Omraam Aivanhov — La izvorul cristalin al bucuriei

Omraam Mikhaël Aivanhov 


LA IZVORUL CRISTALIN AL 
BUCURIEI 


Cap. 1 - Dumnezeu, originea şi scopul călătoriei 
noastre 


Ce credeţi că locuitorii altor lumi cunosc despre 
pământ şi pământeni? Nu mare lucru. De aceea, în 
anumite ţinuturi din univers există anumite şcoli unde 
nişte profesori ţin lecţii tuturor curioşilor care doresc să 
cunoască această specie rea şi ciudată: oamenii. Ei 
trimit mai întâi nişte scafandri să se scufunde în 
atmosfera noastră care pentru ei este la fel de opacă şi 
întunecoasă ca străfundurile mării; acolo, ei prind în 
plasele lor câteva mostre pe care le iau în 
laboratoarele lor. In ziua lecţiei, profesorul folosindu-se 
de un cleşte prezintă studenţilor rezultatul acestui 
„pescuit” asupra căruia toţi sunt încântați să poată 
face nişte observaţii, urmate de nişte rapoarte 
detaliate cât şi de comentarii...Şi ce comentarii! 

Unii dintre voi se întreabă dacă vă vorbesc 
serios?...Nu, nu vă îngrijoraţi! Eu ştiu că în vremea 
noastră circulă o întreagă literatură despre 
extratereştrii care vin cu farfuriile lor zburătoare, prind 
nişte oameni pe care îi aduc înapoi, sau nu îi mai aduc 
deloc... Desigur, creaţia este atât de amplă şi diversă 
încât multe lucruri sunt posibile, dar ceea ce am citit 
sau ascultat până acum despre acest subiect cred că 
este produsul unei imaginaţii bogate. 


Entităţile lumii invizibile care sunt însărcinate să 
vegheze asupra oamenilor nu au nevoie să vină să 
preleveze câteva specimene pe care să le studieze 
apoi în altă parte, nu se ştie exact unde. Ele îi cunosc 
bine, chiar dacă mentalitatea lor le apare mereu 
foarte, foarte specială. Atunci când exploratorii 
europeni au descoperit anumite populaţii din Africa sau 
Oceania le-au privit cu o asemenea curiozitate şi 
uimire! Ei bine, acestor entităţi oamenii le par şi mai 
stranii, iar ceea ce le uimeşte mai mult este să le 
observe opiniile şi felul de a judeca. Ei sunt nişte 
neştiutori, dar se pronunţă în privinţa oricărui subiect. 
Ei comit astfel greşeli şi desigur suferă; dar se 
încăpăţânează, iar aceste entităţi care îi privesc rămân 
stupefiate şi se întreabă între ele: „Cum să îi ajutăm?” 

Oamenii nu ştiu ce au de făcut pe pământ, ei comit 
astfel multe greşeli de judecată şi comportament şi 
îndură atâtea suferinţe. Ei vin şi pleacă. Oare în ce 
schiţă cosmică se înscrie destinul lor? De unde vin ei şi 
încotro se îndreaptă? Nu îi interesează. La aceste două 
întrebări există un singur răspuns: Dumnezeu. lar în 
realitate este singura certitudine. 

Noi am apărut din Dumnezeu şi ne vom întoarce 
într-o bună zi în Dumnezeu. Ce se va întâmpla între 
acest punct de plecare şi acest punct de sosire?...Câte 
căi vom străbate în multele noastre încarnări înainte 
de a ne reîntoarce la Izvor? Aceasta depinde de noi. 
Dumnezeu a prevăzut un destin excepţional pentru 
noi, oamenii. Din când în când îl intuim, avem în 
privinţa sa nişte viziuni trecătoare: apoi, cerul se 
întunecă din nou şi incertitudinile şi frământările 
reîncep. Dar de aceste viziuni trecătoare trebuie să ne 
agăţăm cu toate forţele noastre, să nu ne îndoim de 
realitatea lor. Tot ce ni se poate întâmpla în cale 


reprezintă numai nişte etape, şi ele nu trebuie să 
şteargă sau să ne facă să uităm vreodată viziunea a ce 
vom deveni când vom reveni în sânul Domnului, 
încărcaţi de experienţele trăite, de calităţile şi virtuțile 
dobândite şi dezvoltate. 

Adevărata entitate care aspiră la lumină este 
îngropată în fiecare fiinţă umană sub praful şi 
dărâmăturile ce nu îi aparţin. Dar fiecare va deveni 
într-o bună zi aşa cum Dumnezeu l-a gândit şi dorit, 
aşa cum este deja în Eul său Superior. Tocmai această 
certitudine trebuie să dea un sens celor pe care le 
trăim. Chiar dacă este greu, nimic nu trebuie să ne 
oprească pe calea ce ne conduce la lumina divină. 
Fiindcă celelalte căi se arată mult mai complicate şi 
mai dureroase. 

Călătoria pe care am început-o cu mult timp în 
urmă nu se va încheia cu actuala noastră viaţă. 

Această viaţă reprezintă numai o etapă pe calea ce 
toate fiinţele o au de urmat de când au ieşit din sânul 
Domnului. Şi vor vizita atâtea regiuni diferite până se 
vor reîntoarce la locul originii lor! Nu trebuie să uităm 
niciodată că noi suntem nişte călători pe acest pământ. 
Chiar printre spiritualişti, foarte puţini reuşesc să 
menţină constant în ei această idee că sunt nişte 
călători şi că nu trebuie să se oprească nicăieri pentru 
a se înrădăcina. Calea de străbătut este lungă, foarte 
lungă; trebuie fără încetare să observăm, să studiem, 
să tragem nişte concluzii pentru a continua în direcţia 
bună şi, pentru a nu ne descuraja, să avem aţintită 
privirea către scopul de atins. 

Priviţi răsăritul soarelui, lăsaţi-vă absorbiți de 
această viaţă, de această strălucire, iar senzațiile pe 
care le veţi avea vă vor oferi o infimă savoare din ceea 
ce veţi trăi când veţi reveni la Dumnezeu, în această 


ţâşnire de lumină, în această strălucire care este o 
expresie a  splendorii divine, reîncepeţi căutarea 
adevăratului vostru Eu. în ziua în care îl veţi descoperi 
şi veţi învăţa să vă identificaţi cu el, veţi şti că nu aţi 
încetat niciodată să trăiţi în putere, în iubire, în lumină, 
şi că prin viaţa voastră puteţi participa la măreaţa 
lucrare ce se efectuează în univers. Atunci cuvintele lui 
lisus: „Tată/ Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez”. 
vor căpăta un sens pentru voi. 

Atâţi oameni pe pământ nu fac în realitate decât să 
distrugă lucrarea Domnului! Creaţia se află în mişcare, 
într-o continuă transformare din  străfundurile 
pământului şi ale mărilor până la stele, şi deopotrivă în 
sufletele oamenilor. Opriţi-vă cât mai des să meditaţi 
asupra acestei activităţi divine ce atinge în acelaşi 
timp toate regiunile universului, care participă la 
existenţa tuturor fiinţelor şi le satisface toate nevoile. 
Fiindcă Dumnezeu asigură existenţa prezentă şi 
viitoare a fiecărei creaturi. El nu o uită pe niciuna. 

Atunci când călătoresc şi ajung într-un oraş nou, 
văzând atâta mulţime pe străzi, mă gândesc că acei 
bărbaţi şi femei au propria existenţă, istoria lor, 
problemele lor de rezolvat, suferinţele lor, iubirile lor, şi 
că există o Fiinţă care îi susţine pe toţi deoarece Ea 
trăieşte în ei. Incercaţi şi voi din când în când să vă 
gândiţi la acest lucru, şi vă veţi lărgi câmpul 
conştiinţei, veţi descoperi regiuni noi unde veţi intra în 
legătură cu nişte entităţi superioare. 

In loc să aveţi tot felul de preocupări inutile şi 
zadarnice ce nu fac decât să vă slăbească, concentrati- 
vă asupra Spiritului Universal, Tatăl Celest care ne-a 
creat, care ne menţine sănătatea, care ne susţine şi 
trăieşte în toate creaturile sale. Veţi scăpa astfel de 
poverile existenţei zilnice, veţi simţi că legătura dintre 


fiinţa voastră pământeană şi fiinţa voastră celestă se 
restabileşte şi într-o bună zi veţi putea spune 
asemenea lui lisus: „Tată/ Meu până acum lucrează; şi 
Eu lucrez”. 

Pentru moment, nu cunoaştem decât punctul de 
plecare şi punctul de sosire: Dumnezeu, tot restul este 
nesigur. Dar oricare ar fi evenimentele ce ni se vor ivi 
în cale, trebuie să ne continuăm drumul, pentru că 
numai viaţa divină, viaţa veşnică merită numele de 
viaţă. 

Veţi spune: „Dar este greu, atât de greu!” Da, de 
aceea nu trebuie niciodată să uitaţi că sunteţi locuiţi 
de un spirit care este o scânteie ţâşnită din sânul 
Domnului, al Focului Primordial, pentru a se încarna în 
materie. Această scânteie poartă în sine toate 
proiectele divine, iar peregrinările sale prin materie au 
ca scop împlinirea acestor proiecte. Pentru a trăi, 
această scânteie are nevoie de hrană, iar unul dintre 
simbolurile hranei, al hranei fizice cât şi hranei 
spirituale, este pâinea. 

lisus spunea: „Eu sunt pâinea cea vie.”.., „Eu sunt 
pâinea ce s-a coborât din cer”, iar în seara Cinei el a 
binecuvântat pâinea pe care a dat-o ucenicilor săi 
spunând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu”. 
Pâinea reprezintă deci elementele vieţii divine. Venind 
pe pământ, noi suntem deja în posesia unora din 
aceste elemente. Cei care le-au risipit în încarnările 
anterioare ducând o viaţă necumpătată, trebuie să se 
străduiască să le regăsească, altminteri ei îşi vor 
continua călătoria în mijlocul unor mari dificultăţi. 

Intr-o Şcoală Iniţiatică noi nu facem altceva decât 
să ne umplem sacii şi hambarele noastre interioare, 
adică intelectul nostru, inima noastră, sufletul şi spiritul 
nostru cu această pâine vie coborâtă din Cer. Eu v-am 


explicat deseori semnificaţia acestei pâini, în ce 
moment să o mâncaţi şi cum să o mestecaţi. Ea ne stă 
zilnic la dispoziţie pentru a putea continua să păşim pe 
calea ce ne conduce până la predestinarea noastră de 
fii şi fiice ale Domnului. Domnii Destinelor au prevăzut 
totul ca să reuşim. Poate că nu ne răspund atunci când 
îi întrebăm, dar o fac numai pentru a ne ţine cu sufletul 
la gură ca să mergem mereu mai departe. 


Cap. 2 - Să pornim la drum 


Din tot ce posedăm, din toate fiinţele de care 
suntem ataşaţi, nimic şi nimeni nu ne aparţin cu 
adevărat definitiv. În orice moment riscăm să ne 
pierdem banii, casa, situaţia socială, sănătatea, 
prietenii, familia. lar în clipa când le pierdem, suntem 
obligaţi să apelăm la toate forţele din noi care ne vor 
ajuta să suportăm această pierdere. Unde să găsim 
aceste forţe? în lumină, în iubirea dezinteresată, în 
umilinţă, în sacrificiu. Atunci, de ce să nu le căutăm 
imediat şi în mod conştient? De ce să nu facem 
neforţaţi această alegere? De ce să aşteptăm să fim 
constrânşi de evenimente? 

Oamenii aşteaptă să se afle în mizerie, boală sau 
necaz pentru a căuta o cale interioară, o orientare 
spirituală. Este dificil, atunci când totul merge bine, să 
îi convingi că ar trebui să se concentreze asupra 
esenţialului pentru a fi pregătiţi în ziua în care 
încercările vor apare. Fiindcă ele vor veni, este sigur, 
nimeni nu este scutit, iar dacă eşti deja bine înarmat, 
nu numai că le vei depăşi, dar vei ieşi din ele întărit. Să 
nu comiteţi însă acum greşeala să credeţi că practica 
spirituală vă va feri de toate relele. Este de preferat să 
te afli pe calea cea bună, dar a te găsi pe calea cea 


bună nu înseamnă că ai ajuns la capăt. Este adevărat 
că, pe de o parte, unele suferinţe vor dispare pe 
măsură ce vă veţi purifica şi veţi trăi în armonie cu 
lumea luminii. Dar nu numai pentru atât consecinţele 
încălcării legilor deja comise în vieţile anterioare se vor 
şterge într-o clipă. 

Să nu vă miraţi că, în ciuda noilor orientări pe care 
le-aţi luat, anumite suferinţe nu vă părăsesc. Pentru a 
simplifica, se poate spune că faptele noastre bune se 
adună într-un rezervor, iar cele rele în altul; lar acest 
bine şi acest rău ne ajung neapărat din urmă într-o 
bună zi. Trăim deci nişte evenimente, nişte stări 
psihice şi fizice ce sunt consecinţele mai mult sau mai 
puţin îndepărtate ale comportamentului nostru din 
trecut. 

Atunci când vă hotărâți să îmbrăţişaţi viaţa 
spirituală, produceţi o schimbare interioară. Existenţa 
voastră continuă în exterior ca şi până acum, într-un 
anumit climat familial, social, profesional, şi nişte 
probleme de rezolvat ce rămân aceleaşi. Aveţi şi un 
corp fizic mai mult sau mai puţin sănătos. 

Să luăm tocmai exemplul sănătăţii. Există nişte 
slăbiciuni fizice pe care o mai bună igienă de viaţă, 
susţinută de o filosofie mai adecvată, ne permite să le 
depăşim repede. Dar există şi unele boli incurabile, ce 
îşi au cauza într-un trecut îndepărtat, şi ele sunt 
profund încrustate în organismul vostru. 

Viaţa nouă ce v-aţi decis să o urmaţi vă va oferi 
numai nişte metode pentru a suporta mai uşor starea 
voastră fizică deficientă introducând în voi germenii 
unei ameliorări viitoare, ea nu vă va vindeca de azi pe 
mâine. 

Pentru a şti cum să vă comportaţi în viaţa zilnică, 
este important să înţelegeţi semnificaţia durerii fizice: 


ea ne avertizează că ne-am îndepărtat de la calea cea 
bună. Dacă n-am suferi, ne-am îndrepta direct în 
mormânt. Nimic nu este mai periculos decât o boală ce 
s-ar instala în organism fără să dea cel mai mic semn 
de alarmă, fiindcă deseori ziua în care durerea apare şi 
ne alertează, daunele pot fi ireversibile. De aceea, 
atunci când simţiţi o durere, întrebaţi-vă care este 
cauza, căutaţi să vedeţi ce imprudenţe, ce neglijenţe 
aţi comis. Dacă nu ţineţi cont de aceste avertismente, 
răul pe care îl veţi lăsa să se instaleze va fi din ce în ce 
mai greu de combătut. 

Dacă suferiţi de o boală foarte gravă, practica 
spirituală nu vă va da poate sănătatea. Credinţa şi 
iubirea sunt desigur nişte puteri capabile să învingă 
bolile aşa zis incurabile, dar aceasta se întâmplă numai 
în unele cazuri excepţionale; foarte puţine persoane au 
această credinţă în Dumnezeu şi această iubire pentru 
El capabile să înfăptuiască nişte minuni. Cel care duce 
o viaţă cumpătată are puterea să pregătească numai 
cele mai bune condiţii pentru viitor. Prezentul 
recoltează roadele unui trecut greşit, dar acest prezent 
trăit în lumină seamănă grăunţele pentru o încarnare 
viitoare. Viaţa discipolului este deci constituită dintr-un 
amestec de suferinţe şi bucurii, fiindcă în acelaşi timp 
în care el plăteşte pentru greşelile trecutului, el ştie că 
îşi plămădeşte viitorul. 

Cei care păşesc pe calea spiritualităţii sperând că 
se vor afla la adăpost de nişte încercări trebuie să-şi 
abandoneze iluziile. Viaţa spirituală nu este o tocmeală 
cu Domnul. Să nu-şi închipuie deci că Cerul le va sări în 
ajutor observându-i că devin membrii unei biserici, ai 
Fraternităţii Albe Universale sau ai unei alte mişcări 
spirituale. Ca şi orice alţi materialişti, ei se vor izbi de 
greutăţile vieţii; dar ei trebuie să continue să avanseze 


în ciuda oricărui obstacol, ştiind că greutăţile îi vor 
purifica, îi vor întări, deoarece cunosc o mai bună 
modalitate de a le considera. Acceptând un învăţământ 
spiritual, săracul nu devine bogat, neştiutorul un 
savant, bolnavul nu devine sănătos, iar cel plăpând, un 
om puternic; iar cel disprețuit şi necunoscut nu 
primeşte onoruri şi măriri. lată-vă preveniţi! Se poate 
întâmpla să vă simţiţi şi mai săraci, şi mai neştiutori, 
mai slabi şi mai întunecaţi ca înainte. Unii dintre voi 
care şi-au dat bine seama îmi povestesc că nu mai 
înţeleg ce se întâmplă cu ei. Ce să răspund la aşa 
ceva? Pur şi simplu că viaţa cea nouă începe să circule 
în ei. 

Da, fiindcă această nouă viaţă, mai intensă, începe 
prin a afina percepţia ce o aveţi despre fiinţa voastră 
interioară, şi este normal să începeţi prin a nu fi atât 
de fericiţi de ceea ce descoperiţi. Dar înţelegerea 
voastră va creşte deopotrivă, şi aceasta trebuie să vă 
bucure. Veţi spune: „Dar eu nu mă eliberez, nu mă 
întăresc deloc!” Ce ştiţi voi? înainte, fiindcă nici nu vă 
mişcaţi, nu aveaţi nici o viziune corectă despre 
capacităţile voastre şi vă credeaţi puternici şi liberi. 
Acum, după ce v-aţi decis să lucraţi, în faţa primelor 
rezultate slabe sunteţi obligaţi să vă recunoaşteţi 
limitele. Nu este un motiv să vă descurajaţi şi să vă 
opriţi din lucru; încet-încet veţi căpăta forţe şi vă veţi 
lărgi orizontul. Dar trebuie să începeţi prin a vă 
observa aşa cum sunteţi. 

Aţi citit „Călătoriile lui Gulliver” de Jonathan Swift. 
După un naufragiu în mare, Gulliver se trezeşte într-o 
dimineaţă pe un țărm necunoscut. lar când vrea să se 
ridice, îşi dă seama că este legat: în timp ce dormea, 
minusculii locuitori ai acestei ţări, liliputanii î-au legat 
de pământ cu sute de legături mici. 


Transpuneţi această aventură în planul spiritual: 
cum nu aţi încercat încă să vă mişcaţi, să vă ridicaţi, 
nu ştiţi că sunteţi legaţi. Dar de îndată ce încercaţi să 
vă ridicaţi ca să porniţi la drum, vă simţiţi slabi, 
paralizaţi. Câinele, calul, capra simt funia ce îi leagă de 
stâlp numai dacă vor să se mişte în libertate. lar pentru 
om, aceste legături sunt toate tendinţele întunecate ce 
îl menţin la nivele inferioare ale conştiinţei. 

Cel care stă aşezat pe un scaun îşi închipuie că 
este capabil de toate faptele vitejeşti. Numai atunci 
când încearcă să se ridice îşi măsoară cu adevărat 
forţele; şi este obligat să-şi piardă câteva iluzii. Atunci, 
în tristeţea sa, el se închipuie mai slab decât este. Nu, 
dimpotrivă, această conştientizare este începutul forţei 
sale. Dificultăţile ce le simte îndepărtându-se de modul 
său de viaţă din trecut constituie dovada că el încearcă 
să se mişte, să facă 

nişte eforturi. Ei suferă pentru că începe în sfârşit 
să simtă, să trăiască şi să se îndrepte spre o nouă 
lume. 

să vă fie foarte limpede. Aşa cum este de dorit să 
vă decideţi să faci nişte eforturi, tot aşa trebuie să fiţi 
conştienţi de tulburările pe care această decizie le va 
produce în voi. Altminteri, neînţelegând ce vi se 
întâmplă, vă veţi reîntoarce la vechea voastră viaţă şi 
totul va reîncepe. 

Să luăm exemplul cuiva care fumează de ani de 
zile. El aprinde o ţigară, se simte uşurat, destins, ca şi 
cum fumatul ar contribui la starea lui de bine, când în 
realitate nu face decât să îi distrugă sănătatea. Intr-o 
bună zi, el înţelege în sfârşit că ar fi mult mai înţelept 
să se oprească, dar atunci toate celulele organismului 
său pe care le-a obişnuit cu fumul de ţigară se revoltă, 


îşi cer drepturile, semnează nişte petiţii şi îl hărţuiesc 
până ce capitulează. 

Cine nu a auzit vorbindu-se despre nesfârşitele 
bătălii ce trebuie să le ducă un fumător sau un alcoolic 
care vrea să se descotorosească de obiceiurile sale 
funeste? De ce această luptă? Fiindcă obiceiurile sunt 
nişte legături confecţionate cu aceste creaturi vii care 
sunt celulele, şi este foarte greu să rupem aceste 
legăturile, ele nu acceptă. Este exact ca şi cum ai vrea 
să divorţezi de un bărbat sau o femeie care refuză 
separarea. A decide să-ţi schimbi viaţa este o acţiune 
eroică. 

Tutunul, alcoolul, drogul sunt nişte exemple pe 
care toată lumea le înţelege cu uşurinţă. Dar este la fel 
pentru toate obiceiurile proaste, pentru toate gândurile 
rele: defectele, viciile, ca şi bolile, sunt nişte entităţi 
instalate în noi şi dotate cu o voinţă proprie; ceea ce 
explică rezistenţa lor ne-o revelează şi anumite 
episoade din Evanghelii ce povestesc cum alunga lisus 
demonii. 

Alungându-se nişte entităţi întunecate din corpul 
lor, cei smintiţi îşi recăpătau judecata, cei muţi 
cuvântul, iar cei paralizaţi reîncepeau să meargă. Dar 
aceste entităţi nu acceptă uşor înfrângerea, ele fac tot 
ce pot ca să iasă la suprafaţă. lar lisus explică: „ Când 
duhul cel necurat iese din om, umblă prin locuri fără 
apă, căutând odihnă, şi, negăsind, zice: Mă voi intoarce 
la casa mea, de unde am ieşit. Si venind, o află 
măturată şi împodobită. Atunci merge şi ia cu ele alte 
şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, locuieşte 
acolo; şi se face cele de pe urmă ale omului aceluia 
mai rele decât cele dintâi”. 

Slăbiciunile noastre, ca şi virtuțile, sunt nişte 
entităţi vii care şi-au ales domiciliul în noi. Pe măsură 


ce ne străduim să ne îndreptăm, entităţile întunecate 
sunt obligate să ne părăsească, fiindcă această 
atmosferă interioară le devine irespirabilă. Ele nu 
suportă această puritate, această lumină pe care ne 
străduim să o introducem în noi şi dispar. De îndată ce 
au ajuns afară, ele îşi caută noi domicilii pătrunzând în 
alte persoane şi încearcă atunci să ne facă rău prin 
intermediul acelor persoane. Dar prejudiciile produse 
sunt mult mai mici decât dacă aceste entităţi ar fi 
locuit în noi; şi cum i-am învins pe aceşti duşmani în 
interior, noi suntem mai puternici pentru a-i învinge în 
exterior. Reuşim să ne descotorosim definitiv de ei? 
Nu, atât timp cât ne aflăm pe pământ, ne confruntăm 
cu greutăţi şi adversari. 

De ce atâţi oameni deosebiți au provocat nişte 
duşmănii îngrozitoare? Tocmai pentru că forţele 
obscure ce le-au expulzat din lumea lor interioară 
reveneau să îi atace prin intermediul altor persoane 
deranjate de calităţile, de virtuțile lor, de forţa lor de 
caracter. Oamenii care duc o viaţă obişnuită nu 
deranjează pe nimeni, toată lumea este mulţumită de 
ei. Dacă se vor hotărî să elimine câteva obiceiuri rele, 
aceşti duşmani alungaţi îi vor ataca din afară. Chiar 
dacă confruntarea cu aceştia nu este uşoară, duşmanii 
exteriori sunt mai puţin periculoşi pentru ei decât 
duşmanii interiori. 

Cum să acţionăm acum faţă de aceşti adversari 
exteriori? Cu iubire, cu blândeţe, cu răbdare. Da, faţă 
de duşmanii interiori trebuie să fim fermi, autoritari, 
severi, dar nu şi cu duşmanii exteriori, nu este o 
metodă bună. Din nefericire, oamenii procedează exact 
invers: ei manifestă răbdare, indulgență pentru 
duşmanii interiori şi o severitate extremă pentru 
duşmanii lor exteriori. Cum să ne mai mirăm atunci 


dacă ei continuă să se zbată în nişte greutăţi de 
nedescurcat? 

Vă voi spune acum o poveste turcă. Bulgaria a fost 
stăpânită până la începutul secolului al douăzecilea de 
imperiul otoman, şi circulau evident în epocă tot felul 
de anecdote reale sau imaginare ale căror eroi erau 
turci. 

într-o zi, un luptător cu o statură impozantă se 
plimba pe o mică stradă din Istanbul. El era cunoscut 
de întregul oraş pentru isprăvile sale şi înainta mândru 
în mulţime...El lovi uşor în trecere un bărbat care 
mergea înaintea lui şi care, indignat, i-a strigat: „Eşti 
orb? Nu ai văzut că merge cineva înaintea ta? Cum 
îndrăzneşti să îmbrânceşti un om atât de respectabil ca 
mine?” Luptătorul se întoarse, şi ca răspuns i-a dat o 
lovitură ce l-a pus pe om la pământ, apoi îşi continuă 
liniştit drumul. Câteva momente după aceea, el depăşi 
un alt bărbat pe care îl lovi în acelaşi fel. Dar acesta l-a 
privit fără ură şi i-a spus: „Eu sunt foarte fericit să te 
întâlnesc. Este o mare onoare să fii îmbrâncit de un 
campion ca tine”. Luptătorul scoase atunci din buzunar 
o pungă plină cu bani de argint şi îi spuse: „[ine-o, 
este a ta! Eu îi recompensez pe cei înţelepţi. Pe ceilalţi 
îi pun la pământ”. 

Oare această poveste este adevărată sau nu? Puțin 
contează: ea este interesantă de interpretat din punct 
de vedere simbolic. Pe căile vieţii suntem adesea 
hărţuiţi de nişte evenimente şi situaţii grele, dar nu ne 
foloseşte la nimic dacă protestăm şi ne indignăm 
spunând: „Cum să mi se întâmple mie aşa ceva?”, 
fiindcă aceasta constituie cea mai bună modalitate de 
a continua să primim lovituri şi să fim doborâţi. 
Dimpotrivă, cel care consideră că a fi hărțuit este o 


binecuvântare, câştigă mereu câte ceva: œl 
dobândeşte experienţă, se întăreşte, se îmbogăţeşte. 

Într-un anume fel, reacţiile celor doi trecători pot fi 
considerate ca nişte manifestări ale celor două naturii 
ale noastre: natura inferioară, susceptibilă, 
răzbunătoare, şi natura superioară care vede în fiecare 
dificultate o ocazie de perfecţionare. Atunci când vă 
aflaţi într-o situaţie grea sau umilitoare, amintiţi-vă de 
aceşti doi turci îmbrânciţi de un luptător pe o stradă 
din Istanbul. Primul a suportat două înfrângeri: el nu a 
ştiut să reziste ordinului categoric al naturii sale 
inferioare ce îl împingea să riposteze, şi a fost pus la 
pământ. Cât despre cel de-al doilea, el a obţinut două 
victorii: el a ascultat sfaturile naturii sale superioare şi 
a primit o pungă plină cu bani de argint. 


Cap. 3 - Ghimpele suferinţei 


Ce spun cele mai multe religii despre suferinţă? Că 
ea vine de la Dumnezeu: Dumnezeu trimite nişte 
încercări celor drepţi fiindcă îi iubeşte, şi îi urmăreşte 
pe cei răi pedepsindu-i pentru greşelile lor şi 
obligându-i să revină pe calea cea bună. In realitate, 
oare Dumnezeu este cel care se ocupă să trimită nişte 
suferinţe oamenilor, drepţi sau răi?... 

Un copil ţipă şi plânge. Mama sa se grăbeşte să 
intervină şi copilul îi spune: „Este din cauza lui Toto. - 
Ah, ce s-a întâmplat? - Am vrut să mă urc pe bicicleta 
lui şi el nu a vrut să mi-o împrumute. Am încercat 
atunci să o iau, dar am alunecat şi m-am lovit cu capul 
de zid. Toto este rău”. Copilul a încercat să ia bicicleta 
prietenului său, şi-a făcut singur rău, dar prietenul este 
vinovat, nu el. 


O femeia s-a îndrăgostit de soţul prietenei sale şi 
nu acceptă ca acel bărbat care, după părerea ei, ar 
trebui să îi aparţină, să fie legat de o alta. Atunci ea 
suferă. Dar în loc să recunoască că s-a pus singură într- 
o situaţie imposibilă, ea se lasă cuprinsă de gelozie, 
pune la cale nişte proiecte de răzbunare şi îşi face 
viaţa un infern. 

Câte suferinţe de care se plâng oamenii nu se 
aseamănă cu acestea! Ei vor să pună mâna pe ceea ce 
aparţine altora: obiecte, terenuri, soţi, soţii, situaţii etc, 
şi desigur ceilalţi sunt vinovaţi fiindcă se opun 
dorințelor şi ambițiilor lor nemăsurate. Cum ar putea 
să se elibereze de aceste suferinţe dacă nu vor să 
înţeleagă că ei înşişi sunt cauza? Dumnezeu nu are 
nimic de a face cu aşa ceva. 

Toţi oamenii vor cunoaşte acest fel de suferinţe 
atât timp cât nu vor înţelege că nimic din ceea ce 
posedă sau doresc să posede nu îi poate pune la 
adăpost. Cineva suferă fiindcă se crede lipsit de ceva, 
sau slab, bolnav, sau neştiutor, urât, singur; dar nici 
posesia bogăției, a puterii, a sănătăţii, a cunoaşterii, a 
frumuseţii, a fi înconjurat de mulţi oameni, nu a 
împiedicat niciodată pe nimeni să sufere. Adesea 
suntem chiar uimiţi să observăm în ce zbucium interior 
se zbat nişte bărbaţi şi femei despre care se spune că 
au totul să fie fericiţi. 

Eu v-am spus că fiinţele care se decid să pună 
accentul pe achiziţiile spirituale nu pot evita anumite 
suferinţe, dar ele se eliberează. In timp ce, aceia care 
se gândesc numai cum să-şi crească contul în bancă, 
influenţa lor socială, puterea asupra altora, nu fac în 
realitate decât să se limiteze interior. Şi chiar dacă 
încep prin a obţine nişte satisfacţii mari, ei vor fi 
obligaţi într-o clipă sau alta să se limiteze şi în exterior. 


Deci, vor suferi, iar această suferinţă nu aduce nimic 
bun, nici pentru ei, nici pentru ceilalţi; ea îi face numai 
mai răi. Cine acceptă să renunţe la ceva în care a 
investit atâtea energii şi timp pentru a-l dobândi? 

Se întâmplă ca nişte mari suferinţe să înduioşeze 
pe termen lung sufletul celui care a căutat numai nişte 
satisfacţii în materie, dar este rar. Dimpotrivă, 
suferinţele celui care păşeşte pe calea dezvoltării 
spirituale îl fac să crească în iubire şi lumină. Aceste 
suferinţe sunt comparabile cu acelea ale unei mame 
care aduce pe lume un copil. Acest copil este rodul 
unei lungi maturizări iar venirea sa pe lume se produce 
deseori în durere, dar ce bucurie există atunci când 
apare! Din această experienţă se inspiră creştinismul 
atunci când propovăduieşte că scopul vieţii spirituale 
este de a face să se nască Copilul Hristos în fiecare 
fiinţă. 

Evitaţi să vă expuneţi suferințelor care vă 
îngrădesc; aceste suferinţe nu sunt prevăzute de legea 
evoluţiei. Nu Dumnezeu este cel care le trimite 
oamenilor; în neştiinţa lor, ei sunt cei care le 
confecţionează şi le multiplică repetându-şi greşelile. Ei 
se plâng, strigă, dar dacă sunt eliberaţi de aceste 
suferinţe, vor atrage cu siguranţă altele. S-ar putea 
spune că nu se descotorosesc de ele. Desigur, ei nu le 
vor recunoaşte, dar acesta este totuşi adevărul. Pacea, 
liniştea sunt nişte stări ce le sunt străine; ei se 
plictisesc, nu ştiu cum să-şi mai petreacă timpul şi se 
grăbesc să revină în nişte activităţi în care vor suferi 
din nou. 

Priviţi: a izbucnit un război, apoi un altul, apoi încă 
un altul în diferite locuri de pe planetă. Toată lumea se 
lamentează şi se întreabă de ce aceste războaie...Pur 
şi simplu fiindcă oamenii nu ştiu cum să profite de 


condiţiile prielnice ce le oferă pacea. A găsi nişte 
ocupaţii potrivite pe timp de pace necesită o ştiinţă 
deosebită. De altfel, chiar şi în timp de pace oamenii 
continuă să se afle în război; în toate domeniile se 
observă numai nişte rivalități: politica, comerţul, 
finanţele, religia şi chiar familia sunt nişte terenuri de 
confruntare, adevărate câmpuri de bătălie. Cum să ne 
mai mirăm atunci că nişte conflicte armate se 
declanşează cam peste tot antrenând atâtea 
nenorociri! Apoi îl implorăm pe Domnul să oprească 
aceste războaie şi să instaureze pacea. Dar spuneţi-mi, 
oare acestea îl privesc pe Domnul, ce idee îşi fac 
oamenii despre El? 

Trebuie să învăţăm să distingem două feluri de 
suferinţe, pentru a evita pe cele ce ne arată că am ales 
o cale greşită, şi dimpotrivă, acceptându-le pe cele pe 
care le întâlnim neapărat când înaintăm pe calea 
binelui. Evident, atunci când suferim nu este uşor să 
discernem natura acestei suferinţe, nici dacă ea este 
constructivă sau distructivă. Dar cunoaşteţi criteriile, 
iar dacă aţi învăţat să vă analizaţi, vă veţi da repede 
seama. 

Acum, fiindcă v-am spus că suferinţa ne însoţeşte 
neapărat evoluţia, nu trebuie să vă creaţi nişte ocazii 
să suferiţi şi să fiţi nefericiţi. Suferințele însoțesc orice 
evoluţie şi nu le vom evita, dar este inutil şi chiar 
periculos să ne dorim să adăugăm altele. Mulţi 
călugări, asceţi, care înţeleg greşit această problemă a 
suferinţei, şi-au aplicat voluntar tot felul de chinuri, 
„pentru a fi pe placul Domnului”, după părerea lor! Ca 
şi cum Dumnezeu s-ar desfăta văzând creatura umană 
rănită, însângerată! Dar sunt foarte puţine religii care 
nu au preconizat această practică ce dăinuie şi în zilele 
noastre. 


