Omraam Aivanhov — Grauntele fericirii

Omraam Mikhaël Aivanhov 


GRĂUNTELE FERICIRII 


1. Fericirea, un talent de cultivat 


Oamenii vin pe Pământ cu anumite aspirații: 
nevoia de a iubi şi a fi iubiţi, nevoia de a cunoaşte, 
nevoia de a crea. Ei numesc fericirea ca fiind realizarea 
acestor aspirații. Dar pentru a o obţine, ei trebuie să 
adauge fără încetare câte ceva la bagajul cu care au 
venit, pentru că nu ajunge să-ţi doreşti ceva pentru ca 
să-l şi obţii. Ei doresc să iubească şi să fie iubiţi, dar 
iată că se trezesc singuri şi dezorientaţi... Ei doresc să 
înţeleagă dar sunt tot timpul  mărginiţi şi 
dezorientaţi...Ei doresc să creeze dar nu fac decât 
gafe. Pentru a realiza toate aceste aspirații e nevoie de 
o lungă perioadă de învăţare sub controlul unui 
instructor care-i antrenează pe adevărata cale a 
dragostei, înţelegerii şi a creaţiei veritabile. 

Toţi oamenii vor fericirea, dar nu ştiu cum să o 
obţină şi nu îşi imaginează că pentru a o obţine este 
nevoie de muncă şi de o disciplină de urmat. Din 
moment ce au venit pe Pământ şi mănâncă, beau, 
dorm, se plimbă şi au copii, ei cred că sunt automat 
fericiţi. Dar şi animalele au aproape aceleaşi activităţi, 
şi atunci? Nu este suficient doar să fii pe lume pentru a 
fi fericit. Pentru a fi fericit, există un anumit număr de 
lucruri care trebuie făcute... şi altele care nu trebuie 
făcute! Fericirea e ca un talent (dar) care trebuie 
cultivat. Dacă nu îl cultivăm nu obţinem nimic. Este la 
fel ca şi cu talentele artistice: chiar şi persoanele cele 
mai dotate pentru muzică, pictură, dans nu ar fi 


realizat nimic dacă nu ar fi muncit zi de zi cu 
înverşunare pentru a cultiva aceste talente. 

Dacă vreţi fericirea, nu staţi fără să faceţi nimic, 
începeţi să căutaţi elementele care o alimentează. 
Aceste elemente aparţin lumii divine şi, când le veţi 
găsi, veţi iubi lumea întreagă şi veţi fi iubit, veţi poseda 
o înţelegere superioară a lucrurilor, şi în fine veţi avea 
puterea de a acţiona şi de a realiza. 


2. Fericirea nu este plăcerea. 


Nevoia de a găsi fericirea e profund înscrisă în 
fiinţa umană. Această nevoie ne ghidează şi ne 
stimulează. Cu toate acestea, urmându-şi 
temperamentul, omul consideră fericirea în mai multe 
forme diferite, care îi apar mai degrabă sub forma 
plăcerii, şi majoritatea oamenilor confundă una cu alta. 
Ei îşi imaginează că tot ceea ce le pare atrăgător, 
simpatic, ce le place, ce le spune ceva, îi va face 
fericiţi. Ei nu, dacă vom analiza ce este cu adevărat 
plăcerea, cum o găsim, unde o găsim, vom înţelege că 
e mult mai complicat. 

Când vedem câtă energie desfăşoară fiinţele 
umane pentru a se angrena în activităţi care le dau 
plăcere, e evident că, dacă fericirea ar fi sinonimă cu 
plăcerea, lumea întreagă ar înota în fericire. Dar mai 
mult se întâmplă contrariul: adesea acolo unde 
oamenii îşi găsesc plăcerea, ei îşi găsesc şi 
nenorocirea. 

Plăcerea este o senzaţie momentan agreabilă care 
vă face să credeţi că prelungind-o cât mai mult, veţi fi 
fericit. Ei bine, nu este aşa. De ce? Pentru că aceste 
activităţi care vă procură rapid şi uşor plăcere nu se 
situează, majoritatea, într-un plan prea elevat: ele nu 


ating decât corpul fizic, poate inima şi un pic intelectul. 
Ori, nu putem fi fericiţi când căutăm să satisfacem 
doar corpul fizic, inima sau chiar intelectul, acestea 
sunt doar satisfacţii parţiale şi efemere. Fericirea, 
contrar plăcerii, nu e o senzaţie de moment, ci ea 
priveşte totalitatea fiinţei. 

Acel care crede că găseşte fericirea în plăcere 
poate fi comparat cu un beţiv: îşi toarnă vin sau alcool 
şi bea. Ah, se simte bine, uită de toate necazurile şi 
trage concluzia că e magnific să bei. Dacă ar fi să ne 
pronunţăm pentru câteva minute, câteva ore, aceasta 
poate pare magnific. Dar după câţiva ani, ce se va 
produce? Pierderea facultăţilor, imposibilitatea de a 
trăi o viaţă familială şi socială echilibrată, decăderea, 
crima poate... 

Ei bine, în numeroase circumstanţe, oamenii se 
conduc ca şi beţivul: de vreme ce lucrurile le par 
agreabile, ei trag concluzia că ele vor rămâne aşa 
pentru eternitate. Din păcate pentru ei sunt obligaţi 
mai târziu să constate pierderile, stricăciunile, şi 
suferă. 

Este la fel şi când e vorba de persoane cu care ei 
au ales să formeze o familie, să se împrietenească, sau 
să se asocieze pentru muncă: ei au tendinţa să se 
conducă după prima impresie de plăcere sau 
neplăcere, simpatie sau antipatie. Ei cred: „Oh, acesta 
îmi spune ceva” şi, fără să gândească, fără să 
aprofundeze, ei se decid, fără să-şi dea seama că în 
realitate au de-a face cu un răufăcător. Ei se 
îndepărtează de un om pe care-l găsesc mai puţin 
agreabil, dar în realitate acesta e un om corect, cinstit 
şi bun. Când ne conducem după simpatie şi antipatie, 
care sunt impresii de moment, şi nu după judecată 


care vede mult mai departe, ce vreţi, ne vom sparge 
capul. 

Iniţiaţii, înţelepţii ne previn despre realitatea 
lucrurilor, ei ne spun: „Atenţie la ce faceţi: primul 
moment de satisfacţie trecut, veţi plăti foarte scump 
lipsa voastră de clarviziune”. Ei da, câte lucruri sunt pe 
moment agreabile, dar după... Pentru câteva minute 
agreabile pe aici, pe acolo, trăim ani de suferinţă. De 
aceea trebuie să fii vigilent şi să nu ai încredere în 
ceea ce pare agreabil. 

E adevărat că există anumite plăceri care hrănesc 
sufletul şi spiritul, dar nu acestea sunt cele preferate 
de oameni. In plus, a te conduce după plăcere prezintă 
şi pericole, pentru că ceea ce le place alimentează, cel 
mai frecvent, instinctele nu sufletul sau spiritul. Proba: 
nu trebuie decât să vedem unde îşi găsesc plăcerea: în 
mâncare, în băutură, în a se culca cu cineva, în a juca 
pe bani la cazino, strivindu-i pe alţii, răzbunându-se, 
etc., posibilităţile nu lipsesc. Dar unde vor ajunge 
astfel? Desigur nu la fericire, pentru că fericirea este 
ceva vast, infinit, în timp ce plăcerea nu atinge decât 
un domeniu limitat în om, acela al naturii inferioare, 
egoistă, mărginită. 

In căutarea fericirii, omul nu se gândeşte decât la 
el, plăcerea sa este el. El nu caută de loc plăcerea 
altora, numai a sa. Astfel, el se limitează şi se 
depreciază, pentru a obţine plăcerea sa şi o apără, ele 
obligat frecvent de a folosi metode care nu sunt prea 
catolice: devine incorect, crud, şi dacă e un moment 
când un altul îl privează de plăcerea lui, devine iritabil, 
agresiv, vindicativ. Atunci, ce plăcere gustă el? El 
devine insuportabil pentru alţii, care nu uită să-l facă 
să simtă aceasta. 


Desigur, eu nu spun că trebuie să se priveze de 
toate plăcerile şi satisfacţiile sale, ar fi stupid. De altfel, 
natura e cea care obligă oamenii să-şi caute plăcerea, 
altfel viaţa 

şi-ar pierde gustul, sensul, şi ar deveni întunecată, 
monotonă. Plăcerea e cea care animă, care dă culoare 
existenţei şi nu e vorba de a o suprima. Trebuie doar 
să nu o punem pe primul plan să facem din ea un scop 
în viaţă, trebuie orientată această tendinţă într-un sens 
constructiv. 

Toţi avem instincte, dorinţe şi e normal, dar nu e 
un motiv pentru a face numai ce ne place. Dacă Cerul 
ne dă creierul, este pentru ca să ne servim de el şi să 
ne orientăm corect. Fiinţa umană se aseamănă cu un 
vapor care navighează pe oceanul vieţii; la bordul 
acestui vapor sunt mateloţi care se ocupă cu 
încărcarea combustibilului în cazan pentru propulsie, şi 
apoi mai există comandantul cu busola sa care se 
ocupă de orientare. Mateloţii, sunt instinctele, poftele: 
ei sunt orbi, dar ne fac să avansăm. Comandantul este 
inteligenţa, înţelepciunea care ne dă direcţia şi 
supreveghează ca vaporul să nu eşueze pe stânci sau 
să lovească un alt vapor. Din păcate, aceste vapoare 
care sunt oamenii sunt amenințate pentru că 
comandantul lasă mateloţii să facă ce le place! 

Cele mai mari deziluzii îl aşteaptă pe cel care se 
ghidează după plăcere, şi care nu vede consecinţele 
alegerii pe care e pe cale să o facă. Trebuie căutat un 
alt ghid: raţiunea, pentru că, ea vede consecinţele 
fiecărei direcţii pe care sunteţi pe cale să o alegeţi şi 
vă avertizează: „Atenţie, acolo, îţi vei sparge 
capul...Acolo, da, poţi să mergi.”.. Din păcate, dacă 
vorbiţi cu oamenii, veţi vedea că majoritatea oamenilor 
sunt convinşi că nu pot să-şi descreţească fruntea, să 


se însenineze, decât dacă fac ce le place. Ei sunt gata 
pentru asta să sară peste toate regulile, toate tabu- 
urile, cum se spune. Ei vor să fie liberi. Şi care e 
această libertate? Aceea de a face nebunii, şi de a se 
distruge. Dacă ne eliberăm cu bună ştiinţă de lumină, 
de înţelepciune, de judecată, pentru a gusta câteva 
momente de plăcere, vom suferi, e inevitabil, şi chiar 
fizic: vom fi bolnavi, pentru că boala nu e altceva decât 
manifestarea în plan fizic a dezordinii pe care o lăsăm 
să se instaleze în planul psihic. 

Dacă vrei să inversezi aceste prejudecăţi şi reguli 
pentru a fi tu însuţi, nu e rău, chiar din contră. Dar 
trebuie ştiut că sub legile moralei umane se găsesc 
legile eterne stabilite de Inteligența cosmică, şi, că 
vrem sau nu, când călcăm aceste legi, o vom plăti prin 
durere, suferinţă, boală. V-am spus mai demult: e uşor 
să prevezi ce noi boli vor apărea în lume din cauza 
manierei în care oamenii îşi trăiesc libertatea şi, în 
acest caz ce boli vor fi incurabile. 

Desigur, Inteligența cosmică nu e aşa crudă pentru 
a strivi imediat pe cineva pentru o greşeală mai mică. 
Cel care face exces de hrană, de băutură, de tutun, de 
sexualitate, etc. poate să nu se îmbolnăvească decât 
după ani de zile. Dar e uşor de prevăzut că dacă nu îşi 
schimbă conduita nu va putea scăpa bolii. Organismul 
aceluia care depăşeşte măsura, în orice domeniu ar fi, 
este ca o construcţie de lemn a cărei pereţi sunt roşi: 
ea nu se va distruge astăzi sau mâine, dar după ani, 
dintr-o lovitură casa se dărâmă. Multe lucruri sunt la fel 
în viaţă şi, cum lumea nu înţelege felul în care aceste 
legi lucrează, oamenii gândesc doar pe o perioadă de 
timp prea limitată. Ei spun: „Priviţi-l pe acesta: el e 
cinstit, rezonabil, bun, dar nu e recompensat”. În timp 
ce un altul e un şnapan şi tot îi reuşeşte, şi trag 


concluzia că e mai avantajos să fii şnapan. lată filozofia 
ce o are acum lumea: oamenii nu văd mai departe de 
lungul nasului. 

In realitate, pentru a înţelege cum lucrează legile, 
trebuie observați oamenii şi evenimentele pe o durată 
mai lungă. O perioadă mai scurtă e insuficientă pentru 
a ne pronunţa. Priviţi cum se întâmplă cu ţările: de 
multe ori numai după secole putem înţelege cum o 
ţară cade încet, încet în decadenţă; cei care trăiesc în 
aceasta nu îşi dau seama. La fel e şi pentru oameni. De 
multe ori, consecinţele unei purtări bune sau rele în 
încarnarea actuală se vor constata în încarnarea 
următoare. 

Ei da, din păcate sau din fericire, fericirea pentru 
om nu înseamnă a face ce-i place şi cum îi place, 
pentru că, vă repet, fericirea nu este plăcerea. Deci, 
atenţie, nu vă lăsaţi influenţaţi. Mulţi găsesc normal să 
respecţi anumite reguli de conduită, pe care apoi încep 
să le încalce pentru că au auzit de la alte persoane că 
acestea sunt baliverne ridicole, de care trebuie să ne 
eliberăm. Şi, la sfârşit sunt atât de bine eliberaţi că îşi 
sparg capul. Există de asemenea şi oameni care se 
cred foarte inteligenţi, şi care intră singuri în 
catastrofe, şi care atrag o cantitate de naivi care-i 
urmează. Cunoaşteţi parabola orbilor din Evanghelii: 
dacă orbii conduc alţi orbi, cad toţi în groapă. Ei bine, 
câţi savanţi, filozofi, gânditori spun absurdităţi, şi totuşi 
toţi îi urmează. In timp ce pe lniţiaţi, care cunosc 
bazele pe care e construită viaţa, nimeni nu-i ascultă. 
De ce? Este foarte simplu: pentru că lniţiaţii nu 
prezintă lucrurile într-un mod agreabil, ei vorbesc de 
legi, judecată, înţelepciune, stăpânire de sine şi chiar 
de sacrificiu! In timp ce ceilalţi vorbesc de dorinţe, 
plăceri, pasiuni, atunci evident, asta convine la toată 


lumea. Ei da, dar ce vă spune un lniţiat este cu 
adevărat pentru binele vostru. Poate nu pentru ce 
consideraţi ca binele vostru de moment, dar sigur 
pentru binele vostru îndepărtat, definitiv, etern. lată, 
din acest punct de vedere sunteţi orbi. Da, aceasta e 
să fi cu adevărat orb: să nu vezi decât momentul 
prezent, satisfacerea imediată a unei dorinţe, a unei 
nevoi, a unui instinct, în loc de a vedea un pic mai 
departe. 

Desigur, aceste explicaţii nu sunt, poate pentru 
toată lumea. Deci, trebuie să lăsăm oamenii să caute 
fericirea aşa cum se pricep: ei vor găsi tot timpul 
câteva fărâmituri pentru a mânca. Natura e atât de 
generoasă! Ea lasă peste tot ceva de ronţăit...chiar şi 
în lada de gunoi, simbolic vorbind. Cei ce nu sunt 
capabili să se hrănească în altă parte, de ce să moară 
de foame privându-se de singurele alimente care le 
excită gustul? Aceste alimente îi înbolnăvesc, desigur, 
dar ce să facă, dacă nu doresc altele? 

Când cei ce simt că plenitudinea, fericirea pe care 
o caută este în altă parte şi doresc să o găsească, 
trebuie să-i ajutăm. Trebuie să le spunem: „Fericirea, 
adevărata fericire, este foarte greu de obţinut, dar nu e 
un lucru imposibil. Trebuie multă muncă, multă voinţă, 
şi mai cu seamă discernământ: să înţelegem că ceea 
ce majoritatea oamenilor numesc „fericire” nu este, de 
fapt, decât o sumă de mici plăceri, mici satisfacţii, 
aparenţe de fericire. Dacă vreţi să întreprindeţi acest 
drum lung şi penibil spre adevărata fericire şi, odată ce 
aţi obținut-o, să puteţi să o daţi şi la alţii, atunci 
căutaţi-o în afara cărărilor bătute: în afara plăcerii!” 


3. Fericirea este în muncă. 


Unde e în realitate adevăratul pericol pentru un 
alcoolic? In alcool? Nu, în capul său. De ce? Pentru că 
consideră lucrurile numai după plăcerea de moment. 
Pentru moment, bea, se simte bine şi trage magnifica 
concluzie că aşa va fi tot timpul. Şi aceasta e eroarea. 
Da, plăcerea, nu e nimic mai grozav pe moment, dar 
pe o perioadă mai lungă, e ruină! 

Veţi zice: „Bun, am înţeles, nu plăcerea e cea care 
ne face fericiţi, dar atunci, ce ne-o va da?” Munca. O, 
ştiu deja ce îmi veţi spune: că vreau să vă lipsesc de 
toată bucuria, de toate satisfacţiile, că a lucra e 
penibil, că voi nu faceţi altceva decât munciţi şi asta 
nu vă face de loc fericiţi. 

Inlocuind plăcerea cu munca, înseamnă a înlocui o 
activitate ordinară, egoistă, cu o activitate mai nobilă, 
mai generoasă, care ne lărgeşte conştiinţa şi 
declanşează în noi posibilităţi noi. Nu se pune 
problema de a vă lipsi de plăcere, dar pur şi simplu să 
nu o puneţi pe primul loc ca scop al existenţei, pentru 
că aceasta ne slăbeşte, ne sărăceşte. Cel care caută 
plăcerea înainte de orice, se conduce ca un om care, 
pentru că iarna e frig, utilizează pentru a se încălzi 
toate obiectele de lemn din casă: uşile, ferestrele, 
scaunele, paturile, dulapurile...peste un timp, nu mai 
rămâne nimic. Este la fel cu cel ce se lasă ghidat de 
plăcere: tot ceea ce e pe cale să trăiască ca emoţii, 
senzaţii, îi arde încet-încet rezervele. Cei care caută 
plăcerea cu orice preţ trebuie să ştie dinainte ce îi 
aşteaptă: sărăcirea şi întunecarea conştiinţei, şi nu vor 
putea cunoaşte tezaurele sufletului şi spiritului, ci 
numai ceea ce trece prin stomac, pântece sau încă mai 
jos. . 

In loc de a considera plăcerea ca scop al existenţei, 
trebuie să spunem: „A, trebuie să fac cu viaţa mea 


ceva cu sens, util, mare” şi să înlocuim astfel plăcerea 
prin muncă, adică cu un ideal. Şi care este această 
muncă? Acea a soarelui. Nu am găsit niciodată o 
activitate care o depăşeşte pe cea a soarelui. Fără 
oprire, el străluceşte, încălzeşte, vivifică. lată o muncă 
pe care oamenii nu au luat-o niciodată în considerare; 
prin comparaţie, ei s-au oprit la a face mici reparaţii. 

Dacă discipolul îşi însuşeşte această problemă a 
soarelui în mod serios, la început va fi stângaci, 
imperfect, dar într-o zi va începe să radieze lumină, 
căldură, şi viaţă ca un soare. Când discipolul 
întreprinde această muncă, restul îl tentează din ce în 
ce mai puţin: micile distracţii, micile bucurii pălesc 
înaintea sarcinii grandioase de a munci ca soarele. Ei 
simt atunci o plăcere, o bucurie, o expansiune cu care 
nimic nu se poate compara. 

Mulţi acceptă faptul că fericirea se limitează la 
câteva efervescenţe, la câteva focuri de paie urmate 
de dureri şi necazuri. Ei bine, dacă ar fi aşa, nu merită 
să o căutăm. Câteva lucruri pe fugă, la ce bun?...Şi ştiţi 
cum am descoperit că francezii sunt poporul cel mai 
inteligent de pe Pământ? Într-o zi, la Paris, am auzit 
pentru prima dată cântecul: „Plăcerea dragostei nu 
durează decât un moment, Durerea din dragoste 
durează o viaţă” Ei da, nu am auzit niciodată aşa ceva 
în Bulgaria! lată de ce îi stimez pe francezi: din cauza 
acestei descoperiri. Numai că, mă întreb de ce, după 
ce au găsit acest adevăr, ei continuă să facă la fel, ca 
şi cum nu l-ar fi descoperit de loc. 

In realitate, când ai descoperit adevărata dragoste, 
nimeni şi nimic nu te poate face să o pierzi; o ai pentru 
totdeauna. Veţi spune: „Da, dar când iubim pe cineva, 
cum să înlocuim plăcerea cu munca? E imposibil!” Ba 
da, e posibil. Ce vă împiedică să vă prindeţi fiinţa iubită 


în braţe, şi să vă îndreptaţi împreună spre lumină, 
frumuseţe, viaţă eternă...Desigur, va fi imposibil, 
pentru că sunteţi convinşi că plăcerea senzuală trebuie 
să vă guverneze existenţa. Dar voi, învăţaţi să studiaţi 
aceste viziuni de ansamblu noi şi exersaţi: veţi simţi că 
avansați, că alte facultăţi se dezvoltă în voi încet-încet, 
şi începeţi să gustaţi plăcerile sub o formă mai subtilă. 

Plăcerea senzuală e la început agreabilă, desigur, 
dar încet vă distruge. Munca, din contră, la început e 
grea, dar pe măsură ce trece timpul, deveniți 
rezistenți, bogaţi şi fericiţi. Aveţi, deci, interesul să 
trataţi munca ca scopul vieţii voastre, adică să faceţi în 
aşa fel încât fiecare moment al zilei să fie o ocazie de a 
progresa pe calea stăpânirii de sine, a armoniei, a 
luminii. Veţi vedea, această muncă vă va da într-o zi 
cele mai mari plăceri. 

Dar, nu trebuie să vă opriţi sub impresia 
momentului, pentru că des această impresie e 
mincinoasă. Trebuie reflectat pentru a vedea ce efect 
are decizia voastră în timp mai îndelungat. Voi lucraţi, 
faceţi eforturi, şi pentru un moment nu vedeţi nici un 
avantaj, vă descurajaţi. Da, pentru un moment poate fi 
aşa, dar dacă veţi vedea, aşa ca mine, tot ceea ce 
munca voastră vă pregăteşte magnific, nu veţi mai 
vrea să vă opriţi. 


4. Filozofia efortului. 


Omul are o tendinţă înnăscută de a evita eforturile 
şi face tot ce poate pentru a se debarasa de sarcinile 
sale sau a le ceda altor oameni, animale sau maşini. ŞI 
astfel el slăbeşte şi îşi pierde facultăţile. Cel care vrea 
să devină rezistent, inteligent şi capabil să înfrunte 
toate situaţiile, trebuie să se obişnuiască să facă 


eforturi. Eforturile îl vor menţine în formă. În zilele 
noastre putem să achiziţionăm multe lucruri fără efort, 
dar care va fi rezultatul? Vom fi arhiplini la exterior şi 
asta-i tot, în interior nu va fi nimic. 

Progresul tehnic, de exemplu, a adus multe 
facilităţi, nu o putem nega; dar în acelaşi timp ce omul 
are nevoie de tot mai multe pentru a trăi, pământul, 
apa şi aerul sunt din ce în ce mai poluate şi nu mai 
absorb elementele toxice care le otrăvesc. Atunci, tot 
acest progres nu aduce mare lucru pentru adevărata 
fericire, înseninare: contribuie mai curând la o slăbire 
şi o dispensare de eforturi. Ei da, maşinile lucrează 
pentru el, socotesc pentru el, îşi aduc aminte pentru el, 
se deplasează pentru el, şi el în acest timp este în 
pericol. Omul a fabricat tot felul de motoare pentru a 
se deplasa în spaţiu şi, efectiv, el se plimbă prin aer cu 
avioane, elicoptere, rachete, dar în interior, el rămâne 
ataşat de sol, incapabil să se desprindă, de a se ridica 
prin gândire. 

Nu vă este interzis a vă folosi de toate mijloacele 
tehnice care sunt la dispoziţia dumneavoastră, nici 
chiar să fabricaţi altele, dacă sunteţi capabili, dar 
trebuie să începeţi o muncă interioară care vă va 
permite să vă serviţi de aceste mijloace pentru a vă 
îmbogăţi, în timp ce, pentru moment, acestea 
contribuie la a vă slăbi. Dacă veţi avea gloria, bogăţia, 
puterea nu veţi fi satisfăcut dacă nu aţi fi făcut nici un 
efort pentru a le obţine. Efortul este acel pe care puteţi 
conta, în efort veţi găsi bucuria, fericirea. Singurul 
punct de sprijin solid pe care vă puteţi sprijini existenţa 
voastră, este propria persoană şi activitatea proprie. 
Până nu veţi înţelege asta, nu veţi fi stăpân pe situaţie, 
veţi depinde de circumstanţele exterioare, la voia 
schimbărilor, nu veţi obţine nimic din ce doriţi profund, 


vă va scăpa totul. Atunci, obişnuiţi-vă în fiecare zi de a 
conta numai pe eforturile voastre şi veţi avea cerul şi 
pământul, nimic nu vă va dezamăgi. 

Veţi spune: „Dar noi facem eforturi, nu facem 
decât asta: în fiecare zi muncim pentru a ne câştiga 
existenţa.”.. Da, e adevărat, dar nu ajunge, nu sunt 
chiar eforturile de care vorbeam. Eu vă vorbesc de 
eforturile inimii voastre, ale spiritului vostru, eforturi 
pentru a vă regăsi, pentru a vă lega de ce e esenţial în 
voi: Eul superior. Acestea sunt eforturile mai 
importante, pe care trebuie să le menţineţi zi de zi, 
până veţi reuşi. Chiar dacă nu veţi atinge idealul spre 
care tindeţi, nu abandonaţi niciodată eforturile, pentru 
că ele sunt singurele care vor rezista şi după moarte: 
eforturile care vi le impuneţi pentru a vă realiza din 
plin. Aceste eforturi sunt cheia viitorului vostru. 

lată de ce când întâlniți dificultăţi în viaţă, nu vă 
revoltați şi nu încercaţi să le evitaţi; înţelegeţi că 
Inteligența cosmică vă pune în aceste condiţii pentru a 
vă forţa să mergeţi mai departe, mai sus. Nu cereţi ca 
viaţa să vă fie liniştită. Nici un alpinist nu poate să facă 
o ascensiune a unui munte dacă ar avea în faţa lui 
pereţi perfect netezi. Pentru a se cocoţa, are nevoie de 
asperităţi unde să-şi pună mâinile şi picioarele şi de 
asperităţi pentru a prinde coarda. Şi astfel, puţin câte 
puţin ajunge pe creastă. Ei bine, pentru motive 
asemănătoare e necesar să întâlneşti în viaţă 
dificultăţi, necazuri, obstacole. 

Veţi protesta pentru că apare o contradicţie: în 
fiecare zi vă spun că viaţa trebuie trăită în armonie şi 
pace, şi acum vă spun că trebuie să întâlnim dificultăţi 
şi opoziţie pentru a progresa...Trebuie bine înţeles 
aceasta: cei care doresc armonia şi pacea fără ca în 
prealabil să fi învăţat să treacă de obstacole, se 


pregătesc din contră pentru o viaţă în dezordine şi 
zăpăceală. De ce? Pentru că adevărata armonie, 
adevărata pace sunt recompense care revin celor care 
le-au câştigat, manifestându-şi calităţile de dezinteres, 
bunătate, răbdare. În acel moment, chiar dacă ei 
trebuie să treacă încercări, nu se vor simţi deranjaţi, 
nu vor suferi şi nu vor face pe alţii să sufere. Pentru că 
ei au reuşit să se transforme, să se amelioreze. Graţie 
unei munci răbdătoare, susţinute, ei au reuşit să 
stabilească relaţii cu Cerul, să aibă schimburi cu 
entităţile luminoase care-l populează şi într-o zi ei se 
vor simţi luaţi dintr-o dată chiar pe culme. Acolo, ei nu 
vor mai avea nevoie să se agaţe de asperităţi, să se 
caţere penibil, ei vor zbura! E aşa de greu de înţeles? 

