Ion Drăguşanul — Ciprian Porumbescu — Totul despre un geniu — Vol.II

ion drăgușanul 


CIPRIAN PORUMBESCU 
TOTUL DESPRE UN GENIU 


Volumul II 


„Iar când bunul Dumnezeu 
Va curma spiritul meu 

Şi inima-n veci va apune, 
Atunci, Doamne-n rai o pune, 
Că-i inimă de Român!” 


Ciprian Porumbescu 


manuscris aflat la 
Muzeul Naţional al Bucovinei 


Aron Pumnul: 


„Frățiorului Ciprianell” 


„Scrisoarea de faţă ne vorbeşte despre unul dintre 
cei nouă copii ai preotului şi scriitorului Iraclie Porum- 
bescu, care, din Martie 1857, până în Aprilie 1859, a păs- 
torit enoria Boianului. Copilul, Emilian, un „puiul ma- 
mei”, prea alintat poate, locuia în gazdă la Aron Pumnul, 
întocmai aşa cum, în aceeaşi vreme (1857/58), locuiau şi 
fraţii Şerban, Nicolai, Gheorghe şi Ilie Eminovici la ace- 
laşi Pumnul” (Leonida Bodnărescul). În această scrisoa- 


3 


re, se pomeneşte, pentru prima oară, numele... „frăţi- 
orului Ciprianell”. 


„Cernăuţi 28 Octomvre c(alendar) n(ou) 1858 
Frate Porumbescu! 


Am primit scrisoarea, cu data de ieri, ce mi-ai 
trimis-o, şi mi-am dat nevoinţă să o înţeleg, cât a fost cu 
putinţă. 


Tu mă pofteşti, frate, ca, dacă aş presimţi, după o 
observăciune întreprinsă, că tânjirea lui Emilian i-ar pu- 
tea aduce ceva stricăciune sănătăţii fizice sau inimale, să 
ţi-o spun aceasta, şi să-ţi arăt măsurile carele să le pui la 
cale. Eu îmi ştiu datoria mea, frate!, şi mi-ar părea rău 
dacă ai cugeta că eu nu mă interesez de o măsură cu tine 
despre bunăstarea lui în toată privinţa: deci aş fi văzut 
lucrul aşa de periculos şi ameninţător în vreo privinţă, cât 
să fie de neapărată trebuinţă intervenirea voastră, ţi-aş fi 
făcut cunoscut îndată, fără ca să mă fi poftit tu despre 
aceasta anume. 


Emilian a tânjit după părinţi-şi, şi când a venit 
întâi la noi, şi a doua oară după re-ntoarcere, şi încă după 
re-ntoarcere cu mult mai tare decât întâi; însă nicidecum 
şi nici pe departe aşa de nalt, precum se vede din 
scrisoare-ți că îţi închipuieşti tu, ca adică să fie în pericol 
de a i se ataca sănătatea fizică sau inimală. De asemenea 
tânjire, cred că nu trebuie să ne prindă mirare, căci ea 
este o urmare psihologică a schimbării împrejurărilor lui. 
El, mai înainte de ce a venit la noi, s-a aflat în braţele 


părinţilor, care l-au iubit cu toată puterea inimii lor celei 
simţitoare părinteşti, poate, câteodată, şi peste măsură, şi 
toată această iubire înfocată i-au arătat-o pe faţă. El a 
făcut ce a voit şi ce i-a dictat strămurul simţival copilă- 
resc, de a voit s-a jucat, de a voit a şezut, a alergat, a 
mâncat, căci etatea lui nu cerea vreo ocupaţie serioasă 
regulată. Acum i s-au schimbat împrejurările — a venit, de 
la Boian, la Cernăuţi: toate obiectele câte-l înconjură îi 
sunt noi, asemenea şi ocupaţia este alta, nu numai jocul şi 
alergarea. Fie persoanele ce-l 'înconjură oricât de bune: 
ele, totuşi, nu sunt tătuca şi mămuca lui, căci el încă nu 
este dedat nici cu vorbele, nici cu limba, nici cu purtarea 
lor aşa ca cu a părinţilor săi, apoi este lege firească că 
părinţii nu se pot suplini prin alte persoane. Prin schim- 
băciunea împrejurărilor, a trebuit neapărat să i se schimbe 
şi starea inimii lui. În loc de mămuca şi tătuca, era Pum- 
nul şi Pumna, către care el nu putea avea acea atragere, 
alipire şi încredere, care o are prefăcută în toată fiinţa sa 
către părinţii săi; în loc de jucării şi de petrecerea cea cu 
totul fără grijă, a venit acum preleginţiele cele micuţe 
copilăreşti, de 2-3 şire, carele sunt urâcioase pentru că îl 
atrag de la jucării, dar către care trebuie să i se insufle 
amoare precumpănită peste aplecarea firească spre jucă- 
rii; în locul frățiorului Ciprianell, este acum Nacu, Vasi- 
lică, Teon, băieţelul, Aghiliţia, tot persoane străine, pân- 
atunci, şi apoi la fiecare din aceştia alte vorbe, alte miş- 
cări, altă limbă; ba, ce e mai mult, şi casa, şi uşile, şi 
ograda, şi grădina, toate deosebite de cele cunoscute lui. 
Deci, din toate acestea se vede luminat că în starea inimii 
lui a trebuit neapărat să urmeze o schimbare răspunză- 
toare schimbării împrejurărilor. Dar pe drumul acesta tre- 
buie să meargă fiecare care vrea să păşească către ajunge- 


rea menirii sale, care este cultura; dezvoltarea, învăţătura 
şi deplinătatea sufletească morală. 


Deci, de astfel de tânjire să nu se îngrijească ni- 
meni, pentru că ea este firească şi, dacă se face pe-ncetul 
trecerea dintr-o stare într-alta, atunci nu poate fi nicicum 
stricăcioasă, ba încă din contra, folositoare, căci începe 
copilul a se deprinde cu împrejurări feliurite. Apoi, un fel 
de tânjire trebuie să sufere copiii şi acasă, la părinţi, dacă 
îi vor lua de la jucării şi-i vor pune la învăţătură. De aici 
se poate vedea şi aceea de ce a tânjit Emilian, a doua oară 
mai tare, decât întâi, adică pentru că, nefiindu-i vindecată 
deplin astă rană, s-a dus acasă şi i s-a desfăcut rana din 
nou: apoi e ştiut că toată boala reînnoită, până nu s-a vin- 
decat bine, este mai rea decât întâia. 


De tânjirea lui Emilian să ai cu atâta mai puţină 
îngrijire cu cât aceea a dispărut din nou mai cu totul şi va 
şi dispărea cu totul, dacă nu i se va mai da ocaziune să se 
tot reînnoiască. 


Tu-mi scrii una despre Emilian, şi eu ştiu alta. Tu 
zici ca să i se dea un cerc mai larg de lucrăţivătate liberă, 
ŞI să i se treacă cu vederea zburdăciunile. Eu, din contra, 
am observat, până acum, mai mult lipsa decât iviciunca 
acestora, şi în astă privinţă nici că a cerut trebuinţa să zic 
măcar un cuvânt către dânsul, ci numai în privinţa ne- 
nvăţăciunii preleginţielor. 


Eu încă sunt de acea credinţă, ca copiilor să li se 
ierte şi încuviințeze toată vioiciunea, ba încă unde 
lipseşte să se producă prin măsuri corespunzătoare, şi să 


nu se rețină fără numai încât ar putea fi stricăcioase 
sănătăţii, iar încât ar fi necuviincioase, să li se dea numai 
direcțiunea bună, fără să se micşoreze cât de puţin din 
întinzătate. Acesta îmi este îndreptarul, carele l-am urmat 


mele. 


Referințele între părinţii şi gazdele copiilor sunt 
foarte felurite, din a căror consonanţă sau ne-consonanţă 
apoi se uşurează sau se îngreuiază privegherea asupra 
copiilor şi educaţiunea lor. În privinţa aceasta, aş avea să- 
ți spun multe, carele nu vreau să ţi le scriu — ți le voi 
spune la întâlnire. 


Un lucru mi se pare curios. Tu ai fost, luni, la noi 
ŞI n-ai zis nici un cuvânt în privinţa lui Emilian, şi apoi 
îmi scrii, peste două zile, scrisoare în astă privinţă. 
Lucrul acesta mi se pare că se poate lămuri cu mult mai 
bine prin graiul viu, decât prin scrisoare. Scrisoarea se 
întrebuințează numai unde sunt oamenii depărtaţi cu 
zecile de mile şi se întâlnesc numai cu anii unul cu altul. 


Dorindu-ţi tot binele din inimă curată, sărutând 
mâinile cucoanei şi înfăţişându-vă complimentele cele 
mai reverenţioase, din partea soţiei, asemene, şi din a lui 
Iliescul, şi sărutare de mână din partea lui Emilian, am 
onoare a mă însemna 

Al tău amic adevărat, 


A. Pumnul”. 


! Junimea literară, Anul XII, 1923, Nr. 10-11, pp. 308-312 


Atestatul 


Rectoratul seminarial din Cernăuţi dă lui Ciprian 
Golembiovschi „atestat” pentru anul al IV-lea: 


„S$z.159 
Atestat 


Cum că Domnul Ciprian Golembiovschi alumnul 
seminarului mitropolitan din Bucovina auzitoriu de teolo- 
gie dintru al IV-lea an întru învăţătura ritualiilor preo- 
tesei, a tipiconului şi a cântărilor bine sau aplecat şi la 
ispitire într-al 18/30 iulie 1877, dovada de următoriu 
progres la iveală a dat precum: 


din sciinţa ritualiilor preoțești ......mceeee nenea bine 
din sciinţa tipiconului .....ceenne nenea eee enaenaennee bine 
din cântări dupre melodia grec... foarte bine 
din Canțărea:ChOTA lăsat aaa a ali foarte bine 
din cântări dupre melodia slav ....... cecene. foarte bine 
din cetirea cărților bis.în limba rom ................ foarte bine 
din cetirea cărților bis. în limba slav... bine 


care cu însăşi subscrierea şi cu 
întipărirea sigiliului seminarial o întărim. 


Dela Rectoratul seminarial 
Cernăuţi într-al 1/13 Octombrie 1877 
Filipoviciu, I.”. 


Nicolae Petra-Petrescu: 


Ciprian Porumbescu. 
Compozitor român 


„În floarea vieţii, ne-nduplecata soartă 
Te-a smuls ca pe un crin. 
Acei ce te iubiră... 
Plâng astăzi cu suspin”. 
C. Scrob 


Cine a fost Ciprian Porumbescu? 


Aceia care l-au cunoscut îl deplâng cu jale, căci el 
nu mai este. 


Aceia care îl vor cunoaşte numai din şirurile ur- 
mătoare desigur vor regreta pierderea lui ca o pierdere 
naţională. 


El se născu, la 2 Octombrie vechi 1854, în comu- 
na munteană Şipot, din Bucovina. Părinţii lui sunt Iraclie, 
paroh greco-ortodox, şi Emilia, născută Clodniţki. Cipri- 
an era al doilea, din nouă fraţi, din care rămăseseră în 
viață numai trei: Ciprian, Ştefan, acum sub-forestier c. r. 
în Bucovina, şi Mărioara, pe care Ciprian o iubea peste 
măsură. 


Incă copil de 3-4 ani, micul Ciprian avea un auz şi 
un simţ muzical deosebit, imitând orice cântec auzea, cu 
acuratețe şi tact admirabil pentru etatea-i fragedă. 


Auzind el, odată, un lăutar sătesc, ce cânta în casa 
părinţilor săi, la o clacă de tors, nu se dezlipi de dânsul, 
ascultându-l şi uitându-se ba la degete, ba la arcuş, cu cea 
mai mare luare-aminte şi, din acest timp, ceru necontenit, 
de la tatăl şi de la maică-sa, să-i cumpere o violină, ceea 
ce, se-nţelege, şi urmă, aducându-i părintele său, de la 
oraş, o vioară de copii. 


10 


Pe această vioară Ciprian trăgea toată ziua cu ar- 
cuşul — spre supărarea, în sfârşit, a bunei sale maici — 
cântând din gură: „Măi ciobane de la oi” şi altele, ce 
auzea cântând servitorii şi servitoarele de casă. 


În anul 1860, fiind Ciprian de şase ani şi introdus 
deja de tatăl său în primele elemente ale citirii şi scrierii, 
veni la Şipot renumitul artist bucovinean, în prezent di- 
rectorul Conservatorului din Lemberg, Carol Mikuli, 
cunoscut de aproape al tatălui lui Ciprian. Acesta, auzind 
şi văzând intensiva aplicare, cum şi talentul micuţului 
către muzică, îi scrise „scala”, cu propria-şi mână şi-l 
învăţă să o cânte din gură. În patru zile, cât petrecu Miku- 
li în casa părinților lui Ciprian, acesta ajunse a şti cânta 
„terţele” şi „quintele” cu acuratețe şi preciziune deplină. 


În comuna Şipot, care e huţulă, adică munteană, 
ruteană, era şi şcoala numai ruteană, astfel că, în toamna 
anului 1860, Ciprian fu dus la şcoala poporală română 
din Ilişeşti, unde se afla moşul său după mamă, în calitate 
de silvicultor c. r. 


Ciprian continuă a arăta şi aici aplecare şi dragos- 
te către muzică. Ilişeştii sunt o comună jumătate română, 
jumătate germană. La şcoala evanghelică se afla un învă- 
țător, Simon Meier, care cunoştea notele şi violina. Aces- 
ta fu angajat se dea micuţului lecţiuni. 


Abia începu însă această instrucţiune şi învăţăto- 
rul respectiv fu strămutat în altă comună. Ciprian rămâne 
fără instructor, continuând, de aici, încolo, singur, sau, 
mai bine spus, repetând ceea ce învățase. 


11 


La 1863, Ciprian nu numai fini cele 3 clase ale 
şcolii poporale din Ilişeşti, dar, pregătit de demnul învă- 
țător de pe atunci, Demetru Cernăuţan, depuse şi exame- 
nul din a 4-a clasă normală, la şcoala capitală din Sucea- 
va şi trecu la gimnaziu, tot la Suceava. 


Spre nenorocire, aici nu se afla, pe atunci, profe- 
sor de violină, decât un organist bătrân de la biserica ca- 
tolică, anume Valentin, care, pe lângă bătrâneţe, era şi 
forte greu de auz. 


Ce era de făcut? Ciprian ceru necontenit, de la 
tatăl său, să-1 caute un instructor de violină. Se angajă, 
deci, bătrânul organist, care îi dete lecţii câteva luni. 


Pe timpul acesta, veni un ascultant la pretura din 
Suceava, un tânăr demn, violonist bun, anume Schlâtzer. 
Acesta, aflându-se în vizită la familia unde era încartiruit 
Ciprian, auzi pe băiat cântând pe vioară. El cunoscu ta- 
lentul lui, îi plăcu de el şi-l invită se vină la dânsul tot- 
deauna şi să cânte împreună, când vor fi amândoi liberi. 


Bunătatea nobilului tânăr, durere, ţinu numai trei 
luni. O boală nemiloasă de piept îi ciunti firul vieţii. Mai 
mult îl plânse elevul său, care învățase a-l iubi şi stima 
într-un mod extraordinar. 


Acum Ciprian rămase iar singur, fără maestru de 
violină. A se reîntoarce la bătrânul organist nu mai avea 
plăcere. Făcu, deci, exerciţii în duete, terţete şi cuartete 
cu colegii săi de şcoală, care erau muzicali. 


12 


Veni apoi asupra lui Ciprian o boală cronică de 
gât şi-l sili, în mai multe rânduri, să lipsească de la şcoală 
timp îndelungat aşa, că a VII-a clasă trebui se o repete, 
iar gimnaziul îl fini numai la anul 1873. În toamna aces- 
tui an intră la teologie, în seminarul greco-ortodox din 
Cernăuţi. 


Ciprian cunoştea deja şi clavirul, pe care-l deprin- 
sese acasă, cu soru-sa, Maria. În Cernăuţi, dori se înveţe 
cu dinadinsul şi acest instrument. Tatăl său, cu învoirea 
rectorului de pe atunci, Filipovici, angajă un maestru de 
piano, la care studia două ore pe săptămână. Sosind într- 
aceea examenele şcolare, Ciprian întrerupse instrucţiunea 
de piano. Nu încetă însă, mai încolo, parte singur, din 
cărţi, parte prin conversare anume căutată cu bărbaţi 
competenţi din Cernăuţi a studia arta muzicală, în special 
a compoziţiei şi armoniei. Dovadă că dânsul acest studiu, 
şi până a asculta mai târziu prelegerile de la conser- 
vatorul din Viena, nu-l făcea numai superficial ţi că, ce 
auzea de la bărbaţi de renume în arta muzicală îşi însuşea 
cu scumpătate este că, fiind încă în seminar, compuse 
mai multe piese corale, bisericeşti şi profane, din care 
primele (şi liturghii complete) le cântă corul seminarial în 
catedrala arhiepiscopească şi le cântă şi astăzi. lar din 
mai multe piese profane de pe acel timp, unele apărură şi 
tipărite, anume: aria „Dorinţa”, pe versuri de Matilda 
Cugler, şi „Hora naţională”, ambele pentru piano, apoi 
cânturi studenţeşti române, dintre care cele mai multe 
compuse si în text de Ciprian şi cântate şi astăzi de 
studenţii români, în fine un „Marş festiv” pentru o întrea- 
gă orchestră, compus tot pe când se afla Ciprian în 
seminar, cu ocaziunea jubileului de 25 ani al „Societăţii 


13 


de tir” din Cernăuţi. Pentru marşul acesta, teologul Cipri- 
an primi o adresă măgulitore de la prezidiul societăţii. 


Ciprian se perfecţionase deja în violină şi violon- 
cel foarte bine. Subiectele de predilecțiune îi erau doinele 
şi cântecele poporale române. Spre scopul acesta, una, ca 
să le cunoască, alta, ca să priceapă şi să pătrundă spiritul 
muzicii naţionale cu nuanțele lui, chema la sine, în timpul 
feriilor, muzicanţii săteşti (ţigani), de care se află o 
colonie întreagă în comuna Stupca, unde venise tatăl său 
ca paroh, la 1865. Între aceştia se aflau lăutari buni, 
„zicători” şi „zicătoare” din gură, care îi cântau ore în- 
tregi acasă, sau mergea el în „colonie”, pe la bordeiele 
lor, de-i cântau acolo. 


Țiganii lăutari se bucurau, din partea lui Ciprian, 
de cea mai mare afabilitate şi nu ştiau, bieţii, ce să facă 
de bucuria, când Ciprian le „da mâna” şi le vorbea cu 
„cuvinte bune”. 


Ciprian era entuziasmat şi electrizat de frumu- 
seţea doinelor şi cântecelor ce le auzea de la ei. De aici 
îmi esplic că, în timpul din urmă, mă întrebă, de câteva 
ori, dacă ştiu ţigăneşte, ca să-i compun ceva, la care el să 
compună muzica. Avea mare aplicare şi la subiectele 
comice. 


De pe timpul când se afla Ciprian în seminar, 
avem să înregistrăm şi următoarea întâmplare: 


Un coleg şi amic al său căzu în alienaţiune (se 
smintise de fire) şi pătimea sărmanul deja de mai multe 


14 


zile, având trebuinţă chiar şi de pază. Într-una din zile, 
Ciprian luă violina, merse la uşa bolnavului şi întonă o 
doină, mai întâi pianissimo, trecând pe încetul la mai 
forte. Bolnavul ascultă, din cameră, câteva minute în 
tăcere şi atenţiune, deodată strigă: „Ciprian!”, alergă la 
uşa, o deschise cu putere şi căzu înduioşat pe grumazii 
amicului său. 


Câteva zile după acest incident, fostul bolnav 
merse la colegi sănătos. 


Tot ca teolog, la prima întrunire şi petrecere so- 
cială publică a Societăţii academice române „Arboroasa”, 
al cărei membru era şi el, entuziasmă întregul public cu 
glumeaţa sa „Cisla”, text şi muzică corală de dânsul. 


La 1877, Ciprian termină studiile teologice. 


Pe timpul acesta, Ministerul cultelor din Viena 
avea de scop, să înfiinţeze la noua Universitate din Cer- 
năuţi şi o catedră pentru muzica bisericii orientale. Cipri- 
an era nu numai mitropolitului şi celorlalți dignitari bise- 
riceşti, dar tuturor profesorilor de universitate, cunoscut 
de un tânăr talentat şi zelos în muzică, care, mai perfec- 
ționându-se deci în această artă, fiind şi teolog, ar putea 
uşor deveni profesor pentru catedra respectivă. 


IĮ se propuse, deci, atât din partea răposatului mi- 
tropolit T. Blajevici, cât şi din a altor profesori de univer- 
sitate, să concureze (compeţească) după un stipendiu, ca 
să meargă mai întâi la Conservatorul din Viena, după 


15 


aceea, pe un an, la Petersburg, şi pe altul, la Atena, ca să 
studieze în special muzică bisericească orientală. 


Câtă bucuria nu pătrunse inima înflăcăratului nos- 
tru june, când i se făcu o propunere atât de dorită. El, care 
ar fi jertfit totul, numai să se poată perfecționa în arta-i 
iubită, se afla la pragul realizării dorințelor sale. Câte pla- 
nuri n-a conceput poetica lui minte, atunci, în privința 
muzicii naţionale! Întonez: muzicii naţionale, pentru că el 
doi idoli avea în viaţă: muzica şi națiunea. 


Pe cât de cu foc iubea el muzica, pe atâta se inte- 
resa şi entuziasma de cauzele mari naţionale. Iată un 
exemplu: La 1871, la festivitatea ce o serbară academicii 
români la mormântul lui Ștefan cel Mare, la Putna, în Bu- 
covina, Ciprian, pe atunci student (aşa se numeau şi gim- 
naziştii — n. n.), văzând grandioasa horă, la care se înşira- 
seră ţărani, boieri, studenţi, feciori, fete, până şi preoți şi 
călugări din toate părțile locuite de Români, se duse la 
„Chir Grigori”, renumitul capelmaistru naţional, român 
din Suceava, care cânta la horă cu capela sa, şi-l rugă să-i 
dea violina. Chir Grigori, cunoscând pe Ciprian, 1-0 şi 
dădu şi acesta continuă hora, acompaniat de capelă, sub 
aplauzele generale. Terminându-se hora, Ciprian alergă 
la tatăl său şi, plin de entuziasm, îi zise: „Tată... am 
cântat Daciei întregi!”. 


Acum se revenim la prospectele ce se deschideau 
pentru junele nostru. 


Aici mai amintim că o afacere delicată de inimă, 
căreia îi sta drept piedică preoţia de la sate, încă îi sti- 


16 


mula zelul şi propusul de a se perfecționa în cariera-i 
plăcută. 


„Ciprian petiţionă la acel stipendiu. Senatul uni- 
versității din Cernăuţi îl recomandă, prin referentele ad- 
hoc, domnul Doctor V. Mitrofanovici, în prezent profesor 
de teologie pastorală, recomandă, zic, pe Ciprian cu toată 
căldura, cu cele mai ponderate motive, bazate pe nume- 
roase compoziţiuni de ale lui, atât bisericeşti, cât şi pro- 
fane, ce le alătură (acluse) petiţiunii. 


Dar omul propune şi cel puternic dispune. 


Abia se expedie petiţiunea către Minister, când ia- 
tă, jandarmi armaţi intră în casa părintească a lui Ciprian, 
la Stupca, îl iau cu dânşii şi-l duc în închisoare la Cer- 
năuţi. Cauza pentru care este ştiută. Ciprian era, adică, în 
ultimul an al teologiei, preşedintele Societăţii academice 
din Cernăuţi „Arboroasa”. În anul 1875, în Bucovina se 
serbase jubileul de 100 ani al încorporării sale către Aus- 
tria. În Iaşi, se provocă, prin aceasta, o contra-demon- 
strațiune, în amintirea prințului Grigore Ghica, care 
plătise cu viaţa opoziţia sa contra încorporării. Societatea 
„Arboroasa” era denunţată că stă în corespondenţă cu 
aranjatorii festivităţii din laşi. 

Abia se auzi la Minister că petentul, ca preşedinte 
al „Arboroasei”, este primul inculpat, şi i se şi returnă 


petiţiunea negativă. 


Zece săptămâni şezu bietul Ciprian în temniţa din 
Cernăuţi, cu patru colegi de teologie şi membri ai Socie- 


17 


tății „Arboroasa”, despărțiți unul de altul, dar fiecare la 
un loc cu câte 2-3 criminali de cei mai ordinari, într-o 
chilie întunecoasă, îngustă şi puturoasă. Ciprian se 
îmbolnăvi greu, din cauza acelei ticăloase închisori. 


În închisoare fu dus Ciprian la 18 noiemvrie 1877 
şi scăpă din ea la 5 Faur 1878, neaflându-se nici cel mai 
mic motiv de culpabilitate. Aflându-se în temniţă, se ru- 
ga, atât prin amploiatul său de instrucțiune, c. r. consilier 
de tribunal Cavaler de Zotta, cât şi prin tatăl său, la preşe- 
dintele tribunalului, Demeter Bendella, fratele fostului 
mitropolit Teofil Bendella, să i-se încuviinţeze violina în 
închisoare, ceea ce şi urmă. 


Aducându-i-se violina, se uită la publicul ce-l 
avea cu sine, în celulă, compunându-se acel public din 
doi români ţărani, intonă o doină duioasă. Abia începu 
însă doina, când unul dintre cei doi ascultători erupse în 
bocet şi plâns amar. Ciprian îl întrebă ce este, de se 
tânguieşte aşa tare? „O, Domnule, răspunse el, am avut o 
unică fiică, fată mare, pe care, o iubeam ca sufletul meu. 
Aceasta muri, cu câteva zile înainte de a fi adus eu aici. 
Ea cânta doina pe care o cântaşi şi Dumneata acuşi. 
Ciprian, auzind acesta, puse violina iară-n scrin (cutia 
viorii — n. n.) Şi singur căzu pe gânduri. 


După ieşire din închisoare, Ciprian istorisi acest 
incident la mai mulți şi, întrebându-l o persoană de stare 
înaltă pe ce gânduri căzu dânsul, după ce-şi puse violina- 
n scrin, răspunse: „Îmi veni în gând aşa: Doamne, dacă 
cu violina mea am muiat inima unui criminal, de erupse 
în plâns aşa amar, cât de fericit aş fi dacă-aş avea cu 


18 


mine, soţi de celulă măcar o oră, pe acuzatorul meu, pe 
procuror!”. 


Amară a trebuit să fie temniţa! 


A treia zi după arestarea lui Ciprian, se duse tatăl 
şi soru-sa la Cernăuţi ca să-l vadă. Consilierul de instruc- 
țiune numit, domnul Cav. de Zotta, care îl trată pe Cipri- 
an cu toată umanitatea, permise părintelui să vorbească 
cu Ciprian, dar numai în prezenţa sa, şi numai despre 
lucruri casnice sau familiare. Într-aceea, trimise un servi- 
tor armat şi aduse pe Ciprian în cancelaria consilierului. 


— Ce faci, Ciprian, cum te afli?, întrebă tatăl său, 
cu greu suprimându-şi durerea. 

— Bine, tată, răspunse şi el, cu linişte forțată, Şed 
în chilia mea şi cânt: Gaudeamus igitur... dar domnii 
ăştia mi-au dat un public, — un public, care nu ştie nici 
măcar latineşte. 


În zadar încercă tatăl său toate mijloacele, ca să-l 
separe, în temniță, de criminali, căci nu i-a succes. Între- 
pusu-s-a şi apărătorul lui Ciprian, Dr. Rott, rugatu-s-a 
tatăl lui Ciprian şi la deputatul din Senatul imperial din 
Viena, Dr. Tomasciuc, să intervină la minister, oferit-a 
proprietarul mare din Stupca, Alecu cavaler de Popovici 
— onoare memoriei lui, căci astăzi nu mai este —oferit-a, 
zic, acest demn Român (armean — n. n.), orice cauţiune, 
ca se pună pe picior liber pe Ciprian: ba şi pre toţi 
acuzaţii, până la pertractarea finală, n-a folosit! Numai 
juriul i-a scăpat de închisoarea blestemată, prin verdictul 
său unanim. 


19 


În co-înţelegere cu tatăl său, hotărî Ciprian să 
studieze filosofia şi fără stipendiu, şi totodată să facă şi 
un curs la Conservator, ca să se perfecţioneze în muzică. 
Dar, fund timpul înaintat, era prea târziu pentru anul 
acesta, atât la Viena, cât şi la Cernăuţi. Ce să facă? A 
rămas acasă şi, fiindcă în comuna Stupca, anul acesta, nu 
s-a aflat învăţător de şcoală, iar locul acestuia îl suplinea, 
de bună vote, tatăl său, Ciprian preda băieților lecţiuni de 
gimnastică, de cântări bisericeşti şi naţionale, iar acasă îşi 
petrecea în muzică, cu iubita sa surioară. 


Prima lucrare muzicală, după reîntoarcerea din 
temniţă, fu „Hora detrunchiaţilor”, amintire la cuvântul 
„detrunchiat”, care fu supremul delict al „Arboroase'”. 
Din închisoare adusese cu sine: „Suspinul prizonierului”, 
arie şi cuvinte intim analoge cu situaţiunea lui dureroasă, 
pe care o scrise Ciprian, neavând hârtie, într-o gramatică 
franceză, ce o avea la sine. 


În tomna următore, intră Ciprian în cursul filo- 
sofic la Universitatea din Cernăuţi, în anul al 2-lea merse 
la Viena, unde, fiindu-i studiul special istoria, găsi timp a 
umbla şi la Conservator, ca elev extraordinar. Ca pe unul 
care a absolvit teologia, ministerul cultelor îl eliberă de al 
treilea an al cursului filosofic, extrădându-i-se atestatele 
de regulată cercetare a colegiilor, de facerea colocviilor 
cu succes de preferinţă. 


Cu finea anului, depuse Ciprian, şi la Conserva- 


tor, un examen din „armonie” şi „compoziţiune”, „vIo- 
lină” şi „contra-bas”, cu succes favorabil şi se reîntoarse 


20 


acasă, spre a se prepara pentru examenul din filosofie şi 
altul complet din muzică. 


Mitropolitul actual al Bucovinei, Dr. Silvestru 
Morariu, ştiind de calităţile şi capabilitatea lui Ciprian în 
arta muzicală, cum şi de stăruinţele de a se perfecționa în 
aceiaşi; pe de altă parte, ştiind că tatăl lui Ciprian este un 
preot fără de nici o avere, prin urmare că numai cu greu 
mare a susţinut şi susţine pe Ciprian la Cernăuţi şi Viena, 
chemă pe acesta la sine şi-l îndemnă să mai meargă la 
Viena şi să se perfecţioneze cu deosebire în muzica ecle- 
ziastică superioară. Spre scopul acesta, mitropolitul îi 
promise că va exopera pentru el un stipendiu din fondul 
religionar. 


Ciprian acceptă cu bucurie această propunere, cu 
atât mai vârtos că mitropolitul nu-i puse condițiune ca, 
făcând Ciprian cursul respectiv, să se şi preoțească 
numaidecât. 


Părintele mitropolit îi exoperă promisul stipendiu, 
însă ministerul nu încuviință mai mult decât 300 florini, 
dar şi aceştia numai pe un an. Tatăl său a trebuit deci să 
sacrifice şi în anul acesta tot posibilul din prea modestul 
său avut, ca Ciprian să nu sufere lipsă la studiu. 


După finele anului 1881, Ciprian veni iarăşi aca- 
să, de la Viena, cu un prea frumos testimoiu de la profe- 
sorul la Conservator şi organistul de curte imperială, Dr. 
Krenn, de la care luase lecţiuni în muzica bisericească, 
teoretică şi practică, şi cu care dânsul participă la toate 
executările religioase mai însemnate de peste an, în bise- 


21 


ricile din Viena, ba conducând şi dirijând, în prezenţa 
numitului organist, şi executări în biserica Sfântului 
Mihail din Viena. 


În perioada aflării sale în Viena, Ciprian îşi 
câştigă cele mai vii şi mai extinse simpatii între colegii 
săi de universitate şi de conservator şi acelea, atât prin 
caracterul său amabil şi atrăgător, cât şi prin compozi- 
iunile sale muzicale studenţeşti, nu numai româneşti, dar 
şi germane, în melodie şi în text, care compozițiuni şi 
astăzi se cântă în Viena de studenţi la toate chermezele 
lor. 


Aflându-se Ciprian încă la Viena, fu îndemnat de 
un amic al său din Braşov să concureze (compeţească) la 
postul de profesor de muzică la şcolile centrale române 
de aci. 


Pe lângă postul acesta de profesor, mai ocupă, în 
Braşov, şi postul însemnat de director (dirijor — n. n.) al 
corului bisericesc de la Sfântul Nicolae. Corul acesta l-a 
compus în câteva săptămâni şi a cântat în biserică, spre 
mulţumirea tuturor. Aici trebuie să adăugăm că dânsul 
era dirigent-maestru. 


Scriitorul acestor şiruri făcu cunoştinţa lui Ciprian 
din August, anul trecut (1882 —n. n.). 


El era de statură foarte înaltă (cel mai înalt bărbat 
din Braşov), zvelt, păr castaniu. Deja atunci, precum se şi 
vede pe fotografia din fruntea acestui calendar, se putea 
observa, pe faţa lui, imprimată expresiunea suferințelor 


22 


fizice şi a cugetării profunde. Era de un temperament 
vesel, glumeţ, avea o conversare simpatică şi prea bun la 
inimă. Se zice că, fiind student, foarte adesea îşi împărțea 
veşminte la colegi mai săraci, ducând apoi singur lipsă de 
ele. Aceste frumoase calități îl făcură plăcut pretutin- 
denea. El nu ar fi putut urî pe nimeni, dar nici nu avea un 
singur inamic personal. 


Cântarea lui Ciprian pe violină era, în genere, pe 
lângă curată, melodioasă şi elegiacă. Doinele le cânta cu 
o plăcere supremă şi cu o duioşie de tot profundă, cânta 
şi cânta cu atâta simţ, de cugetai că toate accentele îi vin 
din profundul inimii Adesea vărsa lacrimi, cântând. Şi 
avea o comoară întreagă de cântece naţionale din toate 
părțile locuite de Români. 


De aici se esplică pentru ce aproape toate compo- 
ziţiunile lui respiră un caracter naţional. El s-a ocupat, de 
preferinţă, cu muzica mai uşoară — dansuri şi arii, ceea ce 
provine din împrejurarea că, precum am văzut, până în 
ultimii trei ani ai junei sale vieţi, a fost mai mult autodi- 
dact, iar, pe de altă parte, fiindcă ştia că publicul român 
este încă pe nivelul primitiv al muzicii, deci voia să în- 
ceapă şi el pe nivelul acesta şi apoi, tot succesiv, să pro- 
greseze, însă tot în sensul idealului său special, adică în 
spirit naţional român. Cu muzica clasică este greu a deş- 
tepta şi a populariza gustul pentru muzică într-un popor, 
care se află încă pe prima treaptă a culturii muzicale. 


Problema lui pentru viitor era, precum însuşi mi-a 


descoperit, a se pune în co-înţelegere cu toţi componiştii 
români mai de renume şi, putându-se, să convină undeva 


23 


spre a se sfătui: cum să se pună o bază naturală muzicii 
noastre naţionale, care bază, zicea el, este în pericol de a 
fi alterată prin diferite înrâuriri străine. La convingerea 
aceasta ajunse el, parte prin necontenitele re-cugetări asu- 
pra cântecelor poporale, auzite de la lăutari săteşti, cum 
s-a zis mai sus, parte de la oameni săteni bătrâni, între 
care cu deosebire se poate aminti Ionică Dascălul, din 
Stupca, om de 76 ani, care era vestit în cântece bătrâneşti, 
precum afirmă părintele lui Porumbescu, întocmai ca Ion 
Creangă în limba poporală română. 


Morbul fizic al lui Ciprian probabil că se trăgea 
de când cu închisoarea din Cernăuţi. Desigur însă zelul 
lui prea mare, în chemarea de profesor şi director coral, 
afară de acestea, activitatea lui neobosită în compoziţiuni, 
în fine şi dispoziţia obişnuită (habituelă) sunt cauzele cari 
i-au scurtat firul vieţii. 


Odată, cu totul pe neaşteptate, prânzeam cu el mai 
mulți împreună, ne trezim la masă cu ştirea că l-au con- 
siliat medicii să meargă la Italia. De atunci nu l-am mai 
văzut cu voie bună. 


Înainte de plecare, anunţase trei concerte, dintre 
care două cu piese originale. Două le-a şi aranjat. La ele a 
participat un public foarte numeros din Braşov. Compo- 
zitorul a fost încărcat de aplauze. Al treilea concert nu l-a 
putut aranja. A trebuit să plece. 


La gară, ne-am luat ultimul adio. A fost o despăr- 
tire de tot tristă. Amicii lui ne sileam să facem glume, dar 


24 


nu ne reuşeau (succedeau). Eram mai mult tăcuţi. O 
presimţire tainică ne suprima graiul. 


În Italia, la Nervi, după cum spuse însuşi părin- 
telui său, se preumbla adesea pe colinele dimprejur şi 
asculta, de departe, ciuciarii care păşteau caprele, cum 
cântau cântecele lor poporale italiene, despre care afirmă 
că au un caracter omogen cu al cântecelor noastre. 


Când a plecat spre Italia, nu-şi luase violina, zi- 
când amicului său, prof. L. Nastasi, că-l prea impresio- 
nează. Nu trecu însă mult şi telegrafie după ea. „Nu am 
putut trăi fără draga mea violină”, scrise el mai târziu 
amicului său. 


La Nervi, sosindu-i violina, într-o către seară se 
duse cu ea pe malul mării şi, rezemându-se de un pisc de 
stâncă, ce străbătea la mal din adâncul mării, privind, în 
jos, la lina şi vasta albie a mării, şi sus, la înstelatul şi 
mândrul cer italic, primul lucru ce-l inspiră să cânte, în 
tăinicia şi poezia momentană, fu că intonă o doină, cum 
zise răposatul Ciprian: „să o spună Mediteranei şi acesta 
să o ducă Oceanului”, iară în salonul de conversaţiune, 
cânta Ciprian adesea doine româneşti, care erau foarte 
plăcute publicului. Cu deosebire, italienii de faţă numeau 
aceste doine: „Elegii fără cuvinte”. Lor li se părea ca şi 
cum ar fi melodii italiene. Aci era rugat adesea să cânte 
doine şi arii române. 


La Nervi veniră şi compozitorii italieni Boito şi 


Marco Sala. Auzind aceştia pe Ciprian cântând pe violină 
cântece poporale şi alte arii româneşti şi aflând că Cipri- 


25 


an e român, făcură cunoştinţă mai de aproape cu densul şi 
cântară împreună melodii româneşti, între care şi „Pot- 
puri”-ul din frumoasa operetă „Crai nou”, care toate 
plăcură mult numiţilor artişti. Ciprian le dădu amânduror 
câte un exemplar din horele sale şi din „Crai nou”, pri- 
mind de la dânşii, în schimb, „Canti popolari Siciliani, 


A 


Napolitani, Lombardi şi Spanioli”, în şase tomuri. 


Aceşti bărbaţi artişti, constatând în Ciprian un ju- 
ne componist latin de multă speranţă, îl invitară să mear- 
gă cu dânşii la Genua, să-l prezinte bătrânului şi renu- 
mitului compozitor Verdi. 


Se-nţelege că Ciprian acceptă invitarea cu cea mai 
mare bucurie. 


Introdus, în Genua, la marele artist şi recomandat 
de Boito şi Sala, Verdi se bucură mult şi conversă cu 
dânsul o oră întreagă despre muzica naţională româ- 
nească, în special. Rugat apoi să scrie unele „motive ro- 
mâneşti originale”, Ciprian şi scrise unele, la moment. 
Verdi le citi, se gândi şi zise: „cunoscute nu-mi sunt, dar 
ce lucru!... le simt”. 


Ciprian oferi şi lui Verdi din compoziţiile amintite 
mai sus, pe care acela le primi cu mulțumită, invitând pe 
Ciprian să mai meargă la dânsul. Ciprian însă, simţindu- 
se din ce în ce mai slab, cu mare părere de rău nu-l mai 
putu cerceta. 


