Omraam Aivanhov — Natura umana si natura divina

Omraam Mikhaël Aivanhov 


NATURĂ UMANĂ ȘI NATURĂ 
DIVINĂ 


Cap. 1 - Natura umană... sau natura animalică? 


Fiecare fiinţă omenească care vine pe lume aduce 
cu ea vechi porniri moştenite dintr-un trecut foarte 
îndepărtat, când avea multe trăsături comune cu 
animalele, aceste trăsături fiind înregistrate în ea pe 
vecie. Nimeni nu s-a putut descătuşa şi nu s-a putut 
elibera de acest trecut. Diferenţa dintre fiinţe constă 
tocmai în faptul ca, anumiţi oameni luminaţi de 
scânteia Ştiinţei Iniţiatice ştiu să- şi domine pornirile 
animalice, în timp ce alţii, care au fost privaţi de 
această lumină sau nu au acceptat-o, nu pot face altfel 
decât să-şi manifeste pornirile inferioare. Este normal, 
natural, pentru ei Ştiinţa Iniţiatică este ceva anormal şi 
împotriva naturii, în timp ce, în faţa lumii divine tocmai 
Ştiinţa Iniţiatică este cea firească. 

lată un subiect faţa de care majoritatea oamenilor 
este lipsită de lumină: ceea ce este natural şi ceea ce 
nu este. Oamenii vorbesc despre faptul că urmează 
natura, că o imită, că se supun legilor ei şi acest lucru 
este pozitiv, dar despre ce natură este vorba?. Nu 
există o singură natură, ci două: cea inferioară şi cea 
superioară. Mulţi dintre acei care „se supun naturii” 
(aşa cum singuri o afirmă), se opun, în realitate, naturii 
superioare, în timp ce aceia care s-au hotărât să lase 
cale liberă naturii divine în ei, se străduiesc să limiteze 
natura animalică. O mare confuzie zace în mintea 
oamenilor, de aceea este necesar ca ei să devină 


conştienţi de existența unei naturi superioare 
înlăuntrul lor, natură ce are manifestări contrare celei 
pe care ei o numesc „natură umană”, şi care nu este în 
realitate decât natura lor inferioară moştenită din 
regnul animal. De câte ori nu am auzit, pentru a 
justifica anumite slăbiciuni, exclamaţii de genul: „Este 
omeneşte!”. Ei bine, în realitate, dacă judecăm 
limpede acest „este omeneşte”, aceasta înseamnă pur 
şi simplu: este primitiv, animalic!. Nu este scris nicăieri 
că omul trebuie să se lase în voia acestor slăbiciuni. 

Să lăsăm animalele acolo unde se află.. Din 
moment ce singura lor problemă este supraviețuirea, 
ele trebuie să mănânce, să se adăposteasă, să se 
înmulțească, să se apere... De aceea, natura le-a 
înzestrat cu instincte în faţa cărora ele se supun, şi pe 
care le numim instincte de conservare, de procreare, 
de agresivitate... deci, este normal, firesc ca ele să fie 
egoiste, crude, temătoare... Dar lucrurile stau altfel în 
privinţa oamenilor: Inteligența  Cosmică le-a dat 
înţelepciune, alte calităţi şi virtuţi ce le permit să-şi 
depăşească instinctele; chiar dacă ei posedă, în fiinţa 
lor, natura animalică, ei mai au şi o altă natură pe care 
trebuie să o dezvolte. Bineînţeles, eu nu spun că este 
uşor să o facă de azi pe mâine. Natura animalică este 
încă atât de aproape, cu instinctele şi lăcomiile sale. 

Dacă veţi analiza, veţi constata cu uşurinţă că 
există în voi anumite tendinţe  înrădăcinate în 
profunzimea fiinţei, pe care nimeni şi nimic nu le pot 
smulge, în timp ce, celelalte tendinţe trebuie mereu 
încurajate prin sfaturi, prin lecturi, prin rugăciune, 
altminteri ele riscă să dispară complet. De exemplu, 
când este vorba despre foame, sete, somn, de nevoia 
de avea anumite lucruri, de a gusta anumite plăceri, 
nu este nevoie de prezenţa cuiva care să vi le 


amintească, totul este atât de bine implantat încât, 
chiar şi dacă nu doriţi, nu vă veţi putea despărţi de ele. 
Dar atunci când este cazul să judecaţi, să fiţi înţelepţi, 
prevăzători sau să posedaţi calităţi ce probează 
dezinteresul sau generozitatea, trebuie să fiţi mereu 
încurajați. Deci, există ceva în om care stă acolo, solid, 
bine înfipt pe picioarele sale, fără riscul de a cădea, şi 
altceva, ceva mult mai slab, care trebuie ocrotit, da, 
căci de-a lungul secolelor şi milenilor, în timpul 
reîncarnărilor, natura instinctivă a omului a avut tot 
timpul să se dezvolte şi să se întărească, în timp ce 
inteligenţa, judecata, înțelepciunea sunt apariţii 
recente. 

În realitate, inteligenţa, înţelepciunea, sunt 
anterioare tuturor celorlalte manifestări, dar cum ele 
se găsesc departe de om, acestea trebuie să parcurgă 
un drum lung ca să se poată manifesta în el. 
Înţelepciunea este anterioară creaţiei lumii. Biblia ne 
spune: „Eu sunt înţelepciunea, iar Veşnicia m-a zămislit 
pe mine în primul rând, eu exist de o veşnicie, de la 
începuturi, dinainte de facerea pământului, eu eram 
lângă Ea, ajutând-o zi de zi”. Deci, înţelepciunea a 
apărut prima, dar instalarea ei în om nu durează de 
multă vreme, de aceea ea este încă fragilă, în timp ce 
instinctul zace foarte bine înrădăcinat. 

Nu trebuie să ne mirăm că trăim în lume şi îi 
suportăm influenţele. În realitate nu este vorba despre 
influenţe, ci de propria voastră natură instinctivă, 
preistorică, care se trezeşte şi se lasă antrenată în 
manifestări cu care simte că se află în afinitate, fără ca 
raţiunea să se poată pronunţa. Ca să vă justificaţi, veţi 
spune: „Am suportat influenţe nefaste şi am făcut 
tâmpenii!.” Nu, aveţi ceva în voi care vă împinge să 
urmaţi aceste influenţe şi este normal... Toţi oamenii 


îşi poartă în sinea lor propriul trecut animalic: unii 
posedă viclenia, alţii sunt dominați de cruzime sau 
senzualitate... Acum, se pune problema ca să lucraţi 
pentru dezvoltarea inteligenţei voastre, care trebuie să 
devină destul de solidă în voi, rezistând atacurilor 
acestei naturi instinctive. Aceasta este problema pe 
care, o avem cu toţii: aceea de a învăţa sa nu 
capitulăm mereu în faţa naturii noastre inferioare. 

Evident, această natură este puternică dar, nu 
datorita puterii şi stabilităţii ei trebuie să depunem 
armele. Ea este puternică numai datorită faptului că a 
avut mult timp să se fixeze. Vă mai spuneam că ea 
este atât de egoistă, rea, crudă chiar, deoarece s-a 
dezvoltat în condiţii foarte grele. Priviţi numai 
animalele, cu tot ceea ce au de înfruntat în lupta 
pentru supravieţuire, pentru procurarea hranei sau a 
adăpostului, pentru păstrarea lor... Cum vreţi voi ca 
aceasta natură, care s-a dezvoltat în asemenea 
condiţii, să fie acum dulce, bună, miloasă?. Nu, ea se 
arată egoistă, crudă, ranchiunoasa, şi în manifestările 
ei acest fapt se observă clar. 

Natura inferioară a avui dreptul de a avea un loc în 
faţa soarelui şi şi-a îndeplinit perfect această sarcina, 
dar ea nu reprezintă ultima etapă a dezvoltării umane, 
căci acum este rândul inteligenţei, raţiunii, şi 
înţelepciunii să-şi spună cuvântul. 

Să luăm cazul fricii, care este un instinct foarte 
puternic în lumea animalelor. Natura le-a înzestrat pe 
animale cu aceasta, tocmai ca să le facă conştiente de 
existenţa pericolului şi să le facă să se apere. Deci, 
frica le este cel mai bun ghid: prin ea, ele se salvează 
şi se instruiesc. Toate fiinţele trebuie să înceapă prin a 
fi temătoare. Mai târziu, într-un stadiu mai avansat al 
evoluţiei lor, Inteligența Cosmică intervine şi le 


eliberează de această piedică, înlocuind temerea prin 
inteligenţă ; este mai bine să ştii, să cunoşti, să 
înţelegi, decât să fii fricos şi să rămâi neştiutor. Este 
normal ca frica să domine animalele, căci neavând 
inteligenţă, ele se vor salva astfel de pericol ; dar, dacă 
omul care posedă acest element nou, acest factor de 
progres - inteligenţa -rămâne, încă, la stadiul temerii 
animalice, el nu va mai evolua, fiindcă acest fapt nu 
mai stă în firea lucrurilor. 

Deci, putem enunţa această lege: ceea ce natura a 
plănuit şi a aprobat la un anumit moment dat, nu mai 
poate fi făcut la un altul. Aşa se întâmplă cu multe 
lucruri în viaţă: muncim, cu toate puterile, ca să 
obţinem anumite lucruri, apoi ne străduim din răsputeri 
să ne despărţim de ele!, înţelepciunea înseamnă să ştii 
cât timp le poţi păstra şi când trebuie să te desparţi de 
ele. Acest exemplu al fricii trebuie să vă facă să 
cugetaţi: omul trebuie să se descătuşeze de frică. 

lată un alt exemplu: un băiat este atras de o fată şi 
simte nevoia să o îmbrăţişeze: este normal şi firesc. 
Da, dar dacă el va urma mereu acest instinct, oare ce 
se va petrece cu el?. Va rămâne de-a pururea un 
animal. Atunci, o altă natură intervine şi îi spune: „Este 
în folosul tău să te stăpâneşti, să te domini, să te 
controlezi” şi evident, se poate spune că ne găsim în 
cazul unei naturi nefireşti... Altul are nevoie de bunurile 
vecinului său: natura îl împinge să le ia, căci aceasta 
este situaţia, el are nevoie şi gata!... Dar dacă natura 
superioară apare, ea îi va spune: „Nu lua ceea ce nu-ți 
aparţine, nu ai acest drept, altminteri vei plăti”... lată 
deja inteligenţa, dreptatea, morala. 

Toţi oamenii îşi urmează natura dar, problema este 
să ştim dacă este vorba despre natura animalică sau 
despre natura divină. Din nefericire, majoritatea 


oamenilor este ataşată, cu o fidelitate absolută, de 
natura animalică. Da, oamenii sunt fideli, sinceri, 
convinşi că ea este calea de urmat, şi în ziua când 
încercăm să îi convingem că există în ei o altă natură 
pe care o pot dezvolta, viaţa le devine deodată extrem 
de complicată!. Dar, trebuie să o facem: locuinţa pe 
care strămoşii noştri au muncit să o construiască a fost 
minunată vreme de secole, dar vine şi vremea când ea 
se şubrezeşte şi stă să cadă; trebuie să o demolăm şi 
să construim una nouă în locul ei. Da, o construcţie a 
putut fi minunata în anumite condiţii, dar odată cu 
schimbarea lor, lucrurile stau altfel Poate s-ar mai 
putea recupera câte ceva pentru noua construcţie, 
câteva grinzi sau cărămizi, dar ea trebuie demolată. 
lisus a spus: „Daca nu muriţi, nu veţi trăi”. Da, 
trebuie să murim ca să putem trăi: să murim în faţa 
naturii noastre inferioare, renăscând în faţa naturii 
superioare, asemenea grăunţei ce moare în pământ, 
ca să poată încolţi mai târziu. Dacă nu moare, adică 
dacă ar sta la nesfârşit într-un grânar, grăunţa noastră 
nu va rodi, căci stagnarea este o altă formă de moarte. 
lar noi vom păţi la fel, dacă vom rămâne cu vechile 
mentalități: nu vom fi niciodată vii. Trebuie să murim în 
faţa vechilor forme, preluând altele noi, minunate, şi 
astfel vom supravieţui!- Doar nu vă puteţi închipui că 
Hristos ne-a dorit moartea?. Nu, „Dacă nu muriţi” 
înseamnă dacă nu schimbaţi formele, vechile obiceiuri, 
felul de a gândi. Nu, acela care a rostit cuvintele: „Eu 
sunt învierea şi viaţa”, nu ne dorea moartea, El vroia 
să devenim vii, asemenea lui... De aceea, nu ne mai 
rămâne decât un singur drum : să murim pentru natura 
inferioară şi să ne naştem pentru natura divină. 


Cap. 2 - Natura inferioară, o reflectare inversă a 
naturii superioare 


De mii de ani oamenii încearcă sa studieze, în 
vederea cunoaşterii structurii vieţii lor psihice, 
adoptând numeroase sisteme de clasificare. Unii au 
adoptat cifra 2 (spiritul şi materia, masculinul şi 
femininul, pozitivul şi negativul, cerul şi pământul, 
binele şi râul). Alţii au adoptat cifra 3 (gândire, 
sentiment, voinţă, ceea ce ar corespunde, de altfel, 
diviziunii teologiei creştine: spirit, suflet, corp). 
Alchimiştii împart omul în 4, corespunzător celor patru 
elemente: pământ, apă, aer, foc. Astrologii îl împart în 
12, după cele 12 constelații. Hinduşii şi teozofii îl 
împart în 7: corp fizic, eteric, astral, mental, cauzal, 
budic, atmic. Cabaliştii îl împart în 3, în 4, în 9 sau 
chiar în 10... In sfârşit, pentru unii omul constituie o 
unitate indivizibilă. Oricare ar fi punctul de vedere 
adoptat, el se găseşte mereu în adevăr, evident acest 
lucru depinzând de discenământul nostru. 

Pentru a simplifica lucrurile, vom spune că fiinţa 
omenească este o unitate perfectă, dar polarizată, 
adică ea se manifestă în cele doua direcţii, sub două 
naturi: natura inferioară şi natura superioară, care au 
aceeaşi capacitate de a gândi, de a simţi şi de a 
acţiona, dar în doua regiuni diferite. Eu am numit 
aceste doua naturi: personalitatea şi individualitatea.. 

Ceea ce trebuie să înţelegem, la început, este 
făptui ca, dacă natura, inferioară se opune naturii 
superioare, prima are totuşi originile sale în înalt, în 
Spirit La baza tuturor lucrurilor stă Spiritul, iată un 
adevăr pe care trebuie sa îl purtaţi veşnic în voi. Dar 
atunci când spiritul a dorit să-şi facă simțită prezenţa, 
el a. trebui! sa conceapă vehicule adaptate regiunilor 


din ce in ce mai dense ale materiei, în care a trebuit să 
coboare. Aceste vehicule au fost denumite corpuri. Ele 
sunt, de la cel mai subtil până la cel mai rudimentar, 
corpurile atmic, budic, cauzal, care corespund naturii 
noastre superioare, individualităţii ; apoi corpurile 
mental, astral şi fizic care corespund naturii noastre 
inferioare, personalităţii. Corpurile fizic, astral (sau 
corpul sentimentelor) şi mental (sau corpul gândirii) 
reproduc la un nivel inferior corpurile atmic, budic şi 
cauzal. 

Natura superioară 

Corp atmic 

Gândire 

Natura inferioară 


Veţi spune: „Dar dacă personalitatea este o 
reflectare a individualităţii, cum se face că ea este atât 
de limitată, slabă şi oarbă, supusă greşelilor?”. Vă voi 
răspunde că fiecare dintre voi posedă această 
individualitate care este de esenţă divină; ea locuieşte 
în regiunile celeste unde se bucură de cea mai mare 
libertate, de cea mai mare lumină, trăind în fericire şi 
pace, posedând toate puterile, dar nu se poate 
exprima în regiunile mai dense ale materiei decât în 
măsura în care cele trei corpuri inferioare 
(personalitatea) îi permit. O persoană pe care aici o 
vedem slabă, neştiutoare, răuvoitoare, este în acelaşi 
timp, în înalt, o entitate care posedă cunoaşterea, 
iubirea, pute-rea. lată de ce găsim în aceeaşi fiinţă 
această limitare în jos şi această bogăţie şi perfecţiune 
în înalt. Ştiinţa ezoterică ne explică că omul este o 
fiinţă de o mare bogăţie şi complexitate, reprezentând 
mult mai mult decât latura sa fizică, palpabilă. Aceasta 
este marea diferenţă dintre Ştiinţa ezoterică şi ştiinţa 


oficială. Ştiinţa oficială spune: „îl cunoaştem bine pe 
om, îl putem clasifica, căci el este format din anumite 
celule, organe; am identificat în structura sa anumite 
substanţe chimice, dându-le nume. Acesta este cu 
adevărat omul, în întregimea sa”. In timp ce, Ştiinţa 
ezoterică arată că omul posedă alte corpuri decât cel 
fizic, explicându-le natura şi modul lor de funcţionare. 

Pentru moment, când individualitatea doreşte să 
se exprime prin regiunile dense şi groase ale 
personalităţi, ea nu o poate face la maximum. Vor 
trebui multe experienţe, exerciţii, studii, timp de secole 
şi milenii, până când corpurile care formează 
personalitatea să ajungă să exprime calităţile şi 
virtuţiile individualităţii. Dar în ziua când ele se vor 
dezvolta, corpul mental va deveni atât de subtil şi 
pătrunzător încât va începe, în sfârşit, să înţeleagă 
înţelepciunea divină, corpul astral va putea hrăni 
sentimentele cele mai nobile şi dezinteresate, iar 
corpul fizic va avea toate posibilităţile de acţiune, 
nimic nemaiputându-i rezista. 

Cum nu există o adevărată separație între cele 
două naturi, individualitatea caută mereu să 
influenţeze personalitatea în sensul cel bun, dar 
personalitatea, dorind să fie liberă şi independentă, îşi 
face de cap, nu ascultă decât foarte rar de impulsurile 
venite din înalt. Deşi ea este hrănită, susţinută de 
individualitate, personalitatea i se opune până în 
momentul în care, datorită eforturilor depuse de omul 
tenace şi sârguincios, individualitatea reuşeşte să se 
infiltreze în ea, ca să o controleze şi să o domine. In 
acel moment, personalitatea devine atât de supusă şi 
ascultătoare, încât ea devine identică cu 
individualitatea: aici găsim adevărata fuziune, 
adevărata căsătorie, adevărata iubire. lată ceea ce se 


numeşte în Ştiinţa ezoterică „a uni cele două capete”. 
Unul dintre aceste capete este personalitatea care, la 
rândul ei este triplă, asemenea câinelui cu trei capete, 
Cerber, ce păzea intrarea în Infern; celălat capăt este 
individualitatea noastră, formată de asemenea dintr-o 
trinitate, materia noastră divină. 

Această fuziune, unire, această mult dorită 
căsătorie trebuie să se împlinească într-o zi... Dar 
când?. Este greu de spus, căci pentru fiecare dintre noi 
se va face diferit. Aşteptând, iată ceea ce trebuie să 
facă discipolul: în mijlocul peripeţiilor şi frământărilor 
vieţii, el trebuie să supună personalitatea în faţa 
individualităţii, această voinţă divină situată deasupra 
lui, până când prima va deveni un instrument docil 
aflat la dispoziţia sa. Acesta este scopul tuturor 
practicilor şi exerciţiilor învăţate în Şcolile Iniţiatice. 

Totul îşi află originea în Dumnezeu, iar natura 
noastră inferioara îşi are şi ea originea în Divinitate. Să 
presupunem că vă aflaţi în căutarea filonului de aur: 
găsiţi minereul şi trebuie să ex-trageţi metalul. Deşi 
sunt diferite, atât aurul cât şi minereul cu ganga sa au 
aceeaşi origine, căci întreaga materie are o singură 
origine. „Dar cum a reuşit bunul Dumnezeu, care se 
deosebeşte atât de mult de materie, să zămislească 
ceva atât de opac, de întunecat şi greu?”, iată o 
întrebare ce vă macină. Eu vă pot explica printr-un 
simplu exemplu. 

La creaţia lumii, Dumnezeu a procedat asemenea 
păianjenului care îşi ţese pânza. Da, păianjenul ne 
arată cum Dumnezeu a creat lumea. Veţi replica: „Cum 
poate fi păianjenul atât de savant?”. Nu ştiu dacă el 
are diplome universitare, dar dacă îl observați cu 
atenţie, dacă îi veţi înţelege munca, veţi ajunge la 
câteva concluzii filozofice formidabile! Priviţi-l numai 


cum îşi ţese pânza: găsim aici un întreg univers, o 
construcţie geometrică, matematică, impecabilă. Cum 
o realizează? Mai întâi el secretă un lichid care, 
întărindu-se, formează un fir foarte fin, suplu, elastic şi 
în acest moment el începe construcţia propriu-zisă. 

Chiar şi melcii m-au instruit. Melcii posedă un corp 
moale, în timp ce cochilia lor este tare. La prima 
vedere, nu observăm nici o legătură între corpul 
melcului şi cochilia sa, şi totuşi tot el şi-a clădit casa 
prin secreție, iar aceasta se măreşte pe măsură ce 
melcul pătrunde în micile ei interstiţii, prin corpul său 
eteric, îndepărtând particulele de materie. Melcul 
există separate de casa s a, dar el este acela care a 
clădit-o, mărind-o prin secrețiile sale. 

Această imagine ne permite să înţelegem că 
Dumnezeu a zămislit lumea emanând o materie subtilă 
care apoi s-a solidificat.Veţi replica: „Acestea sunt 
povesti de adormit copii!” Poate, dar într-o zi toţi 
oamenii instruiți vor simţi nevoia să le cunoască. In 
aparenţă, animalul însuşi şi cochilia sa nu sunt decât 
una şi aceiaşi materie, căci animalul însuşi, prin propria 
sa secreție, şi-a clădit casa...Veţi fi uimiţi când vă voi 
spune că acelaşi lucru se întâmplă cu individualitatea 
şi personalitatea: personalitatea este opacă, grea, 
rigidă, asemenea unei carapace, în timp ce 
individualitatea este uşoară, mişcătoare, vie. Deşi sunt 
diferite, ele au totuşi aceeaşi origine. 

