Rudolf Steiner — Omul suprasensibil in conceptia antroposofica

Rudolf Steiner 
OMUL SUPRASENSIBIL 
IN CONCEPŢIA 


ANTROPOSOFICĂ 
GA 231 


şapte conferinţe ţinute la Haga 
în perioada 13 - 18 noiembrie 1923 


DER UBERSINNLICHE 
MENSCHANTROPOSOPHISCH ERFAST 


231 


ANTROPOSOFIA - CERINȚĂ A EPOCII NOASTRE 

Conferinţă publica, Haga, 15 noiembrie 1923 
În momentul de faţă părerea generală este că există 
anumite limite ale cuoaşterii omeneşti, nu numai limite 
temporale determinate de faptul că în decursul timpului 
care s-a scurs nu s-a putut realiza totul şi unele lucruri au 
rămas pe seama viitorului, ci şi limite care sunt numite, 
într-un sens cu totul general, „limite ale cunoaşterii", ca 
graniţe ale posibilităţii omeneşti de înţelegere. Se 
consideră că omul este astfel alcătuit încât nu poate 
percepe decât anumite lucruri, că nu ar putea avea 
cunoştinţe clare decât despre unele lucruri, în timp ce 
altele s-ar afla dincolo de capacitatea sa de înţelegere. În 
general, se consideră că la lucrurile care aparţin aşa-zisei 
lumi suprasensibile omul nu poate ajunge prin 
cunoaştere, că în privinţa lor omul trebuie să se 
mulţumească cu ceea ce adesea este numit credinţă, 
acceptarea unor presupuneri provenind din sentimente 
sau alte trăiri obscure. Tocmai strădaniile ultimelor 
secole ca şi cele actuale, care sub raport ştiinţific au dus 


la obţinerea celor mai mari succese, acelea obţinute de 
ştiinţele naturii, care au adus şi foloase practice cât se 
poate de mari, sunt considerate de omenirea de astăzi ca 
fiind dovada faptului că ar trebui să ne limităm la ceea ce 
poate fi sesizat prin simţuri, la ceea ce poate fi stabilit pe 
cale experimentală; dar această lume este adevărată 
numai pentru simţuri. Dacă ne referim la oameni, aceasta 
nu este decât acea lume pe care omul o traversează, 
atunci când se află în corpul fizic, între naştere şi moarte 
sau între zămislire şi moarte. 


Desigur, nu putem nega faptul că ştiinţele naturii îşi 
datorează succesele atât de mari tocmai faptului că au 
păstrat nişte limite, s-au mărginit la cercetarea, sub toate 
aspectele, a lumii perceptibile, fără a-şi lua libertatea de 
a trage în vreun fel, din observaţii făcute asupra lumii 
accesibile simţurilor, concluzii privind lumea 
suprasensibilă. Dar, pe de altă parte, pentru omul 
chibzuit tocmai această acceptare a caracterului limitat 
al cunoaşterii, care pare pe deplin demonstrat, are în 
sine ceva din cale afară de tragic, un tragism de care, în 
prezent, puţini oameni sunt conştienţi, dar care în 
sufletele multora se reflectă în sentimente nedesluşite, în 
tot felul de trăiri subconştiente, care îi fac adesea să fie 
nesiguri şi ineficienţi în viaţă, în activitatea lor, în 
relaţiile cu semenii lor şi în alte privinţe. Căci începem să 
simţim din ce în ce mai mult că limitele la care urmează 
să ne oprim în acest mod nu sunt numai limitele unei 
lumi suprasensibile exterioare aflate mai presus de 
simţuri, ci că de aceste limite ale cunoaşterii, dacă le 
înţelegem aşa cum trebuie, se leagă încă ceva, de cu 
totul altă natură. Omul simte treptat că însăşi adevărata 
sa fiinţă trebuie să fie de natură suprasensibilă, că 
adevărata sa fiinţă, prin care se afirmă valoarea şi 
demnitatea sa de om, trebuie să se afle în spirit, deci în 
ceea ce este mai presus de simţuri. Dacă ne oprim cu 
toată cunoaşterea înaintea lumii suprasensibile, 
înseamnă că ne oprim înaintea cunoaşterii de sine. Se 
renunţă la înţelegerea a ceea ce este mai de preţ, mai 
important în însăşi fiinţa omenească. 


Dar prin această renunțare este înăbuşită şi încrederea 
în sine lăuntrică corectă. Prin ce simte oare omul că 
aparţine lumii naturale, cercetată cu atâta succes în ziua 
de azi? Doar prin faptul că el poartă în sine însuşi această 
lume naturală, în primul rând în corpul său exterior, fizic. 
Purtăm în noi în mare măsură tot ceea ce există în 
ambianţă, ca substanţe şi legi naturale, cel puţin în mare 
parte. Prin aceasta ne putem simţi legaţi de natura 
perceptibilă. Nu am simţi că existăm în această natură 
perceptibilă prin simţuri dacă nu am face parte din ea cu 
propriul nostru corp, sau dacă nu am putea să ne studiem 
pe noi înşine ca fiinţe supuse simţurilor. Dar tot aşa stau 
lucrurile, chiar dacă oamenii nu sunt pe deplin conştienti 
de aceasta, cu ceea ce se află mai presus de simiuri, cu 
ceea ce umple, ca fiinţă umană reală, interioritatea 
spirituală umană. Dacă nu putem să simţim că facem 
parte dintr-o natură spirituală, dacă nu putem să simţim 
că suntem făpturi care îşi iau în sine forţele, substanţele 
spiritualului, atunci nu putem nici măcar să ne 
recunoaştem ca fiinţe omeneşti spirituale. Şi ca urmare 
ne va lipsi încrederea în sine, în ceea ce simţim că este 
lucrul cel mai de preţ, cel mai important, ceea ce ne face 
de fapt să fim oameni, acel lucru prin care vrem să fim cu 
adevărat oameni. 


Pe de altă parte, aceasta se mai leagă de un anumit fapt. 
Simţim că ceea ce numim impulsuri morale, ceea ce 
constituie continutul puterilor noastre morale-spirituale, 
nu decurge din ceva care ar ţine de materie, în nici un 
caz nu din procesele care au loc în muşchi, în oase sau în 
sânge. Simţim că ele provin dintr-o lume spirituală, dar 
plutim în incertitudine cu privire la această lume cu 
desăvârşire spirituală, dacă cunoaşterea noastră se 
opreşte la frontierele lumii suprasensibile. 


Astfel, omenirea actuală nu este în stare să creeze în mod 
corect puntea între ceea ce îi oferă, aş putea spune, în 
mod brut, existenţa naturală exterioară şi ceea ce 
primeşte din miezul spiritual cel mai intim şi care este 


conţinutul ordinii morale cosmice. Ne lipseşte curajul de 
a lămuri întotdeauna aşa cum se cuvine ceea ce există 
acolo pentru simţirea omenească. Ştiinţele naturii au 
contribuit în mod substanţial la stabilirea, cel puţin 
ipotetică, a unor noţiuni despre fiinţele vii actuale din 
care ar fi evoluat omul. Se descrie, cel puţin ipotetic, cum 
s-a format lumea noastră din nebuloasa cosmică; se emit 
ipoteze şi despre sfârşitul sistemului nostru planetar, 
deci al sistemului căruia îi aparţinem de fapt. Se 
imaginează că acest întreg sistem care se desfăşoară în 
timp se adună, se alcătuieşte într-un fel din substanţe 
naturale sub acţiunea unor forţe naturale. Se imaginează 
apoi că la un moment dat o parte a acestor forţe a dus la 
apariţia omului fizic. Electricitatea, magnetismul, energia 
calorică şi aşa mai departe sunt accesibile observaţiilor 
exterioare, în domeniul acestora omul care gândeşte se 
simte sigur de conţinutul conştientului său. Dar atunci 
când apare în el nevoia să gândească asupra a ceea ce nu 
provine din natura sa fizică, şi anume asupra impulsurilor 
morale-spirituale, ca fiind active în lume, dacă trebuie să 
gândească în mod eficient la ceea ce poate să realizeze 
printr-o forţă spirituală elementară, rezultatul trebuind 
să apară astfel în mod concret în lume, dacă trebuie să 
aibă trăiri care să nu dispară o dată cu ceea ce este fizic, 
atunci omul nu mai are un punct de sprijin pentru a 
deduce din ceea ce a recunoscut a fi limitele cunoaşterii: 
aceste forţe morale sunt la fel de active ca şi ceea ce 
rezultă din acţiunea brutală a forţelor naturale fizice. 


De aici izvorăsc pentru omul de astăzi nu numai îndoieli 
teoretice, ci şi incertitudini ale întregului suflet, 
incertitudini ale temperamentului, care pot fi observate 
pretutindeni de către cei care pot să urmărească 
neîngrădit mersul civilizaţiei noastre, deşi oamenii se 
înşală adesea cu privire la aceste lucruri. Căci este o 
caracteristică a civilizaţiei actuale faptul că oamenii se 
înşală tocmai în privinţa celor mai profunde probleme ale 
civilizaţiei. Însă în subconştient aceste întrebări sunt 
totuşi active şi ele se exteriorizează, nu teoretic, ci prin 
întreaga dispoziţie sufletească, prin seriozitatea şi 


caracterul activ al vieţii sufleteşti. În aceasta rezidă 
tragismul interior, care se află de fapt în străfundul 
oricărui suflet, chiar şi a celui mai superficial. Deşi poate 
părea ceva paradoxal în epoca noastră - de aici izvorăşte 
tocmai dorinţa de cunoaştere suprasensibilă a multor 
oameni . S-ar putea spune că şi în domeniul spiritual se 
petrece ceva asemănător cu foamea şi setea. Omul nu îşi 
doreşte mâncare şi băutură când este sătul, ci le doreşte 
când este lipsit de ele. Iar omenirea actuală tânjeşte 
după cele suprasensibile dintr-o necesitate profundă, 
deoarece este lipsită de ele. În timp ce, pe de o parte, 
filosofii şi cercetătorii naturii din ziua de astăzi vor să 
dovedească din ce în ce mai mult că există piedici şi 
graniţe de netrecut spre lumea suprasensibilă, vedem, pe 
de altă parte, dimpotrivă, o sete nepotolită a foarte 
multor suflete omeneşti pentru cunoaştere 
suprasensibilă, iar numărul acestora va creşte tot mai 
mult. 


Acestei cunoaşteri suprasensibile i se opune o concepţie 
sau mai bine zis un mod de cercetare despre care vă voi 
vorbi azi. Nu vă voi vorbi însă de un mod de cercetare de 
felul celor prin.care unii doresc să ajungă cu foarte mare 
uşurinţă la cunoaştere suprasensibilă, ci despre un mod 
de cunoaştere care este de fapt o problemă exclusiv 
interioară, intimă, a sufletului omenesc, fiind totuşi tot 
atât de ştiinţifică, tot atât de precisă şi sigură, nu numai 
ca datele ştiinţelor naturii exterioare, ci ca însăşi datele 
matematice sau geometrice ale ştiinţei. Dar în timp ce 
tindem către o astfel de cunoaştere şi ne apropiem de 
cunoaşterea a ceea ce este suprasensibil în om, ajungem 
şi la ceva care ne stârneşte de la început toate îndoielile 
posibile, ne induce de la început incertitudini. 


Dacă privim spre exterior, ajungem foarte repede să 
remarcăm că, în ceea ce priveşte concepţia exterioară 
imediată, naturaliştii şi filosofii au dreptate atunci când 
vorbesc despre limite ale cunoaşterii. Trebuie deci să 
privim spre interior. Dar atunci când privim spre interior 
rămânând în starea de conştienţă obişnuită, la ceea ce se 


leagă de viaţa obişnuită şi de ştiinţa curentă, nu găsim 
mai întâi nimic altceva decât, într-un fel de imagine 
gândită, tot lumea exterioară. Dacă suntem perfect 
sinceri în privinţa cunoaşterii de sine spre care năzuim şi 
ne întrebăm: Ce găseşti atunci când, în loc să priveşti 
lumea, te întorci cu privirea spre interiorul tău, ce este 
de fapt acolo înăuntru, în tine?, ne dăm seama clar că 
acolo în interior găsim aeeeaşi lume, chiar dacă numai ca 
imagine. Evenimentele pe care le-am trăit s-au imprimat 
în viaţa noastră de reprezentare, în sensibilitatea 
noastră. Vieţuim, ca să zicem aşa, o imagine - trecută 
prin gândirea şi sensibilitatea noastră - a ceea ce se află 
în afara noastră. Am îndreptat numai privirea în sens 
retrospectiv. La început acest lucru nu ne oferă nimic 
nou, ci doar ceea ce se află şi în exterior, dar în imagini 
estompate. Omul este stăpânit atunci numai de un 
sentiment general că în acest vârtej de gânduri, idei şi 
senzaţii se află el ca un Eu, ca o individualitate. Dar acest 
sentiment este atât de general şi neclar, încât la început 
nu-i serveşte la mare lucru. 


De aceea în evul mediu, în vremuri când se pătrunsese în 
mod intensiv în cunoaşterea de sine, în cunoaşterea 
sufletului omenese, la început nu se dădea mare atenţie 
la ceea ce ar putea obţine cineva în starea obişnuită de 
conştienţă printr-o simplă introspecţie retrospectivă, ci 
se căuta în mult mai mare măsură să se obţină pe altă 
cale cunoaşterea sufletească. Această cale este oricum 
interesantă şi, pentru ca să putem să înţelegem acea 
autocunoaştere la care mă refer eu, trebuie să pornim de 
la această cunoaştere sufletească de alt gen, adesea 
foarte dorită. Remarc din capul locului că pornesc de la 
celălalt gen de cunoaştere numai pentru a vă lămuri ce 
vreau să spun, nu pentru că i-aş acorda o valoare în sine. 
Deci să nu creadă cineva că dacă pornesc de la vis deja îi 
atribui acestuia o valoare cognitivă. Totuşi această viaţă 
de vis este deosebit de importantă. Cine a căutat 
vreodată cunoaşterea sufletească prin viaţa de vis a putut 
să observe că într-o privinţă ceea ce ţine de suflet iese la 
iveală în vis într-un mod mult mai caracteristic decât 


atunci când omul se închide în sine şi, aşa cum se spune 
adesea, caută să se autoanalizeze. Urmărind visele aţi 
putut constata că ele sunt de două feluri. Este ca şi cum 
visul creează imagini unduitoare, de o evidenţă 
fantastică, care nu sunt atât de abstracte ca gândurile pe 
care le avem în mod constient în timpul zilei. Dar visul 
formează în primul rând ceva ce pare enigmatic, pe de o 
parte, prin structura lui, pe de altă parte, prin conţinutul 
său. 


Omului i se înfăţişează în vis două feluri de imagini: 
primele sunt imagini ale evenimentelor prin care am 
trecut în existenţa noastră terestră, reminiscenţe din 
viaţă. Acestea ies la suprafaţă indicând tot felul de 
evenimente pe care le-am trăit cu ani în urmă. Dar se 
remarcă că ele se combină între ele în alt mod decât în 
viaţa reală. Fapte care s-au petrecut acum zece ani sunt 
amestecate cu altele care au avut loc alaltăieri. Lucruri 
îndepărtate între ele ne apar alăturate. Pentru că pune 
laolaltă crâmpeie de viaţă, visul alcătuieşte imagini 
imposibile, imagini haotice. 'Toate evenimentele pe care 
le-am trăit în viaţa exterioară ne sunt readuse în vis într- 
un mod haotic. Aceasta este una dintre formele de visare. 
Cealaltă formă este cea prin care visul ne înfăţişează 
printr-un fel de imagini simbolice ceea ce se află chiar în 
interiorul nostru. Cine n-a visat că este chinuit de 
dogoarea unei sobe încinse? Vede cum pâlpâie flăcările, 
se trezeşte şi simte că inima îi bate cu putere. Sau visăm 
să trecem pe lângă un gard, vedem parii care alcătuiesc 
gardul şi observăm că unul sau doi pari sunt stricaţi; ne 
trezim apoi cu dureri de dinţi. In primul caz, când am 
visat soba încinsă şi dogoarea, aceasta era imaginea 
inimii noastre care şi-a accelerat ritmul. În celălalt caz, 
când am visat gardul, el a reprezentat dantura noastră şi 
începutul durerilor de dinţi. Iar cel care poate pătrunde 
mai mult în înţelegerea acestor lucruri ştie că un 
domeniu aparte al visului este cel care se caracterizează 
prin faptul că redă simbolic organele sau procesele 
interne. Însă trebuie să poţi pătrunde fiind cât de cât 
informat asupra tuturor relapilor care guvernează visele, 


dacă vrei să recunoşti adesea ce anume exprimă 
imaginile din vis din ceea ce se petrece în interiorul 
fiinţei omeneşti. Atunci descoperi că aproape nu există 
organ sau proces intern care să nu poată fi înfăţişat în 
această formă ascunsă în vis. 


Unii dintre cei care s-au ocupat în trecut de cercetarea 
sufletului omenesc, abordând problema viselor, au 
elaborat o concepţie foarte corectă privind relaţia omului 
cu visul. Ei şi-au spus că ceea ce se află în noi poate fi cel 
mult simţit, dar nu-l privim ca pe un obiect exterior care 
se află în faţa noastră. Dar atunci când pulsaţiile propriei 
noastre inimi ni se înfăţişează sub forma unei sobe 
încinse avem cel puţin o imagine în conştientul nostru pe 
care ne-o facem noi şi care se prezintă ca un obiect 
exterior. Pentru ca în noi să se contureze imaginea unui 
obiect exterior, trebuie să fim detaşaţi de el. Ceea ce eşti 
tu însuţi, chiar dacă este vorba de corpul tău, o simţi 
câteodată chiar dureros, atunci când ceva organic nu 
este în regulă; dar de văzut nu se vede. Pentru a privi 
ceva sub formă de imagine, omul trebuie să se afle în 
afara acelui lucru. De aceea cei care au cercetat sufletul 
mai de mult şi care aparţin secolului al XIX-lea şi-au zis: 
Dacă visez în imagini despre corpul meu şi procesele 
care se petrec în el, nu pot să fiu în propriul meu corp, 
pentru că altfel nu l-aş sesiza. De aceea trebuie ca în 
astfel de cazuri să mă aflu în afara corpului meu. 
Imaginea îmi prezintă de fiecare dată o viaţă spirituală- 
sufletească independentă de corp. Ei îşi spuneau, de 
asemenea: Dacă în vis mi se arată, chiar în felul acesta 
camuflat, reminiscenţe ale vietii, atunci ar trebui ca 
lumea fizică să mi se prezinte aşa cum este. Dar în vis 
necontenit se schimbă câte ceva; visul ne derutează cu 
cele mai fantastice combinaţii. Înseamnă că mă aflu din 
nou în interiorul meu, căci altfel natura care mă 
înconjoară n-ar putea să-mi arate nici evenimentele trăite 
în cadrul ei, nici evenimentele vieţii mele omeneşti într-o 
cu totul altă ordine. 


Astfel s-a alcătuit ceva despre care s-ar putea spune: A 


fost o convingere justificată a acestor cercetători mai 
vechi ai sufletului omenesc cum că au surprins ceva din 
suflet într-o stare în care acesta este despărţit de corpul 
fizic. Căci în primul rând omul nu poate să fie unit cu 
trupul atunci când procesele care se petrec în trup îi 
apar în vis ca fiind separate, chiar şi numai ca simboluri; 
el trebuie să se afle în afara trupului. Dar pe de altă parte 
trebuie să fim în interiorul întâmplărilor prin care am 
trecut, atunci când avem vise de al doilea fel, căci natura 
nu modifică contextul în care au avut loc evenimentele. 
Această modificare trebuie să o facem noi înşine. De 
aceea, înseamnă că trebuie să ne aflăm în afara corpului 
în cazul primului tip de vise şi în aceeaşi măsură trebuie 
să ne aflăm în interiorul trăirilor noastre în cazul celui de 
al doilea tip. Aceasta înseamnă că de fapt trebuie să ne 
aflăm în afara corpului nostru fizic împreună cu trăirile 
noastre sufleteşti atunci când visăm. Astfel, ceea ce au 
spus cercetătorii mai vechi este absolut inatacabil; nu 
poate exista nici o obiecţie la aceste afirmatii. 


Dar mai trebuie spus şi altceva. Visul nu poate să ne dea 
nici o siguranţă în privinţa cunoaşterii Sinelui, dar poate 
să ne indice cum putem ajunge pe drumul spre o astfel 
de siguranţă. Deci spre ceea ce suntem lăuntric în 
intervalul dintre momentul adormirii şi cel al deşteptării, 
când ne aflăm în afara corpului. În mod sigur nu suntem 
ceea ce ne arată visele, căci acestea sunt pe de o parte 
imagini din interiorul corpului nostru, la care se adaugă 
simbolurile acestui interior corporal, deci tot ceva ce 
provine din interiorul corpului nostru. Deci nu se poate 
ca atunci când, în somn, ne aflăm în afara corpului să fim 
tot acelaşi lucru cu ceea ce suntem în interiorul corpului 
fizic. Deci trebuie să fie vorba de altceva. Trebuie să fim 
ceva în afara corpului nostru, dar aceasta nu o sesizăm. 
Noi nu suntem în stare să sesizăm de la început 
adevărata esenţă a sufletului în timp ce dormim. Aceasta 
se ascunde, se travesteşte; se acoperă cu imagini ale 
corporalităţii proprii şi nu arată decât frânturi din 
propria sa existentă combinate în mod arbitrar. Cei care 
au cercetat în trecut sufletul omenesc au avut dreptate 


spunând că ne aflăm în afara corpului fizic atunci când 
visăm; dar faptul că visele ne pot arăta câte ceva despre 
fiinţa care se găseşte în afara corpului fizic ei au crezut- 
o, dar nu este adevărat. Căci visele nu ne arată nimic 
altceva decât evenimentele prin care am trecut în corpul 
nostru pământesc şi imagini senzoriale din propriul 
nostru trup. Deci ceea ce suntem în afara trupului nostru, 
în vis, se ascunde după o mască, se deghizează. Dacă 
dorim să dăm de urmele propriei noastre esențe, trebuie 
să putem da jos această mască a visului, adică cea care 
ascunde sufletul, căci visul este de fapt această mască. 
Până aici ne-a condus o concepţie mai profundă despre 
vise. Deoarece cei care au cercetat mai demult sufletul 
omenese au remarcat că până la urmă visul nu ne arată 
nimic altceva decât ceea ce el însuşi preia din lumea 
simţurilor, au început să aibă îndoieli în această privinţă. 
Erau tot atât de nemulţumiţi de rezultatele la care pot 
duce observaţiile asupra lumii viselor, pe cât erau de 
neîncrezători în ceea ce s-ar putea obţine prin 
introspecţia retrospectivă obişnuită. 


Acestora li se contrapune ceea ce eu numesc întotdeauna 
concepţia antroposofică asupra lumii sau modul de 
cercetare antroposofic. Aceasta porneşte mai întâi de la 
următorul principiu: atunci când visul ne arată că ne 
aflăm parţial în afara corpului, el se dovedeşte prea slab 
în sine pentru a-şi manifesta, a-şi dezvălui propria sa 
esenţă. Pentru a se putea dezvălui el foloseşte crâmpeie 
din amintirile vieţii, imagini simbolice ale propriei 
corporalităţi. Trebuie să ne intărim, să ne fortificăm viaţa 
sufletească pentru ca să putem răzbate până la ceea ce 
este ascuns sub masca visului. Acest lucru este realizabil. 
Se poate înfăptui, aşa cum am explicat în cartea mea 
Cum putem ajunge la cunoaşterea lumilor 
superioare? şi în alte lucrări, dacă, în deplină 
conştienţă, printr-o viaţă aşa-numită „meditativă" trăită 
sistematic exact imităm visul, dar nu în sensul de a 
produce în vreun fel vise artificiale, ci prin faptul că ceea 
ce în vise iese la iveală în mod involuntar din 
subconştient poate fi trezit în suflet în mod pe deplin 


conştient. La acest rezultat ajungem dacă ne deprindem 
să procedăm aşa cum se întâmplă în mod involuntar în 
vis - dacă facem aşa încât în meditaţia interioară ne 
reprezentăm simbolic lucruri pe care le cunoaştem foarte 
bine. Visul ne amăgeşte cu imagini simbolice ale propriei 
noastre corporalităţi. Deoarece nici interiorul nostru nici 
natura nu ne dau simboluri, trebuie să ajungem, prin 
exerciţiu, în mod strict sistematic, la reprezentări 
simbolice. În acest fel, aducem reprezentările noastre în 
mod voluntar în formă de simboluri, aşa cum în vis ele 
apar în mod involuntar. Lucrul acesta trebuie realizat 
prin activitate interioară, ceea ce de fapt înseamnă că 
visul trebuie să fie întărit. 


În viaţa noastră exterioară ne lăsăm în mod pasiv în voia 
celor observate şi percepute în exterior. În acest caz, 
activitatea interioară se aseamănă cu o umbră. Într- 
adevăr, oricine îşi poate da seama cât de asemănătoare 
unei umbre este reprezentarea abstractă, cât de repede 
se pierd, ca umbrele, gândurile închinate lumii 
exterioare. Se vorbeşte curent de gândurile 
inconsistente, în contrast cu realitatea concretă. Dar 
atunci când vrei să te ridici la nivelul unor reprezentări 
simbolice trebuie să creezi astfel de simboluri. Dacă eşti 
un om pe deplin conştient, nu un bezmetic, ştii că le 
creezi tu însuţi. Aşa că nu eşti în nici un caz un visător, ci 
un om treaz obişnuit şi chiar mai mult decât un om treaz 
obişnuit. Visătorului imaginile simbolice îi apar 
involuntar, pe când celui treaz reprezentările îi apar prin 
stimulare exterioară. Omul treaz, care realizează prin 
propria sa încordare cele ce apar de obicei în vis, care îşi 
reprezintă în suflet cu toată forţa interioară imaginile 
simbolice şi imită visele în deplină claritate conştientă, se 
trezeşte putem spune la o formă superioară de gândire şi 
de reprezentare şi prin aceasta la o formă de activitate 
sufletească superioară celei pe care o avea în starea 
obişnuită de conştienţă. Dar acest lucru trebuie să fie 
înfăptuit în mod cu adevărat sistematic. 


În aceeaşi măsură poate fi imitat şi celălalt aspect al 


visului. Ne oprim la unele evenimente din viaţa noastră 
care s-au putut petrece la distanţă de ani unele de altele. 
Le alăturăm în funcţie de un anumit punct de vedere, aşa 
încât ele sunt acum împreună, dar nu în mod haotic, ca în 
vise, ci în funcţie de anumite criterii, care şi ele pot fi 
rezultatul fanteziei noastre, dar pe care le trecem în 
revistă în mod conştient, fără să ne fie impuse de nimic 
din interior, ci pe care le creăm noi înşine în sinea 
noastră. Şi aşa ne obişnuim treptat să stăruim într-o viaţă 
sufletească interioară, să ne integrăm într-o viaţă 
sufletească care porneşte întru totul din activitatea 
interioară. 


Astăzi nu se acordă importanţa cuvenită stărilor prin care 
trece omul care face astfel de exerciţii, deoarece 
acţiunea interioară a gândului nu este agreată, ci se 
consideră că este foarte activ cel ale cărui gânduri sunt 
conduse de efectul percepţiilor exterioare. Însă acela 
care reuşeşte într-adevăr să devină în mod serios un 
imitator al visului în stare de deplină conştienţă resimte o 
intensificare puternică a forţei sale sufleteşti, o fortificare 
absolută. Însă dacă nu este un bezmetic, ci un om 
raţional, este pe deplin conştient că îşi creează el însuşi 
toate aceste imagini şi corelaţii ale evenimentelor vieţii, 
deci că şi el trăieşte în iluzie. În cazul viselor, trebuie mai 
întâi să te trezeşti pentru ca să poţi privi de pe poziţiile 
stării de veghe caracterul iluzoriu al visului. Visul poate fi 
înţeies ca atare nulnai din perspectiva stării de veghe, cel 
care visează cansideră că cele care se petrec în vis sunt 
adevărate, deşi simţul realităţii nu este unul născocit in 
felul acesta. Cel care ajunge să imite visele devine 
conştient că în el se trezeşte năvalnic ceva lăuntric plin 
de viaţă, activ, dar care are drept conţinut o creaţie 
proprie, o iluzie. Aşa că ajunge să nu acorde nici o 
importanţă conţinutului celor care i se înfăţişează, ci are 
în atenţie numai ceea ce lucrează în el, ceea ce este 

activ, însufleţitor. Pe scurt, ceea ce în general este numai 
un simţământ vag al Eului devine o activitate internă 
intens resimţită. Dacă aspiri să devii un cercetător al 
spiritului iar nu un mistic confuz, trebuie să-ţi păstrezi 


luciditatea şi exactitatea. Rămânând astfel ajungi să 
resimti din ce în ce mai mult şi natura iluzoriului. Este 
ştiut: nu reprezinţi nimic, dar îţi reprezinţi. Aşa se ajunge 
şi la posibilitatea de a dezvolta anumite facultăţi 
sufleteşti prin care cu adevărat nu-ţi reprezinţi nimic şi 
eşti totuşi tot atât de activ cum ai învăţat din imitarea 
visului. 


Vă recomand acum o activitate sufletească care trebuie 
neapărat dezvoltată de cel care cercetează spiritualul. Se 
crede, de obicei, aşa cum susţin cei care judecă 
superficial lucrurile, că cercetarea spirituală este ceva 
prin care omul se lasă în voia gândurilor sale şi îşi 
închipuie câte ceva, că ar fi ceva foarte uşor, pe când 
cercetarea în laborator, în clinică sau într-un observator 
astronomic este ceva dificil, care cere abnegaţie. Dar nu 
este aşa. Căci pentru ca omul să-şi poată dezvolta o 
asemenea capacitate sufletească este nevoie de o 
strădanie interioară cel putin la fel de îndelungată, chiar 
mult mai îndelungată decât în oricare disciplină ştiinţifică 
orientată spre lumea exterioară, cum se obişnuieşte în 
prezent în ştiinţele naturii. Cei care vor să aibă 
cunoştinţă de ceea ce numim noi cercetare spirituală nu 
trebuie să ridice obiecţia că în domeniul cercetării naturii 
nu este admis diletantismul, când vrei să participi la o 
discuţie trebuie să fii cu adevărat în deplină cunoştinţă 
de cauză. Ceea ce este prezentat de cercetătorul din 
domeniul spiritualului este de obicei considerat ca ceva 
obtinut cu uşurinţă în raport cu ceea ce este dobândit cu 
mult efort de către cel care studiază natura. Doar căile 
sunt diferite. Studierea naturii are în vedere 
interpretarea percepţiilor şi realităţilor exterioare. Cel 
care studiază spiritualul trebuie, dimpotrivă, să-şi 
dezvolte mai întâi propria sa capacitate de intuire 
interioară. El şi-o dezvoltă prin imitarea viselor, dar 
numai prin faptul că reuşeşte în activitatea sa meditativă 
să înlăture elementul înşelător din visele noastre. În 
timpul visului nu suntem conştienţi de vreo activitate, 
imaginile din vis ne înşală în această privinţă; însă chiar 
de pe prima treaptă a cunoaşterii suprasenzoriale iluzia 


se destramă. Se ştie: nu imaginezi nimic, dar devenind 
conştient de această activitate interioară întărită, 
fortificată, reuşeşti până la urmă, după exerciţii 
îndelungate, să înveţi să faci apel la această activitate 
fără a mai avea nevoie mai înainte de o activitate iluzorie, 
fără să mai fie nevoie să imiţi visul. 


Prin imitație se obţine, aşadar, această capacitate 
sufletească. După ce a fost obţinută, omul ştie ce poate 
să facă cu ea. Căci atunci el a atins o stare în care 
conştienţa sa este goală, dar complet trează şi are şi o 
activitate interioară. După ce elementul iluzoriu al 
acestei activităţi a fost înlăturat, la început nu mai există 
nici un conţinut. Totuşi, starea vieţuită tocmai atunci 
când ajungi să dezvolţi facultatea de a avea o activitate 
interioară, care însă la început nu are şi un conţinut, 
această stare necesită o puternică autodepăşire. De fapt, 
această autodepăşire, care este necesară în această 
situaţie, este piatra de încercare şi dovada faptului că 
cercetarea spirituală respectivă este autentică şi onestă. 
Căci în clipa când ne pomenim că trăim cu o conştienţă 
goală, cu simpla conştienţă a stării de veghe, fără ca 
această conştienţă a stării de veghe să aibă vreun 
conţinut, în acea clipă întreaga viaţă sufletească este 
cuprinsă de o durere nespusă, de o suferinţă 
nemărginită. Orice altă durere îndurată pe Pământ pare 
neînsemnată faţă de această durere spirituală-sufletească 
resimţită în acest moment al cunoaşterii. lar această 
durere trebuie s-o depăşim. Căci această durere este 
expresia unei forţe care se manifestă fizic în toate 
lipsurile posibile: foamea, care ne determină să mâncăm, 
setea, care ne obligă să bem şi aşa mai departe. Simţim 
în suflet ceva care trebuie să ajungă la noi şi simţim 
aceasta ca pe o durere de nespus. Dar după ce trăim un 
timp în durere simţim chiar fiinţa noastră lăuntrică ca 
fiind plină de durere, adică suntem un timp-durere, 
propria noastră fiinţă omenească pentru un timp se 
înfăţişează conştienţei noastre ca nefiind altceva decât 
un ghem de durere, după aceea conştienţa noastră nu 
mai este goală, această conştienţă se umple, şi nu cu un 


conţinut senzorial obţinut prin intermediul ochilor, 
urechii şi aşa mai departe, ci de data aceasta conţinutul 
ei este spiritual. Şi în primul rând în conţinutul spiritual 
obţinut în felul acesta se află propria noastră fiinţă 
spirituală, aşa cum se desfăşoară ea, ca o entitate 
spirituală unitară - dar trăind în timp, nu în spaţiu - , de 
la naştere sau zămislire şi până în clipa de faţă, atât cât 
am trăit pe Pământ până în acel moment. Aşa cum în mod 
obişnuit în perspectivă spaţială putem ajunge să privim 
din nou obiecte care sunt departe de noi, învăţăm să 
privim din momentele vieţii noastre prezente în propriul 
nostru trecut. În astfel de momente nu vedem ceea ce 
este corporal, doar ne amintim de aceste lucruri; trebuie 
să ne amintim, căci altfel conştienta noastră este 
distrusă. Însă cel care doreşte să fie cercetător al celor 
spirituale nu trebuie să devină un fantezist sau un mistic 
confuz, ci trebuie să-şi păstreze conştienţa şi luciditatea 
exact la fel ca matematicianul care rezolvă o problemă 
matematică. După cum în mod obişnuit vedem luerurile 
din spaţiu în perspectivă, acum putem privi într-o 
perspectivă temporală. Tot ce s-a petrecut în cursul 
existenţei noastre ni se înfăţişează acum într-un tablou 
temporal, dar un tablou temporal plin de viaţă. Dar nu 
numai cele trăite de noi ni se înfăţişează astfel, ci şi ceea 
ce ne arată cum am evoluat, cum au acţionat forţele 
interne, spirituale-sufleteşti, asupra corpului nostru, de la 
naştere sau de la zămislire, cum sunt acele forţe plastice 
care au construit corpul nostru. Ne privim pe noi înşine 
din exterior. Dar ceea ce vedem astfel, propria noastră 
viaţă sufletească care se înfătişează în acest mod 
sufletului nostru se deosebeşte şi sub aspect calitativ de 
vieţuirea acestui tablou temporal. În mod obişnuit, când 
priveşti în urmă la viaţa pe care ai dus-o, retrăieşti 
evenimentele prin care ai trecut. Revezi de exemplu felul 
în care ai cunoscut pe cineva, cum te-a întâmpinat omul 
respectiv, cu amabilitate sau cu răutate, cum a înfăptuit 
un lucru sau altul în contextul acestei întâlniri. Te 
retrăieşti în aceste imagini din amintire, aşa cum ţi le-a 
înfăţişat lumea exterioară. Dimpotrivă, în celălalt tablou 
al amintirilor de care am vorbit sunt prezentate acum 


imagini reale, despre care ştim că redau natura spirituală 
proprie a omului; aşa cum imaginile obişnuite ale 
amintirii redau natura exterioară, în acest celălalt tablou 
al amintirilor ne întâmpină felul în care ne-am apropiat 
noi de lumea exterioară. Aici se vede cum eram noi înşine 
de exemplu atunci când am venit în contact cu o altă 
persoană, cum s-au dezvoltat în noi forţe ale simţirii care 
şi-au găsit tocmai în acea persoană mulţumirea, plăcerea, 
încântarea, bucuria. Privim într-adevăr spre noi, aşa cum 
eram noi înşine ca oameni pământeni. Şi în felul acesta 
vedem cum se contopesc în realitate cele două laturi în 
care era mascat visul. 


Acum, visul se transformă într-o realitate conştientizată 
pe deplin. Ajunge chiar să fie ceva mai mult decât ceea 
ce se înfăţişează conştienţei obişnuite. Privim mai întâi 
esenţa spirituală, cea care trăieşte în interiorul 
corpurilor, cea care în timpul somnului se desprinde de 
ele, cea care este creatoarea corpului. O vedem într- 
adevăr. Şi atunci observăm că această esenţă spirituală 
contine încă ceva asemănător legilor naturii, dar într-un 
mod spiritual, metamorfozat, într-o existenţă spirituală. 
În cele trăite acolo intră deja în joc lumea morală. Acolo 
se desfăşoară deja legile morale, pătrund atât de mult în 
interior încât acum ştii că aşa cum acţionează propria ta 
spiritualitate aşa acţionează şi legile morale. Acolo legile 
morale încep să fie pe picior de egalitate cu legile naturii. 


În felul acesta se ajunge însă numai până la vieţuirea 
fiinţei spirituale proprii a omului în viaţa pământească. 
Dacă dorim să mergem mai departe trebuie să dezvoltăm 
în suflete şi alte facultăţi. Precizări mai exacte puteţi găsi 
în lucrarea deja menţionată, căci o imagine exactă se 
poate obţine numai pe baza exersării a numeroase 
detalii. Aici vom prezenta numai aspectele de principiu. 
Gândiţi-vă că într-un anumit moment al zilei incepeti să 
vă amintiţi cele petrecute din clipa când v-aţi trezit, v-aţi 
sculat de dimineaţă. Dacă vă daţi osteneala să faceţi 
acest lucru, puteţi avea în faţa sufletului desfăşurarea 
activităţii acelei zile până în momentul respectiv. Dar 


dacă nu vă reprezentaţi acest lucru în modul în care s-au 
desfăşurat evenimentele, începând de dimineaţă, 
mergând către amiază şi aşa mai departe, ci vă 
reprezentanţi în suflet evenimentele zilei în desfăşurare 
inversă, începând de la momentul prezent şi mergând 
înapoi tot mai departe, puteţi să ajungeţi până în vremea 
nopţii, când aţi dormit. Dar mai departe ceva nu se leagă, 
rămâne incomplet, iar dacă încercaţi să mergeti mai mult 
înapoi nu vă puteti lega decât de ultimul lucru care s-a 
petrecut înainte de a adormi, iar de aici puteţi parcurge 
iarăşi înapoi toată desfăşurarea zilei de ieri. Pe scurt, 
atunci când omul îşi aminteşte în acest fel viaţa 
obişnuită, rămân mereu pauze între evenimentele ştiute, 
perioade pe care le-am parcurs în stare de inconştienţă în 
timpul somnului. 


Pentru a putea merge mai departe cu exerciţiile legate de 
această retrăire regresivă a evenimentelor vieţii se cere 
să avem un deosebit de pronunţat simţ al realităţii. 
Oamenii de astăzi nu prea excelează în acest domeniu. 
De fapt nu este prea uşor să dobândim aşa ceva, căci în 
ceea ce priveşte amintirile oamenii rămân de obicei la 
cele care sunt legate în cel mai strict sens de propria lor 
persoană într-un fel sau altul. Gândurile lor nu se întind 
atât de mult în lumea exterioară încât în şiragul 
amintirilor lor să fie prinse elemente din această lume 
exterioară. În general, oamenii nu au tendinţa să trăiască 
cu amintirile lor în lumea exterioară, să trăiască în mod 
real în lumea exterioară. Ne putem convinge uşor 
analizând în viaţa de zi cu zi cât de des se întâmplă să 
trăim desprinşi de lumea reală. Am cunoscut oameni 
care, de exemplu, au stat de vorbă în dimineaţa unei zile 
cu o doamnă care i-a interesat foarte mult, dar dacă îi 
întrebi ce culoare avea rochia pe care o purta acea 
doamnă nu ştiu să-ţi răspundă. Deci este ca şi cum nici n- 
ar fi văzut-o, căci dacă ar fi văzut-o ar fi observat şi ce 
culoare avea rochia ei. Ce inconsistentă este legătura 
omului cu lumea exterioară, dacă nici măcar nu mai ştie, 
în după-amiaza aceleiaşi zile, ce culoare avea 
îmbrăcămintea omului pe care l-a văzut de dimineaţă! 


Am cunoscut oameni care au stat un timp într-o încăpere, 
dar după aceea nu puteau să spună dacă erau sau nu 
tablouri pe pereţi. Poţi face astfel cele mai neaşteptate 
constatări. 