A venit clipa să înţelegem că Domnul nu are nevoie 
de suferinta oamenilor. Epoca  calamităţilor, a 
chinurilor, a martiriului s-a încheiat. Brutalizarea şi 
mutilarea propriului corp înseamnă a-ţi expune viaţa la 
distrugere: această manieră de a-ţi oferi sacrificiul este 
sterilă. Adevăratul sacrificiu se află în iubirea fraternă, 
dezinteresată pentru toţi oamenii. Cel care a înţeles 
sensul şi puterea iubirii nu are nevoie să-şi aplice nişte 
suferinţe: el va avea atâtea de împărţit cu toţi cei care 
sunt nefericiţi! lar obstacolele pe care le va întâlni în 
strădaniile sale de a-i ajuta constituie tot atâtea ocazii 
de a suferi! Dar el nu trebuie să dea înapoi în faţa 
acestor suferinţe: ele îl vor face să crească, îl vor 
înnobila. 

Acela care îi iubeşte pe ceilalţi şi doreşte sincer să 
îi ajute, este obligat să se descotorosească zilnic de 
acum înainte de egoismul său, de ideile preconcepute. 
Nu este suficient să aibă nişte intenţii 

şi sentimente bune; există o întreagă lucrare de 
adaptare de îndeplinit, iar aceasta este dificilă. De ce 
atâţi oameni se descurajează în faţa dificultăţilor ce le 
întâlnesc în strădaniile lor de a-i ajuta pe alţii? Fiindcă 
nu au înţeles că a-i ajuta pe alţii cere cea mai mare 
abnegaţie. 

Nici o fiinţă umană pe pământ nu este la adăpost 
de suferinţă. Trebuie numai să ştiţi că există nişte 
suferinţe utile, benefice, şi altele inutile şi chiar 
dăunătoare. Suferințele inutile sunt cele pe care ni le- 
am creat noi înşine încălcând legile cinstei, dreptăţii, 
ale bunătăţii, ale înţelepciunii, ale iubirii. lar ele nu 
merită atâta compasiune, fiindcă se aseamănă cu 
acelea ale lupului care nu se poate arunca asupra oilor 
păzite de păstor, sau ale vulpii în faţa unui coteţ de 
păsări bine păzit. In realitate, există totuşi ceva util în 


aceste suferinţe pentru cel care ştie să tragă nişte 
lecţii: el înţelege că trebuie să-şi orienteze mai bine 
gândurile, sentimentele şi dorinţele pentru a nu se 
distruge. 

Toţi vor suferi, este inevitabil; dar cel rău care 
suferă încăpăţânându-se în răutatea sa, pierde ceva; în 
timp ce omul de bine care suferă perseverând pe calea 
cea bună se îmbogăţeşte. Priviţi feţele celor geloşi, 
invidioşi: frustrările lor li se înscriu în nişte trăsături 
întunecate, ceţoase, crispate. Şi priviţi-i pe cei care s- 
au sacrificat şi au suferit pentru nişte cauze măreţe: 
chiar dacă nu au fost înţeleşi, încercările i-au înnobilat, 
i-au înfrumusețat; ei au descoperit în sinea lor nişte 
lumi noi, au dobândit adevărata forţă. 

Nişte legi neschimbătoare guvernează universul 
creat de Dumnezeu, cât şi funcţionarea şi evoluţia sa. 
lar fiinţa umană face parte din acest univers. Dacă 
încalcă legile, ea se ciocneşte de puterile cosmice şi 
primeşte nişte lovituri. Atunci da, se poate spune într- 
un anume fel că Dumnezeu a pedepsit-o. lar dacă se 
străduieşte pentru a înţelege mereu mai bine şi a 
respecta aceste legi, greutăţile întâlnite o vor face 
deopotrivă să sufere; dar aceste suferinţe care se 
găsesc pe calea evoluţiei participă la dezvoltarea ei 
armonioasă. De aceea se poate afirma şi că Dumnezeu 
îi face să sufere pe cei drepţi fiindcă îi iubeşte. lubirea 
sa doreşte dezvoltarea, împlinirea lor. Această iubire 
face parte din legile cosmice. 

Depinde numai de om să-şi aleagă forma de 
suferinţă pe care o consideră cea mai benefică pentru 
el. A o evita nu trebuie să constituie niciodată un scop, 
fiindcă ea îl obligă să progreseze şi există întotdeauna 
nişte progrese de făcut. Dacă este adevărat că 
suferinţa îi face pe oameni mai răi, la fel şi lipsa 


suferinţei. Cel care nu a suferit înţelege cu greutate 
suferinţa altora şi poate deveni nerăbdător, crud în 
privinţa lor. Senzaţia deschide poarta cugetării, şi 
anumite senzaţii dureroase ne împing să ne apropiem 
din ce în ce mai mult de esenţial. In realitate, suferinţa 
este un ghimpe. Nu numai că ne repune pe calea cea 
dreaptă dacă ne rătăcim, dar ne obligă să mergem 
mereu mai departe şi mai sus. 

Maestrul Peter Deunov spunea: „Trebuie să 
plângem când ne spălăm cămaşa?...Trebuie să 
plângem când  semănăm nişte  grăunţe în 
pământ?...Trebuie să plângem când măcinăm grâul?”... 
A spăla cămaşa, a planta nişte grăunţe în pământ, a 
măcina grâul corespund unor activităţi ale vieţii 
spirituale. Care? A-ţi spăla cămaşa înseamnă a te 
purifica. A planta nişte grăunţe în pământ înseamnă a- 
ţi introduce nişte gânduri şi sentimente bune în minte 
şi inimă, cât şi în mintea şi inima celorlalţi; a măcina 
grâul înseamnă a pregăti pâinea vieţii. Aceste trei 
activităţi sunt însoţite de anumite suferinţe, dar nişte 
suferinţe atât de salvatoare! Sunt nişte suferinţe 
divine, suportate în mod conştient, ce impregnează tot 
ce putem trăi apoi cu frumuseţe, parfumuri şi savoare. 


Cap. 4 - Să căutăm în noi înşine răspunsurile 
domnului 


De ce atâţi credincioşi îşi pierd credinţa? Fiindcă, 
deseori, ea nu îi ajută deloc în încercări. Dogmele 
religiei ce le-au fost impuse orbeşte nu le sunt de folos; 
credinţa lor devine astfel încet-încet ca o haină ce se 
scămoşează. Degeaba li s-a spus că vor găsi nişte 
răspunsuri în religie, ei se simt pierduţi în vid. Şi este 


inutil să fie convinşi de contrariul a ceea ce simt: nu 
există nici un argument care să reziste senzaţiei. 

De mai multe ori în existenţa lor, oamenii au de 
suportat nişte încercări ce îi obligă să-şi pună singurele 
întrebări cu adevărat importante despre sensul vieţii 
lor. Şi în acel moment, chiar dacă se întorc sincer spre 
religie, ei resimt deseori răspunsurile primite ca 
insuficiente, ridicole sau chiar monstruoase. Un tată şi 
o mama îşi văd copilul pe moarte şi se întreabă: „De 
ce? De ce?”... Ce mângâiere pot găsi în cuvintele cuiva 
care le va răspunde: „A fost voinţa Domnului?” A fost 
voinţa Domnului ca fiul lor să fie bolnav şi să moară?... 

Oare Dumnezeu a dorit ca într-o seară, după cea 
băut prea mult cu prietenii săi, să moară într-un 
accident de circulaţie?... Oare Dumnezeu a dorit ca el 
să se drogheze sau să se sinucidă?... 

Trebuie să le dăm acum oamenilor adevărata 
cunoaştere, cunoaşterea iniţiatică, altfel, orice am 
face, cuvântul „religie” nu va mai avea nici un sens 
pentru ei. De altfel, se observă: din ce în ce mai mult 
medicii, infirmierii, psihologii, psihanaliştii îi ajută pe 
oameni să suporte încercările existenţei, şi nu preoţii şi 
pastorii 

Se poate întâmpla ca, fiind copleşite de suferinţă, 
anumite fiinţe să se cufunde atât de profund în sinea 
lor încât acolo să găsească răspunsurile. Nu religia este 
cea care le ajută, nici credinţa, dar ele găsesc în sine o 
credinţă datorită experienţei pe care o trăiesc. Fiindcă 
adevărul este că Dumnezeu a pus în fiinţa umană toate 
răspunsurile la întrebările pe care şi le pune, toate 
resursele de care are nevoie pentru a înfrunta toate 
încercările vieţii. Prin tatonare, ea le poate găsi şi chiar 
le găseşte mult mai sigur decât în cuvintele clericilor. 


Este evident că în momentul suferinţei, oamenii îşi 
pun cel mai mult întrebări despre Dumnezeu, despre 
existenţa sa, despre voinţa sa, şi mai ales: „îmi va sări 
El în ajutor?” Dar nu primesc nici un răspuns, oare de 
ce? Pentru că îşi pun această întrebare ca şi cum 
Dumnezeu ar fi o fiinţă aflată în întregime în exteriorul 
lor. Când vor înţelege că Dumnezeu locuieşte în ei, 
dacă străbătând toate încercările ei continuă să se lege 
cu acel Dumnezeu din ei, atunci da, ei vor simţi că El îi 
dirijează, îi luminează, îi susţine. 

Fiinţa care suferă se simte deseori foarte singură, 
părăsită de toţi. Atunci, de ce trebuie să mai piardă 
prin neglijenţă, prin necunoaştere, singurul ajutor, 
singurul sprijin adevărat ce îl poate primi? Acest ajutor, 
acest sprijin se află în prezenţa iui Dumnezeu în ea. lar 
atunci când se roagă, ea nu se adresează numai 
Creatorului cerului şi al pământului, acelei Fiinţe atât 
de îndepărtată de ea încât nici nu şi-o poate închipui, ci 
unei puteri ce locuieşte în ea şi cu care nu va mai 
putea niciodată să piardă contactul. 

Putem înţelege că în nenorocirea lor, bărbaţii şi 
femeile îi întreabă pe clerici, pe medici, pe psihologi şi 
chiar simt nevoia să se destăinuiască la radio sau la 
televiziune. Răspunsurile primite depind de calitatea 
celor pe care îi întreabă. Dar ceea ce trebuie să ştie, 
este că adevăratele răspunsuri se află în ei şi aşteaptă 
să fie găsite. Deci, să continue să pună nişte întrebări 
altora dacă le face bine, dar să se străduiască să caute 
în ei înşişi, în sufletul lor, în spiritul lor; fiindcă 
adevăratele răspunsuri le vor obţine numai ştiind să îl 
întrebe pe Dumnezeul lor interior. 

In realitate, la toate întrebările voastre, la toate 
rugăciunile voastre primiţi nişte răspunsuri. Dacă nu le 
auziţi, este din cauza grosimii pereţilor de care sunteţi 


înconjurați întreţinând nişte gânduri, nişte sentimente, 
nişte dorinţe şi acţiuni ce nu au fost inspirate de iubire, 
de înţelepciune şi adevăr, începeţi însă prin a dărâma 
aceste ziduri şi veţi obţine nişte răspunsuri. Şi uneori le 
veţi primi chiar înainte de a formula întrebarea. 

Puteţi verifica, ceea ce vă spun, şi iată cum. Puneţi 
întrebarea acelei Fiinţe din voi care ştie totul: Eului 
vostru Superior, care este un reprezentant al lui 
Dumnezeu însuşi, şi puneţi-o cu o sinceritate totală, cu 
o totală încredere; apoi, cererea fiind făcută, uitaţi-o... 
Răspunsul va veni într-o clipă sau alta: el vă va fi adus 
de un vis, de întâlnirea cu o persoană care nu ştie 
nimic din ce vă îngrijorează sau vă tulbură; sau va fi o 
lectură ce o veţi citi, o capodoperă pe care o 
contemplaţi sau o vizionaţi, un fenomen al naturii... 
Dar trebuie să aveţi nişte ochi care să observe şi nişte 
urechi care să audă. Dacă sunteţi conştienţi, vigilenţi, 
veţi fi chiar uimiţi de răspunsurile pe care lumea 
invizibilă vi le poate da prin intermediul creaturilor, al 
oamenilor, al animalelor, sau chiar al plantelor, şi 
deopotrivă prin nişte obiecte ce le-aţi considerat până 
în acel moment străine, indiferente, mute, inerte. 

Trebuie însă să ştiţi că şi răspunsul pe care îl veţi 
primi nu va fi neapărat uşor de acceptat. Atunci când 
vă confruntaţi cu o situaţie de nedescurcat întrebându- 
vă cum să ieşiţi din ea, veţi avea tendinţa să vă gândiţi 
că va apare o soluţie şi vă va scoate din ea ca printr-o 
lovitură de baghetă magică. Ei bine, nu, se poate ca 
această soluţie să implice din partea voastră nişte 
eforturi imense. Dar nu daţi înapoi, fiindcă dacă 
aceasta reprezintă cu adevărat soluţia, chiar penibilă, 
ea este mai bună decât toate ezitările, toate 
incertitudinile şi neliniştile în care trăiaţi până atunci. 


Cap. 5 - La şcoala vieţii: lecţiile inteligenţei 
cosmice 


Ceea ce noi numim încercări reprezintă numai un 
şir de probleme ce le avem de rezolvat în timpul vieţii 
noastre, exact cum le au de rezolvat copiii la şcoală şi 
studenţii la universitate. Pe măsură ce ei progresează, 
li se prezintă nişte exerciţii din ce în ce mai grele şi li 
se cere să aprofundeze subiectele în profunzime. Va 
veni desigur o zi în care ei vor părăsi şcoala sau 
universitatea, dar nimeni nu a părăsit până acum 
şcoala vieţii. 

Exerciţiile şi strădaniile pe care oamenii le au de 
îndeplinit în cursul existenţei lor vor fi deci nesfârşite. 
Atunci, în loc să se plângă şi să se revolte că mai au 
încă o povară de dus, un obstacol de depăşit, ei trebuie 
de acum înainte să înţeleagă cauza şi sensul acestor 
încercări, apoi să se bucure deopotrivă că au noi 
experienţe de trecut, noi adevăruri de descoperit, 
fiindcă aceste experienţe şi aceste adevăruri sunt 
singurele adevărate bogății. Dacă forţa, credinţa şi 
iubirea lor se măresc după o încercare, înseamnă că ei 
au trecut cu bine examenul, iar această forţă, această 
credinţă, această iubire mărite sunt ca nişte diplome 
ce le-au primit. 

Observând reacţiile şi comportamentul obişnuit al 
unor persoane, s-ar spune că ele resimt viaţa ca o 
divinitate duşmană care caută modalitatea să le 
distrugă. Viaţa este cea mai mare putere care există, 
dar ea nu doreşte să îi distrugă pe oameni. Greutățile 
şi obstacolele situate în calea noastră au ca scop să ne 
întărească, nu să ne distrugă, şi depinde de noi să 
punem în acord această putere care este viaţa 
învățând să lucrăm cu ea. 


De ce, ceea ce este penibil şi dureros pentru unii, 
nu este penibil şi nici dureros pentru alţii? Exact ca la 
şcoală când, unii elevi rezolvă un exerciţiu în câteva 
minute şi obţin o notă foarte bună, iar alţii se ostenesc, 
nu ajung la capăt, şi primesc o notă proastă. Şi dacă în 
loc să înfrunte problemele căutând soluţiile în sinea lor, 
ei se mulţumesc să le deformeze, să le ocolească, sau 
să îi facă pe alţii responsabili de greutăţile lor, viaţa îi 
va ajunge din urmă şi vor întâmpina din ce în ce mai 
multe greutăţi să le rezolve. Din nou, la fel ca la 
şcoală! De aceea în faţa greutăților, cel slab sau leneş, 
care este deja sărac, mai pierde ceva, în timp ce acela 
care lucrează şi este deja bogat, câştigă mult mai mult. 

V-am arătat uneori analogia ce există între 
greutăţile interioare şi o mlaştină. Atât timp cât 
mlaştina nu este asanată, noi trăim în ceaţă şi suntem 
asaltaţi de țânțari, pentru că mlaştina oferă cele mai 
bune condiţii pentru proliferarea lor; iar viaţa noastră 
nu este decât o luptă interminabilă contra ceţei şi a 
ţânţarilor. 

Când vedem anumite persoane zbătându-se ani în 
şir în nişte probleme de nerezolvat, afişând zilnic 
aceleaşi  indispoziţii, repetând zilnic aceleaşi 
nemulțumiri, am dori să le ajutăm să scape, dar cum? 
Le vorbim, le explicăm că nu se vor schimba condiţiile 
exterioare, ci ele sunt cele care trebuie să se schimbe, 
dar nu este nimic de făcut, ele rămân în mlaştina lor cu 
ţânţarii lor. 

în timp ce vă vorbesc, eu sunt sigur că fiecare 
dintre voi se gândeşte cel puţin la o persoană din 
anturajul său, fiindcă este uşor să vedem ce se 
întâmplă altora... mult mai uşor decât să vedem ce se 
întâmplă în noi înşine. Cu toate acestea, fiecare este 
pe cale să trăiască acest gen de situaţie. Mai mult sau 


mai puţin, bineînţeles, dar fiecare dintre noi are 
mlaştini de asanat şi de astupat pentru ca ţânţarii - 
temerile, tulburările - să nu mai aibă domiciliu. 

Noi găsim deseori nişte soluţii exterioare 
problemelor, în loc să căutăm să le înfruntăm în 
interior pentru a face lumină în privinţa lor. Putem 
compara această atitudine cu aceea a mamei care 
trebuie să pună la punct un copil neascultător. În loc să 
se străduiască să înţeleagă motivele comportării lui, 
fiindcă este cu certitudine ceva de înţeles, ea îi dă o 
pereche de palme pentru a face linişte. Ea se foloseşte 
astfel de metoda cea mai uşoară şi copilul va continua 
să fie neascultător. Ei bine, trebuie să ştim că şi 
problemele noastre sunt, într-un anume fel, copiii 
noştri şi după felul în care le tratăm, vom ajunge să le 
rezolvăm sau nu! 

Din clipa în care am coborât pe pământ, viaţa îşi 
asumă instruirea noastră, ea ne obligă să găsim cele 
mai bune metode de a ne manifesta. Nimeni nu poate 
scăpa legilor pământului. Veţi spune: „Dar fiinţele 
foarte evoluate, Iniţiaţii, Marii Maeştri?” Nici ei. Ei vin 
impregnaţi de efluviile Cerului, dar pământul este o 
lume complet diferită. Materia este atât de opacă, atât 
de greu de lucrat, încât reprezintă şi pentru ei un 
obstacol. In înalt, în planurile subtile, materia este 
ascultătoare, maleabilă, ea se supune celor mai mici 
gânduri, celor mai mici dorinţe. Dar materia în care 
trăim opune cea mai mare rezistenţă. 

Făcându-ne să coborâm pe pământ, unde vom 
avea mereu nişte obstacole de trecut, nişte încercări 
de depăşit, Inteligența Cosmică ne oferă posibilitatea 
să ne dezvoltăm aici, în materie. Fiindcă obstacolele, 
încercările reprezintă şi ele o materie, sunt un fel de 
materie. lar dacă în faţa greutăților v-aţi putea gândi: 


„Nu foloseşte la nimic să mă plâng şi să mă văicăresc. 
Vreau să studiez cum lucrează această Inteligență”, 
veţi fi atât de încântați încât le veţi suporta mult mai 
bine. lată un nou mod de a vedea, pentru că 
mentalităţile cele mai propagate sunt evident revolta, 
furia sau descurajarea în faţa încercărilor. 

Toţi copiii plâng la naştere, dar nu plâng la fel. Unii 
plâng într-o manieră emoţionantă: ei exprimă nostalgia 
unei regiuni de lumină, de bucurie şi de pace pe care 
au părăsit-o. Dar în acelaşi timp ei spun: „Facă-se voia 
Domnului!” şi acceptă dinainte încercările ce îi 
aşteaptă. In timp ce mulţi alţii plâng într-un mod 
disperat, tragic, scoțând strigăte de revoltă, deoarece 
se simt asemenea animalelor prinse într-o capcană şi 
înţeleg deja că existenţa lor va fi ca o închisoare. 

Pe pământ nimeni nu este scutit, tocmai fiindcă 
este vorba despre pământ şi aici se află nişte condiţii 
foarte speciale. Trebuie deci să găsim cele mai bune 
metode pentru a nu ne lăsa doborâţi de evenimente, ci 
dimpotrivă să le stăpânim şi să tragem din ele cele mai 
bune foloase pentru evoluţia noastră. 

Avem greutăţi mai multe de înfruntat în planul 
mental decât în planul astral, şi mai multe în planul 
astral decât în planul fizic. Diferenţa constă în faptul că 
obstacolele din planul fizic sunt vizibile, tangibile, 
palpabile, evidente. Dar de fapt, totul începe în planul 
gândului, deci aici trebuie să începem să căutăm să 
rezolvăm problemele, şi nu în planul fizic unde ele sunt 
deja concretizate. 

Desigur, nu veţi reuşi imediat să vă modificaţi 
reacţiile faţă de ce vi se întâmplă. Începeţi mereu prin 
a fi hărţuiţi, necăjiţi, şocaţi. Da, dar de îndată ce aţi 
înţeles că aceste greutăţi sunt necesare pentru 


ucenicia voastră, vă veţi reveni mult mai repede şi mai 
bine. 

Începeţi deci prin a nu vă mai plânge că destinul se 
înverşunează împotriva voastră. Să nu vă închipuiţi nici 
că ducând o viaţă uşoară şi lipsită de probleme veţi fi 
mai fericiţi. Nu, cu o viaţă uşoară şi liniştită veţi 
stagna, atâta tot. Dacă vreţi să avansați, să fiţi 
folositori, trebuie să învăţaţi cu câtă înţelepciune 
Inteligența Cosmică a creat natura şi omul, şi veţi 
vedea răspunsurile ce vi le va da. 

Să presupunem că doriţi să escaladaţi un munte. 
Veţi putea ajunge pe vârf dacă pereţii acestui munte 
sunt netezi? Nu, nu vă veţi putea agăța de nimic şi veţi 
aluneca. Datorită asperităţilor veţi ajunge să vă 
căţăraţi până sus. De atâtea ori v-am spus-o! 
Inteligența Cosmică a lăsat peste tot în univers nişte 
indicii, nişte semne pentru a ne ajuta să găsim calea, 
pentru a ne arăta cum să avansăm, cum să lucrăm. 
Dar cei care nu au învățat niciodată cum să le 
descifreze nu vor descoperi nimic, ei se mulţumesc să 
suporte. 

Dar de ce nu au învăţat să descifreze aceste 
mesaje? Fiindcă sunt obsedaţi de dorinţele lor de a 
obţine ce îi interesează, ce le place. Ei nu ştiu că, 
pentru a obţine o mai bună înţelegere a lucrurilor, nu 
trebuie să întreţină în minte, în inimă, atâtea dorinţe şi 
pofte arzătoare, fiindcă acestea îi înlănţuie şi îi 
limitează. În ziua în care vor dobândi adevărata 
lumină, ei vor înţelege cum greutăţile şi obstacolele de 
care oricum nu pot scăpa îi ajută să avanseze, să se 
împlinească. 

Mai doriţi încă şi alte exemple? Ei bine, iată-le: cum 
se face că omul se poate deplasa cu uşurinţă pe 
pământ? Fiindcă pământul este dur, rezistent. Incercaţi 


să avansați pe nişte nisipuri mişcătoare, vă veţi 
împotmoli, apoi veţi fi înghiţiţi de ele. Cum se face că 
vapoarele înaintează pe apă? Fiindcă şi apa este 
rezistentă. Desigur, ea nu este la fel de rezistentă ca 
pământul, dar totuşi, datorită rezistenţei mediului 
lichid, vapoarele avansează. Şi tot datorită rezistenţei 
aerului avioanele se pot înălța şi zbura în cer. 

Fie că este vorba despre pământ, apă sau aer, 
deplasarea, înaintarea este posibilă numai datorită 
unei rezistenţe. La fel se întâmplă şi în domeniul psihic. 
În ziua în care veţi înţelege utilitatea dificultăţilor, a 
obstacolelor, nu numai că nu vă veţi mai plânge, dar 
veţi mulţumi Cerului spunând: „lată o ocazie minunată 
de a progresa” şi vă veţi simţi mai uşori, veţi surâde, 
veţi fi chiar mândri de voi. Există nişte legi pe care 
trebuie să le cunoşti pentru a avansa. Veţi spune de 
asemenea că este posibil să nu avansați. Da, desigur, 
dar atunci veţi fi striviţi, călcaţi în picioare. Fiindcă a 
avansa, a progresa, este legea vieţii. 

Continuaţi să întrebaţi Inteligența Cosmică, ea vă 
va da şi exemplul prafului de puşcă. De unde provine 
puterea prafului de puşcă? Din faptul că el este 
comprimat. Ei bine, în acelaşi fel, atunci când viaţa ne 
impune nişte limitări şi ne îngrădeşte în nişte greutăţi, 
noi concentrăm în sinea noastră nişte forţe formidabile 
pentru a depăşi obstacolele. Fără dificultăţi nu am face 
nimic: oamenii ghiftuiţi adorm. 

Uneori simţiţi nevoia să vă cufundaţi în Sufletul 
Universal şi contemplaţi imensităţile mării sau ale 
cerului înstelat, vă topiţi în ele. Dar dacă rămâneţi în 
această stare de dilatare, de dispersie, nu veţi realiza 
nimic pe pământ. Pentru a acţiona, trebuie să folosiţi 
legea condensării, a concentrării. Avem nevoie de 
întinderile cerului sau ale mării pentru a ne dilata, apoi 


de un foarte mic spaţiu pentru a ne concentra, a 
dobândi nişte forţe şi a acţiona. Acest foarte mic spaţiu 
îl găsim în încercările la care suntem supuşi. 

incercarea ne constrânge, şi nu trebuie să ne 
plângem, ci mai degrabă să căutăm să îi înţelegem 
sensul. Necazurile, obstacolele, piedicile ne obligă să 
adunăm în noi înşine, să ne concentrăm forţele şi 
energiile. Concentrarea şi dispersia corespund la două 
semne astrologice: Leul şi Capricornul. Leul este un 
semn exterior: el proiectează, el  cheltuieşte. 
Dimpotrivă, Capricornul este un semn interior: el 
acumulează şi condensează. Sub influenţa sa, în 
decembrie şi ianuarie, pământul concentrează 
energiile în rădăcini arborilor pentru a pregăti explozia 
din lunile iulie şi august, belşugul de fructe sub 
influenţa Leului. 

Viaţa ne supune la mari presiuni pentru a aduna şi 
a condensa nişte forţe şi energii. Ce am fi în stare să 
facem dispersându-ne? La fel, în faţa unui obstacol ne 
concentrăm, ne adunăm în sinea noastră, dăm puţin 
înapoi...şi apoi sărim! Obstacolele ni se opun numai în 
aparenţă. Ele există pentru ca să le învingem şi să 
devenim mai puternici. 

Veţi spune: „Dar eu doresc spaţiul, libertatea!” Ei 
bine, da, şi eu la fel, dar spaţiul şi libertatea, 
adevăratul spaţiu şi adevărata libertate ne sunt date 
numai după multă înţelegere şi constrângere. Atunci 
când suntem comprimaţi în planurile fizic şi astral, 
spiritul nostru se bucură, el triumfă fiindcă îşi poate în 
sfârşit exersa puterea asupra materiei. 

Ne aflăm pe pământ, iar pământul nu este o 
grădină a plăcerilor, aşa cum este numit Paradisul. Aici 
suntem trataţi cu duritate. Trebuie să ne începem 
lucrarea, altminteri vom continua să ne punem nişte 


întrebări fără răspunsuri. În actualul stadiu al omenirii, 
nimeni nu poate evita încercările, ele fac parte din 
evoluţie. Ele sunt diferite în funcţie de persoană, de 
vârstă, de condiţiile de existenţă, de gradul de 
evoluţie, dar nimeni nu poate scăpa de ele. 

Copilul şi adultul, studentul şi profesorul, săracul şi 
bogatul, simplul cetăţean şi conducătorul, toţi au de 
trecut nişte încercări, fiindcă fiecare are ceva de 
înţeles. Cei care găsesc modalitatea de a străbate 
perioadele grele când nimic nu merge, când sunt 
hărţuiţi, împovăraţi, câştigă infinit mai mult decât dacă 
ar merge din succes în succes. Dar pentru aceasta, nu 
trebuie să vezi numai latura negativă a situaţiei, 
altminteri te-ai otrăvi, te-ai măcina, te-ai dezgusta, nu 
ai mai crede în nimic, ai deveni chiar rău şi crud. 

Imediat ce apare vreo dificultate, vreo încercare, 
concentraţi-vă, judecaţi, rugaţi-vă, pentru a găsi în 
final mijloacele, energiile şi mai ales lumina. In loc să 
vă plângeţi şi să vă lăsaţi copleșiți spuneţi-vă: „lată o 
perioadă favorabilă pentru a zidi în mine ceva solid, de 
neclintit”. 

Nu aşteptaţi să vă confruntaţi cu mari greutăţi 
pentru a lua o hotărâre de acest fel. In fiecare zi, la cea 
mai mică neplăcere, la cea mai mică decepţie, la cea 
mai mică rană în amorul propriu trebuie să fiţi vigilenţi. 
În loc să vă spuneţi: „De ce mi se întâmplă aşa ceva? 
Nu o meritam!”, profitaţi de această ocazie pentru a 
efectua o lucrare, nu lăsaţi să se piardă această şansă 
şi amintiţi-vă lecţiile Inteligenţei Cosmice. 

Maestrul Peter Deunov spunea: „Suferințele sunt 
pentru om ceea ce reprezintă condiţiile naturale de 
creştere şi dezvoltare pentru plante. Sufletul care 
suferă dă nişte flori ce se vor transforma într-o bună zi 
în fructe. Un suflet care nu suferă rămâne un mugur 


nedesfăcut... Hrăneşte- ţi deci sufletul cu nişte fructe 
coapte din viaţa ta şi vei dobândi libertatea”. Ce 
înseamnă aceasta? 

In viaţă avem de ales între două atitudini: cea a 
leneşilor care se mulţumesc să se pună la adăpost 
moţăind, lâncezind, şi cea a fiinţelor treze şi curajoase 
care au decis să se împlinească în lumină, orice 
dificultăţi ar întâmpina. Asemenea plantelor: 
înrădăcinate în pământ, plantele sunt obligate să 
suporte căldura, frigul, vântul, furtuna...Sunt desigur 
nişte condiţii potrivnice, dar ele reuşesc totuşi să 
crească şi să înflorească. Au nişte culori atât de 
frumoase şi un parfum atât de plăcut! 

In mod simbolic, spiritualistul este expus aceloraşi 
condiţii grele ca şi plantele. Şi totuşi, aceste condiţii 
sunt preferabile celor alese de leneş care rămâne la 
adăpost în „hambarul” său. Desigur, într-un hambar 
seminţele sunt ferite de intemperii, dar ele sunt supuse 
altor pericole mult mai grave: să putrezească, să fie 
înghiţite de şoareci sau de viermi, şi mai ales să nu 
utile. Or, cel mai nefericit destin este de a fi inutil! 
însămânţat în pământul vieţii spirituale, omul se 
loveşte de nişte obstacole, dar cel puţin se află pe 
calea cea bună: el se mişcă, se apără, creează. 

Pentru discipol, ca şi pentru grăunte, este de 
preferat să sufere expunându-se tuturor intemperiilor 
decât să lâncezească într-un hambar unde viaţa îl va 
părăsi încet-încet. Fiindcă nu trebuie să ne închipuim 
că încercând să ne apărăm viaţa, o păstrăm, 
dimpotrivă. Viaţa se reduce de la sine la omul inactiv. 
Faceţi experienţa, plantați câteva seminţe păstrate de 
multă vreme: ele nu vor încolţi, viaţa s-a scurs. 

Trebuie să folosim seminţele deja adunate în noi şi 
să le semănăm fără întârziere, altminteri ele îşi vor 


pierde toate proprietăţile. Mulţi oameni îşi îndeasă în 
hambarul lor - mintea lor - tot felul de cunoştinţe ce le 
lasă să putrezească sau să se usuce în imobilitate, în 
inactivitate, în inutilitate! Este bine să acumulăm nişte 
cunoştinţe, dar cu condiţia să le semănăm, adică să le 
punem în practică pentru a le face să crească şi să 
rodească. Şi le vom face să crească şi să rodească 
numai confruntându-le cu încercările vieţii. 

Pentru a înainta, a creşte, a te întări, este necesar 
să ştii să înfrunţi greutăţile. Cei care caută uşurinţa din 
teama de a suferi vor întâlni alte dificultăţi mai mari şi 
nu vor evita cu atât mai mult suferinţa, fiindcă îşi 
irosesc chiar viaţa lor. 

Meditaţi la lunga aventură a bobului de grâu 
înainte de a deveni pâinea ce constituie hrana 
oamenilor. El este însămânţat în pământ în întuneric şi 
frig şi moare dând naştere unui nou germen. Când 
acest germen iese din pământ, el descoperă aerul, 
lumina, şi devine un spic de grâu. Dar vine şi clipa 
secerişului: spicele sunt secerate, apoi bătătorite, 
fiindcă bobul trebuie separat de pai. lar suferinţele nu 
se opresc aici, deoarece bobul este dus acum la moară 
pentru a fi măcinat şi transformat în faină. Intr-o zi 
brutarul amestecă faina cu apa şi o modelează, o 
macină până devină o pastă uniformă; apoi îi dă 
acesteia conturul unei pâini şi acum intervine proba 
focului: pâinea este pusă in cuptor. De îndată ce este 
bine coaptă şi aurie, ea este pusă pe masă şi bună de 
mâncat. Câte suferinţe mai urmează! Şi totuşi bobul de 
grâu este fericit. De ce? Fiindcă este folosit ca hrană. 

Să transpunem acum această aventură a bobului 
de grâu. Ce legătură are cu noi? Fiecare etapă a 
transformării sale îşi are echivalentul în viaţa noastră 
interioară. Toate aceste încercări ne folosesc să ne 


împlinim, să ne dezvoltăm, să ne „coacem”, până când 
vom ajunge pe masa Domnului pentru a fi „mâncaţi” 
de El, „respiraţi' de El. Fiindcă parfumurile constituie şi 
ele o hrană, înainte de a vă hrăni cu un fruct, încercaţi 
să îi respiraţi parfumul: cel puţin pentru câteva clipe 
acest parfum vă este de ajuns, nu simţiţi nevoie să 
mâncaţi fructul imediat. 

