Omraam Aivanhov — Un viitor pentru tineret

Omraam Mikhaël Aivanhov 


UN VIITOR PENTRU TINERET 


Cap. 1 - Tineretul, un pământ în formare 


Tinerii sunt plini de viață, de prospețime, de 
elanuri şi aspirații magnifice: cum să nu-i iubim? 
Problema este numai de a şti ce să facă cu această 
extraordinară clocotire de energii care debordează în 
ei. 

Pentru că există corespondente între viața omului 
şi cea a naturii, putem spune că anii tinereții sunt 
comparabili cu perioada formării pământului. În acele 
vremuri, acum milioane de ani, viața organizată nu era 
încă posibilă, pentru nu erau decât erupții vulcanice şi 
materiale în fuziune. A trebuit ca aceste mişcări şi forţe 
să se liniştească pentru ca pământul să devină, în fine, 
un loc unde să poată trăi plantele, animalele şi 
oamenii. 

Ei bine, tineretul trăieşte în interior în această 
stare primitivă a pământului: energiile sale care nu 
sunt încă nici domesticite, nici controlate, provoacă tot 
felul de manifestări dezordonate şi contradictorii. 
Tinerii simt totul în exces, atracțiile şi repulsiile, 
entuziasmul şi revoltele;  elanurile generoase, 
creatoare sunt adesea urmate de sentimente de 
dezgust, de nevoia de a distruge totul, până la a vrea 
să se distrugă pe ei înşişi. Nimic solid nu se poate 
edifica pe un sol aşa de instabil. Trebuie ca tinerii să 
introducă în ei un pic de măsură, un pic de control, 
pentru a deveni un pământ unde pot trăi plante, 
animale şi oameni - simbolic vorbind. 


Pentru că aceasta e trecerea de la tinereţe la 
vârsta adultă: trecerea de la o viaţă neorganizată, 
instabilă, haotică, la o viaţă bogată, plină, benefică 
pentru sine însuşi şi pentru ceilalţi. Cei care îşi 
imaginează că a deveni adult înseamnă a-ţi pierde 
tinereţea, adică a abandona tot ceea ce face farmecul, 
ţâşnirea forţelor şi viaţa, se înşeală. A fi tânăr e un 
lucru, iar a-ţi păstra tinereţea e altceva. Ceea ce 
posedă tinerii sunt forţele vii, materialele noi asupra 
cărora trebuie să lucreze conştient pentru a-şi construi 
existenţa. Dacă nu vor lucra, ce se va întâmpla? Fiind 
dat faptul că pe măsura trecerii anilor ei pierd prin 
forţa împrejurărilor din această vitalitate, dacă se lasă 
în voia capriciilor, instinctelor, fără a încerca de a 
vedea clar ce se întâmplă şi fără a pune un pic de 
ordine în ei pentru a-şi stăpâni energiile, ei bine, când 
vor ajunge la vârsta adultă, vor semăna cu solurile 
sterile, cu pământurile devastate. 

Dacă vedem atâtea conflicte între tineri şi adulţi, 
aceasta vine din cauză că adulţii şi-au trăit tinereţea 
inconştient, pasiv, fără a face nici o muncă interioară în 
timpul acestei perioade, iar acum se simt sărăciţi şi 
simt ranchiună în privinţa tinerilor care posedă ceea ce 
ei nu mai au. Cât despre tineri, văzând pe toţi aceşti 
adulţi atât de prozaici, uscați, ramoliţi, evident că îi 
critică, îşi bat joc de ei sau se revoltă, şi această 
situaţie crează probleme de nerezolvat. Ei bine, eu îi 
sfătuiesc pe tineri să-i lase pe adulţi în pace şi să 
înceapă să facă o muncă interioară de organizare, de 
control, de armonizare cu scopul de a ajunge ca ei să 
aducă ceva mai bun. Şi dacă vor cu adevărat, vor 
reuşi. 

De altfel, de câţiva ani, vedem tineretul 
amestecându-se în afacerile publice: băieţi, fete foarte 


tineri se pronunţă asupra societăţii, vieţii ţării, 
evenimentelor mondiale şi se organizează pentru ca 
cuvântul lor să aibă greutate. E ceva nou, nu s-a mai 
văzut aceasta înainte! Da, şi este un semn al 
timpurilor. Noii curenţi care încep să se reverse în lume 
îşi fac loc prin intermediul tinerilor. Vom intra într-o 
nouă eră, era Vărsătorului, şi influenţele sale se fac 
deja simţite. Pentru moment, desigur, asistăm la 
manifestări, câteodată dezordonate, şi e normal, nu 
sunt decât încercări, şi încercările sunt însoţite 
întotdeauna de răniri, de şocuri. Dar după câtva timp 
totul se va aşeza şi vom putea vedea schimbările. Care 
vor fi aceste schimbări, aceasta depinde de tineri. 
Pentru că au luat cuvântul, şi mulţi adulţi sunt de acord 
să se facă după cum spun ei, ei sunt cei care trebuie 
să se gândească bine la ceea ce cer. 

Dacă şi tinerii vor cere facilitatea materială, 
plăcerile, ei bine, să nu-şi facă iluzii, nu e nimic nou 
sub soare, e ceea ce cer oamenii de când există şi nu e 
prea glorios. Dacă nu cer altceva mai bun, vor semăna 
cu toţi acei adulţi pe care îi critică. „Dar spuneţi-ne, ce 
ar trebui să cerem?” Trebuie să cereţi să fiţi instruiți. 
Aceasta nu înseamnă numai a primi cunoştinţe care vă 
permit să obţineţi diplome şi a avea o meserie. A fi 
instruit înseamnă a primi lumina graţie căreia avansăm 
din ce în ce mai mult pe drumul libertăţii, forţei, 
frumuseţii, dragostei... pe drumul adevăratei vieţi. 

Şi pentru a-şi face acceptate cererile, tinerii trebuie 
să găsească, de asemenea, atitudinea potrivită. Nu 
urlând, gesticulând, arătându-se grosieri şi violenţi îi 
veţi convinge pe alţii că aveţi dreptate. Aş vrea să văd 
ridicându-se un tineret în faţa căruia toţi să fie obligaţi 
să capituleze. Da, tinerii ar putea chiar să nu spună 
nimic, să nu facă nimic altceva decât să se prezinte, iar 


idealul lor, puritatea lor, strălucirea lor să facă să 
capituleze lumea întreagă, nimic să nu poată să le 
reziste! 

Desigur, tinerii nu au puterea să-şi impună imediat 
voinţa, dar ei pot cel puţin să înceapă spunându-le nu 
celor care încearcă să-i ademenească pe căi necinstite. 
De aceia ei trebuie să se arate la început foarte 
vigilenţi şi să facă un triaj în tot ceea li se propune, 
ştiind că sunt o pradă uşoară pentru toţi cei care nu au 
interese prea catolice de apărat. Câtă lume stă la 
pândă pentru ceea ce ar putea atrage tinerii ale căror 
instincte şi dorinţe sunt pe cale de a se trezi, şi se 
înghesuie să le ofere ceea ce doresc! Aceasta începe 
prin fabricarea de jucării care favorizează instinctul de 
agresivitate la băieţii mici, cu arme şi jocuri care imită 
războiul. Şi continuă mai târziu cu tot felul de obiecte 
sau activităţi inutile sau chiar dăunătoare pe care 
adolescenţii nici nu şi le-ar fi închipuit dacă nu le-ar fi 
văzut expuse peste tot în vitrinele magazinelor şi 
prezentate prin publicitate. 

Ei bine, aceşti oameni se fac vinovaţi de a induce 
tineretul în eroare. Pentru că la început ei trezesc 
tinerilor nevoi materiale pe care aceştia nu au 
posibilitatea să le satisfacă şi aceasta antrenează tot 
felul de frustrări şi chiar dorinţa de a obţine pe căi 
necinstite ceea ce nu pot obţine pe căi cinstite. Apoi, 
încercând să-i facă să creadă că ei au nevoie neapărat 
de toate acestea pentru a se simţi bine şi împliniţi, ei îi 
deturnează pe tineri de la adevărata căutare a fericirii 
şi a sensului vieţii. Pentru că fericirea şi sensul vieţi nu 
se găsesc decât într-o deschidere spre lumea 
spirituală. Numai acolo ne simţim hrăniţi, liniştii, 
reîmprospătaţi. 


Nu există mulţi adulţi care să se întrebe dacă ceea 
ce pregătesc pentru tineri le va face întradevăr bine, îi 
va ajuta să vadă mai clar, îi va echilibra, îi va întări. Ei 
nu se gândesc decât cum să-i îndrepte într-o direcţie 
care îi aranjează. Şi ceea ce îi aranjează este de a 
câştiga bani. Câte cărţi, filme, discuri, etc., se prezintă 
tinerilor şi nu servesc decât să îmbogăţească oamenii 
de afaceri! Şi dacă tinerii sunt din ce în ce mai 
dezorientaţi, mai smintiţi din cauza a tot ceea ce văd şi 
aud, puţin contează, aceşti oameni îşi bat joc de 
acesta! Şi această afacere merge şi mai departe, 
pentru că există din ce în ce mai mulţi criminali care 
profită de curiozitatea tinerilor sau de slăbiciunea lor 
pentru a le propune drogul. Cu acest drog, aceştia fac 
din ei sclavi, epave, sau îi omoară, dar nu le pasă, din 
moment ce ei câştigă bani! Toate căile sunt bune 
pentru a te îmbogăţi. 

Eu pot să vă povestesc ce mi s-a întâmplat mie 
când eram foarte tânăr. In oraşul Varna, unde locuiam, 
trăia pe atunci un om care a fost consul în America şi a 
adus din călătoriile sale tot felul de cărţi de ocultism şi 
de tratate de magie, dar şi tot felul de obiecte: 
baghete şi oglinzi magice, veşminte pentru ceremonii. 
El devenise un fel de magician. Dar văzând că nu 
reşeşte singur pentru că îi lipseau anumite facultăţi, 
anumite elemente, el a căutat un băiat tânăr pentru a 
lucra cu el şi pentru a realiza proiectele sale... şi m-a 
găsit pe mine! In schimbul ajutorului meu, el mi-a 
propus să mă găzduiască (locuia într-o casă 
magnifică), să mă hrănească, să îmi dea bani şi tot ce 
aş fi vrut. El avea o bibliotecă fantastică şi era el însuşi 
scriitor, a scris cărţi despre spiritism şi a făcut de 
asemenea şi traduceri. El a fost primul în Bulgaria care 
a tradus „Zanoni” de Bulwer-Lytton. 


Eram foarte tânăr - 18 ani - şi nu cunoşteam mare 
lucru despre natura umană, despre cupiditatea sa, 
perversiunea sa, despre gustul său spre întreprinderi 
periculoase. Dar voiam să fiu bine ghidat şi nu făceam 
nimic fără a-i cere părerea Maestrului meu Peter 
Deunov. Aceasta se petrecea de altfel la câtva timp 
după ce l-am cunoscut. l-am spus deci de propunerile 
acestui om întrebându-l ce trebuia să fac. Maestrul a 
fost categoric: el mi-a interzis să mă leg cu un astfel de 
individ şi să mă ocup de magie. Din fericire, pentru că 
altfel aş fi apucat-o pe un drum foarte periculos. Aş fi 
obţinut cu siguranţă multe lucruri, dar cu ce preţ? 
Pentru că atunci când începem să practicăm magia 
pentru a obţine avantaje materiale: succes, bani, 
glorie, posesiunea unui bărbat sau a unei femei, 
suntem pe drumul magiei negre şi, într-un fel sau altul, 
vom sfârşi „vânzându-ne sufletul diavolului”, cum se 
spune. 

Vă gândiţi, fără îndoială, că nu sunteţi în pericol de 
a primi propunerile îmbietoare ale unui magician... 
Poate nu sub această formă, desigur, dar sunt atâtea 
feluri de a vă vinde sufletul diavolului! Nici nu e 
necesar să faceţi un pact cu el, cum se povesteşte în 
cărţile de vrăjitorie; e suficient să vă supuneţi 
mobilelor interesate şi egoiste pentru a pierde de 
fiecare dată un pic din lumina sufletului vostru. 

De aceea sfătuiesc tinerii să studieze bine fiecare 
propunere care li se face. Fie că e vorba de obiecte, 
veşminte, muzică, activităţi, idei, trebuie ca ei să caute 
de la început să-şi dea seama care e natura 
slăbiciunilor pe care încearcă să le favorizeze în ei. 
Tinerii să nu uite că sunt ca un pământ în formare; şi 
dacă simt că sunt împinşi spre câştiguri şi succese 
uşoare, spre violenţă sau spre disperare, etc., să ştie 


că sunt forţe distructive şi să le ocolească! Dacă vor cu 
adevărat să facă totul mai bine ca adulţii şi să creeze o 
lume nouă, să nu accepte decât ceea ce le dă gustul 
de a construi în ei şi în jurul lor ceva bun, frumos, pur 
şi puternic. 


Cap. 2 - Fundamentul existenţei noastre: 
credinţa într-un Creator 


Multă lume vă va spune că a fi credincios sau ateu 
nu are nici o importanţă, că credinţa sau absenţa ei nu 
are o mare influenţă asupra mentalităţii şi 
comportamentului oamenilor. Ei bine, aceasta 
dovedeşte foarte simplu că nu cunosc nimic din 
psihologie. În realitate, tot ceea ce lăsaţi să se 
introducă în sufletul vostru ca şi convingere, 
sentiment, gând, acţionează asupra voastră, iar 
prezenţa sau absenţa acestor elemente vă 
influenţează raţionamentul, deci atitudinea profundă 
faţă de viaţă. Şi, de altfel, aşa este pentru orice. 

Dacă faceţi o prăjitură uitând să puneţi zahărul, 
credeţi că rezultatul va fi acelaşi ca şi când l-aţi fi pus? 
Dacă veţi fi neglijent în compoziţia şi dozajul unui 
preparat chimic nu veţi obţine produsul pe care îl 
doriţi. Sau, dacă într-o adunare, în parlament de 
exemplu, un deputat este absent, deciziile care se iau 
pot fi diferite. Dacă deputatul ar fi fost acolo ar fi putut 
susţine un alt punct de vedere şi deci şi al vostru ar fi 
putut fi diferit. Toată viaţa este aici pentru a ne arăta 
importanţa prezenţei sau absenței unui element. Cu 
atât mai mult, când e vorba de prezenţa sau absenţa 
acestui element care e credinţa. 

Veţi înţelege poate mai bine dacă vă voi spune că, 
în fiinţa umană, credinţa este un fenomen comparabil 


cu pubertatea. Pubertatea este o perioadă în cursul 
căreia se produc mari schimbări fiziologice şi mai ales 
psihologice. Un nou element îşi face apariţia în viaţa 
psihică, şi acest element provoacă modificări ale 
sensibilităţii, deci a felului de a vedea lucrurile. Ei bine, 
a crede că lumea este opera unui Creator atotputernic, 
omniscient şi plin de dragoste este de o importanţă 
fundamentală pentru viaţa psihică a omului. 
Raționamentul şi reacţiile unui adevărat credincios în 
faţa problemelor de ordin moral, social, politic, au o 
dimensiune mai profundă şi mai vastă şi sunt de o 
calitate mai subtilă decât cele ale unui ateu. Graţie 
prezenţei acestui element, al credinţei, al dragostei 
faţă de Creator, ei simt şi înţeleg ceea ce alţii nu pot 
nici să simtă nici să înţeleagă. 

„Dar, vor spune unii, ateii sunt mai obiectivi, mai 
logici, ei se pronunţă în mod unic asupra ceea ce văd, 
în timp ce ceilalţi, atât de absorbiți de credinţele lor, 
fac judecăţi eronate”. Nu e adevărat. Desigur, nu 
pentru că sunt credincioşi au oamenii şi o bună 
judecată; pentru a se pronunţa în mod corect, există 
anumite facultăţi mentale care intră în joc, şi nu toţi 
credincioşii sunt atât de bine dezvoltați mental. Dar eu 
vreau să spun aceasta: omului inteligent care nu crede 
în existenţa lui Dumnezeu, în realitatea sufletului, în 
imortalitatea spiritului îi va lipsi în permanenţă un 
element substanţial pentru a face observaţiile şi 
judecăţile sale. Absența acestui element îi reţine pe 
atei într-un punct de vedere superficial; ei se opresc la 
formă, la suprafaţa existenţei. 

Când acest element al credinţei vine să se 
introducă în el, omul descoperă adevărata dimensiune 
a fiinţelor şi lucrurilor şi simte curenţii care circulă între 
ele. Un ateu se conduce în existenţa sa ca şi cel care în 


faţa unei fiinţe umane nu ia în considerare decât 
anatomia sa. Cât timp e vorba să îi identifice 
membrele, organele şi să descrie aparenţa lor merge, 
anatomia poate să ajungă. Dar a te ocupa numai de 
anatomie semnifică a te ocupa numai de un corp fără 
viaţă, nu de viaţă însăşi. 

Noi suntem creaturi, şi creaturile care nu recunosc 
că au un Creator cad în absurditate şi monstruozitate. 
Ce putem aştepta bun de la cineva care refuză să 
recunoască o evidenţă atât de simplă: că întreaga 
creaţie şi creaturile au în mod necesar un Creator? 
Priviţi, când o crimă a avut loc, prima întrebare ce şi-o 
pun oamenii, este: cine este autorul? In majoritatea 
cazurilor el e deja departe, nu a rămas alături de 
„opera” sa, şi cu toate acestea nimeni nu se îndoieşte 
că această operă nu are un autor! De asemenea, când 
se găseşte un tablou şi nu se ştie cărui pictor să i se 
atribuie pentru că nu poartă semnătură, noi nu 
spunem că acest tablou nu are un autor, spunem 
numai că el este „anonim”. Se ignoră cine este autorul, 
dar nu ne îndoim că el există. Atunci, de ce pentru 
această operă grandioasă, sublimă, care este întreaga 
creaţie, unii pretind că ea nu are autor? Să spună mai 
repede, dacă o vor, că e anonimă (există suficiente 
fiinţe umane care să se ocupe de a da un nume 
Creatorului!) dar să îl negi pe acest autor este cea mai 
mare aberaţie. 

Pentru mine, acesta e un subiect despre care nici 
nu e nevoie să vorbim, mi-e ruşine să mă opresc 
asupra lui. Ca şi cum tot ceea ce există mai inteligent, 
mai mare, mai frumos în univers a ieşit, aşa, într-o 
bună zi, din întâmplare, din haos... nu, nu există 
cuvinte suficiente pentru a califica această afirmaţie! 
Pentru un lIniţiat, cel care vrea să găsească adevărul 


trebuie înainte de orice să recunoască existenţa 
Creatorului. Şi dacă vrea să beneficieze de viaţa Sa, de 
dragostea Sa, de forţa Sa, trebuie să se lege de El, să 
intre în contact cu fiecare dintre aceste calităţi cărora 
El este unicul şi adevăratul izvor. Numai gândul despre 
existenţa unui Creator lucrează deja benefic asupra 
fiecărei creaturi. 

Pentru că, contrar a ceea ce unii au crezut mult 
timp şi încă o mai cred, Dumnezeu nu este acel bătrân 
cu barbă, aşezat pe nori, ocupat să observe oamenii 
pentru a scrie greşelile lor şi a-i pedepsi. Pe Dumnezeu 
nu putem nici să-L descriem nici să-L explicăm, nici 
măcar să-L concepem, dar cel ce îl caută în mod 
sincer, cel care munceşte să se apropie de El prin 
practicarea virtuţilor, simte puţin câte puţin prezenţa 
Sa manifestându-se în el ca pace, ca lumină, ca 
dragoste, ca forţă şi nimic rău nu-l mai poate atinge. 
Da, aceasta trebuie înţeles de la bun început, că nu îl 
veţi întâlni pe Dumnezeu în exteriorul vostru, nu puteţi 
decât să-L găsiţi în voi ca o prezenţă care dă viaţă şi 
luminează toată fiinţa voastră interioară. 

Observaţi-vă atunci când iubiţi pe cineva: simpla 
prezenţă a acestui sentiment în voi vă împinge să 
gândiţi şi să acţionaţi într-o anumită manieră, şi nu 
numai faţă de acea persoană, ci faţă de toate fiinţele 
din jurul vostru şi chiar cu natura aveţi alte relaţii din 
cauza prezenţei acestui sentiment în voi. Deci, iată un 
motiv şi mai serios atunci când cel pe care-l iubiţi este 
Fiinţa tuturor fiinţelor. 

Dar cum să iubim pe cineva căruia i se neagă 
existenţa?...Celui care nu crede în Dumnezeu, celui 
care nu-l iubeşte îi va lipsi tot timpul ceva oricât de 
mare savant sau filozof ar fi el, şi anume acel 
sentiment care îl va ridica la adevărata înţelegere. 


Dragostea este o forţă care acţionează asupra voastră, 
asupra mentalului vostru, asupra voinţei voastre, 
asupra corpului vostru chiar şi vă dă imense 
posibilităţi. Dragostea este ca benzina: dacă aveţi 
benzină în maşina voastră puteţi avansa, dar dacă 
benzina lipseşte, unde veţi merge? 

Inţelegeţi că ceea ce vă spun astăzi este un adevăr 
esenţial: tocmai prezenţa sau absenţa anumitor 
elemente în voi este cea care determină destinul 
vostru. Dacă aveţi credinţă, dragoste, speranţă, dacă 
credeţi în Dumnezeu, dacă Il iubiţi şi vă bazaţi 
speranţele pe El, oricare ar fi evenimentele şi 
condiţiile, viaţa voastră nu ar fi la fel ca şi când nu aţi 
aveaţi toate acestea. Va veni ziua în care cercetătorii 
vor înţelege că este mai important a studia reacţiile 
chimice care produc în om convingerile sale, ideile 
sale, gândurile sale, decât să cunoaştem toată chimia 
organică, anorganică, etc. 

Chiar dacă ceea ce vă explic acum nu vă spune 
mare lucru, nu-i nimic, nu este nimic pierdut. Eu vă 
vorbesc de realităţi care există în voi, şi chiar dacă nu 
sunteţi încă conştienţi, eu ştiu că vorbind ating ceva în 
voi care nu cere decât să iasă la lumină. Puțin câte 
puţin, acest ceva - sentimentul divinului - se va 
manifesta în voi. Ca şi lotusul care începe să crească 
sub apă, iar apoi înfloreşte la suprafaţă... 

Lotusul este tocmai simbolul acestui proces psihic 
pe care vi-l descriu. Lucrurile se nasc în obscuritatea 
subconştientului, iar în momentul în care apar în 
conştiinţă, ele nu sunt la început, ci aproape de 
realizarea lor, pentru că de mult timp erau în mişcare. 
În acelaşi fel, cuvintele mele trezesc în profunzimea 
voastră ceva care, într-o zi, ca şi floarea de lotus, va 
ieşi la suprafaţă pentru a înflori deasupra apei. 


