Rudolf Steiner — Manifestarile karmei

Rudolf Steiner 


MANIFESTĂRILE KARMEI 
GA 120 
Die Offenbarungen des Karma, 120 


Unsprezece conferinţe ţinute la Hamburg între 16 şi 28 mai 
1910 


TREPTELE ADEVĂRULUI 


Antroposofia este un curent spiritual modern, fundamentat 
de austriacul Rudolf Steiner (1861-1925), personalitate 
complexă, dotată cu capacitatea de a dezvolta în mod 
consecvent şi interactiv atât mistica înaltă bazată pe 
experienie interioare care l-au condus la cercetări aprofundate 
în lumea spirituală, cât şi gândirea riguros ştiintifică despre 
spirit, prin opoziţie cu tendinţele materialismului dominant în 
secolul al XIX-lea şi prima parte a secolului al XX-lea. 
Materialismul urmărea eliminarea nivelului divin-spiritual din 
cunoaştere prin contestarea existenţei acestuia în Univers, 
ceea ce l-a îndreptăţit pe R. Steiner să afirme: „Tragedia 
materialismului constă în faptul că nu poate înţelege ce este 
materia". 


Pentru a sintetiza conţinutul de idei al antroposofiei sau 
ştiintei despre spirit vom porni de la un principiu de bază 
formulat chiar de Rudolf Steiner: „Oricărei realităţi materiale 
din Univers îi corespunde ceva spiritual şi orice realitate 
spirituală din Univers primeşte la un moment dat expresie în 
lumea materială". Întreaga evoluţie, mai întâi biologică şi apoi 
social-istorică, a umanităţii este o ilustrare vie a acestui 
principiu. Cunoagterea directă a resorturilor spirituale ale 
umanităţii, ca şi cunoaşterea exterioară a materiei, se obţine 
numai prin eforturi susţinute de perfecţionare a structurilor 


noastre sufleteşti şi spirituale, pentru a deveni apți şi demni de 
dezvoltarea conştientă şi responsabilă a relaţiei omului cu 
lumea spirituală în toată puritatea indispensabilă acestui scop. 
Unul din principalele scopuri ale antroposofiei constă în 
deschiderea căilor cunoaşterii de sine, fapt necesar pentru 
evoluţia viitoare a omenirii. Atât cunoaşterea de sine cât şi 
înţelegerea coerentă a lumii interioare şi a ambianţei telurice şi 
cosmice se pot dobândi prin studiul scrierilor antroposofice, 
întrucât logica riguroasă a expunerilor oferă gândirii 
posibilitatea aprecierii valorii acestora, chiar şi în lipsa 
accesului personal direct la lumile spirituale. Omul apare astfel 
ca o fiinţă dublă, cu problematică cosmică şi problematică 
terestră, având sarcina realizării sintezei superioare a 
acestora. 


În consecinţă, antroposofia este ştiinţa despre spirit care 
ne dă posibilitatea înţelegerii rațiuni; de a fi a structurilor şi 
evenimentelor aparţinând lumii sensibile, precum şi a 
înlănţuirii acestora în timp şi spaţiu. Ea nu este o 
fundamentare teoretică pusă la îndemâna unei „secte 
religioase", cum încearcă să denigreze unele scrieri mişcarea 
antroposofică, ci reprezintă calea spirituală de valorificare 
concretă a forţelor de iubire aduse de Hristos pe Pământ, atât 
de necesară într-o perioadă în care dezbinarea între oameni se 
manifestă în toate relaţiile individuale şi de grup. Există, în 
prezent, antroposofi apartinând celor mai diferite confesiuni 
religioase care consideră că au găsit, în sfârşit, în antroposofia 
lui R. Steiner un limbaj comun capabil să creeze baza pentru o 
nouă deschidere spirituală către lume, prin înţelegerea corectă 
a momentului-cheie pentru întreaga evoluţie cosmică pe care |- 
a reprezentat Evenimentul de pe Golgota de acum 2000 de 
ani. 


Antroposofia nu este teorie, ci cunoaştere vie, ceea ce se 
reflectă în faptul că a pus toate premisele şi a elaborat soluţii 
valoroase în diferitele domenii aplicative marcate de 
consecinţele tuturor situaţiilor de criză caracteristice lumii 
actuale pe care Rudolf Steiner le-a prevăzut cu 8-9 decenii în 
urmă. Astfel, pe baza cunoaşterii aprofundate a omului 
(antropologia antroposofică), Rudolf Steiner, colaboratorii şi 


urmaşii săi au elaborat principiile şi metodele terapeutice ale 
medicinii antroposofice, ale agriculturii biodinamice, ale 
sistemului pedagogic Waldorf, ale tripartiţiei sociale, au dat 
naştere unui impuls original în arhitectură etc. Putem conchide 
că antroposofia este totodată o cale de cunoaştere obiectivă, o 
cale de autocunoaştere şi o cale de viaţă. Ea este prelungirea 
în Eul omului actual a activităţii lui Hristos, a Logosului care a 
acţionat de la începutul existenţei Universului. 


Mişcarea antroposofică, care s-a separat din mişcarea 
teosofică, s-a dezvoltat independent, şi numai în mod eronat 
sau abuziv este asociată cu alte curente şi organizaţii actuale. 
Ea deschide perspective luminoase educaţiei pentru libertate, 
iubirii dintre oameni şi colaborării cu natura, iar spiritualitatea 
românească, constitutiv creştină şi cu o largă deschidere spre 
înţelegerea integrării omului în Cosmos, este o matrice gata 
pregătită pentru receptarea şi dezvoltarea acestor imperative 
ale mileniului III. 

biolog dr. PETRE PAPACOSTEA 


ÎN LEGĂTURĂ CU PUBLICAREA CONFERINŢELOR LUI 
RUDOLF STEINER 


Baza ştiinţei spiritului orientată antroposofic o constituie 
lucrările scrise şi publicate de Rudolf Steiner (1861-1925). Pe 
lângă aceasta, el a ţinut, între 1900-1924, numeroase 
conferinţe şi cursuri, atât în faţa unui public larg, cât şi pentru 
membrii Societăţii teosofice, mai târziu ai Societăţii 
antroposofice. Vorbind în mod liber, el însuşi a dorit iniţial ca 
aceste conferinţe să nu fie consemnate în scris, deoarece ele 
erau concepute drept „comunicări orale, nedestinate tiparului”. 
După ce însă s-au finalizat şi răspândit tot mai numeroase 
variante incomplete şi eronate după stenogramele şi notițele 
auditorilor, s-a văzut nevoit să reglementeze problema 
acestora. Si a încredintat Mariei Steiner von Sivers această 
misiune. Ei i-a revenit sarcina de a-i desemna pe cei care au 
dreptul să stenografieze conferințele, de a asigura 
administrarea stenogramelor şi revizuirea textelor pentru tipar. 
Din cauză că, fiind extrem de ocupat, Rudolf Steiner nu a putut 


corecta el însuşi textele, decât în cazuri foarte rare, în privinţa 
tuturor conferinţelor publicate trebuie să se ţină seama de 
această rezervă a sa: „Va trebui să se aibă în vedere faptul că 
în stenogramele nerevizuite de mine se găsesc greşeli". 


În legătură cu raportul dintre conferințele pentru membri, 
care, la început, erau accesibile numai sub formă de 
manuscrise tipărite pentru uz intern, şi cărţile sale, destinate 
publicului larg, Rudolf Steiner îşi exprimă punctul de vedere în 
lucrarea autobiografică Mein Lebensgang (Povestea viații mele, 
GA 28), capitolul 35. Cele spuse acolo sunt valabile, în egală 
măsură, în ceea ce priveşte cursurile ţinute, care se adresau 
unui cerc restrâns de participanţi, familiarizat cu bazele ştiinţei 
spiritului. 


După moartea Mariei Steiner (1867-1948) s-a trecut, 
conform indicaţiilor sale, la tipărirea unei ediţii a operelor 
complete ale lui Rudolf Steiner (Rudolf Steiner - 
Gesamtausgabe, GA). Volumul de faţă constituie o parte a 
acestei ediţii. 


CONFERINŢA | 

Esenţa şi importanţa karmei pentru personalitatea 
izolată, pentru individualitate, omenire, Pământ, lume 

Hamburg, 16 mai 1910 


Acest ciclu de conferinţe tratează unele probleme din 
domeniul ştiinţei spiritului care au o influenţă profundă asupra 
vieţii. Ştim deja, din diferitele expuneri care au fost făcute de-a 
lungul anilor, că ştiinţa spiritului nu trebuie să fie o teorie 
abstractă, o simplă învăţătură sau doctrină, ci un izvor de viaţă 
şi de destoinicie şi că ea îşi împlineşte misiunea numai dacă, 
prin cunoştinţele pe care e în măsură să le ofere, revarsă în 
sufletele noastre ceva care face viaţa mai bogată, mai lesne de 
înţeles, ceva care poate da mai multă destoinicie şi putere de a 
făptui. În orice caz, dacă cel ce se declară adeptul concepţiei 
noastre despre lume îşi pune în faţă idealul caracterizat în 
aceste câteva cuvinte şi apoi îşi îndreaptă privirile spre epoca 
prezentă, pentru a vedea în ce măsură e în stare să transpună 
în realitatea vieţii de azi ce se revarsă în sufletul lui din 


teosofie, s-ar putea să ajungă la o concluzie prea puţin 
îmbucurătoare. Fiindcă, dacă privim azi într-un mod lipsit de 
prejudecăţi tot ceea ce oamenii cred că „ştiu“, tot ceea ce-i 
face, în epoca actuală, să aibă un sentiment sau altul ori îi 
îndeamnă la anumite acţiuni, am putea spune că toate acestea 
sunt atât de infinit de departe de ideile şi idealurile teosofice, 
încât teosoful nu are absolut nici o posibilitate de a interveni în 
viaţă în mod nemijlocit, cu ceea ce-şi însuşeşte din izvoarele 
ştiinţei spiritului. Totuşi, această concluzie ar fi extrem de 
superficială, deoarece nu ar ţine seama de ceea ce trebuie să 
ne însuşim din propria noastră concepţie despre lume, atunci 
când spunem: Într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, 
forţele pe care le primim prin teosofie vor deveni destul de 
puternice şi atunci ele vor găsi şi posibilitatea de a interveni în 
lumea reală; dacă nu s-ar face nimic pentru ca aceste forţe să 
devină din ce în ce mai puternice, ar fi imposibil ca ele să 
intervină în lumea reală. 


Mai există totuşi ceva care ne poate aduce consolare, ca 
să spunem aşa, chiar şi atunci când observarea acestei situaţii 
ameninţă să ne descurajeze, şi tocmai acesta e scopul urmărit 
prin ciclul de conferinţe pe care l-am început azi, expuneri 
despre ceea ce numim karmă a omului sau karma în general. 
Cu fiecare oră pe care o vom petrece împreună vom ve-dea 
mai clar că nu putem face prea mult pentru a interveni în viaţă 
cu ajutorul forţelor teosofice şi, în cazul în care credem cu 
fermitate în karma şi dacă rămânem pe această poziţie, 
trebuie să fim convinşi că însăşi karma va conduce spre noi 
ceea ce, mai devreme sau mai târziu, avem de făcut. Vom 
vedea! Dacă considerăm că încă nu putem aplica în viaţa reală 
forţele dobândite prin concepţia noastră despre lume, 
înseamnă că n-am fortificat încă destul de mult aceste forţe, în 
aşa fel încât ele să poată face ca prin karma să ni se creeze 
posibilitatea de a interveni în lume cu ajutorul lor. În 
conferințele care vor urma nu vom afla doar o sumă de 
cunoştinţe despre karma, ci cu fiecare oră trebuie să crească şi 
să fie trezită încrederea, certitudinea că, atunci când va sosi 
momentul, indiferent când, mâine, poimâine sau peste mai 
mulţi ani, karma noastră ne va pune în faţă sarcini, în măsura 
în care avem de îndeplinit unele misiuni în lume. Karma ni se 


va înfăţişa drept învăţătura care nu ne spune doar cum e cu un 
lucru sau altul, ci care, prin limpezirile aduse, ne poate dărui, 
totodată, mulţumire în viaţă şi o creştere a calităţii vieţii. 


În orice caz, dacă o asemenea misiune trebuie să-i revină 
karmei, este necesar să aprofundăm această lege în extensia 
ei universală. Dar aici devine necesar un lucru pe care nu-l fac 
de obicei, în cadrul expunerilor de ştiinţă a spiritului, acela de a 
da o definiţie, de a explica un cuvânt. De obicei nu fac asta, 
deoarece printr-o asemenea explicaţie nu se rezolvă, în 
general, mare lucru. Expunerile noastre încep, de regulă, prin 
descrierea unor realităţi, iar dacă aceste realităţi sunt grupate 
şi ordonate în mod corespunzător, noţiunile şi reprezentările 
rezultă de la sine. Dacă totuşi am vrea să urmăm o cale 
similară, în ceea ce priveşte complexele probleme pe care le 
avem de discutat în zilele următoare, ar fi nevoie de mult mai 
mult timp decât avem la dispoziţie. De aceea, ca să ne putem 
înţelege, e necesar să dăm de astă dată nu chiar o definiţie, ci 
să oferim descrierea noţiunii care ne va preocupa de acum 
înainte. De altfel, definițiile nici nu au alt scop decât ca oamenii 
să cadă de acord asupra sensului pe care-l dau unui cuvânt, pe 
care îl folosesc sau rostesc. In acest sens, urmează să facem o 
descriere a noţiunii de „karma", ca să ştim despre ce este 
vorba, când în cadrul acestor conferinţe vom folosi expresia 
respectivă. 


În urma expunerilor anterioare, fiecare dintre noi şi-a 
format deja, probabil, o părere despre ceea ce este karma. O 
definiţie este, fără îndoială, aceea prin care karma e numită 
„legea cauzalităţii spirituale", legea conform căreia unei 
anumite cauze, care se află în viaţa spirituală, îi urmează 
anumite efecte. Aceasta ar fi însă o definiţie prea abstractă 
despre karma, pe de o parte, prea îngustă, iar pe de altă parte, 
totuşi, prea largă. Dacă vrem să concepem karma drept lege a 
cauzalităţii, s-o comparăm cu ceea ce numim de obicei lege a 
cauzalităţii, drept lege a cauzei şi efectului. Vom încerca să 
ajungem la o înţelegere asupra sensului pe care-l dăm de 
obicei legii cauzalităţii, în cadrul vieţii reale, când nu vorbim 
încă despre nici un fel de realităţi şi evenimente spirituale. 


În prezent, ştiinţa exterioară subliniază frecvent faptul că 
importanţa ei constă în aceea că ea construieşte totul cu 
ajutorul cuprinzătoarei legi a cauzalităţii, că deduce efectele 
din cauzele corespunzătoare. In orice caz, oamenilor le este 
mai puţin clar cum se procedează când unele efecte sunt 
atribuite anumitor cauze. Veţi putea găsi încă şi azi, în cărţi 
care pretind că sunt erudite şi că explică noţiunile într-un mod 
cu adevărat filosofic, afirmaţii de felul: Un efect este ceea ce 
decurge dintr-o cauză. Când spunem că un efect decurge dintr- 
o cauză, noi vorbim foarte pe alături de realitate. Dacă 
urmărim, de exemplu, raza de soare purtătoare de căldură, 
care cade pe o placă de metal şi o încălzeşte, putem vorbi 
despre cauză şi efect în ceea ce priveşte lumea exterioară. Dar 
vom putea spune vreodată că efectul - încălzirea plăcii 
metalice - decurge din cauza care e constituită de raza caldă 
de soare? Dacă raza caldă de soare ar purta în ea acest efect, 
n-ar fi posibil ca ea să încălzească placa metalică, dacă 
aceasta nu-i vine în întâmpinare. Pentru ca în lumea 
fenomenelor, în lumea neînsufletită, care se află în jurul nostru, 
un efect să urmeze după o cauză e necesar ca acestei cauze 
să-i vină în întâmpinare ceva. Şi nu se poate spune niciodată 
că un efect decurge dintr-o cauză, dacă în întâmpinarea cauzei 
nu vine nimic. Un asemenea preambul, care sună poate 
filosofic şi abstract, nu este inutil, deoarece trebuie să ne 
obişnuim - dacă vrem să progresăm pe tărâmul teosofiei - să 
conturăm noţiunile cât se poate de exact, nu în modul atât de 
neglijent pe care-l întâlnim în celelalte ştiinţe. 


N-ar fi posibil să se vorbească despre karma, dacă un 
efect ar apărea ca în cazul în care raza caldă de soare 
încălzeşte o placă metalică. Aici există, ce-i drept, un raport de 
cauzalitate, legătura dintre cauză şi efect, totuşi, noi n-am 
ajunge niciodată la o definiţie corectă despre karma, dacă am 
vorbi despre aceasta numai în acest sens. Aşadar, nu putem 
vorbi de karma atunci când, pur şi simplu, un efect este în 
legătură cu o cauză. 


Acum putem merge mai departe şi să ne facem o imagine 
mai exactă despre legătura dintre cauză şi efect. Dacă, de 
exemplu, dintr-un arc tragem o săgeată, prin încordarea 


arcului apare un efect. Ca şi în cazul anterior, nu vom putea 
folosi cuvântul „karma", dacă ne referim la efectul săgeţii 
trase, în raport cu cauza sa. Dar dacă, studiind acest proces, 
observăm faptul că după o folosire mai îndelungată arcul nu va 
mai putea fi încordat ca la început, atunci ne apropiem deja, 
într-un anumit sens, de înţelesul karmei, chiar dacă nu 
ajungem încă să precizăm noţiunea de karma. In acest caz, 
ceea ce se întâmplă cu arcul nu are doar un efect exterior, ci 
efectul se întoarce asupra arcului însuşi. Ceva care se întâmplă 
prin încordarea arcului se întoarce, ca să spunem aşa, asupra 
arcului însuşi. Prin urmare, apare un efect care se întoarce 
asupra obiectului care a provocat efectul. 


Acest lucru intră deja în accepţia karmei. Noţiunea de 
karma nu poate fi concepută fără producerea unui efect care 
să se întoarcă asupra lucrului sau fiinţei ce face să apară acel 
efect, fără această particularitate a efectului ce se întoarce 
asupra fiinţei care l-a provocat. Ne apropiem, deci, ceva mai 
mult de noţiunea de karma, în măsura în care înţelegem că 
efectul provocat de un lucru sau de o fiinţă se întoarce în mod 
necesar asupra acestui lucru sau a fiinţei înseşi. Totuşi, nu 
putem să vorbim de o karma a arcului, care, ca urmare a 
încordărilor sale repetate, nu mai are acceaşi putere ca la 
început, din următorul motiv: dacă am încordat arcul, timp de 
trei-patru săptămâni, după care el s-a slăbit, în acest caz ela 
devenit altceva, n-a rămas acelaşi. Prin urmare, chiar dacă 
efectul ce se răsfrânge asupra cauzei este de aşa natură, încât 
acel lucru sau acea fiinţă devin cu totul altceva, încă nu putem 
să vorbim de o karma. Avem voie să vorbim de o karma numai 
atunci când efectul se întoarce asupra aceleiaşi fiinţe sau când 
ea a rămas, cel puţin într-un anumit sens, neschimbată. 


Ne-am apropiat, deci, cu încă un pas de noţiunea de 
karma. Dar în acest fel ne vom forma în legătură cu ea doaro 
reprezentare foarte abstractă. Dacă vrem să prezentăm 
această noţiune în mod abstract n-o putem concepe mai exact, 
decât exprimând-o aşa cum am făcut mai înainte. Un lucru mai 
trebuie adăugat: dacă fenomenul-cauză şi fenomenul-efect, 
care se întorc asupra fiinţei, au loc în acelaşi moment, cu greu 
vom putea vorbi despre karma. Fiindcă, în acest caz, fiinţa de 


la care porneşte efectul ar vrea, de fapt, ca acest lucru să se 
producă în mod direct, adică ar lua efectul ca premisă, ar fi 
conştientă de toate elementele care duc spre acel efect. Dacă 
aşa stau lucrurile, tot nu vorbim despre karma. De exemplu, nu 
vom vorbi despre karma dacă avem în faţa noastră un om care 
săvârşeşte o faptă prin care urmăreşte un anumit scop şi dacă 
apoi - conform cu intenţia sa - apare efectul dorit de el. Intre 
cauză şi efect trebuie să existe ceva care se sustrage 
conştienţei imediate a cuiva, în timp ce declanşează cauza, în 
aşa fel încât legătura dintre cauză şi efect există, fără ca ea să 
fi fost în intenţia fiinţei respective. Dacă această legătură n-a 
fost în intenţia fiinţei-cauză, atunci motivul pentru care există o 
legătură între cauză şi efect trebuie să fie în altă parte, nu în 
intenţiile fiinţei respective. Motivul se află în existenţa unei 
anumite legităţi. Aparține, aşadar, karmei faptul că legătura 
între cauză şi efect trebuie să fie legică, aflându-se dincolo de 
ceea ce a intenţionat direct fiinţa implicată. 


Am adunat astfel câteva elemente care ne pot edifica 
asupra noţiunii de karma. Dar noi trebuie să avem toate aceste 
elemente înglobate în noţiunea de karma şi să nu ne oprim lao 
definiţie abstractă. Altfel nu vom putea înţelege manifestările 
karmei în diferite domenii. Acuma va trebui să căutăm aceste 
manifestări ale karmei, în primul rând, acolo unde ea ne iese 
mai întâi în întâmpinare: în viaţa umană individuală. 


Oare putem găsi în viaţa omului individual ceva de felul a 
ceea ce am descris până acum explicând noţiunea de karma, şi 
când anume? Am putea, dacă, de exemplu, în viaţa noastră ar 
avea loc un eveniment despre care am putea să spunem: 
Acest eveniment, se află într-o anumită legătură cu unul 
anterior, la care am participat în mod activ, pe care l-am 
provocat noi înşine. Să vedem - mai întâi printr-o simplă 
observare a vieţii - dacă există aşa ceva. Ne vom situa, deci, 
pe poziţia simplei observaţii exterioare. Cine nu face asemenea 
observaţii nu poate să înţeleagă legătura legică dintre 
fenomenele vieţii; el nu va ajunge la această cunoaştere, la fel 
cum cel ce nu va observa fenomenul ciocnirii dintre două bile 
de biliard nu va şti ce înseamnă legea ciocnirii elastice. 


Observarea vieţii ne poate face cu adevărat să percepem o 
legătură legică. Să studiem, de aceea, un caz concret. 


Să presupunem că, la 18 ani, un eveniment oarecare îl 
obligă pe un tânăr să renunţe la meseria care părea să-i fie 
predestinată. Să presupunem că acesta a urmat studii 
universitare care l-au pregătit pentru o anumită carieră, dar că, 
din cauza unui accident suferit de părinţii săi, el e nevoit să 
devină negustor. Cine observă într-un mod lipsit de prejudecăţi 
aseme-nea întâmplări, care au loc în viaţă - aşa cum în fizică 
observăm fenomenul de ciocnire a unor bile -, va constata, de 
exemplu, că meseria de negustor, pe care tânărul a fost nevoit 
s-o îmbrăţişeze, îl stimuleză, la început, că el îşi îndeplineşte 
conştiincios, învaţă multe, poate că devine chiar un negustor 
foarte priceput. Dar se poate observa, de asemenea, că după 
un timp apare şi un anumit plictis, o anumită nemulţumire. Un 
asemenea fenomen nu se va produce imediat. Dacă 
schimbarea meseriei a avut loc la vârsta de 18 ani, anii 
următori vor trece fără nici un incident. Dar în jurul vârstei de 
23 de ani în sufletul lui se sedimentează un fenomen 
inexplicabil. Dacă cercetăm mai profund, putem observă că 
nemulţumirea ce apare la cinci ani după schimbarea meseriei 
îşi găseşte explicaţia în ceva ce s-a întâmplat la vârsta de 13 
sau 14 ani. Foarte frecvent, cauzele unui asemenea fenomen 
trebuie căutate cam cu tot atâta timp în urmă cât a trecut de 
la această schimbare până la un eveniment de felul celui 
descris mai înainte. Poate că la vârsta de 13 ani în viaţa 
afectivă a tânărului - deci cu cinci ani înainte de a-şi schimba 
meseria - s-a întâmplat ceva care i-a provocat o anumită 
fericire lăuntrică. Să presupunem că el n-ar fi fost nevoit să-şi 
schimbe meseria; atunci ceea ce s-a întâmplat la 13 ani s-ar fi 
manifestat mai târziu în viaţa lui şi ar fi dat roadele scontate. 
Dar a intervenit schimbarea meseriei, care la început a trezit 
interesul tânărului, i-a captivat sufletul. Ceea ce a intrat în 
viaţa lui sufletească a estompat conţinutul anterior al acesteia. 
Un anumit timp, o asemenea trăire poate fi reprimată, dar 
tocmai prin faptul că e reprimată ea dobândeşte o forţă 
deosebită; am putea spune că se acumulează în interior o forţă 
tensionată. E ca şi cum am comprima o minge elastică: o 
putem comprima până la o anumită limită, apoi ea opune 


rezistenţă; şi dacă poate reveni la forma iniţială, o va face cu o 
forţă cu atât mai mare cu cât am comprimat-o înainte mai 
puternic. Trăiri de felul celor sugerate mai sus, pe care un 
tânăr le-a preluat în interiorul său în cel de al 13-lea an al vieţii 
şi care apoi, până în momentul când şi-a schimbat meseria, s- 
au tot consolidat, pot fi şi ele reprimate, într-un anumit mod; 
dar, după un anumit timp, în suflet se face simțită o rezistenţă. 
Apoi această rezistenţă devine suficient de puternică pentru a- 
şi arăta efectul. Din cauză că sufletului îi lipseşte ceea ce elar 
fi avut, dacă n-ar fi intervenit schimbarea meseriei, conţinutul 
reprimat până acum se face simţit şi iese la suprafaţă sub 
forma nemulțumirii, a plictisului faţă de ceea ce îi oferă lumea 
din jur. 


Avem aici o situatie în care un om a avuto trăire, a făcut 
ceva la vârsta de 14-15 ani şi mai târziu şi-a schimbat meseria 
şi vedem cum aceste cauze se manifestă în aşa fel încât mai 
tâziu, prin efectele lor, se întorc asupra aceleiaşi fiinţe. Într-un 
asemenea caz ar trebui să aplicăm noţiunea de karma, în 
primă instanţă, vieţii individuale a omului. N-ar trebui, însă, să 
se obiecteze: Dar am cunoscut destule cazuri în care nu s-a 
mani-festat deloc aşa ceva! Se poate. Dar nici unui fizician 
care studiază legile căderii pietrei nu i-ar veni în minte să 
spună că legea nu e adevărată, dacă piatra ar fi scoasă de pe 
triectoria ei, de exemplu, printr-o lovitură. Trebuie să învăţăm 
să observăm în mod corect şi să excludem acele fenomene 
care nu au legătură cu stabilirea legii. Sigur că un asemenea 
om, care, dacă n-ar interveni nimic în viaţa lui la 23 de ani, ar 
resimţi sub formă de plictis efectul impresiilor avute la 13 ani, 
n-ar ajunge la o asemenea trăire dacă între timp s-ar căsători, 
să zicem. Dar atunci am avea de-a face cu un factor care nu 
influenţează în nici un fel stabilirea legii fundamentale. 
Important este să găsim factorii adecvaţi, care ne pot conduce 
spre stabilirea unei legi. Sim-pla observare nu înseamnă încă 
absolut nimic; numai o observare metodică ne duce la 
cunoaşterea legii. Dar este important, dacă vrem să studiem 
legea karmei, să facem în mod corespunzător asemenea 
observaţii metodice. 


să presupunem că la 25 de ani cineva, care era un om pe 
care nu se prea putea pune bază, a suferit o grea lovitură a 
destinului, care i-a provoeat durere şi suferinţă. Dacă ne vom 
opri cu analiza noastră la simpla observare a faptelor, nu vom 
ajunge niciodată să cunoaştem corelaţia karmică a 
evenimentelor. Dacă însă vom urmări viaţa unui om care la 25 
de ani a primit o lovitură grea a destinului, vom constata că la 
50 de ani a devenit un om dintr-o bucată, activ şi destoinic, 
care are un loc bine stabilit în societate. La douăzeci de ani el 
mai era încă un pierde-vară, nu voia să facă nimic util, la 25 de 
ani a primit apoi acea lovitură grea a destinului. Dacă nu s-ar fi 
întâmplat acest lucru - vom spune noi acum -, el ar fi rămas un 
pierde-vară. Aşadar, lovitura pe care a suferit-o e cauza 
faptului că la 50 de ani avem în faţa noastră un om activ şi 
destoinic. 


Dar greşim dacă privim lovitura suferită de acel om la 25 
de ani doar ca pe un simplu efect. Fiindcă, dacă ne întrebăm ce 
consecinţe a avut această lovitură, ne putem opri la simpla 
observaţie. Dacă nu privim însă o asemenea lovitură ca pe un 
efect, punând-o la baza şirului de fenomene de care a fost 
precedată, dacă o punem la origrinea evenimentelor care au 
urmat şi o privim drept cauză, ne dăm seama că, raportat la 
această lovitură a destinului, putem să ne schimbăm în mod 
esenţial chiar şi judecata noastră bazată pe simţire, pe 
sentiment. Dacă o privim doar ca pe un efect, poate vom fi 
trişti, din pricina faptului că acel om a suferit o asemenea 
lovitură. Dacă o privim însă drept cauză a ceea ce s-a 
întâmplat mai târziu, vom fi bucuroşi, deoarece, vom putea 
spune noi, acestei lovituri a destinului i se datorează faptul că 
a devenit un om vrednic. 


Vedem deci că sentimentele noastre pot să treacă printr-o 
schimbare esenţială, în funcţie de felul în care privim un fapt al 
vieţii: drept efect sau drept cauză. Bineînţeles, dacă facem 
observaţia în momentul în care a survenit evenimentul dureros 
nu putem percepe efectul în mod nemijlocit. Dacă ne-am 
însuşit însă, în urma unor observaţii similare, legea karmei, ne 
va spune ea însăşi că acum un eveniment ni se pare dureros 
fiindcă ni se arată doar ca efect al unor fapte anterioare, dar el 


poate fi privit şi drept punctul de plecare a ceva ce seva 
întâmpla ulterior. Şi atunci putem spune: Presimţim că aici se 
află punctul de plecare, cauza unor efecte care pun întreaga 
situaţie într-o cu totul altă lumină! Aşa se face că legea karmei 
însăşi poate fi un izvor de consolare. Consolarea n-ar exista, 
dacă am aşeza un eveniment la sfârşitul, nu la începutul unui 
şir de fenomene. 


Important este, aşadar, să observăm viaţa metodic şi să 
raportăm în mod corespunzător lucrurile unele la altele, drept 
cauză şi efect. Dacă extindem asemenea observaţii la un 
număr mare de cazuri, vom constata că în viaţa umană 
individuală unele evenimente apar cu o anumită regularitate, 
iar altele apar în mod neregulat. Cel care observă viaţa umană 
- şi nu doar până acolo unde-i ajunge vârful nasului - poate 
găsi în aceasta corelaţii şi înlănţuiri demne de luare-aminte. 
Numai că în zilele noastre fenomenele vieţii umane sunt 
observate, din păcate, doar pe parcursul unor perioade de timp 
scurte, nu mai mult de câţiva ani; oamenii nu sunt obiş-nuiţi să 
facă legătura între ceea ce se întâmplă peste un număr mai 
mare de ani şi ceea ce în trecut a putut fi cauza evenimentului 
respectiv. De aceea, azi foarte puţini oameni ştiu să stabilescă 
o legătură între începutul şi sfârşitul vieţii umane. O asemenea 
legătură poate să ne înveţe, însă, extraordinar de mult. 


Să presupunem că am educat un copil, în primii şapte ani 
ai vieţii sale, în aşa fel încât n-am pornit de la ideea că el 
trebuie să corespundă neapărat ideilor pe care noi ni le facem 
despre un om de ispravă. Aceasta ar însemna să turnăm cu 
pâlnia în mintea unui copil, cât se poate mai exact, tot ceea ce, 
după concepţia noastră, poate să facă din el un om de ispravă. 
Dacă pornim, însă, de la adevărul că cineva poate fi om de 
ispravă în foarte multe feluri şi că nu e necesar să avem idei 
preconcepute despre calea pe care copilul în creştere urmează 
să devină om de ispravă, conform cu predispoziţiile lui 
individuale, atunci vom ajunge la concluzia că, indiferent care 
sunt reprezentările mele despre un asemenea om, copilul, 
trebuie să se dezvolte scoțând la lumina zilei predispoziţiile 
sale cele mai bune - pe care, poate, eu voi fi nevoit să le 
dezleg ca pe nişte enigme! Ce importanţă are faptul că eu am 


anumite obligaţii? Copilul trebuie să simtă el însuşi nevoia de a 
face un lucru sau altul! Dacă vreau ca el să se dezvolte 
conform cu predispozitiile sale individuale, voi căuta să scot în 
evidenţă, acele nevoi care există în el ca germeni, în aşa fel 
încât să apară, înainte de toate, dorinţa de a săvârşi faptele din 
propria sa chemare interioară. Vedem deci că există două 
metode absolut diferite de a acţiona asupra unui copil în primii 
şapte ani din viaţa sa. 


Dacă vom observa în continuare viaţa copilului, mult timp 
nu vom remarca efectul cel mai important a ceea ce, în primii 
ani, am învestit în acest mod în copil. Efectele propriu-zise a 
ceea ce au constituit cauze în copilărie ies la suprafaţă mai 
târziu, în amurgul vieţii. Un om poate să aibă un spirit activ 
până în amurgul vieţii, dacă în copilărie l-am educat în felul 
descris mai înainte, dacă am ţinut seama de viaţa lui 
sufletească, de tot ceea ce e viu în el. Dacă am scos la lumină 
forţele interioare existente în el şi le-am dezvoltat, le vom 
vedea apărând în amurgul vieţii sale, sub forma unei vieţi 
sufleteşti bogate. lar tot ceea ce am făcut greşit în cea mai 
fragedă copilărie, în ceea ce priveşte educaţia acelui om, va 
apărea sub forma unui suflet uscat şi sărăcit şi, în consecintă - 
fiindcă un suflet uscat acţionează şi asupra trupului -, a 
neajunsurilor bătrâneţii. Vedem aici ceva care apare în viaţa 
umană ca fenomen legic, în aşa fel încât e valabil pentru orice 
om, drept legătură cauzală. 


Am putea găsi şi pentru perioadele mijlocii ale vieţii 
asemenea corelaţii, şi vom atrage atenţia asupra lor. Felul cum 
educăm pe cineva între 7 şi 14 ani iese la suprafaţă, prin 
efectele sale, în penultima perioadă a vieţii. Vedem astfel cum 
cauza şi efectul se derulează în mod ciclic, ca în cerc. Cauzele 
care au existat cel mai timpuriu apar ca efect cel mai târziu. 
Dar în viaţa umană nu există doar asemenea efecte şi cauze, 
pe lângă desfăsurarea ciclică întâlnim si una lineară. 


Din exemplul nostru, care arată în ce fel evenimentele 
trăite la vârsta de 13 ani le pot influenţa pe cele de la 23 de 
ani, am văzut că în viaţa umană cauza şi efectul sunt legate 
între ele în aşa fel, încât ceea ce omul a vieţuit înăuntrul lui 


atrage după sine efecte care se întore mai târziu asupra sa. 
Aşa se împlineşte karma în viaţa omului. Dar nu vom ajunge la 
înţelegerea vieţii umane, dacă vom căuta legături cauzale 
numai în această viaţă umană izolată. Despre felul cum poate 
fi fundamentată şi dezvoltată ideea formulată aici vom vorbi în 
continuare. Acum vreau doar să atrag atenţia asupra unui 
lucru care, de fapt, vă este deja cunoscut: ştiinţa spiritului ne 
spune că viaţa dintre naştere şi moarte e repetarea unor vieţi 
umane anterioare. 


Viaţa dintre naştere şi moarte se caracterizează prin faptul 
că una şi acecaşi conştienţă se extinde - cel puţin în esenţă - 
asupra întregii existenţe. Dacă vă amintiţi perioadele 
anterioare ale vieţii dumneavoastră, veii spune: Există un 
moment, care nu coincide cu naşterea mea, ci e situat puţin 
mai târziu, un moment în care încep amintirile vieţii mele. 
Oamenii carc nu sunt iniţiaţi vor spune despre conştienţa lor că 
ea nu se întinde decât până la acel moment. De fapt, în 
perioada dintre naştere şi moarte avem de-a face cu acel 
moment în care încep amintirile, asupra căruia vom reveni; el 
va face lumină în multe probleme importante. Dacă nu ţinem 
sema de acest lucru, putem spune: Caracteristica principală a 
vieţii dintre naştere şi moarte o constituie faptul că peste 
această perioadă se extinde una şi aceeaşi conştienţă. 


Omul nu caută cauzele unui eveniment din viaţa sa în 
perioadele anterioare ale existenţei; el ar putea face acest 
lucru dacă ar fi suficient de atent la tot i ce se întâmplă. Ar 
putea face acest lucru cu ajutorul conştienţei amintirilor sale. 
Şi dacă ar încerca, apelând la amintirile sale, să-şi aducă în 
faţa sufletului legătura dintre evenimentele mai vechi şi cele 
recente, în sensul karmei, el ar ajunge la o anumită concluzie. 


De exemplu, ar putea spune: Unele evenimente n-ar fi 
avut loc, dacă într-o perioadă sau alta a vieţii mele de până 
acum nu s-ar fi întâmplat un anumit lucru. Şi poate că ar mai 
spune: Eu trebuie să plătesc acum greşelile care au fost făcute 
în educaţia mea. Chiar dacă vede numai legătura dintre ceea 
ce s-a greşit în copilăria lui şi evenimentele ulterioare, acesta îi 
poate fi deja de ajutor. El va găsi mai lesne căile şi mijloacele 


de a repara greşelile din educaţia sa. Cunoaşterea legăturii 
care există între cauzele şi efectele din diferitele perioade ale 
vieţii, pe care le putem cuprinde cu ajutorul conştienţei noastre 
obişnuite, poate să ne stimuleze în viaţă, ne poate da 
posibilitatea de a îndrepta unele lucruri. Unui om de 80 de ani 
care caută în trecut cauzele unor evenimente petrecute în 
viaţa sa îi va fi greu să găsescă mijloacele de a remedia ceva 
din cele întâmplate, iar faptul că le ştie nu-i va fi de mare folos. 
Dacă ajunge însă mai devreme la o asemenea înţelegere şi, 
constatând ce s-a greşit în educaţia sa ia măsuri la 40 de ani, 
să zicem, poate că va mai avea timp să remedieze situaţia. 


Vedem, deci, că nu trebuie să ne însuşim doar 
cunoştinţele referitoare la acele aspecte ale karmei care ne 
privesc în mod direct şi imediat, că e necesar să avem 
cunoştinţe despre ansamblul legic al karmei. Asemenea 
cunoştinţe ne pot stimula în viaţă. Ce va face un om care, la 40 
de ani, întreprinde ceva pentru ca urmările anumitor greşeli 
făcute la 12 ani în educatia sa, să zicem, sau săvârşite chiar de 
el însuşi să nu mai apară? Va încerca să compenseze ceea ce 
el însuşi sau altcineva a greşit şi va face tot ce stă în 
posibilităţile sale pentru a preveni efectele negative care ar 
trebui să apară. Într-un anumit fel, el chiar va înlocui efectul 
care s-ar produce fără participarea lui prin alt efect. 
Cunoaşterea a ceea ce s-a întâmplat în viaţa lui la 12 ani îl va 
conduce, la 40 de ani, spre o anumită acţiune. Ce a realizat, 
aşadar, acest om, prin faptul că a privit înapoi, la perioadele 
trecute ale vieţii sale? El a făcut în mod conştient, prin voinţa 
sa, ca unei anumite cauze să-i urmeze un anumit efect. El a 
dorit efectul pe care l-a făcut să se producă acum. Vedem deci 
că voinţa noastră poate să intervină în linia succesiunilor 
karmice şi să pună altceva în locul efectelor care ar fi apărut în 
caz contrar. Dacă studiem o asemenea corelaţie, în care 
conştienţa noastră face în mod voit să apară o legătură între 
cauză şi efect, în cadrul biografiei noastre, vom spune: La 
acest om karma sau legitatea karmică a intrat în sfera 
conştienţei, el însuşi a provocat, într-un anumit mod, efectul 
karmic. 


să presupunem însă că la baza unei reflecţii similare 
punem ceea ce ştim despre vieţile anterioare ale unui om. 
Conştienţa despre care am vorbit mai înainte, care se extinde - 
cu excepţia amintită - asupra vieţii noastre dintre naştere şi 
moarte, ia naştere datorită faptului că omul se poate sluji de 
creierul său. Când omul păşeşte prin poarta morţii apare o 
conştienţă de altă natură, care e independentă de creier şi e 
legată de condiţii esenţial diferite. Şi noi ştim că această 
conştienţă, care durează până la o nouă naştere, realizează un 
fel de retrospectivă asupra a tot ceea ce omul a săvârşit în 
viaţa dintre naştere şi moarte. În viaţa dintre naştere şi moarte 
omul trebuie să-şi formeze deprinderea de a privi în trecut, 
spre anumite greşeli săvârşite în educaţia lui, dacă vrea să 
introducă în viaţa sa efectul acestor greşeli într-un mod cu 
adevărat karmic. După moarte, omul priveşte, în retrospectiva 
pe care o are asupra vieţii sale, greşelile sau, în general, 
faptele pe care le-a săvârşit. El vede, totodată, ce au făcut în 
sufletul său sau din sufletul său aceste fapte. Şi constată cum, 
deoarece a săvârşit un anumit lucru, a făcut să scadă sau să 
crească valoarea fiinţei sale. Dacă, de exemplu, i-am provocat 
unui semen al nostru o suferinţă, prin aceasta valoarea fiinţei 
noastre a scăzut; prin faptul că i-am provocat acea suferinţă, 
am devenit mai puţin valoroşi. Când, după moarte, prin 
privirea retrospectivă asupra vieţii noastre, vedem numeroase 
asemenea cazuri, spunem: Prin aceasta tu ai devenit mai 
imperfect. De aici, pentru conştienţa noastră decurge faptul că, 
după moarte, se naşte forţa şi voinţa de a face tot ce se poate, 
pentru a redobândi acea valoare pe care am pierdut-o, adică 
voinţa de a compensa întreaga suferinţă provocată. Prin 
urmare, între moarte şi o nouă naştere omul are tendinţa, 
intenţia de a repara toate lucrurile rele pe care le-a făcut, ca să 
poată recuceri acea treaptă de perfecţiune pe care trebuie s-o 
aibă ca om şi care a fost prejudiciată prin fapta respectivă. 


Apoi omul intră într-o nouă existenţă. Conştienţa lui nu 
mai este aceeaşi; el nu-şi mai aminteşte perioada dintre 
moarte şi noua naştere şi nici faptul că şi-a propus să repare 
ceva. Dar această intenţie există în el. Şi, chiar dacă nu-şi 
aduce aminte că trebuie să facă ceva spre a compensa un rău 
sau altul prin forţa care zace în adâncurile fiinţei sale, el va fi 


mânat spre o faptă care va realiza aceasta. Acum ne putem 
face o reprezentare despre ceea ce se întâmplă când un om, în 
vârstă de 20 de ani, să zicem, e atins de o trăire sau de un 
eveniment dureros. Cu conştienţa pe care o are între naştere şi 
moarte, el va fi copleşit de durerea sa. Dacă şi-ar aminti 
intenţiile pe care le-a înmagazinat în sufletul lui în viaţa dintre 
moarte şi naştere, ar avea şi puterea de a ajunge în locul unde 
a îndurat acea suferinţă, fiindcă ar simţi că nivelul de 
perfecţiune pe care l-a pierdut şi trebuie să-l redobândească 
nu poate fi atins decât trecând prin acea suferinţă. Aşadar, 
chiar dacă înăuntrul lui conştienţa obişinuită spune: Durerea e 
aici; tu su-feri din cauza ei!, privind durerea doar ca pe un 
efect, s-ar putea ca pentru conştienţa generală, care cuprinde 
şi perioada dintre moarte şi noua naştere, intenţia sa să apară 
ca fiind aceea de a căuta durerea sau o nenorocire oarecare. 


Acest aspect ni se înfătişează, dacă privim viaţa umană 
dintr-un punct de vedere superior. Putem vedea atunci că apar 
situaţii legate de destin, care nu se prezintă drept efectele 
unor cauze din viaţa cuiva, ci sunt cauzate de la nivelul unei 
alte conştienţe, al unei conştienţe care se întinde dincolo de 
naştere şi că se continuă în vremuri anterioare celor care s-au 
scurs de la naştere. Dacă înţelegem în mod exact acest lucru, 
vom spune: Avem, în primul rând, o conştienţă care se întinde 
asupra perioadei dintre naştere şi moarte, pe care o vom numi 
conştienţa personalităţii izolate, cea care se desfăşoară între 
naştere şi moarte. Dar conştienţa poate acţiona şi dincolo de 
naştere şi moarte; este vorba despre o conştienţă despre care 
omul nu ştie nimic în starea lui de conştienţă obişnuită, dar 
care poate actiona exact la fel ca aceasta. Din această cauză 
am vorbit despre faptul că cineva îşi ia karma în stăpânire şi 
realizează, de exemplu, la 40 de ani, o compensație pentru 
unele greşeli care au avut loc în educatia sa la vârsta de 12 
ani. În acest caz, el preia o parte a karmei în conştienţa 
personalităţii sale izolate. Dacă omul e condus spre un loc 
oarecare, unde poate trece printr-o suferinţă, spre a crea o 
compensație, spre a deveni un om mai bun, aceasta vine tot 
din fiinţa omului; numai că nu vine din conştienţa personalităţii 
sale izolate, ci dintr-o conştienţă de ansamblu, care cuprinde şi 
perioada dintre moarte şi noua naştere. Acea parte asupra 


căreia se extinde această conştienţă vom numi-o 
„individualitatea" omului, şi această conştienţă, care e mereu 
întreruptă de conştienţa personalităţii, o vom numi „conştienţă 
individuală", spre deosebire de conştienţa personalităţii izolate. 
Vedem astfel cum acţioneză karma în ceea ce priveşte 
individualitatea omului. 


Totuşi, n-am putea înţelege viaţa umană dacă am urmări 
şirul fenomenelor aşa cum am făcut-o până acum, deoarece 
am avut în vedere numai cauzele necesitate de evolutia omului 
si efectele acestora. Nu e nevoie decât de un caz simplu, pe 
care-l vom descrie în continuare, pentru a vedea că nu 
înţelegem viaţa umană dacă luăm în considerare doar ceea ce 
am spus mai înainte. Să studiem cazul unui inventator sau al 
unui explorator, de exemplu al lui Columb sau al celui care a 
descoperit maşina cu aburi sau oricare alt caz. În această 
situaţie este vorba despre o anumită acţiune. Dacă vom studia 
acţiunea pe care a săvârşit-o inventatorul respectiv, vom găsi 
cauza care l-a îndemnat s-o săvârşească. Cauza care l-a 
determinat pe Columb să călătorească spre America, de 
exemplu, sau cauza care l-a făcut să ia o asemenea hotărâre 
într-un anumit moment o vom găsi în karma lui individuală şi 
personală. Dar oare această cauză trebuie căutată numai în 
karma personală şi individuală? lar fapta trebuie studiată ca 
efect doar în legătură cu individualitatea care a acţionat în 
Columb? Faptul că acesta a descoperit America a avut un 
anumit efect, în ceea ce-l priveşte: i-a crescut valoarea, a 
devenit mai desăvârşit. Acest efect se va evidenția în procesul 
dezvoltării individualităţii sale în viaţa următoare. Dar ce 
efecte a avut această faptă asupra altor oameni? Oare ea n-ar 
trebui privită şi drept cauză care a influentat nenumărate alte 
vieti umane? 


O asemenea abordare, destul de abstractă a problemei, o 
putem depăşi, dacă privim viaţa umană de-a lungul unor 
perioade de timp foarte mari. Dacă analizăm viaţa umană din 
epoca caldeo-egipteană (care a precedat-o), pentru a vedea ce 
a dat ea omenirii şi prin ce experienţe au trecut oamenii, vom 
constata ceva cu totul deosebit. Făcând o comparatie cu 
propria noastră epocă, ne vom da seama că ce se întâmplă 


acum are legătură cu ceea ce s-a petrecut în epoca de cultură 
caldeo-egipteană; iar epoca greco-latină se situează între ele. 
In epoca noastră nu s-ar petrece anumite lucruri, dacă n-ar fi 
avut loc anumite evenimente în epoca de cultură caldeo- 
egipteană. Dacă ştiinţele actuale ale naturii au ajuns la 
anumite rezultate de cercetare, cauza acestui lucru se află în 
forţele care s-au dezvoltat şi au înflorit din sufletul uman. Dar 
acele suflete care şi-au desfăşurat activitatea în epoca noastră 
s-au incarnat şi în epoca de cultură caldeo-egipteană, de unde 
au preluat în fiinţa lor anumite trăiri, fără de care n-ar putea 
face ceea ce fac astăzi. Dacă discipolii preoţilor din vechile 
temple egiptene n-ar fi preluat în sufletele lor, prin astrologia 
egipteană, cunoştinţe referitoare la cer, ei n-ar fi putut să 
pătrundă mai târziu în tainele Cosmosului, şi în anumite suflete 
ale epocii noastre n-ar fi existat forţele care au făcut ca 
omenirea să iasă în spaţiile cereşti. Cum a ajuns, de exemplu, 
Kepler, la descoperirile sale? În el trăia un suflet care, în epoca 
de cultură caldeo-egipteană, preluase în sine forţele necesare 
pentru a ajunge la descoperirile făcute mai târziu, în a cincea 
epocă de cultură. Resimţim o anumită mulţumire interioară 
văzând cum în diferite spirite individuale ies la suprafaţă un fel 
de amintiri, care arată că germenii a ceea ce ele fac acum îşi 
au originea în trecut. Unul dintre spiritele care a realizat lucruri 
de cea mai mare importanţă în ceea ce priveşte cercetarea 
legilor cereşti, Kepler, spune despre sine însuşi: „Da, eu sunt 
acela, eu am.furat vasele de aur ale egiptenilor, spre a înălța 
cu ele zeului meu un sanctuar, departe de hotarele Egiptului. 
Dacă mă iertati, mă voi bucura, dacă vă mâniați, o voi îndura; 
aici arunc zarul şi scriu această carte pentru cititorul de azi, ca 
şi pentru cel de odinioară - ce inseamnă asta? Chiar de-ar 
trebui să-şi aştepte cititorul o sută de ani. Dumnezeu însuşi l-a 
aşteptat şase milenii pe cel care trebuia să-i vada opera şi s-o 
înțeleagă ".(Nota 1) 


E o amintire ce apare sporadic în sufletul lui Kepler, o 
amintire a ceea ce el şi-a însuşit ca germene pentru ceea ce 
avea să realizeze în existenţa sa personală. Ar putea fi citate 
sute de asemenea exemple. În afară de faptul că la Kepler 
apare din străfunduri ceva care este efectul trăirilor avute într- 
o altă viaţă pământească, vedem ridicându-se la suprafaţă 


ceva care se dovedeşte a fi efectul legic, important pentru 
întreaga omenire, al unui lucru care, la rândul lui, a avut 
valoare pentru omenire într-o epocă anterioară. Vedem că 
omul e aşezat într-un loc anume, spre a realiza un lucru 
important pentru întreaga omenire. Vedem că nu numai în 
viaţa umană individuală, ci în întreaga omenire există anumite 
legături între cauze şi efecte, pe parcursul unor perioade de 
timp foarte lungi. Şi ne dăm seama că legea karmei individuale 
se va intersecta cu acele legi pe care le putem numi legi 
karmice ale omenirii. Uneori această intersectare e destul de 
greu sesizabilă. Gândiţi-vă ce ar fi devenit astronomia noastră, 
dacă n-ar fi fost inventat cândva telescopul. Urmăriţi 
dezvoltarea astronomiei, mergând înapoi pe firul timpului şi 
veţi constata că infinit de multe lucruri au legătură cu 
inventarea acestuia. Dar se ştie că telescopul a fost inventat 
datorită faptului că într-un atelier de instrumente optice nişte 
copii s-au jucat odată cu nişte lentile şi că printr-o întâmplare, 
cum s-ar putea spune, aceste lentile au fost aşezate în aşa fel 
încât cineva şi-a dat seama că s-ar putea construi ceva de felul 
unui telescop. Gândiţi-vă cât de adânc trebuie să căutaţi, dacă 
vreţi să găsiţi karma individuală a acelor copii şi karma 
omenirii, care a făcut ca, într-un anumit moment, să fie 
inventat telescopul! Încercaţi să puneţi la un loc toate acestea 
şi veţi vedea în ce mod demn de atenţie se încrucişează şi se 
întreţes karma diferitelor individualităţi şi karma întregii 
omeniri! Şi atunci veţi spune: Ar trebui să ne imaginăm altfel 
întreaga evoluţie a omenirii, dacă la un moment dat nu s-ar fi 
petrecut un lucru sau altul. 


Ce s-ar fi întâmplat cu Imperiul roman, dacă la un moment 
dat, în cadrul războaielor cu perşii, grecii n-ar fi respins atacul 
acestora? Este o întrebare grea. Dar nu este grea întrebarea: 
Cum se face că războaiele cu perşii au avut loc în acest fel? Cel 
ce merge pe urmele acestei întrebări şi caută un răspuns va 
vedea că în Orient anumite cuceriri au avut loc datorită 
faptului că au existat despoţi care voiau ceva exclusiv pentru 
propria lor persoană şi care, în acest scop, s-au asociat cu 
preoţii oficianţi ai jertfelor de la templu. A fost necesară 
organizarea statală din acea vreme, pentru ca în Orient să 
poată fi creat ceva, dar tot această organizare a atras după 


sine şi relele care au urmat. Aceasta are legătură cu faptul că 
un popor cu totul diferit - grecii - a putut să respingă la 
momentul potrivit atacul celor din Orient. Dacă reflectăm la 
toate acestea, ne vom întreba: Cum stau lucrurile cu karma 
personalităţilor care au fost active în Grecia, respingând atacul 
perşilor? Şi vom găsi, în karma oamenilor respectivi, multe 
aspecte personale; dar vom vedea, de asemenea, că această 
karma persoanlă e legată cu karma poporului şi a omenirii, 
astfel că e îndreptăţit să se spună: Karma întregii omeniri a 
aşezat tocmai această personalitate în acel loc şi în acel timp! 
Vedem cum karma omenirii interferează cu karma individuală. 
Şi va fi necesar să ne întrebăm, în continuare, în ce fel 
interferează aceste lucruri. Dar putem să mergem şi mai 
departe şi să studiem o altă corelaţie. 


Ne putem îndrepta privirile, în sensul ştiinţei spiritului, 
spre o anumită perioadă din evoluția noastră pământeană, în 
care pe Pământ nu exista încă regnul mineral (Nota 2). Evoluţia 
noastră pământeană a fost precedată de fazele saturniană, 
solară şi lunară, când încă nu exista un regn mineral, în sensul 
nostru actual. De-abia pe Pământ au luat naştere mineralele în 
forma lor actuală. Dar prin faptul că în cursul evoluţei 
pământene regnul mineral s-a separat, el există şi va exista în 
toate epocile viitoare ca regn separat. Înainte de acest 
moment, oamenii, animalele şi plantele s-au dezvoltat fără 
existenţa unui regn mineral care să stea la baza lor. Ca să 
poată realiza mai târziu un pas înainte în evoluţia lor, a fost 
necesar ca celelalte regnuri să elimine din sânul lor regnul 
mineral. După ce l-au eliminat, ele s-au putut dezvolta aşa cum 
se dezvoltă pe o planetă care posedă o bază minerală solidă. ŞI 
niciodată nu va lua naştere altceva decât ceea ce a rezultat din 
aparitia la un moment dat a procesului de formare a unui regn 
mineral. Destinele viitoare ale celorlalte regnuri depind de 
apariţia regnului mineral, cândva, în cursul existenţei 
Pământului nostru, într-un trecut îndepărtat. Prin apariţia 
regnului mineral s-a întâmplat un lucru de care trebuie să ţină 
seama întreaga evoluţie ulterioară a vieţii pe Pământ. În 
existenţa tuturor celorlalte fiinţe se va împlini ceea ce decurge 
din apariţia regnului mineral. Avem şi aici, în epoci ulterioare, 
împlinirea karmică a unui lucru întâmplat anterior. Pe Pământ 


se împlineşte ceea ce s-a pregătit în trecut. Există o legătură 
între ceea ce s-a petrecut mai înainte şi ceea ce s-a întâmplat 
mai târziu, dar există şi o legătură care, prin efectele ei, se 
întoarce asupra fiinţei-cauză. Oamenii, animalele şi plantele au 
eliminat din sânul lor regnul mineral, iar regnul mineral, la 
rândul lui, îşi exercită efectele asupra lor. Vedem, deci, că se 
poate vorbi de o karma a Pământului. 


În cele din urmă, putem scoate în evidenţă un lucru ale 
cărui baze se află în expunerile cu caracter general din cartea 
mea Știința ocultă. 


Ştim că anumite entităţi au rămas în urmă, pe treapta de 
dezvoltare a vechii Luni, şi că aceasta s-a întâmplat pentru a-i 
da omului posibilitatea de a-şi dezvolta anumite însuşiri. Dar în 
vechea perioadă lunară a Pământului n-au rămas în urmă doar 
unele entităţi, ci şi unele substanţialităţi. Au rămas pe treapta 
lunară fiinţe care acţionează asupra existenţei noastre 
pământene sub numele de entităţi luciferice. Din această 
cauză, în existenţa pământene apar efecte ale căror baze au 
fost puse în existenţa lunară. Dar ceva similar are loc şi din 
punctul de vedere al substanţei. Dacă privim sistemul nostru 
solar, constatăm că el e compus din corpuri cereşti care 
execută mişcări ciclice regulate - având o anumită unitate 
lăuntrică. Dar găsim şi alte corpuri cereşti care, ce-i drept, se 
mişcă şi ele după un anumit ritm, dar încalcă legile obişnuite 
ale sistemului solar - şi anume cometele. Substanţa unei 
comete nu e supusă unor legi de felul celor care acţionează în 
sistemul nostru solar, ci unor legi care au acţionat în cadrul 
vechii existenţe lunare. În viaţa cometelor s-a păstrat legitatea 
vechii existenţe lunare. Am spus adeseori că ştiinţa spiritului a 
demonstrat prezenţa acestei legităţi înainte să fi fost adusă 
vreo confirmare din partea ştiinţelor naturii. In anul 1906, la 
Paris, am atras atenţia asupra faptului că, în timpul vechii 
existenţe lunare anumite combinaţii de carbon şi azot au avut 
un rol asemănător celui jucât azi pe Pământ de combinaţiile 
dintre oxigen şi carbon, dioxidul de carbon, acidul carbonic 
ş.a.m.d. Aceste din urmă combinaţii sunt atât de toxice, încât 
provoacă moartea. Un rol similar l-au avut în perioada vechii 
existente lunare, şi combinaţiile cianului, combinaţiile acidului 


prusic. Asupra acestui lucru ştiinţa spiritului a atras atenţia în 
anul 1906 (Nota 3). Şi în alte conferinţe s-a arătat că prin 
existenţa cometelor sunt introduse legile vechii existenţe 
lunare în sistemul nostru solar, aşa că n-au rămas în urmă doar 
entităţile luciferice, ci şi legile vechii substanţe lunare, care 
acţionează într-un mod neuniform. S-a spus întotdeauna că 
trebuie să existe ceva în genul compuşilor acidului prusic în 
atmosfera cometelor. Mult mai târziu, în raport cu momentul 
când acest lucru a fost prezentat de către ştiinţa spiritului, de- 
abia în acest an, s-a constatat, prin analiză spectrală, prezenţa 
acidului prusic în componenţa cometelor. 


Aveţi aici una dintre dovezile care se pot aduce ca răspuns 
la afirmaţia: Arătaţi-ne cum se poate evidenția în mod concret 
un lucru prin metodele ştiinţei spiritului! Există multe 
asemenea lucruri; numai că ar trebui ca ele să fie observate. 
Aşadar, ceva din vechea noastră existenţă lunară îşi exercită 
influenţele asupra actualei existenţe de pe Pământ. 


Dar acum ne punem întrebrea: E îndreptăţită afirmaţia că 
la baza fenomenelor senzoriale exterioare se află realităţi de 
natură spirituală? Celui care acceptă ştiinţa spiritului îi e clar 
faptul că în spatele tuturor realităţilor senzoriale se află 
realităţi de natură spirituală. Dacă ceva din vechea existenţă 
lunară îşi proiecteză influenţele, sub formă de substanţă, 
asupra existenţei noastre pământene, dacă o cometă îşi 
proiectează lumina asupra existenţei noastre pământene, în 
spatele unui astfel de fenomen se află o realitate de natură 
spirituală. Şi am putea chiar să spunem ce fel de spiritualitate 
se manifestă prin cometa Halley. (Nota 4) Cometa Halley este, 
ori de câte ori ajunge în sfera existentei noastre pământene, 
expresia unui nou impuls spre materialism. Poate că lumii 
actuale aceasta i se va părea o superstiție. Dar oamenii ar 
trebui să cugete la faptul că şi ei descoperă uneori influenţe 
spirituale în constelaţiile astrelor. Cine n-ar spune că 
eschimosul e o fiinţă umană altfel constituită decât, să zicem, 
hindusul, din cauză că în zona polară razele solare cad sub un 
alt unghi? Şi oamenii de ştiinţă deduc pretutindeni influenţe 
spirituale din constelaţiile astrelor. Aşadar, o dată cu cometa 
Halley vine şi un impuls spre materialism. Existenţa acestui 


impuls poate fi dovedită. După apariţia cometei Halley, în anul 
1835, a urmat un curent materialist care poate fi numit 
materialismul celei de a doua jumătăţi a secolului trecut, după 
apariţia anterioară a aceleiaşi comete s-a manifestat 
iluminismul materialist al enciclopediştilor francezi. Aceasta e 
legătura. Pentru ca în existenţa pământeană să aibă loc 
anumite evenimente, cauzele lor trebuie să fi fost înregistrate 
cu mult timp înainte, în afara existenţei pământene. ŞI aici 
avem de-a face cu o karma cosmică. De ce pe vechea Lună au 
fost scoase din curentul evoluţiei spiritualul şi materia? Pentru 
ca anumite efecte să poată radia înapoi, spre acele entităţi 
care le-au expulzat. Entităţile luciferice au fost expulzate, au 
fost nevoite să parcurgă o altă evoluţie, ca să poată lua 
naştere voinţa liberă şi posibilitatea de a alege răul, pentru 
fiinţele care trăiesc pe Pământ. Avem aici ceva care depăşeşte, 
în ceea ce priveşte efectele karmice existenţa noastră 
pământeană: o pespectivă deschisă spre karma cosmică. 


Am putut vorbi astăzi despre karma, despre importanţa pe 
care ea o are pentru fiecare persoană în parte, pentru 
individualitate, pentru întreaga omenire, în cadrul vieţii de pe 
pământul nostru şi dincolo de sfera pământeană; şi am mai 
găsit ceva care poate fi numit karma cosmică. Descoperim 
astfel legea karmei, pe care o putem numi legea legăturii 
dintre cauză şi efect, dar în sensul că efectul se întoarce, la 
rândul lui, asupra cauzei şi că în acest caz fiinţa nu s-a 
schimbat, a rămas aceeaşi. Intâlnim această legitate karmică 
pretutindeni în lume, în măsura în care privim lumea ca pe 
ceva spiritual. Presimţim că, în diverse situaţii, karma se va 
manifesta în modurile cele mai diferite. Şi mai presimţim că 
diferitele curente karmice - karma personală, karma omenirii, 
karma Pământului, karma cosmică s.a.m.d. - se vor intersecta 
şi astfel vom obţine elemente de care avem nevoie pentru a 
înţelege viaţa. lar viaţa poate fi înţeleasă, în diferitele ei puncte 
concrete, numai dacă vom afla în ce fel colaborează între ele 
diferitele curente karmice. 


CONFERINŢA a l-a 

Karma şi regnul animal 

Hamburg, 17 mai 1910 

Înainte de a ajunge la problemele propriu-zis umane 
referitoare la karma, este necesar să facem o serie de 
consideraţii pregătitoare. Aici intră ceea ce am spus ieri: 
descrierea noţiunii de karma. Şi mai intră ceea ce mai avem de 
spus despre karma şi regnul animal. Dovezile exteriore ale 
realităţii karmei vor apărea în cadrul acestui ciclu în locurile 
unde vom avea motive să facem trimitere în mod special la 
ele. Cu aceste ocazii veţi avea şi posibilitatea de a dezvolta 
ideea de karma în faţa unor oameni din afara mişcării noastre, 
care vor veni la dumneavoastră cu întrebări, punând la îndoială 
întreaga noastră concepţie. 


Ce ar fi mai la îndemână decât să întrebăm cum se 
raportează viaţa animalelor la ceea ce numim desfăşurarea 
karmei umane, în care - aşa cum vom vedea - sunt cuprinse 
cele mai importante şi mai adânci probleme ale destinului 
uman. 


