Peter Deunov — 02 Conferinte 1914-1917

2 
ID RSLS A 2D A : 
(P/I 2 CRADLE 


E, 
z = 


“Si 


PETER DEUNOV 


7977-1977 


S 
a AN 4% 
FA la $ î 
= (i 2 
= A Aa e 
= 5 
> 2 
= = 
B s 
s. S 


Dinasty Books 


Proeditură şi Tipografie 


Peter Deunov 


CONFERINŢE 
1914 - 1917 


Ecce homo 


Deci a ieşit lisus afară, purtând 
cununa de spini şi mantia purpurie. 
Si le-a zis Pilat: lată Omul! 

loan 19:5 


Prin cuvântul „om”, un bulgar înţelege o fiinţă care trăieşte 
un secol întreg. Dar în limbajul originar (arhaic), în limba în care 
a fost creată această expresie, „om” avea o altă semnificaţie, 
însemnând lisus, Omul care vine pe Pământ, Fratele celor care 
suferă. Cum trebuie să înţelegem aceste cuvinte? Putem spune 
despre noi, când mergem în lume: „lată omul”. Ca să merităm 
acest nume, trebuie să posedăm patru lucruri: bogăţie, forţă, 
cunoştinţe şi virtuţi. Veţi spune: „De ce bogăţie?” Bogăția e 
terenul, condiţiile în care omul poate să evolueze, este terenul 
pe care se dezvoltă Forţa. Aceasta din urmă aduce Căldura şi 
Lumina care exercită o influenţă asupra creşterii, asupra 
dezvoltării. In ceea ce priveşte Cunoaşterea, aceasta este 
metoda prin care trebuie să înţelegem şi să ne reglăm viaţa. 
Virtutea este scopul pe care trebuie să-l urmărim. 

Semănaţi un bob de grâu, şi vi se va arăta ce trebuie să 
faceţi. Veţi spune: „Cum?”. Adăugaţi umiditate, şi razele de 
soare vor arăta direcţia urmată de bobul de grâu: o singură 
direcţie, spre soare, sursa vieţii. Şi noi, asemenea bobului de 
grâu, trebuie să creştem, să-L căutăm pe Dumnezeu. Dar cineva 
poate să întrebe: „Când bobul de grâu a crescut, atinge 
Soarele? Eu vreau să-L găsesc pe Dumnezeu”. Nu trebuie să 
ştim unde se află Dumnezeu, trebuie doar să-L căutăm. Bobul 
de grâu a înţeles ce este Soarele şi a acceptat ce doreşte. 
Aceeaşi lege este valabilă şi pentru noi; trebuie să ajungem la 
acelaşi rezultat. Trebuie să fim semănaţi, în viaţa noastră vor 
exista greutăţi, care sunt micile obstacole necesare, la fel ca în 
cazul bobului de grâu; este necesară o mică apăsare şi va urma 


procesul de creştere, Cunoaşterea; şi, când vom da rod, acesta 
este Virtutea. Aşadar, trebuie să fim semănaţi, acoperiţi de 
pământ, urmează o oarecare apăsare, apoi trebuie să creştem 
în înălţime, să dobândim cunoştinţe, iar aceste cunoştinţe, după 
un anumit grad de creştere, trebuie să se transforme imediat în 
boabe de grâu. Şi, apoi, Dumnezeu va porunci recoltarea grâului 
şi va despărţi utilul de inutil, grâul de neghină. Suntem născuţi, 
adică creştem, ne dezvoltăm, murim şi suntem puşi în mormânt: 
e treieratul grâului. Şi Dumnezeu va culege de pe arie ce este 
necesar pentru El. Asta corespunde cu şura şi cu hambarul de 
grâu; balotul e în şură şi grâul, în hambar. 

Am citat la început versetul din Evanghelia după loan ca să 
vedeţi cele patru lucruri pe care Hristos le aducea Crucii, cele 
patru lucruri pe care trebuie să le învăţăm. Când aşezăm 
Virtutea pe cap, ce n-a fost bătută în cuie, în stânga, 
Cunoaşterea, în dreapta, Forţa, şi la picioare bogăţia, asta 
înseamnă omul răstignit. Adică, atunci când batem în cuie 
bogăţia, forţa şi cunoaşterea, energiile lor se vor ridica spre cap, 
spre virtute. Când Dumnezeu vrea să facă omul bun, îl 
răstigneşte, îi bate în cuie posesiunile, forţa, cunoştinţele. Ce 
este răstignirea? Punem omul în ladă pentru ca nimeni să nu-l 
ia, nimeni să nu dispună de el, fiindcă Dumnezeu va dispune de 
el. El zice: „Când lucrez, tu vei fi calm”. Dar omul nu vrea să 
stea calm şi Dumnezeu zice: 

„Bateţi-l în cuie ca să fie calm şi Eu să lucrez...."Şi, când 
suntem răstigniţi, nu trebuie să plângem, fiindcă atunci 
Dumnezeu lucrează pentru noi. 

Cel ce nu-i răstignit e nefericit. Cel ce vrea ca Dumnezeu să 
se ocupe de el trebuie să treacă prin acest proces de dezvoltare. 

Vă vorbesc alegoric. Înainte de acest proces de dezvoltare, 
credinţa este întotdeauna necesară, o credinţă fermă în planul 
divin comun, care include toate creaturile divine. Nu trebuie să 
vă îndoiţi de Dumnezeu, deoarece El este perfect, atotputernic. 
lisus a zis odată: „Ce e imposibil pentru om e posibil pentru 
Dumnezeu”. Căile divine sunt de nepătruns. Nu trebuie să 
credem că aceste căi ale Lui pot să fie deformate sau oprite, e 
imposibil. Şi, când suntem invitaţi şi am luat calea Domnului, 
trebuie să avem credinţa simplă a copiilor şi să evităm viciile ca 
în povestea următoare. 


În Anglia, un pictor celebru a vrut să realizeze un tablou 
care să reprezinte sărăcia extremă. S-a plimbat prin Londra zile 
şi luni ca să găsească persoana potrivită. În fine, a găsit un copil 
cu haine rupte care l-a înduioşat şi şi-a zis: „lată chipul pentru 
tabloul meu”. Pictorul s-a apropiat de copil, i-a dat cartea lui de 
vizită cu adresa şi i-a spus: „Vino la mine peste patru zile, vreau 
să-ţi vorbesc”. Copilul a văzut cum era îmbrăcat acel domn şi şi- 
a zis: „Cum aş putea să merg la el îmbrăcat aşa cum sunt?” S-a 
dus la cunoştinţe ca să se schimbe de veşminte şi să se prezinte 
aşa cum l-ar fi vizitat pe rege. l-au găsit haine, s-a îmbrăcat şi s- 
a dus la pictor. „Cine eşti?” l-a întrebat pictorul. „Sunt cutare”. 
„Pleacă! Dacă aş fi avut nevoie de o persoană îmbrăcată ca tine, 
aş fi putut găsi cu miile. Am nevoie de tine aşa cum te-am văzut 
când ne-am întâlnit.” 

Şi noi, când Cerul ne invită să lucrăm, vrem să ne 
îmbrăcăm. Dar Forţa nu se află în haine, pălării, mănuşi şi 
pantofi, nici în gulere, cravate şi ceasuri. Ele nu reprezintă nimic 
important. Forţa se află în mintea noastră, în inima noastră, în 
elanurile şi aspiraţiile noastre nobile de a face bine. Când avem 
aceste lucruri, celelalte vor veni în timp util. Oare, când ne 
ducem la Cer, trebuie să ne luăm cu noi hainele? Când ne 
cheamă la cer, Dumnezeu ne dezbracă aici. Nu vrea zdrenţele 
noastre, ci zice: „Aduceţi-l aşa cum e”. Când o persoană moare, 
toţi o părăsesc. Chiar şi cei care au iubit-o zic: „Retrageţi-o cât 
mai repede”. Unde e iubirea lor? Dar Dumnezeu n-o părăseşte, 
ci zice: „Aduceţi-mi-o, îmi trebuie aşa cum e”. Şi, când suntem 
aşezaţi în mormânt, ce spune Dumnezeu? Incepe să vorbească 
cu noi; morţii nu se eliberează, aşa cum cred unii. El ne 
întreabă: „Ai înţeles viaţa, ai înţeles sensul vieţii pe care ţi-am 
trimis-o?” Şi, în această conversaţie, Dumnezeu îşi zugrăveşte 
marele tablou. Incepe următorul proces: ceilalţi, după ce au dus 
omul la groapă, încep să plângă şi-i enumeră toate calităţile, 
văd pictura lui Dumnezeu care reprezintă aceste calităţi. 

Trebuie să suportăm suferinţele şi să tragem concluzia 
cuvenită. lisus, prin suferinţele Lui pământeşti, voia să ne dea 
un exemplu: trebuie să ne supunem acestui proces divin. A zis 
odată: „Oare n-am Eu puterea să-i cer tatălui Meu să trimită mii 
de îngeri ca să Mă salveze? Dar, dacă nu îndeplinesc sarcina 
pentru care am venit, cum se vor înălța oamenii?”. Şi El însuşi 
voia să se înalțe. Vă aflaţi pe pământ şi, într-o zi, veţi împărtăşi 


furtunile, greutăţile şi, poate, acelaşi destin. Dar, când va veni 
acel ceas, să nu-l socotiți o nenorocire, pentru că acolo unde nu 
există suferinţă nu există îmbogăţire spirituală, unde nu sunt 
dureri nu există bucurii, unde nu e moarte nu există înviere. Şi 
cel ce nu vrea să participe la suferinţele omenirii nu va câştiga 
nimic. Şi ce reprezintă suferinţa? O consecinţă a greşelilor, 
provocate într-o zi de incompetenţa noastră. Aceste greşeli pot 
însă să fie ispăşite prin procesul suferințelor. Acest proces este 
o metodă prin care să ne adaptăm şi să ajungem la acele 
vibrații înalte şi ascendente care ne aşteaptă în Cer. Trebuie să 
suportăm o sută de tristeţi ca să simţim o bucurie divină. Şi în 
acel moment vom aprecia acea bucurie şi o vom păstra. Şi iată 
de ce Dumnezeu începe cu suferinţele, ca să ne călească (aşa 
cum fierarul căleşte fierul ca să-l facă mai bun de prelucrat), ca 
să putem suporta bucuria ce va veni după aceea. 

Fiecare dintre noi îi este necesar, chiar foarte necesar lui 
Dumnezeu. Puteţi să nu fiţi nimic în lume, o nulitate; pentru 
Dumnezeu sunteţi însă o unitate importantă. Doar Dumnezeu, 
care ne-a trimis pe Pământ, ne cântăreşte suferinţele, astfel că 
nu trebuie să vă faceţi griji de ce poate gândi lumea despre voi. 
Cel ce v-a trimis aici se gândeşte la voi şi vă apreciază. 
Important pentru voi este să aveţi încuviințarea lui Dumnezeu. 
Dacă Dumnezeu e cu voi, veţi fi frumoşi, şi lumea iubeşte ce e 
frumos. Dacă e cu voi, veţi fi bogaţi, puternici şi buni, şi 
bunătatea este şi ea apreciată. 

Acum, vă voi vorbi despre Dumnezeu nu ca Fiinţă abstractă 
şi dispersată în spaţiu (cum spun filosofii), despre care nu ştiţi 
unde se află. Vă voi vorbi despre acel Dumnezeu pentru care 
propovăduiesc, ce se gândeşte la noi, ne observă acţiunile, 
corectează, repară, pedepseşte, îmbracă şi dezbracă, ce ne 
pricinuieşte naşterea şi moartea. Ce este moartea? Dumnezeu 
face o operaţie, vede că aţi pierde mult, şi vă reduce procesul 
vieţii: „Ca să nu mai facă datorii, luaţi-i capitalul pe care i l-am 
dat. Condiţiile nu sunt benefice acum, lăsaţi-l pentru altă dată, 
aduceţi-l la Mine”. Şi, în acest proces, credem că lumea ne-a 
uitat. Dar, dacă lumea ne uită, Dumnezeu se gândeşte la noi. Şi 
lumea trebuie să ne uite cu orice preţ... O tânără nu se va 
căsători dacă iubeşte toţi băieţii, trebuie să aleagă unul şi să 
zică: „El e lumea mea”. Şi, în viaţă, acest lucru e adevărat. 
Trebuie să aveţi un singur Dumnezeu. In lume există multe 


divinităţi care ar vrea să vă atragă, dar trebuie să vă găsiţi 
Dumnezeul vostru, cu care puteţi să trăiţi, să vă dezvoltați şi să 
vă îmbogăţiţi spiritual. 

Scriptura spune: „Dumnezeu nu e doar în cer, ci trăieşte şi 
în inimile celor smeriţi”. Aşadar, prima calitate pe care trebuie s- 
o dobândiţi, pentru ca El să înceapă să trăiască în voi, este 
smerenia. Dar această smerenie nu e cea a oii: după ce aţi fost 
bătuţi şi vi s-au rupt picioarele, nu trebuie să spuneţi: „Nu se 
poate face nimic”. Nu e smerenie dacă, după ce vi se fură 
avutul, vă ziceţi: „Să rămânem umili”. Smerenia este atunci 
când, posedând toate bogăţiile, forţa, cunoştinţele, bunătatea, 
deveniți conştienţi de ele şi ziceţi: „Doamne, tot ce am e la 
dispoziţia Ta”. Şi, acum, fiecare face după cum urmează: toţi 
predică Evanghelia şi toţi repară lumea. Dar, când Dumnezeu 
ajunge la pungile lor pline, ei strigă: „Ah, nu Te atinge! Jumătate 
putem să dăm, totul, nu!” Cât priveşte forţa, ei zic: „Nu poţi să 
dispui de toată forţa mea!” Dar, la nevoie, îl rugăm să ne 
călăuzească şi să ne ajute. Acest mod de a înţelege viaţa 
predomină în toate filosofiile, de o mie de ani. Şi de aici vin 
necazurile noastre. Şi lisus, prin viaţa Lui, ne arată Calea. 

Mulţi oameni consideră că în momentul în care devin 
creştini trebuie să părăsească lumea. Puteţi renunţa la casele 
voastre, la bogății, la soţii, la copii şi totuşi să continuaţi să vă 
gândiţi la toate acestea. Puteţi să vă retrageţi într-o mănăstire 
foarte izolată şi totuşi să gândiţi: „Ce se întâmplă cu soţia, cu 
copiii mei, cu casa mea?” Şi asta înseamnă că n-aţi renunţat la 
ele, că nu sunteţi liberi. A renunţa la lucruri nu înseamnă a le 
uita, ci a lăsa oamenii liberi, a lăsa soţia şi fiul să se comporte 
după voia lor. A renunţa la lume înseamnă a o părăsi, nua o 
împiedica să-şi continue calea. Putem să facem un singur lucru, 
să profităm de asta. Aşadar, nu putem să oprim viaţa, ci doar să 
profităm. Şi lisus ne spune clar şi fundamental: „Dacă mă 
iubiţi!”. Şi trebuie să-L iubim. Nu zice: „Vai de voi dacă nu Mă 
iubiţi!”. Nu! Dumnezeu nu vrea niciodată de la noi sacrificii 
forţate. Oamenii spun: „De ce Dumnezeu, de vreme ce este 
atotputernic, nu aranjează lumea?” - „Cum s-o aranjeze?” - 
„Celui care minte să i se usuce limba, celui care fură să-i cadă 
mâna”. Am avea atunci o lume doar de muţi şi infirmi. Ar fi 
plăcută o astfel de lume? Dar Dumnezeu dă o direcţie absolut 
contrară, urmează un proces contrar şi zice că cel care vrea să 


fie stăpân trebuie să fie servitor. Acest proces e următorul: de 
obicei, oamenii puternici vor ca toate râurile să se verse în 
propriul lor râu, însă, în ceea ce priveşte Binele, acest proces 
este cu totul contrar: Dumnezeu Se răspândeşte în pâraie şi, în 
loc să le dirijeze, le lasă să se călăuzească singure. Puteţi să 
faceţi o mică experienţă acasă: emiteţi un gând despre care 
vreţi să vă guverneze, acceptaţi gândul de a fi servitori, deveniți 
servitori în numele lui Dumnezeu. Şi atunci veţi înţelege poziţia 
lui Dumnezeu. 

Îl căutaţi pe Dumnezeu în Cer, dar nu-i acolo. Când gemeţi 
şi suferiţi, El se află în voi. Şi ceea ce oamenii numesc evoluţie, 
progres este procesul în care lucrează Dumnezeu. El e cel mai 
bun lucrător. Unii se plâng: „De ce nu ne vede Dumnezeu 
suferinţa?”. Dar El zice: „N-am timp. Sunt foarte ocupat cu 
treburile voastre, sunt ocupat cu treburile voastre cele mai 
importante. Când îmi va rămâne timp, mă voi ocupa şi de micile 
voastre neînţelegeri”. Aceasta nu-i o alegorie, ci realitatea. 
Există un verset în Sfânta Scriptură în care Dumnezeu spune: 
„Eram în Israel ca un car încărcat, în care se punea întruna de 
toate”. Dar suferinţele pe care le simţim aici sunt suferinţele lui 
Dumnezeu. El suferă şi plânge în voi. Se zice: „Plâng, sufletul 
meu e trist”. Dar, când spunem „Doamne, iartă-mă, Ti-am 
pricinuit atâtea suferinţe prin gândurile şi faptele mele impure”, 
atunci păşim pe Calea adevărată care ne va salva de răul 
prezent. 

Şi, în fine, trebuie să-L lăsăm pe Dumnezeu să Se afirme în 
noi. L-am legat cu sfori şi L-am bătut în cuie. Trebuie să-L 
aşezăm în mormânt şi să-L lăsăm liniştit, şi atunci va învia şi ne 
va elibera. Şi să fiţi siguri că noi, oamenii, îi barăm drumul, nu 
diavolii barează drumul lui Dumnezeu. Deoarece a stabilit legea 
libertăţii, nu poate, nu vrea s-o schimbe. Şi, înainte de a ajunge 
la această conştiinţă de a ne supune de bunăvoie, El nu ne va 
salva. Conştiinţa că trebuie să fim asemenea Lui trebuie să 
pătrundă adânc în noi. Atunci, bogăţiile, forţa, virtuțile noastre 
vor fi folosite pentru înălţare, înălţarea cui? A fraţilor noştri, a 
apropiaților noştri. Fiecare dintre voi trebuie să caute şi să 
preţuiască sufletele fraţilor lui, nu să le iubească trupurile. Şi pot 
să vă spun că lisus, de când a venit aici, n-a părăsit Pământul. 
Trăieşte printre oameni, lucrează printre ei şi trebuie deja să 
învie în noi. Să avem credinţă, dar nu credinţa şi teama pe care 


le-au avut evreii: „N-avem alt rege decât Cezar”. Şi, când acel 
Cezar, câţiva ani mai târziu, a distrus lerusalimul şi le-a dărâmat 
Templul, l-au dezavuat. Putem şi astăzi să spunem „Cezar e 
regele meu”, dar consecinţele vor fi aceleaşi. 

Să revenim. În primul rând, trebuie să trăim în această 
lume ca să ne pregătim. Nu putem să trăim în Cer, deoarece 
căldura şi lumina sunt acolo foarte puternice. Aşa cum 
grădinarul care plantează brazi de munte face întâi diferite 
altoiri ca să-i aclimatizeze, nici Tatăl Ceresc nu ne poate lua de 
aici şi să ne sădească direct în grădina raiului. 

Chiar şi sistemul nostru şcolar este organizat în acest fel: 
trebuie să trecem prin clasa întâi, a doua şi următoarele, ca să 
ajungem la universitate şi apoi să trăim în lume. Cel ce vrea să 
evolueze trebuie neapărat să se adapteze întotdeauna la 
metodele cultivării. După părerea mea, un creştin nu trebuie să 
fie stupid şi să spună: „Ce ne dă Dumnezeu?”. După ce aţi arat 
ogorul, semănaţi grâul, pentru că, dacă nu semănaţi grâul, ce vă 
va da Dumnezeu? larbă şi mărăcini. Cultivaţi viţa-de-vie, 
plantaţi-o, şi vă va da roade. Şi cum veţi cultiva via aşa va fi 
rodul ei: dacă plantați butuci de proastă calitate, veţi avea 
struguri acri. Dumnezeu i-a dat copilului vostru o minte bună, 
dar ce-aţi sădit în ea, seminţe care vor da roade bune? Vrem să 
fim virtuoşi, puternici, bogaţi. Putem să avem şi virtute, şi forţă, 
şi bogăţie, şi e necesar să le avem. 

Condiţiile în care sunt posibile adaptarea şi dezvoltarea 
sunt următoarele: Sămânţa divină, Legea divină şi echilibrul 
divin. Echilibrul este virtutea; legea este cunoaşterea; condiţiile 
înseamnă forţa; sămânţa este bogăţia. Dar mă întrebaţi cum să- 
L găsiţi pe Dumnezeu. E foarte uşor. Un om a vrut să facă haz 
de altul care i-a spus: „Ne aflăm în grădina în care sunt mere 
foarte bune”. „Dar nu văd nimic”, i-a răspuns primul, închizând 
ochii. Prietenul i-a dat o palmă, iar el a deschis ochii şi le-a 
văzut. 

Uneori, Dumnezeu ne dă în felul acesta o palmă ca să ne 
recăpătăm vederea. Cei dintre voi care aveaţi ochii închişi să 
binevoiţi să-i deschideţi. Lumea contemporană argumentează şi 
zice: „Unde e Dumnezeu?” - „E în iarbă, şi în pietre, şi în 
pământ”. Dar, când vine nenorocirea, fiecare ridică privirea spre 
ceruri, vede că El e acolo şi strigă: „Doamne!” lată de ce există 
nefericirile: ele sunt palma dată de Dumnezeu, care ne zice: „V- 


am creat ca să vedeţi, nu ca să staţi cu ochii închişi”. Aşadar, ca 
să ne înălţăm, trebuie să devenim precum copiii, să căutăm şi 
să percepem. 

Vă voi spune acum altceva: metoda cu care trebuie să 
lucrăm. De astăzi, trebuie să fim întotdeauna legaţi în mintea şi 
inima noastră cu oamenii din lumea întreagă, fiindcă mântuirea 
se află în rugăciunile noastre comune. „Unirea face puterea”. Şi, 
când minţile şi inimile oamenilor se vor reuni, atunci va veni pe 
Pământ împărăţia divină. La un prieten la care ţinem cu 
adevărat nu trebuie să căutăm viciile; poate să le aibă la fel ca 
noi. Viciile formează mantaua pe care şi-o pune acel om. Dar 
sufletul omenesc este pur, nu poate fi poluat, nici distrus. 
Sufletul vostru divin nu poate fi deformat de nimeni; se poate 
murdări în exterior, dar în interior nu, fiindcă acolo sălăşluieşte 
Dumnezeu. Este de neconceput ca un lucru păzit de Dumnezeu 
să fie distrus. Ne putem supune lumii aşa cum lisus i-a răspuns 
lui Pilat: „Am puterea de a te răstigni”. - „Mă supun Celui care ți- 
a dat această putere, dar sufletul meu e liber”. Trebuie să ne 
supunem suferințelor temporare. Nu putem să le înţelegem, dar, 
când vom muri şi vom învia, vom înţelege de ce ne-au fost date. 
Toată lumea este chinuită de temeri şi spaime în viaţă. Asta nu-i 
viaţă. Viaţa este când omul este plin de sentimente nobile. 

Fericit cel care a reuşit să facă bine în mod dezinteresat. 
Dacă un om vă insultă, nu-l mai salutaţi ridicând pălăria, nu mai 
daţi mâna cu el. Ba chiar puteţi să daţi mâna cu cineva fără s-o 
faceţi cu adevărat; puteţi să vă ridicaţi pălăria fără să fie cu 
adevărat un gest de respect. Şi, de obicei, ne ridicăm pălăria ca 
să salutăm un om plasat mai sus, zicându-i în acest fel: „Poţi să 
mă promovezi?” Există o otravă diabolică în mâna care îl salută 
pe cel pe care îl întâlneşte. Şi omul apucă şi pe cineva de mână. 
De ce? Acele degete diabolice ale mâinii omeneşti ne spun 
multe lucruri. De exemplu, degetul mic zice: „Poţi să-mi dai 
bani? Trebuie să încep o afacere. Am pierderi. Am fost furat, poţi 
să mă ajuţi?”. lnelarul zice: „Doresc gloria unui pictor şi 
cunoştinţe”. Degetul mijlociu: „Vreau drepturi şi privilegii”. 
Arătătorul: „Am nevoie de onoare şi respect”. Degetul mare: 
„Vreau forţa şi cunoaşterea”. 

Persoana salutată, dacă poate şi vrea, le va da. Şi pornesc 
la drum doi, apoi trei, în societate, formând astfel o adunare, 
dar nu descoperă ce caută. In fine, vine lisus şi zice: „Ce căutaţi 


voi - bogăţie, forţă, cunoştinţe, bunătate - Eu pot să vi le dau. 
Nimeni nu şi-a lăsat tatăl şi mama pentru Mine şi nu a acceptat 
de o sută de ori viaţa viitoare”. lată Omul care poate să ne 
strângă mâna, care poate să ne dea şi bogăţia, şi forţa, şi 
cunoştinţele, şi bunătatea. Dar oamenii au zis: „Luaţi-l, 
răstigniţi-l”. Şi Pilat a replicat: „îl duceţi la pieire”. lisus e în faţa 
voastră astăzi şi eu vă spun: „lată Omul pe care îl căutaţi. Este 
singurul care poate să aducă pacea în inimile voastre, care 
poate să vă dea rațiune, sănătate, poziţie socială, care vă poate 
înălța, vă poate arăta Drumul, vă poate lumina mintea”. Dar voi, 
în îndoiala voastră, ziceţi: „Arată-ni-l să-l vedem!” 

Voi face o comparaţie. Într-o seară, vine de departe un om 
cu o lumânare mică. Eu vă spun: „lată omul care vă aduce 
lumină”. Dar vedeţi lumânarea, nu omul. Când îl veţi vedea? La 
răsăritul soarelui. Căutaţi singuri această Lumină care este 
adusă de Om, ea vă va ajuta să găsiţi Drumul pe care trebuie 
să-l urmaţi. Aşa trebuie să înţelegeţi această problemă. 

Vă voi da alt exemplu, mai clar. Imaginaţi-vă că vă duc într- 
un salon bogat şi vă zic: „Este o încăpere decorată splendid cu 
mari bogății. Aici, în acest colţ, se găseşte asta, dincolo, 
altceva”. - „Posibil, dar noi nu vedem nimic”, răspundeţi voi. 
Aduc o lumânare mică, şi obiectele apropiate încep să devină 
mai vizibile. Dacă mai aduc una, obiectele devin şi mai vizibile. 
Când numărul lumânărilor creşte, încăperea se luminează din ce 
în ce mai mult; când se aprinde becul electric, obiectele devin 
clare, iar la lumina zilei se vede totul. Lumea este ca această 
încăpere şi fiecare dintre noi trebuie să aducă lumină, trebuie să 
aducă o lumânare. Şi, când toţi intrăm cu lumânările noastre şi 
le aşezăm una după alta, în acest fel sporim lumina şi vedem 
mult mai bine. Greierele voastre sunt lumânări. Nu-mi plac 
oamenii care poartă lumânări stinse, ci doar cei care poartă 
lumânări aprinse, ca în Vinerea Sfântă. Fiecare dintre noi trebuie 
să fie o lumânare aprinsă. Omul devotat, amabil, bun este o 
lumânare aprinsă. Şi e o greşeală gravă ca omul să fie o 
lumânare stinsă. Mă întrebaţi ce trebuie să faceţi. Trebuie să le 
trimiteţi gânduri bune prietenilor, să le doriţi să fie binecuvântaţi 
şi Dumnezeu, binecuvântându-i, vă va binecuvânta şi pe voi. De 
ce să vă rugaţi? În vara anului 1899, în regiunea Novi Pazar era 
mare secetă. Turcii din 39 de sate care locuiau în regiune s-au 
adunat şi s-au rugat să plouă. Şi a început să plouă. Bulgarii şi- 


au zis: „Dumnezeu le-a trimis ploaia, o să ne trimită şi nouă”. 
Dar în satul lor n-a plouat şi vitele lor au slăbit de foame. Când 
oamenii se roagă, roagă-te şi tu; trebuie să-ţi prezinţi cererea. 
Dumnezeu nu te va trece pe o listă specială dacă nu te rogi. 
Rugăciunea are o forţă enormă şi oamenii din prezent trebuie să 
fie oamenii rugăciunii. Cu ajutorul rugăciunii, ne vom pregăti 
mintea şi inima. Şi nu trebuie să ne rugăm pentru noi înşine; 
acesta este egoism. 

Nu vreau să mă ocup de minţile oamenilor, dorinţa mea 
este să mă ocup de inimile lor, fiindcă tot răul se ascunde în 
inimi. Chiar şi Dumnezeu a spus: „Fiul meu, dă-mi inima ta!” 
Trebuie să începem o purificare ca pentru Paşti, să deschidem 
ferestrele şi să spălăm podelele. Toţi gemem din cauza unei 
poveri grele, dizarmonia domneşte pretutindeni. Soţul şi soţia 
nu pot să trăiască în bună înţelegere: împart casa, banii, dar 
soţia e nemulțumită pentru că soţul ţine banii. Nu este 
important dacă banii stau la soţ sau la soţie, înţelegeţi-vă cine 
să fie casierul. Se ceartă cine să ocupe primul loc în casă, 
cocoşul, sau găina? Găina sau cocoşul, asta n-are importanţă în 
viaţă. Vă spun că altceva e important. 

lisus a venit şi lucrează. Şi, atunci când vine Lumina, vine 
treptat, în tăcere, fără zgomot. Nu va veni ca un tunet, aşa cum 
se aşteaptă unii. E posibil şi asta, dar nu e vorba de lisus. Când 
prorocul Lei a mers în pustiu ca să postească şi să se roage, au 
izbucnit focul şi furtuna. El a închis ochii, dar Dumnezeu nu se 
găsea în furtună şi în foc, ci în glasul blând care vorbea. 
Dumnezeu nu se află în suferinţele voastre, în forţa, în 
cunoştinţele voastre. Unde este El? În lubire. Dacă iubiţi, El se 
află în voi. Dacă nu iubiţi, nu-i acolo. Şi trebuie să iubiţi, asta e 
legea. Nu iubim şi aşteptăm să fim iubiţi de ceilalţi. Asta 
înseamnă că am devenit sobă şi aşteptăm ca altcineva să ne 
aducă lemne să ne încălzească. Nu, trebuie să avem noi înşine 
acest combustibil, pe care îl vor utiliza şi ceilalţi. Noi, care 
urmăm calea lui lisus, ce ne-a dăruit suficiente puteri, trebuie 
să-L lăsăm să sălăşluiască în noi. 

Acum, vă las acest Om. Dacă îl acceptaţi sau îl răstigniţi, 
dacă îl lăsaţi să plece sau dacă spuneţi că nu-l vreţi, este o 
întrebare la care trebuie să răspundeţi. Dacă ziceţi: „Lăsaţi-L, e 
Dumnezeul nostru!”, atunci aţi rezolvat problema şi va veni 
binecuvântarea. Şi atunci se va împlini cuvântul din Scriptură: 


„Eu şi Tatăl Meu vom veni să sălăşluim în voi”. Atunci, Lumina 
va fi în noi şi toţi ne vom împăca unii cu alţii. 


Sofia, 16 martie 1914 


Bobul de grâu 


Adevărat, adevărat zic vouă 

că dacă grăuntele de grâu, când cade 
în pământ, nu va muri, rămâne singur; 
iar dacă va muri, aduce multă roadă. 
loan 12, 24 


Bobul de grâu este emblema sufletului omenesc. EI 
reprezintă o istorie importantă în evoluţia naturii. Dacă aţi putea 
diseca învelişul bobului de grâu ca să-i urmăriţi istoria, aţi putea 
înţelege complet istoria sufletului omenesc. Aşa cum bobul de 
grâu cade în pământ şi moare, încolţeşte, creşte şi dă rod, aşa 
se întâmplă şi cu sufletul omenesc. Poate că pentru voi bobul de 
grâu reprezintă ceva foarte modest, ceva ce n-are nicio valoare, 
16 miimi dintr-un kilogram. Care ar fi, după părerea voastră, 
preţul lui, când 1 kilogram costă 1 groş? Şi totuşi, în bobul de 
grâu există o forţă, un potenţial, un spirit de abnegaţie, şi din 
această forţă se hrăneşte şi îi hrăneşte şi pe ceilalţi. Şi, când vă 
aşezaţi la masă, nu vă gândiţi deloc la bobul de grâu, nu ştiţi ce 
bucurie vă aduce, ce gânduri poartă. Nu-i cunoaşteţi originea. 
Oamenii nu-l preţuiesc, găinile nici ele, nimeni nu-l preţuieşte. 
Dar el este o mare enigmă în lume. 

Acum, ce se ascunde în acest bob de grâu? El este 
emblema vieţii. Şi, dacă luăm litera bulgară X, care este litera 
iniţială a acestui cuvânt, ea este imaginea însăşi a bobului de 
grâu: jos, picioare mici, rădăcini; sus, ramuri. Când îl semănăm, 
ne arată spre ce trebuie să tindem. Bobul de grâu ne spune că 
trebuie să tindem spre Cel din care am ieşit, spre Dumnezeu; 
că, pentru a tinde spre Dumnezeu, trebuie să ne ramificăm, să 
formăm ramuri, flori, roade ca să hrânim lumea, adică „să 
ajutaţi şi să vă sacrificați pentru apropiații voştri cum fac Eu”. 
lată de ce Hristos zice: „Eu sunt pâinea vie care s-a pogorât din 
cer”. Şi din ce e făcută pâinea? Din grâu. 

Oamenii din prezent spun că viaţa lor e nefericită, toată 
lumea e nemulțumită, şi regii, şi prinții. Dacă începeţi cu cel mai 
sus plasat până la cel mai de jos, toţi doresc întotdeauna ceva 
şi, când li se dă, sunt mereu nemulţumiţi şi mai vor. Dar 
întrebaţi-! de ce sunt nemulţumiţi. Caută ceva mai mult. Ei bine, 
întoarceţi-vă spre istoria bobului de grâu! 


Când este semănat în pământ, ce-aţi zice, dacă aţi fi în 
locul lui? Aţi zice: „S-a terminat cu noi, viaţa noastră a dispărut, 
a putrezit!” Dar bobul de grâu are mai mare credinţă decât noi. 
Când e îngropat în pământ, putrezeşte şi se descompune, dar 
captează imediat limbajul Soarelui şi, îndată ce apar primele 
raze, îşi zice: „Nu voi muri, voi fi înviat şi voi face roade pentru 
alţii”. Şi o energie vitală apare în el şi începe să se înalțe spre 
Soare. Prinde rod, se coace. Dar oamenii nu-i dau pace, iau o 
seceră şi-l taie. Suferințele nu se sfârşesc aici. După ce l-au 
secerat, îl leagă în snopi, îl înţeapă cu furca şi îl aruncă în 
şarete, îl duc pe arie şi-l înghesuie în căpiţe mari cât munţii. 
Apoi pun să treacă peste el caii. Ce-aţi zice dacă aţi fi în locul 
lui? 

Viaţa omului trece şi ea prin acelaşi proces. Veţi întreba: 
„De ce trebuie să trecem prin tot acest proces?” Omul trebuie 
să înveţe o lecţie din acest exemplu al bobului de grâu. Copitele 
calcă peste boabele de grâu, acestea sunt despărțite de spice şi 
depozitate în hambar. Dar chinurile lui nu s-au sfârşit: e cernut, 
neghina cade, boabele bune rămân deasupra, sunt puse în saci 
şi duse la moară, sub acele două pietre grele, ca să fie frecate şi 
strivite bine. Dacă aţi fi în locul bobului de grâu, aţi zice: „Asta e 
viaţa şi lumea pe care a creat-o Bunul Dumnezeu!”. Dar bobul 
de grâu are o mare răbdare şi zice: „O să vedeţi ce mai 
urmează”. De la moară, grâul e scos faină, e dus acasă, dar nici 
acolo nu e lăsat în pace. Femeia ia sita şi cerne faina, aruncă 
rămăşiţele, restul se adună în covată, se adaugă drojdie şi se 
frământă aluatul. lar voi, în locul bobului de grâu, aţi zice: 
„Suferințele noastre au luat deja sfârşit!” Nu! După ce aluatul a 
crescut, este pus în cuptor şi, când e scos, vedem acele pâini 
aurii. Dacă aţi fi în locul bobului de grâu, aţi zice: „în fine, 
suferinţele noastre s-au terminat!” Dar, peste puţin timp, pâinile 
bune încep să fie rupte şi mâncate. În acest fel, bobul de grâu 
intră în stomac, unde se formează sucuri care ne hrănesc 
mintea. Şi ce se întâmplă? În creierul nostru se formează 
gânduri nobile şi în inima noastră dorinţe noi. 

Bobul de grâu îmbracă veşmântul pe care îl îmbracă 
sentimentele noastre. Se revarsă în pana scriitorilor şi a poeţilor, 
în arcuşul violonistului. lată ce dă bobul de grâu. 

Şi, dacă acest bob de grâu n-ar fi suferit acel proces de 
evoluţie, n-am fi văzut niciodată acele lucruri frumoase din 


natură. De ce? Pentru că bobul de grâu ne dă puterea să privim 
şi să vedem. 

lată de ce Hristos a zis: „Sunt pâinea vie”. Şi, pentru ca 
omul să fie viu, trebuie să fie în comuniune cu mediul lui, să ia 
parte la el, să ajute şi să fie ajutat. Aşa cum bobul de grâu a 
trecut prin acest proces, şi noi trebuie să ne sacrificăm după 
exemplul lui. Şi sacrificiul de sine nu-i atât de împovărător. 

Acum să vedem istoria vieţii lui Hristos, istoria poporului 
evreu. Cum vă explicaţi această contradicţie: în cursul a mii de 
ani, un popor aşteaptă venirea propriului Mesia, a Regelui său, 
ca să-l elibereze şi, în momentul în care acesta apare, chiar 
marii preoţi şi prinții israeliți îl acuză? Veţi spune că, dacă 
venirea lui Hristos ar fi avut loc în epoca actuală, v-aţi fi purtat 
mai bine. Mă îndoiesc. Şi vă dau o temă de reflecţie: vedeţi cum 
se poartă bărbatul cu nevasta lui şi viceversa, şi veţi şti care ar 
fi fost atitudinea faţă de Hristos. Când Adevărul se manifestă în 
lume, nu-şi pune straie de sărbătoare, ci un veşmânt dintre cele 
mai modeste. lată de ce Hristos a apărut în rândul poporului 
israelit în acea formă simplă. Din această cauză nu pot oamenii 
să perceapă Adevărul. Acestea sunt legile lumii. Dar mai există 
o lege în lume care se manifestă prin lumina solară, când 
Soarele începe să strălucească peste toate seminţele şi 
creaturile de pe Pământ. 

Acea lumină, care produce bucurie şi veselie în unii, 
declanşează ură şi răutate la alţii! Lumina care le stârneşte 
unora bună-dispoziţie îi face feroce pe alţii! Lumina şi căldura ne 
duc cu gândul la lup, care poate să găsească mioare ca să 
mănânce. Când cad peste un hoţ, acesta se gândeşte cum să 
fure bani. Dacă cad peste un om care tânjeşte să facă bine, 
acesta se va gândi să găsească un om pe care să-l ajute. Daţi 
un bob de grâu găinii, şi-i vor creşte pene frumoase; daţi-l 
porcului, şi-i va creşte un păr frumos; daţi-l unui lup, şi-i vor 
creşte colţi de temut şi gheare ascuţite; daţi-l peştelui, şi-i vor 
creşte solzi frumoşi. Psihologii nu pot să explice acest proces. 
Fiecare fiinţă utilizează hrana, căldura în funcţie de evoluţie şi 
de propriul intelect. Această lege o puteţi înţelege făcând 
experienţe în aceste două lumi opuse. 

Nu e posibil să vă explic de ce există răul în fiinţele 
omeneşti, de ce ele preferă ura în locul iubirii, minciuna în locul 


adevărului. Asta nu se poate explica; multe „de ce”-uri vor 
rămâne fără explicaţii. 