Clima Italiei, în iarna trecută, a fost excepţional, 
foarte rece, mai ales nopţile, astfel că, pe cât de binişor se 


26 


afla Ciprian ziua, noaptea se răcea din nou, încât l-a cu- 
prins o răguşire şi slăbire totală. De altă parte, simţitor 
cum era, îl ajunse un dor aşa de mare de casa părintească, 
încât chiar şi medicii din Nervi şi Genua mărturisiră că 
dorul acesta îi este periculos sănătăţii. Ca să-i tracă cum- 
va de acest dor, întreprinse, în Faur, o călătorie la Pisa, 
Florenţa şi Roma. Dar n-a folosit nimica, ba, la Florenţa 
şi Roma, excitaţiile asupra lucrurilor măreţe artistice, is- 
torice şi clasice, îi stricară şi mai mult. 


În 10 Martie a. c. (1883 — n. n.), se întoarse la 
Stupca, în iubita-şi casă părintească. Aici zăcu trei luni şi, 
în 25 mai / 6 Iunie, îşi dădu sufletul său bun şi blând în 
mâinile Creatorului, compunând, încă în pat zăcând, şi cu 
numai vreo câteva zile înaintea morții, o piesă, căreia ră- 
posatul îi dădu numele „Tempi passati?” („Au trecut 
toate”). 


A murit, dar inima, spiritul lui au rămas între noi. 
Prea numeroasele-i compoziţii — aproape două sute la 
număr — sunt un monument nepieritor despre zelul şi 
despre talentul lui nedisputabil. 


Literatura muzicală română va înregistra cu fală, 
între primii săi adepţi, pe acest apostol al ei, care a iubit-o 


până la ultima răsuflare. 


Iată ce scrie „Czernowitzer Zeitung” de la 27 
Iunie despre dânsul: 


„Ciprian Porumbescu, zelosul, prea  talentatul 
muzician şi compozitor, fiul părintelui Iraclie Porumbes- 


27 


cu, în Stupca, profesor etc., a repauzat, după îndelungate 
suferinţe, în comuna sa natală, la 6 ale curentei. În el 
pierde Bucovina un muzician de cele mai frumoase spe- 
ranţe. Anul trecut, am avut ocaziune a înregistra succesul 
ce l-a dobândit cu opereta sa „Crai nou”. Terenul său de 
activitate era, cu deosebire, muzica naţională şi cea bise- 
ricească. Piesele muzicale, publicate până la op. 12, se 
bucură de o simpatie generală în cercurile muzicale, între 
lucrările găsite după moartea lui se află numeroase com- 
poziţii, între care o „Rapsodia română”, care va apărea în 
Lipsca (Apare la Gebauer, în Bucureşti). Societatea 
academică „Junimea” şi „Seminarul arhidiecezan” au fost 
reprezentate, la înmormântare, prin delegaţi speciali, care 
au pus cununi de lauri şi imortele pe cosciugul lui. Stu- 
dentul în filosofie Popovici ţinu cuvântarea funebră şi o 
telegramă de la şcolile centrale din Braşov exprimă cea 
mai profunda condoleanţă rudeniilor”. 


Un profesor de la Universitatea din Cernăuţi scrie 
următoarele întristatului părinte: 


„Vestea despre cumplita lovitură ce ai suferit-o 
îmi veni zilele acestea ca din senin. Pe semne paharul 
amărăciunilor noastre încă nu l-am băut până la fund, 
căci unde credem că ne prindem la ceva şi ne bucurăm, 
tocmai acolo suntem loviți mai amar! Nu cutez a mă în- 
cerca să te mângâi, căci dauna e atât de mare şi nerepa- 
rabilă pentru noi toţi, încât numai către Dumnezeu îmi 
pot îndrepta ruga, ca pe Dumneata se te întărească, iar pe 
noi, națiunea să o ferească de asemeni dezastre. Cu inima 
sângerândă, al Dumitale etc.”. 


28 


Altă persoană înaltă scrie aşa: 


„Cu pierderea scumpului Ciprian suferim şi o 
pierdere națională nereparabilă, cine ştie până când? Căci 
el se apucase să cultive un câmp, ce la noi este ca şi 
înţelenit, şi în care se încearcă nişte oameni străini, care, 
ne-având simţ, nici înţelegere pentru natura lui, sunt 
necompetenţi şi-l denaturează etc.”. 


Tot în sensul acesta scriseră, pe lângă mulți par- 
ticulari din România, Transilvania şi Bucovina, până şi 
de alte naţionalităţi, şi societățile „Armonia”, „Junimea”, 
„România Jună”, „Seminarul cernăuţean”, în fine „Cor- 
pul profesoral” al gimnaziului din Suceava, care toţi ex- 
primară condoleanţe sincere adânc întristatului părinte. 
Cununi de doliu au mai trimis „România Jună” şi domni- 
şoarele din Braşov, elevele răposatului. 


lar „Gazeta Transilvaniei” se esprimă asupra 
morţii lui Ciprian astfel: 


„Cu adâncă întristare venim a înregistra pierderea 
unuia dintre cei mai zeloşi şi mai talentaţi dintre puţinii 
noştri cultivatori ai artei muzicale în genere şi ai muzicii 
naţionale româneşti îndeosebi. 


Miercurea trecută (25 Mai vechi) a repauzat, în 
comuna Stupca din Bucovina, tânărul Ciprian Porumbes- 
cu, profesor de muzică la şcolile centrale române de aici 
(din Braşov) şi director al corului de la biserica St. Nico- 
lae. Mult regretatul răposat a suferit, vreme îndelungată, 
de o cumplită boală de piept, agravată din ce în ce mai 


29 


tare prin neobosita şi poate prea încordata sa activitate. În 
zadar a consultat pe cei mai experţi dintre medicii braşo- 
veni, în zadar a petrecut iarna trecută în Italia, în zadar şi- 
a pus toate silinţele nemângâiata sa surioară să-l mai ţină 
încă în viaţă, în zadar toate aceste! — neîndurata moarte 
tot l-a răpit din braţele familiei sale, din braţele amicilor 
săi, din mijlocul neamului românesc, căruia 1-a făcut, şi 
cu atât mai vârtos i-ar fi putut face, de aici, înainte, 
însemnate servicii pe terenul artelor frumoase. Foia 
noastră a vorbit, în mai multe rânduri, despre lucrările 
răposatului Porumbescu, accentuând talentul, zelul şi di- 
ligenţa tânărului compozitor”. 


Multe calităţi bune a moştenit (erezit) Ciprian de 
la părinţii săi. Tatăl, părintele Iraclie, paroh şi exarh, este 
bărbat de o inteligenţă şi cultură superioară. Domnia sa 
este cunoscut, încă din 1848/9, ca român bun. Atunci a 
petrecut necontenit în societatea elitei junimii române, 
emigrate în Bucovina, unde şi rămase vreo şese luni, între 
aceştia se aflau: Cogălniceanu, Cuza, Alecsandri, Sion, 
Golescu, C. Negre, care, din urmă, era amic bun părin- 
telui Porumbescu. Tot aci venise, mai târziu, dl George 
Bariț, dus în lanţuri din partea Ruşilor. 


Părintele Porumbescu a scris mai multe poezii pa- 
triotice naţionale, apărute prin diverse foi publice. A 
conlucrat cu fostul său amic, Pumnul, la unele lucrări 
filologice şi gramaticale; a colaborat la „Bucovina” răpo- 
satului Al. Hurmuzachi, pe urmă a fost corespondent la 
ziarele „Concordia”, „Gazeta Transilvaniei”, „Federa- 
țiunea” şi „Albina”, combătând în ele, cu multă in- 
teligenţă, mai cu seamă străinismul furişat în biserica or- 


30 


todoxă şi despotismul episcopului Hacman, apoi şi ne- 
dreptăţile ce le îndurară românii autohtoni în Bucovina, 
din partea străinilor. În 1855, a publicat un raport detailat 
şi foarte bine primit de către publicul român asupra des- 
coperirii catacombelor din mănăstirea Putna, în care cata- 
combe se află depuse osemintele lui Ştefan cel Mare. 
Acest raport a displăcut mult unor persoane superioare şi 
cauzară, neplăceri autorului lui. Din cauza scrierilor şi 
sentimentelor sale naţionale române, episcopul Hacman îl 
trimise în fundăile Carpaţilor, la o parohie slabă şi ru- 
teană — huţulă, ca „să-şi răcorească creierii româneşti”. E 
de notat că părintele Iraclie încă a fost bun cântăreţ. În 
copilăria sa, nefiind în Bucovina, pe atunci, şcoli pe la 
sate, decât în mănăstiri, petrecu în mănăstirea Putnei, 
unde învăţă şi psaltichia. De aici, înainte, prin gimnaziu 
şi teologie, fu renumit cântăreţ, atât solist cât şi în cor. 


Din bogata şi productiva fantezie a talentatului ju- 
ne (Ciprian Porumbescu — n. n.), vom înregistra lucrările 
următoare: 


A). Compoziții religioase. 


1). „O liturghie” (a sfântului loan), în A-dur. 

2). „O liturghie tradițională” (a sfântului Ioan), 
subscrisă de însuşi componistul cu data 1 Ian. 1875. 

3). „O liturghie” (a sfântului Ioan), în C-dur, 
scrisă şi subscrisă cu data 30 Nov. 1875. 

4). „O liturghie (a Sfântului Grigorie), constă- 
tătoare din 3 bucăţi: a). „Acum puterile”, b). „Cu 
credinţă”, c). priceasna: „Gustaţi”. 


31 


5). „O liturghie” (a Sfântului. Vasile), pentru 
postul mare, în G-moll. 

6). „Cheruvicul” pentru joia mare: Cinei tale cea 
de taină. 

7). „Cheruvicul” Sâmbetei mari: Să tacă tot tru- 
pul. 

8). „Învierea ta, Christoase”, în A-dur. 

9). „Cristos anesti ec necron”, în A-moll. 

10). „Christos a-nviat”, două variaţiuni, în C-dur. 

11). Condacul Maicii Domnului: „Apărătoarei 
Doamne” în G-dur. 

12). Luminânda la Paşti: „Cu trupul adormind”, în 
A-dur. 

13). Cântul funebral: „Adusu-mi-am aminte” în 
C-moll. 

14). „Tatăl nostru”. 


Notă: Compozițiile acestea se cântă şi astăzi, în 
cor bărbătesc de 4 voci, afară de Nr. 1 şi 14, care nu se 
ştie unde sunt. 


B). Compoziții profane. 


1). „Merge unu-ntr-un hotel!. 

2). Spovada: „Popa Tanda”. 

3). „Sunt un fiu al muzei mândre”. 

4). „Kir Iordachi şi Costachi”. 

5). „Cât te-am iubit”, cuvinte de Matilda Cugler. 

6). Dorinţa: „Aş dori să-ţi spun odată”, cuvinte de 
Matilda Cugler, tipărită. 

7). Cântec de Mai: „A sosit şi Maiul dulce”, în D- 
dur, tipărit. 


32 


8). Romanţa: „Luna surâde”, în C-dur. 

9). „Hora Severinului”, de Wist, întocmită pentru 
cor bărbătesc de 4 voci. 

10). Cântecul primăverii: „Ceriul limpede zâm- 
beşte”, în E-dur. 

11). Iarna: „lată ninge”, cuvinte de Xenopol (Ade- 
la —n.n.). 

12). Cântec vânătoresc: „De cu ziuă până-n sea- 
ră”. 

13). Vecina: „lată iarăşi la fereastră”. 

14). „Mulţi ani”, trei variaţiuni, 2 în C-dur, unul 
în G-dur. 

15). Cântec bachanal: „Aidi să bem”, în C-dur. 

16). „Sunt Arboros şi vecinic”, în G-dur. 

17). „Cisla”, cvartet vocal, comic. 

18). Serenada: „Neguri dese tenebroase”, cuvinte 
de Iacob Negruzzi, în C-dur. 

19). Serenada: „Zefiru-n melodie”, în F-dur. 

20). „Curgeţi lacrimi”, cuvinte de Petrino. 

21). Sosirea primăverii: „Triumfând soseşte iarăşi 
/ Drăgălaşa primăvară”, în C-dur. 


aid 


22). „Patria română”, în C-dur. 


Notă. Numerele 1-4 se cântă solo, notele lor nu se 
ştie unde sunt; Numerele 5 şi 6 sunt pentru o voce şi 
acompaniere de pian. Celelalte sunt cântece corale pentru 
4 voci. La Viena, în 1880, a publicat o: Colecţiune de 
cântece sociale pentru studenţi români?. 


? Registrul de până aci este împărtăşit de dl David M. Muntean, 
teolog şi alumn seminarial în Cernăuţi. Partea cea mai mare din 
aceste piese sunt compuse pe când se afla Ciprian în seminar. 


33 


Din compoziţiunile corale germane, de pe timpul 
când studia la Viena, ni s-au comunicat: 


1) „Zur Erinnerung an die Alte Garde“ („În 
amintirea Vechii Gărzi“ — n. n.). 

2). „Potpourri“ aus Studentenliedern“ („Potpuriu 
de cântece studenţeşti“). 

3. „Bundeslied“ der acad. Landsmannschaft „Bu- 
covina”, Gedicht v. Jos. Wiedmann, Musik für Männer- 
chor v. Cipr. „Mephisto“-Porumbescu. 

4). Das „Bucoviner Lied“. 

5). Das „Lied der Bucoviner“ (als Landsman- 
nschaft.) 

6). „Mandarinen Tanz“. 

7). „Zulu Lied“. 

8). „Die Romanze vom Floh“, Wien 15 Mai 1879. 

9). „Der letzte Kuss“, Wien 2 Juli 1880. 

10). „Kattergramm”, W. 24 Juni 1880. 

11). „Blau”, Stupca 20 Sept. 1880. 

12). „Homer”s Odissee”, Stupca 30 Sept. 1880. 

13). „Philisterleben”, Stupca 12 Oct. 1880.. 

14). „Salamuci-Lied”, Stupca 13 Oct. 1880. 

15). „Schnurrelied“, Wien 11 Juni 1881. 

16). „Mensch, ärgere dich nicht“ („Omule, nu te 
supăra“), Wien 28 Mai 1881. 

17). „Der Comet“, Wien 2 Juli 1881. 

18). „Die vier Temperamente“ („Cele patru tem- 
peramente“), Wien 3 Juli 1881. 

19). „Pythagoreische Weisheit“ („Înţelepciunea 
lui Pitagora“). 

20). „Assagai“, ein Kneipscherz. 


34 


21. „Legende vom Schuster und Schneider“ (,,Le- 
genda cizmarului şi croitorului“)”. 


A 3-a listă de compoziţiuni este, după ani, anu- 
me din anul 1876: 


1). „Potpourris des chansons nationals roumains” 
pour le piano. 

2. „Cri-cri”, polca française dedice à ma soeur 
Marie. 

3). „Tabăra română” din Dumbrava roşie, de Vas. 
Alecsandri; pentru cor bărbătesc. Cernăuți. 


Anul 1877: 


4). „Imn festiv” la întronizarea mitropolitului 
Teoctist Blajevici, cuvinte şi melodie corală. 

5). „Quadrille national roumain” pour piano, tipă- 
rit. 

6). „Quadril” de cântat în cor, cuvinte tot de el. 

7). „Pe malul Prutului”, vals de cântat în cor, cu- 
vinte de el. 

8). „Suspinul prizonierului”, arie, cuvinte de el. 
Scriesă în închisoare. 

9). „Un andante lugubru”, cuvinte şi muzică pen- 
tru cor bărbătesc. 

10). „Hai, române 
pentru cor bărbătesc. 


> 


, poezie de Văcărescu; muzică 
Anii 1878 şi 1879: 


? Afară de Nr. 3, la toate celelalte și textul e de Porumbescu. 


35 


11). „Hora detrunchiaţilor”, pentru violină cu 
acompaniament de pian. 

12). „Ilenuţa”, polca française pentru pian. 

13). „Măriorica”, horă pentru pian, dedicaţiune 
scumpei mele surioare, la ziua ei natală. 

14). „Kleeblăttehen”, polca fr. für das Piano. 

15). „Du bist wie eine Blume” (Eşti ca o floare”), 
Gedicht v. H. Heine, Musik fir Gesang mit Klavierbe- 
gleitung v. C. Porumbescu, gewidmet dem Fräulein B. G. 

16). „Basme laşiane”, vals pentru piano, compus 
după reîntoarcerea lui Ciprian de la Iaşi. 

17). „Marşul Curcanilor”. 

18). „Souvenir de Jassy”, polca fr. p. le piano. 

19). „Din hop în hop”, polca repede p. piano eu 
acomp. de violină. 

20). „Imn către sfânta Maria”, poezie de V. Alec- 
sandri, arie religioasă. 

21). „Altarul mănăstirii Putna”, poezie de V. Ale- 
csandri, arie pentru cor. 

22). „Bătrâneasca”, horă lină p. piano. 

23). „O seară la stână”, idilă pentru pian cu 
acomp. de violină. 

24). „Retrocessiuni bessarabice”, polca p. piano. 

25). „Serenadă” şi „Mulţi ani”, cuvinte şi melodie 
pentru pian; scumpului meu părinte, la ziua natală, în 9 
Martie 1878. 

26). „Boala mea”; 

27). „Aş fi murit”; 

28). „C-un plâns amar venit în lume”, poezie de 
D. Petrino; muzică vocală cu acomp. pe pian. 

29). „Peneş Curcanul”, horă pentru pian, dedicată 
marelui şi laureatului poet al Latinităţii Vasile Alecsan- 


36 


dri. Scrisă şi ornamentată de Eugen Meşeder, care horă a 
primit-o Vasile Alecsandri şi i-a trimis lui Ciprian o 
scriesoare de mulțămită foarte măgulitoare. 

30). „La lună”, poezie de N. Gane, muzică aran- 
jată p. pian şi dedicată mult iubitei sale surioare Mări- 
orica. 

31). „Nachtigallen” (,„Privighetoarea”), Ged. v. 
Eichendorf. Gewidmet meinem theueren Bruder Ştefan. 

32). „Quintet” pentru două violine, violă, violon- 
cell şi bas. Stupca. 

33). „Dorul”, romanţă elegică, pentru violină, cu 
acomp. de pian. 

34). „Aria română”, variată şi aranjată pentru 
două violine, flaut şi clavir. Stupca. 

35). „Trandafirul”, cântec poporal, pentru o voce, 
cu acomp. de pian. 

36). „Mătuşa Angheluşa”, polca franc. 

37). „Friihlingsnacht” („Noapte de primăvară”), 
muzică corală. 

38). „Femeia frumuşică”, poezie de D. Petrino. 
Pentru o voce cu acomp. de pian. Stupca, 15 Mai. 

39). „Marş”. Amicilor mei Victor Mihailaş şi Va- 
sile Sângeorzan, suvenire la seara din 12 Decembrie. 

40). „Fleurs d” Automne”, vals p. le piano. Stupca, 
7 Octobre. 


Anul 1880: 
41). „Fluturaş de noapte", polca franceză p. piano. 


42). „Galgenhumor“, Walzer fir Piano. 
43). „En miniature”, Polca-schnell für Piano. 


37 


44). „Dedicaţiune”, poezie de Vasile Bumbac, 
melodie pentru o voce, cu piano. 

45). „Ich liebte Dich“ („Te-am iubit“), Ged. v. H. 
Lingg, Musik für eine Stimme mit Klavierbegleitung. 

46). „Ochi albaştri”, polca fr. p. piano. 

47). „Zâna Dunării”, polca mazurcă, executată la 
balul român din Viena de Ed. Strauss cu capella sa (Dedi- 
cațiune doamnelor patronese ale balului român. Tipărită). 

48). „Camelii”, vals pentru piano, dedicat dnei 
Therese Ed. Kanitz. Tipărit. 

49). „Souvenir de Vienne”, vals p. piano. 

50). „Imn de urare” la patronul scumpului nostru 
părinte, muzică corală, cuvinte tot de el. 

51). „Zefir de toamnă”, piesă de salon p. piano. 

52). „Cucoana Chiriţa”, horă p. piano. 

53). „Reverie” pour le violon avec ac. de piano. 

54). „Ballade”, dto dto 

55). „Înger de pază”, poezie de Mihai Eminescu. 

56). „A căzut o rază lină”, poezie de Matilda Cu- 
gler. 

57). „Blauäuglein“ („Ochi albaştri“), polca mazur 
p. piano. 

58). „Coloane române", cadril p. piano. Tipărit. 

59). Imnul „României June”, cuvinte de A. Bâr- 
sean, muzica pentru cor bărbătesc. Viena, 8 Ian. 


Anul 1881: 
60). „Rămas bun patriei”. 


61). „Lăsaţi-mă să cânt”, poezie de M. Cugler. 
62). „Pe unde azurii”, polca mazur p. piano. 


38 


63). „Odă la vin”, din odele lui Anacreon, de S. 
G. Vârgolici. 

64). „„Hofnarrenlied” („Cântecul bufonului”), 
Ged. v. Adolf Lorm. 

65). „Marş funebru”, Viena, 23 Aprile. 

66). „Hora Sinaia”, aranjată pentru cor mixt, cu 
cuvinte. 

67). „În dulce vis”, polca mazurcă p. violină. Vie- 
na. 

68). „Lacrima”, de Șerbănescu, pentru cor, Bra- 
şov 14 Octobre. 

69. „Alte Garde-Polka”, Text und Musik fur Man- 
ner-chor. Wien 19. Juni. 

70). „Visul păcurarului”, pentru piano; Stupca. 

71). „Marşul cântăreților din Oraviţa”, cuvinte şi 
muzică pentru cor bărbătesc. Stupca, 27 Ian. 

72). „Cântecul Margaritei”, pentru sopran şi alt., 
Braşov, 10 Nov. (Text?); 

73). „Românul”, poezie de At. Marienescu, pentru 
cor bărbătesc. 


Anul 1882: 


74). Opereta: „Crai nou”. Tipărită. 

15). „Hora Braşovului”. 

76). „Hora Prahova”. Această horă se ruga de so- 
ru-sa, o zi înaintea morţii sale, să i-o cânte pe clavir. 
Auzind-o, compozitorul lăcrimă, îşi acoperi faţa şi zise 
cu profundă duioşie: „Dragă mi-ai fost, nu ştiu dacă te 
Voi mai auzi!”. 

77). „Fata popii”, poezie de D. Bolintineanu. 


39 


78). „La reine Elisabethe”, gavotto p. piano, sub 
tipar. 

79). „Fantome”, vals din motive naţionale. Dedi- 
caţiune menită pentru dna Maria Diatnandi Manole, sub 
tipar. 

80). „Horă de salon p. piano, dedicată dnei Vetu- 
ria Neagoe. Sub tipar. 

81). „Rapsodia română”. Sub tipar. 

82). „Sergentul”, de Alecsandri, p. cor bărbătesc. 

83). „Frunză verde foi de nalbă”, p. cor bărbătesc. 

84). „Souvenir de Nervi”. Nocturno p. piano. 
Compusă la Nervi şi foarte bine primită de oaspeţii de 
cură de acolo. 

85). „Păstorii şi plugarii”, de V. Alecsandri, muzi- 
că pentru cor bărbătesc. Stupca. 

86). „Fulgo”, poezie de Petra-Petrescu, muzica 
pentru o voce cu acomp. de piano. 

87). „Frunză verde de piper”, transcripţiune pen- 
tru cor mixt. Braşov. 

88). „O dimineaţă pe Tâmpa", romanţă pentru 
piano. Braşov, 26 Iunie. 

89). „Stejeriş”, romanţă p. piano. Braşov, în Mai. 

90). „Trei serenade” pentru coruri bărbăteşti, cu- 
vinte şi melodia. 

91). „Hai la vale”, cântec poporal p. cor bărbă- 
tesc. 

92). „Cântec sicilian”, poezie de Alecsandri. 
Pentru cor bărbătesc. 

93). „ Gavotte du Concert”, p. piano”. 

94). „Paraphrase sur une theme roumaine”, p. 
violină. 


* La Nr. 93-102 n-am aflat anul compunerii. 


40 


95). „Elementele musicei vocale”, pentru şcoalele 
poporale cu exerciţii în cântări bisericeşti şi lumești. 

96). „Imn festiv” la inaugurarea Societăţii acade- 
mice „Arboroasa”, cuvinte de Th. Stefanelli, pentru cor 
bărbătesc. 

97). „Salutare Arboroasei”, text şi muzică corală. 

98). „Noaptea consolatoare”, poesia de I. A. 
Lăpedat, muzică pentru cor bărbătesc. 

99). „Banchetul”, poezie de Drăgescu, dto. 

100. „Numele tău”, poezie de I. S. Neniţescu, 
pentru cor bărbătesc. 

101). „Candidatul Linte” sau „Rigorosul teolo- 
gic”, comedie în 2 scene, cu o uvertură şi un „final” 
pentru două coruri şi acomp. de pian”. 

102). „Souvenir de Roma”, vals pentru piano. 

103). „Tempi passati” („A trecut timpul”), polcă 
franceză pentru piano (ultima compoziţie, pe patul morţii. 
Cu motive jalnice). 


Aceste consemnări nu sunt complete. Lipsesc, cu 
deosebire, compoziţii din ultimii doi ani. 


` Iată ce scrie un corespondent din Oraviţa jurnalului „Familia”, dto 
8 Martie 1880: „Muzica dlui Ciprian Porumbescu, tânărul nostru 
componist muzical, iarăşi a serbat un triumf. În seara de 6 Martie, un 
public numeros, printre care viermuiau o mulţime de măşti şi 
costume, care de care mai frumoase, aştepta cu neastâmpăr 
producţiunea corului vocal din Oraviţa, în piesa „Candidatul Linte”. 
Domnul Porumbescu, pe cât ştiu, mal întâi în Oraviţa a lăsat să 
debuteze drăgălaşa sa muză, într-o compoziţie, ţinută în stil mai 
mare, în ,Cisla” („Cisla” s-a executat în Cernăuţi, pentru prima dată. 
Vezi mai sus). Cum a fost aplaudată tânăra sa muză, cum a fost 
giugiulită, se ştie din raportul de an şi an”. 


41 


Dacă considerăm acum variaţiunea şi numărul 
considerabil de meritoase lucrări, compuse de repauzatul 
într-un interval atât de scurt, trebuie să recunoaştem că, 
pe lângă zelul său, am putea zice excesiv, a avut şi un 
talent extraordinar, poetic, fecund, care pentru viitor ar fi 
devenit un mărgăritar naţional nepreţuit. 


Terminăm cu iubitul nostru Alecsandri: 


„Aşa-i soarta, aşa-i lumea: 
Tot, ce poartă-un dulce nume, 
Tot, ce-i falnic şi frumos 
Curând trece, curând moare, 
Ca un cântec, ca o floare, 

Ca un fulger luminos!”. 


Petra-Petrescu”€. 


ê Petra-Petrescu, Nicolae, Ciprian Porumbescu. Compozitor român, 
în Amicul poporului pe 1884, Sibiu 1883, p. 79 


42 


Constantin Morariu: 


rumbescu şi întemeetorul Muzeului Porumbescu 


Intre viaţă şi moarte 
Contribuţii la biografia lui 
Ciprian Porumbescu 
„Au trecut 42 ani, de când în 25 Mai (6 Iunie) 


1883 s-a stins, în casa parohială din Stupca, cel mai iubit 
şi mai renumit măiestru violonist bucovinean, Ciprian 


43 


Porumbescu, în vârstă numai de 28 ani, 6 luni şi 23 de 
zile. 


Faţă cu acest aşa de rar şi scump talent muzical, 
până acuma, în neamul nostru, unic în felul său, nu ne-am 
împlinit încă defel datoria întreagă. Şi ea trebuie 
împlinită numaidecât. Căci adevăr necontestabil rămâne 
— cum zice Dr. Valeriu Branişte, în Schița sa 
monografică Ciprian Porumbescu”, că opera întreagă a 
lui Ciprian, editată cu îngrijire de o mână competentă, va 
constitui cel mai nepieritor monument, că în această 
operă palpită cu căldură viaţa unui neam, în ea se află 
izvoarele vieţii noastre naţionale, ea este comoara care 
sintetizează produsele latente ale unei evoluţiuni 
milenare, şi constituie cea mai puternică platformă pentru 
toată dezvoltarea ulterioară a muzicii noastre. „Ciprian 
Porumbescu a descoperit comoara aceasta şi a arătat 
direcția pentru viitor. Aici rezidă importanţa lui cea mare, 
pe care nu o putem îndestul sublinia”. 


Ca să înlesnim să apară cât mai curând opera 
întreagă a lui Ciprian, ne-am silit de am pus, în Cernăuţi, 
mai întâi temelia unui Muzeu Ciprian Porumbescu, în 
care să fie adunat tot materialul relativ la activitatea 
muzicală a răposatului şi în general la cunoştinţa vieții 
lui. 


Doamna Mărioara Raţiu din Cluj, sora lui Ciprian, 
ne-a stat, în privinţa aceasta, cu cea mai mare bunăvoință 
la dispoziţie, ne-a trimis tot materialul ce l-a avut, şi ne 
ajută cu desluşiri şi explicări. Îi mulţumim cu atâta mai 


7 Lugoş, 1908, pag. 6 şi 7 
44 


mult, cu cât ne-am convins, din capul locului, că de altfel 
multe din amintirile de care acum dispunem, nu le-am 
putea înţelege şi folosi pe deplin. 


Se ştie că Ciprian, ca preşedinte al primei 
Societăţi studenţeşti româneşti din Cernăuţi, Arboroasa, 
a trebuit să sufere în temnița de acolo, de la 15 
Noiembrie 1877, până la 3 Faur 1878, aşa mizerie, încât, 
în spitalul temniţei, a avut întâiaşi dată, vărsare de sânge. 
De atunci slăbiciunea lui a tot progresat şi nu l-a părăsit 
decât odată cu moartea. După achitarea din procesul 
Arboroasei, Ciprian Porumbescu petrece anul 1878 în 
Stupca, ajutându-i părintelui său, parohului Iraclie, în 
suplinirea învățătorului de la şcoala de acolo (căci şcoala 
rămăsese fără învăţător). 


În 21 Iulie 1878, Ciprian a cunoscut-o pe cea de a 
patra, din cele şase fiice ale pastorului evangelic Gorgon 
din Ilişeşti“, de care l-a încătușat o dragoste atât de 
înflăcărată şi aproape patologică, încât n-a mai uitat-o 
până la moarte. lată ce scrie doamna Mărioara: „Bertha 
era admirabil dezvoltată, avea ochi albaştri ca viorelele. 
Părul castaniu îi cădea în bucle pe spate. Era simplă, 
modestă, drăgălaşă şi zveltă. Iubirea dintre Ciprian şi 
Bertha a fost cea mai curată, sinceră, extraordinară. 
Ciprian pleca, din Stupca, la Ilişeşti, pe la orele 12 
noaptea, ca să vadă fereastra odăii unde dormea Bertha şi 
să ia o floare din grădiniţa ei, flori sădite de ea. Ştiu că 
bătrânul Gorgon şi doamna îl iubeau foarte mult. Gorgon 
era pianist măiestru şi pasionat; cânta cu Ciprian în duet, 


5 Celelalte 5 fiice: Iohana, Maria, Ana, Adamina sau Alina şi 
Melania sau Miţi. 


45 


câte 4-5 ore încontinuu, şi, în odaia de alături, Ciprian o 
găsea pe Bertha cu ochii plini de lacrimi”. 


În epistola din 8 Septembrie 1882, adresată 
surioarei sale, din Braşov, Ciprian scrie: 


„Închipuieşte-ţi că, nefiind eu acasă, au fost în 
locuinţa mea, după cum mi se spune, mai multe copile, ca 
să vadă portretul Berthei: Brezoianu, a lui Popasu şi 
altele. Mirându-se de frumuseţea portretului, copilele 
cică s-au prins cu mâinile de cap”. 


În cele ce urmează, începând cu anul 1879, ne 
mărginim a scoate la iveală ştirile despre starea sănătăţii 
lui Ciprian şi despre iubirea lui pentru Bertha. 


În toamna anului 1878, Ciprian s-a înscris la 
facultatea filosofică din Cernăuţi şi a locuit, dintr-un 
început, la unchiul său după mamă, giuvaergiul Sause. 
Datele însemnate precis în jurnalul său de zi, pe care l-a 
scris de la 18 Ianuarie 1879, înainte, în limba germană şi 
în care sunt cuprinse cele două feluri de ştiri amintite, 
datele acelea dovedesc, în traducerile următoare, de ce 
tezaur poetic dispunea Ciprian, „ce suflet expansiv avea 
el şi ce bogăţie de vorbe găsea pentru a-şi descrie 
emoţiile”. 


31/1 1879: „La ora 6, dimineaţă, mă trezesc 
plângând. Ah, am avut un vis minunat. M-am visat acasă, 
în Stupca, într-o odaie, singur cu Bertha. Eu zâmbesc la 
ea şi ca îmi zice: „Da' dumneata mă iei în râs!”. „Nu, 


” Branişte, op. cit., pag. 103. 
46 


domnişoară Bertha, îi răspund eu, cum aş putea să te iau 
în râs, după ce nesfârşit de mult te iubesc?”. Ea se uită la 
mine pătrunzător şi cu durere. O îmbrăţişez şi o întreb: 
„Scumpă Bertha, mă iubeşti tu, vrei tu să fii a mea?”. Ea 
tremura în braţele mele. Un lung şi dulce sărut i-a fost 
răspunsul. Imediat după aceea, aveam să călătoresc la 
Cernăuţi şi-mi luam rămas bun, dar nu mă puteam 
despărţi de scumpa fiinţă. Plângeam amândoi. În sfârşit, 
ea se smulse din braţele mele, suspinând: „Scumpe 
Ciprian, eu niciodată nu te-oi uita!”. M-am trezit. 
Dumnezeule, oare se va realiza vreodată visul acesta?”. 


De la 10-16 Martie, Ciprian a zăcut bolnav în pat. 
La 17/1Il ziua natală a Berthei; cu o zi înainte, Ciprian a 
felicitat-o. În 19/11: „După-amiazi m-am simţit aşa de 
trist şi cumplit de singur şi părăsit”. 


În 21/A11: „M-am trezit cu dureri de cap. Azi e 
onomastica bunului şi scumpului meu părinte. Afară, 
vreme posomorâtă şi rea. Sunt foarte neliniştit şi trist. 
După-amiazi, dorm puţin, apoi mă scol, sunt foarte slab. 
Mă culc devreme, căci sunt foarte slab”. 


221: „Zac în pat până după-amiazi”. 

2/IV, iar a visat-o pe Bertha. 

La 10/1V, călătorind, de la Cernăuţi, la Stupca, 
din cauza ploii şi a unui vânt rece, Ciprian a trebuit să 
poposească la crâşma din Ilişeşti. Acolo a înţeles, de la 


secretarul comunal Neumann, că copila Miţi a lui Gorgon 
a murit. Ciprian scrie: „Inmărmurit de groază m-am uitat 


47 


la el şi abia am putut să mă încred urechilor mele. 
Imediat m-am dus la Gorgon şi i-am aflat pe toţi adânc 
îndureraţi. După o scurtă salutare, la care mi se părea că 
simţurile mă părăsesc, am rugat să mi se arate răposata. 
Copilele luară lumânări şi mă duseră în odaia în care 
buna, scumpa Miţi zăcea palidă şi cu ochii scufundaţi. 
Zăcea sora credincioasă şi buna amică, cu care eu, de 
atâtea ori, cântam şi pe care adese o tachinam în ceasuri 
vesele. Îmbrăcată în haină albă, având văl alb şi cunună 
de mirt pe frunte, ea visează de zilele trecute din tinereţe, 
visează de cununia, de norocul ei. Sărmană, sărmană 
Miţi, acum te numesc Miţi; de câte ori m-ai oprit tu să te 
numesc aşa, zicând că te numeşti Melania, nu Miţi. O, de 
aş zăcea eu acolo, în locul tău! Că ţie îţi sta viaţa încă aşa 
de luminoasă înainte ca soarele, tu ai mai fi putut să 
trăieşti şi să fii fericită. Cu aşa gânduri mă uitam la 
înţepenita ființă, care îmi încătuşa inima în mii de laţuri. 
Mi se părea că mă prăvălesc îndărăt şi, cu ochii plini de 
lacrimi, am şovăit înspre uşă”. 


A treia zi, un trimis din Ilişeşti a dat la Stupca 
veste că Miţi va fi înmormântată înainte de amiazi. 
Ciprian şi Mărioara, mergând încolo, au sosit tocmai în 
momentul când cosciugul era slobozit în groapă. Ciprian 
a plâns, de credea că moare deplâns. Scrisul lui sfârşeşte 
cu: „Odihneşte în pace, înger scump, odihneşte în pace, 
scumpă prietenă, şi în curând la revedere”. 


1/V: „Sunt încă serios bolnav, tuşesc cumplit şi 
mă doare şi pieptul. De la 11/V beau apă minerală”. 


6/VI: „Am visat-o pe Bertha”. 


48 


9/VI: „Am scuipat, de câteva ori, cu sânge. Toată 
seara am fost foarte deprimat şi m-am culcat devreme”. 


11/VI: „lar am scuipat sânge”. 


6/VII: „Astă noapte am avut visuri înfiorătoare 
despre răposata mea maică, după care aşa de grozav 
plângeam, că m-am trezit; apoi despre mătuşa Frosina’, 
care, de pe catafalc, se mai mişca, cu ochii deschişi, pe 
când eu vorbeam cu unchiul cât de cumplită e moartea. 
L-am visat şi pe tata — mulţime de popi catolici veniseră 
la înmormântare. Noi, mai mulţi, aveam să ieşim în 
paradă, la petrecanie. Curios că eu mergeam frumos gătit, 
într-un rând cu Bertha şi Miţi. Aşa de aievea îmi apăru ea 
înaintea ochilor, încât mi se împrospătară toate amintirile 
frumoase de mai înainte. Se va părea ciudat că pomenesc 
acum aşa de puţin de Bertha. De la 6/VI n-am amintit de 
ea nimic şi cred că cu dreptul. Mi se lămureşte tot mai 
mult că din frumoasele mele visuri de aur se va alege 
odată numai praf. Şi totuşi, la împrospătarea acestor 
amintiri fericite, sufletu-mi e pătruns, ca şi cum mii de 
îngeri ar fi sălăşluind în inima mea, făcând o muzică 
divină. După îndelungată vreme, voi simţi iarăşi tristeţe 
şi durere, întruna însă şi mângâiere”. 


13/VII: „Semestrul prim l-am sfârşit în general 
bine. Afară de boala mea de 6 săptămâni, de guturaiul de 
plămâni şi de scuipatul cu sânge, am terminat totul 
binişor. Lux n-am făcut, din contra, am trăit foarte 


1 Fiica protopopului George Grigorovici din Ipoteşti, căsătorită cu 
un văr al părintelui Iraclie. 


49 


sărăcăcios şi urât, dar am fost mulțumit şi vesel. Am 
studiat destul, am dat examene din istoria română, 
romană şi austriacă. Afară de câteva cântece studenţeşti, 
puţin m-am ocupat cu muzica. Cât despre afacerea cea 
mai tainică şi mai profundă a inimii mele, nu pot tăgădui 
că necurmat m-am gândit la Bertha şi, dacă m-a mişcat 
cândva vreo scânteie de dragoste, ea a fost menită 
Berthei. Oricum însă sentimentul acesta nu mai e aşa de 
puternic şi intensiv ca la începutul anului. Şi de ce? Dacă 
lipseşti planta de lumină, piere. Dacă nu umpli lampa cu 
ulei proaspăt, se stinge. Dacă draga mea nu vrea să mă 
aibă, trebuie să renunţ la toate speranţele, oricât de mult 
aş iubi-o. Atunci singura mângâiere îmi rămâne numai 
gândul la ea”. 


În semestrul al doilea, plângerile că nu se simte 
bine, tuşeşte tare, îl doare pieptul, e bolnav, se repetă, 
dar, în 23/VII: 


„Când gândesc la scumpul meu cămin din Stupca 
şi la scumpul Ilișești, aşa mi-i de uşor şi de bine! Îmi uit 
slăbiciunea, necazul, multele mele griji, dar acestea sunt 
iluzii şi halucinaţii, care odată vor fi spulberate de un 
aspru vânt de toamnă, sunt icoane de nori poleiţi cu aur, 
care vor dispărea în neant, sunt lumi fără nici un rost. Şi 
totuşi, îmi sunt aşa de plăcute. Toată existența mea, toate 
intenţiunile mele, prezentul şi viitorul meu cer totdeauna 
să le combin cu acel paradis şi cu dumnezeiescul înger 
cârmuitor în el, şi atunci mă visez aşa de fericit în ideea 
realizării acestor planuri şi dorinţi ale mele. Corul de 
îngeri pluteşte în jurul meu, aşa de dulce, aşa de drag, aşa 
de intim sună cântecul lor şi, în licărirea dimineţii, 


50 


învăluită de splendoarea rozelor, se înalță Scumpa în 
eterul aromitor de viorele, se avântă în sus, unde se 
aşează pe un tron de cristale de smarald, şi mă atrage pe 
mine, uluitul, la picioruşele ei cu încălțări de aur — şi 
Visez, şi visez atât de dulce, şi visez mai departe”. 