Raportul dintre oamenii ce trăiesc pe Pământ şi lumea 
animalelor este diferit de la o epocă la alta, dar şi de la un 
popor la altul. Şi nu e lipsit de interes să vezi că la popoarele 
care şi-au păstrat cele mai bune tradiţii din înţelepciunea 
străveche, sfântă a omenirii s-a încetățenit un mod de a trata 
animalele cu cea mai mare compasiune şi iubire. In sânul lumii 
budisie, de exemplu, care a păstrat părţi importante din 
vechile concepţii despre lume, aşa cum existau ele la oamenii 
vremurilor originare, întâlnim un mod de a trata animalele şi 
sentimente faţă de lumea animală pe care, în Europa, mulţi 
oameni nu le pot înţelege. Dar şi la alte popoare - vă amintesc 
numai felul cum se poartă arabul cu calul său -, mai ales dacă 
acestea şi-au păstrat ceva din vechile concepţii despre lume, 
aşa cum le întâlnim ici-colo, ca vestigii ale trecutului, veţi afla 
un fel de „prietenie" între om şi animale, o atitudine umană 
faţă de ele. Dimpotrivă, în acele ţinuturi unde se pregăteşte o 
concepţie despre lume a viitorului, în regiunile occidentale, s-a 
încetățenit neînţelegerea pentru o asemenea compasiune faţă 
de animale. E semnificativ faptul că, din timpul Evului Mediu şi 


până în epoca noastră, tocmai în ţările unde concepţia creştină 
despre lume s-a răspândit cel mai mult a luat naştere ideea că 
animalele nu trebuie considerate fiinţe cu o viaţă sufletească 
propriu-zisă, fiindcă ele sunt un fel de automate. Şi poate nu 
greşesc prea mult cei care au afirmat - chiar dacă nu 
întotdeauna cu o înţelegere deosebită - că aceste concepţii, 
sustinute adeseori de filosofia occidentală, conform cărora 
animalele sunt nişte automate şi n-au o viaţă sufletească 
propriu-zisă au pătruns până în sânul maselor populare, unde 
nu există nici un fel de compasiune faţă de animale şi, 
adeseori, nu există limite în ceea ce priveşte tratarea cu 
cruzime a acestora. Lucrurile au mers atât de departe, încât un 
mare filosof al epocii moderne, Cartesius, a fost înleles greşit, 
în ceea ce priveşte concepţiile sale referitoare la lumea 
animalelor. (Nota 5) 


Spiritele cu adevărat importante din evoluţia culturii şi 
civilizaţiei apusene n-au susţinut niciodată că animalele sunt 
nişte automate. Nici Cartesius n-a crezut astfel, deşi puteţi citi 
în multe cărţi de filosofie că el ar fi susţinut o asemenea 
concepţie. Cine-l cunoaşte pe Cartesius ştie că el nu le atribuie 
animalelor o viaţă sufletească aptă să evolueze astfel încât să 
poată aduce din conştiinţa Eului o dovadă pentru existenţa lui 
Dumnezeu, totuşi el consideră că animalul e străbătut, e 
însufleţit de aşa-numitele spirite ale vieţii, care nu au o 
individualitate la fel de unitară ca Eul uman, dar acţioneză în 
organizarea animală sub formă de suflet. Şi e semnificativ 
faptul că tocmai în această privinţă Cartesius a putut fi înţeles 
atât de greşit. În secolele trecute, în cadrul evoluţiei 
occidentale a existat tendinţa de a li se atribui animalelor 
simple automatisme şi această concepţia a fost atribuită în 
mod eronat lui Cartesius. Caracteristic pentru civilizaţia 
occidentală e faptul că ea a trebuit să se dezvolte din 
elementele materialismului. Şi se poate afirma chiar că zorile 
creştinismului, acest impuls important din evoluţia omenirii, a 
apărut pe terenul unei mentalități materialiste. Materialismul 
epocii modeme e o consecinţă a faptului că până şi 
confesiunea religioasă cea mai spirituală, creştinismul, a dat, în 
Occident, peste o concepţie despre lume materialistă. Destinul 
popoarelor occidentale constă în faptul că ele trebuie să se 


ridice din abisurile materialismului şi prin biruirea concepţiilor 
şi tendineţelor materialiste să dezvolte forţele viguroase ale 
celui mai înalt spiritualism. Din cauză că popoarelor 
occidentale le-a fost dat acest destin, această karma, în sânul 
lor a apărut şi tendinţa de a privi animalele ca pe nişte 
automate. Cine nu poate să întrezărească substraturile vieţii 
spirituale, cine nu poate să vadă decât ceea ce ne înconjoară 
în lumea senzorială exterioară va ajunge uşor, prin impresiile 
obţinute din această lume senzorială, la o concepţie care situ- 
ează animalele pe o treaptă cu totul inferioară. În schimb, cei 
care au mai păstrat elemente ale vechilor concepţii despre 
lume, din înţelepciunea originară a omenirii, mai posedă un fel 
de cunoaştere a ceea ce, şi în lumea animalelor, e de natură 
spirituală; şi, în pofida tuturor interpetărilor greşite, în pofida a 
tot ceea ce s-a furişat în concepţiile lor despre lume şi le-a 
întinat puritatea, ele n-au putut uita că în manifestările şi în 
plăsmuirea formelor animale se exteriorizează unele activităţi 
spirituale, unele legi spirituale. 


Dacă, pe de o parte, în absenţa concepţiilor spirituale 
trebuie să vedem o lipsă de înţelegere faţă de viaţa 
sufletească a animalelor, pe de altă parte, nu trebuie să ne 
amăgim în privinţa faptului că, dacă am aplica fără nici un 
discernământ ideile de karma atât în cazul lumii animale cât în 
cazul destinului uman, aceasta ar fi tot efectul unei concepţii 
materialiste despre lume. Nu putem face aşa ceva. Am arătat 
deja ieri cât este de necesar să definim noţiunea de karma în 
mod absolut exact. Şi am greşi, dacă am căuta si în lumea 
animală ceea ce am văzut că în cazul omului se manifestă prin 
întoarcerea efectului asupra fiinţei care l-a declanşat; vom 
putea cunoaşte mai bine legitatea karmei dacă, ieşind din 
limitele vieţii umane, cuprinse între naştere şi moarte, vom 
urmări omul de-a lungul incarnărilor sale succesive şi vom 
constata că efectul unei cauze care îşi are originea într-una din 
vieţi poate apărea doar într-o viaţă ulterioară; timpul legităţii 
karmice se întinde de la o viaţă la alta, iar efectele cauzelor nu 
trebuie să apară neapărat - ba, dacă privim karma în mare, în 
mod absolut sigur nici nu apar - într-o singură viaţă cuprinsă 
între naştere şi moarte. 


Ştim deja, din considerentele exterioare ale ştiinţei 
spiritului, că în cadrul lumii animale nu se poate vorbi de o 
reincarnare de felul celei pe care o întâlnim la om. In lumea 
animală nu găsim ceva asemănător, şi cu atât mai puţin ceva 
identic cu individualitatea umană, care continuă să existe după 
ce omul a păşit prin poarta morţii, care petrece o viaţă 
deosebită în lumea spirituală, în perioada dintre moarte şi o 
nouă naştere, spre a intra apoi din nou în existenţă, printr-o 
nouă naştere. Nu putem vorbi despre moarte, în cazul 
animalelor, în acelaşi sens în care vorbim despre moartea 
omului. Individualitatea umană îşi continuă existenţa şi după 
ce omul a trecut prin poarta morţii, ceea ce nu se întâmplă în 
lumea animalelor; dacă am căuta într-un individ din lumea 
animală fiinţa reincarnată a unui animal care a existat cândva 
pe Pământ, aşa cum facem în cazul omului, am cădea într-o 
mare greşeală. Azi, când tot ceea ce ni se oferă în lume e privit 
doar prin latura sa exterioară, fără a se cerceta şi 
interioritatea, deosebirile cele mai importante dintre om şi 
animal nici nu pot fi sesizate. Din punct de vedere exterior - 
privit în mod pur materialist - fenomenul morţii, la om şi la 
animal, se prezintă în acelaşi fel. Şi se poate crede că unele 
aspecte din viaţa individuală a animalului pot fi comparate cu 
fenomene ale vieţii personale umane dintre naştere şi moarte. 
Dar am trage o concluzie cu totul greşită. De aceea îmi propun 
să semnalez acum, prin câteva exemple, deosebirile profunde 
care există între animal şi om. 


Despre deosebirea dintre animal şi om îşi poate face o 
idee clară şi completă numai cel ce se adânceşte într-un mod 
lipsit de prejudecăţi nu numai în analiza aspectelor care se 
oferă percepţiei sale senzoriale exterioare, ci şi din ceea ce 
rezultă din gândirea sa combintorie. Întâlnim un fenomen care 
e scos în evidenţă şi de către naturalişti, dar cu care naturaliştii 
din epoca actuală nu prea ştiu ce să facă; e vorba de faptul că 
omul trebuie să înveţe până şi lucrurile cele mai simple: el a 
trebuit să înveţe, de-a lungul evoluţiei sale, modul de folosire a 
uneltelor celor mai simple, iar copiii noştri trebuie să înveţe 
încă şi azi lucrurile cele mai simple, având nevoie de un anumit 
timp pentru aceasta. Se cere efort pentru ca omul să deprindă 
mişcările simple necesare muncii, necesare pentru a realiza 


diferite unelte, instrumente etc. Cu cât sunt mai avantajate 
animalele, în această privinţă? Să ne gândim cum îşi realizează 
castorul construcţiile sale complicate, măiestre. El nu are 
nevoie să înveţe; posedă această iscusinţă, aducând-o cu el pe 
lume, ca legitate înscrisă în fiinţa lui, la fel cum noi, oamenii, 
ne aducem ca zestre „arta" de a ne schimba prima serie de 
dinţi, în jurul vârstei de şapte ani. Nici acest lucru nu trebuie 
să-l înveţe nimeni. Ani-malele vin pe lume cu o însuşire de felul 
celei pe care o posedă castorul, de a-şi construi locuinţa. Și 
dacă veţi analiza lumea animală, veţi constata că animalele 
pot realiza lucruri la care iscusinţa umană, cu toate progresele 
pe care le-a făcut, nu poate ajunge. 


Cum se explică faptul că, la naştere, omul e mai 
nepriceput decât, de exemplu, o găină sau un castor, şi că ele 
nevoit să-şi însuşească cu multă trudă ceea ce animalele pot 
să facă încă de la naştere? E o întrebare importantă. Şi noi 
trebuie să învăţăm să simţim că e o întrebare importantă. 
Fiindcă nu este esenţial să se atragă atenţia asupra faptelor 
importante, ci trebuie să ştim când pot fi puse întrebări 
importante. Unele lucruri pot fi obiective, dar nu înseamnă că 
ele au neapărat valoare pentru concepţia noastră despre lume. 
Deşi astăzi ne vom ocupa de cauzele acestor fenomene, 
studiindu-le din punct de vedere al ştiinţei spiritului, am ajunge 
prea departe dacă am analiza în toate detaliile de ce este aşa. 
Totuşi, pentru început, se poate atrage atenţia, în câteva 
cuvinte, asupra acestui lucru. 


Dacă ne întoarcem, prin mijloacele ştiinţei spiritului, în 
trecutul evoluţiei umane, până în vremuri extrem de 
îndepărtate, vom afla că acele forţe şi elemente care stau azi 
la dispoziţia castorului sau a altor animale, pentru ca ele să 
aducă pe lume, ca zestre, o asemenea iscusinţă, au stat 
cândva şi la dispozitia omului. Nu se poate spune că omul a 
preluat în germenele fiinţei sale, într-un trecut străvechi, doar 
neîndemânarea şi că a lăsat animalelor iscusinţa primitivă. A 
primit şi el aceleaşi predispoziţii, ba chiar, de fapt, într-o 
măsură mult mai mare decât animalele, deoarece dacă 
animalele vin pe lume cu anumite deprinderi, ele sunt folosite 
unilateral. Când intră în viaţă, omul nu se pricepe la nimic, 


trebuie să înveţe totul, tot ceea ce se referă la lumea 
exterioară. M-am exprimat puţin cam radical, dar cred că 
înţelegeţi ce vreau să spun. Dar după ce învaţă, omul poate 
deveni multilateral, dezvoltarea lui poate fi fecundă, în ceea ce 
priveşte formarea anumitor deprinderi etc., altfel decât se 
întâmplă în cazul animalelor. Prin urmare, omul a fost 
înzestrat, la origine, cu predispoziţii bogate totuşi el nu le 
poate folosi. lese la lumină fenomenul ciudat că, la origini, 
omul şi animalul au fost înzestrate la fel. Dacă ne întoarcem 
până la vechea evoluţie saturniană, constatăm că atunci încă 
nu avusese loc o separație între evoluţia umană şi cea 
animală. Omul şi animalul erau înzestrate cu aceleaşi 
predispoziţii. Ce s-a întâmplat între timp, astfel încât animalul 
aduce cu sine tot felul de deprinderi, pe când omul e un 
camarad de drum nepriceput? Cum s-a comportat omul, asifel 
încât nu mai are, dintr-odată, nimic din ceea ce primise 
cândva? Poate că, în cursul evoluţiei, el a risipit aceste daruri, 
în timp ce animalele le-au păstrat, ca nişte buni gospodari, cu 
spirit de economie. Această problemă se poate pune, desigur, 
dacă examinăm stările de fapt reale. 


Omul n-a risipit fără rost aceste predispoziţii pe care 
animalul le foloseşte azi sub formă de îndemânare; le-a folosit 
şi el, dar în alt scop decât animalele. Animalele le-au dat forma 
unor iscusinţe exterioare; castorul şi viespea îşi construiesc 
cuibul. Omul şi le-a folosit în interioritatea sa şi a făcut să se 
nască astfel ceea ce numim organizarea superioară a fiinţei 
umane. Faptul că omul merge azi în poziţie verticală, că are un 
creier mai perfecţionat, că are în general o organizare internă 
mai desăvârşită a necesitat, de asemenea, folosirea anumitor 
forţe; sunt aceleaşi forţe cu ajutorul cărora castorul îşi 
realizează construcţiile sale. Omul a folosit aceleaşi forţe 
pentru a se clădi pe sine, creierul său, sistemul său nervos 
ş.a.m.d. De aceea, în primul rând, omului nu i-a rămas nimic, 
pentru a lucra, în acelaşi mod, în exterior. Dacă noi avem o 
alcătuire mai desăvârşită aceasta se datorează faptului că tot 
ceea ce castorul prelucrează în lumea exteriaară a fost folosit 
cândva de om, în cursul evoluţiei, pentru a se clădi pe sine 
însuşi, pentru a construi propria sa organizare interioară. Noi 
avem în interior cuibul nostru de castor şi din această cauză nu 


mai putem folosi aceste forţe în exterior. Vedem deci, dacă 
rămânem la o concepţie unitară despre lume, ce se întâmplă 
cu predispoziţiile care există în fiinţele existente pe Pământ şi 
forma sub care ne întâmpină ele azi. Deoarece omul a folosit 
într-un mod specific aceste forie, în cursul evoluţiei sale pentru 
el s-a creat o situaţie cu totul deosebită, pe care, în parte, o 
cunoaştem deja. 


De ce a fost necesar ca omul să folosească fortele cu care 
a fost înzestrat pentru organizarea sa interioară? Deoarece 
numai astfel el, a putut deveni purtătorul a ceea ce este azi 
Eul, care se perpetuează de la o incarnare la alta. O altă 
organizare n-ar fi putut deveni un asemenea purtător de Eu; 
depinde întru totul de exterior, dacă un Eu individual poate 
activa sau nu în existenţa pămâneană. El n-ar putea să facă 
acest lucru, dacă organizarea exterioară n-ar fi adecvată 
individualităţii purtătoare a unui Eu. Prin urmare, totul a fost 
canalizat spre a face ca organizarea exterioară să fie pe 
măsura individualităţii purtătoare de Eu. In acest scop a trebuit 
să fie creată o structură specială, pe care o cunoaştem deja, în 
aspectul ei esenţial. 


Ştim că evoluţia noastră pământeană a fost precedată de 
evoluţia lunară, aceasta de cea solară, iar cea solară de cea 
saturniană. Când vechea evoluţie lunară a luat sfârşit, omul 
ajunsese, în ceea ce priveşte existenţa lui exterioară, pe o 
treaptă ce ar putea fi desemnată prin expresia om-animal. Dar 
organizarea umană exterioară nu era atât de perfecționată 
încât să poată deveni purtătoarea unui Eu individual. De-abia 
în evoluţia pământeană a omului s-a realizat integrarea acestei 
organizări. Acest lucru a fost posibil datorită faptului că 
procesele evoluţiei noastre pământene au fost organizate într- 
un mod cu totul special. Când evoluţia lunară a luat sfârşit, 
totul s-a destrămat, ca să zicem aşa, în haos. După o perioadă 
de crepuscul cosmic, a ieşit la iveală noul cosmos al evolutiei 
noastre pământene. În cosmosul evoluţiei pământene era 
conţinut pe atunci tot ceea ce e unit azi, ca sistem solar, cu noi 
şi cu Pământul. Din această unitate cosmică s-au desprins apoi 
toate celelalte corpuri cosmice, separându-se de Pământul 
nostru. Nu e necesar să studiem în detaliu felul cum s-au 


separat celelalte planete, Jupiter, Marte etc. Trebuie doar să 
spunem că, într-un anumit moment al evoluţiei, Pământul 
nostru şi Soarele s-au separat. Când Soarele era separat şi îşi 
trimitea din exterior influenţele asupra Pământului, Pământul 
nostru era încă unit cu Luna actuală, astfel încât substanţele şi 
forţele spirituale care sunt azi încătuşate de Lună erau încă de 
atunci unite cu Pământul. 


S-a pus de mai multe ori întrebarea ce s-ar fi întâmplat 
dacă Soarele nu s-ar fi despărţit de Pământ şi n-ar fi trecut la 
acea stare în care acţioneză din exterior asupra Pământului. 
Când Pământul era încă unit cu Soarele, în condiţiile cu totul 
diferite din acea vreme, întregul sistem cosmic şi, de 
asemenea, strămoşii organizării umane mai constituiau încă o 
unitate. Este o absurditate, bineînţeles, să ai în vedere 
condiţiile de viaţă actuale şi să spui: Ce tâmpenii spun teosofii; 
păi, în acest caz, toate fiinţele care aveau deja o organizare ar 
fi ars, în mod inevitabil! Aceste fiinţe erau constituite astfel, 
încât puteau să subziste în condiţiile de atunci ale acestei 
unităţi cosmice, care era cu totul altfel organizată. Dacă 
Soarele nu s-ar fi separat de Pământ, ar fi rămas unite cu 
Pământul şi unele forţe violente, şi din această cauză 
organizarea umană nu s-ar mai fi putut manifesta în mod 
corespunzător. De aceea a fost necesar ca Pământulsă aibă un 
ritm de viaţă mai lent şi forţe mai dense. Acest lucru a devenit 
posibil numai prin faptul că forţele violente, furtunoase s-au 
retras din Pământ. Forţele Soarelui au căpătat o intensitate 
mai mică, datorită faptului că acționau acum asupra 
Pământului din exterior, de la distanţă. Dar s-a mai întâmplat şi 
altceva: Pământul se afla într-o stare care nu permitea omenirii 
să progreseze. Forţele care se manifestau acum erau prea 
dense şi ele ar fi făcut ca orice fiinţă vie să se lemnifice şi să se 
usuce, iar omul n-ar fi putut să-şi parcurgă evoluţia, dacă 
situaţia nu s-ar fi schimbat. La un timp după desprinderea de 
Pământ a Soarelui s-a separat de el şi Luna actuală şi aceasta 
a luat cu ea forţele care încetinesc evoluţia, care ar fi făcut ca 
viaţa să ajungă la o moarte lentă. Aşa că între Soare şi Lună a 
rămas Pământul, alegând exact ritmul potrivit pentru 
organizarea umană, în aşa fel încât ea să poată primi cu 
adevărat în sine un Eu individual ce trece de la o incarnare la 


alta. Organizarea umană, aşa cum este ea azi, nu s-ar fi putut 
realiza decât prin acest proces de separare, mai întâi a 
Soarelui şi apoi a Lunii. 


Cineva ar putea să spună: Dacă aş fi fost eu Domnul 
Dumnezeu, aş fi procedat mult mai simplu; aş fi realizat de la 
bun început un amalgam care să dea posibilitatea ca 
organizarea umană să poată evolua normal. De ce a fost 
nevoie să se desprindă mai întâi Soarele şi de ce a trebuit să 
devină necesară apoi o separare a Lunii? 


Cel ce spune acest lucru gândeşte mult prea abstract. 
Dacă în ordinea lumii urmează să fie creată o diversitate 
interioară de felul organizării umane, pentru aceasta este 
necesar un procedeu special şi nu poate fi transpus în realitate 
ceea ce născoceşte gândirea umană când fantazează. /n 
abstracto putem gândi orice; dar în cadrul ştiinţei spiritului 
trebuie să învăţăm să gândim concret, în aşa fel încât să 
înţelegem că organizarea , umană nu e ceva simplu. Ea constă 
dintr-un corp fizic, un corp eteric şi un corp astral. Aceste trei 
componente ale fiinţei umane trebuiau aduse mai întâi la un 
anumit echilibru, în aşa fel încât diferitele părţi ale ei să se afle 
într-un raport corespunzător unele faţă de altele. Acest lucru a 
devenit posibil numai prin acest întreit proces: mai întâi 
formarea cosmosului unitar, a întregii unităţi cosmice - 
Pământ, Soare şi Lună împreună; apoi a fost necesar acel 
proces care să ducă la încetinirea activităţii corpului eteric 
uman - dacă nu s-ar fi întâmplat aşa, el ar fi mistuit întreaga 
dezvoltare -, şi acest lucru s-a întâmplat prin separarea 
Soarelui; deoarece în caz contrar corpul astral ar fi condus 
organizarea umană la o moarte lentă, a fost necesar să se 
desprindă şi Luna. Omul are în organizarea sa trei părţi 
componente, ceea ce a făcut necesar să aibă loc aceste trei 
procese. 


Vedem astfel că omul îşi datorează existenţa, însuşirile 
sale actuale, unei structurări complicate a Cosmosului. Dar noi 
mai ştim că dezvoltarea regnurilor din natură nu poate să ţină 
pasul cu evoluţia. Ştim, din expunerile cu caracter general 
făcute în ultimii ani, că în diferitele incarnări planetare ale 


Pământului unele entităţi au rămas în urma evoluţiei generale 
şi că ele au trăit în stări care nu corespundeau cu totul 
evoluţiei. Şi mai ştim că, de fapt, întreaga evoluţie a putut să 
fie pusă în mişcare numai prin asemenea rămâneri în urmă. În 
cursul vechii evoluţii lunare anumite entităţi, pe care le numim 
„entităţi luciferice", au rămas în urmă şi prin ele noi ne-am 
încărcat de vină; lor le datorăm ceea ce ne face cu adevărat 
oameni, adică posibilitatea de a fi liberi, de a ne dezvolta în 
mod liber fiinţa interioară. Ba, putem chiar spune, într-un 
anumit sens, că dacă entităţile luciferice au rămas în urmă a 
fost un sacrificiu. Ele au rămas în urmă pentru a putea insufla 
omului pasiunile care ţin de demnitatea lui umană şi de 
autodeterminarea lui. Trebuie să ne deprindem să folosim cu 
totul alte noţiuni decât cele obişnuite, deoarece, judecând prin 
prisma acestora, am putea spune că după ce au rămas 
„repetente" spiritele luciferice ar fi putut să „repete clasa", aşa 
cum se cuvine, şi că această neglijenţă nu le va fi iertată. Dar 
n-a fost vorba de o neglijenţă a fiinţelor luciferice. Faptul că au 
rămas în urmă a fost, într-un anumit sens, un sacrificiu pe care 
ele l-au făcut, pentru a putea acţiona, prin ceea ce şi-au însuşit 
datorită acestui sacrificu, asupra lumii noastre pământene. 


Ştim deja, din ceea ce am spus ieri, că au rămas în urmă 
nu nurnai anumite entităţi, ci şi anumite substanţe, şi că ele şi- 
au păstrat unele legi care în stările planetare anterioare erau 
corecte şi care au continuat să acţioneze în cadrul evoluţiei 
ulterioare. Astfel că faze de evolutie ale unor vremuri mai 
vechi se intersectează cu faze de evoluţie din vremurile mai 
recente; ele se amestecă unele cu altele. De-abia prin aceasta 
devine posi-bilă, de fapt, marea varietate a vieţii. Aşa ni se 
prezintă nivelurile diferite ale evoluţiei entităţilor. N-ar fi fost 
posibil ca alături de regnul uman să se dezvolte un regn 
animal, dacă după perioada saturniană n-ar fi rămas în urmă 
anumite entităţi, spre a forma - în timp ce pe Soare oamenii 
atinseseră deja o treaptă mai înaltă - un al doilea regn; astfel 
au apărut primii precusori ai regnului animal din zilele noastre. 
Ca să existe o bază pe care să se dezvolte formele ulterioare, 
asemenea rămâneri în urmă sunt neapărat necesare. 


Dacă se pune întrebarea: De ce e necesar ca unele entităţi 
şi substanţe să rămână în urmă?, aş vrea să explic despre ce e 
vorba cu ajutorul unei comparații. Evoluţia omului trebuia să 
înainteze de la o treaptă la alta. Acest lucru era posibil numai 
prin faptul că omul devenea o fiinţă din ce în ce mai subtilă, 
superioară. Dacă ar fi folosit aceleaşi forţe cu care acţio-nase 
în timpul fazei saturniene, el n-ar fi progresat. Ar fi rămas pe 
loc. De aceea a fost necesar să facă în aşa fel încât forţele sale 
să devină mai subtile. Să presupunem - spre a avea o imagine 
- că avem în faţa noastră un pahar cu apă în care e dizolvată o 
substanţă oarecare. Lichidul va avea aceeaşi culoare, aceeaşi 
identitate etc. Să presupunem că substanţele mai grosiere se 
depun pe fundul paharului; atunci apa mai curată şi 
substanţele mai fine rămân la suprafaţă. Prin urmare, apa 
devenit mai curată numai prin faptul că s-a separat de ceea ce 
era mai grosier în ea. Ceva similar a avut loc după ce s-a 
încheiat evoluţia saturniană: a fost necesară o asemenea 
sedimentare, a fost necesar ca întreaga omenire să elimine ce 
era mai grosier şi să păstreze părţile mai fine. Ceea ce a fost 
eliminat a devenit apoi lumea animală. Datorită acestui proces, 
celelalte entităţi au devenit mai subtile şi au putut să urce cu 
încă o treaptă. Pe fiecare treaptă a fost necesar să fie 
eliminate unele entităţi, pentru ca omul să poată urca tot mai 
sus. 


Omenirea actuală a devenit posibilă numai datorită 
faptului că omul s-a eliberat de acele entităţi din regnurile 
aflate pe o treaptă inferioară. Odinioară aceste entităţi apăreau 
cu toate forţele lor unite, aşa cum sunt, în apă, componenetele 
mai dense. Noi le-am lăsat să cadă la fund şi ne-am înălţat cu o 
treaptă. Datorită acestui lucru a devenit posibilă evoluţia 
noastră. Privim, deci, spre cele trei regnuri ale naturii care 
trăiesc alături de noi şi spunem: In toate acestea vedem ceva 
care a trebuit să devină substratul pe care să ne putem 
dezvolta. Aceste entităti au coborât, pentru ca noi să pu-tem 
urca. Aşa trebuie privite în mod corect regnurile inferioare ale 
naturii. 


Dacă studiem evoluţia de pe Pământ, acest proces ni se 
va înfăţişa şi mai clar, în detaliile sale. Trebuie să înţelegem că 


între toate momentele din cadrul evoluţiei noastre pământene 
există anumite raporturi şi corelaţii. Am văzut că despărţirea 
de Pământ a Soarelui şi a Lunii a avut loc, de fapt, cu scopul 
ca, în cursul evoluţiei pământene, organizarea umană să poată 
ajunge la nivelul necesar pentru a deveni o individualitate; 
acest lucru era necesar pentru clarificarea organizării umane. 
Dar din cauză că în Univers au avut loc aceste scindări, pentru 
a face posibilă evoluţia omului, schimbările profunde survenite 
în întregul nostru sistem solar au exercitat o anumită influenţă 
şi asupra celorlalte trei regnuri din natură, mai ales asupra 
regnului animal, care e cel mai aproape de noi, oamenii. Dacă 
vrem să înţelegem influenţa care s-a exercitat asupra regnului 
animal prin procesele de separare a Soarelui şi a Lunii, vom 
primi prin cerecetarea spirituală explicaţia care urmează. 


Când s-a separat Soarele, omul se afla pe o anumită 
treaptă a evoluţiei sale. Dacă ar fi rămas pe această treaptă, 
pe care se afla în timp ce Luna era încă unită cu Pământul, 
omul n-ar fi putut avea organizarea sa actuală, el ar fi mers în 
mod inevitabil spre o anumită pustiire şi uscare, iar în cele din 
urmă spre moarte. A fost necesar să fie eliminate mai întâi 
forţele lunare. Dacă organizarea umană actuală a devenit 
posibilă, acest lucru se datorează faptului că în perioada în 
care Luna se mai afla în interiorul Pământului omul îşi păstrase 
o structură care încă mai putea deveni maleabilă; fiindcă s-ar fi 
putut întâmpla ca organizarea lui să se durifice într-atât, încât 
separarea Lunii să nu mai folosească la nimic. Pe această 
treaptă, pe care organizarea mai putea deveni maleabilă, se 
aflau numai strămoşii omului. Prin umare, a fost necesar ca 
Luna să fie eliminată la un anumit moment. Ce s-a întâmplat 
până când Luna a fost expulzată? 


Organizarea umană devenea din ce în ce mai grosieră. Ce- 
i drept, omul nu arăta ca o bucată de lemn. Aceasta ar fi o 
reprezentare prea grosolană. Cu toate că era grosieră, 
organizarea sa de atunci era mai fină; mai subtilă decât cea 
actuală. Dar pentru acea vreme organizarea omului era atât de 
grosieră, încât partea mai spirituală a omului, care şi pe atunci 
trăia alternativ, aş zice, când împreună cu corpul fizic, când 
fără el, ajunsese în cele din urmă în situaţia în care, dacă ar fi 


vrut să-şi caute din nou corpul fizic, l-ar fi găsit atât de dens, 
din cauza proceselor pământene, încât n-ar mai fi avut nici o 
posibilitate să intre în el şi să-l folosească drept lăcaş. De 
aceea s-a şi întâmplat că partea spiritual-sufletească a multor 
strămoşi ai omului a plecat cu totul de pe Pământ şi, pentru un 
anumit timp, a căutat să progreseze pe alte planete ale 
sistemului nostru solar. Doar un număr foarte mic de corpuri 
fizice mai erau utilizabile, şi ele s-au păstrat, trecând cu bine în 
epoca următoare. Am spus deseori că majoritatea covârşitoare 
a sufletelor umane au migrat în spaţiul ceresc, dar că linia 
normală a evolutiei a fost păstrată de un număr foarte mic de 
suflete, şi anume de acele suflete umane care erau cele mai 
robuste şi care au putut îndura şi învinge toate acestea. Aceste 
suflete au dus evoluţia dincolo de perioada critică. 


Pe parcursul acestui proces încă nu era vorba, propriu-zis, 
de ceea ce noi numim egoitate umană, individualitate umană. 
Predomina caracterul dat de sufletul neamului omenesc. Când 
se retrăgeau, sufletele se resorbeau în substanţa sufletească a 
neamului omenesc. 


A venit apoi momentul în care Luna s-a desprins de 
Pământ şi prin aceasta a reapărut posibilitatea ca organizarea 
umană să devină mai subtilă, aşa că sufletele care migraseră 
au putut fi preluate. Aceste suflete au coborât din nou, treptat 
- până în perioada atlanteană -, şi au intrat în trupurile umane. 
Rămăseseră însă în urmă anumite structuri ale organismelor 
care se formaseră în perioada critică. Ele se reproduseseră, în 
perioada la care mă refer, fără a putea deveni purtătoare ale 
unor suflete umane. Erau organisme grosiere. Prin urmare, 
alături de acele organisme care mai târziu au putut deveni mai 
subtile, au persistat şi unele structuri apărute în perioada 
critică. Ele au devenit doar precursoarele unor organisme mai 
grosolane, şi aşa se face că, alături de structurile care au 
devenit purtătoare ale individualităţilor umane, s-au perpetuat 
şi altele, care n-au putut face acest lucru, fiind urmaşele 
organismelor părăsite de sufletele umane, în periaoda de după 
separarea Soarelui, când Luna era încă unită cu Pământul. 


Vedem, deci, că alături de om se formează un regn de 
organisme care, prin păstrarea caracterului lunar, au devenit 
incapabile să fie purtătoarele unor individualităţi umane. 
Aceste organisme sunt, în principal, cele care au devenit 
animalele actuale. Ar putea părea ciudat că aceste structuri 
mai grosiere ale animalelor actuale posedă, totuşi, anumite 
facultăţi care pot să acţioneze cu înţelepciune, ca în cazul 
castorului care îşi construieşte locuinţa. Putem înţelege acest 
fenomen, dacă nu ne reprezentăm lucrurile prea simplist. 
Aceste entităti, în care n-au intrat sufletele umane, şi-au 
dezvoltat facultătile exterioare de a construi, o anumită 
structură nervoasă şi altele asemenea, care le-au dat 
posibilitatea de a ajunge în concordanţă cu legile existenţei 
pământene. Aceasta se datorează faptului că entităţile care nu 
păstraseră facultatea de a prelua suflete umane fuseseră unite 
cu Pământul în tot acest timp. Celelalte structuri, care au 
devenit ulterior mai subtile, individualităţi umane, erau şi ele 
legate de Pământ; dar din cauză că mai târziu, după ce Luna 
se desprinsese, suferiseră anumite transformări, au pierdut 
tocmai calităţile însuşite anterior. 


Să reținem, deci: după ce Luna s-a despărţit de Pământ, 
pe aceasta au rămas anumite structuri care s-au reprodus, pur 
şi simplu, în linie dreaptă. Acestea erau groseiere, îşi 
păstraseră legile pe care le aveau înainte şi se densificaseră 
atât de mult, în forma pe care o aveau deja, încât, după ce 
Luna a fost eliminată, ele n-au mai putut trece prin nici o 
schimbare; s-au reprodus, pur şi simplu, în mod rigid. Celelalte 
structuri, care erau purtătoarele individualităţii umane, au fost 
nevoite să se transforme, n-au putut să se reproducă în mod 
rigid. Ele s-au transformat în aşa fel, încât asupra lor au putut 
acţiona entitătile care în perioada intermediară nu fuseseră 
unite cu Pământul; existaseră în altă parte şi de-abia atunci au 
tre-buit să se unească din nou cu Pământul. În aceasta constă 
deosebirea dintre acele entităţi care şi-au păstrat vechiul 
caracter lunar rigid şi acelea care s-au transformat. În ce a 
constat însă transformarea lor? 


Când sufletele care plecaseră de pe Pământ s-au întors şi 
au luat din nou în stăpânire trupurile, ele au trecut la 


remodelarea sistemului nervos, a creierului ş.a.m.d. Forţele pe 
care le aveau le-au folosit şi la modelarea lor internă. La 
celelalte entităti, care deveniseră rigide, n-a mai putut fi 
schimbat nimic. Organismele acestea au fost luate în stăpânire 
de alte entităţi, care nu începuseră încă să acţioneze asupra 
organizării lor, care se opriseră încă pe vechea lor treaptă de 
evoluţie, entităţi care nu ajung niciodată să influenţeze 
structurile interne, ci acţionează din exterior, cum fac sufletele- 
grup ale animalelor. Aşa că, după desprinderea Lunii, au primit 
în ele sufletul uman organismele care erau potrivite pentru 
aceasta, şi şi-au pregătit în aşa fel organizarea, încât ea a 
ajuns la structura desăvârşită pe care o are fiinţa umană. 
Organismele care în perioada lunară rămăseseră rigide n-au 
mai putut fi transformate. Ele au fost luate în stăpânire de 
acele suflete care nu progresaseră atât de mult încât să intre 
într-o individualitate, care rămăseseră pe treapta lunară şi 
care, de aceea, au luat acum în stăpânire, ca suflete-grup, 
aceste organisme. 


Prin studierea proceselor cosmice se poate explica 
deosebirea dintre om şi animal. Prin procesele cosmice care au 
influenţat evoluţia Pămân-tului au rezultat două feluri de 
organisme. Dacă ar fi trebuit să rămânem la nivelul de 
structurare a entităţilor situate imediat sub om, acum am fi 
nevoiţi să plutim cu Eurile noastre deasupra Pământului, 
fiindcă structurile au devenit prea rigide. N-am putea cobori, şi, 
cu toate că am devenit nişte fiinţe mai evoluate, ar trebui să 
fim acolo unde se află sufletele-grup ale animalelor. Dar 
datorită faptului că a fost creată posibilitatea ca structurile 
noastre să devină mai subtile, noi am putut să intrăm în ele şi 
să le folosim drept locaşuri, adică am putut să coborâm până 
pe Pământ, incarnându-ne în trupuri din carne. Sufletele 
speciilor n-au simţit nevoia să facă acest lucru. Ele acţionează 
din lumea spirituală asupra lumii fizice. 


Dacă nu ne-am datora propria noastră organizare 
procesului descris mai înainte, am fi asemenea regnului 
animal. Să ne punem acum întrebarea: Ce a determinat 
animalele, care sunt situate mai jos decât noi pe scara 
vieţuitoarelor, cu structurile lor rigide, să coboare pe Pământ? 


Noi înşine le-am făcut să coboare! Ele sunt urmaşii acelor 
corpuri în care, după desprinderea Lunii, noi n-am mai vrut să 
sălăşuim, deoarece deveniseră prea grosiere. Am părăsit 
aceste corpuri, spre a găsi, mai târziu, altele. Dar n-am fi putut 
găsi alte corpuri, dacă nu le-am fi părăsit pe primele, deoarece 
după desprinderea Soarelui noi trebuia să evoluăm pe Pământ. 
Este vorba de acel proces prin care am lăsat în urmă anumite 
entităţi, spre a putea găsi noi înşine posibilitatea de a ne 
înălța. Ca să ne putem înălța, a trebuit să mergem pe alte 
planete şi să lăsăm unele structuri să degenereze aici, jos. Aşa 
că, într-un anumit sens, noi datorăm ceea ce suntem celor care 
au rămas jos, pe o treaptă inferioară. Aşa putem descrie mult 
mai exact ce înseamnă „a datora". Ne putem pune întrebarea: 
Oare cum a fost posibil să părăsim Pământul, în acea perioadă 
critică? 


În evoluţia Pământului au intervenit atunci pentru prima 
oară spiritele luciferice. Entitătile luciferice au fost cele care în 
perioada critică ne-au luat de pe Pământ. Ele ne-au spus: Aici, 
jos, urmează o perioadă critică; voi tre-buie să plecaţi de pe 
Pământ! Spiritele luciferice au fost acelea sub a căror 
conducere noi am plecat de pe Pământ, aceleaşi spirite care 
introduseseră în corpul nostru astral principiul luciferic, 
înclinația spre existenţa Răului în noi, în acelaşi timp însă şi 
posibilitatea de a deveni liberi. Dacă ele nu ne-ar fi luat atunci 
de pe Pământ, noi am fi rămas în veci încătuşaţi de forma 
umană pe care o creasem deja, astfel încât acum am putea, 
cel mult, să planăm pe deaspra acelei forme umane, dar n-am 
putea să locuim în ea. Ele ne-au dus departe şi şi-au legat 
propria lor fiinţă de fiinţa noastră. 


Dacă luăm în considerare acest lucru, vom înţelege că, 
plecând, am primit în noi influenţele luciferice. Structurile care 
au rămas unite cu Pământul nu au fost atinse de influenţa 
luciferică. Ele au trebuit să împărtăşească destinele noastre 
pământene, fără a putea participa la destinul nostru ceresc. lar 
când ne-am întors pe Pământ, noi aveam în fiinţa noastră 
impulsul luciferic, pe când celelalte fiinţe nu-l aveau, şi astfel a 
devenit posibil să ne ducem viaţa într-un corp fizic, dar, totuşi 
independentă de corpul fizic, în aşa fel încât am putut deveni 


din ce în ce mai independenţi de acesta. Celelalte fiinţe, însă, 
care nu aveau înăuntrul lor impulsul luciferic, reprezentau ceea 
ce făcusem noi din ele, ceea ce fuseseră corpurile noastre 
astrale în perioada dintre desprinderea Soatelui şi 
desprinderea Lunii, prin urmare, ceea ce lăsasem în urmă, 
eliberându-ne. Privim azi animalele şi spunem: Întreaga 
cruzime, întreaga lăcomie, toate nevirtuţile animalelor, alături 
de iscusinţa lor, toate acestea ar fi în noi, dacă nu le-am fi 
eliminat! Datorăm eliberarea corpului nostru astral faptului că 
toate însuşirile astrale mai grosolane au rămas în regnul 
animal de pe Pământ. Şi putem spune: Ce bine că nu mai avem 
în fiinţa noastră toate acestea: cruzimea leului, viclenia vulpii, 
ce bine că au ieşit din noi şi duc, în afara noastră, o existenţă 
independentă! 


Animalele au în comun cu noi ceea ce este corpul nostru 
astral şi de aceea simt durerea. Dar tocmai din cauza acesta 
ele n-au avut posibilitatea de a se înălța prin suferinţă şi prin 
faptul că înving durerea. Deoarece nu au o individualitate, 
viaţa animalelor e mult mai grea decât a noastră. Trebuie să 
suportăm durerea; dar fiecare durere este pentru noi un mijloc 
de a înainta spre desăvârşire; învingând-o, urcăm tot mai sus. 
Astfel am lăsat în urma noastră animalele, ca pe nişte fiinţe 
care, ce-i drept, aveau deja capacitatea de a suferi, fără a avea 
încă posibilitatea de a se înălța deasupra durerii, fără a putea 
învinge durerea. Aceasta e soarta animalelor. În ele vedem 
propria noastră structură, atunci când eram capabili să simţim 
durerea, dar încă nu o puteam transforma, prin depăşire, în 
ceva izbăvitor pentru omenire. În acest fel, în decursul 
evoluţiei, am lăsat animalelor ceea ce era mai rău în noi şi ele 
trăiesc acum ca nişte semne ale faptului că noi am ajuns la 
desăvârşirea actuală. N-am fi putut scăpa de sedimentele mai 
grosiere, dacă n-am fi lăsat în urma noastră animalele. 


Trebuie să învăţăm să privim aceste lucruri nu ca pe nişte 
teorii, ci cu un sentiment cosmic faţă de lume. Trebuie să 
putem spune: Acolo, afară, vă aflaţi voi, animalele. Suferinţa 
voastră nu ne foloseşte nouă, oamenilor. Noi, omenii, avem 
posibilitatea de a învinge suferinţa; voi trebuie să înduraţi 
suferinţa. Noi v-am lăsat vouă suferinţa - şi am luat pentru noi 


posibilitatea de a o învinge. Dacă facem în aşa fel încât din 
teorie să se dezvolte acest sentiment cosmic, el se va 
transforma în compasiunea cea mai cuprinzătoare faţă de 
lumea animală. Aşa că acolo unde sentimentul cosmic izvora 
din înţelepciunea originară a omenirii, acolo unde oamenii şi-au 
păstrat o amintire a cunoaşterii originare care-i spunea 
fiecăruia, pe baza unei clarvederi crepusculare, cum stau 
lucrurile, acolo s-a păstrat, implicit, şi compasiunea faţă de 
lumea animalelor. Acest sentiment va reapărea când oamenii 
vor putea să asimileze înţelepciunea spirituală, când vor şti 
cum este legată karma omenirii cu karma universală. În 
vremurile de întunecare în care a predominat gândirea 
materialistă, oamenii n-au mai realizat o intuire corectă a 
acestor legături. Ei îşi îndreptau privirile exclusiv spre lucrurile 
care există în spaţiu, fără a ţine seama de faptul că au o 
origine unitară şi că s-au separat doar în cursul evoluţiei. Şi 
atunci n-a putut fi înţeles ce anume uneşte oamenii şi 
animalele. În toate regiunile lumii unde se urmărea 
escamotarea conştienţei legăturii dintre om şi lumea animală, 
unde în locul acestei conştienţe a apărut o conştienţă limitată 
la spaţiul fizic, omul le-a răsplătit pe animale, pentru ceea ce le 
datorează, într-un mod ciudat - mâncându-le. 


Aceste lucruri ne arată în ce fel au legătură diferitele 
concepţii despre lume cu simţirea şi a sentimentele umane. 
Simţirea şi sentimentele sunt, în ultimă instanţă, consecinţele 
unor concepţii despre lume şi, aşa cum se schimbă concepţiile 
despre lume şi cunoştinţele despre lume, se vor schimba, de 
asemenea, sentimentele şi modul de a simţi. Omul n-a putut 
face altceva decât să evolueze, urcând trepte din ce în ce mai 
înalte; ca să urce el însuşi mai sus el a trebuit să prăbuşească 
în abis alte fiinţe. El n-a putut să le dea animalelor o 
individualitate care să compenseze prin karma ceea ce 
animalele sunt nevoite să îndure; nu le-a putut lăsa decât 
durerea, fără să le poată da legitatea karmică a compensaţiei. 
Dar ceea ce nu le-a putut da până acum le va da cândva, când 
va ajunge la libertate şi la un mod de existenţă neegoistă a 
individualităţii sale. Atunci el va sesiza şi în ceea ce priveşte 
acest aspect - în mod conştient - legitatea karmei şi va spune: 
Eu datorez animalelor ceea ce sunt azi. Şi trebuie să 


compensez, prin felul cum mă port cu animalele, ceea ce nu 
mai pot oferi diferiților indivizi animali care au trecut dintr-o 
existenţă izolată într-o existenţă de umbră! De aceea, pe 
măsură ce evoluţia va înainta, datorită faptului că va exista 
conştienţa conexiunilor karmice, va apărea o atitudine mai 
pozitivă a omului faţă de regnul animal, în comparaţie cu cea 
care domneşte, acum, mai ales în Occident. Omul va ajuta 
animalele să urce din nou, după ce le-a prăvălit pe scara 
evoluţiei. 


Vedem, deci, cum karma şi regnul animal se află, totuşi, 
într-un anumit raport de reciprocitate. Soarta pe care o are 
animalul nu poate fi comparată cu karma umană. Dacă 
studiem însă întreaga evolutie de pe Pământ şi aflăm câte au 
trebuit să se întâmple de dragul omenirii şi al evoluţiei ei, vom 
vedea că se poate vorbi cu adevărat de o legătură între karma 
omenirii şi lumea animală. 

CONFERINŢA a lll-a 

Boala şi sănătatea în raport cu karma 

Hamburg, 18 mai 1910 

Cele ce vom spune azi şi în cursul zilelor următoare pot fi 
uşor răstălmăcite. Vom avea de discutat, din punctul de vedere 
al karmei, probleme referitoare la sănătate şi boală; dat fiind 
caracterul diametral opus al concepţiilor actuale, ar putea să 
se încetăţenească un mod greşit de a înţelege bazele ştiinţei 
spiritului, în ceea ce priveşte legătura dintre boală şi sănătate, 
pe de o parte, şi karma, pe de cealaltă parte. Ştiţi, desigur, că 
în cercurile cele mai largi se discută cu vehemenţă şi cu 
patimă referitor la sănătate şi boală. Ştiţi cu toţii cât de tare 
este atacată, atât de profani cât şi de unii medici, ceea ce 
numim medicină ştiinţifică. Pe de altă parte, se poate observa 
că reprezentanţii medicinei ştiinţifice sunt de-a dreptul 
provocaţi, prin unele atacuri nedrepte, în aşa fel încât nu 
numai că ajung la o atitudine pătimaşă - ceea ce e, fără 
îndoială, dreptul lor - când se pune problema să apere ceea ce 
are de spus ştiinţa în acest sens, dar ei luptă uneori foarte 
aprig împotriva afirmațiilor făcute de pe alte poziţii decât cele 
reprezentate de medicina oficială, cu privire la domeniul în 
discuţie. Teosofia, sau ştiinţa spiritului, va putea să aducă la 
împlinire înaltele ei sarcini numai dacă-şi va păstra, pe un 


asemenea tărâm, întunecat adeseori de diferite discuţii, 
judecata obiectivă şi lipsită de idei preconcepute. Cine a audiat 
conferinţe pe această temă, prezentate de mine, ştie deja cât 
de puţin vreau să cânt în cor cu cei care caută să discrediteze 
ceea ce se numeşte azi „medicină de şcoală". În cazul ştiinţei 
spiritului nu poate fi vorba nici pe departe de a ne înregimenta 
într-unul sau altul dintre curentele greşite din epoca actuală. 


Poate că este nimerit să subliniem cu această ocazie, în 
introducere, că rezulatele cercetărilor legate de boală şi 
sănătate obţinute în ultimii ani şi în ultimele decenii ne obligă 
la aceleaşi cuvinte de laudă, la acelaşi respect şi la aceeaşi 
admiraţie ca şi în cazul altor realizări ale ştiinţelor naturii. În 
legătură cu ceea ce s-a realizat în acest domeniu se poate 
spune: Dacă cineva are dreptul să se bucure de succesele 
obţinute de medicină în ultimii ani, atunci ştiinţa spiritului este 
acel cineva. Dar, pe de altă parte, trebuie să subliniem, de 
asemenea - lucru valabil când e vorba de ştiintele naturii -, că 
uneori cunoştinţele şi descoperirile concrete făcute de acestea 
sunt interpretate într-un mod prea puţin corespunzător şi 
satisfăcător de concepţiile ştiinţifice actuale. Acesta e aspectul 
cel mai frapant, în epoca noastră, în multe domenii ale 
cercetării ştiinţifice: concepţiile, teoriile nu se ridică la 
înălţimea rezultatelor concrete, care uneori sunt admirabile. 
Doar lumina care vine de la ştiinţa spiritului va aduce claritate 
în legătură cu succesele obţinute în ultimii ani în acest 
domeniu. 


Rezultatele deosebite din domeniul medicinei ştiinţifice nu 
pot de-veni fertile, în epoca noastră, pentru binele omenirii, din 
cauză că această fertilizare e de-a dreptul frânată de diferite 
concepţii şi teorii cu colorit materialist. De aceea, teosofia 
trebuie să-şi exprime direct şi nesofisticat concepţiile şi să nu 
se implice în luptele dintre diferitele orientări. Astfel se va evita 
stârnirea patimilor actuale. 


Dacă vrem să ne precizăm punctul de vedere în legătură 
cu problemele care ne vor preocupa în cadrul acestor 
conferinţe, trebuie să pornim de la ideea că un fenomen poate 
avea cauze mai apropiate şi cauze mai îndepărtate, şi că, dacă 


se pune problema de a se căuta cauzele karmice în problemele 
de sănătate, teosofia va trebui să se ocupe şi de cauzele mai 
îndepărtate, care nu se află la suprafaţă. Să lămurim lucrurile 
cu ajutorul unei comparații. Dacă veţi reflecta temeinic la 
această comparaţie, veţi ajunge să înţelegeţi ce vreau să spun, 
de fapt. 


să presupunem că cineva se situează pe pozitia că în 
acest domeniu astăzi s-au obţinut progrese deosebite şi că ar 
dispreţui ideile despre sănătate şi boală care au apărut în 
secolele trecute. Cei care prezintă lucrurile astfel consideră că 
ceea ce a apărut în acest domeniu în ultimii douăzeci-treizeci 
de ani reprezintă un adevăr absolut, care, ce-i drept, poate fi 
completat, dar nu poate primi niciodată un verdict atât de 
negativ ca cel pe care-l emit, din păcate, unii în legătură cu 
căutările umane făcute anterior în acest domeniu. Se spune, 
de exemplu, adeseori: Tocmai pe acest tărâm întâlnim, în 
epocile trecute, superstiţia cea mai crasă - şi sunt citate apoi 
exemple de-a dreptul înspăimântătoare despre felul cum se 
încerca vindecarea unor boli în secolele trecute. Se consideră 
că e deosebit de grav când ici-colo apar diferite expresii al 
căror sens de odinioară a dispărut de mult din conştienţa 
omului de azi, dar care s-au furişat, totuşi, în conştienţa 
actuală şi din care nu se poate înţelege nimic, datorită felului 
de a gândi al omului contemporan. Aşa, de exemplu, unii spun: 
Au fost vremuri în care orice boală era atribuită fie lui 
Dumnezeu, fie diavolului! Dar o asemenea afirmaţie nu e deloc 
aşa de greşită cum o prezintă aceşti oameni, fiindcă ei nu ştiu 
ce complex de idei se avea în vedere prin noţiunile de 
„Dumnezeu'" sau „diavol". 


Să presupunem că doi oameni stau de vorbă. Unul îi 
povesteşte celuilalt: Am văzut de curând o cameră, era plină 
de muşte. Cineva o să-mi spună că aşa ceva e absolut normal; 
şi eu cred la fel, căci camera e foarte murdară şi din această 
cauză muştele se înmulţesc. E absolut explicabil să se 
considere că acesta e motivul existenţei muştelor, şi eu cred 
că are foarte multă dreptate cel care spune că muştele vor 
dispărea din cameră, dacă acolo se va face o curăţenie 
exemplară! Dar iată, un altul declară că el ştie din ce cauză în 


acea cameră sunt atâtea muşte; şi ne spune că de mult timp în 
acea cameră locuieşte o femeie extraordinar de leneşă. Daria 
te uită,ce superstiție nemărginită: ea spune că lenea e un fel 
de personalitate, care nu trebuie decât să facă semn, şi 
muştele năvălesc înăuntru! Totuşi, e mai corespunzătoare 
cealaltă explicaţie, care spune că existenta muştelor e cauzată 
de murdăria adunată în cameră! 


Lucrurile nu stau altfel nici pe tărâm medical, dacă se 
spune: Un om a fost atins de o boală pentru că a contractat o 
infecţie, provocată de o specie de bacili; dacă suprimăm bacilii, 
vom obţine vindecarea. Şi mai există şi oameni care vorbesc 
de o cauză spirituală, aflată mai în adânc! A vorbi despre 
cauzele spirituale ale îmbolnăvirilor, fără a nega nimic din ceea 
ce spune medicina, e la fel de puţin o superstiție ca şi a 
considera că gospodina cea leneşă e cauza care face ca odaia 
să fie plină de muşte! Şi nu e nevoie ca cineva să tune şi să 
fulgere auzind că se spune: Muştele vor dispărea din cameră 
dacă se va face curăţenie. Important nu e să ne combatem 
unul pe celălalt, ci să învăţăm să ne înţelegem unii pe alţii şi să 
ne analizăm reciproc intenţiile. Trebuie să ţinem seama 
neapărat de acest lucru, când auzim vorbindu-se în mod 
îndreptăţit de cauze aflate chiar sub ochii noştri şi de cauze 
mai îndepărtate. Teosoful obiectiv nu va afirma niciodată că e 
nevoie doar ca lenea să facă un semn pentru ca muştele să 
năvălească în cameră; el va şti că trebuie luate în considerare 
şi aspectele materiale, dar că tot ceea ce se exprimă sub 
formă materială îşi are substraturile sale şi că aceste 
substraturi spirituale trebuie căutate, spre binele omenirii. Dar 
celor care ar vrea să se implice în dispută ar trebui să li se 
aducă aminte că nu întotdeauna cauzele spirituale pot fi 
sesizate şi combătute în acelaşi fel ca şi cauzele materiale 
obişnuite. Şi nici nu avem voie să credem că dacă vom 
combate cauzele spirituale vom fi scutiţi de lupta împotriva 
cauzelor materiale; dacă ar fi aşa, am putea lăsa camera 
murdară, cum este, şi ar trebui să combatem numai 
comoditatea gospodinei. 


Dacă studiem karma, trebuie să avem în vedere legăturile 
care există între evenimente, aşa cum au loc acestea în viaţa 


umană în prima copilărie şi cum influenţează ele aceeaşi fiinţă 
umană, la o vârstă ulterioară. Dacă vorbim de sănătate şi 
boală din punetul de vedere al karmei, acest lucru nu 
înseamnă altceva decât să ne punem întrebarea: Cum ne 
putem reprezenta că starea de sănătate sau de boală a unui 
om îşi are cauzele în faptele, în activităţile şi trăirile sale 
anterioare? Şi cum ne putem reprezenta că starea lui actuală 
de sănătate ori de boală are legătură cu efecte viitoare, care 
se vor răsfrânge asupra aceleiaşi fiinţe? 


Omului actual îi place să creadă, în general, că o boală are 
legătură numai cu cauzele cele mai apropiate; tendinţa 
concepţiei noastre actuale despre lume, în toate domeniile, 
este aceea de a căuta soluţiile facile, iar a te mulţumi cu 
cauzele cele mai apropiate este o atitudine comodă. De aceea, 
în cazul îmbolnăvirilor sunt luate în considerare numai cauzele 
cele mai apropiate - şi procedează aşa în primul rând bolnavul 
însuşi. Cum s-ar putea nega faptul că bolnavii preferă să 
adopte această atitudine comodă? Dacă există convingerea că 
boala trebuie să-şi aibă cauzele în împrejurările cele mai 
apropiate şi că ele trebuie depistate de către medic, iar acesta 
nu-l poate ajuta, înseamnă că nu şi-a dat nici o osteneală; şi de 
aici provine nemulţumirea. Din această comoditate a gândirii 
provin multe dintre lucrurile care se spun azi în domeniul 
sănătătii şi bolii. Cine ştie să înţeleagă karma, cu implicaţiile ei 
atât de profunde, îşi va extinde aria cercetărilor de la ceea ce 
se petrece azi la evenimente mult mai îndepărtate, din trecut. 
Şi, înainte de toate, el va ajunge la convingerea că o 
cunoaştere cuprinzătoare a unei situaţii care-l afectează pe om 
este posibilă numai dacă extindem cercetarea şi asupra unor 
fenomene situate în trecut. Acesta este, în special, cazul 
omului bolnav. 


Când vorbim despre omul bolnav şi despre cel sănătos se 
impune, ca de la sine, întrebarea: Cum ne putem forma o 
concepţie despre faptul de a fi bolnav, în general? 


Dacă cercetarea spiritual-ştiinţifică abordează problema în 
mod direct şi recurge la ajutorul clarvederii, ea va observa 
nereguli nu numai la nivelul corpului fizic al acestuia, ci şi în 


componentele superioare, în corpul eteric şi în corpul astral. Și 
cercetătorul clarvăzător va trebui să se întrebe, în cazul 
respectiv, care este contribuţia la îmbolnăvire a corpului fizic, 
pe de o parte, a corpului eteric şi a corpului astral, pe de 
cealaltă parte; fiindcă toate cele trei componente ale fiinţei 
umane pot contribui la apariţia unei boli. In ce măsură poate fi 
extinsă, în general, noţiunea de „boală"? Lăsăm în seama celor 
ce folosesc cu plăcere tot felul de noţiuni alegoric-simbolice, 
chiar şi acolo unde ele n-au ce căuta, şi care vorbesc de 
îmbolnăviri ale mineralelor sau ale metalelor şi spun că, de 
exemplu, rugina care roade fierul e o boală a fierului. Trebuie 
să ne fie clar că prin asemenea noţiuni abstracte nu se poate 
ajunge la o înţelegere cu adevărat fecundă a vieţii, ci doar la o 
cunoaştere superficială a vieţii, dar nu la o cunoastere care 
intră cu adevărat în adâncul realităţilor. Cel ce vrea să-şi 
formeze o concepţie reală despre boală şi, de asemenea, 
despre sănătate, trebuie să nu spună că şi mineralele sau 
metalele se pot îmbolnăvi. 


Lucrurile se schimbă deja, când este vorba de regnul 
vegetal. Putem, fără îndoială, să vorbim de îmbolnăviri ale 
plantelor. Bolile plantelor sunt deosebit de importante, dacă 
vrem să ajungem la o înţelegere reală a noţiunii de „boală". Nu 
se poate vorbi, în cazul plantelor, în aceeaşi măsură ca la 
animal şi la om, despre cauze interne ale bolilor. Îmbolnăvirile 
din lumea vegetală îşi găsesc cauzele în împrejurări exterioare, 
în influenţa dăunătoare a solului, în lumina insuficientă, în 
influenţe ale vântului, sau în alte influente elementare si 
naturale. Sau va trebui să căutăm cauzele unor îmbolnăviri ale 
plantelor în influenţele exercitate de anumiţi paraziți, care 
atacă plantele şi provoacă îmbolnăviri. În cazul lumii vegetale 
vom spune, pe bună dreptate, că noţiunea de „cauză internă a 
bolii" e total nejustificată. Pentru că nu-mi pot permite să 
vorbesc o jumătate de an pe această temă, nu e posibil, 
fireşte, să aduc prea multe dovezi în sprijinul acestei afirmaţii. 
Dar, cu cât pătrundem mai adânc în patologia plantelor, cu 
atât vom înţelege mai bine că nu poate fi vorba de „cauze 
interne ale bolii", că e vorba de împrejurări, de influenţe 
exterioare. 


Planta este alcătuită dintr-un corp fizic şi un corp eteric. O 
asemenea entitate, care posedă un corp fizic şi un corp eteric, 
este, în principiu, sănătoasă, şi se îmbolnăveşte doar când 
apare o influenţă negativă din exterior. Cu această constatare 
sunt în deplină concordanţă şi rezultatele obţinute prin 
cercetarea spiritual-ştiinţifică. În timp ce, prin metodele de 
cercetare bazate pe clarvedere, în ceea ce priveşte regnul 
animal şi cel uman, în caz de îmbolnăvire, vedem anumite 
modificări - în părţile suprasensibile -, nu se poate spune că în 
interiorul unei plante bolnave e modificat chiar corpul eteric 
originar, ci doar că din exterior au pătruns în corpul fizic şi mai 
ales în corpul eteric tulburări şi influenţe dăunătoare. 
Constatările făcute pe calea ştiinţei spiritului justifică întru totul 
concluzia că, la plante, corpul fizic şi corpul eteric sunt, la 
origine, perfect sănătoase. Când suferă influenţe vătămătoare 
venite din exterior, planta foloseşte tot felul de mijloace pentru 
a se apăra, pentru a se vindeca. Încercaţi să crestaţi o plantă şi 
observați cum aceasta încearcă să înconjoare cu materie vie 
partea rănită a corpului ei, să ocolească ce-i stă în cale şi îi 
dăunează. Este vorba de o autoapărare internă, de o forţă de 
vindecare, atunci când apare un prejudiciu exterior. 


În corpul eteric şi în corpul fizic al plantei există ceva care 
e în măsură să răspundă la influenţele dăunătoare exterioare 
cu forţe de vindecare interne. Prin urmare, o fiinţă cum e 
planta, înzestrată cu corp fizic şi corp eteric, nu înglobează 
doar principii ale sănătăţii necesare pentru dezvoltarea şi 
creşterea ei, ci şi forţe de vindecare capabile să intervină când 
apar influenţe dăunătoare. Oare de unde provin aceste forţe? 


Dacă veţi cresta un corp fizic, rana va persista. El nu va 
putea face nimic, cu propria lui putere, ca s-o vindece. De 
aceea, în cazul unui simplu corp fizic, nu putem vorbi de 
îmbolnăvire şi cu atât mai puţin putem spune că boala şi 
vindecarea se află într-un raport oarecare una faţă de alta. Se 
poate vedea cel mai bine acest lucru, dacă la o plantă apare o 
boală. In acest caz, principiul forţei vindecătoare interne 
trebuie căutat în corpul eteric. Şi acest lucru îl arată, într-o 
măsură importantă, realitatea constatată de ştiinţa spiritului. 


Dacă o plantă este rănită, corpul eteric al acesteia 
manifestă o viaţă mult mai intensă decât înainte. El dezvoltă 
din sine cu totul alte forme, cu totul alţi curenţi. Şi e 
extraordinar de interesant de văzut cum noi provocăm corpul 
eteric al plantei să desfăşoare o activitate mai intensă, dacă 
rănim o parte a corpului său fizic. 


Cu aceasta încă n-am definit, ce-i drept, noţiunea de 
boală, dar ne-am apropiat de înţelegerea naturii bolii şi bănuim 
în ce constă procesul interior al vindecării. 


Să mergem acum mai departe - pe firul călăuzitor al 
observaţiei interioare, clarvăzătoare - şi să încercăm să 
înţelgem pe cale raţională fenomenele exterioare spre care ne 
conduce ştiinţa spiritului. Putem să trecem, acum, de la 
vătămările pe care le provocăm plantei la vătămări pe care le 
provocăm animalelor, fiinţe care posedă deja un corp astral. 
Dacă abordăm problema într-un mod mai general, vom 
constata că la animalele superioare se manifestă foarte putin - 
şi cu cât animalul se află pe o treaptă de dezvoltare 
superioară, acest lucru este mai vizibil - reacţia de răspuns a 
corpului eteric la vătămările venite din exterior. Dacă aducem 
un prejudiciu grosolan corpului fizic al unui mamifer inferior, 
sau al unuia superior, dacă-i smulgem unui câine un picior, de 
exemplu, sau facem altceva de acest fel, vom vedea cum 
corpul eteric al câinelui nu poate să răspundă, cu forţa lui de 
vindecare, la fel de uşor cum răspunde corpul eteric al plantei 
la o vătămare care i-a fost provocată în mod asemănător. 
Totuşi şi în lumea animalelor acest fenomen poate fi întâlnit 
într-o măsură destul de mare. Să coborâm pe scara evoluţiei, 
până la animale foarte puţin evoluate, până la tritoni sau la 
alte fiinţe asemănătoare. Dacă unei asemenea fiinţe îi tăiem 
anumite organe, pentru ea nu e ceva prea neplăcut. Organele 
se refac cu mare rapiditate şi în curând animalul arată ca 
înainte. S-a întâmplat ceva asemănător cu fenomenul pe care 
l-am întâlnit la plantă: noi am făcut să se pună în mişcare o 
anumită forţă de vindecare existentă în corpul eteric. Cine ar 
putea nega că, la om sau la un animal superior, o asemenea 
solicitare, de a dezvolta în corpul eteric forţe de vindecare, 
reprezintă o periclitare serioasă a sănătăţii? Animalul inferior 


este doar provocat să dea naştere, din interior, prin forţa 
corpului său eteric, unui alt mădular. Şi acum vom merge mai 
departe. 


Dacă îi tăiem unui rac un membru, el nu este în stare să 
creeze un alt mădular. Dar la proxima năpărlire, când ajunge la 
următoarea fază din viaţa lor, în locul mădularului rupt apare 
deja un ciot; la a doua năpârlire ciotul va fi ceva mai mare, şi 
dacă animalul ar năpărli suficient de des, mădularul rupt ar fi 
înlocuit treptat cu unul nou. Se cere un efort deosebit al 
corpului eteric, ca să fie pusă în mişcare forţa de vindecare. lar 
la animalele superioare aşa ceva nu se întâmplă. Dacă 
schilodim un animal superior, el nu va putea să elibereze din 
corpul său eteric această forţă de vindecare. Dar trebuie să 
subliniem un lucru care constituie subiectul unei importante 
dispute din domeniul ştiinţelor naturii: dacă un animal schilodit 
dă naştere la urmaşi, aceste sechele nu se transmit urmaşilor; 
generaţia următoare este din nou în posesia tuturor 
mădularelor. Când corpul eteric este capabil să transmită 
urmaşilor însuşirile sale, el e stimulat să dea la iveală un 
organism perfect şi întreg. În cazul tritonului, corpul eteric 
actionează în acest sens încă de la început; la rac - de-abia cu 
ocazia năpârlirii; la animalele superioare acest fenomen apare 
numai la urmaşi; atunci corpul eteric înlocuieşte ce a fost 
vătămat în generaţia anterioară. Prin urmare, noi trebuie să 
privim cu discernământ asemenea fenomene ale naturii, şi ne 
va deveni clar faptul că este vorba de o forţă de vindecare 
existentă în corpul eteric chiar şi atunci când însuşirile 
ereditare trec asupra urmaşilor şi că acesta poate da naştere 
unor organisme perfect normale. Aveţi aici, aş zice, dovada 
felului cum acţionează forţele de vindecare în corpul eteric. 


Putem să ne întrebăm acum: Care e, cu cât urcăm mai sus 
pe scara evoluţiei - şi dacă privim regnul uman din punct de 
vedere exterior această constatare e, de asemenea, valabilă -, 
cauza pentru care corpul eteric trebuie să facă eforturi din ce 
în ce mai mari pentru a scoate la suprafaţă forţele de 
vindecare? Corpul eteric poate fi unit cu corpul fizic în cele mai 
diferite moduri. Intre corpul fizic şi corpul eteric există, ca să 
zicem aşa, o comuniune mai strânsă sau una mai puţin 


strânsă. Să luăm, de exemplu, un animal inferior, tritonul, la 
care un mădular retezat se reface imediat. În acest caz trebuie 
să presupunem existenţa unei legături mai putin strânse între 
corpul eteric şi corpul fizic. Intr-o şi mai mare măsură acest 
lucru este valabil în lumea vegetală. Aici legătura este de aşa 
natură, încât corpul fizic nu poate să acţioneze, la rândul său, 
asupra corpului eteric, astfel încât corpul eteric rămâne neatins 
de ceea ce se petrece în corpul fizic şi rămâne, într-un anumit 
sens, independent de acesta. Esenţa corpului eteric este aceea 
de a fi activ, de a produce, de a stimula creşterea. El 
stimulează creşterea până la o anumită limită. În momentul în 
care tăiem o parte dintr-o plantă sau dintr-un animal inferior, 
corpul eteric e gata să înlocuiască imediat acea parte, adică 
să-şi desfăşoare activitatea din plin. Ce ar trebui să se 
întâmple ca el să nu facă aceasta? El ar trebui să fie strâns 
legat de activitatea membrului respectiv. Şi aşa se întâmplă, 
într-adevăr, la animalele superioare. La acestea există o 
legătură mult mai intimă, mai strânsă între corpul eteric şi 
corpul fizic. Când corpul fizic îşi dezvoltă formele, aceste forme 
- deci ceea ce există în natura fizică - acţionează la rândul lor 
asupra corpului eteric. 