Eul nostru superior, individualitatea, şi-a construit 
un vehicol, personalitatea, aşa cum melcul îşi poartă în 
spinare casa sa: aici este casa, noastră, noi locuim în 
ea. Dar, ceea ce este primejdios este faptul că omul a 
fost învăţat să se identifice cu carapacea sa şi nu cu 
spiritul, adică cu factorul formator cel mai puternic al 
său. De aceea, omul este slab, limitat, neputincios, 


supus greşelii. Corpul fizic nu este identic cu omul, el 
este numai un vehicol „un instrument ,o casă efemeră : 
adevăratul om se identifică cu spiritul, cu spiritul 
atotputernic, nelimitat şi atotcunoscător, de aceea 
omul nu va deveni cu adevărat puternic, luminat, 
nemuritor, divin, decât atunci când va reuşi să se 
identifice cu spiritul său. Deci, trebuie să ştiţi că voi toţi 
sunteţi nişte divinităţi... Da, sunteţi divinităţi şi trăiţi 
într-o regiune înaltă, unde nu există nici limitare, nici 
întuneric, nici suferinţă sau tristeţe, nici descurajare. 
Acolo vă găsiţi împlinirea. Dar această viaţă ce o trăiţi 
în înalt, nu o puteţi nici simţi, nici înţelege sau exprima, 
căci personalitatea nu vă permite acest lucru. Ea este 
mărginită, întunecată,  neadaptabilă, sau prost 
racordată, asemenea unui nou că trăiţi un moment 
deosebit. Dar, din nou toate acestea dispar... Aşa este 
şi viaţa omului: o permanentă alternanță de lumină şi 
întuneric până în ziua în care, în sfârşit el va deveni 
expresia Divinităţii, trăind noua viaţă, renaşterea 
deplină. 

Corpul astral, corpul dorințelor este centrul 
personalităţii, căci de aici pleacă toate sugestiile, 
impulsurile, ce ne influenţează negativ. Corpul astral 
ne oferă elanul necesar, iar corpul mental face 
combinaţiile şi aranjamentele ce oferă satisfacţie 
primului. lată ceea ce trebuie să înţelegeţi. Dorinţele 
noastre ne dictează comportamentul, iar intelectul, 
deşi le este superior, capabil să le oprească sau să li se 
impună, se pune în slujba lor. Acesta este adevărul!. 
Priviţi: lumea întreagă îşi pune inteligenţa în slujba 
dorințelor „a poftelor şi pasiunilor. Toată instruirea, 
cunoştinţele, bogăţia culturală pe care omul le posedă, 
sunt puse în slujba întunericului, a ciudăţeniilor venite 
„nu se ştie de unde”, a tenebrelor şi adâncimilor 


învolburate. Oamenii cei mai pricepuţi şi luminaţi sunt 
în slujba unor forţe şi impulsuri nefericite. lată tristul 
adevăr, şi dacă nu mă credeţi, nu aveţi decât să 
verificaţi!. 

Atunci când corpul astral se va găsi în slujba 
intelectului, sau mai bine spus, când intelectul va fi în 
serviciul sufletului şi spiritului, atunci va exista 
perfecţiune... Tocmai acesta este rolul rugăciunii; să 
supună corpurile fizic, astral, mental, adică trinitatea 
inferioara care gândeşte, simte şi acţionează în mod 
egoist, trinităţii superioare care gândeşte, simte şi 
acţionează, dar într-o manieră divină, în folosul lumii 
întregi. lată cea mai bună rugăciune: să ceri ca 
individualitatea să pună stăpânire pe întreaga ta fiinţă. 
Atât timp cât personalitatea stă aici să se impună, 
chiar dacă individualitatea reuşeşte să se strecoare din 
când în când, oferindu-ne sfaturi sau aducându-ne 
binecuvântări, ea nu se poate menţine, căci 
personalitatea păstrează puterea.... De aceea, nimic 
nu se leagă... Da, din când în când, individualitatea ne 
mai ajută, proiectând asupra noastră mici luminiţe, 
inspiraţii ce ne copleşesc, dar acest lucru este trecător: 
imediat, ea se retrage, căci fiinţa omenească prefera 
să întreţină relaţii cu personalitatea sa. 

Unii vor spune: „Ce prostii, ce neadevăruri, nu pot 
crede în aşa ceva”, şi vor continua sa trăiască viaţa 
personalităţii. Să facă ce vor!, într-o zi, ei vor vedea 
unde este adevărul, dar vor pierde destul timp!. Este 
mult mai bine să accepţi din-tr-odată adevărul... Da, 
să-l accepţi şi să avansezi. Aceasta nu înseamnă că 
veţi deveni o divinitate de azi pe mâine, nu... Veţi 
cădea, vă veţi descuraja, apoi vă veţi recâştiga 
curajul... până când, în sfârşit, construcţia divină, 


impersonală, conştiinţa individulităţii îşi va găsi locul şi 
va prinde rădăcini. 


Cap. 3 - În căutarea adevăratei noastre identități 


Cea mai mare greşeală a oamenilor constă în 
tendinţa de identificare cu propria lor personalitate. 
Atunci când spun: „Eu vreau... (bani, maşini, femei), eu 
sunt... (bolnav, sănătos), eu am... (această dorinţă, 
această plăcere)”, oamenii cred cu adevărat că este 
vorba despre ei înşişi şi tocmai aici se înşeală. În 
realitate, personalitatea este aceea care are dorinţe, 
care gândeşte, suferă, iar ei, care nu ştiu aceste 
lucruri, aleargă, se grăbesc pentru a-i satisface toate 
exigenţele. Cum nu s-au analizat niciodată, ca să 
cunoască în profunzime adevărata natură a fiinţei 
umane, adică diferitele planuri în care ei evoluează, 
oamenii se identifică neîncetat cu personalitatea şi mai 
ales cu corpul lor fizic. Dar discipolul, el însuşi trebuie 
să ştie că înseamnă mai mult decât propriul său corp 
fizic şi că toate dorinţele şi instinctele nu îl reprezintă 
pe el, ci numai o mică parte din el: numai având aceste 
cunoştinţe, el poate avansa rapid pe drumul evoluţiei. 

Yoga cunoaşterii de sine se numeşte în India Jnani- 
Yoga. Acela care practică Jnani Yoga vrea să se 
cunoască, să se regăsească. Deci, el începe prin a se 
regăsi: cine este, unde este. El vede că, şi atunci când 
îşi pierde un braţ, îşi păstrează eul, continuând să 
spună: eu, mie .. Deci, eul său nu este acel braţ. Dar 
picioarele, stomacul etc... oare îi reprezintă eul?. Nu, el 
este ceva în plus. Apoi, el îşi studiază domeniul 
sentimentelor şi constată că sentimentele pe care le 
trăieşte nu îi aparţin: pentru că, el le poate observa, le 
poate analiza şi domina, deci el este în alt loc, mult 


mai sus. Acelaşi lucru este valabil şi pentru gânduri. ŞI 
astfel, încet încet sfârşeşte prin a descoperi că acest 
eu pe care îl caută, acest eu care este deasupra 
lucrurilor, acest Eu superior este o parte a lui 
Dumnezeu însuşi, şi El este mare, imens, puternic, 
luminos, atotcunoscător... 

După ani şi ani de disciplină şi practică spirituală 
(ceea ce nu este dat tuturor yoghinilor), ei fuzionează 
cu Eul superior. Cât despre acel mic eu, schimbător, 
vulnerabil, nesemnificativ, el nu îi aparţinea, din 
moment ce putea să-l judece şi să renunţe, să-l arunce 
ca pe un ambalaj folosit, în timp ce „el” există în 
continuare!. 

să privim un alt aspect al problemei!. Copilul care 
vorbeşte despre el, se poate exprima: „eu”... „mie”, 
adultul se schimbă, dar continuă să spună „eu”, bătrân 
fiind, da, el continuă să spună „eu”. Acest „eu” este 
neschimbător. Copilul se schimbă continuu în timp ce 
acest „eu” rămâne neschimbat. Ce reprezintă acest 
„eu”?. Omul caută răspunsul şi constată că acesta nu 
este nici corpul fizic, nici sentimentele, pentru că ele se 
schimbă de-a lungul vieţii, nici gândurile, pentru că şi 
gândurile şi ideile se schimbă. Acela care se analizează 
profund, sfârşeşte prin a descoperi că această fiinţă 
despre care spune mereu “eu”, “mie” este în realitate 
o parte a lui Dumnezeu însuşi şi face toate eforturile 
pentru a se uni cu El. Şi astfel ajunge să înţeleagă că 
personalitatea nu este o realitate veşnică, ci o refleţie 
trecătoare şi o parte din adevăratul eu, un miraj, o 
iluzie pe care hinduşii o numesc „maya”. 

Efectul cel mai păgubitor al acestei iluzii este acela 
de a-i antrena pe oameni pe calea izolării: ea îi smulge 
din Izvorul divin, care este pentru toţi adevăratul Eu, 
făcându-i să trăiască într-o mulţime de mici euri 


separate, cu dorinţe diferite, cu sentimente şi tendinţe 
diferite. Deci, nu este vorba despre o lume, aşa cum 
cred unii, care ar fi o Maya, ci este personalitatea 
noastră, eul nostru inferior, pentru că el ne împinge să 
ne considerăm ca nişte fiinţe izolate de ceilalţi şi de 
univers. Lumea nu este o Maya, ea este o realitate, 
materia este şi ea o realitate, la fel ca minciuna şi 
infernul. Iluzia este aceea de a crede ca suntem izolaţi 
de viaţa universală, de această Fiinţă unică care este 
peste tot, dar pe care nu o putem nici simţi, nici 
înţelege, pentru că eul inferior ne împiedică să o 
facem. 

Prima descoperire pe care o face acela care începe 
să se regăsească prin metodele meditaţiei şi 
identificării este aceea că nu există o multitudine de 
fiinţe separate, ci o Fiinţă unică care lucrează prin 
intermediul tuturor fiinţelor, pe care le însufleţeşte, 
manifestându-se prin intermediul lor, chiar şi fără 
ştirea acestora; da, o singură fiinţă conduce şi 
coordonează toate manifestările lor. Aceia care au 
înţeles acest adevăr nu se pot dezbina şi nici 
revolta :pentru ei lumea întreagă este o fiinţă 
colectivă. 

Vă voi da un exemplu. Să presupunem ca pe masă 
aveţi mai multe pahare diferite prin substanţă, forme, 
dimensiuni şi culori, în toate, eu voi pune un singur 
parfum: paharele pot fi diferite, dar conţinutul lor este 
acelaşi. Voi observa că toate aceste pahare rămân fixe, 
iar esenţa din ele se va evapora, răspândindu-se în jur. 
Ea este subtilă, eterica şi va produce în aer o fuziune: 
parfumul fiecărui pahar se amestecă cu cel al 
paharelor vecine, toate regăsindu-se în înalt, unde 
formează o unitate indivizibilă. 


Această imagine ne poate înlesni înţelegerea 
modului în care unii se lasă antrenați de personalitate, 
nevăzând decât izolarea, trăind în iluzii. Dacă acceptă 
iluzia, ei se vor înşela mereu asupra realităţii lucrurilor, 
adoptând o filozofie materialistă, mincinoasă, sau mai 
corect spus. o filozofie adevărată în privinţa materiei, a 
formei, a învelişului, dar falsă în privinţa conţinutului, 
adică a sufletului, a spiritului, a gândurilor şi 
sentimentelor, unde totul se contopeşte formând o 
unitate. 

Imaginaţi-vă acum câteva persoane care se 
simpatizează, se iubesc reciproc şi se găsesc adunate 
în jurul unei mese. În aparenţă, ele sunt separate: din 
punct de vedere materialist, în plan fizic, ele sunt 
creaturi distincte. Dar acesta este un punct de vedere 
limitat, căci între ele circulă curenţi şi se produc 
schimburi, fuziuni, forţe şi energii; datorită faptului că 
se iubesc într-un anumit plan, ele formează un întreg. 
Indiferent dacă este vorba despre pahare sau despre 
corpul fizic, suntem obligaţi, mai mult sau mai puţin, să 
ţinem cont de formă, de contururi, de limite, dar când 
ne ocupăm de parfum, de viaţa subtilă a fiinţelor, nu 
mai există nici contururi, nici limite. Nu veţi mai putea 
spune: „lată, acestea sunt limitele parfumului sau ale 
vieţii, iată unde se opresc!. Este imposibil, pentru că 
tot ce este mobil, viu, strălucitor nu are limite. 

De exemplu, pe mine mă puteţi desena, îmi 
conturaţi profilul, faţa, corpul, dar ceea ce desenaţi mă 
reprezintă oare pe mine?. Oare „eu” am contururi?. Nu, 
eu nu sunt corpul fizic, sunt aceea fiinţă care gândeşte, 
simte, acţionează şi s-ar putea să fiu mult mai mare 
decât corpul pe care-l vedeţi... Acest fapt este valabil şi 
în cazul vostru. 


Şi soarele... El se află pe cer, are o formă, o 
dimensiune determinată... Şi totuşi, cum se poate ca 
de la aceea distanţă să reuşească să ne atingă?. Este 
sus, foarte departe, dar ajunge până la noi. înseamnă 
că reuşeşte să se dilate într-atât încât ne poate atinge. 
Ei bine, dacă soarele este capabil să facă acest lucru, 
atunci şi noi putem să-l facem: da, trimițând de-a 
lungul spaţiului razele noastre care sunt, de fapt, 
gândurile noastre. Atunci când vă trimiteţi gândurile 
undeva, deşi sunteţi la mii de kilometri, puteţi atinge 
acel ceva. 

Gândul nu reprezintă altceva decât emanaţii şi 
proiecţii asemănătoare chintesenţei pe care soarele nu 
încetează să o trimită aici pe pământ, şi la mii de ani 
lumină, în întreg universul. Razele soarelui reprezintă 
sufletul său, pe care-l proiectează în spaţiul infinit, ele 
sunt gândurile sale, gânduri ce îl reprezintă. 

Haideţi să privim planetele... Sau să privim 
pământul: partea sa lichidă este mult mai întinsă decât 
cea solidă; partea gazoasă, atmosfera, este mult mai 
vastă decât cea lichidă, iar partea eterică se întinde 
mult mai departe, dincolo de soare. Cum această 
observaţie este valabilă şi pentru Mercur, Jupiter, 
Venus... putem concluziona că toate planetele se ating, 
se impregnează, se întrepătrund, formând o unitate. În 
exterior, ele sunt separate şi îndepărtate unele de 
altele, dar în interior (adică în partea subtilă) se 
contopesc. lar noi, asemenea planetelor, ne atingem 
prin gânduri, prin emanaţii... lată adevărata ştiinţă, 
adevărata filozofie. 

Omul care se identifică cu natura sa superioară, 
reuşeşte să se regăsească, să se „cunoască”, adică să 
devină conştient de el ca parte a Divinităţii Însăşi. Stă 
scris în Biblie: „Sunteţi dumnezei”. Da, oamenii sunt 


nişte dumnezei şi dacă, din păcate, se aseamănă 
deseori animalelor care se ucid şi se sfâşie între ele, 
acest fapt este datorat diminuării nivelului lor de 
conştiinţă, nivel ce se situează în personalitate, adică 
într-o regiune unde se simt limitați, reduși la tăcere. 

In realitate, noi constituim un întreg. De aceea, în 
momentul în care ai hotărât să faci rău cuiva, trebuie 
să te gândeşti şi să-ţi spui că îţi faci ţie un rău, pentru 
că tu trăieşti în aceea fiinţă, aşa cum şi aceasta 
trăieşte în tine. lată începutul unei adevărate morale: 
să înţelegi că răul făcut altora, ţi-l faci, în realitate, ţie. 
Oare câţi oameni au verificat faptul că, atunci când o 
fiinţă dragă suferă sau primeşte lovituri, este ca şi 
când ei înşişi ar primi loviturile, iar dacă aceasta este 
fericită, se bucură sau biruieşte, acea fericire li se 
transmite şi lor. Lucrurile stau aşa numai dacă filozofia 
unităţii, a iubirii, a universalităţii, pătrunde în fiinţa 
umană, adică filozofia adevăratei cunoaşteri de sine. 
Dacă nu, ne vom bucura când i se întâmplă ceva rău 
vecinului, ah da, din păcate suntem fericiţi, încântați, 
când se întâmplă o nenorocire celorlalţi! 

Personalitatea este aceea care menţine oamenii în 
această stare de conştiinţă interioară, fără ca ei să-şi 
dea seama, tocmai pentru faptul că aceştia se 
identifică cu ea, în loc să se identifice cu natura 
superioară. Bineînţeles, este greu să învingi anumite 
instincte, anumite dorinţe, dar ar trebui, cel puţin, să 
ajungem să fim conştienţi că nu eul nostru este aceia 
care are aceste dorinţe. Detaşându-vă astfel de 
personalitatea voastră, o vlăguiţi, şi vă va fi mult mai 
uşor să stabiliţi o legătură cu natura voastră 
superioară, identificându-vă astfel cu aceasta. 

Cum au putut oare oamenii să-şi piardă lumina, 
până într-atât încât au făcut abstracţie de acest 


„conţinut”, de această chintesenţă, de acest suflet pe 
care îl avem toţi, nesocotind ceea ce este viu, intens, 
subtil, oprindu-se numai, asupra ceea ce este material, 
inert?. Ei trebuie să înţeleagă că nimic nu este mai 
periculos decât concentrarea asupra materiei, 
identificarea cu ea, împotmolirea şi imobilizarea 
lăsându-i la bunul plac al duşmanilor. Trebuie să ştim 
să ne mişcăm, să schimbăm locul, sau chiar să ne luăm 
zborul ca păsările, căci atunci reuşim să scăpăm 
nemaifiind la bunul plac al împrejurărilor. Toate fiinţele 
care ştiu să se mişte, fiind vii, mobile, subtile, sunt de 
nevăzut; nu ajungem să le prindem, ele scapă mereu, 
se înălța... plutesc. Veţi spune: „Da, dar există mereu 
corpul fizic!”. Este adevărat, el este greoi, material, 
expus pericolelor. Dar sufletul.... haideţi, încercaţi să 
simţiţi sufletul unui om, spiritul lui, conştiinţa sa! Ceva 
din om este deasupra tuturor condiţiilor şi a 
circumstanțelor. Putem pune stăpânire pe pahar, dar şi 
nu pe parfumul ce pluteşte în aer.. 

Acela care coboară foarte jos în materie, se va găsi 
la bunul plac al altora ce vor dispune de el. Aceasta se 
întâmplă cu majoritatea oamenilor: unii se folosesc de 
ei, îi plasează într-un loc, îi împing dintr-o parte în alta, 
îi înlătura, îi alungă, îi închid sau îi omoară. De aceea, 
iată concluzia mea: pentru a deveni capabili să 
depăşim greutăţile, nu vă lăsaţi dărâmaţi de nimic, de 
nici un necaz, de nici o tragedie: trebuie să plutim 
deasupra evenimentelor, trebuie să urcăm mereu şi 
mai ales trebuie să nu ne materializăm, în acel 
moment, tulburările, necazurile, pierderile, nu ne vor 
atinge, vom fi deasupra lor, foarte departe, în înalt. 

Pentru a ajunge la această stare de conştiinţă 
sublimă, trebuie deseori să meditaţi asupra formulei să 
o pronunţaţi. „Eu sunt El” şi să o pronunţaţi. “Eu sunt 


EI”, adică numai el există, eu nu exist, nu sunt decât o 
reflectare, o umbră. Omul nu există separat de 
Creator, el este parte din Dumnezeu; unicul care are o 
existenţă proprie. Dumnezeu singur există, iar noi 
suntem o proiecţie a Lui. Deci, când spunem „Eu sunt 
EI”, înţelegem că nu existăm în afara Lui, suntem 
legaţi de El, ne apropiem de El, pentru a deveni într-o 
zi una cu El. De milioane de ani, istoria ne transmite 
mărturii despre creaturi care au reuşit să se identifice 
cu Dumnezeu, câştigând puterea, lumina, extazul. Atât 
timp cât omul nu cunoaşte adevărata natură, el se va 
identifica cu corpul său fizic, cu sentimentele şi 
gândurile sale, fără să ştie care este adevărata 
realitate, rămânând slab şi bolnav. 


Cap. 4 - Cum să depăşim limitele naturii 
inferioare 


Toate slăbiciunile îşi au rădăcina în personalitate. 
De aceea, este inutil sa vă ocupați de propriile voastre 
slăbiciuni căci, pentru a corecta una singură, vă trebuie 
o viaţa întreagă şi chiar mai mult! Ceea ce ar trebui să 
vă preocupe este rădăcina personalităţii, ea fiind aceea 
care. le hrăneşte pe toate. Personalitatea se 
caracterizează prin egocentrism. Când se abandonează 
personalităţii, omul nu se ocupă decât de el, nu vede 
pe nimeni în jur, crezându-se buricul pământului: ar 
trebui ca întreaga lume să-i facă pe plac, să se învârtă 
în jurul lui, să-l privească cu iubire, să-l întrebe mereu 
dacă nu are nevoie de ceva. 

Priviţi ce se întâmplă cu îndrăgostiţii. Dacă băiatul 
nu i-a acordat nici o privire iubitei sale (sau invers), ea 
va fi furioasă: „Cum? Să-mi facă aşa ceva mie? Să nu- 
mi acorde nici o privire, să nu-mi spună nici un cuvânt, 


să nu vină să mă vadă!”. Ea nici nu se gândeşte la el, 
la faptul ca poate este obosit sau chiar nu are timp de 
aşa ceva, şi iată cum încep reproşurile. Personalitatea, 
nu este deloc generoasă, nu are pic de milă, nimic. Ea 
trebuie să aibă totul, să absoarbă totul, şi cum este 
nesăţioasă, nu numai că este ingrată, dar se simte 
jignită că nu i se oferă mai mult. Această nevoie de a 
primi stă la originea tuturor tendinţelor dăunătoarei 
revolta, gelozia, cruzimea, răzbunarea. 

