Omraam Aivanhov — Viata psihica — elemente si structuri

Omraam Mikhael Aivanhov 


VIAȚA PSIHICĂ: ELEMENTE 
ŞI STRUCTURI 


Cap. 1 - Cunoaşte-te pe tine însuţi 


„Cunoaşte-te pe tine însuţi... Foarte puţini oameni 
au putut interpreta această formulă care era înscrisă 
pe frontispiciul templului din Delphi. Ce reprezintă 
acest „pe tine însuţi” pe care noi ar trebui să-l 
cunoaştem? Oare este vorba despre caracterul nostru, 
despre slăbiciunile noastre, despre defecte sau 
calităţi?... Nu, dacă doar aceasta ar însemna 
cunoaştere, niciodată înţelepţii nu ar fi înscris acest 
precept pe frontispiciul unui templu. Bineînţeles, 
această cunoaştere este necesară, dar nu şi suficientă. 
A te cunoaşte înseamnă mult mai mult. Cunoaşterea 
reprezintă şi o conştientizare a diferitelor corpuri din 
care suntem formaţi, de la cele mai dense până la cele 
mai subtile, înseamnă şi aflarea principiilor care le 
însufleţesc, nevoile şi stările de conştiinţă care le 
corespund. Ori, despre toate acestea nu ştim nimic. 
Fiecare observă câte ceva, încearcă să afle despre el 
câteva lucruri bune sau rele şi spune: „Dar eu mă 
cunosc!” Ei bine nu, aceşti oameni nu se cunosc încă. 

In realitate, nu există încă o reprezentare care să 
redea fiinţa umană în toată complexitatea sa, de aceea 
nu trebuie să ne mirăm dacă religiile sau diferitele 
sisteme filozofice nu au toate aceeaşi concepţie despre 
structura sa. De exemplu, hinduşii o împart în 7, iar 
teozofii au adoptat această împărţire. Astrologii o 
împart în 12, corespunzător celor 12 semne zodiacale 


iar alchimiştii în 4, după cele 4 elemente. Cabaliştii au 
ales pe 4 şi 10: cele patru lumi şi cei zece sefiroţi. In 
religia vechilor perşi, mazdeismul şi mai târziu 
maniheismul au împărţit fiinţa umană în 2, conform 
celor două principii ale binelui şi răului, ale luminii şi 
tenebrelor, Ormuzd şi Arhiman. Cât despre creştini, ei 
au împărţit adeseori fiinţa umană în 3: corp, suflet, 
spirit. Eu aş mai adăuga că unii ezoterişti au ales 
împărţirea în 9, pentru că ei îl repetă pe 3 în cele 3 
lumi: fizică, spirituală şi divină. 

Unde se află adevărul? La toţi. Depinde numai din 
ce punct de vedere priveşti omul. Din acest motiv, eu 
nu resping nici una din aceste teorii. Deseori, din 
comoditate, eu împart omul în 2: natura inferioară sau 
personalitatea ŞI natura superioară sau 
individualitatea, pentru că această împărţire uşurează 
înţelegerea anumitor probleme. Pentru un alt tip de 
explicaţii, eu am ales împărţirea în 3 sau în 6, chiar şi 
în 7, dacă toate acestea îmi par mai clare pentru voi. 
Aceste clasificări constituie numai mijloace comode 
pentru prezentarea unui anumit aspect al realităţii. Nici 
una nu o contrazice pe cealaltă, pentru că fiecare este 
adevărată dintr-un anumit punct de vedere. 

Când dorim să oferim o idee despre anatomia 
fiinţei umane, pentru a uşura înţelegerea, nu 
reprezentăm totul dintr-odată, suntem obligaţi să 
schiţăm planşe diferite pentru diferitele sisteme: osos, 
muscular, circulator, nervos... La fel se petrec lucrurile 
şi în domeniul geografic, unde desenăm mai multe 
hărţi: fizică, politică, economică, geologică... Ei bine, 
acest lucru se petrece în toate domeniile. Asemenea 
anatomistului sau geografului, Iniţiatul se foloseşte de 
diferitele scheme sau clasificări care definesc fiinţa 


umană în raport cu problemele pe care doreşte să le 
aprofundeze. 


Cap. 2 - Tabloul sinoptic 


„Ceea ce se află jos este identic cu ceea ce se află 
în înalt, iar ceea ce se află în înalt este identic cu ceea 
ce se află jos” a spus Hermes Trismegistus. Ar fi uşor 
de înţeles existenţa unor principii subtile în om, fiecare 
cu propriile nevoi şi activităţi, dacă am lua ca punct de 
plecare nevoile şi activităţile corpului fizic. Aceasta 
este ceea ce vreau să vă demonstrez cu ajutorul 
tabloului sinoptic, tablou în care am dorit să reunesc 
principalele elemente din viaţa noastră fizică şi psihică. 

Să începem cu corpul fizic. De ce ar avea el 
nevoie? De sănătate. Pentru a fi sănătos, trebuie să 
mănânci. Pentru aţi procura hrană, îţi trebuie bani. lar 
pentru a avea bani, trebuie să munceşti. Este foarte 
simplu. Ei bine, din moment ce tot ce se află jos, în 
lumea fizică, este asemănător cu ceea ce se află în 
înalt, în lumea spirituală, trebuie să ştim că vom regăsi 
aceleaşi procese în planurile subtile şi pentru alte 
principii din care omul este constituit: voinţa, inima, 
intelectul, sufletul şi spiritul. Fiecare dintre aceste 
principii tinde spre un scop precis; pentru a atinge 
acest scop, fiecare trebuie hrănit; banii sunt necesari 
pentru obţinerea hranei; iar banul se obţine făcând o 
anumită muncă. 


Principiul Ideal Hrană Plată Activitate 
Spirit | Veşnicie Libertate Adevăr Identificare 
Contemplare 
Suflet Infinit E A: Extaz Adorare 
Rugăciune 


Cunoaşter R 
e A Inţelepciun TERE 
Intelect Ştiinţă Gând a Meditaţie 
Lumină 
sa Activităţi 
Inimă ul Sentiment lubire armonioase 
şi artistice 
PERES, Putere E Gest Respirate exerciţii 
Vointa Mişcare Forga Suflu de gimnastică 
Corp | Sănătate P . Muncă 
fizic | Viață mrana pan Fizică 


Să luăm ca exemplu voința; ea are ca scop 
mişcarea, deci puterea. Ea are nevoie să acționeze 
asupra lucrurilor, a ființelor, a situațiilor, pentru a le 
modela, pentru a le transforma. Ea nu pot fi însă activă 
dacă nu se hrăneşte, iar hrana potrivită este forța; 
voința se poate manifesta dacă este alimentată cu 
forță. Acum, ca să cumpărăm această forță care 
reprezintă hrana voinței, sunt necesari bani, iar banii 
sunt reprezentați prin gest: întotdeauna trebuie să ne 
desprindem din inerție, din imobilitate, pentru a 
declanşa energiile. Obişnuindu-ne să acţionăm, să ne 
mişcăm, putem „cumpăra” forţa şi putem deveni 
puternici. Toate eforturile fizice pe care le puteţi 
efectua vă vor întări voinţa. 

Acum urmează inima. De ce are nevoie inima? Ea 
vrea să se simtă dilatată, ea caută căldura, bucuria, 
fericirea. Hrana sa este sentimentul, iar moneda 
necesară plăţii este iubirea. Când iubiţi, această iubire 
este „moneda” care vă permite să „cumpăraţi”, adică 
să redobândiţi, să resimţiţi tot felul de sentimente, de 
senzaţii şi emoţii. Dacă vă pierdeţi iubirea, pierdeţi 
fericirea şi vă veţi trezi înfriguraţi. Cum puteţi păstra 
această bogăţie a iubirii? Cultivând zilnic armonia 
pentru celelalte creaturi şi pentru întreg universul. 


Şi intelectul? El are nevoie să fie limpezit, el caută 
lumina, cunoaşterea. Hrana sa este gândul. Moneda 
care îi permite să cumpere cele mai curate gânduri 
este înţelepciunea. lar activitatea care îi permite să 
ajungă la înțelepciune este meditaţia. Numai 
înţelepciunea vă va permite să vă hrăniţi intelectul cu 
cele mai frumoase gânduri, iar el va obţine astfel 
lumina pe care o caută. 

Idealul sufletului este spaţiul, imensitatea. Sufletul 
omenesc este o mică parte din Sufletul Universal şi el 
se simte atât de limitat, atât de înghesuit în om, încât 
singura sa dorinţă este de a se putea dilata în spaţiu. 
Pentru a atinge acest ideal, el are nevoie să fie întărit 
în egală măsură, şi există o hrană potrivită pentru el: 
toate calităţile cunoaşterii superioare, 
impersonalitatea, abnegaţia, sacrificiul. Moneda cu 
care el cumpără această hrană este extazul, fuziunea 
cu lumea divină. Această fuziune o poate obţine prin 
rugăciune şi prin contemplare. 

Idealul spiritului este veşnicia, căci spiritul care 
este nemuritor transcede timpul. Dar, pentru a obţine 
veşnicia, spiritul are nevoie de hrană, iar această 
hrană este libertatea. Dacă sufletul are nevoie să se 
dilate, spiritul are nevoie să taie orice legătură care îl 
ţine înlănţuit. Adevărul este moneda cu care spiritul 
cumpără libertatea. Fiecare adevăr pe care reuşiţi să îl 
obţineţi despre un subiect sau altul vă va da 
posibilitatea să vă eliberaţi. lisus spunea: „Cunoaşteţi 
adevărul, iar adevărul vă va elibera”. Da, adevărul 
eliberează. Activitatea care ne permite să ajungem la 
adevăr este identificarea cu Divinitatea. Acela care se 
identifică cu Divinitatea, devine una cu Ea, posedă 
adevărul şi se eliberează! Când lisus spunea: „Eu şi 


Tatăl meu una suntem“, el rezuma acest proces de 
identificare. 

Am dorit să reunesc în acest tabel principalele 
elemente ale vieţii fizice şi mai ales pe cele ale vieţii 
psihice pe care le găsim deseori risipite. Am dorit să 
fac din ele o unitate a cărei noţiuni pot fi dezvoltate şi 
precizate, bineînţeles, la infinit. 

Acest tablou nu poate conţine totul, există desigur 
un anumit număr de noţiuni pe care voi nu le veţi găsi, 
dar aici putem plasa diferitele stadii ale conştiinţei: 
inconştientul, subconştientul, conştiinţa, conştiinţa de 
sine şi supra- conştiinţa. 

Mulţi filozofi, psihologi şi psihanalişti s-au oprit 
asupra problemei diferitelor trepte de conştiinţă. Ceea 
ce au spus este foarte interesant, dar deseori foarte 
greu de aplicat în viaţa de zi cu zi. De aceea vă voi da 
un exemplu simplu care vă va permite să înţelegeţi cu 
uşurinţă. Imaginaţi-vă că în timpul unei sărituri primiţi 
o lovitură puternică la cap şi leşinaţi: deveniți 
inconştienţi. Se încearcă reanimarea voastră şi începeţi 
să vă reveniţi încet-încet, fără să deschideţi încă ochii: 
vă aflaţi într-o stare de subconştiinţă. După câteva 
secunde, deschideţi ochii şi realizaţi că sunteţi întinşi 
pe jos, înconjurați de o mulţime de lume, dar fără să vă 
daţi seama ce s-a întâmplat: este starea de conştiinţă. 
După aceea, vă reveniţi complet, simţiţi durerea, 
înţelegeţi ce vi s-a întâmplat şi cum vi s-a întâmplat: 
este starea de conştiinţă de sine. lată-vă în sfârşit 
complet restabiliţi, fericiţi, înțelegând că putea fi şi mai 
rău şi mulţumiţi Cerului care v-a protejat: este starea 
de supraconştiinţă. Vedeţi, totul este clar. 

Acum să vedem cum diferitele elemente care 
alcătuiesc fiinţa noastră corespund diferitelor stări de 
conştiinţă. Corpul fizic corespunde inconştientului. 


Toate manifestările vieţii fiziologice (cu respiraţia, 
digestia, circulaţia, evacuarea şi creşterea) corespund 
subconştientului. Conştiinţa corespunde domeniului 
voinţei şi inimii iar la nivelul intelectului începe să 
apară conştiinţa de sine. Supraconştiinţa aparţine 
domeniului sufletului şi spiritului, iar pentru spirit 
putem vorbi chiar despre supraconştiinţa divină. 

Revenind la esenţial, acest tabel vă arată cu 
claritate cum trebuie să lucraţi cu diferitele principii 
care sunt în voi, fără a neglija vreunul dintre ele. 
Numai acela care învaţă să lucreze zilnic cu corpul său 
fizic, cu voinţa sa, cu inima, cu intelectul, cu sufletul şi 
cu spiritul său, va găsi într-o bună zi împlinirea. 


Cap. 3 - Mai multe suflete şi mai multe corpuri 


Toţi marii Iniţiaţi, ale căror clarviziuni au dăruit o 
adevărată cunoaştere asupra omului şi a universului, 
au căzut de acord asupra acestui aspect: sufletul - 
principiul care, aşa cum îi indică şi numele, are 
proprietatea de a însufleţi corpul fizic - nu îi este dăruit 
omului în întregime în momentul naşterii, instalându-se 
prin faze succesive în fiinţa sa de-a lungul întregii vieţi. 

Din acest motiv, nu ar trebui să fiţi uimiţi că unii 
filozofi neoplatonicieni şi chiar câţiva Părinţi ai Bisericii 
au afirmat că omul posedă mai multe suflete. Primul 
dintre ele, numit suflet vital, este pur vegetativ, 
determinând procesele fiziologice: nutriția, respiraţia, 
circulaţia... Al doilea, mai evoluat, este numit sufletul 
„animal”; cel de al treilea este sufletul emoţional; al 
patrulea este sufletul intelectual sau raţional. În sfârşit, 
urmează sufletul divin care este lumină pură, primit în 
integritate numai de către Iniţiaţii care şi-au încheiat 
evoluţia. 


Sufletul vegetativ este acela care însufleţeşte 
primul embrionul în pântecele mamei, iar la vârsta de 
şapte ani apare sufletul numit „anima!” sau dacă vreţi, 
voluntar. În mod obişnuit, se crede că sufletul se 
instalează definitiv la această vârstă, numită şi „vârsta 
raţiunii”. Nu, este vorba doar despre sufletul voluntar. 
De la naştere şi până la vârsta de şapte ani, copilul nu 
încetează să se mişte, să meargă, să alerge, să 
gesticuleze, iar la şapte ani, în momentul în care 
sufletul animal este complet instalat în el, putem 
spune că a dobândit o autonomie a mişcării, suficientă 
să îi ofere controlul propriilor gesturi. 

Dar, după un timp, începe o nouă perioadă în care 
viaţa afectivă devine din ce în ce mai importantă: este 
aceea a sufletului emoţional care îşi face încet-încet 
apariţia. Aproape de vârsta de patrusprezece ani, în 
pubertate, când acest suflet ajunge la maturitate, el îşi 
intră definitiv în drepturi, împingând fiinţa să se lase 
condusă de către sensibilitatea sa. 

În acelaşi timp se dezvoltă şi capacitatea de a 
gândi şi în sfârşit, spre douăzeci şi unu de ani, sufletul 
intelectual, raţional, se instalează. Acest lucru nu 
înseamnă că, începând cu vârsta de douăzeci şi unu de 
ani, fiinţa umană devine automat înţeleaptă şi 
cumpătată; nu, dimpotrivă, este perioada în care se 
pot comite cele mai multe prostii din viaţă! Dar acesta 
este momentul în care fiinţa umană intră definitiv în 
posesia facultăţilor de înţelegere şi gândire. 

Cât despre sufletul divin, despre posibilitatea de a-l 
dobândi, pot spune că acest fapt depinde doar de noi, 
de viaţa pe care o ducem, de dorinţa noastră ca el să 
ne aparţină. Ceea ce numim lIniţiere, este chiar acest 
drum pe care fiinţa umană trebuie să îl parcurgă ca să- 
şi găsească sufletul divin, atrăgându-l, pentru ca 


acesta să se poată instala şi locui în ea. Iniţiatul este 
acela care a lucrat, transformând totul în el, pentru a-şi 
putea atrage sufletul divin; întreaga fiinţă îi devine 
armonioasă şi vibrează la unison cu Inteligența 
Cosmică, devenind pentru aceasta un canal, un sprijin. 

In realitate, acest lucru nu poate deveni posibil 
decât pentru câteva fiinţe excepţionale care au lucrat 
în acest sens în timpul numeroaselor reîncarnări. Ele 
nu s-au gândit decât să se regăsească, să se realizeze 
şi să atragă sufletul divin pentru ca acesta să se poată 
exprima în toată măreţia sa. Vreme îndelungată, prin 
exerciţii de purificare, de meditaţie, de rugăciuni, de 
sacrificii, ele s-au pregătit pentru a atrage în fiinţă Eul 
lor superior, Eul lor divin. Când acesta le este dat, se 
spune că Duhul Sfânt a coborât asupra lor. 

De asemenea, şi cabaliştii susţin că oamenii 
posedă mai multe suflete. Sufletul emoţional, astral, 
este numit Nefeş; sufletul intelectual, Ruah, iar 
sufletele superioare, Nehamah, Haiah şi lehida. Cât 
despre hinduşi, ei nu vorbesc despre suflete ci despre 
corpuri, ceea ce corespunde de asemenea adevărului, 
căci toate particulele materiei conţin o energie. 
Această energie este principiul masculin, iar materia 
reprezintă principiul feminin. Peste tot în univers, 
materia posedă o energie; deci corpul fizic, care este 
material, posedă în el o energie, iar această energie o 
numim suflet. Dar dincolo de corpul fizic, omul posedă 
alte corpuri mult mai subtile, iar fiecare dintre acestea 
îşi are propriul suflet: sufletul vital corespunde corpului 
fizic, sufletul emoţional corespunde corpului astral, 
sufletul intelectual, corpului mental; pentru corpurile 
cauzal, budic şi atmic există încă trei suflete 
superioare. Fiecare corp îşi are deci propriul suflet: 
corpul este forma, conţinutul, iar sufletul reprezintă 


energia care îl animă. Cele două sunt inseparabile. 
Natura însăşi, cosmosul reprezintă un corp, corpul lui 
Dumnezeu, şi el are un suflet, Sufletul Universal. Toate 
aceste lucruri sunt clare şi limpezi. 

Dar să revenim la aceste corpuri diferite. Cele trei 
activităţi fundamentale prin care omul se 
caracterizează sunt gândul (care are ca instrument 
intelectul), sentimentul (care are ca instrument inima) 
şi acţiunea (care are ca instrument corpul fizic). Să nu 
credeţi că numai corpul fizic este construit din materie: 
inima şi intelectul sunt şi ele instrumente materiale, 
numai că materia din care acestea sunt făcute este 
mult mai subtilă decât cea a corpului fizic. 

O lungă tradiţie ezoterică ne învaţă că suportul, 
vehicolul sentimentului este corpul astral, iar cel al 
intelectului, corpul mental. Dar această trinitate: corp 
fizic, corp astral, corp mental, constituie natura noastră 
umană imperfectă. Aceleaşi facultăţi ale gândirii, ale 
sentimentului şi acţiunii se regăsesc în noi la nivel 
superior, şi aici, vehiculele lor sunt corpurile cauzal, 
budic şi atmic care formează Eul nostru divin. Cele trei 
mari cercuri 


NATURĂ SUPERIOARĂ 


Corp atmic 


& == Voinţă divină 


Corp budic mp — Dragoste divină 
Corp Înţelepciune 
cauzal S 4 $ divină 


CORP on pe Pasa 200 DEI ar e tsi a Voinţă 
fizic 


Corp 
mental 


— — = Gândire 


Corp 


sti — Sentiment 
stra 


NATURĂ INFERIOARĂ 


concentrice indică relaţia care există între corpurile 
inferioare şi cele superioare. 

Corpul fizic care reprezintă forţa, voinţa, puterea în 
planul material este legat de corpul atmic care 
reprezintă forţa, puterea şi voinţa divină. 

Corpul astral care reprezintă sentimentul şi 
dorinţele egoiste, personale, este legat de corpul budic 
care reprezintă iubirea divină. 

Corpul mental care reprezintă gândirea obişnuită şi 
interesată este legat de corpul cauzal care reprezintă 
înţelepciunea divină. 

În eul nostru terestru există deci o trinitate care 
gândeşte, simte, acţionează. Dar această trinitate nu 
este decât o reflectare inferioară a unei alte trinităţi 
celeste care ne aşteaptă să ne alăturam ei. Această 
fuziune trebuie făcută într-o zi. Acesta este sensul 
ascuns al Pecetei lui Solomon,acest simbol de o mare 
profunzime care exista de altfel cu mult înaintea lui 
Solomon. lIniţiaţii rezumă deseori într-un simbol, într-o 
figură geometrică foarte simplă, realităţi psihice şi 
spirituale de o mare profunzime. 


Fiinţa umană este deci constituită din trei corpuri 
(putem spune chiar trei suflete) care îi compun eul 
inferior şi care trebuie să se unească într-o bună zi cu 
trei corpuri(sau trei suflete) care formează Eul ei 
superior. Toate experienţele fericite sau nefericite pe 
care le trăim de-a lungul vieţii, nu au în realitate decât 
un singur scop: acela de a ne permite să ne regăsim. În 
momentul în care aceste două părţi inferioară şi 
superioară ajung să fuzioneze, înseamnă că Cerul şi 
pământul se unesc în fiinţa noastră în împlinire, în 
abundență şi bucurie. 


Cap. 4 - Inimă, Intelect, Suflet, Spirit 


l. 

Unul dintre cele mai cunoscute pasaje din 
Evanghelii este acela în care un scrib îl întreabă pe 
lisus care este prima dintre porunci. lisus a răspuns: „îl 
vei iubi pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul, 
cu toată puterea gândului şi cu toate forțele“... Cu 
aceste cuvinte, lisus prezenta omul ca şi cum acesta ar 
fi alcătuit din patru principii: inimă, intelect, suflet şi 
spirit. In sfârşit, cuvântul „forţă” este legat de spirit, 
căci după Ştiinţa lIniţiatică numai spiritul posedă 
adevărata forţă. 

Pentru a înţelege semnificaţia acestor cuvinte, 
trebuie să începem prin a face diferenţa între inimă şi 
suflet, precum şi între intelect şi spirit. Inima şi sufletul 
sunt vehicule ale emoţiilor, sentimentelor, dorințelor 
noastre; în timp ce, inima este sediul sentimentelor şi 
emoţiilor obişnuite legate de tulburări, de supărări, de 
senzualitate sau chiar de bucurii şi plăceri pur fizice, 
sufletul este sediul emoţiilor şi elanurilor spirituale, 
divine. între intelect şi spirit există aceeaşi relaţie ca 


între inimă şi suflet. Intelectul este sediul gândirii şi a 
raţionamentelor obişnuite care vizează doar 
satisfacerea nevoilor materiale. Din contră, spiritul este 
principiul gândului şi activităţii pur dezinteresate. 

Inima şi sufletul au un singur principiu, principiul 
feminin care se poate manifesta fie într-o regiune 
inferioară, inima sau planul astral, fie într-o regiune 
superioară, sufletul sau planul budic. Intelectul şi 
spiritul provin dintr-un singur principiu, cel masculin, 
care se manifestă în cele două regiuni, inferioară a 
planului mental sau superioară a planului cauzal. Cele 
două principii masculin şi feminin folosesc deci patru 
vehicule: inima şi intelectul, sufletul şi spiritul. Cele 
două principii şi cele patru vehicule locuiesc în aceeaşi 
„casă“: corpul fizic 

Pentru a clarifica această problemă care rămâne 
încă abstractă pentru multă lume, vă voi spune o mică 
poveste. Imaginaţi-vă o casă în care trăiesc stăpânul şi 
stăpână împreună cu un valet şi o servitoare. Se 
întâmpla uneori ca stăpânul să plece în câte o 
călătorie, iar soţia sa să rămână singură acasă, tristă şi 
nefericită, aşteptând întoarcerea soţului, urmărind 
bunul mers al treburilor casei. Când soţul revenea cu 
numeroase cadouri, toată casa era în sărbătoare. Se 
întâmplă însă ca stăpânul şi stăpâna să plece împreună 
într-o lungă călătorie. Atunci valetul şi servitoarea 
rămânând singuri şi fără supreveghere, hotărăsc să 
profite de această libertate: ei încep să exploreze totul, 
descoperind proviziile, şi cum este mai amuzant să fie 
mai mulţi pentru a organiza o petrecere, ei invită 
vecini şi vecine... După câteva ore de chiolhan, vor fi 
evident mese răsturnate, sticle şi chiar capete sparte. 
Când stăpânii vor reveni, vor fi îngroziţi de spectacol: 
evident îi vor pedepsi, şi vor restabili ordinea în casă. 


să interpretăm acum această poveste. Casa este 
corpul fizic; servitoarea este inima, valetul reprezintă 
intelectul; stăpâna casei este sufletul, iar stăpânul este 
spiritul. Deseori, spiritul ne părăseşte iar inima se 
simte abandonată, dar când revine, aduce cu sine 
inspiraţii, lumină din abundență. Când sufletul şi 
spiritul pleacă într-o călătorie, inima şi intelectul se 
grăbesc să săvârşească împreună toate prostiile 
posibile... alături de alte inimi şi intelecte! 

Dacă am vrea să ne oprim încă puţin asupra 
acestor imagini, vom descoperi în detaliu rolul inimii, al 
intelectului, al sufletului şi al spiritului. Ştiţi foarte bine 
că o servitoare este mai mult la ordinele stăpânii, în 
timp ce valetul se ocupa de stăpân. Stăpânii sunt la 
rândul lor diferiţi faţă de servitori prin viaţa lor, prin 
comportarea lor, prin preocupări, şi nu le destăinuie 
acestora secretele familiei, secrete legate de ocupaţia 
lor, de proiectele pe care le au. La fel, sufletul şi spiritul 
acţionează fără să destăinuie inimii şi intelectului 
proiectele pe care le au. 

Dar dacă, prin comportarea ireproşabilă pe care o 
are, servitoarea îi câştigă încrederea stăpânei, aceasta 
îi vorbeşte uneori despre proiectele sale, despre 
fericirea sa, despre iubirea pe care i-o poartă soţului, 
spiritul. Atunci, servitoarea, inima, devine fericită 
datorită confidenţelor care i s-au făcut. La fel, şi valetul 
reuşeşte prin munca sa să obţină încrederea 
stăpânului, acesta începe să îi reveleze multe lucruri, 
iar valetul, intelectul, devine mai luminat, mai lucid. 
Dar ca toate acestea să se întâmple, trebuie ca 
servitoarea şi valetul să trăiască într-o deplină 
armonie, servindu-şi stăpânii. Dacă ei sunt în dezacord, 
iar dorinţa unuia se opune dorinţei celorlalţi, ei tulbură 
munca sufletului şi a spiritului. Această imagine are 


combinaţii şi aplicaţii multiple asupra cărora trebuie să 
meditaţi, căci toate stările de sănătate sau de boală, 
de fericire sau de suferinţă, se pot explica prin relaţiile 
existente între cei patru locatari ai casei omului. 