25/VII: „Sunt foarte slab. Mă scol şi merg la 
biserică.... După-amiazi dorm puţin, apoi mă duc la 
medic. Zice că nu e rău cu mine, dar ştiu eu cum îmi 
este... Sunt foarte trist... Nu mă tem de moarte, ci mă tem 
să mor. Şi apoi n-aş vrea să mor chiar acuma, pentru că 
mai am puţină plăcere şi puţină bucurie să trăiesc”. 


În 16/VIII, Ciprian s-a dus, cu tatăl său, la Gorgon 
şi i-au aflat pe toţi acasă: „Copilele sunt foarte drăguţe. 
Bertha avea o jachetă albă. Ne-am salutat prin fereastră. 
Bertha e nespus de drăguță şi eu abia astăzi observ un 
oarecare interes ce-l are pentru mine. Nu mai descriu acel 
sentiment plăcut, ce mă surprinde totdeauna în apropierea 
ei, nici nu voi să vorbesc de acele priviri fericitoare, care 
îmi intră aşa de adânc în inimă, numai atâta ştiu şi zic, că 
nesfârşit o iubesc şi în etern voi iubi-o. Se pune la cale 
ca, lunea viitoare, să ne viziteze în Stupca. Cine să se 
bucure de aceasta mai mult decât mine”. 


Luni, 18/VIII: „Jucam popice şi deodată vedem că 
vin Mina, Bertha, Lola!!, cu mare larmă şi foarte bine 
dispuse. Era şi bătrânul pastor cu ele. Eu o tachinam pe 
Mina, cu grațioasele ei aruncături de popice. Bertha juca 
cu mine şi pierdurăm partida. Unde-mi era mie jocul în 
cap? Eu o priveam întruna pe iubita şi scumpa mea 


l! Fiica fostului primar Lichtenberger din Iţcanii-Vcechi. 


51 


Bertha, care şi astăzi era atât de drăgălaşă şi frumoasă. 
Haina de percal verde o prinde aşa de bine. Am mai 
jucat, apoi am vorbit mult cu Bertha despre cântarea ei la 
pian, privindu-ne cu nespusă fericire. Când i-am spus cât 
de cu drag aş vrea s-o văd odată la pian, am simţit cum 
mi s-a urcat roşeaţa în față şi m-am uitat la ea cu aşa 
entuziasm, încât ea s-a roşit până în vârful urechiuşelor. 
Am petrecut foarte bine, asemenea şi celelalte copile. 
Bertha era cumplit de zburdalnică... După ce-au pornit 
acasă, am rămas foarte trist”. 


19/VIII: „Am dormit foarte rău, gândind întruna 
la Bertha. Toţi nervii îmi sunt cuprinşi de friguri, când 
gândesc la această scumpă ființă”. 


23/VIII: Părintele Iraclie îi propune lui Ciprian să 
meargă la Viena. 


7/IX: Tata, împreună cu Ciprian şi Mărioara, 
pleacă la Ilişeşti şi află familia Gorgon acasă. Petrecând 
cu copilele, „Bertha”, zice Ciprian, „îmi întinde o floare 
cu spini, zicând să mă înghimp cu ea. Îi răspund: Pentru 
dumneata, domnişoară, dacă doreşti, o fac cu plăcere şi, 
vrând să iau floarea, ea a retras-o cu cuvintele: „Nu, nu 
vreau să-ţi faci durere!”, Seara aceasta e pentru mine 
foarte scumpă; am petrecut foarte mult cu Bertha. Stam 
în salon, toţi, la un loc, copilele mă rugară să cânt ceva, 
anume Doina. Am cântat-o, apoi am cântat „Tu eşti ca, şi 
o floare”. Dumnezeule, ce mi s-a-ntâmplat: Mâna îmi 
tremura şi degetele mi le apăsam pe strune în aşa fel, 


12 . E . : e . x 
Poezie de Heine, cu o minunat de gingaşă melodie, compusă de 
Ciprian. 


52 


încât tonurile gingaşe şi misterioase vibrau în larga sală, 
până ajungeau la urechile prea iubitei şi-i vesteau durerea 
mea, iubirea mea, şi tot mai sus se ridica frumosul ei 
piept, tot mai repede îi bătea inimioara, amenințând parcă 
să-şi spargă zăgazurile. Cântecul se apropie de sfârşit, 
încă o trăsătură şi — un suspin adânc se aude din scumpul 
ei piept. Eram aşa de mişcat, că n-am mai putut rămâne 
în odaie”. 


16/9: Ciprian se duce singur la Ilişeşti, află numai 
copilele acasă: „Asta a fost iar o zi de aur pentru mine. 
Am petrecut de minune. Bertha era foarte drăguță. 
Aproape de orele 6, am pornit acasă, cu inima zdrobită. 
Pe când mă aflam afară, Bertha mi-a cântat un marș, ale 
cărui dulci armonii m-au însoţit până la Stupca. Noaptea 
am avut friguri şi am fantazat cumplit. Capul îmi ardea ca 
în foc şi sângele îmi curgea prin vine ca plumbul 
înfierbântat. Asta-i efectul iubirii”. 


5/10: Vizita de adio la Ilişeşti. Toţi acasă. „Am 
petrecut, până seara. Cu inima sângerândă am strâns, la 
despărţire, dulcea mânuţă a scumpei fiinţe. Aş fi izbucnit 
în lacrimi, dar cu nici un semn nu pot vădi că îngerul 
acesta mi-i atât de scump. Adio, deci, scumpă Bertha, 
Domnul să te aibă în paza sa, la revedere!”. 


8/10: După-amiazi, călătoria la Viena: „Adio, 
scumpa mea Stupca, adio, iubiții mei; adio, scumpete 


mele câmpii din patrie, rămâneţi cu bine, la revedere!”. 


Dintr-un fragment de epistolă, dtto „foi 70” (dată 
necunoscută): „Am visat-o pe scumpa mea Bertha toată 


53 


noaptea. Aşa de cu drag o sărutam, că aşa de intim mă 
îmbrăţişa şi era aşa de drăguță, aşa de frumoasă. Când m- 
am trezit, mi-am simţit inima atât de îndurerată, atât de 
grea, şi totuşi atât de plină de deliciu. Gândeam numai la 
ea, scumpa, care e departe de mine şi, Dumnezeu ştie, 
poate defel nu se gândeşte la mine. Cu sfântă ardoare i- 
am luat fotografia, am strâns-o la rănita mea inimă şi am 
sărutat-o de nenumărate ori. O, cât de mult mă doare, 
când gândesc la viitorul meu, care, fără scumpa ființă, se 
nimiceşte cu totul”. 


Tot dintr-un fragment de scrisoare, cu dată necu- 
noscută: 


„Ceea ce e un fait a complit, eu ar trebui să zic 
Bucovinei, dorințelor mele fierbinţi, dulcii mele iubite, 
pentru totdeauna rămas bun. De altă parte, petrec orele 
cele mai chinuitoare în lunga nesiguranță, ori de mai pot 
spera s-o numesc pe Bertha a mea, dacă rămân în 
Bucovina, după atâta încordare obositoare şi după ce am 
trecut examenul de stat. Numai ea mă leagă de ţara mea, 
numai ea mă ţine departe de Braşov, numai ea singură 
îmi poate da puterea şi curajul de a răbda mai departe şi a 
duce munca începută până la sfârşit”. 


In scrisoarea din 28 Mart 1881, Ciprian îi scrie 
surioarei sale: 


„Vineri, în ziua de Bunavestire, am fost în capela 
curții imperiale. A fost frumos, acoio-i totdeauna frumos. 
S-a cântat un Ave Maria în sopran şi alt. Îţi spun, dragă 
Mărioară, că a fost atât de frumos, dar atât de frumos, că 


54 


eu niciodată n-am mai auzit aşa frumuseţe. Oamenii 
aveau lacrimi în ochi şi, la urmă, se auzi numai un suspin 
general”. 


Scrisoarea doamnei A. G., 
mama Berthei, către Ciprian 


Ciprian a cerut-o pe Bertha în căsătorie (de la 
mama ei), în scris, şi tot în scris a primit răspunsul. lată-l: 


„lubite Ciprian, Aşadar, totuşi! Dumnezeul meu, 
de ce trebuie să suferim sila de a-ţi face inimă rea 
dumitale, pe care te stimăm şi te iubim? Dar altfel nu se 
poate. E în contra tuturor principiilor noastre. Nu ne 
putem da copila unui preot ortodox, deoarece ştim că ea 
atunci ar trebui să nu mai creadă în ceea ce noi avem mai 
sfânt. 


Şi de ar fi să apuci dumneata pe altă cale, atunci 1- 
ai supăra pe părintele dumitale şi pe episcopul care te 
protejează atât de mult. De aceea, decide-te repede, 
aruncă-te în braţele celei de-a doua iubite a dumitale, 
caută-ţi mângâierea în muzică. Orice altă carieră nu-i 
pentru dumneata. 


Am prevăzut cele întâmplate şi m-am străduit să 
te lămuresc, dar dumneata nu m-ai înţeles. De aceea nu fi 
supărat pe noi. Poţi să mă crezi că ne vine foarte greu, şi 
bucuroşi te-am fi primit ca fiu, dar asta n-o permite 
situaţia bărbatului meu. 


55 


Am cumpănit noi afacerea, toată ziulica, şi am 
judecat totul, dar nu merge. Nimic în contra persoanei 
dumitale; ne desparte numai abisul, pe care-l recunoşti şi 
dumneata, şi nu vedem nici o punte, peste care l-am 
putea trece. 


Împlineşte-ţi datoria, gândeşte la noi fără ură şi fii 
asigurat de prietenia noastră. 


Drept amintire, Bertha îți trimite aici portretul ei, 
cu cele mai sincere dorinți pentru binele dumitale. 
Dumnezeu cu dumneata! 


A dumitale prietenă maternă A. G. 
Ilişeşti, 26/XI 1880”. 


La gingaşa poezie amintită a lui Heine: 


„Curată şi frumoasă 
Ca şi o floare eşti. 
Duios privesc la tine, 
Căci inima-mi răneşti”, 


Ciprian a compus o admirabilă melodie. Doamna 
Mărioara ne scrie că, „după primirea scrisorii de refuz 
din partea bătrânei Gorgon, Ciprian i-a trimis Berthei, din 
Viena, acea melodie, de ziua ei onomastică, legată într-un 
envelope de catifea albă, cu inițialele aurite, cu un şnur 
gros de aur împrejur şi cu un bilet cu inscripţia: „Tempi 
passati”. 


56 


Ciprian, profesor în Braşov 


După ce Ciprian şi-a terminat studiile la Viena, în 
primăvara anului 1881, colegii lui l-au îndemnat să caute 
a căpăta postul vacant de muzică de la gimnaziul român 
din Braşov. Ciprian s-a şi prezentat la concurs şi a obţinut 
acel post, la începutul anului şcolar 1881/1882, fiind 
angajat într-una şi ca dirigent al corului de la biserica Sf. 
Nicolae de acolo. 


S-ar părea că Ciprian şi-a luat cu totul gândul de 
la aceea, căreia i-a trimis din Viena, ca ultimă amintire, 
poezia lui Heine. Dar iată ce-i scrie el, din Braşov 
surioarei sale, cu data de 8/IX 1881: 


„Când m-am sculat, azi dimineaţă, era o zi 
splendidă. Tâmpa (dealul cu fosta statuie a lui Arpad) 
privea aşa de clar şi verde prin ferestrele mele, cerul 
râdea aşa de pompos cu cel mai mândru albastru al său, 
soarele poleia cu aur culmile dealurilor din împrejurime, 
eu sănătos şi fără griji, nu e deci mirare că gândurile mă 
duceau la ceea ce-mi e mai drag, mai scump... 


După masă, m-am culcat şi am adormit. Când m- 
am deşteptat, m-a surprins aşa o tristeţe, încât — nu râde — 
a trebuit să plâng... Am ieşit la promenadă şi, pe la 
jumătatea ei, cine mă întâlneşte? Împreună cu o damă 
mai bătrână, Frida, aşa de frumoasă, aşa de plăcută într-o 
haină deschisă, cu o pălărie mândră şi — după asemănare 
— aievea Bertha. Dumnezeul meu, Dumnezeul meu! Când 
am văzut-o, tot sângele mi s-a grămădit la inimă, un leşin 


57 


groaznic m-a lovit, credeam că pic jos şi m-am pus pe o 
bancă, fără s-o mai privesc. După ce a trecut înainte, veni 
din întâmplare amicul meu Petrescu (Nicolae Petra- 
Petrescu — primul lui monograf — n. n.) şi mă întrebă de 
nu-s bolnav, deoarece sunt foarte palid. I-am spus că nu 
şi m-am plimbat cu el până la capătul promenadei. 
Întorcându-ne, se întoarse şi Frida. Atunci m-am stăpânit, 
mi-am încleştat dinţii şi, abia când era cu totul aproape de 
noi, m-am uitat în ochii ei. Ea roşi peste măsură şi, 
jenată, îşi tot ciupea umbrela cu degetele. Iar Petrescu îmi 
zise: „Frate, să te duci acasă, că eşti palid ca păretele, mă 
tem să nu-ţi vie rău!”. I-am urmat sfatul, temându-mă să 
nu mă întâlnesc din nou cu fata asta. M-am dus acasă, 
mi-am luat paltonul şi voiam să merg la cafenea... Am 
văzut-o iar pe Frida, mergând pe promenadă, la vale, dar 
nu m-am uitat deloc într-acolo, am ocolit-o. Aşa mi-i de 
groază, de parcă ar trebui să mor — poate i s-a întâmplat 
ei ceva râu. N-am dormit aproape deloc. Capul mi-i aşa 
de greu, cum nu mi-a fost de când am venit de acasă. 
Starea asta e cumplită. Noaptea m-am temut să nu am un 
asemenea atac ca acasă, şi mi-am ţinut picuşurile la 
îndemână. Dar nu s-a întâmplat nimic; am avut numai 
grozave friguri... Sunt de 14 zile aici”. 


Braşov 14/IX 1882: 


„Mă aflu, de ieri, într-o dispoziţiune aşa de veselă 
şi totodată solemnă, cum însumi nu mi-o pot explica. 
Împreună cu scrisoarea către tine, i-am trimis şi Berthei o 
scrisoare... Am visat-o pe scumpa copilă, de aceea m-am 
hotărât să-i scriu. Aşa de plină-mi era inima şi i-am scris 
cu atâta căldură şi dragoste, între altele: 


58 


„Noi ne-am jurat iubire eternă şi, fiindcă soarta ne 
desparte aşa de fără milă, iubirea noastră a rămas cu atâta 
mai intimă, a devenit o dorinţă înfocată, tăcută, discretă 
şi cu atâta mai dulce. Ne iubim cu atâta intimitate şi 
sfinţenie şi sângerăm de dureri aşa de adânci şi nespuse, 
încât nu-i mirare că, în disperarea mea, cutez totuşi de a- 
ți scrie. Suntem doară una şi nici o putere lumească nu ne 
poate despărți; şi dacă eu niciodată nu te voi putea numi 
soţia mea, dumneata totuşi rămâi unica mea scumpă şi 
prea iubită Bertha şi nici o femeie alta nu-mi poate 
smulge sfânta mea iubire. 
I-am scris lui Michel'5, aşa de amical şi stăruitor, 
să ajute cauzei noastre şi el nu mi-a răspuns deloc. Nu cer 
ca dumneata să-ţi schimbi credinţa, de asta nu-i deloc 
nevoie pentru căsătoria noastră. Mă încred în Dumnezeu 
şi în iubirea noastră, că totul se va schimba încă şi trebuie 
să se schimbe în bine”. 


În sfârşit am rugat-o să-mi scrie. Ori de mi-a 
scrie, mă îndoiesc. O, de-ar avea ceva mai mult curaj. 
Câteodată îmi vine a crede că de aceea se apără de mine, 
pentru că nu mă iubeşte, şi află felurite piedici, numai ca 
să nu curme oarecum brusc relaţiunile dintre noi. Cred 
că, dacă-l iubeşti pe cineva, îți place să auzi de el, cu cât 
mai mult, cu atâta mai cu drag. Pentru mine cel puţin e 
mângâiere, tărie şi chiar necesitate, numai să gândesc la 
ea. 


15 Un cumnat al Berthei. 


59 


lată cauza de ce Bertha fu trimisă de părinţii ei la 
nişte rude din Anglia, unde ea avea o soră bolnavă, şi de 
unde, după moartea lui Ciprian, i-a adresat Mărioarei, la 
Stupca, următoarea scrisoare, scrisă în 


Iţcani la 20/1X 1883: 


Scumpă Marie, / Grea de purtat e nenorocirea ce 
ne-a lovit. Sufăr nespus. Prin lovitura aceasta e nimicit 
totul ce am sperat şi am dorit în viaţă. Mi s-a răpit tot ce 
am numit noroc. O, cât de intim îţi mulțumesc pentru 
mângâitoarele şire şi pentru icoana scumpului răposat, 
ancora de care îmi sprijinesc viaţa mai departe, luptând. 
Ea este menită să-mi ţie pururea vie mângâierea că 
iubirea nu poate muri; trebuie să fie o revedere, altfel 
sărmana inimă unde să-şi afle reazemul. De acest gând 
vreau să mă agăţ şi eu, o, numai aşa pot să port durerea 
aceasta. 


Scumpă Marie, mulţumeşte, în numele meu, şi 
iubitului tău părinte, pentru mângâierea ce o primesc din 
partea purtării sale pline de dragoste. Vreau să-i păstrez 
sfântă icoană şi lucrarea sa ultimă, compoziţiile sale. 


De ce nu vrei să-ţi păstrezi portretul meu? Lasă- 
mă să-mi aflu un loc în inima ta de soră, pe lângă iubirea 
care e a Lui, şi cugetă la sărmana, sărmana Bertha. 
Portretul reprezintă doar numai copilul fericit, al cărui 
noroc s-a stins aşa de curând. Nu pot scrie mai mult, 
puterea m-a părăsit. Nu trebuie să-mi plâng durerea, 
trebuie pururi să mă stăpânesc, pentru a o cruța pe 
sărmana şi bolnava mea soră. Roagă-te, dragă Marie, la 


60 


mormântul Lui şi pentru mine. Ție ţi-i dat să fii în 
apropierea lui, tu ai putut să-i arăţi Scumpului iubirea ta 
prin îngrijire Jertfitoare. O, de ce n-am putut şi eu! 
Mulţumesc încă o dată pentru cele trimise. Scrie-mi din 
nou, dragă Marie, ajută-mi a purta durerea cu dragostea 
ta. A ta nenorocită Bertha. De la 26 a acestei luni, intrăm 
în oraş. Te rog adresează-mi, de atunci: B. O. 32. St. 
Pauls-Road, Manningham Bradford Yorkshire, England”. 


Pe când Ciprian zăcea pe catafalc, în Stupca, sosi 
de la Bertha o cunună de „Nu mă uita” (Myosotis), cu 
inscripţia pe fundă: „La revedere!”. 


Dragostea sinceră şi adânc simțită a Berthei se 
cunoaşte şi din următoarele două scrisori, fără indicarea 
datei şi a locului, dar pozitiv adresate din Anglia 
prietenei sale Lola, fiica fostului primar comunal Johann 
Lichtenberger din gara Iţcani, pe când Ciprian era încă în 
viaţă. 


„Prin ultimele tale şire mi-ai trezit, încă o dată, 
toată durerea şi m-ai excitat, dar departe de mine fie 
intenţia de a-ţi face reproş din pricina aceasta. Văd eu 
doară totdeauna în faptele tale neschimbata prietenie, pe 
care nu ţi-o pot răsplăti. Ai făcut pentru mine prea mult. 
Cât de rău îmi pare că soarta cere să nu pot sta faţă în față 
cu acela, căruia toată viaţa mea aş dori să-i fiu cu inima 
deschisă. O, dragă surioară, mai primeşte o dată sarcina 
aceasta, scrie-i încă odată pentru mine. Tu eşti mai 
liniştită, mai pricepută, tu mai iute vei afla cuvinte care 
nu pricinuiesc durere. Eu aş vrea să-i scriu singură, dar 


61 


sunt prea enervată, eu nu pot. In loc de ceva calm, ar 
trebui să provoc furtună. 


Scrie-i lui Ciprian că nu stă în voia mea să-l fac 
fericit, fiindcă nu dispun singură de mine, ci am datorii 
ce mi le-a impus viaţă, şi poate îmi lipseşte şi curajul să 
mă scutur de ele. Purtarea mea față de el n-a fost 
neadevăr, eu l-am iubit din capul locului, de când l-am 
văzut, şi totuşi chiar atunci am ştiut că nu voi ajunge 
niciodată la ţinta speranţelor mele. Chiar atunci am vărsat 
multe, multe lacrimi, şi o iubire, ce-o porţi atâta vreme în 
inimă, nu poate fi înşelăciune, ci ea rămâne vecinică. 
Cum să încetez de a-l iubi? El va rămânea totdeauna 
reazămul meu, dar să fiu a lui nu pot. Asta o cere de la 
mine soarta, o cer părinții mei, şi dacă mă voi şi mărita, 
el să ştie că nu dragostea m-a dus la pasul acela, ci 
mulțămita ce-o datoresc părinţilor mei, ceea ce-mi va da 
putere să rămân fidelă hotărârii mele. Supună-se şi el 
destinului acestuia şi să nu fie slab în lucruri în care o 
copilă e tare. Cugete cât de mulți, mulți oameni trebuie să 
poarte această soartă grea, şi să nu se gândească la mine 
cu amărăciune şi răutate, fapt care mi-ar pricinui cea mai 
mare durere. lubirea mea pentru dânsul îmi e aşa de 
sfântă ca şi credinţa mea, şi doară el n-a vrea să piardă 
ea, prin supărarea lui, timbrul sfinţeniei. Dacă mai târziu 
mi-a deveni amic, pentru aceasta eu vecinic îi voi fi 
mulțămitoare, cum îi sunt acum pentru iubirea lui, care 
mi-a pricinuit atâta durere, dar m-a făcut să cunosc şi 
întreaga fericire. Sunt mândră de iubirea mea şi a lui. 
Dacă i-ar fi prea greu să-i scrii, arată-i scrisoarea mea, 
dar nu i-o da, ci arde-o”. 


62 


În a doua scrisoare, Bertha aminteşte de călătoria 
ce stă s-o facă acasă, din Anglia, şi despre Ciprian zice 
numai: „Da, vorbeşti cu el, Lola, fă-i curaj şi dă-i, prin 
amiciţie sinceră, iarăşi puterea bărbătească; eu pot numai 
să tremur şi să mă rog pentru el”. / Preotul Constantin 


Morariu”. 


Caracterul lui Ciprian Porumbescu 
şi suferințele lui 


„Cu chipul său falnic şi cu firea sa foarte 
simpatică. Ciprian îl magnetiza pe oricine, astfel încât 
puterii lui atractive nu-i putea rezista nimeni. Pe dânsul îl 
caracteriza cu deosebire simțirea adâncă şi dragostea 
fierbinte pentru tot ce e bine, frumos şi nobil. Era blând, 
plăcut la vorbă, foarte onest, de o rară bunătate de inimă, 
duios chiar, şi atunci când părea a fi revoltat, mai pe scurt 
abunda de aşa o noblețe sufletească, încât te pătrundea un 
fel de jale când gândeai că un om ca acesta e osândit să 
trăiască în lumea aceasta. Nu e dar mirare că Ciprian 
răspândea în jurul său, ca floarea cea mai plăcut mi- 
rositoare, numai parfumul binelui, frumosului şi a tot ce e 
măreț şi nobil. Nu e mirare că în orice societate el era 
matca, pe lângă care se adunau toți şi toate ca albinele. 
Puterea aceasta de cucerire o recunosc şi mărturisesc toţi 
particularii români şi străini, cu care el a venit în 


14 Morariu, Constantin, Între viaţă şi moarte — Contribuţii la 
biografia lui Ciprian Porumbescu, în Junimea Literară, Anul 14, Nr. 
8-10, Cernăuţi 1925, pp. 261-273 


63 


atingere; o mărturisesc membrii societăţilor studenţeşti 
Arboroasa, Junimea şi România Jună, al căror membru a 
fost; o mărturisesc Braşovenii, care l-au cunoscut pe când 
era la ei profesor, o mărturisesc îndeobşte toţi cei ce l-au 
întâlnit pe undeva, la felurite prilejuri. Cine l-a cunoscut 
pe Ciprian şi i-a auzit cântecele din vioară, prin care 
vrând nevrând îţi storcea lacrimi ; cine-şi mai aminteşte 
cum el înveselea viața tuturor celor dimprejurul său, 
acela cu bună samă nu-i poate uita niciodată şi îşi simte 
sufletul legat de fiinţa lui ca de ceva sfânt. Şi dacă mai 
adaog că Ciprian era şi poet, şi avea mare plăcere şi 
pentru haz, compunând versuri hazlii, împreună cu 
melodiile lor, cum sunt, bunăoară, Cisla, dar mai ales Că- 
i domn cu guler şi cu frac şi Bate fieru’ pân” ce-i cald, la 
auzul cărora nici omul cel mai serios nu-şi poate stăpâni 
veselia, atunci cred că am spus tot ce trebuie, pentru ca 
firea măiestrului nostru să fie cunoscută în toată 
deplinătatea ei. De altfel, firea aceasta o dovedesc şi 
spicuirile următoare, din scrisorile lui şi din ale altora. 


In scrisoarea din 3 Iunie 1883, scrisă din Braşov, 
părintelui său, Ciprian zice : 


„Îmi era o mângâiere nespusă, pe timpul morbului 
meu (de 12 zile), a vedea, în toată ziua, nenumăratele 
manifestaţiuni de simpatie, ce-mi arătară Braşovenii. Din 
toate părțile veneau bărbaţii la mine şi doamnele şi 
domnişoarele la Mărioara (sora lui Ciprian). Alţii iarăşi îl 
întrebau pe doctor cum mă aflu şi-mi trimiteau de toate. 
Şi când am ieşit, prima oară, în cetate, am aflat o 
satisfacţie deosebită în urările şi felicitările ce le primeam 


64 


de la aceia cu care mă întâlneam, iară copiii de la şcoală 
zâmbeau de bucurie, văzându-mă iarăşi între e1”. 


Având să plece la orăşelul italian Nervi spre 
restaurarea sănătăţii, Ciprian obţinu un concediu, ba chiar 
şi salariul întreg pe trei luni înainte (care, apoi, i s-au 
prelungit), iar un comitet de dame i-a dat haine calde, 
vinuri vechi, mâncări de drum, dovezi, cât de mult îl 
iubeau Braşovenii pe profesorul lor şi cât de îngrijaţi erau 
ei de sănătatea lui. Şi-n scrisoarea din 11/11 1882, Ciprian 
scrie, din Braşov, tot părintelui său: „Doamne, Diamandi 
îmi sunt aşa de buni! Îmi dau, pentru călătorie de 
mâncare, vin dulce grecesc, ba chiar şi-un pieptar de 
flanelă şi ciorapi. În general, toţi sunt ca extaziaţi şi se 
silesc a-mi ajuta după putinţă”. 


Şi, după ce, în 12/12 1882, primeşte în Nervi 
mireasa sa, cum îşi numeşte el vioara, pe care medicii îi 
opriseră s-o ia cu sine din Braşov, Ciprian cântă, în 
salonul de oaspeţi din otelul Victoria, şi seceră aplauzele 
tuturor. 


„Oamenii” — zice el — „cum numai simt că noi 
cântăm” (el şi un pianist Vienez), „roiesc ca albinele, din 
toate cotloanele şi depărtările, ascultă ca pe Dumnezeu şi 
aplaudă ca nebuni”. 


Compune, apoi, Gavota, Valsul Fantome, Hora de 


salon şi le cântă publicului său entuziasmat, care nu se 
mai poate sătura de aplaudat şi cere necontenit repetarea. 


65 


În Nervi, Ciprian a făcut cunoştinţă cu contesa 
Emilia, fiica generalului de Poppen, din oraşul Reval, în 
Estonia, cu contesa Hedviga Gernet, tot din Estonia, cu 
baroneasa Miihlens, cu alte doamne şi cu feluriţi domni. 
lată ce scrie Emilia, în 20/10 1883, din Reval către 
Mărioara, după moartea lui Ciprian: 


„Hedviga mi-a transcris cele ce i-ai comunicat 
dumneata din jurnalul de zi al scumpului dumitale frate şi 
foarte m-au interesat. Comunicări de felul acesta îmi vor 
fi totdeauna foarte binevenite. În ele, fratele dumitale se 
vede cu totul astfel, de cum era aievea, aşa de spiritual, 
susceptibil pentru tot ce e frumos şi uneori hazliu. Era 
bolnav, chiar atunci, când plecarăm noi, şi nouă ne părea 
aşa de rău că nu-l vom mai vedea, speram însă, totuşi, că- 
1 vom întâlni în Florenţa, ceea ce nu s-a întâmplat. Am 
înaintea mea o fotografie a oraşului Nervi, a gingaş 
iubitului Nervi. Adesea doresc aşa de mult să-l revăd, şi 
totuşi nu ştiu ori de n-ar fi prea trist. Oraşul e în amintirea 
mea aşa de intim împreunat cu fratele dumitale, încât, 
fără dânsul, nici nu mi-l pot închipui. Foarte mult m-a 
interesat şi poezia, în care e un sentiment aşa de adânc 
pentru natură. Țipătul dureros: „Şi eu, ah, nu-mi aflu 
pace!” se referă oare la morbul său ori la dorul de casa 
părintească şi de iubita sa? Dar adică această durere a lui 
internă n-o puteai cunoaşte, căci el era totdeauna vesel”. 


Şi-n scrisoarea din 28/11 1884, Emilia îi scrie tot 
Mărioarei: „Gavota îmi place foarte; Reine Elisabeth le 
place foarte la toți care o aud. Cineva a şi vroit s-o 
cumpere, dar aici nu se poate căpăta. Mâine vreau să 
încep un tablou nou: Pe o masă rotundă, un vas frumos 


66 


italian, o foaie de note, cu Inscripţia „Suvenir de Nervi” 
(compoziţia lui Ciprian), o vioară, cu o ramură de lauri şi, 
în fund, un palmier. Am primit Suvenir de Nervi în ziua 
de 22/12 1882”. 


In aceeaşi zi, Ciprian îi scrie surioarei sale despre 
bătrânul medic polonez Szerlecki: 


„După ce i-am cântat ceva, el mă dezmiardă şi mă 
sărută ca un tată. În practica (praxa) lui de 40 de ani ca 
medic, şi-a însuşit o cunoştinţă de oameni aşa de exactă 
şi o judecată aşa de corectă şi perfectă despre felurite 
lucruri din viaţa omenească, încât nu pot decât numai să-l 
admir. Zice că am ceva copilăresc în firea mea şi asta 
trebuie să mă silesc a o păstra, căci mi-a ajuta să trec 
peste toate primejdiile vieţii. Şi zice că felul meu de a 
cânta e ca o vorbire adânc pătrunzătoare, care vine din 
inimă şi duce drept la inimă. Tonurile vioarei mele sună 
ca o horă îngerească, purtată de miresme aromatice şi de 
zefiri dezmierdători, o muzică ce pătrunde adânc în 
inimă, îl ridică pe om peste mizerabilul său cadavru, îl 
schimbă în om adevărat şi —,„do nieba podnosie” — îl 
înalță la cer. Aşa îmi vorbeşte bătrânul. E un om aşa de 
drag.  Băbuşca lui e de asemenea foarte plăcută, şi 
bătrânii se iubesc ca şi cum s-ar fi luat abia de un an”. 


'5 Tabloul pictat de Emilia, în amintirea zilei în care a primit, de la 
Ciprian, Suvenir de Nervi, se află între obiectele trimise de doamna 
Mărioara Muzeului nostru şi oricine îl va putea vedea. Asemenea, va 
putea vedea şi îmbrăcămintea de la cutia vioarei lui Ciprian (lucrată 
de Emilia de Poppen şi Hedviga Gernet şi împodobită cu Iniţialele 
măiestrului). 


67 


Doamna Laura, soţia lui Ştefan (fratele lui 
Ciprian), mi-a comunicat, nu de mult: 


„Minunat lucru! Am avut prilejul să-l ascult, nu o 
dată, pe vestitul Eduard Strauss, regele valsurilor din 
Viena, cântând din vioară, dar nici vioara lui, nici a 
altora, din câţi i-am auzit, nu mi-a pătruns, nu mi-a 
răscolit sufletul cu atâta duioşie ca vioara lui Ciprian!”. 


Cu judecata aceasta consimt cu totul, deplin şi eu, 
scriitorul acestor şire, care am fost coleg cu scumpul 
Ciprian, trei ani, în seminarul clerical din Cernăuţi. Avut- 
am şi eu prilej să-l aud cântând şi să mă conving, pentru 
totdeauna, că, mai ales cum cânta el Doina şi cântecele 
noastre poporale, n-am auzit şi nu voi mai auzi niciodată. 

În broşurică „Ciprian Porumbescu”!S, pe care am 
publicat-o la 25 de ani de la moartea lui, zic: „Drept 
cântări bisericeşti, îmi vor rămâne pururea neuitate mai 
ales melodiile lui Ciprian, din liturghia sfântului 
Grigorie, „Acum puterile îngereşti”, „Cu credinţă”, 
„Gustaţi”, şi din Heruvicele din săptămâna Patimilor, 
„Cinei Tale cea de taină” şi „Să tacă tot trupul”. Parcă şi 
acum aud melodiile acestea, răsfrângându-se prin bolțile 
catedralei din Cernăuţi ca nişte imnuri tainice de îngeri, 
ce numaidecât trebuie să te înalțe către izvorul luminii şi 
al vieţii”. 


Şi oare unde este taina acestei înălțări a sufletului 
la cer, din muzica lui Ciprian? Indată vom vedea ce ne 
răspunde el însuşi. 
1é Suceava 1908, pag. 10-11. 


68 


După a treia reprezentare a operetei „Crai Nou”, 
Gazeta Transilvaniei din 5/17 Mart 1882 scrie: „Dl 
Porumbescu posedă, fără îndoială, un talent foarte 
promiţător şi o fecunditate mare în compoziţiune. Muzica 
ce a compus-o pentru „Crai Nou” e vie, foarte plăcută şi 
ne dovedeşte că a studiat, cu multă diligenţă, operele 
compozitorilor moderni: Offenbach, Gence, Strausz, 
Suppé, Lacocy ş. a.”. 


La acestea, Ciprian răspunde Gazetei: „Îmi permit 
a declara că eu, din toată literatura muzicii moderne, 
chiar pe componiştii Offenbach etc. îi cunosc mai puţin şi 
nicicând nu mi i-am făcut obiect de studiu. Dacă este 
vorba de vreun componist, pe care l-am studiat şi-l 
studiez şi acum, îmi permit a spune că componistul 
acesta este însuşi poporul nostru român, care stă peste 
Oftenbach” etc. 


Dr. Valeriu Branişte observă, prin urmare, cu 
totul corect că „ruptă din sufletul Românului este muzica 
lui Porumbescu”. 


Ca un corolar despre efectul acestei muzici, 
servească şi următoarele şire, scrise de Ciprian părintelui 
său, după a doua reprezentare a lui „Crai Nou”: 


17 Cf, „Ciprian Porumbescu, schiță monografică”, de Dr. V. 
Branisce, Lugoş 1908, pag. 93 — NOTĂ: Studiul menționat, pe care 
încă nu am izbutit să-l găsesc, purta titlul: Valeriu Branişte: Ciprian 
Porumbescu: Icoane din frământările unui suflet de artist, Lugoj, 
Editura Autorului, 1908 


69 


„Astăzi am ajuns să-mi văd dorinţa împlinită, mi- 
am văzut visul cu ochii; am avut aplauze frenetice, am 
auzit chemând sute de voci, pline de entuziasm şi 
căldură, numele meu, m-am. văzut ridicat, lăudat, 
măgulit, laureat. Ce să mai zic, ce să mai aştept de la 
viața mea, de la viitorul meu? Puteam să am şi să mă 
aştept la o răsplată a studiilor şi ostenelilor mele mai 
mare decât cum am aflat-o? Numele meu este întemeiat, 
viitorul meu îmi luce cu culorile cele mai vii înaintea 
ochilor, mi-am câştigat simpatiile acelora cu care am să 
trăiesc împreună. Se poate un câştig mai prețios, mai 
îmbucurător decât acesta? 


În prima seară, după reprezentare, când mă suiam 
pe scenă spre a mulţumi publicului, încunjurat fiind de 
fetiţele şi feciorii care strigau necontenit „Porumbescu!”, 
îmbătat de vuietul din partea publicului şi căzând cortina, 
îmbrățişat din toate părțile de fete şi flăcăi, care, în 
momentul acesta, îşi uitaseră chiar marginile etichetei şi a 
bunei cuviinţe, sărutându-mi chiar şi mâinile, aceste 
momente, când toţi, cu lacrimi în ochi, care de care se 
întrecea să-mi strângă mai tare mâna, şi eu stam între 
dânşii, fără de a fi în stare a zice măcar un cuvânt, 
curgându-mi lacrimile de bucurie peste față, aceste 
momente vor rămânea neşterse în viaţa mea. Publicul era 
nebun şi aplauda de credeam că nu mai sfârşeşte”. 


În 27/12 1882, Ciprian scrie, din Nervi, surioarei 
sale: „Aşa-s eu acum, ca şi o haină veche, defectă, care, 
ca s-o poţi folosi măcar încâtva, trebuie s-o tot cârpeşti. 
Aşa cârpocesc şi eu sărmanul meu corpus, pe cât e cu 
putinţă. Tocmai când gândesc că totul e în ordine, atunci 


70 


iarăşi se rupe în oarecare parte şi, hai, iarăşi, la cârpit! De 
cinci zile, nu-s tocmai sănătos, medicinez şi am lipsă de 
doctor. Ce-mi lipseşte? Neajunsuri vechi, care nu se lasă 
stârpite aşa uşor. Tuşesc foarte, scuip câteodată cu sânge, 
am friguri, junghiuri, răguşeli, dureri de gât şi alte 
asemenea podoabe de tot superflue, dar ce să faci? 
Mulţămită Domnului, azi îmi e mai bine. Am părăsit 
patul, de ieri, dar abia acum am ieşit afară. Medicul e un 
om foarte conştiincios şi-mi dă multă mângâiere. Dar nu 
numai el, ci şi stăpânul şi stăpâna otelului şi toţi iau parte 
la soarta mea; toţi sunt pentru mine aşa de buni! Când 
eşti aşa de părăsit, te simţi aşa de singur, zaci pe patul de 
durere aşa de trist, şi vine chelnerul şi zice că cutare sau 
cutare domn, cutare sau cutare damă îmi trimit cordialele 
lor salutări şi mă întreabă cum mă aflu, o, abia-ţi poţi 
închipui cât de bine îmi face aceasta. O damă din 
Strassburg mi-a trimis un gavanos cu dulceaţă şi o 
italiancă, o sticlă cu miere. Amicii mei mai intimi au fost 
totdeauna la mine, citindu-mi sau istorisindu-mi câte 
ceva. Stăpânul otelului mi-a adus totdeauna singur 
medicamentele din Genua şi, după ordinul medicului, mi- 
a făcut gratuit băile pentru picioare. De mâncare am 
căpătat ce am voit. Aici e o damă italiană, care are o 
copiliță foarte drăgălaşă, de 4 ani, şi se numeşte Egidia, 
dar îi zic Cecia. Cu dânsa mă joc adeseori şi ea mă 
iubeşte mult. Când m-am îmbolnăvit, nu s-a putut răbda 
să nu vie la mine şi să nu-l vadă pe „grand signore”-ul ei, 
după cum mă numeşte”. 


În 8/12 1882, Ciprian îi scrie, din Nervi, părintelui 


său: „Nu ştiu de ce, astăzi, mi-i atât de jale după ai mei: 
tatăl, Mărioara, Ştefan şi... pădurea Stupcii, azi toată ziua 


71 


mi-i în cap —parc-o văd albă şi plină de zăpadă. O, dacă 
aşi fi acasă, cum aş umbla cu icoana. Doamne, Doamne, 
oare mai vedea-voi eu scumpa mea Stupca? O, încă 
numai odată s-o văd, apoi să...”. 