Cap. 3 - Sensul Sacrului 


Acum mulţi ani, când eram tânăr, în Bulgaria, nu 
aveam destui bani pentru a-mi cumpăra un radio şi mi- 
am fabricat un radio cu galenă. Pentru a face să 
funcţioneze un astfel de aparat, trebuie să punem un 
mic ac pe un cristal de galenă şi să-l deplasăm pentru 
a obţine un contact: câteodată merge, câteodată nu... 
Şi tocmai aceasta m-a frapat atunci şi m-a determinat 
să reflectez: nu funcţiona sigur. Atingeam piatra cu 
acul, nu auzeam nimic, trebuia să continui să caut, să 
tatonez, şi în fine, dintr-o dată, auzeam muzică sau 
voci... Era ca şi cum erau puncte sensibile, vii, şi 
puncte moarte. Când găseam un punct viu, trebuia să 
menţin acul pentru ca postul să continue să 
funcţioneze; dacă l-aş fi deplasat aş fi pierdut contactul 
şi ar fi trebuit să încep tatonarea pentru a găsi un nou 
punct. 

Reflectând, am descoperit că fenomenul prezenta 
corespondențe cu viaţa noastră interioară. Toţi oamenii 
caută ceva, vor să audă o voce, vor să primească 
ajutor. Dar majoritatea timpului ei nu aud nimic, nu 
primesc nimic. De ce? Pentru că nu au ştiut să atingă 
în ei înşişi punctele sensibile a sufletului şi spiritului lor 
care i-ar fi pus în comunicare cu regiunile spirituale. Ei 
trebuie deci să continue să exploreze, să tatoneze; 
atunci când vor ajunge să atingă aceste puncte ei vor 
resimti o senzaţie care nu-i va înşela: vor primi lumina, 
dragostea, bucuria, vor avea revelaţia sensului vieţii. 

Veţi spune: „Bun, am înţeles, trebuie să găsim 
aceste puncte, dar cum?” In realitate, e o problemă de 
atitudine. Ori, există un lucru în particular pe care 
oamenii îl neglijează din ce în ce mai mult, e vorba de 


atitudinea interioară, de sensul sacrului. Nimic în ochii 
lor nu mai e demn de respect, de venerație. Veţi spune 
că ei încearcă să cultive respectul pentru persoana 
umană... Da, dar e prea puţin, e aproape nimic, pentru 
că deasupra omului şi superioare lui, există fiinţe pe 
care el le neglijează, el nu crede nici măcar în 
existenţa lor. El se ascunde în spatele a ceea ce 
numeşte „respectul pentru fiinţa umană” pentru a se 
justifica de nerespectarea a nimic altceva, nici a lui 
însuşi, nici a naturii şi nici chiar a Creatorului. 

În realitate, nu veţi putea respecta cu adevărat 
oamenii dacă, în interiorul vostru, nu veţi avea 
consideraţie pentru ceva mai mare, absolut. Da, veţi 
merge până la a-i masacra pentru că vor exista mobile 
personale foarte puternice în voi care vor suprima 
acest respect. Numai atunci când veţi avea un 
sentiment sacru despre cineva, o fiinţă mai mare, mai 
înaltă, Creatorul, veţi respecta de asemenea şi 
oamenii. 

Această problemă de atitudine este esenţială, 
pentru că ea determină toată viaţa interioară şi 
exterioară a omului. Atitudinea majorităţii oamenilor 
de astăzi este deplorabilă: în loc să-şi întoarcă faţa 
spre Creator, ei li întorc spatele. Nimeni nu îi mai 
învaţă să cultive acest sens al sacrului, chiar sunt 
împinşi să se debaraseze de el, pentru că e inutil, e 
depăşit, pare-se. Era bun pentru înaintaşii noştri care 
erau nişte ignoranţi, dar în epoca noastră nu e bun!... 
Ei bine, să o ştie, iată de ce întâlnesc atâtea dificultăţi 
în viaţă, pentru că cu această atitudine grosieră, 
nerespectuoasă, ei nu pot face nici un progres. 
Desigur, în domeniile ştiinţific, tehnic, unde activează, 
ei pot obţine unele rezultate, dar toate acestea aparţin 
domeniului material, exterior, dar în domeniul interior, 


spiritual, din păcate ei nu vor descoperi mare lucru; cel 
mai adesea acolo e mediocritate, prostie, vid, spaimă. 
Şi aceasta va continua până când nu vor rezolva 
această problemă esenţială: a găsi atitudinea potrivită. 

In faţa acestei Fiinţe sublime care dirijează totul, 
care distribuie totul, omul trebuie să aibă o atitudine 
de respect, de încântare. Veţi spune: „Dar noi nu 
vedem această Fiinţă!” Ba da, O vedeţi: vedeţi 
frumuseţea naturii, armonia Creaţiei, vedeţi în jurul 
vostru bărbaţi şi femei; dar nu vă gândiţi niciodată să 
urcați până la Autorul a tot ceea ce vedeţi, Autorul nu 
există! Ei bine, ce speraţi să câştigaţi cu o astfel de 
atitudine? Veţi fi aruncaţi la dreapta şi la stânga de 
forţe haotice cu care, în mod inconştient, v-aţi acordat. 

Când vrem să obţinem o favoare de la cineva, ştim 
cum să-l salutăm, cum să ne purtăm în faţa lui, cum 
să-i vorbim, dar în faţa Cerului care ne-a creat, care 
ne-a dat totul, nu ştim să o facem. Chiar şi în biserici 
nu avem atitudinea corectă. Din punct de vedere 
exterior, da, desigur... dar în interior, în gânduri, în 
sentimente trebuie să găsim această atitudine pentru 
a obţine toate binecuvântările Cerului. 

Incercaţi acum să găsiţi atitudinea corectă faţă de 
Dumnezeu, să vă gândiţi la El cu respect, cu încântare 
şi dragoste, pentru că în acel moment veţi vibra la 
unison cu El, şi tot ceea ce El posedă va începe să vină 
spre voi: veţi simţi că vă luminaţi cu lumina Sa, veţi 
iubi cu dragostea Sa, veţi fi liberi cu libertatea Sa, vă 
veţi bucura cu bucuria Sa. Priviţi  îndrăgostiţii: 
împărtăşesc aceleaşi senzaţii pentru că vibrează pe 
aceeaşi lungime de undă. E o lege a fizicii. Dar oamenii 
nu se gândesc niciodată să aplice în domeniul spiritual 
legile pe care le-au descoperit în lumea fizică. 


Creatorul, El, desigur, nu are nevoie de dragostea 
voastră sau de veneraţia voastră, Lui nu-l lipseşte 
nimic, El are plenitudinea. Voi sunteţi cei care aveţi 
nevoie să-L iubiţi, pentru că graţie acestei iubiri vă 
ridicaţi până în lumile frumuseţii, luminii, libertăţii care 
sunt ale Sale. Da, de aceea trebuie să aveţi un 
sentiment sacru faţă de această Fiinţă care a creat 
totul cu o aşa inteligenţă. Sunteţi încântați în faţa 
florilor, pietrelor preţioase, cântecului păsărilor, în faţa 
frumuseţii sau inteligenţei anumitor fiinţe... Atunci cum 
puteţi să nu fiţi încântați în faţa Celui care le-a creat? 
El e singurul care merită admiraţia voastră; ori tocmai 
El este cel neglijat, surghiunit. 

Religia, care s-a redus puţin câte puţin la practici 
exterioare, şi ştiinţa care a contribuit să-l deturneze pe 
om de la sentimentul sacrului, nu fac ca această 
atitudine să fie uşor de găsit. De aceea, pentru câtva 
timp, căutaţi, căutaţi... ca la un post cu galenă! Prin 
gândire, prin rugăciune (acesta este acul!) veţi încerca 
să găsiţi acel punct... Şi de îndată ce îl veţi găsi, veţi 
vedea splendoarea lumii divine, veţi auzi vocea Celui 
Etern. Deci, trebuie să continuaţi, trebuie să insistaţi... 
Şi apoi, într-o zi, pe neaşteptate, ceva se va deschide, 
va ţâşni... 


Cap. 4 - Vocea naturii superioare 


Judecata negativă pe care contemporanii noştri o 
fac în general asupra bătrânilor vine din concepţia 
materialisă despre existenţă. Pentru cel care crede că 
sensul vieţii este de a putea profita de plăceri, de a 
mânca, de a bea, de a fuma, de avea aventuri 
pasionale sau de a se implica în activităţi în urma 
cărora obţine bani, putere sau glorie, evident că 


bătrâneţea nu e perioada cea mai favorabilă. Cu atât 
mai mult că, uzând şi abuzând de sănătatea sa în 
aceste ocupaţii în timpul tinereţii, el este cu atât mai 
mult şifonat, decât ar fi fost dacă ar fi trăit rezonabil. 

Se spune tinerilor: „Grăbiţi-vă, viaţa e scurtă, şi 
dacă nu profitaţi de ea veţi regreta într-o zi de a lăsa 
să treacă atâtea ocazii”. Da, o filozofie foarte 
periculoasă circulă acum în lume, care împinge 
oamenii să-şi satisfacă toate dorinţele, pentru că e 
foarte rău, pare-se, de a nu urma vocea naturii sau de 
a se opune ei, şi aceasta se numeşte refulare. 

Cu toate acestea, dacă sunteţi lucid şi onest, vă 
veţi da seama că vocea care vă vorbeşte în forul 
interior nu vă spune tot timpul să nu căutaţi decât 
plăcerea. 

Câteodată, din contră, vocea care vorbeşte în noi 
ne sfătuieşte de a fi mai rezonabil, mai stăpân pe sine, 
ea ne adresează chiar reproşuri: „De ce ai făcut prosti? 
De ce te-ai lăsat antrenat? Acum, o regreţi...” Fără 
îndoială, această voce se exprimă mult mai rar, şi mult 
mai încet, dar ea e acolo, nu o putem nega. 

Ei bine, ea este, de asemenea, vocea naturii, dar 
vocea naturii superioare, pe când cealaltă este vocea 
naturii inferioare. Pentru că aceste două naturi 
coexistă în om, şi ele încearcă în mod egal să se 
manifeste. lată un punct care trebuie să fie clar pentru 
voi. 

Când oamenii, chiar şi scriitorii, filozofii, vorbesc de 
„a urma natura, a se supune legilor naturii”, ei nu ştiu 
prea bine ce trebuie să pună în locul acestui cuvânt 
„natură”. Ei invocă natura de fiecare dată când vor să 
se justifice că se supun instinctelor lor, sau cedează în 
faţa tentaţiilor. Ei bine, nu, nu se justifică bine; ei se 
supun naturii, da, dar naturii inferioare, şi îşi închid 


urechile naturii superioare: pentru că ea există de 
asemenea, le vorbeşte, dar ei refuză să audă vocea sa. 

In religia creştină, tradiţia spune că omul este 
însoţit pe timpul întregii vieţi de o entitate luminoasă şi 
de o entitate tenebroasă: entitatea luminoasă, îngerul, 
stă în dreapta sa şi se străduie să-l lumineze cu 
sfaturile sale pentru a se ţine pe calea cea bună. 
Entitatea tenebroasă, demonul, stă la stânga sa şi 
caută, din contră, să-l antreneze pe căi necinstite 
făcându-i tot felul de propuneri amăgitoare: „Ei da, 
aceasta e dragostea, acesta e succesul, aceasta e 
fericirea...” Şi omul, naiv, se lasă sedus, până în 
momentul în care îşi dă seama că s-a rătăcit. 

Acum, dacă mă veţi întreba: „Dar e adevărat? 
Suntem însoţiţi tot timpul de un înger şi un demon?” vă 
voi răspunde că lucrurile nu stau tocmai aşa. Ingerul şi 
demonul sunt imagini. Pentru a lumina pe oamenii 
simpli care nu ar fi înţeles, cu siguranţă, dacă li s-ar fi 
vorbit despre natura superioară şi natura inferioară, 
Iniţiaţii trecutului s-au servit de aceste personificări. In 
realitate, nu există în exteriorul nostru o fiinţă care ne 
trage la dreapta şi o alta care ne trage la stânga. Totul 
se petrece în interiorul nostru, în noi înşine există 
această dublă mişcare spre lumea superioară şi spre 
lumea inferioară. 

De aceea, atunci când credeţi că aţi acţionat rău 
pentru că o forţă exterioară răufăcătoare v-a antrenat, 
în realitate nu e aşa, în voi aveţi ceva care vă împinge 
să urmaţi acele influenţe, nu e necesar să vină ceva 
din exterior să vă determine să faceţi astfel. Deci, 
atenţie, atunci când dorinţele vă asaltează, învăţaţi să 
discerneţi dacă solicitările vă vin din partea naturii 
inferioare sau din partea naturii superioare şi unde vă 
vor conduce ele. 


Nu trebuie ca tinerii să-şi imagineze că orice ar 
face vor rămâne proaspeţi, viguroşi şi sănătoşi. Da, 
ştiu, e o senzaţie pe care ei o au, că totul e posibil, că 
sunt invulnerabili şi această stare va dura etern. Din 
păcate, această senzaţie nu durează mult timp; mai 
repede sau mai târziu trebuie să dea piept cu 
realitatea, şi această realitate înseamnă uzură, 
depresie. Pentru că nu putem face orice. Tot ceea ce 
facem lasă în noi urme de neşters şi când am cheltuit 
energiile şi materialele cele mai preţioase în excese de 
toate felurile, nu putem pleca mai departe, aşa, 
proaspeţi şi bine dispuşi, ci ne ofilim repede. Şi atunci 
când nu mai suntem atât de proaspeţi şi plini de viaţă, 
suntem mai puţin apreciaţi, şi încet încet suntem daţi 
la o parte, şi e normal. Astfel tragem concluzia că e 
înspăimântător să îmbătrâneşti. 

Ei da, desigur că e înspăimântător să 
îmbătrânească cel care nu a precupeţit nici un efort de 
a intra în bătrâneţe blazat, sărăcit, abrutizat. Şi chiar 
dacă în sfârşit a dobândit înţelepciunea şi luciditatea, 
acum acest lucru e inutil. E bine ca într-un sfârşit să 
înţelegeţi cum stau lucrurile, dar pentru a fi eficace, 
această înţelegere trebuie să fie susţinută, alimentată 
de anumite materiale. Dacă nu mai avem forţă, putem 
să înţelegem orice, aceasta nu va servi la nimic: nu 
vom mai fi capabili să transmitem altora concluziile 
experienţelor noastre. 

E adevărat, viaţa e scurtă şi energiile pe care la 
avem sunt limitate. lată un motiv în plus pentru tineri 
să înveţe să asculte vocea naturii superioare, pentru a 
nu-şi pierde energiile lor în nebunii sau inutilităţi, ci să 
le consacre realizării unui înalt ideal, pentru a deveni 
utili lor înşişi şi societăţii, lumii întregi. Peste tot, în loc 
să se manifeste ca nişte fiinţe ordinare, ei să aducă 


ceva subtil, pur, luminos care inspiră, care stimulează 
pe alţii şi le comunică dorinţa de a se perfecționa. 
Lucrând astfel pentru un înalt ideal, cu o conştiinţă 
lărgită, cu cât vor avansa în existenţă, cu atât vor 
deveni mai plini de viaţă şi mai expresivi. 

Desigur, cu vârsta vin şi ridurile, părul alb, obosim 
mai repede, membrele îşi pierd supleţea, vedem mai 
puţin bine, etc., dar faţă de câteva pierderi, ce de 
bogății putem câştiga în sufletul şi spiritul nostru! Şi 
iată, de aceea, dacă aţi trăit bine tinereţea voastră, în 
loc să-i puneţi pe fugă pe cei din jurul vostru, ca aceia 
care îmbărtânind devin supărători şi dezagreabili, veţi 
fi iubiţi, apreciaţi şi toată lumea va căuta să vă 
întâlnească pentru că veţi deveni izvoare dătătoare de 
viaţă, lămpi aprinse, grădini înflorite, livezi pline de 
păsări şi fructe. 


Cap. 5 - Să alegem buna direcţie 


Când eşti tânăr, e normal să ai ambiţii, să-ţi faci 
proiecte... Dar atenţie, şi aici trebuie să fim vigilenţi, 
pentru că aspiraţiile voastre sunt cele care vă 
determină viitorul. Când începeţi să vă gândiţi la un 
proiect, e ca şi cum vă angajaţi într-o direcţie 
determinată, şi înainte de a vă atinge scopul, trebuie 
să ştiţi că veţi trece, obligatoriu, prin anumite staţii. De 
aceea e foarte important de a cunoaşte relaţiile, 
afinităţile pe care dorinţele voastre le au cu cutare sau 
cutare aspect din lumea fizică şi din lumea psihică. Un 
proiect, este ca şi cum aţi pune trenul vostru pe şine, şi 
dacă nu aţi fost lucizi şi vigilenţi în momentul deciziei, 
acest tren vă va duce adesea acolo unde nu gândiţi, şi 
mai ales, acolo unde nu o doriţi. 


Când cineva, de exemplu, începe să se gândească: 
„Eu, mai târziu, vreau să mă impun, nimeni nu mă va 
călca pe bătături, voi fi cel mai puternic, iar cel care va 
încerca să mi se opună, va vedea el!” ei bine, această 
decizie nu va rămâne fără consecinţe asupra 
caracterului, activităţii persoanei respective, asupra 
relaţiilor pe care le va avea cu alţii. El va deveni din ce 
în ce mai neîncrezător, arogant, dur, vindicativ, şi toate 
activităţile sale vor fi orientate în aceeaşi direcţie: 
puterea, dominarea, violenţa... lată cum, încetul cu 
încetul, el riscă să fie antrenat să comită acte 
criminale, iar voi ştiţi cum sfârşesc toate acestea! Cât 
despre cel ce are ca scop banii, plăcerile, sau gloria, el 
de asemenea se pune pe şine determinate şi nu va 
putea scăpa de consecinţele alegerii sale. 

In schimb, dacă vă veţi decide: „Vreau să fac bine, 
vreau să-i ajut pe ceilalţi, chiar dacă aceasta nu îmi va 
aduce nici un avantaj material, chiar dacă nu voi fi atât 
de mult recompensat”, care vor fi consecinţele? Vă veţi 
dezvolta bunătatea, răbdarea, generozitatea, şi nu 
numai că veţi simţi că înfloriţi, dar din cauza strălucirii 
voastre veţi fi într-o zi apreciat şi iubit de toţi. 

Niciodată un gând bun, un sentiment bun nu 
rămâne fără rezultat, pentru că totul se înregistrează. 
Desigur, nu trebuie să vă aşteptaţi ca anturajul vostru 
să observe imediat tot ceea ce purtaţi bun în capul şi 
în inima voastră. Ce vreţi, oamenii sunt preocupaţi de 
propriile lor probleme, trebuie să fim indulgenţi şi să nu 
le purtăm pică. Dar să ştiţi că într-o zi sau alta, tot 
ceea ce aţi făcut util şi constructiv alegând calea cea 
bună, va da rezultate. E o lege absolută. 

Deci, trebuie ca foarte devreme să deveniți 
conştienţi de importanţa alegerilor voastre. Dacă vă 
veţi lăsa antrenați în direcţii rele pentru că pe moment 


vă păreau agreabile şi pline de promisiuni, veţi fi într-o 
zi sau alta obligaţi să constataţi daunele. De câte ori 
am văzut băieţi şi fete care nu au vrut să facă altfel 
decât după capul lor, iar după câţiva ani au venit să mi 
se plângă: „Nimic nu s-a întâmplat cum speram. Ce 


deceptie! Dacă aş fi ştiut!...” A cui e greşeala? Eu îi 
prevenisem. 

Şi câţi bărbaţi şi femei, ajunşi la sfârşitul vieţii, îşi 
spun: „Dacă aş fi ştiut!...” Ei au alergat după ceea ce 


credeau că e fericirea, şi adesea nu putem nega că 
aparent au obţinut succese: ei au fost oameni politici 
influenţi, generali victorioşi, artişti recunoscuţi şi 
celebri, au dus o viaţă strălucitoare pe care toată 
lumea o invidia. Şi totuşi, ajunşi la sfârşitul vieţii, şi ei 
au fost obligaţi să recunoască că ceea ce li s-a 
întâmplat în viaţă a fost altceva decât ceea ce doreau 
în cu adevărat. 

Dar tinerii vor să înveţe totul prin ei înşişi, ei îşi 
imaginează că adulţii care le dau sfaturi de prudenţă, 
de discernământ vor să-i priveze de anumite satisfacţii. 
Da, poate unii o fac. Dar de ce nu au ei atâta judecată 
pentru a vedea că dacă un înţelept, un Maestru, îi 
sfătuieşte să se ferească de anumite proiecte, de 
anumite alegeri, este pentru ca ei să se poată lansa în 
intreprinderi cu adevărat constructive şi benefice, care 
nu le vor aduce niciodată decepţii şi amărăciune? 

Dacă ne-am putea aventura fără nici un pericol în 
orice direcţie, credeţi că aş fi aşa de stupid să-mi pierd 
timpul predicând discernământul, vigilenta? Să ştiţi că 
nu sunt aşa prost! V-aş spune: „Daţi-i drumul, dragii 
mei, daţi frâu liber dorințelor voastre, veţi avea tot ce 
vă doriţi: plăceri, facilităţi, succese”, şi eu aş fi primul 
care v-aş arăta cum se fac acestea. Din păcate, sau din 
fericire, lucrurile nu se petrec niciodată astfel. 


Când inginerii trebuie să construiască o rachetă, de 
exemplu, ei studiază mai întâi mult timp proiectul, şi e 
necesar, pentru că sunt enorm de multe elemente de 
luat în considerare, de la materiale, greutatea lor, 
rezistenţa lor, până la traiectoria rachetei în spaţiu, 
trecând prin aprovizionarea ei cu carburant, etc. Ei ştiu 
că dacă un singur detaliu e defectuos, aceasta poate 
duce la o catastrofă. Această pregătire cere uneori ani 
de calcule, de reflecţie, de experienţe, înainte de 
lansare, dar toată lumea e de acord în a recunoaşte că 
aceste lucruri sunt indispensabile. Şi iată că atunci 
când e vorba, pentru oameni, de a se lansa în spaţiul 
vieţii, daţi-i drumul! Fără a reflecta, fără, a se pregăti 
ei se grăbesc, convinşi că vor reuşi! E extraordinar! 
Toate precauţiile pe care le găsim indispensabile când 
este vorba de o maşină le socotim inutile pentru noi 
înşine! lată cum devenim victimele forţelor oarbe şi 
gata cu libertatea. 