Deci este clar, cuplul inimă-intelect este o repetare 
pe un plan inferior a cuplului suflet- spirit. Intelectul şi 
spiritul sunt principii masculine; inima şi sufletul sunt 
principii feminine. Din uniunea celor două cupluri 
inimă-intelect şi suflet-spirit se nasc copii: uniunea 
dintre intelect şi inimă determină fapte în planul fizic, 
în timp ce uniunea sufletului cu spiritul determină 
fapte în planul divin. 

Legătura dintre aceste patru principii ne explică de 
ce, atunci când nu se supun sufletului (care reprezintă 


Fapte fizice Fapte divine 

iubirea divină) şi spiritului (care reprezintă 
înţelepciunea divină), inima şi intelectul nu reuşesc să 
facă decât rele. Când vor şti să cultive această cale a 
iubirii şi a înţelepciunii, inima şi intelectul vor deveni fii 
şi fiice ale Domnului; deocamdată, ele nu sunt decât 
nişte servitori. Fiul îndeplineşte tot ceea ce îi ordonă 
tatăl său, iar fiica ceea ce îi cere mama sa. Deci, în 
clipa în care inima şi intelectul vor îndeplini voinţa 
divină, adică vor acţiona după iubire şi înţelepciune, 
vor deveni fii şi fiice ale Domnului. Atât timp cât nu vor 
asculta şi vor fi străbătuţi de îndoieli, de suspiciuni, de 
nelinişte sau de revoltă, nu vor fi fii şi fiice ale 
Domnului, ci numai ale omului. 

Dacă intelectul nu este purificat de lumina 
spiritului, el cade pradă orgoliului. Dacă inima nu este 


purificată prin căldura sufletului, ea se lasă pradă 
dezordinilor şi pasiunilor. Şi tocmai în acest lucru 
constă greşeala pe care au făcut-o oamenii, adică în a 
rupe comunicarea între regiunile inferioare ale inimii şi 
intelectului şi regiunile sublime ale sufletului şi 
spiritului; fără această legătură, inima şi intelectul lor 
vor fi răvăşite, ameţite. Un singur lucru le-armai putea 
salva, acela de a-şi găsi stăpânii şi de a-i sluji ca nişte 
adevăraţi servitori. Atunci, inima va deveni canalul 
sufletului şi iubirea divină se va revărsa prin ea; 
intelectul va deveni receptacolul inteligenţei divine, iar 
spiritul se va manifesta prin el. 

„Îl vei iubi pe Domnul Dumnezeul tău din toata 
inima, din tot sufletul, cu toată puterea gândului şi cu 
toata forţa”. Prin aceste cuvinte, lisus subînțelegea că 
toate facultăţile omului trebuie puse în serviciul 
Divinităţii. Dar cum? Maestrul Peter Deunov spunea: 
„Trebuie să aveţi inima curată precum cristalul, 
intelectul luminos ca soarele, sufletul vast ca universul, 
spiritul puternic ca al lui Dumnezeu şi unit cu 
Dumnezeu”. 

Toate acestea înseamnă că trebuie să-l iubim pe 
Dumnezeu cu puritatea inimii, cu lumina intelectului, 
cu imensitatea sufletului şi cu forţa spiritului nostru. 

Inima trebuie să ne fie pură, adică trebuie să 
renunţăm la sentimentele egoiste, la toate dorinţele şi 
pasiunile care o transformă în mlaştină, o tulbură, 
împiedicând-o să reflecte Cerni. Intelectul trebuie să fie 
luminos pentru a lumina drumul. Sufletul trebuie să fie 
vast: iubirea este aceea care dilată sufletul; atunci, 
veţi fi plini de iubire, vă veţi simţi capabili să 
îmbrăţişaţi întreg universul. Spiritul devine puternic 
atunci când se leagă de Creator, căci adevărata forţă 
ne vine de la Sursa divină. Din păcate, aceste facultăţi 


care ar trebui puse în serviciul lui Dumnezeu, ajung în 
serviciul altor oameni şi atunci suntem pierduţi. 

Cineva vine să vă vadă şi vă spune: „Prietene, dă- 
mi inima ta, am nevoie de ea”. Poate la început veţi 
refuza, dar el începe să plângă, vă imploră o zi 
întreagă, o săptămână, o lună, şi în final, îi dăruiţi 
inima. El se va plimba cu două inimi iar voi nu veţi mai 
avea niciuna. 

Altcineva îşi doreşte mintea voastră, motivând că 
are nevoie de ea pentru a lucra. După câteva 
săptămâni de insistenţă, va obţine ceea ce îşi doreşte 
iar voi veţi fi lipsiţi de ea. Va mai veni unul zicând: „îţi 
iubesc mult sufletul, dăruieşte- mi-l”. îl veţi dărui şi 
iată-vă şi fără suflet. În sfârşit, va veni cineva care-şi 
doreşte spiritul vostru. Şi cu el veţi sfârşi prin a ceda... 
lată cum vă faceţi singuri reclamă că sunteţi miloşi... 

Sunteţi uimiţi? Nu credeţi că este posibil să vă 
dăruiţi cuiva inima, intelectul, sufletul sau spiritul? Este 
atât de adevărat încât aţi fi îngroziţi dacă v-aş spune 
cât de puţini sunt aceia care nu şi-au dăruit ori vândut 
inima sau intelectul, pentru a obţine bani, plăceri, 
putere sau glorie. lar entităţile inferioare ale lumii 
invizibile au de asemenea interesul de a acapara 
inima, intelectul, sufletul şi spiritul oamenilor, ca să le 
folosească la muncile lor întunecate. In realitate, 
aceste fiinţe nu reuşesc niciodată să servească 
altcuiva decât inimii şi intelectului; sufletul şi spiritul le 
scapă datorită esenței lor superioare, divine. Sau, ele 
pot ajunge să fie asuprite un anumit timp, din cauza 
legăturii lor cu inima şi intelectul, pentru că acestea 
sunt mult mai aproape de materie, influențate de 
curenţii inferiori. Dar acest lucru nu este de durată, 
căci sufletul şi spiritul sunt libere şi invulnerabile. 


Singura excepţie apare în cazul în care omul se leagă 
conştient şi definitiv printr-un pact cu diavolul. 

Dar şi spiritele superioare doresc să se manifeste 
prin om. Aceste spirite formează o ierarhie de îngeri, 
arhangheli, până la Divinitate şi sunt singurele cărora 
le putem şi chiar trebuie să le dăruim inima, intelectul, 
sufletul şi spiritul. Cu ele nu vom fi niciodată furati, 
lăsaţi sau abandonaţi; trebuie să le rugaţi să vină şi să 
vă folosească întru slava Domnului şi a împărăției Sale. 

Veţi spune: „Dar ce putem face dacă vine cineva 
să ne ceară inima sau intelectul?” Ei bine, este foarte 
simplu. Imaginaţi-vă că aveţi o vioară: ea este 
acordată după ritmul, după vibraţiile voastre, dar iată 
că vine cineva şi v-o cere. îi veţi răspunde: „Prietene, 
îţi voi dărui muzica acestei viori, dar vioara îmi 
aparţine, o păstrez, nu este făcută pentru tine”. Să 
presupunem că aveţi un capital depus într-o bancă. 
Dacă cineva vine să vi-l ceară, îi veţi spune: „Prietene, 
îţi voi dărui dobânda acestor bani, dar capitalul îl voi 
păstra pentru a avea mereu ceva de dăruit”. Sau aveţi 
un pom fructifer în grădina voastră, iar cineva doreşte 
să-l smulgă pentru a-l planta în grădina sa. îi veţi 
spune: „Prietene, voi păstra acest pom în propria mea 
grădină, care îi prieşte, iar tu poţi veni să mănânci câte 
fructe vrei. lţi voi dărui chiar un puiet pe care îl poţi 
planta în grădina ta, dar nimic mai mult”. Să 
presupunem că aveţi o carte extrem de rară şi 
prețioasă şi istoria se repetă, vi se cere să o dăruiţi. 
Veţi spune: „Vino la mine zilnic dacă vrei, poţi să o 
citeşti, să o copiezi, dar cartea trebuie să rămână la 
mine în bibliotecă pentru că aşa îmi doresc”. Aşa 
trebuie să lucraţi mereu, să îi treziţi pe toţi din lenea 
lor. Astfel fiecare evoluează şi toţi sunt mulţumiţi. 


Vouă vă revine acum sarcina să stabiliţi o legătură 
între aceste exemple şi ceea ce puteţi dărui din inima 
voastră, din intelect, din sufletul şi spiritul vostru. Nu 
vă dăruiţi inima, ci numai sentimentele. Nu vă dăruiţi 
intelectul, ci numai gândurile. Nu vă dăruiţi sufletul, ci 
numai iubirea care emană din el. Nu vă dăruiţi spiritul, 
ci forţele binefăcătoare care izvorăsc din el. 


II. 

Dacă vă întreb: „Cunoaşteţi cele patru operaţii 
matematice?” îmi veţi răspunde: „Bineînţeles, ştim 
adunarea, scăderea, înmulţirea şi împărţirea”. Ei bine, 
nu este foarte sigur că le cunoaşteţi, căci aceste 
operaţii sunt foarte greu de realizat. Nu vi s-a 
întâmplat niciodată să faceţi o asociaţie imprudentă cu 
cineva pe care nu îl cunoşteaţi, iar apoi să nu ştiţi cum 
să vă retrageţi?... Inima este aceea care adună în noi, 
ea nu cunoaşte altă operaţie decât adunarea, ea adună 
mereu, amestecând totul. Acela care retrage este 
intelectul. Sufletul înmulţeşte, iar spiritul împarte. 

Analizaţi omul de-a lungul întregii lui existente. 
Când este copil, atinge toate obiectele, bune sau rele, 
adună, suge şi mănâncă totul, chiar şi ceea ce îi poate 
face rău. Copilăria este perioada inimii, perioada 
primei operaţiuni: adunarea. Când copilul creşte, 
intelectul său începe să se manifeste începând să 
respingă tot ceea ce îi este inutil, dezagreabil sau 
dăunător: el scade. Mult mai târziu, el se lansează în 
înmulţire: viaţa i se populează cu femei, cu copii, cu 
achiziţii de tot felul, cu sucursale... In sfârşit, la 
bătrâneţe, se gândeşte că va păşi curând în altă lume 
şi îşi scrie testamentul pentru a lăsa urmaşilor bunurile 
sale: el împarte. 


Începem prin a acumula, apoi respingem multe 
lucruri. Apoi, tot ceea ce este bun trebuie plantat 
pentru a se putea înmulţi. Dacă nu ştim cum să 
„plantăm” gândurile şi sentimentele, nu vom cunoaşte 
adevărata înmulţire. Dacă ştim însă cum să plantăm, 
vom avea o multiplicare, vom obţine o adevărată 
recoltă din care vom putea ulterior împărţi, adică vom 
putea dărui fructele culese. 

În viaţă suntem confruntaţi mereu cu cele patru 
operaţiuni. Uneori ceva se întâmplă în inima noastră şi 
nu suntem capabili să facem scăderea sau intelectul 
respinge un prieten adevărat pe motiv că nu este nici 
savant, nici „sus plasat“. Uneori multiplicăm ceea ce 
este rău, neglijând să plantăm ceea ce este bun... 
Trebuie să începem prin a studia în viaţa zilnică cele 
patru operaţiuni. Apoi vor fi şi alte lucruri de studiat: 
puterile, rădăcinile pătrate,  logaritmii, etc... Dar 
deocamdată să ne mulţumim cu studiul celor patru 
operaţiuni, căci nu ştim încă nici adunarea, nici 
scăderea. Uneori facem câte o adunare, acceptând să 
hrănim o dorinţă depravată, sau respingem din mintea 
noastră un gând bun, un înalt ideal, pentru că primul 
venit ne-a spus că vom muri de foame cu un asemenea 
mod de gândire. Deci, vedeţi, câte lucruri sunt încă de 
învăţat! 

Inima, intelectul, sufletul şi spiritul trăiesc 
împreună în aceeaşi casă, corpul fizic, şi uneori se 
dondănesc, se ceartă, dar sunt obligate să 
convieţuiască împreună, nu se pot separa. Şi fiecare 
lucrează în felul său asupra „casei”, adică asupra 
întregului corp, asupra funcţiilor şi organelor sale şi 
asupra chipului. Când cineva începe să se îngraşe, 
aceasta înseamnă că inima este predominantă în cazul 
lui, căci inima nu face decât să adune. Dacă slăbeşte, 


înseamnă că intelectul predomină, ceea ce în anumite 
cazuri poate fi util, iar în altele, nu. 

Pe vremuri, moda era să fii mai degrabă gras. 
Acum, talia suplă, subţire, este în vogă. Există câte un 
pericol în fiecare tendinţă. Acela cu inimă mare are 
tendinţa de  îngrăşare, este bine dispus, jovial, 
magnetic; inima îl conduce şi ea este impetuoasă. Dar 
uneori acest exces antrenează lenea; acela care se 
îngraşă nu mai vrea să meargă, nici să facă vreun 
efort, nu mai este dornic să încerce experienţe noi, 
căci inima nu îi mai permite. 

Atunci când intelectul domină, începem să slăbim. 
Intelectul este legat de electricitate, ale cărei vibrații 
repulsive alungă moleculele materiei, provocând 
slăbirea. Remediul împotriva îngrăşării îl constituie 
exercițiul gândirii. Găsim zilnic în ziare şi reviste tot 
felul de reclame scumpe pentru slăbire, dar deosebit 
de nocive şi periculoase. Ei bine, eu vă ofer unul foarte 
eficace şi ieftin: gândiţi! Da, gândiţi ceva mai mult şi 
veţi slăbi. lar acela care este slab şi care vrea să se 
îngraşe, va trebuie să dea de lucru inimii sale, 
devenind mai calm, mai milos, mai primitor. Ca să 
existe un echilibru, trebuie ca gândirea şi inima să 
lucreze cu intensitate egală. Nu este bine ca inima sau 
intelectul să domine, mai ales intelectul, căci având 
puterea de a se sustrage, el va suprima totul şi nu va 
mai rămâne nimic, nici bunătate, nici dreptate, nici 
cinste, nici milă divină, nici suflet, nici existenţa 
Divinităţii. Intelectul îl sărăceşte şi îl secătuieşte pe 
om. 

Cele patru principii, ale inimii, intelectului, 
sufletului şi spiritului acţionează de asemenea şi 
asupra chipului nostru, unde fiecare dintre ele îşi 
împlineşte lucrarea. Inima se ocupă de gură. Forma 


gurii noastre este un rezultat al bunei sau relei 
funcţionări a inimii noastre, a sentimentelor noastre. 
Gura este o oglindă a inimii, ea ne destăinuie calităţile 
acesteia; când inima rămâne ascunsă, gura rămâne ca 
o imagine vie a primeia. Intelectul lucrează asupra 
nasului, sau dacă doriţi, el este modelul invizibil după 
care nasul este construit. In funcţie de lungimea sa, de 
poziţia sa înaltă sau joasă de pe chip, de forma sa 
ascuţită sau rotundă, de culoare, etc... se pot defini 
particularităţile intelectuale ale unei persoane. Sufletul 
se ocupă de ochi: după felul ochilor se pot defini toate 
forţele sau slăbiciunile unui suflet. Spiritul lucrează pe 
frunte: fruntea este aceea care ne descoperă noblețea, 
puterea, înaltele calităţi ale spiritului sau, dimpotrivă, 
viciile care îl împiedică să se exprime. 

Ochii şi gura, zămislite de către suflet şi inimă, 
constituie două elemente feminine. Fruntea şi nasul, 
formate de către spirit şi intelect, sunt două elemente 
masculine. Există, deci, două mame şi doi taţi, mai 
trebuie să găsim copiii, căci prezenţa lor este conformă 
cu legile naturii. Dacă nu există copii, este o dovadă a 
faptului că principiul masculin şi principiul feminin nu 
sunt legate. într-un amestec simplu, elementele se pot 
separa, dar într-o combinaţie nu mai putem face acest 
lucru. Oxigenul şi hidrogenul nu formează apa într-un 
simplu amestec. Ele trebuie combinate într-o anumită 
proporţie. In natură, dacă nu există copii, nu există nici 
bucurie. Copiii sunt asemenea apei, ei sunt fructul 
combinației fiinţelor. Acelaşi fenomen se produce în 
noi: inima şi intelectul, sufletul şi spiritul concep copilul 
în planul fizic. Pentru inimă şi intelect (gura şi nasul), 
acest copil este bărbia; pentru suflet şi spirit (ochii şi 
fruntea), copilul este partea superioară a craniului. 


Bărbia, copilul inimii şi al intelectului, ne dezvăluie 
voinţa, rezistenţa unei fiinţe, capacitatea acesteia de a 
acţiona în planul fizic; forma sa rotundă sau pătrată, 
aparenţa ei proeminentă sau ştearsă, ne oferă un 
număr important de indicaţii. Copilul sufletului şi al 
spiritului este centrul superior situat în creştetul 
capului: el exprimă capacitatea de împlinire a voinţei 
divine, perseverenţa către un ideal divin. 

Cele patru fenomene esenţiale studiate de fizică: 
căldura, lumina, magnetismul şi electricitatea au, de 
asemenea, o legătură cu gura, cu nasul, cu ochii şi cu 
fruntea. Gura este legată de căldură, nasul de 
electricitate, ochii de magnetism iar fruntea de lumină. 
Gura care este legată de căldură se află de asemenea 
în legătură cu ochii, legaţi de magnetism, iar aceştia la 
rândul lor reprezintă legătura inimii cu sufletul. Ochii 
sunt o gură care absoarbe lumina, iar sufletul, 
asemenea inimii, se hrăneşte cu sentimente, dar cu 
sentimente divine. Prin ochi noi absorbim o hrană 
superioară, lumina, aşa cum absorbim hrana fizică prin 
intermediul gurii. Şi tot aşa cum nasul distinge mirosul, 
intelectul discerne ceea ce este bun sau rău, prin 
lumina înţelepciunii, în vreme ce spiritul legat de frunte 
vede în lumile superioare. 

Bineînţeles, nu totul merge întotdeauna aşa cum 
trebuie. Uneori, gura nu exprimă nimic bun, căci inima 
este rece. Oare de ce unele femei se rujează? Pentru a- 
şi face iluzii. Ele au inima rece şi vor să creeze 
impresia că aceasta este totuşi caldă. Instinctiv, ele 
simt că bărbaţii le judecă după legi estetice şi ca să-i 
atragă, se rujează. Aceasta înseamnă: „Inima mea 
arde, dacă vei veni cu mine te vei putea şi tu 
reîncălzi”. Dar adesea aceia care se apropie, în loc să 


se încălzească, rămân reci ca gheaţa, căci culoarea 
roşie nu exista decât în exterior, nu şi în interior. 

Dacă nasul devine prea electric, înseamnă că 
proprietarul său hrăneşte în intelectul său gânduri care 
îl fac nervos şi coleric: când electricitatea este în 
abundență, aşa cum se spune, „încep să sară 
scânteile!” O altă expresie „i-a sărit muştarul”, 
dovedeşte cu  prisosinţă relația existentă între 
nervozitate şi nas. După nas, putem cunoaşte forţele 
electrice care acţionează asupra unei persoane. Dacă 
nasul este proeminent pe chip, înseamnă că persoana 
respectivă este autoritară şi are tendinţa de a-şi 
impune opiniile sale altora. 

Ochii indică magnetismul. Vă sfătuiesc să vă priviţi 
semenii cu calm, cu blândeţe, fără insistenţă. Uneori se 
poate întâmpla ca ochii să devină electrici iar nasul 
magnetic, dar acest lucru nu este bun. Privirea trebuie 
să rămână blândă, liniştită, plină de bunătate, dar între 
nişte limite, căci dacă va rămâne prea tandră, toţi 
aceia pe care îi veţi privi vor începe să vă urmărească! 

Fruntea este legată de lumină. Dacă fruntea 
devine caldă în loc să rămână luminoasă, rece, ne 
îmbolnăvim. Dar între căldură şi lumină există o bună 
legătură: dacă vă gândiţi cu înțelepciune, cu 
îngăduinţă, gura voastră va pronunţa cuvinte calde 
care vor reîncălzi şi vor reanima inimile. 

Deci există pe chipul nostru semne revelatoare: 
bărbia, gura, nasul, etc... care prin formă şi culoare, 
prin emanaţii, ne descoperă calităţile şi defectele. 
Totul stă scris aici şi poate fi citit cu uşurinţă. 

Să luăm acum în considerare un alt aspect al 
acestei probleme. Când copilul este foarte mic, el se 
exprimă prin mişcări, dar cum el nu posedă încă voinţă 


ca să se conducă sau să se stăpânească, bărbia sa nu 
este nici dezvoltată, nici formată. 

Când creşte, el începe să trăiască prin sentimente, 
emoţii şi dorinţe de tot felul (gura); ajuns la vârsta 
adultă, el începe să judece, să discearnă (nasul); mai 
târziu, el începe să îmulţească tot ceea ce este bun şi 
util în viaţă, el lucrează cu sufletul său (ochii). In 
sfârşit, la bătrâneţe, el trăieşte întru spirit, judecă şi 
trage lecţiile asupra tuturor întâmplărilor din propria-i 
viaţă. 

Deci, putem de asemenea să înţelegem care va fi 
destinul omului după forma gurii sale, a nasului, a 
ochilor sau a frunţii sale. Dacă cineva posedă o gură, 
un nas şi nişte ochi încântători, dar o frunte 
neexpresivă, înseamnă că în primele trei perioade ale 
vieţii va dezvolta calităţi bune ce le va pune în 
aplicare, dar la bătrâneţe el se va exprima cu egoism, 
cu duritate şi cinism, ajungând chiar să nege existenţa 
Divinităţii. Există exemple în acest sens. Dacă fruntea 
nu este clădită după legile spiritului, la vârsta 
maturității se poate distruge tot ceea ce s-a construit 
cu multă migală înainte. Dacă o persoană are bărbia, 
gura şi nasul prost zămislite, ochii ceva mai bine iar 
fruntea foarte frumoasă, acest fapt dovedeşte că, în 
copilărie şi adolescenţă, la fel ca şi la maturitate, el va 
duce o viaţă mediocră, dezordonată chiar, dar care se 
va schimba către bătrâneţe sub influenţa unor 
elemente mai înalte, mai spirituale. Bogăţiile care se 
găsesc pe frunte nu se vor manifesta decât mult mai 
târziu, către sfârşitul vieţii. 

Să mergem mai departe... omul nu poate exista 
decât hrănindu-se (starea solidă), bând (starea lichidă), 
respirând (starea gazoasă) şi absorbind căldura (starea 
plasmatică). 


În activităţile noastre zilnice, starea solidă este 
reprezentată prin faptele noastre; sentimentele 
caracterizează starea lichidă; gândurile, starea 
gazoasă; iar starea plasmatică este caracterizată prin 
activitățile sufletului şi ale spiritului. Fiecărei dintre 
aceste stări legată de cele patru elemente, îi 
corespund în natură fenomene particulare: pentru 
starea solidă, cutremurele de pământ; pentru starea 
lichidă, furtunile şi inundaţiile; pentru starea gazoasă, 
uraganele şi furtunile extrem de puternice; pentru 
starea plasmatică, incendiile. Regăsim toate aceste 
accidente în viaţa noastră, când suntem expuşi, fie 
fizic, fie simbolic, încercărilor şi probelor pământului, 
ale apei, aerului şi focului. 

Mişcările scoarţei terestre, furtunile, uraganele şi 
incendiile ne sunt trimise ca să verificăm ceea ce am 
înţeles din lucrarea pe care trebuie să o facem cu 
trupul nostru fizic, cu inima, cu intelectul, cu sufletul şi 
spiritul nostru. 

Numai cu preţul acestei lucrări vor veni în lumea 
oamenilor bucuria, fericirea şi libertatea. 

Dacă fiecare ar continua să vorbească despre 
fericire şi pace rămânând neschimbat în lucrarea 
interioară a propriei fiinţe, nimic nu se va modifica. 
Pacea nu se va instala în lume decât mulţumită unor 
fiinţe care lucrează sincer asupra lor însele. Acela care 
îşi instalează pacea în el însuşi, între diferitele 
elemente ale propriei fiinţe, va lucra într-adevăr pentru 
pace. În vremurile noastre există  dezacorduri 
îngrozitoare între toate aceste elemente iar războiul 
exterior nu este decât consecința războiului interior. 

A fost spus: „Construiţi-vă locuința pe stâncă”. 
Stânca reprezintă o bază solidă. Cine este această 
stâncă? Puritatea este pentru inimă; înțelepciunea, 


pentru intelect; iubirea, pentru suflet; adevărul, pentru 
spirit. Stă scris în vechile tradiţii persane că Zaratustra 
l-a întrebat într-o zi pe zeul Ahura Mazda cu ce s-a 
hrănit primul om, iar Ahura Mazda i-a răspuns: „El 
mânca foc şi bea lumină”. Foarte puţini ezoterişti au 
reuşit să interpreteze această frază care este de o 
mare profunzime, pentru că ei nu cunoşteau natura şi 
funcţiile sufletului şi ale spiritului. 

Sufletului îi este foame, iar spiritului îi este sete. 
Sufletul mănâncă foc iar spiritul bea lumină. Focul este 
un principiu masculin, sufletul este un principiu feminin 
şi fiecare dintre ele se hrăneşte cu elementul care îi 
este complementar. Sufletul aspiră la un principiu 
pozitiv, activ, dinamic, şi el mănâncă foc. Spiritul, care 
este masculin, are nevoie de principiul feminin şi bea 
lumină. La fel cum principiul masculin zămisleşte 
principiul feminin (de aceea stă scris în Geneză că Eva 
a apărut din coasta lui Adam), tot aşa şi focul 
generează lumina. 

La începuturi, Dumnezeu, Focul primordial, a 
zămislit lumina, acea lumină cu ajutorul căreia El a 
creat lumea. Lumina este îmbrăcămintea focului, de 
aceea ea are întotdeauna legătură cu materia. In înalt, 
în regiunile sublime, lumina este în legătură cu materia 
iar focul, cu spiritul. 

Sufletul, care este feminin, se hrăneşte deci cu 
focul care este masculin, iar spiritul care este masculin 
se hrăneşte cu lumina care este feminină. La fel, 
intelectul care este fiul spiritului într-un plan inferior, 
preferă o hrană feminină: gândul; inima, care este 
feminină, preferă o hrană masculină: sentimentul. 
Sentimentul este o putere dinamică; sentimentul este 
un alt foc care se manifestă în regiuni mult inferioare. 
El este un foc inversat, adică o apă. Priviţi apa care 


curge, râurile, torenţii, cascadele: au aceleaşi forme ca 
şi focul, dar inversate. Apa nu este altceva decât un 
foc care se grăbeşte spre planurile inferioare. Cât 
despre intelect, el se hrăneşte cu gândul care are o 
esenţă feminină. Gândul nu este la fel de activ şi de 
dinamic ca şi sentimentul, de aceea nu prea este 
considerat real. Ce reprezintă un gând în comparaţie 
cu un sentiment? El este slab, nu provoacă efecte 
psihice, nu tulbură nimic, în timp ce sentimentul este o 
forţă extraordinară, fulgerătoare, ce poate pune 
materia în acţiune. În realitate, gândul şi sentimentul 
au aceeaşi putere, dar în planuri diferite. Aparent, apa 
este dulce, ascultătoare, puteţi face ce vreţi cu ea; o 
luaţi cu mâinile şi ea se prelinge fără să vă facă rău. In 
timp ce focul!... Ori, iată că apa este la fel de puternică 
precum focul, dar în alte condiţii. 

