Rudolf Steiner — Pragul lumii spirituale

Rudolf Steiner 


PRAGUL LUMII SPIRITUALE 
CUPRINS 


Introducere 
DESPRE ÎNCREDEREA PE CARE O PUTEM AVEA ÎN 
GÂNDIRE 
ŞI DESPRE NATURA SUFLETULUI GÂNDITOR. DESPRE 
MEDITAȚIE 


Pentru starea de veghe a omului, gândirea sa este ca o 
insulă în mijlocul valurilor de impresii, de senzaţii, de 
sentimente etc. spre care se îndreaptă viaţa sufletului. 
Cu o impresie sau o senzaţie am terminat, până la un 
anumit punct, atunci când am înţeles-o, adică atunci când 
am conceput o idee care s-o clarifice. Până şi în tumultul 
pasiunilor şi al emoţiilor poate apărea un oarecare calm, 
dacă nacela sufletului a putut ancora la insula gândirii. 


Sufletul are o încredere firească în gândire. El simte că 
ar pierde orice siguranţă în viaţă, dacă i-ar lipsi această 
încredere. Viaţa sufletului încetează să mai fie normală, 
când îndoiala începe să roadă gândirea însăşi. Dacă 
gândirea noastră nu ne conduce la o clarificare completă, 
trebuie să avem cel puţin consolarea că această 
clarificare s-ar putea face, dacă am avea suficientă forţă 
şi agerime în gândire. Ne putem linişti în faţa 
incapacității noastre de a ajunge la clarificarea 
menţionată, cu ajutorul propriei gândiri, dar, dimpotrivă, 
nu putem suporta ideea că gândirea în sine, pro-iectată 
cum trebuie asupra unui anumit domeniu, nu este 
capabilă să clarifice acest domeniu în suficientă măsură. 


Această predispoziţie a sufletului faţă de gândire se află 
la baza oricărei aspirații omeneşti spre cunoaştere. 
Desigur, această predispoziţie poate fi oarecum atenuată 
de unele stări speciale ale sufletului, dar vom regăsi-o de 
fiecare dată ca un sentiment confuz al sufletelor. 


Gânditorii care pun la îndoială autenticitatea şi forţa 
gândirii se înşală asupra predispoziţiei fundamentale a 
sufletului lor. Îndoielile şi enigmele la care se referă 
apar, în fond, ca urmare a unei tensiuni şi a unei agerimi 
prea mari a gândirii lor. Dacă într-adevăr nu ar avea 
încredere în gândire, ei nu şi-ar forţa creierul din cauza 
acestor dubii şi a acestor enigme care derivă în fond din 
gândire. 


Când cultivăm în noi acest sentiment de încredere în 
gândire, ne dăm seama că gândirea nu există numai ca o 
forţă în suflet pe care o putem dezvolta, ci ea poate 
constitui, de asemenea, în mod plenar şi independent, 
suportul unei fiinţe cosmice, respectiv al unei fiinţe 
cosmice la care se poate aspira datorită unor eforturi 
laborioase, în cazul în care vrem să vieţuim într-o entitate 
care aparţine în acelaşi timp atât omului cât şi 
cosmosului. 


A putea să te dărui unei vieţi de gândire, îţi conferă o 
linişte profundă. În această viaţă de gândire, sufletul 
simte că se poate desprinde de el însuşi. Or, sufletul are 
nevoie de acest sentiment, tot atât cât şi de sentimentul 
opus, că se poate concentra în întregime în el însuşi. Şi 
unul şi altul din aceste sentimente reprezintă oscilaţiile 
necesare ale vieţii sale normale. În fond, starea de veghe 
şi de somn nu sunt decât expresia extremă a acestor 
oscilaţii. În starea de veghe, sufletul trăieşte în sine, îşi 
trăieşte propria sa viaţă; în somn se pierde în viaţa 
cosmică generală şi este, într-un anumit fel, desprins de 
sine însuşi. Ambele stări ale acestei pendulaţii a 
sufletului se reliefează prin diverse alte forme ale vieţii 
interioare: viaţa de gândire reprezintă o desprindere a 
sufletului de el însuşi; facultatea de a simţi, viaţa afectivă 
etc. reprezintă o stare de concentrare a sufletului asupra 
lui însuşi. 


Considerată în acest fel, gândirea îi apare sufletului ca 
fiind compensaţia de care are nevoie în faţa 
sentimentului de părăsire din partea cosmosului. De 


aceea, este cu totul legitim să ne întrebăm: „Ce sunt eu, 
aşadar, în sânul marelui curs al evenimentelor, care se 
scurg de la un infinit la altul, cu sentimentele, dorinţele şi 
voinţele mele, care nu au importanţă decât pentru mine 
însumi?" Faptul de a fi sesizat prin suflet existenţa 
gândirii ne permite să facem următoarea apreciere: 
gândirea care este legată de mersul evenimentelor 
cosmice te primeşte împreună cu sufletul tău; tu eşti una 
cu aceste evenimente prin intermediul gândirii. În cazul 
acesta, te poţi simţi primit şi îndreptăţit de cosmos, iar 
un suflet care se deschide în faţa unor astfel de 
sentimente este fortificat ca şi cum puterile cosmice 
înseşi i-ar dărui forţa, după legile înţelepciunii. 


Un suflet care se ridică la un astfel de sentiment va putea 
curând să-şi spună: „Nu sunt numai eu cel ce gândesc, ci 
«ceva gândeşte în mine»; sufletul meu este doar scena pe 
care cosmosul se manifestă sub forma de gândire". 


Unii filosofi pot respinge un asemenea sentiment. Se pot 
invoca argumentele cele mai variate pentru a demonstra 
că ideea manifestării cosmosului în gândire este absolut 
eronată. Trebuie recunoscut totuşi că această idee am 
dobândit-o prin experienţa interioară şi că valabilitatea ei 
nu este înţeleasă decât atunci când ajungem la ea şi o 
pricepem tot pe aceeaşi cale. În cazul acesta, orice 
„contraziceri" nu vor putea schimba cu nimic 
valabilitatea ei; dimpotrivă, recunoaştem acum cât 
valorează cu adevărat atât „contrazicerile" cât şi 
„dovezile". Acestea din urmă par adesea impecabile, dar 
numai cât timp ne facem o părere greşită despre valoare 
lor de demonstraţie. În acest caz, este dificil să te înţelegi 
cu persoanele care consideră asemenea „dovezi" ca fiind 
concludente. Aceste persoane cred în mod necesar că 
ceilalţi greşesc; ele însele nu au desfăşurat o activitate 
interioară care să-i facă pe ceilalţi să recunoască ceea ce 
lor le pare eronat şi chiar imprudent. 


Oricine vrea să pătrundă în ştiinţa spirituală se va dărui 
cu folos unor meditații asupra gândirii cum este cea pe 


care am indicat-o mai sus. Dar noi avem nevoie să ne 
creăm o stare de spirit care să ne permită accesul la 
lumea spirituală. Această lume poate rămâne inaccesibilă 
gândirii celei mai pătrunzătoare, spiritului ştiinţiiic cel 
mai desăvârşit, dacă sufletul nu reacţionează la faptele 
spirituale care ar vrea să pătrundă în el (sau la 
comunicarea acestor fapte). 


Înțelegerea cunoaşterii spirituale constituie o pregătire 
mai bună decât faptul de a fi într-o predispoziţie 
sufletească care se poate exprima prin formularea: „Prin 
gândire eu mă simt una cu cursul evenimentelor 
cosmice". Ceea ce are aici importanţă nu este atât 
valoarea abstractă a acestei gândiri, ci mai ales 
sentimentul unui efect dătător de viaţă, provenind din 
faptul că o astfel de gândire pătrunde cu forţa sa viaţa 
interioară şi se răspândeşte în ea (în viaţa interioară) ca 
un aer tare, venit din lumile spirituale. In cazul unei 
astfel de gândiri, esenţială este experienţa, nu 
cunoaşterea. Ea, gândirea, devine obiect de cunoaştere 
dacă a fost o dată prezentă în suflet cu o suficientă forţă 
de convingere. Pentru ca înţelegerea lumii spirituale cu 
fenomenele sale şi locuitorii săi să dea roade trebuie ca 
ea să fie mereu reanimată în suflet. Trebuie ca mereu, 
din nou, sufletul să se umple de ea, să nu-i permită decât 
ei să fie prezentă în el, excluzând toate celelalte gânduri, 
senzaţii, amintiri etc. Un astfel de mod de a te concentra 
cu totul asupra unei gândiri produce în suflet forţe care 
sunt răspândite în viaţa obişnuită; ea le consolidează în 
ea însăşi. Aceste forţe devin organele percepţiei lumii 
spirituale şi ale adevărurilor sale. 


Indicaţiile precedente ne permit să recunoaştem 
adevăratul procedeu al meditaţiei. Mai întâi se face 
efortul de a pricepe bine o idee susceptibilă a fi înţeleasă 
prin mijloacele pe care ni le oferă viaţa şi cunoaşterea 
obişnuită. Apoi ne adâncim în mai multe rânduri în 
această idee; ne contopim complet cu ea. Prin 
convieţuirea cu o gândire de acest gen se fortifică 
organismul sufletului. Procedeul meditaţiei a fost ilustrat 


printr-un exemplu extras din însăşi natura gândirii. Am 
ales acest exemplu deoarece este deosebit de fecund 
pentru meditaţie, deşi am fi putut ilustra procedeul în 
chestiune prin orice altă idee descoperită în modul arătat 
mai sus. 


Pentru dezvoltarea vieţii spirituale a celui ce meditează 
este deosebit de util să cunoaştem dispoziţia sufletului 
rezultată din oscilaţiile vieţii interioare pe care tocmai le- 
am menţionat. Pentru el acesta este mijlocul cel mai 
sigur de a simţi contactul cu lumea spirituală, contact 
născut nemijlocit şi imediat din meditaţia sa. Or, un astfel 
de sentiment este un rezultat sănătos al medi-taţiei şi el 
ar trebui să-şi radieze puterea sa asupra întregului 
conţinut al restului stărilor de veghe, totuşi nu în sensul 
persistenţei stării meditative, ci în sensul unei însufleţiri 
resimtite ca o influentă datorată meditatiei. Dacă starea 
meditativă s-ar extinde asupra vieţii zilnice ca o impresie 
continuă, ea ar tulbura caracterul natural al vieţii zilnice. 
Din aceasta rezultă că şi în momentele de meditaţie 
starea meditativă nu este destul de puternică şi nu este 
destul de pură. Meditaţia îşi arată adevăratele sale roade 
tocmai prin faptul că datorită caracterului său se 
deosebeşte de restul vieţii. 


De asemenea, acţiunea sa asupra vieţii este cu atât mai 
binefăcătoare cu cât este resimţită ca o stare de excepţie, 
care se ridică deasupra lumii întâmplătoare şi este net 
despărțită de existenta obisnuită. 

DESPRE CUNOAŞTEREA LUMII SPIRITUALE 


Un mijloc de a se înlesni înţelegerea rezultatelor ştiinţei 
oculte constă în a ne dirija facultăţile obişnuite ale 
sufletului asupra a ceea ce ne conduce la concepte 
capabile a fi extinse şi transformate astfel, încât să 
ajungem, încetul cu încetul, la fenomenele şi fiinţele lumii 
spirituale. Dacă nu avem răbdarea să alegem acest drum, 
este posibil să ne reprezentăm lumea spirituală ca prea 
asemănătoare cu lumea fizică sau sensibilă; mai mult, 
vom fi incapabili să ne facem o idee corectă despre spirit 


şi despre raporturile sale cu omul. 


Fenomenele şi fiinţele spirituale i se înfăţişează omului 
când sufletul său este pregătit să le perceapă, dar modul 
în care i se dezvăluie nu este cel al faptelor şi al fiinţelor 
fizice. Ne putem face o idee despre aceasta îndreptându- 
ne atenţia asupra naturii amintirii. Am fost, de exemplu, 
în urmă cu câtva timp, implicaţi într-un eveniment. La un 
moment dat acesta reapare din subconştient. Ştim că 
faptul corespunde unui eveniment real şi îl raportăm la 
el. Dar în momentul amintirii este prezentă numai 
imaginea-amintire dedusă din eveniment. Să ne 
reprezentăm acum apărând în suflet o imagine 
asemănătoare, este adevărat că o imagine-amintire, dar 
exprimând totuşi un conţinut străin sufletului, adică ceva 
ce nu provine din experienţele făcute anterior, şi vom 
înţelege cum începe să apară lumea spirituală într-un 
suflet corespunzător pregătit. 


Cine nu cunoaşte destul de bine legile lumii spirituale va 
obiecta mereu că aşa-zisele experienţe spirituale nu sunt 
altceva decât imagini-amintire, mai mult sau mai puţin 
distincte, considerate pe nedrept ca revelații ale lumii 
oculte. Trebuie admis că în acest domeniu nu este uşor 
să se distingă iluzia de realitate. Multe persoane îşi 
imaginează că au într-adevăr percepții ale lumii 
spirituale, în timp ce spiritul lor este preocupat de simple 
imagini-amintire. Pentru a fi cu totul la adăpost de 
greşeală, trebuie să fii informat asupra a ceea ce poate 
da naştere la iluzie. Aşa, de exemplu, un eveniment vizual 
fugitiv, care abia a atins conştienţa, poate reapărea mai 
târziu - chiar în întregime modificat - sub formă de 
imagine vie, şi aceasta, în lipsa unei amintiri exacte, va fi 
considerată ca o adevărată inspiraţie. 


Acesta şi încă alte multe motive explică foarte bine de ce 
cei care nu cunosc deloc metodele specifice ale ştiinţei 
oculte găsesc datele clarvederii extrem de discutabile. 
Dar dacă am vrea să ţinem riguros seama de ceea ce am 
spus despre dezvoltarea clarvederii în cartea mea 


Iniţierea, am ajunge totuşi să distingem, în acest 
domeniu, iluzia de adevăr. 


În această privinţă să ne fie permis să mai subliniem 
unele lucruri. Este adevărat că fenomenele spirituale se 
manifestă la început ca imagini; cu alte cuvinte, ele apar 
sub această formă din străfundurile sufletului, când el 
este pregătit corespunzător. Deci, e important să 
realizezi aprecierea corectă a acestor imagini. Pentru 
percepţia spirituală, ele nu au valoare decât atunci când 
nu pretind a se impune ca nişte realităţi în sine; altfel nu 
ar valora mai mult decât visele obisnuite. Trebuie să fie 
considerate ca niste semne, ca literele alfabetului. Când 
avem în faţa noastră litere, nu ne legăm de forma lor, ci 
le citim, pentru a şti ce vor să exprime. 


La fel cum nu este necesar să descriem literele care 
compun o scriere, imaginile care formează conţinutul 
clarvederii nu trebuie să fie înţelese pentru ele însele, ci 
ele îndeamnă sufletul să facă abstracţie de aparenţa lor şi 
să se concentreze asupra fenomenului sau fiinţei 
spirituale care se exprimă prin ele. 


Nimănui nu-i vine ideea să nege adevărul unei scrisori 
conţinând noutăţi inedite deoarece conţinutul este 
comunicat prin litere cunoscute de multă vreme. Ar fi tot 
aşa de deplasat să spui că imaginile clarvederii nu conţin 
decât imagini împrumutate din viaţa obişnuită. Elemente 
asemănătoare se găsesc şi în clarvedere, dar ceea ce este 
important pentru conştienţa cu adevărat clarvăzătoare 
nu sunt aceste împrumuturi din viaţa obişnuită, ci ceea 
ce exprimă imaginile. 


Prima menire a sufletului este de a se pregăti pentru a 
vedea apărând astfel de imagini în orizontul spiritual; dar 
trebuie, în plus, ca sufletul să cultive în sine instinctul de 
a nu se opri la imagini, ci să le raporteze cum trebuie la 
lumea suprasensibilă. Adevărata clarvedere nu constă 
numai în facultatea de a contempla în noi o lume de 
imagini, ci înainte de toate dintr-o altă facultate, 


comparabilă în lumea sensibilă cu aptitudinea de citire a 
unui text. 


Trebuie să începem prin a ne reprezenta lumea 
suprasensibilă ca găsindu-se cu totul în afara conştienţei 
obişnuite. Nimic din această conştienţă nu îi permite să 
intre în legătură cu lumea suprasensibilă. Datorită 
meditaţiei, forţele sufletului cresc, creând un prim 
contact cu lumea spirituală, ceea ce face ca imaginile 
despre care am vorbit să apară din valurile vieţii 
interioare. Ele formează un tablou, ţesut în întregime de 
suflet, deci de forţele pe care sufletul le-a dobândit în 
lumea sensibilă. În calitate de ansamblu de imagini, acest 
tablou nu conţine într-adevăr decât amintire. 


Pentru înţelegerea conştienţei clarvăzătoare, este bine să 
ne dăm seama, pe cât posibil, de toate acestea. Nu numai 
că ne vom apăra împotriva oricărei iluzii privind natura 
acestor imagini, dar vom obţine şi înţelegerea felului în 
care trebuie raportate imaginile la lumea suprasensibilă. 
Prin aceste imagini vom învăţa să citim în lumea 
spirituală. Este în natura lucrurilor ca prin senzațiile 
lumii sensibile să fim mult mai aproape de fiinţele şi 
fenomenele acestei lumi decât suntem de lumea 
suprasensibilă, prin imaginile conştienţei clarvăzătoare. 
Am putea spune chiar că asemenea imagini nu sunt la 
început decât ca o perdea pe care sufletul o aşază în faţa 
lumii suprasensibile, când simte stabilit contactul între el 
şi această din urmă lume. 