Se întâmplă ca sub şocul unei prea mari suferinţe o 
fiinţă să fie smulsă din sine şi să simtă un fel de extaz, 
deoarece o suferinţă dusă la extrem poate da naştere 
celei mai curate bucurii. Suferinţa maximă atinge 
extazul, iar acest extaz este cu atât mai intens cu cât 
suferinţele sunt mai vii. Unii martiri au cunoscut acest 
extaz născut din suferinţele lor. Dar sunt rari cei care 
sunt capabili să atingă această stare de părăsire de 
sine. 

A şti să suferi este una dintre cele mai mari 
cunoaşteri care există. A şti să suferi reprezintă una 
dintre cele mai înalte manifestări ale iubirii. In această 
suferinţă sufletul pregăteşte un parfum atât seducător 
încât Domnul şi îngerii săi vin să se desfete lângă el. 
Unele suferințe ale martirilor şi ale sfinţilor 
condamnaţi, persecutați pentru slujirea Domnului, 
emanau cu adevărat un parfum. lar cel care suferă 
fiindcă se dedică altora, fiindcă se sacrifică pentru a-i 
lumina şi a-i ocroti de rău, aşa cum a făcut-o lisus, 
această suferinţă acceptată prin iubire, răspândeşte 
cel mai subtil parfum. 

Acceptați acest adevăr, puneţi-(in practică i şi veți 
poseda o rezistență iară egal. Incepeti deci prin a nu vă 
mai văita la cea mai mică deceptie, la cea mai măruntă 
încercare. Acceptaţi-o în mod conştient păstrând 
liniştea, făcând ca din această suferinţă să apară o 
bucurie. 


Dacă Domnul constituie pentru noi o hrană, i şi noi 
suntem o hrană pentru El. Mai suntem o hrană şi 
pentru toate fiinţele care ne înconjoară: calităţile şi 
virtuțile noastre le hrănesc intelectul, inima, sufletul şi 
spiritul. 


Cap. 6 - „Ca peştele în apă” 


„A te simţi ca peştele în apă”...Cunoaşteţi această 
expresie, ea înseamnă a te simţi în largul tău. Dacă 
este scos din apă, peştele suferă, se zbate, se sufocă, 
deoarece sistemul său respirator funcţionează numai 
în apă, nu şi în aer. 

Atâţi oameni sunt ca nişte peşti scoşi din apă! Ei 
nu sunt în apele lor, sunt nişte străini acolo unde 
trăiesc; atunci când pot, ei îşi părăsesc familia, se 
exilează într-o altă ţară, unde trăiesc efectiv la 
marginea societăţii. Dar nu este posibil întotdeauna să- 
ţi părăseşti familia, ţara sau societatea, iar cei mai 
mulţi oameni continuă să suporte nişte condiţii în care 
se sufocă. 

Să luăm ca exemplu numai domeniul profesional: 
cel care ar fi dorit să urmeze nişte studii de filosofic 
ajunge muncitor într-o uzină; cel care are nişte 
înclinații artistice ajunge contabil sau notar; cel care 
are nevoie să trăiască în aer curat este închis întreaga 
zi într-un magazin sau birou...In sfârşit, cunoaşteţi mai 
bine ca mine acest subiect. Şi eu îl ştiu puţin, fiindcă 
există deopotrivă nişte persoane care, nu se simt în 
apele lor acolo unde se găsesc, nu-şi cunosc nici măcar 
înzestrările şi vin să-mi ceară nişte sfaturi. 

În realitate, chestiunea care se pune oamenilor nu 
este numai cea a poziţiei ce o ocupă fizic, social; 
trebuie ca, nu numai inima şi intelectul lor să se 


găsească în nişte condiţii favorabile pentru a se 
împlini, dar deopotrivă sufletul şi spiritul lor. Cât de 
invidiată este în aparenţă situaţia unui rege în palatul 
său! Dar dacă el nu are nici un chef să asculte 
rapoartele miniştrilor săi despre starea ţării, dacă 
recepţiile ambasadorilor ţărilor străine îl plictisesc şi 
dacă simte plăcere numai pentru vânătoare sau pentru 
florile şi copacii din grădinile sale minunate, el este 
nefericit. Ştiţi ce se spune, că ocupaţia preferată a lui 
Ludovic al XVI-lea era de a confecţiona închizători de 
uşi. 

Aceasta mă îndeamnă să mă gândesc la o 
povestioară bulgărească. Intr-o zi, un prinţ care se 
plimba prin regatul său întâlni o ţigancă care cerşea la 
marginea drumului; ea era în zdrenţe şi ţinea pe umăr 
un băț lung de care era agăţat un sac şi mai lung. In 
ciuda zdrenţelor sale, prinţul a văzut că era foarte 
frumoasă, s-a îndrăgostit şi s-a căsătorit cu ea. 
Desigur, mătăsurile, catifelele, perlele şi pietrele 
preţioase cu care se împodobea de acum înainte îi 
făceau frumuseţea şi mai strălucitoare. Dar curând 
prinţul a remarcat ceva curios: din când în când, 
prinţesa dispărea „Unde se duce? Ce face? se întreba 
el. 

Într-o bună zi, el s-a decis să clarifice acest mister 
şi a urmărit-o fără ca ea să îl observe. A văzutei intrând 
printr-o uşă secretă într-o cameră din apartamentul ei 
unde s-a încuiat cu cheia. A aşteptat o clipă, apoi, ros 
de curiozitate, el a privit prin gaura cheii. Şi ce a 
văzut? Prinţesa şi-a mâzgălit faţa cu funingine şi şi-a 
schimbat hainele cu vechile ei zdrenţe; îşi purta 
vechiul sac pe umăr şi mergea cu paşi mari agitându-şi 
în aer băţul pentru a alunga o haită imaginară de câini. 
Ea simţea nevoia din când în când să-şi reia înfăţişarea 


boemă pentru a continua să-şi suporte existenţa de 
femeie bogată. 

lată acum o poveste adevărată. În tinereţe, în 
Bulgaria, locuiam în oraşul Varna. La intrarea într-o 
biserică se afla de obicei un bătrân cerşetor, însoţit de 
un prieten, mergeam din când în când să vorbesc cu 
el. El ne povestea multe lucruri frumoase şi de aceea, 
în ciuda murdăriei sale, a părului, a bărbii şi a 
mustăţilor sale zbărlite, ne făcea plăcere să îl 
ascultăm. Intr-o bună zi ne-am spus că nu îl puteam 
lăsa pe acest om într-o asemene situaţie: trebuia să 
facem ceva pentru el. 

Eu cunoşteam o doamnă care, prin poziţia sa, 
putea interveni la autorităţi. Printre altele, ea 
tradusese în limba bulgară cărţile astronomului francez 
Camille Flammarion. M-am dus deci însoţit de prietenul 
meu să îi expun acest caz; ea a promis că va face 
ceva, şi astfel cerşetorul şi-a găsit curând un adăpost 
într-un aşezământ din oraş unde nu îi mai lipsea nimic, 
s-a spălat şi s-a îmbrăcat curat. Am fost foarte 
mulţumiţi; nu mică ne-a fost însă mirarea într-o zi să 
vedem că a scăpat din acel aşezământ, reîntorcându- 
se să cerşească la intrarea în biserică! Ce lecţie pentru 
noi! Da, locul...în ce loc oamenii se simt în largul lor... 

Dar nu fiindcă suferim aflându-ne într-un anumit 
loc avem mereu posibilitatea sau dreptul să îl 
schimbăm. Legile kharmei, legile destinului sunt cele 
care decid locul fiecăruia, deoarece este cel pe care îl 
merită, sau cel mai favorabil evoluţiei sale. Dacă scapă 
pentru a-şi găsi un loc ce i se pare mai de invidiat, mai 
confortabil, el îşi agravează situaţia. Acela care, prin 
intrigile sale, ajunge să ocupe un loc ce era rezervat 
cuiva mai demn ca el, va trebui să îl părăsească într-un 
fel sau altul; iar cel care rămâne modest în umbră 


poate fi chemat să îndeplinească cele mai înalte 
funcţii. 

Uneori, la teatru, un spectator fără bun simţ se 
aşează în primul rând, sperând că nimeni nu va veni să 
îl scoale. Dar iată că o plasatoare se apropie, îi cere 
biletul şi îl trimite la „galerie”; apoi, cel care avea 
rezervat fotoliul îşi ocupă locul. Ei bine, la fel este şi în 
viaţă. Dacă cineva vă ocupă momentan locul ce îi 
meritaţi, nu vă îngrijoraţi, „plasatoarea” va veni şi 
uzurpatorul va fi alungat. Da, în acest măreț teatru al 
existenţei fiecare primeşte un rol ce corespunde 
poziţiei sale şi trebuie să găsească şi să interpreteze 
acest rol. 

Ca peştele în apă, cârtiţa sub pământ, pasărea în 
aer şi salamandra, se spune, în foc, fiecare creatură 
trebuie să-şi găsească locul. Care este locul fiinţei 
umane? întregul univers şi în acest univers, diferitele 
organisme ce îl alcătuiesc au o legătură cu cele patru 
elemente: corpul fizic cu pământul, inima cu apa, 
intelectul cu aerul, sufletul şi spiritul cu focul. 

Nu este suficient să ne găsim locul într-o familie, 
într-o ţară, într-o anumită profesie. Dacă inima, 
intelectul, sufletul şi spiritul nu-şi găsesc şi ele locul în 
care să primească hrana de care au nevoie, omul se va 
simţi mereu nesatisfăcut. Inima are nevoie de căldură, 
de iubire; intelectul are nevoie de lumină, de 
înţelepciune; sufletul are nevoie de imensitate, iar 
spiritul de  veşnicie. Or, în funcţie de anumite 
împrejurări, se poate întâmpla ca inima să vi se 
răcească, intelectul să vi se întunece, sufletul să vă fie 
la strâmtoare şi spiritul paralizat. În acel moment, nu 
mai există altă soluţie decât să vă deplasaţi pentru a 
oferi fiecărei însuşiri a voastre condiţiile de care are 
nevoie pentru a se dezvolta, iar această deplasare se 


numeşte cugetare, meditaţie, rugăciune, contemplare, 
identificare. 

Multe persoane ştiu desigur să se deplaseze 
spontan. Când sunt nervoase sau pe cale să-şi piardă 
răbdarea, ele pleacă de acasă spunând că vor să „facă 
o plimbare”, „să se răcorească puţin”. Dacă pot, altele 
pleacă într-o călătorie pentru a schimba aerul. Uneori 
este de ajuns să bei un pahar cu apă sau să mănânci 
un fruct pentru a-ţi schimba starea interioară. Dar 
foarte multe caută o pastilă de aspirină sau un pahar 
cu băutură!... 

Există cu siguranţă unele evenimente în viaţă ce 
vă aruncă în nişte necazuri sau suferinţe ce sunt 
imposibil de depăşit foarte repede. Dar de atâtea ori 
sunteţi stingheriţi sau copleşiţi de nişte inconveniente 
lipsite de gravitate, foarte uşor de uitat! Se poate de 
asemenea întâmpla să nu ştiţi de ce vă simţiţi 
indispuşi, necăjiţi, şi atunci trebuie să faceţi totul 
pentru a vă descotorosi de aceste stări ce vă 
influenţează apoi buna dispoziţie şi comportamentul. 
lar în acest caz, a vă deplasa poate însemna pur şi 
simplu a vă spăla pe mâini în mod conştient, 
concentrându-vă asupra unui cuvânt: lumină... 
armonie... frumuseţe... iubire... Puneţi-vă apoi mâinile 
pe cap şi pe urechi, după care spălaţi-le din nou. 
Repetaţi de mai multe ori dacă este cazul. Vă simţiţi 
uşuraţi, fiindcă tot ce vă apăsa se scurge prin 
extremităţile degetelor voastre. 

lar dacă trebuie să învăţaţi să vă deplasaţi, trebuie 
totodată să ştiţi să nu mişcaţi. Când vă simţiţi 
străbătuţi de nişte curenţi celeşti, vizitaţi de nişte 
prieteni din lumea divină, ceea ce se poate întâmpla în 
orice clipă, încercaţi să rămâneţi nemişcaţi câteva clipe 


lăsându-vă impregnaţi de aceşti curenţi şi aceste 
prezenţe. 

Inţelegeţi acum cât de vastă este această 
problemă a locului, fiindcă nu se limitează la domeniul 
social, ea îmbrăţişează totalitatea existenţei. Atât timp 
cât oamenii nu-şi găsesc locul, ei sunt ca nişte grăunţe 
ce aşteaptă să fie însămânţate. lar locul lor este un 
pământ roditor unde vor putea încolţi. Dar mulţi se 
aseamănă încă cu nişte grăunţe depozitate într-un 
hambar! Atât timp cât nu au fost puşi în pământ, ei nu 
încolţesc şi nu găsesc vreun rost existenţei lor. 
Grăuntele semănat încolţeşte, creşte, rodeşte şi spune: 
„Mi-am găsit în sfârşit locul!” Fiindcă locul său nu era 
într-un hambar să se usuce, să folosească ca hrană 
şoarecilor şi viermilor, ci în terenul roditor al lumii 
spirituale. 

Atunci când aţi găsit locul inimi voastre, al 
intelectului vostru, al sufletului şi spiritului vostru, vă 
veţi afla în adevăratul vostru loc. În acel moment, 
oriunde aţi fi, oricare ar fi situaţia voastră materială şi 
socială, vă veţi simţi la locul vostru. Un simbol vă 
poate ajuta. Referindu-mă la alte subiecte, eu v-am 
vorbit deseori despre acest simbol: cercul cu punctul în 
centru. Cercul reprezintă întinderea, spaţiul infinit, iar 
punctul central este spiritul. Punctul este infim dar, 
datorită intensității vibraţiilor sale, este prezent peste 
tot deodată în întinderea pe care o însufleţeşte şi o 
înviorează. Sistemul solar poate fi reprezentat prin 
acest simbol, iar la cealaltă extremitate a scării 
valorilor, deopotrivă şi celula. Intreaga creaţie este 
deci reprezentată în acest simbol. 

Trebuie să introduceţi şi voi în sine acest simbol: 
cercul cu punctul în centru. Nu veţi stăpâni lumea 
voastră interioară decât căutând să vă identificaţi cu 


spiritul vostru, care se află în centru, ca singura 
realitate stabilă, neschimbătoare, unitară. 

Concentraţi-vă asupra acestui punct: veţi simţi 
încet-încet că străluciți în toate direcţiile spaţiului şi 
veţi forma în jurul vostru o aură pură şi puternică ce va 
atrage prezenţa entităţilor celeste. 

Numai cel care a reuşit să formeze în jurul său un 
cerc de lumină şi-a găsit cu adevărat locul. Datorită 
acestui cerc care îl înconjoară, el beneficiază, oriunde 
merge, de cele mai bune condiţii pentru a lucra, a 
crea. La fel cum pielea ne ocroteşte corpul fizic, tot aşa 
şi aura noastră ne protejează corpurile psihice. De 
îndată ce părăsim centrul, este ca şi cum această piele 
spirituală ar crăpa şi cea mai mică neplăcere ne face 
să ne pierdem echilibrul, ne răpeşte liniştea. Numai 
centrul, spiritul nostru rămâne adevăratul nostru loc. 


Cap. 7 - Legământul luat în faţa entităţilor 
celeste 


Există unele suflete care, ajunse la un anumit grad 
de evoluție, în momentul încarnării pe pământ 
semnează un contract: ele se angajează în faţa 
entităţilor celeste să îndeplinească o misiune, 
promiţându-le acestora să-şi dezvolte însuşirile şi 
virtuțile ce le posedă pentru a-i ajuta şi lumina pe 
oameni. Oricare ar fi forma sub care se face această 
promisiune, ea se poate rezuma astfel: a-ţi pune 
propriile calităţi, posibilităţi spirituale şi materiale în 
slujba altora. 

În acelaşi timp, cum încarnarea unui suflet este un 
proces de coborâre în materie în care el uită ce a trăit 
în înalt, ajungând pe pământ el nu mai conştientizează 
într-atât legământul luat. Pe măsura scurgerii timpului 


el se simte însă cuprins de nişte senzaţii, de nişte 
impresii, de nişte gânduri, de nişte aspirații de o natură 
specială, mai întâi într-o manieră trecătoare, apoi din 
ce în ce mai precisă. Aceasta se manifestă prin 
tendinţa de a practica o anumită activitate, a avea în 
vedere o anumită meserie. Este ceea ce denumim 
vocaţie. Anumite persoane simt astfel că trebuie să 
răspundă unei chemări, şi le este imposibil să nu o facă 
într-un fel sau altul: ele sunt sigure că de orientarea lor 
va depinde nu numai evoluţia lor personală, sensul 
vieţii lor, dar şi destinul multor alte fiinţe umane. 

Cei care trăiesc astfel senzaţia unei misiuni de 
îndeplinit nu trebuie să ezite: fiindcă au promis 
entităţilor celeste să semene, pe ici, pe colo, câteva 
grăunţe, să lase nişte urme pentru ca alţii să 
beneficieze de trecerea lor pe pământ, ei trebuie să-şi 
ţină promisiunea. Aceste fiinţe pot excela în diferite 
domenii: filosofia, literatura, ştiinţele, spiritualitatea, 
arta, politica; dar în fiecare caz ele au o misiune de 
îndeplinit în faţa fraţilor lor oameni. Chiar dacă nu îşi 
spun în mod explicit că au de îndeplinit o misiune 
acceptată în prealabil, Cerul face astfel ca ele să se 
simtă în largul lor, oricare ar fi greutăţile ce le întâlnesc 
în calea lor. 

Desigur, există mereu posibilitatea ca ele să se 
îndepărteze din calea lor şi să cedeze anumitor 
tentaţii, până când uită complet de promisiunile făcute. 
S-au văzut în istorie mari spirite, Iniţiaţi care şi-au uitat 
misiunea rătăcindu-se în alte zări. Este una dintre 
dificultăţile vieţii spirituale: să reuşeşti să-ţi aminteşti, 
chiar foarte confuz, de promisiunea făcută şi să pui 
totul în mişcare pentru a o îndeplini, intuind persoanele 
şi situaţiile ce pot reprezenta nişte pericole. Fiindcă tot 


felul de capcane sunt plasate în calea fiinţelor celor 
mai evoluate. 

In Evanghelii, aceasta este semnificaţia episodului 
în care diavolul îi ademeneşte pe lisus prezentându-i 
toate avantajele şi satisfacţiile pământene. Această 
povestire este evident simbolică. Cum am putea să 
credem că asemenea tentaţii au fost învinse în cursul 
unei scurte discuţii cu diavolul? Această conversaţie 
reprezintă nenumăratele lupte pe care chiar un Iniţiat, 
un mare Maestru trebuie să le ducă cu toate entităţile 
întunecate care s-au instalat în el, în corpul său fizic şi 
în corpurile sale astral şi mental, pentru a le alunga de 
acolo. Numai astfel el îşi va putea îndeplini misiunea. 

Veţi întreba: „Dar nu toate sufletele care coboară 
pe pământ au o misiune de îndeplinit? Unele vin să se 
încarneze fără vreun scop precis?” Trebuie să 
înţelegeţi: toate fiinţele umane sunt fii şi fiice ale 
Domnului; iar aceasta le impune nişte obligaţii. Dar nu 
toate sufletele au ajuns la acelaşi grad de evoluţie, 
multe sunt încă slabe, neexperimentate; ele coboară 
ca să se instruiască, să se perfecţioneze, aceasta fiind 
pentru moment singura lor îndatorire, şi nu li se pot 
încredința responsabilităţi importante. A semna un 
legământ cu Cerul presupune să ştii la ce te aştepţi şi 
să fii liber să-ţi îndeplineşti sarcina. Or, cele mai multe 
suflete nu sunt, iar când trebuie să coboare pe 
pământ, ele nu sunt consultate în privinţa familiei, a 
societăţii sau ţării în care ar dori să se încarneze; 
destinul le plasează acolo unde merită în conformitate 
cu legea justiţiei. 

Vă gândiţi că această modalitate de a trata 
sufletele este crudă şi că Dumnezeu, care le-a creat, ar 
fi trebuit să fie mai generos? Justiţia Divină vă va 
răspunde că le-a plasat acolo unde trebuie să se 


găsească şi că, dacă au învăţat ceea ce trebuiau să 
înveţe, într-o altă încarnare ele vor fi tratate altfel? 
Părinţii se sfătuiesc cu copilul mic pentru ce au de 
făcut în cazul său? Nu, ei îl hrănesc, îl spală, îl îmbracă, 
îl trimit la şcoală sau îl iau cu ei în vacanţă fără a-i cere 
părerea. Ei aşteaptă ca să crească pentru a-l întreba şi 
a ţine cont de ceea ce gândeşte sau îşi doreşte. 

Sufletele foarte evoluate posedă o anumită 
libertate câştigată prin lucrarea depusă în cursul 
încarnărilor succesive. Un suflet poate deci accepta 
sau refuza misiunea ce i-a fost propusă. De exemplu, i 
se cere: „Pentru a ajuta un anumit popor, accepţi să te 
încarnezi în acea ţară unde va trebui să trăieşti în nişte 
condiţii grele şi te vor aştepta mari suferinţe?” Şi i se 
arată acele suferinţe care sunt adesea sărăcia, 
foametea, lipsa libertăţii, violenţa, fiindcă sufletul 
respectiv va trăi în aceleaşi condiţii de viaţă cu toată 
lumea. Chiar dacă cel sau cea care acceptă acest 
legământ este în sine un prinţ, o prinţesă, nu i se 
rezervă un statut privilegiat. 

Atunci, sufletul astfel avertizat studiază situaţia, şi 
după ce a văzut greutăţile ce le va avea de înfruntat, 
acceptă sau refuză. Dacă acceptă, el devine ca un 
ambasador însărcinat cu o misiune. Intr-o ţară, se 
întâmplă să se propună unor femei sau bărbaţi foarte 
capabili un anumit post cu responsabilitate ce 
presupune anumite dificultăţi sau chiar pericole, şi ei 
sunt liberi să accepte sau nu; în timp ce un funcţionar 
mărunt este obligat să accepte postul ce i se oferă 
chiar dacă nu îi place. 

Acceptând o misiune, cei care se rătăcesc apoi pe 
nişte căi cu obstacole vor suferi, fiindcă se aventurează 
în nişte regiuni unde fiinţa lor profundă nu-şi poate găsi 
aspiraţiile. Veţi spune că alţii se simt acolo foarte 


bine...Da, desigur, deoarece aceste regiuni corespund 
gradului lor de evoluţie. Dar fiinţele care au fost 
destinate să trăiască şi să lucreze în nişte regiuni 
superioare unde nu le lipsea nimic ca să-şi 
îndeplinească sarcina, vor îndura mari chinuri dacă le 
vor părăsi. 

Deoarece şi-au cucerit deja libertatea, cei trimişi 
astfel într-o misiune specială primesc nişte puteri 
importante şi au la îndemână posibilităţi considerabile. 
Desigur, ei se confruntă cu unele obstacole, sunt 
expuşi atacurilor şi suferă. Dar ei nu sunt lăsaţi singuri 
şi lipsiţi de resurse, pentru că sunt legaţi de autorităţile 
pe care le reprezintă şi primesc nişte informaţii, ajutor, 
susţinere. Un stat nu îşi trimite un ambasador fără a-i 
pune la dispoziţie o locuinţă, nişte subvenţii şi o 
întreagă echipă calificată. Şi cum suferinţele şi 
greutăţile întâlnite de aceşti ambasadori ai Cerului vin 
din exterior, şi nu din sinea lor, ei posedă deci în 
sufletul şi spiritul lor nişte forţe ce se pun instantaneu 
la dispoziţia lor atunci când se apelează la ele. Ceea ce 
nu se întâmplă în cazul majorităţii oamenilor; ei nu 
sunt lipsiţi de aceste posibilităţi interioare, ei le 
posedă, dar le-au lăsat să ruginească. 

Bucuraţi-vă, dacă aţi făcut nişte promisiuni Cerului 
înainte de a veni să vă încarnaţi. Dar să nu vă 
mulţumiţi numai să vă bucuraţi, fiindcă aceasta 
presupune deopotrivă nişte obligaţii mari. Vă sunt 
oferite multe posibilităţi pentru a lucra, dar dacă nu vă 
îndepliniţi misiunea, Cerul nu vă va ierta. De la cel care 
posedă mult, se cere mult. 

Chiar dacă nu vă amintiţi cu exactitate că aţi făcut 
o promisiune, rămâne mereu ceva în sinea voastră sub 
forma unor aspirații înalte şi a unor stări psihice. Sunt 
nişte înzestrări ce le-aţi primit, şi este grav să nu 


conştientizaţi că, primindu-le, aţi promis să le folosiţi 
pentru perfecţionarea voastră şi binele tuturor. Vi se va 
cere socoteală cu severitate, cu mai multă severitate 
decât celor care nu au promis nimic. Fără îndoială, şi 
viaţa acestora va fi constituită din nişte greutăţi, nişte 
lipsuri, dar adaptate condiţiilor impuse de încarnarea 
lor. În timp ce, aceia care se vor aventura în nişte 
regiuni străine aspirațiilor sufletului lor vor suferi, cu 
atât mai mult cu cât trec în mod brutal de la o extremă 
la alta: când îşi îndeplinesc misiunea, ei trăiesc o 
bucurie profundă, dar imediat ce se îndepărtează de 
aceasta, ei sunt aruncaţi în nişte abisuri ale durerii. 

În timp ce oamenii obişnuiţi încalcă legile fără vreo 
remuşcare, fiind obişnuiţi cu atmosfera întunecată în 
care trăiesc, cei care au o înaltă misiune de îndeplinit 
nu sunt liniştiţi dacă încalcă, chiar şi într-o mică 
măsură, legile justiţiei, ale iubirii, ale dezinteresului. Pe 
terenul sinuos pe care se deplasează, căderile pot fi 
vertiginoase. De aceea trebuie să-şi sporească 
vigilenţa, să-şi ia nişte măsuri de prevedere. Dacă 
recompensele ce îi aşteaptă sunt mari, pedepsele în 
caz de eşec sunt îngrozitoare. 

Cum aţi putea şti dacă sunteţi capabili să vă ţineţi 
o promisiune făcută? De îndată ce aţi coborât pe 
pământ, nu o mai puteţi face; dar, înainte de a cobori, 
atunci când vi s-a propus această misiune şi condiţiile 
pentru îndeplinirea ei, toate elementele v-au fost date 
pentru a decide în cunoştinţă de cauză. Nu vi se va 
cere niciodată ceva ce vă depăşeşte posibilităţile. Un 
elev care se prezintă la un examen răspunde unor 
întrebări corespunzătoare nivelului său de cunoştinţe, 
şi nu unuia superior sau inferior, iar aceste subiecte au 
făcut parte din programa şcolară anuală. La fel, 
entităţile celeste care vă propun o misiune vă cunosc 


posibilităţile, ele nu vă vor cere să rezolvaţi nişte 
probleme sau să vă confruntaţi cu anumite situaţii ce 
vă depăşesc. Dar dacă vă asumaţi răspunderea, 
trebuie să vă ţineţi promisiunea. 

O promisiune este ca o semnătură: ea vă leagă 
până când aţi îndeplinit-o. Şi nu numai în faţa 

Cerului; chiar şi promisiunile făcute în planul fizic 
oamenilor trebuie înfăptuite. Dacă aţi părăsit această 
lume fără a avea timpul necesar de a vă îndeplini toate 
obligaţiile, trebuie să reveniţi pentru a le realiza. Nici 
măcar Dumnezeu însuşi nu vă poate dezlega de 
această promisiune; numai persoana căreia i-aţi făcut- 
o poate să o facă. Unii sunt obligaţi să revină pe 
pământ numai din cauza unei promisiuni neîndeplinită 
într-o încarnare precedentă. Nimic şi nimeni nu îi poate 
dezlega de ea, numai, vă repet, persoana căreia i-a 
fost făcută. 

Un bărbat promite unei femei că o ia în căsătorie, 
dar într-o zi constată că nu este făcut pentru căsătorie, 
ci pentru a se pune în slujba Domnului. Ei bine, el 
trebuie să obţină de la acea femeie dezlegarea de 
promisiunea făcută. Nu Domnul o va face, ci numai 
acea femeie; dacă ea refuză, este inutil ca să se 
întoarcă spre Domnul, deoarece El îi va răspunde: 
„Fiindcă ai promis, eu nu pot să fac nimic. Ştiu că vrei 
să mă slujeşti, dar ai destul timp în faţă. Căsătoreşte-te 
mai întâi. Mă poţi sluji şi fiind însurat”. Mulţi înţelepţi, 
sfinţi şi profeţi au trebuit să revină pe pământ pentru a 
se achita de nişte promisiuni asemănătoare făcute 
când nu se cunoşteau încă destul pentru a-şi descoperi 
adevărata vocaţie! 

Cineva doreşte să se descotorosească de o 
persoană incomodă şi îi promite ceea ce aceasta îi 


cere, gândindu-se: „Ah, îi pot promite mereu, nu mă 
angajez cu nimic!” Ei bine, aici se înşeală. 

Oricare ar fi persoanele, nu trebuie să promiteţi cu 
uşurinţă, ci să ştiţi foarte bine la ce vă angajaţi, fiindcă 
multe lucruri se pot schimba cu trecerea timpului chiar 
dacă aţi fost sinceri în momentul în care aţi promis! 
Când mi se cere ceva, eu nu promit niciodată, mă 
mulţumesc să răspund: „Voi vedea la momentul 
potrivit dacă este posibil”, deoarece cunosc puterea 
magică a unui angajament: el ne leagă pentru 
totdeauna. 

Fiinţele superioare în faţa cărora ne-am angajat 
înainte de a cobori pe pământ veghează la îndeplinirea 
contractului nostru. Trebuie să ne amintim deci pe 
pământ ceea ce sufletul nostru a promis şi să împlinim 
fără să ne întrebăm câte griji, eforturi şi oboseală sunt 
necesare. Nimic nu trebuie să ne oprească. 

Eu ştiu ce am promis...L-am presupus mult timp, 
fiindcă a luat în sinea mea o atâta amploare încât nu l- 
am putut ignora. lar atunci când Maestrul Peter 
Deunov mi l-a confirmat, nu m-am mai îndoit niciodată 
în privinţa acestui subiect. In acest domeniu atât de 
subtil te poţi înşela mereu; trebuie deci să te întrebi 
dacă ceea ce consideri a fi o vocaţie, o misiune, nu 
apare pur şi simplu dintr-o iluzie asupra propriei 
persoane sau dintr-o influenţă exterioară...Dar, de 
îndată ce lucrurile sunt clare, nu trebuie să te mai 
întrebi, ci să înaintezi cu fermitate. 

Fiecare trebuie să pătrundă profund în sinea sa 
pentru a regăsi contractul, „hârtiile” prin care, înainte 
de a cobori, s-a angajat poate în faţa entităţilor 
celeste. În liniştea şi calmul unei meditații profunde, 
încercaţi să regăsiţi aceste hârtii, aceste amprente. 
Dacă după mai multe tentative nu veţi găsi nimic, nu 


trebuie să vă întristaţi. Nici să vă întristaţi spunându- 
vă: „Cu atât mai bine, nu m-am angajat cu nimic, sunt 
liber să fac ce îmi place”, fiindcă judecând astfel, nu 
veţi ieşi niciodată din limitările voastre. Această 
libertate este o iluzie, şi tot ce înfăptuiţi în numele ei 
nu poate decât să vă lege. Dar oamenii sunt ciudati: ei 
se laudă şi se bucură cu slăbiciunile lor ca şi cum 
acestea ar fi mari titluri de glorie, şi îşi caută salvarea 
acolo unde în realitate îi aşteaptă pierderea. 

Fiecare va şti dacă este cu adevărat liber în ziua în 
care Cerul îl va angaja pentru o misiune importantă. 
Cerul nu angajează nişte creaturi legate de dorinţe 
egoiste, de pasiuni distrugătoare. El angajează numai 
fiinţe libere. Dar oamenii doresc cu adevărat să fie 
liberi? Anumite animale s-au obişnuit într-atât în cuşca 
lor şi nu o mai părăsesc chiar dacă uşa este deschisă: 
ele şi-au pierdut până şi instinctul ce le îndemna să 
trăiască în libertate. Din nefericire, multe fiinţe umane 
se aseamănă cu acestea! Ele au uitat că puteau să 
trăiască în libertate şi nu încearcă nici măcar să-şi 
părăsească închisoarea. Ele ar fi putut depăşi aceste 
limite, dar nu îndrăznesc şi unele nici măcar nu se 
gândesc să o facă. 

La orice nivel s-ar afla, fiecare fiinţă umană trebuie 
să caute să meargă mai departe. Dacă se izbeşte de 
nişte bariere de netrecut, cel puţin îşi cunoaşte limitele 
actuale, ceea ce nu trebuie să o împiedice să-şi 
dorească să le depăşească într-o bună zi. In schimb, 
dacă nu întâlneşte nici un obstacol, ea va şti că îşi 
poate continua drumul. Mulţi nu mai avansează 
închipuindu-şi că drumul li s-a închis. Dar poate că este 
liber...Cum să ştie dacă nu încearcă să înainteze? 
Fiecare trebuie să facă nişte experienţe pentru a şti de 
ce este în stare. Şi chiar dacă descoperă că nu mai 


poate înainta prea departe, trebuie să ştie că scopul 
lucrării sale este de a atinge acel ideal pe care lisus l-a 
prezentat tuturor fiilor şi fiicelor Domnului: „Fiţi, dar, 
voi  desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc 
desăvârşit este. 


Cap. 8 - Să înaintăm fără frică 


Pe drumul lung al vieţii înaintăm înconjurați de tot 
felul de pericole şi nu ştim niciodată ce ni se poate 
întâmpla. Este normal să ne fie frică. Dar acest instinct, 
atât de necesar supravieţuirii speciei umane, poate lua 
nişte forme complet absurde, atât de absurde încât în 
loc să îi salveze, au cauzat moartea a numeroşi bărbaţi 
şi femei. Foarte mulţi copleşiţi de frică s-au aruncat în 
foc, au sărit în gol sau s-au înecat! 

La fel de iraționale sunt deseori şi motivele fricii. 
Oameni capabili să înfrunte adevărate pericole se tem 
de păianjeni, de  şoareci sau broaşte complet 
inofensive. lar unii care se aventurau noaptea, în 
munţi, printre tunete şi fulgere, tremură la ideea de a 
se urca într-un avion sau lift. De ce sunt accentuate 
anumite stări de frică mai mult decât altele? 

