Omraam Aivanhov — Un nou inteles al evangheliilor

Omraam Mikhaël Aivanhov 


O NOU ÎNŢELES AL 
EVANGHELIILOR 


l. „NU SE PUNE VINUL NOU ÎN BURDUFURI 
VECHI” 


„Nimeni nu pune un petec de postav nou la 
o haină veche; pentru că si-ar lua umplutura din 
haină, și ruptura ar fi mai rea. Nici nu pun 
oamenii vin nou în burdufuri vechi; altfel 
burdufurile  plesnesc, vinul se varsă și 
burdufurile se prăpădesc; ci vinul nou îl pun în 
burdufuri noi si se păstrează amândouă”. 

Aceste fraze nu sunt, cu certitudine, noi pentru 
voi, căci fac des aluzii la ele, dar gândesc că ele conţin 
adevăruri pe care nici nu le bănuiţi încă, și pe care 
trebuie să le cunoaşteţi. Ce semnificaţie au cuvintele 
„burdufuri vechi, burdufuri noi, vin nou?” La ora 
actuală vinul se pune în cuve. În trecut se foloseau 
burdufuri - piei de animale cusute în formă de saci - și 
dacă nu se putea păstra vinul nou în burdufuri vechi, 
aceasta se întâmpla pentru că în vinul nou se 
produceau fermentaţii și degajări de gaze care ar fi 
distrus burdufurile uzate și vinul s-ar fi scurs. Se punea 
deci vinul nou în burdufuri noi, valabile să reziste la 
presiuni foarte mari. 

Ce reprezintă procesul de fermentație din punct 
de vedere științific? Fermentaţia este o descompunere 
naturală a materiei organice. Există diferite forme de 
fermentaţii, şi unele au fost studiate de către 


alchimişti, care găseau în ele elementele necesare 
fabricării pietrei filozofale. Toate felurile de fermentaţii 
se pot, de asemenea, produce în om, nu numai în 
organele fizice, dar mai ales în inima şi capul său, 
adică în sentimentele şi gândurile sale. 

Când lisus spunea: „Ci vinul nou îl pun în 
burdufuri noi şi se păstrează amândouă”. El 
compara învăţământul Său cu vinul nou, căci acest 
învăţământ trebuia vărsat în fiinţe solide, rezistente, 
capabile să suporte toate schimbările care, obligatoriu, 
s-ar fi produs în ele. Căci la fel cu vinul, un învăţământ 
inițiatic nu este un lucru mort; din contra, el trăieşte, şi 
viaţa sa antrenează tot felul de consecinţe. Burduful 
reprezintă fiinţa omenească şi în acest burduf se află 
încă, dacă se poate spune aşa, alte feluri de burdufuri: 
capul, plămânii, stomacul... Inima, intelectul, sufletul, 
sunt de asemenea burdufuri, şi dacă nu suntem atenţi 
la ceea ce introducem în ele sau dacă neglijam 
întreţinerea lor, rezultatele sunt deplorabile. 

Uneori unii mi se plâng spunându-mi: „Înainte mă 
simţeam mult mai bine. Mâncam, beam, făceam 
prostii, mă distram...şi mă simţeam bine. Dar de când 
încerc să urmez |nvăţământul Fraternităţii Albe 
Universale mă simt jenat că şi cum o fermentație ar fi 
început să se producă în mine. Cu adevărat acest 
învăţământ nu îmi convine”. Ei nu înţeleg ce se 
petrece în ei şi în loc să evolueze normal ei se 
lamentează, se descurajează şi dau înapoi. Ce 
înseamnă oare aceasta? Că sunt burdufuri vechi în 
care este prematur încă să se verse vinul nou! 

Observaţi-vă pe voi înşivă, observaţi-i pe alţii, şi 
veţi constata că acceptând un Invăţământ, fie el cel 
mai divin, la capătul unei luni, şase luni, un an 
(aceasta depinde de fiecare), fiinţele cad în cele mai 


mari contradicții; ele devin irascibile sau depresive, şi 
în loc să se intensifice în ele latura pozitivă, munca lor 
nu face decât să dezvolte latura negativă pentru că 
fiecare gând nou, fiecare sentiment nou produce 
fermentaţii în interiorul lor. 

Veţi gândi ascultându-mă că este foarte periculos 
de acceptat Învăţământul nostru, chiar dacă este cu 
adevărat pur şi divin. Nu, nu este nici un pericol, dar 
trebuie să se ştie de la început un lucru: că trebuie 
pregătită în sine o formă solidă, capabilă să cuprindă şi 
să suporte o filozofie, o idee, un învăţământ nou! Nu 
poţi primi o filozofie nouă fără să te armonizezi în 
prealabil cu aceasta filozofie, fără să-ţi fortifici şi să-ţi 
pregăteşti stomacul, capul, plămânii şi întregul 
organism pentru a rezista la tensiunea produsa de 
noile energii pe care le vei primi. Să nu vă imaginaţi că 
noile energii de iubire şi lumină vor fi uşor de suportat. 
Din contra, se poate spune că oamenii sunt mult mai 
bine pregătiţi pentru suferinţe, griji şi decepţii decât 
pentru bucurie inspiraţie şi stări elevate. Deseori chiar 
se poate spune că le place să plonjeze în complicaţii, şi 
dacă într-o zi vor primi o inspiraţie s-ar spune că fac 
totul pentru a se debarasa de ea. De ce fac acest 
lucru? Este atât de rar şi atât de preţios să primeşti o 
inspiraţie divină! 

Dacă oamenii ar ști ce ameliorări fiziologice, 
chimice şi psihologice se produc sub influenţa unei idei 
divine! şi exact această șansă o resping! Unde vor găsi 
apoi ocazii de a se transforma? Intr-o zi vor regreta 
alegerea făcută şi vor spune: „Este adevărat, de câte 
ori am alungat lumina, pentru că mi-a fost frică de 
Spiritul din mine!” Adeseori am remarcat că nu există 
frică de Infern, de diavoli, de suferinţă, de dezordine, 
de tot ce este inferior, ci de Spirit şi stările de 


conștiință sublime există teama cea mai mare. Pe deo 
parte au puţină dreptate căci simt în fiinţa lor că nu 
sunt încă burdufuri noi: au nevoie să trăiască în viaţa 
inferioară şi instinctiv le este frică de a nu suporta 
această nouă viaţă, de această lărgire de conştiinţă. 

Cei care se tem de Spirit nu știu prea bine de ce, 
dar simt instinctiv că există ceva de temut, că vor fi 
nevoiţi să-și abandoneze vechile obiceiuri. În realitate 
nu există nimic mai frumos decât puterea de a sesiza 
energiile spirituale: această lumină, această forţă, 
această bucurie care ne vine în fiecare zi, această 
iubire care pătrunde în suflete în fiecare moment. 
Dacă noi vom opri aceste energii prin slăbiciunile 
noastre, prin gândurile noastre, prin sentimente 
negative, înseamnă că burdufurile nu sunt încă 
pregătite să primească vinul nou, sunt vechile 
burdufuri pe care va trebui să le schimbăm. 

Celulele organismului nostru se  reînnoiesc 
constant, în fiecare zi celulele uzate, bolnave sunt 
înlocuite cu celule sănătoase. Aceste procese de 
reînnoire au un ciclu de șapte ani. Din șapte în șapte 
ani toate moleculele şi atomii corpului nostru au fost 
înlocuite cu altele. Veţi zice: „Deci toată fiinţa noastră 
este reînnoită”. Nu, căci deși pe parcursul celor șapte 
ani toate celulele au fost înlocuite, trebuie știut că 
fiecare celulă posedă o memorie sau dacă vreţi, 
obiceiuri pe care ea le transmite sub formă de 
amprente eterice celulelor înlocuitoare. Pe aceste 
amprente gândurile, sentimentele, energiile, circulă că 
pe nişte repere bine trasate. Astfel se explică cum 
noile celule, luând locul celor vechi, le moștenesc 
memoria. Cu toate că s-au scurs șapte ani celulele se 
vor găsi în aceleași stări, deseori inferioare. 

Ce vârstă aveţi? Câte perioade de șapte ani aţi 


trăit deja? şi totuși rămâneţi credincioși acelorași 
obiceiuri, păstraţi același mod de a gândi, faceţi 
aceleași prostii! Chiar dacă în șapte ani celulele vi s-au 
reînnoit, nu este suficient pentru o regenerare 
completă a fiinţei voastre. Corpul vă este transformat, 
da, dar inclinaţiile, obiceiurile rămân aceleași, căci 
noile particule au preluat influenţa vechilor amprente, 
sau, să zicem, a vechilor memorii. 

Pentru a se transforma realmente, trebuie 
schimbată memoria celulelor. Pe măsură ce noile 
celule le înlocuiesc pe cele vechi, trebuie să le 
impregnăm cu noi gânduri şi noi sentimente. Da, dacă 
ești conștient, poţi „reînnoi burdufurile” pe măsură ce 
se varsă în ele vinul nou al unui învăţământ spiritual. 
Dacă nu, dacă se continuă traiul în aceleași dezordini, 
cu aceleași obiceiuri periculoase, fermentaţiile se vor 
produce în continuare. De aceea, pe măsura ce vom 
primi învăţământul spiritual, vom transforma memoria 
celulelor noastre, încercând să introducem elemente 
noi, supraveghind puritatea alimentaţiei şi a băuturilor, 
aerul pe care îl respirăm şi tot ceea ce absorbim, vizibil 
sau invizibil. Atunci doar vom putea primi fără ezitare 
o nouă filozofie, noi energii spirituale. 

Acum, după ce am vorbit despre burdufuri, să 
vorbim un pic şi despre vin. Aproape toţi beţi vin, şi 
băut în cantităţi mici nu este nociv. Unii zic chiar că-i 
inspiră! Ştiţi de asemenea că există vinuri falsificate 
pe care ar fi mai bine să nu le beţi, pentru că sunt 
preparate cu tot felul de ingrediente foarte nocive, pe 
care nu le voi mai enumera. Ceea ce vreau să vă spun 
este că în domeniul spiritual se produc aceleași 
fenomene că în domeniul fizic. Veţi găsi învăţăminte, 
sisteme filozofice care se aseamănă cu vinurile 
falsificate, ele sunt făcute cu o cantitate de elemente 


bizare, care nu conţin în interiorul lor nimic viu sau 
substanţial. Odată ce ai băut din acest vin te simţi 
ameţit, ai indigestie, ești bolnav. Decât să mergi să 
cumperi vin din orice magazin, secretul este să-ţi 
prepari singur vinul pe care-l bei, să-ţi pregătești 
singur propriile gânduri, sentimente şi acţiuni. Veţi 
zice: „Atunci dumneata care în acest moment verși vin 
în burdufurile noastre, poate că verși vin falsificat?” 
Gândiţi ce vreţi! Eu va sfătuiesc doar să plantați o viţă 
de vie în sufletul vostru, să o cultivați, să-i culegeţi 
strugurii, să-i sfărâmaţi şi să le beţi sucul. Vinul bun pe 
care îl preparaţi voi înşivă îl puteţi bea cât vreţi, până 
la beţie. 

Vărsând vin nou în burdufuri noi se realizează 
unirea spiritului cu materia (si materia nu este doar 
cea din plan fizic, dar şi cea din plan psihic, al 
gândurilor şi sentimentelor). Nu vă veţi putea mulţumi 
să vărsaţi un învăţământ în capul vostru, să veniţi să 
vă hrăniţi zilnic cu idei noi, fără să va reînnoiţi în 
acelaşi timp întreaga fiinţa fizica şi psihica, prin 
practica unei vieţi mai pure. Dacă va veţi limita să 
acumulaţi, burdufurile umflate vor exploda curând căci 
nu există nici o corespondenţă între formele lor şi 
forţele noi pe care le primesc. Dacă nu veţi face nici un 
exerciţiu de respiraţie şi gimnastică, dacă nu vă veţi 
ruga, dacă nu veţi medita, dacă nu veţi accepta să va 
hrăniţi şi să trăiţi după noile reguli ale Învăţământului, 
se vor produce în voi tot felul de anomalii. Atunci când 
fermentația începe, te simţi atât de tulburat şi iritat 
încât o să contrariezi întreaga lume. Am văzut oameni 
care, după ce au îmbrățișat viaţa spirituală, au devenit 
exagerat de nervoși cu nevasta şi copiii lor. Un 
învăţământ spiritual nu trebuie să provoace asemenea 
reacţii, aceste fermentaţii sunt datorate faptului că 


burdufurile erau vechi şi uzate. 

Simt că unii dintre voi sunt pe cale să gândească: 
„Este foarte bine, am înţeles că există un învăţământ 
magnific. Ca avem nevoie să evoluam, că avem o 
munca de împlinit, este sigur, dar nu ştim cum s-o 
facem. Daţi-ne metode, căci metodele sunt cele care 
ne lipsesc.” Ceea ce ziceţi este adevărat şi fals în 
acelaşi timp, căci v-am dat deja multe metode dar nu 
păreţi a le aprecia, pentru că ele va par 
nesemnificative. Aşteptaţi întotdeauna momentul în 
care va voi dezvălui mijloace atât de senzaţionale, 
încât va vor transforma instantaneu. Din păcate, 
asemenea mijloace nu exista. 

Nu o să găsiţi niciodată un veritabil Iniţiat care să 
va dea reţete pentru a vă linişti, a va fortifica şi a vă 
elibera dintr-un singur foc. Transformarea fiinţelor nu 
este posibila decât printr-o munca neîntreruptă de zi 
cu zi. Dacă cineva va zice: „Luaţi aceasta formulă, 
aceste pentacle, aceste procedee magice, ele vă vor 
salva imediat”, să ştiţi că acestea sunt minciuni ale 
unei creaturi care are interes să vă înșele. Un adevărat 
lniţiat vă va spune: „Copiii mei, totul este posibil dar 
numai dacă veţi face eforturi: în acel moment ceea ce 
veţi obţine va pătrunde atât de profund în voi, încât 
nimeni nu va putea să vi-l ia”. Tot ceea ce se obţine 
prin mijloace imediate, prin procedee magice nu poate 
fi durabil. După puţin timp se pierde tot ceea ce am 
crezut că posedam, căci aceste achiziţii nu vin din 
interior prin eforturi personale. 

Exista lIniţiaţi care, într-un moment, ar putea 
dezvolta în voi tot felul de calităţi, dar ei nu o vor face, 
căci aceste calități nu pot dura. Dragostea, 
cunoştinţele, puterile nu pot veni din afara, că vinul pe 
care-l verși într-o sticlă. Noi suntem cei care trebuie să 


muncim zilnic pentru transformarea „burdufurilor” 
noastre. Din păcate toate școlile care reclama eforturi 
nu au succes, pe când acolo unde se promit toate 
binefacerile fără să faci nimic, apare toată gloata. De 
aceea adevăratele Invăţăminte nu atrag prea mulţi 
discipoli. 

Cerul pregăteşte expedierea unor puternice 
energii asemănătoare vinului nou, iar burdufurile care 
nu sunt pregătite să suporte acest vin reînnoit nu vor 
putea rezista, căci lumea invizibila vrea să umple toate 
burdufurile, atât cele vechi cât şi cele noi. 

Aceasta înseamnă că se apropie epoca în care 
marile mistere vor fi revelate. Umanitatea este 
compusa din burdufuri vechi şi noi dar indiferent, noi 
sau uzate, când vinul va fi adus nu se va alege, vor fi 
umplute toate: cele noi vor rezista pe când cele vechi 
vor exploda. 

Munciţi în fiecare zi să va „reînnoiţi burdufurile”, 
munciţi deci asupra voastră, asupra tuturor celulelor 
voastre, tuturor organelor voastre pentru a fi pregătiţi 
să primiţi vinul nou: energii puternice şi benefice pe 
care lumea invizibila se pregăteşte să le deverse pe 
întregul pământ. 


II. „DACĂ NU VĂ VEŢI FACE CA NISTE COPILAŞI” 


„l-au adus nişte copilasi ca să se atingă de ei. Dar 
ucenicii au certat pe cei ce îi aduceau. Când a văzut 
lisus acest lucru s-a mâniat şi le-a zis: „Lăsați 
copilașii să vina la Mine şi nu-i opriţi, căci 
Impărăția lui Dumnezeu este a celor că ei. 
Adevărat va spun că oricine nu va primi 
Impărăția lui Dumnezeu că un copilas cu nici un 
chip nu va intra în ea”. Apoi i-a luat în braţe şi i-a 


binecuvântat, punându-și mâinile peste ei“. Marcu 
10:13 

In clipa aceea ucenicii s-au apropiat de lisus şi L- 
au întrebat: „Cine este mai mare în Împărăția 
cerurilor ?“ lisus a chemat la El un copilas, l-a pus în 
mijlocul lor şi le-a zis: Adevărat va spun că dacă nu va 
veți întoarce la Dumnezeu şi nu va veti face că niște 
copilasi, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia 
cerurilor.” Sfântul Matei 18:1-3 

Ascultându-mă citind aceste versete v-aţi 
întrebat, fără îndoială, de ce am ales aceste rânduri: 
sunt deja două mii de ani de când auzim repetându-se 
de către predicatori că trebuie să devenim că nişte 
copilași şi nu suntem încă mult mai avansați. „Lăsaţi 
copilașii să vina la Mine, căci Împărăţia lui Dumnezeu 
este a celor că ei...”; “...si nu va veţi face că nişte 
copilași, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia 
cerurilor”. După ce va voi explica aceste câteva 
rânduri în lumina şi tradiţia iniţiatică, veţi vedea că ele 
conţin idei foarte profunde. 

Când ne gândim la copilărie, nu ne putem opri să 
nu evocam bătrâneţea, căci există o legătură între ele. 
Copiii sunt atraşi de persoanele în verstă, şi invers, 
vârstnicii îi iubesc mult pe copii. Viaţa este că un cerc 
în care începutul este copilăria şi sfârşitul bătrâneţea: 
cele două extreme se ating. Totuşi este cert, un copil 
şi un bătrân nu inspira de loc aceleași sentimente. Pe 
un copilaș simţiţi imediat nevoia să-l sărutaţi, să-l 
mângâiaţi, să-l ţineţi în braţe, să-l faceţi să sară pe 
genunchii voştri...dar nu şi pe un bătrân. De ce? Veţi 
răspunde: deoarece copilașul este mult mai uşor. Nu, 
nu este numai pentru acest lucru... 

Copilul se naşte cu pumnii strânși, în timp ce 
bătrânul moare cu mâinile deschise. Copilul cu pumnii 


lui strânși vrea să spună: „Am mare încredere în 
forţele mele, vreau să mă manifest şi să cuceresc 
întreaga lume”. În timp ce bătrânul care și-a risipit 
viaţa căutând o fericire pe care nu a găsit-o zice: „Am 
crezut că voi obţine o mulţime de lucruri şi am pierdut 
totul, sunt decepţionat”. El n-a putut retine nimic, 
atunci îşi deschide mâinile. Mulţi sunt decepţionaţi la 
sfârşitul vieţii, în ciuda vârstei înaintate ei n-au nici o 
experienţă, n-au învăţat nimic. 

În realitate este foarte dificil să devii un vârstnic 
veritabil, atât de dificil încât lisus a spus: „Dacă nu vă 
veţi face ca nişte copilași, cu nici un chip nu veţi intra 
în Impărăţia cerurilor”. In Cer există deja douăzeci şi 
patru de Bătrâni şi „nu mai exista” loc pentru alţii. În 
Apocalipsa Sfântului loan este scris: „Împrejurul 
scaunului de domnie stăteau douăzeci şi patru de 
scaune de domnie: şi pe aceste scaune de domnie 
stăteau douăzeci şi patru de bătrâni îmbrăcaţi în haine 
albe şi pe capete aveau cununi de aur”. Cei douăzeci şi 
patru de Bătrâni sunt spirite foarte înalte: ei formează 
un consiliu care conduce destinele fiinţelor. Cum să 
îndrăznim noi să ne depunem candidatura pentru 
acest consiliu? Atunci, dacă nu putem să intram în 
Paradis „ca bătrâni” trebuie să intram ca nişte copii! 
Deci intrarea este liberă: toţi copiii sunt acceptaţi! 
Paradisul este populat de copii, cu excepţia celor 
douăzeci şi patru de Bătrâni. Nu mă credeţi? Ba da, 
simplul fapt că toţi bătrânii sunt retrimiși pentru a se 
reîncarna pe pământ este o dovada că nu vor să-i 
păstreze în Paradis. Câte unul zice: „Tatăl meu este în 
Paradis alături de Dumnezeu”. In realitate el este deja 
reincarnat, că bebeluș într-o familie. De ce a revenit? 
Tocmai pentru a învăţa iubirea şi înţelepciunea 
ascunse în cele două simboluri: copilul şi bătrânul. 


Copilul şi bătrânul reprezintă cele două virtuţi pe 
care va trebui să învăţăm să le dezvoltam în existenta 
noastră. Copilul reprezintă dragostea care aduce 
abundenta forţelor şi energiilor, este cel ce vrea să 
vadă totul, să atingă totul, care vrea să acţioneze şi să 
valorifice toate posibilităţile vieţii. Bătrânul este 
înţelepciunea care observă, analizează Şi 
concluzionează. Cei doi trebuie să meargă împreună, 
căci la ora actuală există tendinţa de a dezvolta 
intelectul în detrimentul inimii, oamenii devin critici, 
intoleranţi, ei se călăuzesc ca nişte bătrâni ursuzi, şi 
asta nu este înţelepciune. Şi acum observați copiii mici 
când învaţă să meargă: ei cad, se ridică, cad din nou, 
se ridică din nou, până ce ajung să se ţină pe picioare. 
Observaţi şi pe un bătrân. Dacă are un eșec el spune: 
„Totul e sfârşit, nu voi mai face o a doua încercare”. 
Dacă va cădea va aştepta să fie ridicat: va fi ajutat, 
dar, pentru a fi dus la spital. Aceasta înseamnă că o 
fiinţă îmbătrânită în caracterul, inima şi gândurile ei va 
cădea, nu se va mai scula. El spune: „Este rândul 
altora să se scoale, să acţioneze, pentru mine viaţa s-a 
terminat”. Ei nu, trebuie făcute milioane de încercări 
dacă este nevoie, va trebui să se scoale şi să meargă, 
altfel el nu va învăţa să meargă în Împărăţia lui 
Dumnezeu. 

Observaţi din nou copiii. Dacă le daţi o 
bomboană, o piatră, o insectă, ei se înveselesc. In timp 
ce pe bătrâni nimic nu-i satisface, ei găsesc 
întotdeauna motiv de ceartă, de a se plânge. De aceea 
ei nu vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu, căci 
Împărăţia lui Dumnezeu este o stare de conştiinţă 
făcută din supunere şi bucurie. Dacă ei nu vor fi 
capabili să între în Împărăţia lui Dumnezeu în timpul 


acestei vieţi, atunci cu atât mai puţin vor reuşi când 
vor fi dincolo! De pe acum li se refuză intrarea. 

Să nu va gândiţi că atunci când vorbesc aşa 
despre bătrâni mă opresc numai la vârsta, căci există 
tineri care, la șaisprezece ani, sunt deja bătrâni pe 
dinăuntru, terni,  blazaţi,  dezgustaţi, nimic nu-i 
interesează, nici o activitate nu-i tentează, sunt 
incapabili de elanuri, de admiraţie, de entuziasm. Din 
contra, există bătrâni care au inima tânără, bogata, 
inepuizabila. Doreşti să-i îmbrăţişezi, aşa sunt de 
strălucitori, veseli, delicioși. Da, în ciuda vârstei lor iţi 
vine să-i săruţi, să-i iei în braţe, căci sunt cu adevărat 
copii. 

Copiii sunt fără griji, nu-i îngrijorează ziua de 
mâine. În timp ce bătrânii se frământă tot timpul 
pentru viitor, pe care îl vad plin de incertitudini: boala, 
mizerie, singurătate. şi din nefericire, toată cultura 
contemporana ne învaţă să fim bătrâni. Nu este prea 
inteligent, se pare, de a fi că şi copiii. Cea mai mare 
jignire adusa cuiva este de a-l trata că pe un copil. 
Pentru a place opiniei publice trebuie să ai aerul 
îngrijorat şi preocupat de o mulţime de „probleme”. 
Dacă un adult este vesel, simplu, deschis, nu este 
considerat nici înţelept, nici profund. Cu aceasta 
filozofie care omoară din ce în ce mai mult elanurile 
bune ale naturii sale, omul se distruge. De aceea 
forţaţi-vă să deveniți copii cu inima mereu tânără, 
iubitoare, interesându-se de tot, iertând repede, 
bucurându-se de cele mai mici lucruri, uitând repede 
jignirile, tristeţile şi căderile, o inima dispusa mereu să 
iubească, să îmbrăţișeze lumea întreagă, o inimă care 
să nu se cristalizeze, să nu se răcească. Atât timp cât 
inima voastră îşi va păstra căldura, nu puteţi 
îmbătrâni. Copiii sunt plini de încredere în ei înşişi, ei 


se cred în stare să lupte şi cu cei mari, să îi răstoarne, 
să fie mai puternici decât ei; când încearcă, chiar dacă 
nu reuşesc, ei continua să creadă! şi încă în tot ce li se 
povesteşte, chiar dacă sunt povesti de necrezut. 
Dimpotrivă, bătrânii nu vor crede, chiar dacă le spuneţi 
adevărul. Ei sunt bănuitori şi spun: „De câte ori am 
văzut asta, băiatule! Nu mai sunt atât de stupid pentru 
a mai crede, nu mă mai pot păcăli!” In realitate îi poţi 
înșela uşor, căci adesea ei nu vad prea clar. 

