simțit acest lucru* când a spus: 
Dacă vorbeşte sufletul, atunci sufletul, ah! deja nu mai vorbeşte. Pe calea pe 
care ceea ce trăim cu adevărat ca adevăr interior în suflet devine vorbire el 
se şi toceşte. Nu moare în întregime în vorbire, dar deja se toceşte. lar cel ce 
cunoaşte limba ştie că numai atunci când numele propriu indică un singur 
obiect sunt desemnări corecte pentru acest obiect. De îndată ce avem nume 
generalizate, fie că sunt părţi de cuvânt principale, temporale sau 
adjectivale, noi nu mai rostim adevărul pe deplin. Atunci adevărul constă în 
aceea că suntem conştienţi că trebuie să ne abatem cu fiecare propoziţie de 
la adevăr. 

* Friedrich Schiller, în Tabulae voltivae. 
Din punct de vedere al ştiinţei spiritului încercăm să evidenţiem prin această 
mărturisire faptul că omul cu fiecare afirmaţie spune un neadevăr - în timp 
ce se procedează în modul pe care vi l-am descris. V-am spus în mod repetat: 
In ştiinţa spiritului nu are atât de mare importanţă ceea ce se spune - căci şi 
aceasta ar cădea pradă unei judecăţi a neputinței -, mai important este cum 
se spune. Încercaţi să urmăriţi - puteţi face acest lucru şi în scrierile mele - 
cum fiecare lucru este caracterizat din cele mai diferite puncte de vedere. 
Numai atunci te poţi apropia de lucruri. Cel care crede că vorbele sunt 
altceva decât o euritmie se înşeală. Cuvintele sunt o euritmie realizată de 
laringe, şi coacţionată de aer. Ele sunt doar gesturi, numai că acestea nu 
sunt făcute cu mâinile şi cu picioarele, ci cu laringele. Trebuie să devenim 
conştienti de faptul că noi nu facem decât să indicăm un anumit lucru şi că 
obţinem o relaţie corectă cu adevărul numai atunci când în cuvinte aflăm 
acel lucru pe care vrem să-l exprimăm şi când trăim ca oameni astfel, încât 


suntem conştienţi că în cuvinte trăiesc indicaţii. Aceasta vrea să indice 
printre altele şi euritmia, care face din întregul om un laringe, adică prin 
întregul om se exprimă ceea ce altfel se manifestă numai prin laringe, pentru 
ca oamenii să resimtă încă o dată că atunci când emit sunete nu fac altceva 
decât să gesticuleze. Eu spun „tată“, spun „mamă“. Dacă generalizez totul, 
nu mă pot exprima cu adevărat decât atunci când celălalt a trăit aceste 
lucruri împreună cu mine în elementul social, când înţelege gesturile. 
Reînviem din neputinţa pe care o resimţim faţă de limbă, sărbătorim această 
reînviere când înţelegem că în timp ce deschidem gura trebuie deja să fim 
creştini. Ceea ce a aparut din Cuvânt, din Logos în cursul evoluţiei nu poate fi 
înţeles decât atunci când este din nou legat de Hristos, când conştientizăm 
că prin faptul că trupul nostru devine unealta exprimării el trage adevărul în 
jos, astfel încât acesta moare parţial pe buzele noastre şi îl reanimăm in 
Christo, când devenim conştienţi că trebuie să-l spiritualizăm, adică să 
gândim împreună cu spiritul; deci nu să acceptăm limba ca atare, ci să 
gândim împreună cu spiritul. Dragi prieteni, aceasta trebuie să învăţăm. 
Nu ştiu dacă timpul îmi va permite să mă exprim şi mâine în mod oficial 
asupra unui lucru ca acesta. Aş dori s-o fac, dar vreau s-o spun mai întâi aici. 
Se poate face o descoperire uimitoare. Vreau s-o ilustrez cu ajutorul unui 
exemplu. Am analizat studiile, foarte interesante pe care le-a făcut Woodrow 
Wilson* privind istoria, literatura, viaţa americană. Se poate spune că 
Woodrow Wilson a descris cu mare forţă viaţa americană, aşa cum 
progresează ea de la est spre vest. El scrie într-un stil tipic american şi 
lucurile sunt reproduse în mod foarte captivant. Prin parcurgerea celor scrise 
de el poţi cunoaşte esenţa vieţii americane - căci Woodrow Wilson este 
americanul cel mai tipic. Am comparat unele din expunerile lui Woodrow 
Wilson cu unele păreri, de exemplu, ale lui Hermann Grimm** - această 
comparaţie se poate face în mod cât se poate de obiectiv -, un personaj tipic 
german, tipic central-european al secolului al XIX-lea, care prin modul său de 
a scrie îmi este tot atât de simpatic pe cât de antipatic îmi este Woodrow 
Wilson. Dar aceasta, în treacăt fie spus, este o problemă personală. Imi place 
felul de a scrie al lui Hermann Grimm şi resimt ca pe un lucru potrivnic mie 
modul lui Woodrow Wilson de a scrie, dar cu toate acestea trebuie să fim 
obiectivi: americanul tipic Woodrow Wilson scrie într-un mod pur şi simplu 
strălucitor, grandios, mai ales despre dezvoltarea poporului american. Dar la 
Woodrow Wilson putem găsi fraze care corespund aproape ad litteram cu 
cele scrise de Hermann Grimm, şi invers. Orice plagiat este exclus! Nici nu 
poate fi vorba de un plagiat, aceasta este cu totul imposibil. Am ajuns la un 
punct unde, fără a deveni burghezi sau filistini, putem spune că atunci când 
doi oameni spun acelaşi lucru ei nu o fac în acelaşi fel. Aici intervine 
problema: Ce este uimitor în faptul că Woodrow Wilson îi descrie pe 
americani mult mai sugestiv decât a făcut-o Hermann Grimm în a sa Metodă 
a istoriei, deşi el se exprimă aproape cu aceleaşi cuvinte ca Hermann 
Grimm? 

