Omraam Aivanhov — Alchimia spirituala — cautarea perfectiunii

Omraam Mikhaël Aivanhov 


ALCHIMIA SPIRITUALĂ sau 
CAUTAREA PERFECŢIUNII 


Cap. 1 - Alchimia spirituală 


Se întâmplă câteodată să vină la mine cineva 
pentru a mi se plânge că nu reuşeşte să scape de un 
viciu care îl chinuie. Săracul de el, a încercat de sute 
de ori dar nici o dată nu a reuşit. Atunci îi spun: „Ei 
bine, dar asta e minunat, este de-a dreptul formidabil! 
Asta dovedeşte pur şi simplu cât sunteţi de puternic!” 
Mă priveşte uluit şi se întreabă dacă nu cumva îmi bat 
joc de el. Atunci îi spun: Nu, deloc, nu râd de 
dumneata, dar pur şi simplu dumneata nu-ţi dai seama 
de propria forţă. - Dar care forţă? Eu nu reuşesc 
niciodată, sunt mereu victimă şi asta este o dovadă că 
sunt slab. - Ba nu, nu gândeşti corect. Să analizăm cum 
s-au petrecut lucrurile şi ai să înţelegi că nu glumesc 
deloc. Cine a format viciul acesta?... Dumneata. La 
început el n-a fost mai mare ca un bulgăre de zăpadă 
pe care-l puteai ţine în palmă. Dar jucându-te mereu 
cu el, adăugându-i puţină zăpadă, distrându-te să-l 
rostogoleşti, să-l împingi, a tot crescut până a ajuns cât 
un munte care acum nu te mai lasă să treci mai 
departe. La început şi viciul de care te plângi nu a fost 
decât un mic gând, dar l-ai întreţinut, l-ai alimentat, l-ai 
„rostogolit” şi acum te simţi strivit de el. Ei bine, eu mă 
minunez de forţa dumitale, dumneata ţi-ai construit 
acest viciu, eşti tatăl lui, este fiul dumitale şi este atât 
de zdravăn că nu mai reuşeşti să-l pui la pământ. De 


ce nu te bucuri? - Păi, cum să mă bucur? - Ai citit 
cartea lui Gogol, „Taras Bulba”? - Nu. - Ei bine, ţi-o 
povestesc eu. Bineînţeles, povestea este mult mai 
lungă. 

Taras Bulba era un cazac bătrân care îşi trimisese 
cei doi fii să studieze la seminarul din Kiev, unde au 
rămas trei ani. La reîntoarcere, erau doi flăcăi voinici. 
Fericit că-i revede, îşi manifestă dragostea 
părintească, în glumă, (cazacii se pare că au un fel al 
lor, foarte special, de a-şi manifesta dragostea!) le-a 
dat un brânci. Dar băieţii n-au luat-o ca pe o glumă, au 
ripostat şi l-au pus pe tatăl lor la pământ. Când s-a 
ridicat, puţin cam şifonat, Taras Bulba nu a fost câtuşi 
de puţin supărat, din contră, a fost mândru că a fost în 
stare să facă doi fii atât de zdraveni. 

„Şi atunci, de ce nu eşti şi dumneata la fel de 
mândru ca şi Taras Bulba când vezi că fiul dumitale te- 
a pus la pământ? Dumneata eşti tatăl, dumneata l-ai 
hrănit, l-ai întărit prin gândurile dumitale, prin dorinţele 
dumitale: deci eşti foarte puternic. Dar, dacă vrei, iată 
cum îl poţi învinge. Cum procedează un tată care vrea 
să-şi cuminţească fiul care face nebunii. Nu-i mai dă 
bani, şi fiul, lipsit de mijloace este nevoit să reflecteze 
şi să-şi schimbe comportamentul. Atunci, dumneata de 
ce să îţi mai întreţii fiul? Ca să-ţi ţină piept? Haide, 
strânge-i puţin şurubul! Din moment ce dumneata l-ai 
adus la viaţă, ştii că ai putere asupra lui. Altfel toată 
viaţa te vei lupta cu el sau vei suferi, fără ca să găseşti 
niciodată mijlocul potrivit de a ieşi din dificultate”. 

Din păcate, sunt prea puţini aceia care ajung să 
privească lucrurile astfel. Se luptă cu disperare cu 
anumite tendinţe negative care se manifestă în ei fără 
să-şi dea seama că pentru a ajunge acolo, au fost 
foarte puternici. Cu cât duşmanul din voi este mai 


puternic, cu atât aceasta dovedeşte că forţa voastră 
este mai mare. Da, acesta este modul în care trebuie 
să gândiţi. 

Observaţi numai cât sunteţi de crispaţi când luptaţi 
cu voi înşivă şi câte greutăţi întâmpinați; se dă o 
bătălie grozavă în voi şi această bătălie vă umple de 
contradicții. De obicei consideraţi că tot ceea ce este 
inferior în voi vă este duşman şi vreţi să-l ucideţi; dar 
acest duşman este foarte puternic, căci îl căliţi de sute 
de ani în lupta pe care o purtaţi contra lui şi cu fiecare 
zi el devine tot mai ameninţător. Este adevărat că 
avem duşmani care trăiesc în noi, dar dacă ei ne sunt 
duşmani, este vina noastră care nu suntem alchimişti 
destul de pricepuţi pentru a transforma totul. 

Ce spune Apostolul Pavel? „Mi s-a înfipt o ţeapă în 
carne. De trei ori l-am rugat pe Mântuitor să mi-o 
îndepărteze şi El mi-a spus: „lertarea mea să-ţi fie de 
ajuns, căci puterea mea se împlineşte în slăbiciune”. 
Cel care simte o slăbiciune în trupul, inima sau mintea 
sa, se crede sărăcit, dar se înşeală, căci această 
slăbiciune din el poate fi izvor de bogății. Dacă toate 
dorinţele i-ar fi satisfăcute, ar rămâne pe loc. Pentru ca 
să progreseze, el trebuie să se simtă îmboldit, înţepat, 
şi tocmai această imperfecţiune, această ţeapă înfiptă 
în carnea lui este cea care îl obligă să lucreze în 
adâncime, să se apropie de Ceruri, de Domnul. Cerul 
lasă să avem anumite slăbiciuni tocmai ca ele să ne 
împingă spre munca spirituală, căci ceea ce este în 
aparenţă o slăbiciune, este în realitate o forţă. 

Trebuie să punem la muncă slăbiciunile noastre, 
pentru ca ele să ne fie utile. Vă miraţi şi spuneţi: „Dar 
bine, slăbiciunile trebuie să le dăm la fund, să le 
anihilăm!”. Încercaţi şi veţi vedea dacă vă va fi uşor: 
voi veţi fi cei învinşi. Problema se pune la fel cu orice 


defect sau viciu, indiferent dacă este vorba de lăcomie, 
senzualitate, violenţă, pofte nemăsurate sau vanitate, 
trebuie să ştiţi cum să le mobilizați pentru ca ele să 
lucreze alături de voi în direcţia pe care aţi ales-o. 
Dacă vreţi să lucraţi singuri, nu veţi reuşi. Dacă vă veţi 
goni toţi duşmanii, tot ceea ce vă rezistă, cine va mai 
lucra pentru voi, cine o să vă mai servească? 

Există animale sălbatice pe care, cu răbdare, 
oamenii le-au domesticit şi pe care acum le ţin lângă 
casă. Calul era sălbatic, câinele era asemenea lupului 
şi dacă omul a fost în stare să le domesticească, 
aceasta s-a datorat faptului că a ştiut să cultive în el 
anumite calităţi. Cu siguranţă că ar putea îmblânzi şi 
fiare sălbatice, dar pentru aceasta omul ar trebui să-şi 
dezvolte alte calităţi. 

Aşa că fiţi fericiţi: sunteţi cu toţii foarte bogaţi din 
moment ce aveţi cu toţii slăbiciuni! Dar este absolut 
necesar să ştiţi să le utilizaţi şi să le puneţi la lucru. Eu 
v-am dat exemplul cu animalele, dar există şi alte forţe 
ale naturii ca fulgerul, electricitatea, focul, torentele... 
Acum că ştie cum să le stăpânească şi să se folosească 
de ele, omul se îmbogăţeşte. Şi cu toate acestea, la 
început ele i-au fost toate forţe ostile. Oamenilor li se 
pare foarte normal să se folosească de forţele naturii, 
dar dacă le spui să utilizeze vântul, furtunile, 
cascadele, fulgerele din interiorul lor, se miră. Şi, cu 
toate acestea, nimic nu este mai normal şi atunci când 
veţi cunoaşte regulile alchimiei spirituale, veţi şti cum 
să transformați şi să utilizaţi chiar şi otrăvurile care 
sunt în voi. Da, pentru că ura, furia, gelozia şi altele... 
sunt otrăvuri; dar în Învăţământul Fraternităţii 
Universale veţi afla cum să le folosiţi şi vi se va spune 
chiar cum să vă serviţi de toate forţele negative din 


voi, din care aveţi din plin. Deci, bucuraţi-vă căci aveţi 
în faţă o perspectivă bună. 

De acum înainte, în mintea voastră, totul trebuie 
să se schimbe. Bineînţeles că nu trebuie să vă aruncaţi 
imediat asupra răului şi să începeţi să mâncaţi din el 
cu polonicul. In fiecare făptură, chiar şi în cea mai 
bună, sunt întotdeauna ascunse tendinţe infernale care 
vin dintr-un trecut foarte îndepărtat. Nu se pune 
problema de a le scoate pe toate deodată, sub 
pretextul de a le utiliza. 

Trebuie să faceţi mai întâi o puncţie, să preluaţi 
doar câţiva atomi, câţiva electroni pe care să îi digeraţi 
bine. Nu este cazul să vă băgaţi în gâlceavă cu Infernul 
căci el este cel care va ieşi învingător. Trebuie să ştiţi 
cum să procedaţi. Trebuie să continuaţi să lucraţi cu 
forţele superioare prin rugăciuni, armonie, dragoste şi, 
din când în când, atunci când din adâncul vostru iese 
ceva care scoate ghearele, dinţii, unghiile pentru a vă 
provoca la vreo nesăbuinţă, atunci capturaţi-l, luaţi-l în 
studiu în laboratorul vostru şi faceţi-l să-şi secrete 
otrăvurile pentru ca voi să le puteţi utiliza: veţi observa 
atunci că răul aduce tocmai acel element de care aveţi 
nevoie pentru a obţine deplinătatea. Dar, vă repet, fiţi 
foarte atenţi şi după cele ce v-am spus nu fiţi nesocotiţi 
şi nu vă coborâţi să vă măsuraţi cu răul. Nu spuneţi: 
„Aha! Am înţeles acum, las că-i arăt eu lui!” căci s-ar 
putea să nu mai urcați. Unora li s-a întâmplat. S-au 
crezut foarte puternici, în timp ce de fapt nu erau 
suficient de ancoraţi în bine, în lumină, şi acum, bieţii 
de ei, în ce hal sunt! Toate forţele negative sunt călare 
pe ei, pe cale de a-i distruge! 

Se spune în Talmud, că la sfârşitul timpurilor, cei 
Drepţi, adică Inițiații, se vor ospăta din carnea 
Leviatanului, acest monstru care trăieşte pe fundul 


oceanelor. Da, va fi sfârtecat, sărat... şi păstrat, 
probabil în congelatoare. Apoi, la momentul potrivit, 
toţi cei Drepţi se vor ospăta cu bucăţi din carnea lui. 
Ce perspectivă îmbucurătoare! 

Dacă ar trebui să înţelegem aceasta literal, cred că 
o mulţime de creştini, de esteţi, ar fi pe drept cuvânt 
dezgustaţi. Dar trebuie să interpretăm şi iată 
interpretarea. Leviatanul este o entitate colectivă care 
reprezintă locuitorii planului astral (simbolizat prin 
ocean) şi dacă acest monstru va constitui într-o zi 
ospăţul celor Drepţi, aceasta însemnează că cel ce ştie 
să-şi stăpânească şi să-şi utilizeze poftele şi pasiunile 
din planul astral, poate găsi în ele un izvor de bogății şi 
de binecuvântări. 


Cap. 2 - Arborele uman 


Avem unele organe ale căror funcţii nu vi se par 
nici spirituale, nici estetice, nici prea curate şi care 
totuşi sunt deosebit de necesare, căci fiecare celulă, 
fiecare organ al nostru este legat de alte celule şi de 
alte organe în acelaşi fel în care rădăcinile unui copac 
sunt în legătură cu ramurile, frunzele, florile şi fructele. 
Şi dacă omul taie aceste rădăcini, adică suprimă 
organele care sunt fundamentul existenţei sale, decurg 
de aici consecinţe teribile. Este drept că aceste organe 
pot provoca câteodată evenimente dramatice, dar noi 
trebuie să le lăsăm să trăiască încercând să extragem 
din ele forţe pe care apoi să le transformăm. 

Ni se întâmplă să ne mirăm citind biografiile unor 
oameni celebri - bărbaţi sau femei - şi constatând că 
mulţi dintre ei aveau comportamente anormale, 
tendinţe monstruoase sau chiar criminale. 
Necunoscând structura omului, nu putem înţelege cum 


de era posibil aşa ceva. În realitate este foarte simplu: 
din cauza tendinţelor lor inferioare cu care trebuiau în 
mod continuu să lupte pentru a le domina, aceşti 
oameni reuşeau, conştient sau inconştient, să realizeze 
grefe în profunzimile fiinţei lor. Cu cât pasiunile lor 
(rădăcinile lor) erau mai puternice şi mai înfocate, cu 
atât dădeau fructe mai gustoase, opere remarcabile. În 
timp ce mulţi alţii, care nu aveau nici unul din acele 
defecte, au rămas sterili, n-au dat nimic omenirii şi au 
trăit o viaţă cu totul neînsemnată şi mediocră. 

Prin aceasta nu vreau să le găsesc o scuză sau să 
spun că trebuie să ne cultivăm tendinţele negative, nu, 
dar trebuie să înţelegem această sublimă filosofie care 
ne învaţă cum să utilizăm forţele răului pentru a 
produce creaţii măreţe. 

Cu cât trunchiul şi ramurile se ridică mai mult spre 
cer, cu atât rădăcinile se înfundă mai adânc în pământ. 
Cel care nu înţelege aceasta se sperie văzând cât se 
întinde răul. Nu trebuie să ne fie frică: totul în natură 
este construit după legi foarte înțelepte. Dacă nu avem 
rădăcini adânc înfipte, nu vom putea fi capabili să 
extragem din sol elementele hrănitoare de care avem 
nevoie şi nici să rezistăm la intemperiile vieţii. Să 
analizăm acum mai profund această analogie între om 
şi arbore. Rădăcinile corespund stomacului şi sexului. 
Da, omul este înrădăcinat în pământ datorită 
stomacului care îi permite să se hrănească şi sexului 
care îi permite să se înmulțească. Trunchiul sunt 
plămânii şi inima, adică sistemul respirator şi cel 
circulator cu curenţii arteriali şi venoşi. În trunchi 
curentul descendent transportă seva preparată care 
hrăneşte copacul, în timp ce curentul ascendent 
transportă seva brută în frunze unde este 
transformată. La fel se petrec lucrurile şi în noi cu 


circulaţia sanguină; sistemul arterial poartă sângele 
curat, iar sistemul venos pe cel viciat. Cele două 
curente lucrează împreună pentru conservarea 
arborelui uman. 

Frunzele, florile şi fructele corespund capului. 
Toate gândurile sunt fructele omului, căci el fructifică 
prin cap. Dar trunchiul (cu ramurile) la fel ca şi 
frunzele, florile şi fructele sunt legate între ele. 

Să vedem acum ce analogii putem stabili între 
copac şi diferitele noastre corpuri. Rădăcinile 
corespund corpului fizic, trunchiul corpului astral, şi 
ramurile corpului mental. Aceste trei corpuri: fizic, 
astral şi mental formează natura noastră inferioară - 
personalitatea. Aceste trei corpuri sunt cele care ne 
permit să acţionăm, să simţim şi să gândim, dar în 
regiunile inferioare. Apoi, vedem că corpul cauzal 
corespunde frunzelor, corpul buddhic florilor şi corpul 
atmic fructelor. Ele formează trinitatea superioară - 
individualitatea; şi datorită lor omul poate gândi, simţi 
şi acţiona în regiunile superioare. 

De exemplu, stomacul este o uzină în care se 
transformă materia brută; acolo se găsesc rădăcinile 
fiinţei noastre fizice. Materia primă pe care am dat-o 
stomacului este apoi succesiv prelucrată în plămâni, în 
inimă, în creier; ea devine gânduri, sentimente, iar 
acestea, la rândul lor, coboară în organism pentru a 
hrăni celulele cu energia lor subtilă. 


NATURA SUPERIOARĂ 


Corp atmic (Acţiuni superioare)............... Fructe 
Corp buddhic (Sentimente superioare)...... Flori 
Corp cauzal (Gânduri superioare)............. Frunze 


Corp mental (Gânduri)... eee Ramuri 


NATURA INFERIOARĂ 


Corp astral (Sentimente)...............ceeeee.. Trunchi 
Corp fizic (Acţiuni)... eee Rădăcini 


Acesta este modul în care se fac schimburile 
permanente între fiinţa noastră fizică şi fiinţa noastră 
psihică dar şi între Eul inferior şi Sinele superior. Fără 
aceste schimburi, în lipsa acestei circulații de energii, 
am muri. 

În mod simbolic, omul reprezintă deci un arbore cu 
rădăcini, trunchi, ramuri, frunze, flori şi fructe. Dar, 
dacă este evident că toate fiinţele posedă rădăcini, 
trunchi şi ramuri, majoritatea sunt copaci fără fructe, 
fără flori şi chiar fără frunze. Bineînţeles că fiecare 
fiinţă poate face ca în ea să înflorească flori; numai că, 
pentru aceasta ea trebuie să creeze, să deţină foarte 
multe cunoştinţe şi să sacrifice timp pentru ca aceste 
flori să ajungă să se deschidă, să exhale parfumuri şi 
să formeze fructe. 

Fructele sunt operele diferitelor virtuţi. In frunze, 
flori şi fructe putem vedea dragostea, înţelepciunea şi 
adevărul. Frunzele reprezintă înţelepciunea, florile 
dragostea şi fructele adevărul. Cel a cărui conştiinţă a 
coborât prea adânc în materie nu mai cunoaşte nici 
lumină, nici căldură, nici viaţă. El se află în partea 
grosieră a arborelui, în cele trei corpuri: fizic, astral, 
mental. Dar mişcarea, căldura, lumina se manifestă 
numai în frunze, în flori şi în fructe. Cel ce caută 
înţelepciunea, dragostea, adevărul, trăieşte în frunze, 
în flori şi în fructe: în cele trei corpuri superioare. 


Corp atmic (Adevăr)................. Fructe - (Viaţa) 


Corp budahic (Dragoste).......... Flori - (Căldura) 


Corp cauzal (Înţelepciune)....... Frunze - (Lumina) 
COrp-imintal, sa ceea sa ca ata ali Ramuri 

Corp astral.............cee eee Trunchi 

COT ÎIZIE se catel ae Bis Rădăcini 


Rădăcinile sunt deci cele care pregătesc hrana 
pentru fructele care se coc în vârful fiinţei, ele sunt 
legate de fructe; ele sunt punctul de plecare, iar 
fructele sunt punctul de sosire. Când fructele s-au 
pârguit, lucrul rădăcinilor încetează. Fructele, cu 
sâmburele sau semintele lor constituie viitoarele 
rădăcini ale unui nou arbore; în ele începe să 
încolţească tulpina. Faptul că unele plante au fructele 
direct în rădăcini (tuberculi) indică tocmai existenţa 
legăturii dintre rădăcini şi fructe. Plantele cu tuberculi 
sunt cele care n-au ştiut să se dezvolte în lumea 
spirituală; ele au rămas sub pământ... Vedeţi că există 
de asemenea câte o legătură între trunchi şi flori, între 
ramuri şi frunze. Acelaşi lucru se întâmplă şi la om 
unde corpul fizic este legat de spirit, inima de suflet şi 
intelectul inferior de corpul cauzal sau de inteligenţa 
superioară. De aceea există schimburi şi o strânsă 
legătură între brute şi Mari maeştri, între oameni 
obişnuiţi şi sfinţi, între oameni cu talent şi genii. 


Spirit Fructe Mari maeştrii, Iniţiaţi 
Suflet Flori Sfinţi 

Inteligență Frunze Genii 

Intelect Ramuri şi muguri Oameni cu talent 
Inimă Trunchi Oameni obişnuiţi 


Corp fizic Rădăcini Brute 


Şi acum, ia să privim: frunzele sunt cele care 
transformă seva brută în sevă preparată; tot aşa 
alchimiştii transformau, cu ajutorul pietrei filozofale, 
toate metalele în aur. Da, dar un alchimist trebuie să 
fie superior unui bun chimist. Chimistul nu este obligat 
să introducă în experienţele sale alte elemente decât 
cele materiale, în timp ce alchimistul este! lată de ce 
unii alchimişti, cu toate că pregăteau totul cu migală, 
cunoscând la perfecţie formula pietrei filozofale, nu 
reuşeau să obţină rezultate. Ei nu erau nici buni, nici 
adevăraţi alchimişti. Un alchimist adevărat ştie că, în 
afara elementelor chimice pe care le-a preparat 
respectând formula exactă, trebuie ca din el să mai 
emane o forţă care să declanşeze procesul specific. 
Din punct de vedere intelectual, multe persoane sunt 
în posesia unor secrete, dar ele nu pot obţine rezultate 
căci nu posedă puterea şi virtuțile necesare. Fabricarea 
pietrei filozofale nu este atât un proces fizic cât este un 
proces psihic şi spiritual. Cel care doreşte să obţină 
piatra filozofală trebuie să aprofundeze virtuțile şi să le 
realizeze în el însuşi; doar în aceste condiţii materia îl 
va asculta. 


Cap. 3 - Caracter şi temperament 


Despre orice fiinţă vie, animal, insectă sau om se 
spune în general că îşi are caracterul propriu, sau 
pentru a utiliza un termen mai larg, caracteristici 
proprii. În limbajul curent, termenii de „temperament” 
sau „caracter” se utilizează nediferenţiat şi cu toate 
acestea în realitate ele desemnează lucruri diferite. 

Temperamentul este prin esenţă legat de latura 
vitală; el este sinteza tuturor instinctelor, tendinţelor şi 
impulsurilor pe care omul are dificultăţi în a le corecta 


sau a le suprima, întrucât ele îşi au rădăcinile în natura 
sa biologică şi fiziologică. Deci, temperamentul este 
mai curând înrudit cu latura animalică a omului. 

In ceea ce priveşte caracterul, fără a ne disocia de 
temperament, el reprezintă latura inteligentă, 
conştientă, voluntară. Caracterul este rezultatul muncii 
conştiente a omului, prin care el a reuşit să modifice - 
să adauge sau să reducă - ceva în temperamentul său, 
cu ajutorul inteligenţei, a sensibilităţii sau a voinţei 
sale. Caracterul este comportamentul unei fiinţe 
conştiente care ştie exact ceea ce face şi încotro se 
îndreaptă, în timp ce temperamentul reprezintă numai 
impulsiunile de origine biologică, tendințele 
inconştiente. Caracterul poate fi considerat o sinteză a 
tuturor particularităţilor temperamentului dominate şi 
stăpânite. 

Fiecare om vine pe lume cu un anumit 
temperament, bine definit, care este aproape imposibil 
de modificat. Dar, cum caracterul este format din 
tendinţele conştiente ale omului, care gândeşte, 
cântăreşte, care doreşte să se remarce în bine sau în 
rău, el îşi poate crea un comportament, un mod de 
manifestare care adeseori vine în contradicţie cu 
temperamentul său. Acesta este caracterul. Privit 
astfel, caracterul este temperamentul nuanţat, colorat, 
orientat şi dirijat către un scop, către un ideal. El este 
asemenea unei obişnuinţe create în mod conştient şi 
care ajunge, în final, o a doua natură. La naştere 
caracterul nu există încă, el se formează cu timpul. La 
copii, acest lucru este evident: ei au temperament, dar 
nu au încă caracter. 

Hipocrate a delimitat patru tipuri de 
temperamente: sanguin, bilios (sau coleric), nervos şi 
limfatic. Dar mai există şi alte clasificări. În astrologia 


tradiţională, întâlnim şapte: solar, lunar, mercurian, 
venusian, marțian, jupiterian şi saturnian. Se mai pot 
face trei distincţii funcţie de: predominanţa laturii 
biologice - omul instinctiv - predominanţa laturii 
afective - omul sentimental - şi predominanţa laturii 
sentimentale - omul intelectual. 

Temperamentul defineşte deci ceea ce omul este, 
dar mediul, familia, societatea, instruirea, şi aşa mai 
departe, exercită O influenţă asupra lui, 
transformându-l şi formându-i caracterul. Întrucât 
individul îşi formează caracterul sub influenţa mediului 
şi a condiţiilor în care trăieşte, se explică de ce el se 
poate îmbunătăţi sau înrăutăţi. Voința personală şi 
conştientă intervine cu o pondere importantă în 
formarea caracterului şi ea reprezintă ceea ce omul a 
hotărât sau a acceptat să fie, dar şi influenţa celorlalţi 
este foarte importantă. 

Nu este nevoie să vă explic din nou că, faptul că ne 
naştem cu un anumit temperament, nu este lipsit de o 
bună motivaţie. Ştiţi că aceasta este consecinţa vieților 
anterioare, a încarnărilor precedente: în trecut, prin 
gândurile sale, prin dorinţele sale, prin faptele sale, 
omul s-a legat de anumite forţe care, în prezent, 
determină subconştientul său, adică temperamentul; şi 
aici el nu prea poate interveni. Este ca şi în sistemul 
osos: nici aici el nu poate să modifice nimic: nici să-şi 
mărească craniul, nici să-şi lungească nasul, nici să-şi 
îndrepte bărbia. In mod similar, cu toate că în natură 
totul se transformă sau se poate modifica prin 
atotputernicia gândului şi a voinţei, asupra elementelor 
inconştiente constituind temperamentul, modificările 
posibile sunt atât de lente şi de imperceptibile încât, la 
scara unei singure încarnări, se poate considera că ele 
sunt inexistente. În schimb, caracterul poate fi 


modificat, ameliorat, format şi tocmai acestea sunt 
sarcina şi munca discipolului unei Invăţături Spirituale. 