Trebuie să dorim fericirea, plenitudinea şi pacea, 
căci aceasta e adevărata viaţă, dar când suntem 
imperfecţi, vom trece pe lângă. Proba: cine nu doreşte 
fericirea? Toţi oamenii nu doresc decât asta, toţi îşi 
petrec timpul făcând proiecte pentru a realiza ce cred 
ei că îi va face fericiţi. Dar iată, ei nu sunt fericiţi...E 
clar că mai au ceva de înţeles şi de corectat. Da, dacă 
nu facem eforturi pe calea perfecțiunii, nu trebuie să 
dorim o viaţă liniştită şi agreabilă, în toate felurile, ea 
nu va fi. Trebuie să acceptăm dificultăţile căutând care 
sunt eforturile pe care noi ne obligăm a le face care ne 
vor conduce la adevărata fericire. 

Ştiu că pentru voi e dificil de admis, dar asta e 
realitatea. Dacă lucrurile ar sta cum vrem noi, ar fi o 
catastrofă! Noi nu suntem atât de clarvăzători pentru a 
vedea consecinţele îndepărtate a ceea ce ne dorim. 
Ceea ce noi credem că este bine pentru noi ne va 
antrena şi dacă se va realiza, vom petrece viaţa în 
trândăvie, plăceri. Dar, din fericire Inteligența cosmică 
nu dă oamenilor fericirea pe care ei o aşteaptă: ei ar 


pierde totul şi chiar gustul vieţii. Deci, adevărata 
fericire este în efort. Atunci, nu căutaţi dulceaţă, 
pentru că vă veţi îmbolnăvi. Când începeţi să iubiţi 
amărăciunea, chinina, veţi fi salvaţi. Adesea ceea ce 
iubiţi vă îmbolnăveşte: atunci, nu plângeţi dacă sunteţi 
lipsiţi de acestea. Cerul e cel care nu vi le dă, pentru 
mai rămâne un pic în viaţă. 

lată adevărata filozofie pe care am descoperit-o şi 
am acceptat-o. Nu aş abandona această filozofie 
pentru toate bogăţiile din lume...Aceasta nu înseamnă 
că, dacă cineva vrea să îmi dea bogății, eu le voi 
refuza! Orice e binevenit, când putem face ceva util 
pentru toţi, dar nu bogăţia o caut. 

Atunci, iată esenţialul: să faci eforturi pentru a 
merge în fiecare zi mai departe în realizarea idealului 
propriu. Din punct de vedere material, exterior, 
aceasta nu vă va aduce mare lucru, dar chiar regii şi 
prinții Pământului nu vor avea ce veţi obţine. Nu vă 
lăsaţi tot timpul subjugaţi de aparenţa lucrurilor, în 
interiorul vostru veţi găsi adevărate comori mergând 
până la infinit...Când începeţi să faceţi aceste eforturi, 
lumina va veni, înţelegerea va veni, puterea va veni, 
ordinea şi armonia vor veni. 

Oamenii sunt marcați de latura exterioară; chiar 
când se reculeg în linişte, ei se gândesc la evenimente, 
obiecte exterioare. Da, în loc să caute în ei ce e mai 
profund, centrul lor, chiar când se reculeg ei se ocupă 
de ce e afară. Şi voi, de asemenea, 

analizaţi-vă, şi vă veţi da seama că nu ştiţi să 
intraţi şi să rămâneţi în voi înşivă, atenţia vă este 
atrasă, fără îndoială, afară. Veţi spune: „Dar ce ne 
cereţi e foarte dificil”. Poate, dar e util să o auziţi; într- 
o zi, vă veţi aduce aminte şi veţi descoperi că sunteţi, 
în fine, capabili de a avea o adevărată viaţă interioară. 


Bazaţi-vă existenţa pe propriile eforturi, nu contaţi 
pe nimic altceva. Acceptaţi şi utilizaţi tot ceea ce 
lumea exterioară vă oferă bun, dar nu vă bazaţi pe 
acestea, pentru că viitorul vostru adevărat este de a 
parcurge toate regiunile spaţiului, printre stele şi sori, 
şi nu veţi putea duce în acest voiaj bogăţiile pe care le- 
aţi îngrămădit sub voi. Trebuie să învăţaţi unde e de 
lucrat şi pe ce trebuie contat. Dacă vă bazaţi pe soţul 
vostru, copiii voştri, banii voştri, într-un moment sau în 
altul veţi avea decepţii. Nu puteţi conta decât pe spirit, 
adică pe o activitate pură, efort constant. Cât despre 
restul lucrurilor, utilizaţi şi mulţumiţi Cerului că vi le-au 
dat, dar nu contaţi pe ele. 

Şi vă mai spun: nu contaţi pe Maestrul vostru, nu 
contaţi pe mine ca şi cum m-aţi considera exterior 
vouă, ca pe cineva care poate sau nu poate să vină să 
vă vadă. Dar dacă mă veţi plasa în voi, în inima 
voastră, în sufletul nostru, veţi putea conta pe mine, 
pentru că prezenţa mea în voi va fi atât de exactă, atât 
de reală ca voi înşivă. Şi în necazuri şi suferinţe mă 
veţi găsi totdeauna pentru a vă ajuta, ca să înţelegeţi 
că sunt peste tot cu voi, că nu o să vă părăsesc 
niciodată, că ceva din cunoştinţele mele, din dragostea 
mea, din răbdarea mea a rămas în voi. Veţi spune: 
„Atunci, nu e util să venim să vă întâlnim?” Da, utilizaţi 
aceste întâlniri, profitaţi de ele, dar nu contaţi exclusiv 
pe ele, căci într-o zi sau alta, veţi fi dezamăgiţi şi 
supăraţi. 


5. Lumina este cea care aduce fericirea 
Majoritatea oamenilor ştiu în adâncul sufletului, că 


banii nu pot să le aducă o fericire veritabilă, de altfel în 
Franţa aveţi un proverb: „L'argent ne fait pas le 


bonheur”... Dar există şi conştiinţe care îşi permit să îşi 
satisfacă anumite dorinţe. Şi cum sunt multe dorinţe, 
au, evident, nevoie de mulţi bani! lată, trebuie să 
reflectăm: sunt oare dorinţele care le putem satisface 
cu ajutorul banilor, în majoritatea timpului, 
dezinteresate, elevate? 

Atunci, atenţie, întrebaţi-vă tot timpul de ce vreţi 
bani şi cum vreţi să-i utilizaţi. Da, trebuie să vă 
supravegheați, pentru că banii sunt mijlocul cel mai 
puternic pentru a vă satisface natura inferioară. Eul 
vostru divin nu are nevoie de bani: are nevoie de 
lumină, dragoste, infinit, eternitate iar pe acestea banii 
nu le pot furniza. Banii pot furniza doar ceea ce aveţi 
nevoie în planul material: hrana, veşmintele, bijuteriile, 
casele, maşinile, etc Câteodată nu pot nici măcar să vă 
servească pentru a vă regăsi sănătatea. Şi când vă 
simţiţi tulburat, angoasat, când nu mai aveţi gust de 
viaţă, nici medicamentul cel mai scump nu vă poate 
ajuta. Chiar admițând că ar începe să vă uşureze, aţi 
duce o viaţă atât de nerezonabilă, care va distruge 
efectul bun al medicamentului, încât vă veţi îmbolnăvi 
din nou. Pentru că originea răului este în modul vostru 
de viaţă, şi nu puteţi câştiga ceea ce nu se poate 
cumpăra cu bani. 

Desigur, banii sunt necesari, nu sunt eu cel ce vă 
spune că aţi putea trăi fără ei, aţi deveni un parazit. Nu 
e o soluţie de a suprima banii, cum ar sugera unii care 
cred că ei sunt cauza tuturor relelor societăţii. Banii 
sunt un mijloc de schimb, şi dacă i-am suprima, am fi 
obligaţi să-i înlocuim printr-un alt mijloc; pentru că 
viaţa în societate e bazată pe schimburi şi ne-am 
întoarce în faţa aceleiaşi probleme. Dacă banii produc 
stricăciuni, nu ei sunt vinovaţi de aceasta ci persoana 
care se serveşte de ei, şi care se străduie să îşi 


satisfacă dorinţele. Din moment ce persoana are 
intenţii murdare în cap, banii sunt cei care o ajută a le 
realiza. Punându-şi alte idei în cap, aceiaşi bani devin 
în mâinile ei o binefacere. 

Banii sunt o formidabilă putere asupra naturii 
inferioare, personalitatea. O invită, o excită: „Ba da, 
du-te, ai mijloacele de a-l ruina pe acesta, de a-l 
învinge pe celălalt. Această femeie e măritată? Nu 
înseamnă nimic, ce te reţine? Pentru că te place, poţi 
să o ai: vei vedea că nu va rezista maşinii şi 
diamantelor pe care vrei să i le oferi”. Ei da, banii sunt 
un consilier rău al personalităţii pe care-l vedem în 
fiecare zi. Dacă vreţi să cunoaşteţi cu adevărat pe 
cineva, daţi-i mulţi bani şi observați cum se poartă. 
Dacă persoana nu se aruncă imediat în plăceri, nu 
devine vanitoasă, exigentă, dură, arogantă, etc., iată o 
persoană magnifică pe care puteţi conta, pentru că ea 
a reuşit să-şi învingă tentaţiile pe care i le dau banii. 

Pentru a rezolva definitiv problema banilor, trebuie 
ştiut că pericolul este de a-i lăsa să se instaleze în cap. 
Vreau să spun: nu vă mai gândiţi la ei pentru că ideea 
de bani, dorinţa de a avea bani creşte, se umflă până 
acoperă cerul. E ca o perdea care împiedică lumina 
celestă de a penetra, de a veni să se instaleze în fiinţa 
umană. E bine să ai bani, bineînţeles, dar cu condiţia 
de a-i pune într-un buzunar, într-un sertar, pentru a 
putea dispune de ei când e nevoie...puneţi-i oriunde, în 
afară de capul vostru. Dacă nu, banul va deveni 
stăpânul vostru, iar voi sclavii lui. Dacă voi sunteţi 
stăpânul şi el se supune, puteţi face mult bine; dar 
dacă el e stăpânul, vă va împinge la a domina şi a 
elimina pe semenii voştri. Şi atunci, s-ar putea ca 
prostimea să vă admire pentru că aţi devenit un mare 
bancher, un om de afaceri formidabil care a reuşit să 


instaleze filiale în lumea întreagă; dar cum aţi reuşit să 
călcaţi legea bunătăţii, generozităţii, a dezinteresului, 
vine să vă întrebe justiţia divină. Şi atunci veţi plăti 
aceste încălcări de legi prin tot felul de încercări fizice 
şi psihice. 

Fiecare dintre voi trebuie să reflecteze asupra 
raportului pe care trebuie să-l aibă cu banii, dar mai 
ales să evite să-i aibă ca ideal, ca scop al vieţii, să 
evite să-i aibă în cap pentru că vor deveni ca un ecran 
care împiedică soarele, spiritul de a vă lumina. Capul 
vostru trebuie să fie numai la dispoziţia luminii, a 
Cerului, a îngerilor, a arhanghelilor gata de a primi 
mesajele, sfaturile. Dacă aveţi un ecran în capul 
vostru, mesajele sunt reflectate şi nu veţi şti pe ce 
direcţie să mergeţi, nu veţi fi ghidaţi. Şi când nu mai 
suntem ghidaţi cădem cu capul în jos în gropi şi 
prăpăstii. 

Pentru a obţine fericirea, nu de bani aveţi nevoie, 
ci de lumină. Câteodată unii vin şi mă roagă să-i 
sfătuiesc pentru a-şi alege o profesie. Ei ezită: să se 
angajeze pe un anume drum unde vor câştiga mulţi 
bani, sau să aleagă o meserie mai puţin lucrativă dar 
care le lasă mai mult timp pentru a face altceva?...Şi 
eu, ce credeţi că le răspund? Ca instructor, nu pot să 
spun cuiva ce trebuie să facă aici şi acolo, ci numai să-i 
explic care sunt consecinţele alegerii sale; apoi, el se 
decide după ce a reflectat, analizat bine. Răspund deci: 
„Să vrei să câştigi mulţi bani, nu e rău, dar totul 
depinde de scopul vostru, de idealul vostru, de ce vreţi 
să realizaţi în viaţă. Dacă idealul vostru e cel pe care-l 
numim de obicei „a reuşi în viaţă”, adică a avea 
putere, influenţă, ei bine, câştigaţi mai mulţi bani. Dar 
dacă aveţi ca ideal progresul pe calea vieţii interioare, 


spirituale, puteţi fi fericit cu mai puţini bani. Alegerea 
vă aparţine”. 

Dealtfel, cel care posedă multe bunuri nu e 
niciodată liniştit, e fără încetare antrenat în multe 
activităţi, probleme, etc. Trebuie să fie tot timpul cu 
ochii în patru pentru a se proteja de oamenii ambiţioşi, 
necinstiţi, lacomi care-i văd proprietăţile. Şi chiar dacă 
e foarte vigilent, cum poţi să prevezi totul? Sunt 
preocupări fără sfârşit care îngreunează, 
materializează, decupează regiuni spirituale. El pierde, 
deasemenea, mult timp şi multă energie pe care ar fi 
putut să o folosească mai util pentru evoluţia sa şi a 
altora pe care ar fi avut ocazia să-i ajute cu achiziţiile 
sale spirituale! Oricare sunt sarcinile pe care le avem 
de îndeplinit, ar fi bine să nu ne supraîncărcăm, să ne 
mulţumim cu necesarul pentru a trăi. A cere mai mult, 
complică existenţa. 

Veţi spune: „Sunt persoane care moştenesc bogății 
foarte mari, este rău pentru evoluţia lor?” Mai întâi, nu 
sunt cazuri aşa frecvente, dar şi în acest caz totul 
depinde de persoană: dacă ea vrea să profite de banii 
săi pentru a-şi satisface tendinţele de lene, capricii, 
ambiţii, sau dacă ea e dezinteresată, stăpână pe ea 
însăşi şi capabilă să se folosească de bogăţia sa pentru 
a face bine cu ajutorul ei. 

Dar trebuie să fim conştienţi că banii nu sunt utili 
decât în plan material. În plan psihic, spiritual, nu 
putem face nici un bine cu banii: aici, trebuie lumină, 
lumina e fluidul de aur. Dacă iubiţi lumina, posedaţi 
deja aur în plan spiritual. Cu cât sunteţi mai bogat cu 
acest aur, cu atât mai mult aveţi posibilitatea să 
mergeţi în magazinele celeste să „cumpăraţi” ceea ce 
nu puteţi găsi în nici un alt magazin: înţelepciune, 
dragoste, bucurie, infinit, eternitate. Din acest motiv, 


înţelepţii, iniţiaţii se străduie să adune cât mai mult aur 
posibil în plan spiritual pentru a putea să se 
îmbogăţească de calităţi şi virtuţi de care, apoi, vor 
beneficia alţii. Chiar dacă nu au un ban în buzunar, ei 
continuă, graţie luminii lor, să atragă prezenţa Cerului 
şi să o distribuie în jurul lor. 

Deci, e clar, în plan material e preferabil de a nu te 
satisface de loc. În timp ce în domeniul spiritual, din 
contră, trebuie să nu te saturi niciodată, să nu fi deloc 
mulţumit de tine, nici de ce ai, să vrei să devii cât mai 
bogat, din ce în ce mai puternic în slujba binelui. Şi cu 
atât mai rău că aceasta nu se învaţă din morală sau 
din religiile ordinare, pentru că e suficient să fi un tată 
şi un soţ bun: să-ţi hrăneşti şi să-ţi îmbraci nevasta şi 
copiii, să ieşi la plimbare dimineaţa şi să te întorci 
liniştit...lată modele! Desigur, nu e rău şi mulţi oameni 
nu sunt capabili să realizeze aceasta. Dar această 
„mMorală” e insuficientă pentru cel care pretinde că 
trăieşte după regulile adevăratei morale, adevăratei 
religii. 

Adevărata morală, adevărata religie este conținută 
în cuvintele lui lisus: „Fiţi perfecţi cum şi Tatăl vostru 
din Ceruri e perfect”. Cum putem fi perfecţi ghidându- 
ne după o morală ordinară? Distanţa dintre om şi 
Dumnezeu e aşa de mare că ne întrebăm de ce lisus 
ne-a dat acest ideal care ne depăşeşte imaginaţia: să fi 
perfect ca şi Dumnezeu însuşi! Ei bine, ştia ce 
făcea...Pentru că în plan material, e bine să te 
mulţumeşti cu lucruri mici, de a fi recunoscător şi să 
mulţumeşti pentru fiecare dintre ele, dar în plan 
spiritual, nu trebuie să fi mulţumit niciodată, trebuie să 
fi ambițios, insaţiabil, să tinzi spre un ideal foarte 
elevat, cel mai inacesibil: perfecțiunea divină. Toţi 
trebuie să cerem bunătăţile cereşti. Da, cereţi sută la 


sută, pentru a obţine mai puţin de unu la sută! Ceea ce 
trebuie să cereţi este lumina, ca tot să devină lumină 
în gândirea voastră, sentimentele voastre, actele 
voastre, corpul vostru fizic. Lumina: acest cuvânt 
rezumă, condensează tot binele pe care ni-l putem 
imagina, tot ce e mai pur, mai puternic, mai frumos, 
sublim... Dumnezeu însuşi. 

Când eram foarte tânăr, printre primele dăţi când l- 
am întâlnit pe maestrul Peter Deunov, într-o zi l-am 
întrebat: „Maestre, care e cea mai bună metodă de a 
te lega de Dumnezeu, prin meditații?” Mi-a răspuns: 
„Prin munca cu lumina, pentru că lumina e expresia 
splendorii divine. Trebuie să ne concentrăm spre 
lumină şi să lucrăm cu ea: să plonjăm în ea, să ne 
bucurăm de ea. Prin lumină suntem în relaţie cu 
Dumnezeu”. Atunci, eu v-o spun de asemenea: nu 
există muncă mai bună decât lucrul cu lumina. Lumina 
e ca un ocean de viaţă care palpită, vibrează, puteţi să 
intraţi în ea pentru a înota, vă purifică, beţi-o, vă 
hrăneşte...În sânul luminii veţi simţi plenitudinea. 

Lumina, este de asemenea simbolul tuturor 
culorilor asupra cărora vă puteţi concentra, fie separat, 
fie combinate între ele. O dată ce aţi reuşit să-i creaţi 
culorile cu gândirea, puteţi să le faceţi să treacă prin 
voi, şi să le proiectaţi asupra fiinţelor pe care le iubiţi şi 
asupra lumii întregi. Această muncă cu lumina e o 
muncă cu virtuțile, cu forţele şi entităţile celeste, 
pentru că, în spatele luminii şi culorilor, există o 
întreagă viață ascunsă, lumina fiind numai 
reprezentarea ei vizibilă. Prin culori intraţi în legătură 
cu această viaţă. 

Mai este o vorbă a maestrului, din vremea aceea, 
pe care n-am uitat-o. Pe atunci, el ţinea conferinţe într- 
o sală de pe strada Oborichte în Sofia, înainte ca 


Fraternitatea să se instaleze în afara oraşului, la Izgrev. 
Într-o zi, înainte de conferinţă, un domn ce venise să-l 
vadă îi pusese tot felul de întrebări. Eu eram acolo, 
ascultam...Maestrul era ca de obicei simplu, natural, 
demn, grav. Răspundea cu gentileţe, dar pe scurt. La 
un moment dat, întrebarea era: „După ce semn 
recunoaştem evoluţia unui om?” Şi maestrul a răspuns: 
"După intensitatea luminii ce emană din el”. Eram 
tânăr, nu aveam încă aceste criterii, şi acest răspuns 
m-a frapat, dar iată pe acest principiu s-a bazat, de 
asemenea, o mare parte a vieţii mele. De-a lungul 
vieţii, şi eu m-am convins că putem judeca fiinţele 
după lumina lor. Această lumină, nu e, desigur, vizibilă, 
dar o simţim în privire, în expresia feţei, în armonia 
gesturilor. Ea nu depinde nici de facultățile 
intelectuale, nici de educaţie, ea este o manifestare a 
vieţii divine, şi pe această lumină trebuie să o căutăm, 
fără să ne săturăm. 


6. Sensul vieţii 


Fiinţa umană caută, conştient sau inconştient, un 
sens în viaţa ei. Are nevoie de un motiv de a exista şi 
în fiecare zi încearcă să-l găsească în tot ce i se 
petrece, în viaţa familială, socială, profesională. Dar în 
realitate, nici o reuşită, nici o posesiune materială nu 
poate să-i dea sensul vieţii, dacă chiar e vorba de un 
„sens”, iar sensul nu e material, nu putem să-l găsim 
decât sus, în planurile subtile. Mai jos, nu găsim decât 
forme. Putem să umplem formele cu un conţinut care e 
dat de sentiment, de senzaţia pe care o încercăm 
atunci când iubim un obiect, o fiinţă sau o activitate. 
Dar sentimentul e trecător, într-o zi sau alta vom simţi 
un gol şi vom suferi. Trebuie, deci să căutăm un lucru 


deasupra conţinutului: sensul. Când am atins sensul, 
posedăm  plenitudinea. Un exemplu vă va face să 
înţelegeţi mai bine ce vreau să vă explic. leri aţi 
mâncat excelent, dar asta a fost ieri, şi astăzi aveţi din 
nou nevoie de mâncare, amintirea mesei de ieri nu vă 
potoleşte stomacul. La fel citind o carte, privind un 
tablou, ascultând muzică simţiţi uneori că atingeţi un 
adevăr care vă transformă viziunea asupra lucrurilor, 
această revelaţie va dura până mâine şi poimâine. 
Pentru că prin intermediul cărţii, tabloului, muzicii 
spiritul vostru s-a ridicat foarte sus şi a găsit un sens. E 
ca şi cum un element etern care a intrat în voi, nu vă 
mai părăseşte. 

Când aţi găsit sensul lucrurilor, îl aveţi pentru 
totdeauna. Dar pentru a-l găsi trebuie să urcați să vă 
hrăniţi, să vă gândiţi, să iubiţi, să acţionaţi în planurile 
superioare. Când căutaţi mai jos, nu găsiţi nimic. Nimic 
din ceea ce e material nu vă va aduce acest sens. În 
timp ce cu un adevăr pe care îl sesizaţi sau care vi se 
dă, puteţi lucra şi trăi cu el tot timpul având rezultate. 

Desigur, nu e suficient să aveţi timp de meditat şi 
un moment de inspiraţie, lumină, pentru a da un sens 
vieţii; trebuie să învăţaţi să faceţi să dureze acest 
moment până devine o stare de conştiinţă permanentă 
care purifică, ordonează şi restabileşte totul în voi. Din 
păcate, sunteţi destul de des nepăsători, treceţi uşor, 
în câteva minute, din lumea divină în preocupările cele 
mai prozaice şi stupide, ca şi cum s-ar şterge totul. Ei 
bine, nu ştiţi ce pierdeţi, pentru că această stare are 
puterea de a acţiona asupra fiinţei voastre pentru a o 
linişti şi a-i armoniza mişcările; dacă aveţi puterea să o 
menţineţi, ea e capabilă să împiedice stările negative 
care vin să se instaleze în voi. lată, aţi făcut schimbări, 


şi după ce aţi meditat, v-aţi rugat, aveţi nevoie să vă 
gândiţi la lucruri nesemnificative, răzbunări, plăceri. 

Veţi spune „Dar ne cereţi ceva imposibil. In viaţă 
nu putem menţine continuu stările divine”. Da, în 
aparenţă aveţi dreptate, trăiesc în aceeaşi lume cu voi 
şi ştiu cum e. Dar ştiu de asemenea că, în ciuda 
oboselii, descurajării, necazurilor, discipolul luminii nu 
se descurajează, din contră el se agaţă de ce a cucerit, 
de experienţele care i-au dat, în anumite momente 
privilegiate, un veritabil sens al vieţii. 

Deci, chiar dacă în existenţă e imposibil să nu 
suferim, să nu plângem, trebuie să conservaţi în voi 
acest sens al vieţii; şi nu numai să-l conservaţi, ci să 
utilizaţi dificultăţile vieţii cotidiene pentru a-l întării, 
amplifica. Aşa lucrează adevărații  spiritualişti. 
Niciodată, orice s-ar întâmpla, nu întrerup lucrul divin 
pe care l-au întreprins înainte. Chiar în mijlocul 
încercărilor grele, ei îşi spun: „lată o bună ocazie de a 
mobiliza toate forţele ostile în serviciul muncii mele”. 
In timp ce majoritatea oamenilor, chiar dacă nu li se 
întâmplă nimic rău, vor face în aşa fel încât vor demola 
prin indiferența lor tot ceea ce au câştigat bun. Atunci 
iată, creem, distrugem, creem, distrugem...şi de 
aceasta nu obţinem nici un rezultat. Pentru a obţine 
rezultate, trebuie să fim perseverenţi în munca 
spirituală pe care am început-o, adică trebuie să 
punem totul în serviciul acestei munci: binele, răul, 
bucuriile, suferinţele, speranţele, descurajarea, da, 
totul în slujba acestei munci. lată ce înseamnă cu 
adevărat a construi, cum fiecare zi aduce elemente 
noi. Sensul vieţii, nu-l găsiţi din plin nici în familie, nici 
în profesie, nici în artă, nici în călătorii, etc. Acestea 
pot fi mijloace care vă ajută să vă apropiaţi acest sens, 
dar nu îl conţin. Proba: familia, meseria, călătoriile sau 


arta nu au împiedecat niciodată un bărbat sau o 
femeie să se sinucidă. 

__ Dacă ne decidem să participăm la realizarea 
Impărăţiei Domnului şi Dreptăţii Sale, vom găsi sensul 
vieţii. Pentru că aşa, orice vi se întâmplă, ştiţi că 
sunteţi un lucrător pe pământul Domnului şi vă simţiţi 
arhiplin, fericit, susţinut, pentru că participaţi la o 
muncă uriaşă. Nu sunteţi singur, nu sunteţi abandonat. 
Toţi pot, de astăzi, să găsească sensul vieţii, pentru că, 
de astăzi, în loc să muncească pentru ei înşişi, pentru 
nevoile lor, satisfacţiile lor, ei pot spune: „De acum 
înainte, vreau să lucrez pentru Împărăţia Domnului şi 
Dreptatea Sa”. Şi chiar dacă numele lor nu e cunoscut 
pe Pământ, el este scris în Cartea Vieţii şi sunt 
răsplătiți cu binecuvântările Cerului. Nimic nu e mai 
glorios decât să te angajezi în această muncă. Da, în 
fiecare zi trebuie mers mai departe, să ai aspirații mai 
largi, mai vaste: aceasta dă cu adevărat un sens vieţii. 

Şi când aţi trăit un moment divin, fie prin 
meditaţie, rugăciune, muzică, lectură sau contemplare 
a unui peisaj, încercaţi să mulţumiţi Cerului. Spuneţi: 
„Astăzi am trăit ceva excepţional! Trebuie să mă 
alimentez mâine şi poimâine, pentru că acesta e Cerul. 
Acest moment va transforma totul în mine”. 

A găsi sensul vieţii înseamnă a găsi un element 
care numai lumea divină îl poate oferi; dar nu îl dă 
decât acelora care, în lungul anilor, au făcut eforturi 
pentru a ajunge la el. Sensul vieţii nu e ceva ce se 
poate fabrica afectiv sau mental: nu omul e cel ce 
decide care va fi acesta pentru el. 

Sensul vieții este recompensa unei munci 
interioare, răbdătoare, neîntreruptă pe care omul o 
face asupra lui însuşi. Când a ajuns la o anumită stare 
de conştiinţă, primeşte din Cer un electron, ca o 


picătură de lumină care impregnează toată materia 
fiinţei lui. Din acel moment, viaţa sa primeşte o 
dimensiune şi o intensitate nouă, evenimentele îi vor 
apărea cu o nouă claritate, ca şi cum i s-ar fi dat 
cunoaşterea sensurilor lucrurilor. Şi chiar moartea nu îl 
mai sperie, pentru că acest electron i-a descoperit 
imensitatea unei lumi eterne unde nu există pericole, 
nici tenebre, şi omul simte că deja merge în lumea 
nelimitată a luminii. 