Trebuie să ne familiarizăm încetul cu încetul cu felul în 
care fenomenele oculte ating sufletul. Din experienţa 
spirituală va rezulta o interpretare din ce în ce mai 
corectă, o descifrare din ce în ce mai exactă a acestor 
fenomene. Dacă ele sunt deosebit de pregnante, este 
evident că nu pot proveni din imaginile-amintire din viaţa 
obişnuită. Din nefericire, la unii din cei care, pe drept sau 
pe nedrept, cred că au ajuns la convingeri precise asupra 
unor cunoştinţe suprasensibile găsim multe afirmaţii 
absurde. Câte persoane, pentru a fi convinse de 


realitatea reîncarnării, nu se grăbesc să raporteze la 
experienţele unei vieţi terestre anterioare anumite 
imagini care apar în sufletul lor! Ar trebui să nu fim 
încrezători când aceste imagini par să indice că vieţile 
precedente se aseamănă sub anumite raporturi cu viaţa 
actuală, sau că ele se manifestă astfel, încât viaţa actuală 
poate fi înţeleasă prin aceste aşa-zise vieţi anterioare. 
Când într-o veritabilă experienţă ocultă apare adevărata 
impresie a vieţii precedente sau a încarnărilor 
anterioare, aceasta este foarte diferită de tot ceea ce 
imaginaţia, dorinţele şi aspiraţiile orientate către viaţa 
actuală ar fi fost vreodată capabile sau dornice a le 
produce. Se poate întâmpla, de exemplu, ca impresia 
vieţii pământeşti precedente să ni se prezinte într-un 
moment al actualei vieţi în care este imposibil de a se 
compara facultăţile sau calităţile pe care le posedasem în 
această viaţă anterioară. Nu numai imaginile care se 
prezintă în timpul unor astfel de experienţe spirituale 
deosebit de importante sunt departe de a reaminti de 
faptele vieţii obişnuite, dar ele sunt în general atât de 
diferite, încât am fi incapabili să le concepem. Cu atât 
mai mult aşa stau lucrurile pentru impresiile adevărate, 
provenind din lumile cu totul transcendente. În 
consecinţă, este adesea de-a dreptul imposibil să ne 
formăm imagini derivând din viaţa obişnuită şi care să se 
refere la existenţa dintre vieţile terestre, adică la 
perioada dintre ultimul deces al omului din viaţa 
anterioară şi naşterea sa în viaţa actuală. În cazul acesta, 
poţi face experienţa că, în timpul perioadei trăite în 
lumea spirituală, s-au dezvoltat în noi simpatii şi înclinații 
complet opuse celor care sunt în curs de a se dezvolta în 
viaţa pământească. Recunoaştem că în viaţa 
pământească am fost adesea determinaţi să ne interesăm 
cu iubire de lucruri pe care le-am respins sau evitat în 
viaţa spirituală precedentă (între moarte şi naştere). Tot 
ceea ce ar putea să rezulte din experienţele obişnuite, 
sub formă de amintire, ar trebui să fie diferit de impresia 
primită prin adevărata percepţie ocultă. 


Cel ce nu cunoaşte profund ştiinţa ocultă va putea face 


întotdeauna obiecţii, chiar şi când descrierea pe care 
tocmai am făcut-o este corectă. El va putea spune: „Ei 
bine, da; eu iubesc un lucru. Natura omenească e 
complicată. În orice simpatie se amestecă şi o antipatie 
secretă. La un moment dat, apare antipatia şi eu o 
consider ca un fenomen prenatal, în timp ce, eventual, ea 
poate fi explicată în mod natural prin datele 
subconştientului". 


Trebuie recunoscut că, în general, o astfel de obiecţie 
este corectă în numeroase cazuri. Nu este uşor să 
dobândim cunoştinţele conştienţei clarvăzătoare în aşa 
fel, încât să fie la adăpost de orice obiecţie. Dar dacă este 
adevărat că un pretins clarvăzător poate să se înşele şi să 
raporteze un fapt al subconştientului la o experienţă 
spirituală prenatală, este tot atât de adevărat că 
disciplina ocultă conduce la o cunoaştere de sine însuşi 
de aşa natură, încât aceasta din urmă ajunge până la 
domeniul subconştientului şi se poate, din acest punct de 
vedere, să fie scutită de orice iluzie. Tot ce vrem să 
afirmăm aici este faptul că cunoştinţele noastre 
suprasensibile nu sunt adevărate decât cu condiţia ca în 
momentul când le elaborăm să facem distincţia între ceea 
ce provine din lumile suprasensibile şi ceea ce e pur şi 
simplu creat de propria noastră reprezentare. Dar 
familiarizându-ne cu lumile suprasensibile dobândim o 
asemenea facultate de discernământ, încât sfârşim prin a 
distinge, în acest domeniu, percepţia de iluzie, tot asa 
cum, în lumea fizică, putem distinge un fier încins pe 
care îl atingem cu mâna de un fier încins imaginar. 
DESPRE CORPUL ETERIC AL OMULUI ŞI DESPRE 
LUMEA ELEMENTARA 


Pentru a putea distinge lumea spirituală în toată 
realitatea ei şi deveni obiect de cunoaştere, omul trebuie 
să învingă anumite obstacole care se află în sufletul său 
şi care se opun, la început, la această cunoaştere. Aici 
este vorba de o sarcină deosebit de dificilă, deoarece 
aceste obstacole, fiind practic prezente în viaţa 
interioară, nu sunt percepute de conştienţa obişnuită. 


Aşa se face că sufletul, la început necunoscător al unei 
mari părţi a propriei sale vieţi, este pus în faţa necesităţii 
de a dobândi, puţin câte puţin, cunoaşterea de sine 
însuşi, precum şi aceea a fiinţelor şi evenimentelor lumii 
exterioare. 


Înainte de a fi recunoscută de suflet, lumea spirituală îi 
este acestuia cu totul străină, însuşirile lumii spirituale 
neavând nimic comun cu ceea ce rezultă din experienţele 
sufletului în lumea sensibilă. Prin urmare, pus în faţa 
lumii spirituale, sufletul ar putea să nu vadă decât 
neantul absolut. El ar putea avea impresia că priveşte în 
golul unui abis imens şi pustiu. Or, în străfundurile iniţial 
inconştiente ale sufletului există într-adevăr un asemenea 
sentiment. Fără a-şi da seama, sufletul este stăpânit de 
un sentiment care se aseamănă cu aversiunea sau cu 
teama. Dar ceea ce e important în viaţa sufletului nu e 
numai obiectul conştienţei, ci şi ce există în mod efectiv 
în el, fără ştirea lui. Dacă sufletul „respinge" pe cale 
intelectuală existenţa lumii spirituale, dacă încearcă să 
„demonstreze" că ea nu există, aceasta nu înseamnă că 
„motivele" pe care le invocă au o valoare intrinsecă în 
mod obligatoriu convingătoare, ci mai curând că el caută 
un fel de amăgire împotriva sentimentului amintit. În 
realitate, nu negăm lumea spirituală şi posibilitatea de a 
ajunge la cunoştinţe transcedentale deoarece suntem în 
stare să dovedim „nonexistenţa" ei, ci fiindcă dorim să ne 
pătrundem de gânduri care să ne scăpe de „teama lumii 
spirituale". Nu ne putem elibera de această dorinţă de a 
avea un anesteziant materialist împotriva „fricii de lumea 
spiritului" decât cu condiţia să conştientizăm existenţa 
vieţii sufletului aşa cum am descris-o. „Materialismul" ca 
„fenomen de spiritofobie" este un capitol important al 
psihologiei. 


O dată reuşite eforturile de a pătrunde în realitatea 
spiritului, când am înţeles că evenimentele şi fiinţele 
lumii sensibile nu sunt altceva decât expresia exterioară 
a evenimentelor şi fiinţelor suprasensibile sau spirituale, 
„frica de lumea spiritului" nu ne mai sperie. Această 


înţelegere apare deja în momentul în care vedem cum 
corpul omului, obiect de percepţie sensibilă şi, de 
asemenea, singurul obiect pentru studiul ştiinţific, este 
expresia unui corp subtil, suprasensibil (corpul eteric), în 
care corpul sensibil (sau fizic) este ca un sâmbure mai 
dens în interiorul unui nor. 


Corpul eteric este al doilea organism al entității 
omeneşti. El formează baza vieţii corpului fizic. Or, în 
ceea ce priveşte corpul său eteric, omul nu este separat 
de lumea exterioară în aceeaşi măsură în care este 
separat corpul său fizic de lumea exterioară fizică. Prin 
lume exterioară, când este vorba de corpul eteric, nu 
trebuie înteleasă lumea exterioară fizică, obiect al 
percepţiei sensibile, ci o ambianţă spirituală tot atât de 
suprasensibilă în raport cu lumea fizică cât este corpul 
eteric al omului în raport cu corpul său fizic. În calitate 
de fiinţă eterică, omul se află într-o lume eterică 
(elementară). 


Când omul devine conştient de faptul real, dar ignorat de 
el în viaţa obişnuită, că în calitatea sa de fiinţă eterică se 
află într-o lume elementară, această conştienţă este cu 
totul alta decât cea din viaţa obişnuită. Ea apare în cazul 
clarvederii. Clarvăzătorul cunoaşte ce există în 
componenţa vieţii, dar este ascuns pentru conştienţa 
obişnuită. În conştienţa sa obişnuită, omul se numeşte pe 
sine însuşi „eu", denumind astfel fiinţa care este 
reprezentată de corpul său fizic. În lumea simţurilor un 
suflet sănătos se recunoaşte pe sine datorită faptului că 
se percepe pe sine însuşi ca o fiinţă distinctă de restul 
universului: Sănătatea sufletului ar fi alterată dacă omul 
ar considera ca făcând parte din „eul" său evenimente 
sau fiinţe ale lumii exterioare. In calitate de om, el îşi dă 
seama că trăieşte; ca fiinţă eterică în lumea elementară 
situaţia este alta. Aici „eul" propriu se amestecă cu 
anumite fenomene şi anumite fiinţe ale anturajului. 
Trebuie ca fiinţa omenească eterică să se regăsească pe 
ea însăşi într-o lume interioară aşa cum suntem obişnuiţi 
să o considerăm în viaţa curentă. În lumea elementară 


există forţe, evenimente şi fiinţe care, deşi într-un anumit 
sens aparţin de „lumea exterioară", sunt totuşi solidare 
cu „eul". In calitate de fiinţă eterică, omul este pătruns 
de subsţania elementară care îl înconjoară. În lumea 
fizică sau sensibilă suntem atât de uniţi cu gândurile 
noastre, încât putem să le considerăm ca făcând parte 
din „,eu". Forţele şi fenomenele mediului ambiant 
înconjurător eteric pătrund tot atât de intim în 
organismul eteric al omului ca şi gândurile în organismul 
fizic. Dar ele nu se comportă ca gândurile, trăiesc cu şi în 
suflet ca nişte fiinţe. Rezultă că cunoaşterea ocultă cere o 
forţă interioară superioară celei care îi permite sufletului 
să se menţină independent faţă de unele gânduri. 
Pregătirea pentru adevărata clarvedere constă în 
principal într-o întărire a sufletului, astfel încât 
individualitatea lui să fie nu numai garantată în raport cu 
gândurile, dar să fie de asemenea garantată şi în raport 
cu forţele şi fiinţele lumii elementare, care apar în 
conştienta sa ca făcând parte din el însuşi. 


Forţa care îi permite sufletului să se menţină 
independent în lumea elementară se află în viaţa 
omenească obişnuită. Sufletul nu ştie la început nimic de 
această forţă, dar o posedă. Pentru a deveni conştient de 
ea, el trebuie să se pregătească pentru aceasta, să-şi 
însuşească această forţă interioară, care se dobândeşte 
în timpul pregătirii pentru clarvedere. Cât timp omul nu 
se decide să elaboreze în sufletul său această forţă 
interioară, el are o frică explicabilă să recunoască 
existenţa lumii spirituale care îl înconjoară şi în mod 
inconştient recurge la iluzia că lumea spirituală nu există 
sau cel puţin că nu poate fi cunoscută. Această iluzie îl 
eliberează de frica instinctivă că o lume spirituală 
exterioară şi reală poate pune stăpânire pe „eul" său, 
absorbind sau inhibând individualitatea sa. 


A-ti da seama de realitatea descrisă mai sus, înseamnă a 
recunoaşte existenţa unei fiinţe omeneşti eterice „în 
spatele" omului fizic sau sensibil şi cea a unei lumi 
suprasensibile eterice (elementare) în spatele lumii 


materiale. 


În lumea elementară, conştienţa clarvăzătoare întâlneşte 
o realitate autonomă până la un anumit punct, aşa cum 
conştienţa fizică găseşte în lumea sensibilă gânduri care 
nu se menţin prin ele însele şi sunt ireale. 
Familiarizându-ne cu această lume elementară, ajungem 
să ne dăm seama de legăturile care unesc acele fiinţe mai 
mult sau mai puţin autonome. Aşa cum diferitele membre 
ale corpului fizic, considerate separat, au autonomia lor 
relativă, însă nu sunt totuşi decât părţile aceluiaşi 
ansamblu, care este organismul fizic, tot aşa i se prezintă 
conştienţei oculte fiinţele individuale ale lumii 
elementare ca fiind componentele vii ale unui mare corp 
spiritual, care sfârşeşte prin a fi recunoscut ca fiind 
corpul elementar (suprasensibil) al pământului. 


Progresul clarvederii este rodul unei cunoaşteri mai 
intime a lumii elementare. Această lume este însufleţită 
de fiinţele cele mai diferite. Cel mai bun mijloc de a 
exprima mişcarea acestor forţe reale este redarea 
particularităţilor lor multiple prin imagini. Există aici 
fiinţe care au afinități cu tot ceea ce tinde spre durată, 
spre fixitate, spre gravitație. Le putem considera „suflete 
ale pământului". (Şi dacă, lăsând la o parte orice vanitate 
intelectuală, nu ne temem că am recurs la o imagine 
destinată pur şi simplu să interpreteze realitatea, le 
putem numi „gnomi".) Se găsesc, de asemenea, şi fiinţe 
care, datorită complexităţii lor, pot fi numite sufletele 
aerului, ale apei şi ale focului. 


Apar apoi şi alte entităţi. Acestea au aparenţa de fiinţe 
elementare, totuşi în esenţa lor elementară rezidă ceva 
superior substanţei lumii eterice. Dar trebuie să 
recunoastem că suntem incapabili să pătrundem 
adevărata natură a acestor fiinţe cu ajutorul gradului de 
clarvedere care este suficient pentru lumea elementară, 
tot aşa cum nu putem înţelege adevărata natură a omului 
prin simpla conştienţă fizică. 


Fiinţele care în limbaj metaforic pot fi numite suflete ale 
pământului, ale apei, ale aerului şi ale focului, au 
activitatea lor în interiorul corpului eteric al pământului. 
Aici ele au misiunea lor. Fiinţele superioare despre care a 
fost vorba au, dimpotrivă, o activitate care depăşeşte 
sfera pământească. Dacă învăţăm să le cunoaştem mai 
bine, datorită experienţei oculte, ne ridicăm 
spiritualiceşte cu conştienţa noastră dincolo de sfera 
pământească. Vedem atunci cum s-a format pământul 
dintr-un alt pământ, anterior, şi cum germenii spirituali 
care se dezvoltă acum în el vor permite în viitor naşterea 
unui fel de „nou pământ". În lucrarea mea Știința ocultă 
am explicat de ce s-ar putea numi lumea care ne-a 
precedat „vechea Lună" şi „Jupiter" cea către care se 
îndreaptă evoluţia pământească. Esenţialul este de a 
vedea în „vechea Lună" o lume de mult dispărută, a cărei 
transformare a dus la apariţia pământului actual, şi, în 
sens spiritual, în „Jupiter" o lume viitoare, către care 
tinde lumea pământească. 

REZUMATUL AFORISMELOR PRECEDENTE 


Omul fizic are ca substrat o entitate eterică omenească 
de natură foarte subtilă. Aceasta din urmă trăieşte într-o 
lume elementară, aşa cum omul fizic trăieşte într-o lume 
fizică. Lumea exterioară elementară alcătuieşte corpul 
eteric suprasensibil al pământului. Ea este produsul unei 
transformări, a unei lumi dispărute (lumea Lunii) şi apare 
ca o etapă pregătitoare a unei lumi viitoare (lumea 
Jupiter). Din cele spuse rezultă că putem considera omul 
constituit astfel: 


1. Corpul fizic din interiorul lumii fizice. Prin el omul 
obţine cunoaşterea „eului" său individual. 


2. Corpul eteric (subtil) din interiorul lumii elementare. 
Prin el omul se recunoaşte ca component al corpului 
eteric al pământului şi prin aceasta, în mod indirect, ca 
component al celor trei stadii planetare succesive. 


DESPRE REÎNCARNARE ŞI KARMA; DESPRE CORPUL 
ASTRAL AL OMULUI 

ŞI DESPRE LUMEA SPIRITUALĂ. DESPRE FIINȚELE 
ARHIMANICE 


Sufletului îi vine foarte greu să recunoască faptul că în 
viaţa psihică a omului există un element tot atât de străin 
conştienţei sufletului ca şi ceea ce noi numim lumea 
exterioară în sensul obişnuit al cuvântului. El se revoltă 
în mod inconştient împotriva unui asemenea fapt care 
pare că îi ameninţă propria existenţă şi îşi întoarce 
instinctiv privirea spirituală de la el. Este adevărat că, în 
mod teoretic, ştiinţa modernă admite o asemenea stare 
de lucruri, dar aceasta nu înseamnă că a fost sesizată în 
toată profunzimea sa şi că este convinsă de ea. Dacă 
conştienţa ajunge la recunoaşterea acestui fapt, ea învaţă 
atunci să distingă în organismul sufletesc un sâmbure 
interior care are o realitate independentă de tot ce în 
sufletul conştient este obiect de evoluţie între naştere şi 
moarte. Conştienţa ajunge să recunoască în străfundurile 
sale existenţa unei fiinţe reale a cărei creaţie se simte ea 
însăşi. Şi conştienţa simte că şi corpul, suportul acestei 
conştienţe, derivă, de asemenea, din ea cu toate forţele şi 
calităţile sale. Cu cât sufletul se familiarizează cu viaţa 
ocultă, cu atât mai mult simte maturizându-se în el o 
forţă spirituală care se sustrage influențelor vieţii 
conştiente. El simte cum această fiinţă interioară, în 
cursul vieţii dintre naştere şi moarte, devine din ce în ce 
mai puternică şi autonomă. Înţelege că, în limitele vieţii 
dintre naştere şi moarte, această entitate (profundă) se 
comportă faţă de viaţă în totalitatea ei ca sămânţa faţă de 
planta în sânul căreia se dezvoltă; dar sămânţa plantei 
este o fiinţă fizică, în timp ce germenele sufletului este o 
fiinţă spirituală. 


Aprofundând această experienţă ocultă, ajungem să ne 
convingem de realitatea încarnărilor succesive ale omului 
pe pământ. Sufletul înţelege că în sâmburele său interior, 
într-un anumit fel independent de el, poartă germenele 
unei noi vieţi omeneşti. El poate simţi că acest germene 


este purtătorul roadelor vieţii prezente, atunci când, în 
lumea spirituală de după moarte, participă la condițiuni 
de viaţă pur spirituale, care îi lipseau în timpul existenţei 
pământeşti. 


Încarnarea actuală este deci rezultatul unui lung proces 
anterior. Un germene dezvoltat de suflet şi maturizat, 
după moarte, într-o lume pur spirituală intră prin naştere 
într-o nouă viaţă pământească, aşa cum sămânţa unei 
plante se transformă într-o nouă plantă după ce, 
desprinsă de vechea plantă, parcurge un anumit timp o 
existenţă diferită. 


Datorită exerciţiilor pregătitoare la care se supune 
sufletul, el realizează că în cursul unei vieţi omeneşti se 
dezvoltă un germene autonom, care transmite roadele 
acestei vieţi vieților următoare. Din valurile vieţii 
interioare apare un al doilea „eu" concomitent în imagine 
şi în esenţă, şi care se manifestă ca o fiinţă distinctă: el îi 
apare fiinţei pe care o consideram mai înainte ca fiind 
„eul" nostru independent şi superior. Acest „eu" superior 
este inspiratorul celui dintâi „eu". Sub forma primului 
„eu", omul se va contopi în această fiinţă superioară, 
izvor de inspiraţie. 