Să luăm exemplul unui om dinamic, furtunos, chiar 
violent: este atât de brusc şi de categoric încât nu 
poate pronunţa o frază fără a-i răni pe ceilalţi sau fără 
a le prejudicia interesele. Temperamentul său impulsiv 
îl împinge mereu la eruptii şi explozii. Dar, într-o bună 
zi, omul acesta realizează că felul lui de a fi îi aduce 
prejudicii şi cu voinţă, ajunge după puţină vreme să-şi 
îmbunătăţească caracterul, să-şi toarne, cum se spune, 
puţină apă în vin. In realitate, el a rămas capabil de a 
riposta prin injurii sau lovituri - şi aceasta până la 
sfârşitul existenţei sale - dar, datorită voinţei, a ajuns 
să se poată stăpâni, să găsească gestul, cuvântul, 
privirea care să nu provoace stricăciuni. Acesta este 
caracterul. 

Caracterul este deci o formă de comportament 
(faţă de ceilalţi şi faţă de sine) format în jurul 
temperamentului. Este o atitudine, un mod de a 
acţiona care rezultă din unirea, din îmbinarea 
diferitelor elemente, calităţi sau defecte determinate. 
Munca discipolului trebuie deci să se bazeze pe 
această cunoaştere a temperamentului şi a 
caracterului pentru ca, chiar şi atunci când 
temperamentul nu îl predispune, să reuşească totuşi 
să-şi formeze un caracter care să se manifeste prin 
bunătate, grandoare şi generozitate. Bineînţeles că nu 
este un lucru uşor, căci altfel toată lumea şi-ar fi 
format deja un caracter divin, dar trebuie lucrat în 
acest sens. 

Să revenim la exemplul cu arborele. Unde se află 
temperamentul său? In rădăcini. Rădăcinile sunt cele 
care determină întreaga structură, calităţile şi forţa 
arborelui. In ceea ce priveşte caracterul... este de la 


sine înţeles că un copac nu poate avea caracter şi 
totuşi fructele şi florile sale au anumite calităţi, 
proprietăţi particulare (sunt astringente, laxative, 
calmante, excitante, hrănitoare etc.) despre care se 
poate spune că ele constituie caracterul său. 

Ei bine, arborele nu şi-ar putea produce 
manifestările caracteristice, fructele şi florile, dacă nu 
ar avea rădăcini. In mod similar, nici omul n-ar putea 
avea un caracter dacă n-ar avea mai întâi 
temperament. Temperamentul constituie rezervorul 
din care el îşi extrage elementele necesare 
caracterului. Este ca şi într-o uzină sau ca într-un 
laborator: un anumit laborator produce un anumit 
produs; o anumită uzină este specializată în anumite 
produse de fabricație. Produsele sunt bine 
determinate. La animale nu se poate vorbi despre 
caracter. 

La pisici, câini sau şoareci, caracterul este maniera 
lor proprie de a muşca, de a zgâria, de a lătra, dea 
mânca, de a alerga. Deci, foarte puţin. Animalele au 
doar temperament, căci aşa cum v-am spus, caracterul 
este o particularitate pe care omul şi-o formează în 
mod conştient; în timp ce animalele nu pot face nimic 
pentru a se transforma, ele sunt ceea ce le-a făcut 
natura. Deci, diferenţa dintre animale şi oameni este 
aceea că animalele sunt limitate prin temperamentul 
lor, ele sunt condamnate a nu ieşi din limitele impuse 
de natură, rămân fidele instinctelor lor. Când se sfâşie 
între ele, animalele sunt nevinovate, ele nu încalcă 
legile naturii, căci acţionează conform legilor naturii. În 
timp ce omul dispune de multe posibilităţi şi condiţii 
favorabile pentru a se transforma în bine sau în rău, 
sau chiar pentru a încălca legile naturii şi pentru a fi 
neascultător. 


Am ajuns acum la o problemă practică şi anume: 
cum să ne transformăm. Evident, este un lucru dificil, 
căci materia fiinţei noastre fizice şi psihice este 
rezistentă şi nu se lasă chiar atât de uşor modelată. Cu 
toate acestea este posibil, şi vom vedea cum anume. 

Intâlnim materia sub patru forme: solidă, lichidă, 
gazoasă şi plasmă, corespunzătoare celor patru 
elemente: pământ, apă, aer, foc. Fiecare dintre aceste 
elemente se caracterizează printr-o subtilitate şi o 
mobilitate superioare precedentelor. Putem spune că 
regăsim aceste elemente chiar şi în om: corpul fizic 
corespunde pământului; corpul astral (inima) 
corespunde apei; mentalul (intelectul) corespunde 
aerului şi corpul cauzal (spiritul) corespunde focului. În 
ce raporturi se află aceste elemente? Pentru a le 
înţelege vom citi o pagină din marea carte a naturii vii. 

Cineva se întorcea într-o zi dintr-o plimbare pe 
malul mării. L-am întrebat: „Ei, şi ce-ai văzut acolo? - 
Oh, nimic deosebit! - Cum, chiar n-ai văzut nimic? - Nu, 
nu era nimic special de văzut: marea era liniştită, 
soarele strălucea, atâta tot. - Da, dar era acolo ceva 
esenţial, ceva pe care dacă l-ai fi observat şi l-ai fi 
înţeles, ar fi putut să-ţi schimbe întreaga viaţă, 
întreaga fiinţă”. 

Bineînţeles că s-a uitat la mine cu mirare. L-am 
întrebat: „Stâncile, le-ai văzut? - Da. - Şi ai observat ce 
forme prelucrate au? - Da. - Ei bine, cine a făcut asta? - 
Apa, bineînţeles, aruncându-se asupra lor. - Şi ce a 
determinat apa să facă aceasta? - Aerul. - Şi cine a pus 
în mişcare aerul? - Probabil că soarele. - Ah, slavă 
Domnului!” Dar, mă privea tot fără să înţeleagă şi 
atunci i-am explicat. 

Soarele pune în mişcare aerul, aerul acţionează 
asupra apei, şi apa asupra pământului. Să traducem: 


spiritul lucrează asupra intelectului, intelectul lucrează 
asupra inimii şi inima lucrează asupra corpului fizic. De 
aceea este necesar să învăţaţi să lucraţi cu spiritul 
vostru, căci el vă iluminează intelectul, acesta la rândul 
lui vă va lumina inima iar inima vă va purifica corpul 
fizic. Deci, puteţi să vă transformați dacă înţelegeţi 
interacţiunea celor patru elemente: caracterul se va 
transforma mai întâi şi poate că într-o bună zi, chiar şi 
temperamentul va putea fi puţin modificat. Există şi 
posibilitatea de a ne transforma total, dar cu condiţia 
de a începe cu începutul: cu spiritul. Introduceţi în 
spiritul vostru o fiinţă sublimă, un ideal înalt, şi 
concentraţi-vă zilnic asupra lui: el va introduce în voi 
vibrații noi care se vor propaga încetul cu încetul până 
în adâncul fiinţei voastre. Bineînţeles că este o muncă 
de lungă durată ale cărei rezultate nu le veţi remarca 
imediat, dar aceasta nu trebuie să vă oprească din 
drum. Uitaţi-vă câtă vreme i-a trebuit mării ca să 
fasoneze stâncile! Aşa încât, aveţi încredere şi curaj, 
căci într-o zi veţi sfârşi şi voi prin a vă fasona „ stânca 
voastră „ adică corpul fizic. 


Cap. 4 - Moştenirea regnului animal 


Fiinţa umană este o sinteză a tot ceea ce există în 
univers. Aşa încât să nu vă mire când mă auziţi 
spunând că şi animalele se află în ea; ele se află în 
subconştientul omului, sub formă de instincte, 
impulsiuni, tendinţe. Viaţa noastră instinctuală şi 
pasională reprezintă o mulţime de animale pe care 
avem sarcina de a le domestici şi de a le pune la 
muncă, aşa cum omul a făcut deja cu calul, boul, 
câinele, capra, pisica, oaia, cămila, elefantul şi altele. 


Pe vremea când Adam şi Eva trăiau în Paradis, ei 
convieţuiau în frăţie cu animalele şi acestea la rândul 
lor trăiau paşnic împreună. Adam le avea în grijă şi 
toate îl ascultau şi îl înțelegeau. Imi veţi spune că n-aţi 
întâlnit niciodată o astfel de relatare în nici o lucrare a 
vreunui istoric; da, dar dacă aveţi la dispoziţie Akasha 
Vhronica, Analele umanităţii, puteţi afla că înainte de 
cădere, când fiinţa umană avea lumina, cunoaşterea, 
frumuseţea, puterea, toate forţele naturii erau în 
armonie cu ea şi o ascultau. Dar ulterior, când omul a 
hotărât să asculte şi să urmeze alte voci şi alte voințe, 
simbolizate în Geneză prin şarpe, el şi-a pierdut lumina 
ca şi puterea asupra animalelor, în sânul cărora s-a 
produs atunci o adevărată scindare: unele au continuat 
să urmeze omul şi i-au rămas credincioase, altele i-au 
declarat război pentru că nu au putut să-i ierte 
greşeala. 

Bineînţeles, majoritatea oamenilor este departe de 
a accepta o asemenea idee, ei nu văd nici o legătură 
între natura lor şi cea a animalelor. Dar eu vă pot 
spune că multe din stările noastre interioare au forma 
tigrilor, a mistreţilor, a crocodililor, a leoparzilor, a 
cobrelor, a scorpionilor, a caracatiţelor, în timp ce 
altele au forma păsărilor pline de duioşie, de bunătate. 
O întreagă faună mişună în interiorul nostru. Dacă vă 
închipuiţi că animale preistorice ca dinozaurii, 
intiozaurii, pterodactilii, diplodocus sau mamuţii au 
dispărut, vă înşelaţi, căci ele există încă în noi. Imi veţi 
spune: „Dar nu există atâta loc în noi!” Da, bineînţeles, 
dar ele există sub o altă formă în corpurile noastre: 
astralul inferior şi mentalul inferior. Trebuie să 
înţelegeţi că importante nu sunt nici forma şi nici 
dimensiunea fizică a animalului, ci natura sa, 
chintesenţa manifestărilor sale. 


Fără îndoială că aţi remarcat că indiferent de 
aspectul său fizic, fiecare animal se recunoaşte printr-o 
însuşire proprie. Despre iepure nu se vorbeşte atât 
despre modul în care se hrăneşte sau despre urechile 
sale lungi şi mari cât despre temperamentul său fricos. 
Despre lup nu se pomeneşte atât gâtul său gros sau 
capacitatea de a parcurge distanţe lungi cât despre 
instinctul său de a ucide: când îi este foame şi atacă o 
stână, deseori nu ucide o singură oaie, cât i-ar fi 
suficient pentru a-şi potoli foamea, ci mai multe. Leul 
are drept caracteristică mândria şi cutezanţa; tigrul, 
cruzimea; vulturul, privirea pătrunzătoare şi dragostea 
de înălţimi; ţapul, senzualitatea; porcul, murdăria; 
pisica, independenţa şi supleţea; boul, răbdarea; 
cămila, sobrietatea; cocoşul, combativitatea, ş.a.m.d... 
Dacă ar trebui să trecem în revistă toate animalele, nu 
am mai termina. 

Deci, animalele se regăsesc în noi prin calităţile 
sau prin defectele lor. Pe de altă parte există persoane 
a căror figură ne aminteşte figura unui animal. Deseori, 
am verificat şi eu câtă dreptate avea fizionomistul 
elveţian Lavater observând asemănări între anumiţi 
indivizi şi unele animale: purceluşi, berbeci, maimuțe 
câini, cai, cămile, găini, peşti, etc. 

Urmăriţi-vă şi veţi putea descoperi o sumedenie de 
animale în voi: veţi vedea că un anume sentiment este 
un leu, că un altul este scorpion... Gândurile corespund 
lumii înaripate, ele au o analogie cu păsările, în timp ce 
sentimentele îmbracă un domeniu foarte vast: reptile, 
patrupede, oameni şi deasemenea elementalii, larve, 
spirite dezincarnate... Din toate populaţiile şi triburile 
care au existat, nici unul nu a dispărut. Totul trăieşte în 
om, dar vă este greu să înţelegeţi în ce fel şi în ce 
stare a materiei mai subzistă ele. Pentru moment eu 


vă spun doar câteva cuvinte, dar voi să reţineţi că în 
om se regăseşte totul: munţii, lacurile, râurile, 
mineralele, metalele, şi bineînţeles, animalele. 

Şi acum să vedem care este rolul omului? Omului îi 
revine sarcina de a îmblânzi, de a armoniza şi de a 
reîmpăca tot ce se află înăuntrul său. În acest fel, 
fiarele vor deveni animale domestice care vor munci 
pentru el. Este în interesul lui, şi asta se vede în viaţa 
de toate zilele: ţăranul care are multe animale 
domestice le pune la lucrul pământului, la cărat, şi 
trăieşte şi se îmbogăţeşte de pe urma produselor lor. 

Oamenilor le revine un rol imens în creaţie, rol pe 
care l-au uitat îndepărtându-se de Izvor. Ei nu mai ştiu 
pentru ce sunt predestinaţi şi în loc să educe animalele 
dinăuntrul lor, ei se comportă ca şi ele: se sfâşie şi se 
mănâncă unii pe alţii. Ceea ce este cât de cât 
omenesc, sunt hainele, decoraţiile, casele, câteva 
cărţi, câteva opere de artă, da, acestea denotă puţină 
căldură, dar viaţa interioară nu este prea grozavă... în 
ea mişună tot soiul de fiare sălbatice; da, aceleaşi 
instincte, aceleaşi pofte, aceleaşi cruzimi. Să nu credeţi 
cumva că omul a scăpat de animale. Dar cum nu le 
vede, el nu crede că ele pot exista în gândurile şi în 
sentimentele sale. Şi cu toate acestea există! Gelozia, 
ura, dorinţa de răzbunare, toate acestea sunt animale. 
Sarcina noastră este acum de a le îmblânzi, de a le 
dresa până la a le aduce în stare de a ne servi. Furia, 
vanitatea, forţa sexuală, toate trebuie înhămate, 
domesticite, pentru a ne servi de ele. Cel ce ştie să 
domesticească fiarele care trăiesc în el poate să se 
bizuie pe munca lor şi prin ele va trăi în belşug. 

Priviţi ce se întâmplă în unele regiuni sau în unele 
ţări încă sălbatice. Dacă copiii, ograda, turma nu sunt 
supravegheate, dacă nu se iau măsuri pentru a le 


apăra, fiarele le pot ataca, ucide şi devora. Tot astfel, 
dacă omul nu se ştie apăra, fiarele vin din când în când 
şi îi sfâşie proprii copii. Aceştia sunt gândurile lui 
pozitive, sentimentele frumoase, elanurile, inspiraţiile 
pe care le-a produs. Dacă el nu şi le protejează, ele 
sunt devorate de altele, de forţe ostile care stau la 
pândă şi care vin să distrugă ograda, turma, copiii... şi 
apoi se întreabă de ce este sărac, nenorocit, slab. De 
câte ori nu am verificat aceasta! Când cineva îmi 
spune: „Am avut proiecte frumoase, dar nu le mai am. 
Mi-am pierdut inspiraţia, entuziasmul...” îmi vine să-i 
spun: „Asta ţi s-a întâmplat pentru că nu ai fost 
vigilent, pentru că ai adormit şi fiarele au venit şi ţi-au 
distrus totul”. De multe ori însă nu spun nimic, căci îmi 
dau seama că nu voi fi crezut. Şi totuşi, cum să explici 
faptul că toate aceste elanuri frumoase au dispărut? 

Această problemă a animalelor din om este foarte 
importantă. Pentru a le domina trebuie să fii puternic, 
iar forţa nu se obţine decât prin puritate şi prin 
dragoste. In India, de exemplu, unii asceţi sau yoghini 
care s-au retras în păduri nu-şi fac griji din pricina 
fiarelor care se plimbă în jurul lor fără a le face vreun 
rău. Animalele sunt foarte sensibile, ele simt aura, 
lumina care emană din aceste fiinţe. Oamenii sunt cei 
care şi-au pierdut sensibilitatea, dar ele, animalele, 
simt. Deci, pentru a se face ascultat de animalele din 
interiorul său, omul trebuie să sporească în el lumina, 
puritatea şi dragostea, cu alte cuvinte să se apropie 
din ce în ce mai mult de Dumnezeu. În acele momente 
animalele simt că el redevine un adevărat stăpân al lor 
şi sunt obligate să-l asculte. Altfel veţi putea face tot 
ce veţi crede, dar ele tot nu vor asculta. 

Nu sunt singurul care a făcut această descoperire: 
înaintea mea, mii de persoane au descoperit cum 


animalele i se supun celui ce merge pe drumul de 
lumină. Dar, eu vorbesc mai curând despre animalele 
din interior, cazul celorlalte nu este atât de important: 
nu mergeţi prea des prin pădure cu riscul de a întâlni 
fiare. Când am fost în călătorie în India mi s-a 
întâmplat să vizitez şi regiuni unde trăiau tigri. Am fost 
prevenit, dar ceea ce este extraordinar este că n-am 
văzut nici măcar unul singur. Cum de s-a întâmplat 
aşa...? Ei bine, sau se temeau de mine, simțind că sunt 
mai crud decât ei şi dispăreau din calea mea, sau n-am 
avut acest noroc, nu meritam să-i întâlnesc. Aşadar nu 
ştiu dacă sunt sau nu în stare să îmblânzesc fiare din 
pădure... 

Şi în timpul persecuțiilor împotriva creştinilor au 
existat cazuri în care fiarele, în arene, cruţau unele 
victime. Şi, din contră, altele erau imediat sfâşiate. Dar 
acolo, nu era totdeauna cazul unor persoane 
insuficient de pure sau lipsite de credinţă, ci acele 
persoane erau predestinate acelui fel de a muri. Căci, 
felul în care omul moare nu este niciodată voia 
întâmplării, fie ea muşcătură de şarpe, prăbuşirea unei 
case, apă opărită, otravă, înec, glonte sau cuţit, totul 
este hotărât de dinainte dintr-un motiv bine 
determinat. Fiecare fiinţă are legături proprii cu unul 
din cele patru elemente, şi de la caz la caz, cel care 
trebuie să acţioneze este pământul, apa, aerul sau 
focul. 

Domesticirea propriilor animale este o muncă care 
merită întreprinsă şi reuşita ei atrage multe avantaje. 
Cine reuşeşte să îmblânzească animalele din interiorul 
său poate apoi să acţioneze şi asupra celor din 
exterior. Nu se poate acţiona asupra altora până nu s-a 
reuşit mai întâi asupra celor din interior. Eu am văzut 
mulţi îmblânzitori în multe ţări. Bineînţeles că simplul 


fapt că ei îmblânzesc fiarele nu înseamnă neapărat că 
au reuşit să-şi stăpânească fiarele din interiorul lor: ei 
au reuşit un dresaj prin teama pe care au inspirat-o 
animalelor şi ele îi ascultă, căci nu au încotro, dar atât; 
când îşi slăbesc vigilenţa, animalele se aruncă imediat 
asupra lor. 

Pe vremea când eram elev de liceu la Varna, în 
Bulgaria, un îmblânzitor de şerpi a venit într-o zi să 
facă o demonstraţie în faţa noastră. Era îmbrăcat în 
galben şi purta saci cu şerpi de toate felurile, chiar şi 
veninoşi. Scotea câţiva, îi punea pe podium şi începea 
să-i fixeze cu asiduitate. Privirea sa era extraordinară 
şi şerpii dădeau înapoi. Noi eram foarte impresionați. 
Dar la puţin timp după aceea, am aflat că a murit, 
muşcat de unul din şerpii săi. Cu siguranţă că nu 
fusese suficient de vigilent. Dacă s-ar fi supravegheat, 
dacă ar fi reuşit să se stăpânească şi dacă mai ales, ar 
fi ştiut să radieze acea dragoste în faţa căreia chiar şi 
animalele cele mai crude se înclină, cu siguranţă că nu 
ar fi fost muşcat. 

In fine, să trecem peste toate acestea. Reţineţi 
însă ideea că toate regnurile naturii există în noi. 
Sistemul nostru osos corespunde regnului mineral; 
sistemul circulator regnului animal, sistemul nervos 
regnului uman. Urmează apoi sistemul auric, mult mai 
subtil decât reţeaua sistemului nervos şi care este 
limita între lumea umană şi cea angelică. 

Toate învăţăturile iniţiatice sunt de acord asupra 
acestui punct: omul este un rezumat al creaţiei, de 
aceea el este numit „microcosmos” sau lumea cea 
mică prin reflectarea şi sinteza „macrocosmosului”, a 
lumii celei mari, universul. Această cunoaştere explică 
munca  lniţiaţilor; din moment ce toate zonele din 
univers se află în ei, ei ştiu că declanşând în ei anumite 


mişcări, vor reuşi să atingă Cerul. Dar dacă Cerul este 
conţinut în om, din păcate, tot în om există şi Infernul. 
Da, din păcate toţi diavolii se află şi ei acolo. Din 
fericire sunt puţin amorţiţi, paralizaţi, cloroformizaţi şi 
unii dintre ei nu mai mişcă; dar dacă sunt reanimaţi, 
aşa cum poţi reanima un şarpe, eşti imediat muşcat. 
Pentru a readuce un şarpe la a fi inofensiv el trebuie 
răcit. El devine periculos la căldură. Există mai multe 
feluri de căldură şi în special una dintre ele este foarte 
propice trezirii şarpelui, adică a forţei sexuale. De câte 
ori nu suntem muşcaţi pentru că încălzim prea mult 
acest şarpe. De aceea lniţiaţii se străduiesc să-l 
răcească puţin, pentru a-l face inofensiv. lată la ce 
serveşte frigul. Trebuie să fim puţin mai reci în acest 
domeniu, dar în schimb, să păstrăm o altă căldură, cea 
a inimii. Limbajul naturii este extraordinar! Şi cum ar 
putea fi încălzit acest şarpe? Nu este nevoie să vă 
învăţ eu căci oamenii o ştiu prea bine: cu alcool, cu 
afrodisiace, cu anumite atitudini, cuvinte, priviri, 
parfumuri, muzici. În acel moment, şarpele se trezeşte, 
şi primul lucru pe care îl face, este să-l muşte pe 
nesocotitul care l-a trezit. 

Şarpele, dragonul se află în noi... şi porumbelul, de 
asemenea, care are o semnificaţie opusă celei a 
şarpelui. Porumbelul şi şarpele nu se iubesc. Şarpele 
urăşte porumbelul şi porumbelul se teme de şarpe. V- 
am explicat deja identitatea, din punct de vedere 
astrologic dintre vultur (porumbel) şi scorpion (şarpe). 
Vă reamintiţi că cele patru Animale sfinte: leul, taurul, 
vulturul şi omul corespund la patru semne zodiacale: 
Leul, Taurul, Scorpionul şi  Vărsătorul. De ce 
corespunde vulturul semnului Scorpionului? Pentru că 
în trecut vulturul era cel care ocupa acest loc, dar după 
căderea omului, vulturul a fost înlocuit de scorpion 


care reprezintă vulturul căzut. Scorpionul trebuie să 
redevină vultur şi porumbel în acelaşi timp. Întregul 
proces de sublimare al forţei sexuale este conţinut în 
acest simbol. 


Cap. 5 - Teama 


În anumite circumstanţe instinctul este un bun 
povăţuitor, în altele însă nu. În vremurile când omul se 
afla încă într-un stadiu foarte primitiv, foarte aproape 
de condiţia de animal, instinctul era cel mai bun sfetnic 
al său; dar de când, graţie dezvoltării creierului său, a 
atins un nivel superior, el a început să capete şi alţi 
ghizi: raţiunea şi inteligenţa, care sunt acum sfătuitorii 
pe care trebuie să îi asculte. Ceea ce în trecut era 
acceptabil sau chiar bun, în prezent nu mai este 
admisibil. Să luăm de exemplu teama. Pentru animale, 
frica este un ghid foarte bun: ea le salvează, prin ea 
ele învaţă. Dar omului nu-i mai este permis să se 
teamă. De aceea rolul Iniţierii a fost dintotdeauna 
acela de a învăţa omul să învingă frica. Incercările 
îngrozitoare la care erau supuşi discipolii în 
Sanctuarele antice nu aveau adesea alt scop decât 
acela de a-i obliga să-şi învingă această frică moştenită 
de la regnul animal. 

Nu s-a găsit un alt remediu mai bun împotriva fricii 
decât dragostea: dacă iubiţi nu vă mai este frică. 
Ştiinţa este şi ea eficientă dar nu în aşa măsură cu 
dragostea, pentru că dragostea, ca şi frica, aparţine tot 
de domeniul instinctelor şi este mai uşor să stăpâneşti 
un instinct cu un alt instinct decât prin ştiinţă sau 
rațiune. Câteodată se poate întâmpla ca raţiunea să 
atenueze frica dar rezultatul nu este de lungă durată şi 
nici prea sigur. In timp ce, dacă atingeţi inima cuiva, el 


se va arunca în foc pentru voi. Dacă o femeie va vedea 
un necunoscut în pericol, poate că va ezita să înfrunte 
riscurile pe care le poate întâmpina salvându-l, dar 
dacă în pericol este propriul ei copil, ea se va repezi 
să-l salveze fără a mai sta pe gânduri. La fel, o fată 
temătoare nu va traversa niciodată noaptea un cimitir, 
dar dacă trebuie să o facă pentru a-şi întâlni iubitul, o 
va face fără nici un fel de ezitare. Dragostea este 
aceea care îi dă curaj. 