Odată ce a descoperit sensul vieţii, totul păleşte în 
prejmă, iar necazurile existenţei cotidiene îşi pierd 
importanţa. Toţi acei care îşi pierd timpul plângând şi 
lamentându-se pentru că nu au bani, că nu au succesul 
sperat, că sunt abandonaţi sau trădaţi, arată, de fapt, 
că nu au descoperit adevăratul sens al vieţii. Dacă 
banii, ambiția, posesiunea unui bărbat sau a unei femei 
reprezintă pentru ei acest sens, atunci, evident, nu vor 
lipsi ocaziile să fie dezamăgiţi şi supăraţi! 

A găsi sensul vieţii înseamnă a tinde la o stare de 
conştiinţă atât de elevată, care îmbrăţişează universul 
întreg, încât micile lucruri ale existenţei se pierd şi se 
dizolvă. Chiar când e confuz, persecutat, acel ce a 
găsit sensul vieţii se simte reconfortat şi el e cel care îi 
priveşte pe alţii cu milă, şi spune: „Săracii, nu văd că, 
orice ar spune, orice ar face, eu trăiesc în imensitate, 
în eternitate, particip la viaţa cosmică”. 

Poate veţi găsi că tot ce v-am spus e dificil de 
înţeles. În realitate, aveţi nevoie să reţineţi doar 
aceasta: nu veţi găsi sensul vieţii dacă nu vă puneţi în 
slujba unui ideal sublim. Pentru că în spatele acestui 
ideal, există miliarde de creaturi luminoase care 
lucrează şi, când vor vedea că voi participaţi cu ele la 
construcţia unei noi lumi, vă vor da toate binefacerile 
şi atunci veţi fi aşa de plini că vă veţi revărsa. Chiar 


dacă nu cereţi nimic, chiar dacă nu aşteptaţi nimic, 
veţi simţi că aţi primit tot. 


7. Pacea şi fericirea 


De multe ori auzim oameni spunând: „A, puţin îmi 
pasă de pace!” Ei îşi imaginează că, pentru că lor nu le 
„pasă”, totul va fi bine şi vor fi fericiţi...Dar ce este 
această pace? E uşor să ai pacea şi să fi fericit? Nu, nu 
avem o idee clară despre ce este pacea, şi de 
asemenea nu avem o idee clară despre ce este 
fericirea. 

Cât timp omul e subjugat naturii sale inferioare, 
instinctelor, poftelor sale, ambițiilor sale, el nu poate 
trăi în pace. Cât timp elemente ca ura, gelozia, 
cupiditatea există în inima, intelectul sau voinţa sa, nu 
va avea decât ciocniri şi necazuri. Chiar dacă apare un 
moment de repaus când omul crede că necazurile s-au 
sfârşit, foarte repede problemele încep şi s-a sfârşit cu 
„pacea” sa. 

Pacea, nu înseamnă să fi liniştit câteva ore sau 
câteva zile, găsindu-ne în condiţii agreabile singur sau 
la munte. Pacea, pacea adevărată, acea de care 
vorbesc Iniţiaţii, e o stare de conştiinţă superioară care 
necesită cunoaşterea structurii omului şi universului. 
Da, Iniţiaţii vă spun că nu veţi gusta cu adevărat pacea 
până în ziua când elementele corpurilor voastre (fizic, 
astral, mental, cauzal, budhic) vor fi purificate, 
armonizate între ele şi vor vibra la unison cu regiunile 
cele mai înalte din univers. 

Pacea e deci o stare de conştiinţă la care ajungem 
după o lungă muncă de stăpânire de sine şi armonizare 
interioară. Până atunci, veţi avea, fără îndoială, câteva 
momente de linişte, dar până nu veţi îndeplini această 


muncă, nu veţi avea pacea, şi în fiecare zi, de mai 
multe ori pe zi, se pot produce incidente susceptibile 
să vă deranjeze! Când aţi obţinut pacea adevărată, 
chiar dacă aveţi de înfruntat dificultăţi, dureri, nu vă 
veţi clinti; desigur, veţi fi îngrijorat şi supărat, dar 
numai la suprafaţă. In profunzime, pacea nu vă va 
părăsi, veţi simţi că ea e mereu cu voi...Ca şi fundul 
mării: nici o intemperie nu îl deranjează. Există în 
pacea adevărată ceva imens, vast, inalterabil pentru 
ca ea este o cucerire a sufletului şi spiritului. 

Pacea adevărată se situează deci foarte sus: ea e 
un acord, o sinteză, o armonie a tuturor elementelor 
din noi. Şi la fel pentru fericire: ceea ce iau oamenii 
drept fericire nu sunt, adesea, decât mici satisfacţii de 
scurtă durată. Veţi spune că sunteţi fericiţi pentru că 
aţi petrecut o vacanţă agreabilă de unde veniţi odihniţi 
şi plini de energie, pentru că un bărbat sau o femeie pe 
care o (îl) iubiţi şi-a manifestat dragostea, pentru că aţi 
fost felicitat pentru inteligența şi competenţa 
voastră...Evident, nu putem nega că e important să fim 
sănătoşi, de a ne simţi iubiţi şi să fim cunoscuți pentru 
capacitățile noastre, dar e insuficient pentru a spune 
că suntem fericiți, pentru că adevărata fericire este 
deasupra corpului fizic, inimii şi intelectului. Ne 
imaginăm că dacă avem o casă, o femeie, vom fi 
fericiți, că dacă avem gloria, ştiinţa sau frumuseţea 
vom fi fericiţi...nu! De mii de ani, istoria arată că 
fericirea nu e acolo, sau poate pentru puţin timp. 
Obţinem aceea, obţinem cealaltă, dar rămânem 
nesatisfăcuţi şi în interior e vid, vidul larg, gata să 
înghită tot. 

Dacă fericirea e greu de obţinut şi menţinut, este 
pentru că trebuie să o căutăm foarte sus, într-o 
regiune unde materialele sunt inalterabile; ceea ce 


cere omului mari calităţi şi mai ales puritate, pentru că 
numai ce este pur e inalterabil şi poate să dureze. 
Această regiune există în spaţiu, dar şi în noi înşine şi 
toţi acei care au descoperit-o se străduie să 
gândească, să iubească, să acţioneze şi să muncească 
în aşa fel încât să trăiască în această regiune unde 
nimic nu îi poate deranja. Orice s-ar întâmpla, oricare 
ar fi condiţiile, ei sunt fericiţi pentru că au găsit 
elemente stabile, imuabile, eterne. 

Adevărata fericire, ca şi pacea, e o stare care se 
caracterizează deci prin stabilitate. Veţi spune: „Dar 
viaţa nu e decât o succesiune de schimbări: succese şi 
eşecuri, abundență şi sărăcie, pace şi război, boală şi 
sănătate...şi omul e obligat să îndure aceste 
schimbări!” Nu, războiul poate să izbucnească, puteţi 
să vă îmbolnăviţi, puteţi fi ghinionist, puteţi fi 
abandonaţi de soţul vostru, de soţia voastră, de copiii 
voştri, de prieteni toate acestea fără a înceta să fiţi 
fericţi. De ce? Pentru că conştiinţa voastră nu 
stagnează la nivelul evenimentelor: pentru fiecare 
dificultate, pentru fiecare încercare, veţi găsi o 
explicaţie, un adevăr care vă calmează, vă consolează 
pentru că aţi mers prea sus şi ştiţi cum să vedeţi 
lucrurile. Puteţi fi dezgolit, persecutat, dar pentru că 
ştiţi că toate astea sunt trecătoare, că sunteţi 
nemuritor, că nimic nu vă poate atinge cu adevărat, 
aici unde toţi scot strigăte, voi zâmbiţi. 

Fericirea, o purtaţi, deci, în voi. Dacă nu sunteţi 
conştienţi, înseamnă că rămâneţi la suprafaţă, la 
periferia fiinţei voastre şi la periferie nu sunt decât 
iluzii şi schimbări: de abia aţi sesizat câteva particule 
de bucurie, că ele sunt înlocuite cu multă suferinţă, ca 
şi cum ar fi o pedeapsă că aţi furat un pic de fericire. 


lată de ce, faceţi eforturi pentru a intra în voi înşivă 
şi aici începeţi să căutaţi ceea ce e imuabil, etern, 
Dumnezeu, spirit. Astfel veţi găsi fericirea. Odată ce aţi 
găsit-o, încercaţi să-i rămâneţi aproape, şi atunci 
nimeni n-o să vă mai facă necazuri. Oricare ar fi 
situaţia voastră, fie că sunteţi bogat sau fără bani, 
glorios sau dezaprobat, că sunteţi iubit sau urât, 
sunteţi deasupra schimbărilor, trăiţi în eternitate. 

Acesta nu e, poate, decât un limbaj pe care toată 
lumea îl poate pricepe. Ce vreţi? Un băiat îi spune unei 
tinere fete: „lubito, te voi face fericită”. El nu ştie nici 
ce este fericirea, nici el nu e fericit, dar vrea să o facă 
fericită pe ea!...Sau, invers, fata îi spune băiatului: „Te 
voi face fericit”. Dar cum o fac? Cu imperfecţiunile, 
nervozităţile, furiile, gelozia lor, ei se fac fericiţi! Cam 
aşa...au mulţi copii, ca în poveşti. Să mergem mai 
departe: eu nu cred prea mult în acest tip de fericire. 
Desigur, ei trec prin momente agreabile, dar sunt ca şi 
prizonierii cărora li se dau în fiecare zi câteva minute 
de destindere pentru a respira un pic, şi apoi „înapoi în 
beci!“ Sau, ca o durere de dinţi: se opreşte un 
moment, şi apoi reîncepe! 

Pentru a fi fericiţi, trebuie să găsiţi un punct de 
neclintit de care să vă agăţaţi, fără ca ceva să vă facă 
să pierdeţi această poziţie de echilibru: ceea ce în 
fizică se numeşte echilibru stabil. Priviţi pendulul: îl 
facem să oscileze la dreapta, la stânga, dar revine în 
poziţia de echilibru pentru că e ataşat de un punct fix. 
Ei bine, omul trebuie să găsească acest punct în el 
însuşi şi să se prindă de el. Atunci poate să spună ca şi 
Iniţiatul vechiului Egipt: „Sunt stabil, fiul cuiva stabil, 
conceput şi născut în teritoriul stabilităţii”. 

Cât timp sunteţi schimbător, ezitant e inutil să 
vorbim despre fericire! Fericirea aparţine regiunilor 


infinitului, eternității care sunt regiuni ale sufletului şi 
spiritului. Da, infinitul, eternitatea, iată regiuni încă 
neexplorate, unde sufletul şi spiritul au nevoie să 
plonjeze pentru a se hrăni, a se îmbrăca, pentru a fi 
satisfăcut şi liber. Voi începeţi să vă daţi seama că 
fericirea cere de la voi o întreagă disciplină, datorită 
căreia vă ridicaţi înţelegerea şi dragostea voastră până 
în regiunile sufletului şi spiritului, şi în acest moment 
puteţi să vă adăpaţi din acest ocean fără margini al 
păcii şi fericirii. Pacea, ca şi fericirea e rezultatul unei 
comuniunii, al unui schimb perfect cu principiile, 
entităţile şi toate existenţele lumii sufletului şi 
spiritului. 

În sus, pacea şi fericirea sunt unite, ele nu pot 
exista separat. Nu veţi întâlni pe nimeni adevărat 
fericit fără a fi în pace. Pacea şi fericirea reprezintă 
aceeaşi realitate exprimată diferit. Pacea vă pune în 
armonie cu toată creaţia şi când trăiţi această armonie, 
nu puteţi fi nefericit. Energiile, forţele universului vă 
pătrund şi nu vă mai lipseşte nimic. Nu veţi înţelege 
niciodată ce este fericirea dacă nu veţi înceta să o 
consideraţi o senzație agreabilă, aşa cum îşi 
imaginează majoritatea oamenilor. Adevărata fericire 
este, desigur o senzaţie agreabilă, dar este de 
asemenea lumină şi putere. Priviţi, de exemplu: când 
sunteţi fericit, fie şi un moment, sunteţi în pace şi 
începeţi să înţelegeţi fiecare eveniment din viaţa 
voastră, totul devine simplu şi clar şi reuşiţi tot ce 
întreprindeţi. Dar cum pierdeţi această stare, încep 
necazurile, durerea sau descurajarea, totul se 
umbreşte în capul vostru şi nu faceţi decât prostii. 

Fericirea nu e nimic altceva decât o stare de 
conştiinţă, o manieră de a înţelege, de a simţi, de a se 
comporta, o atitudine în viaţă, de aceea nu aparţine 


decât acelora care ştiu să o găsească printr-o muncă 
spirituală. Fericirea, ca şi pacea e o sinteză: dacă 
înţelegem bine lucrurile, dacă le simţim bine, putem 
acţiona bine şi putem fi fericiţi. Dar ca să reuşeşti 
aceasta trebuie să accepţi ştiinţa iniţiatică, pentru că 
ea este singura care ne învaţă să ne educăm intelectul, 
inima şi voinţa, adică să stăpânim natura inferioară, 
personalitatea, pentru a da naturii superioare, 
individualităţii, toate posibilităţile de a se dezvolta. 

Pentru a găsi fericirea, nu este suficient să învingi 
natura inferioară. Bineînţeles, această victorie este 
necesară, dar ea este insuficientă: mai trebuie încă să 
reuşeşti să fuzionezi cu natura superioară. Nu veţi 
reuşi să găsiţi fericirea doar reuşind să învingeţi din 
timp în timp egoismul, senzualitatea, gelozia şi furia. 
Aceste victorii sunt etape necesare pe calea reuşitei 
dar ele nu pot să vă facă fericiţi, pentru că fericirea se 
găseşte într-un loc inaccesibil pentru tot ce este 
negativ. De altfel, chiar dacă veţi reuşi într-o zi să vă 
învingeţi personalitatea, păziţi-vă: a doua zi ea va 
putea să vă joace noi feste. 

Victoria asupra personalităţii e totdeauna incertă. 
Este exact ca o ţară care a învins o altă ţară: niciodată 
nu poţi fi sigur că acest lucru va dura. Pentru că, într-o 
bună zi, când învingătorul doarme pe lauri, ţara învinsă 
va încerca să-şi ia revanşa. La fel se întâmplă cu 
natura inferioară, personalitatea: chiar dacă, în 
anumite împrejurări, aţi reuşit să învingeţi anumite 
manifestări ale ei, victoria nu este niciodată definitivă; 
la un moment sau altul, ea poate reveni, vă poate da 
noi lovituri, şi iată-vă la pământ. 

Ce este de făcut? Să imploraţi natura voastră 
divină, principiul Cristic, să vină să se instaleze în voi. 
Astfel, în loc de a fi totdeauna ca un învingător ce nu e 


niciodată sigur de victoria sa, veţi avea un asociat 
puternic, atotştiutor, pe care puteţi conta. Şi chiar dacă 
uneori sunteţi puţin obosit, puţin adormit, el continuă 
să ţină piept naturii inferioare. Câţi oameni păreau să- 
şi fi învins anumite slăbiciuni, anumite vicii, dar după 
puţin timp recădeau în aceste vicii, şi chiar mai rău 
decât înainte! Deci, singura soluţie este de a pregăti 
terenul, cucerind victorii asupra naturii inferioare în cât 
mai multe domenii, dar şi de a implora Cerul, natura 
superioară, să vină să se instaleze şi să se manifeste în 
noi. 

Şi când natura superioară a venit cu adevărat să se 
instaleze în voi, atunci da, veţi gusta o fericire 
inexprimabilă. Sunteţi fericit şi nici măcar nu ştiţi de 
ce. Această fericire - şi cu atât e mai de mirare - este o 
fericire fără cauză. Veţi găsi că este minunat de a trăi, 
de a respira, de a mânca, de a vorbi...Nu vi s-a 
întâmplat nimic, nici n-aţi primit un cadou nici o 
moştenire, nici o întâlnire, sunteţi fericit pentru că vi s- 
a adăugat ceva de sus, care nu depinde de voi...ca o 
apă care curge din Cer, şi vă miraţi necontenit 
descoperind în voi înşivă această stare minunată de 
conştiinţă. Vă bucuraţi şi nu ştiţi de ce. lată adevărata 
fericire. 

Adevărata fericire, e ca aerul pe care-l respirăm: 
aveţi preocuparea de a căuta aerul? Nu, aerul vine la 
voi, este aici, sunteţi în el şi îl respiraţi fără să vă 
gândiţi la el. Restul ca apa, hrana, banii trebuie din 
când în când căutate, în timp ce aerul şi lumina, nu! 

Voi respiraţi fără încetare şi nu e bucurie mai mare 
decât a respira. Dacă nu mă credeţi, reţineţi-vă 
respiraţia pentru un moment, veţi vedea...Ei bine, 
fericirea e comparabilă cu aerul care-l respirăm. 


Inspiraţi, expiraţi...inspiraţi, expiraţi...fericirea e 
respiraţia sufletului...Nu ne putem opri să studiem 
respiraţia din acest punct de vedere. Orice altceva 
trebuie căutat, cumpărat, bucată cu bucată, pentru a 
avea o bucurie, o plăcere, în timp ce aerul nu trebuie 
căutat, respirăm fără încetare, chiar şi când dormim. 
Putem spune că respiraţia a fost dată omului pentru a-i 
arăta că tot ce este tangibil ca banii, posesiunile, etc., 
nu se poate compara cu ce e subtil, impalpabil, 
invizibil, cu lumea eterică în care se află incluse. Toţi 
aceia care au conştiinţa faptului că sunt incluşi în 
lumea eterică, în lumea spirituală, respiră fără încetare 
şi sunt fericiţi din cauza acestei respiraţii. 


8. Pentru a fi fericit, fiţi viu! 


Pentru a fi fericit, trebuie să fii viu”. Dar, veţi 
spune, noi suntem vii!”. Desigur, şi plantele şi 
animalele sunt de asemenea vii, şi admițând că sunt 
fericite în felul lor, credeţi că puteţi fi fericit în felul lor? 
Pentru om, viaţa, adevărata viaţă nu e aici. Atunci 
unde este ea? 

În zilele noastre, oamenii acordă un loc excesiv 
activităţilor intelectuale şi realizărilor tehnice: aceasta 
le-a fost prezentată ca un ideal de instrucţie, de 
acumulare de cunoştinţe şi de avantajele aduse de 
progresul tehnic. Ei bine, tocmai, acumulând 
cunoştinţe şi utilizând din ce în ce mai multe aparate, 
sau aparate din ce în ce mai perfecţionate, nu 
înseamnă a trăi. Luând-o pe această direcţie, omul 
strică ordinea naturală a lucrurilor şi natura se apără. 

De altfel, ce spun acum tinerii? Că vreau să 
„trăiască”. Da, dar cum idealul de viaţă pe care adulţii 
îl prezintă nu-i atrage de loc şi nu găsesc pe nimeni 


pentru a-i învăţa ce este adevărata viaţă, ei o caută în 
aventuri primejdioase, senzaţii puternice, pasiuni, 
plăceri, alcool, droguri....Deci, prea mult intelect pe de 
o parte, prea multe pasiuni pe de altă parte, în cazul 
lor, aceasta îi dezechilibrează. Trebuie ştiut că omul e 
făcut pentru a trăi în diferite planuri: fizic, astral, 
mental, dar şi cauzal, budhic, atmic (a se vedea „Viaţa 
fizică: elemente şi structuri” Cap.3 „Mai multe suflete 
şi mai multe corpuri”; colecţia Izvor nr.222); dacă îşi 
limitează activitatea la primele trei planuri fizic, astral 
şi mental, el nu poate cunoaşte adevărata viaţă. 

A mânca, a bea, a dormi, a munci, a avea relaţii 
sexuale, a încerca câteva sentimente, a achiziţiona 
câteva cunoştinţe, a avea câteva gânduri, e important, 
dar nu ajunge pentru a satisface nevoile noastre. E o 
viaţă la relanti, nu e o viaţă intensă. Veţi spune: „Dar 
cum, contemporanii noştri au o viaţă intensă! Priviţi-i: 
fug la stânga, la dreapta, discută, îşi schimbă soţul, 
soţia, amantul, amanta”. Ei bine, aici vă înşelaţi din 
nou. Viaţa intensă nu înseamnă agitaţie, nu este o 
acumulare de aventuri pasionale sau de activităţi 
intelectuale. 

Pentru a trăi o viaţă intensă, trebuie să cunoaştem 
structura omului, să-i cunoaştem corpurile sale diferite 
ca şi centrii care-i permit să intre în relaţie cu regiunile 
spaţiului şi locuitorii acestor regiuni. V-am vorbit deja şi 
v-am indicat de asemenea metodele, exerciţiile de 
făcut, atitudinea de adoptat pentru a trezi în voi aceste 
organe subtile(a se vedea „Centrii şi corpurile subtile”; 
colecţia Izvor nr.219). Numai acel care s-a străduit 
poate vorbi de adevărata viaţă, de o viaţă intensă. Şi el 
este fericit pentru că se simte ca o sursă, ca o cascadă, 
ca o livadă plină de arbori fructiferi, ca un parc plin de 


flori, şi e o binecuvântare pentru toţi acei care îi sunt în 
preajmă. 

lată de ce vă spun: dacă căutaţi fericirea, nu e alt 
secret decât acela de a trăi o viaţă spirituală intensă. E 
inutil să cauţi ajutorul talismanelor sau altor obiecte 
magice: pietre, metal, parfum... pentru că singura 
magie adevărată e viaţa. Dacă vreţi să fiți fericit, 
munciţi ca viaţa voastră să fie mai pură, mai bogată, 
mai abundentă. De îndată ce începeţi această muncă, 
asupra corpului fizic, asupra corpului astral 
(sentimente), asupra corpului mental (gânduri), veţi 
vedea rezultatele: sănătatea se ameliorează, simţiţi 
peste tot dragostea voastră şi din jurul vostru, şi sensul 
vieţii vă devine din zi în zi mai clar. PoS 

Cum se face această muncă? In Invăţământul 
nostru nu am vorbit de asta. De-a lungul anilor, v-am 
dat câteva metode, dacă nu le veţi putea aplica pe 
toate; alegeţi, cel puţin, unele din ele, şi munciţi cu ele 
în mod serios. Dacă nu vreţi aceasta, de-a lungul anilor 
chiar viaţa vă va face să pricepeţi, vă va da lecţii şi veţi 
suferi. Credeţi-mă, nu veţi putea fi fericiţi ducând o 
viaţă ordinară. 

Şi dacă vreţi o metodă pe care o puteţi aplica 
imediat, pot să v-o dau: a ne obişnui să mulţumim. Da, 
a mulţumi în fiecare clipă, chiar şi pentru ce ni se 
întâmplă: în mijlocul dificultăților,  necazurilor, 
suferințelor, mulţumiţi tot timpul. In acest fel, 
neutralizaţi otrava ce se produce în voi prin stările 
negative, vă cicatrizaţi rănile, pentru că nimic nu poate 
rezista în faţa recunoştinţei. Deci, mulţumiţi până veţi 
simţi că tot ce vi se întâmplă e spre binele vostru. De 
îndată spuneţi: „Mulţumesc Domnului, mulţumesc 
Domnului..”.. Mulţumiţi pentru ce aveţi, dar şi pentru 
ce nu aveţi, pentru ce vă bucură dar şi pentru ce vă 


face să suferiţi. Aşa întreţineţi în voi flacăra vieţii. 
Prevăd că mă veţi întreba: „numai atât?” Da, numai 
atât, dar practicaţi această metodă şi veţi constata 
rezultatele ei. 

O adevărată învăţătură iniţiatică vă învaţă să 
puneţi accentul pe viaţă, propria voastră viaţă. Aceasta 
nu vi se pare foarte important, pentru că nici măcar nu 
vă daţi seama că sacrificați această viaţă unor lucruri 
care sunt mult mai importante decât ea. Vă îndreptaţi 
mereu atenţia asupra obiectelor, evenimentelor, 
agitaţiilor din exteriorul vostru şi, în tot acest timp, 
lăsaţi viaţa voastră să sărăcească. Este un calcul foarte 
greşit. 

V-aţi gândit vreodată la timpul pe care îl petreceţi 
cu lumea exterioară? Câteva minute, câteva ore...În 

timp ce întreaga zi şi întreaga noapte sunteţi cu 
voi înşivă. Atunci, nu vedeţi că viaţa voastră interioară 
este cea mai importantă? Trebuie ca abundenta, 
bogăţia şi ordinea să fie în voi...Vedem că lumea 
exterioară se umple de obiecte, produse, aparate, 
construcţii şi arme de tot felul, în timp ce oamenii sunt 
tot mai mult bântuiţi de haos, mizerie, slăbiciune şi vid. 
Este timpul ca ei să se gândească să realizeze în 
interior tot ceea ce îi preocupă să realizeze în exterior. 
In noi trebuie să avem bogăţia, frumuseţea şi forţa; 
pentru că, ceea ce vom obţine astfel, nimeni şi nimic 
nu ne va putea lua. Nici măcar bătrâneţea. 

Da, cei mai mulţi oameni gândesc că, odată ajunşi 
la o anumită vârstă, ei trebuie obligatoriu să-şi piardă 
facultăţile şi să cadă în decrepitudine. Gândindu-se la 
aceasta, până la urmă se şi întâmplă! În realitate, 
pentru discipolii Ştiinţei Iniţiatice, bătrâneţea e cea mai 
bună perioadă a vieţii; pentru că anii de căutări şi 
experienţe interioare le-au adus luciditatea, pacea, 


serenitatea, bunătatea, şi toţi vin să se instruiască de 
la ei. Chiar şi copiii sunt atraşi de ei şi îi iubesc. Dacă în 
lume circulă o părere contrară, aceasta este pentru că 
este adevărat că pentru mulţi dintre oameni 
bătrâneţea este o perioadă foarte rea, din cauza felului 
în care au trăit. Ei şi-au risipit energiile în activităţi 
ordinare, inutile, stupide iar atunci când nu le mai 
rămâne aproape nimic, când sunt slabi, bolnavi, goi, ce 
mai pot aştepta de la bătrâneţe? 

Evident că, chiar dacă ducem o existenţă 
rezonabilă, plină de sens, bătrâneţea va veni la un 
moment dat. Şi chiar şi boala poate veni. Dar cei care 
au făcut o adevărată muncă interioară vor trece prin 
aceste perioade cu mai mult curaj şi seninătate, şi nu 
vor înceta de a se îmbogăţi spiritual. Da, dacă lucraţi 
pentru lumină, pentru un ideal înalt, cu cât veţi 
îmbătrâni, cu atât veţi deveni mai viu şi mai expresiv; 
veţi câştiga chiar o viaţă şi o expresivitate pe care nu o 
aveaţi în timpul tinereţii. Bine înţeles, veţi fi puţin mai 
plecaţi, veţi avea puţin mai multe riduri, părul alb, dar 
nu vă veţi opri la atât: lăsaţi corpul să îmbătrânească 
în linişte şi gândiţi-vă că sufletul se poate manifesta 
încă prin el cu o tinereţe extraordinară. De ce trebuie 
să  suportăm această mentalitate catastrofică 
propagată peste tot în legătură cu bătrâneţea? 

Se spune tinerilor: „Grăbiţi-vă să profitaţi pentru că 
tinereţea nu durează mult” Aşa este, sigur, dar când 
nu durează ? Ei bine, tocmai atunci când ascultăm 
aceste sfaturi dăunătoare şi ne grăbim să ne amuzăm 
şi gustăm din toate plăcerile! Ne veştejim repede când 
nu mai suntem aşa de agreabili şi plini de viaţă, 
suntem respinşi şi este normal. Atunci, evident, pentru 
că acestea sunt faptele, oamenii trag anumite 
concluzii. Da, dar dacă faptele sunt care sunt, este 


pentru că nu am ştiut în prealabil, să observăm şi să 
gândim bine. Ceea ce este adevărat pentru un moment 
(că, îmbătrânind, ne pierdem forţele şi farmecul), 
poate să nu mai fie aşa pe viitor. lată, trebuie să dăm 
nişte explicaţii. Şi să nu se mai dea sfaturi rele tinerilor 
sub pretext că le dorim fericirea! 