Inima se hrăneşte cu sentimente, iar intelectul se 
hrăneşte cu gânduri. Dar puritatea nu există în cele 
două regiuni ale intelectului şi inimii, aici trebuie 
întotdeauna făcut triajul, înlăturând câteva impurități, 
ceva zgură. Puritatea se găseşte numai în înalt, în 
domeniul sufletului şi al spiritului. 

Sufletul se hrăneşte cu foc iar hrana spiritului este 
lumina. Sufletul tinde către spirit, ea se hrăneşte cu 
focul spiritului. lar spiritul, care este foc, se hrăneşte cu 
lumina sufletului. De acum înainte, ţineţi minte: Spiritul 
cosmic este foc iar Sufletul universal este lumină. In 
timpul meditaţiei, concentraţi-vă numai asupra celor 
două principii masculin şi feminin în forma lor cea mai 
înaltă: acestea sunt iubirea (focul) şi inteligenţa 
(lumina). 


Cap. 5 - Exersarea voinţei 


Vedem oameni cu o voinţă extraordinară care nu 
reuşesc însă să-şi controleze nici gesturile, nici 
sentimentele, nici gândurile. Da, acest lucru 
demonstrează că voinţa nu este suficientă. 

Vă voi da un exemplu. Vreţi să stăpâniţi o maşină: 
oricât de mare v-ar fi voinţa, nu reuşiţi să o faceţi; ca 
să reuşiţi, trebuie să ştiţi cum funcţionează, cu ce 
buton o puteţi pomi sau opri. Controlul presupune 
cunoaşterea: trebuie să cunoaşteţi locul de unde vine 
energia care acţionează maşina şi să acţionaţi acolo. 
Odată ce aţi pornit maşina, dacă nu veţi şti cum să o 
opriţi, ea îşi va continua funcţionarea; dacă veţi 
încerca, puteţi să fiţi zdrobiţi sau, dimpotrivă, veţi fi 
obligaţi să o distrugeţi. 

Această lege este valabilă şi pentru viaţa 
interioară. Nu vă luaţi la harţă imediat cu o energie 
care vă perturbă, căci nu veţi ajunge la nimic bun; veţi 
încerca o dată, de două ori, fără succes, şi veţi lăsa 
totul baltă gândindu-vă că este imposibil să reuşiţi. Nu, 
nu trebuie să vă descurajaţi, trebuie numai să ştiţi că 
nu trebuie să vă certaţi direct cu propriile impulsuri şi 
instincte. Când mişcaţi jăraticul în foc, nu o faceţi cu 
mâinile goale ci cu ajutorul unei vergele metalice. 
Când există pe undeva o pierdere de gaz sau de apă, 
opriţi imediat robinetul de comandă. Bineînţeles, 
voinţa este necesară dar cunoaşterea trebuie să îi 
preceadă. Atât timp cât vă veţi folosi voinţa aiurea, 
fără să fiţi conduşi de lumină şi de cunoştinţă, vă veţi 
cheltui fără rost energiile. 

Ca să obţineţi această stăpânire a gesturilor, a 
sentimentelor şi gândurilor, trebuie să începeţi foarte 
devreme, prin cele mai mici detalii ale vieţii zilnice. 
Numai astfel va fi posibil să dezvoltați facultăţile 
psihice care vă vor permite apoi să stăpâniţi forţe de 


cea mai mare anvergură. Veţi spune că nu vedeţi 
legătura. Ei bine, tocmai aici vă aflaţi în greşeală! Atâta 
vreme cât nu v-aţi deprins să vă exersaţi voinţa în cele 
mai mici gesturi ale vieţii zilnice, nu vă veţi putea 
domina nici ura, nici furia, nici dezgustul sau dorinţa de 
răzbunare... Dacă aţi observa numai felul în care 
mâncaţi, veţi vedea că nu sunteţi în stare să vă 
stăpâniţi nici mâinile. Atingeţi furculita, cuțitul, rupeţi o 
bucată de pâine fără să vă daţi seama că aţi făcut-o... 
începeţi, învățând să vă ţineţi mâinile cât mai liniştite. 
Cum vreţi să ajungeţi să stăpâniţi puteri care vă 
depăşesc, dacă nu sunteţi încă în stare să vă controlaţi 
cele mai mici gesturi? Vreţi să vă ocupați cu lucruri 
măreţe? Ei bine, începeţi prin cele mici, căci lucrurile 
mărunte vor ajunge într-o bună zi să le mişte din loc pe 
cele mari. 

Pentru a stăpâni o forţă deja declanşată, trebuie să 
ajungem până la originea ei. Priviţi: cel mai bun mod 
de a-i domoli pe indivizii care se revoltă este acela de 
a-l captura pe acela care îi conduce, pe şeful lor. El 
este cel care îi inspiră, îi împinge şi atât timp cât el va 
trăi sau va fi în libertate, ceilalţi vor continua lupta. 
Deci, înainte de a vă lansa într-un sentiment, într-o 
pasiune, o tentaţie sau ceva ce vă poate perturba - 
ceea ce nu face decât să întărească coborârea - va 
trebui să vă reculegeţi şi să vă întrebaţi de unde are 
acest duşman forţa necesară pentru a vă face rău. 
încercând astfel să pătrundeţi în voi înşivă, atrageţi 
deja din sufletul şi din spiritul vostru forţele necesare 
pentru a-l stăpâni. Numai prin acest efort de 
pătrundere în propria fiinţă, veţi începe să găsiţi ajutor 
în lumea divină. 

Exersarea stăpânirii de sine trebuie să înceapă din 
copilărie. Părinţii sunt aceia care trebuie să se ocupe 


de acest lucru. Dar, cum adesea părinţii nu s-au 
exersat ei înşişi pentru a putea fi un model pentru 
copiii lor, la ce fel de rezultat ne putem aştepta? 
Evident, în viaţa socială ne putem cât de cât stăpâni, 
din interes, pentru a ne salva prestigiul. Deci, suntem 
atenţi la ceea ce spunem (avem tentaţia de a folosi 
cuvinte nepotrivite), ne ascundem sentimentele, 
devenim chiar ipocriţi. Dar în viaţa interioară, dăm frâu 
liber celor mai rele impulsuri, şi totul este devastat, 
răvăşit. Adevărata stăpânire de sine nu este ceva 
artificial, nu este o atitudine exterioară pe care o avem 
pentru a arunca praf în ochi cuiva, ea trebuie să fie o 
atitudine interioară profundă. 

Atât timp cât nu reuşiţi să vă controlaţi, celulele nu 
vă vor asculta. Pentru a se supune ordinelor voastre, 
ele trebuie să vă recunoască de stăpân. Priviţi, chiar şi 
un cal simte dacă acela care îl încalecă este temător şi 
chiar se bucură când îl aruncă din şa; calul îşi spune: 
„Ah, i-am făcut-o ăstuia!” Şi râde!... Animalele nu 
tremură în faţa aceluia care nu reuşeşte să se domine, 
ele nu au frică de acesta, muşcându-l sau doborându-l 
la pământ. De câte ori nu s-a menţionat în cărţi faptul 
că, în pădurile Indiei, yoghinii pot medita ore în şir fără 
ca sălbăticiunile sau şerpii să le poată face vreun rău. 
Da, animalele simt fiinţa care are o mare stăpânire de 
sine şi o respectă. Toate creaturile poartă înscris în ele 
un sens al ierarhiei. Chiar şi sălbăticiunile pădurii simt 
cât sunteţi de evoluaţi. Deci, există un motiv şi mai 
puternic pentru propriile voastre celule, care sunt ca 
nişte mici animale inteligente. 

Adeseori, vă spuneţi că în Şcoala noastră nu 
învăţaţi altceva decât ştiinţa lucrurilor mărunte... da, 
ştiinţa infinitului mic, a infinitului urât, lăsat deoparte, 
disprețuit. De ce? Fiindcă infinitul mic vă va deschide 


porţile infinitului mare... Deci, începeţi prin stăpânirea 
propriilor gesturi şi, mai ales a mâinilor. Mâinile rămân 
de sine stătătoare, în afara conştiinţei voastre şi 
aceasta este o dovadă a faptului că voinţa voastră nu 
stă sub controlul propriei inteligenţe. Putem avea o 
voinţă, putem fi activi, dar această voinţă şi activitate 
rămân incontrolabile. întâlnim oameni foarte puternici, 
adesea îi denumim „fenomene ale naturii”, dar aceştia 
sunt incapabili să se controleze, deşi sunt adevărate 
forţe, dar forţe nestăpânite ce pun în pericol adesea 
chiar societatea. Fiecare forţă trebuie să fie controlată 
şi orientată ca să poată produce numai rezultate 
pozitive. 

Acum, ca să completez ideea de mai sus, trebuie 
să adaug că, dacă voinţa trebuie să fie susţinută de 
inteligenţă, de o cunoaştere, ea trebuie să fie susţinută 
în aceeaşi măsură şi de către iubire. Voința este copilul 
intelectului şi al inimii şi pentru a reuşi într-o lucrare, 
cunoaşterea nu îi este suficientă. Acela care doreşte să 
aibă succese în planul spiritual are puţine şanse de 
reuşită dacă eforturile sale nu sunt susţinute de o 
iubire către ceva superior, mai nobil, mai frumos. 
Numai această iubire îl va ajuta să învingă. 

Când văd pe cineva imaginându-şi că numai cu 
ajutorul voinţei va putea rezista dorințelor naturii sale 
inferioare, mă gândesc: „Bietul nenorocit, nici nu 
bănuieşte ce îl aşteaptă”. Se spune: „Nu voi mai face 
aşa ceva niciodată”, şi nu după mult timp acel lucru 
este deja făcut. Nu trebuie să spuneţi vreodată aşa 
ceva, pentru că îi provocaţi pe locuitorii planului astral 
care îşi spun: „Ah, mai vedem noi, mai vedem”, şi vă 
pregătesc mici capcane în care veţi cădea. Astfel, 
reuşiţi să faceţi opusul a ceea ce, cu solemnitate, aţi 
afirmat sau promis. Deci, dacă întâlnesc pe cineva care 


se laudă că poate învinge orice tentaţie fără a avea pic 
de iubire pentru lumea sublimă, îi pot spune: „Nu ai 
asociaţi, nu ai prieteni, vei pierde”. 

La început, trebuie să invitaţi entităţile celeste, 
pentru ca ele să fie alături de voi, şi astfel toate 
celelalte entităţi se vor supune, vor începe să vă 
asculte, pentru că mai sus, în înalt, se găseşte ceva 
sau cineva puternic care vă ajută. Dar dacă nu există 
nimeni alături de voi, cum vreţi să faceţi faţă acestei 
forţe milenare care vă locuieşte? Nimeni nu poate 
rezista. Ei da, iată ceva ce nu vi s-a explicat niciodată. 
Luptăm, luptăm, şi apoi ne îmbolnăvim! Când luptaţi, 
vă divizați, vă dezmembraţi şi este foarte periculos. Un 
lniţiat nu luptă niciodată, el mobilizează forţele 
negative şi le antrenează în lucru. Datorită iubirii pe 
care o resimte pentru altceva minunat, mai inteligent, 
mai sensibil, el reuşeşte să antreneze aceste forţe. Un 
lniţiat nu se distruge luptând cum fac ceilalţi: el 
munceşte, organizează, antrenează, şi aceasta este 
adevărata ştiinţă. 

Nu trebuie să vă bazaţi numai pe propriile voastre 
forţe, pe voinţa voastră. Voința este aliată iubirii. Dacă 
nu iubiţi un lucru, nu veţi avea nici o dorinţă să munciţi 
ca să îl realizaţi. Veţi fi forţaţi, şi când sunteţi forţaţi 
nimic nu merge aşa cum ar trebui. Dar dacă iubiţi, 
voinţa este acolo pentru a vă îndemna să căutaţi şi să 
găsiţi ceea ce iubiţi. Trebuie deci să aveţi o legătură cu 
entităţile celeste, să vă asociaţi cu ele, ca prieteni, căci 
odată ce voinţa se sprijină pe iubire, pe adevărata 
iubire, pe iubirea sublimă, ea va fi prima care va 
împiedica forţele negative care se găsesc acolo. 

Acelaşi lucru vi l-am spus şi despre frumuseţe. Da, 
frumuseţea, asemenea iubirii, vă poate salva. Nu 
frumuseţea fizică, nu, aici este vorba despre 


frumuseţea spirituală care este în acelaşi timp puritate, 
armonie, inteligenţă, perfecţiune... frumuseţea lui 
Dumnezeu. Dacă aveţi sentimentul acestei frumuseti, 
nu vă veţi putea pierde în mocirlă. Acela care poartă o 
haină foarte frumoasă, nu poate mătura sau spăla 
vasele sau rufele murdare, pentru că este conştient că 
se va murdări. Dar acela care poartă deja haine vechi 
şi murdare, va continua cu plăcere să la murdărească! 
Dacă ştiţi aceste lucruri, de ce nu puteţi trage o 
concluzie şi pentru viaţa interioară? Să presupunem că 
purtaţi în interior acele haine minunate, adică o aură 
pură, luminoasă... Vă vorbeam într-o zi despre roba lui 
losif care este menţionată în Geneză. Se spune că losif 
a primit de la tatăl său o robă, iar fraţii săi erau 
invidioşi din această cauză. In realitate, este vorba 
despre un simbol, această robă reprezintă aura. Când 
se vorbeşte în Cărţile Sfinte, în Apocalipsă, despre 
hainele somptuoase, de un alb strălucitor, se vorbeşte 
de fapt despre aură; aceasta este adevărata haină. 
Dacă presupunem că aura voastră este de o frumuseţe 
extraordinară, voi nu veţi îndrăzni să o murdăriţi, deci 
ea vă protejează. În timp ce, dacă ea este deja pătată, 
vă aruncaţi în noroi fără ezitare. 

învăţaţi deci să cultivați zilnic iubirea pentru 
frumuseţea divină; această iubire este singura care vă 
va susţine voinţa şi vă va ajuta să deveniți învingători. 


Cap. 6 - Corp; suflet, spirit 


Teologia creştină a împărţit omul în 3: corp, suflet 
şi spirit, dar în realitate foarte puţini oameni fac 
diferenţa între suflet şi spirit şi cunosc natura şi rolul 
acestor două principii precum şi lumile în care ele 
acţionează. Dacă luăm în considerare împărţirea în 7 


planuri (fizic, eteric, astral, mental, cauzal, budic, 
atmic), corpul corespunde planului fizic şi planului 
eteric*, sufletul corespunde planului astr al şi mental, 
şi în sfârşit spiritul corespunde planurilor cauzal, budic 
şi atmic. Deci, pentru spirit există 3 regiuni, pentru 
suflet 2, iar pentru corp tot 2. S-ar părea că sufletul 
este un intermediar, un liant între lumea fizică şi lumea 
spiritului; el este un vehicol care transportă elementele 
din cer spre pământ şi de pe pământ spre cer. Totul 
trece prin suflet. 

A se vedea: „Corpul învierii” în „Crăciunul şi 
Paştele în tradiţia iniţiatică” (colecţia Izvor nr. 209). 


Corpul atmic 


Corpul m N SPIRIT 


Corpul 
cauzal 


Corpul 
mental 


Corpul 
astral 


Corpul eteric 


3 CORPU 
Corpul fizic EUN 


Să luăm imaginea arborelui, căruia îi putem aplica 
această diviziune în 3. Arborele are o rădăcină, un 
trunchi şi ramuri. Hrănirea lui este asigurată printr-un 
sistem de vase conducătoare: în centrul trunchiului se 
află vasele conducătoare care transportă seva brută de 
la rădăcină spre frunze unde aceasta va fi elaborată, 
iar la periferia trunchiului se află vasele care retrimit 
seva elaborată spre rădăcini. Există deci doi curenţi: 
unul ascendent şi celălalt descendent, care nu se 
întâlnesc niciodată. Cei doi curenţi sunt comparabili cu 
circulaţia arterială şi cea venoasă din corpul uman. Nici 


aici cei doi curenţi nu trebuie să se amestece, iar dacă 
acest lucru se întâmplă apare maladia albastră. 

În acelaşi fel, sufletul este acea regiune 
intermediară străbătută de curenţii care merg de la cer 
către pământ şi de la pământ către cer. Aceasta este 
scara lui lacob. Da, scara pe care lacob o vede în vis, 
cu îngeri care urcau şi coborau, este regiunea 
sufletului: planul astral şi planul mental. Această 
regiune cuprinde deci doi curenţi: pe cel al 
sentimentului şi pe cel al gândului care, la rândul lor, 
nu se întâlnesc. În suflet nu se elaborează nimic, el 
este numai un loc de trecere străbătut de entităţile şi 
elementele care coboară pe pământ sau care urcă la 
cer... 

Spiritul lucrează asupra materiei prin intermediul 
sufletului. Sufletul este o unealtă pentru spirit, de care 
acesta se foloseşte ca să atingă planul fizic, căci 
spiritul singur nu o poate face. Numai sufletul are 
posibilitatea să atingă materia, şi spiritul lucrează prin 
intermediul ei asupra materiei, modelând-o, 
plămădind-o, dându-i ordine. Fără suflet, fără 
posibilităţile sale, spiritul nu are nici o putere asupra 
materiei. Toate forţele şi elementele care se găsesc 
aici, acumulate în corpul fizic: metalele, cristalele, 
petrolul, aurul, pietrele preţioase — vorbind în mod 
simbolic — nu pot fi folosite de către spirit decât prin 
intermediul sufletului, care pătrunde şi se fofilează în 
corp, fiind mult mai apropiat de materie... Sufletul are 
mult mai multe posibilităţi să atingă materia şi să îi 
extragă elementele, iar când reuşeşte să o facă, el le 
trimite către spirit. 

Mulţi filozofi şi chiar şi teologi au scris teorii extrem 
de complicate despre suflet, unele complet greşite, 
neobservând şi neînţelegând exact natura acestuia. 


Totul se reflectă în natură, şi când ştim cum să 
observăm lucrurile, vom putea găsi soluţii la 
problemele cele mai complicate şi abstracte. Toate 
problemele alchimice, teurgice, magice, cabalistice sau 
astrologice, le veţi găsi rezolvate în fenomenele 
planului fizic. Trebuie să învăţaţi să citiţi! 

Dacă ar trebui acum să ne oprim asupra tuturor 
calităţilor sufletului, am avea bineînţeles foarte multe 
de spus. Sufletul are mari facultăţi plastice şi 
formatoare. Avem nevoie de sufletul nostru pentru a 
şlefui materia, pentru a o face mai subtilă sau pentru a 
o condensa mai bine. Cele două operaţiuni sunt numite 
de către alchimişti „solve” şi „coagula”, şi numai 
sufletul este capabil să le realizeze. Nici spiritul, nici 
corpul nu pot acest lucru, numai sufletul, da, el poate. 

Dacă vom căuta acum corespondenţele acestei 
diviziuni „corp, suflet, spirit” cu corpul uman, vom găsi 
că spiritul corespunde capului, corpul, regiunii 
abdominale şi sufletul corespunde celor două braţe. 
Este foarte interesant, căci sufletul are două funcţii: 
aceea de a condensa şi aceea de a subtiliza 
elementele, adică de a le proiecta spre înalt sau de a le 
atrage în jos. 

Aceste două procese sunt reprezentate şi de litera 
ebraică Alef: N. Alef este esenţa unei întregi ştiinţe 
privind activitatea sufletului, intermediarul dintre Cer şi 
pământ. Acest lucru devine mult mai semnificativ dacă 
ne amintim cuvintele spuse de lisus: „Eu sunt Alfa şi 
Omega”, ceea ce în ebraică înseamnă Alef şi Tav. Eu 
sunt Alef, înseamnă de fapt: „Eu sunt acela care 
înlesneşte trecerea elementelor de pe pământ spre Cer 
şi dinspre Cer spre pământ.”.. Da, lisus este acela care 
face să coboare binecuvântările Cerului şi să înalțe 
sufletele. Pentru a atinge Cerul, pentru a ajunge la 


Tatăl Ceresc, trebuie să trecem prin el... De ce oare n- 
am învăţat să aranjăm lucrurile, să facem analogii între 
diversele pagini ale Cărţilor Sfinte, pentru a înţelege cu 
adevărat semnificaţia lor? 

Spiritul dirijează, ordonează, luminează, dar nu 
poate atinge materia. Sufletul este acela care, sub 
coordonarea spiritului, munceşte prin intermediul 
mâinilor cu materia, pentru a o modela, a o dizolva şi 
condensa, a o încălzi şi cristaliza. Este adevărat, 
spunând că sufletul lucrează prin intermediul braţelor 
şi al mâinilor vă poate părea un mod neaşteptat de a 
prezenta lucrurile. Gândim mai degrabă că sufletul se 
manifestă prin intermediul ochilor. Da, este adevărat, 
sufletul se poate manifesta prin orice, dar simbolic 
vorbind, capul, creierul, ochii, etc... corespund mai 
degrabă regiunii spiritului; sufletul are, la rândul lui, o 
găzduire, o are în înalt, o are pe pământ, dar domeniul 
lui de activitate nu este capul, ci mâinile. Spiritul 
luminează, dirijează, ordonează, dar fără mâini nu ar 
exista nici o realizare în materie. Omul face toată 
munca cu mâinile, cu ajutorul sufletului. 

Când lacob a văzut această scară luminoasă, 
dealungul căreia îngerii urcau şi coborau, el se afla în 
regiunea planului astral şi a celui mental. Aceste două 
curente, îngerii care urcă şi coboară, deci circulaţia 
venoasă şi arterială a universului, tocmai acest lucru 
înseamnă sufletul. În om, inima şi plămânii sunt situate 
între cap şi abdomen, în acea regiune intermediară 
care corespunde sufletului; şi braţele sunt manifestări 
ale sufletului într-o direcţie sau alta. Vedeţi voi, braţele 
ies din regiunea sufletului. Inteligența cosmică a 
zămislit totul după corespondențe nemaipomenite. Cât 
despre ochi, urechi, gură şi nas, ele sunt plasate sus, în 


regiunea spiritului, ca să putem observa lucrurile, să le 
auzim, să le gustăm şi să le înţelegem. 

Evident, tot ceea ce vă spun aici vă poate părea 
abstract. Pentru a şti ce este sufletul, trebuie să 
mergeţi să-l vedeţi... Da, orice am spune, nu putem 
explica cu claritate ce este sufletul, el trebuie văzut. 
Este posibil, pentru că el este material, alcătuit dintr-o 
materie foarte uşoară, subţire, subtilă, încât pare 
invizibil, dar în realitate poate fi văzut. Sufletul este un 
corp superior, luminos, dar totuşi un corp. lar acest 
corp se va dezmembra la rândul lui într-o bună zi, şi în 
acel moment omul va trăi numai ca spirit, căci 
adevărata esenţă a omului, adevăratul său eu, este 
spiritul său. 

Când spunem că sufletul este nemuritor, în 
realitate vorbim despre sufletul superior, adică despre 
spirit, dar sufletul inferior al omului va dispare, căci el 
este material şi întreaga materie este sortită pieirii, 
sau mai degrabă dizolvării, pentru a putea fi rearanjată 
diferit. Sufletul este deci o materie fluidă, care se 
mişcă şi respiră, care este atât de vie, atât de 
schimbătoare încât ea poate avea orice culoare sau 
formă. Putem să le vedem. Aşa putem constata că o 
persoană, în ciuda bijuteriilor sale, a zorzoanelor, a 
hainelor sau a machiajului, are o inimă mohorâtă, 
oribilă, iar altă persoană în ciuda zdrenţelor, a hainelor 
rupte, este luminoasă, expresivă, frumoasă... 

Da, sufletul este o realitate, cu toate că mulţi 
contemporani care studiază psihologia, adică „ştiinţa 
sufletului”, nu cred în existenţa ei! Este o psihologie 
care se face fără suflet, ceea ce pare mai degrabă 
caraghios. În realitate, acesta este adevărul? Da... Veţi 
spune că mă contrazic? Nu, trebuie să înţelegeţi: totul 
este adevărat, dar să vedem în ce fel este adevărat. 


Dacă aflaţi despre un lucru că este adevărat, sunteţi 
mulţumiţi: pentru voi este adevărat. Dacă spuneţi: „Nu 
există Dumnezeu” este adevărat, şi în voi nu există 
Dumnezeu pentru că voi spuneţi că nu există. Dacă 
spuneţi: „Nu cred în existenţa sufletului”, ei bine este 
de asemenea adevărat, pentru că dacă aţi avea unul, 
sigur aţi simţi. Din moment ce îi negaţi existenţa, 
înseamnă că nu îl aveţi. Totul este întotdeauna 
adevărat, existenţa şi  non-existenţa, aceasta 
depinzând doar de locul unde vă plasați. lisus a vorbit 
exact în acest sens. El a spus: „Să-ţi fie dat după 
credinţa ta!” Totul este aici. Putem da multe definiţii 
sufletului, dar ceea ce îl reprezintă mai bine este 
imaginea trunchiului arborelui sau a scării lui lacob. În 
rest, puteţi spune ce doriţi, că este electricitate, fluid, 
emanaţie, magnetism, căldură, întotdeauna va fi ceva 
adevărat în vorbele voastre, dar nici unul din termeni 
nu va indica cu exactitate funcţia principală a 
sufletului, aceea de intermediar. Dacă vreţi, voi putea 
compara sufletul cu nişte cleşti cu care amesteci 
jăraticul din foc. îmi veţi replica că am coborât prea 
mult cu comparaţia mea. Dimpotrivă. Sufletul se 
aseamănă cu nişte cleşti vii cu care atingeţi focul, fără 
să vă ardeţi: deci, el este un instrument, un 
intermediar. 

Vă voi spune încă odată cum folosesc cheia 
analogiilor. Pornind de la ideea că aceeaşi structură a 
supravegheat întreaga creaţie - cu mici diferenţe în 
funcţie de domeniu - regăsim mereu aceeaşi diviziune 
în trei: formă, conţinut, sens sau corp, suflet, spirit. 
Luaţi un ou... da, un ou, el vă va explica totul. De 
aceea, oul este un simbol important în tradiţia 
iniţiatică... El reprezintă imaginea universului. 
Deschideţi-l. Ce vedeţi? Gălbenuşul care conţine 


germenele vieţii; albuşul, adică albumina; şi în sfârşit, 
coaja. Gălbenuşul este spiritul; albuşul, sufletul iar 
coaja, corpul. Deci, germenele este în centru; albul la 
mijloc; iar coaja se află la periferie. Celula este la 
rândul ei construită conform aceleiaşi scheme: toate 
celulele au un nucleu, citoplasmă şi membrană... Când 
un ou se sparge, ce se întâmplă? Viaţa se scurge. 
Asemenea  cojii, corpul are menirea să ocrotească 
viaţa, adică sufletul şi spiritul. Când corpul este distrus, 
viaţa din el dispare, iar sufletul şi spiritul îl părăsesc. 