În alte cazuri, cunoaşterea poate fi într-adevăr o 
armă contra fricii. V-aţi rătăcit într-o pădure şi nu 
cunoaşteţi drumul; e normal să vă fie frică; dar dacă 
ştiţi cum să vă orientaţi, dacă aveţi o lampă, mergeţi 
fără să vă temeti. Întotdeauna ne este teamă de ceea 
ce nu cunoaştem, de ceea ce nu ştim cum să folosim: 
ca şi animalele cărora le este teamă de foc, sau 
primitivii care tremurau în faţa forţelor naturii, neştiind 
ce sunt ele. Acum că oamenii au ajuns să 
îmblânzească aceste forţe, ei lucrează în centrale 
electrice sau nucleare acţionând liniştiţi un buton sau 
altul, deschizând un robinet, fără a se teme, căci ştiu 
ce şi cum să manipuleze. Dar cineva care nu este în 
temă, bineînţeles că se va teme să facă orice manevră. 

Omul cultivat, omul civilizat nu se mai teme deci 
de forţele naturii... dar în schimb se teme de nevastă, 
de vecini, de şefi, de boală, de sărăcie, de moarte şi 
mai ales de ceea ce spun ceilalţi despre el. Poate că el 
nu se teme nici de Dumnezeu şi nici de Diavol, dar 
tremură de frica opiniei publice, şi este în stare să 
sacrifice totul pentru ea. Există multe fațete ale fricii 
pe care omul civilizat nu a fost încă în stare să le 
învingă, căci frica este un instinct înrădăcinat adânc în 
sufletul omenesc; el trebuie să ducă o luptă 


îndelungată pentru a o învinge. Frica îmbracă forme 
diferite; o gonim într-o parte, ea apare în alta... 


Nastratin Hodja, care nu era prost deloc, 
remarcase că, deşi nu voiau să o recunoască, tuturor le 
era frică de câte ceva şi într-o bună zi, pe când 
rămăsese fără nici o leţcaie, se hotări să se 
îmbogăţească făcându-i pe oameni să recunoască că 
se tem. Se duse deci la Sultan şi îi spuse: „Fie ca 
binecuvântările lui Allah să coboare asupra ta! Am 
venit să-ţi cer o favoare: dă-mi voie să cer câte un 
bănuţ fiecărui supus din regatul tău care poartă în el o 
frică. - A, ăsta este un lucru mărunt şi ţi-l acord”. Trecu 
o vreme şi Nastratin Hodja reveni cu trei cămile 
încărcate cu monezile pe care le adunase, căci într-un 
fel sau altul, toţi pe care îi întâlnise, dovediseră prin 
vorbele sau comportamentul lor că se temeau de câte 
ceva sau de câte cineva. El se înfăţişă înaintea 
sultanului spunând: „Toţi supuşii tăi au fost nevoiţi să- 
mi dea câte un bănuţ, n-a existat nici unul care să nu fi 
fost obligat să-şi mărturisească cel puţin o frică... aşa 
că acum am venit la şi la tine ca să-mi dai un bănuţ. - 
Oh, de la mine va trebui să pleci cu buzele umflate căci 
eu nu mă tem de nimic.” Dar, cum era foarte generos, 
îl invită pe Nastratin Hodja să rămână la masă şi să 
mănânce şi să bea împreună cu el şi cu câţiva curteni. 
Deodată, cam pe la mijlocul ospăţului, Nastratin Hodja, 
care era aşezat lângă Sultan, îi spuse cu voce tare: 
„Maiestate, în drumurile mele am întâlnit o femeie 
fermecătoare. Pentru a-ţi mulţumi că mi-ai permis să 
mă îmbogăţesc, aş vrea să ţi-o ofer căci este într- 
adevăr demnă de haremul tău. Dacă vrei, plec chiar 
acum să o caut şi să ţi-o aduc. - Ssst! Nu vorbi aşa 
tare! spuse Sultanul, o să audă favorita mea. - Aha, 


vezi deci chiar şi tu te temi! Atunci, haide, dă-mi şi tu 
un bănuţ!” 


Mă veţi întreba: „Dar este într-adevăr chiar atât de 
important să nu te temi? Putem trăi totuşi chiar şi cu 
frica!” Da, este drept, dar ia să vedem: întâlniți pe 
drum un câine... Dacă o luaţi la fugă pentru că vă 
temeţi de el, câinele, care simte teama, va începe să 
latre şi să vă urmărească, iar alţi câini văzându-l, se 
vor alătura şi ei urmărindu-vă şi lătrându-vă... şi iată 
cum, pentru că v-aţi temut aveţi acum o întreagă haită 
pe urmele voastre. Dacă în loc să vă fi temut şi să fi 
fugit v-aţi fi întors către câine ordonându-i să tacă, el 
v-ar fi lăsat în pace. 

De altfel, în general, când vă pomeniţi în faţa unui 
pericol, înainte de a acţiona, trebuie să rămâneţi câtva 
timp  nemişcaţi. Nu vorbiţi, nu mişcaţi, strângeţi 
puternic pumnul drept respirând profund, conectându- 
vă la Dumnezeu şi astfel veţi putea să vă dominați 
celulele. Apoi veţi face ceea ce este necesar pentru a 
vă salva, dar mai întâi nu mişcaţi. Dacă faceţi o singură 
mişcare, este ca şi cum aţi arunca în aer un baraj: apa 
dezlănţuită se va revărsa şi nu veţi mai fi capabili să 
restabiliţi situaţia. Aşa s-a întâmplat atunci când au 
fost văzuţi oameni sărind pe fereastră sau aruncându- 
se în foc. 

În faţa pericolului, trebuie să rămâneţi imobili şi să 
vă conectaţi la Providenţă; atunci veţi simţi pacea 
instalându-se în voi, prima condiţie pentru ca să se 
trezească forţele benefice; le veţi simţi, le veţi vedea 
puterea, căci ele sunt mereu prezente în voi, dar 
trebuie să le creaţi condiţiile de a se manifesta. 

Această lege este valabilă atât pentru lumea 
interioară cât şi pentru cea exterioară. Când vă simţiţi 


ameninţaţi în interiorul vostru „nu o luaţi la fugă”, 
altfel şi acolo inamicul vă va urmări şi cu cât veţi 
alerga mai mult, cu atât veţi fi mai mult hărţuiţi şi 
muşcaţi. Faceţi ca şi în cazul câinelui: întoarceţi capul, 
priviţi-i puţin în ochi pe toţi acei monştri care vă 
înspăimântă şi ei o vor lua la fugă. lată ceea ce voi nu 
ştiţi să faceţi şi în loc să ţineţi piept pericolului, alergaţi 
la farmacie sau la psihiatrie. Ei bine, este calea cea 
mai sigură pentru a deveni victimă, căci ceea ce mai 
trebuie să ştiţi este că atunci când vă temeţi de ceva, 
creaţi condiţiile pentru ca acel ceva să se producă. 
Deci, dacă vreţi, într-adevăr ca un rău să nu se 
producă, începeţi prin a nu vă teme de el. De cum vă 
vor simţi puternic, veţi fi lăsat în pace. 

Să luăm exemplul unui bărbat care se teme să 
întâlnească femei dezbrăcate de teama de a fi tentat şi 
de a-şi pierde controlul... (ştiu că acum, această 
temere este din ce în ce mai rar întâlnită, căci acum 
tentaţiile sunt mai curând cele căutate, dar să luăm 
totuşi acest exemplu) ei bine, teama va fi aceea care 
va crea condiţiile pentru căderea lui. Şi de fapt, ce este 
rău în a vedea o femeie dezbrăcată? Nu este nici un 
rău, rău este a fi slab şi a ceda. Pur şi simplu nu 
trebuie să fim slabi. Nu trebuie să eşuăm şi apoi să ne 
justificăm spunând: „A fost mai tare decât mine”. Cel 
ce spune că ceva a fost mai tare decât el, şi-a semnat 
singur sentinţa. Nimic nu trebuie să fie mai puternic 
decât voi. 

Câţi oameni nu se refugiază în dosul acestei fraze:” 
A fost mai tare decât mine!” şi tuturor li se pare 
normal, bineînţeles, pentru că toţi sunt slabi şi se 
înţeleg unii pe alţii. Dar un Inițiat va spune:” lată un 
om lipsit de voinţă şi de cunoaştere, care va întâlni 
mereu ceva mai tare decât el: fie furie, senzualitate, 


gelozie, dorinţă de răzbunare, va exista întotdeauna 
ceva care îl va pune la pământ.” Şi atunci, când va 
veni, în fine, acel moment în care el va fi stăpân pe 
situaţie? Dacă nu începem încă din această încarnare 
să facem eforturi pentru a învinge unele din 
slăbiciunile noastre, în următoarea, ne vom afla în 
acelaşi stadiu. 

Oamenii sunt la discreţia temerilor lor fără să ştie 
că ele sunt rezultatul unei lipse de cunoaştere, a unei 
lipse de lumină. Dovada: când pătrundem într-un loc 
întunecos, nu ne simţim în largul nostru până în 
momentul în care reuşim să facem lumină. Vedeţi, 
deci, ce concluzii formidabile putem trage de aici 
pentru viaţa spirituală! Întunericul este ignoranta şi ne 
este frică pentru că simţim ce pericole prezintă ea. 

Dacă aprofundăm această problemă, vom constata 
că însăşi morala care le-a fost dată oamenilor are la 
bază frica: frica de a-i vedea cedând slăbiciunilor lor. 
Pentru cei puternici, care au capacitatea de a se 
stăpâni, totul este bun şi lor totul le este permis. Dar 
cu cei slabi trebuie luate întotdeauna măsuri de 
prevedere: trebuie să li se interzică chiar şi Cerul, căci 
Cerul îi va înnebuni. Gândiţi-vă: când sunteţi slabi, 
totul devine periculos: dragostea, frumusețea, 
puritatea, lumina, bucuria... Şi chiar şi a trăi este 
periculos. Şi atunci ce mai rămâne? Nimic. Câte reguli 
nu au fost inventate din cauza slăbiciunilor omeneşti! 
Dar în ziua în care omul va deveni mai puternic, ceea 
ce îi este acum interzis, îi va fi atunci recomandat. 
Când anumite reguli morale nu-şi vor mai avea 
raţiunea de a fi, ele vor fi suprimate. Când omul nu va 
mai fura sau nu va mai fi adulter, care va mai fi 
raţiunea acestui fel de porunci?... Şi eu vă voi spune 
chiar că instituţia căsătoriei a fost inventată doar 


atunci când dragostea a început să dispară. Pentru că 
oamenii nu au mai ştiut ce însemnează adevărata 
dragoste, a fost necesar ca ei să fie legaţi printr-un 
contract. Altfel, adevărata căsătorie este însăşi 
dragostea. Natura nu recunoaşte decât această 
căsătorie. In faţa societăţii, dacă nu aţi fost la primărie 
sau la biserică, nu sunteţi căsătoriţi, dar natura nu 
recunoaşte această căsătorie, ea nu recunoaşte decât 
dragostea. Şi aceasta este atât de adevărat! Căsătoria 
a fost instituită, dar reuşeşte ea oare să împiedice 
oamenii de a se despărţi? Nu, singura care îi poate ţine 
împreună este dragostea. 

V-am spus că dragostea constituie cea mai bună 
armă împotriva fricii şi v-am dat şi exemple. Dar, în 
realitate, singură Dragostea îndreptată către Creator, 
dăruită Celui care conduce totul, care distribuie totul, 
care deţine toate bogăţiile, care este Cel mai frumos, 
Cel mai puternic, poate să vă dea într-adevăr 
sentimentul că sunteţi la adăpost. Şi când vă simţiţi la 
adăpost, într-adevăr nu vă mai este frică: iată o 
importantă lege psihologică. Dar psihologii preferă să 
se ocupe de toate dezechilibrele şi aberaţiile mai 
curând decât de sentimentele care permit omului să 
iasă învingător în toate situaţiile vieţii. Priviţi-i pe cei 
care au acceptat martiriul pentru credinţă, pentru o 
idee: de unde venea forţa lor?... Atunci voi de ce să 
rămâneţi toată viaţa în situaţia de a tremura în faţa 
unor lucruri minore? 

Priviţi un om cu bani: priviţi-l cum merge, cum dă 
ordine, cum încearcă să se impună... Dar ia să-i luaţi 
banii şi vedeţi ce se întâmplă cu el: este prăbuşit, se 
sinucide pentru că nu se mai simte apărat de nimic. 
Deci puterea lui sta în bani, el însuşi nu era nici tare, 
nici puternic. 


Se spune în Evanghelii că cei ce se tem nu vor 
intra în Impărăţia lui Dumnezeu - aceasta dovedeşte 
cât este de important pentru un discipol să-şi învingă 
teama. El poate avea alte virtuţi, dar dacă este 
temător, toate celelalte virtuţi nu-i sunt suficiente 
pentru a-i permite să intre în Împărăţia Domnului. 
Aceasta vă miră? Nu, nu trebuie să vă mire. De câte ori 
nu s-a observat că frica se opune manifestării celorlalte 
calităţi! Luaţi, de exemplu, frica de singurătate, de 
sărăcie, de dezonoare, de boală, de moarte care îi face 
pe unii oameni laşi, necinstiţi, cruzi, egoişti! Câte crime 
nu se comit de către oameni care se tem să nu piardă 
un lucru la care ţin foarte mult şi de care se agaţă! În 
Antichitate, cel ce voia să fie considerat Iniţiat trebuia 
să înfrunte încercări în care să dovedească că-şi 
învinsese frica. Şi noi, la rândul nostru, trebuie să 
învingem frica, ştiind că în dosul încercărilor la care 
suntem supuşi, a pericolelor care ne ameninţă, stă 
ascuns Dumnezeu. Da, Dumnezeu este Cel ce stă 
ascuns în spatele încercărilor noastre, pentru a ne 
instrui. De aceea, pentru a ne elibera de frică, trebuie 
să învăţăm să ne uităm complet pe noi înşine pentru a 
ne refugia în conştiinţa legăturii noastre cu Dumnezeu. 

Dacă este scris că trebuie să dispăreţi, unde vreţi 
să vă mai ascundeţi? S-a încercat scoaterea unor 
oameni în afara oricărui pericol, ducându-i foarte 
departe, în locuri unde domnea liniştea, dar în 
momentul în care au ajuns la refugiu, moartea i-a 
surprins într-un alt fel. În loc să ne temem, trebuie să 
ne spunem că suntem în mâinile Domnului şi că tot 
ceea ce se va întâmpla este hotărât de El. Dacă El 
consideră că noi suntem de folos aici, ne va salva, 
dacă nu, va decide să plecăm. Este inutil să pretindem 
că noi ne putem păstra viaţa, ea nu ne aparţine, ea 


aparţine Domnului. Frica este consecinţa acestei 
necunoaşteri. De aceea, pentru a învinge frica, trebuie 
să ne consacrăm viaţa Domnului, pentru ca El să 
dispună de ea după cum va crede de cuviinţă. Singura 
temere pe care avem voie să o avem şi este chiar 
necesară este aceea de a nu încălca legile divine. Cel 
ce nu se teme de aceasta este pierdut, şi toate 
pericolele îl pândesc. Teama de a nu încălca legile 
divine este un sentiment salvator, care trebuie să fie 
mereu prezent în sufletele noastre. 

Deci, de acum înainte, ori de câte ori vă veţi afla în 
faţa unor greutăţi, în loc să vă temeţi şi să o luaţi la 
fugă, încercaţi să le ţineţi piept, altfel duşmanii nu vă 
vor lăsa. Pentru a învinge duşmanii din planurile astral 
şi mental, trebuie să fiţi curajoşi, adică să aveţi 
dragostea şi lumina, căci lumina (cunoaşterea) şi 
căldura (dragostea) produc forţa care vă va permite să 
îi învingeţi. 


Cap. 6 - Clişeele 


Dacă veţi întreba un biolog despre ereditate, el vă 
va spune că toate trăsăturile caracterului pe care un 
copil le prezintă la naştere sunt conţinute în 
cromozomi şi că modificând cromozomii se poate 
acţiona asupra caracterului. Este adevărat că 
cromozomii conțin elementele necesare formării 
caracterului unui copil, dar ei nu constituie decât 
aspectul biochimic al problemei. 

Ştiinţa ezoterică afirmă că tot ceea ce există pe 
pământ îşi are dublul. Tot astfel şi corpul nostru fizic 
are un dublu: corpul eteric, care are exact aceeaşi 
formă, aceleaşi funcțiuni ca şi el, fiind constituit însă 
dintr-o materie diferită, mult mai subtilă. Corpul eteric 


este sediul memoriei, el este cel care are proprietatea 
de a înregistra şi de a păstra memoria evenimentelor 
exterioare, dar şi a propriilor noastre acţiuni, dorinţe şi 
gânduri. 

Putem compara aceste înregistrări cu nişte clişee 
fotografice care ne permit să copiem aceleaşi imagini 
în mii de exemplare. Odată înregistrat fiecare gând, 
sentiment sau acţiune, se va repeta în mod obligatoriu: 
aşa se naşte un obicei. Pentru a schimba un obicei, 
trebuie să schimbăm clişeul. 

Dar veţi înţelege mai bine dacă vă voi da un 
exemplu. Ce este o sămânță? Un clişeu. Traseele 
liniilor de forţă nu sunt vizibile, dar ia să o puneţi în 
pământ şi să o udaţi: soarele o va încălzi şi în curând 
veţi vedea apărând un colţ, o tulpină, frunze... Totul 
exista dinainte desenat în interiorul sămânţei de către 
o mână foarte inteligentă. Cum altfel s-ar putea explica 
toate aceste proporţii, aceste dimensiuni, toată 
această frumuseţe a unei plante, dacă nu ar exista, 
ascuns în fiecare sămânță, câte un clişeu ale cărui linii 
de forţă să canalizeze energiile? Tot aşa, dacă unii 
oameni sunt mereu împinşi spre a comite o anume 
crimă, aceasta se întâmplă pentru că există în ei, 
depuse, anumite clişee, care, ca şi liniile de forţă, îi 
împing în acea direcţie. 

La început, nu se ştie când anume, poate în 
această viaţă, sau poate în alta, ei au avut un gând, un 
sentiment, au făcut un gest care s-a imprimat pe 
materia eterică a creierului; şi acest clişeu odată 
gravat, ei repetă mereu acel gest sau sentiment pentru 
că natura este fidelă. De aceea vă spuneam mai 
înainte că cromozomii nu sunt suficienţi pentru a 
explica temperamentul unui copil, acesta vine mult 
mai de departe. Dar biologii, care n-au studiat 


niciodată aceste probleme din punct de vedere 
inițiatic, nu ştiu că în corpul eteric al omului se găsesc 
clişee anterioare vieţii prezente, şi că tocmai ele au o 
importanţă superioară celei a cromozomilor. 

Să analizăm câteva cazuri foarte simple din viaţa 
cotidiană. Cineva studiază pianul. Dacă neglijează 
legile înregistrării, el începe să studieze o piesă nouă 
cântând-o repede şi cu mai multă sau mai puţină 
atenţie. Bineînţeles că în această rapiditate şi 
neatenţie face cel puţin o greşeală, dacă nu mai multe. 
lar această greşeală, odată înregistrată în 
subconştientul său, s-a fixat: şi după 20 sau 30 de ani, 
chiar atunci când va şti bucata pe dinafară, dacă nu se 
va supraveghea, va repeta greşeala în acelaşi loc, căci 
clişeul există! De aceea eu îi sfătuiesc pe muzicieni să 
înceapă să studieze o piesă nouă fără grabă, notă cu 
notă, luându-şi atâta timp cât este necesar pentru a 
avea un clişeu impecabil. Apoi vor putea să cânte din 
ce în ce mai repede, şi vor cânta fără greşeală, căci în 
subconştient a fost imprimat clişeul corect. 

Ceea ce vă spun acum este valabil în toate 
domeniile. Dacă nu aplicaţi această metodă, veţi fi 
obligaţi să reîncepeţi de patru, de cinci, de zece ori şi 
asta încă nu este tot, va trebui să fiţi atenţi tot timpul 
şi asta însemnează multe eforturi inutile. În timp ce, cu 
înţelepciune şi inteligență puteţi economisi şi 
eforturile, şi timpul. Nu trebuie să ne grăbim, trebuie 
să lucrăm atenţi la primul clişeu pentru ca el să fie 
perfect. Observaţi un gravor: dacă este grăbit sau 
nervos, el trasează pe metal o linie uşor strâmbă şi 
apoi, s-a terminat, n-o mai poate şterge, este gravată. 
Dar oamenii nu prea sunt buni psihologi: ei se reped 
asupra lucrurilor sau a fiinţelor fără atenţie, fără 
delicateţe sau precizie comiţând astfel erori pe care le 


repetă apoi toată viaţa. Fac ulterior eforturi pentru a le 
remedia, dar în van; aceleaşi prostii, aceleaşi 
slăbiciuni, aceleaşi vicii se repetă la infinit. Căci 
această lege este valabilă în toate domeniile. Un om se 
apucă de fumat, de îmbrăţişat fete, de băgat mâna în 
buzunarele altora, şi s-a terminat, clişeul. Este 
imprimat în memoria celulelor, el se va repeta mereu. 
Este la fel ca în imprimerie. Dacă nu schimbaţi clişeul, 
veţi imprima mereu acelaşi text. 

Cunoaşterea ne fereşte de supărări, de decepţii şi 
de amărăciuni. Dar oamenii care nu au instructori, îşi 
permit câte puţin din orişice şi totul se înregistrează. 
Natura este fidelă şi corectă, ea înregistrează totul. 
Obişnuiţi să spuneţi:” Fac asta doar o dată, pentru 
prima şi ultima dată!” dar fapta s-a înregistrat şi veţi 
începe de două ori, de trei ori de zeci de ori... De aceea 
nu este de loc recomandabil să vă lansați în aventuri 
riscante cu titlu de experienţe, aşa cum este astăzi 
obiceiul, mai ales la tineri, care vor să guste totul, să 
cunoască totul, să experimenteze totul. Şi atunci se 
aruncă în plăceri, pasiuni, nebunii: drogul, violenţa, 
sexualitatea fără frâu... Da, dar iată că, odată gravat 
clişeul, când tinerii vor să se redreseze şi să urmeze o 
altă cale, ei nu o mai pot face şi de aici vine tragedia. 

Şi totuşi, există un mijloc de a scăpa de sub 
influenţa clişeelor vechi. Metoda este simplă: trebuie 
pregătite clişee noi, având o altă atitudine, obişnuiţi-vă 
să aveţi gânduri şi sentimente diferite, să faceţi alte 
gesturi. Incepeţi, astfel, o nouă înregistrare. 

să luăm ca exemplu un tren: orişice aţi întreprinde, 
el va merge numai pe direcţia şinelor pe care a fost 
plasat şi dacă vreţi să meargă în altă direcţie, va trebui 
să montați alte şine. Ei bine, clişeele sunt nişte şine, şi 
discipolul trebuie să traseze în el însuşi alte şine, adică 


să-şi propună un alt ideal, alte tendinţe, alte interese. 
Dacă nu ştie cum să procedeze, degeaba va spune: 
„Am să mă schimb, am să mă îmbunătăţesc. Data 
viitoare va merge mai bine”... dar cum el nu a făcut 
nimic pentru a se îmbunătăţi, şi data viitoare va fi la fel 
ca cea precedentă, iar trenul va trece prin acelaşi loc. 
Nu este nevoie să spuneţi nimic, dar să schimbaţi 
direcţia şinelor, adică să introduceţi un clişeu nou: 
trenul va urmări această nouă direcţie. Dar trebuie să 
fiţi conştienţi de faptul că introducerea unui nou clişeu 
nu însemnează ştergerea celui vechi: nu, el nu se 
şterge, el rămâne în arhive, în subconştient, numai că 
este ascuns sub alte straturi. Dar pentru ca el să 
rămână îngropat acolo, trebuie să fiţi de o deosebită 
vigilenţă, altfel cum aţi scăzut vigilenţa, vechiul clişeu 
se va manifesta. 

Trebuie să ştiţi că nimic nu se şterge, nimic nu 
dispare, pentru că inteligenţa cosmică, care ţine foarte 
mult să aibe arhive, a avut grijă să păstreze întreaga 
istorie a lumii, tot trecutul de mii de ani. De ce credeţi 
că oamenii sunt singurii care păstrează arhive? Natura 
le păstrează şi ea, altfel ar fi împiedicată în activitatea 
ei. Şi chiar şi voi, pe parcursul evoluţiei voastre, s-ar 
putea întâmpla să aveţi nevoie să vă cunoaşteţi vieţile 
trecute. Cum le-aţi putea cunoaşte dacă totul s-ar 
şterge şi dacă nicăieri aceste vieţi trecute nu ar fi 
menţionate? În realitate nimic nu s-a şters şi dacă 
ajungeţi să accedeţi la aceste arhive, puteţi să vă citiţi 
întreaga istorie, diferitele ţări în care aţi vieţuit, ce aţi 
fost, lucrurile importante pe care le-aţi înfăptuit sau 
crimele pe care le-aţi comis. Şi veţi înţelege atunci 
Legile Kharmei, motivul pentru care acum vă aflaţi într- 
o situaţie sau alta. 


Dacă Marii Iniţiaţi ne-au adus o întreagă ştiinţă 
referitoare la Justiţia Divină, este pentru că ei au avut 
posibilitatea de a face acest studiu. Şi voi puteţi face 
aceleaşi studii şi veţi ajunge la aceleaşi concluzii. 
Drumul există, este suficient să îl parcurgeţi. 