Reţineţi bine aceasta: fericirea, pentru cei 
tineri...dar şi pentru cei vârstnici, este de a-ţi consacra 
viaţa unui ideal înalt. Vedem foarte mulţi oameni 
risipindu-şi energiile pentru apărarea a tot felul de 
cauze care nu merită mare lucru, pe care, de altfel, le 
şi abandonează curând, pentru alte cauze. Dar foarte 
puţini se mobilizează pentru a servi această mare idee 
a Impărâăţiei lui Dumnezeu şi a Dreptăţii Sale. Veţi 
spune: „Impărăţia lui Dumnezeu, aceasta e o utopie ce 
nu se va realiza niciodată!” Ascultaţi, aceasta nu e 
treaba noastră. Treaba noastră, este de a lucra pentru 
realizarea sa, pentru că este singurul ideal căruia 
merită să-i consacrăm viaţa noastră. Se va realiza sau 
nu, nu ni se cere părerea. Ceea ce în orice caz este 
sigur, este că dacă nimeni nu face nimic, gândind că 
toate eforturile sunt inutile, evident că nu se va realiza 
niciodată. 


9. Să ne ridicăm deasupra condiţiilor 


l. 

Dacă lucrurile nu merg cum trebuie, avem tendința 
de a da vina pe condiţiile proaste. Ei bine, să o ştiţi, cât 
timp credeți că fericirea sau nefericirea voastră depind 
de condiții, nu veți fi niciodată la adăpost. Pentru că 
viața e astfel făcută încât nimic nu e veritabil stabil şi 
definitiv şi, dacă nu munciţi cu gândul, voința, veţi fi, 
fără îndoială, aruncat la stânga şi la dreapta, fericit 


când condiţiile sunt favorabile, nefericit când întâlniți 
obstacole şi dificultăţi. Şi unde veţi ajunge aşa? 

Trebuie înţeles, odată pentru totdeauna, condiţiile 
nu sunt determinante. Pe acelaşi sol, având aceleaşi 
elemente chimice, smochinul poate creşte la fel ca şi 
scaietele. Intr-o familie, unde copiii au acelaşi tată, 
aceaşi mamă şi primesc aceeaşi educaţie, se pot găsi 
mari diferenţe fizice, intelectuale şi morale între aceşti 
copii. Şi constatăm, de asemenea, în ceea ce privesc 
evenimentele care au importanţă pentru colectivitate, 
că aceleaşi încercări nu afectează oamenii în acelaşi 
fel. De ce? Pentru că nu le înfruntă cu aceeaşi stare de 
conştiinţă. In timp ce unii, neavând o bună înţelegere, 
devin, puţin câte puţin, ursuzi, vindicativi sau se lasă 
complet striviţi şi otrăvesc viaţa celor din jurul lor, alţii, 
din contră, se întăresc, se îmbogăţesc şi, graţie 
experienţei lor, pot apoi să-i ajute pe cei din jurul lor 
prin sfaturile, atitudinea, strălucirea lor, prin forţa pe 
care o degajă. 

Aceasta dovedeşte că condiţiile nu sunt totul. 
Desigur, nu le putem ignora de tot, dar pentru a 
progresa, trebuie să ştim că multe lucruri în viaţă nu 
depind decât de noi, de felul nostru de a le considera, 
şi că fericirea sau nefericirea sunt stări relative. 
Aceasta e de altfel şi filozofia lui Nastratin Hogea. Vreţi 
un exemplu? 

O femeie bătrână îl caută într-o zi: „A, Nastratin 
Hogea, dacă ai şti situaţia noastră! Familia noastră nu 
şi-a putut permite să locuiască decât într-o mică casă, 
şi suntem înghesuiți acolo eu, bărbatul meu, fiul meu, 
soţia lui şi copiii lor: e înspăimântător, nu mai putem 
trăi aşa.-Da, înţeleg, spuse Nastratin Hogea, dar există 
un remediu.- Care? -Îți voi spune, dar trebuie mai întâi 
să-mi promiţi să faci tot ce-ţi voi cere. -Bine, 


promit. -Bun, şi să vii în fiecare zi să îmi spui 
noutăţile. Aveţi câine? -Da. -Şi pisică? -Da. -Atunci 
luaţi-i şi pe ei în casă. -Dar, Nastratin Hogea, ce îmi 
ceri? -Ai promis să faci tot ce-ţi spun, nu-i aşa?” Eaa 
plecat şi a făcut după cum a promis. ”E oribil, îi spune 
lui Nastratin Hogea revenind a doua zi. Câinele şi pisica 
s-au păruit tot timpul, n-am avut nici un moment de 
odihnă.-E bine. Aveţi şi capră?-Da.-Atunci luaţi-o 
înăuntru”. Când ea reveni a doua zi: „ Ah, Nastratine, 
capra n-a avut stare, a răsturnat totul, n-am putut 
dormi toată noaptea, ce ne vom face? -Nu-ţi fă griji, 
totul merge bine. Aveţi şi găini?-Da.-Atunci aduceţi-le 
înăuntru”. Nu vă mai povestesc în ce hal reveni 
bătrâna a doua zi”. Porc aveţi? întrebă vesel Nastratin.- 
Da, spuse ea copleşită.-Ei bine, adu-l în casă acum”. Ea 
a vrut să protesteze, dar nu avu curaj: doar promisese. 
A doua zi, cu lacrimi în ochi, spuse în hohote de plâns: 
” Nastratin Hogea, mi-ai promis ajutorul, dar merge din 
ce în ce mai rău. Vom înnebuni, viaţa noastră e un 
infern!-Bine, spuse Hogea cu gravitate, trăgându-se de 
barbă, voi aranja totul. Scoate porcul şi revino mâine 
să mă vezi”. A doua zi, ea reveni surâzând: „Ah, ne 
simţim mai bine, începem să respirăm.-Acum, scoate 
găinile.”.. Şi astfel, zi după zi, toate animalele părăsiră 
casa. Când ieşiră toate, Nastratin Hogea întrebă: Acum 
cum e? - A, e extraordinar, e ca în paradis, lumea 
cântă şi se îmbrăţişează.-Ei bine, vezi, sunteţi în 
acelaşi punct ca în ziua când ai venit să te plângi că 
viaţa e insuportabilă. Atunci, de ce te-ai plâns?” 

Unii vor zice: „E o istorie prostească!” Să spunem 
că e un pic exagerată; dar e adevărat că indiferent 
cum ne simţim, bine sau rău, fericiţi sau nefericiţi, totul 
este relativ. Sunteţi câteodată leneşi, trişti, viaţa vă 


pare fără culoare, fără gust...şi iată, primiţi o veste rea, 
a avut loc un accident şi un membru al familiei e grav 
accidentat. Veţi fi nefericit. Dar peste câteva ore, aflaţi 
ca e o eroare, a fost o confuzie. Atunci, pe neaşteptate, 
ce bucurie! Viaţa va părea uşoară, frumoasă şi bogată! 
Da, dar de ce nu vi se părea aşa şi înainte? De cea 
trebuit să vi se anunţe, din greşeală, o catastrofă 
pentru a vă face conştient că înainte aţi fost fericit? 

Evident, eu nu spun că trebuie să fii mulţumit când 
trebuie să trăieşti într-o casă mică. Dar dacă totuşi 
trebuie, în general cu o bună filozofie, cu o bună 
judecată putem contribui din plin la binele nostru 
interior, pentru că gândul lucrează asupra stărilor de 
conştiinţă. Nu trebuie să uităm niciodată aceasta: 
gândurile, sentimentele sunt atotputernice asupra 
conştiinţei. Dealtfel, observați: cât timp sunteţi 
nemulţumit de viaţă şi suferiţi, deseori nu schimbările 
materiale sunt cele care vă permit ameliorarea stării 
interioare, ci schimbările în gândurile şi sentimentele 
voastre. Desigur, dacă suferiţi fizic, aveţi nevoie de 
remedii fizice. Dacă aveţi o rană sau un picior rupt, nici 
chiar gândurile şi sentimentele bune nu vă vor 
vindeca, şi nu vă vor scăpa de durere: până acestea 
coboară în materie, pentru a aduce ameliorare, trebuie 
mult timp; dar vă pot ajuta să suportaţi mai bine 
suferinţa. Există o acţiune asemănătoare a gândurilor 
şi sentimentelor asupra corpului fizic. Gândurile şi 
sentimentele armonioase acţionează asupra circulaţiei 
şi purifică sângele; când sângele este pur, el contribuie 
mai eficace la sănătatea organismului. Chiar şi rănile 
se cicatrizează mai bine şi mai repede. 

Cât timp nu aţi făcut o anumită muncă interioară, 
chiar dacă la un moment dat aţi reuşit să vă 
înbunătăţiţi situaţia materială, după un mic moment de 


satisfacţie veţi cădea în aceleaşi stări de nemulţumire, 
acreală, revoltă. Lipsurile din planul fizic nu îşi au 
remediul în planul fizic. În plan fizic putem aduna tot ce 
vrem: leacuri, bogăţie, putere...până la infinit: dacă nu 
suntem într-o stare de spirit convenabilă, nu vom fi 
niciodată satisfăcuţi. Trebuie să căutăm să schimbăm 
ceva în suflet, în gânduri, în viziunea asupra lumii. 
Dacă nu, tot ce puteţi aduna nu vă va da decât 
saturație şi dezgust. Au fost femei şi bărbaţi care s-au 
sinucis în timp ce, cum se spune, „aveau totul pentru a 
fi fericiţi”: tinereţea, familie, prieteni care îi iubeau...Ei 
aveau totul, în afară de ce-i esenţial: gustul de a trăi. 
Nici unul din avantajele pe care le aveau nu puteau 
înlocui ceea ce le lipsea: gustul de a trăi. 

Trebuie să schimbăm ceva în capul nostru, în 
interior trebuie să căutăm să fim fericiţi. Pentru că 
dacă învăţăm să fim fericiţi în interior, vom fi fericiţi în 
orice condiţii. Da, în cele mai rele condiţii, vom putea 
comunica cu entităţi celeste, şi ne vom simţi arhiplini, 
plini de lumină. Dacă cauza fericirii voastre e în voi, 
nimic şi nimeni nu vă poate lua fericirea. In ziua când 
veţi înţelege lucrurile astfel, acesta va fi momentul 
eliberării, imortalităţii, eternității voastre. Desigur, 
avem nevoi materiale, dar nu atâtea câte ne 
imaginăm. Când destinul face să suportaţi anumite 
privaţiuni, spuneţi-vă că aveţi ocazia de a căuta alte 
soluţii, noi căi ‚în suflet şi minte. 

Da, când calea exterioară este barată, blocată, 
trebuie să vă întoarceţi spre înăuntru...sau în sus, ceea 
este acelaşi lucru. Există totdeauna o cale de salvare. 
Câteodată, vă simţiţi descurajaţi, copleşiţi, distruşi, vă 
vine chiar gândul de a vă suprima... Da, sunt lucruri 
care se pot întâmpla. Nu spun că ai zi de zi motiv de 
fericire şi bucurie, spun doar că este mereu ceva de 


făcut, chiar şi în cazurile cele mai dificile. Şi chiar şi în 
cele mai grele momente de descurajare, trebuie să 
ştim că însăşi această descurajare conţine elementele 
care, dacă aţi învăţat cum să le sesizaţi şi să le 
utilizaţi, vă vor servi ca să vă recâştigaţi curajul. Pentru 
că descurajarea este o stare care posedă forţe 
formidabile. Dovada: din moment ce este capabilă să 
destrame o întreagă împărăție - voi înşivă, cu toate 
bogăţiile şi posibilităţile care sunt înmagazinate în 
corpul vostru, inima voastră, intelectul, sufletul vostru - 
înseamnă că este într-adevăr foarte puternică. Atunci, 
de ce să nu încercaţi să puneţi stăpânire pe această 
putere pentru a o orienta într-un sens pozitiv? 

Omul nu este conştient de toate posibilităţile care 
zac în adâncul său. Chiar când el se crede complet 
extenuat, la capătul forţelor, în realitate îi mai rămân 
resurse. Pentru că el este făcut ca o rachetă cu mai 
multe trepte: în momentul în care carburantul primei 
trepte se epuizează, o scânteie aprinde a doua treaptă 
şi racheta îşi continuă drumul. La fel se întâmplă şi cu 
a doua treaptă, şi cu a treia, cu a patra... Când un om 
moare, aceasta nu se întâmplă în mod necesar pentru 
că şi-a epuizat toate resursele ci, de multe ori, 


pentru că nu a reuşit să aprindă treapta 
următoare. Dacă ar fi reuşit, ar fi văzut că mai are 
rezerve. Suntem departe de a bănui cantitatea de 
rezerve pe care Dumnezeu le-a depus în noi. 

Deci, înţelegeţi-mă bine, când calea exterioară vi 
se pare barată, blocată, întoarceţi-vă spre interior şi 
începeţi să lucraţi prin gândire, prin imaginaţie, prin 
voinţă: încetul cu încetul, veţi simţi deschizându-se în 
voi orizonturi nebănuite. Dacă încercaţi să înţelegeţi 
limbajul destinului, veţi fi totdeauna fericit, veţi 


binecuvânta Cerul, care vă ajută să exploraţi regiuni 
mai secrete şi mai bogate. 

Intrebaţi un om de afaceri care a făcut avere: 
credeţi că vă va spune că este fericit? Nimic nu e mai 
improbabil. El se va plânge că este surmenat, că soţia 
sa profită de absenţa sa pentru a-l înşela, că fiul său 
este un incapabil, că muncitorii săi sunt nişte leneşi, că 
acţiunile sale au scăzut la bursă, că el va fi ruinat de 
către concurenţă, etc., etc...ll veţi asculta şi după un 
timp vă veţi simţi la fel de împovărat ca şi el. În ciuda 
tuturor posesiunilor sale, el nu vă va putea face 
niciodată să simţiţi cât de frumoasă este viaţa. Pentru 
că el trăieşte cu teama de a pierde una şi alta... Atunci, 
vedeţi dumneavoastră, nu numai că nu vă va da nimic, 
deoarece îi este teamă de a nu pierde ceea ce posedă, 
dar vă va lua şi pacea şi bucuria de a trăi. In timp ce un 
om care a muncit pentru a obţine bogății spirituale va 
fi totdeauna gata să vi le împărtăşească şi, mulţumită 
lui, în orice stare aţi fi, veţi avea cele mai bune metode 
şi remedii pentru a găsi echilibrul şi sensul vieţii. 

Veţi spune: „Dar nu este prea târziu acum pentru a 
începe această muncă interioară?” Nu, nu este 
niciodată prea târziu. Bineînţeles, cu cât mai târziu veţi 
începe, cu atât va fi mai dificil, pentru că aveţi 
deprinderile formate. Deprinderile sunt ca nişte forme 
rigide pe care trebuie să le scufundăm în foc pentru a 
le face maleabile şi a le da o nouă formă, aşa cum se 
face cu metalele. Ei bine, acest foc, sunt încercările pe 
care vi le trimite lumea invizibilă pentru a vă da o nouă 
formă, a imprima o nouă orientare existenţei voastre. 
Dacă vă limitați la a striga şi a vă revolta, veţi 
împiedica Cerul de a vă da forma pe care o doreşte; 
atunci nu vă miraţi dacă suferinţele voastre nu vor lua 
sfârşit niciodată. 


II. 

Lucrurile nu pot fi totdeauna aranjate în planul 
fizic, pentru că planul fizic este lumea consecinţelor, 
iar asupra consecinţelor avem puţine posibilităţi de 
acţiune. Pentru a produce schimbări durabile, trebuie 
să mergem în lumea cauzelor. Omul a cărui gândire 
poate ajunge până aici, are toate mijloacele de a 
atinge şi a declanşa forţe pure, luminoase, care vor 
produce mai târziu rezultate. Atâta timp cât vă 
mulţumiţi să interveniţi în planul fizic pentru a schimba 
starea lucrurilor, în realitate nu aranjaţi nimic pentru 
că, din nou, evenimente sau persoane care nu vă cer 
părerea, le vor organiza într-un fel care nu vă convine 
şi nu veţi fi niciodată stăpân pe situaţie. A lucra pentru 
schimbarea consecinţelor este ca şi cum s-ar scrie un 
cuvânt pe nisipul mării: valurile vin şi îl şterg... Asupra 
cauzelor trebuie lucrat. 

Lucrurile nu se aranjează de jos, impulsul trebuie 
să vină de sus. Toţi cei ce nu cunosc această lege 
încearcă mereu să intervină în planul fizic pentru a 
schimba lucrurile, a le deplasa, reconstrui sau a le 
distruge. Dar iată, istoria ne învaţă că aceste 
intervenţii nu sunt definitive: după un timp, apare un 
val care şterge toate aceste decizii. 

Conducătorii anumitor ţări au vrut să ia în 
stăpânire noi teritorii deportând sau  asasinând 
locuitorii lor, luându-le bunurile, etc., şi au şi reuşit. Dar 
iată, după câţiva ani întoarcerea situaţiei: ţările 
ocupate se revoltau şi aceşti conducători erau învinşi, 
ei sau succesorii lor care se aflau în faţa unor probleme 
de nerezolvat. Ei da, de câte ori istoria a arătat că 
după un triumf de scurtă durată, aceşti tirani lăsau 
ţărilor o moştenire catastrofică! 


Doar ceea ce este creat sus, în lumea spiritului, 
este etern; restul este trecător, tranzitoriu. De aceea 
doar binele este etern, răul nu are decât o existenţă 
efemeră. Noi spunem în Bulgaria: „Răul durează până 
mâine dimineaţă, binele durează o veşnicie”. 

Deci, când dorim să îmbunătăţim definitiv o 
situaţie, trebuie să ne ridicăm foarte înalt în domeniul 
spiritului şi să lucrăm acolo, să ne rugăm, să formulăm 
cereri, să creem imagini care într-o zi se vor realiza în 
planul fizic. Dacă ştiţi să declanşaţi forţele luminoase, 
într-o zi toate obstacolele vor fi înlăturate şi o nouă 
ordine de armonie şi pace se va înstăpâni pe pământ. 


10. Să dezvoltăm sensibilitatea pentru lumea 
divină 


Se spune că oamenii simpli, primitivi, puţin 
instruiți, pot fi mai uşor fericiţi ca oamenii cultivați. 
Este adevărat, că dezvoltându-ne inteligenţa, gustul, 
devenim mai sensibili, deci mai vulnerabili la 
evenimente, la variaţia condiţiilor materiale sau 
psihologice în care trăim. Atunci, ce concluzie tragem? 
Că, pentru a fi fericiţi, trebuie să rămânem primitivi, 
sălbatici? In acest caz, de ce să nu mergem mai 
departe şi să descindem până la regnul animal? 
Animalele sunt fericite...Şi se prea poate ca plantele 
sunt şi mai fericite pentru că nu suferă de loc. ŞI 
pietrele? Ele nu simt nimic, e şi mai bine...lată o logică! 

Principala diferenţă între regnurile naturii: pietre, 
plante, animale, oameni este sensibilitatea, pentru că 
evoluţia e proporţională cu sensibilitatea. Plantele sunt 
mai sensibile decât pietrele, animalele sunt mai 
sensibile decât plantele, oamenii sunt mai sensibili 
decât animalele. Dar şirul fiinţelor nu se opreşte aici: 


deasupra oamenilor sunt îngerii, arhanghelii, 
divinităţile...Da, există o întreagă ierarhie de fiinţe din 
ce în ce mai sensibile...până la Dumnezeu Însuşi. 
Dumnezeu este omniscient, simte tot, vede tot, ştie tot 
pentru că numai El Insuşi e cu adevărat sensibil. lată 
adevărata dimensiune a sensibilităţii. Singurul cu 
adevărat sensibil este Dumnezeu. 

Cât despre om, e adevărat că, devenind mai 
sensibil, devine mai vulnerabil, ceea ce îi aduce şi 
dezavantaje. Dar e preferabil, pentru că îşi dezvoltă 
sensibilitatea, iar sensibilitatea îl face să evolueze. 

Pentru a avea o vedere clară asupra acestui 
subiect, trebuie să revenim la chestiunea celor două 
naturi din noi: natura inferioară şi natura superioară. 
Până ce omul nu a început să lucreze asupra lui însuşi, 
cu scopul de a-şi stăpâni tendinţele egocentrice ale 
naturii sale inferioare, e evident că dezvoltarea 
sensibilităţii e însoţită de dificultăţi şi suferinţe de tot 
felul. Instruirea care se dă în şcoli şi universităţi nu 
face, din păcate, decât să agraveze această tendinţă: 
punând accentul pe achiziţia de cunoştinţe şi nu pe 
formarea caracterului, nu încetăm să dăm tinerilor 
decât pretexte pentru a deveni mai egoişti, dificili şi 
mofturoşi. Nu se face nimic pentru a-i învăţa pe cei ce 
studiază cum să se servească de cunoştinţele pe care 
le primesc, pentru un scop nobil, mai generos. Din 
contră: în fiecare domeniu, fiecare învaţă să se 
folosească de cunoştinţele lui pentru a ajunge la o 
anumită poziţie socială, pentru prestigiul său, binele 
său material. Şi astfel, devenind adulţi responsabili în 
societate, şi unii şi alţii nu se gândesc decât cum să 
tragă pătura peste ei, având ca şi consecinţe 
nemulţumire, agresivitate, certuri, pentru că toţi se 


simt atacați şi lezaţi de comportamentul egocentric al 
altora. 

Această sensibilitate nevralgică care este hrănită 
de natura inferioară, personalitate, face viaţa 
imposibilă şi de aceea se trage concluzia că, pentru a fi 
fericit, e mai bine să nu fi sensibil. 

În realitate, trebuie să facem diferenţa între 
adevărata sensibilitate şi această sensibilitate 
maladivă care va duce la susceptibilitate sau 
hipersensibilitate. Adevărata sensibilitate e o facultate 
care ne face capabili de a ne ridica foarte sus, pentru a 
avea acces la o lume din ce în ce mai subtilă pentru a-i 
înţelege realităţile. Hipersensibilitatea e o manifestare 
a naturii inferioare care se crede centrul lumii, are 
impresia permanentă că nu i se dă destulă atenţie, 
care se simte frustrată, rănită şi devine agresivă. Când 
am făcut această distincţie, înţelegem că trebuie să 
lucrăm asupra naturii inferioare pentru a o stăpâni: e 
singura posibilitate care permite adevăratei 
sensibilități să înflorească, să se îmbogăţească. 

Sensibilitatea nu e numai această facultate care ne 
face să ne emoţionăm, ci ne face rămânem uimiţi în 
faţa fiinţelor pe care le iubim, în faţa frumuseţii naturii 
sau în faţa operelor de artă. Ea ne deschide porţile 
imensităţii, luminii, ne dă înţelegerea ordinii divine a 
lucrurilor, ne permite să vibrăm la unison cu regiuni, 
entităţi şi curenţi ai Cerului. 

Aceasta e sensibilitatea pe care toţi trebuie să o 
cultivăm, dacă nu, umanitatea va regresa. Vedem 
uneori oameni care sunt pe cale să se reîntoarcă la 
stadiul animal, vegetal sau chiar la stadiul de piatră! 
Da, ei nu fac nici un efort de a-şi educa sensibilitatea, 
se lasă în voia lor, şi în acest caz, în mod necesar se 
întorc pe scara evoluţiei. Din contră, graţie efortului 


pentru adevărata sensibilitate, materia noastră devine 
mai fină, mai suplă, mai pură, vibrează altfel, şi ne face 
capabili să percepem lumea divină, ne atenuează 
stupiditatea, răutatea, atitudinea jignitoare; nu le mai 
dăm atenţie. Inainte de a dezvolta această sensibilitate 
înaltă, reacţionam la cea mai mică agresiune, în timp 
ce acum nu suferim de loc. Aceasta e adevărata 
sensibilitate, aceea a sufletului şi spiritului, care ne 
protejează de hipersensibilitate, această sensibilitate 
ridicolă, ce provine din natura noastră inferioară. 
Atunci, sunt două avantaje: ne deschidem luminii, 
frumuseţii, fericirii lumii divine, şi scăpăm de tenebre, 
urâţenie şi de suferinţele pământului. lată, deci, un 
subiect la care merită să reflectăm. 


Acum, pentru a dezvolta această sensibilitate la 
lumea divină, e foarte important ca voi să luaţi 
cunoştinţă de valoarea unor anumite momente ce le 
trăiţi, momente în care în linişte, reculegere, primiţi o 
lumină, o graţie a Cerului. Multe din suferinţele voastre 
provin chiar din cauză că nu posedaţi această stare de 
conştiinţă.  Primiţi binecuvântări, dar aceasta nu 
durează, faceţi repede în aşa fel încât le pierdeţi, 
foarte simplu, chiar din cauză că ignoraţi ceea ce aţi 
primit. Oricând există o altă preocupare mai 
importantă: câteva mici reparaţii, câteva discuţii legate 
de lucruri nesemnificative. Vă imaginaţi că Cerul 
trebuie să fie tot timpul gata să-şi reverse 
binecuvântările iar voi, când vă place, când nu aveţi 
ceva mai interesant de făcut, să vă opriţi câteva 
minute pentru a le primi. Nu, aceasta nu trebuie să se 
petreacă aşa. Cerul nu e la dispoziţia oamenilor 
superficiali şi nepăsători. Într-un moment determinat, 
în anumite condiţii, el îşi revarsă binecuvântările şi 


dacă nu sunteţi destul de conştienţi pentru a le primi 
sau nu ştiţi să le conservaţi, cu atât mai rău pentru voi, 
ele vă vor părăsi. 

Deci, fiţi atenţi: în zilele în care simţiţi că aţi avut o 
revelaţie, că aţi primit o graţie a Cerului, încercaţi să 
conservati acest lucru cu precizie. Chiar v-am dat o 
metodă. Încercaţi să vă amintiţi momentele cele mai 
luminoase ale existenţei voastre, gândiţi-vă prin cine 
au venit şi cum s-au produs, faceţi-le să revină des în 
memoria voastră ca şi cum vă recântaţi deseori o 
muzică ce vă place, şi retrăiţi din nou aceleaşi senzaţii 
de puritate, libertate, lumină. 

Din nefericire, majoritatea oamenilor fac chiar 
contrariul: ei îşi amintesc numai de ce i-a făcut să 
sufere, poartă cu ei acest lucru, îl privesc, îl rumegă. 
Este foarte periculos, nu trebuie să te întorci spre ceea 
ce a fost rău. Trebuie să trageţi pentru totdeauna o 
concluzie şi să nu mai reveniţi la aceasta. Vă faceţi rău 
revenind continuu asupra unor stări sau evenimente 
negative. 

Atunci, de acum începând, când Dumnezeu vă va 
da binecuvântarea sa, păstraţi-o cu sfinţenie, pentru că 
fericirea constă într-o permanentă atenţie îndreptată 
către lucrurile frumoase, într-o sensibilitate faţă de tot 
ce este divin. Când simţiţi că spiritul, lumina vă 
vizitează, nu lăsaţi să se şteargă aceste impresii 
gândindu-vă imediat la altceva, opriţi-vă îndelung 
asupra acestei impresii pentru ca ea să pătrundă 
profund în voi şi să dea rezultate. Astfel ea lasă urme 
pentru eternitate. Trebuie formată o obişnuinţă: în loc 
să ne aplecăm tot timpul asupra stărilor negative, 
asupra decepţiilor, animozităţilor, debarasaţi-vă de ele 
şi concentraţi-vă asupra a ce vi se întâmplă bine, pur, 
luminos. 


11. Pământul Canaan-ului. 


Când vi se întâmplă să vă daţi seama că sunteţi pe 
o cale greşită, că aţi servit forţele negative, lăsându-vă 
tentaţi de mici plăceri trecătoare, schimbaţi calea, 
îndepărtaţi-vă rapid de zonele periculoase în care v-aţi 
rătăcit. Conştientizaţi că depinde în totalitate de voi ce 
zonă veţi frecventa. Dacă vă aventuraţi dedesubtul 
acestei linii de demarcaţie ce se poate simboliza prin 
nori, evident, veţi cădea sub legea norilor: este 
întunecat şi vă este frig. Dar urcați, depăşiţi această 
linie a norilor şi vă veţi găsi imersat în lumină şi 
căldură. Da, totul depinde de voi. 