Pentru conştienţa clarvăzătoare, conştienţa obişnuită 
este prezentă, deşi fără să o ştie, în experienţele pe care 
le-am descris mai sus. Sufletul omenesc, ca să se menţină 
intact, nu numai în faţa unei lumi spirituale exterioare cu 
care se contopeşte, dar şi în faţa unei entităţi spirituale 
care este superioară sufletul însuşi, totuşi în afară de 
ceea ce în lumea simţurilor trebuie să simtă în mod 
necesar „eul" său, trebuie să se întărească. Modul în care 
apare „eul" superior, simultan în imagine şi în esenţă, din 
meandrele sufletului variază în funcţie de diferitele 
individualităţi omeneşti. (În dramele mele esoterice: 
Poarta iniţierii, Încercarea sufletului, Păzitorul 
Pragului şi Trezirea sufletelor, am încercat să arăt 
cum se ridică la experienta „eului" superior diferite 
individualităţi omeneşti.) 


Or, chiar dacă sufletul nu ştie în conştienţa sa obişnuită 
despre faptul că este inspirat de „celălalt eu", nu 
înseamnă că procesul este mai puţin prezent în 
străfundurile sufletului; numai că această influenţă nu 
constă în gânduri sau vorbe interioare, ci se face simțită 
prin acţiuni sau evenimente. „Celălalt eu" este cel ce 
conduce sufletul spre fapte deosebite ale destinului său şi 
care trezeşte în el facultăţi, aspirații, aptitudini etc. 


Acest „celălalt eu" se afirmă activ în totalitatea destinului 
unei vieţi omeneşti. El însoţeşte „eul" - care este supus 
între naştere şi moarte condiţiilor lui proprii - şi 
modelează viaţa omenească cu toate evenimentele care 
sunt pentru el subiect de bucurie, educare sau de durere. 
Conştienţa sa clarvăzătoare, contopindu-se cu acest 
„celălalt eu", numeşte „eu" totalitatea destinului, aşa cum 
omul fizic numeşte „eu" propria sa fiinţă fizică. Ceea ce în 
terminologia orientală se cheamă „karma" sfârşeşte prin 
a face un tot cu „celălalt eu", cu „eul spiritual". Viaţa 
unui om apare ca inspirată de propria sa entitate 
permanentă, care se menţine pe parcursul mai multor 
vieţi, iar aceasta se produce astfel, încât destinele unei 
încarnări rezultă din experienţele pământeşti precedente. 


Deci, omul învaţă să se cunoască pe sine ca o „altă 
fiinţă", care nu există în lumea sensibilă şi nu se exprimă 
în această lume decât prin efectele sale. Conştienţa sa 
pătrunde astfel într-un domeniu care, în raport cu lumea 
elementară, poate fi numit lumea spirituală. 


Atât timp cât conştienţa trăieşte la nivelul acestei lumi, 
ea se găseşte cu totul în afara cercului de evenimente şi 
experienţe din lumea sensibilă. Ea contemplă din înaltul 
unei alte lumi, a aceleia pe care, într-un anumit fel, a 
părăsit-o. Dar ea recunoaşte că în calitate de fiinţă 
omenească aparţine acestor două lumi. Conştienţa 
consideră că lumea simţurilor nu este decât o imagine a 
lumii spirituale reflectată ca într-o oglindă, deşi aşa-zisa 
imagine nu reflectă numai evenimentele şi fiinţele lumii 


spirituale, ci este animată de o viaţă care-i este proprie. 
Este ca şi cum cineva, privindu-se într-o oglindă, ar 
observa că imaginea sa este însufleţită de o viaţă proprie. 


Sufletul învaţă atunci să cunoască fiinţele spirituale care 
sunt izvorul acestei vieţi proprii a imaginii. El vede că 
aceste fiinţe au părăsit scena lumii spirituale din care 
derivă, pentru a-şi desfăşura activitatea în lumea 
sensibilă. Aşadar, sufletul se află în faţa a două lumi care 
acţionează una asupra celeilalte: lumea spirituală, pe 
care o putem numi lumea superioară, şi lumea simţurilor, 
pe care o vom numi lumea inferioară. 


Pentru a cunoaşte în lumea inferioară fiinţele spirituale 
pe care le-am caracterizat mai sus, trebuie într-un anumit 
fel să transferăm punctul nostru de vedere în lumea 
superioară. Printre fiinţele spirituale care populează 
lumea spirituală există unele prin acţiunea cărora lumea 
sensibilă îi apare omului ca fiind alcătuită dintr-o materie 
densă. Sufletul recunoaste că toată materia este într- 
adevăr spirituală şi că activitatea fiinţelor amintite constă 
în a condensa, a durifica, a materializa elementul 
spiritual al lumii sensibile. Dacă vrem să dăm acestor 
fiinte un nume adecvat experienţei oculte, trebuie, deşi în 
prezent anumite nume sunt puţin apreciate, să le numim 
fiinţe ahrimanice. Adevăratul domeniu al fiinţelor 
arhimanice este regnul mineral. Aici ele îşi revelează în 
mod plenar adevărata natură. În regnul vegetal şi în 
regnurile superioare ale naturii, activitatea lor este 
diferită. Pentru a le înţelege activitatea trebuie să ţinem 
seama de legile lumii elementare. Lumea elementară, 
văzută din regiunile spirituale, apare ca o reflectare a 
acestor regiuni. Dar imaginea reflectată în lumea 
elementară nu este tot atât de însufleţită de viaţă proprie 
ca cea a lumii fizice. Fiinţele spirituale de natură 
ahrimanică sunt mai puţin active în lumea elementară 
decât în lumea sensibilă. Totodată, din lumea elementară 
emană, între altele, activitatea fiinţelor ahrimanice, care 
se exprimă prin distrugere şi moarte. Se poate spune 
chiar că, pentru regnurile superioare ale naturii, fiinţelor 


ahrimanice le incumbă misiunea de a aduce moartea. În 
măsura în care moartea aparţine de ordinea necesară a 

lucrurilor, activitatea fiinţelor ahrimanice este conformă 
cu această ordine. 


Observând din înaltul lumii spirituale activitatea fiinţelor 
ahrimanice în lumea inferioară se mai remarcă şi altceva. 
Datorită faptului că fiinţele ahrimanice au lumea 
spirituală drept câmp de acţiune, ele nu sunt supuse 
legilor care le guvernează forţele, dacă îşi exercită 
activitatea în lumea superioară din care sunt originare. 
În lumea inferioară, fiinţele arhimanice aspiră la 
independenţă, pe care nu ar putea s-o dobândească 
niciodată în lumea superioară. Aceasta se manifestă în 
particular în influenţa lor asupra omului, care, în lumea 
sensibilă, reprezintă regnul cel mai înalt al naturii. Ele ar 
vrea să individualizeze viaţa sufletului, să confere 
independenţă activităţilor sufletului care sunt legate de 
lumea simţurilor, să le dezrădăcineze din lumea 
spirituală şi să le încorporeze în întregime propriei lumi. 
Ca suflet gânditor, omul îşi trage originile din lumea 
superioară. Sufletul gânditor, devenit clarvăzător, 
pătrunde în această lume superioară. Gândirea, care se 
desfăşoară în lumea sensibilă de care este legată, se află 
sub influenţa fiinţelor ahrimanice, care ar vrea într-un 
anumit fel s-o permanentizeze în această lume. În timp 
ce, prin forţele lor, fiinţele ahrimanice aduc moartea, ele 
ar vrea să smulgă de la moarte sufletul gânditor, 
mărginindu-se la a distruge celelalte forţe vitale ale 
omului. Conform intenţiei lor, doar forţa gândirii 
omeneşti ar trebui să dăinuiască în lumea sensibilă şi să 
îmbrace o formă de existenţă care să se apropie din ce în 
ce mai mult de ceea ce este ahrimanic în natură. 


În lumea inferioară, ceea ce a fost descris mai sus nu se 

manifestă decât prin efectele sale. Omul poate aspira să- 
şi penetreze sufletul său gânditor cu forţele care-i dau o 

certitudine vie despre lumea spirituală. Dar el poate, tot 
aşa de bine, să-şi abată sufletul său gânditor de la aceste 
forţe şi să-şi folosească gândirea în unicul scop de a 


înţelege lumea sensibilă. Tentaţia de a acţiona în acest 
fel vine de la fortele ahrimanice. 
DESPRE CORPUL ASTRAL ŞI DESPRE FIINȚELE 
LUCIFERICE. 
DESPRE NATURA CORPULUI ETERIC 


Există o altă specie de fiinţe spirituale care, din înaltul 
lumii spirituale, pot fi bine observate în lumea fizică şi, 
de asemenea, în lumea elementară, aceste lumi 
constituind câmpul de acţiune adoptat de ele; fiinţele 
spirituale menţionate încearcă să elibereze complet 
sufletul senzaţiei, cu alte cuvinte, scopul lor este de a-l 
spiritualiza în întregime. Viaţa în lumea simţurilor ţine de 
ordinea cosmică. Trăind în lumea sensibilă, sufletul 
parcurge o evoluţie care este legată chiar de condiţiile 
existenţei sale. Faptul că el pătrunde în acest domeniu 
fizic se datorează activităţii fiinţelor pe care începem a le 
cunoaşte în lumea superioară (fiinţele ahrimanice). 
Acestei activităţi i se opun fiinţele care ar vrea să 
îndepărteze sufletul care simte de legile existenţei 
sensibile. Le vom numi fiinte Juciferice. 


Aşadar, fiinţele luciferice sunt, într-un anumit fel, mereu 
la pândă în lumea sensibilă, pentru a extrage din ea tot 
ce ţine de sufletul senzaţiei şi a-l încorpora unui domeniu 
cosmic corespunzător naturii lor. Văzută din lumea 
superioară, activitatea fiinţelor luciferice se manifestă şi 
în lumea elementară. Ele ar vrea să-şi rezerve aici (în 
lumea elementară) o zonă de forţe care, conform 
intenţiilor lor, nu ar fi atinsă de gravitația lumii sensibile, 
deşi fiinţele lumii superioare le-a predestinat să fie 
înglobate în lumea sensibilă. Aşa cum fiinţele ahrimanice 
nu şi-ar depăşi nicidecum sfera lor, exercitându-şi din 
când în când activitatea distructivă asupra existenţei 
clădite pe ordinea cosmică, de asemenea, fiinţele 
luciferice ar rămâne în limitele propriului lor regn, dacă 
s-ar mulţumi să străbată sufletul raţiunii cu ajutorul unor 
forţe care să le ridice deasupra evenimentelor lumii 
sensibile, ca fiinţe libere şi independente. Dar fiinţele 
luciferice ies din domeniul lor, vrând să creeze, faţă de 


ordinea generală a lumii superioare, un regn spiritual 
aparte, fapt pentru care caută să transforme sufletele în 
lumea sensibilă. 


Acţiunea fiinţelor luciferice în lumea sensibilă se poate 
evidenția în două modalităţi diferite. Pe de o parte, 
datorită lor omul se poate entuziasma în faţa vieţii 
materiale. Ceea ce-l bucură, ceea ce-l fortifică pe om nu 
provine numai din lumea sensibilă. El este capabil să se 
bucure, să se entuziasmeze la vederea unei frumuseți 
care depăşeşte sensibilul. Sub acest aspect, activitatea 
luciferică apare ca o cooperare la ceea ce a produs 
civilizaţia cel mai remarcabil, în special din punct de 
vedere al artei. În acest fel, omul poate trăi liber în 
gândire. El poate desfăşura o activitate creatoare care se 
ridică deasupra lumii sensibile; poate filosofa asupra 
lucrurilor. 


Pe de altă parte, exagerarea forţelor luciferice din suflete 
este sursa multor exaltări şi a multor perturbații, care se 
manifestă în anumite activităţi ale sufletului, când acesta 
nu ţine seama de legile ordinii cosmice. A vrea să 
filosofezi fără o cunoastere solidă a bazelor ordinii 
cosmice, a te învălui egoist într-o țesătură de 
reprezentări arbitrare, a insista în exces asupra opiniei 
personale, iată reversul medaliei activităţii luciferice. 


Prin „celălalt eu" al său, sufletul omenesc aparţine lumii 
superioare. Dar el aparţine deopotrivă şi fiinţelor lumii 
inferioare. Conştienţa clarvăzătoare se cufundă în mod 
conştient în lumea superioară, dacă a trecut în acest scop 
prin pregătirea necesară. Dar pentru conştienţa 
clarvăzătoare prin aceasta nu se schimbă starea de 
lucruri; ea dobândeşte, în plus, doar cunoaşterea a ceea 
ce poate deveni realitate pentru orice suflet omenesc. 


Orice suflet omenesc aparţine lumii superioare şi atât 
timp cât omul trăieşte pe pământ el e reunit cu un corp 
supus legilor lumii sensibile, dar şi cu un corp subtil, 
eteric, care se alimentează din viaţa lumii elementare. 


Forţele ahrimanice şi cele luciferice acţionează atât în 
corpul fizic cât şi în corpul eteric. Aceste forţe sunt de 
natură spirituală, suprasensibilă. 


În măsura în care sufletul omenesc trăieşte în lumea 
superioară, el este, să spunem aşa, o fiinţă astrală. 
Această denumire se justifică din mai multe considerente, 
între altele şi pentru faptul că fiinta astrală a ornului nu 
este supusă legilor naturale pământeşti, ci acelora care 
guvernează lumea astrelor. Aşadar, în afară de corpul 
fizic sensibil şi de corpul eteric subtil, mai avem şi corpul 
astral al omului. Dar trebuie ţinut seama de următoarele: 
raportat la adâncurile fiinţei sale, corpul astral al omului 
îşi are rădăcina în lumea superioară, adevăratul său 
domeniu spiritual. Acolo el este o fiinţă asemănătoare cu 
fiinţele care au drept câmp de acţiune această lume 
spirituală. În măsura în care lumile elementară şi fizică 
sunt reflectări ale lumii spirituale, corpul eteric şi cel 
fizic trebuie, de asemenea, considerate ca reflectări ale 
fiinţei astrale a omului. Dar aceste corpuri; eteric şi fizic, 
se află sub influenţa forţelor care provin de la fiinţele 
luciferice şi ahrimanice. Acestea fiind de origine 
spirituală, este normal ca, în lumea corpului fizic şi a 
celui eteric, să întâlnim şi o fiinţă astrală a omului. 
Cineva care este destul de avansat pentru a percepe 
imaginile care se prezintă privirii clarvăzătoare, dar nu 
suficient pentru a le şi interpreta, poate uşor să confunde 
ceea ce vine din corpul fizic şi din cel eteric cu corpul 
astral însuşi. Totuşi, acest „corp astral" este acel element 
al fiinţei omeneşti care nu e guvernat de legile la care 
omul e supus în cadrul ordinii cosmice. 


În acest domeniu, confuzia şi haosul sunt cu atât mai 
periculoase cu cât, la început, conştienţa omenească 
obişnuită nu poate avea nici o cunoştinţă privind fiinţa 
astrală a sufletului. Această cunoaştere nu poate fi nici 
măcar parţial atinsă pe primele trepte ale clarvederii 
oculte. Ea este atinsă când omul devine conştient de el 
însuşi în corpul său eteric. El percepe imaginile reflectate 
ale „celuilalt eu" al său şi ale lumii superioare căreia îi 


aparţine, percepe deci reflectarea eterică a corpului său 
astral, cu ajutorul fiinţelor luciferice şi ahrimanice de 
care acest corp este străbătut. 


În aforismele următoare vom vedea că „eul" pe care omul 
îl consideră în viaţa obişnuită ca adevărata sa fiinţă nu 
este „adevăratul său eu", ci reflectarea „adevăratului eu" 
în lumea fizică sensibilă. Aşa se face că în clarvederea 
eterică reflectarea eterică a corpului astral poate da 
iluzia „adevăratului corp astral". Pătrunzând mai mult în 
lumea superioară, conştienţa clarvăzătoare reuşeşte să 
înţeleagă modul în care se reflectă lumea superioară în 
lumea inferioară văzută de om. În cazul acesta se 
dovedeşte că în primul rând corpul eteric, subtil, aşa cum 
îl posedă omul în încarnarea prezentă, nu este, în 
realitate, imaginea reflectată a ceea ce-i corespunde în 
lumea superioară. El este o imagine reflectată, 
transformată prin activitatea fiinţelor luciferice şi 
ahrimanice. Datorită naturii fiinţei pământeşti în care 
aceste fiinţe sunt active, esenţa originar-spirituală a 
corpului eteric este în imposibilitate de a se reflecta 
perfect în omul pământesc. Dacă conştienţa 
clarvăzătoare pătrunde dincolo de pământ, până într-o 
sferă în care este posibilă această reflectare perfectă de 
tip originar a corpului eteric, trebuie ca ea să urce nu 
numai dincolo de starea pământească actuală, ci chiar 
dincolo de starea anterioară a acestuia, respectiv dincolo 
de starea lunară, până într-un trecut foarte îndepărtat. 
Numai aşa se înţelege cum s-a format pământul actual 
din starea lunară, iar aceasta din urmă din starea solară. 
În lucrarea mea Știința ocultă am dezvăluit temeiurile 
care justifică denumirea de „stare solară". Pământul 
actual a trecut deci o dată printr-o stare solară, care a 
cedat apoi locul unei stări lunare. Numai după aceea ela 
devenit „pământ". Pe durata stării solare, corpul eteric al 
omului constituia o reflectare pură a evenimentelor şi 
fiinţelor spirituale ale lumii din care el este originar. 
Conştienţa clarvăzătoare îşi dă seama că esenţa acestor 
fiinţe e înţelepciunea pură. Se poate deci spune că, pe 
durata perioadei solare a pământului, într-un trecut 


extrem de îndepărtat, omul şi-a încorporat corpul eteric 
ca reflectare pură a Spiritelor înţelepciunii cosmice. În 
timpul epocilor „lună" şi „pământ" care au urmat, corpul 
eteric s-a - transformat şi a devenit ceea ce este în om în 
prezent. 

REZUMATUL AFORISMELOR PRECEDENTE 


Omul poartă în sine un nucleu de substanţă sufletească 
aparţinând unei lumi spirituale. Acest nucleu este fiinţa 
omenească permanentă care parcurge încarnările 
succesive. În fiecare încarnare el se dezvoltă, reuşind să- 
şi formeze o fiinţă autonomă în cadrul conştienţei 
obişnuite. După fiecare moarte fizică el ia cunoştinţă de 
sine însuşi într-o lume pur spirituală şi, după un timp 
convenabil, reapare într-o nouă viaţă, îmbogăţit cu 
rezultatele încarnărilor precedente. Prin acţiunea care 
emană de la fiinţa eternă, acest nucleu permanent este 
inspiratorul destinului omului, în sensul că o viaţă 
pământească apare ca o continuare, conform ordinii 
cosmice, a existenţelor care au precedat-o. 