Atât timp cât personalitatea ocupă un asemenea 
loc, omul va fi mereu tulburat, pentru că va exista 
întotdeauna cineva care nu îl va băga în seamă, nu se 
va învârti în jurul lui, refuzând să i se încline, sau să-l 
considere drept un as, un geniu, o divinitate... Toate 
necazurile omului sunt consecinţa faptului că el şi-a 
hrănit într-atât natura inferioară încât a transformat-o 
într-un munte care îi blochează intrarea în împărăţia lui 
Dumnezeu. 

lisus a spus că i-ar fi mai uşor unei cămile să 
treacă prin urechile acului decât unui om bogat să intre 
în împărăţia lui Dumnezeu. Imaginea aleasă de lisus nu 
a fost explicată niciodată, şi de aceea eu am dorit să o 
înţeleg m-am distrat făcând cercetări. Da, iată care 
sunt distracţiile mele. Şi eu mă amuz!. Oamenii spun 
mereu: „Distracţie plăcută”, deci eu mă distrez, 
împlinind astfel dorinţa celor din jur. Deci, m-am 
amuzat spunând: „Să vedem, ce îi este caracteristic 
cămilei?”. Şi am găsit că ea are o dimensiune mică a 
corpului astral, este cumpătată, traversează deşertul 
fără să mănânce şi să bea timp de mai multe zile. In 
timp ce, corpul astral al omului om bogat este enorm, 
este umflat, pentru că doreşte să înghită întreaga 
lume. De aceea, el nu poate intra în împărăţia 
Domnului, unde pătrund numai aceia care au ştiut să-şi 


înfrâneze poftele şi dorinţele. Acesta este sensul 
vorbelor lui lisus, altfel ar părea ciudat ca o cămilă, cu 
un asemenea corp, să treacă prin urechile acului, în 
timp ce un om bogat care poate fi foarte slab să nu 
reuşească să intre în împărăţia lui Dumnezeu?. 

Dacă personalitatea omului este atât de mărită, 
înseamnă că învăţătura şi educaţia primită îl împing 
mereu să-şi dezvolte natura egoistă care s-a 
transformat într-o tumoră imensă ce îi invadează fiinţa: 
noi nu îl mai putem atinge, nu îi mai putem spune sau 
face nimic, fără să îi provoca reacţii bolnăvicioase. Nu 
este normal, omul nostru trebuie să înveţe să-şi 
dezvolte individualitatea pe care a cam uitat-o, şi să 
intre în pielea altora, spunându-şi: „Dacă prietenul 
meu nu a venit să-mi aducă asta sau cealaltă, 
înseamnă că este ocupat, obosit, bolnav... „ şi în loc să 
se înfurie mormăind idei răzbunătoare, să rămână calm 
şi înţelegător. 

Dacă Iniţiaţii sau înţelepţii i-ar fi educat pe oameni, 
ei le-ar fi dat metodele necesare dezvoltării superioare, 
a individualităţii, care este generoasă, dezinteresată, 
impersonală. În zilele noastre nu ne mai educăm copiii, 
ne mulţumim numai să-i instruim, dezvoltându-le astfel 
personalitatea. Deci, fiecare se poartă ca şi cum ar fi 
singur pe pământ, crezându-se centrul universului şi 
dorind ca lumea întreagă să fie la dispoziţia sa. Cum aţi 
vrea ca oamenii cu o asemenea mentalitate să 
continue să trăiască împreună? Nu există decât 
contestaţii, revolte, certuri din cauza acestei dezvoltări 
exclusive a personalităţii. lar vina o poartă şcolile şi 
universităţile care au orientat instrucţia într-o direcţie 
greşită. Dacă eu aş fi avut responsabilităţi în domeniul 
educaţiei, aş fi dat o altă orientare instrucției copiilor şi 


a tineretului, şi totul s-ar fi schimbat... După câţiva ani, 
bineînţeles, dar totul s-ar fi schimbat. 

Vă voi da un exemplu de comportament obişnuit al 
oamenilor; poate puţin exagerat, forţat, dar care 
reflectă bine mentalitatea celor mai mulţi dintre ei. 
Deci, iată un cuplu, bărbat şi femeie, şi haideţi să 
vedem ce se întâmplă cu ei. Dimineaţa, soţul pleacă la 
serviciu: „La revedere dragă.... La revedere dragă...” 
Se îmbrăţişează, gândindu-se la altceva. De îndată ce 
uşa s-a închis, femeia începe să-şi spună: „Ce prostie 
am făcut, măritându-mă cu el!. Este un ratat, un 
incapabil, un neîndemânatic... în timp ce vecinul, ei da, 
este cineva: este suficient să îi vezi ultima maşină 
cumpărată, bijuteriile oferite soţiei. Ah, ce nenorocire!” 
Şi se vaită, înjurând: „Nu mai pot suporta o asemenea 
situaţie. Când idiotul se va întoarce diseară acasă, va 
vedea el, îi voi spune tot ce gândesc!”. Astfel, ea se 
pregăteşte pentru acest lucru: întreaga zi se 
montează, se otrăveşte... . 

Acum să vedem ce face soțul, la rândul lui: „Ah 
această.... (nu vă voi spune cuvântul), de ce am făcut 
prostia să mă însor cu ea?. Este atât de obişnuită, de 
proastă!. Nu-şi doreşte decât să se plimbe prin 
magazine cu micuțul ei câine, sau să se îndoape în 
cofetării cu prietenele ei, iar eu muncesc aici, în praf şi 
zgomot, ca să fac rost de banii pe care să-i cheltuiască 
pe prostii. Acest lucru nu mai poate dura, va vedea ea: 
când voi ajunge diseară acasă, îi voi spune tot ce 
gândesc!” Deci, întreaga zi, amândoi bombăne... şi 
când se întâlnesc, se sfâşie, pentru ca în ziua 
următoare să o ia de ia început. 

lată cum ar trebui să se petreacă, de fapt, 
lucrurile. Dimineaţa, la despărţire, ei se îmbrăţişează 
cu tandreţe, şi când soţul este plecat, soţia îşi va 


spune: „Ah, săracul, când mă gândesc câte sacrificii 
face pentru mine!. Cum a putut să se căsătoarească cu 
mine, un om atât de nobil, de cinstit?. Şi mai ales câtă 
iubire!. Cum m-a îmbrăţişat!. Lucrează toată ziua, şi în 
condiţii grele!. Nu are nici un minut de odihnă... în timp 
ce eu sunt liberă, mă pot odihni, mă pot plimba. Ar 
trebui să îi pregătesc o masă bună pentru di-seară”. Şi 
astfel, întreaga zi gândindu-se la el cu drag, ea este 
fericită... în timpul acesta, la rândul lui, soţul îşi spune: 
„Ah, de ce m-am căsătorit cu ea?. Este o victimă: 
întreaga zi lustruieşte, se ocupă de copii, îi îmbracă, îi 
spală, nu are deloc timp să se plimbe. Eu merg la 
cârciumă cu prietenii, discut cu ei, în timp ce ea 
săraca, rămâne singură acasă aşteptând copiii de la 
şcoală... Ah, într-adevăr, este o femeie deosebită pe 
care cerul mi-a dăruit-o!. Nu voi lăsa lucrurile să 
continue astfel”. Şi ieşind de la serviciu, îi cumpără 
flori, un mic cadou, o surpriză, iar seara când se 
regăsesc, sunt fericiţi, se îmbrăţişează, gânguresc... 
Câtă iubire!. 

În realitate, în cele două povestiri, cele două 
cupluri nu sunt mai bune unul în comparaţie cu 
celălalt, doar că în mintea lor au puncte de vedere 
diferite, un alt mod de a vedea lucrurile. Şi este atât de 
uşor de reparat acest lucru!. Pe tine însuţi nu te poţi 
schimba uşor, dar dacă îţi schimbi modul de a gândi, 
totul se schimbă. Şi acestea sunt personalitatea şi 
individualitatea: un punct de vedere. 

Nu trebuie să ne ocupăm prea mult de exigenţele 
personalităţii şi chiar când avem motive să fim 
nemulţumiţi, trebuie să judecăm puţin, spunând: 
„Ascultă, dacă urc acum în maşina ta nu o să am decât 
neplăceri. Deci, tu trebuie să devii puţin mai 
înţelegător”. Şi astfel, datorită acestei scurte 


conversații, personalitatea care este atât de umflată, 
se mai dezumflă puţin. Este foarte bine, căci ea nu 
trebuie să depăşească limitele, adică să ne dea sfaturi; 
ea este cea care trebuie sfătuită, şi nu invers. Dacă 
lucrurile nu se petrec aşa, nimic nu mai funcţionează. 
Dar cum nimeni nu are noţiuni clare despre acest 
subiect, totul funcţionează conform sfaturilor 
personalităţii. Acest lucru l-am văzut chiar şi la oamenii 
cei mai citiţi şi inteligenţi, la savanţi, toţi se lasă 
conduşi, fără măcar să-şi dea seama, de propria lor 
personalitate. Ei cred că iau singuri deciziile. Nu, nu 
este adevărat, personalitatea este aceea, ea este ca o 
a doua piele lipită de om, nu omul hotărăşte. Omul 
este  iridividualitatea, adică tot ceea ce este 
inteligenţă, înţelepciune, lumină, nemurire, putere. Ei 
da, acesta este omul!. Doar că el nu are încă 
obişnuinţa de a trăi în individualitate, de a se identifica 
cu ea. La nivelul individualităţii, el doarme, în timp ce 
ia nivelul personalităţii stă treaz, şi aceasta este o 
mare greşeală. 

Atât timp cât vă identificaţi cu personalitatea, veţi 
fi vulnerabili, pentru că ea vă va îndemna mereu să 
aveţi pretenţii imposibil de satisfăcut. Fiecare are 
problemele şi greutăţile lui, iar voi, aşteptând mereu 
ajutor şi înţelegere, veţi fi veşnic nefericiţi. Cineva va fi 
poate lângă voi, un moment, dar apoi va pleca. De 
aceea, vă spun: dacă aşteptaţi mereu să fiţi căutaţi, 
apreciaţi, iubiţi, veţi suferi pentru că vă bazaţi pe 
lucruri nesigure. Un moment poate că veţi fi iubiţi, dar 
în momentul următor nu puteţi şti ce se poate 
întâmpla. Nu trebuie să contaţi pe iubirea altora. Ea 
poate veni, bineînţeles, chiar destul de des, şi dacă 
vine este minunat, dar nu trebuie să contaţi pe acest 
lucru. Vreţi să fiţi fericiţi? Nu cereţi să fiţi iubiţi, ci iubiţi 


voi înşivă zi şi noapte şi veţi fi neîncetat fericiţi. Poate 
că într-o zi veţi întâlni o iubire deosebită. Da, de ce nu? 
Poate să apară, dar nu o aşteptaţi. lată cum am 
rezolvat eu problema: contez pe iubirea mea, vreau să 
iubesc, iar daca ceilalţi nu doresc acelaşi lucru, este 
treaba lor, vor fi nefericiţi, eu însă sunt fericit. Deci, 
problema este rezolvată. lar dacă voi găsiţi o soluţie 
mai bună, veniţi să mi-o spuneţi. 

M-am ocupat atât de mult de studiul personalităţii, 
încât astăzi ştiu totul despre ea: cum funcţionează, 
cum se hrăneşte, cum râde, cum vorbeşte, cum 
sfătuieşte şi este într-adevăr formidabilă! Şi voi studiaţi 
aici: gesturile ei, limbajul ei, privirea, chiar şi culorile 
ei. Personalitatea nu a avut niciodată culori luminoase, 
nu străluceşte niciodată, cu excepţia momentelor de 
efervescenţă sexuala. Atunci, ea se aprinde pentru o 
clipă, dar lumina nu durează prea mult, devine foarte 
repede ştearsă... Când este nemulțumită, vă arunca o 
privire neagră, dar ce neagră!. Veţi şti imediat că 
personalitatea vă priveşte. Bineînțeles, ea este 
capabilă de mângăieri şi îmbrăţişări, dar numai pentru 
a obţine ceva pentru ea însăşi. Şi individualitatea poate 
mângâia şi îmbrăţişa, dar vă oferă Cerul, poezia, 
muzica. Deci, amândouă vă îmbrăţişează, dar între 
sărutările lor există o diferenţă pe care fără îndoială nu 
aţi observat-o niciodată. Când cineva vă îmbrăţişează, 
oare ştiţi dacă este personalitatea sau individualitatea 
lui aceea care face acest lucra?, 

Şi în acest caz vă pot da câteva repere. Când este 
vorba despre personalitatea cuiva care vă 
îmbrăţişează, ea vă stoarce, vă epuizează ca o 
ventuză, ca o caracatiţă. Ea este aceea care profită, iar 
voi cei care sunteţi epuizați.. Rămâneţi demagnetizaţi, 
căci ea v-a luat totul. In timp ce, dacă este vorba 


despre individualitatea lui, zile întregi vă veţi simţi 
dilataţi., îmbogăţiţi. lată încă o nouă lumină. Când 
personalitatea este aceea care va îmbrăţişează, ea vă 
ia totul şi vă ia fără să se gândească în ce stare vă 
lasă. Ea nu dă doi bani pe voi. Ea doreşte numai să fie 
satisfăcută. în timp ce, individualitatea doreşte atât de 
mult să vă dăruiască din tot sufletul, încât zile în şir vă 
veţi simţi copleşiţi, înfrumuseţaţi, îmbogăţiţi. lată un 
lucru pe care bărbaţii şi femeile trebuie să-l înveţe: 
dacă este vorba despre personalitate sau 
individualitate, în ceea ce ei numesc iubire. 

Şi acest lucru nu este prea uşor, căci 
personalitatea este o campioană în tot felul de 
jonglerii, prinzându-vă în mrejele ei. Ea poate merge 
departe în frumuseţe, muzică, dans. Este încântătoare, 
surprinzătoare în ceea ce poate exprima!. Dar, scopul 
ei, este să vă înghită. Ea ştie să danseze, vă poate privi 
cu iubire, ştie cum să vă vorbească, să vă linguşescă, 
să vă mângâie, este minunată, încântătoare, poetică, 
frumoasă! Da, dar sunteţi prinşi în plasa ei şi sunteţi 
mâncaţi. De ce este atât de frumoasă?. Pentru a vă 
cuceri mai uşor. Da, dar acest lucru nu-l cunoaşteţi. 
Există poezie, muzică, parfumuri şi în individualitate, 
dar ea este diferită, nu doreşte să vă mănânce, să vă 
lege, ci să vă elibereze, să vă însufleţească, să vă 
înfrumuseţeze, întreaga problema constă în scopul 
urmărit. Atât timp cât nu ştim care este scopul, nu ne 
putem pronunţa. Când un om dăruieşte bijuterii unei 
tinere fete, oare ea ştie de ce face el acest lucru?. 
Aparent, totul este formidabil, minunat... Dar scopul?. 
Scopul este să abuzeze cât mai mult de ea. 
Personalitatea nu este proastă, este chiar învățată, 
într-atât încât poate face stelele să coboare, pentru a 
vă convinge că nu mai trebuie să faceţi bine, că 


trebuie să încetaţi munca spirituală. Şi adesea reuşeşte 
să vă convingă, pentru că există savanţi, artişti în 
personalitate, ea nu este singură. Există o întreagă 
lume care mişună în ea. Ei da, ea este foarte capabilă, 
bogată, dar trebuie dominată. 


Cap. 5 - Soarele, simbol al naturii divine 


Observaţi puţin viaţa oamenilor şi veţi vedea că, 
indiferent de domeniul de activitate: social, politic, 
economic, personal, greutăţile vin din faptul că 
oamenii, în majoritatea lor, se orientează mereu greşit. 
Normele lor, regulile, idealurile sunt acelea de a 
acumula mereu, adică de a lua. Scopul culturii şi al 
civilizaţiei este aceia de a lua. Oriunde am merge, 
dorim să luăm ceva. Studiem, muncim, ne căsătorim, 
ne întâlnim doar pentru a lua, gândul ne este mereu 
orientat în această direcţie. De aceea, oamenii nu mai 
iradiază nici lumină, nici căldură, nici viaţă: s-au 
obişnuit doar să ia. Chiar în iubire, bărbatul şi femeia 
se caută gândindu-se fiecare cum să ia. 

Această tendinţă de acaparare este caracteristica 
cea mai importantă a personalităţii. Şi, aşa cum v-am 
spus deja, personalitatea este o trinitate inversată în 
raport cu individualitatea, din moment ce se compune 
din trei facultăţi: înţelegere, iubire şi dorinţă, dar în 
modul lor inferior de manifestare. Dacă acestea 
întâlnesc în calea lor forţe ce ar putea deveni obstacole 
în realizarea tendinţelor lor egoiste, îşi mobilizează 
toate resursele intelectuale, afective şi voluntare, 
pentru a le învinge şi a-şi atinge scopul. 

Dimpotrivă, natura superioară doreşte să lumineze, 
să  însufleţească, să strălucească... Ea vrea să 
dăruiască, să ajute, să susţină... Ea nu se gândeşte 


decât să protejeze, să-şi manifeste generozitatea, 
abnegaţia. lată de ce ea nu reţine ceea ce posedă şi nu 
este iritată dacă cineva vine şi îi ia bogăţiile „din 
contră, ea este fericită să vadă că datorită ei, alţii se 
hrănesc, îşi potolesc setea, se luminează. Şi cum 
individualitatea este tot o trinitate în care se manifestă 
inteligenţa, inima şi voinţa, putem spune că inteligenţa 
are ca scop să lumineze, inima să încălzească, iar 
voinţa să însufleţească şi să elibereze întreaga fiinţă. 

O calitate formidabilă a naturii superioare este 
aceea de a da. De altfel, virtuţiile nu sunt altceva decât 
strălucire, o proiecţie a centrului către periferie, o 
nevoie de a smulge, de a sacrifica ceva din tine însuţi, 
asemenea soarelui. In timp ce, personalitatea ia, aşa 
cum ia şi pământul. Pământul nu dăruieşte nimic 
cosmosului. Este posibil să-l vedem strălucind puţin în 
spaţiu: dacă locuitorii planetelor Jupiter sau Saturn au 
telescoape, văd poate bietul pământ, micuţ, emanând 
o slabă licărire ca luna sau ca alte planete, dar această 
lumină nu îi aparţine. Pământul este incapabil să 
producă lumina, pentru că el este egoist iar cei egoişti 
nu pot proiecta nici o lumină... Lumina este ceva ce ar 
trebui să o desprindem, să o smulgem din noi înşine, 
fiind o manifestare a iubirii şi a abnegaţiei. 

Soarele este ilustrarea tendinței de dăruire, în timp 
ce pământul este ilustrarea tendinței de acaparare. 
Aceasta nu înseamnă că pământul nu dăruieşte nimic. 
Cu ceea ce primeşte, el dă naştere florilor, fructelor, 
dar o face pentru el. Credeţi oare că alte stele 
beneficiază de aceste flori sau fructe?. Nu, el le 
păstrează pentru el însuşi, sau pentru copiii săi, care 
de asemenea îi aparţin. Şi personalitatea face ceva cu 
ceea ce ia, dar păstrează totul pentru ea. în timp ce, 
tot ceea ce soarele produce, trimite departe în spaţiul 


infinit, pentru ca multe alte creaturi să profite. lată 
deci cele două legi: a absorbției şi a emisiei sau a 
radiaţiei. lar soarele este modelul tipic al legii radiaţiei, 
al însufleţirii. 

Dimineaţa, când soarele răsare, veţi vedea 
manifestarea cea mai frumoasă a individualităţii, a 
spiritului, a Divinităţii: această însufleţire, această 
generozitate reprezintă un dar în sine.... 

Voi priviţi doar, priviţi, şi cum nimeni nu v-a 
explicat vreodată ceea ce se întâmplă, nici cum să 
interpretaţi, chiar dacă veţi privi întreaga voastră viaţă 
răsăritul soarelui, veţi continua să luaţi. Dar când veţi 
înţelege ceea ce reprezintă un răsărit de soare, veţi 
simţi puterea, grandoarea, imensitatea acestui act de 
a dărui, veţi munci pentru a schimba totul în voi, şi veţi 
fi fericiţi să progresaţi puţin câte puţin, în fiecare zi, 
până când veţi reuşi să fiţi asemenea soarelui. 

Da, trebuie să învăţaţi să dăruiţi, fără să aşteptaţi 
recompense, aşa cum Soarele dă şi nu aşteaptă nimic 
în schimb. Mulţi oameni care fac mici sacrificii aşteaptă 
mereu să primească ceva în schimb, cel puţin o 
mulţumire, un compliment, un elogiu şi întreaga lume 
găseşte acest lucru foarte normal. Da, dar acestea 
sunt legile pământului, nu cele solare. 

Egoismul acţionează mereu asupra omului într-un 
mod dăunător. Când nu dăruim nimic, când păstrăm 
totul pentru noi, în interior, anumite canale încep să se 
astupe. Şi ştiţi deja ce înseamnă să se astupe canalele 
sau să sece un izvor: se produc fermenţi ce dau 
naştere unor mirosuri de nesuportat, atrăgând viermii. 
Ei da, pur şi simplu, pentru că izvorul şi-a oprit 
curgerea. Acelaşi lucru se petrece şi în fiinţa umană, 
căci personalitatea este ca o apă stătătoare. 


Bineînţeles, privind din alt punct de vedere, 
personalitatea ne apare extrem de abilă. Ea se 
descurcă pentru că vrea să mănânce, să acumuleze. 
Da, din acest punct de vedere, ea este activă, chiar 
violentă. Individualitatea nu este atât de abilă şi 
dinamică, dar ceea ce este extraordinar la ea, este 
faptul că reuşeşte să curgă continuu, udă, fertilizează, 
luminează, însufleţeşte. Individualitatea este un izvor 
şi atunci când începe să se exprime strălucirea care 
izbucneşte, abundența, iubirea, puritatea, lumina şi 
generozitatea ei învăluiesc fiinţa umană care se simte 
curată, strălucitoare, uşoară. 