Unii mă întreabă: „De ce sunteţi uneori vesel că 
un copil ?” Le răspund că mă simt mai bine aşa. 
Bineînţeles, voi fi mai puţin respectat, dar oricum îmi 
este egal. De ce oamenii îşi doresc mereu să fie 
respectaţi şi stimaţi? Stimam bătrânii, îi respectam, 
dar nu îi iubim. Pe un munte extraordinar îl admiram, 
dar îl călcăm în picioare, în schimb pe o perla mica o 
dorim să o punem la piept. Care este acela care 
respecta copiii şi care le face plecăciuni? Copiii sunt 
mângâiaţi, uneori li se mai da câte o palma, dar sunt 
iubiţi. In dragostea ce le-o purtam există căldură în 
timp ce în respect există adesea răceală. sunt 
respectate toate marile personalităţi, bătrânii, savanții, 
dar foarte rar sunt iubiţi. Te inclini în fata unui bătrân 
important, îl saluţi respectuos, dar cauţi să găseşti 
prilejul de a-l părăsi cât mai repede. 

Cel care va dori mereu să fie respectat va pierde 
dragostea celorlalţi. Din contra, acela care va rămâne 
aidoma unui copil nu va fi, poate, respectat, dar lumea 
îl va iubi. Dacă nu căutaţi decât respectul celorlalţi, o 
zi va veni când vă veţi simţi foarte singuri. Veţi spune: 
„Când trec pe strada toţi mă saluta din priviri, dar 
nimeni nu vine să mă încălzească”. Respectul nu 
umple niciodată inima noastră, numai iubirea ne face 
fericiţi. lată de ce acela care doreşte să ajungă pe 


culmi trebuie să prefere iubirea şi deci să devină 
aidoma unui copil. 

lubire şi înţelepciune, iată ce trebuie să avem: 
iubirea în inima şi înţelepciunea în intelect. Inima 
trebuie să rămână veşnic tânără, intelectul să fie în 
verstă. Căci dacă se produce inversiunea, dacă inima 
rămâne bătrână şi intelectul prea tânăr, apare 
dezastrul. Cel care este mereu nemulţumit, trist, 
decepţionat, nedumerit, are inima unui bătrân. Nu 
iubeşte, nu se interesează de nimic şi nu avansează 
deloc. De altfel, adeseori, intelectul unui astfel de om a 
rămas în copilărie. Copilăria şi bătrâneţea nu sunt rele 
în sine, cu condiţia de a vedea ceea ce trebuie să fie 
tânăr şi ceea ce trebuie să fie bătrân. Putem întâlni 
uneori mari savanţi şi erudiţi, dar cu o extraordinara 
tinereţe a inimii, acesta este idealul, perfecțiunea. Din 
nefericire aceasta perfecţiune nu se găseşte decât 
foarte rar realizata. 

Dacă Inteligenta naturii a stabilit prezenta copiilor 
pentru mulţi ani lângă părinţii lor, aceasta este pentru 
că dezvoltându-se şi crescând, un copil are nevoie de 
modele. Dar părinţii... ce modele comice sunt uneori! 
Nu întotdeauna „modelaţi” ei înşişi cum trebuie. şi cum 
copiii au instinctul de a-i imita pe părinţi, care, nefiind 
mereu la punct, copiii vor fi la fel. De aceea şi adulţii 
au nevoie de modele care să-i depăşească. Numai că 
ei nu vor să recunoască, nu le cauta, se cred deja 
perfecţi şi este păcat, căci plicind cu aceasta 
satisfacţie, ei merg spre catastrofa. 

Si eu credeţi că nu am nevoie de modele pentru a 
ajunge să fiu ceea ce doresc? Ba da, cu siguranţă, dar 
cum nu găsesc aici pe pământ modele perfecte, le 
caut acolo unde exista, de aceea progresez zilnic. Mici 
progrese, desigur, dar cu aceste mici progrese zilnice, 


în mai multe mii de ani voi parcurge o cale imensa. Da, 
am destula răbdare pentru a lucra încă mii de ani!... 

Copiii trăiesc, deci, lângă adulţi pentru a avea 
modele, dar de asemenea reciproc, adulţii au în copii 
exemplul a ceea ce trebuie să devina, pentru că este 
scris în Evanghelii că numai copiii vor pași în Impărăţia 
lui Dumnezeu. Un adult este prea mare, prea greu, 
prea serios, dar unui copilaș care sare, ţopăie, râde... 
oh, la, la! i se deschide imediat uşa! Dar să nu credeţi 
că după aceste explicaţii toţi se vor decide imediat să 
devina copii! Nu, ei vor continua că şi înainte, să se 
acopere de greutăţi, necazuri şi complicaţii, pentru că 
nu au înţeles nimic. 

Observaţii un copil: nu-și face griji, nici treaba nu 
are, de el se ocupa părinţii lui, îl hrănesc, îl spală, îl 
îmbracă. În timp ce adulţii, din contra, sunt împovăraţi 
de sarcini, complicaţii, treburi: trebuie câștigați bani 
pentru a întreţine familia, a o hrăni, îngriji, proteja etc. 
Bineînţeles, există cazuri în care vedem copiii 
maltrataţi, abandonaţi, aruncaţi în strada de către 
părinţi şi cazuri în care adulţi bogaţi şi privilegiați îşi 
petrec viaţa în linişte şi fericire. Dar acestea sunt 
excepţii. 

Pentru că are nevoie de protecţie şi pentru că nu 
are încă forţele, facultăţile necesare pentru a se 
descurca şi a se orienta în viaţa, copilul trebuie să 
accepte autoritatea şi sfaturile adulţilor. Mai târziu, 
când se simte fortificat, capabil, inteligent, îşi preia 
responsabilităţile, doreşte să muncească, să se 
impună, să-și treacă probele; dar în acel moment încep 
şi grijile: pur şi simplu pentru că contează pe sine 
însuşi, pe facultăţile şi forţă sa, pe modul lui de a 
vedea. 


Să fii adult sau să fii copil reprezintă în realitate 
mai puţin o problema de verstă cât de atitudine. 
Printre adulţi unii au o atitudine copilăreasca. Se 
poate, bineînţeles, examina aceasta problema sub 
diferite aspecte, dar îi voi lăsa pe psihologi şi moraliști 
să o facă. 

Pe mine ce mă interesează este de a şti cum 
trebuie să ne comportam în viaţa spirituala. Analizaţi 
cazul discipolilor şi mai ales al Iniţiaţilor. In loc să 
dispună ei înşişi de viaţa lor, să si-o organizeze după 
bunul lor plac, ei o abandonează voinţei lui Dumnezeu. 
Ei vor să rămână copii, adică să se supună părinţilor 
cereşti, să-i urmeze şi să realizeze totul după sfatul lor. 
şi din momentul în care au această atitudine, Cerul se 
va ocupa de ei, îi va hrăni, va veghea asupra lor, îi va 
proteja. 

Imaginându-și că au devenit adulţi, mulţi inşi se 
simt puternici, liberi, stăpâni pe destinul lor, crezând 
că nu mai au nevoie nici de Tatăl Ceresc, nici de Mama 
Divina şi rup legăturile cu ei. Dar din acest moment 
apar toate nenorocirile: Cerul nu se mai ocupa de ei, 
ce vreţi, sunt adulţi! Dacă ar fi continuat să fie copii, 
adică în loc de a-și dori mereu să-și afișeze 
independenta vis-a-vis de Cer, ar dovedi nevoia de a 
se lăsa ghidaţi de el, de a-i urmă sfaturile, de a-i 
dovedi încrederea şi de a merge mână în mână cu 
părinţii lor divini, aceştia ar continua să se ocupe de ei 
şi ar fi protejaţi. 

Îmi veţi spune că nu poţi rămâne copil toată viaţa. 
Bineînţeles, dar şi aici este necesara o explicaţie: nu se 
pune problema menţinerii unei mentalități infantile ci 
de a continua, chiar adult, de a avea o atitudine de 
copil faţă de cer, de a se arata docil, supus, încărcat de 
iubire. Este doar o problemă de atitudine iar cerul care 


remarca un asemenea suflet, nu-l abandonează, îi 
trimite ajutor, lumina sa. Cerul nu va veni să vă ajute 
decât dacă sunteţi copil. Chiar dacă - veţi spune - 
„sunt un bătrân de nouăzeci şi noua de ani?” Aceasta 
nu are nici o importanta, entităţile sublime nu va 
privesc ridurile sau parul vostru alb, ele nu privesc 
calendarul oficial: ele vad că sunteţi un copil adorabil, 
că atitudinea voastră este aceea a unui fiu, a unei fiice 
a lui Dumnezeu, şi aceasta atitudine vă va face să 
mergeţi spre Paradis. 

Vedeţi, cuvintele lui lisus nu au fost întotdeauna 
nici bine înţelese, nici bine explicate. Oamenii vor 
spune: „Dar cum? Ne predica să fim atât de slabi şi 
ignoranţi că nişte copii?” Nu, bineînţeles că nu 
defectele copiilor trebuie repetate ci calităţile lor: acea 
supunere, acea încredere care îi face să-și asculte şi 
să-și urmeze părinţii, să înveţe şi să acţioneze, după 
sfaturile lor. 

Mi se întâmplă să întâlnesc mulţi tineri, băieţi şi 
fete, care au atâta încredere în punctul lor de vedere 
încât nu accepta sfaturile nimănui. Chiar dacă este un 
inţelept, nu-l vor asculta niciodată. lar eu, văzând 
aceasta mentalitate, ştiu că mari probleme îi aşteaptă 
şi mai ştiu că ei nu sunt gata să le înfrunte şi să le 
rezolve corect. Foarte simplu, pentru că au o 
mentalitate de adult: în loc de a fi precum copiii care, 
conştienţi de neștiinţă şi slăbiciunea lor, se încred în 
părinţii lor, le cauta sfaturile şi îi urmăresc cu atenţie, 
ei prefera să conteze în mod absolut pe părerile lor. Ei 
bine, aceşti băieţi şi fete sunt deja prea bătrâni: ei sunt 
în fata unor mari probleme, a unor mari tristeţi. 

Va veţi întreba: „Dar până când va trebui să 
păstrăm aceasta atitudine de copil?” Până când veţi fi 
devenit îndeajuns de puri şi luminoşi, încât Sfântul 


Spirit să poată cobori în voi. Da, atunci când Sfântul 
Spirit se instalează în om, acesta se poate considera 
un adevărat adult. Dumnezeu n-a făcut ființa 
omeneasca să rămână în starea de copil o eternitate. 
Aceste două perioade, copilăria şi vârsta adulta, au 
fost gândite de Inteligenta cosmica: trebuie să fii copil 
un timp, până la maturitate, şi aceasta maturitate nu 
se găseşte acolo unde oamenii o plasează: la douăzeci 
şi unu sau șaisprezece ani ei sunt majori civic, dar sunt 
lipsiţi de maturitatea de care vă vorbesc. Chiar şi la 
nouăzeci şi noua de ani majoritatea nu sunt cu 
adevărat maturi: ei n-au încă maturitatea spirituală. 

Atunci când o fiinţă a primit Sfântul Spirit, ea 
devine cu adevărat adultă, merge în lumină, are un 
ghid, vede clar. Numai acel adult este recunoscut ca 
atare de Cer, ceilalţi nu sunt decât copii recalcitranţi. 
Da, toţi aceia care n-au atins această maturitate 
spirituală sunt consideraţi acolo sus ca nişte bebeluși. 
Deci apare clar: omul nu trebuie să rămână veşnic un 
copil, dar atât timp cât nu a primit lumina, Spiritul 
dumnezeiesc, aducătorul tuturor bucuriilor, trebuie să 
păstreze o atitudine de copil, adică să rămână mereu 
ascultător, umil, atent în fata Cerului. De altfel, când 
vedeţi anumiți oameni în faţa unor dificultăţi 
inexplicabile, este dovada că nu sunt decât nişte copii 
neascultători, pentru că adevărații adulţi nu suferă: ei 
sunt mereu în lumina. Dar toţi aceia care nu au dorit 
să păstreze aceasta atitudine de copil până la 
maturitate şi au devenit prematur adulţi vor suferi cu 
adevărat. 

Atunci ce este de făcut? Ei bine, e simplu: atât 
timp cât nu aţi devenit adulţi, trebuie să cereţi să fiţi 
luminaţi şi călăuziţi de părinţii voştri cereşti. Când 
aceştia vor vedea că sunteţi din ce în ce mai puternici, 


surâzători, luminoşi şi plini de dragoste, vor decide să 
va acorde majoratul: Spiritul luminii nu va înceta să va 
ilumineze şi să va inspire. Nu veţi mai avea aceleași 
dificultăţi ca toţi aşa-zișii adulţi care cred că pot duce o 
viaţă independentă. Atât timp cât nu aţi fost 
recunoscut adult de Cer, trebuie acţionat că un copil 
simplu şi ascultător, pentru a putea pătrunde în 
Împărăţia lui Dumnezeu. 

Acum, înţelegeţi-mă bine. Când spun că trebuie 
să fii simplu şi ascultător, este în fata lui Dumnezeu şi 
nu a oamenilor. Căci adesea s-a înţeles că trebuie 
supunere şi ascultare în fata oricui şi atunci câţi 
oameni nu ascultă de tirani, de bogaţi, de puternici, de 
călăi! Nu, trebuie să fii fidel, devotat, supus şi 
ascultător numai în fata Naturii divine. 

În realitate chiar în biserici, printre membrii 
clerului, nu se observa destui adulţi; vorbesc după cum 
îi taie capul, după părerea lor şi nu aceasta trebuie 
făcut. Înainte că cineva să poată propovădui trebuie că 
Spiritul să îl stăpâneasca, căci Spiritul trebuie să 
vorbească prin el, cuvintele fiind expresia înţelepciunii 
şi a luminii celeste, expresia Inteligenţei cosmice. 
Atunci când omul nu mai vorbeşte în numele sau, el 
este adult. Exista Maeştri cu autoritate şi care se 
impun formidabil, dar nu sunt ei, ci acel Spirit care 
este în ei şi care are dreptul de a se impune. Inainte de 
a primi Spiritul nu trebuie să te impui, este extrem de 
periculos. Înainte de a fi adult, nu ai dreptul de a 
ordona, comanda, căci o faci înainte de vreme. 

Viaţa spirituală comporta perioade de 
transformare care marchează trecerea de la o etapă la 
cealaltă, la fel că în viaţa fiziologica, de la pubertate la 
menopauza. Aceste treceri nu se manifestă de o 
manieră aşa de clară în planul spiritual, dar sunt foarte 


importante căci produc mari schimbări în viaţa 
interioară. Deci la fel cum în viaţa fizica se produce 
trecerea de la copilărie la adolescenta, apoi la etapa 
adultă, în evoluţia noastră spirituală, de asemenea, 
acest drum este prevăzut. Trebuie să rămâi copil atât 
timp cât nu ai atins o maturitate de adult. Apoi, odată 
adult, nu se mai pune problema de a te conduce ca un 
copil. 

Acum, văzute sub acest aspect, cuvintele lui lisus 
sunt mai uşor de înţeles: „Dacă nu veţi deveni copii, nu 
veţi intra în Impărăţia Domnului”. Da, în ziua când veţi 
înceta să aveţi încredere în Tatăl Ceresc, în Mama 
Divina, în a-i iubi, în a va lăsa în mâinile lor, veţi începe 
să simţiţi greutăţile vieţii, mizeria, urâţenia, veţi 
deveni obosiţi, fără bucuria copilului vesel, fără griji, 
care se joacă şi cântă, veţi deveni ridaţi, împovăraţi 
căci vă stau toate poverile pe umeri. Dar dacă având 
responsabilităţile de adult veţi dori, în ciuda treburilor 
şi sarcinilor avute, să rămâneţi un copil celest 
încrezător, convins că sus aveţi părinţi iubitori, atunci 
va veţi împlini, veţi fi surâzători, frumoşi, luminoşi. 
Este limpede acum? Noi toţi trebuie să devenim copii 
ai Cerului, în acel moment vom simţi dragostea Tatălui 
nostru, şi Mamei noastre, prezenţa ajutorului lor, vom 
fi, fără încetare, susținuți, încurajați, Iluminati. În timp 
ce aceia care se cred deja superiori, tăind orice 
legătură cu Cerul se simt nefericiţi, lăsaţi în frig şi 
singurătate. Este starea actuala a multor oameni care 
s-au crezut prea maturi, prea deștepţi şi prea 
puternici. Dificultăţile şi poverile se apleacă asupra 
acelora care si-au părăsit părinţii cereşti. Fiţi deci 
precum copiii, legaţi-vă de Tatăl şi Mama voastră din 
ceruri, aveţi deplină încredere în ei. Pentru cel care se 
simte un copil al Domnului toate greutăţile se rezolvă, 


căci Cerul nu-și lasă copilul său să plângă de unul 
singur, El vine întotdeauna în ajutorul lui. 


III. “ISPRAVNICUL NECREDINCIOS” 


„lisus a mai spus ucenicilor Săi: Un om 
bogat avea un ispravnic care a fost pârât la el 
ca-i risipește averea. El l-a chemat şi i-a zis: Ce 
aud eu vorbindu-se despre tine? Dă-ţi socoteală 
de isprăvnicia ta pentru că nu mai poți fi 
ispravnic. Ispravnicul și-a zis: ce am să fac dacă 
îmi ia stăpânul isprăvnicia? Să sap, nu pot; să 
cersesc, mi-e rușine. Ştiu ce am să fac pentru că 
atunci când voi fi scos din isprăvnicie ei să mă 
primească în casele lor. A chemat pe fiecare din 
datornicii stăpânului sau, şi a zis celui dintâi: cât 
ești dator stăpânului meu? O sută de măsuri de 
untdelemn, a răspuns el. Şi i-a zis: la-ţi zapisul şi 
sezi degrabă de scrie cincizeci. Apoi a zis altuia: 
Dar tu cât ești dator? O sută de măsuri de grâu, 
a răspuns el. şi i-a zis: la-ti zapisul şi scrie 
optzeci. Stăpânul lui a lăudat pe ispravnicul 
nedrept pentru că lucrase înţelepţește. Căci fiii 
veacului acestuia fata de semenii lor sunt mai 
înţelepţi decât fiii luminii. Și Eu va zic: Faceți-vă 
prieteni cu ajutorul bogățiilor nedrepte pentru 
că atunci când veţi muri să va primească în 
corturile vecinice. Cine este credincios în cele 
mai mici lucruri este şi în cele mari; şi cine este 
nedrept în cele mai mici lucruri este nedrept şi 
în cele mari. Deci, dacă n-aţi fost credincioși în 
bogățiile nedrepte, cine vă va încredința 
adevăratele bogății? şi dacă n-aţi fost 
credincioși în lucrul altuia, cine vă va da ce este 


al vostru? Nici o slugă nu poate sluji la doi 
stăpâni; căci sau va uri pe unul şi va iubi pe 
celălalt, sau va tinea numai la unul şi va 
nesocoti pe celălalt. Nu puteți sluji lui Dumnezeu 
și lui Mamona”. - Luca 16:1-13. 

Aceasta parabolă este foarte greu de interpretat 
şi până în prezent nu am citit sau ascultat vreun 
comentariu folozofic sau teologic care să dea o 
explicaţie adevărată. 

lisus prezintă cazul unui ispravnic incorect faţă de 
stăpânul său, şi ceea ce este mai surprinzător este că 
ne sfătuiește să îl imitam: „Şi Eu vă zic: Făceţi-vă 
prieteni cu ajutorul bogățiilor nedrepte” apoi adaugă: 
„căci cine este credincios în cele mai mici lucruri, este 
credincios şi în cele mai mari”. După ce a lăudat 
incorectitudinea lisus pare acum a lauda 
corectitudinea“! Deci, dacă n-aţi fost credincioși în 
bogăţiile nedrepte, cine vă va încredința adevăratele 
bogății”? lisus îndemnă deci, deodată, la corectitudine 
şi la incorectitudine? La prima vedere parabola este de 
neînțeles. 

Pentru a înţelege sensul acestui text este necesar 
mai întâi să luăm în considerare fiinţa omenească în 
lumina Ştiinţei iniţiatice, cu cele două naturi ale sale, 
inferioară şi superioară. Aceste două naturi au aceleași 
facultăţi de a gândi, simţi şi acţiona dar în două direcţii 
opuse. Dintr-un punct de vedere filozofic nu se poate 
delimita exact graniţa dintre cele două naturi pentru 
că ele se cufundă una în cealaltă (puţin aidoma 
culorilor spectrului care sunt distinse cu exactitate de 
departe dar a căror linie de separație nu o poţi 
discerne) dar dintr-un punct de vedere practic al vieţii 
curente, dacă ştii să observi, le poţi distinge una de 
cealaltă. 


Înainte de a merge mai departe, să ne oprim 
puţin asupra acestei scheme: ea vă va lămuri asupra 
problemei celor două naturi. Fiecare prezintă trei 
funcţii ale omului: intelect, inima, voinţă sau, altfel 
spus, gândire, sentiment şi acţiune. Fiecare dintre 
aceste funcțiuni posedă un loc, un vehicul, un corp prin 
care se exprimă. În partea reprezentând natura 
inferioară se găsesc corpul fizic, astral şi mental, iar în 
natura superioară corpurile cauzal, budic şi atmic. 
Putem folosi, de asemenea, şi alţi termeni. Pentru 
natura inferioară putem spune: voinţa, inima, intelect: 
pentru natura superioară: intelect superior (sau 
raţiunea), inima superioară (sau suflet), voinţa 
superioară (sau spiritul). 

Vă întrebaţi poate ce reprezintă cele trei cercuri 
mari concentrice? Ele arata legătură ce există între 
corpurile superioare şi cele inferioare. Corpul atmic 
corespunde spiritului, ceea ce înseamnă putere, voinţa 
divină; el se reflectă prin corpul fizic care reprezintă 
forţă, voinţa şi puterea din planul material. Corpul 
budic reprezintă sufletul cu cele mai înalte sentimente 
de iubire, sacrificiu, bunătate, el este legat de inimă 
sau de corpul astral. Corpul cauzal este vehiculul 
gândurilor celor mai vaste şi luminoase, este legat de 
intelect sau de corpul mental. Aceste legături pot să ne 
explice un mare număr de întâmplări obscure ale vieţii 
şi o buna parte din paragrafele Cărţilor Sfinte. 

Fiecare dintre aceste corpuri este plasat sub 
influenta semnelor de zodiac şi de planete. De 
exemplu: corpul fizic se găseşte plasat sub influenţele 
Lunii şi ale lui Saturn iar corpul atmic sub cele ale 
Soarelui şi Saturn. Corpurile astral şi budic sunt 
influențate de Venus şi de Marte, iar corpurile cauzal şi 
mental, de Mercur şi Jupiter. 


NATURA SUPERIOARA 


Corp atmic _____—-—- _9 E ED BN ANR 0) III CEI A Spirit 
aa $ Suflet 
Corp causal ___ ON 
Corp mental _ _ Ry J 
Corp astral ai E 


Corp budic 


Ratiune 


Intelect 


Inima 


Corp fizic O __ __ = = 2 © eZ 2. Vointa 


NATURA INFERIOARA 


În simbolistica tradițională o importanță 
particulară se acordă celor două astre: Soarele şi Luna, 
căci planeta noastră este plasata cu precădere sub 
influenţa lor. O perioadă este cea a soarelui care 
predomină, o alta este cea a lunii. Soarele, luna şi 
pământul reprezintă diviziunea terţiară spirit, suflet şi 
corp, ce reflecta cele trei lumi: lumea divină, lumea 
psihică şi lumea fizică. Soarele este de asemenea 
simbolul stabilităţii produse de rațiune, natura 
superioară, în timp ce luna este simbolul ambiguităţii 
şi al fermentării pasiunilor, natura inferioară. Pentru 
simplificarea lucrurilor vom numi natura superioară - 
individualitate, iar natura inferioară - personalitate . Va 
voi explica imediat de ce. 

Personalitatea este reprezentată de jumătatea 
inferioară a schemei iar individualitatea de către cea 
superioară. Individualitatea se manifestă prin virtuțile 


cele mai înalte: Înţelepciunea (planul cauzal), 
dragostea (planul budic), adevărul (planul atmic). 
Fiecare virtute posedă o putere aparte: înţelepciunea 
aduce omului lumina, adevărata cunoaştere a 
principiilor eterne; dragostea îi da gustul de a trai, 
fericirea; iar adevărul îi dă libertatea. Adevărul poate 
da omului fericirea şi gustul de a trai, dar numai prin 
intermediul iubirii. Prin el însuşi nu le poate duce, din 
contra, adesea el începe prin a aduce suferinţe şi 
zbucium. De aceea mulţi oameni refuză să vadă 
adevărul, se tem de el. Inţelepciunea poate elibera 
omul şi aduce fericirea, dar prin intermediul adevărului 
Şi iubirii. Inţelepciunea nu poate nici elibera omul, nici 
să-i aducă fericirea, din contra, ea îl face melancolic şi 
descurajat. Cât despre iubire, ea nu poate nici elibera, 
nici lumina; ea aduce numai dilatarea, bucuria, viaţa. 
In schimb iubirea, înţelepciunea şi adevărul reunite, 
iată plenitudinea, binecuvântările Cerului, perfecțiunea 
fiinţei. 

Din nefericire majoritatea oamenilor caută 
libertatea, fericirea şi lumina în expresiile naturii lor 
inferioare. Nu, cu personalitatea nu vom găsi decât 
sclavia în planul fizic, necazurile în planul astral şi 
greșelile în planul mental. Este tot ceea ce 
personalitatea umana poate oferi în ciuda aparentelor 
ei seducătoare. 