Această fiinţă eternă este omul însuşi; el trăieşte în 
această fiinţă ca într-un „alt eu". Prin acest „celălalt eu" 
omul trăieşte într-un corp fizic şi în unul eteric. La fel 
cum mediul corpului fizic e lumea fizică şi cel a corpului 
eteric e lumea elementară, mediul corpului astral e 
lumea spirituală. 


Fiinţele care sunt de acelaşi fel şi au aceeaşi origine ca 
„celălalt eu" al omului se manifestă în lumile fizică şi 
elementară ca forţe ahrimanice şi luciferice. Prin 
acţiunea lor, legăturile corpului astral al omului cu fizicul 
şi etericul devin inteligibile. 


Sursa originară a corpului eteric trebuie să fie căutată 
într-o stare foarte veche a pământului, pe care o numim 
starea solară. Conform celor menţionate mai sus, omul 
poate fi considerat, schematic, în felul următor: 


I. Corpul fizic din ambianța fizică sensibilă. Datorită lui 


omul se recunoaşte ca un „eu" individual. 


II. Corpul eteric (subtil) din ambianța elementară. Prin el 
omul se recunoaşte ca membru al corpului eteric al 
pământului şi în mod indirect ca component a trei stări 
planetare succesive. 


III. Corpul astral într-o ambianţă pur spirituală. Prin el 
omul este un component al lumii spirituale care se 
reflectă în lumile elementară şi fizică. În el se află 
„celălalt cu" al omului, care se exprimă în vieţile 
pămâneşti succesive. 


DESPRE „PĂZITORUL PRAGULUI" ŞI DESPRE CÂTEVA 
PARTICULARITAŢI ALE CONŞTIENŢEI 
CLARVAZATOARE 


Prin experienţele pe care le face în lumea sensibilă, omul 
se află în afara lumii spirituale, lume în care, aşa cum am 
văzut, îşi are rădăcinile fiinţa sa. Ne dăm seama de 
importanţa acestor experienţe (din lumea sensibilă) 
pentru fiinţa omenească, dacă ne gândim că atunci când 
pătrunde în lumile suprasensibile conştienţa 
clarvăzătoare necesită o consolidare a aceloraşi forţe ale 
sufletului din lumea sensibilă. Dacă această consolidare îi 
lipseşte, sufletul simte o anumită teamă de a intra în 
lumea suprasensibilă şi, pentru a-şi amâna intrarea, 
recurge la „dovezi", „demonstrând" imposibilitatea unei 
asemenea intrări. 


Dimpotrivă, dacă sufletul se simte destul de puternic 
pentru a pătrunde în lumea spirituală şi dacă, după 
aceea, se simte în posesia unor forţe suficient de 
puternice pentru a se menţine în această lume ca o fiinţă 
autonomă, capabilă să intre în contact conştient nu 
numai cu gânduri, ci şi cu fiinţe - aşa cum trebuie să o 
facă în lumea elementară şi în lumea spirituală -, îşi dă 
seama că nu poate dobândi aceste forţe decât trecând 
prin lumea sensibilă, trecere care corespunde unei 
necesităţi a evoluţiei cosmice. 


Această înţelegere rezultă în mod cu totul deosebit din 
experienţele conştienţei clarvăzătoare cu gândirea. 
Pătrunzând în lumea elementară, conştienţa se pătrunde 
de fiinţe pe care le percepe sub formă de imagini. Pentru 
ea nu este o problemă de a desfăşura în cadrul acestei 
lumi şi în raport cu fiinţele care o populează o activitate a 
sufletului analoagă cu cea pe care o desfăşoară sufletul în 
lumea sensibilă cu ajutorul vieţii mintale. 


Cu toate acestea, pentru o fiinţă omenească ar fi 
imposibil să-şi găsească drumul în lumea elementară fără 
ajutorul gândirii. Fără îndoială, chiar fără activitatea 
gândirii, am fi capabili să vedem fiinţele lumii 
elementare, dar n-am şti despre nici una din ele ce este 
în mod real. Ar fi ca şi când ne-am afla în faţa unei scrieri 
pe care nu am şti să o citim. Desigur, caracterele unei 
scrieri au acelaşi aspect şi pentru ochii celui care nu ştie 
să citească ca şi pentru cei ai unui cititor experimentat. 
Totuşi o scriere nu are semnificaţie şi realitate decât 
pentru cine este capabil să o citească. 


Conştienţa clarvăzătoare, cât timp rămâne în lumea 
elementară, nu desfăşoară deloc aceeaşi activitate de 
gândire ca şi cea pe care o exercită în lumea sensibilă. 
Trebuie mai curând să ne reprezentăm că o fiinţă 
gânditoare - cum este omul - percepe clar lumea 
elementară, sesizează în acelaşi timp semnificaţia 
fiinţelor şi forţelor acestei lumi, în timp ce o fiinţă 
negânditoare este redusă numai la perceperea 
imaginilor. De exemplu, sufletul, percepând în lumea 
spirituală fiinţele ahrimanice, le-ar lua drept cu totul 
altceva decât ce sunt, dacă el nu ar fi o fiinţă gânditoare. 
În acest domeniu lucrurile stau la fel şi cu fiinţele 
luciferice şi cu alte fiinţe ale lumii spirituale. Fiinţele 
ahrimanice şi cele luciferice sunt percepute în realitatea 
lor adevărată doar când omul le contemplă din înaltul 
lumii spirituale cu o privire clarvăzătoare fortificată de 
gândire. 


Dacă sufletul nu se va înarma în suficientă măsură cu 
forţa de gândire, fiinţele luciferice, percepute din înaltul 
lumii spirituale, vor pune stăpânire pe lumea de imagini 
clarvăzătoare şi vor produce în sufletul care le contemplă 
iluzia că pătrunde din ce în ce mai adânc în adevărata 
lume spirituală căutată de el. In realitate, el ar aluneca 
din ce în ce mai mult în această lume pe care fiinţele 
luciferice tind să o pregătească în conformitate cu 
propria lor natură. Este adevărat că sufletul s-ar simţi din 
ce în ce mai independent; dar el s-ar familiariza cu o 
lume spirituală care nu ar corespunde nici cu natura sa şi 
nici cu originea sa. Ar intra într-o ambianţă spirituală 
străină lui. 


Fiinţele luciferice sunt ascunse de lumea sensibilă. Iată 
motivul pentru care ele nu pot tulbura conştienţa 
obişnuită. 

Pentru această conştienţă ele sunt pur şi simplu 
inexistente. Este ceea ce-i permite conştienţei să se 
consolideze în suficientă măsură, prin gândire, fără a fi 
incomodată de ele. Este una din particularităţile 
instinctive ale conştienţei normale de a nu dori să 
pătrundă în lumea spirituală pentru a o contempla decât 
în măsura în care este fortificată în suficientă măsură în 
lumea sensibilă. Conştienţa depinde de modul (şi măsura) 
în care se poate desfăşura în lumea simţurilor. Ea se 
simte în elementul său când se regăseşte în gândurile, 
sentimentele, afecțiunile etc. pe care le datorează lumii 
sensibile. Cât de puternic este ataşată conştienţa de 
experienţele lumii sensibile se vede în mod cu totul 
deosebit în momentul în care sufletul intră efectiv în 
lumile suprasensibile. Aşa cum în momentele speciale ale 
vieţii ne cramponăm de amintiri dragi, tot astfel ies la 
suprafaţă, în mod necesar, din profunzimile sufletului, 
toate simpatiile de care am fost vreodată capabili. 


Ne dăm atunci seama cât de mult suntem ataşaţi de viaţa 
care leagă omul de lumea sensibilă. Acest ataşament 
apare în tot adevărul său, fără iluziile pe care ni le-am 
făcut în general în această chestiune în viaţa obişnuită. 


Când pătrundem în lumea suprasensibilă, cunoaşterea de 
sine însuşi realizează - într-un anumit fel, ca o primă 
achiziţie suprasensibilă - un progres pe care nu şi-l putea 
deloc imagina mai înainte. Vedem atunci câte lucruri 
trebuie să lăsăm în urma noastră, dacă vrem să intrăm cu 
adevărat conştient în această lume în care, în realitate, 
trăim fără întrerupere. Cu ajutorul privirii clarvăzătoare, 
omul percepe cu o claritate lipsită de orice echivoc ceea 
ce, conştient sau inconştient, a făcut cu sine în lumea 
simţurilor. 


În urma unei asemenea experienţe, adesea se întâmplă să 
abandonăm orice tentativă de a pătrunde mai departe în 
lumea suprasensibilă. În acelaşi timp ne clarificăm 
asupra necesităţii de a ne transforma sentimentele, dacă 
vrem ca rămânerea noastră în lumea spirituală să fie 
încununată de succes. Trebuie să dezvoltăm în noi o 
dispoziţie interioară cu totul diferită de cea pe care o 
aveam înainte, sau, în alţi termeni, dispoziţiei pe care o 
aveam înainte trebuie să-i mai adăugăm o alta, nouă. 


Ce se întâmplă în realitate în momentul intrării în lumea 
suprasensibilă? Contemplăm fiinţa care am fost 
întotdeauna; dar acum nu o mai percepem din punct de 
vedere al lumii sensibile; o percepem fără iluzii, în 
realitatea sa, din punct de vedere al lumii spirituale. O 
contemplăm, simţindu-ne din plin străbătuţi de forţele de 
cunoaştere care ne permit să-i măsurăm valoarea 
spirituală. 


Când ne examinăm în acest fel, se explică frica de a intra 
în mod conştient în lumea suprasensibilă. Ne dăm seama 
până unde merge forţa de care dispunem pentru această 
intrare. Vedem cum, datorită propriei noastre conştiente, 
suntem ţinuţi la distanţă de lumea suprasensibilă. Şi cu 
cât învăţăm mai mult să ne cunoaştem pe noi înşine, cu 
atât ne apar mai clar sentimentele care ne rețin 
conştienţa în lumea sensibilă. Din ungherele cele mai 
adânci ale sufletului, cunoaşterea superioară evocă 
aceste sentimente. Trebuie să le cunoaştem; acesta este 


singurul mijloc de a le depăşi. Dar, recunoscându-le, 
sutem supuşi din nou puterii lor. Ele ar vrea să subjuge 
sufletul, care se simte antrenat în adâncuri indefinite. 
Momentul cunoaşterii de sine este de cea mai mare 
importanţă. Problema cunoaşterii de sine este obiect al 
mult prea multor speculaţii şi teorii filosofice. De aceea 
privirea sufletului, în loc de a fi îndreptată către 
seriozitatea pe care ea o reclamă, este mai curând 
abătută de la aceasta. Dar, în pofida acestui fapt, se 
poate constata înţelepciunea instinctelor omeneşti care 
împiedică sufletul să intre în lumea spirituală cât timp nu 
este capabil de a dobândi experienţa propriei sale 
maturităţi. Câtă satisfacţie în faptul că prima întâlnire 
importantă pe care o avem în lumea suprasensibilă este 
cea cu propria noastră fiinţă, în toată realitatea sa, pe 
care trebuie să o perfecţionăm de-a lungul evoluţiei 
omenirii! 


Putem spune că în om se află o fiinţă care veghează cu 
solicitudine la graniţa care trebuie trecută în momentul 
intrării în lumea spirituală. Această fiinţă spirituală care 
se află în om şi care este omul însuşi - inaccesibil pentru 
conştienţa obişnuită, aşa cum este ochiul pentru propria 
sa privire - este „Păzitorul Pragului" lumii spirituale. 
Învăţăm să-l cunoaştem nu pentru că suntem efectiv el 
însuşi, ci, fiind într-un anumit fel în afara lui, ne plasăm 
în faţa lui ca o altă persoană. 


Consolidarea facultăţilor sufletului, pe care o necesită şi 
celelalte experienţe oculte, duce şi la perceperea 
„Păzitorului Pragului". Căci nu numai că întâlnirea cu 
„Păzitorul" este pentru privirea clarvăzătoare o problemă 
de cunoaştere, dar nu ar trebui crezut că această 
întâlnire nu are loc decât pentru omul devenit 
clarvăzător. Orice om, de fiecare dată când doarme, se 
află în condiţiile în care această întâlnire are loc; el se 
află în fata lui-însuşi la fel cum ar fi în faţa „Păzitorului 
Pragului", atât timp cât durează somnul. Fapt este că în 
somn sufletul se ridică către fiinţa sa suprasensibilă. 
Numai că forţele sale interioare nu sunt destul de 


puternice pentru a produce conştienţa de sine însuşi. 


Pentru a înţelege bine experienţele oculte, mai ales la 
prima şi delicata lor apariţie, este deosebit de important 
să ai în vedere faptul că sufletul poate foarte bine să nu 
fie cu totul novice în viaţa suprasensibilă, fără ca totuşi 
să fie capabil să aibă despre această viaţă o cunoaştere 
profundă. Clarvederea debutează prin forme aproape 
imperceptibile. Astfel, adesea, aşteptându-ne să vedem 
lucruri aproape tangibile, lăsăm să treacă impresii de 
natură clarvăzătoare, care se strecoară fără să le 
remarcăm sau să vrem să le recunoaştem ca atare. Ele se 
prezintă astfel, încât să fie imediat uitate. Apărând în 
câmpul conştienţei, sunt atât de slabe încât, ca şi norii 
uşori, rămân complet neobservate. Pentru acest motiv şi, 
de asemenea, pentru că, în general, se aşteaptă de la 
clarvedere cu totul altceva decât este ea la început, 
multe persoane care caută cu seriozitate să pătrundă în 
lumea spirituală nu ajung la aceasta. 


Sub acest raport, întâlnirea cu „Păzitorul Pragului" este 
de asemenea importantă. Când eforturile sufletului au 
fost dirijate spre cunoaşterea de sine însuşi, această 
întâlnire nu va fi decât ca o primă şi uşoară alunecare a 
unei vederi spirituale; ea se va uita totuşi mai greu decât 
alte impresii suprasensibile, fiindcă suntem interesaţi de 
propria noastră fiinţă mult mai mult decât de altceva. 


Nu există temei ca întâlnirea cu „Păzitorul" să fie în mod 
necesar printre primele experienţe oculte avute în 
vedere. Consolidarea sufletului se realizează în diferite 
moduri. Sufletul se poate orienta în aşa fel, încât să vadă 
apărând la orizontul său spiritual, înaintea acestei 
întâlniri, alte fiinţe sau evenimente. Totuşi întâlnirea cu 
„Păzitorul Pragului" nu se va lăsa mult aşteptată, o dată 
ce am intrat în lumea spirituală. 


DESPRE SENTIMENTUL „EULUI', DESPRE 
CAPACITATEA SUFLETULUI 

DE A IUBI ŞI DESPRE RAPORTURILE SALE CU LUMEA 
ELEMENTARĂ 


Când sufletul omenesc intră în mod conştient în lumea 
elementară, el este obligat să-şi transforme multe din 
concepţiile pe care le-a dobândit în cadrul lumii sensibile. 
Datorită creşterii corespunzătoare a forţelor sale, sufletul 
devine capabil de a opera această transformare. El nu 
pierde terenul solid pe care trebuie să-şi edifice viaţa 
interioară, când intră în lumea elementară, dacă nu se 
sperie de ce trebuie întreprins pentru consolidarea 
forţelor sale, consolidare de care poate să-i fie frică. 
Concepţiile dobândite în lumea fizică sensibilă nu ne 
barează intrarea în lumea elementară decât atunci când 
vrem cu orice preţ să le păstrăm aşa cum le-am avut în 
acea lume, ca urmare a ceea ce numim obisnuinţă. Este, 
de altfel, cu totul normal ca conştienţa, care, la început, 
nu cuprinde decât lumea sensibilă, să se obișnuiască să 
considere ca posibile doar formele care provin din 
această lume, lucru care nu este numai natural, ci chiar 
necesar. Viaţa sufletului nu ar ajunge niciodată la 
fermitatea interioară necesară, la soliditatea necesară, 
dacă nu ar dezvolta în lumea sensibilă o conştienţă vie, în 
nişte concepţii rigide, riguros impuse. Prin ceea ce 
rezultă din legătura sa cu lumea sensibilă, sufletul este 
capabil să intre în lumea elementară fără a-şi pierde 
independenţa, individualitatea sa bine definită. Această 
consolidare a vieţii interioare este necesară, pentru ca 
atunci când sufletul intră în lumea elementară să se 
poată folosi de independenţa sa în deplină conştienţă. 
Dacă sufletul este prea slab pentru a face experienţe 
conştiente în lumea elementară, intrând în această lume 
el vede dispărându-i independenţa, aşa cum dispare o 
gândire prea puţin consolidată în suflet, pentru a se 
menţine în el ca o amintire distinctă. In acest caz, sufletul 
nu poate pătrunde cu conştienţa sa în lumea superioară. 
El este împiedicat să pătrundă în lumea superioară de 
acea fiinţă suprasensibilă pe care am numit-o „Păzitorul 


Pragului". În cazul în care, ademenit de dorinţa 
cunoaşterii superioare, sufletul a reţinut totuşi în 
conştienţa sa câteva experienţe din lumea suprasensibilă, 
la revenirea în lumea fizică, aceasta poate deveni cauza 
unor tulburări mintale. Un pericol de acest gen este 
evitat dacă se cultivă cu grijă deosebită facultatea de 
discernământ normal, aşa cum ea se dobândeste în lumea 
sensibilă. Datorită consolidării acestei facultăţi, sufletul 
reuşeşte să stabilească un raport corect între el şi 
fenomenele şi fiinţele lumilor superioare. Pentru a trăi în 
mod conştient în aceste lumi, sufletul trebuie să deţină o 
forţă care nu se poate desfăşura cu aceeaşi intensitate în 
lumea sensibilă ca în lumile superioare. Este vorba de 
forţa care ne determină să ne dăruim la ceea ce 
încercăm. Trebuie să ne adâncim în experienţa ocultă; 
trebuie să poţi deveni una cu ea, şi aceasta într-un astfel 
de grad, încât să te poţi contempla pe tine însuţi în afara 
propriei tale fiinţe şi să te simţi contopit cu cealaltă 
fiinţă. Trebuie ca propria fiinţă să se metamorfozeze în 
cealaltă fiinţă, obiect al experienţei oculte. Dacă nu 
posedăm această facultate de transformare, nu putem 
face experienţe veridice în lumile superioare. Toate 
aceste experienţe sunt bazate pe faptul că omul îşi dă 
acum seama de această transformare specială, prin care 
viaţa sa este combinată cu o fiinţă care, datorită naturii 
sale, o modifică pe a celuilalt. În această metamorfozare, 
în acest mod de a te simţi una cu alte fiinţe, constă viaţa 
în lumile superioare. Astfel învăţăm să cunoaştem fiinţele 
şi fenomenele acestor lumi, constatăm ce avem comun cu 
o fiinţă sau alta, sau de ce datorită propriei ei naturi ne 
simţim departe de altă fiinţă. 