Vedeţi, este foarte uşor să evoluezi. „Cum, veţi 
întreba, este uşor să evoluezi?. De ani de zile fac 
eforturi şi nu evoluez deloc!”. Dar este foarte simplu, 
nu puteţi pentru că nu sunteţi preocupaţi să lucraţi 
ceea ce este esenţial, nu aplicaţi această lege a 
dăruirii, a sacrificiului, ceea ce faceţi este mereu 
pentru voi, pentru prosperitatea voastră. Chiar când 
citiţi, când studiaţi, o faceţi mereu pentru a lua. Dar, 
când veţi începe să împărtăşiţi celor din jur ceea ce aţi 
învăţat din acele cărţi, din experienţele trăite, 
indiferent despre ce este vorba, vă veţi schimba. 
Oamenii muncesc, bineînţeles, dar mereu pentru a lua, 
pentru a creşte, a deveni tot mai puternici, instalându- 
şi peste tot tentaculele; ei nu muncesc pentru a putea 
dărui.. 

lisus a atins şi el această problemă; el nu a 
explicat-o cu aceleaşi cuvinte ca ale mele, bineînţeles, 
dar dacă interpretam corect Evangheliile, vedem că a 
subliniat importanţa deposedării. Un om tânăr şi bogat 
l-a întrebat: „Ce trebuie să fac pentru a dobândi 
nemurirea?. - Trebuie să urmezi poruncile, răspunse 
lisus. - Le urmez, răspunse tânărul, ce mai lipseşte?. - 


Dacă vrei să fii perfect, spuse lisus, vinde tot ce ai, 
dăruieşte-le săracilor şi urmează-mă”. Auzind aceste 
cuvinte, tânărul se întrista, căci nu era pregătit pentru 
un asemena sacrificiu, şi nu l-a urmat pe lisus. Dacă 
lisus cerea un asemenea lucru, era pentru că el 
cunoştea importanţa acestor două legi: a lua şi a da. 
De ce a da? Pentru a se elibera, pentru a-l putea urma 
şi a deveni ca Soarele! Vedeţi, sub o formă diferită” 
este aceeaşi idee. 

De acum înainte, dacă m-aţi înţeles, veţi începe să 
priviţi soarele cu alţi ochi şi în voi se vor produce mari 
schimbări, căci totul constă în înţelegerea profundă 
adevărată. Omul poate declanşa în sine curenţi celeşti 
şi atunci se transformă, începe să dăruiască, 
asemenea soarelui, descoperind că niciodată nu s-a 
simţit atât de bogat, de lucid şi de puternic. 

lisus a spus: „Dacă cineva doreşte să-ţi ia cămaşa, 
lasă-i şi haina...”. De ce?. Pentru a fi asemănător 
soarelui. Bineînțeles, lisus nu foloseşte expresia 
„asemănător soarelui”, dar ideea este aceeaşi: să devii 
în interior atât de puternic, încât să poţi stăpâni toate 
formele de frică. Frica trebuie învinsă căci, aşa cum stă 
scris în Evanghelii, „Împărăţia lui Dumnezeu aparţine 
celor îndrăzneţi „Ori, personalitatea este aceea care se 
teme, niciodată individualitatea. Personalităţii îi este 
frică, pentru că ea se simte izolată, săracă, vulnerabilă; 
de aceea, ea încearcă mereu să ia, pentru a se întări, 
pentru propria-i securitate. Când îţi este frică, nu-ţi poţi 
manifesta iubirea. lubirea este incompatibilă cu frica; 
acolo unde este iubire, frica dispare. lar personalitatea 
care se teme, este capabilă de fapte îngrozitoare. 

Pentru a putea vedea clar relaţia ce există între 
soare şi natura noastră divină, vă voi arăta cum putem 
interpreta legea lui Newton în plan spiritual. Newton a 


descoperit legea atracției universale pe care o 
formulează astfel: planetele se mişcă ca şi cum ar fi 
atrase de soare, direct proporţional cu masa lor şi 
indirect proporţional cu distanţa faţă de soare. Deci 
atracţia este direct proporţională cu greutatea şi invers 
proporţională cu distanţa. Mult mai târziu, fizicienii au 
făcut următoarea experienţă: ei au cântărit acelaşi 
obiect şi la pol şi la ecuator, şi au constatat că acel 
obiect cântărea mai puţin la ecuator decât la pol. De 
ce?. Pentru că pământul este uşor mai turtit la poli şi 
distanţa până la centrul pământului este mai mică 
decât cea măsurată de la ecuator. Deci, atracţia este 
mai mare la poli şi obiectul devine mai greu. Cu cât 
obiectul se îndepărtează de Pământ, cu atât îşi va 
pierde mai mult din greutate, pentru că nu mai este 
influenţat de atracţia terestră. Să admitem acum că 
intră în câmpul de atracţie solară: se aplică aceeaşi 
lege, şi el va fi atras de soare. Deci acelaşi obiect care 
a fost atras de pământ, se îndreaptă acum spre soare, 
absorbit, atras de acesta. 

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu fiinţa umană care se 
găseşte plasată undeva între personalitate şi 
individualitate. Dacă rămâne prea apropiată de 
pământ, personalitatea o va reţine şi ea va cântări 
greu. Dar dacă reuşeşte să se îndepărteze, 
personalitatea va avea mai puţină putere asupra ei... 
până când nu va mai avea deloc: în acel moment, fiinţa 
noastră se va îndrepta către soare, către 
individualitatea sa. Este aceeaşi lege, dar astronomii 
care se ocupă mereu de domeniul fizic, nu s-au gândit 
niciodată că această lege există şi în plan spiritual. 
Pentru a se desprinde şi a călători în spaţiu, omul 
trebuie să taie anumite legături, iar pentru a le tăia, el 
trebuie să se exerseze în arta de a dărui. lată, aceasta 


înseamnă despărţirea, depărtarea: desprindere, 
sacrificiu, renunțare, generozitate.  Dăruind, vă 
îndepărtați de pământ şi într-o zi veţi fi absorbiți de 
soare. 

Acum, dacă după atâtea explicaţii nu aveţi nici o 
dorinţă de a îmbrăţişa teoria individualităţii, înseamnă 
că personalitatea vă ţine, şi vă ţine strâns. Bineînţeles, 
eu ştiu că de mii şi mii de ani, punând stăpânire pe 
familie şi folosind tot felul de filozofii, personalitatea a 
prins asemenea rădăcini în fiinţa umană încât, orice 
am spune, majoritatea oamenilor îi urmează sfaturile. 
Ei vă vor răspunde: „Oh, este bine cum este, şi dacă 
traversăm perioade tulburi, ce vreţi.... Asta-i viaţa!”. Și 
astfel, ei îşi acceptă suferinţele şi sclavia, nu văd nimic 
mai bun în calea lor. 

Eu ştiu că această filozofie nu va fi niciodată 
acceptată de cei care au fost prinşi în ghearele 
personalităţii. Ei nu au nici un chef să ducă o altă viaţă, 
mai frumoasă, mai poetică, superioară. Veţi spune: 
„Dar atunci, dacă ştiţi dinainte că oamenii nu vă vor 
urma, de ce continuaţi să le vorbiţi?”. Pentru că eu ştiu 
că unii dintre ei sunt prizonierii personalităţii lor, şi 
pentru aceştia vorbesc. Există speranţa ca într-o zi să 
iasă din cercul personalităţii, pentru a se apropia de 
lumea divină. Dar, pentru ceilalţi nu-mi fac prea multe 
iluzii. Mai târziu, poate, mai târziu, după. nenorociri, 
catastrofe şi lecţii dure luate de la viaţă, poate în alte 
reîncarnări ei vor scăpa din ghearele personalităţii. 

Personalitatea apare şi la creaturile regnului 
animal. Natura superioară există şi la animale, dar este 
adormită. La oameni, ea începe să se manifeste puţin, 
iar dorinţa ei este să fie înţeleasă şi să domnească, aşa 
cum se întâmpla la Iniţiaţi. lată idealul pe care trebuie 
să îl avem: să primim cu entuziasm şi fără rezerve 


natura divină în noi. Cât timp ne va lua... nu contează. 
Şi cum soarele este simbolul acestui ideal, l-am luat ca 
model. Unii vor spune: „Dar soarele nu este o fiinţă 
umană!”. Da, dar face mult mai mult decât sunt 
oamenii capabili să facă. Deci, este preferabil să 
tindem spre fiinţe care nu sunt omeneşti, dar care le 
depăşesc pe acestea, decât să rămânem lângă oameni 
care sunt întotdeauna slabi, întunecaţi, răi, egoişti, 
criminali. 

Să presupunem chiar, că soarele nu este altceva 
decât o piatră sau un bloc de metal în fuziune, nu-mi 
pasă. Din moment ce posedă calităţi superioare 
omului, dăruind lumina, căldura vieţii, voi merge spre 
el fără să-mi pun întrebări: „Este om, piatră sau 
metal?”. Văd că are calităţi ce le depăşesc pe ale 
oamenilor, deci mă îndrept spre el, căci lângă el devin 
mai inteligent, mă vindec, în timp ce, lângă oameni 
sunt deseori bolnav şi nefericit. Unii vor spune: 
„Dumnezeule, cât este de deformat!. Pretinde că 
soarele este inteligent, că este plin de calităţi”. Şi de 
ce nu?. De altfel, eu nu sunt singurul care o fac: am 
urmat exemplul marilor spirite care ne-au precedat. 

Şi vă voi mai da un argument. Când vedeţi pe 
cineva, de unde ştiţi ce gândeşte şi ce are de gând să 
facă?. Dacă are o înfăţişare întunecată, sinistră, puteţi 
fi sigur că vrea să vă facă rău. Natura a aranjat 
lucrurile aşa. Când omul are intenţii criminale, faţa îi 
este întunecată, este lipsit de lumină, în timp ce, dacă 
doreşte să ajute, să susţină pe cineva, înfăţişarea i se 
luminează, străluceşte. 

Deci, nu putem trage o concluzie extraordinară din 
aceste observaţii?. De ce înfăţişarea soarelui este atât 
de strălucitoare?. Pentru că soarele este fără încetare 
pe cale să înfăptuiască lucruri minunate... da!. lar 


lumina sa este proporţională cu măreţia gândurilor sale 
bune, a sentimentelor, a iubirii şi a cunoştinţelor sale. 
V-aţi gândit la toate acestea?... Soarele ne arată calea: 
să dăruim, să clarificăm, să însufleţim. Dar oamenii 
sunt atât de departe de această ştiinţă încât nimeni nu 
o va urma. Ei vor spune: „Este poetic, frumos”, dar nu 
vor face nimic pentru a realiza ceva. 

Câte lucruri nu sunt de revelat!. Deocamdată nu vă 
este prea clar, pentru că nu aţi aprofundat ştiinţa 
analogiei, a simbolurilor. Dar, toate se vor limpezi cu 
timpul, mai trebuie însă răbdare!. 


Cap. 6 - folosiţi-vă de posibilităţile oferite de 
natura inferioară, punând-o sub control 


Observaţi personalitatea şi veţi vedea că ea nu se 
poate ascunde; ea are metodele şi modul său personal 
de a sfătui, de a cere, de a striga şi chiar de a 
ameninţa. Când îi cunoaştem felul de a acţiona, nu ne 
putem înşela, dar tot trebuie să ne dăm osteneala să îi 
supraveghem şi să îi analizăm metodele. 

De exemplu, când vreţi să renunţaţi la anumite 
lucruri pe care ea le iubeşte, veţi fi pândiţi şi ea vă va 
prezenta problema dintr-un unghi diferit, ajungând în 
final să va convingă că aţi greşit. Dacă vă place să 
fumaţi, să beţi, dacă vă plac femeile, banii, ea ştie cum 
să vi-i ia: chiar în ziua în care aţi hotărât să renunţaţi, 
vă va spune: „Deci, bătrâne, ai renunţat la băut?. Dar, 
este minunat, trebuie să sărbătorim!” şi vă va îndruma 
spre o cârciuma pentru „a uda evenimentul”... tocmai 
pentru faptul că aveaţi dorinţa să renunţaţi. Ea este 
într-adevăr extraordinară!. Şi mai ales, are cu ce se 
mândri!. 


Şi totuşi nu trebuie să distrugem personalitatea, 
căci ea este o bunică bătrână, bogată, care are cheile 
dulapurilor şi sertarelor... Ea posedă bogății subterane, 
materiale, neprelucrate, adică instincte, pofte, pasiuni, 
dorinţe; deci, ea este tare şi puternică, singurul ei 
defect fiind dorinţa de a acapara tot ce se poate.. 
Altminteri, ea este capabilă, bine îmbrăcată şi 
îndestulată. Nu este neapărat rea, căci în egoismul ei, 
păstrează, conservă, menţine şi însufleţeşte averile 
omului, dar ceea ce îi lipseşte, este conştiinţa morală, 
cinstea, imparţialitatea, bunătatea, generozitatea... . 

Personalitatea este necesară, utilă chiar, pentru că 
este rezervorul tuturor posibilităţilor noastre. Trebuie 
doar să fii mai inteligent decât ea, trebuie să o 
stăpâneşti, să o determini să te asculte şi să o pui la 
lucru pentru a-i folosi toate posibilităţile, căci trebuie 
să ne convingem că nimeni altcineva nu este mai 
capabil decât ea pentru această lucrare. Ea este un 
lucrător fantastic, neobosit, iată o calitate pe care o 
invidiez. Poate că restul apare înfricoşitor, dar ea are 
această calitate: este neobosită. Priviţi vagabonzi, 
golanii, criminalii, ei sunt neobosiţi pentru că proiectele 
lor diavoleşti nu îi lasă liniştiţi, în timp ce, oamenii 
binevoitori, drăguţi, politicoşi, sunt diferiţi: ei obosesc 
repede. Este limpede că ei nu au acelaşi elan ca să 
fure, să ucidă, să se răzbune, deci nu le rămâne mare 
lucru de făcut. Sarcina lor este aceea de a-şi îndeplini 
datoriile conjugale, de a-şi creşte copiii sau orătăniile 
din curte...Câtă sărăcie!. Prin comparaţie, 
personalitatea munceşte mult mai mult, dar dacă nuo 
stăpâniţi, ea va fi cea care va pune stăpânire pe voi. 

Personalitatea posedă forţe formidabile pe care 
trebuie să ştiţi să le folosiţi, la fel cum ştiţi să folosiţi 
forţa naturală a electricităţii, a apei, a vântului etc.. 


Atât timp cât omul nu le poate stăpâni şi utiliza corect, 
aceste forţe devin duşmănoase. Acum, el ştie cum să 
le stăpânească, cum să le supună şi face minuni 
folosindu-le. Atunci, de ce nu procedează la fel şi cu 
forţele interioare?. Dacă discipolul reuşeşte să pună la 
lucru toate aceste forţe care îl deranjează, care îl 
devorează, el va deveni un inginer de clasă, şi în fiinţa 
sa va exista apă, se vor forma centrale electrice, uzine, 
canalizări... Tocmai aceste lucruri se învaţă în Şcoala 
Iniţiatică. 

Vedeţi câte lucruri mai puteţi încă învăţa!... De 
exemplu, să învăţaţi cum să folosiţi orgoliul, forţa 
sexuală, furia, în cazul meu, orgoliul face toată treaba. 
L-am pus la lucru, şi face minuni!. De ce să-l stârpesc?. 
Din contră, uneori îl mângăi, îl hrănesc, şi el mută 
munţii din loc... N-am spus niciodată că nu sunt 
orgolios. Dimpotrivă, sunt mândru că am un orgoliu şi 
încă alte câteva forţe, dar toate sunt canalizate. Aceste 
forţe nu se află în noi ca să ne domine, nici ca noi să 
luptam împotriva lor, ele se află în fiinţa noastră pentru 
a fi puse la lucru. 

Un Iniţiat, ca oricare altă fiinţă, are cu el propria-i 
personalitate; o alimentează suficient pentru a o 
menţine vie, dar nu îi dă tot ceea ce aceasta îşi 
doreşte. El o păstrează, o controlează, dar nu o lasă să 
fie stăpână, ca în casa unor soţi unde stă scris: „Eu 
sunt stăpânul, dar soţia mea conduce”. La un Iniţiat stă 
scris: „Eu sunt stăpânul, iar personalitatea mea mă 
serveşte” .lată ce spune un iniţiat, dar el nu îşi ucide 
personalitatea, nu o extermină, aşa cum fac atâţia 
ermiţi şi asceţi. Ei au fost învăţaţi că trebuie să trăiască 
în căinţă, suportând cele mai grele lipsuri... Dar 
personalitatea devine inutilă dacă este supusă la un 
asemenea tratament!. 


Personalitatea trebuie hrănită, curățată, trebuie să 
te ocupi de ea, dar nu trebuie să te laşi purtat de 
capriciile şi combinaţiile ei. V-aţi lăsa un servitor fără 
hrană şi locuinţă?. Dacă aţi avea servitori, le-aţi da să 
mănânce şi să bea, dar nu ei v-ar conduce afacerile 
sau v-ar da ordine. Ştiu că au existat cazuri în care 
servitoarea devenea atât de importantă încât sfârşea 
prin a da ea ordine stăpânului. De exemplu, ea ştia 
atât de bine să prepare clătitele, iar el era atât de 
pofticios, încât nu se mai putea lipsi de ea şi sfârşea 
prin a o lua de nevastă: ea a ştiut să-l îmbrobodească 
cu  clătitele sale!. Citiţi biografia unor oameni 
importanţi şi veţi vedea... Dar eu vă vorbesc în 
general: servitoarea nu trebuie ucisă, ci educată, dar 
fiţi atenţi, nu-i lăsaţi prea multă libertate, altfel va 
profita de fiecare din plecările voastre pentru a invita 
toţi vecinii să mănânce şi să bea, să se distreze, iar la 
reîntoarcerea voastră, nu veţi găsi decât platouri goale 
şi sticle sparte. Ah da, când inteligenţa lipseşte, 
personalitatea mănâncă şi murdăreşte totul pentru că 
ea şi-a invitat prietenii şi prietenele din planul astral- 
adică gândurile şi sentimentele inferioare-pentru a 
organiza chiolhanuri. 

Pentru a nu fi învins de personalitate, discipolul 
trebuie să înveţe să o domine, dar este foarte dificil, 
pentru că personalitatea este şireată, complotează 
neîncetat pentru a-şi relua locul de stăpână; dacă 
pentru câteva clipe sunteţi lipsiţi de luciditate, de 
vigilenţă, ea se fofilează, mimează terenul şi reuşeşte: 
din nou sunteţi la bunul ei plac. 

Vă voi da un exemplu. Două ţări sunt în război. La 
sfârşitul lui, una din ţări câștigă, iar cealaltă trebuie să 
se supună: să cedeze teritorii, să suporte ocupaţia, să 
plătească impozite, etc.... Da, dar această situaţie nu 


este sigură şi nici definitivă. Poporul învins nu acceptă 
situaţia şi lucrează în ascuns pentru a se elibera. Nu o 
va spune - bineînţeles - dar într-o bună zi va fi din nou 
victorios, fericit, mândru şi glorios, învingătorul s-a 
culcat pe lauri, şi iată surprizele încep şi situaţia devine 
tulbure. Acest fenomen a putut fi observat în istoria 
politică şi economică a popoarelor, şi sub o formă sau 
alta, îl observăm în toate domeniile vieţii şi chiar în 
viaţa interioară. 

Nu reuşim să supunem definitiv personalitatea: din 
moment ce ea rămâne vie, continuă să-şi facă lucrarea 
în adâncuri şi nu se dă bătută. Pentru a o menţine 
supusă, trebuie să fim înarmaţi până în dinţi, 
rămânând mereu vigilenţi; acest lucru este destul de 
obositor. Chiar şi sfinţii, iniţiaţii sfârşesc prin a obosi 
uneori, ei sunt obligaţi să facă o pauză şi în acel 
moment personalitatea profită şi muşcă. Pentru că 
este tenace. Chiar dacă o smulgem din rădăcină, ea 
reapare. Ştiţi ce este necazul, ei bine personalitatea 
apare ca şi necazul, şi ce putem face atunci? 

Noi nu suntem prea bine înzestrați pentru a putea 
lupta contra răului (răul în schimb este bine înarmat, 
are un întreg arsenal în faţa căruia devenim 
nepunticioşi) şi într-o asemenea luptă inegală, trebuie 
să-l rugăm pe Dumnezeu să ne devină aliat. De altfel, 
ce face un popor când este în război?, îşi caută aliaţi, 
este un gest instinctiv; oamenii au această 
înţelepciune milenară de a-şi căuta aliaţi pentru a se 
putea ajuta, căci singuri devin vulnerabili. Atunci, şi noi 
ar trebui să ştim că răul are atât de multă energie, 
cunoştinţe şi putere, încât nu vom reuşi niciodată să-l 
învingem, rămânând singuri. Unica soluţie este să 
cerem lui Dumnezeu, entităţilor celeste, arhanglelilor, 
divinităţilor să lupte pentru noi... în acel moment, 


devenim spectatori, privim lupta şi vedem cum Cerul 
este pe cale să învingă. Căci numai cerul, adică latura 
divină din noi, are întreaga putere, nu îi lipseşte nici un 
mijloc, în timp ce noi, cine suntem noi pentru a 
îndrăzni să ţinem piept forţelor râului?. 

Nu încercaţi să vă nimiciţi personalitatea, căci nu 
numai că nu veţi reuşi, dar vă veţi distruge pe voi 
înşivă. Legaţi-vă întâi cu Cerul apoi adresaţi-vă 
personalităţii cu convingerea fermă că voi sunteţi cu 
adevărat stăpâni: ea va fi obligată să se supună, 
lăsând locul liber individualităţii. Dar trebuie să ştiţi că, 
şi atunci când aţi reuşit să îmblânziţi personalitatea, ca 
să o puteţi înlocui cu individualitatea, ea nu va dispare 
complet: ea îşi va păstra câteva rădăcini în corpul fizic, 
deoarece acesta este ultimul refugiu al personalităţii. 