Atunci, spun tinerilor: „Atenţie, încercaţi să 
discerneţi tot ceea ce riscaţi răspunzând fiecărei 
solicitări interioare şi exterioare”. Când unii vin şi îmi 
povestesc necazurile lor, decepţiile lor, experienţele lor 
nefericite sunt stupefiat de uşurinţa cu care s-au lăsat 
antrenați. Li se oferă alcool, ei îl beau; li se oferă 
droguri, ei le iau; întâlnesc din întâmplare băieţi şi fete 
necunoscuţi, iar seara se culcă împreună... Fără a vorbi 
de alte aventuri, mai periculoase unele decât altele: 
trafic, furturi, etc. Ei au impresia că descoperă viaţa... 
Dar sunt alte lucruri de descoperit în viaţă! 

Tinerii sunt grăbiţi să facă experienţe în care îşi 
pierd prospeţimea, bucuria de a trăi şi chiar sănătatea. 
Să se ardă un pic nu le ajunge, unii reîncep până nu 
mai rămâne din ei decât un pumn de cenuşă. Şi iată, e 
de lucru pentru medici, psihiatri şi psihanalişti. Ei cred 


că asta înseamnă „a cunoaşte viaţa”. Şi când li se 
spune că alte experienţe trebuie făcute, unde ceea ce 
vor descoperii sunt echilibrul, armonia, pacea, desigur 
că nu se vor împotrivi, dar cred că aceste experimente 
pot să mai aştepte, trebuie mai întâi să guste din toate 
plăcerile, din toate aventurile, chiar şi din cele mai 
periculoase. Dumnezeule, săracii, cum pot să-şi 
imagineze că după ce şi-au risipit toate energiile fizice 
şi psihice vor mai fi capabili de o muncă interioară 
serioasă? 

Nu e adevărat faptul că, dacă la o anumită vârstă, 
pasiunile se liniştesc ele cedează locul unei activităţi 
spirituale. Pentru a întreprinde această activitate, omul 
nu trebuie să fie obosit, ramolit de o existenţă 
petrecută în dezordine şi excese, dacă nu, singurul 
lucru de care mai e capabil este de a citi câteva cărţi 
pentru a face citate: „Moise a spus... Buda a spus... 
lisus a spus...” lată viaţa sa spirituală! lar lui îi este 
imposibil, evident, de a realiza ceea ce Moise, Buda, 
sau lisus au spus. Ei bine, eu îi sfătuiesc pe tineri să 
înceapă foarte devreme să ia în serios învăţătura 
marilor înţelepţi şi marilor Iniţiaţi, şi pentru restul să se 
mulţumească să facă citate. Există atâtea romane, 
piese de teatru, etc., în literatura universală pentru a-i 
învăţa ceea ce sunt pasiunile umane şi unde duc ele pe 
cei ce le urmează! Deci, iată, totul e etalat, nu trebuie 
decât să citiţi, nu e necesar să faceţi atâtea experienţe 
costisitoare pentru a le cunoaşte. Ei da, vedeţi, există o 
viaţă care e preferabil a o trăi şi o alta despre care e 
preferabil să facem citate! 

Eu ştiu că ceea ce vă spun nu prea vă convine, e 
chiar contrariul a ceea ce vă place, pentru că aşa e 
natura umană, avidă de aventuri, curioasă să facă 
experienţe, unde ea are impresia că trăieşte mai 


intens. Dar încercaţi să ţineţi seama de sfaturile mele. 
La început va fi dificil, vă veţi simţi păcăliţi, ca şi cum 
explorarea unor anumite teritorii v-ar fi interzisă. Dar 
cu anii, când veţi descoperi ceea ce înseamnă cu 
adevărat viaţa spirituală, frumuseţea, intensitatea 
experienţelor pe care e posibil să le faceţi, nu veţi 
regreta eforturile făcute, nu veţi mai avea impresia că 
aţi fost privaţi, ci din contră, îmi veţi mulţumi, pentru 
că veţi constata că nu v-am înşelat. 


Cap. 6 - Studiile nu sunt suficiente pentru a da 
un sens vieţii 


Situaţia tinerilor care fac studii este de invidiat 
dintr-un anumit punct de vedere, dar în acelaşi timp 
prezintă câteva pericole. Cei ce studiază au şansa de a 
se îmbogăţi din punct de vedere intelectual prin 
cunoştinţele dobândite, în acelaşi timp obţinând 
diplome care le vor permite să-şi câştige existenţa şi 
să aibă un loc în societate. Dar pericolul este de a lua 
atât de mult în serios ceea ce învaţă în şcoli, 
universităţi, încât să nu mai caute să meargă mai 
departe. Studiile sunt utile, necesare, indispensabile 
chiar, dar adevărata înţelegere a vieţii nu se află aici, 
în acumularea de cunoştinţe intelectuale. Cu aceste 
cunoştinţe rămânem la suprafaţa lucrurilor, nu le 
găsim sensul, şi este cea mai gravă lacună. 

La terminarea studiilor universitare, câţi studenţi 
se găsesc dezorientaţi, în vid! Ceea ce au învăţat nu a 
făcut decât să le încarce memoria, să semene în ei 
îndoiala şi confuzia. A cunoaşte istoria, geografia, 
chimia, biologia, etc., e bine, dar acestea nu vor putea 
face tinerii nici mai fericiţi, nici mai echilibraţi. lar 
responsabilii cu instruirea publică nu-şi mai revin din 


mirare văzând că, în ciuda eforturilor lor pentru a le 
ameliora condiţiile de muncă, tinerii continuă să se 
drogheze, să se revolte şi să plece în derivă. 

Să luăm un exemplu foarte simplu: chimia. La 
chimie elevii învaţă despre constituţia diferitelor 
corpuri, proprietăţile şi condiţiile (temperatură, 
proporţii...) în care transformările lor sunt posibile. E 
foarte bine, dar la ce le pot folosi toate acestea dacă 
nu ştiu că viaţa lor interioară se supune de asemenea 
aceloraşi legi? Ori, tocmai, ei nu o ştiu, şi îşi 
imaginează că în orice fel şi în orice condiţii, 
introducând în ei orice fel de elemente (gânduri, 
sentimente, dorinţe) vor obţine de îndată ceea ce îşi 
doresc. Ei bine nu, gândurile, sentimentele, dorinţele 
sunt ca şi elementele chimice, au proprietăţi tot atât 
de diverse, iar întâlnirea lor, combinaţiile lor produc, la 
fel, reacţii foarte variate. Aceleaşi legi guvernează în 
lumea fizică şi în lumea psihică, şi pentru echilibrul şi 
dezvoltarea noastră e mai important să cunoaştem 
chimia psihică, dacă nu, riscăm să ne otrăvim, să ne 
ardem, să producem explozii, etc. 

Atât timp cât se simt capabili şi nu au pierdut 
gustul, tinerii trebuie să facă studii, dar ştiind că ceea 
ce învaţă nu va putea să satisfacă decât parţial 
aspiraţiile lor. A studia e util, pentru a avea materiale, 
dar în interior cei ce studiază au nevoie de o filozofie 
divină ca de un fir al Arianei care să le permită să se 
orienteze şi să se regăsească în labirintul cunoştinţelor. 
Şi această filozofie divină îi va ajuta de asemenea să 
nu se lase antrenați de toţi curenţii de gânduri care 
apar de la un timp la altul în mediile intelectuale: 
scopul momentului dispare pentru a lăsa loc altuia, 
care dispare la rândul său. Acestea sunt moduri 
pasagere. Pentru că toate sistemele filozofice care nu 


sunt inspirate de o adevărată înţelegere a legilor 
naturii şi ale vieţii, nu durează. 

Cei ce studiază pot să citească totul, să cunoască 
toate ştiinţele, literaratura, toate sistemele filozofice... 
de ce nu, dacă sunt capabili? Cunoştinţele sunt ca 
nişte materiale, bogății, de ce să nu le dobândim? Dar 
de ce trebuie să ne îndoim, sunt tocmai concluziile. Da, 
să nu ne încredem în concluziile pe care le-au putut 
trage savanții şi filozofii plecând de la toate aceste 
materiale pe care le-au avut la dispoziţie. Când, după 
ani de studii şi cercetări, aceşti mari gânditori, aceşti 
mari profesori vă spun că au ajuns la concluzia că 
universul este opera hazardului, că nu există nici o 
ordine în creaţie, că sufletul, morala, religia sunt 
invenţii pe care trebuie să le respingem, că pământul e 
un câmp de bătălie unde fiecare trebuie să se lupte cu 
ghearele şi cu dinţii pentru a nu fi devorat de vecinul 
său, etc., ascultaţi-i din curiozitate, dacă vreţi, dar nu 
vă lăsaţi influenţaţi. De altfel, de câte ori în cursul 
secolelor, concluziile savanților şi  filozofilor s-au 
schimbat! Atunci, de ce să vă aşezaţi viaţa pe baze 
atât de instabile? Toate cunoştinţele trebuie să ne 
aducă spre Dumnezeu, spre înţelegerea sensului vieţii. 
Dacă ele ne rup de Dumnezeu şi de sensul vieţii, la ce 
servesc ele? E mai bine să le lăsăm deoparte. 

Adesea vin să mă caute studenţi care se plâng: 
„Nu mai ştiu unde sunt, acum nu mai cred în nimic...” 
Ce muncă urmează pentru mine, care trebuie să-i ajut 
să-şi regăsească drumul! Pentru că această stare de 
confuzie se reflectă asupra comportamentului lor: sunt 
gata să facă tot felul de prostii. Ei da, dacă lumea nu e 
decât o absurditate, nonsens, haos, e permis să faci 
orice! Şi aceasta are uneori consecinţe asupra sănătăţii 
lor, pentru că această debandadă care se produce în 


cap sfârşeşte prin a atinge tot organismul. Deci eu le 
spun tinerilor: atenţie, primiţi un bagaj care riscă să vă 
facă să sucombaţi, dacă nu ştiţi să îl echilibraţi şi să îl 
digeraţi graţie altor elemente. Creierul, sistemul nervos 
nu sunt atât de pregătite pentru a primi greutatea 
acestei cunoaşteri indigeste, trebuie să-l întărim printr- 
o altă cunoaştere (a se vedea „Ştiinţa vieţii” broşura 
nr. 315). 

Dar să nu mă înţelegeţi greşit. Atunci când critic 
intelectualii şi importanţa dată studiilor universitare nu 
o fac pentru că găsesc intelectualii atât de ridicoli sau 
răufăcători, iar studiile lor atât de inutile sau nocive. 
Nu, ceea ce eu critic este această tendinţă de a crede 
că studiile şi munca intelectuală reprezintă un 
summum al cunoaşterii şi a gândirii. Ca şi cum nu ar 
exista nimic mai presus! Dacă Inteligența cosmică a 
dat un intelect omului, este pentru ca să îl utilizeze, iar 
el îl utilizează pentru a face cercetări, analize, 
măsurători, comparații. Bun. Dar intelectul este un 
instrument insuficient, domeniul pe care oamenii îl pot 
explora graţie lui este limitat, şi adesea contradictoriu; 
de aceea ei trebuie să împingă mai departe 
investigaţiile lor în domeniul sufletului şi spiritului, 
dacă nu se vor simţi aruncaţi la stânga şi la dreapta, 
mereu nesiguri, nemulţumiţi. 

Deci, ca să fie totul clar odată pentru totdeauna. 
Chiar dacă cunosc defectele învăţământului universitar 
în lumea întreagă, eu n-am sfătuit niciodată tinerii să-şi 
înceteze studiul. Din contră, eu sunt cel care-i împing 
să le continue, pentru că aşa a făcut şi Maestrul meu, 
Peter Deunov, cu mine. Înainte de a-l întâlni pe 
Maestru tocmai am părăsisem liceul, pentru că 
credeam că Ştiinţa iniţiatică pe care am descoperit-o în 
cărţi depăşea tot ceea ce am învăţat până atunci. Nu 


mai conta nimic altceva decât Ştiinţa iniţiatică şi 
exerciţiile de respiraţie, de concentrare, de meditaţie, 
rugăciunea, postul, etc. Evident, nu era rezonibil, 
prietenii mei şi mai ales mama îşi făceau probleme, dar 
eu nu voiam să ascult pe nimeni. 

Apoi l-am întâlnit pe Maestrul Peter Deunov... el m- 
a lăsat să fac toate acestea pentru un timp, dar într-o 
zi mi-a spus: „Trebuie să te întorci la liceu ca să-şi 
termini studiile”. Am rămas siderat! Trecuseră cinci ani 
de când le-am abandonat şi îmi mai rămâneau doar 
trei ani pentru a le face. Aveam cu cinci ani mai mult 
decât ceilalţi băieţi şi era cu adevărat o încercare 
umilitoare pentru mine: aveam impresia că trebuie să 
mă reîntorc împreună cu nişte copii. 

Aş fi putu studia singur şi să mă prezint doar la 
examene. Dar nu, Maestrul îmi cerea să mă întorc la 
liceu şi a trebuit să mă aşez pe aceleaşi bănci cu acei 
băieţi mult mai tineri decât mine! Nu vă mai povestesc 
ce evenimente amuzante s-au produs. Au existat 
desigur şi relaţii de prietenie între ei şi mine, pentru 
că vedeau că, fiind mai în vârstă decât ei, aveam mai 
multă experienţă în anumite domenii, şi veneau să-mi 
vorbească, să îmi pună întrebări despre tot felul de 
subiecte. 

În fine, am absolvit bacalaureatul şi credeam că 
totul s-a terminat... Da de unde, nu eram încă la 
capătul suferințelor, pentru că în acel moment 
Maestrul mi-a spus: „Acum trebuie să mergi la 
universitate”. Ai, ai, ai! Eu care îmi doream altceva, 
urmau încă bătăi de cap! Dar l-am ascultat pe maestru. 
Că îmi plăcea sau nu, ştiam că trebuie să-l ascult, 
pentru că el vedea mai bine decât mine ce era bun 
pentru viitorul meu. Deci încă câţiva ani au trecut în 
timpul studiilor: m-am pregătit pentru examenele de 


psihologie, filozofie, pedagogie, urmărind şi câteva 
cursuri în disciplinele ştiinţifice pentru că erau lucruri 
care mă interesau. Când am obţinut diploma, mi-am 
spus: „Doamne, fă ca Maestrul să nu îmi ceară acum 
să continui până la doctorat!” Din fericire el nu mi-a 
mai cerut nimic de genul acesta... Şi de aceea nu sunt 
doctor, vedeţi! 

V-am spus toate acestea pentru a vă spune că 
putem face studii fără a pierde esenţialul. Nu am făcut 
pe nimeni să renunţe la studii, din contră, am încurajat 
mereu tinerii şi i-am împins pe unii să le reia atunci 
când le-au abandonat. Vă spun doar că trebuie să fim 
precauţi pentru a nu ne lăsa să ne rătăcim sau să ne 
dezechilibrăm. 

Înainte de a intra la Universitate eram deja plonjat 
în imensitatea vieţii sufletului şi spiritului, şi acest lucru 
m-a protejat. Am traversat acei ani de studii ca un răţoi 
care traversează un heleşteu. Eram uns cu ulei; da, 
penele mele erau unse. Nu regret anii pe care i-am 
petrecut cu studiul pentru că oricum eram curios să 
văd ce pot învăţa. Şi e adevărat, am învăţat multe 
lucruri, dar nu m-am lăsat influenţat de mentalitatea 
acelor autori şi profesori mai mult sau mai puţin 
înţelepţi şi luminaţi: am ţinut mereu prezentă în mine 
lumina Ştiinţei iniţiatice. 


Cap. 7 - Caracterul contează mai mult decât 
cunoştinţele 


În timpul dificultăţilor, ne aşteptăm din partea 
oamenilor instruiți şi cultivați la reacţii cu măsură, 
rezonabile. Dar cel mai adesea nu aceasta vedem: un 
nimic îi aduce în stări foarte rele de furie sau depresie, 
şi nu mai au nici o putere, nici o voinţă pentru a 


remedia lucrurile. Toată educaţia lor, toată erudiţia lor 
e incapabilă să îi ajute. Atunci, chiar dacă credem că e 
de dorit ca tineretul să studieze şi să obţină diplome, 
suntem obligaţi să constatăm că, mai importantă decât 
formarea intelectului este formarea caracterului. 

Pentru că esenţialul este de a trăi, nu de a fi 
profesor, inginer sau economist. Şi pentru a trăi, 
pentru a înfrunta toate condiţiile existenţei, e 
important de a ne întări caracterul. Dacă nu, atunci 
când tinerii ajung la vârsta la care trebuie să înfrunte 
dificultăţile, ei nu o vor putea face; ei au trăit în lumea 
abstractă a cărţilor şi sunt incapabili să suporte 
realităţile vieţii. 

Cu atât mai mult cum, adesea, studenţii, care nu 
sunt de loc rezonabili, aşteaptă până în ultimul minut 
pentru a se pregăti serios pentru examenele lor. Câţi 
băieţi şi fete petrec cea mai mare parte a anului pentru 
a se întâlni, pentru a discuta şi să facă complet altceva 
decât studiile lor! O lună înainte de examen, în fine, se 
pun pe treabă zi şi noapte. Desigur, chiar şi în felul 
acesta ei vor ajunge să reuşească, dar cu ce preţ! 
Toate aceste eforturi ale ultimului moment afectează 
sistemul lor nervos şi de aceea, mai târziu, devin atât 
de vulnerabili: pentru că nu au muncit după legile 
măsurii. Ei au obţinut diploma, dar în viaţa lor aceste 
dezechilibre se vor reflecta, iar ei nu se vor arăta la 
înălţimea responsabilităţilor pe care diplomele lor le-au 
permis să le aibă. 

Am întâlnit mulţi oameni din aceştia, instruiți, dar 
mereu slabi, vulnerabili, mereu la cheremul 
împrejurărilor! Ei au citit cărţi de unde fac citate, şi 
asta e tot. Dar la ce le serveşte a se împăuna cu 
bogăţiile altora? Ceea ce au realizat ei, aceasta trebuie 
să arate. Dacă sunt incapabili, să lase cunoştinţele lor 


livreşti în pace şi să înceapă să exerseze esenţialul: să 
muncească asupra caracterului lor! 

Oamenii sunt bizari; când cineva dezagreabil îi face 
să sufere, ei se plâng: „Ce caracter urât are!...” „Ce 
caracter înspăimântător!...” Sau: „Ce slab e! Nu are 
caracter...” Acum, dintr-o dată, ei au uitat că acel 
cineva e doctor a patru sau cinci universităţi, că a scris 
vreo treizeci de cărţi, etc., ei se opresc asupra 
caracterului. Trebuie să fie la rândul lor pişcaţi, 
muşcaţi, sau decepţionaţi pentru a înţelege cât este de 
importantă această problemă a caracterului. Până 
acum ei puneau deasupra facultăţile intelectuale. Ei 
bine, e timpul de ceda primul loc caracterului. 

Cunoştinţele intelectuale nu pot transforma 
caracterul pentru că ele nu ating profunzimea fiinţei 
umane, ele rămân la suprafaţă. Şi de altfel, cum 
studenţii nu studiază decât pentru obţine diploma, cu 
câtă plăcere uită apoi tot ceea ce au învăţat! Nimic din 
exterior nu e cu adevărat capabil de a transforme o 
fiinţă. Un alt element trebuie să intervină. Puteţi să 
citiţi toate cărţile de spiritualitate sau de morală, şi 
Biblia şi Coranul, etc., atât timp cât nu veţi adăuga 
vieţii voastre un alt element, un element al vieţii 
psihice, spirituale, nu vă veţi schimba. Adevărata 
schimbare se face numai prin voinţa voastră, prin 
decizia voastră, prin dorinţa voastră de a trezi forţele şi 
calităţile pe care Creatorul le-a depus în voi. 

De aceea tinerii nu au atât de mult nevoie de 
profesori erudiţi, ei au nevoie instructori care să le 
reveleze ceea ce este viaţa şi cum trebuie ei să o 
trăiască pentru ca aceste forţe, aceste calităţi, aceste 
daruri care sunt acolo, depuse în ei, să se poată 
manifesta cu adevărat în plenitudine. Până atunci, ei 
merg pe un drum alunecos, câteva cărţi sau câteva 


diplome nu reuşesc să le menţină echilibrul, pentru că 
în viaţă echilibrul depinde mai întâi de caracter, nu de 
instruire. Anumite persoane ştiu cu greu să scrie şi să 
citească, dar posedă o înţelepciune, o înţelegere 
extraordinare. Şi când nu posedăm în mod natural 
această înţelepciune, această înţelegere, care e, într- 
adevăr, foarte rară, trebuie să o dobândim graţie unei 
metode, graţie exerciţiilor. 

Desigur, studenţii, săracii, vor spune că toate 
acestea nu sunt din vina lor, nu ei au ales disciplinele, 
programele, diplomele. O ştiu foarte bine, sunt de 
făcut multe schimbări. Dar ceea ce ar trebui făcut 
imediat este de a da o altă orientare studiilor, pentru 
că cunoştinţele pe care studenţii le obţin la 
Universitate, în serviciul cui se pun? Câţi dintre ei 
conştientizează responsabilitatea lor spunându-şi: „Să 
vedem, cu toate aceste cunoştinţe trebuie să fac 
numai bine, să-i ajut pe ceilalţi, nu trebuie numai eu 
singur să profit”. Şi chiar şi doctorii, credeţi că şi-au 
ales meseria într-un mod dezinteresat? Dar avocaţii?... 
Şi chimiştii, inginerii, economiştii, jurnaliştii îşi pun cu 
adevărat cunoştinţele lor în serviciul celorlalţi? Lor le e 
egal dacă poluează natura, dacă fabrică arme, dacă îi 
distrug pe ceilalţi, dacă îi antrenează în aventuri 
dezastruoase sau dacă le strică reputaţia. Ceea ce vor 
este succesul, gloria, confortul, plăcerile... 

Atât timp cât nu vom pune accentul pe formarea 
caracterului, ci numai pe formarea intelectului, 
cunoştinţele date în şcoli şi universităţi vor fi pentru 
tineri mijloace de a reuşi cu orice preţ în lume, de a-i 
înşela pe alţii, de a-i învinge, dar niciodată de a se 
transforma pentru a deveni binefăcători ai umanităţii. 
Dacă sunt ambiţioşi, fricoşi, orgolioşi, senzuali, avari, ei 
aşa vor rămâne. Noi propunem o altă Şcoală unde se 


învaţă să cunoaştem natura umană, să-i schimbăm 
caracterul său, să ne transformăm, să ne ameliorăm 
pentru binele lumii întregi. Din păcate, nu sunt mulţi 
amatori pentru această Şcoală, pentru că a lucra 
asupra propriei fiinţe este mai dificil decât a deschide 
nişte cărţulii şi apoi a respune ceea ce conţin. 

Cât timp e nevoie pentru a obţine o diplomă? Trei 
ani, cinci ani... sau şapte ani pentru medici, şi asta 
pare mult. Dar pentru a realiza răbdarea, bunătatea, 
generozitatea, înţelepciunea nu e nevoie de câţiva ani 
ci de câteva secole! A obţine diplome omeneşti, e uşor, 
dar pentru a dezvolta câteva calităţi morale e nevoie 
de secole, de mai multe reîncarnări. Atunci de ce să 
subestimăm calităţile pentru care un om a lucrat aşa 
mult timp pentru a le dobândi? 