În cazul animalelor situate foarte jos pe scara evoluţiei 
lumii vii sau la plante, influenţele din exterior nu acţioneză 
asupra corpului eteric, îl lasă neatins, duc o existenţă 
independentă. De îndată ce ajungem la primele animale 
superioare, formele corpului fizic se impun corpului eteric, 
acţionează asupra lui: corpul eteric e cu totul pliat pe corpul 
fizic şi, rănind corpul fizic, noi rănim, totodată, şi corpul eteric. 
Şi în asemenea cazuri, bineînţeles, corpul eteric trebuie să 
pună în acţiune forţe situate mai adânc, pentru că trebuie să 
se refacă mai întâi el însuşi - şi de-abia pe urmă mădularele 
respective. De aceea noi trebuie să apelăm la forţe de 
vindecare situate mai adânc, dacă ne ocupăm de corpul eteric 
al unui animal superior. Cu ce are legătură acest fapt? Din ce 
cauză corpul eteric al unui animal superior e atât de dependent 
de formele corpului fizic? 


Cu cât urcăm mai sus pe scara evoluţiei lumii animale cu 
atât mai mult trebuie să ţinem seama nu numai de activitatea 


corpului fizic şi a cor-pului eteric, ci şi de aceea a corpului 
astral. La animalele inferioare corpul astral şi activitatea lui 
sunt încă puţin influente. De aceea animalele infe-rioare sunt 
atât de asemănătoare cu plantele. Cu cât urcăm mai sus cu 
atât corpul astral joacă un rol mai important. Însă el acţionează 
în aşa fel, încât face să depindă de sine corpul eteric. O fiinţă 
cum e planta, care posedă numai corp fizic şi corp eteric, are 
prea puţin de-a face cu lumea exterioară; asupra ei se exercită 
diferite excitaţii, dar ele nu se manifestă sub formă de procese 
interioare. Însă acolo unde acţionează un corp astral impresiile 
exterioare se oglindesc în procese interioare. O fiinţă al cărei 
corp astral nu e în activitate e mai închisă lăuntric fată de 
lumea exterioară. Ea se deschide cu atât mai mult lumii 
exterioare cu cât e mai activ corpul ei astral. Aşadar, corpul 
astral uneşte fiinţa lăuntrică a unei fiinţe cu lumea exte-rioară. 
Activitateâ intensă a corpului astral obligă corpul eteric să 
chel-tuiască forţe foarte puternice, pentru a remedia 
prejudiciile care se ivesc. 


Dar mai trebuie să ţinem seama şi de un alt aspect. În 
corpul astral uman nu sunt imprimate, nu sunt introduse doar 
operaţiuni dinainte stabilite, cum se întâmplă în cazul 
animalului; animalul parcurge, în esenţă, un traseu dinainte 
stabilit, el trăieşte conform unui program de viaţă prestabilit. In 
cazul animalului, cu greu am putea spune că el face excese 
deosebite sau că, dimpotrivă, poate să-şi modereze instinctele. 
El îşi urmează programul său de viaţă. Omul însă, tocmai 
datorită faptului că a urcat mai sus pe scara evoluţiei, este în 
situaţia de a face deosebirea între corect şi incorect, adevăr şi 
minciună, bine şi rău, precum şi de a trăi conform cu acestea. 
El intră în contact cu lumea exterioară în modurile cele mai 
diferite, din imbolduri pur individuale. Toate aceste modalităţi 
de a intra în contact cu lumea exterioară se răsfrâng, la rândul 
lor, asupra corpului său astral, lasă impresii în corpul său 
astral. lar urmarea acestui fapt este că şi inte-racţiunea dintre 
corpul astral şi corpul eteric trebuie să fie conformă cu aceste 
trăiri exterioare. Dacă vom duce, aşadar, o viaţă necumpătată, 
într-o privinţă oarecare, ea va face să apară o anumită 
impresie în corpul său astral. Dar am văzut că, la rândul său, 
corpul astral influenţează corpul eteric - felul cum o face 


depinde de ceea ce a fost introdus în corpul astral. Corpul 
eteric al omului se modifică, în funcţie de viaţa pe care o duce, 
între limitele date de bine şi rău, corect şi incorect, adevăr şi 
minciună etc. Acest mod de viaţă exercită o influentă asupra 
corpului eteric uman. 


să ne amintim procesele care au loc atunci când omul 
trece prin poarta morţii. Ştim că el îşi depune corpul fizic şi că 
rămâne cu corpul eteric, care acum e legat de corpul astral şi 
de Eu. După câteva zile, partea principală a corpului eteric e 
depusă şi ea, ca un al doilea cadavru; se păstrează, totuşi, o 
chintesenţă a corpului eteric, pe care omul o ia cu el şi care 
rămâne pentru timpurile viitoare. În această chintesenţă e 
cuprins tot ceea ce a pătruns în viaţa omului, ca rezultat al 
unei vieţi necumpătate, să zicem, sau ceea ce el şi-a însuşit, ca 
efecte ale unui mod de a gândi, făptui şi simţi corect seu 
incorect. Corpul eteric conţine această chintesenţă şi omul o ia 
cu sine, pentru perioada care durează până la o nouă naştere. 
Ne-având asemenea trăiri, animalul nu poate lua cu sine nimic 
asemănător dincolo de poarta morţii. Când omul intră într-o 
nouă existenţă, prin naştere, chintesenţa corpului eteric 
anterior se revarsă în noul său corp eteric, împânzeşte noul 
corp eteric, în perioada de constituire a individului. lată de ce 
în noua sa existenţă omul are în corpul eteric rezultatul a ceea 
ce a vieţuit în viaţa sa anteriaoră. Şi deoarece corpul eteric e 
constructorul unui or-ganism cu totul nou, după o nouă naştere 
toate acestea se întipăresc şi în cor-pul său fizic. Datorită cărui 
fapt se pot întipări toate acestea în corpul fizic? 


Cercetarea spiritual-ştinţifică ne arată că prin forma unui 
trup uman care intră, prin naştere, în existenţă, putem 
cunoaşte, în mod aproximativ, ce fapte a săvârşit acel om într- 
o viaţă anterioară. Dar vom găsi oare şi o explicaţie absolut 
raţională pentru ceea ce ni se prezintă ca descreştere a forţei 
de vindecare pe măsură ce urcăm pe scara evoluţiei? 
Deoarece nu putem spune că la naştere animalul aduce cu 
sine dintr-o existentă pământeană anterioră o individualitate 
reincarnată, vom constata că în el acţioneză numai corpul 
astral general al acelei specii animale, şi aceasta va limita 
forţele vindecătoare ale corpului său eteric. La om însă nu 


numai corpul astral, ci şi corpul său eteric e impregnat de 
faptele din viaţa sa anterioară. Şi deoarece corpul eteric 
posedă forţa de a scoate la suprafaţă ceea ce există în el din 
alte existenţe, vom înţelege, de asemenea, că, dacă în el se va 
ivi o nouă forţă, corpul eteric va fi în stare să transpună în 
întreaga structură a organizării umane ceea ce aduce cu sine 
din alte incarnări trecute. Şi vom înţelege acum că faptele 
dintr-o anumită viaţă pot influenţa starea sănătăţii noastre din 
viaţa următoare şi că starea sănătăţii noastre este, în multe 
cazuri, un efect karmic al faptelor săvârşite de noi într-o viaţă 
anterioară. Dar putem înţelege lucrurile şi în alt fel. 


Oare tot ceea ce facem în viaţa dintre naştere şi moarte se 
repercutează asupra corpului nostru eteric? În viaţa obişnuită 
putem percepe o mare deosebire între felul cum se răsfrânge 
asupra organizării noastre lăuntrice propriu-zise ceea ce 
vieţuim ca oameni conştienţi şi felul cum o influenţează alte 
trăiri. Ne vine în întâmpinare un fapt extraordinar de 
interesant, care poate fi explicat cu ajutorul ştiinţei spiritului, 
dar care poate fi înţeles şi pe cale absolut ratională. În decursul 
vieţii sale, omul are numeroase trăiri pe care şi le însuşeşte în 
mod conştient şi pe care le uneşte cu Eul său. Ele se 
transformă în interiorul lui în reprezentări pe care el le 
prelucrează. Dar gândiţi-vă cât de multe trăiri, experienţe şi 
impresii nu pot fi aduse până la stadiul de reprezentare şi care, 
totuşi, există în om şi acţioneză asupra lui. Poate vi s-a 
întâmplat ca cineva să vă spună: Te-am văzut astăzi pe stradă; 
dar nici nu te-ai uitat la mine! - iar dumneavoastră habar nu 
aveţi de aşa ceva. Ochiul dumneavoastră l-a văzut pe celălalt, 
dar impresia nemijlocită n-a ajuns să fie transformată în 
reprezentare. Există nenumărate asemenea impresii, astfel 
încât, de fapt, viaţa noastră se împarte în două: o viaţă care 
constă într-o serie de trăiri sufleteşti care sunt constituite din 
reprezentări conştiente şi o alta, pe care n-am adus-o niciodată 
cu totul până în sfera conştienţei noastre clare. Dar mai există 
şi alte deosebiri: probabil că nu vă e greu să faceţi distincţie 
între impresiile pe care le-aţi avut în viaţa dumneavoastră şi pe 
care vi le puteţi aminti, deci între impresiile care vă pot reveni 
mereu în amintire şi impresiile pe care nu vi le puteţi aminti. 


Aşadar, viaţa noastră sufletească se împarte în trăiri foarte 
diferite. Şi este, cu adevărat, o deosebire considerabilă între 
diferitele trăiri, dacă studiem efectul pe care ele îl au asupra 
fiinţei interioare umane. Să ne oprim pentru câteva minute la 
viaţa omului dintre naştere şi moarte. Dacă obsevăm cu 
atenţie, vom vedea că există o deosebire uriaşă între 
reprezentările care pot reveni mereu în conştienţa noastră şi 
acelea care au căzut în uitare, în aşa fel încât nu şi-au 
dezvoltat facultatea amintirii. Ne putem lămuri cel mai uşor 
asupra acestei deosebiri în felul următor. Gândiţi-vă la o 
impresie care a făcut ca în dumneavoastră să se nască o 
reprezentare clară. Să presupunem că e o impresie care v-a 
provocat bucurie sau durere, deci a fost însoţită de un 
sentiment. Să reținem că majoritatea impresiilor - de fapt, 
toate impresiile care se exercită asupra noastră - sunt însoţite 
de sentimente. lar sentimentele nu se exprimă numai la 
suprafaţa conştientă a vieţii, ci acţionează adânc, până în 
corpul fizic. Nu e nevoie să vă amintiţi decât de faptul că o 
anumită impresie vă face să deveniți palid, alta să vă înroşiţi. 
Impresiile acţionează până la nivelul modului în care sângele 
se repartizează în interiorul organismului. Ajungeţi acum la 
ceea ce nu intră în conştienţă deloc sau numai fugitiv - şi nu 
ajunge să se transforme în amintire. Ştiinia spiritului ne arată 
că asemenea impresii sunt şi ele însoţite de efecte 
asemănătoare celor ce însoțesc impresiile conştientizate. Daeă 
primiţi o impresie din lumea exterioară care va acţiona, în 
cazul în care aţi primi-o în mod conştient, în aşa fel încât aţi 
avea palpitaţii, această impresie nu rămâne fără efect nici 
când nu e conştientizată. Dar ea nu rămâne doar o impresie, ci 
ajunge până în corpul fizic. Ba chiar se întâmplă un lucru 
ciudat: o impresie care face să se nască o reprezentare 
conştientă găseşte un zăgaz, dacă vrea să acţioneze asupra 
organizătii umane mai profunde, dar dacă impresia acţionează, 
pur şi simplu, asupra noastră, fără ca noi s-o transformăm în 
reprezentare conştientă, atunci nimic n-o frânează, dar aceasta 
nu înseamnă că ea are un efect mai puţin puternic. Viaţa 
umană e mult mai bogată, ea nu se limineză la trăirile noastre 
conştiente. 


Există în viaţa umană o perioadă în care impresiile de 
acest fel, care acţionează puternic asupra organizării umane şi 
nu posedă facultatea amintirii, sunt trăite foarte intens. În 
întreaga perioadă care durează de la naştere şi până în 
momentul când începe să se manifeste facultatea amintirii, 
asupra omului au acţionat nenumărate impresii pline de viaţă, 
care zac în el şi care l-au transformat şi în această perioadă. 
Ele acţionează la fel ca impresiile de care devenim conştienţi; 
dar, mai ales dacă sunt uitate, lor nu le stă împotrivă nimic din 
ceea ce se integrează de obicei vieţii sufleteşti, sub formă de 
reprezentări conştiente, constituind un fel de zăgaz. Chiar viaţa 
obişnuită ne oferă de multe ori confirmarea ideii că există 
momente în care se manifestă un alt fel de efecte interioare. 
Dumneavoastră nu vă puteţi explica unele evenimente din 
viaţa care urmează acestei perioade. Nu reuşiţi deloc să 
înţelegeţi de ce trebuie să vieţuiţi tocmai într-un fel anume un 
lucru sau altul. Vi se întâmplă, de exemplu, un incident, care 
vă produce o impresie atât de zguduitoare, încât nu vă puteţi 
explica de ce un incident relativ minor v-a produs o asemenea 
impresie. Dacă veţi cerceta mai adânc, veţi afla, poate, că 
tocmai în perioada critică - între naştere şi momentul cel mai 
îndepărtat din viaţa dumneavoastră de care vă puteţi aminti - 
aţi avut o trăire similară, pe care, însă, aţi uitat-o. N-a rămas 
nici o reprezentare a acelei trăiri. Odinioară aţi avut o trăire 
puternică; ea continuă să trăiască în dumneavoastră şi se 
întâlneşte cu cea actuală, intensificând-o. Aşa se face că un 
eveniment care în mod obişnuit v-ar fi impresionat mult mai 
puţin acum vă afectează deosebit de puternic. Cine înţelege 
acest lucru îşi va forma o reprezentare despre răspunderea 
mare ce revine educaţiei în prima copilărie, care-şi proiectează 
umbrele sau luminile asupra întregii vieţi de mai târziu. 


Se poate constata că impresiile din copilărie - mai ales 
dacă s-au repetat - influenţează întreaga viaţă, în aşa fel încât, 
dacă la un moment dat apare, de exemplu, o anumită 
indispoziţie sufletească, ea vă pare de neînțeles şi veţi găsi 
explicaţia numai dacă vă întoarceti în trecut şi aflaţi ce impresii 
din copilăria dumneavostră timpurie îşi proiectează luminile 
sau umbrele asupra vieţii din prezent; ele sunt cele care se 
exprimă acum sub forma unei indispoziţii sufleteşti 


permanente. Veţi constata că evenimentele care n-au trecut 
indiferente pe lângă copil, care au făcut o impresie puternică 
asupra sa acţionează cu deosebită putere. Vom putea spune, 
deci: dacă afectele, sentimentele şi senzațiile colaborează 
pentru formarea acelor impresii care sunt uitate mai târziu, 
înseamnă că acestea sunt deosebit de eficiente când vrem să 
scoatem la suprafaţă trăiri asemănătoare. 


Aduceţi-vă aminte de descrierile, pe care le-am făcut 
adeseori, ale vieţii din kamaloca. După ce şi-a depus corpul 
eteric ca pe un al doilea cadavru, omul îşi retrăieşte întreaga 
viaţă, în sens invers, trece prin toate trăirile pe care le-a avut; 
nu trece pe lângă ele indiferent. Tocmai în kamaloca, din cauză 
că omul mai păstrează încă vechiul său corp astral, toate 
evenimentele prin care a trecut fac să apară în el cele mai 
adânci trăiri afective. Să presupunem, de exemplu, că un om 
moare la 70 de ani, că îşi parcurge viaţa în sens invers, până la 
vârsta de 40 de ani, când i-a dat cuiva o palmă. Acum el simte 
durerea pe care i-a provocat-o celuilalt. Şi astfel apare un fel 
de reproş, pe care şi-l face lui însuşi; reproşul rămâne în el, ca 
un fel de dorinţă, care-l va însoţi în viaţa următoare: dorinţa de 
a repara în noua viaţă răul făcut altădată. Veţi putea înţelege 
că deoarece în perioada dintre moarte şi o nouă nastere există 
asemenea trăiri astrale, ceea ce e resimţit de noi drept faptă 
se imprimă adânc în fiinţa noastră interioară, contribuind la 
construirea noii corporalităţi. Dacă în viaţa obişnuită putem fi 
atinşi de anumite trăiri - mai ales când e vorba de trăiri 
afective -, care pot să ne producă o anumită indispoziţie 
sufletească permanentă, vom înţelege că impresiile mult mai 
puternice din kamaloca se pot imprima în aşa fel încât, la o 
nouă incarnare, ele vor acţiona la nivel profund, până în 
organizarea corpului fizic. 


Vedeţi aici, sub o formă amplificată, un fenomen pe care, 
la o observare atentă, îl puteţi întâlni şi în viaţa dintre naştere 
şi moarte. Asemenea reprezentări, cărora conştienţa nu li se 
opune ca un dig, vor putea să ducă, fără îndoială, la diferite 
dezordini în suflet: la neurastenie, la fenomene legate de bolile 
nervoase, poate şi la boli mintale. Toate aceste fenomene ni se 
prezintă drept legături cauzale existente între evenimentele 


care au avut loc în trecut şi altele, de mai târziu, şi ele ne oferă 
o imagine concretă a acestor legături. 


Faptele pe care le săvârşim într-una din vieţi sunt 
transformate, în viaţa de după moarte, într-un sentiment foarte 
putemic, iar acest sentiment, care acum nu e estompat de nici 
o reprezentare psihică şi nici de conştienţa obişnuită - căci aici 
creierul nu e necesar -, acest sentiment, care e vieţuit la 
celălalt nivel al conştienţei şi care acţionează mai în 
profunzime, face ca faptele noastre şi întreaga noastră fiinţă 
din viaţa anterioră să se imprime în predispoziţiile noastre şi în 
organizarea noastră dintr-o nouă viaţă. De aceea e uşor de 
înţeles că un om care într-o anumită incarnare a avut un mod 
de a gândi, simţi şi făptui foarte egoist se va pătrunde de 
sentimente puternice împotriva faptelor sale trecute. Şi chiar 
aşa se întâmplă. În el se vor naşte tendinţe orientate împotriva 
propriei sale fiinţe egoiste. Şi aceste tendinţe, în măsura în 
care provin de la o natură egoistă din viaţa sa anterioară, se 
manifestă în noua viaţă sub forma unei organizări slabe. 
„Organizare slabă", conform cu esenţa, nu cu impresia 
exterioară. Trebuie să ne fie clar că o organizare slabă îşi are 
cauza, din punct de vedere karmic, într-un mod de a actiona 
egoist dintr-o viaţă anterioară. 


Să mergem mai departe. Să presupunem că, într-o 
anumită viaţă, un om are o predispoziţie specială spre 
minciună. E o predispozitie care izvorăşte dintr-o organizare 
situată mai adânc a sufletului. Fiindcă, dacă omul se lasă 
condus numai de ceea ce se petrece la nivelul cel mai 
conştient al vieţii sale, atunci, de fapt, el nu va minţi; numai 
afectele şi sentimentele care acţionează din subconştient duc 
la minciună. Avem de-a face aici, aşadar, cu ceva situat mai în 
profunzime. Dacă un om a fost mincinos, faptele bazate pe 
minciună vor da naştere, la rândul lor, în viaţa de după moarte, 
celor mai vehemente sentimente împotriva sa şi în el se va 
manifesta o tendinţă puternică de a lupta împotriva minciunii. 
Omul va aduce atunci cu sine, în viaţa următoare, nu numai o 
organizare slabă, ci - ştiinţa spiritului ne-o arată - o organizare 
incorect construită, ca să zic aşa, care prezintă organele 
interne construite haotic. Există pe undeva o anumită 


neclaritate. Acest fenomen a determinat predispoziția spre 
minciună din viaţa anterioară. Dar de unde provine 
predispoziția spre minciună? Căci şi predispoziția spre 
minciună din om are în ea tot ceva neclar. 


Dar să mergem şi mai departe în trecut. Ştiinţa spiritului 
arată că o viaţă fluşturatică, o viaţă care nu cunoaşte dăruirea 
de sine şi iubirea, o viaţă superficială dusă într-una din 
incarnări se manifestă în incarnarea următoare sub forma 
predispoziţiei spre minciună; iar predispoziția spre minciună se 
arată, în incarnarea următoare, sub forma organelor construite 
necorespunzător. Putem urmări astfel, din punct de vedere 
karmic, trei incarnări succesive, în ceea ce priveşte efectele 
lor: superificialitate şi fire fluşturatică în prima incamare, 
predispoziţie spre minciună în cea de a doua incarnare şi un 
fizic bolnăvicios în a treia incarnare. 


Vedem astfel cum lucrează karma din punctul de vedere 
al, sănătăţii şi bolii. Tot ce am spus până acum sunt fapte 
extrase direct din cercetările ştiinţei spiritului. N-am vrut să vă 
prezint simple teorii, sunt cazuri observate, care pot fi 
cercetate prin metodele ştiinţei spiritului. 


Am atras atenţia, mai întâi asupra unor realităţi obişnuite, 
asupra forţelor de vindecare existente în corpul eteric al 
plantelor. Am arătat apoi că la animale, deoarece ele au şi un 
corp astral, corpul eteric e mai puţin evident şi am văzut, apoi, 
că prin integrarea Eului, care dezvoltă o viaţă individuală între 
bine şi rău, între adevăr şi eroare, corpul astral, care doar 
frânează forţele vindecătoare, pe măsură ce animalele sunt 
situate mai sus pe scara evoluţiei, integrează şi el ceva nou 
fiinţei umane: predispoziţiile karmice pentru boală, care vin 
spre om din viaţa individuală. În lumea plantelor nu există 
cauze interne ale bolilor, pentru că boala provine din 
împrejurări exterioare, iar forţele corpului eteric acţionează cu 
putere nediminuată. La animalele inferioare mai avem un corp 
eteric înzestrat cu forţe vindecătoare, care le permit să-şi 
refacă singure membrele pierdute; dar cu cât urcăm mai sus 
pe scara evoluţiei, cu atât mai mult corpul astral se imprimă în 
corpul eteric şi, din această cauză, corpul astral îngrădeşte 


forţele vindecătoare ale corpului eteric. Dar pentru că 
animalele nu se perpetuează trecând prin incarnări succesive, 
ceea ce există în corpul eteric nu are nici o legătură cu calităţi 
moral-intelectuale sau individuale, ci doar cu tipul general. 
Ceea ce trăieşte omul, însă, în Eul său,. între naştere şi moarte 
acţionează până în corpul eteric. 


De ce trăirile din copilărie, în cazul efectelor amintite, ies 
la suprafaţă numai sub forma unor boli uşoare? Vom găsi în 
aceeaşi viaţă cauzele mul-tor boli, care se prezintă sub formă 
de neurastenie, nevroză, isterie ş.a.m.d. Cauzele unor 
îmbolnăviri mai profunde vor trebui căutate însă într-o viaţă 
anterioară, fiindcă de-abia la trecerea spre o nouă naştere se 
poate integra cu adevărat corpului eteric ceea ce omul trăieşte 
din punct de vedere moral şi intelectual. În general, corpului 
eteric uman nu i se pot integra, într-o viaţă, influenţe morale 
mai adânci, cu toate că vom mai discuta despre unele cazuri 
de excepţie - care sunt foarte importante. 


Există, deci, o legătură între felul cum trăim într-o anumită 
incarnare, între bine şi rău, între felul cum trăim din punct de 
vedere moral şi intelectual în acea incarnare şi starea noastră 
de sănătate sau boală din incarnarea următoare. 

CONFERINŢA a IV-a 

Boli vindecabile şi boli incurabile în raport cu karma 

Hamburg, 19 mai 1910 

Putem presupune de la bun început că în legătură cu cele 
două noţiuni care vor constitui obiectul expunerii noastre de 
astăzi, şi anume curabilitatea şi incurabilitatea bolilor, vor 
exista cândva reprezentări mai clare şi, aş zice, mai plăcute 
omului, după ce ideile de karma şi de corelaţii karmice se vor 
încetăţeni în cercuri mai largi ale omenirii. În ceea ce priveşte 
noţiunile de curabilitate şi incurabilitate a bolilor, în diferite 
secole au fost răspândite cele mai diferite păreri. Nu trebuie să 
ne întoarcem prea departe în timp, spre a vedea prin ce uriaşe 
schimbări au trecut aceste noţiuni. 


Într-o perioadă - la răscrucea dintre Evul Mediu şi epoca 
modernă, prin secolele XVI-XVII - s-au dezvoltat unele 
reprezentări conform cărora diferitele forme de boală pot fi 


îngrădite şi concepţia conform căreia pentru orice boală există, 
de fapt, o ierbuşoară, o mixtură de un fel sau altul, prin care 
boala respectivă să poată fi vindecată. Această credinţă a 
domnit mult timp, chiar până prin secolul al XIX-lea. Dacă 
cineva vrea să citească, în calitate de laic sau de om 
familiarizat cu noţiunile epocii actuale, comunicările făcute 
asupra tratamentelor care se aplicau, în cazul unor boli, pe la 
sfârşitul secolului al XVIII-lea sau chiar la începutul secolului al 
XIX-lea, şi până tărziu, în plin secol al XIX-lea, ar fi uimit de 
toate leacurile şi lecuşoarele care erau folosite din abundență, 
de toate ceaiurile şi mixturile, până la medicamentele cele mai 
periculaose şi la obiceiul de a lua sânge cu lanţeta etc. Dar 
tocmai secolul al XIX-lea a fost acela care a întors pe dos 
această concepţie, în cercurile de medici, şi anume în cercurile 
de medici cele mai bine văzute. Imi veţi îngădui să spun că, în 
tinereţea mea, multe dintre aceste concepţii diametral opuse 
mi-au căzut sub ochi, în cele mai diverse nuanţe şi laitmotive. 
Am avut o asemenea ocazie, de exemplu, când am vrut să 
urmăresc curentul şcolii de medicină nihilistă, răspândit în 
Viena pe la mijlocul secolului al XIX-lea şi care şi-a cucerit apoi 
un renume din ce în ce mai mare. Punctul de plecare pentru o 
schimbare radicală în concepţiile despre curabilitatea şi 
incurabilitatea bolilor l-au constituit constatările făcute de 
cunoscutul medic Diet/ în legătură cu evoluţia pneumoniei şi a 
altor boli similare. El ajunsese, pe baza studiilor, să spună că, 
de fapt, nu se poate constata nici o influentă adevărată, din 
partea unui medicament sau altul, asupra evoluţiei unei boli. 
Sub influenţa şcolii lui Dietl, studenţii în medicină din acea 
vreme au învăţat să gândească despre puterea de vindecare a 
remedliilor şi medicamentelor moştenite de secole, pe cale 
tradiţională, în aşa fel încât ceea ce spunea cunoscutul 
proverb: Când cocoşul cântă pe gunoi, vremea se schimbă sau 
rămâne aşa cum e! îşi păstra întreaga valabilitate. Ei erau de 
părere că pentru evolutia unei boli e acelaşi lucru dacă se 
administrează sau nu un medicament sau altul. Dietl a întocmit 
o statistică, foarte convingătore pentru vremea lui, din care 
reieşea că, prin tratamentele aşa-zis pasive pe care le aplicase 
fuseseră vindecaţi sau muriseră de pneumonie tot atâţia 
bolnavi ca şi în cazurile tratate prin remedii tradiţionale. 
Tratamentul pasiv, aplicat de Dietl şi continuat de Skoda (Nota 


6), consta în faptul că bolnavul era transpus în acea situaţie 
exterioară de viaţă care-i dădea posibilitatea de a pune cel mai 
bine în acţiune forţele de autovindecare, de a le face să se 
ridice din străfundurile organismului, iar medicului nu i se mai 
atribuia aproape nici un alt rol, în afară de acela de a 
supraveghea mersul bolii; el trebuia să fie prezent doar pentru 
a interveni acolo unde se putea da vreun ajutor obiectiv, cu 
mijloace umane. In rest, medicul se mulțumea să constate 
apariţia bolii, să aştepte să se ridice la suprafaţă din organism 
forţele de autovindecare, până când, după un timp, febra 
dispărea şi survenea autovindecarea, realizată de organismul 
însuşi. 


Acestei şcoli de medicină i s-a atribuit şi i se mai atribuie 
până azi numele de „şcoală nihilistă", din cauză că ea avea la 
bază o afirmaţie făcută de profesorul Skoda: Poate vom fi în 
stare să învăţăm să diagnosticăm bolile, să le descriem, 
eventual şi să le explicăm, dar de vindecat nu le putem 
vindeca! Vă spun lucruri de care vă rog să luati notă ca de 
realităţi care au prins viaţă în cursul secolului XIX-lea, ca să vă 
formaţi o idee despre felul cum s-au schimbat reprezentările în 
acest domeniu. Dar să nu creadă nimeni că, dacă relatez un 
lucru sub o formă pur narativă, mă aştept să treceţi imediat 
într-o tabără sau alta. Afirmația profesorului Skoda a suferit de 
radicalism, şi ar fi uşor să indicăm limitele între care o 
asemenea afirmaţie este valabilă. Dar prin aceasta se atrăgea 
atenţia asupra unui anumit lucru, fără a se avea la îndemână 
mijloacele necesare pentru a fundamenta în mod conştient 
afirmaţia, a o circumscrie ori a o exprima în cuvinte - ea nu 
putea fi transpusă nici măcar în gânduri; altfel spus: în 
cercurile în care era exprimată, oamenii nu puteau nici măcar 
încerca să o gândească. Se atrăgea atenţia asupra faptului că 
în om trebuie să existe ceva care, într-un anumit sens, joacă 
un rol determinant în evoluţia şi finalul unei boli, ceva care se 
situează, în fond, dincolo de posibilităţile umane de a ajuta. 


Se atrăsese atenţia, deci, asupra unui lucru situat dincolo 
de posibilităţile umane; dacă abordăm lucrurile într-un mod 
concret, această aten-ţionare nu se poate referi la altceva 
decât la legea karmei şi la acţiunea karmei în cursul vieţii 


umane. Dacă urmărim evoluţia unei boli - aparitia bolii, forţele 
vindecătoare ce apar din organismul însuşi -, ne vom simţi 
îndemnați - mai ales dacă ţinem seama de faptul că într-un caz 
survine vindecarea, pe când într-altul nu pare posibilă nici o 
vindecare - să căutăm o legitate mai profundă. Oare să căutăm 
această legitate în vieţile pământene anterioare ale omului? 
Aceasta este, pentru noi, întrebarea: Putem spune că omul 
aduce cu sine anumite condiţii care-l predetermină ca, într-un 
caz concret, să-şi poată mobiliza forţele vindecătoare din 
organism, care însă, în alt caz, sunt predeterminate în aşa fel 
încât, cu toate eforturile, ei nu e în stare să vindece boala? 


Dacă vă amintiţi ceea ce am spus ieri, veţi înţelege că în 
procesele care au loc între moarte şi o nouă naştere în 
individualitatea umană apar nişte forţe cu totul speciale. Am 
precizat că, în kamaloca, în faţa sufletului uman apar 
evenimentele ultimei sale vieţi, faptele săvârşite de el, în 
sensul binelui sau al răului, însuşirile caracterului său etc. şi că, 
percepând propria sa viaţă, sufletul are tendinţa de a 
compensa tot ceea ce e imperfect în el, tot ceea ce s-a dovedit 
a fi faptă greşită, de a imprima în fiinţa sa însuşirile respective, 
care fac ca el să devină mai desăvârşit. Dacă am înţeles acest 
lucru, putem spune: Omul intră din nou în existenţă, printr-o 
nouă naştere, având înscrisă în suflet această intenţie. Dar 
omul participă el însuşi la construirea noului trup, şi el îl 
construieşte conform cu forţele pe care şi le-a adus cu sine din 
vieţile anterioare şi din perioada trăită între moarte şi o nouă 
naştere. Cu aceste forţe este înzestrat omul la naştere şi el le 
întreţese în noua sa corporalitate. Am înţeles astfel că noua 
corporalitate e slabă sau puternică, după cum omul poate să 
aducă în ea forţe slabe sau puternice. 


Trebuie să ne fie clar, însă, că va exista o anumită ordine 
în care se succed lucrurile, dacă în perioada trăită în kamaloca, 
de exemplu, omul a văzut că în ultima sa viaţă a săvârşit multe 
sub imperiul afectelor, al mâniei, fricii, repulsiei ş.a.m.d. Acum, 
în kamaloca, asemenea fapte stau în faţa sufletului tău şi se 
conturează gândul - expresiile pe care le putem găsi, pentru a 
desemna aceste forţe, sunt create, fireşte, pentru viaţa în 
lumea fizică - că trebuie să faci ceva cu fiinţa ta, ca să devii 


mai desăvârşit în această privinţă, pentru ca în viitor să nu mai 
ai tendinţa de a săvârşi faptele sub imperiul afectelor. Acest 
gând devine o parte componentă a individualităţii umane şi, la 
trecerea printr-o nouă naştere, acest gând se imprimă, ca 
forţă, în trupul ce se formează. De aceea, în acest trup se 
imprimă tendinţa de a face ca întreaga sa organizare, alcătuită 
din corp fizic, corp eteric şi corp astral, să-l pună în 
imposibilitatea de a săvârşi anumite fapte izvorâte din mânie, 
ură, invidie etc., spre a putea să devină cu adevărat mai 
desăvârşit. Şi astfel el va ajunge să săvârşească asemenea 
fapte care pot compensa faptele din trecut. Pe baza unei 
acţiuni ce depăşeşte cu mult înţelegerea sa obişnuită, omul 
face ca în el să pătrundă tendinţa care-l poate duce la o mai 
mare perfecţiune într-un anumit domeniu şi la compensarea 
anumitor fapte. 


Dacă reflectaţi cât de variate sunt aspectele vieţii, dacă vă 
gândiţi că omul săvârşeşte aproape zilnic fapte care fac 
necesară o compensatie, veţi înţelege că în suflet există multe 
asemenea gânduri care-şi aşteaptă compensaţia, când sufletul 
intră în existenţă printr-o nouă naştere, şi că aceste gânduri se 
întretaie, astfel încât corpul fizic şi corpul eteric al omului 
capătă o configuraţie în care sunt întreţesute toate aceste 
tendinţe. Ca să înţelegem despre ce e vorba aici, vom examina 
un caz cu totul ieşit din comun. Trebuie să subliniez în mod cu 
totul deosebit că evit să vorbesc pe baza unei teorii, că nu am 
mania de a emite ipoteze şi, dacă dau exemple, o fac aducând 
în faţa dumneavoastră numai cazuri care au fost examinate 
temeinic de către ştiinţa spiritului. 


să presupunem că un oma trăit în ultima sa viaţă în aşa 
fel încât a actionat dintr-un sentiment al Eului mult prea slab, 
dintr-un sentiment al Eului care a mers mult prea departe în 
ceea ce priveşte tendinţa de a se dărui lumii ulterioare, atât de 
departe încât a acţionat într-un mod lipsit de independenţă, 
pierzându-se pe sine, care nu se mai potriveşte în actualul 
ciclu de dezvoltare a omenirii. Dar ceea ce l-a împins pe un 
asemenea om, în încercarea sa, la anumite fapte a fost 
absenţa sentimentului de sine. In kamaloca el a avut în faţa sa 
faptele pe care le-a săvârşit deoarece îi lipsea sentimentul de 


sine. Şi acum, în primul rând, el aprecia că trebuie să dezvolţi 
în tine acele forţe care să stimuleze sentimentul de sine; într-o 
incarnare viitoare trebuie să-ţi creezi ocazia de a-ţi întări 
sentimentul de sine, luptând împotriva rezistenţei pe care ţi-o 
va opune trupul tău, împotriva forţelor care-ţi vor ieşi în 
întâmpinare din corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral, 
pentru ca sentimentul tău de sine să treacă printr-un fel de 
şcoală. Trebuie să-ţi procuri un asemenea trup care să-ţi arate 
cum acţioneză din direcţia corporalităţii predispoziția unui 
sentiment de sine slab! 


Ceea ce va avea loc în incarnarea următoare va intra prea 
puţin în conştienţa lui, se va desfăşura mai mult sau mai puţin 
într-o zonă subconştientă. Omul va tinde spre o incarnare care 
să aducă în întâmpinarea sentimentului de sine piedicile şi 
rezistenţele cele mai dure, în aşa fel încât el să fie nevoit să-si 
încordeze la maximum acest sentiment. Astfel, el se va simţi 
atras ca de o forţă magnetică spre împrejurări în care 
întâmpină piedici mari, în care sentimentul său de sine va 
trebui să acţioneze opunându-se organizării celor trei corpuri. 
Oricât de ciudat ar părea, asemenea individualităţi a căror 
karma cere ca ele să intre în existenţă în felul analizat, vor 
căuta împrejurări în care, de exemplu, pot să fie expuse unei 
molime de felul holerei, fiindcă holera le oferă posibilitatea de 
a întâmpina piedici deosebite. Stările prin care bolnavul trebuie 
să treacă, în interiorul lui, din cauza piedicilor puse de cele trei 
corpuri, poate face ca în incarnarea următoare sentimentul de 
sine să apară fortificat într-o măsură considerabilă. 


Să analizăm acum cazul diametral opus. În perioada 
kamaloca cineva observă că, sub influenţa unui sentiment de 
sine prea puternic, a săvârşit fapte care au izvorât dintr-o 
tendinţă exagerată de a se baza numai pe sine. El înţelege că 
trebuie să-şi modereze sentimentul de sine, să-l readucă în 
matca normală. Pentru aceasta e necesar să caute o 
împrejurare, în incarnarea următoare, în care cele trei corpuri 
ale sale să-i dea posibilitatea ca sentimentul de sine să nu 
întâmpine în corporalitate - oricât s-ar strădui - nici un fel de 
oprelişti, să cadă ca într-o prăpastie fără fund şi să ajungă la 


absurd. Asemenea condiţii sunt create când omul se 
îmbolnăveşte de malarie. 


Am descris un caz de boală provocată de acţiunea legii 
karmei şi am expus teza potrivit căreia, pe baza unei înţelegeri 
superioare celei pe care o poate cuprinde cu conştienţa lui 
obişnuită, omul e condus spre acele împrejurări în care, 
conform karmei sale, poate să evolueze. Dacă analizati cu 
atenţie lucrurile pe care le-am spus mai înainte, veţi înţelege 
mai uşor cazurile de epidemie. Am putea cita diferite exemple 
care să ne arate că, pe baza trăirilor din kamaloca, omul caută 
cu tot dinadinsul ocazia de a contracta o anumită boală, pentru 
a dobândi, prin faptul că o învinge şi îşi mobilizează forţele de 
autovindecare, acele forţe care-l fac să evolueze în viată. 


Am spus mai înainte că, dacă un om a săvârşit mai multe 
fapte sub influenţa afectelor, şi în kamaloca el va acţiona în 
acelaşi fel. De aici se naşte în el tendinţa de a vieţui în noua sa 
incarnare în propria sa corporalitate, astfel încât prin 
învingerea unor oprelişti va săvârşi fapte care pot compensa 
anumite evenimente din viaţa sa anterioară. În multe cazuri, 
atunci când există o corelaţie karmică, în sensul că omul 
respectiv şi-a săvârşit faptele sub imperiul afectelor şi 
pasiunilor care i-au năpădit sufletul, apare acea formă de boală 
pe care în epoca modernă o numim difterie. 


Vom mai afla, în cursul acestor conferinţe, şi alte lucruri în 
legătură cu condiţiile care fac să apară o anumită boală. Dar 
acum trebuie să pătrundem în substraturi şi mai adânci, dacă 
vrem să găsim răspuns la întrebarea: Cum se face că atunci 
când omul intră, prin naştere, în existenţă şi aduce cu sine, în 
virtutea karmei sale, tendinţa de a realiza un lucru, prin faptul 
că învinge o boală sau alta, uneori reuşeşte să învingă boala şi 
să asimileze forţele care-l fac să se înalțe mai sus, iar alteori 
boala iese învingătoare? Trebuie să ne întoarcem la principiile 
spirituale care fac posibil, în general, ca starea de boală să 
existe în viata umană. 


Faptul că omul poate să se îmbolnăvească şi că poate 
căuta, cu tot dinadinsul, starea de boală - chiar în virtutea 


karmei sale - izvorăşte, în ultimă instanţă, din acel principiu pe 
care l-am adus în faţa sufletelor noastre, în cele mai diferite 
contexte ale expunerilor noastre teosofice. Ştim că, într-un 
anumit punct al evoluţiei de pe Pământ, în dezvoltarea omului 
au intervenit forţe pe care le numim luciferice, care aparţin 
unor entităţi rămase în urmă în perioada vechii evoluţii lunare, 
care n-au înaintat atât de mult încât să fi ajuns în punctul 
normal al evoluţiei lor pământene. Aşa se face că, înainte ca 
Eul uman să fi putut acţiona în mod corespunzător, corpului 
astral uman i-a fost implantat ceva care se revărsa din aceste 
entităţi luciferice. Din această cauză, influenţa entităţilor 
luciferice s-a exercitat cândva mai ales asupra corpului nostru 
astral, unde a perseverat de-a lungul întregii evoluţii ulterioare. 
Influenţa luciferică se manifestă, în evoluţia omului, în diverse 
moduri. Pentru scopul nostru de azi este însă important să 
scoatem în evidenţă faptul că, datorită forţelor luciferice, omul 
a avut de-a face în interiorul său cu o ispită care l-a făcut mai 
puţin bun decât ar fi fost fără această influenţă; tot sub 
acţiunea impulsului luciferic, el a început să acţioneze şi să 
judece pe baza afectelor, patimilor şi poftelor, într-o mai mare 
măsură decât dacă impulsul luciferic n-ar fi existat. Sub 
această influenţă omul s-a schimbat, a ajuns să se dăruiască 
lumii poftelor şi dorințelor, a fost cufundat în realităţile lumii 
fizice pământene mai mult decât îi fusese hărăzit. Sub 
influenţa impulsului luciferic omul se identifică mai mult cu 
corporalitatea sa. Fără influenţa entităţilor luciferice n-ar fi 
existat multe dintre lucrurile care, pe Pământ, îl pot ademeni 
pe om, făcându-l să dorească un anumit lucru. Omul ar fi trecut 
cu indiferenţă pe lângă ispite. Prin influenţa lui Lucifer au 
apărut ispitele senzoriale exterioare, omul a primit înăuntrul 
său aceste ispite. Individualitatea care i-a fost conferită, prin 
faptul că i s-a dat Eul, a fost impregnată cu efectele ce izvorau 
din principiul luciferic. Aşa se face că, încă din primele sale 
incarnări pe Pământ, omul a căzut pradă primelor ispite venite 
din partea principiului luciferic şi el a luat cu sine aceste ispite 
în vieţile care au urmat. Cu alte cuvinte, modul în care omul a 
căzut victimă ispitelor venite din direcţia principiului luciferic a 
devenit o parte componentă a karmei sale. 


Dacă omul ar fi primit în el numai acest principiu, el ar fi 
căzut tot mai mult pradă ispitelor lumii fizice pământene; ar fi 
pierdut din ce în ce mai mult perspectiva de a se desprinde, 
cândva, de această lume. Ştim că influenţa care a venit mai 
târziu - Impulsul hristic - a acţionat în sens opus principiului 
luciferic şi că l-a reechilibrat. Astfel, în evoluţia sa, omul are din 
nou la îndemână mijloacele prin care poate să elimine din fiinţa 
sa influenţa luciferică. Dar o dată cu influenţa luciferică omului 
i s-a mai dat şi altceva. Lumea în care a intrat a început să-i 
apară cu totul altfel decât dacă el nu s-ar fi aflat sub influenţa 
impulsului luciferic. Lucifer a pătruns în interiorul omului. Omul 
a privit lumea din jurul său avându-l în sine pe Lucifer. Din 
această cauză privirea sa pentru lumea pământeană s-a 
înceţoşat şi în impresiile exterioare a început să pătrundă, de 
acum înainte, influenţa ahrimanică. Ahriman a avut 
posibilitatea să se amestece şi să dea lumii exterioare forma 
de iluzie din cauză că noi ne creasem deja mai înainte, 
dinăuntru, predispoziția spre iluzie, spre maya. Aşa că influenţa 
ahrimanică, care a pătruns în lumea exterioară, a fost 
consecinţa influenţei luciferice. Din cauză că forţele luciferice 
erau deja în el, omul a avut posibilitatea de a se implica în 
realităţile lumii senzoriale într-o măsură mai mare decât s-ar fi 
întâmplat fără influenţa luciferică. Dar el şi-a creat astfel şi 
posibilitatea de a aspira în sine, din afară, cu fiecare percepţie 
exterioară, influenţa ahrimanică. Aşa că în individualitatea 
umană, în timp ce parcurge diferitele incarnări pământene, 
trăieşte influenţa luciferică, iar ca rezultat al influenţei 
luciferice trăieşte şi influenţa ahrimanică. Cele două forţe se 
luptă fără încetare în individualitatea umană. Individualitatea 
umană a devenit scena pe care se dă lupta dintre Lucifer şi 
Ahriman. 


În conştienţa sa obişnuită, omul este expus şi astăzi atât 
ispitei lui Lucifer, care acţionează prin intermediul pasiunilor şi 
afectelor corpului său astral, cât şi ispitelor lui Ahriman, care 
pătrunde în om prin erori şi amăgiri referitoare la lumea 
exterioară. Cât timp omul trăieşte într-o incarnare şi 
reprezentările acţionează în aşa fel încât ceea ce se întâmplă 
sub influenţa lui Lucifer şi Ahriman nu poate să pătrundă mai 
adânc şi găseşte o piedică în ele, în tot acest timp ceea ce face 


omul este supus judecătii morale sau intelectuale. Cât timp, 
între naştere şi moarte, omul păcătuieşte împotriva moralei, 
dându-i ascultare lui Lucifer, sau împotriva logicii şi a gândirii 
sănătoase, prin faptul că-l urmează pe Ahriman, totul rămâne o 
problemă a vieţii sufleteşti conştiente obişnuite. Dar când omul 
păşeşte prin poarta morţii, viaţa de reprezentare încetează să 
mai fie legată de creier. Incepe o altă formă de viaţă a 
conştienţei. Acum toate lucrurile care în viaţa dintre naştere şi 
moarte sunt supuse judecății morale sau raţionale coboară în 
străfundurile fiinţei umane şi influenţează ceea ce, după timpul 
petrecut în kamaloca, organizează lucrurile pentru existenţa 
următoare şi se întipăreşte în forţele modelatoare, plastice 
care construiesc întreita corporalitate umană. Şi atunci erorile 
care decurg din faptul că omul îl ascultă pe Ahriman se 
transformă în forţe aducătoare de boală, care-l afectează din 
direcţia corpului eteric, iar excesele, deci lucrurile care, în 
viaţă, sunt supuse judecății morale, devin cauze de boală care 
actionează mai mult din direcţia corpului astral. 


Erorile noastre, provenite de la ceea ce este ahrimanic în 
noi - şi la acestea se adaugă erorile conştiente: minciuni, 
neadevăruri -, devin cauze de boală; vedem acest lucru, dacă 
nu analizăm o singură incarnare, ci urmărim efectul exercitat 
de o incarnare asupra celei următoare şi constatăm că 
influenţele luciferice devin şi ele, pe aceeaşi cale, cauze de 
boală. Putem spune, într-adevăr că noi nu comitem erori fără a 
le suporta consecinţele. În incarnarea următoare, în fiinţa 
noastră se imprimă erorile pe care le facem, pe baza unei 
raţiuni superioare celei pe care o avem în viaţa obişnuită, pe 
baza acelei raţiuni care, în perioada dintre moarte şi o nouă 
naştere, ne indică să devenim atât de puternici şi viguroşi, 
încât în viitor să nu mai fim expuşi acestor ispitiri. Bolile se 
integrează vieţii noastre ca nişte educatori exigenţi. Dacă 
analizăm bolile în acest fel, putem spune că la declanşarea 
unei boli contribuie fie influenţe luciferice, fie influenţe 
ahrimanice. Când, într-un viitor mai apropiat sau mai 
îndepărtat, cei ce vor să devină vindecători de boli sub semnul 
concepţiei ştiinţei spiritului despre lume vor înţelege aceste 
lucruri, influenţele exercitate de ei asupra organismului uman 
vor fi mult mai intime decât este posibil în zilele noastre. 


În această lumină putem înţelege felul cum se manifestă 
anumite forme de boală. Să luăm ca exemplu pneumonia. Ea 
este, în şirul influ-enţelor karmice, un efect care ia naştere 
datorită faptului că în perioada petrecută în kamaloca omul 
poate privi retrospectiv spre un caracter în care exista tendinţa 
şi predispozitia spre excese senzoriale, în care trăia, aş zice, 
nevoia de a duce o viată senzuală. Să nu confundăm ceea ce e 
atribuit acum unei conştienţe anterioare cu ceea ce apare în 
conştienţa din incarnarea următoare. Căci una nu are nimic 
comun cu cealaltă. Dar, bineînţeles, ceea ce omul vede în 
perioada kamaloca se va transforma în aşa fel încât în el se vor 
imprima forţele care vor declanşa procesele de care vor 
contribui la biruirea pneumoniei. În învingerea pneumoniei, în 
autovindecarea pentru care face eforturi omul însuşi, 
individualitatea umană acţionează împotriva puterilor 
luciferice, ea duce un adevărat război împotriva acestora. De 
aceea, învingerea pneumoniei este o ocazie de a scăpa deo 
deficiență caracterologică dintr-o incarnare anterioară. 
Înţelegem astfel, analizând cazul pneumoniei, lupta omului 
împotriva puterilor luciferice. 


Altfel stau lucrurile în cazul tuberculozei pulmonare, când 
apar procese caracteristice: intră în activitate forţele de 
autovindecare care se manifestă prin faptul că influenţele 
dăunătoare ce iau naştere sunt înconjurate, sunt mărginite din 
toate părţile de ţesut conjunctiv; apoi totul e umplut cu o 
materie formată din săruri de calciu, care în organism există 
sub formă de incluziuni solide. Mult mai mulţi oameni decât se 
crede în general au în ei asemenea corpusculi; este vorba de 
acei oameni care au plămânii atinşi de tuberculoză, dar au 
ajuns în stadiul vindecării. În acest caz, s-a dat o luptă a 
entității umane interioare împotriva răului făcut de puterile 
ahrimanice. E un proces de respingere îndreptat spre exterior, 
un atac împotriva a ceea ce este introdus în om de către 
materialitatea exterioară, spre a conduce la independenţa 
entității umane. 


Am arătat că în procesul bolii acţionează, de fapt, ambele 
principii, cel ahrimanic şi cel luciferic. Din multe puncte de 


vedere ar trebui să se facă distincţie între cele două feluri de 
boli: cele luciferice şi cele ahrimanice. Dacă se ţine seama de 
această distincţie, se pot găsi principiile de acordare a 
ajutorului corespunzător. Fiindcă bolile luciferice cer un cu totul 
alt gen de ajutor decât cele ahrimanice. Dacă astăzi sunt puse 
în aplicare, într-un mod destul de puţin critic, de exemplu în 
metodele terapeutice cu aplicaţie externă, forţele 
electroterapiei modeme, în băile cu apă rece sau în altele 
similare, trebuie spus că ştiinţa spiritului este în măsură să 
aducă lumină, de la bun început, în privinţa întrebării dacă e 
bine să se recurgă la una dintre metode, prin faptul că ştie 
când e vorba de o boală luciferică şi când de una ahrimanică. 
Nici un om, de exemplu, n-ar trebui să aplice electroterapia în 
cazul bolilor de provenienţă luciferică, ci numai când este 
vorba de bolile ahrimanice. In cazul bolilor luciferice nu poate 
ajuta ceva care nu are absolut nimic comun cu activitatea lui 
Lucifer, spre exemplu, principiile electricităţii; acestea fac 
parte din sfera de activitate a entităţilor ahrimanice, dar nu 
înseamnă că numai entităţile ahrimanice se folosesc de forţele 
electricităţii. Dimpotrivă, un domeniu cu totul special al lui 
Lucifer este ceea ce se referă - cu o expresie 
necorespunzătoare - la cald şi la rece. Tot ceea ce are legătură 
cu faptul că organismul uman devine mai cald sau mai rece 
sau cu tot ceea ce el însuşi face să devină mai cald sau mai 
rece, prin diferite influenţe exterioare, ţine de sfera lui Lucifer. 
Oriunde intervine caldul sau recele avem de-a facecu o boală 
luciferică. 


Vedem deci cum funcţioneză karma în starea de boală şi 
cum acţionează în sensul învingerii bolii. Acum nu vi se va mai 
părea de ne-înţeles că în karma există posibilitatea sau 
imposibilitatea de a vindeca o boală. Dacă vă este clar că 
scopul, scopul karmic al îmbolnăvirii este acela de a-l stimula 
pe om şi de a-l ajuta să devină mai desăvârşit, veţi înţelege 
ideea că omul, dacă se îmbolnăveşte, conform cu raţiunea 
înţeleaptă pe care o aduce cu sine din kamaloca, atunci când 
intră într-o nouă existenţă va dezvolta acele forţe vindecătaore 
care reprezintă o consolidare a fiinţei sale interioare şi 
posibilitatea de a evolua în continuare. Să presupunem că un 
om dispune, în cadrul organizării sale şi al karmei sale, de 


forţele necesare pentru a progresa chiar în această viaţă, prin 
ceea ce şi-a cucerit în cursul acestei boli. Atunci vindecarea are 
un sens. Atunci survine vindecarea şi, în acest caz, omul a 
cucerit lucrul care a apărut prin existenţa bolii. Învingând 
boala, el a dobândit posibilitatea de a avea forţe mai 
desăvârşite acolo unde înainte avea doar forţe nedesăvârşite. 
Dacă, prin karma sa, e înzestrat cu asemenea forţe şi dacă, 
prin împrejurările favorabile ale destinului său, el e în aşa fel 
situat în lume încât poate să determine noile forţe să actioneze 
spre folosul său şi al altora, atunci survine vindecarea; el se 
furişează printre meandrele bolii şi iese de sub puterea ei. 


să presupunem acum o altă situaţie: omul învinge boala şi 
dezvoltă forţele de vindecare; de acum înainte el se află în faţa 
unei vieţi care solicită într-o măsură pe care el nu o poate 
realiza cu gradul de desăvârşire pe care l-a cucerit deja. Ce-i 
drept, el ar face ceva, datorită bolii vindecate, totuşi nu ar fi 
posibil să realizeze atât de mult - deoarece restul karmei sale 
nu permite acest lucru -, astfel încât să le poată fi de folos 
celorlalţi. Şi atunci, conştienia sa mai profundă va spune: Aici 
nu poţi să primeşti forţa deplină pe care ar trebui s-o ai, de 
fapt. A fost necesar să intri în această incarnare, fiindcă trebuia 
să ajungi la acel grad de perfecţiune pe care-l poţi obţine 
numai în corpul fizic, prin învingerea unei boli. Acest lucru a 
trebuit să-l cucereşti, dar nu-l poţi dezvolta în continuare. 
Trebuie să pătrunzi în condiţiile de viată în care corpul fizic şi 
alte forţe nu te vor deranja şi unde vei putea să prelucrezi în 
mod liber ceea ce ai dobândit în timpul bolii. Cu alte cuvinte, o 
asemenea individualitate caută moartea, pentru a prelucra mai 
departe, între moarte şi o nouă naştere, ceea ce nu poate 
prelucra în viaţa dintre naştere şi moarte. Un asemenea suflet 
trece prin viaţa dintre moarte şi o nouă naştere cu intenţia de 
a-şi perfecționa organizarea, prin forţele cucerite în lupta cu 
boala, pentru a putea acţiona mai eficient în noua viaţă. În 
acest fel, prin existenţa unei boli poate fi obţinut un adevărat 
aconto, care va fi întregit de-abia după trecerea prin moarte, 
ca să devină ceea ce trebuie să fie. 


Dacă privim lucrurile în acest fel, va trebui să spunem: Se 
pare că în karma îşi are cauza faptul că o anumită boală 


sfârşeşte prin vindecare, în timp ce o alta prin moarte. Dacă 
privim lucrurile în acest fel, vom dobândi o adâncă împăcare cu 
viaţa, pentru că vom şti că face parte din legea karmei, că şi 
cazul în care o boală sfârşeşte cu moartea omul este stimulat 
în evoluţia lui, că boala are scopul de a-l face pe om să urce cu 
încă o treaptă. Dar nimănui nu-i este îngăduit să tragă 
concluzia că în cazul anumitor boli ar trebui să dorim să 
survină moartea, şi aceasta deoarece decizia asupra finalului 
bolii - vindecarea sau nevindecarea - îi revine unei ratiuni mai 
înalte decât aceea pe care o putem noi cuprinde cu conştienţa 
noastră obişnuită. Trebuie să avem modestia de a ne opri, în 
cadrul vieţii dintre naştere şi moarte, în faţa unor asemenea 
întrebări, fără a da vreun răspuns. Cu conştienţa noastră 
superioară putem să ne situăm pe acea poziţie care primeşte 
chiar şi moartea ca pe un dar venit din partea puterilor 
spirituale superioare. Dar având o conştienţă a cărei menire 
este să ajute şi să intervină în viaţă, nu trebuie să avem 
aroganţa de a ne situa pe aceste poziţii superioare. Căci s-ar 
putea să greşim şi să intervenim într-un mod nepermis acolo 
unde trebuie să ne amestecăm niciodată: în sfera libertăţii 
umane. Dacă putem să ajutăm un om să-şi mobilizeze forţele 
de autovindecare sau să chemăm în ajutor natura însăşi, 
pentru a obţine vindecarea, trebuie s-o facem. lar dacă trebuie 
luată o hotărâre asupra faptului că omul trebuie să trăiască ori 
el e stimulat mai mult în cazul în care survine moartea, 
răspunsul nu poate fi niciodată altul decât acela că ajutorul 
nostru trebuie dat în sensul vindecării. Dacă răspunsul este 
acesta, înseamnă că noi lăsăm individualităţii omului libertatea 
de a-şi mobiliza sau nu forţele, iar ajutorul medicului nu poate 
fi decât acela de a-l sprijini pe bolnav în aeest sens. El nu 
intervine în sfera individualităţii umane. Lucrurile ar sta cu 
totul altfel dacă noi am stimula incurabilitatea unui om, 
ajutându-l să-şi caute în altă lume posibilitatea de a evolua în 
continuare. In acest caz am interveni în sfera individualităţii 
sale, i-am imprima propria noastră voinţă. Această decizie 
trebuie lăsată în seama individualităţii înseşi. Cu alte cuvinte, 
trebuie să facem tot ce este posibil pentru a obţine vindecarea. 
Toate reflecţiile care duc la vindecare provin din acea 
conştienţă care e potrivită pentru Pământul nostru; toate 
celelalte măsuri ar depăşi sfera vieţii noastre pământene; 


trebuie să intervină alte forţe decât cele care intră în sfera 
conştienţei noastre obişnuite. 


Vedem cum o înţelegere corectă a curabilităţi şi 
incurabilităţii bolilor ne face să ne mobilizăm toate resursele 
pentru a ajuta un om, în caz de boală; iar dacă, din alte sfere, 
se ia o altă hotărâre, înţelegerea acestui lucru ne ajută să o 
primim cu deplină seninătate sufletească. Şi de altceva nici nu 
avem nevoie. Noi trebuie doar să găsim un punct de vedere 
care să ne ajute să nu ne simţim dărâmaţi sufleteşte în faţa 
unei boli incurabile, ca şi cum în lume n-ar exista decât 
imperfecţiune, rele şi nenorociri. O concepţie karmică nu ne 
paralizeză puterea de acţiune în ceea ce priveşte încercarea de 
a vindeca. Şi, pe de altă parte, o concepţie karmică ne va pune 
din nou în armonie până şi cu destinul cel mai tragic, când e 
vorba de incurabilitatea uneia dintre bolile pe care le tratăm. 


Am văzut astăzi, deci, că numai o înţelegere karmică ne 
dă posibilitatea de a sesiza şi înţelege în mod corect evoluţia 
unei boli şi de a putea vedea cu adevărat cum efectele karmice 
din vieţile noastre anterioare ne influenţează viaţa actuală. 


Ne revine acum sarcina de a face distincţie între două 
tipuri de boli, între cele care vin din interiorul omului şi par 
provocate de karma noastră şi cele care, în aparenţă, ne atacă 
întâmplător, deoarece suntem expuşi unor factori dăunători 
veniţi din exterior. Într-un cuvânt, ne va preocupa întrebarea: 
Cum putem ajunge la o înţelegere karmică a lucrurilor şi atunci 
când, de exemplu, nimerim sub roţile unui tren? Altfel spus: 
Cum pot fi înţelese, prin karma, aşa-numitele îmbolnăviri 
„accidentale"? 

CONFERINŢA a V-a 

Îmbolnăviri naturale şi îmbolnăviri accidentale în 
raport cu karma 

Hamburg, 20 mai 1910 

Conţinutul conferinţei de ieri este de cea mai mare 
importanţă, atât pentru expunerile ce vor urma, cât şi pentru 
înţelegerea legăturilor karmice, în general. Din cauza aceasta 
daţi-mi voie să sintetizez în câteva cuvinte cele spuse ieri. 


Am pornit de la ideea că, într-o perioadă de timp relativ 
scurtă, în secolul trecut concepţiile despre vindecare şi 
remediile terapeutice s-au schimbat într-un mod destul de 
radical. Şi am atras atenţia asupra faptului că în secolele al 
XVI-lea şi al XVII-lea s-a dezvoltat o concepţie care se situa pe 
poziţia că pentru fiecare boală - care era desemnată cu un 
nume şi despre care se credea că poate fi delimitată pe cale 
noţională - trebuie să existe şi remediile corespunzătoare. Şi se 
credea că, dacă s-ar aplica remediul respectiv, el ar avea o 
influenţă asupra mersului bolii. Am mai spus că această 
concepţie s-a păstrat, într-o măsură mai mică sau mai mare, 
până în secolul al XIX-lea, apoi i-am pus alături concepţia 
diametral opusă, care s-a manifestat prin nihilismul şcolii de 
medicină vieneză, întemeiată de celebrul medic Dietl si 
continuată de Skoda şi de diverşii săi elevi. Orientarea nihilistă 
nu numai că a început să aibă îndoieli în ceea ce priveşte 
legătura dintre un remediu, dintre un procedeu de tratarea 
bolii şi boala însăşi, ci nici n-a mai vrut să audă de aceasta. In 
sufletele tinerilor medici aflaţi sub influenţa acestei şcoli a 
apărut concepţia despre aşa-numita „autovindecare". Skoda 
însuşi a rostit o maximă de importanţă fundamentală pentru 
această şcoală spunând că putem să diagnosticăm o boală, 
putem, eventual, s-o şi explicăm şi s-o descriem, dar nu avem 
nici un fel de mijloace pentru a lupta împotriva ei. Această 
orientare şi-a avut punctul de pornire în dovezile aduse de 
Dietl, în sensul că, în cazul tratamentului pasiv aplicat unei boli 
cum e pneumonia, aceasta evoluează în aşa fel încât, în 
limitele unei anumite perioade de timp, dezvoltă forţele de 
autovindecare, dacă medicul creează condiţiile necesare. Şi a 
putut dovedi, pe bază de statistici, că în cazul tratamentului 
pasiv au fost vindecaţi sau au murit exact la fel de mulţi 
oameni ca şi în cazurile în care au fost administrate 
medicamentele obişnuite. În acea vreme expresia de „nihilism 
terapeutic" nu era neîndreptăţită; era un adevăr absolut acela 
că medicii acestei şcoli nu se puteau apăra împotriva credinţei 
bolnavilor că trebuie să li se dea neapărat un medicament, o 
reţetă. Bolnavul nu renunţă la părerea lui, şi nici familia sa. Aşa 
că medicii erau nevoiţi să prescrie medicamente, iar adepţii 
acestei şcoli recurgeau, de obicei, la subterfugiul de a prescrie 
gumă arabică diluată, care, cum credeau ei, avea exact acelaşi 


efect ca şi medicamentele. Am ajuns să ne dăm seama că 
lumea faptelor ştiinţifice moderne ne trimite, fără s-o ştie, la 
ceea ce numim legătura karmică. Am fost nevoiţi să căutăm 
răspuns la întrebarea: Cum are loc, de fapt, ceea ce s-ar putea 
numi „autovindecare"? Sau, mai bine zis: De ce are ea loc? Şi 
de ce, într-un alt caz, o autovindecare, sau, în general, o 
vindecare, nu este posibilă? 


Dacă o întreagă şcoală de medicină, în fruntea căreia se 
aflau corifei ai medicinei, a avut ideea de a introduce noţiunea 
de autovindecare, atunci unul dintre ei, reflectând la asta, ar fi 
trebuit să spună: In procesul bolii apare ceva care determină 
învingerea bolii! In continuare, el ar fi trebuit să caute cauzele 
mai tainice ale evoluţiei bolii. Noi am încercat să arătăm cum 
poate fi găsită o asemenea legătură karmică, în cadrul 
evoluţiei omenirii, în ceea ce priveşte evoluţia bolii. Am arătat 
că faptele bune şi rele, faptele inteligente sau absurde pe care 
omul le săvârşeşte în viaţa lui obişnuită, dispoziţiile sufleteşti 
corecte sau incorecte care trăiesc în el, toate acestea nu 
pătrund în străfundurile organizării umane. Şi am indicat 
motivul pentru care ceea ce e supus, în viaţa obişnuită, 
aprecierii morale, intelectuale şi afective rămâne doar la 
suprafaţa vieţii obişnuite şi nu se supune acelei legi pe care am 
avut ocazia s-o analizăm, în celălalt caz, când sunt influențate 
forţele situate mai adânc ale organizării umane. Am arătat că 
există un zăgaz care împiedică imoralitatea să pătrundă în 
forţele mai adânci ale organismului. Această autoapărare, prin 
care ceea ce facem şi gândim e împiedicat să pătrundă în 
forţele organizării noastre, constă în faptul că noi însoţim cu 
reprezentările noastre conştiente faptele pe care le săvârşim 
între naştere şi moarte. Prin aceea că însoţim o faptă sau o altă 
trăire cu reprezentările noastre conştiente, înălţăm un zid de 
apărare, care nu lasă ca rezultatul faptelor noastre să coboare 
până în organismul nostru. 