Citi oameni nu îşi risipesc viaţa încercând să 
mulţumească personalitatea lor sau a altora! O mama 
îşi petrece timpul sau satisfăcând capriciile copilului; 
soţul pe cele ale soţiei; soţia pe cele ale soţului... şi 
unde se ajunge astfel? Personalitatea, care este 
ingrata prin însăşi natura ei, uita imediat binele care i 
se face şi în loc de a fi recunoscătoare nu exprima 
decât indiferența, dispreţ şi chiar ura. Acela care nu 


satisface la alţii decât latura lor inferioara, nu va fi 
niciodată recompensat, trebuie să o ştie; şi dacă îi vor 
cădea apoi cărămizi în cap, nu are de ce să se plângă, 
nu are acest drept. şi chiar înainte de a te sacrifica 
pentru alţii trebuie să te întrebi ce servești în ei: 
natura superioară sau natura inferioara. 

Dacă nu vreţi să fiţi dezamăgiţi de oameni va 
trebui să munciţi pentru hrănirea sufletelor lor, 
spiritului lor, adică să-i luminaţi, să-i conduceţi către 
Sursă, către Dumnezeu, pentru a se lega de El, a-L 
slavi şi a-L glorifica. Câţi oameni se miră în fiecare zi 
văzând că încrederea şi credinţa puse în alţii au fost 
trădate! Şi aceasta pentru că au hrănit natura lor 
inferioară. Adesea se pot auzi părinţi dând copiilor lor 
sfaturi vizând numai satisfacerea personalităţii lor: îi 
învaţă viclenia, setea de bani sau de plăceri, căutarea 
îndestulării de sine în detrimentul celorlalţi. Crescând, 
aceşti copii aşa de bine instruiți pun în practică 
sfaturile primite... şi încep să o facă în detrimentul 
propriilor părinţi care, evident, se lamentează! Dacă ar 
fi fost cinstiţi ar fi văzut că ei sunt vinovaţi. 

Oamenii apreciază ceea ce faceţi pentru 
satisfacția lor materială, pentru corpul lor fizic, contrar 
Cerului care nu apreciază decât ceea ce faceţi pentru 
sufletul şi spiritul lor. Ce va rămâne din hrana pe care 
aţi oferit-o prietenilor voştri, dacă nu aţi adăugat o alta 
hrană care durează în eternitate: iubirea, lumina, 
libertatea? Trebuie schimbate concepţiile pe care le 
avem despre milostenie pentru că există o milostenie 
care nu produce nici un efect, care se duce repede, 
uitata, şi o alta ale cărei efecte sunt durabile. Fiinţele 
obişnuite nu ştiu să hrănească spiritul celorlalţi, nici 
să-l înfrumuseţeze, ici să-l întărească, în timp ce 


adevărata milostenie, aceea a iniţiaţilor, consta în a 
restabili omul în regatul spiritului sau. 

Se poate întâmplă ca un Maestru să se ocupe de 
personalitatea discipolilor săi (adică să-i îngrijească 
sau să le dea un ajutor material), dar o va face ca ceva 
secundar. Adesea milostenia obişnuită dezvolta 
defectele cele mai dăunătoare la oameni: îi 
încurajează la lene, îi împinge spre a profita din ce în 
ce mai mult de alţii, face să le crească încrederea în 
credulitatea şi naivitatea fiinţelor caritabile astfel încât, 
în loc de a fi utili, liberi, independenţi şi capabili de a 
ieşi singuri din încurcătura ei devin adevăraţi paraziți 
ai societăţii. 

Ceea ce vă spun acum despre personalitate nu 
înseamnă că trebuie s-o distrugeţi sau să o eliminaţi. 
Nu, ea trebuie să fie servitoarea individualităţii. Fără 
personalitate, individualitatea nu se poate manifesta. 
Personalitatea este comparabila formei iar 
individualitatea conţinutului. Forma este necesară dar 
ea trebuie să exprime conţinutul. Dacă forma este 
stupidă, lipsită de sens, aceasta înseamnă aservirea 
fiinţei omeneşti. 

Când personalitatea va deveni servitoarea sa, 
spiritul omenesc va putea face miracole. Să ştiţi că tot 
ce îngrădește spiritul şi îl împiedică să înţeleagă, să 
creeze, să acţioneze liber, este personalitatea. 
Observaţi caracterele din jurul vostru şi veţi constata 
că predominarea personalităţii duce proporţional la 
limitarea fiinţei şi la păreri preconcepute. Ori, cea mai 
mică părere preconceputa în opiniile filozofice sau 
religioase, în raporturile interumane sau în cele de 
serviciu, antrenează complicaţii în înţelegere şi în 
activitate şi nu există părere preconceputa mai 
dăunătoare decât aceea a personalităţii care se 


enervează, se apără, se răzbună şi îşi schimba fără 
oprire punctul de vedere. Aceasta pentru că toate 
acţiunile personalităţii au un scop interesat încât 
aceasta este condamnată că să nu vadă niciodată 
realitatea lucrurilor. Când un Maestru vede venind în 
scoală sa fiinţe cu o personalitate foarte dezvoltata, el 
prevede deja câte obstacole vor avea şi ce dificil îi va fi 
să le instruiască. Pentru un Maestru există o formulă 
absolută: cu cât ne stăpânim mai mult personalitatea, 
adică o limitam, o dominam, cu atât ne eliberam şi ne 
întărim. 

Să ne oprim acum asupra termenilor 
„personalitate” şi „individualitate”. În limbajul curent 
se folosesc fără discernământ unul sau celălalt; 
spunând despre cineva, de exemplu, că are o 
personalitate sau o  individualitate puternică, se 
exprimă acelaşi lucru. Veţi găsi poate alte definiţii în 
dicţionare, dar pentru ceea ce vreau să va explic 
privind natura superioară şi natura inferioară din om, 
va voi spune că pentru termenul „personalitate” se 
poate pleca de la etimologia cuvântului latin 
„persona”. Persona era masca pe care la teatru actorul 
o punea; căci în antichitate după cum ştiţi, actorii 
purtau masca. Inchipuiţi-vă un actor: într-o zi el joaca 
rolul unui om rezonabil şi înţelept, într-o alta pe acela 
al unui criminal, trădător sau seducător. El este, 
succesiv, Cyrano de Bergerac, Harpagon, Alexandru 
Borgia, sfântul Ludovic. Toate aceste roluri diverse 
reprezintă personalitatea schimbătoare, trecătoare. 
Cât despre individualitate, aceasta este artistul care 
rămâne el însuşi pe tot parcursul acestor roluri. 

Acest exemplu al actorului ne arata că 
personalitatea este muritoare, perisabilă: că şi rolul 
care se încheie odată cu reprezentaţia ea nu durează 


decât o încarnare. La următoarea încarnare apare o 
alta personalitate. In cursul acestor schimbări de 
personalitate individualitatea nu variază, rămâne 
unica, deși ea progresează de-a lungul mileniilor 
acumulând experienţe trăite prin intermediul 
diverselor personalităţi. Ea se manifesta succesiv într- 
un rol, apoi în altul, îmbrăcând personalităţi diferite în 
fiecare încarnare. 

Aceasta este foarte uşor de înţeles şi ne permite 
să sesizăm că cel care este bogat, sănătos şi frumos în 
aceasta existenta poate, dacă nu face nici un efort 
spiritual, să revină în următoarea încarnare sărac, 
pipernicit şi lipsit de frumuseţe. Din contra, acela care 
lucrează asupra spiritului sau, asupra inteligentei sale 
divine sau a sufletului său (jucând în acelaşi timp rolul 
impus de această încarnare), câştiga calităţi, virtuţi şi 
bogății care vor rămâne în individualitatea să şi care îi 
vor aparţine veşnic. Când va înceta să-și joace rolul 
personalităţii sale, el va pleca cu acest bagaj spiritual 
şi va călători de îndată în univers cu toate aceste 
adevărate bunuri. Nimeni nu va putea să i le ia. Exact 
că şi actorul care, profeţind de rolurile sale pentru a se 
ameliora şi dezvolta părăseşte scena cu idei mai largi, 
omul trebuie să iasă de pe scena terestra îmbogăţit de 
experienţă sa. 

Ce face cu bunurile sale acela care în cursul unei 
vieţi nu a strâns decât bogății materiale? Părăsindu-și 
rolul terestru va fi silit să le abandoneze - aceasta este 
legea - şi se găseşte deodată sărac, despuiat de tot. 
lar individualitatea sa care pleacă la fel fără bagaje - 
adică fără nici o achiziţie spirituală - va reveni pe 
pământ goală şi săracă, trebuind să se incarneze într-o 
personalitate lipsită de orice fel de bunuri, pentru că 
nu le-a meritat. Această fiinţă va trebui deci să 


reînceapă să muncească enorm pentru a putea 
strânge bogății, o situaţie, case, etc...Nu vreau să spun 
că trebuie renunţat la posesia obiectelor materiale, a 
hainelor, a proprietăţilor... Nu, toate aceste lucruri sunt 
necesare pe pământ precum decorul şi costumele sunt 
indispensabile actorului, dar nu mai mult. lată-vă acum 
suficient de pregătiți pentru a înțelege sensul 
parabolei ispravnicului necredincios. 

Personalitatea şi individualitatea îşi au reședința 
în „lumea cea mare”: macrocosmosul, universul dar de 
asemenea şi în „lumea cea mica”: microcosmosul, 
omul. În om locul personalităţii este stomacul şi zona 
inferioară lui adică ceea ce se afla dedesubtul 
diafragmei. Locul individualităţii este în plămâni, inimă 
şi creier, adică ceea ce se găseşte deasupra 
diafragmei. Linia orizontala a schemei ce v-am dat-o 
corespunde deci diafragmei. 

Credeţi poate că tot ce este situat dedesubtul 
diafragmei este lipsit de gânduri, sentimente, 
activitate. Deschideţi-vă ochii. Stomacul are un creier, 
o inima şi o voinţa. De ce se spune despre anumite 
persoane că au „sufletul la gură?” Nu am intenţia de a 
crea o nouă anatomie dar trebuie să ştiţi că aceste 
două regiuni, deasupra şi dedesubtul diafragmei, 
reprezintă cei doi stăpâni la care omul se găseşte şi 
trebuie să slujească. Da, este o întreagă poveste. Când 
omul apare pe pământ intra în slujba unui stăpân: 
corpul fizic cu toate instinctele sale, dar mai devreme 
sau mai târziu el este înapoiat, adică moare. Dacă el 
este inteligent trebuie să reflecteze asemănător 
ispravnicului din parabola: „Ce am să fac dacă îmi ia 
stăpânul isprăvnicia? Să sap nu pot, să cerșesc îmi e 
rușine”. Ispravnicul rezonabil ştie bine că atunci când 
îşi va părăsi corpul fizic, acest stăpân veşnic 


nemulţumit, va dori să mai lucreze pe pământ dar 
atunci nu va mai avea mijloace. Păstrând în astral 
aceleași dorinţe de a mânca, bea şi gusta tot felul de 
plăceri el va fi tentat să cerșească, adică să coboare 
lângă cei în viaţa pentru a şi le satisface prin 
intermediul lor. Este ceea ce se întâmplă ispravnicilor 
foarte fideli personalităţii: odată trecuţi dincolo ei 
devin cerșetori în planul astral şi se deplasează în 
toate locurile imorale unde se distrează mulţimea 
pentru a participa la plăcerile lor. 

Or, ispravnicul necredincios despre care vorbeşte 
lisus era inteligent, nu dorea să între în aceasta 
categorie a spiritelor cerșetoare. Sfătuit de raţiunea sa 
el s-a hotărât să-și facă prieteni cu ajutorul bogățiilor 
nedrepte şi de a reduce datoria debitorilor stăpânului 
său. Ce înseamnă aceasta? Ca în loc de a da 
stomacului sau, diferitelor organe mese bogate şi 
plăceri excesive cum majoritatea oamenilor o fac 
obişnuit, el a diminuat proporţia alimentelor sau a 
satisfacţiilor pe care le crede a le datora fiecăruia 
dintre ele. Altfel spus el a stabilit un regim de restricţii 
pentru personalitate, diminuând numărul de mese 
bogate, paharele de alcool, ţigările, amantele; şi 
forţele, gândurile, timpul care trebuiau consacrate 
stăpânului nesătul şi înghiţite de el, ispravnicul le-a dat 
în secret prietenilor invizibili din ceruri. Adică el a 
economisit un capital pentru a-l depune într-o banca 
celestă, cu scopul că în ziua când se va prezenta la 
ghișeul acestei bănci să fie recunoscut şi întâmpinat. El 
a consacrat timp, energii, a dat o parte din dragostea 
sa, din gândurile şi sentimentele sale individualităţii în 
loc de a le rezerva personalităţii. El a fost deci 
necredincios personalităţii pentru a-și crea prieteni 
graţie bogățiilor pe care i le-a sustras cu „nedreptate”. 


Dacă nu interpretam astfel termenii acestei 
parabole nu vom putea înţelege de ce ispravnicul a 
fost lăudat de stăpânul sau. Care este acest stăpân 
care l-a lăudat? Cu siguranţă nu este personalitatea 
pentru că fiind lezată ea nu îl poate felicita. Este deci 
individualitatea care i-a spus: „Tu ești foarte inteligent. 
Ai făcut bine”. Căci nu există decât o infidelitate, o 
injustiţie permisă: cele comise cu privire la 
personalitate, adică în raport cu cea care este inferior, 
perisabil. A fi necredincios în schimb în fata Domnului, 
îngerilor, purității, bunătăţii nu este permis. Lumea 
întreaga este fidelă însă stomacului, sexului, adică 
personalităţii şi infidelă Domnului. Toţi se grăbesc când 
este vorba de a-și mulţumi pasiunile, plăcerile josnice, 
trădându-l fără încetare pe Dumnezeu. Câţi oameni nu 
sunt atașați patronului cârciumii lor: îl vizitează zilnic. 
Alţii sunt fideli tutunului sau unei pasiuni oarecare, 
unui viciu, unui obicei nesănătos. Puţini oameni sunt 
credincioși unor obișnuinţe superioare. Ori, adevărata 
fidelitate este de a nu neglija niciodată rugăciunea, 
studiul, meditaţia, toate exerciţiile spirituale. 

Va veţi întreba poate ce reprezintă debitorii 
cărora li s-a cerut înapoi datoria şi de ce natura este 
aceasta datorie. Debitorii sunt entităţi din lumea 
invizibilă care venind să ia anumite elemente spirituale 
din om trebuie să i le plătească sub forma de energii şi 
de forte mai puţin subtile. Înapoindu-le datoriile 
acestor entităţi, omul renunţă la forţele care i-ar fi fost 
oferite, mergând pe calea abstinentei, practicând 
postul,  castitatea, liniştea, rugăciunea, meditaţia. 
Aceste măsuri restrictive nu necesită o cheltuială mare 
de energii, că acelea cu care corpul fizic era obişnuit. 
Când corpul fizic renunţă parţial la poftele sale trebuie 
știut că partea superioară care nu are de furnizat 


atâtea forţe şi fluide se întăreşte. Atunci când partea 
inferioară mănâncă şi se amuză mult, partea 
superioară nu se poate manifesta şi slăbeşte pentru că 
ea este aceea care furnizează energiile ce se 
manifesta în planul fizic. 

Remarcaţi totodată că lisus n-a spus în parabola 
că ispravnicul necredincios a cerut înapoi debitorilor 
totalitatea datoriilor lor, ci numai o parte a ei. Aceasta 
înseamnă că restricţiile nu se vor face cu exces, că nu 
trebuie ajuns la extreme, până la mortificare şi 
ascetism absolut. lisus arata bine că omul trebuie să 
lucreze pentru primul stăpân (individualitatea), dar nu 
are dreptul de a-l părăsi pe cel de al doilea 
(personalitatea), adică dreptul de a se priva de tot şi a 
renunţă la orice. Trebuie să fie necredincios celui de-al 
doilea stăpân dar numai într-o anumita măsură. 

Să luăm exemplul unei femei interesate numai în 
aspectul ei fizic: ea neglijează în întregime dezvoltarea 
sa intelectuală şi spirituală acordând întâietate 
corpului şi  fizionomiei sale. Efectiv ea devine 
seducătoare, dulce că mierea, atrăgând de departe 
viespile şi muștele; ea are numeroşi prieteni, este 
sărbătorită... Dar peste câţiva ani ea nu mai este la fel 
de atrăgătoare şi prietenii o părăsesc. şi este normal, 
oamenii nu cauta decât pe aceia care le pot da câte 
ceva; acum, când ea este privata de frumuseţe, nu mai 
poseda nimic. Dacă aceasta femeie ar fi acţionat că 
ispravnicul  necredincios şi rezonabil, dacă ar fi 
prevăzut că într-o zi stăpânul sau o va alunga, ea s-ar 
fi pregătit la aceasta schimbare de situaţie, ar fi 
început să studieze, să-și dezvolte bunătatea, 
inteligenţa, pentru ca să-și păstreze prietenii săi şi 
atunci când frumuseţea se va pierde şi ea i-ar fi 
păstrat, pentru că ar fi rămas agreabila şi plăcută la 


vedere în ciuda vârstei! Am observat adesea că 
femeile care si-au cultivat individualitatea lor, cu cât 
îmbătrâneau, cu atât mai mult deveneau surâzătoare, 
încântătoare, luminoase. În timp ce altele, ce să mai 
vorbim! 

Pentru ca fiecăruia dintre noi îi va sosi momentul 
când stăpânul îl va concedia, va trebui să ne pregătim 
şi să ne creem prieteni într-un alt plan. Căci aceşti 
prieteni nu se afla în planul fizic; fraza parabolei este 
simbolică: „Eu va zic: Faceţi-vă prieteni cu ajutorul 
bogățiilor nedrepte”. Şi cum să ti-i faci? Reducând 
doza. Dacă va gândiţi că până acum îi datoraţi 
stăpânului vostru, stomacul cinci duzini de stridii, un 
kilogram de caviar, o duzina de cârnaţi, mai multe 
curci, etc... toate acestea udate din belșug cu vinuri 
bune şi urmate de lichioruri şi ţigări, încercaţi să 
reduceţi puţin acest meniu: veţi fi bine hrăniţi în 
continuare şi veţi plăti astfel datoriile unor entităţi care 
ar fi trebuit să va furnizeze forţele necesare pentru a 
digera o asemenea mâncare. Astfel va veţi face 
prieteni printre entităţile invizibile care mai târziu va 
vor primi în reședințele cereşti. 

Această restricție privind stomacul trebuie 
înţeleasă nu numai pentru bucuriile şi plăcerile 
planului fizic, dar, de asemenea, pentru cele ale 
planurilor astral şi mental care aparţin personalităţii, 
aşa cum vi le-am arătat în schema. Atunci când lisus 
spune: „Cine este credincios în cele mai mici lucruri, 
este credincios şi în cele mari; şi cine este nedrept în 
cele mai mici lucruri, este nedrept şi în cele mari. Deci 
dacă n-aţi fost credincioși în bogăţiile nedrepte, cine 
vă va încredința adevăratele bogății”? Aceasta 
înseamnă că dacă nu sunteţi fideli individualităţii în 


lucrurile mici terestre, nu vi se vor putea încredința 
marile bogății ale spiritului. 

Veţi spune: „Bine, am înţeles: va trebui să hrănim 
individualitatea, dar nu vom lasă personalitatea să 
moara de foame, şi atunci cum să ştim ceea ce să dam 
uneia şi ce alteia”? Pentru a răspunde mă voi baza pe 
scena din Evanghelie unde fariseii îi pun lui lisus o 
întrebare referitoare la impozitul datorat Cezarului 
sperând că răspunsul sau le va permite să-l acuze. Ei îl 
întreabă: „Trebuie plătit impozit Cezarului?” Dar lisus, 
văzând viclenia lor - căci le citea gândurile - le 
răspunde: „Daţi-mi un ban”. | se da unul. „A cui este 
imaginea aceasta”? A Cezarului, răspunseră ei. „Ei 
bine, atunci daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui 
Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”. Şi cine este 
Cezarul? Nu este altceva decât una dintre formele 
personalităţii. Ei da, toţi avem în noi un Cezar care 
cere mereu şi trebuie să-i dam câte ceva pentru a trai, 
dar nu totul. Veţi spune: „Dar cât trebuie să-i dăm?” 

Pentru a fi clar, voi lua o imagine. lată, ardeţi o 
bucata de lemn, o creangă de copac şi ce vedeţi? 
Flăcări, flăcări ce ţâșnesc, apoi gaz, mai puţin; în 
continuare vapori de apă, încă şi mai puţin; şi la urmă, 
putină cenușă... foarte puţină. Dar unde s-au dus 
aceste elemente? Focul, gazele, vaporii au urcat spre 
cer, numai cenușa a rămas. lată, aceasta va indica ce 
trebuie să daţi personalităţii: numai o pătrime, ceea ce 
corespunde pământului şi restul de trei pătrimi 
individualităţii. _ Da, un sfert ajunge pentru 
personalitate: trebuie să ne ocupam de ea, s-o hrănim 
puţin, pentru că să nu moară, dar tot restul trebuie 
trimis individualităţii. 

lisus a explicat multe lucruri în faţa discipolilor Săi 
dar evangheliștii nu au adus decât o mica parte din 


explicaţiile Sale. Şi acum trebuie interpretate, ceea ce 
nu este uşor. Există evident o posibilitate de 
interpretare care constă în a studia fiecare cuvânt, a 
compara diferitele versiuni, a se raporta la textele 
primitive evreiești şi grecești, a căuta lacunele, 
deformaţiile voluntare sau nu, copiile făcute prost, în a 
aprofunda anumite probleme din punct de vedere 
istoric etc. Este ceea ce se numeşte „exegeza sfântă”. 
Toata lumea se lansează în acest gen de cercetare, 
dar chiar urmărind-o în veşnicie, nu se va ajunge la 
găsirea cheii Scripturilor. Pe mine nu mă interesează 
să ştiu cum au fost scrise Cărţile Sfinte, unde se 
găsesc greșelile de traducere şi copiere. Ceea ce mă 
interesează este de a afla ceea ce gândea lisus, ceea 
ce avea în mintea Sa, în sufletul Sau când vorbea în 
parabole; extrem de greu de a cunoaște acestea prin 
exegeza. Cuvintele lui lisus sunt încă vii în arhivele 
cosmice, în Cronica Akasa, şi trebuie să ne ridicam 
până acolo pentru a le descoperi sensul. Când Il vom 
înţelege ne vom putea întoarce la text să-l 
interpretăm. 

Prin mijloacele intelectului obişnuit nu putem 
rămâne decât în planul formei. Ori adevărul nu se 
găseşte în formă; nu descoperim adevărul decât 
înălţându-ne foarte sus. Sensul adevărat este în 
planurile superioare şi dacă nu interpretăm Cărţile 
Sfinte ridicându-ne interior nu vom putea pătrunde 
sensul lor. Prima metodă, exegeza, este aceea a 
personalităţii; cea de-a două este a individualităţii. Prin 
metoda individualităţii spiritul are acces la regiunile 
foarte înalte unde se găsesc explicaţii de toate felurile, 
în timp ce metoda personalităţii îl face să coboare 
acolo unde se afla numai rămășite, fărâme deformate 
de adevăr. Prin discursuri înalte şi argumentaţii erudite 


te îndepărtezi de sens şi conţinut, care devin din ce în 
ce mai greu de sesizat. lisus încheie parabola vorbind 
despre doi stăpâni. „Nici o sluga nu poate sluji la doi 
stăpâni; căci sau va uri pe unul şi va iubi pe celălalt, 
sau va tine numai la unul şi va nesocoti pe celălalt. Nu 
puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona”. Aceasta 
înseamnă: nu puteţi sluji simultan natura voastră 
superioară şi cea inferioară. Şi se spune în continuare: 
„Ce este înălţat între oameni este o uriciune înaintea 
lui Dumnezeu”. Deci ceea ce este glorios pentru 
personalitate, pentru lume, este odios pentru 
individualitate, pentru spirit. Personalitatea cauta 
aprobarea publicului, a mulţimii neștiutoare, în timp ce 
individualitatea o cauta pe aceea a lumii divine. V-am 
spus deja şi o repet: personalitatea nu trebuie 
omorâtă. Personalitatea este minunata când este 
servitoare în mâinile individualităţii. Fără personalitate 
nu putem face nimic pe pământ, dar când ea hotărăște 
să joace rolul stăpânei, ea nu poate să aducă decât 
sfaturi rele. 


IV. „STRÂNGETI COMORI...” 


„Nu vă strângeți comori pe pământ unde le 
mănâncă moliile şi rugina şi unde le sapa şi le 
fură hoţii, ci strângeţți-vă comori în cer unde nu 
le mănâncă moliile şi rugina şi unde hoţii nu le 
sapă, nici nu le fură. Pentru că unde este 
comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră”. 

„Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci 
sau va uri pe unul şi va iubi pe celălalt, sau va 
ținea la unul şi va nesocoti pe celălalt. Nu puteți 
sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona.” - Matei 6:19- 
20,24 


Acest pasaj din Evanghelia după Matei trebuie să 
fie comparat cu cap.16 al Evangheliei după Luca, 
asupra ispravnicului necredincios. De altfel fiecare 
tratează de o manieră identică problema bogățiilor, iar 
pe urmă şi la unul şi la celălalt urmează un comentariu 
asupra celor doi stăpâni: „Nimeni nu poate sluji la doi 
stăpâni. Căci sau va uri pe unul şi va iubi pe celălalt, 
sau va ţinea la unul şi va nesocoti pe celălalt. Nu puteţi 
sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona.” 