Unele persoane sunt obsedate de gânduri sau de 
sentimente asemenea unor roiuri de viespi de care nu 
pot scăpa. Cum se explică aceasta? Este mult de 
explicat. Spaţiul este străbătut de tot felul de forţe, de 
curenţi, de entităţi care au fost create de fiinţele care îl 
populează. Unele dintre creaţiile noastre sunt foarte 
frumoase, dar altele sunt monstruoase şi când găsesc 
o poartă deschisă, ele intră. Dacă nu sunteţi prudenti, 
atenţi şi legaţi de lumea sublimă şi vă lăsaţi mintea, 
sufletul, inima deschise tuturor hoinarilor din spaţiu, 
veţi putea fi deseori incomodaţi. Şi invers, dacă ştiţi 
cum să vă pregătiţi interior puteţi să atrageţi doar forţe 
benefice care vor veni să vă viziteze sau să vă 
însoţească pentru a vă inspira şi a vă bucura tot 
timpul. 

Veţi spune: „Dar gândurile şi sentimentele 
constituie clişee!”. Nu, sunt forţe pe care clişeele le 
atrag. Şi atunci ce sunt clişeele? Atitudinile, obiceiurile 
pe care ni le-am format sunt cele care determină felul 
influențelor pe care noi le atragem. Dacă clişeele sunt 
foarte frumoase, imaginile care vor veni să se imprime 
în voi vor fi foarte frumoase, dar dacă aceste clişee 
sunt deformate, bineînţeles că nu va ieşi ceva prea 
grozav. 

Aşezaţi un talisman benefic undeva, şi el va atrage 
influenţele corespunzătoare forţelor cu care este 
impregnat, în timp ce un talisman malefic, aşezat de 
exemplu pe pragul unei case, va atrage asupra 
locuitorilor casei tot felul de nenorociri. Şi iată cum, din 


nefericire, oamenii poartă în ei înşişi „talismane” 
malefice pe care le-au pregătit de multă vreme 
datorită ignoranței lor şi viciilor lor şi cu care nu fac 
altceva decât să atragă răul. 

Pentru a modifica destinul, trebuie schimbate 
clişeele, adică făcute eforturi pentru a crea noi 
obişnuinţe, noi atitudini, până ce vechiul clişeu va fi 
acoperit de unul nou. De exemplu, un om se hotărăşte 
că nu-şi va mai calomnia vecinul sau că nu se va mai 
înfuria. Dar iată că, întrucât nu a schimbat clişeul, la 
prima încercare ratează. Este decepţionat, suferă, 
regretă, îşi promite că cu proxima ocazie se va 
comporta altfel... Dar şi data viitoare povestea se 
repetă identic. Pentru ca să nu se mai întâmple la fel, 
el trebuie să facă efortul de a modifica ceva în ceea ce 
face şi în modul în care o face şi atunci când reuşeşte o 
dată, are toate şansele de a reuşi şi dăţile următoare, 
căci noul clişeu se gravează din ce în ce mai adânc. 
Aceasta este valabil pentru toate celelalte tendinţe 
negative de care vreţi să  scăpaţi: necinstea, 
senzualitatea, mâncarea fără măsură, lenea şi altele. 
Din ziua în care aţi reuşit să implantaţi în voi clişeul 
ideal, din ziua aceea puteţi dormi liniştiţi, căci el va fi 
cel care se va ocupa de a atrage tot felul de lucruri 
minunate care vor începe să vină la voi de la marginile 
universului; de cum văd noile clişee pe care le-aţi 
introdus în voi, ele pornesc la drum... dar aveţi 
răbdare, căci este nevoie de timp pentru a parcurge 
milioanele de kilometri pentru a ajunge până la voi! 

Destinul omului este înscris în clişeele cu care el 
vine pe pământ. Când privim copii mici, ei ne încântă 
căci au un aer atât de nevinovat! Dar dacă am 
cunoaşte clişeele cu care aceşti copii au venit pe lume 
şi la ce acte îi vor împinge aceste clişee în ziua în care 


ele se vor manifesta, ne-am minuna mai puţin. Fiecare 
vine pe pământ cu clişeele pe care şi le-a pregătit în 
încarnările anterioare, iar gândurile şi sentimentele 
care vin să îl chinuie nu sunt altceva decât 
consecinţele clişeelor pe care el şi le-a format. In timp 
ce, în cel ce şi-a format clişee bune, orice s-ar 
întâmpla, nimic rău nu poate pătrunde. El simte doar în 
preajma lui curenţii răi, dar este apărat. 

Şi acum, vă voi mai da încă o metodă. Sunteţi 
cuprinşi de gânduri sau sentimente negative şi orice aţi 
întreprinde pentru a le goni, nu reuşiţi, ele continuă: nu 
lucraţi încă de suficientă vreme la schimbarea clişeelor 
pentru ca această muncă să îşi arate deja rezultatele. 
Ce puteţi face atunci, în această situaţie? Puteţi lua o 
atitudine de observator. Vă îndepărtați puţin şi începeţi 
să observați liniştiţi toate aceste fiinţe şi entităţi rele, 
manifestările lor, manevrele lor. Numai simplul fapt că 
le luaţi sub observaţie vă plasează deja deasupra lor şi 
atunci iată ce se petrece: când se simt observate, 
încep să fie stingherite... şi dacă în acel moment 
proiectaţi asupra lor nişte raze de lumină, ele se 
împrăştie pentru că nu le place lumina. Ele pot reveni, 
şi este aproape sigur că vor reveni (atâta vreme cât 
încă nu aţi instalat în voi clişee noi, ele vor reveni), dar 
le veţi pune din nou sub observaţie, veţi proiecta din 
nou asupra lor un fascicul de lumină şi astfel veţi sfârşi 
prin a le înlătura. Da, pur şi simplu pentru că v-aţi 
plasat deasupra lor. lată secretul. 

In viaţă există o lege: cel care se află deasupra 
deţine supremaţia, puterea de comandă, dreptul de a 
pretinde, de a ameninţa. Chiar dacă este nebun, un 
rege poate pune în mişcare o armată întreagă. De ce? 
Pentru că prin poziţia sa, el este superior. Deci, şi voi, 
dacă prin vigilenţă vă plasați deasupra acestor entităţi, 


ele sunt obligate să vă dea ascultare. lată, aveţi acum 
metode. Deci, de acum înainte, în loc să plângeţi, să vă 
smulgeţi părul din cap, folosiţi-le. Metoda cea mai 
eficientă este bineînţeles aceea de a schimba clişeele, 
dar este nevoie de mult mai mult timp şi efort. 

Vedeţi câte lucruri sunt de învăţat! Viaţa este atât 
de vastă şi de bogată încât încă nici nu ştim ce este ea 
de fapt! De aceea este necesară o Şcoală lIniţiatică 
pentru a învăţa cum să lucrăm în această viaţă, cum să 
declanşăm sau, din contră, să neutralizăm o forţă sau 
alta. Numai cu această condiţie vă puteţi dezvolta 
armonios. 


CAP. 7 - Altoiul 


Există o ştiinţă cu ajutorul căreia, dacă o cunoaşte, 
omul poate nu numai să-şi remedieze defectele, 
pasiunile, tendinţele inferioare, ci chiar să profite de pe 
urma lor. Această ştiinţă este cea a altoirii. 

Ştiţi, desigur, că agricultorii au găsit această 
tehnică pentru a ameliora calitatea fructelor. Dacă, de 
exemplu, unui păr sălbatic foarte viguros, dar care nu 
produce decât fructe sălbatice i se pune un altoi de la 
un păr de o calitate excelentă, acesta va profita de 
vigoarea arborelui sălbatic şi va da nişte pere 
minunate. Dar, în această operaţie, trebuie cunoscute 
legile naturii, căci nu orice altoi poate fi grefat pe orice 
fel de arbore. Există afinități şi corespondențe şi între 
fructe, iar pe un arbore care face fructe cu sâmbure nu 
poate fi altoit un altul care face fructe cu seminţe. 

Oamenii se consideră experţi în aceste tehnici, dar 
când este vorba de domeniul lor psihic sau spiritual, nu 
mai sunt la fel de capabili, nici la fel de îndemânatici. 
Vedem savanţi cunoscuţi, mari scriitori, artişti, filozofi, 


oameni politici tributari unor vicii, unor pasiuni de care 
nu se pot lepăda. Câţi artişti foarte talentaţi, chiar 
geniali, au fost victimele patimii băuturilor, ale 
drogurilor, s-au ruinat la jocuri de noroc sau din cauza 
femeilor. Nu am să-i numesc aici... şi au murit având 
aceste slăbiciuni. Dacă ar fi cunoscut legile altoirii ar fi 
putut grefa pe aceste slăbiciuni calităţi şi virtuţi. 

Cum trebuie procedat? Să presupunem că 
întreţineţi o relație de dragoste foarte senzuală. 
Consideraţi-o ca pe o formă minunată, un copac 
formidabil din care puteţi extrage energiile altoind pe 
el o ramură dintr-o altă dragoste pură, nobilă, 
elevată... şi atunci, sevele produse de natura voastră 
inferioară vor urca, vor circula prin aceste ramuri, prin 
aceste amprente, aceste noi circuite trasate în creierul 
vostru, vor produce nişte fructe extraordinare, o 
dragoste miraculoasă care vă va aduce inspiraţii şi 
încântări nemaiîntâlnite. În loc să vă facă viaţa 
imposibilă, senzualitatea vă va servi ca o forţă 
puternică care vă va conduce până la Mama Divină, 
până la Tatăl Ceresc. Şi dacă vanitatea voastră este 
aceea care vă consumă toate forţele, toate energiile, 
puteţi face deasemenea un altoi. Dacă în loc să doriţi 
mereu să apăreţi glorios în faţa lumii, a naivilor, a 
prostănacilor, veţi lua hotărârea de a mobiliza această 
vanitate şi a o pune în slujba unui ideal, ea va deveni o 
forţă formidabilă care vă va stimula, vă va proiecta 
către Cer, şi într-o zi ea se va transforma din vanitate 
în glorie divină. 

Dacă sunteţi coleric, este posibil ca din cauza 
acceselor de furie să vă fi distrus deja până acum 
câteva prietenii şi să vă fi stricat unele premise bune 
pentru viitor. Ei bine, aveţi posibilitatea de a 
transforma această forţă brutală, care izbucneşte ca 


un tunet, de a o sublima, prin altoire, devenind un 
neobosit luptător pentru a combate şi a învinge tot 
ceea ce este inferior, un soldat al lui Hristos, un 
servitor al lui Dumnezeu, de neînvins. In loc să 
distrugeţi ceea ce este minunat, forţa voastră marțiană 
vă va ajuta să construiți. Este suficient să găsiţi 
altoiurile potrivite. 

Clişeele şi altoiurile sunt două metode diferite pe 
care trebuie să învăţaţi să le utilizaţi. Clişeele trebuie 
să le înlocuiţi, dar cu altoiurile este altceva, este 
suficient să le adăugaţi. Pentru altoire trebuie să 
păstraţi rădăcinile, să nu le smulgeţi niciodată, căci ele 
sunt foarte viguroase ca şi trunchiul; pe ele trebuie să 
aplicaţi altoiul, pentru că ele sunt cele care conţin 
forţa. Aceste forţe le puteţi lega de o entitate, de un 
spirit luminos, de un înger sau de un arhanghel. 
Acestea sunt altoiurile. Toţi Iniţiaţii au fost obligaţi să 
pună altoiuri, s-au legat întotdeauna de fiinţele cele 
mai sublime, iar fructele pe care le-au dat au fost din 
cele mai bune. 

Veţi spune: „În istorie există un anume erou, un 
anume sfânt, un anume profet, pe care îl admir şi care 
mă inspiră. În el voi afla altoiurile pe care le caut.” Da, 
există şi această posibilitate, dar cum ei se află undeva 
departe, în trecut, nu le veţi putea vorbi şi nici nu veţi 
putea intra în relaţie cu ei ca şi cu o fiinţă vie. Sau 
chiar şi atunci când, dintre cei în viaţă pe care îi 
cunoaşteţi, alegeţi ca model un prieten, un filosof, un 
artist pe care îl admiraţi, este bine, dar altoiurile vor fi 
întotdeauna imperfecte, căci acele fiinţe au şi ele 
anumite slăbiciuni, anumite lipsuri, nu sunt de 
neclintit, nici absolut de puternici, generoşi, luminoşi 
sau plini de căldură. 


Există însă o fiinţă care depăşeşte în inteligenţă, în 
dragoste, în putere, în generozitate toate făpturile pe 
care le putem întâlni pe pământ, şi care constituie o 
mare sursă distribuitoare de altoiuri: aceasta este 
Soarele. Lui trebuie să vă adresaţi pentru a vi le 
procura. De acum încolo, în timp ce veţi contempla 
răsăritul Soarelui, îi veţi spune: „O, dragul meu Soare, 
doresc să înţeleg atât de multe lucruri, dar mă simt 
atât de limitat! De aceea mă întorc către tine care eşti 
lumina, care luminezi întreg pământul, ca să-mi 
dăruieşti şi mie, te rog, câteva altoiuri din inteligenţa 
ta.” Şi el vi le va dărui, gratuit, vă garantez! Şi atunci 
veţi pune aceste altoiuri în creierul vostru. S-ar putea 
să vă trimită chiar şi un specialist, dacă voi nu ştiţi cum 
să procedaţi. Apoi veţi putea cere şi alte altoiuri: de 
bunătate, de frumuseţe, de inteligenţă... In Soare se 
află totul, puteţi să cereţi tot ceea ce doriţi. Numai să 
nu cereţi toate altoiurile deodată, ci unele după altele, 
căci în timp ce vă veţi ocupa de unul, celelalte se vor 
usca şi vor muri. 

Unii dintre voi se întreabă dacă glumesc... Nu, 
vorbesc foarte serios, şi tot ceea ce vă spun acum a 
fost verificat de mine timp de ani de zile. Şi încă nu v- 
am spus totul în această privinţă, dar ceea ceeunuvă 
voi spune, vă va spune Soarele însuşi. Tot ceea ce 
cunosc eu, mi-a fost comunicat de către Soare. Sunteţi 
miraţi aflând că Soarele poate face revelații, dar acesta 
este adevărul! 

Un mare maestru vă poate da câteva altoiuri, este 
posibil, pentru că, în mod simbolic, prin lumina şi 
căldura lui (înţelepciunea şi dragostea) el este un 
reprezentant al Soarelui, dar nici un maestru nu poate 
fi comparat cu Soarele. Bineînţeles că un om poate fi 
asemănător lui, în măsura în care el luminează, 


încălzeşte şi vitalizează făpturile din jurul lui. Dar el, 
Soarele, luminează, încălzeşte şi hrăneşte întregul 
pământ; prin el totul se naşte, creşte şi se coace. 
Puterea unui lniţiat nu poate fi atât de mare, chiar 
dacă el face bine oamenilor. Nimeni nu se poate 
asemui Soarelui. 

Razele Soarelui au puterea de a înlocui tot ceea ce 
este uzat, impur sau întunecos în voi, cu condiţia să 
învăţaţi cum să le primiţi. Dacă vă deschideţi lor cu tot 
sufletul, ele încep să lumineze: ele înlocuiesc omul 
vechi din voi şi vă regenerează, vă reînnoiesc, vă 
reînvie; gândurile voastre, sentimentele, faptele, toate 
devin altele. Din păcate, oamenii care simt senzaţii 
grozave când mănâncă, beau, fumează sau se 
îmbrăţişează nu simt nimic atunci când se află în faţa 
Soarelui. Aceasta este din cauză că se află la un nivel 
de vibrații prea scăzut; şi atunci, tot ceea ce este 
inferior îi impresionează, acţionează asupra lor, în timp 
ce razele Soarelui îi lasă indiferenți. Dar, cu cât 
discipolul avansează, evoluează, el devine mai sensibil 
la razele Soarelui şi ele produc în el revelații, încântări, 
senzaţii cu adevărat cereşti. 

lată încă un lucru complet nou: psihologia încă nu 
a descoperit că de noi depinde ca razele Soarelui să 
producă în sufletul nostru, în inima noastră, fenomene 
de cea mai mare importanţă, care ne pot regenera, 
renaşte. Dar bineînţeles că trebuie să ne pregătim, 
altfel vom rămâne mereu în afara Soarelui. Trebuie să 
ne pregătim cu câteva zile înainte, cu luni înainte 
pentru a fi liberi, lucizi, pentru a simţi ce sunt razele 
Soarelui, cât sunt de puternice, de pure, de divine. 

Dar cel mai puternic, cel mai sublim altoi este 
acela de a te lega la Domnul, spunând: „Doamne, eu 
simt că nu sunt nimic. Acceptă, Te rog, să pătrunzi în 


mine, să lucrezi şi să Te manifeşti în mine. Eu vreau să 
lucrez pentru Împărăţia şi pentru Dreptatea Ta.” Şi 
dacă în acel moment Dumnezeu acceptă copacul 
vostru, adică pe voi înşivă, care în trecut produceaţi 
fructe ce nu puteau fi mâncate, va produce pe viitor 
fructe delicioase şi parfumate. Au rămas doar 
rădăcinile şi trunchiul, dar altoiul, adică lumea 
invizibilă, lumea divină, lumea cerească a produs 
fructele Sale. Ce s-a întâmplat în fapt? Aţi consacrat 
Cerului toate forţele brute şi clocotitoare din interiorul 
vostru, şi Cerul le-a luat pentru a le transforma. Se 
întâmplă să găsiţi în pădure pere mici sălbatice, 
necomestibile, dar dacă le puneţi câteva minute în 
cuptor, ele devin dulci şi comestibile. Ce s-a petrecut? 
Căldura le-a transformat. Şi dacă omul este în stare să 
facă ca nişte pere să devină bune de mâncat, oare 
credeţi că nu este în stare lumea invizibilă să 
transforme toate fructele voastre acre în fructe 
zemoase şi dulci? 

Un discipol care îşi cunoaşte tendinţele inferioare, 
cere altoiuri spunând: „Doamne Dumnezeule, dacă 
sunt singur, nu voi reuşi să mă transform, te rog, ajută- 
mă Tu, dispune Tu de mine, lucrează Tu prin mine, 
sunt în serviciul Tău, voi împlini voia Ta.” Şi în acel 
moment, probabil că nu Domnul Insuşi va fi cel care va 
veni, dar El va trimite pe unul din îngerii sau din 
arhanghelii Săi, aşa cum le-a trimis şi patriarhilor, 
profeților, apostolilor şi tuturor sfinţilor: îngerii au venit 
să îi viziteze şi să îi instruiască. 

Acestea sunt probleme de o importanţă deosebită 
şi acei care le-au neglijat sau le-au ignorat nu vor 
putea evolua. Oamenii au capul tare, dar viaţa îşi va 
asuma sarcina de a-l face „să se coacă”. Eu ştiu ce 
ştiu. Tot ceea ce vă spun, a fost verificat şi 


experimentat de mine însumi; eu vi le revelez pentru a 
vă ajuta şi acum este rândul vostru să simţiţi, să 
înţelegeţi şi să luaţi hotărâri pentru a avea rezultate. 

Fără a dispune de toate aceste cunoştinţe, nu vă 
puteţi îmbunătăţi cu adevărat. Dar cunoaşterea nu 
este suficientă, trebuie să şi iubiţi aceste mari 
adevăruri pentru a dori să le realizaţi, şi trebuie să 
aveţi de asemenea o voinţă de nestrămutat pentru a 
persevera în muncă. lată cele trei condiţii necesare: 
mai întâi cunoaşterea, apoi voinţa şi în fine puterea. 

Unele fiinţe au realizat o asemenea lucrare asupra 
propriei lor materii încât ei nu mai sunt aceiaşi. La 
exterior, bineînţeles nu s-au schimbat vizibil, dar în 
interior sunt diferiţi: ei nu mai suferă ca şi înainte, nu 
se mai simt la fel de striviţi şi de limitați, nu mai sunt în 
întuneric, ei deţin bogății şi cunoştinţe noi, înoată în 
frumuseţe, radiază... Aceasta este schimbarea! 

A te schimba nu înseamnă a deveni de 
nerecunoscut fizic, nu veţi fi încă recunoscut peste tot, 
este vorba de schimbarea interioară a vibraţiilor, a 
emanaţiilor: vă veţi scufunda mâna în apă, iar 
muribundul care va bea această apă, va învia. lată 
adevărata schimbare! 


Cap. 8 - Utilizarea energiilor 


Tot ceea ce este necesar pentru a le face plăcere, 
pentru a-i amuza, pentru a-i distra se află la dispoziţia 
oamenilor. Recunosc că este atrăgător, interesant, dar 
pentru mine nu este un motiv pentru ca eu să mă 
reped la ele, chiar din contră. În faţa a tot ce mi se 
prezintă m-am obişnuit să-mi pun întrebarea: „Cu ce 
contribuie aceasta la progresul meu spiritual?” Dacă 


văd că nu cu mare lucru, că va fi mai mult timp pierdut 
şi energii risipite, nu mă opresc la acel lucru. 

Ei da, aşa este, viaţa are tot felul de tentaţii şi dacă 
discipolul nu a învăţat încă să se controleze suficient 
pentru a le rezista, el cade pradă lor, apoi regretă, 
pentru că simte că a slăbit, că s-a urâţit. Pentru 
majoritatea oamenilor, este de la sine înţeles să fii 
tentat şi să cedezi tentaţiilor; după unii, chiar pentru 
aşa ceva te afli pe pământ. Dar să nu ne ocupăm de 
ceea ce face majoritatea, ci de ceea ce fac discipolii. 
Discipolul ar putea evita multe dintre erori, dacă 
înainte de a se lansa într-o aventură, şi-ar spune: 
„Făcând acest lucru, sau altul, îmi satisfac dorinţele, 
dar care vor fi oare repercusiunile conduitei mele 
asupra mea şi a celor din jurul meu?” Cel ce nu îşi 
pune aceste întrebări este apoi mirat de ceea ce i se 
întâmplă. Nu trebuie să se mire: ceea ce i se întâmplă 
era de prevăzut, consecinţele sunt întotdeauna 
previzibile. 

Veţi spune: „Dar nu este posibil să prevezi toate 
consecinţele actelor tale.” Da, aveţi dreptate, viaţa 
este bogată în evenimente de tot soiul, care se pot 
produce într-un mod cu totul neprevăzut pentru a 
schimba cursul lucrurilor. Cu excepţia celor ce posedă 
facultatea de a se ridica până la planurile subtile 
pentru a cunoaşte cu exactitate adevărul, este 
imposibil să prevezi totul. Dar în ceea ce priveşte 
esenţialul, cu condiţia să fii cinstit, sincer, el este uşor 
de prevăzut. Evident, dacă vrei să te legi la ochi, este 
cu totul altceva. 

Deci, vă repet, în faţa oricăror posibilităţi care vi se 
oferă, studiaţi bine situaţia şi alegeţi-o pe aceea care 
este cea mai benefică progresului vostru spiritual. Căci 
cunoaşterea modului în care îşi cheltuieşte energiile, în 


ce domeniu, pentru ce activităţi, este de o importanţă 
absolută pentru evoluţia fiecărei fiinţe. Aici, fiecare 
dintre noi este responsabil. Cerul nu ne-a dat viaţa 
pentru ca noi să o risipim; tot ceea ce facem se 
notează, se înscrie. Da, şi în cartea naturii vii puteţi citi 
aceasta: „Fericiţi cei care îşi consacră şi îşi utilizează 
toate energiile fizice, afective şi mentale pentru binele 
umanităţii, pentru  Impărăţia Domnului şi pentru 
Dreptatea Sa.” 

Dacă veţi observa oamenii, veţi vedea că ei 
niciodată nu se gândesc la această chintesenţă care le- 
a fost dată pentru a trăi, la cât este ea de prețioasă, 
cât o preţuieşte Domnul, care este originea ei şi câtă 
muncă a depus natura pentru a o pregăti şi a ne-o 
distribui. De aici se vede că omul nu este evoluat, căci 
îşi cheltuieşte toate forţele în accese de furie, în 
excese de sexualitate, în activităţi egoiste şi 
criminale... Şi iată cum forţele acestea, atât de 
preţioase, se risipesc pentru a alimenta Infernul. Dacă 
vă voi spune că oamenii sunt aceia care susţin 
Infernul, veţi fi surprinşi... şi totuşi, acesta este 
adevărul. Majoritatea oamenilor, prin ignoranţa lor, nu 
fac decât să susţină, să menţină şi să hrănească 
Infernul; ei sunt foarte instruiți în diferite domenii, dar 
n-au auzit vorbindu-se niciodată despre 
responsabilitatea lor în utilizarea energiilor lor şi nu în 
universităţi vor afla aceste lucruri. 

In calitate de discipol, prima voastră sarcină este 
să deveniți conştienţi de modul în care vă cheltuiţi 
forţele, pentru că ele v-au fost numărate, cântărite, 
măsurate. Dacă Cerul vede că voi le cheltuiţi în acţiuni 
dăunătoare, el vă va închide robinetele. Va spune: 
„Omul acesta este foarte periculos, trebuie legat!” Nu 
v-aţi întrebat niciodată de ce unii oameni au devenit 


beţivi? Pentru că lumea invizibilă a vrut să îi lege. Dacă 
acei oameni ar dispune de toate facultăţile lor, ei ar 
distruge lumea întreagă, utilizându-şi energiile în 
activităţi distructive. In timp ce aşa, alcoolul îi 
cloroformizează, îi abrutizează şi ei ajung în 
imposibilitatea de a face un rău cuiva. Evident, acesta 
nu este cazul tuturor alcoolicilor; pentru unii există alte 
explicaţii. 

Trebuie să fiţi mereu conştienţi de felul în care vă 
utilizaţi energiile, să vă întrebaţi în ce direcţie le 
canalizaţi şi în ce scop. Acesta este lucrul cel mai 
important. 