Acela care doreşte să-şi însuşească simiul realităţii 
trebuie mai întâi să se antreneze să trăiască pe deplin şi 
în realitatea senzorială exterioară, astfel încât cele cu 
care vine în contact să i se înfăţişeze aşa cum sunt ele în 
realitate. Cel care cercetează spiritual nu trebuie să se 
lase în voia fanteziei, el trebuie să-si însuşească simţul 
realităţii în aşa măsură, încât să nu i se poată întâmpla să 
nu mai ştie după-amiaza ce fel de rochie purta doamna cu 
care a stat de vorbă de dimineaţă. Trebuie să poată trăi 
deja cu adevărat şi în lumea sensibilă cu simţul realităţii. 


Doar atunci când ne obişnuim să conectăm ceea ce ne 
rămâne în amintire la lumea exterioară reală ni se 
dezvoltă simţul care dă cunoaşterii spirituale 
posibilitatea de a realiza o privire retrospectivă eficientă. 
Căci în cazul capacităţii obişnuite de rememorare a 
omului ultimele amintiri dinainte de culcare se leagă 
foarte uşor de cele de după deşteptarea din dimineaţa 
următoare. Fără nici o ezitare oamenii lasă pur şi simplu 
deoparte intervalul nocturn dintre aceste două imagini, ei 
înnoadă firul primelor întâmplări de după trezire de-a 
dreptul cu cel al ultimei întâmplări dinainte de adormire. 
În general, nici nu sunt conştienţi de faptul că între 
acestea ar mai exista ceva. Dar dacă dorim să ne însuşim 
o conştienţă în care ceea ce se petrece în interior se 
conectează cu imaginile din lumea exterioară, trebuie să 
ne fie clar că cele care se petrec dimineaţa la trezire se 
leagă cu întreaga natură care îşi pune amprenta asupra 
noastră, se leagă de răsăritul soarelui, cu toate impresiile 
pe care le produce acesta, şi aşa mai departe, pe când 
ultimele fenomene dinainte de adormire se leagă de ceva 
care nu este comun cu natura, şi anume de lucrurile care 
s-au desfăşurat începând cu deşteptarea anterioară. 
Atunci îţi dai seama că între aceste imagini aşezate una 
lângă alta lipseşte ceva. Dar prin exerciţiu, redeşteptând 


facultăţi sufleteşti inexistente în viaţa obişnuită, 
dobândeşti puterea ca la o privire retrospectivă, având 
prima imagine de după cea mai recentă trezire din somn 
şi dorind să ajungi până la cea din urmă imagine dinainte 
de a fi adormit ultima oară, să nu mai vezi între ele doar 
o dâră de întuneric; întunericul acesta începe să se 
lumineze în spirit, se zăreşte ceva în acest întuneric. Cum 
de obicei nu eşti conştient decât de cele trăite în starea 
de veghe zilnică, dintr-o dată vezi că între prima 
întâmplare ce a avut loc după ce te-ai trezit şi ultima 
întâmplare înainte de a fi adormit cu o seară înainte 
pătrunde ceva, care îţi aminteşte ceva - doar ceva - 
despre care n-ai ştiut nimic până acum. Lucrurile se 
petrec ca şi în cazul amintirilor obişnuite, numai că mai 
înainte n-ai ştiut nimic despre cele care ies acum la 
iveală. Acum începi să-ţi aminteşti cele care s-au petrecut 
în timpul somnului, chiar şi în timpul somnului fără vise. 
Timpul lipsit de continut de care erai conştient că s-a 
scurs între ultima întâmplare dinainte de a adormi şi 
prima de după trezirea din somn începe să se umple. Aşa 
cum conştienţa noastră obişnuită se umple cu 
întâmplările din lumea naturală, tot aşa conştienţa 
noastră de acum se umple cu ceea ce ni se înfătişează ca 
o amintire, dar amintirea a ceva ce îţi dai seama că s-a 
petrecut în inconştient. Conştienţa noastră se umple 
acum cu un conţinut sufletesc care nu a participat la 
evenimentele exterioare, ci care s-a retras din 
evenimentele lumii exterioare, care a trecut în stare 
dormindă. Acum înveţi să recunoşti cum este cu adevărat 
sufletul care doarme, care nu are puterea de a fi 
conştient de întâmplările prin care trece în timpul 
somnului în lumea spirituală în felul în care în timpul zilei 
omul este constient de întâmplările din existenţa sa 
fizică. Acum înveţi să cunoşti cu adevărat interiorul 
omenesc ca spirit şi suflet şi în aceste clipe priveşti 
dincolo de viaţa terestră. Şi vei putea acum să legi ceea 
ce îţi apare prin evocare ca un tablou vast dar concret de 
amintiri din viaţa pe care ai trăit-o până acum pe Pământ 
cu ceea ce ai fost ca om spiritual-sufletesc într-o lume 
pur spirituală înainte de cobarârea în lumea fizică prin 


naşterea sau zămislirea ta. 


lar această experienţă este însoţită de o alta. Dacă în 
decursul întregii perioade de exerciţiu dezvolţi şi o 
facultate care în mod obişnuit nu este considerată a fi o 
facultate cognitivă, dar care totuşi este şi aşa ceva, dacă 
dezvolţi ceea ce este iubire a sufletului, dăruire deplină 
de sine faţă de cele care îţi ies acum în cale, atât de 
intens, încât această iubire îţi rămâne chiar dacă priveşti 
acum spre propriul tău Eu, vezi că ceea ce îţi pătrunde 
nou în suflet poate fi iubit cu o dragoste plină de 
devotament, devine posibil ca în mod pe deplin conştient, 
în stare de veghe, să te eliberezi în trăirile tale interioare 
de ceea ce este corporal. Însă în clipa în care te-ai 
eliberat în trăirile tale interioare de corporalitate ştii cum 
se petrec lucrurile când omul îşi trăieşte viaţa în afara 
corporalităţii sale. Şi sufletului nostru i se înfăţişează 
imaginea trecerii pragului ultim al morţii. Dacă ai simţit o 
dată ce înseamnă să te vezi în plenitudinea forţelor 
spirituale, să nu depinzi de trup, ştii ce vei fi în existenţa 
spirituală, când îţi vei părăsi trupul şi vei trece prin 
poarta morţii. Înveţi să cunoşti şi ambianța care există 
acolo pentru oameni. Înveţi să recunoşti cum se 
desprinde de tine, atunci când îţi părăseşti corpul, tot 
ceea ce te leagă de lumea simţurilor. Rămâne însă ceea 
ce ne-a făurit ca oameni, partea spirituală-sufletească a 
omului. Înveţi să recunoşti contactele pe care le-ai avut 
cu alţi oameni. Reuşeşti însă să recunoşti ceea ce s-a 
realizat prin aceste trăiri senzoriale, cum s-au găsit 
sufletele între ele, ce a rezultat din relaţiile cu alţi 
oameni, mai apropiaţi sau mai îndepărtați, ce s-a 
petrecut în spaţiu şi în timp, ce este etern spiritual, cum 
se desprinde de forma terestră de trăire. Atunci sufletul 
resimte cu mai multă intensitate contribuţia spirituală a 
raporturilor cu ceilalţi oameni. Astfel ceea ce până acum 
era de domeniul credinţei devine o certitudine obţinută 
prin cunoaştere. 


Este ceea ce resimt oamenii atunci când trec ei înşişi prin 
poarta morţii. Nemurirea după care tânjesc de obicei 


sufletele noastre ajunge să intre cu adevărat în 
cunoaşterea umană numai pe această cale. Dar deoarece 
noi am ajuns să recunoaştem ceea ce este într-adevăr 
veşnic în om datorită faptului că ne-am amplificat atât de 
mult forţele, că am reuşit să recunoaştem ceea ce este 
veşnic în existenţa spirituală-sufletească premergătoare 
celei terestre, dobândim şi această certitudine a 
continuării vieţii noastre dincolo de moarte. Existenţa 
premergătoare celei terestre ca element veşnic al 
sufletului omenesc nu spune nimic civilizatiei actuale, 
care recunoaşte numai pe jumătate veşnicia, vorbind de 
nemurire. În limbile mai vechi exista şi cealaltă latură, 
nenaşterea, adică ideea că noi am existat şi înainte de 
începutul vieţii noastre terestre. Doar la un loc aceste 
două laturi - nenaşterea şi nemurirea - alcătuiesc 
veşnicia. Iar faptul că năzuinţa omului către nemurire 
rămâne doar la nivelul unei credinţe incerte este o 
consecinţă a renunţării sale la recunoaşterea inexistenţei 
naşterii, căci omul nu poate avea o imagine clară a 
veşniciei dacă nu cunoaşte ambele ei părţi, care 
alcătuiesc un singur tot, nenaşterea şi nemurirea fiinţei 
sale. De aceea omul trebuie să tindă spre o înţelegere 
adevărată a ceea ce este el, spre o adevărată 
autocunoastere. 


Trebuie întotdeauna, în astfel de ocazii, să subliniez 
faptul că, bineînţeles, o astfel de cercetare a celor 
spirituale poate fi întreprinsă doar de cel care posedă 
facultăţile adecvate, datorită exerciţiului sau poate 
datorită destinului, dar atunci când rezultatele acestor 
cercetări sunt dezvăluite, ele sunt tot atât de plauzibile 
ca şi cele obţinute de exemplu de cercetările 
astronomice. Aşa cum nu este nevoie să fii pictor pentru 
a putea aprecia frumuseţea unui tablou - căci, dacă ar fi 
aşa, numai pictorii ar putea să le aprecieze -, nu este 
nevoie nici să devii tu însuti neapărat un cercetător al 
celor spirituale pentru ca să poţi beneficia de 
cunoştinţele obţinute prin această cercetare, deşi poţi să 
le studiezi în oarecare măsură, căci omul este atras de 
adevăr şi nu de confuzie şi rătăcire. Aşa cum cu simţirea 


ta sănătoasă poti să stai în faţa unui tablou şi să-i admiri 
frumuseţea, tot aşa, dacă nu-ti pui singur bețe în roate 
prin prejudecățile tale, poţi să beneficiezi de rezultatele 
pe care ţi le prezintă cercetarea spirituală. Putem să 
înţelegem acest lucru dacă ne implicăm efectiv, cu simţul 
realităţii, în această acţiune, infirmând astfel spusele 
celor care pretind că adepţii ştiinţei spirituale manifestă 
o credinţă oarbă. În perioada actuală, dacă oamenii, prin 
folosirea simțului realităţii sau prin cercetare, ajung, în 
felul despre care v-am vorbit, la autocunoaşterea esenței 
umane, antroposofia poate aduce sufletelor omeneşti 
tocmai acel lucru de care sunt însetate aceste suflete în 
ziua de astăzi, după cum am arătat la începutul acestei 
prelegeri. Deşi această cerinţă a epocii noastre nu este 
resimţită în mod conştient decât de foarte puţină lume, 
deşi nu se arată decât în mod nedefinit sau chiar 
nepotrivit, ea se manifestă clar în civilizaţia actuală. 


Ştiinţele naturii şi multe concepţii filosofice ne vorbesc 
despre limitele de netrecut ale cunoaşterii. Prin aceasta 
pragul care ar permite abordarea omului însuşi devine de 
netrecut pentru ele. Dar omul nu se poate lipsi la 
nesfârşit de o autocunoaştere autentică. 


În conferinţa de mâine voi porni din locul în care mă 
opresc acum şi vă voi arăta cum se îmbogăţeşte şi se 
interiorizează viaţa etică-religioasă în oameni. În felul 
acesta voi putea să vă înfăţişez cum se aplică aceste 
lucruri de-a dreptul la viaţa practică. În prelegerea de 
astăzi, am dorit să vă prezint mai întâi modul în care 
această cerinţă a epocii noastre, care se face simțită ca o 
năzuinţă a simţirii şi a sufletului la tot mai multi oameni 
în condiţiile impuse de civiliziaţia modernă, poate fi 
satisfăcută printr-o cunoaştere spirituală autentică, prin 
cunoaşterea celor pe care vrea să le ştie şi trebuie să le 
ştie omul cu privire la propria sa nemurire şi la tot ce se 
leagă de aceasta. Numai aşa se poate ajunge la o 
adevărată cunoaştere de sine şi numai de această 
cunoaştere de sine autentică se poate lega o 
autoînţelegere şi o percepere a propriei fiinţe. Căci în 


sufletul său omul se poate vedea în esenţa sa veşnică 
numai atunci când ajunge să-şi dea seama în ce fel, ca 
fiinţă spirituală-sufletească, este înglobat în sfera 
spirituală-sufletească a Universului, tot aşa cum, ca fiinţă 
corporală, îşi are locul în lumea celor corporale. Doar 
atunci când omul ajunge să se cunoască pe sine ca spirit 
printre spirite, poate să dobândească adevărata 
certitudine interioară. Doar atunci când stie care este 
valoarea şi rolul său în lume poate, în deplină conştienţă 
de sine, să se conceapă ca om în Univers, poate să 
desluşească în acel sentiment nedefinit unica conştienţă 
omenească justă. Şi doar prin aceea că oamenii vor căuta 
necontenit această lumină a cunoasterii de sine şi a 
cunoaşterii spirituale a lumii setea lumii moderne de a 
înţelege cu adevărat natura proprie a omului va putea fi 
potolită. Căci omenirea nu va putea face faţă tuturor 
presiunilor legate de progresele civilizaţiei decât dacă îşi 
va da seama că autocunoaşterea umană nu poate fi 
altceva decât o cunoaştere spirituală, căci omul nu poate 
vieţui într-adevăr ca om decât dacă se recunoaşte pe sine 
ca spirit printre spirite, aşa cum în trecerea sa prin viaţa 
pământească el nu se poate simţi decât ca o fiinţă 
corporală printre fiinţe corporale. 


Conferinţă publica, Haga, 16 noiembrie 1923 
Ieri mi-am îngăduit să vă prezint care este calea pe care 
omul poate să se îndrepte spre cunoaşterea lumii 
spirituale şi să arăt că, prin faptul că acum această cale 
ni se dezvăluie ca fiind posibilă, îşi poate găsi împlinirea 
o nevoie profundă a omenirii de astăzi, s-ar putea spune 
o sete pentru o cunoaştere suprasensibilă. Din expunerea 
de ieri s-a putut vedea că această cale către cunoaşterea 
spirituală este foarte apropiată de strădania omenească 
cea mai elementară, de viaţa sufletească lăuntrică cea 
mai elementară. A trebuit să vă arăt că o astfel de 
cunoastere a ceea ce este vesnic în sufletul omenesc este 
posibilă doar după ce omul a trecut mai întâi prin 
anumite evenimente sufleteşti pregătitoare datorită 
cărora a fost trezită conştienţa până atunci adormită faţă 
de lumea spirituală. 


Prin aceasta, cunoaşterea suprasenzorială de care v-am 
vorbit ieri, cunoaşterea a ceea ce este nepieritor în fiinţa 
omenească, se deosebese esenţial de ceea ce se 
consideră în momentul de fată că este singurul mod de 
cunoaştere acceptabil şi care, aşa cum aţi putut vedea 
din expunerea de ieri, ne face să ne izbim în toate 
sensurile de limite ale cunoaşterii. Cunoştinţele obţinute 
astăzi, fie prin observaţii, fie experimental, dar în orice 
caz numai ca rezultat al unei activităţi raţionale de 
observare sau experimentare, au un caracter cu totul 
impersonal. Acest caracter impersonal ni se înfăţişează în 
modul cel mai pregnant dacă destinul ne-a făcut să avem 
contacte mai strânse cu actualul sistem de învăţământ. 
Dar unde oare se află această viaţă a cunoaşterii? S-ar 
putea spune că în cărţi. Se află într-o tradiţie mai rnult 
sau mai puţin fixată în scris, pe care adeseori oamenii o 
preiau datorită unor conjuncturi exterioare. Dacă 
analizăm în mod cinstit faţă de noi înşine felul în care 
omul este constrâns astăzi să se încadreze în sistemul de 
cunoştinţe recunoscut oficial şi având în vedere toate 
metodele prin care se realizează acumularea acestor 
cunoştinţe, constatăm că el este adeseori foarte bucuros 
atunci când, începând să aibă de-a face cu problemele 
vieţii practice, poate lăsa iarăşi aceste lucruri în seama 
cărţilor, sau, să zicem, a obiectivităţii, ca să sune mai 
frumos. Atunci, el vrea să fie din nou om întreg, nu vrea 
să se mai oprească la ceea ce se spune întotdeauna cu 
atâta semeţie: „S-a descoperit că..." Cum ne întâmpină 
totuşi acest „s-a descoperit că..." în toate domeniile! 
Atunci când omul, din adâncurile experienţei sale de 
viaţă, afirmă că a descoperit ceva, apare imediat cineva 
versat în domeniul vieţii ştiinţifice şi îi spune: Acest lucru 
nu este în concordanţă cu ceea ce „s-a descoperit", cu 
cunoaşterea ştiinţifică. 


Aşa că aş spune că această cunoaştere este ceva care s-a 
separat de trăirea directă a omului individual. Se crede 
chiar că ceva nu poate fi adevărat decât atunci când este 
trăit în mod separat, desprins de tot ceea ce provine din 


simţirea directă a naturii omeneşti. Eu, dimpotrivă, am 
considerat necesar să vă descriu ieri o cale de cunoaştere 
cu totul diferită, care ţine seama de personalitatea 
fiecăruia, care implică direct, în mod elementar, simţirea 
omenească. Nu o putem gusta, ca că spunem aşa, fără a 
participa la ea din străfundul inimii. Astfel, cunoaşterea 
este pusă în legătură cu personalitatea umană. lar astăzi 
aş vrea să vă vorbesc despre toate consecinţele pe care 
le are asupra vieţii omeneşti această conectare a 
cunoaşterii cu elementul personal. 


Cunoaşterea despre care am vorbit ieri, când ne-o 
însuşim, nu este un fel de continuare a ceea ce este 
considerat astăzi cunoaşterea, sub semnul lui „s-a 
descoperit că...". Nu se modifică doar cantitatea de 
cunoştinţe, se modifică cu totul modul în care trăim acest 
proces de cunoaştere. 


Să vedem care este caracteristica cea mai evidentă a 
genului de cunoaştere pe care omenirea de astăzi l-a 
înălţat pe cele mai înalte culmi. Prin aceasta nu vreau în 
nici un caz să aduc vreo obiecţie acestui gen de 
cunoaştere. În domeniul său el a obţinut cele mai mari 
succese, sub raport exterior a adus omenirii un belşug 
extraordinar, belşug care însă în epoca actuală a 
civilizaţiei prezintă o scădere semnifictivă. Însă această 
cunoaştere are o caracteristictă, ea susţine că ceva este 
„adevărat" sau că este „fals" sau „eronat". Şi omul caută, 
prin rațiune sau cu ajutorul celor pe care poate să le 
desprindă raţiunea din lumea exterioară, să stabilească 
ce este adevărat şi ce este greşit. Vrea să fie logic, vrea 
să se bazeze pe fapte, vrea să deosebescă adevărul de 
eroare pe cale experimentală. Desigur există deja metode 
pentru a stabili experimental ce este adevărat şi ce nu. 
Aşa cum v-am spus, nu am obiecţii la adresa acestei 
metode, însă trebuie văzut că metoda despre care v-am 
vorbit ieri acţionează asupra oamenilor în cu totul alt 
mod. Când s-a descoperit într-adevăr ceva despre care se 
spune că este adevărat sau fals, că este ceva real, atunci, 
ceva rămâne totusi în faţa noastră ca într-un tablou 


abstract. Este ceva care se separă atât de mult de noi în 
adevărul sau în eroarea sa, încât personalitatea noastră 
participă extrem de puţin la acest adevăr sau la această 
eroare. Desigur, ne putem entuziasma şi trebuie să ne 
entuziasmăm în faţa adevărului, putem şi trebuie să 
detestăm greşeala, dar atunci când raportăm tot ceea ce 
poate fi determinat ca adevărat sau ca eronat la alte 
împrejurări ale vieţii omeneşti constatăm că există o 
mare deosebire. Să vă dau un exemplu foarte grosier: 
atunci când ne potolim foamea ştim că prin aceasta 
acţionăm asupra noastră prin ceva care are un caracter 
foarte personal. În acest caz, omul nu este eliminat din 
ceea ce facem; nu este ceva care să stea în faţa noastră 
ca o imagine obiectivă. Dimpotrivă, atunci când 
distingem adevărul de eroare, nu intenţionăm ca acest 
demers să se afle în intracţiune directă cu noi. Faptul că 
ieri eram încă, într-o problemă oarecare, pe o cale 
greşită, iar astăzi nu mai persistăm în această părere 
greşită este desigur o rezolvare abstractă, dar ea nu 
produce vreo transformare esenţială în propria noastră 
persoană, în sinea noastră. Dacă însă de ieri încoace am 
mâncat ceva ce nu mai mâncasem înainte, ceva ce s-a 
încorporat în noi, atunci, în noi personal s-a schimbat 
ceva. 


Noţiunile acestea de „adevăr" şi „eroare", de „just" şi 
„greşit" se transformă în decursul trăirii directe a 
adevărurilor stiinţei spirituale. Pătrunzând, aşa cum am 
arătat ieri, pe calea cunoaşterii, începem treptat să nu ne 
mai exprimăm aşa, să nu mai spunem că ceva este 
adevărat sau că ceva este eronat sau fals. Cuvintele 
acestea se potrivesc în esenţă pentru ceea ce poate fi 
acceptat sau respins de noi în lumea exterioară, 
materială, şi prea puţini sunt aceia care ştiu ce este de 
fapt cu acest adevăr sau cu această eroare. Căci dacă 
pătrundem puţin în ceea ce se cheamă că ceva este 
adevărat, că ceva este fals, trebuie să ne întoarcem la 
concepţia pe care o au oamenii despre aceste noţiuni de 
adevăr şi greşeală şi atunci dăm peste ceva cu totul 
neaşteptat. Dacă analizăm denumirile utilizate în diferite 


limbi pentru adevăr şi greşeală, ne dăm seama că aceste 
două noţiuni, în forma lor actuală, abstractă, au apărut 
abia acum. Ele nu au existat în vremurile de demult, ele 
sunt un rezultat al evoluţiei. În trecut o anumită 
chestiune, pe care omul trebuia să o accepte, era 
considerată ca ceva voit de zei, iar ceea ce omul nu 
trebuia să accepte era ceva care contravenea voinţei 
zeilor. Lumea se diferenţia astfel în ceea ce era voit de 
zei şi ceea ce nu era voit de zei. Şi întrucât omul accepta 
ceea ce era din voia zeilor, el era drept, era credincios 
zeilor. Găsim în diferite limbi cuvântul fidel, „credincios" 
cu sensul de „adevărat, drept" *. Adevărat: fidel ordinii 
divine a lucrurior; neadevărat: lipsit de fidelitate faţă de 
ordinea divină a lucrurilor. Cealaltă semnificaţie a apărut 
abia mai târziu. Când intelectul a ajuns să domine 
întreaga cunoaştere, a fost uitat pe ce bază au apărut 
iniţial expresiile adevăr şi greşeală. Şi astfel astăzi avem 
o atitudine impersonală şi chiar în mare măsură 
indiferentă faţă de cunoaşterea acceptată. R 
* In l. germană treu - credincios, fidel wahr -adevărat. În |. 
română, în mod analog, cuvântul drept are atât sensul de just, 
adevărat, cât şi de cel care face voia Domnului (în texte 
religioase, sau în expresii ca „lumea drepiilor"). (Nota trad.) 
Modul de cunoaştere despre care v-am vorbit ieri ne 
determină să asociem iarăşi ceva real, ceva concret, cu 
ceea ce acceptăm şi cu ceea ce respingem. De aceea, în 
ştiinţa spirituală de orientare antroposofică nu spunem 
pur şi simplu că ceva este adevărat, ci ajungem la o 
expresie foarte asemănătoare cu cea care ar numi ceva 
care este sănătos pentru noi oamenii. Şi cele expuse de 
mine ieri referitor la această ştiinţă spirituală sunt 
numite de cel care le-a pătruns mai degrabă ca fiind 
„sănătoase" decât ca fiind „adevărate". Se vorbeşte de 
cunoştinţe sănătoase şi de cunoştinţe bolnave, care 
trebuie să fie respinse. Treptat conceptele adevărat şi 
greşit, care sunt valabile numai în lumea fizică, sunt 
înlocuite cu noţiunile sănătos şi bolnav. Dar prin aceasta 
omul este determinat să se apropie personal de întreaga 
cunoaştere. Căci noi suntem obişnuiţi în mod conceptual 
să considerăm că este sănătos ceea ce dorim, ceea ce 
voim, spre ce ne împinge personalitatea noastră. 


Dimpotrivă, respingem, pe cât putem, ca fiind bolnav, 
lucrul lipsit de atracţie pentru personalitatea noastră. 


Întrucât în felul acesta, pentru noi, ceea ce este adevărat 
se transformă în ceva favorabil vieţii, în ceva sănătos, 
ceva care îmbogăţeşte viaţa, iar ceea ce nu este 
adevărat, eroarea, devine ceva care sărăceşte viaţa, care 
o îmbolnăveşte, o schilodeşte şi o pustieşte, 
reprezentările pe care le avem se dovedesc din ce în ce 
mai mult ca fiind ceva care se află în strânsă legătură cu 
simţirea noastră şi cu întreaga noastră viaţă personală. 
De aceea ne purtăm faţă de ştiinţa obişnuită din ziua de 
astăzi ca faţă de o persoană care ne este mai mult sau 
mai puţin indiferentă, cu care de cele mai multe ori nu 
avem decât o relaţie formală, convenţională. Dimpotrivă, 
ştiinţa spirituală pe care o avem în vedere aici nu este 
întâmpinată în felul acesta convenţional. O întâmpinăm 
ca pe o prietenă, chiar ca pe o entitate pe care o putem 
iubi din adâncul fiinţei noastre celei mai elementare. Prin 
acest fapt, ştiinţa spirituală este din ce în ce mai mult o 
problemă personală. 


Când ne apropiem astfel de adevărurile pe care ieri le-am 
putut prezenta doar tangenţial, privitoare la viaţa 
dinainte de naştere, dinainte de existenţa pământească a 
omului, la fiinţa sprituală-sufletească a omului care prin 
zămislire şi naştere coboară dintr-o lume pur spirituală în 
corpul fizic al omului; sau când, după cum puteţi vedea 
din literatura antroposofică, pătrundem tot mai mult în 
domeniul lumilor spirituale, prin care trece omul de la 
moartea sa şi până în momentul când se naşte din nou, 
aşa cum trece prin acestă lume fizică cu simţirea sa, când 
pătrundem tot mai adânc în aceste lumi ne simţim atât de 
legaţi de ceva ce este cuprins în aceste lumi, încât putem 
conecta propria noastră fire la o cunoaştere sănătoasă, la 
concepţii sănătoase. Şi simtim de asemenea că trebuie să 
ne îndepărtăm faţă de ceea ce trebuie să desemnăm ca 
fiind concepţii bolnave. 


Ştim, de exemplu, ca să vă arăt printr-o comparaţie ce 


am în vedere, că omul, pentru ca să-şi poată dezvolta 
normal fiinţa sa fizică, consumă alimente, că aceste 
alimente trec în interiorul lui prin procese de 
transformare datorită cărora omul poate să înlocuiască 
ceea ce a folosit pentru activitatea sa corporală şi ştim că 
el se simte bine, sănătos, datorită acestei preluări a 
substanţelor nutritive exterioare în beneficiul existenţei 
sale fizice personale. Mai ştim însă că pot apărea şi 
situaţii în care fiinţa omenească să nu poată primi 
substanţe nutritive deoarece organismul său nu este în 
stare să le digere aşa cum trebuie, sistemul său digestiv 
fiind bolnav; pot exista şi alte motive care fac ca omul să 
nu poată să înlocuiască prin hrană ceea ce pierde. Atunci 
consumă substanţele care se află în propriul său corp, 
începe să se autoconsume. 


Aceasta ne duce cu gândul la legătura dintre 
manifestările unor boli şi distrugerea corpului propriu. 
Însă este şi ceva prin care creştem lăuntric atunci când 
dobândim treptat cunoştinţe despre lumea spirituală. 
Chiar avem, faţă de cunoştinţele care sunt dătătoare de 
sănătate, următorul sentiment: prin ele ajungem să fim 
laolaltă cu lumea spirituală, ne trezim în lumea spirituală, 
prin ele ne contopim cu lumea spirituală, ne croim drum 
către zei, ne croim drum către propriul nostru suflet 
nemuritor. Ne croim drum spre ceea ce vom simţi când 
vom trece prin poarta morţii şi ne vom găsi în lumea 
spirituală, dar şi spre ceea ce am trăit înainte de a ne fi 
coborât, prin zămislire sau prin naştere, din lumea 
spirituală pe acest pământ. Resimţim toate acestea ca şi 
cum ne-am fi dăruit fiinţa noastră proprie lumii 
exterioare, dar prin aceasta am fi devenit în interior mai 
împliniţi, mai bogaţi. Abia prin faptul că treptat ajungem 
să fim chiar lumea, ne putem concepe în deplina noastră 
interioritate omenească. Şi din felul în care îşi însuşeşte 
o astfel de cunoaştere, o cunoaştere sănătoasă, omul 
simte că întreaga sa existenţă depinde de integrarea sa 
în lume. Ne dăm seama încetul cu încetul că dacă am fi 
lipsiţi de aceste adevăruri sănătoase ar fi ca şi cum ar 
trebui să trăim în lumea exterioară fără organe de 


preluare a hranei şi ar trebui să ne autoconsumăm. lar 
această parte a lumii care ne dă sentimentul că este ceva 
care trebuie respins, ceea ce se prezintă ca fiind 
aducător de boală ne face să simţim, atunci când o 
preluăm, că ne consumăm pe noi înşine, că ne tot 
împuţinăm. 


Aceasta este deosebirea între acea căutare a adevărului 
care rămâne numai intelectuală şi cea prin care se 
pătrunde la cunoştinţele cu adevărat sprirituale către 
care v-am arătat drumul ieri. Aici, în sfera intelectului, se 
poate discuta despre idealism, spiritualism şi 
materialism, una din ele ne dă o stare de bună dispoziţie, 
alta nu ne provoacă durere, dar în toate acestea nu găsim 
nimic care să fie intens omenesc. Dimpotrivă, dacă 
cuprindem adevărurile sprituale, deci cunoaşterea 
spirituală sănătoasă, atunci ideile orientate în direcţie 
materialistă ne dor, pentru că ştim că prin aceste 
realităţi vopsite în culori materialiste omul se distruge. 
Prin aceasta însă adevărurile spirituale dobândesc două 
nuanţe noi, nuanţe pe care le putem distinge foarte clar 
pe măsură ce pătrundem în însuşirea cunoaşterii 
spirituale. Atunci învăţăm să cunoaştem înrudirea 
adevărului cu iubirea, a cunoaşterii sănătoase cu 
altruismul, dar nu cu acel altruism care-l face pe om să 
se piardă pe sine, ci cu acela care tocmai prin 
dezvoltarea sa determină câştigarea Sinelui. Când omul 
ştie să iasă din sine însuşi şi să pătrundă în lume, când 
este altruist în acest sens - nu devenind gol de conţinut, 
ci umplându-se cu conţinutul lumii -, atunci acest 
altruism îl îndreaptă spre adevărata existenţă 
omenească, spre adevărata afectivitate omenească mai 
cu seamă, spre conţinut sufletesc. 


Această dăruire faţă de realităţile spirituale ale vieţii, 
similară cu iubirea, este ceea ce ni se impune apoi ca un 
fel de particularitate a caracterului. De aceea ea ajunge 
să fie un fenomen caracteristic la aceia care pot să-şi 
însuşească cunoştinţe spirituale. Situaţia este 
următoarea: omul nu resimte prea multe imbolduri 


caracterologice ca urmare a cunoştinţelor raţionale, pur 
intelectuale, deoarece acestea nu se leagă de ceva 
persoanl, însă atunci când îşi însuşeşte cunoaşterea 
spirituală în miezul esenței sale celei mai profunde va şti, 
de asemenea, că această cunoaştere nu poate fi receptată 
dacă nu-ți transformă caracterul, dacă nu determină 
particularităţi ale caracterului care, s-ar putea spune, 
într-o exprimare paradoxală, pătrund parcă în carnea şi 
sângele sufletului, şi anume în primul rând înclinarea 
spre altruism, spre iubire. Aceasta este deosebirea dintre 
însuşirea adevărurilor spirituale şi însuşirea adevărurilor 
fizice. 


Învătăm de asemenea să recunoaştem faptul că omul, 
atunci când preia cunoştinţe nesănătoase, trăieşte 
consumându-se pe sine, rămâne închis în sine, de fapt se 
distruge prin aceasta pe sine însuşi sub raport spiritual. 
Şi învăţăm să recunoaştem cu cele două nuanţe ale 
simţirii ce poate să fie egoismul cel mai profund al naturii 
omeneşti. Aşadar, învăţăm să recunoaştem prin aceste 
cunoştinţe iubirea şi egoismul şi printre cele mai de 
seamă cuceriri obţinute de om prin cunoaştere ştiinţifică 
spirituală se înscrie faptul că rezultatele acestei 
cunoaşteri spirituale pot să fie caracterologice, că 
asemenea trăsături de caracter pot deveni necesare. 
Cunoaşterea raţională pur abstractă se comportă de fapt 
ca o rădăcină de plantă artificială, făcută din ceară. Din 
ea nu răsare nici o plantă, şi ea este realizată artificial 
prin raţiunea noastră. Toate cunoştinţele pe care le 
preţuim atât de mult acum, oricât ar fi ele de utile şi 
oricât nu trebuie să fie atacate, sunt formate în mod 
artificial de către rațiune. Dar din rădăcina adevărată 
răsare şi planta adevărată. Iar din cunoaşterea 
adevărată, prin care omul poate să-şi unească spiritul cu 
spiritele lumii, iese la iveală încetul cu încetul întregul 
om lăuntric: omul care înţelege printr-un simţământ viu 
ce este altruismul, dragostea dezinteresată, şi ce este 
egoismul, şi care din această înţelegere dobândeşte 
impulsuri de a acţiona în viaţă, de a acţiona, acolo unde 
este cazul, în mod altruist sau, acolo unde îi este necesar 


să dezvolte acest egoism, să extragă ceva din sine însuşi, 
de exemplu pentru a pregăti viaţa, în deplină conştienţă, 
neascunzând nimic. 


Prin aceasta, ia naştere o anumită clarviziune în 
introspecţia umană pe care o realizează şi în 
transpunerea acestei introspecţii în activitatea 
exterioară. Din ceea ce poate deveni cunoaştere 
spirituală se iveşte şi creşte un om spiritual-sufletesc. 
Prin aceasta ajungem însă practic printr-o astfel de 
cunoaştere până la morală. Dacă practicăm cunoaşterea 
acceptată astăzi în mod curent, va fi mândria noastră de 
a nu găsi cu nici un chip trecerea spre morală. Noi vrem 
să fim „obiectivi" prin aceea că spunem: Da, desigur, 
procesele care au loc în natura anorganică, neînsufleţită, 
trebuie să fie analizate pe baza legilor naturii, în aşa fel 
încât să putem urmări cauzele şi efectele lor, dar aici nu 
găsim nimic care să aibă legătură cu morala. Ne 
ambiţionăm să continuăm cu această metodă şi în sfera 
proceselor care au loc în natura vie, în domeniul vegetal, 
animal şi uman şi să acceptăm ca ţinând de morală doar 
ceea ce izvorăşte din anumite profunzimi ale naturii 
omeneşti, despre care însă nu putem spune că ar putea 
să-şi manifeste caracterul valabil prin forţa şi 
impulsivitatea sa internă şi în lumea exterioară şi că ar 
putea avea acces la o existenţă obiectivă. 


În timp ce suntem astfel împinşi, printr-o cunoaştere 
spirituală, pe de o parte să dezvoltăm în noi, în mod viu, 
intens, trăirea altruistă, dăruirea de sine plină de iubire 
în această privinţă - căci fără aceasta cunoaşterea 
spirituală nu este posibilă -, iar pe de altă parte să ne 
însuşim o percepere subtilă a ceea ce este egoism 
automistuitor, pătrundem prin cunoaşterea spirituală 
direct în ordinea morală a lumii. De aceea, această 
ordine morală a lumii ni se înfăţişează realmente tot mai 
mult sub aspectul ei concret şi izbutim să privim nu 
numai în mod abstract viaţa care a precedat-o pe cea 
terestră, adică viaţa pe care a parcurs-o omul ca fiinţă 
spirituală-sufletească înainte de a cobori pe Pământ prin 


zămislire şi naştere, ci reuşim pe lângă aceasta să privim 
cu adevărat în adâncul lumii spirituale, aşa cum cu 
ajutorul simţurilor noastre fizice privim lumea fizică care 
ne înconjoară. Şi învăţăm în acest mod să cunoaştem că 
acolo, în lumea spirituală, suntem înconjurați de entităţi 
spirituale care nu îmbracă niciodată un corp fizic, tot aşa 
cum aici, în lumea fizică, suntem împreună cu fiinţe care 
sunt ca şi noi întrupate într-un corp fizic. Învăţăm însă să 
cunoaştem concret această lume spirituală şi entităţile 
sale; nu învăţăm să le cunoaştem dacă nu ne-am însuşit 
lăuntric, caracterologic, cu însufleţire, pe calea 
cunoaşterii, sentimentul de altruism, de dăruire de sine 
dezinteresată. Căci aceasta este taina existenţei 
pământeşti corporale: în timp ce începând de la naştere 
şi trecând prin vârsta copilăriei, când suntem încă mai 
mult sau mai puţin dominați de instincte (inconştient sau 
semiconştient), creştem, afundându-ne tot mai rnult în 
corpul nostru, păşim - şi tocmai acest lucru apare foarte 
clar în faţa ochilor sufleteşti ai omului - în lumea aceasta 
exclusiv prin intermediul organelor noastre fizice. Ne 
pierdem sub aspect sufletesc şi spiritual în vreme ce 
activăm în mod creator mai cu seamă asupra corpului 
nostru. Această latură spirituală-sufletească se stinge din 
conştienţa noastră. Tot ce este cuprins în lume ajunge la 
noi prin mijlocirea corporalului. De aceea materialismul 
are dreptate în domeniul conştienţei terestre, căci pentru 
ceea ce este pe Pământ trebuie să ne slujim de corpul 
nostru, dacă rămânem la nivelul conştienţei terestre, pe 
care nu o putem obţine decât prin ceea ce este corporal. 
Pentru conştienţa terestră trebuie să rămânem la 
percepții corporale, dacă nu dorim să ne ridicăm la 
conştienţa independentă de corporal. 


Trebuie să spunem, aşadar, că pentru a ajunge la 
cuprinderea lumii spirituale şi a propriei sale fiinţe 
suprasensibile omul trebuie să dezvolte în sine ceva, căci 
corpul îl împiedică să le sesizeze. Corpul ne smulge din 
lumea spirituală, ne înstrăinează de lumea spirituală şi 
ne trage tot mai mult înapoi spre propria persoană şi 
spre egoism, iar pentru cunoaşterea spirituală trebuie, ca 


şi în dragoste, să ieşim din noi înşine. Atunci când omul 
ajunge la o conştienţă independentă de corporal, iese la 
iveală îndeosebi adevărul profund semnificativ că omul 
trece de repetate ori prin viaţa pământească. Nu ne dăm 
seama de cele care au pătruns în sufletul nostru prin 
aceste vieţi repetate de pe Pământ, deoarece suntem 
închişi în corp. În decursul vieţii noastre facem 
cunoştinţă cu cineva care reprezintă pentru noi un 
destin. Întâlnim acea persoană la o anumită vârstă şi 
trăim împreună momente care îşi vor pune amprenta 
asupra întregii noastre vieţi ulterioare. Dacă însă privim 
în mod obiectiv înapoi la desfăşurarea vieţii noastre până 
în momentul acestei întâlniri, ne dăm seama, cu ajutorul 
vederii spirituale, de ceva ce nu putem observa cu 
privirea fizică, de faptul că, în realitate, întreaga noastră 
viaţă pământească de până atunci a fost o căutare a 
acelei persoane. De aceea, oamenii care au ajuns în acest 
spirit la bătrâneţe, privind în urmă la cursul vieţii lor 
pământeşti, au spus întotdeauna: Ceea ce am găsit în 
această viaţă pământească ni se înfăţişează ca fiind întru 
totul în concordanţă cu un anumit plan. Este ca şi cum 
încă de mic copil porneşti în direcţia în care mai târziu te 
vei întâlni cu un anumit om. Când îţi priveşti cu ochii 
spiritului drumul vieţii, trebuie să-ţi spui că fiecare pas a 
fost dirijat în aşa fel încât până la urmă să se poată 
realiza un asemenea eveniment. Şi cu cât pătrundem mai 
mult în această trăire, ajungem să înţelegem că tot ceea 
ce facem, tot ceea ce se află sub influenţa forţelor fizice 
terestre, este dirijat din altă parte. Ajungem să 
recunoaştem că viaţa pe care o trăim în prezent este 
dependentă de vieţile pământeşti anterioare şi că în 
intervalele dintre ele, între moarte şi următoarea 
naştere, au existat şi alte vieţi, în lumea spirituală. 