„Nu va strângeţi comori pe pământ unde le 
mănâncă moliile şi rugina şi unde le sapa şi le fura 
hoţii; ci strângeţi-vă comori în cer... „Pentru lisus 
există deci două feluri de bănci bine diferenţiate: 
băncile de pe pământ şi băncile din ceruri care desigur 
au funcţionari foarte diferiţi unii de alţii. Omul însuşi 
este cel care reprezintă cele două bănci care 
funcţionează simultan într-o clădire comuna - forul sau 
interior. Dar aceste două bănci nu sunt în realitate 
decât sucursalele celor două mari bănci cosmice care 
le alimentează. 

Sunteţi uimiţi că folosesc astfel de comparații 
pentru a interpreta Evanghelia? Aceasta pentru că 
viaţa lumii noastre vizibile este construita pe modelul 
realităţilor invizibile. Ceea ce este Jos este o reflectare 
a ceea ce este Sus: este o reflecţie, căci nici 
frumuseţea nici lumina lumii invizibile nu se pot găsi 
pe pământ, dar există corespondente care permit să 
comparam cele două lumi şi să înţelegem ceea ce se 
găseşte în lumea de sus graţie celor văzute de noi în 
lumea de jos, lumea noastră. Ce sunt deci aceste două 
bănci, ale pământului şi cerului? sunt personalitatea şi 
individualitatea de care v-am vorbit deja. 


Se poate spune că o bancă terestră se compune 
în general din trei servicii diferite. Primul serviciu este 
acela al depozitelor; sunt casele de bani unde se pun 
rezervele la adăpost. Al doilea serviciu se ocupa de 
schimbul de capital, de împrumuturi. Cel de al treilea 
se interesează de operaţiile financiare, de speculaţii. Ei 
bine, aceste trei servicii se regăsesc cu exactitate în 
structura personalităţii. Casele de bani corespund 
rezervelor corpului fizic. Serviciul schimburilor de 
capital corespunde sentimentelor, planului astral, 
lumea inimii care stabilește fără oprire relaţii bazate 
pe interes. Serviciul speculațiilor corespunde planului 
mental, intelectului, care nu se gândeşte decât la 
calcule făcute pe seama altora, imaginându-și mereu 
avantajele care le-ar trage din ruina lor actuala sau 
viitoare. Banca terestră se îmbogăţeşte tot timpul pe 
cheltuiala altora, încercând să convingă lumea 
întreaga că ceea ce face, simte şi gândeşte ea nu este 
inspirat decât de iubirea şi respectul aproapelui. 

Va spuneam adineaori că fiecare cuvânt al lui 
lisus este plin de sens. Vom vedea ce înseamnă: 
„Strângeţi comori în cer, unde nu le mănâncă moliile şi 
rugina şi unde hoţii nu le sapa, nici nu le fura” 
aruncând o privire asupra celor trei cuvinte: rugina, 
viermii, hoţii. 

Să începem cu rugina. S-a spus totdeauna că 
alchimiştii căutau piatra filozofala pentru a transforma 
metalele în aur. De ce în aur? Pentru că aurul este 
singurul dintre metale inoxidabil, inatacabil de apa, aer 
sau acizi; nu este solubil decât într-un amestec de acid 
nitric şi de acid clorhidric, numit apa regala. Fierul din 
contra, este cunoscut pentru oxidarea să foarte rapida 
în contact cu aerul umed, formând rugina care îl 
distruge puţin câte puţin. Rugina poate deci să fie 


considerata ca simbolul materiilor care ataca metalele, 
și, de o manieră mai largă, regnul mineral. Ori, în 
ierarhia regnurilor naturii, regnul mineral corespunde 
planului fizic; rugina simbolizează deci ceea ce 
distruge planul fizic, corpul omenesc. 

Cu viermii se intra în lumea astrala care este 
aceea a inimii, a sentimentelor. O fiinţa a cărei inima 
este plina de ură, îndoială, orgoliu, dispreţ, violenţă, 
este prada viermilor. Nu se spune cu adevărat că ea 
„se macină”?... Da, crezând că îl distrugem, împărțind 
viermele în bucăţi se observa în realitate că el se 
multiplica. Din punct de vedere simbolistic este un 
fenomen semnificativ pe care îl găsim în lupta mitica 
dintre Hercule şi Hidra din Lerna. Hidra era acel 
monstruos șarpe cu șapte capete care creșteau pe 
măsură ce erau tăiate; pentru a o învinge trebuiau 
tăiate cele șapte capete deodată. Hercule reuşi să o 
învingă prin foc. Aceasta hidra reprezintă cele șapte 
păcate capitale care renasc pe măsură ce se încearcă 
distrugerea lor. Nu există decât un singur mijloc de a 
le distruge: focul divin al iubirii care arde toate 
capetele deodată. Dar vorbind despre viermi lisus 
dorea să desemneze dușmanii care ne ataca în planul 
astral, anumite dorinţe care ne macină. 

Hoţii sunt de asemenea un simbol. Hotul vine 
însoţit de chei false, de un cuţit, un revolver şi 
aşteaptă sosirea nopţii pentru a trece la treabă. In 
sfârşit când totul s-a stins, când oamenii s-au culcat, el 
se furișează în casă. Hoţii sunt simbolurile duşmanilor 
noştri din planul mental. Acela care are inteligenta 
întunecată şi atenuată va fi atacat de hoţi pentru că 
peste tot unde domneşte întunericul hoţii se aduna. 
Aceşti hoţi sunt entităţi invizibile, îndoieli, neliniști care 
există în voi. Toate aceste gânduri care va lasă 


despuiaţi, slabi, epuizați, nu sunt oare dovada că hoţii 
au venit şi v-au luat bunurile? Arătaţi-mi comorile 
voastre de forţă, bucurie, pace... Nu puteţi? au sosit 
deci hoţii. Hoţii sunt gândurile care lucrează în 
întuneric pentru a va fura inspiraţiile, credinţa voastră, 
etc... 

Rugina, viermii şi hoţii despre care vorbea lisus 
corespund deci planurilor fizic, astral şi mental; şi le 
putem plasa pe schema care am studiat-o în conferinţa 
precedenta. Într-o zi, o bucata de fier mâncată de 
rugină întreabă un plug care tocmai intra în fermă, de 
ce lucește aşa de tare. „Pentru că eu muncesc, 
răspunse plugul; tu trăieşti în lenevie, de aceea te 
acoperă rugina”. La leneși voinţa este atacata de 
rugina. cât despre inima omului senzual, aceasta este 
roasa de viermi. lar intelectul obscur este, fatalmente, 
vizitat de hoţi. 


NATURA SUPERIOARA 


Plan atmic - - - --- 


Plan budic 


Plan cauzal 


Plan mental Hoti 


Viermi 
Plan astral 


Plan fizic ---- >> OD. Rugina 


NATURA INFERIOARA 


Împotriva acestor trei categorii de duşmani lisus 
ne avertizează spunând: „Nu va strângeţi comori pe 
pământ...”. Căci priviţi ce se întâmplă aceluia care se 
limitează la comorile pământene: începe să refuze să 
meargă, aceasta nefiind necesar deoarece are maşini; 
nu mai scrie fiindcă are secretare care o vor face în 
locul sau; nu mai vorbeşte, căci vorbesc alţii pentru el 
şi nu mai gândeşte căci gândesc alţii pentru el. Nu îi 
mai rămâne decât să mănânce să bea, să doarmă, să- 
și întreţină amante etc... Încet-încet el se înfundă în 
inerție, pasiuni şi întuneric: a adunat comori într-o 
banca unde rugina, viermii şi hoţii sosesc, mai 
devreme sau mai târziu, să o atace. 

Mai departe lisus dă, El însuşi, explicaţia sfaturilor 
sale: „Pentru că, unde este comoara voastră, acolo va 
fi şi inima voastră”. Da, aceasta trebuie ştiut, căci totul 
se schimbă pe pământ: nu se pot păstra veşnic case, 
uzine, maşini, nici soţia care are, poate, amanți (sau 
soţul care are, poate, amante), nici copiii, care devin 
adesea ostili părinţilor lor. Atunci, în ziua în care omul 
pierde ceea ce iubeşte, ce îi mai rămâne?... Când 
inima voastră este în casa de bani proprie, dacă 
aceasta se golește, inima se va goli şi ea. Când iubiţi 
fizic o femeie, dacă ea va părăseşte, inima voastră se 
va frânge. Deci când lisus spunea: „Nu va strângeţi 
comori pe pământ... ci strângeţi-vă comori în cer” 
aceasta înseamnă: „Detaşaţi-vă de cele trei principii 
inferioare ale personalităţii voastre şi legaţi-vă de cele 
trei principii superioare ale individualităţii voastre, 
unde nu vă veţi mai teme de rugină, viermi şi hoţi.” 


Să luăm acum imaginea unui copac. Se poate 
spune, schematic, că este constituit din două conuri: 
Conul ramurilor, al cărui vârf este în sus şi conul 
rădăcinilor, cu vârful în jos. Conul cu vârful în sus este 
simbolul ascensiunii spirituale, în timp ce conul 
inversat este simbolul limitării. În sfârşit, pentru acela 


care a coborât foarte jos în conştiinţa sa nu va exista 
nici lumină, nici căldură, nici mişcare. Există, deci, în 
rădăcinile copacului, cele trei corpuri inferioare: fizic, 
astral, mental. Mișcarea, căldura, lumina se manifestă 
numai în frunze, flori şi fructe. Acela care se înalţă la 
înţelepciune, iubire, adevăr trăieşte în frunze, flori şi 
fructe: cele trei corpuri superioare. Deci rădăcinile 
pregătesc hrana pentru fructele care se coc în vârful 
fiinţei. Semnele astrologice puse în schema subliniază 
exactitudinea corespondentelor: în jos, Luna (unita cu 


Saturn inferior): lenea. În partea de sus a schemei, 
Soarele (unit cu Saturn superior); activitatea. 

„Strângeţi-vă comori în cer unde nu le mănâncă 
moliile şi rugina şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le 
fură”. Acum înţelegeţi de ce comorile despre care 
vorbeşte lisus nu pot fi atinse decât prin munca 
voinţei, inimii şi intelectului, căci activitatea este aceea 
care împiedică rugina să macine, iubirea omoară 
viermii şi înţelepciunea ne apără de hoţi. 

Într-un alt pasaj al Evangheliilor lisus a spus: 
„Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi găsi, bateţi şi vi se 

Corp atmic Spirit O) (Edi 


Fructe 


(Adevar) 
Corp budic _____ PA PEAT Flori 
(Dragoste OA 
Corp causal_ __ Z saune g Mă JL Frunze 
(Intelepciune, ja | 
Corp mental ___|_ _ _ A intelect 4 f Ramuri 
{Hoti} sN e 
Corp astral Inima Kp 
p = = = = yame ái ar Trunchi 
Gorp fizi? -<an voma Jy fma NSS l Radacini 
(Rugina) A? e, A 


va deschide”. Aceste cuvinte nu pot fi explicate decât 
prin cunoaşterea acestei trinități care reprezintă 
intelectul, inima şi voința din om. „Cereţi şi vi se va 
da...” Dar ce să cerem? şi cine cere în noi?... Ce să 


căutam?... şi cine cauta în noi?... Unde să batem?... şi 
cine lovește în noi?... Gândiţi-vă: cine cere în noi, 
intelectul, inima sau voinţa? Intelectul nu ştie să ceară, 
voinţa, de asemenea, inima este aceea care cere. 
Intelectul caută iar voinţa bate. Acum, fiindcă 
intelectul caută, oare ce cauta? Cauta ceea ce îi este 
indispensabil: lumina, înțelepciunea. Inima cere 
căldură, iubire: a iubi şi a fi iubit. Voința bate pentru a i 
se deschide porţile închisorii, pentru a avea libertatea 
de a acţiona. 

Acum totul se clarifica: intelectul cauta 
înţelepciunea; inima cere iubirea iar voinţa bate pentru 
a fi libera şi a crea. Din nefericire majoritatea 
oamenilor se folosesc de intelectul lor pentru a cauta 
banii şi puterea, şi nu înţelepciunea. Inima lor nu cere 
iubire ci plăceri, iar voinţa lor se foloseşte de libertate 
pentru a distruge în loc de a crea. şi în acel moment, 
cu adevărat, li se deschid porţile închisorilor, spitalelor, 
cimitirelor... 

Inima trebuie să aibă că ideal iubirea divină; 
intelectul, înţelepciunea divină; iar voinţa, forţă divină. 
Acestea sunt comorile ce trebuie adunate din Cer. 
Aceluia care va ajunge să realizeze acest ideal i se va 
putea spune într-o zi: „Nu cereţi, şi vi se va da, nu 
căutaţi şi veţi afla, nu bateţi şi vi se va deschide”. Căci 
pentru un adevărat fiu al Domnului, pentru o 
adevărata fiica a Domnului, nu mai trebuie să ceara, 
să caute, să bata: Cerul ştie de ce are nevoie şi îi va 
da. 


V. “INTRATI PE POARTA CEA STRIMTA” 


Începeţi să vedeţi că dacă numeroase pasaje din 
Evanghelii rămân încă obscure, este pentru că 


niciodată nu s-a știut a le interpreta în lumina Ştiinţei 
iniţiatice: în fine, aceasta ne instruiește asupra 
structurii fiinţei umane, asupra existentei şi rolului 
diferitelor corpuri pe care ştiinţa materialistă le ignoră. 
să ne oprim asupra cuvintelor lui lisus: „Este mai uşor 
să treacă o cămilă prin urechea acului, decât să între 
un om bogat în Împărăţia lui Dumnezeu”. Majoritatea 
comentatorilor au explicat aceste cuvinte tulburătoare 
prin faptul că lisus dorea să insiste prin aceasta 
imagine frapantă asupra imposibilității că bogatul, 
prezentat că un om dur, egoist, să fie admis în 
Împărăţia Domnului. şi nu s-a luat în serios imaginea 
cămilei, într-atât de exagerată li s-a părut. Nu, ea nu 
este deloc exagerata şi veţi înţelege de ce. 

Am văzut că locul tuturor sentimentelor, 
dorințelor, emoţiilor, pasiunilor din om este corpul 
astral. Poftele nemăsurate, cupiditatea, nevoia de a 
poseda, satisface, sunt manifestări ale corpului astral, 
şi dacă acest corp astral nu este stăpânit, educat, se 
mărește din ce în ce mai mult şi devine că o tumoare 
monstruoasa în fiinţa omeneasca. Este cazul bogatului 
care, în dorinţa de a aduna bani, terenuri, case, etc, 
sfârșește prin a avea un corp astral imens care îl 
împiedică să treacă prin poarta Impărăţiei Domnului. 
Căci în Împărăţia Domnului nu sunt acceptate decât 
fiinţele care au învăţat ce este sacrificiul, renunţarea, 
abnegaţia. 

Să studiem acum natura cămilei: ea a știut să se 
adapteze perfect desertului unde nu creste aproape 
nimic. Puţinul pe care îl găseşte îi ajunge, putând 
merge zile întregi fără a mânca sau bea. Ea are deci 
un corp astral minuscul şi de aceea este simbolul 
iniţiatului care se mulţumeşte cu puţin şi care este 
capabil să străbată, fără a se prăbuși, cele mai dure 


condiţii de viaţa. Când lisus spunea despre cămilă că 
poate trece prin urechea acului - acum înţelegeţi, fraza 
este clara - se referea nu la corpul fizic ci la corpul 
astral. De aceea va spuneam că dacă nu vom cunoaşte 
structura fiinţei omeneşti nu vom reuşi să interpretam 
anumite pasaje din Evanghelii. 

Corpul astral, care este sediul sentimentelor, 
pasiunilor, începe să se manifeste în om începând cu 
pubertatea. Inaintea acestei perioade în activitate este 
mai ales corpul eteric. Bineînţeles corpul astral este 
prezent, de asemenea şi corpul mental: copilul trăieşte 
emoţii, înţelege ce i se spune, dar corpul astral nu se 
formează în el cu adevărat decât pe la paisprezece 
ani, iar corpul mental spre douăzeci şi unu de ani. cât 
despre corpul eteric care are cea mai lunga activitate 
între naştere şi vârsta de șapte ani, se poate spune că 
asigură creșterea şi dezvoltarea în bune condiţii a 
corpului fizic. 

Corpul eteric acţionează în copil că şi în plante. 
Planta nu are corp astral, căci ea nu are o veritabila 
sensibilitate, cel puţin dacă o comparam cu cea a 
animalelor sau oamenilor, şi atunci când o rupeţi nu 
suferă. Plantele nu au un corp astral dezvoltat dar au 
un corp eteric foarte puternic, de aceea nu încetează 
să crească şi să se dezvolte. Dacă tăiaţi ramurile sau 
tulpinile lor, ele cresc din nou, şi dacă le daţi deșeuri, 
ele le absorb şi le transforma pentru a produce fructe. 
Corpul lor eteric purifica tot. 

Copiii seamănă cu plantele: totul se transforma şi 
se purifica continuu în ei graţie corpului eteric a cărui 
activitatea nu este încă împiedicată de manifestările 
corpului astral. Către paisprezece ani începe perioada 
adolescentei şi atunci lucrurile se complica, căci corpul 
astral care se trezeşte declanşează toate manifestările 


pasionale: sexualitatea, agresivitatea, poftele 
nemăsurate. şi cum toate aceste manifestări produc 
impurități, resturi, corpul eteric trebuie să se ocupe 
mereu cu eliminarea lor. 

Inocenţa, candoarea, puritatea copiilor, vine din 
faptul că la ei corpul astral nu este încă dezvoltat. lată 
deci o noua explicaţie a cuvintelor lui lisus: „Dacă nu 
veţi deveni copii, nu veţi intra în Împărăţia Domnului”. 
Copilul va intra în Impărăţia Domnului pentru că nu are 
un corp astral umflat, buhăit, care să-l împiedice să 
intre. Camila, v-am spus-o, este un simbol şi copilul, 
aici, e asemenea. lisus nu dorea să interzică oamenilor 
să devina adulţi, dar îi indemna să-și domine corpul lor 
astral ale cărui dorinţe exigente le-ar închide intrarea 
în Impărăţia Domnului, care este o stare de conştiinţă, 
de pace, de armonie, de lumină. Evident, corpul astral 
este necesar; dacă Inteligența cosmica a creat omul cu 
un corp astral este pentru că acesta are un rol de 
jucat: fără el nu vor există nici senzaţii, nici dorinţe, 
nici sentimente şi omului îi va lipsi ceva, dar toate 
acestea nu trebuie lăsate să se dezvolte fără măsură. 

Să revenim la cuvintele: „Este mai uşor să treacă 
o cămilă prin urechea acului decât să între un bogat în 
Împărăția lui Dumnezeu”. Da, accesul în Împărăţia 
Domnului este greu căci se intra prin acea „poarta 
strimta” de care vorbeşte lisus într-un pasaj din Biblie: 
„Intraţi pe poarta cea strimtă, căci largă este poarta, 
lată este calea care duce la pierzare şi mulţi sunt cei 
ce intră pe ea”. Această poartă strimtă care permite 
accesul în Împărăţia Domnului este poarta Iniţierii. 
Iniţierea este o asceză care învaţă pe om cum să se 
dezbare de toate slăbiciunile şi toate tendinţele sale 
negative. Se poate compara cu orificiul prin care trece 
șarpele când trebuie să-și schimbe pielea. Discipolul 


este acela care se pregăteşte să treacă prin poarta 
strimta care îi va smulge pielea cea veche, adică 
obiceiurile rele, concepţiile eronate. Fiecare dintre voi 
este chemat să treacă prin poarta cea strimtă si, în loc 
să vă tulburaţi şi să vă înfricoșaţi, bucuraţi-vă să 
deveniți, graţie acesteia, o fiinţa noua, cu gânduri, 
sentimente şi un comportament nou. 

Se poate spune că în cursul existentei sale omul 
străbate trei porţi: cea a nașterii prin care trec toţi 
oamenii, fie ei buni sau răi. Pe urmă poarta morţii, la 
fel trecută de către cei buni şi de cei rai. Dar poarta 
Iniţierii o trec numai aceia care sunt capabili de mari 
sacrificii şi renunţări. 

VI. „CINE VA FI PE ACOPERIŞUL CASEI...” 


„De aceea când veţi vedea uriciunea 
pustiirii despre care a vorbit proorocul Daniel 
așezată în locul sfânt - cine citeşte să înțeleagă! 
- atunci cei ce vor fi în ludeea să fugă la munte; 
cine va fi pe acoperișul casei să nu se pogoare 
să-și ia lucrurile din casa; şi cine va fi la câmp să 
nu se întoarcă să-și ia haina. Vai de femeile care 
vor fi însărcinate şi de cele care vor alăpta în 
zilele acelea! Rugaţi-vă că fuga voastră să nu fie 
iarna, nici într-o zi de Sabat. Pentru că va fi un 
necaz aşa de mare cum n-a fost niciodată de la 
începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. Și 
dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n- 
ar scăpa; dar din pricina celor aleși zilele acelea 
vor fi scurtate. 

Atunci dacă vă va spune cineva: „lată, 
Hristosul este aici sau acolo” să nu-l credeți. 
Căci se vor scula Hristoşi mincinoși; vor face 
semne mari şi minuni până acolo încât să înșele, 


dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleși. lată că 
v-am spus mai dinainte. Deci dacă va vor zice: 
„lată-l în pustie”, să nu va duceti acolo! „lată-l 
în odăiţe ascunse”, să nu credeţi. Căci cum iese 
fulgerul de la răsărit şi se vede până la apus, aşa 
va fi şi venirea Fiului Omului. Oriunde va fi 
stârvul, acolo se vor aduna vulturii. Indată după 
acele zile de necaz soarele se va întuneca, luna 
nu-și va mai da lumina ei, stelele vor cădea din 
cer şi puterile cerurilor vor fi clătinate. Atunci se 
va arata în cer semnul Fiului Omului, toate 
seminţiile pământului se vor boci şi vor vedea pe 
Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi 
cu mare slavă”. - Matei 24: 15-30 

Nu va voi interpreta astăzi toate prezicerile care 
se găsesc în lungul pasaj pe care tocmai l-am citit, 
sunt prea multe lucruri de explicat. Dar să ne oprim un 
moment asupra pasajului în care lisus zice: „Indată 
după acele zile de necaz soarele se va întuneca, luna 
nu-și va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer...”. 
Astronomii vor zice, bineînţeles, că acest lucru nu este 
posibil şi au dreptate: soarele, luna şi stelele despre 
care vorbeşte lisus trebuie înţelese că simboluri. 
„Soarele se va întuneca”: soarele reprezintă intelectul 
uman care se depărtează de veritabila Ştiinţa 
iniţiatică, fabrică o filozofie, o ştiinţă, puncte de vedere 
eronate pe care umanitatea va fi obligata să le 
abandoneze. 

„Luna nu-și va mai da lumina ei”: luna reprezintă 
domeniul sentimentelor, al religiei şi ea îşi va pierde 
lumina: ceea ce înseamnă că religia oficiala care a fost 
stabilita pe baze false, superstiții, prejudecaţi, îşi va 
pierde influenta. „Stelele vor cădea din cer”, ceea ce 
înseamnă că toţi cei care ocupa un rang, un loc sau au 


gloria pe care nu o merita, vor cădea de pe piedestal. 
Vedeţi câte simboluri de interpretat sunt în acest 
pasaj! 

Există de asemenea multe de spus în privinţa 
falșilor Hristoşi care riscă să apără şi au fost, desigur, 
mulţi în istorie care au fost tentaţi să se substituie lui 
Hristos. Totuşi nu trebuie să ne îndoim că spiritul lui 
Hristos s-a manifestat prin toţi cei care au îndeplinit 
condiţiile să-l primească, cei care au trăit o adevărată 
viaţă Spirituală. Gândindu-se că, exceptându-l pe lisus, 
toţi marii Maeștri şi Iniţiaţi sunt impostori se face o 
gravă eroare. 

Astăzi mă voi mulţumi să studiez un verset care 
în general a fost neglijat. lisus, anunțând necazurile, 
zice: „Cine se va afla pe acoperișul casei să nu se 
pogoare să-și ia lucrurile din casa”. De ce nu trebuie să 
se coboare de pe acoperișul casei? Dacă izbucneşte o 
furtuna, un război cu bombardamente, vor fi mai la 
adăpost pe acoperiș?... Nu, desigur că nu. Acoperișul 
casei este aici tot un simbol şi vom vedea în ce măsură 
îl vom putea interpreta. 

Priviţi aceasta schema şi veţi recunoaşte cu 
aproximaţie o casă. 


Figura 1 
Ea se compune dintr-un pătrat şi un triunghi 
reunite. In limbajul simbolurilor triunghiul reprezintă 


spiritul şi pătratul - materia. 3-ul este numărul celor 3 
principii divine: lumina, căldura şi viaţa iar 4, al celor 
patru stări ale materiei: solid, lichid, gazos şi plasma. 
Deci când lisus zice: „Cine se va afla pe acoperișul 
casei să nu se pogoare”, El vrea să spună că în 
momentul nenorocirilor şi necazurilor omul nu trebuie 
să se tulbure, să nu coboare în materie pentru a se 
adăposti, ci să rămână sus, în spirit. Să privim acum 
schema casei în spaţiul cu trei dimensiuni. 


GJA 


Apoi să dezvoltăm volumele: corpul casei de o 
parte şi acoperișul de cealaltă. 