Hristos spune că, dacă bobul de grâu căzut în pământ nu 
moare, rămâne singur în această lume. Ce este singurătatea în 
viaţă? Singurătatea este suferinţa cea mai apăsătoare pe care o 
poate încerca sufletul omului. Reproducerea este sensul vieţii. 
Toate suferinţele din această lume îşi au originea în dorinţa 
oamenilor de a trăi numai pentru ei. Răul provine întotdeauna 
din această dorinţă de a fi singur şi de a deveni centrul lumii. 
Ceea ce este de neconceput în legile divine. Gândurile şi 
dorinţele noastre sunt sortite eşecului fiindcă le construim pe 
nisip. Nu putem să fim fericiţi în lume decât trăind pentru 
Dumnezeu. Şi trebuie să trăim pentru El. Explicaţia o găsim 
chiar în natură. Când soarele răsare dimineaţa, răsare pentru 
toată lumea, fiindcă iubeşte pe toată lumea. E atent faţă de 
toate fiinţele (de la cele inferioare până la cele superioare), şi 
iată de ce toate privirile sunt îndreptate spre el. Soarele este 
sursa acelei energii vitale prin care veţi fi readuşi la viaţă şi 
crescuţi. Dar soarele ne spune oare că trebuie să intrăm acolo? 
Ne spune doar să profităm de binefacerile pe care ni le 
dăruieşte şi, deoarece luminează lumea, trebuie să răspândim 
lumină, să-i luminăm pe cei din jur. 

În mintea noastră există idei greşite, care îşi au originea în 
viaţa noastră individuală. De exemplu, dacă intraţi într-o casă cu 
o singură fereastră, dar în care se află vreo douăzeci sau treizeci 
de persoane, le veţi spune: „N-aveţi dreptul, vreau să privesc 
numai eu!”. Şi, când priviţi soarele, toţi ceilalţi vor fi lipsiţi de 
lumina lui. Şi totuşi, trebuie să îi chemaţi să vină să vadă şi ei, 
să le arătaţi calea, să iasă din acea casă şi să vadă Lumina. De 
aceea, nu este bine ca omul să aibă prea multă lume în jur, căci 
nu e niciodată posibil ca toată lumea să profite în acelaşi timp 
de lumina şi de căldura solară. Trebuie să le spuneţi să iasă. lată 
de ce lisus a zis: „Cel ce are iubire pentru sine trebuie să iasă 
afară”. Şi în altă parte: „Cine iubeşte pe tată ori pe mamă mai 
mult decât pe Mine nu e demn de Mine”. Or, dacă o fiinţă se 
apropie prea mult de fereastră, va astupa orizontul întreg 
pentru ceilalţi. Staţi la o depărtare de douăzeci şi trei de paşi. 
Acestea sunt condiţiile fizice. Astfel, lisus vrea să spună că viaţa 
nu constă în bunuri materiale. Ele sunt un simplu material, aşa 
cum manualele, tăbliţele de scris, stilourile sunt simple 


materiale pentru şcolari... Să nu credeţi că Dumnezeu a pregătit 
pentru voi doar aceste lucruri neînsemnate! A pregătit pentru 
voi şi lucruri mai mari. Întrebaţi o broască care îi sunt 
concepţiile despre viaţă, şi ea va spune: „Vreau ca deasupra 
iazului în care locuiesc să zboare mai multe musculiţe şi să fie 
mai aproape, ca să le pot prinde”. Şi, dacă o vedeţi gânditoare 
ca un filosof, să ştiţi că observă muştele cu intenţia de a le 
prinde dacă se apropie. Aceasta este concepţia ei de viaţă. Dacă 
urcăm această scară, să nu credem că am atins culmea 
evoluţiei noastre. Pe această scară a evoluţiei, între noi şi Calea 
spre care tindem e un drum lung de străbătut. Distanţa dintre 
fiinţele omeneşti şi îngeri este la fel de mare ca raportul dintre 
mormolocul din care provine broasca şi om. Din punctul de 
vedere al îngerilor, suntem broscuţe. Unii spun: „Dar oamenii 
sunt făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, nu-i aşa?”. 
Insă n-au dobândit încă acest chip şi această asemănare. Vedeţi 
ce facem. Ca să spunem: „Suntem făcuţi după chipul şi 
asemănarea lui Dumnezeu”, trebuie să avem trăsăturile 
caracteristice lui Dumnezeu. Care sunt trăsăturile Lui? Sunt 
Virtutea, lubirea, înţelepciunea şi Adevărul. Virtutea exclude 
răul, lubirea, ura, înţelepciunea, nebunia, Adevărul, minciuna. 
Dacă nu avem aceste defecte, suntem după chipul Domnului. 
Altfel, ne aflăm încă în stadiul de broscuţe. 

N-am nimic împotriva acelei broaşte, ea trebuie să 
mănânce muşte. Şi de ce ar trebui să mănânce? Vă voi spune. 
Musca, având aripi, se găseşte la un nivel mai ridicat, aşa că 
broasca, dorind şi ea să zboare, vrea să primească vibraţiile 
muştei, să le dezvolte şi să zboare. De ce mănâncă lupul oi? 
Trebuie să mănânce oi ca să devină blând, pentru că hrana 
bună ne face buni. Când actorii voiau să întruchipeze rolul iubirii 
ideale, se hrăneau mult timp cu carne de oaie, deoarece 
aceasta predispune la astfel de sentimente. În consecinţă, lupul 
face bine mâncând oi dacă vrea să devină blând. Şi va deveni, 
probabil, deoarece este mult mai blând ca altădată. Şi de ce 
oamenii mănâncă mioare şi găini? Mănâncă mioare ca să devină 
frumoşi; mănâncă găini pentru că vor să devină înaripaţi ca 
îngerii. Şi faceţi bine mâncându-le. Răul nu constă în mâncare. 
Unele alimente sunt interzise ca să nu provoace suferinţe fiinţei 
care reprezintă acel aliment. Vă spun că puteţi să mâncaţi găini. 
Mergeţi în ogradă, prindeţi o găină şi, dacă nu ţipă, puteţi să-i 


tăiaţi gâtul şi s-o mâncaţi. Dacă ţipă, lăsaţi-o. La fel în cazul oii. 
Dacă începe să behăie, lăsaţi-o, vrea să trăiască. Aşadar, 
trebuie să întrebaţi care oi şi găini vor să trăiască. 

Hristos a zis: „Eu sunt Pâinea vie care s-a pogorât din cer. 
Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac”. Ca să 
putem înţelege cuvintele lui Hristos, trebuie să ne purificăm, să 
ne  purificăm vederea şi mintea. Mintea e o armă 
nemaipomenită când ştim s-o folosim, dar şi una foarte 
periculoasă când nu ştim să ne servim de ea. Când araţi cu 
plugul un ogor neînsămânţat, aveţi dreptul să-l însămânţaţi, 
respectaţi o lege naturală. Dar, când araţi un câmp însămânţat, 
faceţi o prostie. Unii zic: „Trebuie să raţionăm şi să criticăm”. 
Asta fiindcă ştiinţa nu poate să existe fără critică. Să criticăm, 
dar cum? Critica e precum chirurgia (se îndepărtează partea 
bolnavă a corpului), înţeleg bine că e utilă, dar să îndepărtezi 
partea sănătoasă, asta nu mai înţeleg. Nu e greu să fii un astfel 
de chirurg, oricine e în stare să vatăme piciorul altuia cu un 
ferăstrău. Dar puţini sunt cei care ştiu să efectueze corect o 
intervenţie chirurgicală. Ca să învăţăm, trebuie să stăpânim 
legea Virtuţii şi a lubirii, cu orice preţ. 

Când vă vorbesc despre lubire, să nu credeţi că 
propovăduiesc o învăţătură de pace şi de linişte. Cel ce vrea să 
iubească trebuie să simtă cele mai mari suferinţe ale lumii. Cel 
ce n-a suferit nu poate să simtă cel mai mare principiu divin al 
iubirii. Ca să-L iubim pe Dumnezeu, trebuie să fim gata să ne 
sacrificăm aşa cum Dumnezeu Se sacrifică pentru noi. Ca să-L 
cunoaşteţi, voi ziceţi: „Doamne, dă-ne ce ne trebuie!” Dă, dă, 
dă! Acesta este apelul care se aude din cele patru colţuri ale 
lumii. Şi banul n-a fost niciodată atât de ieftin ca astăzi. De ce, 
astăzi, fiecare dintre noi primeşte un salariu de trei sau patru ori 
mai mare decât al oamenilor de altădată, şi totuşi, nu avem 
destui bani? Banul şi-a pierdut valoarea, deoarece n-are 
echivalent. Ar trebui să se ceară grâu, porumb, pere, mere. Voi 
ziceţi: „Doamne, vreau să fiu frumos, vreau să fiu bogat!” Vreţi 
să puneţi mâna pe multe lucruri, dar vă daţi seama că, devenind 
bogaţi, vor apărea necazurile, pentru că fiecare va încerca să vă 
facă rău. Şi, ca să vă protejaţi, veţi avea nevoie de gărzi de corp 
ca americanii bogaţi care sunt înconjurați de trei-patru gărzi de 
corp, pentru că se încearcă extorcarea lor de bani la fiecare pas. 


În realitate, n-avem nevoie de bogății, ci de lucruri esenţiale 
care ne fac viaţa mai bună. 

Am neglijat dezvoltarea inimii şi, în consecinţă, trebuie să 
revenim la un principiu primordial: să ne dezvoltăm şi să ne 
înnobilăm inima. 

Răul nu stă în minte, ci în inimă. Fiecare trebuie să-şi 
întrebe inima ce doreşte. E vina noastră dacă inima ne-a fost 
coruptă, noi am învăţat-o să mintă ca servitoarele, să nutrească 
ură etc. Dumnezeu zice în Scriptură: „Fiul Meu, dă-mi inima ta”. 
El cunoaşte şi vede greşelile oamenilor şi vrea ca noi să ne 
deschidem inima ca El să intre acolo. Veţi întreba cum. Aşa cum 
deschidem fereastra ca să intre lumina în încăperea noastră. S-a 
zis: „Într-o încăpere în care intră lumina, medicul nu intră, boala 
nu domneşte”. Sau: „De acolo unde nu intră lumina, medicul nu 
iese”. La fel, în inima omului în care a intrat Dumnezeu nu intră 
diavolul. În acest sens, Dumnezeu e medicul. Când vine, 
medicul spune: „Trebuie să mănânci mai mult, trebuie să bei 
mai mult, trebuie să faci asta, să faci aia”. Şi noi suportăm, 
suportăm până ni se frânge şira spinării. 

Semănăm deseori cu un conducător de cămile care a 
călătorit prin deşert şi a cărui cămilă îşi purta cu greu povara. 
Omul a găsit o piele de vulpe în drum şi a aruncat-o pe spatele 
cămilei, dar şira spinării i s-a rupt şi povara a rămas în deşert. 
Spatele cămilei poate să ducă doar o anumită greutate. Cămila 
suntem noi care călătorim şi, dacă ne punem pe spate mai 
multă povară decât putem să ducem, într-o zi aceasta ne va 
împiedica evoluţia. Nu înseamnă că vă recomand sărăcia. Vă 
recomand bogății în trei lumi: nu numai în lumea fizică, ci şi în 
cea intelectuală şi spirituală. Cerul cere oameni bogaţi, pentru 
că ei pot să fie generoşi. Şi, când Hristos spunea: „Adunați 
comorile”, la acest gen de comori se referea. Puneţi acest 
capital în cer pentru ca Dumnezeu să-i poată hrăni pe săracii de 
pe Pământ cu dobânzile. Nu îngerii realizează mântuirea 
noastră, noi trebuie s-o facem. Şi avem toate condiţiile. Legea 
nu spune că toţi trebuie să avem aceleaşi cunoştinţe; fiecare 
trebuie să ştie de ce anume are nevoie. Un om a spus: „Creierul 
meu e mic”. Îi răspund: „Dacă nu poţi să ai grijă de un cal mic, 
cum ai putea să ai grijă de unul mai mare? Dacă ai o inimă mică 
şi n-o poţi guverna, cum ai putea să guvernezi una mai mare, 
una care va avea dorinţe mult mai mari?” 


Ce trebuie să facem: nu trebuie să ne gândim la viitor, ci să 
folosim tot binele oferit de ziua prezentă. Această zi ne aduce 
tot binele viitor. Legea spune că Dumnezeu, care ne-a oferit 
condiţii benefice pentru această zi, ni le va da şi pentru celelalte 
zile. Nu trebuie să ne preocupăm de viitor, ci trebuie să fim 
liniştiţi în această privinţă. Există anumite legi care reglează 
relaţiile oamenilor între ei. Dacă o persoană îi pricinuieşte o 
pagubă aproapelui, n-o face întâmplător, ci după Legea însăşi. 
Fiecare necaz vă va aduce totuşi binecuvântarea; fiecare 
dificultate vă va dezvălui un nou orizont. Puteţi verifica 
întotdeauna aceste fapte, şi iată de ce nu trebuie să vă chinuiţi 
pentru necazurile pe care le puteţi avea. 

Sunt întrebat despre viitorul vieţii politice din Bulgaria. 

Dar ce s-a întâmplat acum? Îi facem o mică frecţie 
Bulgariei, şi asta e tot. | s-a îndepărtat o parte din povară; i s-a 
procurat o nouă experienţă şi o problemă de rezolvat. Nu 
începem să judecăm raţional legile care guvernează viaţa, ci 
căutăm vinovaţi. Cine e vinovat? Nu veţi găsi vinovăţii în acest 
moment. Viaţa individuală a omului este vinovată. Este vinovat 
cel care vrea să devină rege. E vinovat şi cel care doreşte să-l 
detroneze pe rege. N-are importanţă pentru noi cine e rege, 
unul sau altul, al treilea sau al patrulea; toţi merg pe acelaşi 
drum. Nu zic că nu trebuie să dorim să devenim rege sau 
regină. Dar al cui? Al tău, al minţii tale, al inimii tale, al voinţei 
tale. Cum sunt supuşii tăi? [i-ai subjugat gândurile, 
sentimentele şi dorinţele, ai pus ordine în tine însuţi? Tu trebuie 
să dai primul exemplu lumii. Ce predicator aş fi dacă, 
adresându-mă oamenilor, le-aş spune să fie generoşi, dar eu aş 
fi avar; să nu fure, dar eu aş fura; să nu mintă, dar eu aş minţi? 
Un profesor care-i învaţă pe ceilalţi trebuie să fie un model, 
trebuie să dea exemplu celorlalţi. Când lisus a coborât pe 
Pământ ca să-i înveţe pe oameni, le-a oferit primul model și, 
dacă ne-am însuşi învăţătura Lui, lumea s-ar schimba pe dată. In 
noi se află o forţă dinamică ascunsă, pe care nu ştim s-o folosim 
pentru că nu ştim să lucrăm. 

Un arbust spinos se ridica pe drum blocând calea 
oamenilor. Călătorii treceau, îl loveau cu bastoanele, dar, cu cât 
îl loveau mai mult, cu atât creştea mai mare, ajungând să 
răstoarne şaretele. Oamenii nu mai ştiau ce să facă. Atunci, a 
venit un hârleţ şi a zis: „O să vă arăt şi eu priceperea mea!”. Şi 


a început de departe să sape sub rădăcini. Mai întâi, spinosul a 
început să râdă şi să-şi zică: „Atâţia oameni n-au putut să-mi 
facă nimic şi-ţi închipui că tu mă sperii!” Dar hârleţul săpa mai 
adânc şi, la un moment dat, spinosul a zis: „Puşlamaua asta mi- 
a găsit punctul slab”. Până în momentul în care veţi face 
hârleţul să lucreze în voi, spinosul va râde de voi şi vă va zice: 
„O să cresc şi mai mare”. Aceasta este o alegorie pe care 
trebuie s-o înţelegeţi. Ce simbolizează hârleţul? Gândiţi-vă, şi 
veţi afla! 

Trebuie să ne punem întotdeauna în locul judecătorului. De 
exemplu, în timpul războiului american, au fost aduşi doi 
infractori: unul era orb, celălalt n-avea picioare. Delictul comis 
de ei: se duseseră să fure mere. Grădinarul i-a prins şi i-a dus la 
judecător, dar orbul a zis: „Sunt orb, n-am furat mere, însă am 
întins mâinile şi am adunat câteva mere căzute pe jos”. Cel care 
n-avea picioare a început să strige: „N-am picioare şi nu pot să 
mă duc să fur!” Judecătorul a reflectat şi a zis: „Urcaţi-l pe olog 
pe umerii orbului!” Apoi a adăugat: „Cel care are ochi a găsit 
mărul şi cel care n-are picioare, dar are mâini, a cules merele”. 
Şi, într-adevăr, le culeseseră în acea poziţie. 

La fel e şi omul, format din două fiinţe, una oarbă, cealaltă 
fără picioare. Când Dumnezeu ne prinde în flagrant delict, 
fiecare zice: „N-am cules, nu m-am atins, n-am pus piciorul 
acolo”. Dar Dumnezeu spune: „Puneţi-le una deasupra 
celeilalte”. Şi astfel le judecă. Cine n-are ochi? Instinctul 
omenesc. Cine n-are picioare? Intelectul omenesc. Amândouă 
spun: „Să mergem puţin la furat”. Se caţără şi încep să fure 
mere. Şi, când sunt prinse, şi unul, şi celălalt întreabă: „De ce 
mă bateţi?” Dar amândouă sunt vinovate. 

Evoluţia este necesară pentru noi. Lucruri foarte bune ne 
aşteaptă, dar trebuie să devenim destul de inteligenţi, destul de 
buni, să ajungem puternici, ca să ni se încredinţeze această 
moştenire. 

Cele trei calităţi pe care le-am enumerat (Virtutea, 
Dreptatea, înţelepciunea) sunt mari bogății, şi, când le veţi 
avea, veţi fi sfinţi şi fericiţi. Dar veţi spune: „Cum putem să 
aplicăm această învăţătură în lume?”. Nu ni se cere să 
transformăm lumea. Lumea e în ordine, în lume nu există lucruri 
anormale, totul urmează o ordine determinată. Cauzele 
evenimentelor naturale sau politice care survin sunt cunoscute. 


Nu este necesar să abatem acest curent. Dar un lucru e 
indispensabil: educaţia individuală a persoanei din lume, a 
bărbatului şi a femeii. Dacă persoana şi-a corectat 
comportamentul, copiii ei se vor redresa şi ei; când apropiații lor 
se vor transforma, întreaga lume se va transforma prin ea 
însăşi. Asta e plămada, asta e coca. Acesta este principiul pe 
care ni l-a lăsat Hristos. Şi Hristos acţionează pentru realizarea 
acestui principiu. Şi, aşa cum crisalida evoluează şi se 
transformă treptat, şi lumea va evolua şi se va transforma în 
bine. O mare îngrijorare domneşte în această lume, deoarece 
toţi cei care nu pot să fabrice un cocon se tem de iarna care se 
apropie. Aşadar, transformarea trebuie să aibă loc în mintea, în 
inima, în voinţa noastră şi, după ce această transformare se va 
realiza, vom simţi în noi o forţă interioară. 

Vom reuşi atunci să luăm contact cu acele fiinţe mai 
evoluate decât noi, numite sfinţi. Când vom fi în relaţie cu ele, 
mintea ni se va lumina aşa cum şcolarii sunt instruiți de 
profesori. Sfinţii sunt profesorii omenirii şi noi toţi trebuie să le 
urmăm exemplul. Ei învaţă lumea cum trebuie să trăiască. Dar 
veţi spune: „Unde sunt aceşti profesori, în ce loc? Le vedem 
doar imaginea în biserică”. Orice lucru are umbra lui şi, prin ea, 
putem să găsim obiectul. Dorinţele voastre, tendinţele voastre 
din lume sunt o umbră. Ca să înţelegeţi esenţialul, trebuie să 
daţi ascultare legii: de la inimi, în sus, spre mintea voastră, 
trebuie să vă gândiţi la Dumnezeu. 

Cum să ni-L reprezentăm pe Dumnezeu? Putem să ni-L 
reprezentăm ca Omul perfect, cel mai bun Om, care nu nutreşte 
răutate, nici ură, care iubeşte oamenii aşa cum îşi iubeşte copiii 
un tată adevărat. Aceasta este atitudinea lui Dumnezeu faţă de 
noi. Ce credeţi, ne ascultă în acest moment, sau nu? Ascultă şi 
lucrează în mintea noastră. Lui îi datorăm buna-dispoziţie pe 
care o avem în fiecare zi. Minutele fericite ale vieţii noastre le 
datorăm acelui soare interior care ne-a luminat aşa cum soarele 
ne binedispune zilnic, de când ne trezim, cu razele lui. 

Şi în viaţa spirituală există răsărit şi apus. La vârsta matură, 
soarele vostru este la zenit, sunteţi la amiază, la vremea 
bătrâneţii apuneţi ca să răsăriţi din nou! Dumnezeu va răsări în 
inimile şi minţile celor mai mulţi dintre voi, nu şi pentru o mare 
parte dintre voi. Cei care vor vedea răsăritul lui Dumnezeu în ei 
vor simţi bucurie şi veselie, iar cei pentru care nu va răsări vor 


spune: „Viaţa pentru noi este o nenorocire, tristeţe, suferinţă”. 
Vor fi obligaţi să înveţe. De ce? Fiindcă n-au condiţiile 
indispensabile ca El să răsară. Pentru că, dacă va răsări prea 
devreme, se vor simţi nefericiţi, aşa că e mai bine să se 
odihnească deocamdată. Nu spun că vor muri, nici pe departe. 
Vă împărtăşesc o lege. Vorbind despre apus, fiecare se 
gândeşte la moarte. Ce este moartea? E o supoziţie. Fiecare 
dintre voi trebuie să treacă prin moarte ca să poată povesti ce 
reprezintă, altfel doar îşi imaginează. _ 

Ce spune Tolstoi într-o povestire? Intâlneşte un călugăr rus 
de optzeci şi cinci de ani, cu barba albă, şi-l întreabă: „Care sunt 
cauzele pentru care ai devenit călugăr?” Şi călugărul i-a spus pe 
scurt povestea lui: 

„Mă trag dintr-o familie princiară. La vârsta de douăzeci şi 
ceva de ani, tata şi mama au dorit să mă însoare cu o prinţesă. 
În acel moment, am căzut într-un somn letargic, au venit medici 
şi mi-au luat pulsul. «Inima i s-a oprit, a murit», au spus ei. S-a 
luat hotărârea să fiu înmormântat. Eu m-am întrebat: «Asta e 
moartea?». Nu le puteam face semn că eram viu. A venit atunci 
logodnica, urmată de tatăl ei, care a sfătuit-o să verse câteva 
lacrimi: «Ca oamenii să creadă că-l iubeai». «Nu l-am iubit 
niciodată pe el, ci bogăţiile lui», a spus ea. Atunci, mi-am zis: 
«Dacă Dumnezeu mă înviază, voi duce o altă viaţă!»“. 

Cât de greu e să fii viu şi să nu poţi s-o spui, să vezi că 
ceilalţi plâng şi să nu le poţi spune că eşti în viaţă! Câţi oameni 
sunt îngropaţi astfel! Nu e nimic mai greu decât să fii îngropat 
de viu. Cea mai mare nenorocire este să stai zile şi luni în 
pământ fără să te poţi elibera de corp. Este închisoarea cea mai 
înspăimântătoare, e iadul! Dacă suntem puri, vom şti în ce 
moment a ieşit sufletul din corp şi nu vom suporta niciodată 
astfel de suferinţe. Indată ce medicul declară că bolnavul a 
încetat să trăiască, oamenii spun: „Luaţi-l!” | se va face un sicriu 
frumos şi va fi dus la groapă cu cântece şi muzică. 

Unde e iubirea lor? lubirea de aproapele nostru şi de 
societate! Un om zice: „Te iubesc!” în ce fel? Aşa cum pisica îl 
iubeşte pe şoarece sau ca lupul pe oaie? Este şi asta 
manifestarea unei anumite iubiri. Totuşi, de iubirea asta suferă 
lumea. Dar lubirea indispensabilă lumii este atunci când îi iubim 
pe ceilalţi şi-i facem fericiţi aşa cum suntem şi noi fericiţi. De 
aceea Hristos a zis: „Cel care crede în Mine va face ce fac Eu şi 


cel care Mă iubeşte va fi iubit de Tatăl Meu şi va veni să 
sălăşluiască în EI”. 

Voi întrebaţi: „Ce va deveni Bulgaria?” Eu spun: „Ce veţi 
deveni voi? Nu ştiţi că diavolul a pus mâna pe ceea ce posedaţi, 
că v-a vândut până şi pielea, şi mă întrebaţi ce va deveni 
Bulgaria?” 

Bulgaria sunteţi voi. Trebuie să vă rugaţi pentru ca 
Dumnezeu să vă ajute să-l alungaţi pe vizitatorul inoportun 
afară din casa voastră, să păstraţi ce posedaţi, să vă păstraţi 
mintea şi inima. Diavolul e de vină pentru toate aceste 
suferinţe. Nu trebuie să-i purtaţi pică. Îi aduc laude doar pentru 
un singur lucru: e muncitor, nu se descurajează. Dacă îl daţi 
afară pe uşă, intră iar pe fereastră; dacă nu-şi atinge scopul într- 
un fel, caută altul, şi altul, şi altul. lată o caracteristică perfectă 
şi exemplară. Şi Dumnezeu spune: „Urmaţi-i exemplul, e 
profesorul oamenilor, îi instruieşte şi va învăţa lucruri pe toată 
lumea”. Şi, tot minţindu-vă, veţi zice în sfârşit: „Ti-am învăţat 
minciunile, nu ne mai înşelăm”. 

Un om i-a spus prietenului său: „Nu-mi poţi înşela 
maimuța”. Prietenul s-a dus la maimuţă şi s-a prefăcut că 
doarme. Maimuţa a închis şi ea ochii, şi el a luat banii. Când s-a 
întors stăpânul maimuţei, a văzut că banii au fost furaţi şi a 
snopit-o în bătaie. Altă dată, maimuța va deschide bine ochii, 
fiindcă ştie c-o aşteaptă băţul. Astfel, odată cu experienţa pe 
care o vom dobândi în lume prin suferinţele noastre, când va 
veni diavolul, îi vom spune: „Ochii mei sunt deschişi”. 

Când începeţi să suferiţi, ziceţi: „încă n-am trecut prin tot 
procesul bobului de grâu”. Şi, când gândurile şi inima vi se vor 
transforma şi vor deveni splendide, vă veţi transforma după 
chipul lui Dumnezeu. În acel moment vă va învia Dumnezeu, aşa 
cum soarele aduce la viaţă bobul de grâu semănat. 

Sofia, 23 martie 1914 


Fariseul şi publicanul 


Doi oameni au urcat la Templu 
să se roage; unul era fariseu, 
iar celălalt era colector de taxe. 
Luca 18:10 


Veţi întreba, cu siguranţă, ce e de mirare că doi oameni 
(unul fariseu, altul publican) au intrat în Templu. În realitate, 
pentru cei care înţeleg lucrurile nu e nimic uimitor, dar pentru 
cei care nu le înţeleg totul e uimitor. Pentru cei care înţeleg, 
orice lucru are un sens, dar totul e un nonsens pentru cei care 
nu înţeleg. 

li voi lua pe cei doi oameni (fariseul şi publicanul) ca 
subiect al acestei conferinţe. Cele două persoane sunt 
reprezentante remarcabile ale unei culturi foarte vechi. Să 
comparăm trăsăturile lor distincte ca să le scoatem la lumină 
obiceiurile şi caracterul spiritual. 

Cuvântul  „fariseu” provine din ebraicul parach, care 
înseamnă „a separa”. Există şi cuvântul arab „farsi”, care 
provine din aceeaşi rădăcină şi înseamnă ceva cu formă 
perfectă. A şti o limbă farsi înseamnă a o stăpâni foarte bine. 
Hristos prezintă în acest capitol două tipuri distincte. Un pictor 
talentat, care cunoaşte bine omul, le-ar fi pictat cu trăsăturile lor 
aparte, iar acest tablou impecabil ar fi meritat să fie expus în 
fiecare casă ca model. Care sunt trăsăturile frapante ale 
fariseului şi care ale publicanului? Nu este de ajuns să zicem „e 
fariseu” sau „e publicau”, ci trebuie să cunoaştem aspectele 
exterioare ale chipului, mâinilor, constituţiei trupurilor lor, ale 
structurii capului. După aceea, trebuie să descoperim 
particularităţile forului lor interior. Doar aşa vom putea să ne 
explicăm ideea pe care ne-o sugerează textul şi să profităm de 
ea. Hristos a fost un mare artist, a conferit trăsături distincte 
acestor două caractere şi după ele îi voi descrie pe fariseu şi pe 
publican. Dar veţi întreba: „Cum aţi putea descrie un om doar 
după câteva cuvinte zise despre el?” Există o ştiinţă. Se poate 
descrie. Unii savanţi s-au ocupat de anatomia comparată, au 
studiat structura animalelor şi, dacă le daţi cea mai mică 
părticică dintr-un animal antediluvian, îi pot descrie mărimea, îi 
aşază la loc toate oasele, îi pun muşchii şi tendoanele, 


reconstituindu-i astfel forma dispărută. Dacă-i daţi unui botanist 
expert o singură frunză a unei plante, el este în stare să vă 
descrie întregul copac. Referindu-mă aproape la aceeaşi lege, 
voi încerca să vi-i descriu pe fariseu şi pe publicau, să vă arăt 
cum erau. 

Dar îmi veţi spune: „Ce putem noi avea în comun cu aceştia 
doi, care au trăit în urmă cu două mii de ani?”. Două tipuri 
omeneşti locuiesc în lume (fariseii şi publicanii) şi pornind de la 
ele au apărut multe altele, dar acestea două rămân tipurile 
principale. Puteţi să faceţi parte fie din unul, fie din altul, n-are 
importanţă că sunteţi preoţi sau nu, nobili sau nu, învăţaţi sau 
nu, că sunteţi filosofi, bărbaţi sau femei. Aceste două caractere 
se amestecă şi apar în viaţă în toată lumea. Ele vor rămâne 
pentru totdeauna tipurile distincte din istoria oamenilor. Arta lui 
Hristos constă îndeosebi în faptul că a ştiut să le exprime în 
foarte puţine cuvinte şi să le prezinte într-un mod foarte 
evident. 

Înfăţişarea fariseului este prezentabilă. Este un om 
cuviincios, viguros, zvelt, înalt (1,75-1,80 m), mai înalt ca în mod 
obişnuit. Braţe, mâini, degete foarte lungi. Degetul mare lung, 
simetric, indiciu de opinii elaborate, de prezenţă a voinţei şi a 
inteligenţei. Arătătorul egal cu inelarul, semn că, dacă îi vine o 
idee, o pune în practică până la capăt. Are sistemul digestiv în 
stare bună; mănâncă şi bea cumpătat, n-are slăbiciunile 
lacomului, are gust rafinat. Talia îi e fină. A depăşit cele patru 
perioade şi a intrat în a cincea, adică tocmai a împlinit 45 de 
ani. Are umerii puţin rotunjiţi, faţa puţin alungită în formă de 
pară şi sistemul nervos îi e bine dezvoltat. Maxilarele îi sunt 
corect formate, bărbia îi e alungită şi ascuţită, semn al unei 
minţi suple şi vioaie. Gura sa e de dimensiuni medii, buzele nu 
sunt nici prea groase, nici prea subţiri, comisurile fiind puţin 
ridicate într-un zâmbet de dispreţ, ca şi cum ar vrea să spună: 
„Oamenii înseamnă mulţimea”, dar fără s-o afirme niciodată cu 
voce tare. Ochii îi sunt cenuşii, sprâncenele arcuite, puţin 
aplecate, ca ramurile unui copac bătrân - om care trăieşte mult 
şi are experienţa vieţii. Fruntea îi e frumoasă, foarte lată, cu 
baza proeminentă deasupra nasului, indicând un om cu 
individualitate puternică, cu spirit de observaţie şi practic. 
Regiunea tâmplelor este mediu dezvoltată. Urechile îi sunt 
regulate şi lipite de cap, semn de ordine materială. Părul din 


barbă e puţin rar şi roşiatic, semn de impulsivitate şi 
încăpățânare. Capul, oval, măsoară în total, în jurul urechilor, 
50-60 cm. Regiunea creştetului capului este puternic dezvoltată 
şi ridicată, semn de sânge rece, stimă de sine, orgoliu, exigenţă 
şi vanitate. Are simţ religios, dar limitat; dă dovadă de milă, dar 
numai faţă de el şi de rudele apropiate. Faţa îi e foarte palidă, 
cu nas tipic greco-roman. Are gust estetic, dar e lipsit de poezie 
şi de iubire de natură, de sublim şi de ideal. Are o credinţă 
fermă, dar crede doar în raţiunea lui; nutreşte mari speranţe, 
dar numai în propria-i forţă. E religios, dar în religia lui se 
respectă şi se venerează doar pe sine. Dacă intrăm în templul 
lui, vom găsi pe primul loc nu imaginea lui lisus Hristos, ci 
propriul portret, şi în locul Sfintei Fecioare, al lui loan 
Botezătorul şi al celorlalţi sfinţi, un şir de strămoşi pe care îi 
tămâiază şi-i onorează cu rugăciuni: „Mare şi glorioasă e familia 
mea”. Un om inteligent care culege cunoştinţe din viaţă, care 
cunoaşte bine Cabala şi principiile civilizaţiei acelui timp. Dacă 
ar fi trăit în epoca noastră, ar fi trecut drept scriitor, filosof, 
pictor, om de stat sau şef spiritual eminent. 

De ce Hristos scoate în evidenţă acest tip? Ce e rău în 
rugăciunea lui? La fariseu se remarcă o filosofie care a căzut în 
desuetudine: e un om care trăieşte doar cu trecutul, dar care 
lasă să-i scape prezentul şi viitorul, un om care s-a îndrăgostit 
(ca o tânără sau un tânăr) de portretul lui, oriunde merge nu se 
vede decât pe el. E uimitor să te îndrăgosteşti de propria-ţi 
imagine! 

Într-o zi, am observat un scriitor bulgar care se aşezase 
foarte la vedere. Lângă el, se afla o oglindă. A început să 
fumeze, întorcându-se şi privindu-se în oglindă ca şi cum şi-ar fi 
zis: „Sunt frumos, fac impresie!” A continuat să fumeze şi să 
pozeze în faţa oglinzii. Dacă oglinda se va sparge într-o zi, la fel 
se va întâmpla şi cu fericirea lui. 

Fariseul seamănă cu acest tip îndrăgostit de sine. Şi, când | 
se adresează lui Dumnezeu, vorbele lui sunt interesante: 
„Doamne, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, ci 
superior lor”. Dar filosofia lui e foarte greşită în această privinţă, 
deoarece Dumnezeu a creat oamenii la fel. „Nu sunt ca ceilalţi 
oameni..."Dar ce eşti? Înger? Nu, eşti făcut din acelaşi aluat şi în 
venele tale curge acelaşi sânge. Vrea să se mintă singur şi să-L 


mintă şi pe Dumnezeu. E prima lui minciună. Şi Dumnezeu îi 
zice: „Nu spui Adevărul”. 

Afirmația fariseului este negativă, nu se compară cu cei 
superiori lui (îngerii), ci cu ţipi inferiori, cu criminali, spunând că 
nu e ca ei. Să presupunem că zic: „îţi mulţumesc, Doamne, că 
nu sunt ca boii, ca măgarii, ca câinii, ca şopârlele, ca şerpii!”. Ce 
comparaţie aş putea să fac cu ei? Aceasta este o slăbiciune 
prezentă la toţi oamenii. Pe vremuri, în Bulgaria exista o 
tendinţă în rândul liceenilor şi studenţilor: când studiau viaţa 
marilor scriitori, de exemplu pe a lui Shakespeare, îşi însuşeau 
defectele, fiindcă nu aveau laturile lor pozitive. „Stai puţin, le 
am şi eu?” Şi, după ce le găseau la ei, ziceau: „Sunt ca 
Shakespeare, sunt genial”. Studiau caracterul lui Schiller 
căutând o latură excentrică a firii sale şi, după ce o găseau în ei 
înşişi, afirmau: „Şi eu sunt ca Schiller”. Studiind o întreagă 
galerie de caractere, ziceau: „Suntem oameni mari”. Mari, da, 
dar în sens negativ, oameni mari care fac cât o para. Prefer un 
om cu zero parale, căci n-are nimic de pierdut şi nici nu 
datorează nimic nimănui. 

Fariseul face şi el comparații şi spune: „îţi mulţumesc, 
Doamne, pentru că nu sunt ca celălalt - jefuitor”. Dumnezeu îi 
răspunde: „Dacă te-aş fi pus în locul lui, ce-ai fi devenit?” Pe 
vremuri, un înger, privind din cer cum păcătuia un om, | s-a 
adresat lui Dumnezeu: „Cum poţi tolera acea fiinţă josnică? 
Dacă aş fi în locul Tău, l-aş mătura de pe suprafaţa Pământului”. 
Dumnezeu a trimis îngerul să se întrupeze pe Pământ şi l-a lăsat 
în aceeaşi situaţie, iar îngerul a comis de două ori mai multe 
păcate decât omul pe care îl judecase. Aşadar, omul nu trebuie 
să judece oamenii pentru faptele lor din locul în care se află, 
deoarece, în locul lor, ar fi comis aceleaşi greşeli. 

Mulţi au venit la mine şi mi-au spus: „Nu suntem oameni 
atât de răi, suntem bine-crescuţi, fiindcă provenim dintr-o 
familie nobilă”. Nu mă îndoiesc de vorbele voastre, cred din tot 
sufletul ce-mi spuneţi; toţi provenim din familii nobile, susţin 
aceasta. Dar strămoşii voştri, ca şi ai mei, n-au fost atât de 
nobili pe cât credem. Mulţi dintre ei au fost pramatii, criminali, 
răufăcători şi ultimii vagabonzi. Mărturia scrisă de Dumnezeu 
despre ei o purtăm în noi. Lucrurile pot să aibă o oarecare 
aparenţă decentă, dar le lipseşte conţinutul corespunzător. 
Faptul că strămoşii noştri n-au fost chiar atât de puri cum 


presupunem este scos în evidenţă de trăsăturile rele de caracter 
pe care le manifestăm de cel puţin două ori pe zi şi pe care le- 
am moştenit de la ei. Dacă bunicul şi bunica ta, tatăl şi mama ta 
sunt puri şi buni ca nişte îngeri, de unde provin acele metehne şi 
manifestarea lor în viaţa ta? Dacă punem într-un lichid puţină 
substanţă amară sau otravă, i se va simţi gustul şi se va 
manifesta; vom ghici că în ceva bun este amestecat ceva rău. 
Aşadar, pe cei care adoptă filosofia acestui fariseu îi putem 
numi „conservatori”, din Partidul Conservator, oameni care au o 
părere bună despre ei. Nu e rău că un om are o părere bună 
despre sine, cu condiţia ca această părere să fie corectă, nu 
amestecată cu ceva amar. Cel mai mare conservator şi 
regulator din natură este azotul, care întrerupe orice combustie, 
sufocă orice viaţă. Azotul este elementul cel mai vechi, cel mai 
echilibrat din natură. Dar, dacă ar fi rămas singur în natură, ar fi 
fost o natură moartă. Totuşi, lumea organică îi datorează mult... 
Fariseul | se adresează lui Dumnezeu nu ca să-l ajute să 
atenueze unele asprimi ale caracterului său, nici vorbă! 
Mulţumeşte doar că nu este ca ceilalţi oameni: hulitor, jefuitor, 
asasin, adulter. Tocmai în calitate de cărturar şi de filosof ar 
trebui să se oprească la cauzele care generează hula, jaful, 
crima, adulterul. Când întâlnim oameni inferiori nouă, conform 
învăţăturii lui Hristos, nu trebuie să-i judecăm în sufletul nostru, 
ci să ne fie de învăţătură, să găsim cauzele care i-au adus la 
această condiţie joasă şi, dacă există în noi ceva din apucăturile 
lor, să le smulgem din rădăcină. Căci Cel care a făcut marile legi 
în viaţă a zis: „Nu judeca, ca să nu fii judecat”. In aceste cuvinte 
există un sens profund şi cel care le-a înţeles a pătruns legea 
supremă a binelui omenesc. Zoologii din prezent studiază 
animalele şi au dat lumii multe lucrări de valoare, dar nimeni 
încă n-a examinat cauzele profunde care le creează. De 
exemplu, de ce unele dintre ele au coarne şi altele nu, de ce 
unele sunt reptile şi altele merg în patru labe, de ce unele se 
hrănesc cu carne şi altele pasc iarbă, de ce sunt lipsite de 
inteligenţa omului. Motivele sunt profunde şi logica lor este de 
neînțeles pentru unii dintre noi. Când vor pricepe aceste cauze 
profunde, oamenii vor ajunge la filosofia raţională pe care este 
bazată structura viitoare a societăţii, „zorii noii civilizaţii”. 
Întreaga civilizaţie actuală este bazată pe concepţiile fariseului, 
e o civilizaţie fariseică. Această civilizaţie, în care oamenii se 


deosebesc prin formă, înfăţişare, etichetă, s-a născut în trecutul 
îndepărtat în Egipt, India, Babilon, China, Persia, ludeea, Grecia, 
Roma. Ea este acum prezentă şi în Europa, acoperită de o 
frumoasă mantie creştină. Nu zic că bazele ei sunt prost clădite, 
zic că formei trebuie întotdeauna să-i corespundă conţinutul. 
Altfel, forma rămâne o simplă cochilie unde pot să trăiască doar 
paraziţii. Se zice: „Are ochi minunaţi”. Şi? „Sunt frumoşi?” în ce 
constă frumuseţea lor? „Păi, sunt strălucitori, plăcuţi”. Prin ce 
sunt plăcuţi? Nasul cuiva era frumos, prezentabil. In ce constă 
acea frumuseţe? Avea gura frumoasă, regulată? In raport cu ce? 
Oamenii au tot felul de concepţii despre anumite lucruri ce nu 
pot fi explicate, şi anume că în ochii negri sau albaştri, sau 
cenuşii, sau verzi, sau căprui există anumite forţe secrete. Dacă 
privirea unei persoane cu ochi negri se aţinteşte asupra voastră, 
va genera un anumit gând; dacă vă priveşte o persoană cu ochi 
verzi, asta va crea o anumită dispoziţie etc. Oamenii cu ochi 
albaştri sunt reci. Sunt asemenea cerului, puri, dar reci. Astfel 
de oameni nu sunt făcuţi pentru Pământ. Au credinţă, dar s-au 
născut înainte de termen. Sunt, poate, cei care vor veni în viitor. 
Mă refer la acei ochi albaştri care sunt marca Cerului. Legenda 
spune că Hristos avea astfel de ochi. Se spune despre cineva: 
„Gura îi e frumoasă ca un trandafir”. Ce e gura? Este expresia 
inimii omeneşti - dacă omul are inima blândă sau aspră; ne 
arată cât de intens şi de sincer este omul. Cei cărora le place să 
mănânce au buzele foarte groase; e o lege fiziologică. Afluenţa 
de sânge în ele e mai mare, de aceea sunt roşii şi groase. Când 
gustă din bucate, zic: „Ah, ce plăcute sunt!” Şi un zâmbet 
delicat, abia perceptibil, le luminează faţa; el anunţă dispoziţia 
în care se găseşte sufletul lor. 