Dar nu ajungem la confirmarea acestor vieţi dacă nu 
suntem în stare să ne dezvoltăm dragostea de cunoaştere 
şi cunoaşterea plină de iubire. Căci nu este atât de uşor, 
aşa cum ne închipuim adesea, să ajungem la cel care am 
fost odinioară. Pentru actuala noastră personalitate, cel 
care am fost într-o existenţă pământească anterioară este 


tot atât de străin ca şi un alt om pe care l-am întâlni. 
Numai dacă suntem în stare să realizăm o cunoaştere 
plină de iubire şi o dragoste de cunoaştere putem să 
concepem cu adevărat prin cunoaştere pe acest altul faţă 
de care la început ne simţim cu totul străini. Dar atunci 
el pătrunde în conştienţa noastră. 


La fel stau lucrurile cu fiecare pas făcut spre o 
cunoaştere spirituală superioară; trebuie să realizăm 
ceva de felul cunoaşterii pline de iubire, deci ceva legat 
intim de personalitatea noastră, ceva în care suntem 
implicaţi direct, personal, ceva ce nici nu arn putea avea 
dacă nu am fi implicaţi personal în problema respectivă. 
Dar prin faptul că noi ne integrăm într-o astfel de lume, 
că în fond ne extindem cunoaşterea existenţei dincolo de 
naştere şi de moarte, că o extindem mai presus de lumea 
simţurilor - vedem peste tot, în regnul vegetal, animal, 
mineral, entităţi care acţionează spiritual -, prin aceasta 
ne ridicăm într-un regn al adevărului pe care acum 
impulsurile morale îl pot primi în cunoaşterea noastră. 
Pentru om, în special, aceasta se prezintă în felul 
următor. Zicem că de multe ori este extraordinar de greu 
să ne îndurăm soarta. Desigur, dacă ne limităm la viaţa 
pământească fizică, senzorială, putem vedea că mult prea 
des lucruri care izvorăsc din cele mai bune impulsuri 
morale nu au succes, pe când altele care nu pornesc din 
impulsuri bune, morale, pot determina mari succese. De 
ce se întâmplă aşa? Se întâmplă aşa tocmai din motivul 
că această lume fizică, senzorială, cu care în oarecare 
măsură ne-am „îmbrăcat", o părticică din ea fiind haina 
trupului nostru, nu cuprinde în nici un fel impulsuri 
morale. Impulsurile morale se sting în contact cu 
întreaga noastră activitate şi comportare în cadrul lumii 
fizice, cel mult poate să apară o compensare 
convenţională. Dar prin cunoaştere spirituală învăţăm să 
ne dăm seama că lumea aceasta nu este unică, ci este 
îmbibată pretutindeni de spiritualitate şi învăţăm de 
asemenea să cunoaştem cum ceea ce aducem prin 
comportarea noastră morală sau imorală este luat cu noi 
în această lume a spiritualităţii. Dacă învăţăm să 


recunoastem că adevărul este ceva sănătos iar greşeala 
ceva maladiv, atunci extindem această cunoaştere şi 
asupra realităţii morale şi a erorii imorale şi învăţăm să 
cunoaştem că omul, prin faptul că se dăruieşte 
adevărului moral, devine în domeniul interior, spiritual- 
sufletesc, un om pe deplin format. Nu este necesar ca 
acest lucru să se manifeste direct în trupul pământesc 
actual. Prin faptul că trăieşte în sine un impuls moral, el 
devine un om spiritual-moral pe deplin format lăuntric. 
Cel care se abandonează greşelii ajunge să fie lăuntric un 
infirm, sub aspect spiritual-sufletesc. Apoi el învaţă să 
recunoască ceea ce este moral ca fiind ceva sănătos, iar 
greşeala ca fiind un factor de îmbolnăvire şi învaţă să 
recunoaseă că viaţa desfăşurată în adevărul moral îl 
modelează pe om în mod armonios. Însă aceasta este 
ceva care nu se exteriorizează imediat, în ciclul evolutiv 
în care ne aflăm acum, în trupul fizic pe care îl avem ca 
rezultat a ceea ce ne-am însuşit prin activitatea noastră 
dintr-o existenţă pământească anterioară. Dar după cum 
ne orientăm spre adevărul care este sănătos rnoral sau 
spre greşeala nesănătosă moral, ajungem să fim fie 
oameni sănătoşi, echilibraţi în spirit şi în suflet, fie infirmi 
din punct de vedere spiritual şi sufletesc. Atunci când 
trecem pragul morţii şi lepădăm corpul fizic, acesta nu 
mai reprezintă o piedică. Atunci fiinţa noastră spirituală- 
sufletească dobândeşte în totalitate fizionomia pe care 
ne-am însuşit-o prin înfăptuirea celor bune sub aspect 
moral sau a celor rele sub aspect moral; atunci trăim fie 
ca om desăvârşit în suflet şi spirit fie ca infirm în spirit şi 
suflet. 


Trecem aşa prin lumea spirituală până ajungem iar într- 
un corp fizic, pământesc, prin care ne clădim singuri, 
dinăuntru, propriul nostru destin, astfel încât fie că, 
datorită faptului că aducem din existenţa terestră 
anterioară un echilibru spiritual-sufletesc, putem să ne 
alcătuim un corp omenesc fără cusur, pe care îl putem 
orienta în viaţă spre diverse activităţi, fie că, datorită 
faptului că ajungem aici cu o infirmitate morală, ne 
comportăm cu stângăcie şi nepricepere în dirijarea 


corpului nostru pămânesc, din faza embrionară şi până la 
vârsta adultă; prin aceasta ne pregătim un destin lăuntric 
care se manifestă apoi şi ca destin exterior. Cel care este 
capabil să analizeze viaţa fără idei preconcepute îşi va da 
seama cum se înlănţuie formarea interioară a destinului 
cu trăirea destinului exterior, prin faptul că suntem în 
stare să ne folosim de trup şi de tot ce se leagă de acesta, 
că, prin intermediul trupului, avem de-a face cu lumea 
fizică, sensibilă, că îl putem dirija din interior cu 
îndemânare sau cu nepricepere. Pregătim prin aceasta, 
măcar în parte, şi evenimentele exterioare, astfel că 
destinul nostru exterior apare ca un rezultat parţial al 
destinului interior. Iar aceste încercări prin care trecem 
se compensează mereu pe parcursul existenţelor terestre 
care se succed una după alta. 


În felul acesta dobândim de fapt în lumea spirituală - şi 
ea este cea în care ceea ce este drept şi ceea ce este 
greşit sub aspect spiritual se transformă în ceea ce este 
sănătos şi ceea ce este bolnav - forţele modelatoare ale 
spiritual-sufletescului şi ale impulsurilor morale. Lumea 
morală devine pentru noi o realitate incontestabilă şi noi 
ne spunem: În aceeaşi existenţă pământească impulsul 
moral nu poate să exercite o acţiune directă asupra 
fizicului; când trece însă dintr-o viaţă pământescă în 
următoarea, influenţa sa dătătoare de sănătate se 
resimte în întreaga sa realitate, aşa cum în lumea fizică 
acţionează forţele căldurii, lumina si electricitatea. 
Părerea că ordinea morală a lumii ar fi numai o 
abstracţiune pornită de la oameni se datorează 
convingerii că putem cunoaşte numai condiţiile care 
caracterizează lumea fizică. In acest caz pornim de la 
efecte către cauze. Dar şi în lumea spirituală putem 
cunoaşte condiţiile care determină interacţiunea forţelor, 
numai că trebuie să avem în vedere că, pentru efectele 
care se manifestă într-o existenţă pământească, cauzele 
se află într-o viaţă pământească anterioară - între acestea 
două aflându-se şi o etapă de viaţă în lumea spirituaiă. 
Cu alte cuvinte, trebuie să ne dăm seama la ce nivel se 
fac simţite cauzele şi actiunile care determină destinul 


omenesc. Prin aceasta, ceea ce era considerat altminteri 
numai o cunoaştere fizică solidă se extinde şi în domeniul 
ordinii morale-spirituale a lumii, şi astfel cucerim această 
ordine morală-spirituală a lumii. 


S-ar putea însă aduce, la adresa acestei cunoaşteri 
spirituale, obiecţia pe care am menţionat-o deja ieri: 
toate acestea sunt foarte frumoase, dar în primul rând 
oamenii nu posedă această cunoaştere spirituală; numai 
acela care este cercetător spiritual poate să îmbrace în 
cuvinte şi idei ceea ce vede el în lumea spirituală, şi doar 
aşa pot fi sesizate aceste idei. V-am spus încă de ieri că 
pentru a realiza un tablou trebuie să fii pictor, dar pentru 
a resimţi frumusetea si conţinutul lăuntric al tabloului nu 
este nevoie să fii pictor, ci trebuie să te laşi numai în voia 
naturii omeneşti, fără rezerve şi prejudecăţi. Aceasta este 
situaţia şi în privinţa ştiinţei spirituale. Pentru a o 
„Zugrăvi" tu însuţi în idei trebuie să fii cercetător 
spiritual, dacă însă este prezentată în conferinţe şi în 
literatura corespunzătoare dedicate acestui subiect, ea se 
înfăţişează ca şi tabloul privit de cineva care nu este 
pictor. Nu este nevoie de nimic altceva decât să te lasi în 
voia simțului realităţii, fără rezerve şi prejudecăţi, şi vei 
obţine o imagine sănătoasă a lumii spirituale! Da, trebuie 
chiar să vă spun ceva cu totul deosebit în această 
privinţă. Astăzi se întâmplă mereu aşa: deoarece ştiinţa 
spirituală despre care vorbim acum este ceva relativ nou 
pentru civilizaţia noastră, acela care este susținătorul 
ştiinţei spirituale pe baza cunoaşterii sale directe este 
foarte izolat şi este nevoit să se limiteze la înveşmântarea 
ei în cuvinte şi idei pentru ca să o poată împărtăşi 
oamenilor. S-ar putea crede că ceea ce are de spus l-ar 
privi de fapt doar pe el însuşi. După cum stau astăzi 
lucrurile - încă mai stau aşa, dar trebuie să sperăm că 
foarte curând această situaţie se va schimba, căci ştiinţa 
spirituală este ceva care îl însufleţeşte pe om -, omenirea 
apare numai ca receptoare faţă de cel care are 
cunoaşterea spirituală. Însă pentru cel care pătrunde 
astăzi în această cercetare la cunoaşterea spirituală 
printr-o contemplare proprie, directă, pentru acela 


această ştiintă spirituală este totuşi altceva decât pentru 
oamenii care, după cum tocmai v-am arătat, o preiau 
printr-un simţ sigur al realităţii. V-am spus încă de ieri: 
într-un anumit punct al cunoaşterii spirituale trebuie să 
treci printr-o durere care nu poate fi asemuită cu nici o 
altă durere din lume. Este punctul în care pătrundem 
dincolo de propria noastră existenţă spirituală dintre 
naştere şi moarte, ieşim în marea largă a veşniciei 
spirituale în care ne găsim atunci când trecem pragul 
morţii şi în care am fost înainte de a cobori prin naştere 
în viaţa fizică de pe Pământ. Trebuie să trecem printr-o 
durere nespusă atunci când cunoaşterea noastră ajunge 
să părăsească lumea fizică, senzorială, şi vrea să 
pătrundă în lumea spirituală. S-ar putea spune că această 
durere influenţează întreaga viaţă a omului. Şi; mai 
înainte de toate, celui care astăzi - căci aşa trebuie să fie 
în prezent - parcurge prin propriile sale forţe iniţierea, 
pătrunderea în cunoaşterea superioară, această 
cunoaştere superioară i se înfăţişează ca ceva care la 
început cuprinde omul integral, dar care apoi se 
desprinde de el în mod incredibil de intens. Daţi-mi voie 
ca în acest loc să vă relatez ceva care în aparenţă are un 
caracter cu totul personal; dar ceea ce este cu totul 
personal aici - astăzi voi intra mai mult în aspectul 
personal - are şi un caracter impersonal, ceea ce poate fi 
resimţit de oricine care ajunge într-o situaţie similară. 


Mai întâi cunoaşterea în spirit cuprinde omul în 
întregime. Cunoaşterea intelectuală obişnuită cuprinde 
numai mintea omului, raţiunea, adică ceea ce în fond are 
o atitudine foarte neutră faţă de trăirea personală 
directă. Se ştie că numai capul trebuie supus efortului, 
pe când celelalte sunt pe de lături. Desigur, pentru a 
obţine anumite lucruri în cunoaşterea actuală trebuie să 
stăm mult timp aşezaţi. Mulţi ar avea ceva de spus 
despre această sedere, pe care deseori au întrerupt-o, 
pentru că nu este plăcută. Însă de fapt în cunoaşterea 
obişnuită omul nu se solicită în întregime. Dacă însă 
pătrundem, după cum v-am arătat, în cunoaşterea 
adevărată a lumii suprasensibile, avem această senzatie: 


dacă îţi soliciţi numai raţiunea, al cărei organ este capul, 
această cunoaştere spirituală se risipeşte ca un vis, se 
şterg atât ideile de largă cuprindere cât şi amănuntele. 
Într-adevăr, atunci când păşeşti în lumea spirituală, când 
treci pe lângă ceea ce se numeşte „păzitorul pragului" 
spre lumea spirituală, înduri un chin cumplit, nu datorită 
conţinutului celor dobândite prin cunoaştere - căci acesta 
este foarte real -, ci datorită necesităţii de a pune 
existenţa în deplină realitate în interiorul conştienţei. De 
fapt, foarte mulţi oameni sunt capabili să aibă relativ 
repede trăiri în lumea spirituală. Dar pentru aceasta este 
nevoie de prezenţă de spirit, adică de o percepere rapidă. 
Pentru cei mai mulţi oameni ceea ce li se întâmplă în 
lumea spirituală este într-adevăr acolo, dar înainte de a 
reuşi să-i acorde atenţie a şi dispărut. Trebuie să ai 
prezenţă de spirit ca să-ţi îndrepţi repede privirea 
sufletească spre ceea ce ai trăit. Prezenţa de spirit este 
ceva extrem de necesar pentru cunoaşterea spirituală. 
Trebuie să dăm foarte mare atenţie prezenţei de spirit, 
aşa cum am arătat în cartea mea Cum putem ajunge la 
cunoaşterea lumilor superioare? Când reuşim să 
cuprindem aceste cunoştinţe situate în afara spatiului şi 
timpului - de aceea ne şi scapă cu atâta uşurinţă, pentru 
că se află în afara acestor coordonate - atunci, sub aspect 
exterior, ele ni se prezintă ca visele. Este foarte greu să 
treci dincolo de acest caracter de vis al lor. Dacă le 
abordăm numai cu mintea, ele ne scapă ca şi visele. Aş 
îndrăzni să spun că cel care vorbeşte în idei desprinse 
din lumea spirituală trebuie întotdeauna să aibă, chiar în 
momentele când vorbeşte, această lume spirituală în faţa 
sa. Dar el nu se poate obişnui cu această şedere în 
interiorul lumii spirituale dacă nu participă la 
cunoaştere, cel puţin într-un anumit fel, cu întreaga sa 
făptură. Unii pot realiza aceasta într-un fel, alţii într-alt 
fel. De exemplu, pentru mine este întotdeauna o 
necesitate să-mi fixez, fie prin câteva cuvinte disparate, 
fie prin mici desene simbolice, rezultatul contemplării 
spirituale. Nu este vorba de a realiza în vreun fel o 
scriere mediumică. Este o scriere complet lucidă, absolut 
conştientă, prin care însă este activat nu numai capul ci 


şi altceva, care face ca activitatea omului să fie extinsă 
prin implicarea integrală a făpturii sale, atunci când se şi 
scrie concomitent. Nu contează dacă ceea ce s-a scris în 
acest fel va fi utilizat ulterior ca notițe, contează numai 
ceea ce faci. Pot să vă mărturisesc că în viaţa mea am 
adunat cu carul astfel de caiete de însemnări la care nu 
m-am mai uitat niciodată după aceea - căci ceea ce 
contează este să poţi reţine ceea ce ai văzut în lumea 
spirituală cu o forţă mai mare decât simpla forţă a minţii. 
Reţinem cu o fortă mai mare atunci când trăirea 
respectivă se revarsă prin mâna noastră, datorită acelui 
impuls al voinţei care ne determină să scriem. Această 
fixare a evenimentelor interioare din lumea spirituală 
este condiţionată de trăirea adevărurilor, s-ar putea 
spune „în mod organic", cu întreaga făptură. 


Se mai adaugă ceva aici, ceva ce nu trebuie să rămână 
aşa în civilizaţia noastră, după cum nu era aşa nici în 
trecut, când căile spre cunoaşterea iniţiatică erau total 
diferite. Am în vedere o problemă care astăzi se prezintă 
în mare măsură în felul următor. Dacă ai realizat pe 
vremuri ceva în domeniul ştiinţei spirituale la care ai 
vrea să revii mai târziu şi când, ca de exemplu în cazul 
meu, eşti deja un om în vârstă şi ceea ce ai vrea să 
comunici acum a fost înfăptuit de tine poate cu patruzeci 
de ani în urmă, aceasta pare ceva de domeniul trecutului 
şi deci activitatea spirituală pe care o depui arată de fapt 
aproape ca şi când ai vrea să prezinţi cuiva ceva ce ai 
citit într-o carte veche de care eşti complet străin. Aş 
vrea să mă înţelegeţi: ceea ce ai realizat tu însuţi cu ani 
în urmă ajunge să-ţi fie tot atât de străin ca ceva care 
este scris într-o carte din anul respectiv cu care nu ai nici 
o legătură. Se desprinde, nu ca în cazul cunoaşterii 
abstracte de care v-am vorbit, dar, spiritual, se desprinde 
de tine. Ceea ce în alte situaţii, în afara cunoaşterii 
iniţiatice, este resimtit ca fiind în mod foarte justificat 
legat de propria noastră fiinţă ni se înfăţişează aici ca o 
altă persoană. Pot să spun că unele cărţi primite din 
partea prietenilor îmi sunt astăzi mai apropiate decât 
cele pe care le-am scris eu însumi mai demult. Îmi 


recitesc cărţile din tinereţe numai dacă este neapărată 
nevoie, de exemplu, atunci când trebuie să fac corectura 
la reeditări, căci deja ele sunt străine de mine. Deci 
contribuţia pe care trebuie s-o aducă astăzi cercetătorul 
spiritual se desprinde de persoana sa, devine ceva 
obiectiv. De aceea nu poţi resimti în mod cu totul 
elementar vreo bucurie extraordinară sau vreo înălţare 
extraordinară şi aşa mai departe. Însă acest lucru nu este 
legat de cunoaştere ca atare, ci de modul şi condiţiile în 
care încă mai este necesar să se ajungă la ea în zilele 
noastre - în singurătate. În vremurile de demult, când 
încă domnea o manieră mult mai instinctivă, mai puţin 
conştientă, de a ajunge la ştiinţa iniţiatică, singurătatea 
nu era deloc favorabilă pentru cultivarea acestei ştiinţe 
iniţiatice. Dacă urmăriţi istoria în această direcţie, veţi 
constata că ştiinţa iniţiatică este întotdeauna cultivată în 
cadrul unor societăţi. Astfel de societăţi există şi astăzi, 
dar acum ele nu fac decât să întreţină tradiţia. Cel care 
vorbeşte astăzi, direct din cele desprinse din calea sa 
personală spre cunoaştere, este deja sortit într-o anumită 
măsură singurătăţii. 


Dar cum erau orânduite societăţile de acest fel şi cum vor 
fi ele din nou organizate atunci când cunoaşterea celor 
spirituale va fi acceptată iarăşi de civilizaţie, când va fi 
chemată iarăşi să se implice în toate domeniile vieţii şi în 
practică? Căci ea va putea face aceasta când oamenii îşi 
vor însuşi cunoaşterea spirituală. In astfel de societăţi se 
proceda aşa: prin propriul acord liber consimţit, fiecare 
prelua o anumită parte a cunoaşterii. Unul îşi concentra 
cercetarea spirituală proprie pentru a studia influenţa 
lumii aştrilor asupra vieţii omeneşti, un altul studia calea 
parcursă de viaţa omenească de la existenţa spirituală 
premergătoare celei terestre la pătrunderea în sfera 
terestră. Prin aceasta se urmărea să se creeze 
posibilitatea cercetării în amănunt a diferitelor domenii. 
Căci dacă este nevoie de zece ani numai pentru ca să se 
ştie câte ceva despre influenia aştrilor asupra vieţii 
omeneşti, pentru a cerceta în detaliu doar câţiva paşi de 
pe calea ce duce de la viaţa premergătoare celei 


pământeşti la viaţa pământească sunt necesari nu zece 
ani, ci o întreagă viaţă de om. De aceea, această 
împărţire a cunoaşterii în mai multe domenii distincte era 
pe de-a-ntregul îndreptăţită. In felul acesta fiecare se 
încadra în domeniul asupra căruia se concentra în mod 
special, lăsând ca toate celelalte să le primească de la 
confrații săi. Astfel că el avea parte în acelaşi timp de 
acea trăire interioară care constă în producerea 
cunoaşterii şi de cealaltă trăire, care constă în 
receptarea unor cunoştinţe pe care nu le-ai produs tu 
însuţi. Când omenirea va ajunge în sfârşit să fie mai 
caldă, când în sfârşit inimile se vor deschide pline de 
căldură, ştiinţa spirituală va trebui să se prezinte ca o 
imagine pictată. Atunci omul va putea recepta, prin 
simţul său natural al realităţii, ce anume este cuprins în 
ideea pe care n-a produs-o el însuşi, dar pe care o 
resimte direct prin faptul că o preia prin intermediul 
simțului său neîngrădit al realităţii. În altă ordine de idei, 
el va resimţi şi acea durere şi suferinţă despre care v-am 
vorbit, pe scurt toate nuanțele implicării personale, la 
contactul cu cunoaşterea care i se înfăţişează. Datorită 
acestui fapt, el va răzbi pe baza propriilor sale forţe 
sufleteşti până la înţelegerea celor spirituale. Omul poate 
face aceasta atunci când primeşte adevărurile spirituale. 
În ziua de astăzi de multe ori omul trebuie să renunţe la 
acest lucru, să se resemneze sub acest aspect, atunci 
când el însuşi produce ceva într-un domeniu anume al 
adevărurilor ştiinţei spirituale. De aceea, roadele 
adevărurilor ştiinţei spirituale pot să ajungă tocmai la 
aceia care, având o inimă plină de căldură, receptează 
aceste adevăruri. În vechile confrerii spirituale-ştiinţifice 
oamenii tocmai asta trebuiau să facă, să recepteze. De 
aceea i se delimita cuiva - sau el însuşi îşi selecta - un 
anumit domeniu de cercetare spirituală în care acesta 
renunţa la orice receptare însufleţitoare, care 
îmbogăţeşte viaţa. In schimb el beneficia de această 
îmbogăţire a vieţii prin cele receptate de la ceilalţi 
confraţi. Ceva asemănător ar trebui să se producă din 
nou în viitor. 


Vă relatez acestea nu pentru a vă prezenta o situaţie 
relativ personală, ci pentru ca prin această latură 
personală, afectivă, să vă atrag atenţia că roadele ştiinţei 
spirituale despre care am vorbit nu sunt condiţionate de 
necesitatea de a fi produse de cineva personal. Şi la 
aceasta poate ajunge oricine dacă ţine seama cât de cât 
de ceea ce am arătat de exemplu în cartea mea Cum 
putem ajunge la cunoaşterea lumilor spirituale? ca 
exerciţii sufleteşti, meditaţie, concentrare şi aşa mai 
departe. Dacă prin aceasta el realizează o activitate 
sufletească în sinea sa, chiar numai pentru a înainta cu 
câţiva paşi în adâncul vieţii, aceasta face să i se deschidă 
inima pentru ceea ce poate fi receptat de la cercetătorii 
spirituali de vocaţie. Şi atunci darul spiritual primit 
devine ceva ce se poate ataşa strâns de ceea ce este 
personal, deoarece se adresează elementului personal 
din om. Atunci omul ajunge personal la izvoarele acelei 
vieţi din care se trage veşnicia în esenţa sa. Atunci se 
cufundă în ceea ce a fost înainte de viata pământească, a 
omului; în ceea ce va fi după această viaţă pământească, 
se cufundă în trăirile pe care le-a avut în lumea spirituală 
înainte de viaţa pământească şi pe care le va avea după 
această viaţă pământească, după ce, trecând prin poarta 
morţii, va ajunge în lumea spirituală. Din omul iniţial, 
inferior, creşte al doilea om, superior. Dar cel de-al doilea 
om, superior, nu poate să ia avânt, nu putem dobândi 
înţelegerea ideilor ştiinţei spirituale, dacă nu putem simţi 
că ne aflăm cu ceva în lumea spirituală aşa cum aici, în 
lumea fizică, cu idei ferme despre natură, ne simţim 
ancorati în ceva. Faptul că avem muşchi şi oase ne leagă 
de natura exterioară, prin aceasta suntem ancoraţi cu 
propria noastră natură fizică în natura fizică exterioară. 
Atunci când înţelegem conţinutul adevărat al ideilor 
spirituale şi le recunoaştem ca fiind acelaşi lucru cu 
lumea spirituală, învăţăm să ne simţim integrati într-o 
lume spirituală, divină, aşa cum prin corpurile noastre ne 
simţim integrați în lumea sensibilă. Şi acest sentiment de 
apartenenţă este important, căci prin el ne putem 
concepe şi în fiinţa noastră spirituală, aşa cum prin 
corpul nostru ne concepem în fiinţa noastră fizică. Aşa 


cum însă prin corpul nostru sesizăm numai fiinţa 
trecătoare, existenţa dintre naştere şi moarte, tot aşa 
prin existenţa noastră spirituală-sufletească ne vedem pe 
noi înşine în lumea veşnică, spirituală-divină. Tocmai 
pentru că ne cufundăm mai adânc în personal, aflăm cum 
nu numai omul în general, omul abstract, îşi are 
rădăcinile într-o lume spirituală, ci mai aflăm cum fiecare 
ins tocmai prin ceea ce are el personal - prin aceea că 
poate să trăiască pe Pământ în deplină individualitate, 
într-un anumit loc şi într-o anumită perioadă - îşi are 
rădăcinile, în mod cu totul elementar, într-o lume 
spirituală, în lumea spirituală căreia îi aparţine şi care 
are caracter etern. Deoarece simte aceasta, el simte, ca 
să spunem aşa, glasul care îi strigă: Fereşte-te să devii, 
prin conţinuturi spirituale nesănătoase, un infirm din 
punct de vedere spiritual-sufletesc, căci şi tu ai fost pus 
la socoteală ca oricare om nu numai în general, ci ai fost 
pus la socoteală pentru că eşti un om cu propria ta 
personalitate, cu individualitatea ta. 


În această umanitate personală, cea mai individualizată, 
omul se cufundă prin gândurile sale religioase şi cele mai 
elevate senzaţii artistice pe care le poate încerca în 
raport cu Universul. De aceea, ştiinţa spirituală duce 
direct la sentimente religioase. Oricine poate să vadă din 
cărţile noastre cum creştinismul este aprofundat, cum 
este prezentat în deplină lumină şi în adevărata sa esenţă 
abia prin adâncirea în trăirile personal-omeneşti ale lui 
Christos, care s-a arătat sub o înfăţişare personală. Prin 
faptul că în această manieră, pe o cale personală, 
pătrundem până la o entitate spirituală veşnică, doar prin 
acest fapt personalitatea noastră se integrează cu nuanţa 
potrivită în lumea reală, căci astfel devenim conştienti că 
fiecare dintre noi este luat în considerare în mod 
personal. Şi atunci dobândim într-adevăr cunoaşterea 
spiritului ca ceva care devine direct un drum personal al 
omului în viaţă. Ne simţim atunci ca şi cuprinşi lăuntric 
de conţinutul cunoaşterii spirituale, aşa cum corpul 
nostru este cuprins de forţa năvalnică a sângelui care îi 
întreţine viaţa. 


Ne simtim ca şi când existenţa noastră individuală, 
personală, pe Pământ ar putea fi oarecum caracterizată 
prin următoarea comparaţie. Undeva are loc o adunare. 
Se insistă să venim la acea adunare. Se insistă în mod 
individual să venim la acea adunare, întrucât acolo se 
aşteaptă să se spună tocmai ceea ce numai noi, numai 
Eul nostru propriu ca individualitate personală poate 
aduce în discuţie. Să presupunem că înainte de a merge 
la această adunare unde suntem aşteptaţi facem un 
anumit lucru care are drept urmare faptul că nu mai 
putem merge acolo. Nu mai mergem. Vom fi cel care este 
aşteptat - şi care nu vine! 


Întrucât ştiinţa spirituală devine o chestiune personală, 
omenească, învăţăm să cunoaştem treptat că ceea ce 
facem în viaţă prin ştiinţa spirituală îmbogăţeşte viaţa şi 
sub aspectele cele mai practice ale ei. Învăţăm să 
recunoaştem faptul că drumul nostru personal în viaţă 
este orientat într-o direcţie în care suntem aşteptaţi. 
Contemplând lumea spirituală, lumea în care entităţi 
spirituale divine acţionează în mod creator asupra 
existenţei noastre individuale, vedem în acelaşi timp un 
loc unde ne dăm seama că suntem aşteptaţi şi vom 
răspunde acestei aşteptări care ni se adresează şi vom 
ajunge la aceia care ne vor fi alături într-o lume 
superioară, spirituală, numai atunci când pe calea vieţii 
omeneşti personale vom găsi în lumea spirituală pe omul 
acesta etern în armonia sa deplină, în deplina sa putere, 
primind de la el elementul spiritual-sufletesc. În felul 
acesta cunoaşterea spirituală adâncită în ceea ce este 
omenesc ne conduce la situaţia de a trebui să decidem 
dacă vom pătrunde acolo sus, în domeniul în care 
omenescul convieţuieşte cu spiritualul, acolo unde 
suntem aşteptaţi sau dacă - noi trecem, doar, prin naşteri 
şi morţi - vom ajunge o dată până acolo unde ni se vor 
adresa aceste cuvinte pline de reproş: Tu ai fost aşteptat 
- şi nu ai venit! 

OMUL SUPRASENSIBIL ÎN CONCEPŢIA 
ANTROPOSOFICĂ 


CONFERINŢA | 
Haga, 13 noiembrie 1923 


Desigur că înţelegeţi cu câtă mulţumire m-am reîntors la 
lumneavoastră, pentru a discuta în faţa dumneavoastră şi 
cu dumneavoastră chestiuni antroposofice. Fireşte, poate 
că acest lucru se întâmplă destul de rar, totuşi se 
întâmplă să se spună în asemenea ocazii multe lucruri 
care pot da ocazia să se prelucreze mai departe cele 
spuse. Acest lucru este, de fapt, întotdeauna baza unei 
întâlniri, chiar şi atunci când ea nu poate fi realizată şi în 
mod spaţial. 


De data aceasta ne-am întâlnit şi pentru a forma, cu 
această ocazie, Societatea antroposofică olandeză. 
Formarea acestor societăţi, în diferite ţări, este necesară 
în împrejurările actuale, dacă vrem să creăm o cât mai 
bună bază individuală, solidă, pentru ceea ce avem 
nevoie în prezent. Societatea antroposofică generală, 
care va lua fiinţă de Crăciun, la Dornach, nu va putea fi 
întemeiată decât atunci când fiecare societate, din 
diferite ţări, va fi reprezentată în aşa fel, încât 
reprezentanţii ei să exprime realmente - aş vrea să spun - 
lăuntricul substanţial al fiecărei individualităţi 
antroposofice în parte. În acest caz, vom putea realiza 
ceva foarte necesar, ceva foarte însemnat şi important 
când vom întemeia Societatea antroposofică generală. 
Dacă puteţi să simtiti, împreună cu mine, cât de 
importante sunt aceste lucruri, pentru ziua de azi, atunci 
vom putea crea cu toţii ambianța necesară acestor câteva 
zile*. Şi, pornind din această ambianţă, aş dori să vă 
mulţumesc din suflet pentru cuvintele dumneavoastră şi 
să vă transmit tuturor cele mai cordiale salutări pentru 
aceste zile. 

* Intr-o cuvântare introductivă se indicase însemnătatea 

acestei sesiuni pentru întemeierea unei societăti antroposofice 

a Olandei. (Nota trad.) 
Pentru aceste conferinţe interne s-a ales tema: Omul 
suprasensibil aşa cum poate fi înțeles în mod 
antroposofic. Vom încerca să exprimăm această 
cunoaştere suprasensibilă şi această înţelegere a omului 


din cele mai diferite perspective. Deoarece nu putem 
avea decât un mic număr de conferinţe, aş dori să 
pătrund chiar de acum în miezul consideraţiunilor. 


Când vorbim despre omul suprasensibil, noi ne punem de 
la început în opoziţie cu felul cum se vorbeşte în prezent 
despre om. De fapt, de mult timp nu se mai vorbeşte 
despre omul „suprasensibil", chiar şi atunci când cineva 
are concepţii idealiste; în cultura şi în cunoaşterea 
curente ale prezentului nu se vorbeşte despre omul care 
trece prin naşteri şi morţi succesive. Căci, de-a lungul 
veacurilor, a devenit ceva firesc să se spună copiilor deja, 
în şcoală, cum concepţia modernă despre lume ar fi 
dovedit că Pământul este ca un grăunte de praf în 
Univers; pe acest grăunte de praf se mişcă prin lume, cu 
o iuţeală nebună, omul, un grăunte de praf încă şi mai 
mic care, fireşte, nu are nici o însemnătate pentru sensul 
cosmic. Dar, în timp ce această concepţie despre 
grăuntele pământesc de praf a pătruns în toate minţile şi 
în acelaşi timp în toate inimile, s-a pierdut azi cu totul 
posibilitatea de a face o legătură între om şi ceea ce se 
află în afara a ceea ce este pământesc. Şi chiar dacă 
oamenii nu sunt dumiriţi, chiar dacă aceste lucruri rămân 
în inconştient, vorbeşte în ziua de azi, într-o limpezime 
incontentestabilă, către sufletul omenesc ceva ce invită în 
mod energic pe om să-şi îndrepte din nou privirea către 
partea suprasensibilă a fiinţei sale şi - în acelaşi timp - a 
fiinţei Cosmosului. Căci în ultimele veacuri noi am primit 
materialismul şi în ceea ce priveşte cunoaşterea 
oamenilor. Ce este oare acest materialism? 


Materialismul este acea concepţie despre lume care ia în 
considerare omul în măsura în care a rezultat din 
substanţele şi forţele acestui Pământ. Şi chiar dacă unii 
subliniază că omul nu se compune numai din substanţele 
şi forţele Pământului, noi totuşi nu posedăm nici o ştiinţă 
care să se ocupe cu acea parte din om care nu vine din 
substanţele şi forţele acestui Pământ. De aceea, afirmaţia 
multora dintre cei care, din punctul lor de vedere, sunt 
bine intenţionaţi, cum că totuşi partea eternă din om ar 


putea să fie înţeleasă nu este cu totul cinstită. Acest 
materialism nu există numai pentru a contrazice; azi a 
devenit un dilentantism această contrazicere a 
materialismului. Concepţiile teoretice care se bazează pe 
materialism fie pun la îndoială o lume spirituală, fie o 
neagă cu desăvârşire, sau cel puţin se îndoiesc că ar 
putea fi cunoscută, sau neagă această cunoaştere; nu 
aceste puncte de vedere sunt ceea ce trebuie luat în 
considerare în primul rând. Ceea ce este însă de luat în 
considerare în primul rând este partea covârşitor de 
impunătoare a materialismului. La ce foloseşte, în 
definitiv, când, dintr-o anumită stare sufletească sau prin 
tradiţie religioasă, oamenii spun: Gândirea omului, 
simţirea omului, voinţa omului trebuie totuşi să fie ceva 
independent de creier, iar ştiinţa actuală vine apoi şi 
dărâmă, printr-un mijloc oarecare, de cele mai multe ori 
făcând cercetări cerebrale în stările patologice, bucată 
cu bucată din creierul omului şi dărâmă, în acelaşi timp, 
în mod aparent, şi bucată cu bucată din sufletul omului? 
La ce foloseşte dacă, dintr-o anumită stare sufletească, 
sau din tradiţie religioasă, vorbim despre nemurirea vieţii 
sufleteşti dacă atunci când această viaţă sufletească se 
îmbolnăveşte, de pildă, nu ne vine nimic altceva în minte 
decât să ne gândim la vindecarea creierului sau a 
sistemului nervos în genere? Dar toate acestea ni le-a 
adus materialismul. Mulţi din cei care, în ziua de azi, vor 
să combată materialismul nu ştiu de fapt ce fac; căci ei 
nici nu bănuiesc marea importanţă pe care o au 
cunoştinţele de detaliu pe care le-a adus materialismul. 
Ei nu bănuiesc ce consecinţe a adus materialismul pentru 
întreaga cunoaştere umană. 


Să punem în faţa sufletului nostru această chestiune ca 
punct de plecare. Noi privim omul aşa cum îl poate 
cunoaşte ştiinţa din ziua de azi, şi pornim în mod foarte 
cinstit la lucru. Atunci ni se va releva ceva. Din tot ce 
poate scoate la iveală fiziologia, biologia, chimia etc. 
pentru a explica pe om se va recunoaşte cum se 
distribuie diferitele substanţe şi forţe ale lumii şi ale 
Pământului, pentru a alcătui muşchii, sistemul nervos, 


sistemul sanguin, fiecare simţ în parte ete., în sfârşit 
omul întreg despre care vorbeşte ştiinţa de azi. Aici se 
află un fapt deosebit. Ne apropiem mai întâi de această 
ştiinţă în felul care, cu drept cuvânt, ne apare ca având 
cel mai deplin succes. Să luăm de pildă cunoaşterea 
aceea omenească care stă la baza cunoştinţelor pe care 
medicul trebuie să şi le însuşească la universitate ca bază 
a activităţii sale vindicătoare; luăm ceea ce află el despre 
om în primul rând în ştiinţele pregătitoare şi apoi în 
ştiinţele care sunt baza medicinii. Să ne închipuim toate 
acestea rezumate într-un manual care cuprinde tot ce 
trebuie să înveţe medicul despre om. Acolo se află 
rezumat tot ce trebuie să se ştie despre om, până la 
treapta când medicul trece, apoi, la cunoaşterile sale de 
specialist şi ne întrebăm: Ce este asta? Ce se cunoaşte 
despre om? 


Se cunoaşte foarte mult; se cunoaşte tot ce se poate 
cunoaşte azi. Căci, dacă plecăm din acest domeniu, 
trecând într-altul, şi cercetăm pe psihologi, pe 
cunoscătorii sufletului, totul devine îndoielnic, incert. 
Căci descoperim îndată că în ştiinţa naturală, care stă la 
baza studiului serios, se află rezultate solide ale 
cercetării. Ele sunt atât de solide încât, de cele mai multe 
ori, cei care le expun în prelegeri nici nu sunt la 
înălţimea acestei solidităţi cu reale merite. 


De cele mai multe ori studenţii se plictisesc îngrozitor la 
aceste cursuri de pregătire care li se fac; cauza nu 
trebuie însă căutată în ştiinţa naturală, ci în cei care o 
tratează. De aceea, nu ar trebui să se vorbească 
niciodată de plicticoasa ştiinţă naturală ci numai de 
plicticoşii profesori. Nu este vinovată ştiinţa naturală, ea 
oferă realmente lucruri de mare soliditate şi cu reale 
merite. Aş putea spune că atunci când, în ziua de azi, 
oamenii fac ştiinţa naturală, ei pot fi părăsiţi de toate 
spiritele bune, totuşi ştiinţa naturală ea însăşi lucrează 
cu spirite bune! 


Dar, dacă apoi trecem de la ceea ce se poate oferi ca 


rezultat al unor cercetări extrem de solide, la psihologi şi 
la filosofi, şi dacă vedem cum vorbesc aceştia despre 
suflet sau chiar despre ceea ce este etern în om, atunci 
ne dăm în curând seama, dacă trecem dincolo de ceea ce 
ne-a fost transmis din vremuri trecute, că sunt doar 
vorbe, nimic decât vorbe cu care oamenii nu au ce face. 
Când, în ziua de azi, un om se apropie de o filosofie sau 
de o psihologie cu cele mai adânci nevoi ale sufletului 
său, el nu va constata numai că ceea ce i se spune este 
plicticos, dar nici nu va afla nimic referitor la întrebările 
puse. 


De aceea se poate spune că numai ştiinţa naturală oferă 
o cunoaştere reală aceluia care o caută. Dar ce ne învaţă 
ştiinţa naturală despre om? Ea ne învaţă despre ceea ce, 
la om, ia fiinţă o dată cu naşterea sau cu concepţia şi se 
stinge o dată cu moartea. Nimic altceva! Dacă vrem să 
fim cinstiţi, asta este totul! De aceea nu este posibil 
pentru cel care vrea să fie corect decât să-şi îndrepte 
privirea către ceea ce nu poate fi atins, azi, cu mijloacele 
obişnuite ale ştiinţei naturale, adică să întemeieze o 
adevărată ştiinţă sufletească şi spirituală care, la rândul 
ei, se bazează pe o experienţă şi pe o observare a 
spiritului, ca vechea cunoaştere spirituală. Şi acest lucru 
nu poate să se facă altfel decât cu , mijloacele pe care le 
găsiţi indicate în cărţile mele Cum putem ajunge la 
cunoaşterea lumilor superioare, Știința ocultă şi 
altele, unde sunt descrise mijloacele prin care omul se 
transpune în posibilitatea de a vedea realmente 
spiritualul şi de a vorbi despre el aşa cum vorbeşte 
despre ceea ce se află în lumea materială, senzorială, pe 
care se bazează, în mod fundamental, ştiinţele naturii. 
Fireşte că studiul a ceea ce este accesibil simţurilor pe 
Pământ, a ceea ce poate fi experimentat, nu este încă 
încheiat, dar este pe calea cea bună. Însă toate acestea 
oferă numai cunoştinţe despre omul trecător, fizic, 
temporar. De aceea nici nu putem să privim dincolo de ce 
este pământesc, dacă vrem să înţelegem omul cu aceste 
mijloace. Căci dacă privim numai ceea ce este pământesc 
percepem numai partea trecătoare din om. 