Religia ne învaţă că Dumnezeu ne pedepseşte 
pentru faptele noastre rele şi ne răsplăteşte pentru 
cele bune. Nu este decât un mod de a prezenta 
lucrurile. În realitate, Dumnezeu nu ne pedepseşte şi 
nici nu ne răsplăteşte. Noi suntem cei care, prin 
gândurile noastre, sentimentele şi faptele noastre, 
alegem să mergem într-o zonă sau alta; în continuare 
vom avea de suferit sau vom beneficia de condiţiile 
acestor zone. Şi nu este acelaşi lucru de a merge în 
zonele luminii sau cele ale tenebrelor! 

“Tot ceea ce este jos, este ca şi ceea ce este sus” 
a spus Hermes Trismegistul. Ceea ce înseamnă de 
asemenea: ceea ce este în interior, este ca şi ceea ce 
este în exterior; ceea ce este înăuntru este ca şi ceea 
ce este în afară. Pe pământ veţi găsi toate felurile de 
zone, unele împădurite, înflorite, fertile unde vă 
plimbaţi minunându-vă, în deplină siguranţă; altele 
sunt nişte deşerturi, nişte mlaştini sau jungle locuite de 
fiare, animale veninoase, unde sunteţi în permanenţă 
ameninţat. Da, sunt de toate pe pământ: torente 


tumultoase şi lacuri liniştite, vârfuri de munte şi 
prăpăstii, vulcani şi ghețari... Toate acestea le ştiţi, dar 
ceea ce nu ştiţi, este că aceste zone există şi în voi 
înşivă; şi în voi există vârfuri şi prăpăstii, mlaştini şi 
grădini înflorite, deşerturi şi câmpii fertile. 

Este bine să cunoşti geografia, geologia şi 
agricultura, dar este şi mai important să cunoaştem 
pământurile noastre interioare şi să învăţăm cum să 
evităm unele şi să penetrăm în alte pământuri pentru a 
le întreţine şi a le cultiva. Este bine să ştii să navighezi 
pe fluvii şi oceane sau să mergi să escaladezi vârfurile 
munţilor, dar este încă mai bine să ştii să stăpâneşti 
furtunile şi  vârtejurile interioare şi să  exersezi 
escaladarea vârfurilor munţilor spirituali. Atunci, iată 
care este de acum munca pe care trebuie să o faceţi: a 
explora diferitele zone din voi şi, prin gândire, 
meditaţie, rugăciune şi contemplaţie să atingeţi Ţara 
făgăduinţei de care povesteşte Geneza, ţara 
Canaanului, „unde curge laptele şi mierea”, simboluri 
ale vieţii pline şi perfecte. 

Viaţa omului nu e nimic altceva decât un lung 
pelerinaj în descoperirea zonelor necunoscute: unele 
primitoare, unde se poate opri măcar pentru o vreme; 
altele neprimitoare, pe care trebuie să le evite sau să 
fugă cât mai repede dacă din nefericire a avut 
imprudenţa să pună piciorul. Ei da, câţi gânditori şi 
poeţi au comparat existenţa cu o călătorie! Veţi 
înţelege imediat de ce. Chiar dacă rămâneţi toată viaţa 
acasă, în camera voastră, puteţi cunoaşte interior tot 
ceea ce există pe pământ în materie de călătorii sau 
fenomene ale naturii. In unele zile vă plângeţi: „Nu ştiu 
ce e cu mine, mă sufoc!” Ei bine, este pentru că, fără 
să vă daţi seama, aţi coborât prea jos în adâncimile 
subterane şi acum sunteţi zdrobit. Atunci, ieşiţi puţin, 


urcați la aer, şi veţi spune: „Oh, ce uşurinţă! În sfârşit 
respir”. Şi dacă în anumite zile vă simţiţi dilatat, 
inspirat, ca şi cum aţi scăpat de legea gravitaţiei, este 
pentru că aţi făcut o ascensiune, chiar dacă aceasta e 
inconştientă. 

Se poate întâmpla rar, în condiţii excepţionale, să 
faceţi cu adevărat această experienţă de scăpare de 
gravitație, ca şi cum aţi zbura. Cu ocazia primei mele 
şederi în India, când călătoream în Caşmir, mă 
dusesem dincolo de Srinagar, în regiunea Gulmarg şi 
mergeam pe munte admirând Nanga Parbat, unul din 
cele mai înalte vârfuri din Himalaia. Spectacolul era 
minunat...Şi deodată, m-am simţit transportat: mă 
deplasam cu o asemenea uşurinţă încât picioarele 
mele nu mai atingeau solul, escaladam pantele ca şi 
cum aş fi zburat. Mi s-a întâmplat o singură dată în 
viaţă şi a rămas pentru mine o amintire de neuitat. 


12. Spiritul este deasupra legilor destinului 


Toate încercările care ne vin au o rațiune; trebuie 
să o căutăm şi dacă o vom face cu sinceritate, cu 
scopul de a progresa, lumea invizibilă, care nu e chiar 
închisă şi crudă, ne va da răspunsul. Vă poate releva 
cum, într-o altă încarnare, aţi călcat legile divine şi vă 
poate arăta că primiţi aceste încercări în conformitate 
cu justiţia divină, pentru a vă îndemna să vă reparaţi 
erorile. Desigur, veţi spune: „Dar de ce în această 
formă? Această judecată putea veni cu blândeţe, cu 
gentileţe, să mi se explice cu cuvinte amiabile ce 
trebuie să fac pentru a mă schimba. Nu sunt atât de 
prost ca să nu înţeleg”. 

Din păcate, nu vă cunoaşteţi de loc. Da, de câte ori 
entităţile celeste au venit să vă explice în toate 


manierele posibile că trebuie să fiţi mai conştiincios, 
mai cinstit, mai răbdător, mai generos, etc., şi voi n-aţi 
auzit, n-aţi văzut, n-aţi înţeles nimic. Deci acum, pentru 
că v-aţi arătat atât de surd, orb, mărginit, trebuie să fiţi 
puţin zguduiţi. lată de ce justiţia divină v-a trimis să vă 
încarnaţi în condiţii dificile, unde aveţi de suferit pentru 
a vă plăti datoriile şi aveţi de învăţat câteva adevăruri. 
Şi voi trebuie să acceptaţi această situaţie. 

De altfel, dacă nu vreţi să acceptaţi aceasta, nu se 
schimbă, oricum, nimic. Nu ne putem sustrage justiţiei 
divine şi nu o putem evita. De aceasta, e inutil să 
consultăm astrologi, cum fac unii, pentru a vă preveni 
de pierderile şi acidentele la care sunteţi expuşi. E 
inutil să vă puneţi la adăpost. Pentru că, orice veţi 
face, nu evitaţi nimic: nu scăpaţi de destin prin 
şiretlicuri. Singurul lucru pe care îl puteţi face este să 
lucraţi cu lumina, pentru ca atunci când zilele 
încercărilor vor veni, să aveţi posibilitatea de a le 
suporta mai bine. 

Ştiţi, de exemplu, că veţi suferi de o boală gravă: 
ei bine, ducând o viaţă raţională, purificând şi întărind 
organismul vostru, vă pregătiţi armele cu care veţi 
lupta. Nu aveţi posibilitatea să evitaţi această boală, 
dar în ziua când va începe, îi veţi putea micşora aria de 
acţiune. Această lege e valabilă în toate domeniile: 
eforturile pe care le faceţi pentru a vă întări şi pentru a 
vă purifica vă vor permite să înfruntaţi încercările în 
condiţii mai bune. 

Destinul nu se lasă înduioşat, dar el nu e niciodată 
crud; e just. Toate greşelile pe care le-aţi comis se 
adună pe un platan al balanței, dar dacă vă decideţi să 
vă redresaţi viaţa, tot ceea ce faceţi bun va apăsa pe 
celălalt platan. Deci, când va veni momentul de a plăti 
pentru greşeli, gândurile, sentimentele, acţiunile 


voastre bune intervin pentru ca plata să fie mai mică. 
Aceasta înseamnă, de asemenea, că nu trebuie să fim 
fatalişti spunând: „Pentru că destinul meu e aşa şi aşa, 
nu e nimic de făcut, trebuie să-l accept”. Nu. Nu uitaţi 
niciodată aceasta: destinul nu ne cere sufocarea, 
înăbuşirea spiritului. Din contră, destinul există pentru 
a ne obliga să ne trezim spiritul şi să lucrăm cu el, 
pentru a ne crea un nou destin. 

Din cauza greşelilor săvârşite în încarnările 
precedente, omul trebuie să sufere, conform destinului 
său; hinduşii spun că e o „Kharmă” de plătit. Dar 
aceasta nu semnifică că e imposibil de a reacţiona la 
aceasta, pentru că cel ce nu face nimic altceva decât 
să sufere, o sfârşeşte, într-o zi, strivit. Din contră, 
trebuie să luptăm cu armele iubirii şi luminii, pentru a 
triumfa asupra destinului şi pentru a intra în ordinul 
Providenţei. Din acest moment, nu mai există destin 
pentru omul ce s-a hotărât să trăiască în lumină. Ela 
schimbat planul, legile nu mai sunt aceleaşi, a ieşit din 
lumea fatalităţii pentru a intra în cea a graţiei. 

Marea majoritate a oamenilor, care nu au idei prea 
clare despre acest subiect, folosesc cu indiferenţă 
cuvântul destin pentru tot ce li se întâmplă în viaţă, 
bun sau rău. Nu, să numim, dacă vreţi, „destin” 
consecinţele ignoranței noastre, greşelilor noastre, şi 
„Providenţă” consecinţele luminii noastre şi a tot ceea 
ce am făcut bun. Deci, acum e clar: există Providenţă 
pentru cei ce trăiesc în lumina şi dragostea divină şi 
există destin pentru cei ce se încăpăţânează să 
rămână mărginiţi şi răutăcioşi. Acel care vrea să iasă 
de sub influenţa destinului trebuie să înceapă prin a 
vedea clar lucrurile: să  discearnă gândurile, 
sentimentele şi faptele care-i îngreunează karma, şi să 
se străduie să devină mai înţelegător, mai pur, mai 


dezinteresat. Astfel el va intra în sfera Providenţei 
unde îşi crează cu adevărat viitorul. 

Cu căteva excepţii, extrem de rare, nici o fiinţă 
umană n-a venit pe pământ fără să aibă greşeli de 
reparat, datorii de plătit. Câţi Iniţiaţi, câţi sfinţi şi 
profeţi au suferit, de asemenea, pentru a-şi repara 
greşelile pe care le-au făcut în încarnările anterioare! 
Aceasta nu a înpiedicat sufletul şi spiritul lor să 
trăiască în splendoarea divină, pentru că munceau fără 
răgaz, în ciuda kharmei lor, şi astfel au devenit sfinţi. 

Orice vi se întâmplă, trebuie să vă păstraţi spiritul 
vostru într-o regiune inatacabilă. Aici trebuie să vă 
refugiaţi pentru a munci. Atunci, chiar dacă karma vă 
asaltează, vă veţi simţi deasupra: karma vrea să vă 
limiteze, voi vă veţi elibera; karma vrea să vă ţină în 
întuneric, voi vă veţi ilumina...pentru că în ciuda 
oricăror încercări voi vă continuaţi eforturile. Da, 
trebuie să căutaţi să ajungeţi la acel punct în care veţi 
scăpa sferei de influenţă a kharmei. 

Se pune acum problema de a şti dacă puteţi urca 
până acolo, dacă sunteţi capabili de a vă stabili în 
această regiune care se găseşte dincolo de vânturi, 
vârtejuri şi fulgere. Tocmai despre această regiune 
vorbea lisus când dădea sfatul de „a construi casa pe 
stâncă”. Stânca este sfera spiritului în care trebuie să 
ne plasăm lăcaşul, pentru că este singurul loc ferit de 
intemperii. Este de asemenea „înaltul refugiu” din 
Psalmul 91: planul cauzal. Până când nu aţi atins 
această sferă prin gândire şi meditaţie, veţi stagna în 
regiunile inferioare ale planului mental şi al planului 
astral şi veţi fi vulnerabili, veţi rămâne pradă 
zbuciumărilor. 

Sper că aceste cuvinte vor clarifica mai bine 
problema. Nu putem scăpa kharmei, dar putem să o 


plătim în diferite feluri. Este ca şi în viaţă, cel mai des 
se plăteşte cu bani, dar sunt alte mijloace de a-ți 
achita datoriile: poţi munci sau face un cadou sau poţi 
face un serviciu...În plan spiritual cel mai bun mijloc de 
plată este de a strânge aur, adică a-ţi dezvolta calităţi 
şi virtuţi. Dar şi rugăciunea e o formă de plată, pentru 
că şi în rugăciune puneţi aur, tot ce este mai bun din 
inima voastră, din sufletul şi spiritul vostru. Vă căiți 
pentru greşelile voastre, promiteţi să le reparaţi prin 
fapte bune. Atunci Cerul spune: „De vreme ce se 
căieşte şi vrea să-şi repare greşeala, înseamnă că a 
înţeles: să-i uşurăm încercările”. Pentru că, ce doreşte 
Cerul? Ca noi să fim mai buni. El nu vrea să ne 
strivească, la ce i-ar servi? Dorinţa sa este ca noi să 
devenim mai conştienţi, mai înţelepţi; de aceea, dacă 
noi avem capul tare, el continuă să ne trimită încercări. 
Dar dacă vede că noi am înţeles fără să trebuiască să 
trecem prin toate aceste încercări, îi este suficient, el 
nu ţine să ne nimicească. 

Există multe exemple de oameni care au plătit 
datoriile lor karmice lucrând pentru alţii, sacrificându- 
se,  dându-şi timpul şi forţele, gândurile şi 
sufletul...Aceasta, pentru că nu trebuie să luăm de 
pretext cunoaşterea legii kharmei, pentru a rămâne 
indiferenți suferințelor umane. Din nefericire, iată ce 
am constatat: auzind vorbindu-se despre kharmă, 
anumiţi aşa zişi spiritualişti, în loc să gândească la toţi 
cei care suferă şi a se decide să facă ceva pentru 
ajutorarea lor, se mulţumesc să spună: „Oh, este 
karma lor”, şi nu fac nimic. Dacă o folosesc pentru a 
avea motive de a se bălăci în egoismul lor, uneori ar fi 
de preferat ca oamenii să nu fi auzit niciodată 
vorbindu-se de kharmă. De aceea, consider că este o 
mare superioritate din partea occidentalilor de a nu 


accentua suferinţele celorlalţi fără a face nimic. După 
cum se vede, când e foamete, sunt epidemii, inundaţii, 
cutremure de pământ, ei organizează imediat ajutoare, 
şi este minunat! 

În realitate, bineînţeles, ar fi mai bine ca toţi să 
cunoască legile destinului, să înţeleagă de ce li se 
întâmplă anumite nenorociri şi se întâmplă şi altora, 
însă fără a înceta de a-i dori să-i ajute. Unii vor zice: 
„Dar de ce să-i ajutăm, de vreme ce primesc ce 
merită?” Întâi, pentru că eforturile ce le facem pentru a 
ajuta alte fiinţe nu sunt niciodată inutile: în anumite 
circumstanţe, văzând sinceritatea voastră, Cerul se 
poate îmbuna. Şi apoi, pentru voi înşivă, pentru a 
progresa. Ajutându-i pe ceilalţi, dezvoltați ceva în voi 
înşivă. Este ceea ce răspund totdeauna celor ce mă 
întreabă, de ce mă ocup atât de mult de ceilalţi; pentru 
că simt că aceasta îmi face bine, acţionează favorabil 
asupra mea. Atunci, voi de ce n-aţi face la fel? Şi voi vă 
veţi simţi mai bine. 

Acum, că ceilalţi beneficiază de ceea ce vreţi să 
faceţi pentru ei, şi sunt sau nu salvaţi, asta numai 
Dumnezeu ştie. Nu sunt destul de naiv pentru a nu 
vedea că nu este atât de uşor de a fi util. Deseori îmi 
spun: bietul de tine, crezi că, pentru că ai petrecut ore 
şi ore ascultând oamenii povestindu-ţi problemele şi 
suferinţele lor, şi vorbindu-le pentru a-i consola şi a le 
da sfaturi, ei vor ţine cont de ce le-ai spus şi o vor lua 
pe calea cea bună? Nu-ţi fă prea multe iluzii: cei mai 
mulţi vor continua încă mult timp să meargă pe căile 
pe care sunt împinşi. Dar tu, continuă totuşi să te ocupi 
de ei, pentru că tu eşti cel care se întăreşte şi care se 
luminează. Şi dacă ei nu doresc să lucreze pentru 
Impărăţia lui Dumnezeu, tu fă-o: Impărăţia lui 
Dumnezeu va veni măcar în tine. 


Dacă toată lumea ar putea să gândească aşa 
„egoist”, ar fi formidabil. Da, trebuie să fii egoist, 
trebuie să fii interesat! Veţi spune „Dar cum? 
Totdeauna ne predicaţi dezinteresul, şi acum.”...In 
realitate dezinteresul absolut nu există. Există doar 
dezinterese diferite: un interes inferior, material, 
grosolan şi un interes superior, divin, sublim. De aceea, 
singura întrebare importantă pentru voi este de a 
cunoaşte unde este adevăratul vostru interes. Cel care 
crede că interesul său este de a parveni cu orice preţ 
de a-şi aranja afacerile pe pământ, a deveni bogat, 
puternic şi glorios, trebuie să ştie că va ajunge în 
cealaltă lume gol, sărac, mizerabil, urât, deformat. 
Deci, el nu îşi cunoaşte adevăratul său interes. 

Şi voi trebuie să înţelegeţi cât este de important să 
vă puneţi la treabă pentru binele tuturora: pentru că 
astfel veţi plăti karma voastră. Cel care spune: „Ah, eu 
nu sunt prost! Nu voi face nimic pentru ceilalţi. Vreau 
să profit de viaţă, vreau să mănânc, să beau, să mă 
distrez.”.. va simţi karma abătându-se 100% asupra sa 
sub o formă sau alta; el se crede isteţ, dar în realitate 
este stupid şi ignorant. 


lată utilitatea Ştiinţei Iniţiatice care ne învaţă să ne 
conformăm şi noi acestor reguli, acestor legi şi 
metode, pentru a deveni cândva liberi, puternici şi 
fericiţi. Cel care neglijează această ştiinţă va lucra 
mereu contra interesului său. 

Deci, dacă aveţi de trecut prin încercări, în loc să 
vă plângeţi şi să vă văicăriţi, liniştiţi-vă, reflectaţi şi 
întrebaţi-vă: „Care este planul Domnului şi al tuturor 
prietenilor mei cereşti? Ce doresc ei să obţin?” Se va 
face o lumină, şi veţi înţelege că ei doresc să deveniți 
mai răbdător, mai rezistent, mai inteligent sau încă 


altceva. Astfel, nu numai că nu vă revoltați, dar 
deveniți chiar recunoscător şi mulţumiţi. Şi aceste 
virtuţi spre care vă îndeamnă Cerul să le obţineţi, le 
veţi primi mult mai repede. 

Auzim de multe ori oameni care povestesc că şi-au 
găsit vocaţia sau chiar salvarea mulţumită unui 
accident, unei boli grave sau unei mari nenorociri. La 
început, ei credeau că totul e pierdut şi erau disperaţi, 
revoltați. Desigur, anumite încercări pot fi teribile, şi nu 
putem să nu suferim. Dar de ce să nu ne gândim că 
într-o zi, mai târziu, vom găsi la capătul acestor 
încercări fericirea pe care o aşteptăm? De ce să 
pierdem atât timp în disperare şi revoltă? 

Oricare ar fi încercările, lIniţiaţii continuă să 
lucreze, continuă în lumină, bine, în dragoste pentru că 
au înţeles esenţialul. Atunci, bucuraţi-vă pentru 
cunoştinţele din acest Invăţământ, bucuraţi-vă şi 
mulţumiţi pentru toate aceste pietre preţioase, aceste 
posibilităţi ce se dezvăluie în faţa voastră, în faţa 
spiritului vostru pentru o muncă gigantică. Fără 
această lumină, ce aţi deveni? 


13. Căutaţi fericirea în înalt 


Cel mai mare pericol pentru oameni este de a 
accepta o filozofie materialistă, care-i împinge să-şi 
caute toate satisfacţiile în plan fizic. In această 
căutare, ei încep a se arăta egoişti, injuşti, necinstiţi şi 
chiar criminali. Pentru a obţine o mărire de salar, un 
post mai înalt, o parte din piaţă mai importantă sau o 
invitaţie la o petrecere, se lansează în intrigi şi acceptă 
tot felul de compromisuri. Dar admițând că-şi ating 
scopul, ce le poate aduce, aceasta, cu adevărat, în 
plus? De obicei, odată ce au obţinut ce au vrut, ei se 


simt nesatisfăcuţi. Ei fac nedreptăţi la alţii, dar nici ei 
înşişi nu sunt mai fericiţi decât aceştia. Toate acestea 
nu sunt prea avantajoase. 

Acel care caută fericirea în materie e asemănător 
cu căutătorul de aur care mişcă tone de nisip pentru a 
găsi un fir de aur. Nici aceasta nu e avantajos. Pentru a 
găsi aur în cantitate mare, trebuie să urcăm foarte sus 
în soare, în spirit. Jos, nu găsim decât deşeuri, 

Desigur, nu ne putem smulge din materie: avem 
un corp şi prin intermediul lui avem relaţii cu tot ceea 
ce ne înconjoară; dacă întrerupem aceste relaţii, 
murim. Trebuie să mâncăm, să bem, să dormim, să ne 
îmbrăcăm, să ne adăpostim, să ne distrăm, să muncim, 
să iubim, etc., dar e necesar să consacrăm acestor 
activităţi atâta efort şi timp? Într-o zi ne vom plictisi de 
toate acestea. 

Ce să facem pentru a nu ne plictisi? Să luăm un 
exemplu simplu: nutriția. De ani de zile, vă învăţ că e 
bine să învăţaţi să mâncaţi în linişte, cu dragoste şi 
gratitudine. De ce? Pentru că adoptând acest fel de a 
mânca, intraţi în relaţie cu aspectul subtil al hranei, 
care constă în elemente imponderabile mai importante 
ca şi cantitatea de materie pe care o absorbiți şi care 
vă aduc sănătate şi echilibru. Şi nu numai că vă aduc 
sănătatea şi echilibrul, dar mai şi produc transformări 
în însăşi chintesenţa fiinţei voastre: inima vă devine 
mai generoasă, gândirea mai lucidă...lată ce înseamnă 
„a căuta fericirea în înalt”: înseamnă a introduce în tot 
ceea ce faceţi material elemente de natură mai 
spirituală. 

La fel şi pentru iubire. Aşa cum omul nu poate să 
se hrănească fără să absoarbă hrană solidă, materială, 
îi este imposibil, în afara unor foarte rare excepţii, să 
iubească fără să aibă nevoie să facă schimburi în 


planul fizic. Dar pentru a face aceste schimburi, nu 
este necesar să se scufunde zi şi noapte în 
senzualitate. Şi aici există metode: câte sfaturi nu v- 
am dat eu pentru a face aceste schimburi în planurile 
subtile!...Până acum, binenţeles, pentru voi sunt doar 
pregătiri, experienţele pe care le faceţi în acest sens 
sunt mai mult sau mai puţin reuşite, aţi atins puţin 
ceva, fără a obţine rezultate definitive; şi este normal: 
este aproape imposibil să ajungeţi la un succes 
complet: este culmea lIniţierii. Dar nu trebuie să vă 
abandonaţi eforturile pentru găsirea bucuriei şi fericirii 
din înalt. Nu vă este interzis de a vă folosi de tot ceea 
ce Inteligența cosmică a pus la dispoziţia voastră, 
dimpotrivă, dar încercaţi să vă folosiţi de acestea 
pentru a merge mereu mai departe înspre puritate şi 
lumină. 

Această problemă a relaţiilor omului cu materia 
trebuie să fie acum foarte clară pentru voi. Coborârea 
omului în materie nu este nici o eroare, nici un 
accident în evoluţia sa: aceasta era prevăzută de 
Inteligența cosmică. Pentru a ajunge la totalitatea 
cunoaşterii, fiinţa umană avea nevoie să-şi dezvolte 
facultăţile intelectuale şi, pentru a-şi dezvolta aceste 
facultăţi, trebuia plasată în condiţii determinate, care 
să-i slăbească percepţia lumii invizibile, pentru a-i 
permite să se consacre explorării materiei. lată de ce 
omenirea este astăzi în acest stadiu al evoluţiei sale. 
Dar nu este stadiul definitiv: omenirea trebuie să se 
reîntoarcă din nou spre regiunile sufletului şi spiritului 
pe care le-a părăsit şi ea se va întoarce îmbogăţită din 
toate experiențele făcute în materie, mulţumită 
intelectului. 

În acest moment asistăm la o coborâre tot mai 
vertiginoasă a conştiinţei în profunzimea materiei. Şi 


cum materia este de o diversitate, de o bogăţie 
inepuizabilă, nu mai terminăm de a o vedea, atinge, şi 
acumula. De aceea oamenii ajung să uite de sine şi să 
se piardă în ea. Dar va veni momentul în care se vor 
simţi  sătui, pentru că chiar dacă materia e 
inepuizabilă, ea nu poate da decât ceea ce permite 
satisfacerea nevoilor fizice, şi atunci ei vor simţi nevoia 
de a urca către sferele spirituale. Noi nevoi se vor trezi 
în ei pentru că, după ce au atins, gustat şi posedat 
totul pe plan fizic, ei vor simţi că nu aici se găseşte 
pentru ei adevărata fericire. 

Până atunci, totul e făcut pentru a da oamenilor 
dorinţa de a se afunda în materie. Priviţi numai 
publicitatea ce se face pentru a convinge că o anumită 
pomadă, cutare maşină de spălat, cafea , parfum, 
bijuterii, maşini...le poate transforma viaţa. Şi toţi 
aleargă să-şi procure aceste lucruri minunate. 
Doamne, dacă ar fi atât de uşor să-ţi transformi viaţa! 
Nu spun că toate aceste produse sau maşini n-ar fi 
utile sau agreabile, dar ele nu pot aduce ceva 
întradevăr substanţial. Dovada, este că chiar dacă le 
posedăm pe toate, şi încă ceva deasupra, nu ne simţim 
împliniţi. 

Intr-o zi, va apărea o nouă filozofie - care este în 
realitate filozofia eternă a Iniţiaţilor - pentru a arăta 
omenirii că vor regăsi bogăţiile ce le-au abandonat 
coborând în materie doar mergând spre înălţimi. Şi nu 
numai că vor regăsi aceste bogății dar, mulţumită unei 
mai bune înţelegeri, vor putea beneficia din plin de tot 
ceea ce au dobândit în plan fizic în care sunt atât de 
multe de studiat, de lucrat dar sunt şi multe bucurii. 
Cunoaşterea materiei era deci înscrisă în programul 
prevăzut de Inteligența cosmică pentru evoluţia 
inteligenţei omeneşti. Dar a cunoaşte materia nu 


înseamnă să te afunzi în ea. Deci, de acum trebuie să 
înţelegeţi că, pentru a găsi fericirea, trebuie să urcati, 
da, să urcați din ce în ce mai sus şi să vă instalaţi acolo 
cu mobilele, frigiderul, hainele, discurile, fotoliile şi 
maşinile voastre...În sfârşit, e un fel de a spune, pentru 
că nu cred că vă veţi putea ridica prea sus dacă vă 
încărcaţi cu tot acest bagaj! Vreau să spun, pur şi 
simplu, că, orice lucru aţi face, trebuie să vă gândiţi să 
adăugaţi şi un element spiritual pentru a-l transforma. 