Oare ce este sufletul? Ca şi albuşul oului, sufletul 
poartă în el toate elementele nutritive necesare 
menţinerii vieţii. Dar viaţa vine din spirit: germenele nu 
se găseşte în albuş, ci în gălbenuş. La fel, viaţa 
adevărată se află în spirit, şi aceasta este viaţa pe care 
sufletul o susţine, o alimentează, o face să circule. 
Cum de ştiu aceste lucruri? Pentru că toate acestea 
sunt evidente, natura este aceea care ne-o 
demonstrează continuu, chiar aici sub ochii noştri!... 

Acelaşi lucru este valabil şi pentru bobul de 
strugure. In bob, ca şi în nucleu, se află germenele 
vieţii; de jur împrejur se află sufletul, iar la periferie, 
pielita, care reprezintă corpul fizic. Deci, când mâncaţi 
un fruct, mâncaţi mereu viaţa care se află în suflet, dar 
care vine de foarte departe, din spirit: dar ce faceţi voi 
cu sâmburele? Nu-l mâncaţi, îl plantați. lată iubirea, 
înţelepciunea şi adevărul; adevărul se află în sâmbure; 
iubirea este aceea pe care o mâncăm; iar 
înţelepciunea este aceea care înveleşte. Da, 
înţelepciunea, este tot ceea ce este înscris în exterior, 
în formă. lubirea este aceea pe care o mâncăm, ea 
este viaţa. lar adevărul este ceea ce plantăm, pentru 
ca viaţa să continue. Vedeţi cât de clare sunt lucrurile! 
Şi în fruct există un spirit, un suflet şi un corp. 


Dar ceea ce trebuie să înţelegem bine este faptul 
că, deşi sunt prezentate ca realităţi diferite, spiritul, 
sufletul şi corpul sunt plămădite din aceeaşi esenţă. 
Ceea ce diferă este consistenţa, gradul de 
materializare: corpul este spirit condensat, spiritul este 
corpul „subtilizat”, iar sufletul este un intermediar între 
cele două. Să întrebăm acum din nou natura, unde mai 
putem găsi corpul, sufletul şi spiritul, şi ea ne va 
răspunde: în cele patru elemente. Unde se află corpul? 
în pământ. Unde este sufletul? în apă şi în aer. Unde se 
găseşte spiritul? In foc. De ce există două elemente 
pentru suflet? V-am spus-o deja, sufletul are o dublă 
natură, şi ea leagă celelalte două părţi, corpul şi 
spiritul. In acelaşi fel, apa comunică cu pământul, iar 
aerul cu focul. Apa hrăneşte pământul, iar aerul 
hrăneşte focul. Apa şi aerul semnifică deci sufletul care 
hrăneşte pământul şi focul. întregul joc al circulaţiei se 
află aici: apa urcă şi coboară, iar aerul se comportă 
identic. 

Aşa cum v-am mai spus, sufletul este plămădit din 
corpul astral şi din corpul mental inferior şi este 
străbătut de doi curenţi, cel al sentimentului şi cei al 
gândului. Sentimentul corespunde apei, iar aerul 
corespunde gândului. Aceste două curente circulă între 
pământ şi foc, aerul hrănind focul, fiindcă fără aer totul 
s-ar stinge, iar apa trebuind să hrănească pământul, 
fiindcă fără apă, pământul ar fi devenit steril. lată aici o 
nouă diviziune: diviziunea în 4, care nu o contrazice pe 
cea în 3. In natură, sufletul este reprezentat prin aer şi 
foc care, asemenea lui, urcă şi coboară. 

Acum, să luăm cazul apei. O găsim mereu în stare 
lichidă, dar o putem găsi şi în stare solidă, sub forma 
gheții, sau în stare gazoasă, sub forma vaporilor. Este 
mereu apă, este aceeaşi substanţă, dar în stări mai 


mult sau mai puţin subtile. Este vorba despre aceeaşi 
substanţă, supusă unei temperaturi extrem de joase, 
încât s-a întărit; la temperatură normală, ea se află în 
stare lichidă; când o încălzim, ea se transformă în stare 
de vapori. Gheaţa este solidă, dar aceasta nu este 
decât o formă, o aparenţă trecătoare, fiindcă ea se 
poate transforma oricând în stare lichidă sau de vapori. 
Ei bine, în acelaşi fel corpul, sufletul şi spiritul sunt 
zămislite din aceeaşi substanţă, dar într-o stare mai 
mult sau mai condensată sau subtilă. 

De aceea alchimiştii îşi învaţă discipolii că există o 
materie unică şi că, plecând de la această materie, prin 
grade diferite de condensare, s-au produs metale şi 
cristale, flori, pielea animalelor, a oamenilor, aerul, 
focul... De ce ei au avut dreptate? Ce este, atunci, 
corpul fizic? Este spirit condensat. Şi ce ar fi spiritul? 
Este o materie diluată, subtilizată până la gradul cel 
mai imaterial posibil. De aceea alchimiştii spun că prin 
„Solve” şi „coagula” toate operaţiile sunt posibile. 
Cum? Prin căldură. Căldura, printr-un grad mai înalt 
sau mai jos de temperatură, acţionează asupra 
materiei, dându-i formă şi împlinire. Focul este deci o 
formă magică care îi oferă fiecărui lucru formă şi 
substanţă; aurul posedă o anumită cantitate de 
căldură, argintul o alta, plumbul încă o alta, etc. Dacă 
discipolul găseşte focul, acest agent magic, el poate 
transforma plumbul, argintul sau fierul în aur, sau 
invers, poate transforma aurul în fier, etc... Numai că, 
acest foc al alchimiştilor nu a fost niciodată focul 
tehnicienilor care fabrică sticla sau cel al forjorilor, el a 
fost un foc subtil, un foc ascuns, un foc filozofic. 

Dar să revenim la suflet. Deci, acest, spaţiu dintre 
gălbenuşul oului şi coajă, dintre centrul cercului şi 
periferie, tocmai  acest-spaţiu reprezintă sufletul. 


Spiritul este un punct aproape imperceptibil, în timp ce 
sufletul este o imensitate care, pentru a putea hrăni 
spiritul, trebuie să aibă o energie inepuizabilă. 
Spiritului îi este foame şi devorează sufletul, iar sufletul 
trebuie să fie inepuizabil ca să-l satisfacă. In vreme ce, 
spiritul, hrănit totuşi de suflet, rămâne totuşi un punct 
central, fără să-şi exprime măreţia. 

Dacă am lua exemplul lumânării, ea ne va face 
multe revelații. Când aprindeţi o lumânare, aveţi în 
faţa voastră cele patru elemente: pământul, apa, aerul 
şi focul, precum şi cele trei principii: corp, suflet şi 
spirit. Corpul sau pământul constituie materia 
lumânării. Sufletul înseamnă apa şi aerul: apa 
înseamnă ceara pe cale de topire, iar aerul hrăneşte 
flacăra. lar spiritul, este evident focul, flacăra. 

Focul trebuie să se hrănească, ca să poată trăi. 
Dar, cum nu ne hrănim decât pe seama altor 
materiale, consistenţa lumânării se reduce, căci flacăra 
o înghite. Sufletul este acela care alimentează flacăra, 
iar în lumânare sufletul este reprezentat prin apă, 
adică prin ceara care se scurge (căci, fără dispariţia ei 
materială, flacăra nu s-ar fi hrănit) iar aerul este de 
asemenea prezent, căci fără el flacăra s-ar fi stins. 
Sufletul hrăneşte spiritul, flacăra, iar această flacără, 
mereu verticală, seamănă cu lod”, a zecea literă a 
alfabetului ebraic, un simbol al spiritului... 

Vedeţi cum totul merge strună, extrem de clar, 
nimic nu se contrazice. Să nu-mi reproşaţi faptul că 
lumânarea are o înfăţişare iar oul o alta, nu, nu există 
nici o asemănare. Există acelaşi principiu, sub diferite 
forme şi combinaţii, cu aplicaţii diferite. Creatorul a 
făcut dintr-odată multitudinea de exprimări. Aşa spune 
şi Hermes Trismegistul în lucrarea sa, Tabla de 
Smarald: „Şi cum mate lucrurile se aseamănă cu Unul 


Şi vin dintr-Unul, prin mijlocirea Unului, tot aşa lucrurile 
s-au născut dintr-un acelaşi singur lucru prin potrivire. 

Poate că în schema celor şapte corpuri, pe care 
deja v-am menţionat-o la început, corpul eteric 
figurează separat de corpul fizic, dar în realitate acest 
lucru nu este distinct. Corpul eteric înseamnă încă 
corpul fizic, dar în partea lui cea mai subtilă, asemenea 
pulberii care zboară în aer, asemenea fumului: există 
emanaţii care se formează împrejurul lui, emanaţii care 
îl însoțesc. Corpul eteric este o parte a corpului fizic, 
este aburul corpului fizic, dacă m-aş putea exprima 
aşa, dar nu este încă sufletul. Sufletul vine după corpul 
fizic, el constituie o regiune încă şi mai subtilă, acolo 
unde începe zona sentimentelor şi a gândurilor. lar 
spiritul? Este o repetiţie a sufletului într-un plan 
superior. 

Spiritul înseamnă de asemenea regiunea 
gândurilor şi a sentimentelor, dar de o puritate înaltă, 
umplute de o lumină extrem de puternică, în spirit nu 
se mai găseşte nimic necurat, inferior, în vreme ce în 
suflet se pot găsi atât lucruri bune, cât şi rele. lată un 
lucru încă neclar în filozofie. Ce să mai spun de 
limbajul obişnuit! Folosim aşa cum dorim cuvântul 
„Spirit”. Spunem despre cineva că este „un spirit 
răuvoitor, şmecher sau rău intenţionat.”.. Dar nu, nu 
spiritul cuiva poate fi şmecher, răuvoitor sau rău 
intenţionat, ci intelectul sau sufletul, căci sufletul este 
în acelaşi timp şi bun şi rău: el este un intermediar 
între corp şi spirit, o jumătate a lui fiind murdărită de 
către corpul fizic iar cealaltă jumătate fiind purificată 
de către spirit. Deci, toate explicaţiile pe care le auzim 
nu sunt corecte, ele nu sunt susţinute de o cunoaştere 
reală. Spiritul nu poate conţine vreodată ceva rău sau 


murdar, altfel nu ar mai fi spirit. Nucleul este depozitul 
vieţii şi din acest motiv se află într-o stare de puritate 
absolută. Deci spiritul, spiritul care vine de la 
Dumnezeu este pur şi luminos. Nu trebuie să facem 
niciodată vreo confuzie. 

Vedeţi că şi flacăra este deja un limbaj. Ce face 
ea? Arde toate impurităţile, căci focul nu conţine nici o 
impuritate şi nu suportă decât ceva la fel de pur ca el. 
In timp ce aerul şi apa pot fi poluate, pot accepta 
impuriăţile, doar focul este singurul care nu le acceptă, 
el le arde. Din contră, pământul absoarbe totul: 
aceasta este calitatea lui şi el atrage ca un magnet tot 
ceea ce este impur şi murdar, ca să le transforme în 
laboratoarele sale. 

Regăsim sufletul, spiritul, corpul, peste tot în 
diferite combinații, dar  corespondenţele, rolul, 
aplicațiile sunt identice. Vreţi să mai aflaţi unde mai 
putem găsi sufletul, spiritul şi corpul? Să luăm un 
flacon de parfum. Flaconul este corpul, lichidul este 
sufletul iar parfumul pe care îl degajă este spiritul. 
Lichidul hrăneşte spiritul; când lichidul se termină, 
dispare şi parfumul, rămâne doar sticla şi cum o sticlă 
goală nu are nici o valoare, o aruncăm. La fel şi omul, 
când moare îl îngropăm; când sufletul şi spiritul dispar, 
rămâne numai corpul şi spunem: „înmormântaţi-l!” De 
ce este închis cu atâta atenţie flaconul de parfum? 
Pentru că, rămânând deschis, parfumul s-ar evapora. 
La fel, spiritul este foarte volatil, el se simte închis în 
„flaconul“ său şi nu prea îi place să-şi piardă libertatea, 
el doreşte mereu să se întoarcă în patria lui, spre 
Sursă. De aceea, pentru a-l putea ţine pe pământ, el 
trebuie hrănit, adică îi trebuie suflet şi apoi trebuie 
închis ermetic într-un corp. Lucrurile vi se par clare 
acum? 


Partea cea mai grosolană a hranei are ca scop 
formarea şi consolidarea scheletului corpului fizic în 
procesul nutriţiei. În timp ce, sufletul hranei pătrunde 
în sânge, circulând prin organism, însufleţindu-l. Este 
mereu acelaşi principiu: sângele, adică lichidul, 
hrăneşte sufletul. Şi spiritul, unde se află spiritul? în 
sistemul nervos. Sistemul digestiv - sistemele 
circulatorii şi respiratorii - sistemul nervos, iată încă o 
dată corpul, sufletul şi spiritul. Sângele este acela care 
hrăneşte, alimentează; el hrăneşte chiar şi nervii. De 
aceea, când omul îşi purifică organismul, el îşi purifică 
şi sângele, adică sufletul, şi activitatea spiritului devine 
astfel foarte intensă şi se manifestă din plin. Vedeţi, 
totul are un sens. 


Cap. 7 - Cunoaştere exterioară, cunoaştere 
interioară 


De secole şi milenii, ştiinţa şi religia nu încetează 
să se confrunte, pentru că ele nu ajung să fie de acord 
în privinţa adevărului despre lume şi fiinţe. In această 
luptă învinge uneori religia, alteori ştiinţa. In epoca 
noastră, ştiinţa este învingătoare: timp de secole s-a 
încercat exterminarea ei, pretinzându-se că toate 
descoperirile acesteia sunt inspirate de Diavol, dar 
acum ea are posibilitatea 54 se răzbune, iar religia 
este învinsă. Pentru a înţelege mai bine ceea ce vă 
spun, vă voi da un exemplu. 

închipuiţi-vă o sferă, având un om la exteriorul ei 
iar un. altul aflat în interiorul acesteia; evident, fiecare 
dintre ei îşi dă cu părerea: acela care se găseşte în 
afară, pretinde că sfera este convexă, iar celălalt că 
este concavă... Ei bine, să presupunem acum că sfera 
reprezintă întreg universul. Persoana care se găseşte 


în exterior este omul de ştiinţă: el vorbeşte şi scrie, 
explicând ceea ce vede. El spune lucruri adevărate, dar 
valabile numai pentru partea exterioară, obiectivă. 
Acela care se găseşte în interior, este misticul, 
credinciosul, şi prezintă lucrurile în alt fel, dar şi el se 
află în adevăr. Atunci, oare până când va dura lupta? 
Este nevoie de prezenţa celei de-a treia persoane care 
să reunească cele două laturi, ca să poată face sinteza. 
Ea îi va spune primului om: „Tu, care te afli la exterior, 
ai dreptate în proporţie de cincizeci la sută“ iar 
celuilalt: „Tu, care te găseşti în interior, ai şi tu 
dreptate în proporţie de cincizeci la sută, dar întregul 
adevăr, de sută la sută, numai eu îl posed, căci am 
posibilitatea să mă aflu simultan şi înăuntru şi în afară: 
prin inima, prin sufletul meu, eu mă aflu înăuntru; prin 
intelectul meu, mă găsesc în afară“. 

Pentru marea majoritate a oameni a secolului al 
XX-lea, lumea obiectivă, realitatea vizibilă, palpabilă şi 
explorată prin intelect, are primordialitate asupra lumii 
subiective, a sentimentului şi a senzaţiei, a experienţei 
trăite. Şi totuşi, tocmai această lume subiectivă este 
mai importantă căci, în final, contează ceea ce trăiţi şi 
nu ceea ce se găseşte în afara voastră şi lângă voi. 
Realul este tocmai ceea ce simţiţi. Dacă vă simţiţi 
persecutați, dacă vă credeţi urmăriţi de hoţi sau de 
arătări înfiorătoare, chiar dacă acestea nu există în 
mod obiectiv, faptul nu are nici o importanţă, căci voi 
sunteţi înspăimântați şi suferiţi; pentru voi, aceasta 
este o realitate. Acum, închipuiţi-vă că deţineţi multe 
bogății: dacă în interior nu le simţiţi, dacă nu vă 
bucuraţi de ele, dacă nu profitaţi de ele, este ca şi cum 
nu aţi avea nimic. Deci, la sfârşit, trebuie să fiţi de 
acord cu faptul că lumea interioară, subiectivă, este 
mai importantă; da, adică ceea ce trăiţi, ceea ce 


simţiţi, Dacă vă simţiţi în bucurie şi în împlinire, oare 
este atât de important dacă, în exterior, vă aflaţi în 
mizerie? 

Deci, latura interioară a fiinţei ocupă primul plan. 
Este simplu şi evident, dar majoritatea oamenilor nu o 
înţelege, căutând cu ardoare latura exterioară a 
lucrurilor. Da, căci latura exterioară poate fi văzută şi 
observată, desenată, etc... dar nu şi trăită, iar dacă 
dorim să o trăim cu adevărat va fi greu, căci trebuie să 
avem deja anumite dispoziţii interioare. În faţa 
minunăţiilor naturii, acela care nu are nici un 
sentiment de frumuseţe, va rămâne impasibil şi rece. 
În vreme ce, artistul de abia vede un peisaj, un chip, şi 
începe imediat să vibreze, să deseneze, să scrie sau să 
compună, fiindcă în ei zace deja o întreagă lume de 
bogăţie şi frumuseţe. 

Dar cum să îi convingem pe oameni de realităţi 
atât de simple şi clare? Ei vor să stăpânească totul în 
planul fizic, să acumuleze, tocindu-şi aici facultăţile 
percepţiei subtile; şi astfel ei obţin, stăpânesc... dar nu 
se bucură de nimic. Asemenea veşnicului seducător, 
mereu în căutarea femeii visurilor sale care îl va face în 
sfârşit fericit. În interiorul fiinţei sale, acest om nu şi-a 
dezvoltat sensibilitatea, închipuindu-şi că numai o 
căutare exterioară îi va aduce lucrul mult dorit. Dar nu 
a găsit nimic nici aici. Câţi bărbaţi şi femei nu am 
întâlnit care se agăţau de iubirea exterioară, fiindcă în 
interiorul fiinţei lor nu erau în stare să simtă nimic! Da, 
erau cu toţii paralizaţi!... Trebuie să învăţăm să nu ne 
mai sprijinim atât de mult pe latura exterioară a 
lucrurilor, ci să folosim cele mai mici ocazii care se 
ivesc, ca să gustăm din măreţia Cerului. 

Când un băiat începe să iubească o fată, totul este 
atât de poetic încât, dacă faţa îi dăruieşte băiatului o 


petală de trandafir, acesta este atât de mişcat şi va 
păstra petala ca pe un talisman. Ce găsim totuşi în 
acea petală? Poate, nimic. Dar el o respiră şi simte 
fluidul prietenei sale, îi simte sufletul şi gândirea, se 
vede apărând în faţa ei aidoma unui poet, a unui 
cavaler sau cuceritor. Aici nici nu mai este nevoie de 
îmbrăţişare, ajunge o simplă privire sau o strângere de 
mână, ca să trăiască zile în şir cu amintirea acelor 
momente, ca şi cum întreg universul s-ar fi găsit în 
sufletul lor. Dar când vor începe să se apropie 
trupeşte, luând doze alopatice, nu vor mai trăi acele 
senzaţii subtile, fiindcă în interior ceva s-a tocit, s-a 
micşorat. Deci, ca să retrăiască încă câteva senzaţii, 
trebuie să mărească doza, să-şi înmulțească 
aventurile. Dar şi aici intervine, la un moment dat, 
plictiseala, asemenea oamenilor care se ghiftuiesc 
zilnic cu multă mâncare şi băutură. Numai lacomii nu 
ştiu să aprecieze cu adevărat savoarea unei hrane. 
Oamenii îşi fac mult rău, necunoscând deloc aceste 
legi. În iubirea lor, ar trebui să se întoarcă către dozele 
homeopatice, căci ele sunt cele mai eficace. De ce? 
Fiindcă ele sunt simţite de către corpurile subtile. între 
aceste corpuri subtile există destul spaţiu la nivelul 
particulelor, iar vibrația poate fi mult accentuată. 
Dozele homeopatice ating corpurile subtile, în vreme 
ce dozele alopatice ating numai corpul fizic: de fapt, ca 
să fie sensibilizat, corpul fizic trebuie să primească 
doze mari, dar în acel moment celelalte corpuri nu mai 
reacţionează deloc. Este o lege. Dozele homeopatice 
nu acţionează numai asupra corpului fizic, deoarece 
particulele corpului, fizic sunt prea compacte, prea 
apropiate unele de celelalte. Ca să le atingem, trebuie 
să le bombardăm cu doze masive. In vreme ce, 


corpurile eteric, astral şi mental care sunt subţiri, 
subtile, sunt mereu atinse de dozele homeopatice. 

Vă veţi întreba: „Dar cum pot aceste doze să 
atingă apoi corpul fizic?“ Cu ajutorul altor corpuri. Aveţi 
o sumedenie de exemple în viaţa zilnică. Ce 
semnificaţie au o privire sau un cuvânt? O doză 
homeopatică. Aţi primit o privire plină de ură, vi s-au 
spus cuvinte dure, şi iată-vă aproape căzuţi la pat. 
Deşi, n-aţi fost nici bătuţi, nici răniţi! Atunci, cum se 
face că trupul fizic este bolnav şi aproape anihilat? 
Acest lucru s-a petrecut prin intermediul corpurilor 
astral şi mental. O privire sau un cuvânt v-au provocat 
răul, încât sentimentele de dezolare sau de frică s-au 
reflectat direct asupra corpului fizic. Sau dimpotrivă, vă 
simţiţi vlăguiţi şi fără forţă... un prieten vine să vă 
întâlnească, spunându-vă câteva cuvinte amabile, 
însoţite de priviri calde, şi iată-vă din nou întineriţi! 
Prietenul v-a dat câteva doze homeopatice, pe care 
corpurile voastre subtile le-au primit şi transmis 
corpului fizic. În acel moment, anumiţi curenţi şi 
anumite comunicări s-au restabilit în voi, punându-vă 
pe picioare. 

Să revenim însă la inimă şi la intelect. Am spus că, 
intelectul lucrează asupra lumii obiective, şi că posedă 
cincizeci la sută din adevăr. Şi totuşi, dacă îi luăm în 
considerare importanţa, mai degrabă am da inimii un 
mai mare procentaj, adică sentimentului, clipei trăite, 
căci a trăi în miezul lucrurilor înseamnă mult mai mult 
decât să înveţi sau să citeşti... A trăi înseamnă mult 
mai mult decât să te educi. Evident, prin intelect veţi 
cunoaşte multe lucruri, dar ele vor rămâne de-a 
pururea teoretice şi superficiale, ele nu vor atinge 
niciodată profunzimea ființei voastre. Ceea ce veţi 
înregistra intelectual, se va înregistra în anumite 


straturi cerebrale, dar acestea vor fi mereu superficiale 
iar cunoştinţele se vor şterge repede, ele vă vor părăsi 
şi veţi uita totul repede. Priviţi numai ceea ce aţi uitat 
din cărţile ce le-aţi citit! Şi totuşi, acest lucru s-a 
înregistrat... Da, dar la suprafaţă, iar tot ceea ce este 
la suprafaţă este uşor de şters. Dar dacă am lua acum 
exemplul unei experienţe ce aţi trăit-o, ce aţi simţit-o şi 
gustat-o, orice aţi spune, nu aţi uita-o întreaga viaţă, 
este imposibil să o faceţi! De ce? Fiindcă aceste lucruri 
sunt înregistrate în straturile cele mai profunde, în 
inima fiinţei voastre. 

Aş spune că, nouă din zece oameni se plimbă la 
suprafaţa existenţei: ei nu trăiesc, ei nu simt... adică aş 
spune că ei nu trăiesc esenţialul. Poate că citesc şi 
scriu, vorbesc, dar nu trăiesc o adevărată experienţă. 
Trebuie să trăiţi lucrurile, numai în acel moment ele 
rămân în voi întru veşnicie. Da, numai lucrurile care le 
veţi putea lua cu voi nu se vor putea şterge din 
memorie, chiar şi după moarte, ele vor rămâne veşnic 
verificate de voi înşivă, de propria voastră existenţă, 
de sufletul, de inima voastră. Restul, adică cunoştinţele 
dobândite în şcoli înalte sau din cărţi, le veţi lăsa aici, 
pe pământ, atunci când veţi părăsi pământul. Nu veţi 
putea transporta această ştiinţă, fiindcă ea nu vă 
aparţine, ea nu este parte din fiinţa voastră. Tot ceea 
ce aţi obţinut este ştiinţa altora, luată sau 
împrumutată, şi atunci aceasta vă va părăsi fără 
îndoială. Când veţi reveni pe pământ, nu veţi putea 
beneficia de ea nici măcar de la naştere, veţi trebui să 
reînnodaţi ciclul, să mergeţi la şcoală, să citiţi cărţi, să 
vă educati... Oh, ce pierdere de timp şi de energie!... 

lată cum oamenii sunt obligaţi să reînceapă, de la 
o reîncarnare la alta, aceleaşi învățături. Ei nu-şi pot 
nici măcar aminti ceea ce au învăţat în alte reîncarnări, 


fiindcă au făcut-o într-o manieră intelectuală, 
superficială, exterioară. In vreme ce, Iniţiaţii încearcă 
să aleagă esențialul şi să-l trăiască. Ei aruncă restul, iar 
dacă nu l-ar face în mod conştient sau voluntar, ei vor 
fi obligaţi să-l facă într-o bună zi, atunci când vor 
părăsi pământul. Trebuie să vă trăiţi propria 
experienţă, gustând-o, verificând-o, practicând-o până 
atunci când vă va intra în sânge, când vă va deveni 
chintesenţă, când va fi cu adevărat a voastră, când 
nimic şi nimeni nu vă va putea-o fura. Şi când veţi 
reveni pe pământ, veţi aduce cu voi această ştiinţă, nu 
veţi începe de la punctul zero, dar îi veţi adăuga 
acestuia o adevărată ştiinţă 

Acum, eu nu aş vrea să vă spun că nu trebuie să 
studiem sau să citim... Da, trebuie să o facem. Vedeţi 
ceea ce se întâmplă când veniţi aici, într-o Şcoală 
Iniţiatică. Mai întâi, începeţi să învăţaţi, căci nu veţi 
simţi şi nu veţi gusta de la început adevărurile ce vă 
sunt prezentate, dacă nu veţi face cunoştinţă în 
prealabil cu ele. Diferenţa va fi că, aici veţi fi siliţi să 
puneţi accentul pe viaţă. Şi atunci, totul se va schimba: 
nu veţi mai fi siliţi să adunaţi şi să puneţi mereu în 
prag tot felul de lucruri ciudate şi inutile, asemenea 
unui birou de informaţii. Aici vi se oferă materiale, 
adică sunteţi instruiți; dar depinde numai de voi dacă 
veţi alege ceea ce vă convine cel mai mult, cel mai 
apropiat sufleteşte de temperamentul vostru, şi mai 
ales depinde numai de voi să construiți şi să puneţi în 
practică. 