Studiile, prin ele însele, nu fac oamenii mai buni. 
Din contră, adesea fac din ei adevărate pericole 
publice! În schimb, cunoştinţele în mâinile celor care 
au lucrat asupra caracterului lor şi care sunt decişi să 
nu le utilizeze pentru profitul propriu ci spre binele 
tuturor, iată un izvor de binecuvântări. 


Cap. 8 - Să dominăm succesele şi eşecurile 


Tinerii cer independenţă, se plâng că nu sunt lăsaţi 
liberi, dar în acelaşi timp ei cer continuu să ne gândim 
la ei, să-i ajutăm, să le dăm bani, să acţionăm sau să 
lucrăm în locul lor. Dar dacă vor cu adevărat să fie 
liberi, ei trebuie să înveţe să nu conteze prea mult pe 
ajutorul celorlalți. Fiecare are necazurile sale, 
problemele sale şi atunci o zi se gândesc la voi, iar 
mâine vă uită... Şi admițând chiar că lumea întreagă ar 
fi dispusă să vă ajute, încă veţi mai simţi că vă lipseşte 
ceva. De ce? Pentru că ceea ce aveţi cu adevărat 


nevoie nu puteţi obţine de la alţii, ci voi sunteţi cei care 
trebuie să munciţi pentru a le dobândi. Ceea ce aveţi 
cu adevărat nevoie este de a deveni mai rezonabili, 
mai puternici, mai răbdători, mai luminaţi, deci mai 
liberi, şi numai voi puteţi să obţineţi toate acestea prin 
eforturile voastre. 

Când eşti tânăr ai tendinţa de a-ţi dori facilitatea, 
succesul, abundența, în detrimentul restului calităţilor. 
lar apoi, într-o zi, vă daţi seama că în realitate 
achiziţiile cele mai preţioase sunt luciditatea, forţa 
caracterului, răbdarea, puritatea, bunătatea. Graţie lor 
puteţi înfrunta dificultăţile pe care le întâlniți în mod 
obligatoriu în viaţă, în timp ce fără ele riscaţi chiar de a 
vedea transformându-se cele mai mari succese în 
catastrofe. Da, să nu credeţi că condiţiile bune, 
facilitatea, succesul sunt obligatoriu cele mai bune 
lucruri; adesea acestea sunt capcane pentru toţi cei 
care nu au cultivat anumite calităţi morale. 

Priviţi-i pe acei băieţi şi fete foarte tineri care devin 
celebri de la o zi la alta: actori, cântăreţi, sportivi... 
Dintr-odată, le apare fotografia în ziar, sunt aplaudaţi, 
adulaţi de mulţime, primesc tot felul de propuneri 
încântătoare, şi iată banii, gloria, facilităţile, plăcerile... 
Dar cum se sfârşeşte adesea această „fericire”? Am 
văzut-o, prin eşecuri, depresii, tentative de 
sinucidere... 

Ei da, trebuie să fii tare, foarte tare pentru a 
înfrunta succesul, dacă nu, eşti devorat de mulţime, 
eşti antrenat în tot felul de aventuri de oameni care 
ştiu foarte bine să exploateze aceste situaţii. Şi apoi 
succesul este ceva atât de capricios! Intr-o zi toată 
lumea vorbeşte de tine, iar mâine te uită pentru că a 
găsit pe altcineva. Am avut ocazia de câteva ori să 
întâlnesc băieţi sau fete care au trecut prin astfel de 


întâmplări. Familiile lor, prietenii lor mi i-au trimis 
pentru a-i ajuta să iasă din confuzia în care au căzut. Și 
cu adevărat, îţi era milă de ei, nu înțelegeau nici măcar 
ce s-a întâmplat. 

Deci, în concluzie, trebuie să învăţaţi să fiţi 
deasupra succesului şi eşecurilor, să nu vă gândiţi atât 
de mult la ceea ce vă poate veni din exterior: dificultăţi 
sau facilităţi, pierderi sau beneficii, ci să faceţi o 
muncă asupra voastră. Graţie acestei munci, nu numai 
că veţi reuşi în ciuda condiţiilor proaste, dar mai ales 
veţi evita pericolul de a transforma o reuşită într-o 
catastrofă. Aţi înţeles? Atunci nu vă mai pierdeţi timpul 
plângându-vă şi făcând revendicări, reclamaţii: munciţi 
fiind conştienţi că toate posibilităţile sunt în voi înşivă. 
Şi ce se va petrece în acel moment? Mai întâi, desigur, 
vă veţi întări şi veţi fii mai pregătiţi să înfruntaţi 
inconvenientele şi încercările; apoi, cum această 
muncă va da rezultate, anturajul vostru şi toţi oamenii 
care vă vor întâlni vor începe să simtă că emană din 
voi ceva luminos, bun, solid: vă vor aprecia din ce în ce 
mai mult, vă vor acorda încredere, şi iată, totul se va 
ameliora pentru voi. 

In toate domeniile nu trebuie să contaţi atât de 
mult pe achiziţiile exterioare, succesele exterioare, 
pentru că nimic din ceea ce e exterior nu e definitiv şi 
nu vă poate aparţine cu adevărat; într-o zi sau alta 
acestea vă vor scăpa. Trebuie să munciţi numai ca să 
fiţi tari în interior, bogaţi în interior, în inima voastră, 
intelectul vostru, sufletul vostru, spiritul vostru, pentru 
că tot ceea ce aţi obţinut vă va aparţine pentru 
eternitate. lată adevărata libertate, adevărata 
independenţă. 

Şi nu vă mulţumiţi niciodată cu ceea ce aţi reuşit 
să realizaţi, întăriţi-vă pentru a merge mereu mai 


departe. Da, pentru că a fi tânăr înseamnă a avea 
dorinţa de a progresa mereu. 


Cap. 9 - A recunoaşte aspiraţiile sufletului şi 
spiritului 


Auzim din ce în ce mai mult oameni plângându-se 
că le lipseşte ceva. De fapt le lipseşte altceva, dar ei 
nu ştiu ce anume. Atunci ei cer ameliorări materiale. 
De altfel ne întrebăm ce le-ar putea lipsi, pentru că 
atunci când îi privim, adesea vedem că au tot ceea ce 
le este necesar. Ei da, putem avea totul şi să fim încă 
nemulţumiţi! Şi când îi întâlnim pe stradă sau în altă 
parte, suntem frapaţi de feţele lor încruntate, necăjite, 
îngrijorate; nu vedem acea strălucire pe care o posedă 
acele fiinţe care au descoperit esenţialul, sensul vieţii. 
Unii, desigur, care nu au avut încă încercări, care nu au 
fost răniţi de realităţile vieţii, sunt încă surâzători şi 
veseli, dar forţaţi să trăiască în această atmosferă de 
nemulţumire, şi ei sfârşesc prin a fi contaminaţi. 

Mulţi încearcă să reacționeze căutând destinderea, 
distracţiile, amuzamentul, dar chiar şi acolo simt că nu 
reuşesc să depăşească acest sentiment de indispoziţie. 
Ei încearcă să-i înşele pe ceilalţi şi să se înşele pe ei 
înşişi părând că sunt fericiţi. Dar nu vor fi niciodată 
fericiţi, până când nu vor înţelege unde sunt 
adevăratele lor nevoi şi cum să şi le satisfacă. 

Fiinţa umană, ca orice creatură vie, are nevoi de 
satisfăcut, şi chiar astfel se defineşte: prin nevoile sale, 
pentru că nevoile sale sunt legate de viaţă. Da, a trăi 
înseamnă a satisface nişte nevoi: nevoia de a respira, 
de a se hrăni, de a se proteja, de a iubi, de a fi iubit, de 
a se îmbogăţii, de a crea... Nu sunt decât nevoi! 
Diferenţa între fiinţe e numai domeniul, planul unde 


fiecare încearcă să şi le satisfacă. Cel care crede că 
poate să găsească plenitudinea în planul material 
sfârşeşte într-o zi sau alta prin a fi decepţionat, pentru 
că neglijând nevoile sufletului şi spiritului său crează în 
el un vid pe care nimic nu îl poate umple; şi nu numai 
că va fi decepţionat, dar va fi rănit continuu de toţi 
aceia - şi sunt numeroşi - care dau prioritate aceloraşi 
nevoi. 

Atât timp cât oamenii vor da atâta importanţă 
posesiunii de obiecte, de maşini, case, terenuri, sau 
chiar bărbaţilor, femeilor şi copiilor, ei nu vor înceta să 
intre în conflict unii cu alţii. Pentru că tot ceea ce se 
poate realiza în planul fizic este limitat în cantitate, şi e 
imposibil ca toată lumea să trăiască în opulenţă. Eu nu 
vreau să spun prin aceasta că lumea întreagă nu poate 
fi fericită. Ba poate fi, pentru că fericirea nu înseamnă 
opulenţă. Sunt suficiente doar puţine bunuri materiale 
pentru a fi fericit, dar cu condiţia de a înţelege că eo 
muncă de făcut pentru a orienta nevoile spre planul 
psihic, şi chiar mai sus, spre planul spiritual, unde 
posibilităţile sunt infinite. Acolo fiecare se poate hrăni, 
poate să-şi potolească setea, atât cât vrea, fără a intra 
în conflict cu vecinii, şi fără a striga că cineva vine să-l 
deposedeze de ceea ce a realizat. 

Pentru nevoile spirituale este oricând posibil să 
găsiţi mijloace de a le satisface... tocmai pentru că 
sunt spirituale şi pentru că spiritul e vast, liber, infinit, 
deasupra condiţiilor materiale. Vi se poate refuza un 
titlu sau un loc în societate, dar nimeni nu poate să vă 
împiedice de a vă simţi fiul sau fiica Tatălui Ceresc şi 
Mamei Divine. Vi se poate refuza posesiunea a câteva 
hectare de pământ, dar nu puteţi fi privat de a 
contempla infinitul cerului; şi dacă ştiţi să contemplaţi 
această imensitate, veţi simţi o plenitudine pe care nu 


o veţi simţi chiar dacă vi s-ar da posesiunea întregului 
pământ. 

Şi e atât de important de a învăţa să iubiţi fără a 
vrea să posedaţi! De ce? Mai întâi pentru că nu e sigur 
că cel sau cea pe care o iubiţi va răspunde dragostei 
voastre, deci veţi fi nefericiţi. Şi apoi se poate întâmpla 
ca mai mulţi să vrea să cucerească aceeaşi persoană, 
şi încep rivalități interminabile care uneori sfârşesc 
foarte rău. In timp ce dacă ştiţi să vă mulţumiţi să iubiţi 
şi să vă bucuraţi de dragostea voastră, de elanul pe 
care vi-l dă pentru a vă lega de lumea frumuseţii şi a 
luminii, vă veţi simţi mereu fericit şi inspirat. 

Să mă înţelegeţi bine, eu nu spun că trebuie să 
abandonaţi dorinţa de a poseda ceva anume pentru a 
contempla cerul, sau să renunţaţi să vă faceţi o familie. 
Eu spun că posedând sau iubind, e important să 
învăţaţi să puneţi accent pe nevoile spirituale, să treziţi 
în voi aspirații mai subtile, mai elevate şi să le 
satisfaceţi, pentru că acolo veţi găsi soluția 
problemelor voastre. Şi nu numai că veţi găsi această 
soluţie pentru voi înşivă, dar vă spun că toate 
problemele politice, economice, sociale, care agită 
întreaga umanitate, vor rămâne fără soluţie atât timp 
cât nu se va înţelege că, pentru a echilibra, a stăpâni 
nevoile materiale, trebuie trezite şi trebuie căutat a 
satisface nevoile spirituale. E inutil să pretindem că 
lucrăm pentru dreptate şi pentru pace atât timp cât nu 
încercăm să trăim o viaţă spirituală, pentru că vom 
comite sau vom lăsa pe alţii să comită acte egoiste şi 
necinstite. 

Unii vor spune: "Dar noi nu avem aceste aspirații 
de care vorbiţi, noi nu simţim că avem un suflet şi un 
spirit care cer aşa ceva”. Ei bine, să ştiţi că vă înşelaţi. 
Aceste aspirații sunt acolo, în voi, ca şi în fiecare fiinţă 


umană. Pentru că fiecare fiinţă umană posedă un suflet 
şi un spirit care au şi ele nevoi, şi aceste nevoi nu pot fi 
satisfăcute de lucruri materiale, fizice. Dacă nu simţiţi 
aceste nevoi superioare, este pentru că le-aţi înăbuşit 
în voi, lăsându-vă în voia unei vieţi materialiste, fără 
ideal. Dar aceste nevoi sunt acolo, şi câteodată se 
manifestă fără ca acele fiinţe să le înţeleagă limbajul. 
Credeţi că tinerii care se droghează (şi chiar şi adulţii 
care îşi smulg părul din cap în faţa acestei situaţii) îşi 
dau seama că atracţia faţă de drog este manifestarea 
deplorabilă a sufletului care îşi cere hrana sa? Ce îi 
rămâne sufletului atunci când i-am distrus întreaga 
credinţă într-o lume divină şi căruia îi prezentăm ca 
ideal reuşita economică sau socială? Pentru că l-am 
privat de alimentele spirituale de care are nevoie 
pentru a se lansa în spaţiu, el va căuta aceste 
elemente în materie: alcool, tutun, droguri... Ei da, iată 
o consecinţă a materialismului asupra căreia nu s-a 
reflectat îndeajuns. Atât timp cât nu dăm sufletului 
alimentele spirituale de care are nevoie, el caută să se 
descurce cu elemente materiale, şi asta e o catastrofă! 
Oamenii nu vor putea continua mult timp să 
trăiască liniştiţi în mediocritatea unei vieţi materialiste: 
dificultăţile, suferinţele pe care le vor întâlni îi vor 
obliga fatalmente să ţină seama de nevoile sufletului şi 
spiritului lor. De aceea, nu mai aşteptaţi: în loc să vă 
lăsaţi privirea să treneze pe pământ pentru a căuta 
ceva, a capta ceva, ridicaţi ochii spre regiunile 
spirituale: ele sunt acolo şi aşteaptă ca voi să intraţi în 
legătură cu ele pentru a vă umple cu darurile lor. 


Cap. 10 - Lumea divină este pământul nostru 
interior 


Dacă omul neglijează legătura care îl uneşte cu 
lumea divină, el îşi taie rădăcinile sale adevărate şi 
pierde sensul vieţii. Trebuie ca aceasta să fie clar 
pentru voi. Lumea divină nu e ca o ţară străină, 
exterioară vouă şi pe care o puteţi ignora fără ca 
aceasta să antreneze consecinţe. Lumea divină este 
pământul vostru interior, e lumea sufletului şi spiritului 
vostru, şi rupând legătura cu ea, vă privaţi de resursele 
de care aveţi cea mai mare nevoie pentru a trăi. 

În încercările şi dificultăţile vieţii, unii vor regăsi 
instinctiv contactul cu această realitate superioară. Dar 
aceasta nu ajunge, omul trebuie să fie conştient în 
toate momentele vieţii de prezenţa în el a acestei lumi 
atât de bogată şi puternică de unde poate extrage fără 
încetare resurse spirituale: forţa, curajul, inspiraţia... 
De aceea, această filozofie materialistă care circulă 
acum în lume este o filozofie criminală; şi de altfel 
vedem din ce în ce mai clar efectele catastrofale 
asupra tinerilor pe care îi privăm astfel de tot ceea ce 
ar putea să le dea sens vieţii. 

Orice ar crede unii, educând tinerii făcându-i să ia 
la cunoştinţă despre realitatea lumii sufletului şi 
spiritului nu dă aceleaşi rezultate ca şi când i-am priva 
de aceste noţiuni. Evenimentele vieţii se derulează 
pentru ei în mod diferit. Ei vor întâlni aceleaşi 
dificultăţi, aceleaşi obstacole ca toată lumea, dar 
pentru că dispun de mijloace, de forţe, de puteri 
necunoscute de cei care nu au păstrat contactul cu 
lumea divină, în aceleaşi condiţii în care alţii slăbesc, 
se descurajează sau o apucă pe căi necinstite, ei din 
contră, progresează, se ameliorează şi devin un sprijin, 
o lumină pentru cei din anturajul lor. 

E atât de uşor să înţelegeţi! Imaginaţi-vă că 
branşaţi o priză la curent: de îndată veţi putea aprinde 


cuptorul, lampa, radioul, ventilatorul, radiatorul... 
Umpleţi cu benzină rezervorul maşinii voastre: de 
îndată veţi putea pleca într-o lungă călătorie. Dar dacă 
debranşaţi priza sau lăsaţi rezervorul maşinii voastre 
gol, iată-vă paralizat în activităţile voastre. 

Ei bine, în această stare e majoritatea oamenilor: 
ei au debranşat totul, au tăiat totul, totul e gol, şi 
evident să sunt blocaţi, handicapaţi, în vid, şi viaţa nu 
mai are nici un sens pentru ei. De altfel, o şi spun, şi e 
normal, în capul multora viaţa nu poate fi decât lipsită 
de sens. Atunci cum se face că pentru alţii ea este 
minunată şi plină de sens?... Viaţa este ceea ce este 
omul însuşi. Dacă spuneţi: viaţa e frumoasă, este 
pentru că sunteţi frumos. lar dacă credeţi că ea e 
absurdă şi urâtă, nu cumva vă percepeţi un pic în 
această oglindă?... 

Viaţa este imaginea noastră, nu vedem decât ceea 
ce purtăm în noi. De aceea găsim mereu o viaţă 
diferită de o alta. În realitate, viaţa e mereu aceeaşi... 
aceeaşi necunoscută! Nu ştim ce e adevărata viaţă. 
Viaţa de care vorbim nu e încă adevărata viaţă, ea este 
doar o pală reflexie a acesteia. Câţi oameni îşi spun: 
„Ei da, dragul meu, ce vrei, aşa e viaţa!” Un om e 
bolnav, necăjit, ruinat, înşelat de nevasta sa şi îşi 
spune: „Aşa e viaţa!” Despre tot ceea ce este negativ 
spunem: aşa e viaţa. Dar despre care viaţă vorbim?... 
Sunt mai multe feluri de viaţă. Este viaţa mistreţului, a 
crocodilului, sau viaţa porumbelului sau a îngerilor... 

Spunem: „viaţa”, şi credem că ştim despre ce 
vorbim imaginându-ne că toată lumea posedă acelaşi 
grad şi aceeaşi calitate a vieţii. Nu, spunând „viaţă”, 
fiecare vorbeşte numai de nivelul său şi nu se pronunţă 
decât raportându-se la viaţa sa proprie. Dar adevărata 
viaţă, în toată amploarea sa, grandoarea sa, 


imensitatea sa, nu o cunoaştem, putem numai să ne 
apropiem de ea; şi nu ne putem apropia de ea decât 
dacă suntem capabili să restabilim legătura cu lumea 
sufletului şi a spiritului. 


Cap. 11 - De ce ne naştem într-o anumită familie 


Tinerii au cu siguranţă dreptate câteodată de a 
refuza ideile sau felul de a trăi impus de către familiile 
lor. Dar aceasta nu înseamnă că ei vor găsi un mod de 
a trăi mai bun. Pentru că nu e suficientă doar dorinţa 
pentru a reuşi cu adevărat. Atunci când eşti tânăr e 
foarte dificil să găseşti drumul de unul singur. Şi mai 
este încă un alt risc, şi anume că respingându-şi 
părinţii, tinerii se îndreaptă spre alte persoane, adulţi 
nu prea luminaţi, nici bine intenţionaţi, care vor să-i 
antreneze în aventuri periculoase. Chiar dacă părinţii 
nu sunt mereu la înălţime, chiar dacă se poartă cu 
copiii lor într-o manieră neîndemânatică şi egoistă care 
îi sufocă, majoritatea părinţilor îşi iubesc copiii şi le vor 
binele. Din păcate, nu acesta e cazul a numeroşi 
indivizi care sunt gata să exploateze credulitatea şi 
naivitatea adolescenților pentru a-şi satisface nevoile 
lor de prestigiu, de dominare sau de bani. 

De aceea eu spun tinerilor: atenţie, încercaţi să nu 
vă revoltați împotriva părinţilor voştri şi nu vă grăbiţi 
să-i părăsiţi crezând că vă va fi mai bine în altă parte. 
Dacă destinul v-a făcut să vă încarnaţi în acea familie 
şi nu în alta, există un motiv; aveţi acolo ceva de 
învăţat, de înţeles. Există în univers o dreptate, o 
Inteligență absolută, care a determinat exact, după 
meritele voastre în ce condiţii trebuie să vă încarnaţi, 
în ce epocă, în ce ţară, în ce familie... Şi e inutil să vă 
plângeţi, aceasta nu va schimba nimic, va trebui să 


acceptaţi această situaţie, să munciţi, pentru a merita 
condiţii de existenţă mai bune pentru următoarea 
încarnare (A se vedea „Reîncarnarea” broşura nr. 312). 

Câţi oameni aruncă responsabilitatea insucceselor 
lor pe umerii părinţilor lor! Dacă un om spune: „Tatăl 
meu era un beţiv, mama mea o zgripţuroaică, se 
băteau şi mă băteau şi pe mine, nu îmi dădeau de 
mâncare, haine, nu aveam cărţi pentru a merge la 
şcoală, iată de ce mi-am ratat viaţa, e greşeala 
părinţilor mei”, convingându-i pe toţi: e adevărat, 
săracul, nu e el de vină, a avut condiţii atât de grele în 
copilărie (tinereţe). Da, în aparenţă părinţii sunt cei 
vinovaţi, pentru că trebuie să fie cineva vinovat în 
planul fizic. Dar în realitate, adevăratul vinovat este 
chiar acel om, pentru că el şi-a creat în vieţile trecute 
astfel de condiţii. El ar trebui să-şi facă reproşuri lui 
însuşi şi nu părinţilor săi. Dacă ar fi meritat, el s-ar fi 
încarnat într-o familie unde ar fi avut părinţi atenţi care 
i-ar fi asigurat cele mai bune condiţii. 

De aceea nu sunt de acord cu cei care justifică 
insolenţa şi grosolănia tinerilor pretinzând că sunt mai 
inteligenţi decât părinţii lor şi sunt obligaţi să-i 
dispreţuiască şi să li se opună. Se întâlnesc, e 
adevărat, copii întradevăr excepţionali, dar acestea 
sunt cazuri extrem de rare, şi nu e adevărat că 
majoritatea sunt genii care au dreptate să se revolte 
împotriva unor părinţi abrutizaţi. 