Aveam în Bulgaria o prietenă care făcea faţă în 
discuţii tuturor bărbaţilor. Dar dacă pe stradă o muscă 
sau o viespe zbura în jurul ei, ea fugea foarte speriată 
ţipând şi riscând să cadă sub roţile unei maşini. Am 
încercat de mai multe ori să o fac să judece arătându-i 
că, mai mult decât muştele şi viespile, acea frică o 
punea în pericol, nimic altceva. Singura explicaţie a 
acestui fel de panică este, înscrisă în inconştient, 
memoria unor accidente petrecute într-un trecut 
apropiat sau îndepărtat, uneori chiar într-o încarnare 
anterioară. 


Dar oricare ar fi cauzele acestor manifestări, este 
important să învăţăm să ne stăpânim frica. Fiindcă ea 
paralizează judecata şi antrenează corpul în nişte fapte 
dezordonate în faţa a ce este sau pare un pericol, 
primul lucru de făcut este să ne oprim, cel puţin câteva 
secunde, pentru a nu ceda emoţiei şi să redevenim 
stăpâni pe noi înşine. Altminteri, riscăm să procedăm 
ca pasagerul acelui pachebot ce se scufunda: înainte 
de a fi evacuat pe o barcă de salvare, el a vrut să 
meargă în cabina sa pentru a-şi recupera portofelul şi 
actele; când a revenit pe punte, el agita în aer un pui 
la cuptor, fiindcă panicat cum era ajunsese la 
bucătărie! 

Pentru a învinge frica, nu trebuie să îi oferiţi prilejul 
să vă tulbure spiritul. În loc să încercaţi să fugiţi oricum 
şi oriunde, trebuie să rămâneţi deci câteva secunde 
nemişcaţi şi să respiraţi profund pentru a vă stăpâni 
inima, sistemul nervos şi membrele. Dacă vă lăsaţi 
membrele să se agite, veţi pierde orice control asupra 
lor. Este ca şi cum aţi fi deschis poarta unei cuşti cu 
animale sălbatice: odată ce au ieşit, este foarte greu 
să le faceţi să revină. Din contră, dacă veţi instala alte 
reflexe în locul acestei agitaţii, vă veţi calina, totul 
intră în ordine şi veţi putea lua cele mai bune decizii. 

Ceea ce face ca frica să devină greu de stăpânit 
este caracterul brusc al evenimentelor ce o provoacă: 
ne găsim brusc într-o situaţie nu numai îngrijorătoare, 
dar şi neaşteptată. În timpul războiului (Al doilea război 
mondial) exista aproape de casa noastră din Sevres o 
baterie de tunuri de la D.C.A. care trăgea în flecare 
noapte, şi eram treziţi continuu, tresărind. Atunci, le- 
am explicat prietenilor mei că înainte de a adormi, 
trebuiau să fie deja pătrunşi de gândul că într-un 
moment sau altul al nopţii vor fi treziţi de 


bombardamente; astfel, ei vor depăşi frica şi vor 
resimţi mai puţin dureros ce va fi obligatoriu un şoc 
pentru sistemul nervos. Trebuie să facem mereu apel 
la voinţa conştientă, altfel riscăm să cedăm unor 
momente de panică ce sunt mult mai periculoase 
decât pericolul în sine. Am trăit şi eu această 
experienţă. 

În acea perioadă a războiului eram uneori obligat 
să merg la Paris. Când reveneam la Sevres, cu trenul, 
mi se întâmpla ca la ieşirea din gară să fiu prins între 
schimburi de focuri de armă. Credeţi- mă, dacă vă 
spun, mergeam liniştit fără cea mai mică teamă. Intr-o 
zi, ieşind din gară, am luat-o la fugă pentru a evita 
exploziile bombelor care cădeau peste tot. Dintr-odată 
mi-am dat seama că această grabă a declanşat în mine 
o frică instinctivă ce nu înceta să crească. Nemulțumit 
de această constatare, m-am oprit. Mi-am chemat în 
ajutor voinţa pentru a-mi regăsi calmul şi am reuşit, 
dar cu multă greutate. Această experienţă mi-a revelat 
ceea ce vă spun acum. Fugind, am declanşat frica 
ascunsă în fiecare fiinţă umană. Cei care sunt 
consideraţi curajoşi nu sunt cei care nu resimt frica, ci 
aceia care au învăţat să o domine. 

Printre slăbiciunile oamenilor, nu se aude prea des 
menţionându-se frica, care este cu toate acestea un 
mare duşman al progresului interior. In spatele laşităţii, 
a avariţiei, a răutăţii, a agresivităţii, stă adesea frica. 
Întâlnim oameni care susţin că nu le este frică de 
nimic, dar ce înţeleg ei prin aceasta? în realitate, dacă 
ar şti să analizeze mai bine, ar constata că le este 
teamă cel puţin de ceva sau cineva. Tot ce există în 
lumea vizibilă sau invizibilă poate face obiectul unei 
temeri, şi nu vă voi enumera diferitele forme de frică: 
ele sunt infinite, de la frica de accidente, de boală, de 


moarte, până la cea legată de opinia publică, trecând 
prin teama lipsei de bani, de a fi înşelat de soţie sau 
soţ etc. Frica îl însoţeşte pe om de-a lungul existenţei 
sale şi îi întunecă cerul interior. Trebuie deci să fim 
pregătiţi să o înfruntăm în fiecare clipă. 

Când se analizează cauza fricii, se constată că este 
bazată îndeosebi pe sentimentul riscului de a pierde 
ceva sau pe cineva. Ne întrebăm uneori de unde vine 
această expresie de seninătate ce caracterizează 
trăsăturile anumitor înţelepţi. Ei bine, pur şi simplu 
pentru că ei au reuşit să învingă teama de a pierde 
indiferent ce. Ei s-au înălţat până în acel punct unde 
simt că există ceva inseparabil în ei ce nu le poate fi 
luat. Orice s-ar întâmpla, un adevărat înţelept ştie că 
singura realitate, în sinea sa şi în toate fiinţele, este 
acea înălţime inaccesibilă ce îl fereşte de toate 
agitaţiile: spiritul, această scânteie pe care Dumnezeu 
a comunicat-o fiinţei umane; de aceea el nu se teme 
deloc, nici pentru el, nici pentru ceilalţi. 

Dar cum să ajungem până aici? Lucrând asupra 
noastră, purificându-ne gândurile şi sentimentele 
pentru a dizolva încet-încet straturile opace care ne 
separă de această scânteie divină şi ne împiedică să 
simţim că ea este singura realitate. Ceea ce religia 
numeşte Providenţă este această certitudine, fixată în 
anumite persoane, care au trăit experienţa, că ceva în 
ele este de neatins şi scapă de toate necazurile. 

Pericolele există, şi nu vă sfătuiesc să le înfruntaţi 
fără a fi nevoiţi, nici să nu vă luaţi nici o măsură de 
prevedere sub pretextul că eu vă dau nişte metode 
pentru a învinge frica. Fiindcă nu este de ajuns să nu 
ne fie frică pentru a nu deveni nişte victime. Puteţi să 
nu vă temeţi de hoţi, dar când plecaţi de acasă 
închideţi bine uşa şi ferestrele, şi nu vă aventuraţi 


oriunde. Eu doresc doar să vă atenţionez împotriva 
reacţiilor necontrolate ce le-aţi putea avea în faţa a 
ceva sau cuiva care vă sperie. Deci, vă repet, în acel 
moment să nu vă mişcaţi, să nu vorbiţi, legați- vă de 
Divinitatea care vă locuieşte, cerându-l să vă lumineze 
despre ce atitudine să luaţi. Dar trebuie să ştiţi că veţi 
avea nişte răspunsuri numai pe măsură ce veţi elibera 
drumul ce vă duce la Ea. 

De aceea, să nu aşteptaţi să vă exersaţi pentru a 
înfrunta mari pericole. Zilnic aveţi ocazia să vă 
confruntaţi brusc cu nişte fapte, cu nişte situaţii ce vă 
pot inocula teama. Poate că sunt numai nişte cuvinte... 
De exemplu, o persoană ameninţă să vă priveze de 
ceva la care ţineţi, se opune unuia dintre proiectele 
voastre bune: în loc să vă speriaţi imediat şi să 
reacţionaţi agresiv, să plecaţi trântind uşa, tăceţi, 
rămâneţi _liniştiţi, fiindcă reacţionând impulsiv veţi 
agrava situaţia. Poate că sunt nişte ameninţări false. Şi 
chiar dacă sunt adevărate, le veţi face mai bine faţă 
dacă vă păstraţi sângele rece. Incercaţi să rememoraţi 
toate ocaziile când, din frica a ce aţi considerat un 
pericol, aţi reacţionat impulsiv, apoi aţi regretat. 

Unii oameni îndrăzneţi se bazează pe frica ce o 
inspiră altora pentru a-şi putea realiza proiectele. De 
aceea îndrăzneţii îi apreciază pe fricoşi; ei nu le sunt cu 
siguranţă folositori în acţiunile lor riscante, dar cel 
puţin nu îi deranjează, ei se îndepărtează cu prudenţă 
din calea lor. Cerul nu îi apreciază pe fricoşi, fiindcă 
aceştia se asemuiesc cu nişte urcioare sparte care nu 
mai rețin nimic: în faţa greutăților, a obstacolelor, ei îşi 
uită crezul şi sunt capabili de cele mai mari laşităţi. 
Cerul caută nişte fiinţe îndrăzneţe, întreprinzătoare, 
nişte fiinţe care, de îndată ce au întâlnit lumina, fac 


faţă tuturor obstacolelor ce se pot ivi atât în exteriorul, 
cât şi în interiorul lor. 

Străduiţi-vă deci să învingeţi frica sub toate 
formele ei. Veţi spune că stă scris în Pildele lui 
Solomon: „începutul înțelepciunii este frica de 
Dumnezeu”. Da, dar această teamă nu este acelaşi 
lucru cu frica, trebuie făcută distincția. Frica este un 
instinct, ea vine din nişte străfunduri întunecate ale 
ființei şi, după cum am văzut, ea nu are deseori nici o 
bază obiectivă. Teama prezintă o nuanță mentală: 
când ne temem de ceva sau cineva, ştim de ce. 

Frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii... 
Nu trebuie să ne fie frică de Dumnezeu, el nu ne 
doreşte răul, din contră. Dar trebuie să ne temem să 
încălcăm legile sale. Această teamă vine deci din 
întelegerea că universul creat de Dumnezeu se supune 
unor legi şi încălcarea lor ne face rău, pentru că intrăm 
astfel în contradicție cu ordinea cosmică. 

Întunericul poate fi o cauză de frică iraţională: ne 
imaginăm un lup, un hoţ, un bandit care va ţâşni! Dar 
el poate fi şi cauza unei temeri raţionale: când nu 
vedem nimic, ne expunem pericolului de a ne lovi de 
ceva, a cădea, a ne răni. Cu cât inteligenţa şi 
înţelepciunea cresc în el, cu atât mai mult omul devine, 
nu numai temător în sensul în care înţelegem în 
general acest cuvânt, ci prudent, atent. Şi în acelaşi 
timp îndrăzneala creşte şi ea, îndrăzneala intelectuală, 
mentală. El se teme de ceea ce vine din instinct şi 
sentiment, fiindcă îi pot înceţoşa vederea; dar pentru 
ce este clar, limpede, el devine îndrăzneţ. De aceea 
oamenii cu adevărat inteligenţi şi instruiți sunt mult 
mai îndrăzneţi decât alţii. Ei se aventurează în regiuni 
pe care cei mai mulţi nu îndrăznesc să le abordeze, şi 
lumina este cea care le dă această îndrăzneală. 


Cu cât suntem mai înţelepţi, mai luminaţi, cu atât 
suntem mai conştienţi de pericole şi ne străduim să nu 
le provocăm; dar în acelaşi timp devenim îndrăzneţi, 
ştiind că ne putem feri de ceea ce cunoaştem. 
Sentimentul pericolului îl însoţeşte pe om de-a lungul 
vieţii, dar acest sentiment evoluează până ce devine 
numai teama de a nu încălca ordinea divină, de a fi o 
notă falsă în armonia cosmică. Veţi spune că omul nu 
reprezintă ceva atât de important pentru a distruge 
armonia cosmică. Ei bine, aici vă înşelaţi: este de ajuns 
o acţiune egoistă, o vorbă inutilă sau răutăcioasă. 

Nu este bine nici să tremurăm continuu gândindu- 
ne că fiecare vorbă, fiecare faptă, fiecare gând sau 
sentiment poate reprezenta o notă falsă. 0 asemenea 
teamă este paralizantă: când ne imaginăm că la 
fiecare pas putem comite o greşeală fiind vinovaţi, nu 
mai avansăm. 

În anumite cazuri, religiile s-au folosit mult de 
această frică care paralizează omul. In Evul Mediu, de 
exemplu, Biserica nu înceta să predice creştinilor 
chinurile din Infern. Ea pretindea că acţionează pentru 
salvarea sufletului lor, dar în realitate această metodă 
a produs multe pagube. Putem afirma chiar că 
sufletele au devenit aproape nişte adăposturi pentru 
Diavol, pentru că oamenii se gândeau într-atât la el 
încât l-au uitat pe Dumnezeu. Câte portrete au fost 
făcute Diavolului! El a fost desenat, sculptat, pictat, 
prezentat în predici, orale sau scrise, predicatorii 
folosindu-se excesiv de el. Ei l-au folosit în maniera în 
care sunt speriaţi copiii cu apariţia poliţistului, a lupului 
sau a unui bau-bau. 

Eu mă refer la Evul Mediu, dar nu sunt sigur că în 
epoca noastră nu mai există nişte oameni care folosesc 
astfel religia. Toate acestea sunt foarte rele din punct 


de vedere pedagogic. Contrar celor pretinse în mod 
ipocrit, cei care acţionează astfel nu se preocupă de 
binele sufletelor, ei caută doar să îşi exerseze puterea 
asupra lor. Nici dacă sunt sinceri, nu este prea bine: 
înseamnă că sunt bolnavi! 

Adevărata evoluție înseamnă o ascensiune 
continuă. Dar în această ascensiune fiecare va trece în 
mod fatal prin nişte urcuşuri şi coborâşuri, trebuie să 
ştim aceasta pentru a nu ne pierde curajul şi a 
persevera. Într-o zi vor exista mai multe urcuşuri decât 
coborâşuri, şi pentru că Dumnezeu este un tată iubitor, 
El îşi iartă copiii care îşi recunosc greşelile şi sunt 
hotărâți să le corecteze. 

Este imposibil să te înalţi iară nici o slăbiciune. 
Esenţial este că urmaţi calea înălțimilor, cea a iubirii şi 
a înţelepciunii ce duce la adevăr. Nu este grav dacă pe 
acest drum vi se întâmplă să cădeţi sau să daţi înapoi; 
esenţial este să vă menţineţi aceeaşi orientare, să 
păstraţi mereu în sinea voastră acelaşi scop, acelaşi 
ideal, să aveţi privire aţintită mereu asupra vârfului de 
atins. 

Singura temere ce o puteţi avea este de a devia de 
la această cale, de a vă pierde conştiinţa că sunteţi 
nişte fii şi fiice ale Domnului care sunt aşteptaţi în casa 
Tatălui. Da, este singura temere permisă şi chiar 
povăţuită, fiindcă această temere vă va elibera încet- 
încet de toate stările de frică ce vă îngrădesc, vă 
slăbesc, permițându-vă să înaintați pe drum cu 
încredere, în pace şi seninătate. 


Cap. 9 - Numai lumina spiritului trebuie să ne 
călăuzească 


Mulţi bărbaţi şi femei se simt ca nişte regi şi regine 
în exil, deposedaţi de tronul lor! Ei sunt conştienţi de o 
demnitate, gândesc ei, pe care nimeni nu le-o 
recunoaşte şi suferă de condiţiile ce le sunt oferite: 
societate nu are nici o consideraţie pentru ei, îi face 
chiar să simtă că nu are nevoie de ei. Dar ce este 
societatea? O mare scenă de teatru unde se joacă tot 
felul de comedii. Atunci, de ce aceste comedii i-ar face 
să uite că esenţialul este ce sunt ei în sinea lor, şi nu 
spectacolul pe care îl dau pe scenă. Să păstreze numai 
credinţa în imensitatea sufletului lor, în puterea şi 
lumina spiritului lor. Oare au atâta nevoie de 
consideraţia altora? Şi chiar dacă devin obiectul 
acestei consideraţii, oare nu ştiu cât de schimbătoare 
este opinia publică, cât de inconstantă? 

Priviţi ce se întâmplă cu oamenii celebri. Lumea 
întreagă îşi are aţintită privirea într-o zi asupra lor, iar 
după o vreme sunt uitaţi. Într-o zi ridicaţi în slăvi, iar 
după un timp sunt asasinați. 

Uneori cele două se produc în acelaşi timp: în timp 
ce unii îi admiră şi îi preamăresc, alţii îi taie în bucăţi. 
În ce stare vor sfârşi dacă nu ştiu să se agaţe de ceva 
solid, stabil în ei înşişi: spiritul lor? 

Există o anecdotă interesantă privindu-l pe marele 
tenor Caruso. Într-un an, după ce a cântat primele 
roluri în mai multe opere la Metropolitan în New-York, 
el a fost ridicat în slăvi. Toată lumea îi spunea: „Peste 
tot veţi fi recunoscut după vocea dumneavoastră, ea 
este unică!” Caruso, foarte flatat desigur, a dorit totuşi 
să verifice. Într-o zi când trebuia să cânte la Scala din 
Milano, s-a înţeles cu un tenor ce interpreta un rol 
secundar să îl înlocuiască. Desigur, nimeni nu a fost 
pus la curent, şi iată ce s-a întâmplat: publicul, neştiind 
că tocmai Caruso apărea în acel moment pe scenă, 


aproape că nici nu a reacţionat. Apoi, după ce a intrat 
să interpreteze rolul principal, chiar înainte de a 
deschide gura a răsunat un ropot de aplauze. Aceasta 
l-a determinat desigur să reflecteze. Adesea numai 
numele şi reputaţia determină reacţia publicului...până 
în ziua în care se va entuziasma pentru altcineva! 

Creatorul a făcut din noi toţi depozitarii unor 
însuşiri, a unor capacităţi, a unor talente ce trebuie să 
le cultivăm cât mai bine posibil. Veţi spune că este 
nevoie de multă muncă şi strădanii pe care alţii poate 
că nici nu le vor recunoaşte...dar de ce ţineţi atât de 
mult să vă fie recunoscute talentele? Dumnezeu care 
v-a dat aceste bogății vede ce construiți cu ele. Nu 
este raţional ca perfecţionarea voastră să depindă de 
părerea altora; numai părerea Creatorului este cea 
care contează. 

Pentru cei care se întristează că rămân şterşi, 
succesul, notorietatea par nişte situaţii avantajoase. 
Dar să îi întrebe pe cei care posedă aceste avantaje, şi 
aceştia le vor spune toate inconvenientele ce 
apar...Pentru nişte motive desigur diferite, fie că este 
vorba despre succese sau insuccese, nu este uşor să 
găseşti cea mai adecvată atitudine interioară. Singurul 
lucru ce trebuie deci făcut este să acordaţi numai o 
mică importanţă, atât unora cât şi altora. 

Esenţialul constă în a învăţa să ne folosim de 
înzestrările noastre pentru a aprofunda în noi legătura 
cu Tatăl nostru Celest. Dacă unii ne recunosc 
capacităţile şi beneficiază de ele, cu atât mai bine, dar 
este o altă chestiune şi nu trebuie să ne preocupe. Noi 
trebuie să ne dezvoltăm în echilibru şi armonie pentru 
a ne apropia din ce în ce mai mult de imaginea 
Creatorului a cărei amprentă o purtăm în sinea 
noastră. Fiindcă, pe drept cuvânt, înzestrările 


intelectuale sau artistice care nu folosesc la regăsirea 
acestei amprente divine nu îl fac neapărat fericit pe cel 
care le posedă. 

Atâţi oameni de ştiinţă, filosofi, scriitori, poeţi, 
artişti trăiesc într-o mare agitaţie! Şi în vreme ce 
publicul se hrăneşte cu operele lor, ei înşişi ar schimba 
cu plăcere imensul lor talent pentru câteva zile de 
linişte interioară. Veţi întreba: „Dar de ce există atâtea 
dezordini şi tragedii în existenţa unor oameni atât de 
remarcabili?” Fiindcă s-au mulţumit să cultive 
înzestrarea primită de la Cer fără să se preocupe să 
efectueze o lucrare interioară în profunzime 
ameliorându-şi modul de viaţă. Mulţi gândesc chiar că 
pasiunile, agitaţiile, dezechilibrele lor sunt cele ce le 
hrănesc talentul, şi le întreţin într- o oarecare măsură. 

Este adevărat că realizările din artă şi gândire, ca 
şi realizările spirituale, au deseori la origine nişte 
dureri, nişte tulburări profunde pe care fiinţele 
excepţionale le-au putut depăşi într-un anumit fel. Dar 
pentru a le depăşi cu adevărat, este necesară o lucrare 
interioară; iar dacă această lucrare este inexistentă 
sau insuficientă, se instalează dezechilibrul, cu 
neliniştile şi suferinţele ce îl însoțesc. Pentru a le 
suporta, unii încep să bea, se droghează, se 
destrăbălează etc. Cum ei posedă nişte înzestrări 
reale, aceasta nu îi împiedică să ofere timp altor 
capodopere. Dar alţii profită de aceste capodopere, nu 
ei. Ei suferă, şi vor continua să sufere atât timp cât nu 
îşi vor impune o disciplină pentru a stăpâni forţele 
obscure ce sunt pe cale să îi distrugă. 

Acesta este însă un subiect la care cei mai mulţi 
oameni nu se gândesc deloc. Este de ajuns ca anumite 
cărţi sau opere de artă să îi intereseze, să îi inspire; 
ceea ce s-a întâmplat cu autorul lor nu îi interesează 


prea mult. Le pare normal că mulţi dintre ei au sfârşit 
tragic, au înnebunit sau s-au sinucis, şi se avântă chiar 
cu aviditate în biografia tuturor fiinţelor ieşite din 
comun pentru a se hrăni cu cel mai mic detaliu. Există 
o mare cruzime în această fascinaţie a publicului, dar 
cei mai mulţi nu sunt evident conştienţi. 

Şi mai ales, ceea ce nu se cunoaşte, este că fiinţele 
care nu şi-au susţinut înzestrările, capacităţile printr-o 
disciplină interioară le vor pierde mai devreme sau mai 
târziu, în această existenţă sau în următoarea. Fiindcă 
prin dereglările lor şi-au delapidat tot capitalul avut, 
ele vor reveni pe pământ ca nişte fiinţe neînsemnate. 
Viaţa artistică sau intelectuală nu poate fi separată 
prea mult timp de viaţa morală. 

S-au văzut nişte fiinţe admirabile trăind în dezmăţ 
şi perversiuni, iar în anturajul lor mulţi se întrebau cum 
puteau să exprime astfel cerul atât timp cât trăiau 
infernul. Nici ele însele nu ştiau. Ele nesocoteau că 
nişte spirite luminoase din lumea invizibilă veneau să 
se exprime în fiinţa lor în speranţa de a le salva. Da, 
acest talent misterios ce apare la anumite fiinţe este 
un fel de punte pe care entităţile spirituale o stabilesc 
între Cer şi ele. Ele scriu, pictează, compun, cântă şi 
interpretează la instrumente prin intermediul acestor 
fiinţe care locuiesc în ele şi fac nişte sacrificii imense 
pentru a le scoate din infern. Dacă se încăpăţânează 
pe calea distrugerii, acestea le vor părăsi într-o bună 
zi; o fac cu tristeţi, dar sunt obligate. Şi chiar dacă au 
fost consideraţi nişte genii, aceşti poeţi, pictori, 
muzicieni, gânditori devin săraci şi goi, lipsiţi de 
talentele lor. 

Dacă aveţi nevoie cu adevărat să fiţi înţeleşi şi 
apreciaţi, alegeţi bine pe cei a căror stimă o doriţi. Ce 
câştigă mierea dacă este apreciată de viespi, mielul de 


lup sau bogatul de hoţi?...Spuneţi că ştiţi aceasta. 
Sunteţi siguri? Sunteţi siguri că, pentru a atrage 
aprobarea sau aplauzele altora, nu faceţi niciodată 
nimic împotriva dreptății, înţelepciunii, bunătăţii, 
generozităţii, frumuseţii? 

Ce faceţi atunci când vă asociaţi unor critici sau 
batjocuri? în străfundurile fiinţei voastre ştiţi bine că 
aceste critici şi batjocuri sunt deseori exagerate, dar ca 
să fiţi pe placul altora sau să treceţi drept o persoană 
spirituală, vă adăugaţi picătura de sare. Atâţi oameni 
se compromit şi în domeniul artistic şi chiar politic 
pentru a avea succes! Ei nu caută să fie apreciaţi de 
înţelepţi, nu este interesant, fiindcă sunt atât de puţini! 
Nu ar avea decât un public slab sau foarte puţine voci 
la alegeri. 

Au venit în Fraternitatea noastră artişti, bărbaţi şi 
femei, şi mi-au prezentat operele lor. Printre ei, unii 
făceau pictură abstractă, alţii un anumit gen de muzică 
etc. lar când i-am întrebam uimit dacă această 
asociere de linii şi pete sau suite de sunete stridente 
reprezentau ceva pentru ei, mi-au răspuns că acum 
concepţiile tradiţionale despre artă erau depăşite şi că, 
pentru a atrage atenţia amatorilor, trebuiau să urmeze 
alte căi. Inţeleg, dar unde duc aceste căi?... 

Un artist de music-hall mi-a explicat chiar că, 
obosit să îi facă să râdă pe oameni cu nişte anecdote 
triviale, a scris o piesă de teatru de inspiraţie mistică. 
Fiindcă se simţea mistic în sinea sa. Dar această piesă 
a fost un eşec: publicul nu a înţeles nimic din intenţiile 
sale, şi a fost deci obligat să-şi reia vechile spectacole. 
Evident, este greu să atragi publicul cu nişte subiecte 
mistice, cu atât mai mult dacă nu ai lucrat mult timp să 
aprofundezi aceste subiecte, pentru a reuşi să exprimi 
ceea ce va atinge fiinţele în interiorul lor. Cum îţi poţi 


închipui că treci de azi pe mâine de la o comedie 
primitivă la spiritualitate? 

Nimic nu este mai preţios decât să posezi o 
calitate, o înzestrare, o însuşire capabilă să trezească 
latura divină a fiinţelor. Dar trebuie să fii conştient şi să 
decizi să consacri o asemenea însuşire acestei sarcini. 
Există multe femei care, conştiente de frumuseţea lor, 
s-au întrebat ce efecte producea această frumuseţe 
asupra celorlalţi? Fie că este vorba despre frumuseţe, 
despre calităţile artistice sau intelectuale, străduiţi-vă 
să le folosiţi numai pentru a trezi această scânteie, 
această floare sacră ce dormitează în toate fiinţele. 
Atunci veţi atrage în voi bucuria Cerului. 

Nu am venit pe pământ ca să fim aplaudaţi cu 
orice preţ. Orice am face, trebuie să ne lăsăm călăuziţi 
de lumina spiritului pentru a obţine aprobarea divină. 
Dacă şi oamenii ne apreciază, este bine, dar părerea 
lor nu trebuie niciodată să ne determine. In orice caz, 
să ştiţi că există mereu cineva care vă înţelege şi vă 
apreciază: este Acela care v-a creat; El ştie foarte bine 
ce valoraţi. El ştie că a introdus în voi acea scânteie a 
vieţii nemuritoare: spiritul vostru, şi aceasta trebuie să 
vă fie de ajuns. 

Chiar dacă nu dispuneţi de nişte mijloace 
materiale, dacă nu există loc suficient pentru voi în 
societate, dacă nu găsiţi nişte condiţii pentru a acţiona 
şi a vă impune capacităţile, nu este un motiv să vă 
simţiţi inferiori, dispreţuiţi sau inutili. In realitate, puteţi 
avea o valoare extraordinară, unică, participând la 
lucrarea pentru venirea împărăției lui Dumnezeu şi a 
Dreptăţii sale pe pământ. Atunci când puneţi în fiecare 
gând, în fiecare sentiment, în fiecare faptă ideea 
împărăției lui Dumnezeu, simţiţi dezvoltându-se în voi 


ceva ce vă conferă o poziţie pe care nimic şi nimeni nu 
v-o poate lua. 

lar în acest timp, mulţi dintre cei care au ocupat 
primul loc pe scenă intră în anonimat şi dispar. Lipsiţi 
de activităţile ce atrăgeau asupra lor privirile celorlalţi, 
ei se cufundă în inactivitate. Şi ce suferinţă pentru ei 
să vadă cum adesea este distrus de la o zi la alta de 
către succesorii lor tot ce au pus ca energii 
constructive de-a lungul anilor! In timp ce acela care 
lucrează în umbră pentru împărăţia lui Dumnezeu 
simte crescând în el ceva ce nici o consideraţie, nici o 
mărire omenească nu îl poate eclipsa, nici chiar egala. 

Cea mai proastă situaţie în viaţă este să simţi că 
nu eşti util cu nimic. Atunci, sub pretext că nu au 
capacitatea să se impună în orice fel în societate, mulţi 
oameni se târăsc la dreapta şi la stânga; ei cască, se 
plictisesc şi se scarpină chiar acolo unde nu îi mănâncă 
pielea!...lar unii chiar, incapabili să-şi folosească în 
mod util energiile, ajung să comită crime. Nu fiindcă 
natura lor ar fi neapărat rea, dar ei se simt ignorati, 
dispreţuiţi, şi se manifestă numai în violenţă, în 
delicvenţă. In acest caz ei se fac cu adevărat 
remarcaţi. 

A fi sensibil la privirea, la părerea altora, nu este 
reprobabil în sine. Numai că părerea ce o aveţi despre 
voi înşivă, sensul proprie voastre valori, nu trebuie să 
depindă niciodată de această privire, de această 
părere, ci de conştiinţa lucrării pe care sunteţi capabili 
să o înfăptuiţi în adâncul inimii voastre, lăsându-vă 
călăuziţi de lumina spiritului. Societatea vă face să 
simţiţi că nu vă recunoaşte, că nu are nevoie de voi? 
Să nu vă necăjiţi: veţi găsi mereu un mijloc, un loc 
pentru a lucra la venirea împărăției lui Dumnezeu şi a 
Dreptăţii sale. Şi datorită acestei conştiinţe de a face 


ceva folositor, tot ce este bun şi frumos în voi se va 
trezi, se va hrăni, va creşte, şi veţi fi chiar uimiţi să 
trăiţi atâtea senzaţii noi: pacea, dilatarea, libertatea, 
adevărata bucurie. 

Doriţi ca un rege să vă ia ca ministru? De ce nu? 
Dar aceasta depinde de tot felul de împrejurări 
exterioare vouă; dacă vă încăpăţânaţi în această 
ambiţie, riscaţi să vă epuizați puterile. In timp ce dacă 
vă puneţi în slujba Regelui Cerurilor, aceasta nu 
depinde decât de voi, şi în acest caz puteţi ţinti foarte 
sus. 

În viaţa interioară, în viaţa spirituală, trebuie să-ţi 
doreşti să ocupi un loc lângă Rege; dar în afacerile 
pământene, este mai bine să nu năzuieşti la o poziţie 
atât de înaltă. Dacă este nevoie cu adevărat de voi, 
veţi fi găsiţi; dar nimic nu spune că veţi foarte fericiţi 
când veţi fi împovăraţi de responsabilităţi şi griji. 
Niciodată lIniţiaţii nu caută nişte poziţii înalte, dar în 
interior ei ţintesc atât de sus încât nici măcar nu îi 
puteţi zări. Asemenea lor, cereţi mult în interior, şi 
acceptaţi un loc modest în societate dacă destinul nu 
vă prezintă ceva mai de preţ. Există mereu destui 
candidaţi pentru funcţiile de generali, de miniştri, de 
preşedinţi, de directori... 

Evitaţi să vă aruncaţi în nişte lupte obositoare. 
Mergeţi acolo unde găsiţi mai mult spaţiu, sau poate 
veţi fi singuri; acolo nimeni nu vă va împiedica să 
creşteţi. Dacă vă veţi aşeza lângă un copac mare în 
plină dezvoltare, el va protesta şi îşi va revendica 
ţipând spaţiul său vital. Să nu vă aventuraţi nici pe 
teritoriul unui animal sălbatic. 

Asemuiţi-vă mai degrabă cu o pasăre. Ce succes ar 
avea o pasăre dacă ar dori să-şi dispute locul cu un 
animal sălbatic, ea care are un corp atât de mic, slab şi 


uşor, un cioc mic? Dar mai are şi nişte aripi şi zboară 
liber în cer. Pasărea nu se ambiţionează să se impună 
unui animal sălbatic. Ea mulţumeşte zilnic Creatorului 
care i-a dat cântecul şi libertatea mişcării. 

Adevăraţii fii şi fiice ale Domnului sunt asemenea 
păsărilor. Ei nu doresc să-şi croiască drum prin junglă 
ci, călăuziţi de lumina spiritului, caută să zboare zilnic 
spre înălţimi pentru a aduce pacea, lumina şi bucuria 
pe care o vor împărţi cu toţi fraţii şi surorile lor. 


Cap. 10 - Apartenența noastră la arborele cosmic 


Oamenii au reuşit de-a lungul secolelor să se 
impună din ce în ce mai mult naturii. Ei se gândesc că 
este chiar rolul lor în această lume, numindu-l progres, 
cultură, civilizaţie. lar acum, când au tulburat climatul, 
au poluat pământul, cerul şi mările, au răvăşit fauna şi 
flora, pot cu adevărat să fie mândri de ei înşişi şi să 
pretindă că sunt nişte creaturi educate şi civilizate! 

Desigur, natura este răbdătoare, foarte 
răbdătoare, dar când simte că oamenii se 
încăpăţânează să îi tulbure ordinea, ea ripostează; iar 
ei vor trebui să suporte aceste riposte nu numai în 
mediul înconjurător, ci şi în ei înşişi. Ei îşi închipuie că 
pot comite tot felul de abuzuri fără să prevadă că 
aceleaşi dezordini ce le creează în natură, le creează 
deopotrivă şi în corpul lor fizic, cât şi în psihismul lor. 
lar dacă nu se pot înţelege reciproc, este şi pentru că 
ei nu respectă ordinea lucrurilor stabilită de Creator în 
natură şi în ei înşişi. Acela care a învăţat să se pună în 
acord cu ordinea dorită de Creator nu se impune 
naturii, şi nu se impune nici oamenilor, nu îi 
influenţează, nu îi manipulează în avantajul său 
personal. Şi mai ales, prin comportamentul său, prin 


stăpânirea lumii sale interioare, el se străduieşte să 
contribuie la împlinirea, la eliberarea lor. 