Veţi remarca că cele două volume dezvoltate 
reprezintă două cruci diferite: prima este numita 
crucea latină a două crucea de Malta. Ştiţi că 
piramidele din Egipt sunt făcute pe o baza cubica 


înfundată în sol şi acoperita cu un acoperiș cu patru 
fete triunghiulare care este piramida propriu-zisa. Deci 
una din cruci este sub pământ iar cealaltă deasupra şi 
nu din întâmplare marii Iniţiaţi ai Egiptului au ales 
forma piramidei. Triunghiul şi pătratul reprezintă deci 
spiritul şi materia. Triunghiul, 3-ul este de asemenea 
graţia, iubirea, iar pătratul, 4-ul este justiţia. lubirea 
este deci plasată deasupra justiţiei care îi servește de 
baza. După legea justiţiei trebuie să ţinem cont de 
fiecare din faptele noastre. După legea iubirii, oricare 
ar fi greșelile noastre vom putea fi mereu salvaţi prin 
graţia Domnului. Unde este adevărul? 

Atunci când discipolii lui lisus l-au întrebat despre 
orbul din naştere: „Ce a greşit acest om sau părinţii lui 
pentru că el să se nască orb“? lisus răspunde: „Nu este 
pentru că părinţii lui au păcătuit ci pentru că operele 
lui Dumnezeu să se manifeste în el”. Răspunsul lui 
lisus revelează un alt aspect al întrebării. Exista cazuri 
unde noi nu ştim de ce un suflet suferă sau este infirm. 
Poate se sacrifica pentru altul?... O ignoram. Atunci în 
loc să-l consideram că un vinovat care-și ispășește 
greșelile unei vieţi anterioare va trebui să fim foarte 
rezervaţi şi să ne abţinem să judecam totul înainte de 
a şti cu certitudine dacă a comis crime sau dacă și-a 
oferit sacrificiul pentru un motiv pe care nu-l 
cunoaştem. 

Este dificil de a pune de acord justiţia şi graţia şi 
de a înţelege cum fiecare se manifestă. In realitate nici 
un om nu este demn să fie salvat, nici cei mai buni. Noi 
nu suntem salvaţi decât prin graţia Divină. Dacă noi 
vom fi supuşi numai legii justiţiei nu vom fi admiși în 
Regatul lui Dumnezeu, căci examinându-ne dosarul 
legea va găsi întotdeauna câteva datorii pe care încă 
nu le-am plătit. Justiţia este implacabilă, ea nu se 


preocupă să afle dacă sunteţi fiu de rege sau iniţiat. 
Veţi zice: „Dacă justiţia se aplică întotdeauna, când se 
manifesta Graţia Divina”? În realitate, dacă justiţia s-ar 
fi aplicat într-adevăr, nimeni n-ar fi fost găsit demn să 
trăiască. Cerul ne hrăneşte, ne trimite tot ce ne este 
necesar, suntem pensionarii care trăiesc în abundență 
şi în loc să-i mulţumim, comitem greșeli zilnic. Dacă 
justiţia ar fi venit, ea ne-ar fi transformat în pulbere. 
Cea mai mare parte din oameni şi chiar teologi dintre 
cei mai mari prezintă graţia ca o manifestare arbitrara 
a Divinităţii care nu face decât ce-i place fără să dea 
socoteala nimănui: oricare ar fi greșelile sau bunele 
intenţii ale unei fiinţe, dacă Dumnezeu vrea să-i trimită 
Graţia sa El o va trimite. Graţia şi justiţia apar deci 
incompatibile şi aceasta datorita ideii care s-a format 
până în prezent despre una sau cealaltă, aparent e 
imposibil să le împaci. şi totuși este posibil, veţi vedea, 
este simplu. 

Răspunsul este ascuns în desenul casei, aceasta 
casa pe al cărei acoperiș lisus ne sfătuiește să 
rămânem. Să revenim la crucea obţinută prin 
dezvoltarea corpului casei: ea este formată pornind de 
la un cub. El reprezintă materia, baza, dar de 
asemenea limitele, închisoarea deci justiţia, crucea 
justiţiei. Crucea formata de suprafeţele triunghiulare 
ale acoperișului este crucea graţiei, a spiritului. Dacă 
rămânem la nivel de justiţie rămânem în pătrat. şi cum 
pătratul reprezintă legea, limitele, suntem încarceraţi. 
Dar noua Învăţătură a lui Hristos este plasată deasupra 
justiţiei, iată de ce deasupra crucii justiţiei se găseşte 
cealaltă cruce, crucea gratiei. Justiţia trebuie să 
servească că suport al gratiei. 


Este interesant de remarcat că multe cruci care 
sunt date ca recompensă au exact aceeaşixformă: . 

Inconştient oamenii lucrează după legile Naturii. 
Fiecare simbol folosit într-o societate, fiecare formă 
arhitecturală corespunde la o anumita evoluţie a 
filozofiei, a înţelegerii, a ştiinţei şi mentalităților. Dacă 
ştim să interpretam toate aceste semne, putem 
descoperi tendinţele care se găsesc în spate. Intr-o zi 
când vom avea mai mult timp, voi putea să vă explic 
motivele pentru care, de-a lungul secolelor, în diferite 
ţări, anumite popoare au dat o formă sau alta caselor 
sau templelor lor. 

De ce piramida are baza sa înfundată în pământ? 
Piramida vrea să ne indice cum 3-ul, spiritul nostru, 
trebuie să lucreze în viaţă asupra corpului nostru fizic: 
4-ul, şi cum graţie spiritului, adică trinităţii iubirii, 
înţelepciunii şi adevărului (sau dacă preferaţi, a 
speranţei, credinţei şi iubirii), noi putem transforma 
materia noastră. Dar pentru aceasta trebuie să 
înţelegem, de asemenea, cum 3-ul devine 4. 3-ul fiind 
numărul Domnului, al Spiritului, iar 4-ul, cel al 
încarnării în materie, virtuțile trinităţii divine nu pot să 
se incarneze în om decât prin cele 4 principii care sunt 
inima, intelectul, sufletul şi spiritul sau; aceste 4 


principii simbolizate de acoperișul piramidei au că 
suport corpul fizic, cubul, asupra căruia lucrează. 

Dar să revenim la problema justiţiei şi gratiei. 
Când doriţi să construiți o casa chemaţi muncitori, le 
daţi planul şi ei încep lucrul... Dar închipuiţi-vă, să 
constataţi puţin după aceea că nu va mai ajung banii 
să construiți casa. Doar pereţii au fost construiți, şi vă 
întrebaţi cum să continuaţi. Exista baza, fundaţiile, dar 
cum să facem să apară acoperișul care lipseşte? 
Mergeţi deci la o bancă: dacă ea constată că aveţi deja 
un capital, ea accepta să va împrumute o anumită 
sumă. Ce înseamnă aceasta? Banca împrumută oricui? 
Nu, dar dacă aveţi deja un capital, un teren, 
proprietăţi, ea completează ce este necesar. 

Graţia funcţionează oriunde? Nu, ea merge către 
cel care a pregătit, a construit deja ceva şi care 
posedă deci un capital. Ea spune: „Această fiinţă 
lucrează, se roagă, meditează, face exerciţii spirituale, 
a construit zidurile templului sau, îi voi da deci din ce 
să-și facă acoperișul”. Graţia merge acolo unde deja 
ceva a fost construit, pregătit. Este acoperișul 
deasupra corpului casei, triunghiul asupra pătratului. 
Graţia Domnului poate astfel să viziteze pe toată 
lumea, mai puţin pe leneși, pe cei care nu lucrează 
deloc, care nu au început nimic. Ea se va îndrepta spre 
cei care au construit bazele existentei lor care lucrează 
la regenerarea fiinţei lor printr-o hrană pură, prin 
sentimente pure, prin gânduri pure. Graţia este deci 
ceva în plus fata de justiţie; dar în acelaşi timp se 
supune totuși unei anumite justiţii. lată cum Graţia se 
împacă cu justiţia. 

Când lisus spunea: „Cine va fi pe acoperișul casei 
să nu se pogoare să îşi ia lucrurile din casa” EI 
subiînţelegea: în momentul în care se găseşte în 


dificultate, cel care trăieşte în învăţământul 
înţelepciunii, iubirii, şi al adevărului nu trebuie să 
coboare în materie să caute ajutor, care oricum n-ar 
servi la nimic. El trebuie să rămână pe acoperiș. Unde 
este acest acoperiș ? Este în el însuşi: este spiritul sau 
şi el nu trebuie să coboare căci numai acolo el va fi în 
siguranţă. şi acolo, deasemenea, se găseşte graţia. 


VII. „POTOLIREA FURTUNII” 


În aceeaşi zi, seara, lisus le-a zis: „Să 
trecem în partea cealaltă”. După ce au dat 
drumul norodului, ucenicii L-au luat în corabia în 
care se afla şi aşa cum era împreună cu El mai 
erau şi alte corăbii. S-a stârnit o mare furtună de 
vânt care arunca valurile în corabie, așa că mai 
că se umplea corabia şi El dormea la cârmă pe 
căpătâi. Ucenicii L-au deșteptat şi l-au zis: 
„Învățătorule,  nu-Ţi pasa că pierim?” El S-a 
sculat, a certat vântul şi a zis marii: „Taci! Fără 
gură!” Vântul a stat şi s-a făcut o linişte mare. 
Apoi le-a zis: „Pentru ce sunteți aşa de fricoși? 
Tot n-aveţi credinţă”? l-a apucat o mare frică şi 
ziceau unii către alţii: „Cine este acesta de Il 
asculta chiar şi vântul şi marea?” - Marcu 4:35- 
41 

De obicei nu se insistă mult asupra acestui text. 
Este povestirea unei minuni a lui lisus care pare prea 
simplă. În realitate este o povestire simbolică care 
prezinta o imagine a vieţii discipolului. Discipolul se 
află mereu pe mare, într-o barcă, unde trebuie să 
înfrunte furtuna şi vântul (sentimentele şi gândurile 
sale haotice). Hristos se afla şi El în barca, dar doarme, 
iar discipolul trebuie sa-L trezească pentru că Acesta 


să Se ridice şi să spună gândurilor şi sentimentelor 
tumultoase: „Tăceţi! Opriţi-vă!” 

Trezindu-se, lisus a vorbit discipolilor săi: „Pentru 
ce sunteţi aşa fricoși? Tot nu aveţi credinţă?” Ce 
înseamnă a crede? A avea credinţă este a şti că în 
profunzimile fiinţei noastre trăieşte o mare putere, o 
entitate divină, Hristos. Din moment ce Hristos se 
găseşte în barca noastră, nu avem de ce ne teme, nu 
vom dispărea; datorita prezentei lui Hristos, chiar dacă 
El doarme încă, barca nu se va scufunda. Trebuie să 
ştim că în noi locuiește un print atât de luminos şi de 
puternic încât forţele ostile sunt obligate să ne 
respecte; din cauza acestei prezente divine din noi 
suntem în siguranţă. 

Când Hristos se va trezi în noi, Îşi va manifesta 
puterea, înţelepciunea şi iubirea Sa; dar înainte de 
trezire trebuie să ştim că El se afla în barcă şi să fim 
siguri că nu vom risca nimic. Aceasta înseamnă a avea 
credinţă. Credinţa înseamnă să crezi în ceva ce este în 
aparenţă ireal sau chiar imposibil. Dacă pretindeţi că 
cunoaşteţi sau că ştiţi ceva înainte de a crede, aceasta 
este o ştiinţă pe care o aveţi, dar nu o credinţă. A avea 
credinţă este a crede în ceva pe care nu îl cunoaşteţi şi 
nu-l vedeţi deloc. A crede în Dumnezeu, în viaţa 
eterna, iată credinţa. Trebuie mereu să credem pentru 
că în domeniul spiritual, divin, vor există mereu lucruri 
de care nu vom şti, pe care nu le vom vedea sau trăi. 
Credinţa are că obiect ceea ce este cel mai subtil, cel 
mai îndepărtat de noi, ceea ce nu se poate verifica 
imediat. Spuneţi că vă cunoaşteţi soţia, copiii, prietenii 
şi că vă încredeţi în ei. Nu, aceasta este încredere 
bazată pe o anumită experienţă, nu este credinţă. A 
avea credinţă înseamnă a crede în ceva invizibil, 
intangibil. Chiar dacă nu suntem încă prea evoluaţi, 


chiar dacă Hristos nu S-a trezit încă în noi, nu face 
nimic. Trebuie să avem credinţă pentru a putea 
traversa marile încercări ale vieţii. 

Unii sunt uimiţi că lisus se adresa cu reproşuri 
discipolilor Săi. Ei găsesc că a fost normal să le fie frică 
de furtuna şi sa-L trezească. Da, dar pentru lisus 
această frică era o lipsă de credinţă. Ei ar fi trebuit să 
simtă că deoarece lisus era cu ei, chiar adormit, nu 
riscau nimic. Ce merit ar fi avut ei de a nu le fi fost 
frica, când El ar fi fost cu ei, treaz? Trebuiau să aibă 
încredere chiar atunci când El dormea... Înaintea 
trezirii lui lisus, discipolii nu ştiau că El va potoli 
furtuna. Era pentru prima dată când se întâmpla aşa 
ceva, discipolii nu văzuseră încă pe lisus vorbind 
elementelor. De aceea după minune ei îşi spun unii 
altora: „Cine este acesta de îl asculta chiar şi vântul şi 
marea?” 

Lumea invizibilă ne cere o credinţă asemănătoare 
celei pe care ar fi trebuit să o arate discipolii în timpul 
furtunii. Deoarece Hristos este în noi, chiar dacă 
somnolează, trebuie să avem încredere, să rămânem 
liniştiţi şi să credem că, chiar dacă barca noastră se va 
zdruncina, ea nu se va scufunda. Aceasta înseamnă 
credinţă: a crede fără a avea încă dovezi. 

Trebuie să păstrăm această comoară prețioasă: 
copilul Hristos care doarme în noi. El doarme, este 
foarte mic, dar într-o zi când se va trezi va face minuni. 
Lăsaţi-L să doarmă încă dar în jurul Lui răspândiţi 
încrederea. El este real, nemuritor. Meditaţi la ceea ce 
vă spun şi veţi descoperi că în barca voastră lisus 
doarme. şi dacă Il treziţi încercaţi să nu-L tulburaţi cu 
preocupări „meschine” şi strigăte inutile. „Pentru ce 
sunteţi aşa de fricoși? Tot n-aveţi credinţă”? a întrebat 
lisus. Da, ne zbatem pentru aproape nimic; nu ne 


gândim niciodată că purtam în noi cea mai mare 
putere: Hristos. 

Hristos reprezintă iubirea, înțelepciunea şi 
adevărul din noi. Atunci când se produc mari tulburări 
în sufletul nostru, totul se linişteşte repede dacă 
chemăm în ajutor iubirea şi înţelepciunea. 
Înţelepciunea este capabilă să facă să dispară norii şi 
să calmeze vânturile iar iubirea să liniștească marea. 
Înţelepciunea acţionează asupra vintului (gândirea) iar 
iubirea liniștește marea (sentimentele). Apa şi aerul, 
marea şi vântul sunt simboluri eterne. Apostolii, care 
cunoşteau sensul simbolurilor, nu au prezentat în 
Evanghelii decât evenimente ale căror detalii puteau 
să aibă o corespondenta în toate planurile. lată de ce 
generaţii şi generaţii au putut medita asupra 
evenimentelor vieţii lui lisus şi discipolilor Săi. 


VIII. „CEI DINTÂI VOR FI CEI DIN URMĂ” 


„Dar mulți din cei dintâi vor fi cei din urmă 
şi mulți din cei din urmă vor fi cei dintâi. Căci 
Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un gospodar 
care a ieşit dis de dimineaţă să-și tocmească 
lucrători la vie. S-a învoit cu lucrătorii cu câte 
un leu pe zi şi i-a trimis la vie. A ieşit pe la 
ceasul al treilea şi a văzut pe alții stând în piaţă 
fără lucru: „Duceţi-vă şi voi în via mea, le-a zis 
el, şi vă voi da ce va fi cu dreptul” şi s-au dus. A 
ieşit iară pe la ceasul a șaselea şi al nouălea şi a 
făcut la fel. Când a ieşit pe la ceasul al 
unsprezecelea a găsit pe alţii stând în piaţă şi le- 
a zis: „De ce staţi aici toata ziua fără lucru”? Ei 
au răspuns: „Pentru că nu ne-a tocmit nimeni”. 
„Duceți-vă şi voi în via mea” le-a zis el “și veţi 


primi ceea ce va fi cu dreptul”. Seara stăpânul 
viei a zis ispravnicului sau: „Cheamă pe lucrători 
şi dă-le plata, începând de la cei de pe urmă, 
până la cei dintâi. „Cei din ceasul al 
unsprezecelea au venit şi au luat fiecare câte un 
leu. Când au venit cei dintâi, socoteau că vor 
primi mai mult, dar au primit şi ei tot câte un leu 
de fiecare. După ce au primit banii, cârteau 
împotriva gospodarului şi ziceau: „Aceştia de pe 
urmă n-au lucrat decât un ceas şi la plata i-ai 
făcut deopotrivă cu noi, care am suferit greul şi 
Zăduful zilei”. Drept răspuns el a zis unuia dintre 
ei: „Prietene, ţie nu-ti fac nici o nedreptate; nu 
te-ai tocmit cu mine cu un leu? la ce ţi se cuvine 
şi pleacă. Eu vreau să plătesc şi acestuia din 
urmă ca şi ţie. Nu pot să fac ce vreau cu ce-i al 
meu? Ori este ochiul tău rău fiindcă eu sunt bun? 
Tot aşa cei din urmă vor fi cei dintâi şi cei dintâi 
vor fi cei din urma”. - Matei 19:30 şi 20: 1-16 

In această povestire atitudinea stăpânului 
privindu-i pe muncitori poate părea ilogica, îngustă, 
nesăbuită. Ceea ce este cel mai dificil de înţeles sunt 
cuvintele: „Nu pot să fac ce vreau cu ce-i al meu”? și 
mai ales dacă am considera că stăpânul îl reprezintă 
pe Dumnezeu însuşi, vom considera că Dumnezeu ia 
decizii arbitrare, că El face ce vrea fără să dea 
socoteală nimănui şi că El nu acţionează respectând 
justiţia. De ce cei care au lucrat toată ziua nu sunt 
plătiţi mai avantajos decât cei care au lucrat o ora?... 
şi cum se face că ultimii devin cei dintâi şi primii, cei 
de pe urma? Intr-un alt domeniu, trebuie înţeles că cei 
nebuni vor deveni cei mai înţelepţi iar cei savanţi vor 
deveni cei mai ignoranţi; că cei bogaţi vor deveni toţi 
săraci, în timp ce cerşetorii se vor transforma în 


multimiliardari? Ce bucurie pentru unii şi ce triste 
perspective pentru alţii!... Nu, în realitate lisus care 
vorbea în parabole în faţa mulţimii revela în fata 
discipolilor Săi un mare număr de adevăruri privind 
viaţa oamenilor şi fenomenele cosmice, şi aceasta 
parabolă trebuie interpretată. 

S-a spus că stăpânul a ieşit mai întâi la prima oră 
dimineaţă, apoi a ieşit din nou la a treia, a șasea, a 
noua şi a unsprezecea oră. La evrei ziua era divizata în 
douăsprezece ore, ea începea la şase dimineaţă. Prima 
oră corespunde deci orei şase, a treia orei opt, a șasea 
orei unsprezece, a noua orei paisprezece, a 
unsprezecea orei șaisprezece. De ce aceste ore? Ele 
corespund unor certitudini astrologice. Mai întâi, 
pentru acelaşi loc, poziţiile soarelui pe cer la ora şase, 
ora opt, ora unsprezece etc sunt diferite, iar pe de altă 
parte, la fiecare din aceste ore, o nouă constelație se 
găseşte la ascendent. Deci dacă vom studia problema 
din punct de vedere astrologic vom face descoperiri 
importante, dar nu la acestea vreau să mă opresc 
astăzi. 

Un lucru la care poate nu ne-am gândit studiind 
acest text este că muncitorii care au fost angajaţi la 
diferite ore nu aveau toţi aceeaşi capacitate, nici 
aceleași calităţi. In viaţa curentă, de exemplu, se ştie 
că cei ce se scoală foarte devreme pentru a merge la 
munca sunt săracii, în timp ce bogății dorm uneori 
până la ora unsprezece sau până la prânz. Ceea ce nu 
înseamnă că în aceasta parabola trebuie să înţelegem 
că muncitorii de la prima ora sunt săraci şi cei de la 
ora unsprezece sunt bogaţi, nu, dar făcând aceasta 
remarcă vă dau o metodă de utilizat în studierea 
textelor. Peste tot în Evanghelii sunt date Iniţiaţilor 
mici semne asemănătoare afișelor şi tablourilor de 


semnalizare, şi trebuie înţeles aici că aceşti muncitori 
veniţi la diferite ore din zi nu aveau aceeaşi 
competenţă. 

Pentru toţi oamenii ceea ce contează în viaţa este 
de a fi primul: primul în ştiinţă, în artă, în literatură, în 
sport, primul în frumuseţe, la ţintă, forţă, bogăţie, 
glorie, etc... Peste tot şi întotdeauna există un fruntaș 
şi un codaș. În acelaşi timp, dacă vreţi să-l descoperiţi 
pe cel care este într-adevăr primul sau pe cel care este 
realmente ultimul nu o să reuşiţi, căci toate 
clasamentele umane sunt foarte relative. Când se ia în 
consideraţie un număr limitat de indivizi se poate 
spune că acela este primul şi celălalt ultimul, dar când 
se considera viaţa ca un drum infinit şi neîntrerupt, 
unde îi vom găsi pe primul şi pe ultimul?... În acelaşi 
timp dacă vom compara existenta cu o roată care se 
învârte, cel care va fi primul va deveni ultimul şi 
invers. Şi într-o familie, cine este primul: tatăl, mama 
sau copilul? Ca vârstă, copilul este ultimul, dar că 
importanţă primul, căci tatăl şi mama lui nu au grija 
decât de el, nu se gândesc decât la el, el este venit 
ultimul, dar cum atrage atenţia tuturor, în realitate 
este primul. Pe de altă parte se constată deseori că 
unii care sunt primii acolo unde trebuie să te arăţi 
înţelept sau savant, sunt ultimii în domeniul forţei, al 
rezistenţei fizice, şi mulţi care sunt foarte puternici, 
voinici nu au nimic în cap. Aşa se petrec lucrurile în 
viaţa. Cei care sunt primii într-un domeniu sunt 
totdeauna ultimii în alt domeniu. Bucuraţi-vă deci, căci 
fiecare îşi poate spune că este primul în ceva. Evident, 
acel ceva poate fi traficul sau afacerile dubioase, dar 
totuși este primul în ceva. 

Fiinţa omenească posedă cinci simţuri: pipăitul, 
gustul, mirosul, auzul, văzul Primul care a apărut este 


simţul tactil şi ultimul este văzul, dar în ceea ce 
priveşte organizarea, structura şi posibilităţile, văzul 
este primul, adică cel mai bogat şi mai subtil. Cum se 
întâmpla aceasta? De ce primul a devenit ultimul, şi 
ultimul a devenit primul? Când plantați o sămânță apar 
imediat ramuri, flori şi fructe? Nu, ceea ce se dezvoltă 
mai întâi sunt rădăcinile, şi când rădăcinile sunt 
înfundate solid în pământ, planta începe să se ridice 
deasupra solului şi într-o bună zi ea da flori şi fructe. 
Florile şi fructele apar ultimele, şi chiar dacă ar fi 
apărut primele, rădăcinile rămân ultimele din punct de 
vedere al organizării, subtilităţii şi frumuseţii. Nimeni 
nu se preocupa de rădăcini, toţi cauta florile şi 
fructele; sârmanele rădăcini sunt uitate în fundul 
pământului şi totuşi, biologic vorbind, ele sunt cele mai 
importante. 

În domeniul iubirii sexualitatea a apărut prima, 
instinctul de procreare. Mai târziu de-a lungul secolelor 
a apărut o forma de iubire mai spiritualizată, că şi cum 
manifestările iubirii sexuale n-ar fi fost altceva decât 
rădăcinile unei plante care s-a dezvoltat pentru a 
forma mai târziu ramuri, flori şi fructe. Astfel 
sexualitatea primitivă a evoluat într-o tendinţă din ce 
în ce mai complexa şi spiritualizata. Cu cât o fiinţa 
evoluează cu atât mai puţin se poate satisface în 
animalitate şi cu atât mai mult ea caută, dimpotrivă, 
să îşi manifeste iubirea în frumuseţe, înţelepciune şi 
spiritualitate. Forma de iubire care a apărut prima în 
lume se situează ultima acum, pentru că a avut loco 
evoluţie. Deci observați, toate aceste exemple luate 
din diferite domenii ale existentei ne arată că nimic în 
natură nu rămâne în acelaşi loc, că totul este în 
mişcare, în evoluţie. şi nu vom înţelege parabola pe 


care v-am citit-o fără a ţine seama de această idee a 
evoluţiei. 

În viaţă, acela care vrea mereu să rămână pe 
acelaşi loc fără a-și schimba nivelul şi punctul de 
vedere ajunge ultimul, în timp ce acela care cauta să 
urmeze cursul evoluţiei poate ajunge primul. Să 
presupunem că doriţi să ajungeţi la soare într-un car 
tras de boi - admițând că exista, de aici la soare, o cale 
pentru boi - câte mii de ani v-ar trebui? Dacă aţi pleca 
într-o barcă pe oceanul cosmic, aţi face aproape la fel. 
Dacă aţi lua trenul aţi merge deja mai repede. Dacă aţi 
lua avionul, şi mai repede. lar dacă aţi pleca cu viteza 
luminii aţi ajunge în opt minute şi câteva secunde. Ce 
semnificaţie au aceste exemple? Ca acela care 
călătorește într-un car cu boi, adică foloseşte numai 
posibilităţile corpului fizic, vechile metode, pentru a 
rezolva toate problemele, nu va găsi răspuns decât 
peste o mie de ani. Celui care călătorește pe apa, 
adică merge cu viteza sentimentelor mărunte, îi va 
trebui aproape tot atâta timp pentru a ajunge la capăt. 
Cel care călătorește în avion, adică îşi utilizează 
intelectul, va ajunge mai repede. Dar cel care poate 
călători cu ajutorul Spiritului, intuiţiei, se va deplasa cu 
viteza luminii şi va găsi imediat adevărul. 