Unele nuanţe ale experienţelor interioare, în special când 
este vorba de lumea elementară, pot fi numite simpatie şi 
antipatie. Întâlneşti, de exemplu, o fiinţă sau un fenomen 
şi simţi ivindu-se în suflet o experienţă căreia i se poate 
da numele de simpatie. Prin această experienţă de 
simpatie se cunoaşte natura fiinţei sau fenomenului 
elementar. Dar experienţele de simpatie şi de antipatie 
nu trebuie luate în considerare numai în raport cu gradul 


lor de intensitate. În timp ce în lumea fizică sensibilă nu 
se vorbeşte decât de simpatii sau antipatii mai mult sau 
mai puţin puternice ori mai mult sau mai puţin slabe, în 
lumea elementară se distinge nu numai gradul 
intensității simpatiilor şi antipatiilor, ci şi ceea ce 
corespunde aici culorilor lumii sensibile. La fel cum se 
trăieste într-o lume sensibilă multicoloră, se poate trăi şi 
într-o lume elementară cu nuanţe variate de simpatie şi 
antipatie. 


Mai adăugăm faptul că noţiunea de „antipatie" 
întrebuințată în raport cu regnul elementar nu implică 
faptul că ne-am îndepărta interior de acest regn; aici 
cuvântul „antipatic" desemnează pur şi simplu o calitate 
a fiinţei sau a fenomenului elementar, care se 
completează printr-o calitate simpatică a unei alte fiinţe 
sau fenomen, aşa cum, spre exemplu, în lumea sensibilă 
albastrul are roşul drept culoare complementară. 


Am putea vorbi de un „simţ" pentru lumea elementară pe 
care omul este capabil să-l trezească în corpul său eteric. 
Acest simţ percepe simpatiile şi antipatiile, aşa cum în 
lumea sensibilă ochiul percepe culorile şi urechea 
sunetele. La fel cum în lumea sensibilă un obiect pare 
roşu şi un altul albastru, tot astfel fiinţele lumii 
elementare iluminează conştienţa clarvăzătoare cu razele 
lor nuanţate de simpatie şi antipatie. 


Nu este vorba de un fenomen rezervat numai sufletului 
treaz şi clarvăzător; el este mereu prezent pentru orice 
suflet omenesc, făcând parte din esenţa vieţii sale, dar 
conştienţa obişnuită nu cunoaşte această latură a fiinţei 
omeneşti. Omul poartă în el corpul său eteric; raporturile 
acestuia cu fiinţele şi fenomenele lumii elementare sunt 
numeroase, iar simpatiile şi antipatiile care-l leagă de 
acesta se schimbă încontinuu. 


Sufletul, în calitate de fiinţă eterică, nu poate rămâne tot 
timpul sub acţiunea efectivă a acestor simpatii şi 
antipatii. La fel cum în viaţa fizică starea de veghe 


trebuie să cedeze locul stării de somn, tot astfel, în lumea 
elementară, după experienţa simpatiilor şi antipatiilor, 
trebuie să urmeze o altă stare. Sufletul poate să se 
sustragă tuturor simpatiilor şi antipatiilor şi să-şi trăiască 
doar viaţa sa, observându-şi numai fiinţa proprie şi 
concentrându-şi aici sentimentele. Chiar şi această 
concentrare de sentimente poate atinge un nivel de 
intensitate, încât să poată vorbi de o „voinţă" a fiinţei 
însăsi. 


Este vorba de o stare a vieţii sufletului dificil de descris, 
fiindcă, în puritatea sa, în originalitatea sa, ea nu poate fi 
comparată, în lumea sensibilă, decât cu sentimentul 
puternic şi pur al „eului", al individualităţii sufletului. 
Pentru lumea elementară această stare s-ar putea descrie 
în felul următor: în faţa acestei uitări de sine însuşi, 
necesară pentru experienţele de simpatie şi antipatie, 
sufletul se simte impulsionat să-şi zică: „Eu vreau să-mi 
aparţin numai mie însumi, să nu trăiesc decât în mine. Şi 
printr-un fel de act de voință sufletul se smulge din 
această stare de uitare. Pentru lumea elementară, 
această viaţă concentrată asupra sieşi este într-un 
anumit fel starea de somn, în timp ce dăruirea faţă de 
unele fenomene şi fiinţe corespunde starii de veghe. Dacă 
sufletul omenesc este treaz în lumea elementară şi vrea 
să se concentreze asupra propriei sale vieţi, cu alte 
cuvinte, dacă el încearcă, dacă simte nevoia „somnului 
elementar", poate să şi-l asigure, revenind aici cu 
sentimentul „eului" deplin dezvoltat în starea de veghe 
din viaţa fizică. Viaţa fizică, pătrunsă de sentimentul 
„eului", este tocmai somnul elementar. El constă într-o 
smulgere a sufletului din experienţele elementare. Este 
literalmente exact să susţii că, pentru cunoaşterea 
clarvăzătoare, viaţa sufletului în lumea sensibilă este un 
somn spiritual. 


Dacă omul posedă o clarvedere normal dezvoltată, 
trezindu-se în lumea superioară, el păstrează amintirea 
experienţelor pe care sufletul său le-a făcut pe plan fizic. 
Continuitatea acestei amintiri este necesară; altfel s-ar 


ajunge în situaţia că alte fiinţe şi fenomene ar fi prezente 
în câmpul conştienţei; în situaţia menţionată, ar dispărea 
fiinţa însăşi. În acest caz, ea nu ar şti nimic de sine; nu ar 
avea propria sa viaţă spirituală; celelalte fiinţe şi 
fenomene i-ar năpădi sufletul. Dacă luăm în considerare 
cele menţionate, înţelegem că în interesul dezvoltării 
normale a clarvederii trebuie să dăm importanţă 
deosebită formării unui puternic „sentiment al eului". 
Ceea ce nu înseamnă că clarvederea dezvoltă în acest 
sentiment al „eului" ceva ce sufletul nu ar avea prin el 
însuşi. Clarvederea ajută numai la a cunoaşte ceea ce e 
mereu prezent în profunzimile sufletului, dar care 
rămâne totuşi ascuns cunoaşterii obişnuite, aşa cum 
evoluează ea în lumea sensibilă. 


Sentimentul „eului" nu provine din corpul eteric, ci din 
sufletul care devine conştient de el însuşi în corpul fizic 
sensibil. Dacă sufletul, devenind clarvăzător, nu este încă 
în posesia acestui sentiment al „eului" datorită 
experienţelor sale în lumea sensibilă, el va constata că 
este insuficient înarmat pentru experienţele din lumea 
elementară. 


Pentru conştienţa omenească este esenţial ca 
sentimentul „eului" (experienţa pe care o face sufletul cu 
„eul"), deşi este prezent în lumea sensibilă, să fie mai 
puţin legat de această lume, ceea ce îi permite să facă 
educaţia forţei morale celei mai nobile; a altruismului. 
Dacă sentimentul „eului“ s-ar amesteca cu experienţele 
conştiente ale sufletului din interiorul lumii sensibile, 
impulsurile şi concepţiile morale nu s-ar putea dezvolta 
normal. Ele nu ar putea produce rodul iubirii. Dăruirea 
de sine, această forţă instinctivă a lumii elementare, nu 
trebuie confundată cu ceea ce se desemnează prin iubire 
în viaţa omenească. Dăruirea de sine elementară constă 
în a te regăsi pe tine însuți într-o altă fiinţă sau fenomen, 
în timp ce iubirea constă în a îngloba conştienţa altuia în 
propriul tău suflet. Pentru a se putea manifesta, acest 
sentiment trebuie să se aştearnă într-un anumit fel ca o 
pânză asupra sentimentului „eului" prezent în 


profunzimile sufletului. Sufletul ale cărui forţe egoiste 
sunt estompate poate să-şi dezvolte facultatea de a 
resimti în el însuşi suferinţele şi bucuriile unei alte fiinţe, 
iar iubirea, care produce adevărata moralitate în viaţa 
omenească, îşi dezvoltă şi ea roadele. Pentru om, iubirea 
este fructul cel mai important al vieţii sale în lumea 
sensibilă. Pătrunzând esenţa iubirii, a altruismului, 
înţelegem procedeul prin care spiritualul se manifestă în 
lumea sensibilă, în tot adevărul său. Am spus că este în 
natura suprasensibilului de a se metamorfoza în altceva. 
Deşi spiritualul din omul fizic se transformă pentru a 
diminua sentimentul „eului" şi a retrăi în iubire, acest 
spiritual rămâne fidel propriilor sale legi elementare. 
Putem spune că, prin conştienia clarvăzătoare, sufletul 
omenesc se trezeşte în lume, dar trebuie tot aşa de bine 
spus că, în iubire, spiritualul se trezeşte în interiorul 
lumii sensibile. Acolo unde apar în viaţă iubirea şi 
altruismul se percepe suflul magic al spiritului care 
străbate lumea simţurilor. 


lată de ce clarvederea normal dezvoltată nu poate 
vreodată slăbi simpatia morală, iubirea. În măsura în 
care sufletul se familiarizează cu lumile spirituale, el 
simte lipsa de iubire, de simpatie, ca o renegare a 
spiritului însuşi. 


Experiențele conştienţei clarvăzătoare în formare 
dezvăluie particularităţi cu totul speciale în raport cu 
ceea ce tocmai s-a spus mai înainte. În timp ce 
sentimentul „eului" - necesar în orice caz pentru 
investigaţiile oculte - slăbeşte cu uşurinţă, asemenea unei 
gândiri vagi în curs de a se stinge, sentimentele de ură, 
rigiditatea, impulsurile imorale sunt cauzate de 
experienţe care marchează puternic viaţa sufletului, după 
intrarea sa în lumea suprasensibilă; ele se ridică în faţa 
sufletului ca reproşuri puternice şi luând forma unor 
imagini cu un aspect hidos. In cazul acesta, pentru a 
scăpa de tulburarea produsă de imaginile respective, 
conştienţa clarvăzătoare recurge adesea la un expedient; 
ea pândeşte, pentru a le stăpâni, nişte forţe spirituale 


capabile să slăbească impresiile acestor imagini. Dar 
aceste forţe, străbătând sufletul, alterează clarvederea 
dobândită şi o abat de la sferele binefăcătoare ale lumii 
spirituale, pentru a o orienta spre cele rele. 


Dimpotrivă, iubirea adevărată, adevărata bunăvoință 
sunt în acelaşi timp experienţe ale sufletului, care 
dezvoltă forţele conştienţei, favorizând clarvederea. Dacă 
se spune pe drept că sufletul trebuie să treacă printr-o 
anumită pregătire înainte de a fi capabil de experienţe în 
lumea superioară, se poate foarte bine adăuga şi faptul 
că adevărata capacitate de iubire, înclinația către o reală 
bunăvoință omenească şi simpatie sunt printre mijloacele 
pregătitoare necesare pentru atingerea acestui scop. 


Un sentiment al „eului" dezvoltat fără măsură în lumea 
sensibilă acţionează în contrasens cu moralitatea. Un 
sentiment al „eului" prea puţin dezvoltat face ca sufletul, 
care în realitatea superioară suportă furtunile sau 
valurile simpatiilor şi antipatiilor elementare, să fie lipsit 
de siguranţă interioară şi de consistenţă. Acestea 
presupun un sentiment al „eului“, provenind din 
experinţele în lumea sensibilă, suficient de puternic în 
corpul eteric, care rămâne inconştient în viaţa obişnuită. 
Dar dezvoltarea unei dispoziţii a sufletului cu adevărat 
morală impune ca sentimentul „eului", deşi prezent, să 
fie totuşi slăbit de înclinațiile spre bunătate şi iubire. 
DESPRE GRANIŢA DINTRE LUMEA SENSIBILA ŞI 
LUMILE SUPRASENSIBILE 


Pentru a înţelege raporturile diferitelor lumi între ele 
trebuie avute în vedere mai multe aspecte. O forţă care 
produce într-o anumită lume un efect conform sensului 
ordinii cosmice poate fi opusă acelei ordini cosmice, 
atunci când se dezvoltă într-o altă lume. În consecinţă, 
pentru fiinţa omenească este necesar ca în corpul său 
eteric să fie prezente cele două forţe opuse: facultatea de 
a se metamorfoza în alte fiinţe şi puternicul sentiment al 
„eului". In lumea sensibilă, sufletul omenesc nu-şi poate 
desfăşura aceste două forţe fără a le atenua. In lumea 


elementară, aceste forte sunt prezente astfel încât, 
echilibrându-se, fac fiinţa omenească durabilă, viabilă, 
aşa cum somnul şi starea de veghe fac posibilă viaţa 
omenească în lumea sensibilă. Niciodată raportul a două 
forţe de acest gen nu ar putea fi în aşa fel ca una din ele 
să o înăbuşe pe cealaltă; şi una şi cealaltă trebuie să-şi 
poată desfăşura activităţile contrabalansându-se 
reciproc. 


Dar numai în lumea elementară sentimentul „eului" şi 
facultatea de metamorfozare pot acţiona astfel una 
asupra alteia, în lumea fizică doar rezultatul acestei 
acţiuni reciproce şi a acestei combinări a celor două forţe 
se poate manifesta în conformitate cu ordinea cosmică. 
Dacă facultatea de metamorfozare a omului ar acţiona în 
lumea sensibilă la acelaşi nivel la care ea trebuie să 
acţioneze în corpul eternic, sentimentul pe care sufletul 
omenesc l-ar avea despre el însuşi nu ar fi conform 
legilor corpului fizic. În lumea sensibilă, corpul fizic îi 
imprimă omului amprenta sa bine definită, datorită 
căreia el apare în lume ca o personalitate distinctă. Nu la 
fel stau lucrurile cu corpul eteric, în raport cu lumea 
elementară. Aici, pentru a fi în mod plenar om, trebuie să 
poţi lua formele cele mai variate; în caz contrar, suntem 
condamnaţi la o izolare completă; nu am avea nici o altă 
cunoaştere în afara celei de sine însuşi; nu am simţi nici 
o afinitate cu fiinţele sau fenomenele lumii elementare, 
care ar fi ca şi inexistente. 


Dimpotrivă, dacă sufletul omenesc ar dezvolta în lumea 
sensibilă facultatea de metamorfozare de care are nevoie 
în lumea elementară, şi-ar pierde individualitatea. El ar 
trăi în contradicţie cu sine însuşi. Pentru lumea fizică 
această facultate de metamorfozare trebuie să fie o forţă 
rezidând în străfundurile sufletului, o forţă care 
constituie dispoziţia fundamentală a sufletului, dar 
nedesfăsurându-se în lumea sensibilă. 


Conştienţa clarvăzătoare trebuie să se familiarizeze cu 
această facultate de metamorfozare, în caz contrar ea ar 


fi incapabilă să facă observaţii în lumea elementară. 
Aşadar, conştienţa clarvăzătoare îşi însuşeşte o facultate 
de care trebuie să se folosească numai atât timp cât se 
află în lumea elementară, dar care trebuie să se stingă de 
îndată ce ea reintră în lumea simţurilor. Conştienţa 
clarvăzătoare trebuie să respecte întotdeauna granița 
dintre cele două lumi; ea nu trebuie să acţioneze în 
lumea sensibilă cu ajutorul facultăţilor care-i corespund 
unei lumi superioare. Dacă, deşi, ştiindu-se în lumea 
fizică, sufletul i-ar permite facultăţii de metamorfozare a 
corpului său eteric să continue a acţiona, conştienţa 
obişnuită s-ar umple de concepţii care n-ar corespunde la 
nici o realitate a lumii fizice şi, din această cauză, viaţa 
mintală ar fi tulburată. Conştienţa clarvăzătoare nu se 
poate dezvolta în mod normal decât cu condiţia ca 
frontiera dintre cele două lumi să fie respectată. 


Când vrem să ajungem la conştienţa clarvăzătoare, 
trebuie vegheat ca, prin cunoaşterea lumilor superioare, 
să nu se poată strecura nici o tulburare în conştienţa 
obişnuită. 


Învăţând să-l cunoaştem pe „Păzitorul Pragului", 
înţelegem care este starea sufletului în lumea sensibilă şi 
în ce măsură posedă ea forţa necesară pentru a elimina 
din conştienţa fizică sensibilă influenţa forţelor şi 
facultăţilor oculte care trebuie să fie excluse din ea. 
Pătrunzând în lumea suprasensibilă fără a fi înarmat de 
cunoaşterea de sine datorată „Păzitorului Pragului", 
putem fi subjugaţi de experienţele din această lume. 
Aceste experienţe se pot strecura în conştienţa fizică 
sensibilă ca nişte imagini iluzorii. Ele apar, în cazul 
acesta, cu caracter de senzaţii fizice şi urmează ca pe 
nedrept sufletul să vadă în ele nişte realităţi. Clarvederea 
normal dezvoltată nu va percepe niciodată imaginile 
lumii elementare ca reale, în sensul în care conştienţa 
fizică sensibilă trebuie să considere ca reale experinţele 
sale din lumea sensibilă. A stabili adevăratul raport între 
imaginile lumii elementare şi realitatea la care ele 
corespund, ţine de facultatea de metamor-fozare a 


sufletului. 


Cealaltă forţă necesară corpului eteric - puternicul 
sentiment al „eului" - nu trebuie nici ea să pătrundă în 
viaţa sufletului din lumea sensibilă cum, pe bună 
dreptate, o face în lumea elementară. Dacă totuşi o face, 
ea provoacă în lumea sensibilă înclinații imorale care 
provin din egoism. 


Aici este punctul în care ştiinţa ocultă descoperă originea 
„Tăului" în activitatea omenească. Ar însemna să 
contestăm ordinea cosmică, dacă am admite că răul ar 
putea să existe şi fără forţele care constituie izvorul, 
obârşia răului. Fără acestea, fiinţa eterică a omului nu ar 
putea dezvolta în lumea elementară forţele considerate 
bune, cu condiţia ca activitatea lor să rămână limitată la 
lumea elementară, dar care sunt totuşi producătoare de 
rău prin faptul că nu rămân liniştite în străfundurile 
sufletului, pentru a regla aici raportul omului cu lumea 
elementară, ci sunt transferate în sfera vieţii fizice, unde 
se transformă în înclinații egoiste, care se opun facultăţii 
de a iubi şi devin chiar prin aceasta cauza unor acţiuni 
imorale. 


Dacă sentimentul puternic al „eului" trece din corpul 
eteric în corpul fizic, prin aceasta se realizează nu numai 
o consolidare a egoismului, ci şi o slăbire a corpului 
eteric. Conştienţa clarvăzătoare este obligată să constate 
că, cu cât egoismul este mai mare în viaţa fizică sensibilă, 
cu atât sentimentul „eului", necesar pentru intrarea în 
lumea suprasensibilă, este mai slăbit. În străfundurile 
sufletului, egoismul nu fortifică, ci slăbeşte omul. 