14. Căutarea fericirii, căutarea lui Dumnezeu 


Fericirea e ca o minge după care fugi, dar când să 
o prinzi, îi mai dai o lovitură de picior...pentru a putea 
continua să fugi după ea! Pentru că în această cursă te 
simţi stimulat; în această căutare, în acest elan pentru 
atingerea ţelului se găseşte fericirea. Deci, când aveţi 
o dorinţă, nu vă grăbiţi să o satisfaceţi, pentru că ea vă 
ridică, vă împlineşte. Eu, cunoscând această lege, mi- 
am pus în suflet nişte dorinţe pe care ştiu că nu le voi 
putea niciodată realiza: dar, aceste dorinţe mă fac să 
trăiesc. 

Ei da, iată secretul. De ce să cereţi ceea ce veţi 
putea realiza în câteva luni sau câţiva ani? E prea uşor, 
nu aşa veţi fi fericiţi, deoarece pentru a obţine ceea ce 
v-aţi propus nu aveţi nevoie să vă legaţi la Sursa 
divină, inepuizabilă, singura care vă poate da totul. 
Când sfârşiţi prin a obţine ceea ce vă doreaţi, 
bineînţeles că veţi fi fericiţi pe moment, dar imediat 
după aceea, veţi simţi un gol: trebuie căutat încă ceva 
şi nu veţi fi niciodată satisfăcut. Atunci, ce e de făcut? 
Să căutăm ceea ce este mai îndepărtat şi mai 
irealizabil: perfecțiunea, imensitatea, eternitatea iar pe 
această cale veţi găsi toate celelalte: cunoaşterea, 


bogăţia, puterea, iubirea... . Da, le veţi avea fără să le 
cereţi. În timp ce, dacă vă propuneţi un lucru, vă veţi 
opri acolo, deci vă veţi limita şi nu le veţi avea pe 
celelalte. Şi, numai Domnul ştie, dacă veţi obţine ceea 
ce căutaţi! 

lată pentru ce, cel mai bun sfat pe care vi-l pot da 
este de a nu cere altceva decât ceea ce e inacesibil. 
Toate, în rest, le veţi găsi pe drumul vostru, fără a vă 
opri, fără să vă pierdeţi vremea. Da, dar cine gândeşte 
aşa? Se spune: „A, dacă obţin această funcţie, dacă 
câştig acest premiu, dacă mă căsătoresc, dacă voi 
avea copii....voi fi fericit”. Dar de îndată ce le avem, 
aceasta nu schimbă mare lucru, ba chiar sunteţi mai 
nefericiţi pentru că v-aţi oprit aici, în loc să alegeţi o 
ţintă mai îndepărtată care să vă oblige să mergeţi 
înainte fără încetare. i 

De altfel, Dumnezeu Insuşi a pus în sufletul 
creaturilor sale un sentiment de insatisfacție şi lipsă, 
care nu dispare decât în ziua în care ele se unesc cu El. 
Până când ele nu au realizat această fuziune, caută, 
fac experiențe, crezând de fiecare dată că obțin ceea 
ce doresc; dar sunt tot timpul deziluzionate, 
dezamăgite. În realitate acest sentiment de decepţie 
nu e aşa rău, pentru că el împinge oamenii să meargă 
înainte, căutând fără încetare. 

Dumnezeu e peste tot în univers, e ascuns în tot 
ceea ce ne suscită dorinţa. Ambiţioşii, beţivii, 
gurmanzii, lacomii, desfrânaţii au maniera lor de a-L 
căuta pe Dumnezeu. Pentru că, efectiv, putem găsi o 
minusculă particulă din El în alcool, hrană, sexualitate, 
bani, glorie, putere. Da, putem să-L găsim pe 
Dumnezeu peste tot, chiar şi în mocirlă, chiar şi în 
piatră unde prezenţa Sa este ca o scânteie ascunsă. 
Dar, desigur, nu vom gusta decât o satisfacţie 


momentană, pentru că nu în straturile dense, în 
formele inferioare ale materiei îl putem găsi cu 
adevărat pe Dumnezeu. 

Toţi oamenii, oricare ar fi aceştia, ÎI caută pe 
Dumnezeu, fără a şti că Il caută. Ei îşi spun că sunt în 
căutarea fericirii. Dar cine nu o caută? Toţi caută 
fericirea, dar şi-o imaginează sub o formă determinată. 
Ajunge să observi un pic pentru a constata 
multitudinea formelor pe care o are această căutare a 
fericirii...şi chiar forme contradictorii: unii sunt fericiţi 
când chibzuiesc, alţii îşi găsesc fericirea în nepăsare şi 
distracţii. Unii au nevoie de viaţa de familie, alţii 
preferă singurătatea şi celibatul. Unii caută opulenţa, 
confortul, gloria, iar alţii, austeritatea, ascetismul şi 
obscuritatea. Unii aspiră la o existenţă în mişcare şi 
aventuroasă, şi alţii la o viaţă paşnică şi fără 
complicaţii. Unii au nevoie să-şi ajute aproapele, să-l 
apere, să-l îngrijească iar alţii au nevoie să-l persecute 
şi să-l distrugă. 

Fericirea, pe care fiecare o caută în felul său, după 
temperamentul său, e o formă de a-L căuta pe 
Dumnezeu; o căutare mai mult sau mai puţin 
înţeleaptă, mai mult sau mai puţin luminoasă, dar toţi 
îl caută pe Dumnezeu. Pentru că, în spatele acestei idei 
a fericirii, se ascunde Dumnezeu. El a dat oamenilor 
această aspirație la fericire, pentru ca, până la urmă, ei 
să-L poată găsi. Şi chiar dacă, în aşteptare, ei Îl mai 
caută trecând prin mlaştini, noroaie şi cimitire, într-o zi, 
după repetate experienţe, ei vor înţelege că trebuie să 
|! caute în sferele superioare, sub formă de puritate, de 
lumină, iar acolo, ei da, ei Il vor găsi. 

Cu toţii sunt predestinaţi să Îl găsească pe 
Dumnezeu într-o zi, sub această formă sublimă. Dar, 
pentru a-L găsi, trebuie cel puţin să ÎI iubeşti. Nu 


pentru că Dumnezeu ar avea nevoie de iubirea 
noastră. Dacă marii maeştrii ai tuturor religiilor au 
învăţat pe alţii iubirea de Dumnezeu, este pentru că ei 
cunoşteau o lege magică ce nu este alta decât 
corespondenţa în plan spiritual a faptelor pe care 
putem să le vedem zi de zi în planul fizic. Aruncaţi o 
minge într-un perete: el o va trimite înapoi. Adresaţi, la 
munte, nişte cuvinte contra unui zid de stâncă: ele vor 
reveni înapoi. In acelaşi mod, când trimiteţi dragostea 
voastră către Dumnezeu, declanşaţi această lege şi 
dragostea divină e obligată să vină spre voi. Dumnezeu 
nu are nevoie de voi, ci voi aveţi nevoie de El şi doar 
prin dragostea noastră putem să-L atragem spre noi. 

Pentru a primi, trebuie să dai. Dacă nu îmi întindeţi 
paharul, nu vă voi putea vărsa apă. Dacă nu întindeţi 
inima către Dumnezeu, El nu va putea să vă verse 
binecuvântările Sale. Da, pentru a primi forţa, lumina, 
înţelepciunea, bunătatea, plenitudinea lui Dumnezeu, 
trebuie să li dăm dragostea noastră, şi această 
dragoste este cea care declanşează în schimb toate 
grațiile divine. 


15. Nu există fericire pentru egoişti. 


Nu când sunteţi egoist vă apăraţi interesele. 
Dimpotrivă, interesul vostru este de a vă gândi la alţii, 
pentru că astfel vă amelioraţi condiţiile propriei 
existenţe. Să luăm un exemplu: treceţi peste un drum 
iar pe jos vedeţi un pahar spart, îl vedeţi dar nu îl 
ridicaţi, spunându-vă: „Nu eu l-am aruncat, n-au decât 
să-l ridice alţii”. Dar iată că destinul vă face să treceţi 
peste acelaşi drum: e noapte, nu sunteţi atent şi vă 
răniţi; atunci, evident, exclamaţi: „Dar cine e acel idiot, 
acel criminal care a lăsat aici cioburile de sticlă?” Ei 


bine, nu mai e cazul să vă întrebaţi. Trebuia să adunaţi 
cioburile de prima dată când aţi trecut pe acolo. 

Cei care nu se gândesc la alţii se cred inteligenţi. 
Dar iată, li se întâmplă tot timpul ceva ce n-au 
prevăzut, ceea ce dovedeşte că nu sunt atât de 
inteligenţi pe cât se cred. Pentru că inteligenţa e 
facultatea de a te proteja în viitor de consecinţele 
actelor proprii...sau de absenţa unor acte. Când ne 
comportăm incorect faţă de alţii, ne pregătim nouă 
înşine un viitor urât. 

A nu te gândi la alţii nu e numai o lipsă de 
dragoste, e şi o lipsă de inteligenţă. Şi asta nu e totul. 
În caz că nu aveţi destulă dragoste pentru a simţi ce 
trebuie făcut pentru alţii, nici destulă inteligenţă pentru 
a vedea acest lucru, ei bine, atunci tărăgănaţi lucrurile, 
nu faceţi nimic ca să remediaţi situaţia şi iată: lipsă de 
voinţă. Atunci, daţi-vă seama! Când lipsesc trei lucruri 
atât de importante ca: inteligenţa care prevede, 
dragostea care doreşte să îmbunătăţească totul şi 
voinţa capabilă să înfrunte dificultăţile, ce succes mai 
putem obţine în viaţă? 

În continuare, ceea ce este uimitor, este că tocmai 
aceste persoane sunt totdeauna primele care se plâng 
că le lipseşte aceasta, că li se datorează aceea, că nu 
sunt iubiţi, că nimeni nu se gândeşte la ele, că ceilalţi 
sunt rău intenţionaţi...Dar de ce nu îşi dau ele seama 
că prin egoismul şi pretenţiile lor nejustificate, ele sunt 
pe cale de a descuraja pe toţi cei din jurul lor? Ele au 
nevoie să fie ajutate, susţinute...de acord; ei bine, să 
înceapă a se gândi ceva mai puţin la ele însele şi puţin 
mai mult la ceilalţi. Ele nu vor fi mai fericite lăsându-se 
conduse de egoism. 

Toţi cei care nu se gândesc decât la a trage 
plapuma asupra lor, la a fi centrul universului, 


imaginându-şi că lumea întreagă trebuie să se învârtă 
în jurul lor, servindu-i şi înclinându-se în faţa lor, ca şi 
cum ar fi prinți şi prințese, îşi pregătesc o existenţă de 
decepţii şi de suferinţe. Pentru a fi fericit, trebuie să 
devii un servitor. 

Oare cer prea mult de la voi dacă vă rog încă o 
dată să lucraţi la lărgirea conştiinţei voastre? Uitaţi o 
clipă tot ceea ce vă lipseşte. Când ai posibilitatea să 
îmbrăţişezi întregul univers cu gândirea, să comunici 
cu toate entităţile luminoase care îl populează, cum să 
te simţi singur gol sau umilit? Ce vă mai trebuie ca să 
înţelegeţi că sunteţi bogaţi, copleșiți şi că puteţi să-i 
ajutaţi pe ceilalţi? Invăţaţi să fiţi generoşi, daţi bogăţiile 
voastre şi chiar şi bogăţiile materiale dacă puteţi. Dacă 
nu o faceţi, veţi tremura totdeauna de teama de a le 
pierde şi veţi ajunge să uitaţi că sunt oameni nefericiţi 
şi nevoiaşi. Hai, împărţiţi! Nu vă va mai fi teamă de a fi 
furaţi şi în acelaşi timp gestul vostru se va înscrie în 
ceruri şi îl veţi regăsi într-o zi amplificat. Dar cum să 
explici asta oamenilor? Ei sunt atât de egoişti, avizi 
încât doresc să acapareze totul pentru ei. Nici măcar 
nu le trece prin minte să-i facă pe ceilalţi fericiţi. Şi din 
această cauză nici ei nu sunt niciodată fericiţi. 

Nu poţi fi fericit când ai un orizont prea limitat. lată 
de ce egoistul nu poate fi fericit: pentru că el totul este 
strâmtat. Pentru a fi fericit, trebuie să te lărgeşti până 
la a îmbrăţişa întreaga lume, şi doar dragostea permite 
acest lucru. Cel care are multă dragoste, se întinde, se 
dilată, îmbrăţişează întreg universul, vibrează cu 
universul; totul se deschide, el nu mai întâlneşte 
bariere şi fericirea nu-l mai părăseşte. Calea spre 
fericire este dragostea, da, doar dragostea, nu ştiinţa şi 
nici măcar filozofia. Ştiinţa, cunoaşterea nu pot să ne 
aducă fericirea; ele pregătesc calea, orientează şi 


luminează, dar ele sunt incapabile de a ne face fericiţi. 
Este ceea ce a înţeles Solomon când spunea: „Multă 
înţelepciune, multă tristeţe. Mai multă ştiinţă, mai 
multă durere”. Cei care ştiu mult nu sunt fericiţi, iar cei 
care au multă inimă, chiar dacă nu ştiu mare lucru, 
sunt mult mai fericiţi. De ce? Pentru că Dumnezeu a 
pus fericirea în inimă şi nu în intelect. Dar inima 
trebuie să fie generoasă; unei inimi egoiste, cerul şi 
pământul au jurat să nu-i dea niciodată fericirea. Veţi 
spune: „Dar cunoaştem atâţia oameni care nu lucrează 
decât pentru ei înşişi, pentru îmbogățirea şi puterea 
lor, pentru glorie şi sunt fericiţi!” Da, în aparenţă, şi 
pentru cât timp? Acest lucru trebuie văzut. Ei vor 
obţine, poate, ceea ce doresc, mulţumită intrigilor lor, 
dar în realitate vor fi privaţi de esenţial: de pace, 
bucurie şi plenitudine. Chiar dacă ei nu sunt privaţi de 
nimic material, în interior totuşi vor fi obligaţi să se 
simtă privaţi. 

Cerul priveşte pe cine serviţi, dacă serviţi propriul 
vostru dumnezeu, egoismul vostru, natura voastră 
inferioară, el se va întoarce de la voi. El nu îşi împarte 
bogăţia unor oameni care nu se gândesc decât la a-şi 
trăi viaţa de necinste, de plăcere, viaţa lor animală. ŞI 
atunci, cine vă va ajuta, cine vă va salva? Banii voştri? 
Gloria? Celebritatea voastră? Pentru Dumnezeu, există 
doar două categorii de fiinţe: cei care lucră doar pentru 
propriul interes, pentru îndeplinirea propriilor dorinţe, 
şi cei care fac eforturi pentru a-şi ajuta fraţii, pentru a 
participa la munca a miliarde şi miliarde de entităţi din 
lumea invizibilă care s-au înhămat la realizarea 
Impărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Şi aceştia sunt 
înscrişi în marea Carte a Vieţii ca binefăcători ai 
omenirii. 


16. Daţi fără să aşteptaţi nimic în schimb. 


Acela care a făcu bine altora, i-a ajutat, susţinut, 
găseşte că e normal să aştepte un pic de gratitudine 
din partea lor. Aceia care muncesc pentru copiii lor, pe 
care i-au hrănit, i-au educat, aşteaptă de asemenea ca 
aceşti copii să recunoască măcar că au fost părinţi 
buni. Ei bine, eu vin şi demolez această concepţie 
asupra acestor lucruri, considerată ca normală, 
legitimă de când e lumea, spunându-le acestora că nu 
trebuie să aştepte nimic! 

Unii vor pune întrebarea: „De ce spuneţi lucruri aşa 
bizare? E simplu: pentru că aşteptând aprobarea, 
recunoştinţa, intrăm în lumea  insatisfacţiilor, 
reproşurilor, rachiunei şi chinurilor. Veţi spune: „Dar 
binele pe care-l facem nu va fi niciodată recunoscut?” 
Ba da, dar nu trebuie să aşteptăm să fie. Toţi înţelepţii, 
Iniţiaţii ştiu o lege prin care îşi reglează existenţa: 
legea cauzelor şi consecinţelor. Ei ştiu că mai devreme 
sau mai târziu, asupra lor va reveni efectul a tot ceea 
fac: dacă este un act bun, efectul va fi benefic; iar 
dacă actul este rău...lată pe ce lege îşi bazează 
existenţa înţelepţii, iar voi trebuie să faceţi ca ei. 

Ce ştim despre realitate? Putem chiar să ne 
întrebăm uneori dacă lumea există cu adevărat, şi 
anumiţi filozofi au pretins că lumea nu are nici o 
realitate obiectivă, că ceea ce percepem despre ea nu 
este decât efectul impresiilor noastre personale şi 
subiective. Îmi aduc aminte că am citit unii dintre 
aceşti filozofi când eram foarte tânăr: Berkeley, sau 
Ernst Mach...Am fost stupefiat, dar argumentele lor mi 
s-au părut întradevăr convingătoare. Deci, te poţi îndoi 
de multe lucruri, dar există o lege de care Iniţiaţii nu se 
îndoiesc niciodată, care este: recoltezi ceea ce semeni 


şi dacă faci un bine, mai devreme sau mai târziu vei 
culege roadele acestuia. 

In India există o yoga numită „Karma Yoga” ai 
cărei adepţi se antrenează în a acţiona fără să aştepte 
nici un beneficiu în urma faptelor lor. Pentru că, astfel 
creşti, te înnobilezi, devii puternic şi te apropii de 
divinitate. Dar spiritul Kharmei Yoga este străin 
occidentalilor care, imediat ce au dat ceva, aşteaptă o 
recompensă sub o formă sau alta. 

Ceea ce mai trebuie ştiut, este că legile cosmice 
nu sunt atât de grăbite ca noi, ele se supun unui alt 
timp; de aceea recompensele sunt deseori întârziate 
(la fel şi pedepsele!) şi dacă sunteţi nerăbdători şi vă 
revoltați, vă complicaţi situaţia. De ce să suferiţi, de ce 
să vă zbuciumaţi? Mai devreme sau mai târziu 
consecinţele vă ajung din urmă: iată de ce nu trebuie 
aşteptat nimic. Astfel veţi fi liberi şi lipsiţi de griji. Ştiţi 
că nişte cadouri sunt deja în drum pentru a vă 
recompensa, şi aveţi încredere. Dacă sunteţi acru, 
revoltat, aceasta înseamnă că nu posedaţi adevărata 
cunoaştere. 

Sunteţi într-o Şcoală iniţiatică pentru a învăţa nişte 
adevăruri fără de care veţi continua să vă zbateţi în 
probleme interminabile. Aceste adevăruri vă vor 
permite să debarasaţi calea voastră de toate piedicile, 
putând merge mereu înainte. 

Şi vă mai spun că trebuie să învăţaţi să faceţi bine 
altora, fără să le-o spuneţi. In acest fel, veţi trezi în ei 
ceva bun: ei vor fi obligaţi să se întrebe cine este 
această fiinţă minunată care nu vrea să se arate, ceea 
ce îi va împinge ca şi ei să acţioneze la fel faţă de alţii. 
Evident, şi eu ar trebui să pot da această Învăţătură 
fără să ştiţi că este de la mine, dar cum aş putea s-o 
fac? Când vorbesc, nu mă pot ascunde, se vede bine 


că-mi ies vorbele pe gură; dar, aş prefera ca ele să fie 
tăcute, pentru ca voi să nu ştiţi că eu sunt cel care vă 
explică, vă instruieşte. In realitate, este ceea ce fac 
deseori când sunt la mine sau în liniştea meditaţiei. 
Pentru că vă cunosc problemele, preocupările şi chiar 
când nu vă văd, eu continui să vă dau explicaţii şi 
sfaturi. Pot chiar în acest fel, să vă fac revelații pe care 
nu le-aş putea face prin vorbă. Dar voi trebuie să fiţi 
atenţi, să căutaţi din când în când câte o lămurire, câte 
o lumină. Chiar dacă nu ştiţi că eu sunt cel care am 
lăsat această lumină, încercaţi să o găsiţi şi să o 
folosiţi. 

Cei care sunt capabili să dea fără să se arate, fac o 
evoluţie minunată şi simt o bucurie secretă, în timp ce 
cei care spun imediat: „lată, eu v-am trimis asta” nu 
pot avea aceeaşi satisfacţie. Faptul că îşi proclamă cu 
voce tare faptele lor bune, arată că ei aşteaptă o 
recompensă şi, cum recompensele uneori au nevoie de 
timp pentru a ajunge, aşteptând, ei se macină, 
fumegă, sunt nefericiţi. 

Să iubeşti toţi oamenii fără să aştepţi nimic în 
schimb, să-i lămureşti, să-i purifici şi să-i orientezi 
către lumină, este minunat, dar trebuie să o faci în 
mod natural, cum soarele străluceşte pe cer, cum 
florile îmbălsămează aerul, fără să aştepţi nimic...Da, 
toate aceste flori care cresc pe munte şi pe care 
nimeni nu vine să le viziteze şi să le admire, continuă 
să-şi facă treaba. Priviţi-le, nici un pic de vanitate! 

Veţi spune: „Dar soarele nu ascunde că este 
pentru noi izvorul luminii!” Ah, este adevărat, şi ar fi şi 
greu acest lucru. Pare chiar că este fericit să-şi trimită 
lumina în spaţiu. Este ca şi cum ar spune: „Priviţi, vă 
dau lumină” Da, dar dincolo de acest soare vizibil, 
există un alt soare invizibil, obscur, numit soarele 


negru. De la acest soare negru primeşte necontenit 
soarele nostru energia pe care o transformă şi ne-o 
trimite sub formă de căldură şi lumină. Acest soare 
negru nu se arată, el nu povesteşte de el însuşi şi ca 
acesta ar vrea să devină toţi adevărații Maeştri 
spirituali. Şi voi, ori că sunteţi văzuţi sau nu, apreciaţi 
sau nu, nu are importanţă, trebuie să vă faceţi treaba. 
Comportându-vă astfel, veţi deveni mare, de neclintit, 
şi veţi trăi în serenitate. 

Toţi aşteaptă ceva unii de la alţii: părinţii şi copiii, 
patronii şi muncitorii, preoţii şi enoriaşii, profesorii şi 
elevii lor...Cât despre îndrăgostiţi, să nici nu mai 
vorbim! Un băiat îi face un mic cadou unei fete şi 
aşteaptă de la ea atenţii, sărutări. Dar iată că, ea se 
hotărăşte puţin mai încet, şi atunci el devine 
violent...Peste tot vedem asemenea lucruri. Dar voi, 
încercaţi să lucraţi asupra voastră, practicaţi karma 
yoga, şi veţi fi pe calea perfecțiunii. 

Faceţi toate faptele bune pe care le puteţi face, fie 
că sunt acţiuni, cuvinte, sentimente sau gânduri, şi 
lăsaţi apoi timpul să-şi împlinească opera. Chiar dacă 
nu vreţi, într-o zi tot acest bine vă va urmări pentru a 
vă recompensa. Nu e nimic de făcut, nu vă puteţi 
ascunde pentru a scăpa de aceasta. 


17. lubiţi fără a cere să fiţi iubiţi. 


Dragostea e un subiect care nu va fi niciodată 
epuizat. Putem vorbi oricât, fără să ne săturăm. A iubi, 
e ca şi a mânca, a bea, a respira; nu putem trăi fără să 
iubim şi fără să auzim vorbindu-se despre iubire. De 
milenii, cântăm iubirea, pictăm iubirea, iar un film, un 
roman sau o piesă de teatru care nu vorbeşte de 
dragoste, pare fadă...Şi totuşi, ce ştiu oamenii despre 


iubire? Ei îi cunosc mai de grabă durerile, necazurile. 
De ce? Pentru că, pentru majoritatea lor, fericirea 
înseamnă a fi iubiţi. Desigur, ei sunt dispuşi să 
iubească un pic, la rândul lor, dar ei cred că e mai 
important să fie iubiţi. Proba: de ce nu le ajunge doar 
să iubească? De ce suferă ei atât când descoperă că 
acela sau aceea pe care îi iubesc nu răspund la 
dragostea lor, sau nu le dăruie atât cât doresc? Pentru 
a fi fericiţi, ei aşteaptă ca dragostea să le vină din 
exterior. Dacă nu vine sau le este retrasă, se simt 
frustraţi; ei nu cred în puterea lor proprie, în propria lor 
forţă de a iubi, au nevoie ca dragostea să le fie dată 
din exterior de cineva din exterior. 

Sunteţi prieten, să presupunem, cu un bărbat sau 
cu o femeie, vă întâlniți şi schimbaţi cuvinte, priviri, 
zâmbete...Dar într-o zi, această persoană are necazuri, 
traversează un moment dificil, are mai puţin timp să vă 
întâlnească, să vă scrie, să vă telefoneze, şi atunci vă 
simţiţi abandonaţi şi sunteţi nemulţumit, necăjit şi o 
obosiţi făcându-i reproşuri: „De ce nu ai venit să mă 
vezi?...De ce nu mi-ai telefonat?.”.. Bine, desigur, e 
normal să aveţi impresia că aţi pierdut ceva, dar dacă 
nu vă decideţi să vă schimbaţi atitudinea, nu veţi 
înceta să suferiţi. Pentru a vă regăsi pacea, bucuria, 
spuneţi-vă că trebuie să vă bazaţi numai pe iubirea 
voastră, şi nu aşteptaţi ca dragostea să vă vină de la 
alţii. Cât timp aşteptaţi să fiţi iubit, depindeţi de alţii şi, 
dacă aceştia nu vă mai iubesc sau vă iubesc mai puţin 
- şi au acest drept! - vă simţiţi nefericit. 

Viaţa e astfel făcută încât nu putem niciodată fi 
siguri de ceva, nici de evenimente, nici de oameni: 
câteodată se gândesc la voi, dar câteodată vă uită. 
Deci, dacă nu instalaţi în voi ceva stabil, veţi fi fără 
încetare nehotărâţi ,dezorientaţi. Da, e timpul de a 


începe a cunoaşte natura lucrurilor şi de a înţelege ce 
trebuie făcut pentru a fi fericiţi. Pentru că aveţi nevoie 
de iubire pentru a fi fericiţi, de vreme ce prin dragoste 
simţiţi că înfloriţi, că aveţi revelații, şi de vreme ce 
doriţi ca dragostea să continue la infinit, ei bine, iubiţi 
şi nu mai aşteptaţi să fiţi iubiţi. Dacă fiinţele pe care le 
iubiţi răspund la dragostea voastră, cu atât mai bine, 
mulţumiţi Cerului, dar nu contaţi pe aceasta. Din acest 
moment, da, veţi putea găsi fericirea pentru că totul 
depinde de voi, totul e cum vreţi, când vreţi, şi unde 
vreţi. Sunteţi atotputernic, independent, stăpân pe 
situaţie. 

Ceea ce trebuie să vă preocupe, este de a ameliora 
manifestările iubirii voastre, de a o face mai 
dezinteresată, mai luminoasă, mai pură, mai vastă. 
lată singura condiţie de a fi fericit prin iubire. Priviţi 
soarele, el nu aşteaptă să fie iubit, el iubeşte lumea 
întreagă şi de aceea e aşa radios. E liber, nu aşteaptă 
nimic. 

Eu am înțeles mai demult că, dacă ar trebui să 
contez pe iubirea fraţilor şi surorilor Fraternităţii, oh, la, 
la, ce tristeţe şi ce decepţii mă vor aştepta! Săracii, au 
atâtea probleme de rezolvat, dificultăți, obstacole, 
angajamente, nu au timp să se gândească la 
mine...Veţi spune: „Dar cum? Ei vă iubesc, dacă aţi 
auzi cum vorbesc de dumneavoastră!” Da, ştiu, ei mă 
iubesc până când nu găsesc pe altcineva pe care să-l 
iubească. Când îl vor găsi, ei mă vor uita. Veţi 
înţelege...un bătrânel simpatic cu barbă care le predică 
zi de zi despre legile divine ce trebuie respectate, 
despre eforturile care trebuie făcute şi care îi scutură 
din timp în timp, nu e prea apetisant. Nu-mi fac iluzii. 
lată de ce, eu sunt primul care aplic sfatul pe care vi l- 
am dat. Îmi spun că eu sunt cel care îi iubesc (dar nu 


le-o arăt, altfel vor abuza). Şi în această decizie de a 
iubi nu numai pe fraţii şi surorile Fraternităţii ci toată 
creaţia, soarele, stelele, Domnul şi toate ierarhiile de 
spirite luminoase care sunt deasupra noastră...ei bine, 
eu găsesc fericirea, ceva stabil, fidel şi veridic. Atunci 
de ce n-aţi face şi voi la fel? 