Pentru a ajunge primul într-o cursa de automobile 
nu trebuie să te folosești de un automobil vechi. 
Automobilele care erau cele mai perfecţionate cu ani 
în urmă sunt acum abandonate pentru că mecanica şi 
caroseria au făcut multe progrese. Trebuie ţinut cont 
de evoluţia care se face în toate domeniile pentru a 
înţelege de ce lisus a spus că primii vor fi ultimii. Cel 
care apărea că fiind primul nu poate poseda cel mai 
înalt grad de perfecţiune. Multe posibilităţi în noi care 
sunt acum primele vor deveni mai târziu ultimele şi vor 


lăsa loc unor noi posibilităţi. Într-o zi se va dezvolta al 
șaselea simt care ne va revela un univers extraordinar 
pe care primele cinci au fost incapabile să-l descopere. 

Să ne ocupăm acum de anumite detalii ale 
parabolei. Ea vorbeşte despre stăpânul unei case, 
despre o vie şi muncitori care au fost angajaţi la 
diferite ore din zi dar care au primit acelaşi salariu, 
deși primii au lucrat 12 ore şi ultimii numai o oră. 
Această pare nedrept dar în viaţa curentă se acordă 
acelaşi salariu unui spărgător de piatra, de exemplu, şi 
unui pictor de talent? Se dau 150 sau 200 de lei pe zi 
unui spărgător de piatra care a muncit opt sau zece 
ore, şi 1000 sau 10000 de lei pictorului care a schiţat 
într-o jumătate de ora, în câteva linii de creion, 
portretul vostru. Asemenea cazuri sunt foarte 
frecvente în existenţă. În anumite profesii se poate 
câştiga într-o jumătate de oră mai mult decât alţii într- 
o zi etc. Această diferenţă de salarii dovedeşte 
existenţa unor munci şi a unor muncitori de diferite 
categorii. Ceea ce lasă să se înţeleagă că muncitorii 
angajaţi la diferite ore nu aveau aceleași competenţe. 

Cartea Genezei începe prin cuvintele: „Bereschit 
bara Elohin eth ha-schamain ve-eth ha-arets”. Se 
traduc prin: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi 
pământul”. Acest termen Elohim tradus prin 
Dumnezeu este un plural. Elohimii sunt entităţile 
superioare care au creat cerul şi pământul cu ajutorul 
mai multor alte entităţi: „muncitorii” din parabolă. Căci 
nu trebuie să vă gândiţi că înainte de crearea cerului şi 
a pământului nu exista nimic. Înainte de apariţia lumii 
fizice şi a omului existau numeroase ierarhii îngereşti 
care au participat la creaţia universului nostru. Creaţia 
cerului şi pământului de care vorbeşte Geneza nu este 
decât un moment în infinitul creaţiei. 


Atunci, în această pildă, via reprezintă lumea iar 
muncitorii sunt diferitele fiinţe care au venit să 
participe la marea muncă a construcției sale. Recitiţi în 
Biblie paragraful creaţiei lumii. În prima zi Dumnezeu a 
creat lumina şi este spus: „Vahii herev, vahii boqer, 
yom ehad”: „Si a fost seară, şi a fost dimineaţă, ziua 
întâi”. V-aţi întrebat ce era această zi care începe prin 
seara?... Aceasta dovedeşte că nu trebuie să o 
consideram că pe una din zilele noastre pământene, ci 
că pe o perioada de lucru. A două zi Dumnezeu a creat 
firmamentul, adică fundaţia, ceea ce trebuia să 
servească drept baza creaţiei. In a treia zi El a creat 
ierburile, plantele care puteau să trăiască pe pământ. 
În a patra zi El a creat soarele, luna, stelele. Dat fiind 
faptul că lumina ne vine dinspre soare şi astre, se 
pune întrebarea cum Dumnezeu a putut să le creeze 
după ce a creat lumina. Prin simplul fapt că lumina pe 
care a creat-o El în prima zi nu este deloc lumina 
vizibila care vine din aceste corpuri celeste. In ziua a 
cincea Dumnezeu a creat păsările şi peştii. In ziua a 
șasea El a creat animalele şi pe om; şi în sfârşit în ziua 
a şaptea El s-a odihnit. Aceasta povestire este un 
rezumat al evoluţiei. 

Atunci când Stăpânul (care nu îl reprezintă deci 
pe Dumnezeu însuşi ci pe Elohim) a vrut să aibă 
muncitori pentru via sa, el i-a chemat întâi pe cei care 
erau capabili să îndeplinească munca cea mai grea, 
cea mai dificilă. Primii muncitori sunt deci fiinţe care 
au coborât pentru a se ocupa de regiunile cele mai 
dense, ei au intrat în stânci, în pietre şi în pământ. 
Aceasta perioadă scurgându-se, sunt necesari alţi 
muncitori pentru a face o altă muncă, şi deci stăpânul 
casei a chemat alte fiinţe care au intrat în ierburi, 
arbori şi toate vegetalele. Când a ieşit pentru a treia 


oara, stăpânul a chemat fiinţe care au luat formă de 
animale, pești, păsări şi s-au răspândit pe tot 
pământul, în apa şi aer. Când stăpânula eşti pentru a 
patra oara, el a angajat muncitori mai evoluaţi decât 
precedenţii, fiinţe inteligente şi capabile să lucreze cu 
materia şi să o transforme. Aceste fiinţe au luat forma 
umană. În sfârşit, când stăpânul a ieşit pentru ultima 
oară, munca era aproape terminată în vie, dar erau 
necesari noi muncitori pentru a aduce ultimele retușuri 
şi el a făcut apel la fiinţe şi mai evoluate decât 
celelalte: îngerii. Venirea îngerilor corespunde 
dezvoltării conştiinţei în om. Ei au venit ultimii pentru a 
desăvârși creaţia. 

Deci, vedeţi, nu îi putem însărcina pe îngeri să se 
ocupe de lumea minerala. Aceste munci grosolane au 
fost făcute de alţii. In viaţa curentă se constată acelaşi 
fenomen. Un rege şi un președinte de Republică nu vin 
într-un oraş pentru a mătura străzile... şi într-o uzină 
cel care sosește ultimul, directorul, nu are uneori 
altceva de făcut, ca funcţiune, decât să dea câteva 
semnături, dar pentru aceste semnături el câștigă mai 
multe avantaje decât muncitorii, căci aceste decizii 
sunt indispensabile pentru bunul mers al uzinei. El 
semnează, apoi este liber... Dar ce efort a trebuit să 
realizeze înainte pentru a putea, într-o zi, să-și pună 
doar semnătura! 

Trebuie înţeles că evoluţia, capacităţile, virtuțile 
nu sunt aceleași la toate fiinţele. Observaţi ce se 
petrece în corpul nostru. Corpul fizic este constituit din 
diferite sisteme. Primul ca data este sistemul osos. 
Este un schelet solid care nu se schimba deloc în 
cursul existentei: îl putem asemăna cu regnul mineral. 
El reprezintă muncitorii de la prima oră. Al doilea grup 
de muncitori este reprezentat de sistemul muscular; 


acest sistem evoluează puţin în cursul existentei şi el 
corespunde regnului vegetal ale cărui rădăcini sunt 
puternic fixate de pământ, de sistemul osos. Al treilea 
grup de muncitori este reprezentat de sistemele 
circulator şi respirator, ele corespunzând regnului 
animal care se deplasează peste tot pe pământ, în apa 
şi aer. Al patrulea grup de muncitori corespunde 
sistemului nervos care s-a dezvoltat mult mai târziu la 
om. Cum el este de o structură mult mai subtilă decât 
precedentele, el este supus la un mare număr de 
variaţii. A cincea grupă de muncitori corespunde 
entităţilor care lucrează asupra părţii spirituale a fiinţei 
noastre, a aurei noastre care este, de asemenea, un 
organism, un sistem, dar evident un sistem extrem de 
subtil. Acești muncitori reprezintă regnul angelic. 

Si acum, cum primii devin ultimii? Pentru că ei nu 
evoluează deloc. Toate fiinţele care se mulţumesc să 
folosească posibilităţile cele mai simple ale fiinţei lor 
(care corespund sistemului osos, muscular, circulator 
şi respirator) nu evoluează. In timp ce acelea care 
folosesc posibilităţile spiritului evoluează rapid şi devin 
primele, pentru că mulţumită acestor posibilităţi ele 
ajung să le depăşească pe celelalte. Multe alte fiinţe 
vor veni şi îşi vor dezvolta alte calităţi mulţumită 
cărora ele vor fi primele. 

lată cum primii vor fi ultimii şi cum ultimii vor fi 
primii. In aparenta aceasta parabola era total 
nerezonabila dar observați că gândindu-vă, totul 
devine foarte clar şi logic. Muncitorii primei ore nu 
erau cei mai capabili, de aceea, deși au muncit cel mai 
mult, nu au primit un salariu superior muncitorilor de 
la ora unsprezece, care au îndeplinit o sarcina mult 
mai subtilă şi delicată. Nu există deci nici o 
nedreptate, toate s-au plătit după dreptate şi 


înţelepciune, şi totuşi, în parabola se spune cum, 
primindu-și salariul, muncitorii de la prima oră 
murmurau împotriva stăpânului casei... Dacă s-au 
revoltat este pentru că n-au înţeles legile evoluţiei. 
Pentru a nu fi depăşiţi trebuiau să muncească. Exista 
două metode pentru a nu fi depăşiţi: una este iubirea 
şi cealaltă, înţelepciunea. Cu iubirea şi înţelepciunea 
alături se avansează foarte repede. Când vedeţi o 
fiinţă mai înţeleaptă decât voi, în loc să va arătaţi 
nemulţumiţi, geloşi şi să doriţi să-i faceţi rău 
calomniindu-l,  apropiaţi-vă de el, priviţi-l cum 
munceşte şi în ce fel a obţinut asemenea rezultate. 
Astfel veţi învăţa multe. Să presupunem că faceţi 
eforturi mari fără rezultate; spuneţi-vă: „Voi merge 
spre acest om care a ajuns la un asemenea grad de 
evoluţie şi voi descoperi secretul reușitei sale”. Astfel 
va veţi instrui: căutând un adevărat Maestru. Dacă 
sunteţi muzician, mergeţi să-l vedeţi şi să-l ascultați pe 
cel ale cărui concerte extraordinare atrag mulțimile. 
Lăsaţi-vă departe orgoliul pentru că nu vă va învăţa 
nimic şi observați cum cântă acest virtuoz, întrebaţi-l 
cine i-a fost profesor, despre felul lui de lucru, etc...Dar 
nu vă revoltați niciodată, căci în revolta ajungi 
întotdeauna ultimul. Nici revolta nici furia nu pot să vă 
ajute, ci numai iubirea şi înţelepciunea. Dacă vă temeţi 
că un altul vă va depăşi, aceasta dovedeşte că nu 
aveţi nici iubire, nici înţelepciune şi dacă sunteţi gelos 
pe cel care v-a depăşit, acesta dovedeşte din nou 
exact acelaşi lucru. Acela care poseda iubirea nu este 
nici neîncrezător, nici gelos, deoarece se simte bogat. 
Bogatul are motive de gelozie? Nu. Numai săracul 
poate fi gelos, pentru că simte că nu are nimic. Dacă 
doriţi să ajungeţi primul studiaţi, meditaţi, munciţi cu 
iubire şi înţelepciune, îi veţi depăşi pe toţi ceilalţi. Veţi 


trece repede pe lângă ei, încât nu vor avea nici timp să 
va audă spunând: „Bună ziua, bună ziua” şi veţi ajunge 
departe! Căci numai muncind cu iubire şi înţelepciune 
vom putea călători în spaţiu cu viteza luminii. 


IX. PILDA CELOR CINCI FECIOARE ÎNȚELEPTE ŞI 
CELOR CINCI FECIOARE NECHIBZUITE 


„Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna 
cu zece fecioare care și-au luat candelele şi au 
ieşit în întimpinarea Mirelui. Cinci din ele erau 
nechibzuite şi cinci înțelepte. Cele chibzuite, 
când si-au luat candelele, au luat cu ele şi 
untdelemn în vase. Fiindcă Mirele zăbovea au 
ațipit toate şi au adormit. La miezul nopții s-a 
auzit o strigare: „lată Mirele, ieşiți-l în 
întâmpinare!” Atunci toate fecioarele acelea s- 
au sculat şi si-au pregătit candelele. Cele 
nechibzuite au zis celor înțelepte: „Daţi-ne din 
untdelemnul vostru căci ni se sting candelele”. 
Cele înțelepte le-au răspuns: „Nu, nu cumva să 
nu ne ajungă nici nouă, nici vouă, ci mai bine 
duceţți-vă la cei ce vând untdelemn şi cumpărați- 
vă”. Pe când se duceau ele să cumpere 
untdelemn, a venit Mirele: cele ce erau gata au 
intrat cu El în odaia de nuntă şi s-a încuiat uşa. 
Mai pe urmă au venit şi celelalte fecioare şi au 
zis: „Doamne, Doamne, deschide-ne!” Dar El 
drept răspuns le-a zis: „Adevărat vă spun că nu 
vă cunosc!” Vegheaţi dar, căci nu ştiţi ziua, nici 
ceasul în care va veni Fiul Omului.” - Matei 25: 1 
- 13 


Citind această pildă nu se poate să nu fi remarcat 
ciudăţenia anumitor detalii. La acest festin se cere 
fiecărui invitat o candela şi ceva de aprins. Trebuie 
presupus că sala nu este iluminata şi deci fiecare 
trebuie să-și aducă cu el lumina. S-a văzut vreodată un 
lucru asemănător? Un alt detaliu de neînțeles: 
cruzimea mirelui care nu ezita să închidă uşa în nas la 
cinci fecioare care n-au ulei şi care totuși au venit să-l 
întâlnească. Păcatul lor este deci atât de mare încât 
merita o asemenea pedeapsa? Ce individ dezagreabil 
şi needucat acest mire care trezeşte pe toată lumea în 
plina noapte şi lasă afară cinci sărmane fete sub 
pretextul că ele nu au ulei în lampa lor! A meritat 
efortul să aştepţi un om atât de antipatic care creează 
atâtea probleme pentru un pic de ulei? Peste tot în 
pilde găsim asemenea detalii bizare dar tocmai în 
aceste detalii Iniţiaţii descoperă dovada profundei 
înţelepciuni a Evangheliilor. În faţa contradicţiilor şi 
absurdităţilor acestei pilde suntem obligați să 
concluzionam că lampa, uleiul, soţul şi chiar fecioarele 
sunt simboluri pe care trebuie să le interpretăm. 

să începem cu fecioarele. Cinci fecioare cuminţi şi 
cinci fecioare nechibzuite... De ce în aceasta pilda lisus 
a ales acest număr cinci? De ce nu patru sau şase? 
Pentru că numărul cinci este cel al celor cinci virtuţi 
fundamentale: bunătatea, dreptatea, iubirea, 
înţelepciunea şi adevărul. Cele cinci fecioare înțelepte 
reprezintă deci aceste virtuţi, în timp ce celelalte 
fecioare nechibzuite reprezintă defectele 
corespunzătoare. 

Pentru că lisus a prezentat aceste virtuţi şi aceste 
vicii că pe nişte persoane, putem să începem a le 
cunoaşte. Să începem cu fecioarele nechibzuite. Prima 
fecioara era lipsită de bunătate. Preocupata numai de 


a-și satisface dorinţele şi ambițiile, ea îşi urmă drumul, 
fără să remarce fiinţele care i se găseau în cale, le 
ignora sau le strivea. Dacă ea li se adresa, era doar 
pentru a le spune răutăţi şi reaua voinţă o făcea să fie 
detestată de toţi. 

A doua fecioară comitea tot felul de nedreptăți 
provocând agitaţie peste tot unde se afla, dar 
pretindea de fiecare data că este greşeala altora. Dacă 
ea suferea pentru un motiv oarecare, se simţea perfect 
inocenta şi acuza lumea întreagă: familia şi prietenii, 
societatea şi chiar pe Domnul, căci dacă El ar fi fost 
drept nu i-ar fi trimis decât fericire şi succes. 

A treia fecioara nu avea decât ură pentru alţii, de 
aceea era tot timpul nefericită. Ea nu făcea decât să 
strige şi să se înfurie, că şi cum singura ei dorinţă ar fi 
fost aceea de a face viaţa imposibilă celor din anturajul 
sau. Nenorocirile altora erau singurele subiecte de 
înveselit. 

A patra fecioară era total nesăbuită, făcea totul 
cu cea mai mare grabă, fără să reflecteze şi să 
prevadă consecinţele actelor sale. Nu i se putea 
încredința nimic căci ea spunea tot tuturor şi chiar 
celor cărora i s-a recomandat în mod special să nu li se 
spună. Comportarea ei producea catastrofe în viaţa 
altora. Ea nu era răutăcioasa, dar era atât de 
necugetată încât nu putea realiza nici o fapta bună. 
Atunci când era fericită era de o manieră foarte 
neplăcuta; şi chiar când plângea, făcea atâta zgomot şi 
scotea asemenea gemete încât atrăgea atenţia 
tuturor. Îi lipsea total discernământul şi considera 
mereu pe oamenii prosti drept inteligenţi sau invers, 
de altfel era incapabilă să asculte ceea ce spuneau 
alţii. 


A cincea fecioară excela în arta de a minţi. A 
povesti întâmplări era pentru ea cea mai mare plăcere. 
Răspândea fără încetare tot felul de zgomote şi 
invenţii de care alţii se lăsau prinşi, ceea ce o 
înveselea mult. A venit un moment când ea a sfârşit 
prin a crede în tot ceea ce a inventat devenind victima 
imaginaţiei ei şi începând să trăiască într-o lume de 
iluzii şi minciuni. Nu v-am dat numele celor cinci 
fecioare nechibzuite pentru că rămânând în memoria 
voastră risca să aibă o influenţă rea. Din contra, vă voi 
spune numele fecioarelor înțelepte. 

Prima fecioară se numea Tova. Era foarte bună; 
alerga peste tot pentru a-i ajuta pe alţii, şi de aceea ea 
avea picioarele foarte frumoase. Incă din copilărie 
Tova a învăţat să fie foarte bună. Era orfană şi trăia la 
bunici, care o iubeau mult; bunica mai ales se ocupa 
de ea, arătându-i florile, fructele, insectele, o învăţa să 
le iubească şi să se ocupe de ele. Ea se gândea fără 
încetare să facă servicii: îngrijea copiii vecinilor, 
consola pe nefericiţi şi distribuia ajutoare săracilor. De 
aceea toţi o iubeau. 

A două fecioara se numea Tsadka. Tsadka avea 
un simţ înalt al dreptăţii; ea deţinea aceasta virtute de 
la tatăl ei care era foarte sever dar şi foarte drept. Cu 
toate că avea o preferință pentru Tsadka el nu i-o 
arăta niciodată pentru a nu o face orgolioasă. El 
distribuia tot în mod egal tuturor, dând astfel prima 
lecţie de justiţie fiicei preferate, care-și observa tatăl, 
încercând să-l imite. Ea observa, de asemenea, peste 
tot cum viaţa se manifesta, avea mult discernământ şi 
înţelegea că suferinţa fiinţelor nu este întâmplătoare, 
că este consecinţă greșelilor trecute; era foarte uimita 
să vadă legile care regizează lumea. 


A treia fecioara se numea Ahava. Tatăl ei a fost 
nevoit să plece să-și caute de lucru în străinătate şi 
toată familia era deci în sarcina mamei sale. Ahava 
care vedea toate sacrificiile pe care le făcea pentru 
familia sa, era tulburata de manifestările acestei iubiri; 
îşi admira mult mama care, de asemenea, voia să se 
sacrifice pentru alţii. Deseori când ieşea, privea 
soarele, norii, păsările, cărora le trimitea toată iubirea 
sa. Surâdea copiilor chiar şi când erau răutăcioși cu ea, 
îi suporta si-i privea cu multa tandreţe. De aceea din 
ce în ce copiii o iubeau şi doreau s-o vadă surâzând, să 
fie priviţi de ea, să-i simtă tandreţea, căci atunci când 
vorbea, vocea şi cuvintele ei erau că o mângâiere. 

A patra fecioara se numea Hokmah. Ea era 
aproape întotdeauna tăcută şi se mulțumea să 
privească, să reflecteze, să asculte totdeauna în 
linişte. Uneori nu se ştia unde este de găsit: era 
plecată să viziteze un lniţiat care nu locuia prea 
departe de ea, îl interoga pentru că voia să se 
instruiască şi să găsească răspuns la toate problemele 
care o preocupau. Ea înţelegea cât de profundă este 
viaţa, cât de complexă, dirijată de o rațiune 
omniprezentă. Ea vedea că în natură totul este legat, 
învăţa să caute şi să găsească în ea însăşi, în 
gândurile, sentimentele şi faptele sale, corespondente 
cu anotimpurile, ploile, astrele, florile... 

Mai întâi părinţii lui Hokmah nu erau prea 
mulţumiţi de ea, bombăneau pentru că umplea casa 
de pietre, de scoici, insecte, de obiecte fără utilitate, 
dar Hokmah nu răspundea nimic sau zicea: „Lăsaţi-mă 
să fac asta, sunt fericită să studiez, fac nişte 
descoperiri atât de interesante!” Mai târziu părinţii 
înţeleseră că ea vizita pe lIniţiat şi Hokmah a început 
să-i înveţe multe lucruri, atât pe prieteni cât şi pe 


ceilalţi din anturajul ei. Hokmah poseda o calitate 
remarcabilă: ştia să asculte; îl asculta pe lIniţiat cu un 
respect şi cu o atenţie extraordinară, asculta, de 
asemenea, toate zgomotele naturii, râurile, ploaia, 
vântul în ramuri... Deseori se culca pe pământ pentru a 
asculta zgomotele pădurii şi descoperea din ce în ce 
mai mult vocea care vorbeşte în toate lucrurile. 

A cincea fecioară se numea Amena. Ea era 
născută la o ora foarte favorabila când Luna, Soarele şi 
Mercur erau foarte bine așezate. Când Amena vă 
privea, simţeaţi cum totul era deschis, clar şi franc în 
ea. Ea nu ascundea nimic pentru că nu avea nimic de 
ascuns. Venise pe pământ astfel construita pentru a 
mărturisi adevărul, pentru că în incarnările anterioare 
fusese veridica şi legata lumii adevărului. Din aceasta 
cauză și-a putut alege singură familia în care urma să 
se reîncarneze pentru că era deja liberă. Acela care 
aduce adevărul este liber, nu este supus Kharmei, el îşi 
poate alege familia şi condiţiile în care să se nască; 
luându-și numai bunele dispoziţii de la tatăl şi mama 
sa, dar aducând totodată cu el aceasta virtute 
superioară. 

Atunci când Amena privea pe cineva, acela 
simţea că lumea adevărului există cu adevărat; ochii 
săi emanau o asemenea lumină încât sub influenţa ei 
se simţea reconfortat şi liniştit. Amena iubea, de 
asemenea, contemplaţia. Ea privea cerul, munţii, 
marea; iubea de asemenea să privească stelele în 
timpul nopţii şi se trezea deseori pentru a le admira; în 
aceste momente ea se lega cu tot universul şi sufletul 
său călătorea în lumi infinite, în spatii nelimitate. Când 
contempla stelele, ea putea citi în ele scrierea celesta, 
căci înţelegea că ele reprezintă caracterele înscrise de 
Dumnezeu în cartea naturii. Primăvara ea se scula 


foarte devreme pentru a contempla răsăritul soarelui. 
Marea calitate pe care o posedă era această nevoie de 
contemplare, de adorare. lisus a luat-o pe sora lui 
Lazăr, Maria, ca model pentru cea de a cincea fecioară, 
căci Maria Il contempla, legându-se întotdeauna cu 
Spiritul adevărului. 

lată, v-am prezentat cele cinci fecioare nebune şi 
cele cinci fecioare cuminţi. Veţi găsi, fără îndoială, că 
această prezentare este un pic romanţată - este 
adevărat şi totuşi, simbolic este exacta. 

Să ne oprim acum la lampa pe care fecioarele 
trebuiau să o aducă pentru a lumina sala ospățţului. La 
ora actuală nu se mai foloseşte lampa cu ulei, dar ca 
simboluri, uleiul şi lampa joacă un mare rol în viaţa 
noastră. Să presupunem de exemplu, că sunteţi 
anemic, v-a scăzut forţă vitală, sunteţi somnolent şi 
epuizat, adică lămpii corpului vostru îi lipseşte uleiul şi 
începe să se stingă. Se întâmplă că lampa cu flacăra 
tremurândă să ajungă la spital unde i se adaugă puţin 
ulei şi flacăra începe să se reanime, să strălucească. În 
acest caz uleiul reprezintă sângele. Să presupunem că 
aveţi nevoie de hrană, haine, dar, dacă nu găsiţi ulei în 
lampa, adică nu aveţi bani în portmoneu, nu le puteţi 
cumpăra. Imaginaţi-vă că aveţi în gradină o floare ce 
se usucă, îi daţi puţină apă şi ea înfloreşte. Peste tot în 
domeniile vieţii regăsim uleiul şi lampa: pentru stomac 
înseamnă hrana; pentru plămâni, aerul; pentru creier 
este o idee... 