Am arătat, în continuare, ce rol revine acelor trăiri care au 
fost complet date uitării. Nu mai există posibilitatea ca ele să 
fie aduse din nou în viaţa de reprezentare obişnuită. Deoarece 
nu există zidul de apărare creat de reprezentări, asemenea 
trăiri pătrund până în organizarea noastră interioară şi pot 


conlucra cu forţele plăsmuitoare ale organismului nostru. Am 
avut ocazia să atragem atenţia asupra unor forme de boală 
care sunt situate mai la suprafaţă: nevroza, neurastenia şi 
altele. Chiar şi stările de isterie îşi găsesc aici explicaţia. 
Cauzele unor asemenea stări trebuie căutate în reprezentările 
uitate, ieşite din contextul trăirilor conştiente, care s-au 
afundat în interior şi - sub forma unor corpuri străine în viaţa 
noastră sufletească - se manifestă apoi drept boli. Am arătat ce 
importanţă uriaşă are perioada care se întinde de la naştere şi 
până în punctul cel mai îndepărtat de la care omul îşi poate 
aminti trăirile sale şi am atras atenţia asupra faptului că ceea 
ce a fost uitat în trecut continuă să acţioneze în organismul 
viu, asociindu-se cu forţele mai adânci ale organizării şi 
influențând de acolo însăşi organizarea noastră. Prin urmare, 
un complex de reprezentări, o serie de trăiri trebuie să cadă în 
străfundurile mai adânci ale fiinţei noastre, înainte să poată 
influenţa organizarea noastră. Am arătat că această cădere în 
străfunduri se întâmplă cel mai temeinic după ce omul a trecut 
prin poarta morţii şi îşi continuă existenţa între moarte şi o 
nouă naştere. În această perioadă toate trăirile, în ceea ce 
priveşte calitatea lor, se transformă în forţe care desfăşoară o 
activitate de organizare. Ceea ce omul a simţit în perioada 
dintre moarte şi noua naştere e preluat în forţele plăsmuitoare 
care edifică trupul, când omul intră într-o nouă existenţă. In 
forţele plăsmuitoare e conţinut rezultatul a ceea ce înainte 
existase în viaţa lui sufletească, poate chiar în viaţa sa de 
reprezentare conştientă. Apoi am atras atenţia asupra faptului 
că omul pendulează cu viaţa sa de reprezentare îmbibată de 
Eu între două influenţe: cea luciferică şi cea ahrimanică. Dacă 
comite o faptă greşită, determinată de unele însuşiri ale 
corpului său astral, de afecte rele, cum ar fi mânia etc., el e 
îndemnat spre asemenea acţiuni de unele puteri luciferice. 
După ce aceste fapte o iau pe calea descrisă mai înainte, 
transformându-se în forţe plăsmuitoare, ele sunt prezente în 
forţele noastre, care de acum înainte vor sta la baza noii 
corporalităţi, drept cauze ale bolilor luciferice. Am văzut apoi 
cum cade omul pradă forţelor ahrimanice, care acţionează mai 
mult din afară spre interior. Despre influenţele ahrimanice a 
fost necesar să spunem că ele se transformă în forţe 
plăsmuitoare, în forţe modelatoare ale noului organism, care 


se formează când omul intră, prin naştere, în existenţă. În 
măsura în care influenţele lui Ahriman se amestecă în forţele 
plăsmuitoare putem vorbi despre predispoziţii la boală cu 
caracter ahrimanic. 


Am mai arătat cum actionează forţele care se formează în 
acest fel. Şi v-am dat câteva exemple care ilustrează această 
activitate, deoarece reprezentarea va fi mai clară, mai exact 
circumscrisă dacă se dau exemple concrete. Presupunem că în 
viaţa sa anterioară un om a făcut lucruri care l-au dus la un 
slab sentiment de sine, la o foarte mică încredere în sine el şi-a 
pregătit Eul în aşa fel încât acesta n-a făcut nimic prin propria 
lui forţă, ci s-a pierdut în generalităti. După moarte, un 
asemena om va avea tendinţa ca, în incarnarea următoare să 
învingă acea piedică şi să-şi însuşească forţele necesare pentru 
a-şi face Eul mai viguros, mai desăvârşit. In consecinţă, el va 
căuta acele împrejurări care-i vor da posibilitatea, dacă are un 
senfiment de sine slab, să se lupte pentru ca acesta să se 
poată fortifica în lupta cu piedicile. Şi adevărul este că o 
asemenea tendinţă îl face pe om să caute ocaziile de a se 
îmbolnăvi de holeră, spre exemplu, pentru că această boală îi 
oferă posibilitatea de a învinge piedicile. Aceasta poate duce, 
într-o incarnare viitoare sau, dacă survine vindecarea, chiar în 
cursul aceleiaşi incarnări, la un sentiment de sine mai puternic 
sau la apariţia unor forţe care fac să se maturizeze treptat, prin 
autoeducaţie, un sentiment de sine. Am spus apoi că, în cazul 
unei boli cum e malaria, omului i se oferă posibilitatea de a 
echilibra un sentiment de sine exagerat, pe care sufletul şi l-a 
creat într-o viaţă anterioară, prin unele fapte şi sentimente ale 
sale. Aceia dintre dumneavoastră care au fost de faţă la 
expuneri mai vechi, făcute în cadrul activităţii noastre 
teosofice, îşi vor putea explica o asemenea desfăşurare a 
lucrurilor. S-a spus că Eul omului îşi găseşte expresia fizică în 
sânge. Dar cele două boli au legătură cu sângele şi cu legile 
sângelui; în cazul holerei are loc o îngroşare a sângelui. 
Aceasta reprezintă piedica pe care sentimentul de sine slab 
trebuie s-o întâmpine şi în contact cu care el vrea să se educe. 
Tot astfel, vă puteţi imagina că în cazul malariei are loc un fel 
de des-compunere a sângelui şi că un sentiment de sine 
exagerat are nevoie de o împrejurare care să-l ducă ad 


ubsurdum; veţi înţelege că în procesul de descompunere a 
sângelui un Eu excesiv de puternic e condus, în exacerbarea 
sa, spre anulare. Un asemenea prilej se oferă prin 
descompunerea sângelui. Bineînţeles că, în organism, toate 
aceste lucruri se află într-o legătură extraordinar de intimă; 
dacă pătrundeţi în ele, veţi ajunge să le înţelegeţi. 


Din toate acestea a rezultat o anumită concluzie. Dacă 
omul are un organism construit de către un suflet care posedă 
tendinţa de a învinge o piedică, într-o direcţie sau alta, o 
asemenea tendinţă îl face să imprime în fiinţa lui posibilitatea 
de a se îmbolnăvi, dar, totodată, de a lupta împotriva bolii, 
deoarece boala apare pentru ca să existe posibilitatea 
vindecării. lar vindecarea apare atunci când, conform cu karma 
lui totală, prin faptul că învinge boala, omul îşi însuşeşte forţe 
prin care, în tot restul vieţii sale, până la moarte, poate 
progresa prin activitatea desfăşurată de el în planul fizic. Cu 
alte cuvinte, dacă forţele ce trebuie incitate sunt atât de 
puternice încât el poate să atingă cu adevărat, în planul fizic, 
scopul pentru care a fost provocată boala, atunci omul va lucra 
în continuare cu forţele mai puternice dezvoltate în procesul 
vindecării, pe care nu le avea înainte. Dacă însă karma lui 
totală este astfel constituită încât să-şi plăsmuiască organismul 
în aşa fel încât, prin biruirea bolii să-şi procure forţele care duc 
la o mai mare desăvârşire a fiinţei sale, dar, deoarece lucrurile 
sunt atât de complicate, el a fost nevoit să-şi lase organismul 
să fie slab, atunci se poate întâmpla ca acele forţe pe care 
omul le scoate la suprafaţă şi le foloseşte în procesul vindecării 
să-l fortifice, într-adevăr, dar nu într-o măsură atât de mare ca 
să poată face faţă muncii în planul fizic. In acest caz - deoarece 
nu poate fi folosită în planul fizic -, el va folosi părticica pe care 
şi-a cucerit-o deja după ce a trecut prin poarta morţii şi va 
încerca să adauge forţelor sale ceea ce nu le-a putut oferi în 
planul fizic; aceste forţe vor apărea în formele trupului 
următor, când va trece iar spre o nouă naştere. 


Dacă avem în faţa ochilor toate acestea mai rămâne să 
explicăm acele forme de boală care nici nu sunt videcate cu 
adevărat, nici nu duc la moarte, ci la stări cronice, la un fel de 
lingoare sau la ceva asemănător. Avem de-a face aici cu un 


fenomen pe care majoritatea oamenilor ar trebui să-l 
cunoască. Prin procesul de vindecare, în cadrul învelişurilor 
corporale umane a avut loc ceva care a învins boala. Dar, într- 
un alt sens, ea n-a fost învinsă; vreau să spun că echilibrul 
dintre corpul eteric şi corpul fizic a fost realizat, într-adevăr, 
dar n-a fost rezolvată dizarmonia dintre corpul eteric şi corpul 
astral. Acest lucru rămâne nesoluţionat şi omul pendulează 
între încercarea de a se vindeca şi neputinţa de a obţine 
vindecarea. Intr-un asemenea caz e deosebit de important ca 
omul să folosescă la maximum atât cât a reuşit să obţină, ca 
vindecare adevărată. Dar aşa ceva se întâmplă foarte rar în 
viaţă. Tocmai în cazul unor asemenea boli, care se 
cronicizează, omul e prins într-un cerc vicios. Dacă, într-o 
asemenea situaţie, ar fi în stare să izoleze acea parte a 
organizării sale care a ajuns la o anumită vindecare, dacă ar 
putea s-o facă să trăiască în mod independent şi să elimine 
ceea ce încă nu e în ordine şi, în asemenea cazuri, e deplasat, 
de obicei, mai mult în direcţia vieţii sufleteşti interioare, omul 
ar putea realiza foarte multe lucruri. Dar aici apar tot felul de 
oprelişti, mai ales faptul că, după ce a avut o boală şi a rămas 
cu o stare cronică, omul trăieşte în permanenţă sub influenţa 
acestei stări şi - dacă-mi îngăduiţi să mă exprim în mod grosier 
- n-o poate uita cu adevărat nici o clipă, nu reuşeşte să retragă 
din această stare partea care încă nu e sănătoasă şi s-o trateze 
separat; el se simte îndemnat, prin obiceiul de a se gândi 
mereu la cealaltă parte a organizării sale, să-şi repună partea 
sănătoasă a fiinţei în legătură cu partea care a fost bolnavă şi 
s-o irite din nou. Ca să vă lămuriţi asupra acestui proces, aş 
avea să vă expun situaţia din punctul de vedere al ştiinţei 
spiritului, să vă descriu ce vede conştienţa clarvăzătoare după 
ce un om a avut o boală şi a rămas cu o stare cronică. 


De altfel, avem de-a face cu aceeaşi situaţie şi când nu 
este vorba de o boală acută evidentă, când se instalează un 
proces cronic, fără să se fi observat vreun fenomen acut. În 
acest caz se poate vedea că în majoritatea cazurilor apare un 
echilibru labil între corpul eteric şi corpul fizic, o pendulare de 
forţe care n-ar trebui să existe, dar cu care omul poate trăi. Din 
cauza acestei pendulări de forţe ale corpului eteric şi ale 
corpului fizic omul respectiv e iritat în permanenţă şi, din acest 


motiv, are mereu stări de excitație. Conştienţa clarvăzătoare 
vede cum apar şi se insinuează aceste stări de excitatie în 
partea pe jumătate bolnavă, pe jumătate sănătoasă a 
organizării, ceea ce face să apară, în locul unui echilibru stabil, 
un echilibru labil. Prin această pătrundere a stărilor astrale de 
excitație sănătatea omului, care, în caz contrar, ar putea să fie 
mult mai bună, se înrăutăţeşte. Vă rog să ţineţi seama de 
faptul că, în acest caz, astralul nu coincide cu conştienţa, ci 
mai ales cu excitaţiile şi emoţiile sufletesc-lăuntrice pe care 
pacientul nu vrea să şi le mărturisească. Din cauză că într-un 
asemenea caz nu funcţionează zăgazul reprezentărilor, aceste 
stări şi afecte, zguduirile sufleteşti, stările permanente de 
dezgust, de nemulţumire lăuntrică mocnită nu acţionează 
întotdeauna ca forţe conştiente, ci ca forţe de organizare, ca 
forţe de viaţă care zac în entitatea mai profundă a omului şi 
irită în permanenţă partea pe jumătate sănătoasă, pe jumătate 
bolnavă a fiinţei sale. Dacă pacientul ar reuşi, printr-o voinţă 
puternică, prin autoeducaţie sufletească, să-şi uite starea 
măcar pentru un anumit timp, el ar obţine o mulţumire atât de 
mare, încât ar găsi forţa de a continua. Dacă şi-ar putea uita 
starea, dacă ar putea să facă abstracţie de ea şi dacă ar folosi 
forţele sufleteşti pe care le-ar elibera astfel pentru a se adânci 
într-un conţinut spiritual care să-l înalțe sufleteşte şi să-l 
satisfacă în interiorul lui, dacă ar reuşi să elibereze aceste forţe 
care de obicei sunt ocupate cu senzatiile de durere, apăsare şi 
toate celelalte, de aici ar izvori pentru el o mare mulţumire. 
Căci, dacă omul nu trăieşte aceste senzaţii, forţele respective 
sunt libere şi poate să dispună de ele. Bineînţeles, nu ajută 
prea mult să spui că nu vrei să observi toate acele senzaţii de 
asfixiere, de apăsare etc.; dacă omul nu foloseşte forţele care 
devin libere în el, concentrându-le asupra unui conţinut 
spiritual, vechile stări se vor reinstala foarte curând. Dar dacă 
forţele care devin astfel libere sunt folosite în sensul unui 
continut spiritual care solicită întreg sufletul, omul poate 
observa că realizează fără participarea noastră biruirea 
procesului maladiv. Bineînţeles, în acest caz el trebuie să aibă 
grijă să nu-şi umple sufletul cu ceva legat direct de boala sa. 
Dacă un om suferă, de exemplu, de o deficiență a ochilor şi, ca 
să nu se gândească la boală începe să citească foarte mult, 
spre a-şi asimila forţe spirituale, se înţelege de la sine că nu-şi 


va atinge scopul. Dar nu trebuie să căutaţi chiar atât de 
departe argumentele în acest sens. Oricine poate observa cât 
de mult îi foloseşte, dacă are o mică indispoziţie organică, să 
uite acest lucru, recurgând la o altă ocupaţie. Aceasta este, 
deci, o uitare pozitivă, sănătoasă! Aici este vorba de o 
atenţionare asupra faptului că nu suntem cu totul neputincioşi 
faţă de efectele karmice ale greşelilor săvârşite în vieţile 
noastre trecute, care se manifestă sub formă de boli. Dacă 
admitem că ceea ce, în viaţa dintre naştere şi moarte, e supus 
unei aprecieri morale, afective şi intelectuale nu poate să 
coboare atât de adâne în viaţa noastră, încât să devină cauza 
unei îmbolnăviri organice, ar trebui să fie posibil ca acest 
proces să fie transformat într-un proces al conştienţei! 


Dacă bolile se manifestă ca efect karmic al unor trăiri 
spirituale sau de altă natură, provocate sau vieţuite de suflet, 
dacă, deci, bolile sunt metamorfoza unor asemenea cauze, nu 
ne putem gândi - sau realităţile spirituale nu ne spun nimic 
despre aceasta - că rezultatul acestei metamorfoze, adică 
boala, poate fi evitat dacă în locul a ceea ce e scos la suprafaţă 
din regiunile organice drept boală punem reversul său spiritual, 
echivalentul său spiritual? Nu putem concepe oare că, dacă 
suntem suficient de înţelepţi, putem să transformăm boala 
într-un proces spiritual şi să realizăm autoeducarea, prin 
forţele sufletului nostru? 


Aş vrea să dovedesc că acest lucru ţine de domeniul 
realităţii, folosind un exemplu. Şi trebuie să repet că dau numai 
exemple care au fost cercetate prin metodele ştiinţiei spiritului; 
acestea nu sunt ipoteze, ci cazuri reale. De aceea nu-mi puteţi 
cere concluzii generale - pentru că nu emit ipoteze, ci prezint 
cazuri reale, care trebuie luate ca atare. Să presupunem că o 
persoană matură face pojar şi că vrem să găsim contextul 
karmic al acestui caz. Vom constata că pojarul a apărut ca 
efect karmic al unor pro-cese din viaţa anterioară. Intr-o viaţă 
anterioară, individualităţii respective nu i-a plăcut să se ocupe 
de lumea exterioară, ea s-a preocupat de sine însăşi, chiar 
dacă nu tocmai în sensul grosolan-egoist; aşadar, a cercetat 
mult, a cugetat mult, dar nu la realităţile lumii exterioare, ci a 
rămas între limitele vieţii sufleteşti interioare. Întâlniţi şi azi 


foarte mulţi oameni care cred că pot să ajungă la dezlegarea 
enigmelor lumii închizându-se în ei înşişi, scormonind în 
interiorul lor. In cazul persoanei la care mă refer, problema a 
fost că ea a căutat să o scoată la capăt cugetând fără încetare, 
în interiorul ei, la felul în care ar trebui să se comporte într-un 
caz sau altul. Slăbiciunea sufletului, rezultată dintr-o asemenea 
atitudine, a făcut ca în viaţa dintre moarte şi o nouă naştere să 
fie produse forţele care au expus organismul la o vârstă relativ 
târzie unei îmbolnăviri de pojar. 


Îmbolnăvirea de pojar este efectul fizic-karmic al unei vieţi 
anterioare. Dar cum stau lucrurile cu starea sufletească care 
ne vine din viaţa anterioară, fireşte, ca efect karmic? 


În viaţa în care s-a îmbolnăvit de pojar, persoana 
respectivă s-a aflat sub influenţa unor autoamăgiri. Aşadar, 
trebuie să priviţi autoamăgirile ca efect sufletesc-karmic al 
acelei vieţi anterioare şi apariţia pojarului drept efectul fizic- 
karmic al acelei vieti. 


Să persupunem că această personalitate a reuşit să facă 
în aşa fel, încât să nu mai fie prada autoamăgirilor de tot felul. 
In acest caz, tăria sufletească realizată prin autoeducaţie a 
făcut ca îmbolnăvirea de pojar să nu mai survină, pentru că 
ceea ce a apărut rău în organism a fost compensat prin forţele 
sufleteşti mai puternice, dobândite prin autoeducaţie. Nu pot 
vorbi, desigur, o jumătate de an despre aceste lucruri; dar 
dacă vă uitaţi foarte atent în jurul dumneavoastră, şi dacă 
studiaţi, toate detaliile care vi se oferă drept experienţe veţi 
constata că ştiinţa exterioară confirmă - până în cele mai mici 
amănunte - ceea ce am spus acum. lar ceea ce am spus acum 
referitor la îmbolnvirea de pojar vă poate face să înţelegeţi de 
ce această boală se numără printre cele mai frecvente boli ale 
copilăriei. Insuşirile amintite apar în foarte multe vieţi umane. 
Mai ales în anumite epoci ele au fost prezente la multe 
individualităţi. lar dacă o asemenea personalitate intră apoi 
într-o nouă existenţă, ea va dori să-şi aducă o corectură în 
această privinţă, deci va face pojar în perioada dintre naştere 
şi apariţia obişnuită a bolilor copilăriei, pentru a trece prin 


procesul unei autoeducaţii organice; fiindcă, de regulă, la 
această vârstă nu poate fi vorba de educaţie sufletească. 


Vedeţi deci că este posibil ca boala să fie transformată; 
într-un anumit sens, într-un proces spiritual. Şi acesta e un 
aspect extrem de important: dacă un asemenea proces e 
integrat sufletului, ca maximă de viaţă, el va da naştere unei 
concepţii care va avea ca efect însănătoşirea sufletului. Nu 
trebuie să ne mirăm că în epoca noastră nu se poate acţiona 
decât foarte putin asupra sufletelor. Cel care e în măsură să 
vadă substraturile epocii actuale din punctul de vedere al 
ştiinţei spiritului va înţelege din ce cauză atâţi medici pot 
deveni materialişti, adică din ce cauză ei nu mai cred că 
sufletul poate avea vreo influenţă asupra bolilor. Majoritatea 
oamenilor nu se ocupă de lucruri care au o putere 
fertilizatoare. Toate palavrele de care e plină literatura 
obişnuită sunt lipsite de o forţă fertilizatoare pentru suflet. Cine 
vrea să acţioneze în sensul ştiinţei spiritului va înţelege că 
activitatea noastră teosofică e dătătoare de sănătate, în cel 
mai exact sens al cuvântului, căci cunoaşterea spiritual- 
ştiinţifică poate acţiona în aşa fel încât sufletul să fie sustras 
influenţei acelor factori care au plăsmuit organizarea 
trupească. Totuşi, nu avem voie să facem confuzie între ceea 
ce apare la începutul unei asemenea mişcări şi ceea ce poate fi 
ea cu adevărat. În mişcarea teosofică sunt introduse tot felul 
de lucruri din lumea exterioară, cu alte cuvinte, când devin 
teosofi, oamenii vin de multe ori în întâmpinarea teosofiei cu 
exact aceleaşi interese pe care le au faţă de lucrurile ce există 
în lumea de afară şi aduc cu ei, de asemenea, toate relele 
obiceiuri pe care le au în lume. Şi astfel în teosofie sunt 
introduse multe dintre aspectele negative ale epocii noastre. 
Apoi însă, când în atitudinea omului ies în evidenţă unele 
aspecte negative, se spune că ele provin de la teosofie. Este, 
bineînţeles, un expedient foarte ieftin! 


Dar prin faptul că am urmărit cum firul karmei se deapănă 
de la o incarnare la alta n-am sesizat decât dintr-un anumit 
unghi adevărul. Cine a înţeles faptul că firul karmei stăbate o 
incarnare după alta îşi va mai pune multe alte întrebări, care 


urmează să fie atinse măcar fugitiv în cursul conferinţelor de 
faţă. 


Înainte de toate trebuie să facem distincţie între o boală la 
care pot fi decelate cauze exterioare şi o boală care e ancorată 
cu totul în organizarea umană, astfel încât putem spune că ea 
a venit cu totul de la sine şi că nu există nici o cauză 
exterioară. De fapt, lucrurile sunt mult mai complexe. Există 
unele boli la care omul e deosebit de predispus prin viaţa sa 
interioară, dar pentru alte numeroase fenomene de boală vor 
putea fi indicate, totuşi, cauze exterioare. Nu pentru tot ceea 
ce ni se întâmplă, fireşte, dar pentru unele lucruri care vin spre 
noi din afară, de exemplu, dacă ne fracturăm un picior, trebuie 
să aducem în discuţie cauzele exterioare. Trebuie să includem 
în categoria cauzelor exterioare, de asemenea, ceea ce se 
întâmplă sub influenţa fenomenelor meteorologice sau 
numeroasele cazuri de îmbolnăvire determinate de starea 
proastă a locuinţelor de la oraş. Aici ni se deschide un câmp 
vast de cercetare. Cel care porneşte în lume înarmat cu multă 
experienţă va găsi că e uşor de înţeles că moda actuală din 
domeniul medicinei ajunge să caute cauzele bolilor în 
influenţele venite din exterior, mai ales în bacili, în legătură cu 
care un domn plin de duh a spus, nu fără îndreptăţire: Azi 
bolile vin de la bacili, la fel cum odinioară se spunea că ele vin 
de la Dumnezeu sau de la Diavol. În secolul al XIII-lea se 
spunea că bolile vin de la Dumnezeu, în secolul al XV-lea că vin 
de la Diavol. Mai târziu s-a spus că sunt determinate de umori, 
iar azi se consideră că bolile vin de la bacili. Acestea sunt 
concepţiile care s-au succedat de-a lungul epocilor. 


Trebuie să vorbim, deci, de existenţa unor cauze 
exterioare ale stării de boală sau de sănătate a omului. Şi omul 
contemporan poate fi uşor tentat să folosescă în această 
privinţă un cuvânt care, de fapt, e foarte potrivit pentru a 
aduce dezordine în întregul nostru mod de a înţelege lumea. 
Dacă un om care a fost sănătos ajunge într-o regiune unde 
bântuie gripa sau difteria şi se îmbolnăveşte, vom spune, cu 
siguranţă, că respectivul a primit germenele bolii din cauză că 
s-a deplasat în acea regiune şi vom folosi cuvântul 
„întâmplare". Azi oricine vorbeşte cu uşurinţă de influenţa 


întâmplării. Cuvântul „întâmplare" este o adevărată crux, o 
cruce pentru orice concepţie despre lume. Şi cât timp nu se 
face încercarea de a se obţine o anumită claritate în legătură 
cu ceea ce atât de uşor e desemnat prin cuvântul „întâmplare" 
nu se va putea ajunge nici la o concepţie corespunzătoare 
despre lume. Aşa că noi ne aflăm la începutul capitolului 
„Îmbolnăvirile naturale şi cele întâmplătoare ale omului". Dar 
nu vom proceda corect decât dacă vom proiecta puţină lumină 
asupra cuvântului „întâmplare". 


Oare întâmplarea ne-ar putea face neîncrezători faţă de 
ceea ce omul de azi îşi imaginează, auzindu-l? Am atras atenţia 
mai demult asupra faptului că un om plin de duh din secolul al 
XVIII-lea a avut dreptate să spună, în legătură cu obiceiul de a 
se înălța monumente în cinstea marilor descoperitori, 
inventatori ş.a.m.d.: Dacă privim în mod obiectiv mersul 
istoriei, ar trebui ca cea mai mare parte a monumentelor să fie 
ridicate în cinstea „întâmplării"! Şi, lucru ciudat, dacă ne 
adâncim în studiul istoriei, putem face descoperiri remarcabile 
în legătură cu ceea ce se ascunde în spatele întâmplării. V-am 
povestit că inventarea telescopului se datorează unui joc de 
copii, dintr-un atelier de instrumente optice; în acest fel a 
apărut acel concurs de împrejurări datorită căruia cineva a 
inventat apoi telescopul. S-ar putea atrage atenţia şi asupra 
vestitului candelabru al domului din Pisa, care şi-a prezentat 
balansul în faţa a mii de oameni. Dar numai Galilei a încercat 
să vadă în ce raport se află balansul candelabrului cu pulsaţia 
sângelui său şi a ajuns să descopere legile pendulului. Dacă n- 
ar fi existat legile pendulului, întreaga noastră viaţă culturală şi 
întreaga civilizaţie modernă ar fi avut un alt colorit. Puteti 
spune oare că doar întâmplarea a fost aceea care l-a condus 
spre această descoperire importantă? Dar să analizăm un alt 
caz. 


să ne gândim ce înseamnă pentru ţările civilizate ale lumii 
europene faptul că Luther a tradus Biblia. Să ne lămurim în 
privinţa influenţei profunde pe care ea a exercitat-o asupra 
gândirii şi simţirii religioase, pe de o parte, şi asupra formării 
limbii literare germane, pe de altă parte. Vreau să subliniez că 
această traducere a avut o influenţă profundă. Trebuie să 


încercaţi să vedeţi un sens în educarea omenirii care a fost 
realizată, de mai multe secole, prin faptul că Luther a tradus 
Biblia. Vă propun să aşezaţi alături de lucrurile foarte 
inteligente pe care le puteţi spune în legătură cu sensul 
evoluţiei din secolele XVI-XVII şi până azi faptul că Luther s-a 
ocupat în mod profund, până la un anumit moment din viaţa 
sa, cu tot ceea ce, prin lectura Bibliei, ar fi putut să-i conducă 
propria personalitate spre sentimentul că este copilul lui 
Dumnezeu. El părăsise obiceiul călugărilor augustinieni de a 
citi ceea ce scriseseră Părinţii Bisericii şi descoperise plăcerea 
de a citi Biblia. În sufletul său avea să pătrundă acum starea 
de copil al lui Dumnezeu, sub forma unui sentiment foarte 
profund. De pe această poziţie şi-a exercitat funcţia de 
profesor la Facultatea de teologie, în prima perioadă petrecută 
la Wittenberg. Ceea ce vreau să scot acum în evidenţă este 
faptul că Luther simţea o anumită repulsie la ideea de a obţine 
titlul de doctor în teologie şi că, în cursul unei convorbiri 
întâmplătoare, pe care a avut-o cu un vechi prieten de la 
mănăstirea Ordinului augustinian din Erfurt, a fost convins să 
lucreze pentru a obţine titlul de doctor în teologie. Dar pentru 
el aceasta a însemnat o reluare a studiului Bibliei. Prin urmare, 
faptul că a stat o dată de vorbă, în mod întâmplător, cu 
prietenul său, l-a făcut să reia studiul Bibliei, şi de aici au 
rezultat toate celelalte lucruri, aşa cum ştim. 


Încercaţi să puneţi alături sensul evoluţiei din ultimele 
secole, aşa cum l-am sugerat, şi faptul că Luther a stat o dată 
de vorbă cu prietenul său şi s-a lăsat convins să lucreze pentru 
a obţine titlul de doctor în teologie: veţi fi obligaţi să faceţi o 
alăturare grotescă între sensul evoluţiei şi evenimentul 
întâmplător. 


Puteţi deduce, din cele spuse acum, că s-ar putea ca 
lucrurile să stea altfel decât se crede în general, în ceea ce 
priveşte întâmplarea. De obicei se crede că întâmplarea e ceva 
care nu poate fi explicat până la capăt, complet, prin legile 
naturii, prin legile vieţii, că ea este un fel de surplus faţă de 
ceea ce poate fi explicat. Alăturaţi tuturor lucrurilor spuse 
acum faptul care ne-a ajutat să înţelegem atâtea aspecte ale 
vieţii, anume că omul, de când îşi duce existenţa pe Pământ, a 


fost supus, în individualitatea lui, influențelor exercitate de 
cele două forţe, de principiul luciferic şi de principiul ahrimanic. 
Aceste forţe se amestecă mereu în viaţa omului, forţele 
luciferice acţionând mai ales prin faptul că iau în stăpânire 
partea interioară a corpului astral uman, pe când forţele 
ahrimanice acţionează mai mult prin ceea ce omul primeşte 
sub formă de impresii exterioare. In ceea ce primim din lumea 
exterioară sunt implicate forţele ahrimanice; în ceea ce se 
ridică şi acţionează în suflet sub formă de plăcere sau 
neplăcere, de afecte etc. sunt implicate forţele luciferice. Atât 
principiul luciferic cât şi cel ahrimanic ne fac să cădem pradă 
unor amăgiri; principiul luciferic ne face să ajungem la amăgiri 
în ceea ce priveşte propria noastră fiinţă interioară, să emitem 
judecăţi greşite în legătură cu aceasta, să vedem în ea o iluzie. 
Nu va fi greu - dacă priviţi viaţa cu luciditate - să sesizaţi 
această maya în propria dumneavoastră viaţă sufletească. 
Incercaţi să vedeţi cât de des se autoconvinge omul că face un 
lucru dintr-un anumit motiv. Dar, de obicei, motivul se află 
mult mai adânc în el; la suprafaţa conştienţei, el îşi explică 
fapta la care e mânat de mânie sau de patimă într-un cu totul 
alt mod. Şi încearcă să disimuleze, când e vorba de lucruri pe 
care lumea nu le admite. Şi dacă omul e împins la o anumită 
faptă de afecte pur egoiste, veţi vedea adeseori că el îşi 
îmbracă pornirile grosolan-egoiste într-o haină neegoistă, 
explicând de ce a fost neapărat necesar să facă aşa şi nu altfel. 
Dar, de obicei, omul însuşi nu ştie că procedează aşa. Când 
ştie, apare deja începutul unei îndreptări, însoţit de 
sentimentul ruşinii. Cel mai rău e eă omul e împins din 
străfundul sufletului său spre o anumită faptă şi că el 
născoceşte apoi un motiv, care l-a determinat, după cum 
pretinde, să săvârşească fapta respectivă. Au observat acest 
lucru şi psihologii moderni. Deoarece azi foarte puţini oameni 
au o cultură psihologică, iau naştere forme groteşti ale unor 
adevăruri de acest fel, cum li se întâmplă psihologilor 
materialişti din zilele noastre. Ei ajung la unele explicaţii cu 
totul bizare ale vieţii. 


Cel care, în calitate de cercetător spiritual, observă un 
asemenea fapt, îl va înţelege, fireşte, în adevăratul său sens şi 
îl va caracteriza spunând că aici conlucrează, într-adevăr, cei 


doi factori: conştienţa şi motivele mai adânci aflate sub pragul 
conştienţei. Dacă, însă, îl observă un psiholog materialist, 
acesta va trata problema într-un cu totul alt mod. Va născoci o 
teorie referitoare la deosebirea dintre pretextul pe care omul îl 
aduce drept presupus mobil al faptei sale şi motivul propriu-zis. 
Dacă un psiholog vorbeşte despre sinuciderile din rândurile 
elevilor, atât de mult remarcate în zilele noastre, el va spune 
că pretextul citat într-un asemenea caz nu este motivul 
propriu-zis, că adevăratele motive sunt situate mult mai 
adâne: de obicei, într-o viaţă sexuală ajunsă pe căi greşite. Ele 
s-au metamorfozat, spun ei, în aşa fel încât îi prezintă apoi 
conştienţei motive amăgitoare. 


O asemenea explicaţie poate fi uneori corectă. Dar cine 
are o gândire psihologică mai profundă nu va face din ea o 
teorie general-valabilă. O asemenea teorie poate fi uşor 
infirmată. Dacă lucrurile stau într-adevăr aşa, dacă pretextul 
nu e nimic şi motivul este totul, ar trebui ca această teorie să-i 
poată fi aplicată şi psihologului însuşi, şi ar trebui să se poată 
spună: Prin urmare, ceea ce tu prezinţi drept teorie e tot numai 
un pretext; dacă vom căuta cauzele mai profunde, poate că şi 
motivele indicate de tine sunt de aceeaşi natură. Dacă un 
asemenea psiholog ar fi învăţat de ce e imposi-bilă o judecată 
construită conform cu o deducție de felul: „Toţi cretanii sunt 
mincinoşi" şi că o asemenea judecată e strâmbă, în cazul în 
care e exprimată chiar de un cretan, dacă ar cunoaşte motivul 
pentru care lu-crurile stau aşa, el ar şti, de asemenea, ce 
cercuri vicioase bizare iau naştere prin faptul că, în anumite 
domenii, putem raporta unele afirmaţii la ele înseşi. Numai că, 
aproape nicăieri, în întreg cuprinsul bibliografiei de care 
dispunem, nu există decât prea puţină cultură cu adevărat 
profundă. De aceea, de obicei, oamenii nu mai observă ce fac 
ei înşişi. Din acest motiv, va fi absolut necesar, tocmai pentru 
ştiinţa spiritului, să fie evitate în toate privinţele asemenea 
confuzii de logică. Ele sunt evitate cel mai puţin de către 
filosofii moderni care se ocupă de ştiinţa despre suflet. lar 
exemplul nostru e tipic pentru ei. Vedem aici farsele pe care 
influenţele luciferice i le joacă omului, în aşa fel încât îi 
transformă viaţa sufletească în maya şi îi dă posibilitatea să-şi 
atribuie cu totul alte motive decât acelea care acţionează de 


fapt în interiorul său. Pe acest tărâm omul ar trebui să tindă 
spre o autoeducaţie mai severă. Azi cuvântul e folosit de obicei 
în mod uşuratic. El este, totodată, amăgitor. Dacă un cuvânt 
sună frumos şi trezeşte cât de cât impresia că reprezintă o 
acţiune binefăcătoare, faptul acesta ne va amăgi, făcându-ne 
să credem că motivul respectiv există în suflet, pe când, în 
realitate, în spatele lui poate fi ascuns principiul egoist, de care 
omul respectiv, probabil, nu are habar câtuşi de puţin, pentru 
că el nu vrea să practice o autocunoaştere adevărată. Vedem 
astfel cum acţioneză Lucifer. Dar cum aţionează Ahriman? 


Ahriman este principiul care se amestecă în percepțiile 
noastre şi se furişează în noi din exterior. El acţioneză cel mai 
puternic în cazurile în care avem sentimentul că nu mai 
reuşim, cu gândirea noastră, să realizăm nimic, că ne aflăm 
într-un punet critic; gândirea se închide ca într-un ghem de 
gânduri. Atunci principiul ahrimanic foloseşte ocazia de a 
pătrunde în noi, ca printr-o fantă a lumii exterioare. Când 
urmărim mersul evenimentelor şi le analizăm pe cele mai 
evidente, când urmărim înapoi, pe firul vremii, să zicem, fizica 
actuală, până în momentul în care Galilei s-a aflat în faţa 
candelabrului ce se legăna, în domul din Pisa, putem ţese o 
plasă de gânduri peste toate evenimentele care ne explică 
fenomenul; pretutindeni lucrurile ne par uşor de explicat. Dar 
când ajungem la candelabrul care oscilează gândurile noastre 
se încâlcesc. Aici e fereastra prin care forţele ahrimanice 
pătrund cel mai puternic în noi şi gândirea noastră încetează 
să înţeleagă ceea ce poate fi introdus în fenomene prin rațiune 
şi gândire lucidă. Dar aici îşi are sediul şi ceea ee noi numim 
întâmplare. Ea îşi are sediul acolo unde Ahriman devine cel mai 
periculos pentru noi. Omul numeşte întâmplătoare acele 
fenomene în cazul cărora poate fi amăgit cel mai uşor de către 
influenţa ahrimanică. Omul va învăţa că, dacă se simte 
îndreptăţit, într-o împrejurare sau alta, să spună că acolo 
actionează întâmplarea, aceasta nu e în natura lucrurilor 
înseşi, ci e ceva legat de el, de treapta lui de evoluţie. Şi va 
trebui să se autoeduce treptat, spre a străpunge maya şi iluzia, 
adică pentru a pătrunde lucrurile acolo unde Ahriman 
acţioneză cel mai puternic. Şi tocmai acolo unde trebuie să 
vorbim despre importante cauze aducătoare de boală şi despre 


o lumină care trebuie să fie proiectată asupra evoluţiei unor 
boli va fi necesar să abordăm fenomenele din această directie. 
Vom încerca să înţelegem, pentru început, în ce măsură nueo 
întâmplare dacă un om călătoreşte tocmai cu trenul care-i 
poate aduce moartea sau cum este posibil ca un om să fie 
expus într-un anumit moment unui agent patogen, care 
acţionează din exterior, sau unei alte cauze aducătoare de 
boală. Dacă suntem capabili să urmărim aceste lucruri printr-o 
cunoaştere mai pătrunzătoare decât cea obişnuită, vom 
înţelege mai adânc adevărata esenţă şi întreaga importanţă pe 
care o au boala şi sănătatea în viaţa omului. 


Am fost nevoit să prezint mai amănunţit că, în interiorul 
omului, Lucifer ne conduce spre iluzie, iar Ahriman se 
amestecă în percpeţiile exterioare, ducând la maya, că este un 
efect al activitătii lui Lucifer faptul că omul îşi atribuie un fals 
motor al faptei sale şi că o presupunere greşită referitoare la 
lumea fenomenelor - amăgirea provocată de Ahriman - ne face 
să presupunem că există întâmplare. A fost necesar să creez 
această bază, înainte de a arăta că evenimentele karmice, 
rezultatele vieţii anterioare, acţionează în cazul omului şi 
explică fenomenele şi acolo unde, în aparenţă, acţioneză 
împrejurări exterioare întâmplătoare, făcând să apară bolile. 

CONFERINŢA a Vl-a 

Accidentele în raport cu karma 

Hamburg, 21 mai 1910 

Faptul că o legitate karmică poate acţiona atunci când, în 
sensul sugerat ieri şi alaltăieri, din interiorul omului se pune în 
mişcare cauza bolii, poate fi înţeles fără nici o greutate. Dar 
când cauza bolii acţioneză din exterior - şi pentru câte boli nu 
caută ştiinţa actuală o cauză aflată în exterior, sub formă de 
infecţie -, când , aşadar, atenţia trebuie îndreptată în principal 
asupra unei împrejurări exterioare care a provocat boala, 
atunci pentru mulţi nu va mai fi la fel de uşor de înţeles că 
legitatea karmică - adică ceea ce omul a adus cu sine, la 
naştere, ca efecte ale trăirilor şi faptelor din viaţa sa anterioară 
- poate acţiona şi în sensul de a pune în calea omului aceste 
cauze exterioare ale bolilor. Totuşi, dacă vom urmări entitatea 
propriu-zisă a karmei, vom ajunge să înţelegem că nu doar 
cauzele exterioare au legătură cu ceea ce am trăit şi făcut în 


alte vieţi anterioare, ci vom înţelege că şi accidentele 
exterioare care survin în viaţa noastră şi pe care ne place atât 
de mult să le considerăm întâmplătoare se pot afla într-o 
legătrură legică cu felul cum s-au desfăşurat alte vieti, din 
trecut. În orice caz, va fi necesar să pătrundem şi mai adânc în 
natura entității umane, dacă vrem să punem în lumină 
asemenea împrejurări, care sunt acoperite, de fapt, cu un văl 
din cauza modului nostru de a privi. 


Am încheiat consideraţiile de ieri arătând că întâmplarea 
ne prezintă întotdeauna evenimentul exterior sub o formă 
voalată, din cauză că atunci când vorbim de întâmplare riscul 
de a fi prada amăgirii exterioare, provocate de puterile 
ahrimanice, e cel mai mare. Ne propunem, acum, să aducem în 
faţa dumneavoastră, sub forma câtorva cazuri izolate, felul 
cum iau naştere asemenea întâmplări, adică evenimentele pe 
care, în viala obişnuită, le numim „întâmplări“. (Nota 7) 


E necesar să ne aducem aminte, mai întâi, de o lege, de 
un adevăr, acela că, în viaţă, multe dintre fenomenele despre 
care spunem că „vin din interior", că „îşi au originea în 
interiorul omului" sunt îmbrăcate deja în vălul unei amăgiri; 
dacă reuşim să ieşim din plasa iluziilor, vom vedea că acestea 
se revarsă din afară în interior. Un asemenea fenomen ne 
întâmpină ori de câte ori avem de-a face cu acele trăiri ale 
omului, cu toate acele influenţe exercitate asupra sa pe care le 
cunoaştem sub numele de „însuşiri ereditare". Insuşirile 
ereditare, despre care credem că le posedăm doar pentru că şi 
strămoşii noştri le-au avut, ar putea să ne creeze impresia, în 
cea mai mare măsură, că ne-au fost transmise fără vina 
noastră, fără participarea noastră. Şi putem ajunge uşor să 
facem în mod greşit distincţie între ceea ce aducem cu noi din 
încercările anterioare şi însuşirile pe care le-am primit pe cale 
ereditară, de la părinţi sau bunici. Numai că, la intrarea într-o 
nouă incarnare, noi nu suntem împinşi fără un motiv anume, 
legat de viaţa noastră interioară, spre o pereche de părinţi sau 
alta, spre un popor sau altul, spre o regiune sau alta. Nici 
măcar în cazul acelor însuşiri care nu intră în sfera 
îmbolnăvirilor nu putem să pornim de la premisa potrivit 
căreia, dacă într-o anumită familie, cum at fi cea a lui Bach, de- 


a lungul multor generaţii s-au născut muzicieni mai mici sau 
mai mari - unul dintre ei este, de obicei, cel mai important, dar 
în familia Bach au existat peste douăzeci de muzicieni 
înzestrați - avem de-a face cu o simplă linie ereditară, că 
însuşirile înaintaşilor sunt transmise urmaşilor şi că, tocmai 
pentru că există asemenea însuşiri, un om dezvoltă şi 
transformă în talent muzical anumite predispoziţii aduse din 
încercările sale anterioare. Lucrurile stau însă cu totul altfel. 


să presupunem că în viaţa dintre naştere şi moarte un om 
are ocazia să primesacă multe impresii muzicale. Dar acestea 
trec pe lângă el fără să lase vreo urmă, deoarece nu are 
ureche muzicală. Alte impresii din viaţa sa nu vor trece fără 
urmă pe lângă el, fiindcă are organe construite în aşa fel încât 
îi permit să transforme trăirile şi impresiile în facultăţi proprii. 
De aceea, putem spune că un om are unele impresii pe care, 
datorită predispoziţiei aduse cu sine de la ultima sa naştere, 
poate să le transforme în facultăţi şi talente; el are şi altfel de 
impresii, pe care, fiindcă n-a primit predispoziţiile 
corespunzătoare, în virtutea karmei sale generale, nu le poate 
transforma în facultăţile respective. Dar aceste impresii 
continuă să existe, se păstrează undeva şi, în perioada dintre 
moarte şi noua naştere se transformă în tendinţa specială de a 
se manifesta în incarnarea următoare. lar în viaţa următoare 
ea îl face pe om să-şi caute corporalitatea într-o familie care-i 
poate oferi predispoziţiile corespunzătoare. Dacă un om a 
primit impresii muzicale pe care, din cauza unei urechi 
nemuzicale, nu le-a putut transforma în facultăţi muzicale 
creatoare sau de receptare a muzicii, tocmai această 
incapacitate va face ca în sufletul lui să apară tendinţa de a 
intra într-o familie care să-i poată transmite pe cale ereditară o 
ureche muzicală. Înţelegem, deci, că, dacă constituţia urechii 
se moşteneşte, exact la fel ca şi forma exterioară a nasului, 
într-o anumită familie se vor înghesui toate acele individualităţi 
care - ca urmare a incarnării lor anterioare - tânjesc după o 
ureche muzicală. Într-adevăr, nu „întâmplător" un om posedă, 
într-o incarnare oarecare, o ureche muzicală sau ceva similar; 
el a căutat aceste însuşiri, le-a căutat cu disperare. 


Dacă observăm un asemenea om începând cu momentul 
naşterii, avem impresia că urechea muzicală este o însuşire a 
fiinţei sale interioare. Dar dacă împingem observaţiile noastre 
dincolo de momentul naşterii, vom constata că înainte el n-a 
avut ureche muzicală, că aceasta s-a apropiat de el din 
exterior. Inainte de naştere sau de concepere urechea 
muzicală nu se afla în interiorul lui; în el exista doar tendinţa 
de a fi condus spre o asemenea ureche. Omul a atras spre sine 
ceva exterior. Inainte de reincarnarea sa, însuşirea pe care o 
considerăm apoi ereditară este ceva exterior; ea s-a apropiat 
de om, omul a mers în întâmpinarea ei. O dată cu incarnarea, 
ea apare în interiorul său. Dacă vorbim, deci, de „predispoziţii 
ereditare" ne lăsăm pradă unei amăgiri, care constă în faptul 
că nu privim o realitate care s-a transformat mai târziu în ceva 
interior, în momentul în care ea mai era încă ceva exterior. 


Nu cumva lucrurile stau în acelaşi fel şi atunci când e 
vorba de evenimentele exterioare care apar în cursul vieţii 
dintre naştere şi moarte, nu cumva si în acest caz ceva 
exterior se transformă în ceva interior? N-am putea da răspuns 
la această întrebare, dacă n-am privi şi mai profund decât am 
făcut-o până acum esenţa bolii şi a sănătăţii. Am spus tot felul 
de lucruri pentru a caracteriza boala şi sănătatea, şi 
dumneavoastră ştiţi că eu nu dau definiţii, ci caut să descriu 
lucrurile gradat, să prezint caracteristicile lor, pentru ca, 
treptat, ele să poată fi înţelese. Aşadar, ne propunem să 
evidenţiem mai multe caracteristici, pe lângă cele pe care le- 
am arătat până acum, ale bolii şi sănătăţii. 


Trebuie să comparăm sănătatea şi boala cu fenomene din 
viaţa normală, cu somnul şi veghea. Ce se petrece în fiinţa 
umană atunci când alternează stările zilnice de veghe şi somn? 
Ştim că, în momentul adormirii, noi lăsăm în pat corpul fizic şi 
corpul eteric, din care ies afară corpul astral şi Eul. Prin 
urmare, pentru noi adormirea înseamnă ieşirea Eului şi a 
corpului astral din corpul fizic şi din corpul eteric, iar trezirea 
este o reintrare a corpului astral şi a Eului în corpul fizic şi 
corpul eteric. În fiecare dimineaţă, la trezire, omul se cufundă, 
aşadar, în corpul său fizic şi în cel eteric cu ceea ce este corpul 


său astral şi Eul său. Ce se petrece însă cu fiinţa umană în 
momentul adormirii şi trezirii? 


Dacă studiem momentul adormirii, acesta ni se prezintă în 
sensul că toate trăirile care tălăzuiesc de dimineaţa până seara 
în viaţa noastră, mai ales trăirile sufleteşti de plăcere şi 
suferinţă, de bucurie şi durere, pasiunile, reprezentările etc. se 
cufundă în inconştient. Noi înşine, când dormim, suntem 
dăruiţi, în viaţa normală, unei stări de inconştienţă. De ce la 
adormire devenim inconştienţi? Ştim, desigur, că în timp ce 
suntem cufundaţi în starea de somn suntem înconjurați de o 
lume spirituală, la fel cum în starea de veghe suntem 
înconjurați de lucrurile şi realităţile lumii fizic-senzoriale. De ce 
nu vedem această lume spirituală? În viaţa obişnuită noi nu 
observăm realităţile şi lucrurile spirituale care există în jurul 
nostru din cauză că, având în vedere gradul de maturizare 
atins de omul actual, ar fi cum nu se poate mai primejdios să 
vedem în perioada dintre adormire şi trezire. În momentul în 
care omul ar intra în mod constient în lumea de care e 
înconjurat între adormire şi trezire, corpul său astral, care în 
vechea epocă lunară a ajuns la deplina sa dezvoltare, s-ar 
revărsa în lumea spirituală; dar n-ar putea face acelaşi lucru 
Eul său, care urmează să progreseze de-abia în cursul evoluţiei 
pământene şi va fi dezvoltat complet de-abia la sfârşitul 
acestei evoluţii. Eul nu este încă atât de evoluat încât să poată 
desfăşura în mod plenar activitatea care-i revine între adormire 
şi trezire. 


Cu Eul lucrurile stau în felul următor: starea în care el ar 
ajunge dacă omul, adormind, ar rămâne conştient, ar putea fi 
comparată cu situaţia în care am avea o picătură dintr-un 
lichid colorat pe care am pune-o într-un recipient plin cu apă şi 
am lăsa-o să se amestece cu aceasta. N-am mai vedea nimic 
din culoarea picăturii, fiindcă ea s-ar dizolva în marea masă de 
apă din recipient. Ceva asemănător are loc şi atunci când, 
adormind, omul iese din corpul fizic şi corpul eteric. Corpul fizic 
şi corpul eteric sunt acelea care menţin coeziunea întregii 
entităţi umane. În clipa în care corpul astral şi Eul părăsesc 
cele două componente inferioare ale fiinţei umane, acestea 
tind să se despartă şi să se risipească în toate direcţiile, nu au 


altă tendintă în afară de aceea de a se dilata tot mai mult. Prin 
urmare, Eul ar fi dizolvat, şi omul ar avea în faţa sa, ce-i drept, 
imagini ale lumii spirituale, dar nu le-ar putea urmări cu forţele 
de judecată şi cu ajutorul noţiunilor etc., pe care numai Eul le 
poate dezvolta - căci Eul ar fi dizolvat -, el nu le-ar putea 
urmări, cu aceeaşi conştienţă cu care urmăreşte situaţiile din 
viaţa cotidiană. Omul s-ar afla în afara lui, el a fi aruncat 
încoace şi încolo, plutind fără fiinţă şi fără direcţie, pe marea 
impresiilor astrale. Din acest motiv, pentru că Eul nu este încă 
destul de puternic în starea actuală a omului, el va acţiona încă 
multă vreme asupra corpului astral şi îl va împiedica să intre în 
mod conştient în lumea sa, în lumea spirituală, şi anume, până 
când Eul va putea să se deplaseze pretutindeni împreună cu 
corpul astral, oriunde s-ar duce acesta. Aşa că îşi are raţiunea 
sa faptul că, la adormire, ne pierdem conştienia. Noi nu ne 
putem păstra Eul. Ni-l vom putea păstra de-abia când evoluţia 
pământeană va fi ajuns la capătul ei. Din această cauză, nu 
trebuie să punem în valoare în mod plenar capacitatea corpului 
nostru astral de a deveni conştient. 


Când omul se trezeşte, are loc exact fenomenul invers; el 
se cufundă în corpurile fizic şi eteric. Ar fi normal, de fapt, să 
vieţuiască partea interioară a corpurilor fizic şi eteric. Dar el nu 
face asta. In momentul trezirii e împiedicat să privească în 
interiorul corporalităţii sale, căci atenţia sa se îndreaptă spre 
trăirile şi impresiile exterioare. Forţa văzului său, forţa sa de 
cunoaştere nu sunt îndreptate spre interiorul fiinţei sale, ci 
spre lumea exterioară. Dacă omul s-ar percepe pe sine în 
interiorul său, s-ar întâmpla exact contrarul a ceea ce s-ar 
petrece dacă, la adormire, ar putea să intre în mod conştient în 
lumea spirituală. Intreaga spiritualitate pe care omul şi-a 
cucerit-o, prin Eul său, în cursul vieţii pe Pământ, s-ar 
comprima şi, după ce s-ar cufunda în corpul fizic şi în corpul 
eteric, ar acţiona asupra lor cu toată puterea. Şi consecinţa 
acestui fapt ar fi că orice însuşire egoistă, cât de mică, s-ar 
dezvolta la maximum. lar omul s-ar cufunda cu Eul său şi, cu 
fiecare parte cu care s-ar cufunda şi-ar revărsa pasiunile, 
pornirile şi poftele într-un egoism din ce în ce mai puternic. 
Intreg egoismul său s-ar revărsa în viaţa instinctuală. Ca să nu 
se întâmple acest lucru, atentia noastră e abătută asupra lumii 


exterioare şi nu suntem lăsati să coborâm în mod conştient în 
interiorul fiinţei noastre. 


Se poate constata că aşa stau lucrurile şi din relatările 
celor care, ca mistici, au încercat să pătrundă cu adevărat în 
interiorul fiinţei umane. Citiţi ceea ce au spus Meister Eckhart, 
Johannes Tauler sau alţi mistici din Evul Mediu, care au parcurs 
într-adevăr drumul spre interiorul fiinţei umane. Aceşti mistici 
şi-au creat o stare în care şi-au abătut cu totul atenţia de la 
orice fel de interes faţă de lumea exterioară, spre a cobori în 
interiorul propriei lor fiinţe. Citiţi biografiile sfinţilor ori ale 
misticilor care au încercat să coboare în interiorul propriei lor 
fiinţe. Ce au vieţuit ei acolo? Ispite, încercări şi altele 
asemenea, pe care le descriu în culori vii. E ceea ce s-a făcut 
simţit, forţă opusă, din corpul astral comprimat şi din Eu. Din 
acest motiv, misticii care au vrut să coboare teferi, ca să zic 
aşa, în interiorul propriei lor fiinţe, au atras atenţia în mod 
insistent asupra faptului că, în măsura în care cobori, Eul 
trebuie stins. Meister Eckhart a găsit chiar un cuvânt frumos 
spre a desemna coborârea în propria corporalitate. El vorbeşte 
de „dezdevenire", adică de stingerea Eului. Încercaţi să citiţi 
Teologia germană, şi veti vedea cum descrie autorul coborârea 
mistică în interiorul propriei fiinţe, cum insistă asupra faptului 
că cel care coboară în corporalitate nu mai acţionează din Eul 
său, că în el actionează Hristos, cu care s-a întrepătruns în 
întregime. Asemenea mistici voiau să-şi stingă Eul. Nu e; 
trebuie să gândească, să simtă şi să vrea, ci Hristos în ei 
trebuie să gândească, să simtă şi să vrea, ca să nu iasă la 
suprafaţă ceea ce trăieşte în interiorul lor ca pasiuni, instincte 
şi pofte, ci ceea ce se revarsă în ei drept Hristos. De aceea, 
Pavel spune: „Nu eu, ci Hristos în mine!" (Nota 8) Din 
asemenea profunzimi vin aceste lucruri. 


Putem descrie, deci, trezirea şi adormirea ca pe trăiri 
interioare ale entității umane: trezirea ca pe o cufundare în 
corporalitatea omului, a egoităţii comprimate, iar adormirea ca 
pe o eliberare de conştienţă, din cauză că omul încă nu e 
destul de matur pentru a privi în acea lume în care el trebuie 
să pătrundă, propriu-zis, la adormire. Inţelegem astfel veghea 
şi somnul în sensul în care trebuie să înţelegem multe lucruri 


din lume: drept întrepătrundere a diferitelor părţi care 
constituie entitatea umană. Dacă privim din acest punct de 
vedere un om aflat în stare de veghe, vom spune: În omul care 
veghează se află patru părţi constitutive: corpul fizic, corpul 
eteric, corpul astral şi Eul, şi ele sunt întrepătrunse unul într- 
altul într-un anumit mod. Ce rezultă de aici? Starea de veghe! 
Căci omul n-ar putea fi în stare de veghe, dacă nu s-ar cufunda 
în corporalitatea sa în aşa fel încât atenţia să-i fie abătută de la 
ea de către lumea exterioară. Faptul că omul este în stare de 
veghe depinde de o interacţiune anume reglementată dintre 
cele patru părti constitutive ale omului. Şi, iar, separarea justă 
a celor patru părţi constitutive face ca omul să doarmă. Nu e 
suficient să spunem: Omul e format dintr-un corp fizic, un corp 
eteric, un corp astral şi un Eu, ci îl înţelegem pe om de-abia 
când ştim în ce măsură sunt unite între ele, în cazul unei 
anumite stări, diferitele părţi constitutive umane, în ce fel sunt 
întrepătrunse ele. Acesta este esenţialul pentru cunoaşterea 
naturii umatne. Ei bine, noi considerăm că e normală starea 
rezultată din îmbinarea celor patru părţi constitutive ale omului 
pe care o întâlnim la cel aflat în stare de veghe. Să pornim de 
la această noţiune: să considerăm normală starea de 
conştientă a omului care veghează. 


Cei mai mulţi dintre dumneavoastră îşi vor aminti că acea 
conştienţă pe care o avem în prezent, ca pământeni, între 
naştere şi moarte, este doar una dintre formele de conştienţă 
posibile. Dacă studiaţi, de exemplu, Știința ocultă sau 
articolele scrise mai demult şi apărute sub titlul Din Cronica 
Akasha (Nota 9), veţi vedea că actuala conştienţă e doar o 
treaptă de conştienţă, între şapte trepte de conştienţă diferite, 
că această conştienţă pe care o avem astăzi s-a dezvoltat din 
trei forme de conştienţă anterioare şi că în viitor ea va lua alte 
trei forme. Când era om lunar, fiinţa umană nu avea încă un 
Eu. Eul s-a unit cu omul de-abia în cursul evoluţiei pământene. 
De acea, omul n-a putut avea forma de conştienţă actuală 
decât în perioada pământeană. O conştienţă de felul celei pe 
care o avem azi între naştere şi moarte presupune că, exact 
aşa cum se întâmplă azi, Eul colaborează cu celelalte trei părţi 
constitutive ale omului; el e partea constitutivă cea mai înaltă, 
între cele patru din care e formată entitatea umană. Inainte să 


fi fost fecundat prin prezenţa Eului, omul era format numai 
dintr-un corp fizic, un corp eteric şi un corp astral. Atunci 
corpul astral era partea constitutivă cea mai înaltă a entității 
sale, iar starea sa de conştienţă era de aşa natură încât ar 
putea fi comparată, cel mult, cu conştienţa de vis, pe care 
omul şi-a păstrat-o, ca moştenire a unor vremuri străvechi. Dar 
nu trebuie să vă reprezentaţi starea de conştienţă de vis 
actuală, ci o conştienţă care, în imaginile de vis, redă realităţi. 
Dacă studiaţi visul actual, veţi găsi în diferitele sale imagini 
foarte multe lucruri haotice, deoarece conştienţa actuală de vis 
e o rămăşiţă păstrată din vremuri străvechi. Dacă studiaţi însă 
conştienţa care a precedat-o pe cea actuală, veţi constata că 
atunci, cu ajutorul acestei conştienţe n-aţi fi văzut nici un fel de 
obiecte exterioare, de exemplu plantele. Prin urmare, ar fi fost 
imposibil ca asupra omului să se exercite vreo impresie 
exterioară. Dacă în apropierea omului s-ar fi aflat ceva, 
dumneavoastră aţi fi avut o impresie care prin intermediul 
imaginii de vis ar fi luat drumul spre interiorul omului, imagine 
care ar fi fost, bineînţeles, un simbol, dar ar fi corespuns unui 
anumit obiect şi unei anumite impresii din lumea exterioară. 


Avem de-a face, aşadar, înainte de conştienţa Eului, cu o 
conştienţă legată de corpul astral, care era atunci partea 
constitutivă cea mai înaltă, cu conştienţa astrală, care e 
obscură şi crepusculară, deci neluminată încă de structura 
Eului. Când omul a devenit pământean, această conştienţă 
astrală a fost umbrită, estompată de către conştienţa Eului. 
Totuşi corpul astral continuă să existe în noi, aşa că putem să 
ne întrebăm din ce cauză conştienţa noastră astrală a fost 
pusă în umbră, a fost eliminată, în aşa fel încât a fost înlocuită 
total prin conştienţa Eului? Acest lucru a devenit posibil prin 
faptul că, atunci când omul a fost fecundat prin prezenţa Eului, 
legătura existentă înainte între corpul astral şi corpul eteric a 
slăbit în intensitate. S-ar putea spune că legătura mai intimă 
din trecut a fost dizolvată. Prin urmare, înainte să apară 
conştienţa Eului, a existat o legătură mult mai intimă între 
corpul astral al omului şi părţile constitutive inferioare ale 
entității sale. Corpul astral se cufunda mult mai mult în 
celelalte părţi constitutive, decât o face astăzi. Într-un anumit 


sens, corpul astral a fost smuls din legătura cu corpul eteric şi 
corpul fizic. 


Trebuie să fim foarte bine lămuriţi în privinţa acestui 
proces de ieşire, de eliberare parţială a corpului astral din 
legătura sa cu corpul eteric şi corpul fizic. Şi atunci ne vom 
pune întrebarea: Oare mai există şi în zilele noastre 
posibilitatea de a stabili, în starea obişnuită de conştienţă, în 
conştienţa Eului ceva care să fie similar acestei vechi legături? 
Ar fi posibil ca şi corpul astral să vrea să pătrundă mai adânc în 
celelalte părţi constitutive şi să se impregneze cu tot felul de 
lucruri, mai mult decât i se cuvine? 


E necesară o anumită limită până la care corpul astral se 
poate întrepătrunde cu corpul eteric şi corpul fizic. Să 
presupunem că măsura normală a fost depăşită, într-o direcţie 
oarecare. Atunci va trebui să apară o tulburare în întreg 
organismul uman; fiindcă omul depinde de existenţa acestui 
raport între diferitele părţi constitutive care ni se înfăţişează în 
stare de veghe. În momentul în care corpul astral are o 
comportare necorespunzătoare, se cufundă mai adânc în 
corpul fizic şi corpul eteric, trebuie să apară o tulburare. Din 
ultimele expuneri am văzut că ceea ce deducem acum prin 
gândire se întâmplă în mod real. Am descris întregul proces. 
Oare când are loc acest lucru? Atunci când, într-o viaţă 
anterioară, omul a întipărit în corpul său astral, a făcut să se 
reverse în corpul său astral ceva ce noi considerăm că este o 
greşeală morală sau intelectuală. Ea s-a înscris în corpul astral. 
Şi acum, când omul intră din nou în existenţă, ea poate să 
determine cu adevărat corpul astral să caute o altă legătură cu 
corpul fizic şi corpul eteric decât cea pe care ar fi căutat-o dacă 
nu şi-ar fi întipărit în viaţa anterioară acea greşeală. Aşadar, 
tocmai greşelile comise sub influenţa lui Ahriman şi Lucifer s- 
au transformat în forţe de organizare ce determină corpul 
astral să intre într-un alt raport cu corpurile fizic şi eteric decât 
cel în care ar intra dacă în el nu s-ar fi imprimat asemenea 
forţe. 


Vedem astfel că tocmai efectul unor gânduri, afecte şi 
sentimente din trecut determină corpul astral să producă 


dezordine în organizarea umană. Dar ce se întâmplă când se 
produce o asemenea dezordine? Când corpul astral se cufundă 
în corpurile fizic şi eteric într-o măsură mai mare decât ar fi 
cazul la omul normal, el face ceva absolut asemănător cu ceea 
ce facem noi dimineaţa când, în momentul trezirii, ne 
cufundăm cu Eul în cele două corpuri ale noastre. Trezirea _ 
constă în cufundarea Eului uman în corpurile fizic şi eteric. In 
ce constă însă ceea ce face corpul astral când intră în corpurile 
fizic şi eteric mai mult decât ar trebui, împins la aceasta de 
efectele unor trăiri din trecut? Ce se petrece de obicei când ne 
cufundăm cu Eul şi corpul astral în corpurile fizie şi eterie, 
dimineaţa, când ne trezim şi percepem ceva, se manifestă în 
faptul că ne trezim. La fel cum întreaga stare de veghe este 
consecinţa faptului că omul-Eu se afundă în corpurile fizic şi 
eteric, tot astfel acum trebuie să aibă loc un lucru pe care-l 
face corpul astral, prin urmare, un lucru pe care-l facem, de 
obicei, în calitate de oameni înzestrați cu un Eu. El se cufundă 
în corpul eteric şi corpul fizic. Prin urmare, dacă avem în faţa 
noastră un om al cărui corp astral are tendinţa de a se uni eu 
corpul eteric şi corpul fizic mai mult decât ar fi normal, atunci 
este vorba de acelaşi fenomen, în ceea ce priveşte corpul 
astral, pe care, de obicei, îl întâlnim la trezire, în ceea ce 
priveşte omul-Eu. Ce este, însă, această cufundare prea mare 
a corpului astral în corpurile fizic şi eteric? E ceea ce noi 
numim, de obicei, boală. Când corpul nostru astral face acelaşi 
lucru pe care-l facem în mod obişnuit la trezire, şi anume, când 
el se cufundă în corpurile fizic şi eteric, când corpul astral, care 
în mod obişnuit n-ar trebui să dezvolte în noi o conştienţă, 
tinde să aibă o conştienţă în corpurile fizic şi eteric, când el 
vrea să se trezească în noi, atunci ne îmbolnăvim. Boala e o 
stare de veghe anormală a corpului nostru astral. Ce facem 
oare, când ne aflăm în starea de sănătate obişnuită, când 
trăim în starea de veghe obişnuită? Atunci veghem, în ceea ce 
priveşte viaţa obişnuită. Dar ca să putem avea conştienţa de 
veghe obişnuită a fost necesar, înainte, să transpunem corpul 
astral într-o altă stare. A trebuit să-l transpunem în starea de 
somn. Când, în timpul zilei, avem conştienţa noastră legată de 
Eu, corpul astral trebuie să doarmă; putem fi sănătoşi numai 
dacă în noi corpul astral doarme. De aceea, putem înţelege 
acum esenţa sănătătii şi bolii în felul următor: boala e o trezire 


anormală a corpului astral în om, iar sănătatea e starea 
normală de somn a corpului astral. 


În ce costă oare conştienţa corpului astral? Dacă boala 
înseamnă într-adevăr trezirea corpului astral, ar trebui ca în el 
să apară un fel de conştienţă. El se trezeşte într-un mod 
anormal, aşadar, ne-am putea aştepta la o conştienţă 
anormală; dar ar trebui să existe, în orice caz, o conştienţă. 
Când ne îmbolnăvim, ar trebui să survină ceva asemănător 
procesului care are loc, de obicei, dimineaţa la trezire. Trăirile 
noastre ar trebui să fie abătute spre altceva. De obicei, 
dimineaţa iese la suprafaţă conştienţa noastră obişnuită. Dar 
când ne îmbolnăvim, iese şi atunci la suprafaţă o conştienţă? 
Da, iese la suprafaţă o conştienţă pe care omul o cunoaşte 
foarte bine. Şi care e această conştienţă? O conştienţă se 
exprimă sub formă de trăiri! Conştienţa care apare acum se 
manifestă sub forma a ceea ce noi numim durere cauzată de 
boală şi pe care n-o avem în starea normală de sănătate, 
fiindcă atunci corpul nostru astral doarme. Când corpul astral 
doarme, el se află într-o legătură normală cu corpurile fizic şi 
eteric; aceasta înseamnă absenţa oricărei dureri. Durerea este 
expresia faptului că acest corp astral se cufundă sub presiune 
atât de mult în corpurile fizic şi eteric, încât depăşeşte limita 
admisă - şi ajunge să aibă conştienţă. Aceasta e durerea. 