Dar, oamenii nu construiesc nimic în general cu 
ştiinţa lor; totul le este răspândit în şifoniere şi 
biblioteci. lată încă un mare păcat omenesc. Oamenii 
nu zidesc nimic cu ştiinţa lor, ei sunt jurnalişti, scriitori 
sau profesori, şi cu toate cele ce ştiu, ei pot fabrica 


câte ceva, poate că scriu câte un articol sau câte o 
carte, educă o clasă de elevi, dar nu îşi zidesc propria 
locuinţă, propriul templu, adică propriul viitor. 

În toată ştiinţa pe care v-am oferit-o, depinde 
numai de voi să alegeţi materialele, adică câteva 
metode. Eu sunt obligat să vă pun pe masă tot felul de 
fructe şi legume - vorbind în mod simbolic - iar de voi 
depinde să luaţi ceea ce vă place şi ceea ce convine 
propriului stomac. lar dacă eu vă prezint câte ceva, 
aceasta nu înseamnă că trebuie să înghiţiţi totul şi să 
cădeţi bolnavi... Nu, trebuie să luaţi numai trei sau 
patru exerciţii sau metode, practicaţi-le întreaga viaţă 
şi ele vă vor aduce rezultatele cele mai neaşteptate, 
indiferent de orice alt lucru aţi încerca. Eu aşa 
procedez: eu m-am oprit asupra câtorva adevăruri. 
Dar, am ales pe toate acelea care cuprind întregul, 
care se află în miezul lucrurilor şi pe care, exersându- 
le, le-am putut practica, atingând întreg universul. Eu 
nu mă împrăştii, fiindcă ştiu că acest lucru nu duce la 
nimic bun. 

lată de ce insist atât de mult ca să învăţaţi să 
simţiţi lucrurile, să le gustaţi, apoi să le puneţi în 
practică,  împlinindu-le, depăşind  superficialitatea, 
adică domeniul obiectiv. 

Hotărâţi-vă să trăiţi marile adevăruri ce vă sunt 
date aici căci, neîmplinindu-le şi netrăindu-le, nu le veţi 
putea lua niciodată cu voi şi revenind într-o viitoare 
reîncarnare, veţi fi obligaţi să reîncepeţi totul de la 
zero. Anumiți virtuoşi cântă, fără să trăiască cu 
profunzime interioară actul muzical; deci, când vor 
reveni pe pământ, deşi au fost consideraţi ca mari 
muzicieni ai trecutului, ei vor fi siliţi să reînceapă ciclul 
instruirii de la început. În vreme ce, adevărații 
muzicieni, aceia care au trăit cu adevărat muzica, vor 


pleca oriunde cu talentul lor, iar când se vor întoarce 
pe pământ, la cinci sau şase ani vor putea compune, 
asemenea lui Mozart. lar alţii vor deveni genii ale 
matematicii, de la cea mai fragedă vârstă, căci într-o 
reîncarnare anterioară ei nu s-au mulţumit numai cu 
studiul matematicii, din punct de vedere intelectual, ei 
au trăit-o cu adevărat... Chiar sunteţi uimiţi de faptul 
că matematica poate fi trăită? Nu, nu trebuie. Tot ceea 
ce este abstract, tot ceea ce este atât de îndepărtat de 
noi, poate fi trăit cu adevărat, poate fi atins şi gustat, 
poate fi împlinit. Dar oamenii nu trăiesc, ei amestecă 
lucrurile, le studiază la suprafaţă, nu le trăiesc cu 
adevărat; atunci, nici nu le vor cunoaşte. E ca şi cum 
un scriitor care nu a cunoscut iubirea, ar vorbi despre 
iubire şi ar tipări o carte despre iubire, deşi nu a simţit 
niciodată cu adevărat iubirea. Poate că, atunci când se 
va îndrăgosti, nici măcar nu va mai putea scrie vreun 
cuvânt, dar va înţelege într-un fel lecţia iubirii. 

Secretul adevăratei inteligenţe este acela de a 
înţelege, de a simţi, de a acţiona după această 
învăţătură vastă, profundă, după această senzaţie care 
nu înşeală niciodată. Adevărata inteligenţă înseamnă 
intuiţie, căci intuiţia nu are nevoie să facă nici calcule, 
nici cercetări, ea este instantanee, ea vede dintr-o 
ocheadă, ca loveşte dintr- odată, şi tot aşa îşi dezvăluie 
descoperirile. Intuiţia este, în acelaşi timp, o senzaţie şi 
o înţelegere: lucrurile trebuie simţite şi înţelese 
deopotrivă. Deci, o inteligenţă superioară este aceea 
care posedă primul element indispensabil: viaţa. lar 
când avem această inteligenţă, când o iubim, când 
credem în ea şi când o admirăm, acolo unde toţi îşi rup 
gâtul, noi înţelegem imediat. Da, atunci când începem 
să descoperim realitatea aşa cum este, cu cele două 


feţe ale ei, obiectivă şi subiectivă, vom descoperi că 
totul este extrem de simplu de înţeles. 


Cap. 8 - De la intelect la inteligenţă 


Cei mai mulţi oameni se lasă conduşi de instincte. 
În sine, acest lucru nu este rău, dar ascultând astfel de 
forţele instinctive, ei ajung să acţioneze ca animalele. 
Ori, dacă omul a devenit o fiinţă dotată cu gândire şi 
rațiune, nu îi este dat să rămână prin comportamentul 
său în regiunea animală. Veţi spune: „Dar nu există 
oare şi momente în care ne putem lăsa conduşi de 
instincte?” Ba da, bineînţeles, şi vom vedea acum în ce 
condiţii o putem face. 

La originea lui, omul era un spirit pur creat după 
chipul lui Dumnezeu, el trăia în sânul Veşniciei, dar pe 
măsură ce a început coborârea în materie, toate trăirile 
în pace, frumuseţe şi lumină s-au închistat în el, şi 
astfel a uitat totul. Totuşi, această experienţă a rămas 
înscrisă în acea regiune pe care lniţiaţii o numesc 
supraconştiinţă: ea este regiunea viitorului şi a 
trecutului îndepărtat, mult mai îndepărtat decât 
trecutul comun pe care îl avem împreună cu animalele: 
este trecutul vieţii noastre în Paradis. Pentru ca 
această lume să poată ieşi la suprafaţă şi să se poată 
exprima, trebuie ca omul să se lase purtat de anumite 
instincte, dar evident este necesară o lucrare 
prealabilă de organizare şi de purificare interioară, 
pentru a deschide câteva drumuri până în această 
regiune; numai îndeplinind toate aceste condiţii, el va 
putea declanşa curenţii divini care sunt lumină pură, 
muzică pură, inspiraţie pură... lăsându-se condus de 
aceştia. Aşa procedează măriile genii, marii creatori: 
pictori, poeţi, muzicieni... Ei se lasă în voia forţelor 


superioare, impregnându-se cu substanţa acestora. 
Dar în prealabil ei au făcut o lucrare de adaptare, de 
exersare, pentru ca aceşti curenţi din înalt să le poată 
străbate fiinţa. 

În actuala voastră etapă de dezvoltare, este bine 
să nu vă lăsaţi pradă impulsurilor proprii, este mai bine 
să le controlaţi, să le stăpâniţi, mulţumită unei lucrări a 
intelectului. Căci aici se află adevărata funcţie a 
intelectului: să controleze, să stăpânească anumite 
impulsuri animalice care poate că au fost bune cândva 
în trecut, dar care astăzi produc numai râu. Stăpânirea 
de sine vă este cerută în orice meserie; nimănui nu îi 
sunt lăsate pe mână maşini şi aparate pe care nu le 
poate stăpâni. De ce nu s-ar întâmpla aceiaşi lucru şi în 
forul vostru interior? Trebuie să vă obişnuiţi să 
reflectaţi, să analizaţi mobilele faptelor voastre, ca să 
puteţi face o triere, păstrând numai ceea ce este 
binefăcător pentru voi şi pentru alţii. Aceasta este 
lucrarea intelectului, şi îndată ce a fost făcută, veţi 
putea oferi posibilitate de manifestare tuturor forţelor 
care vă depăşesc, devenind conductori cereşti, expresii 
ale Divinităţii. Intelectul va avea mereu sarcina să facă 
această lucrare de organizare, de clarificare, de 
armonizare, pentru ca omul să poată fi folosit de către 
aceşti curenţi. 

Bineînţeles, pentru moment, intelectul este 
considerat altfel. De când şi-au dat seama că 
mulţumită puterii lui pot explora materia, acţionând 
asupra ei, oamenii cultivă această putere ca şi cum nu 
s-ar găsi nimic deasupra ei, şi astfel întâlnim în lume 
oameni extrem de cultivați şi dotați din punct de 
vedere intelectual. Dar acum se pune problema de a 
şti de ce. În ciuda acestor achiziţii şi cunoştinţe, 
oamenii nu s-au ameliorat. Dimpotrivă chiar, există din 


ce în ce mai mulţi delicvenţi, răufăcători, bolnavi 
psihici. Peste tot se cultivă ura, răutatea, agresivitatea 
şi violenţa. Şi peste tot apar din ce în ce mai multe 
tulburări, revolte şi războaie. Nu se poate să nu ne 
punem întrebarea: cum se face că intelectul este 
neputincios în faţa acestor manifestări, favorizându-le 
chiar? 

Observăm mulți oameni instruiți, în toate 
domeniile, dar care duc o viaţă dezordonată, necinstită 
şi criminală decât ceilalţi neştiutori, căci ştiinţa lor le 
permite să reuşească mai bine în ceea ce fac. Dar ei au 
scăpat din vedere un punct esenţial: dezvoltându-şi cu 
precădere intelectul, capacitatea de cunoaştere, ei nu 
au dat dovadă că şi-ar fi cultivat o facultate 
susceptibilă să le însufleţească această cunoaştere. 
Acum, întreaga lume este luată în angrenaj, chiar şi 
spiritualiştii; ei s-au intelectualizat într-atât, încât nu 
mai duc o adevărată viaţă spirituală, nu mai au 
strălucire, nu mai pot trezi şi în alţii latura divină. Ei 
sunt reci, stereotipi, căci aceasta este adevărata 
natură a intelectului: el este rece, lipsit de însufleţire şi 
de viaţă. 

Instruirea este un lucru bun, dar ea nu poate salva 
lumea, dimpotrivă, căci oamenii împinşi în această 
direcţie îşi vor folosi cunoştinţele ca să-şi domine 
semenii, să îi asuprească, să îi stăpânească. Priviţi cum 
se comportă toţi aceşti oameni capabili şi instruiți. Veţi 
replică că, poate aceasta este firea lor. Nu, greşeala 
constă tocmai în instruirea pe care au primit-o sau mai 
degrabă în orientarea ei greşită, deoarece aceasta le 
întăreşte tocmai natura lor inferioară. Da, tot ceea ce 
oamenii învaţă poate fi folosit de aceştia ca materiale 
sau instrumente puse în slujba naturii Ilor inferioare; ei 
nu primesc nici măcar vreo cunoştinţă care le-ar 


permite să lucreze asupra acestei naturi inferioare, 
dominând-o. Li se oferă arme, fără să li se dea idealul 
de ameliorare, şi atunci ei se folosesc evident să-şi 
satisfacă poftele cele mai joase. 

Este extraordinar să vezi cum instruirea acţionează 
asupra majorităţii oamenilor: ei se consideră deja ca 
nişte fiinţe superioare, devin orgolioşi, ambiţioşi, reci, 
sfidători. Acest lucru este extrem de periculos. Chiar 
dacă aţi cunoaşte toate ştiinţele pământene, ar trebui 
să vă arătaţi simplu, călduros şi primitor. 

Oare de ce nu se observă faptul că dezvoltarea 
excesivă a intelectului va duce la ruina omenirii? Eu 
cunosc istoria speciei omeneşti, ştiu că mai multe 
civilizaţii omeneşti au pierit de pe pământ, luând 
aceeaşi cale pe care mergem noi astăzi: prea multe 
facultăţi intelectuale, prea multe cunoştinţe, prea 
puţine calităţi spirituale. lată de ce aceste lumi nu au 
putut să supravieţuiască. Cunoaşterea care nu este 
însufleţită de spirit nu poate duce decât, la distrugere. 

Am întâlnit în viaţă persoane foarte dotate. Eram 
chiar plăcut uimit de ceea ce erau capabile să facă, dar 
iată că nimic nu le părea mai important decât să-şi 
cultive talentul, şi sub acest aspect le găseam limitate. 
Este extraordinar să ai talent, dar nu trebuie să ne 
oprim aici... 

Putem clasa oamenii în şase categorii: bruta, cea 
mai apropiată de animal; omul obişnuit; omul talentat; 
geniul; sfântul; şi în sfârşit Maestrul, Iniţiatul care este 
aproape de îngeri. Geniul este deasupra omului 
talentat, da, dar sfântul este deasupra geniului., căci el 
posedă puritatea şi iubirea, ceea ce nu este 
întotdeauna şi cazul geniilor. Şi un Maestru? De ce se 
află un Maestru deasupra unui sfânt? Sfântul este pur, 
el trăieşte în iubirea celestă, dar nu posedă neapărat 


cunoaşterea şi puterea, în timp ce un Maestru este 
deja un sfânt, dar care a dezvoltat şi cunoaşterea şi 
puterea. 


Nu este suficient să-ţi dezvolţi talentele, căci aşa 
cum puteţi urmări pe schemă, talentele aparţin încă 
domeniului personalităţii şi putem spune că pentru 
majoritatea oamenilor, harurile intelectuale şi artistice 
nu sunt decât ocazii de întreţinere a personalităţii. 
Trebuie însă să mergeţi mai departe, dorind u-vă să 
dezvoltați calităţi care vă vor transforma în genii, în 
sfinţi, în Inițiați. Deci, simplul talent nu trebuie să 
devină un ideal pentru voi. Voi trebuie să aveţi cel mai 
înalt ideal: aceia de a vă asemui cu soarele, făcând să 
țâşnească viaţa, să o trezească, să inspirați şi să 
împliniţi creaturile, aşa cum o face soarele... 

Nenorocirea oamenilor este că, ocupându-se de 
dezvoltarea intelectului, au reuşit să taie legăturile cu 
lumea superioară şi această ruptură a făcut din ei o 
pradă pentru forţele obscure ale subconştientului de 


unde primesc continuu impulsuri nocive. Căci, 
subconştientul reprezintă lumea animală în care 
oamenii au trăit milioane de ani, devorându-se, 
masacrându-se între ei. Trebuie să ieşiţi din această 
regiune a subconştientului. Trebuie să ieşiţi chiar din 
regiunea conştiinţei, pentru că şi aici omul este 
influenţat de lumea inferioară şi intelectul munceşte 
numai pentru a satisface nevoile inspirate de lumea 
inferioară. Intelectul nu poate munci pentru un ideal de 
nobleţe şi de generozitate, abandonat lui însuşi, ci 
numai pentru a aranja afacerile de natură inferioară. 

Intelectul nu ne este suficient când suntem 
confruntaţi cu problemele existenţei. El este capabil să 
reflecteze pentru a-şi da seama de ceea ce se 
întâmplă, dar nu pentru a găsi o adevărată soluţie. 
Soluţiile pe care acesta le găseşte sunt întotdeauna 
inferioare: şiretenie, înşelarea celorlalţi, deposedarea 
sau distrugerea, pentru a se putea afirma el. De aceea 
intelectul nu este intelingenţă, este prea egoist, prea 
limitat. Adevărata inteligenţă începe în momentul în 
care omul învaţă să lege intelectul cu lumea superioară 
a supraconştiinţei, devenind capabil să-şi stăpânească 
gândurile şi sentimentele, folosindu-le pentru binele 
întregii omeniri. 

Toate fiinţele care au ştiut să lucreze în acest sens 
au fost capabile de realizări sublime: există exemplul 
anumitor filozofi, savanţi sau artişti, dar mai ales al 
unor Iniţiaţi. Toţi ceilalţi, luptători sau cuceritori care 
au devastat lumea, trebuie uitaţi, trebuie şterşi din 
memorie, istoria nu va avea nimic de pierdut; trebuie 
să ne oprim numai asupra acelora care au rămas în 
contact cu lumea superioară de unde au primit 
inspiraţia ce a dus cu adevărat la progresul umanităţii. 


Deci, reţineţi bine aceste lucruri: este normal ca 
omul să utilizeze intelectul, ca să acumuleze anumite 
cunoştinţe ce îi permit să acţioneze asupra materiei; 
dar ceea ce ar trebui să îi inspire activitatea, este 
tocmai voinţa de a face curenţii divini să coboare din 
supraconştiinţă până la conştiinţă, şi chiar până la 
nivelul subconştientului , pentru ca acesta să poată fi 
curăţat, purificat, iar toate fiarele din el înlănţuite. 
Numai atunci intelectul devine cu adevărat inteligenţă. 


Cap. 9 - Adevărata iluminare 


Discipolii unei Şcoli  Iniţiatice învață să-şi 
stăpânească gândul, ca să poată merge în alte regiuni, 
mult mai îndepărtate, mult mai sus situate, gustând 
din senzațiile sublime de visare şi extaz. înţelepţii 
Indiei spun că intelectul este asasinul realităţii, şi acest 
lucru este plin de adevăr: este imposibil de cunoscut 
realitatea numai cu ajutorul intelectului. Poate că vom 
putea cunoaşte o mulţime de detalii la suprafaţă, dar 
niciodată realitatea, chintesenţa. Numai inimii i-a fost 
dată facultatea de a pătrunde în realitate. 

Suprafaţa şi miezul lucrurilor... lumea obiectivă şi 
lumea subiectivă... Aceste două laturi există, intelectul 
este predestinat să exploreze lumea obiectivă, iar 
inima pe cea subiectivă. Dar când lniţiaţii vorbesc 
despre inimă, nu este vorba despre inima fizică, nici 
despre sentiment. Când lIniţiaţii vorbesc despre 
inteligenţa inimii, ei se referă la sufletul ce este însoţit 
de toate facultăţile sale de a simţi realitatea, de a 
atinge miezul lucrurilor. Altminteri, este sigur că 
senzaţia nu poate constitui un criteriu de referinţă 
sigur. Câţi oameni nu reduc totul la propriile lor 
senzaţii. Desigur că aceste senzaţii au o bază reală, 


dar ele sunt un caz particular, ele sunt fragmentare şi 
parţiale, adesea greşite şi aducătoare de boli. Cât 
despre aceia care reacţionează numai cu intelectul lor, 
ei nu nici o experienţă despre adevărata realitate. 
Deci, nu putem avea încredere nici în unii, nici în 
ceilalţi; 

Pentru Ştiinţa lIniţiatică există două categorii de 
gânduri şi tot două categorii de sentimente, unele 
inferioare şi altele superioare. In planul cauzai, situat 
deasupra planurilor astral şi mental. gândul şi 
sentimentul se confundă, este posibil să simţi şi să 
înţelegi în acelaşi timp. lată un adevăr inaccesibil 
pentru majoritatea oamenilor, care nu cunosc din 
propria lor structură decât anumite manifestări ale 
corpului fizic, ale corpului astral şi a celui mental 
inferior. Ei nu au nici o idee despre faptul că există 
posibilităţi superioare de gândire, de simţire şi de 
acţiune. Numai aceia care a făcut experienţe în acest 
domeniu, acela care a trăit extazul, cunoaşte această 
stare în care gândul se opreşte, în vreme ce o altă 
facultate se trezeşte, ceva ce este în acelaşi timp o 
senzaţie şi o înţelegere, dar fără intervenţia gândului. 

Pentru mine, toate aceste lucruri sunt foarte clare, 
căci Cerul mi-a oferit posibilitatea să trăiesc aceste 
stări: eu am atins, am simţit, am înţeles. Dificultatea 
începe atunci când vrei să explici aceste experienţe 
care sunt minute de viaţă dintr-o altă dimensiune. Este 
imposibil să te faci înţeles. Dar aş dori cel puţin să 
înţelegeţi un lucru, acela că nu trebuie să vă închipuiţi 
faptul că veţi cunoaşte adevărul numai cu ajutorul 
intelectului. Trebuie să treziţi acum în voi un intelect 
superior, care în acel moment nu va mai fi intelect, ci 
spirit. La fel şi în cazul când veţi dori să simţiţi 


împlinirea, atunci va trebui să treziţi în voi nu numai 
inima, ci şi sufletul. 

Cei mai mulţi oameni se zbat între inimă şi intelect, 
fără să înţeleagă că acestea sunt necesare, dar 
insuficiente, fiind necesară dezvoltarea unei a treia 
facultăţi: intuiţia. Intuiţia este în acelaşi timp o 
inteligenţă şi o sensibilitate, dar o inteligenţă şi o 
sensibilitate de nivel superior. Intuiţia vă descoperă 
toate adevărurile şi ea este superioară clarviziunii. 
Clarviziunea nu vă aduce altceva decât o viziune 
obiectivă a planului astral sau mental: vedeţi şi sunteţi 
îngroziţi sau încântați, asta este tot. În timp ce, intuiţia 
nu vă arată nimic, dar înţelegeţi lucrurile ca şi cum le- 
aţi vedea de sute de ori mai bine, şi le trăiţi, le simţiţi. 
Intuiţia este deci superioară clarviziunii, şi ea este 
aceea care dă iluminarea. 

Anumiți  spiritualişti, mai ales cei din Orient, 
încearcă să dobândească această intuiţie creând vidul. 
Mi-ar place să cred că unii dintre ei reuşesc, dar când 
am fost în Japonia, am locuit un anumit timp într-o 
mănăstire budistă pe un munte, nu departe de Tokyo, 
şi acolo am observat viaţa călugărilor, meditaţiile şi 
exerciţiile lor. Mijloacele mele de investigaţie sunt 
poate limitate, bineînţeles, dar atât cât am putut 
observa, participând la toate activităţile lor. am văzut 
din nefericire că vidul, aşa cum îl înțelegeau ei, era 
într-adevăr vid. Nu vreau să critic, dai din ceea am 
învăţat din adevărata Ştiinţă Iniţiatică, vidul nu trebuie 
să fie un scop în sine. Trebuie să creem vidul ca să 
obţinem împlinirea, iar această împlinire trebuie să se 
reflecte pe chip şi în întreaga atitudine a discipolului 
sau a iniţiatului. 

Deci, când am fost în acea mănăstire budistă din 
Japonia, am participat la meditaţiile cave aveau loc 


dimineaţa devreme şi seara. Am fost mereu uimit că 
după acele meditații, care de altfel erau foarte lungi, 
nu se vedea nici o schimbare pe faţa călugărilor, nici o 
lumină,, nimic. Oare ei erau obosiţi? Erau săturaţi după 
atâţia ani de practică? Nu ştiu, dar pentru mine, când 
meditezi, când intri în contact cu lumea divină, dacă nu 
apare nimic nou, însufleţit, luminos, expresiv, 
înseamnă că acea meditaţie a fost inutilă. Repet, vidul 
nu este un scop în sine. El trebuie să servească la 
obţinerea împlinirii. 

Vidul este manifestarea principiului feminin iar 
împlinirea este manifestarea principiului masculin. 
Deci, dacă cele două nu sunt împreună, totul este 
pierdut. Aveţi o bucată de cremene (ea este principiul 
feminin) şi loviți în ea cu o bucată de fier (principiul 
masculin). Atât timp cât scânteile nu sunt capabile să 
aprindă lemnul sau hârtia, acţiunea este ratată. Câte 
meditații nu sunt ratate în acelaşi fel! Vedeţi voi, cele 
două principii masculin şi feminin îmi revelă toate 
misterele universului. Când vreau să ştiu ceva, le 
vorbesc: „Haideţi, voi cele două principii, Etern 
feminin, Etern masculin, veniţi să mă luminaţi!” şi ele 
îmi explică totul. 

Eu insist: vidul trebuie să servească la atragerea 
împlinirii, altfel acest vid este inutil, şi nu numai inutil 
dar şi periculos. Unii îşi imaginează că în această stare 
de vid, de pasivitate, vor putea primi Divinitatea. Nu, 
atât timp cât eşti pasiv, nu este deloc sigur că 
Divinitatea este aceea pe care o primeşti, ci entităţi 
negative ale lumii invizibile care, văzând un omuleţ 
atât de slab şi fără protecţie, se bucură să găsească o 
intrare şi să se instaleze pe undeva. Da, căci acela care 
se lasă pradă întâmplării fără a lucra în prealabil 


asupra principiului activ şi dinamic, pentru a se putea 
proteja, este ia bunul plac al celor mai rele entităţi. 

Când meditaţi, trebuie, să începeţi prin a fi calmi, 
liniştiţi, ca să vă puteţi destinde, relaxa. Apoi, după 
câteva minute, deveniți activi, dinamici, concentraţi-vă 
şi proiectaţi-vă gândurile şi sentimentele în direcţia pe 
care aţi ales-o şi după aceea intensificaţi-le, pentru a 
zămisli în voi o stare de dilatare, de încântare... în acel 
moment, da, vă veţi opri pentru a realiza vidul, nu vă 
veţi mai gândi ia nimic, încercaţi doar să simţiţi. în 
aceste condiţii, nu riscaţi nimic. Astfel, dacă aţi reuşit 
să vă însufleţiţi eul, să-l faceţi să strălucească, veti. 
ţine la distanţă entităţile răufăcătoare care se prezintă 
în speranţa că se vor putea fofila ca să se hrănească şi 
ca să vă epuizeze. Ca să puteţi realiza vidul fără nici un 
pericol, este necesar să efectuaţi în prealabil o lucrare 
intensă de purificare. Altfel, ce aţi vrea să atrageţi 
dacă nu aţi lucrat asupra purității, asupra luminii? 
Toate impurităţile din interiorul vostru vor atrage 
indezirabilii! Mulţi sunt aceia care vor să primească 
Cerul, fără să fi învăţat şi practicat renunţarea, 
sacrificiul. Ce uşor ar fi fost! Ei doresc să aibă Cerul 
imediat, să obţină toate harurile, toate calităţile, 
realizând vidul. Ei bine, vidul este lucrul cel mai 
periculos, dacă nu ştim cum să ne pregătim pentru ca 
ei să atragă împlinirea. 