Fiinţele sunt individualizate, separate, în planul 
fizic, şi ceea ce fiecare trăieşte nu are o legătură 
directă cu celelalte. Suferinţa sau bucuria voastră nu 
constituie, în aparenţă, şi suferinţa sau bucuria lor. 
Dacă vă încăpăţânaţi să mâncaţi ceva indigest, voi vă 
stricaţi stomacul, nu ele. Dar în înalt, în planurile 
subtile, nu mai există nici o graniţă şi toate stările 
voastre produc nişte efecte asupra unei creaturi sau 
alteia. Da, fiindcă în înalt există numai o unică fiinţă: 
Omul Cosmic care este sinteza tuturor fiinţelor. Noi 
trăim în acest Om Cosmic, noi înşine suntem acest Om 
Cosmic în care nici o creatură nu există ca entitate 
separată. Decurge de aici această lege morală: nu 
puteţi face altora nici bine şi nici rău fără să vă faceţi şi 
vouă acel bine sau rău. In aparenţă, aceasta nu prea 
are sens: dacă daţi o palmă cuiva care v-a enervat, el 
este cel care suferă, iar voi vă simţiţi uşuraţi, cel puţin 
aşa vă închipuiţi. Dar dimpotrivă, aceasta are o 
semnificaţie importantă deoarece în Omul Cosmic noi 
suntem unul. 

Unul dintre simbolurile cele mai semnificative ale 
acestui Om Cosmic este arborele. Arborele îşi înfige 
profund rădăcinile în pământ şi totodată îşi aruncă 
ramurile în toate direcţiile spaţiului. Să presupunem că 
fiecare rădăcină se consideră un individ izolat de 
ceilalţi: ea nu-şi dă seama că este legată mai sus de un 
trunchi ce se ramifică el însuşi în nişte ramuri, iar pe 
aceste ramuri există flori şi fructe. 

Se poate spune deci că noi, oamenii, reprezentăm, 
îngropaţi în pământ, rădăcinile unui acelaşi arbore. În 
fiecare zi noi absorbim nişte elemente din pământ 
pentru a hrăni trunchiul şi ramurile acestui arbore care 


este omenirea. La rândul ei, omenirea reprezintă 
rădăcina Arborelui Cosmic pe care fiecare fiinţă umană 
este ca o rădăcină secundară. Da, întreaga omenire 
este comparabilă cu o rădăcină, iar fiecare rădăcină 
secundară se hrăneşte, respiră şi îşi extrage din sol 
nişte energii ce urcă apoi de-a lungul trunchiului. 

In acest rezervor care este materia, fiecare fiinţă 
umană îşi extrage nişte elemente brute ce le 
transformă pentru a le trimite în marea rădăcină: 
omenirea. Dar înainte de a atinge marea rădăcină 
există mai multe etape: seva culeasă de rădăcinile 
secundare hrăneşte o rădăcină mică, familia, care 
hrăneşte o rădăcină mai groasă, ţara; ţara alimentează 
continentul, şi în sfârşit seva nutritivă ajunge la 
rădăcina mare, omenirea. Trecerea de la individ la 
omenire se face prin nişte rădăcini din ce în ce mai 
groase care sunt legate între ele. Cât despre arbore, el 
se avântă de la sol pentru a se înălța mereu mai sus în 
aer şi lumină. 

Oare pământul este singur în cosmos?...Nu, 
desigur, pe Lună, pe Mercur, pe Venus, pe Marte, pe 
Jupiter, pe Saturn trăiesc şi alte... „omeniri” (să le 
numim astfel, deşi este vorba despre nişte creaturi 
complet diferite de noi). Sunt alte rădăcini şi ele 
converg pentru a forma împreună o rădăcină ce se va 
uni la rândul ei cu alte rădăcini, cu alte familii de fiinţe, 
în sistemul solar, şi chiar mai departe în galaxii, în 
nebuloase...întreg acest ansamblu reprezintă Arborele 
Cosmic, Dumnezeu însuşi, iar una dintre reprezentările 
sale este Arborele Sefirotic al cabaliştilor. Din 
rădăcinile acestui Arbore, Ma/kut, împărăţia, se înalţă 
nişte curenţi de energie care urcă până la vârf, Kether, 
Coroana. 


Deoarece viaţa circulă de la extremităţile 
rădăcinilor până la extremităţile ramurilor, şi invers, 
Arborele Cosmic este fără îndoială cea mai bună 
reprezentare a unităţii creaţiei. Dar lIniţiaţii au mai 
exprimat această unitate şi prin şarpele care îşi muşcă 
coada. Capul corespunde lumii spiritului, iar coada, 
lumii materiale. Spiritul şi materia sunt două aspecte 
ale lui Dumnezeu care se manifestă şi acţionează în 
întreaga sa creaţie. Nimic din ce vedem nu este 
separat de Dumnezeu: El reprezintă întregul şi noi 
suntem undeva în El ca nişte celule ale imensului său 
corp. Şi fiindcă suntem şi noi materie şi spirit, avem ca 
sarcină să ne hrănim fără încetare spiritul extrăgând 
din materia noastră şi insuflând materiei noastre viaţa 
mereu reînnoită a spiritului. 

Noi aparţinem printr-o mulţime de ramificații Fiinţei 
Cosmice, suntem identici cu această Fiinţă Cosmică. 
De aceea, dacă în planul fizic ne putem crede separați, 
în regiunile subtile suntem legaţi şi nu putem face rău 
sau bine altora fără să ne facem şi nouă. Când vă veţi 
impregna cu această idee, veţi înţelege că înainte de a 
putea face bine altora, trebuie să începeţi prin a vă 
face vouă. 

Dacă prin gândurile, sentimentele, faptele voastre, 
vă străduiţi să construiți ceva bun în voi înşivă, binele 
va fi atât de profund încastrat în voi încât nu veţi mai 
putea face rău. Ce învăţătură minunată este să te 
străduieşti să fii atent cu tine însuţi! Astfel devenim 
atenţi şi cu ceilalţi. Adevărata ştiinţă este să începem 
prin noi înşine, nu prin micul nostru eu egoist, ci prin 
Eul nostru Superior, Eul nostru Cosmic. 

Ce înseamnă „să începem prin noi înşine?” De 
exemplu, puteţi vorbi entităţilor care locuiesc în voi. În 
loc să lăsaţi teren liber naturii voastre inferioare 


protestând şi indignându-vă fără încetare din toate şi 
din nimic, învăţaţi să discutaţi puţin cu toate aceste 
fiinţe din voi care sunt neliniştite, nemulţumite, 
revoltate. Aceste fiinţe pe care le purtaţi de multe 
reîncarnări şi s-au încastrat ca nişte obiceiuri proaste 
trebuie să le convingeţi să tacă. Apelaţi în acelaşi timp 
la natura superioară pentru ca ea să se manifeste prin 
toate entităţile înțelepte şi luminoase care locuiesc 
deopotrivă în voi. Lăsaţi-le să vorbească şi acceptaţi-le 
sugestiile bune, ele vă vor fi folositoare, vouă şi altora. 

Există atâtea persoane care afirmă că doresc să fie 
utile şi să facă bine în jurul lor! Dar sentimentele şi 
intenţiile bune nu sunt suficiente. Cel care doreşte să îi 
ajute pe alţii trebuie să devină un conductor al vieţii 
divine, descotorosindu-se în sine de tot ce poate 
atrage nişte forţe întunecate. Binele şi răul sunt atât de 
intim amestecate în fiecare fiinţă încât nişte forţe 
întunecate profită deseori de bunăvoința sa. lar atunci 
când ea este convinsă că face bine, tot felul de 
elemente străine de acest bine se amestecă în 
acţiunile sale. 

Printr-o lucrare răbdătoare de zi cu zi, de fiecare 
oră, trebuie să căutaţi să diminuaţi stările ce atrag 
nişte forţe negative şi dimpotrivă să le intensificaţi pe 
cele care vă atrag curenţii celeşti. Când nu veţi mai 
avea nimic care să poată deschide uşa răului, în acea 
clipă veţi deveni cu adevărat nişte conductori ai luminii 
divine. 

Vă puteţi folosi de nişte obiecte pentru a vă uşura 
această lucrare. După cum v-am explicat, universul 
formează o unitate imensă unde totul este legat. 
„Ceea ce este deasupra este ca şi ceea ce este 
dedesubt, şi ceea ce este dedesubt, este ca şi ceea ce 
este deasupra”, spune Hermes Trismegistus. Fiecare 


obiect material are deci un corespondent în planurile 
subtile, şi în special în planul astral. Vrăjitorii, 
magicienii negri îşi bazează activitatea tocmai pe 
această lege: ei leagă un obiect fizic de un curent de 
forţe ce îi corespunde, acest obiect folosindu-le ca 
suport pentru mobilizarea acestor forţe. De exemplu, 
cu ajutorul unor otrăvuri deasupra cărora pronunţă 
nişte incantaţii executând un întreg ritual, ei reuşesc 
să pună în mişcare straturile joase ale planului astral şi 
să proiecteze influenţa nocivă a acestor otrăvuri 
asupra persoanei vizate; iar această persoană este 
intoxicată cu adevărat. 

Folosindu-se de legea corespondenţelor, un vrăjitor 
stabileşte o legătură între cele două planuri fizic şi 
astral, încât otrava fizică poate acţiona asupra otrăvii 
astrale a urii, a geloziei, a răzbunării, pătrunzând în 
fiinţe. Multe cărţi descriu aceste practici de magie 
neagră şi eu v-am sfătuit să nu recurgeţi niciodată la 
ele. Mult mai puţine lucrări prezintă nişte practici de 
magie albă. Oare de ce sunt atât de puţine, fiindcă 
această lege există deopotrivă şi în domeniul binelui? 

Intr-adevăr, să ştiţi că un obiect cu linii 
armonioase, culori frumoase, făcut dintr-un material 
aspectuos, corespunde în planurile subtile la ceva 
benefic şi însufleţitor. Il puteţi folosi pentru a pune în 
mişcare straturile superioare ale planului astral 
datorită acestor puteri reprezentate de virtuțile divine. 
In acelaşi timp în care vă concentrați asupra acestor 
virtuţi: iubirea, înţelepciunea, adevărul, bunătatea, 
dreptatea, puritatea, pacea, sacrificiul... Întărindu-le în 
voi, acest obiect vă serveşte să atingeţi nişte forţe 
benefice care se vor revărsa asupra fiinţelor. 

lată o activitate pentru discipolii unui învăţământ 
inițiatic care au aprofundat misterele Arborelui Cosmic: 


să lucreze cu antidoturile răului, să înveţe să 
folosească nişte obiecte, nişte simboluri, pentru a le 
lega unor virtuţi ce le corespund în înalt. Puse în 
acţiune, aceste forţe curăţă, dezintoxică, ordonează şi 
însufleţesc totul. 

Dar unde se află fiinţele conştiente de aceste 
realităţi spirituale şi decise să se ajute pe sine pentru a 
ajuta lumea întreagă? Să nu uitaţi niciodată că tot ce 
faceţi bun sau rău asupra voastră şi pentru voi se 
reflectă asupra celorlalţi. Este o lege, şi nimic nu este 
mai important decât cunoaşterea acestor legi care 
guvernează natura şi lumea noastră interioară pentru a 
participa la o lucrare cu adevărat benefică pentru 
întreaga omenire. 


Cap. 11 - Ce înseamnă „a pleca în străinătate?” 


Auzim de atâtea ori spunându-se că oamenii sunt 
egoişti, că rămân insensibili la suferinţele şi necazurile 
altora! Şi totuşi, nu lipsesc nişte persoane care îşi 
manifestă spontan compasiunea pentru aceste 
suferințe, pentru aceste necazuri, şi care se hotărăsc 
să îşi aducă ajutorul. Atunci, ele se avântă: ele 
vorbesc, intervin, iau nişte iniţiative. Pentru ele nu 
există nici o îndoială: din moment ce doresc cu 
sinceritate să-şi aducă sprijinul, înseamnă că o pot 
face. Ele nesocotesc faptul că a face bine reprezintă o 
întreagă ştiinţă şi că nu este suficient să doreşti să fii 
folositor familiei, prietenilor sau societăţii pentru a fi cu 
adevărat capabil. 

Să presupunem că vă plimbaţi pe malul unui râu şi 
vedeţi pe cineva gata să se înece. Ascultându-vă 
numai sfatul inimii, săriţi imediat în apă. Dar dacă 
nesocotiţi câtă energie disperată îi acaparează pe cei 


care sunt pe cale să se înece, îl lăsaţi să se agaţe de 
braţele voastre şi vă veţi scufunda împreună. Or, nu 
trebuie niciodată să lăsaţi pe cineva care se îneacă să 
se agaţe de braţele voastre; trebuie să îl obligaţi să se 
agaţe de mijlocul vostru, de pildă, şi chiar la nevoie să 
îl ameţiţi puţin lovindu-l. Pe moment, el va considera 
că sunteţi brutali, dar nu contează, numai astfel vă veţi 
salva amândoi. El va realiza mai târziu că aţi fost bine 
avizaţi să acţionaţi astfel. 

Veţi spune că ştiţi toate acestea. Da, dar cum să 
interpretăm această imagine, iată problema. Acest caz 
se poate prezenta sub diferite forme în viaţă, dar 
oricare ar fi circumstantele, trebuie mereu să ne 
păstrăm libertatea „membrelor” noastre, altminteri ne 
scufundăm împreună cu aceia pe care dorim să îi 
ajutăm. Atâtea persoane au căzut victime ale binelui 
pe care doreau să îl facă! Apoi, ele s-au închis în sine, 
au regretat chiar întreaga viaţă că au căutat să îi ajute 
pe alţii. Trebuie totuşi să continuaţi să faceţi bine, dar 
cu o condiţie: să ştiţi cum, adică să vă păstraţi 
membrele sau, mai exact, braţele libere, menţinându- 
vă libertatea de acţiune. 

In multe ţări sărace, unii bărbaţi se decid să plece 
în străinătate pentru a câştiga bani necesari întreţinerii 
familiei lor. In aparenţă, ei îşi părăsesc soțiile şi copiii, 
dar în realitate este exact contrariul: ei pleacă tocmai 
fiindcă se gândesc la binele familiei lor. Altfel spus, ei 
nu o lasă să le paralizeze braţele, deoarece este 
singura modalitate de a o salva de sărăcie. Veţi spune: 
„Dar în ce fel ne priveşte acest exemplu?” Vă priveşte 
pentru că trăiţi într-o lume în care, chiar dacă nu 
trebuie să vă salvaţi familia de la sărăcia materială, 
întâlniți mereu nişte bărbaţi şi femei nefericiţi, 
neliniştiţi. Ce mijloace aveţi să îi ajutaţi? îi veţi 


compătimi, veţi suferi lângă ei...Chiar dacă ei sunt 
mişcaţi văzându- vă că nu sunteţi indiferenți la 
necazurile lor, ce le va aduce cu adevărat 
compasiunea voastră? 

Veţi putea ajuta fiinţele numai dacă vă obişnuiţi să 
mergeţi zilnic într-o ţară unde există bogății din belşug, 
adică iubirea, lumina, bucuria. Această ţară este lumea 
divină. Cum ar putea nişte fiinţe sărace, neliniştite, 
lipsite de bucurie, să le susţină pe altele? Mergeţi 
lângă Domnul, acolo veţi găsi întreaga hrană şi toate 
puterile inimii şi ale sufletului; şi nu numai că le veţi 
putea împărţi apoi în jurul vostru, dar prin exemplul 
vostru îi veţi învăţa şi pe alţii să procedeze la fel. De 
îndată ce aţi obţinut unele realizări în planul psihic, 
este mai uşor apoi să le obţineţi în planul material. 

Mulţi îşi închipuie că există o incompatibilitate între 
rugăciune, meditaţie şi acţiune. Este ceea mai mare 
greşeală! Mulţi bărbaţi şi femei de acţiune au fost nişte 
adevăraţi mistici. Evident, mulţi nu au fost, dar ce au 
făcut cu adevărat bun? Cel care se avântă în acţiune 
fără să caute în prealabil lumina lângă Spirit, riscă să 
producă numai dezordine şi distrugere. O acţiune este 
benefică numai dacă este bine orientată. Dar cum să 
fie bine orientată dacă anumite condiţii nu sunt 
îndeplinite? Ce se poate face fără resurse şi mai ales 
fără vreo lumină interioară? 

Cel care vrea să îi ajute cu adevărat pe alţii trebuie 
să ştie să îi părăsească pentru a urca spre Domnul. 
Chiar şi persoana cea mai bună şi mai bine 
intenţionată nu va face mare lucru dacă se încrede 
numai în propriile posibilităţi, în propriile inspiraţii. 
Trebuie să posedaţi o mare bogăţie spirituală pentru a 
putea fi util. Sărăcia nu aduce nimic. 


Sub pretext că le iubim, rămân lângă fiinţe pentru 
a ne ocupa de ele. Dar cum le vom ajuta dacă nu ne 
descotorosim de incapacităţile, de slăbiciunile noastre, 
de mediocritatea noastră? Această fel de iubire nu este 
de ajuns. Se observă bine în domeniul educaţiei. Copiii 
nu devin educaţii fiindcă părinţii veghează mereu 
asupra lor. Ei îi educă numai dacă sunt capabili să le 
aducă altceva, din înalt, ceva luminos, solid, pe care 
aceşti copii îl vor purta păstra întreaga viaţă. Nu se 
educă copiii spunându-le numai: 
„Mănâncă...dormi...înveleşte-te  bine...fii atent când 
traversezi  strada...învaţă bine la şcoală...nu te 
împrieteni cu oricine...nu fuma...nu bea alcool...nu te 
droga”... Aceste sfaturi, aceste ordine, aceste 
interdicții sunt desigur utile, dar nu constituie o hrană 
pentru sufletul şi spiritul lor. lar dacă nu hrănesc 
sufletul şi spiritul copiilor lor, părinţii nu trebuie să-şi 
facă iluzii: ei nu îi vor ocroti deloc. 

Pentru a face bine altora, începeţi deci prin a-i 
părăsi şi a-i uita cel puţin câteva minute! Este o uitare 
aparentă, fiindcă în realitate vă gândiţi mult mai bine 
la ei decât dacă aţi rămâne în preajma lor. Eu am 
înţeles că, rămânând mereu lângă voi, nu v-aş putea 
ajuta. Atunci, eu vă părăsesc din când în când pentru a 
urca la Domnul unde culeg nişte bogății pe care pot 
apoi să vi le distribui. Nu mă bazez prea mult pe 
prezenţa mea printre voi. Aţi avut-o adesea şi nu aţi 
dobândit neapărat mare lucru. 

Trebuie deci să vă obişnuiţi să vă părăsiţi soţia, 
sau soţul, copiii, prietenii, pentru a pleca în străinătate 
(în lumea divină), culegând pacea, lumina, şi revenind 
apoi pentru a le distribui. Un om slab şi sărac nu îşi 
poate transmite decât neliniştea şi starea sa de 
agitaţie, iar uneori, chiar dacă este bine intenţionat, nu 


face decât să agraveze o situaţie. Singura modalitate 
de a-i ajuta pe alţii, de a-i salva, este de a reveni zilnic 
în înalt, în Patria noastră Celestă de unde am coborât 
pentru un timp, adunând de acolo nişte cadouri pe 
care le vom dărui. Altminteri, de ce natură ar fi acest 
ajutor? 

Aţi făcut cu siguranţă acest gen de experienţă. Nu- 
i aşa că există anumite persoane cărora nu le-aţi vorbi 
despre greutăţile voastre, ştiind că sub pretext dea vă 
sări în ajutor, ele nu vor face decât să complice 
lucrurile? Atunci, dacă nu vreţi să asemănaţi cu ele, 
reflectaţi, meditaţi, rugaţi-vă pentru a găsi cele mai 
bune modalităţi de a-i ajuta pe alţii. 

Desigur, un om nefericit simte o uşurare la gândul 
că nu este singurul care suferă, dar a spune cuiva care 
plânge că îl înţelegeţi, că îi împărtăşiţi necazul, nu este 
suficient pentru a-l ajuta cu adevărat. În loc să luaţi ca 
el o figură tristă, trebuie dimpotrivă să hrăniţi în 
interior o atât de mare credinţă şi bucurie încât ele să 
neutralizeze răul său. 

lar dacă suferinţele sale se manifestă prin furie, să 
nu vă asociaţi nicidecum acestei stări de furie, păstraţi- 
vă calmul. 

De unde am învăţat această metodă? De la 
Maestrul Peter Deunov. Mai târziu am înţeles motivele 
atitudinii sale în faţa suferinţei fiinţelor. Iniţiaţii, 
înţelepţii nu se comportă ca nişte neştiutori. 

Pentru a-i ajuta pe alţii, nu trebuie să fiţi receptivi 
la stările lor negative. Atunci când o persoană este 
tulburată, nu intraţi în aceeaşi stare de nelinişte, nu 
aşa o veţi vindeca. Trebuie să vă retrageţi într-un loc, 
să culegeţi bucuria, apoi să o vărsaţi asupra ei. Ce aţi 
învăţat în învăţământul Fraternităţii Albe Universale, 
dacă nu ştiţi încă cum să îi ajutaţi pe alţii? Spuneţi că îi 


iubiţi, dar nu este adevărat. Dacă i-aţi iubi, aţi mulţumi 
cerului şi pământului, şi aţi urca lângă Domnul 
spunând: „Doamne, îi iubesc, dă-mi ceva pentru ei”. 

lată cum puteţi face bine. Cel care vrea să îi ajute 
pe alţii prin propriile mijloace nu va obţine nici un 
rezultat durabil. Singurul lucru care îl poate face este 
să adune întreaga sa iubire şi să se înalțe mereu mai 
sus...Atunci, toate fiinţele luminoase din lumea 
invizibilă se vor da la o parte la trecerea sa spunând: 
„Să lăsăm să urce această fiinţă, deoarece poartă în 
inima sa o iubire irezistibilă şi o vom ajuta să-şi 
manifeste această iubire”. 


Cap. 12 - Comorile nebănuite ale răbdării 


Sunteţi nerăbdători să vedeţi realizându-se tot ce 
v-aţi dorit, şi vă doriţi atâtea lucruri!...Este normal. Și 
totuşi, mai degrabă decât să aşteptaţi ziua în care vă 
veţi vedea în sfârşit dorinţele împlinite, mai bine 
examinaţi natura a ceea ce cereţi. Fiindcă ce v-aţi dorit 
va veni, iar dacă nu aţi avut destul discernământ 
pentru a şti ce să cereţi, vor apărea atâtea decepţii şi 
regrete! înainte de a vă dori cu orice preţ ca 
rugăciunile şi dorinţele să vă fie îndeplinite, puneţi-vă 
întrebarea: „Ceea ce îmi doresc îmi va aduce ceva bun 
mie şi altora?” Altminteri, „acolo va fi plângerea şi 
scrăşnirea dinţilor”, aşa cum spune lisus în Evanghelii. 

Inainte de a cere ceva, trebuie să fiţi cu adevărat 
siguri că ceea ce vă doriţi este conform cu legile 
divine. Dacă sunteţi siguri, continuaţi să doriţi cu acea 
convingere că se va împlini. Pentru că pământul este 
terenul tuturor realizărilor. Pe de o parte este foarte 
încurajator, dar şi foarte periculos, fiindcă răul se 
realizează la fel ca şi binele. Existe unele regiuni în 


univers unde răul nu are nici o putere, dar trebuie să 
ştiţi că pe pământ totul are dreptul să se realizeze. De 
aceea, în faţa atâtor crime care se comit, în faţa atâtor 
nenorociri care lovesc omenirea, este inutil să vă 
întrebaţi: „De ce permite Dumnezeu asemenea 
lucruri?” Nu este o chestiune de a permite ceva, este 
una ce priveşte natura lucrurilor. Este aşa fiindcă ne 
găsim pe pământ, într-un loc unde totul are dreptul să 
se realizeze, atât binele cât şi răul. 

Pentru bine, atât cât pentru rău, trebuie deci să ne 
dezvoltăm răbdarea: răbdarea de a suporta acţiunile 
răului care ne fac să suferim, şi răbdarea pentru a 
aştepta lucrurile bune pe care le dorim. Dar răbdarea 
este o însuşire greu de dobândit, cu atât mai mult cu 
cât este deja greu de înţeles. Putem explica mergând 
la etimologia cuvântului, verbul latin „patior” care 
înseamnă a suferi, a suporta. Atunci, a fi răbdător 
înseamnă a suporta totul în mod pasiv, fără a 
riposta?...Nu, nu aceasta este răbdarea, şi voi încerca 
să clarific această problemă. 

Răbdarea este cea mai înaltă manifestare a iubirii. 
În limba bulgară, la răbdare se spune „tarpenie” şi 
cuvântul „delgopartenie” indică răbdarea Domnului. 
Dumnezeu este numit „delgotarpelniv”, ceea ce poate 
fi tradus în limba franceză „longanime” („deleg” 
înseamnă lung). „Longanimite” (răbdare mare) nu este 
un cuvânt ce îl auziţi pronunţat adesea, dar este mai 
adecvat pentru a desemna această răbdare infinită a 
Domnului. Să studiem puţin această minunată răbdare. 

Dumnezeu aşteaptă de milioane de ani ca pietrele 
să devină oameni, şi nimic nu îi tulbură liniştea. El 
suportă tot, nici măcar nu mişcă când vede atâtea 
creaturi răufăcătoare comiţând crime şi răvăşind 
lumea pe care El a creat-o. Această răbdare este cu 


siguranţă lucrul cel mai tulburător, cel mai de neînțeles 
ce există. Pentru a o înţelege, nu rămâne decât o 
variantă: să ne străduim să ne apropiem de ea prin 
toate mijloacele, deoarece nici o definiţie, chiar cea 
mai savantă, nu ne poate face să înţelegem această 
misterioasă mare răbdare a Domnului ce este expresia 
iubirii sale. 

Dumnezeu  însufleţeşte toate creaturile, iar 
simbolul acestei iubiri este soarele, ale cărui binefaceri 
le primesc zi şi noapte toţi fără excepţie: viaţa, 
căldura, lumina. Dar lupul foloseşte binefacerile 
soarelui pentru a ataca oile, în timp ce oile ne dau un 
lapte bun. La fel, aşa cum răufăcătorul caută să facă 
rău altora, Sfântul se gândeşte numai cum să le sară în 
ajutor. Asemenea luminii, căldurii şi vieţii soarelui, 
iubirea Domnului nu produce rezultate identice la toate 
fiinţele. Dacă răufăcătorul nutreşte nişte proiecte 
criminale, aceasta înseamnă că Dumnezeu, soarele 
divin, inspiră nişte fapte criminale? Nu, răufăcătorul le 
foloseşte într-un scop rău. 

Evident, adesea ne mirăm că cei răi, cei violenţi, 
uzurpatorii continuă să trăiască în linişte şi chiar 
fericiţi, cel puţin în aparenţă. Unii ajung chiar să-şi 
spună: „Dacă Dumnezeu ar exista, El nu ar tolera 
asemenea nedreptăţi şi cruzimi”. lar cei care şi-au 
păstrat credinţa în ciuda obstacolelor îşi pun în 
permanenţă nişte întrebări şi se agită. Dacă nu ne 
străduim să înţelegem răbdarea nemăsurată a 
Domnului, riscăm să cădem pradă unor mari erori. lar 
pentru a o înţelege, trebuie să nu pierdem niciodată 
din vedere această lege care este una dintre bazele 
creaţiei: legea cauzelor şi a consecinţelor. 

Nu există nicăieri nişte fapte fără consecinţe, 
fiecare eveniment este consecinţa unei cauze. Cauzele 


şi consecinţele sunt legate indisolubil. Dar durat unei 
vieţi terestre este prea limitată pentru a putea observa 
acest joc vast al cauzelor şi al consecinţelor. Dacă am 
trăi mai mult, am vedea producându-se consecinţele 
anumitor cauze; şi am constata atunci cum vinovaţii 
sunt în sfârşit pedepsiţi şi oamenii de bine 
recompensaţi, fiindcă dacă nu se întâmplă imediat, 
aceasta se petrece cu siguranţă mai târziu. 

Nu vom mai reuşi să observăm consecinţele 
anumitor cauze; la fel, constatăm astăzi unele fapte 
care sunt consecinţe ale unor cauze ce se întorc în 
timp mult înainte de existenţa noastră actuală. Astfel, 
în cursul unei singure vieţi terestre, ne aflăm în faţa 
unor situaţii care sunt unele nişte cauze, altele nişte 
consecinţe, şi nu ştim cum să le descurcăm. De aceea 
atâtea evenimente ne apar complet incoerente şi 
lipsite de sens. 

Semnalăm ieri sau astăzi un eveniment, dar 
nesocotim ce l-a produs, iar cauza nu se află deseori 
acolo unde o căutăm, fiindcă multe fapte rămân 
necunoscute sau greşit cunoscute! Astfel, munca unui 
istoric se mărgineşte deseori la nişte constatări, şi 
chiar dacă încearcă să studieze cum s-au înlănţuit 
anumite evenimente, cine poate pretinde că a 
descoperit ce s-a petrecut cu adevărat în minţile şi 
inimile oamenilor unde aceste evenimente s-au 
desfăşurat? Atâtea decizii au fost luate şi executate în 
secret! Atâtea minciuni au fost rostite de cei care 
aveau interes ca manevrele să nu le fie descoperite! 
lar mulţi alţii au avut interes să difuzeze aceste ştiri 
false! Din când în când apar nişte documente şi se fac 
unele descoperiri surprinzătoare ce obligă la revizuirea 
anumitor concluzii. Dar pentru oameni, propria lor 
istorie va rămâne parţial o mare enigmă. 


Veţi fi miraţi dacă vă spun că adevărata 
cunoaştere a istoriei omenirii este rezervată unor fiinţe 
mult mai răbdătoare, unor fiinţe care nu mor deloc. Da, 
există asemenea fiinţe! Existe nişte spirite nemuritoare 
însărcinate cu înregistrarea tuturor evenimentelor 
produse în univers, deci şi pe pământ. Pare imposibil 
de crezut, dar este adevărat. Numai că este vorba 
despre nişte realităţi dintr-o altă dimensiune. 

Scurtimea existenţei lor îi împiedică însă pe 
oameni să aibă o viziune şi o înţelegere corecte a 
evenimentelor: cauzele şi consecinţele le scapă şi de 
aceea ei devin nerăbdători. Răbdarea este o virtute ce 
se dobândeşte datorită conştiinţei duratei. Atât timp 
cât nu dobândim această conştiinţă a duratei, suntem 
nerăbdători, revoltați, tragem nişte concluzii pripite 
văzând peste tot numai nişte aberaţii şi nedreptăţi: 
oameni răi care nu sunt pedepsiţi, oameni de bine care 
nu sunt recompensaţi, necazuri care cad pe capul unor 
inocenți şi bucurii asupra celor care nu au făcut nimic 
să le merite. Acela care este răbdător şi vede cum 
acţionează legea cauzelor şi a consecinţelor constată 
că, din contră, totul este drept şi totul are un sens. 

Veţi spune: „Da, desigur, putem vedea, putem 
înţelege, dar unde şi cum să găsim forţa de a 
suporta?” în iubire. Răbdarea face ca dreptatea şi 
iubirea să se întâlnească, ea le împacă, le armonizează 
tendinţele contrare. Fiindcă dreptatea este implacabilă, 
în timp ce iubirea este îngăduitoare şi îndurătoare. 
Răbdarea vă oferă posibilitatea de a înţelege lucrarea 
dreptăţii: cum îi pedepseşte pe criminali şi 
îmbărbătează victimele dincolo de suferinţele ce le au 
de suportat la un moment dat. 

Dar ştiind că oamenii răi vor fi pedepsiţi într-o zi 
pentru greşelile lor nu trebuie să vă împiedice să îi mai 


iubiţi. Da, trebuie să iubiţi în ei nişte creaturi ale 
Domnului care înaintează cu dificultate pe calea 
evoluţiei, iar acest gând vă va permite să îi suportaţi 
mai bine. Observaţi-vă: când o persoană iubită comite 
nişte greşeli, ştiţi să deveniți răbdători, indulgenţi. În 
timp ce la o persoană pe care nu o iubiţi, chiar şi 
faptele ei bune vă agasează, vă irită, atribuind 
conduitei sale un motiv ascuns. Numai iubirea vă poate 
da răbdarea şi deschide ochii asupra intenţiilor altora. 

Răbdarea este şi o manifestare a forţei. Cel care 
este puternic nu se lasă influenţat de nişte oameni din 
anturajul său, în timp ce un om slab nu suportă nimic, 
cea mai măruntă contradicţie îl face să-şi iasă din fire. 
Se observă unele persoane care se înfurie îngrozitor 
dintr-o nimic toată! Şi adesea aceleaşi persoane rămân 
aproape indiferente la nedreptăţile monstruoase pe 
care altele le au de suportat. Ceea ce suportă sau nu 
oamenii...pentru mine constituie un criteriu: văd unde 
se situează ele pe calea evoluţiei. 

Veţi spune: „Dar oare răbdarea nu trebuie să aibă 
nişte limite? Trebuie să suportăm totul?” Am pus 
această întrebare într-o zi Maestrului Peter Deunov, şi 
iată răspunsul său: „Dacă cineva îţi sare în spate, 
trebuie să ai răbdare; dacă aruncă asupra ta un roi de 
muşte sau țânțari, trebuie deopotrivă să rabzi. Dar 
dacă îţi ameninţă ochii, dacă îşi pune mâinile pe ochii 
tăi când pleci la drum, nu trebuie să accepţi”. 

Ce înseamnă aceasta? Că în viaţa zilnică trebuie să 
ne străduim să purtăm poverile pe care alţii ni le pun în 
spate, că trebuie de asemenea să răbdăm dacă ne 
complică viaţa şi sunt nedrepţi cu noi. Singurul lucru 
pe care nu trebuie să îl acceptăm, este să ne împiedice 
să vedem calea cea bună ce o avem de urmat. Nu 
trebuie să fim răbdători cu aceia care, prin cuvintele 


sau comportamentul lor, încearcă să distrugă în noi 
templul Domnului, să ne stingă lumina, să ne taie 
legăturile cu Creatorul. In acest caz trebuie să ne 
opunem cu toate forţele. 