În 31/12, mai adaugă: „Astăzi m-a părăsit Cecia, 
luându-și rămas bun cordial de la grand signore, şi m-a 
părăsit şi Emilia de Poppen din Estonia, o pictoriță foarte 
bună care l-a pictat pe un băiat italian, după natură, şi mi- 
a dat o copie, cu rugarea să-i trimit la Florenţa 
compoziţiile mele Nocturna şi Suvenir de Nervi. l-am 
promis. Şi o prietenă a ei din Riga, tot în Estonia, s-a dus 
încă la Florenţa şi m-a rugat să-i dau Nocturna. l-am 
promis. Ea se numeşte Elisa de Gernet”. 


Şi tot în 31/12, adaogă: „Azi am expediat şi 
pachetul pentru ziua de Crăciun. Cum aş fi vrut să mă cos 
şi eu înlăuntru, ca să pot petrece sfântul ajun acasă. O, cât 
de unic în felul său este borşul cel bun cu urechiuşe, 
peştele, poamele, mâncarea mea favorită hribii cu 
usturoi, plăcintuţele calde cu curechi, hai, cum îmi lasă 
gura apă — şi, pe când mănânci mere şi zdrobeşti nuci, 
auzi cum ţiganii cântă sub fereastră şi cum tata zice: „Dă- 
li, Saftă, câte-o bucată de colac şi câte-un măr, săracii, că 
or fi degeraţi de frig!”. O, scumpe serbători de Crăciun, 
scumpă patrie, eu de fel nu pot gândi la voi, fără să simt 
amară durere. Nu vă puteți închipui cât de mâhnit sunt 
când cuget la scumpa mea patrie. O, acuma sunt sătul de 
pribegire! Braşovul cred că nu-l voi căuta multă vreme. 
Scrisoarea aceasta are să sosească sigur în ziua de ajun 
ori poate cu o zi înainte. Atunci poate vor fi acasă şi 
Ştefan şi Laura. Ca să nu lipsesc nici eu, puneţi, vă rog, 


72 


scrisoarea aceasta undeva, pe masă, cu o plăcintuţă 
înaintea ei, să se pară ca şi cum aş fi eu şi, când veţi 
ciocni păhărele, ciocniţi unul plin şi cu mine, şi Mărioara 
să ia din grâul cu miere două porțiuni, una pentru dânsa 
şi una pentru mine’? şi, dacă va fi şi Lola de faţă, ea 
trebuie să golească un pahar cu bere întreg în sănătatea 
Berthei. Ilinca, dac-a cânta, rog să-i dați 20 de cruceri 
extra şi să-i spuneţi că-s de la mine. În ziua de Crăciun 
trebuie să bea toţi servitorii rachiu, după cum e îndătinat. 
Safta trebuie să bea un pahar şi pentru sănătatea mea. În 
ziua de ajun, precis la ora 8 şi jumătate seara, şi în ziua 
de Crăciun la 1 şi jumătate dup-amiazi, eu voi gândi la 
voi toţi şi vă rog să amintiţi, în acel timp, şi numele meu; 
sunt curios, ori de voi sughiţa atunci. În timpul acela, eu 
mă voi închide în odaia mea, voi gândi la voi şi voi cânta 
o horă veselă. Doamne, ce nebunatic sunt! Dar nu, vă 
rog, vă rog foarte să împliniți aceste mici dorinţi ale 
mele, şi eu nespus mă voi bucura. În sfârşit, încă ceva. 
Seara, la mâncatul grâului cu miere, dacă Ştefan va fi de 
față, Mărioara să-i ție, în numele meu, toastul acesta: „u- 
bite Ştefan, Eu, fratele tău mai mare, care mă vindec 
acum în Nervi, doresc ca Domnul să păstreze bogatul tău 
păr buclat încă mulţi, mulţi ani, şi mai doresc să-mi pui în 
braţe, cât mai curând, un nepoţel tot aşa de buclat, şi să 
vă lipsească la toţi orice greutăţi, să aveţi noroc şi să fiţi 
mulțumiți”... Tie, Mărioară, îţi doresc totul, numai nu un 
maşinist, oameni în care nu te poţi încrede, căci, de câte 
ori nu pricinuiesc ei cu nebăgarea lor de seamă 
nenorocirile cele mai mari. Îţi doresc un trup tare şi 
sănătos, să fii totdeauna bine dispusă, să ai mult apetit şi 


15 Toate scrisorile lui Ciprian dovedesc o deosebit de gingașă iubire 
pentru soră-sa Mărioara. 


73 


cele mai frumoase bulughene cu perje. În sfârşit, scum- 
pului, bătrânului tătic îi doresc să trăiască fericit, sănătos 
şi mulţumit încă numai până atunci când eu voi fi în stare 
să şed, cu copiii mei, la masa de Crăciun, aşa cum îi este 
dat să şadă el acuma. Vă sărut mâinile, scumpe tătuţă, pe 
voi dragilor frăţini vă sărut de mii de ori şi vă rog, gândiţi 
la mine!”. 


În 19/1 1883, Ciprian îi scrie, din Nervi. părintelui 
său : „Dumneavoastră vă rugaţi cu toţii pentru sănătatea 
mea şi pentru binele meu, ceea ce mă mângâie mult. Dar 
mie îmi pare câteodată: o, ce bine ar fi să nu mai exist, şi 
parcă nu aflu pentru mine nici o scădere prin moartea 
mea. lar pe de altă parte, când cuget la unele şi altele, îmi 
vine să plâng, şi atunci mă rog şi eu, mă rog cu toată 
râvna, cad în genunchi şi implor graţia dumnezeiască!” 
doară nu m-ar lăsa să mor aşa de curând. Mi-i dor de casă 
şi de patrie şi mă duc, mă duc, să ştiu că şed pe coperta 
vaporului, tot vin la Brăila”. 


În 20/1 1883, din Nervi, tot părintelui său: „O, 
Italie, Italie, frumoasă şi dulce mai eşti — ah, dar ce folos? 
Nu plăteşte toată frumuseţea si dulceaţa ta o ceapă friptă, 
dacă colea, peste gard, nu pot trece la Stupca!... Numai 
sănătos să fiu, voi găsi eu drum potrivit spre casă; mă 
agăţ de un cocostârc, care se întoarce, primăvara. şi mă 
duc drept până la „Pod la căso1”, unde mă dau jos”. 


FE Sa d ga a sira 

” În „Muzeul Ciprian”... se află şi o mică iconiţă, „Madona”, de 
Rafael, pe care răposatul a ţinut-o constant la căpătâiul patului său şi 
căreia i s-a închinat până la moarte. 


74 


Din Nervi 19/2 1882, tot părintelui său: „Nu vă 
puteţi închipui cât îmi e dor să mă duc, odată, acasă, să 
şed în căsuţa caldă, lângă sobă, să văd cum cade zăpada 
şi să mă visez la mândra Italie, unde am petrecut atâtea 
zile frumoase şi mi-am recâştigat încâtva pierduta 
sănătate”. 


Din Nervi profesorului bucovinean Nastasi în 
Braşov 


În 4/1 1883: „Sănătatea mea e foarte variabilă, 
odată mă aflu bine, apoi mai rău, dar în general mai mult 
bine decât rău, mai ales acum, când avem un timp aşa de 
splendid, ca la noi prin Iulie, cu 20-25* căldură. Numai 
de n-aş tuşi”. 


19/1: „De la un timp, încoace, mă aflu foarte bine, 
tusea m-a mai lăsat, prospiciez bine şi nu asud noaptea. 
Mă frotez neîntrerupt cu apă de Mare. De Paşti sper că 
voi fi în Braşov şi cu reînvierea lui Hristos, voi serba şi 
eu reînvierea sănătăţii mele. O, Doamne, face-mă-voi 
încă deplin sănătos? 


23/1: „Mă simt mai bine, pe zi ce merge”. 


27/1: „Mă simt bine, prospiciez plin la faţă, 
mănânc şi dorm bine, dar tuşesc”. 


13/2: „Mă aflu de tot bine, mă tem numai să nu 


mă stric, acasă, pe timpul iernii, dar am să mă păzesc ca o 
fată mare. La Braşov cred că o să vin, o săptămână 


75 


înainte de Paşti, ca să-mi instruiesc corul pentru 
serbători”. 


În ziua de 10 Martie 1883 Ciprian s-a întors din 
Italia la Stupca, în iubita sa casă părintească, unde a fost 
silit să stea tot închis, din pricina iernii ce a aflat-o în 
Bucovina. Trei luni a zăcut, a scris încă pe patul morţii 
cea de pe urmă compoziţie „Tempi passati” şi, în 25 Mai 
vechi, şi-a dat sufletul. 


Moartea acestui atât de tânăr, atât de talentat, atât 
de bun şi de nobil suflet a lovit ca un trăsnet, din senin 
toată lumea românească. Căci Românimea întreagă avea 
mare nădejde în talentul cel aşa de rar, cu deosebire 
pentru muzica naţională, al lui Ciprian. Românimea 
întreagă aştepta să vadă acel talent încoronat cu coroana 
de rege, după cum citim în Familia din Budapesta, 
numărul din 8 Martie 1882, despre compoziţia lui 
Ciprian, intitulată Candidatul Linte: 


„Am văzut tânăra muză a dlui Porumbescu. cu 
zurgălăi ca o zburdalnică fetiță, jucându-se „Cinel-Cinel” 
cu cei ce o ascultau, şi am fost încântați de dezmierdările 
ei; cât de fermecătoare însă va fi această copilă, când se 
va îmbrăca în porfir şi îşi va pune coroana de regină pe 
cap!”. 


Regretul morţii lui Ciprian se desprinde şi din 


Epistola Emiliei Poppen, adresată în 1/10 1883, din ora- 
şul Reval, Mărioarei, la Stupca: 


76 


„În prima mea epistolă v-am rugat, deşi vă sunt 
străină, să-mi daţi mai multe ştiri despre neuitatul 
dumneavoastră domn frate. Icoana lui îmi stă încă atât de 
vie înaintea ochilor, şi adese mi se pare ca şi cum aş auzi 
încă tonul cel plin şi frumos al vioarei lui, care ne-a făcut 
atâta bucurie, şi apoi mă cuprinde o adâncă durere că ea a 
amuţit pe vecie. V-am rugat să-mi numiţi o editură, prin 
care mi-aş putea procura compoziţiile scumpului domn 
frate al dumneavoastră”. 


Şi din a treia epistolă a aceleiaşi, scrisă în 24/11 
1883: 


„Adesea doresc să puteţi veni încoace, am avea 
atâtea de vorbit despre scumpul dumneavoastră răposat... 
Avem, de câteva zile, iarnă grea, pe când anul trecut, pe 
vremea asta, ne plimbam pe sub palmieri, cu flori de 
portocale şi cu camelii, la haină. Aşa de mult trebuie să 
gândesc acum la Nervi. Când am văzut prima dată acel 
paradis, am fost peste măsură de fericită că sunt 
împresurată, pe timp mai îndelungat, de splendorile lui. 
Nu ştiu de l-am fi cunoscut pe scumpul dumneavoastră 
frate, dacă nu ne-ar fi atras atenția asupra lui fermecă- 
toarea cântare a vioarei sale... Rapsodia e aranjată pentru 
pian? ... Aşa de minunat cânta fratele dumneavoastră, 
încât violina lui o simţeai parcă în inimă; suna aşa de 
trist, frumos, şi iarăşi vijelios şi focos. N. N. (nume ne- 
discifrabil) şi fiica sa Bmma (care i-a dăruit fratelui 
dumneavoastră piatra de la Nervi) vor participa, şi ei 
deprimaţi, la soarta tristă a fratelui dumneavoastră, căci 
toţi îl iubeau foarte... Ultima după-amiazi, înainte de ce 
ne-a părăsit, i-am dat, în odaia noastră, un ceai rusesc, 


77 


care se părea că mult îi place, şi el a vorbit aşa de amical 
şi cu atâta căldură, şi ne propusesem să ne dăm de ştire 
cam în fiecare jumătate de an, cum ne aflăm. Propunerea 
noastră însă a devenit iluzie înainte de trecerea acestei 
jumătăți de an”. 


În citata broşurică „Ciprian Porumbescu... 
ziceam: „N-a murit scumpul nostru Ciprian, Ci el trăieşte 
şi va trăi cât vor fi Români pe lume. Ca să trăiască însă 
vecinic, noi trebuie să strângem numaidecât toate 
cântecele lui şi să le tipărim. Ar fi un păcat strigător la 
cer să nu facem acest lucru”. Şi că noi nu ne-am împlinit 
defel datoria întreagă în privinţa aceasta, dovadă ne dă 
următorul tablou al compoziţiunilor lui: 


I). Compoziţiuni tipărite de Ciprian însuşi 


1). O dorință, 2), Hora naţională, 3). Hora 
Broşovului, 4). Reine Elisabeth, 5). Cântec de primăvară; 
Valsurile: 6). Fantome, 7). Camelii, 8). Zâna Dunării şi 
9). Tupiluş prin năgăruş, 10). Potpuriul din Crai Nou, 
11), Cântece studenţeşti. 


II). Tipărite după moartea compozitorului de 
familia lui, sprijinită de iubitorii de muzică, între cari şe 
Alexandru de Mocsonyi şi Zeno Mocsonyi de Foen: 


12). Nocturna Suvenir de Nervi, 13). O seară la 
stână, 14). Cadrilul „Coloanele române”, 15). Tempi 
passati, 16). Rapsodia română, 17). Uvertura la „Crai 
Nou”, 18). Pe câmpiile Stupcei, 19). Imn de urare, 20). 
Frunză verde mărgărit, 21). A căzut o rază lină, 22). 


78 


Fluturaş de noapte, 23). Fata popii, 24). Baladă, 25). 
Basme laşane, 26). Hora Prahovei, 27). Hora de salon,, 
28). O roză vesteţită. 


III). Tipărite de societatea de cântare Ciprian 
Porumbescu din Suceavă: 


29). Deviza: Pe-al nostru steag, 30). Unui nor, 
31). în pădure, 32)- Dup-un veac de suferință, 33). O, zi 
frumoasă, ai sosit, 34). Marşul călăraşilor, 35). Ieri o 
floare radioasă, 36). Sunt Arboros, 37). Sosirea 
primăverii, 38). Lacrima, 39). Patria română, 40). Luna 
Mai, 41). Noapte consolatoare, 42). Cântec Sicilian, 43). 
Romanţa „Luna surâde”, 44). Imnul „Pe cerul 
Bucovinei”, 45). Cântec vânătoresc, 46). Serenada 
„Zefiru-n melodie”, 47). Salutare, 48). Numele tău, 49). 
Românul, 50). Imnul festiv „În ţara mândră a fagilor”, 
51). Odă ostaşilor români, 52). Frunză verde foi de nalbă, 
53). Cântecul Margaretei, 54). Serenada „Dormi uşor”, 
55). Valsul „La malurile Prutului”, 56). Cât îi ţara româ- 
nească, 57). Noapte de primăvară, 58). Hora 
„Bătrânească”, 59). Hora detrunchiaţilor, 60). Peneş 
Curcanul, 61). Altarul mănăstirii Putna, 62). Potpuri de 
cântece naţionale. 


IV). Compoziţiuni încă netipărite: 
a). Bisericeşti: 
63). Adusu-mi-am aminte de prorocul, 64). 


Antifon pentru Vinerea Paştilor, 65). Antifon pentru 
Sâmbăta Paştilor, 66). Apărătoare Doamne, 67). Avem 


79 


către Domnul, 68). Axionul Crăciunului, 69). Axionul Sf. 
Vasile, 70). Axionul Floriilor, 71). Axionul Paştilor, 72). 
Axionul Rusaliilor, 73). Hristos a înviat, 74). Hristos 
anesti, 75). Catavasia la botezul Domnului, 76). Ca pe 
împăratul, 77). Cu vrednicie, 78). Care pe Heruvimi, 79). 
Doamne, strigat-am (glas I, II, IV), 80). Împărate ceresc, 
81). Is pola iti şi întru mulţi ani, 82). Imn bisericesc, 83). 
Liturghia simplă, 84). Liturghia pentru băieți, 85). 
Liturghia Sf. loan Gură de aur, 86). Liturghia Sf. Vasile, 
87). Mărire Ţie, Doamne, 88). Mărire Tatălui, Bine 
cuvintează, 89). Mila păcii, 90). Oratoriul (Luca XXIII, 
44-46) pentru Vinerea Patimilor, 91). Pre Tatăl, pre 
Fiul.., 92). Pre Tine Te lăudăm, 93). Priceasna Paştilor, 
94). Psalmul 88, 95). Psalmul 95, 96). Psalmul 100, 97). 
Psalmul 149, 98). încă un psalm neindicat 99). Sfinte 
Dumnezeule pentru Vinerea Patimilor, 100). Sfânt, sfânt, 
sfânt Domnul Savaot, 101). Şi cu spiritul, 102). Tatăl 
nostru, 103). Unul sfânt..., 104). Vecinica pomenire. 


b). Corale: 


104). Imnul lui Bumbac, 105). Imnul României 
June, 106). Imnul lui Ştefan cel Mare, 107). Imnul către 
Sf. Maria, 108). Imnul nopţii, 109). Țară mândră şi 
măreaţă, 110). Marşul imnului economilor, 111). Frunză 
verde de piper, 112). Hai la vale, 113). Hai să ciocnim, 
114). Hai, Române, 115). Român verde ca stejarul, 116). 
Când noaptea, 117). Un fiu al muzei, 118). Patria 
română, 119). Tricolorul, 120). Banchetul, 121). Cupletul 
Dornei, 122). Marşul cântăreților din Oraviţa, 123). 
Gintea latină, 124). Iată ninge, 125). Caută să bem, 126). 
Sergentul, 127). Două perle, 128). Mii de mii de stele, 


80 


129). Te-ai dus, 130). Boala mea, 131). Înger de pază, 
132). Reverie, 133). Dedicaţiune, 134). Cântec colegial, 
135). Oda vinului, 136). Tabăra română, 137). Hora 
Sinaiei, 138). Hora Severinului, 139). Hora primăverii, 
140). Dorul primăverii, 141). Primăvara, 142). Cântec de 
primăvară, 143). Mulţi ani, 144). Cisla, 145). Şcoala, 
146). Păstorii şi plugarii. 


c). Instrumentale: 


147). Quintet, 148). Un vis dulce, 149). Pe unde 
azurii, 150). Ochi albaştri, 151). Mătuşa Angheluşa, 152). 
Dalba, 153). Nalba, 154). En miniatur, 155). Cri-cri, 
156). Din hop în hop, 157). Suvenir de Iaşi, 158). Zefir 
de Mureş, 159). Ilenuţa, 160). Retrocesiunea Basarabiei, 
161). Alte Garde, 162). Klee-Blătter, 163) Abschied von 
der Heimat, 164). Auf Flocken-Schwingen, 165). Înserat, 
166). Flori dalbe, 167). Zefir de toamnă, 168). Suveuir de 
Viena, 169). Cântec bătrânesc, 170). Marşul „Din pivniţa 
lui Ştefan”, 171) Marşul „La frontieră”, Horele: 172 a). 
fără titlu, 173 b) fără titlu, 174 c) Mărioara, 175 d) 
Cucoana Chjriţa, 176 e) Lina Carolina, 177). Cătră..., 
178). Modernă, 179). Bundes.., 180). Lăsaţi-mă să cânt, 
181). ??, 182). Cântecul nebunesc, 183). Cântecul 
veseliei, 184). O dimineaţă pe Tâmpa, 185). Stejeriş, 
186). Eşti ca o floare, 187). O, nu mă întreba, 188). Pe 
tine te iubesc, 189). Fluture de toamnă, 190). Vânt de 
toamnă, 191), Une pensee fugitive, 192). Dorul, 193). 
Visul păcurarului, 194). Orfanii, 195). Călugăriţa, 196). 
Te iubesc, 197). La lună, 198). Marş funebru, 199). 
Galgenhumor, 200). ?, 201). Din Crai Nou, 202). Gavota 
de concert, 202). Potpouris des Chansons, nation... 204). 


81 


Potpouris national, 205). Bertha, Nocturne, 206). Cuadril, 
207). Schiitzen-Galopp, 208). Floare de toamnă. 


Mai sunt vreo 40 de compoziţiuni fără titlu, două 
operete, anume: „Crai Nou”? şi „Candidatul Linte” şi 
frumoasele valsuri pierdute: Răsunete carpantine şi Un 
vis de iubire, total 252 de piese. 


Societatea de cântare „Ciprian Porumbescu” din 
Suceavă a restaurat, în 1908, mormântul patronului ei din 
Stupca şi a făcut acolo o sfântă liturghie cu sobor şi cu 
parastas. Cu acel prilej, se proiectase ca Societatea să-şi 
dea toată silința de a publica, cu ajutorul tuturor 


20 Între hârtiile trimise de dna Mărioara, pentru Muzeul fratelui 
dumisale, se află şi un afiş, de cam 1 m lungime şi jumătate de m 
lăţime, cu următorul anunţ, tipărit cu litere mari roşii şi negre: 
„Teatru liric, Joi 7 Aprilie (anul nu se ştie), orele 9 seara, Mare 
reprezentaţiune. Se va juca pentru prima oară în Bucureşti de către 
Soc. muzicală Mugur, sub direcţiunea maestrului N. Ghermănescu, şi 
cu concursul dnei L. Brezeanu, I. Klain şi alţii, frumoasa operetă 
Crai Nou, operetă românească în 2 acte de V. Alecsandri, muzica de 
Ciprian Porumbescu. Distribuţia: Dochiţa, tânără țărancă, dna L. 
Brezeanu; Anica, orfană, dna S. Ghermănescu; Leonaş, tănăr, dl I. 
Klain; Ispravnicul dl C. Ionescu Fix; Bujor, căpitan de jandarmi, I. 
Damian; Moş Corbu, cimpoier bătrân, dl R. Hammerle; fete, flăcăi 
de munte, ţărani, ţărance, copii, jandarmi. Cor de 60 persoane. 
Orhestră de 30 persoane. Reprezentaţia se începe cu partea de 
concert. Preţul locurilor... Biletele se găsesc de vânzare la magazinul 
de muzică Gsorg Degen şi în Strada Romană 77”. / Până acum nu se 
ştia nimic despre o reprezentare a lui Crai Nou în Bucureşti. 
Realizatu-s-a aievea anunţul citat şi din care an datează el? / În 
broşura sa citată, pag. 93, dl Branişte zice: .Mai românească, mai 
sinceră nu va fi nicicând aria românească muzicală şi dramatică, 
decât cum o aflăm in modestul text şi simpla muzică a lui „Crai 


39 


nou . 


82 


societăţilor româneşti de cântare şi cu orice alt ajutor, nu 
numai descrierea vieţii pe larg, ci şi toate lucrările 
muzicale, precum şi toate scrierile răposatului. Dar, în cei 
18 ani, care au trecut de atunci, numai de tot puţin s-a 
putut realiza din cele proiectate. 


Acuma, mai ales două motive ne îndeamnă să 
stăruim a împlini proiectul din 1908. Mai întâi, 
împrejurarea că, după cum am accentuat la începutul 
acestei scrieri, Ciprian este, până în prezent, în neamul 
nostru, unic în felul său, asemenea căruia Dumnezeu 
trimite la un popor câte unul, poate odată în sute de ani; 
şi al doilea că el este şi va rămânea pururea matca, pe 
lângă care sufletele româneşti se vor aduna totdeauna ca 
albinele, este prin excelenţă cheagul menit să ne ridice, 
prin incomparabila artă muzicală ruptă din sufletul 
Românului, peste mizerabilul nostru cadavru şi să ne 
înalțe la cer, la izvorul luminii şi al vieţii. Cine din noi nu 
doreşte unirea şi înălțarea aceasta sufletească, mai ales în 
cumplitele primejdii actuale, când ameninţaţi suntem şi 
dinlăuntru şi dinafară de atâtea simptome ale morţii?! 


Invităm, deci, cu ardoare toată presa românească 
şi toate societățile româneşti de cântare să se puie în 
serviciul adunării de colecte, care să se trimită Muzeului 
Ciprian Porumbescu, în Cernăuţi, strada Eusebie 
Popovici 4. Invităm cu ardoare toate băncile româneşti, 
pe toți milionarii şi bogătanii români şi toată suflarea 
românească să contribuie fiecare la  dezgroparea 
nepreţuitului tezaur, de care, încântați până la entuziasm, 
au fost chiar oameni străini de neamul nostru, şi din care, 
spre marea noastră pagubă, încă mai mult de două treimi 


83 


zac îngropate prin un răstimp de aproape jumătate de 
secol. Aşteptăm cu siguranță că şi fondul bisericesc 
bucovinean va contribui, în acest scop, cu atâta mai mult, 
cu cât din cele 24 de compoziţiuni bisericeşti ale 
răposatului încă niciuna n-a fost tipărită. Toate sumele, 
ce vor incurge, vor fi vărsate, cum s-a anunţat în numărul 
trecut al acestei reviste, în livretul de depunere „fondul 
Muzeul Porumbescu” (livret No. 111, ID, la banca 
„Meseriaşul Român”, şi asupra lor se va tot da socoteală 


publică amănunţită. / Preotul C. Morariu”. 


” Morariu, Constantin, Între viaţă şi moarte. Caracterul lui Ciprian 
Porumbescu şi suferinţele lui, în Junimea Literară, Anul 14, Nr. 11- 
12, Cernăuţi 1925, pp. 387-400 


84 


George Tofan: 


Ciprian Porumbescu 


„O sărbătoare a sufletelor româneşti de pretutin- 
deni, care, în timpul din urmă, se întâlnesc din ce în ce 


85 


mai des, deşi încă tot prea rar, a fost sărbătorirea 
aniversarii de 25 de ani de la moartea compozitorului 
român bucovinean Ciprian Porumbescu. În centrele mari 
de viață românească ca Bucureşti, Craiova, Sibiu, 
Braşov, Cernăuţi, Suceava, cum şi în oraşele şi orăşelele 
de provincie ca Turnu-Severin. Lugoj, Turnu-Măgurele, 
şi-a avut mult regretatul fiu al neamului nostru pomenirea 
sa. O serbare frumoasă, demnă de marele cântăreţ, a 
aranjat Reuniunea de cântare „Ciprian Porumbescu” din 
Suceava, care cu cinste poartă numele patronului ei, la 
mormântul lui Ciprian Porumbescu, în Stupca. A fost o 
serbare, la care au participat toate societăţile culturale din 
Bucovina. Prietenul de studii, şi mai târziu şi de necazuri 
al lui Ciprian, părintele Constantin Morariu, a scris, după 
învierea reuniunii, o scriere festivă, pe înţelesul 
poporului, care s-a împărţit poporenilor adunaţi la 
mormântul neuitatului Ciprian. Din aniversarea aceasta, 
care a străbătut românimea de la un capăt, la altul, 
arătându-ne ca pe un popor unit în cugete şi în simţiri, 
vrednic de un viitor mai bun, neam ales şi cu două fapte 
ce vor rămânea şi vor vorbi şi urmaşilor de pietatea 
acestei generaţiuni! 


Reuniunea de cântare din Suceava a hotărât să 
împodobească mormântul lui Ciprian şi să se îngrijească 
de o cruce, iară societatea filarmonici din Craiova a 
hotărât să deschidă o colecţie publică, din venitul căreia 
să tipărească cele „mai bine de două sute din frumoasele 
lui compoziţiuni muzicale””?, care n-au văzut încă lumina 
tiparului. 


” A se vedea: Petra Petrescu, Ciprian Porumbescu, în călindarul 
„Amicul poporului”; Dr. Valeriu Branişte, Ciprian Porumbescu, în 


86 


Scurta viaţă a acestui suflet ales, a acestui înţele- 
gător adânc al durerii şi bucuriei sufletului românesc, 
este plină de evenimente demne de reţinut. 


S-a născut, în comuna Şipot, din munţii ruseşti, la 
2 Octombrie 1854. Părinţii săi au fost Iraclie Porumbescu 
(până la 1881, Golembiowski), paroh în acel sat, şi 
Emilia, născută Clodniţchi. Iraclie Porumbescu este o 
figură marcantă din trecutul bucovinean; el a jucat, în 
anii dezrobirii naţionale, 1848-1849, un rol însemnat. Era 
un intim al Hurmuzăchenilor şi, ca atare, a avut 
ocaziunea a face cunoştinţa refugiaților politici din 
Moldova şi Ardeal, ca Alecsandri, Cogălniceanu, Negri, 
Barițiu, Pumnul şi alţii. 


Iraclie s-a încercat şi pe terenul literar şi ne-a lăsat 
o sumă de amintiri preţioase din acea epocă de 
redeşteptare naţională. O parte din scrierile sale au fost 
publicate de prof. Leonida Bodnărescul””, altă parte se 
află în manuscris. A scris şi poezii, dintre care cea mai 
răspândită, care se cântă şi astăzi, este: Lui Iancu, cu 
versurile: „Auziţi acolo, un bucium răsună”. 


Iraclie Porumbescu a avut nouă copii, dintre care 
au rămas în viață numai trei, adică doi băieţi, Ciprian şi 
Ştefan, şi o fată, Mărioara; astăzi trăieşte numai Mărioara 
Porumbescu, măritată după dl Liviu Raţiu, în Câmpina. 


„Drapelul”, VIII, No. 43 sq şi Constantin Morariu, Ciprian 
Porumbescu, scriere poporală, Suceava 1908. 
% Scrierile lui Iraclie Porombescu, Partea I, Cernăuţi 1898. 


87 


În toamna anului 1860, a intrat Ciprian în şcoala 
primară din Ilişeşti (districtul Gura Humorului), deoarece 
în Şipot era numai şcoală ruteană. În 1863, trecu 
examenul de primire în gimnaziul din Suceava, pe care-l 
sfârşi în 1871, pierzând un an, din cauza unui morb înde- 
lungat. Tatăl lui Ciprian se afla, de la 1865, în Stupca, în 
aproprierea Sucevei, care a fost patria adevărata a 
compozitorului. 


După absolvirea gimnaziului, intră în seminarul 
teologic din Cernăuţi. La 1875, fu înfiinţată, în Cernăuţi, 
în amintirea jubileului de o sută de ani de la anexarea 
Bucovinei la Austria, o universitate; seminarul teologic 
fu transformat în facultate şi alipit universităţii. Studenţii 
români înființară o societate studenţească, pe care o 
numiră „Arboroasa”, după numele străvechi al provinciei 
numită astăzi Bucovina. Societatea aceasta şi-a inaugurat 
activitatea la 10/22 Decembrie 1875. În această societate, 
Ciprian Porumbescu a dezvoltat o activitate rodnică, mai 
întâi ca organizatorul secţiei muzicale, care a procurat 
multe plăceri sufleteşti societăţii româneşti de pe atunci, 
apoi ca preşedinte al societăţii. Societatea a fost dizolvată 
de guvern, în 1877, iară membrii comitetului ei — între 
aceştia, Ciprian şi părintele Morariu — întemnițați. Două 
au fost cauzele care au provocat această catastrofă, care, 
pentru Ciprian a devenit fatală, deoarece aici, în temnița 
umedă, a contractat o boală de piept, ce l-a pus, în floarea 
vârstei, în mormânt. Tânăra societate se adresase 
guvernului român pentru o subvenție — tocmai atunci 
votase camera română, în şedinţa ei din 17 Ianuarie 1877, 
suma de 1.000 lei pentru sprijinirea societăților române 
din Austria — şi primi 200 lei: cu ocazia aniversării tăierii 


88 


capului domnitorului Grigore Ghica, pe când în Cernăuţi 
se aranjau serbări cu caracter anti-românesc, comitetul 
Arboroasei trimise comitetului festiv din laşi o telegra- 
mă, în care se afla şi faimosul cuvânt „detrunchiat”. 


Comitetul a fost arestat şi i s-a ticul proces de 
înaltă trădare. După zece săptămâni de arest preventiv, la 
an loc cu criminalii de rând, s-a judecat procesul, cel mai 
senzaţional proces ce s-a văzut în paşnica şi răbdătoarea 
Bucovină. Acuzaţii au fost achitaţi, pe baza verdictului 
negativ, dat de juraţi în unanimitate. Acest epizod a 
zdrobit şi sănătatea fizică şi cariera frumoasă a lai 
Ciprian. El avea să fie trimis în străinătate, ca să se 
pregătească pentru catedra de muzici bisericeşti, ce urma 
să se înfiinţeze pe lângă universitatea din Cernăuţi. 


Procesul amintit i-a nimicit acest vis frumos, dar 
n-a fost în stare a dezrădăcina din sufletul său dragostea 
pentru neam. După părăsirea temniţei, Ciprian a urmat 
cursurile la facultatea filozofică din Cernăuţi, iar în 1880 
a trecut la conservatorul din Viena. După absolvirea 
studiilor, este numit profesor de muzici la şcolile centrale 
române din Braşov şi director al corului de la sf. Nicolae, 
tot din Braşov. Boala lui însă, agravându-se din ce în ce 
tot mai tare, el fu silit să plece, după recomandaţia me- 
dicilor săi, în Italia, şi anume la Nervi, pe malul Mării 
Mediterane. Din timpul petrecerii sale aici ne-au rămas 
câteva însemnări, publicate de el însuşi în „Gazeta 
Bucovinei” (No. 33 si 34 din 1892 — NOTĂ: Murea, în 
1883, dar publica „el însuşi” amintiri, în 1892!). El ne 
povesteşte pe larg impresia ce a făcut-o asupra publicului 
străin, care, fără ştirea lui, asista la executarea unei doine 


89 


şi insistă apoi asupra întâlnirii sale cu marele componist 
Verdi. Partea aceasta, fiind deosebit de interesantă, o 
reproducem şi noi: 


„În două ore, am fost la Genua, de unde, cu o 
birjă, în curând am ajuns la vila lui Verdi. Doi servitori 
stau la intrare şi al treilea la uşă, pe care o deschise, cu o 
adâncă închinăciune şi cu cuvântul „aprego!” (adică: pof- 
tiţi!). Verdi, încă slab, şedea în salon, într-un fotoliu, şi, 
de departe, îmi zise în limba franțuzească: „artă, dom- 
nule şi june amice, că nu mă scol; sunt încă ceva bolnav, 
dar foarte mă bucur”. Şi, întinzându-mi amândouă mâi- 
nile, se uită lung la mine, apoi zise cu bucurie vădită: 
„Ah, tip romanic, foarte mă bucur! Am auzit, aseară, de 
la dumnealor, foarte mă bucur!”. 


Un fecior ne dădu şi nouă fotolii, iar Verdi, tot cu 
ochii ţintiţi la mine, mă întrebă, mai întâi, de unde sunt, 
ce slujbă am, ce boală m-a adus încoace şi altele. Apoi 
mă întrebă despre români, despre aflarea lor în toate 
părţile pe unde locuiesc, şi, în sfârşit, despre muzica lor. 
Răspunzându-i la toate, el mă întrebă din ce instrumente 
cânt eu. I-am răspuns că din vioară şi din clavir. „O — 
zise Verdi — cântecele romanice, după firea lor, pe vioară 
se potrivesc. Fii bun, te rog, acolo, pe pian, e şi vioara; 
cântă un cântec românesc, să-l aud”. 


Eram, se înţelege, nu numai mişcat, văzându-mă 
înaintea unui Verdi, dar să şi cânt înaintea iui, — parcă nu 
mă simţeam în putere. El, cum se vede, pricepu sfiala 
mea şi zise servitorului, ce sta la uşi: „A, apă, dulceţi!”. 
După ce m-am împrospătat şi am prins la curaj, am cântat 


90 


doina. M-am uitat, de câteva ori, la bătrânul maestru şi l- 
am văzut cu ochii ţintiţi asupra mea. Când am sfârşit de 
cântat, el zise către Boito (unul dintre presupuşii 
însoțitori ai lui Ciprian — n. n.): „Mare lucru, cântecul 
acesta nu mi-i cunoscut, dar toată gama lui o simt şi o 
pricep!”, Mi s-a părut că bătrânul vrea să se scoale şi să 
vină la mine. Eu am păşit spre dânsul. El iar mi-a întins 
amândouă mâinile şi, strângându-le pe alt mele, îmi zise, 
cu suflet mişcat: „Da, frați ne sunteţi. Atestatul că ne 
sunteţi fraţi vi l-am auzit acum”. 


Dar nici clima Italiei n-a putut să întărească trupul 
istovit al slăbitului cântăreţ şi Ciprian se întoarse, cuprins 
de un dor nemărginit de patrie, în 10 martie 1883, la 
Stupca şi, la 25 mai (datele sunt în calendar vechi — n. n.) 
muri, în vârstă de 29 ani neîmpliniţi. 


Talentul său muzical s-a relevat din cea mai 
fragedă tinereţe. Parte cu instructor, parte fără ajutor şi 
îndreptare; ascultând cântecele ţiganilor din Stupca, s-a 
dezvoltat Porumbescu, ajungând un maestru al violinei. 
Deja, ca gimnazist, ajunsese la o dexteritate mare şi era 
nedespărţit de vioara sa. Era înamorat de cântecele popo- 
rale, de melodioasele hore şi de fermecătoarele doine. 
Cea dinţii compoziţie a lui este „Dorinţa” (cuvintele de 
Maria Cugler-Poni), apoi „Hora naţională”, „Marş 
festiv”. 


Pe când era în seminar, se ocupa mult cu muzica 


bisericească şl a produs şi în direcţia aceasta lucruri 
nepieritoare, care sunt, până astăzi, bucăţi de forță ale 


91 


repertoriilor corurilor noastre bisericeşti, ori şi unde 
trăiesc credincioşii bisericii noastre. 


Ca student, în „Arboroasa”, a compus vestita 
„Cislă”, piesă hazlie de mare efect, „Sunt Arboros”, 
„Treicolorul”. Cântecele studenţeşti, datate de tinerimea 
studioasă, la toate întrunirile ei, ca: „În Putna, vechea 
martoră”, energicul imn „Pe-al nostru steag” şi multe 
altele sunt munca lui Ciprian, El a scris textul celor mai 
multe şi le-a pus pe note, editând unica lui cărticică cu 
cântece studenţeşti, în limba română. 


O activitate muzicală deosebit de rodnică a 
dezvoltat el în timpul cât a fost profesor la Braşov, 
compunând şi tipărind cântece şi aranjând concerte. 
Amintesc, din compoziţiile lui, încă „Candidatul Linte” şi 
opereta „Crai nou”. Cel din urmă cântec al lui, scris pe 


patul morţii, este „Tempi passati”. 


24 Tofan, George, Ciprian Porumbescu, în Viaţa Românească, An. 3, 
Nr. 7, 1908, pp. 124-127 


92 


1908: Ciprian Porumbescu 


sărbătorit la Sibiu şi Bucureşti 


„Zile festive. Sibiul îmbracă adeseori haină de 
sărbătoare. Aici, alături de paşnicul element german, cul- 
tura noastră a putut să-şi ia o dezvoltare tot mai simțită. 
Netulburate decât de umbra supărătoare a guvernelor, 


93 


şcoala, ziaristica şi asociaţiile noastre din Sibiu, graţie 
sforțărilor unor serii de capete luminate, au putut să 
realizeze progrese însemnate. Însăşi societatea româneas- 
că din acest pitoresc oraş s-a închegat în mod considera- 
bil, încât astăzi Sibiul este incontestabil un centru puter- 
nic al românismului, muncind din răsputeri pentru viitor 
şi ţinând totdeauna seama de sacrele tradiţii. 


Sărbătorile, la noi, sunt astăzi destul de dese. Sun- 
tem un popor destul de exuberant, ca să simţim nevoia 
exteriorizării sentimentelor noastre. Şi avem o dragoste 
destul de pronunţată pentru frumos şi arte, pentru ca să 
simţim poezia sărbătorii. Dar, şi în afară de asta, sărbă- 
torile sunt o necesitate socială pentru noi, căci sunt mo- 
mentele cele mai potrivite pentru a ne întâlni şi a lega un 
gând curat sub înrâurirea lor. Un cântec măiestru, un 
discurs ales, o reprezentaţie dramatică sunt, totdeauna, 
întăritoare de suflet şi dătătoare de nădejdi. 