Şi apoi, o repet, din moment ce un copil este 
născut într-o anumită familie, există un motiv; acum că 
e acolo, e prea târziu pentru a judeca şi a critica. Dacă 
este cu adevărat genial, de ce a venit să se încarneze 
într-o familie de abrutizaţi? Există motive; el trebuie să 
reflecteze la acestea şi să le descopere. Dacă a venit, e 
pentru a face un stagiu, pentru că are nişte lucruri de 


învăţat, şi făcând acest stagiu el trebuie să-şi accepte 
părinţii. După aceea, va vedea. Din moment ce a venit 
acolo, în acea familie, el nu trebuie să înceapă prin ao 
respinge. Când va da dovada veritabilei sale 
superiorităţi, el va putea face ceea ce va vrea, dar nu 
înainte. 


Cap. 12 - Să profităm de experienţa celor mai în 
vârstă 


Există la adolescenţi o inocenţă, o ardoare, o 
nevoie de ideal care îi face să se opună adulţilor, pe 
care îi găsesc ipocriţi, imorali, limitați sau ramoliţi. Dar 
tinereţea e o perioadă care nu durează, şi ei îşi vor 
pierde repede aceste calităţi în care constă tot 
farmecul lor, dacă nu lucrează pentru a le conserva. 
Da, defectele pe care le văd la adulţi, în loc să le critice 
fără încetare, ar fi bine să le observe cu atenţie, să le 
studieze, spunându-şi că le vor avea şi ei mai târziu, 
poate în stadiu şi mai grav dacă nu se vor supraveghea 
şi se vor lăsa în voia lor. În acelaşi timp, dacă ar putea 
face un efort de înţelegere în privinţa la adulţilor, ar fi 
mult mai bine pentru ei. 

Da, tinerii ar trebui să-şi spună că adulţii au trăit, 
au făcut experienţe, au întâlnit obstacole, au rezolvat 
probleme şi au dat deci dovada unor anumite calităţi. 
Ei nu, tinerii se poartă ca şi cum nimic bun nu s-ar fi 
făcut înaintea lor. E uşor să critici atunci când nu ai 
întâlnit încă adevăratele dificultăţi ale vieţii şi când nu 
ai arătat de ce eşti capabil. Tinerii au prea multă 
încredere în capacităţile lor, ei nu cunosc încă natura 
umană, ei nu pun la îndoială apetitul şi pasiunile care 
se vor trezi în ei, de asemenea. Deci, pentru moment, 


să înceteze să critice adulţii şi să înceteze să-şi bată 
joc de ei (fac şi ei ce pot), pentru că dacă îşi păstrează 
această proastă atitudine îşi vor sparge capul, aceasta 
pot să le-o prezic foarte simplu privind 
comportamentul lor. Ce li se va întâmpla e clar pentru 
mine. Şi nu ar fi prima oară. Mulţi deja m-au întrebat: 
„Dar cum aţi putut vedea dinainte ce o să mi se 
întâmple? - Ei bine, era evident!” 

Atât timp cât rămânem în domeniul ideilor, 
cuvintelor, putem să ne imaginăm că vom reuşi mai 
bine decât alţii. Şi ne vom face iluzii din plin, fără a ne 
îndoi că existenţa e plină de pericole şi capcane. De 
aceea vă spun: Atenţie! Câţi şi-au frânt gâtul, care 
erau mai inteligenţi şi mai puternici decât voi! E de la 
sine înţeles, aveţi vigoare şi voinţă, dar fiţi un pic mai 
înţelepţi şi  rezonabili. Acceptaţi chiar să cereţi 
câteodată părerea şi colaborarea adulţilor, ca unor fraţi 
mai în vârstă: „Ce credeţi despre această problemă? 
Cum putem realiza acel proiect?” Şi vă veţi da seama 
că lucrurile nu sunt atât de simple pe cât o credeţi. 

De ce să nu vreţi să studiaţi tot ceea ce a fost 
făcut înaintea voastră şi să ţineţi seama de acestea? 
Câmpul experienţelor şi observaţiilor voastre este mult 
mai limitat pentru ca voi să puteţi vedea clar aceste 
lucruri. Îmi veţi spune că aşa judecă adulţii adesea 
oamenii şi situaţiile fără a căuta cu adevărat să 
înţeleagă. Da, e adevărat, şi dacă o fac e pentru că au 
început să aibă acest rău obicei din tinereţea lor. Deci 
voi, cel puţin, încercaţi să vă lărgiţi orizontul studiind, 
observând cu atenţie, pentru a avea o orientare mai 
bună. Şi apoi, trageţi propriile voastre concluzii, faceţi 
propriile voastre experienţe. Veţi spune: „Dar cum să 
facem aceste studii?” Nu vom putea niciodată 
cunoaşte toate experienţele celor care au fost înaintea 


noastră!” Nu e vorba de a le cunoaşte pe toate, ci de 
alege dintre ele cele mai susceptibile de a vă antrena 
pe calea bunătăţii, dreptăţii, nobleţei, generozităţii. 
Pentru că acolo veţi găsi sensul vieţii. 

Ne dezvoltăm căutând mai întâi să evităm 
greşelile. Luaţi cazul unui tânăr care vrea să devină 
chimist: el începe prin a studia lucrările tuturor 
cercetătorilor care au contribuit la edificarea acestei 
ştiinţe care este chimia. Când le-a asimilat, nimic nu îl 
împiedică să meargă mai departe şi să facă el însuşi 
descoperiri: are dispoziţia şi toate bazele necesare. Dar 
imaginaţi-vă acum că în loc să facă studii, acest băiat 
spune: „Nu am nevoie să ştiu ce au descoperit alţii, e 
nimic, pff! Mă voi descurca singur, capacităţile mele şi 
observaţiile mele îmi ajung...” Săracul! Îi vor trebui mai 
mulţi ani să descopere că o moleculă de apă e 
compusă dintr-un atom de oxigen şi doi atomi de 
hidrogen... Şi nu numai că îi vor trebui ani, dar făcând 
aceste experienţe el va provoca explozii, va degaja 
gaze toxice, etc. Deci, e clar, va deveni un pericol 
pentru el însuşi şi pentru alţii, şi nu e sigur că va 
fabrica o picătură de apă! 

lată ce se petrec cu toţi cei care se avântă în viaţă 
imaginându-şi că pot să conteze numai pe ei înşişi, 
numai pe propriile capacităţi: îşi vor sparge capul şi vor 
sparge şi capetele altora. Desigur, după multe vânătăi 
şi cucuie majoritatea reuşeşte să înveţe câte ceva. Dar 
câte prostii au făcut, cât timp pierdut! Fără a vorbi de 
cei care, complet dezorientaţi, se vor pierde. 

În elanul lor, tinerii sunt sinceri, o ştiu, dar dacă 
resping toată învăţătura celor mai în vârstă, ei nu sunt 
tocmai luminaţi. Aţi observat cum funcţionează un 
vapor? V-am dat des acest exemplu, pentru că exprimă 
cel mai bine echilibrul care trebuie să existe în fiinţa 


umană între impulsuri şi rațiune. În cala vaporului se 
găseşte combustibilul care permite propulsia sa şi de 
care se ocupă o echipă de oameni. Dar aceştia nu sunt 
lăsaţi fără informaţii, fără o direcţie. Există alţii care 
supraveghează, care fac calcule şi care dau ordinele în 
funcţie de condiţiile exterioare: nu se păstrează 
aceeaşi viteză, sau aceeaşi direcţie atunci când 
urmează să vină o furtună sau atunci când marea este 
calmă, şi trebuie să fie atenţi la alte vapoare, la 
recifuri, aisberguri... Ei bine, tinerii sunt adesea ca un 
vapor a căror mecanici sunt în plină activitate, iar 
vaporul scârţâie, fumegă, e în plină viteză, se loveşte 
de stânci sau de alte vapoare şi iată naufragiul. Ei da, 
lipseşte căpitanul pentru a observa, a reflecta şi de a 
găsi direcţia cea mai bună. 

In cursul evoluţiei, vedem că omul a trecut 
progresiv la statura dreaptă. In vârful corpului său 
există un cap. De ce? Pentru că el e destinat pentru a 
controla, a echilibra, a orienta forţele, energiile pentru 
a le utiliza pentru realizarea sa. Da, sunt multe de 
reflectat asupra acestui loc al capului la oameni. Dar 
tinerii suprimă capul, foarte simplu. Sau, mai rău, se 
folosesc de el pentru a face prostii şi a găsi argumente 
pentru a se justifica mai apoi. 

Şi eu am fost tânăr, şi eu am avut dorinţa de a 
acţiona, de a mă manifesta, de a arăta de ce sunt 
capabil. Dar ce aş fi făcut dacă nu aş fi avut 
învăţământul şi un Maestru?... E periculos să o luaţi, 
aşa, pe o direcţie, fără câteva informaţii asupra a ceea 
ce riscaţi să întâlniți. Dar se spune că tineretul nu vede 
pericolul. Fără teamă, ei se lansează în prăpastie. Ei 
bine, eu sunt mai puţin răutăcios; eu devin răutăcios 
numai când situaţia e clară în faţa mea. Cât timp nu e 
clară, sunt prudent, mă încred. 


Acum, voi mai adăuga ceva foarte important. Cu 
toate că e adevărat că tinerii au nevoie de experienţa 
predecesorilor lor pentru a nu se rătăci în aventură, 
este de asemenea adevărat că odată instruiți şi 
luminaţi, e rândul lor de a lucra şi de a-şi face 
experienţele. Odată ce şi-au găsit drumul şi au în faţa 
lor cele mai bune exemple, ei nu trebuie să conteze 
decât pe ei înşişi; achiziţiile altora rămân ale altora, 
acum e rândul lor pentru a-şi face propriile achiziţii. 

Să luăm un exemplu foarte simplu din viaţa 
cotidiană. Aveţi reţeta unei mâncări care v-a fost dată 
de un bucătar excelent şi aveţi de asemenea toate 
ingredientele necesare cumpărate din cele mai bune 
magazine; dacă nu vă veţi decide să mergeţi în 
bucătărie pentru a o prepara, nu veţi avea nimic de 
mâncare. Şi dacă continuaţi mult timp aşa, veţi sfârşi 
prin a muri de foame. Deci, e adevărat, fiecare trebuie 
să-şi facă experienţele, trebuie să înveţe să se 
descurce singur, dar numai după ce posedă toate 
elementele, pentru ca aceste experienţe să fie cu 
adevărat fructuoase. 


Cap. 13 - Să ne comparăm cu cei mai mari pentru 
a evolua 


Din timp în timp e bine ca tinerii să-şi dea seama 
că viaţa lor nu va putea continua etern fără griji şi că 
trebuie să înceapă să se pregătească pentru 
responsabilităţile lor viitoare odată ajunşi la vârsta 
adultă. Am spus întotdeauna tinerilor: pregătiţi-vă, nu 
trebuie să aşteptaţi să vă aflaţi în faţa problemelor şi 
dificultăţilor pentru a vă întreba cum le veţi rezolva. În 
acel moment va fi prea târziu, pentru că nu veţi putea 
face faţă situaţiilor, de pe azi pe mâine, pe care nuvi 


le-aţi închipuit niciodată şi care necesită calităţi pe 
care nu v-aţi preocupat să le dobândiţi. 

E adevărat că adulţii sunt adesea vinovaţi. Ei se 
plâng de lejeritatea şi nepăsarea tinerilor fără a-şi da 
seama că aceştia nu pot, la vârsta lor şi la puţina lor 
experienţă, avea aceeaşi viziune a lucrurilor şi aceeaşi 
reacţii ca ei. Sau îşi spun: „Dar sunt tineri, trebuie să-i 
lăsăm să se distreze, au mai târziu tot timpul să se 
gândească la lucruri serioase...” Desigur, trebuie ca 
tineretul să se şi amuze şi să se distreze; dar e util de 
asemenea ca ei să nu se limiteze la ceea ce este 
exclusiv pentru vârsta lor. Adolescenţii trebuie să facă 
eforturi în această direcţie, şi adulţii de asemenea. 

Adolescenţii trebuie să simtă ceea ce le permite să 
meargă mai departe în înţelegerea lucrurilor şi să pună 
întrebări adulţilor: părinţilor, profesorilor lor, prietenilor 
mai în vârstă. lar adulţii trebuie să nu se scape de ei în 
câteva secunde, ci să-şi rupă din timp pentru a 
răspunde corect. Trebuie să încerce să-şi dea seama ce 
cuvinte, ce explicaţii vor putea, la un anumit moment 
dat, face bine adolescenților care manifestă 
neînțelegere sau prea mare inconştienţă în faţa unui 
eveniment sau situaţii pe care nu o înţeleg. După 
aceasta, tinerii pot continua cu activităţile şi distracţiile 
pentru vârsta lor. Dar din timp în timp, e bine să înveţe 
să aibă preocupări de un alt ordin, să se gândească 
mai departe, să anticipeze viitorul. 

Ce împiedică adesea tinerii să progreseze este 
tendinţa lor de a se gândi că ei ajuns deja la 
perfecţiune, că ştiu totul. Până în ziua când, făcând 
câteva experienţe nefericite, îşi dau seama că nu 
cunosc mare lucru de fapt. Şi iată, e foarte bine, acum 
cel puţin există speranţa să ia o direcţie bună. 


Una dintre cele mai bune metode pentru a 
progresa este acea de a ne compara cu cei ce ne 
depăşesc, pentru că această comparaţie ne dă 
impulsul de a merge mai departe. Atât timp cât ne 
comparăm cu fiinţe mediocre sau rele, ne spunem că 
suntem ceva mai buni şi ne oprim aici. Dacă suntem 
deja atât de avansați, de ce să mergem mai departe? 
Câţi oameni s-au oprit din evoluţia lor pentru că au 
neglijat să se compare cu fiinţe care îi depăşeau şi pe 
care să le ia drept modele! 

Veţi spune că nu vedeţi în jurul vostru exemple de 
moralitate şi de elevare spirituală pe care să le imitaţi. 
Sunteţi siguri? Şi chiar admițând aceasta, vă voi spune 
că nu e neapărat necesar să întâlniți aceste fiinţe în 
planul fizic: cărţile vă pot ajuta. Da, cărţile care vă 
povestesc despre viaţa şi munca înţelepţilor, sfinţilor, 
Iniţiaţilor şi marilor Maeştri ai trecutului, acestea nu 
lipsesc! Citiţi-le pentru a vedea cine au fost şi ce au 
făcut, şi comparaţi toate acestea cu ceea ce sunteţi şi 
ceea ce aţi realizat. 

Este tocmai ceea ce am făcut şi eu, la vârsta de 
şaisprezece ani. Încă nu-l întâlnisem pe Maestrul Peter 
Deunov. În acea perioadă, locuiam la Varna şi căutam 
pe cineva care să mă poată ghida. Mergeam la biserică 
să-i ascult pe preoţi, mergeam de asemenea să-i ascult 
pe pastorii protestanți, îi ascultam făcând citate din 
Biblie, dar când vedeam feţele lor, oh! la la! Simţeam 
că erau atât de departe de adevărata viaţă! Dar citeam 
cărţi care povesteau despre viaţa unor ființe 
excepţionale, a binefăcătorilor umanităţii, şi aceasta 
îmi dădeau dorinţa de a mă ameliora pentru a-i putea 
imita. 

Îmi aduc aminte mai ales de o carte care menţiona 
existenţa de secole în munţii Himalaiei a unei 


Fraternităţi de Fiinţe care se adunau pentru a răspândi 
lumina în lume; atunci, în fiecare zi, cu gândul eram cu 
ei, mă legam de acea Fraternitate, şi primeam nişte 
inspiraţii extraordinare... Deci, dacă nu găsiţi în jurul 
vostru fiinţe capabile să vă conducă pe drumul luminii, 
nimic nu vă împiedică de a le căuta între cei care au 
trăit în trecut şi de a vă lega de ele prin intermediul 
gândurilor. Dar nu e o scuză să stagnaţi în mediocritate 
sau în greşeală, sub pretext că nu aţi întâlnit pe cineva 
capabil de a vă ghida. Dacă sunteţi sinceri, dacă 
căutaţi cu adevărat lumina, o veţi găsi. Cerul nu a lăsat 
niciodată pe cineva care caută sincer să se amelioreze 
şi să lucreze util pentru alţii să se rătăcească. 

Trebuie să vă obişnuiţi să ridicaţi în fiecare zi ochii 
spre înalt, adică să vă gândiţi la toate acele creaturi, 
toate  Fiinţele care ne depăşesc în inteligenţă, 
înţelepciune, putere, frumuseţe şi bogăţie spirituală, 
pentru a fi cu adevărat luminat şi inspirat. Şi chiar, vă 
voi spune că nu e suficient să vă comparaţi cu oamenii, 
oricât de elevati ar fi ei. Trebuie, de asemenea, să vă 
comparaţi cu stelele, cu imensitatea, cu Dumnezeu 
Însuşi. Numai astfel veţi putea uita micimea voastră, 
insuficienţele voastre, nu pentru a fi strivit, ci pentru a 
simţi un elan trezindu-se în voi, pentru a putea sări 
peste obstacole. 

Cât timp ne vom ţine ochii îndreptaţi asupra micilor 
lucruri de pe pământ, pasagere, elanul se diminuează 
şi nu vom avea nici o dorinţă de a face ceva mare. 
Când vedem diferenţele care există între fiinţele 
umane, cum unii sunt mereu împinşi să realizeze 
lucruri mari, în timp ce alţii sunt ocupați numai cu 
nimicuri şi meschinării, ne punem întrebarea: „Dar de 
ce această diferenţă? De unde vine ea?” Ei bine, e 
simplu. Primii privesc spre înalt, se compară cu toţi cei 


care i-au depăşit şi îi iau de model, în timp ce ceilalţi se 
mulţumesc cu comparații atât de inferioare încât se 
găsesc a fi mereu bine şi nu progresează. Pentru a 
evolua, ne trebuie un exemplu, un eşantion cu care să 
ne comparăm, şi acest eşantion este viaţa şi învăţătura 
tuturor Fiinţelor cele mai pure, cele mai înțelepte, cele 
mai nobile. 

Acum, când spun să luăm ca exemplu marile fiinţe 
din trecut, aceasta nu înseamnă că trebuie să ne 
conformăm exact învăţământului lor în toate detaliile. 
Ceea ce trebuie să conservăm sunt principiile. Cât 
despre forme, care urmează legea vieţii, ele trebuie să 
se schimbe, să evolueze. Inţelegerea greşită a acestei 
legi poate provoca multe neînţelegeri. Unii, voind să 
rejecteze formele pe care le găsesc depăşite, 
rejectează şi principiile. Rezultatul este că acei ce 
rejectează principiile nu mai au busolă pentru a se 
orienta (de aceea se spune că sunt debusolaţi). Cât 
despre cei care se agaţă de forme, ei se sclerozează şi 
nu aduc nimic epocii lor. 

E foarte important ca tinerii să înţeleagă aceasta, 
pentru că ei sunt cei care simt nevoia de a respinge 
vechile forme, şi e bine; dar prea des, ei resping de 
asemenea şi principiile eterne. Veţi spune: „Dar care 
sunt aceste principii care trebuie conservate?” Toate 
acelea care pun accentul pe preponderența spiritului, 
adică bunătate, generozitate, dragoste, puritate, 
sacrificiu... Nu contează formele în care le manifestati, 
aici sunteţi liberi. Dar nu sunteţi liberi să respingeţi 
aceste principii, pentru că ele sunt eterne. 


Cap. 14 - Voința susţinută de dragoste 


Aţi dori câteodată să rezistaţi anumitor tentaţii, 
pentru că simţiţi că dacă nu veţi rezista, veţi fi 
antrenat în aventuri deplorabile, dar contrar dorințelor 
voastre, nu reuşiţi să vă dominați şi cădeţi pradă lor. 
De ce? Pentru că nu aţi dezvoltat în voi o dragoste 
pentru ceva mai frumos, mai mare, care ar putea să se 
opună instinctelor voastre. Dacă posedaţi această 
dragoste, ea va fi cea care va lupta şi vă va permite să 
câştigaţi. Voința singură nu e suficientă pentru a lupta; 
la un moment dat ea va capitula. Nu e suficient să 
spuneţi: „Nu mă voi lăsa antrenat, voi rezista...” Pentru 
a rezista la ceea ce vă trage în jos, trebuie să fiţi ajutat 
de o forţă care vă ridice în sus, spre o lume superioară. 

Când văd pe cineva care se laudă că ar putea 
învinge tentaţiile fără să aibă dragoste pentru lumea 
luminii, a purității, pot să-i spun: „Tu nu ai asociaţi, nu 
ai prieteni, nu vei rezista. Dacă vrei să reuşeşti, trebuie 
să pui în capul tău, în sufletul tău, tot ceea ce există 
mai nobil, mai mare, şi astfel forţele obscure vor fi 
obligate să se supună din cauza prezenţei în tine a 
acelor locuitori ai lumii divine”. lată ceea ce trebuie să 
înţelegeţi, altfel ce aţi putea face, în faţa acestor puteri 
milenare a instinctului? Nimeni nu poate rezista. 

Cel care se înhamă să lupte singur se slăbeşte, da, 
pentru că se înhamă contra lui însuşi, iar această 
divizare îl face şi mai vulnerabil. E foarte periculos să 
lupti împotriva propriei persoane: nu numai că nu vei 
obţine victoria cu adevărat contra inamicului 
dinăuntru, dar vei sfârşi prin a te dezagrega. Morala şi 
religiile care nu încetează să predice despre înhămarea 
la luptă contra răului nu cunosc adevărata psihologie. 
Trebuie să învăţăm să le învingem, da, dar fără a lupta. 
Cum? Cerând altor forţe din voi să lupte în locul vostru, 
iar aceşti „alţii” nu pot fi decât puterile luminoase pe 


care le hrăniţi graţie dragostei voastre pentru tot ceea 
ce este frumos, mare, divin. In loc de a vă ataca direct 
instinctele, iar apoi să vă treziţi puşi la pământ sau să 
simţiţi nevoia să vă refulaţi, voi le veţi opune forţe 
luminoase care vor neutraliza totul, natural. 

Veţi crede poate că mă contrazic, pentru că pe de 
altă parte v-am tot spus că nu dezvoltați suficient 
voinţa şi stăpânirea de sine. Nu, nu e o contradicţie, 
ceea ce v-am spus atunci e tocmai că nu ştiţi încă cum 
să vă exersaţi şi să vă dezvoltați voinţa. Voința trebuie 
să fie susţinută de dragoste. Dacă nu iubiţi cu adevărat 
ceva anume, nu veţi avea o dorinţă atât de mare 
pentru a face eforturi pentru a obţine acel lucru, şi în 
ciuda a tot ce faceţi pentru a vă obliga, nu veţi putea 
avea rezultate bune, vă veţi arăta distrat, neglijent, 
neîndemânatic, sau dur şi casant. 