După cum vom vedea însă, acest lucru este ceea ce, de 
fapt, nu poate fi înţeles prin el însuşi. Prin această 
constatare suntem îndemnați să privim în sus, spre 
ambianța cosmică. Dar atunci când ştiinţa de azi priveşte 
spre ambianța cosmică ea calculează, cel mult, 
depărtarea stelelor, descrie drumul lor, îndreaptă 
spectroscopul înspre stele şi spune în ce măsură 
fenomenele luminoase ne permit să tragem concluzia că 
stelele sunt alcătuite din aceleaşi substanţe ca şi cele de 
pe Pământ. Această ştiinţă a spaţiului extraterestru nu 
poate trece nici ea dincolo de Pământ. Ca punct de 
plecare, aş dori să ridic azi în faţa dumneavoastră unele 
probleme care apoi, dezvoltate, vor fi tot mai mult 
confirmate în diferitele conferinţe care urmează. 


Dacă ne ridicăm privirea dincolo de ceea ce Pământul 
oferă simţurilor noastre, dacă în loc să facem acest lucru 
prin intermediul cunoştinţelor ştiinţei actuale ne ridicăm 
privirea în lumea stelelor, vom descoperi mai întâi 
sistemul planetar, corpurile cereşti care se află în 
oarecare raport cu Pământul, care fac mişcări despre 
care se crede azi că ar fi asemănătoare cu mişcarea 
acestuia; sunt mişcări în jurul Soarelui şi mişcări care au 
loc în spaţiul cosmic în acelaşi timp cu Soarele într-o 
anumită direcţie etc. Da, aceste lucruri se pot observa şi 
calcula azi, dar ele nu ne dau nici un rezultat care ar 
putea avea vreo legătură cu omul. S-ar putea spune că 
din aceste observaţii nu rezultă nimic pentru om. 


În acelaşi timp, contemplarea suprasensibilă ne conduce 
la altceva. Privirea noastră se îndreaptă spre planetele 
situate dincolo de Pământ: Saturn, Jupiter, Marte, vedem 
apoi Pământul, Mercur, Venus, Luna; noi nu socotim 
Luna ca fiind o planetă secundară, ci o considerăm, sub 
aspect planetar, comparabilă cu Pământul. In ceea ce 
priveşte planetele, ştiinia de azi a calculat că, de pildă, 
Saturn, care străbate un drum lung, are nevoie de foarte 
mult timp, de treizeci de ani, pentru a face o rotaţie în 
jurul Soarelui, că Jupiter are nevoie de mult mai puţin 


timp şi Marte de şi mai puţin timp. Prin urmare, când 
privim cerul înstelat, noi vedem o stea, o planetă într-un 
anumit loc; într-un anumit punct; în alt punct vedem o 
altă planetă, pe Saturn, Jupiter şi aşa mai departe. Tot ce 
se arată în primul rând ochiului sufletesc - acolo Jupiter, 
aici Saturn - toate acestea au şi ele o sferă eterică, toate 
sunt cuprinse într-o fină substanţialitate, în eter. Dacă 
putem să vedem şi eterul, atunci constatăm cum, de 
pildă, Saturn - această planetă cu o formă atât de bizară: 
o sferă cu inele în jurul ei - se roteşte în jurul său în eter. 
Saturn nu este inactiv faţă de eterul care învăluie şi 
conţine întreaga sferă planetară; când cineva contemplă, 
în mod spiritual, planeta Saturn, vede cum radiază forţa, 
radiază ceva ce se poate percepe ca formă. Ceea ce ne 
apare în mod fizic la Saturn este numai o anumită parte, 
este chiar ceva care dispare, treptat, în faţa privirii 
spirituale. Contemplarea spirituală ne face să avem 
sentimentul că spiritele lumii vor să aşeze, pentru noi, pe 
Saturn la locul lui, ca să avem un reper după care să ne 
putem ghida. Dar, dacă privim la el cu ochiul spiritului, 
este ca şi cum cineva schiţează ceva pe o tablă numai 
pentru a avea un punct de sprijin, apoi desenează ceva 
de jur împrejur şi apoi şterge din nou aceste puncte de 
sprijin. Lucrul acesta se întâmplă de la sine în lumea 
spirituală: Saturn se stinge, dar ceea ce este în jurul său 
devine din ce în ce mai clar. Vorbeşte o limbă minunată! 
Dacă am reuşit să-l stingem pe Saturn şi să vedem ceea 
ce se ţese în eter, atunci constatăm că acest lucru se 
extinde până la Jupiter. Şi tot aşa face şi Jupiter. Se 
stinge şi el; ceea ce se ţese în eter se extinde chiar foarte 
departe şi se formează o nouă formă în eter, care 
împreună cu forma lui Saturn alcătuiesc o imagine. Şi 
apoi ajungem la Marte; şi aici lucrurile se repetă. 
Ajungem la Soare; şi, în timp ce Soarele exterior, fizic, te 
orbeşte, Soarele spiritual nu te orbeşte; tot ce este 
orbitor se stinge repede când este vorba de Soarele 
spiritual. Şi atunci avem un tablou extrem de viu a tot ce 
se desenează în eter, până la Mercur, la Venus, la Lună. 


În felul acesta obţinem diverse imagini parţiale şi putem 


spune că aceste imagini sunt în aşa fel alcătuite, încât 
Saturn, de pildă, se află, uneori într-un anumit punct, în 
care nu se poate întâlni cu imaginea lui Jupiter. Dar în 
mod uimitor este prevenit şi acest lucru, căci ceea ce se 
vede atunci se formează, de fapt, împreună. Există o linie 
pe care, dacă o trasăm dintr-un anumit punct, care se 
află în est, în Asia, prin mijlocul Pământului, şi apoi o 
prelungim în Univers, ea devine extrem de importantă 
pentru privitor. Dacă Saturn se găseşte în afara acestei 
linii, atunci ni se oferă prilejul să ducem imaginea pe 
care am primit-o de la el până la această linie; şi ea se 
fixează acolo. Aceste imagini se fixează întotdeauna 
pentru vederea spirituală prin această linie. (Se 
desenează.) Deci, dacă vedem undeva imaginea lui 
Jupiter sau a lui Saturn, desigur ele trebuie căutate, apoi 
însă ele se fixează prin această linie. Pe această cale se 
obţine o imagine unitară. Sistemul nostru planetar, 
atunci când îl privim astfel, ne oferă o imagine coerentă. 
Ştiţi dumneavoastră ce este această imagine unitară? O 
putem descifra şi descoperim că ea ne oferă în linii mari 
o copie a pielii omeneşti, cuprinzând organele de simţ. 
Dacă aveţi în vedere organele de simţ care se găsesc în 
pielea omului şi încercaţi să constituiți cu ajutorul lor 
imaginea bolţii cereşti, atunci obţineţi ce am descris mai 
înainte: sistemul planetar desenează în eterul cosmic 
ceea ce există în omul specializat prin condiţiile de pe 
Pământ, în imaginea spaţială a suprafeţei pielii, cu 
organele de simţ pe care le include. In felul acesta noi 
legăm omul de pe Pământ cu forma sa, care îi este dată 
prin învelişul pielii sale, de sistemul planetar, care 
plăsmuieşte în eter prototipul ceresc al omului 
pământean. 


Un al doilea aspect rezultă dacă analizăm planetele în 
mişcare. Dacă urmărim o planetă, sistemul lui Ptolemeu 
ne furnizează o anumită imagine a mersului său, pe când 
sistemul lui Copernic ne oferă o altă imagine. Se poate şi 
aşa. Diversele imagini ale mişcării luate în parte pot fi 
interpretate în mod diferit, dar în primul rând este 
important să avem capacitatea de a le privi în ansamblu. 


Saturn, care străbate drumul cel mai lung şi care are 
nevoie de mai mult timp pentru a realiza o rotaţie 
completă, ne oferă împreună cu mişcarea lui Jupiter o 
anumită imagine. Dacă privim lucrurile în acest fel, din 
mişcările tuturor planetelor ia naştere un întreg. Şi 
această imagine care ia fiinţă, în acest fel, din mişcările 
planetelor nu se prezintă la fel cu punctul de vedere 
exprimat de astronomie. De pildă, pentru contemplarea 
spirituală nu rezultă imagini de elipse - cum ne spune 
astronomia; dacă urmărim, de exemplu, pe Saturn el ne 
dezvăluie o mişcare care se asociază cu alte mişcări, 
formând un opt, un fel de „lemniscată", în care se 
desfăşoară toate celelalte mişcări ale planetelor. Această 
imagine, care rezultă din mişcările planetelor, ni se arată 
ca fiind imaginea cerească pe care o putem pune la baza 
a ceea ce se exprimă, la om, prin intermediul nervilor şi 
glandelor învecinate. 


Prin urmare, dacă facem tranziţia de la pielea omenească 
şi de la organele de simţ pe care le include, pe care le 
găsim, într-o formă primordială, în orânduirea planetelor, 
aşa cum se arată contemplării spirituale, la mişcările 
planetelor şi le privim în ansamblu, atunci, desenând 
conturul formei omeneşti , putem avea simţământul că 
acest contur redă aspectul sistemului planetar. Dacă 
desenăm înăuntru sistemul nervos şi glandele cu secreție 
internă, făcând acest lucru în mod obiectiv, pe baza 
observaţiilor în suprasensibil, avem, la fiecare linie, 
sentimentul că reprezentăm copia fizică a mişcărilor 
întregului sistem planetar. 


Şi acum omul însuşi poate înainta în contemplarea sa, în 
contemplarea spirituală a lumii. El a ajuns să-şi facă o 
imagine, în felul descris acum de mine, despre mişcarea 
planetelor, desenând nervii omeneşti şi glandele 
învecinate; acum el poate merge însă mai departe cu 
cunoaşterea şi atunci fiecare mişcare separată dispare. 
Dacă de la imaginaţie ne urcăm la inspiraţie, atunci 
diferitele mişcări izolate dispar. Lucrul acesta este 
deosebit de important. Ceea ce, într-un sens mai îngust, 


se poate numi vedere dispare din tabloul întreg, deodată 
nu mai există. Dar acum începem să auzim 
spiritualiceşte. Ceea ce mai înainte a fost mişcare devine 
neclar, se confundă şi în cele din urmă avem în faţa 
noastră numai o imagine înceţoşată. Dar din această 
imagine încetosată se formează muzica cosmică şi 
ritmurile cosmice devin spiritualiceşte audibile. Cu 
privire la aceste ritmuri cosmice ne putem atunci întreba: 
Ce trebuie să adăugăm la contururile desenate de noi 
mai înainte? 


Ştim că prin arta omenească se pot transforma unele 
lucruri. Dacă desenăm conturul omului şi înscriem în 
acest contur sistemul nervos, noi avem simţământul că 
pictăm sau desenăm în sensul corespunzător. Dar nu 
putem desena în mod direct ceea ce auzim în muzica 
cosmică; căci acestea sunt ritmuri, sunt melodii. Dacă am 
vrea să le introducem în desenul nostru schematic, 
atunci, bazându-ne pe aceasta şi urmărind sistemul 
nervos pe care l-am desenat, ar trebui să luăm o pensulă, 
să punem repede o culoare roşie într-un loc, apoi repede 
o culoare albastră; din nou, repede un roşu, iarăşi un 
albastru etc. şi tot aşa de-a lungul întregului sistem 
nervos. Apoi, în anumite locuri, tresărim: nu putem 
merge mai departe, trebuie să ne apucăm să desenăm 
ceva special: ceva ce exprimă ceea ce auzim în acel 
moment. Ceea ce auzim poate fi transpus în desen; dar, 
dacă vrem să fie pus în linia de contur, atunci suntem 
nevoiţi, în unele locuri, să ne extindem, să facem altă 
imagine, pentru că ceea ce mai înainte se scurgea ca într- 
un ritm: albastru-roşu, albastru-roşu, albastru-roşu etc... 
devine acum melodie şi atunci suntem nevoiţi să 
desenăm altceva, o imagine care să ne reprezinte 
melodia. Ritmuri cosmice - melodii cosmice! Atunci când 
toate acestea au fost transpuse în imagini, se conturează 
o muzică cosmică spaţial sesizabilă, ca şi aceea care 
rezultă atunci când mişcările planetelor se pierd în ceaţă, 
şi astfel muzica cosmică poate fi auzită de urechea 
spirituală. Şi ceea ce am desenai în felul acesta sunt căile 
sângelui. Apoi când ajungem la un organ, la inimă sau la 


plămâni, la organe care primesc ceva din afară sau care 
primesc şi dinăuntru, din corp, unele substanţe, dacă 
ajungem aici trebuie să desenăm ceva care, într-o 
anumită privinţă, se leagă de căile sângelui: atunci ies la 
iveală inima, plămânii, ficatul, rinichii, stomacul. Şi apoi 
desenăm organele care sunt în legătură cu căile sângelui, 
organele de excreţie - secreția se poate adăuga şi ea - le 
desenăm acum în schiţa noastră conturată, în sistemul 
sanguin, ca venind din muzica cosmică. 


Acum mergem mai departe, trecând de la inspiraţie la 
intuiţie. Aici din muzica cosmică ia fiinţă încă ceva cu 
totul special: sunetele se nasc laolaltă, se influenţează 
unele pe altele şi această muzică cosmică capătă un sens. 
Muzica cosmică devine graiul lumii întregi; ceea ce 
sintetizăm în expresiile vorbire cosmică, grai cosrnic, 
este ceea ce devine acum audibil. În vremurile vechi 
toate acestea erau sintetizate prin noţiunea de cuvânt 
cosmic sau „L.ogos". Cuvântul cosmic devine perceptibil. 
Şi deoarece el devine audibil suntem nevoiţi să 
introducem încă ceva în desenul prin care l-am 
reprezentat pe om. Devenim conştienţi de acest lucru. 
Trebuie să procedăm aşa cum, în mod curent, procedăm 
cu scrisul şi desenul omenesc, când exprimăm ceva sub 
forma cuvintelor, care sunt plăsmuite din litere: aşa 
trebuie să exprimăm sensul fiecărui cuvânt cosmic în 
parte. Şi noi găsim că atunci când exprimăm fiecare 
cuvânt cosmic în parte şi îl aşezăm în desen (ca şi atunci 
când cineva ne spune ceva şi ne notăm acest lucru, tot 
aşa vă spune şi graiul cosmic ceva şi voi îl introduceţi în 
desen) ia naştere în cadrul acestui desen sistemul 
muscular si sistemul osos. 


Acum aţi obţinut omul întreg din ceea ce vă spune lumea 
extrapământească. Numai că în decursul acestei 
observaţii mai intervine ceva esențialmente diferit. 


Să ne reîntoarcem la originea acestui întreg, la ceea ce 
găsim ca o imagine desenată în eter; atunci, în timp ce 
noi exercităm această cunoaştere dispare ceea ce este 


pământesc, nu mai rămâne decât ca o amintire. Ca 
amintire trebuie să existe, căci altminteri nu avem nici un 
punct de reazem; trebuie să ne rămână amintirea dacă 
vrem să ajungem la cunoaştere spirituală. Trebuie să ne 
spunem că nu este bine ca cineva să ajungă la cunoaştere 
spirituală excluzând cunoaşterea fizică. După cum atunci 
când facem ceva în lumea fizică trebuie să ne putem 
aminti despre ce am făcut, deoarece dacă nu ne amintim 
de trăirile fizice nu suntem sănătoşi, tot astfel, în timpul 
cunoaşterii ştiinţei spirituale, trebuie să ne putem mereu 
aminti de ceea ce există în lumea fizică. Prin urmare, 
dacă ne reîntoarcem la ceea ce este dătător de formă în 
sistemul planetar, atunci, într-o oarecare măsură, ceea ce 
a fost pe Pământ, ceea ce noi înşine am recunoscut ca 
fiind cele mai frumoase rezultate ale ştiinţei fizice, se uită 
cu desăvârşire pentru o clipă. Oricât de bine am cunoaşte 
noi, aici, ştiinţa naturală, totuşi, în momentele de 
cunoaştere spirituală ar trebui întotdeauna, mai întâi, să 
reflectăm, să căutăm să ne aducem aminte ce am învăţat 
în domeniul fizic. Ar trebui să ne spunem mereu: Trebuie 
să stăm în mod ferm pe această bază. Dar ea se pierde, 
devine numai o amintire. 


În schimb, acum apare ceva excepţional de viu în 
comparaţie cu cunoaşterea fizică - apare tot aşa de viu ca 
şi un eveniment actual faţă de ceva ce trăieşte doar în 
amintire, apare acum ceva pe care îl considerăm ca fiind 
forţa plăsmuitoare din sistemul planetar. În clipa acaea 
ne vom afla în cu totul altă ambianţă. În clipa aceea 
apare ceea ce în cartea mea Știința ocultă este indicat 
sub numele de ierarhia a treia, ierarhia Arhailor, a 
Arhanghelilor şi a Îngerilor. Vedem că în această imagine 
trăieşte ierarhia a treia. În faţa noastră răsare o lume 
nouă. Acum noi nu spunem numai că avem în faţă făptura 
omenească în prototipul ei cosmic primordial ieşit din 
sistemul planetar, ci spunem că asupra acestei imagini 
primordiale cosmice a omului acţionează, că o urzesc, 
Îngerii, Arhanghelii şi Arhaii, entităţile ierarhiei a treia. 


Prin cunoaşterea suprasensibilă putem să avem viziunea 


unei asemenea lumi, chiar aici în existenţa pământească. 
După moarte, fiecare om trebuie să treacă printr-o astfel 
de cunoaştere; cu atât mai uşor va trece prin ea cu cât s- 
a pregătit mai bine în existenţa pământească. Dar, 
oricum, trebuie să treacă prin ea. 


Când omul aici pe Pământ vrea să-şi cunoască 
înfăţişarea, el se priveşte sau se fotografiază. După 
moarte nu există nici un mijloc ca el să cunoască forma 
sa proprie sau a celorlalţi oameni; dar după moarte omul 
trebuie să privească conformaţia sa planetară. Ceea ce îi 
arată planetele se dovedeşte a fi propria sa confarmaţie; 
şi atunci recunoaştem drept făptură omenească ceea ce 
am descris mai înainte. Dar vedem întreţesută în toate 
acestea acţiunea ierarhiei a treia, a Ingerilor, 
Arhanghelilor şi Arhailor (în 1. română: Începătorilor - 
nota trad.). 


Acum ne urcăm şi mai sus. O dată ce am recunoscut că 
viaţa şi lucrarea Îngerilor, Arhanghelilor şi Arhailor are o 
legătură cu forma pielii omeneşti şi cu organele sale 
senzoriale, putem să mergem mai departe în această 
cunoaştere a omului, în legătură cu lumea 
extrapământeană. Dar trebuie mai întâi să precizăm un 
lucru: aici pe Pământ spunem că omul are o anumită 
înfăţişare; unul are o frunte mai aparte, altul un nas 
deosebit, un al treilea are ochii trişti, altul îi are râzători 
etc. Şi ne oprim aici. Prin cunoaşterea cosmică ajungem 
să vedem în tot ce formează făptura omenească lucrarea 
ierarhiei a treia. De fapt omul nu este o făptură a 
Pământului; pământescul dă doar substanţa, în starea 
embrionară. Dar cei ce lucrează asupra făpturii omeneşti, 
venind din Cosmos, sunt Arhaii, Arhanghelii şi Ingerii. 


Urcându-ne mai sus, ajungem la confluenţa mişcărilor, pe 
care o aflăm reprodusă în sistemul nervos al omului şi în 
glandele cu secreție internă; atunci descoperim că 
mişcările planetelor se întrepătrund cu ierarhia a doua: 
Exusiai, Kyriotetes, Dynamis. Şi deoarece aceste fiinţe 
din ierarhia a doua sunt legate de imaginea primordială 


cosmică a sistemului nervos şi glandular al omului şi 
lucrează asupra lor, la un anumit timp după moarte, 
atunci când am ajuns să înţelegem cum se desprinde 
făptura omenească de prototipul ei cosmic, trebuie să ne 
înălţăm până la ierarhia a doua şi să înţelegem cum sunt 
alcătuite la omul pământesc, de care acum ne aducem 
aminte, sistemul nervos şi sistemul glandular, de către 
entităţile ierarhiei a doua: Exusiai, Kyriotetes, Dynamis. 
Acum nu mai privim omul ca şi cum ar fi fost alcătuit prin 
electricitate, magnetism sau altceva de felul acesta, ci îl 
recunoaştem ca fiind construit, ca om fizic, de către 
entitătile ierarhiei a doua. 


Mergem apoi mai departe şi găsim, ridicându-ne la 
muzica cosmică, la melodia cosmică şi la ritmul cosmic, 
că şi aici există o imagine primordială cosmică a omului. 
V-am arătat cum se desenează aceasta în forma 
conturată a omului. Dar nu ajungem mai departe în ceea 
ce priveşte ierarhiile. Tot ierarhia a doua, a Exusiai-lor, 
Kyriotetesi-lor şi a Dynamis-ilor lucrează la ceea ce găsim 
acum. Însă acum este vorba de un alt fel de activitate. 
Este greu de exprimat prin ce se deosebeşte prima formă 
de muncă, asupra sistemului nervos, de a doua, asupra 
sistemului sanguin, a sistemului ritmic al sângelui. Dacă, 
totuşi, vrem să exprimăm această deosebire, atunci 
trebuie să spunem că în ceea ce priveşte prima activitate 
ierarhia a doua se uită în jos, spre ceea ce este 
pământesc, iar în ceea ce priveşte cealaltă activitate, ea 
se uită în sus. Aşa încât atât sistemul nervos, cât şi cel 
circulator, cu organele corespunzătoare, sunt făcute de 
aceeaşi ierarhie, numai că o dată ea priveşte în jos, spre 
Pământ, şi a doua oară în sus, către lumea spirituală, 
către cer. 


Dacă pătrundem apoi până la intuiţie şi contemplăm cum 
din acţiunea formativă a Cosmosului, a cuvântului 
cosmic, a graiului cosmic se urzeşte sistemul muscular şi 
sistemul osos al omului, atunci ajungem la ierarhia întâi, 
la Heruvimi, Serafimi şi Tronuri. Atunci am ajuns 
aproximativ la acel moment dintre moarte şi o nouă 


naştere, care se află la mijloc şi pe care, în Dramele- 
Mistere, l-am descris ca fiind „miezul-nopţii al 
existenţei". De aceea trebuie să considerăm că ceea ce dă 
omului posibilitatea de a se mişca în lume este urzit, 
zămislit, creat de către entităţile ierarhiei întâi. 


În felul acesta, îl percepem pe om prin cunoaşterea 
suprasensibilă şi vedem că o lume de entităţi spirituale 
stă în spatele tuturor lucrurilor. Azi noi ne-am obişnuit 
să-l analizăm pe om cercetând, mai întâi, sistemul său 
osos. De cele mai multe ori, se începe cu scheletul, deşi 
acest lucru este ceva lipsit de sens, aş putea spune, 
pentru o observare uzuală; căci scheletul este clădit din 
lichidul omului. Nu este partea iniţială, este numai ceea 
ce rămâne din lichid, ca rest, şi nu poate fi înţeles decât 
aşa. Cum se procedează de obicei? Trebuie învăţate: 
braţele, mâinile, oasele braţelor, cele două oase ale 
antebraţelor, primele oase ale mâinii, oasele degetelor 
etc.; aşa se enumeră sistemul osos şi totul se învaţă pe de 
rost. Ştiţi despre ce este vorba, cei mai mulţi aţi învăţat 
doar pe de rost aceste lucruri. Şi tot aşa se procedează 
apoi cu muşchii; dar aici lucrurile devin mai dificile; şi 
când se ajunge la celelalte organe se învaţă şi ele, dar 
aici reprezentările încep să se încâlcească într-un grad 
mult mai mare. Pentru un suflet sănătos nu avem a face 
decât cu dorinţa de a afla mai mult, şi anume: de cine 
depind toate acestea şi câte taine mai sunt dependente 
de Cosmos? Pentru a studia cu adevărat omul sunt 
necesare următoarele: la om trebuie început cu pielea şi 
cu simţurile care sunt cuprinse în ea; şi atunci ne urcăm 
la ierarhia Îngerilor, Arhanghelilor şi Arhailor. Apoi se 
pătrunde mai adânc în om, se ajunge la sistemul nervos 
şi la cel glandular şi, prin ele, la ierarhia următoare, la 
Exusiai, Kyriotetes, Dynamis. Tot la această ierarhie 
rămânem când ajungem la sistemul circulator, cu 
organizarea lui caracteristică. lar când ne ocupăm de 
ceea ce este construit de către sistemul circulator şi de 
celelalte organe, ceea ce face pe om să fie mobil, 
sistemul muscular şi osos, trebuie să ne ridicărn la 
ierarhia întâi; atunci noi aflăm că ceea ce constituie 


sistemul muscular şi sistemul osos ale omului este 
lucrarea Heruvimilor, a Serafimilor şi a Tronurilor. 


În felul acesta avem posibilitatea să descriem cum se 
ridică orânduirea ierarhică de la ierarhia a treia la a doua 
şi la întâia. Dacă descriem ceea ce acţionează aici, ceea 
ce este cuprins în extrapământesc acţionând asupra 
pământescului, atunci în faţa noastră apare o imagine 
remarcabilă privind acţiunile acestor ierarhii. Noi privim 
orânduirea ierarhică, vedem jos entităţile care lucrează, 
entităţile ierarhiei a treia a Îngerilor, Arhanghelilor şi 
Arhailor; apoi observăm entităţile ierarhiei a doua, 
Exusiai, Kyriotetes, Dynamis, şi vedem cum toate acestea 
acţionează laolaltă, colaborează în Cosmos. Apoi, privim 
entităţile ierarhiei întâi, Heruvimii, Serafimii şi Tronurile; 
abia acum ni se înfăţişează imaginea inteligibilă a 
corpului omenesc: pe de o parte orânduirea ierarhiilor, 
pe care le urmărim până la acţiunile lor; lăsăm apoi să 
apară în faţa ochiului nostru spiritual faptele: şi ni se 
arată omul. 


După cum vedeţi, aici se deschide un mod de abordare 
care începe tocmai acolo unde se termină celălalt. Dar 
acest fel de a-l concepe pe om ne duce dincolo de naştere 
şi moarte. Nici un alt mod de abordare nu poate spune 
omului ceva despre ceea ce trece dincolo de naştere şi 
moarte, numai felul de abordare pe care l-am descris 
acum aici poate face acest lucru. Căci ceea ce se poate 
spune astfel devine contemplare, devine o experienţă 
pentru om. Vom vorbi, în conferințele următoare, despre 
felul cum se întâmplă acest lucru. După cum aici, pe 
Pământ, omul are în jurul său regnul mineral, vegetal, 
animal şi ceea ce rezultă din acţiunile de ordin 
pământesc, din domeniul fizic al omului, după cum vede 
aici ceea ce provine de la minerale, vegetale, animale şi 
de la oamenii fizici, tot astfel, după ce a trecut prin 
poarta morţii, între moarte şi o nouă naştere, el priveşte 
ceea ce, ieşind din activitatea cosmică spirituală, se 
îndreaptă către om - şi care îl reprezintă pe om ca fiind 
rezultatul activităţii, ca fiind rezultatul faptelor ierarhiilor 


superioare. Şi vom vedea cum toate acestea sunt în 
legătură cu formele celorlalte fiinţe pământeşti; căci abia 
atunci înţelegem şi alcătuirea celorlalte fiinţe pământeşti. 


Aş dori să mai adaug - ca o pregătire pentru zilele 
următoare - şi alte lucruri. Dacă privim un animal, vedem 
că el aminteşte numai în sens limitat figura omenească. 
De unde provine aceasta? De la faptul că animalul nu 
poate reda figura planetară desenată în eter. Numai omul 
poate reda copia acestei figuri, pentru că el tinde către 
acea linie despre care am vorbit, unde se fixează, pentru 
el, această figură. Dacă omul ar rămâne veşnic un copil 
Mic, nu ar învăţa niciodată să umble, ci s-ar târi 
întotdeauna, prin urmare, dacă ar avea această tendinţă 
(dar nu o are) atunci nici el nu ar putea copia, reda, 
formele planetare. Dar conform organizării sale ca om, el 
trebuie să le redea; el trebuie să crească în formele 
planetare. Animalul nu poate face acest lucru. Animalul 
poate doar să-şi conducă viaţa după mişcările planetelor; 
el nu poate reda decât o copie a acestor mişcări; lucrul 
acesta îl puteţi vedea la fiecare parte din corpul animal. 
Dacă priviţi, de exemplu, scheletul unui mamifer, găsiţi 
oasele şirei spinării în forma lor de vertebre; ele sunt 
copii după mişcările planetare. Oricât de multe vertebre 
ar avea şarpele, fiecare din ele este o copie pământească 
a mişcării planetelor. Pe de o parte Luna (ca fiind planeta 
cea mai apropiată de Pământ) exercită o influenţă 
deosebită asupra conformaţiei animale; influenţa ei este 
deosebit de puternică. Scheletul se dezvoltă, dând 
naştere diferitelor membre, toate acestea actionează apoi 
împreună asupra formei vertebrelor. După Lună, luăm în 
considerare celelalte planete care se mişcă în formă de 
spirală: Venus şi Mercur. Apoi ajungem la Soare; el 
actionează, încheind formarea scheletului. Există în 
coloana vertebrală un loc anume unde acţionează 
Soarele, căci aici coloana vertebrală începe să tindă către 
formarea craniului. Oasele care alcătuiesc craniul trebuie 
să le considerăm ca vertebre modificate. Acolo unde 
vertebrele „îşi dau importanţă" - potrivit expresiei lui 
Goethe-Gegenbauer - şi se transformă în oase ale 


craniului, găsim activitatea lui Saturn şi Jupiter. Prin 
urmare, când urmărim scheletul din spate spre faţă, 
atunci, pentru a înţelege oasele animale, trebuie să 
mergem de la Lună până la Saturn; referitor la figura 
animală, noi nu putem urmări acea conformaţie care este 
desenată în sistemul planetar, ci trebuie să ne referim la 
mişcările planetelor. Dar ceea ce omul introduce în 
sistemul său glandutar animalul introduce în întreaga sa 
alcătuire. Astfel încât noi putem spune despre animal că 
el nu are posibilitatea de a se lua după forma sistemului 
planetar, ci începe direct cu mişcarea. 


Această mişcare a sistemului planetar şi-o reprezentau 
oamenii, în vremuri vechi, spunând: Mişcarea planetelor 
se face trecând prin zodiac. Ei ştiau să vorbească, de 
pildă despre mişcarea lui Saturn, cum trece Saturn prin 
zodiac, şi ştiau să spună acelaşi lucru despre fiecare 
planetă. De aici, ei au stabilit, prin ceea ce se cunoştea 
despre animal, o legătură între figura animalului şi cercul 
zodiacal. Numele pe care îl poartă acesta este astfel pe 
deplin îndreptăţit.* Dar partea esenţială este că animalul 
nu participă la formele modelate în eter, că numai omul 
ia parte la ele şi omul poate face aceasta deoarece el are 
mersul vertical. Prin faptul acesta configuraţia planetară 
devine un model, în timp ce animalul ajunge numai la o 
imitare a mişcărilor. 

* In l. germană zodiacul este numit Tierkreis, ceea ce tradus ad 

litteram înseamnă „cercul animalelor". (Nota trad.) 
În felul acesta ni se înfăţişează o imagine spirituală, o 
imagine suprasensibilă a omului. Căci, în tot ce am 
descris până acum, învelişul pielii, sistemul nervos, 
sistemul sanguin, muşchi şi oase, în toate nu sunt decât 
forţe; aceasta este în primul rând o imagine a forţei, 
care, prin zămislire şi prin naştere, se uneşte prin 
embrionul fizic cu Pământul; acolo primeşte forţele şi 
substanţele pământeşti. Această imagine, care este pur 
spirituală, dar care, fiind ceva spiritual, este bine 
definită, se umple cu substanţe şi cu forţe pământeşti. 
Omul coboară pe Pământ aşa cum a fost alcătuit în cer. 
El este, mai întâi, o fiinţă cu totul suprasensibilă, până în 


măduva oaselor. Apoi el se uneşte cu embrionul, cu 
germenele omenesc fizic şi atunci germenele spiritual se 
umple de aceste forţe pământeşti, pe care, la moarte, le 
leapădă de pe el, rămânând, din nou, o făptură spirituală, 
când trece prin poarta morții. 


Acum, ca încheiere, vreau să vă mai spun următoarele: 


Să zicem că omul trece prin poarta morţii. Chipul său 
fizie, pe care şi-l cunoscuse uitându-se în oglindă sau 
fotografiindu-se, nu mai există. Şi nici nu-l mai 
interesează. Dar atunci el priveşte imaginea primordială 
cosmică desenată în eter şi ştie că aceasta se găsea 
ancorată în propriul său corp eteric în timpul vieţii sale 
pe Pământ; pe atunci însă el nu o percepea. Pe Pământ, 
această imagine primordială cosmică se afla în fiinţa sa 
fizieă, dar el nu o percepea. Acum el vede chipul său 
adevărat. Dar această imagine, pe care o percepe acum, 
este luminoasă, ea emite forţe şi acest lucru are urmări 
bine determinate. Căci radiaţia care porneşte de la 
această imagine acţionează aşa cum actionează cea 
emisă de un corp luminos, numai că acum se petrece în 
domeniul eteric. Soarele străluceşte în mod fizic pe când 
această imagine a omului, văzută cosmic, străluceşte în 
mod spiritual, şi deoarece este o imagine spirituală, ea 
are forţa de a lumina şi alte lucruri. Aici, în viaţa 
pământească, puteţi aşeza la soare pe cineva care a făcut 
fapte bune sau rele oricât de mult aţi voi: părul său poate 
fi luminat, dar faptele sale bune sau rele nu sunt 
luminate ca însuşiri. Dar, din ceea ce omul trăieşte în 
lumea spirituală, după trecerea prin moarte, ca pe 
imaginea luminoasă a propriei sale forme, radiază o 
lumină spirituală care luminează acum faptele sale 
morale. Astfel încât, după moarte, apare în faţa omului, 
împreună cu imaginea cosmică, ceva ce luminează 
propriile sale fapte morale. Toate acestea se aflau 
ascunse în noi în timpul vieţii pe Pământ, le auzeam 
răsunând în surdină ca glas al conştienţei; acum, după 
moarte, le vedem în mod obiectiv. Ştim atunci că aşa 
suntem noi înşine şi aceasta trebuie să fie, in jurul 


nostru, după moarte. Atunci suntem necruţători cu noi 
înşine. Căci lumina aceea nu se îndreaptă acum atât de 
liniştitor către tot ce puteam găsi ca scuză pentru 
păcatele noastre şi ca relevare a faptelor noastre bune; 
ceea ce punem în lumină, în felul acesta, este un 
judecător neînduplecat care aruncă o lumină limpede 
asupra valorii acţiunii noastre. Conştienţa însăşi devine 
un impuls cosmic, care, după moarte, acţionează în afara 
noastră. 


Iată lucrurile care ne duc de la omul pământean la omul 
suprasensibil. Şi se poate spune că omul pământean, care 
ia fiinţă o dată cu naşterea şi care se sfârşeşte o dată cu 
moartea, poate fi înţeles în mod antropologic, cum se 
obişnuieşte azi; omul suprasensibil care se îmbibă cu 
substanţele pământeşti numai pentru a se manifesta spre 
exterior, acest om suprasensibil, omul superior, trebuie 
să fie conceput în mod antroposofie! 


Acest lucru îl vom face în decursul acestor conferinţe. 

CONFERINŢA a ll-a 

Haga, 14 noiembrie 1923 
Ieri am încercat să stabilim o legătură între om şi 
Cosmos. Prin astfel de reflecţii dorim să obţinem o bază 
pentru înţelegerea deplină a esenței suprasensibile a 
omului. Azi, aş dori să adaug unele lucruri care să 
întregească cele spuse ieri folosind mai întâi o cale mai 
mult suprasensibilă exterioară, întrucât noi trebuie să 
avem în vedere fiinţa suprasensibilă a omului şi atunci 
când corpul fizic al acestuia şi ceea ce este legat de el, 
corpul eteric, sunt lepădate, prin urmare când omul a 
trecut prin poarta morţii şi străbate drumul dintre 
moarte şi o nouă naştere. Voi reda azi, mai mult sub 
formă descriptivă, ceea ce se dezvăluie, într-o oarecare 
măsură, contemplării imaginative exterioare pe drumul 
acesta dintre moarte şi o nouă naştere. Prin aceasta vom 
dobândi o bază pentru a putea cunoaşte adevărata fiinţă 
spirituală, sufletească a omului. 


Trebuie să ne fie clar că, de fapt, este o absurditate să se 


vorbească separat despre o parte fizică a omului şi 
despre o parte spirituală-sufletească, despărțite între ele. 
Căci ceea ce ni se înfăţişează ca parte fizică a omului, 
ceea ce percepem în lumea senzorială ca fiind corpul fizic 
al acestuia, este de fapt întrepătruns peste tot cu 
componenta sa spirituală-sufletească. Forma frunţii, 
forma întregii feţe, întreaga făptură a omului ni se 
înfăţişează aşa cum au fost modelate de anumite forţe 
spirituale. Şi nu trebuie să ne mirăm că acela care 
posedă vederea spirituată trebuie să vorbească încă de 
un chip al omului şi după ce acesta a trecut prin poarta 
morţii. Pentru cunoaşterea imaginativă, lucrurile stau 
realmente aşa: după ce a trecut prin poarta morţii, omul 
prezintă un chip - fireşte că în ceea ce priveşte vederea 
fizică s-ar putea zice că este un fel de umbră, dar este o 
umbră foarte clară şi expresivă - care face mai întâi 
impresia de a fi ceva exterior, deoarece trebuie să ne 
reprezentăm fiinţa spirituală-sufletească a omului în mod 
moral-spiritual. Dar nu ajungem la o reprezentare 
spirituală trainică dacă nu vorbim mai întâi despre aceste 
Imaginaţii, despre acest chip, pe care omul îl duce cu 
sine chiar după ce a trecut prin poarta morţii. 


O dată cu moartea, omul îşi leapădă corpul său fizic şi 
deci putem face abstracţie de ceea ce se petrece cu 
acesta, căci felul cum se destramă corpul fizic al omului 
este mult mai puţin important decât cred oamenii în ziua 
de azi. De fapt, aceasră destrămare, fie că ea se face prin 
putrezire sau prin ardere, este importantă numai pentru 
ceilalţi oameni, pentru semenii săi; nu are însă o mare 
importanţă pentru viaţa omului, după ce a trecut prin 
poarta morţii, aşa încât noi trebuie să vorbim despre 
corpul fizic, aşa cum se arată el perceperii senzoriale, 
numai ca despre ceva ce se dizolvă în natura exterioară şi 
în forţele ei. Apoi - şi chiar foarte curând după moarte - 
se destramă şi corpul eteric al omului. Cunoaşteţi acest 
lucru prin descrierea mea din Știința ocultă. Prin faptul 
că omul a lepădat aceste două manifestări exterioare ale 
fiinţei sale se desprinde, într-o oarecare măsură, ceva din 
aceste două „învelişuri"; totuşi expresia „înveliş" nu este 


tocmai corectă. Iar acela care este înzestrat cu o 
cunoaştere imaginativă corespunzătoare vede ceea ce se 
desface din aceste două învelişuri ca un chip care, la 
început, se aseamănă într-un anumit sens cu figura fizică 
a omului. Numai că această figură, pe care o voi numi 
figură spirituală, suferă o necontenită transformare. 


Eu am descris de mai multe ori, din cele mai diferite 
puncte de vedere, această viaţă dintre moarte şi o nouă 
naştere. Însă nu dobândim o reprezentare potrivită 
despre ea decât atunci când ne este descrisă dintr-un 
întreg şir de puncte de vedere. Azi o să v-o descriu din 
nou dintr-un anumit punct de vedere. Trebuie să 
adăugăm la cele ce s-au amintit deja ceea ce vă voi spune 
acum; numai atunci vom avea o imagine completă. 