Este important să nu extindem, fără a avea în vedere 
unele limite, afirmaţia făcută mai înainte. Când vorbim în 
sensul ştiinţei spiritului trebuie să tinem seama de limitele 
între care facem o afirmaţie. Am spus că atunci când se 
trezeşte corpul astral apare o conştienţă care e îmbibată de 
durere. De aici nu putem trage însă concluzia că durerea şi 
boala apar întotdeauna împreună. Orice cufundare sub 
presiune a corpului astral în corpurile fizic şi eteric e o stare de 
boală. Dar, invers, nu orice stare de boală constă în acest fapt, 
şi vom putea înţelege că starea de boală poate avea şi o altă 
caracteristică, dacă ne gândim că nu orice boală e însoţită de 
dureri. Dar majoritatea oamenilor nici nu bagă în seamă acest 
lucru, fiindcă, în general, în viaţă, ei nu urmăresc să fie 
sănătoşi, ci să nu aibă dureri, iar când nu au dureri se 
consideră sănătoşi. Dar nu e întotdeauna aşa; în foarte multe 


cazuri omul crede că, dacă nu are dureri, e sănătos. Ne-am 
lăsa pradă unei mari amăgiri, dacă am spune că senzaţia de 
durere şi starea de boală apar întotdeauna împreună. Se poate 
ca ficatul unui om să fie în starea cea mai proastă, dar dacă 
problemele hepatice nu afectează de exemplu, peritoneul, nu 
apare nici o durere. Este posibil ca în om să existe un proces 
maladiv care să nu se manifeste prin dureri. Din punct de 
vedere obiectiv, aceste îmbolnăviri sunt cele mai grave, 
deoarece dacă omul are dureri caută să scape de ele; dacă nu 
are dureri, nu face aproape nimic spre a elimina boala. 


Cum stau însă lucrurile în cazurile în care bolile nu sunt 
însoţite de dureri? Este nevoie să ne amintim că noi ne-am 
dezvoltat treptat, ca fiinţe umane, aşa cum suntem în epoca 
actuală, că în perioada evoluţiei pământene ne-am integrat 
Eul, alături de corpul astral, corpul eteric şi corpul fizic. Dar 
cândva noi am fost alcătuiți numai dintr-un corp fizic şi un corp 
eteric. O fiinţă care posedă numai un corp fizic şi un corp eteric 
e ca o plantă din epoca actuală. In cazul unor asemenea fiinţe 
ajungem la o a treia treaptă de conştienţă, mult, mult mai 
obscură, care nu ajunge nici măcar până la luminozitatea 
conştienţei de vis din zilele noastre. E o mare greşeală să 
credem că în somn omul nu are nici o conştienţă. El are o 
conştienţă, dar ea e atât de obscură, încât omul n-o poate face 
să urce, ca amintire, până în Eul său. Dar şi planta are o 
conştienţă. E un fel de conştienţă de somn, deci una şi mai 
profundă decât conştienţa astrală. Ajungem astfel la o 
conştientă şi mai adânc situată a omului. 


să presupunem că, prin trăirile sale din alte incarnări 

trecute, omul n-a provocat în organizarea sa doar o dezordine 
care poate influenţa corpul astral, făcându-l să se cufunde în 
mod anormal în corpurile fizic şi eteric, ci că el a săvârşit fapte 
care pot determina corpul eteric să se afunde mult prea mult în 
corpul fizic. Poate să apară atunci o stare în care nici legătura 
dintre corpul eteric şi corpul fizic să nu fie cea normală pentru 
omul din zilele noastre, deoarece corpul eteric se cufundă prea 
adânc în corpul fizic. În acest caz, spunem noi, corpul astral nu 
ia parte la ceea ce se întâmplă; predispoziția creată într-o viaţă 
anterioară face ca în organizarea umană să apară o legătură 


mai strânsă decât cea necesară în viaţa obişnuită între corpul 
eteric şi corpul fizic. Este vorba atunci de acelaşi fenomen, în 
corpul eteric, pe care-l avem în corpul astral, când apare 
conştienţa durerii. 


Când, la rândul său, corpul eteric se cufundă prea adânc în 
corpul fizic, din străfunduri apare o conştienţă asemănătoare 
conştienţei omului, asemănătoare conştienţei vegetale. De 
aceea nu trebuie să ne mire faptul că şi aceasta este o stare 
pe care omul n-o simte. Aşa cum nu simte nimic în timpul 
somnului, el nu simte nici această stare. Şi totuşi este o 
trezire! La fel cum corpul nostru astral se trezeşte, în mod 
anormal, când se cufundă prea adânc în corpul eteric şi corpul 
fizic, corpul eteric se trezeşte şi el în mod anormal, când se 
cufundă prea adânc în corpul fizic. Doar că omul nu poate să 
perceapă acest fenomen, din cauză că trezirea la o conştienţă 
este şi mai obscură decât conştienţa durerii. Dar să 
presupunem că într-o viaţă anterioară omul a săvârşit cu 
adevărat o faptă care, între moarte şi o nouă naştere, are ca 
efect că acum corpul eteric se trezeşte în sine, adică ia în 
stăpânire cu putere corpul fizic. Dacă s-a întâmplat acest lucru, 
în om se trezeşte o conştienţă profundă, care însă nu poate fi 
percepută aşa cum sunt percepute trăirile obişnuite ale 
sufletului uman. Credeţi că ea nu e în activitate doar pentru că 
n-o percepem? Să încercăm să înţelegem ce tendinţă ciudată 
capătă o conştienţă, dacă se situează cu un grad mai jos. 


Dacă simţiti o impresie exterioară de felul aceleia pe care 
o aveţi când vă ardeţi, aceasta vă va produce durere. Dacă 
apare o durere, conştienţa trebuie să atingă cel puţin gradul de 
conştienţă propriu corpului astral. O durere trebuie să trăiască 
în corpul astral. Oricând ia naştere o durere în sufletul uman e 
vorba de o realitate care ţine de corpul astral. Dar să 
presupunem că are loc un fenomen care nu e însoţit de dureri, 
dar provoacă o excitație exterioară, o impresie exterioară. 
Dacă un obiect se îndreaptă cu viteză spre ochiul 
dumneavoastră, acest lucru face să apară o excitație 
exterioară; ochiul se închide. Fenomenul respectiv nu e însoţit 
de durere. Ce face să apară excitaţia? O mişcare. E ca şi cum 
cineva v-ar atinge talpa: nu e durere, totuşi piciorul tresare. 


Există, deci, şi asemenea impresii, care se exercită asupra 
omului fără a fi însoţite de durere, făcând să apară totuşi un 
fenomen oarecare, o mişcare. In acest caz omul nu ştie - 
fiindcă nu poate să pătrundă până la acest nivel mai profund al 
conştienţei - cum se face că excitaţia e urmată de o mişcare. 
Dacă simţiţi o durere şi, din această cauză, respingeţi lucrul 
care v-a provocat-o, durerea este aceea care v-a făcut atenţi. 
Dar se poate întâmpla ceva care vă obligă să faceţi o mişcare 
reflexă. În acest caz, conştienţa nu coboară până acolo unde 
excitaţia e transpusă în mişcare. Aveţi aici un grad de 
conştienţă care nu ajunge până în trăirile dumeavoastră 
astrale, care nu e trăită în mod conştient, care se desfăsoară 
într-un fel de sferă a somnului, ceea ce nu înseamnă însă că n- 
ar putea să declanşeze unele procese. Când are loco 
pătrundere mai adâncă a corpului eteric în corpul fizic, aceasta 
înseamnă că ia naştere o conştienţă care nu e o conștientă a 
durerii, deoarece corpul astral nu participă, şi care e atât de 
obscură, încât omul n-o percepe. Dar prin aceasta n-am spus 
că omul n-ar putea săvârşi fapte în această stare de 
conştienţă, că n-ar putea să facă lucruri corespunzătoare 
întregii situaţii. Omul săvârşeşte şi în viaţa obişnuită multe 
fapte la care nu e prezent cu conştienţa sa. Gândiţi-vă numai la 
momentele în care conştienţa obişnuită de zi e voalată şi omul 
săvârşeşte, ca un somnambul, tot felul de lucruri. Nu trebuie să 
credeţi că în acele momente nu există nici un fel de conştienţă; 
la acele fapte participă o conştienţă pe care omul n-o poate 
observa, deoarece el poate sesiza numai cele două forme mai 
înalte ale conştienţei: conştienţa astrală, sub formă de plăcere 
şi suferinţă etc., şi conştienţa Eului, sub formă de judecată şi 
de conştienţă diurnă obişnuită. Totuşi, nu este adevărat că 
omul nu poate să acţioneze când se află în această stare a 
conştienţei de somn. 


Noi avem, deci, şi o conştienţă profundă, la care omul nu 
mai poate ajunge, când corpul eteric coboară în corpul fizic. Să 
presupunem că el vrea totuşi să facă un lucru de care nu poate 
şti nimic în viaţa normală, un lucru care are legătură cu 
întreaga situaţie; omul va realiza lucrul respectiv fără s-o ştie. 
Ceva din el, lucrul însuşi, va acţiona fără ca el să ştie. Să ne 
imaginăm acum situaţia următoare: prin întâmplări oarecare, 


survenite într-o viaţă anterioară, un om a sădit în fiinţa sa 
unele tendinţe care, în perioada dintre moarte şi o nouă 
naştere, vor cobori cu influenţele lor atât de jos, încât vor 
determina corpul eteric să pătrundă mai adâne în corpul fizic. 
De aici vor decurge fapte care vor declanşa procese de boală 
situate mai adânc. In acest caz, omul se va simţi îndemnat să 
caute cu tot dinadinsul ocazii exterioare pentru a se îmbolnăvi. 


Poate să pară ciudat faptul că asemenea lucruri nu-i apar 
cu claritate conştienţei obişnuite. Dar omul nici nu le-ar face, 
din conştienţa obişnuită a Eului său. El nu-şi va porunci 
niciodată, din conştienţa obişnuită a Eului său, să se ducă 
acolo unde există un focar de bacili. Să presupunem însă cazul 
în care acea conştienţă obscură găseşte că e necesar să apară 
un prejudiciu exterior şi să poată avea loc ceea ce am 
desemnat ieri drept stare de boală. Atunci acea conştienţă 
care pătrunde în corpul fizic va căuta cauza bolii. Propria fiinţă 
a omului caută cauza bolii, spre a ajunge la ceea ce am 
desemnat ieri drept proces al bolii. Veţi înţelege deci, sesizând 
esenţa mai adâncă a bolii, că până şi atunci când încă nu 
există dureri pot să apară contrareacţii. Şi chiar dacă apar 
dureri - când corpul eteric pătrunde prea adânc în corpul fizic -, 
se poate întâmpla ca unele straturi mai adânci ale conştienţei 
umane să caute cauze exterioare de îmbolnăvire. Oricât de 
grotese ar suna, este totuşi adevărat. La fel cum cu o altă 
treaptă a conştienţei noastre căutăm anumite însuşiri 
ereditare, tot aşa căutăm şi cauzele exterioare ale 
îmbolnăvirilor noastre, când avem nevoie de ele. Ceea ce am 
spus acum este valabil, însă, numai în limitele a ce a fost 
descris până acum. 


Astăzi ne-am propus să explicăm faptul că omul este în 
stare - fără a putea urmări acest lucru cu treapta de conştienţă 
pe care o are - să caute cauzele bolii prin faptul că se creează 
o stare de conştienţă anormală, mai profundă. Acesta a fost 
scopul nostru: să arătăm că atunci când suntem bolnavi avem 
de-a face cu trezirea unor stadii ale conştienţei pe care, ca 
oameni, le-am depăşit deja. Prin faptul că, într-o viaţă 
anterioară, ne-am încărcat cu anumite greşeli, facem să apară 
grade ale conştienţei mai profunde decât cele care ni s-ar 


cuveni, de obicei, în viaţa noastră actuală. lar ceea ce facem 
din imboldurile acestor grade de conştienţă influenţează 
desfăşurarea procesului bolii, precum şi, în general, procesul 
ce duce la boală. 


Vedem astfel că în stările anormale se ridică din adâncul 
fiinţei noastre vechi stări de conştienţă, pe care omul le-a 
depăşit demult. Dacă studiaţi realităţile vieţii obişnuite, vă 
puteţi lămuri în privinţa celor spuse azi. Prin durerile sale, omul 
se cufundă mai adânc în fiinţa sa. Cunoaşteţi zicala care spune 
că omul ştie că are un anumit organ de-abia după ce acesta a 
început să-l doară. E o zicală populară, dar ea nu e deloc 
greşită. De ce, în starea de conştienţă obişnuită, omul nu ştie 
nimic despre acel organ? Din cauză că, în viaţa normală, 
conştienţa sa doarme atât de adânc, încât nu se cufundă 
suficient de mult în corpul astral. Dar dacă se cufundă în 
acesta apare durerea, şi prin durere omul află că are organul 
respectiv. În unele expresii din viaţa obişnuită zace câte un 
mare adevăr, pentru că ele ne-au rămas din alte stadii de 
evoluţie a conştienţei, mai vechi, în care omul, când mai putea 
privi în lumea spirituală, ştia multe dintre lucrurile pe care, 
astăzi, trebuie să le scoatem din nou la suprafaţă, cu mare 
greutate. 


Dacă ştiţi că omul poate vieţui unele straturi mai adânci 
ale conştienţei, veţi înţelege că el poate căuta nu numai 
cauzele exterioare ale bolilor, ci şi anumite lovituri ale 
destinului pe care nu şi le poate explica pe cale raţională, dar a 
căror rațiune acţionează asupra unor straturi mai adânci ale 
conştienţei. Aşa că vi se va părea normal ca omul, când 
gândeste în mod obişnuit, să nu se aşeze exact în locul unde-l 
poate lovi un trăsnet. Cu partea de la suprafaţă a conştienţei 
va evita să facă acest lucru. S-ar putea însă ca în el să 
acţioneze o conştienţă situată mult mai adânc decât cea de la 
suprafaţă şi ca aceasta să-l conducă exact spre locul undc 
poate fi lovit de trăsnet, pe baza unei previziuni inexistente 
pentru conştienţa de la suprafaţă, aşadar, există o conştienţă 
care vrea ca trăsnetul să-l nimerească şi care-l face pe omul 
respectiv să caute acel accident. 


Am înţeles azi, ca posibilitate, că omul caută, sub influenţa 
unor factori karmici, diferite accidente sau cauze exterioare de 
îmbolnăvire. Se pun însă mai multe întrebări, de care ne vom 
ocupa în zilele următoare: Cum se întâmplă acest lucru în mod 
concret, cum acţioneză în om forţele care există în straturile 
mai adânci ale conştienţei şi dacă, cu conştienţa noastră de 
suprafaţă, avem voie să evităm asemenea accidente? Aşa cum 
putem înţelege că atunci când un om se duce într-o regiune 
unde poate fi infectat asupra lui acţionează un grad al 
conştienţei care l-a făcut să se deplaseze acolo, trebuie să 
putem înţelege şi cum stau lucrurile când omul ia măsuri 
pentru a limita influenţele unor infecţii, când, prin măsuri de 
igienă, putem evita asemenea lucruri, prin conştienţa noastră 
de la suprafaţă. Putem înţelege, de asemenea, că există 
posibilitatea de a evita asemenea efecte şi trebuie să spunem 
că ar fi cât se poate de neînţelept dacă partea de la suprafaţă 
a conştienţei ar putea să caute diferiţi agenţi patogeni, dar n- 
ar exista, pe de altă parte, posibilitatea de a evita cauzele 
îmbolnăvirilor, prin ceea ce facem cu conştienţa de suprafaţă. 


Vom vedea că e „înţelept" ca omul să caute anumiţi agenţi 
patogeni, şi că este la fel de „înţelept" ca el să ia măsuri, cu 
partea de la suprafaţă a conştienţei, împiedicând substanţele 
purtătoare de agenţi patogeni să pătrundă în organism şi 
evitând astfel îmbolnăvirile. 

CONFERINŢA a VIl-a 

Fenomenele naturale, erupțiile vulcanice, 
cutremurele, epidemiile, în raport cu karma 

Hamburg, 22 mai 1910 

Urmărind aceste conferinţe, aţi observat deja că ne 
apropiem treptat de țelul nostru, prin faptul că ne străduim, cu 
fiecare pas pe care-l facem, să pătrundem tot mai adânc în 
problemă. Am discutat ieri despre esenţa unor dureri care 
însoțesc evoluţia anumitor boli; am atras atenţia asupra 
faptului că, în alte cazuri, evoluţia bolii - cel puţin în anumite 
privinţe - poate fi de aşa natură încât să nu fie însoţită de 
dureri. 


Va trebui să aprofundăm însă ceva mai mult esenţa 
durerii. Este necesar să scoatem în evidenţă faptul că durerea 


poate să apară ca fenomen care se desfăşoară în paralel cu 
îmbolnăvirea. Expunerea de ieri ne-a făcut să înţelegem că nu 
este corect să considerăm că boala şi durerea n-ar putea să 
existe decât împreună. Trebuie să fim conştienţi de faptul că, 
atunci când o boală e însoţită de durere trebuie să fie în joc şi 
un alt factor, în afară de simpla îmbolnăvire. Am atras deja 
atenţia asupra faptului că în procesul care are loc când omul 
trece de la o incarnare la alta şi prin care trăirile din alte 
incarnări sunt metamorfozate în cauze de îmbolnăvire se 
amestecă, pe de o parte, principiul luciferic, iar pe de altă 
parte, principiul ahrimanic. 


Oare de ce apare la om procesul de îmbolnăvire? De ce 
preia în inte-riorul său tendinţa de a se îmbolnăvi? Ce-1 face, în 
perioada dintre moarte şi o nouă naştere - am arătat deja că e 
perioada în care se adună la un loc forţele aducătoare de boală 
-, să pregătească forţe care în viaţa următoare se manifestă 
sub formă de boală? Ceea ce-l împinge pe om la aceasta este 
faptul că, pe de o parte, el poate să cadă pradă ispitirii 
luciferice, iar pe de altă parte, ispitirii ahrimanice. Ştim deja ce 
înseamnă a cădea pradă ispitirii luciferice. Tot ceea ce 
acţioneză în noi sub formă de poftă, de egoism, ambiţie, trufie, 
vanitate, toate însuşirile care au legătură cu exagerarea 
propriului nostru Eu, cu tendinţa sa de a se evidenția în mod 
deosebit, toate acestea sunt determinate de ispitirea ce vine 
de la puterile luciferice existente în noi. Cu alte cuvinte, dacă 
ajungem sub influenţa acestor forţe care acţioneză în corpul 
nostru astral şi care se exprimă prin faptul că avem pofte şi 
pasiuni egoiste, vom săvârşi în incarnarea respectivă fapte 
izvorâte din ispitirea luciferică. În perioada dintre moarte şi o 
nouă naştere vedem apoi rezultatul unor asemenea fapte 
săvârşite sub influenţa lui Lucifer şi pătrunde în noi tendinţa de 
a ne incarna în aşa fel, încât să trecem printr-un proces de 
boală care ne poate ajuta, dacă ieşim învingători din el, să ne 
eliberăm din tentaculele lui Lucifer. Dacă n-ar exista puterile 
luciferice, noi n-am putea să cădem pradă ispitirilor care ne fac 
să preluăm în fiinţa noastră asemenea forţe. 


Dar dacă n-ar exista nimic altceva în afară de ceea ce 
Lucifer face să actioneze în noi, în aşa fel încât să dezvoltăm în 


fiinţa noastră porniri şi pasiuni egoiste de tot felul, nu ne-am 
putea elibera niciodată de ispitirile luciferice. Nu ne-am putea 
elibera de ele nici în şirul incarnărilor succesive, fiindcă le-am 
cădea mereu pradă. Dacă, de exemplu, în cadrul evoluţiei 
pământene, am fi fost lăsaţi în seama propriilor noastre puteri, 
iar influenţa luciferică ar fi continuat să acţioneze, atunci într-o 
anumită incarnare am avea în noi ispitirile forţelor luciferice, 
după moarte am percepe rezultatele acestora, am face să 
apară un proces de boală; dar dacă în joc n-ar mai intra nimic 
altceva, atunci procesul de îmbolnăvire n-ar duce, în viaţa în 
care el se manifestă, la nici o ameliorare deosebită. Se ajunge 
la o ameliorare numai datorită faptului că puterile al căror 
adversar e Lucifer adaugă şi ele ceva întregului proces. Prin 
urmare, când cădem pradă puterilor luciferice, imediat încep 
să desfăşoare o activitate contrară acele puteri ai căror 
oponenti sunt puterile luciferice prin care influenţa lueiferică 
din noi poate fi eliminată. lar aceste puteri, ai căror adversari 
sunt puterile luciferice, adaugă procesului provocat prin 
influenţa lui Lucifer durerea. Trebuie, deci, să privim durerea 
ca pe ceva care - dacă considerăm rele puterile luciferice - ne 
vine din partea puterilor bune, pentru ca tocmai prin durere să 
ne smulgem din tentaculele puterilor rele şi să nu mai cădem 
pradă lor. Dacă în cadrul procesului de boală rezultat în urma 
faptului că omul a căzut pradă puterilor luciferice n-ar apărea 
durerea, am spune că nu e chiar atât de rău să devii victima 
puterilor luciferice. Şi n-am avea în noi nimic care să ne 
îndemne să ne folosim forţele pentru a ne smulge de sub 
influenţa puterilor luciferice. Durerea, care nu e altceva decât 
conştientizarea corpului astral aflat în mod nepotrivit în stare 
de veghe, este, totodată, cea care ne poate face să evităm să 
cădem şi mai mult pradă puterilor luciferice. Aşa că durerea 
devine, în ceea ce priveşte ispitirile puterilor luciferice, 
eductoarea noastră. 


Dar să nu vă întrebaţi cum poate durerea să fie 
educatoarea noastră, de vreme ce noi doar simţim durerea, 
fără a sesiza forţa ei binefăcătoare. Noi nu sesizăm forţa ei 
binefăcătoare din cauză că avem conştienţa Eului. În acea 
conştienţă despre care am spus că e situată sub nivelul 
conştienţei Eului are loc, cu siguranţă, procesul amintit, chiar 


dacă, în conştienţa de zi, omul nu ştie nimic despre acest 
lucru: Acum eu simt durere şi ea este o consecinţă a ceea ce 
puterile bune ale existenţei au adăugat la rătăcirile mele! În 
subconştient aceasta este o forţă care acţioneză ca o împlinire 
karmică, ca un impuls de a nu mai cădea pradă faptelor, 
pornirilor şi poftelor care au făcut să apară tocmai acea boală. 


Vedem cum lucrează karma, vedem că noi cădem pradă 
ispitirilor luciferice şi că puterile luciferice ne aduc o boală care 
se manifestă într-una din incarnările următoare şi vedem că 
unele puteri binefăcătoare adaugă simplelor prejudicii aduse 
organelor noastre durerea, pentru ca ea să ne stea la 
dispoziţie, drept mijloc educativ situat sub nivelul conştienţei 
noastre. De aceea, putem spune că acolo unde boala e însoţită 
de durere o putere luciferică a provocat acea boală. Durerea 
este un semn care ne arată că avem de-a face cu ceva 
provenit de la o putere luciferică. Cei cărora le place să 
clasifice vor simţi nevoia să facă distincţie între bolile bazate 
pe o influenţă pur luciferică şi cele care pot fi deduse dintr-o 
influenţă pur ahrimanică; fiindcă în toate activităţile teoretice 
lucrul cel mai comod e să clasifici, să faci scheme şi mulţi cred 
că prin aceasta înţeleg extrem de mult. Numai că lucrurile nu 
se desfăşoară în aşa fel încât să poată fi înţelese prin 
asemenea mijloace comode. In realitate ele se intersectează şi 
se contopesc. Şi vom putea înţelege fără greutate, dacă avem 
de-a face cu un proces real de boală, că o parte a acestuia 
poate fi dedusă dintr-o influenţă luciferică, deci din anumite 
lucruri care trebuie căutate mai. ales în însuşirile corpului 
nostru astral, iar o altă parte trebuie căutate în influenţa 
ahrimanică. Nimeni nu trebuie să creadă, aşadar, că dacă-l 
doare ceva acest fenomen poate fi dedus exclusiv dintr-o 
influenţă luciferică. Faptul că cineva are dureri îi indică acea 
parte a bolii care trebuie dedusă dintr-o influenţă luciferică. 
Dar vom înţelege mai uşor acest lucru, dacă ne vom întreba de 
unde vine influenta ahrimanică. 


Oamenii n-ar fi căzut pradă influenţei ahrimanice, dacă n- 
ar fi fost mai întâi sub influenţa forţelor luciferice. Prin faptul că 
oamenii au primit în ei influenţa luciferică, între cele patru părţi 
constitutive ale fiinţei umane, corp fizic, corp eteric, corp astral 


şi Eu, a luat naştere o legătură care n-ar fi apărut dacă n-ar fi 
acţionat Lucifer, ci numai acele puteri al căror adversar este 
acesta. În acest caz, omul ar fi evoluat altfel. Prin urmare, 
principiul luciferic a provocat o dereglare în fiinţa interioră a 
omului. Totuşi, depinde de fiinţa interioară umană felul în care 
omul lasă lumea exterioară să se apropie de el. Şi aşa cum cu 
un ochi care a fost vătămat nu puteţi vedea în mod corect 
lumea exterioară, tot astfel, din cauza influenţei luciferice, 
omul nu poate să vadă lumea exterioară aşa cum este ea. Şi 
deoarece a apărut ceva care-l împiedică pe om să vadă lumea 
exterioară aşa cum este ea, în imaginea necorespunzătoare 
despre lumea exterioară a putut să se infiltreze influenţa 
ahrimanică, aşa că Ahriman s-a putut apropia de om numai 
pentru că a acţionat mai întâi influenţa luciferică. Influenţa 
ahrimanică a făcut ca omul să nu fie expus doar pasiunilor, 
pornirilor, poftelor, vanităţii, trufiei etc.; sub această influenţă, 
într-un organism uman în care acţiona egoismul au putut să se 
formeze organe care vedeau lumea exterioară în mod 
deformat şi incorect. Şi astfel Ahriman a putut să se infiltreze 
în imaginile necorespunzătoare despre lumea exterioară. S-a 
apropiat Ahriman şi din această cauză omul a fost expus 
celeilalte influenţe, în aşa fel încât el să nu poată cădea pradă 
doar ispitirilor interioare, ci şi erorii, şi - când emite prejudecăţi 
asupra lumii exterioare şi face afirmaţii în legătură cu această 
lume - minciunii. Aşa că, ce-i drept, Ahriman acţionează din 
exterior, dar noi suntem aceia care i-am dat posibilitatea să se 
apropie de noi. 


Influenţa ahrimanică şi cea luciferică nu sunt separate una 
de alta. Ele actionează în permanenţă una asupra celeilalte şi 
într-un anumit sens se menţin reciproc în echilibru. Din interior, 
Lucifer tinde să iasă afară, din exterior acţionează Ahriman, 
care influenţează fiinţa interioară, şi la mijloc se formează 
imaginea despre lume. Dacă într-o incarnare oarecare devine 
mai puternică fiinţa interioară a omului, dacă omul este expus 
mai mult influențelor interioare, atunci în privinţa lucrurilor în 
legătură cu care fiinţa interioară acţionează în aşa fel încât 
omul e luat în stăpânire mai ales de trufie, vanitate etc: el se 
va lăsa mai mult pradă influenţei luciferice. Intr-o incarnare în 
care, prin karma sa generală, omul e mai puţin predispus să 


cedeze influențelor interioare, el va deveni mai uşor pradă 
erorilor şi rătăcirilor lui Ahriman. Aşa se întâmplă, într-adevăr, 
în viaţa noastră. Noi cădem când pradă ispitirilor lui Lucifer, 
când pradă ispitirilor lui Ahriman. Şi pendulăm încoace şi încolo 
între cei doi, care ne fac, pe de o parte, să ne dilatăm în fiinţa 
noastră interioară, iar pe de altă parte, să ne creăm iluzii în 
legătură cu lumea exterioară. 


Ne este îngăduit să amintim acum - pentru că e ceva 
foarte important - că ispitirilor care vin din ambele direcţii 
trebuie să le opună rezistenţă mai ales cel care caută să treacă 
printr-o dezvoltare superioară şi să pătrundă în lumea 
spirituală, indiferent dacă vrea să ajungă dincolo de aparențele 
lumii exterioare, până la spiritual, sau dacă vrea să coboare, 
pe o cale mistică, în interiorul propriei sale fiinţe. Când 
pătrundem în lumea spirituală exterioară, care se află în 
spatele lumii fizice, în faţa noastră se află imaginile înşelătoare 
pe care Ahriman le face să apară; când omul vrea să coboare, 
pe cale mistică, în propriul său suflet, probabilitatea de a 
întâlni ispitirile lui Lucifer e deosebit de mare. Dacă un om 
devine mistic şi reu-şeşte să coboare, fără a fi luat mai înainte 
măsuri împotriva trufiei, vanităţii etc., printr-o muncă de 
formare a caracterului său, dacă un asemenea om reuşeşte să 
ducă o viaţă de mister, fără a-şi fi cultivat în mod deosebit 
viaţa morală, el va putea să cadă cu atât mai mult pradă 
ispitirilor lui Lucifer, care acţioneză în suflet ridicându-se din 
străfundurile fiinţei interioare. Dacă, deci, misticul nu s-a 
îngrijit prea mult de viaţa sa morală, dar reuşeşte să pătrundă 
în interiorul său, el poate să ajungă în marele pericol de a trezi 
într-o măsură şi mai mare decât era cazul înainte forţa atavică 
a influentei luciferice şi de a deveni mult mai vanitos şi mai 
trufas decât înainte. Din acest motiv este necesar să ne 
procurăm, printr-o muncă serioasă asupra caracterului nostru, 
un mijloc de a lupta împotriva ispitirilor vanităţii, 
megalomaniei, trufiei, care se apropie de noi în asemenea 
situaţii. Niciodată nu facem prea mult, în sensul de a cultiva în 
noi modestia şi smerenia. Acest lucru e absolut necesar, când 
e vorba de acea latură a dezvoltării noastre superioare pe care 
o numim mistică. Pe de altă parte, omul trebuie să se protejeze 
şi împotriva imaginilor iluzorii create de Ahriman, încât se 


străduieşte, pe calea unei evoluţii ce duce dincolo de 
aparențele lumii exterioare, să ajungă până la temeiurile 
spirituale originare ale lucrurilor. Dacă nu caută, în acest caz, 
să-şi formeze caracterul în aşa fel încât acesta să devină 
putemic şi viguros lăuntric, iar el să fie un om bine centrat în 
fiinţa lui interioară, atunci este posibil ca omul respectiv - 
tocmai în cazul în care este norocos şi reuşeşte să iasă afară, 
în lumea spirituală - să cadă pradă lui Ahriman, care poate să 
proiecteze în faţa lui amăgire peste amăgire, halucinație peste 
halucinație. 


Ne aflăm adeseori în situatia ca oamenii să ne ia cuvintele 
ad litteram. Deoarece se subliniază deseori că evoluţia 
superioară, care vrea să ajungă la esenţa aparenţelor lumii 
exterioare, trebuie să meargă mână în mână cu o conştienţă 
absolut trează, se întâmplă ca oamenii să aducă persoane pe 
jumătate somnambule, care dau asigurări că percep lumea 
spirituală în starea de conştienţă cea mai clară. În asemenea 
cazuri nu poţi decât să spui: De n-ai vrea să fii conştient, ai fi 
mult mai inteligent! Fiindcă oamenii se amăgesc în privinţa 
acestei „conştienţe". E o simplă conştienţă în imagini, o 
conştienţă astrală; dacă nu s-ar afla într-o stare de conştienţă 
subconştientă, asemenea persoane n-ar percepe aceste 
lucruri. Dar tocmai aceasta este problema: ca omul să-şi 
păstreze deplina conştienţă când intră în lumea spirituală. Dar 
conştienţa Eului presupune o putere de judecată lucidă şi un 
discernământ clar. Oamenii nu au însă aceste două facultăţi, 
când e vorba de imaginile pe care le văd în lumea spirituală. 
Că au o conştienţă - acest lucru nu trebuie să ne mire; dar noi 
trebuie să avem o conştienţă bazată pe activitatea de formare 
a Eului nostru. De aceea, dacă cineva vrea să parcurgă o 
evoluţie care să-i permită de a privi în lumile spirituale nu 
trebuie să ajungă cât mai repede într-o lume superioară şi să 
vadă tot felul de imagini sau să audă, poate, tot soiul de 
glasuri, ci pătrunderea în lumea spirituală poate să aducă 
fericire şi să fie de folos numai dacă omul îşi sporeşte 
agerimea conştienţei, puterea de judecată şi discernământul. 
lar acest scop poate fi atins cel mai bine prin studierea 
adevărurilor ştiinţei spiritului. De aceea, dacă cineva are în 
vedere adevărurile ştiinţei spiritului, acest lucru îl protejează 


de iluzia că vede tot felul de imagini de care nu se poate ocupa 
nici o putere de judecată. Cine s-a educat cu adevărat în acest 
sens, nu va considera că orice apariţie este neapărat o 
realitate, ci va şti, înainte de orice, să facă distincţie între 
realitate şi miraj şi lui îi va fi clar că şi eu fenomenele care apar 
sub formă de percepții auditive trebuie să fim deosebit de 
prudenti, fiindcă o percepţie auditivă nu poate fi niciodată 
adevărată, dacă omul respectiv n-a trecut prin sfera liniştii 
absolute. lar cel care n-a vieţuit liniştea absolută, absenţa 
oricărui sunet, care domneşte în lumea spirituală, îşi poate 
spune că ceea ce el percepe sunt, în mod absolut sigur, 
amăgiri, oricât de inteligent ar fi conţinutul lor. Numai acela 
care şi-a dat osteneala de a-şi ascuţi puterea de judecată, prin 
faptul că încearcă să în/eleagă adevărurile referitoare la lumile 
superioare, poate să se ferească de amăgiri. (Nota 10) 
Mijloacele ştiinţei exterioare nu sunt suficiente. Ştiinţa 
exterioară nu oferă posibilitatea de a dezvolta o putere de 
judecată atât de pătrunzătoare, care să-l fortifice pe om, 
pentru a putea face distincţii reale în lumea spirituală. De 
aceea, se poate spune, într-adevăr, că, dacă elaborează 
comunicări despre lumile superioare oameni care n-au avut 
grijă să-şi educe puterea de judecată, s-o facă mai 
pătrunzătoare - lucru posibil mai ales prin ştiinţa spiritului -, 
acestea sunt discutabile în cel mai înalt grad, şi ar fi necesar ca 
ele să fie verificate, fără excepţie, prin metodele însuşite pe 
baza unei educaţii oculte veritabile. 


Există o singură forţă în faţa căreia Lucifer se retrage: 
moralitatea. Ea îl arde pe Lucifer ca focul cel mai îngrozitor. Şi 
nu există nici un alt mijloc de a lupta împotriva influenţei lui 
Ahriman în afară de puterea de judecată şi discernământul 
care au fost educate prin studiul ştiinţei spiritului. Căci ceea ce 
noi ne însuşim pe Pământ, puterea de judecată sănătoasă, e 
ceva de care Ahriman fuge înspăimântat. In fond, el nu are faţă 
de nimic o aversiune mai mare decât pentru lucrurile pe care 
le obţinem printr-o educare sănătoasă a conştienţei Eului 
nostru. Ahriman face parte dintr-o cu totul altă lume, care e 
extrem de departe de ceea ce noi ne dezvoltăm ca putere de 
judecată sănătoasă. In momentul în care întâlneşte ceea ce noi 
am cucerit, în existenţa pământeană, ca putere de judecată 


sănătoasă, Ahriman se sperie, fiincă este ceva absolut 
necunoscut pentru el, de care se teme groaznic. De aceea, cu 
cât ne străduim mai mult să consolidăm în noi ceea ce poate fi 
dezvoltat, în viaţa dintre naştere şi moarte, ca putere de 
judecată sănătoasă, cu atât mai mult acţionăm împotriva lui 
Arhiman. Acest lucru se întâmplă cu unele persoane care vin la 
noi şi care „aduc jos, pe Pământ, albastrul cerului", povestind 
despre multele lumi spirituale pe care le-au văzut. lar dacă faci 
încercarea de a le explica un lucru cât de mic, de a le deprinde 
cu înţelegerea şi discernământul, de obicei Ahriman le are atât 
de strâns în puterea sa, încât ele aproape nu te pot urmări; şi 
aceasta se întâm-plă mai ales dacă amăgirile lui Ahriman se 
exprimă sub formă de impresii auditive. Impotriva a ceea ce el 
prezintă sub formă de imagini vizuale există, totuşi, mai multe 
mijloace de acţiune decât împotriva a ceea ce apare sub formă 
de percepții auditive, drept voci ş.a.m.d. Asemenea oameni 
simt o mare aversiune în fata ideii de a învăta lucruri care 
trebuie însuşite, între naştere şi moarte, pentru conştienţa 
Eului. Nu le place aşa ceva. Dar, de fapt, nu ei sunt aceia 
cărora nu le place; puterile ahrimanice sunt cele care-i abat cu 
forta de la învătarea acestor lucruri. Dacă un astfel de om 
poate fi însă convins să-şi dezvolte o putere de judecată 
sănătoasă şi dacă el acceptă să i se dea sfaturi, se constată că 
în curând glasurile şi halucinaţiile încetează, pentru că nu 
fuseseră decât nişte halucinaţii ahrimanice şi pentru că 
Ahriman e cuprins de o frică teribilă, de îndată ce simte că de 
la acel om vine o putere de judecată sănătoasă. 


Aşa că, de fapt, cel mai bun mijloc de a combate 
îmbolnăvirile cauzate de halucinaţiile vizuale şi auditive 
provocate de Ahriman, care-i dăunează foarte mult omului, 
este acela de a-l convinge pe omul respectiv, cu toate 
mijloacele de care dispunem, să-şi dezvolte o putere de 
judecată sănătoasă şi lucidă. Pentru unele persoane acest 
lucru e deosebit de greu, deoarece cealaltă putere le face viaţa 
comodă, îi conduce. Dar dacă vrea să alunge din el această 
putere, omul nu poate rămâne la viaţa lui comodă. Cu 
asemenea oameni o scoţi la capăt extrem de greu; ei afirmă că 
le-a fost luat ceva ce-i făcea să se ridice în lumea spirituală, 


când, de fapt, noi doar i-am făcut sănătoşi şi am împiedicat 
aceste puteri să pună definitiv stăpânire pe ei. 


Vedem, deci, că puterile luciferice şi cele ahrimanice au o 
aversiune extraordinar de mare faţă de smerenie, faţă de 
strădania omului de a nu se considera mai valoros decât poate 
fi admis de o judecată sănătoasă; sunt lucruri care nu-i plac 
deloc lui Lucifer. Dar el se simte la fel de bine ca muştele într-o 
odaia murdară, dacă undeva încearcă să iasă la suprafaţă 
însuşiri cum sunt ambiția, vanitatea. Toate acestea, dar în 
special lucrurile bazate pe reprezentările eronate despre 
propria noastră persoană, ne fac accesibili influenţei lui 
Ahriman. De influenţa lui Ahriman nu ne apără decât efortul 
real de a gândi sănătos, aşa cum ne învaţă viaţa dintre nastere 
şi moarte. Cei care se situează pe tărâmul ştiinţei spiritului au 
toate motivele să sublinieze cu cea mai mare intensitate că 
nouă, ca oameni ce trăiesc pe Pământ, nu ne e îngăduit să 
trecem cu vederea ceea ce trebuie să ne fie dat în viaţa trăită 
pe Pământ. Oamenii care dispreţuiesc eforturile de a-şi însuşi o 
putere de judecată sănătoasă şi un discernământ lucid, cei 
care vor să se înalțe cât mai uşor, fără ajutorul acestora, într-o 
lume spirituală vor, de fapt, să se sustragă vieţii pământene. Ei 
vor să planeze pe deasupra vieţii pământene şi sunt convinşi 
că pentru ei ar fi o preocupare prea măruntă aceea de a 
acţiona pentru înţelegerea acestei vieţi. Şi se consideră prea 
buni pentru aşa ceva. Dar tocmai un asemenea sentiment e un 
nou motiv de trufie. De aceea, vedem deseori că acele 
persoane care înclină spre exalta-re, care nu vor să fie atinse 
de lucrurile pământene şi de viaţa pământeană refuză să 
înveţe, „pentru că au la degetul cel mic toate aceste 
probleme", şi nu vor să aibă de-a face cu un curent ca al 
nostru. Ei consideră că omenirea trebuie să ajungă în lumea 
spirituală. 


Desigur, numai că există un singur paşaport valabil pentru 
această lume, şi acesta este moralitatea superioară, cucerită 
pe Pământ, care nu ne dă voie să ne supraapreciem, care nu 
ne duce la o judecată eronată în legătură cu propria noastră 
persoană şi nici nu ne face dependenţi de pornirile, poftele şi 
pasiunile noastre; iar pe de altă parte, el ne asigură o 


conlucrare susţinută, sănătoasă cu condiţiile vieţii pe Pământ; 
în nici un caz nu ne dezvoltă tendinţa de a plana pe deasupra 
condiţiilor vieţii pământene. 


Am scos astfel din străfundurile karmei un lucru care are 
legătură cu adâncurile vieţii spirituale. El poate fi de mare preţ. 
Dar nu are valoare pentru evoluţia omului şi a individualităţii 
nimic din ceea ce e luat din lumea spirituală fără o gândire 
sănătoasă, şi nu are valoare nici ceea ce e luat din ea fără 
moralitate. Putem înţelege acest lucru din ceea ce am 
prezentat astăzi şi data trecută. Cu toate acestea, ne punem 
mai multe întrebări: De ce n-ar fi posibil ca influenţa luciferică, 
tocmai pentru că acţionează de mult timp şi pentru că s-a 
transformat în boală şi e compensată prin durere, să atragă 
după sine influenţa ahrimanică? Şi de ce n-ar fi posibil ca în 
ceea ce ne provoacă durere şi ne indică evoluţia luciferică a 
unei boli să joace un rol, tocmai ca urmare a influenţei 
luciferice, şi influenta ahrimanică? În ce fel acţioneză influenta 
ahrimanică? In ce fel se transformă ispitirile lui Ahriman în 
cauze de boală? Cum se manifestă aceasta într-o incarnare 
ulterioară? 


Ceea ce trebuie atribuit influenţei ahrimanice poate fi 
dedus, în mod indirect, din influenţa lui Lucifer; dacă influenţa 
lui Lucifer a fost atât de puternică încât a pus în acţiune 
influenţa ahrimanică, influenţa ahrimanică e şi mai perfidă. Ea 
zace mai jos, în fiinţa noastră, nu doar în greşelile corpului 
astral, ci în greşelile corpului eteric. Influenţa ahrimanică apare 
într-o conştienţă situată sub nivelul conştienţei durerii, 
aducând prejudicii care nu sunt însoţite neapărat de durere, 
prejudicii care duc, în organul în care se manifestă vătămarea, 
la subminarea acestuia, astfel încât, în cele din urmă, el nu mai 
poate fi folosit: Să presupunem că într-o anumită incarnare a 
acţionat o influenţă ahrimanică. Omul trece prin perioada 
dintre moarte şi o nouă naştere şi reapare apoi într-o nouă 
incarnare. Atunci se constată că un organ oarecare a fost luat 
în stăpânire de activitatea ahrimanică sau, altfel spus, că în 
acel organ corpul eteric a pătruns mult mai adânc decât ar 
trebui; organul e străbătut de corpul eteric mai mult decât ar fi 
necesar. Intr-un asemenea caz, din cauza organului afectat, 


omul va fi condus spre ceea ce Ahriman face să existe în lume 
- el se va încâlci cu atât mai mult printre iţele erorii. Cu acel 
organ care-şi datorează deficienţa influenţei ahrimanice, şi în 
care s-a cufundat atât de adânc corpul eteric, omul s-ar afunda 
mai adânc, dacă ar vrea să parcurgă întregul proces, în maya. 
Dar pentru că tot ceea ce lumea exterioară produce drept 
maya nu poate fi luat de om cu sine în lumea spirituală, 
această lume se va îndepărta din ce în ce mai mult. Fiindcă 
acolo există numai adevăr, nu şi iluzie! Cu cât ne vom rătăci 
mai mult, aşadar, în iluzia creată de Ahriman, cu atât mai mult 
vom fi determinaţi să ne transpunem în lumea senzorial- 
exterioară, în iluzia a ceea ce este fizic-senzorial, lucru pe care 
nu l-am face dacă n-am avea un asemenea organ vătămat. 


Dar acum apare acţiunea contrară, aşa cum se întâmplă 
prin durere, în cazul influenţei luciferice. În clipa în care există 
pericolul de a ne înlănţui prea mult de lumea fizic-senzorială şi, 
prin aceasta, de a fi lipsiţi de ceea ce ne-ar putea conduce spre 
lumea spirituală, organul este distrus, fie că paralizează, fie că 
devine prea slab pentru a mai putea funcţiona. Intervine, deci, 
un proces de distrugere. Trebuie să ne fie clar că aceasta o 
datorăm unor puteri care, de fapt, sunt binefăcătoare; organul 
ne este luat, pentru ca noi să putem găsi drumul înapoi, spre 
lumea spirituală. Aceasta e realitatea; anumite puteri ne 
distrug organele, sau ne înzestrează cu organe bolnave, pentru 
ca noi să nu ne înfundăm prea adânc în iluzie. 


Dacă cineva are o boală de ficat care nu e însoţită de 
senzaţii dureroase, avem de-a face cu efectul unei influenţe 
ahrimanice anterioare, care a făcut ca ficatul să se 
îmbolnăvească, pentru că altfel omul s-ar adânci prea mult în 
maya, din cauza forţelor care se leagă de cufundarea prea 
adâncă a corpului eteric. 


Legendele şi miturile au deţinut întotdeauna înţelepciunea 
cea mai profundă şi, au exprimat-o în felul lor. Ficatul e un 
exemplu bun în acest sens, fiindcă el e un organ care 
acţioneză în aşa fel încât omul poate să alunece în lumea 
iluziei fizice. Ficatul e, în acelaşi timp, organul care ne 
încătuşează, propriu-zis, de Pământ. Cu acest adevăr are 


legătură următorul fapt: Prometeu, acea entitate care, conform 
legendei, le-a adus oamenilor forţa de a cobori în viaţa 
pământeană şi de a deveni apţi pentru această viaţă, este 
atacat de un vultur care-i mănâncă din ficat. Acest lucru nu 
trebuie să-i provoace lui Prometeu o durere deosebit de mare, 
fiindcă atunci legenda n-ar fi în concordanţă cu realitatea. Dar 
legendele sunt întotdeauna în concordanţă cu realităţile 
fiziologice! Vulturul mănâncă din ficatul lui Prometeu pentru că 
ficatul nu doare! Legenda trebuia să atragă atenţia asupra 
faptului că Prometeu a adus omenirii ceva care ar putea s-o 
facă să se încurce şi mai mult printre iţele activitătii 
ahrimanice, dacă n-ar exista activitatea opusă, care 
restabileşte echilibrul. Documentele oculte sunt de acord cu 
adevărurile pe care le comunicăm prin ştiinţa spiritului. 


V-am spus ieri, studiind lucrurile, că puterile bune sunt 
acelea care-i aduc omului durerea, drept compensare faţă de 
influenţa lui Lucifer. Încercaţi să vedeţi legătura dintre acest 
adevăr şi Vechiul Testament. După ce au analizat influenţa 
luciferică, aşa cum este ea redată, în formă simbolică, prin 
şarpele care-o ispiteşte pe Eva, puterea al cărei adversar este 
Lucifer a trebuit să decidă că, începând cu acel moment, 
durerea va veni asupra omenirii. Este lehova sau lahve, care 
spune: „În dureri să-ţi naşti copiii!" 


De regulă, nu poţi înţelege tâlcul unor asemenea lucruri, 
conţinute în documentele oculte, cât timp nu ai explicatiile 
ştiinţei spiritului. După ce ai ajuns în posesia lor, îţi dai seama 
cât de profunde sunt aceste documente. De aceea nu-mi puteţi 
cere nici mie să vă clarific asemenea lucruri fără a creea _ 
premisele corespunzătoare. Ca să putem analiza pasajul: „In 
dureri să-ţi naşti copiii!" au fost necesare expunerile referitoare 
la karma; de-abia în acest context poate fi inclusă explicaţia 
corespunzătoare. De aceea, nu foloseşte la nimic dacă se vor 
analiza documentele oculte, înainte să se fi atins punctul 
corespunzător în evoluţia ocultă. Omul trebuie să aibă răbdare, 
până când va fi atins punctul final din evoluţia ocultă; doar cu 
explicaţiile nu se ajunge la nimic. 


Am spus că în viaţa noastră acţioneză, pe de o parte, 
puterile luciferice, pe de altă parte acele puteri al căror 
adversar e Lucifer. Puterile ahrimanice ne influenţează viaţa şi 
trebuie să ne fie clar că aceste puteri, care fac ca organele 
noastre să devină inutilizabile, când ajungem pradă influenţei 
ahrimanice, trebuie considerate puteri bune, al căror adversar 
este Ahriman. 


Dacă luaţi ca punct de plecare afirmaţia făcută mai 
înainte, veţi putea vedea în profunzime modul complicat în 
care lucrează natura umană şi veţi ajunge la concluzia că 
puterile luciferice au rămas în urmă în vechea perioadă a 
evoluţiei de pe Lună; ele acţionează asupra vieţii noastre de 
azi, în actuala evoluţie de pe Pământ, cu forţe care sunt lunare, 
cu forţe care nu ar fi putut interveni, în cadrul evoluţiei noastre 
pământene, în planul cosmic, care corespunde doar forţelor 
opuse lui Lucifer. Aşa că Lucifer intervine în planul altei 
entităţi. 


Acum ne putem întoarce în trecut, la epoci şi mai vechi ale 
evoluţiei. 


Dacă ştim că pe Lună unele entităţi au rămas în urmă în 
evoluţia lor, spre a interveni, pe Pământ, în viaţa omului, vom 
găsi explicabil faptul că şi pe vechiul Soare au rămas în urmă 
anumite fiinţe, care au jucat, apoi, pe Lună un rol asemănător 
celui pe care-l joacă acum pe Pământ entităţile luciferice. În 
entitatea umană se dă azi o luptă între puterile luciferice, care 
se încuibează în corpul nostru astral, şi acele puteri care 
acţionează asupra noastră prin intermediul Eului, prin ceea ce 
noi cucerim pe Pământ fiindcă puterile al căror adversar e 
Lucifer pot să acţioneze asupra noastră numai prin Eul nostru. 
O apreciere justă a propriei noastre fiinţe o putem face doar cu 
ajutorul puterilor care acţioneză asupra Eului nostru. Pentru 
aceasta trebuie să ne folosim neapărat Eul. Când Eul nostru se 
împotriveşte puterilor luciferice, în noi luptă lahve sau lehova 
împotriva lui Lucifer; luptă entităţile care au în grija lor planul 
cosmic bun, împotriva celor care se ridică împotriva acestui 
plan, contestând valabilitatea lui, iar noi ne situăm, în fiinţa 
noastră cea mai lăuntrică, în mijlocul acestei lupte a lui Lucifer 


cu celelalte entităţi. Suntem noi înşine scena pe care se dă 
lupta. Şi acest lucru atrage karma în interiorul nostru - dar 
numai în mod indirect, prin faptul că se dă lupta cu Lucifer. 
Dacă ne îndreptăm privirile spre exterior, suntem atraşi în 
sfera de acţiune a puterilor ahrimanice. Aici are loc ceva care 
vine din afară, şi în noi pătrunde Ahriman. 


Noi ştim însă că pe vechea Lună au trăit entităţi care şi-au 
parcurs evoluţia într-un mod asemănător celui în care o facem 
noi acum, în cadrul evoluţiei pământene. In Cronica Akasha şi 
Știința ocultă aceste fiinţe sunt desemnate prin termenii 
îngeri, angeloi, dhyanis; numele nu contează. În interiorul 
acestor entităţi s-a dat însă o luptă asemănătoare celei date de 
entităţile luciferice în propria noastră fiinţă. Pe vechea Lună 
aceste entităţi au fost scena luptei date de acele entităţi care, 
la rândul lor, rămăseseră în urmă pe Soare. Lupta de pe Lună 
nu are nimic comun cu propriul nostru Eu interior, căci pe Lună 
noi încă nu aveam Eul. Ea se situează în afara lucrurilor la care 
poate participa Eul nostru, ea s-a dat pe vechea Lună, „în sânul 
îngerilor". Şi astfel acele entităţi s-au transformat în ceva ce nu 
puteau deveni decât sub influenţa altor entităţi, rămase în 
urmă faţă de evoluţia normală de pe Soare şi care, pe atunci, 
au jucat pentru îngeri acelaşi rol pe care-l joacă azi pentru noi 
entităţile luciferice. E vorba de entităţile ahrimanice, rămase în 
urmă în perioada evoluţiei solare, la fel ca entităţile luciferice 
în timpul evoluţiei lunare. De aceea, noi nu putem ajunge 
decât în mod indirect la aceste entităţi. Ahriman a fost însă 
acela care, ca să zicem aşa, a jucat rolul de ispititor al îngerilor 
şi a acţionat în ei. Prin el îngerii au devenit ceea ce sunt azi şi 
ei au adus în evoluţia noastră ceea ce au devenit, datorită lui 
Ahriman, şi ceea ce au cucerit în sensul binelui. 


Darul bun pe care-l avem de la entităţile luciferice este 
posibilitatea de a face deosebire între bine şi rău, de a ne 
dezvolta facultatea deciziei libere, de a ne cuceri o voinţă 
liberă. Toate acestea le putem realiza numai prin Lucifer. Dar 
forma sub care ne înconjoară acum îngerii, ca fiinţe spirituale, 
a fost pregătită de aceste entităţi pentru existenţa lor actuală, 
prin lupta cu Ahriman, dată în sufletele lor, în perioada vechii 
evoluţii lunare. Experiențele prin care au trecut îngerii şi 


efectele care continuă să se manifeste în ei ca urmare a acelor 
experienţe nu ne privesc pe noi, la acestea nu participăm cu 
Eul nostru. Vom vedea însă cum putem, pe o cale indirectă, să 
participăm la ele, pentru că în noi acţionează şi infleunţa 
ahrimanică. Ceea ce au obţinut aceste entităţi sub influenţa lui 
Ahriman sunt efecte ale căror cauze le-au preluat în fiinţa lor, 
în timpul existenţei lunare. În timpul existenţei lunare, prin 
influenţa ahrimanică, îngerii au asimilat ceva ce au introdus, 
apoi, în existenţa noastră pământeană. Să căutăm în existenţa 
noastră pământeană lucrul care poate să ne apară drept efect 
al luptei ahrimanice de odinioară. 


Dacă pe vechea Lună n-ar fi avut loc această luptă 
ahrimanică, entităţile îngereşti n-ar putea să introducă în 
existenţa noastră pământeană ceea ce a făcut parte din 
vechea evoluţie lunară, deoarece ceea ce a făcut parte din 
vechea evoluţie lunară ar fi încetat să existe după ce vechea 
Lună ar fi dispărut. Prin faptul că îngerii au preluat în fiinţa lor 
influenţa ahrimanică, ei s-au împletit printre iţele existenţei 
lunare, exact la fel cum noi, sub influenţa lui Lucifer, ne 
împletim printre iţele existenţei pământene. Ei au preluat în 
fiinţa lor cea mai interioară elementele lunare şi le-au adus în 
existenţa noastră pământeană. Şi astfel au avut posibilitatea 
de a face ca Pământul nostru să nu cadă cu totul sub influenta 
lui Lucifer. Pământul ar fi căzut în întregime sub influenţa lui 
Lucifer, dacă în existenţa pămâneană n-ar fi intervenit acest 
lucru, care corespunde luptei îngerilor cu Ahriman, pe vechea 
Lună. 


Care sunt oare procesele din existenţa pământeană pe 
care le numim normale? Când actualul nostru sistem solar s-a 
ordonat într-un mod corespunzător scopurilor Pământului, a 
apărut ceea ce noi vedem drept mişcări regulate ale Soarelui, 
ale Pământului şi ale celorlalte planete şi care au făcut să 
existe ziua şi noaptea, alternanţa celor patru anotimpuri, zile 
cu soare şi zile ploioase, care face să crescă roadele pe ogoare 
ş.a.m.d. Toate acestea sunt procese care se repetă în mod 
regulat, conform cu ritmul Cosmosului, aşa cum s-a format el, 
pentru actuala existenţă pământeană, după ce existenţa 
lunară a luat sfârşit. Dar în sânul existenţei pământene 


acţionează Lucifer. Şi vom vedea că aria sa de activitate e mult 
mai întinsă decât cea pe care am putut s-o urmărim în omul 
însuşi, în care, în orice caz, şi-a găsit câmpul de acţiune cel mai 
important. Dar chiar dacă Lucifer ar exista numai în cadrul 
existenţei pământene, toate acele ritmuri ordoante care apar 
datorită mişcării regulate a planetelor în jurul Soarelui, datorită 
alternanţei dintre vară şi iarnă, timp ploios şi timp însorit ete., 
ar face ca oamenii să cadă pradă „ispitirii luciferice". Dacă ar 
avea tot ce le poate veni de la Cosmosul organizat, de la ceea 
ce produce mişcările ritmice, regulate, ale sistemului solar, 
dacă ar domni numai legile care sunt pe măsura Cosmosului 
nostru actual, omul ar cădea pradă influenţei luciferice, ar 
îndrăgi viaţa fără griji mai mult decât ceea ce trebuie să 
dobândească pentru binele cosmic, ar urmări mai mult o 
desfăşurare regulată a lucrurilor decât ceea ce trebuie să 
dobândească prin strădanie. 


Din acest motiv a fost necesar să acţioneze puteri 
adverse, care au luat naştere prin faptul că în procesele 
cosmice ordonate s-au amestecat alte procese, care pentru 
vechea Lună erau normale şi binefăcătoare, dar care astăzi, 
dacă acţionează asupra existenţei pămnântene, sunt anormale 
şi periclitează evoluţia normală de pe Pământ. Aceste influenţe 
aduc o corectură tendinței de a avea o viaţă fără griji, tihnită şi 
îmbelşugată, care ar exista dacă n-ar domni decât ritmul; ele 
apar, de exemplu, sub forma grindinei care bântuie uneori 
peste ogoare. Când ceea ce s-a creat prin domnia forţelor 
existenţei pământene este distrus, se aduce o corectură, care, 
dacă privim situaţia în ansamblu, are un efect binefăcător, 
chiar dacă omul nu o simte, pentru că mai există şi o altă 
înţelepciune, mai înaltă decât cea pe care o înţelege omul. Pe 
vechea Lună, forţele care se dezlănţuie în grindină erau 
binefăcătoare, aducătoare de binecuvântări, aşa cum sunt 
astăzi binefăcătoare forţele ce acţioneză în ploaie şi în razele 
de soare. Astăzi ele acţionează pentru a îndrepta ravagiile pe 
care le-ar fadce în caz contrar, influenţa luciferică. lar dacă 
evoluţia organizată îşi continuă mersul, aceste forţe năvălesc 
mai violent, spre a aduce o corectură şi mai mare. Tot ceea ce 
conduce la evoluţia progresivă ţine de forţele Pământului 
însuşi. Când vulcanul îşi azvârle lava aeţioneză forţe întârziate, 


venite de pe vechea Lună, pentru a realiza o corectură în viaţa 
de pe Pămnânt. Aşa stau lucrurile, în general, în ceea ce 
priveşte cutremurele şi catastrofele naturale. Putem spune, 
deci, că unele dintre fenomenele care vin din exterior îşi 
găsesc motivaţia în evoluţia generală de pe Pământ. Vom 
vedea în ce fel au legătură toate acestea cu conştienţa umană, 
astfel încât ceea ce pare neclar în conferinţa de astăzi îşi va 
găsi completarea în conferinţa de mâine. 


Trebuie să spunem că toate aceste aspecte reprezintă 
doar una din laturile existenţei umane, ale existenţei 
pământene, ale existenţei cosmice, în general. Când ne este 
distrus un organ spunem că avem de-a face cu activitatea 
binefăcătoare a unor puteri spirituale, şi dacă am aflat că 
întregul mers al evoluţiei pe Pământ trebuie să sufere o 
corectură prin acţiunea forţelor provenite de la vechea 
existentă lunară, e cazul să ne întrebăm de ce noi, ca oameni 
pământeni, trebuie să ne străduim, la rândul nostru, să 
aducem o corectură influențelor dăunătoare ale vechilor forţe 
lunare? Noi, ca pământeni, nu trebuie să dorim erupții 
vulcanice şi cutremure de pământ, nu avem voie să distrugem 
noi înşine anumite organe, spre a sprijini activitatea 
binefăcătoare a puterilor spirituale. Dar putem să spunem cu 
îndreptăţire că, dacă undeva izbucneşte o epidemie, prin ea se 
manifestă ceea ce omul caută cu tot dinadinsul, pentru ca în el 
să fie realizată o anumită compensație. Şi putem presupune că 
omul e împins spre anumite situaţii în care i se întâmplă ceva 
rău, prin învingerea căruia el poate să facă un pas spre 
desăvârşirea sa. 


Nu s-ar putea spune, oare, că epidemiile au efecte 
deosebit de benefice? Nu cumva e greşit să împiedicăm 
apariţia lor, prin tot felul de metode de îngrijire şi stimulare a 
sănătăţii, prin tot felul de măsuri profilactice? S-ar putea să-i 
vină cuiva ideea că n-ar trebui să se facă nimic pentru 
diminuarea efectelor catastrofelor naturale, motivând că o 
asemenea atitudine e cu totul pe linia expunerilor de azi şi de 
ieri. 


Vom vedea că nu aşa se pune problema, dar numai în 
anumite condiţii. De-abia acum vom fi pregătiţi, pe de o parte, 
să înţelegem, când vom analiza aceste lucruri, că unele 
influenţe binefăcătoare ne pot prejudicia un organ ca să nu 
ajungem sub influenţa magiei şi, pe de altă parte, să devenim 
conştienti de cealaltă influenţă, pe care o facem să apară când 
ne sustragem efectelor unor asemenea influenţe 
binefăcătoare, prin faptul că luăm măsuri igienico-sanitare 
împotriva bolilor. Prin aceasta ne situăm într-un punct în care 
se află adeseori omul: când se iveşte o aparentă contradicţie şi 
când întreaga forţă a acesteia îl îmboldeşte pe om, el e foarte 
aproape de a ajunge într-unul din punctele în care puterile 
ahrimanice pot exercita asupra sa o influenţă puternică. 
Posibilitatea de a ne lăsa pradă amăgirilor este mai aproape 
acum, când am ajuns într-o asemenea strâmtoare. Şi e bine că 
am ajuns în ea, pentru că acum putem înţelege că forţele 
binefăcătoare sunt cele care fac ca un organ să devină 
inutilizabil; aceasta este o reacţie împotriva lui Ahriman. Acum 
cei care vor răul omenirii ar trebui să nu dorească ceea ce se 
poate numi „reacţii binefăcătoare împotriva forţelor 
ahrimanice", deoarece măsurile de igienă şi alte lucruri 
asemănătoare ar limita această reacţie benefică. 


Ne aflăm într-o strâmtoare. Şi e bine că am fost conduşi 
spre această contradicţie, ca să reflectăm asupra faptului că 
asemenea situaţii pot să existe şi că ele sunt chiar o şcoală 
foarte bună pentru spiritul nostru. După ce vom vedea în ce fel 
putem scăpa din capcana acestei contradicții, vom face prin 
propriile noastre puteri ceva care ne poate da forţa de a ne 
sustrage amăgirilor lui Ahriman. 

CONFERINŢA a VIll-a 

Karma mădularelor superioare ale fiinţei umane 

Hamburg, 25 mai 1910 

Dacă ne întoarcem cu gândul la contradiţia despre care 
am vorbit la sfârşitul expunerii de ieri, ca să ajungem la 
rezolvarea ei, trebuie să ne ocupăm de cele două forţe, de cele 
două principii despre care am aflat, în decursul timpului, că 
provoacă, dar şi reglementează karma noastră. 


Am văzut cum karma e pusă în mişcare numai prin faptul 
că suferim influenţele exercitate de puterile luciferice asupra 
corpului nostru astral, că, fiind ispitiţi de aceste puteri, 
ajungem la manifestări afective, instinctuale şi pasionale care, 
dintr-un anumit punct de vedere, ne fac mai imperfecţi decât 
am fi fără ele. Când influenţele luciferice acţionează asupra 
noastră, ele cheamă în arenă influenţele ahrimanice, acele 
forţe care nu acţioneză asupra noastră dinăutru în afară, ci din 
afară înspre interior, acele forţe care lucrează în interacţiune 
cu lumea, prin ceea ce ne vine în întâmpinare din exterior. Aşa 
că Ahriman e cel provocat la luptă de către Lucifer, iar noi, 
omenii, suntem situaţi, de fapt, în mod direct, în lupta dintre 
cele două principii. Dacă am ajuns o dată în tentaculele lui 
Lucifer sau Ahriman, noi căutăm căile şi mijloacele de a ne 
înălța mai sus, biruind răul produs de ei în fiinţa noastră. De 
fapt, această luptă, acest joc de forţe dintre puterile luciferice 
şi cele ahrimanice, are loc în jurul propriei noastre persoane, şi 
acest lucru ne este clar dacă ne aducem încă o dată în faţa 
ochilor, sub o formă puţin schimbată, cazul pe care l-am 
amintit deja data trecută: un om cade pradă influențelor 
ahrimanice, astfel încât are tot felul de imagini şi himere, crede 
că i se face o comunicare deosebit de importantă sau că are o 
impresie despre fenomene care-l determină pe alt om, cu 
judectă sănătoasă, să-şi dea seama că respectivul a căzut 
pradă rătăcirilor şi amăgirilor. Ultima oară am vorbit despre un 
om care a căzut pradă unor amăgiri clarvăzătoare, dar 
clarvăzătoare în sensul rău al cuvântului, provocate de puterile 
ahrimanice. Şi am văzut că împotriva unor asemenea amăgiri, 
provocate de o clarvedere incorectă, nu există nici un alt mijloc 
de acţiune - sau nici unul eficient - în afară de judecata 
sănătoasă, obţinută în viata fizică dintre naştere si moarte. 


Ceea ce am spus în ultima conferinţă este esenţial şi 
important, în cazul unor asemenea rătăciri clarvăzătoare. Dacă 
este vorba despre o clarvedere care n-a fost cucerită printr-o 
disciplină ocultă, prin exerciţii sistematice, conduse într-un 
mod riguros şi corect, de o clarvedere ce apare pe baza unor 
vechi însuşiri ereditare, sub formă de imagini sau de sunete 
etc., în cazul unei asemenea clarvederi necorespunzătoare 
putem constata că ea se retrage, ba chiar dispare cu totul, 


dacă omul găseşte posibilitatea de a-şi manifesta înclinația, de 
a face cu seriozitate studii teosofice, de a-şi însuşi în mod real 
cunoaşterea teosofică sau dacă începe chiar o actiune reală de 
autoeducare ocultă, plină de sens şi adecvată scopului. Aşadar, 
într-un asemenea caz, în care avem de-a face cu rătăciri ale 
cunoaşterii suprasensibile, dacă omul e receptiv la izvoarele 
adevărate ale cunoaşterii, acestea pot fi un ajutor pentru el, 
care-l poate conduce spre calea justă. 