In ziua de astăzi, a te revolta, de exemplu, a 
devenit o obişnuinţă, o modă. Se discută, se strigă, se 
fac manifestații, greve, se dau foc maşinilor, ş.a.m.d, 
toţi se simt îndreptăţiţi în lupta lor împotriva patronilor 
sau a unui guvern pe care îl socotesc nedrept şi crud. 
Eu sunt de acord că nici nedreptatea şi nici cruzimea 
nu trebuie acceptate. Dar cum se face că toţi aceşti 
revoltați nu şi-au pus niciodată întrebarea dacă nu 
există cumva şi un motiv de revoltă mai folositor? În 
loc să-şi piardă timpul şi energiile revoltându-se 
împotriva unei anumite situaţii, unei anumite 
persoane, sau a unui anume partid, de ce nu se revoltă 
mai întâi împotriva propriilor lor slăbiciuni, a propriei 
lor mediocrităţi, a propriei lor lene? Acela da, este într- 
adevăr un motiv de indignare, de dezgust, de furie şi 
merită osteneala de a lupta. A! nu, nu, prostiile lor, 
viciile lor şi le justifică, şi le mângâie, şi le hrănesc, dar 
faţă de ceilalţi sunt necruţători! 

Inainte de a vă revolta împotriva unuia sau altuia, 
ceea ce de multe ori nu serveşte la nimic, un adevărat 
discipol se revoltă împotriva tuturor entităţilor rele care 
s-au instalat în el... din vina lui, bineînţeles. El caută să 


le gonească pentru a se elibera. Dacă revolta există în 
univers, însemnează că ea are un rost. Da, dar oamenii 
nu au înţeles rolul revoltei: unde, când, cum şi 
împotriva cui să se revolte... Trebuie să ne revoltăm, 
dar împotriva tuturor acelora care s-au instalat în noi 
sub formă de slăbiciuni şi care ne înşeală, ne rod. 
Atunci, totul se va schimba. Câţi nu sunt nenorociti, 
nemulţumiţi pentru că sunt conştienţi de defectele lor, 
de slăbiciunile lor! Da, dar ei nu sunt încă suficient de 
revoltați pentru a ieşi din această situaţie şi ea 
continuă. Ei sunt nemulţumiţi, bineînţeles, dar nu fac 
nimic pentru a îmbunătăţi situaţia. 

Incetaţi de a vă mai revolta împotriva soţiei, a 
soţului, a şefului şi aşa mai departe şi revoltaţi-vă 
împotriva voastră înşivă. Veţi spune: „Da, dar dacă nu 
mă revolt împotriva celorlalţi, ei vor continua să 
abuzeze”. Nu, nu aţi înţeles nimic. Pentru ca ceilalţi să- 
şi schimbe comportamentul, nu trebuie să îi combateţi; 
ei se vor schimba de la sine când vor simţi că voi v-aţi 
schimbat, că radiaţi, sunteţi luminoşi, inteligenţi. Deci, 
revoltându-vă împotriva voastră înşivă îi veţi învinge 
pe ceilalţi, îi veţi transforma. Eu am găsit acest mijloc. 
Altfel cum vreţi să luptaţi împotriva atâtor duşmani? 

Revoltaţi-vă împotriva voastră înşivă pentru a vă 
curăța, pentru că adevărații duşmani se află în voi. Nu 
îi căutaţi în afara voastră, ei se află înăuntru şi 

De exemplu, un om îşi propune: „De acum, am 
terminat cu femeile, mi-au adus prea multe nenorociri, 
prea multe supărări, dar dacă el nu s-a revoltat încă 
niciodată împotriva entităţilor din interiorul său, care îl 
îndeamnă mereu în aceiaşi direcţie, iată că-l aşteaptă 
noi necazuri. Şi ce anume îi spun aceste entităţi: 
„Bineînţeles, toate femeile care le-ai întâlnit până 
acum au fost crude, necredincioase, dar cea care îţi 


place acum îţi va aduce bucuria, inspiraţia”, şi bietul 
nenorocit este din nou prins în capcană. 

Cum să vă fac să înţelegeţi că sunteţi sfătuiţi de 
către duşmani camuflaţi care nu cer decât epuizarea 
voastră, ruina voastră? Şi voi, fără ca să vă daţi seama, 
îi mângâiaţi, îi legănaţi, îi hrăniţi cu energiile voastre 
cele mai preţioase. Ei bine, a venit acum momentul să 
vă revoltați, începând prin a recunoaşte că duşmanii 
voştri cei mai mari nu sunt în exteriorul vostru, ci în 
voi. Şi atunci când veţi izbuti să vă învingeţi duşmanii 
interiori, veţi ajunge să vă învingeţi şi duşmanii din 
afară, prin exemplul vostru, prin atitudinea voastră, 
prin vorbele, privirile şi emanaţiile voastre. 

De ce oamenii nu au găsit încă aceste mijloace? 
Cuţitele, revolverele, bombele n-au rezolvat niciodată 
problemele. la gândiţi-vă, oare de când se folosesc 
acestea s-au îmbunătăţit cumva lucrurile cu adevărat? 
Începeţi deci, prin a vă revolta împotriva voastră 
înşivă, şi apoi. slavă Domnului, va fi întotdeauna 
suficientă vreme pentru a vă revolta împotriva 
celorlalţi, dar prin măreţia şi atotputernicia dragostei. 

Nu uitaţi niciodată că Cerul vă priveşte de sus şi 
priveşte la tot ceea ce faceţi cu toate bogăţiile pe care 
vi le-a dăruit: le utilizaţi într-un scop pur egoist sau 
într-unul divin? Dacă v-aţi pune foarte clar această 
problemă în fiecare zi, cât de multe lucruri aţi putea 
îmbunătăţi în voi înşivă! Bineînţeles că nu veţi reuşi 
imediat, dar veţi învăţa cel puţin să fiţi conştienţi. Altfel 
rămâneţi supuşi Kharmei. 

Atâta vreme cât nu v-aţi luat conştient viaţa în 
mâini, pentru a reuşi să acordaţi toate particulele 
fiinţei voastre cu vibraţiile divine, veţi rămâne la bunul 
plac al forţelor oarbe ale naturii. Majoritatea oamenilor 
sunt în această situaţie, căci nu li s-a arătat importanţa 


prelucrării interiorului lor. Dar să ştiţi că, dacă vă 
opuneţi Inteligenţei cosmice ducând o viaţă contrară 
planurilor ei, vă veţi dezagrega şi veţi sfârşi prin a 
dispare. „Inteligența cosmică este foarte crudă, veţi 
spune, dacă ea distruge făpturile ce i se opun”. În 
realitate, ea nu se ocupă deloc cu aşa ceva. Ea n-a vrut 
să distrugă niciodată pe nimeni, dar dacă, din prostie 
sau din ignoranță vă izbiţi de imensitatea ei, forţele 
împotriva cărora luptaţi sunt atât de puternice, încât 
este foarte natural să fiţi dislocat. 

Dacă un biet individ porneşte singur împotriva unei 
armate întregi, el va fi repede anihilat. Dacă, izbindu- 
se de un geam, o insectă îşi sparge capul, ce vină are 
geamul? Omul acţionează ca şi insecta: se exersează 
să lupte împotriva legilor divine, împotriva splendorilor 
universului, îi face plăcere să se certe; dar îl aşteaptă 
dezagregarea. Nu Dumnezeu este cel care îl va anihila, 
ci propria lui încăpățânare. 

Un discipol caută întotdeauna să se acordeze întâi 
cu Inteligența cosmică şi pentru aceasta, el începe prin 
a veghea la modul în care îşi utilizează energiile; asta 
trebuie să reţineţi. 

Dintre toate lucrurile pe care vi le spun, la unele 
trebuie să vă gândiţi în fiecare zi, iar la altele, când 
circumstanţele v-o permit. Dar ceea ce vă spun astăzi, 
trebuie să aveţi mereu în prezent în minte, căci eu nu 
voi fi mereu cu voi pentru ca să v-o repet. Puteţi lăsa 
deoparte multe alte puncte, dar nu pe acesta. În 
fiecare zi vi se cere să fiţi conştient, să vă daţi seama 
în fiecare situaţie în ce mod vă folosiţi energiile, cu 
atât mai mult cu cât puteţi face aceasta oriunde vă 
aflaţi. Pe stradă, în metrou, la dentist, în bucătărie, 
puteţi să aruncaţi o privire în voi înşivă şi să vă 
întrebaţi: „la să vedem, dacă mă angrenez în această 


activitate, sau în alta, ce am să cheltuiesc?... Oh, la la, 
voi fi obligat să pierd tot ce am pur şi divin pentru a 
hrăni porcii. Atunci nu, nu mă angajez în această 
treabă, energiile mele nu sunt destinate să reînvie 
morţii”. Ca şi lisus care spunea: „Lăsaţi morţii să 
îngroape morţii şi voi, cei vii, urmaţi-mă.” Vedeţi, lucrul 
pentru care vă cheltuiţi energiile este un punct esenţial 
pentru evoluţia voastră. 


Cap. 9 - Sacrificiul, transmutaţia materiei. 


l. 

Foarte puţini sunt oamenii care sunt conştienţi că 
în fiecare zi trebuie să adauge vieţii lor câte ceva nou, 
ceva mai puternic, mai luminos; ei nici măcar nu îşi 
dau seama la ce pericole se expun trăind o viaţă 
domoală în care se complac, la sumedenia de boli 
fizice şi psihice care îi pândeşte şi care nu aşteaptă 
decât momentul potrivit pentru a intra în ei, pentru a-i 
muşca, pentru a-i roade. Inteligența cosmică nu l-a 
construit pe om într-un chip atât de minunat pentru ca 
el să se lase să adoarmă, să se cloroformizeze; ea l-a 
creat pentru ca el să poată înainta neîncetat pe calea 
evoluţiei, care îl va conduce până la îngeri... până la 
Dumnezeu. 

În realitate, această lege a evoluţiei nu acţionează 
numai în existenţa umană. Fiecare regn din natură, 
mineral, vegetal, animal, uman... tinde să se apropie 
de regnul superior. 

Pietrele sunt cele mai vechi pe acest pământ, ele 
sunt inerte, insensibile, fără nici o posibilitate de a se 
mişca sau chiar de a creşte. De aceea, idealul lor este 
de a deveni plante. 


Idealul plantelor este de a deveni animale. Ele sunt 
înrădăcinate şi nu pot nici să se deplaseze, nici să aibe 
sentimente la fel ca şi animalele, de aceea ele doresc 
să se rupă de sol şi să se mişte. Intrând într-un corp 
animal, celulele lor vor putea să evolueze. Pentru ele 
nu există alt mod de evoluţie decât acela de a se lăsa 
mâncate sau arse. 

Idealul animalelor este de a deveni oameni 
raţionali. Idealul oamenilor este să devină îngeri, iar cel 
al îngerilor să devină arhangheli sau divinităţi. Căci, pe 
scara evoluţiei, fiecare categorie de fiinţe posedă 
calităţi pe care precedenta nu le avea. Deci fiecare 
tinde să se apropie de cea dinaintea ei, pentru a 
depăşi stadiul la care a ajuns deja. 

Dar trecerea omului la stadiul de înger nu se poate 
face decât prin foc, prin focul sacrificiului. Aici, 
etimologia ne va ajuta să înţelegem. In latină, la înger 
se spune „angelus”, la foc „ignis”, şi la miel „agnus”. In 
bulgară, la înger se spune „anguel”, la foc „ogan” şi la 
miel „agne”. Dacă facem o apropiere între toate aceste 
cuvinte, vom înţelege de ce Hristos, Fiul lui Dumnezeu, 
a fost comparat cu Mielul care trebuia să fie sacrificat 
înainte de crearea lumii. De unde vine această 
tranziţie? În trecut, atunci când se dorea construirea 
unei case, în unele ţări exista obiceiul de a jertfi prin 
foc un miel pentru ca construcţia să fie solidă şi 
protejată. Aceasta avea ca scop să le reamintească 
oamenilor că înaintea creaţiei lumii a fost necesară 
sacrificarea unui „miel” sau a unei făpturi vii, pentru a 
edifica această construcţie pe baze indestructibile. 

Hristos este Mielul Divin, spiritul dragostei care 
atrage, apropie, susţine iar dragostea este aceea care 
a fost pusă ca bază a creaţiei; el este cel care s-a 
sacrificat, s-a înzidit, care a impregnat materia acestui 


edificiu. El este liantul, cimentul care menţine 
coeziunea universului. Peste tot, de la pietre până la 
stele, dragostea este cea care susţine şarpanta. Dacă 
dragostea dispare, şi corpul nostru începe să se 
dezagrege, căci puterea dragostei este cea care 
uneşte toate celulele, toate particulele. Sacrificiul 
reprezintă manifestarea cea mai înaltă, cea mai divină 
a dragostei. Este Omega, ultima literă, nu mai există o 
alta. lisus a venit pentru a pronunţa această ultimă 
literă. Alţii vor veni după el pentru a o realiza, pentru a 
o pune în aplicare, dar nu vor mai adăuga nimic care 
să poată depăşi sacrificiul; sacrificiul rămâne pentru 
eternitate actul cel mai sublim. 

Secretul fericirii este de a face sacrificii. Cei care 
sunt capabili sunt cei privilegiați, ei au înţeles sensul 
vieţii, ei pot deveni taţi şi mame. Toţi oamenii ştiu că 
există taţi, mame, copii, dar foarte puţini sunt cei care 
sunt capabili să descopere ceea ce conţine această 
simplă imagine de familie. Tatăl, mama şi copilul sunt 
un rezumat al unei întregi învățături. Cel ce se poate 
sacrifica pentru un altul, este copt pentru a deveni 
părinte. Cel care este incapabil de sacrificiu este încă 
copil. El este poate părinte în plan fizic, dar este numai 
o aparenţă şi Cerul nu o consideră ca atare. 

A fi tată sau mamă este un ideal înalt de atins, dar 
să rămâi copil nu este un ideal. Idealul este să fii întâi 
tată sau mamă pentru ca apoi să devii copil. Da, căci 
dacă sunteţi fruct, puteţi apoi să deveniți sămânță, 
aveţi dreptul; dar dacă încă n-aţi devenit fruct şi vreţi 
să deveniți sămânță, aceasta nu este posibil, căci 
seminţele vin după fructe şi pentru a da acest fruct, 
trebuie să fii tată sau mamă, trebuie să fii capabil de 
dragoste impersonală. Idealul este, deci, să devii tată 
sau mamă pentru a putea aduce copilul pe lume, adică 


sacrificiul, fructul impersonal al tatălui şi al mamei care 
sunt luminaţi. Toţi cei care nu ştiu să facă sacrificii nu 
pot aduce pe lume copii, pentru că încă nu sunt copti. 

La 13 sau 14 ani, copilul ajunge la perioada de 
pubertate. Pubertatea este o fază de transformare a 
fiinţei umane; din egoist şi personal cum era, el devine 
capabil să dăruiască, să producă, adică să facă 
sacrificii. Înainte de pubertate, copilul este ca un 
pământ steril care preia mereu. Dar după pubertate 
este capabil atât fizic cât şi psihic să producă fructe. 
lată de ce vă pot spune că dacă nu aveţi acest izvor 
care să ţâşnească în voi, adică dacă dragostea voastră 
nu este pură şi dezinteresată, totul va fi secat şi nu vor 
exista recolte, nu veţi da nici flori şi nici fructe, veţi fi 
un deşert, un pământ sterp. Şi cine vrea să frecventeze 
un pământ sterp? 

Bineînţeles că sacrificiile pe care le faceţi trebuie 
să aibe un rost. Există persoane care, aşa-zicând, fac 
sacrificii şi se căsătoresc cu un bărbat sau cu o femeie, 
pentru că prin această căsătorie, cred ei, îl vor salva pe 
acel bărbat care este beţiv sau pe acea femeie care 
este neurastenică. Dar chiar vor reuşi ei, oare, să-i 
salveze? Numai Dumnezeu ştie! Vedeţi, aici bunătatea, 
generozitatea nu lipsesc. Ceea ce lipseşte este lumina. 
Oamenii sunt orbi şi nu pot prevedea. Şi atunci, este 
păcat că toate aceste calităţi, aceste virtuţi să fie 
cheltuite în zadar. Este mai bine ca ele să fie 
consacrate unui lucru divin, care va ajuta mii de 
persoane şi nu una singură. Şi mai mult decât atât, nici 
nu este sigur că acea persoană poate fi ajutată. Ceea 
ce este însă sigur, este că cel care a vrut să o ajute va 
deveni şi el o victimă. 

Decideţi-vă deci să lucraţi pentru o idee divină şi 
toate sacrificiile pe care le veţi face pentru această 


idee se vor transforma în aur, în lumină, în dragoste. 
lată secretul. Cel mai mare secret este ideea, ideea 
pentru care lucraţi. Dacă lucraţi pentru voi înşivă, 
pentru a vă satisface dorinţele, pasiunile, poftele, toate 
sacrificiile pe care le veţi face pentru a reuşi se vor 
transforma în cenuşă, nu îi lumină. Mulţi oameni 
sacrifică un capital enorm de bani, sănătate, dar cum 
scopul lor este mai mult sau mai puţin pământesc, 
aceste sacrificii nu vor duce la cine ştie ce rezultate. 
lată ceea ce nu se cunoaşte: cât de importantă este 
ideea care stă în spatele fiecărei acţiuni. Ideea este 
latura magică, piatra filozofală care transformă totul în 
aur. De aceea vă spun: lucraţi pentru o idee divină, 
pentru ca lumina să triumfe în lume, pentru ca 
Impărăţia lui Dumnezeu să vină pe pământ. Tot ceea 
ce veţi face pentru această idee se va transforma în 
aur, adică în sănătate, în frumusete, în lumină, în forţă. 

Noi trebuie să-i oferim Cerului în dar viaţa noastră 
şi să spunem: „De acum înainte voi părăsi plăcerile şi 
bucuriile trecătoare, care nu îmi aduc nimic, şi voi lucra 
pentru Impărăţia Domnului”. Şi veţi sacrifica tot mai 
mult activităţile care vă urâţesc şi de asemenea unele 
impulsiuni inferioare cum sunt: furia, gelozia, ura... De 
ce? Pentru a elibera forţele spirituale care sunt limitate 
şi subjugate de către aceste obiceiuri, căci obiceiurile 
sunt acelea care vă împiedică să daţi fructe. Priviţi 
copacul: când este năpădit de insecte, el nu poate da 
fructe şi trebuie curăţat cu ajutorul insecticidelor. Tot 
aşa, trebuie să eliminaţi din corpul, din inima şi din 
voinţa voastră toate aceste plăceri nesănătoase care 
sunt pe cale să aspire sucul destinat să hrănească Eul 
vostru superior. Nu puteţi da fructe, nici nu puteţi face 
sacrificii, pentru că adăpostiţi în voi alte făpturi care vă 


beau şi vă epuizează forţele. Trebuie să vă lepădaţi de 
aceste insecte şi de aceste omizi. 

Pot să vă mai dau o mulţime de imagini pentru a 
vă face să înţelegeţi această idee! Luaţi de exemplu o 
sticlă: dacă ea este deja plină, cum veţi face pentru ca 
să introduceţi în ea un alt lichid? Trebuie mai întâi să o 
goliţi. La fel se întâmplă şi cu fiinţa umană. Dacă ea nu 
se goleşte de viciile sale, de obiceiurile dăunătoare, 
cum vor putea virtuțile şi calităţile divine să se 
instaleze în ea? Este deja plină!... lată adevăratul sens 
al sacrificiului: să goleşti, să renunţi la anumite 
obiceiuri rele, pentru a putea introduce în tine altceva. 
De cum renunţăm la un defect, o calitate vine să-i ia 
locul în noi. 

Cartea naturii stă deschisă în fiecare zi în faţa 
voastră, şi puteţi găsi în ea tot ceea ce aveţi nevoie 
pentru comportamentul vostru corect în viaţă. De ce 
nu căutaţi să înţelegeţi aceasta? De ce nu vă folosiţi 
ochii pentru a vedea şi urechile pentru a auzi? Pentru 
că sunteţi prea ocupați cu bucuriile şi cu plăcerile care 
vă împiedică. Când vă veţi hotărî să renunţaţi la aceste 
lucruri şi la aceste plăceri, veţi descoperi nişte forţe 
formidabile, ochii voştri se vor deschide şi veţi 
descoperi tot ceea ce este scris în cartea naturii. lată 
secretul! 

Vă aflaţi câteodată în faţa unor probleme de 
neînțeles pentru voi şi vă spuneţi: „Eu de ce nu 
înţeleg? Sunt alţii care înţeleg!” Daţi-vă singuri 
răspunsul: „Este pentru că eu mă complac în bucurii şi 
plăceri inferioare care îmi consumă forţele. lată de ce 
nu îmi mai rămân şi pentru ochii mei interiori”. Nu 
există o altă explicaţie pentru incapacitatea voastră de 
a vedea. Forţele voastre trebuie să fie disponibile 
pentru a se duce în altă parte şi a trezi alte celule. Dar 


oamenii sunt neştiutori şi spun: „Trebuie să mai gust 
din această plăcere căci dacă renunţ, voi suferi”. Ei nu 
au înţeles nimic! Cerul nu ne cere să suferim, ci să ne 
rafinăm plăcerile, să le facem mai subtile, mai pure. Cu 
cât renunţaţi mai mult la plăcerile trecătoare, cu atât 
sunteţi mai pătrunşi de viaţa adevărată. Cel care astăzi 
mă va putea înţelege, îşi va schimba complet viaţa, 
căci ceea ce vă spun eu acum este realitatea şi nu 
cuvinte goale. 


II. 

Pentru majoritatea oamenilor, cuvântul sacrificiu 
este însoţit de ideea de dificultate, de privaţiune, de 
suferinţă. Ei bine, tocmai aici se înşeală. Ştiinţa 
iniţiatică spune că sacrificiu nu este o privaţiune ci o 
substituire, o transpunere, o deplasare într-o altă lume. 
Aceeaşi activitate se continuă, dar cu materiale noi, 
pure şi luminoase. 

Sacrificiul este deci transformarea unei materii în 
alta, a unei energii în alta; renunţăm la ceva pentru a 
căpăta altceva, mai bun, în loc. lată ce este sacrificiul. 
Luaţi, de pildă, o bucată de cărbune: este neagră, 
urâtă, murdară; o sacrificați şi ea devine foc, căldură, 
lumină, frumuseţe. Cel care nu vrea să facă sacrificii, 
rămâne în urâciune, frig şi întuneric. 

Atâta vreme cât veţi trăi cu ideea că sacrificiul vă 
va aduce suferinţă şi vă va sărăci, bineînţeles că nu 
veţi fi dispuşi să faceţi sacrificii. De aceea trebuie să 
adoptați punctul de vedere inițiatic: el ne învaţă că nu 
trebuie să renunţăm la un lucru decât pentru a-l înlocui 
cu altul mai bun. Vreţi să renunţaţi la un obicei 
dăunător: de exemplu jocul, băutura sau femeile?... 
Atâta vreme cât nu îl înlocuiţi, el va veni să vă tenteze, 
să vă chinuiască, pentru că nu aţi trezit în voi o altă 


cerinţă capabilă să o învingă pe prima, şi putem spune 
că vă expuneţi chiar la pericole grave, pentru că 
această renunțare devine o refulare. Atâta vreme cât 
oamenii nu vor înţelege aceasta, ei vor trece prin 
experienţe foarte dureroase şi atunci, bineînţeles că vă 
vor explica că nu este cazul să faceţi sacrificii, căci nu 
numai că nu veţi reuşi, dar veţi fi chiar şi mai 
nenorociti. 

Nu trebuie să vă privaţi, nu trebuie să renunţaţi, 
doar să vă deplasaţi, adică să faceţi sus ceea ce 
făceaţi jos: în loc să beţi apă dintr-o baltă unde abundă 
microbi, să beţi apă dintr-un izvor pur şi cristalin. Să nu 
beţi deloc, ar însemna moartea. Dacă cineva vă va 
spune că nu trebuie să beţi, numai apa din canalizări 
este cea pe care nu trebuie să o beţi, altfel trebuie să 
beţi, dar să beţi apa cerească. Şi această idee este 
exprimată simbolic în Geneză. Când Adam şi Eva se 
aflau în Paradis, Dumnezeu le-a permis să mănânce 
din fructele tuturor arborilor, mai puţin din fructele 
Arborelui Cunoaşterii Binelui şi Răului. Dumnezeu nu 
voia să-i priveze pe Adam şi Eva de hrană, El voia doar 
să-i facă să înţeleagă că există hrană mai bună şi mai 
benefică decât alta. 

Un adevărat spiritualist nu se privează: el 
mănâncă, bea, respiră, iubeşte, dar în stări de 
conştiinţă minunate, necunoscute pentru omul 
obişnuit. Când vorbim despre renunțare, oamenii se 
înspăimântă şi îşi spun: „Dacă renunţ, am să mor”. Și 
este adevărat că vor muri. Dacă ei nu înţeleg că prin 
renunțare vor accede la ceva mai bun, ei vor muri. Nu 
este vorba de a renunţa la a bea, a dormi, a respira, a 
iubi, a face copii, ci de a le face pe toate acestea într- 
un mod superior. În fiecare zi trebuie să ne preocupăm 
să facem această înlocuire pentru a crea o mişcare, o 


circulaţie a energiilor, altfel totul stagnează, se 
atrofiază şi iată mucegaiul, fermentația, putreziciunea. 
Mereu trebuie să curgă apă proaspătă. Şi pentru a face 
să curgă această apă, trebuie să ne legăm în fiecare zi 
de Cer, să medităm şi să ne rugăm. căci cu adevărat 
nou este numai ceea ce vine din Ceruri. 

Bineînţeles că oamenii găsesc adesea singuri 
soluţia înlocuirii. Când o femeie vrea să scape de un 
soţ care îi aduce numai încurcături, ea caută un altul. 
În mod instinctiv, oamenii se conduc după preceptele 
înţelepciunii eterne, numai că ele nu sunt întotdeauna 
bine aplicate. Un om crede că, schimbând femeia, va fi 
mai fericit: nu este însă sigur că astfel va găsi fericirea. 
Este chiar posibil ca voind să scape de o scorpie, să 
dea peste o alta şi mai rea! Sau se doreşte schimbarea 
unui regim politic, dar nici următorul nu este mai bun. 
Oamenii simt în mod confuz că trebuie să schimbe 
ceva, da, numai că schimbările nu trebuie făcute atât 
în exterior, cât în Sine. 