Rusaliile sunt poate zilele cele mai potrivite pen- 
tru astfel de festivități. În credinţa popoarelor creştine, 
ele sunt considerate ca zile de bucurie. Astfel au fost so- 
cotite şi la Sibiu, în anul acesta, 


Ceea ce ne-a oferit, acum, prilejul de elevaţie a 
fost brava noastră societate de cântări. Sunt ani mulţi, de 
când această societate îşi îndeplineşte cu hărnicie şi talent 
misiunea ei culturală între noi. Concertele ei sunt totdea- 
una frumoase triumfuri şi ademenitoare puncte de atrac- 
ție. Conducătorii ei au fost, totdeauna, talentaţi şi produc- 
tivi reprezentanţi ai muzicii noastre. Efectele activităţii ei 
nu s-au văzut numai în lumea restrânsă sibiană, ci în toate 


94 


ținuturile Ardealului, unde membri de-ai acestei societăți 
au pornit o mişcare similară. Elevii dlui Dima, de pildă, 
ai acestui vânjos stâlp al muzicii noastre naţionale, care 
cel dintâi a ridicat prestigiul societăţii, îşi îndeplinesc şi 
astăzi o misiune de apostoli, pe acest teren, în Ardealul 
întreg. 


De data asta, un caz special a servit societăţii ca 
prilej de manifestare. S-a sărbătorit pretutindeni me- 
moria compozitorului bucovinean Porumbescu şi noi 
nu putem să nu ridicăm, împreună cu celelalte societăţi, 
un imn de înălţare, o rugăciune pioasă pentru marele ră- 
posat. În tânăra noastră cultură artistică, talente ca Po- 
rumbescu sunt rare şi slăvirea memoriei lor se impune. 


Afară de câteva cântece, s-a ales, ca program, cu- 
noscutul „Crai nou”, una din cele mai dezvoltate compo- 
ziţii ale lui Porumbescu. În stadiul acesta al muzicii noas- 
tre de astăzi, „Crai nou”, cu toate influenţele ei evident 
străine, poate fi considerat ca o lucrare de valoare, încât 
însufleţirea ce a domnit în publicul nostru, în tot timpul 
reprezentaţiei, era desigur legitimă. Auzind variatele me- 
lodii, e sigur că mulți dintre noi au simţit regretul că au- 
torul acesta a dus în groapa lui timpurie atâtea speranţe. 


Dar iată că, în piepturile ascultătorilor, o nouă 
speranţă porneşte a licări: aici, în mijlocul nostru, trăieşte 
o tânără forță muzicală, care, cu ocazia asta, ne-a pre- 
zentat o mai vastă şi complicată lucrare. Este dl Bredi- 
ceanu, ale cărui cântece populare, atât de iscusit armo- 
nizate, ne-au atras serioasa luare aminte. Lucrarea dumi- 
sale, atât de frumos pusă în evidenţă de corul şi de soliştii 


95 


societăţii, a fost primită cu vioiciune şi cu multă nădejde 
pentru viitor. Şi e incontestabil, că acest succes trebuie 
să-i bucure pe toți câţi poartă grijă şi dragoste muzicii 
noastre. 


Noi îl înregistrăm, cu deosebită plăcere, pe cum 
cu aceeaşi plăcere luăm act de întreaga manifestaţie soci- 
ală din zilele aceste. În viaţa noastră aşa de amară şi 
tulburată de atâtea mizerii politice, serbări de acestea cad 
ca nişte picuri de rouă pe sufletul pribeagului trudit”. 


„Cronica literară şi artistică. Cu prilejul ani- 
versării unui pătrar de veac de la moartea lui Ciprian 
Porumbescu, Reuniunea română de muzică din localitate 
a sărbătorit, prin patru producţii corale şi teatrale, amin- 
tirea regretatului compozitor bucovinean. 


Festivităţile în cinstea lui Ciprian Porumbescu s- 
au început, luni, în 15 Iunie, printr-un matineu, dat cu 
concursul capelei orăşeneşti, în sala cea mare a societăţii 
„Gesellschaftshaus”, la care au vorbit frumos, pentru des- 
chidere, preşedintele reuniunii, părintele Dr. E. M. Cris- 
tea, şi dl Timotei Popovici, profesor seminarial, despre 
Ciprian Porumbescu. 


S-au executat „Imnul” lui Porumbescu, „Hora”, 
de Dima, şi două compoziţii originale, dintre care una 
nouă, ale harnicului dirigent al corului, dl A. Bena. 


Seara, în faţa unei săli pline, s-a dat, la Teatrul 


orăşenesc, „Şezătoarea”, icoană din popor, cu textul de 
dnii C. Sandu-Aldea şi Ion Borcia, şi muzica — minunată 


96 


împletitură unitară de melodii pe motive româneşti, de dl 
Tiberiu Brediceanu. 


Prin îngrijită studiere a rolurilor, prin pitorescul 
frumoaselor costume săliştene, dar mai ales prin frumu- 
seţea ariilor şi corurilor, „Șezătoarea” a stârnit un entuzi- 
asm extraordinar în public; s-au oferit flori autorului şi 
dnei Veturia Triteanu, principala interpretă din „Şezătoa- 
rea”; amândoi, au fost purtaţi în triumf, de corişti, en- 
tuziasmaţi Şi ei. 


DI Iuliu Enescu, regizorul, şi-a dat concursul său 
preţios nu numai conducând reprezentațiile, dar jucând şi 
domnia sa, cu o măiestrie vrednică de teatrele fruntaşe, 
rolul unui bătrân şiret, Moş Marin; o frumoasă impresie a 
făcut dl S. Roşca, prin vocea-i de tenor, limpede şi mlă- 
dioasă, şi dl Navrea, în rolul poznaşului Stan. 


Nu se poate mai potrivită, în rolul mamei Dumi- 
tra, domnişoara T. Bogdan, şi dna Iulia Dancăş, o nevastă 
din şezătoare; iar domnişoara Ana Voileanu a fost o Mă- 
rioară plină de farmec. 


A urmat „Crai nou”, operetă în două acte de Ci- 
prian Porumbescu, textul de Vasile Alecsandri. 


De data aceasta, fetele şi flăcăii au purtat frumoa- 
sele costume ale țărancelor din regat; cântecele şi jocurile 
au plăcut tot aşa de mult ca şi în „Şezătoarea” ; în „Crai 
nou”, a dirijat orhestra şi corurile dl Bena, dovedind un 
frumos talent de conducător, după ce ni s-a arătat compo- 
zitor de talent în matineu. 


97 


Interpreţii s-au achitat cu multă conştiinciozitate 
de rolurile lor. Doi tineri teologi, care urcă întâia oară pe 
scenă, dnii C. Ghişe şi P. Curea, unul în rolul cimpo- 
ierului Moş Corbu, iar celalalt într-al ispravnicului, au 
ținut încordată atenţia publicului prin jocul lor plin de 
umor; multe aplauze au cules dna Lucia Barbu, în rolul 
Anicăi, dl S. Roşca, în Leonaş, şi Enescu, în Bujor. 


Prea... elegantă, poate, pentru un rol de ţărancă, 
dna Veturia Triteanu a avut momente fericite, jucând pe 
Dochiţa; e de prisos să mai spunem, însă, cum a cântat 
ariile din „Crai nou”: vocea şi arta dumisale au fermecat 
săli mult mai mari şi mai pretenţioase decât cea a 
teatrului de aici. 


Au fost înălțătoare cele trei seri, în care s-au 
repetat „Şezătoarea” şi „Crai nou”; dar, ele ascund şi o 
îndelungată muncă şi pregătire, unite cu multe jertfe, 
pentru care trebuie să fim recunoscători celor patru 
conducători ai mişcării artistice din Sibiu: dnii Enescu, 
Brediceanu, Bena şi dnei Triteanu. 


După ultima reprezentaţie; în noaptea de joi, spre 
vineri, mare parte din asistenţi s-au reţinut la Hermans- 
garten, unde s-a petrecut până spre ziuă”. 


„Aniversarea morţii lui Ciprian Porumbescu. 
Cu prilejul împlinirii a douăzeci şi cinci de ani de la 
moartea compozitorului naţional Ciprian Porumbescu, 
societatea corală „Carmen” şi-a Împlinit o pioasă datorie, 
celebrând un parastas în memoria duiosului melodist. 


98 


S-a cântat şi o parte dintr-o liturghie de Ciprian, 
slăvindu-se astfel, într-un chip deosebit, marele compozi- 
tor. 


De altfel, acest eveniment a avut darul să deştepte 
luarea aminte a tuturor asupra acestui compozitor, care, 
deşi dispărut de tânăr, a lăsat o frumoasă moştenire muzi- 
cală, din care s-au înfruptat mulți aşa-zişi compozitori. E 
destul să amintesc că „Tricolorul” lui Porumbescu e foar- 
te cunoscut într-o imitație searbădă. Şi câte ar mai fi încă, 
mai ales că lucrările lui Ciprian circulă prin manuscrise. 


Se impune o cât mai grabnică dare la lumină a 
operelor lui Porumbescu, atât operetele, cât şi lucrările de 
caracter religios, cât şi simplele închegări melodice, bu- 
căţile corale brodate pe motive populare. 


Societatea „Carmen” va sărbători, cât de curând, 
pe Porumbescu şi printr-un mare concert, în care se vor 
executa fragmente din „Crai nou”, dintr-un concert coral, 
cum şi mai multe piese corale””. 


? Tara noastră, An II, Nr. 24, Sibiu 1908, pp. 196-199 


99 


Maria Vasilescu 


Istoria violinei lui 
Ciprian Porumbescu 


Iraclie Porumbescu: „Era în iunie 1866, mă 
aflam la Stupca, ca paroh, şi era foamete: bieşii oameni şi 
mai ales bieţii copii, umblau leşinaţi de foame, căci în 
ambii ani precedenţi, din cauza unei mari secete, nu se 
făcuse pâine mai nimica. Aşa era în întreaga Bucovină, 
însă şi mai rău în părţile ei sudice, dinspre Moldova, în 


100 


care parte se afla şi comuna rurală Stupca, căci şi Moldo- 
va era, într-acei ani, pălită de una şi aceiaşi soartă ca şi 
Bucovina. 


Onoare şi binecuvântare memoriei pe atunci răpo- 
satului proprietar al Stupcii, Alecu de Popovici, recte 
Niculiţă, care, cu generoasa soţia sa, Elena, născută con- 
tesa Logotheti, aflătoare încă în viaţă, deşi hambarele lor 
deveniseră deşarte, în urma nevoiaşilor doi ani posteriori, 
cumpăraseră pâine — era coreţul de păpuşoi 14 florini — şi 
dădu sătenilor săraci, de trei ori pe săptămână, iar copi- 
ilor, în toate zilele, masă liberă la curtea lor. 


Într-acel timp de grea nevoie, văd într-o zi, la cur- 
tea ogrăzii mele, vreo câţiva oameni, cu femei şi copii. 
Stăteau şi se uitau spre casa mea, iar un bătrân cărunt şi 
gârbov, dintre ei, rezemat pe o cârjă, dându-şi vechea pă- 
lărie unuia dintre cei mai tineri, să o ţină, intră în ogradă, 
având în mâna stângă o... violină. Mi se păru că e un ți- 
gan sărăntoc şi ceilalţi, de la poartă, tot aşa. leşii din casă, 
pricepând că vin bieţii aceştia la cerşit, şi, cu cuvântul 
„Poftim!”, întind mâna bătrânului, să-i dau ceva. 


— Mulţumesc, domnule părinte, răspunse moşnea- 
gul. Deie-ţi Dumnezeu mărire şi sănătate, dar cu atâta, 
vai, nu mi-e destul (aici arată cu mâna spre poartă) şi mai 
mult nu pot cere, şi nici n-am cerşit, până acum. Of, dar 
cum a dat Dumnezeu vremi grele peste creştini, nu-i câş- 
tig nici într-un fel: nu-i de-a ne scăpa zilele din această 
grea cumpănă!, suspină bietul bătrân greu, şi apoi conti- 
nuă: 


101 


— Mi-au spus scripcarii de aici că Sfinţia Ta ai un 
băiat ce cântă la vioară; cumpără aceasta (ridicând vioara 
spre mine), cumpăr-o, mă rog, că vremurile ei s-au trecut 
pentru mine, cum s-a trecut şi vremea mea... 


Un suspin lung şi adânc urmă acestor cuvinte ale 
moşneagului; se plecă pe cârjă, cu ochii aţintiţi pe vioară, 
ş-apoi, mai îndreptându-se ceva şi ridicându-şi ochii de 
sub stufoasele-i sprâncene cărunte spre mine, zise: 


— Din mână cinstită mi-a venit scripca aceasta, în 
mână cinstită să ajungă; cumpăr-o, că-i de soi, e scripcă 
domnească! 


— Şezi, moşule, colea, pe trepte!, zisei şi luai vioa- 
ra în mână, mă uitai la ea: pieptu-i era spart, coardele, 
urechea şi tarniţa-i lipseau. Întreaga violină era, la vede- 
re, numai o vechitură nearătoasă; atâta că era de o formă 
sprintenă şi fudulă, iar gardinile de împrejur se vedeau 
atât de bine, sleite la un loc, încât se părea a fi una. 


— Cum, moşule, întrebai pe bătrân, cum de zici că 
scripca asta-i domnească şi că ţi-a venit din mână cin- 
stită; cum ţi-a venit? 


Moşneagul, care se pusese pe treapta de jos a ca- 
sei — ce văzându-l cei de la poartă, vreo 7-8 la număr, in- 
trară şi ei în ogradă şi se aşezară într-o depărtare modes- 
tă, jos, pe pământ — zice: 


— D-apoi povestea vioarei aceştia e cam lungă; 
însă, dacă ai vrea s-o asculţi, ţi-oi spune-o... 


102 


Puse, apoi, vioara pe genunchii săi, se uită la ea, 
suspină şi-apoi zise: 


— Era pe vremea „bejeniei”, acum 30-40 de ani. 
Eram un băietan ca de 26 ani şi cântam, nu prea rău, în 
scripcă şi din gură. Cântam şi singur, ţinându-mi un frate 
al meu mai mic hangul; dar mai mult cântam cu tatăl 
meu, de-i ţineam eu hangul; ierte-l Dumnezeu, că tatăl 
meu era un meşter vestit. În Moldova noastră era rău: un 
Ipsilanti făcuse răzmeriță mare, avea să intre turcul în 
ţară şi boierii fugiră care încotro, lăsându-şi moşiile în 
seama lui Dumnezeu şi a bieţilor oameni. Pribegiră mulți 
dintre ei şi încoace, în Bucovina. Acum nu ştiu sau că 
numai în treacăt, ori şi pe mai multă vreme, se opriră mai 
mulți din acei boieri bejenari şi la stăpânul nostru, 
cuconul Canta, colea, la Horodniceni, că eu acolo-s făcut. 
Într-o după-amiază, mă cheamă boierul nostru — Dum- 
nezeu să-l ierte, că era un boier creştin! — ne chema prin 
un fecior de la curte, să venim, eu şi tatăl meu, cu scrip- 
cile într-acolo. Ne duserăm şi feciorul, venit după noi, ne 
arătă unde să mergem, adică la ceardacul din dosul curţii, 
spre pomăt şi grădină, unde, mergând noi într-acolo, 
văzurăm mai mulţi boieri pe lângă o masă, la vin şi la 
ciubuce, iar cucoanele. Deoparte, la sfat. Cum mă văzu 
boierul nostru, strigă: 


— Ai venit, Trifule — că Trifu îl chema pe tatăl 
meu — ia, zi-mi una, dar ştii, de cele din călcâiul inimii, şi 
aşa, ca să placă la cucoane şi la boieri, de care ştii tu că- 
mi plac şi mie! 


103 


Noi ne încordăm strunele şi tatăl meu cântă un 
cântec, două, una — o chindie, şi una de-a codrului, iar eu 
îi tineam hangul. Parcă plăcea boierilor zicala noastră, că 
ne aruncară la irmilici, dar voie bună nu vedeam nici în 
faţa boierilor, nici în faţa cucoanelor, ba unul dintre bo- 
ieri, mai tânăr, se plimba prin cerdac, cu capul plecat; 
mai sta, ne asculta şi iarăşi se plimba, se vede că-i foarte 
supărat. Stăpânul nostru, pentru că voind să aducă pe 
musafirii săi mai la voie bună ori numai pe acel tânăr, ce 
era mai supărat şi nu grăia nici un cuvânt, zise către mi- 
ne: 


— Măi Stănică, ia trage tu hora aceea, ştii tu, aceea 
ce plăcu aşa tare boierului Cănănău, când a fost la mine. 
Moş Trifule, ţine băiatului hangul! Băiete, dar să mi-o 
zici, măi!, sfârşi boierul cu glas tare. 


Cântai acea horă şi încă hăt binişor, care, nesfâr- 
şind-o bine, îmi şi zburară irmilici şi sorcoveţi din cerdac, 
cu „bravale”, de mi se părea că-i din toate gurile, ş-ale 
boierilor, ş-ale cucoanelor. 


Atunci stăpânul nostru, parcă vesel c-a plăcut zi- 
cala noastră musafirilor săi, bătu în palme, un fecior veni 
şi-i porunci să umple paharele. Boierii ciocniră şi închi- 
nară; cel tânăr şi supărat însă veni, pe scări, la mine. Îmi 
luă scripca din mână şi se uită la ea, fără a zice ceva, se 
uită apoi la mine, apoi mă netezi pe cap şi pe obraji şi- 
apoi îmi zise, cu glas moale, ca jalnic: 


— Nu ştii tu cântecul „Sărmanei turturea”? 


104 


— Ştiu, cucoane. 
— Ia, zi-mi-l din scripcă şi din gură!... 


Aveam glas bun, după cum ziceau oamenii, apoi, 
şi cum zisei eu, îmi umbla bine şi arcuşul... Cântai cân- 
tecul turturicii, şi din gură, şi din scripcă, ţinându-mi tatăl 
meu hangul, dar aşa de cu tact, aşa de lin şi de potrivit, 
că-i auzeai parcă numai calea spre ziuă — prin somn. 


Boierii şi cucoanele, cum luai eu seama, îşi ţinură 
ochii spre mine, cum eu, cu obrazu-mi cam plecat spre 
vioară, cântam, ce să zic, cântam din toată inima. 


Aici suspină moşneagul şi zise rar şi aşezat; 


Ah, tinereţilor, tinereţilor, unde sunteţi? Raiul v-a 
făcut, raiul v-a luat! 


— Aşa..., iară, acolo, în cântec la „Of, sărmana 
turturea, cum ş-a pierdut soţia”, boierul cel tânăr şi 
supărat, ce stătu, toată vremea, cât cântai eu, rezemat de 
stâlpul porții ceardacului, cu capul plecat, cu ochii cătând 
în pământ, îşi ridică capul. Înfipse ochii în mine; mă uit 
eu, ochii lui erau plini de lacrimi şi când repetai „of, of- 
of, sărmana turturea” şi cântam aceste cuvinte, pare-mi- 
se că nu cu inima în sân, ci-n gură şi-n arcuş, acel boier 
tânăr, cu lacrimi în ochi, se repezi în casă şi, de acolo, 
veni cu o scripcă în mână şi, pe când boierii ceilalți şi 
cucoanele mă lăudară, după sfârşitul cântului, şi-mi 
aruncară bacşişuri, el, boierul cel tânăr, veni la mine şi, 
ştergându-şi ochii cu batista, îmi zise: 


105 


— "Ține, copile, ţi-o dăruiesc; să ţi-l cânţi pe ea 
cântecul turturelei, cum l-ai cântat acum! 


Şi, dându-mi scripca, slobozi ochii şi faţa în jos, 
îşi puse mâna pe ochii şi faţa în jos, îşi puse mâna pe şi 
pe mine, la inimă: 


— O, căci turturică mi-a fost şi am pierdut-o!”... 


Zise şi se duse repede, nu înapoi în cerdac, ci-n 
gradină şi-n pomăt. 


Aci tăcu bătrânul şi, după o pauză, continuă: 


— Scripca aceea, iat-o, aceasta-i! Mal bine de 
treizeci de ani a desfătat ea, cu glasul ei cel dulce, auz şi 
inimi, Şi de ţărani,şi de preoţi, şi de boieri, ba, multe 
lacrimi a stors; cu dânsa m-am hrănit şi eu, şi baba mea, 
Dumnezeu s-o ierte! Cu dânsa am crescut şi hrănit cei doi 
feciori şi cele două fete — aici arătă moşneagul spre cei ce 
şedeau colea, pe pământ — şi încă trei copii, pe care mi i-a 
luat Dumnezeu. Dar, de vreo zece ani, încoace, de când 
mi-au înlemnit degetele acestea, a înlemnit şi inima în 
mine: nu mi-a mai fost arcuşul pe dânsa, la  viaţa-mi 
muli, şi ea, biata, îmi ţinea hang mut, aninată în cui, şi 
nepoţii, jucându-se cu dânsa, când nu eram acasă, au 
stâlcit-o; dar sunt meşteri, or tocmi-o şi iarăşi va fi ce-a 
mai fost. Iar coconaşul dumitale, ce aud că cântă în 
scripcă, crede-mă, n-o bănui că i-ai cumpărat-o, va 
îndulci şi el pe mulţi şi pe dumneata. 


106 


Ciprian, fiul meu, care se afla atunci în clasele 
gimnaziale inferioare, avea vioară şi încă bună. Dară 
istoria violinei şi cuvintele bietului moşneag, apoi şi 
aspectul celor al săi, ce şedeau acolo, pe pământ, mă fă- 
cură de o cumpărai cu o bagatelă, ce-o ceru moşneagul. 
Mai dădui bătrânului şi glotaşilor săi ceva de ale 
mâncării, şi ei, mulţumindu-mi, se duseră mai departe, în 
drumul lor!... 


Cunoşteam pe domnul cavaler de Goian, prezent 
procuror de Stat la tribunalul din Suceava, ca virtuos în 
violină. Mă adresai deci dumisale cu rugămintea să-mi 
recomande, la Viena, un maestru de violine, căruia i-aş 
trimite una stricată, spre reparare. Dumnealui îmi răs- 
punse că cunoaşte, şi la Viena, atari maeştri, însă unul şi 
mai bun ar fi la Lemberg, cu numele Martin Richter, 
căruia, de o voi trimite, mi-o tocmi violina cum se cade. 
Făcui aşa şi, după câteva zile, capăt de la acest maestru 
un răvaş, în care el îmi scria, că violina ce i-am trimis-o, 
dacă e ca să fie reparată după felul eu, acea reparare va 
costa 30 florini. Însă poate aş fi plecat s-o vând şi atunci 
el îmi dă pe ea o sută florini. Această vorbă mi se păru 
cam suspectă: că dacă jupanul Martin îmi oferă acel preţ, 
ca să-i dau eu cât cere. Mă adresai iarăşi la domnul 
Goian şi, spunându-i ceea ce îmi scrie Martin Richter, îl 
întrebai că ce să fac? „Dă-i — zise domnul Goian — cât 
cere, el nu te înşeală. Richter mi-a lucrat şi mie, îl ştiu de 
om foarte onest”. Scrisei, deci, lui Richter, să-mi repare 
violina bine, că-i voi da 30 florini. În cinci ori şase săptă- 
mâni, îmi veni vioara reparata şi, lângă dânsa, o scrisoare 
de la Richter, prin care îmi spunea că dacă poate aş fi 
apreciat acum să i-o vând, el îmi dă 150 florini pe ea. 


107 


Ce să fie?, cugetai eu; cântai la violină şi-o cerce- 
tai cu de-amănuntul. În fine, mă uitai prin „paragroff” şi 
văzui, pe fundul violinei, o ţidulică lipită, ce, de vechime, 
era galbenă întunecată, ca culoarea fumului; pe ţidulică 
era tipărit abia vizibil: „Fecit Cremomae Nicolaus Amati 
1626”. Acum pricepui de ce-mi oferi maestrul de violine 
Richter 150 florini pe ea! Însă cum că dărui o atare 
violină „cremonesă” respectivul boier „tânăr şi întristat” 
junelui scripcăraş, ce-i cântă „cântecul turturelei”, las să 
aleagă cititorii singuri, cum li s-o părea mai potrivit. 


x 


Pe această violină cântă neuitatul Ciprian, în 
nefericita-i închisoare, când un hoţ din cei închişi cu 
dânsul, într-o celulă, auzindu-l, erupse în plâns; pe aceas- 
tă violină cântă el la Nervi, în Italia, „Doina”, Mării 
Mediterane, ca ea s-o ducă, cum zise el, pe undele sale, 
Oceanului şi acesta să spună lumii care acorduri sunt mai 
dulci şi mai scumpe românului; această violină, în fine, o 
numi el, bietul, până în ultimele ore ale vieţii sale, 
„mireasa mea”. Când scriu, această violina este în 
proprietatea dlui dr. George Crăiniceanu din Bucureşti”. 


Frătăuţul Nou, Bucovina. 
Martie, 1890. 


De curând, această vioară, ce, timp de 24 ani, a 
fost în posesia dlui dr. Crăiniceanu, este răscumpărată de 


108 


doamna Mărioara Ratiu, sora mult regretatului Ciprian 
Porumbescu, pentru fiul dumisale, Ciprian Raţiu, care de 
pe acuma promite a călca pe urmele unchiului său, şi care 
sperăm că, cu ajutorul lui Dumnezeu, va duce la 
desăvârşit succes operele genialului Ciprian Porumbescu, 
a cărui viață a fost secerată de timpuriu de moarte, 
întocmai ca o floare ce, abia deschisă, moare săgetată de 
bruma nopţilor răcoroase ale toamnei!... 


Având fericirea să aud linele şi duioasele acorduri 
ce izvorăsc din această vioară , ce numără 28 ani, care, cu 
toate că era mânuită de mâna diletantului Ciprian Raţiu, 
ce e abia de 12 ani, totuşi n-am putut să rămân nemişcată 
la atâta comoară dulce, ce se împrăştia în valuri 
fermecătoare şi, fără voie, când a avui în mână, cătai la ea 
co o privire cucernică, ca la un talisman sfânt, ce ar părea 
că mai păstrează în ea, după atâta vreme, o părticică din 
viaţa ideală a celuia ce, sub elanul dragostei de români, a 
îndurat atâta, având-o ca tovarăşă nedespărțită, care ca o 
„adevărată mireasă”, i-a împrăştiat, prin notele duioase, 
în care se concentra simţirea înaltă a poetului, i-a 
împrăştiat toate durerile amare” / Gara Câmpina / Maria 


Vasilescu”. 


2 Vasilescu, Maria, Istoria violinei lui Ciprian Porumbescu, în 
Universul literar, Anul XXVIII, 1911, No. 14, p. 2, No. 16, p. 3 


109 


Liviu Marian: 


Ciprian Porumbescu 


„Intre artiştii români care au merite deosebite pen- 
tru promovarea muzicii noastre naţionale, ocupă un loc 
de frunte şi compozitorul bucovinean Ciprian Porumbes- 
cu. 


110 


Născut la 2 Octombrie st. v. 1854 în comuna Şi- 
pote, ca fiu al preotului Iraclie Porumbescu, un distins 
publicist şi foarte bun cântăreţ, talentatul Ciprian a arătat, 
încă de mic copil, o deosebită dragoste pentru muzică, în 
special pentru vioară. Cu drag asculta cântecele lăutarilor 
săteşti. 


Primele lecţii de vioară le-a luat la un muzicant 
neamţ, Simen Meier, învăţător în comuna Ilişesti, unde 
începu a învăţa la şcoala primară: Avea, pe atunci, abia 
şase ani! 


În 1863, trecu la liceul din oraşul Suceava. Acolo 
avu, pe rând, ca profesori de vioară pe bătrânul organist 
Valentin, de la biserica catolică, şi apoi pe judecătorul 
Schloetzer, din nefericire însă numai pentru scurtă 
vreme, întrucât amândoi muriră. 


Chiar ca elev de liceu, Porumbescu era acum 
stăpân pe vioară, cu toate că învățase aproape singur 
acest instrument. Despre cântecul său la vioară din acea 
vreme ne spune prietenul şi colegul său, preotul Constan- 
tin Morariu, următoarele: „N-o mai pot uita niciodată, 
căci ca dânsa n-am mai auzit şi, cu bună samă, nu voi 
mai auzi alta atât de măiastră, mai ales în cântarea doinei 
şi a cântecelor noastre populare”. 


La 1873, Porumbescu trece la facultatea de 
teologie din Cernăuţi, unde continuă, în parte singur, în 
parte cu ajutorul altora, studiul vioarei, al violoncelului şi 
pianului. Din timpul petrecerii sale aici avem şi cele 
dintâi compoziţii ale sale, pe care le-a executat personal, 


111 


ca dirijor al corului teologilor seminarişti. Sunt cântece 
bisericeşti şi laice, mai mult uşoare improvizații oca- 
zionale. 


Chiar din acea vreme, petrecând mult la ţară şi 
între lăutarii satelor, Porumbescu a început a aduna 
melodii populare, pe baza cărora a scris, mai târziu, 
multe compoziţii, brodate pe motive naţionale româneşti. 


Până în 1877, când termină facultatea teologică, 
Porumbescu a fost sufletul mişcării muzicale româneşti 
din capitala Bucovinei, unde a dirijat diferite coruri, în 
special pe cel al primei societăţi studenţeşti „Arboroasa”, 
întemeiată la 1875, anul întemeierii Universităţii 
cernăuţene. 


Porumbescu a fost şi un înflăcărat naţionalist. În 
octombrie 1877, când se comemora, la laşi, aniversarea 
tristă a omorârii Voievodului Grigore Ghica, care se 
credea cp a plătit cu viaţa străduinţele sale curajoase de a 
zădărnici răpirea Bucovinei de la sânul Moldovei — 
societatea studenţească „Arboroasa” a trimis o telegramă 
de condoleanţă ieşenilor. Porumbescu şi alţi patru colegi 
ai săi, care trimiseseră telegrama, fură arestaţi, pentru 
această „crimă de înaltă trădare” faţă de Statul austriac şi 
stătură întemnițați, alături de criminali ordinari, trei luni 
de zile, când fură achitaţi de Curtea cu juri. 


Părăsind temniţa, unde suferise şi trupeşte, şi 


sufleteşte, Porumbescu scrie „Hora detrunchiaţilor”, adi- 
că a Bucovinenilor desprinşi cu sila din trunchiul Moldo- 


112 


vei. Este prima sa compoziție muzicala cu tendinţe ire- 
dentiste. 


În toamna anului 1879, Porumbescu urmează, la 
facultatea de litere din Cernăuți, cursul de istorie, iar de 
la 1880 îl continuă la Viena, unde cercetează şi Conser- 
vatorul. 


Orhestra celebrului compozitor vienez Eduard 
Strauss îi face cinstea să-i cânte frumosul său vals „Ca- 
melii”, care farmecă pe vienezii iubitori de muzică şi 
dans. 


Tot la Viena, Porumbescu şi-a tipărit şi o colecție 
de cântece studenţeşti, care se cântau la întrunirile 
cercului studenților de şa „România Jună”. Aceste cân- 
tece, aşa de populare în Bucovina de altădată, au devenit 
naţionale-româneşti, ca de exemplu „Cântecul tricoloru- 
lui”, „Pe-al nostru steag e scris unire” şi altele, la care 
Porumbescu a scris şi textul. 


În 1881, Porumbescu este profesor de muzică şi 
dirijor al corului bisericii Sf. Nicolae din Braşov. Cu 
toată firea sa debilă şi sănătatea zdruncinată, din timpul 
petrecerii sale în temniţa din Cernăuţi, Porumbescu a 
desfăşurat o foarte bogată şi asiduă activitate muzicală la 
Braşov. A scris şi publicat o mulțime de piese muzicale şi 
a dat o serie întreagă de concerte foarte bine apreciate. 
Dar, în urma muncii acesteia, continuă şi obositoare, se 
îmbolnăvi de plămâni şi, la sfatul medicilor, plecă în 
Italia, unde se stabili pe coastele Mării Mediterane, la 
Nervi. 


113 


Din corespondenta sa poetică = duioasă, cu tata, 
sora şi prietenii săi transpiră o nostalgie puternică după 
patria îndepărtată şi fiorul dureros, la gândul că i se 
apropie sfârşitul tinerei sale vieţi, pe care o iubea cu tot 
focul cald al inimii sale simţitoare, de artist pasionat. 


Medicii îi interziseră, la plecarea în Italia, orice 
muncă, chiar şi pe cea muzicală, ba îi opriră chiar vioara, 
tovarăşa sa dragă şi nedespărțită, de pretutindeni. Numai 
astfel nădăjduiau ei că tânărul îşi va putea reface puterile 
slăbite. 


Stingher, chinuit de gândul bolii sale, de nostalgie 
şi plictiseală, Porumbescu insistă disperat, pe lângă 
prieteni, să-i trimită singura mângâiere ce i-o mai putea 
oferi viaţa: iubita sa vioară, fără care simţea că nu va 
putea trăi. 


Era în decembrie 1882, când o primi. Cu ea la 
subsuoară, se îndreptă spre malul mării, pentru a înfrăți 
acordurile ei, departe de lume, cu glasul talazurilor înspu- 
mate ale Mediteranei. 


Înserase. Lumea ieşise la plimbare, sub cerul 
blând şi înstelat. Singur, pe un vârf de stâncă, Porumbes- 
cu începu a cânta cântecul cel mai drag şi scump al 
neamului nostru: străvechea doină. 


Cu încetul şi pe nesimţite, se adună în jurul său o 


lume întreagă de ascultători curioşi, care urmăriră cu 
evlavie mută plânsul vioarei maestrului necunoscut. 


114 


Şi, când acesta se opri, obosit, din visarea sa 
dulce, care-l transportase în gând pe câmpiile Bucovinei 
îndepărtate, un ropot zgomotos de aplauze şi strigăte 
entuziaste de „bravo” îl chemară la realitate. 


Printre numeroşii admiratori, erau oameni de 
seamă, ca de exemplu Camillo Boito, vestitul compozitor 
şi critic muzical, prietenul lui Verdi; poetul italian Marco 
Salle; generalul rus Totleben; ministrul Boetticher şi alţii. 


A fost un mare triumf pentru Porumbescu acest 
concert improvizat Şi, totodată, un omagiu spontan adus 
geniului muzical al poporului nostru, a cărui doină nu 
răsunase încă, până atunci, sub cerul senin al Italiei 
surori. 


La invitaţia lui Boito, Porumbescu îl vizită, la 
Genova, pe marele Verdi, care avu pentru el cuvinte de 
caldă şi entuziastă apreciere. 


În Italia, Porumbescu mai făcu scurte voiajuri de 
plăcere, în cursul lui 1883, la Pisa, Florenţa şi Roma. 
după care se înapoia, în martie, în Bucovina, în satul 
Stupca, unde tatăl său era preot. 


Ajuns acasă, Porumbescu căzu, din nou, bolnav 
ŞI, după trei luni, se stinse de ftizie, la 25 mai st. v. 1883, 
în vârstă de 29 ani neîmpliniţi încă. 


Activ întotdeauna, Porumbescu a compus şi pe 


patul morţii. Cea de pe urmă compoziţie a sa, cântecul 
trist de lebădă este „Tempi passati”. 


115 


Moartea lui Porumbescu n-au plâns-o numai 
bucovinenii, ci întreg poporul român a vărsat lacrimi la 
mormântul proaspăt al marelui artist şi compozitor, iar 
cunoscătorii şi iubitorii de muzică românească din ţări 
străine s-au grăbit să trimită condoleanţele lor îndurera- 
tului părinte al compozitorului. 


Presa română, cât şi cea străină, de atunci, a rele- 
vat, cu această ocazie, în mod elogios şi i-a apreciat după 
merit opera. 


Cât timp a fost Porumbescu în viață, nu s-au 
tipărit din compoziţiile sale decât zece piese şi o colec- 
iune de cântece studenţeşti. După moarte, tatăl său şi 
soră-sa, doamna Mărioara Raţiu, din Câmpina, au mai 
tipărit alte şaptesprezece piese, iar Reuniunea de cântări 
„Armonia”, din Cernăuţi, alte trei, în colecţia ei de 
cântece, în total abia 30 piese din cele peste 230 ale 
compozitorului. 


În 1907, a luat ființă, în Suceava Bucovinei, 
Reuniunea de cântare „Ciprian Porumbescu”, în al cărei 
program de activitate intră şi popularizarea operei lui 
Ciprian Porumbescu. Ea a comemorat, în 1908, aniver- 
sarea de 25 ani a morţii lui Porumbescu, la mormântul 
său, în Stupca. Cu această ocazie, familia Raţiu, ca moş- 
tenitoare a operelor muzicale ale lui Porumbescu, a pus la 
dispoziţia numitei reuniuni manuscriptele acestuia şi a 
autorizat-o să le publice într-o ediţiune specială critică. 


116 


Reuniunea a şi început publicaţia, la 1910, şi a 
continuat-o până la 1914, când ea a fost oprită de război 
Au apărut, până acum, 11 fascicule, cu 25 piese, dintre 
care cele mai multe sunt coruri bărbătești şi mixte, o 
samă cu acompaniament de pian. Restul cuprinde trei 
hore şi un potpuriu de cântece naţionale pentru pian. 
Celelalte rămâne să se tipărească acum. 


Ca text la compoziţiile pentru voce, Porumbescu 
s-a folosit de cântece populare şi de versurile lui 
Bolintineanu, Alecsandri, Matilda Poni, Lepădatu, Vasile 
Bumbac, T. V, Stefanelli şi alţii. La foarte multe, a 
compus el însuşi textul. 


Personalitatea muzicală a lui Ciprian Porumbescu 
este dublă: el este artist executant, viorist, şi totodată 
compozitor. 


În ce priveşte pe artistul executant de vioară, 
Porumbescu a fost, dacă ţinem samă de critica muzicală 
contemporană, de aprecierile străinilor, în special cea a 
lui Verdi şi altele, fără îndoială un mare maestru, un 
Enescu bucovinean pentru vremea sa şi poate relativ 
superior acestuia, dacă socotim vârsta în care a murit şi 
posibilitatea dezvoltării, pe care a oprit-o brusc în loc 
moartea sa prematură. 


Compozitorul Porumbescu a fost poate mai prejos 
de artistul Porumbescu şi lucrul se explică uşor. 


Cu tot talentul său precoce, moştenit din părinţi, 
fiind mai mult autodidact, deci fără şcoală continuă soli- 


117 


dă, la înălţimea talentului său. cu numai un an de con- 
servator şi aproape fără de cunoştinţa contra-punctului, 
Porumbescu, care a început prea din timpuriu a compune, 
şi din cauza bolii şi morţii sale premature. nu a putut 
ajunge culmea dezvoltării şi perfecției, nu ne-a putut da o 
operă muzicală de valoare egală, solidă, definitivă. 


Porumbescu s-a inspirat, din frageda copilărie, din 
muzica lăutarilor şi cântăreților ţărani ai satelor noastre; a 
cunoscut, apoi, muzica vieneză şi, în sfârşit, pe acea 
italiană, în chiar patria lor. În compoziţiile sale se resimt 
câteştrele din influentele amintite. 


Fire sentimentală, impresionabilă, temperament 
poetic, liric prin excelenţă, Porumbescu pune preţ, înainte 
de toate, pe melodie. 


Armonizarea, aranjamentul tehnic trec lia el pe 
planul al doilea. În privinţa aceasta este mai superficial 
decât urmaşii săi savanţi, cu şcoală sistematică, îndelun- 
gată, ca de exemplu compatriotul său Tudor cavaler de 
Flondor. 


Melodia sa este peste tot uşoară, zglobie, senină, 
adesea ultra-sentimentală. În privinţa aceasta, poate fi 
comparat cu Alecsandri în poezie, după care a venit 
Eminescu, care, ca şi urmaşii lui Porumbescu, în muzică, 
amplifică, cizelează, aprofundează forma şi fondul poe- 
ziei româneşti. 


Lui Porumbescu îi plac totdeauna efectele de vir- 
tuozitate, cadenţele şi floriturile. E interesantă, în privinţa 


118 


aceasta, asemănarea sa mare cu autorul său muzical 
favorit, belgianul Bériot, compozitor fără deosebită pro- 
funzime, în schimb însă foarte melodic şi plin de efecte 
tehnice. 


Opera lui Porumbescu este foarte bogată şi vari- 
ată. Şi poate presentimentul morţii apropiate l-a făcut să 
lucreze aşa de mult şi grăbit, fără să aibă timpul pentru 
acea perfecţiune artistică, la care ne îndreptăţea pe deplin 
talentul său excepţional. 


Totuşi, lucrările sale postume ne dau indicaţii 
suficiente despre ceea ce ar fi putut crea el, cu vremea în 
artă, dacă i-ar fi fost îngăduit să trăiască şi să se dezvolte 
normal, liniştit. 