Când un om are nas frumos, aceasta este manifestarea 
inteligenţei şi a raţiunii omeneşti. Dacă nasul e drept sau 
coroiat, dacă e de tip grecesc sau roman, aceasta are un sens 
profund. Aspectul exterior al feţei nu este lipsit de importanţă; 
faţa dezvăluie şi viaţa exterioară a omului. Dacă descoperim pe 
faţa unui om o lipsă de simetrie, că o sprânceană diferă de 
cealaltă, că una e mai dezvoltată decât cealaltă, mai 
proeminentă, aceasta arată că are ceva dezechilibrat. Schiţând 
o linie dreaptă, vă convingeţi dacă nasul vostru e sau nu la locul 
lui. Nasul e un barometru, un calorimetru care arată în ce stare 
se află intelectul vostru. Când maşiniştii conduc o maşină, există 


un aparat care indică presiunea din cazan şi, în funcţie de 
această indicație, pun mai mult cărbune ca să crească aburul 
sau, dacă e prea mult, îl lasă să se elimine. Aţi avut răbdare 
vreodată să vedeţi, ca mecanicul, în ce stare e aburul vostru 
(inima voastră)? Pentru asta v-a dat Dumnezeu nas. Aşezaţi-vă 
în faţa oglinzii, întrebaţi-vă mintea, şi ea vă va spune în ce stare 
se află inima voastră. 

În ochi veţi vedea starea inimii voastre. 

Ochii sunt singurii care nu mint niciodată şi nu pot fi 
ipocriţi. lată de ce, când vrem uneori să minţim, închidem ochii 
sau aşezăm mâna pe ochi. Copilul e conştient că, aruncându-i o 
privire, mama lui va ghici că minte, şi de aceea îşi pune mâna 
pe ochi. 

Când fariseul se ruga, Hristos îl privea şi-i zicea: „Inima ta e 
tulbure, strămoşii tăi n-au trăit o viaţă la fel de curată pe cât îţi 
închipui. Crezi că nu eşti ca ceilalţi oameni, dar în trecut ai fost 
asemenea lor şi nici acum nu eşti foarte departe de nivelul lor”. 
Indiferent de interpretarea acestui fapt, conform învăţăturii 
reincarnării a filosofilor hinduşi, sau învăţăturii transmigraţiei 
sufletelor a înţelepţilor egipteni, sau doctrinei emanaţiei şi 
desăvârşirii spiritului a cabaliştilor şi ocultiştilor, sau teoriei 
contemporane a eredității, aceasta n-are nicio importanţă. 
Aceste doctrine şi teorii nu sunt manuale pentru noi, ca să 
putem elucida mai bine anumite lucruri, pentru ca fenomenele 
vieţii omeneşti să devină pentru noi mai clare şi mai 
comprehensibile. Totuşi, principiul fundamental care se află la 
baza tuturor lucrurilor rămâne întotdeauna acelaşi, indiferent de 
modul în care i se explică şi i se interpretează manifestările. 
Marea lege a cauzelor şi a efectelor, a faptelor şi a consecinţelor 
lor nu minte niciodată, ea spune întotdeauna Adevărul Absolut. 
Dacă eşti bun, scrie în cartea vieţii că eşti bun; dacă eşti rău, 
scrie că eşti rău. Dacă spui adevărul, scrie în cartea vieţii că ai 
spus adevărul; dacă minţi, scrie că ai minţit. Dacă-cţi ajuţi 
aproapele, dacă te sacrifici pentru poporul tău, dacă trudeşti 
pentru binele omenirii, dacă îl slujeşti pe Dumnezeu prin lubire, 
se notează asta în cartea vieţii. Dacă te porţi violent cu cei 
apropiaţi, îţi trădezi poporul, împiedici dezvoltarea omenirii, îl 
trădezi pe Dumnezeu, se notează toate astea în aceeaşi carte. 
Această lege scrie fără milă mărturiile despre faptele oamenilor. 
Fruntea, nasul, gura, faţa, capul, mâinile, degetele şi toate 


celelalte părţi ale corpului omenesc, fiecare os sunt o mărturie 
pro sau contra noastră. 

Şi citim această poveste a vieţii omeneşti zi de zi. Viaţa 
tuturor strămoşilor noştri este notată în paginile sale 
precedente: pentru unii dintre ei este scris că au fost criminali, 
hoţi, bandiți îngrozitori. Când îi desfacem paginile şi trasăm 
neamul din care s-au tras Avraam, Isaac, lacov, David, Solomon 
şi mulţi alţii, le găsim faptele perfect înregistrate. 

Găsim că Avraam era un om drept, foarte inteligent, cu 
inimă largă, cu mare credinţă, cu spirit nobil, care cunoştea 
înţelepciunea profundă a poruncilor divine pentru marele viitor 
al omenirii. Găsim că lacov era întâi un om cu două feţe, 
viclean, egoist, care a reuşit prin înşelăciune şi minciună să-şi 
văduvească fratele de dreptul de prim-născut şi abia pe la 
vârsta de treizeci şi trei de ani s-a produs la el o schimbare, 
după ce şi-a slujit unchiul, pe Laban, timp de paisprezece ani, 
pentru cele două fiice ale lui. În acel moment se îndreaptă. 
Găsim că David a fost un om curajos, hotărât, cu minte poetică, 
dar cu o slăbiciune aparte pentru femeile frumoase. El o ia prin 
înşelăciune pe soţia lui Urie şi din acea zi îi încep încercările. Și 
curajosul profet Nathan n-a ezitat să-l condamne şi să dezvăluie 
relele consecinţe pe care această lege le va nota pentru el în 
cartea sa pentru posteritate. Găsim că Solomon era înzestrat cu 
o minte filosofică, că avea o inimă bună, dar coruptă, 
sentimente şi pasiuni extrem de violente, o mare vanitate şi o 
voinţă slabă. A fost un mare epicurian: mâncare, băuturi, plăceri 
cu femei. 

Hristos ştie asta. Şi mai ştie cum a trăit familia Lui şi, când 
un om îi zicea „blândul meu învăţător”, obiecta: „De ce-mi 
spuneţi blând? Unul singur e blând, Dumnezeu”. El dorea să 
spună: „Familia din care M-am născut nu e chiar atât de nobilă 
cum vă închipuiţi. Căci Dumnezeu are o altă măsură, care vouă 
vă scapă. El cere o puritate absolută în toate privinţele. Mai 
mulţi din această familie n-au trăit în acel fel care îi e pe plac 
adevăratului Dumnezeu, «Cel căruia îi împlinesc vrerea»“. lată 
de ce i se adresează fariseului şi-i zice: „Tu te minţi şi pe tine şi 
îi minţi şi pe oameni, şi pe Dumnezeu. Mai mulţi dintre strămoşii 
tăi au comis crime, şi din acest motiv n-ai dreptul să spui: «Eu 
nu sunt ca ei». Şi, nefiind pic de smerenie în sufletul tău, 
rugăciunea ta nu poate să fie primită şi tu nu poţi fi achitat. Voi, 


fariseii, aţi stricat legea divină acoperind-o cu ipocrizie ca un 
văl. Nu vă mai prezentaţi aşa cum nu sunteţi, căci Dumnezeu nu 
e omul pe care să-l puteţi înşela cu aparențele voastre. El 
priveşte în inima voastră şi vă judecă după ea”. 

Acum, să vedem şi celălalt tip, publicanul. E un om de talie 
mijlocie, grăsuţ, cu picioare scurte, cu braţe şi mâini groase, cu 
degete dolofane, cu faţa ovală, cu sprâncenele groase; are 
sistemul digestiv bine dezvoltat; îi place să bea şi să mănânce 
bine. „Am de făcut un drum lung, trebuie să am mâncare”, 
filosofează el. Şi de aceea devine colector de impozite, de asta 
va cerşi, va lua, va şterpeli - îşi va umple sacul. „Scuze, poţi să 
zici că e furt, dar am nevoie de asta. Dacă nu vrei să-mi dai, voi 
lua de la tine cu forţa ori voi fura”. Am zis: publicanul are faţa 
ovală şi sprâncenele groase; bărbia îi e lată dedesubt; tot ce 
întreprinde are succes. Are vârsta între 40 şi 45 de ani. Barba îi 
e neagră şi zbârlită, la fel şi mustăţile, semn de mare ardoare. 
Nasul său e dezvoltat, foarte scurt, gros, cu nări largi, semn de 
sistem respirator bun. E un om sentimental, impulsiv ca un 
copil, care-şi poate exprima întotdeauna bucuria. După ce a 
băut o jumătate de litru de vin, poate să danseze şi să se 
veselească; când se trezeşte din beţie, începe să plângă pentru 
că soţia lui e bolnavă. Regiunea tâmplelor îi e foarte dezvoltată. 
Urechile îi sunt foarte mari, aproape ca cele ale lui Tolstoi, ale 
unui om care fură, ia, dar şi dă. „Tata şi mama furau, aşa că eu 
o să dăruiesc, o să fac bine în speranţa că Dumnezeu va putea 
să ne ierte păcatele”. Are ochii căprui sau de culoarea vinului, 
semn de blândeţe naturală şi de bunătate sufletească, care 
aşteaptă ocazia să se manifeste. Capul îi este corect dezvoltat, 
asemenea capului lui Socrate. Are sentimente familiale şi 
sociale perfect dezvoltate, are simţul religiei puternic, 
deschidere spre milă, înţelegere corectă a vieţii, are o minte 
sofisticată, o conştiinţă foarte dezvoltată care îi arată greşelile şi 
nu se sfieşte să le mărturisească şi lui Dumnezeu, şi oamenilor, 
şi lui însuşi. Nu se făleşte cu noblețea lui. E credincios şi în 
religia lui a aşezat imaginea Blândului Dumnezeu, nu pe a sa. 
Crede că Bunul Dumnezeu îl va duce pe calea cea bună. Are mai 
multă încredere în Dumnezeu decât în el însuşi. 

Filosofia lui e corectă: nu se compară cu hoţii şi pungaşii, 
care îi sunt inferiori, ci zice: „Doamne, când vă privesc, pe Tine, 
pe îngeri şi pe sfinţi, ce sunt eu? Trebuie să mă înalţ. Trebuie să 


fiu ca Tine. Sunt păcătos, strămoşii, bunicii şi eu însumi n-am 
devenit umani. Mănânc, beau, am ajuns ca un porc. lartă-mă că 
nu pot să mă bucur de binefacerile pe care mi le-ai dăruit”. Şi ce 
spune Hristos? Acest om, care e conştient de greşelile lui, are un 
ideal înalt; într-o zi, îl va depăşi pe fariseu. Cum se poate realiza 
asta? Oamenii bogaţi trăiesc pe seama rentelor sau a 
veniturilor, nu muncesc, vorbesc doar despre politică şi viaţa 
socială. Ceilalţi, care se trezesc dimineaţa devreme, muncesc 
zece ore pe zi, suportă eşecuri unul după altul, dar persistă şi, 
după ani, dobândesc cunoştinţe şi devin oameni respectabili. 

Acum, îmi cer scuze, dar ambele tipuri sunt prezente 
printre voi. Insă, aşa cum Hristos a dat cei doi poli opuşi, vă 
spun: luaţi ce e bun de la unul şi de la celălalt şi creaţi nobilul 
caracter fariseu şi publican în acelaşi timp. Creați al treilea tip 
de creştin, Omul Nou. Aceasta este ideea mea. 

Voi ziceţi: „Am comis atâtea păcate în viaţă, cum aş putea 
oare să fie fariseu? Mă ofensezi?”. Vă voi spune un adevăr. Când 
în viaţa voastră apare un necaz, ziceţi: „De ce, Doamne, acest 
necaz? Alţii sunt păcătoşi mai mari decât mine”. Nu sunteţi oare 
atunci în locul fariseului, un om care se ceartă cu Dumnezeu? 
Dumnezeu vă va spune: „Eşti foarte virtuos, dar ştii câte infamii 
au fost comise de strămoşii tăi, cu care ai fost pe vremuri 
asociat? Uite, ai aici o poliţă semnată cu mult timp în urmă, 
trebuie s-o achiţi”. - „Dar nu-mi amintesc”. - „N-are importanţă, 
e notată în Cartea mea. Şi ea nu minte. 

Aveţi un necaz şi sunteţi mulţumiţi: „E unul mic”. Ocupaţi 
atunci locul publicanului. Şi Hristos vă va spune: „Vei merge în 
casa Tatălui”. 

li judecaţi uneori pe farisei: „Sunt oameni perfizi”. Dar ştiţi 
că voi, cei care îi judecaţi pe farisei, sunteţi fariseii din ziua de 
astăzi? Invăţaţi ceva din caracterul acestui fariseu, ca să nu 
aveţi defectele lui, sau, dacă le aveţi, să le smulgeţi din 
rădăcină, să nu urmaţi calea vieţii negative. Tot ce au avut 
bunicul, bunica, tatăl şi mama voastră nu vă va servi la nimic. 

Ştiţi povestea gâştelor mânate de un om spre oraş? Gâştele 
i-au zis călătorului: „Ce ruşine să fim tratate astfel de acest 
domn! Ne duce ca pe o turmă, fără să ştie că strămoaşele 
noastre au salvat Roma pe vremuri”. - „Şi voi ce-aţi făcut?” - 
„Nimic”. - „Atunci sunteţi demne să fiţi fierte în oală.” 


Bunicul şi tatăl vostru au fost oameni nobili, au ocupat 
poziţii importante, dar ce sunteţi voi înşivă? Dacă nu aveţi 
caracter nobil, dobândiţi-l. Se poate ca bunicul şi tatăl vostru să 
vă fi lăsat un capital, dar îl puteţi risipi, pierde. 

Din punct de vedere religios, găsim farisei credincioşi: „Fac 
parte din Biserica Ortodoxă, din Biserica Evanghelică, din 
Biserica Catolică, sunt liber-cugetător”. - „Mă bucur că eşti 
creştin ortodox, evanghelic, catolic, liber-cugetător, dar ai 
calităţile nobile ale lui lisus?” - „Nu le am”. - „Atunci, nu eşti nici 
creştin ortodox, nici evanghelic, nu eşti nimic. Dobândeşte-le, ca 
să devii un creştin adevărat”. - „Dar sunt liber-cugetător”. Ai 
calităţile nobile ale liber-cugetătorilor cinstiţi? 

(Prin cuvintele „liber-cugetător” se înţelege un om care 
este prietenul adevărului.) Dacă nu, eşti un mincinos de prima 
clasă. 

Oamenii îşi spun deseori unul altuia: „Eşti o persoană 
excelentă”. Oamenii din societatea de astăzi se adună trei sau 
patru într-un loc şi încep să-şi laude noblețea, distincţiile: „Am 
citit opera ta şi suntem încântați”. Dar, imediat ce acela pleacă, 
încep să-l bârfească: „E un idiot de prima clasă. Pleacă şi al 
doilea, iar ceilalţi repetă acelaşi refren despre el. Pleacă şi al 
treilea şi e şi el criticat cu privire la una sau alta. Când rămâne 
unul singur, acesta, bineînţeles, nu spune nimic rău despre el 
însuşi. Nu vă lăsaţi influenţaţi de ce zic oamenii, fiindcă pot să 
afirme multe lucruri neplăcute despre voi. Nimeni nu spune 
adevărul. Duşmanii vor spune: „Eşti un şnapan, un mincinos, un 
derbedeu”. Mai degrabă ei spun adevărul decât cel care vă 
măguleşte repetând: „Eşti nobil”. Poţi să fii bun, dar nu chiar 
aşa; nu crede că eşti excelent. Uneori, mergi foarte drept, 
mişcându-ţi braţele şi bastonul ca şi cum ai fi rezolvat o mare 
problemă a lui Arhimede; crezi că nu mai e nimeni ca tine. Dacă 
eşti publican, îţi zici: „Voi guverna lumea”. Hristos a spus: 
„Ascultă, cu mulţi ani în urmă, strămoşii tăi guvernau şi-mi 
amintesc că, atunci, în carnetul Meu, este scris că au comis 
crime. Poţi şi tu să păşeşti pe această cale, nu fi chiar atât de 
sigur de tine”. 

lată de ce, în orice situaţie v-aţi afla, trebuie să-L aveţi 
întotdeauna ca ideal doar pe Domnul Dumnezeul nostru. In 
această lume, vom găsi multă amărăciune. Putem să întâlnim 
un prieten ce ne iubeşte şi care ne va spune unele lucruri care 


sunt adevărate. Nu zic că trebuie să bănuim pe toată lumea de 
minciună, nu. Dar, dacă o sută de persoane vorbesc în termeni 
foarte frumoşi despre voi, doar trei dintre ele pot să vă spună 
adevărul, celelalte vă vor spune adevărul fie foarte aspru, fie 
sub formă de măgulire, două extremităţi. Adevărul nu e acolo, ci 
în calea de mijloc: luaţi calităţile fariseului (mintea excelentă, 
inteligenţa deschisă şi simţul ordinii) şi de la publican 
compasiunea, devoţiunea profundă, conştiinţa înnăscută de a-şi 
cunoaşte greşelile şi de a face eforturi ca să-şi corecteze viaţa. 

Pe publican şi pe fariseu îi găsim şi în familii: soţul, fariseu; 
soţia, publicană. Soţul, provenit dintr-o familie importantă, 
bogată, frumoasă, „om nobil”, cum e numit; soţia, dintr-o familie 
simplă, cu tatăl şi bunicul ignoranţi, nătângi. Când el îşi 
îndreaptă privirea spre ea, îi zice: „Ştii din ce situaţie te-am 
scos?”. Şi ea se face mică. Nu poate să zică nimic, se va face 
mică şi va pregăti masa. Fiecare semn cu degetul al fariseului 
va însemna că ea a pregătit prost masa; ea o să plângă şi o să 
audă: „Nu vreau o astfel de femeie simplă, prost-crescută; nu 
vreau un astfel de publican în casa mea”. 

În alt caz, soţia e fariseu şi soţul, publican. Ea provine dintr- 
o familie bogată, tatăl i-a crescut soţul, care era ucenic la el. 
„Nu ştii ce favoare ţi-am făcut căsătorindu-mă cu tine. Nu ştii să 
te îmbraci, nici cum să-ţi legi cravata, nici să-ţi ştergi nasul”. 
Formalişti îngrozitori aceşti farisei, când încep să enumere! 

Acum, amândoi au nevoie să-şi corecteze viaţa. Zicând că 
publicanul e mai inocent decât fariseul, Hristos nu vrea să spună 
nici că publicanul are întru totul dreptate, ci că, în felul în care 
gândeşte despre viaţă, ordine divină, are o înţelegere mai bună 
decât fariseul. Dacă nu vrei să devii smerit tu însuţi, Dumnezeu 
te va smeri, căci El îi smereşte pe orgolioşi, dar îi înalţă pe 
smeriţi. Orgoliul şi smerenia sunt sinonime cu aceşti doi oameni, 
fariseul şi publicanul. 

Nu ştiţi ce se poate întâmpla în viitor; nu vă pot salva nici 
toate calităţile nobile, nici toţi strămoşii. Cu ani în urmă, în 
Anglia, la Londra, parcă, unul dintre cei mai bogaţi şi mai 
eminenţi englezi a coborât în beci ca să-si examineze comorile 
si, din întâmplare, a închis uşa în urma lui lăsând cheia afară. 
După ce a trecut în revistă toate bogăţiile şi le-a privit cu 
atenţie, a vrut să iasă, dar a văzut că rămăsese încuiat. A stat 
acolo o zi, două, trei... În jurul lui, peste tot numai aur, o avuţie 


imensă, dar n-a reuşit nici să iasă, nici să se facă auzit. În fine, a 
fost nevoit să-şi dea ultima suflare în acel loc, lăsând acest 
mesaj: „Dacă ar fi fost cineva care să-mi dea o bucată de pâine, 
i-aş fi dat jumătate din avuţie”. 

Dacă, într-o zi, se întâmplă să fiţi închişi asemenea acelui 
om bogat în beciul nobililor voştri strămoşi, o bucăţică de pâine 
poate să vă salveze. lată de ce Hristos a spus: „Pâinea poate să 
vă salveze, nu aceste lucruri pentru care vă luptaţi”. Şi ştiţi că 
mulţi oameni mor aşa, închişi în ei înşişi? Oamenii disperaţi se 
sinucid. Şi cine se sinucide? Nu publicanii, ci întotdeauna fariseii. 
Poeți, pictori, oameni de stat zic: „Lumea n-a putut să ne 
preţuiască, n-a putut să preţuiască munca noastră, operele 
noastre, tablourile noastre”. Şi se sinucid, în general, se sinucid 
întotdeauna fariseii, nobilii gânditori cu faţa regulată şi barba 
roşcată. 

Fariseii din Bulgaria n-au barba roşie, mă refer la fariseii 
israeliți, pe ei îi descriu. Pe fariseii noştri i-aş descrie altfel. 
Fariseii bulgari sunt asemenea acelora, însă se deosebesc prin 
ceva. Dar, deoarece vorbesc despre fariseii israeliți, nu despre 
cei bulgari, trageţi propriile concluzii în privinţa bulgarilor şi 
căutaţi aceste tipuri. Cum să le căutaţi? Obiectivul conferinţei 
mele este să puneţi asta în practică în viaţa voastră. 

Oamenii din ziua de astăzi spun că omul, ca să reuşească, 
trebuie să aibă voinţă. Voința se poate manifesta pe trei căi 
diferite: voinţa arbitrară, voinţa care nu are în vedere decât 
interesele noastre, decât interesele poporului nostru, şi voinţa 
care are în vedere şi interesele societăţii, ale poporului nostru, şi 
pe cele ale omului, şi pe cele ale lui Dumnezeu. Ultima voinţă, 
care cuprinde toate angajamentele pe care le aveţi faţă de 
această lume, o voinţă atât de puternică încât nicio forţă nu vă 
poate abate de la datoria voastră, aceasta este voinţa bună. 
Voința de a lucra pentru slava lui Dumnezeu şi pentru omenire, 
pentru poporul vostru, pentru casa voastră şi pentru a vă cultiva 
caracterul, aceasta este adevărata voinţă. Unii zic: „Trebuie să 
ai o minte nobilă”. O minte care pricepe atitudinea sa faţă de 
Dumnezeu, care este ocupată să aplice în viaţă gânduri elevate, 
aceasta este o minte nobilă. Toţi purtaţi sămânţa ei! „Dar nasul 
meu nu e aşa cum îl vreau”. Se va dezvolta. Priveşte puişorii din 
cuib, care n-au încă pene, cum îşi aşteaptă mama şi, îndată ce 
apare, îşi deschid ciocul şi mama le dă o râmă. Şi asta se 


întâmplă de douăzeci de ori pe zi Cu cât puişorii deschid mai 
mult ciocul, cu atât le cad mai multe râme în el. Apoi, încep să 
le crească aripile şi îşi iau zborul, în cele din urmă. 

Ar trebui să urmaţi aceeaşi lege, să deschideţi gura, să vă 
rugaţi. Dacă n-o deschideţi, sunteţi farisei şi Hristos ar spune: 
„Lumea nu e pentru voi, împărăţia lui Dumnezeu nu e pentru 
voi, viitorul nu e pentru voi”. Asta ar vrea să spună Hristos. 
Există oameni cărora nu le place să deschidă gura, tac tot 
timpul. Înţeleg că omul poate să tacă, dar când? Când e furios, 
când vrea să jignească pe cineva, când invidiază pe cineva. Dar, 
când te bucuri, când trebuie să rosteşti un cuvânt de consolare, 
deschide gura şi spune-l. Vă deschideţi gura când vă creşteţi 
copiii? E întrebarea care vi se pune. Vă creşteţi copiii ca fariseii: 
să nu se atingă de veselă, să nu se murdărească, nici măcar să 
nu-şi ude mâinile. Mama îi va spăla, tatăl le va cumpăra pantofi 
noi, ceasuri, panglici. Tatăl trebuie să devină sclavul acestui 
fariseu. Când tatăl se întoarce seara acasă, ei îi zic: „Vrem asta, 
vrem aia. lmediat!”. 

Şi el se ghemuieşte. De ce a zis lisus: „Vai de voi, cărturari 
şi farisei”? Şi în case, lângă copiii voştri, şi în biserici, peste tot 
manifestăm aceste trăsături de caracter ale fariseilor şi ne 
mirăm că nu vine împărăţia lui Dumnezeu. Şi, pe deasupra, şi 
reproşuri: „Lumea nu e bună de nimic, societatea nu e bună de 
nimic, preoţii sunt aşa şi aşa, profesorii sunt nepricepuţi, 
conducătorii sunt răi”. Şi numai el e sfânt! Şi tu eşti asemenea 
celor care fac reproşuri. Opreşte-te şi renunţă, fiindcă mama ta 
e alături de tine: îndată ce deschizi ciocul, primeşti hrană! 

Aceste lucruri pot să vi se pară haziii, dar sunt mari 
adevăruri; sunt lucruri mici, dar trebuie să trageţi învăţătură din 
acest exemplu. In comparaţie cu viaţa cerească, noi suntem 
nişte amărâţi şi Dumnezeu ne trimite constant Mama cu 
mâncărica! „Salut-o pe mama ta, căci ea îţi aduce hrană! Ce 
mult a umblat ca să găsească o singură râmă!” Cum am putea 
atunci să-l mulţumim lui Dumnezeu, care Se gândeşte zilnic la 
noi şi ne oferă hrană? Să deschidem şi noi gura în fiecare 
dimineaţă şi să ne rugăm Lui. Ştiţi ce înseamnă asta? Are un 
sens profund. Ce înseamnă să deschizi gura? Dacă aţi şti, aţi 
cunoaşte cuvintele cu care vorbeşte Cerul. Un cuvânt scurt, dar 
bogat în sensuri. Acum, vă aflaţi în templu, Hristos vi se 
adresează şi vă întreabă: „Cum vă rugaţi, ca fariseul, sau ca 


publicanul? Cum veţi merge în lume şi cum veţi începe să 
lucraţi, ca fariseul, sau ca publicanul?” Şi voi sunteţi făcuţi din 
aceeaşi humă. Dar Hristos vrea să ne spună să nu fim farisei. M- 
am săturat de farisei; dacă există ceva pe lume care 
deranjează, acesta e fariseul. „Dar domnul cutare avea aceste 
trăsături de caracter”. Ştiu, şi ce-i de făcut? Aştept să mă curăţ 
eu întâi, pe urmă ceilalţi. Aştept să mă curăţ de păduchii mei şi 
pe urmă să-i caut în capetele celorlalţi. Altfel, dacă mă duc 
lângă el, cel care are mai puţini va lua alţii de la mine. „Totuşi, 
trebuie să-l educăm”. Stai să mă cultiv eu întâi. „Dar trebuie să 
propovăduim”. Dacă încep să propovăduiesc prea devreme, voi 
induce în eroare oamenii. „leşi şi zi asta şi asta”. Ce să zic? Să-i 
mint pe oameni? Când ieşi, trebuie să spui marele adevăr prin 
cuvinte şi prin viaţa ta. Asta înţelege Hristos. Când începem să-i 
învăţăm pe ceilalţi, trebuie să lucrăm cu vorbele şi totodată cu 
viaţa noastră. 

Îmi plac mult acei profesori din zilele noastre care, când 
predau o materie (fizica sau chimia), încep imediat să facă 
experienţe: iată cum se obţine oxigenul, iată cum se produce 
această substanţă. Intri în atelierul tâmplarului, profesorul predă 
teoria şi practica; intri în atelierul croitorului, la fel. Hristos le-a 
spus creştinilor: „Intraţi şi luaţi-vă metrul şi foarfecă”. Unii 
trebuie să înceapă treaba cu acul înainte de a apuca foarfecă. 
Ce este această foarfecă? E limba voastră. Când începeţi să 
tăiaţi şi să coaseţi, cea mai bună foarfecă e limba voastră. Când 
începeţi să tăiaţi la dreapta şi la stânga fără să gândiţi, foarfecă 
voastră nu-i la locul ei. „Nu trebuie să vorbim?” Trebuie, dar ce 
trebuie. Căci, dacă vorbele voastre sunt deplasate, tăiaţi fără să 
gândiţi, risipiţi banii. Nu afirm toate astea ca să descurajez. Nu 
vreau să spun că v-aţi născut farisei, ci că aveţi dispoziţia 
fariseului. Toată lumea are această dispoziţie. Şi e bine s-o ai 
într-o anumită măsură. Dar, când începeţi să spuneţi: „Doamne, 
îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi”, fariseul e viu în voi şi e 
greu să vă eliberaţi de el. El vă trăieşte în ceafa, în creştetul 
capului, în urechi, în cap, în nas, în partea interioară a ochilor. 
Unde-l găsiţi pe acest fariseu? In toate faptele voastre şi în 
trăsăturile voastre de caracter. 

Ei bine, Hristos ne întreabă acum despre modul cel mai 
corect de a ne adresa rugăciunea lui Dumnezeu. El înţelege 
această rugăciune în sens larg, indiferent că este în interesul 


vieţii sociale. Unii consideră că adevărata rugăciune poate fi 
adresată doar în biserică. Vedeţi dacă acea rugăciune adresată 
în biserică, având legătură cu viaţa de familie, poate să vă ajute. 
Şi trebuie să vedeţi unde se află acea biserică. Profesorul le 
predă întâi elevilor unele elemente şi-i lasă să rezolve singuri 
problema, să găsească raporturile unei legi. Se spune în 
scripturi: „Sunteţi un templu divin”. Dacă suntem temple ale lui 
Dumnezeu, când intrăm în camera noastră secretă în faţa lui 
Dumnezeu, cum trebuie să intrăm? Dacă intrăm ca fariseul, 
Hristos ne va spune: „Nu ţi-ai atins scopul”. Dacă intrăm ca 
publicanul şi ne mărturisim greşelile, dacă făgăduim că le vom 
corecta, vom reuşi şi vom auzi răspunsul lui Hristos: „Eşti iertat, 
ai un viitor”. 

Profesorul poate să găsească multe greşeli în caiete. 
Discipolul nu trebuie să spună: „Ce meschin! Sunt doar trei 
greşeli!” Profesorul poate murdări caietul, poate tăia patru sau 
cinci cuvinte şi discipolul poate spune: „Mi-a stricat caietul”. Da, 
dar, dacă vrei să fii perfect, trebuie să-i mulţumeşti că ţi-a atras 
atenţia asupra acelor greşeli, căci cele trei greşeli pot să se 
înmulțească. Corectează-le, nu le lăsa, fiindcă greşeala e ca 
păduchele; dacă-l laşi, se poate înmulţi cu o mie în doar o 
săptămână. E de-ajuns o greşeală pentru ca omul să fie trimis la 
stâlpul infamiei. Conform aceleiaşi legi, e de-ajuns o virtute ca 
să-l înalțe la Cer şi să-l aşeze printre îngeri. Vedeţi condiţiile şi, 
dacă este eronat, un demers vă va cobori, dacă e virtuos, vă va 
înălța, în consecinţă, fiţi cu băgare de seamă la fiecare greşeală 
şi la fiecare virtute. Dacă o singură virtute i-a rămas unui om 
care a dus o viaţă depravată, ea îi poate servi ca frânghie 
aruncată pe marea agitată a vieţii şi, dacă o prinde, poate să 
ajungă pe uscat. Aşadar, ultima greşeală ce poate să rămână 
este foarte nefastă, poate să distrugă omul, aşa cum ultima 
virtute este foarte puternică şi-l poate salva. Ele pot să ne 
schimbe viaţa. Aceasta e legea. Şi iată de ce Hristos a zis: „Nu 
fiţi neglijenţi”. 

Fariseul avea trăsături de caracter mai nobile decât 
publicanul. În multe privinţe, era mai sus plasat, dar stăruia la el 
o ultimă eroare, orgoliul care a putut să-l coboare până în iad. 
Publicanul era un mare păcătos, dar îi rămăsese o ultimă 
virtute, smerenia, şi a zis: „Voi lucra pentru mântuirea mea”. Şi 


iată de ce Dumnezeu i-a dat binecuvântarea, deoarece avea 
speranţă că va deveni mai bun în viitor. 

Vă întreb în dimineaţa asta: unde vă situaţi, la ultima 
greşeală, sau la ultima virtute? Dacă la ultima greşeală, vă 
deplâng: luaţi seama, vă aflaţi într-un loc primejdios al vieţii. 
Dacă sunteţi la ultima virtute, vă găsiţi în loc sigur şi vă invidiez: 
sunteţi pe o stâncă solidă. Ţineţi-vă bine de această ultimă 
virtute, şi Hristos va fi cu voi. 


Sofia, 5 octombrie 1914 


La început era 


La început era Cuvântul, 

şi Cuvântul era cu Dumnezeu, 
şi Cuvântul era Dumnezeu. 
loan 1:1 


Este una dintre problemele cele mai filosofice şi cele mai 
greu de înţeles ale creştinismului. Aceste cuvinte au provocat 
numeroase dezbateri şi au fost interpretate în multe feluri de 
filosofi, de preoţi şi de credincioşi. În sânul Bisericii Ortodoxe au 
fost multe controverse în privinţa Cuvântului şi chiar certuri, dar 
această problemă nu se putea rezolva, fireşte, prin forţă. Care 
este sensul literal al vorbelor „La început era Cuvântul”, despre 
ce început e vorba? Când filosofii din zilele noastre vor să 
dezbată din punctul lor de vedere, ei formulează anumite 
ipoteze, pornesc de la un postulat ca să explice un lucru precis. 
Un predicator negru explica crearea omului în felul următor: 
„Dumnezeu s-a căznit o zi întreagă ca să modeleze omul, pe 
care La făcut din lut. L-a aşezat apoi pe o palisadă şi l-a lăsat să 
se usuce trei zile la rând”. Unii credincioşi l-au întrebat: „Dar 
cum stătea în picioare palisada?” Predicatorul a răspuns: „Nu e 
treaba voastră!” Filosofii de astăzi au şi ei palisade, pe care pun 
la uscat problemele în felul predicatorului: „Omul e făcut din 
pământ şi e pus să se usuce pe o palisadă”. Şi, dacă îi veţi 
întreba despre ce palisadă e vorba, vă vor răspunde că nu e 
treaba voastră. Dar, de vreme ce această palisadă se găseşte în 
drumul nostru, să ne oprim s-o examinăm. Un pastor 
evanghelist, care vorbea într-o zi despre profetul lona, a zis: 
„Balena s-a căznit o oră întreagă până a putut să-l înghită pe 
lona”. Aşa facem şi noi, ne gândim ore în şir încercând să 
rezolvăm problema, dar ea rămâne veşnic un mister pentru noi. 
La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi 
Cuvântul era Dumnezeu. Aici Cuvântul e important. Ce trebuie 
să înţelegem prin Cuvânt. Acţiunea divină raţională, care se 
manifestă prin anumite vibrații şi pe care le putem percepe. 
Când această acţiune divină devine vizibilă, tangibilă, accesibilă 
înţelegerii omului, când ne este dezvăluită şi o putem înţelege, o 
numim Cuvânt. Când ziceţi ceva, este vorba de cuvânt. Cum 
este format cuvântul iubire, câte litere are? Şase litere. Dacă 


despărțiți aceste litere, găsiţi cum este format cuvântul „iubire” 
pentru majoritatea muritorilor, adică nu în principiul, ci în 
manifestarea sa. Dacă vom reuşi să găsim sensul adevărat al 
realităţii Cuvântului şi cel al lui Dumnezeu, vom ajunge la 
concluzia strict inversă a celor care încearcă să rezolve această 
problemă. Ceea ce n-are formă în sine nu poate fi definit. 
Dumnezeu n-are formă, iată de ce nu-L putem defini. Ce este 
Dumnezeu? Ca să răspundeţi, va trebui să-L limitați, să-l 
atribuiţi o anumită formă, să-L imaginaţi într-un loc, într-o 
anumită poziţie, şi asta dintr-o perspectivă foarte omenească. 
Cei care au scris despre Dumnezeu şi despre Cuvânt cred că au 
dat o explicaţie la problemă. Desigur, au explicat-o, dar în felul 
predicatorului negru sau al pastorului evanghelist, cu ajutorul 
unei palisade sau al gurii unei balene. Dar asta nu este o 
explicaţie adevărată. 

Se spune: „La început”. Prin aceste cuvinte înţeleg acel act 
raţional prin care toate fiinţele create de Dumnezeu au devenit 
conştiente că El le crease şi au început să lucreze alături de El. 
Voi folosi o analogie. Când dă naştere unui copil, o mamă ar 
putea să spună: „E începutul copilului meu”. Da, e începutul 
copilului ei, dar nu al copilului înzestrat cu rațiune. Cum se 
manifestă acest început? Prin scâncete şi plânsete pe care 
nimeni nu le înţelege, începutul amintit în Evanghelie este cel al 
raţiunii. Când copilul va avea 21 de ani şi va începe să 
gândească, vom putea afirma atunci că va avea loc un schimb 
de gânduri raţionale între mamă şi copil. „La început era 
Cuvântul” înseamnă acel moment în care am început să 
înţelegem natura lui Dumnezeu, acel moment în care nu ne-am 
mai fi adresat Lui ţipând. Din toate timpurile, oamenii au plâns 
în scopul de a obţine tot felul de lucruri. Ca să-mi explic 
cuvintele din punct de vedere ştiinţific, voi spune că acel copil n- 
a făcut decât să traverseze toate fazele vieţii. Acel început s-a 
instalat prin bilioane de forme, începând cu cele mai mici. 
Fiindcă copilul plângea întruna, Dumnezeu a fost nevoit să-i 
coasă mereu haine noi, să-l transforme în pasăre şi apoi în 
mamifer. Totul a durat până când acest copil capricios a ajuns la 
început, ceea ce înseamnă că intrase atunci în el Cuvântul. lată 
de ce stă scris în Evanghelie: „începutul este scris în cartea 
Cerurilor ca manifestare raţională a ordinii divine”. Orice om 
începe cu dezordinea, cu pământul ce trebuie pus la uscat. Dar, 


după ce v-aţi uscat, staţi drepţi în picioare, e scris pentru voi în 
cartea Cerurilor: La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu 
Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. Acest moment există 
deja în mintea fiecărui om. 