Chiar şi atunci când nu vă mai rămâne nici o 
dorinţă egoistă în corpul astral, când nu vă mai rămân 
gânduri întunecate în corpul mental, personalitatea îşi 
păstrează rădăcinile în corpul fizic. Aici, în corpul fizic, 
ea continuă să supravieţuiască şi acest lucru este 
necesar, pentru că dispariţia ei din planul fizic ar 
însemna ca Divinitatea însăşi, sau individualitatea, să 
nu se poată exprima. Deci, această înlocuire despre 
care vă vorbesc nu este în realitate nici completă, nici 
definitivă: în domeniul psihic, personalitatea este 
înlocuită cu folos, dar ea sălăşuieşte în aparenţa fizică. 
Această înlocuire o puteţi compara cu înlocuirea 
personalului dintr-un post al administraţiei publice: 
clădirile rămân, ansamblul continuă să funcţioneze, dar 
oamenii sunt înlocuiţi la anumite intervale de timp. 

Ca să mă fac mai bine înţeles, voi repeta ceea ce 
v-am mai spus deja în privinţa memoriei. Cunoaşteţi 
faptul că celulele corpului fizic se reînnoiesc continuu. 
Deci, la sfârşitul unei perioade de timp - în general, se 


spune că durează 7 ani- particulele noi le înlocuiesc pe 
cele vechi. In acest timp, omul continuă să comită 
aceleaşi prostii şi idioţenii, având aceleaşi slăbiciuni şi 
vicii, suferind de aceleaşi boli. Acest lucru ar rămâne 
inexplicabil dacă nu am cunoaşte faptul că, atunci 
când organismul primeşte materii noi din exterior 
pentru reîmprospătarea sa, înlocuindu-le pe cele vechi, 
un singur lucru rămâne totuşi neînlocuit: memoria 
celulelor. Fiecare nouă celulă continuă să lucreze 
asemenea celei vechi, pe care a înlocuit-o. 

Acest fenomen se poate compara cu funcţionarea 
unui serviciu sau a unei uzine: bătrânii funcţionari ies 
la pensie, fiind înlocuiţi de tineri care vor face aceeaşi 
muncă. Aşa definesc eu „memoria”: există aceleaşi 
metode, aceleaşi scopuri şi obiective iar munca 
continuă. Datorită acestei memorii a celulelor, omul 
nostru va face aceleaşi prostii, chiar dacă şi-a înlocuit 
particulele corpului său, căci memoria rămâne 
neînlocuită, tocmai această memorie care se transmite 
din generaţie în generaţie. Apar celule noi, dar ele fac 
aceeaşi lucrare, aceleaşi gesturi, cu aceeaşi mimică, 
dacă am putea spune aşa...în vreme ce, dacă îl veţi 
ruga pe Domnul ca personalitatea să lase locul liber 
individualităţii, veţi acţiona asupra memoriei celulelor, 
asupra clişeelor înregistrate, obiceiurile rele fiind 
înlocuite prin noi comportamente, binefăcătoare. 

Ceea ce vă spun acum este foarte important 
deoarece, chiar dacă veţi reuşi să vă supuneţi 
personalitatea, obligând-o să vă urmeze planurile şi 
proiectele cele mai îndrăzneţe, ea le va executa, dar 
nu în totalitate, deoarece voi nu i-aţi sădit clişee noi în 
„Mintea” ei. Ea se va supune, parţial, voinţei voastre, 
dar nu v-a acceptat amprentele personale, păstrându- 
le pe ale ei, aşteptând momentul favorabil când să-şi 


facă de cap. Dar dacă vă veţi invita propria natură 
divină să vă ghideze, veţi alunga din sânul 
personalităţii clişeele sale vechi, vechea sa memorie, 
lucrarea ei fiind înlocuită treptat de către 
individualitate, bazându-vă, evident, pe corpul fizic 
(stomac, plămâni, creier, etc...), dar pe baza unui 
program complet înnoit. 

Apostolul Pavel simţea adesea că Hristos este 
acela care îi locuia fiinţa... Dar în mod evident, pentru 
ca Hristos să se exprime, El trebuia să o facă prin ceea 
ce numim personalitate, adică prin persoana fizică 
Pavel, care nu dispăruse încă. Chiar şi atunci când 
personalitatea este înlocuită, înseamnă că numai 
conţinutul s-a schimbat, aşa cum se întâmplă în cazul 
împăierii animalelor: li se scot intestinele, dar ele îşi 
păstrează forma originară de urs, uliu, vultur sau leu. 
Atunci când individualitatea se va instala în voi, nu vă 
veţi mai schimba forma, veţi fi acelaşi băiat bun de 
altădată, dar memoria intimă vă va fi schimbată: în 
străfundurile fiinţei voastre, veţi fi complet altfel, încât 
toţi apropiații voştri vor simţi ceva nou fremătând din 
fiinţa voastră... Tocmai aici intervine miracolul: sunteţi 
aceeaşi fiinţă, dar în acelaşi timp v-aţi schimbat!. 

Trebuie să vă spun că, venind aici, veţi asculta 
mereu aceeaşi placă, plicticoasă şi respingătoare: 
personalitatea şi individualitatea, dar tocmai aceste 
cunoştinţe vă vor oferi posibilitatea de a vă schimba 
viaţa zilnică, existenţa. Eu ştiu foarte bine că vreţi să 
mă auziţi  vorbindu-vă despre alte lucruri, 
descoperindu-vă arcanele Cabalei sau ale magiei. Nu, 
nicidecum, aveţi în faţa voastră pe unul care a venit 
special să vă „rupă gleznele”...cerându-vă fără 
încetare să lucraţi asupra caracterului vostru, 
schimbându-vă felul de viaţă. Ştiu că aceste lucruri nu 


vă plac, dar lăsaţi-mă puţin în pace, numai puţin!... Mi 
s-a dat această misiune de a vă educa, dea vă instrui, 
şi trebuie să o duc la capăt. Bineînţeles, dacă mi-aş 
pune în cap, aş putea vorbi despre tot felul de lucruri, 
şi vă asigur că sunt multe de spus în tot felul de 
domenii dar, toate acestea v-ar putea schimba oare 
existenţa?. Nu, eu nu cred acest lucru. 

V-aş sfătui să încetaţi cu acest interes către tot 
felul de subiecte ce nu vă pot transforma propria 
existenţă, v-aş sfătui să vă concentrați, din ce în ce 
mai mult, să aduceţi mereu câte ceva bun în felul 
vostru de viaţă. Atunci, toate celelalte lucruri vor veni 
sa vi se alăture, întreaga ştiinţă cu toate cunoştinţele 
ei. Dacă nu, iată ce vi se va întâmpla: veţi citi cărţi, 
veţi memora conţinutul lor, dar numai pentru o vreme, 
căci după câţiva ani totul se va fi pierdut... Căci aţi trăit 
astfel ca să alungaţi toate cunoştinţele. Eu cred că este 
zadarnic să dobândeşti cunoştinţe ce le vei uita apoi în 
viaţă. Dar dacă vă veţi îmbunătăţi felul de a trăi, în 
fiinţa voastră interioară se va trezi o memorie ce vă va 
aduce ceea ce aţi trăit de mii de ani în reîncarnările 
anterioare. Nu veţi citi nimic şi totuşi veţi cunoaşte 
totul: adevărata memorie se va instala în fiinţa 
voastră! Ţineţi bine minte ceea ce vă spun acum, nu 
trebuie cumva să uitaţi: acela care ştie cu adevărat să 
trăiască în lumea divinului, va primi întreaga ştiinţă 
milenară înregistrată în fiinţa sa, căci ea va tâşni la 
suprafaţă, oferind adevărata cunoaştere. 


Cap. 7 - Progresul spiritual presupune să oferi 
naturii superioare condiţii din ce în ce mai bune 
de exprimare 


Când studiezi structura unui copac, poţi spune că 
prin analogie rădăcinile, trunchiul şi crengile corespund 
personalităţii, în timp ce frunzele, florile şi fructele 
corespund individualităţii. Personalitatea reprezintă 
latura terestră, materială, care joacă rolul de suport, 
de recipient, de conductor, în timp ce individualitatea 
reprezintă elementul spiritual, viaţa sau spiritul ce 
constituie baza tuturor manifestărilor. Deci, şi una şi 
cealaltă sunt indispensabile. 

Pe măsură ce arborele creşte, rădăcinile i se 
afundă din ce în ce mai adânc în pământ, trunchiul i se 
îngroașă, ramurile se dezvoltă, el se înalţă şi se 
lărgeşte, devenind mare şi puternic. Rădăcinile, 
trunchiul şi ramurile îndeplinesc mereu aceeaşi funcţie: 
ele servesc doar ca suport frunzelor, florilor şi fructelor, 
rezistând tot timpul anului, în timp ce frunzele, florile şi 
fructele apar şi se duc. La fel, personalitatea - adică 
corpul nostru psihic, astral şi mental - este mereu aici, 
ca suport permanent, în vreme ce individualitatea, 
inspiraţia, bucuria, fericirea ce vin din corpul cauzal, 
budic şi atmic apar şi dispar... 

Indiferent ce am face cu fiinţa omeneasca, fie că o 
hrănim, o întărim sau o instruim, o transformăm într-un 
savant, personalitatea ei rămâne la fel, căci ea nu se 
poate ameliora. Pentru ca ea să dea roade, trebuie ca 
natura ei superioară să se exprime, în Scripturi stă 
scris că acela care este desfrânat, tot aşa va rămâne, 
iar acela care este cinstit aduce cu el cinstea. lată 
personalitatea şi individualitatea!. Îmi veţi spune că 
alchimiştii pot transforma plumbul în aur. Vă înşelaţi, 
plumbul nu se „transformă” deloc în aur: el dispare şi 
cedează locul aurului. Personalitatea nu va deveni 
niciodată divină: ea poate doar dispare, lăsând loc liber 
manifestărilor individualităţii. Acest lucru se va petrece 


într-o bună zi: corpurile fizic, astral şi mental — care 
corespund personalităţii - vor dispare, lăsând loc liber 
de exprimare corpurilor superioare care vor apare în 
adevărata lor lumină, putere şi frumuseţe. 
Personalitatea nu este altceva decât un recipient; orice 
aţi face ca să o amelioraţi, nu veţi reuşi, căci ea îşi va 
păstra natura egoistă. In ziua în care va pierde această 
natură, ea nu se va mai numi personalitate. 

Deci, nu vă bazaţi prea mult pe personalitatea 
voastră. Folosiţi-o cât puteţi de mult, tocmai ca să o 
faceţi să dispară, să devină ştearsă, încercând să faceţi 
să se exprime cealaltă latură din fiinţa voastră, care 
este mult mai mare şi mai puternică. 

Deseori, oamenii gândesc că o anumită indispoziţie 
sau stare proastă în care se găsesc se datorează 
deteriorării personalităţii, în vreme ce buna dispoziţie 
şi-o explică prin ameliorarea personalităţii. Ei se 
înşeală, căci nu natura lor inferioara s-a ameliorat, ci 
natura superioară a găsit cele mai bune condiţii de 
manifestare. Apoi, din nou, personalitatea devine 
dominantă, încurcă din nou treburile, făcându-l pe 
bietul om să cadă din nou în deznădejde. Şi tot aşa mai 
departe... Trebuie să înţelegem bine că nu acelaşi „eu” 
este subiectul acestor variaţii, fiind mai bun sau mai 
rău. Nu, nu eul este acela care se schimbă, este vorba 
despre două naturi complet diferite ce năvălesc într-o 
continuă alternanță, prin ceea ce noi numim „eu”. 

Individualitatea nu este niciodată negativă, 
întunecoasă sau egoistă, iar dacă în natura omenească 
se produce o manifestare de acest gen, ea se 
datorează numai şi numai personalităţii. Şi invers. Nu 
este vorba despre aceeaşi natură care trece de la o 
stare la alta. Nu, binele nu poate deveni rău, şi nici răul 


nu poate deveni bine; fiecare îşi conservă, din veşnicie, 
propria-i natură. 

Acela care împlineşte lucruri minunate, a reuşit să 
scape pe moment de personalitatea sa. Dar când se va 
lăsa prins de ea, el va regăsi ceea ce a lăsat şi, cum 
din păcate omul nostru se identifică cu ea, el începe să 
strige: „Eu sunt mereu acelaşi!”. Nu, de ce s-a 
identificat cu personalitatea?. Dacă se va identifica cu 
individualitatea, totul se va schimba. Greşeala lui stă în 
faptul că, după ce s-a rugat, a meditat, a contemplat, a 
realizat lucrări de excepţie, a trăit stări minunate, s-a 
lăsat apoi tras în jos de eul său inferior; evident, atunci 
el îşi pune întrebarea de ce nu se mai poate îndrepta, 
fiind mereu acelaşi!. Acele minuni zămislite sau trăite 
nu se datorează nicicum eului său inferior. Câte lucruri 
nu sunt deloc clare în mintea oamenilor!. 

Meditaţi, vă rugaţi, vă simţiţi iluminaţi, departe de 
toate neajunsurile... Dar dintr-odată, o tânără fată 
trece prin faţa voastră şi în minte vă revin deîndată 
aceleaşi gânduri şi idei dinainte şi vă întrebaţi: „Dar în 
meditaţia, în rugăciunea mea, eram atât de detaşat de 
cele lumeşti!”. Da, individualitatea voastră este 
detaşată de „toate acestea”, dar în momentul când o 
neglijaţi... Vă apropiaţi automat de personalitate, care 
nu este moartă şi abia aşteaptă să se exprime. Vă este 
foame şi treceţi prin faţa unui restaurant: este normal 
ca nasul vostru să simtă mirosurile atrăgătoare ale 
mâncării!. 

In vreme de pace, oamenii sunt generoşi, amabili, 
surâzători dar, de îndată ce războiul izbucneşte, ei pot 
produce mari distrugeri şi pustiiri!. Oare ei sunt aceia 
care s-au schimbat?. Nu, este o altă natură care s-a 
exprimat prin intermediul lor, fiindcă a găsit condiţii 
favorabile. Să luăm exemplul unei tinere fete 


neştiutoare şi curate, nevinovată: supusă unor anumite 
condiţii de viaţă, am fi uimiţi de câtă violenţă şi 
dezlănţuire este capabilă. Ah, după o lungă perioadă 
de somn, personalitatea îşi reintră în drepturi. 

Dacă m-aţi înţeles astăzi, veţi clarifica foarte multe 
lucruri în mintea voastră. Credem că putem schimba 
răul în bine, dar ne înşelăm: găsim ori pe unul, ori pe 
celălalt. Atunci când binele se exprimă, nu mai ştim 
unde se află răul: el este respins, alungat, şters; dar 
dacă binele slăbeşte, veţi vedea că răul dăinuie mereu, 
că nu a murit. Răul nu este veşnic, el poate fi chiar 
schimbat complet şi transformat, dar aici este vorba 
despre o problemă de ordin cosmic şi numai 
Inteligența Cosmică poate hotărî modalitatea în care 
acest lucru se poate face. Aşteptând, răul îşi face 
treaba, îşi îndepineşte misiunea, care este aceea de a 
ne da lecţii; numai că oamenii nu ajung să sesizeze 
jocul forţelor cosmice. In general, ei îşi imaginează că 
răul trebuie să existe veşnic, la fel şi binele, cele două 
principii certându-se continuu; oamenii mai cred că 
răul este la fel de puternic ca şi Dumnezeu, că îi face 
faţă, iar Domnul, fiind atât obosit şi plictisit, le va cere 
lor ajutorul, asemenea unor cavaleri sau cruciați care îl 
susţin pe Dumnezeu în lupta Sa împotriva diavolului. 

Dacă răul există, înseamnă că Domnul i-a acordat 
acest drept, dar când El îi va spune să dispară, el va 
dispare. Numai binele este veşnic; răul este trecător, 
dar noi, oamenii, nu avem puterea de a-l face să 
dispară, căci suntem prea slabi, plăpânzi şi neştiutori; 
numai Dumnezeu are această putere. De aceea, 
trebuie să determinăm divinul să coboare în fiinţa 
noastră, să lucreze şi să se exprime prin noi. El este 
acela care va transforma răul în bine. Eu ştiu că 
acestea sunt noţiuni mai greu de înţeles... dar prin 


puterea meditaţiei, a rugăciunii, lumina va tâşni iar 
prieteni din lumea invizibilă vor veni să vă ajute.. 

Nici un exerciţiu, nici o metodă, nici un fel de yoga 
nu vor reuşi vreodată să amelioreze natura inferioară. 
Din cauza materiei prea dense din care este formată şi 
a rădăcinilor profunde ce le are în lume subterană, ea 
este în legătură cu entităţi, cu forţe inferioare, care o 
hrănesc, o încurajează şi o inspiră; de aceea, ea este 
egoistă, rea, primitivă, necredincioasă. In vreme ce, 
individualitatea care este legată de Cer îţi proiectează 
rădăcinile în regiunile sublime, iar dacă vom fi în stare 
să ne identificăm cu ea, vom intra încet-încet în 
stăpânirea ei, fiind capabili să facem minuni. 

Singurul scop al tuturor practicilor spirituale este 
acela de a ajuta individualitatea să se instaleze în fiinţa 
omenească, zi de zi, tot mai profund. Dar evident, 
acest proces este de durată: putem medita ani în şir, 
ne vom ruga, ne vom strădui, vom face sacrificii, dar 
rămânem mereu aceiaşi... Dar mai bine prefer să nu 
definesc acest cuvânt: acelaşi. Poate că avem împliniri 
măreţe, dar păstrăm mereu aceleaşi slăbiciuni, 
obiceiuri, manii sau vicii, aceleaşi tristeţi. De ce? 
Pentru că personalitatea nu dispare. Toate reuşitele 
voastre s-au datorat faptului că aţi permis 
individualităţii să se exprime puţin; dar cum, în acelaşi 
timp, aţi trăit foarte aproape de neschimbătoarea 
personalitate, identificându-vă mereu cu ea, veţi 
exclama: „Ce lucru trist, eu sunt mereu acelaşi!” 

Da, aţi exersat treizeci sau patruzeci de ani, aţi 
făcut tot posibilul, dar aţi rămas la fel!. Nu trebuie 
totuşi să cădeţi în disperare, trebuie să vă spuneţi: „N- 
am reuşit încă să-mi domin personalitatea, dar am 
înţeles că nu am acordat întâietate laturii divine, 
singura capabilă să îndrepte, să refacă totul”. Dacă vă 


veţi hotări cu adevărat să vă schimbaţi atitudinea, 
atunci vă veţi transforma. Da, dar cu condiţia să 
acordaţi un loc important individualităţii, altminteri ea 
va veni numai pentru o clipă, o oră sau o zi, spunându- 
vă doar câteva cuvinte, creând ceva frumos şi trecător, 
fiind alungată imediat de către personalitate... Deci, 
veţi reuşi din când în când, inspirați de ea, să împliniţi 
lucruri frumoase, dar veţi fi mereu capabili să faceţi 
rău. 

Tot ceea ce omul zămisleşte curat şi frumos, nu 
este de fapt propria-i lucrare: este altceva ce se 
exprimă prin intermediul său. Toate capodoperele, 
toate creaţiile artistice, poetice, mistice, nu sunt 
produsul personalităţii: ea a furnizat numai câteva 
materiale necesare. Tot ceea ce este divin, 
dumnezeiesc, vine din altă parte, de foarte sus, din 
natura divină. 

Când personalitatea se va şterge, când vom fi 
complet morţi pentru natura inferioară, o altă fiinţă va 
trăi în noi. Noi, care suntem situaţi la mijloc, între cele 
două, vom fi morţi pentru personalitate, dar vii pentru 
individualitate. Dar, ce înseamnă de fapt acest „noi”..., 
cine este acest „eu”?. Este un mister: noi nu suntem 
nici personalitate, nici individualitate, suntem cu totul 
altceva. Dacă vă închipuiţi că veţi cunoaşte în câteva 
clipe ceea ce suntem, ceea ce sunteţi, aflați că acest 
lucru nu este posibil, căci reprezintă un mare mister.. 


LB 

Deseori am observat ca marea majoritate a 
oamenilor, chiar şi cei mai instruiți şi cultivați, se pun 
în serviciul propriei lor personalităţi. Fără a-şi da 
seama, ei îşi mobilizează facultăţile cele mai nobile - 
inteligenta, raţionamentul, sensibilitatea - pentru a-şi 


satisface dorinţele cele mai meschine, Niciodată nu se 
gândesc ca aceste facultăţi ar trebui puse la lucru 
pentru a realiza idealul naturii superioare. 

Împărăţia Domnului se va putea instala pe pământ 
numai când omenirea va reuşi să reunească toate 
forţele naturii superioare în acest scop unic. Ori, 
oamenii nu sunt prea lămuriţi în aceasta problema şi 
întreaga lor energie, chiar şi cea a sufletului şi 
spiritului, sunt folosite pentru a satisface latura cea 
mai vulgară a fiinţei lor. Ceea ce este uimitor, este 
faptul că încercând să o mulţumeşti din ce în ce mai 
mult, cu atât mai mult veţi simţi un gol, o insatisfacţie: 
natura inferioară a acestor oameni este satisfăcută, 
ghiftuită, în vreme ce natura superioara este 
înfometată, suferă şi rămâne nesatisfăcută. Ea vine 
neîncetat şi cere:” Şi cu mine cum rămâne, nu-mi dai 
nimic?”. lata de unde vine nemulţumirea. 