Acest ulei se găseşte deci peste tot. Plantele și-l 
atrag din sol, din aer, din razele soarelui şi graţie lui îşi 
pregătesc seva, simbolul acestei seve vii care curge, 
de asemenea, în noi. Unde? În plexul nostru solar. 
Plexul solar este rezervorul forțelor vitale, 
acumulatorul tuturor energiilor; dacă veţi şti cum să-l 


umpleţi zilnic, veţi avea o sursă de unde să vă 
extrageţi în orice moment forţele care va sunt 
necesare adică lampa voastră va putea furniza mijlocul 
de a-l aştepta pe Cel ce va să vină, pe Cel pe care 
fecioarele Il aşteptau şi care poate sosi zilnic în voi sub 
forma de lumină, înţelepciune, inspiraţie şi iubire. 

Uleiul simbolizează forță vitală, seva care 
hrăneşte toate celulele. Aţi trăit deja numeroase 
experienţe şi aţi remarcat ca, ştiind să va comportaţi 
cu înţelepciune, bunătate, generozitate, stăpânire de 
sine pe parcursul unei săptămâni, aveţi astfel 
posibilitatea de a înfrunta mai uşor problemele din 
zilele următoare. Totul se petrece ca şi cum aţi avea în 
voi un sprijin, ceva ca o forţă care ar fi fost pregătită în 
voi, o rezistenţă, o protecţie în celulele sistemului 
nervos în aşa fel încât acum puteţi suporta tensiuni 
mari. Ceva s-a plămădit în voi, ceva care vă dă 
posibilitatea să rezistaţi la lovituri, la dificultăţi. Cel 
care duce o viaţă raţională, luminoasă, plină de iubire 
simte că apare în el o forţă asemănătoare uleiului din 
lampa şi atunci chiar dacă este obosit, bolnav, el ştie 
să se odihnească un moment reușind să găsească 
înlăuntrul lui aceasta forţă care îl va restabili. Dacă 
aceasta forţă nu ar există în celule el nu ar putea 
rezista. 

Vedeţi, pilda aceasta, a celor zece fecioare, are 
un sens mult mai larg şi profund decât cel care i-a fost 
dat până acum. Pentru lIniţiaţi acest sens este foarte 
clar, şi dacă în aceasta pilda lisus a vorbit de fecioare 
înțelepte şi fecioare nechibzuite, este pentru că plexul 
solar se găseşte în relaţie cu semnul astrologic al 
Fecioarei. Plexul solar este ceea ce lisus definea prin 
cuvântul „piept” când spunea: „Din pieptul sau va 
țâșni apa vie”. Aceasta înseamnă că trăind, gândind şi 


simțind corect, plexul nostru solar este capabil să 
distribuie forţă vie celulelor noastre. In acest caz noi 
suntem întotdeauna sănătoşi, viguroși, plini de 
energie. 

Cele cinci fecioare înțelepte şi cele cinci fecioare 
nechibzuite reprezintă cele două categorii de fiinţe, 
femei şi bărbați, evident: cei care ştiu să-și 
pregătească uleiul pentru candela şi cei care nu ştiu. 
Uneori vă cheltuiţi forţă în furie, în dispute şi 
amuzamente, şi când soţul vina acasă (adică 
evenimentele minunate, fiinţele superioare) nu sunteţi 
pregătiţi să-l înţelegeţi, să-l urmaţi, să-l iubiţi, sunteţi 
slabi, bolnavi, epuizați şi suferiţi de lipsa forţei pentru 
a trăi din plin aceste evenimente sau de a reîntâlni 
aceste fiinţe, şi astfel va veţi găsi privat de toate 
binecuvântările. Într-o oarecare măsură aceasta se 
poate produce zilnic. 

Presupuneţi că ieri eraţi într-o stare interioară 
foarte proastă; astăzi figura vă este contractată, nu vă 
simţiţi cum trebuie şi iată că sunteţi invitaţi la o 
recepţie unde trebuie să întâlniți persoane remarcabile 
şi regretaţi că nu va puteţi prezenta în faţa lor cu 
privirea care vă convine. Da, există recepții la care ești 
invitat pe neaşteptate, iar dacă ești prost dispus şi 
totuși decizi să mergi, nimeni nu te va găsi agreabil, 
vei fi ocolit pentru că în ciuda podoabelor şi bijuteriilor 
tale vei fi stres, fără lumina, vei fi într-un fel exclus din 
petrecere. Vei fi prezent fizic dar nu vei participa cu 
toată conştiinţa pentru că nu ţi-ai pregătit uleiul care 
nu se distilează decât încet, constant, şi a cărui 
fabricare cere mult timp, acest ulei cu care trebuie să- 
ţi umpli plexul solar. 

Să presupunem că vă găsiţi în faţa unui teatru 
sau a unei săli de concert şi că doriţi să intraţi pentru a 


asista la spectacol. Vă îndreptaţi spre ghișeu şi vă 
adresaţi funcţionarului: „Părinţii mei sunt oameni 
remarcabili, aţi auzit probabil de ei, lăsaţi-mă să intru 
în sală”. Slujbașul vă va răspunde: „Nu îi cunoaştem pe 
părinţii dv., plătiţi-vă biletul de intrare”. În zadar veţi 
reclama şi va veţi plânge, nu veţi fi acceptat şi tot 
afară veţi rămâne. Oriunde va veţi duce, la un bal, la 
un festin, nu veţi fi lăsat să pătrundeţi fără a plăti 
biletul de intrare. Evident este un simbol. Ce reprezintă 
balul, concertul, festinul la care se refuza intrarea celor 
ce nu pot plăti ? Ele simbolizează pur şi simplu această 
viaţă adevărată în care puteţi intra imediat. Aici sunt 
reuniți adevărații Iniţiaţi, îngerii, arhanghelii, şi pentru 
a fi acceptat lângă ei trebuie să fiţi că cele cinci 
fecioare înțelepte, adică să aveţi bunătate, dreptate, 
înţelepciune, iubire şi adevăr. 

Toţi cei care posedă în ei cele cinci virtuţi pot 
intra în această viaţă nouă, căci aceste virtuţi sunt 
biletele de intrare. In timp ce, chiar bogat, savant sau 
celebru, nu veţi intra dacă nu posedaţi aceste virtuţi. 
Vi se va spune: „Da, la Academie, la Sorbona, la 
Parlament sunteţi cunoscut, dar aici nu aveţi biletul pe 
care să scrie: bunătate, dreptate, înţelepciune, iubire, 
adevăr, deci nu vă cunoaştem”. Primul bilet este 
reprezentat de picioare (bunătatea), al doilea prin 
mâini (dreptatea), al treilea prin gură (iubirea), al 
patrulea prin urechi (înţelepciunea), al cincilea prin 
ochi (adevărul), şi după ce este scris pe aceste bilete 
mirele vă alunga sau vă primeşte în sala de festin, în 
mijlocul dansurilor şi al cântecelor. 

La această petrecere fiecare trebuie să-și 
găsească locul şi să cânte, dar nu orice. Toţi acei care 
participa la aceasta serbare sunt predestinaţi să cânte 
o arie determinata: corurile cântate sunt pe cinci voci 


şi aceste voci sunt scrise pe cele cinci linii ale 
partiturii. Pe prima linie este notata bunătatea, pe a 
două dreptatea, pe a treia iubirea, pe a patra 
înţelepciunea, pe a cincea adevărul. Fiecare fiinţă este 
predestinată să execute una din cele cinci linii 
melodice, cea pe care o va învăţa în cursul vieţii sale 
terestre. Fiecare virtute este o melodie aparte. 

Cât despre cele cinci fecioare nechibzuite care nu 
au vrut să înveţe nici una din melodiile celor cinci 
virtuţi, ele vor fi alungate. Natural, în acel moment ele 
vor căuta pe fecioarele înțelepte pentru a le cere puţin 
ulei. Dar uleiul veritabil nu poate fi dat, nici găsit la 
vânzare în piaţă: se poate obţine numai prin sacrificiu 
şi dăruire continuă de sine însuşi. Natura ne furnizează 
puţin din acest ulei în hrană, în aer, dar trebuie ca noi 
înşine să ştim să-l preparam în noi prin sentimentele şi 
gândurile noastre. 

Cele cinci fecioare nechibzuite care nu au avut 
timp să-și pregătească uleiul pentru candela lor n-au 
putut intra lângă mire, ceea ce şi explica fraza: „În 
adevăr nu va cunosc.” Altfel spus: nu aţi pregătit 
niciodată ulei, veniţi astăzi pentru prima dată. În 
timpul vieţii voastre n-aţi făcut nici un efort, nici o 
experienţă spirituala, nu v-am văzut niciodată, nu va 
cunosc, deci plecaţi! Mirele nu este rău dar refuza să 
fie deranjat de nebune şi de nebuni. Ştiţi cât de severa 
este natura: când ne-am consumat forţele cele mai 
preţioase pe care ea ni l-a dat ea ne lasă fără ele, nu 
se grăbește să ni le înapoieze. Dacă ne îmbolnăvim, 
convalescenta este uneori foarte lunga şi uneori 
restabilirea este imposibila. Putem oare să spunem că 
natura este cruda atunci când noi nu suntem 
rezonabili? 


Putem apropia aceasta pilda a fecioarelor 
înțelepte şi nechibzuite de un episod din Evanghelii, 
care nici el nu a fost niciodată bine interpretat: 
blestemarea smochinului steril: „Dimineaţa, pe când 
se întorcea din Bethania, lui lisus i-a fost foame. A 
văzut un smochin lângă drum şi S-a apropiat de el; dar 
n-a găsit decât frunze, căci nu era sezonul smochinilor, 
şi a zis: „De acum încolo în veac să nu mai dea rod din 
tine!” şi ucenicii L-au auzit.” A două zi ucenicii văzură 
că smochinul se uscase. 

Dacă se ia aceasta anecdota cuvânt cu cuvânt ne 
putem întreba dacă lisus era cu adevărat bun şi 
rezonabil. Ce drept avea El să ceara unui copac să aibă 
fructe când nu era vremea lor?... Trebuie să înţelegem 
că, la fel că în pilda fecioarelor înțelepte şi nechibzuite 
unde uleiul candelei nu reprezintă uleiul material 
cunoscut, smochinul aici nu reprezintă cu adevărat un 
copac, ci fiinţa omeneasca. Pentru fiinţa omenească nu 
există perioade, anotimpuri, ea trebuie să fie capabilă 
să dea fructe în orice moment, adică gânduri 
luminoase şi sentimente calde, căci Domnul poate veni 
oricând, El nu aşteaptă o perioada sau alta şi nu se 
anunţă dinainte. În momentul în care vine, fie vara, 
iarna, zi, noapte, acest copac care este omul trebuie 
să poată rodi; dacă nu, spiritul îl abandonează şi acest 
abandon este un blestem pentru el; omul se usucă, îşi 
pierde viaţa, forţele, este în primejdie. La fel cum 
trebuie să avem mereu ulei în candela noastră, trebuie 
să producem mereu fructe în intelectul nostru, în 
inima, în sufletul şi în tot spiritul nostru. 

Este aceeaşi idee pe care o găsim în pilda 
talanţilor: stăpânul care înainte de a pleca în voiaj le-a 
distribuit talanţi servitorilor săi, la întoarcerea sa i-a 
recompensat pe cei care au fructificat talanţii lor şi i-a 


pedepsit pe cei care s-au mulţumit să-i ascundă pe ai 
lor. 

„Vegheaţi, căci voi nu cunoaşteţi nici ziua, nici 
ora” zice Mirele. Vegheaţi, aceasta nu înseamnă „nu 
dormiţi”, căci fecioarele erau adormite, atât cele 
înțelepte cât şi cele nechibzuite, si-n pildă nu se spune 
că era o greşeală. Vegheaţi, aceasta înseamnă: fiţi în 
veghe spirituală, căci nu ştiţi nici ziua, nici ora când 
Mirele va veni. Or, Mirele vine în fiecare zi, iar în zilele 
în care candela voastră nu are ulei nu veţi putea intra 
să participaţi la festinul la care El vă va invita. Dacă 
veţi avea acest ulei veţi intra în sala de sărbătoare şi 
veţi fi cuprinşi de bucurie; toată lumea în jurul vostru 
se va mira şi se va întreba ce vi s-a întâmplat de 
sunteţi aşa de fericiţi şi de iluminaţi... Din păcate 
Mirele nu rămâne mult timp, căci nu ştim să-l păstrăm; 
nu ştim să conservam mult timp în noi aceasta stare 
de încântare. 

Astăzi, deși ne folosim de becuri electrice, 
simbolul lămpii de ulei rămâne valabil ca în trecut. Să 
ne imaginam că lampa electrică reprezintă intelectul 
nostru, spiritul nostru: în acest moment electricitatea 
este uleiul, lichidul fără de care lampa se stinge. De 
unde vine acest ulei viu? Exista o centrala electrica 
care ne dă acest ulei. Dacă lampa, intelectul nostru, nu 
este legat de aceasta centrala (Domnul, Tatăl nostru 
ceresc), spiritul nostru se va stinge. lată secretul care 
permite obţinerea uleiului miraculos: să fii legat de 
Domnul prin rugăciune, meditaţie, contemplare. Dacă 
realizam acesta legătură uleiul va pătrunde în noi, 
lampa noastră se va aprinde şi flacăra ei va străluci din 
ce în ce mai mult. Iniţiaţii reprezintă lămpile spirituale 
în timp ce oamenii obişnuiţi care nu sunt legaţi de 


lumea invizibila trăiesc în obscuritate şi toate 
problemele vieţii rămân de neînțeles pentru ei. 

Evident faptul că lisus vorbeşte despre „fecioare” 
nechibzuite sau înțelepte nu trebuie să ne facă să 
credem că numai pe femei le privesc toate acestea. Pe 
bărbaţi îi priveşte la fel. Nu credeţi că bărbaţii sunt la 
fel de capabili să arate aceeaşi nebunie sau aceeaşi 
înţelepciune?... Da, în plan spiritual bărbaţii sunt şi ei 
„fecioare cuminţi” sau „fecioare nebune”. Anumiți 
sfinţi mistici se pregătesc, se străduiesc de-a lungul 
anilor că să-și umple „lampa” pentru ziua când Cel 
mult iubit, Mirele se va prezenta, cu scopul de a-l 
captiva, de a-l cuceri. şi acest Cel mult iubit, acest Mire 
mistic este Duhul Sfânt. Cel care este capabil de a 
acumula în el acest ulei spiritual prin rugăciunile sale, 
meditaţiile sale, viaţa pură şi castă, va fi într-o zi 
vizitat de Spirit; că este vorba de un bărbat sau de o 
femeie, aceasta n-are nici o importanţă. lisus a folosit 
cuvântul „fecioară” pentru că se referea la sufletul 
uman: sufletul, la fel de bine la bărbaţi cât şi la femei, 
este o tânără fată, o fecioară care trebuie să aibă o 
atitudine receptivă pentru a atrage acest element 
subtil care străbate lumea şi care este răspândit în 
toată atmosfera, doar că nu îl găseşti decât în doze 
infinitezimale, şi în fiecare zi trebuie făcute provizii, 
picătură cu picătură, cu scopul de a avea întotdeauna 
o rezervă, orice s-ar întâmpla. Fecioara nebună nu 
înseamnă „sa faci nebunii”, ci mai ales de a nu 
prevedea că trebuie preparate rezerve pentru viitor. 

Cunoaşteţi istoria lui losif şi a lui Faraon: Faraon a 
văzut în vis șapte vaci grase, apoi șapte vaci slabe 
care le devorau, dar el nu înţelegea semnificaţia 
acestui vis. losif îl interpreta astfel: „Aceasta semnifica 
venirea a șapte ani roditori, adică prosperi pentru 


regatul Egipt, dar ei vor fi urmaţi de șapte ani de 
sterilitate şi de foame. lată deci ce vă sfătuiesc: 
pregătiţi-vă hambarul pentru a aduna o mare parte din 
recolta acumulată în timpul celor șapte ani de 
abundenta şi bogăţie. şi astfel când va sosi foametea, 
Egiptul va fi hambarul naţiunilor, va vinde rezervele 
altor tari şi va deveni foarte bogat”. Faraon urmă sfatul 
lui losif şi se realizară întocmai cum a fost prorocit. 

Si dacă se pot produce asemenea evenimente 
pentru o colectivitate, de ce nu şi pentru un individ? În 
viaţa noastră individuală aceste alternanţe se repeta 
fără încetare: câteva zile fertile, apoi câteva sterile, din 
nou câteva zile fertile... Acela care se aseamănă cu o 
fecioara nebuna nu-și ia nici o precauţie şi apoi 
izbucneşte în strigate: „Sunt steril, sec, nu am nimic, 
nici bucurie, nici inspiraţie”. Dacă în loc de a pierde 
bogăţiile ar fi știut să prevadă perioada dificila (ca luna 
descrescătoare după luna plină), el ar fi îngrămădit 
câteva provizii, un pic din acest magnetism, din acest 
fluid şi zilele din perioada lunii descrescătoare ar fi 
putut fi la fel de benefice şi fertile ca şi celelalte. 

Puteţi verifica pentru voi înşivă, cum am făcut şi 
eu pentru mine, amploarea şi adevărul tuturor acestor 
analogii şi a tuturor acestor interpretări simbolice. Nu 
ştim să fim economi, inteligenţi, prevenitori, să 
păstrăm anumite bogății pentru zilele care vin. Aveţi în 
Franţa un proverb care zice: „Păstraţi o para de sete.” 
Găsim în proverbe urmele unei înţelepciuni foarte 
vechi, difuzata de Iniţiaţii din trecut, fiinţe inteligente 
care aveau o cunoaştere aprofundată despre cicluri, 
perioade alternanţe de prosperitate şi penurie, de 
abundență şi de lipsuri, şi care ne dau sfaturi. 

Cât despre mirele de care vorbeşte lisus în acesta 
pildă, mirele pentru care trebuie să ne pregătim este 


Duhul Sfânt. Pentru el trebuie să avem ulei, căci el 
este o flacără, şi o flacără are nevoie să fie hrănită. 
Flacăra este mirele şi uleiul este hrana sa. Flacăra are 
nevoie de ulei; dacă nu, se stinge. Mirele este lumina 
iar Duhul Sfânt nu este altceva decât mirele luminii. 
Ori, lumina nu va veni decât dacă veţi avea destul ulei 
pentru a hrăni flacăra. Inţelegeţi acum de ce, cinci zile 
după Pasti, discipolii au primit Duhul Sfânt sub forma 
de flacără, de Limbi de foc ce ardeau deasupra 
capetelor lor: pentru că aveau ulei. 

Acum vă voi prezenta această pildă sub un aspect 
practic. Dacă cu cele cinci fecioare (degetele de la 
mâna dreaptă) veţi atinge lampa (plexul solar) şi veţi 
medita asupra unor subiecte elevate şi divine veţi 
reumple aceasta lampă cu forte şi energii pe care le 
veţi putea utiliza mai târziu. Atunci când veţi fi fericiţi, 
plini de forte, nu le consumati în gesturi, în cuvinte, în 
gânduri și-n sentimente inutile, ci faceţi ce vă spun: 
puneţi mâna voastră dreaptă pe plexul solar, şi 
meditând, umpleţi-l în linişte de aceasta forţă, de 
aceasta bucurie. 

Vă voi indica încă o metodă. Veţi alege un arbore 
gros (Stejar, fag, mesteacăn...) şi va veţi rezema de el, 
punându-vă mâna stângă la spate, cu palma spre 
trunchiul arborelui şi palma mâinii drepte pe plexul 
solar. Vă veţi concentra pe energia arborelui pe care 
vă veţi strădui să o primiţi prin mâna stângă şi să o 
deversați prin mâna dreaptă în organism. După câteva 
minute de exerciţii va veţi simţi întăriţi, calmaţi, chiar 
vindecaţi. Dar pentru o bună practică a acestei 
transfuzii de energii trebuie să fii deja instruit. Dacă 
ştiţi să o apreciaţi, această metodă are o valoare 
extraordinară. 


În loc să încercaţi să preparaţi uleiul alchimiştilor, 
pentru care unii au pierdut averi, și-au ruinat 
sănătatea fără să poată obţine nimic niciodată, este 
preferabil de mers într-o pădure să întâlnim arborii, să 
le vorbim. Dar pentru a le vorbi trebuie să ştim că sunt 
fiinţe vii şi să le iubim. Graţie înţelegerii şi iubirii 
arborilor se poate stabili o armonie şi o comunicare 
subtilă cu natura. Dar foarte puţine persoane astăzi 
bănuiesc forţa prodigioasa pe care o poseda arborii din 
păduri. Comunicarea cu spiritele arborilor este o artă 
pe care o posedau vechii preoţi celți. Acum oamenii au 
pierdut secretul regenerării lor şi înţelegerii limbajului 
universal, limbajul fiecărui lucru din natura; trebuie 
regăsite. Este necesar să învăţăm a vizita pădurile şi 
toată natura pentru a ne însufleţi şi a glorifica pe 
Domnul care a creat atâtea minuni. 

Mai putem face încă provizii din acest ulei prin 
hrană, respiraţie, meditaţie şi rugăciuni. Muncind cu 
multă atenţie, cu multă dragoste, vom reuşi să 
extragem chintesenţa hranei aşa cum se extrage 
esenţa de trandafiri: cu greu, doar câteva grame, din 
cantităţi enorme de petale. Respirând absorbim de 
asemenea elemente foarte subtile, iar meditând, 
rugindu-ne, absorbim altele şi mai subtile. Atunci când 
posedaţi această chintesenţă, un parfum se degajă din 
voi că o emanaţie delicioasă; atunci toate entităţile 
spirituale vin spre voi încântate şi la sfârşit însuşi 
Mirele este atras şi vine să vă viziteze, Mirele cel mai 
minunat dintre toţi, Duhul Sfânt şi odată ce Duhul 
Sfânt se instalează în voi, lumina sa vă va face nu 
numai să vedeţi toate lucrurile, dar veţi primi şi 
căldura ei, pentru că aceasta lumina este de 
asemenea o flacără. 


X. „SI VIAŢA VEŞINICĂ ESTE ACEASTA: SĂ TE 
CUNOASCĂ PE TINE, SINGURUL DUMNEZEU 
ADEVĂRAT” 


| 

„După ce a vorbit astfel, lisus a ridicat ochii 
spre cer şi a zis: „Tată, a sosit ceasul! 
Proslăvește pe Fiul Tău, că şi Fiul Tău să Te 
proslăvească pe Tine, după cum i-ai dat putere 
peste orice făptură, că să dea viața veşnică 
tuturor acelora pe care l-ai dat Tu. şi viaţa 
veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, 
singurul Dumnezeu adevărat, şi pe lisus Hristos 
pe care L-ai trimis Tu.” - loan 17:1-3 

Toţi cei care au meditat la aceste versete din 
Evanghelia lui loan şi mai ales la ultimul s-au întrebat 
ce semnifica aceasta stranie legătură între 
cunoaşterea lui Dumnezeu şi dobândirea vieţii eterne. 
Cum pot cunoştinţele să dăruiască viaţa eterna? Ce 
liant există în viaţa de toate zilele între ceea ce noi 
învăţăm şi viaţa care nu se termină... Unii au gândit că 
„a-l cunoaşte pe Dumnezeu” nu este decât o manieră 
de a vorbi care nu ascunde nimic dificil, că pentru a-L 
cunoaşte pe Dumnezeu putem citi tratate teologice, 
filozofice, gnostice, cabalistice, alchimiste, unde îi sunt 
explicate atribuţiile, puterea Sa, cum a creat El 
lumea..., că este suficient să ştim că Dumnezeu este 
iubire, înţelepciune, adevăr, justiţie, etc... pentru a-l 
cunoaşte. In acelaşi timp aceasta nu explica legătura 
între cunoaşterea lui Dumnezeu, a Fiului Sau şi 
dobândirea vieții eterne. De altfel problema 
cunoaşterii, ea însăşi, nu este foarte clară. Filozofia şi 
psihologia se ocupă de aceasta, biologia de asemenea, 
studiind structura neuronilor, funcţionarea lor diferita 


şi conexiunea care există între diferitele centre ale 
creierului şi sistemului nervos; dar în ciuda 
descoperirilor lor, actul cunoaşterii rămâne un mister. 

Toată viaţa nu este altceva decât o suita de 
cunoştinţe. Căutăm să intram în relaţie cu oamenii 
bogaţi, savanţi, influenţi, sau cu femei frumoase, dar 
ce se va produce în consecinţă din cauza acestor 
cunoştinţe? Citim cărţi pentru a fi la curent cu o 
cantitate mare de lucruri dar aceste cunoştinţe sunt 
uneori otrăvuri care ne transforma viaţa în infern... 
Pentru ce dorim să ştim, să cunoaştem? Adesea există 
un motiv interesant: gândim să câștigam ceva şi iată 
că se produce contrariul. Musca priveşte curioasa o 
pânză de păianjen, dorind să ştie despre ce este vorba, 
ea nu se gândeşte că în centrul reţelei de filamente 
este o creatura foarte inteligenta care a construit 
aceasta pânză. Dacă musca se aventurează, ea va 
face în final cunoștință cu păianjenul, dar va pierde 
totul. Artistul care a construit aceasta capcana va fi 
încântat, dar aceasta înseamnă şi sfârşitul muștei! 
Existenţa este astfel umpluta de pânze de păianjen şi 
de capcane care ne aşteaptă. Nu este bine să atingem, 
să mirosim, să gustam orice sub pretextul de a 
cunoaşte. 