Voi explica cum a avut loc acest început prin altă analogie. 
Imaginaţi-vă că urcați pe curentul unui râu în direcţia izvorului, 
ajungeţi la el, vă spuneţi că acel izvor este începutul râului şi vă 
opriţi acolo. Da, e începutul, nicio minte raţională n-ar putea s-o 
tăgăduiască. Acela este începutul vizibil, dar poate să existe alt 
început, neştiut de noi. Este posibil ca acea apă să provină din 
ocean, să fi traversat spaţiul în stare de vapori şi să fi. căzut sub 
formă de ploaie; sau să treacă prin diferitele straturi ca să 
ajungă izvor şi aşa mai departe. De aceea, când spunem că râul 
începe de la cutare izvor, este doar un fel de a vorbi. 

„La început era Cuvântul” înseamnă acel început raţional al 
omului, când Cuvântul s-a manifestat sub forma actuală, şi 
putem vedea că El există. Astăzi, vă simţiţi departe de acel 
început, au trecut milioane de ani şi totul a devenit confuz. 

Folosesc acum o altă comparaţie. Dacă veţi citi Epistola 
către Galateeni a Apostolului Pavel, veţi vedea că sunt amintite 
acolo fructele Iubirii. Luaţi un fruct şi presupuneţi că ar conţine 
un singur sâmbure. Dacă, într-o zi, îl veţi planta, va fi atunci 
începutul dezvoltării sale. Dacă veţi întreba copacul în ce 
moment a început să crească, vă va răspunde: „în cutare epocă, 
când a fost plantat sâmburele”, în acelaşi fel, dacă vă întrebaţi 
cine eraţi în trecut, puteţi să vă răspundeţi că eraţi un bob pe 
care Dumnezeu l-a semănat în pământ ca să încolţească, să se 
ramifice, să înflorească şi să facă fructe coapte. Viaţa noastră 
raţională este ca un copac. Şi acest început raţional a fost 
semănat în capul nostru. Corpul e dovada milioanelor de ani în 
care omul s-a îndepărtat de acel început, sub efectul forţei care 
ne ţine pe Pământ. Trupul omului este simbolul primului început, 
bobul semănat de Dumnezeu. 

Nu vă dau mai multe detalii despre asta, deoarece este un 
subiect foarte complicat pentru mulţi. Nu mă voi opri nici asupra 
stadiului originar al lumii, nici a forţelor care acționau atunci, 
nici a inteligenţei primordiale active atunci. Acestea sunt lucruri 
abstracte despre care chiar şi cei mai mari filosofi păstrează 
tăcerea. Când i s-a pus această întrebare marelui maestru 
egiptean Hermes, el doar a strâns din buze. Ce voia să spună? 


Că omul trebuie să-şi părăsească trupul şi să meargă să 
exploreze lucrurile la faţa locului. Dacă cineva mă întreabă unde 
se află izvoarele râului Marița şi dacă, în ciuda explicaţiilor mele, 
nu reuşeşte să înţeleagă, îi cer să păstreze tăcerea şi ajunge să 
priceapă. Hermes voia să spună acelaşi lucru. Veţi întreba cum 
e posibil. Dacă întrebaţi, înseamnă că nu sunteţi pregătiţi pentru 
acel loc. Sunteţi încă doar copii care vă prefaceţi că ridicaţi 
case, copii interesaţi de jucăriile şi de păpuşile voastre. Vor 
trece mai multe milioane de ani înainte de a fi în stare să 
reflectaţi la profunzimea acestei probleme. Cei care mă pot 
înţelege ar strânge din buze şi eu le-aş spune: „Haideţi cu mine 
să mergem acolo!”. Am explicat problema din punct de vedere 
filosofic, îndată ce strângem din buze, obţinem un răspuns 
concret, nu unul teoretic. Şi, când sunt întrebat ce era la 
început, ce era Cuvântul altădată, răspund: „Veniţi cu mine 
acolo!” Voi spuneţi: „Nu putem”. Atunci, distraţi-vă cu jucăriile 
voastre pe Pământ, construiți case, căsătoriţi-vă, deveniți 
negustori, războiţi-vă... După ce veţi trece prin tot acest ciclu de 
dezvoltare, când veţi fi mari, inteligenţi şi veţi spune: „Destul cu 
păpuşile!”, atunci un Maestru va strânge din buze şi vă va 
spune: „Veniţi cu mine!”. Cei care vor să urmeze drumul lui 
Hristos trebuie să aibă o anumită concepţie despre Adevăr. Să 
nu credeţi că ea este uşor de dobândit, să nu credeţi că drumul 
pe care păşiţi va fi uşor. Nu, există greutăţi. Nu spun că e 
extrem de dificil, dar e plin de capcane. Cine hotărăşte să 
păşească pe acest drum trebuie să fie pregătit. Natura aşază în 
faţa noastră obstacole mari şi mici, de care trebuie să ne folosim 
până vom fi pregătiţi pentru această lungă călătorie. Nu e de 
ajuns să porniţi la drum, ci trebuie şi să ajungeţi la capătul lui. 
Mergeţi una, două, trei zile, ziceţi că nu se întâmplă nimic şi-o 
luaţi înapoi. Şi, când sunteţi întrebaţi unde aţi ajuns, răspundeţi: 
„Să nu ne mai gândim la asta! Osteneală zadarnică!”. Dar 
numai dacă veţi merge lângă acel izvor veşnic, care a dat 
naştere vieţii omeneşti, acolo unde se află Cuvântul originar, 
veţi înţelege ce formă avea omenirea în acel timp şi veţi şti cine 
erau fiii oamenilor. Ceea ce numim chipul lui Dumnezeu a 
devenit o adevărată caricatură în oamenii de pe Pământ. Când 
mă uit la acei oameni care pretind că sunt după chipul lui 
Dumnezeu, râd cu poftă, căci nu văd în faţa mea decât oameni 


contrafăcuţi, la care gândurile, raţiunea şi inima sunt complet 
denaturate. Chipul care era asemănător cu al lui 

Dumnezeu a fost deteriorat, nu mai e ce fusese. 

Când Cuvântul, prin care totul a fost făcut, a văzut că 
imaginea pe care a creat-o după asemănarea lui Dumnezeu s-a 
transformat într-o caricatură, L-a trimis pe Hristos din lumea 
invizibilă în lumea vizibilă, ca să le spună oamenilor rătăciţi: „Nu 
vă mai minţiţi. Ceea ce sunteţi acum nu mai este după chipul lui 
Dumnezeu, e doar propriul vostru chip”. Unul va obiecta: „La 
început, am fost creat de Dumnezeu, sunt născut de El”. Cum 
aţi putea să fiţi născuţi de Dumnezeu? Creaţia este doar puritate 
şi transparenţă, iar voi sunteţi acum murdăriţi şi denaturaţi. 

Ca să înţelegem sensul profund al învăţăturii propovăduite 
de Hristos, trebuie să ne purificăm. Cuvântul purificare 
înseamnă şi să devenim mai uşori, ceea ce implică un proces de 
organizare, adică un proces raţional adaptat la propria noastră 
dezvoltare. Lumea fizică se supune unei legi care spune că în 
natură există o anumită ciocnire a forţelor. Există în noi o 
anumită forţă, un anumit elan care ne împinge să ne apropiem 
de Dumnezeu şi, în paralel, un alt principiu care ne atrage spre 
Pământ. Capul ne este legat de cer şi ne trage în sus, în timp ce 
trupul suferă atracţia Pământului în jos. Intr-un sens, suntem 
răstigniţi. Cum poate gândi omul că este răstignit? 

Atunci când murim, un Nicodim ar trebui să vină să ne 
scoată cuiele, să ne coboare de pe Cruce, să ne înfăşoare într- 
un giulgiu, şi atunci am deveni din ce în ce mai uşori şi am urca 
la Ceruri. Aceasta este învierea. Ea este un act prin care ne 
întoarcem să vedem lucrurile la faţa locului, prin care începem 
să ne întoarcem la Cuvânt, la Dumnezeu. 

Acum, doriţi să vă vorbesc despre Dumnezeu. Ce v-aş 
putea spune, de vreme ce sunteţi încă răstigniţi, n-aţi devenit 
încă mai uşori? Voi ziceţi: „Vorbeşte-ne despre lubire”. Ce-aş 
putea să vă spun despre lubire, din moment ce suferiţi că 
sunteţi răstigniţi? Singurul lucru pe care i-l pot spune unui om 
răstignit este să-şi suporte suferinţele, să îndure şi să devină 
erou în suferinţă. E singura consolare pe care i-o pot oferi. E 
singura libertate de care dispun oamenii, fiindcă trebuie să 
treacă prin procesul de suferinţă asemenea lui Hristos. 

Hristos a aşezat ideile de bază ale Cuvântului în mintea 
noastră. Cuvântul este o manifestare a lui Dumnezeu în lumea 


spirituală, Cuvântul cuprinde lumea îngerilor. Aceştia provin din 
Dumnezeu şi Dumnezeu se află în ei. Şi, când Evanghelistul 
spune: „Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit printre noi”, vrea să 
înţelegem că Cuvântul a coborât din lumea îngerilor şi s-a 
întrupat în Om într-o altă formă. Când vorbim despre Cuvântul 
care „la început era cu Dumnezeu şi era Dumnezeu , vorbim 
despre toate acele fiinţe care au avut o evoluţie diferită de cea 
a oamenilor. Fiinţe splendide, Fii ai Gândirii şi ai Raţiunii, Fiinţe 
excepţionale. Asta nu înseamnă că au aceeaşi formă cu cea 
avută de noi, ci înseamnă că sunt Fiinţe raţionale. Hristos s-a 
întrupat pe Pământ ca să propovăduiască acest Cuvânt într-un 
limbaj clar. Limbajul nostru este o transpunere a Cuvântului. Am 
vorbit de multe ori despre sensul profund al cuvintelor. De 
exemplu, dacă suntem întrebaţi ce termen reflectă mai bine 
sensul adevărat al cuvântului fluviu, ce termeni exprimă cu 
adevărat cuvintele izvor, lumină, căldură, vom spune că lumina 
este expresia Adevărului şi căldura, expresia lubirii, şi că există 
anumite corelaţii între cuvinte. Vom răspunde că, aşa cum 
lumina luminează obiectele din exterior, Adevărul luminează 
mintea omului din interior. Vom răspunde că, aşa cum căldura 
ajută plantele să crească, lubirea, când intră în noi, pune în 
mişcare sentimente care îi permit omului să evolueze şi să se 
înalțe. Cel ce vrea să cunoască semnificaţia originară a 
Cuvântului trebuie să-i găsească adevărata expresie. 

Termenul Cuvânt are o semnificaţie uşor diferită în bulgară 
şi în greacă, limba în care a fost scrisă Evanghelia Sfântului 
loan. În greacă, acest cuvânt începe cu A, Logos, în timp ce, în 
bulgară, începe cu C. Aceasta arată că poporul grec şi cel bulgar 
se găsesc în poziţii diferite. Când scriau cuvântul Logos, grecii 
aveau un elan spre în sus, spre îngeri, în timp ce litera 
bulgărească C simbolizează o semilună, ceea ce înseamnă că ne 
aflăm de cealaltă parte a lumii astrale şi lumina pe care o 
primim este cea reflectată de Lună. Aşadar, putem să spunem 
că, potrivit Cuvântului, poporul slav este un popor care 
evoluează, dar a ajuns în locul cel mai profund ce poate fi atins 
şi va începe acum o nouă evoluţie. lată de ce nu pot să explic şi 
de ce voi nu puteţi înţelege Cuvântul, fiindcă raţiunea şi creierul 
vostru sunt încă luminate de Lună; imaginile, formele, totul e 
neclar la voi. Când va ajunge lumina zilei şi va veni Hristos sub o 
nouă formă, totul va deveni clar şi luminos. 


Aşadar, prin acest termen, Cuvânt, înţeleg acel început 
raţional care creează şi generează în noi gânduri, dorinţe şi 
acţiuni. Şi, acum, trebuie să facem cale-ntoarsă spre acest 
început. Toate conflictele din viaţa individuală şi dintre popoare 
vor dispărea, cu condiţia să ne întoarcem la el. Modalitatea este 
de a deveni din ce în ce mai uşori. Dacă un fluviu, ţâşnind din 
izvorul lui şi vărsându-se în mare, m-ar întreba ce trebuie să 
facă pentru a se întoarce în punctul său de plecare, i-aş 
răspunde că trebuie să se evapore, să devină mai uşor, să se 
ridice în aer ca să fie dus de vânt în direcţia izvorului, exact în 
locul în care a început să curgă. Ar trebui să aplicaţi şi voi 
aceeaşi lege: legea renunţării. lată de ce Hristos a zis: „Dacă n- 
ai să te renegi pe tine însuţi şi n-ai să Mă urmezi, nu vei fi 
mântuit”. Trebuie să ne eliberăm de lucrurile materiale, de case, 
de copii, de care parcă suntem legaţi cu mii de sfori. Ziceţi că 
vreţi să mergeţi spre Dumnezeu. Nu veţi merge niciodată spre 
El dacă nu tăiaţi toate acele legături care vă ţin ataşaţi. Preoţii şi 
popii propovăduiesc Cerul, dar sunt ataşaţi de pământ. Tăceţi! 
Minţiţi lumea. Urmaţi exemplul Lunii şi vedeţi lucrurile prin 
lumina ei. Când Soarele va răsări în mintea voastră, veţi avea o 
cu totul altă idee despre lume şi viaţă, veţi vedea cât de greşite 
erau ideile voastre. lată de ce renunţarea la sine înseamnă să 
devii mai uşor. Unii spun că nu pot să renunţe la ei înşişi. Aşa că 
n-au altceva de făcut decât să coboare panta spre ocean. Nu 
există alt drum: urci sau te laşi să aluneci în jos. Ca să ne putem 
înălța, să devenim mai uşori, Soarele trebuie să strălucească în 
noi. Luna nu ne poate face mai subtili, ci ea face deseori mai 
dens ceea ce este mai eterat. Tot aşa, în primul capitol al 
Genezei este scris, referitor la Soare şi la Lună, că au fost 
primele creaţii ale lui Dumnezeu şi că ele cuprind tot Adevărul - 
Luna este un proces de involuţie spre Pământ şi Soarele este un 
proces de ascensiune spre Dumnezeu. Apusul soarelui evocă 
ideea unei coborâări, iar răsăritul lui, procesul unei noi evoluţii. 
lată de ce Luna istoriseşte la fiecare 28 de zile povestea căderii 
voastre. Dacă vă întrebaţi de ce cădeţi, de ce nu sunteţi în stare 
să gândiţi, de ce n-aveţi voinţă, răspunsul îl veţi primi de la 
Lună. Fiecare dintre fazele ei vă va dezvălui cauzele căderii 
voastre. Şi sunt iar întrebat cum să te ridici şi să mergi spre 
Dumnezeu... Treziţi-vă devreme, când răsare soarele, şi priviţi-L 


pe Dumnezeu. Veţi găsi drumul. Unii cred că trebuie să se 
gândească tot timpul la 

Dumnezeu. Nu, e de-ajuns un singur gând, dar are nevoie 
de anumite condiţii ca să fie pus în practică. Semințele mântuirii 
voastre sunt semănate, dar nu vă veţi înălța decât atunci când 
vor începe să crească. 

Se spune că Hristos a venit ca să salveze lumea, în ce 
sens? Când a venit Hristos, toate seminţele rămase mii de ani în 
stare latentă, să zicem în stare de congelare, s-au dezgheţat 
sub acoperământul de gheaţă şi au ieşit din epoca glaciară. 
Acum, n-am să zăbovesc asupra epocii glaciare prin care a 
trecut Pământul. Şi în viaţa spirituală se produc deseori epoci 
asemenea acesteia. Dacă Luna străluceşte în mintea voastră, 
voi zice că vă aflaţi în epoca glaciară, marile voastre animale 
preistorice au dispărut, flora nu mai există şi duceţi o viaţă 
minimală, pe cât v-o dă Luna. Şi, dacă mă întrebaţi ce trebuie să 
faceţi, vă voi răspunde că Soarele trebuie să strălucească în voi, 
că Hristos trebuie să se înalțe în sufletul vostru, să apară la 
orizontul vostru şi să acţioneze asupra voastră cu razele 
Adevărului. 

Acum, puteţi să-mi spuneţi că Hristos va reveni. Da, va 
reveni fără nicio îndoială. Dar, când va reveni, unde veţi fi voi, la 
Ecuator sau la Polul Nord, în zona temperată sau la Polul Sud? 
Trebuie să vă gândiţi la poziţia voastră şi să prevedeţi felul în 
care razele lui Hristos vor cădea în sufletul vostru, vertical sau 
oblic. Fiecare dintre noi trebuie să meargă în locul exact în care 
Dumnezeu trebuie să ne întâlnească, adică pe Pământul divin. 
Dacă aţi fi clarvăzători, aţi vedea că mai există un Pământ. Dacă 
aş începe să vă explic concepţia ocultiştilor despre Pământ şi 
mişcarea sferelor, aţi zice că e mai bine să nu ştiţi nimic, căci 
aceste cunoştinţe ar putea să provoace în voi mari dezacorduri. 
Vă voi spune de ce. Când a fost descoperit radiul, oamenilor de 
ştiinţă le-a fost frică şi au afirmat că toate teoriile şi concepţiile 
contemporane se vor nărui, că va trebui să fie revizuite în 
întregime şi că ar fi mai bine ca ştiinţa să nu se preocupe de 
acest element. Dar eu zic că, atunci când radiul lui Hristos va 
veni, va trebui să vă revizuiţi fundamental şi radical viaţa şi felul 
de a vedea. 

Într-un verset, Sfântul loan li se adresează celor care 
înţeleg. Acesta este sensul profund al Evangheliei. Cei pentru 


care a fost scris l-au înţeles, într-o zi, veţi începe şi voi să 
înţelegeţi. Dacă mintea voastră e în beznă, vă voi oferi această 
consolare: „Luna străluceşte încă în voi”. Când Soarele vă va 
lumina, această problemă se va limpezi în voi. 

Va fi de ajuns să fiţi sinceri şi să rămâneţi în locul pe care vi 
l-a ales Dumnezeu. Mulțumită acestei legi, condiţiile necesare 
dezvoltării voastre vor veni cu siguranţă, va trebui doar să 
aşteptaţi. Cei pentru care Dumnezeu s-a manifestat deja trebuie 
să renunţe la ei înşişi, să devină uşori, să nu recoboare panta. In 
termeni filosofici, gândurile voastre trebuie să aibă un sens. Ele 
trebuie să conţină un scop de atins, un scop pentru care să 
luptaţi. Un creştin care vrea să-şi îndeplinească datoria trebuie 
să ştie că există o cauză pentru orice lucru. De exemplu, copiii 
se nasc. De ce? Ziceţi că aşa a poruncit Dumnezeu. Chiar ştiţi că 
aşa a poruncit Dumnezeu? Dar beţivii pot să spună: „Dumnezeu 
a dat vin ca să putem bea”. El a creat vinul, sau noi l-am făcut? 
Dumnezeu a creat strugurii, dar vinul a fost inventat de noi. La 
fel, luaţi faină şi faceţi pâine; Dumnezeu e la originea ei? Nu, e 
creaţia voastră. Puneţi două pietre una peste cealaltă ca să 
măcinaţi grâul - oare Dumnezeu a poruncit să transformați grâul 
în faină? Nu, voinţa voastră, fiindcă stomacul vostru nu poate să 
digere boabele de grâu. Atunci, când oamenii spun că un lucru 
este un adevăr, trebuie să-i întrebaţi: „E un adevăr divin, sau e 


adevărul tău?” - „Dar îl propovăduiesc pe Hristos”. - „îl 
propovăduieşti pe Hristos al tău”. - „Dar îl propovăduiesc pe 
Dumnezeu”. - „îl propovăduieşti pe Dumnezeul tău, nu mă 


minţi!” Eu zic: nu mă înşel şi nu mint. Fiecare om îşi 
propovăduieşte Hristosul, Dumnezeul său. Când o tânără se 
îndrăgosteşte de un tânăr, acesta e un înger pentru ea, moare 
de dragul lui, iar, după ce se căsătoresc, ea spune că e diavolul 
şi că e pe cale s-o bage în mormânt. Când are dreptate? Şi noi 
ne spunem în viaţă că suntem gata să murim pentru Hristos al 
nostru şi, când ne „căsătorim” cu Dumnezeu şi vedem că nue 
aşa cum ne aşteptam, nu-L mai vrem şi afirmăm că nu e cel 
adevărat. Când spunem „La început era Cuvântul”, despre ce 
cuvânt vorbim? Despre cuvântul înţeles de noi sau despre 
Cuvântul originar, care e baza omenirii? Oare despre acel 
început care ne hrăneşte pe toţi, uniţi în acelaşi organism şi 
alimentându-ne cu aceeaşi sevă, sau despre alt început, care n- 
are nimic de-a face cu toate acestea? 


Fiecare dintre voi trebuie să rezolve întâi problema şi să fie 
conştient de ideea pe care şi-o face despre început. Imi veţi 
spune: „Eu ştiu”. Aud mereu acelaşi lucru: bărbatul spune „eu”, 
femeia zice „eu”, toată lumea zice: „Nu mai e nimeni ca mine”, 
„Sunt mare”... Şi văd că măsoară doar doi centimetri de copac, 
iar altul nu e mai mare decât o frunză. Toamna va veni curând, 
veţi cădea din copac şi veţi ateriza pe rădăcinile lui, şi atunci 
veţi înţelege că există alt început. Unul e sus şi altul e jos. 
Fiecare dintre voi trebuie să ştie unde se află pentru el acel 
început: în rădăcini, în trunchi, în crengi, în frunze, în fructul 
verde sau în fructul copt ori în sâmburele lui. Dacă spuneţi că e 
în sâmburele fructului copt, voi răspunde: „Ar trebui acum să 
porniţi ca să descoperiţi începutul originar despre care vorbeşte 
Sfântul loan”. Dacă spuneţi că e în frunze, atunci va trebui să 
aşteptaţi milioane de ani. „Dar eu sunt în fructul verde”. Şi tu va 
trebui să aştepţi până când vei fi bine copt. „Eu sunt pe punctul 
de a prinde rod”. E bine, dar se poate stârni o furtună şi s-ar 
putea să nu rezişti şi să cazi la poalele copacului, pe sol. 
Sâmburele n-are încă viaţă în sine şi, conform acestei legi, va 
trebui întâi să putrezeşti, să treci din nou în rădăcini, să treci 
prin trunchi, să înmugureşti din nou în vârful copacului şi să 
începi o viaţă nouă. 

Dacă am avea mai mult timp, m-aş opri la problema căderii 
fructului. Mulţi insistă zicând: „Spune-ne unde eram în trecut!” 
Ştiu unde eraţi şi ce eraţi, aş putea să vă spun, dar care ar fi 
reacţia voastră? Cineva ar zice: „Dacă acesta e adevărul, eo 
mare minciună!”. Şi, dacă l-aş spune cuiva din exterior, acesta 
ar zice şi el: „E o mare minciună!” Dar minciuna e umbra 
Adevărului. Puteţi minţi până când veţi deţine adevărul; ca să 
minţiţi pe cineva, va trebui să-i spuneţi o minciună bazată pe un 
lucru adevărat. Minciuna este companionul Adevărului. Acolo 
unde e adevăr, e şi minciună, şi viceversa. 

Dar să revenim la problema noastră. Cum să aplicăm acest 
principiu raţional în noi? Veţi zice: „întotdeauna acţionează o 
forţă”. Ce înţelegeţi prin „acţionează o forţă”? E ceva foarte vag 
în minţile oamenilor de ştiinţă din zilele noastre. Ei spun că forţa 
construieşte, dar cum? După părerea lor, o forţă de atracţie 
atrage şi adună lucrurile, dar cum? Când două persoane se ţin 
de mână, se atrag, magnetul atrage pilitura de fier. Foarte bine, 
dar trebuie să existe unele efecte ale acestei forţe de atracţie. 


Aceeaşi forţă interioară trebuie să ne atragă şi gândurile, şi 
sentimentele spre începutul raţional. Ca să ştim dacă suntem 
atraşi spre începutul raţional, dacă suntem eliberaţi de Pământ, 
trebuie să simţim că toate conflictele din noi au luat sfârşit. Este 
semnul că suntem pe calea cea bună, care duce la început. 
Până când unul dintre cele două învinge, ne aflăm între aceste 
două principii şi semănăm cu călătorul ce nu e în stare să se 
orienteze în faţa celor patru puncte cardinale şi, în loc s-o ia 
spre est, o ia spre vest şi nu reuşeşte să se orienteze decât 
atunci când răsare soarele. Se zice: „l-a venit sfârşitul”. Despre 
ce sfârşit e vorba? Când îşi termină pregătirea şcolară, elevul 
moare? Nu, este sfârşitul educaţiei sale şi începutul intrării în 
lume. Cunoaşteţi sensul iniţial al cuvântului sfârşit? El induce 
ideea de om curajos, inteligent şi abil, care ştie cum să lucreze, 
care poate să suporte tot. Chiar şi astăzi, când zicem „sfârşitul 
lui e aproape”, asta înseamnă că munca persoanei a fost 
îndeplinită. Când ajungeţi la sfârşitul pânzei pe care o ţeseţi, o 
scoateţi din război şi începeţi s-o tăiaţi; sfârşitul țesutului este 
începutul veşmântului vostru. Când vă îmbrăcaţi şi oamenii vă 
laudă ţinuta, nu vă grozăviţi, fiindcă nu voi aţi făcut-o. Nu fiţi 
mândri, ci mulţumiţi-i croitorului care a reuşit să croiască pânza 
şi să coasă haina. Există oameni care cred că un astfel de 
compliment li se adresează lor. Nu, complimentul revine 
croitorului, ei îi servesc doar ca suport publicitar. Dacă haina 
voastră n-a fost făcută bine, dacă e deformată, veţi spune că nu 
vreţi să mai mergeţi la acel croitor. De exemplu, o persoană îi 
spune alteia: „Gândurile tale sunt pline de nobleţe”. Aceasta din 
urmă îşi închipuie atunci că e cineva important şi se grozăveşte. 
Dar acele gânduri nu vă aparţin. Mulţumiţi-i Cerului care vi le-a 
dat şi nu v-a înşelat. 

Dacă furtuna s-a stârnit în mintea voastră, aţi putea şti 
încotro veţi merge? Nu, n-aţi şti. Idei lipsite de claritate întunecă 
mintea în acelaşi fel. Ziceţi că Hristos este un principiu. Un 
principiu implică un început, un capăt, un izvor. Când veţi merge 
la acel izvor, veţi putea să beţi din apa pură. Dacă bem din apa 
lui Hristos, din acea apă a vieţii, gândurile şi dorinţele ni se vor 
limpezi cu siguranţă. Vom avea atunci şi alt rezultat: corpul ni se 
va dezvolta aşa cum trebuie, suferinţele vor dispărea, vom avea 
o înţelegere corectă a lucrurilor, vom fi în stare să le spunem 
oamenilor lucruri utile şi să le domolim setea. Hristos le-a spus 


femeilor: „Apa pe care vi-o voi da va deveni un izvor de apă 
ţâşnind din străfundul sufletului vostru”. Veniţi aici în fiecare 
dimineaţă să beţi din acest izvor. E bine, dar eu, pentru că-mi 
place să spun Adevărul, pentru că nu-mi place nici să mint, nici 
să înşel, vreau ca fiecare dintre voi să-şi instaleze o ţeavă de la 
acest izvor abundent din care mă adap, ca să duceţi apa până în 
curtea voastră şi, la momentul potrivit, să deschideţi robinetul şi 
să beţi. Le vorbesc acelora dintre voi care vor să fie discipolii lui 
Hristos. Trebuie să-şi branşeze o ţeavă, măcar de un centimetru. 
Şi, când lumea se va afla în stare de asediu şi oamenii vor suferi 
de sete, ţeava vă va da apă şi nu veţi fi însetaţi. Izvorul va fi în 
sufletul vostru - acestea sunt începutul şi sfârşitul reunite. Şi 
ştiţi ce este sfârşitul? Când construiți în casa voastră o mică 
fântână alimentată de acest izvor, acesta este sfârşitul. 

Aşadar, trebuie să considerăm gândurile şi dorinţele pe 
care le avem ca şi cum ne-ar fi fost dăruite. Trebuie doar să le 
utilizăm. Aşa cum mâncarea trece prin noi, gândurile spirituale 
vin şi pleacă, supunându-se aceleiaşi legi. Sunt forma care 
poartă anumite nectaruri ale vieţii. Folosiţi acest nectar ascuns 
în ele şi răspândiţi polenul în spaţiu, ca să se umple din nou. 
Dacă ţineţi prea mult nectarul într-o sticlă închisă, se va strica şi 
Dumnezeu vă va considera responsabili de asta. Unii vor să 
devină bogaţi în gânduri, dar e uşor să le fie furate, e de ajuns 
ca altcineva să pună mâna pe ele. La fel ca banii, gândurile n-au 
stăpân, ci îl cunosc doar pe cel care le posedă. Cineva poate să 
vă pătrundă în cap şi să vă ia gândurile, poate să vă 
scotocească în inimă şi să pună stăpânire pe dorinţele voastre. 
De exemplu, o tânără se îndrăgosteşte şi începe să se stingă, 
sau o persoană e posedată şi-şi pierde judecata. De ce? Fiindcă 
nu cunosc legea esenţială, conform căreia orice gând şi orice 
dorinţă sunt trimise de Lumea Invizibilă ca să fie utilizate şi 
răspândite în lume. Când există mişcare, când există schimb de 
gânduri şi de dorinţe, există şi îmbogăţire spirituală. In schimbul 
gândurilor şi al dorințelor pe care le trimitem, primim, 
proporţional, nectarul vieţii. lată de ce Hristos a zis: „Eu sunt 
Viaţa”. Esenţială pentru noi este Viaţa. Aşadar, trebuie să 
folosim toate gândurile şi dorinţele noastre ca să dobândim 
Viaţa. După ce am obținut-o, vom fi cetăţeni liberi şi ne vom 
îndrepta spre acel început, spre izvorul veşnic de la care ne 
putem domoli setea. 


Când un om moare, se zice: „A plecat în lumea cealaltă”. 
Dacă e coaptă, sămânţa se va duce în lumea cealaltă; dacă nu 
e, va cădea nu departe de trunchi, lângă rădăcini, şi nu se va 
duce acolo. Cineva zice că e copt. Dacă eşti cu adevărat copt, 
Dumnezeu va veni să ia rodul şi-l va duce într-un loc bun. 
Fiecare trebuie să se întrebe dacă sămânţa lui s-a copt sau nu. 
Acum, puteţi spune: „Am credinţă în Hristos”. E bine. „Mă va 
salva”. Şi asta e bine, dar rămâneţi mult timp lângă trunchiul 
copacului, până când sămânţa se va coace în voi. Doar după ce 
vă veţi coace veţi obţine libertatea spirituală. Singura bogăţie 
pe care omul o poate lua de pe Pământ în Cer este această mică 
sămânță. Când va fi în Cer, va începe s-o semene pentru o nouă 
viaţă, deoarece acolo există aceeaşi şcoală, unde se lucrează în 
acelaşi fel. După ce vă va fi predată cea mai mare ştiinţă, cum o 
veţi înţelege, oare, dacă nu aveţi capacitatea, dacă n-aţi învăţat 
pe Pământ să vă stăpâniţi gândurile şi dorinţele? Dacă vreţi să 
înţelegeţi învăţătura lui Hristos fiind în poziţia de tâlhar răstignit 
în dreapta Lui şi căruia Hristos îi spune: „Astăzi vei fi cu mine în 
rai”, trebuie să munciţi. 

Unii dintre voi vor spune că şi ei sunt răstigniţi. Da, dar în 
ce parte? Dacă sunteţi în stânga, îmi pare rău pentru voi, dar 
suferinţele nu vă vor ajuta să ajungeţi în Cer. Dacă sunteţi 
răstigniţi în dreapta, sunt fericit, fiindcă v-a venit eliberarea. Toţi 
cei care sunt răstigniţi în dreapta (profesori, preoţi, filosofi, regi) 
vor fi mântuiţi. Dar, dacă sunteţi răstigniţi în stânga, vă veţi 
întoarce să munciti în lume. Aceasta este legea divină. Începutul 
este partea dreaptă, este Hristos. Şi asta înseamnă a raţiona 
conform legii divine, a o aplica în viaţă şi a nu avea două 
conştiinţe ale lucrurilor. Unii dintre cei care mă ascultă îşi zic: 
„Ce trebuie să ascult, ce spune Biserica, sau ce propovăduieşte 
acest om?”. In acest caz, tu, prietene, ai două capete. Dacă eu 
şi Biserica propovăduim şi îi învăţăm pe oameni adevărul divin, 
nu poate să existe vreo contradicţie şi concluziile vor fi 
întotdeauna aceleaşi. Altfel spus, dacă acţionăm conform legii 
divine, mărul plantat de un preot va creşte la fel ca mărul 
plantat de mine. Este de-ajuns să se observe consecinţele 
faptelor noastre. De ce te îndoieşti? Ai o lumânare care îţi 
permite să vezi dacă spunem adevărul. Cineva se întâlneşte cu 
mine şi mă întreabă dacă sunt alb sau negru. Ai o lumânare, nu- 
i aşa? Priveşte bine! „Dar nu văd”. Atunci eşti în întuneric. Te 


cunosc şi pot să văd cine eşti. Eşti, de exemplu, evanghelic, zici 
că credinţa ta e unică în lume. Atunci, cum se face că nu poţi să 
recunoşti Adevărul? Prietene, eşti un om care se minte pe sine 
şi-i minte şi pe ceilalţi. Adevărul are un singur chip, el este 
armonie, abnegaţie, virtute, înţelepciune, echitate. Când vei 
ajunge la acest chip, vei dobândi pace, linişte şi forţă constantă. 

Atunci, lumea va putea să se agite, marea va putea să fie 
furtunoasă, tu vei rămâne tăcut, calm şi liber ca pasărea în zbor. 
Dacă ai aripa stângă sau cea dreaptă rănită, vei cădea cu capul 
în jos pe Pământ. Şi Pământul va spune: „Cel care are doar o 
aripă va rămâne lângă mine”. Păcătoşii sunt păsări care au doar 
o aripă. Demonii vor spune: „Avem nevoie de oameni cu o 
singură aripă”. Şi Hristos va zice: „Am nevoie de oameni cu 
două aripi”. Avem două mâini (dreapta şi stânga) şi, dacă am 
cunoaşte legile transformării materiei, am putea să ne luăm 
zborul, să ne înălţăm, am fi liberi să ne părăsim trupul când am 
vrea. Acum, vă e teamă de moarte şi ziceţi: „Demonii sunt 
duhuri rele, ne vor reţine”. Ce pot să vă facă, din moment ce se 
supun aceleiaşi legi? Dacă ne controlăm cele două aripi şi dacă 
Hristos e în noi, nimeni n-ar trebui să ne sperie. Teama din 
inimile noastre arată că nu L-am găsit pe Dumnezeu. E scris în 
Sfintele Scripturi: „lubirea perfectă alungă orice spaimă”. Dacă 
vă e teamă, lubirea nu e în voi. 

Acum, mă întrebaţi în ce fel ne va mântui Hristos. Sunteţi 
surprinzători! Odată grâul semănat, mântuirea voastră e deja 
prezentă şi nu veţi mai cunoaşte foamea. Vreţi să fiți îngeri. 
Cum aţi putea fi, dacă n-aţi fost semănaţi şi n-aţi încolţit încă? 
Îngerii zboară ca păsările şi voi sunteţi plante, cum aţi putea fi 
transformați atât de repede? Ştiţi prin câte forme ar trebui să 
treceţi? Prin cuvântul formă înţeleg forţele pe care ar trebui să 
le stăpâniţi. Ca să puteţi schimba o formă trebuie să cunoaşteţi 
legile forţelor care acţionează în ea, fiindcă acestea vă 
constrâng. Sunteţi limitați. De exemplu, trebuie să mâncaţi de 
trei ori pe zi şi, dacă nu mâncaţi, vă pierdeţi buna-dispoziţie; 
dacă nu beţi, iar vă pierdeţi buna-dispoziţie. Un om a zis: „Sunt 
puternic”. Eşti puternic doar trei zile. „Sunt patriot”. Dacă nu 
primeşti mâncare trei zile, vei începe să gândeşti altfel şi să ceri 
pâine. Trebuie să ne dobândim pâinea. Trăind, nu trebuie s-o 
luăm doar de la Pământ. Acesta este un cămătar pentru noi. Toţi 
cămătarii şi toate spiritele rele acţionează în acelaşi fel şi zic: 


„Îţi vom da pâine, dar ne datorezi atâta!” însă trebuie să vă 
arătaţi inteligenţi. Când vor fi reuniți zece oameni inteligenţi, îl 
vor lega fedeleş pe diavol şi vor spune: „Acest grâu ne este 
trimis de Tatăl nostru din Ceruri”. Ca să beneficiaţi de darurile 
Cerului, trebuie să aveţi o rațiune şi o inimă pură. 

La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu. Să 
ne întrebăm dacă acest început este în noi, dacă suntem cu 
Dumnezeu şi dacă Dumnezeu e în noi. Nu zic că nu sunteţi cu 
Dumnezeu. Ba chiar pot să afirm cu certitudine că existaţi, trăiţi 
şi vă mişcaţi în Dumnezeu, dar Dumnezeu nu se află în fiecare 
dintre voi. Fiindcă omul poate să fie o rădăcină uscată în care 
seva copacului nu poate să pătrundă. Dacă sunteţi o rădăcină 
uscată, cum aţi putea să profitaţi de Hristos? Nu trebuie doar să 
fim în Dumnezeu, ci şi Dumnezeu trebuie să fie în mintea şi în 
inima noastră. 

Ei bine, ce-aţi înţeles din conferinţa de astăzi? Reţineţi 
lucrul următor, care e important pentru voi din punct de vedere 
practic: Fiecare dintre voi ar trebui să-şi instaleze o mică ţeavă 
la acest Izvor, până la curtea voastră, ca să nu mai fie nevoie să 
deranjaţi pe nimeni, nici pe mine, nici pe preoţi. Ziceţi că preoţii 
noştri nu propovăduiesc. Construiţi o fântână şi beţi. Ziceţi că 
preoţii nu sunt buni. De ce? Pentru că nu ne dau apă. Construiţi 
o fântână la voi acasă, alimentată de la izvor, şi problemele 
politice dintre naţiuni nu vor mai exista. Faceţi legătura dintre 
fântâna voastră şi acest război, şi problema din Est (Probleme 
politice internaționale care au început odată cu cucerirea 
Constantinopolului de otomani în 1453. Ele şi-au găsit parțial 
rezolvarea odată cu victoria statelor creştine impotriva Turciei în 
Războiul din Balcani din 1913. Un tratat de pace a fost semnat 
la sfârşitul Primului Război Mondial între Antantă şi Turcia la 
Moudros, la 30 octombrie 1918) va lua sfârşit. Savantul englez 
Drummond (Henry Drummond (1851-1897), scriitor, teolog, 
explorator, geolog scoţian) a zis că folosim în mod constant trei 
elemente: aerul şi apa, dăruite gratuit de Dumnezeu, şi hrana, 
pentru care trebuie să muncim permanent. Dacă obţinerea 
unuia singur dintre aceste elemente ne aduce în stare de 
sclavie, care ar fi condiţia noastră dacă ar trebui să ni le 
procurăm pe celelalte două în aceleaşi condiţii? Situaţia noastră 
ar fi de trei ori mai grea. Într-o zi, când vom dobândi mai multă 
înţelepciune, Dumnezeu ne va dărui şi al treilea element, şi 


atunci vom fi un popor liber. Ne aflăm acum în stadiul al treilea 
al dezvoltării noastre. 

Hristos ne oferă soluţia zicând: „Eu sunt pâinea vie”. Când 
va intra în noi ca pâine vie, vom fi toţi eliberaţi (bărbaţi, femei, 
copii, preoţi şi învăţători) şi vom începe atunci să realizăm 
operele importante, pentru care ne-a predestinat Dumnezeu. 
Astăzi, dezbatem probleme politice ca să ştim cine are mai mult 
şi cine mai puţin. Totul, chiar şi războaiele, se bazează pe pâine, 
şi, când cineva are toată pâinea de care are nevoie, vrea s-o ia 
şi pe a celorlalţi, ca să aibă mai multă. Hristos a zis: „Eu sunt 
pâinea vie, voi rezolva problema, voi fi începutul”. Care început? 
Cel al Libertăţii, al Vieţii raţionale, al realizării conştiente, al 
transformării lumii. Acesta e începutul. De aceea, dacă vreţi să 
lucraţi cu lisus Hristos, legaţi-vă de acest început. Şi, când veţi fi 
legaţi, veţi primi tot ce aveţi nevoie, Forţa lui Hristos va fi a 
voastră şi toţi oamenii din lume care sunt de partea dreaptă a 
lui Hristos vor deveni prietenii voştri. Aşa că legaţi-vă şi, cu o 
lumânare în mână, mergeţi să vă căutaţi fraţii. Dumnezeu vă va 
spune ce trebuie să faceţi în legătură cu fraţii voştri din partea 
stângă. Veţi reveni pe Pământ ca să-i ajutaţi până când toţi (cei 
din dreapta, precum şi cei din stânga) se vor întoarce în cer ca 
să fie cu Hristos. Acesta este începutul, acesta este Cuvântul, 
acesta este Dumnezeul pe care îl propovăduiesc în faţa voastră 
în această dimineaţă. Şi acest Cuvânt viu care creează, care 
înalţă şi transformă lumea, acest Cuvânt este înăuntrul vostru - 
el este Hristos viu. 