Nici o perioadă istorică nu a dezvoltat într-atât 
posibilităţile satisfacerii personalităţii, aşa cum a făcut- 
o epoca noastră, şi cu toate acestea niciodată oamenii 
nu au fost mai nemulţumiţi. In trecut, nu se cunoştea 
aproape nimic; astăzi găsim tot felul de facilităţi şi 
tocmai acum oamenii se simt din ce în ce mai 
nefericiţi, lipsiţi de vreun ideal, dezechilibraţi. Toate 
tehnicile, toate invențiile sunt puse în slujba naturii 
inferioare; ea este ghiftuită până la saturație. De ce 
oamenii nu pot înţelege că există în ei alte nevoi ce 
doresc să fie satisfăcute? Este uimitor că în secolul 
nostru, al douăzecilea, în care s-au făcut atâtea 
progrese în toate domeniile, oamenii nu au ajuns să 
vadă esenţialul. Cu cât le dai mai mult, cu atât le 
lipseşte mai mult. Toate acestea seamănă cu istorioara 
soţului care îi dăruia totul -soției sale: haine, bijuterii, 
maşini, vile, dar uita să-i ofere esenţialul: iubirea; şi 


atunci cum ea nu era fericită, într-o bună zi !-a părăsit, 
plecând... cu şoferul!. Fără îndoială acest şofer a reuşit 
să-i dăruiască elementul nepalpabil care-i lipsea şi de 
aceea ea l-a urmat. Atât timp cât nu reuşiţi să-i dăruiţi 
unei fiinţe acea hrană subtilă care-i lipseşte inimii sau 
spiritului său, ea vă va părăsi indiferent ce aţi face 
pentru ea. Ea vă va abandona. 

O femeie a venit într-o zi şi mi-a spus: „Am făcut 
totul pentru soţul meu, i-am oferit căldură, afecţiune, i- 
am îndeplinit şi cea mai mică dorinţă, iar el m-a 
părăsit.” îi răspund: „Tocmai acesta este necazul!. Şi 
cu cine a plecat?. - „Cu o femeie rece, distantă... .” - 
„Ei bine, cum eraţi prea caldă, s-a dus să se răcorească 
puţin!”. Este adevărat, multe femei fac tot ce se poate 
pentru a-şi mulţumi bărbatul, în domeniul personalităţii 
dar sunt incapabile să trezească în el sentimente mai 
subtile, deci ce vreţi, bietul de el pleacă să le caute în 
altă parte. Recunosc că există şi soţi vulgari, dar asta 
este o altă poveste. Bărbaţii, femeile.... Toţi trebuie să 
cunoască acest adevăr pentru că hrănesc în 
exclusivitate personalitatea partenerului, cu atâtea 
decepţii, căci personalitatea este ingrată, ea uită tot ce 
ai făcut pentru ea. Toţi trebuie să se ocupe de 
însufleţirea celeilalte naturi care le poete aduce 
fericirea. 

Eu am ca principiu ignorarea personalităţii voastre. 
Sunteţi nemulţumiţi, furioşi?. Cu atât mai rău. Eu vreau 
să hrănesc în voi doar spiritul, latura divină care moare 
de foame, pentru că nimeni, niciodată, nu s-a ocupat 
de ea. Îmi cereţi continuu să mă ocup de 
personalitatea voastră, să vă fac complimente, să vă 
flatez... Ei bine, nu, acest lucru nu vă foloseşte în 
evoluţie. Din contră, dacă mă ocup de individualitatea 
voastră, aceasta vă va îmbogăţi şi vă va face să 


avansați. Timp de secole şi milenii, ea rămâne trează, 
iar voi mă veţi căuta şi printre stele pentru a-mi 
mulţumi, într-atât este de loială şi recunoscătoare 
individualitatea!. 

Ar trebui să ştiţi dinainte că individualitatea şi 
spiritul vostru sunt acelea care mă interesează, asupra 
lor lucrez pentru a vă elibera. Şi chiar dacă sunteţi 
furioşi, voi continua, pentru că într-o zi veţi înţelege şi 
îmi veţi fi recunoscători!. 

Ca să putem explica natura şi rolul personalităţii 
raportându-ne la  individualitate, v-am sugerat 
imaginea copacului. Dar pot exista şi alte exemple. De 
exemplu, pe cel al unei ţevi. Printr-o ţeavă putem turna 
orice lichid, apă curată, apă murdară, petrol, vin, dar 
țeavă rămâne aceeaşi. Alt exemplu poate fi acela al 
difuzorului: el poate rămâne acelaşi, dar poate difuza 
tot felul de cuvântări şi diferite genuri muzicale. Astfel, 
se întâmplă ca individualitatea să se exprime prin 
difuzorul personalităţii, dar nu trebuie neapărat să 
credem că individualitatea s-a ameliorat. 

Să presupunem că ornăm difuzorul cu tot felul de 
accesorii sau că îl vopsim într-o culoare atrăgătoare: în 
realitate, el nu s-a schimbat... Cineva îşi poate schimba 
chipul datorită unei operaţii estetice, dar nu îşi poate 
schimba personalitatea, căci ea rămâne mereu la fel, 
adică egoista, neştiutoare, capricioasa, La fel, când 
ajungem să ne manifestam individualitatea, spiritul, 
latura divina, se poate spune că personalitatea nu este 
aceeaşi. Dai aşteptaţi puţin: imediat ce individualitatea 
se va retrage, veţi găsi personalitatea cu laturile ei 
negative, începeţi puţin sa mă înţelegeţi?. 

Prin conştiinţa noastră, noi ne aflăm, intre 
personalitate şi individualitate şi suntem responsabili 
de manifestările lor in fiinţa noastră. Dacă chemam 


individualitatea, ea va veni, altminteri se va manifesta 
personalitatea. Vă veţi întreba: „Dar, în sfârşit, noi ce 
suntem?”. Un ecran: suntem asemenea unui ecran pe 
care se proiectează tot felul de forme, urâte sau 
faimoase,,,. Atunci ştiţi ce să faceţi; chemaţi 
individualitatea şi vă veţi găsi pe calea cea bună. 

Bineînţeles, alegând calea cea bună nu înseamnă 
că totul va fi imediat numai lapte şi miere. Mulţi care 
au hotărât să-şi schimbe traiul, să încerce viaţa divină, 
încep să simtă tot felul de necazuri ca şi cum ar trăi 
într-o stare de fermentație. Trebuie să aveţi răbdare 
pentru că acest stadiu de fermentație este necesar ca 
şi în alchimie. În alchimie, primul fenomen aşteptat, 
prima etapă, este tocmai fermentația; materia se 
înnegrește, fermentează şi moare, dar apoi renaşte. 
Acest lucru se întâmplă tuturor acelora care se decid 
să întreprindă lucrarea necesară pentru ca natura 
superioara să se instaleze în ei. Când văd pe cineva că 
începe să „fermenteze”, mă bucur şi spun: „Aceia este 
pe cale să găsească piatra filozofală, transmutând 
toate metalele în aur”. 

Poate că veţi înţelege mai bine, dacă vă voi da un 
exemplu din viața organismului omenesc. Să 
presupunem că, ducând o viață dezordonată, ați 
acumulat o anumită cantitate de toxine. Totuşi, 
continuaţi sa mâncaţi, să beţi, sa munciti... De ani de 
zile purtaţi cu voi boala,, poate chiar şi moartea, dar 
totul se află deocamdată în umbră. Boala ştie că, dacă 
va fi descoperită, riscă să fie alungată sau scoasa din 
organism: apar doctorii, medicamentele... în vreme ce 
ea vă macină încetul cu încetul!. Dar imediat ce veţi 
începe să observați anumite reguli, să practicaţi 
anumite exerciţii purificatoare, iată că febra, durerea 
de cap, junghiul sau colicile se fac simţite. Totul s-a 


tulburat, fiindcă organismul şi-a luat, plin de curaj, 
destinul „în mâini”, spunând: „A venit şi vremea să îi 
gonesc pe toţi nepoftiţii, pe răuvoitorii care s- au 
instalat în noi şi care trăiesc pe spinarea noastră”. 
Atunci, organismul se străduieşte, se pune în mişcare, 
declanşând lupta împotriva tuturor nepoftiţilor care s- 
au instalat în el, luptă ce duce la eliberare. 

Dar să revenim la imaginea copacului, căci ea ne 
oferă ideea cea mai exactă a locului şi funcţiei 
personalităţii şi individualităţii. Primăvara, copacului îi 
cresc frunzele, florile, fructele şi iată cum apare 
individualitatea!. De ce frunzele, florile şi fructele nu se 
află mereu la locul lor?. Ele dispar, apoi revin 
(asemenea inspiraţiilor poetice ce ne vizitează preţ de 
câteva minute, din când în când, ca apoi să dispară, 
lăsându-ne în proză), în vreme ce rădăcinile, trunchiul 
Şi ramurile rămân: personalitatea. Evident, 
personalitatea îşi poate schimba forma, se poate mări, 
alungi sau subţia, dar este mereu identică cu ea însăşi: 
rădăcinile (sexul stomacul), trunchiul (plămânii, 
toracele) şi ramurile (creierul). 

Dacă vom reuşi să atragem în noi spiritul, atunci 
vom produce schimbări extraordinare în propria fiinţă. 
Asemenea copacului acoperit de frunze, flori şi fructe 
ce ne bucură privirea, omul care lasă să treacă 
curentul individualităţii prin el va fi o binecuvântare 
pentru semenii săi. Omul creşte şi se dezvoltă 
asemenea copacului; dar fără această energie, fără 
această forţă pur spirituală ce îl poate traversa, 
personalitatea sa rămâne searbădă şi sterilă, ca şi 
copacul în miezul iernii. 

Să urmărim acum ce corespondențe putem stabili 
între copac şi diferitele corpuri ale omului. Rădăcinile 
corespund corpului fizic, trunchiul, corpului astral iar 


ramurile, corpului mental. Aceste trei corpuri, fizic, 
astral şi mental, formează trinitatea inferioară a 
personalităţii. Ele permit omului să acţioneze, să simtă 
şi să gândească, dar în regiunile inferioare. Apoi, 
vedem cum corpul cauzal corespunde frunzelor, corpul 
budic, florilor iar corpul atmic, fructelor. Ele formează 
trinitatea superioară a individualităţii; omul poate 
gândi, simţi şi acţiona în regiunile superioare datorită 
lor. 


Desen 


Deci, personalitatea şi individualitatea sunt două 
trinităţi, iar când individualitatea discipolului ajunge sa 
pătrundă şi si-şi domine personalitatea. si devine 
asemenea peceţii lui Solomon, adică o fiinţă completă. 
lată ceea ce trebuie sa facem: să atragem în noi 
trinitatea noastră interioară, ca să se exprime prin ea, 
producând frunze, flori şi fructe. 


Cap. 8 - Vocea naturii divine 


Într-o vreme în care era greu să oferi oamenilor 
noţiuni de psihologie, pe care oricum nu le-ar fi 
desluşit, Iniţiaţii au prezentat natura superioară şi 
natura inferioară sub aparenţa îngerilor şi a demonilor: 
îngerul păzitor sta la dreapta omului, iar diavolul, la 
stânga sa; îngerul îl luminează pe om cu sfaturi bune, 
în timp ce diavolul vrea să-l ducă în ispită şi să-l 
transforme în victima sa. 

Oare şi în zilele noastre avem în permanenţă, la 
stânga un diavol, iar la dreapta noastră, un înger?. Ah, 
eu o cred, dar problema este sub ce formă îi întâlnim. 
Simplu, este vorba despre cele două naturi pe care le 


purtăm cu toţi în interiorul fiinţei noastre, cu 
deosebirea că unii, mai mult decât alţii, au oferit 
naturii divine posibilitatea de a se manifesta, primind 
din partea ei iluminări, revelații şi crâmpeie de stele; ei 
plutesc în claritate şi crâmpeie de stele, uşurându-şi 
enorm viaţa: ei sunt ghidaţi şi luminaţi, consolaţi fără 
încetare, sunt susținuți şi protejaţi, în vreme ce, aceia 
care se lasă pradă instinctelor inferioare, poftelor 
nemăsurate, comit tot felul de fapte cu consecinţe 
distrugătoare... Apoi, se spune despre ei că sunt 
posedaţi de diavol, ca au căzut în plasa lui, deşi în 
realitate este vorba despre tendinţe inferioare pe care 
nu au ştiut să le stăpânească. 

Chiar dacă Cerul şi Infernul nu ar exista, chiar dacă 
nu ar exista nici îngeri sau demoni, trebuie să fim 
siguri de existenţa faptului că suntem zămisliţi din 
două naturi cu tendinţe opuse; orice om de pe acest 
pământ, dacă este cu adevărat sincer, trebuie să 
recunoască că, din când în când, natura sa superioara 
îi vorbeşte, prevenindu-l că este pe cale sa o ia pe un 
drum greşit şi oferindu-i în schimb o altă alternativă, 
una pozitivă.. Da, natura divină ne vorbeşte, dar cu 
blândeţe, căci ea este fină şi delicată, atentă să ne 
respecte libertatea de opţiune. Ea nu foloseşte 
niciodată violenţa sau fanfara, ea nici nu insistă, nici 
nu forţează pe nimeni: ea îţi şopteşte de două, trei ori, 
sfaturile cu mare blândeţe. lar omul, în majoritatea 
cazurilor, fiind lipsit de discernământ, nu realizează că 
tocmai natura superioară este pe cale să-l sfătuiască; 
nu, el ascultă numai de natura sa inferioară. 

Natura inferioară îşi află întotdeauna mijlocul să se 
impună şi să- şi atingă țelul: zi şi noapte ea va face 
hărmălaie, îşi va cere drepturile. Ea este capabilă să-şi 
trimită chiar şi până la creier „o echipa de specialişti 


cultivați” care să îl convingă pe sărmanul om încotro 
să o apuce... Adesea ea reuşeşte sa o facă. Câţi 
oameni nu se înşeală, neştiind să sesizeze care dintre 
cele două naturi îi vorbeşte!. Ei apreciază mai degrabă 
zgomotul şi hărmălaia, plecând urechea în faţa 
personalităţii, fără a realiza cât de periculoase pot fi 
sfaturile venite din această parte. Cu siguranţă, ea are 
dreptate deoarece insistă extrem de mult. Din 
nefericire nu, ea nu are dreptate. 

Personalitatea este foarte abilă, ea ştie să facă 
zgomot ca să-l zăpăcească pe om, se teme de linişte, 
deoarece în linişte nu îşi va mai putea expune 
arsenalul de înșelăciune, aroganță, cereri şi capricii: ea 
va fi paralizată şi amorţită, nu îşi va putea găsi condiţii 
favorabile ca să-şi pună planurile în aplicare. Liniştea 
este asemenea unei uşi deschise către regiunile 
cereşti, iar personalitatea, plină mereu de proiecte 
egoiste, vrea să muşte, să se revolte, să se răzbune; 
ea simte că liniştea îi poate aduce sfârşitul, că va 
capitula, că va lăsa locul altcuiva şi tocmai de aceea nu 
vrea să cedeze!. 

Când simte cea mai mică jignire, în loc să rămână 
liniştită, îi spune omului: „Nu te lăsa, muşcă şi 
omoară!”. Sfaturile ei aduc mereu războiul, în timp ce, 
individualitatea spune: „Aşteaptă puţin, roagă-te 
pentru aproapele tău, trimite-i gânduri bune şi astfel îţi 
vei mai face un prieten, căci omul se mai poate şi 
schimba; altminteri îţi vei face un duşman...Nu fii 
îngrijorat, căci nimeni nu te poate distruge, veşnicia îţi 
stă în faţă, încearcă numai să răspândeşti în jurul tău 
mai multă lumină şi iubire!”. lată ce ne sfătuieşte 
individualitatea. Dar personalitatea, cu întregul ei 
cortegiu de zgomote, insistă zi şi noapte, încât omul 
nostru cel naiv îşi spune: „Ei bine, trebuie să o urmez”. 


De aceea, în toate şcolile iniţiatice se poate observa că 
meditaţia, concentrarea, rugăciunea au un singur scop: 
să reducă locul personalităţii, oferind individualităţii, 
adică spiritului, posibilităţi din ce în ce mai mari de 
exprimare. 

Personalitatea nu îndrăgeşte liniştea. ...Dar ce 
înseamnă liniştea?. Să luăm exemplul unui adolescent: 
el se înflăcărează repede, totul se dezlănţuie în el, 
furtuni, zgomote, uragane. De aceea latura divină, nu 
se poate dezvolta. Dar odată cu trecerea anilor, 
liniştea începe să apară, arătându-şi calităţile ce 
înainte nu se puteau exprima. Priviţi ce se întâmplă cu 
vegetaţia aflată în sânul naturii: uneori florile înfloresc 
înainte de vreme, adică înainte de sfârşitul iernii; 
totodată, după o noapte geroasă, ele mor imediat. 
Forţele şi energiile plantei se pot dezvolta numai în 
condiţii favorabile. La fel se petrec lucrurile şi în viaţa 
omului: el nu va asculta vocea îngerilor cât va fi 
scuturat de furtuni şi uragane. Calitățile îşi află teren 
de încolţire şi înflorire numai atunci când patima 
încetează. Vă pot da un argument şi mai puternic, luat 
din geologie, dar valabil şi pentru evoluţia fiinţei 
omeneşti. La origini, pământul era format din materiale 
în stare de fuziune, iar viaţa pe care o cunoaştem nu 
era posibilă. După milioane de ani, procesul de răcire a 
scoarţei terestre a început pe alocuri, permiţând 
apariţia unor specii de plante şi animale; dar periodic, 
violente erupții vulcanice ştergeau totul în calea lor. 
Cataclismele au devenit mai puţin violente şi mai rare 
în ziua în care scoarţa pământului a devenit suficient 
de groasă, condiţiile atmosferice sau mai stabilizat iar 
specii întregi de plante, apoi de animale, au apărut, 
culminând cu apariţia omului. lată un exemplu foarte 
instructiv. Deci atunci când întâlnesc un om care se 


găseşte încă în starea în care se afla pământul în 
trecutul îndepărtat, eu îi spun: „Dragul meu, spiritele 
luminoase nu pot sălășlui în tine, fiindcă nu le oferi 
condiţiile necesare. Ele nu vor veni decât atunci când 
te vei uşura puţin, când vei reuşi să te detaşezi”. 

Vedeţi dar cât de clare şi limpezi sunt lucrurile; 
lucraţi ca să introduceţi în voi liniştea interioară, căci în 
această linişte, în absenţa pasiunilor, latura divină va 
putea să încolţească şi să înflorească cu virtuţiile, 
frumuseţea şi lumina sa. Dar până să ajungeţi acolo, să 
nu vă aşteptaţi la lucruri mari... deoarece locuitorii din 
înalt nu îşi vor găsi sălaş pe un teren veşnic 
schimbător, gata să se afunde!. Să luăm exemplul unui 
mare artist, al unui adevărat clarvăzător, al unui 
matematician de geniu. Fiecare dintre ei este înzestrat 
cu har. Dar ce este harul? O entitate ce s-a instalat 
într-o fiinţă ca să o ajute, lucrând prin intermediul ei. 
Bineînţeles, niciodată psihologii nu vor admite că 
talentele şi înzestrările sunt entităţi care locuiesc în 
fiinţa omenească. Şi totuşi dovada că nu oamenii fac 
minuni, ci entităţile care îi străbat, este faptul că 
aceste talente pot pierde. Mulţi au trăit această 
experienţă, ducând o viaţă dezordonată. Vreţi să 
atrageţi entităţi superioare care să vă aducă şi har şi 
virtuţi?. Atrageţi liniştea şi armonia în fiinţa voastră, 
căci numai în asemenea condiţii aceste entităţi se vor 
putea manifesta. Ele vă aşteaptă şi văzând o fiinţa care 
a reuşit să pună ordine înlăuntrul ei, se instalează cu 
bucurie în ea ajutând-o şi ajutându-i şi pe alţii prin 
intermediul ei!. Da, nici acest lucru nu îi cunoaşteţi. 
Deci, ar trebui să păşim în această direcţie, lăsând 
deoparte hărmălaia, agitația şi haosul!. 

Dacă oamenii ar fi fost instruiți în aceste adevăruri 
iniţiatice, câte lucruri nu s-ar fi putut transforma în 


fiinţa lor!. Liniştea trebuie înţeleasă ca o condiţie 
prealabilă ce ne permite să eliminăm toate necazurile, 
toate dezacordurile. Deci în această linişte plină de 
armonie, observăm că ceva începe să vorbească. O 
numim Vocea Domnului, suava voce dumnezeiască ce 
ne previne, ne ghidează, ne protejează... Dacă omul nu 
o aude, înseamnă că face prea mult zgomot, nu numai 
în. plan fizic ci şi în gândurile şi sentimentele sale. Dar 
atunci când se linişteşte, această voce Numai această 
voce poate da explicaţii, tocmai de aceea este numită 
vocea liniştii Multe cărţi ale înţelepciunii orientale 
poartă acest titlu. Atunci când un yoghin îşi calmează 
toate simţurile, oprindu-şi chiar şi gândul - căci şi 
gândul face zgomot în manifestările sale - atunci el 
ajunge să asculte această voce care este vocea naturii 
sale divine. 


Cap. 9 - Omul îşi va găsi împlinirea atunci când 
îşi va sluji natura sa superioară 


l. 

Problema personalităţii şi a individualități ne 
urmăreşte întreaga viaţă şi nu numai aici, ci şi în 
numeroase reîncarnări. Căci în multe momente ale 
vieţii sale, crezându-se inspirat, omul nu este de fapt 
decât o pradă în ghearele personalităţii ce îl împinge în 
cele mai mari nenorociri. 

Individualitatea încearcă să îl prevină de 
consecinţele faptelor sale, de accidentele ce pot 
surveni, dar omul nu o ascultă, ba chiar o aduce la 
tăcere De aceea, prima noastră lucrare este aceea de 
a ne supraveghea fără încetare: în faţa fiecărei idei, a 
fiecărei dorinţe ce ne pot străbate fiinţa, trebuie să ne 
oprim şi să îi analizam natura... Da, trebuie să 


cunoaştem natura fiecărui impuls, ca să putem 
înţelege încotro ne va călăuzi. Din nefericire, mulţi 
oameni nu sunt obişnuiţi cu această străduinţă: ei se 
lasă călăuziţi de primul impuls, cad pradă jocului 
personalităţii, întâlnind numai deziluzii şi remuşcări. 
Cât aţi fi de înspăimântați, dacă aţi putea pătrunde în 
inima oamenilor sau dacă le-aţi putea asculta 
intimităţile!. Eu mă înspăimânt adesea de toate cele ce 
mi se povestesc, ajungând la concluzia că oamenii nu 
au cunoştinţe corecte despre cele două naturi ce se 
exprimă în ei. 