Pentru a cunoaşte, v-am spus-o deseori, nu este 
suficient să citești, să studiezi, să reflectezi. Adevărata 
cunoștință nu este numai teoretica, intelectuala, ea 
consta în atingerea, gustarea obiectului pe care vrem 
să-l cunoaştem, în a ne uni şi topi în el. În timp ce 
cunoştinţele intelectuale rămân exterioare, 
superficiale. Nu putem cunoaşte lucrurile sau fiinţele 
decât dacă fuzionam cu ele. De altfel ce semnifică 
cuvântul „cunoștinţă” în Biblie? Este scris: „Şi Adam a 
cunoscut-o pe Eva... Abraham a cunoscut-o pe Sarah”. 


Da, şi de fiecare data se naşte un copil. Deci adevărata 
cunoaştere consistă în contactul şi fuziunea cu ceea ce 
vrem să cunoaştem. 

Observaţi un copilaș: el vrea să cunoască lumea 
şi de aceea el atinge, gustă, bagă în gura tot ce-i cade 
în mână. Învăţăm de asemenea să cunoaştem cu 
urechile, nasul şi ochii... Pentru a putea cunoaşte 
lucrurile ar trebui ca cel puţin câteva elemente în noi 
să vibreze în acord, în armonie, cu ceea ce dorim să 
cunoaştem. Dacă nu suntem pregătiţi, adică inima, 
intelectul nostru, nu sunt într-o anumită stare, atenţie, 
receptivitate, apte să răspundă unor vibrații interioare 
şi exterioare, nu avem posibilitatea cunoaşterii. Dacă 
noi dorim să cunoaştem fiinţe invizibile foarte 
evoluate, va fi imposibil atât timp cât nu ştim să 
răspundem vibraţiilor pe care ele le produc. Din 
contra, dacă sufletul nostru ştie să vibreze în armonie 
cu aceste fiinţe vom face imediat cunoștință cu ele. 

Pentru a exista cunoaştere, două elemente sunt 
necesare: unul activ, pozitiv, altul pasiv, negativ: 
adică, unul masculin, altul feminin. Şi aceste două 
elemente trebuie să se reunească pentru a se penetra. 
Viaţa este astfel construită. Pentru a cunoaşte un 
lucru, el trebuie să pătrundă în noi. Dacă vrem să-l 
cunoaştem prin gust va trebui să-l luăm şi să-l 
introducem în gura. Dacă dorim să-l simţim, vom 
absorbi prin nas particulele care se degaja. Dacă dorim 
să-l cunoaştem cu urechile trebuie că undele sonore să 
între în canalul auditiv etc. Dacă dorim să cunoaştem 
spiritul cosmic, va trebui să-l lăsăm să penetreze în 
noi. 

„Şi viaţa veșnică este aceasta: să Te cunoască pe 
Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe lisus Hristos, 
pe care l-ai trimis Tu.” Pentru tradiţia cabalistică 


esenţa lui Dumnezeu este conținută în cele patru litere 
ale Numelui Sau: lod, He, Vau, He. Aceste patru 
litere «corespund celor patru principii care 
mayn ; 2 a mil 

acţionează în om: Spiritul, Sufletul, 
Intelectul şi Inima. lod e principiul Masculin 
creator, sfânta forţă primordiala care este la 
originea tuturor mișcărilor, spiritul. 

A două litera, Henreprezintă principiul feminin, 
sufletul, care absoarbe, conservă, protejează şi 
permite principiului creator să lucreze în el. 

Cea de a treia litera, Vau'reprezintă fiul care se 
naşte din unirea celor două principii, masculin şi 
feminin, tatăl şi mama. El este primul copil din această 
unire şi se manifestă de asemenea ca un principiu 
activ, dar la un alt nivel. Fiul este intelectul care merge 

a după traseul lui lod , tatăl, spiritul, şi de altfel 

puteţi remarca că Vau este o prelungire a lui 
“lod. Litera următoare, He ,“este identică cu cea 
de 7a doua, care, v-am spus-o, este sufletul, mama. 
Ea reprezintă inima, fiica care este o repetiţie a 
mamei (Numele Domnului este deci considerat de 
Cabala ca o schemă a celulei familiale. Cât despre 
interpretarea dată lui Vau şi celui de-al doilea He 
(apropierea fiului de tată şi a fiicei de mamă) ea se 
găseşte confirmată, aproape în aceiaşi termeni, prin 
studiile lui C. G. Jung asupra „Intensităţii rudeniei”. În 
„Omul spre descoperirea sufletului său” Jung 
raportează cercetările pe care le-a făcut pornind de la 
teste inspirate din metoda asociaţiei pentru a 
determina gradul de asemănare între membrii 
aceleiaşi familii. El notează: „Intre tată şi fiu diferența 
este de 3,1... Apropierea strânsă a fiului (...) cu tatăl 
este un fapt primordial: fiul a străbătut veacurile 
pentru o renaștere a tatălui... Între mamă şi fiica 


diferența este de 3, ceea ce constituie cea mai mica 
diferența constatată, fiicele sunt o repetiţie a mamei 
lor”.). Cele patru litere ale Numelui lui Dumnezeu 
reprezintă deci: spiritul (tatăl), sufletul (mama); 
intelectul (fiul) şi inima (fiica). Dacă spiritul domina în 
voi, sunteţi ca tatăl, dacă este sufletul, calităţile 
voastre sunt cele ale mamei. Dacă este preponderent 
intelectul sunteţi ca fiul şi dacă este inima, va 
asemănaţi cu fiica. 

Regăsim aceste patru principii pe fata omului, 
căci fata lui este construită după imaginea Domnului. 
Ochii îl reprezintă pe lod, spiritul; urechile, pe He, 
sufletul; nasul îl reprezintă pe Vau, intelectul, iar gura, 
pe cel de al doilea He, inima. 

În rezumat, există deci patru forte în 

a corespondenţă: 

lod, spiritul, care corespunde ochilor, 

He 7, sufletul, care corespunde urechilor, 
“Vau, intelectul care corespunde nasului, 
He ^, inima, care corespunde gurii. 

Aceste patru forţe reprezintă deci cele patru 
simţuri: văzul, auzul, mirosul şi gustul. Al cincilea simt 
este pipăitul, mâinile cu care lucrăm. Celor patru litere 
din numele lui Dumnezeu li se adaugă deci o a cincea 
litera, __schin , pe care-l găsim în centrul numelui lui 
lisus, leschouah „Acest nume este 
simbolul mi formării, incarnării lui Dumnezeu în 
materie. Prin intermediul lui lisus Hristos, spiritul, 
sufletul, intelectul şi inima Domnului se incarnează în 
planul fizic cu scopul de a deveni vizibile şi tangibile. El 
este Verbul care se face trup. Hristos este încarnarea 
Domnului în materie, El este Cel care da celor patru 
principii divine posibilitatea de a se manifesta. lată de 
ce El este de asemenea reprezentat prin mâna ale 


cărei cinci degete simbolizează cele cinci virtuţi: iubire, 
înţelepciune, adevăr, justeţe, bunătate, plasate pe 
ramurile pentagramului ce simbolizează omul perfect. 

lisus este fiul lui Dumnezeu coborât pe pământ 
pentru a ne arăta cum trebuie să acţionăm. Dacă noi 
rămânem cu spiritul, sufletul, intelectul şi inima, fără a 
le manifesta în plan fizic, noi nu-L vom cunoaşte pe 
Dumnezeu. 

Poate Il vom cunoaşte când vom pleca în alta 
lume, dar va fi prea târziu, nu va mai servi la nimic. 


Aici trebuie sa-L cunoaştem, pentru a putea gusta 
viaţa veşnică. Noi avem un spirit, un suflet, un intelect 
şi o inima, dar acestea nu ajung, mai trebuie să 
manifestam aceste calităţi prin intermediul corpului 
fizic. lisus este Cel care se manifesta prin acţiune, prin 
mâini. El spunea: „Tatăl meu munceşte şi Eu de 
asemenea muncesc”. Adică: Tatăl meu munceşte 
peste tot, în creiere, în inimi, în suflete şi spirit, iar Eu 
de asemenea muncesc printre oameni aici, în materie, 
cu mâinile mele. 

Omul a făcut din viaţa veşnică o problema atât de 
abstracta în nici nu-și da seama că are la să toate 
elementele pentru a o putea trai: ochii, urechile, nasul, 


gura, mâinile. Cu cât veţi avea o consideraţie mai 
mare pentru cele cinci simţuri şi veţi fi atenţi la felul de 
a vă servi de ele, cu atât mai mult va veţi apropia de 
cunoaşterea lucrurilor supreme pe care nici o carte, 
nici o filozofie nu o va revela vreodată. Revelația vine 
dinlăuntrul vostru, ea nu va înșală niciodată, ea este 
rezultatul folosirii corecte a celor cinci simţuri. 

Si viaţa veşnică este aceasta: să ajungi să 
realizezi o legătură, să ne deschidem spiritul, 
intelectul, voinţa, la toate virtuțile Numelui lui 
Dumnezeu şi a Fiului Sau, Hristos. Vom fi atunci 
alimentaţi de o sursa inepuizabila, de o centrala de 
forte aşa cum lampa electrica este alimentata de o 
sursa de energie. Să ne deschidem deci inima prin 
puritate... Să ne deschidem intelectul prin lumina... Să 
ne deschidem sufletul prin iubirea spirituală... Să ne 
deschidem spiritul prin forţă şi puterea lui Dumnezeu... 
şi să înfăptuim voinţa Domnului nostru Hristos! 

Nu cu ajutorul intelectului nostru şi construcţiilor 
sale artificiale îl vom putea cunoaşte pe Dumnezeu şi 
pe Hristos, ci purificându-ne toate facultăţile noaste. 
Veţi zice: „Dar cum să le purificam?” Observaţi cum 
apa se purifica în natura, veţi constata că există două 
procese posibile. In primul apa pătrunde în sol şi 
traversează diferite straturi abandonându-și 
impurităţile prin trecere. Aşa, puţin câte puţin, ea 
devine clară şi va ţâșni în altă parte că izvor. Prin al 
doilea proces apa încălzită de razele soarelui devine 
uşoară, se ridică în atmosferă sub forma de vapori, 
regăsindu-se în  limpezime: apoi purificata prin 
evaporarea ei însăşi recade înapoi pe pământ sub 
formă de rouă sau ploaie aducând viaţa vegetației. 
Pentru oameni, de asemenea, există două metode de 
purificare. Cei care nu vor să se purifice prin razele 


soarelui vor fi nevoiţi să coboare sub pământ, simbolic, 
să traverseze locuri obscure şi suferinţe, să îndure 
presiuni puternice. Discipolii aleg a două metoda: ei se 
expun la razele soarelui spiritual şi urca pentru a 
absorbi elementele cele mai luminoase care îi vor 
purifica. 

Reflectaţi asupra acestor câteva cuvinte pe care 
vi le-am spus. Legaţi numele lui Dumnezeu şi numele 
lui lisus de cele cinci simţuri. Invăţaţi să munciţi cu 
cele cinci simţuri şi veţi vedea că aceste cuvinte ale lui 
lisus va vor deveni din ce în ce mai clare şi accesibile: 
„Şi viaţa veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, 
singurul Dumnezeu adevărat, şi pe lisus Hristos pe 
care l-ai trimis Tu”. A cunoaşte pe Dumnezeu nu este 
altceva pentru om decât a putea vibra la unison cu EIl, 
în perfect acord, prin gândurile, prin sentimentale şi 
actele sale... şi pentru că Dumnezeu este etern, omul 
devine ca El, etern. Această cunoaştere devine viaţa 
eternă, starea de conştiinţă cea mai înaltă. 

II 

„Eu sunt Viţa, spunea lisus, iar voi sunteţi 
mlădițele. Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu, 
aduce multa roadă... Dacă nu rămâne cineva în Mine, 
este aruncat afară, că mlădiţa neroditoare, şi se usucă; 
apoi mlădițele uscate sunt strânse, aruncate în foc şi 
ard”. Da, căci tot ceea ce este mort se aruncă în foc 
pentru a fi din nou însufleţit. Vita cu mlădiţele este 
simbolul sufletelor omeneşti legate de Dumnezeu, căci 
sufletul îşi trage forţele din Dumnezeu Însuşi, din 
Sursa. Ca şi frunza care, ruptă din arbore putrezeşte şi 
moare, sufletul desprins de Dumnezeu slăbeşte şi 
dispare. Dar sufletul care rămâne atașat de arbore 
creste şi înfloreşte. 


Cu imaginile viței şi arborelui se pot explica 
noţiunile de timp şi eternitate. Eternitatea este viţa, 
Dumnezeu Însuşi, imensitatea. Timpul îl constituie 
micile grăunte care cad din eternitate, micile frunze 
care se desprind, cad pe pământ şi dispar; timpul 
înseamnă toate momentele, toate secundele care se 
desprind de acest arbore, eternitatea. Deci timpul este 
mereu redus, mereu limitat; chiar miliarde de ani 
înseamnă un timp foarte limitat şi tot ceea ce este 
limitat moare. 

De aceea omul ca spirit nu trebuie să se atașeze 
de timp, altfel va fi mereu limitat, slab şi va muri. El 
trebuie să uite timpul pentru a îmbrăţișa eternitatea, 
căci atunci viaţa va curge tot timpul în el, viaţa 
abundentă, eternă, despre care vorbea lisus: „Şi viaţa 
veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul 
Dumnezeu adevărat...” Viaţa veşnică înseamnă a te 
lega de Dumnezeu pentru că viaţa Sa, adevărata viaţa, 
să înceapă să curgă în noi. Timpul este tot ceea ce se 
detașează; de aceea se spune că este imposibil de a 
recupera timpul care trece, căci el este pierdut. 

Viaţa veşnică este o stare de conştiinţa în care 
este posibil de intrat instantaneu. De îndată ce omul 
ajunge să trăiască şi să gândească într-o maniera 
divină, imediat ce se leagă de sursa, el nu mai este 
separat de Tot şi viaţa eterna circula în el. Viaţa 
veşnică este deci o calitate a vieţii, un grad special de 
viaţa. În timp ce viaţa în timp, trecătoare, instabilă, 
fugitivă şi detașată, este o particulă care de abia 
conţine câteva energii... că şi coada tăiată a unei 
șopârle care mai mișcă încă, dar care se va opri, fiind 
separata de corp. 

Când va legaţi de Domnul, de Fiinţa ce nu are nici 
început, nici sfârşit, conştiinţa voastră se lărgește, 


devine luminoasa, vibrează altfel şi noua viaţă circula, 
viaţa veşnică. Veţi spune: „Dar eternitatea nu este, 
oare, un timp care trebuie să dureze nedefinit?...” Nu, 
nu obligatoriu; chiar momentul prezent poate fi o 
eternitate. Deşi nu trăiţi veşnic, trăiţi viaţa eternă. Nu 
puteţi epuiza eternitatea, nici în trecut, nici în viitor, 
deoarece trăiţi în prezent, dar fiecare moment al 
acestui prezent poate deveni eternitate... Este foarte 
greu de explicat aceasta, pentru că este o realitate de 
ordinul celor patru sau cinci dimensiuni, iar în cea de-a 
treia dimensiune unde sunt cuvintele nu găsim nimic 
pentru a exprima eternitatea. Atunci, pentru a va face 
să înţelegeţi mă folosesc de imagini, dar în realitate 
este imposibil de explicat eternitatea, căci nu se poate 
măsura nelimitatul cu o măsură limitată. Cu toate 
acestea, v-o spun, prin simplul fapt ca-l legaţi de 
eternitate, un moment limitat în timp poate deveni 
veşnic. 

Vă voi da încă o imagine. Vedeţi acest băț: este o 
linie dreapta care are un început şi un sfârşit, deci 
ceva limitat, şi nu cu acest ceva limitat veţi putea 
măsura eternitatea. Să presupunem acum că acest bat 
este flexibil şi că îl poţi plia până ce extremităţile sale 
se îmbină. El devine un cerc şi cu acest cerc pot 
exprima eternitatea: nici început, nici sfârşit, nici 
parcele, nici rămăşite... o unitate infinita! Astfel fiecare 
moment, fiecare secundă pe care pot să o leg la sursă, 
la infinit, devine eternitate; intrând în cerc ea îşi 
schimbă natura, calitatea, pentru că nu mai este o 
parcela detașată de infinitul Tot. Fiecare punct al liniei 
drepte este un punct de timp, fiecare punct al cercului 
este un punct de veşnicie, de aceea fiecare secundă 
pe care o leg de sursă intra în cercul veșniciei. 


Pentru a se hrăni, rodi, fiecare mlădiţă trebuie 
legată de sursă, de viţă, că să dea flori şi fructe. Deci, 
legaţi-vă de principiul divin, de Hristos, pentru a 
transforma conştiinţa voastră personală, limitată şi 
tipic umană, într-o conştiinţa nelimitată, o conştiinţa 
universală, o conştiinţa a veșniciei. De aceea va spun, 
nu va mai gândiţi nici la timp, nici la griji, nici la 
tristeţi, uitaţi chiar de imperfecţiunile şi lacunele 
voastre... ocupaţi-vă de centru, de principiul divin care 
se afla în voi, intraţi şi trăiţi în viaţa veşnică. Puteţi, de 
acum, trai o viaţa veşnică, fiindcă nu este o chestiune 
de durată, nu este nevoie să trăieşti miliarde de ani 
pentru a fi în eternitate. De altfel, chiar dacă am trai 
miliarde de ani, aceasta nu ar însemna veşnicie, căci 
veșnicia nu este o durata în timp, este o stare de 
conştiinţă. 

Particule anarhice care au dorit să se desprindă 
de arborele veșniciei pentru a-și stabili propria lor 
împărăție, iată ce este timpul! Particulele se desprind, 
trăiesc o perioada numita „timp”, apoi mor. Şi chiar 
presupunând că toate aceste particule care s-au 
desprins unele după celelalte s-ar putea înlănţui în 
miliarde de ani, niciodată ele nu vor forma veșnicia 
pentru că va există mereu un început şi un sfârşit al 
lanţului. Viaţa veşnică este altceva, este o calitate a 
vieţii, o intensitate a ei, şi dacă ajungeţi să trăiţi 
această intensitate a vieţii chiar pentru o fracțiune de 
secundă, veţi intra în eternitate. 

Acum va dau o cheie care se găseşte în aceste 
două fraze ale lui Hristos: „Eu sunt Viţa şi voi sunteţi 
mlădiţele...” şi „Viaţa veşnică este de a Te cunoaşte pe 
Tine, singurul şi adevăratul Dumnezeu”. Sub două 
forme diferite este exprimat un acelaşi adevăr: omul 
trebuie să-și găsească calea pentru a se conecta din 


nou la sursa divină, el nu trebuie niciodată să se 
separe de ea pentru că separarea înseamnă moartea 
spirituală şi fizica. Totul în natura ne poate ajuta 
pentru a ne lega de sursa, dar mijlocul cel mai 
puternic, cel mai eficace este soarele. Soarele este 
simbolul acestui fluviu viu care coboară, care țâșnește 
şi inunda întreg universul, este simbolul lui Dumnezeu, 
el este cel care ne poate ajuta cel mai bine să regăsim 
drumul spre Creatorul Divin, să trăim, să vibram că el, 
să devenim mlădiţă legată de cep. Soarele este viţa, 
iar noi, dacă vom deveni mlădiţe, vom avea viaţă 
veşnică. 

Se observă cum în cărţile vechi lIniţiaţii au 
reprezentat șarpele în trei feluri: ondulat că o 
sinusoidă, în formă de spirală, sau în formă de cerc: 
șarpele care îşi înghite coada. Acestea sunt simboluri 
profunde. Șarpele este prezentat în Biblie că animalul 
cel mai înţelept, cel mai inteligent şi de asemenea, că 
personificarea râului şi a vicleniei. Altă dată, dacă 
vreţi, vă voi spune de ce. Astăzi ne vom opri doar la 
cele trei reprezentări ale șarpelui, deoarece ele 
simbolizează munca discipolului ce trebuie să ajungă 
să sublimeze șarpele, adică să transforme linia dreapta 
în cerc. Este un întreg proces psihic şi intelectual, o 
practica iniţiatică. 

Șarpele, mai întâi, este o linie dreaptă (simbolic; 
în realitate este o sinusoidă), el se târăște pe pământ. 
Apoi el se ridică vertical, este coloana vertebrală. In 
sfârşit el trebuie să-și unească cele două extremităţi, 
capul şi coada, pentru a forma un cerc, adică să între 
în mişcările armonioase şi simetrice creatoare de 
veşnicie. Toate emanaţiile, toate energiile sunt atunci 
distribuite, organizate, nu mai există dispute şi 
dezacorduri între ele; toate punctele de la periferie 


care se află la distanţă egală de centru produc 
interferenţe sublime. Iniţiatul care ajunge să formeze 
acest cerc în el devine puternic, inepuizabil, perfect 
precum soarele, trăieşte în eternitate. 

Linia dreaptă trebuie deci să devină un cerc. De 
altfel pentru fizicieni linia dreaptă este o porţiune de 
cerc. Totul fiind în mişcare, în spaţiu nu sunt decât linii 
curbe, linia dreaptă nu există. Din punct de vedere 
spiritual omul trebuie să devină un cerc. Priviţi copilul: 
înainte de naştere el este pliat asupra lui însuşi că un 
bulgare. Veţi spune că este o soluţie economică pentru 
a ocupa mai puţin loc înlăuntrul mamei sale. Este 
posibil... şi după naştere el se redresează. Dar 
spiritualicește este invers, el trebuie să ia forma 
cercului adică să-și părăsească conştiinţa să personală 
limitată, pentru a trai viaţa cosmică, viaţa universală, 
viaţa eternă... 

În realitate nimeni şi nimic nu se poate desprinde 
de viaţa universală: nici cel mai mic fir de praf, nici cel 
mai mic atom nu pot scăpa vieţii cosmice. Ruptura se 
produce numai în conştiinţa fiinţelor şi de aici evident 
apar tot felul de dezordini în celelalte planuri. În 
mijlocul acestor dezordini, desigur, suntem mereu 
legaţi de cosmos dar de regiunile sale inferioare. Deci 
singurul lucru care rămâne de făcut este de a schimba 
regiunea, apartamentul, etajul. Ca într-o casa de 
exemplu: putem să alegem locuinţa la etajele 
superioare, putem cobori la etajele inferioare sau chiar 
în beciuri. A crede că putem să ne detașăm este o 
iluzie. Nimeni nu a reuşit să se desprindă de influenţa 
forţelor şi energiilor cosmice. 

Putem să schimbam condiţiile sau regiunile: mai 
favorabile, mai puţin favorabile, dar aceste schimbări 
se produc în conştiinţa şi de acolo peste tot. De aceea 


insist: întoarceţi-vă spre pisc, întoarceţi-vă spre sursă! 
În fiecare zi fără încetare, indiferent de preocupări, 
mâncând,  plimbându-vă, lucrând,  gândiţi-vă să 
restabiliți legătura cu sursa, cu principiul divin care se 
află în voi, căci aceasta înseamnă a trăi viaţa veșnică. 

Nici o carte nu vă poate învăţa adevăruri mai 
profunde ca Evangheliile. Veţi răspunde: „Le-am citit 
dar n-am găsit nimic în ele. De aceea căutam acum în 
alte religii: chineză, hindusă, japoneză, musulmană...” 
Bine dar aceasta o faceţi pentru că nu aţi înţeles nimic 
din  nemăsurata înțelepciune care se afla în 
Evangheliile scrise pentru voi şi căutaţi lumina în alte 
învățături ce nu va sunt destinate! Da, sunteţi sătui de 
texte cunoscute, vreţi să schimbaţi puţin hrana. Dar 
este periculos a o cauta în învățături pe care nu le 
înţelegeţi, care nu sunt făcute pentru structura 
voastră, pentru mentalitatea voastră. Ceea ce este 
pentru voi este învăţătura lui Hristos. Dar nu aţi citit-o 
serios şi nici nu aţi meditat suficient asupra ei. Căutaţi 
altceva, bine, dar în ce scop? Adesea urmam o 
învăţătură orientală pentru a ne mândri în faţa altora, 
a le arunca praf în ochi sau pur şi simplu a ne 
singulariza în fata propriilor noștri ochi. Dar aceasta nu 
servește la nimic, aceasta dovedește doar că iubim 
extravagantele şi nu simplul adevăr. Il părăsim pe 
Hristos dar pentru a urmă pe cine?... 


CUPRINS 
l. „NU SE PUNE VINUL NOU ÎN BURDUFURI VECHI”.......1 


II. „DACĂ NU VĂ VEŢI FACE CA NISTE COPILAŞI”.......... 9 


III. “ISPRAVNICUL NECREDINCIOS"..... eee eneeeeee 23 
IV. „STRÂNGETI COMORI...” eee 42 
V. “INTRATI PE POARTA CEA SŢTRIMȚŢA” ccce 51 
VI. „CINE VA FI PE ACOPERIŞUL CASEI... 55 
VII: „POTOLIREA FURTUNII ein sro ae ata eat tacea 63 
VIII. „CEI DINTÂI VOR FI CEI DIN URMĂ”... 67 
IX. PILDA CELOR CINCI FECIOARE ÎNȚELEPTE ŞI CELOR 

CINCI FECIOARE:NECHIBZUITE. ss coasa cete tea a e aaa 79 


X. „ŞI VIAŢA VEŞINICĂ ESTE ACEASTA: SĂ TE 
CUNOASCĂ PE TINE, SINGURUL DUMNEZEU 
ADEVARAT nt cauta ocina at daia ÎN 97