Dimpotrivă, nu poate fi adus în discuţie un contraexemplu 
care constituie un adevăr atât de banal, încât îl cunoaşte 
oricine. Dacă din cauza unor complicaţii karmice un om are 
stări care-i produc simptome legate de mania persecutiei sau 
de megalomanie, el poate dezvolta în sufletul său un întreg 
sistem de idei nebuneşti, pe care le motivează în modul cel 
mai logic cu putiniă, dar care sunt, totuşi, idei de nebun. Se 
poate întâmpla, de exemplu, ca un om să gândească absolut 
corect şi logic, dar să fie stăpânit de ideea că este urmărit de 
cineva. El va fi în stare să facă din incidentele cele mai 
neînsemnate adevărate scenarii ingenioase, considerând că 
este urmărit de oameni al căror scop este exclusiv acela de a-i 
face rău. Şi vă va dovedi în modul cel mai ingenios cât de 
întemeiată e bănuiala sa. Aşa că un om poate să aibă o minte 
absolut logică şi să prezinte totuşi anumite simptome ale 
nebuniei. Va fi absolut imposibil să schimbăm ideile unui 
asemenea om prin argumente logice. Dimpotrivă, dacă într-un 
asemenea caz venim cu argumente logice, se poate întâmpla 
ca ideile nebuneşti care sunt înrădăcinate în fiinţa lăuntrică a 
omului respectiv să se amplifice şi el să caute mijloace şi mai 
ingenioase de a dovedi câtă dreptate are. Când vorbim în 
sensul ştiinţei spiritului, lucrurile trebuie examinate cu cea mai 
mare exactitate. Când am spus că adevărurile ştiinţei spiritului 
pe care omul le cultivă în sufletul lui, dându-şi toată osteneala 
sau chiar pornind pe calea unei discipline spirituale 
sistematice, constituie o forţă în combaterea unei rătăciri a 
tendinţelor clarvăzătoare, am avut în vedere un cu totul alt 
caz, diferit de cel expus mai înainte. Nu se pune problema de 
a-l ajuta pe omul respectiv apelând la adevărurile ştiinţei 
spiritului. De regulă, cei din jurul lui vor să-l ajute folosind 
argumentele gândirii obişnuite. Numai că un om aflat în 


această situaţie e total insensibil la asemenea argumente. Din 
ce cauză? 


Când apare simtomatologia descrisă, în omul respectiv 
iese la suprafaţă o cauză karmică, din incarnările lui trecute, a 
unor rătăciri din alte vieţi. Rătăcirea fiinţei sale interioare nu-şi 
are cauzele şi nici nu poate să le aibă în actuala incarnare, ci 
într-o incarnare anterioară. Să ne imaginăm cum se petrecerea 
trecerea dintr-o incarnare anterioară în cea actuală. În acest 
scop, trebuie să ştim cum se desfăşoară dezvoltarea noastră 
sufletească. Fiecare din noi e alcătuit dintr-un corp fizic, un 
corp eteric, un corp astral şi, în decursul timpului, am introdus 
în aceste învelişuri, prin acţiunea Eului, sufletul senzatiei în 
corpul astral, sufletul raţiunii sau afectiv în corpul eteric şi 
sufletul conştienţei în corpul fizic. Ceea ce am dezvoltat în 
interiorul nostru, ca trei mădulare sufleteşti, a fost introdus în 
cele trei învelişuri şi trăieşte acum aici. Să presupunem că, 
intr-o incarnare oarecare, sub influenţa lui Lucifer - prin faptul 
că dezvoltăm înăuntrul nostru porniri, pofte, instincte egoiste 
sau de alt fel, care trebuie atribuite influenţei lui Lucifer - 
suntem ispitiţi să ne încărcăm sufletul cu multe greşeli. Sediul 
acestor greşeli poate fi în sufletul senzatiei, în sufletul raţiunii 
sau în cel afectiv şi chiar în sufletul conştienţei. Aceasta va fi 
apoi, într-o încercare de mai târziu, cauza greşelii, pe care 
omul respectiv o poartă într-unul din mădularele sale sufleteşti. 
Să presupunem că e vorba de o greşeală bazată în mod 
deosebit pe forţele sufletului raţiunii. Ea va fi transformată, în 
starea dintre moarte şi o nouă naştere, în aşa fel încât faptele 
greşite comise, de exemplu, de către sufletul raţiunii, îşi vor 
manifesta efectele în corpui eteric. Aşadar, în perioada dintre 
moarte şi noua naştere, ele au fost întreţesute în corpul eteric. 
Şi în noua incarnare noi întâlnim un efect înrădăcinat în corpul 
eteric, a cărui cauză şi-a avut sediul, într-o incarnare 
anterioară, în sufletul raţiunii. Dar sufletul raţiunii din 
incarnarea următoare lucrează iar, în mod independent, în 
această incarnare, şi e o mare deosebire între cazul în care 
omul a comis acea greşeală într-o viaţă anterioară şi acela în 
care a comis-o în viaţa prezentă. Dacă a comis-o într-o 
incarnare anterioară, acum are o deficiență în corpul său 
eteric. El e mai adânc înrădăcinat, fiindcă acum nu-şi are sediul 


în sufletul raţiunii, ci în corpul eteric. Dar ceea ce omul a 
cucerit în planul fizic sub formă de capacităţi intelectuale 
influenţează numai sufletul raţiunii, nu influenţează activitatea 
desfăşurată de sufletul raţiunii în trecut, care acum a fost 
integrată deja corpului eteric. De aceea se poate întâmpla ca 
forţele sufletului raţiunii, aşa cum ne întâmpină ele azi, să 
lucreze cu o logică intactă, astfel încât fiinţa interioară a 
omului să fie absolut intactă, dar, din cauză că sufletul raţiunii 
interacționează cu partea bolnavă a corpului eteric, acest corp 
să facă, într-o anumită privinţă, o eroare. Şi atunci putem 
acţiona, cu argumentele care pot fi găsite în planul fizic, 
asupra sufletului raţiunii, dar nu putem influenţa în mod direct 
corpul eteric. Din acest motiv, nu veţi realiza nimic prin logică, 
pe calea convingerii, cum nu veţi realiza nimic prin logică dacă 
aşezaţi un om în faţa unei oglinzi convexe, astfel încât el să-şi 
vadă imaginea schimonosită, şi veţi încerca să-l convingeti 
apoi că nu are dreptate când îşi vede imaginea. Deci nu 
depinde de om dacă înţelege un lucru în mod greşit, maladiv, 
fiindcă logica sa, sănătoasă în rest, nu e oglindită în mod 
corespunzător de către corpul său eteric. 


Purtăm adeseori în noi, în organizarea mai adâncă a fiinţei 
noastre, efectul karmic al unor incarnări anterioare. Şi se poate 
spune că într-o anumită parte a acelei organizări - în cazul 
nostru, în corpul eteric - există o deficiență. Vedem ce rău am 
făcut, lăsând să apară în noi, sub influenţa luciferică, într-o 
incarnare anterioară, un lucru pe care l-am transformat apoi. În 
perioada dintre moarte şi o nouă naştere ceva interior se 
transformă în ceva exterior, şi atunci Ahriman acţionează 
împotriva noastră din propriul nostru corp eteric. Arhiman e 
atras, aş zice, spre corpul nostru eteric, de către Lucifer. 
Greşeala mai veche a fost de natură luciferică, dar ceea ce a 
fost transformat este de aşa natură, încât am putea spune că 
ne-o plăteşte Ahriman, în incarnarea următoare. Apoi se pune 
problema ca omul să elimine din fiinţa sa deficienţa existentă 
în corpul său eteric. Şi acest lucru e posibil numai dacă se 
intervine în organizarea sa mai profund decât este posibil într-o 
incarnare prin mijloacele obişnuite ale raţiunii exterioare. 


Celui care trece printr-o asemenea experienţă, ajungând, 
într-o anumită incarnare, să aibă mania persecuției, când va 
trece din nou prin poarta morţii îi vor apărea toate lucrurile pe 
care le-a făcut din cauza deficienței sale ahrimanice, şi le va 
vedea în întreaga lor absurditate. lar aceasta va fi forţa care-l 
va vindeca în vederea următoarei sale incarnări. Fiindcă un 
asemenea om nu poate fi vindecat decât dacă vede în lumea 
exterioară consecinţele absurde ale faptelor săvârşite de el sub 
influenţa simptomelor respective. Cu aceasta v-am spus deja 
ce avem de făcut în sensul unei asemenea vindecări. Dacă un 
om are asemenea idei nebuneşti, nu-l veţi putea abate de la 
ele prin argumente logice. Nu veţi face decât să provocaţi cu 
atât mai mult spiritul său de contradicţie. Dar veţi avea succes, 
mai ales dacă asemenea simptome apar în tinereţe, punându-l 
pe omul respectiv în situaţii în care consecinţele simptomelor 
sale se dovedesc a fi nebuneşti, în faţa unor realităţi create de 
el, care se întorc asupra sa, ca realităţi evident absurde. 


Puteţi da un ajutor în sensul vindecării şi dacă aţi ajuns în 
posesia adevărurilor ştiinţei spiritului într-un grad atât de înalt, 
încât ele au devenit un bun lăuntric al sufletului 
dumneavoastră. Dacă posedaţi asemenea adevăruri, înseamnă 
că le aveţi sub forma celei mai puternice credinţe, ceea ce 
înseamnă că întreaga dumneavoastră personalitate e un focar 
de radiaţie a adevărurilor ştiinţei spiritului. Cu aceste 
adevăruri, care pătrund ca un curent puternic în viaţa dintre 
naştere şi moarte şi o umplu, reprezentând, totuşi, ceva ce 
depăşeşte limitele acestei vieţi, fiind cunoştinţe din lumea 
suprasensibilă, puteti obţine efecte mai puternice decât prin 
adevărurile raţiunii exterioare. În timp ce prin argumente 
logice exterioare nu puteţi face nimic, dacă aplicati adevărurile 
ştiinţei spiritului şi dacă aveţi suficient timp şi ocazii, veţi putea 
transmite omului respectiv impulsuri, astfel încât veţi realiza 
într-o singură incarnare ceea ce, de obicei, se poate face, 
indirect, de la o incarnare la alta; veţi acţiona din sufletul 
raţiunii asupra corpului eteric. Adevărurile planului fizic nu sunt 
câtuşi de puţin în măsură să sară peste prăpastia dintre 
sufletul senzaţiei şi corpul astral, dintre sufletul raţiunii şi 
eorpul eteric, sau chiar dintre sufletul conştienţei şi corpul fizic. 
Veţi constata că, oricâtă înţelepciune referitoare la lumea 


senzorială ar putea să adune un om, aceasta va avea o slabă 
legătură cu lumea sa afectivă, cu ceva ce putem numi 
îmbibarea corpului său astral cu impulsurile şi pasiunile 
corespunzătoare. De aceea, se întâmplă ca un om să fie un 
erudit, să aibă un mare tezaur de cunoştinţe teoretice 
referitoare la lucrurile lumii fizice, să îmbătrânească ca 
profesor universitar, dar să nu ajungă, în interiorul său, la o 
transformare a afectelor şi pasiunilor, care se manifestă în 
corpul astral. In fond, el poate să ştie enorm de multe lucruri 
despre lumea fizică şi să fie, totodată, un mare egoist, din 
cauză că şi-a însuşit în tinereţe asemenea impulsuri. 
Bineînţeles, în paralel cu aceasta poate să acţioneze o ştiinţă 
fizică exterioară şi o modelare a corpului astral şi a corpului 
eteric, dinăuntru în afară. Şi e posibil ca omul să asimileze 
multe adevâruri intelectuale, tot soiul de lucruri care pot fi 
asimilate ca forţe ale sufletului afectiv, în ceea ce priveşte 
planul fizic, dar nu poate să treacă peste prăpastia adâncă 
dintre sufletul raţiunii şi corpul eteric. Cu alte cuvinte, puteţi 
constata că deşi un om adună în el adevăruri exterioare, oricât 
de mult ar studia, rareori cele învăţate vor avea putere asupra 
forţelor formative ale trupului său. 


În cazul unui om la care adevărurile acţionează în aşa fel 
încât iau în stăpânire întreaga sa existenţă, veţi vedea cum, în 
răstimp de zece ani, fizionomia lui se schimbă, veţi putea citi 
pe faţa lui cum s-a luptat în interiorul său cu anumite îndoieli. 
Sau puteţi vedea din gesturile sale că a devenit mai calm, pe 
baza unei hotărâri proprii. Ceea ce a făcut el se integrează 
forţelor formative ale organismului său, care e luat în stăpânire 
de aceste forţe transformate până în părţile cele mai subtile. 
Ceea ce omul îşi însuşeşte pe cale spirituală acţionează până 
la nivelul părţilor celor mai subtile ale organizării sale. Dacă 
ceea ce ia în stăpânire simţirea nu are legătură doar cu planul 
fizic, atunci după zece ani omul s-a schimbat. Dar schimbarea 
se face normal, aşa cum se formează şi se schimbă 
predispoziţiile în viaţa obişnuită. Se poate întâmpla ca, după 
zece ani, un om să aibă o altă expresie a feţei; dacă el nu sare 
însă peste prăpastie pe cale interioară, n-a fost vorba decât de 
nişte influenţe exterioare. Atunci ceea ce modelează omul n-a 
fost o forţă care-l ia în stăpânire din interior. Numai spiritualul; 


care se uneşte, în fiinţa noastră interioară, cu Eul cel mai 
lăuntric din noi, e în măsură să modifice forţele formative deja 
în viaţa dintre naştere şi moarte, dar această trecere, acest 
salt peste prăpastie are loc, cu siguranţă, în cadrul legii 
karmei, între moarte şi o nouă naştere. Dacă, de exemplu, 
ceea ce a trăit sufletul senzaţiei coboară în acele lumi prin care 
trecem în perioada dintre moarte şi o nouă naştere, atunci 
aceste trăiri se fac simţite cu siguranţă în incarnarea 
următoare, drept forţe formative, modelatoare. 


Am înteles cum colaborează Ahriman si Lucifer. Dar oare 
cum se realizează colaborarea lor atunci când, de exemplu, o 
influenţă luciferică nu are de trecut doar prăpastia dintre 
sufletul ratiunii şi corpul eteric, ci trebuie să parcurgă un drum 
mai lung? 


Să presupunem că într-o anumită viaţă un om a ajuns să 
fie influenţat de Lucifer într-o măsură deosebit de mare. Intr-un 
asemenea caz, omul respectiv a devenit, în întreaga sa fiinţă 
interioară, cu câteva trepte mai imperfect decât era înainte, iar 
în kamaloca acest lucru îi va apărea în modul cel mai pregnant, 
în aşa fel încât va fi nevoit să-şi spună că trebuie să depună un 
efort cu totul deosebit, pentru a compensa această 
imperfecţiune. Prin urmare, în noi se naşte o asemenea 
tendinţă, şi în incamarea următoare sau într-una din incarnările 
următoare ne plăsmuim organismul în aşa fel încât acesta să 
aibă tendinţa de a realiza compensarea trăirilor din trecut. Dar 
să presupunem că ceea ce a declanşat influenia luciferică a 
fost un factor exterior, o poftă exterioară, de exemplu. În acest 
caz, Lucifer şi-a exercitat din nou influenţa. Acel factor exterior 
n-ar fi putut avea influenţă asupra noastră, dacă în noi n-ar fi 
acţionat Lucifer. Prin urmare, în interiorul nostru există 
tendinţa de a compensa ceea ce a făcut influenţa luciferică. 


Am văzut însă că influenţa luciferică dintr-o incarnare 
mobilizează, într-o incarnare ulterioară, influenţa ahrimanică, o 
face să acţioneze, aşa că amândoi, Lucifer şi Ahriman, se află 
într-o perfectă relaţie de colaborare. Influenţa luciferică ni se 
arată în conştienţă, cu alte cuvinte, noi mai putem ajunge, cu 
conştienţa noastră, de bine-de rău, în corpul nostru astral. Am 


spus că dacă devenim conştienţi de faptul că avem dureri 
aceasta se datorează influenţei luciferice. Dar noi nu putem 
cobori în acele regiuni pe care le-am putea desemna drept 
conştienţa corpului nostru eteric şi a corpului nostru fizic. Ce-i 
drept, şi în somnul fără vise noi avem o conştienţă, dar o 
conştienţă atât de atenuată, încât în viaţa obişnuită omul nu 
ştie absolut nimic despre această conştienţă. Asta nu 
înseamnă că noi nu facem nimic în această stare de 
conştienţă. O asemenea conştienţă posedă, de exemplu, 
planta, care e formată doar dintr-un corp fizic şi un corp eteric. 
Planta trăieşte într-o stare de somn continuu, fără vise. 
Conştienţa umană a corpului fizic şi a corpului eteric există şi 
în starea de veghe diurnă. Totuşi, noi nu putem cobori până la 
nivelul ei. Această conştienţă poate săvârşi diferite fapte; în 
timpul somnului noi avem diverse acţiuni somnambulice, 
despre care nu ştim absolut nimic. Conştienţa somnului fără 
vise e cea care realizează aceste acţiuni. Conştienţa obişnuită 
a Eului şi conştienţa astrală nu pot cobori până acolo unde sunt 
săvârşite, de exemplu, faptele somnambulului. 


Totuşi, nu trebuie să credem că deoarece în timpul zilei 
trăim în conştienta Eului şi în conştienta astrală în noi nu 
trăiesc si celelalte feluri de conştienţă. Numai că nu ştim nimic 
despre existenţa lor. Să presupunem însă că, printr-o influenţă 
luciferică dintr-o incarnare anterioară am pus în mişcare o 
puternică influenţă ahrimanică; influenţa ahrimanică nu va 
putea să acţioneze asupra conştienţei noastre obişnuite. Ea va 
lua însă în stăpânire acea conştienţă care-şi are sediul în 
corpul nostru eteric şi atunci această conştienţă nu va 
determina doar o anumită organizare a acestui corp, ci ne va 
împinge chiar la fapte care se vor manifesta în aşa fel, încât 
conştienia corpului eteric ne va spune că putem elimina răul pe 
care l-a făcut în noi influenţa lui Lucifer, căreia omul i-a căzut 
pradă în incarnarea sa anterioară, şi o poate elimina dacă 
săvârşeşte o faptă diametral opusă greşelii luciferice pe care a 
comis-o înainte. 


să presupunem că, din cauza unei influenţe luciferice, am 
ajuns să trecem de la o atitudine religioasă ori de la tendinţa 
de a căuta spiritualul, pe care o aveam înainte, la un punct de 


vedere făcând saltul spre senzualitate. O asemenea schimbare 
de atitudine mobilizează influenţa ahrimanică în aşa fel, încât 
ea va provoca reacţia diametral opusă. Şi atunci se poate 
întâmpla ca omul respectiv, trecând prin viaţă, să caute un 
punct în care să poată face iar un salt din lumea senzorială în 
cea spirituală. Atunci el a căzut în lumea senzorială; acum el 
vrea să se întoarcă, dintr-un salt, la viaţa spirituală. Conştienţa 
de suprafaţă nu observă acest lucru, dar misteriosul 
subconştient, care e înlănţuit de corpul fizic şi de corpul eteric, 
îl împinge acum pe om să caute un loc unde îl poate aştepta o 
furtună; în acel loc se află un stejar şi o bancă şi chiar acolo 
cade trăsnetul. Deci subconştientul l-a condus pe om spre 
împlinirea faptei dintr-o incarnare anterioară. Aici avem 
fenomenul invers. Aşa înţelegem un efect apărut, într-o viaţă 
anterioară, sub influenţa lui Lucifer, şi, ca urmare a sa, o 
influenţă exercitată de Ahriman în viaţa actuală. Ahriman 
trebuie să coacţioneze şi el pentru ca noi să diminuăm 
conştienţa superioară întratât, încât întreaga noastră fiinţă să 
asculte numai de conştienţa corpului eteric sau a corpului fizic. 


În acest mod putem înţelege multe lucruri care se 
întâmplă şi în alte situaţii din viaţă. Dar dacă, de exemplu, 
cineva ajunge să moară ori să fie grav rănit, noi nu avem voie 
să ne explicăm un asemenea caz în mod similar; acest lucru ar 
însemna să concepem karma într-un mod foarte îngust. Există, 
într-adevăr, unele orientări, chiar şi în cadrul mişcării noastre 
teosofice, care concep karma într-un mod foarte îngust; unii 
oameni cred că prin karma ei posedă ceva care-i conduce spre 
un punct de vedere superior, pe care însă nu-l cunosc cu 
adevărat. Ei concep karma în aşa fel încât, dacă ar avea 
dreptate, întreaga ordine a lumii ar trebui să fie reglată, pentru 
fiecare om în parte, ca să poată sluji desfăşurării armonioase şi 
echilibrării personalităţii; cu alte cuvinte, într-o viaţă 
împrejurările ar trebui să fie reglate în aşa fel încât să fie 
creată compensaţia pentru ceea ce a luat naştere într-o viaţă 
anterioară. Dar acest punct de vedere nu poate rezista în faţa 
realităţii. Ce s-ar întâmpla dacă în viaţa unui om ar surveni o 
nenorocire, iar un altul i-ar spune că este vorba de karma sa, 
de efectul karmic ce vine dintr-o viaţă anterioară, că e 
consecinţa vinei cu care s-a împovărat atunci. Dacă omului 


respectiv i se întâmplă însă ceva pozitiv, celălalt i-ar spune că 
aceasta este consecinţa unei fapte bune, pe care a săvârşit-o 
în altă viaţă. Pentru ca o asemenea apreciere să aibă o valoare 
reală, cel care vorbeşte astfel ar trebui să vadă ce anume s-a 
petrecut în acea viaţă anterioară, despre care afirmă că a 
produs efectul respectiv. Dacă el s-ar transpune în viaţa 
anterioară a celui cu care stă de vorbă, ar vedea evenimentele 
care provin din acea viaţă şi ar trebui să-şi îndrepte privirile 
spre incarnarea următoare, pentru a observa efectele. Dar de 
aici decurge pentru noi, în mod logic, faptul că în fiecare 
incarnare au loc lucruri care constituie evenimente prime, deci 
fără antecedente, în viaţa fiecărui om, aşa cum se derulează 
ea de la o viaţă la alta, şi acestea îşi vor avea compensaţia 
karmică în viaţa următoare. Când, în viaţa următoare, vedem 
efectele ne putem îndrepta privirile spre cauzele lor. Dar dacă 
are loc o nenorocire şi, orice mijloace am aplica, nu putem găsi 
nici o cauză în viaţa anterioară, înseamnă că de-abia o viaţă de 
mai târziu va aduce compensaţia. Karma nu este soartă oarbă 
(fatum!). Din fiecare viaţă e transferat ceva în viaţa următoare. 


Dacă înţelegem acest lucru, vom considera că e normal ca 
omul să poată întâlni în viaţa lui, într-un mod plin de sens, 
evenimente noi. Să ne gândim la faptul că marile evenimente 
din evoluţia omenirii pot avea loc numai pentru că anumite 
persoane devin purtătoarele lor. Anumiti oameni trebuie să-şi 
asume într-un anumit moment intenţiile evoluţiei. Imaginaţi-vă 
cum s-ar fi desfăşurat evoluţia din Evul Mediu, dacă la un 
moment dat n-ar fi intervenit Carol cel Mare, ori cum ar fi 
evoluat viaţa spirituală din Antichitate, dacă n-ar fi apărut 
Aristotel. Dacă vreţi să înţelegeţi felul cum are loc evoluţia 
omenirii, trebuie să vi-l imaginaţi pe Aristotel activând în epoca 
în care a trăit; fără el multe ar fi fost altfel, mai târziu. 
Personalităti cum sunt Carol cel Mare, Aristotel, Luther ş.a.m.d. 
au trebuit să trăiască în epoca respectivă nu pentru ei, ci 
pentru evoluţia lumii. Destinele lor personale sunt însă strâns 
împletite cu ceea ce se întâmplă în lume. Putem spune oare, 
din acest motiv, că ceea ce ei realizează are vreo legătură cu 
meritele pe care şi le-au câştigat în trecut? 


să luăm cazul lui Luther. Nimic din ceea ce ela trăit şi 
suferit nu poate fi înscris în cartea conturilor sale karmice; 
trebuie să fie clar că ceea ce urmează să aibă loc într-un 
anumit moment din evoluţia omenirii se întâmplă datorită 
faptului că există anumite individualităţi. Aceste individualităţi 
trebuie să coboare pe Pământ din lumea spirituală, fără să se 
ia în considerare dacă ele însele au ajuns sau nu destul de 
departe în evoluţia lor, fiindcă au o anumită misiune în evoluţia 
omenirii. Şi s-ar putea să fie necesar ca o cale karmică să fie 
întreruptă înainte de vreme sau prelungită, pentru ca 
personalitatea respectivă să apară într-un anumit moment. 
Unor asemenea persoane le sunt date destine care nu trebuie 
să aibă nimic comun cu karma lor anterioară. Dar dacă un om 
a păşit în viaţă în acest fel, şi dacă a făcut ceea ce trebuia între 
naştere şi moarte, de aici apar cauze karmice. Pe cât este de 
adevărat că Luther a apărut pentru scopuri legate de evoluţia 
omenirii şi că el poate îndura elemente ale.destinului care nu 
au nimic comun cu karma lui anterioară, tot pe atât de 
adevărat este că ceea ce face el acum va influenţa, la rândul 
său, karma sa viitoare. Karma este o lege generală şi fiecare 
trebuie să trăiască în cadrul ei. Totuşi, nu avem voie s-o 
analizăm privind doar spre incarnările trecute, ci trebuie să 
privim şi spre viitor. De pe această poziţie putem spune că de- 
abia o viaţă ulterioară şi incarnările anterioare pot justifica 
faptul că ni s-au întâmplat şi lucruri care nu se aflau pe linia 
karmei noastre. 


Să analizăm cazul următor, care s-a petrecut în realitate: 
într-o catastrofă naturală şi-au găsit moartea mai multe 
suflete. Nu trebuie să credem că aceşti oameni au murit pentru 
că aşa cerea karma lor; ar fi o presupunere foarte ieftină. 
Asemenea lucruri nu pot fi explicate prin faptele rele cu care 
oamenii s-au încărcat. Există un caz verificat: mai mulţi oameni 
care şi-au pierdut viaţa din cauza unei catastrofe naturale, mai 
târziu, într-o altă existenţă, s-au simţit uniţi şi puternici datorită 
acestui destin comun, în aşa fel încât au putut întreprinde ceva 
împreună. Acea catastrofă a constituit cauza care i-a 
dezobişnuit să fie ataşaţi exclusiv de materie, astfel încât au 
adus cu ei, într-o viaţă viitoare, un mod de a gândi care i-a 
condus spre spiritual. 


Ce s-a petrecut de fapt? Dacă ne întoarcem la viaţa 
anterioară, constatăm că a avut loc, ca eveniment deosebit, _ 
moartea în comun a acelor oameni, cauzată de un cutremur. În 
momentul cutremurului, în faţa sufletelor lor a apărut cu o 
mare intensitate lipsa de valoare a bunurilor materiale şi, 
datorită acestui fapt, în ei s-a dezvoltat tendinţa de a căuta 
spiritualul. lată cum aceşti oameni, care aveau de adus 
omenirii ceva de natură spirituală, au fost pregătiţi în acest 
scop pe o asemenea cale, care ne demonstrează înţelepciunea 
evoluţiei; este un caz care a fost cercetat prin metoda ştiinţei 
spiritului şi care a avut loc în realitate. In felul acesta vedem 
intrând în viaţa umană evenimente primare; moartea unui om 
sau a unui număr mai mare de oameni, provocată de o 
catastrofă naturală sau de un accident, nu trebuie explicată 
printr-o vină de care el s-a încărcat în trecut, fiindcă un 
asemenea eveniment poate să aibă loc, devenind o cauză 
primară, a cărei compensare se produce de-abia în viaţa 
următoare. 


Dar mai sunt posibile şi alte situaţii. Se poate întâmpla ca, 
timp de două sau trei incarnări succesive, un om să fie nevoit 
să-si încheie viata. Acest lucru se poate întâmpla din cauză că 
individualitatea respectivă are misiunea de a aduce omenirii 
ceva ce nu poate fi realizat decât dacă omul trăieşte în lumea 
fizică, sensibilă, cu forţele unui trup pe cale de a se plămădi. 
Nu e totuna dacă cineva trăieşte într-un trup care se dezvoltă 
până la 35 de ani sau într-un trup ajuns la o vârstă mai 
înaintată. Până la 35 de ani omul îşi transmite forţa în 
corporalitate, aşa că el dezvoltă forţă dinăuntru în afară. Apoi 
însă, pe la 35 de ani, omul nu mai face progrese în evoluţia sa 
decât în plan interior şi trebuie să lupte în permanenţă, cu 
forţele sale de viaţă, împotriva forţelor exterioare. Aceste două 
jumătăţi ale vieţii sunt total diferite, dacă avem în vedere 
organizarea interioară. Să presupunem că e nevoie, conform 
cu înţelepciunea evoluţiei, de oameni care pot prospera doar 
dacă nu sunt nevoiţi să lupte împotriva a ceea ce ni se opune 
de obicei în a doua jumătate a vieţii; atunci se poate întâmpla 
ca firul vieţii acestor incarnări să se rupă de timpuriu. 
Asemenea cazuri există. Şi noi înşine am atras atenţia, cu 


ocazia întâlnirilor noastre, asupra unei individualităţi care a 
apărut, în mod succesiv, drept mare profet, drept pictor 
important şi drept poet (Nota 11) şi care şi-a încheiat de 
fiecare dată viaţa printr-o moarte prematură, din cauză că 
ceea ce această individualitate avea de realizat în cursul celor 
trei incarnări era posibil numai prin faptul că incarnările sale au 
fost întrerupte înainte de trecerea în a doua jumătate a vieţii. 
Acesta este modul specific în care karma umană individuală se 
împleteşte cu karma generală a omenirii. 


Putem să scrutăm şi mai adânc şi să căutăm în karma 
generală a omenirii anumite cauze karmice care-şi arată 
efectele în alte epoci, mai târzii; omul individual trebuie să se 
vadă iar situat în karma omenirii. Dacă studiem evoluţia 
postatlanteană, avem la mijloc epoca greco-latină, precedată 
de epoca egipteano-caldeană, şi urmată de epoca noastră, a 
cincea epocă de cultură. După epoca noastră va urma oa 
şasea şi o a şaptea epocă de cultură. Şi cu alte ocazii am 
arătat că, dintr-un anumit punct de vedere, are loc o mişcare 
în cerc a diferitelor civilizaţii, astfel încât civilizaţia greco-latină 
este ceva de sine stătător, dar epoca egipteano-caldeană este 
reluată în epoca noastră. Am subliniat, în cadrul acestui ciclu 
de conferinţe, că astronomul Kepler a trăit în epoca noastră, că 
în trecut aceeaşi individualitate a trăit într-un trup de egiptean, 
şi că, în acea epocă, a avut ocazia să-şi înalțe privirile, sub 
îndrumarea unui preot egitpean, spre bolta cerească, în aşa fel 
încât tainele astrelor i-au fost dezvăluite, aş zice, de sus. 
Această individualitate a scos din nou la lumina zilei toate 
acestea în incarnarea trăită sub numele de Kepler, şi a fost 
aşezată în punctul în care epoca a cincea o repetă, într-un 
anumit mod, pe a treia. 


Dar să mergem mai departe. De pe poziţiile ştiinţei 
spiritului se poate afirma că cei mai mulţi oameni privesc 
evoluţia lumii şi viaţa umană ca nişte orbi. Aceste 
corespondente, aceste repetări, această viaţă, sub formă de 
cicluri, ar putea fi urmărite până în cele mai mici amănunte. 
Dacă luăm ca punct de reper un anumit moment din evoluţia 
omenirii, anul 747 î.Hr., el reprezintă un fel de punct zero, iar 
ceea ce se situează înainte şi după acest moment se află, într- 


un anumit mod, într-un raport de oglindire. Ne putem întoarce 
până într-o epocă a evoluţiei egiptene şi vom găsi acolo legi 
după care se desfăşurau ceremoniile şi unele ritualuri, care le 
apăreau oamenilor drept „porunci ale zeilor". Şi chiar aşa era. 
Erau nişte porunci care cereau, de exemplu, ca un egiptean să 
efectueze în timpul zilei un număr de spălări, reglementate 
prin uzanţe şi pescripţii rituale speciale. Şi i se spunea 
egipteanului că el nu poate trăi aşa cum vor zeii decât dacă în 
anumite zile se îmbăiază de un număr de ori. Aceasta era o 
poruncă a zeilor, care se manifesta prin diverse culte. Ajungem 
apoi într-o perioadă intermediară, mai puţin axată pe 
curăţenie, iar în epoca noastră întâlnim din nou măsuri de 
igienă prescrise omenirii din motive materialiste şi vedem cum 
se repetă ceva care, în vechiul Egipt, la un moment dat, a 
dispărut. Împlinirea, în cadrul karmei generale, a 
evenimentelor din trecut se prezintă într-un mod foarte ciudat. 
Dar cadrul general e mereu altul. În incarnarea sa egipteană, 
Kepler avea privirile îndreptate spre cerul înstelat; şi ceea ce 
această individualitate a văzut acolo s-a întipărit în marile 
adevăruri spirituale ale astrologiei egiptene. Când s-a 
reincarnat, într-o epocă a cărei sarcină era aceea de a dezvolta 
materialismul, aceeaşi individualitate a înscris aceste realităţi - 
într-un mod corespunzător epocii noastre - sub forma celor trei 
legi ale lui Kepler, de nuanţă materialistă. In vechiul Egipt, 
legile curăţeniei erau „revelate de Dumnezeu". Egipteanul 
credea că îşi îndeplineşte datoria faţă de omenire numai dacă 
se îngrijeşte de curăţenia sa cu o pendaterie deosebită. Acest 
lucru iese din nou la suprafaţă, numai că sub influenţa unor 
gânduri absolut materialiste. Omul actual nu se gândeşte că el 
slujeşte zeilor prin faptul că respectă asemenea prescripţii, ci 
crede că o face pentru binele său. Oricum, ceea ce a existat 
cândva iese din nou la lumina zilei. 


În lume, într-un anumit sens, totul se împlineşte în mod 
ciclic. Vă daţi seama că lucrurile pe care le-am spus data 
trecută nu sunt chiar atât de simple cum suntem înclinați să 
credem. Oamenii n-au fost în stare, într-o anumită epocă, să ia 
măsuri împotriva epidemiilor, deoarece acestea fuseseră 
prevăzute în înțeleptul plan general al lumii, pentru a li se oferi 
sufletelor umane ocazia de a compensa răul provocat de 


influenţa ahrimanică si de anumite influente luciferice mai 
vechi. Dacă azi sunt create alte condiţii, şi acest lucru e supus 
anumitor legi karmice. lată de ce nu avem voie să tratăm cu 
superficialitate asemenea probleme. 


Am spus că dacă omul caută ocazia de a se infecta, de a 
contracta o boală epidemică, să zicem, avem de-a face cu 
reacţia necesară împotriva unei cauze karmice din trecut. Ne 
este îngăduit atunci să luăm măsuri de igiennă etc.? 


E o întrebare profundă, şi trebuie să adunăm mai întâi 
materialul necesar, ca să-i putem găsi un răspuns. Trebuie să 
ne fie clar că acolo unde, pe parcursul unor perioade de timp 
mai lungi, conlucrează simultan principiul luciferic şi principiul 
ahrimanic, sau acolo unde ele acţionează unul împotriva 
celuilalt, în viaţa umană apar anumite complicaţii. Aceste 
complicaţii se întâlnesc în cele mai diverse cazuri, în modurile 
cele mai diferite, astfel încât nu vom întâlni două cazuri la fel. 
Dacă analizăm cum au colaborat Lucifer şi Ahriman, vom găsi 
un fir călăuzitor, care ne va ajuta să ne orientăm. Trebuie să 
facem însă o distincţie foarte clară între omul interior si omul 
exterior. Azi am văzut care este deosebirea între ceea ce 
acţionează în sufletul raţiunii şi ceea ce se manifestă în corpul 
eteric, ca efect al sufletului raţiunii. Noi trebuie să urmărim 
firul neîntrerupt, progresiv, al acţiunilor karmei, şi avem 
posibilitatea să acţionăm, la rândul nostru, prin influenţe 
karmice corespunzătoare, asupra fiinţei interioare, în aşa fel 
încât fiinţa interioară să pregătească pentru viitor o altă 
compensație karmică. Şi atunci există posibilitatea ca într-o 
viaţă anterioară un om să fi trecut prin tot felul de sentimente, 
senzaţii etc., care l-au împins la neiubire faţă de semenii lui. Să 
ne imaginăm, de exemplu, că el a trecut prin anumite 
evenimente care l-au făcut ca, prin acţiunea karmei, să 
asimileze neiubirea. Este posibil ca noi, urmând o linie 
descendentă, să producem răul, să parcurgem, mai întâi, o 
traiectorie descendentă, spre a face să se dezvolte forţa de 
tensionare în sens opus şi a urca apoi din nou. Să presupunem, 
deci, că, dăruindu-se anumitor influenţe, un om înclină spre 
neiubire; în acest caz, într-o viaţă ulterioară neiubirea va 
apărea ca efect karmic şi va forma, în organizarea sa, anumite 


forţe interioare. Acum putem face două lucruri, în mod 
inconştient; căci civilizaţia noastră încă n-a ajuns atât de _ 
departe încât să facă asemenea lucruri în mod conştient. In 
cazul unui asemenea om va trebui să luăm măsuri pentru ca 
acele însuşiri din organizarea sa care provin din neiubire să fie 
eliminate. Putem recurge la un mijloc de combatere a acelei 
influenţe din organizarea exterioară care s-a manifestat drept 
neiubire; totuşi nici acum n-am alungat din suflet întreaga 
neiubire, ci am eliminat doar organul exterior al neiubirii. 
Fiindcă dacă nu mai întreprindem şi altceva am făcut treaba pe 
jumătate, sau poate că n-am făcut absolut nimic. Poate că l-am 
ajutat pe omul respectiv din punct de vedere fizic-exterior, dar 
din punct de vedere sufletesc nu l-am ajutat. Din cauză că, în 
corporalitatea exterioară, am înlăturat organul de producere a 
neiubirii, acum el nu poate să-şi manifeste neiubirea; trebuie s- 
o păstreze în organizarea sa interioară pentru o incarnare 
viitoare. 


să presupunem că, din cauza lipsei de iubire faţă de 
semeni, un întreg grup de oameni s-ar fi simţit îndemnat să 
asimileze anumite substanţe infecțioase, spre a cădea pradă 
unei epidemii. Şi să mai presupunem că suntem în stare să 
luăm măsuri împotriva epidemiei. Într-un asemenea caz, noi 
am opri corporalitatea exterioară să manifeste neiubire, dar 
prin aceasta n-am elimina încă înclinatia interioară spre 
neiubire. Să ne imaginăm că, eliminând organul exterior al 
neiubirii, ne asumăm îndatorirea de a acţiona asupra sufletului 
în aşa fel încât să-l scăpăm de predispoziția spre neiubire. 
Organul neiubirii e ucis în sensul cel mai propriu al cuvântului - 
în sens corporal exterior - prin vaccinarea împotriva variolei . 
Ştiinţa spiritului ne spune că variola a apărut într-o epocă în 
care exista tendinţa generală de a dezvolta într-o măsură 
foarte largă egoismul, neiubirea. Atunci a apărut variola şi în 
organizarea exterioară; aşa stau lucrurile. In teosofie avem 
datoria de a spune doar adevărul. 


Putem înţelege acum de ce vaccinul împotriva variolei a 
apărut în epoca noastră. Dar mai putem înţelege şi altceva, şi 
anume faptul că cele mai bune dintre spiritele epocii noastre 
manifestă repulsie faţă de vaccinare. Această repulsie 


corespunde unui aspect interior, este partea exterioară a ceva 
interior. Dacă ucidem organul, avem şi îndatorirea, ca revers al 
acestei intervenţii, să modelăm la omul respectiv şi caracterul 
său materialist, printr-o educaţie spirituală corespunzătoare. 
Acesta ar trebui să fie reversul. Altfel nu facem treaba decât pe 
jumătate. Nu facem decât o treabă al cărei revers va trebui să- 
| creeze omul însuşi, într-una din incarnările sale viitoare, în 
cazul în care în el există otrava variolei, şi a eliminat acea 
însusire care ne face să căutăm o îmbolnăvire de variolă. Dacă 
am eliminat receptivitatea la variolă, am avut în vedere numai 
latura exterioară a activităţii bazate pe legea karmei. Dacă, pe 
de altă parte, luăm măsuri de igienă, avem datoria de a da 
ceva şi sufletului acelui om a cărui organizare am modificat-o. 
Vaccinul nu va dăuna nici unui om care, după vaccinare, 
primeşte, mai târziu, în viaţă o educaţie spirituală. Dar facem 
balanţa să se încline prea mult, dacă avem în vedere numai 
unul dintre aspecte, iar celuilalt nu-i acordăm nici o 
importanţă. Acest lucru îl simt oamenii care spun că acolo 
unde se merge prea departe cu măsurile de igienă sunt 
cultivate doar naturile slabe. O asemenea părere este, desigur, 
neîntemeiată; este important să nu ne asumăm una dintre 
sarcini fără cealaltă. 


Ajungem astfel la o lege importantă a evoluţiei omenirii, 
care acţionează în aşa fel încât întotdeauna o realitate 
exterioară şi una interioară să se menţină în echilibru şi care 
nu ne dă voie să avem în vedere doar unul din aspecte, 
neglijându-l pe celălalt.Am spus multe lucruri până acum, dar 
nu ne-am pus întrebarea cum se raportează igiena şi karma 
una la cealaltă. Răspunsul la această întrebare ne introduce şi 
mai adânc în problema karmei. 


Vom vedea în continuare că între naştere şi moartea 
omului există legături karmice, că oamenii pot influenţa viaţa 
semenilor săi şi, vom înţelege cum pot să fie compatibile între 
ele voinţa liberă a omului şi karma. 


CONFERINŢA a IX-a 

Efectul karmic al trăirilor avute ca bărbat si ca 
femeie. Moartea şi naşterea în raport cu karma 

Hamburg, 26 mai 1910 

Am subliniat în repetate rânduri, nu vom putea decât să 
schiţăm în câteva linii marile legităţi karmice, spre a da câteva 
sugestii în acest domeniu inepuizabil. Dacă reflectaţi la tot ce 
am discutat în cursul ultimelor zile, nu veţi mai găsi atât de 
ciudată ideea că omul e împins cu tot dinadinsul, din străfundul 
anumitor straturi ale conştienţei sale, să caute şi în lume 
exterioară efectele compensatoare pentru cauzele karmce pe 
care le-a integrat el însuşi fiinţei sale. Un om poate fi îndemnat 
de-a dreptul, să se deplaseze într-un loc unde, de exemplu, 
poate să se infecteze, spre a găsi în această infecţie efectele 
compensatoare pentru o cauză karmică pe care a integrat-o 
cândva fiinţei sale; el poate fi împins chiar spre accidente 
mortale, câutând să realizeze printr-o asemenea trăire o 
anumită compensație. 


Dar cum se derulează karma, dacă prin anumite măsuri 
ajungem în situaţia de a împiedica un om să caute o asemenea 
compensație? 


să presupunem că, prin diferite măsuri igienico-sanitare 
acţionăm în aşa fel, încât anumite cauze, anumite lucruri, spre 
care omul înclină, în virtutea condiţionărilor sale karmice, pur 
şi simplu nu pot să existe. Să ne imaginăm că, prin diferite 
măsuri de igienă, reuşim să combatem unii agenţi patogeni 
dintr-un anumit domeniu. Am arătat deja că în nici un caz omul 
nu poate lua asemenea măsuri după bunul său plac. Am văzut 
că, de exemplu, într-o anumită epocă, apare predispozitia de a 
se emite legi referitoare la curăţenie, din simplul motiv că 
această tendinţă, care dispăruse între timp, revine în cursul 
repetării în sens invers a evoluţiei. Am văzut, de asemenea, că 
marilor legi ale karmei le este inerent faptul că, la un moment 
dat, omul să ia o măsură sau alta. Înţelegem şi faptul ca omul 
n-a luat asemenea măsuri, din cauză că, într-o epocă mai 
veche, omenirea a avut nevoie de epidemii, care azi vor fi 
eradicate prin măsurile igienico-sanitare. În ceea ce priveşte 
marile măsuri care se iau pentru organizarea vieţii, evoluţia 


omenirii e supusă unor legi absolut precise şi, înainte ca un 
lucru să poată avea importanţă şi să poată fi de folos pentru 
întreaga evoluţie a omenirii, nu apare posibilitatea de a se lua 
asemenea măsuri. Asemenea măsuri nu izvorăse din viaţa 
deplin conştientă, ratională, intelectuală pe care omul o duce 
între naştere şi moarte, ci din spiritul general al omenirii. 
Gândiţi-vă numai la faptul că o invenţie sau o descoperire 
apare de-abia când omenirea e cu adevărat matură pentru a o 
valorifica. O privire sumară asupra evoluţiei omenirii pe 
Pământ vă poate revela multe lucruri. 


Strămoşii noştri - adică propriile noastre suflete - au trăit 
în trupuri care aveau o cu totul altă formă decât trupurile 
noastre de azi, pe vechiul continent Atlantida, apoi acest 
continent s-a scufundat şi măsurile de organizare a vieţii pe 
care le luăm noi astăzi s-au dezvoltat în cadrul continentelor 
actuale. Şi de-abia într-o anumită epocă locuitorii uneia dintre 
emisferele care s-au ivit din valurile oceanului au fost conduşi 
spre locuitorii celeilalte emisfere. Doar de curând, într-un 
trecut nu prea îndepărtat, popoarele Europei au ajuns din nou 
în regiunile care se separaseră de cealaltă parte a 
continentului atlantean. Toate aceestea sunt supuse unor legi 
cu adevărat importante. lar descoperirea unui lucru ori 
măsurile care sunt luate şi care dau posibilitatea de a se 
interveni în karma, într-o privinţă oarecare, nu depind de 
părerea sau de voinţa arbitrară a oamenilor; asemenea lucruri 
se întâmplă când trebuie. Făcând abstracţie de toate acestea, 
dacă noi înlăturăm anumite cauze care ar fi existat fără 
intervenţia noastră şi care, în virtutea condiţionărilor karmice, 
ar fi avut tendinţa să atingă anumiţi oameni, prin aceasta noi 
influenţăm karma acelor oameni. Dar nu înseamnă că, 
influenţând-o, o înlăturăm complet, ci doar că o îndreptăm într- 
o altă direcţie. 


să ne imaginăm, deci, cazul în care, din cauza împletirii 
karmice a destinelor lor mai mulţi oameni ar fi împinşi să 
asimileze anumite influenţe, care ar constitui o compensare 
karmică. Dar aceste influente sau situaţii au fost înlăturate prin 
diferite măsuri igienico-sanitare şi oamenii respectivi nu le mai 
pot căuta. Nu înseamnă însă că ei au fost eliberaţi de ceea ce 


fiinţa lor cere ca efect karmic; ei vor simţi nevoia de a căuta 
alte efecte. Omul nu scapă de karma sa. Asemenea măsuri nu-l 
scutesc de ceea ce el ar fi trebuit să facă, dacă ele n-ar fi 
intervenit. 


Reiese de aici că pentru o compensație karmică pe care 
suntem în stare s-o înlăturăm într-o direcţie apare necesitatea 
unei alte compensaţii, într-o altă direcţie. Când înlăturăm unele 
influenţe noi nu facem decât să creăm necesitatea de a căuta 
alte ocazii şi influenţe. Să presupunem că multe epidemii, 
multe îmbolnăviri ale unei întregi colectivităţi pot fi explicate, 
pur şi simplu, prin faptul că oamenii care caută aceste boli vor 
să înlăture ceea ce au dezvoltat în ei pe cale karmică, de 
exemplu, în cazul epidemiei de variolă, organele neiubirii. 
Chiar dacă am reuşi să înlăturăm aceste organe, cauza lipsei 
de iubire ar continua să existe, iar sufletele respective ar trebui 
să caute compensaţia corespunzătoare pe o altă cale, într-o 
altă incarnare. Putem înţelege ce se întâmplă într-un 
asemenea caz, dacă atragem atenţia asupra unui lucru la care 
ne vom referi în continuare. 


În epoca actuală sunt înlăturate multe influenţe şi cauze 
care, dacă nu s-ar proceda astfel, ar trebui să fie căutate, spre 
a se compensa anumite greşeli karmice cu care omenirea s-a 
încărcat în epocile mai vechi. Dar prin aceasta noi nu facem 
decât să înlăturăm posibilitatea ca omul să fie expus unor 
influenţe exterioare, facem ca viaţa lui exterioară să devină 
mai plăcută şi, de asemenea, mai sănătoasă. Dar în acest fel 
creăm necesitatea ca omul respectiv să caute pe o altă cale 
compensaţia karmică pe care ar fi obținut-o prin acea boală. 
Prin urmare, sufletele care sunt salvate azi din punctul de 
vedere al sănătăţii pe o asemenea cale sunt condamnate să 
caute compensaţia karmică respectivă într-un alt mod. Şi 
dumneavoastră va trebui s-o căutaţi, în numeroasele cazuri 
descrise. Prin faptul că acestor oameni li se oferă, printr-o viaţă 
mai sănătoasă, o mai mare comoditate fizică, prin faptul că 
viaţa fizică devine mai uşoară, datorită măsurilor igienico- 
sanitare, sufletul e influenţat în direcţia opusă; el va simţi din 
ce în ce mai mult un anumit gol, o nemulţumire, o neîmplinire. 
Şi dacă s-ar continua tot aşa, dacă viaţa exterioară ar deveni 


din ce în ce mai plăcută, mai sănătoasă, conform cu 
reprezentările generale din sfera vieţii pur materialiste, 
asemenea suflete ar simţi din ce în ce mai puţin imboldul de a 
progresa în interiorul lor. Într-un anumit sens, în paralel cu 
această viaţă mai tihnită s-ar desfăşura procesul unei pustiiri a 
sufletelor. 


Cel care observă viaţa mai exact, poate remarca unele 
aspecte ale acestei situaţii în epoca actuală. Poate că în nici o 
altă epocă n-au existat atâţi oameni care trăiesc în condiţii 
exterioare foarte plăcute, dar umblă prin lume cu suflete pustii, 
fără nici o preocupare. Ei aleargă de la o senzaţie la alta; apoi, 
dacă situaţia financiară le-o permite, călătoresc dintr-un oraş în 
altul, căutând ceva, sau, dacă sunt nevoiţi să rămână mereu în 
oraşul lor, trec în fiecare seară de la o distracţie la alta. Dar 
sufletul le rămâne pustiu şi gol, şi în cele din urmă nu mai ştiu 
nici ei ce să caute în lume. O viaţă dusă în condiţii pur 
exterioare, plăcute din punct de vedere fizic, dă naştere 
tendinței de a nu te gândi decât la realităţile fizice. Dacă 
tendinţa oamenilor de a se ocupa doar de realităţile fizice n-ar 
exista de atâta timp, nici înclinația spre materialismul teoretic 
n-ar fi devenit atât de puternică, aşa cum se întâmplă în epoca 
noastră. Aşa că sufletele devin tot mai suferinde, în timp ce 
viaţa exterioară e mai sănătoasă. 


Teosoful are cel mai putin motive să se plângă de aşa 
ceva, fiindcă teosofia ne oferă posibilitatea de a înţelege 
lucrurile şi, totodată, de a vedea unde se află compensaţia. 
Sufletele pot să rămână pustii numai până la un anumit punct; 
apoi, în virtutea propriei lor elasticităţi, ca să zic aşa, ele o iau 
în direcţia opusă, caută un conţinut înrudit cu străfundurile 
proprii şi îşi dau seama cât de mult au nevoie să ajungă lao 
conceppe teosofică despre lume. 


Vedem astfel că ceea ce rezultă din concepţiile 
materialiste despre lume face într-adevăr mai uşoară viaţa în 
plan exterior, dând naştere însă unor dificultăţi ale vieţii 
interioare care-l fac pe om să caute, din cauza suferinţei, o 
concepţie spirituală despre lume. Concepţia spirituală despre 
lume care se oferă în zilele noastre sub numele de teosofie 


vine în întâmpinarea acelor suflete care nu-şi pot găsi 
mulţumirea în impresiile pe care este în măsură să le ofere 
viaţa exterioară, care poate fi, într-un fel, foarte plăcută. 
Sufletele vor căuta mereu lucruri noi, până când elasticitatea 
lor va acţiona atât de puternic din direcţia opusă, încât ele se 
vor uni cu ceea ce poate fi numit viaţă spirituală. Aşa că există 
o legătură între igienă şi speranţele de viitor ale conceptiei 
ştiinţei spiritului despre lume. 


Puteţi observa deja, în mic, adevărul celor spuse mai 
înainte. Există azi suflete care adaugă preocupărilor exterioare 
o nouă preocupare, aceea de a se interesa de concepţia 
teosofică despre lume, suflete care îşi asimilează concepţia 
teosofică despre lume ca pe un conţinut senzaţional. Este un 
fenomen care apare în cazul oricărui curent din evoluţia 
omenirii: ceea ce are o semnificaţie interioară profundă devine 
şi preocupare la modă, care satisface setea de senzaţional. Dar 
sufletele cu adevărat pregătite pentru teosofie sunt acelea 
care ori se simt nesatisfăcute dc senzațiile exterioare, ori şi-au 
dat seama că ştiinţa exterioară, cu toate strădaniile, nu e în 
stare să explice faptele reale. Acestea sunt sufletele pe care 
karma lor generală le-a pregătit în aşa fel, încât ele se pot uni 
în partea cea mai lăuntrică a vieţii lor sufleteşti cu teosofia. 
Ştiinţa spiritului face parte şi ea din karma generală a omenirii 
şi se va integra, ca atare, acesteia. 


Astfel noi putem influenţa karma oamenilor, făcând-o să 
se îndrepte într-o direcţie sau alta, dar nu putem înlătura 
efectul care trebuie să se răsfrângă asupra lor. Spre om se 
întoarce, într-un fel sau altul, ceea ce şi-a pregătit el însuşi, în 
vieţile sale anterioare. 


Putem sesiza cel mai bine felul înţelept în care acţionează 
karma în lume, dacă vom analiza un domeniu în care karma nu 
are nici o tentă morală, nu are nici o legătură cu impulsurile 
morale pe care omul le dezvoltă din sufletul lui şi care duc la 
fapte morale sau imorale. Ne propunem să aducem în faţa 
sufletelor noastre un domeniu al karmei în care elementul 
moral nu joacă nici un rol, ci se prezintă ca ceva absolut 
neutru, ca înlănţuire karmică. 


să presupunem că o femeie trăieşte într-o anumită 
incarnare. Nu veţi pune la îndoială afirmaţia că o femeie, prin 
simplul fapt că e femeie, va avea alte trăiri decât bărbatul şi că 
aceste trăiri nu au legătură doar cu procesele sufleteşti 
lăuntrice, că ele au legătură, în măsura cea mai mare, cu 
evenimentele exterioare, cu situaţiile de viaţă în care ea 
ajunge numai prin faptul că e femeie şi care, la rândul lor, se 
repercutează asupra întregii ei structuri şi dispoziţii sufleteşti. 
Putem spune, deci, că femeia e împinsă spre acţiuni aflate în 
legătura cea mai strânsă cu existenţa ei de femeie. Echilibrul 
dintre bărbat şi femeie este creat de-abia pe tărâmul 
convieţuirii spirituale. Cu cât coborâm mai jos în sfera vieţii pur 
sufleteşti şi în fiinţa exterioară a omului cu atât va fi mai mare 
deosebirea dintre bărbat si femeie, în ceea ce priveşte viaţa 
lor. Putem spune că femeia se deosebeşte de bărbat şi prin 
anumite însuşiri ale sufletului; ea înclină mai mult spre acele 
acţiuni ale sufletului care duc la impulsuri ce pot fi numite 
emoţionale; şi găsim că ea are, mai mult decât bărbatul, 
predispoziția de a avea trăiri psihice. În schimb, în viaţa 
bărbatului sunt la ele acasă intelectualismul si materialismul - 
adică ceea ce a venit în lume prin bărbat - şi ele exercită 
influenţa cea mai importantă asupra vieţii lui sufleteşti. Trăiri 
psihice şi emoţionale la femei, momente intelectuale şi 
materialiste la bărbat - acestea sunt determinante pentu cele 
două sexe umane. Şi tot de aceea viaţa sufletească a femeii 
are anumite nuanţe datorită faptului că este femeie. 


Am arătat că ceea ce noi vieţuim între moarte şi o nouă 
naştere, drept însuşiri ale sufletului, se imprimă organizării 
noastre trupeşti viitoare. Ceva de natură predominant psihică, 
emoţională, ceva care, în viaţa dintre naştere şi moarte, se 
îndreaptă mai mult spre interiorul sufletului, are şi tendinţa de 
a influenţa mai profund organizarea omului, de a o impregna 
mai intens. Deoarece femeia primeşte asemenea impresii, care 
au legătură cu viaţa emoţională, ea preia experienţele vieţii în 
straturile mai adânci ale sufletului. Poate că bărbatul face 
experienţe mai bogate, mai ştiinţifice; la el experienţele nu 
coboară însă atât de adânc în viaţa sufletească, cum se 
întâmplă în cazul femeii. Întreaga lume a experienţelor femeii 


se imprimă adânc în suflet. De aceea trăirile ei au o tendintă 
mai puternică de a influenţa organizarea, de a determina mai 
puternic organizarea, în viitor. Aşa că femeia va avea tendinţa 
de a influenţa adânc organizarea, prin trăirile avute într-o 
incarnare, şi de a da ea însăşi formă organismului, în 
incarnarea următoare. Dar a influenţa mai adânc, a modela 
mai adânc organismul înseamnă a da naştere unui organism 
masculin. Un organism masculin se formează atunci când 
forţele sufletului vor să se imprime mai puternic în materie. 
Vedeti deci că trăirile dintr-o incarnare feminină au ca efect 
formarea, în incarnarea următoare, a unui organism masculin. 
Vi se oferă astfel, din natura ocultismului, o legătură situată 
dincolo de sfera morală. De aceea, în ocultism se spune că 
bărbatul e karma femeii. Într-adevăr, organizarea masculină 
dintr-o incarnare ulterioară e rezultatul experienţelor şi trăirilor 
dintr-o incarnare anterioară feminină. Chiar cu riscul de a trezi 
aprecieri prea puţin favorabile la unii dintre cei adunaţi aici - 
există, în epoca noastră, bărbaţi care se tem grozav că s-ar 
putea să se incarneze ca femei -, trebuie să pun în lumină 
aceste lucruri, ca fapte reale, în mod absolut obiectiv. 


Dar cum stau lucrurile cu trăirile bărbatului? Trăirile 
bărbatului le vom înţelege cel mai bine dacă vom porni chiar 
de la ceea ce am arătat mai înainte. În cazul organizării 
masculine, omul lăuntric s-a transpus mai temeinic în materie, 
a îmbrătişat-o mai mult decât în cazul femeii. Femeia 
păstrează mai mult din spiritual în fiinţa ei necorporală; ea nu 
se transpune atât de adânc în materie, îşi mentine 
corporalitatea mai maleabilă. Femeia nu se desparte într-o 
măsură atât de mare de spiritual. Caracteristic pentru natura 
femeii este faptul că ea păstrează o mai mare parte de 
spiritualitate liberă şi că, de aceea, se afundă mai puţin adânc 
în materie şi, înainte de toate, îşi păstrează creierul mai 
maleabil. Nu e de mirare, deci, că femeile sunt deosebit de 
receptive la tot ce e nou, în special pe tărâm spiritual, datorită 
faptului că şi-au păstrat mai liber spiritul şi că materia opune 
mai puţină rezistenţă. Şi nu e o întâmplare, ci un fenomen 
corespunzător unei legităţi profunde, în faptul că spre o 
mişcare legată prin natura ei de spiritual vin mai multe femei 
decât bărbaţi. Cel care e incarnat ca bărbat ştie ce instrument 


dificil este adeseori creierul masculin. El ne pune în cale piedici 
îngrozitoare, când vrem să-l folosim pentru unele înlănţuiri de 
gânduri mai flexibile. În acest caz nu vrea să ne slujescă. El 
trebuie modelat prin toate mijloacele posibile, ca să scape de 
rigiditate. Aceasta poate fi o trăire specială, între experienţele 
prin care trece un bărbat. 


Aşadar, natura masculină e mai condensată, mai 
contractată; ea a fost comprimată, a fost obligată de către 
omul interior care există în bărbat să devină mai rigidă, mai 
dură; a fost obligată să devină mai materială. Dar un creier mai 
rigid e un instrument potrivit pentru activitatea intelectuală, 
mai puţin pentru viaţa psihică, fiindcă activitatea intelectuală 
se referă mult mai mult la planul fizic. Ceea ce poate fi 
desemnat drept intelectualism al bărbatului îşi are cauza în 
creierul său mai rigid, mai densificat. S-ar putea vorbi aici de 
un anumit grad de „îngheţare" a creierului. El trebuie să se 
dezgheţe mai întâi, ca să se poată transpune în înlănţuiri de 
gânduri mai subtile. De aceea, bărbatul se simte îndemnat să 
perceapă mai ales aspectele exterioare, şi-şi însuşeşte într-o 
mai mică măsură ceea ce provine din trăirile legate de 
străfundurile vieţii sufleteşti. lar ceea ce el asimilează nu 
coboară prea adânc. O dovadă exterioară a acestei afirmaţii 
este superficialitatea ştiinţei exterioare, care sesizează atât de 
puţin interiorul fenomenelor; ea are, ce-i drept, un câmp vast 
de gândire, fără a putea face o legătură temeinică între lucruri. 
Celui care, datorită disciplinei pe care a adus-o în propria sa 
gândire, e obligat să îmbine între ele fenomenele realităţii 
poate să-i vină de-a dreptul rău, uneori, văzând lucrurile 
despre care ştiinţa exterioară nu se sfieşte să afirme că există 
unele alături de altele. Aici se poate vedea cât de puţin 
profund sunt privite lucrurile. 


lată un exemplu care arată cât de superficiale pot fi 
cercetările făcute de ştiinţa actuală: imaginaţi-vă că un tânăr 
studiază la un colegiu oarecare, unde prelegerile sunt ţinute de 
un darwinist inveterat. Studentul nostru îl poate auzi pe acest 
reprezentant al teoriei selecţiei naturale punându-şi, de 
exemplu, întrebarea cărui fapt se datorează situaţia că penajul 
cocoşului de munte este atât de frumos colorat, cu irizări 


albăstrui. Acest fenomen poate fi explicat pe baza selecţiei 
sexuale; prin culorile sale el atrage găinuşele, care aleg, dintre 
cocoşi, pe cei care au un penaj cu irizări albăstrui. Ceilalţi 
rămân fără partenere, şi, ca urmare a acestui lucru, se 
dezvoltă mai ales specia respectivă. Este vorba de o treaptă 
mai înaltă a evoluţiei. Şi studentul e bucuros să afle în ce fel 
poate avea loc o evoluţie ascendentă pe scara vieţuitoarelor. 
Dar el se duce la un alt colegiu, unde se vorbeşte, să zicem, 
despre fiziologia organelor de simţ. Şi se poate întâmpla ca 
acelaşi student să audă aici că s-au făcut experimente care 
arată cât de diferită este acţiunea exercitată de culorile 
spectrului asupra diverselor vieţuitoare. S-a dovedit, de 
exemplu, că din întreaga gamă cromatică a spectrului, 
găinuşele nu percep registrul dintre albastru şi violet, ci doar 
ceea ce se întinde de la verde până la portocaliu, roşu şi 
ultraroşu. 


Dacă vrea să facă o apropiere între cele două date ale 
ştiinţei, care astăzi sunt predate în facultăţi, studentul nostru 
va fi nevoit să privească lucrurile în mod superficial. Întreaga 
teorie a selecţiei naturale este construită pe ideea că găinuşele 
văd în penajul cocoşului culori frumoase, care le fac o 
deosebită plăcere, dar pe care, în realitate, nu le văd, fiindcă 
ceea ce le apare lor e negru ca păcura. 


Am dat doar un exemplu. Dar aşa stau lucrurile, şi, pentru 
cel care vrea să facă într-adevăr cercetări ştiiniifice, ele îl 
întâmpină la orice pas sub această formă. Vedeţi deci că 
activitatea intelectuală nu pătrunde prea adânc în viaţă, că ea 
se opreşte la suprafaţă. Aleg în mod intenţionat exemplele cele 
mai şocante. 


Oamenii nu vor crede prea uşor că activitatea intelectuală 
nu pătrunde adânc în viaţa sufletului, desfăşurându-se mai 
mult în planul exterior, care prinde prea puţin fiinţa interioară a 
omului. lar gândirea materialistă percepe şi mai puţin viaţa 
sufletului. Consecința acestei situaţii va fi însă aceea că, într-o 
incarnare în care acţionează foarte puţin asupra sufletului, 
între naştere şi moarte, omul dezvoltă în el tendinţa de a 
pătrunde mai puţin adânc în organizare, în incarnarea 


următoare. Căci el şi-a însuşit într-o măsură mai mică forţa 
necesară pentru a face acest lucru; de aceea, ea va acţiona în 
aşa fel încât omul respectiv îşi va impregna corporalitatea într- 
o măsură mai mică. De aici ia nastere tendinţa de a construi în 
viitoarea incarnare un trup feminin. Şi iată că se adevereşte 
din nou ceea ce spune ocultismul: Femeia este karma 
bărbatului! 


Pe acest tărâm, neutru din punct de vedere moral, vedem 
că ceea ce omul îşi pregăteşte într-una din incarnările sale îl 
ajută în organizarea corporalitatăţii în incarnarea următoare. 
Aceste lucruri influenţează în profunzime nu numai viaţa 
interioară, ci şi trăirile exterioare şi faptele noastre. Prin faptul 
că într-o incarnare trăirile au vieţuiri de bărbat sau de femeie, 
acţiunile exterioare vor fi determinate într-un sens sau în altul, 
întrucât prin trăirile avute ca femeie se formează predispoziția 
de a se realiza o organizare masculină, iar trăirile avute ca 
bărbat creează tendinţa diametral opusă, de a se forma o 
organizare feminină. 

Doar în cazuri foarte rare se repetă incarnarea în trupuri 
de acelaşi sex; ea se poate repeta de cel mult şapte ori. Totuşi 
regula este aceasta: orice organizare masculină tinde, în 
incarnarea următoare, să devină feminină, şi invers. Aici nu 
poate interveni nici un fel de repulsie, fiindcă nu are 
importanţă ce vrea cineva în lumea fizică, esenţiale sunt 
tendinţele care există în om între moarte şi o nouă naştere, iar 
acestea sunt determinate prin motive mai înțelepte decât 
acela că, într-o incarnare masculină, un om are oroare fată de 
ideea că în viata următoare va trebui să se incarneze ca 
femeie. Vedeti, deci, că o existenţă viitoare e determinată din 
punct de vedere karmic de cea anterioară şi că pot fi 
determinate şi faptele din viaţa ulterioară. 


Dar noi trebuie să învăţăm să recunoaştm şi o altă 
legatură karmică, de care, de asemenea, avem nevoie, dacă 
vrem să aducem lumină în expunerile din zilele următoare. 