Veţi câştiga mult străduindu-vă să înţelegeţi mai 
bine această virtute a răbdării şi să o puneţi în 
practică. Atunci când vă sunt amenințate interesele 
personale, adică confortul, bunăstarea, reputaţia, 
trebuie să răbdaţi; şi nu numai să răbdaţi, dar să 
mulţumiţi Cerului că aveţi ocazia să vă comportaţi în 
mod inteligent. Trebuie chiar să râdeţi în faţa naivităţii 
celor care cred că vă fac rău sau vă domină, în timp ce 
în realitate vă permit să dobândiţi o mai bună 
înţelegere a lucrurilor obligându-vă să vă concentrați 
asupra esenţialului. De câte ori mi se întâmplă să râd 
în sinea mea văzând oameni preocupaţi să-mi creeze 
nişte necazuri, închipuindu-şi în plus că eu nu observ 
nimic! Eu îi las în pace şi caut numai să pătrund în 
mine însumi într- un loc unde ei nu au acces. 

Dacă cineva caută să se amestece în treburile 
voastre, să vă înlăture, din nevoia de a-şi lărgi teritoriul 
sau influenţa, să ştiţi că aveţi mereu posibilitatea de a 
vă avânta spre înălţimi sau a cobori în profunzimile 
fiinţei voastre. lar acolo, să nu îi lăsaţi niciodată să 
pătrundă, apăraţi-vă, fiindcă spaţiul vostru interior este 
cel al Divinităţii. Nu aveţi de apărat drepturile voastre 
personale, egoiste, dar aveţi de apărat dreptul divin 
din voi, adică să nu acceptaţi niciodată să încălcaţi 
regulile iubirii, ale înțelepciunii şi adevărului 
participând la o acţiune ce poate dăuna perfecţionării 
voastre sau a celorlalţi. 

„Dacă cineva îţi ameninţă ochii, dacă îşi pune 
mâinile pe ochii tăi când pleci la drum, nu trebuie să 
accepţi”. Ochii noştri sunt simbolul locului divin şi 


sacru ce trebuie respectat şi păstrat, fiindcă prin ei 
primim lumina. Nu se spune despre o persoană iubită 
sau un obiect preţios că avem grijă ca „lumina 
ochilor?”... Aveţi tot dreptul să vă neliniştiţi când vă 
sunt ameninţaţi ochii, viaţa voastră interioară, viaţa 
voastră divină. Reflectând deci la experienţele trăite, la 
persoanele întâlnite, la situaţiile în care vă găsiţi acum, 
căutaţi să ştiţi când să fiţi răbdători şi când să refuzaţi 
ceea ce vi se impune. 

Observăm peste tot nişte oameni care privesc fără 
să se clintească cum forţele răului îşi împlinesc asupra 
altora operele lor distructive, şi mobilizează o întreagă 
armată imediat ce propriile interese le sunt 
amenințate. Ei vor fi judecaţi într-o bună zi foarte sever 
pentru aceasta. Justiţia Divină le va reproşa: „V-aţi 
revoltat împotriva celei mai mici nedreptăţi ce v-a fost 
făcută, rămânând nepăsători în acest timp în faţa 
tuturor josniciilor suferite de alţii; într-un anumit fel, aţi 
contribuit şi voi la ele”. Şi nu le va folosi la nimic să 
încerce să se justifice spunând: „Nu am ştiut”. Trebuie 
să ştie. 

Fiecare încearcă să-şi aranjeze afacerile luptând 
pentru drepturile sale. Dar trebuie să lase puţin la o 
parte aceasta. Acela care vrea mereu să-şi ceară 
drepturile face multă gălăgie devenind deseori la fel de 
nedrept, uneori chiar mai mult, decât cel de care se 
plânge. Urmati un învăţământ spiritual pentru a învăţa 
cea mai bună metodă de a vă rezolva problemele. 
Trebuie să ştiţi că în viitor codurile actualei justiţii nu 
vor mai fi în vigoare. Tribunalele nu vor mai lua atât de 
mult în considerare plângerile depuse de cei care 
pretind că le-au fost lezate interesele personale; în 
schimb, vor răspunde imediat tuturor cererilor ce 
apără interesul comun, dreptul divin. Până atunci, aveţi 


răbdare ştiind că justiţia divină există, chiar dacă îi ia 
mult timp să se impună, dar se va manifesta mai 
devreme sau mai târziu. 

In acelaşi timp, nu trebuie să confundați răbdarea 
cu absenţa reacției. Există anumite fapte, anumite 
cuvinte ce vă exasperează, dar nu reacţionaţi, păstraţi 
liniştea, şi în interior clocotiţi de furie sau revoltă. De 
exemplu, este foarte des cazul când trebuie să 
suportaţi autoritatea unui superior: chiar dacă el 
abuzează, suportaţi fără să spuneţi nimic, ştiind că 
ripostând nu aţi face decât să agravaţi situaţia. Vă 
frământaţi însă în sinea voastră. Ei bine, nu aceasta 
este răbdarea. Adevărata răbdare este însoţită de o 
senzaţie de forţă şi linişte. 

Răbdarea nu a fost niciodată o virtute foarte 
practicată, iar în vremea noastră este din ce în mai 
puţin. Modalitatea în care înţelegem existenţa şi 
această tendinţă ca totul să decurgă din ce în ce mai 
repede fac ca răbdarea să fie considerată o frână, iar 
oamenii răbdători consideraţi nişte imbecili, nişte blegi, 
nişte adormiţi. Ce spun cei care s-au avântat în acţiune 
sau în afaceri despre oamenii răbdători? Pur şi simplu îi 
tratează ca pe nişte rumegători. Omul capabil trebuie 
să se arate grăbit: grăbit să întreprindă, grăbit să 
reuşească; concurenţii trebuie surprinşi prin viteză, 
trebuie să fii primul ca să ocupi locul fără să te 
preocupi de pagubele ce le poţi face anturajului 
tău...Dar nişte daune le faci şi în tine însuţi; această 
tensiune, această precipitare pot aduce numai nişte 
consecinţe deplorabile: febrilitatea, iritabilitatea etc. 
Un proverb bulgar spune: „Sunt salvaţi numai cei care 
ştiu să aştepte până la capăt!” 

Exersaţi-vă deci să aşteptaţi până la capăt. Cum? 
Dorindu-vă cu sinceritate să dobândiţi această calitate, 


răbdarea. Observaţi-vă; chiar dacă vă spuneţi uneori: 
„Ah, ar fi trebuit să fiu mai răbdător...Acum ar trebui să 
suport mai bine una sau alta”, în realitate în clipa în 
care vă pierdeţi răbdarea vă găsiţi mereu o scuză. 
Incepeţi deci prin a nu vă mai justifica niciodată că v- 
aţi pierdut răbdarea, apoi concentraţi-vă asupra 
acestei virtuţi, gândiţi-vă la creaturile care, în diferite 
tradiţii, simbolizează răbdarea, ca boul, furnica, 
peştele, broasca ţestoasă, elefantul... 

Veţi spune: „Dar sunt nişte animale!” Da, este 
adevărat, sunt nişte animale, dar aceste creaturi ale 
Domnului ne pot învăţa şi ele ceva. Anumite religii au 
înălţat chiar nişte animale până la rangul unor 
divinităţi. Aceste animale au nişte însuşiri, nişte 
trăsături de caracter ce trezesc un ecou la oameni. lar 
lisus care spunea: „Fiţi, dar, voi desăvârșiți, precum 
Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este , a spus şi: „Fiţi 
dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovați ca porumbeii”. 

Gândiţi-vă deopotrivă şi la stânca ce rămâne 
expusă intemperiilor sau la copacul care creşte încet 
înfigându-şi solid rădăcinile în pământ. Pomul fructifer 
lasă să i se taie anual crengile, nu se plânge, şi de 
aceea el dă nişte fructe gustoase. 

Chiar dacă sunt rare, există şi unele fiinţe 
răbdătoare. Urmaţi-le exemplul, studiaţi ce au suportat 
şi cum au reacţionat. Răbdarea este una dintre 
calităţile bune ale lui Saturn, simbolul bătrânului care a 
trăit mult, a meditat mult, a înţeles mult. Evident, nu 
putem cere copiilor să aibă răbdare, este o calitate ce 
vine cu vârsta, şi chiar cu bătrâneţea înaintată. Un 
bătrân grăbit arată că nu a înţeles mare lucru din viaţă. 

Răbdarea posedă nişte puteri minunate. Fiţi 
răbdători şi veţi trăi mult. Veţi spune: „Dar nu este 
posibil, trebuie să cheltuim atâtea energii pentru a 


suporta situaţiile şi oamenii dificili!” Nu, dimpotrivă. 
Cele mai multe energii le risipiţi fiind nerăbdători. 
Calmul şi răbdarea întăresc vitalitatea şi prelungesc 
viaţa. Cel care, după ce a izbucnit, exclamă: „Ah, mă 
simt mai bine!” nu îşi dă seama că acest „mai bine” 
este în realitate o mare pierdere. Să se analizeze 
pentru a şti ce se simte mai bine în el, natura sa 
superioară sau natura sa inferioară? lar după o clipă, 
gândindu-se din nou la reacţia sa, oare este mulţumit 
de sine? Nu îşi spune că ar fi fost mai bine pentru el 
dacă s-ar fi stăpânit? 

Căutaţi să experimentați în voi eficacitatea acestei 
virtuţi, răbdarea. În loc să recurgeţi la nişte siropuri, 
poţiuni şi elixire sau alte băuturi, beţi răbdarea! Ea va 
reînsufleţi puterile vieţii, nişte puteri 
nebănuite...Răbdarea lucrează cu timpul, şi odată cu 
timpul tot ce aţi trăit poate deveni un izvor de împlinire 
şi bucurie; fiindcă nimic nu vine pentru nimic, totul 
poate avea un sens, dar depinde de voi să îl găsiţi. lar 
în clipa în care suferiţi din ceva, gândul vostru nu 
trebuie să rămână la acea suferinţă, legat de ea, 
proiectaţi-l în viitor spunându-vă că în curând veţi uita 
răul produs astăzi. 

lar dacă vă este imposibil să uitaţi, îl veţi privi cu 
alţi ochi. 

Eu vă mai pot oferi nişte exerciţii, ca spălatul pe 
mâini şi apoi atingerea urechilor întinzând încet lobul în 
jos. Sau masarea plexului solar în sensul acelor de 
ceas. 

Dar nu aşteptaţi să întâmpinați nişte condiţii 
dificile, să suferiţi nişte mari pierderi, nişte mari 
nenorociri pentru a vă exersa răbdarea. Răbdarea vă 
lipseşte deja în viaţa cotidiană, iar această lipsă de 
răbdare face rău manifestărilor tuturor calităţilor 


voastre bune. Străduiţi-vă zilnic să câştigaţi ceva mai 
mult din această capacitate de a suporta. Adică, în loc 
să reacţionaţi imediat la nişte cuvinte, evenimente, 
faceţi linişte în sinea voastră, respiraţi profund 
chemând toate puterile păcii, ale armoniei şi luminii: 
ele vă vor ajuta să găsiţi cea mai bună atitudine. 
Lucrarea cu suflul este atât de importantă! De 
aceea, dimineaţa, când faceţi exerciţiile de respiraţie, 
puteţi repeta în interior cuvântul  „răbdare” 
impregnându-vă de sensul său, de vibraţiile sale, de 
aura sa. Pronunţând acest cuvânt, adăugaţi-i o imagine 
ce îi va amplifica puterea, atât de bine încât această 
virtute vă va impregna în final întreaga conştiinţă. 


Cap. 13 - „Veţi antrena toate fiinţele pe calea 
bucuriei” 


Cei mai mulţi oameni afirmă că nimic nu este mai 
important decât a avea o familie, nişte prieteni, a 
putea trăi în armonie cu apropiații lor. În acelaşi timp, 
câte certuri apar în familii, câte prietenii, câte căsătorii 
şi legături se desfac! De ce? Fiindcă fiecare simte 
nevoia să-şi impună propriile gusturi, propriile opinii; 
or, gusturile şi părerile unora nu sunt decât foarte rar 
în acord cu altele, chiar şi într-o familie. Veţi replica că 
nu ne alegem familia, în schimb ne alegem ca soţ sau 
soţie şi prieteni persoanele de care ne simţim ataşaţi. 
Ei bine, cu adevărat, de ce există toate aceste certuri 
din care unii şi alţii ies răniţi, loviți? 

Fiecare este atras în mod spontan de anumite 
persoane considerându-le simpatice, plăcute, 
amuzante, originale, seducătoare, sau fără vreun 
motiv, iar această atracţie se desfăşoară independent 
de valoarea lor morală. Este normal. Dar aceasta nu 


trebuie să îl împiedice să cunoască mai bine aceste 
persoane de care doreşte să se apropie, fiindcă 
prietenia şi iubirea presupun încrederea; iar dacă nu 
ştim cum să ne încredem în alţii, este imposibil să ne 
bazăm pe o prietenie sau o iubire durabilă. 

Inainte de a vă lega de cineva, întrebaţi-vă ce este 
solid şi stabil în el. Fiecare fiinţă posedă calităţi şi 
virtuţi diferite pe care le manifestă sau nu în funcţie de 
împrejurări. Dar există şi alte calităţi de care puteţi fi 
siguri că ea le va exprima orice s-ar întâmpla. Incercaţi 
să le descoperiţi pentru a şti pe ce să vă puteţi baza. 
Cât despre defectele sale, ele nu trebuie să vă 
împiedice afecțiunea pentru ea, dar trebuie deopotrivă 
să le cunoaşteţi pentru a nu vă expune la nişte decepţii 
şi neînţelegeri. 

Nu vă angajaţi deci într-o relaţie numai dintr-o 
simplă manifestare de simpatie; sau, dacă o faceţi, să 
ştiţi ce vă aşteaptă. Fiindcă nu vă va folosi la nimic să 
vă plângeţi peste tot că o anumită persoană v-a 
decepţionat. Vreţi să iubiţi şi să fiţi iubiţi? Este atât de 
normal! Dar dacă vreţi ca iubirea să constituie o sursă 
de bucurie pentru voi şi cei iubiţi, învăţaţi cel puţin 
cum să vă alegeţi legăturile şi, mai ales, cum să le 
păstraţi. lar pentru a le păstra, fiţi atenţi îndeosebi la 
ceea ce spuneţi. Uneori câteva cuvinte negative ajung 
să distrugă nişte ani buni de înţelegere. Aceasta 
presupune nişte eforturi, desigur, dar încercaţi să 
vegheaţi cu scrupulozitate la cele mai neînsemnate 
cuvinte ce le pronunţaţi, pentru că fiecare dintre 
acestea lasă nişte urme. 

Cineva spune: „Eu sunt sincer, spun ce gândesc, 
mai ales prietenilor mei”. El distruge totul la trecerea 
sa şi se miră apoi că îşi pierde prietenii! Sinceritatea 
constituie desigur o calitate, dar nu trebuie să vă 


mândriţi cu aceste gen de sinceritate. Ne punem oare 
numai nişte întrebări despre corectitudinea gândurilor 
noastre? Nu. Şi de altfel, de ce am face-o? Libertatea 
de a gândi nu este oare o mare cucerire a omenirii? 
Mulţi bărbaţi şi femei s-au străduit de-a lungul 
secolelor pentru ca această libertate să fie 
recunoscută! 

De acord, libertatea de a gândi este un lucru 
preţios, dar numai dacă ştim cu adevărat ce este 
gândul. Mulţi oameni denumesc gând orice agitaţie a 
intelectului lor în funcţie de tot ce le place sau 
displace! Ei bine, ei se înşeală. Adevăratul gând nu 
începe nici măcar cu planul mental, ci în planul cauzal, 
planul marilor legi veşnice. Prima idee sau impresie 
venită nu este un gând; iar mulţi care pretind că spun 
ce gândesc, ar trebui să înţeleagă că dacă ar gândi cu 
adevărat, ar tăcea, ar vorbi după ce s-ar întreba cât 
valorează părerea lor. 

Vreţi să păstraţi nişte relaţii bune cu familia, 
prietenii, anturajul vostru? Vreţi să fiţi fericiţi alături de 
ei, şi ei la fel? Fiţi atenţi la ceea ce spuneţi. lar când 
aveţi de discutat cu un apropiat un subiect delicat, 
judecaţi bine mai întâi. De altfel, oricare ar fi subiectul 
abordat, este preferabil în general să vă cântăriţi bine 
cuvintele, şi mai ales să nu răspundeţi imediat. Fiindcă 
deseori, atunci când vorbim fără să avem timp de a 
judeca, uităm aproape imediat ce am spus. Dar 
persoanele cărora ne-am adresat nu uită. 

Cu ani în urmă am trăit un fenomen ciudat. 
Aproape în fiecare zi ascultam nişte plângeri privind-o 
pe o soră din Fraternitatea noastră. Ea era foarte 
impulsivă şi făcea fără încetare unele critici. Într-o zi 
m-am hotărât să intervin. l-am explicat neliniştea şi 
nemulţumirea produse de comportamentul ei. Dar ea 


nu mă înţelegea deloc: m-a ascultat cu un aer uimit 
(am văzut cât de surprinsă era expresia feţei sale) şi în 
final a exclamat: „Nu văd de ce se face atât caz, de 
îndată ce am spus ceva, am uitat, nu mă mai gândesc 
la el”... Sub pretext că uita, ea nu înţelegea cum alţii 
îşi aminteau şi mai ales vorbeau cu păcat! Am rămas 
stupefiat de această inconştienţă. 

Fie că este vorba despre familie, prieteni, colegi de 
serviciu, sau chiar de nişte necunoscuţi, relaţiile 
umane sunt ceva foarte complicat şi deseori flecare 
suferă, făcându-i să sufere şi pe alţii. Dacă dorim să 
menţinem armonia şi buna înţelegere, trebuie să ne 
uităm puţin, să nu punem mereu pe primul plan 
punctele noastre de vedere, gusturile, ci să ne arătăm 
înţelegători, indulgenţi, răbdători... Este un sacrificiu. 
Dar acest sacrificiu reprezintă o forţă, iată măreaţa 
idee în faţa căreia trebuie să vă plecaţi. Desigur, există 
ceva în voi care protestează: sacrificiul presupune 
nişte constrângeri, nişte pierderi. Dar să ştiţi că numai 
natura voastră inferioară este cea care suferă; natura 
voastră superioară se bucură. 

Incetând să reducem totul la noi, la părerile, 
sentimentele, dorinţele noastre, hrănim un ideal înalt şi 
luminos, iar acesta va înghiţi, va absorbi miile de 
greutăţi ce le întâmpinăm zilnic în relaţiile cu ceilalţi. 
Străduiţi-vă în acest sens şi într-o bună zi nu veţi mai 
simţi aceste greutăţi, iar dacă le mai simţiţi, nu numai 
că nu vă vor afecta, dar depăşindu-le vă îmbogăţiţi 
cunoştinţele despre oameni şi îi veţi putea ajuta mai 
bine. 

Am primit într-o zi vizita unei doamne care mi-a 
mărturisit că nu mai ştia ce să facă cu soţul ei: el o 
scotea din sărite, iar ea îl împroşca cu reproşuri şi 
injurii şi uneori chiar îl lovea! Sunteţi uimiţi: în general 


se întâmplă invers. Ea îşi înjura şi lovea soţul, care în 
aparenţă nu reacţiona. Deşi nu îl cunoscusem 
niciodată, am înţeles că acesta era foarte fragil psihic. 

Am început prin a-i arăta acelei doamne cruzimea 
şi ineficacitatea comportamentului ei, şi mi-a promis că 
îl va schimba. Ceea ce nu a făcut. Ea îmi spunea: „îl 
bănuiesc că are o amantă, ce credeţi despre aceasta?” 
Cum mi-aş fi putut închipui ceva? Eu nu mă ocup cu 
ghicitul în cărţi sau în bilele de cristal despre 
infidelităţile soţilor sau soțiilor. In orice caz, chiar dacă 
aş fi ştiut că soţul o înşela, aş fi păstrat bine acest 
secret. l-am explicat numai că punându-şi fără încetare 
acest gen de întrebări, făcea rău nu numai soţului ei şi 
se distrugea interior şi pe ea. Am sfătuit-o să se 
preocupe cu alte subiecte, să citească, să studieze 
muzica, să înveţe o limbă străină. Există nenumărate 
lucruri de care ne putem interesa în viaţă! Dar nu, 
exista mereu ea şi soţul ei...soţul ei şi ea...Ce să faci cu 
asemenea oameni care fac viaţa imposibilă altora şi 
devin proprii lor călăi? 

Viaţa personală este ceva minuscul; trebuie să 
încetaţi să faceţi din ea centrul preocupărilor voastre. 
Ce semnificaţie au măruntele voastre probleme în 
comparaţie cu imensitatea, cu bogăţia acestei vieţi 
prezentată de un învăţământ spiritual? Dacă vă 
păstraţi în continuare şi mereu privirea spre voi înşivă, 
spre ce vă place sau displace, vă convine sau nu, nu 
veţi lucra niciodată şi veţi rămâne la cheremul unui 
morman de lucruri nesemnificative. Încetaţi să vă mai 
învârtiţi în jurul vostru, al aproapelui, al copiilor, al 
prietenilor, al vecinilor... Vă închipuiţi că astrele îşi 
fixează privirea asupra vieţii voastre familiale sau 
sociale? Voi trebuie să vă îndreptaţi privirea către 


astre, să vă comportaţi mai bine cu ele, şi ceilalţi 
deopotrivă. 

Atunci când începeţi să studiaţi cu seriozitate un 
învăţământ spiritual, să meditaţi, să vă rugaţi, vedeţi 
cu alţi ochi realitatea, fiindcă păstraţi o distanţă în 
privinţa fiinţelor şi a situaţiilor. Atunci nu numai că 
sunteţi mai puţin obsedaţi de slăbiciunile sau lipsurile 
altora, dar descoperiţi la ei nişte calităţi până atunci 
neobservate. Pe pământ nu există paradis, şi oriunde 
v-aţi duce, chiar şi în cel mai minunat loc, veţi găsi 
nişte oameni imperfecţi şi motive ca să vă plângeţi. 
Dacă vreţi să vedeţi numai aşa ceva, veţi avea evident 
zilnic de ce să vă enervaţi şi să suferiţi. Da, dar 
caracteristica fiinţei umane este capacitatea ei de a nu 
rămâne prizoniera împrejurărilor. Viaţa sa interioară 
este un spaţiu ce îl poate amenaja fără încetare. 

Auzim deseori oamenii spunând: „Acela?... Eu nu 
mai vorbesc cu el!”... enumerând diferitele motive 
pentru care nici măcar nu îl mai salută. Şi o spun pe un 
ton foarte satisfăcut ca şi cum ar trebui să fie mândri 
de această decizie. Astfel ei se supără cu prietenii, 
colegii, vecinii, şi chiar membri ai familiei. Ei bine, nu, 
nu este nici o mândrie în aceste certuri. Dimpotrivă, 
fiecare îşi dezvoltă adevărata putere de care depinde 
propria reuşită căutând să-şi îmbunătăţească relaţiile 
cu anturajul său. 

Există un criteriu de judecată pentru a vedea unde 
vă situaţi în evoluţia voastră interioară. Acest criteriu 
este capacitatea de a vă bucura de tot ce se întâmplă 
bun altora. 

In general este dificil să ne bucurăm de succesul şi 
fericirea altora, cu atât mai mult când ei reuşesc acolo 
unde noi am clacat. În schimb, devenim generoşi când 
îi vedem necăjiţi. In acest caz, sentimentele bune se 


trezesc, mila, compasiunea, nevoia de a-i consola, de 
a-i ajuta. Se constată aceasta chiar şi în familiile în 
care fraţii şi surorile se duşmănesc şi încearcă să iasă 
în evidenţă unii în detrimentul altora. Dar dacă unul 
dintre ei se îmbolnăveşte, suferă un accident sau 
devine victima unor nedreptăţi, ei îşi uită în general 
rivalităţile şi se adună în jurul lui pentru a-l susţine şi a- 
| ajuta. 

Oamenii sunt extraordinari! S-ar spune că pentru a 
trezi în ei nişte sentimente bune, ei au nevoie să Îi 
vadă pe alţii suferind. Se întâlnesc chiar cazuri în care 
unele persoane îşi necăjesc membrii familiei sau 
prietenii pentru a putea apoi să îi consoleze. Trebuie ca 
ei să plângă sau să sufere pentru ca acestea să simtă 
un elan generos în privinţa lor. 

Am văzut unele mame care nu suportau ca fata lor 
să devină o foarte frumoasă adolescentă şi să atragă 
privirile tuturor. Unele se preocupă chiar cu răutate să 
le inducă nişte complexe repetându-le că sunt urâte, 
pocite; dar la primul necaz suferit în iubire, ele le iau în 
braţe, le sărută şi le promit pe Făt Frumos! 

O femeie mi-a mărturisit chiar într-o zi că era 
fericită de a avea numai băieţi, fiindcă nu ar fi suportat 
niciodată o fată tânără şi frumoasă în timp ce ea 
îmbătrânea şi nu mai era atrăgătoare. Nu i-am răspuns 
nimic, dar m-am gândit că ea nu a încetat să sufere, 
chiar şi cu băieţii ei: ce se va întâmpla în ziua în care 
aceştia vor aduce acasă nişte prietene frumoase de 
vârsta lor? Fără să mai amintim de toate ocaziile din 
viaţă în care frumuseţea, succesul, competenţa, 
talentul altora o vor umbri... 

Ştiu că vă vorbesc despre ceva cunoscut tuturor, 
dar v-aţi supravegheat oare îndeajuns gândurile şi 
sentimentele? Străduiţi-vă să analizaţi ce simţiţi la 


aflarea unor evenimente fericite sau nefericite ce apar 
în viaţa altora. Evident, dacă este cazul unui călău, al 
unui monstru, există puţini oameni care, aflând de 
moartea accidentală a cuiva exclamă: „Este foarte 
bine, a avut ce a meritat!” Dimpotrivă, adesea ei 
găsesc tot felul de calităţi persoanelor cărora până 
atunci le subliniau numai defectele. Este puţin cam 
târziu, la ce le foloseşte acum? Dar iată că, în faţa 
morţii, a unor boli grave sau mari necazuri, când 
ceilalţi nu le mai stârnesc invidia, ei devin instinctiv 
mai înţelegători, mai indulgenţi, fără vreun efort 
deosebit. 

Studiaţi-vă deci reacţiile şi învăţaţi să vă bucuraţi 
de tot ce se întâmplă bun şi frumos altora; ei vor simţi 
şi vă vor iubi mai mult. Va fi un criteriu şi pentru voi şi 
nimic nu este mai important ca împlinirea voastră. Veţi 
înţelege atunci că aţi reuşit să vă desprindeţi de 
planurile astral şi mental - sentimentele şi gândurile 
egoiste - pentru a vă înălța până la planurile cauzal şi 
budic unde domnesc înţelepciunea şi iubirea, singurele 
capabile să vă ofere adevărat bucurie... lar într-o bună 
zi veţi antrena toate fiinţele pe calea bucuriei. 


Cap. 14 - Impuneţi-vă mereu o nouă culme de 
atins 


Două persoane se întâlnesc: „Ce mai faci? - Bine!” 
şi dacă se cunosc destul de bine, se îmbrăţişează 
aproape instinctiv. Apoi se despart, fiind grăbite, şi nici 
măcar nu-şi mai amintesc dacă s-au îmbrăţişat. Ele nu 
consideră anormal să facă totul în viteză, în mod 
inconştient, chiar şi o îmbrăţişare, şi sunt uimite apoi 
că relaţiile cu cei pe care îi numesc prieteni nu le aduc 
mare lucru. 


Întâlniţi pe cineva. Mai întâi, este oare atât de 
necesar să vă îmbrăţişaţi? Dar dacă o faceţi, şi chiar 
dacă nu o faceţi, concentraţi-vă pentru câteva secunde 
gândul, sufletul vostru în această întâlnire şi veţi 
rămâne astfel cu un gust, un parfum ce vă va însoţi 
mult timp după aceea. 

O strângere de mână, o îmbrăţişare, a spune cuiva 
„dragă” sau alte cuvinte asemănătoare, exprimă o 
atenţie specială. Este inutil să o faceţi în mod mecanic, 
este chiar dăunător. Fiindcă această formă de 
inconştienţă are asupra psihismului nişte efecte 
negative. A manifesta pentru cineva unele semne 
exterioare de afecţiune lipsite de simţire, de un gând 
bun, răpeşte ceva din cel ce le oferă, cât şi de la cel 
care le primeşte. Acest „ceva” este bineînţeles subtil, 
imponderabil; dar esenţialul pentru bucuria noastră, 
pentru împlinirea noastră este întotdeauna 
imponderabil. O privire, o secundă de tăcere, un surâs 
în care sufletul se exprimă poate aduce mult mai multe 
avantaje decât cea mai concretă manifestare, nişte 
strângeri de mâini, sărutări sau chiar nişte cadouri. 

Adevărata iubire este o vibraţie de o extremă 
subtilitate şi pentru a emite această vibraţie, cât şi 
pentru a o capta, este nevoie de multă atenţie, de 
multă vigilenţă. Nimic nu este mai important decât să 
ştii să dăruieşti şi să primeşti iubirea. Acela care a 
înţeles simte o asemenea împlinire, o asemenea 
bucurie, încât tot restul păleşte. In schimburile vii, 
conştiente, făcute cu ceilalţi, el întâlneşte o asemenea 
bogăţie încât nişte sentimente ca invidia, gelozia, 
nevoia de a domina, de reuşită socială ce îl situează 
într-un conflict permanent cu ei se înmoaie. lubirea 
este cu totul altceva decât această atracţie ce împinge 
pe neprevăzute o fiinţă spre alta şi care le determină 


să se separe de îndată ce încetează pentru a-i antrena 
în altă parte. 

Ziua în care veţi afla ce este adevărata iubire, veţi 
extrage din fiecare întâlnire nişte elemente mult mai 
pure, mai călduroase, mai luminoase, nişte elemente 
ale nemuririi, şi fiecare va rosti pentru sine: 
„Mulţumesc, Doamne! Mi-ai trimis o fiinţă care este 
pentru mine ca soarele ce mă încălzeşte şi mă 
luminează în timpul iernii, ca un fruct gustos şi aromat 
care mă hrăneşte, ca apa care îmi potoleşte setea, ca 
aerul care mă uşurează”. 

Ascultaţi cum vorbesc oamenii (ar fi şi mai rău 
dacă i-aţi asculta şi cum gândesc!): nu fac decât să se 
plângă unii de alţii. li auzim atât de rar bucurându-se şi 
multumind de faptul că alţii există! Desigur, oamenii 
sunt  imperfecţi, dar dincolo de toate aceste 
imperfecţiuni există mereu ceva de descoperit, fiindcă 
fiecare este locuit de o scânteie divină. 

Veţi spune că vă lipsesc foarte mult nişte prieteni 
care să vă înţeleagă şi nicăieri nu găsiţi această 
înţelegere de care aveţi atâta nevoie. Întrebaţi- vă mai 
întâi ce doriţi să se înţeleagă în voi. Şi chiar dacă sunt 
aspiraţiile voastre către lumină, către frumuseţe, către 
adevăr, de ce să cereţi altora să pătrundă în inima şi 
sufletul vostru pentru a şti ce se întâmplă acolo? Ar 
trebui să vă fie de ajuns înţelegerea şi susţinerea 
îngerilor, a entităţilor luminoase care populează 
spaţiul, a lui Dumnezeu însuşi care v-a creat. Pentru 
rest, senzațiile, dispozițiile,  simpatiile,  antipatiile 
voastre, spuneţi-vă că reprezintă numai nişte chestiuni 
de temperament, că fiecare le are pe ale sale şi nu 
este important ca alţii să se intereseze de ele şi să le 
înţeleagă. De altfel, sunteţi siguri că vă înţelegeţi bine 
pe voi înşivă? Nu, şi vreţi ca alţii să o facă! 


Dacă vă plângeţi că nu sunteţi înţeleşi, aceasta 
arată că nu sunteţi încă pregătiţi să fiţi înţeleşi. 
Dimpotrivă, spuneţi-vă: „Voi încerca să înţeleg cât mai 
multe creaturi, voi face totul să reuşesc”, şi veţi vedea 
care vor fi rezultatele acestei atitudini. Ceilalţi vor 
începe să vă iubească; fiindcă îi înţelegeţi, ei vă vor 
iubi. Şi fiindcă vă vor iubi, vă vor înţelege la rândul lor. 
Dacă veţi persista să spuneţi că nu sunteţi înţeleşi, nu 
veţi fi niciodată. Prin această atitudine voi înşivă 
aşezaţi nişte văluri în faţa ochilor altora. Încetaţi să vă 
simţiţi neînţeleşi şi aceste văluri vor dispărea. 

Este inutil să cereţi peste tot înţelegere, iubire şi 
prietenie, dacă nu vreţi mai întâi să învăţaţi unde şi 
cum să le căutaţi. Vă aşteptaţi să se exprime prin nişte 
bărbaţi şi femei care să vă aducă exact ce vă doriţi? 
Dar ei aşteaptă acelaşi lucru! Vedem astfel peste tot 
nişte nefericiţi rătăcind pe căile vieţii ca nişte sticle 
goale ce aşteaptă să fie umplute. 

Fiecare fiinţă, fiecare obiect pe care îl veţi întâlni în 
calea voastră posedă nişte virtuţi specifice. Dacă 
învăţaţi să le recunoaşteţi, veţi putea beneficia de ele. 
Tot ce există pe pământ şi în cer vă poate oferi ceva 
bun. Spuneţi că nu primiţi nimic...Dar depinde de voi 
să primiţi: pentru a primi trebuie să fiţi conştienţi şi să 
vă deschideţi. Dacă străbateţi existenţa cu ochii şi 
urechile închise, cu inima şi intelectul baricadate, vă 
veţi simţi mereu săraci şi singuri. 

In realitate, totul poate deveni o hrană pentru viaţa 
noastră interioară. lubirea se manifestă peste tot în 
univers. Când vă treziţi dimineaţa şi deschideţi ochii 
către lume, nu simţiţi deja că primiţi iubire? Toată 
această viaţă care se îndreaptă spre voi este iubire, o 
iubire ce curge din Izvorul Divin, ca fluviul care coboară 
din vârful muntelui. Străduiţi-vă să urcați până la acea 


culme ca să vă umpleţi de această iubire. Când veţi 
reuşi, nu numai că veţi fi copleșiți, dar veţi răspândi în 
jurul vostru peste tot această bogăţie ce se revarsă. 
Cum ar putea să nu vă iubească cei care o vor primi? 
Ei vă vor iubi, fiindcă nu cereţi nimic, daţi. Admiteţi că 
numai această modalitate de a înţelege şi a trăi iubirea 
vă va aduce iubirea? 

A şti să iubeşti este cea mai mare artă care există. 
De ce? Deoarece iubirea foloseşte nişte balante foarte 
sensibile: ea aşează pe ele lucrurile şi fiinţele pe care 
vrea să le evalueze, iar dacă lipseşte un singur gram, 
ea le îndepărtează, fiindcă viaţa morală cere precizie. 
Fiecare dintre manifestările ei trebuie să fie de cea mai 
înaltă precizie. 