A început cariera sa de compozitor muzical cu 
cântece studenţeşti, aşa cum se obişnuiesc ele la uni- 
versităţile germane, şi care au fost adoptate şi de studenţii 
români de la Cernăuţi şi Viena. Influenţa germană în 
aceste compoziţii este evidentă şi firească. 


Cântecul şi muzica populară naţională şi-au 
imprimat timbrul lor puternic asupra horelor şi doinelor 
sale, cât şi asupra unor cântece şi coruri cu motive popu- 
lare. 


Corurile lui Porumbescu însemnează primul pas 
înainte în activitatea sa de compozitor. Aproape toate 
sunt bărbăteşti, unele mixte, cu solo şi acompaniament de 
pian sau orchestră. 


119 


În multe din ele, ca de exemplu, în: „Altarul Mă- 
năstirii Putna”, „Tabăra română” (fragment din: „Dum- 
brava Roşie”), aflăm acum trecerea la muzica sa dra- 
matică, de mai târziu. 


Fiind însuşi virtuoz la vioară, Porumbescu a dat 
atenţiune cuvenită şi muzicii instrumentale. A scris piese 
pentru vioară şi pian, ca: „Balada”, „Dorul”; altele numai 
pentru piano (piese de dans, ca: hore, valsuri, polci etc.); 
în sfârşit, a aranjat o serie de piese, în special romanțe, 
pentru voce şi pian. 


Piesa „O noapte de primăvară” este aranjată pen- 
tru Vioară, sopran, bas şi piano, iar „Rapsodia română”, 
> y 
pentru orchestră. 


Culmea activității sale de compozitor a atins-o 
Porumbescu în opereta sa „Crai nou”, care i-a stabilit 
definitiv faima şi valoarea în literatura muzicală română. 
Ea a fost jucată şi aplaudată în aproape toate centrele 
mari româneşti. În ea descoperim, încă o dată, cele trei 
elemente care au influenţat scrisul său muzical: cel 
popular-românesc, cel vienez şi cel italian. A fost însă o 
împerechere, o contopire realizată în mod fericit, din care 
ar fi răsărit desigur, cu timpul, dacă trăia compozitorul, 
mult dorita operă românească. 


Amestecul acestor trei elemente îl aflăm realizat, 
cu virtuozitate de artist, chiar în diferitele melodii din 
opereta sa. Muzica uşoară din „Crai nou” este cea 
cunoscută, din opereta vieneză contemporană, lui 
Porumbescu. 


120 


„Crai nou”, ca şi alte operete româneşti mai 
recente, ridică o chestiune principială: poate fi înfăptuită 
opereta noastră națională? 


Răspunsul poate fi mai curând negativ, întrucât 
rămâne o problemă grea muzicală, nerezolvată încă 
practic de compozitorii noştri, ori de caracterul serios, 
melancolic, grav al muzicii noastre naţionale populare se 
pretează, ca bază de clădire, pentru operetă, a cărei 
origine este eminamente străină. De altfel, şi un Tudor 
Flondor, şi alţii mai recenți, de după Porumbescu, au 
recurs, fără jenă, în operetele lor la elemente străine, fără 
a fi fost totuşi mai fericiţi în realizarea operetei noastre 
naţionale decât tânărul lor precursor Porumbescu. 


Trebuie încă relevată muzica bisericească a lui 
Porumbescu: diferite imnuri liturgice, „Hristos a înviat” 
şi altele. Totuşi, firea sa zglobie, setoasă de viaţă, nu 
era potrivită pentru acest gen serios, care păstrează la el 
un caracter pronunţat laic, foarte înrudit cu cel al muzicii 
bisericeşti catolice. De altfel, el este de origine polonă 
(deci catolică), numele său familiar fiind o traducere 
verbală a polonezului „Golembiovschi”. În compoziţiile 
sale bisericeşti, Porumbescu nu a egalat pe alţi 
compozitori ai noştri de specialitate, ca de exemplu 
Muzicescu şi alţii. 


In scurta sa viaţă, marele artist, care a fost Ciprian 


Porumbescu, a dat tot ce a putut să dea neamului şi artei 
sale iubite. 


121 


Mort în pragul maturității, după ce făcuse abia 
primul pas însemnați în cariera sa de compozitor, cu so- 
lidul şi complexul „Crai nou”, el rămâne totuşi o figură 
importantă în analele tinerei noastre istorii muzicale, un 
luceafăr strălucitor, spre care suntem datori să ne în- 
dreptăm cu recunoştinţă privirile noastre umezite de 


lacrimile regretului. / Liviu Marian”. 


CIRRIAN PORUMBESCU. la vârsta mijlocie. 


2 Marian, Liviu, Ciprian Porumbescu, în Universul Literar, An XLI, 
Nr. 28, Bucureşti 1925, pp. 10-12 


122 


lon Grămadă: 


Din viaţa lui Ciprian Porumbescu 


„Nu l-am cunoscut şi n-am avut norocul să-i aud 
vrăjita lui vioară, dar, cu toate acestea, din vraful lui de 
scrisori îngălbenite, din comunicările scumpe ale priete- 


123 


nilor, ale părintelui şi ale surorii sale, se desprinde încet 
figura lui blajină, cu un aer copilăresc în toate mişcările 
şi faptele lui, iar din nemuritoarele lui cântece, în care 
vibrează bucuria şi jalea neamului meu, îi simt sufletul 
nobil, de o bunătate iară seamăn. 


Casa parohială din Șipotele Sucevei, în care a 
văzut lumina zilei Ciprian Porumbescu, în 2/14 octom- 
brie 1853, a fost descrisă, cu umor... ereditar, de Iraclie, 
tatăl: „Locuinţa mea de atunci numai aşa aş putea-o numi 
casă, dacă tot casă-i acea clădire din patru pereţi de bârne 
necioplite şi neunse, cu crăpăturile dintre bârne neastu- 
pate decât cu muşchi de pădure, cu un cuptor mare şi cu o 
fereastră în faţă, cu alta micuță înspre ogradă; Jos, fără 
nici o podea”. 


E lungă şi dureroasă povestea vieții lui scurte şi 
zbuciumate. 


S-a născut în comuna Şipot, în singurătatea mun- 
tilor huțăneşti, în anul 1854. Tatăl său, Iraclie, era preot 
acolo. 


Când era Ciprian copil mic, a văzut, odată, la o 
clacă de tors, pe un lăutar sătesc, ce cânta din vioară şi, 
toată vremea, nu-şi dezlipi ochii de la mişcările degetelor 
şi arcuşului bătrânului, ci-l privi necontenit, cu cea mai 
mare uimire şi luare aminte. De acum înainte, părinţii lui 
nu mai avură pace, căci într-una îi necăjea să-i cumpere 
şi lui o vioară pentru copii, şi i-au cumpărat, iar el 
scârțâia toată ziua din vioară „Măi ciobane de la oi” şi 


124 


alte cântece simple din popor; poporul i-a fost primul 
său maestru de muzică. 


La vârsta de şase ani, îi dădu Carol Miculi, un 
renumit componist bucovinean, iar, mai pe urmă, 
directorul Conservatorului de la Leov, cele dintâi lecţii de 
muzică sistematică, pe care le-a urmat, mai târziu, şi cu 
alţi învăţători, între care şi Valentin, un bătrân organist 
din Suceava. 


Mutându-se, mai apoi, tatăl său, parohul Iraclie, în 
satul Stupca, care are o colonie întreagă de ţigani lăutari, 
Ciprian petrecea zile întregi cu aceşti rapsozi ai cânte- 
celor noastre, întocmai ca Liszt, şi deprindea o mulţime 
de arii bătrâneşti de la dânşii, iar cele mai multe de la 
bătrânul lăutar Ionică Dascălul. 


În anul 1866, se stârni în ţară o foamete straşnică, 
de mureau oamenii cu zile, şi iată că, într-o zi, se opri la 
poarta preotului Iraclie o familie de lăutari ţigani, şi un 
bătrân îi întinse preotului o vioară veche, ruinată şi iară 
strune, în schimbul unei bucăţi de pâine: 


— Părinte, din mână cinstită mi-a venit scripca 
asta, în mână cinstită să ajungă! 


Şi bătrânul povesti jalnica şi frumoasa istorie a 
viorii, pe care o primise în dar, ca băiat mic, pe vremea 
bejeniei, de la un boier tânăr, care-şi pierduse soţia. Vioa- 
ra era făcută în Cremona, pe la 1826, de Nicolaus Amati. 


125 


La memorabila serbare de la Putna, în anul 
1871, când se desfăşura o horă uriaşă, la care cânta vesti- 
tul taraf de lăutari al lui Moş Grigore (Vindireu) din 
Suceava, Ciprian, mişcat până la lacrimi, luă vioara din 
mâna bătrânului lăutar şi cântă el mai departe hora, în 
aplauzele furtunoase ale acelei imense mulțimi de Ro- 
mâni din toate colțurile pământului românesc. Sfârşind 
hora, Ciprian merse la tatăl său şi-i zise plin de entuzi- 
asm: 


— Tată!... Am cântat Daciei întregi! 


După absolvirea liceului din Suceava, Ciprian ur- 
mă cursurile teologice în Cernăuţi, unde se dedică, cu tot 
dinadinsul, studiului muzicii, compunând o sumedenie de 
cântece, mai ales naţionale şi studenţeşti. 


Odată, înnebunind în seminar un coleg al său, teo- 
log şi el, Ciprian merse la uşa bolnavului şi începu să 
cânte o doină aşa de lină, de gândeai că auzi privighe- 
torile, colea, în zorii de ziuă. Bolnavul ascultă, câteva mi- 
nute, în tăcere, apoi strigă deodată: 


— Cipriane!, şi, alergând la uşă, o împinse cu pute- 
re şi căzu, înduioşat, la pieptul prietenului său. 


Peste câteva zile, se însănătoşi. 
Povestesc prietenii lui că Ciprian cânta, adeseori, 
singur din vioară, închis în odaia lui, de răsunau vastele 


coridoare ale măreţei reşedinţe mitropolitane, iar de mer- 
geau înlăuntru, îl aflau gânditor şi plângând... 


126 


De pe vremea aceea e şi cântecul „Tricolorului”, 
cu vestita strofa „Jar când, fraţilor, m-oi duce...”. 


La petrecerile şi serbările vesele şi serioase ale 
studenţilor de azi, se respectă, întotdeauna, cu evlavie, 
frumosul obicei ca să se scoale toți în picioare, când se 
cântă strofa aceasta, în semn de pietate pentru marele 
maestru şi ca venerare pentru steagul neamului nostru. 


Vacanţa primă după absolvirea studiilor teologice 
o petrecu Ciprian acasă, în Stupca. Tatăl său, Iraclie, trăia 
bine cu familia pastorului evanghelic din Ilişeşti, care 
avea trei fiice. Făcând Ciprian cunoştinţă cu dânsele, îi 
plăcu mai ales Bertha, cea mijlocie, o blondină cu ochi 
albaştri. Urmarea acestei cunoştinţe a fost frumoasa 
compoziţie „Du bist wie eine Blume”, de Heine, pe care 
i-o dedică Berthei. 


La nunta părintelui Bârgăuan din Ilişeşti a fost şi 
Ciprian de faţă, unde se-ntâlni cu iubita lui, care-l 
întrebă: 


— Domnia ta vei fi preot? zise ea, uitându-se la el 
cu duioşie. Ciprian tăcu, iar ea urmă: 


— Să te rogi pentru mine lui Dumnezeu!... Puţine 
cuvinte, dar pline de înţeles. 


Fiindu-i starea lui de viitor preot o piedică pentru 


o eventuală căsătorie, el se hotări să urmeze cursurile de 
filosofie şi conservatorul din Viena, căci tocmai avea să 


127 


capete un stipendiu din fondul religionar, dar nenorocirea 
îl păştea din urmă. 


Ciprian Porumbescu era preşedintele societăţii 
„Arboroasa”, al celei dintâi societăţi de studenţi români 
din Cernăuţi, când se serba, în întreaga Bucovină, 
jubileul de 100 de ani de la încorporarea ei în Austria. 


În laşi, se serba, ca un fel de contra-demonstraţie, 
amintirea morţii lui Grigore Ghica, iar „Arboroasa” tri- 
misese o telegramă de condoleanţă primarului Iaşului 
pentru parastasul ce se ţinea atunci. Faptul acesta, apoi şi 
împrejurarea că „Arboroasa” a primit 600 coroane de la 
ministerul de culte din Bucureşti pentru sporirea biblio- 
tecii societăţii, atrase asupra lor fulgerele de răzbunare 
ale guvernului hiperpatriot. 


— Trădători de patrie!, acesta era epitetul cu care 
au fost stigmatizaţi cei din „Arboroasa”. Studenţii valahi 
au trădat patria! In puşcărie cu dânşii! 


Un regiment de oaste înconjură reşedinţa mitro- 
politană şi seminarul teologic, unde se aflau locaţiile 
„Arboroasei”, căci sc zvonise că în pivnițele reşedinţei se 
află arme şi muniţie. Era mare fierbere în tot oraşul, la 
uşa fiecărui dormitor e postat câte un soldat cu baioneta 
pe puşcă. Se făcură percheziţii straşnice şi se află... nimic 
compromiţător. 


Bine a zis, mai pe urmă, apărătorul studenţilor, 
avocatul Dr. Rott, că patrioții au împuşcat cu tunul după 


vrăbii. 


128 


În seara zilei de 15 Noiemvrie 1877, au fost în- 
chişi capii revoluţiei (!!!), seminariştii Zaharie VO- 
RONCA, Constantin MORARIU, Orest POPESCU şi 
Em. SIRETEAN, fiind duşi la închisoare, în trăsură 
închisă, de secretarul Straucher. Au fost băgaţi în celule 
separate, nişte locuinţe infecte şi pline de pestilentă, cu 
hoţii şi ucigaşii, la un loc, de te înăduşeai în aerul cel 
greu şi nesuferit. 


Ciprian nu era în Cernăuţi, atunci, ci petrecea aca- 
să, în satul Stupca. 


„Ziua arestării lui Ciprian a fost o Duminică! Di- 
mineaţa, Ciprian era foarte vesel. Tata s-a dus la biserică. 
Era toamnă şi o zi foarte frumoasă. Pe la 9 şi jumătate 
ore, m-am aşezat la pian şi am cântat diferite bucăţi, 
duete pentru pian şi vioară de (indescifrabil) şi, la urmă, 
am încercat admirabila „Baladă” pentru vioară şi pian, 
compoziţia lui Ciprian, care am publicat-o eu, după 
moartea lui. Tata — pianul era lângă fereastră — privirea 
de la fereastră era spre strada care mergea prin sat. 
Deodată aud un zgomot — mă uit spre Ciprian, văd că i-a 
căzut arcuşul din mână şi dânsu-i palid ca un cadavru. 
îmi zice: „Vine jandarmul cu vornicul din sat — vine, 
dragă Mărioară, să mă aresteze”. Eu încep să tremur toată 
şi să plâng în hohote, văzând jandarmul cu baioneta stră- 
lucind în zarea soarelui. Tata, sărmanul, s-a sculat de la 
masă, unde lua cafeaua, şi era aproape să cadă, dacă nu-l 
susțineam eu cu Ciprian. N-au trecut 5 minute şi iată 
jandarmul zicând: 


129 


— Im Namen des Gesetzes werden Sie arretiert 
und mussen sofort mit mir nach Czernowitz („În numele 
legii, sunteţi arestat şi trebuie să veniţi, imediat, cu mine 
la Cernăuţi”). 


Ciprian, palid, dară cu o voinţă fermă, s-a îmbră- 
cat; eu-l ajutam, căci îi tremurau mâinile şi, după o săru- 
tare şi îmbrăţişare cu sărmanul tată bătrân şi cu mine, 
care nu-mi puteam astâmpăra plânsul, a plecat cu o căru- 
tă ţărăneasca” (Scrisoarea Mărioarei Porumbescu-Raţiu, 
adresată părintelui C. Morariu). 


Inainte ce porniră, puse jandarmul patroane în 
puşcă, zicând: 


— Să nu crezi, cumva, că asta-i glumă! 


Până la pertractarea procesului de înaltă trădare, 
căpătă şi el închisoare preventivă, într-o celulă separată. 
Trei avocaţi, Dr. TABORA, Dr. ROTT şi Dr. ATLAS, 
luară apărarea studenţilor români ca o cauză de onoare, 
fără să-i fi rugat cineva, atât de vădită era nevinovăția 
acestor martiri. 


În zadar încercară cei trei avocaţi şi parohul Ira- 
clie ca să [i se dea celor arestaţi altă închisoare, mai puţin 
barbară; în zadar puse cauţiune nobilul boier Alecu cava- 
ler de Popovici, din Stupca, întreaga sa avere, numai să 
nu capete studenții închisoare preventivă, ci să fie liberi 
până la dictarea verdictului judecătoresc. Presupusul că 
erau vinovaţi fu întărit şi prin pâra secretă, la curtea de 
apel din Leov, a unuia din prefecţii lor seminariali... 


130 


Tribunalul nu putu fi înduplecat şi bieţii rămaseră 
mai departe în grozavele celule să respire miasmele otră- 
vitoare. Ca să se mai înveselească, ceru Morariu să i se 
permită flautul în închisoare, iar Ciprian — vioara. Celu- 
lele le erau alăturea, iar, când voiau să-şi dea semne de 
viață, Morariu scotea signale lungi din flaut, şi, atunci, 
Ciprian îi răspundea, în chilia vecină, cu sunete tremurate 
de vioară. 


În celula lui Ciprian se mai aflau şi doi ţărani ro- 
mâni, criminali. Într-o zi, cântă Ciprian o doină sfâşietor 
de tristă. Abia începu, însă, doina, când unul din cei doi 
arestaţi izbucni în bocet şi plâns amar. Ciprian îl întrebă 
ce este de se tânguieşte aşa de tare. 


— Of, domnule, răspunse el, am avut o unică fiică, 
fată mare, pe care o iubeam ca sufletul meu. Aceasta mu- 
ri, câteva zile înainte de ce am fost adus eu aici. Ea cânta 
doina pe care ai cântat-o şi Domnia ta acuma... 


Auzind Ciprian aceasta, puse vioara iar în scrin şi 
căzu singur pe gânduri. 


Povestind el, mai târziu, unei persoane de stare 
înaltă întâmplarea cu puşcăriaşul, această persoană îl în- 
trebă ce gândea Ciprian în momentul când şi-a pus vioara 
înapoi în scrin. El răspunse: 


— Îmi veni, atunci, în gând aşa: Doamne, dacă cu 


violina mea am muiat inima unui criminal, de izbucnise 
în plâns aşa de amar, cât de fericit aş fi dac-aş avea cu 


131 


mine soţ de celulă, măcar o oră, pe acuzatorul meu, pe 
procurorul! 


„Povestea cum veneau arestaţi la uşa lui şi-l as- 
cultau cu sfinţenie, când cânta din vioară. Odată, a venit 
o femeie frumoasă şi tânără, care se zicea că şi-a omorât 
soţul, împreună cu un fecior din sat, din Boian sau de 
lângă Boian. Femeia aceasta de o frumuseţe rară, înaltă, 
bine făcută, cu ochi mari ca mura, sprâncenele încadrate, 
guriţa ca o fragă, corpul mlădios, foarte frumoasă, venind 
la uşă, i-a zis: 


— Cuconaşule, te rog să-mi cânţi o doină, căci 
cânţi atât de frumos, te ascult zilnic, celula mea este lân- 
gă a Dumitale, şi pun urechea la zid, ascultându-te cum 
cânţi din vioară! 


După ce i-a satisfăcut dorinţa, femeia plângea în 
hohote. S-au fost strâns toţi cei arestaţi, până ce profosul 
cu sila i-a gonit în celula lor. Ciprian deprinsese un fel de 
telegraf la zidul femeii acesteia, care se chema Elisaveta, 
şi aşa a aflat toată biografia şi istoria vieții ei. Când a ieşit 
Ciprian din penitenciar, Elisaveta i-a sărutat mâinile şi i-a 
zis că atâta mângâiere a avut, acuma, însă, vede numai 
osândă şi deznădăjduire înaintea ei. Eu i-am trimis o 
pereche de ghete şi o năframă frumoasă” (Din scrisoarea 
Mărioarei Porumbescu-Raţiu). 


Trei zile după arestarea lui Ciprian, merse la Cer- 
năuţi şi tatăl său, Iraclie, împreună cu Mărioara, sora lui 
Ciprian, ca să vorbească cu dânsul în temniță. Numai cu 
mare greu le încuviinţă întâlnirea consilierul Zotta, Ro- 


132 


mân şi el. Trebuiau să vorbească numai de afaceri famili- 
ale şi, între altele, îl întrebă tatăl său, înăbuşindu-şi dure- 
rea: 


— Ce faci, Cipriane? Cum te afli? 


— Bine, tată, răspunse el cu linişte silită. Şed în 
chilia mea şi cânt „Gaudeamus igitur” („Să ne bucurăm 
deci”)... Dar domnii ăştia mi-au dat un public... un public 
care nu ştie nici măcar... latineşte! 


Veni şi iarna, şi ei tot în temniţă erau, în vreme ce 
cercetările judecătoreşti urmau mai departe. Într-o zi, co- 
munică consilierul Zotta că Plevna a căzut în mâna Ro- 
mânilor, şi, atunci, între zidurile cele reci, în celulele 
înguste, mai licări o rază de bucurie pe feţele celor în- 
Chişi. 


— A căzut Plevna!, îşi ziceau ei şi, în ziua aceea, 
temnița a văzut multă voie bună, şi multe cântece au 
răsunat într-însa. 


Chiar şi Crăciunul l-au făcut în temniţă, iar 
Doamnele Române le-au trimis o mulțime de bunătăţi. 
După două luni şi jumătate de închisoare, începură per- 
tractările la tribunal, care durară trei zile şi al căror sfârşit 
fu că juraţii îi achitară pe toţi cinci. 


Venind Ciprian acasă, din închisoare, se duse, în- 
tr-o seară, iarăşi la pastorul Gorgon, unde se întâlni, deo- 
camdată, cu Bertha, care află, a doua zi, sub nucul unde 
şedea ea de obicei, mai multe frunze de nuc, pe care erau 


133 


scrise cu un bold următoarele cuvinte: „Du bist wie eine 
Blume”. 


În Viena, unde urma cursurile şi la filosofie, şi la 
conservator, a dus, deşi aproape lipsit de mijloace, o viaţă 
veselă, adevărat studenţească. Era sufletul studenţilor din 
„România Jună” şi, când intra el în sala de întâlnire, era 
totdeauna primit cu urale: 


— Trăiască Mefisto! (După o poezie a lui Ciprian, 
intitulată „Mefisto”). 


Prietenii lui povestesc şi acum că nu arareori intra 
cu dânşii într-un birt, cu vioara subsuoară, ca să petreacă 
cu toţii vesel. Peste câteva minute, se şi împlea birtul de 
oaspeţi, care erau atraşi de vrăjita lui vioară, iar ca re- 
compensă îi dădea birtaşul lui Ciprian şi tovarăşilor săi să 
bea după pofta inimii... 


Întors de la Viena acasă, află de la o prietenă a 
Berthei că aceasta l-a portretat cu ac şi cu mătase pe un 
corn de basma, ce o purta la gât, şi aşa de bine încât, 
dând şi sora ei cea mai mare, odată, de acest portret, cu- 
noscu în el pe Ciprian şi zise cu alteraţiune, drept spaimă, 
surorii sale: 


— E acesta ordinul tău? 
— Da!, îi răspunse Bertha. 


Soră-sa nu zise nici un cuvânt, o lăsă singură şi se 
duse de la ea. De aici a dedus o prietenă de-a Berthei, 


134 


precum şi părinţii lui Ciprian, că şi sora cea mare a 
Berthei îl iubea. 


„Având să plece Ciprian la Braşov ca să ocupe 
postul de profesor de muzică la liceul de acolo şi cel de 
conducător al corului de la biserica Sfântul Nicolai din 
loc, era, de dimineaţă până seara, tăcut şi, oareşicum, 
neliniştit. Băgarăm de seamă că tot se uită pe fereastră, 
parcă ar aştepta pe cineva. 


Veni noaptea, el dormi puţin, se sculă dis de dimi- 
neață, se spălă, se îmbrăcă şi începu a cânta pe violină. 
Noi eram încă în pat. Deodată, auzim ieşind pe Ciprian 
repede pe uşă, afară; eu mă scol, mă uit pe fereastră, văd 
servitoarea pastorului stând deja singură în ogradă, Cipri- 
an se întoarse iute în casă, în odaia clavirului. Îmi fulgeră 
ceva prin gând... 


— Tătuţă, strigă copila (Mărioara), vină în casa cea 
mare; ceva este cu Ciprian; a căzut pe pat şi parcă plânge 
amar... 


Mă repezii, era aşa. 


— Ce-i, Cipriane, ce ţi s-a întâmplaţi zisei plecân- 
du-mă asupra lui. 


El, bietul, plângea amar şi numai îmi arăta cu mâ- 
na o epistolă ce zăcea jos, lângă pat. 


Străpung primele cuvinte, caut la iscălitură — nu- 
mele bătrânei, iar cuprinsul: 


135 


„Iubite Cipriane. Aşadar, ce am prevăzut şi de ce 
m-am temut e întru adevăr aşa! Insă o mare prăpastie e 
între noi — rămâi, deocamdată, la amanta Dumitale violi- 


nă! Noi te stimăm şi te iubim; dar împreunarea Dumitale 
228 


cu Bertha e, durere, ne-posibilă 


28 Junimea literară, anul V, nr.9-10, Septemvrie-Octomvrie 1908 


136 


Ion Grămadă: 


Ciprian Porumbescu 
la „România Jună” 


„Era pe timpul grandioasei serbări de la Putna, în 
15/27 August 1871, serbare aranjată de societatea noas- 
tră. Pe la sfârşitul festivităților, după masa festivă, bogată 
în discursuri entuziaste, a urmat, pe tăpşanul din faţa 
mănăstirii, hora, hora mare a tuturor Românilor, Ungu- 


137 


reni şi Moldoveni, Bucovineni şi Munteni, tineri şi bă- 
trâni, bărbaţi şi femei, preoţi şi mireni... toţi prinşi in ho- 
ră. Cânta Chir Grigori din Suceava, cu taraful de treizeci 
lăutari, cânta ca pe vremea gloriei româneşti... Şi pe când 
se juca hora mai cu foc, se desprinse din mulțime un tâ- 
năr plăpând şi înalt şi cu foc nemărginit în privirea-i 
visătoare, luă din mâna lui Chir Grigori violina şi con- 
tinuă el să conducă marele taraf de lăutari, trăgând cu foc 
accentele voioase ale horei, de răsunau codrii şi văile de 
atâta veselie fericită. 


Terminându-se hora, tânărul puse violina jos şi 
merse de-a dreptul spre un preot, care stătea alăturea şi 
privea, cu ochii înlăcrimaţi, la horă, îl îmbrățişă şi zise 
extaziat: 


— Tată... am cântat Daciei întregi!. 


Acest tânăr înalt şi plăpând, cu foc în privirea-i 
visătoare, era Ciprian Porumbescu, tânărul student, căruia 
e aa ete 2 
abia îi mijeau mustăcioarele””?. 


Aceasta, după cât se ştie, a fost prima ocazie, 
când Porumbescu a venit în contact cu societatea noastră. 
După renumitul proces de înaltă trădare al societăţii stu- 
denţeşti „Arboroasa” din Cernăuţi, în 1878, proces în 
care a fost implicat şi compozitorul nostru, Porumbescu 
părăsi oraşul Cernăuţi şi merse, în toamna anului 1879, la 
Viena, încunjurat de aureola de martir al „Arboroasei” şi 
însoţit de numele de compozitor al „Cislei”, pe care o 


? După N. Petra Petrescu, în Calendarul „Amicul poporului”, din 
1884. 


138 


cântaseră studenţii din „România Jună” cu un an mai 
înainte. 


Cum sosi în mijlocul lor, înjghebă imediat un 
cvartet, în care dl Andrei Bârseanu era tenor II. Acest 
cvartet executa, la şedinţele societăţii, diferite cântări co- 
rale mai uşoare. Repetiţiile se făceau în localul societăţii 
(| Sonnenfelsgasse, etajul IV), adeseori însă şi în sutere- 
nul otelului de France. Dintre cântăreții cvartetului fă- 
ceau parte, pe rând: C Porumbescu, apoi dnii Voina, Dan, 
Calinciuc, A. Bârseanu şi alţii“. 


Cele mai multe cântări, pe care le executau, erau 
compoziţii de ale lui Ciprian Porumbescu, publicate, la 
1881, în broşurica lui „Cântece studenţeşti”, parte origi- 
nale, parte prelucrări, care şi astăzi se află în mâna stu- 
denţilor noştri ca cea mai bogată colecţie de cântece 
studenţeşti pentru întruniri sociale”!. 


Într-o scrisoare a lui Porumbescu, cu data, din 
Viena, 14 Noiembrie 18797, se află următoarele date, 
privitoare la activitatea lui muzicală, pe timpul petrecerii 
sale în „România Jună”: „De Sâmbătă, într-o săptămână, 
e şedinţa generală a societăţii „România Jună”; exersez 
cu băieţii coruri şi vreo câteva piese muzicale; am com- 
pus şi o orhestră mică. Între altele, se va executa o piesă 


30 După o scrisoare a dlui Andrei Bârseanu, cu data, din Sibiu, 6 
septembrie 1911. 

3! Idem; apoi Dr. Valeriu Branişte: Ciprian Porumbescu, schiţă 
monografică, Lugoj 1908, pg. 82 

32 Comunicată se sora compozitorului, dna Mărioara n. Porumbescu, 
din Câmpina. 


139 


de mine: Fata de la munte, cu variaţiuni de vioară şi 
acompaniament de orchestră”. 


Orhestra era compusă astfel: Vasile Halip (flaut), 
Mihalaş şi Moldovan (vioară), Pompiliu Pipoş (violă) iar 
„capelmaistrul” Ciprian bombănea dintr-un „celo”, care 
se află şi acum în proprietatea „României June”. Vai de 
cel ce nu lua sama, căci pe loc căpăta una cu arcuşul pes- 
te degete!” 


La repetițiile de cor ale societăţii, s-a ivit ideea că 
ar fi bine ca şi societatea „România Jună” să aibă imnul 
ei propriu, după obiceiul societăţilor germane. Nu trebuie 
să uităm că tinerii studenţi din Viena trăiau încă supt 
puternica impresie a succesului lui Vasile Alecsandri, din 
1878, cu „Cântecul gintei latine”, pentru care Porumbes- 
cu scrisese, o nouă melodie, mai uşoară ca cea italiană. 


Ca să-i imite în toate pe cei din Montpellier, s-a 
pus, din partea societăţii „România Jună”, un premiu de 
vreo 2 galbeni pentru textul cel mai reuşit. S-a ales şi un 
jurui, care să judece valoarea versurilor ce se vor prezen- 
ta, împreună cu inevitabilul plic cu motto şi cu numele 
autorului. 


Din pricina premiului, se aşteptau mai multe texte 
din partea membrilor societăţii, îndeosebi din partea dlui 
Sever Mureşanu, actualul profesor la şcoala de Arte Fru- 
moase din laşi, care, ca şi dl Andrei Bârseanu, slujea pe 


3 Din amintirile dlui Vasile Halip, maestru silvic în Ilişeşti 
(Bucovina), care le-a trimis dnei Maria Raşiu, n. Porumbescu, pentru 
folosul „României June!. 


140 


atunci lui Apollo. lată însă că, la terminul fixat, se 
prezentă un singur text, cel al dlui A. Bârseanu, fără plic 
şi fără motto. Domnia sa îl scrisese, în înţelegere cu re- 
gretatul Porumbescu, care i-a recomandat ritmul „Cânte- 
cului gintei latine”. 


Fireşte că membrii juriului erau cam nemulțumiți, 
mai ales dl loan Paul, acum profesor la Iaşi, cu cele trei 
strofe ale dlui Bârseanu, care păreau prea abstracte şi 
prea depărtate de societatea „România Jună”, ce avea să 
fie preamărită. Porumbescu însă zise: „Mie îmi plac, şi 
am şi aflat melodia potrivită pentru ele!”. 


Declaraţia lui puse capăt discuţiei. Juriul declară 
imnul de „provizoriu”, până se va ivi alt talent mai recu- 
noscui, iar dl Bârseanu renunţă la premiul pe care-l meri- 
ta pe bună dreptate. 


La două-trei zile, Porumbescu distribui coriştilor 
notele cu imnul cel nou, a cărui melodie mulţumi pe toţi. 
Imnul avea să se cânte la o şedinţă festivă a societăţii. 


Ca să-i împace pe toţi, Porumbescu mai adăugase 
o a patra strofă, care cuprindea, între altele, şi versul: „lar 
scumpa Românie Jună”. Dar seara, la festivitatea ţinută 
în salonul unui restaurant şi la care asista, din partea poli- 
tiei, comisarul Toma, Porumbescu le spuse cântăreților: 
„Cântăm numai primele trei strofe!”. 


Entuziasmul era mare, iar când cei de faţă îl pro- 


vocaseră pe autor să-şi citească imnul, în auzul tuturor, 
acesta de asemenea citi numai cele trei strofe, compuse 


141 


de dânsul, dar şi acestea, inofensive cum sunt, provocară 
unele observări din partea comisarului polițienesc, mai 
ales sfârşitul strofei a treia, pe care se trudea să-l înţelea- 
gă şi nu putea”. 


Astfel a văzut lumina zilei imnul acosta, care, gra- 
ție melodiei pline de viaţa, se cântă şi acum în multe părți 
ca „imnul unirii”, fără să-şi mai aducă cineva aminte că a 
fost şi este imnul societăţii „România Jună”” din Vicna, 
scris de dl A. Bârseanu. 


Cu ocazia marii Expoziţii naţionale din 1906, la 
Bucureşti, s-a cântat, la uriaşul concert, la care au partici- 
pat, în „Arenele Romane”, 1.500 de persoane, sub condu- 
cerea dlui Kiriac, şi imnul „României June”, cunoscut 
sub titlul: „Pe-al nostru steag”, devenind, de atunci, bun 
comun al întregului neam românesc, iar azi e aşa de 
popular şi de iubit, încât, atât din pricina scurtimii rit- 
mului şi a melodiei solemne, dar mai ales din cauza mân- 
driei şi a speranţelor noastre, întrupate într-însul, face 
concurenţă lui „Deşteaptă-te Române”. Textul original al 
acestui imn este următorul: 


„Pe-al nostru steag e scria unire, 
Unire-n cuget şi-n simţiri, 

Şi supt măreaţa lui umbrire 
Vom înfrunta ori-ce loviri. 


Acela-n luptă grea se teme 
Ce-n lume e rătăcitor, 
Iar noi, uniţi în orice vreme, 


%4 DI A. Bârseanu, scrisoarea citată. 


142 


Vom fi, vom fi învingători. 


Am înarmat a noastră mână 

Ca să păzim un scump pământ: 
Dreptatea e a lui stăpână, 

Iar domn e adevărul sfânt. 


Şi-n cartea veciniciei scrie 
Că ţări şi neamuri vor peri, 
Dar mândra noastră-mpărăție 
Etern, etern va înflori. 


Învingători, cu verde laur 
Noi fruntea nu ne-mpodobim, 
Nici scumpele monede de aur 
Drept răsplătire nu dorim. 


Ştiind că-n viaţa trecătoare 
Eterne fapte-am împlinit 
Şi chinul morţii-ngrozitoare 


Bogat, bogat e răsplătit”. 


Câtă vreme a fost Porumbescu membru activ al 
„României June”, el a mai compus şi alte două piese 
muzicale, care au apărut în editura societăţii noastre, şi 
anume „Marşul din pivniţa sf. Ştefan”, o polcă mazur 
„Zâna Dunării”, pe care a dedicat-o, cu prilejul balului 
„României June” din 1880, patroneselor balului, iar cea- 
laltă compoziţie e valsul „Florile dalbe”, cu titlul schim- 
bat, apoi, în „Camelii”; acest vals a fost închinat, în semn 


* Strofa a patra n-am aflat-o nicăieri — n. I. G. 


143 


de omagiu, Doamnei Theresa Eduard Kanitz, una din pa- 
tronesele şi mecenatele balului. 


Doamna Kanitz i-a dăruit lui Porumbescu o foarte 
frumoasă călimară aurită. Renumitul componist Johann 
Strauss, care n-a cântat nicicând valsuri străine, a făcut, o 
dată, abatere şi a cântat valsul „Camelii”, la balul „Româ- 
niei June” din 1880. 


Deşi Porumbescu era numai student, faima de 
componist 1 se răspândise în toate colţurile pământului 
românesc şi astfel vedem că, în 17 Noiembrie 1880, pri- 
meşte, de la societatea de lectură „Iulia? a junimii ro- 
mâne de la universitatea din Cluj, o adresă foarte măgu- 
litoare, ca să trimită, pentru corul societăţii respective, 
piese noi româneşti, de 4 voci bărbăteşti, pentru că Po- 
rumbescu „e unul din cei mai aleşi compozitori tineri 
români”. Nu ştiu ce piese a trimis; probabil că se vor fi 
aflând şi acum în arhiva fostei societăţi. 


In societatea noastră, el era poreclit „Mefisto”, de 
către camarazii săi, şi, timp de doi ani, a redactat o publi- 


caţie umoristică, plină de spirit, numita „Pipăruşa”, care 
făcea concurenţă publicaţiei mai vechi, „Urzica” SI, 


36 Actul Societăţii „România Jună” Nr. 1057. 

“ Din scrisoarea dnei Mărioara Raţiu n. Porumbescu. Pseudonimul 

lui Ciprian, la acea gazetă, era Handrin Lunginburtă. „Pipăruşa” era 
scrisă cu mâna de C. Porumbescu şi cuprindea o mulţime de glume 

cam libere şi... pipărate. Nu-i mirare, deci, că el singur a scris urmă- 
toarele versuri: / „O studioşi, studioşi, / Cur estis tam porcoşi”. 


144 


Dar nu numai în mod practic, ci şi teoretic, s-a 
ocupat Porumbescu de muzica românească, în decursul 
petrecerii sale în „România Jună”, căci vedem că, în 3 
Ianuarie 1880, a ţinut şi o conferință, „Muzica la Ro- 
mani”, a cărei critică o făcu prietenul său, dl A. Bâr- 
seanu. 


A avut însă şi nemulțumiri cu societatea noastră; 
sărman şi puţin ajutorat de bătrânul său tată, Ciprian fu 
silit să împrumute, de la „România Jună” o sumă de 60 
coroane, pentru trebuinţele lui, punând amanet 130 exem- 
plare din broşura lui de cântece studenţeşti şi obligându- 
se, totodată, cu cuvântul de onoare, că va plăti cât de de- 
grabă această sumă. În 1880, comisia revizuitoare ob- 
servă însă că comitetul are prea mare încredere „în parola 
singuraticilor membri”, făcând aluzie la Porumbescu. Nu 
ştim dacă a plătit sau nu datoria amintită, deoarece bro- 
şurelele s-au vândut, rând pe rând, chiar şi după moartea 
lui Porumbescu. E foarte probabil ca el să le fi dăruit so- 
cietăţii, după ce şi-a achitat datoria. 


Din vremea cât a fost Ciprian membru al „Româ- 
niei June”, vom povesti unele episoade necunoscute încă, 
dar de un deosebit interes biografic pentru cel mai mare 
componist român. Porumbescu purta, vecinic, la dânsul 
un carnet cu linii de note şi, când mergea pe drum, şuiera 
vreo melodie ce-i trăsnea prin minte, şi atunci pe loc se 
oprea, scotea carnetul din buzunar şi scria 2-3 tacte, ca să 
fixeze cântecul, valsul sau marşul ce-i suna în urechi. 


Prietenii lui din cor şi din orhestră erau numiţi de 
dânsul „Die alte Garde” (vechea gardă), care era o socie- 


145 


tate improvizată, fără statute studenţeşti. Sâmbătă seara, 
se întâlneau in vreun loc, unde petreceau şi cântau după 
pofta inimii. În onoarea acestei garde a compus Ciprian 
vreo câteva cântece studenţeşti, unele în limba română, 
iar altele în cea germană. Din cele din urmă, unele au fost 
tipărite chiar în „Comersbuch”-ul studenţilor germani din 
Viena. Cea mai frumoasă, mai plină de foc şi dă mândrie 
e cea intitulată: „Zur Erinnerung an die Alte Garde” (“În 
amintirea vechii gărzi”), von Mefisto, care-i porecla lui 
Ciprian Porumbescu, din vremea anilor săi de student: 


„Vechea noastră gardă. 