Să ne mai îndreptăm o dată privirile spre un moment 
foarte îndepărtat din evoluţia omului, momentul în care a 
început şirul incarnărilor pe Pământ. Aceasta s-a întâmplat în 


vechea eră lemuriană. Asupra omului a acţionat mai întâi 
influenţa luciferică, iar aceasta a făcut apoi să intre în acţiune 
şi influenţa ahrimanică. Să încercăm să aducem în faţa 
sufletelor noastre felul cum influenţa luciferică a acţionat, în 
plan exterior, în cadrul vieţii umane. Prin simplul fapt că omul a 
ajuns în situaţia de a primi în el, în acele vremuri vechi, 
influenţa luciferică, adică în situaţia de a-şi pătrunde corpul 
astral cu influenţa luciferică, în corpul său astral au apărut 
tendinţe de a acţiona mult mai mult asupra organizării umane, 
de a cobori mult mai adânc în materialitatea corpului fizic, şi, 
mai ales, într-un cu totul alt mod decât s-ar fi întâmplat fără 
influenţa luciferică. Prin influenţa luciferică fiinţa umană a 
devenit mai materială. Dacă n-ar fi acţionat influenţa luciferică, 
ar fi apărut o tendinţă mai puţin puternică a omului de a cobori 
în lumea materială, el s-ar fi menţinut în regiuni mai înalte ale 
existenţei. Aşadar, a avut loc o întrepătrundere mult mai 
puternică între omul exterior şi omul interior decât ar fi fost 
cazul fără influenţa luciferică. Această întrepătrundere a făcut 
ca, din cauza unirii mai strânse a corpului fizic cu materia, 
omul să piardă posibilitatea de a vedea evenimentele care au 
precedat incarnarea sa. Omul a intrat în existenţă printr-o 
naştere care era de aşa natură, încât îl făcea să se unească 
profund cu materia şi să stingă astfel în el orice posibilitate de 
a vedea evenimentele anterioare. Dacă nu s-ar fi întâmplat 
aşa, omul şi-ar fi păstrat amintirea trăirilor avute în spiritual 
înainte de naştere. Dar sub influenţa luciferică naşterea a 
devenit un act prin care omul stabileşte o legătură atât de 
puternică între fiinţa sa exterioară şi cea interioară, încât se 
şterge din amintire tot ceea ce el a vieţuit în lumea spirituală. 
Prin influenţa luciferică omului i-au fost răpite amintirile 
trăirilor sale spirituale anterioare. Legătura cu corporalitatea 
exterioară îl împiedică pe om să vadă trăirile sale trecute. Dar 
din această cauză el e nevoit, pe tot parcursul vieţii sale, să-şi 
ia experienţele şi trăirile numai din lumea exterioară. 


Totuşi, v-aţi afla pe o cale cu totul greşită, dacă aţi crede 
că asupra omului acţionează doar substanţele exterioare 
grosiere pe care le asimilează. Asupra omului nu acţionează 
doar forţele şi substanţele pe care le ia în sine prin hrană, ci 
toate celelalte experienţe prin care trece, precum şi ceea ce 


pătrunde în el prin organele sale de simţ. Dar din cauza 
legăturii sale mai grosiere cu materia şi alimentele acţionează 
altfel. Imaginaţi-vă că influenţa luciferică n-ar fi avut loc; 
atunci, de la alimentaţie şi până la impresiile senzoriale, totul 
ar acţiona asupra omului într-un mod mult mai subtil. Tot ce 
vieţuieşte el sub formă de relaţii reciproce cu lumea exteriaoră 
ar fi impregnat de trăirile avute între moarte şi noua naştere. 
Prin faptul că a făcut ca materialitatea să devină mai densă, 
omul a ajuns să aibă tendinţa de a asimila, de asemenea, 
lucruri mai dense. 


Prin urmare, influenţa luciferică acţioneză în aşa fel încât, 
din cauza densificării materiei, omul atrage la sine din lumea 
exterioară lucruri mult mai dense decât ar fi fost cazul, dacă n- 
ar fi existat această influenţă. Numai că elementele mai dense 
pe care le atrage acum spre sine din exterior sunt deosebite de 
cele mai putin dense. Elementele mai puţin dense îi permit să- 
şi păstreze amintirile din viaţa anterioară şi i-ar da şi 
certitudinea că tot ceea ce omul vieţuieşte între naştere şi 
moarte îşi exercită influenţele într-un curent al timpului fără 
sfârşit. Omul ar şti că, din punct de vedere exterior, survine 
moartea, dar totul merge mai departe. Prin faptul că a fost 
nevoit să asimileze elemente mult mai dense, omul creează 
încă din momentul naşterii sale o interacţiune puternică între 
propria sa natură trupească şi lumea exterioară. 


Ce consecinie are această situaţie? Amintirea lumii 
spirituale se stinge încă de la naştere. Şi pentru ca omul să 
poată trăi în spiritual, să se poată trezi în lumea spirituală, 
trebuie să reapară acea stare în care îi este luat tot ce intră în 
el din exterior, drept materialitate mai densă. Deoarece ne-am 
însuşit o materialitate mai densă, trebuie să aşteptăm, ca să 
ajungem din nou în spiritual, momentul în care ne este luată 
corporalitatea materială exterioară. Materialitatea mai densă 
pătrunde astfel în noi, distruge bucată cu bucată, încă din 
momentul naşterii, corporalitatea noastră umană. Ceea ce se 
revarsă în noi ne distruge corporalitatea, până când, în cele din 
urmă, ea nu mai poate subzista. Încă de la naştere asimilăm o 
materialitate mai grosieră decât cea pe care am fi asimilat-o 
fără influenţa luciferică, astfel încât noi ne distrugem 


coporalitatea, încetul cu încetul, până când, în momentul 
morţii, ea devine cu totul inutilizabilă. 


Vedem astfel că influenţa luciferică e cauza karmică a 
morţii, în cazul omului. Dacă n-ar exista această formă de 
naştere, n-ar exista, pentru om, nici această formă de moarte. 
În caz contrar, omul ar sta în faţa morţii, având în faţa sa 
prespectiva certă a evenimentelor viitoare. Moartea e 
consecinţa karmică a naşterii, naşterea şi moartea sunt legate 
karmic una de cealaltă. Fără naştere n-ar mai exista moartea, 
aşa cum o vieţuieşte omul. 


Am spus că în ceea ce priveşte animalul nu se poate vorbi 
de karma în acelaşi sens ca în cazul omului. Dacă cineva spune 
că şi la animal există o legătură karmică între naştere şi 
moarte, el nu înţelege că pentru om naşterea şi moartea sunt 
cu totul altceva decât pentru animal. Ceea ce din punct de 
vedere exterior arată la fel, din punct de vedere interior arată 
altfel; în cazul morţii, nu este esenţial procesul constructiv 
exterior, ci trăirea interioară. În cazul animalului, trăirea o are 
numai sufletul speciei, sufletul-grup. Moartea unui animal 
înseamnă pentru sufletul-grup cam ceea ce înseamnă pentru 
dumneavoastră faptul că, la apropierea verii, vă tăiaţi părul 
mai scurt, şi acesta vă creşte din nou. Sufletul-grup al unei 
specii animale resimte moartea unui animal ca moarte a unui 
mădular care se regenerează treptat. Aşadar, sufletul-grup 
este cel pe care-l putem compara cu Eul uman. El nu cunoaşte 
nici naşterea, nici moartea; el priveşte spre ceea ce este 
înainte de naştere şi spre ceea ce urmează după moarte. A 
vorbi, în ceea ce priveşte animalul, despre naştere şi moarte la 
fel cum o facem referindu-ne la om este un nonsens, pentru că 
aceste evenimente sunt precedate de cauze cu totul diferite. 
Negăm activitatea lăuntrică a spiritului, dacă ne imaginăm că 
ceea ce se prezintă la fel în planul exterior e provocat şi din 
punct de vedere interior de aceleaşi cauze. Existenţa unei 
identități între procesele exterioare nu este niciodată indiciul 
sigur al faptului că la baza lor se află cauze identice. La baza 
naşterii omului stau cu totul alte cauze decât în cazul 
animalului şi, de asemenea, omul moare din cu totul alte cauze 
decât animalul. 


Dacă oamenii ar reflecta cât de cât la faptul că aspectul 
exterior poate să fie absolut acelaşi, fără ca în interior să aibă 
loc aceleaşi trăiri, ei şi-ar da seama, din punct de vedere 
metodologic, că aşa stau lucrurile. Vă puteti da seama că 
aparenţa sensibilă exterioară nu e deloc o dovadă în ceea ce 
priveşte viaţa interioară. Reprezentaţi-vă doi oameni; ajungeţi 
la ora 9 într-un anumit loc şi vedeţi că cei doi stau acolo, unul 
lângă celălalt. La ora 3 treceţi din nou prin locul respectiv şi 
constataţi că cei doi stau în acelaşi loc. Aţi putea să trageţi 
concluzia: A şi B stau în acelaşi loc în care se aflau la ora 9. 
Dacă încercaţi însă să aflaţi ce au făcut între timp aceşti doi 
oameni veţi constata, poate, că unul dintre ei a rămas pe loc, 
pe când celălalt a făcut un drum şi s-a întors. Avem de-a face, 
deci, cu două procese absolut diferite. Aşa cum ar fi absurd ca 
din faptul că cei doi oameni se află la ora 3 în acelaşi loc să 
tragem concluzia că în interiorul lor s-au petrecut aceleaşi 
trăiri, tot atât de absurd ar fi să credem, în cazul a două celule 
cu formă asemănătoare, că, având în vedere structura lor, 
avem dreptul să deducem că ele au, din punct de vedere 
lăuntric, o importanţă asemănătoare. E necesar să avem în 
vedere întregul complex de factori care au condus o celulă la 
forma respectivă. lată de ce fiziologia celulară modernă, care 
porneşte de la studierea structurii interne a celulei, se află pe 
un drum cu totul greşit. Ceea ce se oferă ca aparenţă sensibilă 
exterioară nu poate avea o importanţă decisivă în ceea ce 
priveşte esenţa lăuntrică a lucrurilor. 


Trebuie să reflectăm temeinic la aceasta, dacă vrem să 
înţelegem lucruri de felul acelora care ies la iveală pe baza 
observaţiilor oculte, ca, de exemplu, faptul că fenomenele 
naşterii şi morţii au o altă semnificaţie la om, în comparaţie cu 
mamiferele sau chiar cu păsările. Aceste lucruri vor fi studiate 
abia atunci când oamenii se vor adânci iar în ceea ce are de 
spus cercetarea spiritului. Înainte de a se întâmpla acest lucru, 
ştiinţa exterioară, care se opreşte la aparențele senzoriale şi la 
realităţile exterioare, va scoate la lumina zilei fenomene foarte 
interesante; dar ceea ce oamenii pot crede, pe baza unor 
asemenea premise, în legătură cu fenomenele respective nu 
va avea o importanţă decisivă pentru realitatea însăşi. De 


aceea, întreaga ştiinţă teoretică din zilele noastre este un 
edificiu fantasmagoric, născut din faptul că fenomenele 
exterioare sunt alăturate conform cu aparenţa lor exterioară. 
În anumite domenii, fenomenele exterioare ne constrâng să 
interpretăm corect lucrurile; dar concepţiile existente în epoca 
actuală ne împiedică s-o facem. 


Azi am făcut, deci, să acţioneze asupra noastră două laturi 
neutre ale sferei legităţii karmei şi veţi vedea că ele vor 
constitui temelia pe care vom înălța expunerile următoare. Ne- 
am lămurit că o organizare feminină e consecinţa karmică a 
trăirilor avute ca bărbat şi că organizarea masculină e o 
consecinţă karmică a trăirilor avute ca femeie; şi ne-am dat 
seama că moartea este un efect karmic al faptului că omul se 
naşte pentru a trăi o viaţă pe Pământ. Toate acestea sunt 
lucruri care, dacă ne străduim să le înţelegem, ne pot conduce 
treptat în profunzimile legăturilor karmice din viaţa umană. 

CONFERINŢA a X-a 

Voinţă liberă şi karma în viitorul evoluţiei omenirii. 
Lumină şi iubire 

Hamburg,l7 mai 1910 

La anumite întrebări mai profunde referitoare la legăturile 
karmice, care se ridică cu privire la influenţa exercitată de noi, 
oamenii, asupra karmei şi în special asupra karmei altor 
oameni, la asemenea întrebări, care se referă la o schimbare 
de direcţie a karmei, în mic sau în mare, nu se poate da 
răspuns, ba nici măcar nu se poate crea o reprezentare a 
felului cum trebuie să se dea un răspuns, fără a se atinge 
anumite mistere importante ale existenţei noastre cosmice. 
Asemenea întrebări pot lua naştere, pe baza celor spuse aici, 
în sufletul fiecăruia dintre cei de faţă, dacă va dezvolta în 
continuare, pentru sine, un gând sau altul, la care ne-am oprit 
pe scurt sau care a fost expus din diferite puncte de vedere. 


Aşa, de exemplu, se poate pune întrebarea ce se întâmplă 
dacă în contextul karmic al unui om trăirile şi faptele sale din 
alte vieţi trecute fac necesară apariţia unei boli pentru a se 
înlătura un efect karmic şi dacă omului respectiv i se dă ajutor, 
prin administrarea anumitor medicamente sau pe alte căi, în 
aşa fel încât el este vindecat cu adevărat? Cu ce avem de-a 


face într-un asemenea caz şi cum se raportează un asemenea 
fapt la înţelegerea mai adâncă a legităţii karmei? 


Vreau să subliniez de la bun început că pentru a putea 
proiecta măcar câteva raze de lumină asupra acestei probleme 
e necesar să ne referim la lucruri care sunt foarte departe de 
ştiinţa actuală şi de gândirea actuală a oamenilor, lucruri care 
pot fi discutate numai între teosofi, care s-au pregătit pentru 
ele prin asimilarea unor adevăruri referitoare la substraturile 
mai adânci ale existentei şi care şi-au format, de asemenea, 
convingerea că lucruri de felul celor pe care azi nu le putem 
atinge decât în mod fugitiv pot fi, totuşi, fundamentate în 
întregime. Aş vrea să vă adresez, totuşi, cu această ocazie, o 
rugăminte. Aş dori ca lucrurile pe care sunt nevoit să le spun în 
legătură cu substraturile mai adânci ale existenţei pământene, 
pe care mă voi strădui să le exprim în forma cea mai exactă, şi 
care, dacă ar fi spuse într-un alt context sau chiar în afara 
oricărui context, ar fi punctul de pornire al multor răstălmăciri, 
să fie pur şi simplu acceptate. Sunt nevoit, când e vorba de 
asemenea lucruri, să insist asupra faptului că nimeni n-ar 
trebui să le considere transmisibile altora, pentru că numai 
contextul justifică o asemenea expunere şi pentru că o 
asemenea expunere este îndreptăţită numai dacă în spatele ei 
se află conştienţa felului cum trebuie formulate gândurile, când 
e vorba de a exprima sub formă de cuvinte lucruri de acest fel. 


Astăzi ne vom ocupa de două întrebări: Care este esenţa 
mai adâncă a existentei materiale? Care este esenţa existenţei 
sufletesti? Va trebui să pătrundem în profunzime în realitatea 
sufletească şi cea materială, şi aceasta din cauză că în 
conferintele anterioare am afirmat că sufletul omului poate să 
pătrundă mai mult sau mai puţin adânc în realităţile materiale. 
Ba chiar am caracterizat natura bărbatului, spunând că sufletul 
său pătrunde mai adânc în materie, se imprimă mai adânc în 
ea, pe când sufletul femeii se retrage şi are o existenţă mai 
independentă în raport cu realităţile materiale. Am văzut că, în 
ceea ce priveşte manifestările karmei, multe se bazează pe 
felul în care are loc întrepătrunderea dintre realităţile sufleteşti 
şi cele materiale. Şi am văzut, de asemenea, că un proces 
maladiv, care se iveşte într-o anumită incarnare, se prezintă 


drept consecinţa karmică a unor greşeli pe care sufletul le-a 
comis în incarnările sale anterioare, prin faptul că sufletul 
prelucrează în interiorul său faptele, trăirile şi impulsurile sale 
şi că apoi, pe calea dintre moarte şi o nouă naştere, apare 
tendinţa de a face să se imprime ceea ce înainte nu era decât 
o simplă însuşire, o simplă influenţă a sufletului în 
corporalitate, în partea materială a fiinţei sale. Prin aceea că 
entitatea umană se saturează cu o asemenea viaţă 
sufletească, în care a pătruns influenţa luciferică sau cea 
ahrimanică, partea materială a fiinţei umane e alterată. În 
aceasta constă boala. Putem spune, deci că într-un trup bolnav 
se află o entitate sufletească bolnavă, care a suferit o influenţă 
necorespunzătoare, o influenţă luciferică sau ahrimanică; în 
momentul în care am putea să eliminăm din entitatea 
sufleteacă influenţa luciferică sau ahrimanică ar surveni 
întrepătrunderea corectă dintre suflet şi trup, adică ar apărea 
sănătatea. Trebuie să ne întrebăm, aşadar, cum stau lucrurile 
cu aceste două componente fiinţiale ale existenţei umane 
pământene, care apar în faţa ochilor noştri, cum stau lucrurile 
cu materia şi cu sufletul? Ce sunt ele, în esenţa lor mai 
adâncă? 


De obicei, omul actual consideră că răspunsul la 
întrebările: Ce este materia? Ce este sufletul? ar trebui să fie 
acelaşi, pretudindeni în lume; şi eu nu cred că unui om i-ar 
veni uşor să se familiarizeze cu ideea că pentru fiinţele care au 
trăit pe vechea Lună răspunsul ar fi trebuit să sune cu totul 
altfel decât pentru fiinţele ce trăiesc pe Pământ. Dar existenţa 
este într-o continuă evoluţie, încât se schimbă până şi lucruri 
de felul reprezentărilor pe care o fiinţă le poate avea despre 
temeiurile mai adânci ale fiinţei sale. Tot aşa se schimbă şi 
răspunsul ce poate fi dat celor două întrebări. Trebuie, de 
aceea, să subliniem de la bun început că sunt doar răspunsuri 
pe care le poate da omul pământean şi care au sens doar 
pentru acesta. 

În primul rând, el va judeca „materia" în funcţie de ceea ce 
întâlneşte la diversele entităţi şi lucruri din lumea exterioară şi 
care-i fac o anumită impresie. Omul consideră că există 
diverse feluri de materie şi nu e necesar să mă extind prea 


mult asupra acestui subiect, fiindcă ceea ce v-aş putea spune, 
dacă am avea mai mult timp, se găseşte în toate scrierile pe 
această temă. De aceea, spun destul, pentru ceea ce ne 
interesează pe noi acum, dacă atrag atenţia asupra faptului că 
materia i se prezintă omului sub forme diferite; el vede diverse 
metale, aur, aramă, plumb ş.a.m.d., ori lucruri care nu fac 
parte din categoria metalelor. Chimia a ajuns treptat să deducă 
materia din anumite substanţe fundamentale, pe care le 
numeşte elemente. Elementele erau privite, încă din secolul al 
XIX-lea, ca materii ce nu pot fi descompuse. In timp ce o 
substanţă oarecare, pe care o considerăm materie, de 
exemplu, apa, poate fi descompusă în hidrogen şi oxigen, 
hidrogenul şi oxigenul se prezintă sub formă de materie care, 
în concepţia chimiei secolului al XIX-lea, nu mai poate fi 
descompusă. S-au separat vreo 70 de asemenea elemente. 
Cercetările făcute asupra unor elemente, de exemplu radiul, 
sau legate de teoria electricităţii au zdruncinat concepţia 
despre element şi s-a ajuns la părerea că cele 70 de elemente 
constituie doar o limită provizorie a materiei, că divizibilitatea 
acesteia poate fi dusă mai departe, până la o materie 
fundamentală unică, şi că aceasta se specializează numai 
datorită combinațiilor interne, devenind o dată aur, altă dată 
potasiu, calciu ş.a.m.d. 


Aceste teorii ştiintifice nu sunt definitive. În cursul 
secolului al XIX-lea teoriile ştiintifice s-au schimbat din cincizeci 
în cincizeci de ani şi s-a ajuns la situaţia ca anumiti fizicieni să 
considere materia ceva ce poate fi luat din electricitate, şi 
astfel a apărut teoria ionilor. Toate acestea sunt mode în 
ştiinţă; într-un viitor nu prea îndepărtat vor apărea alte mode 
ştiinţifice şi oamenii îşi vor imagina că materia e altfel 
constituită. Sunt fapte reale. Ideile ştiinţiiice sunt 
schimbătoare, şi chiar trebuie să fie schimbătoare, fiindcă ele 
depind în întregime de faptele care apar ca deosebit de 
relevante într-o anumită epocă. Dimpotrivă, învăţătura ştiinţei 
spiritului, străbătând toate epocile de când există civilizatie pe 
Pământ şi cât timp va exista civilizaţie pe Pământ, a prezentat 
o concepţie unitară, mereu aceeaşi, despre esenţa existeniei 
materiale, despre materie. Aş vrea să vă conduc spre 


înţelegerea a ceea ce ştiinţa spiritului consideră că este esenţa 
materiei, a lumii materiale. 


Ştiţi, desigur, că o bucată de gheaţă ea e un corp solid, 
materie solidă. Această materie nu e solidă prin propria ei 
entitate, ci datorită unor împrejurări exterioare. Ea nu mai e 
materie solidă de îndată ce ridicăm temperatura în mod 
corespunzător; în acest caz se transformă în materie lichidă. 
Felul cum se prezintă şi se manifestă în lumea exterioară nu 
depinde, aşadar, de ceea ce este în ea însăşi, ci de totalitatea 
împrejurărilor din mediul înconjurător. Dacă vom ridica şi mai 
mult temperatura, apa se va transforma în vapori. Deci prin 
ridicarea temperaturii din mediul înconjurător am făcut să 
apară ceea ce poate fi desemnat drept „materia sub cele mai 
diferite forme". În materie, aşa cum ni se prezintă ea, nu 
trebuie să distingem o natură interioară, care o constituie, ci 
trebuie să ne fie clar că forma sub care ne apare materia 
depinde de natura constituţiei globale a Universului şi că 
putem să separăm Universul în materii izolate. 


Numai că metodele ştiinţei actuale nu sunt suficiente 
pentru a ajunge la concluziile pe care le poate trage ştiinţa 
spiritului. Ştiinţa actuală, cu mijloacele ei, nu poate face 
materia să ajungă până la limita extremă. Cu mijloacele ştiinţei 
exterioare nu este posibil să transformi aurul, argintul, cuprul 
ete. prin rarefieri succesive. Ştiinţa spiritului poate să facă 
acest lucru, fiindcă se bazează pe metode de cercetare 
clarvăzătoare. Datorită acestui fapt, ea e în măsură să observe 
că în spaţiile intermediare ale materiilor noastre se găseşte 
ceva care este mereu acelaşi, ceva care reprezintă, de fapt, 
limita extremă până la care poate fi adusă materia, indiferent 
despre ce formă de materie este vorba. Există, într-adevăr, o 
stare de disoluţie a oricărei materii, accesibilă observaţiei 
clarvăzătoare, în care întreaga materie se prezintă sub aceeaşi 
formă peste tot; numai că ceea ce apare astfel nu mai e 
materie, ci ceva situat dincolo de toate materiile specializate 
care ne înconjoară. Şi fiecare materie se prezintă ca ceva care 
s-a condensat, care s-a densificat din această materie 
fundamentală - de fapt, nu mai e materie -, indiferent că este 
vorba de aur, argint sau de orice altceva. Există o entitate 


fundamentală a existenţei noastre pământene materiale din 
care au luat naştere toate realităţile materiale prin densificare. 
lar dacă se pune întrebarea ce fel de materie fundamentală a 
existenţei noastre pământene este aceasta, ştiinia spiritului va 
răspunde că orice materie de pe Pământ este lumină 
condensată. Nu există în cuprinsul existenţei materiale nimic 
care să fie altceva decât lumină densificată într-o formă 
oarecare. De aici putem trage concluzia că pentru cel ce 
cunoaşte realitatea nu se pune problema de a se aduce 
argumente în favoarea unei teorii cum este ipoteza oscilaţiilor, 
din secolul al XIX-lea, care încerca să prezinte lumina prin 
mijloace mai grosiere decât lumina. Lumina nu poate fi 
derivată din nici o altă realitate a existentei noastre materiale. 
Oriunde întindeţi mâna şi palpaţi o materie, daţi de lumină 
condensată, comprimată. In esenţa ei, materia este lumină. 


Cu aceasta am atras atenţia, de pe pozitiile ştiinţei 
spiritului, asupra unuia dintre aspectele problemei. Prin 
urmare, trebuie să considerăm că lumina este cea care stă la 
baza întregii existenţe materiale. lar dacă privim trupul 
material uman vedem că - în măsura în care e material - el 
este ţesut din lumină. In măsura în care e o fiinţă materială, 
omul e ţesut din lumină. 


să vedem acum care este esenţa sufletului. Dacă am 
cerceta în mod similar, prin mijloace ale ştiinţei spiritului, 
esenţa fundamentală a sufletului am constata - la fel cum 
toate lucrurile materiale nu sunt decât lumină comprimată - că 
toate fenomenele sufleteşti de pe Pământ, oricât de diferite ar 
fi, se prezintă drept modificări, drept metamorfoze a ceea ce 
poate fi numit, dacă sesizăm în mod real sensul acestui cuvânt, 
iubire. 


Orice mişcare sufletească, oriunde ar apărea, este iubire 
metamorfozată într-un fel oarecare. Şi dacă, la om, partea 
interioară şi fiinţa sa exterioară sunt întipărite una într-alta, 
corporalitatea sa exterioară e ţesută din lumină, fiinţa sa 
lăuntric-sufletească e ţesută, într-un mod spiritual, din iubire. 
lubirea şi lumina sunt întreţesute, sub o formă sau alta, în 
toate fenomenele existenţiei noastre pământene. Şi cel care 


trebuie să înţeleagă lucrurile din punctul de vedere al ştiinţei 
spiritului se va întreba cum sunt întreţesute iubirea si lumina. 


lubirea şi lumina sunt cele două elemente, cele două 
componente care împânzesc întreaga existenţă pământeană: 
iubirea ca existenţă pământenă sufletească, lumina ca 
existeniă pământeană materială exterioară. 


Numai că pentru cele două elemente, lumina şi iubirea, 
care de fapt, conform cu marele mers al existenţei lumii, 
trebuie să stea una lângă cealaltă, trebuie să existe un 
mediator, care să întreţeasă lumina în iubire. Trebuie să fie o 
putere care să nu aibă un interes deosebit faţă de iubire, care 
să intreţeasă, deci, lumina în elementul iubirii, care să nu aibă 
decât interesul de a da luminii cea mai mare răspândire, 
făcând ca ea să radieze în elementul iubire. O asemenea 
putere nu poate fi o putere pământeană, fiindcă Pământul e 
tocmai cosmosul iubirii. Pământul are misiunea de a face să 
pătrundă pretutindeni iubirea. Aşadar, tot ceea ce e strâns unit 
cu existenia pământeană nu are nici un interes care să nu fie 
atins de iubire. 


Un asemenea interes au şi entităţile luciferice; ele au 
rămas în urmă pe Lună, cosmosul înţelepciunii. Ele au interesul 
de a întreţese în iubire lumină. De aceea entităţile luciferice 
activează peste tot unde fiinţa noastră interioară ţesută din 
iubire intră în legătură cu lumina, acolo unde ea există sub o 
formă oarecare; iar lumina ne întâmpină, după cum am spus, 
în tot ceea ce este existenţă materială. Dacă ajungem, aşadar, 
într-un contact oarecare cu lumina, apar entităţile luciferice, şi 
elementul luciferic se întreţese cu iubirea. Datorită acestui 
fapt, omul a ajuns, de-a lungul incarnărilor, să se cufunde în 
elementul luciferic: Lucifer s-a întreţesut în elementul iubirii. 
Asa că în ceea ce e ţesut din iubire se insinuează elementul lui 
Lucifer, singurul care ne poate aduce acel ceva care face ca 
iubirea să nu fie o simplă dăruire fără rezerve, ceva care 
impregnează iubirea cu înţelepciune, în aşa fel încât aceasta să 
fie o iubire impregnată, din fiinţa cea mai interioară, cu 
înţelepciune. În caz contrar, fără această înţelepciune, iubirea 
ar fi o forţă de care omul n-ar putea fi răspunzător. 


lubirea devine forţa propriu-zisă a Eului, în care se 
întreţese elementul luciferic, element care altfel ar exista 
numai în lumea materială. De-abia în acest fel devine posibil ca 
fiinţa noastră interioară, care ar trebui să posede, în existenţa 
pământeană, iubirea în deplinătatea ei, să fie impregnată şi de 
toate celelalte etemente pe care le putem atribui activităţii lui 
Lucifer şi care fac ca materia exterioară să fie impregnată cu 
influenţe luciferice, în aşa fel încât în iubire nu e întreţesut 
doar ceea ce e urzit din lumină, fiindcă ia naştere o iubire 
străbătută de influenţele lui Lucifer. Prin faptul că îşi însuşeşte 
elementul luciferic, omul întreţese în existenţa materială din 
propria sa corporalitate o viaţă sufletească ţesută, ce-i drept, 
din iubire, dat întreţesută cu elementul luciferic. lubirea 
impregnată de elementul luciferic, care se infiltrează în 
realităţile materiale, este cauza bolii ce acţioneză dinăuntru în 
afară. Legat de consecinţele îmbolnăvirii cauzate de elementul 
luciferic, pe care le-am enumerat, ne este îngăduit să spunem 
că durerea - am văzut că durerea este o consecinţă a 
elementului luciferic - evidenţiază efectul legităţii karmice, în 
sensul că efectul unei fapte sau ispite provenind de la Lucifer 
se manifestă din punct de vedere karmic în aşa fel, încât ceea 
ce trebuie să ducă la învingerea efectului respectiv se face 
simţit sub formă de durere. Avem oare voie să înlăturăm, pe o 
cale oarecare, tot ceea ce s-a infiltrat în om din elementul 
luciferic, cu toate consecinţele sale, care se fac simţite sub 
formă de durere? 


După ce am răspuns la întrebarea referitore la esenţa 
sufletului, rezultă pentru noi, ca o necesitate, faptul că avem 
voie să facem acest lucru numai dacă găsim mijlocul de a 
elimina elementul luciferic din om, în care există, drept cauză 
generatoare de boală. Dar ce mijloc poate acţiona mai 
puternic, pentru ca elementul luciferic să fie eliminat? Ce a fost 
impurificat prin elementul luciferic al Pământului nostru? 
lubirea. De aceea, noi putem da un ajutor real, astfel încât 
karma să se manifeste în mod corespunzător, numai 
furnizându-i pacientului iubire. Noi trebuie să infuzăm iubire, 
pentru ca ceea ce se manifestă ca faptă iubitoare să poată fi 
un ajutor. Acest caracter îl au toate actele terapeutice de 


vindecare a bolilor psihice. Sub o formă sau alta, ceea ce 
facem pentru vindecarea bolilor psihice e legat de faptul că 
furnizăm iubire. lubirea e balsamul pe care-l insuflăm unui alt 
om. Totul trebuie să izvorască, în ultimă instaniă, din iubire. Şi 
acest lucru e posibil. Când punem în mişcare procese psihice 
simple, când ajutăm un om să-şi repună în ordine simţirea sa 
prea deprimată, toate acestea pot izvori din iubire, trebuie să- 
şi aibă izvorul în iubire, pornind de la procesele de vindecare 
foarte simple şi până la ceea ce e numit, adeseori, într-un mod 
diletant, „magnetizare". 


Ce-i transmite, de fapt, terapeutul, celui care urmează să 
fie vindecat? El îi transmite - dacă vrem să apelăm la o 
expresie din fizică - un „schimb de tensiuni". Anumite procese 
ale corpului eteric al terapeutului ajung într-un raport de 
polaritate faţă de pacient, datorită faptului că între cei doi se 
stabileşte o anumită relaţie. Este exact ca în cazul în care 
dumneavoastră produceţi electricitate pozitivă şi, în mod 
corespunzător, apare electricitatea negativă. Acest lucru poate 
fi înţeles, în sensul cel mai exact al cuvântului, ca act de jertfă. 
Terapeutul face să apară în fiinţa lui un proces care nu are un 
sens doar pentru el însuşi; rostul lui este acela de a face să 
apară în celălalt o polaritate. lar această polaritate, care 
depinde, bineînţeles, de faptul că între terapeut şi pacient se 
creează o anumită legătură, a face să apară în pacient acest al 
doilea proces înseamnă, în sensul cel mai exact al cuvântului, 
jertfirea unei forţe care nu e altceva decât putere de a iubi 
metamorfozată, faptă de iubire transformată, sub o formă 
oarecare. Acesta e factorul cu adevărat activ în cazul unor 
asemenea vindecări psihice: puterea de a iubi metamorfozată. 
Şi, de aceea, trebuie să fie clar că, dacă nu punem iubire în 
încercările noastre de a vindeca nu vom ajunge la țelul propus. 
Dar procesele de iubire nu trebuie să se desfăşoare astfel încât 
omul să devină deplin conştient de ele, în conştienţa sa 
obişnuită de zi; ele au loc şi în straturile subconştiente. Chiar la 
nivelul a ceea ce poate fi numit tehnică a proceselor 
terapeutice, chiar şi în felul cum se fac, de exemplu, pasele şi 
cum se constituie într-un sistem, chiar şi acestea sunt reflexul 
unui act de jertfă. Prin urmare, şi acolo unde în cadrul unui 
proces terapeutic noi nu percepem în mod nemijlocit legătura, 


şi acolo unde nu vedem ce se întâmplă e săvârşit un act de 
iubire, chiar dacă el a fost transformat cu totul şi cu totul în 
tehnică. 


Vedem că, dat fiind faptul că sufletul este, în esenţa sa, 
iubire, putem interveni cu factori terapeutici psihici, care pot fi, 
după toate aparențele, procese situate poate chiar spre 
periferia fiinţei umane şi că prin asemenea factori terapeutici 
ceea ce este, în esenţa sa, iubire se îmbogăţeşte cu iubirea de 
care are nevoie. Acesta este ajutorul pe care trebuie să-l 
acordăm omului pentru a se elibera din tentaculele lui Lucifer. 
Datorită faptului că esenţa sufletului este iubire, ne este 
îngăduit să influenţăm direcţia karmei. 


Ei bine, ne întrebăm noi - dar în alt sens -, ce a devenit 
materia ţesută din lumină, în care e îmbrăcat sufletul? Ce s-a 
întâmplat cu partea materială, ţesută din lumină, a fiinţei 
umane? 


să studiem corporalitatea unui om, omul exterior, cu 
corporalitaeta lui materială. Dacă prin procesul karmic nu s-ar 
fi imprimat materiei, venind dinspre suflet, o substanţă a iubirii 
impregnată de Lucifer sau de Ahriman, noi n-am putea resimţi 
această substanţă ca fiind un factor de impurificare, de 
alterare pentru materia ţesută din lumină. 


Dacă în materie s-ar revărsa doar iubire pură, ea s-ar 
revărsa în corporalitatea umană în aşa fel, încât aceasta n-ar 
putea fi alterată; materia ţesută din lumină poate deveni mai 
impură decât ar trebui să fie conform planului originar din 
cauză că în ea se poate revărsa o iubire care şi-a însuşit forţe 
luciferice sau ahrimanice. Prin urmare, organizarea umană va fi 
necorespunzătoare, pe parcursul incarnărilor, în oameni s-au 
infiltrat forţe luciferice sau ahrimanice dăunătoare. Dacă 
organizarea omului ar fi corespunzătoare, ea ar consta din 
materie umană sănătoasă; dar pentru că a asimilat influenţele 
lui Ahriman şi Lucifer, ea poate fi corporalitate bolnavă. 


Dar cum putem să eliminăm, prin acte exterioare, 
influenţele care au pătruns în corp printr-o substanţă de iubire 


necorespunzătoare? Ce se întâmplă cu corporalitatea, atunci 
când în ea se infiltrează ceva necorespunzător? Pentru ştiinţa 
spiritului, în acest caz are loc un proces prin care ceea ce e 
tesut din lumină e transformat, pe o cale oarecare, în contrarul 
său. Contrarul luminii este un întuneric de un anumit fel. Ceea 
ce - oricât de bizar ar suna - se prezintă ca o impurificare a 
ceea ce e ţesut din lumină este un întuneric întreţesut în 
lumină, sub o influenţă luciferică sau ahrimanică. Aşa că în 
partea materială a fiinţei umane vedem întuneric întreţesut în 
lumină. Dar întunericul a fost întreţesut în materia trupului 
uman abia când acesta a devenit purtătorul a ceea ce trăieşte, 
drept Eu, de-a lungul incarnărilor. Înainte Eul nu se afla în 
corporalitate. Numai o corporalitate umană poate prezenta 
aceste alterări specifice. Ele nu existau înainte, în ceea cea 
ţesut lumina. 


Dar azi omul foloseşte, pentru a-şi construi fiinţa 
materială, ceea ce a eliminat din sine însuşi treptat, în cursul 
evoluţiei. E vorba de regnurile animal, vegetal şi mineral. 
Acestea conţin şi diverse materii, adică ceea ce e ţesut din 
lumină pentru existenţa pământeană. Dar în aceste materii 
încă nu se află nimic din ceea ce, în cursul desfăşurării karmei, 
a pătruns din sufletul omului în existenţa materială umană. 
Avem, deci, în cele trei regnuri naturale din jurul nostru, ceva 
ce omul n-a putut impurifica niciodată, prin influenţa s-a 
luciferică sau ahrimanică, în măsura în care el acţionează din 
substanţa iubirii sale. In toate acestea nu există nimic de la el, 
aşa că a putut fi răspândit în lume, în puritatea sa, ceea ce la 
om şi-a pierdut puritatea. Dacă în lumea de afară avem, de 
exemplu, o materie minerală, o sare sau altceva, aceasta eo 
materie pe care omul o are sau o poate avea în fiinţa lui; dar în 
el această substanţă e străbătută de ceea ce poate fi numit 
iubire impurificată prin influenţele lui Ahriman sau Lucifer. În 
lumea exterioară ea e pură. Aşa că orice substanţă din lumea 
exterioară se deosebeşte de ceea ce posedă omul în fiinţa lui, 
ca substanţă. In lumea exterioară o substanţă e altfel decât în 
om, pentru că în om ea e impregnată de influenţa luciferică şi 
de cea ahrimanică. De aceea, pentru oricare dintre alterările 
pe care omul poate să le aducă substantialităţii sale exterioare 
în lumea din afară se găseşte ceva care reprezintă 


substanţialitatea corespunzătoare în stare pură, fără 
stricăciunea adusă de om. Ceea ce există afară, în lume, în 
stare nevătămată, este remediul exterior pentru organul 
vătămat. Dacă-i furnizaţi entității umane o asemenea 
substanţă, aveţi remediul specific pentru vătămarea 
respectivă. 


Am caracterizat, deci, vătămarea, boala, ca întuneric 
specializat, iar ceea ce încă nu e întunecat, ca lumină pură 
întreţesută în lumea exterioară şi ati văzut că puteţi elimina 
întunericul aflat în om, materia întunecată, dacă sunteti în 
măsură să-i furnizaţi materie pură, ţesută din lumină. Avem 
astfel în materia pură, ţesută din lumină, un remediu specific 
împotriva bolii. 


Am atras adeseori atenţia asupra faptului că aceasta este 
o eroare căreia nu trebuie să-i cadă pradă teosofia, că ar fi o 
dovadă de îngustime sufletească dacă am nega faptul că în 
asemenea cazuri nu poate fi găsit, în cazul unei boli sau a unui 
organ oarecare, un remediu eficient. S-a spus adeseori că 
organismul posedă forţele cu care se poate ajuta singur; dar, 
chiar dacă e corectă ideea susţinută de şcoala vieneză a 
terapiei nihiliste, conform căreia trebuie să declanşăm procesul 
vindecării prin mobilizarea forţelor opuse, putem veni totuşi în 
ajutorul procesului de vindecare, apelând la diverse mijloace 
specifice. Vedem aici un paralelism care poate fi descris pe 
baza ştiinţei spiritului. 


Din cele spuse, de exemplu, în legătură cu difteria, vă 
puteţi da seama că în cazul acestei boli e vorba de ceva care, 
în cadrul cauzalităţii karmice, a afectat în mod cu totul 
deosebit corpul astral. Noi găsim ceva care e înrudit cu acest 
corp astral, în lumea din jurul omului, în regnul animal. De 
aceea, în cazul bolilor care sunt foarte aproape de corpul 
astral, arta medicală caută întotdeauna, în mod inconştient, 
dintr-un imbold obscur, mijloace de vindecare în regnul animal. 
In cazul bolilor a căror cauză se află în corpul eteric, ştiinţa 
vindecării caută remedii în regnul vegetal. Şi s-ar putea ţine o 
conferinţă interesantă, de exemplu, despre legătura dintre 
Digitalis purpurea şi anumite boli de inimă. (Nota 12) Sunt 


lucruri care, în măsura în care se bazează pe realitate, nu sunt 
adevărate doar timp de cinci ani, după care încep să devină 
neadevărate, cum a spus o dată un medic şi cum este cazul, 
într-adevăr, când se fac deducţii doar pe baza simptomelor 
exterioare. Există însă un tezaur de remedii care îşi are izvorul 
într-o legătură oarecare cu ştiinţa spiritului şi care s-a transmis 
de la o generaţie la alta, fără ca oamenii să ştie de unde 
provine. La fel cum astronomii de azi nu ştiu că teoria Kant- 
Laplace îşi are originea în şcolile oculte din Evul Mediu, 
oamenii nu ştiu nici de unde provin tezaurele de remedii - iar 
cauzele bolilor care au legătură cu entitatea corpului fizic cer 
folosirea remediilor luate din regnul mineral. 


Chiar şi prin aceste analogii poate fi atrasă atenţia asupra 
problemei. Datorită legăturii omului cu lumea înconjurătoare, 
există posibilitatea ca acesta să fie ajutat din două direcţii: prin 
faptul că i se furnizează, pe de o parte, iubire modificată, în 
procesele de vindecare a bolilor psihice, şi, pe de altă parte, 
lumină metamorfozată în cele mai diferite feluri, în cazul 
proceselor care au legătură cu vindecările exterioare. Tot ceea 
ce putem face se realizează fie prin mijloace psihice interioare, 
prin iubire, fie prin mijloace exterioare, prin lumină densificată 
într-un mod sau altul. Şi când ştiinţa ajunge atât de departe 
încât va crede în suprasensibil, ca şi în faptul că materia e 
lumină densificată într-un fel oarecare, acest principiu va 
aduce lumină în încercările sistematice de a găsi modalitatea. 
în care omului i se poate acorda ajutor prin mijloace exterioare. 
Putem spune că ceea ce a fost adăugat tezaurului de remedii, 
în cursul unor perioade de timp îndelungate, şcolile oculte ale 
Egiptului antic şi ale Greciei antice, nu e o simplă absurditate, 
că în toate aceste lucruri există un sâmbure de adevăr. 
Teosofia nu există spre a lua partea unei orientări oarecare, 
spre a spune, de exemplu, că o anume o orientare îi oferă 
omului otravă. Cuvântul „otravă" acţionează azi cu putere de 
sugestie şi oamenii nu se gândese cât de relativ este acest 
cuvânt. Căci ce este, de fapt, o otravă. Orice substanţă poate fi 
o otravă. Depinde de procedeul terapeutic şi de cantitatea care 
se administrează. Apa este o otravă puternică, dacă cineva bea 
dintr-o dată zece litri. Din punct de vedere chimic, acest efect 


nu se deosebeşte prea mult de acela al unei alte substanţe 
administrate omului. 


Pe baza celor aflate azi, putem spune că pentru vătămările 
pe care omul şi le poate produce se găseşte întotdeauna, în tot 
ceea ce ne înconjoară în natură - cum privim noi procesul 
evoluţiei lumii -, ceva aducător de sănătate, în aşa fel încât 
omul poate birui vătămarea. Şi acesta este un sentiment 
frumos, pe care-l putem avea faţă de lumea exterioară. Noi 
putem să ne bucurăm de lumea exterioară nu numai pentru că 
ne dăruieşte flori care înfloresc sau pentru că, în strălucirea 
luminii, face să radieze spre noi munţii, ci ne putem bucura de 
ea şi pentru că toate cele din jurul nostru se află într-o atât de 
strânsă legătură cu ceea ce poate fi desemnat, în omul însuşi, 
drept bun sau rău. In natură, noi ne putem bucura nu numai de 
ceea ce ne place la prima vedere; cu cât pătrundem mai adânc 
în ceea ce s-a densificat până pe treapta de existenţă 
materială vom afla că această natură, care ne bucură atât de 
mult, conţine, totodată, pe vindecătorul a tot răul pe care omul 
şi-l poate face cu mâna lui; vindecătorul e ascuns în sânul 
naturii. Trebuie însă să nu ne mulţumim a înţelege ce ne spune 
vindecătorul, ci să facem cu adevărat ceea ce ne spune el. În 
majoritatea cazurilor, astăzi noi nu mai avem posibilitatea de a 
asculta de îndemnurile naturii vindecătoare, fiindcă ignorarea 
luminii, întunericul care s-a furişat şi în cunoaştere au dat 
naştere la stări de lucruri care nu-i mai permit omului să 
asculte de vorbirea pură a naturii. Aşa că trebuie să ne fie clar 
că, dacă, într-un caz concret, nu se poate da ajutor, dacă, din 
cauza legăturilor karmice, o suferinţă nu poate fi alinată, nu 
trebuie să tragem concluzia că nu mai există nici un remediu. 


În aceasta vedem o legătură care ne dă posibilitatea de a 
privi întreaga lume, inclusiv omul, ca pe o fiinţă. În afirmaţia, 
Materia e lumină, iar problemele sufletului sunt iubire rarefiată 
avem cele două chei cu care putem dezlega nenumărate 
enigme ale existenlei pământene. Dar ele sunt valabile numai 
pentru existenţa pământeană şi nu pentru alt tărâm al 
existenţei cosmice. Cu aceasta n-am spus un lucru minor, 
deoarece, dacă facem o schimbare de direcţie în karma, ne 
putem uni cu ceea ce sunt elementele componente ale 


existenţei noastre pământene: pe de o parte, cu lumina 
devenită materie, de cealaltă parte, cu iubirea devenită viaţă 
sufletească. Şi găsim remediul fie în lumea înconjurătoare, în 
lumina densificată, fie în propriul nostru suflet, în actul 
terapeutic săvârşit din iubire, în actul de jertfă, şi, în acest caz, 
vindecăm prin forţa sufletească izvorâtă din iubire. Ne unim cu 
ceea ce pe Pământ are drept de existenţă în sâmburele său cel 
mai adânc, dacă ne unim, pe de o parte, cu lumina, pe de altă 
parte, cu iubirea. Toate stările de pe Pământ sunt, într-un fel 
sau altul, stări de echilibru între lumină şi iubire. Perturbarea 
echilibrului dintre lumină şi iubire este nesănătoasă. Dacă 
perturbarea se află în iubire, putem acorda ajutor, dezvoltând 
noi înşine forţa iubirii, iar dacă perturbarea este în lumină, noi 
putem da ajutor, procurându-ne din Univers, pe o cale sau alta, 
acea lumină care poate alunga întunericul din noi. 


Aveţi aici elementele de bază ale posibilităţii umane de a 
ajuta. Ele ne arată că, în existenţa pământeană, totul se 
bazează pe stări de echilibru între elemente diametral opuse 
sau care sunt situate unul în faţa altuia. Lumina şi iubirea sunt, 
de fapt, două elemente situate unul în faţa celuilalt. Dar pe 
interacţiunea lor se bazează tot ceea ce are loc, în cadrul vieţii 
noastre pământene, sub formă de procese sufleteşti sau 
materiale. Nu trebuie să ne mirăm, deci, dacă în toate 
domeniile vieţii umane evoluţia are loc, de la o epocă la alta, 
prin faptul că starea de echilibru înclină în mod deosebit într- 
una din aceste două direcţii, şi că, apoi, se încearcă să se 
restabilească echilibrul în direcţia cealalată, evoluţia noastră 
asemănându-se, aşadar, cu mişcările unui val. Într-adevăr, 
întreaga noastră evoluţie seamănă cu mişcarea unui val: ea 
coboară şi urcă, şi starea de echilibru perturbată e restablită 
prin ceea ce reprezintă bătaia de pendul în direcţia cealaltă, 
depăşind starea de echilibru. Dacă mergeţi pe firul gândului că 
în viaţa umană are loc o perturbare a echilibrului, într-o 
directie sau alta, veti observa că în felul acesta puteţi aduce 
lumină, într-un fel oarecare, până în cele mai intime procese 
ale culturii şi civilizaţiei. Dacă studiaţi o anumită epocă de 
cultură, în cadrul căreia în evoluţia umană au apărut unele 
evenimente negative din cauză că oamenii şi-au îndreptat 
privirile numai spre interior, nu şi spre realităţile exterioare, 


cum s-a întâmplat, de exemplu, în Evul Mediu, când perioada 
de maximă înflorire a misticii a neglijat cu totul aspectele 
exterioare şi a dus la confuzii nu numai în domeniul 
cunoaşterii, ci şi în modul de a acţiona al oamenilor, veţi vedea 
că urmează o perioadă în care mistica nu e suportată, în 
schimb, oamenii îşi îndreaptă privirile spre lumea exterioară, 
făcând tot posibilul ca pendulul să bată în direcţia cealaltă. 
Este vorba de trecerile dintre Evul Mediu şi epoca noastră. Și 
veţi putea găsi pretutindeni, sub formele cele mai variate, 
asemenea perturbări ale echilibrului. 


Aş vrea să remarc că în asemenea epoci, cum e și a 
noastră, o caracteristică a multor oameni constă în faptul că ei 
uită cu totul şi pierd din sfera atenţiei lor ceea ce se numeşte 
conştienţa existenţei unei lumi spirituale. Cu alte cuvinte, în 
epoca noastră numeroşi oameni scapă cu totul din vedere 
faptul că există o lume spirituală şi care, aşadar, resping 
gândurile referitoare la lumea spirituală. Într-o asemenea 
epocă - şi, în general, în asemenea vremuri - există 
întotdeauna, într-un anumit sens, şi reversul. 


În timp ce, pe planul fizic, există numeroşi oameni care se 
împletesc atât de mult printre itele lumii fizice încât uită cu 
totul de cea spirituală, altii, care între moarte şi o nouă naştere 
trăiesc în lumea spirituală, au imboldul diametral opus, 
provocat printr-o karma ce acţionează din planul fizic asupra 
planului spiritual: imboldul de a se ocupa de lucruri care, din 
lumea spirituală, au influeniă asupra lumii fizice. Acest 
fenomen se află la baza influențelor exercitate asupra lumii 
fizice de unii oameni care se află în perioada dinaintea unei noi 
naşteri. Ei acţionează asupra lumii fizice în funcţie de 
mijloacele existente, prin intermediul unor oameni care sunt 
accesibili într-un grad mai înalt influențelor din lumea 
spirituală. Dacă vrem să facem lumină în aceste domenii, vom 
fi nevoiţi să respingem multe din revelaţiile lumii spirituale 
venite de la oameni aflati între moarte şi o nouă naştere. Şi 
vom putea delimita exact cazurile în care morții - spre a face 
pendulul să bată în cealaltă direcţie - se străduiesc din toate 
puterile să le arate oamenilor, într-un mod palpabil, că există o 
lume spirituală. Dacă în epoca noastră există mulţi oameni 


întunecaţi sufleteşte, care au întreţesut în viaţa lor spirituală 
atâta întuneric, încât nici nu mai vor să audă de lumea 
spirituală, există, în schimb, decedați care, văzând această 
deficiență, simt imboldul puternic de a acţiona asupra lumii 
fizice. Asemenea lucruri se întâmplă mai ales atunci când 
oamenii aflaţi în planul fizic nu fac nimic în acest sens. Cele 
mai semnificative sunt lucrurile care ni se oferă fără 
experimente artificiale, care apar, ca să zicem aşa, drept solii 
venite din lumea spirituală. De aici legătura dintre oamenii 
situaţi pe tărâmul materialismului, pe de o parte, şi imboldul 
care există, pe de altă parte, de a acţiona, dând poveţe şi 
învățături din lumea spirituală. 


Veţi găsi multe lucruri care pot constitui dovezi în sprijinul 
celor spuse mai înainte în cartea prietenului nostru Ludwig 
Deinhard, Misterul omului. (Nota 13) Acolo sunt adunate şi 
sistematizate multe dintre lucrurile de care aveţi nevoie şi 
care, în cărţile în care sunt prezentate în mod ştiinţific, sunt 
atât de risipite, încât nu oricine e în stare să le adune la un loc. 
De aceea este atât de frumos că în cartea amintită găsiţi 
strânse la un loc tocmai aceste aspecte ale realităţilor ştiinţei 
spiritului, care, după cum vedeţi, sunt caracteristice în cel mai 
înalt grad pentru epoca noastră. Găsiţi mai ales consemnat, 
într-un mod foarte nimerit, un fapt semnificativ: un anumit 
cerecetător a căutat, prin toate mijloacele, în actuala sa viaţă 
pământeană, să ajungă pe calea metodei materialiste la 
dovada că există o lume spirituală - e vorba de răposatul 
Frederick Myers - şi care după moartea sa a simţit imboldul 
puternic de a le arăta oamenilor de aici lucrurile spre care el 
năzuise pe Pământ, radiind dinspre lumea spirituală şi cu 
ajutor din această lume. 


Am vrut să ofer, prin cele spuse mai sus, o ilustrare a 
afirmației că viaţa şi existenţa lumii constă din perturbări 
permanente ale unor stări de echilibru şi din căutarea 
echilibrului. În existenia pământeană, elementele cele mai 
profunde ale acestui echilibru, care e distrus şi se restabileşte 
iar, sunt lumina şi iubirea. In cadrul karmei umane acţionează, 
de la o incarnare la alta, cele două elemente, lumina şi iubirea, 
restabilind stările de echilibru perturbate. De fapt, în karma 


care şerpuieşte de-a lungul tuturor incarnărilor avem stări de 
echilibru perturbate, iar în lumină şi iubire avem încercarea 
continuă de a restabili echilibrul. Aceasta până când, într-un 
viitor îndepărtat, trecând prin diversele sale incarnări, omul va 
atinge o ultimă stare de echilibru la care poate ajunge datorită 
existenţei pământene şi care va face ca omenirea să-şi fi 
îndeplinit misiunea sa pe Pământ, iar existenţa sa pământeană 
va trece într-o nouă formă planetară. 


Am căutat să lămuresc astăzi o problemă fără discutarea 
căreia nu e posibilă o fundamentare mai profundă a legăturilor 
karmice şi a legilor karmice. Nu m-am sfiit, de aceea, să 
vorbesc despre cauzele misterioare pentru care ştiinţa noastră 
actuală nu va fi matură multă vreme de aici înainte. Am spus, 
de asemenea, că materia este lumină întreţesută şi că viaţa 
sufletească este iubire rarefiată. Toate acestea sunt afirmaţii 
oculte vechi, dar sunt afirmaţii care vor rămâne adevărate 
pentru toate epocile viitoare şi care se vor dovedi fecunde în 
cursul evoluţiei omenirii, nu numai pentru cunoaştere, ci şi 
pentru activitatea şi faptele oamenilor. 

CONFERINŢA a XI-a 

Karma individuală şi karma colectivă. Karma omenirii 
şi karma entităţilor superioare 

Hamburg, 28 mai 1910 

Ar mai fi multe de spus în legătură cu diferitele manifestări 
ale karmei. Dar pentru că azi e ultima zi a ciclului nostru de 
conferinte şi pentru că timpul afectat unei teme atât de vaste a 
fost scurt, veţi înţelege de ce dacă unele dintre aspectele care, 
poate, ar mai fi trebuit discutate, ca şi multe dintre întrebările 
care vă apasă sufletul, nu pot fi tratate de această dată. Dar 
mişcarea noastră îşi va urma cursul, şi astfel ceea ce n-a putut 
fi lămurit acum va fi detaliat şi rezolvat cu altă ocazie. 


S-a evidenţiat faptul că omul vieţuieşte legitatea karmei, 
în fiecare clipă trăită de el, evident ca pe ceva absolut evident, 
astfel încât în fiecare clipă a vieţii noastre, ne putem întoarce 
privirile spre evenimentele prin care am trecut, spre ceea ce 
am făcut, gândit sau simţit în incarnările care au precedat-o pe 
cea în care facem asemenea consideraţii. Si vom constata că 
destinul uman interior şi exterior din acea clipă poate fi sesizat 


prin faptul că noi deţinem un fel de „registru de conturi al 
vieţii", în care înscriem toate trăirile noastre înțelepte, 
inteligente, pline de înţelegere, dar şi tot ceea ce a fost 
irational, rău şi urât în viaţa noastră. Într-un anumit moment al 
vieţii va rezulta un surplus, şi acesta reprezintă destinul acelui 
moment. 


S-ar putea pune întrebarea care este raportul dintre 
acţiunile comune ale oamenilor, care trăiesc într-o colectivitate 
umană, şi karma individuală a fiecărui om. Am atins aceste 
probleme până acum. Dacă ne îndreptăm privirile spre un 
moment istoric oarecare, de exemplu, spre războaiele dintre 
greci şi perşi, nu vom putea spune că acest eveniment, privit, 
în primul rând, din perspectiva grecilor, ar trebui înscris numai 
în cartea destinului oamenilor individuali care au luat parte la 
el, pe plan fizic. Gândiţi-vă la toţi conducătorii oştilor greceşti 
care au luptat cu perşii, la toţi oamenii care s-au jertfit atunci, 
gândiţi-vă la ceea ce au făcut aceştia. Aţi putea înscrie doar în 
cartea de conturi a fiecărui om - dacă analizaţi într-un mod cât 
de cât raţional un asemenea eveniment - cele întâmplate 
atunci? Nu veţi putea face nicidecum aşa ceva, pentru că nu vă 
veţi putea imagina că evenimente care privesc un popor întreg 
sau o mare parte a lumii civilizate se pot reduce la faptul că 
fiecare individualitate umană îşi trăieşte propria sa karma. 
Urmărind evoluţia istorică a omenirii, veţi vedea că în cadrul 
evoluţiei se poate evidenția un sens, dar că evenimente care 
au avut loc nu se pot confunda cu karma individuală a omului 
individual. 


Ne putem întreba ce importanţă au avut pentru evoluţia 
omenirii războaiele dintre greci şi perşi. În Orient se dezvoltase 
o cultură care răspândea o lumină deosebită. Dar orice lumină 
aduce cu sine umbrele sale. Cultura Orientului a putut fi 
realizată deoarece unele aspecte întunecate, care n-ar fi 
trebuit să influenţeze evoluţia umană, s-au infiltrat în acea 
cultură. Un asemenea aspect l-a constituit faptul că Orientul a 
avut tendinţa de a se extinde, prin mijloace de constrângere 
exterioare, situate exclusiv pe planul fizic. Dacă n-ar fi apărut 
acest imbold cultura şi civilizaţia orientală n-ar fi luat naştere. 
Dar pentru ca omenirea să poată evolua în continuare a fost 


necesar să se dezvolte cultura greacă, pe baza unor premise 
cu totul diferite. Cultura greacă n-ar fi putut să apară însă în 
mod spontan. Ea a împrumutat, într-adevăr, premise 
importante de la cultura orientală. Legendele care povestesc 
despre eroii plecaţi din Grecia în Orient ne spun că discipoli ai 
anumitor şcoli greceşti au fost în Orient şi le-au adus grecilor 
acele bunuri care nu puteau fi dobândite decât în sânul culturii 
şi civilizaţiei orientale, care au putut fi însă cultivate şi 
transformate prin ceea ce se formase pe baza caracterului 
poporului grec şi a talentelor acestui popor. Dar din aceste 
bunuri aduse din Orient trebuia să fie eliminat ceea ce 
constituia aspectul lor întunecat: tendinţa nestăvilită de a se 
extinde spre Apus, prin mijloace de constrângere pur 
exterioare. Lumea romană, care a luat naştere mai târziu decât 
cea greacă, şi tot ceea ce constituie celelalte premise pentru 
dezvoltarea omenirii europene n-ar fi putut apărea dacă grecii 
nu şi-ar fi creat terenul pentru a pune o nouă amprentă culturii 
orientale, dacă ei nu i-ar fi respins pe perşi,. Prin faptul că i-au 
respins pe asiatici au putut să fie filtrate lucrurile create în 
Asia. 


Din această perspectivă trebuie privite multe evenimente 
din evoluţia lumii. Dacă am tine un ciclu de conferinţe care să 
dureze 3-4 ani si am dezvolta această idee, urmărind numai 
documentele care ne-au fost transmise pe cale istorică, am 
descoperi un plan după care evoluează omenirea. (Nota 14) 
Am avea atunci o privire de ansamblu asupra lucrurilor şi am 
putea spune că un anumit bun cucerit avea unele aspecte 
întunecate, care trebuiau eliminate; el trebuia să fie transmis 
unui alt popor şi dezvoltat acolo. Am descoperi astfel că în 
evoluţia omenirii există un plan şi, discutând acest plan, n-am 
putea aluneca spre întrebarea: Cum s-a întâmplat ca 
personalităţi ca Xerxes, Miltiade sau Leonida să aibă o anumită 
karma individuală? Noi trebuie să privim karma individuală ca 
pe ceva care trebuie decis în sine, şi care trebuie împletit în 
planul evoluţiei omenirii. Problema nu poate fi abordată altfel. 
Dar, dacă aşa stau lucrurile, în această evoluţie neîntreruptă a 
omenirii, care se desfăşoară după un plan, trebuie să existe o 
coerenţă, la fel cum evenimentele karmice au o coerenţă a lor 
în viaţa umană individuală. Cum se raportează un asemenea 


plan al evoluţiei generale a omenirii la karma individuală a 
fiecărui om? 


să studiem mai întâi ceea ce am numit soartă, în însăşi 
evoluţia umană. Dacă ne întoarcem privirile în trecut, vedem 
ridicându-se o cultură după alta, un popor după altul. Şi mai 
vedem cum, popor după popor, fiecare creează ceva nou, cum 
din cultura şi civilizaţia fiecărui popor rămâne ceva nepieritor, 
dar că popoarele înseşi trebuie să piară, spre a salva pentru 
epocile următoare ale evoluţiei omenirii aportul cultural 
specific. Ştiinţa spiritului spune că în această înaintare 
neîntreruptă a evoluţiei omenirii putem distinge două curente. 


Încercaţi să decelaţi, în întreg traseul parcurs de omenire 
în evoluţia sa, ceea ce putem considera ca fiind un curent 
continuu, în sânul căruia se dezvoltă val după val, bunul 
cucerit de valul premergător păstrându-se însă pentru cel 
următor. Am obţine o imagine a acestui ansamblu dacă ne-am 
îndrepta privirile spre prima civilizaţie postatlanteană, spre 
realizările grandioase ale vechii Indii. Dacă vom compara însă 
aceste realizări cu ecourile slabe păstrate în Vede, care, ce-i 
dept, sunt încă demne de admiraţie, fiind, totuşi, un ecou slab 
a ceea ce au realizat vechii Rishi şi a ceea ce relatează ştiinţa 
spiritului, când vorbeşte despre marele impuls dat de indieni 
culturii şi civilizaţiei umane, vom fi nevoiţi să spunem că 
măreţia originară a ceea ce poporul indian a avut de realizat 
pentru omenire se afla deja în declin, atunci când acest tezaur 
cultural al omenirii a început să fie aşternut în scris, în vederea 
păstrării sale, sub forma unor descrieri poetice admirabile. 
Totuşi, ceea ce au dat cultura şi civilizaţia indiană s-a revărsat 
în întreaga evoluţie a omenirii. Şi numai pe această bază s-a 
putut dezvolta mai târziu ceva care avea nevoie de un popor 
tânăr - nu de un popor îmbătrânit. A fost necesar ca indienii să 
fie respinşi până în peninsula sudică, pentru ca în Persia să se 
dezvolte concepţia despre lume a lui Zarathustra. Câtă măreție 
avea această concepţie despre lume, în momentul în care a 
luat naştere şi cât de repede, într-un timp relativ scurt, a 
decăzut ea! La vechii egipteni şi la caldeeni întâlnim acelaşi 
proces. Vedem apoi cum înţelepciunea orientală trece în 
Grecia şi cum grecii resping ceea ce este, în planul fizic, lumea 


orientală. Şi mai vedem cum în cultura greacă sunt primite 
cuceririle întregului Orient şi cum în ea se întreţes diferite 
lucruri care fuseseră realizate până atunci în alte ţinuturi ale 
Europei. De aici a luat naştere un nou impuls cultural, care, pe 
căi ocolite, a fost în măsură să-şi asimileze Impulsul hristic şi 
să-l propage mai departe, spre Apus. Astfel am întâlnit şi mai 
târziu un curent cultural continuu, în care putem înşira o verigă 
ulterioară lângă alta, şi fiecare verigă ne pare o continuare a 
celei dinainte şi, totodată, ceva nou, care trebuia să fie dat 
omenirii. Dar din ce trebuia să ia naştere, oare, ceea ce se 
dezvoltă astfel, de la o epocă la alta? 


Gândiţi-vă la tot ce vieţuieşte fiecare popor în parte, în 
sfera sa culturală! Gândiţi-vă la tot ce a trebuit să se petreacă 
în sânul fiecărui popor, la sentimentele oamenilor, la dorinţele 
şi entuziasmul faţă de idealul lor suprem, faţă de bunul care 
trebuia să fie dat ca impuls cultural! Gândiţi-vă cum trebuie să 
participe sufletele oamenilor individuali, cu toate dorinţele şi 
năzuinţele lor, la impulsul cultural specific neamului lor! Pe 
lângă aceasta, a fost necesar ca de-a lungul nenumăratelor 
secole din evoluţia omenirii popoarele, care dezvoltau 
impulsuri culturale succesive, să trăiască într-un fel de iluzie - 
fiecare popor avea iluzia că tezaurul cultural pe care-l avea de 
elaborat el însuşi era veşnic şi nepieritor, că nu i-ar putea fi 
luat niciodată. Munca plină de dăruire a diferitelor popoare la 
elaborarea culturii şi civilziaţiei a fost posibilă numai pentru că 
s-a ivit mereu iluzia care le menținea convingerea că bunul 
creat de ei, cu tot ce e legat de el, va dăinui în veci. Iluzia 
aceasta există şi în zilele noastre; şi chiar dacă oamenii nu i se 
mai dăruiese într-un mod atât de total şi nu se mai vorbeşte de 
„eternitatea" unei culturi, iluzia există, în sensul că nimeni nu 
se gândeşte la sfârşitul ei. 


Primul domeniu al vieţii spirituale umane în care 
asemenea iluzii nu vor mai apărea va fi cel al teosofiei. Ar fi o 
eroare gravă dacă un om bine ancorat în mişcarea noastră 
spirituală ar crede că formele în care turnăm cunoştinţele 
noastre, că expunerile sub formă de idei pe care suntem în 
măsură să le dăm astăzi, că ceea ce noi putem oferi din 
gândirea, simţirea şi vointa noastră vor exista în veci. Am da 


dovadă de miopie sufletească dacă am afirma că peste trei 
milenii vor mai exista oameni care vor vorbi despre adevărurile 
teosofice exact aşa cum vorbim noi astăzi. Ştim că situaţia 
actuală ne cere să oferim ceva din produsul evoluţiei 
neîntrerupte în formele actuale şi că urmaşii noştri vor exprima 
aceste lucruri în cu totul alte forme de trăire. De ce se 
întâmplă aşa? Dintr-un motiv asemănător cu acela care a făcut 
ca, de-a lungul multor secole şi milenii ale evoluţiei omenirii, 
culturile şi civilizațiile succesive să prilejuiască oamenilor tot 
felul de trăiri, astfel încât contribuţia să poată fi plăsmuită din 
evoluţia întregului popor. Gândiţi-vă la nenumăratele trăiri ale 
oamenilor din Grecia antică şi la ceea ce a rezultat de aici, 
drept chintesenţă, pentru întreaga omenire de mai târziu! Veţi 
spune atunci: Aceasta constituie mai mult decât suma 
curentelor individuale. 