Sofia, 8 noiembrie 1914 


Fratele celor mai mici 


Sfințeşte-i pe ei intru adevărul Tău. 
loan 17:17 


În limba originară (limba Duhului Sfânt, cel mai înalt în 
ierarhia îngerilor), Dumnezeu îi dăduse omului alt nume, diferit 
de cel actual. Totul se petrecuse în Consiliul divinităţilor prezidat 
de lisus Hristos, numit Mântuitorul omenirii. Acest consiliu se 
ocupa de crearea omului şi de determinarea numelui său. 
Numele „omului” a fost tradus incorect, dar îl vom accepta 
pentru moment. Prin „om” înţelegem o fiinţă care gândeşte. 

In stadiul evoluţiei din prezent, gândirea omului ia două 
direcţii: descendentă şi ascendentă. Direcţia descendentă a 
gândirii lucrează pentru crearea personalităţii şi a corpului 
omenesc, cu cele şapte învelişuri invizibile ale sale. Şcolile 
ezoterice din Est sau din Vest diferă una de cealaltă prin 
clasificarea acestor învelişuri. Dar aceste clasificări se referă 
doar la partea exterioară, vizibilă a acestei învățături. In fond, 
cele două şcoli nu prezintă nicio diferenţă interioară. După 
sensul interior al învăţăturii lui Hristos, omul are trei corpuri 
importante, imuabile, şi şapte învelişuri. În literatura teosofică 
se vorbeşte despre cele şapte învelişuri ale corpului omenesc şi 
cele trei corpuri imuabile sunt doar menţionate. Învelişurile sunt 
numite corpuri, dar nu sunt corpuri. Cuvântul cel mai potrivit 
pentru ele este „învelişuri”. 

In raport cu realitatea, lumea oamenilor este trecătoare şi 
evoluţia în lume e un proces divin. Din punct de vedere divin, 
aspiraţia minţii omeneşti este de a dobândi cele trei corpuri 
neşanjabile. Această idee este atât de vastă încât nici geniile, 
marile spirite ale ştiinţei şi ale ezoterismului, ale ierarhiilor 
angelice superioare şi ale ierarhiilor superioare ale vechilor 
divinităţi, din trecut şi din zilele noastre, n-o pot înţelege în 
întregime. 

Termenul „divinităţi” se referă la membrii supremi ai 
ierarhiei îngerilor. Astăzi, cuvântul divinitate şi-a pierdut esenţa, 
deoarece acest nume li se dă unor fiinţe care nu sunt divinităţi, 
ci doar înşală oamenii. Ele n-au nimic divin. Eliberaţi-vă de acest 
concept fals. In limba arhetipică, cuvântul „Dumnezeu” avea un 
înţeles aparte. Astăzi, acest concept este denaturat. Denaturând 


acest concept, oamenii şi-au denaturat şi mintea. Ca să 
dobândim o înţelegere corectă despre Dumnezeu, trebuie să 
revenim la starea noastră iniţială. 

Mulţi se gândesc la Dumnezeu ca la o fiinţă, ca la omul care 
se schimbă de mai multe ori pe zi. Unii mistici din Vest cred la 
fel. Nu trebuie să le facem reproşuri. Este lupta dintre cele două 
loji (Albă şi Neagră) existente în lume. Ele au despărţit omenirea 
în două tabere opuse. Ele sunt cauza discordiei existente în 
viaţa politică şi socială, în familii, în individ şi chiar în religie şi 
ştiinţă. Aceste două influenţe dublează spiritele omeneşti. Dar 
Duhul Sfânt nu lucrează acolo unde există separare, sciziune. 
Când te dublezi şi cazi în contradicţie, Dumnezeu se află în afara 
ta. Aceasta este o lege psihologică. 

Când vă vorbesc despre om, trebuie să vă concentrați în voi 
înşivă ca să vă reprezentaţi omul care a fost creat după chipul şi 
asemănarea lui Dumnezeu, adică a Adevărului şi lubirii. Acest 
om n-a pătat niciodată numele lui Dumnezeu. Moise, unul dintre 
marii iniţiaţi, a zis: „Nu trebuie să rostim numele lui Dumnezeu 
în van”. Este una dintre legile primului mistic care voia să-şi 
însuşească învăţătura divină. Voia să sfinţească Numele Divin. 
Asta înseamnă să fii om adevărat. Dacă nu sfinţeşte Numele 
Divin, în sensul cel mai înalt, transmis prin spiritele Virgine 
Divine, nimeni nu poate să treacă pe o treaptă mai înaltă decât 
cea pe care se află. Observ deseori oamenii din Bulgaria şi din 
alte părţi separându-se în grupuri mici şi mari, în înguşti şi largi, 
în negri şi albi. Se zice: „Suntem /argi, nu suntem înguşti ca 
ceilalţi”. Să-l mulţumim lui Dumnezeu că sunteţi /arg; fără să fiţi 
informi şi fără principii. Dacă mergeţi în străinătate şi nimeriţi 
peste ocultişti, teozofi, veţi înţelege că sunt discipoli ai Frăției 
Albe care lucrează pentru reînnoirea omului, ca să-i insufle un 
elan nou, o nouă activitate a Duhului Sfânt. Astăzi, teozofii sunt 
divizați în discipolii lui Besant şi cei ai lui Steiner, antropozofi, 
dar şi unii, şi ceilalţi sunt antropozofi. Insă se suportă cu greu 
unii pe ceilalţi şi chiar ei se separă în cei cu vederi largi şi cei cu 
vederi înguste. Discipolii lui Besant sunt femei, iar cei ai lui 
Steiner, bărbaţi. Şi unii, şi ceilalţi se ceartă între ei. Toate 
curentele Şcolii din Est sunt conduse de femei, iar cele din Vest, 
de bărbaţi. Această divizare se vede cu claritate, dar este doar 
aspectul exterior. Cel ce nu este înălţat poate fi atras de ei. Şi 
cel care se lasă atras de ei nu-L poate înţelege pe Hristos. Aşa 


cum erau tentaţi contemporanii lui Hristos, aşa sunt tentaţi şi 
oamenii din ziua de azi. După ce omul a păcătuit şi a denaturat 
numele lui Dumnezeu, a fost tentat întruna. Cel care este tentat 
nu se poate înălța până la situaţia unui om care reflectează, nu 
poate să înţeleagă legile fundamentale interioare pe care se 
bazează spiritul omenesc. Omul trebuie să înţeleagă marile legi 
ale gândirii divine ca să-şi schimbe viaţa individuală şi socială 
proprie, precum şi viaţa întregii omeniri. 

Teozofii numesc intelectul superior manas superior. Ei 
numesc intelectul natural sau inferior manas inferior. Dar nu se 
vorbeşte nicăieri de intelect mediu, manas mediu, care este cel 
mai important. Manas inferior este cel pe care se construieşte 
gândirea omului. Aşadar, este terenul lumii Mentale. Dacă 
înţelegeţi elementele acestui teren, veţi şti ce puteţi semăna pe 
el. Fiecare gând conţine sămânţa unei activităţi. A şti să 
gândeşti corect înseamnă a şti ce seminţe să semeni în 
diferitele anotimpuri. Sfânta Scriptură spune: „Vei culege ce-ai 
semănat”. Este vorba aici de însămânţatul în gândire. 

Oamenii au atât de multe concepţii false, de demersuri 
false, încât cei care nu ascultă vocea 

Marelui învăţător se pot extermina unii pe alţii. El spune: 
„De acum înainte, nu-i voi îngădui nimănui să înainteze nici cu 
un pas. Dacă nu-şi schimbă gândirea, dacă nu sfinţeşte numele 
lui Dumnezeu, poate să bată mii de ani la uşa Mea, bietul de el! 
Ucenicul va culege roadele karmei sale de mii de ani”. Ce este 
karma? Este consecinţa tuturor seminţelor rele pe care le-ai 
plantat în trecut. Hristos a venit pe Pământ doar pentru un 
singur lucru: să salveze oamenii. Când zic „să salveze” înţeleg 
să-i înveţe să venereze numele divin în ei înşişi şi în lume. Pe 
acest nume se sprijină baza existenţei noastre. Venerarea 
numelui divin este lucrul cel mai important. Este filosofia 
viitorului. 

Unii se plâng că secretele rămân ascunse pentru ei. Ce vor? 
Să le dau o armă ca să se omoare între ei? In Europa de Vest 
există diferite învățături şi frăţii, ai căror membri vor să afle 
secretele naturii. Ei sunt asemenea femeilor care se răzbună pe 
iubiții lor cu vitriol. De ce se răzbună? Fiindcă sunt trădate de ei. 
Când îi desfigurează cu vitriol, femeile sunt mulţumite şi zic: 
„Acum, nu va mai fi nici al meu, nici al alteia”. Bărbaţii se 
comportă la fel. Oamenii religioşi se comportă tot la fel. Hristos 


este întristat de demersurile oamenilor. Dacă nu-si > schimbă 
comportamentul, Dumnezeu a hotărât să-i pedepsească. 
Conform legii divine, nu se mai poate păcătui. Vechea epocă 
trebuie lichidată, deoarece vine cea nouă, noul avânt. 

Duhul Sfânt Imaculat coboară într-un val circular peste cele 
şapte câmpuri, adică peste cele şapte lumi. In perioada 
saturniană, Duhul Sfânt Imaculat a coborât până la Lumea 
Mentală şi a format corpul mental al omului. În cea de-a doua 
perioadă, adică perioada Soarelui, Duhul a coborât până la 
Lumea Astrală şi a format corpul dorințelor, în cea de-a treia 
perioadă, perioada Lunii, Duhul a coborât până la domeniul 
eterat al lumii fizice şi a format învelişul eterat al omului. În cea 
de-a patra perioadă, a Pământului, Duhul a coborât în câmpul 
inferior al lumii fizice şi a format corpul fizic. În acele perioade 
când cobora şi urca, Duhul trecea prin ziua şi noaptea spirituală. 
În prima perioadă, când Duhul Sfânt lucra şi crea omul după 
chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, omul era imaculat. În cea 
de-a doua perioadă, omul a început să coboare, în cea de-a treia 
perioadă, a ajuns la decadenţa completă. In cea de-a patra 
perioadă, terestră, cea mai de jos a coborârii, decăderea a ajuns 
la limită. 

De ce este necesar ca omul să coboare şi să se afunde în 
materie? Ca să se îmbrace în toate învelişurile, din ce în ce mai 
grosiere, de unde încep ascensiunea şi îmbrăcarea sa în forme 
mai elevate, în fiecare perioadă s-au produs o coborâre şi o 
urcare parţială, după o linie oscilatorie. Mişcarea definitivă va fi 
ascendentă. Cel care nu vrea să se lege cu Dumnezeu va fi 
aruncat de val în afara curentului comun al zilei divine, unde 
trebuie să aştepte o altă perioadă a coborârii şi a ascensiunii, 
adică alt val. Toţi cei care urcă spre Dumnezeu vor intra în Cer 
şi celălalt va rămâne jos, în afara lui Dumnezeu. Poarta se va 
închide în faţa lui şi va auzi vocea lui Dumnezeu: „Nu te 
cunosc”. Într-o zi, când Hristos va bate la uşile voastre, cei care 
se ocupă de probleme private, de lucruri obişnuite, vor rămâne 
afară, nu vor avea ulei pentru lampa lor. După aceea, îşi vor 
veni în fire, dar nava divină va fi deja plecată fără să fi aşteptat 
pe nimeni. lată de ce fiecare trebuie să fie pregătit să urce la 
timp. Vorbind astfel, nu vreau să vă fac morală, vă spun doar 
care este legea, ce spune Dumnezeu. Nava nu va opri pentru 


nimeni. Astfel, valul va trece şi exact în acel moment veţi avea 
condiţiile cele mai favorabile pentru dezvoltare. 

Când vă apare în minte un gând rău, trebuie să ştiţi că el 
ajunge acolo din trecutul vostru îndepărtat, nu e actual. E un 
copil ciudat abandonat, nu trebuie acceptat. Nu vreau să-mi 
trimiteţi copii abandonaţi, născuţi din părinţi nelegitimi. Ca 
maestru, n-am fost trimis pe Pământ să cresc şi să educ astfel 
de copii. Să creşti un păcătos e una, să creşti un copil nelegitim 
e alta. Păcătosul care a ajuns la o anumită conştiinţă şi-şi 
regretă păcatele poate fi salvat. Face eforturi ca să împlinească 
vrerea lui Dumnezeu. Hristos a venit pe Pământ pentru astfel de 
oameni. Fiecare om poate fi salvat. Păcătosul poate fi salvat, nu 
şi copilul abandonat, nelegitim. El e un şarpe care, cu cât 
mănâncă mai mult, cu atât se face mai mare. Într-o zi, se poate 
încolăci în jurul omului ca să-i rupă oasele. Pentru voi personal, 
pentru binele vostru viitor, e necesar să nutriţi gândurile mari pe 
care Dumnezeu le-a aşezat în mintea voastră întâi prin Duhul 
Sfânt. Nu trebuie să nutriţi gândurile negative pe care Loja 
Neagră le-a semănat în voi. Mama zice: „Am trudit din greu cu 
acest copil, am multe griji din cauza lui, dar va avea şi el grijă 
de mine într-o zi”. Nu, într-o zi, acest copil, asemenea şarpelui, 
vă va rupe oasele şi vă va scoate în afara acestui val. 

„Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău”. Nimeni nu poate să 
înveţe legea divină fără să sfinţească 

Numele Divin. După ce veţi sfinţi Numele Divin, gândurile 
voastre vor fi curate şi limpezi. Veţi construi cu ele acel înveliş în 
care va fi conceput corpul Adevărului care vă va face liberi. 
Adevărul este primul corp la care trebuie să lucraţi acum. 
Sufletul omului sălăşluieşte în acest corp. Libertatea nu există 
fără Adevăr. Degeaba veţi plânge mult, nu veţi fi liberi dacă 
Adevărul nu e în voi. Nu veţi putea să vă ajutaţi doar plângând. 
Uneori, plânsul e util, alteori, nociv. Lacrimile sunt ploaia; dacă 
aţi semănat seminţe bune, ele vor încolţi şi vă vor înălța. Dacă 
aţi plantat mărăcini, ei vor creşte şi vă vor sufoca. Dacă plângi 
pentru Dumnezeu, eşti preafericit; dacă plângi pentru lume, mi- 
e milă de tine. În acest caz, e preferabilă seceta. Gândurile clare 
şi nobile vă vor înălța. Cu ele, veţi intra în corpul Adevărului şi 
veţi fi liberi. Exact în acest fel îl veţi cunoaşte pe Hristos şi El vă 
va cunoaşte pe voi. 


Unii vor să-L găsească pe Hristos în mine. Nu, pe Hristos îl 
veţi găsi în învăţătura Lui. Dacă vreţi să ştiţi cine sunt, vă voi 
spune. Sunt fratele celor mai mici din împărăţia Divină. Eu, cel 
mai mic, vreau să împlinesc vrerea divină aşa cum Dumnezeu a 
vrut să-Şi sfinţească Numele când m-a sfinţit. Dumnezeu a fost 
atât de bun cu mine încât eu, fratele celor mai mici, vreau să-L 
răsplătesc cu toată recunoştinţa mea. Vreau să-mi urmaţi 
exemplul. Unii dintre voi pot să dorească să fie mai mari decât 
mine, să ocupe primul loc. E o tentaţie. Hristos a zis: „îi este de 
ajuns ucenicului să fie ca învățătorul lui”. Eu nu vreau mai mult. 
Acest mic loc îmi este de ajuns. Nu l-aş schimba cu altul. 

Locul pe care îl ocupați nu e important. Important este cum 
vă veţi achita de datoria faţă de Dumnezeu. Vreţi să fiţi regi. E 
bine să fii rege, dar nu e nefericire mai mare. Un rege poate să 
facă o mie de lucruri bune, poate să favorizeze o întreagă 
societate sau un întreg popor, dar îl poate duce şi la pieire. lată 
de ce Hristos a zis: „| se cere mult aceluia căruia i s-a dat mult”. 
Când vrei să devii mare, asta înseamnă că în tine se manifestă 
sentimentele de mândrie şi vanitate. Marii negustori, care 
lucrează cu multe capitaluri, sute de milioane, fac datorii mari şi 
uneori înşală mulţi oameni. Dacă aveţi 100 de milioane şi le 
pierdeţi, veţi avea mari chinuri. lau numărul 100 ca număr care 
reprezintă una dintre ierarhiile superioare ale îngerilor. Nu 
există cuvinte care să exprime durerea şi suferinţa negustorului 
care şi-a pierdut cele 100 de milioane. Invers, nu există cuvinte 
care să exprime bucuria celui care are la dispoziţie 100 de 
milioane de leva şi le poate folosi în mod raţional. Cu cât e mai 
îngrozitor pentru unul, cu atât e mai frumos pentru celălalt. 
„Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău”. Primul lucru pe care 
trebuie să-l învăţaţi din predicile lui Hristos este smerenia. Ea 
este mama adevăratei cunoaşteri > pozitive. Mândria este 
mama cunoaşterii trecătoare, temporare. Poţi să ai multe 
cunoştinţe, dar, dacă eşti mândru, vei fi în situaţia unuia dintre 
acei fraţi induşi în eroare de Loja Neagră. Dacă preţuiţi legile lui 
Dumnezeu, vă veţi înălța chiar dacă vă numărați printre cei mai 
mici. Dacă vreţi ca Cerul să fie interesat de voi şi să vă 
binecuvânteze, trebuie să fiţi smeriţi în sensul elevat al 
cuvântului, nu în sensul cu care aţi fost obişnuiţi. Smerenia este 
un înger frumos, un spirit mare. Cel ce l-a văzut l-a iubit pe loc. 
Din smerenie se nasc toate virtuțile divine la care visează 


mintea şi sufletul omenesc. Îngerul smereniei e viu. El poartă în 
sine  Milostenia, copilul lubirii, cea mai mică fiică a lui 
Dumnezeu. lubirea sălăşluieşte printre spiritele imaculate şi 
făgăduieşte un viitor clar întregii omeniri şi celor care o caută. 

Dacă vreţi ca Hristos din voi să fie puternic şi nemuritor, ca 
să vă înalțe, trebuie să deschideţi drumul spre lubire în sufletul 
vostru. Aceasta înseamnă să-L aşezaţi pe Hristos în locul cel mai 
înalt din sufletul vostru, să-l sfinţiţi numele în inima voastră. Unii 
cred că sunt foarte aproape de Hristos. Doar cel mai mic poate 
să fie foarte aproape de Hristos, adică acela care cunoaşte arta 
de a se face mic. Ziceţi că vreţi să semănaţi cu Hristos şi în 
acelaşi timp vreţi să porunciţi. Ca să fiţi precum Hristos şi foarte 
aproape de El, trebuie să învăţaţi legea slujirii dezinteresate, 
trebuie să gândiţi corect. Trebuie să răspundeţi cu lubire la ură, 
cu bine la rău. Şi atunci n-are importanţă pe cine slujiţi (pe Ivan 
sau pe Dragan), căci îl slujiţi pe Dumnezeu. Numele sunt 
importante în măsura în care corespund conţinutului. Numele 
Hristos nu e unic, ci unul colectiv. E ca aerul şi lumina. Fiecare 
are dreptul să profite de el. Reflectaţi în mod raţional şi filosofic 
şi nu vă înşelaţi în privinţa formei exterioare a lucrurilor, nici a 
cuvintelor exterioare. Căutaţi conţinutul interior al cuvintelor. 
Dacă aş fi gândit ca voi, aş fi coborât de mult de la înălţimea 
situaţiei mele. 

„Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău”. Acum, vreau să 
mergeţi după o linie dreaptă ascendentă, să sfinţiţi în voi 
Numele Divin. Acest nume vă va înălța ca să fiţi, aşa cum a zis 
Hristos, comoştenitorii şi cosimpatizanţii Lui. Astăzi, vreau să 
aduc în mintea şi în inima voastră Lumina Divină, prin care vă 
puteţi elibera de toate seminţele rele. Sabia Duhului Sfânt a fost 
trasă din teacă şi vai de cei care se împotrivesc Adevărului. 
Trebuie să luptăm cu armele despre care se vorbeşte în 
capitolul 10, versetele 4 şi 5 din A Doua Epistolă către Corinteni 
a Apostolului Pavel: „Căci armele cu care ne luptăm noi nu sunt 
supuse firii pământeşti, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu 
ca să surpe întăriturile. Noi răsturnăm izvodirile minţii şi orice 
înălţime care se ridică împotriva cunoștinței lui Dumnezeu; şi 
orice gând îl facem rob ascultării de Hristos”. 

Este teozofia, ocultismul, spiritismul, înţelepciunea Divină. 
Vreau să luaţi versetul următor ca pe o deviză: „Că nu aveţi 
arme supuse firii omeneşti, ci sunt întărite de Dumnezeu”. În 


acest fel veţi putea să vă eliberaţi de gândurile din manas 
inferior, de păcatul pentru care oamenii plătesc şi astăzi. Hristos 
zice: „Daţi Cezarului ce-i al Cezarului şi lui Dumnezeu ce-i al lui 
Dumnezeu”; manas inferior este Cezarul din om. Versetul 
înseamnă: când manas inferior primeşte de la voi ce-i este 
necesar, faceţi la fel şi cu manas superior. Ce înseamnă: „Daţi 
Cezarului ce-i al Cezarului şi lui Dumnezeu ce-i al lui 
Dumnezeu”? inseamnă să distrugeţi germenii dăunători, ca să 
nu mai crească, să vă eliberaţi de toate gândurile care nu sunt 
pure şi să ziceţi: „lată, Cezar, ce-i al tău!”. Apoi, să luaţi 
gândurile superioare, divine, să le puneţi în cămara divină a 
sufletului şi să ziceţi: „lată, Doamne, ce-i al Tău!” După aceea, 
veţi intra în camera voastră secretă şi veţi rosti o rugăciune 
către Dumnezeu, fără a confunda ce-i al Cezarului cu ce-i al lui 
Dumnezeu. Să le amestecați pe amândouă, asta nu e rugăciune. 
Rugăciunea e puternică atunci când inima e pură şi îndreptată 
în întregime spre Dumnezeu. Până nu încălziţi' vatra inimii 
voastre, rugăciunea voastră nu va putea să ajungă la 
Dumnezeu. Ştiţi care vă va fi starea când veţi simţi căldura 
divină în inima voastră? Un american a ascultat-o pe Camilla 
Rousseau, eleva lui Paganini, cântând Visul vieții, şi a zis: „în 
acel moment eram gata să mă împac cu toată lumea, să-mi iert 
toţi duşmanii”. Acest american a ascultat mulţi predicatori 
cunoscuţi, dar nimeni n-a putut să-l influenţeze precum Camilla 
Rousseau. 

Aşadar, când smerenia pătrunde în inimile voastre, ziceţi: 
„Doamne, suntem gata să-i iertăm pe toţi”. Vă întreb dacă aţi 
auzit vocea smereniei. Eu am auzit-o. Nu cunosc o muzică mai 
bună decât cântecul smereniei. Câtă armonie există în 
smerenie! Ce lubire ţâşneşte din inima omului smerit! Această 
lubire scaldă inimile tuturor oamenilor cu razele ei. Zilnic îşi 
trimite gândurile blânde şi alinarea către toţi oamenii suferinzi şi 
deprimaţi, către întreaga omenire. Ea zice: „Speraţi, vă voi ajuta 
să sfinţiţi Numele Divin în minţile şi inimile voastre. Vă voi da 
binecuvântarea mea”. Astăzi, Hristos vrea să unească toate 
frăţiile şi religiile din lumea întreagă. lată de ce nu trebuie să vă 
permiteţi să judecaţi oamenii. Nu cunoaşteţi cauzele profunde 
ale lucrurilor. 

„Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău”. Cum acţionează 
Dumnezeu pentru înălţarea voastră? Prin suferinţe şi bucurii. Am 


traversat căile tuturor vieților omeneşti, am ascultat spiritele 
divine nobile şi consider, în urma experienţelor trăite, că toţi 
oamenii trebuie să treacă pe drumul bucuriilor şi al suferințelor. 
Nu există drum mai bun. Cine ar putea să tăgăduiască? Drumul 
nu e rău, dar cei mai mulţi dintre oameni l-au slujit şi-l slujesc pe 
Cezar. O femeie se plânge de soţul ei şi zice: „Nu-l mai iubesc, 
m-a făcut nefericită”. Părăseşte-l, atunci! „Dar cine mă va 
hrăni?” Atunci, asta înseamnă că nu mai e o căsătorie, ci un 
târg! Căsătoria este ceva ideal, divin. Dacă vrei să intri în 
împărăţia divină, nu trebuie să te plângi că Dumnezeu ţi-a dat 
un soţ rău în aparenţă. Dacă te plângi, Dumnezeu îţi răspunde: 
„Ţi-ai ales singură soţul. Nu Eu ţi l-am dat. Vrei să-l fac mai bun 
fără ca tu să devii mai bună”. Folosesc cuvântul „femeie” ca pe 
o noţiune, nu vorbesc de persoane. Pentru mine, fiecare femeie 
şi fiecare bărbat sunt raze, adică părţi dintr-un tot. Folosesc 
aceste noţiuni ţinând cont de fapte reale, verificate de viaţă. 

Atunci, drumul suferințelor şi al bucuriilor este drumul 
pentru dobândirea  răbdării. Răbdătorul obţine experienţe 
importante şi o mare bogăţie interioară. Doar în acest fel poate 
omul să înţeleagă marile căi divine, precum marea providenţă 
divină pentru binele viitor al omului. Dacă vreţi să progresaţi în 
acest an, nu vă plângeţi. Zicând să nu vă plângeţi, nu vorbesc 
de zgomotul din jurul vostru, ci spun să nu acceptaţi acel 
zgomot din voi înşivă. Inima voastră trebuie să fie blândă şi 
liniştită. Nu sunteţi vinovaţi dacă cineva aruncă pietre, sparge 
ferestre. Dar, când începeţi din interior să spargeţi ferestrele 
casei voastre, ale sufletului, vă spun: „Prieteni, încă n-aţi învăţat 
să-L slujiţi pe Dumnezeu, să-l plătiţi pe Cezar”. Fiecare poate să 
strice viaţa a mii de fiinţe. Ştiţi câte secole sunt necesare pentru 
corectarea erorilor oamenilor? 

Uneori aveţi o dorinţă de răzbunare. Vă ziceţi: „O să-i sparg 
capul, o să-l calc în picioare. Să ştie cine sunt!”. Nu, retrageţi-vă 
în sinea voastră şi ziceţi: „Acest duh care a intrat în mine este 
unul demonic, îi voi spune să tacă. Afară din sanctuarul meu! îţi 
interzic să pătezi imaginea divină!”. Îi spuneţi cuiva: „Nu pot să 
gândesc de bine despre tine”. Mi-e milă de voi! Dacă nu puteţi 
gândi de bine despre semenii voştri, nu puteţi gândi de bine 
despre Dumnezeu. Atunci, cum să-L puteţi iubi pe Dumnezeu? 

Există trei drumuri de urmat: drumul lubirii, drumul 
înţelepciunii şi drumul Adevărului. Este drumul îngust al vieţii. 


Hristos a zis: „Puţini oameni sunt pe drumul îngust”. Dar toţi pot 
să urmeze drumul lubirii. Dacă nu puteţi să urmaţi drumul 
înţelepciunii, păşiţi pe cel al lubirii. Dacă nu puteţi pătrunde pe 
acest drum, apucaţi pe drumul Adevărului. Aşadar, drumul 
lubirii, al înţelepciunii şi al Adevărului sunt cele trei drumuri pe 
care trebuie să le urmaţi. Nu vă supăraţi dacă o persoană nu 
apucă pe drumul urmat de voi. Mergeţi drept înainte. Rezultatul 
celor trei drumuri este acelaşi, diferenţa constă în cotiturile pe 
care le face fiecare. Aceasta a fost învăţătura lui Hristos când s- 
a aflat pe Pământ şi este cea pe care o propovăduieşte şi astăzi. 
Cum aţi putea înţelege lucrurile cereşti fără să le înţelegeţi pe 
cele pământeşti? Cum aţi putea înţelege ce e dificil fără să 
înţelegeţi ce e facil? „Spuneţi-ne ceva foarte important!” Acesta 
este lucrul cel mai important pe care poate să vi-l spună fratele 
celor mai mici, fratele îngerilor voştri, care vă călăuzeşte pe 
calea cea bună. Voi spuneţi: „Eşti fratele nostru”. Dacă mă 
consideraţi fratele vostru trupesc, vă înşelaţi. Dacă mă 
consideraţi fratele vostru spiritual, aveţi dreptate. „Nu ne 
iubeşti”. Dacă vă gândiţi la iubirea pământeană, nu vă iubesc. 
Dacă ziceţi că nu vă iubesc în acelaşi fel în care vă iubesc 
îngerii, vă înşelaţi. Nimeni de pe Pământ nu vă iubeşte mai mult 
decât mine sufletele. Doresc să iubiţi sufletele oamenilor în 
acelaşi fel. E clar pentru voi? Am vrut să le fac acestora un 
serviciu. Am venit pe Pământ ca să-i slujesc pe îngeri şi pe voi. 
După ce-mi termin munca, ziceţi că am plecat undeva. Unde aş 
pleca? Nu, nu voi pleca nicăieri. Voi merge la Cel care m-a 
trimis, ca să-L întreb: „Mi-am făcut datoria?”. Dacă n-am 
terminat, voi mai veni o dată. Dacă nici a doua oară n-am 
terminat munca, voi veni iar, până în momentul în care mi se va 
spune: „Ţi-ai făcut bine treaba”. Aceasta este legea pentru cel 
mai mic frate din cer: să facă ce-i cere Dumnezeu. Aceasta este 
marea învăţătură pe care n-aţi ascultat-o niciodată până acum. 
De ce? Deoarece este învăţătura micilor îngeri care au coborât 
pe Pământ ca să înalțe omenirea. 

Acum, nu vă binecuvântez, n-o fac. De ce? Dacă vă dau 
binecuvântarea şi aveţi în voi buruieni, vor creşte. Mă comport 
raţional, după legea divină. Toţi fraţii din Cer vă vor trimite 
binecuvântarea lor când vor vedea că aţi semănat seminţe 
bune, pentru ca ele să crească şi să dea roade bune. Fie ca 
Dumnezeu să învie şi să crească în voi aceste roade, să sfinţiţi 


numele divin! Aceasta ar fi bucuria mea, fiindcă aţi fi foarte 
aproape de Dumnezeu. 

Pentru anul ce vine, vreau să vă anunţ că nu termin, ci 
tocmai am început. Ar trebui să ştiţi asta. Ceea ce vă spun este 
doar începutul. Mai sunt multe lucruri importante! Dacă ascultați 
ce vă spun cei mai mici, veţi simţi forţa divină. Inţelepciunea va 
veni în mintea voastră, vă veţi întări voinţa şi lucrurile se vor 
aranja în lume. O muncă de amploare începe acum pentru cei 
mai mici. Învățătura pentru cei mici este mare. E cea mai 
potrivită pentru voi. Este baza pentru ceea ce va aduce viitorul 
sufletului vostru. Este gândirea divină în anul 1917. Nu mă refer 
la anul pământesc, ci la anul divin. Încep cu anii 1914, 1915, 
1916 şi 1917, care formează epoca nouă. Sunt patru ani divini 
care formează un ciclu al binecuvântării divine. Cifra 1 din anul 
1917 înseamnă principiul echităţii, iar cifra 7, legea repausului şi 
a lucrurilor bune. 

Acum, vă las să reflectaţi la smerenie, răbdare şi iubire. 
Încercaţi să neteziţi rugozităţile din voi, care deranjează 
armonia divină din viaţa voastră. Fiecare să | se adreseze lui 
Dumnezeu prin îngerul lui şi să-L întrebe: „Doamne, ce vrei să 
fac pentru triumful împărăției Divine pe Pământ şi pentru 
sfinţirea numelui Tău printre oameni?”. Primul lucru care vi se 
va spune va fi: „împăcaţi-vă între voi”. Hristos a propovăduit 
asta. Citiţi Evanghelia după Matei şi Evanghelia după Luca. 
Acolo stă scris: „Când vei ajunge lângă altar ca să-ţi depui 
ofranda şi simţi că ai ceva împotriva fratelui tău, lasă ofranda şi 
du-te să te împaci cu el. Dacă nu vrea să se împace cu tine, ia 
două persoane şi du-te din nou la el”. Cel care merge la altar 
trebuie să fie împăcat cu toţi. Nimeni nu poate să se apropie de 
altar fără să se fi reconciliat înainte. Ziceţi despre unii: „Veniţi 
să-i împăcaţi”. Cum îi pot împăca când nu se duc la altar? 
Trebuie să vă împăcaţi voi. Veţi spune: „Frate, să ne împăcăm!”. 
Dacă nu vrea, veţi veni din nou cu două persoane. Şi, dacă tot 
nu vrea, veţi merge cu întreaga Biserică. Dacă iar nu vrea, veţi 
zice: „Să-ţi fie ca publicanului şi ca păgânului”. Aceasta este 
învăţătura lui Hristos. Discordiile care există acum nu sunt 
compatibile cu învăţătura Lui. 

Acum, n-am intenţia să judec pe nimeni. Sunteţi toţi egali 
pentru mine. Zic: Dacă nu acceptaţi această învăţătură, nu veţi 
avea rezultate bune. De ce să creăm suferinţe inutile în lume? 


Au fost destule suferinţe în trecut. De acum înainte, printre 
oameni să fie doar bucurie şi binecuvântare. Ceea ce vă spun 
astăzi se spune peste tot. O spun Dumnezeu, îngerii şi o 
propovăduiesc toţi slujitorii Pământului. Asta spune şi Hristos. Și 
cred că aşa va fi. Totul va fi aşa cum s-a prezis, nu mă îndoiesc 
nicio clipă. Într-o zi, ne vom întâlni cu toţii, bineînţeles, nu în 
aceste împrejurări ca azi, ci în împrejurări de zece ori mai bune, 
şi tot pe Pământ. Peste zece ani vom sta de o sută de ori mai 
bine decât acum. Şi peste alţi zece ani, de o mie de ori mai bine. 
Şi peste încă zece ani, de o sută de mii de ori. Peste ceilalţi zece 
ani, de milioane de ori mai bine. Peste încă zece ani, de zece 
milioane de ori mai bine. Şi, la sfârşitul acestei perioade sau la 
începutul celei următoare, vom fi împreună cu Dumnezeu. 
Pacea fie cu voi! 


Sofia, 1 ianuarie 1917 


Igiena sufletului omenesc 


Toţi greşim în multe feluri. 

Dacă nu greşeşte cineva în vorbire, 
este un om desăvârşit şi poate 
să-şi țină în frâu tot trupul. 

lacov 3:2 


Astăzi vă voi vorbi într-un mod special, aşa cum dascălul le 
vorbeşte elevilor când aceştia încep să înveţe alfabetul, aşa cum 
femeia începe să spele lâna, s-o vopsească şi s-o toarcă, pentru 
a pregăti stofa. Astăzi, voi numi conferinţa mea /giena sufletului 
omenesc. 

Aţi ascultat mulţi predicatori. lacov a zis: „Toţi greşim în 
multe feluri. Dacă nu greşeşte cineva în vorbire, este un om 
desăvârşit şi poate să-şi ţină în frâu tot trupul”. Corpul este 
capitalul vostru principal. Din acest motiv, voi începe cu ceea ce 
vedeţi. Sunteţi foarte puţin atenţi la sufletul vostru, dar corpul 
este o grădină imensă, unde lucrează Duhul Sfânt. Mişcarea 
asigură sângele care să ude grădina divină. Stăpâna casei este 
cunoscută pentru întreţinerea căminului. N-aţi venit ca să 
construiți case, ci ca să le aranjaţi. 

Această doctrină o veţi aplica asupra voastră. Căutaţi 
fericirea şi n-o puteţi găsi, dar, dacă vă lipsesc mâncarea, apa şi 
aerul, atunci veţi înţelege. Fericirea voastră se construieşte pe 
mâncare, apă şi aer. Mâncarea se află în legătură cu modul de a 
mânca şi cu corpul, apa este în legătură cu modul de a bea şi cu 
inima, aerul este în legătură cu respiraţia şi cu raţiunea. 

Aveţi nevoie de suferinţă ca să puteţi lucra. Celui care 
refuză să lucreze, Dumnezeu îi dă truda; dacă refuză truda, 
urmează atunci suferinţa; dacă refuză suferinţa, vine tortura. Ca 
să poată lucra, omul trebuie să aibă artă, talent, numai marii 
pictori pot să lucreze. Lucrul e pentru oamenii învăţaţi. A spăla 
rufe şi a bârfi înseamnă muncă. Aţi părăsit lucrul dat de 
Dumnezeu şi acum trudiţi, în cazul trudei, al suferinţei şi al 
torturii nu există fericire. Suferinţa este o nucă greu de spart; 
arta înseamnă să înveţi s-o spargi şi s-o foloseşti. 

În primul rând, trebuie să aveţi credinţă. Fiecare lucru care 
vi se dăruieşte trebuie să fie verificat de voi, ca să-l puteţi 
utiliza. De ce vă rugaţi, de ce mâncaţi, de ce beţi? Rugăciunea 


este un proces de respiraţie. Dacă vă întrebaţi dacă Dumnezeu 
vă va auzi rugăciunea, atunci vă îndoiţi de rugăciunea voastră 
adresată lui Dumnezeu. Chiar dacă nu vedeţi unde e îndoiala, o 
puteţi simţi. 

În fiecare dorinţă şi în fiecare gând există trei lucruri: 
lăţime, profunzime şi înălţime. Cel care are profunzime nu face 
zgomot. Nu trebuie să-i mai daţi ordine aproapelui, ci să începeţi 
să vă daţi ordine vouă înşivă. Gândurile care vă stânjenesc 
trebuie puse deoparte, împreună cu credinţa. Credinţa este un 
principiu. Credinţa trebuie să fie pozitivă, un loc unde poate să 
intre viaţa divină. Trebuie să începeţi să lucraţi din nou, cu un 
plan pentru voi, aşa cum lucrează grădinarul în grădină. Când 
terminaţi sarcina în casă, începeţi cu voi. 

Primul lucru este să fiţi sănătoşi fizic şi psihic. Un om care 
şi-a pierdut credinţa e bolnav. Asemenea copiilor care taie cu 
foarfecă şi strică lucrurile, există câţiva scriitori şi predicatori 
care distrug cu foarfecă lor. Sunt distrugători celebri, de aceea 
să-i părăsiţi pe aceşti maeştri care distrug. Dacă vă apare în 
minte un gând rău, care vrea să taie cu cuțitul lui şi să distrugă, 
aruncaţi-l afară. Sau, dacă vreunul vrea să bată toba, spuneţi-i 
că nu poate. Gândurile voastre sunt vii, se joacă în voi şi în jurul 
vostru ca nişte copii. În cap vă intră o idee şi vă deranjează; de 
exemplu, cineva a zis ceva despre îndemânarea voastră. 
Gândurile pot să vă neliniştească şi să vă domine. Nu, trebuie să 
le instruiți. Maestrul fals este diavolul, el vă conduce şi vă 
instruieşte până când rămâneţi cu veşmintele rupte. Şi atunci 
pleacă şi voi vă duceţi după Dumnezeu cu veşmintele rupte, dar 
El nu vă va accepta, vă va izgoni. Totuşi, dacă a mai rămas în 
voi un bob de grâu, există o speranţă să vă reabilitaţi în 
doisprezece ani. O idee generoasă, dacă ştiţi s-o cultivați, poate 
să se transforme în doisprezece ani în femeia cea mai 
generoasă. 