Oamenii sunt împinşi să-şi satisfacă toate poftele 
josnice, crezând că vor avea mari avantaje de aici. 
Nicidecum, ei lucrează pentru alţii, dar nu înţeleg decât 
la sfârşit, atunci când totul este pierdut: când şi-au 
pierdut forţa, bucuria, inspiraţia, în sfârşit, există 
entităţi invizibile necunoscute de om care vin, fără 
încetare, să se hrănească pe socoteala lui. In ziua în 
care va realiza, el va înţelege că întreaga viaţă a 
muncit pentru alţii şi nu pentru sine însuşi, adică 
pentru natura sa divină care ar fi putut să se 
îmbogăţească şi să înflorească fără încetare. Dar cine 
sunt „alţii”?, îmi trebuie mult timp să vă explic: există 
atâtea entităţi care au interesul să se hrănească pe 
socoteala noastră!. Generaţii întregi au lucrat să le 
satisfacă, iar acum noi primim această moştenire, 
tragem după noi multe din aceste creaturi care profită 
pe seama noastră. Dimpotrivă, există alte creaturi ale 
lumii invizibile pentru care putem lucra fără încetare, 
câştigând noi înşine, căci fiecare din străduinţele 
noastre pentru mulţumi rea şi satisfacerea acestora 
constituie patrimoniul nostru, bogăţia şi forța 
personală ce cresc continuu. 


Aceia care ştiu să se observe, pot să o constate: 
după ce şi-au satisfăcut anumite dorinţe, ei realizează 
că şi-au pierdut ceva din forţa, din liniştea şi luciditatea 
lor; este dovada că alţii au profitat în locul lor. .Dacă aţi 
fi clarvăzători, câte lucruri aţi putea vedea!. Lucraţi 
pentru milioane şi milioane de entităţi care vă fură 
energiile. Vă imaginaţi că tot ceea ce faceţi sub 
impulsul personalităţii, o faceţi pentru voi înşivă, şi 
pentru aceasta insistaţi atât de mult. Dacă aţi putea şti 
că lucraţi pentru alţii, vizibili şi invizibili, care vă împing 
şi vă joacă, nu aţi mai fi atât de operativi şi hotărâți. 
Aici este toată subtilitatea problemei: să ştii când să 
lucrezi pentru tine şi când pentru alţii, diferiţi de voi, 
entităţi inferioare sau spirite ale familiei care vă 
pregătesc ruina. Trebuie să vă străduiţi să dominați 
toate aceste entităţi, reducându-le la tăcere, altfel veţi 
fi domesticiţi, asemenea animalelor. 

Da, haideţi să privim animalele. Unele trăiesc în 
libertate, în pădure, în vreme ce altele, sărmanele, 
cum ar fi caii, boii, cămilele, câinii, lucrează la un 
stăpân care le exploatează. Nici noi nu suntem liberi: 
stăm sub stăpânirea unor alte forţe, cheltuindu-ne 
energiile în folosul lor. 

Odată m-am întâlnit cu un scriitor care se credea 
cineva, fiindcă scrisese două sau trei romane. Îi 
explicam problema celor două naturi, inferioară şi 
superioară, iar el, auzind că există în lumea invizibilă 
creaturi care ne exploatează, care ne folosesc aşa cum 
ne folosim noi de animale, a exclamat furios: „Cum 
aşa?. Dar nu este posibil!”. L-am privit îndelung, 
spunându-mi ca nu este prea perspicace pentru un 
scriitor, el neînţelegând că, ceea ce putem face noi cu 
animalele, o pot face şi alţii cu noi. Oamenii pun 
animalele la treabă, le vând pielea şi carnea, fără să se 


întrebe niciodată dacă au într-adevăr acest drept. Oh, 
daca animalele ar putea fi întrebate vreodată, ele s-ar 
plânge, fără îndoială, de nedreptatea şi cruzimea 
oamenilor. Dar oamenii găsesc că totul este normal. 
Atunci, de ce nu ar exista şi alte fiinţe care să 
acţioneze asemenea nouă?. Este logic: ei ne folosesc. 
Ne hrănesc puţin, apoi ne pun la treaba pe ogoarele 
lor, pentru proiectele lor, făcând din noi simple 
instrumente de lucru ce le stau la dispoziţie. 

Dacă am putea şti ce înseamnă lumea invizibilă!. 
Există tot felul de naţionalităţi, de populaţii şi triburi iar 
unele se agaţă de oameni, aşa cum oamenii se agaţă 
de anumite animale, punându-le la muncă, vânzându- 
le, hrănindu-se cu ele sau chinuindu-le: este acelaşi 
lucru. lată o lumină nouă ce va fi dată mai târziu 
omenirii; pentru moment, voi sunteţi beneficiarii ei. 

Din nefericire, este greu să-i faci pe oameni să 
înţeleagă că trupul tor fizic (stomacul şi sexul) nu se 
identifică cu ei. Bineînţeles, acesta trebuie hrănit, 
asemenea calului din grajdul nostru, dar nu cu multa 
mâncare şi mai ales nu trebuie să ne identificăm cu el. 
judecaţi, gândiţi şi astfel veţi realiza, în toate ocaziile 
vieţii, când acționează personalitatea şi când 
individualitatea. Pentru moment, nu aveți încă acest 
discernământ, dar într-o bună zi lumina va veni şi veți 
observa că ați pierdui tot: timpul, forțele, energia 
„depozitându-vă banii într-o bancă falimentară ce v-a 
dus la prăbuşire”. 

Să luăm ca exemplu problema sexualității. Când 
dați frâu liber unei iubiri strict fizice, sexuale, 
personale şi egoiste, veţi simţi că organele nu vă mai 
ascultă, funcționând independent de voi, iar voi veţi 
deveni neputincioşi in fața lor, neputând schița vreun 
gest, Constataţi faptele şi atâta tot!. Deci alte forțe se 


folosesc de voi, vă_ iau totul, iar vouă nu vă rămâne 
decât rolul de observatori ai fenomenului... În timp ce, 
în cazul iubirii spirituale, veţi realiza că vă exprimaţi 
voi înşivă, adică sufletul, spiritul şi individualitatea 
voastră se pot hrăni, şi nu alte forţe din jurul vostru. 
Poate că aţi întâlnit numai o privire, o vorbă, o 
prezenţă, un parfum sau un refren muzical, dar vă 
simţiţi fericiţi, dilataţi, identici cu voi înşivă, căci natura 
voastră superioară s-a hrănit, neprihănită, respirând 
aceste lucruri subtile şi nu alte forţe ce vă străbat 
trupul fizic. 

Din nefericire, oamenii nu vor să se observe, 
hrănindu-se, bând şi distrându-se, pentru că trupul lor 
fizic este satisfăcut, deci şi ei, în întregul fiinţei lor ar fi 
satisfăcuţi. Ei nu observă golul din sufletul şi spiritul 
lor. Dacă nu s-ar fi identificat cu personalitatea lor, 
chiar în prezenţa corpului lor fizic, dormind sau 
sforăind, ei ar fi observat că sufletul, spiritul şi 
individualitatea lor nu au primit nimic, aflându-se 
mereu într-o stare de căutare. 

Dar ca să înţelegeţi ceea ce vă spun, trebuie ca voi 
înşivă să ajungeţi la un anumit grad de evoluţie. Dacă 
veţi vorbi despre o concepţie spirituală a iubirii unor 
oameni senzuali şi primitivi, ei vă vor răspunde: „Dacă 
nu ne vom satisface nevoile sexuale, vom muri. Numai 
aceasta ne mai ţine în viaţă”. Desigur, aceasta dă viaţă 
rădăcinii, dar florile vor muri în înalt... Deci totul 
depinde de persoană şi de gradul ei de evoluţie. 


LE 

Dacă aruncăm o privire asupra majorităţii 
oamenilor, dacă le observam viaţa şi stilul de lucru, 
idealurile şi scopurile existenţei, ce am putea observa?. 
Toţi încearcă să se descurce, ca să-şi satisfacă 


dorinţele şi ambițiile, fără să-şi pună vreodată 
problema asupra calităţii acestora. Aţi întâlnit mulţi 
oameni care s-au adresat astfel Domnului: „Oare sunt 
eu în acord cu proiectele Tale, Doamne?, îţi împlinim 
voinţa Ta sau pe a noastră?. Ce părere ai despre noi?. 
Cum am putea lucra ca să Te slujim mai bine?”... Nu, 
foarte puţini oameni şi-au pus aceste întrebări. 

Personalitatea este tocmai natura din om care Îl 
împinge pe acesta „să-şi trăiască viaţa”, făcându-şi 
planuri după voinţa ei. Da, aceasta este personalitatea 
şi lumea întreagă se apleacă să o satisfacă, fără să se 
întrebe dacă nu există şi alte proiecte importante de 
îndeplinit, poate de mii de ori mai importante şi mai 
măreţe. Dimpotrivă, natura superioară caută să 
cunoască proiectele Cerului cu dorinţa de a le îndeplini, 
în acel moment, întreaga viaţă se schimbă: omul 
încetează să se mai conducă după slăbiciunile sale, 
după poftele şi iluziile sale, plecând pe o altă cale, ce 
corespunde proiectelor Domnului, trăind adevărata 
viaţă!. 

Bineînţeles, este greu să cunoşti proiectele 
Divinităţii în privinţa omului. Dar trebuie să | le cerem!. 
Chiar dacă nu le intuim, trebuie să O implorăm, 
spunând: „Doamne, nu ajung să înţeleg, fă tot ce 
trebuie ca să mă îndrepţi pe calea cea bună, împinge- 
mă, chiar fără să ştiu, ca să-[i împlinesc voinţa. 
Serveşte-te de mine, foloseşte-mă, găseşte-ţi sălaşul în 
mine”. 

Uneori, nu putem sesiza voinţa Domnului într-un 
anumit moment temporal. Desigur, cunoaştem direcţia 
generală: binele,  dezinteresul, sacrificiul, iubirea, 
abnegaţia, bunătatea, generozitatea... Dar în multe 
cazuri, nu putem cunoaşte exact voinţa Domnului; 
deci, lipsindu-ne clar-vederea şi luciditatea, trebuie să 


spunem: „Doamne,  împlineşte-ţi voinţa, chiar 
împotriva voinţei mele; călăuzeşte-mă acolo unde 
vrei”. Uneori, împlinim orbeşte proiectele Cerului. Apoi, 
când reflectăm la ceea ce am făcut, ne mirăm şi 
spunem: „Oare ce forţă s-a folosit de mine?. l-am 
salvat pe toţi, crezând că fac rău şi iată că acest rău a 
devenit, de fapt, cel mai mare bine!”... Nu toţi oamenii 
sesizează foarte clar utilitatea faptelor lor. 

Acum, trebuie să imploraţi Cerul sa accepte să se 
folosească de voi. Spuneţi: „în sfârşit, am înţeles: nu 
este nimic de făcut cu natura inferioară. Ea este 
încăpăţânată şi hrăpăreaţă, eu nu o pot schimba. Oh, 
entităţi cereşti, după ani de zile am înţeles că nu pot 
face nimic cu ea, căci este limitată, oarbă, răuvoitoare. 
Vreau să o înlocuiesc şi trimiteţi-mi creaturile cele mai 
minunate, cele mai desăvârşite. Fie ca acestea să se 
instaleze în mine, călăuzindu-mă şi instruindu-mă 
întreaga viaţă, astfel ca planurile voastre să se 
împlinească, chiar împotriva voinţei mele”. 

lată una dintre cele mai puternice rugăciuni de pe 
pământ. Toate celelalte conţin cel puţin un element 
personal, un interes sau un calcul, în timp ce în 
aceasta, vă jucaţi întreaga viaţă pe o carte, spunând: 
„lată, Doamne că sunt gata să mor, îmi poţi lua viaţa, 
poţi să mă faci să dispar, dar trimite-mi entităţi cereşti 
ca să-mi înlocuiască natura inferioară”. Cerul va fi 
obligat să vă asculte rugăminţile, căci voi daţi, oferiţi 
ceva, plătind în acelaşi timp pentru serviciul cerut. Da, 
trebuie să plătim chiar şi Cerului pentru a putea obţine 
ceva. Nimic nu este gratuit. Vă înşelaţi crezând că veţi 
obţine  binecuvântările Cerului,  continuându-vă 
nebuniile şi distracţiile. 

Există mulţi oameni pe pământ care se roagă ca să 
obţină numai avantaje materiale şi evident, 


rugăminţile nu le sunt îndeplinite. Dar dacă vă oferiţi 
sufletul, cerând înţelepciunea, iubirea, pacea... cei de 
sus sunt gata să vă dea totul, aşa cum se întâmplă la 
casa de amanet!. Vă amanetaţi ceasul, inelul sau 
vreun bibelou şi primiţi ceva bani în schimb. Totul este 
o reflectare : ceea ce este jos, se aseamănă cu ceea ce 
se află în înalturi. 

De azi înainte, întrebaţi Cerul: „Poate că ai alte 
planuri cu mine... Poate că, de la naştere, nu am făcut 
decât să-ţi tulbur planurile, să-ţi stric proiectele...” şi 
cereţi-i iertare, implorându-l să vă trimită entităţi 
cereşti care să vă poată călăuzi paşii. 

Şi astfel, primind din lumina înaltului, vă veţi putea 
descurca mult mai bine. Dar dacă nu veţi aplica 
regulile şi preceptele divine, dacă vă veţi satisface 
numai natura inferioară, nu trebuie să vă legănaţi în 
iluzii: chiar dacă mulţimea vă va aplauda pentru vreun 
succes obţinut într-un domeniu oarecare, veţi rămâne 
păcătoşi. Lăsaţi deoparte mulţimea, căci ea este oarbă, 
nu cunoaşte adevărata valoare a lucrurilor; chiar dacă 
vă poartă în triumf sau aruncă cu pietre, ea nu trebuie 
să constituie un criteriu de valoare absolută, ci numai 
voi înşivă trebuie să vă găsiţi propriile repere. 

Dacă lucraţi în slujba Cerului, pentru adevăr şi 
pentru lumină, pentru Împărăţia Domnului, orice vi s-ar 
întâmpla, oricum aţi fi trataţi, nu trebuie să vă temeţi 
sau să vă descurajaţi: vă aflaţi cu siguranţă pe calea 
cea bună. Dacă veţi da înapoi, aceasta înseamnă că aţi 
avut interese personale: nu doriţi să riscaţi deloc 
pentru adevăr, ci numai pentru voi înşivă. Toţi aceia 
care au lucrat pentru adevăr, pentru împlinirea 
măreţelor proiecte ale Divinităţii, nu sau temut 
niciodată, orice li s-ar fi întâmplat. Ei puteau să fie 
persecutați, aduşi în ghearele morţii, dar surâdeau şi 


deveneau nemuritori, primind din veşnica slavă, după 
cele îndurate în planul fizic. 

Mulţi oameni se cred stăpânii Adevărului: ei 
aplaudă şi aprobă tot ce le trece prin cap, 
desconsideră tot ceea ce nu corespunde fabulaţiilor 
lor. De câte ori nu am constatat-o!. Nu lăsăm nici o iotă 
din spusele noastre, le întărim şi le apărăm, ca şi cum 
de aici ne-ar veni salvarea. Toţi îşi apără convingerile şi 
vechile concepţii prăfuite de timp. Dar eu văd valoarea 
cuiva tocmai prin faptul că renunţă complet la altceva, 
lăsând loc liber unei filozofii divine. Şi voi ar trebui să 
procedaţi la fel. Dacă vreţi să evoluaţi, trebuie să 
renunţaţi, mai întâi, la multe noţiuni greşite, 
adaptându-vă şi  conformându-vă acestei filozofii 
divine. 


Cap. 10 - Cum să înlesnim exprimarea naturii 
superioare în noi înşine şi în ceilalţi 


l. 

Toţi oamenii îşi imaginează, visează, doresc... Şi 
pentru că toţi îşi imaginează, cred că au înţeles şi ce 
este imaginaţia. Nu, adevărata imaginaţie, cea pe care 
Iniţiaţii au conceput-o, este o facultate formatoare ce 
permite realizarea în plan material a tuturor aspirațiilor 
noastre. 

Imaginaţia poate fi comparată cu o femeie: imediat 
ce a dobândit germenele dat de bărbat, ea îşi începe 
lucrarea, îl şlefuieşte şi aduce pe lume un copil al cărui 
caracter corespunde naturii germenului. Imaginaţia 
produce, asemenea femeii, ceea ce îi dam şi dacă 
sunteţi capabili să vă controlaţi imaginaţia, orientând-o 
spre lumi şi entităţi sublime, ea devine capabilă să 
capteze realităţile acestor lumi, să le reţină în sine şi 


să se pună la lucru ca să le împlinească. Fiecare fiinţă 
omenească îşi are consoarta sa: aceasta este 
imaginaţia sa, dar neştiind cum să lucreze cu ea, 
aduce pe lume numai monştri. Dacă ar fi fost vigilentă, 
dacă s-ar fi priceput cum să lucreze cu ea, aceeaşi 
femeie - adică imaginaţia - i-ar fi dăruit copii de geniu. 
Fructul nu poate să se asemuiască decât cu sămânţa 
din care a provenit. 

Puterea imaginaţiei este imensă şi dacă nu obţineţi 
decât rareori rezultate apreciabile, înseamnă că nu 
sunteţi fideli lucrării ce aţi început-o. Vreţi să vă 
dezvoltați şi să puneţi în practică anumite virtuţi, dar 
cum nu aţi învăţat să vă stăpâniţi impulsurile haotice, 
acestea se vor folosi de imaginaţia voastră, distrugând 
ceea ce aţi construit cu migală. Ca să obţineţi 
împlinirea dorințelor voastre divine, trebuie să lucraţi 
într-o manieră conştientă, inteligentă, organizată. În 
realitate, orice dorinţă, bună sau rea, nu va rămâne 
fără rezultat; când vă veţi dori ceva, această dorinţă se 
va realiza instantaneu, într-o lume formată dintr-o 
materie subtilă, invizibilă, iar realizarea ei în planul 
fizic cere timp, uneori ani şi chiar veacuri, până atunci 
când ea va deveni tangibilă şi vizibilă. Dacă aveţi 
răbdare să vă concentrați asupra aceleiaşi idei, până 
când imaginaţia o va condensa, ea va deveni într-o 
bună zi vizibilă şi tangibilă. Căci imaginaţia atrage 
obligatoriu elementele corespunzătoare gândurilor şi 
dorințelor cu care este hrănită; ea ştie să le caute în 
adâncul oceanului sau în înaltul cerului, le acumulează 
şi într-o bună zi, aceste gânduri şi dorinţe se vor 
materializa, se vor concretiza, în materie. 

Nu este minunat să ştim că tot ceea ce ne-am 
dorit, se va împlini într-o bună zi?. Deci imaginaţi-vă că 
sunteţi perfecţi, plini de virtuţi şi în acest fel vă veţi 


grăbi calea spre propria perfecţiune. Omul va rămâne 
legat de straturile inferioare ale evoluţiei, atât timp cât 
se va identifica cu imaginea sa momentană, căci 
această imagine prozaică, mediocră, despre sine însuşi 
acţionează asupra lui, împiedicându-i evoluţia. În 
vreme ce, dacă el îşi va construi o imagine minunată 
despre sine însuşi, obişnuindu-se să se concentreze 
asupra ei, această imagine va acţiona asupra lui, 
producându-i alte vibrații şi elanuri, căci omul va dori 
să atingă această imagine, făcând astfel progrese; 
altfel, el va stagna şi nu îşi va cunoaşte propria 
realitate. 

Vă veţi întreba: „Care realitate? Realitatea este 
aceasta în care mă găsesc!”. Ah nu, această realitate 
nu este încă aievea, este o iluzie. Adevărata realitate 
este cea ideală „divină, unică şi singura realitate. 
Restul nu este decât iluzie şi minciună. Nu putem 
cunoaşte realitatea decât idealizând, divinizând toate 
fiinţele în noi înşine. Hinduşii numesc aceasta Jnani- 
Yoga. Jnani-Yoga nu este altceva decât un proces de 
idealizare. 

Discipolul începe căutarea de sine, căci vrea să 
ajungă spre culmi, împreună cu Dumnezeu spunând: 
„Eu sunt El”, sau cum se exprima lisus: „Tatăl Meu şi 
cu mine, una suntem”. Discipolul îşi caută natura sa 
divină, adevărata sa fiinţă. Creându-şi despre sine o 
imagine ce îmbrăţişează perfecțiunea, hrănind-o şi 
întărind-o, el se va perfecționa, căci imaginea va 
pătrunde încet-încet în el însuşi. 

Imediat ce o fiinţă va reuşi să-şi formeze această 
imagine divină despre ea însăşi, aceasta va influenţa în 
bine întreaga creaţie - pietre, plante, animale, natura 
întreagă - fiindcă fiinţa noastră va emana raze, forţe, 


vibrații ce acţionează favorabil, aducând cu ele 
ordinea, echilibrul şi armonia. 

Mulţi oameni doresc să fie iubiţi şi câte nu fac 
pentru aceasta! Dar, din nefericire, ei nu fac eforturi 
decât în exteriorul lor, negândindu-se că, pentru a cere 
iubirea, trebuie să-ţi schimbi vibraţiile, făcându-le mai 
dulci, mai uşoare, mai armonioase, acest lucru nefiind 
posibil decât atunci când am creat deja în noi o 
imagine divină. 

Acum, nu trebuie să uitaţi că ceea ce v-am spus 
aici este un exerciţiu şi, sub pretext că v-am sfătuit să 
vă creaţi despre voi o imagine perfectă, vă puteţi 
închipui imediat că aţi şi atins perfecțiunea; nu, veţi 
deveni imediat ridicoli şi de nesuportat pentru alţii. 
Trebuie să lucraţi asupra imaginii voastre divine din 
înalt, dar fără să vă închipuiţi că sunteţi deja o 
divinitate aflată în trecere pe pământ. Cei din jurul 
vostru vă vor spune fără îndoială: „Uite-1 şi pe ăsta, se 
crede perfecțiunea întruchipată şi nu este decât un 
idiot!”. 