Trebuie să începem prin a dezvolta în noi acţiunea 
şi dinamismul, apoi ne putem, permite să explorăm 
fără nici un pericol domeniile pasivităţii., ale 
mediumnităţii, al clarvederii, pentru că în acel moment 
suntem protejaţi. Dar- să ne abandonăm realizării 
vidului, imaginându-ne că Duhul Sfânt va veni... Cineva 
va veni, dar nu este deloc sigur că va fi Duhul Sfânt! 
Dacă nu aţi făcut în prealabil o lucrare energică de 


purificare în forul vostru interior, cum aţi vrea ca Duhul 
Sfânt să coboare şi să se instaleze în voi? El nu se 
instalează într-o mlaştină. Entităţile inferioare sunt 
acelea care vor veni, pentru că ele sunt atrase de o 
hrană care se găseşte sub forma pasiunilor, a lăcomiei, 
dar Duhul Sfânt nu o va face. El va putea veni, dar 
după o lungă perioadă de purificare profundă, sinceră 
şi atunci când va veni, veţi primi iluminarea. 


Cap. 10 - Corpul cauzal 


Pentru a obţine rezultate în planul spiritual, trebuie 
să urcați foarte sus pe munte. Acest munte, este 
propriul vostru munte, este corpul vostru cauzal. Acolo 
trebuie să urcați pentru a scăpa de ceaţă şi de praf. 
Ceaţa, praful ca şi muntele reprezintă bineînţeles nişte 
simboluri. „Praful“ este acela care întunecă intelectul 
când acesta a bântuit pe toate drumurile. „Ceaţa” este 
produsă de umiditatea inimii care se lasă purtată de 
sentimentalism, de emotivitatea exagerată şi, la rândul 
ei, ne împiedică să vedem clar. 

Pentru a scăpa de praful intelectului şi de ceața 
inimii, trebuie să depăşiţi planul astral şi pe cel mental, 
ca să puteţi urca în cel cauzal. De aceea, în meditaţiile 
voastre, încercaţi mereu să urcați cât mai sus posibil. 
De ce nu să vă imaginaţi că urcați într-adevăr un 
munte? Această imagine vă va duce către un alt munte 
ce există în voi şi veţi ajunge spre vârf, spre planul 
cauzal, unde veţi avea mult mai multe posibilităţi de a 
vă realiza gândurile şi dorinţele spirituale. În Cabală, 
Dumnezeu este numit Cel Prea înalt, pentru că, 
simbolic, numai în înalt devii puternic, atotcunoscător. 

Numai acela care îşi construieşte lăcaşul la 
înălţime este la adăpost. De aceea, lisus a spus: 


„Construiţi-vă casa pe stâncă”. Piatra este un simbol al 
planului cauzal. În planul cauzal sunteţi în siguranţă, 
nimic nu vă poate atinge, căci sunteţi foarte sus. In 
timp ce, dacă vă construiți locuinţa în planul astral, 
unde se află pasiunile, tentaţiile, agitația, erupțiile 
vulcanice - chiar în planul fizic sau în cel mental - veţi fi 
mereu vulnerabili. 

Această idee a fost prezentată de lisus sub o altă 
formă atunci când a spus: „Nu vă stângeţi comori pe 
Pământ, unde le mănâncă moliile şi rugina, şi unde le 
sapă şi le fură hoţii, ci strângeţi-vă comori în Cer, unde 
nu le mănâncă moliile şi rugina şi unde hoţii nu le 
sapă, nici nu le fură”. V-am explicat deja că rugina, 
moliile, hoţii sunt simboluri: rugina este simbolul a tot 
ceea ce ne ameninţă în planul fizic, moliile reprezintă 
amenințările din planul astral iar hoţii pe cele din 
planul mental. Deci, discipolul trebuie să părăsească 
planurile fizic, astral şi mental unde va fi mereu expus, 
vulnerabil, pentru a intra în planul cauzal. Numai 
bogăţiile adunate în planul cauzal vor rămâne veşnic 
intacte. 

Câţi indivizi nu se plâng de singurătate, de faptul 
că sunt părăsiţi, neputând conta pe nimeni! Ei şi-au 
imaginat că ceilalţi le vor sta la dispoziţie şi că, atunci 
când vor avea nevoie de ei, îi vor regăsi mereu în 
acelaşi loc, gata să le asculte păsurile. Dar iată că 
oamenii, asemenea situaţiilor, se transformă. Deci, 
este indicat să îi întâlneşti, să îi frecventezi, să îi 
iubeşti, dar nu trebuie să contezi pe fidelitatea lor, 
altfel veţi trăi într-o iluzie şi mai devreme sau mai 
târziu veţi fi nefericiţi, aflând că lucrurile nu stau aşa 
cum aţi crezut sau aţi sperat. Chiar şi despre copiii 
voştri trebuie să ştiţi dinainte că nu vor rămâne aşa 
cum sunt şi că, într-o bună zi, vă vor părăsi. Dacă 


întâmplător oamenii acţionează aşa cum speraţi, cu 
atât mai bine, dar nu contaţi pe acest lucru. 

Trebuie să ştiţi că totul se schimbă, că totul se 
transformă, că nu puteţi conta pe stabilitatea lucrurilor 
şi a fiinţelor, şi astfel nu vă veţi mai face griji şi 
necazuri inutile. Când veţi înţelege toate acestea, nu 
veţi mai fi nefericiţi, căci nu vă veţi mai lăsa capitalul 
într-o bancă falimentară, ci veţi lucra asupra propriei 
fiinţei, ca să vă dezvoltați, să vă întăriţi, să vă luminaţi, 
ceea ce va constitui singurul lucru sigur. 

Înţelepciunea înseamnă să nu contezi pe nimic 
exterior fiinţei tale, nici pe părinţi sau prieteni, nici pe 
avere, ci să lucrezi asupra scânteii divine pe care 
fiecare o poartă în sine, ca să obţii adevărata 
stabilitate, adevărata fericire. 

Această ştiinţă a rezumat-o lisus în cuvintele: 
„Construiţi-vă casa pe stâncă”. Evident este simbolic, 
altfel chiar şi pe stâncă o casă ar putea fi distrusă. El 
dorea să spună următoarele: nu vă adăpostiţi în planul 
astral, în emoţii, senzaţii, în sentimente, căci aici veţi fi 
la bunul plac al furtunilor, al uraganelor, nu veţi avea 
pic de stabilitate. într-o zi sunteţi fericiţi, iar în cealaltă 
veţi plânge. Astăzi aţi îmbrăţişat pe cineva şi asta vă 
va face fericiţi, mâine vă va părăsi şi veţi suferi. Nici 
planul mental nu este sigur. Ce credit putem acorda 
construcţiilor sau combinațiilor intelectului uman ? 

Inima trebuie să fie doar un echilibru pentru 
intelect. Există indivizi care au suprimat complet 
sentimentele pentru a rămâne numai la nivel 
intelectual, şi este foarte rău căci ei se ofilesc pe zi ce 
trece. Inima şi intelectul sunt indispensabile, dar mai 
întâi de toate trebuie găsită o măsură între cele două şi 
apoi trebuie să trăiţi deasupra intelectului. Dacă vă 
sfătuiesc să nu trăiţi numai cu inima, să nu credeţi că 


pledez pentru intelect, nu, pentru că intelectul nu este 
capabil să rezolve toate problemele. Nici inima, nici 
intelectul nu sunt pregătite pentru acest lucru. 

Este clar, nu puteţi trăi fără inimă şi intelect, dar 
cel puţin nu trebuie să vă faceţi sălaşul aici. Locuinţa 
voastră trebuie să se afle mult mai sus, în planul 
cauzal, şi trebuie numai să vă mutaţi, adică să urcați la 
etajele superioare. 

Evident, nu este uşor să-ţi schimbi domiciliul 
deoarece generaţii întregi şi-au construit locuinţele în 
regiunile inferioare ale planurilor astral şi mental, 
obişnuindu-se să trăiască în mijlocul pasiunilor şi 
confruntărilor. Este îngrozitor să observi în ce regiuni s- 
au instalat oamenii ca să trăiască! Apoi, ei îşi vor 
închipui în neştiinţa lor că vor rezolva toate 
problemele... Nu, în aceste regiuni nu există nici un 
mijloc de rezolvare a problemelor, ele fiind supuse 
bătăii vântului şi a furtunii. Foarte puţini oameni au 
reuşit să se instaleze acolo unde domnesc inteligenţa, 
iubirea, pacea, obţinând libertatea de a acţiona. 
Bineînţeles, ei vor fi mereu expuşi înfruntărilor şi 
uraganelor vieţii, dar adevărata lor locuinţă nu se va 
găsi aici: ei îşi au domiciliul în înaltul cerului. 

Atât timp cât nu veţi căuta să urcați în regiunile 
superioare, veţi găsi mereu un prilej de revoltă, de 
strigăte şi plânsete, mai ales dacă veţi rămâne în 
planul astral. Plânsetele şi lamentările nu ajută la 
nimic. Câţi oameni nu vedem în jurul nostru care cad 
prad sentimentelor! Ei şi le etalează la stânga sau la 
dreapta, le prezintă celorlalţi ca să găsească simpatie, 
compasiune sau vreo aprobare tacită. Cât de ciudată 
este natura umană! în loc să ne ocupăm mereu de 
sentimentele noastre, trebuie să ne schimbăm locuinţa 
şi să ne instalăm în acea regiune binecuvântată care 


este raţiunea pură, înţelepciunea pură, lumina pură. 
Toate metodele şi soluţiile se află aici, dar ele trebuie 
căutate. 

Dacă mă veţi întreba acum de ce se produc atâtea 
frământări în viaţa fiecăruia, v-aş răspunde că acestea 
apar tocmai ca să învăţăm cum să gândim, pe ce să ne 
bazăm, cum să lucrăm... Deci, totul serveşte să ne 
conducă spre o mai bună înţelegere a lucrurilor, o 
înţelegere mult mai largă, mult mai adevărată. Dacă 
nu veţi observa toate acestea, veţi rămâne mereu în 
suferinţă. Dar dacă veţi observa că tot ceea ce se 
petrece este o ocazie ca să urcați mult mai sus, ca să 
vă înnobilaţi şi să vă întăriţi, dar mai ales să vă 
eliberaţi, în acel moment în loc să vă lamentaţi, veţi fi 
fericiţi, veţi mulţumi Cerului spunând: „O Doamne 
Dumnezeule, dacă eu aş fi fost acela care să mă decid 
să urc până la Tine, nu cred că aş fi reuşit să o fac în 
această încarnare, nici în următoarea. Dumnezeule, cât 
eşti de bun! Tu vrei să mă scoţi din mlaştina unde mă 
înfundasem, îţi mulţumesc”. Şi vă veţi apleca astfel cu 
înţelegere asupra tuturor ocaziilor care se ivesc ca să 
înţelegeţi noua lumină. 

In loc să amplificaţi mereu motivele de revoltă şi 
de plângeri, trebuie să vă obişnuiţi să gândiţi, să 
judecaţi, să studiaţi, să vă mutaţi în această regiune 
superioară care este planul cauzal, acea stâncă de 
care vorbea lisus. „Bine, veţi replica, ne vom muta, 
vom închiria un camion pentru bagaje”. Eu însă nu aş 
lua nimic cu mine, fiindcă toate aceste lucruri atârnă 
mult prea greu! Este mai bine să ne ocupăm să 
refacem alte obiecte, un alt mobilier cu o materie mult 
mai subtilă, mai luminoasă, mai eterică. Deci, părăsiţi- 
vă vechile mobile Ludovic al XIV-lea sau Ludovic al XV- 
lea, lăsaţi totul deoparte şi instalaţi-vă pe acest vârf 


unde materia este mai solidă şi mai rezistentă, fiind 
mai pură. N 

Mă veţi întreba unde să găsiţi această regiune. In 
Arborele Sefirotic, planul cauzal este reprezentat de 
sefirotul Binah, regiunea Celor Douăzeci şi patru de 
Bătrâni despre care vorbeşte loan în Apocalipsă: „Şi 
douăzeci şi patru de scaune înconjurau tronul şi pe 
scaune douăzeci şi patru de bătrâni, şezând, îmbrăcaţi 
în haine albe şi purtând pe capetele lor cununi de aur.“ 
Aceşti Douăzeci şi patru de Bătrâni sunt instalaţi pe 
stânci nestrămutate, pe Tronuri, de unde conduc toate 
destinele. 

Binah este regiunea Inteligenţei divine. Dacă veţi 
rămâne în regiunea lui lesod, veţi rămâne încă 
victimele iluziilor şi negurilor. Chiar şi regiunea lui Hod, 
a intelectului, sau a cea a lui Neţah, a iubirii, nu trebuie 
să constituie sălaşul vostru veşnic. Trebuie să mergeţi 
mult mai sus, până la Binah, luându-vă cu voi rulota şi 
cortul, dacă doriţi. Căci Binah este într-adevăr 
scăparea despre care se vorbeşte în Psalmul 90: 
„Sprijinitorul meu eşti şi scăparea mea; Dumnezeul 
meu, voi nădăjdui spre Dânsul“. 

Desigur, lucrurile trebuie înțelese corect. 
Aprofundând pentru voi cuvintele lui lisus sau cele ale 
psalmistului, eu nu vă sfătuiesc să vă degajaţi acum de 
toate obligațiile din faţa semenilor voştri. Sunteţi legaţi 
de creaturi, aţi semnat contracte şi nu vă veţi putea 
elibera fără să vă fi împlinit angajamentele. Nu este o 
soluţie să vă părăsiţi soţul sau soția, sub pretextul că 
vreţi să vă eliberaţi, nu, vă veţi face noi datorii pe care 
le veţi plăti într-o altă reîncarnare viitoare. Nu te poţi 
elibera până nu ţi-ai plătit toate datoriile. Toată lumea 
vrea să fie liberă, dar trebuie să avem noţiuni corecte 
despre libertate, altfel în loc să ne eliberăm, ne vom 


afunda şi mai mult. Nu este aşa de uşor şi simplu să te 
eliberezi. De altfel, tocmai atunci când vrei să te 
eliberezi observi mult mai bine cât eşti de legat. Ne 
închipuim că, rupând legăturile materiale, fizice, vom fi 
liberi, ei bine, nu. Ne trebuie uneori o viaţă întreagă ca 
să ne putem elibera de anumite amintiri, de anumite 
urme sau imagini, şi uneori nu reuşim nici în acest 
răstimp. Ne-am eliberat fizic de o situaţie, dar în 
interior tragem după noi o perdea grea şi apăsătoare... 

Da, nu rezolvăm dintr-o singură lovitură toate 
problemele. Şi chiar atunci când v-aţi decis să vă 
mutaţi, cât timp v-ar trebui să o faceţi? Veţi vedea 
atunci cât sunteţi de ataşaţi. Imaginaţi-vă că un peşte 
se va hotări să părăsească marea sau râul ca să 
trăiască pe uscat: el va muri. Ca să reziste, ar fi trebuit 
să-şi construiască nişte plămâni, dar el nu îi posedă. La 
fel se petrec lucrurile şi în cazul în care ne mutăm: 
trebuie să ne pregătim. Căci, admițând cazul că aţi 
reuşit să vă ridicaţi în regiunile superioare, nu veţi 
putea rămâne aici dacă nu aţi dezvoltat facultăţile 
necesare, altminteri veţi dori să vă întoarceţi imediat 
pe pământ spunând: „Eu mă plictisesc aici! N-am nici 
ţigări, nici cârciumi sau baruri de noapte, simt nevoia 
să fumez, să beau şi să îmbrăţişez o fată frumoasă. 
Vreau să cobor.“ Ca să puteţi trăi în regiunile sublime, 
nu trebuie să aveţi asemenea nevoi grosolane. De 
aceea, nu toată lumea se poate muta. Chiar dacă i-am 
obliga pe unii să se mute forţat, ei vor dezerta imediat, 
găsind totul insuportabil. 

Dar voi trebuie să încercaţi să vă găsiţi mijloacele 
de instalare a locuinţei în regiunile planului cauzal. 
Oamenii au reuşit o anumită evoluţie, în timpul 
milioanelor de ani de când se află pe pământ, iar dacă 
vă veţi exersa zilnic, meditând, dând de lucru anumitor 


celule ale creierului vostru, vă veţi putea apropia de 
lumea divinului. Odată ce v-aţi obişnuit, veţi merge 
mai departe şi veţi avea o vedere mult mai vastă, mai 
largă şi mai profundă, mai limpede... până când veţi 
ajunge să vă instalaţi definitiv în aceste regiuni 
binecuvântate. 


Cap. 11 - Conştiinţa 


Ceea ce numim în mod normal conştiinţă poate fi 
definit ca un loc în care toţi reprezentanţii organismului 
nostru psihic sunt de acord să se reunească. Este un 
loc oarecum asemănător cu Organizaţia Naţiunilor 
Unite de la Geneva. Geneva este un oraş în care 
reprezentanţii marilor puteri ale lumii, prieteni sau 
duşmani, stabilesc întâlniri pentru a negocia, pentru a 
regla anumite probleme şi cel puţin pentru un timp 
oraşul devine conştiinţa lumii întregi: sunt clarificări, 
discuţii, decizii. In acelaşi fel, conştiinţa este o zonă 
neutră, o zonă transparentă unde elementele şi forţele 
naturii vii se exprimă atât cât conjunctura creată le 
permite să-şi spună punctul de vedere. Putem să le 
comparăm şi cu un tablou sau un ecran pe care se 
afişează tot ceea ce se întâmplă în această lume care 
este fiinţa umană. In funcţie de gradul de evoluţie al 
fiinţei, natura şi numărul acestor inscripţii sunt evident 
diferite. Să presupunem un sat - aşa se proceda în 
trecut - unde vestitorul aşezării îşi făcea anunţurile în 
sunet de trompetă: aşa se anunțau vânzările şi 
cumpărările, hotărârile primăriei... Celelalte aşezări nu 
auzeau nimic din aceste anunţuri. Să presupunem 
acum că anunţurile sunt făcute pe cer cu litere imense 
de foc, unde lumea întreagă le poate citi... Conştiinţa 


poate fi limitată la anunţurile vestitorului, dar ea poate 
avea şi dimensiunile universului. 

Se poate întâmpla ca o persoană să ajungă să-şi 
proiecteze voinţa şi dorinţele pe ecranul vostru, 
împingându-vă să îi îndepliniţi poftele, fără ca voi să vă 
fi dat seama de acest lucru: trăiţi cu impresia că voi 
sunteţi aceia care acţionaţi, dar în realitate, altcineva o 
face de la distanţă, trimiţându-vă ordine pe care voi le 
executaţi. 

Este extrem de important faptul ca omul să fie 
instruit la izvoarele Ştiinţei lIniţiatice ca să-şi poată 
stăpâni conştiinţa, nelăsându-se influenţat de forţele 
care vin din lumea întreagă, nici chiar de vreo forţă 
care vine din subconştientul său. De exemplu, un 
Iniţiat nu poate împiedica ca anumite imagini şi 
sugestii obscure să îi atingă conştiinţa, deranjându-i 
lucrarea, dar el ştie să le îndepărteze. În vreme ce, 
conştiinţa unui om obişnuit este un ecran unde toate 
impulsurile haotice se exprimă, în aşa fel încât acesta 
nu poate trăi independent: el este mereu hărțuit, bate 
pasul pe loc, se află mereu în certuri şi războaie. Căci 
stomacul, sexul, ficatul, creierul, inima îşi trimit fără 
încetare reprezentanţii care îşi depun tot felul de 
plângeri, şi atunci... priviţi la ce se poate ajunge! 

Un lIniţiat a înţeles că interesele diferitelor corpuri 
şi organe din fiinţa sa trebuie să fie în slujba interesului 
general al organismului, şi atunci el impune armonie 
tuturor acestor reprezentanţi, transformându-şi astfel 
conştiinţa În  supraconştiinţă: toate instinctele 
ereditare, toate tendinţele animalice încearcă fără 
încetare să iasă şi să se proiecteze pe ecranul 
conştiinţei sale. De aceea discipolul care porneşte pe 
calea Iniţierii trebuie să se aştepte la surprize. El vrea 
să se roage, să fie bun, pur, dar o altă dorinţă începe 


să strige în el: „Ah, nu vreau aşa ceva, vreau cu totul 
altceva...“ Şi adesea, sărmanul om capitulează. Dar 
dacă el va continua să lupte împotriva dorințelor 
inferioare, el se va elibera din ce în ce mai mult, 
devenind independent, începând să trăiască în 
supraconştiinţă. Acum există creaturi cereşti care îi 
trimit ajutorul şi binecuvântarea lor, iar el se simte 
susţinut şi luminat, îşi simte conştiinţa din ce în ce mai 
largă şi mai luminoasă. Aceasta nu înseamnă că el se 
va rupe complet şi brusc de lumea subterană, nu, dar 
străduindu-se, implorând ajutorul lumii divine, este ca 
şi cum şi-ar construi o barieră între el şi regiunile 
inferioare, când nimic nu mai poate distruge aceste 
imagini de o splendoare de nedescris care vin din Cer. 
Veţi înţelege mai bine această problemă a 
conştiinţei dacă ne raportăm la schema cu 
reprezentarea diferitelor corpuri (pag. 31). După cum 
am văzut, corpurile fizic, astral şi mental corespund 
naturii inferioare, în vreme ce corpurile cauzal, budic şi 
atmic corespund naturii superioare. Omul posedă două 
naturi dotate cu aceleaşi posibilităţi de acţiune, de 
simtire şi de gândire, una la un nivel inferior iar 
cealaltă la un nivel superior, dar aceste naturi nu sunt 
separate una de cealaltă. Aşa cum o arată şi schema, 
fiecare corp inferior este legat de corpul superior 
corespunzător: corpul fizic de corpul atmic, corpul 
astral de corpul budic, corpul mental de corpul cauzal. 
lar scopul evoluţiei este acela ca fiecare corp superior 
să reuşească să se încarneze în corpul inferior 
corespunzător: atunci omul va primi iluminarea, fiindcă 
natura divină a coborât şi şi-a găsit sălaş în fiinţa sa. 
Cât despre linia de demarcaţie dintre corpurile 
superioare şi cele inferioare, ea reprezintă conştiinţa 


care se aseamănă cu un ecran pe care se reflectă 
aceste două regiuni ale personalităţii şi individualităţii. 

Acum, toată problema constă în faptul că, deşi ştie 
exact unde să găsească evoluția, eliberarea, 
stăpânirea de sine, în majoritatea timpului omul se 
lasă condus de personalitate. De ce? Tocmai pentru că 
acel grad de conştiinţă pe care l-a atins pe moment 
aparţine personalităţii. El nu a ajuns la supraconştiinţă 
care reprezintă gradul de conştiinţă propriu 
individualităţii. Dacă ar avea această conştiinţă lărgită, 
caracteristică individualităţii, ar înţelege că toate 
fiinţele sunt legate, că ele reprezintă o unitate în 
oceanul vieţii universale, ocean în care înoată 
creaturile, iar el ar avea senzaţii diferite de cele 
obişnuite, senzaţii de bucurie, fericire, senzaţii eterne... 
Dar aşa cum este acum, conştiinţa este o creaţie a 
personalităţii şi ea îşi are rădăcinile în cele trei corpuri 
ale acesteia, fiind limitată. Atât timp cât avem gânduri, 
emoţii, activităţi, avem şi conştiinţa de sine. Dar 
această conştinţă de sine este limitată, este o 
conştiinţă a separativităţii, iar eul se simte mereu 
exclus din Tot, separat de ceilalţi oameni şi de natură. 

De aceea toate practicile învăţate într-o Şcoală 
Iniţiatică au ca scop să permită omului stabilirea de 
contacte între natura lui inferioară şi cea superioară. 
Una din practicile cele mai eficiente este identificarea 
cu o entitate celestă: 


AK KRA XX XX XXX 


Hristos, Mama Divină Veţi spune: „Dar asta 

este o nebunie!” Din păcate, da, se poate să aveţi 
dreptate, am văzut cazuri în care această identificare 
greşit înţeleasă s-a transformat în nebunie. Distanţa nu 
este întotdeauna mare între un nebun şi un lIniţiat, 


între un nebun şi un geniu. Unul se crede Hristos şi 
este nebun pentru că dorea să treacă Iniţierea fără a 
aplica corect metodele. Dacă ar fi ştiut să le aplice, el 
ar fi reuşit să se identifice cu Hristos. Alte fiinţe, foarte 
evoluate, au reuşit acest lucru fără să se 
dezechilibreze. Problema constă în cunoaşterea 
anumitor reguli, a anumitor metode pe care le învăţăm 
aici. 

Când vreţi să treceţi de la conştiinţa obişnuită la 
supraconştiinţa reprezentată în noi de către Eul 
superior, trebuie să ştiţi că aceasta este o 
transformare atât de mare în forul vostru interior încât, 
dacă nu cunoaşteţi metodele necesare ca lucrurile să 
se petreacă în armonie, se pot produc grave anomalii. 
Acest lucru s-a întâmplat cu mulţi credincioşi, cu mulţi 
spiritualişti care n-au ştiut să lucreze corect; ei nu au 
cunoscut măsura sau legile, şi astfel s-au produs 
tulburări în sistemul lor nervos, sau mai bine spus ei au 
atras fără să ştie entităţi nocive care i-au acaparat. 

De aceea există tendinţa de a-i considera pe 
spiritualişti puţin degeneraţi. 

Trebuie să ştiţi că prin modul său de a lucra şi de a 
trăi, omul se plasează pe aceeaşi lungime de undă cu 
anumite entităţi, şi astfel el le atrage. Iniţiatul egiptean 
care, prin concentrare, prin repetarea de formule, prin 
portul unor veşminte sau măşti dorea să se identifice 
cu dumnezeul Osiris sau cu dumnezeul Horus, devenea 
pentru un moment încarnarea acelei divinităţi: el 
ajungea să vibreze pe aceeaşi lungime de unda şi acea 
entitate sublimă vorbea într-adevăr prin el, se 
manifesta prin el. Pentru a putea crea legătură, trebuie 
să te pui în aceleaşi condiţii de vibraţie. Este o lege 
fizică, chiar şi radioul funcţionează pe baza aceleaşi 
legi. 


Iniţiaţii care cunosc de mult timp această lege, 
chiar mai bine decât fizicienii, ştiu că ea este valabilă 
atât în planul fizic cât şi m cel psihic, spiritual; ei au 
dăruit discipolilor lor metodele pentru a putea vibra la 
unison cu o entitate sau cu alta, comunicând astfel cu 
acestea. Acea entitate putea vorbi chiar prin discipoli, 
dar când aceştia reveneau în propriul corp, nu-şi mai 
aminteau nimic din ceea ce spuseseră La tel se 
întâmplă şi cu unii nebuni: fără să-şi dea seama, intra 
în legătură cu entităţi întunecate sau curenţi nocivi, 
uitând apoi complet actele smintite sau criminale pe 
care le-au comis. 

Dar să revenim la conştiinţă. Într-un mod general, 
putem spune că ea reflectă preocupările omului, modul 
său de viaţă, ea este consecinţa tuturor proceselor 
fizice şi psihice care se derulează în fiinţa umană. 
Conştiinţa este un ecran pe care se proiectează 
imagini din viaţa interioară şi exterioară a omului. 
Dacă ea este nefericită, dacă este victima neliniştilor şi 
a obsesiilor, este inutil să încercaţi să scăpaţi de 
acestea atât timp cât nu vă schimbaţi modul de viaţă. 
Altfel, este ca şi cum sunteţi nemulţumiţi de imaginile 
unui film, încercând să schimbaţi ecranul şi nu filmul! 
Conştiinţa se manifestă la nivelul creierului, dar este 
rezultatul funcţionării tuturor celulelor; deci, trebuie să 
acţionaţi asupra celulelor ca să schimbaţi conştiinţa, şi 
nu asupra ecranului care nu are nici un rol. 