Dacă vă  demagnetizaţi permanent, vă înfuriaţi, vă 
îngrijoraţi. În acest fel, în sistemul nervos se produce o tulburare 
profundă, o fantă şi o scurgere. Dacă sunteţi indiferenți, forţa 
magnetică vă scade. Dacă sunteţi sănătoşi, puteţi simţi starea 
celorlalţi. Inima îşi poate pierde forţa magnetică. Nu vă purtaţi 
cu soţul, copiii sau cu ceilalţi aşa cum se poartă lupul cu vulpea. 
Deseori purtaţi oameni sfinţi în spate. Când faceţi un serviciu 
unor oameni sfinţi, îi învăţaţi lenea. Dumnezeu a trimis femeile 


ca să muncească, în timp ce voi spargeţi pietre. Dacă femeia ar 
fi trebuit să fie servitoare, 

Dumnezeu ar fi făcut-o din picioarele bărbatului; dacă ar fi 
trebuit să-i fie stăpână, ar fi făcut-o din capul lui. Totuşi, a făcut- 
o din coasta bărbatului, îi este deci tovarăşă în muncă. Şi ce fac 
acum tinerele doamne? Stau în faţa oglinzii şi se gândesc doar 
la căsătorie. Zicând căsătorie, vreau să spun trecerea omului din 
starea animalică în starea omenească şi din starea omenească 
în starea divină. Această căsătorie este unică - să devii cetăţean 
al cerului. Pentru aceasta, se cer un corp sănătos, o minte 
sănătoasă şi o inimă sănătoasă. 

Cum vă hrăniţi corpul, mintea şi inima? Corpul vi-l hrăniţi 
aproape bine, dar cum vă hrăniţi inima şi mintea? Hrana pe care 
o acceptaţi fără să mulţumiţi nu poate să ofere senzațiile 
necesare în inima şi în mintea voastră. Gândurile şi dorinţele vor 
hrană, veşminte, voi nu le daţi şi ele mor. Aveţi dorinţe colosale. 
Incercaţi să aveţi idei principale care să nu fie în contradicţie cu 
celelalte. Un bărbat care munceşte pierde multă energie; în 
consecinţă, trebuie să-şi protejeze energia. 

Trebuie să vă păstraţi fermă credinţa în Dumnezeu, să fiţi 
siguri că El s-a gândit la tot. Dumnezeu are grijă chiar de viermii 
cei mai mici. Părul de pe cap nu poate să vă cadă fără voia Lui. 

Fiecare gând şi fiecare dorinţă, tot ce doriţi vă va fi dat, dar 
trebuie să aveţi o credinţă fermă. Nu regretaţi fiecare lucru care 
n-a fost înfăptuit în viaţa voastră, căci n-a fost pentru voi. 
Logodnicul a părăsit o domnişoară. Asta se întâmplă pentru că 
n-a fost pentru ea. Uneori, vreţi rochii prea mari, aşa cum copilul 
vrea hainele fratelui mai mare, dar n-a venit încă timpul. Aveţi 
în voi gânduri şi dorinţe inutile, ceea ce arată că credinţa 
voastră e slabă. 

Dumnezeu este o fântână mare - mergeţi la El pentru apă 
proaspătă dimineaţa, la prânz şi seara. El nu va veni la voi, dar 
voi veţi merge la El. Luaţi atunci cu voi un vas, în care să curgă 
binecuvântarea şi Dumnezeu. Cât vă păstraţi ideile şi dorinţele 
bune, Dumnezeu vă va binecuvânta. Dacă simţiţi că nu vă 
binecuvântează, luaţi un vas de la altcineva - citiţi o carte bună, 
luaţi ceva bun de la oameni. Să nu existe cuvinte rele; cel ce 
vrea să reuşească, să nu rostească vorbe rele. 

Acum, încercaţi, fără să vă mişcaţi, să vă concentrați 
gândurile la Dumnezeu. Veţi simţi o pişcătură, dar, dacă vă 


mişcaţi, veţi rata exerciţiul. De exemplu, într-o zi vă spuneţi că 
nu veţi rosti niciun cuvânt negativ, dar vine o persoană care vă 
spune ceva rău pentru voi, şi iată că începeţi iar să vorbiţi urât 
şi rataţi exerciţiul. Aprindeţi lumânări, aduceţi prinos ulei, şi tot 
nu aveţi binecuvântarea, pentru că vorbiţi de rău. 

Acum, reîncepeţi exerciţiul pentru unu, două, trei, patru sau 
cinci minute. Incercaţi să nu vă mişcaţi, să vă controlaţi. Apoi, 
faceţi un exerciţiu de cinci minute, încercaţi să vă gândiţi la un 
singur lucru: un exerciţiu de cinci minute pentru corpul vostru, 
un exerciţiu de cinci minute pentru mintea voastră, un exerciţiu 
de cinci minute pentru inima voastră. 

Nu spuneţi nimănui ce veţi obţine în urma acestor exerciţii. 
Pentru ca o dorinţă, o idee să se poată realiza, are nevoie de 
douăsprezece luni. Pentru ca o idee să se nască, e necesar un 
an; altele au nevoie de zece ani etc. Ideile bune şi dorinţele 
formează veşmintele îngerilor. Gândurile şi dorinţele sunt 
veşminte cu care sunt îmbrăcate duhurile divine. 

Dacă nu puteţi să faceţi astfel, gândiţi-vă să renunţaţi. 
Rezultatul acestor exerciţii nu apare imediat, ci poate într-un an, 
dar nu spuneţi nimănui ce faceţi. Cât timp n-aţi făcut țesătura, 
n-o măsuraţi ca s-o vindeţi! 

Incepeţi cu ce e mai uşor, verbul „a putea”. 

Apare în voi în mare tulburare. Spuneţi-vă: „Pot!” Suferiţi: 
„Pot!”  Munciţi: „Pot!” Ziceţi în sinea voastră: „Pot totul 
mulţumită lui lisus!” Dacă n-aţi înţeles verbul „a putea” nu-L 
înţelegeţi nici pe lisus. În doctrina lui lisus, există întotdeauna 
verbul „a putea”. Conjugaţi verbul „a putea”. Dacă nu puteţi 
rezolva o problemă, ziceţi: „Pot”. Dumnezeu zice: „Umpleţi-i lui 
urciorul”. Celui care zice „Nu pot” nu i se va umple urciorul. Răul 
din voi este un adevărat combustibil. Ideile rele care vă vin sunt 
un elan în dezvoltarea voastră dacă reuşiţi să le depăşiţi. Dacă 
vă vine în minte o idee rea, întrebaţi-L pe Dumnezeu unde e 
locul ei. Nu ziceţi nimic, nu vorbiţi de rău, tăceţi. La început, veţi 
simţi un disconfort, dar apoi va arde şi veţi obţine energia. Dacă 
se întâmplă să vă îmbolnăviţi, nu vă fie teamă, boala este un 
mesager, o binecuvântare. Să fii raţional înseamnă să fii perfect 
în cuvinte. Oamenii plâng, sunt nefericiţi, dar eu mă bucur şi îi 
mulţumesc lui Dumnezeu. Un milion de îngeri lucrează pe 
Pământ şi ne ajută. Acum se produce o curăţare şi, în timpurile 


prezente, trebuie să fiţi vioi şi în culmea bucuriei. Oamenii îşi 
udă acum grădina. 

Religia de astăzi nu trebuie să fie ca aceea de altădată. 
Odată, un om sărac şi credincios a trecut pe lângă o fereastră 
deschisă a casei unui om bogat, a văzut o pungă cu bani şi a 
luat-o crezând că e un dar de la Dumnezeu. Însă, în zilele 
următoare, de fiecare dată când voia să se roage, avea punga în 
faţa ochilor şi nu se putea ruga. În cele din urmă, a înapoiat-o. Şi 
voi aţi furat punga cuiva bogat, şi de aceea vă deranjează ceva. 
Când vorbiţi de rău pe cineva, aceasta înseamnă furt. Înapoiaţi 
punga pentru ca rugăciunea voastră să fie auzită. Nu gândiţi rău 
despre nimeni; dacă vă vine un astfel de gând, alungaţi-l. Afară, 
păstraţi tăcerea, lucraţi în interiorul vostru. Pentru ca fiecare 
dorinţă să se realizeze, are nevoie de o perioadă, trebuie să 
aşteptaţi. Pot să treacă unul, doi, zece ani, nu vă grăbiţi. Când 
vreţi o realizare bruscă a dorinţei, Dumnezeu vă va trimite la 
rădăcinile copacului - vă va da un soţ rău sau o soţie rea. ŞI 
toate necazurile voastre prezente vin din viaţa voastră trecută, 
când aţi avut gânduri şi dorinţe rele. 

Trebuie să fiţi sănătoşi fizic. Când vă îngrăşaţi, sunteţi 
mulţumiţi, dar asta nu e sănătos. Fiţi modeşti. Nu fiţi relaxaţi, ci 
activi. Dacă o soră de-a ta suferă, încurajeaz-o, nu plânge cu ea, 
căci amândouă vă veţi pierde credinţa. Sau, când cineva moare, 
nu e mort, doar casa tocmai i-a fost distrusă, dar, peste câţiva 
ani, ea va fi construită din nou. În realitate, esenţialul omului stă 
ascuns în calităţile sufletului. Moartea este purificarea apei, 
trecerea vieţii de la un strat la altul, ca să ajungă în cele din 
urmă la suprafaţă ca o fântână minunată. Aveţi nevoie să treceţi 
prin această lume, prin materie, ca să vă puteţi purifica. 

Ascultaţi toate acestea, dar lumea vă va tulbura. Atunci, 
ziceţi-vă: „Pot!”. Veţi lua Psalmul 119 şi, în fiecare zi, veţi învăţa 
pe de rost o parte folosind verbul „a putea”. Va trebui să-l 
învăţaţi în 22 de zile. In fiecare zi, înainte să începeţi, vă veţi 
spăla pe mâini şi pe picioare şi vă veţi spune: „Vom fi buni, plini 
de răbdare şi buni aşa cum sunt picioarele”. Dacă inima omului 
e bună, aşa ca picioarele, oamenii vor fi nişte sfinţi. Şi, când ne 
spălăm mâinile, vom zice: „Vom fi supuşi, buni şi drepţi ca 
mâinile”. Mintea trebuie să vă fie pregătită să lucreze ca 
mâinile. Ce bun e Dumnezeu pentru că ne-a dat mâini şi 
picioare care ne pot învăţa să muncim! Aliaţi-vă cu Dumnezeu şi 


cu toţi oamenii, şi totul vă va fi posibil. Trebuie să fiţi răbdători 
şi serviabili ca picioarele şi drepţi ca mâinile. Trebuie să vă 
controlaţi corpul şi armonia să domnească printre voi. Dacă 
reuşiţi să vă organizaţi pentru un an, va fi bine. Trebuie să fiți 
liberi ca păsările, răbdători ca mamiferele, curajoşi ca leul şi 
raţionali ca omul. 

Incepeţi să puneţi în practică verbul „a putea”. Dacă e 
pentru bine, va fi pentru voi ca o cheie; dacă îl folosiţi pentru 
rău, nu vă va fi util. Folosiţi-l ca să înălţaţi omenirea, ca să 
educați mintea şi inima, nu ca să faceţi rău. Într-un an, trebuie 
să învăţaţi să înţelegeţi verbul „a putea”. 

După ce veţi reuşi să învăţaţi psalmul, unii dintre voi vor 
avea rezultate diferite. Chiar dacă rezultatul este unu din zece, 
asta este tot o binecuvântare. 


Sofia, 8 februarie 1917 


Cununa vieţii 


Ferice de cel ce rabdă ispita. 

Căci, după ce a fost găsit bun, va primi 
cununa vieții pe care a făgăduit-o 
Dumnezeu celor ce-l iubesc. 

lacov 1, 12 


Poate vi se va părea puţin ciudat felul în care Dumnezeu ne 
pune la încercare. Este ciudat pentru cei care n-au trăit 
momente dificile în viaţă şi nu cunosc legea suferinţei. Nu se cer 
noţiuni exterioare despre viaţă. Să luăm ca exemplu o femeie 
frumoasă, tânără, cu tenul alb, cu păr buclat... Dar ea va pierde 
tot ce este exterior. Se pune întrebarea unde se va duce acea 
frumuseţe exterioară. Acea frumuseţe avută la început va 
dispărea. Dacă un om e sănătos, dar apoi îşi pierde sănătatea, 
unde o va putea găsi? O va păstra 10, 15, 20, 50, 60, 100 de 
ani, apoi o va pierde. La început, omul creşte şi învaţă, apoi 
cunoştinţele se pierd, se uită, ca în final totul să dispară. Aşadar, 
sănătatea, cunoştinţele, bogăţia, totul trece. Bogăția ta va trece 
de la un prieten la altul şi va dispărea. Dacă ai o casă, ţi se va 
lua şi ea; dacă ai şi alte bunuri, le vei pierde şi pe ele. Vreţi să 
fiţi bogaţi, învăţaţi, dar cum? Aşa cum vă instruiesc - sănătate, 
curăţenie spirituală, frumuseţe a sufletului. Fiţi învăţaţi, dar în 
Dumnezeu! Trebuie să aveţi toate virtuțile în sufletul vostru, şi 
astfel veţi deveni bogaţi, învăţaţi, frumoşi şi-i veţi învăţa pe 
ceilalţi o doctrină utilă, le veţi propovădui pacea. Şi în sufletul 
vostru trebuie să fie Pace, lubire, Dreptate, înţelepciune şi 
Adevăr! 

lacov a fost supus unei ispite şi zice: „Ferice de cel ce rabdă 
ispita. Căci, după ce a fost găsit bun, va primi cununa vieţii pe 
care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc”. Asta înseamnă 
că nava voastră, când o lansați la apă, se va avânta împotriva 
valurilor vieţii, dar, dacă nu e puternică, se va umple de apă şi 
va ajunge să se scufunde. Însă, dacă este destul de puternică, 
va învinge valurile, oricât ar fi de mari, şi va supravieţui 
furtunilor. În prezent, nava voastră, în care călătoriţi, nu e 
puternică, fiindcă, atunci când se stârnesc furtuni, ispite sau 
tulburări, vă duceţi la fund. „Nava e pierdută, s-a scufundat”, 


ziceţi voi. De ce s-a scufundat? Deoarece cuvintele acelui 
duşman au fost grele. Trebuie să vă construiți o navă solidă! 

Când discipolul învaţă şi perseverează, va avea cunoştinţe. 
Trebuie să se intereseze de tot şi să înveţe bine. Când învăţaţi, 
vreţi să primiţi cununi exterioare. Viaţa voastră se repetă. E 
mereu aceeaşi şi începeţi să vă săturaţi de ea. In ce constă viaţa 
voastră şi de ce vi se face lehamite de ea? Dimineaţa vă sculaţi 
şi luaţi micul-dejun. După el, urmează dejunul, apoi cina. După 
aceea, vă băgaţi în pat şi stingeţi lumina. Dimineaţa următoare, 
la fel. Şi aşa vă rotiţi în cerc în fiecare zi. Asemenea calului care 
învârteşte roata ca să scoată apă pentru udatul grădinii. Şi se 
învârteşte, se învârteşte, asigurând apa timp de doi, trei, patru, 
cinci, zece ani, ca la urmă să i se ia pielea şi să fie îngropat 
undeva. Ce a câştigat în cursul anilor vieţii sale? S-a învârtit în 
cerc în fiecare zi, pentru ca grădinarul să nu-l mai vrea, în cele 
din urmă. 

În primul rând, trebuie să-L slujiţi pe Dumnezeu. Nu mă 
refer la acel Dumnezeu despre care savanții spun că se află în 
atmosferă, ci la Dumnezeul prezent, care se află în jurul nostru, 
care se află peste tot şi ne vrea binele. Lumea este excesivă. 
Dacă credeţi că lumea vă va face fericiţi, vă înşelaţi; vă va face 
să vă învârtiţi în cerc ca să-i aduceţi apă şi, după ce aţi slujit-o, o 
să vă ia pielea îndată ce vă îmbolnăviţi. Indiferent de situaţia de 
moment, trebuie să rezolvaţi probleme dificile. 

Mă voi opri la copii. De ce există copii? Ştiţi de ce i-aţi adus 
pe lume pe aceşti copii? Ca să fie crescuţi aşa cum trebuie. Dar 
voi cum îi creşteţi? Mama îi zice fiicei: „Trebuie să fii mândră, 
pentru că eşti fiica cuiva important. Ai moştenire, educaţie, ştii 
să cânţi la pian, eşti drăguță, eşti mai valoroasă decât altele, 
aşa că poartă-te ca atare!”. Tatăl îi spune fiului: „Fiule, ştii că nu 
sunt ca alţii. Vei moşteni multe bunuri, în timp ce alţii sunt nişte 
sărăntoci. Trebuie să fii mândru, să nu te laşi umilit, ci să ştii cât 
eşti de valoros”. Tatăl îşi face fiul vanitos, orgolios, îl învaţă să 
fie nemilos cu cei slabi; mama o învaţă pe fiică vanitatea şi 
cochetăria. Şi toată această degradare morală vine de la părinţi, 
ei seamănă răul: vanitatea, îndoiala şi toate celelalte rele. Şi 
David zice în psalmul lui: „Au devenit străini de pântecele 
mamei lor şi au uitat Legea Ta, Tată”. 

Tinerele de azi sunt mândre de frumuseţea lor exterioară, 
pe care o întreţin cu efecte exterioare. Ele seamănă cu o tânără 


care s-a logodit cu un băiat, dar logodnicul a vizitat-o împreună 
cu un prieten, ca s-o pună la încercare. După ce ea i-a salutat de 
bun-venit, logodnicul a hotărât s-o facă să se împiedice, ca să-i 
vadă reacţia. l-a pus piedică şi fata a căzut. S-a ridicat imediat 
şi, fără o vorbă, fără să se supere, a intrat în beci. Atunci, 
tânărul şi-a zis: „Ce fată cumsecade! Nu s-a înfuriat. Şi cât e de 
inteligentă! Nu s-a supărat, ci a putut să suporte un astfel de 
incident”. Aşa că, plăcându-i mult, s-a însurat cu ea. Dar, 
imediat după căsătorie, tânăra a început să strige şi să se 
supere pentru toate fleacurile. Atunci, el i-a amintit acel 
incident, de când era necăsătorită, şi cum a ştiut să-şi 
stăpânească nervii. La aceasta, tânăra soţie a răspuns: 
„Bineînţeles că am suportat la prima vedere, dar, dacă ai fi venit 
în beci, ai fi văzut că am rupt masa de acolo de furie!” Acum, 
sunteţi foarte buni în exterior, dar înăuntru, dacă cineva intră în 
beciul vostru, o să-i rupeţi oasele. Creştinii din ziua de astăzi 
seamănă cu această tânără, sunt buni în exterior, iartă, dar ia 
să vedeţi ce fac în beciul lor! 

Şi zilnic bâiguiţi numai lucruri rele: de ce se întâmplă asta, 
de ce aia, şi ziceţi: „Viaţa şi lumea asta sunt lipsite de sens”. 
Dar eu vă spun că n-aţi încercat această doctrină despre care vă 
vorbesc. Oamenii îl pun la încercare pe Dumnezeu şi-L 
deranjează mereu, dar El e bun cu ei de fiecare dată. Spuneţi că 
e răbdător. Poate să suporte fiindcă e puternic. Dar, poate, 
pentru că ştie cum să vă vindece. Ca tânăra care nu voia să facă 
nimic, însă îi cerea întruna mamei sale ba una, ba alta, şi până 
la urmă s-a îmbolnăvit de nefăcut nimic, s-a întins în pat şi i-a 
cerut mamei să aducă doctorul. Mama a chemat doctorul, 
acesta a venit şi i-a înţeles boala, după care i-a recomandat să 
facă plimbări şi gimnastică în cameră. Dar, fiindcă îi era lene să 
facă şi asta, a rămas în pat, mişcându-şi doar degetele mari de 
la mâini. Când doctorul a revenit s-o vadă, era în aceeaşi 
situaţie, iar, când a întrebat-o dacă a făcut mişcare, fata a 
răspuns „da”. Şi, când a întrebat-o cum, ea i-a arătat degetele. 
Doctorul a înţeles că era bolnavă de lene şi i-a spus că, dacă nu 
face ce i-a prescris, nu se va vindeca... La fel fac şi creştinii, 
mişcă doar două degete. Dumnezeu nu vrea o astfel de lene, ci 
vrea o gimnastică adevărată, cu mâinile şi picioarele, ca să vă 
activaţi. Dumnezeu doreşte să faceţi fapte bune, să vă dovedliţi 
virtuțile, să vă mişcaţi bine ca să vă vindecaţi. De ce sunteţi 


bolnavi? Pentru că sunteţi leneşi. Nu vă folosiţi picioarele, inima, 
mintea, ochii, gura, ci ştiţi doar să cereţi de la Dumnezeu: 

„Dă-mi, Doamne, asta şi aia!”. Vreţi să vă slujească 
Dumnezeu. Da, dar mâinile şi picioarele nu vor mai putea să se 
mişte. 

De ce vă dor picioarele? Vă lipseşte Virtutea. 

De ce vă dor braţele? Vă lipseşte Dreptatea. Vă sunt date 
ca să faceţi bine. Dacă nu faceţi bine, o să suferiţi. De ce vă dor 
urechile? Vă lipseşte înţelepciunea. De ce vă dor ochii? Vă 
lipseşte Lumina. Dacă vă doare gura, n-aveţi lubire; dacă vă dor 
dinţii, la fel. Dacă vă doare capul, aţi siluit Adevărul, a dispărut 
din voi. Trebuie să folosiţi toate aceste valori ca să faceţi bine în 
numele lui Dumnezeu, dar voi faceţi cu totul invers. După ce 
Dumnezeu vi le dă în stare bună, îndată ce nu mai fac Binele, 
sunt leneşe în a vă sluji şi se îmbolnăvesc; atunci, chemaţi 
doctorul. Şi doctorul vă recomandă gimnastică. Unei mame care 
nu face Binele pentru Dumnezeu, El îi va dărui o fiică leneşă. 
Când o tânără nu face nimic pentru Dumnezeu, El îi dăruieşte un 
bărbat leneş, ca ea să-i satisfacă toate capriciile. Când 
Dumnezeu vede că tatăl e leneş şi nu face fapte bune, îi 
dăruieşte un fiu care să-i risipească banii la cărţi sau la femei. 

Dumnezeu recunoaşte bolnavii şi leneşii şi le dăruieşte 
gimnastică! 

In prezent, bărbatul nu merge lângă femeie, nu se pot 
suporta unul pe celălalt. Nu e bine ca oamenii să-şi facă rău unul 
altuia, ci trebuie să trăiască împreună şi să se ajute între ei. 
Dacă lucraţi în echipă, veţi ajuta multe persoane, cruţându-le de 
multe suferinţe. Acelaşi lucru se întâmplă în lumea spirituală: 
trebuie să vă ajutaţi unii pe alţii. Dacă-ţi ajuţi vecinul, vei merge 
mai bine pe drumul tău. Nu trebuie să vorbeşti pentru o 
persoană, ci să trăieşti în colectivitate cu credinţă. Nu este 
adevărat că oamenii au trăit cândva împreună? Când un om 
avea de strâns grâul de pe câmp, chema vecinii şi-l strângea. La 
fel când se culegeau strugurii sau porumbul; se adunau toţi ca 
să facă treaba. Faceţi şi voi la fel? Dacă vi se întâmplă ceva rău, 
adunaţi-vă două-trei surori, ajutaţi-vă, pentru ca Dumnezeu să 
vă poată ajuta. Dacă nu se poate în două-trei, chemaţi patru, 
cinci şi, în acest fel, o să vină uşurarea, indiferent de situaţia 
voastră. Trăiţi în comun! 


lacov zice: „Ferice de cel ce rabdă ispita. Căci, după ce a 
fost găsit bun, va primi cununa vieţii”. Să nu doriţi coroana 
vanităţii, ci a nemuririi, în care nu există suferinţă, ispită, boală, 
ci o viaţă plină de lucruri bune. Această viaţă este o plantă şi, 
când începe să crească, se schimbă. Pământul se schimbă. 
Pentru fiecare plantă, un pământ diferit. Nu sunteţi instrumente 
asemănătoare, coarde asemenea. Locul vostru trebuie să fie în 
înţelegere cu ceilalţi, să produceţi o armonie minunată 
împreună şi, când cântaţi împreună, cel care vă aude să simtă 
bucurie. Şi, când începeţi să cântaţi, veţi învăţa această lege: să 
vă acordaţi inimile, minţile, voinţa ca să produceţi o muzică 
încântătoare. _ 

Când cerul vorbeşte în voi, nu puteţi admite asta. De ce? In 
acelaşi timp, luaţi pentru gură alimentele bune care vi se dau, 
pe când cele rele sunt aruncate; nu sunt pentru oameni. Ce se 
petrece cu voi în realitate? Şi Dumnezeu zice: „V-aţi pus în 
minte gânduri rele, în inimi, dorinţe rele, şi cuvinte rele ies din 
gura voastră. Gura voastră să nu mai vorbească de rău!”. Dacă 
luaţi zoaie de rufe şi le aruncaţi în fratele vostru, ce se va 
întâmpla? E un lucru bun, mama voastră o să vă felicite? Nu e 
creştineşte să-ţi murdăreşti fratele, şi nici un lucru bun. „Dar”, 
îmi veţi spune, „omul poate să judece”. Eu îţi zic să mergi să-i 
ceri iertare fratelui tău, să-i spui: „Frate, iartă-mă!” Dacă nu te 
iartă, mergi la el cu cineva şi cere-i din nou iertare. Dacă nici 
atunci nu vrea, mergi cu Biserica şi, dacă tot nu vrea, să fie 
pentru tine pâine şi publican. Mergi şi spune-i adevărul şi, dacă 
a greşit, iartă-l. Dacă rana lui se prezintă foarte rău, mergi şi 
arată-i-o, vindecă-l; dacă e bolnav, arată-i cum să facă. Văd că 
lumea e bolnavă. Femeile bolnave se plâng, se înfurie pe soţii 
lor şi vor divorţul. Bărbaţii bolnavi caută tot felul de plăceri, care 
sunt în contradicţie cu legea divină, doresc lucruri imposibile şi- 
şi părăsesc soțiile. Văd minţi nesănătoase, inimi nesănătoase, 
suflete nesănătoase. E foarte limpede cum se poate trăi cu ele... 

Odată, am călătorit în tren împreună cu un domn care purta 
o pelerină. Altul mergea liber, bătea din palme, fără să vrea să 
facă rău nimănui, şi cânta. Deodată, omul cu pelerină i-a strigat: 
„Eşti orb, m-ai împins, nu vezi că mă doare braţul!”. Într-adevăr, 
avea braţul drept bandajat. Îl durea braţul, dar celălalt nu avea 
cum să ştie. Cu toate acestea, cel cu pelerină continua să strige, 
pentru că-l durea braţul... Trebuie să staţi la o distanţă de 15 


centimetri de fiecare persoană, deoarece există oameni bolnavi, 
dar nu vă gândiţi la asta. Femeia vrea să fie cât mai aproape de 
bărbat şi nu-l lasă să se îndepărteze de ea. El s-a săturat şi 
începe să fugă prin hanuri sau să bea, căci îl doare sufletul. 
Fiindcă nu vă aflaţi la o distanţă de 15 centimetri de soţul vostru 
şi vreţi întruna să-i atingeţi sufletul nesănătos, el începe să fugă 
de voi. 

În Biblie stă scris că Dumnezeu a făcut femeia dintr-o 
coastă. Ştiţi de ce? Este un lucru care trebuia la început să 
aducă o stare de bine în lume, apoi a agitat lumea şi Dumnezeu 
a pedepsit-o. Aşadar, Dumnezeu a făcut femeia din coasta 
bărbatului, din coasta înţelepciunii, ca să fie raţională, să 
unească lumea, să-i dea savoare, ca toată lumea să găsească la 
ea consolare. Or, în prezent, femeia aduce pe lume copii 
neraţionali. Îi creşte şi ei încep să-şi insulte tatăl; în acelaşi timp, 
tatăl zice că fiul lui e rău, că bea, că fură şi că nu seamănă cu el. 
Părinţi stupizi, copii stupizi; mamă neraţională, un fiu pungaş: 
aceasta e legea. Dacă se întâmplă ca fiul să vă moară, 
înseamnă că nu sunteţi puri, sunteţi pătaţi, aţi murdărit legea 
divină şi plătiţi pentru asta. 

Astăzi vă spun un adevăr şi, dacă mă veţi asculta, veţi face 
bine, dar, dacă nu mă veţi asculta, veţi învăţa lecţia pe pielea 
voastră. La urmă, patronul vă va obliga să aduceţi apă cu roata 
şi, după ce veţi învăţa lecţia, vă va lua pielea. N-aş vrea să se 
întâmple aşa. De aceea îşi întoarce Dumnezeu faţa spre fiii Lui. 

Cel aflat în suferinţă se află în ceaun. Acum sunteţi buni, 
căci omul care fierbe în ceaun e bun. Sufletul care a suferit mult 
se purifică. Voi toţi aţi suferit; puritatea e necesară pentru 
fericirea vieţii. Când sunteţi puri, totul merge bine. Vă treziţi 
dimineaţa şi totul e invers. De ce? Fiindcă nu există puritate. 
Dumnezeu îi dă sănătate bărbatului, dar el e leneş la muncă. 
Atunci, Dumnezeu îi dă suferinţă. Dacă nu acceptă suferinţa, i 
se dă un necaz. Acceptând necazul, învățând să sufere, se 
împacă cu el şi Dumnezeu zice: „A învăţat să sufere, să nu i se 
mai dea, să i se dea de muncă!”. Acum, când vă aflaţi la muncă, 
ce faceţi pentru Dumnezeu? Vă spuneţi că Dumnezeu e bun. 
Dumnezeu e bun, dar o să vă dea note. Aveţi 2, 3, 4, 5, 10 - 
numai note bune. La ipocrizie, nota 6; la minciună, nota 5; la 
mânie, nota 7; pentru prezenţă, nota 5,5. Fără examene, nu 


puteţi să treceţi. În această viaţă, felul vostru de a trăi acum va 
avea note proaste. 

Aş vrea să învăţaţi un exerciţiu, să vă perfecţionaţi moral. 
Trebuie să vă rugaţi şi să vă întrebaţi pentru ce trebuie să vă 
rugaţi. Ca să aveţi răbdare. Şi, dacă perseveraţi în răbdare, totul 
va evolua bine. 

Când copilul are o idee în cap, se duce la mama lui şi-i cere 
mere. Şi-a pus în minte mere, nuci şi alte lucruri, aşa că se duce 
şi i le cere. Mama îi dă mere; el vrea şi nuci, şi ea îi dă. Copilul 
cere dulceaţă, şi atunci mama îi zice: „Nu sunt bune toate dintr- 
odată, scumpule, îţi voi da mâine”. Şi copilul ţine minte 
promisiunea că în ziua următoare va primi din nou. Ar trebui să 
faceţi un exerciţiu asemănător şi, când aveţi o idee în cap, să-l 
cereţi lui Dumnezeu să vă satisfacă toate nevoile. 

Trebuie să fiţi buni. A fi bun nu înseamnă a fi ca o oaie. 
Dumnezeu nu vrea oi, ci oameni buni şi raţionali. Oamenii buni 
sunt cei care nu se strică. Dacă te strici, nu eşti bun. Trebuie să 
aveţi un teren bun şi să respingeţi acele substanţe care strică 
omul. Terenul vostru e nesănătos, şi de aceea zice Dumnezeu 
că sămânţa care cade în mărăcini s-a sufocat şi n-a încolţit. Alta 
a căzut pe o piatră, iar soarele a ars-o şi a uscat-o, fiindcă în 
piatră nu poate să facă rădăcini, aşa că n-a încolţit. Nu vă lăsaţi 
înşelaţi: dacă nu vă pregătiţi acum terenul, n-o veţi mai face 
niciodată; nu e timp de pierdut. Nu lăsaţi Binele pentru altă 
dată! O idee bună va atrage toate ideile bune, care vor veni în 
ajutor pentru ducerea la bun sfârşit a acestei fapte bune. 

Uneori, vă simţiţi cam reci faţă de o persoană şi nu vreţi să 
mergeţi nicăieri. Ştiţi de ce vi se întâmplă asta? Fiindcă acolo 
miroase urât, pute, de aceea nu vreţi să mergeţi acolo. 
Pământul ei e plin de putreziciune, a doborât o oaie şi a început 
să miroasă urât. Bineînţeles că va mirosi urât, după ce a 
doborât-o. Aruncaţi oaia, curăţaţi terenul sau casa, şi mirosul 
urât va dispărea! Aceasta este legea Adevărului. Când apa s-a 
umplut de mizerii, se izolează rezervorul, se purifică apa 
filtrând-o, apoi i se dă drumul să curgă din nou. Altfel, dacă nu 
se purifică apa de acele mizerii care s-au adunat, le veţi bea şi 
vă veţi îmbolnăvi. Când oamenii comit un păcat, îl închid, îl 
ascund şi ajunge să miroase urât. Nu, trebuie să deschizi uşa şi 
să zici: „Am doborât o oaie sau un animal, am comis un păcat, 


uite, l-am aruncat!”. Plăteşte-l pe cel de la care l-ai luat, şi 
păcatul va dispărea şi nu va mai mirosi urât. 

Şi în viaţa noastră există gunoi. Nu-i nimic dacă vine răul; 
să plece, dar nu trebuie să-l primiţi, să vă uniţi cu el şi să intraţi 
în păcat ca fiul risipitor. Nu zic că în jurul vostru nu se învârtesc 
ciori sau vulturi, ca să vă murdărească cuibul. Pot să-l 
murdărească din exterior, dar în interior trebuie să fie curat, 
sănătos. Vă curăţaţi zilnic casa fizică - de ce nu o dată pe an? La 
fel, trebuie să vă spălaţi spiritual în fiecare zi, cum faceţi cu 
fizicul. Trebuie să vă spălaţi zilnic! Veţi fi vizitaţi de prieteni, dar 
nu admiteţi să vă deranjeze, Dumnezeu nu preţuieşte astfel de 
persoane. Un om a zis: „Eu nu pot să mă înclin”. Tu poţi, tu poţi! 
Dacă eşti o grindă sau o piatră, nu poţi să te înclini, dar, dacă 
eşti om, o să te încilini. Ce înseamnă să te înclini? Să-i priveşti pe 
ceilalţi oameni la fel ca pe tine. Eşti furios - nu te duce nicăieri, 
stai acasă! Ai o povară de dus - nu te duce nicăieri s-o descarci, 
căci nu aceasta este legea lui Dumnezeu; o astfel de viaţă nu e 
bună. Cineva îmi va spune că oamenii religioşi îşi descarcă şi ei 
poverile; bărbaţii, femeile se descarcă unii pe alţii. Profeţii s-au 
dus în păduri ca să-şi descarce povara. 

Dacă un câmp nu e recoltat, nu poate s-o facă singur. Anul 
acesta va da o recoltă mai proastă, anul următor, şi mai 
proastă, până când nu va mai da niciun bob de grâu. E mai bine 
să ai un ogor mic şi bine recoltat, decât unul mare, dar 
nerecoltat. 

Căci puţinul Bine recoltat se înmulţeşte. La fel se întâmplă 
şi în suflet. Când Dumnezeu îţi dă un fruct pentru sufletul tău, îl 
scoţi pe o gaură ca să hrăneşti şoarecii. Găurile trebuie umplute. 
Nu se cos cu acul. Unii îşi cos inimile, minţile, dar nu e bine. 
Trebuie să înţelegeţi clar când Dumnezeu vă dăruieşte ceva. 
Trebuie să-L ascultați şi să înţelegeţi ce vă spune, ce vrea de la 
voi. Trebuie să-L ascultați chiar şi atunci când cereţi lucrurile 
cele mai importante din viaţa voastră. Ascultaţi; dacă e confuzie 
în voi, nu este ideea lui Dumnezeu, nici dorinţa Lui. Dacă vă 
rugaţi fără să aveţi nevoie, o să vă audă Dumnezeu? Nu vă va 
auzi, fiindcă n-aţi mers cu lecţia de azi. „Dar Dumnezeu o să ne 
ierte”. O să ne ierte, dar elevul trebuie să se educe. Profesorul 
are un program precis: ora întâi, istorie; ora a doua, lectură; ora 
a treia, matematică; ora a patra, muzică; ora a cincea, 
gimnastică. „Dar acasă învăţăm altceva”. Atunci rămâi acasă, 


nu te duce la şcoală. Copilul mai vrea să sugă de la sânul 
mamei, dar ea, când vede că are dinţi, nu-l mai lasă. Unii copii 
vor să li se mestece mâncarea; o să li se mestece un an, doi, 
trei, patru, cinci, dar nu se poate până la douăzeci. La fel şi 
găina când puişorii cresc: îi înţeapă cu ciocul, trebuie să-şi 
găsească singuri mâncarea. 

lată ce ne cere Dumnezeu: nu te înfuria, e lipsit de 
judecată! Dă dovadă de Dreptate divină în faţa oamenilor! 
Mâinile sunt ca să facă Bine. Dacă nu sunteţi drepţi, o să vă 
doară braţele; dacă nu daţi dovadă de Virtute, o să vă doară 
picioarele, nu veţi fi sănătoşi; dacă sunteţi lipsiţi de lubire, o să 
vă doară gura, dinţii; dacă sunteţi lipsiţi de Adevăr, o să vă 
doară capul; dacă aveţi gânduri rele, o să deveniți animale; 
dacă vă lipseşte înţelepciunea, o să vă doară urechile. Dacă nu 
sunteţi în acord cu legea divină, veţi fi mereu bolnavi, suferinzi. 

Acum, îi veţi cere lui Dumnezeu: „Doamne, vreau să am 
răbdare! Dă-mi puterea Ta, ca să pot rezista la fiecare ispită, s-o 
pot învinge cu promptitudine! Vreau supunere!”. De exemplu, 
aveţi un obicei prost şi, când vă tentează, începeţi să numărați 
1, 2, 3, 4, până la 30, 40, 50. Cât numărați, va dispărea. Când 
numărați, o să vă spuneţi: „lată, astăzi am reuşit să suport 
puţin, nu m-am înfuriat”. A doua zi, vă veţi reţine de două ori să 
nu trişaţi; a treia zi, vă veţi reţine de trei ori să nu bărfiţi. Astfel, 
manifestarea fiecărui viciu va scădea pas cu pas, ca să dispară 
în cele din urmă. „Chiar dacă nu reuşesc să vorbesc bine pentru 
oameni, azi însă voi vorbi bine”. Mâine, veţi face un bine cuiva; 
în ziua următoare, îl veţi salva de la rău. Şi, astfel, Binele va 
creşte permanent în voi. 

O femeie care se slujeşte de o mie de cuvinte bune va fi o 
femeie utilă pentru stat. Va fi o mamă bună, va avea fii buni, 
fiice inteligente şi acel stat va înflori. Şi eu vreau ca voi să 
gândiţi bine, să faceţi fapte bune, să priviţi corect. Nu vă 
neliniştiţi, după ce învaţă să meargă, copilului nu-i mai e teamă 
că va cădea. Dacă veţi cădea, vă veţi ridica, dar nu vă fie 
teamă, veţi învăţa. În voi toţi există o dorinţă mare de a face 
Binele. Apostolul spune că omul drept cade de şapte ori. Veţi 
întâmpina obstacole mari în viaţă, dar veţi câştiga o nouă 
experienţă şi un nou mod de viaţă. Amin! 


Sofia, 17 februarie 1917 


Voința divină 


Ştiinţa în lume are putere doar când e pusă în aplicare. Cei 
mai mulţi dintre voi nu se folosesc de ea şi totuşi toţi vreţi să 
purtaţi haine frumoase şi să mâncaţi bucate bune, fără să ştiţi 
cum se obţin şi cum se prepară. Fiecare dintre voi trebuie să 
ştie cum să urzească, să ţeasă etc. 

Într-o zi sunteţi mulţumiţi - e un fel de îngrăşământ. 
Supărarea e alt fel de îngrăşământ. Un om e bine-dispus, dar, 
peste o jumătate de oră, starea i se va schimba. Ştiţi de ce se 
întâmplă aşa? Cel ce intră în viaţa spirituală va trezi în el toate 
defectele din viaţa trecută, care până atunci au fost adormite, 
şi, când vine binecuvântarea divină, renasc. Trebuie să aruncaţi 
buruienile din grădina voastră! Unii spun că erau mai buni 
înainte să intre în viaţa spirituală. Dar 94% din iubirea voastră 
este gunoi, doar celelalte 6% sunt lubire. Aruncaţi gunoiul, adică 
îngrăşământul de câmp, şi să rămână în voi doar ce e bun, cele 
6%. 

O să spuneţi că vă cioplesc, dar asta nu înseamnă a ciopli, 
încă n-aţi văzut ce înseamnă a ciopli. Sculptorul trebuie să 
lovească şi să cioplească îndelung o statuie ca să devină 
frumoasă şi graţioasă. 