Această formă spirituală a omului suferă o continuă 
transformare, căpătând din ce în ce mai mult asemenea 
caracteristici încât nu o putem desemna în mod nimerit 
decât spunând că ea devine în întregime fizionomie. In 
contemplarea imaginativă pe care o are iniţiatul şi pe 
care o are acela care a trecut deja el însuşi prin poarta 
morţii, din om se vede ceva ce s-ar putea numi un fel de 
fizionomie. Această fizionomie este omul întreg, nu 
numai, eventual, o jumătate a sa. Dar acum întregul om 
arată în înfăţişarea sa spirituală, ca fizionomie, în aşa fel 
încât această fizionomie este expresia esenței sale 
lăuntrice morale-spirituale; astfel, după moarte, un om 
rău are o altă înfăţişare decât un om bun şi un om care 
şi-a dat multă osteneală în viaţă are altă înfăţişare decât 
unul care a trăit în mod usuratic sau frivol. Dar toate 
acestea se manifestă în aşa fel încât nu este vorba numai 
de un simplu chip. De fapt, acest chip îşi pierde mult din 
fizionomia vizibilă în viaţa fizică; se păstrează încă o 
parte din expresia sa fizionomică, dar aceasta devine tot 
mai neclară. În schimb, restul corpului devine tot mai 
expresiv, mai ales regiunea în care se află organele de 
respiraţie devine foarte expresivă. În regiunea unde, în 
viaţa fizică, se aflau organele de respiraţie se văd, 
exprimate în mod fizionomic, însuşirile caracteristice 


stabile ale omului. Pieptul iese în relief, el capătă o 
fizionomie clară, şi în această fizionomie clară imaginea 
spirituală de după moarte ne arată dacă omul respectiv a 
avut mai mult sau mai puţin curaj în diferite domenii ale 
vieţii sau a fost laş, dacă s-a apropiat de viaţă cu 
îndrăzneală şi curaj sau a trecut prin viaţă dând mereu 
înapoi etc. 


După moarte, mâinile şi braţele au o expresivitate 
deosebită. După braţe şi după mâini se poate citi, fără 
înconjur, biografia omului între naştere şi moarte, 
îndeosebi după mâini, mâinile care chiar în viaţa fizică 
sunt, pentru un observator perspicace, atât de pline de 
însemnătate prin conformatiia lor şi care trădează atât de 
multe, deja, în viaţa fizică, aşa încât se pot afla multe din 
felul cum cineva îşi mişcă degetele, cum ne întinde 
mâinile, dacă, atunci când ne întâlneşte ne întinde numai 
vârful degetelor sau dacă ne strânge mâna cu căldură. 
Dar şi înfăţişarea pe care o iau mâinile, în mod plastic, 
dacă omul trăieşte pur şi simplu fără a face nimic sau 
dacă munceşte, are mare însemnătate în viaţa fizică. Nu 
se prea ţine seamă de acest lucru; dar cei mai mulţi 
oameni sunt mult mai interesanti prin felul cum îşi ţin 
mâinile şi degetele, cum le mişcă, cel puţin pentru faptul 
că se trădează prin ele. După moarte acest lucru este 
intensificat în cel mai înalt grad. Din ele se poate citi, 
fără înconjur, istoria vieţii unui om. 


Şi tot aşa stau lucrurile şi în ceea ce priveşte celelalte 
organe. Totul devine expresiv fizionomic după moarte. 
Aşa încât noi putem spune că după moarte omul duce cu 
sine fizionomia sa morală-spirituală. 


Ieri am vorbit despre felul cum, în timp ce este modelat 
din Cosmos, din Univers, omul se prezintă, în primul 
rând, ca o figură. şi cum această figură, întipărindu-se în 
eterul cosmic, se manifestă în piele şi în organele de simţ 
cuprinse în aceasta. Dar ceea ce este forma din piele a 
omului, ceea ce în viaţa fizică apare pe Pământ şi este 
cunoscut ca figură fizică devine expresia fizionomică a 


omului moral-spiritual. Şi acest lucru durează mai mult 
timp. 


În timp ce oamenii pătrund în acest „mod de viaţă" - dacă 
mă pot exprima aşa - ei întâlnesc aici, mai ales, pe acei 
oameni cu care deja erau în legătură pe Pământ, pe 
oamenii cu care pe Pământ au avut o comunitate 
spirituală, sufletească, o legătură a inimii. Şi aici nici 
unul nu poate să-l amăgească pe celălalt! Căci felul cum 
este fiecare şi ce fel de sentimente are el pentru celălalt, 
toate acestea se exprimă, în mod fidel, prin fizionomia 
despre care am vorbit mai sus. Şi, în ceea ce priveşte 
acea perioadă din viaţa de după moarte care urmează 
după perioada de încercare - despre care nu voi vorbi azi 
- , lucrurile se petrec în aşa fel, încât, în această 
perioadă, oamenii sunt în contact cu cei cu care într-un 
fel oarecare au fost legaţi prin soartă în ultima viaţă 
pământească, sau, în genere, au fost legaţi pe Pământ. 
Aici ajung să se cunoască în mod foarte amănunţit. În 
prima etapă se cunosc în mod amănunţit datorită acelei 
fizionomii despre care am vorbit. In această perioadă 
omul experimentează tocmai felul acesta de a-i cunoaşte 
pe cei de care îl leagă destinul. Închipuiţi-vă ce apreciere 
reciprocă profundă - sună banal, dar „apreciere" este 
cuvântul potrivit: te afli în faţa celuilalt fără nici un văl, 
cu întreaga semnificaţie a contextului creat prin destin. 
Aşa trece unul pe lângă celălalt, aşa se convieţuieşte 
alături. 


În acelaşi timp aceasta este perioada din viaţa omului în 
care, prin faptul că este aşa şi are o astfel de fizionomie, 
el face cunoştinţă cu fiinţele ierarhiei a treia: Îngerii, 
Arhanghelii şi Arhaii. Căci aceste fiinţe sunt, potrivit 
naturii lor durabile, întotdeauna fizionomice. Ele au 
pornit oarecum de la fiinţele cosmice ale ierarhiilor 
superioare, în aşa fel încât întreaga lor natură spirituală- 
sufletească se poate imprima pentru acela care le poate 
contempla în imaginaţie, în figura lor spirituală. Prin 
urmare, acest lucru se adaugă în timpul acestei perioade 
de frecventare a acelor oameni care sunt legaii prin 


soartă cu el. Fireşte că aspectul oamenilor cu care 
suntem legaţi prin soartă este foarte variat. Apar, de 
pildă, oameni care nu ne puteau suferi, dar cu care, 
totuşi, suntem legaţi prin soartă. Ne dăm seama foarte 
precis ce intenţii au avut şi ce rău ne-au făcut. Acest 
aspect al oamenilor este foarte diferit. Şi printre aceste 
figuri mişcătoare se ivesc entităţile ierarhiei a treia, care 
trec printre aceşti oameni ca nişte figuri strălucitoare, ca 
făpturi solare. Fireşte că vorbele intrebuinţate de mine 
sunt aproximative; dar nu avem altă posibilitate decât să 
ne exprimăm în grai pământesc. Totuşi, este o realitate 
că omul se întâlneşte, în această perioadă, cu oamenii cu 
care este legat prin soartă. De obicei omul nu poate să 
aibe, în acest interval de timp, o înţelegere decât pentru 
acei oameni cu care este legat prin soartă. Sufletele 
omeneşti cu care nu suntem legati prin soartă sunt 
oarecum invizibile: nu putem să avem de-a face cu ele, nu 
avem posibilitatea să înţelegem fizionomia lor morală- 
spirituală. Nu le luăm în seamă, nu le putem lua în 
seamă, căci numai legătura soartei dă puterea de a le 
vedea. Dacă i-ar fi dat omului, aici pe Pământ, să 
contemple cu ochiul fizic în felul în care trebuie să vedem 
în această perioadă a vieţii de după moarte, atunci el nu 
ar vedea multe pe Pământ; căci omului îi place să vadă, 
pe Pământ, lucrurile în mod pasiv, să le lase să pătrundă 
în el. Omului îi place chiar, în civilizaţia actuală, să fie 
foarte puţin activ lăuntric, pentru a percepe ceea ce este 
în jurul său. Mulţi dintre oameni, care îşi folosesc 
privirea - ca să ne exprimăm aşa - îndeosebi impulsionaţi 
de atracţia pentru cinematograf, prin urmare, oamenii 
care vor mereu să aibe irnpresii în seama cărora să se 
lase în mod pasiv, dacă ar fi înzestrați cu contemplarea 
pe care o avem după moarte, ar putea sta aici şi nici nu 
şi-ar vedea semenii! Căci după moarte depinde de atenţia 
noastră, care fireşte ne este trezită atunci de felul cum 
suntem legaţi prin soartă de ceilalţi oameni, ca să vedem 
şi pe ceilalti. 


În felul acesta, perioada care este trăită la început, după 
moarte, este o perioadă de cunoaştere reciprocă şi de 


cunoaştere a felului cum sunt primiţi aceşti oameni, în 
lumea spirituală, de către entitătile ierarhiei a treia. Se 
vede atunci ce mult se bucură entităţile ierarhiei a treia, 
Ingerii, Arhanghelii şi Arhaii de unii oameni care se 
ridică în lumea spirituală, în forma descrisă, sau ce puţin 
se bucură de alţii. Se vede ce impresie fac oamenii 
asupra fiinţelor din ierarhiile superioare, care sunt cele 
mai apropiate de ei în lumea invizibilă. 


Apoi vine o altă etapă. Vine perioada în care oamenii care 
s-au cunoscut în acest fel, care într-o oarecare măsură s- 
au privit numai, încep acum să se înţeleagă în sens 
spiritual, corespunzător acestei vieţi de după moarte, în 
care ajung să aibe, într-o oarecare măsură, o minte 
spirituală, o înţelegere spirituală a acestei fizionomii 
morale-spirituale. De fapt, în prima perioadă după 
moarte, câtăva vreme este ca şi cum se trăieşte numai 
printre amintiri; ne găsim împreună cu oamenii cărora le 
aparţinem - fireşte că se trăieşte în prezent -, acţionăm, 
trăim, lucrăm în legătură cu unirea care rezultă dintre 
oameni şi entităţile ierarhiei a treia, dar tot timpul trăim 
ca într-un fel de amintire a vieţii trăite pe Pământ. Dar pe 
urmă vine o perioadă când începem să avem înţelegere 
spirituală, când începem să pricepem - în felul cum 
trebuie să se priceapă în lumea spirituală - ce înseamnă 
pentru noi aceste fizionomii morale-spirituale ale 
semenilor noştri. Învăţăm să-i „înţelegem" pe semenii 
noştri. Învăţăm să-i înţelegem în aşa fel, încât putem 
spune: Această fizionomie morală-spirituală îmi arată 
cutare lucru, care mă duce înapoi la ursite avute în 
comun ş.a.m.d. Acest lucru îl trăim deja numaidecât după 
moarte, căci privim această ursită şi privim comunitatea 
în care ne-am aflat conform destinului. Dar acum trăim în 
aşa fel, încât ne spunem cu tărie: Dacă până acum am 
convieţuit aşa cum a reieşit din înţelegerea reciprocă a 
fizionomiilor noastre, în viitor convieţuirea trebuie să se 
desfăşoare în cutare sau cutare fel. Acum este trăită în 
mod inteligibil, ca să zic aşa, posibilitatea continuării 
destinului şi ceea ce conduce la simţământul conducerii 
pe mai departe a relaţiilor începute în timpul vieţii. 


Privim, ca într-o perspectivă, cum se vor modela în viitor 
acele fire ale destinului nostru care au fost înnodate şi 
care se oglindesc în fizionomiile morale-spirituale. Şi 
acest lucru pătrunde tot mai mult în profunzime, aşa 
încât are realmente loc o concreştere, o creştere laolaltă 
spirituală-sufletească a sufletelor. Şi atunci ni se arată că 
ceea ce aici, pe Pământ, era partea cea mai expresivă a 
omului dispare de fapt, încetul cu încetul, pe măsură ce 
el se familiarizează cu această perioadă. Capul dispare, 
el se destramă ca într-un fel de ceaţă spirituală. 


Pe măsură ce dispare capul, se modifică trăsăturile 
fizionomiei morale spirituale legate de el, în timp ce 
peste tot iese la iveală ceva care parcă, venind din trecut, 
ar arăta spre viitor. Şi în această perioadă omul este 
transpus în spiritul mişcărilor planetare, în spiritul 
forţelor sistemului planetar. Aceasta are ca urmare faptul 
că după un oarecare timp de la moarte oamenii care au 
legături între ei se apropie de existenţa spirituală solară. 
Forţele planetare îi duc în existenţa spirituală solară, şi 
tot ce au vieţuit oamenii în comun este, în oarecare 
măsură, dus acum în existenţa spirituală solară, ca o 
trăire comună şi ca germeni comuni pentru vieţuiri 
viitoare. 


De fapt, pentru o adevărată cunoaştere pătrunzătoare, 
este o copilărie faptul că ştiinţa de azi reprezintă Soarele 
ca un glob gazos, undeva în Univers. Acesta este numai 
aspectul pe care Soarele îl arată Pământului. Îndată ce 
contemplăm Soarele cu acel ochi spiritual, cu acel ochi 
sufletesc pe care-l avem după moarte, îndată ce-l 
contemplăm din afară, în Univers, Soarele este o fiinţă 
spirituală - sau mai degrabă o asociaţie de entităţi 
spirituale. Printre aceste entităţi spirituale se amestecă 
sufletele omeneşti, care se duc în felul acesta nu numai 
fiecare în parte cu conţinutul lor spiritual, dar şi cu 
ursitele lor comune, în existenţa spirituală-solară. Şi 
acest întreg sistem de suflete omeneşti, împreună cu 
aprecierile pe care fiinţele din ierarhia a doua şi a treia le 
pronunţă asupra valorii acestor oameni, toate acestea 


strălucesc în Univers, în Cosmos. 


De fapt, din punct de vedere al Pământului, nu ne 
reprezentăm în mod just Soarele decât dacă facem acest 
lucru în felul următor. Privind Soarele de la suprafaţa 
Pământului, el ne apare ca un glob luminos şi putem 
chiar să-l desenăm în mod schematic. În genere, ne 
închipuim că dacă ne-am ridica cu un balon şi l-am privi 
de acolo de sus el ar avea acelaşi aspect ca de aici de pe 
Pământ. Dar nu aşa stau lucrurile, şi dacă am vrea să ne 
facem o imagine schematică şi am vrea să desenăm în 
sens fizic-senzorial cum se prezintă Soarele în faţa 
privirii spirituale, atunci ar trebui să ne reprezentăm 
pretutindeni radiaţii spirituale plecând de la Soare înspre 
toate direcţiile Universului. Ceea ce poate fi văzut de pe 
Pământ este numai aspectul luminos al Soarelui îndreptat 
înspre Pământ. Dar pentru privirea spirituală apare ceva 
ce devine - fireşte, în mod treptat - o percepere 
spirituală, o pătrundere în muzica cosmică, pătrundere 
uneori foarte impresionantă. Dar această pătrundere este 
ceva ce a fost resimţit de oameni şi ce resimt ei şi după 
moarte. Toate acestea sunt duse în Soare şi radiază 
înspre Cosmos. Şi atunci când se petrece acest lucru, 
omul, potrivit imaginii spirituale pe care am descris-o, a 
adoptat oarecum el însuşi forma Soarelui. Sună, fireşte, 
paradoxal, dar realităţile acestea trebuie descrise, căci 
ele corespund adevărului. Tot ce, după trecerea prin 
poarta morţii, a fost fizionomie expresivă, figură 
spirituală, se rotunjeşte acum şi când omul ajunge în 
Soare - vorbind spiritualiceşte - el a devenit, de fapt, o 
sferă, o minge spirituală. Fiecare om în parte a devenit o 
minge, un glob spiritual. Iar Universul se oglindeşte în 
acest glob spiritual. Şi, devenind într-un anumit sens un 
organ senzorial cu totul spiritual, noi nu mai primim 
impresii de pe Pământ, dar întrucât am devenit în 
întregime ochi spiritual, avem în acest ochi spiritual 
expresia întregului Univers ne simţim una cu întregul 
Univers. Şi existenţa noastră de odinioară, de pe Pământ, 
o simţim acum în afara noastră. Dar oglindind întregul 
Univers ca într-un ochi spiritual în noi înşine, ne simţim 


una cu destinele hărăzite nouă şi cu cele ale altor 
oameni. 


După ce am trăit toate acestea un oarecare timp, 
pătrundem tot mai mult în sfera primei ierarhii a 
Serafimilor, Heruvimilor şi Tronurilor. Ne unim cu 
această primă ierarhie. Prin urmare, la început, noi ne 
unim cu ierarhia a treia, şi atunci ne aflăm printre semeni 
de-ai noştri de care ne leagă soarta şi ne arătăm cu 
fizionomia noastră morală-spirituală. Apoi suntem luaţi 
de forţele planetare şi duşi în existenţa solară, unde 
suntem legaţi de ierarhia a doua; şi acum când prin 
propria noastră existenţă solară ne simţim în Soare ca în 
întregul Univers suntem legaţi de ierarhia întâi, 
Serafimii, Heruvimii şi Tronurile. Acum începem din ce în 
ce mai mult să avem posibilitatea să ne intereseze nu 
numai oamenii a căror soartă s-a împletit cu a noastră în 
trecut; ni se arată şi alte suflete, care pătrund de-abia 
acum, în această viaţă dintre moarte şi o nouă naştere, în 
sfera destinelor noastre. Atunci începem să observăm şi 
alte suflete omeneşti decât acelea cu care am fost legati 
prin soartă, şi anume suflete omeneşti cu care soarta ne 
va face să ne întâlnim în viaţa următoare. 


Însă, la acei oameni cu care am fost legaţi prin soartă, 
prin legături mai mult sau mai puţin strânse, începem 
acum, sub influenţa Serafimilor, a Heruvimilor şi a 
Tronurilor, să observăm o importantă transformare a 
siluetei, transformare pe care o voi descrie mai întâi în 
mod exterior. Când observăm, cu ochiul fizic, un om care 
circulă prin lume vedem cum pune un picior în faţa 
celuilalt şi umblă în felul acesta; noi vedem, ca să zic aşa, 
un şir de instantanee ale acestui om. Dar acela care apoi 
prin percepţie imaginativă contemplă pe cineva în 
această sferă de după moarte, acela îl vede ca şi cum 
paşii săi, modificarea formei picioarelor la fiecare pas ar 
transpune în membre întregul destin al acelui om care s- 
a plăsmuit în viaţa de pe Pământ. Nu numai în picioare, 
ci şi în braţe purtăm conţinutul soartei noastre, ceea ce 
am făcut, rău sau bine, cu mâinile noastre, altor oameni. 


După felul în care ne mişcăm se poate vedea de ce un 
anumit impuls al dreptăţii a pătruns din Univers în 
destinul nostru personal. Şi tot aşa, destinul lăuntric pe 
care omul şi l-a făurit prin opţiunile sale, prin felul în 
care şi-a trăit viaţa interioară, se reflectă în circulaţia 
sângelui. 


Ceea ce se vede în felul acesta în legătură cu soarta este 
evident încă mult timp după ce omul a păşit în sfera pe 
care am descris-o acum; de fapt acest lucru se vede tot 
din conformaţia membrelor şi a celorlalte părţi ale 
corpului, cu excepţia capului şi a pieptului. Desigur că, 
pe Pământ, aspectul unui om căruia i-ar lipsi capul şi 
pieptul şi care ni s-ar înfăţişa aşa ar fi ceva neplăcut; dar 
aici, între moarte şi o nouă naştere, totul este transpus în 
domeniul moral-spiritual. Această viziune este, aici, mult 
mai intensă decât poate fi aspectul unui cap omenesc pe 
Pământ. Şi acest lucru îl simt acum oamenii care sunt 
legaţi prin soartă, şi care, în timpul existenţei solare, îşi 
trăiesc, în acest fel, soarta, în epoca aceea dintre moarte 
şi o nouă naştere pe care, în Dramele-Mistere, am 
descris-o ca fiind ora miezului-nopţii. Aici lucrează acum 
diferiţi oameni care au avut legături mai mult sau mai 
putin strânse între ei la transformarea a ceea ce au fost 
ei în viaţa pământească trecută; aşa încât se vede în mod 
detaliat cum se petrece acest lucru. Se vede, de pildă, 
cum se remodelează conţinutul gambelor, ducând la 
alcătuirea maxilarului inferior pentru viaţa pământească 
următoare; ceea ce sunt braţele şi mâinile este remodelat 
în maxilarul superior şi cu tot ce este sistemul nervos 
aferent, dar din punct de vedere spiritual. Intregul om 
inferior este transformat în om superior. 


Dar toate acestea nu le înfăptuieşte omul singur; el 
lucrează împreună cu cei al căror destin se leagă de al 
său în funcţie de intensitatea legăturii. Lucrează unul 
asupra altuia. Şi prin faptul că unul lucrează asupra 
celuilalt se înfiripă înrudirile spirituale care apoi fac ca 
un om să-l găsească pe celălalt în viaţa pământească, să 
se întâlnească cu el. Căci în felul acesta a fost alcătuită, 


în viaţa dintre moarte şi naşterea următoare, această 
înrudire spirituală, care ne pune într-o legătură mai mult 
sau mai puţin intimă cu celălalt. Într-adevăr, prin 
colaborarea oamenilor legaţi prin soartă se plăsmuieşte o 
figură spirituală a noului cap. Şi această muncă din ţara 
spiritului nu este mai puţin bogată în conţinut decât 
munca de aici, de pe Pământ, ci, dimpotrivă, este mult 
mai bogată. 


De aici aţi putut deja să vedeţi că după cum se poate 
descrie ce se întâmplă cu omul între naştere şi moarte în 
imaginile vieţii pământeşti fizice, tot astfel se poate 
descrie în mod cu totul concret, şi pentru fiecare om în 
parte, ce se întâmplă cu el între moarte şi o nouă 
naştere. Se poate descrie în mod foarte concret. Este 
ceva măreț şi de mare amploare felul cum se prelucrează 
sistemul membrelor, sistemul circulator şi metabolismul. 
Dar tot ceea ce este elaborat în existenţa spirituală, la 
mijlocul vieţii dintre moarte şi o nouă naştere, constituie 
calităţile morale-spirituale ale omului. lar despre ceea ce 
rezultă din această prelucrare trebuie să spunem că ceea 
ce a fost transformat în felul acesta răsună ca o muzică 
cosmică. Această formă a omului, modelată după Soare, 
şi care este o oglindă a Universului, arată, în tonul 
cosmic, ceea ce este figura exterioară a omului. Nu vreau 
să zic - dacă pot să mă exprim în mod comparativ - că am 
avea atunci o idee vizuală despre om, dar avem, în 
sunetul cosmic, reprezentarea entității transfigurate a 
omului inferior. 


Şi în timp ce acest proces progresează, omul devine el 
însuşi o parte din cuvântul cosmic. Ceea ce a fost el la 
început, o simplă alcătuire melodioasă, armonioasă, se 
segmentează în părţi articulate ale cuvântului cosmic: 
omul ajunge să-şi exprime propria fiinţă ca şi cum ar 
vorbi din afara sa, din Univers. Aşa încât se poate spune 
că există o perioadă între moarte şi naşterea următoare 
în care omul devine cuvânt spiritual - nu un cuvânt 
alcătuit din câteva silabe, ci unul care spune foarte mult, 
care nu conţine numai esenţa omului în genere, ci 


întregul om individual despre care este vorba. În acest 
moment al intervalului dintre moarte şi o nouă naştere, 
omul ajunge la o cunoaştere extraordinar de secretă şi 
dezvăluie în Univers, în mod perceptibil pentru entităţile 
divine spirituale, ceea ce este el. Când un om lucrează 
asupra celuilalt în felul acesta, pentru ca să realizeze 
metamorfoza prin care omul inferior se transformă într- 
unul superior, căci omul superior prinde formă, încetul 
cu încetul, când se lucrează aici, după gradul de 
legătură, pentru legătura viitoare, este ca şi cum s-ar 
modela prin această activitate o formă spirituală în 
simţirea omului. Se preia o formă spirituală care este 
remodelată, transformată în ceva care emite sunete şi 
apoi în ceva care vorbeşte. 


După cum v-am spus, mai întâi omul se află printre 
fizionomiile spirituale ale oamenilor legaţi prin soartă de 
el; privindu-le, oamenii se observă şi învaţă să se 
cunoască sub aspect spiritual, după calităţile morale. 
Insă doar se privesc; privirea aceasta apropie într-adevăr 
foarte mult sufletele oamenilor, totuşi este doar o privire. 
Apoi începe perioada pe care am descris-o ca fiind aceea 
a înţelegerii reciproce; oamenii se înţeleg unul pe altul 
privind adâne şi cu multă înţelegere înăuntrul celuilalt, 
ştiind cum se va înnoda, într-o legătură predestinată, 
viitorul cu trecutul. Apoi, începe acea modelare în care 
unul lucrează asupra celuilalt, muncă izvorâtă dintr-o 
adâncă cunoaştere şi în care ceea ce este primit ca formă 
spirituală este transformat în sunet şi în vorbire. 
Urmează nu numai înţelegerea, ci şi clipa în care unul îl 
întâmpină pe celălalt printr-un cald cuvânt creator. Aici, 
pe Pământ, noi vorbim cu organele vorbirii, aici noi ne 
spunem unul altuia ce am aflat, cu ajutorul organelor 
noastre de vorbire. În spatele a ceea ce vorbeşte în noi 
stă corpul fizic şi în el trăieşte, ca ceva trecător şi prin 
care se împărtăşesc lucruri superioare, cuvântul nostru 
obişnuit; şi în timp ce, cu organele noastre de vorbire, noi 
exprimăm ceea ce vrem să ne spunem, mascăm ceea ce 
trăieşte în spatele a tot ce este numai fizic senzorial. Şi 
acum gândiţi-vă că ceea ce exprimă omul, ceea ce trece 


în vorba care zboară ar fi, în acelaşi timp, un fel de a se 
exprima pe el însuşi, ar fi fiinţa sa şi, în acelaşi timp, 
revelaţia sa: şi atunci înţelegeti felul cum se întâlnesc 
oamenii, la mijlocul vieţii dintre moarte şi o nouă naştere, 
individualizându-şi propria fiinţă şi revelându-se. 
Cuvântul întâlneşte cuvântul, cuvântul articulat 
întâlneşte cuvântul articulat, cuvântul însufleţit lăuntric 
întâlneşte cuvântul lăuntric însufleţit. Dar oamenii sunt 
cuvântul; armonia lor este armonia esenței cuvântului 
articulat. Atunci oamenii trăiesc în aşa fel, încât nu există 
impenetrabilitate: atunci oamenii trăiesc realmente 
împreună şi unul din cuvinte - care este unul dintre 
oameni - se dizolvă în celălalt cuvânt, care este celălalt 
om. Atunci se plăsmuiesc acele legături ale soartei ale 
căror efecte se resimt apoi în viaţa pământească 
următoare şi care se manifestă în felul în care oamenii, 
când se întâlnesc, se apropie unii de alţii, resimţind 
simpatie sau antipatie. Această simţire este reflexul celor 
vorbite de către oameni, în ţara spiritului, la mijlocul 
vieţii dintre moarte şi o nouă naştere. După cum am 
vorbit unii cu alţii pe când noi înşine am fost acest glas 
ne regăsim acum, pe Pământ, însă numai într-o palidă 
copie a simţământului. 


Aceasta ar trebui să-şi spună omul dacă ar simţi că ceea 
ce i se întâmplă pe Pământ în legătură cu ceilalţi oameni 
este o urmare sensibilă a ceea ce a fost odată el însuşi, 
între moarte şi o nouă naştere, în cuvântul creator, care 
se exprimă pe sine. Aceasta este perioada în care 
oamenii există, de fapt, unii pentru alţii. Şi existenţa 
pământească a oamenilor unii pentru alţii este, aş putea 
spune, proiectarea din lumea spirituală pe Pământ a unei 
vieţi laolaltă esenţiale. Căci după ce omul a trecut prin 
această perioadă vine din nou cealaltă, în care, încetul cu 
încetul, părăseşte sfera primei ierarhii, a Serafimilor, 
Heruvimilor şi Tronurilor, şi ajunge din nou în domeniul 
ierarhiei a doua, în domeniul forţelor pe care planetele le 
exercită unele asupra celorlalte şi în care se adaugă 
acum percepțiile pe care le primeşte omul de la lume, 
percepții care, mai înainte, nu erau prezente în aceeaşi 


măsură, ci de fapt numai în măsura în care puteau fi 
urmărite în celelalte entităţi. Acum lumea apare ca o 
lume exterioară. Învăţăm să cunoaştem legăturile 
reciproce cu entităţi de care nu ştiam nimic; aflăm de 
legăturile cu fiinţele omeneşti care se înfiripă abia în 
mijlocul vieţii dintre moarte şi o nouă naştere. Acest 
lucru apare în perioada în care oamenii ajung din nou în 
sfera planetară şi în legătură cu entităţile ierarhiei a 
doua. Şi mai înainte au fost în legătură cu ele, dar acum 
este o altfel de legătură, pentru că ierarhia întâi se 
estompează din nou şi în cele din urmă nu mai este 
prezentă. Şi atunci se ivesc germenii; mai întâi germeni 
spirituali, pentru a repeta formarea plastică a omului, 
pentru noul om-piept; şi pentru noul om-membre. Din ce 
în ce mai mult omul prinde din nou chip ca o imagine 
spirituală preliminară. Ceea ce se exprimase în cuvântul 
cosmic devine din nou muzica sferelor; din muzica 
sferelor creşte imaginea plastică a fiinţei sale. Şi în acest 
fel el se apropie tot mai mult de momentul în care este 
pregătit să ia legătură cu procesul de formare a unui 
embrion de germene omenesc, provenit de la tată şi de la 
mamă, şi cu care nu face decât să se unească; căci există 
un chip spiritual care coboară din lumea spirituală în 
existenţa fizică pe Pământ, şi care este partea cu 
adevărat esenţială a omului, în timp ce ceea ce îi revine 
omului din embrionul fizic există numai pentru ca omul 
să poată avea o legătură cu substanţele pământeşti şi să 
se poată lăsa pătruns de ele. Asa încât între moarte şi o 
nouă naştere se desfăşoară o viaţă bogată în conţinut. 
Munca pe care o depun acolo sufletele omeneşti se 
desfăşoară între entităţile lumilor superioare şi sufletele 
omeneşti înseşi. Dar desfăşurarea acestei vieţi, în forma 
sa exterioară, se deosebeşte de cea a vieţii pe Pământ. Şi 
dacă vrem să mergem mai departe în înţelegerea tot mai 
limpede a acestei entităţi suprasensibile a omului, 
trebuie să ştim în mod clar şi cele ce urmează. 


Noi trăim aici în lumea pământească fizică-senzorială. 
Aici noi percepem, prin simţurile noastre, lumea din 
afară. Trebuie să ne spunem că ceea ce percepem aici 


este perceptibil şi este de natură fizică. Noi nu percepem 
în viaţa de pe Pământ nimic altceva decât ceea ce este 
fizic şi perceptibil. Deasupra însă este aşezată o altă 
lume, din care face parte însuşi corpul nostru eteric, care 
pătrunde corpul nostru fizic. Mai întâi această lume este 
imperceptibilă perceperii senzoriale a omului; ea nici nu 
este fizică, este suprafizică. Aşa încât lumea noastră 
perceptibilă, fizică, se mărgineşte cu o altă lume 
imperceptibilă, suprafizică. Aceasta este lumea imediat 
apropiată; în ea trăieşte ierarhia a treia - Îngerii, 
Arhanghelii şi Arhaii. Pentru omul pământean care 
trăieşte în lumea fizică, care nu dezvoltă o contemplare 
spirituală, lumea aceasta este imperceptibilă şi nu este 
fizică; ea îşi manifestă efectele sale în lumea fizică, dar 
nu este fizică. 


Apoi i se adaugă o a treia lume, care nici ea nu este 
fizică. In această privinţă ea se aseamănă cu lumea a 
doua, cu cea eterică, ea este suprafizică. Dar partea 
specifică este că ea este perceptibilă. Ea este 
perceptibilă din lumea noastră, şi noi ajungem la 
caracterizarea unei lumi care pătrunde în lumea noastră, 
care este perceptibilă, dar care este suprafizică. Din 
această cauză omul nu o poate explica, de la început, în 
esenţa sa adevărată. Din această lume, care este 
suprafizică, dar perceptibilă, face parte, de exemplu, 
ceea ce curge spre noi venind din lumina solară. Întreaga 
populaţie a Soarelui, aceste fiinţe-spirit, sunt suprafizice, 
dar sunt perceptibile pe Pământ. Căci este un nonsens că 
Soarele ar fi numai ceea ce cred fizicienii că este; lumina 
solară este revelaţia fiinţelor solare. Fiinţele solare sunt 
perceptibile, numai că i se înfăţişează omului sub o formă 
pe care el nu şi-o poate explica. Lumina stelelor, lumina 
Lunii şi altă lumină în afară de aceea a Soarelui, a Lunii 
şi a stelelor sunt perceptibile; numai că omul nu explică, 
nu tălmăceşte bine ceea ce stă în spatele acestei lumini, 
ca fiinţă. De aceea această lume este perceptibilă, dar 
suprafizică şi se află la graniţele lumii fizice perceptibile. 
Este foarte important să reținem aceste caracteristici: 


1. Lumea noastră, perceptibilă şi fizică. 

2. Lumea a doua, care se mărgineşte cu prima; în ea sunt 
Îngerii, Arhanghelii şi Arhaii, este imperceptibilă şi 
suprafizică; ea este sediul ierarhiei a treia, dar este şi 
lăcaşul oamenilor când, în viaţa dintre moarte şi o nouă 
naştere, ei sunt împreună cu ierarhia atreia. 

3. Lumea a treia este perceptibilă şi suprafizică; este 
sediul ierarhiei a doua. 

Acum ne mai rămâne să vorbim despre: 

4. O lume fizică imperceptibilă. 


Adăugând această a patra lume fizică imperceptibilă am 
epuizat toate lumile posibile: perceptibilă-fizică, 
impercetibilă-fizică, perceptibilă-suprafizică, 
imperceptibilă-suprafizică. Există deci şi o a patra lume, 
o lume imperceptibilă-fizică. Cum ne-o putem 
reprezenta? Ea există printre noi, există în mod fizic, dar 
este imperceptibilă. Gândiţi-vă că... dacă ridicaţi piciorul 
el este greu, datorită gravitaţiei. Este o forţă cu efect 
fizic, dar nu poate fi percepută prin simţuri. Şi tot aşa 
este şi cu alte lucruri. Trăim în noi prin senzaţii pe care 
de fapt nu ni le putcm explica (căci este vorba de ceva ce 
nu poate fi perceput fizic), ceva ce ştiinţa spirituală 
veche, care era preponderent instinctivă, numise 
„principiul mercurial", ceva care tinde să ia formă de 
picătură. Continuăm să-l avem în noi, căci substanţele 
albuminoide din noi tind să-l exprime: iarăşi este ceva _ 
fizic care însă nu poate fi perceput în forma sa proprie. În 
corpul nostru au loc procese active de ardere, o activitate 
fizică pe care nu o percepem, care se exprimă în voinţa 
noastră, dar de care nu ne dăm seama: imperceptibilul 
fizic. În acest fizic imperceptibil acţionează ierarhia întâi: 
Serafimii, Heruvimii şi Tronurile. 


Acum iată un aspect uimitor. Trecând prin poarta morţii, 
noi intrăm mai întâi în lumea imperceptibilă suprafizică. 
Noi dispărem în oarecare măsură din lume. Apoi 
pătrundem mai departe, în sfera ierarhiei a doua, şi 
ajungem astfel în ceea ce este perceptibil-suprafizic, 
adică trăim în perioada în care învăţăm să înţelegem 


destinele noastre, intrăm în ceva care este ca o revărsare 
a luminii Soarelui sau a stelelor. Acela care a învăţat să 
contemple acestea nu priveşte doar, fără nici un gând, în 
lumea largă, în sfera stelelor, sau la Soare, ci el ştie că în 
această lumină ce se revarsă se torc firele destinului 
omenirii; ea este perceptibilă-suprafizică, în ea trăiesc 
morţii, oamenii aparent morţi. Şi apoi când omul 
îndeplineşte din nou această transformare, această 
metamorfoză, care îl pregăteşte pentru viaţa terestră, el 
revine pe Pământ. Numai că lumea în care se află el între 
moarte si o nouă nastere este acum în sfera 
imperceptibilului fizic: ea este în elementul gravitațional, 
mercurial, fosforic. Vom înţelege, în mod treptat, ce sunt 
aceste elemente. Deci mai întâi dispărem din viaţă în 
invizibil, dar intrăm din nou în viaţă în mod imperceptibil 
pentru ca, după ce am dispărut încă o dată, pentru a ne 
pregăti viitoarea viaţă pe Pământ, perceptibilă şi fizică. 
Drumul dintre moarte şi o nouă naştere noi îl facem 
pornind de la viaţa pământească perceptibilă-fizică, 
trecând prin celelalte stări, către viaţa pământească 
imperceptibilă-fizică. Atunci ne aflăm la miezul nopţii al 
existenţei, facem drumul din nou înapoi şi reintrăm în 
existenţa fizică pământească. 


Am oferit aici, deocamdată, o schiţă pe care o vom 
completa în conferințele următoare, în toate amănuntele. 
Vedeţi că, în ceea ce priveşte viaţa omului dintre moarte 
şi o nouă naştere, nu trebuie să ne mărginim numai la 
gânduri generale, abstracte, ci se poate indica de pildă, 
cum omul, pentru a-şi pregăti viaţa sa următoare într-o 
lume vizibilă, vine într-o formă invizibilă pe Pământ între 
moarte şi o nouă naştere. Gândiţi-vă numai cât de mult se 
adânceşte cunoaşterea noastră despre viaţa pe Pământ 
când se ştie ce element spiritual trăieşte în cadrul 
existenţei pe Pământ în ora acestui miez de noapte al 
existenţei! Noi avem aici, în existenţa pământească-fizică, 
nu numai oameni întrupaţi fiziceşte, ci avem necontenit, 
printre noi, ca un important aport spiritual-esenţial al 
existenţei pe Pământ, pe acei oameni care se află la 
mijlocul intervalului dintre moarte şi o nouă naştere, se 


află la miezul de noapte al existenţei. Noi nu-i percepem 
pe aceşti oameni datorită faptului că ei nu se află, în 
existenţa pe Pământ, la ora miezului zilei, ci la ora 
miezului nopţii. 


Vom vorbi, în ora următoare, despre tot ce înseamnă 
acest lucru. 

CONFERINŢA a lll-a 

Haga, 17 noiembrie 1923 - după-amiaza 
În prima conferinţă am încercat să ne reprezentăm 
raporturile pe care le are omul în viaţa pământească cu 
entităţile şi forţele extrapământeşti. Apoi, în a doua, am 
încercat să ne reprezentăm cum este trecerea omului 
prin lumea suprasensibilă - văzută dintr-un anumit punct 
de vedere - în timpul dintre moarte şi naşterea 
următoare. Aş dori în această conferinţă să adaug câte 
ceva la cele deja spuse şi să duc lucrurile ceva mai 
departe. Vom ajunge apoi să rotunjim totul pentru a 
căpăta în cursul conferinţelor o imagine armonioasă în 
sine. 


Am văzut că atunci când omul a trecut prin poarta morţii, 
deci când a ajuns în lumea suprasensibilă, lucrurile stau 
astfel încât el se prezintă contemplării imaginative ca o 
figură-spirit. Fireşte, trebuie să vă fie limpede că această 
contemplare a spiritualului este totuşi altceva decât 
contemplarea senzorialului. 


Aşa, de pildă, cineva care are o viziune a spiritualului vă 
va spune: Da, am văzut cutare lucru, dar nu aş putea 
spune cât de „mare" era apariţia, şi alte lucruri 
asemănătoare. 


Deci lucrurile nu sunt chiar aşa de conturate în spaţiu ca 
o imagine vizuală. Totuşi, dacă vrem să descriem, 
lucrurile trebuie să fie prezentate în aşa fel, încât să 
apară cu totul ca o imagine, să fie folosite expresiile care 
descriu această imagine. Vă rog să luaţi în acest sens 
expunerile pe care le voi face despre aceste lucruri. 


După ce omul a trecut prin poarta morţii, în mod treptat, 
în această formă a figurii spirituale păleşte imaginea 
capului. In schimb, restul corpului omenesc devine 
„fizionomie" şi - după cum am spus deja - o fizionomie 
care exprimă în ce măsură omul a fost, în viaţa 
pământească care s-a desfăşurat până la trecerea prin 
poarta morţii, mai mult sau mai puţin bun sau rău, dacă a 
fost un înţelept sau un nechibzuit şi altele de felul acesta. 
Toate acestea omul le poate ascunde în lumea văzută, 
unde, cu figura cea mai nevinovată, cineva poate fi un 
păcătos, dar acest lucru nu mai este posibil după ce omul 
a trecut prin poarta morţii. Figura, faţa nu se mai poate 
preface, căci ea păleşte, şi nu se poate nega nimic prin 
restul formei omeneşti care capătă tot mai mult o 
expresie fizionomică. Este vorba acum de faptul că atunci 
când omul intră în lumea spirituală întreaga sa relaţie cu 
lumea devine alta. Trebuie să ştiţi că ceea ee este cel mai 
mult apreciat pe Pământ, şi anume gândirea, gândirea 
abstractă, nu este deloc apreciată dincolo, în lumea 
spirituală. Nu este deloc apreciată în lumea spirituală, 
pentru că acolo capul este un instrument care nu mai 
poate fi folosit. Această gândire semeaţă prin care ne 
dobândim reprezentări asupra lucrurilor senzoriale de pe 
Pământ trebuie să o lăsăm în urmă. Numai pe Pământ 
există „filosofi"; căci tocmai filosofia, care constă în 
gândirea abstractă, trebuie să rămână pe Pământ. 