Câţi oameni se plâng că au fost năuciţi de anumite 
imagini, de coşmaruri, de obsesii de care nu ştiu cum 
să se debaraseze! Ei nu se îndoiesc însă de faptul că 
acel film este consecinţa mai multor reîncarnări trăite; 
bobina a fost acum încredinţată unui tehnician care are 
obligaţia să le-o proiecteze pe ecranul conştiinţei lor. 
Toate aceste imagini care năucesc fiinţele, vin de 


foarte departe. Nu conştinţa este aceea care le fabrică, 
ea nu este decât ecranul, ea nu are legătură cu tot 
ceea ce se întâmplă, bun sau rău. Filmul a fost realizat 
cu mult timp în urmă iar acum el se derulează: omul 
vede imagini foarte frumoase, apoi vede pete 
întunecate. Cum nu poate schimba nimic, el este 
nevoit să lucreze la un alt film. Uneori, dacă omul este 
inteligent, conştiinţa îi descoperă necesitatea de a 
lucra la un nou film. Şi acest lucra este posibil, pentru 
că Cerul este mereu pregătit ca să procure alte filme. 
Ceea ce nu este recomandat să facem, este să 
schimbăm ecranul; ecranul este suficient de mare, de 
larg, de bine pregătit. Ecranul este ceea ce este, 
imaginile sunt acelea care nu au fost suficient de bine 
pregătite. 

Să luăm ca exemplu un răufăcător, un hoţ, un 
criminal. Conştiinţa sa este neîncetat vizitată de griji: 
poliţie, închisoare... Şi acest lucra se întâmplă, pentru 
că el a declanşat anumite procese care se reflectă 
acum în propria-i conştiinţă, răpindu-i liniştea. Atât 
timp cat nu a făcut nimic, conştinţa nu îi poate fi 
tulburată de nimic. Este foarte clar, imediat ce un om 
comite o nelegiuire, liniştea îi este tulburată, căci 
conştinţa lui primeşte din toate părţile imagini 
alarmante şi chiar dacă ea doreşte să le aplaneze, nu 
reuşeşte. Acest lucra nu depinde de conştinţă; atât 
timp cât lucrurile nu sunt aranjate la nivelul 
comportamentului său, conştinţa nu este liniştită. Deci, 
vedeţi câţi oameni sunt neştiutori, ei nu ştiu ce trebuie 
schimbat pentru a ameliora situaţia. Haideţi, uşuraţi-vă 
conştinţa şi regăsiţi-vă somnul dacă aţi comis crime! 
Veţi fi veşnic neliniştiţi: „Oare m-a văzut cineva... mă 
bănuieşte cineva... mă vor căuta...“ şi nu veţi mai fi 


liniştiţi indiferent ce veţi face. Vedeţi cum oamenii se 
îmbolnăvesc singuri. 

Toate greşelile pe care oamenii le comit duc mai 
devreme sau mai târziu spre o boală fizică sau psihică. 
Dar este imposibil să îi convingi pe oameni de acest 
adevăr! Ei cred că posedă o putere formidabilă asupra 
lor înşişi: îşi închipuie că pot face tot ceea ce doresc şi 
apoi vor sta liniştiţi... Săracii, ei vor putea măsura 
repede durata propriilor lor puteri. Dacă au acţionat 
greşit, indiferent ce vor face, nu vor reuşi să repare 
nimic în starea lor psihică. Nimeni nu a reuşit până în 
prezent, nimeni. Chiar şi magii care comandă întregii 
naturi şi cărora li se supun spiritele, dacă comit o 
greşeală, întreaga lor putere nu le este suficientă 
pentru a-i salva. Pentru că nu există nici o putere 
capabilă să uşureze o conştiinţă încărcată, nici una, 
acest lucru vi-l garantez. 

Nu trebuie să vă bazaţi nici pe puterea voastră, 
nici pe voinţa voastră, ci numai pe faptele voastre 
drepte, curate şi cinstite... In acea clipă, aţi reuşit, 
sunteţi eliberaţi! Dar, deîndată ce aţi nesocotit o lege, 
întreaga putere vă dispare. Ea nu va reveni decât dacă 
reuşiţi să îndreptaţi lucrurile. Şi tocmai în acest lucru 
stă diferenţa dintre mag şi omul obişnuit, în viteza cu 
care magul reuşeşte să-şi repare greşelile. lată în ce 
constă puterea lui: în faptul că el reuşeşte să îndrepte 
rapid lucrurile. Dacă nu face acest lucru, toate puterile 
sale magice sunt ineficiente pentru a-i putea linişti 
conştiinţa. Dar, deîndată ce reuşeşte să repare, el 
acţionează indirect asupra conştiinţei şi calmul revine. 

Trebuie să vorbim mult despre acest subiect, 
pentru că aceste adevăruri sunt necunoscute de cei 
mai mulţi dintre gânditori. S-au lansat atâtea idei 
greşite despre conştiinţă încât este foarte greu să 


restabilim acum adevărul în mintea oamenilor. O 
conştiinţă încărcată nu poate fi uşurată pentru mult 
timp cu medicamente sau cu un tratament psihanalitic. 
Există doar un singur mod eficient de a o face, acela 
de a-ţi repara greşelile. Omul este plasat cu ajutorul 
conştiinţei sale între lumea inferioară şi cea superioară. 
Dacă nu este atent, dacă conştiinţa sa nu este trează, 
forţele întunecate ale lumii inferioare, şi în mod special 
cele ale planului astral, sunt acelea care încearcă să îl 
acapareze ca să îl distrugă. De aceea s-a spus: 
„Dăruiţi-vă inima lui Dumnezeu”. Da, pentru că Răul se 
fofilează în primul rând în inimă. Inima corespunde 
planului astral, şi cum planul astral atinge planul fizic, 
forţele întunecate, subterane, o pot influenţa mai uşor 
decât ar putea influenţa intelectul şi sufletul, şi mai 
ales spiritul. Orice rău aţi comite, nu puteţi influenţa 
spiritul. Spiritul este o sclipire şi nu poate fi vreodată 
întunecat sau stins, este prea aproape de Dumnezeu. 
Când vorbim despre „spiritul rău” al cuiva, în realitate 
nu este vorba despre spiritul său. Spiritul nu participă 
niciodată la ceva rău, indiferent despre ce este vorba. 
Dar nu ştim ce reprezintă spiritul pentru că îl 
confundăm adesea cu intelectul. 

Dumnezeu vă cere inima, iar voi replicaţi: „De ce, 
Doamne? Inima mea este dăruită altor lucruri... - Bine, 
am înţeles, spune Domnul, dar dă-mi-o totuşi, căci 
toate necazurile şi suferinţele tale vin din faptul că-ţi 
păstrezi inima doar pentru tine şi ea îţi face mereu 
figuri”. Câte fiinţe de excepţie nu au fost antrenate de 
inima lor în tot felul de nebunii şi dezordini! Inima... 
nimeni nu este la adăpost de demonii care caută să 
acapareze inima omenească. De aceea trebuie să 
căutaţi protecţia cerească oferindu-vă inima Domnului, 
iar Domnul vă va trimite servitorii săi luminoşi care se 


vor instala în inima voastră, păstrând-o la adăpost de 
rău. 

Dar aşa cum nu trebuie să se lase pradă atracției 
lumii inferioare, omul nu trebuie să se lase abandonat 
nici în lumea superioară: el trebuie să lucreze cu 
forţele celeste, binefăcătoare, fără să piardă din 
vedere echilibrul care trebuie să domnească între 
lumea de sus şi cea de jos. Omul se găseşte 
deocamdată pe pământ şi nu trebuie să plece 
prematur de aici. Dacă îşi va tăia legăturile sale 
pământene, ca să atingă mai repede lumea cerească, 
el va trăi poate în imensitate şi în lumină, dar nu îşi va 
împlini misiunea care este aceea de a lucra pe pământ 
cu metodele Cerului. Conştiinţa omenească trebuie să 
fie o conştiinţă a graniţei dintre cele două lumi, cea 
superioară şi cea inferioară. 

Această imagine a omului aşezat la limita dintre 
lumile superioară şi inferioară a fost exprimat de o 
veche tradiţie prin imaginea îngerului păzitor aflat la 
dreapta omului şi cea a diavolului situat la stânga sa. 
îngerul îl sfătuieşte pe om, îl luminează, în vreme ce 
diavolul vrea să îl inducă în eroare, vrea să îl 
transforme în victima sa. Putem să ne întrebăm de ce 
acest înger şi acest diavol nu se sugrumă direct unul 
pe celălalt: ar fi mai simplu, căci învingătorul se va 
arunca cu toată forţa asupra sărmanului om. Dar iată 
că nu se întâmplă aşa: ei se respectă, se stimează 
reciproc, se salută: „Hei! Bună-ziua, ce mai faci?” 
Diavolul nu face nimic împotriva îngerului luminii, iar 
îngerul, la rândul său, nu îl trăsneşte. Deoarece, în 
realitate, îngerul păzitor şi diavolul sunt imagini care 
exprimă aceste două realităţi ale lumii superioare şi 
lumii inferioare între care se află omul. Rămâne ca 
omul să se decidă în ce direcţie se va îndrepta. 


Ca să exprimăm această idee, putem lua o altă 
imagine spunând că ceea ce se află dedesubtul nostru, 
ceea ce ne tentează, este luna, care reprezintă 
instinctele, stomacul, sexul; în vreme ce, deasupra 
noastră se află soarele care reprezintă sufletul nostru, 
spiritul nostru, Dumnezeu, întâlnim mereu aceeaşi 
idee: superiorul şi inferiorul, Cerul şi Infernul; iar omul, 
prin conştiinţa sa, se află între cele două lumi, cu 
posibilitatea de a se ridica spre înălţimi sau a cobori în 
abisuri. 

Fiinţa omenească este formată din mai multe 
corpuri, ea posedă şi mai multe conştiinţe, şi chiar în 
planul fizic fiecare celulă a corpului său posedă o 
conştiinţă. Conştiinţa nu se găseşte numai în creier. 
Fiecare celulă a fiecărui organ posedă propria 
conştiinţă - evident redusă- dar ea există. Chiar la cel 
mai jos nivel al scării evoluţiei, pietrele, stâncile, 
metalele posedă şi ele o conştiinţă, numai că aceasta 
nu se găseşte în ele, ci foarte departe de acestea. Cât 
despre conştiinţa plantelor, ea se află în centrul 
pământului, iar ca să vorbim plantelor, ca să ne 
înţeleagă şi să reacționeze, trebuie să mergem şi să le 
atingem acolo. Nici animalele nu au o conştiinţă 
personală, ci o conştiinţă colectivă aflată în afara lor. 
Fiecare specie posedă un suflet colectiv care o 
conduce. Omul este singura fiinţă în care conştiinţa a 
coborât la nivel individual. Pentru fiinţele celorlalte 
regnuri ale naturii, conştiinţa rămâne exterioară. De 
aceea animalele au perioade de procreere, de ouat, de 
migraţie, de năpârlire, etc... ascultând de un suflet 
colectiv. Numai omul, parte şi el a universului, posedă 
un eu, o conştiinţă individuală, o voinţă proprie. 

Vă spuneam că fiecare celulă a fiecărui organ are 
propria sa conştiinţă. Da, celulele hepatice, splenice, 


pulmonare, etc... . Având sarcini diferite, activităţi 
diferite, au şi conştiinţă diferită; dar cum ele sunt 
legate unele de altele, la fel ca la animale, ele au 
reprezentanţi, un suflet colectiv care este situat în 
creier. Toate celulele au reprezentanţi în creier pentru 
a-şi transmite  reclamaţiile, pentru a-şi exprima 
multumirea sau nemulţumirea. La fel ca şi cetăţenii 
care îşi aleg un deputat pentru a-i reprezenta în 
Parlament sau ca muncitorii care îşi aleg un lider 
sindical pentru a le apăra interesele. Da, este aceiaşi 
lucru, pentru că oamenii nu pot inventa nimic din ceea 
ce nu există deja în organism sau în univers. Cu 
ajutorul intuiţiei, a reminiscenţelor sau tatonărilor, ei 
sunt obligaţi să regăsească legi, fenomene deja create 
de Inteligența Cosmică. 

In lobul anterior al creierului se găsesc celule care 
reprezintă conştiinţa întregului organism. Toate 
celelalte celule ale creierului sunt reprezentante, dar 
inconştient sau subconştient. Conştinţa de sine are ca 
sediu câteva celule situate în lobul anterior al 
creierului; restul corespunde  subconştientului. De 
exemplu, în partea posterioară a creierului, cerebelul 
este sediul sexualităţii şi celulele cerebelului au 
reprezentanţi care urcă la tribună pentru a reclama, 
pentru a cere. Uneori simţim anumite nevoi de care nu 
suntem conştienţi, de aceea mulţi bărbaţi şi femei 
rămân uimiţi de ceea ce au visat în timpul nopţii. Visul 
este metoda găsită de natură ca să permită dorințelor 
sau aspirațiilor refulate să apară în conştiinţă, până în 
profunzimile subconştientului. Aşa cum v-am mai spus, 
conştiinţa este un ecran sau un tablou de afişaj unde 
se înscriu cererile formulate de diferitele „euri“ care 
formează dubla noastră natură, inferioară şi 
superioară. 


Fiinţa omenească se identifică în acelaşi timp cu 
cele două naturi, inferioară şi superioară, şi este de 
asemenea ecranul pe care acestea se proiectează. 
Putem provoca schimbări indirecte pe acest ecran, 
acţionând asupra uneia sau alteia. De asemenea, omul 
poate acţiona în întreg universul, în Infern şi în Cer, 
căci el este o imensitate, el are rădăcini peste tot în 
univers, de aceea îi este aşa de greu, chiar imposibil, 
să se cunoască: el se exprimă când într-o lume, când 
în alta, şi tocmai acest ecran al conştiinţei îi dă o idee 
de ceea ce este pe cale să înfăptuiască. Acest ecran îi 
serveşte să se studieze, să se cunoască, el este 
asemenea unei oglinzi. Omul nu poate acţiona direct 
asupra oglinzii, el poate acţiona peste tot în univers, 
fiindcă el are voinţă, are imaginaţie, are gândire, iar 
oglinda nu face altceva decât să îi retrimită reflectarea 
propriilor fapte. 

Fiinţa omenească a lucrat de miliarde de ani în 
toate regiunile spaţiului ca să acumuleze particule cu 
care şi-a clădit un corp fizic, un corp eteric, un corp 
astral, un corp mental şi câteva elemente dintr-un corp 
cauzal, dintr-un corp budic şi dintr-un corp atmic. 
Astfel, ea este împrăştiată în aceste corpuri, în aceste 
regiuni, de unde îşi extrage puteri şi forţe care se 
reflectă asupra propriei conştiinţe. Dacă ea este 
inteligentă, lucidă, ea priveşte acest ecran, descifrează 
şi îşi spune: „Ah iată, prin gândul, prin voinţa mea, prin 
dorinţele mele, am înlăturat nesiguranța şi acest lucru 
îl văd pe ecran”. Şi dacă ea a ascultat Cerul, îi va 
vedea splendorile pe acest ecran şi va fi mai învățată. 
Numai aşa „devine conştientă”, aşa cum se spune, de 
realitate, îşi dă seama că există legi şi poate apoi 
hotărî să devină mai inteligentă, mai prudentă, mai 
temperată, pentru a nu mai proiecta dezordine şi 


urâţenie pe acest ecran. Dar tot ceea ce se reflectă în 
conştinţă nu reprezintă în realitate întreaga activitate a 
fiinţei umane, căci există mult mai multe posibilităţi de 
a acţiona chiar fără ca ea să-şi da seama încotro 
acţionează. Conştiinţa reflectă doar o parte infimă din 
viaţa omului. 

Fiinţa umană locuieşte deci în toate regiunile 
spaţiului şi este formată din particule ale acestor 
regiuni. De aceea, pentru tot ceea ce se petrece în voi, 
trebuie să căutaţi explicaţii ca să înţelegeţi de unde vin 
aceste lucruri. Despre fiecare dorinţă, sentiment şi 
gând, trebuie să aflaţi dacă vă este inspirat de natura 
inferioară sau de cea superioară, şi trebuie să ajungeţi 
să le cunoaşteţi culorile, parfumurile şi entităţile care 
le corespund, căci totul este determinat, clasat, 
ordonat. Trebuie să ne obişnuim să ne analizăm astfel, 
să lucrăm cu această oglindă care este conştiinţa. 

Există o întreagă lume care trăieşte în om. Mulţi 
oameni adăpostesc în ei duşmani încă nedeclaraţi, 
până în momentul în care, dintr-odată, aceştia ies la 
iveală. Aceşti duşmani sunt acolo de mult timp fără ca 
omul să ştie, pentru că ei nu s-au manifestat pe 
ecranul conştiinţei sale şi într-o bună zi izbucnesc şi 
omul se îmbolnăveşte fizic şi chiar psihic. Sau 
dimpotrivă, în om existau îngeri a căror prezenţă el o 
ignora, şi iată că într-o zi aceştia îi apar în conştiinţă iar 
el rămâne uimit să constate că avea alături, de atâta 
timp, prieteni care îl susțineau. 

Fiinţa umană este vastă, dar ea nu se cunoaşte pe 
sine. In Eul ei superior, în Eul divin, cu siguranţă că se 
cunoaşte, dar ea trebuie să se cunoască aici, prin 
intermediul creierului, prin intermediul materiei, şi în 
acest lucru constă dificultatea. Aţi văzut poate o pisică 
jucându-se cu propria ei coadă... ea o muşcă şi rămâne 


mirată de ceea ce simte. Şi voi sunteţi precum pisica: 
într-o zi veţi descoperi o bucată de coadă şi fără să ştiţi 
ce este, o muşcaţi. Evident, veţi urla pentru că veţi 
descoperi că această coadă ce se plimbă reprezintă o 
parte din voi înşivă. 

Fiinţa umană este răspândită peste tot în spaţiu, 
dar va trebui să se adune într-o bună zi. Atunci iată, 
„coada” noastră este de fapt corpul fizic şi noi trebuie 
să ne cunoaştem prin intermediul lui, prin intermediul 
acestei materii. Este ceea ce ne face viaţa atât de 
dificilă şi complicată, căci deseori ne războim cu fiinţe 
şi cu lucruri ce ne aparţin de fapt. Acest adevăr stă la 
baza moralei. Dacă stă scris că nu trebuie să facem rău 
aproapelui, înseamnă că acel rău ni-l facem de fapt 
nouă înşine. Adevărata noastră fiinţă trăieşte peste tot, 
deci durerile pe care le provocăm altora le vom simţi 
chiar noi. La fel se întâmplă şi cu bucuriile. Morala este 
bazată pe faptul că fiinţa umană ocupă întreaga 
creaţie. lată de ce trebuie neîncetat să ne gândim să 
facem numai bine, pentru că acest bine ni-l facem 
nouă înşine... acestui „eu“ care se plimbă prin vecini! 

Tot ceea ce există posedă o conştiinţă, v-am mai 
spus acest lucru, dar urmărind gradul de evoluţie al 
acestei conştiinţe, constatăm că ea este mai aproape 
sau mai departe de corp. La minerale, ea se află foarte 
departe, de aceea pietrele sunt inerte... La plante şi la 
animale, ea se află ceva mai aproape... La om, 
conştiinţa locuieşte în corp, de aceea omul este o fiinţă 
care gândeşte. 

Omul trebuie să depăşească aceste limite. V-am 
mai spus-o: dacă lucraţi asupra inteligenţei, asupra 
luminii, vă veţi dezvolta corpul cauzal şi corpul cauzal 
se va contopi cu corpul mental. Dacă lucraţi asupra 
iubirii absolut dezinteresate, veţi dezvolta corpul budic 


care se va contopi cu corpul astral. Dacă veţi lucra 
asupra puterii, a realizării voinţei lui Dumnezeu, vă veţi 
dezvolta corpul atmic ce reprezintă forţa primordială şi 
el se va contopi cu corpul fizic. Deci, personalitatea şi 
individualitatea fuzionează şi omul va deveni 
atotputernic în planul fizic, atotiubitor în inima sa şi 
atotcunoscător în intelect. Trebuie să înţelegem că tot 
ceea ce este jos este la fel cu tot ceea ce este în înalt, 
dar inversat, altfel nimic nu s-ar explica. Corpul cel mai 
înalt din partea superioară nu este în legătură cu ceea 
ce este mai elevat în partea inferioară, ci cu ceea ce 
este foarte jos. Deocamdată, ele sunt separate, există 
între ele acest ecran, fiecare dintre ele încercând să se 
proiecteze; dar în ziua în care vor fuziona, nu va mai 
exista un ecran, sau mai degrabă totul va fi un ecran 
pentru că nu putem cunoaşte totul şi nu putem fi peste 
tot cu ajutorul unui mic ecran. Dacă sunteţi limitați, vă 
veţi trezi în faţa unui ecran limitat, dar dacă nu aveţi 
limite, întregul univers devine un ecran, şi veţi fi peste 
tot, veţi cunoaşte totul. 


Cap. 12 - Subconştientul 


De zeci de ani auzim vorbindu-se mult despre 
subconştient. Din păcate, psihanaliştii care încearcă să 
îl exploreze, nu cunosc câteva regiuni periculoase ale 
fiinţei umane care sunt pe cale să se mişte, regiuni în 
care se găsesc toţi monştrii preistorici: dinozauri, 
brontozauri, diplodocuşi. Da, toţi aceşti monşitrii sunt 
vii. Sunt mulţi ani de când ei au dispărut de pe 
pământ, dar aceştia locuiesc încă în om sub formă de 
instincte, de sentimente, de dorinţe. Aceasta nu 
înseamnă că, dacă le-a dispărut corpul fizic, a dispărut 
şi cel astral. Nu, şi cu ajutorul corpului astral toate 


animalele, nu numai cele preistorice, sunt prezente în 
subconştientul omului. De aceea, sub pretextul că 
explorează în  subconştientul oamenilor cauza 
diverselor maladii, psihanaliştii, care nu sunt instruiți în 
Ştiinţa Inițiatică, se lansează imprudent şi pun în 
mişcare straturile adânci, trezind aceste animale care 
se vor repezi să sfâşie persoana respectivă. 

Eu nu sugerez că ar trebui lăsat complet deoparte 
subconştientul, nu, şi chiar v-am dat metode pentru a-l 
folosi în munca voastră spirituală. De exemplu, trebuie 
să ştiţi că adevăratele transformări nu se realizează cu 
ajutorul gândului, la nivelul conştiinţei, ci cu ajutorul 
subconştientului. De aceea, pentru a obţine realizarea 
aspirațiilor voastre spirituale, va trebui să învăţaţi să 
coborâţi în propriul subconştient ca să depozitaţi 
imaginea acestor aspirații. Printr-o muncă conştientă, 
realizarea se va produce într-o zi, dar ea vă va lua mai 
mult timp decât dacă aţi fi ştiut să lucraţi cu 
subconştientul, căci tocmai forţele subconştiente sunt 
acelea care au mai multă putere asupra materiei. 

Cui îi corespunde subconştientul? Când v-am vorbit 
despre diferitele nivele de conştiinţă, v-am explicat că 
ele corespund diferitelor regnuri ale universului: 
inconştientul corespunde mineralelor, subconştientul 
corespunde  vegetalelor, conştiinţa, animalelor, 
conştiinţa de sine corespunde oamenilor iar 
supraconştiinţa, marilor Maeştri ŞI Iniţiaţilor. 
Subconştientul, care este legat de regnul vegetal, este 
foarte aproape de lumea fizică, deci de realizare, în 
vreme ce supraconştiinţa este foarte îndepărtată. De 
aceea, dacă vă veţi plasa dorinţele în regiunea 
subconştientului, ele se vor împlini mult mai repede. 
Acesta este de altfel şi principiul hipnozei. Hipnotizând 
pe cineva, acţionăm asupra subconştientului său, iar 


persoana respectivă execută ordinele primite, ceea ce 
poate că nu ar fi făcut dacă ne-am fi adresat ei când 
era trează şi perfect conştientă. 

Există deci exerciţii pe care le puteţi face ca să 
acceleraţi realizarea lucrării voastre. Când doriţi să 
obţineţi mai repede rezultate în domeniul spiritual, 
trebuie să vă concentrați şi să meditaţi asupra scopului 
pe care doriţi să-l atingeţi, apoi adormiţi imediat, căci 
forţele subconştientului vă vor ajuta să vă materializaţi 
dorinţa. Eu am făcut aceste exerciţii ani în şir. lar dacă 
am realizat ceva mai mult decât alţii, înseamnă că am 
lucrat tocmai în acest fel. 

Cei mai mulţi oameni se mulţumesc să arunce în 
vânt tot felul de idei... Bineînţeles, eu recunosc că 
acestea sunt uneori geniale, sublime, dar aceste idei 
trebuie să se realizeze: există destule metode ca ele să 
se împlinească. Tocmai v-am dat şi eu una, dar vă 
puteţi concretiza ideile îmbunătăţindu-vă modul de 
viaţă, învățând cum să împliniţi mai bine fiecare gest, 
fiecare faptă ce o faceţi zilnic: cum să mâncaţi, cum să 
respiraţi, cum să mergeţi, cum să dormiţi, etc... Fiindcă 
fiecare faptă este legată de viaţa noastră 
subconştientă, şi dacă ştim cum să o împlinim, ea va 
putea contribui la materializarea unei idei 

divine. De altfel, în cazul somnului, eu am insistat 
foarte mult asupra importanţei stării în care adormiti, 
tocmai pentru faptul că somnul favorizează 
cristalizarea acestei stări în subconştient. Trebuie deci 
să adormiţi cu cele mai frumoase gânduri, cu cele mai 
frumoase dorinţe, căci veţi ajuta astfel la împlinirea lor. 

Metodele nu îi lipsesc discipolului care a făcut cu 
sinceritate o mare lucrare asupra sa însuşi. Adesea v- 
am tot amintit că tot ceea ce trăim se înregistrează în 
noi şi totul se petrece ca şi cum am avea o discotecă 


interioară. Când anumite persoane au trăit într-un 
anume loc o mare iubire, şi când revin acolo după ani 
de zile, ele îşi regăsesc amintirile şi retrăiesc aceleaşi 
emoţii. Ele au regăsit în acele locuri aceleaşi senzaţii, 
poate mai puţin intense, dar de aceeaşi natură. lar 
când alţii se apropie de anumite locuri sinistre unde au 
fost tulburaţi, bătuţi sau torturați, ei retrăiesc aceleaşi 
emoţii de temere şi oroare. Acest fapt dovedeşte că 
toate impresiile se înregistrează în subconştient şi că, 
într-o bună zi, le putem regăsi. 