Vreau ca toţi să împliniţi voinţa lui Dumnezeu. Imaginaţi-vă 
că vă aflaţi în timpurile dintâi ale creştinismului... Câţi dintre voi 
sunteţi pregătiţi să suferiţi persecuțiile şi încercările? Aveţi mici 
încercări acasă (cu soţul, soţia, copiii), dar asta nu e mare lucru. 
Importantă este împlinirea voinţei lui Dumnezeu! Şi totuşi, ce 
faceţi voi? Dacă voinţa divină e în acord cu voi, sunteţi gata s-o 
împliniţi, dacă nu, nu. Învățătura nouă nu vrea să facă din voi 
călugări şi călugăriţe. Ea cere oameni sănătoşi, care să poată 
suporta greutăţile vieţii. Şi cei care înţeleg această lege, această 
doctrină, vor fi gata să se ajute între ei. Fiecare dintre voi are un 
ghimpe în carne. Şi Pavel avea un ghimpe, drept care s-a rugat 
lui Dumnezeu, dar lară să-i spună unde se găsea ghimpele. 
Dumnezeu i-a zis: „Mare e harul Meu”. Şi voi trebuie să-l spuneţi 
lui Dumnezeu unde se află spinul vostru, ca să vi-l scoată. 

Nu trebuie să fiți la fel în elanurile voastre. Dacă toată 
lumea ţese doar pânză, va fi o mare concurenţă. Toţi vreţi să fiţi 
buni. Ce este Virtutea? Ceea ce facem să fie bine făcut 
(indiferent că tesem, coasem etc.), asta înseamnă să fim buni. 


Vreţi să fiţi ca o statuie şi toată lumea să vă admire şi să vă 
spună ce frumoasă e. Învățătura lui Hristos nu este o doctrină 
de automat, ci o doctrină a sufletului. Când o veţi studia, veţi 
avea multe îndoieli. O femeie căsătorită de curând, câte bănuieli 
n-are faţă de soţul ei! Aceasta se întâmplă deoarece nu-l crede. 
Conform aceleiaşi legi, mergeţi pe calea spirituală şi vă 
întrebaţi: „Pot să ajung până la capăt?”. Îndoiala arată că 
subiectul care se îndoieşte nu e individual în lucrarea lui. Dacă 
un om e rău, ia formă de om rău; dacă e bănuitor, are forma 
potrivită; toate formele se adaptează la om. 

Toată lumea vrea să ajungă în Cer, toată lumea vrea să-l fie 
pe plac lui Dumnezeu. Ce sacrificiu aţi făcut pentru Dumnezeu? 
Ziceţi mereu că Dumnezeu nu v-a dat una sau alta. Dar voi ce- 
aţi dat? Făina pe care l-aţi dat-o lui Dumnezeu este de ajuns ca 
să se facă o pâine? Trebuie să vă gândiţi bine. Vorbiţi despre 
lubire. lubirea care dă Forţă minţii şi raţiunii omeneşti, ca să 
poată suporta suferinţele, e lubirea divină. Ca s-o aveţi, trebuie 
să schimbaţi iubirea voastră cu lubirea de Dumnezeu. Dacă mă 
ascultați, vă voi spune de unde puteţi obţine această lubire. 
Dacă sunteţi insultaţi, începeţi să suferiţi. Ceea ce arată că 
iubirea voastră are limite, se pierde, ceea ce înseamnă că nu e 
lubire. loan spune: „lubirea nu se pierde niciodată”, înainte ca 
nuca să cadă, ceva se pierde; nu nuca, ci coaja. Un om spune 
despre altul că iubirea lui a fost respinsă, dar acestea sunt 
învelişuri ale lubirii divine. Trebuie să aruncaţi toate cojile şi să 
păstraţi doar miezul divin, care este lubirea. 

Citesc pe feţele voastre că sunteţi oameni care se 
îngrijorează. Voi ziceţi: „Eu mă rog mult”. Dar rugatul şi slujitul 
sunt două lucruri diferite. 

Ziceţi zilnic: „Facă-se voia lui Dumnezeu”. 

Bărbatul zice: „Facă-se voia lui Dumnezeu”. Dar femeia 
spune: „Nu, facă-se voia mea”. Aşa fac soţul, copiii, şi treaba nu 
merge. Faceţi afaceri cu o mare întreprindere şi ziceţi: „Vând 
scump angro”; dar, într-o zi, daţi faliment şi înţelegeţi că asta nu 
e pentru voi. 

Trebuie să vă gândiţi de trei ori înainte să vorbiţi. Toţi 
sunteţi maeştri şi ziceţi: „Trebuie să faci în felul acesta, domnule 
Deunov!” Spuneţi-mi ce trebuie să fac, şi voi face. Dar şi eu o să 
vă spun ce trebuie făcut şi trebuie să faceţi. Dacă nu merge 
bine, veţi fi mai nervoşi, nu veţi reuşi să dormiţi, veţi deveni 


bănuitori şi până la urmă veţi dori să ascundeţi toate acestea de 
lume şi vă veţi pune o mască. Or, învăţătura mea va conferi o 
culoare frumoasă sufletului vostru, veţi fi liniştiţi şi mulţumiţi, nu 
veţi mai avea nevoie de măşti. Unii dintre voi au treizeci, alţii, 
patruzeci de ani, şi trebuie învăţat minimum 120 de ani. Aşadar, 
aveţi încă mult de învăţat. 

Dumnezeu întreabă câţi dintre voi sunteţi pregătiţi să 
împliniţi voinţa divină. Luaţi de trei ori de la mine, dar voi ce o 
să faceţi pentru mine? Hristos a zis: „Omul nu trăieşte doar cu 
pâine, ci şi cu tot ce iese din gura lui Dumnezeu”. Spuneţi-mi ce 
pot să fac pentru voi. „Dar nici nu luăm, nici nu dăm”, veţi zice 
voi. Atunci, nu veţi studia în această scoală. Dumnezeu le va 
arăta o Cale doar celor care vor avea bunăvoința de a învinge 
întotdeauna în ei propriile gânduri şi dorinţe. Soţul e supărat şi- 
şi bate soţia; voi îi criticaţi întruna pe ceilalţi. Aş vrea să vă 
întreb dacă trăiţi bine cu voi înşivă. Încercaţi o lună să nu mai 
aveţi nicio tulburare, să fiţi calmi, ca să vedeţi cât sunteţi de 
buni. 

Începând de acum, indiferent de inconvenientele şi certurile 
dintre voi, Dumnezeu a poruncit: „Afară cu toate impurităţile!” 
Dumnezeu nu este Dumnezeul Mâniei, ci Dumnezeul Credintei, 

Speranţei, Iubirii, Dreptăţii, Purităţii. Cel ce nu va respecta 
această lege să meargă în Egipt pentru a face cărămizi; or, cel 
care vrea să meargă, să apuce drumul pustiului spre Ţara 
Canaanului. Aveţi de rezolvat probleme mari în această viaţă, 
nu le lăsaţi pentru altă dată. Să aveţi numai idei pozitive: „Voi 
împlini voinţa lui Dumnezeu!”. Ziceţi asta în sinea voastră, nu le- 
o spuneţi altora. 

Puneţi puritate şi sinceritate în gândurile, dorinţele şi 
sufletul vostru, şi lubirea se va arăta, şi Dumnezeu vă va 
binecuvânta, şi Cerul va avea ca scop să crească tot ce a 
semănat în voi Dumnezeu. Faceţi-i loc să crească, căci acum 
avem orele cele mai potrivite, în care se poate realiza mult în 
timp puţin. Ceea ce creştea în trecut într-o mie de ani, acum se 
realizează doar în zece; ceea ce a crescut într-o sută, acum 
creşte în doar un an. 

Femeile trebuie să se unească şi să se ajute între ele. 
Acum, când vă adunaţi acasă, vorbiţi doar de lucruri rele despre 
una, despre alta - câte întrebări şi critici! Nu se mai poate 


continua cu aceste măşti ale diavolului, scoateţi-le! învăţaţi 
acum doctrina lui Dumnezeu! 

Vreau să deveniți buni prin voi înşivă. Căci, de cum va veni 
timpul, veţi fi buni din necesitate; acum însă e timpul libertăţii, 
al alegerii, trebuie să alegeţi singuri să fiţi buni. Omul este 
binele din el, e parte a lui. Ceea ce veţi face este o 
binecuvântare pentru casa voastră, pentru copiii voştri. „Dacă 
păstraţi legea Mea, Mă voi ruga la Dumnezeu să vă trimită 
Duhul Sfânt consolator”, le-a spus Hristos învăţăceilor Lui. 

Vom fierbe tomate şi din 100 de kilograme vom obţine 9-10 
kilograme. Eu vă voi da tomate şi lemne, iar voi o să le fierbeţi. 
Pentru cel ce nu vrea să le fiarbă, o voi face eu, dar îi voi cere 
să-mi dea tomate şi lemne. 

Gândiţi-vă întotdeauna la lucrurile care vă ajută să evoluaţi. 
Ideea „Nu pot” este o contradicţie. „Nu pot”, în limba lubirii, 
înseamnă că există dificultăţi, obstacole. Am început să vă 
fotografiez gândurile şi într-o zi o să vi le arăt. Autorul de psalmi 
zice: „Dumnezeu îmi va ascunde păcatele”. Creierul să vă fie 
plin de idei superioare. Inima să vă fie mai generoasă, la fel şi 
mintea, să fiţi sănătoşi! Sănătatea este pentru corp, iar fericirea 
este o calitate a sufletului printre îngeri; beatitudinea este o 
calitate a Duhului lui Dumnezeu. 

De aceea, pe Pământ nu pot să existe fericire şi 
beatitudine. 

Materialul prevăzut pentru anul 1917 trebuie învăţat, 
câmpul nu trebuie să rămână nerecoltat. O să vă împart în 
categorii. Cel care coase o să continue, dar celui ce nu ştie o să-i 
fie rău. Mulţi se plâng că viaţa merge rău. Asta se întâmplă 
deoarece pânza n-a fost bine pusă, trebuie potrivită din nou. 

Joia viitoare vin doar cei care ştiu să pună în practică. Nu 
cerem doar auditori. Incercaţi să vă aranjaţi relaţiile, să fiți 
sinceri în sufletul vostru, faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. 

Acolo unde binele se înmulţeşte, se înmulţeşte şi răul. Cel 
ce lucrează mai mult mănâncă mai mult, poartă mai multe 
haine şi le rupe etc. Fiecare dintre voi trebuie să devină un 
cămin pentru Duhul Sfânt. Dumnezeu îşi trimite zilnic Duhul, dar 
trebuie să fim pregătiţi să primim binele pe care ni-l trimite 
Dumnezeu. 

Vreau să mă ajutaţi să rezolv neînțelegerile dintre voi. 
Faceţi deseori praf în minţile şi inimile voastre; nu aveţi nevoie 


de asta. Încercaţi să vă liniştiţi gândurile, daţi-vă mâna şi lucraţi. 
Văd că vă faceţi grupuri, vă împărţiţi şi tineri, şi bătrâni. În 
primul rând, trebuie să ajungeţi la Duhul Sfânt, să construiți 
binele! Altfel, cu ideile voastre rele, daţi viaţă karmei şi bolilor. 
Dumnezeu a spus că totul va merge bine, iar eu vă doresc să 
evoluaţi în minte şi în inimă, întru înţelepciune, Cunoaştere şi 
lubire, să nu vă mai puneţi piedică unul altuia. 

Prima lege este cea a suferinţei. A doua, cea a ispitei; 
duhurile vă ispitesc prin oameni. A treia lege este cea a 
binecuvântării divine. Care este măreţia acestor legi, dacă le 
puteţi înţelege? Le veţi învăţa teoretic şi practic. Dacă cineva 
critică, spuneţi-i: „Ai un război de ţesut? Vino, o să ţesem!”. Un 
om nu trăieşte bine, înseamnă că războiul lui de ţesut nu e bine 
aşezat. Va rupe pânza şi o va lua de la capăt. Aţi amestecat 
toate războaiele de ţesut ale bărbaţilor şi ale femeilor, şi acum 
plângeţi... 


Sofia, 29 martie 1917 


Neprihănirea şi mântuirea 


Căci prin credința din inimă 

se capătă neprihănirea, şi prin 

mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire. 
Romani 10, 10 


Mă voi opri la aceste două cuvinte, „neprihănire” şi 
„mântuire”. Vreau să studiaţi aceste cuvinte şi să faceţi o 
experienţă cu ele. 

Orice femeie vrea independenţa. Cât e tânără, scopul ei 
este să plece din casa tatălui, să se elibereze de mamă şi de 
tată, să devină stăpâna propriei case. Această dorinţă este 
foarte naturală şi divină. Când se căsătoreşte şi-şi începe noua 
viaţă, îşi duce în casa ei trupul (cămăşi, perne, cuverturi), îşi 
pune în ordine casa şi ei îi face plăcere această casă aşa de bine 
ordonată. Corpul este o casă a sufletului omenesc în viaţa 
spirituală. E ca în cazul femeii, aceeaşi lege în privinţa sufletului, 
care intră în corp şi începe să-l aranjeze. Unii vor să se 
debaraseze de corp şi-şi zic: „Când aş putea să mă eliberez de 
corpul meu?”. Există corpuri din care omul nu poate evada. 
Acestea sunt acele beciuri umede şi nesănătoase, fără ferestre, 
în care oamenii se îmbolnăvesc de reumatism. Dacă evadăm din 
ele nu înseamnă că ieşim din casele noastre foarte curate. Pavel 
spune în Biblie: „Există o casă care nu e făcută de om”. 

Ideea de neprihănire provine de la expresia de „a aranja 
lucrurile” (a pune lucrurile la locul lor cuvenit). Ce om este 
neprihănit? Cel ce nu face greşeli. Or, ca să nu facă păcate, 
omul trebuie să aibă cunoştinţe, să înţeleagă sensul lucrurilor 
din jur şi să facă alegerea bună. 

Vă avântaţi spre libertate. Fiecare femeie trebuie să aibă 
această libertate, dar cu condiţia s-o poată utiliza, să 
construiască pe ea fericirea şi sănătatea soţului şi a copiilor. 
Femeia care nu e liberă n-are un soţ fericit. Credeţi că femeia 
bolnavă e liberă? Femeia cu inima şi mintea tulburate 
permanent nu este o femeie liberă. Nu spun că mintea nu 
trebuie să aibă emoţii. Tulburarea e una, emoția e alta. Mintea şi 
inima trebuie să simtă emoție doar la suprafaţă, nu să fie 
tulburate profund, ca să nu devină mlăştinoase. Lucrul 
important pentru femeie este să aibă profunzimea inimii de 


minimum zece kilometri! La o astfel de profunzime, cel care 
încearcă să vă tulbure se îneacă. Ce fac copilaşii când găsesc 
mlaştini puţin adânci, de aproape zece centimetri? Intră în apă, 
o tulbură şi sunt mulţumiţi. Bărbaţii, când găsesc femei puţin 
profunde, le tulbură şi le pare bine. Atunci, femeile zic: „Ce 
nefericite suntem!”. În apele puţin adânci e mult vacarm, acolo 
orăcăie broaştele toată vara - zgomot şi mare agitaţie, care abia 
dacă încetează iarna. Aşadar, inimile voastre nu trebuie să fie 
puţin adânci, în apă nu trebuie să fie agitaţie. 

Întrebaţi care este remediul pentru această baltă, în care 
apa este atât de rea? Veţi produce un curent nou de apă pură în 
această baltă şi veţi forma un pârâu pentru ca apa proaspătă să 
poată spăla resturile trecutului. Invăţătura lui lisus este un 
curent nou de apă, care trebuie să intre în inima voastră şi s-o 
spele. După ce a purificat-o, va lăsa depuneri pe câmpurile 
voastre, ca să se poată fortifica. Vă întrebaţi cum trebuie făcută 
această fântână? Fântâna va veni singură la voi. Hristos i-a spus 
femeii samaritene: „Apa pe care o să ţi-o dau va fi în tine o 
fântână de viaţă, care curge fără oprire”. In consecinţă, cuvântul 
„mântuire” înseamnă această fântână. 

Când un om se află în deşert, unde nu se găseşte apă, are 
gura uscată, e chinuit de o sete insuportabilă şi singura cale de 
a se salva este apa, altfel este condamnat la moarte. Asemenea 
unor călători în deşert, multe femei mor de sete împreună cu 
cămilele lor, cu bagajele. Aţi auzit cuvântul „fântână”. Aş vrea 
ca, atunci când veţi merge să vă plimbaţi afară din Sofia, să 
gustaţi apa din astfel de fântâni. Dar doamnele din clasele de 
sus, de altfel, toate doamnele nu merg foarte departe, bat 
întotdeauna aceleaşi alei, unde în afară de praf nu se poate găsi 
nimic altceva. Înghit această apă şi, întorcându-se acasă, spun: 
„Ce plimbare bună am făcut!”. Eu vă spun că doar veţi înghiţi 
praf. Deseori, când aud doctrina lui Hristos, oamenii folosesc 
întotdeauna aceleaşi fraze banale şi apoi zic: „M-a durut capul 
ascultând”. Asta pentru că aţi înghiţit praf. Acela nu e locul 
pentru neprihănire şi mântuire. 

Cuvintele „neprihănire” şi „mântuire” au şapte semnificaţii. 
Eu vă vorbesc acum despre primul sens şi, dacă reuşiţi să-l 
înţelegeţi, vă voi vorbi şi despre celelalte. Vine la voi un prieten 
şi vă zice: „Hai să ne plimbăm, dar nu departe, fiindcă mă doare 
capul, mi-e greață, nu sunt obişnuit”, înseamnă că sunteţi 


oameni care mergeţi cu paşi mici, în timp ce Adevărul vrea să 
meargă cu paşi mari. Când picioarele oamenilor devin scurte, 
încep să se gândească la lucruri rele. Un om zice: „Nu pot să 
merg la Vitoşa”. Dar, dacă nu poţi să mergi la Vitoşa, cum ai 
putea merge la Hristos? Calea lui Hristos este îngustă şi 
anevoioasă, este Calea voinţei raţionale a omului. Să vă spuneţi 
în sinea voastră: „Voi merge împreună cu prietenii la Vitoşa!”. 
Dacă chiar nu puteţi, faceţi drumul mental, străbateţi tot drumul 
în mintea voastră! Aceasta este filosofia vieţii. 

Înainte să vă căsătoriţi, la întâlnirea cu iubiții voştri, ei vă 
numesc îngeri, vă iubesc, mor pentru voi, nu pot să trăiască fără 
voi, se aşază în genunchi şi câte lacrimi şi ipocrizie vedem! Dar 
nu pentru că nu pot fără voi, ci ca să producă efect, şi prin asta 
vor să spună: „Vedeţi cum e Dumnezeu!” Când se mărită, 
femeile încep să îngenuncheze. lată filosofia voastră: vă aşezaţi 
în genunchi în locul soţilor voştri. De ce? Fiindcă mintea şi inima 
vă sunt prea puţin profunde. Nu înţelegeţi asta în sens greşit. 
Dacă iau ceva de măsurat şi încerc să văd adâncimea minţilor şi 
inimilor voastre, voi constata o realitate. Cuvintele cu care vă 
vorbesc sunt în sens figurat, să nu le înţelegeţi în sens obişnuit. 
Inimile voastre pot să fie, în acelaşi timp, şi puţin profunde, şi 
profunde. Dacă în inimile voastre intră doar murdărie, fundul o 
să se umple şi vor deveni puţin adânci. Există lacuri care au 
devenit mai puţin adânci, dar altele au devenit mai adânci... De 
ce are femeia dorinţa să-şi vadă soţul în genunchi în faţa ei? A 
te aşeza în genunchi înseamnă legea abnegaţiei de sine, a 
sacrificiului de sine. Formând unghiuri în timpul poziţiei, aceasta 
arată că eşti gata să cobori şi să te sacrifici. Când te opreşti şi te 
sacrifici pentru cineva, înseamnă că te-ai aşezat în genunchi în 
faţa lui. Dar, când un tânăr se aşază în genunchi în faţa unei 
tinere, el o înşală. Câte dintre femeile bulgare trăiesc perfect cu 
soţii lor şi nu şi-au spus niciodată o vorbă urâtă? Vă las să vă 
gândiţi şi să constataţi singure adevărul. Adevărul trebuie să fie 
clar, nici mai mult, nici mai puţin! Nu vreau să vă prezint acest 
adevăr atât de strălucitor încât să vă orbească. Îl fac să treacă 
prin mulţi nori, ca să fie suportabil pentru ochii voştri; cu el vă 
salvez de iluziile care aduc zilnic necazuri, căci aceste iluzii vă 
îndepărtează de Dumnezeu. 

Când Dumnezeu a trimis o femeie sau un bărbat pe 
Pământ, i-a dat un buget. Dacă cineva îl toacă, nu e drept. 


Nimeni n-are dreptul să-l ia, doar dacă eşti gata să-l dai de 
bunăvoie. li spuneţi cuiva: „Nu te sacrifici pentru mine”. Nu e 
necesar să facă un sacrificiu pentru voi, căci, dacă face acest 
sacrificiu, ca să vă înalțe, va cobori el. Aşa e legea divină: unul 
coboară, altul urcă. Dacă bărbatul coboară, femeia urcă; dacă 
femeia coboară, bărbatul urcă, în prezent, aruncaţi o ancoră, 
capturați bărbatul şi îl faceţi să coboare astfel încât nici el, nici 
voi să nu puteţi urca. Vă opriţi în loc şi vă priviţi. Aşa cum 
femeile din zilele noastre îşi opresc soţii şi nu-i lasă să urce. 
Acesta este motivul pentru care dormiţi, deoarece nu puteţi 
merge în cealaltă lume, nu puteţi cobori şi urca. Când sunteţi 
întrebaţi de ce dormiti, răspundeţi: „Ca să merg la Dumnezeu”. 
Când spuneţi „Am dormit bine”, o faceţi pentru că aţi fost sus, 
dar din impresia pe care aţi avut-o acolo rămâne doar o umbră 
de plăcere. Uneori zice soţia: „Am dormit rău, am visat urât”. 
Asta înseamnă că şi-a oprit soţul undeva. Această situaţie 
nenaturală provine uneori din dorinţa exagerată a femeii. 
Dorinţa nemăsurată atrage dorinţă nemăsurată, nenorocirea 
atrage nenorocire, suferinţa atrage suferinţă. 

Când vorbesc despre suferinţă şi nenorocire, înţeleg 
durerea ca pe un înveliş al Adevărului Divin. 

Oamenii din zilele noastre învăluie suferinţa în bucurie şi, în 
consecinţă, o fac dulce la exterior. Există pilule la exterior cu 
zahăr, dar în interior amare. Dumnezeu nu e acum nici de 
partea homeopatici, nici a alopatiei. Prima vindecă cu doze mici 
de pudră amară, ca să aibă efect; a doua, cu doze mari de pudră 
amară. Şi răul dispare. Când omul e sănătos, n-are nevoie de 
pilule. Cunosc oameni care, din obişnuinţă, din când în când iau 
câteva pilule, aspirină sau chinină, ca să nu se îmbolnăvească. 
Se gândesc mereu că ar putea să se îmbolnăvească. Zilnic 
trebuie să vă spuneţi un cuvânt pozitiv, şi astfel starea voastră 
va fi mai bună. 

Voi, cei care mă ascultați, faceţi exerciţiul următor, pentru 
care vă dau un an, după care o să vă simţiţi liberi: primele şase 
luni vor fi pozitive (o să lucraţi pământul, o să semănaţi, o să 
recoltaţi), următoarele şase luni veţi fi pasivi (veţi culege o 
energie nouă). Să nu aveţi nicio îndoială, căci lucrul despre care 
vă vorbesc poate fi realizat de fiecare dintre voi. Este ridicol să 
spuneţi că nu puteţi s-o faceţi. Intr-o zi, o să adun copiii mici şi o 
să fac o experienţă cu ei ca să dovedesc că ceea ce nu puteţi să 


faceţi voi pot copiii, căci încrederea lor e mai mare decât a 
voastră. O să ziceţi: „Ne putem înşela”. 

E posibil ca în primul an să vă puteţi înşela, nu şi în al 
doilea. Veţi respinge această idee. Acolo unde lucrează legea, 
nu există minciună şi veţi cunoaşte aceste cuvinte: „Tot ce li se 
poate întâmpla celor care îl iubesc pe Dumnezeu este spre 
binele lor”. O să reţineţi asta ca pe un fel de citat: „Tot ce poate 
să ni se întâmple va fi transformat de Dumnezeu spre Bine”. 
Apoi, dacă aveţi idei rele, dorinţe rele, dacă toţi oamenii răi se 
întorc împotriva voastră, să nu vă fie teamă! Lăsaţi astea în 
afara voastră! 

Şi acum o să vă vorbesc despre verbul „a putea”. Ce 
exerciţiu aţi făcut până în prezent? L-aţi folosit doar la persoana 
întâi: eu pot. De acum înainte, o să-l utilizaţi la toate 
persoanele: eu pot, tu poţi, el poate, noi putem, voi puteţi, ei 
pot! Dacă v-aţi poticnit de o problemă, o să ziceţi în sinea 
voastră, în sufletul vostru: „Eu pot, noi putem, el poate! Eu pot, 
Tu poţi, Doamne, care te afli în mine, în sufletul meu. El poate, 
Duhul Tău maiestuos, care mă conduce!”. După aceea, veţi 
folosi celelalte persoane la plural. Credinţa voastră şi Puritatea 
voastră o să vină în ajutor tuturor celor care se află sus, o să 
coopereze la ideea divină pentru ca ea să se poată realiza în 
viaţa voastră. Pe această Cale se cere o răbdare divină şi 
perseverenţă, pentru ca Lumina să domine în voi. Trebuie să 
faceţi această experienţă de fiecare dată când vă simţiţi slabi. O 
veţi face dimineaţa între orele patru şi şapte. Cel mai bine este 
pentru cel care poate să se trezească de bunăvoie la ora patru. 
Dimineaţa, când răsare soarele, veţi spune: 

(La persoana întâi) Eu pot! - în acest fel o să răsară Soarele 
meu în sufletul meu. 

(La persoana a doua) Tu poţi! - în acest fel o să răsară 
Soarele divin în sufletul meu. 

(La persoana a treia) El poate! - în acest fel o să răsară 
Soarele în mintea mea. 

(La persoana întâi plural) Noi putem! - în acest fel o să 
răsară Soarele îngerilor noştri. 

(La persoana a doua plural) Voi puteţi! - în acest fel o să 
răsară Soarele Dumnezeului Păcii în sufletele noastre. 

(La persoana a treia plural) Ei pot! - în acest fel o să răsară 
Soarele tuturor Sorilor în minţile noastre. 


Astfel, în voi trebuie să răsară şase sori. La fiecare soare o 
să vă opriţi patru minute; în total, douăzeci şi patru de minute 
vor fi utilizate pentru răsăritul a şase sori. Veţi respecta regula 
următoare: vă treziţi fără zgomot, liniştiţi, şi, după ce vă faceţi 
toaleta, rămâneţi calmi, fără nicio problemă, fără nimic care să 
vă neliniştească. 

E posibil să nu vă simţiţi în apele voastre la trezire, să vă 
simţiţi ca şi cum lumea întreagă e împotriva voastră. Cu toate 
acestea, ridicaţi-vă şi rostiţi încet cuvintele de mai sus, fiecare 
pe rând. Luaţi un carnet şi în fiecare dimineaţă, timp de şase 
luni, scrieţi ora trezirii şi de câte ori v-aţi trezit târziu. Rostind 
acele cuvinte, o să simţiţi o bucurie în stomac şi mintea în 
plenitudine. Aveţi nevoie de şase luni ca să înţelegeţi cum se 
petrece răsăritul acestor sori. Continuaţi să faceţi acest exerciţiu 
timp de şase luni, transmiteţi-l şi unora dintre prietenii voştri, 
recomandaţi-l lor. Începeţi să-l faceţi în ziua de 6 aprilie. Cineva 
o să întrebe dacă e posibil să te trezeşti aşa de devreme etc. Să 
nu aveţi astfel de idei! Veţi nota în caiete cum era vremea, 
împărţind-o în senină, noroasă, ploioasă, vântoasă. Toate aceste 
stări ale vremii sunt bune. Dacă e ploios sau noros în acele şase 
luni, nu vă plângeţi niciodată. Dacă e ploios, o să spuneţi: „Azi 
plouă, Dumnezeu purifică şi câmpurile vor avea o recoltă mai 
bogată”. Veţi încerca să realizaţi toate astea. Cereţi-le 
prietenilor să facă şi ei la fel. 

În cursul primei luni, când rostiţi toate cele şase puncte, să- 
| accentuaţi mai ales pe primul. În cursul celei de-a doua luni, 
veţi repeta totul, dar veţi accentua al doilea punct etc. Doresc 
să fiţi calmi şi binecuvântarea care va veni va fi exact cea de 
care aveţi nevoie. Vreau să produceţi o undă binefăcătoare şi 
din tot ce vi se întâmplă în aceste şase luni veţi încerca să 
trageţi o învăţătură, să vedeţi latura bună a acestei probleme şi 
să profitaţi de ea. O să spuneţi: „Totul se întâmplă pentru Binele 
celui care îl iubeşte pe Dumnezeu!”. După aceea, veţi repeta 
frazele care urmează: 

Cred în tine, Dumnezeul meu, 

care mi-ai vorbit în trecut. 

Cred în tine, Dumnezeul meu, 

care îmi vorbeşti în acest moment. 

Cred în tine, Dumnezeul meu, 


care o să-mi vorbeşti în viitor. Lumina Ta să se pogoare 
peste noi toţi! Numele Tău să fie slăvit. 

Vie împărăţia Ta! 

Facă-se voia Ta! 

Precum în Cer, aşa şi pe Pământ! 

În cursul zilei, dacă vă vine inspiraţia să citiţi un psalm sau 
altceva, citiţi, dar doar dacă simţiţi o dorinţă profundă s-o faceţi. 
Citând frazele de mai sus, reflectaţi la lucruri care ar putea să 
vă înalțe, gândiţi-vă la ce este mai frumos în lume, şi veţi vedea 
cum vă vor apărea cele mai frumoase imagini. Doar în acest fel 
o să puteţi să vă refaceţi trecutul şi să vă pregătiţi condiţii bune 
pentru viitor. Aceasta este calea pe care puteţi să vă căliţi 
voinţa şi să vă faceţi mintea şi inima mai generoase. 
Bineînţeles, lumea va merge mai departe pe acelaşi drum, dar 
totul va fi spre bine. 

În cursul acestor şase luni, uneori vă puteţi simţi puţin 
murdari. Veţi folosi atunci cuvintele: „Doamne, încălzeşte-mi 
inima cu lubirea Ta!”. Dacă mintea vă devine uneori întunecată, 
veţi spune: „Doamne, luminează-mi judecata cu Duhul Tău! 
Sau: „Dă-mi Lumina Duhului Tău!” Apoi, rămâneţi calmi. E 
posibil să treacă o oră, două, trei, patru, dar rezultatul va veni 
cu siguranţă. 

După răsăritul celor şase sori, unul după altul, veţi avea un 
rezultat. În timpul celor şase luni veţi încerca să păstraţi relaţii 
bune cu partenerii de viaţă, cu copiii voştri, cu cei din jur şi veţi 
vorbi doar despre lucruri utile. Dacă vă înşelaţi uneori şi vi se 
întâmplă să spuneţi lucruri rele despre o persoană, scrieţi-le în 
caietele voastre, veţi fi sinceri cu voi înşivă. 

Altă regulă: dacă unul dintre voi nu este în stare să-şi 
rezolve problema, să facă apel la un frate. Dacă nici ei doi nu 
reuşesc, să cheme un al treilea, şi împreună vor reuşi în 
rugăciunea lor. Reuniunea trebuie să aibă loc întotdeauna 
înainte de amiază, căci atunci sunt condiţiile favorabile. 

Aşa devine omul „neprihănit” şi „se eliberează”. Este prima 
semnificaţie a acestor cuvinte. 

Daţi acest sfat prietenilor la care ţineţi. Dacă aveţi o 
inspiraţie profundă, împărtăşiţi aceste cuvinte şi altora, şi vă 
veţi simţi bine împreună. În acest fel, Lumina voastră va fi 
vizibilă pentru apropiații voştri. 

Pacea fie cu voi! 


Sofia, 5 aprilie 1917 


Ceea ce a unit 


Ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă. 
Marcu 10, 9 


_ Acum, să ne întoarcem privirea spre ce a unit Dumnezeu. 
Inţeleg aceste cuvinte în sens larg, adică sensul dat de Hristos. 
Ele se referă la întreaga viaţă omenească, în toate manifestările 
sale. „Ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă”. Orice 
suferinţă în viaţă provine din această dezunire. Nu este necesar 
să vă dau argumente pe această temă, fiecare o poate verifica 
prin experienţă. 

Sunteţi nefericiţi când îi întoarceţi spatele partenerului 
vostru de viaţă, sufletului vostru, fraţilor şi surorilor voastre, 
prietenilor, casei, ţării voastre. De ce? Cuvântul „ţară” are un 
sens diferit faţă de ce înţeleg oamenii prin el. Prin cuvântul 
„ţară” oamenii înţeleg casa, familia, dar ce este pe Pământ 
familia, în Cer este ţara, casa divină. Oamenii din zilele noastre 
înţeleg prin cuvântul „dezunire” doar dezunirea dintre bărbat şi 
femeie, adică ceea ce numesc „repudiere”. 

Prin „dezunire” se înţelege respingerea oricărei idei şi 
dorinţe de către mintea şi inima voastră. Când respingeţi o idee 
bună din mintea voastră şi o dorinţă bună din inima voastră, 
comiteţi o crimă. 

Nu aruncaţi ce a unit Dumnezeu. Exerciţiile pe care vi le-am 
dat luna trecută sunt în legătură cu această mare lege. În prima 
propoziţie, ziceţi: „Fie ca răsăritul Soarelui meu să vină în 
sufletul meu”. De ce? Deoarece Soarele în lumea fizică este 
motivul pentru care creşte totul în natură şi el răsare la orizont; 
şi în om există un Soare care răsare şi încălzeşte. Când razele 
Soarelui natural strălucesc în deşert, ele încălzesc doar nisipul 
şi, când mergeţi cu picioarele goale pe el, vă arde. Dacă razele 
lui cad pe pământul bogat în grâne, ele fac să se dezvolte acele 
grâne, creând o viaţă nouă, şi, dacă călătoriţi în acea ţară, o să 
vă facă plăcere. Dacă Soarele vostru răsare prin aceeaşi lege, 
veţi simţi şi veţi vedea că totul este foarte corect. Dar, dacă 
dezuniţi ce a unit Dumnezeu, Soarele vostru va răsări ca în 
deşert şi vor apărea curenţi calzi şi fierbinţi. Aţi văzut cum se 
dezbracă oamenii în anotimpul cald, le vine greu să respire, le 
este cald? Această căldură e provocată de faptul că nu există 


destulă vegetaţie. De ce trebuie să răsară Soarele nostru? Ca să 
facă să crească tot ce e bun în voi. 

Acum veţi adăuga la prima propoziţie a exerciţiului ceea ce 
urmează: „Fie ca Soarele meu să răsară în sufletul meu şi să-mi 
purifice inima”. Veţi adăuga alte cuvinte noi şi la celelalte 
propoziţii. 

(La persoana a doua) Tu poţi! - Fie ca Soarele divin să 
răsară în mine şi să-mi purifice sufletul. 

(La persoana a treia) El poate! - Fie ca Soarele din mintea 
mea să răsară şi să-mi purifice judecata. 

(La persoana întâi plural) Noi putem! - Fie ca Soarele 
îngerilor noştri să răsară şi să ne purifice inimile. 

(La persoana a doua plural) Voi puteţi! - Fie ca Soarele 
Dumnezeului Păcii să răsară şi să ne purifice sufletele. 

(La persoana a treia plural) Ei pot! - Fie ca Soarele tuturor 
Sorilor să răsară în minţile noastre şi să ne purifice judecata. 

Trebuie lucrat o întreagă lună pentru purificarea inimii, a 
sufletului şi a judecății. Acesta este sensul cuvintelor: „Ceea ce 
a unit Dumnezeu, omul să nu despartă”. Aceasta este legea pe 
care o abordaţi acum, ca să vă puneţi în acord cu inima, sufletul 
şi judecata voastră. Orice om care a despărţit ceea ce a unit 
Dumnezeu a pierdut această armonie. 

Multe femei şi-au pierdut soţii care au murit, dar alţii sunt 
vii, chiar dacă oamenii îi cred morţi, şi, invers, există femei care 
au murit, dar trăiesc. Astfel, după câte cred, se poate ca o 
femeie să fie încă vie cu toate că a murit demult şi să rămână în 
casă, aşa cum într-o grădină zoologică rămân scheletele uitate 
sau cum rămân în muzee păsările împăiate. În aceste cazuri, 
turcii vorbesc despre ibret. /n acest fel înţeleg cuvintele 
Apostolului Pavel, care zice că o văduvă, ca să fie înscrisă în 
lista văduvelor, trebuie să nu aibă mai puţin de şaizeci de ani. 
De aceea, văduvele tinere trebuie să se căsătorească şi să 
crească copii. Este o lege supremă. Cuvântul „căsătorie” 
înseamnă viaţă. Oamenii din zilele noastre nu înţeleg viaţa, 
fiindcă nu înţeleg sensul spiritual al lucrurilor. Aveţi un copil care 
nu mănâncă, mama crede că e bolnav şi se îngrijorează. Şi ce- 
aţi spune despre un copil care nu mai cântă? Dar despre un 
copil care nu se mai roagă? Omul care nu mai mănâncă, nu mai 
cântă şi nu se mai roagă este bolnav. Mâncarea este în legătură 
cu corpul, cântecul, cu inima, rugăciunea, cu mintea omului. 


Unii filosofi spun că omul nu trebuie să se roage. Eu spun: unii 
microbi au intrat în mintea ta, şi de aceea eşti bolnav. 

Bineînţeles, trebuie să experimentați. Acum vă aflaţi într-o 
şcoală. Nu vă spun să aruncaţi totul îndată ce v-aţi întors acasă. 
Nu vă instruiesc să aruncaţi tot, ci să-l utilizaţi. În timp ce 
oamenii din ziua de astăzi, având cârpe, le adună şi fac din ele 
covoare, voi aveţi îngrăşăminte, fertilizaţi-vă ogoarele. 

Astfel, fixaţi-vă sarcina să vă opriţi încă o dată la cuvintele: 
„Ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă”. In ce constă 
această unire? Unirea dintre Soare şi om constă în cinci 
receptori. Putem să fim în unire cu Soarele cu ochii. Dacă ne 
facem rău la ochi, distrugem acest bun. Dacă-i facem rău 
nasului, nu vom intra în legătură cu aroma fructelor, creată de 
soare. Dacă se pierde gustul, n-o să mai putem înţelege acel 
bun ce se găseşte în interiorul fructelor. Trebuie să ne păstrăm 
ochii puri. Cum ne stricăm ochii? O femeie care îşi pierde soţul 
plânge şi iar plânge după el şi-şi slăbeşte ochii. De ce trebuie să 
plângă? Nu-l voia la început pe acel soţ, şi acum plânge pentru 
el. După înţelegerea mea, a plânge în acel moment nu e un 
lucru natural. Plânsul trebuie să provină din blândeţea inimii. 
Plânsul lipsit de blândeţe este inutil. 

O să vă dau un exemplu pentru luminarea conştiinţei. Un 
om a fost condamnat la trei ani de închisoare fiindcă a furat 25 
de leva. Avocatul care îl apăra a zis: „N-a făcut furtul cu 
premeditare. Dacă ar fi cu adevărat hoţ, ar fi luat şi cele 2.000 
de leva care se găseau în acelaşi loc”. Când a auzit asta, hoţul a 
început să plângă. „De ce plângi?” au întrebat judecătorii. 
„Pentru că n-am luat cele 2.000 de leva”. 

Mulţi dintre voi plâng acum pentru că n-au luat cele 2.000 
de leva, nu pentru că au luat 25 de leva. Uneori, unii plâng 
zicând: „Sufăr pentru că n-am asta ori aia”. Eu zic: „Suferiţi 
fiindcă n-aţi luat cele 2.000 de leva”. Ştiinţa vă este utilă atâta 
timp cât vă aduce binele. Multele ipoteze şi teorii filosofice sunt 
utile atâta timp cât reprezintă o gimnastică a minţii, dar în viaţă 
aveţi nevoie de ceva fundamental, deoarece vă aduce 
întotdeauna sănătate, pace şi bucurie interioară. 