Tot ce este viaţă sufletească devine tot mai mult, cu cât 
înaintăm în lumea suprasensibilă spirituală, o 
reprezentare în imagini, o viziune, şi anume o viziune 
însoţită de gândurile care sunt în lucruri. Aici, pe 
Pământ, noi ne formăm gândurile; dincolo, gândurile ne 
sunt revelate chiar prin lucruri, ele ne vin în întâmpinare. 
Deci gândul este dobândit acolo prin contemplare. Prin 
această contemplare omului i se înfăţişează în lumea 
spirituală toate încercările prin care va trebui să treacă. 


Şi în imaginile pe care le percepem prin simţuri găsim 
anumite puncte de sprijin pe care ne putem baza când 
vrem să descriem lumea spirituală prin care trece omul 


între moarte şi o nouă naştere. În lumea senzorială, noi 
vedem stelele. Stelele, precum şi planetele sistemului 
nostru planetar, privite de pe Pământ, ne arată în fond, 
aş putea zice, numai partea lor exterioară. În interior, ele 
sunt cu totul altceva. În interior, ele sunt o întrunire de 
entităţi spirituale care au ajuns în cele mai diferite feluri 
să se adune în locurile unde se află aceste stele. Iar când 
vedem câte o stea cu ochiul, numai cu ochiul fizic, acest 
lucru înseamnă că acolo este o colonie de entităţi 
spirituale în Univers şi ceea ce văd acolo, ca stea fizică, 
îmi dă oarecum numai direcţia; este un semn distinctiv, 
un indicator care arată directia. Tot ce descrie ştiinţa 
fizică despre stele este numai de o minimă importanţă, 
căci ea nu vorbeşte decât de semne indicatoare, de 
direcţie, toate acestea sunt numai panouri de orientare. 
Faptul că noi vedem undeva o stea nu înseamnă nimic 
altceva decât că în această direcţie este locuinţa unor 
entităţi spirituale. 


Primul domeniu în care intră omul după ce a trecut prin 
poarta morţii este acela al Lunii; adică el ajunge în 
domeniul acelor entităţi care îşi au sălaşul în Lună. Ce fel 
de entităţi sunt acestea? 


Din expunerea făcută în Știința ocultă ştiţi că Luna nu a 
fost întotdeauna acolo unde se găseşte acum. În ceea ce 
priveşte Luna, trebuie să spunem că ea este în genere 
ceva aparte. Este, de pildă, foarte curios că în manualele 
obişnuite de şcoală se trece cu totul sub tăcere faptul că 
în fiecare an Luna se apropie mai mult de noi. Cei mai 
mulţi oameni nu observă acest lucru, deoarece nu-l 
găsesc în manuale, dar el este totuşi adevărat. Însă Luna 
nu a fost întotdeauna, ca acum, exterioară Pământului; 
odinioară (puteti citi acestea în cartea mea Știința 
ocultă) substanţa ei făcea parte din masa Pământului; 
apoi ea s-a despărţit de Pământ şi a ajuns în Univers, aşa 
încât, în decursul evoluţiei Pământului, a devenit ea 
însăşi sălaşul unor entităţi spirituale. Dar cine sunt 
aceste entităţi spirituale? 


Am arătat adesea, în cărţile şi conferințele mele, că omul, 
în vremuri străvechi ale evoluţiei Pământului, avea în 
preajmă pe marii învăţători primordiali ai existenţei 
pământeşti. Dacă privim în cunoştinţă de cauză înapoi la 
evoluţia Pământului, suntem pătrunşi de o venerație 
enormă în faţa acelei incomensurabile înţelepciuni care, 
cândva, a fost dată oamenilor pe Pământ prin marii 
învăţători supraumani. Primii învăţători ai neamului 
omenesc n-au fost oameni, ci au fost entităţi mai presus 
de firea omenească, care nici nu apăreau, în Misterii, 
într-un corp fizic, ci într-un corp eteric. De atunci, ele au 
părăsit în mare parte chiar corpul eteric, aşa încât se află 
acum într-un corp astral. 


Aceşti învăţători primordiali s-au îndepărtat apoi de 
Pământ şi au plecat în direcţia Lunii, în Cosmos; astfel 
încât azi acest corp cosmic pe care îl numim Lună este, în 
Cosmos, colonia învăţătorilor primordiali ai omenirii. 
Acolo se află ei. Privind partea exterioară a Lunii, ea 
oglindeşte, la prima vedere, numai lumina Soarelui; însă, 
printr-o observare mai subtilă, ea oglindeşte o enormă 
sumă de forţe ale Universului în genere. Dar ceea ce 
primim prin reflectare ca forţe ale Universului de la Lună 
înspre Pământ este în legătură cu tot ce, de fapt, este 
subuman în om, cu tot ce în ziua de azi omul are în 
comun cu natura animalică. Aşa încât Luna uneşte în ea, 
în mod uimitor, aceste înalte entităţi spirituale care au 
fost odată învățătorii primordiali ai omenirii cu forţele 
animalice ale naturii omeneşti. 


După ce omul a trecut prin poarta morţii, el ajunge, mai 
întâi, în acest domeniu. Aici, trece prin primele sale 
experienţe. Reprezentaţi-vă, deci, în mod foarte clar, cum 
ajunge omul, cu fizionomia sa morală, sau poate imorală, 
în domeniul razelor lunare, a razelor lunare fizice şi 
spirituale, şi reprezentaţi-vă cum se vede, mai întâi, pe 
sine şi pe ceilalţi oameni cu această fizionomie. Dar el nu 
priveşte cu ochi fizici, senzoriali; ci percepe acele fiinţe 
care ajung în domeniul său printr-o senzaţie care ar 
putea fi considerată în oarecare măsură o palpare, dar o 


palpare de la distanţă. Dacă ar fi să vă descriu cum se 
petrece acest lucru, ar trebui să o fac în felul următor. Să 
zicem că, în acest domeniu, omul se apropie realmente 
de o altă fiinţă. El îşi are fizionomia sa, dar ea este 
mobilă, este oarecum maleabilă. El încearcă, când în 
apropierea sa se află o altă fiinţă, să-şi alcătuiască o 
fizionomie asemănătoare cu aceea a celeilalte fiinţe. Dar 
dacă cineva care a fost un mare păcătos în viaţa 
pământească, trecând prin poarta morţii şi ajungând 
dincolo, ar încerca această procedură faţă de un om 
foarte bun, pentru a vedea cum este omul cel bun în 
fizionomia sa, el nu ar putea face acest lucru. El nu poate 
lua decât fizionomia altor oameni păcătoşi. Altceva nu-i 
reuşeşte. Vedeţi deci că omul, câtva timp după moarte, 
nu poate vedea decât acele fiinţe omeneşti care au trecut 
deja prin poarta morţii şi care erau la fel ca el, aici pe 
Pământ, în ceea ce priveşte moralitatea. Aş putea zice că 
aceasta este prima impresie pe care o resimte omul. 
Această impresie înfăptuieşte o dreptate necruțătoare, 
căci omul se află necontenit sub impresia: Aşa cum sunt 
aceştia, aşa eşti şi tu! Nu poţi să te mişti decât printre 
oameni care sunt ca tine. Pe ceilalţi, la început, nu-i 
vedem, nu-i percepem. 


Dar această ambianţă a Lunii nu trimite imediat, prin 
forţele speciale pe care le posedă, pe Îngeri, în forma lor 
frumoasă, în apropierea omului. Căci Luna este aceea de 
care s-a debarasat Pământul: Luna este acel corp cosmic 
pe care Pământul l-a azvârlit, aruncându-l în Cosmos. 
Fireşte că, împreună cu ea, au plecat atunci marii sfinţi 
învăţători primordiali, marii înţelepţi ai omenirii, dar aşa 
cum se află Luna acum în afara Pământului, în Univers, 
în apropierea ei se găsesc mai cu seamă făpturi 
ahrimanice! Lucrul acesta se prezintă astfel: când omul 
vede oameni cu fizionomii dezagreabile are impresia 
ciudată că se vede pe sine însuşi şi acest lucru îl aduce la 
disperare constatând asemănarea cu toate figurile 
ahrimanice care apar aici. Aşadar, el nu poate încă să-i 
vadă pe Îngeri, pentru că aceştia au figuri în care el nu se 
poate regăsi. Aşa încât omul îi vede pe ceilalţi oameni ca 


întruchipări ale Răului, şi el poate apoi, prin comparaţie, 
să constate cât de mult se aseamănă acestea cu figurile 
ahrimanice. Aceasta este a doua impresie pe care o 
primeşte omul în sfera Lunii: cât de mult te asemeni tu 
cu făpturile ahrimanice! Şi aceasta este încă o justiţie 
foarte eficientă, după moarte. 


Al treilea lucru este că omul nu scapă de impresia clară 
că aici, în primul domeniu prin care trebuie să treacă se 
află înţelepţi lumii, învățătorii primordiali ai omenirii! 
Omul trebuie să capete această impresie, căci există un 
raport special între entităţile ahrimanice care ne 
întâmpină în felul descris şi aceşti învăţători primordiali 
ai omenirii. 


Este uşor de înţeles, din punct de vedere omenesc, că în 
ceea ce priveşte aceste lucruri oamenii vor judeca 
aproximativ ca acel rege cunoscut al Spaniei căruia i-a 
fost arătat o dată un desen al mişcării stelelor şi al 
întregului sistem solar. Lucrul acesta i s-a părut greu de 
înţeles şi de aceea el a spus că dacă Dumnezeu l-ar fi 
însărcinat pe el cu crearea lumii ar fi făcut-o mult mai 
simplă. El găsea toate acestea mult prea complicate. Nu 
este de mirare că mulţi oameni raţionează în mod 
asemănător; ei ar vrea să tot corecteze câte ceva în 
planul cosmic divin. De altfel, oamenii au în genere foarte 
multă încredere în judecata lor. A existat chiar un filosof 
caze a spus următoarele: Daţi-mi materie şi vă fac un 
Univers din ea. Acest filosof este Kant. Bine că nu i s-a 
dat materie, căci ar fi făcut din ea ceva înfiorător. 


Tot astfel şi oamenii, când aud vorbindu-se de entităţi 
ahrimanice şi de figuri ahrimanice nu pot înţelege cum 
aceste figuri ahrimanice nu au pierdut de mult orice 
speranţă că vor câştiga victoria, în sensul lor, asupra 
spiritelor Pământului. Căci oamenii ştiu bine că entităţile 
ahrimanice nu vor învinge! Dar Ahriman nu ştie acest 
lucru! El năzuieşte mereu către victorie. Şi din această 
năzuintă către victorie se naşte un raport special între 
acele entităţi ahrimanice care ţin mai ales de sfera lunară 


şi între înţelepţii învăţători primordiali ai omenirii: ele ar 
dori să-i câştige de partea lor. Căci ce vor, la ce năzuiesc 
aceste entităţi arhrimanice? Ele ar vrea să oprească 
Pământul la un anumit punct al evoluţei sale, ar vrea ca 
el să nu meargă mai departe. Întotdeauna Ahriman spune 
că oamenii au ajuns la acest punct al evoluţiei lor şi acum 
ei trebuie să se oprească aici, să nu se dezvolte mai 
departe! El vrea ca ei să încremenească la acest punct şi 
apoi să continue călătoria lor prin lume ca oameni care 
au atins un punct terminal, nu ca oameni care evoluează 
mai departe. lată ce se picură, în fiecare noapte, în 
urechea oamenilor, de către entităţile ahrimanice. Şi 
acest lucru mai ales vor să-l facă entităţile arhrimanice 
cu Pământul: ele vor să oprească oamenii la un anumit 
punct al evoluţiei lor. 


Acum gândiţi-vă la marii învăţători primordiali ai 
omenirii. Aceşti învăţători primordiali au lăsat în urma 
lor, pe Pământ, ceea ce cunoaştem ca fiind vechea 
înţelepciune primordială, care s-a stins în decursul 
vremurilor, pe care oamenii nu o mai înţeleg azi, dar care 
altădată a fost propovăduită oamenilor în vechile locaşuri 
de misterii. Această înţelepciune veche nu putea fi 
propovăduită mai departe. Căci dacă oamenii ar fi primit 
mereu această înţelepciune ei nu ar fi putut progresa, 
înainte de toate ei nu ar fi putut să ajungă la libertate, nu 
ar fi putut să ajungă la liberul lor arbitru. Înţelepciunea 
aceasta nu se putea adresa decât instinctelor omului, 
nicidecum raţiunii conştientă de sine. Din această cauză, 
aceşti învăţători s-au retras, la un moment dat, spre 
mântuirea omenirii. Omul nu ar fi putut găsi, pentru 
evolutia sa, un punct de plecare, un început, dacă nu ar fi 
fost aceşti învăţători primordiali; dar după ce au dat 
impulsul primei mişcări, pe care oamenii l-au putut folosi 
pentru a evolua mai departe în mod independent, ei s-au 
retras de pe Pământ şi s-au dus în colonia lunară. Şi după 
ce entităţile ahrimanice şi-au dat toată silinţa, atunci 
când aceşti învăţători primordiali erau încă pe Pământ, 
să-i păstreze aici şi să oprească lucrurile la înţelepciunea 
instinctivă, ele mai cred şi azi că ar putea, după ce omul 


a trecut prin poarta morţii şi a ajuns la sfera lunară, să 
facă cel puţin acolo ceva şi astfel ele încearcă prin 
linguşiri să înduplece pe aceşti învăţători primordiali ai 
omenirii să se apropie acum de cei morţi. Dar lucrul 
acesta nu se poate face, mai ales în ceea ce îi priveşte pe 
oamenii care au îmbrăcat fizionomia Răului. Dar 
entitătile ahrimanice se apropie mereu de oameni şi îi 
aţâţă, spunându-le: Aceasta a existat odată! Şi acum, 
acestor oameni răi li se întâmplă un al treilea lucru, şi 
anume figurile ahrimanice îi descriu pe învățătorii 
primordiali; dar ei nu-i pot vedea ca atare, ei privesc în 
gol. 


Şi aceasta este de asemenea o impresie importantă, o 
sentinţă pe care o primesc oamenii. Sufletul omului se 
încarcă atunci cu următorul simţământ: Eu nu-i văd pe 
cei de la care omenirea a primit primul impuls, am fost 
respins. Acest simţământ pe care îl încearcă oamenii care 
nu prezintă fizionomia Binelui este foarte puternic, foarte 
intens. 


Iată, prin urmare, cele trei impresii pe care trebuie să le 
aibă omul dacă păşeşte cu fizionomia Răului în lumea în 
care trebuie să pătrundă după ce a trecut prin poarta 
morţii. 


Trebuie să spunem că, sub un anumit aspect, în om nu se 
găseşte numai binele; şi în cel mai bun om pământean 
este mult rău, aşa încât mulţi oameni primesc, cel puţin 
parţial, impresiile despre care am vorbit. Dar cu cât omul 
poate lua în mai mare măsură fizionomia Binelui cu atât 
mai mult în lumea de dincolo, după moarte, el va vedea 
pe aceia cu care se aseamănă prin bunătate, şi cu cât va 
trece dincolo mai mult cu fizionomia Binelui, cu atât el va 
avea mai puţină atracţie către figurile ahrimanice. Şi în 
felul acesta tot ce v-am relatat că vine de la figurile 
ahrimanice va fi evitat şi omul va avea mai multă 
înţelegere pentru făpturile îngereşti care intră în sfera 
sa. Şi aceasta are ca efect faptul că el este pătruns acum 
de forţe şi în primul rând de forţele voinţei. După moarte, 


lucrul principal nu este reflectarea, cugetarea, ci voinţa. 
Voința devine simţire, devine întreaga lume vie. După 
cum vedeţi, pentru a percepe trebuie voinţă. Astfel, dacă 
vrem să vedem ceva, trebuie să ne modelăm noi înşine în 
mod corespunzător. Deci, trebuie să vrem. Trebuie să 
devenim asemănători cu ceea ce vrem să percepem. 
Atunci se dezvoltă, preponderent, voinţa, după ce omul a 
trecut prin poarta morţii şi asupra voinţei acţionează şi 
impresiile de Bine şi de Rău pe care le-am descris când 
m-am referit la domeniul lunar. 


Omul pătrunde apoi în domeniul lui Mercur. Atunci când 
ajunge în acest domeniu omul şi-a adaptat deja 
fizionomia la puterile şi forţele din lumea suprasensibilă 
în aşa măsură încât, uneori cu mari suferinţe, leapădă 
fizionomia Răului şi ajunge treptat să se asemene - deşi 
mulţi oameni nu ajung prea repede la această asemănare 
- cu făpturile Îngerilor, Arhanghelilor şi Arhailor. Dar, în 
orice caz, omul ajunge acum în domeniul lui Mercur, deci 
în domeniul fiinţelor din ierarhia a treia, el trebuie să 
trăiască între ele şi trebuie să treacă prin ceea ce v-am 
spus. Este domeniul în care omul dobândeşte, în mod 
treptat, o înţelegere pentru ceea ce mai înainte a fost 
numai o contemplare mai mult sau mai puţin oarbă, dar o 
contemplare totuşi oarbă, care a acţionat în mod foarte 
puternic asupra sferei de voinţă a omului. În domeniul lui 
Mercur el dobândeşte, în mod treptat, o înţelegere a 
acestui lucru. În epoca noastră, cel căruia acestea i se 
dezvăluie prin contemplarea imaginativă le resimte într- 
adevăr ca pe ceva foarte tragic. Căci situaţia pe care o 
are cineva după moarte în această sferă a lui Mercur 
depinde în oarecare măsură de faptul dacă aici, pe 
Pământ, a respins orice gândire şi acţiune suprasensibilă 
fiind un materialist sau dacă dimpotrivă a dobândit o 
înţelegere a lucrurilor suprasensibile. Cel care aici pe 
Pământ a respins tot ce este mai presus de materie nu 
înţelege mai nimic atunci când se află în prezenţa 
entităţilor din sfera lui Mercur. De asemenea, cel care în 
viaţa pământească a fost materialist rămâne lipsit de 
înţelegere şi faţă de entităţile din domeniul următor, care 


fac parte tot din categoria Îngeri-Arhangheli-Arhai, dar 
sunt mai evoluate decât cele precedente, aflându-se în 
domeniul lui Venus, unde omul este de-a dreptul copleşit 
de forţele iubirii cosmice. Dacă pe Pământ nu ai dobândit 
puterea de a iubi, te simţi aici într-un domeniu cu totul 
străin. Şi ceea ce inundă, în domeniul lui Venus, cu 
forţele iubirii pe cei care pe Pământ au dobândit puterea 
de a iubi se transformă în forţe ale mâniei pentru omul 
care pe Pământ a urât mult sau în mod inconştient. Este 
taina domeniului lui Venus că acela care aduce cu sine de 
pe Pământ multe rămăşiţe ale forţelor urii care l-au 
stăpânit se pomeneşte că se simte apoi în această 
regiune ca şi cum din voinţa lui ar ieşi forţe ale iubirii 
întoarse pe dos, care sunt forţe ale mâniei şi supărării. El 
se vede aici în acela despre care trebuie să-şi spună: 
Toate acestea trebuie să fie îmblânzite, trebuie puse în 
acord cu Universul. Şi, în fond, voinţa, căreia i se acordă 
mai multă atenţie în acest domeniu, este aceea care şi pe 
Pământ sălăşluieşte în omul metabolic-locomotor, în omul 
inferior. Dar tocmai acesta devine după moarte 
fizionomie totală şi tocmai în felul acesta voinţa este cea 
care ajunge să se exprime. 


Dar între tîmp omul evoluează mai departe (toate 
celelalte, pe care vi le-am descris deja, se adaugă pe 
rând, dar acestea dau o nouă perspectivă, care urmează 
să fie discutată mai târziu), încât începe să se asemene 
cu entităţile din Cosmosul spiritual şi, în mod treptat, el 
ajunge în domeniul solar. În acest domeniu solar forţele 
acţionează preponderent asupra a tot ceea ce pe Pământ 
este reflectat de simţire. Soarele ni se arată numai sub 
aspectul său exterior atunci când îl privim cu ochii fizici. 
Dar în interior Soarele este marele lăcaş de întrunire a 
tuturor entitătilor spirituale care conduc, din acest 
centru, destinul Pământului si al oamenilor de pe 
Pământ, precum şi a tot ce se leagă de ei. Soarele este, 
înainte de toate, colonia entităţilor ierarhiei a doua: 
Exusiai, Kyriotetes, Dynamis. În timp ce omul pătrunde în 
domeniul solar se apropie de el tot ce am descris ultima 
dată. Pe când mai înainte nu era laolaltă decât cu fiinţele 


care sunt legate prin soartă cu el, acum se apropie de el 
şi alte fiinţe. „Cercul său de cunoscuţi din lumea 
suprasensibilă", dacă se poate spune astfel, se face tot 
mai mare. Toate acestea se petrec în domeniul solar. 


Tot aici, în domeniul solar, omul resimte un zbucium 
interior deosebit de putemic. Acolo jos este o altă lume, 
este Pământul, pe care l-a părăsit, dar pe care trebuie să 
se întoarcă. În acest domeniu solar are loc ceea ce am 
descris ca fiind prelucrarea omului: natura inferioară a 
omului este prelucrată, pentru următoarea viaţă de pe 
Pământ, în natură superioară; gambele sunt prelucrate în 
forma spirituală a maxilarului inferior, iar braţele în 
forma maxilarului superior, cu apofizele sale etc. În 
domeniul spiritual toate acestea înseamnă o muncă 
minunată, faţă de care tot ce lucrează omul pe Pământ, 
în cele mai diferite domenii, este ceva cât se poate de 
neînsemnat. Munca pe care o prestează aici oamenii 
împreună cu entităţile spirituale superioare devine o 
mare şi măreaţă activitate legată de misterul omului, şi 
toate acestea se petrec în domeniul solar, în sensul larg 
al cuvântului. 


Dar tocmai în acest domeniu solar omul mai are şi o altă 
vieţuire lăuntrică. Când trăim aici, pe Pământ, dacă 
suntem oameni pe deplin sănătoşi lăuntric în suflet şi în 
spirit, trebuie să apară în noi simţământul că mai există 
şi o altă lume, o lume spirituală, chiar dacă nu putem 
pătrunde în ea prin cunoaştere. Noi presupunem, ca să 
zic aşa, lumea spirituală; spunem că în afară de lumea pe 
care o percepem prin simţuri mai există şi o lume 
suprasensibilă. Acum, în timpul existenţei solare, între 
moarte şi o nouă naştere, situaţia este inversă. Tocmai în 
timpul existenţei solare este ceva care îl determină pe om 
să înveţe să vorbească despre o lume de dincolo. Dar 
această lume este Pământul. Şi atunci apare cea mai vie 
simtire, nu atât pentru propria sa soartă, cât pentru tot 
ceea ce este specific Pământului. Există ceva specific, de 
care vă puteţi da seama. Trebuie să încercaţi o dată, dar 
în genere omul actual nu poate încă să facă acest lucru 


de la sine. 


Dacă vă preocupă istoria, dacă aţi studiat-o, mergând 
înapoi pe firul ei puteti să ajungeţi la următoarea 
vieţuire. Vreau să spun: trăiţi acum în anul 1923. 
Intorcându-vă în trecut, pe firul istoriei, treceţi prin 
războiul mondial prin toate câte au fost mai înainte; se 
poate întâmpla ca, studiind istoria, să găsiţi o perioadă 
istorică - să zicem anul 1500 sau 1550, sau altul - faţă de 
care puteţi avea simţământul că vă este ceva cunoscut. 


f 1550 1929 


0008790111 1000147447 L 1100707 aadd 
“h 


L/ 
È 
4 


Îndreptaţi-vă atenţia asupra unei astfel de cunoaşteri 
umane intime. Vi se pare ceva cunoscut în trecutul de 
acum câteva veacuri şi vă spuneţi că sunt lucruri pe care 
trebuie să le fi trăit. Atunci oamenii superficiali spun 
numaidecât că probabil tocmai în anul acela aţi fost pe 
Pământ într-o viaţă anterioară. Dar de cele mai multe ori 
nu este aşa; de obicei, în anul acela omul a avut între 
moarte şi o nouă naştere, în domeniul solar, cea mai vie 
legătură cu existenţa solară, în care viaţa pământească 
se apropie de om în sens contrar, după cum pe Pământ, 
dimpotrivă, viaţa suprasensibilă se apropie de om ca 
viaţă de dincolo. 


Să analizăm deocamdată această evoluţie. Putem să 
spunem că omul parcurge existenţa lunară după cea 
plecat de pe Pământ, apoi existenţa din sfera lui Mercur, 
existenţa venusiană, şi ajunge la exisfenţa solară, apoi _ 
merge mai departe. La aceasta vom reveni mai târziu. În 
fond, toate aceste lucruri nu sunt în lumea spirituală doar 
lucruri şi procese izolate, ci toate sunt în legătură cu 
ceea ce se petrece pe Pământul fizic, şi atunci vedem că 
se evidenţiază o legătură foarte specială. Existenţa 


lunară este cu totul îmbibată de acei învăţători 
primordiali ai omenirii de care vi s-a vorbit de mai multe 
ori. Ei au plecat, într-o epocă foarte îndepărtată, din 
existenţa pământească în lumile cosmice, în colonia 
cosmică a Lunii. Dar şi după aceea câţiva oameni iniţiaţi 
în misterii au continuat să perceapă lăuntric, auditiv şi 
vizual, cu mare intensitate ceea ce a fost pe Pământ, 
odinioară, în preajma acestor iniţiaţi primordiali. Astfel, 
în epoca protoindiană, exista încă în Misterii o 
cunoaştere foarte vie a înţelepciunii iniţiatilor lunari. 
Tocmai ceea ce în ziua de azi se mai poate admira în 
ecourile înţelepciunii indiene a luat fiinţă în acest fel. 


Apoi, a apărut un fenomen dublu. Pe de o parte, în 
diferite epoci mai există încă influenţele acestei lumi 
suprasensibile prin care trece omul între moarte şi o 
nouă naştere; numai că aceste influenţe pătrund tot mai 
puţin, adică omul este tot mai puţin conştient de ele. Aşa, 
de pildă, influenţele lui Mercur au fost foarte puternice în 
timpul epocii persane străvechi, dar oamenii erau puţin 
conştienţi de acest lucru şi atunci au creat mitul lui 
Ahura Mazdao, care ascundea în el o cunoaştere 
întunecată a ceea ce este influenţa lui Mercur pe Pământ. 
În perioada culturală caldeo-egipteană au fost active 
influenţele lui Venus. A urmat minunata cultură greacă, 
care, apoi, a continuat cu cea latină, şi în această cultură 
greco-latină influenţa cea mai puternică, dar cea mai 
puţin observată de oameni, a fost influenţa solară venită 
din lumea suprasensibilă aici pe Pământ. Şi tot în această 
epocă s-au suprapus două situaţii: pe de o parte omul, 
când trece prin existenţa dintre moarte şi o nouă naştere 
şi ajunge în sfera solară, are o mare tendinţă de a 
percepe Pământul din această sferă, pe de altă parte, 
grecii erau extrem de impresionați de tot ce este solar. 
Pentru greci însemna extrem de mult ceea ce dau 
Pământului forţele solare, mai ales pentru grecii care 
sunt denumiți în genere atenieni, în opoziţie cu spartanii, 
dar în genere ceea ce este solar în Cosmos a exercitat o 
adâncă şi mare influenţă în Grecia, chiar şi ca 
spiritualitate, asupra întregii configurații a civilizaţiei 


Pământ 


Q 
- eat d 3 


greceşti. Tot timpul acestei evoluţii a existat pe Pământ 
capacitatea de a resimţi intens spiritualul, spiritualul pur 
al cerului înstelat. De fapt, abia în a cincea epocă de 
cultură postatlanteană, în epoca noastră de cultură, 
începe să ia amploare percepţia aspectului material al 
cerului înstelat. 


Epoca noastră de cultură, a cincea epocă postatlanteană, 
începe în secolul al XV-lea după Christos, prin urmare ea 
nu are decât o vârstă de câteva veacuri. Dar noi am 
părăsit deja acea regiune în care oamenii, pe Pământ, se 
simt înrudiţi cu acel simţământ al existenţei solare dintre 
moarte şi o nouă naştere. Azi, noi simţim în mod mult mai 
puternic ceea ce urmează după aceea. 


Marte 
Lună Mercur Venus Soare (Fier) 


gI Q 2 


Aias 

t.. . seua 
DE e 
aa $ 


cultura stră- cultura stră- cultura egipto- cultura 
veche indiană veche persană caldeană greco-latină 


Şi, de fapt, după ce a trăit câtva timp în existenţa solară, 
omul intră în domeniul existenţei legată de Marte. 
Impulsurile existenţei marţiene sunt acelea care au cea 
mai mare influenţă asupra omenirii de azi. Noi putem 
începe să cunoaştem aceste influenţe marţiene atunci 
când, după ce am trecut de zenitul existenţei dintre 
moarte şi o nouă naştere, ne apropiem, din nou, de 
existenţa de pe Pământ. Dar existenţa solară cu 
influenţele ei nu încetează pentru omul care, între 
moarte şi o nouă naştere, pătrunde în existenţa marțiană. 
Soarele îşi extinde sfera de acţiune şi asupra stărilor 
planetare următoare. Această influenţă rămâne, dar 
existenţa marțiană capătă de asemenea însemnătate 


pentru ceea ce se petrece acum pe Pământ. 


Voi descrie mai departe trecerea omului prin existenţa de 
pe Marte, dar aş dori să pornesc de la ceea ce 
cunoaştem, în felul acesta, despre lumea spirituală şi să 
ajung la ceea ce acţionează tocmai în epoca noastră, a 
cincea postatlanteană. 


Învăţăm să cunoaştem ce este o luptă cosmică. O 
resimţim. Cei mai mulţi oameni nu pot dezlega această 
enigmă; dar în existenţa cosmică se desfăşoară o luptă 
cosmică între tot felul de spirite bune şi rele. Şi ceea ce 
am denumit existenţă solară capătă o însemnătate 
deosebită pentru această epocă. În ziua de azi este foarte 
greu ca cineva să lupte, cu concepţii spirituale, împotriva 
ştiinţei exterioare materialiste. Oamenii sunt atât de 
mândri că au cercetat, în mod fizic, Soarele; ei descriu 
existenţa solară în manualele lor ştiinţifice; dar aceste 
descrieri nu sunt făcute ca să căpătăm o reprezentare 
justă a ceea ce este Soarele, ci, dimpotrivă, să ne 
îndepărteze de ea. Cum acţionează azi Soarele în mod cu 
totul deosebit asupra existenţei de pe Pământ? Vă voi 
prezenta acum numai unul dintre aceste moduri de 
acţiune. În aparenţă eu pătrund acum în domenii foarte 
materiale, care nu se integrează în sfera spiritualului pe 
care l-am descris; dar aceste lucruri ne vor fi de folos în 
cursul problemelor de care urmează să ne ocupăm. Vă 
este cunoscut fenomenul petelor solare, care apar, cu 
oarecare regularitate, pe Soare. Soarele prezintă atunci 
pete întunecate. În ştiinţa materialistă exterioară se 
discută mult despre aceste pete solare şi despre 
însemnătatea lor. Dar, dacă s-ar urmări mai de aproape 
care este rolul acestor pete solare s-ar găsi că din 
interiorul Soarelui se primesc în mod continuu impulsuri 
pentru ca prin aceste porţi întunecate să fie expulzată în 
Univers substanţă solară. Şi ceea ce este aruncat astfel 
de Soare ca substanţă solară în Cosmos apare apoi în 
sistemul nostru solar sub formă de comete sau meteoriți, 
sau stele căzătoare. Entităţile care administrează lumea 
dinăuntrul Soarelui lansează mai ales în epoca noastră 


aceste obiecte. Au făcut acest lucru şi mai înainte, nu 
este ceva nou, dar acum ele au o altă semnificaţie. De 
aceea spuneam că în epocile anterioare au acţionat mai 
ales impulsurile spirituale existente în sistemul stelar. 
Acum aceste impulsuri, legate de fierul azvârlit, încep să 
capete o semnificaţie deosebită pentru om. Ele sunt 
acelea pe care un anumit spirit, care şi el dobândeşte 
acum o semnificaţie deosebită şi pe care-l numim 
Michael, le foloseşte în Cosmos, în slujba spiritualului 
cosmic. Aşa încât, pentru epoca noastră, a apărut în 
Cosmos ceva ce nu exista în acelaşi grad în epocile 
anterioare, şi anume faptul că fierul cosmic, în sensul său 
spiritual, dă spiritului Michael posibilitatea de a mijloci 
între ceea ce este suprasensibil şi senzorialul de pe 
Pământ. Şi aşa, pe de o parte, în epoca noastră, în lumea 
în care ajungem când pătrundem dincolo de existenţa 
sensibilă întâlnim un fel de spirit al războiului. Când, în 
epoca noastră, omul ajunge la o contemplare 
suprasensibilă, când depăşeşte pragul şi nu-şi mai aruncă 
privirea asupra lucrurilor care-l privesc personal 
omeneşte, ci asupra lucrurilor care reprezintă marile 
probleme ale lumii şi care stau la baza întregii noastre 
civilizaţii, atunci privirea sa pătrunde în această lume şi 
el vede acolo luptă, ceartă, confruntare spirituală. În 
culisele existenţei, disputele, confruntările sunt de ordin 
spiritual. Şi ceea ce este lansat în Cosmos de către 
spiritele solare ca fiind fier chiar şi sub aspect fizic 
devine apoi, în sensul cel mai cuprinzător, armura lui 
Michael, care în această luptă cosmică are misiunea de a 
ajuta omenirea să progreseze pe calea cea bună, ajutor 
pe care el îl dă, din culisele civilizatiei, împotriva forţelor 
războiului şi ale luptei. Aşa încât, pe de o parte, suntem 
întâmpinați de ceartă şi luptă, iar pe de altă parte de 
străduinţele lui Michael. 


Dar toate acestea sunt legate, la rândul lor, cu 
dezvoltarea libertăţii omului. Căci noi ca oameni 
pământeşti avem fier în sângele nostru. Dacă n-am avea 
fier în sângele nostru, atunci în sufletele noastre ar putea 
să apară simţământul libertăţii, impulsul libertăţii, dar nu 


am avea niciodată un corp pe care să-l putem folosi 
pentru a duce acest impuls al libertăţii la îndeplinire. 
Faptul că noi nu numai că putem concepe ideea libertăţii, 
impulsul libertăţii, dar simţim şi forţa de a face ca trupul 
nostru să fie purtătorul impulsului libertătii se datorează 
posibilităţii pe care o avem, în epoca noastră, de a învăţa 
cum poate Michael să pună în slujba sa fierul cosmic, 
care, şi mai înainte, a fost azvârlit afară. Dacă înţelegem 
tot mai profund impulsul lui Michael, putem să învăţăm 
să punem în slujba impulsului libertăţii fierul lăuntric din 
noi. Ceea ce este exterior-material nu capătă sens decât 
atunci când îl înţelegem ca fiind o expresie a spiritualului 
în lume. În epoca noastră trebuie să învăţăm să folosim în 
mod corespunzător fierul din sângele nostru, căci 
pretutindeni unde apare fierul este dat, atât din Cosmos, 
cât şi din om, impulsul dezvoltării libertăţii. Din această 
cauză, dintr-un instinct profund, s-a asociat fierul 
planetei Marte, dezvăluind concomitent importanţa sa 
atât în sânge cât şi în Cosmos. 


Azi se pot înţelege aceste lucruri prin ştiinţa spirituală 
redobândită. Nu este o reînnoire a unor vechi tradiţii, ci o 
regăsire a lucrurilor din ştiinţa spirituală însăşi. Şi, prin 
intrarea în rezonanţă cu vremurile de demult, prin 
antroposofie, nu se înnoieşte ceva vechi numai în mod 
istoric, ci lucrurile sunt căutate chiar în fiinţa lor proprie. 
Ele îşi redobândesc însemnătatea când vedem că oamenii 
au ştiut cândva toate acestea, sub influenţa străvechii 
înţelepciuni divine, pe care o posedaseră acele fiinţe, 
care apoi au emigrat în Lună şi care azi populează 
colonia cosmică a Lunii. Şi astfel epoca noastră se leagă 
şi ea de ceea ce se petrece cu omul între moarte şi o 
nouă naştere. Din această cauză, perceperea a ceea ce se 
petrece pe Pământ are cea mai mare intensitate atunci 
când omul trece prin sfera solară, dar, de fapt, în mai 
mare sau mai mică măsură, ea se păstrează în 
permanenţă. Din domeniul său supraterestru, prin care 
trece între moarte şi o nouă naştere, omul priveşte 
necontenit în jos, spre Pământ, căci dacă nu ar privi în 
jos la ce este pământese s-ar înstrăina de tot de acesta în 


timpul trecerii sale prin perioada dintre moarte şi o nouă 
naştere, care, oricum, durează timp îndelungat. 


În felul acesta se poate descrie în cele mai diferite 
moduri ceea ce se petrece cu omul în lumea 
suprasensibilă. In conferinţa trecută v-am descris aceste 
lucruri într-alt mod; acum vi le descriu în legătură cu 
lumea stelelor şi în legătură cu ceea ce s-a petrecut pe 
Pământ în diferite epoci. Treptat, toate aceste lucruri 
trebuie să fie sintetizate. Nu trebuie ca cineva să-şi 
spună: Da, el ne-a descris trecerea omului prin perioada 
dintre moarte şi o nouă naştere o dată într-un fel şi altă 
dată într-alt fel. Când cineva călătoreşte într-un oraş o 
dată, şi apoi a doua oară etc., descrie lucrurile în mod 
diferit, după cum cunoaşte oraşul, şi apoi toate detaliile 
trebuie să fie sistematizate şi sintetizate. Tot astfel şi 
descrierile diferite ale vieţuirilor oamenilor în lumea 
suprasensibilă trebuie să fie reunite, sintetizate, 
sistematizate. Şi abia atunci se poate obţine o impresie 
despre ceea ce este lumea suprasensibilă şi despre 
trăirile omului în această lume suprasensibilă. 


Până aici am vrut să vă prezint acum lucrurile. După 
aceasta, în cea de a doua conferinţă de azi, plecând de la 
cele expuse vă voi expune ce se întâmplă cu omul mai 
departe, între moarte şi o nouă nastere. 

CONFERINŢA a IV-a 

Haga, 17 noiembrie 1923 - seara 
Azi după-amiază am văzut că ne putem reprezenta viaţa 
dintre moarte şi o nouă naştere ca pe o parcurgere a 
unor domenii spirituale, şi în acelaşi timp am văzut cum 
putem dobândi capacitatea de a privi sub diverse laturi 
această trecere prin anumite regiuni spirituale, 
referindu-ne la anumite locuri stelare. Inainte de a merge 
mai departe, vom cerceta mai îndeaproape cum trebuie 
să ne închipuim această trecere prin domeniile care au 
fost indicate prin locuri stelare. 


Ar putea părea că este suficient să se descrie trecerea 
prin existenţa cuprinsă între două vieţi pământeşti în 


felul în care am făcut-o, de pildă, în cartea mea Teosofia. 
Fireşte că pentru început este foarte bine să cunoaştem 
în felul acesta problema. Dar trebuie să mergem mai 
departe în domeniul cunoaşterii. Şi atunci este nevoie ca 
aceste lucruri să fie tratate ţinând realmente seama de 
unitatea lumii, de interacţiunea armonioasă unitară 
dintre lumea suprasensibilă şi cea senzorială. Referitor la 
acest lucru se poate spune că raporturile în care se află 
diferitele domenii prin care păşeşte omul între moarte şi 
o nouă viaţă se exprimă, în mod exterior, în întregime 
prin raporturile reciproce spaţio-temporale dintre stelele 
implicate în aceasta; aşa încât, de fapt, imaginea celor pe 
care vreau să vi le descriu este redată în mod 
corespunzător dacă este descrisă, ca să spunem aşa, prin 
intermediul stelelor. Şi într-adevăr lucrurile stau aşa: 
dacă în plan exterior ne orientăm privirile către o stea, ni 
se arată locul corespunzător spre care trebuie să ne 
îndreptăm când este vorba de un anumit domeniu 
suprasensibil. S-ar putea obiecta că ceea ce se întâlneşte 
între moarte şi o nouă naştere nu se poate reprezenta „în 
mod spaţial" sau poate fi reprezentat spaţial numai până 
la un anumit grad. Este adevărat, dar se produc efecte în 
spaţiu. Tot ce este supraspaţial şi supratemporal 
intervine şi în spaţiu şi în timp şi deoarece omul este 
nevoit să-şi orienteze reprezentarea sa în conformitate cu 
spaţiul şi cu timpul, imaginea stelelor este cea care, dacă 
o avem în suflet, este cea mai bună pentru a ne reda în 
mod optim imaginea corespunzătoare. Şi mai este ceva. 
Omul poate afla din fizică cum acele fenomene cunoscute 
din lumea fizică şi care sunt supuse gravitaţiei suferă 
unele schimbări dacă ieşim în spaţiul cosmic. Fizicianul 
indică în ce raport scade, ca intensitate, gravitația: ea 
scade proporţional cu pătratul distanţei. Şi intensitatea 
luminii scade în raport cu pătratul distanţei. Un singur 
lucru nu-l admite omul: că tot ce se cunoaşte despre 
lucrurile accesibile simţurilor pe Pământ sunt cunoştinţe 
dobândite aici şi este foarte plauzibil ca, dacă ceea ce 
este valabil pentru lumină, gravitație etc. în condiţiile de 
pe Pământ îşi diminuează valabilitatea când iesim în 
spaţiul cosmic, să nu ne simţim îndreptăţiţi să vorbim de 


ceea ce se ştie în general în ziua de azi decât ca despre 
cunoştinţe care au valoare numai în condiţiile de pe 
Pământ. După cum gravitația scade proporţional cu 
pătratul distanţei, tot astfel scade şi adevărul judecăților 
noastre când ne îndepărtăm de Părrlânt. Dacă, în ziua de 
azi, astronomul sau astrofizicianul vor să stabilească cu 
gândirea obişnuită ce se petrece, de pildă, într-o 
nebuloasă în formă de spirală, este ca şi cum cineva ar 
vrea să stabilească ce greutate ar avea o piatră din 
această nebuloasă potrivit condiţiilor de pe Pământ. De 
aceea nu trebuie să fim surprinşi dacă ştiinţa spirituală 
trebuie să spună: Da, aici pe Pământ lucrurile par astfel, 
dar în realitate ele sunt eu totul altfel. Pe Pământ, Luna 
ne apare aşa cum suntem obişnuiţi să o vedem, dar, în 
realitate, ea este colonia cosmică care conţine ceea ce 
am descris azi după-amiază. Astfel stau, prin urmare, 
lucrurile cu stelele şi constelaţiile. Şi trebuie să avem în 
vedere acest lucru, pentru a putea analiza ceea ce vă voi 
prezenta în continuare. 