* Mere literarture and other essays, traducere autorizată în 

germană de Hans Willand, Munchen, 1913 

** Hermann Grimm, 1838-1901, istoric de artă. Vezi comparaţia 


între Wilson şi Grimm în conferinţa din 30 martie 1918, Berlin în 

Erdensterben und Weltenleben...,Nr. bibl. 181, Dornach, 1967 
Dacă aprofundăm acest aspect, vom vedea că tot ce a scris Hermann Grimm 
este rezultatul unei lupte personale, individuale. Totul se petrece în lumina 
culturii secolului al XIX-lea, dar se exprimă din sufletul cel mai nemijlocit al 
conştienţei. Woodrow Wilson descrie în mod strălucit, dar stăpânit de ceva 
aflat în subconştientul său. Este prezentă o posesiune demonică. In 
subconştientul său se găseşte ceva care îi sugerează ce să aştearnă pe 
hârtie. Demonul care iese la suprafaţă într-un american al secolului al XX-lea 
vorbeşte prin sufletul său. De aici, măreţia, forţa. 
Azi, când omenirea, care a devenit leneşă, citeşte având în vedere numai 
conţinutul, a sosit timpul ca omul să înţeleagă că nu mai este atât de 
important conţinutul, ci este vorba de cine spune un anumit lucru, trebuie să 
cunoşti omul din ceea ce spune, pentru că vorbele nu sunt decât gesturi şi 
trebuie să ştii cine face aceste gesturi. Aici, dragi prieteni, se află un Misteriu 
extrem de mare al vieţii cotidiene. Lucrurile se pun în mod diferit dacă în Eul 
personal se dă o luptă etapă după etapă sau dacă se primeşte o sugestie 
(inspiraţie) de undeva într-un mod oarecare. Inspirația acţionează chiar mai 
sugestiv, pentru că ceea ce rezultă dintr-o luptă trebuie să fie din nou 
cucerit, printr-o luptă, în fiecare etapă. Se apropie timpul în care nu va trebui 
să se aibă în vedere numai continutul ad litteram a ceea ce ai în faţa 
sufletului, ci, înainte de toate, cei care spun un lucru oarecare; nu 
personalitatea fizică exterioară, ci întregul context uman spiritual. 
Când oamenii întreabă, în prezent: Cum îl găsesc pe Hristos? trebuie să li se 
răspundă că la Hristos nu se poate ajunge printr-o scormonire intelectuală 
oarecare sau printr-o mistică comodă; el poate fi atins numai când ai curajul 
să pătrunzi direct în viaţă. Şi într-un asemenea caz trebuie să simţi şi 
neputinţa în faţa limbii, în care trupul te-a transpus prin aceea că el devine 
purtătorul limbii; apoi trebuie să simţi reînvierea spiritului în Cuvânt. Nu 
numai „Litera omoară, spiritul dă viață“*, sintagmă care şi ea este de multe 
ori neînţeleasă corect, ci chiar sunetul omoară, şi spiritul trebuie să dea din 
nou viaţă, prin aceea că în fiecare trăire separată te legi în mod concret de 
Hristos şi de Misteriul de pe Golgota. In acest prim pas îl găseşti pe Hristos: a 
căuta şi nu numai a privi la conţinutul cuvintelor frumoase, aşa cum sunt 
obişnuiţi, în prezent, oamenii, a căuta contextele umane, a descoperi cum 
apar cuvintele din locul de unde sunt rostite. Acest lucru devine din ce în ce 
mai important. Dacă măcar unii dintre noi s-ar gândi la acest lucru, nu s-ar 
întâmpla atât de des ca oamenii să spună: Cutare a vorbit în mod pur 
antroposofic sau teosofic; puteţi numai să citiţi despre aceste lucruri! Nu este 
vorba ce cuvinte se află aici, ci din ce spirit sunt ele rostite. Nu cuvinte vrem 
să răspândim prin intermediul antroposofiei, ci un nou spirit, în orice caz acel 
spirit care trebuie să fie, începând din secolul al XX-lea, spiritul 
creştinismului. 

* Cor., II, 3,6. 
Aceste lucruri am vrut să le prezint în expunerea de azi şi sunt bucuros că 
am putut să fac legătura cu cele spuse acum opt zile, că am putut, din nou, 
să mă refer la aspectele care ne privesc pe toţi. Sper că în cel mai scurt timp 
să putem continua expunerile, aici la Zurich. Intotdeauna când suntem 


despărțiți spaţial gândim: Suntem, ca antroposofi, împreună în sufletele 
noastre şi în acest sens rămânem mereu credincioşi şi uniţi în spiritul 
umanităţii, care trebuie să fie activ şi constructiv aici.