Aceasta nu înseamnă că nu trebuie să vă exersaţi 
voinţa. Din contră, e bine să căutaţi ocaziile în care 
puteţi face proba stăpânirii de sine, învățând de 
exemplu să rezistaţi foamei, setei, căldurii, frigului, 
oboselii. Nu e cazul, evident, de a trăi în privaţiuni, nici 
de a deveni yoghini, nu. Dar priviţi: în general cel 
căruia îi este foame sau sete se grăbeşte pentru a găsi 
imediat ceva de mâncare sau de băut, iar dacă nu 
găseşte imediat, se plânge, bombăne, se supără. 
Observaţi-vă, observați şi pe alţii, şi veţi vedea că în 
multe ocazii oamenii nu suportă să nu-şi poată 
satisface imediat dorinţele, şi chiar capriciile. Atunci 
cum vor rezista furiei, geloziei, urii, dorințelor sexuale? 
Chiar dacă ştiu că, în anumite cazuri, ar fi mai bine să 
reziste, ei nu o pot face, nu au exersat aceasta 
niciodată. 

Tinerii trebuie să înceapă foarte devreme să 
găsească în viaţa cotidiană ocazii de a se stăpâni, de a 


se întări. Şi chiar voi spune, voi insista aici, acestea nu 
trebuie să vină din partea adulţilor. Tinerii sunt cei care 
trebuie să facă propriile eforturi de voinţă pentru a 
accepta anumite constrângeri. Desigur părinții, 
instructorii au rolul lor, dar mai mult un rol de a 
explica, pentru a aduce tinerii să înțeleagă utilitatea 
eforturilor lor. Apoi, e rândul lor să găsească cum să 
continue, mai târziu, pe calea stăpânirii de sine. Eu nu 
spun - aceasta depinde mai ales de caracterul 
adolescenților - că câteva interdicții sau, din contră, 
câteva ordine, nu sunt câteodată necesare, dar toată 
educația trebuie să-i aducă pe tineri să recunoască ei 
înşişi avantajele de a şti să se controleze. Această 
învăţare a stăpânirii de sine este esenţială pentru 
viitorul lor. 

E deci necesar să vă exersaţi voinţa, dar fără a uita 
că nu veţi reuşi să vă stăpâniţi tendinţele instinctive 
decât prin dragostea pentru ceva elevat, un înalt ideal 
(a se vedea „Inaltul ideal”, broşura nr. 307). Şi ce este 
un înalt ideal? E o aspirație către frumuseţe, nu numai 
către frumusețea fizică, materială, ci şi către 
frumuseţea spirituală, făcută din puritate, lumină, 
armonie. Contemplaţi această frumuseţe, sunteţi atras 
de ea, şi natural, spontan, fără a vă forţa, lăsaţi de o 
parte tot ceea ce este urât, obscur, dezordonat. 
Această dragoste pentru frumuseţe vă protejează, ca 
un veşmânt foarte frumos pe care nu vreţi să-l 
murdăriţi. 

Ce faceţi atunci când purtaţi haine frumoase, la 
care ţineţi? Nu vă angajaţi în activităţi care le-ar putea 
sfâşia sau murdări; instinctiv, aveţi grijă la gesturile 
voastre, la locurile unde vă aşezaţi. Ei bine, iată, dacă 
vă veţi decide să cultivați în voi gustul pentru lumea 
frumuseţii, a armoniei şi dorinţa de a vă apropia de ea, 


veţi simţi încet-încet ţesându-se în jurul vostru un 
veşmânt subtil pe care vreţi să-l protejaţi, şi în acest 
fel vă veţi proteja şi pe voi. 

În Cărţile sacre se menţionează adesea rolul jucat 
de hainele preţioase. Acest veşmânt este simbolic. El 
reprezintă aura, adică emanaţia spirituală a fiinţei 
interioare. În Vechiul testament este spus că fiii lui 
lacob îl invidiau pe fratele lor losif pentru că avea o 
tunică frumoasă. De fiecare dată când Moise 
menţionează această tunică, el precizează că avea mai 
multe culori, ceea ce dovedeşte că era simbolul aurei, 
ale cărei culori pure şi strălucitoare corespund 
diferitelor calităţi şi virtuţi. Acest veşmânt de lumină, 
acest veşmânt de culoare, străduiţi-vă să-l ţeseţi cu 
răbdare, graţie dragostei voastre pentru lumea divină, 
graţie dorinţei de a vedea lumea divină manifestându- 
se prin intermediul vostru, pentru că ea vă va permite 
să treceţi printre seducţii şi tentaţii fără a vă lăsa 
pradă lor. Dar încă o dată, să nu credeţi că fără un înalt 
ideal, fără aceste arme ale dragostei şi luminii veţi 
putea obţine victoria. 


Cap. 15 - Nu vă lăsaţi învinşi niciodată 


Nu renunţaţi niciodată să reacţionaţi la unele 
tendinţe sau obişnuinţe mentale periculoase, pentru că 
cu timpul veţi deveni încet-încet prizonierul lor. Şi nu 
spuneţi: „Oh! La momentul potrivit mă voi corecta, voi 
redresa situaţia!”. Nu, vă faceţi iluzii, tocmai în 
momentul când veţi vrea să reluaţi direcţia cea bună 
aceste tendinţe se vor manifesta cu putere mai mare. 
Da, chiar în ziua când veţi vrea să vă redresaţi vă veţi 
da seama cât de mult sunteţi legaţi! Cât timp nu eşti 
conştient că eşti sclav şi nu vrei să faci nimic pentru a 


scăpa, nu simţi că eşti aservit, dar în ziua când vrei să 
te eliberezi, ai, ai, ai!... Deci, atenţie, nu vă lăsaţi în 
voia voastră spunând că, la momentul potrivit veţi 
reuşi să vă veniţi în fire. Desigur, dacă o veţi dori cu 
adevărat, veţi reuşi, dar cu un efort mult mai mare şi 
cu dureri! 

De când eşti tânăr e momentul să te obişnuieşti să 
ai o atitudine interioară corectă vis a vis de situaţiile şi 
evenimentele existenţei. De exemplu, atunci când 
aveţi un eşec, de ce să reacţionaţi ca şi cum aţi pierdut 
totul, ca şi cum lumea întreagă s-ar prăbuşi? Încercaţi 
din contră să conştientizaţi tot ceea ce încă aveţi: 
sănătate, o familie, prieteni... şi mulţumiţi Cerului 
pentru această bogăţie. Imaginaţi-vă cum ar fi să fiţi 
paralizat, sau fără casă, hrană, părinţi... Atunci, în loc 
să suferiţi mereu pentru ceea ce vă lipseşte, învăţaţi să 
vă bucuraţi de ceea ce aveţi. Că sunteţi supărat pe 
moment pentru o jignire, o deceptie, un insucces, bun, 
e normal. Dar e inscuzabil a rămâne pe loc rumegând 
necazurile voastre, uitând toate motivele pe care le 
aveţi de a fi fericit şi recunoscător. Păziţi-vă, altfel va 
veni o zi în care nu vă veţi mai putea debarasa de 
această tendinţă spre tristeţe şi veţi fi pierdut. 

Care sunt fiinţele care suscită respectul, admiraţia? 
Sunt cele care au luptat, care s-au depăşit, cele care 
triumfă peste obstacole şi încercări. De ce, de 
exemplu, oamenii, şi mai ales tinerii, admiră atât de 
mult sportivii? Tocmai pentru că ei caută mereu să se 
depăşească. Chiar dacă nu e vorba decât de a alerga, 
a sării, a înota, a se căţăra, gustul pentru efort, 
rezistenţa, curajul sunt considerate ca şi mari calităţi. 
Atunci, nu merită să încercaţi să manifestaţi aceleaşi 
calităţi în viaţa de toate zilele? E bine să îţi concentrezi 
toate eforturile pentru a vrea să fugi sau să înoţi cel 


mai repede sau cel mai mult timp, să sari cel mai sus, 
să prinzi cel mai bine balonul şi apoi să-l trimiţi în 
plasă, dar e încă şi mai util să îţi spui: „Voi fi mai 
răbdător în dificultăţi, voi învinge tristeţea şi 
supărarea, mă voi stăpâni mai bine”. Ei da, aici de 
asemenea putem face isprăvi, putem obţine victorii. 
De ce să nu încercaţi? 

Cel mai bun mijloc de a progresa este deanuvă 
bara calea, de a nu admite limite, exact invers de cum 
fac majoritatea oamenilor care nu încetează să 
gândească sau să spună: „Această muncă e prea grea 
pentru mine”... „Ce condiţii înspăimântătoare! Nu voi 
putea rezista”... „Nu voi putea suporta niciodată 
aceasta”... Când eşti convins de la început că eşti 
incapabil, slab, vulnerabil, evident că nu poţi decât 
capitula. Din contră, trebuie să-ţi spui: „Voi suporta, voi 
rezista, voi triumfa”. Dacă nu am reuşit acum, nu e 
grav, voi face mai bine data viitoare. Esenţialul este de 
a nu vă da bătut, dea nu vă lăsa strivit. 

Desigur, când eşti tânăr, e dificil să lupti împotriva 
unor indispoziţii interioare, dar există metode. Atunci 
când vă simţiţi speriat, ameţit, nu trebuie să rămâneţi 
aşa, în învălmăşeala acestor stări negative, pentru că 
nu e sigur că nu se vor înrădăcina, ci trebuie să găsiţi 
alte mijloace. Aţi văzut o pasăre ciugulind grâul de pe 
jos. lată o pisică se apropie. Ce face pasărea? Aşteaptă 
pisica pentru a o înfrunta? Nu! Ea ştie că ar fi devorată 
şi îşi ia zborul. Cum se face că oamenii nu au înţeles 
încă ceea ce au înţeles păsărelele? Veţi spune: „Dar 
cum să ne luăm zborul?” Deplasându-vă prin gândire, 
prin rugăciune spre regiunile unde domneşte pacea, 
frumuseţea şi lumina... Anumite cărţi, anumite bucăţi 
muzicale pot să vă ajute, dar de asemena şi contactul 
cu natura şi mai ales munca imaginaţiei. 


Adolescenţa e perioada când imaginaţia este cea 
mai activă, dar este şi perioada în care tinerii ştiu cel 
mai puţin să se servească de ea, lăsându-se în voia 
viselor, senzaţiilor şi dorințelor lor, întreţinând în ei o 
stare de neclar, de vag, care îi slăbeşte. Şi nimeni nu e 
lângă ei să îi pună în gardă împotriva efectelor 
imaginaţiei  hrănită de senzualitate, tristeţe sau 
insatisfacţie. Despre un adolescent care visează se 
spune, zâmbind, că e un poet! Dar ce sunt aceste 
reverii şi această „poezie”? Un băiat, o fată care îşi 
lasă imaginaţia să fie prada oricărui sentiment, oricărei 
dorinţe sau imagine va sfârşi prin a fi invadat de stări 
negative. 

Imaginaţia este o forţă formidabilă pe care omul 
poate să o utilizeze pentru edificarea sa, ca şi pentru 
ruina sa. Deci, atunci când vă simţiţi nefericit, 
descurajat, în loc să rămâneţi aşa fără a face nimic în 
afară de a vă îndopa cu pilule sau a încurca pe alţii 
etalându-le angoasele şi coşmarele voastre, gândiţi-vă 
să lucraţi cu imaginaţia. Ilmaginaţi-vă înconjurat de 
lumină, trimițând dragostea voastră în lumea întreagă, 
rezistând dificultăţilor şi tentaţiilor... Puțin câte puţin, 
imaginile pe care le formaţi vor deveni vii, ele vor 
acţiona asupra voastră, ele vă vor transforma în 
acelaşi timp atrăgând din univers elemente potrivite 
pentru a le introduce în voi. Desigur, mult timp şi multă 
muncă vor fi necesare. La început, efectele acestor 
exerciţii nu se vor face simţite prea mult timp. Va 
trebui să le repetaţi. Dar într-o zi, rezultatul va fi vizibil, 
definitiv, nu veţi mai putea să vă îndoiţi. Veţi simţi 
deasupra voastră o entitate vie care vă protejează, vă 
instruieşte, vă purifică, vă luminează şi în cazurile 
dificile vă aduce susţinerea de care aveţi nevoie. 


Da, pentru aceasta trebuie făcute exerciţii, iar cei 
ce le neglijează lasă se acumuleze asupra lor straturi 
apăsătoare şi obscure, până în ziua în care nu vor mai 
putea reacţiona: ei sunt striviţi, nimiciţi şi nu se 
gândesc decât să se suprime. Dar, Doamne 
Dumnezeule, de ce să ajungă aici? Trebuie să se ştie 
că nici un efort nu se pierde. Chiar dacă pe moment nu 
reuşiţi, tot efortul făcut rămâne dobândit pentru mai 
târziu. Trebuie numai să perseveraţi, şi mai ales să nu 
vă lăsaţi pradă dorinţei de a vă suprima. 

Cazurile de sinucidere sunt toate diferite, dar pot fi 
reduse la trei cauze: o lipsă în intelect, sau o lipsă în 
inimă sau o lipsă în voinţă. Pentru că dacă aveţi o bună 
înţelegere a lucrurilor, dacă ştiţi că există o lume 
divină populată de o multitudine de fiinţe splendide şi 
că lumea noastră fizică este opera acestor fiinţe de 
lumină... dacă ştiţi că sentimentele şi dorinţele sunt de 
o putere aşa de mare încât cu răbdare, tenacitate veţi 
reuşi să le realizaţi... în fine, dacă veţi reuşi să vă 
stăpâniţi şi să consideraţi toate dificultăţile ca şi un 
mijloc de a vă exersa voinţa... da, dacă veţi reuşi să 
îndepliniţi din ce în ce mai bine cele trei condiţii, 
niciodată nu veţi decide să vă puneţi capăt vieţii. Chiar 
şi mizeria, chiar şi privaţiunile, bolile, singurătatea, 
persecuțiile nu vor reuşi să vă învingă, voi veţi fi cei 
care veţi triumfa. 

Acum, orice ar fi, nu uitaţi niciodată că Dumnezeu 
a creat omul după chipul său şi că, oricare ar fi gradul 
său de decădere sau disperare în care poate cădea, e 
imposibil să se piardă definitiv, el va fi mereu reţinut 
pe marginea prăpastiei. Pe moment, putem crede că e 
pe cale de a se arunca cu capul în prăpastie, dar în 
realitate orice ar face, oricare ar fi pericolele la care se 
supune, el va sfârşi prin a fi salvat. Pentru că el poartă 


amprenta divină înscrisă profund în el: ea este cea 
care, chiar în momentul în care îl credem pe cale dea 
se pierde pentru totdeauna, îl reţine ca o mână 
puternică şi îi dă posibilitatea de a-şi relua drumul spre 
lumină. 

Reţineţi bine aceasta: chiar dacă omul este pradă 
forţelor care îl atrag spre abis, nimic nu este niciodată 
iremediabil pierdut, pentru că Creatorul a pus în el un 
fel de zăvor de securitate, o scânteie care va atesta 
pentru eternitate apartenenţa sa divină. 


Cap. 16 - Nu vă descurajaţi din cauza defectelor 


Câţi tineri plini de entuziasm şi speranţă îşi 
imaginează că pentru a deveni fiinţe excepţionale, 
eroi, sfinţi chiar, e suficient numai de a a-şi dori 
aceasta! Dar iată că puţin câte puţin îşi dau seama de 
imperfecţiunile şi de slăbiciunile lor, iar atunci sunt 
nefericiţi şi se descurajează. După ce au crezut că erau 
atât de puternici, mari, puri, etc., ei se găsesc 
mizarabili, aproape nimic. Ei au exagerat într-un sens, 
iar acum ei exagerează în altul... 

„Deci, ce-i de făcut?” veţi spune voi. In loc să vă 
lamentaţi de imperfecţiunile şi de defectele voastre 
care vă barează drumul, vă împiedică să vă atingeţi 
scopul, trebuie să vă spuneţi: „Pentru că mi-am adunat 
aceste obstacole în drumul meu, pentru că am ajuns în 
acest punct în care sunt legat, înseamnă că am fost 
puternic!” Şi în loc să disperaţi, încercaţi să fiţi 
mândru... da, mândru! Pentru că aceste defecte, voi vi 
le-aţi format; sunt copiii voştri şi sunteţi tatăl şi mama 
lor. Deci, aveţi o forţă excepţională! 

Desigur, veţi crede că ce povestesc aici este fără 
sens. Nu tocmai. Citiţi „Tarass Bulba”, romanul lui 


Gogol, şi veţi avea exemplul unui tată care ştia să fie 
mândru de fiii săi. Tarass Bulba era un brav cazac care 
îşi trimisese cei doi fii să studieze la seminarul de la 
Kiev. Atunci când, odată studiile terminate, au revenit 
la tatăl lor, erau doi vlăjgani solizi. Bucuros să-i vadă în 
aşa formă bună, Tarass Bulba îi bruschează dându-le 
câteva lovituri pe umăr. Dar iată că fii nu s-au lăsat, ei 
au întors loviturile.. şi iată încăierarea! (Ce vreţi, erau 
cazaci!) Într-o clipă fii îl puseră la pământ pe tatăl lor. 
Şi credeţi că Tarass Bulba s-a supărat? Deloc. Fiii săi 
erau din carnea şi sângele său, era mândru să-i vadă 
atât de viguroşi. Că l-au strivit, că era să-l omoare, 
asta e altă poveste. Ei bine, iată un om inteligent. 

Cel care este tare pentru partea negativă, poate fi 
tot atât de tare pentru partea pozitivă. Nu în două sau 
trei zile fabricaţi toate aceste defecte, aceşti şnapani 
care vi se opun; au trebuit ani, reîncarnări chiar. Deci 
acum, dacă sunteţi inteligent veţi spune: „A trebuit 
mult timp pentru a le forma, ei bine, le voi face să 
dispară oricât timp ar lua, şi voi crea în locul lor fiinţe 
de lumină care vor veni să mă protejeze, să mă 
susţină”. Şi în loc să disperaţi, puneţi-vă imediat pe 
treabă. 

Pentru că acesta e singurul lucru important: a vă 
pune pe treabă. E o intreprindere dificilă, a te 
perfecționa: mulţi sfârşesc prin a renunţa, în timp ce 
alţii, atât de dezamăgiţi de ei înşişi, disperă şi se 
gândesc la sinucidere. Ei bine, primii sunt slabi şi 
leneşi, iar ceilalţi sunt orgolioşi. Nu există nici un motiv 
pentru a te lăsa pradă disperării pentru că îţi dai 
seama că eşti departe de a corespunde imagine 
magnifice pe care ţi-ai făcut-o despre tine. Trebuie să 
fii smerit şi să-ţi spui: „Nu ai reuşit de data aceasta, 
dar nu-i nimic, continuă. Efortul este cel care contează, 


nu reuşita”. Evident că e greu, evident că veţi trece 
prin înălţimi şi prin adâncimi. 

Şi eu de asemenea, mai ştiu ceva. Dacă credeţi că 
am fost mereu înţelept şi rezonabil... Ei nu, din păcate 
nu. Când eram mic, toată lumea se plângea de mine: 
aprindeam focuri, provocam explozii şi furam fructe de 
la vecini. Nu eram conştient că acţionam rău, şi îmi 
veneau tot felul de idei pentru a face prostii. Şi iată că 
într-o zi - aveam şase sau şapte ani - o broşură mi-a 
căzut în mână: era viaţa sfântului Atanasie. Nu îmi mai 
amintesc ce era scris în ea, numai că am fost foarte 
impresionat: atunci, pentru prima oară am înţeles că 
nu eram în ordine. Şi atunci, am plâns, m-am căit şi am 
luat o decizie bună, am vrut şi eu să devin un sfânt. 
Din păcate aceasta nu a durat prea mult, am uitat totul 


repede. 
Puțin mai târziu am citit Proverbele lui Solomon. Vă 
daţi seama, Proverbele lui Solomon!... In şcoala 


noastră (aici aveam nouă ani) era o bibliotecă; m-am 
înscris şi într-o zi am luat Proverbele lui Solomon fără a 
şti despre ce era vorba. Eram prea tânăr, lectura aceea 
nu era chiar pentru mine, dar în fine... Şi citeam: 
„Ascultă-l pe tatăl tău şi pe mama ta...” şi multe alte 
reguli şi sfaturi bune. Era vorba despre înţelepciune 
într-un fel în care nu era prea clar pentru mine, dar cu 
toate acestea mi-a plăcut foarte mult... şi am şterpelit 
cartea. Ei da, vedeţi, e momentul confesiunilor. Pentru 
un timp am rămas sub buna influenţă a înţelepciunii şi 
eram fericit. Dar nici aceasta nu a durat prea mult. Cât 
despre carte, liniştiţi-vă, până la urmă am dat-o înapoi: 
am reţinut câteva lecţii de înţelepciune! 

Şi apoi, mai târziu, aveam vreo doisprezece ani - 
mergeam adesea în pădure cu tăietorii de lemne care 
făceau cărbune de lemn. Îmi plăcea să merg cu ei, iar 


ei mă iubeau foarte mult. Într-o zi, pentru a nu mă 
plictisi în timp ce ei lucrau, unul dintre ei mi-a dat 
Evangheliile. Şi am început să citesc Evangheliile! Din 
nou ceva s-a petrecut în mine, din nou m-am găsit un 
mare păcătos, am plâns, m-am căit!... Ceea ce m-a 
frapat la vârsta aceea în Evanghelii, era istoria 
posedatului pe care lisus l-a scăpat de toţi demonii săi. 
Era extraordinar, acei demoni care, odată alungaţi din 
corpul omului, au intrat în purcei care s-au aruncat în 
mare şi s-au înecat... Dar mai ales imaginea care mi-a 
rămas era cea a posedatului care, odată scăpat de 
demoni, s-a aşezat cuminţit, liniştit, la picioarele lui 
lisus. Da, vedeţi, aceasta m-a frapat, şi mi se părea că 
şi eu sunt ca acel posedat, cuminţit, liniştit, aşezat la 
picioarele lui lisus. Această impresie a durat un anumit 
timp, apoi ea s-a şters şi din nou am început să fac tot 
felul de prostii ca şi băieţii de vârsta mea. 

Au mai trecut încă doi sau trei ani, şi pe la vârsta 
de şaisprezece ani, din nou lectura unei cărţi m-a 
bulversat, dar de data aceasta efectul a fost fulgerător. 
Da, a fost ca şi fulgerul, ca un foc devorant care m-a 
strivit, şi începând din acel moment, s-a terminat, am 
intrat definitiv pe calea luminii. 

Unii vor spune: „Da, dar noi nu mai avem 
şaisprezece ani şi nu am reuşit să mergem pe această 
cale a luminii. În ciuda judecății noastre corecte, 
suntem adesea indecişi, schimbători”. Da, desigur, dar 
nu vă descurajaţi. Esenţialul este de a nu pierde 
niciodată dorinţa de a progresa. Dacă cădeţi, nu e 
grav, cu condiţia să faceţi mereu efortul de a vă ridica. 
În toate cicumstanţele vieţii, cel mai important lucru 
este a păstra dorinţa de a ne perfecționa. Pentru că e 
loc mereu pentru a ne perfecționa, ideea de 
perfecţionare este inseparabilă de existenţa umană. 