În momentul în care vă aflaţi sub influenţa 
balanţelor iubirii, puteţi verifica această exigenţă. Dacă 
lipseşte un gram, vă simţiţi deja departe de iubire. Un 
gram nu este în aparenţă mare lucru, dar în realitate el 
reprezintă un potenţial dinamic uriaş. Este sigur că 
dacă vă lipseşte un gram, iubirea vă va lăsa deoparte, 
fiindcă acest gram lipsă pune în pericol întreg 
ansamblul. Ascultaţi-l pe violonistul care îşi acordează 
vioara: el trebuie să o facă cu o precizie extraordinară, 
nici mai sus, nici mai jos ca tonul de bază după care se 
acordează toate instrumentele. Dacă nu o face, nu 
este acceptat în orchestră. 

Pentru fiecare domeniu al vieţii noastre există 
deopotrivă nişte tonuri fundamentale după care 
trebuie să gândim, să simţim şi să acţionăm. Tonul 
fundamental spre care trebuie să tindem este prezenţa 
divină în noi ce ne armonizează toate tendinţele 
contradictorii. lar tocmai aceste tendinţe contradictorii 
ne creează atâtea greutăţi nouă înşine şi în raport cu 
ceilalţi. 


S-ar spune că fiinţa umană este un imobil cu mai 
multe etaje în care trăiesc alături nişte locatari complet 
diferiţi unul de celălalt care îşi spun rând pe rând 
cuvântul. Zgârciţi şi generoşi, manieraţi şi primitivi, 
sinceri şi prefăcuţi, inteligenţi şi proşti, încrezători şi 
bănuitori, binevoitori şi cruzi, optimişti şi pesimişti, 
înţelepţi şi nebuni...toţi se găsesc în aceeaşi persoană. 
Mulţi dintre oameni mărturisesc că nu se înţeleg pe ei 
înşişi. Cât despre a-i înţelege pe alţii, nu este nici 
măcar cazul să vorbim...Deoarece fiinţa umană se 
exprimă printr-un singur corp, există tendinţa de a 
crede că este locuită de o singură entitate, şi totuşi 
existenţa zilnică dovedeşte fără încetare contrariul. 

Acest amestec de elemente atât de disparate ce 
constituie fiecare fiinţă umană rămâne o enigmă chiar 
pentru filosofi şi psihologi. Şi totuşi aceasta se explică 
foarte simplu prin faptul că în această existenţă, sau în 
existenţele anterioare, fiinţa umană însăşi a atras 
diferite entităţi. Nu trebuie deci să vă uimiţi când 
vedeţi pe cineva manifestând nişte tendinţe 
contradictorii. lar în ceea ce vă priveşte, trebuie să vă 
observați cu atenţie pentru a distinge corect de fiecare 
dată ce entitate vorbeşte sau acţionează prin voi. 

Nu înseamnă că dacă în anumite momente ştiţi să 
vă comportaţi cu bunătate şi înţelepciune, sunteţi 
impecabili restul timpului şi alţii trebuie să vă aprobe 
mereu. Atenţie, nu fiţi prea siguri pe voi! Şi invers, nu 
înseamnă că dacă aţi comis nişte greşeli nu mai sunteţi 
în stare să acţionaţi corect. Aveţi ca primă sarcină să 
vedeţi deci limpede în voi, şi apoi să căutaţi tonalitatea 
fundamentală de la care vă veţi armoniza diferitele 
voastre tendinţe. Această tonalitate o veţi găsi numai 
străduindu-vă să tindeţi către vârf. 


În ziua în care veţi respira în sinea voastră, chiar şi 
pentru câteva minute, aerul pur al unui vârf, veţi 
înţelege despre ceea ce vă vorbesc. Cuvântul „vârf! 
simbolizează ce este mai înalt în conştiinţa umană. Dar 
ceea ce reprezintă un vârf pentru cineva poate să nu 
fie un vârf pentru altul. Pentru unii, vârful poate 
reprezenta la început, cu modestie, a se opri din 
fumat; pentru alţii, a învinge frica sau egoismul, lenea 
sau nerăbdarea, lăcomia sau furia...Este o lucrare 
zilnică. Fiecare trebuie să- şi aleagă zilnic o culme de 
atins şi, de îndată ce este atinsă, să tindă spre una mai 
înaltă: astfel va găsi tonalitatea fundamentală şi va fi 
în armonie cu toate creaturile. 

În realitate, există nişte culmi până la infinit. 
Fiecare regiune o are pe a sa: este regiunea situată 
imediat deasupra ei pe Arborele cabalistic al Vieţii. 
lesod este o culme pentru Ma/kut; Hot pentru lesod; 
Nețah pentru Hot...şi mai departe până la Kether şi 
dincolo de el. Fiindcă există deopotrivă nişte culmi şi 
dincolo de Kether? 


Cap. 15 - Pentru ca iubirea să nu ne mai 
părăsească 


Cei mai mulţi bărbaţi şi femei  nesocotesc 
semnificaţia atracției reciproce. Ei sunt conştienţi de 
această atracţie, dar inconştienţi de cauzele ei. Nu 
înseamnă că, dacă o fiinţă este tânără, frumoasă, 
bogată sau puternică, ea poate inspira iubirea. Aceste 
beneficii pot determina anumite persoane să o 
frecventeze, dar ele nu trăiesc o iubire adevărată 
pentru că, pierzându-şi vreun interes, ele nu vor ezita 
să se îndepărteze de ea. 


Ce semnificaţie are această atracţie ce naşte 
iubirea? Două entităţi, două energii se întâlnesc în 
spaţiu; între ele se stabilesc, în mod magnetic, nişte 
schimburi  fluidice imperceptibile. Tocmai această 
întâlnire determină naşterea iubirii, fiecare primind de 
la cealaltă elementele ce îi lipsesc şi pe care nu le-a 
găsit încă nicăieri. Suntem uimiţi uneori de legăturile 
stabilite între anumite persoane; în aparenţă, nimic nu 
ar fi trebuit să le apropie. lar explicaţia constă tocmai 
în faptul acestor schimburi subtile ce se fac între ele 
undeva, fără ştirea lor. 

lubirea este un schimb între doi curenţi de energii. 
Nu corpul fizic este cel care inspiră iubirea, el intervine 
adesea numai la finalul procesului, ca un rezultat; el 
urmează comenzile. Ceea ce inspiră iubirea este 
invizibil. Se acordă prea multă importanţă corpului 
decât cea reală. Oare cadavrele a două fiinţe care s-au 
iubit, aşezate alături, se îmbrăţişează? Nu, dar 
sufletele lor care sunt vii se întâlnesc în continuare. 
Viaţa care există în creaturi provoacă atracţia sau 
repulsia; înainte de atracţia fizică reciprocă a 
trupurilor, au existat nişte schimburi fluidice ce le-au 
determinat să se apropie; corpurile nu au făcut decât 
să urmeze această mişcare până la final. 

Este adevărat că aparenţa exterioară, aspectul 
fizic, profesia, poziţia socială au prioritate; dar aceste 
avantaje nu impresionează prea multă vreme fiinţele 
dacă ele nu simt în spatele acestei apariţii ceva subtil, 
viu, corespunzător celor mai profunde necesităţi 
interioare. Dacă doriţi să întâlniți deci adevărata iubire, 
lucraţi asupra voastră înşivă, creaţi în voi ceva pur, 
luminos, poetic, muzical, şi veţi atrage spre voi nişte 
bărbaţi şi femei care caută la rândul lor puritatea, 
lumina, poezia, muzica. Să nu uitaţi niciodată că 


esenţialul se găseşte aici, în aceste vibrații subtile, în 
aceşti curenţi de energie. 

Întâlniţi o persoană de care vă simţiţi imediat 
atraşi: ea este asemenea unui vas umplut cu o esenţă 
prețioasă ce vă încântă, vă inspiră, vă lărgeşte 
orizonturile şi vă descoperă frumuseţile cerului şi ale 
pământului. Mulţumiţi, bucuraţi-vă, iar dacă doriţi să 
păstraţi mereu această bucurie, încercaţi să păstraţi 
mai întâi o anumită distanţă. Apreciaţi ca un har 
această descoperire a unei fiinţe care vă luminează, vă 
însufleţeşte, vă întăreşte. Dacă ascultați cu atenţie 
acest sfat şi încercaţi să îl aplicaţi, asemenea întâlniri 
nu vă vor lipsi. 

Cerul vă aşează în cale nişte suflete capabile să vă 
ofere bucuria, nu îi puteţi reproşa că vă lasă singuri. 
Dar ce faceţi cu aceste persoane pe care le întâlniți? 
Oare ştiţi să le apreciaţi, să le respectaţi? Nutriţi oare 
pentru ele un sentiment sfânt? Nu. Căutaţi să le folosiţi 
numai în folosul vostru, ca şi cum ele ar exista numai 
pentru a răspunde nevoilor voastre, a vă satisface 
plăcerile. 

Anumite fructe rezistă vreme îndelungată. Odată 
cu scurgerea zilelor, culorile le devin mai vii, ele 
răspândesc un parfum mai subtil, şi deşi par gustoase, 
nu vă atingeţi de ele, preferaţi să vă hrăniţi numai cu 
prezenţa lor. lar atunci când o fiinţă umană vă aduce 
viaţa, să nu vă aruncaţi asupra ei să o distrugeţi! 
Vegheaţi asupra ei, ocrotiţi-o, pentru că emanaţiile 
sale sunt capabile să vă hrănească. lată o nouă 
filosofie de viaţă ce merită să o luaţi în consideraţie. 

După ce şi-au închipuit că au descoperit câteva 
afinități între ei, bărbaţii şi femeile se hotărăsc adesea 
să trăiască împreună; şi din nefericire, se poate 
întâmpla ca această apropiere să le arate cât s-au 


îndepărtat în realitate unii de alţii, cât s-au înstrăinat 
chiar. Dimpotrivă, alţii se pot simţi mereu împreună 
deşi îi separă mari distanţe fizice. Ce este deci mai 
important: să simţi prezenţa unei fiinţe care nu este 
prezentă sau să o ai foarte aproape şi în interior să o 
simţi foarte departe?... 

Oamenii ar fi fără îndoială mai fericiţi dacă ar 
învăţa să trăiască mai mult în lumea lor interioară. 
Când iubiţi cu adevărat pe cineva, el se află în mod 
constant cu voi, în voi, şi trăiţi împăcaţi. Dorind 
neapărat să fiţi cu el în planul fizic, riscaţi să aveţi 
discuţii neîncetate şi neînţelegeri. Eu nu vă spun să 
renunţaţi la întâlniri, la contactele din planul fizic, dar 
să cultivați mai mult resursele lumii voastre interioare. 

Ar fi total nerealist să sfătuim persoanele care se 
iubesc să nu se întâlnească sau să nu trăiască 
împreună. Dar dacă o adevărată dimensiune interioară 
lipseşte întâlnirii lor, putem prezice deja sfârşitul iubirii 
lor. Când vă simţiţi locuiţi de prezenţa subtilă a fiinţei 
iubite, veţi constata că nu aveţi atât de mult nevoie de 
prezenţa sa fizică. Dacă trăiţi prea dureros absenţa sa, 
înseamnă că aţi ieşit din lumea voastră interioară, şi vă 
puteţi aştepta astfel la multe decepţii. Cine ştie dacă 
aceste circumstanţe nu vă vor priva într-o bună zi de 
acea fiinţă?... Dar dacă sunteţi locuiţi de o prezenţă 
interioară, circumstanţele exterioare nu mai au atâta 
influenţă asupra voastră. Există un criteriu: dacă vă 
gândiţi la o fiinţă iubită, veţi resimţi atât de multă 
bucurie încât văzând-o, sunteţi liberi, şi această 
bucurie nu vă va părăsi. 

Comportaţi-vă astfel ca să nu depindeţi de 
prezenţa fizică a celor pe care îi iubiţi: numai atunci vă 
veţi păstra bucuria. Nu veţi mai fi în voia împrejurărilor, 
pentru că trăiţi în singura lume cu adevărat reală, 


lumea voastră interioară cu care formaţi un întreg. De 
îndată ce ieşiţi din lumea voastră interioară, totul 
devine problematic, fiindcă depindeţi de nişte condiţii 
asupra cărora nu aveţi nici o putere, sunteţi la bunul 
lor plac. 

Dacă stând sub nori, le spuneţi acestora: „Plecaţi, 
am nevoie de soare”, norii vor continua liniştiţi să 
întunece cerul şi rămâneţi în umbră şi frig. Atunci când 
se vor îndepărta, vă veţi simţi mai bine, dar se vor 
întoarce curând. Aşa se derulează şi viaţa voastră: ştiţi 
oare când norii se îndepărtează şi când revin? Nu. Ştiţi 
cât timp fiinţa iubită va rămâne alături de voi? Nici 
atât. Ea va pleca poate într-o bună zi, sau cineva o va 
lua şi vă veţi regăsi singuri, înfriguraţi. 

Atât timp cât rămâneţi în planul fizic, astral şi 
mental, vă aflaţi sub nori, la bunul plac al tuturor 
schimbărilor de vreme. Străduiţi-vă deci să vă plasați 
conştiinţa în regiunile înalte unde circumstanţele nu au 
nici o putere asupra voastră, urcați până în planul 
cauzal unde soarele iubirii nu apune niciodată. 
Avântaţi-vă în lumina acestui soare veşnic. Atât timp 
cât cei pe care îi iubiţi sunt în voi, nici o forţă din lume 
nu îi va putea lua. Dacă vă sunt luaţi, înseamnă că v- 
aţi situat foarte jos, sub nori. Urcaţi şi veţi descoperi că 
iubirea nu vă va părăsi. 

Maestrul Peter Deunov spunea: „Dacă hrăniţi în voi 
ideea iubirii sub forma sa cea mai sublimă, veţi obţine 
ajutorul a mii şi mii de suflete iubitoare, fiindcă iubirea 
subînţelege lucrarea colectivă a unei mulţimi de suflete 
legate între ele prin această idee a iubirii. lubirea 
divină este cea mai mare forţă care există. Nu vă 
îndoiţi niciodată de acest adevăr, astfel ca sufletele 
care lucrează în numele său să locuiască mereu în 
apropierea voastră”. 


Eu sunt încântat de aceste câteva fraze, toată 
poezia se află în ele. Noi trebuie să medităm, să le 
mestecăm, să le digerăm, pentru a face să se nască în 
noi această iubire şi să o însufleţim zilnic. Când vom 
ajunge la această concepţie divină a iubirii, vom atrage 
mii de suflete în înalt care vor veni să ne ajute, să ne 
susţină. Limbajul uman este slab pentru a exprima 
bucuria sufletului care primeşte vizita unei asemenea 
iubirii. Lui îi este suficient să zărească în trecere chipul 
unui bărbat sau al unei femei pentru a se găsi în 
împlinire. Să nu părăsiţi niciodată această idee divină a 
iubirii, ştiind că atunci când iubiţi o fiinţă, Dumnezeu 
este cel care o iubeşte prin intermediul vostru. lubind- 
o, trăiţi deci iubirea Domnului, de aceea a iubi vă poate 
copleşi la fel şi chiar mai mult decât atunci când 
sunteţi iubiţi. 

Fără îndoială aţi simţit deja această iubire. Ea v-a 
vizitat, dar a plecat. Şi va fi la fel până în ziua în care 
ea va găsi în voi o locuinţă definitivă, şi mai ales hrană, 
pentru că foamea sa este mare; da, ea mănâncă mult! 
Data viitoare, când va veni să vă viziteze, încercaţi să 
reflectaţi la circumstanţele venirii sale, pentru a o 
putea chema din nou; fiindcă, în mod conştient sau nu, 
voi sunteţi cei care îi furnizaţi condiţiile propice. lubirea 
vine în puritate, această puritate simbolizată de 
transparenţa cristalului şi pleacă datorită impurităţii. 

Aceasta este o problemă foarte serioasă; reflectaţi 
în loc să vă plângeţi că sunteţi singuri şi părăsiţi. Nu 
puteţi să pierdeţi iubirea atunci când ea locuieşte în 
voi. Dacă vă simţiţi părăsiţi, înseamnă că voi înşişi nu 
mai iubiţi. 

Dar noi ne găsim deocamdată numai în pragul 
acestei ştiinţe: adevărata Iniţiere începe prin această 
nouă concepţie despre iubire. Să nu căutaţi Iniţierea în 


cărţi, ci în lărgirea conştiinţei voastre. Atât timp cât 
suferiţi din lipsă de iubire, înseamnă că nu v-aţi 
angajat încă pe calea Iniţierii. Cf. „Piatra filosofală - de 
la Evanghelii la tratatele alchimice", Col. Izvor nr.241, 
cap. 5: „A gusta savoarea sării: iubirea divină”. 


Cap. 16 - Să deschidem uşa visului 


Odată cu dezvoltarea ştiinţei şi a tehnicii, omul îşi 
măreşte fără încetare puterile sale asupra materiei. 
Cum să nu aprecieze toate posibilităţile noi ce îi sunt 
astfel oferite: să se deplaseze din ce în ce mai repede 
dintr-un loc în altul al planetei, să comunice imediat cu 
oricine, să aibă o casă sau o maşină dotate cu ultimele 
noutăţi în materie... Dar tot ce contribuie astfel la 
uşurarea existenţei nu poate satisface decât o parte a 
fiinţei sale. Dacă el nu conştientizează de ce are nevoie 
cu adevărat în profunzime, îi va lipsi mereu ceva. El va 
aştepta mereu marea descoperire, noua invenţie 
capabilă să umple vidul pe care îl simte în sine; şi după 
ce va profita de aceasta o vreme, va fi din nou 
decepţionat. 

Oamenii îşi închipuie că ştiu ce au nevoie, 
întrebaţi-i despre dorințele lor, şi veți vedea 
răspunsurile lor: aproape toţi vor menţiona sănătatea, 
familia, casa, profesia, călătoriile etc. Dar de ce oare 
cei care au toate acestea se simt încă nesatisfăcuţi şi 
nefericiţi? Fiindcă nevoile lor profunde nu sunt cele ale 
corpului fizic, nici chiar ale inimii sau intelectului lor, ci 
nevoile sufletului şi spiritului lor. Or, aceste nevoi pot fi 
satisfăcute numai de lumea spirituală. Numai că ei 
obişnuiesc să considere tot ce este spiritual ca ireal, 
deci neglijabil şi chiar de evitat. 


Şi totuşi, multe persoane, dacă sunt sincere, 
trebuie să recunoască că, de pildă, poveştile cu zâne le 
cufundă pentru o clipă într-un fel de încântare! Unele 
vor admite că le este plăcut să găsească aici nişte 
impresii din copilărie. Da, desigur, poate puţin. Dar 
adevărata explicaţie este că supranaturalul este o 
nevoie a sufletului omenesc şi ceea ce denumim ireal 
este de fapt foarte real, mai real decât ne-am obişnuit 
să considerăm ca realitate. De ce? Pentru că aici nu 
numai că totul este viu, dar este însufleţit şi înzestrat 
cu limbaj: stâncile, florile, pomii, animalele...lar forţele 
naturii acţionează aici cu inteligenţă. Şi mai ales că. 
pornind de la naivitatea aparentă acestor poveşti, sunt 
descrise realităţile vieţii noastre interioare. 

Atunci când, în anumite împrejurări foarte speciale, 
subtilul, irealul, feericul izbucnesc în viaţa noastră, ne 
simţim ca un arbore care, smuls odinioară din 
pământul său şi plantat undeva într- un mediu ostil, şi- 
ar regăsi deodată pădurea natală unde se poate 
înrădăcina şi trăi din nou. 

Această senzaţie trăită uneori ca supranaturală 
este adevărata patrie a sufletului nostru, nu este o 
iluzie: ea îşi are originea în structura noastră psihică. 
De aceea, cei care refuză să ia în considerare aceste 
nevoi ale sufletului lor se vor simţi mereu în sine 
neîmpliniţi. Chiar copleșiți de bogăţie, de onoruri, de 
succese, ei vor trăi mereu senzaţia unui vid. Este 
inutilă negarea sau respingerea acestei senzaţii, 
fiindcă ea există pentru a ne obliga să păşim pe calea 
ce ne va conduce la Izvorul Luminii. 

Dumnezeu nu poate fi nici văzut, nici auzit, nici 
atins, nici explicat, nici atins. Or, noi trăim nevoia 
irezistibilă de a-l întâlni. Dumnezeu însuşi a aşezat 
această nevoie în noi ca să înaintăm la nesfârşit. 


Fiindcă acesta este esenţialul: să nu te opreşti din 
drum. Nu vă puteţi opune la nesfârşit înflăcărării 
sufletului vostru. Dacă reuşiţi să îl înlănţuiţi un timp, el 
îşi sparge zalele reluându-şi calea spre înălţimi. Nu 
doriţi să îl urmaţi? Simţiţi o indispoziţie, ca o cădere în 
gol. Această senzaţie o cere sufletul însuşi pentru a nu 
vă prăbuşi definitiv în paralizia şi moartea spirituale. 

Străduiţi-vă deci să urmaţi mişcarea sufletului 
vostru trecând împreună cu el peste limitele lumii 
reale, şi veţi pătrunde în acele regiuni sublime de unde 
vin toate inspiraţiile, cele ale muzicii, poeziei, picturii, 
dansului...Unii numesc aceste regiuni lumea 
visului...Puţin contează denumirea, dacă acela care 
visează este inspirat şi bea dintr-o apă divină. 

Ar trebui să fie luate mai în serios mitologiile lumii 
întregi, şi în special anumite povestiri din mitologia 
greacă de exemplu. Una dintre aceste povestiri 
prezintă aventurile unui cal înaripat, Pegasus, care pe 
muntele Helikon a făcut să ţâşnească printr-o lovitură 
de copită izvorul Hipocrene. Cele nouă muze se 
adunau în jurul acestui izvor şi se spunea că poeţii care 
beau din apa lui erau inspirați. 

Să interpretăm acest mit în lumina ştiinţei 
simbolurilor. Există un cal înaripat; or, calul este un 
simbol al lumii subterane, deci al naturii inferioare. 
Dacă are aripi, înseamnă că natura inferioară a fost 
îmblânzită de natura superioară, iar această idee este 
subliniată de faptul că el a făcut să ţâşnească izvorul 
de pe un munte, de pe un vârf. Muzele se adunau în 
jurul acestui izvor, iar poeţii beau din apa sa ca să-şi 
găsească inspiraţia...Această legendă este plină de 
învăţăminte, ea vorbeşte despre nevoile sufletului şi 
ale spiritului, aşa cum v-am explicat. 


În unele opere mistice ca Ruysbroek, sau a unor 
poeţi ca Novalis sau Gerard de Nerval, unii văd numai 
nişte fantasmagorii. Nu, aceşti mistici, aceşti poeţi au 
pătruns numai într-o altă dimensiune a realităţii. 
Această altă dimensiune poate fi numită vis, cu o 
condiţie: să nu fie confundată cu un simplu vagabondaj 
al imaginaţiei. În concepţia Ştiinţei Iniţiatice, visul este 
germenul unei întregi realităţi. Lumea materială, lumea 
fizică este doar cristalizarea unui vis, iar dacă ar 
dispărea, visul ar exista în continuare, fiindcă numai el 
singur este real, el generează toate formele sensibile. 

Străduiţi-vă zilnic să deschideţi în mod conştient 
uşa visului. În vis veţi întâlni elementele indispensabile 
pentru a vă reconstrui viaţa şi a-i da un sens. Da, veţi 
putea reconstrui realul pieritor numai introducând în el 
nişte elemente ale realului nepieritor. Chiar şi chipul 
vostru va reflecta atunci ceva din această lume a 
luminii, a frumuseţii şi a bucuriei pure. Aceasta este 
adevărata viaţă. 

Cu cât obţin mai multe succese în materiei, cu atât 
mai mult oamenii trebuie să fie vigilenţi pentru a nu se 
lăsa fascinaţi şi înghiţiţi de ea. Dar ei nu au înţeles 
aceasta: în timp ce îşi închipuie că o stăpânesc, ea Îi 
paralizează, îi înghite. Şi tot datorită acesteia, ei lasă 
să se dezvolte în sinea lor instinctele rele: lăcomia, 
duritatea, agresivitatea. 

V-am mai spus, oamenii constituie nişte subiecte 
de mare curiozitate pentru locuitorii celorlalte lumi, şi 
uneori se întâmplă ca nişte îngeri să coboare pe 
pământ intrigaţi de asemenea de aceste fiinţe curioase 
care zgârie şi muşcă. Neiîncrezători, ei le iscodesc puţin 
şi exclamă: „Ce dure sunt aceste fiinţe! Ele nu simt 
nimic, nu înţeleg nimic şi se cred stăpânii lumii!” 
Atunci ei le cântăresc, le măsoară ca să decidă în ce 


grădină zoologică trebuie să le închidă. Ele trebuie 
închise, deoarece invadează pământul creând peste tot 
nişte situaţii catastrofale. 

Eu nu am asistat la adunările acestor îngeri, dar 
îmi închipui că ei vor acţiona asupra oamenilor aşa 
cum aceştia se comportă cu animalele sălbatice. Ei vor 
aşeza aceste animale periculoase în nişte parcuri 
pentru a le arăta copiilor viitoarei omeniri. Pe cuşti vor 
exista nişte inscripţii descriind viaţa şi comportamentul 
lor din trecut, iar părinţii vor explica aceasta copiilor 
lor. Să nu râdeţi: se poate întâmpla şi ca într-o bună zi 
să nu mai existe nici o urmă de fiinţe umane pe 
pământ şi să dispară aşa cum s-a întâmplat cu 
dinozaurii. Fiindcă ele se comportă ca nişte dinozauri. 

Desigur, este imposibil de ştiut care va fi viitorul 
oamenilor pe pământ, aceasta depinde de ei. Ei au fost 
trimişi în această lume ca într-o grădină imensă pe 
care trebuie să o cultive şi să o înfrumuseţeze, nu să o 
jefuiască şi să o distrugă aşa cum sunt pe cale să facă 
acum. Ei vor şti cum să cultive şi să înfrumuseţeze 
această grădină dacă păstrează o legătură cu Cerul 
care îi va inspira, le va arăta cum să acţioneze şi să 
lucreze. Atunci când vă spun să deschideţi uşa visului, 
nu o fac ca să părăsiţi realitatea lumii fizice, ci să 
învăţaţi să lucraţi mai bine, să deveniți nişte adevăraţi 
creatori. 

Inteligența Cosmică nu ne-a trimis pe pământ, 
pentru ca odată ajunşi aici să încercăm să îl părăsim, 
chiar şi numai cu ajutorul gândului. Ea ne- a zămislit să 
locuim aici, în materie, dându-ne nişte instrumente, 
adică nişte capacităţi spirituale necesare pentru a 
beneficia cu înţelepciune, în mod armonios de toate 
bogăţiile sale. Să nu uitaţi niciodată că există mereu un 
echilibru de găsit între material şi spiritual; pentru 


sănătatea fizică şi psihică este la fel de nociv să doreşti 
să părăseşti pământul pentru Cer ca şi Cerul pentru 
pământ. 

Sub pretext că se roagă şi meditează, unii riscă să 
se lase în voia lenei, sau chiar a confuziei mentale, 
fiindcă nu mai reuşesc să distingă realul de imaginar. 
Aceasta trebuie evitată cu orice preţ. Chiar şi extazul, 
care pentru mistic este starea cea mai dorită, ruinează 
sănătatea dacă nu este trăit cu măsură, prudenţă şi 
înţelepciune. Se spune că Dumnezeu este un foc 
devorator, iar corpul fizic nu este construit să suporte 
mult timp acest foc. 

Mi s-a întâmplat ca anumiţi părinţi, surprinşi şi 
chiar îngrijoraţi de modul de judecată şi povestirile 
copiilor lor, să-mi ceară să stau de vorbă cu aceştia. 
Am reuşit să îi conving pe aceşti părinţi explicându-le 
că, în majoritatea timpului, copiii foarte mici posedă o 
formă de clarvedere, iar atunci când privesc pietrele, 
pomii, florile, animalele, oamenii, ei văd nişte entităţi 
care se deplasează printre ei, în ei. Simt chiar că 
aceste entităţi le vin în întâmpinare, le vorbesc; sunt 
ca nişte prieteni veniţi într-o vizită. Dar foarte repede, 
adulţii şi mediul înconjurător materialist produc o 
ruptură în legătura copilului cu lumea invizibilă; şi de 
asemenea faptul că alte capacităţi psihice intră în joc. 

Le-am mai spus părinţilor: „încercaţi să vă amintiţi 
dacă nu aţi păstrat în sinea voastră o amintire din 
copilărie în care natura vă părea însufleţită, vie, 
populată de entităţi familiale”. Şi aceasta a avut ca 
efect să trezească în ei câteva amintiri îndepărtate. 

Natura este deschisă pentru anumite fiinţe, dar 
pentru majoritatea rămâne închisă. Sau mai exact, 
oamenii sunt cei care ştiu sau nu să se deschidă. lar 
dacă nu ştiu, ei văd creaţia ca un ansamblu de 


mecanisme, o juxtapunere de existenţe şi nu au nici o 
comunicare cu ele; ei nu percep vibraţiile subtile prin 
care toate aceste existenţe intră în contact unele cu 
altele. Discipolii unei Şcoli Iniţiatice se exersează să 
dezvolte tocmai această sensibilitate legată de latura 
subtilă, vie, a naturii. 

Există însă fiinţe, foarte rare, care sunt capabile să 
dezvolte în mod spontan această formă de 
sensibilitate, de exemplul cazul scriitorului francez 
Marcel Proust. Deoarece intuiţia sa îl făcea să se 
oprească asupra unor detalii infime, imperceptibile, ale 
realităţii concrete, pentru că a ştiut să analizeze şi să 
aprofundeze cea mai măruntă dintre aceste senzaţii, el 
a presimţit, a înţeles limbajul secret al lumilor 
minerală, vegetală, animală şi umană, cât şi raporturile 
existente între ele. El trăia într- o manieră 
extraordinară manifestările lor subtile. Citiţi cărţile 
sale: stilul său este foarte încet şi de o mare 
complexitate, dar vă va conduce spre o lume deschisă 
şi vie. Străbătând învelişul lucrurilor şi al fiinţelor, ceva 
din suflet se descoperă aducând ecourile unei lumi 
îndepărtate şi totuşi atât de apropiată. 

Pentru ca această creaţie să devină elocventă, vie, 
plină de sens, trebuie să îi învăţăm limbajul. Intreaga 
voastră existenţă trebuie să tindă spre acest scop: să 
intraţi în comunicare cu o lume deschisă şi locuitorii 
săi. Există peste tot nişte locuitori: în apă, în aer, în 
pământ, în foc, în munţi, în copaci, în soare, în 
stele...peste tot! Şi ei ne salută, ne trimit semnale. Dar 
cine îi observă?...Şi cine vede că natura este o 
substanţă luminoasă străbătută de nişte raze pe care 
nici un limbaj nu le poate descrie frumuseţea şi 
culorile? Pregătiţi-vă să pătrundeţi în această lume 
imensă cu atenţia, înţelegerea şi iubirea voastră, astfel 


ca aceşti locuitori să vă accepte, să vă ajute şi să vă 
susţină. Locuiţi deja în ea, vă plimbaţi prin ea, dar 
trebuie să o deschideţi încă conştiinţei voastre, să 
îndepărtați vălul ce vă împiedică vederea. 

Dacă oamenii se vor încăpăţâna să închidă ochii în 
faţa acestei lumi subtile, adevărata poezie, adevărata 
frumuseţe vor părăsi pământul. Ce le va înlocui? Vom 
vedea atunci numai spitale, cimitire, închisori şi o 
imensă grădină zoologică unde nişte animale le vor 
păzi pe alte animale. Şi ce animale! Adevărata artă îşi 
găseşte inspiraţia în înalt, în lumea spirituală. 

Singurul mijloc de a intra în contact cu regatul 
naturii vii este să ai un înalt ideal, cel mai 

înalt posibil. Acest ideal este desigur inaccesibil, 
dar avem nevoie de un scop care să se situeze la 
infinit, astfel ca pe căile ce le urmăm să ne apropiem 
de el să se ţese nişte legături între noi şi întreg 
universul. lar pe aceste căi ale veşniciei vom trece prin 
toate staţiile belşugului, ale bogăției, ale bucuriei, ale 
luminii şi adevăratei cunoaşteri. 


Cap. 17 - Lunga cale spre bucurie 


Dintre suferinţele ce le aveţi de îndurat, multe vin 
desigur din exterior. Şi totuşi, în aceste suferinţe care 
vă sunt aplicate şi de care nu sunteţi direct 
responsabili, aveţi totuşi o anumită parte de 
responsabilitate. Care? Faptul că nu aţi învăţaţi cum să 
vă imunizaţi. 

Dacă sunteţi atât de vulnerabili, este pentru că 
elementele negative ce vă sunt trimise de lumea 
exterioară găsesc un ecou în voi. Se poate întâmpla 
chiar ca din cauza acestor impurități, a acestor 
obscurităţi ce le adăpostiţi, acest rău să se mărească. 


Dacă aţi căuta să întreţineţi în voi puritatea şi lumina, 
nu numai că acest rău ar fi neutralizat, dar binele ce l- 
aţi primi ar fi amplificat. Ei da, dacă nu resimţiţi în mod 
intens binele care vă vine zilnic din lumile vizibilă şi 
invizibilă, înseamnă că tot felul de materii opace din 
voi i se opun. Totul depinde deci de voi: să respingeţi 
răul, dar să atrageţi deopotrivă binele şi să îl păstraţi. 

Pe pământ veţi fi supuşi mereu atacurilor unor 
forţe ostile. Cum puteţi să nu fiți distruși? Refugiindu- 
vă interior în nişte regiuni unde aceste forţe nu vă mai 
pot atinge. Nici un loc, nici o situaţie, nici un elogiu din 
lume nu vă pot ocroti atât timp cât o parte din voi 
rămâne ataşată prea jos, în materie. 

Este adevărat că trăim pe pământ, în materie, iar 
materia este de o asemenea bogăţie, de o asemenea 
diversitate, încât este normal să fim atraşi, fascinaţi de 
ea. Câte lucruri dorim să le avem! Şi aici situaţia se 
complică. Vă bucuraţi de ideea de a obţine un anumit 
obiect, dar în ziua în care îl dobândiţi, acest obiect vă 
devine aproape indiferent. Ar trebui aproape să îl 
pierdeţi ca să-şi regăsească importanţa. 