Deci indiferent ce lucrare măreaţă faceţi asupra 
voastră înşivă, continuaţi să vă purtaţi modest şi 
simplu cu ceilalţi, fără să provocaţi în ei reacţii 
negative. Imaginaţi-vă că sunteţi frumoşi, luminoşi şi 
surâzători, că împliniţi voinţa Domnului, că înotaţi în 
lumină, că vă regăsiţi pe voi înşivă într-un trecut 
îndepărtat, lângă Dumnezeu, gândindu-vă la viitor :că 
veţi deveni perfecţi ... dar conştienţi încă de faptul că 
acest lucru nu s-a produs deocamdată şi în planul fizic. 

Toată măreţia şi bogăţiile ce le posedăm în înalt 
trebuie să coboare şi să se concretizeze în planul fizic, 
astfel ca să putem realiza împărăţia Cerului şi pe 
pământ. Cerul reprezintă tot ceea ce este frumos şi 
perfect în lumea ideilor şi trebuie să îl coborâm pe 


pământ, adică în trupul nostru, înlocuind toate 
particulele corpului nostru fizic cu particule 
indestructibile, cristaline, nemuritoare. lată o lucrare 
măreaţă pe care aproape nimeni nu o concepe şinuo 
realizează, şi care totuşi este singura care merită toate 
strădaniile spre împlinire. 


II. 

Cei mai mulţi oameni s-au obişnuit sa observe 
numai partea negativă a fiinţelor şi a lucrurilor. Acela 
care descoperă cele mai multe din greşelile vecinului, 
trece drept o mare inteligenţă. Ah bine, eu v-aş spune 
contrariul, faptul că omul cel mai inteligent este acela 
care se străduieşte să descopere partea bună a 
semenilor săi. Mulţi îmi vor reproşa că, având această 
atitudine, se vor expune capcanelor şi vor plăti scump, 
căci adâncul naturii umane este întunecat şi rău; de ce 
ne-am amăgi cu iluzii, doar religia ne învaţă acelaşi 
lucru?. Nu, v-aş spune că nu aţi studiat cum trebuie 
problema; este adevărat, omul posedă o natură 
inferioară pe care o vedem foarte des manifestându- 
se. Dar el posedă şi o natură superioară, iar 
manifestările ei le vedem mai rar, dar aceasta există şi 
oricând poate apare să se exprime dacă îi oferim 
condiţiile necesare. 

Dacă tragem concluzia absolută că fiinţa umană 
este întunecată şi rea, niciodată nu vom putea pregăti 
terenul pentru manifestarea naturii sale divine. Să nu 
credeţi că înțeleptul nu vede latura negativă a celor pe 
care îi întâlneşte; o vede chiar prea bine, căci el are 
ochii bine dezvoltați, dar nu se opreşte numai asupra 
ei, aşa cum alţii o fac, ştiind că nu poate ajuta pe 
cineva numai dacă ţine cont de defectele şi viciile sale. 


Ba dimpotrivă, cu această atitudine le-ar agrava şi mai 
mult. 

Un înţelept ştie că bărbaţii şi femeile sunt fiii şi 
fiicele Domnului, el se opreşte asupra acestui gând, 
preţuindu-şi semenii plecând de la această idee. El 
face o lucrare creatoare asupra lor, transformându-i şi 
făcându-i fericiţi pe ei şi pe sine însuşi. Credeţi-mă că 
aceasta este singura modalitate de comportament în 
raport cu ceilalţi: să cauţi să le descoperi calităţile, 
virtuțile, bogăţiile interioare, concentrându-te asupra 
lor. Da, deseori aceste aspecte sunt atât de bine 
ascunse într-o fiinţă, încât nici aceasta singură nu le 
poate bănui. Trebuie să ne obişnuim să privim în 
adâncul unei fiinţe umane, în loc să ne oprim asupra 
aspectelor superficiale şi vizibile ce ne pot înşela 
enorm. 

Este foarte uşor să descoperi greşeala. Dar ca să 
poţi observa anumite virtuţi ascunse şi nemanifestate 
încă într-o fiinţă, ai nevoie de o adevărată ştiinţă. 
Fiecare dintre voi are în interiorul fiinţei sale calităţi 
divine ce aşteaptă momentul să se exprime, iar eu 
tocmai cu acest lucru mă ocup, caut în voi toate aceste 
calităţi ce nu au apărut încă. Astfel, eu lucrez asupra 
voastră şi a mea şi astfel ar trebui să lucraţi şi voi, 
hrănind gânduri sfinte, unii pentru ceilalţi. Hrănind 
aceste gânduri sfinte, încetaţi să mai priviţi nişte 
detalii nesemnificative, oprindu-vă numai asupra 
principiului divin din fiinţă. Da, de ce să nu nutrim 
sentimente sfinte pentru tot ceea ce este divin, 
nemuritor şi veşnic în om?. Astfel veţi face o lucrare 
pozitivă în voi înşivă, ajutându-i şi pe alţii, în timp ce, 
dacă vă veţi ocupa prea mult de defectele lor, vă veţi 
face rău, căci vă veţi hrăni cu murdării, împiedicându-i 
şi pe alţii să evolueze. Câtă neştiinţă!. Credem că îi 


putem ajuta pe alţii subliniindu-le defectele, dar în 
realitate stârnim tocmai contrariul. 

Oamenii sunt răi şi cruzi, puteţi spune orice despre 
ei, dar acesta nu constituie un motiv ca să-ţi petreci 
viaţa observând şi vorbind numai despre aceste 
lucruri. Desigur, trebuie să deschideţi bine ochii, dar 
aceasta constituie numai jumătate din grija ce trebuie 
să o aveţi. Dacă cineva este gata să vă fure sau să vă 
ruineze, poate că este mai bine să îl întâlniți, dar nu 
trebuie să vă opriţi aici, ci trebuie să vă spuneţi: 
„Sărmanul, este aşa cum îl vedem fiindcă nu a avut 
timp să se dezvolte, dar dacă mă voi concentra asupra 
spiritului său, asupra Divinităţii care se găseşte în fiinţa 
sa, el se va putea schimba într-o bună zi”. Aceasta este 
lucrarea pe care un Maestru o face asupra discipolilor 
săi, grăbindu-le evoluţia. 


Este foarte clar faptul că, dacă nu iubiţi pe cineva, 
fiindcă v-a înşelat sau v-a jignit, vă va fi foarte greu să 
descoperiţi scânteia divină care locuieşte în acea 
persoană. In schimb, dacă îl iubiţi, nu vă va fi prea 
greu, căci persoana în cauză este deja o divinitate 
pentru voi. Problema se pune atunci când nu iubiţi pe 
cineva şi trebuie să aveţi o metodă de lucru pe care o 
folosiţi conştient, cunoscându-i rezultatele pozitive. Dar 
pentru aceasta, nu trebuie să trăim exclusiv în 
sentimente şi emoţii, trebuie să judecăm, să ne 
controlam şi să ştim că, oprindu-ne veşnic asupra 
defectelor unei persoane, ne vom cobori la nivelul ei, 
vom ajunge chiar să atragem în noi aceste defecte, 
până în ziua în care o vom depăşi în nedreptate, 
necinste sau viciu. Aţi criticat-o şi iată-vă coborâţi şi 
mai mult în negură!. 


Ştiu că ceea ce vă spun nu poate fi acceptat încă. 
Dar în viitor, toţi vor învăţa să facă această lucrare a 
gândului,  purtându-şi părinţii şi prietenii, fiinţele 
apropiate şi chiar şi pe duşmani, în regiunile mai înalte, 
tocmai prin această putere a gândului. Oamenii nu vor 
mai simţi nevoia să-şi denigreze şi să-şi murdărească 
semenii, aşa cum o fac acum. Da, în viitor vom încerca 
să ne oprim numai asupra naturii superioare, divine, a 
fiinţelor. 

De altfel, atunci când vă referiţi la calităţile cuiva, 
chiar dacă le exageraţi puţin, în realitate nu o faceţi, 
deoarece aceasta se adresează unei anumite părţi a 
corpului său fizic. Adesea, vorbind despre cineva, vă 
referiţi la sex, la stomacul sau intestinele sale, sau pur 
şi simplu la picioarele sale (de multe ori nespălate!). 
Persoana respectivă este o divinitate. În Psalmi stă 
scris: „Voi sunteţi nişte dumnezeii”. Dar dacă suntem 
dumnezei, de ce nu ne exprimăm ca atare?. Fiindcă 
aceştia sunt înmormântați, ascunşi pe undeva, în 
interiorul fiinţei noastre, sub straturi groase de 
impurități. Nu îi putem descoperi, dar ei există acolo şi 
tocmai pe aceşti dumnezei din noi trebuie acum să îi 
scoatem la iveală. 


Cap. 11 - Reîntoarcerea omului în Dumnezeu 


În general, cam ce spun oamenii, unii despre alţii?. 
„Ori el, ori eu... Dacă nu îl înşel eu, o va face el cu 
mine”... dacă nu îl voi distruge, mă va distruge el pe 
mine”. Evident, acolo unde domneşte legea junglei, în 
planurile inferioare ale existenţei, aceste lucruri sunt 
valabile. Dar dacă toate creaturile se sfâşie în junglă, 
în mlaştini şi în oceane, oare şi oamenii trebuie să le 
imite?. Găsim normal să ne distrugem unii pe alţii, 


fiindcă anumiţi gânditori au spus că omul este un lup 
pentru om şi pe o anumită treaptă a evoluţiei 
creaturilor, egoismul, ura şi cruzimea sunt 
atotstăpânitoare. Dar cu cât urcăm spre planurile 
superioare, cu atât mai mult observăm manifestări ale 
iubirii, abnegaţiei şi sacrificiului. Pământul este un 
teren de luptă şi dezbinare; dar urcând spre Cer, luând 
ca simbol soarele, nu vedem decât iubire, lumină, 
pace. Toţi aceia care afirmă că universul este guvernat 
de legea junglei au dreptate, dar numai în ceea ce 
priveşte regiunile sale inferioare: în această afirmaţie 
găsim numai 50% din adevăr. 

Niciodată nu trebuie să ne exprimăm la repezeală. 
Omenirea se desfată cu formule lipsite de adevăr care, 
odată propagate, pot produce mari daune. Aceia care 
le adoptă nu au observat şi existenţa unei alte naturi, 
extrem de generoasă şi de bună. Numai că, omul nu-şi 
cultivă această natură măreaţă, fiind subjugat de 
personalitatea sa care îl sfătuieşte mereu cum să îşi 
sfâşie semenii, înainte ca aceştia să o facă cu el. Da, 
acesta este raţionamentul dat de legea junglei. 

Ce se va întâmpla, dacă el va dori acum să ofere 
primul loc naturii sale divine, care este somnolentă, 
străduindu-se din răsputeri pentru aceasta?. Tot ceea 
ce este cu adevărat rău în fiinţa sa va fi absorbit de 
către  individualitate. Vă  înşelaţi crezând că 
individualitatea nu se hrăneşte. Nu, ea se hrăneşte ca 
noi toţi. Dar ea transformă această hrană în lumină. 

Să luăm un exemplu din domeniul nutriţiei. Atunci 
când un criminal, un răufăcător se hrăneşte, cum se 
face că tocmai această hrană, care este de natură 
divină, îi întăreşte răutatea şi pofta de distrugere? De 
ce nu îl f ace mai bun?... Fiindcă el şi-a transformat 
alimentele corespunzător cu propria sa natură. Deci 


totul depinde de starea aceluia care mănâncă. Hrana 
asimilată de fiecare fiinţă se identifică cu fiinţa 
respectivă, cu starea ei. Un om rău nu se va ameliora 
prin intermediul hranei absorbite, ci va deveni şi mai 
rău; în vreme ce, un om bun va deveni şi mai bun, 
hrănindu-se. Fiecare creatură îşi transformă alimentele 
corespunzător naturii personale. lată de ce lIniţiaţii 
spun următoarele cuvinte: „Doamne Dumnezeule, îţi 
dăruiesc viaţa, ia-mă ca victimă, ca pulbere, absoarbe- 
mă...” Ei ştiu prea bine că nu vor fi anihilaţi, nici nu vor 
dispare, ci Dumnezeu îi va transforma în propria Sa 
substanţă, ei devenind de aceeaşi natură cu Domnul. 

Toţi adevărații spiritualişti au înţeles faptul că 
nimic nu este mai important decât să fii absorbit, 
mâncat sau înghiţit, de Divinitate şi se prezintă în faţa 
Ei prin forma sacrificiului. Dar oare câţi dintre ei au 
înţeles ce înseamnă, de fapt, sacrificiul?. Deja 
pronunţarea cuvântului le produce panică, căci el este 
mereu asociat cu ideea durerii şi a morţii. Acest lucru 
este valabil în regiunile inferioare: dacă omul este 
înghiţit de entităţile inferioare, atunci el este pierdut; 
dar dacă se oferă entităţilor cereşti, el se îmbogățește, 
creşte, se înfrumuseţează, reînvie. Nu trebuie să te 
temi, trebuie să ai curajul necesar să-ţi dai ofranda 
Cerului, căci el va devora personalitatea până la ultima 
fărâmă, şi atunci veţi putea exclama: „Nu mai sunt eu 
(personalitatea), ci Hristos (individualitatea) este acela 
care se exprima prin mine, mă luminează şi îmi 
călăuzeşte paşii”. 

Atunci când vă prezint aceste două noţiuni, 
personalitatea şi individualitatea, eu nu fac altceva 
decât să transpun sub o altă formă adevărurile biblice. 
Eu vorbesc despre aceleaşi realităţi, numai că o fac 
sub o altă formă de prezentare, puţin diferită. 


Să fii mâncat de entităţile sublime, înseamnă să 
trăieşti o bucurie şi o stare de fericire ce nu se pot 
traduce în cuvinte. De aceea, în toate religiile 
pământului se spune că omul trebuie să se dea ca 
ofrandă Domnului prin sacrificiu. Aceasta este o 
imagine care ne arată că idealul spiritual al omului 
este acela de a fi absorbit de Dumnezeu, găsindu-şi 
pururea sălaşul în EL. 

În vechile religii, exista obiceiul jertfirii animalelor 
şi uneori chiar şi al oamenilor. Vechiul Testament are 
multe menționări despre masacre şi se spune chiar că 
fumul acestor sacrificii ajungea până la nările 
Domnului, ca un miros plăcut. Care era sensul acestor 
sacrificii?. Şi de ce, după venirea lui lisus, nu boii, viţeii 
sau berbecii trebuiau sacrificați de om, ci animalele 
sale interioare, adică slăbiciunile, patimile, poftele 
nemăsurate şi senzualitatea  sa?. Acesta este 
adevăratul sacrificiu: să poţi să transformi forţa brută 
în energie pură, luminoasă şi măreaţă. 

De fiecare dată când facem ceremonia focului, eu 
vă arăt adevăratul sens al sacrificiului: toate crengile 
negre şi răsucite, lipsite de frumuseţe, dau prin ardere 
lumina şi căldura. Aceia care nu au înţeles şi nu doresc 
să se sacrifice pentru Domnul, vor rămâne asemenea 
unei bucăţi de lemn mort. Dar aceia care doresc să fie 
devoraţi de foc, de jocul sublim al iubirii divine, nu 
numai că nu vor muri, dar vor reînvia. Acesta este şi 
sensul cuvintelor lui lisus: „Dacă nu veţi muri, nu veţi 
trăi”. Dar cum să murim?. De vreun glonte sau de vreo 
lovitură de pumnal?. Nu, evident nu!. lisus nu se 
referea la moartea fizică; el vorbea despre moartea 
personalităţii din fiinţa noastră, în planul inferior al 
dorințelor, viciilor şi pasiunilor, ca să putem începe să 


trăim în planul superior al individualităţii. Atunci putem 
constata că individualitatea se hrăneşte cu adevărat. 

De obicei, personalitatea se hrăneşte cu fiinţa 
noastră; cea mai mare dorinţă a ei este să ne prindă şi 
să ne devoreze. De douăzeci, de treizeci, de cincizeci 
de ori pe zi, ea ne înhaţă şi se hrăneşte pe pielea 
noastră; apoi, noi ne simţim slăbiţi iar ea, întărită, 
continuă să ne ţină piept. Dar dacă în acel moment 
vom chema în ajutor individualitatea, aceasta fiind la 
rândul ei înfometată, nu va mai rămâne nimic din 
personalitate!. 

Vreau să vă fie foarte clară această idee. Niciodată 
nu vă veţi putea transforma personalitatea, natura 
voastră inferioară. Oricâte strădanii aţi depune şi 
indiferent ce veţi face, nu veţi reuşi. Singurul lucru pe 
care îl puteţi face, este acela de a oferi naturii voastre 
divine posibilitatea de a o absorbi şi de a o face să 
dispară. 

V-am spus deja că natura inferioară este o 
emanaţie a naturii superioare.Ca să poată primi 
deplina cunoaştere a vieţii şi a universului, fiinţa 
umană a părăsit Paradisul unde trăia alături de 
Domnul, coborând în sânul materiei. Această coborâre 
- pe care o denumim involuţie - nu a putut fi făcută 
decât îmbrăcând corpuri din ce în ce mai groase: 
corpurile mental, astral şi fizic. Dar stă scris în destinul 
omului că, într-o bună zi, acesta se va reîntoarce în 
patria sa celestă, şi acest lucru este numit evoluţie: el 
îşi va părăsi corpurile inferioare, ca să trăiască numai 
în corpurile superioare (corpurile cauzal, budic şi 
atmic) şi atunci va deveni o divinitate, în acel moment, 
chiar şi pământul, a cărui evoluţie este paralelă cu cea 
a omului, îşi va pierde din greutate şi opacitate; el va 


deveni transparent, strălucitor şi totul va reveni în 
sânul Veşniciei, ca să se poată topi în Ea... 

Astfel ne instruieşte Ştiinţa Iniţiatică. Oh, dar acest 
lucru se va întâmpla în câteva milioane de ani, nu 
trebuie să vă speriaţi!. Nu va dispare mâine tot ce 
vedem. Nu, se va mai scurge ceva timp înaintea 
acestei dispariţii, încât veţi ajunge voi înşivă să vi-o 
doriţi cât mai rapidă!... 

Ceea ce vă spun este în acord cu toate tradiţiile 
ezoterice şi religioase care ne învaţă că omul trebuie 
să redevină acela care a fost la origini... Pentru 
moment, el se găseşte undeva între Cer şi Infern ; el a 
hoinărit atât de mult, a schimbat atâtea stări şi sălaşuri 
încât nici nu mai ştie pe unde să o ia, uitându-şi 
vechea învăţătură, şi tocmai de aceea are nevoie de 
un ghid, de o călăuză. În trecutul îndepărtat, propria sa 
lumină îi era călăuză, dar acum el a pierdut-o şi nu mai 
ştie cum să se orienteze. Bineînţeles, auzim mereu 
istorii cu fiinţe de excepţie care şi-au putut păstra 
amintirea stării lor originare: ele ştiu de unde vin, 
încotro se îndreaptă, căci ele dispun de o lumină 
interioară călăuzitoare. Fiecare zi care se scurge poate 
mărturisi adevărul spuselor lor, de aceea convingerea 
şi siguranţa lor cresc, pe măsură ce observă că această 
lumină nu le-a înşelat niciodată. 

Comparativ cu această minoritate de înţelepţi, 
majoritatea oamenilor se scaldă în nesiguranţă şi 
nelinişte: ei se întreabă care le este sensul vieţii, ce se 
va întâmpla cu ei după moarte, iar această mare 
incertitudine se răsfrânge în literatura şi arta ce o 
întâlnim la tot pasul. Multe din cărţile actuale distrug şi 
bruma de credinţă şi speranţă ce mai rămân în 
sufletele oamenilor!. Din nefericire, tânăra generaţie 
preferă aceste cărţi, în locul acelora unde fiinţe 


luminoase şi-au descris toate trăirile şi şi-au povestit 
toate experienţele vieţii. Scriitori, filozofi şi savanţi 
neştiutori au făcut tot ca să stingă şi ultimele licăriri 
care mai existau în om, iar cei mai mulţi dintre oameni 
nici nu mai ştiu încotro s-o apuce. De aceea, o nouă 
cultură este necesară, ca să arate clar calea de urmat. 
Aceia care vor înţelege, se vor decide. Cât despre 
ceilalţi, este mai bine să-şi trăiască experienţele 
vieţii... şi vor înţelege mai târziu, căci vor fi obligaţi să 
o facă. 

Pentru moment, tot ceea ce pot să vă mai spun 
este faptul că trebuie să mulţumiţi Cerului fiindcă vă 
găsiţi într-o Şcoală Iniţiatică, unde puteţi găsi răspuns 
la problemele voastre şi unde găsiţi metode de lucru 
ca să le rezolvaţi. Numai astfel vă veţi împlini mereu, 
iar fiinţa vă va fi încărcată cu virtuţi deosebite. 


CUPRINS 


Cap. 1 - Natura umană... sau natura animalică?.......... 1 
Cap. 2 - Natura inferioară, o reflectare inversă a naturii 
SII) E RIIORE IP Elia pi aie pi azi pi di iai dle aa ip na au pa int tiu 7 
Cap. 3 - În căutarea adevăratei noastre identităţi...... 15 
Cap. 4 - Cum să depăşim limitele naturii inferioare....24 
Cap. 5 - Soarele, simbol al naturii divine.................... 32 
Cap. 6 - folosiţi-vă de posibilităţile oferite de natura 
inferioară, punând-o sub control... eee 41 


Cap. 7 - Progresul spiritual presupune să oferi naturii 
superioare condiţii din ce în ce mai bune de exprimare 
îi ina oa e ba Diac Salata a d aa au Atid A T 51 


Cap. 9 - Omul îşi va găsi împlinirea atunci când îşi va 


sluji natura sa superioară... nenea 70 
Cap. 10 - Cum să înlesnim exprimarea naturii 
superioare în noi înşine şi în ceilalți... 79 


Cap. 11 - Reîntoarcerea omului în Dumnezeu............ 87