Cap. 17 - Adevăratul artist al viitorului 


Mulţi tineri se plâng că nimic din ceea ce li se 
propune nu răspunde aspirațiilor lor. Dar ştiu ei ceea 
ce doresc cu adevărat? Fac încercări, îşi sparg capul şi 
sunt nefericiţi pentru că nu ştiu de ce au nevoie, când 
de fapt au nevoie de a crea. Da, au nevoie să creeze 
frumuseţe, poezie, muzică, culori, forme. 

Din păcate, atunci când observăm ce e pe cale să 
devină arta zilelor noastre, adesea nu mai putem vorbi 
de creaţie, ci mai mult de dezagregare. Putem spune 
că, din ce în ce mai mult, artiştii vor să ne aducă spre 
haos: poezia devine o înşiruire de cuvinte alese haotic, 
unde fiecare găseşte sensul care îi place; muzica, 
sonorități bizare şi fragmentate sau un vacarm 
infernal; dansul, contorsiuni. Cât despre pictură sau 
sculptură, acestea nu sunt decât măzgălituri, pete, 
mase informe. Dar cum să-i facem pe oameni să 
înţeleagă că această „evoluţie” a artei merge 
împotriva ordinei naturale a lucrurilor vrute de 
Inteligența cosmică? Pentru Inteligența cosmică, din 
haos trebuie să iasă ordinea, armonia, perfecțiunea. 
Ori, la ora actuală, şi mai ales în artă, se produce 
tocmai contrariul: oamenii se reîntorc la haos. 

Cu toate acestea, atâtea exemple în viaţa 
obişnuită arată cum trebuie să se petreacă lucrurile! 
Pentru a construi o casă, e nevoie de fier, lemn, 
cărămizi, ciment, nisip... dar nimeni nu se aşează 
pentru a locui în mijlocul acestor materiale adunate 
grămadă, ci se construieşte o casă; şi pentru a construi 
o casă, acestea nu se dispun oricum, ci se organizează 
pentru a realiză o lucrare terminată, adică un loc 
locuibil. lar când trebuie să invitaţi pe cineva pentru o 


masă, nu îi prezentaţi totul în vrac, pe masă, 
zarzavaturi necurăţate, alimente cu oase şi sâmburi, ci 
îi oferiţi mâncăruri elaborate. Ei bine, iată că oamenii 
reacţionează rezonabil când e vorba să se 
adăpostească sau să se hrănească dar se poartă fără 
sens atunci când e vorba de artă: aproape nimic nu 
mai este construit, structurat, elaborat, ci totul este în 
dezordine, vraişte. 

Şi mai ales atunci când asculţi muzica pe care o 
interpretează tinerii la ora actuală, te înspăimânţi. 
Tinerii nu ştiu că acele vociferări, acele tremurături 
demolează sistemul lor nervos. La ce a servit faptul că 
timp de secole muzicienii nu au făcut altceva decât să 
caute să descopere sonorități şi ritmuri capabile să 
trezească oamenilor senzațiile cele mai elevate, cele 
mai subtile, cele mai armonioase, dacă acum orice 
tapaj, orice urlătură, se poate numi muzică?... Dar eu 
ştiu bine că spunând acestea predic în deşert. Atunci, 
cu atât mai mult, eu continui filozofia mea, pentru 
mine însumi mai întâi, şi îi las pe alţii să încerce tot 
ceea ce vor. Să ştie numai că dacă continuă în această 
direcţie, acest lucru se va întoarce împotriva lor, 
pentru că această „artă” pe care ei o iubesc îi va 
demola. Deci, tinerii să reflecteze la aceasta ... 

Acum, le-aş mai spune de asemenea că cel mai 
important lucru nu este de a lucra cu pânza, lemnul 
sau cu sunetele, culorile... ci de a lucra asupra lor 
înşişi. lată adevărata materie primă! Artiştii crează într- 
o materie exterioară lor, lucrări exterioare lor; şi cum 
îşi concentrează eforturile asupra acestei materii 
exterioare lor, chiar dacă produc opere de artă 
(simfonii, poeme, tablouri, monumente), când îi 
întâlnim vedem că ei înşişi nu sunt atât de magnifici. 
Adesea, rămânem sideraţi: comportamentul lor, 


atitudinea lor sunt departe de tot ceea ce face 
frumuseţea creaţiilor lor; ei nu au nici echilibru, nici 
armonie, nici poezie. 

Şi e la fel şi pentru artiştii trecutului: când citim 
biografia lor şi le descoperim slăbiciunile, viciile, ne 
spunem că ar fi fost mai bine să nu cunoaştem operele 
lor şi nici chiar pe ei! Şi ceea ce este extraordinar, e că 
toată lumea acceptă această situaţie: se găseşte 
normal ca un om să creeze opere care atrag mulțimile, 
dar el însuşi fiind insuportabil pentru anturajul său; e 
normal să aducă celorlalţi plăcerea şi bucuria, el însuşi 
trăind în angoasă şi agitaţie. 

Ei bine, eu vă voi spune că adevăratul artist este 
cel care e capabil să se ia pe el însuşi ca materie a 
creaţiei. Toate metodele vieţii spirituale sunt la 
dispoziţia sa pentru a-l ajuta şi a-l inspira în această 
sarcină. E o concepţie a creaţiei artistice care este încă 
inedită, necunoscută, dar aceasta merită întregul 
vostru studiu şi întreaga voastră atenţie. Da, în voi 
înşivă trebuie să creaţi mai întâi poezia şi muzica, 
formele şi mişcările armonioase, culorile strălucitoare. 
Veţi spune: „Dar nimeni nu va vedea şi nu va auzi 
nimic!” Evident, nu va vedea şi nu va auzi această 
armonie în sensul în care vedem şi ascultăm formele 
artei obişnuite, dar anturajul vostru o va simţi şi va fi 
încântat de aceasta. 

Nimic din ceea ce omul crează în interior nu 
rămâne fără efect, şi mai întâi pentru el însuşi. Dacă 
prin gândurile voastre, sentimentele voastre, dorinţele 
voastre încercaţi să creaţi paradisul în voi, voi veţi fi 
primii care îl veţi trăi. Şi apoi, puţin câte puţin, oamenii 
care se vor apropia de voi vor începe să simtă că 
există în voi izvoare care tâşnesc, păsări care cântă, 
flori care parfumează şi îşi vor spune unii altora: 


„Cunoaşteţi această grădină? Ce pace, ce puritate, ce 
binecuvântare!” 

Adevăraţii artişti ai viitorului vor fi cei care vor 
întreprinde această formidabilă muncă a creaţiei 
interioare. Deci, şi voi, pregătiţi-vă. Şi nu căutaţi 
pretexte că sunteţi săraci, în mizerie şi că nu puteţi 
extrage nimic din propria materie. Putem mereu 
extrage ceva din orice materie. 

Când încă mai eram student - era la Sofia, în 
Bulgaria - într-o zi, pe când citeam în camera mea, am 
auzit un sunet de vioară de o rară frumuseţe, de o 
puritate extraordinară, aş fi putut spune că venea din 
cer. Am ieşit să văd cine putea cânta aşa şi am văzut 
un ţigan zdrenţăros care scotea acele sonorități 
nemaiauzite dintr-un instrument bizar: aş fi putu cu 
greu spune că era o vioară. Toţi locuitorii străzii au ieşit 
din case sau au ieşit la ferestre... Când a terminat, m- 
am apropiat de el şi l-am întrebat: „De unde aveţi 
vioara aceasta? - Eu am construit-o. - Permiteţi-mi să o 
privesc”. Am întors vioara pe toate părţile, eram 
siderat: o bucată de lemn rău degroşată asupra căruia 
erau întinse câteva corzi. Am cunoscut, ani mai târziu, 
în Franţa, un om care făcea cercetări asupra lacului 
viorilor Stradivarius pe care voia să-l redescopere. Ce 
ar fi spus de acea vioară, care nu avea, evident, nici un 
lac?... 

Mult timp după aceea, acea întâlnire m-a 
preocupat. Mă gândeam: „Deci esenţialul nu stă în 
perfecțiunea instrumentului, este altceva. Totul 
depinde de cel care cântă”. Am reflectat mult timp şi 
am descoperit că, şi eu de asemenea, pe o vioară 
rudimentară ca a mea - adică eu însumi - voi reuşi, 
muncind, să scot câteva sonorități frumoase. Mi-am 
spus: „Desigur, nu am condiţiile cele mai bune, lemnul 


instrumentului meu nu e cel mai preţios, corzile nu 
vibrează atât de armonios, dar voinţa mea, dorinţa 
mea, dragostea mea pentru frumuseţe va triumfa”. ŞI 
m-am pus pe treabă! 

Da, ceea ce contează, este să ai voinţa de a 
triumfa, de a viza vârful, punctul cel mai ridicat: înaltul 
ideal pentru a crea adevărata frumuseţe, de a o crea în 
noi înşine şi în afara noastră. Această idee a creaţiei 
este chintesenţa Învăţământului nostru. 


Cap. 18 - Libertate sexuală? 


Când e vorba numai de a face o cafea, e necesar 
să fii atent, pentru că trebuie să dozezi nu numai apa, 
cafeaua, zahărul dar şi temperatura. Şi trebuie să 
rămâi acolo pentru a supraveghea un pic ibricul, dacă 
nu totul scapă. Deci, vedeţi, chiar şi pentru a face o 
cafea trebuie să fii stăpân pe situaţie, iar când este 
vorba de un domeniu atât de vast şi important ca 
sexualitatea, e extraordinar, oamenii îşi imaginează că 
se pot abandona complet forţelor pe care nu le cunosc 
şi pot să facă tot ce doresc fără a reflecta. 

Tineretul de azi crede că a obţinut o mare victorie 
obţinând libertatea sexuală. Da, e adevărat, e o mare 
victorie contra ipocriziei şi îngustimii de spirit care au 
domnit de generaţii. Dar problema sexualităţii e 
rezolvată pentru totdeauna? După refulare, defulare... 
lăsând tinerii să se grăbească să experimenteze un 
domeniu pe care nu-l cunosc, deschidem pentru ei 
poarta tutror dereglărilor fizice şi psihice. Pentru 
rezolvarea problemelor nu e suficient de a-i sfătui să 
folosească prezervativul, anticoncepţionalele sau să se 
permită avortul; iar interzicerea lor nu serveşte la 
nimic, de asemenea. 


„Atunci, ziceţi voi, ce-i de făcut?” Trebuie explicat. 
Trebuie explicat tinerilor ceea ce este forţa sexuală şi 
în ce fel este ea legată de dragoste. Am ţinut multe 
conferinţe despre acest subiect (a se vedea „Forţa 
sexuală sau dragonul înaripat” colecţia Izvor nr. 205). 
Forţa sexuală este o putere milenară împotriva căreia 
e imposibil să lupţi, dar acesta nu e un motiv pentru a 
te lăsa antrenat de ea. Tinerii trebuie să ştie că există 
metode pentru a o canaliza, a o orienta, pentru ca ea 
să contribuie la dezvoltarea psihică, morală şi 
spirituală a omului. După ce primesc aceste explicaţii, 
e bine ca tinerii să reflecteze, şi apoi să decidă ceea ce 
vor să facă. 

Problema sexualităţii preocupă deja de foarte 
devreme tinerii băieţi şi fete, şi mulţi dintre ei mi-au 
pus celeaşi întrebări: ei nu reuşesc să înţeleagă de ce 
spun în conferințele mele că este de dorit să înveţe să 
se stăpânească. Ei cred că relaţiile sexuale trebuie, 
automat, să-i facă să înflorească, să-i îmbogăţească. 
Deci, eu încerc să-i fac să înţeleagă cum se prezintă 
această problemă. 

lată: fiecare manifestare fiziologică este o 
combustie: vorbind sau gândind, omul arde nişte 
materiale. Şi această combustie produce deşeuri. Este 
la fel şi pentru emoţii; se întâmplă ca după o mare 
supărare sau o mare bucurie să ne simţim adesea 
obosiţi: avem nevoie să ne odihnim, chiar să dormim 
pentru a da organismului posibilitatea să se 
recupereze. Da, fiecare manifestare, fiecare emotie, 
fiecare senzaţie e o cheltuială de materiale. Atunci, 
cum puteţi să vă imaginaţi că în efervescenţele 
sexuale nu cheltuiţi nimic, nu pierdeţi nimic? Tocmai 
aici cheltuielile sunt cele mai mari, pentru că ele nu 
antrenează numai o pierdere de energii fizice, ci de 


asemenea o pierdere de energii psihice, cele mai 
subtile, cele mai preţioase. Şi odată ce aţi risipit aceste 
energii, aţi pierdut tot ceea ce ar fi putut să vă dea o 
inspiraţie, un elan spre lumea frumuseţii, grandorii. 

Acum, desigur, dacă nu aveţi alte dorinţe decât să 
duceţi o viaţă ordinară, prozaică, nesemnificativă, vă 
puteţi lăsa în voia voastră, e inutil atunci să fiţi vigilenţi 
şi să faceţi eforturi pentru a vă stăpâni. Această 
stăpânire ar fi chiar nocivă pentru sănătatea voastră 
fizică şi psihică: veţi deveni insuportabil pentru familia 
şi anturajul vostru, vă veţi simţi frustraţi, vă veţi acri, 
veţi deveni dur, intolerant. Pentru ca vigilenţa şi 
stăpânirea voastră să aibă raţiunea de a exista, trebuia 
că să aveţi un foarte înalt ideal, să doriţi să faceţi din 
viaţa voastră ceva frumos, mare, nobil, să aveţi nevoie 
să-i adăugaţi un element de spiritualitate, de lumină. 
Dacă nu, la ce ar servi eforturile voastre? 

Desigur, nu vă prea place să mă auziţi vorbind de 
stăpânire de sine, când atât de mulţi în jurul vostru 
revendică libertatea sexuală şi justifică aceste 
revendicări prin argumente aparent foarte valabile. Că 
nu aveţi dorinţa de a vă priva de plăceri, se înţelege, 
dar încercaţi cel puţin să vedeţi ce avantaje există în a 
renunţa la unele dintre aceste plăceri. Nu e vorba de a 
vă priva fără a primi nimic în schimb şi a vă regăsi în 
vid. Când vă vorbesc de a renunţa, eu vreau numai să 
vă fac să înţelegeţi că e vorba de a înlocui anumite 
plăceri materiale, grosiere, cu altele mai subtile, mai 
spirituale. Atunci când un medic constată că un ome 
pe cale să-şi compromită sănătatea prin consumul în 
exces de mezeluri, de dulciuri, de alcool, el nu îl 
sfătuieşte să nu le mai consume; el ştie foarte bine că 
acel om nu va putea urma sfatul său, sau chiar mai 
rău, dacă îl va urma, va muri! li prescrie deci de a 


înlocui aceste lucruri cu altele, mai sănătoase, mai 
uşoare. Ei bine, iată ceea ce vă sfătuiesc şi eu de 
asemenea, dar în alt domeniu. Eu nu vă împing să 
muriţi de foame, ci să vă hrăniţi în alt fel. 

Dar să mă înţelegeţi bine: renunţarea la anumite 
plăceri senzuale nu are semnificaţie decât dacă e 
făcută pentru a le înlocui cu achiziţii şi bucurii 
spirituale. Oamenii religioşi, moraliştii şi-au făcut foarte 
rău treaba: ei au impus reguli fără a le explica cu 
adevărat utilitatea, dând oamenilor impresia că ar vrea 
să-i păcălească, că ar vrea să-i facă să trăiască în 
privaţiuni şi în deşert. Dar acum a venit momentul să 
explicăm. Oamenii nu mai sunt atât de proşti şi de 
limitați, şi tinerii cu atât mai mult, ei pot să înţeleagă 
aceste lucruri. În orice caz, nu serveşte la nimic a 
impune nişte reguli fără a prezenta utilitatea lor. 

In Ştiinţa iniţiatică, renunţarea nu este considerată 
ca o privaţiune. In viaţa spirituală renunţarea nu e 
însoţită de o pierdere; a renunţa înseamnă a înlocui, a 
transpune, a deplasa o plăcere pe un plan superior. 
Este vorba de aceeaşi activitate, dar cu elemente mai 
pure, mai subtile, cu un scop mai dezinteresat. Când 
decidem să diminuăm manifestările fizice ale iubirii o 
facem pentru a gusta mai bine manifestările ei 
spirituale, dacă nu, aceasta nu are sens. De altfel, cel 
care vrea să renunţe la dragostea fizică fără a căuta 
dragostea în planul spiritual se expune la mari 
pericole, pentru că aceasta cere o refulare. 

Când aud vorbind de renunțare, oamenii sunt 
înspăimântați, ei îşi spun: „Dar dacă renunţ, voi muri!” 
Şi e adevărat că vor muri: dacă nu au înţeles că 
renunţarea nu serveşte la altceva decât la a obţine 
ceva mai bun, ei vor muri. Natura a făcut bine lucrurile: 
noi mâncăm, bem, respirăm, şi nu trebuie să suprimăm 


nimic, ci să rafinăm aceste nevoi, să le transpunem în 
planurile superioare. 

Deci, a renunţa, „a face sacrificii”, cum se spune, 
nu este decât un mod de a vorbi. In realitate nu trebuie 
să ne privăm, nu trebuie să renunţăm, ci numai să ne 
deplasăm, adică să facem în înalt ceea ce făceam jos: 
în loc să bem apă dintr-o mlaştină, plină de microbi, să 
bem apă dintr-un izvor cristalin. A nu mai bea 
înseamnă moartea. Când ni se spune că nu trebuie să 
bem, e vorba de apa mocirlelor. Trebuie să bem, dar 
numai apă celestă. 

Deci, încetaţi să vă gândiţi că privarea înseamnă 
moarte. Din contră, privarea este viaţă; acceptând 
anumite privaţiuni, transformați o energie în alta şi vă 
îmbogăţiţi. Pentru că aceasta este viaţa: transformarea 
unei energii în alta, mai subtilă. Natura întreagă nu 
încetează să ne dea exemple ale acestui proces. Atât 
timp cât nu l-am înţeles în planul spiritual, stagnăm, şi 
tocmai această stagnare ne antrenează spre moarte. 

Desigur, sunt aici realităţi foarte subtile pe care nu 
le puteţi încă înţelege bine; dar această înţelegere va 
veni atunci când veţi reuşi să le faceţi clare în voi 
înşivă, meditând asupra lor şi făcând ajustările 
interioare. Eu nu spun că e uşor, dar această idee 
merită eforturile voastre; veţi simţi trezindu-se în voi o 
viaţă mai intensă, mai frumoasă şi astfel vă veţi 
pregăti viitorul. Veţi pierde poate câteva senzaţii 
pasagere, dar vă veţi câştiga viitorul. 


Cap. 19 - Protejaţi-vă poezia dragostei voastre 
Pentru că au reuşit să se debaraseze de toate 


„tabu-urile sexuale”, cum se spune, tinerii sunt fericiţi 
de a se simţi în fine liberi. Da, ei sunt fericiţi de a fi 


liberi, dar ceea ce fac cu această libertate îi va face 
fericiţi?... Nu, din contră, constatăm la tineri chiar un 
număr din ce în ce mai mare de sinucideri sau de 
tentative de sinucideri, ceea ce dovedeşte că 
experienţele lor sexuale nu le aduc dragostea. Dacă 
ele le-ar fi adus dragostea, ei nu s-ar fi gândit niciodată 
la a se suprima, pentru că dragostea e legată vieţii. 

Cel care iubeşte are dorinţa de a trăi. El extrage 
din dragostea sa elemente care, că sunt ele 
dificultăţile întâlnite, îl întăresc şi îi dau un sens vieţii. 
Numai iată, chiar dacă nu putem nega că cele două 
sunt legate, dragostea nu este sexualitate. Şi în loc să 
se bucure că au cucerit libertatea sexuală şi să se 
grăbească să profite de ea, tinerii ar trebui mai bine să 
pună accent pe dragoste pentru a înţelege mai bine 
adevărata sa natură şi să găsească cele mai bune 
feluri de a o manifesta. 

În realitate, ce e dragostea? Nu e ceva care vine 
de la un bărbat sau de la o femeie. Dragostea e o 
energie cosmică care este răspândită peste tot în 
univers. Putem găsi dragostea în pământ, apă, aer, 
soare, stele... O putem găsi în pietre, plante, animale... 
Şi o putem găsi de asemenea în oameni, desigur, dar 
tocmai, nu în exclusivitate. De aceea nu trebuie să vă 
simţiţi privaţi de dragoste dacă nu aveţi un băiat sau o 
fată pe care să îi ţineţi în braţe. Nu vedeţi că tocmai pe 
voi înşivă vă faceţi nefericiţi cu concepţiile voastre atât 
de limitate? Nu corpul, nu carnea vă va da dragostea, 
pentru că dragostea nu se află acolo. Dragostea poate 
să se servească de corpul fizic ca suport, dar ea este în 
altă parte: ea e peste tot, e o lumină, un nectar, o 
ambrozie care umple spaţiul. 

De ce nu vă observați pentru a trage concluzii din 
experienţele pe care le-aţi făcut deja? Aţi iubit un băiat 


sau o fată, şi în timpul primelor momente ale acestei 
iubiri, aţi trăit în încântare. Gândul numai că celălalt 
există şi poate îl (o) puteai zări pe stradă sau în altă 
parte era suficient pentru a putea trăi în poezie, 
muzică. Într-o zi aţi reuşit să obţineţi un obiect pe care 
l-a atins sau care i-a aparţinut, şi chiar dacă era un 
obiect neimportant, era pentru voi comoara cea mai 
prețioasă din lume, pentru că era plin cu efluviile acelei 
fiinţe pe care o iubeaţi, era ca un talisman pentru voi. 
Şi apoi, încetul cu încetul, aţi început să vă întâlniți, 
lucrurile şi-au urmat cursul...".normal”, cum se spune. 
Şi în acel moment, cu siguranţă aţi gustat alte plăceri, 
alte bucurii, dar aţi pierdut tot ceea ce făcea magia 
primelor întâlniri. Şi adesea, cum se sfârşesc acestea? 
Prin neînţelegeri, afronturi, separări... 

Pentru a vă păstra dragostea, ar trebui înţeles că 
ea nu rezidă în posesiunea fizică ale acelei fiinţe, ci în 
ceva subtil, care, prin intermediul ei, vă lega la întregul 
univers, vă lega la frumuseţea florilor, pădurilor, 
izvoarelor, soarelui, constelaţiilor. Voind să suprimaţi 
distanţa care vă separa de fiinţa iubită, aţi pierdut 
încet încet toată această lume subtilă, şi nu a rămas 
decât partea materială, prozaică. 