Fiinţa umană este astfel zămislită: ea doreşte, 
simte nevoie să posede, dar pe măsură ce achiziţia îşi 
pierde din interes, dorinţa ei se îndreaptă spre un alt 
obiect, apoi spre altul...De aceea cei care au 
posibilitatea să-şi permită multe lucruri trebuie să fie 
vigilenţi, fiindcă nimic nu îi va satisface niciodată şi vor 
fi prinşi încet-încet într-un angrenaj periculos pentru ei 
înşişi şi pentru ceilalţi. Materia este o prăpastie ce îi 
înghite pe toţi cei care vor să o cucerească fără să fii 
construit în prealabil nişte legături foarte solide cu 
lumea spirituală. 

Evident, a nu te mulţumi cu ceea ce posezi este un 
factor important de evoluţie, fiindcă pentru a face 


mereu nişte achiziţii noi trebuie să dezvolţi noi însuşiri: 
curiozitatea, inteligenţa, încăpăţânarea, plăcerea de a 
lucra...Progresul culturilor şi al civilizaţiilor se 
datorează acestor însuşiri. Dar noi trebuie să ştim 
asupra căror achiziţii să concentrăm aceste capacităţi. 

Am întâlnit într-o zi un om foarte bogat şi influent 
care mi-a mărturisit: „Eu pot avea tot ce-mi doresc, dar 
în sine nu simt cu adevărat nici o bucurie. Singurul 
lucru care mă face uneori să mă gândesc că sunt fericit 
este să simt că ceilalţi îşi doresc situaţia mea. Invidia 
lor îmi aduce fericirea”. Vă daţi seama la ce se reducea 
această fericire: la senzaţia de a inspira invidia altora! 
Altminteri, să nu te poţi bucura de posesiile şi puterile 
tale...Ce mizerie! Ar fi trebuit să explic acestui om 
inteligent să caute fericirea în lumea sufletului şi a 
spiritului? Pentru că, contrar cum procedează cei mai 
mulţi oameni, cu cât obţinem mai multe succese în 
planul material, cu atât mai mult trebuie să ne legăm 
de lumea sufletului şi a spiritului, altminteri la capătul 
drumului vom găsi numai vidul. Ceea ce s-ar putea 
întâmpla mai bine anumitor persoane ar fi să piardă 
totul, pentru a trăi apoi satisfacția de a recuceri un 
lucru după altul. 

Adevărata bucurie nu are drept cauză nimic vizibil 
sau tangibil. Este o bucurie fără cauză ce ne este dată 
de senzaţia unică de a exista ca suflet şi spirit. Atunci, 
în loc să aşteptaţi să posedaţi ceva sau pe cineva ca să 
vă bucuraţi, trebuie să faceţi exact contrariul: să vă 
bucuraţi de existenţa fiinţelor şi a lucrurilor, fiindcă în 
această bucurie pe care ele v-o oferă, trăiţi senzaţia că 
vă aparţin. Aceasta vă dă bucuria ce vă aparţine, 
fiindcă lucrurile ce vă aparţin nu vă oferă neapărat 
multă bucurie. 


Tot ce vă bucură, îl posedaţi cu adevărat, şi mult 
mai bine decât dacă aţi fi proprietarul lui. Câtă bucurie 
simţiţi în faţa frumuseţilor naturii, a răsăritului de 
soare, a cerului înstelat! Cu toate acestea, ele nu vă 
aparţin din punct de vedere material. Cea mai 
importantă este această calitate de a te bucura, şi nu 
de a poseda. lar dacă vreţi să gustaţi o bucurie 
veşnică, trebuie să căutaţi să trăiţi în suflet şi spirit, 
singurele ce au calitatea de a vă proiecta în spaţiul 
infinit şi în veşnicie. În acel moment, chiar dacă sunteţi 
loviți de un necaz, chiar dacă suferiţi, veţi resimţi încă 
bucuria, un alt fel de bucurie. 

Suferinţă şi bucurie... Veţi spune că este imposibil 
să trăiţi în acelaşi timp cele două stări contrare. De ce? 
Pentru că fiinţa umană este alcătuită din două naturi: 
natura inferioară care resimte întotdeauna dureros cea 
mai mică contradicţie, cel mai mic obstacol, cea mai 
mică pierdere; şi natura superioară care trăieşte într-o 
lumină şi într-o veşnică fericire. Dacă ştiţi să observați 
ce vi se întâmplă din punct de vedere al naturii 
superioare, veţi descoperi că tristeţea şi supărarea pot 
fi folosite ca un fel de mâl, de teren fertil de care 
arborii şi florile grădinii interioare au nevoie pentru a 
creşte. 

Fiecare dintre noi trebuie să înveţe să facă această 
distincţie între cele două naturi ale sale. Suferinţa nu 
atinge decât o parte din noi, o altă parte este 
inaccesibilă, este liberă, ea observă şi poate remedia. 
Ea ne spune: „Suferi? Ei bine, bucură-te, iar dacă eşti 
inteligent, datorită acestei suferinţe vei câştiga încă 
ceva în luciditate, în înţelegere şi te vei întări”. 

Acela care este nefericit are tendinţa să se 
identifice cu nefericirea sa, se lasă copleşit de ea. Este 
tocmai ce doriţi să evitaţi punându-vă imediat în alertă 


şi spunându-vă: „Acum ai o lucrare de îndeplinit. 
Desigur, suferi, dar numai o parte din tine suferă. Fă 
apel la această altă entitate care trăieşte în imensitate, 
în veşnicie, şi care eşti tot tu. Din această mocirlă în 
care te bălăceşti, vei vedea răsărind flori şi arbori 
încărcaţi de fructe gustoase”. 

Pare imposibil să trăieşti mereu în bucurie. Ba da, 
este posibil când cunoşti structura fiinţei umane, când 
ştii că dincolo de corpurile fizice, astral şi mental, ea 
posedă încă trei corpuri superioare: corpurile cauzal, 
budic şi atmic ce o pun în legătură cu lumea divină. 
Dacă reuşeşte să le dezvolte, chiar grijile şi necazurile 
nu mai pot cu nimic să altereze şi să întunece ceea ce 
ea trăieşte în lumea luminii. 

De aceea zilnic, prin gândurile, sentimentele şi 
faptele noastre, dar şi prin meditaţie şi rugăciune, 
trebuie să ne străduim să păstrăm legătura cu lumea 
divină, pentru a continua să trăim în sufletul şi spiritul 
nostru. lar sufletul şi spiritul nostru ne inspiră un alt 
mod de a vedea şi a simţi lucrurile. Atunci când sufletul 
şi spiritul vorbesc în noi, atâtea supărări şi necazuri 
dispar!... şi se transformă în linişte, în înţelepciune, 
într-o mai bună înţelegere a sensului vieţii. 

In orice vi se întâmplă negativ, dureros, spuneţi-vă 
că existe ceva de învăţat. lar dacă cineva vă face rău, 
să nu încercaţi să vă răzbunaţi, încercaţi să găsiţi în voi 
resursele ce vă vor permite să neutralizaţi acest rău. 
Credeţi-mă, aceste resurse există. Săpaţi, căutaţi în voi 
înşivă: veţi descoperi nu numai nişte posibilităţi 
nebănuite, dar prin exemplul vostru îi veţi antrena şi 
pe ceilalţi să facă aceleaşi descoperiri. 

Deşi toate fiinţele umane sunt locuite de un suflet 
şi un spirit ce aspiră la iubire, la lumină, la perfecţiune, 
foarte puţine ştiu cum să le atingă, să le trezească în 


ele. Dar dacă întâlnesc nişte condiţii propice, pe cineva 
capabil să le dea un exemplu, să le arate calea, ele 
primesc atunci o revelaţie ce le face încet-încet să 
înţeleagă cum trebuie să acţioneze. Ceea ce dovedeşte 
că maniera în care fiecare rezolvă problema răului nu îl 
priveşte numai pe el însuşi, ea îi priveşte în mod egal 
pe toţi din jurul său, pe care îi influenţează prin 
comportamentul său. 

Nu trebuie să vă opriţi niciodată să lucraţi asupra 
voastră înşivă nici chiar în cele mai defavorabile 
condiţii. Şi în loc să vă reglaţi direct conturile cu cei 
care vor să vă facă rău şi să le adresaţi nişte reproşuri, 
arătaţi-le prin atitudinea voastră că nu numai că nu au 
reuşit să vă distrugă, dar că datorită lor aţi devenit mai 
însufleţiţi. Aceasta este cea mai bună răzbunare. 
Căutaţi deci bucuria...această bucurie a sufletului şi a 
spiritului ce vă proiectează interior foarte sus, acolo 
unde răul nu vă mai poate atinge. 

Multiple activităţi pot constitui pentru noi nişte 
surse de bucurie. Dar cea mai mare bucurie, cea mai 
mare împlinire, o putem atinge numai în fuziunea cu 
Dumnezeu. Dumnezeu a oferit creaturilor sale nişte 
posibilităţi infinite de bucurie, dar a păstrat cea mai 
mare fericire pentru cel care, prin sufletul şi spiritul 
său, se străduieşte să fuzioneze cu El. lar ca această 
fuziune să fie perfectă, cel care a trăit aceste clipe de 
fuziune, care a primit favoarea divină, trebuie să se 
străduiască să o răspândească în jurul său pentru ca 
toţi oamenii să beneficieze de ea, să îi ajute, să le 
arate calea, să devină pentru ei un izvor, un soare care 
oferă fără încetare. 

Da, adevărata bucurie este să ajungi să fuzionezi 
cu Divinitatea şi apoi să îi faci şi pe alţii să participe la 
această bucurie, să împărţi cu ei ce ai primit. Da, în 


fiecare zi, să pleci „într-o ţară străină” despre care deja 
v-am vorbit, dar care este în realitate patria noastră, 
patria noastră celestă, pentru a reveni apoi plin de 
lumină şi bucurie. Bucuria noastră ia deci în realitate 
două forme: înălţarea la Cer pentru a aduna de acolo 
nişte comori, apoi revenirea pe pământ pentru a le 
împărţi. 

La fel cum oamenii confundă fericirea cu plăcerea, 
tot aşa confundă şi bucuria cu plăcerea. Ce este 
plăcerea? O senzaţie agreabilă. Or, există nişte 
activităţi ce nu aduc nici o plăcere, dar care, asemenea 
devotamentului, sacrificiului, sunt nişte surse de 
bucurie pură. lar când aţi trăit astfel de bucurii, în mod 
conştient, în mod voluntar sau nu, îi faceţi şi pe alţii să 
beneficieze de ele, în timp ce plăcerile voastre egoiste 
nu le aduc nimic bun. Credeţi-mă, veţi descoperi într-o 
bună zi că bucuria se află exact în locul opus celui pe 
care vi-l închipuiaţi, adică în sacrificiu, în renunţarea la 
tot felul de bunuri, în limitarea a ceea ce gândeaţi că 
reprezintă libertatea voastră. 

Cele mai mari bucurii, bucuriile spirituale, nu au 
atât de mult o expresie fizică, deoarece emoţiile, 
senzațiile cele mai înalte sunt deseori imperceptibile. 
Ele se trăiesc ca înţelegere, ca împlinire, ca linişte, şi 
sunt indestructibile. Despre aceste bucurii vorbea lisus 
când îşi anunţa ucenicii: „Deci şi voi acum sunteți trişti, 
dar iarăşi vă voi vedea şi se va bucura inima voastră şi 
bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi”. 

„larăşi vă voi vedea”... lisus vorbea desigur despre 
o întâlnire interioară care este o fuziune cu lumea 
divină. Trebuie să studiezi, să te rogi, să lucrezi foarte 
mult timp pentru ca această fuziune să se realizeze. 
De ce lisus dă această întâlnire în viitor? De ce nu 
imediat? Fiindcă drumul este lung, fiindcă o lungă 


pregătire este necesară. Dar odată ce pregătirea s-a 
încheiat, este definitiv, şi de aceea lisus a spus: 
„Nimeni nu o va lua de la voi”. lisus mai exprimă 
această idee atunci când spune: „Dacă Mă iubeşte 
cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl meu îl va iubi, şi 
vom veni la el şi vom face locaş la el”. 

Atât timp cât nu ştiţi să alimentaţi focul în sufletul 
vostru, nu foloseşte la nimic să cereţi prezenţa divină. 
Chiar dacă cineva vă dă această prezenţă, o veţi 
pierde foarte repede, deoarece focul pe care nu ştiţi să 
îl întreţineţi în voi se stinge. Doriţi să primiţi Divinitatea 
aşa cum creştinii primesc anafura dată de preot? Dar 
Dumnezeu nu se află în anafură; voi trebuie să 
produceţi starea divină, să o câştigaţi, să o cuceriţi, să 
o alimentaţi. Ceea ce Biserica a inoculat credincioşilor 
ei nu este conform cu legile divine. De ce îşi însuşeşte 
ea dreptul de a-l da pe Domnul? Ea spune: „Deschideţi 
gura. Binecuvântând anafura, noi vă oferim divinul”. Şi 
astfel ea întreţine lenea credincioşilor; de aceea mulţi 
dintre ei rămân dependenţi şi slabi. Nimeni nu vi-l va 
da niciodată pe Domnul, voi trebuie să îl găsiţi 
străduindu-vă zilnic să deveniți nişte conductori ai 
înţelepciunii şi iubirii sale; iar atunci când El va 
pătrunde în voi, veţi gusta viaţa veşnică. 

Adevăratele bucurii trebuie să le căutaţi foarte sus, 
în lumile sufletului şi ale spiritului, pentru că lumile 
sufletului şi ale spiritului sunt nişte izvoare 
inepuizabile. Dar dacă nu este uşor să atingem aceste 
stări superioare de armonie, pace, lumină, nu este nici 
foarte greu; cel mai greu este să le păstrăm. Dintr-o 
lipsă de atenţie, din neglijenţă, le lăsăm adesea să se 
şteargă şi uităm chiar că le-am trăit. 

Veţi spune că nu puteţi sta ore în şir nemişcaţi, cu 
ochii închişi, preocupaţi să păstraţi o stare divină. 


Desigur, vă aşteaptă alte activităţi, mult mai prozaice. 
Dar în timp ce vă achitaţi de aceste sarcini, puteţi să 
vă străduiţi să nu coborâţi la nivelele inferioare ale 
conştiinţei, veghind asupra acestei stări ca asupra unui 
obiect preţios pe care îl transportaţi: îl priviţi din când 
în când pentru a vă asigura că este acolo. 

Când mergeţi la bancă ca să retrageţi o anumită 
sumă de bani, nu o puneţi oriunde în buzunar cu 
ceilalţi bani, fiindcă nu vreţi să atrageţi atenţia primului 
venit care ar pune mâna pe ea. Această vigilenţă este 
deopotrivă necesară, şi chiar mai necesară, în planul 
astral unde există alţi hoţi, mult mai periculoşi ca aceia 
din planul fizic, care încearcă fără încetare să vă 
lipsească de binecuvântările celeste. Sunteţi distraţi, 
dar ei nu sunt, pândindu-vă cele mai mici clipe de 
neatenţie pentru a vă sustrage ceva. 

Este mai uşor să obţii un lucru decât să îl păstrezi; 
aceasta se observă deopotrivă în viaţa cotidiană 
pentru orice achiziţie. Atâţi oameni capabili să-şi 
concentreze întreaga inteligenţă, voinţă, răbdare, 
pentru a obţine nişte succese şi lucrurile dorite devin 
apoi atât de neglijenţi, de imprudenti, încât pierd totul! 
De ce se întâmplă aşa?...Dacă vă vin vreo idee, vreo 
inspiraţie, vreun elan, străduiţi-vă să le păstraţi, şi nu 
numai să le păstraţi, dar să le hrăniţi, să le amplificaţi. 

Să nu uitaţi niciodată că nişte entităţi din lumea 
invizibilă vă privesc. Ele se interesează ce vă 
preocupă, ce vă doriţi. Dacă văd că vă concentrați 
asupra esenţialului, ele vă vor oferi o bucurie pe care, 
oricare ar fi eforturile făcute pentru a o obţine, nimic şi 
nimeni de pe pământ nu va putea vreodată să v-o dea. 
Păstraţi cu grijă ceea ce aţi primit astfel. Nici măcar nu 
ştiţi câte entităţi s-au mobilizat pentru ca să o obţineţi. 


Da, cum vă închipuiţi că puteţi face totul singuri, fără 
nici un ajutor?... 

Să nu fiţi nici neglijenţi, nici ingraţi, păstraţi 
această comoară, adăpostiţi-o bine pentru a o folosi şi 
împărţi cu toate fiinţele din lume. 


Cap. 18 - Vizita fiinţelor îngereşti 


Nişte entităţi prietene din lumea invizibilă străbat 
spaţiul pentru a aduce peste tot lumina şi 
binecuvântările lor. Ele pot trece pe lângă voi în orice 
clipă şi trebuie să fiţi deci atenţi pentru a le primi 
cadourile, mesajele. 

Aţi trăit cu siguranţă această experienţă: eraţi 
ocupați cu nişte treburi zilnice, nu vă gândeaţi la nimic 
precis şi aţi simţit deodată un curent, o prezenţă lângă 
voi, ceva viu ce vă aducea o lumină, o linişte, o 
bucurie. Ce aţi tăcut atunci?...lIn asemenea momente, 
opriţi orice preocupare şi concentraţi-vă asupra acestei 
prezenţe care a venit să vă viziteze. Sunt nişte clipe 
rare şi preţioase ce nu trebuie lăsate să treacă dintr-o 
neglijenţă. 

Aceste vizite celeste vă instruiesc, vă îmbogăţesc 
viaţa. Ele sunt un cadou al lumii divine, şi dacă nu vă 
opriţi pentru a le surprinde esenţa în momentul când 
vă apar, s-a sfârşit; în zadar le veţi căuta, vă veţi ruga, 
aceste entităţi nu vor reveni. Sau vor reveni, dar nu se 
ştie când... Trebuie să le reţineţi atunci când apar, 
fiindcă foarte repede apoi nu veţi mai avea nici cea 
mai vagă idee despre ce v-au adus. Este ca un vis 
despre care, la trezire, nu ne mai aducem aminte nimic 
şi totul s-a pierdut. 

Eu nu vreau să spun că trebuie să fiți atenţi, 
nemişcaţi, concentrați ore în şir. Trebuie să deveniți 


conştienţi de ceea ce reprezintă aceste vizite celeste 
pentru ca ele să lase în voi o pecete de neşters. 
Această irupere subită a lumii divine este o senzaţie 
care nu înşeală; ceva ce se deschide deodată în voi, se 
luminează, oferă nişte dimensiuni mai vaste existenţei 
voastre şi vă ajută să continuaţi cu încredere calea 
spirituală pe care v-aţi angajat. 

Dar dacă astfel de vizite sunt neaşteptate, nu 
înseamnă că fiinţele îngereşti se îndreaptă fără nici o 
distincţie oriunde şi lângă oricine. Chiar dacă sunt 
pregătite să sară în ajutor şi să aducă bucurie tuturor 
oamenilor, ele îi vor vizita mai uşor pe cei care le 
pregătesc nişte condiţii propice. Ce faceţi când 
aşteptaţi vizita unor prieteni? îi invitaţi la masă şi le 
pregătiţi ceva bun. Dar pentru a atrage nişte păsări la 
fereastră? Puneţi pe streaşină nişte grăunţe. Cel mai 
bun mijloc de a atrage creaturile este de a le prezenta 
hrana ce le place. Este adevărat în planul fizic şi la fel 
de adevărat în planurile psihic şi spiritual. 

Noi producem fără încetare în interior nişte fructe 
din care se hrănesc alte creaturi, nişte creaturi umane, 
dar şi nişte creaturi din lumea invizibilă. Aceste fructe 
sunt gândurile şi sentimentele noastre. In funcţie de 
fructele ce le producem, atragem nişte fiinţe luminoase 
sau nişte fiinţe întunecate, deoarece fiecare caută 
hrana ce îi place, iar cea care îi atrage pe unii, îi 
respinge în general pe ceilalţi. Depinde deci de noi să 
ştim pe cine dorim să atragem. Pentru a fi susținuți, 
întăriţi, luminaţi de fiinţele îngereşti, trebuie să fim în 
stare să le prezentăm singura hrană ce le place: nişte 
gânduri, nişte sentimente, nişte fapte inspirate de 
iubirea pentru Dumnezeu şi oameni, de bunătate, de 
generozitate, de spirit de sacrificiu. 


Maestrul Peter Deunov spunea: „Fiecare idee 
divină în care credeţi este susţinută de nişte spirite 
luminoase din lumea invizibilă. Fiecare vă aduce 
sprijinul său, fiecare vă dă un elan pentru realizarea 
acestei idei. Oricât de slabă ar fi consistenţa unei 
asemenea idei în conştiinţa voastră, de îndată ce 
spiritele sosesc, ele o întăresc în mod inevitabil. Da, 
pentru că spaţiul este plin de entităţi pe care toate 
tendinţele nobile ale omului le atrag. Este ca şi cum le- 
am striga: ele vin imediat. Pentru ele nu există 
distanţă, nu există graniţe. Ele sunt sprijinul invizibil al 
omului”. 

Noi aparţinem unei familii imense răspândită nu 
numai pe întreaga suprafaţă a pământului, dar şi pe 
alte planete şi stele. Toţi membrii acestei familii 
primesc zilnic nişte mesaje. Dar nu este de ajuns să le 
primim aşa ca toate ziarele din cutia poştală şi pe care 
le aruncăm la coş după ce le-am frunzărit neatenţi. 
Trebuie să le studiem cu atenţie pentru a găsi în ele 
nişte indicaţii pentru ziua respectivă, nişte inspiraţii, o 
hrană. 

Fiecare fiinţă umană aparţine prin natura sa 
acestei familii universale, dar pentru a face cu 
adevărat parte din aceasta, ea trebuie să răspundă la 
anumite exigenţe. Aşa ca pe pământ unde aparţineţi 
unei familii fiindcă aveţi un tată şi o mamă, în planul 
spiritual sunt virtuțile spiritului, tatăl vostru, şi ale 
sufletului, mama voastră, care v-au dat naştere şi care 
continuă să vă hrănească şi să vă formeze. 

La fel cum aveţi nişte părinţi, aveţi şi o casă, iar 
casa în care primiţi cadourile celeste nu poate fi o 
cocioabă. Mă refer desigur la casa voastră interioară. 
Aceasta poate fi o grădină, un palat, un templu, o stea. 
Aceasta poate fi şi o simplă floare, un trandafir...sau 


vârful unui munte. Mesagerilor din înalt le plac mult 
asemenea locuri. Evident, ei vă vor judeca deopotrivă 
activităţile: dacă ele sunt folositoare, benefice pentru 
alţii. 

Pentru a vă explica realităţile vieţii spirituale 
despre care cei mai mulţi oameni au numai nişte 
noţiuni foarte vagi, eu trebuie să iau unele exemple din 
viaţa cotidiană. Dacă dimineaţa, la trezire, vă simţiţi 
prost dispuşi, şi în ciuda programului zilei totul vă pare 
înceţoşat, este pentru că nu aţi primit corespondenţa 
ce vă era destinată. De ce?.. .Fiindcă în ziua 
precedentă v-aţi plimbat prin nişte locuri suspecte 
unde poşta celestă nu vă caută. 

Poştaşii celeşti îşi fac bine treaba, dar ceea ce 
trebuie să vă aducă vi le prezintă numai în nişte locuri 
luminoase şi pure: voi trebuie să vă căţăraţi până acolo 
pentru a le primi. Dacă din lene, din neglijenţă, aţi 
părăsit între timp acest loc pentru a cobori în straturile 
inferioare ale conştiinţei unde organele voastre 
spirituale s-au îngreunat, atunci desigur nu veţi primi 
nimic. Trebuie să reveniţi la această stare pentru a vă 
lua corespondenţa ce s-a adunat în lipsa voastră. 
Fiindcă trebuie să ştiţi, nimic nu se pierde, cadourile, 
mesajele ce vă sunt destinate vă aşteaptă, voi trebuie 
să le căutaţi acolo unde sunt depozitate. 

Noi suntem zilnic vizitaţi de nişte entităţi 
binevoitoare ale lumii invizibile. Dacă putem continua 
să respirăm, să mâncăm, să mergem, să lucrăm, este 
pentru că zilnic ele ne susţin. Şi nu numai că suntem 
sprijiniți, ajutaţi, dar primim nişte elemente ce fac din 
noi creatorii unei noi vieţi. 

La rândul nostru, şi noi ajutăm anumite fiinţe care, 
în momentul în care primesc ajutorul nostru, nu ştiu de 
unde le vine acesta. Fiecare fiinţă vie emite nişte unde 


şi hrănind în noi gânduri, sentimente călduroase, 
rugându-ne, meditând, emitem unde binefăcătoare ce 
uşurează creaturile aflate în suferinţă. Cum să nu ne 
găsim în aceasta motivaţia şi bucuria de a trăi? Ce 
încurajare pentru noi să simţim că suntem susținuți de 
mii de creaturi evoluate şi că, la rândul nostru, le 
putem susţine şi noi pe altele! 

Ceva sau cineva v-a făcut rău şi mergeţi pe stradă 
descurajaţi, împovăraţi. Dar iată că întâlniți un chip, o 
privire atât de minunată încât vă întoarceţi acasă 
reconfortaţi, uşuraţi. Cerul nu v-a părăsit şi a trimis pe 
cineva în mulţime pentru a vă reda curajul. Când 
întâlnesc o asemenea privire, eu ştiu că nu persoana 
respectivă mi-a dăruit-o, ci o entitate care a pătruns în 
ea pentru a mă privi, iar în acea privire citesc atâtea 
lucruri! Citesc mai ales că există o lume plină de 
frumuseţe şi lumină unde hărţuiaia pământeană nu are 
nici un drept să pătrundă. 

Asemenea experienţe trebuie să vă facă conştienţi 
că sunteţi legaţi în mod constant de miliarde de 
entităţi binevoitoare. Ele vin în întâmpinarea voastră, 
de ce nu le simţiţi? La suferinţele adevărate pe care le 
trăiţi, de ce să o adăugaţi şi pe cea de a trăi singuri, 
lipsiţi de orice apărare? Timp de o clipă sunteţi 
aproape zdrobiţi, şi dintr-odată vă redobândiţi forţa şi 
curajul: mulţumiţi atunci tuturor fiinţelor care aleargă 
spre voi. Cu cât veţi fi mai conştienţi, mai 
recunoscători, cu atât mai mult veţi atrage aceste 
prezenţe. 

Datorită ajutorului acestor spirite luminoase ale 
lumii invizibile găsim soluţii la problemele noastre, 
curajul de a continua să înaintăm şi inspiraţia de a 
deveni creatori. Ceea ce trăim zilnic, şi chiar numai ce 
suntem obligaţi să vedem şi să auzim, este uneori atât 


greu de suportat! Unde ne-am găsi dacă nişte spirite 
inteligente, binevoitoare, nu ar participa la viaţa 
noastră pentru a ne ajuta să ne păstrăm echilibrul? 

Eu v-am spus că dacă dorim să primim răspuns 
invitaţiilor noastre din partea creaturilor, trebuie să 
ştim ce hrană să le oferim. lar creaturilor îngereşti le 
place armonia, ele sunt atrase de muzică şi cântec. 
Este o credinţă ce îşi are sursa în timpuri foarte 
străvechi. Oricât de departe am merge în istoria 
omenirii, muzica şi cântecul au însoţit ceremoniile 
sacre. Entităţile celeste iubesc muzica, ele însele sunt 
muzică. De aceea atâţi pictori au reprezentat Paradisul 
populat de îngeri care cântă şi interpretează la diferite 
instrumente. 

Fie că provin de la instrumente sau voci, sunetele 
au o putere imensă, nu numai ca să placă urechilor, ci 
din cauza puterii  vibratorii produse. Cunoaşteţi 
concertul lui Beethoven numit „împăratul”. Acest 
concert mă impresionează mereu prin forţa şi unitatea 
lui. De la început la sfârşit el este alcătuit dintr-un 
singur tempo, dirijat de acelaşi curent de energii şi 
îndreptat în aceeaşi direcţie. În ciuda diversităţii 
temelor ce se adaugă fără încetare, el îşi păstrează 
unitatea. lar dacă în anumite opere muzicale anumite 
părţi se juxtapun fără vreo legătură reală între ele, aici 
se simte că ele decurg unele din altele, ca o fiinţă vie 
care se dezvoltă ştiind încotro se îndreaptă, fiind 
convinsă, decisă, că nimic nu o poate întoarce din 
drum. Tot geniul lui Beethoven se află aici şi ascultând 
acest concert te simţi purtat de un elan irezistibil, 
întărit în propriile convingeri. 

Şi „Missa Solemnis”...Se degajă din ea o forţă încât 
simt uneori sufletul că vrea să mi se smulgă de trup şi 
să se pulverizeze în spaţiu. Nu numai că trebuie să 


conştientizăm puterea muzicii, ci să căutăm să folosim 
aceste vibrații care, amplificate de senzațiile celor care 
o ascultă sau o interpretează, creează o atmosferă 
favorabilă apariţiei entităţilor luminoase. 

Intr-o Şcoală _Iniţiatică, muzica, şi mai ales 
cântecul, au un mare rol de jucat. Deoarece în cântec 
suntem noi înşine instrumentul ce produce sunetele, a 
cânta are drept consecinţă asupra noastră, a corpului 
fizic şi a corpurilor noastre subtile, efectele cele mai 
puternice. Prin cântec noi emitem nişte unde, nişte 
curenţi de forţă care creează în noi nişte forme, şi de 
aceea este atât de important să regăsim rolul mistic al 
cântecului concentrându-ne întreaga atenţie asupra 
melodiei, dar şi a cuvintelor; şi mai ales să ştim să 
alegem ceea ce cântăm. 

Cuvântul este un creator de lumi, iar aceste lumi 
sunt capabile să existe vreme îndelungată. Nu putem 
şti cât timp vor dura efectele lor. Ce să mai spunem 
despre muzica actuală pe care o auzim din ce în ce mai 
mult, o muzică isterică însoţită de nişte cuvinte şi mai 
violente, mai distructive? Nu trebuie niciodată să 
subestimaţi efectele muzicii, şi în mod special ale 
cântecului. 

Ingerii sunt atraşi de cântecele mistice pe care le 
cântăm fiind deplin conştienţi de puterea lor şi de 
dorinţa de a ne armoniza cu ordinea cosmică. Ei se 
apropie şi spun: „Aici este un loc pentru noi. ' Şi încep 
să se instaleze în regiunile superioare ale creierului 
nostru unde îşi aduc instrumentele, viorile, harpele... şi 
se amestecă cu vocile noastre. lar când simt prezenţa 
acestor vizitatori regali, entităţile întunecate care se 
mai târăsc prin împrejurimi înţeleg că nu mai există loc 
pentru ele şi se îndepărtează. 


Îmi amintesc de acea epocă în care în oraşele şi 
satele din Bulgaria existau încă muzicieni şi cântăreţi 
pe stradă. Trecătorii le dădeau câţiva bani; uneori se 
deschidea câte o fereastră şi apărea chipul unei fete 
frumoase care arunca monede, zâmbind. Este o 
imagine a legăturilor noastre cu lumea invizibilă. 
Cântăm sub ferestrele palatelor celeste şi îngerii ne 
aruncă monede: nişte bucurii, nişte lumini. 

Cântecele Maestrului Peter Deunov ne asigură un 
repertoriu atât de bogat! învăţaţi-le, cântaţi-le. Cântaţi: 
„Blagoslaviai, duşe moia, Gospoda”: „Sufletul meu îl 
binecuvântează pe Domnul!” punând în el toată 
conştiinţa voastră, ca şi cum aţi cânta în faţa 
Divinităţii. Revărsaţi-vă întreg sufletul în acest cântec: 
nişte îngeri vor veni să vă culeagă rugăciunea şi să o 
ducă până la tronul ei. 

Entităţile lumii invizibile sunt întotdeauna gata să 
aducă lumina, bucuria, iubirea. Ele sunt nişte grădinari 
care vin să se ocupe de grădina noastră interioară. În 
aşteptarea venirii lor, trebuie să creăm în jurul nostru o 
atmosferă foarte pură, pentru a le atrage, dar şi pentru 
a le reţine. 

Momentul cel mai favorabil pentru această lucrare 
este răsăritul soarelui. Pe măsură ce se înalţă la 
orizont, soarele îşi schimbă culoarea. Când apare, este 
roşu, apoi portocaliu, apoi galben, şi în funcţie de 
calitatea aerului, poate lua şi câteva nuanţe de verde, 
albastru, violet. In sfârşit, el devine alb, incandescent. 
Inălţându-se pe cer, soarele cântă întreaga gamă de 
culori, şi fiecare dintre ele emite un sunet. Ce simfonie 
există atunci când ajunge la alb strălucitor! 

In această simfonie, în aceste explozii de lumină, 
aura noastră se purifică, se întăreşte şi vibrează mai 
intens; ea lansează nişte semnale entităţilor îngereşti 


care simt că sunt invitate la o sărbătoare. Ele vin în 
fugă pentru a participa şi, ca toţi invitaţii care se duc la 
o petrecere, aduc nişte cadouri. 


CUPRINS 


Cap. 1 - Dumnezeu, originea şi scopul călătoriei 


NOAS pi = ERROR TR NE RR RR IDR RR a NA PE RE IE a N II EA 1 
Cap. 2 - Să pornim la drUM......s.sesresrserrerrrrrrerrrrrrrrrerrene 6 
Cap. 3 - Ghimpele suferinţei... eee 15 
Cap. 4 - Să căutăm în noi înşine răspunsurile domnului 
iad A aia ua A Sin alea a a a acatist taia) 22 
Cap. 5 - La şcoala vieţii: lecţiile inteligenţei cosmice..26 
Cap. 6 - „Ca peştele în apă”.........cee eee eee 39 
Cap. 7 - Legământul luat în faţa entităţilor celeste.....45 
Cap. 8 - Să înaintăm fără frică... eee eee 55 
Cap. 9 - Numai lumina spiritului trebuie să ne 
(| ZE ISC acu i îti tea ia aa aiba ie 64 
Cap. 10 - Apartenența noastră la arborele cosmic..... 73 
Cap. 11 - Ce înseamnă „a pleca în străinătate?”........ 80 
Cap. 12 - Comorile nebănuite ale răbdării.................. 85 
Cap. 13 - „Veţi antrena toate fiinţele pe calea bucuriei” 
TAEAE E E en da nf aceea Sin la a la iad 98 


Cap. 14 - Impuneţi-vă mereu o nouă culme de atins 106 
Cap. 15 - Pentru ca iubirea să nu ne mai părăsească 


în iat ies il nt ine n ai ei a ia Aa al a ia i a ini pt 113 
Cap. 16 - Să deschidem uşa visului... 119 
Cap. 17 - Lunga cale spre bucurie... eee 127 


Cap. 18 - Vizita fiinţelor îngereşti...........cee eee 137