Să revenim la exemplul focului, pe care vi l-am dat 
înainte. De ce lniţiaţii, atunci când trebuie să facă o 
ceremonie magică, sau preoţii, atunci când trebuie să 
oficieze slujba, aprind cel puţin o lumânare, o veioză, 
pentru ca lumina să fie prezentă? Ceea ce vă voi 
revela în legătură cu acest subiect este extrem de 
important şi veţi fi obligaţi să realizaţi acest lucru în 
viaţa voastră după ce îl veţi cunoaşte. Pentru a 
alimenta flacăra, lumânarea îi furnizează materialele şi 
făcând aceasta, ea se micşorează. Combustia este deci 
un sacrificiu. Dacă nu există sacrificiu, nu va exista nici 
lumina. Pentru ca lumina şi focul să existe, este 
necesar un combustibil şi acest combustibil este 
lumânarea. Şi noi reprezentăm o lumânare, avem tot 
felul de materiale combustibile. Aceste materiale fără 


culoare, moarte, sunt defectele, viciile noastre. Singur 
focul sacrificiului le va putea aduce la viaţă, le va 
putea face luminoase, cu condiţia ca o scânteie să vină 
şi să dea foc materiei. 

Atâta vreme cât omul duce o viaţă obişnuită, el 
rămâne făcut din materie neînsufleţită, neagră, ca un 
copac mort. El se luminează, se înfrumuseţează, prinde 
viaţă, se încălzeşte numai după ce a fost vizitat de 
focul spiritului. Numai că, pentru aceasta, el trebuie să- 
şi sacrifice viaţa egoistă. Ceea ce îi împiedică pe 
oameni să facă acest sacrificiu, este teama de a 
dispare. Bineînţeles, există ceva care va dispare, este 
adevărat, dar acest ceva trebuie să dispară pentru ca 
altceva să poată lua naştere. Substanţa lumânării 
dispare pentru ca să apară lumina şi căldura. Veţi 
spune că după un timp, din lumânare nu va mai 
rămâne nimic; da, dar omul poate arde nelimitat. 
Odată aprins, el nu se mai poate stinge. Întotdeauna 
va exista în el o materie care va arde. 

Idealul este de a arde pentru focul sacru al 
dragostei divine, căci în această vâlvătaie veţi găsi 
secretul vieţii. Majoritatea oamenilor încă nu au fost 
aprinşi, ei nu vor să sacrifice nimic din natura lor 
inferioară, ei nu vor să fie consumaţi, de aceea rămân 
ca nişte lumânări stinse. Ei trebuie să ia o hotărâre. 
Pentru a avea această lumină şi această căldură, va 
trebui ca într-o zi să se hotărască şi să ardă totul. 
Uitaţi-vă la un foc: cu câtă plăcere aduce lumea crengi 
pentru a-l alimenta! Aceste crengi ar putea rămâne 
undeva, părăsite, inutile. Dar, odată aprinse, priviţi 
câtă bucurie ne produce focul. Şi toate aceste energii 
se ridică în sus către soare, înapoi de unde au venit... 
Trosniturile pe care le auziţi, sunt bucuria, fericirea, 


eliberarea energiilor. Sunt lanţuri care se rup: 
prizonieri care ies din închisoare şi se eliberează. 

Dacă există obiceiul de a ne ruga Domnului 
aprinzând o lumânare, arzând tămâie, aceasta se face 
deoarece lumânarea sau tămâia care ard sunt simbolul 
sacrificiului, care consumându-se, produce rezultate. 
Nu se obţine nimic fără sacrificiu. Singur, sacrificiul, 
care transformă energiile trecându-le de la o stare la 
alta, produce vindecarea, iluminarea. El este adevărata 
transmutare alchimică. De fiecare dată când aprind un 
foc sau o lumânare sunt pătruns de profunzimea 
acestui fenomen care este sacrificiul şi aceasta mă 
face întotdeauna să gândesc că, pentru a avea lumină, 
chiar şi cea interioară, este necesar un sacrificiu, este 
întotdeauna necesar să ardem ceva în noi. 

Oamenii au acumulat în interiorul lor atât de multe 
lucruri pe care le-ar putea arde. Dacă ei ar fi în stare să 
ardă toate impurităţile, toate tendinţele egoiste, 
pasionale, care îi împing spre întunecimi, acestea ar 
produce o asemenea lumină, o asemenea forţă, care i- 
ar transforma complet. Dar, în loc să le ardă, ei le 
păstrează cu grijă pe toate. Aşteaptă mai întâi să li se 
facă frig, adică să ajungă lipsiţi de dragoste, de 
prietenie, de duioşie, ca în vremurile de frig grozav 
când nu mai ai cu ce să te încălzeşti şi începi să arzi 
scaune vechi, dulapuri vechi. Da, este necesar ca omul 
să treacă prin peripeții, prin mari nenorociri, prin mari 
decepţii pentru ca, în sfârşit, să se hotărască să ardă 
vechiturile care s-au adunat în el de veacuri. Dar va 
veni şi timpul acesta, va veni pentru toată lumea. Cei 
care m-au înţeles, se vor duce cu bucurie să pună pe 
foc tot ce este mucegăit în ei, ros de viermi sau de 
molii... şi hai la foc cu ele, şi ce vâlvătaie imensă! 


Natura inferioară, personalitatea, este predestinată 
a alimenta spiritul. Trebuie să înţelegeţi aceasta odată 
pentru totdeauna, şi să nu mai tot întrebaţi de ce toţi 
aveţi natură inferioară şi cum să scăpaţi de ea. Nu 
trebuie să scăpaţi de ea, pentru că fără ea nu aţi putea 
supravieţui pe pământ. In timp ce cu ea, aveţi toate 
elementele necesare pentru a alimenta spiritul. 
Trebuie să ştiţi că există o lege magică conform căreia 
dacă vreţi să obţineţi rezultate foarte înalte, trebuie să 
sacrificați ceva din personalitatea voastră, pentru că, 
prin această renunțare veţi elibera o energie care va 
alimenta succesul. Această lege stă la baza sacrificiilor 
rituale pe care le găsim încă din antichitate în toate 
religiile. Atunci când implorau zeii pentru succesul unei 
acţiuni, cei vechi sacrificau animale, cu gândul că 
energiile conţinute în sângele care curge se va 
propaga în atmosfera înconjurătoare şi va alimenta 
anumite entităţi care îi vor ajuta la realizarea cererii 
lor. Dar a venit lisus şi El i-a învăţat pe oameni să nu 
mai sacrifice lucruri exterioare: animale, fructe, făină, 
ulei, căci chiar dacă aceste daruri reprezentau un 
sacrificiu pentru cel ce le făcea, nu era totuşi un 
sacrificiu la fel de important ca şi renunţarea la 
anumite slăbiciuni, pofte sau dorinţe. Acestea din urmă 
constituie adevăratul sacrificiu. Deci, lisus a venit şi a 
cerut oamenilor să nu mai sacrifice animalele 
exterioare, bietele de ele, care n-au greşit cu nimic 
pentru a merita o soartă atât de crudă, ci animalele 
interioare. Şi cum natura inferioară este locuinţa 
tuturor acestor jivine, ea trebuie arsă la focul 
sacrificiului pentru ca ea să poată elibera toate forţele 
acumulate în ea. În acel moment, spiritul, sub formă de 
lumină, de căldură şi de viaţă se va găsi în abundență. 


Bineînţeles că în organismul se produce deja o 
combustie, şi graţie ei există viaţa. Dar aceasta este 
numai o viaţă vegetativă, o viaţă animală. Eu vă 
vorbesc de viaţa spirituală. Acolo se întâmplă altceva, 
nu corpul fizic este acela care arde, nu celulele, ci 
natura inferioară, şi cu toate că nu este vizibilă, ea 
este imensă. Ne putem încălzi şi ne putem lumina 
graţie ei timp de secole. 

Pentru moment, din nefericire, omul nu-şi arde 
natura inferioară, ci doar corpul fizic. Priviţi cum, 
îmbătrânind, el devine tot mai scund şi mai mic! 
Această combustie fizică este naturală, normală, nu 
trebuie să ne preocupe. În schimb, combustia naturii 
inferioare este cea care trebuie să ne preocupe zilnic, 
pentru a avea lumină şi căldură pentru veşnicie. 


Cap. 10 - Vanitate şi glorie divină 


l. 

Se povesteşte că odată un discipol a venit la 
Maestrul său şi i-a spus: „Eu nu sunt mulțumit de 
înălţimea mea; aş vrea să fiu la fel de mare ca şi 
soarele pentru a umple spaţiul şi a fi văzut de lumea 
întreagă. Ajută-mă să-mi îndeplinesc această dorinţă”. 
Maestrul a acceptat şi discipolul a devenit într-adevăr 
gigantic, toţi îl puteau vedea de foarte departe şi 
savanții şi filozofii s-au apucat să-l studieze şi să 
construiască teorii asupra originii unei astfel de făpturi; 
în ceea ce îl priveşte, fireşte, era fericit, căci devenise 
obiectul interesului general. La puţin timp după aceea, 
un alt discipol a venit la Maestru şi i-a spus: 
„Dimensiunile mele nu-mi permit să mă dedic studiilor 
care m-ar interesa; sunt cu mult prea mare şi aş vrea 
să devin minuscul pentru a mă putea strecura în cele 


mai mici interstiţii ale naturii. Te rog, îndeplineşte-mi 
dorinţa”. Şi de această dată, Inţeleptul a făcut ceea ce 
i-a cerut discipolul. Dar iată că nici unul din cei doi 
discipoli nu a prevăzut că după un timp se vor sătura, 
unul de a fi gigantic şi celălalt minuscul; ei nu l-au 
întrebat pe  Înţelept cum ar putea reveni la 
dimensiunile lor iniţiale şi s-au trezit într-o situaţie 
neplăcută. 

Eu nu cunosc proveniența acestei poveşti dar ceea 
ce este sigur este că cei doi discipoli erau foarte 
ignoranţi: ei nu ştiau că întreaga viaţă se bazează pe o 
alternanță continuă de dilatare şi contractare. Da, 
mare şi mic, sunt cei doi poli între care oscilează viaţa; 
pericolul pentru om este acelaşi ca pentru cei doi 
discipoli din anecdotă, de a vrea să se fixeze la un 
singur pol. Evident, această tendinţă de a se extinde 
pentru a ocupa cât mai mult loc posibil, există la toţi 
începând cu copilul care, chiar din primii ani de viaţă, 
creşte şi se măreşte încontinuu. Când s-a oprit din 
creşterea fizică, el vrea să crească într-un alt mod, 
acumulând câţi mai mulţi bani, avere şi glorie, să 
ajungă primul în concursuri şi în competiţii. Artiştii, 
savanții, filozofii vor să ocupe locul cel mai înalt în 
domeniul artei, al ştiinţei, al filozofiei. Şi chiar cei care 
se consacră Domnului doresc şi ei să ocupe primul loc 
printre servitori. Aţi citit fără îndoială în Evanghelie că 
mama apostolilor lacob şi loan a cerut, în numele fiilor 
ei, ca ei să fie aşezaţi în Ceruri de-a dreapta şi de-a 
stânga lui lisus. 

Să doreşti să fii primul, nu este un lucru 
condamnabil, căci Dumnezeu însuşi a pus în om 
această dorinţă. Veţi spune că este vorba aici de 
vanitate. Da, dar nu este vanitatea tocmai aceea care 
îi împinge pe oameni să facă lucruri minunate? Este 


adevărat că ele sunt minunate mai ales pentru cei din 
jurul lor care sunt beneficiarii acestora, şi nu într-atât 
pentru cel vanitos însuşi care se cheltuieşte şi se zbate 
pentru a place celorlalți şi pentru a câştiga 
încuviințarea şi admiraţia lor. Artiştii sunt toţi vanitoşi, 
dar câtă fericire, câtă bucurie dăruiesc ei celorlalţi 
atunci când cântă, în timp ce poate că ei înşişi sunt 
câteodată descurajaţi şi nefericiţi! 

Vanitatea nu devine prilej de îngrijorare decât 
atunci când ea ascultă de mobiluri pur egoiste, când 
omul vrea să-şi satisfacă dorinţele în detrimentul 
altora, înlăturând sau zdrobind pe cei din jurul său. Dar 
a dori să fii cel mai bogat şi cel mai puternic pentru a-i 
ajuta pe cei săraci sau pentru a conduce întreprinderi 
care vor fi benefice tuturor, este bine înţeles, cu totul 
altceva. 

In ceea ce priveşte cealaltă tendinţă, aceea de a 
rămâne mic, necunoscut, pe care o întâlnim la unele 
persoane fără ambiţie, este ea oare de condamnat? 
Depinde. Dacă aţi ales calea spiritualităţii şi vă 
apropiaţi cu fiecare zi ce trece de Domnul, de 
dragostea Lui, de lumina Lui, rămânând în acelaşi timp 
înţelegător, generos, umil pentru a nu-i strivi pe ceilalţi 
cu superioritatea voastră, evident că este minunat. Dar 
dacă modestia voastră se datorează numai unor 
concepţii mediocre şi înguste asupra existenţei, nu 
este un lucru grozav; nu faceţi nimănui nici un bine, 
sunteţi inutili. Deci, vedeţi, fiecare tendinţă poate fi 
bună sau rea şi întotdeauna înţelepciunea şi dragostea 
sunt cele care trebuie să o conducă. 

Fără o direcţie, fără un control, dorinţa de mărire 
poate dăuna, dacă nu altora, cel puţin persoanei în 
cauză. Au existat în istoria umanităţii persoane care au 
dorit atât de mult să se ridice deasupra mediei 


oamenilor, prin ştiinţă, prin concepţia lor asupra 
lucrurilor, încât, singurătatea s-a închis în jurul lor din 
ce în ce mai mult, şi ei au suferit. Bineînţeles, au avut 
gloria, toată lumea vorbea despre ei, dar au fost 
singuri, căci nu au luat în considerare că trăiau pe 
pământ şi că nu ar fi trebuit să piardă niciodată 
contactul cu oamenii. In toate cele trebuie să ştim să 
creştem şi să descreştem. Vă voi da un exemplu: 
gândiţi-vă la un mag sau la un preot: pentru a sluji 
anumite ceremonii, el se îmbracă cu haine sacerdotale, 
poartă ornamente somptuoase... Dar odată sfârşite 
ceremoniile, el reia aceleaşi haine ca toată lumea. 
După o manifestare glorioasă a spiritului, el reia o 
atitudine simplă, naturală. Şi chiar dacă nu îmbracă 
haine de ceremonie, un Maestru poate apare 
discipolilor săi, în anumite circumstanţe, sub o lumină 
atât de măreaţă, atât de sublimă, încât ei nu îl 
recunosc şi sunt stupefiaţi, orbiţi. Dar, dacă îl 
reîntâlnesc câteva ore după aceea, îl regăsesc simplu, 
accesibil ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Aceasta 
dovedeşte că Maestrul este înţelept şi plin de dragoste. 
Plin de dragoste pentru că el nu vrea să rămână multă 
vreme departe de oameni şi înţelept pentru că o fiinţă 
omenească, fie ea chiar şi cel mai mare lniţiat, nu se 
poate menţine fără pauze la un nivel sublim, căci 
aceasta ar necesita o tensiune prea mare, o prea mare 
cheltuială de energii psihice, şi sistemul său nervos nu 
ar rezista. 

Oamenii care abordează un aer distant şi inspirat, 
ca şi cum ar fi într-o continuă comunicare cu Cerul, 
joacă teatru, căci nu este posibil să te menţii fără 
întrerupere în astfel de stări. Şi de altfel, chiar dacă 
joacă teatru, acest lucru constituie o suprasolicitare a 
sistemului nervos. Nimic nu este mai obositor decât a 


forţa muşchii feţei să păstreze o expresie artificială 
care nu corespunde adevăratei stări interioare. Trebuie 
să vă destindeţi muşchii feţei şi pentru aceasta este 
mai bine să nu jucaţi roluri pentru care nu sunteţi 
făcuţi, ci să rămâneţi simpli şi naturali. 

Trebuie să ştiţi când să vă arătaţi mari şi când să 
vă arătaţi mici. V-am mai spus, inima este cea care vă 
învaţă lecţia: ea se contractă şi se dilată alternativ. 
Dacă inima noastră este atât de înţeleaptă, de ce n-am 
fi şi noi tot atât de înţelepţi? Din păcate, această 
înţelepciune lipseşte, mai ales femeilor: lor le place să 
se prezinte mai expresive, mai amabile, mai inspirate 
sau mai îndrăgostite... Mai ales când o femeie 
întâlneşte o prietenă a ei pe care nu a mai văzut-o de 
mult, pentru a-i arăta cât este de fericită, cum a reuşit 
în viaţă, ea joacă un rol. Şi apoi, după plecarea 
prietenei, dintr-un te miri ce, izbucneşte în lacrimi. 
Dacă este întrebată: „Dar ce s-a întâmplat? - Nimic, va 
răspunde, nervii”. Bineînţeles că de vină sunt nervii, 
pentru că ea a forţat măsura. Şi pentru ce această 
viaţă artificială? Pentru a arunca praf în ochi? Ei bine, 
aceasta este vanitatea, şi încă o vanitate stupidă! 

Vanitatea este cea care umflă lucrurile în timp ce 
modestia le readuce la starea normală. Dar vanitatea 
epuizează. Pentru a arăta că este bogat, câte cineva 
dă mereu recepții, banchete, serbări... Când vistieria 
lui începe să se golească, începe să se împrumute 
pentru a putea continua, şi apoi, într-o zi vine ruina 
totală. In câte domenii nu s-au văzut oameni ruinaţi 
prin vanitatea lor: ei voiau să fie luaţi drept oameni 
excepţionali! Deci reţineţi bine aceasta: vanitatea 
epuizează, în timp ce simplitatea, modestia, vă ajută 
să vă recuperaţi energiile. De aceea înţelepciunea ne 
sfătuieşte să rămânem simpli. Da, câteva ore, câteva 


zile, trebuie să rămânem simpli, şterşi pentru a 
recupera energiile pe care am fost obligaţi să le 
cheltuim vrând să-i ajutăm pe ceilalţi, să-i luminăm, să 
le distribuim bogății. 

Omul a fost crescut pentru a participa la gloria 
divină. Această idee este simbolizată în Evanghelii prin 
parabola festinului. La acest festin, un invitat nu a fost 
acceptat pentru că nu îşi îmbrăcase hainele de 
ceremonie. Aceasta însemnează că pentru a fi primit la 
serbările pe care le dă Cerul, trebuie, vorbind simbolic, 
să purtăm podoabe şi haine somptuoase. Da, dar apoi 
trebuie să ştiţi să părăsiţi petrecerea, să vă dezbrăcaţi 
de toate podoabele şi să mergeţi să vă reculegeţi 
undeva unde nu vă vede nimeni... pentru a vă putea 
pregăti pentru o nouă serbare. 

Dacă aţi fi ştiut să observați, aţi fi remarcat că şi în 
viaţa cotidiană omul ascultă de aceste două mişcări. 
Dimineaţa, se scoală, se îmbracă, pleacă de acasă şi se 
manifestă în diferite feluri. Seara, revine acasă, se 
închide în camera lui, îşi scoate hainele, se scufundă în 
pat, stinge lumina şi adoarme. lar a doua zi, totul 
reîncepe. Omul apare şi dispare continuu, deci el 
cunoaşte instinctiv aceste două legi. Şi atunci de ce, 
când este vorba să le aplice în alte domenii, nu mai 
ştie când să dispară şi când să reapară, când să se 
arate şi să radieze şi când să se eclipseze, să „reintre 
în culise”, cum se spune în teatru? Din moment ce 
dispariţia nu este nimic altceva decât recuperarea 
energiilor, dacă omul nu ştie să dispară, el nu va 
recupera niciodată, ca toţi acei oameni care petrec zile 
şi nopţi surmenându-se şi apoi sunt complet epuizați. 
În acel moment, bineînţeles că el dispare, şi dispare de 
tot! Da, o dispariţie forţată, dar aşa ceva nu este de 
dorit! 


II. 

Forţa care ne împinge continuu să acţionăm pentru 
a ajunge la ceva mai bun, nu este încă cunoscută şi 
îmbracă mereu alte feţe. In realitate, este uşor de 
distins: dacă este îndreptată spre pământ, către 
căutarea de bunuri şi succese materiale pentru a epata 
galeria, atunci este vorba de vanitate şi nu este chiar 
atât de recomandat ca ea să fie cultivată. Dar dacă 
este îndreptată către Cer, adică se manifestă ca o 
dorinţă de a îndeplini voia lui Dumnezeu, pentru a 
merita să fii primit printre aleşi, aceasta nu mai poartă 
numele de vanitate ci de glorie divină, căci este o 
dorinţă care atinge eternitatea, şi ei trebuie să-i dăm 
frâu liber. 

Să luăm un exemplu simplu, cum ar fi cel al 
hainelor. Unii oameni sunt indignaţi când văd felul în 
care se îmbrăcau în trecut aristocrații. Catifele, 
satinuri, mătăsuri, dantele, perle şi pietre preţioase, 
pentru ce tot acest etalaj? Pentru a atrage atenţia şi a 
arunca praf în ochi? Da, dar iată că atunci când în 
pictura tuturor ţărilor s-a dorit reprezentarea Ingerilor, 
a Arhanghelilor, a Divinităţilor aceştia nu au fost 
îmbrăcaţi în haine grosiere, din contră; şi ei au fost 
reprezentaţi în haine minunate, acoperiţi cu aur şi cu 
pietre preţioase. În acest caz, exceptând spiritele 
înguste care nu vor Să accepte legea 
corespondenţelor, nimeni nu este şocat. Căci, în mod 
inconştient, toţi simt această corespondenţă între 
bogăţia interioară şi bogăţia exterioară, între 
frumuseţea interioară şi frumuseţea exterioară. 

De altfel, în domeniul invizibil, un Iniţiat, un Sfânt, 
un Profet, un Mare Maestru, poartă haine somptuoase 
şi pietre preţioase, şi aceste haine sunt aura. 


Adevăratele veşminte ale Iniţiatului sunt aura sa cu 
toate culorile, iar pietrele preţioase reprezintă calităţile 
şi virtuțile sale. Cu siguranţă că aţi citit în Biblie 
povestea lui losif, căruia tatăl său, lacob, i-a dăruit o 
tunică în mai multe culori care a stârnit gelozia fraţilor 
săi. Această tunică a lui losif este evident simbolul 
aurei sale. Amintiţi-vă, deasemenea, de hainele 
sacerdotale pe care le purta Marele Preot la evrei: 
fodul şi mai ales pectoralul cu cele douăsprezece pietre 
preţioase. 

Această tradiţie a hainelor şi a ornamentelor 
sacerdotale s-a păstrat până în zilele noastre, cu 
aceeaşi semnificaţie: bogăţia exterioară trebuie să 
semnifice bogăţia interioară a celui ce le poartă. Ele au 
şi un rol magic: ele nu acţionează numai asupra celui 
ce le poartă transpunându-l într-o stare mai sacră, mai 
mistică, dar acţionează şi asupra spiritelor din lumea 
invizibilă pe care vrea să le atragă sau să le respingă. 
Bineînţeles că esenţial rămâne ceea ce se petrece în 
inima şi în sufletul preotului, al Iniţiatului, căci nu 
hainele sunt acelea care îi dau măreţia, puritatea, 
înţelepciunea şi puterea, dacă el nu le posedă. 

Bineînţeles că această corespondență între 
aparenţa interioară şi apariția exterioară nu prea mai 
există la oameni: se întâlnesc oameni urâţi sau săraci 
pe dinafară care sunt frumoşi şi bogaţi înăuntrul lor, şi 
invers; eu v-am explicat deja de ce lucrurile stau astfel. 
Dar în lumea divină, în Cer, există o corespondenţă 
absolută între interior şi exterior. Mă veţi întreba: „Dar 
fiinţele de sus au şi o aparenţă exterioară?” 
Bineînţeles, tuturor calităţilor, virtuţilor şi forţelor le 
corespunde câte o formă, un suport, un vehicul. Noi 
spunem că fiinţele de sus sunt spirite, dar ele nu sunt 
pur şi simplu spirite. Orice spirit, oricât de elevat ar fi, 


posedă un corp, dar acesta este alcătuit dintr-o 
materie atât de cristalină, de transparentă, de subtilă, 
încât noi nu o putem vedea. Spiritele au un corp care 
corespunde forţelor şi calităţilor pe care le posedă, la 
fel cum  colierele, coroanele şi toate podoabele 
corespund acumulărilor spirituale, căci perlele şi 
pietrele preţioase simbolizează anumite virtuţi. Astăzi, 
bineînţeles, vedeţi oameni purtând haine şi podoabe 
minunate pe care nu le merită. Totul nu este decât 
minciună, teatru: ei vor să atragă atenţia asupra unei 
aparenţe frumoase pentru a-şi ascunde mizeria 
interioară. 

Şi totuşi, dorinţa de a te arăta sub o lumină cât mai 
avantajoasă nu are nimic rău în sine. Se poate spune 
chiar că natura însăşi a pus în om această tendinţă 
pentru a-l obliga să evolueze. Se poate întâmpla ca, în 
dorinţa de a atrage aprobarea sau admiraţia altora, 
unii să fi reuşit să se depăşească. Oamenii care erau 
fricoşi, dar nu voiau să-şi decepţioneze familia care îşi 
pusese încrederea în ei, au devenit adevăraţi eroi. Şi 
un artist nu conteneşte în a se perfecționa în arta sa, 
pentru ca publicul să nu se plictisească niciodată de el 
şi de operele lui. De altfel, şi educatorii, părinţii, 
profesorii încearcă să folosească această tendinţă 
pentru a obţine de la copii rezultate mai bune. Când îi 
arăţi unui copil că aştepţi ceva de la el, că ai încredere 
în el, el face tot posibilul pentru a reuşi. Chiar şi de la 
un delicvent se pot obţine rezultate bune dându-i o 
responsabilitate care să-i arate că se are încredere în 
el. În cea ce mă priveşte, aceasta este metoda pe care 
eu o utilizez cu tinerii: le arăt întotdeauna ceea ce pot 
să devină, viaţa de splendoare care poate deveni a lor 
dacă lucrează după regulile divine, şi am văzut toate 


transformările pe care această idee le poate produce în 
ei. 