De aceea, noi trebuie să observăm două lucruri: în primul 
rând, ceva care trebuie să ia naştere şi să piară, pentru ca din 
acest întreg să poată apărea un al doilea lucru - sub raport 
cantitativ, partea cea mai mică -, ca ceva veşnic. Vom înţelege 
în ce fel evoluează omenirea numai dacă ştim că, de când 
există karma umană individuală, în acest proces acţionează 
două puteri, Lucifer şi Ahriman, despre care am văzut că sunt 
mereu în activitate. Considerăm că face parte din planul 
evoluţiei omenirii ca, în final, când Pământul îşi va fi atins 
scopul, rezultatele diferitelor civilizaţii, care sunt integrate 
treptat evoluţiei omenirii în ansamblu, să devină fecunde 
pentru toate individualităiile umane izolate, indiferent de 
destinele pe care le-a avut fiecare. Dar noi ne putem îndrepta 
privirile spre acest ţel numai dacă privim evoluţia lumii din 
perspectivă teosofică. Nu vă lăsaţi amăgiţi! A gândi acest ţel în 
mod corect, cu păstarea individualităţii noastre umane, fără 
risipirea acesteia într-o unitate panteistă nebuloasă, deci, în 
aşa fel încât în individualitatea rămasă intactă să se reverse 
marile cuceriri realizate de omenire în ansamblu, poate să ne 
apară într-o formă clară şi precis conturată numai prin 
cultivarea teosofică a sufletului. 


Dacă ne întoarcem privirile spre civilizațiile trecute, putem 
spune că de când au început să se incarneze individualităţile 


umane în evoluţia omenirii sunt implicaţi Lucifer şi Ahriman. 
Lucifer încearcă să participe la această evoluţie, în curentul 
progresiv al civilizaţiilor, prin faptul că se încuibează în 
corpurile astrale umane şi că le impregnează cu impulsul 
luciferic; el acţionează asupra corpurilor astrale umane. 
Oamenii n-ar putea primi numai de la puterile care fac să 
înainteze curentul continuu al civilizaţiei ceea ce le dă Lucifer. 
Dacă eliminaţi din mersul general al omenirii acest curent 
rămâne ceea ce fiinţele spirituale care evoluează normal fac să 
se reverse în omenire, drept comori mereu noi. Când ne 
înălţăm privirile spre ierarhii, spunem că acele entităţi 
spirituale care-şi parcurg evoluţia lor normală au dat civilizaţiei 
pământene ceea ce este un bun nepieritor al omenirii, care, 
ce-i drept, a fost transformat mai târziu, dar a rămas, totuşi, un 
bun nepieritor al omenirii. În acest fel dobândim un curent al 
civilizaţiei care înaintează continuu. 


Prin activitatea acestor puteri, care trec, ele însele, printr- 
o evoluţie normală, omul şi-ar fi dezvoltat din ce în ce mai mult 
Eul, prin această îmbogăţire progresivă a evoluţiei umane. Din 
timp în timp, în omenire s-ar revărsa ceva ce-l face pe om să 
progreseze; omul s-ar umple din ce în ce mai mult cu darurile 
lumii spiritule, şi la sfârşit, când Pământul îşi va fi atins țelul, în 
el ar exista toate darurile care i-au fost trimise din lumile 
spirituale. Un lucru n-ar fi însă posibil: ca omul să-şi manifeste 
zelul propriu, sfânt, dăruirea şi ardoarea sufletească faţă de 
ceea ce s-a creat de la o epocă de cultură la alta. 


Din acelaşi străfund sufletesc din care se naşte orice 
dorinţă şi orice poftă apare şi dorul după marile idealuri, 
dorinia de a-i face fericiţi pe oameni, de a realiza ceva în 
domeniul artei, în epocile de cultură succesive din evoluţia 
omenirii. Din acelaşi substrat din care izvorăşte orice dorinţă şi 
poftă creşte şi dorul de marile idealuri, dorinţa de a aduce 
fericire oamenilor după performanţele artistice din diferitele 
epoci de cultură. Din acelaşi substrat din care apar dorinţe 
dăunătoare cresc şi strădaniile pentru ajungerea pe cele mai 
înalte culmi ale creaţiei umane. Idealul suprem pentru care se 
aprinde de dragoste sufletul uman n-ar putea exista, dacă n-ar 
fi posibil ca aceeaşi poftă să se afunde, de asemenea, în 


direcţia cealaltă, în viciu şi rău. Dacă în evoluţia omenirii există 
o asemenea posibilitate, aceasta e opera spiritelor luciferice. 
Aşa că noi nu putem să ignorăm faptul că spiritele luciferice au 
adus pentru oameni libertatea, o dată cu posibilitatea răului, 
cu posibilitatea de a primi în mod liber darurile care, dacă n-ar 
acţiona, s-ar revărsa în mod pasiv în sufletul uman. 


Am mai văzut că tot ceea ce e adus la suprafaţă de Lucifer 
îşi găseşte răspuns prin Ahriman. Il vedem, deci, pe Lucifer, 
acţionând, cu întreaga lui ceată de spirite, asupra a ceea ce 
urma să dea, în planul realităţii concrete, pentru întreaga 
evoluţie umană, impulsul culturii antice greceşti: eroii greci, 
oamenii de seamă şi artiştii Greciei. Lucifer pătrunde în 
corpurile astrale, le face să se aprindă de dragoste pentru 
idealul suprem pe care-l venerează. Ceea ce urmează să se 
reverse în evoluţie o dată cu civilizatia greacă devine astfel, 
totodată, entuziamsul sufletului poporului. Tocmai în acesta se 
află acţiunea lui Lucifer. Şi, din cauză că Lucifer îşi datorează 
forţa evoluţiei lunare, nu evoluţiei pământene, el îl cheamă în 
arenă pe Ahriman; şi în timp ce Lucifer îşi desfăşoară 
activitatea de la o epocă la alta, Ahriman distruge pas cu pas 
ceea ce Lucifer a realizat pe Pământ. Evoluţia cosmică a 
oamenilor este o activitate ce se desfăşoară în permanenţă 
prin participarea lui Ahriman şi Lucifer. Dacă în evoluţia 
omenirii n-ar acţiona Lucifer, ar lipsi zelul şi entuziasmul faţă 
de progresul umanităţii. Dacă n-ar exista Ahriman, care nu 
distruge ceea ce provine de la curentul continuu al evoluţiei, ci 
de la impulsul luciferic, Lucifer ar încerca să perpetueze în veci 
unele civilizaţii. II vedeţi pe Lucifer provocându-şi propria 
karma, care este o consecinţă a evoluţiei de pe vechea Lună; 
el trebuie să-l aibă mereu, înlănţuit de călcâiul său, pe 
Ahriman. Ahriman este împlinirea karmică a lui Lucifer. 


Studiind exemplul entităţilor ahrimanice şi luciferice, 
privim în intimitatea karmei entităţilor superioare. Şi acolo 
există karma. Oriunde sunt Euri există karma. lar Lucifer şi 
Ahriman adăpostesc, fiecare în fiinţa sa, câte un Eu, de aceea 
efectele faptelor săvârşite de ei se pot întoarce asupra lor. 
Asupra multora dintre aceste mistere vom putea atrage atenţia 
la vară, în cadrul ciclului despre istoria biblică a Gertezei; aş 


vrea să vă atrag totuşi atenţia, de pe acum, asupra unui pasaj 
care va fi în măsură să demonstreze ce profunzime are fiecare 
cuvânt din documentele oculte. (Nota 15) 


Aţi reflectat vreodată la întrebarea de ce în istoria biblică 
la sfârşitul fiecăreia dintre zilele Genezei se află propoziţia „Şi 
elohimii văzură lucrarea şi văzură că era bună", că era „cum 
nu se poate mai bună"? E o frază extraordinar de importantă. 
De ce a fost scrisă acolo? Ea trebuie înţeleasă ca o carcterizare 
a elohimilor, care, pe vechea Lună, au parcurs o evoluţie 
normală, şi al căror adversar e Lucifer. Este o caracteristică a 
elohimilor faptul că după fiecare zi a Genezei au văzut că 
lucrarea lor „era cum nu se poate mai bună". Este dată 
această indicatie din cauză că treapta respectivă de conştienţă 
era cucerirea elohimilor. Pe Lună, ei au putut vedea lucrarea în 
timp ce o făceau; n-au putut avea ulterior o conştienţă despre 
aceasta. Faptul că au putut privi ulterior, printr-o gândire a 
posteriori, la lucrarea săvârşită este o treaptă deosebită în 
conştienţa elohimilor. Este ceea ce a devenit posibil numai pe 
Pământ. Caracterul lor interior reiese din faptul că elementul 
voinţă se revarsă din fiinţa lor în aşa fel încât, când au privit 
rezultatul, au constatat că era cum nu se poate mai bun. 
Aceştia au fost elohimii care-şi încheiaseră lucrarea pe Lună şi, 
când au privit-o apoi de pe Pământ, au putut spune: Poate să 
rămână aşa, e cum nu se poate mai bună! Pentru aceasta 
trebuia să se fi încheiat însă vechea evoluţie lunară. 


Dar cum stau lucrurile cu entităţile luciferice, deci cu acele 
entităţi care nu şi-au încheiat evoluţia lunară? Ele vor fi nevoite 
să-şi privească lucrarea ulterior, de pe Pământ, atunci când şi- 
au adus aportul, de ardoare şi entuziasm, în cadrul culturii 
greceşti. Ele vor vedea apoi că Ahriman le-a sfărâmat lucrarea 
bucată cu bucată! Şi vor fi nevoite să recunoască că nu şi-au 
terminat lucrarea: Au văzut lucrarea săvârşită de ei şi au văzut 
că nu era cum nu se poate mai bună, că fusese necesar ca ea 
să fie distrusă! 


În aceasta constă marea dezamăgire a spiritelor luciferice, 
în faptul că ele încearcă să-şi termine lucrarea, să facă 
pendulul să bată în directia cealaltă, dar mereu îşi găsesc 


lucrarea distrusă de Ahriman. Trebuie să vă reprezentaţi, în 
cadrul evoluţiei omenirii, o tâlăzuire în sus şi în jos, o aprindere 
de noi forţe, de entităţi de un rang mai înalt decât noi şi să vă 
gânditi că aceste entităţi trăiesc mereu noi amăgiri. Toate 
acestea sunt conţinute în trăirile pe care le au spiritele 
luciferice în cadrul evoluţiei de pe Pământ. lar omenirea a 
trebuit să preia în ea această karma, pentru că numai astfel 
omul putea să ajungă la libertatea reală. Libertatea poate 
apărea numai dacă omul dă el însuşi conţinutul cel mai înalt 
Eului său pământean. Acel Eu pe care omul l-ar avea dacă 
toate bunurile i-ar fi dăruite la sfârşitul evoluţiei pământene nu 
poate fi liber, fiindcă a fost predestinat de la bun început ca în 
oameni să se reverse toate bunurile evoluţiei pământene. 
Omul a putut deveni liber numai creând alături de acest Eu un 
altul, capabil de greşeli, care pendulează în direcţia binelui şi în 
direcţia răului şi care poate năzui spre ceea ce este conţinutul 
întregii evoluţii pământene. A fost necesar ca Lucifer să-i 
adauge omului Eul inferior, pentru ca efortul de a urca până la 
nivelul Eului superior să poată fi fapta cea mai proprie a 
omului. 


Numai aşa este posibilă existenţa voinţei libere în 
omenire. Voința liberă poate fi cucerită treptat, fiindcă omul 
este situat faţă de ea în aşa fel încât, în viaţă, aceasta îi apare 
ca ideal. Oare unde este liberă voinţa umană, într-o stare 
intermediară a evoluţiei? Ea nu e niciodată liberă, pentru că în 
orice moment poate să cadă pradă elementului luciferic sau 
celui ahrimanic; nu e liberă pentru că orice om, după de cea 
trecut prin poarta mortii, are o impresie absolut precisă - poate 
timp de decenii - în peroada ascendentă a purificării. Acesta 
este esenţialul în viaţa din kamaloca: vedem în ce grad suntem 
imperfecţi noi înşine, din cauza lucrurilor imperfecte pe care le- 
am făcut în lume, vedem, pas cu pas, în ce fel am devenit 
imperfecţi. De aici se naşte apoi intenţia de a elimina ceea ce 
am făcut în mod imperfect. Aceasta este viaţa în kamaloca; o 
intenţie este adăugată altei intenţii şi se ia hotărârea ca omul 
să corecteze ceea ce a gândit şi a făcut în aşa fel încât a ajuns 
să coboare! Omul imprimă vieţii viitoare sentimentele sale din 
kamaloca, împreună cu intenţia descrisă, şi astfel îşi ia în 
primire karma pe care trebuie s-o poarte. Putem afirma că ne 


apropiem de voinţa liberă numai în măsura în care am reuşit să 
devenim stăpâni peste influenţele lui Lucifer şi Ahriman. Dar 
noi nu putem deveni stăpâni peste influeniele luciferice şi 
ahrimanice decât prin cunoaştere. În primul rând, prin 
autocunoaştere, prin faptul că devenim capabili într-un grad 
din ce în ce mai înalt - şi în viaţa dintre naştere şi moarte - să 
ne cunoaştem slăbiciunile, în toate cele trei domenii ale vieţii 
sufleteşti, în gândire, simţire şi voinţă. Dacă ne străduim să nu 
ne lăsăm pradă nici unei iluzii, în Eul nostru creşte forţa de a 
ne putea dispensa de influenţa luciferică, fiindcă în acest caz 
dobândim capacitatea de a decide ce dăruire merită din partea 
noastră acele bunuri ale omenirii care au fost cucerite treptat. 
In al doilea rând, prin cunoaşterea lumii exterioare, care 
trebuie să vină în completarea autocunoaşterii, acestea trebuie 
să conlucreze. Noi trebuie să unim autocunoaşterea şi 
cunoaşterea lumii exterioare cu fiinţa noastră; atunci vom fi în 
stare să ne creăm o relaţie clară cu Lucifer. 


Acesta este specificul a ceea ce noi ne însuşim drept 
cunoaştere teosofică: ajungem să ne dăm seama în ce măsură 
în orice faptă umană sunt implicate înclinația şi pasiunea, 
Lucifer şi Ahriman. Ce altceva am făcut noi, în cadrul acestei 
serii de conferinţe, decât să ne lămurim asupra felului în care 
forţele luciferice şi ahrimanice influenţează viaţa noastră în 
cele mai diverse moduri! In epoca actuală poate să înceapă 
procesul de edificare a oamenilor în ceea ce priveşte forţele 
luciferice şi ahrimanice. Şi omul trebuie să fie edificat, dacă 
vrea să contribuie cu ceva la atingerea ţelului omenirii pe 
Pământ. Oriunde v-aţi îndrepta privirile, pretutindeni unde 
există simţire şi gândire omenească puteţi vedea cât de 
departe sunt încă oamenii de o edificare autentică, adevărată, 
în privinţa influențelor exercitate de Lucifer şi Ahriman. 
Majoritatea covârşitoare a oamenilor nici nu vor să fie edificaţi 
în această privinţă. Vedeti cum o mare parte a oamenilor cade 
pradă unui egoism religios, considerând că trebuie să facă 
totul pentru a ajunge ei înşişi, sufletul lor, la acea stare de 
tihnă şi fericire supremă pe care şi-o puteau imagina. Este un 
egoism de care oamenii nu sunt conştienţi; ei nu-şi dau seama 
că aici se pot infiltra dorinţele cele mai egoiste. Şi nicăieri nu 
se infiltrează Lucifer mai mult în sentimentele noastre, decât 


acolo unde oamenii năzuiesc spre Divin, îndemnați de pasiunile 
şi dorinţele lor, fără ca Divinul să fie străluminat pentru ei de 
lumina cunoaşterii. Nu credeţi că Lucifer acţioneză în multe 
cazuri tocmai acolo unde oamenii au impresia că năzuiesc spre 
realitatea supremă? Numai că formele de cultură spre care se 
năzuieşte în acest fel vor trebui să se numere şi ele printre 
dezamăgirile lui Lucifer. lar cei care cred că pot să menţină în 
viaţă, prin dorinţe deşarte, o formă de cultură spirituală sau 
alta, cei care predică fără încetare că teosofia este rea 
deoarece propovăduieşte ceva nou, toţi aceştia ar trebui să 
reflecteze la faptul că nu depinde de voinţa umană dacă 
Ahriman se ţine pe urmele lui Lucifer. Formele apărute de-a 
lungul evoluţiei vor pieri din nou, prin acţiunea lui Lucifer, în 
care se amestecă mereu Ahriman. 


Privim astfel spre o evoluţie anterioară, în care anumite 
entităţi au făcut pentru noi sacrificiul de a rămâne în urmă. 
Ştim acum că aceste entităţi trebuie să-şi poarte karma lor de 
dragul nostru, pentru ca noi să putem trăi în mod normal ceea 
ce ele ne insuflă. Într-adevăr, lahve i-a insuflat omului, la 
începuturi, prin suflarea divină, facultatea de a deveni un Eu; 
dacă n-ar exista decât suflarea divină, care pulsează în sângele 
uman, nu şi ceea ce poate să se abată de la darurile suflării lui 
lahve, dacă în el n-ar acţiona atât impulsuri luciferice, cât şi 
impulsuri ahrimanice, atunci, ce-i drept, omul ar putea dobândi 
darul oferit de Jahve, dar nu şi „cum'-ul acestuia: a-l simţi cu 
un Eu liber, conştient de sine. Prin urmare, faptul că anumite 
entităţi au rămas în urmă pe vechea Lună este în consens cu 
evoluţia cosmică. 


Noi trăim azi într-o epocă în care ne este îngăduit să 
privim, într-adevăr, la multe dezamăgiri suferite de Lucifer în 
trecut; dar putem privi, de asemenea, spre un viitor în care 
vom înţelege din ce în ce mai mult ce este curentul continuu al 
evoluţiei. lar teosofia ne va ajuta să întelegem acest curent 
continuu al evoluţiei, pentru ca noi să ne putem raporta în mod 
conştient la influenţele lui Lucifer şi să ajungem din ce în ce 
mai mult în situaţia de a recunoaşte impulsurile luciferice din 
noi înşine şi de a le valorifica într-un mod corect, folositor 
pentru evoluţia omenirii, în timp ce înainte ele acționau ca 


imbolduri obscure, de care oamenii nu erau conştienţi. La fel 
stau lucrurile şi cu influenţele ahrimanice. 


Am ajuns la un punct în care putem să atragem atenţia 
asupra faptului că epoca prezentă este o epocă importantă din 
evoluţia omenirii; este epoca în care, dintr-un anumit punct de 
vedere, forţele sufleteşti se modifică. Mulţi dintre 
dumneavoastră au auzit, desigur, când am spus că în viitorul 
apropiat anumiţi oameni, indivizi izolaţi, vor dezvolta alte forţe 
sufleteşti decât cele admise astăzi. Ceea ce teosofia spune 
astăzi pe baza cunoştinţelor dobândite de ştiinţa spiritului, 
anume că omul posedă, pe lângă corpul fizic, şi un corp eteric, 
e cunoscut, prin percepţie directă, numai de cei care au trecut 
printr-o educaţie ocultă metodică. Dar încă înainte să treacă 
mijlocul secolului XX - o ştim din Cronica Akasha - vor exista 
oameni care vor ajunge, printr-o evoluţie naturală, la o 
clarvedere eterică; datorită faptului că omenirea a ajuns în 
acest moment, când asemenea lucruri se vor dezvolta ca nişte 
daruri naturale, indivizii umani vor percepe corpul eteric, 
pătrunzând corpul fizic şi depăşindu-l în toate direcţiile. 
Coborând de la starea în care putea privi în lumea spirituală, 
omul a ajuns la starea actuală, când nu mai are decât 
facultatea percepţiei fizice pur exterioare şi o înţelegere 
intelectuală a lumii exterioare; dar el începe să evolueze 
treptat spre unele facultăţi noi, dar conştiente. Noile facultăţi 
se vor alătura celor vechi, şi o facultate deosebită va fi cea pe 
care o voi prezenta în continuare. 


Vor exista oameni - puţini, la început, căci această 
facultate se va dezvolta la un număr mai mare de oameni de- 
abia în cursul următoarelor 2-3 milenii, iar primii precursori vor 
apărea înainte să se încheie prima jumătate a secolului XX - 
care vor fi tentaţi să se detaşeze de faptă. Şi atunci vor avea în 
faţa ochilor o imagine degajându-se din fapta respectivă. La 
început ei n-o vor cunoaşte, nu vor vedea nici o legătură între 
imagine şi fapta săvârşită de ei înşişi. Dar poate că unii vor afla 
câte ceva prin ştiinţa spiritului, şi, în acest caz, aceştia îşi vor 
da seama că imaginea, care le apare ca un fel de imagine de 
vis conştientă, e reversul faptei lor, imaginea acelei fapte care 


trebuie săvârşită ca să-şi găsească împlinirea karmică 
săvârşită în acel moment. 


Omenirea se află cu adevărat în faţa unei epoci în care nu 
va mai înţelege karma doar după descrierile şi învăţăturile 
ştiinţei spiritului; ea va începe, treptat, să vadă karma prin 
percepţie spirituală. Dacă până acum karma a fost pentru 
oameni un imbold obscur, o dorinţă obscură, şi dacă ea se 
putea manifesta de-abia în viaţa următoare, putea fi 
transformată în intenţie de-abia în viaţa dintre moarte şi o 
nouă naştere, oamenii vor ajunge treptat în situaţia de a 
percepe creaţiile lui Lucifer în mod conştient, de a vedea cum 
se vor manifesta ele prin efectele lor. În orice caz, vor şti ce e 
cu această clarvedere eterică numai oamenii care s-au străduit 
să ajungă la cunoaştere şi autocunoaştere. Tot mai mulţi 
oameni aflaţi în stare normală vor avea imaginile karmice 
corespunzătoare faptelor lor. Va fi un fenomen care-i va face 
pe oameni să progreseze, pentru ca astfel ei să ştie ce mai 
datorează lumii, ce mai stă înscris în karma lor drept debit. 
Acesta e lucrul care-l face pe om neliber, faptul că nu ştie ce 
datorează lumii. Aşa că, discutând despre karma, nu ne este 
îngăduit să vorbim de la bun început despre existenţa unei 
voințe libere. Cuvântul „voinţă liberă" e greşit, fiindcă noi ştim 
că omul devine liber de-abia prin cunoaşterea sa, care urcă 
trepte tot mai înalte, şi prin faptul că el însuşi urcă pe trepte 
din ce în ce mai înalte şi se transpune din ce în ce mai mult în 
lumea spirituală. El se umple astfel tot mai mult cu conţinutul 
lumii spirituale şi devine o fiinţă care-şi determină propria 
voinţă. Nu voinţa poate deveni liberă, ci omul ca atare poate 
deveni liber, prin faptul că se pătrunde cu ceea ce îi e dat să 
cunoască pe tărâmul spiritualizat al existenţei cosmice. 


Dezamăgirile lui Lucifer şi faptele sale ne fac să spunem 
că de milenii s-au pus bazele situaţiei în care ne aflăm acum; 
dacă n-am fi acolo unde suntem, nu am putea să evoluăm spre 
libertate. După ce ne-am edificat în privinţa lui Lucifer şi 
Ahriman, putem să intrăm într-o relaţie nouă cu aceste puteri, 
să culegem roadele a ceea ce s-a făcut deja, putem să luăm 


asupra noastră, ca să zic aşa, munca lui Lucifer şi Ahriman. In 
orice caz, faptele provocate de Lucifer şi care au dus la 


dezamăgiri trebuie să se transforme în reversul lor când sunt 
săvârşite de noi înşine. Faptele lui Lucifer aveau menirea de a 
stârni pofte, de a-l îndrepta pe om spre rău. Am văzut ce forţă 
trebuie să acţioneze în direcţia contrară celei a lui Lucifer. 
Dacă trebuie ca noi înşine să acţionăm în sens contrar lui 
Lucifer, să ne ocupăm în viitor de treburile sale, numai iubirea 
e aceea care va putea lua locul faptelor lui Lucifer; iubirea va 
putea face acest lucru. Şi tot aşa vor sta lucrurile cu ceea ce se 
revarsă spre noi din lumea exterioară prin faptul că înlăturăm 
întunericul pe care-l întreţesem în materia exterioară. Dacă 
vom înlătura tot mai mult acest întuneric, dacă-l vom face să 
se risipească şi dacă vom reuşi să învingem în acest fel cu totul 
influenţa ahrimanică, vom fi în măsură să cunoaştem lumea 
aşa cum este ea de fapt, ca lume pământeană. Şi atunci vom 
putea să ne apropiem treptat de o cunoaştere care azi nu 
poate fi decât un bun al ştiinţei spiritului. Vom răzbate până la 
ceea ce este materia cu adevărat, până la natura luminii. Azi 
ştiinţa se lasă încă în voia celor mai diverse amăgiri, în ceea ce 
priveşte natura luminii. Unii cred că vedem lumina cu ochii 
fizici. Este greşit. Noi nu vedem lumina, ci doar corpuri 
luminate; vedem culorile de pe suprafaţa corpurilor. Nu vedem 
lumină, ci vedem prin intermediul luminii. Toate amăgirile de 
acest fel vor fi înlăturate. Şi astfel se va transforma imaginea 
noastră despre lume, care, din cauza lui Ahriman, a fost 
întreţesută cu erori şi se va impregna cu înţelepciune. 
Ajungând la lumină, omul va dezvolta el însusi reversul 
sufletesc al luminii. lar reversul sufletesc al luminii este 
înţelepciunea. 


Astfel în sufletul uman vor pătrunde iubirea şi 
înţelepciunea. lubirea şi înţelepciunea vor fi forţa practică, 
impulsul de viaţă care trebuie să rezulte şi va rezulta din 
concepţia teosofică despre lume. Inţelepciunea, care e reversul 
interior al lumii, înţelepciunea care se poate uni cu iubirea, şi 
iubirea, care se impregnează cu înţelepciune, vor găsi calea 
justă spre a acţiona, la rândul lor, asupra a ceea ce e scăldat în 
înţelepciunea lumii exterioare. Dacă trebuie să participăm 
treptat la cealaltă jumătate a evoluţiei, care ar consta în 
învingerea lui Lucifer şi Ahriman, este nevoie să ne pătrundem 
cu înţelepciune şi iubire. Dezvoltând înţelepciunea şi iubirea, 


dezvoltăm acele elemente care se vor revărsa, la rândul lor, 
din sufletele noastre, ca daruri pentru puterile luciferice şi 
ahrimanice care s-au sacrificat în prima jumătate a evoluţiei de 
pe Pământ, ca să ne dea ceea ce ne este necesar pentru 
cucerirea libertăţii noastre. Lor va trebui să le dăm 
înţelepciunea şi iubirea pe care le vom dezvolta în acest fel. 
Dar trebuie să fim conştienţi de un lucru: pentru că în lume 
trebuie să existe viaţă, noi trebuie să ne însuşim culturi care 
sunt mijloacele de expresie ale acestei vieţi. Noi vrem să ne 
dăruim cu bucurie şi iubire unei culturi teosofice care nu va fi 
veşnică, să acceptăm cu entuziasm această situaţie şi să 
creăm cu iubire lucrurile pe care în trecut le-am realizat sub 
impulsul lui Lucifer. Deoarece ne dăm seama că trebuie să 
creăm din iubire lucrurile la care în trecut a fost necesar să fim 
îmbolditi de pofte şi pasiuni, vom dezvolta în fundalul tuturor 
faptelor noastre un surplus de iubire cu atât mai mare. Dacă 
am dezvolta doar iubirea nu am reuşi să clădim culturi 
succesive. Teosofia trebuie să realizeze cu dăruire şi iubire 
imperativele epocii, cu acelaşi entuziasm cu care oamenii au 
acţionat cândva sub influenţa lui Lucifer. Nu vom mai nutri 
iluzia că ceea ce facem va dăinui veşnic. Dar, clădind culturi 
succesive, cu o iubire crescândă, noi producem iubire 
excedentară. Aceasta îi face bine lui Lucifer; vor fi compensate 
astfel şi dezamăgirile sale. Noi suntem cei care putem 
compensa dezamăgirile suferite de Lucifer, dacă vom restitui 
ceea ce a fost săvârşit pentru noi. 


În aceasta constă cealaltă latură a karmei entităţilor 
superioare: să dezvoltăm o iubire care să nu rămână în limitele 
omenirii, o iubire care e chemată să pătrundă în Cosmos. Noi 
putem face să se reverse iubirea în entităţi situate pe o treaptă 
de evoluţie mai înaltă decât noi, iar aceste entităţi o vor 
resimţi ca pe o jertfă sufletească. Jertfa sufletească se va înălța 
spre cei care şi-au revărsat odinioară darurile lor spre noi, la fel 
cum, cândva, fumul jertfelor se înalţa spre spiritele superioare, 
în vremurile în care oamenii mai posedau încă bunurile 
spirituale. Atunci oamenii nu puteau trimite spre ei decât 
jertfele simbolice de pe altare. În viitor, oamenii vor trimite 
spre zei curenti de iubire, şi din jertfa de iubire se va revărsa 
iar ceva spre Pământ: spre om se vor revărsa forţe superioare, 


care, dirijate din spiritual, vor interveni cu tot mai multă 
vigoare în lumea noastră fizică. Şi acestea vor fi forţe magice 
în sensul adevărat al cuvântului. 


Astfel înţelegem evoluţia omenirii, în care se manifestă 
karma omenirii şi karma entităţilor superioare. Şi vedem acum 
în ce fel se raportează planul evoluţiei la karma individuală a 
fiecărui om. Să presupunem că în anul 1910 o individualitate 
supraumană a declanşat un lucru care apoi a fost adus la 
îndeplinire, pe planul fizic, de către un om; s-a realizat astfel 
un contact între acea individualitate supraumană şi om. Omul 
este întreţesut astfel în karma entităţilor superioare. S-a creat 
o legătură între el şi acea entitate. Şi atunci spre el se revarsă, 
din lumile superioare, un curent care introduce în viaţa sa un 
element nou; acesta constituie un nou avanpost, care a fost 
adăugat karmei sale şi care dă un impuls decisiv într-o direcţie 
sau alta. În acest fel e fecundată karma umană de către karma 
generală, ai cărei curenţi străbat lumea. 


să ne îndreptăm privirile, de exemplu, spre Miltiade sau 
spre orice altă personalitate istorică. Aceşti oameni au avut 
misiunea de a se situa în planul mare al istoriei poporului său; 
karma entităţilor superioare cerea ca şi ei să realizeze un 
anumit lucru - şi ei au fost puşi în locurile-cheie. In contul lor 
karmic personal s-a revărsat ceea ce trebuia să fie dăruit 
omanirii întregi. Prin faptul că au îndeplinit aceste sarcini, prin 
faptul că au legat de ele fapte şi realizări personale, acestea au 
devenit karma lor indivuduală. Tot astfel trăim şi acţionăm şi 
noi, cu karma noastră individuală, în macrocosmos, ca o mică 
lume, ca un microcosmos. 


Cu aceasta am ajuns la capătul cursului, chiar dacă nu şi 
la capătul problematicii. Dar nu se poate altfel. Dacă-mi daţi 
voie să spun, în două cuvinte, că am ţinut această serie de 
conferinţe despre acele probleme care pot mişca adânc inima 
umană, având legătură însă şi cu destinul unor entităţi 
superioare, că am prezentat acest curs din cel mai adânc 
străfund al sufletului meu şi că sunt bucuros că a fost posibil să 
se vorbească despre aceste lucruri în cadrul unei ramuri a 
Societăţii teosofice, între prieteni teosofi, care au venit din 


toate părţile, spre a se dărui expunerilor pe această temă, 
atunci eu rostesc aceste vorbe din cel mai adânc străfund al 
inimii. Cei care vor avea ocazia să audieze şi alte cursuri, vor 
vedea că unele dintre întrebările pe care cineva şi le va spune 
în urma acestui ciclu îşi vor găsi răspunsul atunci. Dar şi cei 
care nu vor putea să audieze cursurile din această vară vor 
avea mai târziu ocazia de a discuta asemenea lucruri. 
Îngăduiţi-mi, deci, să spun încă o dată că aş dori să primiţi 
lucrurile pe care le-am discutat în aşa fel, încât ele să nu fie 
simple cunoştinţe abstracte, ci cunoştinţe care pătrund în 
întreaga noastră gândire, simţire şi voinţă, în întreaga noastră 
viaţă, astfel încât lumea să vadă în fiecare teosof o imagine a 
celor mai adânci adevăruri teosofice. Să încercăm să devenim 
întru totul o asemenea imagine; de-abia atunci vom putea 
spune că în lume există un curent spiritual teosofic. In cercul 
nostru restrâns acest curent spiritual teosofic trebuie să 
însemne, în primul rând, o studiere a cunoaşterii spirituale. 
Apoi - mai întâi în rândurile membrilor noştri - aceste 
cunoştinţe trebuie să se transforme într-un anumit mod de a 
gândi şi simţi, şi ca atare să apară în faţa lumii. Şi atunci lumea 
va înţelege că nu degeaba au existat la începutul secolului XX 
teosofi oneşti, oameni care au crezut în mod sincer în forţa 
puterilor spirituale. Prin faptul că au crezut în teosofie au primit 
ei înşişi forţa de a lucra pentru puterile spirituale. Cultura va 
progresa din ce în ce mai repede, dacă veţi transforma 
dumneavoastră înşivă cele auzite aici în sentimente şi 
convingeri, în acţiuni şi fapte. Nu încercând să-i convingeţi pe 
oameni! Cultura actuală e prea puţin dispusă la aşa ceva. Se 
conving cu adevărat numai aceia care se apropie de teosofie 
din imboldul cel mai profund al inimii; ceilalţi nu vor crede. 
Această hrană o avem şi în cercurile noastre spirituale, ca 
fenomen pe care l-a produs materialismul, şi e necesar ca noi 
să privim acest rău ca pe ceva faţă de care ştiinţa spiritului 
trebuie să dovedească forţă spirituală. 


Trebuie să-i dăm lumii tot ceea ce putem, prin modul 
nostru de a gândi şi simţi. Cei care vor transforma teosofia în 
viaţă interioară a sufletului vor fi un izvor de forţă spirituală. lar 
cel care crede în suprasensibil poate să fie convins că 
adevărurile şi cunoştinţele noastre teosofice actionează pe cale 


spirituală, se răspândesc afară, în lume, sub formă invizibilă, 
dacă fiecare din noi devine cu adevărat un instrument 
conştient, pătruns de viata teosofică. 

Rudolf Steiner 

MANIFESTĂRILE KARMEI 

GA 120 


NOTE 


Cuvintele „teosofie" şi teosofic" trebuie înţelese în sensul 
lucrării fundamentale a lui Rudolf Steiner Teosofia (apărută 
pentru prima dată în 1904). Rudolf Steiner şi-a desfăşurat 
activitatea între anii 1902-1913, în calitate de secetar general 
al secţiei germane a Societăiii teosofice din acea vreme, iar 
apoi, când, din cauza unor fenomene de decadentă din sânul 
acestei societăţi, s-a ajuns la excluderea secţiei germane, el a 
activat în cadrul Societăţii antroposofice, întemeiată de el 
însuşi, în mod independent. De la bun început, el a prezentat 
exclusiv rezultatele propriilor sale cercetări spirituale. „Nimeni 
n-a rămas nelămurit asupra faptului că în cadrul Societăţii 
teosofice eu aveam de gând să prezint exclusiv rezultatele 
propriilor mele cercetări bazate pe clarvedere." (Din Viaţa 
mea, Opere complete, nr. bibl. 28.) 

In această editie am refuzat să înlocuim expresia 
„teosofie" prin aceea de „antroposofie", aşa cum s-a procedat, 
la indicaţia lui Rudolf Steiner însuşi, în primele două decenii 
după separarea de Societatea teosofică; e de aşteptat ca 
cititorul să fie conştient de faptul că „teosofia", aşa cum e 
prezentată ea aici, este identică cu antroposofia ereată de 
Rudolf Steiner. 


(1) Citat din Kepler, Harmonices mundi, cartea a 5-a. 


(2) „Ne putem îndrepta privirile... spre o anumită perioadă 
din evoluția noastrd pământeană..." Expuneri mai amănunțite 
în legătură cu evoluţia lumii şi a omului sunt cuprinse în 
Știința ocultă, Nr. bibl. 13. 


(3) „Un rol similar l-au avut, în perioada vechii existente 
lunare, şi combinațiile cianului..." Vezi conferinţa din 11 iunie 


1906. Comp. Edouard Schure, Esquisse d'une cosmogonie 
psychologique, Paris, 1928, p. 21. 


(4) Cometa Halley este numită astfel după astronomul 
englez Edmund Halley, care a descoperit-o, în 1682, şi a cărei 
revenire, în 1759, a fost calculată de acesta în mod anticipat. 
Expuneri mai amănunțite ale lui R. Steiner pe această temă 
sunt cuprinse în Evenimentul apariţliei lui Hristos în 
lumeu eterică, Opere complete, 1965, Nr. bibl. 118. 


(5) „un mare filosof al epocii moderne, Cartesius, a fost 
înțeles greşit..." Comp. Discours de la méthode, partea a 5-a, 
Traité de l'homme, precum şi Primae cogitationes circa 
generationen animalium. 


(6) Joseph Dietl, 180n-1879, medic vienez; Joseph Skoda, 
1805-1881, clinician. 


(7) „...evenirnente pe care, în viata obişnuită, le numim 
«întâmplări»". Expuneri mai amănunțite în Rudolf Steiner, 
Intâmplare, necesitate şi providenţă, Opere complete, 
1975, Nr. bibl. 163. 


(8) Meister Eckhart, mistic german, călugăr dominican, a 
trăit de la aprox. 1260 până la 1328; Johannes Tauler, mistic 
german, călugăr dominican, aprox.1300-1361. 

Teologia germană (Theologia deutch), scriere mistică de la 
sfârşitul secolului al XIV-lea. Numele autorului nu s-a păstrat. A 
fost tipărită pentru prima dată de Luther, în anul 1518. 

„Nu eu, ci Hristos în mine!" Galateni, 2, 20, „Eu trăiesc, 
însă; totuşi, acum nu eu, ci Hristos trăieşte în mine". 


(9) Din Cronica Akasha a apărut pentru prima dată în 
1904, sub forma unor articole scrise pentru revista „Lucifer- 
Gnosis", iar ca volum în Opere complete, 1973, Nr. bibl. 11. 


(10)  „...să înțeleagă adevărurile referitoare la lumile 
superioare". Vezi Rudolf Steiner, Cum dobândim 
cunoaşterea lumilor superioare, Opere complete, 1975, Nr. 
bibl. 10. 


(11) „...am atras atenția... asupra unei individualității 
care a apărut, în mod succesiv, drept mare profet, drept pictor 
important şi drept poet...". Comp. R. Steiner, Misterul 
Crăciunului. Novalis, văzătorul şi vestitorul lui Hristos, 
Dornach, 1964. 


(12) Digitalis purpurea: degeţel, degetăriţă (bot.) 


(13) Ludwig Deinhard, Misterul omului în lumina 
cercetărilor psihologice. O introducere în ocultism, Berlin, 
1910; Frederik Myers, 1843-1901, spiritist, unul dintre 
întemeietorii „Society for Psychical Research", Londra, 1882. 


(14) „Dacă am ține un ciclu de conferite... şi am dezvolta 
această idee...". Aspecte legate de această temă au fost 
prezentate de R. Steiner în Misiunea sufletelor câtorva 
popoare, în legătură cu mitologia nordic-germanică, 
Opere complete, 1962, Nr. bibl. 121. 


(15) „...în cadrul ciclului despre istoria biblică a genezei". 
Misterul biblic al Genezei, Opere complete, 1976, Nr. bibl. 
122. 

DESPRE REINCARNARE ŞI KARMA ÎN CONTEXT 
EUROPEAN 


În peisajul cultural contemporan de la noi, Rudolf Steiner 
nu mai este un necunoscut. În diferite edituri din România au 
apărut deja circa 50 de volume din opera lui, extinsă şi 
incitantă, şi cu toate acestea imaginea despre el continuă să 
fie ambiguă şi unilaterală, făcând din Rudolf Stciner doar un 
reprezentant empirist al spiritualităţii indiene vechi şi al 
reincarnării. Această imagine incompletă nu acoperă multele 
domenii ale vieţii în care el a fost activ. S-ar cuveni prezentată 
multitudinea preocupărilor şi realizărilor sale. Însă, la apariţia 
în româneşte a volumului Manifestările karmei, se cuvine să 
examinăm mai degrabă acest domeniu. 


Ce anume se înţelege prin reincarnare putem afla tot mai 
frecvent în ultimul timp din relatările despre viaţa de după 
moarte, fie sub forma cazurilor de moarte clinică (near-death 
experiences), fie din cercetarea psihologică empirică (regresii 
sub hipnoză, făcute în scop terapeutic). Pe de altă parte, se 
afirmă, în general, că interpretările reincarnării şi karmei 
constituie încercări de a importa spiritualitatea indiană 
străveche, acolo unde nu şi-ar avea de fapt locul. Prin aceasta, 
reincarnarea şi karma rămân doar în domeniul exoticului. 


Vom încerca să demonstrăm că aceste idei aparţin la fel 
de bine şi civilizaţiei europene, argumentând astfel şi locul lui 
Rudolf Steiner în acest peisaj cultural. 


să alegem ca prim reper, o relatare din Saga (Legenda) lui 
Olaf cel Sfânt al Norvegiei, din cronica Flateyjahrbok. Acolo se 
povesteşte despre negarea de către regele Olaf al II-lea 
(începutul secolului al XI-lea d. Hr.) a faptului că el ar fi fost 
înainte regele Olaf Geirstaderalf, aşa cum vorbeau oamenii: 
„Niciodată n-a avut spiritul meu două trupuri, şi nici nu va avea 
nici acum şi nici în ziua Invierii. lar dacă am spus cândva altfel, 
pe atunci nu aveam în mine credinţa cea dreaptă" *. 

* FlateyjarboKk, || B, Olafs Saga, apud E. Bock, Wiederholte 
Erdenleben (Vieţi repetate pe Pământ), Stuttgart 1952. 

Atitudinea lui Olaf cel Sfânt este, aşadar, conformă 
dogmelor creştine, dar faptul că i-a fost pusă întrebarea 
dovedeşte persistenţa credințelor despre reincarnare încă cel 
puţin până în secolul al XI-lea. Cu mult timp în urmă însă, chiar 
înainte de Conciliul de la Niceea (325 d. Hr.), fusese începută 
modificarea sau chiar eliminarea acelor pasaje din scrierile 
Noului Testament care erau nedorite sau neînţelese. Aceasta 
se făcea de către oficiali ai Bisericii (correctores) şi există toate 
motivele să credem că şi pasajele referitoare la reincarnare au 
dispărut în acelaşi mod. La Conciliul de la Constantinopol 
(523), convocat de împăratul lustinian |, s-au anatemizat, 
printre altele, preexistenţa sufletului şi reincarnarea (migraţia 
sufletelor). Se sublinia că eliberarea din trupul material pieritor 
se poate face doar prin acceptarea lui Hristos şi a Bisericii Sale. 
Astfel s-au exclus şi învăţăturile lui Origene din Alexandria 
(195-254), a cărui autoritate extraordinară şi influentă se baza, 


pe lângă calităţile deosebite ale personalităţii sale, şi pe 
cunoaşterea şi cercetarea surselor celebrei Biblioteci din 
Alexandria, unde se aflau păstrate şi scrieri provenind din 
Persia sau India veche. Lăsând în planul al doilea conjunctura 
politică şi anumite slăbiciuni umane care au impus această 
măsură de extirpare, putem găsi un anume înţeles al celor 
întâmplate: în strădania de a se consolida ca instituţie, Biserica 
creştină încerca să atragă atenţia credincioşilor asupra lumii 
acesteia, să impună o anumită conduită şi să sublinieze 
valoarea supremă a rolului lui Hristos ca Mântuitor. 

De altfel, chiar şi în Vechiul Testament se pot găsi sugerări 
în legă-tură cu legea cauzei şi acţiunii (karma)*. 

* Facerea (9,6); Pildele lui Solomon (2,5), (5,21-22), (8,19- 
20); Ezechiel (34,23-24), Psalmii (90,3-4); apud E. Bock, op. cit. 

Se poate urmări firul ideilor legate de reincarnare 
mergând, printre alţii, la Pitagora, Platon, Apolonius din Tyana. 
În perioada destrămării legăturilor nemijlocite cu forţele lumilor 
suprasensibile, legături pe care omenirea le avusese 
dintotdeauna, şi pe care ea le cultivase cu ajutorul Misteriilor, 
aceste capete luminate încercaseră să refacă rostul existenţei 
printr-o abordare şi interpretare filosofică a lumii. Astfel, ei 
ajunseseră şi pe această cale la ideea preexisteniei şi migraţiei 
sufletelor. Căutările lor nu se aşezau pe un teren virgin, 
deoarece, deja aproximativ la anul 2000 î. Hr., în Egipt exista 
această concepţie, marcând credinţa şi întreaga organizare 
statală. Asemenea cunoştinţe aveau chiar şi vechii perși. 

Cu mult înainte - 5000 î. Hr. - Vedele, cea mai veche 
colecţie de scrieri descoperită până acum, prezintă în forme 
coerente „Ştiinţa" (Veda = cunoaştere, în sanscrită), într-un 
sistem al întregii cunoaşteri, cuprinzând şi o tratare 
sistematică a realităţilor sufletului, a morţii şi a metempsihozei 
(Bhagavad-Gita). Deşi se consideră că vechea Indie ar fi patria 
acestor concepţii despre migraţia sufletelor (metempsihoză), 
totuşi este surprin-zător că şi civilizațiile străvechi africane 
(Zulu, Basongo, vest-africană, malgaşă) sau din Oceania ori 
Australia, ca şi din cuprinsul continentelor americane (tlingită, 
esehimosă, hopi, maya, incaşă) conţin în tezaurul lor de tradiţii 
şi reincarnarea. Şi popoarele din vechea Europă - nordicii, celții 
- cunoşteau şi urmau legea migraţiei sufletelor*. Druizii celților 


se supuneau prin oficiul lor legii renaşterii şi credinţei în 
nemurire, iar în vechea Irlandă nu rareori apar eroi reincamaţi. 

* Caius Julius Caesar, De Bello Gallico (Despre războaiele 
galice), VI, 14,5. 

Pare, aşadar, a fi mai mult o concepţie general umană, 
decât una exportată din India. De altfel, C. G. Jung vorbeşte 
despre acest aspect astfel: „Naşterea din nou este un enunţ 
care ţine de enunţurile străvechi ale omenirii în general. Aceste 
mărturii străvechi se sprijină pe ceea ce eu numesc «arhetip». 
Toate mărturiile ce privesc suprasenzorialul sunt întot-deauna 
determinate, în cele mai mari profunzimi, de arhetip, astfel 
încât nu-i de mirare că pot fi găsite enuniuri despre naşterea 
din nou la diferite popoare" *. 

* C. G. Jung, Psychologie der Wiedergeburt (Psihologia 
naşterii din nou), 1939, apud Ronald Zurer, Reinkarnation 
(Reincarnarea), Zurich 1989. 

Aşadar, aflată în câmpul de forţe al concepţiilor despre 
lume şi al credințelor aparţinând vechilor culturi şi popoare, 
ideea migraţiei sufletului, a re-naşterii sau a reincarnării 
cunoaşte o exilare din viaţa religioasă a Europei o dată cu 
aşezarea instituţională a Bisericii creştine, în Evul Mediu. 
Strâns împletite însă în viaţa sufletească şi în impulsurile 
spirituale ale multor popoare europene, imaginile provenind 
din realitatea reincarnării se sublimează, devenind substanţă 
pentru trăirile misticilor * sau pentru erezii **. 

* Meister Eckhart (1260-1327), de pildă, a putut avea 
acces, pe de o parte, la culturile islamică şi iudaică, ce 
fuseseră mai bine cunoscute începând cu vremea Cruciadelor 
(1096-1270), iar pe de altă parte, gândirea indiană nu i-a fost 
străină, el înrudindu-se în concepţii şi cu Platon ori Plotin. 

** Catarii, albigenzii, simoniştii, basilidienii, valentinienii, 
marcioniţii, gnosticii şi maniheenii au cultivat cu toţii 
asemenea credinţe (apud R. Zurer, op. cit.). 

Un caz celebru a fost cel al lui Giordano Bruno (1548- 
1600). Stimulat de moştenirea lui Pitagora şi de 
neoplatonicieni, şi mai ales influenţat de scrierile lui Nicolaus 
Cusanus (1401-1464), acest fost călugăr dominican îşi 
construieşte o teorie teologic-mistică proprie pentru care însă, 
acuzat de Inchiziţie pentru erezie în nu mai puţin de 130 de 
puncte, este condamnat şi ars pe rug. Unul din puncte se 


referea la transmigraţia sufletelor, pe care el o susţinea, sub 
forma unei interogaţii cu răspuns evident afirmativ, sprijinindu- 
se pe concepţiile lui Pitagora *. 

* R. Zurer, op. cit. 

Oricum, perioada civilizaţiei renascentiste redeschide 
drumul către alte orizonturi decât cele ale dogmei Bisericii 
creştine şi face să apară un anume tip de cercetător, care vrea 
să cuprindă totul şi care, pentru aceasta, abordează teritorii 
interzise sau ascunse. Astfel, fiinţa umană este privită într-un 
mod mai complex*, iar ideea transmigraţiei sufletelor este 
exprimată public** şi face obiectul studiului***. 

* Paracelsus (1493-1541), de exemplu, deosebeşte corpul 
trecător din material brut-fizie, de „corpul spiritual" care „îşi 
constituie" corpul fizic. Întreaga concepţie, precum şi 
activitatea sa de vindecător, el şi-o va întemeia pe 
consecinţele care decurg de aici. 

** W. Shakespeare (1564-1616) o enuniă în Henric al V/- 
lea, de exemplu. 

*** Leonardo da Vinci (1452-1519) revine de multe ori 
asupra acestor probleme (cf. Codexuri/or sale, vezi. R. Zurer, 
op. cit). 

Putem spune că, începând cu acea perioadă, abordarea 
gândurilor despre substanţa vieţii, care să ţină cont şi de 
transmigraţia sufletelor, se va face pe două căi. Una este cea 
pe care anumite personalităţi*, „spirite alese, animate mai 
puţin de credinţă cât enunţând presupuneri dobândite prin 
gândire, cultivă valori precum: existenţa unei realităţi 
metafizice, a unui domeniu suprasenzorial, o lume spirituală, 
constituind matca şi temeiul arhetipal al lumii fizice, senzorial 
perceptibile"**. 

* Gottfried Wilhelm Leibniz (1646-1716), filosof al monadei 
(monas = unitate, în greaca veche; este un concept introdus 
de Giordano Bruno, care o defineşte drept o substanţă 
energetică punctiformă, conştientă şi individuală, deci unică - 
nimic altceva decât un suflet). Leibniz este autor, printre altele, 
şi al Teodiceei (Privire asupra bunătății lui Dumnezeu, libertății 
omului şi originii răului). În Noi studii asupra înţelegerii omului 
(„Neue Abhandlungen uber den menschlichen Verstand", 
1707) el se ocupă concret de ideea reincarnării. 


Johann Valentin Andreae (1586-1654), a cultivat idei 
pansofice, neoplatoniciene şi alchimiste. Lucrarea sa Nunta 
chimiă a lui Christian Rosenkreutz s-a constituit în punctul de 
pornire al unor frăţii oculte - rosicruciene -, care cultivau 
aceste cunoştinte. 

** R, Zurer, op. cit 

A doua cale este cea a inspiraţiei poetice. Astfel, cel mai 
marcant reprezentant al culturii germane din secolul la XVIII- 
lea care s-a preocupat de reincarnare este Gotthold Ephraim 
Lessing (1729-1781). În Educalia genului uman*, finalul 
cuprinde 100 de paragrafe scurte care enunţă clar şi 
argumentează raţional convingerea lui despre migraţia 
sufletelor. 

* Erziehung des Menschengeschlechtes, 1780 

Tot un filosof, idealistul Johann Gottlieb Fichte (1762- 
1814), enunţă în Menirea omului ideea nemuririi şi eternității 
omului. 

* „Sunt membru a două ordini; una pur spirituală, în care 
stăpânesc prin voinţă pură, şi una senzorială, în care acţionez 
prin fapta mea...Omul nu este produsul lumii senzoriale, iar 
scopul final al existenţei nu poate fi atins în această lume. 
Menirea sa depăşeşte timpul, spaţiul şi tot ceea ce este 
senzorial." Die Bestimmung des Menschen, p. a Ill-a. Credința. 

In Europa, cultura cea mai preocupată de acestă idee a 
fost cea germană, mai ales în perioada preromantică şi 
romantică. Astfel, Friedrich Hölderlin (1770-1843), în Patmos şi 
în Moartea lui Empedocle, tratează motivele trecerii între lumi, 
de la viaţă la moarte şi mai departe. Contemporanul său, 
Johann Gottfried Herder (1744-1803), a fost preocupat vreme 
îndelungată de ideea reincarnării, scriind Trei convorbiri despre 
migrația sufletelor*, o prezentare oarecum sceptică a 
fenomenului. Totuşi, familiarizat cu filosofia indiană, va trata 
reincarnarea în Gândurile unor hrahmani** şi în Palingeneza - 
revenirea sufletelor***. Vedem, aşadar, cum la sfârşitul 
secolului al XVIII-lea cultura şi filosofia Indiei vechi pătrund în 
cultura europeană, prin traduceri - în engleză şi în germană - 
din vechile texte sacre. Este epoca întemeierii indologiei 
germane - în jurul unor personalităţi din oraşul universitar Jena. 
Printre ei, August Wilhelm von Schlegel (1767-1845), filolog şi 
critic literar, ajuns mai târziu profesor la Bonn, va edita seria 


de scrieri „Biblioteca indiană", unde va apărea primul text 
vedic în germană: Bhagavad-Gita (1823), iar apoi Ramayana. 

* Drei Gespräche über Seelenwanderung, 1782. 

** Gedanken einigen Brahmanen 

*** Palingenesie - Das Wiederkommen der Seelen, 1797. 

Fratele său, Friedrich von Schlegel (1772-1829), filosof, 
poet şi filolog, care studiase la Paris vechile texte indiene, va 
publica în 1808 Limba şi înţelepciunea indienilor*. Între 1804 şi 
1806 el va ţine la Universitatea din Köln prelegeri de „Filosofia 
vieţii", în care descrie, printre altele, „cele trei reprezentări 
despre nemurire": „întâi, că sufletul omenesc s-ar putea 
descompune în neant, apoi, în al doilea rând, că nemurirea ar 
exista deja, fără contribuţia lui... A treia părere despre migraţia 
sufletelor, opinia misticismului, atât de remarcabilă datorită 
vârstei sale înaintate, se află la mijloc, între ele. Aceasta nu 
lasă imediat sufletul, ci abia după ce el si-a schimbat anumite 
forme, să treacă în deplină libertate. În sens general, 
considerăm aici transmigraţia sufletelor drept continuitatea 
spiritului în forme şi organe schimbătoare". Vedem deci că 
romanticii propun o nouă filosofie - a s/mţirii şi a interiorizării** 
- care va activa cu intensitate fantezia, trimițând operele - şi 
vieţile - autorilor pe tărâmurile misticii şi necunoscutului. 
Astfel, poetul Novalis (Friedrich Freiherr von Hardenberg, 1772- 
1801), creatorul simbolului întregii concepţii romantice despre 
lume („Floarea albastră", din romanul său Heinrich von 
Ofterdingen), a exprimat în întreaga sa operă dorul după „cele 
înalte", şi a sperat să poată scrie o continuare a Educaţiei 
genului uman a lui Lessing, unde să trateze transmigraţia 
sufletelor. 

* Sprache und Weisheit der Inder. 

** R., Zurer, op. cit 

La Heidelberg, printre alţi romantici, Bettina von Arnim 
(1785-1859) este cea care va reveni insistent asupra acestei 
teme. In acelaşi cerc, fraţii Jakob (1785-1863) şi Wilhelm 
Grimm (1786-1859), fondatori ai germanisticii, prin 
cuprinzătoarele lor lucrări de filologie şi poetică, aveau să 
aducă, datorită colecţiei lor de basme, şi câteva exemple de 
tratare în limbajul basmelor a temei migraţiei sufletelor**. 
Simbolismul imaginilor din basmele acestea poate fi găsit în 


mitologiile europene străvechi, dar şi în lumea indică: 
Prarabdha-Karma, de exemplu. 

* Corespondenta lui Goethe cu un copil (Goethes 
Briefwechsel mit einern Kinde). 

** Baba Dochia (Frau Holle), Talerii din stele (Sterntaller), 
Cei 12 Apostoli (Von den zwölf Aposteln), în Basme germane 
pentru copii şi pentru acasă (Deutschen Kinder-und 
Hausmărchen,1812-1815), apud R. Zurer, op. cit şi E. Bock, op. 
Cit. 

Ajungând acum la Johann Wolfgang von Goethe (1749- 
1832), nu mai e de mirare să găsim în opera lui numeroase 
formulări în care abordează reincarnarea. În 1813, în ziua 
înmormântării lui Christoph Martin Wieland (1733-1813), 
Goethe are o discuţie cu teologul şi pedagogul J.D. Falk, care 
se termină cu celebra afirmaţie: „Cu siguranţă că am fost aici 
deja de mii de ori şi sper, preabine, să mă mai întorc de mii de 
ori". De altfel, în corespondenţa ori în discuţiile sale, Goethe se 
referă de multe ori la această temă“. 

* Cântecul spiritelor peste ape, Afinităţi elective, Taina 
reminiscenței (Das Geheimnis der Reminiszenz, 1776), Scrisori 
către Charlotte von Stein. 

Caracteristică pentru abordarea conceptuală a problemei 
ce ne preocupă, în secolul al XIX-lea, rămâne opera lui Arthur 
Schopenhauer (1788-1860). Două trimiteri ne oferă imaginea 
cea mai pregnantă. În Lumea ca voinţă şi reprezentare el 
scrie: „Găsim teoria metempsihozei, provenită din cele mai 
străvechi şi mai nobile timpuri ale neamului omenesc, 
răspândindu-se mereu pe pământ, drept credinţa majorităţii 
neamului omenesc, de fapt, chiar ca învăţătură a tuturor 
religiilor, cu excepţia celei iudaice şi a celorlalte două ce provin 
din ea; totuşi în cel mai subtil mod şi apropiindu-se cel mai 
mult de adevăr, în buddhism" (II, Cartea a 4-a, cap. 41)**. In 
Parerga şi Paralipomena (1851), el se exprimă astfel: „Dacă m- 
ar întreba un asiatic ce este Europa, ar trebui să-i răspund: 
este partea de lume care este complet posedată de 
nemaiauzita şi ineredibila nebunie că naşterea omului ar fi 
începutul său absolut şi că el ar proveni din nimic" ***. 

* Die Welt als Wille und Vorstellung, 1819. 


** Totuşi, în doctrinele esoterice provenind din 
înţelepciunea iudaică şi din creştinism se găsesc destule 
referiri la nemurirea şi transmigraţia sufletelor. 

*** Parerga und Paralipomena (1851), cap. 15, apud R. 
Zurer, op. cit. 

Poate că atât de profundele transformări ale vieţii 
omeneşti, în plina desfăşurare a unui materialism tot mai 
accentuat, au impus scufundarea, pentru o vreme, a acestor 
idei şi teme sub tăvălugul unei culturi tot mai agitate şi mai 
fără direcţie. Prins în luptă cu vremea sa, Friedrich Nietzsche 
(1844-1900) este, astfel, un simbol chiar al acelor vremi şi, 
pătruns de pesimism şi disperare, încearcă să impună 
„Supraomul" supus legii „eternei reveniri" *. 

* Aşa grăit-a Zarathustra. 

Richard Wagner (1813-1883), la rândul său, îl prezintă pe 
Parsifal drept un rătăcitor din viaţă în viaţă, spre mântuire. 
Muzicianul şi poetul îşi propusese să dedice mitului 
metempsihozei o operă. 

Să mai amintim, în timpuri mai apropiate, numeroasele şi 
diversele prezentări, interpretări şi nuanţări create de unele 
personalităţi. In Europa: H. de Balzac, S. Kirkegaard, H. Ibsen, 
Lev Tolstoi, Paul Gauguin, A. Strindberg, Maurice Maeterlick, W. 
Somerset Maugham, James Joyce. În America: 
transcendentaliştii Ralph Waldo Emerson, Henry David 
Thoreau, Walt Whitman, apoi Edgar Allan Poe, Jack London şi 
Henry Ford. 

Lăsăm secolul XX ca pe o pagină încă deschisă a acestei 
scurte prezentări. Să-i amintim doar pe Hermann Hesse (1877- 
1962)* şi pe Carl Gustav Jung (1875-1939)%*. 

* Demian, Siddharta, Călătorie la Soare Răsare, Jocul cu 
mărgele de sticlă. 

** „Diverse aspecte ale naşterii din nou" (Simpozionul 
Ecanos, Ascona, 1939) şi Vise. Gânduri. Amintiri. 

O abordare sistematică a multor aspecte ale culturii şi 
civilizaţiei indiene s-a realizat prin activitatea a ceea ce s-ar 
putea numi „Şcoala occidentală de indologie", construită 
începând din secolul al XIX-lea, şi ocupându-se şi de vechile 
texte ce tratează reincarnarea şi karma. În ceea ce ne priveşte, 
trebuie să-i amintim pe Mihai Eminescu, marcat de concepţii 
indiene - prin intermediul gândirii filosofice germane -, pe 


Mircea Eliade şi pe Sergiu Al-George. Îl mai adăugăm pe Liviu 
Rebreanu, cu Adam şi Eva. 

Un filon cultural extrem de răspândit - şi insuficient 
cercetat încă - ce a marcat şi peisajul civilizaţiei europene, îl 
constituie cel iudaic, în care, prin Talmud şi Kabbala, şi-au găsit 
expresie şi ideile migraţiei sufletelor. 


Am ajuns acum, iată, să ne întrebăm care este viziunea lui 
Rudolf Steiner despre reincarnare şi karma şi care ar fi 
contribuţia sa la o imagine atât de complexă care s-a creat 
despre această idee în cultura europeană? 

Conform lui Rudolf Steiner, „omul este o creatură 
spirituală care, de la Dumnezeu, prin har spiritual, stă pe 
propriile picioare, având câştiguri şi pierderi, reuşite şi datorii, 
progres şi căderi, păşind din viaţă în viaţă spre a se dezvolta 
tot mai liber. Omul nu este supus vreunei fatalităţi obscure şi 
nu este nici obligat, ca un nevolnic, vreunor țeluri 
predestinate" *. 

* Walter Abendroth, Rudolf Steiner şi lumea de azi (R. 
Steiner und die heutige Welt), Munchen 1969. 

Antroposofia este un mod de cercetare spirituală, iar 
reincarnarea şi karma constituie „inima'" acestei concepţii. 
Aceste realităţi sunt prezente aproape în toată opera lui Rudolf 
Steiner. Pornind de la observaţia că întrebările latente se 
trezesc în om prin contactul cu antroposofia, ca metodă 
spirituală, Rudolf Steiner şi-a ţinut ciclul de conferinţe 
prezentat în volumul de faţă, în 1910, la Hamburg. 

Spre a clarifica problema pe care ar pune-o orice teolog 
creştin în faţa reincarnării, anume problema harului, Steiner o 
abordează în 1911, la Munchen (Păcatul originar şi harul - 
Erbsiinde und Gnade, GA 127), prezentând un punct nou de 
vedere referitor la căderea în păcat (păcatul originar fiind 
văzut ca o despărţire necesară de conducerea divin-spirituală, 
spre a putea dobândi libertatea). Mântuirea rămâne însă a se 
face prin impulsul hristic. 

Tot în 1911, la Stuttgart, R. Steiner ţine un ciclu de 
prelegeri despre „Istoria ocultă" * şi prezintă urmările 
incarnărilor unor personaje istorice cunoascute. 

* Okkulte Geschichte, GA 126, trad. rom. Editura 
Omniscop, Craiova 1999. 


În 1912, la Berlin şi Stuttgart, el mai are o serie de 
prelegeri (Reincarnare şi karma - Wiederverkorperung und 
Karma, GA 127), în care prezintă şi felul cum cuceririle vieţii 
sunt transmise într-o viitoare incarnare. 


Între 1923-1924, el va ţine câteva serii de prelegeri, legate 
direct de problemele reincarnării şi karmei*: 

Figuri de Misterii (Mysterien Gestaltungen, GA 232), 
Dornach 1923; 

Istoria universală explicată antroposofic (Die 
Weltgeschichte in anthroposophischer Beleuchtung, GA 233), 
Dornach, 1923-1924; 

Consideraţii esoterice ale relaţiilor karmice 
(Esoterische Betrachtungen Karmische Zusammenhänge, l-VI, 
GA 235-240), 1924; 

Conştienţa inițiatului (Das Initiaten Bewuttsein, GA 
243), Torquai, 1924; 

Antroposofie. O introducere (Anthroposophie. Eine 
Einführung, GA 234), Dornach, 1924. 

Imaginile şi gândurile prezentate de el în toate aceste 
ocazii se completează cu un anume mod de a trata şi medita 
asemenea conţinuturi. Din întreaga complexitate a abordării 
acestor probleme se desprind însă, în primul rând, consecinţele 
morale ale unor asemenea concepţii şi utilitatea lor 
constructivă pentru viaţă. 

* Catalogul operei complete a lui Rudolf Steiner (R. 
Steiner, Das Gesamtwerk Katalog), R. Steiner Verlag, Dornach 

Intr-o lume zbuciumată şi în alertă continuă, iată că s-au 
atins limitele cele mai insuportabile ale neputinței omeneşti. 
Aparenţa suveranităţii individuale se frânge în faţa marilor 
catastrofe în care dispar la fel şi cei puternici şi cei mărunți. 
Niciodată n-a fost mai mare dorul după certitudine şi niciodată 
mai anevoioasă calea spre ziua de mâine. În echilibristica pe 
sârma existenţei, lumea încearcă să se agaţe de orice sprijin. 
Şi dacă cele mai multe s-au sfărâmat, ce ne împiedică să 
întindem mâinile după altele? Dacă ne aşteaptă o „schimbare 
de paradigmă" * sau nu, acest aspect nu îl frământă pe nici 
unul din cei aflaţi la nevoie. Precum cei mult încercaţi în 
catastrofe, şi soldaţii din tranşeele primului război mondial 
treceau brusc într-o stare de certitudine: „...Acum ascult liniştit 


grenadele vâjâind deasupra mea. Am convingerea fermă că 
eu, adică sufletul meu, n-a trăit numai o singură dată, ci va 
continua să trăiască mereu mai departe; cum, nu-mi pot 
închipui, n-are rost. Aşa încât sunt liniştit şi împăcat" **. 

* Th. Kuhn, Structura revoluțiilor ştiinţifice, Bucureşti 1985. 

** Corespondenţă de război a unor studenți ucişi în prirnul 
război mondial (Kriegsbriefe gefallener Studenten), Witkop ed., 
apud E. Bock, op. cit. 

Într-o lume zguduită din temelii, se poate considera drept 
încă o posibilitate preocuparea faţă de aceste idei care, 
urmărite consecvent, nu dau cumva existenţei alte dimensiuni, 
iar atitudinea morală, oare, nu trece cumva în prim-plan? Poate 
această încercare ar trebui făcută, şi atunci multe aspecte ale 
vieţii s-ar vedea în altă lumină. 

Ca si în cazul altor domenii ale existenţei, abordarea 
steineriană a reincarnării şi karmei nu presupune credinţă 
oarbă şi nici urmare dogmatică, ci doar consecvenţa unei 
gândiri sănătoase şi fără prejudecăţi. 

SORIN ŢIGĂREANU