Am ajuns cu consideraţiile noastre până la momentul în 
care omul pătrunde, între moarte şi o nouă naştere, în 
domeniul solar. In acest domeniu solar se petrece ceea ce 
v-am descris ca fiind remodelarea figurii spirituale 
inferioare omeneşti, având ca rezultat ceea ce va fi capul 
în viaţa pământească următoare. Dar acum trebuie să 
ţinem seama de faptul că omul parcurge calea dintre 
moarte şi o nouă naştere în aşa fel încât trece de fapt de 
două ori prin toate aceste regiuni stelare. Omul ajunge în 
apropierea Lunii, după ce a trecut prin poarta morţii, 
apoi în apropierea lui Mercur, a lui Venus, în domeniul 
solar. Până aici am ajuns. Atunci începe, de fapt, ceea ce 
este remodelarea omului de jos în omul de sus; aşa încât 
fostele membre ale omului se transformă, mai întâi 
spiritualiceşte, în sistemul capului. Dar această 
prelucrare este ceva extraordinar de grandios. Şi acela 
care examinează capul omenesc numai din punct de 
vedere fizic nici nu bănuieşte de fapt câte elemente 
trebuie să conlucreze în Univers pentru a realiza 
structura spirituală a acestui cap ornenesc. Această 


muncă, munca depusă pentru a forma această structură 
spirituală a capului omenesc care include în ea structura 
embrionară fizică, această muncă începe când omul, în 
drumul său după moarte, a pătruns în regiunea solară; el 
pătrunde apoi în regiunea lui Marte, apoi în regiunea lui 
Jupiter şi în regiunea lui Saturn. Acest domeniu este de 
fapt ultimul în care pătrunde omul, căci Uranus şi 
Neptun nu intră în discuţie. În timpul trecerii omului prin 
aceste domenii se lucrează la structura spirituală a 
capului său. Apoi omul merge mai departe, s-ar putea 
spune că înaintează în Univers, în valurile Universului, şi 
această remodelare se continuă acolo până ce el ia calea 
de întoarcere, trecând din nou prin domeniile lui Saturn, 
Jupiter şi Marte până la acela al Soarelui şi apoi, până ce 
ajunge din nou în sfera lunară. Vom vorbi mai târziu 
despre aceste lucruri; acum, însă, vrem să punem în faţa 
sufletului nostru ceea ce se petrece cu omul când 
vieţuieşte în domeniul solar. 


Până când ajunge în regiunea solară omul resimte 
îndeosebi ceea ce este încă în strânsă legătură cu el 
însuşi. Azi după-amiază v-am putut descrie faptul că omul 
îmbracă fizionomia Binelui şi a Răului făcute de el şi prin 
aceasta ajunge să poată percepe alte fiinţe de acelaşi fel, 
am descris cum el se transformă apoi tot mai mult, figura 
sa devenind asemănătoare cu entităţile care aparţin lumii 
suprasensibile, aşa încât i se înfăţişează entităţile 
ierarhiei a treia şi chiar ale ierarhiei a doua. Prin urmare, 
dacă vrem să descriem omul până la existenţa solară, 
acest lucru trebuie realizat în aşa fel încât să se facă, în 
primul rând, referire la figura sa spirituală. Dar în timp 
ce omul intră în regiunea solară, el vieţuieşte şi ceea ce 
am descris deja în prelegerea precedentă fără a mă baza 
pe astronomie, el este învăluit de muzica cosmică. Aici 
percepe felul în care se îmbină lumile stelare în armoniile 
cosmice, în melodia cosmică. Căci această coacţionare a 
stelelor, în care se exprimă - în acelaşi timp - 
coacţionarea tuturor entităţilor spirituale care sunt în 
aceste regiuni, dă naştere, în cele din urmă, acelui 
fenomen care se exprimă ca melodie cosmică şi ca 


armonie cosmică. În primul rând, când omul intră în 
existenţa solară este stimulată viaţa sentimentală în 
metamorfoza sa spirituală. Şi tot ceea ce resimte omul 
este perceput în aşa fel încât pare că ar trece prin el 
vibrații ale armoniei cosmice, ale melodiei cosmice. 


Când suntem în acest stadiu dintre moarte şi o nouă 
naştere, nu avem nevoie de teorii, nu avem nevoie, în 
primul rând, de ceea ce se poate exprima prin cuvinte, ci 
avem nevoie de simţământul universal, plenar, al felului 
armonios şi melodios în care acţionează împreună toate 
entităţile Universului. Şi atunci apare iarăşi ceva care ne 
dezvăluie relaţia dintre cele două lumi: lumea fizică- 
senzorială şi lumea suprasensibilă-suprafizică. 


În clipa în care intrăm în existenţa solară şi când din 
întregul Cosmos se apropie de noi melodia cosmică şi 
armonia cosmică, pe scurt, muzica cosmică, simţim încă 
ultimele resturi ale facultăţilor noastre spirituale din 
existenţa pe Pământ: ultimele resturi ale graiului. Când, 
în drumul pe care îl străbatem între moarte şi o nouă 
naştere, s-a desprins de noi chiar şi chipul spiritual, când, 
în timpul existenţei solare, făptura noastră proprie, 
remodelată pentru a forma capul, a ajuns să fie 
asemănătoare sferei cosmice, când, prin urmare, ceea ce 
în înfăţişarea noastră amintea încă de existenţa 
pământească a fost lepădat, atunci ceea ce în timp ce 
eram pe Pământ s-a exprimat în noi prin faptul că puteam 
vorbi, că puteam să transpunem gândurile noastre în 
cuvinte, pe scurt, ceea ce trăia sub aspect sufletesc în 
grai, ne urmăreşte şi aduce în amintire, cel puţin în felul 
în care văd aceasta oamenii acum pe Pământ, un fel de 
disonanţă în muzica cosmică. Este realmente o disonanţă 
care pătrunde în muzica cosmică prin faptul că omul 
duce cu sine până în existenţa solară resturile capacităţii 
sale de a vorbi. Şi ceea ce omul duce prin graiul său în 
existenţa solară este, în esenţă, baza pentru anumite 
spirite superioare, care au misiunea de a se ocupa de 
existenţa de pe Pământ din afară, din Cosmos, un 
material pe care se bazează pentru a vedea ce a 


degenerat, ce nu mai este bun pe Pământ, acestea 
exprimându-se prin graiul omenesc. 


Acest grai omenesc nu mai este azi, în nici una din 
formele sale europene sau americane, ceva ce ţâşneşte 
din om cu o putere elementară. Am vrea să spunem că 
ceea ce a fost graiul de odinioară ar putea reveni din nou 
pe Pământ în modul următor: Unii din noi învaţă azi 
eurythmie. Ce se petrece de fapt când omul învaţă 
eurythmie? Azi oamenii folosesc cu uşurinţă câte un 
cuvânt fără a bănui cât de legată este întreaga 
configuraţie a acestuia de trăirile lăuntrice sufleteşti. 
Folosirea cuvintelor este acum de multe ori 
convenţională. Oamenii nu se mai gândesc la faptul că, 
făcând abstracţie de contextul celorlalte litere, spunând 
pur şi simplu A, exprimăm ceva care, ca sunet, izvorăşte 
din mirare, din uimire. Şi când pronunţăm B înseamnă că 
noi creăm un înveliş, învelim ceva. Consoanele înseamnă 
întotdeauna forme, vocalele înseamnă întotdeauna 
simţăminte; interiorul sufletului omenesc este redat de 
vocale, consoanele înseamnă întotdeauna forme. De 
aceea de sunetul B este legată, de la origine, învăluirea, 
de fapt casa, căsuţa. Când spun B mă refer la ceea ce 
învăluie, când spun A, acest lucru este ca o uimire care 
stă adânc în suflet. Când spun T această consoană 
semnifică o instalare în ceva, a rămâne în; D este o oprire 
mai domoală. 


AD 
aa i 


/ | 
A COOU; 
$ A 


Prin urmare când pronunt cuvântul Bad („baie", în |. 
germană), dacă m-aş întoarce la origine, când cuvântul 
era încă pe deplin resimţit şi contemplat, el îmi va spune 


ceva: aici este o învăluire, aici este apa B... Când este 
tocmai cât trebuie de caldă eu spun ah! şi am ajuns la A. 
Şi acum mă aflu în ea: D. Întreaga vieţuire stă în cuvântul 
acesta. Când se descompune în felul acesta un cuvânt, în 
prezent lucrul pare puţin cam caraghios, deoarece în ziua 
de azi oamenii nu mai trăiesc cuvintele. Dar, dacă cineva 
ar vrea să resimtă în felul acesta cuvântul „Bad" ar trebui 
să-şi spună: Casa în care, pentru mine, este uimirea, în 
care eu stau. Şi în felul acesta graiul este de fapt 
străbătut pretutindeni de trăiri sufleteşti; vieţuirea 
sufletească omenească se scurge în mod concret în grai. 
Odinioară graiul era resimţit în acest fel. În limbile 
primitive, absolut peste tot limbajul era exclusiv intuiţie 
de simţăminte şi forme: simţăminte în vocale, forme în 
consoane. Azi aceste lucruri s-au pierdut şi totul a 
devenit convenţie. Noi trăim deja în aşa fel, încât 
cuvintele sunt pentru noi aproape numai concepte. Acum, 
în eurythmie, noi transformăm din nou ceea ce este B, A, 
D în gesturile corespunzătoare. În timp ce eurythmistul 
execută gestul, el trebuie să ajungă din nou să vieţuiască 
graiul. Şi se poate spera că atunci când eurythmia va fi 
îndrăgită de cercuri mai largi omul va regăsi drumul 
înapoi către graiul contemplat şi resimţit, către ceea ce 
au fost graiurile primitive. Astfel, în viitor, eurythmia nu 
va fi numai o nouă artă, ci va fi un îndreptar pentru a 
putea purta viaţa sufletească-spirituală pe valurile 
graiului. Astăzi am ajuns deja să articulăm atât de puţin 
graiul, fără să ne mai gândim la o îmbibare a graiului cu 
suflet, încât un mare număr de oameni nici nu mai 
vorbeşte, în fond, ci scuipă cuvintele. Atât de puţin din 
ceea ce se află în grai mai este născut din suflet! Uneori 
ajungi să te simţi deznădăjduit când vezi cum cuvintele 
nu mai sunt străbătute de suflet şi de viaţă, ba nici măcar 
nu mai sunt articulate! Aşa se face că deja, în ziua de azi, 
o disonanţă stridentă pătrunde de pe Pământ în muzica 
cosmică, atunci când omul ajunge, după moarte, în 
existenţa solară. Şi tocmai după această alcătuire a 
graiului anumite entităţi spirituale înregistrează 
fenomenele decadente din existenţa pe Pământ şi felul 
cum se pot găsi forţele, impulsurile de a ajunge din nou 


la o oarecare ascensiune. 


Apoi, călătoria omului între moarte şi o nouă naştere 
continuă şi el ajunge în existenţa de pe Marte. Ce 
înseamnă oare faptul că el ajunge în existenţa de pe 
Marte? 


Acum, spunând aceasta, nu pot să mă mai refer la 
făptura spirituală a omului, căci omul este cu totul 
transformat, el a devenit o copie, în spirit, a sferei 
cosmice. Şi călătoria se desfăşoară mai departe prin 
Marte, Jupiter şi Saturn, în valurile şi talazurile 
Cosmosului. Dar când omul ajunge în domeniul lui Marte, 
el vine în contact cu locuitorii lui Marte, dacă mă pot 
exprima aşa, reprezentaţi fie de sufletele omeneşti lipsite 
de trup, fie de entităţi ale ierarhiilor superioare, dar 
înainte de toate de entităţile acelor ierarhii superioare 
care fac să răsune din toată fiinţa lor graiul cosmic în 
regiunea cosmică. Şi atunci omul pătrunde în regiunea în 
care muzica cosmică devine grai cosmic, unde el mai 
întâi aude, dar apoi este el însuşi întreţesut în graiul 
cosmie, unde, prin urmare, nu aude numai graiul imitator 
al omului, ci graiul creator, din care provin lucrurile. 
Acestea se petrec în timpul trecerii prin domeniul lui 
Marte. Aici omul învaţă deja în mod conştient de la 
entităţile din această regiune. Populaţia spirituală a lui 
Marte constă din cunoscătorii graiului cosmic - pe lângă 
acele entităţi care sunt firi de luptător, entităţile cele mai 
importante pentru om ale populaţiei marţiene sunt, de 
fapt, acelea care constau, potrivit întregii lor naturi, din 
cuvântul cosmic răsunător. Ele sunt păstrătorii graiului 
cosmic. 


Călătoria omului continuă. El ajunge în domeniul lui 
Jupiter. Acolo se află acele entităţi care sunt păstrătorii 
gândurilor cosmice. Entităţile care există acolo radiază în 
sistemul nostru planetar şi în vecinătatea lui entități- 
gândire. Şi omul trece, de asemenea, prin această 
regiune. El trece acum printr-o metamorfoză care s-ar 
putea reda schematic în felul următor. Gânditi-vă că omul 


ajunge să fie un fel de copie a sferei cosmice, ajunge să 
fie ceea ce este structura spirituală a capului pe care îl 
va purta mai târziu pe Pământ. După ce, în existenţa 
solară, resimţind disonanţa stridentă a graiului 
pământesc omul a învăţat să renunţe la acest grai 
pământesc, el pătrunde, în timpul existenţei pe Marte, în 
graiul cosmic şi primeşte aici prima premisă pentru a 
înţelege acest grai cosmic, adică după ce a început 
transformarea omului inferior în felul descris: gambele se 
transformă în maxilar inferior, iar braţele în maxilar 
superior etc., omul plăsmuieşte mai întâi cu entităţile 
ierarhiilor superioare structura spirituală a viitorului său 
cap. Dar acest cap va dobândi mai întâi capacitatea de a 
percepe raţional Universul şi nu Pământul! Acest cap 
învaţă mai întâi graiul cosmic, gândurile cosmice. Aceste 
gânduri cosmice şi acest grai cosmic prind viaţă în capul 
omului, şi după cum pe Pământ omul ştie ceva despre 
regnul mineral, vegetal şi animal, tot astfel în timpul 
trecerii prin domeniile lui Marte şi Jupiter el află tainele 
universului spiritual. Omul nu ajunge să înţeleagă aşa 
cum trebuie natura omenească decât atunci când devine 
conştient de faptul că în intervalul dintre moarte şi o 
nouă naştere el a aflat, în primul rând, numele tuturor 
entitătilor măreţe şi minunate, al entităţilor superioare, 
că a învăţat să înţeleagă ce acţiune creatoare au aceste 
entităţi în Univers, că a învăţat să înţeleagă anumite 
raționamente care nu se referă la felul cum se face 
călătoria de la Haga la Amsterdam, ci la felul cum se 
nasc perioade ale Universului din alte perioade 
premergătoare ale Universului prin acţiunea ierarhiilor 
superioare. Acestea sunt în legătură cu trecerea prin 
domeniul lui Jupiter. 


Apoi urmează trecerea prin Saturn. În existenţa de pe 
Saturn omul se apropie de ceea ce s-ar putea numi 
memoria cosmică; căci Saturn este acea sferă din 
existenţa cosmică în care sunt localizate entităţile 
spirituale care păstrează memoria tuturor lucrurilor ce s- 
au petrecut vreodată în sistemul nostru planetar. Saturn 
este marele purtător de memorie al tuturor întâmplărilor 


sistemului nostru planetar. După cum omul învaţă mai 
întâi graiul zeilor în domeniul lui Marte, gândurile zeilor 
în domeniul lui Jupiter, tot astfel în timpul primei sale 
treceri prin existenţa de pe Saturn el învaţă să cunoască 
tot ce-şi amintesc zeii sistemului planetar. Prin acest 
fapt, capul său în formă de sferă, care este structura 
spirituală a viitorului său corp de pe Pământ, a fost dotat 
cu toate cele necesare pentru a fi un cetăţean al 
Cosmosului şi pentru a trăi, în Cosmos, printre entităţile 
ierarhiilor superioare, tot astfel cum trăieşte pe Pământ 
printre fiinţele situate la niveluri inferioare, în regnul 
mineral, vegetal şi animal. Şi în timp ce omul, în 
existenţa sa spirituală, se îmbogăţeşte lăuntric, învaţă să 
înţeleagă graiul marelui Cosmos, al macrocosmosului, în 
cel mai larg sens al cuvântului, el se înalţă în regiunea 
care odinioară era numită sfera stelelor fixe. Acolo nu se 
mai desfăşoară acţiunea planetelor, ci sistemul stelelor 
fixe. Şi de-abia acolo se realizează în modul cel mai 
potrivit o structură preliminară izvorâtă din nesfârşitele 
lumi spirituale, a tot ce face parte din capul omenesc. 


Apoi omul porneşte din nou la drum, pe calea de 
întoarcere. El ajunge în domeniul lui Saturn, dar despre 
toate acestea vom vorbi mâine. Faptul că în existenţa de 
pe Saturn el a primit în primul rând amintirile planetare 
este baza capacităţii de memorare, a memoriei de care 
are nevoie pe Pământ. Ceea ce i-a fost implantat, ca 
memorie cosmică, ca să zic aşa, a devenit pământesc; 
memoria cosmică se transformă în capacitatea 
omenească de memorare. lar când omul ajunge din nou 
în sfera lui Jupiter, ceea ce a dobândit el prin 
contemplarea gândurilor zeilor se retransformă în 
facultatea de a cuprinde gânduri omeneşti, care apoi pot 
fi reoglindite în conştienţa obişnuită când structura 
capului omului se uneşte cu structura fizică embrionară. 
Dar acum, cu ocazia acestei treceri prin Satum, poate 
începe să fie mai precis înfăptuită transformarea omului 
de jos în părţi componente ale capului. Este o muncă 
minunată prin care un om lucrează asupra celuilalt şi 
această muncă se desfăsoară în acord cu entitătile 


ierarhiilor superioare, realmente se lucrează la capul 
omului, în aşa fel încât această muncă este similară cu 
generarea unei lumi întregi. Căci fiecare cap omenesc, 
văzut în acea sferă în care se găseşte în intervalul dintre 
moarte şi o nouă naştere despre care vă vorbesc acum, 
este o lume minunată, cu nenumărate detalii şi munca 
depusă cere abnegaţia oamenilor care sunt legaţi prin 
soartă unii de alţii, precum şi munca acelor entităţi din 
ierarhiile superioare care înţeleg, din taina Cosmosului, 
cum trebuie să fie plăsmuit un asemenea cap omenesc. 
Este într-adevăr minunat să aflăm, în felul acesta, din ce 
este alcătuit omul. Şi totuşi lucrul acesta nu ne face 
orgolioşi, căci lumea în care suntem între moarte şi o 
nouă naştere are grijă să nu ne lase să cădem pradă 
orgoliului. Dragii mei prieteni, ar fi realmente absurd să 
cădem într-o omenească manie a grandoarei printre 
entităţile ierarhiilor superioare, printre Serafimi, 
Heruvimi şi Tronuri, căci acolo ne simţim întotdeauna 
mici faţă de entităţile acestea alături de care lucrăm. Şi 
când, în sfârşit, în existenţa pământească aflăm ce este 
omul în marele macrocosmos al lumilor, între moarte şi o 
nouă naştere, ne putem spune că prea mult nu am adus 
cu noi pe Pământ, prin urmare nu trebuie să fim prea 
încântați de situaţia noastră actuală şi mândri de ceea ce 
am fost printre zei. Însă dintr-o asemenea contemplare a 
ceea ce se întâmplă cu omul între moarte şi o nouă 
naştere trebuie să se dezvolte în noi simţul de 
răspundere, care ne spune: Trebuie să ne străduim foarte 
mult pentru ca să fim demni de calitatea de oameni şi în 
existenţa pământească, dacă apreciem întreaga 
însemnătate a existenţei omeneşti după munca pe care o 
desfăşoară zeii asupra omului între moarte şi o nouă 
naştere. 


Şi apoi ne întoarcem în existenţa de pe Marte. În această 
existenţă, munca de transformare a omului continuă. Dar 
atunci se adaugă deja structurile spirituale pentru noul 
corp, pentru toracele şi membrele pe care omul le va 
avea în viitoarea viaţă pe Pământ. Căci lucrurile stau 
astfel: structurile spirituale ale membrelor din viaţa 


pământească trecută apar ca fiind structuri ale capului în 
noua viaţă pământească, iar structurile toracelui şi ale 
membrelor sunt noi, fiind realizate în decursui trecerii 
prin lumea stelelor, care pregăteşte următoarea existenţă 
terestră; numai că ceea ce se realizează astfel este ceva 
ce se petrece încă numai în domeniul spiritual. Când 
omul trece, din nou, prin existenţa de pe Marte, atunci 
ceea ce s-a încorporat în el într-o înaltă spiritualitate 
când a trecut prima oară prin existenţa de pe Marte, ceea 
ce l-a făcut să fie capabil de a auzi cuvântul cosmic, este 
transformat acum din spiritualul superior într-un spiritual 
întrucâtva inferior, în acea substanţă spirituală din care - 
mai târziu - se revelează Eul omenesc. Şi apoi, în timpul 
trecerii prin existenţa de pe Marte, i se încorporează 
structura spirituală, întreaga alcătuire a laringelui şi a 
plămânilor. 


Apoi omul ajunge din nou în existenţa solară. A doua 
trecere prin existenta solară are o însemnătate deosebită. 
Căci, de fapt, până acum omul a pornit de la prima 
existenţă solară, trecând prin Marte, Jupiter şi Saturn în 
lumea stelelor, şi acum el face drumul înapoi prin Saturn, 
Jupiter, Marte. În tot timpul acesta el este cu totul dăruit 
Universului, el a devenit una cu Universul. El trăieste în 
Univers, a învăţat graiul cosmic, a învăţat să participe la 
gândurile cosmice, nu trăieşte în amintirea sa, pe care o 
va redobândi abia mai târziu, ci trăieşte în amintirea 
întregului sistem planetar; el trăieşte astfel încât se simte 
una cu entităţile ierarhiilor superioare, în amintirea 
gândurilor cosmice şi a graiului cosmic, şi ajunge acum, 
din nou, în existenţa solară. Aici omul începe din nou să 
se detaşeze, devenind oarecum o fiinţă distinctă. Dar 
aceasta se leagă de faptul că i se integrează omului 
structura primordială a inimii omeneşti. 


Şi apoi omul îşi continuă drumul de întoarcere prin 
domeniul lui Venus şi prin cel al lui Mercur. Aici i se 
adaugă structura spirituală primordială a celorlalte 
organe pe care le va avea. 


Din clipa în care omul trece prin a doua existenţă solară - 
toate acestea au nevoie de un timp mai îndelungat -, cu 
mult înainte ca el să pătrundă în existenţa de pe Pământ 
se petrece o importantă cotitură în destinul lui. Când noi 
dobândim, acolo, în Cosmos, structura spirituală a inimii 
omeneşti, când suntem pe drumul reîntoarcerii pe 
Pământ, atunci fireşte că nu este vorba numai de o formă 
fizică a inimii - ea este desigur indicată deja -, dar 
această formă fizică a inimii este înconjurată şi legată de 
tot ce i se cuvine omului ca urmare a vieților sale 
pământeşti anterioare. Nu este atât de important să 
primim în noi structura primordială a inimii fizice, ci este 
de o importanţă deosebită ca omul să se concentreze 
asupra valorii sale spirituale-morale-sufleteşti; căci toate 
acestea sunt concentrate în inima omenească. Şi înainte 
ca structura inimii să se unească cu structura embrionară 
a viitorului corp omenesc inima este, în Cosmos, o esenţă 
sufletească-morală-spirituală în om, iar omul uneşte 
această esenţă sufletească-morală-spirituală care acum 
este trăită în el, este dobândită pe drumul reîntoarcerii 
pe Pământ, o uneşte cu structura embrionară. Această 
concentrare a părţii sale spirituale-morale-sufleteşti omul 
o vieţuieşte în comunitate cu înaltele fiinţe solare, cu 
acele fiinţe solare care, de fapt, ţin în mână forţele 
creatoare ale aistemului planetar şi, prin ele, pe cele ale 
existenţei pe Pământ. 


Ca să mă exprim mai plastic - această exprimare sună 
puţin cam paradoxal, dar este sugestivă -, aş spune că în 
clipa în care omul îşi capătă inima cosmică el se află 
deodată în preajma acelor entităţi ale ierarhiilor 
spirituale care au în mână conducerea întregului sistem 
planetar, în interacţiune cu existenţa pământească. Şi 
aici ni se arată ceva grandios, ceva minunat, este greu să 
găseşti cuvinte pentru a descrie ceea ce vieţuieşte acum 
omul. Într-o anumită privinţă el simte aşa cum simte şi în 
existenţa fizică; aşa cum în această existenţă fizică se 
simte legat de bătăile inimii sale, de întreaga activitate a 
inimii sale, tot astfel aici, în macrocosmos, se simte legat, 
prin inima sa spirituală macrocosmică, de întreaga sa 


făptură morală-sufletească-spirituală. Toate câte s-au 
petrecut cu el în Univers până în această clipă a vieţuirii 
sale spirituale ca fiinţă spirituală-morală-sufletească sunt 
pentru el ca nişte bătăi ale inimii sale sufleteşti. El îşi 
simte acum întreaga fiinţă în Cosmos aşa cum simte în 
sine bătăile propriei sale inimi şi simte că de aceste bătăi 
ale inimii se leagă şi un anumit fel de circulaţie. Aşa cum 
aici pe Pământ simţim în bătăile inimii circulaţia sângelui 
şi respiraţia pe care acestea le determină, tot aşa atunci 
când, ca să mă exprim în mod figurat, simţim în 
exteriorul nostru cum bate spiritualiceşte inima noastră 
macrocosmică-spirituală, pe drumul străbătut la 
întoarcere prin experienţa solară, avem senzaţia că din 
aceste pulsaţii spirituale ale inimii pornesc ca un fel de 
curenţi îndreptaţi către entităţile din ierarhia a doua. Şi 
tot aşa cum în organismul fizic sângele din vene se 
îndreaptă spre inimă, în finţa noastră sufletească- 
spirituală pătrund de această dată, localizându-se în om, 
cele pe care le are de spus omului despre lume, în scopul 
moralizator, Exusiai, Kyriotetes şi Dynamis. Spiritul 
Universului în cuvintele sale şi în sunetele sale este 
circulaţia, care se concentrează în această inimă care 
bate spiritual-macrocosmic în această făptură omenească 
sufletească-spirituală-morală. Acolo bate inima 
omenească spirituală. Şi această bătaie a inimii este în 
acelaşi timp însăşi pulsaţia inimii lumii în interiorul 
căreia se află omul. In lumea aceasta curentul sanguin 
este reprezentat de ceea ce fac entităţile creatoare ale 
ierarhiei a doua, de forţele care radiază de la ele. Şi, 
după cum la om fluxul sângelui se concentrează în inimă, 
unde omul îl simte în mod inconştient - căci inima este un 
organ senzorial care percepe mişcarea sângelui, iar nu o 
pompă, cum pretind fizicienii; sângele se mişcă prin 
spiritualitatea şi vitalitatea omului -, în această perioadă 
dintre moarte şi o nouă naştere omului i se dă 
posibilitatea, prin har, să dezvolte în el unul din organele 
de percepere, una din inimile cosmice, care sunt create 
din pulsaţiile macrocosmosului, pulsaţii formate din 
acţiunile fiinţelor ierarhiei a doua. Şi omul, urmându-şi 
calea înapoi, ajunge din nou, după cum am spus deja, să 


treacă prin existenţa de pe Mercur şi Venus. Dar, mai 
înainte, tocmai în clipa cosmică în care omul se poate 
simţi într-adevăr în inima spirituală a lumii privirea lui se 
îndreaptă în jos, spre şirul de generaţii la capătul căruia 
stă perechea de părinţi din care se va naşte: aşa încât 
omul ia legătura cu genealogia sa relativ de timpuriu. Ca 
oameni, suntem născuţi dintr-un tată şi o mamă; părinţii 
noştri au, la rândul lor, tată şi mamă, care şi ei au tată şi 
mamă; aşa încât atingem aproape de un secol urmărind 
şirul generaţiilor înapoi. Dacă mergem mai departe în 
urmă, suntem nevoiţi să parcurgem multe veacuri, căci 
cu mult timp înainte de a se naşte pe Pământ omul s-a 
legat de şirul de generaţii care se încheie cu familia sa. 
Omul se înscrie într-o succesiune de generaţii încă de 
când, aşa cum am arătat, trece prin existenţa solară. Iar 
atunci când trece prin coloniile cosmice din Venus şi din 
Mercur, omul poate să pregătească, să determine în 
oarecare măsură ceea ce este necesar pentru a pune de 
acord, pe cât este posibil, destinul său cu ceea ce îl 
aşteaptă, ca manifestări exterioare ale traiului, prin 
faptul că va trebui să se nască într-o familie anume, într- 
un anumit neam. 


Şi apoi ajunge din nou în domeniul Lunii. Să ne gândim 
că atunci când în drumul dintre moarte şi o nouă naştere 
omul a trecut prima dată prin domeniul Lunii el a primit 
impulsul de a se gândi, atât în bine cât şi în rău, la 
înţelepţii învăţători primordiali şi la Pământ, la punctul 
de pornire a existenţei pământeşti, când învăţători 
supraumani au dat omului pământean o înţelepciune 
supraomenească. Acum, când se întoarce, atenţia sa este 
mai puţin chemată să se îndrepte spre ceea ce a fost 
odinioară pe Pământ. Acum, lucrurile se prezintă astfel: 
el petrece acolo sus cosmic, în existenţa lunară, acel timp 
care jos, pe Pământ, se scurge între zămislire şi naştere, 
astfel că de fapt faza embrionară a omului este însoţită 
de o evoluţie cosmică. Sus, în domeniul lunar, omul 
realizează o anumită evoluţie iar jos i se pregăteşte între 
timp, în mod succesiv, embrionul fizic cu care se uneşte 
treptat. Ce se petrece oare sus, macrocosmic, în timpul 


celei de a doua evoluţii lunare? 


Sigur, conştienţa pe care o are omul în toate aceste 
vieţuiri pe care le-am descris este o conştienţă mult mai 
clară şi mult mai trează decât aceea pe care o avem pe 
Pământ în viaţa normală. Este foarte important să ştim 
limpede că în timpul visării conştienţa este atenuată, 
conştienţa în stare de veghe este clară, conştienţa de 
după moarte este şi mai clară şi viaţa întreagă aici pe 
Pământ este ca un vis faţă de realitate, în comparaţie cu 
claritatea conştienţei de după moarte. Dar cu fiecare 
etapă nouă câştigată conştienţa devine şi mai trează, şi 
mai clarâ. Când trecem, mai întâi, prin existenţa lunară, 
la urcare, conştienţa noastră devine mai clară prin faptul 
că ajungem în preajma înţelepţilor învătători primordiali 
ai omenirii, în domeniul lunar. 


Atunci când trecem prin domeniile lui Mercur şi Venus 
conştienţa noastră devine tot mai clară. Şi în felul acesta 
conştienţa noastră se face tot mai clară când intrăm într- 
o nouă regiune stelară. Numai când ne întoarcem către o 
nouă viaţă pământească această conştienţă se 
înceţoşează iarăşi în mod treptat. Însă când ajungem în 
existenţa de pe Mercur avem încă o conştienţă mai clară 
decât orice conştienţă din existenţa obişnuită. Dar apoi 
ajungem în domeniul lunar, în acel domeniu lunar care 
ne înfăţişează cum a fost omul la începutul evoluţiei 
Pământului. Acest domeniu stinge conştienţa noastră, 
când ne reîntoarcem. Acolo unde am primit mai întâi 
iluminarea pentru lumea suprasensibilă, fiind deja într-o 
stare de conştienţă mai trează decât am putut s-o avem 
pe Pământ, tot acolo se înăbuşe conştienia noastră la 
reîntoarcerea pe Pământ, se înăbuşe până ce ajunge să 
nu mai poată fi decât o putere de creştere - o putere de 
creştere cum este aceea a copilului care visează. 
Conştienţa este înăbuşită până la starea de vis. Şi abia 
când s-a înăbuşit până la starea de vis omul poate uni 
fiinţa sa sufletească-spirituală, care s-a dezvoltat în felul 
arătat, cu embrionul său. Pentru ca omul, într-o anumită 
etapă a evoluţiei sale, să poată avea legătura necesară cu 


embrionul fizic este nevoie ca el să parcurgă acolo sus, în 
comunitatea învăţătorilor primordiali ai omenirii, o 
evoluţie lunară, după cum pe Pământ embrionul 
parcurge, în corpul mamei, cele zece luni lunare. Evoluţia 
lunară, de sus, constă în faptul că o întreagă populaţie de 
învăţători ai omenirii colaborează pentru a înăbuşi 
conştienţa cosmică pe care omul o are încă chiar şi în 
existenţa de pe Mercur, s-o înăbuşe, făcând din ea 
conştienţa de vis care se manifestă când omul păşeşte în 
existenţa pământească. 


Tot ce ni se înfăţişează aici ca om fizic supus simţurilor 
nu poate fi înţeles decât pornind de la omul 
suprasensibil. lar omul suprasensibil nu poate fi înţeles 
pe Pământ sau prin realităţile Pământului; el nu poate fi 
înţeles decât prin realităţile cosmice, prin realităţile 
macrocosmice. Conferinţele acestea au fost, până acum, 
alcătuite în aşa fel, încât să vă arate că omul, ca om 
pământean, trebuie să ia fiinţă din Cosmosul spiritual ca 
Om-spirit. 


Pentru conferinţa de mâine ne rămâne să învăţăm să 
înţelegem, de asemeni, în acest context, însemnătatea 
vieţii pământeşti însăşi, întrucât ceea ce este 
supraomenesc coboară în această viaţă pământească, şi 
să învăţăm să înţelegem însemnătatea faptului că omul 
trecând prin poarta morţii ia cu sine în lumea spirituală 
resturile celor dobândite în viaţa de pe Pământ. Acum, 
după ce am învăţat să cunoaştem, cel puţin sub câteva 
aspecte, natura spirituală a omului, esenţa sa 
suprasensibilă, ne vom întoarce mâine din nou la analiza 
raporturilor dintre omul suprasensibil şi cel senzorial. 

CONFERINŢA a V-a 

Haga, 18 noiembrie 1923 
Pe cât a fost posibil în câteva ore, am încercat să prezint 
trecerea omului prin lumea suprasensibilă. Căci lumea 
suprasensibilă este aceea în care se află omul, în mod 
direct, în viaţa dintre moarte şi o nouă naştere. Tot lumea 
suprasensibilă este însă şi aceea în care pătrund forţele 
omului, deşi conştienţa obişnuită nu sesizează acest fapt, 


când omul se află prin corporalitatea sa fizică şi eterică 
aici pe Pământ, în lumea fizică. În timp ce omul se află în 
această lume fizică, el simte existenţa sa suprasensibilă 
mai mult sau mai putin ca pe o enigmă care îi stă în faţă - 
o enigmă fără a cărei dezlegare, cel puţin parţială, 
sufletul său nu poate ajunge la o armonie lăuntrică, la o 
siguranţă lăuntrică, şi nici la o viaţă meritorie şi la o 
adevărată iubire de oameni. 


Tocmai atunci când analizăm omul pe Pământ se 
evidenţiază o caracteristică a acestuia în raport cu omul 
suprasensibil, care aruncă o astfel de lumină asupra 
acestuia din urmă, încât prin această iluminare putem 
vedea de ce, într-o oarecare măsură, lumile spirituale- 
divine l-au trimis pe om jos, în această lume fizică 
senzorială. În primul rând, omului trebuie să i se 
vorbească despre cunoaşterea lumii suprasensibile aici, 
în lumea fizică sensibilă. Căci s-ar manifesta o cu totul 
altă comportare faţă de enigmele vieţii suprasensibile, 
dacă s-ar vorbi morţilor, ca să zic aşa, adică oamenilor 
aflaţi în intervalul dintre moarte şi o nouă naştere. De 
aceea considerăm că este potrivit să ducem astăzi la 
îndeplinire această analiză prin aceea că lăsăm să 
lumineze, încă o dată, în sufletul nostru tot ceea cea 
pătruns în noi în mod schematic privind tainele lumii 
suprasensibile, în legătură cu timpul petrecut de om pe 
Pământ. 


Să privim omul, să ne privim pe noi înşine, aşa cum 
suntem aici, în viaţa de pe Pământ. Noi avem, în primul 
rând, simţurile noastre, aceste simţuri care ne 
informează despre tot ce este în jurul nostru în viaţa 
pământească; prin ele primim în primul rând bucuriile, 
fericirile noastre pământeşti, dar şi durerile, suferinţele 
noastre pământeşti. Noi, oamenii, nu ne gândim 
întotdeauna la ce însemnătate au pentru noi aceste 
impresii, aceste trăiri ale simţurilor noastre. Şi tocmai 
consideraţii de felul celor făcute aici zilele acestea ne duc 
dincolo de viaţa senzorială, ne duc în regiuni spirituale. 
S-ar părea că o asemenea ştiinţă spirituală antroposofică 


l-ar duce pe om la o subapreciere a vieţii senzoriale, ba l- 
ar face chiar să spună: Vai! la ce nivel inferior este 
această viaţă senzorială; omul ar trebui să fugă de ea în 
viaţa pământească. Dar consideraţiile ştiinţei spirituale 
nu se opresc la această impresie. Această impresie ne 
poate spune doar că valoarea şi demnitatea omului nu 
pot merge mână în mână cu o viaţă senzorială de calitate 
inferioară, că trebuie să existe o cale de a pierde într-un 
anumit sens acea viaţă senzorială care i se înfăţişează 
omului într-o oarecare măsură ca o viaţă senzorială de 
nivel inferior, pentru a o redobândi, în sens mai profund, 
de la un nivel superior, de la nivelul de observaţie 
suprasensibil. Altfel am ajunge să ne temem de 
abordarea spirituală, dacă ar trebui să ne spunem că 
toată frumuseţea care ne pătrunde în suflet privind 
minunata lume vegetală, lumea de flori şi fructe 
fremătând de viaţă, că tot ce pătrunde în noi prin 
frumuseţea naturii, prin măreţia cerului cu stele etc. ar 
însemna de fapt atât de puţin pentru viaţa omenească, 
încât ar trebui părăsite ca fiind mult „mai prejos" decât 
cunoaşterea ştiinţei spirituale. 


Dar nu este deloc aşa. Dacă vă întoarceţi înapoi în timp, 
urmărind în evoluţia omenirii cele dezvăluite de către 
iniţiaţi, de marii maeştri din diferite epoci cu privire la 
desăvârşirea vieţii omeneşti, veţi vedea din cuvintele 
spuse odinioară de aceşti iniţiaii că ei nu subapreciau 
niciodată frumuseţea, splendoarea, măreţia vieţii 
pământeşti-senzoriale. Cât de minunate sunt adesea 
expresiile poetice, artistice, lirice pe care le-au folosit 
tocmai iniţiaţii referindu-se la suprasensibilul cel mai 
înalt! Gândiţi-vă la imagini ca floarea de lotus şi la altele 
de acest fel şi veţi vedea că iniţiaţii nu au subapreciat 
niciodată posibilitatea de a exprima dezvoltarea vieţii 
spirituale prin imagini senzoriale, şi că prin urmare ei 
considerau în mod cert că în contemplarea lumii 
senzoriale ar exista ceva, sau cel puţin ar putea fi găsit 
ceva care să-l înalțe pe om spre sublim. Dar omul nu 
poate fi mulţumit de felul cum percepe lumea senzorială 
cu conştienţa obişnuită, mai ales din cauză că ceea ce 


pătrunde prin ochii săi, prin urechile sale şi prin celelalte 
organe de simţ, deşi este în legătură cu Eul său, cu 
întreaga evoluţie a Eului, cu deplina viaţă a Eului, nu îi 
oferă, totuşi, nimic pentru siguranţa lăuntrică a acestui 
Eu. Noi ne îndreptăm ochii în afară, către frumuseţea 
luxuriantă a florilor; găsim aici o infinită diversitate; apoi 
ne întoarcem privirea în interior, către Eul nostru şi, mai 
întâi, pentru conştienţa obişnuită pare că acest Eu ar 
trebui să ne scape. El ni se arată în sinea noastră ca un 
punct spiritual care nu ne spune altceva decât cuvântul 
lipsit de conţinut „Eu". Dar nici nu este de mirare. 
Gândiţi-vă că pentru ca ochiul să poată vedea el trebuie 
să se nege pe sine. Simţurile trebuie să se dăruiască cu 
totul lumii pentru a fi mijlocitori buni între om şi lume. 
Ochiul trebuie să fie transparent pentru ca, prin el, să 
apară splendoarea, măreţia şi frumuseţea lumii 
senzoriale exterioare, în toată strălucirea sa şi în lumină 
colorată. Şi tot aşa şi celelalte simţuri. 