Când omul traversează poarta morţii, efectul egoismului 
dezvoltat în viaţa dintre naştere şi moarte se manifestă în 
aşa fel, încât sufletul este slăbit pentru experienţele lumii 
suprasensibile. 

DESPRE FIINȚELE LUMII SPIRITUALE 


Pătrunzând, cu ajutorul conştienţei clarvăzătoare, în 


lumea suprasensibilă, sufletul începe să ia cunoştinţă de 
sine într-un mod despre care nu-şi putea face nici o idee 
în lumea simţurilor. El află că facultatea sa de 
metamorfozare îi permite să cunoască fiinţe cu care are 
un grad de afinitate mai mare sau mai mic; dar îşi dă 
seama, de asemenea, că în lumea suprasensibilă 
întâlneşte şi fiinţe cu care trebuie să se compare pentru a 
învăţa să se cunoască pe sine. În plus, el remarcă faptul 
că aceste fiinţe au devenit în lumile suprasensibile ceea 
ce a devenit el însuşi prin experienţele sale în lumea 
simţurilor. În lumea elementară, în faţa sufletului 
omenesc apar fiinţe care au dezvoltat în această lume 
forţe şi facultăţi pe care omul nu şi le poate dezvolta 
decât dacă este purtătorul unui corp fizic, în acelaşi timp 
cu un corp eteric şi cu celelalte organe suprasensibile ale 
fiinţei sale. 


Fiinţele despre care este vorba aici nu au un corp fizic 
sensibil. Ele s-au dezvoltat în aşa fel, încât, prin corpul 
lor eteric, posedă în fapt calităţile sufleteşti pe care omul 
le obţine prin intermediul corpului fizic. Deşi până la un 
anumit punct ele sunt asemănătoare omului, aceste fiinţe 
se deosebesc totuşi de el prin faptul că nu sunt supuse 
legilor lumii sensibile. Ele nu au simţurile pe care le 
posedă omul. Ştiinţa lor se aseamănă cu cea a oamenilor, 
numai că nu au dobândit-o cu ajutorul simţurilor, ci 
lăsând într-un anumit fel să le apară reprezentările şi 
celelalte experienţe ale sufletului din adâncurile fiinţei 
lor. Viaţa lor interioară este ca un depozit în interiorul 
lor; ele o extrag din adâncul sufletelor lor, aşa cum omul 
extrage reprezentările din memorie. 


Omul învaţă astfel să cunoască fiinţe care au devenit în 
lumea suprasensibilă ceea ce poate deveni el în lumea 
simţurilor. Din acest punct de vedere, în ordinea cosmică 
aceste fiinţe se află cu o treaptă mai sus decât omul, deşi, 
într-un anumit sens, se poate spune că ele îi sunt 
asemănătoare. Ele formează un regn de fiinţe deasupra 
omului, o ierarhie cu o treaptă mai ridicată în 
succesiunea de fiinţe. Corpul eteric al acestor fiinţe - cu 


toată analogia de structură - este diferit de corpul eteric 
al omului. În timp ce corpul eteric suprasensibil al 
pământului este urzit din simpatii şi antipatii ale corpului 
eteric al omului, aceste fiinţe nu sunt legate de pământ 
prin viaţa sufletului lor. 


Dacă omul observă ce experienţe fac aceste fiinţe cu 
ajutorul corpului lor eteric, află că ele sunt asemănătoare 
celor pe care le face omul în sufletul său. Ele au gândire; 
au sentimente şi o voinţă, dar cu ajutorul corpului eteric 
dezvoltă ceva ce omul nu poate dezvolta decât cu ajutorul 
corpului fizic. Prin corpul lor eteric ele ajung la o 
conştienţă a propriei lor fiinţe; omul nu ar putea şti nimic 
despre o fiinţă suprasensibilă dacă nu ar aduce în lumile 
superioare ceea ce dobândeşte ca forţe în corpul său fizic 
sensibil. 


Conştienţa clarvăzătoare învaţă să cunoască aceste fiinţe, 
devenind capabilă să observe cu ajutorul corpului eteric 
omenesc. Ea ridică sufletul omenesc în lumea în care 
aceste fiinţe îşi au sediul şi câmpul lor de acţiune. Numai 
când sufletul devine conştient de el însuşi în această 
lume apar imagini şi reprezentări în conştienţa sa şi ele îi 
mijlocesc cunoaşterea acestor fiinţe. Deoarece aceste 
fiinţe nu intervin direct în lumea fizică, ele nu intervin 
nici în corpul omenesc fizic sensibil. În ceea ce priveşte 
experienţele care se pot face cu ajutorul acestui corp, 
acestea sunt inexistente. Sunt fiinţe spirituale 
(suprasensibile) care, într-un anumit fel, nu ating lumea 
sensibilă. 


Dacă omul nu percepe limita dintre lumea simţurilor şi 
lumea suprasensibilă, este posibil ca anumite imagini 
suprasensibile care nu exprimă veridic natura acestor 
fiinţe să se strecoare în conştienţa sa fizică sensibilă. 


Aceste imagini apar deoarece omul devine conştient de 
fiinţele luciferice şi ahrimanice, care au aceeaşi natură ca 
fiinţele suprasensibile pe care le-am descris mai sus, dar 
care, contrar acestora, şi-au mutat sediul şi câmpul de 


acţiune în lumea pe care omul o percepe ca lume 
sensibilă. 


Când, prin conştienţa clarvăzătoare, omul contemplă din 
înaltul lumii superioare fiinţele luciferice şi ahrimanice, 
după ce a învăţat, datorită experienţei „Păzitorului 
Pragului", să respecte riguros limita între această lume şi 
lumea sensibilă, în acest caz el învaţă să cunoască aceste 
fiinţe în realitatea lor. Învață să le distingă de alte fiinţe 
spirituale care au rămas în câmpul de acţiune 
corespunzător naturii lor. Numai plasându-se în acest 
context, ştiinţa spiritului poate descrie fiinţele luciferice 
şi ahrimanice. Se descoperă atunci că domeniul de 
acţiune al fiinţelor luciferice nu este lumea fizică 
sensibilă, ci lumea elementară. Când în sufletul omenesc 
pătrunde ceea ce apare ca imagini ale valurilor acestei 
lumi elementare şi când aceste imagini exercită acţiunea 
lor însufleţitoare sau întăritoare în corpul eteric al 
omului, fără a lua în suflet forma unei existenţe iluzorii, 
fiinta luciferică poate fi prezentă în aceste imagini fără ca 
ea să acţioneze contrar ordinii cosmice. Această fiinţă 
exercită atunci o acţiune eliberatorare asupra fiinţei 
omeneşti; ea o ridică deasupra condiţiilor pur materiale 
în care se află în lumea fizică. Dacă sufletul omenesc 
introduce în lumea fizică sensibilă viaţa pe care nu ar 
trebui s-o trăiască decât în lumea elementară şi dacă 
permite ca antipatiile şi simpatiile, care nu ar trebui să 
existe decât în corpul eteric, să treacă în sentimentele 
legate de corpul fizic, fiinţa luciferică dobândeşte prin 
acest suflet o influenţă care se opune ordinii cosmice 
generale. Această influenţă se întâlneşte peste tot unde, 
în simpatiile şi antipatiile din lumea sensibilă, acţionează 
o forţă diferită de acea iubire care constă în a lua parte, 
prin sentiment, la viaţa altor fiinţe care evoluează în 
lumea sensibilă. Aceste fiinţe pot fi iubite pentru 
calităţile pe care le arată celui care le iubeşte; în acest 
caz, nici un element luciferic nu se va putea strecura în 
iubire. Iubirea care se bazează pe calităţile fiinţei iubite, 
care se manifestă în existenţa sensibilă, nu suferă 
amprenta luciferică. Iubirea care îşi are temeiul în fiinţa 


care iubeşte înclină către influenţa luciferică. O fiinţă pe 
care o iubim pentru unele calităţi către care tindem în 
mod natural este iubită prin intermediul sufletului 
accesibil elementului luciferic. 


Nu trebuie niciodată spus deci că elementul luciferic este 
neapărat rău. Sufletul omenesc trebuie să iubească 
fenomenele şi fiinţele lumilor suprasensibile în sensul 
elementului luciferic. Ordinea cosmică nu este încălcată 
decât dacă dirijăm către sensibil categoria de iubire prin 
care ar trebui să ne simţim atraşi către suprasensibil. 
Iubirea suprasensibilului înflăcărează pe bună dreptate 
sentimentul „eului" în cel care iubeşte; iubirea la care se 
aspiră în lumea simţurilor corespunde unei tentaţii 
luciferice. Iubirea spiritualului, căutată pentru folosul 
„eului", are un efect liberator; iubirea sensibilului, 
căutată din cauza „eului", nu are efect liberator; 
dimpotrivă, satisfacția care rezultă din aceasta 
încătuşează „eul". 


Fiinţele ahrimanice acţionează în raport cu sufletul 
raţiunii ca fiinţele luciferice în raport cu sufletul 
senzaţiei. Ele ţintuiesc gândirea în lumea sensibilă. 


Gândirea nu este importantă decât dacă se prezintă ca 
parte a marii ordini cosmice a gândirii, care însă nu se 
poate afla în existenţa sensibilă. În lumea care conţine 
firele din care este urzită țesătura vieţii sufletului 
omenesc, elementul ahrimanic este necesar ca 
contrapondere a elementului luciferic. Fără elementul 
luciferic sufletul şi-ar risipi viaţa în observaţii visătoare 
asupra existenţei sensibile şi nu s-ar simţi deloc stimulat 
să se ridice deasupra ei. Fără reacţia elementului 
ahrimanic sufletul ar cădea sub dominaţia elementului 
luciferic; el nu ar aprecia la justa sa valoare importanţa 
lumii sensibile, deşi aceasta conţine, în parte, condiţiile 
necesare existenţei sale. Sufletul ar vrea să nu ştie nimic 
de lumea materială. Elementul ahrimanic îşi arată 
adevărata sa semnificaţie când conduce sufletul spre 
asimilarea lumii simţurilor, într-un mod adecvat acesteia 


din urmă, pe care o apreciează aşa cum este şi nu se 
ataşează de elementele sale evident şi necesar 
trecătoare. 


Este absolut imposibil să spui că se poate scăpa de sub 
influenţa elementelor ahrimanice şi luciferice extirpându- 
le din noi. Dacă, de exemplu, am extirpa din noi 
elementul luciferic, nu am mai putea aspira în sufletul 
nostru spre suprasensibil; dacă am extirpa elementul 
ahrimanic, nu am mai conferi lumii sensibile toată partea 
sa de importanţă. Ne situăm într-un raport corect cu 
oricare din aceste două elemente, dacă îi opunem 
contraponderea celuilalt. Efectele dăunătoare ale 
existenţei acestor două fiinţe cosmice derivă numai din 
faptul că ele pot acţiona câteodată fără a găsi în forţa 
opusă o limită care să le permită a se armoniza. 
DESPRE FIINȚELE SPIRITUALE COSMICE 


Când conştienţa clarvăzătoare retrăieşte în lumea 
elementară, ea găseşte aici fiinţe care pot desfăşura în 
această lume unele modalităţi de existenţă pe care omul 
nu le dobândeşte decât în lumea sensibilă. Aceste fiinţe 
nu percep individualitatea lor - „eul" lor - prin sentiment, 
aşa cum o face omul în lumea simţurilor; ele pătrund 
acest „eu" cu voinţa lor într-o măsură mult mai mare ca 
omul; ele se vor ele insele. Existenţa lor, aşa cum o 
trăiesc, este produsul propriei lor voințe active. Dar, în 
ceea ce priveşte facultatea de a gândi, ele nu au 
sentimentul că îşi produc singure gândurile, aşa cum face 
omul; îşi resimt toate gândurile ca pe nişte inspiraţii, ca 
ceva ce nu este în ele, ci în cosmos, şi radiază din cosmos 
în fiinţa lor. Pentru aceste fiinţe nu apare niciodată 
dubiul asupra faptului că gândurile lor reflectă forţa 
gândirii creatoare, răspândită în lume. Ele nu gândesc 
gândurilor lor; ele gândesc gândurilor cosmice. Prin 
gândurile lor, aceste fiinţe trăiesc în gândurile cosmice. 
Dar se vor ele însele. Viaţa lor de sentiment se formează, 
se modelează conform felului lor de a voi şi gândi. Ele 
simt că fac parte integrantă din univers; simt nevoia de a 
se realiza pe ele însele prin voinţă, într-un fel care să fie 


în acord cu ansamblul cosmic. 


Dacă sufletul clarvăzător se familiarizează cu lumea 
acestor fiinţe, el reuşeşte să-şi facă o reprezentare exactă 
şi despre propriul său mod de a gândi, de a simţi şi de a 
voi. Aceste facultăţi ale sufletului omenesc nu s-ar putea 
dezvolta în lumea elementară, în corpul eteric al omului. 
În lumea elementară, voinţa omenească nu ar rămâne 
decât o fiinţă debilă, neavând mai multă consistenţă 
decât un vis, iar viaţa de gândire a omului, o lume de 
reprezentări vagă şi trecătoare. Într-un cuvânt, aici nu s- 
ar putea naşte sentimentul „eului". Pentru toate aceste 
considerente, omul trebuie să fie înveşmântat într-un 
corp fizic. 


Când sufletul omenesc clarvăzător se ridică din lumea 
elementară în lumea spirituală propriu-zisă devine 
conştient de el însuşi, în condiţii mult diferite de cele din 
lumea sensibilă, condiţii care nu sunt identice nici cu cele 
din lumea elementară. In lumea elementară multe lucruri 
mai reamintesc încă de lumea sensibilă. În lumea 
spirituală ne aflăm în faţa unor condiţii complet noi. Aici 
eşti paralizat în activitate, dacă nu posezi decât concepţii 
care se pot dobândi în lumea sensibilă. Cu toate acestea, 
sufletul omenesc trebuie să-şi consolideze în lumea 
sensibilă viaţa sa interioară, pentru a avea ce transporta 
din această lume în lumea spirituală şi ce lăsa în această 
lume. Dacă am intra în lumea spirituală fără a avea o 
viaţă sufletească corespunzător consolidată, am cădea 
acolo într-o stare de inconştientă. Am fi ca o plantă în 
lumea sensibilă. Sufletul omenesc trebuie să aducă în 
lumea spirituală tot ceea ce nu se arată în lumea 
simţurilor, dar se descoperă totuşi în această lume prin 
disciplina ocultă. Trebuie să ne facem în lumea sensibilă 
nişte reprezentări care sunt provocate de această lume, 
dar care totuşi nu corespund în mod direct la nimic din 
ce se află aici. Tot ce reprezintă un obiect în lumea 
simţurilor sau ce ne zugrăveşte un fenomen sensibil 
oarecare nu are nici o însemnătate în lumea spirituală. 
Ceea ce am putea percepe cu ajutorul simţurilor, ceea ce 


am putea exemplifica prin concepte care au valabilitate 
în lumea sensibilă, nu există în lumea spirituală. Intrând 
aici, este necesar, într-un anumit fel, să lăsăm în urma 
noastră tot ce este obiect de reprezentare materială. 
Dimpotrivă, reprezentările care s-au format în lumea 
sensibilă, fără raportare la un obiect sau un fenomen 
material, continuă să fie prezente în suflet când acesta 
pătrunde în lumea spirituală. Evident că printre 
asemenea reprezentări în această lume putem avea şi 
reprezentări eronate. Când acestea, în momentul intrării 
în lumea spirituală, sunt prezente în conştienţă, ele apar 
ca fiind greşite chiar prin natura lor şi fac ca sufletul să 
fie cuprins de dorinţa de a se întoarce în lumea sensibilă 
sau în lumea elementară, pentru a înlocui aici prin 
reprezentări corecte pe cele eronate. Dar ceea ce aduce 
sufletul, în fapt, ca reprezentări corecte este primit acolo 
de forţe de aceeaşi natură; prin sentiment, sufletul 
percepe în lumea spirituală fiinţe a căror întreagă viaţă 
interioară nu este altceva decât gândirea din interiorul 
„eului". Aceste fiinţe au un corp care se poate numi corp 
de gândire sau corp mintal. În corpul de gândire, fiinţele 
despre care am vorbit devin conştiente de 
individualitatea lor, aşa cum omul o face în lumea 
simţurilor. Printre reprezentările pe care le dobândeşte 
omul, există în primul rând anumite gânduri îmbibate de 
sentimente care sunt capabile să consolideze viaţa 
sufletului în aşa măsură, încât fiinţele lumii spirituale să 
poate fi sesizate aici. Când sentimentul de dăruire de 
sine, care trebuie să fie dezvoltat, în vederea facultăţii de 
metamorfozare în lumea elementară, este destul de 
puternic pentru ca fiinţa străină în care sentimentul se 
metamorfozează să nu fie găsită numai simpatică sau 
antipatică, ci să poată retrăi în sufletul care se dăruieşte 
cu caracterul său distinct, atunci intră în acţiune 
facultatea de a percepe lumea spirituală; în acest caz, 
fiinţele spirituale vorbesc sufletului, fiecare cu propriul 
său limbaj. În acest fel se naşte un raport spiritual care 
constă într-un limbaj de gândire. Ne deschidem la 
gânduri, dar ştim că prin gânduri intrăm în contact direct 
cu nişte fiinţe. A trăi în fiinţe care nu numai că se 


exprimă în gânduri, dar a căror întreagă esenţă se află în 
gândire, iată ce înseamnă a trăi în lumea spirituală. 


În faţa fiinţelor lumii elementare, sufletul are sentimentul 
că aceste fiinţe primesc iradierea gândurilor cosmice în 
propria lor fiinţă şi că vorca ele să fie în conformitate cu 
acea gândire cosmică care le străbate. 


În faţa fiinţelor care nu au nevoie să coboare până în 
lumea elementară pentru a ajunge la ceea ce omul atinge 
numai în lumea sensibilă, dar care au deja în lumea 
spirituală acelaşi nivel de existenţă, sufletul are 
sentimentul că aceste fiinţe constau numai din substanță- 
gândire. El simte nu numai că gândurile cosmice iradiază 
către ele, ci că ele însele trăiesc, cu propria lor fiinţă, în 
această țesătură mintală. Ele lasă gândurile cosmice să le 
umple în mod plenar de esenţa lor mintală însufleţitoare. 
Viaţa lor se revarsă în percepţia limbajului de gândire 
cosmică. Şi voinţa lor constă în faptul că ele se pot 
manifesta pe ele însele prin gânduri. Această existenţă de 
gândire, care constituie existenţa lor, reacţionează în 
mod necesar asupra lumii. Gânduri, care sunt nişte fiinţe, 
vorbesc cu alte gânduri, care sunt de asemenea fiinţe. 