Vanitatea este deci întotdeauna o tendinţă bună în 
măsura în care ea este pusă în serviciul evoluţiei. Eu v- 
am spus întotdeauna că sunt vanitos: numai că nu 
vreau să obţin aprobarea oamenilor căci numai 
Dumnezeu ştie prin ce drumuri întortocheate trebuie 
să treci pentru a-i satisface. Nu, ceea ce doresc eu să 
câştig este aprobarea Entităţilor sublime de sus şi 
aceasta mă obligă să dezvolt în mine tot ceea ce este 
mai bun şi mai frumos. De fapt, vanitatea este 
totdeauna în legătură cu frumuseţea. Când cineva este 
frumos, doreşte imediat să se arate celorlalţi pentru a 
fi admirat. În timp ce acel care nu are nimic demn de a 
fi admirat nu are chef să se arate. O femeie care şi-a 
pătat rochia sau căreia i-a fugit un ochi de la ciorap nu 
va merge, pentru a fi văzută, pe strada cea mai 
luminată, din contră, ea va face în aşa fel încât să 
treacă cât mai neobservată. 

Natura este cea care i-a dat omului vanitatea, şi, 
de altfel, vanitatea este mult mai naturală decât 
orgoliul. Orgoliul nu este ceva natural, este chiar o 
atitudine care are în ea ceva monstruos. Deci nu 
încercaţi să vă lepădaţi de vanitate, căci nu veţi mai 
realiza nimic... Ah! Draga mea vanitate! Eu, dacă ar 
trebui să o abandonez, aş fi pierdut. Deci, o păstrez cu 
grijă, dar fac în aşa fel încât ea să fie în slujba mea şi 
nu eu în a ei, căci altfel ştiu unde m-ar târî ea. Am 
înţeles de multă vreme că vanitatea poate fi utilă, că 
ne putem servi de ea, că o putem pune la lucru, dar cu 
condiţia să înţelegem cât este de periculos să dorim 
gloria pentru noi înşine. Ceea ce trebuie să facem este 
să-l glorificăm pe Domnul, un ideal sublim pentru care 
să lucrăm; din această glorie divină vom fi într-o zi 


aureolaţi. Deci, învăţaţi şi voi să vă orientaţi vanitatea 
într-o direcţie mai bună, adică în sus. 

Se poate spune că există tot felul de vanităţi: una 
inferioară şi una superioară; una vă împinge să vă 
extindeţi în plan orizontal şi alta să vă ridicaţi, să luaţi 
direcţia verticală.  Inconvenientul, cu  vanitatea 
inferioară, este că ea suscită imediat gelozia şi 
ostilitatea pentru că se dă în spectacol şi face zgomot 
pentru a atrage privirile. Dacă numele vostru apare pe 
toate afişele de teatru şi de cinema sau pe toate 
etichetele de produse, sau pe paginile publicitare ale 
tuturor revistelor, vor exista întotdeauna persoane 
care se vor simţi lezate de reuşita voastră: şi ele aveau 
ambiţii, şi ele voiau să obţină reuşita şi gloria, dar iată 
că voi sunteţi cei care aţi reuşit şi ei vă invidiază. In 
timp ce, dacă îi lăsaţi pe ei să-şi facă afacerile lor în 
linişte şi voi vă veţi ocupa doar de perfecţionarea 
voastră, de a vă apropia din ce în ce mai mult de 
Domnul, acel drum este, vă asigur, cu mult mai liber şi 
ei vă vor lăsa în pace. 


Cap. 11 - Orgoliu şi smerenie 


Vanitatea se arată bună, amabilă, generoasă; ea 
merge peste tot pentru a fi văzută, ea face bine pentru 
a fi remarcată, este serviabilă pentru a fi apreciată. 
Dar celui care o manifestă îi este dăunătoare, asta este 
sigur. În schimb, în ceea ce priveşte orgoliul, el nu-i 
este nimănui de folos; nici măcar celorlalţi. Cel orgolios 
este dur şi dispreţuitor, el vrea să fie apreciat şi 
respectat fără să facă nimic pentru altcineva. 
Satisfăcut de buna părere pe care o are despre el 
însuşi, el nu se duce să se prezinte în faţa celorlalţi, ci 
vrea ca ceilalţi să se deranjeze până la el pentru ca să 


îl descopere. El este ca vârful muntelui, solitar, de 
gheaţă. Trebuie să urci pentru ca să îl găseşti şi chiar 
şi atunci rămâne deseori inaccesibil şi ascuns. lar 
atunci când constată că nu i se acordă nici respect şi 
nici aprobare, că nu este recunoscut ca o fiinţă 
superioară, el se închide şi se întunecă. La cel vanitos 
există cel puţin o lumină... o lumină nu prea grozavă, 
ce-i drept, dar cel puţin face ceva pentru ca să 
strălucească. Cel orgolios este întunecat, este sub 
semnul lui Saturn, cât timp cel vanitos este mai curând 
sub semnul lui Jupiter. 

Dacă se studiază această problemă din punct de 
vedere frenologic, se va observa că centrul vanităţii 
este situat pe lateralul craniului, în timp ce orgoliul 
este situat pe axa mediană puţin mai la spate. Dar 
vanitatea şi orgoliul nu îi sunt proprii numai omului; le 
vedem apărând deja la regnul vegetal şi la cel animal. 
Dintre animale, găina este vanitoasă, în timp ce 
cocoşul este orgolios. Dintre vegetale, pepenele este 
vanitos şi dovleacul este orgolios, roşia este vanitoasă 
şi prazul este orgolios. La oameni, femeia este mai 
curând cea vanitoasă şi bărbatul cel orgolios. O femeie 
orgolioasă este un bărbat deghizat şi invers. Pentru o 
femeie este mai potrivit să fie vanitoasă. În fiinţa 
noastră interioară întâlnim atât orgoliul cât şi 
vanitatea: intelectul este înclinat spre orgoliu, inima 
spre vanitate. Pe măsură ce se dezvoltă, intelectul 
devine orgolios, el se izolează de ceilalţi. Inima, din 
contră, este vanitoasă, simte nevoia de a arăta tot ce 
are sau tot ce ştie să facă. 

Se poate spune că lniţiaţii din Antichitate se 
caracterizau prin orgoliu: ei doreau să păstreze cu 
gelozie toate secretele şi ţineau mulţimea departe de 
mistere. In zilele noastre, din contră, Iniţiaţii au 


tendinţa să reveleze totul, să dăruiască totul. Priviţi, 
toată Ştiinţa Iniţiatică este acum expusă la lumina zilei; 
s-ar putea afirma deci, că Iniţiaţii contemporani sunt 
mai curând vanitoşi. Să spunem astfel, dacă vreţi, că şi 
eu sunt vanitos, da, şi că graţie vanităţii mele voi 
învăţaţi de la mine multe lucruri, ceea ce nu ar fi cazul 
dacă aş fi orgolios. 

Dar, să ne oprim acum asupra orgoliului care este 
într-adevăr defectul cel mai greu de învins, chiar şi 
pentru un Maestru sau pentru un lniţiat. Mulţi oameni 
care au urcat, de exemplu până în vârful unor munţi 
înalţi, au constatat că, acolo sus multe dintre 
slăbiciunile şi dorinţele lor inferioare îi părăsiseră, ei se 
simțeau mai mari, mai dezinteresaţi, mai generoşi. Un 
singur lucru nu îi părăsea: orgoliul. Ca şi copacii care 
nu pot rezista deasupra unei anumite altitudini, 
tendinţele noastre inferioare nu rezistă la o anumită 
elevare spirituală, cu excepţia orgoliului care, ca 
lichenul agăţat încă de stâncile cele mai înalte, îi 
acompaniază pe Sfinţi şi pe Iniţiaţi până la ultimul lor 
grad de evoluţie. 

Este destul de uşor să te eliberezi de toate 
celelalte defecte, dar de orgoliu este deosebit de dificil, 
cu atât mai dificil cu cât el este capabil să îmbrace 
toate aparențele, chiar şi cele virtuoase, cele mai 
luminoase. Câţi nu sunt aceia care au căzut deja din 
cauza orgoliului lor, mândri de ştiinţa lor, de puterea 
lor, de sfinţenia lor! Cu toată înţelepciunea lor, ei nu au 
observat că inima lor se împietrea şi unii chiar au 
sfârşit prin a crede că ei erau Dumnezeu pe pământ. 
De aceea este recomandabil ca discipolul să se 
ferească încă de la început. 

Ce este orgoliul? Un mod de a ţine capul şi de a 
privi. Bineînţeles, iată o definiţie pe care nu o veţi găsi 


în nici un dicţionar. Dar de ce nu aş avea dreptul să am 
definiţii proprii? Şi umilinţa este tot un fel de a ţine 
capul... veţi înţelege îndată. Să presupunem că 
obişnuiţi să priviţi mereu numai în jos, ce veţi vedea? 
Animale, insecte, microbi, adică proşti, nebuni, 
criminali. Comparându-vă cu ei, vă veţi găsi inteligent, 
genial, o perfecţiune şi veţi începe să-i dispreţuiţi pe 
ceilalţi, să doriţi să-i striviţi. lată orgoliul: o comparaţie 
cu cei ce se află sub voi. Smerenia este atitudinea 
inversă: ea constă în a privi în sus, în a ridica ochii 
către toate făpturile superioare... şi comparându-vă cu 
ele, vă veţi găsi foarte mic. 

Tradiţia iniţiatică povesteşte că Lucifer era cel mai 
mare şi cel mai frumos dintre Arhangheli. În puterea 
sa, a început să creadă că este egalul Domnului şi a 
vrut chiar să Îl detroneze. Şi acesta este tot orgoliu: a 
ne crede egali cu o fiinţă care ne depăşeşte şi să dorim 
să o înlocuim. Văzând aceasta, un alt Arhanghel s-a 
ridicat şi a spus: „Cine este asemenea Domnului?” în 
ebraică „Mi (cine) - Ka (asemenea) - El (Dumnezeu)”. 
Atunci Domnul, care se spune că privea scena, a spus: 
„De acum înainte te vei numi Mikael (Mihai) şi vei fi 
conducătorul oştilor cereşti”. Dacă orgoliul l-a făcut să 
cadă pe cel mai mare dintre Arhangheli, care în 
căderea lui a antrenat şi alţi îngeri, cu atât mai mult el 
poate produce căderea oamenilor. 

Pentru a scăpa de orgoliu trebuie să facem eforturi 
şi să cunoaştem cele două naturi ale noastre, cea 
superioară şi cea inferioară, individualitatea şi 
personalitatea despre care v-am vorbit deja de atâtea 
ori, şi să învăţăm să lucrăm cu ele. Numai cu această 
condiţie vă puteţi păzi de orgoliu. Exact ca şi în cazul 
vanităţii, al furiei, al forţei sexuale: în loc să fiţi învinşi, 
subjugaţi de orgoliu, îl puteţi domina dându-i de lucru. 


Nici eu nu mă simt apărat dacă nu fac acest lucru. 
Umanitatea duce cu ea acest orgoliu de milioane de 
ani, dar el îşi are raţiunea de a fi, şi învățând să-l 
dominăm pentru a-l pune la lucru, putem scăpa de el. 

Prima condiţie pentru a fi stăpân pe orgoliu este a 
şti să-i recunoşti manifestările. Dar mulţi oameni iau 
orgoliul drept umilinţă şi invers. Atunci când văd un om 
care stă în faţa celor puternici din această lume cu o 
atitudine servilă pentru că se simte sărac, neştiutor şi 
slab în comparaţie cu ei, ei spun că el este umil. Dar 
când întâlnesc pe cineva care vrea să realizeze 
Împărăţia Domnului, spun: „Ce orgoliu!” Nu, ei se 
înşeală. Primul nu este umil: el se înclină în faţa celui 
bogat şi puternic din cauza slăbiciunii lui sau din 
nevoie, căci nu poate face altfel, dar dăruiţi-i puţină 
bogăţie şi puţină forţă şi veţi vedea atunci dacă este 
într-adevăr umil! 

Nu trebuie să ne încredem în atitudinea unora pe 
motiv că, pentru moment, nu fac rău nici unei muşte. 
Ei sunt docili; dar docili faţă de cine? Câţi nu sunt ca 
aceia care în momentul în care ajung să posede 
mijloacele de a se impune, îşi spun: „Cutare şi cutare 
mi-au făcut rău altădată, las’ că le dau eu lor acum o 
lecţie!” şi se răzbună. Dacă un om, atunci când a 
primit în mână bogăţia şi puterea rămâne înţelegător, 
accesibil, se poate spune că umilinţa sa este reală, 
autentică. Dar atâta vreme cât această experienţă nu 
a fost făcută, nu putem fi siguri de nimic. 

Priviţi, deasemenea, anumite persoane aşa-zis 
umile, în diferite încercări. Câte din ele, în faţa celor 
mai mici dificultăţi nu se revoltă împotriva Domnului 
sau chiar îi neagă existenţa! Adevărata umilinţă nu 
este să te înclini în faţa celor puternici, a celor bogaţi, 
a călăilor, ci în faţa lumii divine, în faţa Domnului, să 


respecţi tot ce este sacru, să-l păstrezi în tine şi în jurul 
tău. Câţi nu se cred umili, în timp ce calcă în picioare 
legile divine! Nu, umilinţa este serviciul absolut, 
disponibilitatea absolută, este supunerea absolută faţă 
de Creator. 

În opinia unora, lisus era orgolios pentru că 
spunea: „Eu sunt fiul Tatălui”, gonea negustorii din 
Templu cu un bici şi îi numea pe farisei „soi de vipere”, 
„fii ai diavolului”, „morminte spălate”... In realitate, El 
nu era orgolios, căci se supunea celor hotărâte în 
Ceruri şi în faţa celor mai cumplite suferinţe a spus: 
„Tată, facă-se voia Ta şinua mea”. 

Orgoliosul este acela care îşi închipuie că el este 
totul, că el nu depinde de nimeni şi de nimic, exact ca 
şi o lampă care ar pretinde că ea este cea care dă 
lumina, fără să se gândească că, dacă centrala 
electrică va înceta să-i mai furnizeze curentul electric, 
va rămâne întunecată. Orgoliosul crede că el este 
izvorul fenomenelor ce se petrec în el; de aceea, 
pentru a scăpa de orgoliu, Iniţiatul care obţine o 
victorie spirituală nu trebuie să spună: „Eu sunt cel 
care am reuşit!” ci „Doamne, Tu eşti cel care ai reuşit 
prin mine... Fie ca gloria să revină numelui Tău!”. 

Omul umil ştie că el nu este o fiinţă izolată, că 
nimic nu depinde de el şi că, dacă nu rămâne legat de 
Cer, nu va avea nici forţă, nici lumină şi nici 
înţelepciune. El simte că este o za dintr-un lanţ infinit, 
conductorul unei energii cosmice care vine foarte de 
departe şi care curge prin el către ceilalţi oameni. 
Omul smerit este o vale stropită cu apa care coboară 
de pe înălţimi pentru a fertiliza câmpiile, el primeşte 
forţele care izvorăsc în munţi şi atunci cunoaşte 
abundența. În timp ce cel orgolios, care crede că 
depinde numai de el, sfârşeşte, mai devreme sau mai 


târziu, prin a pierde totul. Încă nu a fost înţeleasă toată 
bogăţia umilinţei. 

Orgoliul este un defect al intelectului şi dacă vreţi 
să vedeţi una dintre cele mai strălucitoare manifestări 
ale orgoliului în lume, ascultaţi-i vorbind pe oamenii de 
ştiinţă, pe filozofi, pe artişti, pe oamenii politici, atunci 
când îşi prezintă ideile, punctele lor de vedere, crezul 
lor: toţi sunt convinşi că sunt singurii care au dreptate, 
care gândesc corect, şi sunt gata să-i masacreze pe 
ceilalţi pentru a face să triumfe convingerile lor. Istoria 
este plină de aceşti oameni care, convinşi că ei sunt 
cei care se află în posesia adevărului, sau măcar de a fi 
braţul drept al Domnului, şi-au permis să devasteze 
oraşe întregi, să masacreze populaţia. Priviţi doar 
Biserica cu Inchiziția. Toţi acei preoţi, acei episcopi s- 
au crezut atât de superiori încât şi-au permis să-i 
extermine pe cei pe care i-au considerat că greşesc. Ce 
orgoliu, ce prezumție! 

Atâta vreme cât îşi închipuie că punctele lor de 
vedere sunt cele mai bune şi se pronunţă în orice 
problemă într-o manieră care nu admite replică, 
oamenii nu vor face altceva decât să comită erori. 
Căci, această atitudine este contrarul unei atitudini 
inteligente. Adevărata inteligenţă este umilinţa, adică 
să recunoaştem că există fiinţe deasupra noastră care 
ne depăşesc şi care pot înţelege lucrurile mai clar, mai 
pur, şi mai divin decât noi. Numai un idiot îşi poate 
închipui că felul lui de a vedea lucrurile este absolut. 
Omul inteligent va spune: „lată, pentru moment 
gândesc aşa, sunt aşa, înţeleg aşa. Dar asta nu 
înseamnă că nu există alte fiinţe mai evoluate, care 
sunt capabile să mă înveţe sau să mă ajute. Voi merge 
să le caut.” lată adevărata inteligenţă. 


Dar unde întâlneşti fiinţe care să judece atât de 
înţelept? Câţi nu sunt aceia care îşi varsă sângele şi îşi 
sacrifică viaţa (sau pe cea a altora) doar pentru a 
demonstra că ei au dreptate! Căci din nefericire, nimic 
nu produce mai multe conflicte între oameni decât 
dezacordul asupra ideilor. Toţi sunt dispuşi să se 
accepte unii pe alţii cu slăbiciunile şi lipsurile lor, dar 
de îndată ce ideile lor politice, filozofice sau religioase 
diverg şi se opun, războiul e gata. Priviţi lumea: câtor 
fiinţe excepţionale nu li s-au recunoscut virtuțile şi 
sfinţenia numai pentru că aveau puncte de vedere 
diferite! Au fost decapitaţi ca nişte hoţi ordinari, fără 
nici o consideraţie pentru valoarea lor morală. Orgoliul 
te face orb la virtuțile celui ale cărui opinii vrei să le 
combaţi. Orgoliul este cel care aţâţă fiinţele unele 
împotriva altora, şi umilinţa este cea care restabileşte 
armonia între ele. 

Înţelepciunea, inteligenţa, adevărata inteligenţă 
divină, o posedă fiinţele umile, cele care nu se încred 
numai în elucubraţiile intelectului lor. Atâta vreme cât 
intelectul vorbeşte, discută, face zgomot şi ocupă el 
singur tot locul, mentalul superior nu mai poate să-şi 
spună cuvântul. Singur mentalul superior ne permite 
să înţelegem scopul divin pentru care omul a venit pe 
pământ şi nu numai să-l înţelegem ci să-l şi realizăm. 
Lipsit de această umilinţă, care permite să ne 
proiectăm dincolo de intelect, omul va trece mereu pe 
lângă esenţial. Doar atunci când va fi reuşit să reducă 
pretenţiile  nesăbuite ale intelectului, el va da 
mentalului superior posibilitatea de a se manifesta, şi 
splendoarea universală se va descoperi în faţa privirii 
sale uimite. 

Toţi cei care sunt convinşi de dreptatea absolută a 
opiniilor lor, sunt orgolioşi. Veţi spune: „Atunci 


niciodată nu trebuie să ne gândim că avem dreptate?” 
Bineînţeles că da, şi eu vă voi da metoda pentru ca 
acest gând să nu antreneze o atitudine de orgoliu. Dar 
mai întâi este necesar să aveţi idei clare asupra naturii 
inteligenţei, ca şi asupra originii punctelor voastre de 
vedere, a opiniilor. 

Inteligența noastră nu este altceva decât suma, 
sinteza multor mii de centre şi organe care se află în 
noi, a tuturor tendinţelor, pulsiunilor pe care le 
transformăm din încarnare în încarnare de milioane de 
ani, este un rezumat al tuturor facultăţilor şi 
capacităţilor pe care le posedă celulele care compun 
organismul nostru, iar cu cât celulele sunt mai 
evoluate, mai sensibile, mai armonioase, cu atât 
inteligenţa noastră este mai dezvoltată. lată ceea ce 
trebuie înţeles. Inteligența nu este un atribut separat, 
distinct, independent de ansamblul fiinţei umane, de 
celulele sale, de organele sale. De aceea, a gândi 
corect nu necesită numai un efort al intelectului, este 
în realitate rezultatul unei întregi discipline de viaţă. 

Să mergem mai departe. Care este originea 
acestei inteligenţe pe care noi o posedăm? Ea este 
reflectarea Inteligenţei Cosmice. Dar este o reflectare 
imperfectă, căci trecând prin toate celulele noastre 
care sunt adesea prada dezordinii pasiunilor noastre, 
bineînţeles că este limitată şi întunecată. Inteligența 
Cosmică nu se poate manifesta perfect printr-un 
individ care nu ştie încă să-şi stăpânească mişcările 
instinctive; dar cu cât se purifică, se perfecţionează cu 
atât mai mult creşte capacitatea lui de a sesiza şi a 
capta lumina acestei inteligenţe. 

Din moment ce inteligenţa este o consecinţă a 
stării în care se află toate celulele corpului său, 
discipolul trebuie să vegheze să le menţină într-o stare 


cât mai armonioasă, fiind atent la calitatea hranei sale 
fizice, dar mai ales a celei psihice (la senzațiile sale, la 
sentimentele sale, la gândurile sale); altfel el rămâne 
închis celor mai mari revelații. Nu există un alt mod de 
a-ţi ameliora inteligenţa, decât prin a-ţi îmbunătăţi 
felul în care trăieşti. Eu am crezut aceasta întotdeauna, 
am ştiut-o întotdeauna şi întotdeauna am lucrat în 
acest sens. 

Când văd câteodată persoane care îşi dau cu 
părerea asupra unor subiecte despre care nu ştiu 
nimic, cu certitudinea absolută asupra adevărului pe 
care îl susţin şi care sunt gata să-i extermine pe ceilalţi 
şi să se distrugă pe sine în numele convingerilor lor, 
sunt uluit. Ei nu-şi vor pune niciodată întrebarea: „Şi 
dacă mă înşel? Poate că nu sunt chiar atât de evoluat, 
atât de purificat, de receptiv. Oare am dreptul să fiu 
atât de convins? Trebuie să mă asigur: voi mai studia.” 
A, nu, nu, ei îi vor ucide pe ceilalţi, se vor ucide şi pe 
ei, dar nu vor renunţa la părerile lor. 

Dar cum pot oare oamenii să fie într-atât de 
convinşi că au dreptate în toate, în evenimente, în 
religie, în politică, în dragoste?... După câţiva ani îşi 
schimbă complet părerile şi din nou cred că au 
dreptate. In tinereţe au gândit într-un fel, adulţi 
gândesc altfel şi la bătrâneţe vor gândi iar altfel. Atunci 
de ce ţin atât la ideile lor? Ar trebui să-şi spună: „Din 
moment ce mi-am schimbat părerile până acum de 
mai multe ori, cine îmi dovedeşte că de data asta am 
dreptate?” Chiar şi la 99 de ani trebuie să ne spunem: 
„Aştept încă pentru ca să mă pronunt. Poate că de azi 
în câteva mii de ani, voi vedea lucrurile mai clar. Mi-am 
schimbat de atâtea ori părerile în cursul vieţii!”. 
Trebuie să fim într-adevăr convinşi, dar nu de 
capacităţile noastre de a judeca, căci ele sunt limitate, 


incomplete. Mai trăiţi încă puţin şi vă veţi schimba încă 
de câteva ori părerile. 

Acum, că aţi înţeles cât suntem toţi de ameninţaţi 
de orgoliu, luaţi-vă precauţiuni pentru a nu fi atinşi: în 
fiecare zi încercaţi să priviţi în sus, să vă comparaţi cu 
fiinţele care vă depăşesc, Arhanghelii, Divinităţile, şi 
veţi vedea că nu sunteţi mare lucru. De aceea în loc să 
vă daţi cu părerea asupra tuturor subiectelor spunând: 
„După părerea mea, este aşa... In opinia mea...” 
încercaţi să cunoaşteţi opinia Ştiinţei Iniţiatice, a 
Marilor Maeştri ai umanităţii, întrebaţi-i cum văd ei 
lucrurile pentru ca ei să vă comunice lumina lor. Toţi se 
înşeală atâta vreme cât nu s-au dus să-şi verifice 
opiniile, modul lor de a vedea lucrurile, comparându-le 
cu Inteligența Cosmică. Istoria este cea care dovedeşte 
că după ani de zile se observă că au comis erori mari. 

Deci, iată cea mai bună metodă pentru a rezista 
orgoliului. Ştiind că din cauza erorilor pe care le-aţi 
putut comite în încarnările anterioare, aveţi în această 
existenţă o inteligenţă foarte limitată şi că a vă baza 
pe ea însemnează a vă lăsa pradă catastrofelor, 
trebuie să cereţi permanent părerea lumii divine. In 
fiecare zi obişnuiţi-vă să priviţi în sus şi să spuneţi: 
„lată ce gândesc eu despre acest subiect, despre 
această persoană. Am oare dreptate? Luminaţi-mă”. In 
acel moment, nu numai că nu mai puteţi fi orgolioşi, 
dar primiţi răspunsuri clare şi adevărate şi sunteţi pe 
drumul cel bun. Să nu credeţi niciodată că aţi atins 
perfecțiunea, nu, voi mergeţi doar pe drumul către 
perfecţiune. Trebuie să fiţi foarte atenţi căci atâta 
vreme cât nu aţi ajuns încă în vârf, puteţi încă să vă 
înşelaţi. 