Dragostea voastră trebuie să mai crească în 
lumină şi înţelegere. Nu vă opriţi la stadiul de 
sentiment, pentru că sentimentul e prea personal. 
Pentru a trăi plenitudinea dragostei, este necesară şi 
înţelegerea. lar atunci când vă veţi fi hotărât să iubiţi 
fără să aşteptaţi nimic în schimb, atunci veţi fi cu 
adevărat iubiţi. De ce?...Dacă în apropierea voastră 
oamenii se simt luminaţi, încălziţi, dar în acelaşi timp 
se simt liberi, cum să nu vă găsească simpatici şi 
agreabili? 

Şi veţi vedea, că din momentul în care încetaţi să 
căutaţi dragostea, ea vă va urmări, va ajunge chiar să 
vă deranjeze! O veţi izgoni pe uşă şi va reveni pe 
fereastră. De îndată ce n-o mai căutaţi, va fi acolo. Dar 
cu cât o căutaţi mai mult, cu atât se va îndepărta. E ca 
şi cum v-aţi urmări umbra: ea fuge în faţa voastră şi nu 
puteţi să o ajungeţi din urmă. Da, a căuta dragostea 
celorlalţi e ca şi cum aţi fugi după propria voastră 
umbră. Dar de îndată ce nu o mai căutaţi va fi tot 
timpul acolo, surăzându-vă. Când căutaţi dragostea 
celorlalţi, vă concentrați asupra a ceva din afara 
voastră, şi pierdeţi dragostea. Aşa se întâmplă. Deci, în 
loc de a o căuta, dăruiţi dragostea, făceţi-o să iasă din 
voi: ea va fi mereu prezentă în voi iar voi veţi fi stăpâni 
pe situaţie. 

Acum, dacă nu vreţi să mă credeţi, nu vă rămâne 
decât să vă pregătiţi batistele. Asta nici măcar nu e 
grav, e inofensiv, dar se poate şi mai rău: mulţi oameni 


nu se mulţumesc cu batista, unii utilizează pumnalul, 
revolverul, otrava. Ei da, majoritatea dramelor sunt 
cauzate de  dragoste...dragostea rău înțeleasă, 
dragostea care aşteaptă tot timpul ceva. Pe când 
dragostea de care vă vorbesc şi în care trăiesc fără 
încetare _lIniţiaţii e o dragoste care întinereşte, 
întăreşte, te face neobosit, luminos şi frumos, o 
dragoste care aduce viaţa eternă, care resuscită, care 
imortalizează. 

Da, o putere extraordinară a fost dată dragostei, 
pentru cei ce ştiu să o înţeleagă şi să o manifeste. Ea 
singură ştie totul, repară totul, declanşează şi 
proiectează forţe nebănuite. 

Se spune că Dumnezeu este iubire. Dar când 
vedem  tragediile pe care dragostea le aduce 
oamenilor, avem măsura muncii ce mai rămâne de 
făcut, toată calea care mai trebuie parcursă pentru a 
ne ridica până la acea dragoste divină. Dar se merită 
efortul, pentru că adevăratul vrăjitor, vrăjitorul 
atotputernic, este dragostea. Trebuie să o chemaţi să 
se instaleze în voi şi atunci, ca flacăra ce luminează 
prin sticla unei lămpi, peste tot unde mergeţi, 
dragostea voastră va lumina şi va ţâşni în jurul vostru. 


18. Despre utilitatea duşmanilor. 


Se consideră că faptul de a avea prieteni este una 
dintre cele mai mari bucurii ale existenţei, şi e 
adevărat, nimic nu e mai preţios ca prietenia. Numai 
că, nu căutăm numai prieteni adevăraţi, dar şi aliaţi, 
care să ne susţină în cele mai grele condiţii. Cunoaşteţi 
mulţi oameni care acceptă ca prietenii lor să fie 
absolut sinceri cu ei şi să nu aprobe ceea ce fac sau 
spun? În momentul critic, ei se simt trădaţi şi se 


supără. Toată lumea spune că dacă vrem să câştigăm 
favorurile cuiva, trebuie să-l aprobăm, să-i facem 
complimente, să-l flatăm. lată de ce, unii refuză să 
audă adevărul, iar alţii au înţeles că nu au nici un 
interes să-l spună, vedem atâţia oameni care îşi petrec 
timpul înşelând sau înşelându-se pe sine. 

Şi toţi îşi imaginează că aşa vor fi fericiţi! Ei bine, 
nu, pentru că toate acestea nu sunt decât 
manifestările naturii inferioare care nu poate decât să 
ne antreneze în complicaţii şi decepţii. Acel care vrea 
cu adevărat să evolueze nu înşeală pe alţii, şi acceptă 
observaţiile şi criticile. Şi de asemenea, dacă e cu 
adevărat înţelept, va înţelege că e util să ai duşmani. 
De ce? Pentru a putea progresa. Veţi spune: „Dar 
duşmani, avem, ba chiar câteodată avem prea mulţi!” 
Da, avem duşmani, dar nu avem din acest lucru nici un 
avantaj, pentru că încă nu am înţeles cum să-i luăm. 
Dacă veţi înţelege bine cum stau lucrurile, veţi vedea 
că aceştia sunt prieteni voştri veritabili. Pentru că ei 
sunt necruţători, nu vă menajează, subliniază tot ceea 
ce nu merge. Veţi spune: „Dar exagerează de cele mai 
multe ori!” Da, e adevărat, dar nu face nimic, ei vă 
sunt utili pe post de microscop; şi microscopul e util 
câteodată; oamenii de ştiinţă îl folosesc în fiecare zi! 
Acesta serveşte la a vedea detalii care, fără acesta, 
trec neobservate. 

Deci, dacă doriţi cu adevărat să progresaţi, trebuie 
să acceptaţi că pentru acest lucru, de multe ori 
duşmanii vă sunt mult mai utili decât prietenii. Ei sunt 
aceia care vă obligă să lucraţi, să vă corectaţi, să găsiţi 
soluţii la problemele pe care vi le pun şi astfel, 
mulţumită lor deveniți mai puternici şi mai inteligenţi. 

Va trebui să înţelegem bine rolul duşmanilor. Dacă 
nu îl înţelegem, îi detestăm, suferim, încercăm să ne 


răzbunăm, să ne debarasăm de ei şi atunci, ce de timp 
şi energie pierdute! Şi totuşi, chiar şi printre oamenii 
cei mai inteligenţi, constatăm că foarte puţini pot să-şi 
accepte duşmanii, cei mai mulţi înoată în slăbiciune. Ei 
nu-şi dau seama că împreună cu prietenii lor şi 
complimentele acestora, devin din ce în ce mai fragili 
şi mai vulnerabili. Ei bine, eu vă voi spune că, dacă am 
învăţat ceva important în viaţa mea, este faptul de a- 
mi aprecia duşmanii. Da, consider că mi-au făcut nişte 
servicii formidabile. Ah, duşmanii, asta e ceva! Din 
nefericire, nu îi apreciem la justa lor valoare. 

Ridicăm statui celor pe care-i considerăm ca 
binefăcători. Pentru că au salvat patria sau au 
descoperit vaccinuri, au fost mari poeţi sau filozofi, 
etc., îi urcăm pe piedestal. Şi aven dreptate 
bineînţeles, eu nu spun că trebuie să le luăm gloria. 
Totuşi cred că duşmanilor noştrii ar trebui să le ridicăm 
cele mai frumoase statui, pentru că ei sunt adevărații 
noştri binefăcători: mulţumită lor, putem deveni mai 
vigilenţi, mai inteligenţi, mai răbdători. Nu vi se pare 
un lucru serios? Ei bune, credeţi ce vreţi. Incercaţi 
totuşi să vă gândiţi la ceea ce vă spun: nu fugiţi de 
duşmani, nu-i detestaţi, ci întrebaţi-vă cum îi utilizaţi. 
Atunci, va avea loc o adevărată muncă în voi. 

Cu un mare ideal şi dorinţa sinceră de a progresa, 
veţi primi cunoaşterea şi forţa de a utiliza toate 
obstacolele pe care duşmanii vi le pun în drum ca 
trepte ale unei scări care vă va permite să urcați din ce 
în ce mai sus. 


19. Grădina sufletelor şi spiritelor. 


Oamenii pot fi comparaţi cu florile, fructele...sau 
chiar cu legumele! Când intraţi în relaţie cu ei, când îi 


priviţi, le vorbiţi, îi ascultați e ca şi cum aţi fi pe cale 
să-i respiraţi, să-i gustaţi chiar. Dar, ce faceţi 
majoritatea timpului? Le priviţi hainele, bijuteriile, faţa, 
picioarele, mâinile, dar nu căutaţi să vă hrăniţi sufletul 
de toată această viaţă care e acolo, ascunsă, care 
emană din inima lor, din sufletul lor, din spiritul lor. Şi e 
păcat. Deci, de acum înainte, fiţi mai atenţi şi încercaţi 
să învăţaţi să apreciaţi oamenii care poartă această 
viaţă subtilă, opriţi-vă în faţa lor gândindu-vă: „Acestea 
sunt aspecte ale Tatălui Ceresc şi Mamei Divine! 
Mulţumesc Doamne, mulţumesc Maică Divină. Prin 
intermediul acestor „flori” şi acestor „fructe”, am 
astăzi posibilitatea să mă apropii de Voi, să vă 
contemplu pe Voi; prin intermediul acestei splendori, 
pot să respir parfumul, să simt gustul vostru”. Și vorbiţi 
fericiţi pentru că aceste fructe şi aceste flori vă vor 
permite să vă apropiaţi de Cer. 

Desigur, mulţi se vor mira că eu compar creaturile 
umane cu flori, fructe...sau chiar cu legume! Dar de ce 
să se mire? De câte ori, vorbind despre tinerele femei 
sau băieţi foarte frumoşi, poeţii au vorbit despre 
trandafiri, violete, crini, iasomii sau lotuşi! Francezii 
spun cuiva iubit: „Mon chou” (varza mea!). Alţii, pe 
care-i consideră proşti, sunt trataţi ca pere sau 
castraveți! Dar, în sfârşit să lăsăm livezile şi grădinile 
de legume în pace...Esenţial e de a înţelege că vă dau 
acum o metodă de lucru foarte puternică. Dacă ştiţi să 
o aplicaţi, nu numai că veţi evita multe nefericiri şi 
complicaţii, dar veţi trăi fără încetare în bucurie şi 
inspiraţie. 

Cum privesc unii la alţii bărbaţii şi femeile? Ce văd 
ei? O aparenţă exterioară, corpul, hainele. Aceasta 
dovedeşte că ei nu cunosc adevărata ştiinţă. Este ca şi 
cum, oprindu-se în faţa unei maşini, nu s-ar interesa 


decât de caroserie şi ar neglija persoana care conduce, 
adică cel care gândeşte, simte şi acţionează. Ei bine, 
tocmai această fiinţă trebuie să vă învăţaţi să o 
căutaţi, să o priviţi şi să o simţiţi. Mergeţi din ce în ce 
mai departe pentru a găsi sufletul şi spiritul acestei 
fiinţe, pentru că acolo veţi descoperi bogăţiile, 
comorile...Cerul în întregime. 

Problema este doar de a vă debarasa de acest fel 
de a vedea, care urâţeşte şi sărăceşte viaţa. Fiinţa 
umană posedă un corp fizic dar aceasta nu e un motiv 
pentru a nu ne opri să privim stomacul, intestinele, etc. 
Ce veţi realiza cu aceasta? Bineînţeles, veţi spune că 
intestinele nu vă interesează, că sunteţi în căutarea 
frumuseţii la oameni şi că această frumuseţe se poate 
găsi în privire, faţă, mâini, picioare, etc. Da, acest lucru 
nu este rău. Dar dacă vă opriţi la atât, dacă nu mergeţi 
mai departe, vă veţi expune la decepţii, pentru că vă 
limitați la detalii pur materiale. Dacă vreţi să vă simţiţi 
permanent inspirați şi fericiţi, încercaţi să vă bucuraţi 
de prezenţa şi emanaţiile tuturor acestor flori şi fructe 
care vă înconjoară, gândindu-vă că o divinitate 
invizibilă e ascunsă în ele. Dincolo de corpul fizic, 
există tot ceea ce fiinţa emană în planurile subtile, şi 
acesta e cel mai important lucru. 

Atâta vreme cât se vor opri la aparenţa fizică a 
unora şi a altora, oamenii nu vor găsi fericirea pe care 
o caută. Cineva spune: „Am nevoie de frumuseţe, am 
nevoie de dragoste.”.. Ei bine, el trebuie să ştie că nu 
le va găsi decât atunci când va fi obişnuit să caute 
fiinţele în lumea fluidelor, a emanaţiilor, a radiaţiilor şi 
a vibraţiilor. Întâlniţi o fiinţă minunată, o iubiţi, vreţi să 
o cunoaşteţi: în loc de a încerca cu orice preţ dea vă 
apropia de ea în plan fizic, învăţaţi să ascultați 
vibraţiile vocii sale, să captaţi lumina privirii sale şi să 


vă bucuraţi de armonia gesturilor sale. Astfel, încet, 
încet, veţi reuşi să intraţi în relaţie cu ceea ce este mai 
subtil şi mai divin în ea şi veţi gusta senzaţii 
necunoscute,  inexprimabile. În acelaşi fel veţi 
descoperi că bărbaţi şi femei pe care aveaţi tendinţa 
să îi dispreţuiţi sau să îi lăsaţi deoparte, sunt în 
realitate nişte fiinţe excepţionale care vă vor îmbogăţi 
mult mai mult decât ar putea s-o facă alte persoane 
aparent mai interesante sau mai seducătoare. 

lată încă un câmp de studiu foarte vast. Începeţi să 
faceţi experiențe şi analizaţi-vă. De vreme ce 
cunoaşteţi de acum aceste adevăruri, nu le neglijaţi 
continuând experienţele voastre nefericite. Pentru că 
ele sunt nefericite, nu vă mai faceţi iluzii! Nu trebuie să 
credeţi în lucruri imposibile. Vă veţi lansa în tot felul de 
aventuri care nu vă aduc decât tristeţe şi decepţii şi 
veţi gândi: „Este doar o întâmplare, puteam să fim 
fericiţi”. Nu, niciodată. Fericirea şi nefericirea nu sunt 
niciodată o problemă de întâmplare şi noroc. Ele 
depind de voi. Voi sunteţi cei care semănaţi seminţele 
pentru a recolta fie una, fie alta. 


20. Contopirea în planurile superioare. 


Toate fiinţele umane au primit instinctul de a vrea 
să se unească cu o altă creatură pe care o simte ca 
partea complementară lui. Până nu a reuşit să 
găsească o astfel de creatură, el simte o lipsă. De ce? 
Pentru că are nevoie de cealaltă jumătate pentru a fi 
complet, pentru a crea. 

Dar cum se face atunci că cei mai mulţi oameni, 
chiar dacă le-a reuşit această contopire, simt atâtea 
insatisfacţii şi suferinţe? Aceasta, deoarece nu este 
suficientă întâlnirea pe plan fizic. Pentru ca uniunea, 


contopirea să fie perfectă, ea trebuie să aibă loc în cele 
trei planuri, adică în planul psihic (inima şi intelectul) şi 
în plan spiritual (sufletul şi spiritul). Ori, ce vedem în 
cele mai multe cazuri? Un bărbat şi o femeie se 
întâlnesc, se găsesc pe gustul lor şi hotărăsc să 
rămână împreună, imaginându-şi că astfel vor umple 
golul pe care îl simt în ei. Doamne, câtă ignoranță! Ei 
nu ştiu că atracţia care-i împinge unul spre celălalt nu 
este o nevoie superficială uşor de satisfăcut, ci 
manifestarea unui fenomen cosmic care le afectează în 
primul rând sufletul şi spiritul. lată de ce această 
contopire a bărbatului şi a femeii trebuie să se 
realizeze întâi în înalt, în lumea divină, în lumea 
luminii. Doar după aceasta, contopirea poate avea loc 
în plan fizic: atunci, da, va fi plenitudinea şi această 
plenitudine va produce creaţii de o frumuseţe 
nemaivăzută. 

Veţi înţelege acum de ce lniţiaţii ne învaţă că 
trebuie să ne armonizăm cu Cerul, cu lumea divină: 
pentru că fără această legătură cu Cerul, orice relaţie 
dintre oameni este sortită, într-o zi sau alta, eşecului. A 
se armoniza cu Cerul înseamnă a vibra la aceaşi 
lungime de undă cu el, deci a se adapta, a se 
conforma, a fi receptiv. Altfel nu se primeşte nimic de 
la el. În faţa cuiva care nu este receptiv, Cerul nu 
insistă; el nu se comportă ca acele brute care supun 
prin violenţă o femeie care le rezistă. Pentru ca să 
existe armonie, trebuie să participe două voințe. Dacă 
principiul masculin, emiţător, vrea să se impună, şi 
dacă principiul feminin, receptor, se apără, e inutil de a 
vorbi despre armonie! Armonia semnifică acordul între 
cel puţin două principii, două elemente. 

Şi deoarece noi înşine posedăm în noi cele două 
principii, masculin şi feminin, a ne armoniza cu Cerul 


înseamnă să facem în primul rând o muncă interioară 
(semnificând principiul masculin) de purificare, de 
elevare, pentru a vibra la unison cu El; apoi, în pace şi 
linişte, lăsăm Cerul să se reflecte în noi (care 
reprezentăm în acest moment principiul feminin), 
primim efluviile sale, razele şi germenii săi de viaţă, 
care se vor fructifica în inima şi sufletul nostru. 

În munca spirituală punem deci în acţiune cele 
două principii din noi: principiul masculin, activ, care 
ne permitem să atingem lumea divină, şi principiul 
feminin, receptiv, care face din noi o cupă în care se 
varsă toate binecuvântările. lată ce înseamnă cu 
exactitate a se armoniza: a şti să lucrezi cu cele două 
principii. Pentru ca principiul receptor să se poată 
contopi cu Cerul, trebuie ca principiul activ să fi făcut 
în prealabil efortul de a stabili ordinea şi puritatea. 
Adevărata creaţie nu este posibilă decât cu această 
condiţie. 

După cum vedeţi, în plan spiritual, fiinţa umană 
poate avea alternativ polaritate masculină şi polaritate 
feminină. Este deci mai bogată şi mai copleşită decât 
în planul fizic, unde există totdeauna lacune şi 
imperfecţiuni. Şi, la fel ca şi cum femeia, în plan fizic, 
poartă copilul căruia bărbatul i-a dat germen, în plan 
spiritual, sufletul concepe şi aduce pe lume copii ai 
căror germeni i-au fost daţi chiar de către spirit. Ei 
bine, iată acum cel mai important adevăr pe care 
trebuie să-l înţelegeţi pentru a fi fericiţi: înainte de a 
realiza contopirea cu un bărbat sau o femeie, trebuie 
să realizaţi întâi această contopire în înalt, între 
sufletul şi spiritul propriu. Actul pe care-l îndepliniţi pe 
plan fizic cu o creatură fizică nu este decât reflectarea 
îndepărtată a acestui act cosmic care este contopirea 
dintre principiul spiritual din voi cu principiul lui 


Dumnezeu Însuşi. Şi pentru că nu este decât o 
reflectare, acest act nu vă va aduce decât decepţii 
dacă nu aţi realizat în prealabil fuziunea din înalt. 

Veţi spune: „Atunci trebuie să aşteptăm să 
realizăm o fuziune asemănătoare în plan spiritual 
pentru a ne uni cu un bărbat sau o femeie?” Eunu vă 
spun că trebuie obligatoriu să aşteptaţi. Eu spun, şi 
asta e realitatea, că nu există fuziune adevărată şi 
durabilă în planul fizic până când bărbatul şi femeia nu 
au realizat mai întâi această fuziune în plan spiritual. 
Dar voi, faceţi cum puteţi. 

În plan fizic, bărbatul rămâne bărbat şi femeia 
rămâne femeie (las la o parte, desigur, cazurile 
excepţionale). Dar în plan spiritual, fiecare fiinţă 
umană este simultan bărbat şi femeie: în suflet e 
femeie iar în spirit e bărbat. Deci în plan spiritual, fiinţa 
umană e androgină. Putem vedea un aspect al acestei 
realităţi pe corpurile noastre: în gură, limba (principiul 
masculin) şi cele două buze (principiul feminin) 
lucrează împreună pentru a crea vorbirea, cuvintele!... 

Iniţiatul, care a înţeles imensa înţelepciune pe care 
Inteligența cosmică a pus-o în gură, se străduie în 
fiecare zi, în meditaţiile sale, de a penetra această 
lumină infinită pe care o numim Spiritul universal, care 
fertilizează şi protejează gândirea şi voinţa sa. Şi când 
reuşeşte acest lucru, el se dăruieşte, astfel ca Spiritul 
universal să-l ia în stăpânire şi să proiecteze în sufletul 
său germeni vii care vor răsări sub formă de inspiraţii 
şi bucurii. 

Dorinţa de a iubi şi a fi iubit, dorinţa de a crea este 
legitimă. Dar chiar dacă manifestarea acestei dorinţe 
are loc în plan fizic, originea, punctul de plecare al 
acestei manifestări este în înalt. De aceea, pregătiţi-vă 
ca această întâlnire pe plan fizic să se facă în condiţiile 


ce le mai pure, cele mai sacre. În loc de a vă precipita 
pentru a găsi pe cineva cu care, experienţa o dată 
făcută, riscaţi să vă simţiţi mai singur şi mai nefericit 
ca înainte, faceţi un efort pentru a vă lega de Sufletul 
universal, dacă sunteţi bărbat, şi de Spiritul universal, 
dacă sunteţi femeie. Câţi nu mi se plâng: „Incă nu l-am 
găsit pe bărbatul sau femeia cu care aşi dori să-mi 
trăiesc viaţa!” E mai bine că nu şi-au găsit încă 
perechea, deoarece, judecând după felul în care caută, 
nu ar rămâne multă vreme împreună. 

Ei da, o inimă găseşte o altă inimă, dar iată, 
intelectul care se pune la mijloc pentru a le separa. ŞI 
este fatal dacă rămânem în planul inimii şi intelectului. 
Doar în planul sufletului şi spiritului nu pot avea loc 
despărţiri, pentru că sufletul şi spiritul lucră împreună 
aşa cum şi limba şi cele două buze lucră împreună în 
gură, pentru a crea cuvântul. Deci, cei care nu şi-au 
găsit încă perechea „vieţii lor” să nu se întristeze, 
nimic nu este pierdut. In aşteptare, să facă pregătiri pe 
plan divin. 

Cel care ştie cu adevărat să caute, va găsi; şi dacă 
nu va fi în plan fizic, va fi în planul spiritual. lisus a 
spus: „Căutaţi şi veţi găsi”. Da, veţi găsi, dar cu 
condiţia de a căuta în înalt. lisus nu sfătuia să se caute 
în praf şi noroi. Bineînţeles, puteţi liniştit să căutaţi şi 
acolo, dacă vă face plăcere, dar atunci nu fiţi surprins 
de ceea ce veţi găsi. In orice caz, dacă sunteţi în 
căutarea adevăratei iubiri, să ştiţi că nu o veţi găsi 
decât în înalt. Cei care au căutat-o acolo cinstit şi 
sincer, au găsit-o întotdeauna. Pentru că tot ceea ce 
există în planul fizic, există în planurile mai subtile, şi 
dacă reuşiţi să vă ridicaţi până acolo, veţi continua să 
vă hrăniţi, să iubiţi şi să munciţi, dar aceste activităţi 
vor avea o dimensiune mai vastă, şi bucuriile pe care 


le veţi gusta nu vor fi niciodată urmate de amărăciune 
sau decepţie. Cel care a reuşit să se unească cu 
principiul divin din sine, cu Spiritul cosmic sau cu 
Sufletul universal, cunoaşte cu adevărat ce este 
plenitudinea iubirii. El poate continua să trăiască 
această plenitudine în plan fizic, dar cu condiţia de a 
menţine uniunea din înalt. În acel moment, totul 
devine divin, pentru că el are puterea de a transforma 
materia, o purifică şi o iluminează. In timp ce cei care 
nu sunt nici luminaţi, nici stăpâni pe ei înşişi şi se 
comportă ca nişte fiinţe instinctuale şi pasionale, nu 
sunt capabili de a transforma materia, şi de aceea ei 
trebuie să sufere alternanţa dintre iubire şi ură, 
bucurie şi nefericire. După o senzaţie de plenitudine, 
de extaz, urmează căderea şi vidul. 

Desigur, cu siguranţă că fiecare are posibilitatea, 
chiar fără nici o disciplină spirituală, de a ajunge la 
mari bucurii în dragoste. Da, dar după aceea urmează 
decepţiile, şi acest lucru este deosebit de greu de 
acceptat de către oameni. Ei consideră că, din moment 
ce încep să guste din fericire, aceasta va dura veşnic. 
Ei bine, nu, niciodată, acest lucru nu e posibil. Pentru 
ca fericirea să fie durabilă, ei ar trebui să se ridice 
foarte sus, într-o zonă nesupusă schimbărilor. Jos, totul 
este schimbător, instabil, şi ceea ce credem că e de 
aur devine rapid plumb. Pentru ca iubirea voastră să 
rămână din aur, ea trebuie să conţină elemente divine. 
Dacă sunteţi atât de naiv ca să vă imaginaţi că 
lucrurile stau altfel, veţi merge din deziluzie în 
deziluzie. 

Nu este suficient să spuneţi: „lubesc, iubesc, 
iubesc.”.. şi să vă aruncaţi cu capul înainte în această 
aventură amoroasă, trebuie să vă pregătiţi să trăiţi 
aventura în dimensiunea sa cea mai elevată. Când veţi 


reuşi, nu numai că această iubire vă va face fericit, dar 
prin vibraţiile şi emanaţiile sale, ea declanşează forţe 
benefice şi contribuie la binele întregii lumi, şi chiar la 
înfăptuirea Împărăției lui Dumnezeu! 

Incepeţi acum să înţelegeţi că există ceva mult mai 
profund şi mai vast decât v-aţi imaginat vreodată? Dar 
cine sunt cei care se preocupă cu studiul tuturor 
acestor fenomene eterice, produse de forţa iubirii? Ei 
se iubesc, se îmbrăţişează, se culcă împreună, fără să 
se întrebe ce se întâmplă cu adevărat în ei. Veţi spune: 
„Dar cum? Ce-i aşa de mult de învăţat? N-ai nevoie să 
înveţi ca să înţelegi ce se întâmplă când eşti 
îndrăgostit! lubeşti, ai nevoie să manifeşti această 
iubire sau de a o primi. Nu e nimic mai mult de căutat 
sau aşteptat”. Ei bine, vă înşelaţi. 

Timp de mii de ani, oamenii au mâncat, dormit şi 
dat naştere la copii, fără să ştie ce se întâmplă, până în 
momentul când au simţit nevoia de a cunoaşte 
procesele digestiei, somnului, concepţiei, gestaţiei, etc. 
Şi de când le cunosc, ei au posibilitatea de a se hrăni şi 
dormi mai bine, şi de a naşte copii în condiţii mai bune. 
Tot aşa, sunt multe lucruri de învăţat despre dragoste, 
despre efectele pe care le produce asupra psihismului 
fiinţei omeneşti, asupra forţelor şi curenților pe care le 
declanşează în planurile subtile, asupra zonelor pe 
care le traversează în om şi în cosmos. Este o întreagă 
ştiinţă care aşteaptă omenirea. 