Ce scânteie deodată 
Din noaptea înstelată, 
Atât de viu, 

Cu luciu roşa auriu? 
Ce trece-n fundul zării 
Ca negară-nserării, 
Semeţ păşind, 

Cu viers vioi cântând? 
E vechea noastră gardă, 


Cine-ntârzie-adese 

La încărcate mese, 

La chef şi vin, 

Golind pocalul plin? 
Şi-nfruntă vijelie 

Şi-a zeilor urgie, 
Mereu voioşi, 

Cu foc şi curajoşi? 

E vechea noastră gardă. 


146 


A cântecului calme 
Cine-o atinse-n lume? 
Şi-al cui cuvânt 

E sfânt pân-la mormânt? 
Cine pentru onoare, 

Şi pentru ţară moare, 
Purtând cu drag 

Al gardei mândru steag? 
A noastră veche gardă! 


Tradus de Nicu Dracinschi. 


Într-o Duminică, Porumbescu, împreună cu pri- 
etenii săi, se hotărâră să facă o excursie la Laxenburg. 
Erau vreo 30 de inşi, toţi membri ai „României June”. Pe 
la jumătatea drumului însă-i apucă o ploaie straşnică. La 
proxima staţiune, se coborâră din trenul urban şi se du- 
seră să caute un restaurant, „scut de ploaie”. 


Toate restaurantele erau însă tixite. Din întâm- 
plare, dădură de o grădină, cu pavilioane pline de lume. 
Ce era de făcut? lată că răsare înaintea lui Ciprian, care 
era înalt aproape de doi metri, un „piccolo” numai de-o 
şchioapă, şi-l întreabă ce doresc domnii. 

— Aveţi vreun local liber? 


— Da, Domnule Doctor, mai e sala cea mare. 


— Mergi la stăpânul tău şi pofteşte-l să ne deschidă 
sala! 


147 


Nu durează mult şi vine birtaşul. Ciprian îl roagă 
să le deschidă sala, stăpânul însă replică, scuzându-se, că 
sala-i prea mare şi apoi n-are cine să-i servească etc., dar 
Ciprian îi reteză scurt vorba, spunându-i că, peste o ju- 
mătate de oră, sala va fi plină de lume, numai să-i lase pe 
prietenii săi înlăuntru. 


Birtaşul i-a lăsat, iar chelner le-a dat pe „piccolo” 
cel de-o şchioapă. Cum se văzură cei treizeci de Româ- 
naşi înlăuntru, se aşezară la masa cea lungă, din mijlocul 
sălii, şi comandară bere, în căni de câte 5 litri una, apoi 
începură să cânte cântece de-ale lui Porumbescu, încât se 
strânsese lumea de nu mai putea încăpea în sală. Spre 
seară, sosiră şi 60 de turişti, uzi ca nişte peşti, şi luară loc 
la altă masă. Văzând că Românii cântă, cerură şi ei 
permisie să cânte ceva. Cum auzi Ciprian că mai sunt 
cântăreţi în sală, îi pofti imediat la masa lui, şi-apoi să fi 
auzit cântece şi să-l fi văzut pe Ciprian diriginte! 


Se veseliră astfel până după miezul nopţii, până 
ce-i aviză birtaşul că ultimul tren spre Viena pleacă în 10 
minute. Când veni la plată, birtaşul nu primi nici un ban, 
deoarece coriştii lui Porumbescu atraseră lumea cea 
imensă la birt. Băură şi ei, o dată, berc foarte scumpă, pe 
un preţ foarte... ieftin. 


Altă dată, garda lui era „tufă” de parale. Ciprian îl 
trimise pe dl Vasile Halip’? la pictorul bucovinean Epa- 
minonda Bucevschi, ca să împrumute bani. Piciorul era 
însă şi el „tufă”. Halip mai stătu ce stătu, uitându-se la 
Bucevschi cum pictează, când deodată se deschise uşa şi 


38 Loc. cit. la pg. 72 
148 


intră lunganul de Ciprian, cu vioara subsuoară, apucându- 
se la harță cu dl Halip, că de ce nu vine mai repede cu 
paralele, deoarece-l aşteaptă „vechea gardă”, friptă de 
sete. Cum află pricina întârzierii dlui Halip, că adică 
Bucevschi n-are bani, îl păli pe Ciprian o profundă me- 
lancolie, ce-i sfâşia inima. Se puse, apoi, pe un scăunel 
de picioare (taburet) de-i ajungeau genunchii până sub 
barbă, şi şezu câteva minute. Apoi se sculă, deschise cu- 
tia violinei — căci în ziua aceea, după masă, era repetiţie 
de orhestră — scoase vioara şi trecu în odaia de alături, 
unde se puse pe un scaun şi zise o doină aşa de tristă, de- 
ți părea că geme vioara ca un om rănit. DI Halip po- 
vesteşte că o astfel de doină n-a mai auzit, până atunci, 
nici de la Ciprian, nici de la nimeni altul. Dumisale şi 
pictorului Bucevschi începură să le curgă lacrimi pe 
obraji, pe când, în odaia de alături, Ciprian singur plân- 
gea, dar numai pentru scurtă vreme, căci îndată schimbă 
doina într-o „tropoțică” repede şi plină de viaţă, încât cei 
doi începură să sară prin odaie ca muşcaţi de şarpe. 


„Hai, că ne aşteaptă!”, zise Ciprian, împachetând 
vioara şi luându-și rămas bun de la Bucevschi. Într-un 
restaurant, pe Marokkanergasse, îi aştepta „garda”: Miha- 
laş, Sângeorgean, Pipoş şi încă vreo câţiva, între care şi 
un văr de-al lui Porumbescu, unul Mali, care era cadet în 
armată. Ciprian comandă supă, friptură şi bere pentru 
„gardiştii”” lui însetaţi. După ce se veseliră, Porumbescu 
chemă birtaşul, un omule cât un muşuroi. 


Ciprian se sculă, păşi doi paşi spre dânsul şi-i 
vorbi: 


149 


— Domnule birtaş, am mâncat foarte bine şi am 
băut de ajuns, însă... suntem studenţi, adică n-avem pa- 
rale. Fii bun şi creditează-mi; îţi las pardesiul meu, căci 
ştiu că nu-l vei îmbrăca. 


Birtaşul sc uita uimit când la pardesiu, când la Ci- 
prian, şi deodată începu să râdă cu hohot: 


— Jean!, o sticlă de Gumpoldskirehner! 


Chelnerul aduse vinul, iar birtaşul se puse la masă 
cu „gardiştii”, cărora le turnă vin prin pahare, închinând 
apoi în sănătatea lui Porumbescu, care i-a făcut mult haz 
cu pardesiul. Mai sosi o sticlă, iar după 4 ore, „oaspeţii” 
se depărtară, mulţumindu-i Neamţului celui de omenie 
pentru amabilitatea sa. 


Pe stradă, întâlniră o trăsură elegantă, care se opri 
la 20 de paşi, înaintea lor, în dreptul unei porți, păzită de 
un portar în livrea şi cu baston în mână. Cum se opri tră- 
sura, portarul luă tricornul de pe cap şi salută cu reve- 
rență. Din trăsura aceea voia să coboare o copiliță de 10 
până la 12 ani şi, cum sta ea pe scara trăsurii, Ciprian o 
zări şi, în câţiva paşi, fu lângă dânsa, o fixă cu privirea şi, 
prinzând-o cu mâna de bărbie, cât ai bate-n palme o 
sărută. 


Portarul şi lacheul rămaseră încremeniţi de obrăz- 
nicia străinului, care o luă imediat la fugă, pe stradă. În 
urma lui alergau lacheul şi o droaie de băieţi gălăgioşi, ca 
să-l prindă pe lunganul de Ciprian, de care râdea fetiţa c- 
o poftă nespusă. 


150 


La o răspântie, un sergent puse mâna pe fugar şi, 
aducându-l înaintea casei în care întrase copilita, îl între- 
bă pe portar ce s-a întâmplat. „Vechea gardă” stătea însă 
deoparte şi aştepta să vadă ce o să se întâmple. 


Sergentul îl arestă pe Porumbescu şi-l duse la sec- 
ție. „Garda”, după dânşii, foarte întristată. La secţie, ser- 
gentul dădu să intre întâi la comisar, dar Ciprian îl înhaţă 
de guler şi-l trase înapoi: 


— Eu am să intru întâi, iar dumneata după mine, 
căci doară dumneata m-ai arestat. 


După scena aceasta întrară înlăuntru. „Garda” aş- 
teptă afară, curioasă şi nerăbdătoare. D1 Halip voi să intre 
şi domnia sa, dar sergentul îl dădu afară. De la o vreme, 
însă, au izbutit totuşi să intre cu toţii la comisar, unde-l 
aflară pe Ciprian într-o odaie luminată — căci înserase — 
şezând pe un scaun, înaintea comisarului, şi explicându-i 
acestuia teoria... contrapunctului!!! 


La despărţire, comisarul îi puse în vedere lui Ci- 
prian şi prietenilor săi că au să fie citați la judecătorie, ca 
să-şi dea sama, dar niciunul dintr-înşii n-a primit, până în 
ziua de azi, nici o citaţie, căci părinţii copilitei, care era 
dintr-o familie nobilă, auzind că Ciprian e student, l-au 
iertat, cu atât mai mult că toată întâmplarea i-a pricinuit 
fetiţei mai mult haz, decât supărare. 


Impreună cu Epaminonda Bucevschi, Ciprian fu- 


sese, odată, invitat la un bal de artişti ai societăţii 
„Albrecht Diirer Verein”, unde au petrecut admirabil. 


151 


După bal, o societate de vreo 50 de persoane a plecat, 
împreună cu Porumbescu, la o cafenea, unde Ciprian i-a 
scris fiecăruia din cei 50, pe biletul de intrare, câte o 
melodie nouă, compusă în clipele acelea, şi pierdută tot 
atunci, pentru totdeauna!” 


„Bună influenţă a avut asupra lui Ciprian Porum- 
bescu” societatea „România Jună”, „de pe acele vremuri, 
asociindu-se îndeosebi cu Ardelenii, dintre care s-a îm- 
prietenit mai ales cu dl Andrei Bârseanu, actualul preşe- 
dinte al „Asociaţiunii” şi membru al Academiei Române.. 
Curentul (junimist) asanator a avut o excelentă influență 
asupra dezvoltării lui Ciprian Porumbescu, care, în urma 
educaţiei sale muzicale de până aici, era cu sufletul legat 
de produsele poporului. Direcţia ce a urmat-o, până 
acum, mai mult inconştient, a început să devină tot mai 
conştientă, până s-a cristalizat ca program al vieții şi 
lucrării” sale. 


Trecând, în 1881, la şcolile româneşti din Braşov, 
în calitate de profesor de muzică, el nu uită de fosta lui 
societate şi de curentul junimist ce stăpânea într-însa, 
căci, în acelaşi an, cu ocazia serbării „României June” în 
cinstea „Junimii” din laşi, Porumbescu, împreună cu dl 
Bârseanu şi cu alţii, salută telegrafic societatea: 


„Salutăm pe cei adunaţi în onoarea „Junimii” din 
9 

Iaşi: mai curând sau mai târziu lumina trebuie să iasă 
învingătoare. Trăiască „Convorbirile”! 


* Dintr-o scrisoare a dnei Maria Raţiu n. Porumbescu, cu data, din 
Câmpina, 5 Septembrie stil vechi 1911. 
“ Dr. V. Branişte, o. c., pg. 81 şi 82 


152 


Peste doi ani, în 6 lunie nou 1883, nemiloasa 
boală ce-i subminase sănătatea, închise ochii pe veci, în 
salul Stupca din Bucovina, şi atunci „România Jună”, în 
semn de pioasă aducere aminte şi recunoştinţă pentru cel 
ce a muncit atâta pentru dânsa, a trimis un reprezentant la 
înmormântare, ca să pună, din partea societăţii, o cunună 
de flori pe mormântul nefericitului artist, care acum doar- 
me liniştit, umbrit de trei tei şi de tricolorul românesc, 
aşa de frumos cântat de dânsul. 


Când s-a împlinit, în 1908, un sfert de veac de la 
moartea lui Porumbescu şi toată lumea românească îi 
serba amintirea morţii lui timpurii, iar şi-a adus aminte 
„România Jună” de fostul ei membru activ şi a convocat 
o şedinţă festivă în onoarea celui stins în floarea vieții. D1 
Dr, Virgil Cioban, capelanul militar greco-ortodox ro- 
mân, a oficiat un parastas, în capela românească, iar la 
şedinţa comemorativă, preşedintele societăţii a relevat 
momentele cele mai însemnate din viaţa zbuciumată a 
artistului, despre a cărui însemnătate pentru arta naţională 
au vorbit, cu căldură, domnii general Al. Lupu şi Dr. La- 
zar Popovici. Unele din cântecele lui Porumbescu, care, 
de la moartea lui şi până în ziua de azi, au delectat şi au 
înălțat sufletele atâtor rânduri de studenţi, au fost cântate, 
la acea ocazie, cu măiestrie de domnişoara Topliceanu la 
pian, şi de domnii C. Şandru şi I. Crişan, toţi elevi ai 
Conservatorului din Viena. 


Cu ocazia festivităţii acesteia, societatea a cumpă- 
rat un dulăpaş pentru violoncelul regretatului artist, relic- 
vă scumpă, care, vreme de 25 ani, s-a păstrat în „Româ- 
nia Jună”, aruncat şi trântit prin pod şi în toate colţurile, 


153 


mutat apoi, cu societatea, dintr-un cartier în altul, fără să- 
i dea cineva atenţia cuvenită. În orele libere, membrii 
societăţii cântau pe strunele lui fel de fel de cântece, ba, 
odată, se luase chiar hotărârea ca să se vândă unui anti- 
car, aşa că numai graţie unei întâmplări fericite a putut fi 


salvat pentru totdeauna de pierzare””!. 


Viena, Hofburgtheater 


x» 


4l Grămadă, Ion, Grămadă, Ion, , în „România Jună” din Viena 
(1871-1011), Arad 1912, pp. 71-83; Ciprian Porumbescu la 
„România Jună ”, în Junimea Literară, Anul 9, Nr. 2-3, Cernăuţi 
1912, pp. 33-39 


154 


Constantin Morariu: 


Cântecul ne-detrunchiaţilor... 


Până când o să mai fie 

Pe pământ o armonie, 

Până când o să-ndulcească 

Încă limba românească 

Graiul fraţilor din lume 

Ce-s de-un sânge şi de-un nume; 
Pân-atunci, la poli să fim, 
Detrunchiaţi nu ne numim! 


155 


Până când frumoasa horă 

Şi cu doina, a ei soră, 

Prin văzduh vor răsuna 

Şi suspine-or alina; 

Până când datini străbune, 

„Voi sunteţi Romani!”, ne-or spune, 
Pân-atunci ori und-să fim, 
Detrunchiaţi nu ne numim ! 


Nu-i putere omenească 
Ce-ar fi-n stare să oprească 
Cursul inimilor pline 

De tezaure divine, 

Căci divin e să iubeşti 
Grai, cânt, datini părintești, 
Şi-ale noastre cât iubim, 
Detrunchiaţi nu ne numim! 


Preotul Constantin Morariu”. 


„În pofida tuturor urgiilor imperiale-regale din 


acele amare zile, teologul C. Morariu: nu se sinchisea 


243 


atunci să-şi cânte Cântecul nedetrunchiaţilor” *. 


* Junimea Literară, Anul 16, Nr. 3-4, 1927, p. 69 
4 Junimea Literară, Anul 16, Nr. 3-4, 1927, p. 70 


156 


Constantin Morariu: 


O aminure din 
viaţa lui Ciprian Porumbescu 


În 1875, inaugurându-se Universitatea din Cernă- 
uţi şi fostul Institui teologic prefăcându-se în actuala 
facultate teologică, studenţii români de la toate facultățile 
au înfiinţat Societatea academică „Arboroasa”. Ciprian, 


157 


ca dirigent al corului societăţii, era sufletul şedinţelor so- 
ciale. Amintesc, de data aceasta, un lucru nou despre el. 


În 1876, întrecându-i noi, teologii, la număr pe 
toţi colegii de la celelalte facultăţi, ne-am pus mai înainte 
la cale şi l-am şi ales preşedinte al „Arboroasei” pe 
Ciprian. Colegii „civilişti” (de la celelalte facultăţi) au 
uneltit însă atâta, prin consilierul de tribunal Vasile, fiul 
arhimandritului arhidiecezan Silvestru Morariu Andrie- 
vici, împotriva nou alesului comitet, încât numitul arhi- 
mandrit mi-a spus mie, ca secretar al „Arboroasei”, că ne 
trimite interdictul Consistoriului de a mai participa, ca 
membri, la „Arboroasa”, dacă noi, comitetul cel nou ales, 
nu vom demisiona, ca să se aleagă alt comitet, cu un 
preşedinte „civilist” în frunte. 


Comunicându-i aceasta lui Ciprian, el m-a obligat 
să anunţ demisia noului comitet pe tabla neagră de la 
Universitate şi să fixez termenul pentru altă alegere, la 
care s-a ales comitetul dorit de studenţii celorlalte facul- 
tăţi. 


La aceasta nouă alegere, pe mine m-au ales iarăşi 
secretar, cum am fost de la început, şi pe Ciprian l-au ales 
vicepreşedinte. El însă, ambițios cum era, s-a retras cu 
totul din societate, împreună cu toţi colegii săi din anul al 
patrulea, între care erau cei mai buni corişti, tenorul prim 
Calistrat Coca, tenorii David şi Ţurcan, basistul Mihai 
Ferlievici, şi astfel „Arboroasa” o încheiase cu frumoa- 
sele ei „conveniri”, sindrofii sociale de mai înainte. 


158 


Neunirea aceasta mâna apă pe moara potriv- 
nicului nostru rector seminarial, Filipowicz, din a cărui 
cancelarie, de câte ori îi duceam anunţul în scris pentru 
participarea noastră la vreo şedinţă a „Arboroasei”, 
niciodată nu ieşeam, fără ca el să-mi fi zis: „Ce vă trebuie 
dumneavoastră societate la un loc cu „civiliştii”? Ei să-şi 
aibă societatea lor şi dumneavoastră a domniilor voastre 
deosebit!”. I le povesteam lui Ciprian acestea uneltiri de 
dezbinare, îl rugam, îl conjuram să-şi calce pe inimă şi să 
nu părăsească societatea, dar în zadar. Abia în urma unei 
ruşinoase demisionari a preşedintelui „civilist” al „Arbo- 
roasei”, Ciprian i-a luat locul, după vreo patru luni, 
începând a face minuni în direcţia înaintării societăţii. Şe- 
dințele noastre sociale nu mai erau acum simple 
„conveniri” studenţeşti, ci manifestații ce grupau în jurul 
lor cel mai distins public al Cernăuţilor şi al provinciei, 
cum dovedeşte, corespondenţa din Familia 1877, pag. 
201, căreia redactorul Vulcan i-a dat titlul „Un concert 
românesc din Bucovina”. Mergeau trebile, de părea că 
nu-i a bine!... 


Şi binele ne-a şi părăsit în scurtă vreme! Căci, în 
toamna anului 1877, a început cunoscutul proces penal al 
„Arboroasei”. Ciprian, smuls din casa părinteasca de la 
Stupca, fu adus de un jandarm, pe jos, din Stupca până la 
temniţa din Cernăuţi!... În temniţa aceasta a contractat şi 
germenul prematurii sale morţi. / Preot C. Morariu”. 


4 Morariu, Constantin, O amintire din viața lui Ciprian 
Porumbescu, în Junimea Literară, Anul 12, Nr. 1-3, Cernăuţi 1923, 
pp. 33-35 


159 


„Procesul „„Arboroasa” 


Juriului din Cernăuţi i s-a pus, de tribunalul c. r., 
în cauza societăţii academice „Arboroasa”, următoarele 
întrebări: 


I-a întrebare. E acuzatul Ciprian Golembiowski, 


numit şi Porumbescu, culpabil că el, în calitate de preşe- 
dinte al fostei societăţi academice „Arboroasa” din Cer- 


160 


năuţi, împreună cu alţi membri din comitet, a decis, în o 
şedinţă din Februarie IS77, ca, în vederea votului dat de 
Camera României, în 17/29 Ianuarie 1877, pentru aloca- 
rea unei sume de 1.000 lei noi ca ajutor de împărţit socie- 
tăților române din Austro-Ungaria, să se trimită către 
ministrul de culte al României o adresă de mulţumire şi 
de cerere de ajutor, redactată astfel: 


„Excelenţa etc... română, şi care adresă s-a şi tri- 
mis către ministrul de culte român; mai departe, că el, ca 
preşedinte al numitei societăţi „Arboroasa”, împreună cu 
alți membri din comitet, a luat, în şedinţa din 30 Sept. (12 
Oct.) 1877, deciziunea „ca să se aducă la serbarea... 
Voronca”, în urma cărei deciziuni Zaharia Voronca a 
predat, în 13 Oct. 1877, la biroul telegrafic din Cernăuţi, 
telegrama cu următorul conţinut: „Primăria Iaşi... Comi- 
tetul” — este dar Ciprian Golembiowski culpabil că, prin 
aceste, şi-a exprimat, în public, dinaintea mai multor 
omeni şi prin scrieri răspândite, nu numai dezaprobarea 
sa că Bucovina, o parte de odinioară a Moldovei, s-a 
anexat de Austria, dar că consideră această încorporare a 
Bucovinei de Austria ca un act arbitrar de forță, ca ne- 
legal şi dispreţuitor al guvernului austriac, şi că, în sfâr- 
şit, deşi numai în realitate despărţit, se declară totuşi ca 
fii ai mumei comune, adică ai Moldovei, este el dar 
culpabil că a căutat, în public, dinaintea mai multor oa- 
meni şi prin scrieri răspândite să provoace dispreţ şi ură 
contra integrităţii imperiului şi contra administraţiunii 
statului austriac? 


A Il-a întrebare. E acuzatul Zaharia Voronca cul- 
pabil din caauză că el, ca vicepreşedinte... (ca şi la între- 


161 


barea I), a căutat să provoace dispreţ şi ură contra inte- 
grităţii imperiului şi contra administrațiunii statului 
austriac? 


A Il-a întrebare. E acuzatul Constantin Andrie- 
vici, numit şi Morar, culpabil din cauză că el, ca membru 
în comitet ... (ca şi la întrebarea I)... statului austriac? 


A IV-a întrebare. E acuzatul Orestes Popescul 
culpabil din cauză că el, ca membru (ca şi la întrebarea 
ID)... statului austriac? 


A V-a întrebare. E acuzatul Eugen Sireteanu cul- 
pabil din cauză că el ca membru... (ca şi la întrebarea 
1)... austriac? 


După un rezumat, dat de preşedintele tribunalului, 
s-au retras juraţii în camera lor, spre a-şi da părerea. Pes- 
te două ore şi jumătate ţinură dezbaterile lor secrete. 


Juraţii, reintrând în sală, primul-jur, baronul Va- 
silco (român) a dat cetire verdictului, care răspunde cu 
nu la toate întrebările. Acuzaţii fură, precum este deja 
cunoscut cetitorilor, imediat eliberaţi” (Telegraful Ro- 
mân)’. 


45 Steaua României, Anul II, Nr, 41, Iaşi 23 februarie 1878, p. 2 


162 


Ion I. Nistor 


Un proces politic la Cernăuți în 1878 


...Universitatea germană din Cernăuţi şi-a început 
activitatea în Octomvrie 1875, având ca primul ei rector 
pe Constantin Tomaşciuc de la facultatea de drept. Cole- 
giul profesoral, la cele trei facultăţi de teologic, drept şi 


163 


filozofie, se compunea din 18 profesori, dintre care jumă- 
tate erau Români. Numărul studenţilor înscrişi la noua 
universitate era de 208, dintre care: Români 53; Evrei 51; 
Ruteni 41; Germani 31; Poloni 28; Cehi 4. Dintre cei 53 
de studenţi români, 34 făceau teologia, 11 dreptul şi 8 
filosofia. 


Studenţimea aceasta se constitui îndată în 
societăţi sau corpuri academice, după obiceiul german. 
Pe lângă cinci societăţi studenţeşti străine, între care una 
cu numele „Dacia”, se înfiripă atunci îndată şi o societate 
românească: „Arboroasa”. Această primă societate stu- 
denţească la universitatea noastră a luat ființă la îndem- 
nul lui Tudor Stefanelli, care, într-o scrisoare din 1912, 
arată că „principiul ce l-a călăuzit la alcătuirea statutelor 
şi la formarea societăţii a fost ca tinerii studenți să fie 
feriţi a aluneca pe calea altor societăţi străine, care trans- 
plantau în Bucovina obiceiurile societăților germane din 
Viena, Gottingen, Jena etc., obiceiuri care la dânşii se 
bazau pe tradiţiuni de sute de ani. Românii din Bucovina 
aveau alte nevoi specifice şi de aceea, pentru satisfacerea 
lor, trebuia să se înfiinţeze „Arboroasa”. 


Scopul urmărit de societare era „perfecţionarea 
reciprocă a membrilor pe terenul național, literar şi cul- 
tural, prin prelegeri literare, prin îndeletnicire în arta ora- 
torică, prin întreținerea unui cabinet de lectură şi a unei 
biblioteci, prin aranjarea de petreceri, serate literar-decla- 
matorice-muzicale, precum şi prin sprijinirea membrilor 
lipsiţi de mijloace şi căutarea lor gratuită, la caz de 
boală”. 


164 


Înfiinţarea „Arboroasei” a fost primită cu mare în- 
sufleţire de opinia publică românească de pretutindeni. 
Gazeta „Albina” din Pesta salută cu bucurie înjghebarea 
noii societăţi, zicând : 


„În timpul acesta, în care germanizarea şi slavi- 
zarea purcede mereu contra noastră, formarea acestei 
societăţi este de o mare importanţă şi fiindcă studenţii 
tuturor facultăţilor, adică teologi, jurişti şi filosofi, s-au 
unit între-olaltă şi au formal acea societate, sperăm că 
generaţia viitoare a preoţilor şi intelectualilor noştri din 
Bucovina se vor deosebi mult de generaţia prezentă şi 
societatea „Arboroasa” va fi o şcoală bună şi roditoare 
pentru interesele noastre”*€. La 17 Februarie 1876, noua 
societate îşi inaugură activitatea prin un mare festival- 
comers, la care luară parte intelectualii români din Cernă- 
uţi. Corespondentul din Cernăuţi al „Familiei” lui Vul- 
can, din Pesta, observă că de la această manifestaţie 
naţională românească se absentase boierimea bucovinea- 
nă, care deţinea atunci puterea politică în Bucovina, 
fiindcă dânsa instinctiv şi-ar fi dat scama că noua mişcare 
națională a tineretului ar fi îndreptată împotriva atotpu- 
terniciei puterii lor bucoviniste“. 


Şedinţele literare ale „Arboroasei”, cu cântări, 
declamaţiuni şi disertaţii din domeniul istoriei şi litera- 
turii române, atrăgeau din ce în ce tot mai numeros public 
românesc, contribuind astfel la strângerea rândurilor, la 
deşteptarea simțului de solidaritate şi a conştiinţei naţio- 


46 Albina, XI, 1876, no 11 
Familia, XII, p. 83 


165 


nale, cuprinzând cercuri tot mai largi şi câştigând, în cele 
din urmă, boierimea românească. 


„Arboroasa” întreținea legături cu societățile 
surori din Ardeal, şi anume cu „Petru Maior” din Pesta, 
cu „Alexi Șincaiana” din Gherla, cu „Inoceţiu Clainiana” 
din Blaj, cu societatea „România Jună” din Viena, cu 
„Uniunea” din München, cu „Uniunea Română” din 
Paris şi cu „Clubul studenţilor Universitari” din laşi, o 
adevărata „Românie Mare” a studenţimii române de 
pretutindeni, o unire mare „în cugete şi în simţiri”, unire 
pe care imnul festiv al „Arboroasei” o cerea membrilor 
săi. Se anunţase chiar şi apariţia unui „Almanah Literar al 
Arboroasei”, care însă n-a mai apărut, din cauza dizol- 
vării forţate a societăţii. Dizolvare forţată zic, fiindcă în 
Noiemvrie 1877 membrii comitetului societăţii fură 
implicaţi într-un odios proces de înaltă trădare şi de 
turburare a ordinii publice, iar societatea fu dizolvată. 


În anul 1877, când dorobanţul român îşi primea 
botezul de sânge la Plevna, luptând eroic pentru dobân- 
direa independenţei ţării sale, guvernul austro-ungar de- 
venise foarte nervos şi bănuitor. Oamenii politici din 
Austro-Ungaria începură probabil să-şi dea seama că, 
prin dobândirea independenţei sale, România, un al 
doilea Piemont, nu se va putea dezinteresa multă vreme 
de soarta Românilor de peste hotare; dar scris este că 
omul de ce se teme nu scapă. De aceea, organele de sigu- 
ranță din Bucovina primiră ordine severe, să observe de 
aproape manifestaţiile româneşti din această provincie. 


166 


Pe de altă parte, însărcinatul de afaceri al Austro- 
Ungariei la Bucureşti primise instrucțiunile cuvenite de a 
urmări cu atenţiune politica guvernului român faţă de 
Românii din Austro-Ungaria. În şedinţa Camerei 
Române, din 17 Ianuarie 1877, deputatul Petre Grădiş- 
teanu propuse şi Camera vota o subvenție de 1.000 lei 
pentru societatea „România Jună” din Viena, iar afară de 
aceasta se mai votă un credit de 1.000 lei, pe seama 
Ministerului de Instrucție din Bucureşti, pentru subven- 
ționarea şi a altor societăţi culturale româneşti de dincolo 
de Carpaţi. Grădişteanu încheie expunerea sa cu următoa- 
rele cuvinte: 


„S-a vorbit mult despre românism şi despre simţă- 
mintele intime, care ne leagă pe noi toţi cu Românii din 
România neliberă. De aceea, noi ne simţim datori să 
dovedim dragostea noastră prin fapte, şi anume pe terenul 
literar, unde nici pizma stăpânitorilor nu va putea avea 
nimic de bănuit. 


Dar Petre Grădişteanu s-a înşelat, crezând că piz- 
ma guvernului austro-ungar nu va găsi nimic de bănuit în 
legătură cu această subvenție, care deveni fatală pentru 
societatea „Arboroasa”. Comitetul societăţii, aflând des- 
pre deschiderea acestui credit, se grăbi de a solicita o 
parte din el pentru „Arboroasa”, adresând, în Februarie 
1877, Ministerului de Instrucție din Bucureşti, următoa- 
rea cerere: 


„Excelenţa Voastră, 


167 


Primirea propunerii stimatului domn Petre Grădiş- 
teanu, în şedinţa înaltei Camere a României, din 17 
Ianuarie 1877, ca să se încredinţeze Ex. Voastre 1.000 
lei, care să se împartă între societăţile române din Aus- 
tro-Ungaria, după buna Domiei Voastre chibzuinţă, ne 
simţim îndatoraţi să aducem mulţămitele noastre cele mai 
profunde pentru mărinimiozitatea manifestată de către 
înalta Cameră Română pentru frații detrunchiaţi de co- 
muna maică şi. cu atât mai mult, ca tânăra noastră 
societate „Arboroasa”, care are lipsă de ajutoare materia- 
le, ar putea printr-un sprijin atât de mărinimos să ajungă 
mai uşor întru realizarea devizei noastre... 


Prin alăturarea statutului şi a raportului anual al 
„Arboroasei”, rugăm pe excelența Voastră să primiţi prea 
grațios această petiţiune. 


Ciprian Porumbescu / Constantin Morariu 
Preşedinte / (L. S.) / Secretar 


e “í . = 3 48 
Trăiască naţia românească!” -. 


La cererea aceasta, Ministerul Instrucţiei din Bu- 
cureşti a remis societăţii „Arboroasa” un ajutor de 250 
lei, care îi deveni aşa de fatal. Că membrii societăţii nu-şi 
dădeau seama că ar comite, prin aceasta, vreo faptă ilega- 
lă, rezultă din faptul că, în raportul anual al societăţi pe 
1877, se aduce mulțumită publică Ministerului din Bucu- 
reşti, „care a binevoit a trimite, prin adresa sa, din 5 Sept. 


48 Constantin Morariu: Procesul Arboroasei, în Făt-Frumos, V, p. 
160 


168 


1877, No. 9113, suma considerabilă de 250 franci”. Re- 
miterea acestei subvenţii ajunse, mai apoi, la cunoştinţa 
guvernului austriac, care îndrumă cuvenitele cercetări 
confidenţiale, precum vom vedea mai la vale. Acestea se 
petreceau în primăvara anului 1877. 


În toamna aceluiaşi an, primarul Iaşilor Nicu 
Gane, făcea cuvenitele pregătiri pentru comemorarea 
centenarului de la moartea lui Ghica-Vodă (12 Octomvrie 
1877). Atunci s-a şi dezvelit bustul voievodului martir, 
dăruit de Domnitorul Carol, şi aşezat în grădina beilicu- 
lui, unde se săvârşise crima decapitării. Comitetul socie- 
tății „Arboroasa” se sesiză de această tristă comemorare 
şi se crezu dator să adere la ea, cel puţin prin trimiterea 
unei telegrame. Şi astfel, comitetul „Arboroasei”, ce sc 
constitui atunci, cu Ciprian Porumbescu, ca preşedinte, şi 
cu Constantin Morariu, Zaharie Voronca, Orest Popescu, 
Eugen Siretianu etc. ca membri, întrunindu-se în ziua de 
12 Octomvrie 1877 în şedinţă, hotărâră să trimită 
primarului din laşi următoarea telegramă: 


„Arboroasa, societatea junimii române din partea 
detrunchiată a vechii Moldove, aduce condoleanţa 
membrilor săi pentru Domnitorul decapitat. Comitetul”. 


Cuprinsul telegramei şi expediţia ei întări pe gu- 
vernanţii austrieci în bănuiala lor, că societatea „Arbo- 
roasa”, care primeşte subvenţii de la Bucureşti, unelteşte 
împotriva integrităţii statului austriac. În urma unor 
anchete sumare, societatea fu dizolvată, iar în noaptea de 
15 Noiemvrie 1877, membri fostului ei comitet, şi anume 


# C, Morariu, 1. c., p. 161 


169 


Ciprian Porumbescu, Constantin Morariu, Zaharie Vo- 
ronca, Orest Popescu şi Eugen Siretianu fură arestaţi, din 
ordinul parchetului, prin comisarul Benno Straucher, şi 
ţinuţi 2 luni şi jumătate în arestul preventiv, până la jude- 
carea procesului de înalta trădare şi turburare a ordinii 
publice, la 3 Februarie 18785. Dezbaterile procesului, în 
fata curţii cu juraţi, a ţinut trei zile, 1-3 Februarie. Curtea 
era compusă din Dimitrie Bendella preşedinte, Getzlinger 
şi Goian membri şi Atanasie Pridie grefier. 


Ministerul public era reprezentat prin Th. 
Mehoffer. Apărarea era susținută de avocaţii Iosif Roth, 
Iacob Atlas şi Alex. Tabora. Banca juraților avea în 
fruntea ei pe Alexandru Vasilco. Gazetele locale, „Czer- 
nowitzer Zeitung” şi „Bukowina”, ambele germane, ți- 
neau în curent publicul cu mersul dezbaterilor. Pe banca 
acuzaților erau Ciprian Porumbescu, Constantin Morariu, 
Zaharie Voronca şi Orest Popescu. După interogarea 
martorilor şi rechizitorul procurorului, care interpretează 
termenul „detrunchiat” în sensul de doborât cu forță, 
ajunge la cuvânt apărarea. Avocatul Iosef Roth spulberă, 
într-o splendidă pledoarie, toate punctele de acuzaţiune 
ridicate de procuror, arătând că Bucovina făcuse de fapt 
parte din Moldova, că Ghica Vodă fusese decapitat de 
Turci şi, ca Italienii din Tirol şi Cehii din Bohemia, care 
au participat la congresul panslavist de la Moscova, au 
manifestat în mod cu mult mai drastic simţămintele lor 
iredente şi nimeni nu s-a găsii să-i tragă în judecată pen- 
tru trădare de patrie sau pentru turburarea ordinii publice. 
El conchise pentru achitarea  acuzaţilor”!. La aceiaşi 


WE, Morariu, în Făr-Frumos, IV, p. 175 
5! C, Morariu, |. c., p. 161 urm şi 196 urm. 


170 


concluzie ajunseră şi avocaţii Atlas şi Tabora. După 
dezbateri de un sfert de ceas, Alexandru Vasilco comu- 
nică verdictul de achitare al juraţilor, luat cu unanimitate 
de 12 voturi. Sala izbucni în urale, intonând cântecul: 
„Deşteaptă-te Române”. Astfel s-a terminat primul şi 
ultimul proces de înaltă trădare intentat Românilor din 
Bucovina de guvernul-austriac. 


Dizolvarea societăţii şi arestarea studenţilor ro- 
mâni a trezit vâlvă mare în presa românească din Ardeal 
şi din România. „Familia” din Pesta, şi „Curierul” (no. 
76. Noiemvrie 1887) din laşi aduseră protestul energic 
contra acestor acte de prigoană față de Români. Dar 
oricât, articolul cel mai energic şi hotărât, în procesul 
„Arboroasei” a apărut în „Românul” din Bucureşti, pro- 
babil din pana lui C. A. Rosetti, directorul cotidianului 
bucureştean. Articolul acesta a produs mare senzaţie la 
legația austro-ungară din Bucureşti, care l-a tradus în 
parte şi l-a trimis Ministerului de Externe din Viena. În- 
suşi preşedintele Consiliului de Miniştri, principele 
Auersperg, s-a sesizat de cuprinsul acelui articol, în 
următoarea adresă, pe care, la 8 Februarie 1878, o trimise 
guvernatorului Bucovinei, lronim Alesani. lată cuprinsul 
adresei principelui Auersperg, în traducere română: 


„Ministerul de Interne. No. 349 
Domnia Voastră, 
Cu raportul Domniei Voastre din 13 Noiemvrie 


anul trecut, No. 1083 prez., aţi relevat ca rezultat al an- 
chetei contra fostei societăţi „Arboroasa”, şi împrejurarea 


171 


că societatea aceasta a stăruit, în Bucureşti, pentru 
obţinerea unei subvenţii din dotaţiunea votată de Camera 
Română pentru astfel de scopuri şi că a şi obţinut 250 lei. 


Ministerul de Externe cezaro-crăiesc, care a fost 
înştiințat despre aceasta, s-a simţit îndemnat să culeagă 
informaţiuni mai precise asupra destinaţiei pe care dota- 
țiunea sus pomenită o are şi dacă şi alte societăţi din 
Monarhia Austro-Ungară au fost eventual împărtăşite ca 
subvenţiuni similare. Ancheta făcută în acest scop a dat 
următorul rezultat: 


În şedinţa Camerei române, din 17 Ianuarie 1877, 
deputatul Petre Grădişteanu”” făcu propunerea, cu ocazia 
dezbaterilor asupra Ministerului de Instrucție, să încu- 
viinţeze societăţii „România Jună” din Viena o subvenție 
de 1.000 lei şi, afară de aceasta, să se pună în buget o 
nouă sumă de 1.000 lei, pe care Ministrul de Instrucție să 
o poată distribui, după buna sa chibzuinţă, între alte 
societăţi româneşti de dincolo de Carpaţi. Grădişteanu 
încheia expunerea sa cu armatoarele cuvinte: „S-a vorbit 
mult despre Românism şi despre simțămintele intime 
care ne leagă pe toți Românii din România neliberă. Noi 
ne simţim obligaţi să dovedim dragostea noastră prin 
fapte, şi anume pe tărâmul literar, unde însăşi pizma 
stăpânitorilor nu va avea nimic de bănuit”. 


Propunerea Grădişteanu a fost acceptată de Came- 
ră. Cu privire la distribuţia sumei de 1.000 lei, ce fusese 
pusă la dispoziţia Ministerului de Instrucție, nu s-a putut 


°? Om politic şi avocat, născut 1841, mort în 1919, membru al 
partidului naţional-liberal, susținător al aspiraţiunilor naţionale. 


172 


afla nimic, afară de cei 250 lei, trimişi societăţii „Arbo- 
roasa”. 