Viaţa mintală omenească este imaginea reflectată a 
acestor fiinţe-gânduri spirituale. În perioada dintre 
moarte şi o nouă naştere, sufletul este tot atât de strâns 
legat de această viaţă a fiinţelor-gânduri cât este de 
încătuşat în lumea sensibilă de existenţa materială. Când 
la concepere sau prin naştere sufletul intră în existenţa 
materială, fiinţa-gândire permanentă a sufletului 
acţionează astfel, încât inspiră destinul acestui suflet. 
Ceea ce a rămas în suflet din vieţile pământeşti care au 
precedat viaţa actuală exercită asupra destinului omului 
o acţiune egală cu cea pe care o exercită în lume ființele- 
gânduri pure. 


Când conştienţa clarvăzătoare intră în această lume 
spirituală de fiinţe-gânduri vii, ea se simte în raporturi cu 
totul noi faţă de lumea sensibilă. Din lumea spirituală 


această lume îi apare ca o „altă lume", tot aşa cum îi 
apare din lumea sensibilă lumea spirituală. Dar pentru 
viziunea spirituală această lume materială a pierdut tot 
ceea ce poate fi perceput din ea în existenţa accesibilă 
simţurilor. Toate calităţile care sunt înţelese de simţuri 
sau de inteligenţa derivată din simţuri sunt ca şi 
pierdute. Dimpotrivă, din punct de vedere al lumii 
spirituale, natura adevărată şi autentică a lumii sensibile 
se revelează ca fiind ea însăşi spirituală. În faţa privirii 
sufletului care observă din înaltul lumii spirituale, în locul 
lumii materiale de altădată se înfăţişează fiinţe spirituale 
care îşi desfăşoară activitatea astfel, încât din 
convergenţa acestora se naşte lumea; acea lume care, 
văzută prin simţuri, devine tocmai lumea pe care omul o 
are înaintea sa pe durata propriei sale existenţe 
materiale. Văzute de la nivelul lumii spirituale, calităţile, 
forţele, substanţele etc. lumii sensibile dispar; ele se 
revelează ca fiind simple aparenţe. Privind de la nivelul 
acestei lumi, nu ai înaintea ta decât fiinţe. În aceste fiinţe 
rezidă adevărata realitate. 


În această privinţă, la fel stau lucrurile şi cu lumea 
elementară. Aici, de asemenea, tot ce nu este realitate 
vie dispare, când este contemplată din înaltul lumii 
spirituale. Sufletul simte că şi în această lume el are de-a 
face cu fiinţe care, îmbinându-şi activităţile, impun o 
existenţă care, văzută prin organele simpatiei şi ale 
antipatiei, apare tocmai ca existenţa sub forma sa 
elementară. 


Cunoaşterea lumilor suprasensibile constă în esenţă din 
faptul că ființele iau locul fenomenelor şi calităţilor care 
apar în faţa conştienţei în lumea sensibilă. Lumea 
suprasensibilă sfârşeşte prin a se revela ca fiind o lume 
constituită din fiinţe, iar ceea ce există în afara acestor 
fiinţe, ca expresia voinţei lor. Dar şi lumea sensibilă şi 
lumea elementară apar de aceea ca fiind create prin 
activitatea fiinţelor spirituale. 


DESPRE PRIMUL GERMENE AL CORPULUI FIZIC 
OMENESC 


Mai înainte a fost vorba despre stările „lunară" şi 
„solară", care au precedat existenţa pământească. 
Conştienţa clarvăzătoare, cufundându-se în epoca lunară, 
reuşeşte să perceapă aici nişte impresii care îi amintesc 
de cele din viaţa pământească. Dar când se întoarce până 
la foarte îndepărtata evoluţie solară a pământului, 
privirea clarvăzătoare nu mai obţine impresii 
asemănătoare. Această existenţă solară i se arată ca fiind 
formată exclusiv din fiinţe şi operele lor. Pentru a ne face 
o idee corectă despre această existenţă solară, trebuie să 
facem abstracţie de toate reprezentările care se obţin din 
domeniul vieţii minerale şi vegetale a pământului. Astfel 
de reprezentări nu pot servi decât pentru cunoaşterea 
condiţiilor iniţiale de existenţă ale pământului însuşi, iar 
prin reprezentările extrase din regnul vieţii vegetale 
pentru cunoaşterea epocii lunare care l-a precedat. 
Foarte vechea stare solară a pămân-tului este înrudită cu 
reprezentări pe care le pot provoca indirect regnurile 
animal şi omenesc ale naturii, dar care nu reproduc nimic 
din elementele datorită cărora acestea nu le apar decât 
simţurilor. 


Conştienţa clarvăzătoare a omului află în corpul eteric 
forţe eficace, luând formă de imagini. Acestea din urmă 
exprimă felul în care s-a născut în viaţa cosmică primul 
germene al corpului eteric, datorită activităţii fiinţelor 
spirituale, în timpul vechii epoci solare. Observând 
dezvoltarea acestui germene de-a lungul epocilor lunară 
şi pământească, se constată că el s-a transformat şi că a 
sfârşit prin a deveni principiul activ al corpului eteric 
omenesc actual. 


Pentru a înţelege corpul fizic, trebuie ţinut seama şi de o 
altă activitate a conştienţei omeneşti. La început, corpul 
fizic apare ca o amprentă, ca o manifestare exterioară a 
corpului eteric. Dar, văzut mai de aproape, ne dăm 
seama că în existenţa sensibilă omul nu ar putea ajunge 


niciodată la o dezvoltare completă a fiinţei sale, dacă 
corpul fizic nu ar fi altceva decât simpla manifestare 
fizică sensibilă a corpului eteric. Dacă aceasta ar fi 
situaţia, omul ar ajunge într-o oarecare măsură să vrea, 
să simtă şi să gândească, dar, niciodată aceste trei 
facultăţi nu s-ar putea combina astfel, încât în sufletul 
omenesc să se nască conştienţa care se exprimă în 
experienţa (trăirea) „eului". Acest fapt se revelează cu 
evidenţă deosebită, atunci când conştienţa este în curs 
de a dobândi clarvederea. La început omul nu poate face 
experienţa „eului" decât în lumea sensibilă, în timp ce 
este înveşmântat cu un corp fizic. Din această lume el 
poate apoi s-o transporte în lumea elementară şi în lumea 
spirituală şi să străbată cu ea corpurile sale eteric şi 
astral. Fiindcă omul este purtătorul unui corp eteric şi al 
unui corp astral în care la început nu se producea 
experienţa „eului", el are un corp fizic, unde aceasta se 
poate realiza. Or, contemplat din înaltul lumii spirituale, 
corpul fizic omenesc implică existenta unui element 
esenţial care, chiar şi din punct de vedere al lumii 
spirituale, nu se revelează în tot adevărul său. Când 
conştienţa pătrunde clarvăzător în lumea spirituală, 
sufletul îşi asimilează lumea fiinţelor-gânduri, dar 
experienţa „eului", aşa cum poate fi transportată în 
această lume în urma consolidării facultăţilor sufletului, 
nu este ţesută decât din gânduri cosmice; în lumea 
gândurilor cosmice sufletul nu percepe încă ceea ce în 
mediul ambiant se aseamănă cu propria sa fiinţă. Pentru 
a simţi aceasta, trebuie ca sufletul să-şi continue 
ascensiunea în suprasensibil. Sufletul trebuie să facă 
experienţe în care este părăsit chiar şi de gânduri, astfel 
încât toate experienţele care îi vin de la simţuri şi, de 
asemenea, facultăţile de a gândi, de a simţi şi de a vrea 
sunt într-un anumit fel lăsate înapoia sa, pe drumul către 
înălțimile suprasensibile. Numai atunci se simte el una cu 
o esenţă care se află la baza universului, fiind anterioară 
la tot ceea ce este obiect de observaţie pentru omul fizic- 
eteric-astral. Omul se simte atunci într-o sferă încă şi mai 
înaltă decât lumea spirituală pe care o cunoştea deja. 
Această lume, în care doar „eul" poate lua cunoştinţă de 


el însuşi, o numim supraspirituală. Văzut de la nivelul 
acestei lumi, chiar domeniul fiinţelor-gânduri apare ca o 
lume exterioară. Transferată în această lume, conştienţa 
suprasensibilă trece printr-o experienţă care poate fi 
descrisă aproximativ ca în cele ce urmează. Aici se 
ajunge urmând din treaptă în treaptă calea conştienţei 
clarvăzătoare. Dacă sufletul se simte în corpul său eteric 
şi dacă ambianța sa este formată de fenomenele şi 
fiinţele lumii elementare, el ştie că este în afara corpului 
fizic; dar acesta se menţine ca fiinţă, deşi, văzut din 
afară, el apare ca fiind transformat. Înaintea privirii 
spirituale se descompune în două părţi, una fiind opera 
fiinţelor spirituale active, de la originile epocii 
pământeşti până în prezent, cealaltă reprezentând ceva 
care exista deja în timpul vechii stări lunare a 
pământului. Aşa stau lucrurile atât timp cât conştienţa nu 
se desfăşoară decât în lumea elementară. În această 
lume, conştienţa poate să-şi dea seama cum fiinţa fizică a 
omului s-a format în timpul vechii stări lunare. Dacă 
conştienţa pătrunde în lumea spirituală, din nou o parte 
se separă de corpul fizic. Aceasta este partea care a fost 
formată în timpul stării lunare prin activitatea fiinţelor 
spirituale. Dar o altă parte rămâne. Este cea care exista 
deja în timpul epocii solare a pământului şi care juca 
acolo rolul de fiinţă fizică omenească. Dar chiar din 
această fiinţă fizică mai exista ceva, dacă, din punct de 
vedere al lumii spirituale, luăm în considerare tot ceea 
ce, în timpul epocii solare, a rezultat din activitatea 
fiinţelor spirituale. Ceea ce mai rămâne atunci nu se 
manifestă decât din punct de vedere al lumii spirituale, 
ca faptul fiinţelor spirituale; acest element care persistă 
astfel se manifestă ca existând deja la începutul epocii 
solare. Trebuie deci urcat la o stare terestră anterioară 
epocii solare. In lucrarea mea Ştiinţa ocultă am încercat 
să justific denumirea de starea Saturn dată acestei faze a 
existenţei terestre. În acest sens, pământul era Saturn 
înainte de a deveni Soare. În timpul acestei stări Saturn a 
procesului cosmic general s-a născut primul germene al 
corpului omenesc fizic, datorită activităţii fiinţelor 
spirituale. Pe durata epocilor solară, lunară şi 


pământească, acest germene s-a modificat, prin noua 
activitate a altor fiinţe spirituale, astfel încât el a devenit 
corpul omenesc fizic actual. 


DESPRE „ADEVĂRATUL EU" AL OMULUI 


Când sufletul devine conştient de el însuşi în corpul său 
astral şi când are ca ambianţă a sa fiinţele-gânduri, el se 
află conştient în afara corpului fizic şi, de asemenea, în 
afara corpului eteric. Dar, în acelaşi timp, el simte atunci 
că facultăţile sale de a gândi, de a simţi şi de a vrea 
aparţin de un domeniu restrâns al lumii, în timp ce, prin 
natura fiinţei sale celei mai profunde, ar fi capabil să 
cuprindă mai mult decât ceea ce-i este dat în acest 
domeniu al lumii. Sufletul devenit clarvăzător în lumea 
spirituală poate să-şi spună: „In lumea sensibilă eu sunt 
obligat să mă rezum la ceea ce îmi permite să observ 
corpul fizic; în lumea elementară suport restricţiile 
corpului eteric; în lumea spirituală sunt limitat de faptul 
că mă găsesc ca pe o insulă cosmică ale cărei maluri 
mărginesc facultăţile mele de existenţă spirituală; 
dincolo de aceste maluri există o lume pe care aş putea-o 
percepe, dacă aş străbate perdeaua pe care, prin 
activitatea lor, o ţes fiinţele-gânduri înaintea privirii mele 
spirituale". Sufletul este capabil să străbată această 
perdea dacă dezvoltă continuu facultatea darului de sine 
însuşi pe care o cere şi viaţa în lumea elementară. El are 
nevoie să sporească din ce în ce mai mult capitalul 
forţelor care maturizează în el viaţa în lumea fizică 
sensibilă, pentru a-l asigura în lumile suprasensibile 
împotriva slăbirii, tulburării sau chiar anihilării 
constienţei sale. În lumea fizică sensibilă, sufletul poate 
concepe gânduri şi nu are nevoie decât de forţa de care 
dispune în mod natural, fără efort deosebit. În lumea 
elementară, gândurile slăbesc până devin ca nişte vise 
care sunt uitate chiar în momentul când apar; ele nu 
ajung niciodată la conştienţă, dacă sufletul, înainte de a 
intra în această lume, nu lucrează la consolidarea vieţii 
sale interioare. În acest scop, el trebuie, înainte de toate, 
să-şi intensifice forţa voinţei, deoarece în lumea 


elementară un gând nu mai este un simplu gând; el 
posedă o activitate interioară, o viaţă proprie. Trebuie 
să-l menţinem prin voinţă, pentru a-l împiedica să nu iasă 
din sfera conştienţei. În lumea spirituală, gândurile sunt 
fiinţe vii şi independente. Pentru ca ele să rămână în 
conştienţă, sufletul trebuie să fie consolidat, încât să aibă 
în el însuşi forţa pe care o dezvoltă pentru el corpul fizic 
în lumea sensibilă şi simpatiile şi antipatiile corpului 
eteric în lumea elementară. În lumea spirituală, sufletul 
trebuie să renunţe la toate acestea. Aici experienţele 
lumii sensibile şi ale lumii elementare nu mai sunt 
prezente pentru el decât ca niste amintiri. Şi el însusi se 
află în afara acestor două lumi. Este înconjurat de lumea 
spirituală. Aceasta nu face la început nici o impresie 
asupra corpului astral. Sufletul învaţă să trăiască pentru 
el însuşi din amintirile sale. Conţinutul conştienţei sale se 
exprimă la început în felul următor: „Eu am fost şi mă 
aflu acum în faţa neantului". Dar când din astfel de 
experienţe ale sufletului apar amintirile, care nu sunt 
numai nişte reproduceri ale fenomenelor sensibile sau 
elementare, dar care reprezintă experienţe libere 
mintale, suscitate de aceste fenomene, atunci începe un 
dialog în suflet între amintiri şi aparentul „neant" al lumii 
spirituale ambiante. Ceea ce se naşte din acest dialog 
formează apoi în conştienţa corpului astral lumea 
reprezentărilor. La acest punct al evoluţiei sale, sufletul 
are nevoie de o forţă care să-l facă capabil să se afle la 
marginea extremă a singurei lumi pe care o cunoştea şi 
să suporte întâlnirea cu aşa-zisul neant. Pentru viaţa 
sufletului acest aşa-zis neant este la început în mod 
absolut un adevărat neant. Cu toate acestea, sufletul are 
mereu, într-un anumit fel, în spatele lui, lumea 
amintirilor sale. El poate să se cramponeze de aceste 
amintiri. Este capabil să trăiască în ele. Şi cu cât trăieşte 
mai mult în ele, sufletul sporeşte forţele corpului astral. 
Cu această consolidare începe dialogul între existenţa sa 
trecută şi fiinţele lumii spirituale. Dialogul îi dă 
sentimentul de sine însuşi în calitate de fiinţă astrală. 
Pentru a întrebuința o expresie corespunzând tradiţiilor 
antice, putem spune: sufletul omenesc devine conştient 


de fiinţa sa astrală în verbul cosmic. Aici, prin verbul 
cosmic trebuie înţelese acţiunile mintale ale ființelor- 
gânduri, care se desfăşoară în lumea spirituală ca 
dialoguri de spirite, în sensul, totuşi, că aceste dialoguri 
de spirite sunt pentru lumea spirituală ceea ce sunt 
acţiunile pentru lumea sensibilă. 


Dacă sufletul vrea să treacă în lumea supraspirituală, el 
trebuie ca, prin propria sa voinţă, să-şi elimine amintirile 
despre lumile fizică şi elementară. Acest lucru poate să-l 
facă doar dacă din dialogul spiritelor scoate certitudinea 
că nu îşi va pierde complet existenţa extirpând din el tot 
ce îi dăduse până atunci conştienţă. Sufletul trebuie să se 
plaseze înaintea unui abis spiritual şi să-şi lase acolo 
facultăţile sale de a voi, de a simţi şi de a gândi. În 
conştienţa sa, el trebuie să renunţe la trecutul său. La 
acest punct al evoluţiei, luarea hotărârii necesare 
înseamnă adormirea completă a conştienţei, dar nu cu 
ajutorul condiţiilor corpului fizic şi eteric, ci cu ajutorul 
voinţei. Numai că trebuie să ne reprezentăm că această 
hotărâre nu vizează restabilirea stării de conştienţă 
anterioară după un interval de inconştienţă, ci, că, printr- 
un act de voinţă propriu, conştienţa se cufundă cu 
adevărat în uitare. Nu trebuie pierdut din vedere că acest 
proces nu este posibil nici în lumea fizică, nici în lumea 
elementară, ci numai în lumea spirituală. Lumea fizică 
admite nimicirea, care se prezintă sub forma morţii; în 
lumea elementară moartea nu există. Omul, în măsura în 
care aparţine lumii elementare, nu poate muri; el nu 
poate decât să se transforme în altă fiinţă. În lumea 
spirituală nici o transformare radicală nu este posibilă în 
înţelesul strict al cuvântului; oricare ar fi metamorfozele 
fiinţei omeneşti, trecutul trăit se manifestă în lumea 
spirituală ca o existenţă proprie. Dacă această existenţă, 
construită din amintiri, trebuie să dispară în lumea 
spirituală, este necear ca sufletul însuşi, printr-un act de 
voinţă, să o cufunde în uitare. Conştienţa clarvăzătoare 
poate ajunge la această hotărâre după ce a cucerit forţa 
sufletească necesară. Dacă ea ajunge la această stare, 
atunci din uitarea pe care ea însăşi a provocat-o apare 


adevărata esenţă a „eului". Lumea supraspirituală 
ambiantă îi înlesneşte sufletului omenesc cunoaşterea 
acestui „adevărat eu". Conştienţa clarvăzătoare poate, 
aşa cum a apărut în corpul eteric şi în corpul astral, să 
apară şi în „adevăratul eu". 


Acest „adevărat eu" nu este produsul clarvederii; el 
există în adâncurile oricărui suflet omenesc. Însă, ceea ce 
este pentru orice suflet omenesc o realitate inconştientă, 
deşi inerentă naturii sale, pentru conştienţa 
clarvăzătoare este obiect de cunoaştere. 