De altfel, se poate spune că toţi aceia care nu 
lucrează cu adevărat pentru ca să-şi transforme modul 


de viaţă, care continuă să se lase hărţuiţi de dorinţele 
lor inferioare, chiar dacă cer Cerului să fie luminaţi, 
primesc un răspuns eronat; nu este vorba de intuiţie, ci 
de o impresie mincinoasă. De ce? Pentru că răspunsul 
Cerului trecând prin toate straturile lor impure pe care 
le-au acumulat, suferă o deformare. Exact ca atunci 
când scufundăm un baton în apă: el ne pare frânt. Da, 
chiar şi sfaturile lumii divine, dacă trec prin straturi de 
impurități, se deformează. Şi atunci există atâtea 
riscuri de erori că este mai bine să nu ascultați ceea ce 
recepţionaţi. Multă lume este receptivă, puţin 
mediumnică, puţin clarvăzătoare, şi este adevărat că 
captează elemente din lumea invizibilă dar sunt 
elemente amestecate, cărora este bine să nu li se dea 
credibilitate. Singur acela care face eforturi pentru a se 
purifica, a se curăța, a se înnobila, primeşte de la 
Ceruri răspunsuri clare, limpezi şi adevărate. 


Cap. 12 - Sublimarea forţei sexuale 


Povestea primului bărbat şi a primei femei, Adam 
şi Eva, aşa cum este relatată în Geneză, viaţa lor în 
grădina Edenului şi motivul pentru care ei au fost 
izgoniți din această grădină este o povestire de o mare 
profunzime simbolică care niciodată nu va fi îndeajuns 
cercetată. 

Dumnezeu a pus, deci, întreaga grădină a Edenului 
la dispoziţia Evei şi a lui Adam. El le-a interzis doar să 
guste din fructele Arborelui Cunoaşterii Binelui şi 
Răului. De ce? 

Într-un anumit fel, Paradisul era un laborator 
alchimic, şi primii oameni erau alchimişti care studiau 
proprietăţile elementelor, simbolizate prin copacii 
grădinii. Şi dacă Dumnezeu le-a interzis să mănânce 


din Arborele Cunoaşterii Binelui şi Răului, acesta era 
din cauză că el conţinea elemente pe care ei nu erau 
încă pregătiţi să le suporte, trebuiau să mai aştepte. 

Dar, iată că Eva, mai curioasă decât Adam, 
observa aceste fructe cu mare interes fără a îndrăzni 
să le atingă. Dar în acel moment, şarpele care se afla 
în spatele ei s-a trezit, căci era foarte cald, şi şerpii se 
trezesc şi devin foarte agili la căldură. Ori, în acea zi, 
era foarte cald în Paradis... bineînţeles că toate 
acestea sunt simbolice!... şi şarpele ascuns în şira 
spinării Evei (A se vedea în „Centri şi corpuri subtile” - 
colecţia Izvor nr. 219 - cap.VI, partea l-a, unde Arborele 
Cunoaşterii Binelui şi Răului este asimilat sistemului de 
chakre şi şarpele forţei Kundalini.) s-a trezit şi i-a spus: 
„Încearcă, gustă din acest fruct, de ce te temi? Dacă 
vei mânca vei deveni asemenea Domnului, şi tocmai 
de aceea El ţi-a interzis”. Era adevărat că din cauza 
acestui fruct Eva va deveni asemeni lui Dumnezeu, dar 
numai după miliarde de ani de suferinţă, de peripeții, 
de reîncarnări succesive. Deci Eva a mâncat din fructul 
interzis şi i-a dat şi lui Adam. Dar organismul lor nu-l 
putea suporta. Dumnezeu spusese: „Dacă veţi mânca 
din acest fruct, veţi muri”. Şi într-adevăr au murit, au 
murit în sensul că în ei s-a produs o schimbare de 
conştiinţă. Inainte erau liberi, fericiţi, uşori, luminoşi şi 
ei au murit pentru această stare superioară; au murit 
pentru bucuriile şi luminile Cerului şi au prins viaţă 
pentru suferinţele pământeşti. 

Şarpele din Geneză este deci un simbol: simbolul 
forţei sexuale care s-a trezit în om şi căreia i-a căzut 
victimă. Şarpele se trezeşte la căldură şi adoarme la 
răceală. În toate pasiunile veţi întâlni căldura: o 
căldură care distruge şi care consumă totul în interior. 
In pădurile ecuatoriale unde domneşte o căldură 


puternică, trăieşte cel mai mare număr de fiare 
sălbatice. Cel care se aventurează adesea la ecuator 
(stomac, sex) se izbeşte de pasiuni (fiare) care încep 
să se înmulțească în el. 

Şarpele este considerat expresia răului în om, cu 
toate că în realitate simbolismul său nu este exclusiv 
negativ: din contră, şarpele este considerat şi simbolul 
înţelepciunii. Această dublă semnificaţie este foarte 
bine reprezentată prin Caduceul lui Hermes. 

Pentru Inițiați, primul şarpe al  caduceului 
reprezintă forţa sexuală, cauza râului iar al doilea 
şarpe este simbolul transformării acestei forţe într-o 
altă energie, foarte puternică care este înţelepciunea şi 
clarviziunea. lată pentru ce faraonii vechiului Egipt 
sunt adeseori reprezentaţi cu un şarpe mic care iese 
dintre cei doi ochi. Aceasta semnifică că ei au 
transmutat forţa sexuală ridicând-o până la creier. 
Această forţă transmutată le dă Iniţiaţilor posibilitatea 
de a arunca o privire asupra subtilităţilor lumilor 
supraterestre. Anumite religii ale Antichității aveau un 
cult pentru şerpi şi aceştia erau folosiţi ca oracole; la 
Delphi de exemplu, se spunea că Pythia săvârşea 
oracole sub inspiraţia unui şarpe Python. 

Înţelepţii care cunosc legile şi mijloacele de a 
transforma puterea care dormitează în fiecare om, 
devin „şerpi”, adică fiinţe înțelepte, prudente. In India, 
înţelepţii sunt numiţi „nagi” adică şerpi, pentru a arăta 
că forţele răului pot deveni benefice dacă omul ştie să 
le transforme. Şarpele din noi se află în coloana 
vertebrală. La baza coloanei dormitează puterea 
şarpelui Kundalini, şi Kundalini poate face minuni în 
lniţiatul care ştie cum să-l trezească. (A se vedea în 
„Centri şi corpuri subtile” - colecţia Izvor nr. 219 - Cap. 
V - Forţa Kundalini.) 


Câţi religioşi din trecut considerau că forţa sexuală 
este o forţă diabolică care trebuie înfrântă prin toate 
mijloacele! Şi care era rezultatul? Ei nu mai aveau 
viaţă în ei, resursele lor scădeau, nu mai aveau nici 
elan, nici o bucurie. Işi închipuiau că astfel vor deveni 
sfinţi. Dar sfinţenia nu este asta! În trecut, generaţii 
întregi au urmat acest drum şi ce a ieşit din asta?... 

Bineînţeles, că dintre miile de mistici, unii aveau 
într-adevăr har, o inteligenţă şi o voinţă ieşite din 
comun, care le permiteau să treacă prin această 
uscăciune, dar nici ei nu se dezvoltau şi nu înfloreau. 
De ce? Pentru că nu ştiau că forţa sexuală este o 
energie divină pe care Creatorul a dat-o umanităţii, 
spre fericirea ei... şi nu spre nenorocirea ei aşa cum 
credeau ei. 

Forţa sexuală este o energie care trebuie 
exploatată cu înţelepciune: este o sevă brută care se 
transformă în celule şi pe care spiritul o distribuie apoi 
în tot organismul sub formă de vitalitate în planul fizic, 
sub formă de dragoste şi de bucurie în inimă, sub 
formă de lumină şi înţelepciune în creier. 

Forţa sexuală este o putere enormă pe care 
înţelepţii ştiu să o conducă: ei nu o lasă să îi chinuie 
sau să îi împingă să trăiască tragedii, ei nu o lasă să 
inunde sau să distrugă satele şi oraşele din ei, ci 
construiesc mari uzine, canale de irigație şi culeg 
roadele pe care această forţă repartizată cu 
înţelepciune le-a produs. Cu cât suntem mai raţionali în 
utilizarea forţei sexuale, cu atât acumulăm mai multe 
bogății spirituale. Forţa sexuală dominată, este exact 
ca şi apa unui mare fluviu pe care o canalizăm pentru 
a iriga pământuri, cum au făcut Egiptenii cu Nilul, 
asigurând astfel prosperitatea ţării. Cu cât omul 
exploatează mai înţelept forţa sa sexuală, cu atât el se 


apropie de Împărăţia lui Dumnezeu şi înţelege sensul şi 
frumuseţea vieţii. 

S-ar părea însă că, cu cât li se explică mai mult 
oamenilor problema dragostei din punct de vedere 
inițiatic, cu atât înţeleg mai puţin. De ce? Pentru că de 
mii de ani ei au repetat de prea multe ori mereu 
aceleaşi practici, acelaşi mod de comportament; ei nu 
pot înţelege că după ce le-a dat făpturilor o perioadă 
de timp anumite comportamente sexuale, natura vrea 
acum să le schimbe drumul, pentru a-i face să 
descopere, în acest domeniu, alte moduri de 
manifestare, superioare, mai frumoase, mai spirituale. 
Când li se vorbeşte despre o astfel de concepţie asupra 
dragostei, ei răspund că dacă nu îşi vor mai putea 
satisface nevoile sexuale, vor muri, căci aceasta este 
ceea ce îi face să trăiască! Da, într-adevăr asta ţine în 
viaţă rădăcinile dar florile din vârf mor. Deci, totul 
depinde de persoană şi de gradul său de evoluţie. 

Oamenii sunt făcuţi pentru a evolua în toate 
domeniile, şi atunci de ce nu ar evolua şi în domeniul 
dragostei? Şi tocmai acest stadiu superior, această 
evoluţie consistă în a sublima energia sexuală, a o 
dirija în sus, către cap, pentru a hrăni creierul şi a-l 
face capabil de cele mai minunate creaţii. Dragostea 
este o forţă divină care vine de sus şi ea trebuie 
respectată, păstrată şi chiar să ne gândim să o 
întoarcem înapoi către Cer, în loc să o trimitem în 
infern unde este luată şi utilizată de monştri, de larve, 
de elementali. Atâta timp cât oamenii nu vor cunoaşte 
modalităţile de a utiliza această energie pentru lucrări 
spirituale de mari proporţii, ei vor continua să o 
risipească şi de aceea sărăcesc, se abrutizează. Toată 
lumea ştie că forţa sexuală urmează o anumită 
direcţie. Dar sunt foarte puţini aceia care sunt 


conştienţi de faptul că ea poate fi orientată într-o altă 
direcţie, şi care se decid să facă această experienţă. 

Forţa sexuală este resimţită de majoritatea 
oamenilor ca o tensiune teribilă de care simt nevoia să 
se elibereze. Şi se eliberează, fără să ştie că pierd 
astfel ceva foarte preţios, o chintesenţă care este 
consumată în mod stupid numai în plăceri, în timp ce 
ea ar fi putut fi folosită pentru o adevărată regenerare 
a întregii lor fiinţe. Omul trebuie asemuit unui bloc cu 
50 sau 100 de etaje; se va înţelege atunci că este 
necesară o presiune ridicată, o tensiune mare pentru a 
face ca apa să urce până la partea superioară a clădirii, 
pentru ca locatarii de la etajele superioare să 
beneficieze de apă pentru a se spăla, a bea, pentru a-şi 
uda florile, etc. Fără această presiune, apa nu va urca 
niciodată până sus. Dacă ei ar şti ce reprezintă această 
tensiune, dacă ar şti cum să o folosească, oamenii ar 
ajunge să-şi adape şi să-şi hrănească celulele 
creierului, căci această energie poate urca până la 
creier prin canale pe care natura inteligentă le-a 
construit special în acest scop. 

Putem compara acest sistem de canale cu cel ce 
se găseşte într-un arbore. Toate substanţele extrase 
prin rădăcini din sol formează seva brută. Această sevă 
aspirată de perii absorbanţi ai rădăcinii este 
transportată prin vasele lemnoase de-a lungul 
trunchiului până la frunze şi apoi alimentează florile şi 
fructele. Arborele cunoaşte secretul alchimic al 
transmutării materiei. Şi atunci, dacă arborele 
cunoaşte acest secret, de ce omul nu l-ar cunoaşte şi 
el? 

Tensiunea este deci folositoare, nu trebui să ne 
debarasăm de ea, căci graţie ei, energia poate urca 
până sus: altfel, în loc să se trezească pentru a face 


lucrări minunate, celulele creierului vor rămâne 
amorţite, sărăcite, cloroformizate şi se vor mulţumi să 
asigure doar bunul mers al funcţiilor inferioare, atâta 
tot. Atâta vreme cât nu veţi învăţa să vă stăpâniţi, vă 
privaţi de toate posibilităţile de a deveni puternici şi 
inteligenţi. 

Cum să-i faci pe bărbaţi şi pe femei să înţeleagă 
că, în planurile Inteligenţei cosmice, această energie a 
fost destinată să fie folosită pentru creaţii sublime? Nu 
este chip! Ei caută plăcerea, caută ceea ce este uşor 
de obţinut, ceea ce nu cere nici un efort. Ei bine, 
această plăcere trebuie plătită foarte scump. Ei nu ştiu 
că cel care face eforturi pentru a se domina, nu numai 
că se îmbogăţeşte, dar resimte şi o plăcere 
extraordinară. Dar cuvântul „plăcere” nu este cel 
potrivit aici căci el este legat de manifestările 
instinctelor inferioare, ci cuvintele  „bucurie”, 
„încântare”, „extaz” sunt mai potrivite. Plăcerea nu 
este întotdeauna ceva de laudă, ba chiar câteodată ne 
este ruşine, în timp ce bucuria, încântarea, extazul nu 
pot fi atinse decât prin declanşarea forţei divine din 
noi. 

Mă adresez în special tineretului. Tinerii nu-şi dau 
seama că există experienţe care i-ar îmbogăţi mai mult 
decât acelea în care ei se aventurează în mod obişnuit 
şi de pe urma cărora în câţiva ani îşi vor pierde 
prospetimea, farmecul, frumuseţea, lumina. Tinerii vor 
să experimenteze dragostea fizică, bine, înţeleg, dar ei 
nu vor găsi fericirea prin acumularea acestor 
experienţe; după câtva timp vor fi uitat toate senzațiile 
de plăcere pe care le-au resimţit şi nu va mai rămâne 
decât ruina, regretul, întunecarea. Trebuie să încerce 
să facă un efort de stăpânire de sine; chiar dacă nu vor 
reuşi chiar de la început, rezultatele vor veni încetul cu 


încetul; vor fi mândri de a fi fost capabili să învingă şi 
se vor simţi mai puternici. 

Unii vor spune: „Dar cum să ne exersăm?” Nu este 
greu deloc, există atâtea ocazii în care tinerii se 
întâlnesc: pe stradă, la serviciu, la petreceri, în 
excursii, la diferite întâlniri, pe plajă... Şi atunci, este 
firesc să simtă câteodată un elan trezindu-se în ei. Dar 
în loc să facă tot ce le stă în putinţă pentru a-şi 
satisfacă cât mai grabnic dorinţele, de ce să nu ia 
hotărârea să reziste şi să facă un efort de sublimare? 
Da, să ia energia care s-a trezit în ei şi să o ridice până 
la Cer, până la Mama Divină, până la Tatăl Ceresc... 
Făcând aceste exerciţii timp îndelungat, vor ajunge cu 
timpul să dea acestor energii o cu totul altă orientare şi 
să simtă ceea ce este cu adevărat dragostea spirituală. 

Amintiţi-vă, deasemenea, ceea ce v-am spus 
despre sacrificiu: că este periculos să renunţaţi la 
ceva: la un obiect, la o obişnuinţă, la o dorinţă, fără a 
le înlocui cu altceva, un alt obiect, o altă obişnuinţă, o 
altă dorinţă. De aceea dragostea nu trebuie niciodată 
refulată, ci trebuie înlocuit obiectul dragostei cu altul 
mai vast, mai luminos. 

Să luăm un exemplu: un bărbat iubeşte o femeie şi 
crede că nu se poate lipsi de ea. Dar această femeie 
nu este liberă, sau chiar el însuşi este însurat, şi deci 
nu pot trăi împreună fără ca aceasta să producă mari 
perturbări într-o familie. Cum va putea el să învingă 
această dorinţă? Foarte simplu, tot cu ajutorul 
femeilor: în loc să se limiteze la o singură femeie, 
trebuie să ia hotărârea în inima lui, în sufletul lui, de a 
iubi în acelaşi timp toate femeile. Va fi atunci atât de 
ocupat încât nu va mai avea timp să se ţină nici măcar 
după una singură şi astfel toate femeile îl vor salva. 
Bineînţeles că aceiaşi metodă este valabilă şi în cazul 


unei femei. Este necesar să vă deprindeţi să realizaţi 
această lărgire a conştiinţei, altfel veţi rămâne mereu 
împărţiţi, în conflict cu voi înşivă. Şi chiar dacă aţi 
pierdut fiinţa iubită, dacă ea v-a părăsit sau a murit... 
nu trebuie să o înlocuiţi cu alta, căci riscaţi să o 
pierdeţi şi pe aceasta, ci înlocuiţi-o cu o mare dragoste 
îndreptată spre ceva ceresc, divin. Atunci calmul, 
liniştea se vor restabili în voi pentru că vidul vostru 
interior se va umple cu prisosinţă. Bineînţeles că, cu 
toate că este de dorit ca toată lumea să depună 
eforturi în acest sens, nu îi este dat oricui să poată să 
stăpânească cu adevărat forţa sexuală pentru a întâlni 
dragostea superioară. De aceea, înainte de a vă avânta 
într-o astfel de încercare este bine să vă analizaţi şi să 
vă cunoaşteţi cât mai bine. Dacă simţiţi că aveţi încă 
mare nevoie de plăcerile fizice, este de preferat să nu 
încercaţi să renunţaţi brusc la ele, căci astfel va fi mai 
rău. Dar dacă aţi evoluat deja şi simţiţi nevoia de a 
avea trăiri mai subtile, mai spirituale, de a înţelege 
splendoarea lumii divine şi de a ajuta oamenii cu 
dragostea voastră, puteţi alege acest drum. Dar, vă 
repet, el nu este pentru toată lumea şi eu nu sfătuiesc 
pe oricine să apuce pe acest drum, pentru că eu 
cunosc bine toate inconvenientele care pot să se 
producă. Ce se va întâmpla, de exemplu în cupluri, 
dacă unul din cei doi se va decide pentru a trăi o 
dragoste mai spirituală, în timp ce celălalt nu se poate 
lipsi de plăcerea fizică şi face din asta o tragedie? 
Bineînţeles că eu voi fi cel vinovat. Ştiu că este un 
mare risc să vă vorbesc aşa cum am făcut-o, sunt 
obligat însă să dau învățături celor care vor să 
evolueze şi sunt conştient de pericolul la care mă 
expun de a fi greşit înţeles şi de a-mi atrage ostilităţi. 


Eu cer doar tuturor celor care mă ascultă să 
încerce să înţeleagă adevărul spuselor mele, să 
înţeleagă mai ales că nu am intenţia de a strica 
familiile, ci doar aceea de a lărgi din ce în ce mai mult 
conştiinţa atât a bărbaţilor cât şi a femeilor. Dacă 
concepţia uzuală pe care unii oameni o au despre 
dragoste ar da rezultate bune, n-aş avea nimic de 
spus. Dar priviţi puţin cum se petrec lucrurile: drame, 
sinucideri, crime, divorţuri... şi chiar atunci când doi 
sunt împreună, deseori ei se gândesc unul la amantă, 
celălalt la amantul pe care îi au sau pe care le-ar 
plăcea să îi aibe. Aparent îşi sunt fideli unul altuia, dar 
în interiorul lor sunt pe cale să se înşele. 

De aceea, chiar atunci când cineva nu se simte 
încă în stare să trăiască fazele elevate ale dragostei, el 
trebuie totuşi să încerce să îmbunătăţească ceva în 
felul lui de a iubi. Vă voi da o comparaţie. Aveţi în faţa 
voastră două sticle. Să presupunem că una reprezintă 
bărbatul şi cealaltă femeia. Cum fiecare din ei nu 
conteneşte să extragă din celălalt, foarte repede 
ambele sticle se vor goli şi nu mai rămâne decât ca ele 
să fie aruncate pentru a fi apoi înlocuite. Aceasta este 
ceea ce se petrece în concepţia obişnuită privitoare la 
dragoste: se bea dintr-o sticlă care are un conţinut 
limitat şi când ea s-a golit, este aruncată. Cum trebuie 
făcut pentru ca aceste „sticle” să nu se golească 
niciodată? Este necesar ca fiecare dintre ele să fie 
legată la Izvorul infinit al dragostei: atunci nimic nu le 
va putea epuiza, ele vor fi mereu pline, alimentate 
pentru totdeauna de către apa Izvorului. 

Aceasta înseamnă că, în loc să vă opriţi asupra a 
ceea ce este superficial la o femeie sau la un bărbat, 
să îi iubiţi spiritul, sufletul şi astfel să vă conectaţi la 
ceva viu, ceva ce este deja legat la Izvor, la 


Dumnezeu. Astfel, dragostea voastră va dura pentru 
totdeauna: chiar şi atunci când veţi îmbătrâni, ridaţi, 
veţi continua să vă iubiţi, căci nu aţi iubit trupul, ci o 
fiinţă care este reflectarea Divinităţii. Prin femeie, 
bărbatul o caută de fapt pe Mama Divină, el se ridică 
până la ea pentru a primi energii, lumină, bucurie. Prin 
bărbat, femeia se ridică până la Tatăl Ceresc.. şi în 
acest fel dragostea lor nu va lua niciodată sfârşit. Dar 
dacă bărbatul şi femeia se mulţumesc să se caute în 
planurile inferioare, să nu se mire dacă vor fi repede 
decepţionaţi. Este normal, cum ar putea dragostea să 
dăinuiască când dincolo de trup nu mai există nimic 
altceva bun şi frumos de iubit? 

Priviţi cum se petrec lucrurile în natură: tot ceea ce 
este întunecat, murdar, impur, are tendinţa de a se 
acumula în partea de jos şi ceea ce este pur se ridică 
deasupra. La fel se petrec lucrurile şi în fiinţa umană: şi 
în el tot ceea ce este grosier se adună în părţile 
inferioare, în timp ce tot ce este uşor, pur, luminos, 
urcă către cap. De aceea ochii, urechile, gura, nasul, 
creierul sunt aşezate în partea superioară, în timp ce 
alte funcţii sunt plasate în partea inferioară. Acestor 
două părţi fizice ale omului îi corespund cele două 
naturi ale sale, inferioară şi superioară: personalitatea 
şi individualitatea. Dragostea manifestată de 
personalitate, care nu se gândeşte decât să ia, să se 
ghiftuiască, este îmbâcsită cu elemente grosiere şi 
întunecate. În timp ce dragostea manifestată de 
individualitate conţine elemente de generozitate, de 
dezinteres, este pură şi luminoasă... 

Prin dragostea lor egoistă şi senzuală, oamenii îşi 
transmit tot felul de elemente întunecate care îi 
împiedică să vadă limpede şi să simtă senzațiile 
celeste. Bineînţeles, sunt liberi, se pot lăsa în voia 


tuturor poftelor lor, dar nu este în interesul lor! Dacă 
Iniţiaţii au dat reguli şi prescripţii, n-au făcut-o pentru a 
le interzice plăcerile dragostei, ci pentru a-i împiedica 
să coboare prea jos în stări de conştiinţă inferioare, 
acolo unde nu vor mai putea primi nimic din 
binefacerile şi minunile lumii divine. 

De acum înainte, încercaţi să faceţi eforturi pentru 
a înţelege această filozofie sublimă, căci ea este 
singura care îi învaţă pe bărbaţi şi pe femei cum să-şi 
utilizeze toate aceste elanuri pe care şi le dau unii 
altora, toată această minune, fericire de a se 
contempla pentru a fi mereu inspirați şi pentru a 
deveni nişte genii, nişte divinităţi. 

Dar toate acestea nu le veţi înţelege cu adevărat 
decât după ce le veţi înţelege întâi înăuntrul vostru 
prin meditații şi prin modificări interioare. Când veţi fi 
reuşit, vă veţi afla în posesia tuturor bogățiilor pe care 
natura vi le-a pregătit, le veţi putea folosi cu tot atâta 
precizie ca şi cum v-aţi afla într-un laborator: veţi şti să 
folosiţi elementele şi forţele pentru propria voastră 
regenerare, iluminare şi pentru cea a lumii întregi. 


CUPRINS 
Cap. 1 - Alchimia spirituală... eee 1 
Cap. 2 - Arborele uman... eee eee eee nea 7 
Cap. 3 - Caracter şi temperament... eeeeeeee 13 
Cap. 4 - Moştenirea regnului animal... 19 
Cap. 5 - TEaIZi mania sim a mina Dai E ana iai an iai i 28 
Cap. 6 - Clişeele., nenea aan ata eee aa ea ea a ip ai 37 
CAP: Z= AltõlUh e ae a lea a (a ir vre 46 


Cap. 8 - Utilizarea energiilor... eee eee 53 


Cap. 9 - Sacrificiul, transmutaţia materiei.................. 60 
Cap. 10 - Vanitate şi glorie divină... 74 


Cap. 11 - Orgoliu şi smerenie 


Cap. 12 - Sublimarea forţei sexuale.......................... 97