Dacă vreţi să faceţi acum o mare lucrare asupra 
voastră înşivă, încercaţi să regăsiţi cele mai fericite 
momente ale propriei existenţe, retrăindu-le şi 
identificându-vă din nou cu ele. Aţi trăit desigur 
momente măreţe când v-aţi simţit duşi dincolo de 
propria fiinţă de către un suflu de inspiraţie şi de 
lumină, Trebuie să regăsiţi înregistrarea acestor 
momente minunate, adică să restabiliţi cu ajutorul 
gândului aceleaşi condiţii pentru ca aceleaşi efecte să 
se reproducă în voi. La capătul a câtorva secunde, veţi 
retrăi aceleaşi emoţii, veţi restabili aproape tot ceea ce 
aţi trăit şi veţi putea revedea această înregistrare de 
câte ori veţi dori. Acest lucru este valabil şi pentru 
viitor, când veţi trăi un moment luminos, divin, gândiţi- 
vă că el se înscrie în subconştientul vostru unde îl veţi 
putea regăsi într-o zi, retrâindu-l. 

Există deci metode inofensive de lucru cu 
subconştientul, dar păziţi-vă de psihanaliză; chiar dacă 
vă simţiţi în interior într-o stare de nelinişte şi de 
depresie, eu nu vă sfătuiesc să mergeţi la un 
psihanalist. Poate că anumiţi psihiatri au reuşit să-şi 
vindece anumiţi pacienţi, dar adesea nici ei nu ştiu de 
ce şi cum au făcut-o, iar în multe cazuri, dimpotrivă, ei 
accentuează boala sau depresia. Există alte metode de 


vindecare a tulburărilor psihice, în loc să scotocim în 
subconştient, să agităm tot felul de lucruri ale 
trecutului şi să îi trezim pe dinozauri. 

Totuşi, trebuie să recunoaştem faptul că, deşi este 
practicată adesea neîndemânatic, psihanaliza ne dă 
semnalul că a venit vremea ca omul să-şi exploreze 
regiunile întunecate şi necunoscute ale fiinţei sale. 
Pentru moment, el a început să o facă şi se 
aventurează tatonând terenul, fără să cunoască bine 
organizarea şi structura acestor regiuni, nici modul de 
organizare şi grupare a materialelor şi elementelor 
constituente, nici forţele şi entităţile care lucrează aici. 
Fără să posede aceste cunoştinţe prealabile, mulţi 
cercetători, mai ales medici, s-au aruncat în domeniul 
subconştientului fiindcă sunt îndrăzneţi, dar şi pentru 
că sunt împinşi în această direcţie de forţe 
determinate: forţele Vărsătorului. Chiar şi cu mijloacele 
limitate de investigaţie pe care le au, ei descoperă 
frânturi de adevăr, iar acest fapt constituie o dovadă 
că a sosit momentul ca să coborâm în interior, 
pătrunzând şi explorând o altă parte a creaţiei. 
Subconştientul este o regiune foarte vastă şi 
periculoasă, comparabilă cu profunzimile oceanului. 
Dacă vreţi să faceţi scufundări aici, fără echipamentul 
de protecţie, veţi fi terminaţi, căci în aceste profunzimi 
trăiesc monştri care vă sfâşie. Ca să cobori la mari 
adâncimi, în mare sau în ocean, ai nevoie de un 
echipament special. Şi de altfel, în orice altă activitate 
ce presupune un anumit grad de risc, trebuie să te 
antrenezi fizic şi să te protejezi cu un echipament 
special. Dar când trebuie să coboare în profunzimile 
propriei lor naturi, oamenii îşi închipuie că este uşor şi 
că nu există riscuri. Ei bine, tocmai aici se găsesc cele 


mai mari riscuri, şi trebuie să fiţi bine echipați. Dar 
cum să o facem? 

Nu este uşor. Acest echipament psihic nu îl veţi 
putea găsi decât în regiunile situate deasupra 
conştiinţei şi a conştiinţei de sine: în supraconştiinţă; 
aici trebuie să mergem înainte să ne aruncăm în 
subconştient. Aceasta vrea să spună că trebuie să 
obţinem cunoştinţe despre structura acestor regiuni şi 
natura entităţilor care locuiesc aici, dar să şi dezvoltăm 
în noi anumite virtuţi: puritatea şi stăpânirea de sine, 
ca să avem o aură luminoasă ce ne va permite să 
coborâm fără pericol în adâncuri. Dar foarte mulţi 
psihanalişti nu cunosc nimic despre aceste regiuni 
diferite ale subconştientului, din care unele sunt 
realmente parte a Infernului. Ei nu s-au pregătit, ei nu 
ştiu că trebuie să ai, asemenea scafandrilor de 
altădată, o legătură cu suprafaţa, o frânghie pe care 
prietenii de sus o pot trage în caz de pericol. Ei trăiesc 
o viaţă obişnuită, fără să se fi purificat sau întărit 
spiritual, ei coboară în tot felul de râpe şi îi antrenează 
şi pe alţii. 

Bineînţeles, dacă acest lucru vă face plăcere, vă 
puteţi oricând măsura forţele cu monştrii şi cu spiritele 
rele, dar trebuie să ştiţi dinainte că, dacă veţi lupta 
numai cu propriile mijloace, veţi fi distruşi, înghiţiţi, 
anihilaţi. Trebuie mai întâi să vă legaţi de spiritele 
superioare din lumea luminii, cerându-le să vă 
înarmeze, să vă protejeze, şi apoi puteţi pleca la luptă: 
spiritele inferioare vor fugi, simțind că sunteţi înarmaţi. 
lar dacă sunteţi în pericol, entităţile cereşti vă vor 
ajuta, căci ele sunt la curent cu faptul că omul trebuie 
să-şi exploreze profunzimile fiinţei sale, într-o anumită 
etapă a evoluţiei sale. Deci, fiţi atenţi, nu trebuie să 


cădeţi pradă acestei mode a psihanalizei, scotocind în 
mod imprudent în mlaştinile subconştientului. 


Cap. 13 - Eul superior 


l. 

De câte ori în timpul unei călătorii cu trenul, 
noaptea, când toţi călătorii dormeau, am deschis 
fereastra şi am privit spre locomotivă unde se găsea 
mecanicul, spunându-mi: „în vreme ce toată lumea 
doarme, există un bărbat curajos care veghează în 
întuneric, cu chipul înnegrit de cărbune şi cu ochii 
veşnic strălucitori”. Acest lucru mă impresiona mult, 
faptul că acest sărman om nu avea dreptul la odihnă, 
fiind responsabil de siguranţa celorlalţi. 

Această imagine a trenului vă poate face să 
înţelegeţi un punct important al vieţii interioare. Există 
un alt tren în care mecanicul nu poate dormi: suntem 
noi înşine. Corpul nostru, celulele noastre pot dormi, 
dar Eul nostru superior nu doarme niciodată. El rămâne 
treaz, vigilent, continuă să ne conducă, să ne ghideze. 
Aşa se desfăşoară lucrurile în cazul Iniţiaţilor sau al 
discipolilor luminaţi. Căci, cei mai mulţi oameni sunt 
departe de Eul lor superior şi este ca şi cum ar dormi 
cu toţii: pasagerii şi mecanicul locomotivei. 

Trebuie să păstrăm mereu o parte din noi înşine 
trează. Şi chiar înainte de culcare, seara, trebuie să vă 
gândiţi să vă încredinţaţi Aceluia care va veghea în 
interiorul fiinţei voastre în vreme ce voi dormiţi. lisus a 
spus: „Vegheaţi şi rugaţi-vă!“ lar creştinii au crezut că 
trebuiau să vegheze numai în planul fizic. Atunci, 
sărmanii, ca să aplice acest precept pe care nu l-au 
înţeles cum trebuie, ei se trezeau în plină noapte ca să 
se roage şi să mediteze, se oboseau luptând împotriva 


somnului, sfârşind prin distrugerea ritmurilor naturale 
ale organismului lor. Trebuie să veghem şi să ne rugăm 
într-un plan mult mai înalt! Nu este esenţial să veghem 
în planul fizic: trebuie să ştim să transpunem, să 
transportăm această vigilenţă mult mai sus, lăsând 
celulele să doarmă, corpul să se odihnească, stând de 
veghe la un nivel mai înalt, adică asociindu-ne cu acela 
care veghează mereu, care nu doarme niciodată, 
căutându-l şi unindu-ne cu el. 

Dar unde se află acest neobosit paznic?... între 
cele două sprâncene, acolo se găseşte lăcaşul său. De 
aceea el vede tot, el înregistrează tot, el înţelege tot. 
El este complet nepăsător şi nemişcat. Trebuie să 
încercăm să ne alăturăm lui. 

Da, dacă veţi reuşi să vegheaţi şi să cereţi din 
acest centru, veţi deschide ochi spirituali cu care veţi 
explora regiunile invizibile, şi chiar şi atunci când 
dormiţi, veţi putea intra în contact cu realităţile cele 
mai încântătoare. 


II. 

Coborârea Duhului Sfânt este un simbol pe care îl 
găsim sub diferite forme în toate tradiţiile religioase, 
dar deseori interpretarea lui este greşit înţeleasă. Nu 
trebuie să credem că Duhul Sfânt este o entitate 
stranie, exterioară omului: el este Eul său superior, 
este tot ceea ce omul posedă mai luminos, mai 
puternic şi mai divin. Veţi spune: „Din moment ce 
atâtea persoane au primit Duhul Sfânt, există oare tot 
atât de multe „duhuri sfinte“ cât şi numărul 
oamenilor?“ Nu, nu există decât un Duh Sfânt, divin, 
cosmic şi fiecare Eu superior, în funcţie de natura lui 
divină, primeşte de la acesta scânteia şi devine la fel 
ca El. Când un om primeşte Duhul Sfânt, propriul lui 


spirit este acela care coboară în el, propriul lui spirit 
care este Eul său superior ce locuieşte în soare. 

Fiinţa umană este legată de Eul său superior care 
aşteaptă ca să pătrunde în ea şi să-şi ocupe locul, dar 
deseori drumul este blocat de impurităţile existente în 
fiinţă. Dacă ea reuşeşte cu adevărat să se purifice, să 
ajungă într-o zi la adevărata sfinţenie, Duhul Sfânt va 
cobori în ea şi atunci va putea descoperi lucruri 
minunate. Dar Duhul Sfânt nu se poate divide: este un 
Spirit cosmic, este Divinitatea însăşi. Şi Eul nostru 
superior este de aceaşi natură cu Duhul Sfânt, el este 
făcut din aceeaşi chintesenţă, din aceeaşi lumină, este 
o scânteie dintr-un foc, o picătură de apă din ocean. 

Luaţi mercur, vărsaţi-l pe o masă şi veţi vedea cum 
se împrăştie în picături minuscule. Apropiaţi aceste 
picături: veţi vedea că ele se unesc din nou. Dacă 
refaceţi experienţa după ce aţi împrăştiat în prealabil 
nişte praf pe masă, veţi constata că picăturile de 
mercur nu se mai pot uni. Acelaşi fenomen se produce 
şi în noi: ceea ce împiedică sufletul universal, sufletul 
nostru, să fuzioneze cu noi, sunt straturile de 
impurități. 

Înţelegeţi acum de ce este atât de necesar să te 
purifici: pentru ca această fuziune a Eului superior cu 
eul inferior să se poată realiza. Atât timp cât această 
fuziune nu are loc, Eul nostru superior rămâne undeva, 
separat de noi; el are puterile lui, cunoştinţele şi 
bogăţiile sale, dar pentru noi nu poate face nimic. Este 
perfect, atot- cunoscător, atotputernic, o parte din 
Dumnezeu însuşi, dar el nu poate face nimic pentru 
noi... 

Da, cel mai greu de înţeles este faptul că există în 
noi o fiinţă care vede totul, care poate face totul, dar 
care indiferent ce facem noi rămâne impasibilă. Ni se 


întâmplă, de exemplu, să facem greşeli... Dar din 
moment ce suntem legaţi de cealată parte a fiinţei 
noastre, aceea din înalt, de ce oare aceasta ne-a lăsat 
să comitem greşeli? De ce acceptă situaţiile care ne 
sunt nefavorabile? Ea ştia că ne vom simţi pierduţi, că 
vom suferi, că vom regreta, dar nu a intervenit... Şi în 
realitate, poate chiar ne împinge să facem aceste 
lucruri! Da, iată un mare mister... Şi acum, în timp ce 
stăm aici pe cale să ne „prăjim şi să plângem, ea se 
află în cine ştie ce loc minunat, nu-şi face griji pentru 
suferinţa noastră. Şi când îi prezentăm frumoasele 
noastre proiecte, speranţele noastre, de ce nu ne ajută 
să le îndeplinim? Noi nu suntem separați de ea, şi 
totuşi când suferim rămâne indiferentă, ne lasă la 
ananghie. Trebuie deci să găsim mijlocul de a-i atrage 
atenţia... 

Eul nostru superior trăieşte dincolo de ceea ce 
constituie propria noastră fiinţă: corpul fizic, corpul 
eteric, corpul mental şi chiar dincolo de corpul cauzal, 
budic şi atmic care, chiar fiind de o extremă subtilitate, 
sunt totuşi nişte corpuri, deci de esenţă materială. Eul 
superior nu este un corp; el se manifestă prin 
intermediul acestor corpuri, dar regiunea lui este 
aceea pe care cabaliştii o numesc Ain Sof Aur: lumină 
veşnică. 

Totul este posibil pentru Eul nostru superior. 
Problema este ca el să dorească să acţioneze; dar 
tragedia constă în faptul că noi nu ştim cum să-i trezim 
această dorinţă, pentru ca el să-şi dorească ceea ce ne 
dorim şi noi! Cum să îi captăm bunăvoința acestei 
entităţi care este atât de departe de noi şi din care noi 
reprezentăm aici doar o mică părticică imperfectă? 

Eul nostru terestru este format din „euri“ 
schimbătoare, instabile şi atât de diferite! Dar pentru 


că noi suntem întotdeauna responsabili de toate 
„eurile“ care fac prostii, tot noi suntem aceia care 
trebuie să suferim şi să reparăm totul. Adevăratul 
nostru Eu, cel pe care trebuie să încercăm să-l 
înţelegem pentru a fuziona cu el, nu comite niciodată 
crime sau greşeli, el rămâne mereu în înalt, în puritate 
şi lumină. Nouă ne revine sarcina să lucrăm ca să Îl 
întâlnim, pentru a fuziona cu el. Dar aşteptând, există 
pe pământ un eu care serveşte drept carte de vizită, 
dacă putem spune aşa, pentru toate celelalte „euri“ 
care locuiesc în aceeaşi casă, „euri“ total diferite şi 
chiar stranii, care nu seamănă deloc între ele: un poet, 
un avar, un bucătar, un mincinos... Dar noi, ce suntem 
noi? Nu ştim. Există un eu fictiv care se află în noi, care 
înglobează totul şi care trebuie succesiv să primească 
pedepse sau recompense pentru crime sau pentru 
acţiuni caritabile ale unora sau altora. Unul dintre 
aceste „euri '* mai fură din vecini şi iată că un alt „eu“ 
soseşte, un „eu“ cinstit care este uimit, indignat: el nu 
înţelege cum s-au putut întâmpla asemenea lucruri... 

Când vom dori cu adevărat să ne cunoaştem, când 
vom dori să regăsim Eul nostru superior, el este 
imediat avertizat şi se bucură. In rest, tot ceea ce 
facem îl lasă indiferent, rece. Faptul că devenim 
generali, miniştri, împărați sau că suntem accidentaţi, 
sau trăim în mizerie, disperaţi, nu îl interesează. Numai 
în ziua în care vom dori să îl cunoaştem, el este avizat 
şi devine atent la noi şi în acea clipă slăbiciunea 
dispare, întunericul dispare, suferinţele dispar; alte 
forţe intră în acţiune. Acest fenomen este perfect 
comparabil cu transformarea omizii. Omida se închide 
într-o gogoaşă, şi după un anumit timp iese o fiinţă 
complet diferită, frumoasă, strălucitoare, vioaie... un 
fluture! 


Natura a lăsat peste tot semne ca să-şi instruiască 
discipolii, să îi facă să înţeleagă transformările pe care 
aceştia trebuie să le provoace în ei înşişi. Oamenii îşi 
închipuie că sunt minunaţi. In realitate, ei se aseamănă 
cu omizile, atât de greoaie şi de urâte, care mănâncă 
frunzele arborilor şi produc tot felul de pagube. Dar în 
ziua în care se decid să intre în ei înşişi ca să judece, 
să mediteze, renunțând la anumite tendinţe inferioare, 
ei declanşează forţe noi în interior, şi după o vreme 
apare un fluture uşor, liber, care nu mai distruge 
frunzele, ci se hrăneşte cu nectarul florilor. Fluturele 
este un simbol al sufletului eliberat de toate îngrădirile, 
şi aceasta este adevărata înviere. Nu trebuie să ne 
închipuim că adevărata înviere, despre care vorbesc 
Scrierile Sfinte, este aceea a corpului fizic: nu există 
înviere pentru corpul fizic. Există numai o trezire a unui 
element spiritual în interiorul fiinţei, un element care 
zăcea adormit acolo şi care acum este gata să 
înflorească. 

Există câteva metode ca să dezvoltați Eul superior: 
una dintre ele constă în concentrarea asupra propriului 
ego, a eului uman. Acest eu este limitat, iluzoriu, 
bineînţeles, dar este totuşi o realitate... Chiar dacă 
susţineţi că nu există, cel puţin el există ca inexistenţă! 
Deci, prima metodă constă în a folosi această metodă 
fragilă, acest ecran al eului, al conştiinţei, care nu se 
identifică cu fiinţa voastră, dar care este totuşi o 
părticică din voi, o manifestare îndepărtată a Eului 
vostru superior. Voi vă agăţaţi de această conştiinţă, o 
reţineţi rămânând conştienţi şi vă opriţi în această 
stare câteva minute... păstrându-vă conştiinţa de 
sine... Atunci, încet-încet, aşa cum conştiinţa voastră 
este deja legată de infinitul supraconştiinţei voastre 


care se află sus, în Eul superior, această atenţie, 
această concentrare ajunge să atingă Eul superior. 

Există şi o a doua metodă: trebuie să folosim 
imaginaţia, astfel ca însuşirile Eului superior să 
coboare în eul inferior. Sunteţi acolo şi vă gândiţi la Eul 
vostru care se află sus, vă imaginaţi că el este pe cale 
să vă privească, adică voi înşivă vă priviţi din înalt, în 
condiţiile imperfecte în care vă aflaţi pe pământ. 
Menţineţi acest gând, făcând să circule curentul între 
eul vostru din înalt şi eul vostru de jos. In acel moment, 
restabiliţi legătura, adevărata legătură, fiindcă de aici 
vă gândiţi că vă aflaţi în înalt, iar din înalt vă simţiţi 
aici, jos, conştienţi de eul vostru din înalt! 

Este foarte dificil de explicat: sunteţi în acelaşi 
timp doi într-unul. Sunteţi doi pentru că sunteţi şi jos şi 
în înalt, dar conştiinţa că aveţi această dualitate vă 
face să fiţi unitari. închideţi ochii, şi rămâneţi cu 
conştiinţa clară că sunteţi aici, în camera voastră, o 
fiinţă vie care gândeşte şi care îşi are Eul superior în 
înalt, care posedă toate puterile şi toate cunoştinţele 
necesare şi care se reflectă în voi, se recunoaşte când 
vă străbate fiinţa. Ea se vede şi zâmbeşte, râde... Voi o 
observați de aici, vedeţi cum este; iar ea, la rândul ei, 
vă observă. În acel moment, cei doi poli inferior şi 
superior ai fiinţei voastre încep să se apropie şi într-o zi 
vor fuziona: eul vostru inferior nu va mai exista; el, 
care nu reprezintă decât o reflectare, va dispare şi veţi 
avea doar o singura grijă, eul vostru adevărat, Eul 
superior. Gata cu descurajările, cu slăbiciunile, cu 
întunericul! Veţi deveni atotcunoscători, nemuritori, 
nepieritori. 

Trebuie să vă imaginaţi nu numai că Eul vostru 
superior vă priveşte, dar că el are şi conştiinţa de a se 
privi pe sine prin fiinţa voastră, prin intermediul 


creierului vostru, fiind legat de voi. Datorită contactului 
care se produce în acel moment, supraconştiinţa se 
trezeşte. Pentru că întreaga noastră fiinţă se reflectă 
pe ecranul conştiinţei, Eul nostru superior se reflectă şi 
el pe acest ecran, şi oricât de slab ar face-o, această 
reflectare ne permite de asemenea să ne legăm de El. 
Această reflectare este o mică fiinţă plăpândă, dar ea 
este plămădită din chintesenţa cerească; chiar dacă nu 
este decât o reflectare, ea este o parte din voi înşivă. O 
persoană care se priveşte într-o oglindă îşi lasă ca 
singură urmă fluidele, propriile forţe. Chiar şi umbra 
care vă urmăreşte pe drum este o realitate. De altfel, 
există în Africa anumite practici magice în care 
vrăjitorii se folosesc numai de urmele fluidice lăsate de 
umbra persoanei pe care doresc să o subjuge. Noi ne 
închipuim că umbra nu reprezintă nimic. Dacă umbra 
este o realitate, acest lucru este o consecinţă a 
fluidelor emanate. De ce anumiţi câini ajung să 
regăsească diferite persoane, adulmecând numai 
fluidele lăsate de acestea în urma lor? Dacă 
presupunem că pe acest ecran al conştiinţei discipolul 
este capabil să „adulmece” unele Eului său superior, 
atunci el va ajunge într-o bună zi să se regăsească în 
înalt: încet-încet, conştiinţa i se va lărgi la dimensiunile 
întregului univers, iar el se va simţi precum Fiinţa 
Cosmică, va înota în veşnicie. 

Eu vă mai pot recomanda un alt exerciţiu care 
constă în concentrarea asupra lobului posterior al 
creierului, lobul occipital. încercaţi preţ de câteva 
minute... se va petrece ceva în voi, întregul corp va 
începe să vibreze, vă veţi simţi asemenea unui foc de 
artificii. Dar nu trebuie să prelungiţi prea mult 
exerciţiul: de îndată ce veţi simţi această tensiune, ca 
şi cum aţi fi atins un punct nevralgic, care vă face să 


vibraţi întregul corp, opriţi-vă. La primele încercări, 
trebuie să fiţi prudenţi şi să nu prelungiţi experienţa. 

înţelepţii Indiei au dat o formulă ce cuprinde un 
sens foarte profund. Ei spuneau: „Eu sunt El Ceea ce 
vrea să spună: „Eu nu exist ca fiinţă 

separată, independentă. Eu exist ca o reflectare 
mulţumită Lui. lar dacă vreau acum să mă regăsesc, îl 
voi regăsi pe El, pe Acela care m-a zămislit; eu nu 
exist, sunt o iluzie, numai El este o realitate”. 
Dumnezeu s-a proiectat în afară de Sine prin universul 
pe care l-a creat şi nici o creatură nu există 
independent de El. A-I găsi pe Dumnezeu sau a te 
regăsi pe tine însuţi, reprezintă în fond aceeaşi 
lucrare... o lucrare de mari proporţii. În unele clipe vă 
simţiţi pătrunşi de o lumină, dintr-odată vă simţiţi 
proiectaţi în supra- conştiinţă, şi rămâneţi orbiţi de 
această  imensitate, de această frumuseţe... Din 
nefericire, acest lucru nu durează, vă reîntoarceţi în 
viaţa zilnică cu aceleaşi griji şi slăbiciuni, din nou vă 
simţiţi rupţi de Divinitate, de Eul vostru superior, vă 
simţiţi ca o biată frunză aflată in bătaia vântului... Dar 
nu rămâneţi în această stare, străduiţi-vă să restabiliţi 
legătura cu Eul vostru superior. Dacă insistaţi, 
răbdători şi sinceri, această senzaţie de ruptură va 
deveni din ce în ce mai rară. Până în ziua când lumina 
nu vă va mai părăsi, căci aţi reuşit să schimbaţi 
macazul, fiind definitiv salvaţi. 

Acum înţelegeţi mult mai bine sensul învăţăturii 
înscrise pe frontispiciul templului din Delfi: „Cunoaşte- 
te pe tine însuţi”. Adevărata cunoaştere iniţiatică este 
aceea de contopire, de fuzionare prin actul iubirii, aşa 
cum stă scris în Biblie că „Adam a cunoscut-o pe Eva” 
sau că „Abraham a cunoscut-o pe Sarah.“ Adevărata 
cunoaştere înseamnă contopire. Spunând: „Cunoaşte- 


te pe tine însuţi”, Iniţiaţii vroiau să sugereze că omul 
trebuie să ajungă să se cunoască pe sine, că el nu este 
identic cu propria-i imagine. A te cunoaşte, înseamnă a 
te identifica, a fuziona cu tine însuţi, cu acest Eu 
superior care se găseşte în înalt, în regiunea spiritului. 
De aceea el trebuie să lase deoparte tot ce este 
înveliş, falsă strălucire, iluzie, mergând din ce în ce mai 
sus până va deveni una cu spiritul său, cu Eul său 
superior. 

Vă repet, sensul Iniţierii este acela de a-l învăţa pe 
om să se desprindă de natura sa inferioară, ca să 
vibreze la unison cu spiritul său care este adevăratul 
său Eu; în acel moment, el va poseda toate calităţile 
spiritului, puterea, stăpânirea de sine, cunoaşterea 
spirituală. Fuziunea cu Eul superior este contopirea cu 
Divinitatea. Da, a te regăsi, a te cunoaşte, înseamnă 
contopirea cu Divinitatea, căci această scânteie, acest 
spirit existent în om nu a fost niciodată separat de 
Dumnezeu. Omul atinge conştiinţa supremă de a trăi şi 
a respira în Divinitate, pornind pe calea cunoaşterii şi a 


regăsirii de sine. 
CUPRINS 


Cap. 1 - Cunoaşte-te pe tine însuţi... 1 
Cap. 2 - Tabloul SINOPEIC. sac cca aa Dna a ai dai 3 
Cap. 3 - Mai multe suflete şi mai multe corpuri............ 8 
Cap. 4 - Inimă, Intelect, Suflet, Spirit........ eee 13 

E EA E tel 0 e E Dc A 13 

E S EEE E E a oda a d 21 
Cap. 5 - Exersarea voinţei.............ce eee eee 32 


Cap. 6 - Corp; suflet, spirit... eee eee 38 


Cap. 7 - Cunoaştere exterioară, cunoaştere interioară 


DR A a aa au anti a a ali dt aa ial ta 52 
Cap. 8 - De la intelect la inteligență... 62 
Cap. 9 - Adevărata iluminare... eee 69 
Cap. 10 - Corpul CAUZE | picat ata a a 0 a tat ta it 74 
Caâpi Il- CONSID Ele ze accea acasa aicea saga acad da aaa aid acte cacao 82 
Cap. 12 - SUDCONȘI ENE iz cae aa mu aa at ala vă 99 
Cap. 13 - Eul SHPERIOR i ameteala iai Maia 105 

| aa asia (aaa lina Sta aa sea a a ta 105