În mod analog, veţi raţiona astfel: Soarele dă viaţă 
izvoarelor în lume, munţilor şi tuturor bunurilor de pe Pământ şi, 
la fel, Soarele vostru, când vă răsare în inimă, prin aceeaşi lege 
va crea toate bunurile existente. Căci Dumnezeu, care a pus în 


legătură aceste lucruri, are grijă de acest echilibru. Fiecare idee 
din mintea voastră, bună sau rea, provoacă o mare revoltă. In 
voi se înfruntă în acelaşi timp două forţe raţionale; şi una, şi 
cealaltă vă spun cum trebuie să acţionaţi. Viaţa raţională este 
utilă pentru voi, nu pentru societate. Societatea este o condiţie 
pentru omul individual. Hristos a zis că omul nu este creat 
pentru sâmbătă, ci sâmbăta este creată pentru om. Omul nu 
trebuie să devină sclav al societăţii. Societatea este o condiţie 
pentru dezvoltarea sufletului individual. Societăţile colective 
sunt unităţi unite. Întrebaţi de ce a creat Dumnezeu lumea. A 
creat-o pentru sufletul vostru. Or, voi spuneţi: „Societatea şi 
lumea să se amelioreze”. Dacă toată lumea este sănătoasă, 
dacă toată lumea începe să cânte, să mănânce, oare ţie ţi-e 
bine sau unde e binele pentru tine? Ce interes ai să ştii că există 
mulţi îngeri şi sfinţi? Lumea o să se amelioreze dacă starea ta se 
ameliorează. 

Vorbind despre societate, înţeleg ce se află în interiorul 
omului. Să nu spuneţi niciodată: „Ce pot să fac eu?” Cum vine 
desfrâul? Vine întotdeauna de la oameni, de la indivizi. Unei 
parizience îi vine ideea să-şi pună perucă, şi imediat toţi o imită. 
Altei doamne îi trece prin minte să-şi pună o rochie îngustă, şi 
toate doamnele se îmbracă apoi la fel; sau alta ia hotărârea să 
îmbrace o rochie largă, şi toate celelalte fac la fel. Unui bărbat îi 
vine ideea să-şi facă pantaloni cu manşete late, asta devine o 
modă nouă şi toţi bărbaţii fac la fel. Un om dă exemplu pentru 
toată lumea. Să nu credeţi că ceea ce faceţi în viaţă n-are 
consecinţe atât pentru voi, cât şi pentru ceilalţi. De aceea, 
Hristos zice: „Nu vă fie teamă, Tatăl vostru a avut bunătatea să 
vă dăruiască împărăţia Lui”. 

Ca să fiţi puternici, trebuie să reconstituiţi în voi această 
uniune. Dizarmonia din voi trebuie corectată, căci aveţi multe 
gânduri care vă tulbură, multe divergențe. De exemplu, mă 
întrebaţi care va fi viitorul vostru. Uneori vă răspund: „Nu pot să 
vă spun nimic . De ce? Fiindcă văd că viitorul unora este foarte 
rău. Un călugăr foarte credincios făcea în fiecare zi cinci sute de 
mătănii. Altul, când l-a văzut, a înţeles imediat că era foarte 
credincios. Primul s-a mirat cum de a fost înţeles şi nu-şi dădea 
seama că, de la atâtea mătănii, degetele îi erau pline de 
bătături. Astfel, fiecare om are bătături în el, şi după aceste 
bătături se poate şti ce a făcut. 


lisus a zis: „Voi, femeile, trebuie să vă întoarceţi la starea 
de la început!”. Care stare? Starea de a ne hrăni cu fructe din 
Pomul Vieţii. Vă vine un gând trist, o dorinţă tristă: ea vine din 
pomul cunoaşterii binelui şi răului. Indiferent de ideea care vă 
vine, schimbaţi-o imediat şi puneţi alta în loc! 

Dacă urâţi pe cineva, nu încercaţi să scăpaţi de el sau să-l 
evitaţi, ci găsiţi în locul lui pe altul, la care puteţi să ţineţi. 
Oamenii de lume înţeleg mai bine această lege. De exemplu, un 
bărbat nu-şi iubeşte soţia şi găseşte altă femeie pe care o 
iubeşte. Aceeaşi lege e valabilă şi pentru femeile de lume: nu-şi 
iubesc soţul, ci iubesc alt bărbat. Această reacţie nu poate fi 
evitată în lume. Să nu credeţi că voi veţi reacţiona altfel. Veţi 
răspunde că în voi nu există astfel de lucruri. Asta e legea. 
Vrând s-o evitaţi, veţi face întotdeauna contrariul. Veţi spune că 
această doctrină e rea. Dacă e rea, nu mai e nimic de spus. 
Aşezaţi în primul rând ce e corect şi lăsaţi la coadă umbra 
acestuia. 

Din toate acestea, puteţi să învăţaţi cum să amelioraţi 
dispoziţia partenerului de viaţă şi pe a voastră. Or, ce faceţi voi? 
Vă întoarceţi privirea spre Dumnezeu şi vă rugaţi: „Doamne, ia-l 
pe acest om sau pe mine însumi, ca să mă pot elibera de el!”. 
Dar nu ştiţi că atunci n-aţi fi liberi, căci, dacă ar pleca, situaţia 
voastră ar fi şi mai gravă. Putem să luăm multe exemple din 
spiritism care dovedesc aceasta. De exemplu, un bărbat care nu 
trăia bine cu soţia s-a eliberat de ea şi s-a căsătorit cu alta. Dar 
prima soţie, deşi moartă, a reuşit s-o dea afară pe cea de-a 
doua. Când un om zice că nu poate să trăiască cu soţul sau cu 
soţia, asta înseamnă că există un bărbat mort sau o femeie 
moartă care îi deranjează. Bărbaţii şi femeile moarte au o mare 
influenţă, de aceea Hristos a spus: „Ceea ce a unit Dumnezeu, 
omul să nu despartă”. Când omul intră în armonia divină, toate 
inconvenientele vieţii dispar, căci în prezent oamenii nu se află 
la locul lor. Întâlnesc acum bărbaţi şi femei care au o mină 
îndoielnică. De exemplu, afirmaţi despre o persoană că nu este 
sinceră. Dacă nu e sinceră, cum ne-am putea opune? 

La persoana a doua a verbului, ziceţi: „Tu poţi - Fie ca 
Soarele divin să răsară în mine şi să-mi purifice sufletul”. Prin 
cuvântul „suflet” se înţelege aici frontiera lumii voastre, ceea ce 
este formă în voi, toate posibilităţile care se ascund în voi. Căci 
Soarele are puterea să purifice acest suflet imens. Uneori, 


credeţi că sunteţi foarte mici sau vă întrebaţi cum aţi fost. N-aţi 
văzut cât e de mare sufletul vostru. Fiecare dintre voi are trei 
feţe. Să luăm, de exemplu, o femeie pe nume Mara. Există o 
Mara la nivel fizic, una între îngeri şi alta în lumea divină. Toate 
trei sunt legate, dar, când îmi vorbiţi despre una dintre ele, vă 
întreb despre ce Mara îmi vorbiţi. Iubirea adevărată constă în a 
le iubi pe toate cele trei Mara. Un om vine şi iubeşte doar o 
Mara, iar voi ziceţi: „Nu poţi, trebuie să le iubeşti pe toate în 
acelaşi timp!”. Femeia iubeşte doar prima faţă a soţului ei, cea 
de la nivelul fizicului. Despre o astfel de femeie sau un astfel de 
bărbat se spune că sunt oameni fără inimă. Inima Marei este la 
îngeri. Adică la sufletul unei persoane! Atunci, îi veţi privi pe 
ceilalţi în mod diferit. Când veţi cunoaşte omul la nivel fizic, 
omul dintre îngeri, omul din lumea divină, veţi înţelege măreţia 
a ceea ce este omul. Când rostiţi „eu pot, tu poţi, el poate”, este 
vorba despre cele trei persoane ale voastre (eu, tu şi el), eu 
care sunt aici, tu care eşti printre îngeri şi el care e la 
Dumnezeu. Omul şi îngerul formează o pereche, în timp ce 
Dumnezeu arată direcţia în care trebuie să meargă îngerii. In 
acest fel, se formează un triunghi, prima figură geometrică. 

Când ajungem la formele de plural ale verbului „a putea”, 
zicem: „noi putem, voi puteţi, ei pot”. Când zicem „noi putem”, 
înseamnă că toată lumea, întreaga omenire de pe Pământ, noi 
toţi putem. „Voi puteţi” înseamnă „voi, îngerii, care vă aflaţi 
acolo sus”. „Ei pot” înseamnă toate divinităţile care se află acolo 
sus. Dacă înţelegeţi astfel această idee profundă, în voi se vor 
trezi imediat acele senzaţii supreme, vor creşte în mod normal, 
şi atunci toţi cei din jurul vostru vor fi bine-dispuşi faţă de voi şi 
vor ţine la voi. Nu e posibil ca oamenii să vă iubească fără ca voi 
să iubiţi. 

Pentru ca floarea să se deschidă, trebuie să răsară Soarele. 
Când Soarele tău răsare, floarea sufletului tău se deschide cu 
orice preţ. Când Soarele minţii tale răsare, judecata ta se 
deschide şi ea. Aceasta este filosofia din zilele noastre: 
îndepărtarea tuturor acestor învelişuri. Ziceţi: „E prea grea 
această filosofie, avem atâtea învelişuri!”. Luaţi o nucă, îi 
aruncaţi cojile, şi atunci vedeţi cât e de mare. Unele persoane 
sunt foarte mari, dar aruncaţi-le învelişurile şi le veţi vedea 
atunci grandoarea. Trebuie să vă însuşiţi această învăţătură, 
care are o valoare interioară. Sunteţi într-o stare dificilă şi ziceţi: 


„Ce-ar mai putea să ne spună nou?”. Nu credeţi că ar mai fi 
ceva nou de învăţat, dar gândiţi-vă mai curând cum să puneţi în 
practică acea învăţătură în raport cu voi. Un căruţaş trece pe 
lângă un copac şi-şi zice: „Ah, ce osie frumoasă pentru roţi aş 
putea să fac din acest copac!” Trece un tăietor de lemne pe 
lângă copac şi-şi zice: „Ce grindă frumoasă aş putea să fac din 
acest copac!”. Şi voi, dacă treceţi pe lângă un copac sau o 
fântână, trebuie să vă gândiţi cum le puteţi utiliza. 

Cei care au făcut exerciţiul de luna trecută au constatat 
vreun rezultat? Aveţi poftă de mâncare? În interiorul vostru 
trebuie mai întâi să se reconstruiască armonia între mâncare, 
băutură şi rugăciune. Dar nu criticaţi. Dacă observați o greşeală 
la voi, corectaţi-o; nu vă judecaţi, ci corectaţi-vă. Dacă observați 
o greşeală la voi şi n-o corectaţi, aceasta nu înseamnă o bună 
înţelegere a lucrurilor. Observaţi dimineaţa care este culoarea 
Soarelui. Când culoarea este foarte roşie şi asta vă 
impresionează, atunci sunteţi prea răsfaţaţi de viaţă. Dacă zăriţi 
un nor la răsăritul Soarelui, asta arată că pe Soarele vostru 
există un nor pe care trebuie să-l faceţi să dispară. De exemplu, 
vi se întâmplă să nu fiţi bine-dispuşi, să nu vă placă cineva - 
aveţi un nor negru pe Soarele vostru. Dumnezeu vede şi zice: 
„Pe Soarele Marei e un nor negru”. Încercaţi să obţineţi plăcere 
de la toate lucrurile, o plăcere constant copilărească, nu să vă 
gândiţi că aţi trăit mult, aţi suferit mult. 

Un bou care a purtat multe poveri şi a suportat zilnic 
cincizeci de bastoane, ce ştie el? A cunoscut doar legea 
bastoanelor. Un bou care a muncit bine douăzeci de ani şi pe 
care stăpânul l-a mângâiat pe spate, ce ştie el? Cunoaşte doar 
mângâierile, nimic mai mult. De multe ori veţi vedea nori negri 
pe Soare, dar fiecare zi vă va aduce binecuvântare, idei noi, 
dorinţe noi. Bineînţeles, acest soare este doar obiectul acelor 
sori care răsar în voi: Soarele inimii, al sufletului şi al minţii. Unii 
vă întreabă ce sunt aceşti sori. Asta s-o păstraţi pentru voi. Veţi 
face o încercare şi, când veţi vedea rezultatul, îl veţi putea 
împărtăşi cu ceilalţi. Dacă nu verificaţi singuri, la cel mai mic 
eşec, veţi crede că totul e fals. Luaţi-o încet, pasul pe care îl veţi 
reuşi să fie mic, dar sigur! 

Acum vă voi da câteva fraze complementare pentru 
rugăciunea dată deja: 


Cred în Tine, Doamne, care mi-ai vorbit în trecut. Ai pus în 
mine toate seminţele bune ale vieţii mele. 

Cred în Tine, Doamne, care îmi vorbeşti în prezent. Tu faci 
să crească binele din mine. 

Cred în Tine, Doamne, care o să-mi vorbeşti în viitor. Mă voi 
bucura în viaţa Ta. 

Cuvântul „Ta” are valoare. El conţine unirea celor trei 
principii. În litera T, linia verticală reprezintă bărbatul, iar linia 
orizontală, femeia. Ele ţin să se unească sau se poate spune că 
există un elan între starea activă şi starea pasivă, între cele 
două forţe mari care acţionează în lume. 

Ziceţi de multe ori: „Care va fi viaţa mea viitoare?”. După 
felul în care vă sculaţi dimineaţa şi ziceţi „voi face asta sau aia”, 
aşa va fi viaţa voastră viitoare. Ziceţi: „O să-l strivesc pe ăsta!” 
în viitor, o să fiţi şi voi striviţi. Dacă ziceţi că o să faceţi bine 
cuiva, asta înseamnă că în viitor vi se va face şi vouă bine. 

Oamenii mundani se mulţumesc şi se bucură, în timp ce 
oamenii spirituali au o mină serioasă şi în felul acesta fac să se 
creadă că duc o viaţă serioasă. Or, printr-un om spiritual se 
înţelege orice om care trăieşte raţional. O să vă dau un exemplu 
cu un om cu adevărat spiritual: un maestru zidar le dădea lecţii 
ucenicilor cum să ridice o piatră mare pe casă, dar, în timp ce le 
arăta, piatra i-a căzut pe mână şi i-a strivit un deget. Omul | s-a 
adresat lui Dumnezeu: „Mulţumesc, Doamne, că nu mi-ai luat 
tot braţul!” Cel care înţelege lucrurile în acest fel este un om 
spiritual. 

Femeile de azi trebuie să creeze o atmosferă frumoasă, 
trebuie să se ajute toate între ele. Incercaţi toate să aveţi un 
confort interior şi să vă mulţumiţi cu puţin, cu ce aveţi. Am auzit 
o femeie zicându-i alteia: „Nu m-a primit bine”. Cum ar fi putut 
să o primească bine când soţul a bătut-o şi a avut probleme cu 
fiul? Oamenii spirituali trebuie să aibă gânduri bune pentru 
ceilalţi. Dacă spunem despre cineva că este un om de bine, va 
deveni cu adevărat. 

Veţi învăţa legea întineririi. Aceasta este învierea. Nu ziceţi: 
„Am devenit bătrâni”, ci mai curând: „Suntem tineri, vom munci 
începând de acum!” Nu spuneţi: „O să mor”, ci: „Am avut ideea 
să construiesc o casă nouă”. Dacă v-aţi pierdut banii, atunci veţi 
zice: „l-am pus la bancă”. Interpretaţi lucrurile în sensul lor 
corect. Într-o zi, ucenicii lui Hristos, trecând pe lângă un câine 


mort, au zis: „Ce urât miroase!” Or, Hristos le-a spus: „Ce albi 
sunt dinţii lui!” Feriţi-vă de asta, nu spuneţi că miroase urât, ci 
spălaţi-vă pe mâini. A vă spăla pe mâini înseamnă a fi drepţi. 
Este singura cale de ameliorare a lumii. 


Sofia, 3 mai 1917 


Simplitatea 


Porunca pe care ţi-o dau, 

fiule Timotei, după prorocirile 

făcute mai înainte despre tine, 

este ca, prin ele, să te lupti lupta cea bună. 
1 Timotei 1:18 


Cuvintele „luptă” şi „faptă vitejească” se aseamănă, căci 
doar lupta dreaptă include fapta vitejească în lume. Cuvintele 
„faptă vitejească” înseamnă înălţare. Lupta reprezintă ridicarea 
spiritului omenesc, pe când coborârea este căderea spiritului 
omenesc. 

Înainte de orice, vi se cere simplitate, ceea ce nu înseamnă 
să fiţi simpli, ci toate cunoştinţele pe care le aveţi să fie simple. 
La baza lor, lucrurile trebuie să fie simple, aşa cum este la 
început baza pe care se construieşte; apoi, odată cu dificultăţile, 
ea se complică. Aşadar, în fond, concepţiile trebuie să fie clare şi 
simple. Trebuie să existe o simplitate în mintea şi inima voastră. 
Aş vrea să înţelegeţi bine cuvântul „simplitate”. Când sunteţi 
anxioşi, să rostiţi acest cuvânt, şi veţi simţi o linişte în suflet. 
Orice cuvânt frumos trebuie să vă aducă liniştire. 

O să vă vorbesc despre cuvântul „luptă” şi o să vă îndrept 
atenţia spre un fapt, ca să înţelegeţi dezacordurile care există în 
viaţă. Căci observ astfel de dezacorduri între voi şi nu reuşiţi să 
vi le explicaţi. Să nu aveţi impresia că intenţionez să vă cert. 
Nici vorbă, vreau doar ca unele idei şi dorinţe să vă fie mai 
clare. Imaginaţi-vă că vă găsiţi într-o grădină mare, staţi pe un 
scaun şi aveţi în faţă un măr cu frunze frumoase şi fructe bine 
formate. Vă bucuraţi. Să presupunem că frunzele pomului sunt 
calme, discută între ele şi zic: „Ce frumoasă e lumea divină, 
trăim în pace şi înţelegere!”. Dar, după un timp, începe să bată 
vântul şi frunzele încep să se îmbrâncească, iar unele cad. In 
această societate de sus încep certurile: „Tu nu înţelegi 
creştinismul, eşti barbară etc” Aşa este şi situaţia voastră când 
mergeţi din casă în casă şi ziceţi: „Ştii, ea e aşa şi aşa”. Asta 
arată că între voi bate vântul. Motivul este exterior. Trebuie să 
sesizaţi aceşti curenţi exteriori care nu depind de voi. Dacă 
sunteţi doar o frunză şi începe să bată vântul, neapărat vă veţi 
lovi de alta. Spuneţi-i atunci: „lartă-mă, n-am vrut!”. Din acest 


motiv, trebuie să vă iertaţi. După ce vântul se domoleşte, pacea 
şi înţelegerea revin între voi, dar, îndată ce vântul începe să 
bată, certurile se stârnesc din nou. E un fapt adevărat în viaţă şi 
voi ziceţi: „Bate vântul”. 

Fiecare om trebuie să aibă un fes şi, când începe să bată 
vântul, să-l pună pe cap, iar totul va fi pace şi înţelegere. A avea 
un fes înseamnă ca omul să ştie să-şi stăpânească gândurile şi 
dorinţele. Dacă ai un astfel de fes, gândurile şi dorinţele tale 
sunt bine ordonate; dacă acest fes lipseşte, lucrurile merg rău. 
În lumea divină nu există astfel de vânturi, ci doar adieri uşoare, 
care fac frunzele doar să tremure uşor. Indiferent de faptele 
voastre, îi veţi spune acelei frunze: „Fii sigură că niciodată nu 
voi mai face acest lucru şi că mă căiesc”. Zilnic vor fi greşeli şi 
regrete. Aşa sunt oamenii, moralişti care vorbesc despre o viaţă 
bună, dreaptă şi cinstită. Aşa sunt frunzele cât sunt curate, până 
când cade praful şi le murdăreşte. Aşadar, în viaţa zilnică, va 
exista praf, purificare, certuri etc., dar această viaţă trebuie să 
treacă. 

Când vă adunaţi două surori şi vă certaţi, o să spuneţi: 
„Soră, iertare, bate vântul, de aceea ne agităm”. Este reacţia 
corectă în privinţa subiectului. Când vă certaţi, adunaţi-vă şi 
rostiţi formula următoare: „Hristos este egal cu y, 0-0, 1-1”. 
Aceasta este semnificaţia ultimului verset al parabolei: „Cel care 
Mă ascultă va trăi în pace şi siguranţă, fără să-i fie teamă de 
rău”. Aceasta este aceeaşi lege. 

Uneori, între rațiune şi inimă există o luptă, o divergență 
(inima doreşte un lucru, raţiunea, altul), are loc o dezbatere, 
hotărâți să faceţi un lucru şi, în realitate, îl faceţi pe celălalt. 
Presupuneţi că doi dintre voi au o mie de ari de pământ, primiţi 
de la tatăl lor. Unul e muncitor şi-şi lucrează pământul, face din 
el o grădină, o cultivă cu pomi fructiferi; cealaltă parte e 
semănată cu grâu, orz, porumb şi alte culturi. Al doilea zice: „Eu 
n-am nevoie de asta”. Şi-şi lasă pământul necultivat. Amândoi 
vin să-şi vadă bunul: unul are grâu, porumb, e mulţumit de 
toate, viaţa are un sens pentru el. Or, pământul celuilalt este 
plin de buruieni şi el zice: „Viaţa n-are niciun sens”. Cine a creat 
sensul şi nonsensul în viaţă? Ziceţi: „Dumnezeu ne dă asta, 
aia!”. Dumnezeu v-a dat pământ, care e inima voastră, lucraţi-l! 
La inimă se lucrează la fel ca la pomii fructiferi. Faceţi să 
crească în ea toate dorinţele bune. Trebuie să semănaţi la 


timpul potrivit, nu la cel nepotrivit. Cei care cresc pomi fructiferi 
au două perioade potrivite: iarna şi vara. Agricultorii au şi ei 
două perioade de plantare: în timpul iernii şi în timpul verii. Cei 
care cultivă porumb au şi ei perioade de plantare. 

Aşadar, când aveţi dorinţe bune, nu le lăsaţi să treacă, ca 
să puteţi termina altă treabă, ci plan- taţi-le imediat. Dacă 
întrebaţi cum să faceţi, asta înseamnă că vă ocupați de ce v-a 
făcut acesta sau acela. Lăsaţi totul deoparte şi plantați acea 
dorinţă bună! Nu sunteţi în apele voastre; lăsaţi disconfortul 
deoparte; disconfortul şi voi înşivă sunteţi două lucruri diferite! 
Când vă înfuriaţi unul pe celălalt, ştiţi cu ce semănaţi? 
Imaginaţi-vă că o muscă vine la voi şi vă scuipă salivă pe nas. 
Strigaţi imediat: „Cu ce drept face asta?”. O urmăriţi şi vă 
înfuriaţi pe toate celelalte muşte. Spălaţi-vă nasul şi atâta tot. O 
persoană spune ceva rău despre voi: spălaţi-vă şi atâta tot! Or, 
voi întrebaţi: „Ştiţi ce mi-a făcut musca asta?”. Lăsaţi-o 
deoparte. O persoană v-a ofensat. Nu le spuneţi nimic celorlalţi, 
căci, în acest fel, plantați ofensa în mintea lor. Aşa o faceţi 
cunoscută tuturor. Se răspândeşte de la o persoană la alta şi 
astfel se ajunge la o mare ştire. Asta e util pentru lume, pentru 
oamenii care n-au nimic de făcut, dar, pentru cei care lucrează, 
există lucruri mai serioase. 

Astfel, Apostolul Pavel s-a întors spre Timotei şi i-a zis: „A 
împăratului veşniciilor, a nemuritorului, nevăzutului şi singurului 
Dumnezeu să fie cinstea şi slava în vecii vecilor! Amin” (1 
Timotei 1, 17). Dacă Dumnezeu v-a dat o astfel de inimă pentru 
a-L slăvi, trebuie să plantați dorinţele bune în inimă, şi 
Dumnezeu le va ajuta să crească. Toate dorinţele bune se 
plantează doar dimineaţa, seara nu se plantează nimic. Seara, 
seminţele doar încolţesc şi dimineaţa le plantăm - aşa este în 
lumea spirituală. Ştiţi ce înseamnă dimineaţa? Dimineaţa este 
tinereţea. Dimineaţa, Soarele este un tânăr, la amiază, un soţ, 
iar seara, un bătrân. Seara, când vă duceţi la el, vă spune: „Sunt 
bătrân deja, mă dor oasele”. Ca să lucraţi în lume, trebuie să fiţi 
tineri şi, ca să fiţi, nu trebuie să faceţi greşeli. Cel ce face greşeli 
îmbătrâneşte; cel ce face Bine întinereşte. Pentru asta, rostiţi 
cuvintele: „Fie ca Soarele din sufletul meu să răsară şi să-mi 
purifice inima”. Asta înseamnă să întinereşti. Înseamnă să vrei 
să fii bun, iar bun este cel care are mulţi pomi fructiferi în 
grădină. 


Cum trebuie plantat, cu sau fără apă? Cu apă, bineînţeles. 
Faceţi o încercare ca să vedeţi cum se aplică această lege. Este 
posibil ca, la un moment dat, să vă aflaţi în faţa unei probleme 
mari sau a unui necaz în viaţă, care poate să aibă un caracter 
diferit şi să ajungeţi la disperare din cauza a ceea ce se 
întâmplă. După un astfel de necaz, vine întotdeauna un gând 
bun - udaţi-l, e timpul s-o faceţi! Cel care n-a suferit nu poate să 
aibă idei bune. Când vin necazurile peste voi, asta arată că 
Dumnezeu vă acordă atenţie, că a venit timpul plantării. 
Aceasta este interpretarea corectă. O persoană spune ceva rău 
despre voi, vă ofensează foarte rău, o să suferiţi, o să plângeţi, 
dar curând va veni o calmare, o idee bună. Apucaţi-vă imediat 
de treabă şi plantaţi-o! Această plantare va răscumpăra insulta. 

Vă voi explica legea potrivit căreia nu trebuie să vă 
răzbunaţi. Presupuneţi că o persoană vă intră în casă şi vă ia 
1.000 de leva. În aceeaşi zi, veţi avea o lucrare importantă de la 
care o să câştigaţi 100.000. Dacă vă apucaţi să urmăriţi hoţul, o 
să pierdeţi cele 100.000 de leva. Dumnezeu zice: „Lasă cele 
1.000 de leva, vei câştiga 100.000, fa-ţi treaba!”. O persoană v- 
a ofensat, dar, în acelaşi timp, aţi făcut o treabă bună pentru 
Dumnezeu. Faceţi-vă munca, altfel veţi pierde de o sută de ori 
mai mult, în cazul în care hotărâți să vă răzbunaţi. Există aici 
vreo filosofie? Există. Faceţi o încercare să vedeţi dacă e 
adevărat sau fals. Dacă veţi avea ocazia să încercaţi, puneţi 
asta în aplicare. 

Eu întâlnesc deseori oameni care aleargă după 1.000 de 
leva. 

- Încotro? 

- Mi s-au furat bani, 1.000 de leva. 


- Ba ai pierdut 100.000 de leva. 

Şi pe voi v-am văzut alergând după 1.000 de leva. Fiţi 
atenţi, o să pierdeţi 100.000 de leva! Evanghelia spune să nu vă 
răzbunaţi, căci Dumnezeu a zis: „A Mea e răzbunarea”. Şi: „Nu 
judeca ca să nu fii judecat”. Fiecare are o treabă importantă de 
făcut, nu să-i judece pe ceilalţi. Veţi avea o viaţă liniştită doar 
dacă-l daţi ascultare lui Dumnezeu, cel pe care îl cunoaşteţi. 
Zilnic puteţi vedea cine este acest Dumnezeu. Implinindu-l 
voinţa, zilnic o să vă simţiţi liniştiţi. Dacă nu împliniţi voia lui 
Dumnezeu, veţi fi nesiguri. De ce nu-i aici Dumnezeu? 
Dumnezeu vine doar în momentele de suferinţă. Când în lume 


apar cele mai mari suferinţe, acela este momentul în care apare 
Dumnezeu. Când un om suferă, Dumnezeu vine la el şi, când se 
simte bine, Dumnezeu zice: „Să vină acest om aici”. Şi se 
spune: „Dumnezeu să-l ierte, a plecat!”. Şi eu zic: „S-a dus să-şi 
vadă tatăl în ţara lui, pe domeniul său, şi apoi se va întoarce”. 
Aşadar, odată vine Dumnezeu la noi, altă dată ne ducem noi la 
El. Cu ce seamănă asta? Când un tată îşi căsătoreşte fiul, îl duce 
să trăiască în altă casă şi-l vizitează; altă dată, fiul merge să-l 
viziteze. Spuneţi-mi când îl vizitaţi pe Dumnezeu. Când sunteţi 
prea disperaţi şi suferiţi. Şi, când vine un om să vă facă un rău, 
Dumnezeu vine să vă viziteze. lată de ce trebuie să-i vizitaţi pe 
cei care suferă. 

Rugăciunea este doar un apel la Dumnezeu. Dacă suferiţi, 
rugaţi-vă. Dumnezeu vă împacă: o să vă trimită un om care să 
vă ajute, o să vă trimită un înger şi o să coboare singur să vă 
împace. 

Întrebaţi de ce venim pe lume. Ca să-L vizităm pe 
Dumnezeu. Aceasta este legea supremă prin care oamenii, cu 
durerile şi nevoile lor pe Pământ, devin apropiaţi. Dacă n-ar 
avea nevoi, n-ar putea să înţeleagă în ce constau bunurile în 
viaţă. Veţi reţine această idee: viaţa, aşa cum e, este cea mai 
frumoasă, iar voi, care trăiţi în prezent, trăiţi în cel mai bun 
mod. O persoană poate să spună: „Eu sunt un om rău”. În ce 
sens? Nu eşti rău, ci ai un pământ pe care nu vrei să-l cultivi, 
eşti leneş. Trebuie să munceşti. Apucă-te de muncă, şi nu vei fi 
păcătos. 

Cum se face păcatul? Dacă nu munceşti, vei face greşeli, o 
să te gândeşti de unde poţi lua, ce ai putea să faci, şi ajungi 
dator la toată lumea. 

Astfel, nu sunteţi păcătoşi din principiu, ci prin faptul că unii 
dintre voi nu vor să muncească. De exemplu, unii spun: „Cum aş 
putea să mă trezesc la patru dimineaţa, e posibil să te trezeşti 
la ora asta?”. Da, poţi să te trezeşti, căci noaptea e pentru 
dormit şi dimineaţa, pentru muncit. Când răsare Soarele, toată 
lumea trebuie să fie jos din pat, iar, când apune, toată lumea 
trebuie să fie în pat. Aşa fac păsările. Dacă doriţi să-L înţelegeţi 
pe Hristos, trebuie să vă comportaţi şi să trăiţi în acelaşi fel. 
Când vine suferinţa, ziceţi: „E timpul să muncesc”. Fiţi pregătiţi 
să plantați! Dacă apare în voi prima dorinţă bună, plantaţi-o, şi 
într-un an veţi vedea ce bogaţi veţi fi. Când un om devine bogat, 


i se deschid ochii. Să luăm un om sărac care-si construieşte o 
cabană fără ferestre şi, când devine puţin mai bogat, deschide 
imediat una, două şi mai multe ferestre. Suferințele trimise 
reprezintă o necesitate ca să vă dezvoltați. 

Când se zice „să-mi răsară Soarele”, aceasta arată omul 
care a venit pe Pământ. Trebuie să utilizaţi acest Soare care 
răsare. În fiecare dimineaţă, când se trezeşte, omul se naşte, iar 
seara, când adoarme, moare. De aceea, dimineaţa, dacă nu vă 
treziţi la timp ca să vă naşteţi copilul, acesta o să moară. 
Oamenii care se trezesc târziu nu sunt bine-dispuşi pentru toată 
ziua şi zicem că ei n-au dat viaţă copilului lor. Trebuie să 
înţelegem sensul profund al lucrurilor, nu litera. Prin cuvântul 
„dimineaţă” înţeleg toate condiţiile bune pe care vi le dăruieşte 
Dumnezeu; de aceea, nu le amânaţi pentru altă dată. Ele 
reprezintă o dimineaţă din viaţa voastră. Când vă treziţi 
dimineaţa devreme are loc o reacţie în voi. 

O să vă recomand câteva reguli. Am observat că unele 
persoane merg foarte repede, dar trebuie să mergeţi încet, 
altfel transpiraţi, şi de aici micile indispoziţii. 

Regula a doua. Observaţi care sunt culorile Soarelui, 
îndeosebi în ziua de 24 iunie. În cursul observaţiei, plantați în 
voi idei bune. Să presupunem că aveţi o abundență de idei 
bune. Trebuie să le împărtăşiţi cu ceilalţi, ca să le poată semăna 
şi ei, adică trebuie să le trimiteţi celorlalţi. Dacă printre voi 
există o dizarmonie, o să scadă cu cel puţin cincizeci la sută. 

Regula a treia. Când vi se spune că două surori s-au certat, 
ziceţi: „Vântul le-a întors. Pentru asta, să ne adunăm şi să ne 
rugăm la Dumnezeu să le ierte”. Le veţi trimite gânduri bune. 
Adunaţi-vă iar şi, una după alta, mergeţi să le vizitaţi în casele 
lor. Oare o femeie divorțată poate să trăiască bine? Niciodată. 
Lăsaţi un copil tară mamă, şi el va deveni grosolan. Dacă 
trăieşte împreună cu mama cincisprezece-douăzeci de ani, ea îi 
transmite puţină fineţe. Cei care au trăit fără mamă sunt puţin 
mai grosolani, de aceea li se dau suferinţe, ca să devină mai 
generoşi. Când o persoană suferă, zic: „Mama ta a plecat 
devreme, de aceea ai nevoie de suferinţe ca să devii mai 
generoasă”. Aceasta este calea pentru cei care vor să se 
dezvolte, să se înalțe. 

Regula a patra. Mergeţi să vedeţi cum cresc pomii fructiferi 
în grădinile celorlalţi, ca să-i plantați la fel în grădinile voastre. 


Regula a cincea. Scrieţi zilnic în caiet binele pe care l-aţi 
făcut fie cu vorba, fie cu inima. Dacă îi trimiteţi unei persoane 
gânduri bune, scrieţi asta. Deseori se spune că Dumnezeu va 
aranja lumea. Cum anume? Mulțumită nouă. Dacă ramurile nu 
înfloresc şi nu fac fructe, cum se vor dezvolta? Aceasta este 
latura practică. Sunteţi prea ambiţioşi, vă e ruşine să nu păreţi 
proşti în faţa unora sau a altora. Dar de câte ori nu sunteţi 
confuzi în faţa lui Dumnezeu? Când nu vedeţi, nu vă daţi seama. 
După un anumit timp, o să vă destăinui un mod de a transforma 
cuvintele rele în cuvinte bune. Vreau să fiţi inspirați de aceste 
idei bune. Încercaţi să aplicaţi toate astea în viaţa voastră 
spirituală, în felul de a mânca, de a bea, în felul de a merge şi a 
cânta. Aceasta înseamnă un om spiritual, care face totul pentru 
slava lui Dumnezeu. 

Regula a şasea. Dacă vă trece prin minte gândul de a fugi 
de oameni, feriţi-vă de asta. Vreau să aveţi prieteni din exterior, 
din lume, nu să fiţi prieteni doar între voi. De ce se căsătoresc 
oamenii? Nu ca să fie împreună? Incepând de acum, trebuie să 
vă dezlegaţi baierele pungii şi să dăruiţi celorlalţi. N-are de ce să 
vă fie teamă, căci cel care dăruieşte câştigă mai mult decât cel 
care ia. 

Regula a şaptea. Vă simţiţi trişti, aveţi multe probleme, 
credeţi că viaţa n-are sens. Coborâţi mai jos, priviţi-i pe cei care 
sunt mai nefericiţi decât voi, şi veţi înţelege că viaţa are sens. 
Şi, când vreţi să vă înălţaţi, priviţi-i pe cei care se găsesc 
deasupra voastră şi faceţi la fel în viaţă, căci viaţa se transmite 
de la o persoană la alta. Dacă nu vă transmit ceva din mine, nu 
veţi învăţa nimic. Viaţa se transmite prin contact, prin influenţă, 
prin ceea ce transmiteţi bine sau rău. Cunosc mulţi bărbaţi buni 
care, în compania unor femei rele, devin şi ei răi, şi bărbaţi răi 
care, în compania unor femei bune, se corectează. Legea este 
foarte dreaptă: ne influenţăm. Or, voi spuneţi: „Ce suntem 
noi?”. Trasaţi în vechile voastre caiete o cruce, puneţi foi noi şi 
scrieţi: „începând de acum, îmi însuşesc şi transmit regulile lui 
Hristos!” Veţi fi fericiţi şi mulţumiţi. 

Regula a opta. Feriţi-vă să le spuneţi fiicelor voastre: „Tu nu 
cunoşti viaţa, trebuie să fii mai raţională; eşti tânără, odată cu 
vârsta vei înţelege”. Nu le educați aşa, nu le vorbiţi despre 
bătrâneţe. Dacă fiica voastră e mulţumită, să fie mulţumită, să 
se joace, să cânte, lăsaţi-o aşa. 


Când vă înfuriaţi, spuneţi-l lui Dumnezeu: „Mulţumesc, 
Doamne, că am văzut cele mai frumoase strâmbături ale fiicei 
mele”. În natură se întâmplă la fel. Vedeţi un copac care se 
încovoaie; strâmbaţi-vă, e foarte plăcut. Le cereţi copiilor voştri 
ceea ce nici voi nu sunteţi în stare să faceţi. Este ciudat să vezi 
un predicator vrând să facă din fiica lui o sfântă. Dacă se înfurie, 
dacă plânge, voi trebuie să luaţi lucrurile calm şi filosofic, şi asta 
i se va transmite şi ei. 

Cu ocazia educaţiei noi, veţi pune în aplicare învăţătura lui 
Hristos. Educaţia trebuie să fie cu totul nouă, nu s-o punem pe 
cea nouă peste cea veche. O haină veche nu poate fi recusută 
cu părţi noi. Veţi spune: „Fiica mea va fi bună. Dacă nu-i acum, 
va fi mai târziu!”. Ceea ce gândim se va petrece cu adevărat. Tu 
şi fiica ta sunteţi acelaşi lucru. De ce eu nu gândesc rău despre 
oameni? Pentru că e un reflex. Dacă gândesc rău despre 
oameni, răul se va răsfrânge şi asupra mea. Gândul creează 
lucruri şi o răsfrângere asupra voastră. 

Aceste reguli le veţi pune în practică în această lună. Veţi 
ieşi până la 24 iunie la răsăritul soarelui, după care vă veţi 
odihni acasă douăzeci de zile. Există şi alte modalităţi pentru 
punerea în practică a legii mersului: dacă n-aveţi posibilitatea să 
ieşiţi din casă, vă treziţi devreme şi, după ce vă spuneţi 
rugăciunea, faceţi cu gândul o plimbare. Şi, când spuneţi: „Azi 
nu pot să ies”, vă stricaţi astfel munca. Vreţi să vă vizitaţi într-o 
zi un frate, dar nu puteţi. Aşezaţi-vă pe scaun şi vizitaţi-l 
spiritual. Nu trebuie să permiteţi apariţia gândurilor negative, 
cum ar fi că nu puteţi să faceţi asta sau aia. Chiar dacă staţi în 
pat şi sunteţi bolnavi, să ziceţi: „O să-mi repar acum corpul, dar 
sufletul poate să se ducă!”. Aşadar, legea trebuie să se 
împlinească întotdeauna cu vorba „pot”, dând astfel dovadă de 
voinţă omenească. 

Dacă unele lucruri vă sunt vagi, adunaţi-vă mai mulţi şi 
reflectaţi. Căci doar ce aţi simţit şi aţi cunoscut va fi pentru voi 
util şi vă va face credinţa mai puternică, având astfel ca bază o 
cunoaştere pozitivă. 


Sofia, 31 mai 1917 


cuprins 


ECE: NONO osia ant ia EA i i ea a ad tal 2 
Bobul de grå ses. pisiasi e era EE E II PCIE IRT 18 
Fariseul şi piibliică ul scanat ni gaara a a aa apei 36 
La ji =) o | = = PROD RARE RR RAO RI OI RER RI N PP RI NE AI IER 61 
Fratele celor mai mici...........c eee eee eee eee eee eee nene eaae 86 
Igiena sufletului omenesc... eee eee eee eee 104 
Cutie: VILEI sasea cea tt ten atatea ii lat aaa i a 113 
Vointa CIV ÎN Ec aaa nica ia ta de taia ună 127 
Neprihănirea şi mântuirea... eee eee ea 134 
Ceea ce a MIINE coc cae lana io aaa rin datorata a aa 145 


Simplitatea issie aa na at ll i a o 158