Dacă vreţi să vă păstraţi dragostea voastră, nu vă 
grăbiţi să vă apropiaţi fizic, pentru că odată trecute 
marile vâltori, vă veţi lăsa repede şi veţi începe să 
vedeţi apărând părţile mai rele ale unuia şi ale altuia. 
Pentru a proteja inspiraţia voastră, încercaţi să păstraţi 
o anumită distanţă. Cei ce vor de îndată să cunoască 
totul, să guste totul, nu vor mai simţi curiozitate unul 
faţă de celălalt, nu vor mai dori nici chiar să se 
întâlnească, pentru că au văzut prea mult, au gustat 
prea mult, au mâncat prea mult, sunt sătui şi iată, s-a 
terminat, dragostea lor s-a terminat. Această dragoste 


care le aducea toate binecuvântările, care le aducea 
cerul, au sacrificat-o pentru câteva minute de plăcere! 
De ce nu încearcă să fie mai vigilenţi? De ce se 
privează ei aşa de repede de aceste senzaţii atât de 
subtile şi poetice? Se spune că e prea frumos şi că ei 
sunt grăbiţi să termine cu poezia, cu frumuseţea. 

Unii vor zice că ar vrea să trăiască această 
dragoste, dar nu ştiu cum. Da, evident, înţeleg, şi le voi 
spune că pentru a gusta adevărata dragoste trebuie să 
înceapă prin a stabili o legătură cu lumea divină, 
pentru că această legătură le va da adevăratul gust al 
lucrurilor şi chiar al dragostei. Când aţi făcut această 
legătură, veţi simţi o plutire de energii superioare care 
vin să vă inunde. Trebuie să căutaţi prezenţa acestor 
energii divine care dau un gust delicios dragostei 
voastre, ca şi cum aţi fi în armonie cu toată natura, cu 
tot universul. 

Dar să ştiţi mai ales că dragostea voastră nu va fi 
decât o reflecţie a voastră. Căutaţi dragostea şi credeţi 
că va veni din exterior sub forma unei fiinţe care va fi 
exact cum vă aşteptaţi: agreabilă, frumoasă, 
generoasă, răbdătoare? Pe când voi sunteți 
bombănitor, egoist, coleric, iar dragostea trebuie să vi 
se prezinte sub forma unui înger! Ei bine, nu, şi chiar 
dacă aţi ţine un înger sau un arhanghel în braţe nu veţi 
simţi nimic din splendoarea sa, pentru că sunteţi închis 
lumii divine. 

O repet, nu un bărbat sau o femeie vă pot aduce 
dragostea absolută pe care o căutaţi; el (ea) nu vă 
poate aduce dragostea pentru că nu e decât un 
depozitar al ei. Izvorul, răspânditorul dragostei este 
Divinitatea, şi dacă nu vă legaţi la Ea nu veţi cunoaşte 
adevărata dragoste. Dragostea este o calitate a vieţii 
divine, de aceea nu veţi găsi dragostea decât dacă veţi 


reuşi să faceţi să curgă această viaţă în voi, o viaţă 
purificată, iluminată prin practicarea virtuţilor. 

Desigur, atunci când vă prezint aceste idei, eu ştiu 
bine că nu le veţi înţelege şi nu le veţi realiza de îndată 
în viaţa voastră. E dificil, atunci când eşti tânăr, de a 
admite această viziune a lucrurilor, cu atât mai dificil 
cu cât nici familia, nici şcoala, nici societatea nu vă 
instruiesc în acest sens. Câteodată într-un poem, într- 
un roman sau un film găsiţi evocarea unei iubiri 
excepţionale, dar e atât de rar! Şi chiar dacă sunteţi 
încântați, nu credeţi că ar fi posibil de a realiza acest 
lucru în viaţa voastră, aceasta rămânând în domeniul 
poeziei şi visului. Ei bine, nu, e realizabil. Poate nu 
imediat, dar cu timpul e realizabil. Esenţialul pentru 
aceasta, este de a păstra cu preţiozitate această idee 
în voi, ca o lumină spre care trebuie să tindeţi, cu 
convingerea că, oricare ar fi experienţele voastre, de 
această lumină trebuie să vă apropiaţi. 


Cap. 20 - Intrarea în familia universală 


l. 

Există oameni care au prostul obicei de a se 
amesteca în afacerile sentimentale ale altora. De cum 
văd că se formează un cuplu, ei au nu se ştie ce 
motive pentru a găsi că ceva nu merge bine şi încep să 
critice, să comploteze, să se lanseze în intrigi cu 
familia, prietenii, etc. Dar e foarte grav, nu avem 
dreptul de a separa pe cei ce se iubesc. Băieți tineri 
sau tinere fete vin adesea să-mi ceară sfatul, dar eu 
ştiu cât e de delicat de a te amesteca în problemele 
sentimentale. Trebuie să fii foarte prudent, pentru a nu 
distruge nimic, pentru că suntem responsabili în faţa 
legii divine. 


În Bulgaria, se povesteşte această poveste. A fost 
odată un tâlhar care n-a făcut, pe parcursul întregii 
sale existenţe, decât rele: furturi, jafuri, atacuri asupra 
călătorilor... Intr-o zi, Dumnezeu ştie de ce, el a început 
să-şi dea seama de tot răul pe care l-a făcut şi s-a căit. 
Dar cum să facă pentru a i se ierta atâtea rele? Ela 
mers să se mărturisească unui ermit care trăia într-o 
pădure. Acesta l-a ascultat mult timp, apoi a spus: „Tu 
te-ai îmbogăţit mult deposedându-i de bunuri pe 
călători, iată ce trebuie acum să faci: trebuie să 
deschizi un han pe drum şi vei primi gratuit pe toţi cei 
care vor trece pe acolo. Astfel păcatele tale vor fi 
iertate”. 

Tâlharul foarte mulţumit s-a apucat să facă ceea 
ce ermitul l-a sfătuit. Toţi cei care treceau prin faţa 
hanului său erau invitaţi să mănânce şi să doarmă 
gratuit. Cu toate acestea el era nelămurit: a comis 
atâtea păcate că se întreba dacă ar putea fi iertat cu 
adevărat. După o zi în care această idee l-a măcinat, el 
a avut un vis: un înger i-a apărut şi i-a spus: „Când 
ţăruşul de lemn care e plantat la uşa ta va fi acoperită 
de frunze şi flori, acesta va fi semnul că păcatele tale 
sunt iertate”. El a fost un pic mai liniştit, dar cum ar fi 
putut înflori un ţăruş? În fiecare zi, desigur, el îl privea, 
dar nu vedea apărând nici cea mai mică frunză, ţăruşul 
rămânea mereu sec şi gol. 

Anii au trecut, până într-o zi când a văzut sosind un 
om călare care galopa, galopa... el a vrut să îl invite şi 
pe el de asemenea în hanul său. Dar omul nu s-a oprit, 
el şi-a urmat drumul. Atunci, supărat, furios să vadă că 
cineva refuză invitaţia sa, nefericitul tâlhar căit a 
apucat pistolul pe care-l avea la centură şi a tras 
asupra cavalerului şi l-a omorât. Apoi, realizând ce a 
făcut, l-a apucat disperarea: în câteva secunde el a 


distrus ani de eforturi. În momentul când intra în casă 
întoarse ochii spre ţăruşul plantat în pământ 
spunându-şi: „Acum, e sigur, nu va înverzi şi nu va 
înflori niciodată”. Dar ce vede? Ţăruşul s-a transformat 
într-un magnific arbust acoperit de frunze şi de flori. 
Era extraordinar, de necrezut! El nu mai înţelegea 
nimic... lar noaptea următoare îngerul l-a vizitat din 
nou şi i-a spus: „Omul pe care l-ai omorât nu s-a oprit 
la hanul tău pentru că se grăbea să separe pe doi tineri 
care se iubeau, şi pentru că omorându-l tu l-ai 
împiedicat să comită această crimă, toate păcatele tale 
sunt iertate”. 

Acum, nu vă spargeţi capul pentru a vă întreba 
dacă această poveste e adevărată. Ştiţi, Bulgarii nu 
sunt poate atât de precişi nici foarte nuanţaţi. Şi, mai 
ales, nu vă imaginaţi că toate păcatele vă vor fi iertate 
dacă îi suprimaţi pe cei sau mai ales cele (pentru că 
mai ales femeilor le place să se ocupe de asta!) vor să- 
i separe pe îndrăgostiţi. Această poveste vrea să 
exprime ceva foarte important: nimeni în lume nu are 
dreptul de a împiedica fiinţele să se iubească. 

Unii vor zice: „Dar câteodată, vedem tinerii 
aruncându-se în aventuri care, evident, vor sfârşi rău. 
Deci, şi aici, nu trebuie să spunem nimic şi să-i lăsăm 
să facă ce vor?” Ascultaţi, eu vă spun numai ceea ce 
fac eu, când tineri băieţi sau fete îmi vorbesc de 
sentimentele lor faţă de alţii şi îmi cer sfatul. Eu le 
spun: „lată, mai întâi un lucru trebuie să fie clar pentru 
tine: care e motivul pentru care iubeşti această fiinţă, 
ce te atrage la ea. Acesta îţi va permite de a şti dacă 
ea este cu adevărat pregătită să facă o muncă cu tine 
şi să meargă pe acelaşi drum cu tine”. 

O relaţie amoroasă nu are sens decât dacă puteţi 
construi cu partenerul vostru ceva solid şi durabil. 


Căutaţi să vedeţi dacă există între voi o armonie în trei 
planuri: fizic, afectiv, mental, sau numai cedaţi unui 
capriciu pasager, sau farmecului plăcerii. Dacă nu aveţi 
afinități în domeniul emoţiilor, gusturilor şi ideilor, nu 
vă spuneţi că aceasta nu are nici o importanţă şi că 
lucrurile se vor rezolva pe parcurs. Din contră, după 
câtva timp, odată epuizată noutatea anumitor plăceri, 
vă veţi da seama că tocmai afinităţile psihice, 
intelectuale sunt extrem de importante, iar dacă 
aceste afinități nu există, iată că se instalează 
discordia. 

Da, înţelegerea pe planul gusturilor şi ideilor este 
foarte importantă, pentru că relaţiile unui cuplu nu 
constau numai în a se îmbrăţişa şi a-şi face declaraţii 
de dragoste; mai există toate detaliile vieţii cotidiene 
la care trebuie să vă gândiţi şi la care trebuie să faceţi 
faţă, decizii de luat în comun, cum vă organizați 
existenţa. Dacă unul doreşte copii şi celălalt nu, dacă 
unul doreşte să locuiască în oraş şi celălalt la sat, dacă 
unul iubeşte reflecţia şi liniştea iar celălalt muzica şi 
divertismentul gălăgios, ce se va întâmpla? Şi apropos 
de toate evenimentele lumii exterioare, fiecare are 
opiniile sale, felul său de a simţi şi de a vedea; şi dacă 
reacţiile sunt mereu divergente, ce conversații veţi 
avea? Ori vă veţi încăiera, ori fiecare va rămâne 
silențios în colţul său, şi într-un caz şi în altul viaţa 
voastră va deveni un infern. 

Atracția care o simţim pentru o fiinţă este ceva 
incontrolabil. Zăriţi un băiat sau o fată şi nu ştiţi de ce 
sunteţi de îndată frapaţi de un detaliu al aspectului său 
fizic: faţa sa, gesturile sale, comportamentul său, 
atmosfera care îi învăluie, şi încercaţi să vă apropiaţi. 
Este natural. Numai că, trebuie ştiut că aceste forme 
de simpatie imediată nu semnifică că aţi găsit o mare 


dragoste, sufletul dual. Cu rare excepţii, alegerea 
persoanei cu care puteţi cu adevărat construi ceva 
armonios şi stabil cere timp şi reflecţie. Şi aşteptând 
acest lucru, trebuie să vă pregătiţi. 

Acum, când spun că trebuie să vă pregătiţi, 
aceasta nu înseamnă că nu trebuie să întâlniți băieţi şi 
fete de vârsta voastră şi că nu trebuie să fiţi prieteni cu 
ei. Din contră, această libertate pe care o au tinerii din 
epoca noastră de a se întâlni, a studia împreună, a se 
distra împreună este cu adevărat extraordinară, în alte 
epoci acest lucru nu era posibil. E păcat a vedea numai 
că această libertate nu îi face pe aceştia adesea decât 
să-i grăbească să intre în aventuri de unde ies 
îmbătrâniţi prematur, blazaţi, mâhniţi. De ce nu 
încearcă să folosesască această libertate pentru a 
pregăti mai bine viitorul lor? 

Veţi spune: „Dar cum să ne pregătim?” Fiind 
conştienţi că viaţa e o aventură foarte serioasă, unde 
există o cantitate de lucruri de observat, de înţeles şi 
pentru a înfrunta problemele pe care ea vi le pune în 
mod fatal, e necesar nu numai de a face studii, ci să 
lucraţi de asemenea asupra voastră înşivă, să 
dezvoltați calităţi psihice, morale care vă vor permite 
să înţelegeţi mai bine şi să-i acceptaţi pe ceilalţi. 
Faceţi-vă studiile, e indispensabil, dar ştiind că 
esenţialul este de a învăţa să trăiţi împreună cu alţii. Şi 
nu numai cu prietenii şi camarazii; va trebui să intraţi 
în relaţie cu tot felul de persoane diferite de voi prin 
vârstă, formaţie, mediu social, naţionalitate, rasă, 
pentru a vă obişnui foarte repede cu toate situaţiile 
umane. Şi dacă nu sunteţi pregătiţi, în ziua când veţi fi 
obligaţi să înfruntaţi aceste situaţii, vă veţi arăta 
închis, neînţelegător şi chiar, fără a o vrea, câteodată 
rău. 


II. 

De ce Inteligența cosmică a pus în bărbat şi în 
femeie această nevoie de a merge unul spre altul? 
Pentru că Ea a vrut să-i facă pe oameni să iasă din 
individualismul propriu, din egoismul lor, pentru a 
putea dezvolta mai mult calităţi ca şi înţelegerea, 
răbdarea, dezinteresarea. Numai iată, de la început, nu 
în această stare de spirit decid tinerii să-şi trăiască 
viaţa împreună şi să-şi fondeze o familie. Chiar fără a fi 
conştienţi de aceasta, fiecare se gândeşte numai la el, 
la plăcerea sa, la confortul său, fără a ţine seama de 
nevoile şi dorinţele partenerului. lar după acestea, 
săracii, sunt un pic miraţi, un pic dezamăgiţi, de a 
vedea că ceea ce se întâmplă nu e tocmai ceea ce se 
aşteptau. 

Tinerii intră fără grijă într-o legătură sau în 
căsătorie imaginându-şi că totul va merge uşor, plăcut, 
şi apoi puţin câte puţin încep să se simtă blocaţi. Și 
atunci, iată discuţiile, certurile, până încep să înţeleagă 
că, pentru a remedia situaţia trebuie să facă eforturi, 
să se uite pe ei un pic pentru a se gândi la celălalt. 
Ceea ce au luat ca o recreere este în realitate o şcoală 
unde încep să facă acest învăţământ, cel mai 
important pentru fiecare fiinţă umană: lărgirea 
conştiinţei. Vă întrebaţi în ce ar consta această lărgire 
de conştiinţă? Constă în a ieşi din acest mic eu limitat 
pentru a intra în imensa comunitate a fiinţelor. 

Înțelegerea acestui scop spre care tinde orice fiinţă 
umană trebuie să înceapă la vârsta pubertăţii, când 
afectivitatea se trezeşte în adolescent, ca şi nevoia de 
a înnoda legături cu fete şi băieţi de vârsta lui. Până 
atunci, copilul are nevoie mai mult de dragostea 
părinţilor săi. Chiar dacă are fraţi şi surori sau prieteni, 


dragostea părinţilor săi, din care trage în mod egoist - 
ceea ce e normal - îi ajunge. El se mişcă în cercul 
limitat al micului său eu, găsind în această dragoste 
elemente care îi sunt necesare pentru a începe să 
înfrunte existenţa: asigurarea că nu este singur, 
senzaţia de a fi protejat, adăpostul de frig, foame, de 
pericole. N 

Dar curând, acestea nu îi mai ajung. Intr-o zi 
copilul simte trezindu-se în el un interes pentru băieții 
şi fetele de vârsta lui; e impresionat de fețele lor de 
gesturile lor, de cuvintele lor, şi aici începe adevărata 
şcoală a vieţii. Incepând din acest moment, el învaţă 
că şi alţii există şi că ei nu sunt acolo pentru a se 
supune voinţei lui şi dorințelor lui. Şi învaţă acestea 
mai ales în ziua când vrea să suscite interesul, 
prietenia a unui dintre ei fără a o reuşi, pentru că 
celălalt e ocupat în altă parte, pentru că e interesat de 
o altă mutriţă. Sau dacă reuşeşte să stârnească acest 
interes, e cu condiţia a tot felul de concesii şi plânge 
adesea... Ei da, iată începutul a multe comedii, dar din 
păcate şi a multor tragedii! 

Tinerii trebuie învăţaţi foarte devreme cum să 
considere toate aceste sentimente, aceste înclinații 
care îi traversează şi îi scutură, dar de asemenea cum 
să lucreze cu ele. Pentru că tot ceea ce încep tinerii să 
trăiască ca sentiment de atracţie cu privire la alte 
creaturi nu e decât manifestarea acestui instinct dat de 
Inteligența cosmică fiecărei fiinţe umane de a-şi lărgi 
câmpul său de conştiinţă punând şi alte fiinţe în inima 
sa, în sufletul său. Dacă ar rămâne aşa, singură, 
egoistă, închisă, ea nu ar învăţa nimic, ea nu ar evolua. 

Dar a fonda o familie şi a avea copii nu ajunge, 
trebuie depăşit cercul familiei pentru a îmbrăţişa 
universul întreg, pentru că familia e un început, nu e 


un final, un scop. Cei care se concentrează asupra 
familiei lor şi nu lucrează decât pentru ea, uitând tot 
restul, nu îşi dau seama că sunt pe cale de a crea 
condiţii pentru neînțelegere şi ostilitate faţă de toate 
celelalte familii, şi aceasta sfârşeşte prin a semăna cu 
lupta între clanuri, triburi. Mai rău e că cu această 
stare de spirit nu e sigur că îşi fac fericită propria 
familie. Proba, la ora actuală, vedem din ce în ce mai 
multe familii dislocându-se. După câtva timp, părinţii 
se separă pentru a înnoda alte legături în altă parte, şi 
copii se trezesc cu un tată de o parte şi o mamă pe de 
altă parte... Deci aceasta e fericirea familiei? Câte 
noţiuni trebuie acum să redresăm! 

Egoismul oamenilor, viziunea lor îngustă a 
lucrurilor, e cea care crează conflicte în societate şi în 
familii. Şi dacă fiecare nu se decide să înceapă să facă 
o muncă asupra lui însuşi, pământul va deveni un 
câmp de bătaie tot mai periculos. Unii gânditori care 
au observat efectele negative a influenţei familiale au 
vrut să le remedieze punând în discuţie chiar existenţa 
familiei: după ei nu aceasta ar trebui să asigure 
educaţia copiilor, ci instituţii controlate de stat. 
Acestea sunt concepţii deplorabile, care dau rezultate 
catastrofale. Copiii devin mici monştri, străini de 
părinţii lor, şi în anumite circumstanţe ei merg chiar 
până la ai denunța pe aceştia la poliţie, e 
înspăimântător! Nu trebuie să distrugem familia, 
membrii săi au între ei legături sacre, trebuie numai să 
lărgim înţelegerea familiei. Această înţelegere, e 
rândul tinerilor să o aducă, necesită o întreagă muncă. 

Nu prin faptul că ne căsătorim şi adăugăm relaţiilor 
noastre un tată vitreg, o mamă vitregă, cumnaţi şi 
cumnate şi mulţi unchi şi mătuşi, vom lărgi cu 
adevărat conştiinţa noastră. Prin aceasta nu facem 


decât să adăugăm numai câteva relaţii în plus, dar 
putem rămâne la fel de limitați şi egoişti. Lărgirea 
conştiinţei se manifestă printr-o atitudine de nobleţe, 
de dezinteres: acceptăm să  îndurăm unele 
inconveniente, să suferim chiar, să ne sacrificăm 
pentru alţii. Şi acestea nu e totul, o ştim, simţim că 
aparţinem marii familii universale şi ne bucurăm! 

Când aud spunând pe câte unul, cu un aer atât de 
nenorocit: „Sunt singur, nu am familie” sunt siderat. 
Cum? Nu are familie?... El are o familie imensă, dar 
conştiinţa sa e atât de limitată, obstrucţionată că el nu 
o simte. Şi acesta e cazul a miliarde de fiinţe din lume. 
Ei se simt singuri !... Deci voi, cel puţin, începeţi să 
lucraţi asupra acestei lărgiri a conştiinţei. Chiar dacă 
nu aveţi nici tată nici mamă, nici fraţi nici surori, nici o 
rudă de sânge, acesta nu e un motiv de a vă crede 
singuri. Trebuie să o ştiţi, trebuie să simţiţi că sunteţi 
toţi fraţi şi surori, fii şi fiice ai aceluiaşi Tată, Spirit 
cosmic, şi aceleiaşi Mame, Natura universală, şi nu vă 
veţi mai simţi abandonaţi sau nefericiţi. 


CUPRINS 


Cap. 1 - Tineretul, un pământ în formare..................... 1 
Cap. 2 - Fundamentul existenței noastre: credința într- 
Un Creat enisi seier OO N S a DR RE IN ee IE RR 7 
Cap. 3 - Sensul SaCTLIIUII e air ceace no ae piete Foca one dan bu i a 13 
Cap. 4 - Vocea naturii superioare... nnaea 17 
Cap. 5 - Să alegem buna direcţie... 21 


Cap. 6 - Studiile nu sunt suficiente pentru a da un sens 
VIET at a car a iad Ul adu iat O tă ae Banana ta 26 


Cap. 7 - Caracterul contează mai mult decât 


SUNOȘtINLEl E scipiea ae pa site ei e duc lut ea datat a 33 
Cap. 8 - Să dominăm succesele şi eşecurile............... 37 
Cap. 9 - A recunoaşte aspiraţiile sufletului şi spiritului 
sul AIN ua A aa uda otto tg iat E ia a dn d ou pc 40 
Cap. 10 - Lumea divină este pământul nostru interior44 
Cap. 11 - De ce ne naştem într-o anumită familie...... 46 
Cap. 12 - Să profităm de experienţa celor mai în vârstă 
iu căi ete ăla ta bu ai EA O e Sala ga îi 49 
Cap. 13 - Să ne comparăm cu cei mai mari pentru a 
CAO LEEA sera lu 0 na na Va 06 o lut taiat ate a ar 0 da a Di 54 
Cap. 14 - Voința susţinută de dragoste...................... 59 
Cap. 15 - Nu vă lăsaţi învinşi niciodată... 63 
Cap. 16 - Nu vă descurajaţi din cauza defectelor....... 68 
Cap. 17 - Adevăratul artist al viitorului.............cee... 72 
Cap. 18 - Libertate sexuală?...........cceee eee 77 
Cap. 19 - Protejaţi-vă poezia dragostei voastre.......... 82 


Cap. 20 - Intrarea în familia universală... 86