Noi nu ştim nimic despre simţurile noastre. Există oare o 
cale pentru a afla ceva despre aceste simţuri? Pentru 
aceasta trebuie să mergem iarăsi în lumea 
suprasensibilului. Chiar şi pentru a afla ceva despre 
simţuri trebuie să mergem în lumea suprasensibilului. 
Cunoaşteţi lucrările mele despre căile care duc în lumile 
superioare. Reprezentaţi-vă, în mod viu, în faţa ochiului 
sufletesc, ceea ce poate fi cunoaşterea imaginativă. Când 
ajungem la cunoaşterea imaginativă noi regresăm 
oarecum în ceea ce priveşte percepţia senzorială a lumii 
exterioare. Dar cel mai interesant lucru pe acest drum îl 
voi reda în cele ce urmează. 


Când, prin meditaţie, vă apropiaţi de lumea imaginativă - 
în felul corespunzător exerciţiilor date în cartea 
respectivă -, când, prin urmare, începeţi să luptaţi pentru 
a scoate omul eteric din omul fizic, aşa încât acest om 
eteric - primul om suprasensibil din noi - să ajungă la un 
fel de conştienţă, atunci, într-o oarecare măsură, puteţi 
prinde clipa când treceţi de la contemplarea senzorială 
obişnuită la contemplarea imaginativă, când nu aţi 


cucerit încă contemplarea în esenţa ei, dar sunteţi pe 
cale s-o cuceriţi. Acum, să zicem că omul acesta care se 
găseşte pe drumul ce duce de la contemplarea senzorială 
obişnuită la contemplarea imaginativă călătoreşte printr- 
o regiune muntoasă bogată în roci străvechi, conţinând în 
cantităţi mari silicați. Când omul este în stadiul de 
dezvoltare a imaginaţiei, el este deosebit de înclinat să 
dezvolte capacităţi sufleteşti în regiunile muntilor înalţi 
unde se găsesc roci bogate în siliciu (cuarţ). Faptul că el 
a dezvoltat anumite capacităii sufleteşti la primul elan al 
dezvoltării se datorează înainte de toate impresiei făcute 
asupra lui de toate lucrurile aflate în ambianța sa fizică, 
terestră, de aceste roci cuarţitice din munţii înalţi. Roca 
cuarţitică din munţi este mai întâi numai în mică măsură 
transparentă, translucidă. Dar în clipa în care reuşim să 
pătrundem până la punctul de vedere despre care v-am 
vorbit, această rocă cuarţitică devine pe deplin 
transparentă. Urcăm pe munte şi roca cuarţitică ne apare 
ca o sticlă transparentă, dar în aşa fel încât avem 
simţământul că din noi izvorăşte ceva ce se uneşte cu 
această rocă. Tocmai în punctele cele mai ridicate ale 
suprafeţei Pământului, printr-un fel de firească dăruire a 
conştienţei noastre, ne facem una cu suprafaţa 
Pământului. În această clipă avem senzaţia că ochiul 
nostru însuşi ar trimite în afară curenţi care pătrund în 
roca cuarţitică şi, în aceeaşi clipă, începe să se înfiripe în 
noi un simţământ de aşa natură, încât ne simţim una cu 
întreaga existenţă pământească. Dar în timp ce ne 
contopim cu roca cuarţitică simţindu-ne, în acelaşi timp, 
una cu întregul Univers, cu întregul Cosmos, noi putem 
să ajungem cu adevărat la o primă unire cu Cosmosul, 
care să nu fie doar un vis, să nu fie doar o concepţie 
abstractă. În felul acesta se poate ajunge la o conştienţă 
intimă, într-un fel pe care aş vrea să îl exprim cu 
următoarele cuvinte: Pământule, tu nu eşti singur în 
Univers. Tu, Pământule, eşti una cu mine şi cu toate 
celelalte fiinţe care sunt pe Pământ, eşti una cu întregul 
Univers! În ceea ce se vieţuieşte prin această unificare cu 
roca cuarţitică, noi nu mai privim Pământul ca fiind ceva 
izolat de restul Universului, ci îl vedem ca pe o sferă 


eterică, plăsmuită din sfera eterică cosmică. 


Acesta este un prim simţământ. Multe cântări vechi, 
multe mituri vechi, cu minunate incluziuni despre cutare 
sau cutare lucru răsună din vechea literatură a 
clarvederii instinctive a omenirii. În ziua de azi oamenii 
le citesc, ei îşi închipuie, desigur, şi că acestea le trezesc 
simţăminte nobile; dar ei nu pot ajunge la partea de 
adevăr care se găseşte în ele. Nu putem să receptăm în 
suflet, în adevărata lor semnificaţie, opere ca de pildă 
Bhagavad Gita sau alte bucăţi din literatura indiană sau 
din alte literaturi orientale, dacă nu am ajuns să ştim, 
prin cunoaştere spirituală, câte ceva despre faptul că 
omul poate, aşa cum am arătat mai înainte, să devină una 
cu Pământul şi, prin aceasta, una cu Cosmosul. Căci 
multe dintre cele despre care se vorbeşte în aceste vechi 
cântări au izvorât dintr-o contopire cu Cosmosul, dintr-o 
contopire care este ca o comuniune de conştientă cu 
lumina, cu acea lumină care străbate prin cuarțul cel dur 
şi care, prin faptul că străbate cuarțul laolaltă cu însuşi 
sufletul omenesc, îl transformă într-un ochi al lumii cu 
ajutorul căruia omul poate să privească în largul 
Universului. 


Şi aşa, putem spune că dacă începem să descriem în mod 
real cunoaşterea omului suprasensibil ajungem să nu mai 
putem folosi expresii abstracte, explicaţii teoretice; în 
mod firesc, ne vedem împinşi să vorbim într-un fel care 
ne uneşte ideile cu întregul conţinut de simţăminte ale 
sufletului omenesc. Tocmai aceasta trebuie să ne 
impresioneze atât de mult ori de câte ori analizăm omul 
suprasensibil, şi anume faptul că nu se poate exprima 
cunoaşterea suprasensibilului fără a lega de ea omul 
întreg, fără a uni voinţa şi simţirea cu gândirea şi ideile. 
Fireşte că viaţa trebuie să fie suportată; dar ceea ce este 
cel mai greu de suportat de către acela care cunoaşte 
întreaga latură omenească a cunoaşterii suprasensibile 
este faptul că anumiţi oameni toarnă această cunoaştere 
suprasensibilă în formule pur teoretice. În fond, atunci 
când se vorbeşte în mod teoretic despre lumea 


suprasensibilă avem o senzaţie dureroasă, ca şi când ne- 
am băga degetul într-o flacără. Când cineva vrea să 
descrie omul suprasensibil, trebuie să descrie şi 
asemenea lucruri. 


După ce omul a progresat în cunoaşterea suprasensibilă, 
şi-a însuşit partea imaginativă şi a învăţat, prin ea, ce 
există suprasensibil în om între naştere şi moarte, el îşi 
poate însuşi în cadrul cunoaşterii suprasensibile şi ceea 
ce corespunde cu Inspirația, prin care poate să vadă cea 
fost omul înainte de naştere, înainte de a cobori în 
existenţa pământească, şi ce va fi după ce va trece prin 
poarta mortii. El poate privi în tot ce v-am descris zilele 
acestea ca fiind trecerea prin diferitele domenii de 
alcătuire a fizionomiei omeneşti, de transformare a 
omului de la o viaţă pământească anterioară la cea 
următoare. Putem privi tot ceea ce v-am descris ca fiind 
trecerea prin diferitele lumi stelare. 


Însă cunoaşterea aceasta prin care noi pătrundem în 
sinea noastră capătă o nuantă deosebită când este 
realizată în aşa fel încât ne putem spune: Ceea ce poate fi 
descris ca trecerea prin viaţa dintre moarte şi o nouă 
naştere trăieşte în noi şi atunci când ne găsim pe acest 
Pământ fizic. Trăieşte în noi atunci când ne aflăm pe 
Pământ, în corpul nostru fizic, în propria noastră piele, ca 
fii ai acestei lumi în care ocupăm un loc insignifiant, 
trăieşte în noi toată măreţia cosmică care trebuie 
descrisă atunci când se înfăţişează esenţa adevărată a 
omului, întrucât el aparţine lumilor stelare şi chiar unor 
lumi mai înalte: lumile ierarhiilor superioare. Dar atunci 
când pătrundem prin cunoaştere în ceea ce trăieşte in noi 
ca o rămăşiţă pământească a ceea ce a fost propria 
noastră entitate între moarte şi o nouă naştere, în 
aceeaşi măsură în care pătrundem acolo putem să facem 
încă ceva chiar pe planeta noastră. Putem să pătrundem 
in adâncurile ei, acolo unde se găsesc filoanele de metal, 
să pătrundem până la minereurile de plumb, argint, 
cupru, la tot ce trăieşte în rocă prin metal. 


Dacă abordăm cu simţurile obişnuite aceste metale din 
Pământ, ele nu spun nimic altceva decât că este vorba de 
un tip sau altul de rocă. Dar dacă pătrundem în Pământ 
cu privirea spirituală devenită pătrunzătoare prin care se 
manifestă partea suprasensibilă din om, atunci din tot ce 
este metalic în interiorul Pământului ia fiinţă ceva foarte 
deosebit. Atunci tot ce este cupru, argint, aur în 
interiorul acestuia începe să vorbească o limbă tainică 
foarte bogată. Atunci, printr-o abordare suprasensibilă, 
ni se înfăţisează ceva ce, ca oameni de pe Pământ, ne 
înrudeşte atât de mult cu întreaga fiinţă vie-sufletească a 
Pământului însuşi ! Minereurile metalifere ne spun ceva, 
ele devin pentru noi amintiri cosmice. Într-adevăr, aşa 
stau lucrurile. Gândiţi-vă, la voi înşivă: când cultivați 
liniştea lăuntrică a sufletului, liniştea lăuntrică activă a 
sufletului, când lăsaţi să se ridice în voi amintiri vechi 
care vă aduc diferite impresii în suflet, atunci vă găsiţi 
din nou în tovărăşia unui eveniment prin care aţi trecut, 
vă găsiţi din nou laolaltă cu oameni pe care i-aţi îndrăgit 
în decursul vieţii, poate cu oameni care au dispărut de 
mult. Vă simţiţi răpiți din clipa prezentă, vă simţiţi uniţi 
strâns cu suferinţele şi bucuriile clipelor trecute, din 
viaţa voastră pământească. 


Ceva cu totul asemănător, dar transpus la scară mare, 
are loc când pătrunsi lăuntric de cunoaşterea spirituală, 
de o cunoaştere spirituală simțită, vă faceţi una cu vinele 
de metal ale Pământuhti. Atunci nu se întâmplă ca in 
cazul rocilor cuarţitice, când pătrundeţi cu privirile în 
largul Universului; atunci vă contopiţi in oarecare 
măsură cu corpul planetar terestru. Auzind înăuntrul 
vostru limbajul minunat al filoanelor de metal, vă spuneţi: 
Acum eu sunt una cu pulsaţia cea mai lăuntrică a 
sufletului şi a inimii Pământului însuşi, acum eu aud 
amintiri ce nu sunt ale mele; în mine răsună amintirile pe 
care le are chiar Pământul din epoci terestre anterioare, 
când el nu era încă Pământul nostru, când el nu avea încă 
la suprafaţa sa şi în sânul său lumea animală şi vegetală 
de azi, nici lumea minerală de azi. Împreună cu 
Pământul, eu îmi aduc aminte de acele vechi epoci 


pământene când Pământul era la un loc cu celelalte 
planete ale sisternului nostru planetar; îmi amintesc 
acele vremi când nu se putea vorbi despre Pământ ca 
despre ceva aparte, pentru că el nu era atât de dens cum 
este azi. Îmi amintesc vremurile în care întregul sistem 
planetar era un organism viu, insufleţit, şi oamenii, într-o 
formă cu totul diferită de cea de astăzi, trăiau în acest 
organisrn viu. In felul acesta elementul metalic al 
Pământului ne duce la amintirile Pământului însuşi, Dar 
după ce avem această vieţuire lăuntrică ştim limpede 
pentru ce am fost de fapt trimişi jos pe Pământ de 
entităţile divine-spirituale ale orânduirii cosmice. Deci 
doar atunci când trăim în amintirea Pământului însuşi noi 
simţim în mod adecvat propria noastră gândire. Noi 
simţim cum gândirea noastră este legată de Pământ 
deoarece am dobândit amintirea Pământului. Şi în clipa 
în care amintirea Pământului devine amintirea noastră 
proprie avem în jurul nostru entităţile ierarhiei a doua, 
Kyriotetes, Exusiai şi Dynamis. Aceasta este calea pe 
care trebuie să o urmăm, pentru ca în viaţa de pe Pământ 
să avem în jurul nostru entităţile pe care le avem atunci 
când între moarte şi o nouă naştere trăim în epoca pe 
care v-am descris-o. Şi ajungem la convingerea că intrăm 
în contact cu entităţile din ierarhia a doua când ne aflăm 
ca oameni întrupaţi între naştere şi moarte. Dar aceste 
entităţi nu au numai menirea de a lucra cu noi la 
transformarea omului în intervalul dintre moarte şi o 
nouă naştere, ele mai au şi o misiune legată de întreaga 
alcătuire a Cosmosului. Vedem acum că aceste entităţi 
din ierarhia a doua au primit misiunea, de la orânduirea 
cosmică superioară, de a efectua, în interiorul 
Pământului, tot ce vine prin impulsurile filoanelor de 
metal. 


Şi acum putem din nou să privim înapoi. Nu vom fi 
înţeles chiar de la început ceea ce vreau să menţionez 
acum, prin urcarea în regiunea cu roci cuarţifere, căci 
acestea nu vorbesc încă în mod destul de ciar. În mod 
clar ne vorbeşte abia ascultarea minunată a amintirilor 
Pământului care vin din filoanele de metal. Dar acum ne 


putem întoarce din nou şi putem înţelege ceva ce, poate, 
nu am înţeles la început. Acum conştientizăm că atunci 
când ne contopim cu Universul întreg, prin pătrunderea 
luminii prin cuarţit, avem în jurul nostru entităţile din 
ierarhia a treia, Îngerii, Arhanghelii şi Arhaii. Şi atunci 
aflăm ceva cu totul deosebit: aflăm că, de fapt, nu este 
adevărat ceea ce ne spune observarea obişnuită prin 
intermediul simţurilor când ne ducem la munte; că nu 
este adevărat ceea ce spune observarea obişnuită prin 
intermediul simţurilor când coborâm în adâncurile 
Pământului, la filoanele de minereu. Învăţăm să 
cunoaştem, când ne urcăm în munţi, în regiunile cu roci 
cuarţitice, un lucru minunat: că aici vârfurile stâncoase 
sunt îmbrăţişate şi pătrunse de entităţile din ierarhia a 
treia: Îngerii, Arhanghelii şi Arhaii. Şi când coborâm la 
vinele de metal ale Pământului, descoperim că ele sunt 
străbătute, pe parcursul lor, de entităţile ierarhiei a 
doua. Şi ne spunem: De fapt, şi în timpul existenţei 
noastre pe Pământ ne găsim în compania entităţilor care 
sunt în legătură cu propria noastră natură lăuntrică, când 
ne aflăm în intervalul dintre moarte şi o nouă nastere. 


După ce trecem prin poarta morţii, noi ajungem, după un 
timp oarecare, în mod conştient în regiunea Ingerilor, a 
Arhanghelilor şi a Arhailor. Atunci, şi în stare destrupată, 
noi ne-am însuşit o stare de conştienţă prin care 
entităţile ierarhiei a treia sunt in jurul nostru aşa cum pe 
Pământ în jurul nostru sunt entităţile celor trei sau patru 
regnuri ale naturii. Dar când într-o conştienţă superioară 
ajungem să vedem Îngerii, Arhanghelii şi Arhaii, atunci a 
dispărut din faţa noastră ceea ce pot vedea simţurile; 
căci simţurile noastre au fost preluate de elementele 
Pământului o dată cu corpul nostru. Noi nu putem vedea, 
nu putem contempla nimic din ceea ce pot percepe 
simţurile, când ne aflăm între moarte şi o nouă naştere. 
Dar atunci Îngerii, Arhanghelii şi Arhaii „ne povestesc" - 
mă pot folosi de această expresie, care redă pe deplin 
realitatea -, ne povestesc ce fac ei jos pe Pământ. Ei ne 
spun că lucrează nu numai în viaţa aceea în care se 
găsesc acum împreună cu noi, ci şoptesc sufletului nostru 


următoarele: Noi luăm parte, de asemenea, la activitatea 
Cosmosului, noi suntem fiinţele creatoare ale 
Cosmosului, iar privind în jos, spre existenţa terestră, 
relieful legat de rocile cuarţifere şi de alte roci înrudite 
puteţi vedea faptele noastre. Şi atunci omul înţelege 
tocmai în vremea când între moarte şi o nouă naştere se 
află între Îngeri, Arhangheli şi Arhai că trebuie să se 
întoarcă din nou jos, pe Pământ. Căci el ajunge să 
cunoască aceste entităţi ale ierarhiei a treia între moarte 
şi o nouă naştere; dar el află, de asemenea, cum vorbesc 
aceste entităţi în mod minunat despre faptele lor de pe 
Pământ. Şi el învaţă că nu poate contempla aceste fapte 
decât când coboară pe Pământ, se învăluie cu un corp 
omenesc fizic şi ajunge prin acest fapt să poată lua parte 
la perceperea senzorială. Da, tainele cele mai adânci ale 
perceperii senzoriale - nu numai cele referitoare la 
înălțimile muntoase, ci toate perceptiile senzoriale - ne 
sunt dezvăluite în aceste convorbiri minunate cu 
entităţile cu care ne aflăm împreună între moarte şi o 
nouă nastere. Deşi frumuseţile naturii fizice sunt atât de 
măreţe, de grandioase, conştienţa obişnuită nu le 
sesizează, încât ceea ce poate să răsară în sufletul 
omenesc ca amintire de pe Pământ după ce a trecut prin 
poarta morţii este luminat în mod corect abia atunci când 
omul vede cum descriu Îngerii, Arhanghelii şi Arhaii ceea 
ce ar fi trebuit să vadă ochii săi, să audă urechile sale şi 
ceea ce ar fi putut percepe celelalte simţuri ale sale pe 
Pământ. 


Aceasta este legătura dintre ceea ce este fizic şi ceea ce 
este suprafizic. Şi astfel este legătura dintre viaţa fizică a 
omului şi viaţa sa suprafizică. Viaţa este plină de măreție 
şi ceea ce contemplăm noi aici, în viaţa fizică-senzorială, 
ne poate bucura, ne poate înălța. Dar adevăratele ei taine 
le aflăm după ce am trecut prin poarta morţii. Şi cu cât 
am învăţat mai mult să ne bucurăm de lumea fizică- 
sensibilă, cu cât am pătruns mai temeinic toate bucuriile 
pe care ni le poate da lumea fizică senzorială cu atât mai 
mult vom întâmpina lumea Îngerilor cu o înţelegere 
sporită, lume care vrea să ne povestească ceea ce noi nu 


înţelegem incă pe Pământ, ceea ce învăţăm să înţelegem 
abia când trecem dincolo în lumea suprafizică. 


Ceva asemănător se petrece şi cu ierarhia a doua, cu 
entităţile Exusiai, Kyriotetes şi Dynamis, printre care ne 
aflăm de asemenea un timp oarecare între moarte şi o 
nouă naştere şi cu care intrăm în legătură în mod 
deosebit când ajungem până la amintirea Pământului, 
prin luminarea filoanelor de metal ale Pământului. Dar şi 
în această privinţă noi nu reuşim să înţelegem aşa cum se 
cuvine semnificaţia esenţială a ceea ce se petrece cu noi 
aici pe Pământ prin vieţuirea metalelor decât după ce ne 
ridicăm în domeniul celei de a doua ierarhii. 


Vedeţi, printre cele mai frumoase lucruri din viaţă se 
numără posibilitatea de a experimenta diversele relaţii 
care există între metale şi sănătatea omului, iar eu 
nădăjduiesc că tocmai mişcarea antroposofică va fi cea 
care va scoate la iveală, cu deosebire, frumusetea acestui 
domeniu al cunoaşterii. Fiecare metal se află într-un 
anumit raport cu sănătatea omenească, şi tot aşa şi 
fiecare compus metalic. Trecând în viaţă prin perioade de 
sănătate şi de boală, omul are necontenit relaţii cu acele 
elemente care, de fapt, dau Pământului amintirea sa: 
metalele şi compuşii lor. Ar trebui să se vorbească nu 
numai într-un fel abstract-teoretic despre acţiunea 
curativă a plumbului şi a compuşilor săi, a cuprului şi a 
compuşilor săi, precum şi a altor metale, căci ele sunt 
mijloacele curative cele mai importante, dacă ştim să le 
preparăm aşa cum trebuie, ar trebui să se vorbească nu 
numai în mod teoretic-abstract despre aceste minunate 
legături dintre lumea metalelor şi om, care sunt încă 
abordate cu mare timiditate atunci când urmărim 
filoanele metalice în adâncul Pământului, ci ar trebui să 
se dobândească un simţământ profund faţă de această 
minunată legătură dintre metale şi om, care se dezvăluie 
abia atunci când o privim din punctul de vedere al omului 
sănătos şi bolnav. 


Spuneam că ar fi de dorit ca tocmai prin mişcarea 


antroposofică să se răspândească, să ajungă în inimile 
oamenilor multe cunoştinţe din acest domeniu, care este 
foarte important. În vremurile trecute nu era atât de 
important, pentru că oamenii aveau încă un simţământ 
instinctiv despre toate acestea, pentru că ştiau: cutare 
sau cutare parte din capul omenesc este legată de 
procesul plumbului, cutare parte de procesul argintului. 
Oamenii vremurilor vechi vorbeau mult despre acest 
lucru. Oamenii epocii moderne mai citesc asemenea 
lucruri, dar nu înţeleg nimic din ele, pentru că în ziua de 
azi, în sensul ştiinţei noastre curente, vorbim despre 
toate acestea ca despre abstracții răsuflate, himerice. 
Dar dacă prin cunoaşterea antroposofică se ajunge ca 
omul să poată dobândi din nou acea profunzime 
sufletească care se poate căpăta atunci când se vorbeşte 
despre această minunată legătură a metalului din lumea 
pământească cu sănătatea şi boala omului, atunci prin 
poarta morţii omul va duce sus, în lumea spirituală, ceva 
ce îi va servi să înţeleagă, într-un fel cu totul deosebit, 
graiul ierarhiei a doua. Atunci omului i se vor putea 
dezvălui cele mai mari taine ale lumii tocmai pentru 
faptul că, prin ele, el aduce cu sine înţelegerea necesară 
printr-o asemenea pregătire pe Pământ. Căci învăţăm 
ceea ce trebuie să învăţăm prin cunoaşterea spirituală 
antroposofică nu numai pentru a satisface o curiozitate 
omenească, ci pentru ca această învăţătură să aducă 
roade după ce omul a trecut prin poarta morţii, deoarece 
tocmai prin ceea ce a acumulat datorită ştiinţei spirituale 
omul reuşeşte, în intervalul dintre moarte şi o nouă 
naştere, să ajungă la relaţii adecvate cu acele entităţi cu 
care va trebui apoi să se afle în legătură, cu întreaga sa 
făptură omenească, pentru că ele formează atunci 
ambianța noastră cosmică necesară. 


În felul acesta putem să descriem în mod concret cum 
intrăm în legătură cu aceste entităţi ale ierarhiilor 
superioare între moarte şi o nouă naştere. Dar mai este 
încă ceva care se leagă de acest lucru. Atunci când 
trecem prin aceste domenii, pentru înţelegerea cărora 
cele indicate mai sus sunt o bună pregătire, mai aflăm 


încă ceva. Când putem înţelege bine această relaţie 
dintre metale şi omul sănătos şi bolnav, atunci ni se 
dezvăluie anumite taine ale naturii, dar în aceste taine 
ale naturii mai trăieşte şi altceva. Mai întâi noi auzim 
fiinţele din ierarhia a doua vorbind despre natura 
diferitelor metale, a aurului, a argintului, a plumbului, a 
cuprului etc. Dar, în raport cu marea lume spirituală, 
aceasta s-ar putea compara cu senzaţia pe care o avem 
aici, pe Pământ, atunci când începem să învăţăm să citim 
şi ne dăm seama că, învățând să citim, dobândim 
capacitatea de a pătrunde în multe taine ale Cosmosului, 
care nu pot fi pătrunse decât dacă avem această 
deprindere. Dar acestea nu sunt fenomene deosebite pe 
Pământ - şi eu nu le folosesc decât pentru comparaţie -, 
căci graiul pe care îl învăţăm în lumea de dincolo şi prin 
care ne străduim să înţelegem entităţile ierarhiei a doua 
într-o anumită regiune a drumului pe care îl parcurgem 
în viaţa dintre moarte şi o nouă naştere, acest grai care 
vorbeşte despre metale şi relaţia lor cu omul sănătos şi 
bolnav putem, într-o oarecare măsură, să-l ridicăm în 
Cosrnosul spiritual de la proză la poezia cosmică, sau, 
mai bine-zis, ne putem ridica noi înşine la poezia 
cosmică. La început ascultăm toate acestea aşa cum ar 
asculta cineva care nu are nici un fel de cunoştinţe 
literare recitarea unei poezii. Dar cum, dacă nu suntem 
total lipsiţi de înţelegere, reuşim să învăţăm în domeniul 
literar ce semnificaţie are versificaţia, structura ritmică, 
întreaga alcătuire artistică a unei poezii şi astfel ajungem 
să înţelegem în ce constă creaţia poetică, tot aşa, atunci 
când ne ridicăm de la platitudinea prozaică la poezia 
lumii de dincolo, trecem de la limbajul ierarhiei a doua, 
care se referă la raporturile dintre metale şi omul 
sănătos sau bolnav, la înţelegerea tainelor existenţei 
morale în Univers, ale acelei existenţe morale care 
cuprinde sufletele omeneşti, dar şi sufletele divine din 
toate ierarhiile. Iar tainele sufletului ni se dezvăluie în 
mod cu totul deosebit tocmai în această regiune. După 
aceasta putem face un pas mai departe. Ceea ce v-am 
relatat se poate afla dacă mergem în munţi şi coborâm în 
sânul Pământului, unde la început totul zace în 


nemişcare, dacă privim filoanele metalifere imobile, 
rocile dispuse în straturi imobile. Dar dacă mergem mai 
departe şi încercăm să pătrundem în aceste lucruri nu 
numai cu privirea raţională a omului practic (nu vreau să 
subapreciez această privire raţională a omului practic, 
căci trebuie să fim cu picioarele pe Pământ atunci când 
vrem să pătrundem în lumea spirituală sănătoşi din punct 
de vedere fizic şi sufletese-spiritual), dacă nu ne oprim la 
ceea ce ni se arată sub acest aspect când vedem cum se 
topesc metalele la temperaturi înalte, cum trec ele din 
starea solidă în cea lichidă - câte lucruri ni se dezvăluie 
atunci! -, când mergem în uzine, unde fierul curge 
incandescent, fiind adus în stare lichidă în furnale şi mai 
ales când luăm parte la procesul prin care minereuri 
metalice, minereuri de antimoniu sunt aduse din starea 
solidă în cea lichidă, şi apoi, în mod treptat, în alte stări, 
când lăsăm să acţioneze asupra noastră această soartă a 
metalului în foc, atunci pătrunde ceva cu totul deosebit în 
cunoaşterea noastră, în cunoaşterea spirituală care 
trăieşte în noi. Atunci ni se deschide o perspectivă 
extraordinar de profundă asupra tainelor propriei noastre 
existenţe. 


Am spus de mai multe ori acest lucru, afirmând că 
trebuie să analizăm raportul dintre om şi animal. 
Comparând, din punct de vedere anatomic oasele, 
muşchii, chiar şi sângele omului cu cele ale animalelor, 
cum se obişnuieşte în epoca modernă, se va găsi o 
înrudire între ele. Însă superioritatea omului asupra 
animalului o descoperim abia atunci când înţelegem că 
lucrul principal constă în aceea că la animal coloana 
vertebrală este orientată paralel cu suprafaţa 
pământului, este orizontală, în timp ce la om ea este 
îndreptată în sus, este verticală şi când apoi trecem la 
darul minunat al vorbirii pe care îl are omul şi la care nu 
poate ajunge animalul, şi din care izvorăşte gândirea. 
Dacă observăm că la copil vorbirea, gândirea, întreaga 
orientare pentru viaţă se instalează o dată cu poziţia 
verticală a corpului, atunci sesizăm acele forţe minunate 
prin care în mod dinamic copilul se integrează în lume. 


Vedem că orientarea membrelor copilului trăieşte în 
melodia graiului articulat. Dacă luăm în considerare 
modul cum se formează, de fapt, omul în lumea 
senzorială, atunci vedem forţe care se plăsmuiesc pe 
îndelete. Este ceva minunat să observi luni în şir evoluţia 
unui copil în trecerea de la mersul de-a buşilea la mersul 
în picioare, felul cum prin întreaga orientare a corpului 
său şi a membrelor sale se integrează în dinamica 
universală, şi cum, apoi, din partea trupească se 
detaşează graiul, gândirea. 


Când priveşti acest proces în toată minunăţia sa, 
observând pe de o parte calmul măreț în care se 
desfăşoară şi care se oferă aceluia care-l priveşte cu 
acelaşi calm - şi, de fapt, acesta este lucrul cel mai 
frumos ce poate fi văzut în cursul vieţii omului, felul în 
care evoluează copilul învățând să meargă, să vorbească, 
să gândească -, dacă se obţine astfel o senzaţie de 
mulţumire ce se desprinde din această parte atât de 
frumoasă a vieţii omeneşti iar, pe de altă parte, dacă 
avem posibilitatea de a vedea cum se topeşte metalul în 
foc, apare imaginea spirituală a ceea ce îl determină pe 
copil să înveţe să meargă şi să vorbească. Imaginea 
spirituală a acestei forţe ne apare în aceea că flacăra 
cuprinde metalul, în aceea că metalul se topeşte, în aceea 
că metalul devine lichid. Cu cât metalul devine mai lichid, 
mai fluid, cu atât mai mult se ridică, din devenirea 
arzătoare - lichidă - fluidă a metalului în foc, deprinderile 
de a umbla, a vorbi, a gândi şi contemplăm strânsa 
înrudire dintre acest metal, care-şi trăieşte soarta, cu 
ceea ce apare emanat de către forţele de foc ale 
Cosmosului - în acest a învăţa să meargă, să vorbească şi 
să gândească al copilului. Şi atunci ne spunem: Entităţile 
din prima ierarhie, Serafimii, Heruvimii şi Tronurile, 
acţionează în două feluri. Primul mod de acţiune este cel 
prin care ele ne pot vorbi din lumea spirituală în care 
pătrundem la jumătatea intervalului dintre moarte şi o 
nouă naştere, când, prin ele, aflăm tainele activităţii 
planetare şi a altor activităţi cosmice, aşa cum vi le-am 
descris zilele acestea; în celălalt fel ele acţionează în 


lumea vizibilă, pe de o parte, asupra copilului care învaţă 
să vorbească, să gândească şi să meargă, iar pe de altă 
parte, asupra a tot ce stă la baza proceselor care au loc 
pe Pământ, prin care focul este părtaş, în sensul că în 
foc, metalele se topesc şi devin incandescente. 


Globul pământesc s-a format doar în forţele aparţinând 
focului, prin topirea şi atingerea stării incandescente a 
metalelor. Privim în vremea de demult, în care s-a format 
globul pământesc. În metalul topit prin puterea focului 
vedem desfăşurarea faptelor Serafimilor, Heruvimilor şi 
Tronurilor în lumea pământească. Vedem cum aceste 
entităţi din ierarhia întâi străbat acest parcurs, fiind 
sprijinite îndeosebi de Tronuri. Privim înapoi, spre vechi 
epoci pământene, când această ardere şi lichefiere a 
metalelor în puterea focului a jucat un rol deosebit în 
evoluţia corpului pământesc. Pe atunci Tronurile au fost 
deosebit de active, iar Serafimii şi Heruvimii colaborau în 
linişte cu acestea. În schimb, în ceea ce îl face pe copil să 
înveţe să umble, să vorbească şi să gândească Heruvimii 
sunt cei care joacă rolul cel mai mare, rolul principal. Dar 
întotdeauna entităţile din ierarhia întâi lucrează în acord. 


O asemenea cunoaastere leagă atunci efectiv moartea din 
viaţa pământească cu învierea din lumea de dincolo. Căci 
prin cunoaşterea care ne dezvăluie înrudirea puterii 
focului care cuprinde metalele cu puterile care îl fac pe 
om să fie om, atunci când ajungi să vezi legătura dintre 
ele lumea întreagă devine una. Atunci nu mai există nici 
o diferenţă între viaţa de pe Pământ şi viaţa de dincolo, 
între viaţa de la naştere până la moarte şi viaţa din lumea 
spirituală; atunci viaţa dintre moarte şi o nouă naştere 
este numai o transformare a vieţii de pe Pământ; atunci 
omul ştie că prin aşa ceva una trece în cealaltă, că una 
este numai o altă formă a celeilalte. 


Şi apoi, când sufletul nostru se înalţă prin asemenea 
înţelegeri, la ele se mai adaugă şi altele. Da, aceste 
înţelegeri pot veni şi pe o altă cale. 


Dacă vă aduceţi într-adevăr în faţa imaginaţiei lucrurile 
pe care vi le-am expus azi despre minunata înrudire a 
metalelor care se topesc şi se volatilizează prin puterile 
focului cu copilul care învaţă mersul, vorbirea şi 
gândirea, meditând apoi asupra acestui lucru, veţi putea 
apoi să vă adâncinţi sufletul prin aceasta. Astfel veţi 
putea aduce în faţa sufletului imagini sub influenţa 
cărora acesta poate fi cuprins de o forţă care vă îngăduie 
să dezlegaţi o mare enigmă a vieţii, care impulsionează şi 
dă rodnicie vieţii: acţiunea Karmei, acţiunea destinului 
asupra omului. Căci între copilul care învaţă să umble, să 
vorbească, să gândească şi lichefierea şi volatilizarea 
metalelor prin puterile focului, între licărirea sulfului şi 
fosforicului şi volatilizarea metalelor sub actiunea 
focului, între această încercare prin care trec metalele 
prin foc şi trecerea adecvată a copilului de la starea 
animalică la cea omenească, prin faptul că el învaţă să 
umble, să vorbească, să gândească se află înţelegerea 
destinului omenesc, pătrunderea în tainele Karmei. Şi 
Karma este aceea care intră ca ceva suprasensibil direct 
în viaţa omenească activă. Dacă ne înălţăm astfel, prin 
meditaţie, noi facem cunoştinţă cu tainele destinului care 
întreţes viaţa noastră, prin faptul că, pe de o parte, avem 
imaginea devenirii metalului în foc, iar pe de altă parte 
vedem tabloul soartei omeneşti străvechi, când omul 
coboară pe Pământ, în acel a învăţa să umble, să 
vorbească şi să gândească. Astfel se dezvăluie ceea ce ne 
este necesar, din enigma destinului pentru viaţa 
omenească în genere. 


În felul acesta vedem cum şi în problema destinului poate 
avea ecou omul suprasensibil în lumea în care trăieşte 
omul senzorial. Şi aceasta a fost ceea ce voiam să vă mai 
spun ca fiind un element care contribuie la înţelegerea 
omului suprasensibil. 


Această analiză a omului suprasensibil nu se poate face 
prin teorii abstracte, ci ea trebuie să pătrundă, 
pretutindeni, în tainele naturii şi ale spiritului lumii 
pentru a înţelege omul: căci omul este strâns legat de 


toate tainele naturale şi spirituale ale lumii. El este 
realmente o mică lume. Numai că nu trebuie să ne 
închipuim că ceea ce este răspândit afară în lumea cea 
mare se petrece în acelaşi fel şi în microcosmos. Ceea ce 
străluceşte maiestuos în forţele focului când se topesc 
metalele radiază afară, până la hotarele Cosmosului, 
până la hotarele spaţiale ale Cosmosului, căci acestea 
există. Închipuiţi-vă puterile focului în care metalele se 
topesc şi se volatilizează. Ceea ce se volatilizează în 
metal radiază afară în depărtările cosmice, dar se 
reîntoarce în puterile luminii şi în razele de căldură şi 
lumină. Şi, întorcându-se din depărtările cosmice, ele fac 
din copilul care nu poate vorbi şi umbla, care încă trebuie 
să se târască, un copil care merge în picioare. Astfel aveţi 
curenţi orientaţi în sus, pe care îi puteţi vedea în 
metalele care se topesc; după ce au mers destul de 
departe în Cosmos, se reîntorc şi constituie acele puteri 
care îl fac pe copil să se ridice în picioare. Ceea ce aţi 
văzut într-unul din aspecte regăsiţi în celălalt aspect. In 
acest fel, aveţi imaginea forţelor cosmice în mişcarea lor 
de urcare şi coborâre, care acţionează în esenţa cosmică, 
imaginea metamorfozelor, a transformărilor acestor forţe 
cosmice. 


Dar atunci ajungeţi să cunoaşteţi şi adevăratul sens a 
ceea ce, în vremurile vechi, se lega cu ştiinţa de pe 
atunci, şi anume vechile jertfe. In vechile jertfe, flacăra 
jertfitoare, împreună cu ceea ce ardea în ea, era ceea ce 
se trimitea în depărtările cosmice, la zei, pentru ca apoi 
să se întoarcă din nou pe Pământ pentru a acţiona în 
lumile omeneşti. Vechiul înţelept-preot stătea în faţa 
focului de jertfă, astfel orientat încât spunea: Ţie, flacără, 
îti dau ceea ce am aici, pe Pământ, pentru ca zeii să 
primească această ofrandă când se înaltă fumul. Fie ca 
ceea ce se dezvoltă în flacără să se transforme în 
binecuvântare divină dătătoare de putere creatoare şi 
rodnică, care să coboare din nou pe Pământ! 


În felul acesta vedem că spusele vechilor preoţi de jertfă 
despre lumile suprasensibile sunt legate de tainele 


cosmice în miezul cărora se află omul. 


Iată ce vroiam să vă spun despre natura suprasensibilă a 
omului, în măsura în care ea poate fi înteleasă în mod 

_ antroposofic. 

IN LEGATURA CU PUBLICAREA CONFERINŢELOR LUI 

RUDOLF STEINER 
Baza ştiinţei spiritului orientată antroposofic o constituie 
lucrările scrise şi publicate de Rudolf Steiner (1861- 
1925). Pe lângă aceasta, el a ţinut, între 1900-1924, 
numeroase conferinţe şi cursuri, atât în faţa unui public 
larg, cât şi pentru membrii Societăţii teosofice, mai târziu 
ai Societăţii antroposofice. Vorbind în mod liber, el însuşi 
a dorit iniţial ca aceste conferinţe să nu fie consemnate în 
scris, deoarece ele erau concepute drept „comunicări 
orale, nedestinate tiparului". După ce însă s-au finalizat şi 
răspândit tot mai numeroase variante incomplete şi 
eronate după stenogramele şi notițele auditorilor, s-a 
văzut nevoit să reglementeze problema acestora. Şi a 
încredinţat Mariei Steiner von Sivers această misiune. Ei 
i-a revenit sarcina de a-i desemna pe cei care au dreptul 
să stenografieze conferințele, de a asigura administrarea 
stenogramelor şi revizuirea textelor pentru tipar. Din 
cauză că, fiind extrem de ocupat, Rudolf Steiner nu a 
putut corecta el însuşi textele, decât în cazuri foarte rare, 
în privinţa tuturor conferinţelor publicate trebuie să se 
ţină seama de această rezervă a sa: „Va trebui să se aibă 
în vedere faptul că în stenogramele nerevizuite de mine 
se găsesc greşeli". 
În legătură cu raportul dintre conferințele pentru 
membri, care, la început, erau accesibile numai sub 
formă de manuscrise tipărite pentru uz intern, şi cărţile 
sale, destinate publicului larg, Rudolf Steiner îşi exprimă 
punctul de vedere în lucrarea autobiografică Mein 
Lebensgang (Viaţa mea), capitolul 35. Cele spuse acolo 
sunt valabile, în egală măsură, în ceea ce priveşte 
cursurile ţinute, care se adresau unui cerc restrâns de 
participanţi, familiarizat cu bazele ştiintei spiritului. 
După moartea Mariei Steiner (1867-1948) s-a trecut, 
conform indicaţiilor sale, la tipărirea unei ediţii a 


operelor complete ale lui Rudolf Steiner (Rudolf Steiner - 
Gesamtausgabe, GA). Volumul de faţă constituie o parte a 
acestei ediţii.