După moartea fizică, omul se îmbibă încetul cu încetul de 
lumea spirituală ambiantă. În această din urmă lume 
fiinţa sa apare mai întâi cu amintirile lumii sensibile. Deşi 
nu mai are sprijinul corpului fizic sensibil, omul poate 
totuşi trăi conştient în lumea spirituală cu aceste 
amintiri, astfel ca acestea să nu mai aibă simpla existenţă 
de umbre, ca în lumea fizică sensibilă. Intr-un moment al 
intervalului dintre moarte şi o nouă naştere, ființele- 
gânduri ale lumii ambiante spirituale exercită o acţiune 
atât de puternică, încât uitarea despre care a fost vorba 
apare fără impulsul voinţei. O dată cu această uitare se 
trezeşte viaţa în „adevăratul eu". Prin consolidarea vieţii 
sufletului, conştienţa clarvăzătoare aduce ca un act liber 
al spiritului, ceea ce pentru evoluţia între moarte şi o 
nouă naştere este un eveniment natural. Totodată, în 
experienţele vieţii fizice sensibile nu se poate prezenta 
nici o amintire a vieților pământeşti anterioare, dacă în 
acestea din urmă reprezentările nu au fost dirijate către 
lumea spirituală. Trebuie să fi avut în prealabil 
cunoştinţă de un lucru dacă, mai târziu, ne reamintim 
uşor şi clar de el. În mod asemănător, trebuie deci ca 
într-o viaţă pământească să dobândim cunoaşterea de 
sine însuşi ca despre o fiinţă spirituală, dacă vrem ca 
într-o primă viaţă viitoare să ne putem aminti de cea care 
a precedat-o. Dar nu s-a spus că această cunoaştere 
trebuie să provină de la clarvedere. În sufletul celui care 
a dobândit o cunoaştere directă a lumii spirituale cu 
ajutorul clarvederii poate să apară în vieţile pământeşti, 


urmând aceleia în care această cunoaştere a fost 
dobândită, amintirea vieţii anterioare, tot aşa cum în 
lumea sensibilă apare amintirea unui eveniment trăit. 
Pentru cel care, chiar şi fără clarvedere, pătrunde cu 
înţelegerea în ştiinţa ocultă, această amintire apare ca în 
lumea sensibilă, ecoul unui eveniment despre care doar 
am auzit. 

REZUMATUL AFORISMELOR PRECEDENTE 


Omul poartă în el un „adevărat eu" care aparţine unei 
lumi supraspirituale. În lumea sensibilă, acest „adevărat 
eu" este voalat de experienţele facultăţilor de a gândi, de 
a simţi şi de a voi. Chiar şi în lumea spirituală omul nu 
devine conştient de acest „adevărat eu" decât atunci 
când el îndepărtează amintirile tuturor experienţelor 
făcute în lumile sensibilă, elementară şi spirituală. 


Corpul omenesc fizic sensibil se manifestă potrivit cu 
adevărata sa natură în momentul în care sufletul îl 
contemplă din lumea spirituală. Atunci se vede că 
datorită legilor generale ale cosmosului primul său 
germene a fost depus într-o stare saturniană, care a 
precedat starea solară a pământului. El a evoluat apoi de- 
a lungul stărilor solară, lunară şi pământească, pentru a 
deveni corpul fizic omenesc actual. 


În conformitate cu cele arătate mai sus, într-o formă 
schematică, ansamblul fiinţei omeneşti poate fi descris 
astfel: 


I. Corpul fizic din mediul fizic sensibil. Prin el omul ia 
cunoştinţă de el însuşi ca de o individualitate 
independentă (,eul"). Acest corp fizic, născut din cosmos, 
s-a format, ca un prim germene al său, în timpul foarte 
îndepărtatei stări saturniene a pământului şi a devenit, 
prin dezvoltarea sa de-a lungul a patru transformări 
planetare, ceea ce este în prezent. 


II. Corpul eteric (subtil) din ambianța elementară. Prin el 
omul se recunoaşte ca un element al corpului eteric 


pământesc. leşit din existenţa cosmică generală, el s-a 
format în starea de prim germene, în timpul întregii 
epoci solare a pământului, foarte demult, şi a devenit, 
prin dezvoltarea sa de-a lungul a trei transformări 
planetare, ceea ce este în prezent. 


III. Corpul astral din ambianța spirituală. Prin el omul 
este membrul unei lumi spirituale. În el îşi află sediul 
„celălalt eu" al omului care se manifestă în vieţile 
pământeşti succesive. 


IV. „Adevăratul eu" într-o lume supraspirituală. În 
această lume se află omul însuşi ca fiinţă spirituală, chiar 
şi atunci când toate experienţele lumilor sensibilă, 
elementară şi spirituală, adică toate cele ce provin de la 
simţuri şi facultatea de a gândi, de a simţi şi de a voi, cad 
în uitare. 


UNELE OBSERVAŢII ASUPRA RAPORTULUI PREZENTEI 
EXPUNERI 5 
CU CARŢILE MELE TEOSOFIA ŞI ȘTIINȚA OCULTA 


Conceptele care trebuie să exprime experienţele 
sufletului omenesc în lumile elementară şi spirituală 
trebuie să fie afectate de caracterul special al 
acestor experienţe. În acest sens, este necesar să se 
ţină seama de faptul că în lumea elementară 
experienţele se desfăşoară de o cu totul altă 
manieră decât în lumea sensibilă. Ele se întemeiază 
pe facultatea sufletului de a se metamorfoza şi pe 
percepțiile sale de simpatie şi antipatie. Denumirile 
ce vor fi date vor trebuie, de asemenea, să redea 
instabilitatea acestor experienţe. Ele nu vor putea fi 
la fel de invariabile cum sunt pentru lumea 
materială. Cel care nu ţine seama de acest fapt 
inerent naturii lucrurilor poate cu uşurinţă găsi o 
contradicţie între denumirile folosite în această 
scriere şi cele care figurează în lucrările mele 
Teosofia şi Stiinta ocultă. Contradicţia dispare dacă ne 
gândim că, în aceste două scrieri, numele sunt astfel 
alese, încât să caracterizeze experienţele pe care 
sufletul le parcurge în întrea-ga sa evoluţie între 
naştere (concepţie) şi moarte, pe de o parte, şi 
moarte şi naştere, pe de altă parte. In prezenta 
lucrare, dimpotrivă, denumirile sunt alese în raport 
cu experienţele conştienţei clarvăzătoare, când ea 
pătrunde în lumea elementară şi în sferele 
spirituale. 


Din lucrările menţionate, Teosofia şi Știința ocultă, 
rezultă că la moarte, puţin timp după ce corpul fizic 
sensibil s-a desprins de suflet, se mai desprinde de 
el şi un alt corp, care în prezenta carte este numit 
corpul eteric. in cazul acesta, sufletul trăieşte la 
început în fiinţa desemnată aici prin corpul astral. 
După ce s-a desprins de suflet, corpul eteric se 
transformă, descompunându-se în lumea 
elementară. El trece în fiinţele care formează 


această lume elementară. Sufletul omului nu mai 
participă la transformarea corpului eteric. Totodată, 
după moarte, sufletul devine conştient de 
fenomenele lumii elementare ca şi de lumea sa 
ambiantă exterioară. Această experienţă a lumii 
elementare de dinafară este ceea ce Teosofia şi Știința 
ocultă descriu ca trecere a sufletului prin lumea 
sufletelor. Va trebui deci să ne reprezentăm că 
lumea sufletelor este identică cu cea care, din punct 
de vedere al conştienţei clarvăzătoare, este numită 
aici lume elementară. Atunci când în intervalul 
dintre naştere şi moarte - în conformitate cu 
descrierea din cartea mea Teosofia - sufletul se 
desprinde de corpul astral, el îşi continuă viaţa în 
fiinţa care aici este numită „adevăratul eu". Corpul 
astral simte atunci prin el însuşi, sufletul nemaifiind 
prezent, ceea ce a fost definit în lucrarea de faţă ca 
o stare de „uitare'. El se grăbeşte într-un anumit fel 
spre o lume în care nu se află nici un obiect de 
observaţie sensibilă sau de experienţă de voinţă, şi 
unde nu mai există sentiment sau gândire, aşa cum 
omul le desfăşoară în corpul său fizic. lată lumea pe 
care o experimentează el ca fiind lumea sa ambiantă 
exterioară, sufletul continuându-și existenţa în 
„adevăratul eu". Viaţa în această lume ambiantă 
poate fi caracterizată prin descrierea trecerii prin 
„Sfera spiritului", din Teosofia şi Ştiinţa ocultă. 
Sufletul, luând cunoştinţă de el însuşi în „adevăratul 
eu", are „în jurul său", în lumea spiritului, ceea ce, 
pe durata existenţei materiale, se desfăşoară în el 
sub formă de experienţe sufleteşti. În lumea care a 
fost descrisă aici ca lume de fiinţe-gânduri, sufletul 
regăseşte, între moarte şi noua naştere, tot ce a 
vieţuit în forul său interior, datorită a ceea ce a 
perceput în lumea sensibilă şi a ceea ce a gândit, 
simSUPLIMENT LA EDIŢIA DIN 1918 


Dacă sufletul vrea să dobândească facultatea de a 
pătrunde în cunoaşterea lumii suprasensibile, trebuie în 
primul rând să-şi sporească forţele. El ajunge la această 
stare dezvoltând din interior o activitate care este, în 
fond, imaginativă. Dar nu este suficient ca o asemenea 
activitate de imaginaţie să se exercite cu intensitatea 
normală pe care conştienţa obişnuită are obiceiul s-o 
desfăşoare când ia ca punct de plecare perceperea lumii 
sensibile. În acest din urmă caz, imaginaţia este mult mai 
puţin intensă decât percepţia. Dacă nu vom exercita-o 
decât cu această intensitate, ea nu va fi niciodată 
capabilă să dezvolte forţele care să ofere accesul sufle- 
tului la lumea suprasensibilă. Rămânând tot imaginaţie, 
ea trebuie să atingă forţa de intensitate a percepţiei 
însăşi. Ea nu trebuie să producă doar nişte reflectări 
(imagini-oglindiri) care să se asemene cu perceptiile 
respective, ci să se condenseze în aşa măsură, încât să 
creeze imagini concrete, imagini vii. Dar sufletul nu 
trebuie să-şi dirijeze forţele doar asupra acestor imagini. 
El trebuie să-şi îndrepte atenţia către propria sa 
activitate creatoare de imagini. Ne regăsim astfel într-o 
conştienţă interioară consolidată; dacă am repetat acest 
exerciţiti fără încetare, remarcăm, după săptămâni, luni 
sau un interval de timp şi mai îndelungat, că, asimilând 
această conştienţă consolidată, am intrat în contact cu o 
lume suprasensibilă. La început acest contact este haotic, 
constând dintr-un sentiment confuz şi general. Dar 
încetul cu încetul din acest haos se desprinde o lume 
obiectivă de imagini. Constatăm că, datorită exerciţiilor 
de formare de imagini, conştienţa, întărită, a obţinut 
cooperarea unei realităţi spirituale exterioare pentru 
crearea de imagini, exprimând o lume suprasensibilă 
obiectivă. Avem astfel descrisă mai explicit experienţa pe 
care o face sufletul omenesc cu ţesăturile de imagini pe 
care le întâlneşte pe drumul său în lumea spirituală şi de 
care a fost vorba la pagina 16 a prezentei scrieri. 
Făcându-şi asupra acestor procese o idee clară; prin 
experienţa sa interioară, cel care aspiră la cunoaşterea 
suprasensibilă recunoaşte în mod indubitabil realitatea 


XXX 


XXX 


suprasensibilă şi o distinge de simplele iluzii ale 
imaginaţiei arbitrare. 


La pagina 17 a prezentei scrieri se spune că imaginile 
percepute de o conştienţă care este la debutul 
experienţelor sale suprasensibile „nu sunt la început 
decât pe care sufletul o aşază în faţa lumii suprasensibile, 
când simte stabilit contactul între el şi această din urmă 
lume". Este vorba într-adevăr de o „ ca o perdea perdea", 
căci imaginile nu servesc la început decât pentru a ridica 
propria conştienţă de sine în lumea suprasensibilă. Prin 
aceste imagini devenim conştienţi de noi înşine ca de o 
fiinţă spirituală, dar nu percepem încă prin ele o lume 
suprasensibilă obiectivă. Este ca şi cum am simţi că avem 
ochii făcând parte din organismul nostru fizic, dar că nu 
ar fi deschişi la influenţele lumii exterioare. Imaginile 
care apar în suflet trebuie să devină spiritual translucide, 
permițându-le să desfăşoare acolo o activitate continuă. 
In cazul acesta, prin propria lor dezvoltare, ele devin 
încetul cu încetul diafane, se transformă în aşa fel, încât 
nu le mai contemplăm, ci le simţim pur şi simplu vii în 
suflet şi că prin ele percepem esenţa realităţii 
suprasensibile. 


Una din primele impresii după intrarea în lumea 
suprasen-sibilă constă în a ne da seama, datorită 
conştienţei adaptate la această lume, de relaţiile de 
simpatie şi antipatie care ne leagă de fiinţele acestei lumi 
(comparaţi pagina 49 şi următoarele pagini ale prezentei 
scrieri). Prin experienţele care le facem în acest fel, se 
remarcă faptul că trebuie să ne desprindem de lumea 
sensibilă cu reprezentările noastre, dacă vrem să intrăm 
în lumea suprasensibilă. Este adevărat că putem descrie 
ceea ce vedem în suprasensibil prin reprezentări extrase 
din lumea sensibilă. De exemplu, se poate spune că o 
fiinţă se manifestă printr-un fenomen de culoare. Însă 
astfel de descrieri de realităţi suprasensibile nu au decât 
următoarea valoare: adevăratul ocultist, indicând o 


XXX 


culoare, vrea să spună că experienţa pe care o face în 
suflet este analoagă cu perceperea acestei culori de către 
conştienţa fizică. Dar dacă, prin descrierea sa, cineva ar 
vrea să indice că are în faţa conştienţei sale ceva ce este 
identic cu culoarea fizică, el nu ar fi un ocultist, ci un 
vizionar şi nu halucinant. Cu experienţele de simpatie şi 
de antipatie suntem într-adevăr în faţa primelor impresii 
ale lumii suprasensibile. Există persoane care sunt 
decepţionate când ocultistul le avertizează că doreşte 
doar să ilustreze vederile sale într-o manieră mai 
concretă, atunci când recurge la reprezentări provenind 
din viaţa materială. Aceste persoane, în fond, nu aspiră 
să cunoască o lume suprasensibilă diferită de lumea 
fizică, ci ar vrea mai curând să recunoască în lumea 
suprasensibilă un fel de dublură a lumii fizice. Ele vor ca 
această lume suprasensibilă să fie mai subtilă, mai 
„eterică" decât lumea fizică, în rest, lumea suprasensibilă 
nu ar trebui, gândesc aceste persoane, să solicite de la 
ele folosirea altor reprezentări decât cele sensibile. Cel 
care vrea să se apropie cu adevărat de lumea spirituală 
trebuie să facă efortul de a-şi însusi concepţii noi. Cel ce 
se mulţumeşte să şi-o reprezinte ca o imagine atenuată, 
vaporoasă, a lumii fizice nu poate sesiza lumea 
suprasensibilă. 


Forţa memoriei, care joacă un rol deosebit sub influenţa 
conştienţei obişnuite, nu este luată în considerare ca 
facultate omenească pentru perceperea lumii 
suprasensibile. (Trebuie ţinut seamă de această remarcă, 
pentru a nu ne înşela asupra a ceea ce s-a spus la pagina 
36 din această descriere.) Sufletul omenesc dispune de 
forţa amintirii în timpul vieţii sale în lumea sensibilă, în 
desfăşurarea diverselor sale activităţi, prin intermediul 
organis-mului său fizic. Ridicându-se în lumea 
suprasensibilă, sufletul nu-si mai exercită memoria faţă 
de fiinţele şi fenomenele acestei lumi. El se limitează, la 
început, să contemple din această lume ceea ce are în 
faţa sa, fără să-i rămână vreo amintire despre aceste 
impresii când reintră în corpul fizic. Această stare nu 


x x 


este totuşi definitivă. Sufletul ia ceva din viața sa din 
lumea fizică ca un ecou al memoriei sale, şi acesta este 
ceea ce-i permite să-şi spună în viaţa din suprasensibil: 
„Aci, în lumea spirituală, eu sunt aceeaşi fiinţă ca şi în 
lumea sensibilă". Memoria îi este necesară pentru 
continuitatea conştienţei de sine. Mai mult, conştienţa de 
sine, ridicată până în lumea suprasensibilă, dobândeşte şi 
facultatea de a transforma impresiile primite în această 
lume, astfel încât ele se imprimă în corp la fel ca 
impresiile sensibile ale lumii fizice. Aşa se face că este 
posibil ca sufletul să păstreze un fel de amintire despre 
experienţele sale suprasensibile. Fără aceasta 
experienţele menţionate ar fi uitate. Dar, în timp ce 
impresiile lumii fizice acţionează asupra omului în aşa fel 
încât mai târziu ele îi sunt reamintite prin efectele lor 
evidente, în sfera suprasensibilă este necesar ca omul să- 
şi manevreze experienţele proprii astfel încât mai târziu 
să le regăsească în conştienţa sa obişnuită. Aceasta 
înseamnă că experienţele suprasensibile trebuie să se 
desfăşoare în deplina lumină a conştienţei. Cu toate 
acestea, ocultistul păstrea-ză, nu fără dificultate, sub 
formă de amintiri, experienţele făcute în lumea 
suprasensibilă. El nu poate povesti altuia ceea ce ştie 
„simplu, din memorie". Dacă îi cerem acest lucru, 
ocultistul se află adesea în faţa necesităţii de a reface în 
suflet condiţiile în care a făcut experienţa pe care vrea s- 
o descrie, pentru a vedea despre ce trebuie să vorbească. 


Raportul dintre imaginile întâlnite în suprasensibil şi 
realitatea ce le corespunde (vezi pagina 57 a prezentei 
scrieri) nu este o problemă tot atât de simplă ca şi 
raporturile unei impresii a sufletului cu un obiect sau un 
fenomen sensibil. În suprasensibil, conştienţa trebuie să 
pătrundă acest raport în mod integral. Este altceva când 
ai o masă în faţa ta. În acest caz, masa este esenţialul; 
ceea ce se întâmplă în suflet cu această ocazie nu are, cel 
mult, decât o existenţă nebuloasă faţă de conştienţă. 
Percepând o fiintă suprasensibilă - chiar şi atunci când, 
aşa cum s-a arătat mai sus, i-am făcut imaginea 


„transparentă" - avem în conştienţa de sine experienţa 
acestei imagini însoţită de conţinutul său sentimental. 
Aceasta se întâmplă atunci când ne adâncim în întregime, 
cu conştienţa suprasensibilă, în această experienţă a 
sentimentului pe care realitatea o aduce în faţa 
sufletului. Experienţa pe care am făcut-o în acest caz se 
distinge - şi trebuie să se distingă - net de cea a imaginii. 
Aceste două experienţe nu trebuie să se contopească una 
în alta. Ar fi o sursă de iluzie şi de eroare gravă în aceste 
experienţe. 

tit şi voit în această lume.