Acum, voi adăuga încă un lucru important. Iniţiaţii 
care, în timpul meditaţiilor lor reuşesc să se ridice până 
în regiunile dragostei divine, primesc din aceste regiuni 
particule eterice de o mare puritate. Şi aceste particule 
coboară până în planul fizic unde adapă toate celulele 
corpului lor. Ei simt o asemenea plenitudine încât nu 
mai au nevoie de nimic: nici o dorinţă fizică nu îi 


tulbură pentru că însuşi Cerul le-a luat în posesie 
sufletul, inima şi chiar toate organele corpului lor. Dar, 
până şi în acest stadiu, trebuie să fim vigilenţi şi să nu 
ne facem iluzii. Chiar unii dintre sfinţi şi mistici care nu 
au lucrat suficient asupra autostăpânirii şi purității, nu 
au reuşit prin meditaţiile lor decât să-şi declanşeze 
pasiunile cele mai dezordonate. Pentru că, chiar dacă 
fiecare dintre noi poate face eforturi pentru 
spiritualizarea iubirii, nu este dat oricui să guste 
adevăratul extaz mistic. 

Această lucrare reprezintă cea mai înaltă alchimie. 
Cei care nu au lucrat suficient la purificare pentru a 
elibera canalele eterice ale corpului lor subtil, au 
aceste canale obturate; atunci, energia divină rămâne 
sus, în înalt, neputând cobori; de aceea ei trăiesc într-o 
stare de insatisfacţie teribilă, sunt ca şi arşi de un foc 
care-i devorează. 

Când Hermes Trismegistul spunea în Tabla de 
Smarald: „Ea urcă din pământ şi coboară din Cer şi îşi 
primeşte forţa de la lucrurile superioare şi cele 
inferioare...Este forţa tuturor forţelor, pentru că ea va 
învinge toate lucrurile subtile şi va penetra toate 
lucrurile solide”, această forţă a tuturor forţelor, pe 
care Hermes Trismegistul o numeşte telesma, este 
iubirea. Şi această forţă, Iniţiatul trebuie să o capteze 
din înalt, în stare subtilă, pentru a o face apoi să 
coboare în profunzimile fiinţei sale, adăpându-i 
celulele. Nu este suficient ca el să se ridice pentru a 
atinge şi a capta energia divină, el trebuie să fie 
capabil să o coboare şi să o primească în el, altfel se 
va simţi şi mai însetat şi nefericit. Există multe 
bibliografii de sfinţi şi mistici care dau o idee asupra 
ravagiilor produse asupra anumitor fiinţe de către 
iubirea mistică rău înţeleasă. Şi apoi, bineînţeles, aşa 


zişii oameni rezonabili, cu bun simţ, au un argument în 
plus de a spune că e periculos de a te consacra 
Domnului, de a dori să găseşti în El plenitudinea iubirii. 

Nu, nu este periculos pentru cel care este iluminat. 
Acela ştie că nu va găsi iubirea de Dumnezeu, până nu 
se va debarasa, în prealabil, de toate sentimentele şi 
gândurile ce nu vibrează în armonie cu toată această 
forţă cosmică. Dacă nu a terminat această lucrare, 
orice ar face pentru a se ridica până la ea, el nu poate 
încă să o facă să-l penetreze: pentru că energia divină 
nu intră într-un receptacul, un vas ce nu este gata săo 
găzduiască. 

Învăţământul nostru este învăţământul iubirii. El 
revine neîncetat asupra problemei iubirii, pentru a o 
explica şi lămuri, pentru că totul depinde de iubire: 
forţa, echilibrul, pacea, fericirea. Trebuie să simţiţi că 
iubirea este acolo, la îndemâna voastră, este în voi şi 
deci nu aveţi nici un motiv de a vă simţi sărac şi 
singur. Dacă vă simţiţi sărac şi singur, este pentru că 
nu aţi reuşit să vă degajaţi de planul fizic. Imediat ce 
intraţi în planuri mai subtile, şi mai ales dacă intraţi în 
zonele sufletului şi spiritului, nu puteţi să vă mai simţiţi 
singur. Pentru că Sufletul universal, Spiritul universal 
sunt totdeauna în jurul vostru şi în voi, şi puteţi 
comunica cu ele în orice clipă. In timp ce, un bărbat, o 
femeie, chiar şi cei mai buni, sunteţi siguri că într-un 
moment sau altul nu vor fi ei obligaţi să se gândească 
la altceva şi să vă părăsească? 

Atunci, credeţi-mă, chiar dacă aţi găsit fiinţa cea 
mai minunată de pe pământ, nu vă opriţi la ea. 
Mulţumiţi Cerului că va făcut să întâlniți o asemenea 
fiinţă, dar să ştiţi că iubirea nu vă va aduce adevărata 
fericire decât atunci când veţi ajunge să o găsiţi în 
zonele sufletului şi spiritului. 


21. Noi suntem creatorii viitorului nostru. 


l. 

Prezentul nostru este rezultatul trecutului nostru. 
De aceea nu avem aproape nici o putere asupra lui: el 
este consecința, urmarea logică a trecutului. 
Gândurile, sentimentele, dorințele pe care le-am avut 
în încarnările anterioare au declanşat în univers forţe şi 
puteri de aceeaşi natură care au determinat calităţile, 
slăbiciunile şi evenimentele existenţei noastre. Veţi 
spune: „Dar prin ce mijloace le-au determinat?” Ei 
bine, să ştiţi că, cu miliarde de ani înaintea fabricării 
ordinatoarelor de către contemporanii noştri, 
Inteligența cosmică pusese la punct această tehnică de 
înregistrare. Toate faptele şi gesturile umane, până la 
cea mai mică mişcare a vieții lor intime, intră ca date 
în ordinatorul cosmic şi iată, se afişează implacabil 
rezultatul. Nu este necesar ca Dumnezeu, un destin, un 
judecător, spuneţi-i cum vreţi voi, să-şi bată capul 
pentru a şti ce recompensă sau pedeapsă merită o 
persoană dată: există un mecanism cosmic care 
determină automat aceasta. lată de ce este aproape 
imposibil de a schimba, în cursul acestei încarnări, 
ceea ce a fost determinat astfel de trecutul nostru. 
Singurul lucru ce ne stă în putere este de a pregăti 
viitorul. Da, iată ce este neclar pentru majoritatea 
oamenilor: ei discută la nesfârşit pentru a afla dacă 
omul este liber sau nu, unii gândind că este, alţii că nu 
este liber, dar în realitate ei pun greşit problema. 
Libertatea nu este o condiţie dată sau nu omului odată 
pentru totdeauna. In ceea ce priveşte prezentul, 
libertatea lui este foarte limitată, pentru că prezentul 
este consecința unui trecut asupra căruia este 


imposibil de a reveni pentru a-l modifica; trecutul 
trebuie suportat, digerat. Pentru viitor suntem noi 
liberi, pentru că avem posibilitatea de a-l crea aşa cum 
îl dorim. 

lată un adevăr foarte important de cunoscut, 
pentru a putea înţelege în ce sens trebuie lucrat! Dacă 
nu, ce se întâmplă? Neştiind că putem îmbunătăţi 
situaţia pentru viitor, suportăm prezentul, ne lăsăm 
pradă unui comportament din ce în ce mai deplorabil, 
iar rezultatul e că la următoarea încarnare vom fi şi 
mai limitați, şi mai sclavi. 

Începând de azi, puteţi să vă pregătiţi viitorul. Prin 
dorinţă, gândire şi imaginaţie, veţi alege o orientare, 
veţi cere cele mai bune calităţi şi condiţii pentru a vă 
putea manifesta într-o zi ca fiinţe de pace, bunătate şi 
lumină. Pentru că este o realitate absolută: veţi reveni 
într-o zi pe acest pământ, şi depinde de voi şi de felul 
în care pregătiţi existenţa viitoare, cine veţi fi şi pe 
cine ve-ți întâlni. Înțelegerea acestui adevăr e 
fundamentală pentru destinul vostru. 

Eroarea multor spiritualişti, este de a crede că 
alegând calea binelui şi a luminii, existenţa lor va fi 
imediat transformată. În interior, da, ea poate fi 
transformată, dar ei nu trebuie să-şi facă iluzii: această 
încarnare va fi realizată din multe plăti, suferinţe, 
reglări de conturi, pentru că au de plătit datoriile 
trecutului. Doar după ce s-au achitat cinstit de datoriile 
lor vor fi liberi. Nici voi nu veţi fi liberi decât după ce vă 
veţi plăti datoria. De aceea, când întâlniți greutăţi, 
încercări, nu vă revoltați, nu fiţi dărâmaţi ci încercaţi să 
treceţi prin ele ştiind că sunt necesare. Dacă nu le 
acceptaţi, veţi comite alte greşeli şi, la următoarea 
încarnare, datoriile voastre vor fi şi mai mari şi veţi 
suferi şi mai mult. 


Dar aceasta să nu vă împiedice să vă construiți 
viitorul; încercările la care sunteţi supuşi nu vor mai fi 
decât o furtună peste care veţi trece uşor. Da, dacă 
oamenii se simt zdrobiţi de încercări, este pentru că nu 
au nici o scăpare spre un viitor luminos, orizontul lor 
este astupat. Dar este astupat pentru că ei înşişi au 
făcut aceasta, şi depinde doar de ei să deschidă o 
fereastră pentru a vedea soarele. 

Mulţi îmi vor spune, bineînţeles, că lucrează pentru 
viitor, pentru viitorul lor şi al copiilor lor. A, ştiu, ei pun 
de o parte bani la bancă, cumpără acţiuni, îşi fac o 
asigurare pe viaţă...şi cred că astfel lucrează pentru 
viitor! Doamne, dar ce numesc ei viitor? Viitorul este 
altceva decât următorii treizeci, patruzeci sau cinzeci 
de ani, pe care îi vor mai petrece pe pământ, sau chiar 
durata de viaţă a copiilor şi nepoților lor!...Viitorul, 
adevăratul viitor, sunt încarnările viitoare, şi trebuie să 
le pregătim prin practicarea virtuţilor şi calităţilor. 

Mult prea mulţi încă, chiar dintre voi, sunt orbiţi de 
achiziţiile materiale pentru ei şi pentru copii. Esenţialul 
trebuie asigurat, bineînţeles, trebuie să ai din ce trăi. 
Dar restul, de care nu e cu adevărat nevoie, de ce îşi 
pierd timpul şi îşi risipesc energia pentru a fugi după 
ele? Viaţa este atât de scurtă! Câţi ani vor avea pentru 
a se putea bucura de aceste achiziţii? Nu numai că nu 
le vor lua cu ei în cealaltă lume, dar nici măcar nu îşi 
vor aduce aminte că au avut cutare castel, cutare post 
de director, de ministru, de preşedinte...Totul se şterge 
atât de repede! 

Acest viitor, pentru care pretind oamenii că 
lucrează este atât de apropiat încât va deveni foarte 
repede prezent, un prezent care va dispărea în curând. 
Deci, ei nu lucrează decât în gol, în vânt. Da, toate 
evenimentele care se vor derula în această existenţă 


aparţin în realitate prezentului. Viitorul este altceva şi 
voi nu ştiţi încă ce este cu adevărat. Acest viitor despre 
care vă vorbesc este în afara trecutului şi prezentului; 
este eternitatea, infinitul, şi pe acesta avem puterea să 
îl creăm. Prin gândire, prin dorinţă şi voinţă putem face 
totul. Atâta vreme cât nu cunoaştem această putere, 
nu facem mare lucru pentru a ne ameliora situaţia şi 
uneori chiar putem să o agravăm. 

Ştiu că unii, auzindu-mă vorbind astfel, se 
întreabă: „Totuşi, pe ce lume trăieşte el? Existenţa 
este atât de complicată: griji, greutăţi, boli...iar el ne 
vorbeşte despre un viitor de splendoare şi de 
perfecţiune! E chiar cu capul în nori. Cum crede el că 
ne poare convinge cu o filozofie atât de nerealistă?” Ei 
bine, să ştiţi că, dimpotrivă, cunosc mai bine decât voi 
ceea ce voi numiţi realităţile existenţei: privaţiunile, 
adversităţile, ostilitatea, dar n-am vrut să mă opresc la 
această realitate pentru că ştiam că ea nu este decât 
un aspect nesemnificativ al adevăratei realităţi. 

Credeţi-mă, trăiesc aceleaşi greutăţi ca şi voi, chiar 
mai rău; diferenţa este că eu am o altă filozofie a vieţii 
tocmai pentru a remedia această realitate prozaică, 
dură, în care suntem cu toţii scufundaţi. lar voi, în loc 
de a respinge această filozofie a Iniţiaţilor, sub pretext 
că e nerealistă, de ce să nu o acceptaţi, ştiind că 
mulţumită ei veţi reuşi să vă rezolvaţi problemele? 

Oricare ar fi suferinţele voastre, deficienţele şi 
mizeriile prin care treceţi, spuneţi-vă că nu trebuie să 
capitulaţi: ele sunt trecătoare şi în curând veţi fi în 
condiţii mai bune. 

Dacă constatăm atâta dezordine la indivizi şi în 
diferite societăţi, este pentru că oamenii au abandonat 
adevărata filozofie pentru a urma o filozofie 
dăunătoare care învaţă că omul este doar materie şi 


existenţa sa e guvernată doar de întâmplare. Religia 
însăşi, care avea ca misiune purtarea făcliei spiritului, 
s-a materializat. Insă, când omul nu are viaţa spiritului 
pentru a-l susţine, este ca şi cum i s-ar fi tăiat 
rădăcinile, este în pericol. Poarta este deschisă tuturor 
relelor fizice şi psihice. Medicina nu-l va putea vindeca, 
pentru că ea este doar un paleativ. Din moment ce 
porţile răului au fost deschise, nu-l vom mai putea 
învinge. La ce ajută să îl combatem, dacă îl hrănim pe 
de altă parte? 

Singura soluţie este de a înlocui această filozofie 
materialistă cu o filozofie a spiritului lăsată moştenire 
de Iniţiaţii din trecut. Toţi acei care au acceptat-o şi au 
folosit-o s-au manifestat ca fiinţe a echilibrului, ale 
păcii, ale luminii. Atunci , de ce să nu ne întoarcem 
imediat spre această filozofie? Veţi spune: „Dar 
aceasta e filozofia pe care o urmăm!” Credeţi numai, 
dar analizaţi-vă şi veţi vedea că sunteţi încă subjugaţi 
de tot felul de preocupări care nu au nimic spiritual. 

Sunt numai câteva fărâme pe care le acceptaţi de 
la Iniţiaţi ca să vă liniştiţi conştiinţa, dar le amestecați 
cu tot felul de banalităţi: ceea ce acel om politic, 
intelectual, artist, spune sau face... Eu nu spun că nu 
trebuie să nu ne interesăm de loc, dar sunt lucruri mult 
mai importante! Da. Şi e şi mai important să ne 
interesăm de creaturile care populează regiunile 
luminoase ale spaţiului, de munca pe care o 
desfăşoară şi de legile care guvernează evoluţia 
omului. Pentru că aici e adevărata noastră viaţă, în 
această lume esenţială, eternă, la care într-o zi trebuie 
şi noi să participăm, viaţa nu este în ceea ce povestesc 
Ziarele, televiziunea, etc., 

Deci, fiţi vigilenţi, amestecați, încă prea mult 
spiritualitatea cu materialismul; aceste două filozofii se 


plimbă şi se întrepătrund în voi şi trebuie să le 
separați. Cum spune Hermes Trismegistul în Tabla de 
Smarald: „Vei separa cu mare îndemânare subtilul de 
dens”. Acest precept alchimist este valabil în toate 
planurile şi mai ales în planul gândirii. În acest plan 
trebuie să separați filozofia materialistă care dăunează 
dezvoltării voastre de filozofia Iniţiaţilor care vă va da 
elanul pentru a progresa şi creşte în lumea divină. 

Găsiţi în fiecare zi câteva minute pentru a gândi la 
crearea viitorului vostru, ştiind că aveţi asupra 
acestuia aceeaşi putere ca Dumnezeu însuşi. Pentru 
prezent, nu puteţi face mare lucru, dar pentru viitor 
sunteţi atotputernici, pentru că sunteţi toţi fii şi fiice 
ale lui Dumnezeu şi scânteia pe care o purtaţi în voi nu 
cere decât să revină spre Focul primordial. 

Veţi spune: „Dar suntem atât de neputincioşi, 
prăpădiţi, ce viitor minunat am putea să ne 
imaginăm?” Ei bine, aflaţi că acest mod de gândire 
dovedeşte că raţionaţi greşit. Nu cei care sunt fericiţi şi 
copleşiţi, ci cei nefericiţi sunt cei care au nevoie de a 
dori şi imagina, şi ei o fac de o sută de ori mai puternic 
decât ceilalți. Deci, dacă vă  simţiţi atât de 
dezmoşteniţi, acum e momentul de a crea prin gândire 
un viitor de bogăţie şi splendoare. 

Ce veţi face ştiind că veţi moşteni o mare bogăţie 
sau că veţi porni într-o mare călătorie? Trăiţi dinainte 
bucuria a ceea veţi face cu această comoară sau a 
ceea ce veţi vedea în timpul călătoriei. Atunci, de ce n- 
aţi face la fel şi pentru ceva cu mult mai important 
decât banii şi călătoriile: viitorul vostru divin? Desigur, 
este doar închipuire, dar aceasta nu rămâne inactivă: 
gândurile şi sentimentele care crează în voi 
reprezentarea acestui viitor divin influenţează şi 
transformă cu adevărat destinul vostru. 


II. 

Care sunt nevoile voastre? Apă proaspătă, aer 
curat, o bucată de pâine...şi multă speranţă! Puteţi 
vâna această speranţă în fiecare dimineaţă la răsăritul 
soarelui, aşa cum se vânează animalele. Da, la 
răsăritul soarelui se plimbă speranţa şi atunci trebuie 
prinsă. Soarele este cel ce vă dă speranţă. Soarele 
spune:  „Priviţi-mă, mi s-a întâmplat vreodată o 
nenorocire? Sunt mereu aici, luminos, neclintit, deci 
legaţi-vă de mine şi veţi deveni ca mine. Pentru că eu 
sunt cel care distribuie chintesenţa speranţei, eu sunt 
viitorul vostru”. 

Deci, unde vă căutaţi viitorul? Viitorul vostru e 
soarele, într-o zi veţi deveni ca soarele, pentru că 
pământul însuşi va deveni un soare. Pământul e un 
fruct care se coace; pentru moment el e încă verde, 
tare şi acru, şi nu vă sfătuiesc să îl gustaţi. Dar soarele, 
cu răbdarea şi dragostea sa, îl priveşte, îl mângâie şi îl 
coace; peste câteva milioane de ani el va deveni ca 
părintele său, soarele. 

Pentru că pământul e un copil al soarelui, apărut 
din sânul său. Soarele e cel care l-a proiectat, dar 
continuă să îl hrănească şi să îl educe pentru a deveni 
înţelept şi rezonabil şi pentru a-l învăţa să ştie să dea 
ca şi el. Până acum, pământul s-a obişnuit mai mult să 
ia; chiar dacă dă ceva vegetației, câteva fructe, este 
departe să ştie să dea cu generozitatea soarelui. De 
aceea, el trebuie să continue să înveţe, să privească şi 
să asculte cuvintele soarelui care îi spune: „Trebuie să 
înveţi să dai, trebuie să înveţi să radiezi ca mine, să dai 
puţin din tine însuţi, să surâzi”. lar pământul, care 
ascultă, face în fiecare zi eforturi pentru a se asemăna 
soarelui. 


Veţi spune: „ Da, dar soarele, de acolo, vorbeşte şi 
de noi?” Desigur, pământul, oamenii care au aceaşi 
origine, au acelaşi destin. Fiecare fiinţă umană e un 
mic pământ şi fiecare dintre aceste pământuri trebuie 
să devină, într-o zi, ca şi soarele. lată viitorul 
umanităţii. Mulţi spun: „O, noi suntem departe de a 
gândi aşa!” Evident, când ai gândurile ocupate de 
ţigări, vin, bani, amante, maşini, nu poţi auzi soarele 
vorbindu-ţi de viitorul nostru luminos. 

Toţi marii Maeştri, toţi marii Iniţiaţi ne învaţă: omul 
este un spirit, o flacără ţâşnită ca şi pământul însuşi 
din sânul Eternului. El are de făcut un întreg drum, şi în 
cursul lui, se poate întâmpla să se lase amorţit, să 
răcească, să se întunece. Dar el e predestinat a se 
întoarce în regiunile pe care le-a părăsit, şi într-o zi, 
după suficient timp, după încarnări şi încarnări, la fel 
cum pământul va deveni ca şi soarele, omul se va 
întoarce la Tatăl său Ceresc. Sunt aceleaşi legi, 
aceleaşi corespondențe. 

Veţi vedea, Iniţiaţii ne-au transmis cheile care ne 
permit să descifrăm tot ceea ce Dumnezeu a creat. 
Atunci, nu uitaţi niciodată aceasta: viitorul vostru este 
de a deveni ca şi Dumnezeu Insuşi. Dacă uitaţi această 
povaţă înţeleaptă, această lumină, să nu vă miraţi 
dacă veţi găsi numai decepţii, amărăciune şi disperare. 
Şi după, evident, veţi da de lucru medicilor. Sunt 
oameni care s-au oprit chiar la marginea prăpastiei! Se 
spune că sunt  depresivi,  neuroastenici, au 
nevroze...epitetele ştiinţifice nu lipsesc! Dar, în 
realitate, e vorba de aceeaşi maladie: uitarea 
adevăratei naturi a omului, a esenței sale divine şi a 
predestinării finale, reîntoarcerea în sânul Eternului. De 
aceea, zi de zi legaţi-vă de soare, gândind la viitorul 
vostru luminos. 


Oamenii se întreabă deseori cum va fi viaţa pe 
pământ peste zece ani, cincizeci de ani, un secol...Este 
important, desigur, dar esenţialul este de a şti că într-o 
zi vor străluci precum soarele, că prezenţa lor va 
îmbălsăma atmosfera, că vom mirosi parfumul 
sufletului lor şi că peste tot pe unde vor trece vor 
răsuna simfonii, pentru că toate celulele lor vor cânta. 
Zilnic, măcar câteva minute, reprezentaţi-vă acest 
viitor minunat şi, dintr-odată, veţi simţi cum vă revine 
curajul şi surâsul. Asta înseamnă a deveni un om nou. 
Peste tot se pronunţă cuvântul „nou”: o nouă filozofie, 
o nouă ştiinţă, o eră nouă, un om nou...dar cum să ne 
imaginăm că suntem oameni noi, rămânând 
morocănoşi, plicticoşi, crispaţi? 

Asistaţi dimineaţa la răsăritul soarelui pentru a 
primi fructele speranţei. De câte ori soarele nu va dat, 
prin lumina, căldura şi viaţa sa, să vă hrăniţi cu 
speranţe. Păcat că, deseori, aţi abandonat această 
speranţă pentru descurajare. Dacă n-aţi fi abandonat- 
o, dacă n-aţi fi avut atâtea îndoieli şi ezitări, aţi fi 
obţinut rezultate mult mai bune. De ce n-aţi avea 
aceste gânduri care vă hrănesc spiritul? Dacă nu 
încercaţi să ieşiţi din trista realitate de care vă simțiți 
asaltaţi, veţi fi cu adevărat sufocaţi. Trebuie schimbat 
ceva, cel puţin în interior, spunându-vă: „Toate acestea 
nu sunt durabile. Sunt fiul lui Dumnezeu, sunt fiica lui 
Dumnezeu, şi Dumnezeu pregăteşte pentru mine 
frumuseţea, lumina şi splendoarea”. 

Încă nu ştiţi ce este speranţa. Speranţa este o 
înţelepciune care ştie utiliza trecutul şi prezentul 
pentru a acţiona asupra viitorului. Speranţa înseamnă 
a putea trăi o realitate minunată care încă nu s-a 
actualizat pe planul fizic. Speranța, este o 


„avanpremieră” a perfecțiunii. Mulțumită ei, mâncaţi şi 


beţi o fericire pe care n-o aveţi încă, dar care este 
adevărata realitate. Pentru că adevărata realitate nu e 
în planul fizic ci în lumea divină. Adevărata realitate, 
este că sunteţi un moştenitor al Cerului şi al 
pământului. Moştenirea voastră este aici dar, fiind prea 
tineri, nu o puteţi lua în stăpânire. 

Sunteţi un prinţ, o prinţesă şi va aşteaptă un regat: 
e oare cazul să fiţi disperat şi să vă pierdeţi curajul 
pentru că mai aveţi un pic de aşteptat?” Da, dar în 
aşteptare, trăiesc mizerabil, mă epuizez în muncă, nu 
sunt respectat, sunt chiar insultat. -A, dar este 
necesar. Regele, Tatăl vostru, v-a trimis în ucenicie, 
aşa, din motive pedagogice”. Pentru că pedagogia 
există şi în Impărăţia Domnului! Şi tocmai aceasta este 
adevărata pedagogie. Pentru că Domnul zice: "Când 
acest copil va domni, el va avea puteri imense asupra 
a milioane de creaturi, dar ce o să iasă dacă el nu şi-a 
dezvoltat întâi calităţile de bunătate, răbdare şi curaj? 
El va fi rău, leneş, capricios şi laş. Se va purta ca un 
despot, închipuindu-şi că toţi trebuie să fie în slujba sa. 
Deci, nu îl voi pune în stăpânirea împărăției sale decât 
după ce-mi va da dovezi că nu va abuza de puterea şi 
bogăţiile sale”. 

Deci puteţi avea toate speranţele, dar până atunci, 
la lucru! Speranţa modelează şi realizează viitorul pe 
planurile subtile, pentru că este o forţă magică. Aşa că, 
liniştiţi-vă, vă cunosc situaţia şi vă dau aceste metode 
nu pentru a râde de voi ci pentru a vă fi util, pentru a 
vă face să înţelegeţi unde este adevărata fericire. 
Preluaţi aceste metode şi încercaţi-le. Voi sunteţi cei 
care, orbiţi de această realitate materială grosolană, 
nu vedeţi cealaltă realitate mai subtilă care este şi ea 
prezentă şi vă aşteaptă. Dar faceţi cum vreţi; eu vă 


spun cum e mai bine pentru voi, iar voi va trebui să 
decideti. 

Scrie în Geneză că omul a fost creat după 
imaginea lui Dumnezeu, dar când vorbim despre 
viitorul sublim care aşteaptă omenirea, sunt foarte 
puţini oameni care iau aceste lucruri în serios. Deşi, 
dacă admitem cu adevărat că omul a fost creat după 
imaginea lui Dumnezeu, trebuie să fim logici şi să 
acceptăm toate consecinţele. lar una dintre consecinţe 
este tocmai faptul că omul are un viitor divin, sublim. 
Nu avem dreptul de a suprima jumătate din acest 
adevăr, altfel ce viitor am avea în vedere pentru 
imaginea lui Dumnezeu? 


CUPRINS 


1. Fericirea, un talent de cultivat... eee. 1 
2. Fericirea nu este plăcerea.........ssssssrsrersrsrerrsrrrrrrreree 2 
3. Fericirea este în muncă... eee eee 9 
4. Filozofia efortului... eee eee eee eee 12 
5. Lumina este cea care aduce fericirea..................... 18 
6. SENSUL VIEȚII. once ea aceea a sat aia tii oii tii 25 
7. Pacea şi fericirea. «nn ceace ema ce ema ia a aa anii a pa lea 31 
8. Pentru a fi fericit, fiți viU!..........ennaennneennenrennrenrrrrnnn 39 
9. Să ne ridicăm deasupra condiţiilor..............ccc... 44 
10. Să dezvoltăm sensibilitatea pentru lumea divină. 53 
11. Pământul Canaan-ului...... ce eee eee 58 
12. Spiritul este deasupra legilor destinului............... 61 
13. Căutaţi fericirea în înalt... eee eee 69 


14. Căutarea fericirii, căutarea lui Dumnezeu............ 73 


15. 
16. 
17. 
18. 
19. 
20. 
21. 


Nu există fericire pentru egoişti.........s.sssssrsrrre 77 
Daţi fără să aşteptaţi nimic în schimb.................. 81 
lubiţi fără a cere să fiţi iubiţi... 85 
Despre utilitatea duşmanilor... eee 89 
Grădina sufletelor şi spiritelor... 92 
Contopirea în planurile Superioare.. 95 
Noi suntem creatorii viitorului nostru................. 104