Eu pot să mă unesc deplin părerii emise de Minis- 
trul de Externe cezaro-crăiesc, cu această ocazie, că cu- 
vintele rostite de Grădişteanu, în şedinţa publică, pentru 
motivarea propunerii sale, ca şi purtarea „Arboroasei” 
împrăştie orice îndoială asupra tendinţelor menite să 
înlesnească aducerea la îndeplinire a propunerii sus 
amintite tendinţe, cărora avem toate motivele de a ne 
împotrivi cu hotărâre. Felul acesta de a vedea găseşte 
confirmare şi prin glasul opiniei publice din România, 
care se foloseşte de dizolvarea „Arboroasei” pentru a 
polemiza contra politicii noastre interne pe un tot cu totul 
inadmisibil. 


Este deci evident că, în legătură cu primirea unei 
subvenţii de natura amintită, stau scopuri politice şi că, 
prin urmare, societățile subvenţionate intră în tărâmul 
politic, şi anume într-un mod care atinge şi periclitează 
interesele superioare ale statului. De aceea, aplicarea art. 
24 din legea din 15 Noiemvrie 1867, F. L. Imp. 134, 
contra lor apare pe deplin justificată. 


Presupunând că Domnia Voastră, cu ocazia an- 
chetei contra „Arboroasei”, aţi cercetat dacă nu există 
cumva şi alte societăți care primesc subvenţii din sus 
amintita dotaţiune, cu onoare Vă rog să-mi aduceţi la 
cunoştinţă rezultatele obţinute şi dispoziţiile ce a-ţi luat 
eventual în privinţa aceasta. 


173 


Un excerpt dintr-un articol, apărut în „Românul”, 
din luna trecută, privitor la dizolvarea „Arboroasei” şi la 
subvenţionarea ei urmează, în traducere, ca să binevoiţi a 
Vă uita în el, menţionând că totodată şi guvernatorul din 
Austria de Sus a primit cuvenitele instrucțiuni în privinţa 
aceasta. 


Viena, la 8 Februarie 1878. 


Pentru Ministrul de Interne / Preşedintele 
Consiliului de Miniştrii / (ss) Auersperg”. 


„Studenții români de la noua universitate se 
constituiră în curând într-o societate academică, sub 
numele cu totul neofensiv de „Arboroasa”. Scopul 
societăţii era de a întreţine şi dezvolta spiritul naţional, de 
a procura membrilor ei ocaziunea de a se perfecționa pe 
tărâmul literar, de a sprijini, prin subvenţiuni pentru 
studii, pe membrii lipsiţi de mijloace. Societatea progresă 
foarte repede. Menirea ei şi izbânda ei îi atraseră de 
îndată ura şi persecuțiile străinilor de tot puternici în 
această provincie românească. „Arboroasa”, prin con 
cursurile ei literare, prin dezbaterile ei ştiinţifice şi chiar 
prin petrecerile plăcute, ce le dădea pe fiecare lună, 
atrăgea aderenți numeroşi: spiritul naţional se simţea 
ridicat, limba română, părăsită, vai!, de mulţi dintre inşii 
fii naţiunii române, începu să reintre în drepturile sale. 
Trebuia dar a se da acestei societăţi lovitura de moarte 
pentru că astfel opera de deznaționalizare putea să fie 
compromisă. După deşarte încercări de distrugere, prin 
intrigă, se întrebuinţă contra ei puterea brutală. 


174 


Un pretext, care el însuşi este un ultragiu aruncat 
celor mai sfinte simţăminte, o telegramă de condoleanţă 
adresată de societate, cu ocazia ceremoniei făcute la Iaşi, 
în memoria lui Grigore Ghica, precum şi o adresă de 
mulţumire, pentru un mic ajutor de 250 lei, primiţi de 
societate de la ministerul instrucţiunii publice din 
România, fură de ajuns împilatorilor pentru ca să se 
decreteze dizolvarea societăţii, să i se confişte vreo 4.000 
lei şi să arunce în temniţă pe cinci dintre cei mai de 
frunte studenţi români, sub acuzările absurde de înaltă 
trădare şi de turburare a ordinii publice. 


Sunt mai mult de două luni şi jumătate de când 
acest act de violenţă a fost săvârşit. De atunci, cei 5 
arestaţi aşteaptă, în mijlocul celor mai aspre tratamente, 
ziua judecății: disperând de a le putea stabili 
culpabilitatea, autoritatea ce i-a arestat amână, din zi în 
zi, judecata, spre a-i putea ţine cât mai mult sub cel mai 
neomenesc regim preventiv. 


Astfel crede Austria că va face pe populaţiunile 
supuse sceptrului său să guste fericirea de a face parte 
dintr-un stat civilizat, astfel îşi afirmă ea misiunea-i 
civilizatoare în Orient? 


O asemenea purtare nu este oare o adevărată 
orbire? Astăzi, când drepturile naționalităților încep să 
devină aproape tot atât de precise ca şi drepturile omului, 
astăzi când un stat ca Austria nu-şi mai poate găsi puterea 
decât în gravitarea voluntară în juru-i a diferitelor 
elemente cel compun, astfel trebuie să fie oare tratate 
naţionalităţile, care sunt atâţia membri neapăraţi exis- 


175 


tenţei imperiului? Astfel mai cu deosebire trebuie să fie 
tratate acele naţionalităţi care au arătat totdeauna cea mai 
nestrămutată credinţă regelui şi principelui lor, împăratul 
Austriei? 


Apoi chiar din punctul de vedere al deznaționa- 
lizării — dacă poate să fie cineva atât de nesocotit, încât să 
se mai gândească, astăzi, în Europa, la deznaționalizare — 
chiar din acest punct de vedere, oare nişte violenţe ca 
cele din Bucovină nu trebuie fatalmente să aibă un efect 
cu totul contrar, decât acela pe care-l aşteaptă de la dân- 
sele aceia ce le-au comis ? 


Am văzut ce fructe a dat jubileul răpirii Bucovi- 
nei, o deşteptare a simțământului naţional, care poate 
altfel nu s-ar fi produs. Persecuţiunile la care sunt supuşi 
astăzi Românii din Bucovina vor avea negreşit de urma- 
re o deşteptare şi mai puternică. 


Din toate punctele de vedere este, dar, bine pentru 
imperiul habsburgilor ca naţionalitățile ce-l constituiesc 
să nu aibă asemenea cauze de nemulţumire, dreptatea să 
nu fie numai pentru una, ci pentru toate, deopotrivă ; 
căci toate, deopotrivă cu naționalitatea ungurească, şi cu 
mult mai mare credinţă decât dânsa, şi-au vărsat sângele 
şi comorile pentru menţinerea imperiului. Fiecare secol 
are misiunea sa. 


Secolul trecut a avut misiunea emancipării omu- 
lui. Secolul nostru are misiunea emancipării naţiunilor. 


176 


Cine s-a încercat a merge contra curentului a fost 
zdrobit. 


Austria a făcut de două ori această experienţă. 
Cârmaciul dibaci intră în curent şi profită de dânsul, spre 
a merge mai repede şi mai lesne”. 


Guvernatorul Bucovinei Alesani, referindu-se la 
adresa Ministrului de Interne, din 8 Februarie 1878, 
publicată mai sus, face investigaţii la „Societatea pentru 
cultura şi literatura poporului român din Bucovina” pen- 
tru a constata dacă n-a primi! cumva şi ea subvenție de la 
Bucureşti, din donaţiunea de 1.000 lei. Asupra acestei 
anchete, Alesani raportează la Viena precum urinează : 


„Excelenta Voastră, 


Referindu-mă la înaltul emis din 8 februarie, no. 
349, am onoarea de a raporta respectuos că, afară de 
societatea dizolvată „Arboroasa”, în Bucovina fiinţează 
numai o singură altă societate specific românească, şi 
anume „Societatea pentru cultura şi literatura română”. 
Această societate dispune de un capital fundaţional în- 
semnat, de 20.000 florini, iar în fruntea ei stau func- 
ționari cezaro-crăieşti ca consilierul de tribunal Pitei, 
adjunctul la tabulă Goian, profesori de universitate 
(Repta, Calinescu) şi alţi bărbaţi, care, cu tot zelul lor 
pentru limba şi literatura româna, au prea multă expe- 
rienţa şi sunt prea precauţi şi în majoritatea lor nutrind 
sentimente prea bune, ca, prin vreo cerere de subvenție 
din partea lor, de la guvernul român, să se compromită 
politiceşte. Ultima dare de seamă, tipărită, asupra gesti- 


177 


unii acestei societăţi este din anii 1874 şi 1875 şi-n 
aceasta nu se găseşte la venituri nici un post care să arate 
bani incurşi din România. Pentru anii 1876 şi 1877, darea 
de seama încă n-a apărut. 


Cum nu există nici o suspiciune că numita soci- 
etate ar cere subvenţii pe la uşi străine, şi cum una ca 
aceasta este foarte puţi probabil, dacă se ţine seama de fe- 
lul cum este alcătuit consiliul de administraţie, cred că nu 
greşesc dacă mă abţin de a întinde cercetările şi asupra 
arhivei societăţii, fiindcă astfel de măsuri ar produce aci 
mare senzaţie, iar în cazul unui rezultat negativ, precum 
se şi prevede, prestigiul guvernului ar rămâne în suferin- 
tă. 


Cu ocazia cercetărilor ce s-au tăcut în hârtiile 
societății dizolvate „Arboroasa”, s-au descoperit adrese 
compromițătoare, provenite de la societatea teologilor din 
Blaj, „Inocențiu Micula Claniana”” şi „Alexi Şincai- 
niana” din Gherla. Hârtiile acestea au fost comunicate 
Ministerului de Interne ungar, cu adresa din 16 Noiem- 
vrie 1877, No. 1083, prez., ca să dispună cele legale. 


* La 6 februarie 1876, societatea „Inocenţiu Clainiana” din Blaj 
trimitea „Arboroasei! Salutul ei, exprimându-și „sentimentele 
dureroase asupra despărțirii Bucovinei de Ţara marelui Ştefan 
Voievod”. 

51 Societatea „Alexi Şincaiana” din Gherla tuna şi fulgera contra 
„infernului pangermanist, care omoară românismul, din care cauză 
tinerimea universitară română are datoria să lupte cu săbii de foc 
contra pangermanismului negru, care propagă întunericul spiritual în 
această ţară nenorocită, Bucovina”. 


178 


Este admis să presupunem că aceste societăţi şi 
poate încă şi alte asociaţii române din Ungaria şi Transil- 
vania, ca şi societatea „România Jună”, amintită în înaltul 
emis din 8 februarie 1878, Nr. 349, vor fi beneficiat de 
subvenţia de 2.000 lei, votată de Camera Română, pe 
seama Ministerului de Instrucție, pentru subvenţionare 
societăţilor româno-austriece. 


Primiţi Excelenţă etc., 


29 555 


Cernăuți, 23 febr. 1878. / Hieronymus Alesani 


33 Nistor, Ion I., Un proces politic la Cernăuți în 1878, în Junimea 
Literară, Anul 20, Nr. 1-4, Cernăuți 1931, pp. 3-27 


179 


Silvestru D. Voinescu 


„Crai nou”, la Piteşti, din 1910 


„În vara anului 1970, profesorul C. Albu îmi po- 
vestea că, la venirea lui în Piteşti, se mai vorbea despre 
spectacolul cu opereta „Crai nou“ a lui Ciprian Po- 
rumbescu, pus în scenă de Teodor Săvulescu şi Panait 


A 


Constantinescu şi jucat la teatrul „Uclar”, în jurul anului 


180 


1910. Despre acest spectacol mi-au vorbit şi alte persoa- 
ne (Sevasta Săvulescu ş.a.). Ar fi prima operetă organi- 
zată de iubitorii de muzică din Piteşti. Nu am găsit însă 
nici un document scris, care să ateste autenticitatea aces- 
tei informaţii şi nici pe cineva, printre bătrâni, care să fi 
cântat sau jucat în acest spectacol... 


Dintr-o informaţie, pe care o am de la Atanasie 
Constantinescu (astăzi pensionar, fiul lui Panait Constan- 
tinescu) şi pe care o pretinde certă, rezultă că tot în aceas- 
tă perioadă, 1911-1918, Panait Constantinescu, împreună 
cu Vasile Georgescu, impiegat de mişcare la C. F. R., 
violonist şi dirijor de cor, antrenând un grup de entuziaşti 
din Piteşti, au pus în scenă „Crai Nou“, cu toată ocupaţia 
austriacă. 


În anul 1927, opereta lui Ciprian Porumbescu 
este reluată în Piteşti, de data aceasta de „cercul studen- 
tesc argeşean”. De pregătirea muzicală s-a ocupat Nico- 
lae N. Brînzeu, în perioada aceea student la Conserva- 
torul din Bucureşti. Până la sfârşitul anului 1927 şi în 
primul pătrar al anului 1928, se vor da o serie de specta- 
cole de succes cu opereta „Crai Nou”. În rolurile princi- 
pale au jucat : Marioara Ionescu (Constantineanu) şi Titel 
Penescu”. 


5* Voinescu, Silvestru D., Un secol de activitate corală în Piteşti, 
Piteşti 1971, pp. 70, 71 


181 


Mihail Gr. Posluşnicu 


Ciprian Porumbescu 


„Geniul musical se naşte; fără, însă, un mediu 
prielnic de dezvoltare şi progres, rămâne necunoscut, se 
pierde în marea masă. 


182 


Românii bucovineni au dat genii în toate ramurile 
activităţii lor, datorit faptului că, la timp, din copilărie, 
educatorii le-au apreciat, conştient, dispoziţiunile fireşti, 
în anumitele lor direcţii artistice sau ştiinţifice. 


Dacă preotul Iraclie Porumbescu, tatăl muzicia- 
nului, şi-a dezvoltat muzicalitatea în sens bisericesc, ş- 
apoi, mai târziu, în sens laic, e faptul că Iraclie, numai de 
5 ani fiind, arhimandritul Ghenadie Platenchi, egumenul 
mănăstirii Putna, recunoscând în băeţaşul pălimarului 
Atanase din Suceviţa” un pronunţat talent musical, îl ia 
din braţele mamei sale Varvara, şi-l încredinţează unui 
psalt din Moldova, la care învaţă „azbuchiile” şi notele 
greceşti de psaltichie, după cum însuşi Iraclie zice, „mă 
învăța dară cu mult greu, chin şi vai, psaltichia”. Dar, 
mai departe, în memoriile sale, tot Iraclie zice : 


„Mă iubea bătrânul arhimandrit, poate şi de 
aceia, că trecusem cam curând peste greul slovenirii cu 
buchi, la cetire şi peste sumedenia de chendime, Iporoi- 
uri şi Ipsili-uri!... Cu şase ani cântam deja în biserică, 
începând treptat, de la ţinerea isonului, când cântau 
călugării şi ajungând la axion, pe care îl cântam înaintea 


ş x aAa „9958 
icoanei Maicii Domnului” “. 


„Aveam talentul la cântare şi, cu şapte ani, am 
cântai în biserica mănăstirii Putna un axion pe 
psaltichie, atât de bine, că boierul Roznovan, cel bătrân, 
care venise la Putna să se închine la mormântul lui 


57 Aici s-a născut Iraclie, la 9 martie 1823 
* Vezi: Schița bibliografică a lui Iraclie Porumbescu, de Leonida 
Bodnărescu, partea I, pag. 5, 85 


183 


Ștefan Vodă, auzind cântarea mea, a unui băiat, îmi dete 


şase galbeni”. 


Între anii 1841-1843, la Lemberg, fiind în clasa a 
VI-a de liceu, ca să-şi câştige existenţa, ocupa funcțiunea 
de dascăl la biserica ortodoxă“. După terminarea studii- 
lor filosofice (cl. VII şi VIII), la 1847, Iraclie Porumbes- 
cu călători prin munţi, pe la ţară, adună cântece şi poezii 
poporale pentru colegul şi contemporanul său, Vasile 
Alecsandri. 


Intr-o seară, a luat Vasilc Alecsandri pe Iraclie cu 
sine la plimbare şi, după cum vedem din amintirile 
acestuia, i-a zis, între altele, şi acestea: 


Cearcă, caută, ascultă şi întreabă de tradiţii între 
poporul din care eşti, şi, mai ales, în care ca preot vei 
trăi. Tot din ce în ce mai mult te vei îndulci de mărgă- 
ritarele preţioase şi încântătoare ce le are poporul 
nostru, strânse la sânul său şi acele mărgăritare pre- 
țioase şi într-adevăr fermecătoare sunt poezia neamului 
românesc. Cel mai scurt cântec, cea mai mică poveste, să 
nu o bagatelizezi, să nu o ignorezi, ci să o scrii: Ele sunt 
ori frânturi din întreguri mai mari, ori conţin aşa, în 
sine, un întreg sintetic, pe care analiticul le va desfăşura 
şi dezlega. 


Atrasă odată atenţia lui Iraclic asupra acestui 
tezaur, a devenit cel mai fervent cultivator al avutului 
naţional, ce trăia ascuns în popor şi sub această influență 


*9 Vezi: Idem, pag. 97 
© Vezi: partea I, pag. 6 


184 


a crescut şi compozitorul Ciprian Porumbescu. Nu 
ferindu-se de frumoasele melodii din popor, ci adunându- 
le şi cultivându-le cu tot dinadinsul. 


Fiind Iraclie bun cântăreţ şi dispunând de un mare 
repertoriu de cântece populare, culese de prin văile şi 
munţii Bucovinei, a crescut tânărul Ciprian în aceste 
accente dulci ale melodiilor naţionale din cea mai fragedă 
copilărie. Direcţia, în care a pornit dezvoltarea artistică a 
lui Ciprian, i-a fost dată deja din casa părintească, care 
răsuna de suspinul codrilor, jalea văilor şi şopotul 
izvoarelor, închegate în melodiile poporului nostru“!. 


În acelaşi an, Iraclie intră în seminarul diecezan 
din Cernăuţi, aducând aice, cu sine, cântece naţionale, pe 
care, fiind cântăreț foarte bun, cu drag le cânta, dim- 
preună cu bunii săi colegi. De aici, înainte, începură a se 
cânta cântece naţionale pe la petrecerile preoțești, nu 
numai de către lăutari, dar şi de către aluminii se- 
minarişti. În seminar rămase Iraclie patru ani, adică de la 
1846-1850, acest timp, pe lângă că compunea singur 
melodii frumoase, se încerca şi în scrierea de poezii”. 


Leonida Bodnărescu, în „Biografia lui Iraclie 
Porumbescu”, reflectând asupra valorii poetice a poeziei 
„Lui Iancu”, de Iraclie, spune: „După părerea mea, este 
poezioara aceasta, şi ca fond, şi ca formă, atât de 
desăvârşită şi, pe lângă aceasta, melodia ei aşa de 
frumoasă şi înveselitoare, încât merită a fi citită de toţi 


6l Vezi: Ciprian Porumbescu, de Dr. Val. Branişte, pag. 25 
€ Vezi: Schița bibliografică a lui Iraclie Porumbescu, de Leonida 
Bodnărescu, portret I, pag. 7 


185 


cu mare atenţiune, mai ales unde ştiu că Iraclie 
Porumbescu, autorul poeziei, e, totodată, şi componistul 
acestei melodii frumoase”? (NOTĂ: eroare, melodia e 
veche şi o culeseseră surorile Hurmuzachi, pentru a fi 
armonizată de Mikuli, înainte de 1849, sub titlul „Pe o 
stâncă naltă” — n. n.). 


Iar despre poezia „Imnul şcoalei”, spune: „Poezia 
aceasta era pusă în note, tot de Iraclie Porumbescu, şi 
cântată de elevii de la şcoala poporală din Frălăuţul- 
Nou. 


Afară de poeziile publicate, Iraclie a mai scris 
„Imnul festiv” sau Cântecul sărbătoresc „Ramuri de oliv 
uniţi”, împreună cu melodia lui, în cor. Despre această 
poezie, spune dl Bodnărescu: îmi aduc aminte că am 
cântat-o şi eu, odată, cu colegii mei, în casa răposatului 
şi neuitatului meu profesor, Ștefan Ştefureac”. 


Iraclie Porumbescu şi soţia sa Emilia, din cei nouă 
copii, pe care îi aduseseră la viaţă, rămaseră numai cu trei 
— doi fii, Ştefan şi Ciprian şi fiica lor, Mărioara. Ştefan 
era şi el talentat, colegul său, preotul de mai târziu 
Constantin Morariu, spune că, pe când, ca elev al liceului 
din Suceava, cânta în corul bisericii Sf. loan, profesorul 
de cântare, Ştefan Nosievici, îl avea drag pe Ştefan, 
pentru glasul lui ales şi îl gogolea ca pe un copil”. 


& Vezi: Iraclie Porumbescu, de L. Bodnărescu 
6 Vezi: Biografia lui Ciprian Porumbescu, de Preotul Constantin 
Morariu. 


186 


lată ce spune doamna Mărioara Raţiu, născută 
Porumbescu: 


„Toată familia noastră a fost muzicală, fiecare 
căuta să-şi exprime, în diferite forme, simţul musical. 
Tatăl meu, în tinereţe, cânta cu flautul şi avea o voce 
admirabilă. Mama mea cea iubită avea auz muzical, 
prindea orice melodie şi cânta din gură foarte frumos, 
Ștefan era autodidact la toate instrumentele — mai mult 
piano şi voce — avea un tenor admirabil, cânta din gură 
şi se acompania singur la piano. De multe ori 
acompania, după ureche, pe fratele lui, Ciprian”. 


De altfel, concomitent cu educaţia culturală şi 
muzicală a fraților Ştefan şi Ciprian, sora lor, Mărioara, 
încă de la vârsta de şapte ani, luă, cu bătrânul pianist şi 
organist Valentin, lecţii de piano la Suceava, pe care le-a 
continuat la Cernăuţi cu vestita Hedviga Piontkovshi“”, 
apoi, la Braşov, cu Geyfacy. Ceea ce i-a dezvoltat, însă, 
mai cu seamă, dexteritatea de pianistă au fost studiile şi 
exerciţiile îndelungate, înfăptuite cu fratele Ciprian. Mai 
târziu, sora lor, devenită, prin căsătorie, Mărioara Raţiu, a 
fost, timp de 32 de ani, profesoară de piano la Buzău şi 
Bucureşti". 


Un sâmbure de artă era, deci, adânc înfipt în firea 
întregii familii a lui Iraclie şi care n-aştepta decât 
momentul prielnic ca să crească, să se dezvolte. Nu se 


65 Eleva lui Carol Miculi, fostul director al Conservatorului din 
Lemberg. 

S Astăzi trăieşte, văduvă, la Cluj, cu copii ei, Livia Cionca, doctor în 
medicină, şi Ciprian Raţiu, avocat. 


187 


putea ca din casa lui, din Stupca, unde Ciprian văzu 
prima licărire de lumină, la 2 Octombrie 1854, sau, mai 
târziu, în casa parohială din Şipote, pe Suceava“ 
(NOTĂ: iarăşi eroare, Ciprian născându-se la Șipote, nu 
la Stupca — n. n.), de pe creasta Carpaţilor, să nu 
pornească acel val de artă pură; când, printre 
viligiaturiştii săi, se numără, pe lângă alți muzicieni, şi 
Carol  Miculi, directorul conservatorului din Lvov 
(NOTĂ: ulterior, pentru că deocamdată trăia la Cernăuţi, 
unde-l adusese şi pe Liszt — n. n.), îndrumătorul prim al 
lui Ciprian, armean de origine, descendent al unei vechi 
familii bucovinene. 


Carol Miculi, observând predilecţia micului Cipri- 
an pentru muzică, s-a ocupat de el. In câteva zile, ajunse 
să descifreze şi să cânte intervale apreciabile. 


Că preotul Iraclie Porumbescu cultiva muzica, sub 
toate formele ei, cu multă profunzime, că studiase istori- 
cul ei, la toate popoarele, ne-o dovedeşte povestirea ce i 
se atribuie“, despre celebrul celist François Adrien Ser- 
vais“”, supranumit „Paganini al violoncelului”. 


67 Spre deosebire de o altă comună, Şipote pe Siret. 

68 Vezi: Rev. „Junimea literară”, de Leca Morariu. 

© Francois Adrien Servais, născut la Hall, aproape de Bruxelles, la 6 
Iunie 1807, mort în acelaşi oraş, la 1866, fiu de muzicant, de la care 
luă primele lecţiuni de muzică; apoi intră la conservatorul din 
Bruxelles, unde luă lecţiuni de Cello de la prof. Platel. După ce 
debută la Paris, cu un succes strălucit, întreprinde turneuri 
concertante, în anii 1845-1848, în Anglia, Suedia, Germania, iar în 
Rusia primi numele de „Paganini al violoncelului”. / La 1848 devine 
profesor la Conservatorul din Bruxelles. A publicat trei concerte şi 


188 


În călătoria sa — spune Iraclie — în anul 1841, la 
Petersburg, el luă drumul, prin Constantinopole şi Tehe- 
ran. La Constantinopole, întrebând el, la curtea Padişa- 
hului, de va vroi să-l audă, la care i se răspunse, prin 
ceremonialul suprem, că da, însă el să nu şadă la cân- 
tarea cu violoncel şi nici violoncelul să nu-l razeme pe 
parchet, ci să îl ţie doi sclavi în mâini. Servais, auzind 
acest moft bizar turcesc, se mânie foc şi se duse din 
Constantinopole fără a da vreun răspuns ceremoni- 
erului”. 


Iraclie Porumbescu mai povesteşte o a doua 
aventură a lui Fr. A. Servais, avută cu un colonel persan, 
la Teheran, şi spune că originea acestor povestiri o are de 
la Carol Miculi, profesorul şi directorul conservatorului 
din Lvov, care venea, în fiecare vară, la preotul Iraclie, în 
comuna Șipotele, din munţii Carpaţi, pentru aer”. 


Copilăria lui Ciprian Porumbescu. În asemenea 
mediu de distragere intelectuală şi sufletească, Ciprian 
Porumbescu avea prilejul ca, prin instinct, să-şi asimileze 
din spiritul muzical al familiei sau din contribuția artis- 
tică a viligiaturiştilor muzicali, tot ceea ce, mai târziu, a 
contribuit la dezvoltarea geniului său. 


Aşa fiind, preotul Iraclie Porumbescu are grijă să 
dea imbold chemării fiului său şi, la vârsta de şase ani, îl 


16 fantesii pentru Cello şi orchestră, piese pentru Cello şi piano, 
duete pe motive din opere etc. 

7 Vezi: Rev. „Junimea literară” din Cernăuţi, Iulie 1923, de L. 
Morariu. 


189 


încredinţează specialiştilor muzicali, urmând, în acelaşi 
timp, cursurile primare din satul Ilişeşti, unde ia şi pri- 
mele noţiuni de vioară, cu învățătorul Simon Maier. 
Terminând cursurile primare înainte de termenul regle- 
mentar, urmează cursurile gimnaziului din Suceava, şi, în 
acelaşi timp, continuă studiile de vioară, mai întâi cu 
acelaşi bătrân organist şi pianist, Valentin, apoi cu magis- 
tratul Schlotzer, de la judecătoria din Suceava, un abil 
violonist-diletant. Preotul Constantin Morariu spune că 
Schlotzer l-a auzit, odată, pe Ciprian, cântând la gazda lui 
ŞI, cunoscându-i talentul, i-a plăcut şi l-a pofiit să vie 
totdeauna la dânsul şi să cânte amândoi împreună, când 
vor avea vreme. Dar bunătatea lui Schlotzer nu ţinu decât 
vreo trei luni, căci o boală de piept îi scurtă firul vieţii şi 
Ciprian îl plânse ca pe un adevărat prietin. El rămase, 
acum, iarăşi fără învăţător şi asupra lui mai veni şi o 
boală grea de gât, din pricina căreia, a trebuit să 
lipsească, timp îndelungat, de la şcoală, aşa că gimnaziul 
l-a sfârşit abia în anul 1873. 


Crescut în satul lui natal de părinții săi, care ar 
putea fi puşi alături de aceia care au dat lumii pe Goethe, 
el de mic se arată un băiat deosebit; iubea tot ce era 
românesc, cântece, jocuri, chiuituri, până şi colbele ce- 
lor uitaţi de soartă şi apăsaţi de pajura cu două capete îi 
păreau mai măreţe ca palatele ce se ridicau maiestos în 
văzduh. 


Sub influenţa unei asemenea educaţii naţionale, 
primită în casa învățatului său tată, clericul Iraclie, sim- 
țirea românească a lui Ciprian explodează la orice mani- 
festare românească. 


190 


„Era zi de mare sărbătoare la mănăstirea Putna, 
în 15 August 1871. Se aniversau 400 de ani de la 
moartea gloriosului Domn, ce-şi doarme somnul de veci 
în acest sfânt lăcaş. În acest scop, tânăra societate stu- 
denţească , România Jună ” face ca, pe tăpşanul din faţa 
mănăstirii Putna, Românii de pretutindeni, Ardeleni şi 
Moldoveni, Bucovineni şi Munteni, tineri şi bătrâni, băr- 
baţi şi femei, preoți şi mireni, să se adune la această 
sărbătoare naţională. Toţi veniseră aci să-şi descarce 
sufletul de piatra grea a suferinţei, la mormântul ,„ sfânt” 
al eroului dispărut, de mulți secoli. 


Erau de faţă mulți din bărbaţii învăţaţi ai culturii 
româneşti: G. D. Teodorescu, Grigorie Tocilescu, Mihail 
Eminescu, loan Slavici, Al. Xenopol, M. Cogălniceanu, 
şi alții. 


După serbarea religioasă şi după vorbirile 
ocazionale, pe pajiştea dinaintea mănăstirii se întindea o 
horă... Muzicanţii cântau... şi toată lumea de la serbare 
sălta ritmic în lanţul acestei hore, care îi cuprinsese pe 
toți. 


Cânta trubadurul Bucovinei, Grigorie Vindereu, 
din Suceava, cu taraful de treizeci de lăutari, cânta ca pe 
vremea gloriei româneşti. Și, pe când se juca hora mai 
cu foc, un tânăr plăpând şi înalt, cu foc nemărginit în 
privirea-i visătoare, sta la o parte, privea la cei 
„ericiţi””! şi părea că se gândea la dezlegarea unei 
probleme grea din cale afară. În ochii lui adânci se putea 


7! Vezi: „România Jună” de I. Grămadă pag. 71. 


191 


vedea bucuria ce îi stăpânea sufletul, în momentele ace- 
lea... dar se putea ceti şi indignarea, revolta, ba chiar 
ura contra acelora care veniseră la Putna nu ca să-şi 
plece genunchii la mormântul ,„atletului lui Hristos”, ci 
ca să spioneze, să urmărească gesturile fraţilor uniţi 
pentru câteva ore. 


După vreo câteva momente de muncă sufletească, 
acel tânăr porneşte... merge la banda lăutarilor... smulge 
vioara din mâna trubadurului... şi, conducând el taraful 
de lăutari, începe să cânte atât de fermecător, atât de cu 
foc, de răsunau codrii şi văile Putnei de atâta veselie 
fericită, ce aduceau accentele vii ale horei româneşli, 
încât toată lumea adunată îşi îndreaptă privirile spre 
muzicanți... 


Ochii lui luceau ca două mărgăritare; pieptul îi 
sălta mai tare ca altă dată, iar pe fruntea lui senină 
porniseră la vale multe şiroaie... Se obosise... 


Deodată arcuşul alunecă din ce în ce mai 
furtunos pe strune, ochii i se umeziseră, aruncă violina 
din mâini şi, cu vocea tremurândă, glăsui: 


— Acum pot să mor, căci am cântat la întreaga 
Dacie. 


Acest tânăr înalt şi plăpând era Ciprian Porum- 
bescu. După acest nobil gest, se făcu, ca prin minune, o 
tăcere mormântală, iar Porumbescu se retrase din 
mijlocul pelerinilor... 


192 


Era fericit... căci, prin arcuşul care atinsese stru- 
nele viorii, el îşi descărcase sufletul lui tânăr, dar încăr- 


cat cu grijile neamului său înlănţuit de tiranii seculari”. 


Viaţa de student a lui Ciprian Porumbescu. 
Imediat după terminarea studiilor liceale, în anul 1873, se 
înscrise la seminarul teologic din Cernăuţi şi la Univer- 
sitate, unde întreprinde o activitate muzicală care i-a ser- 
vit, mai târziu, drept bază la perfecţionarea culturii sale 
muzicale. 


„Acolo, zice preotul Constantin Morariu, el ajun- 
sese a fi maestru nu numai în cântarea din vioară, ci şi 
din clavir sau din violoncel, învățând mereu şi singur, 
din cărţi şi de la alţi bărbaţi măiestri în muzică, compo- 
ziţie şi armonie. În seminar, munca lui Ciprian începuse 
a da şi roade frumoase, căci el compuse sau alcătuise 
liturghii întregi şi alte cântări sfinte, ce corul semina- 
riştilor le cânta în catedrală, şi compuse şi ,„ Dorința”, pe 
care le şi tipări. Compuse şi cântări lumeşti, dintre cari 
„Hora națională”, asemene valsul ,„ Răsunete carpatine ” 
şi valsul ,, Un vis de fericire”. 


Pasionat în simţirea muzicală, dă avânt pornirii 
sale şi, în scurtă vreme, la 10 Decemvrie 1875, pe când 
frecventa încă facultatea teologică, luând exemplul stu- 
denţilor de alt neam, înfiinţează societatea academică 


72 Vezi : Rev. „Cultura poporului” din Cluj, din 7 Sept. 1925, „Un 
cântăreţ a neamului”. 


193 


„Arboroasa”'5, din membrii căreia alcătuieşte un ansam- 
blu muzical de voci bărbătești. Până la 1877, „Arbo- 
roasa” merge progresând, atât muzical, cât şi din orice 
punct cultural, având conducător muzical şi preşedinte 
efectiv al societăţii pe Ciprian Porumbescu. 


Din suma de 1000 lei, votată de Parlamentul 
românesc din Bucureşti, pentru ajutorul societăților 
culturale româneşti din Austro-Ungatia, membrii „Arbo- 
roasei” cer şi obțin 200 lei pentru biblioteca societăţii lor. 


În închisoare. De la sfânta Mitropolie a Moldo- 
vei din laşi porneşte, în sunetul unui marş funebru al 
fanfarei militare, procesiunea funerară la mormântul 
Domnitorului Moldovei Grigore Ghica Vodă, aceasta, ca 
un răspuns la marile serbări ce Austriecii le dădeau, în 
aceiaşi zi, la Cernăuţi, pentru comemorarea a o sută de 
ani de la anexarea Bucovinei la Austria”. 


În şedinţa plenară din 1 Octomvrie 1877, studenţii 
bucovineni trimit o telegramă de aderare la manifestarea 
naționalistă de la Iaşi. 


Fapta le-a fost fatală, semnatarii telegramei, 
membri ai societății „Arboroasa”, Zaharia Voronea, vice- 
preşedintele „Arboroasei”, şi autorul telegramei, Cons- 
tantin Andrievici-Morariu, autorul adresei către ministrul 


73 Arboroasa şi Plonina sunt vechile numiri ale provinciei 
bucovinene. Numele de Bucovina s-a adoptat după capturarea ei de 
Austrieci. 

74 Vezi : I. C. Negruţi: Cântecul lui Gr. Ghica, An. ac. s. II, tom. 22, 
76 


194 


român, Orest Popescu”, casier şi platnic al telegramei, şi 
Eugen Sireteanu'€, bibliotecarul, ridicaţi de poliţie din 
reşedinţa mitropolitană, în frunte cu preşedintele lor, 
Ciprian Porumbescu, care e adus pe jos, sub baionete, 
tocmai de la Stupca””, la 15 Noemvrie 1877, sunt daţi 
judecatei şi aruncaţi în închisoare, de unde n-au fost 
eliberaţi decât după verdictul negativ al juraților din 3 
Fevruarie 1878”. 


„Păţit-am apoi multe, bune şi rele, zice Iraclie 
Porumbescu, până şi închişi am fost, odată, 6 săptămâni 
la Lvov, iar altă dată, 24 de ore la Cernăuţi. Ambele dăți, 
sub titlul de delicte politice. Aşa şi bietul Ciprian, sub 
pretext că, fiind preşedinte al societăţii „Arboroasa ”, ar 
fi stat în legătură secretă cu jubilanţii centenari ai 
decapitatului Domn Ghica din laşi. leşind el, apoi, din 
temniţă, a adus cu sine germenul morții”. 


Aci, în temniţă, ca rezultat al stării sale sufleteşti, 


a scris cântecul „Suspinul prizonierului”*0. 


Guvernul austriac, prin ministerul cultelor din 
Viena, în faţa acestei puternice organizaţiuni naționaliste, 


75 Arhimandrit al mănăstirii Suceviţa. 

76 Fost paroh la Şerbăuţi. 

77 O afirmă contimporanul lui C. P., profesorul Severin Procopovici 
din Suceava. 

78 Dr. V. Branişte, în lucrarea sa „Ciprian Porumbescu”, descrie, 
destul de amănunţit, dezbaterile acestui proces politic. Vezi pag. 63- 
80 

7 Vezi: Scrierile lui Ir. Porumbescu, de Leonida Bodnărescu, part. I, 
pag. 87. 

% Vezi: „Ciprian Porumbescu”, de preotul C. Morariu, pag. 27 


195 


cu tot verdictul juraţilor, simțindu-se incapabil de a luă 
vreo măsură aspră pentru reprimarea mişcării, lansează 
ştirea mincinoasă că ar fi avut de gând ca, la noua 
universitate cernăuţeană, să înfiinţeze o catedră de muzi- 
că bisericească greco-orientală şi al cărei titular fusese 
destinat a fi muzicianul Ciprian Porumbescu. Cum însă 
Ciprian, prin faptul deţinerii sale în închisoare, e compro- 
mis, ministerul e nevoit a renunţa la acest binefăcător şi 
românesc proiect. În faţa acestor demagogisme, lansate 
din oficina guvernului austriac, toţi, cei naivi, începură a 
detesta acţiunea comitetului „Arboroasei”, tinzând, astfel, 
la slăbirea simțului naţional din sânul studenţilor români. 


Cu toată restricția autorităţii austriece şi cu toată 
decăderea celor naivi, Ciprian Porumbescu a rămas ne- 
clintit în credințele şi simţimintele sale româneşti şi, 
musicalmente vorbind, după terminarea studiilor sale 
desfăşoară o activitate artistico-muzicală care a rămas o 
mândrie a Bucovinei. 


Paralel cu studiile filosofice, de la Universitatea 
din Cernăuţi, Ciprian urmează şi termină, cu succes, 
studiile muzicale, de multe ori auto-didactice, pe care, 
din lipsa unei şcoli speciale de muzică în Cernăuţi, le 
îndeplinea cu muzicienii zilei. Unul din profesorii săi a 
fost şi muzicianul bucovinean Isidor Vorobchevici, 
profesor de cântare la institutul teologic, devenit, apoi, 
odată cu înființarea Universităţii cernăuţene, facultate 
teologică. 


Cu acest muzician, Ciprian Porumbescu termină 
studiile muzicale, de la care obţine, la 18 Octomvrie 


196 


1877, un Certificat, cu următoarea calificare finală: 
„posedă un talent musical evident care, printr-un studiu 
continuu pe terenul ştiinţei musicale şi prin o adevărată 
aprofundare a fiinţei şi a scopului acestei arte sublime, 


ne îndreptățește la cele mai frumoase nădejdi”5.. 


Sub auspiciile mitropolitului-muzician Silvestru 
Morariu- Andrievici, Ciprian Porumbescu se duce la 
Viena, unde-şi perfecţionă specialitatea. 


La Viena. În toamna anului 1879, cu un ajutor 
bănesc acordat de mitropolitul Silvestru Morariu-Andri- 
evici, din fondul religionar, se duce la Viena, unde, cu 
profesorul de conservator şi organist al curții Dr. Franz 
Krenn*? şi cu Louis Schlosser’, studiază armonia, com- 
poziţia, violina şi contrabasul. 


În 1881, termină studiile de perfecţionare şi se în- 
toarce acasă. În timpul cât a stat la Viena, compune 
valsul „Florile dalbe” sau „Camelii”, dedicat dnei Teresa 
Kanitz, prezidentă de onoare a societăţii studenţilor 


51 Acest certificat se află în original, depus în muzeul musical de la 
Conservatorul de muzică din Cluj, înființat de prof. Al. Bena, 
actualmente director al acestui conservator. 

82 Franz Krenn, originar din Austria de jos. Născut la 26 Febr. 1816, 
mort la 18 Iunie 1897. Organist şi şeful capelei Sf. Mihail din Viena. 
A scris 15 liturghii, un Te-deum, cântate, oratorii pentru orgă şi 
piano, quartete, simfonii, metode de orgă, metodă de canto, un tratat 
de teorie şi armonie. 

83 Savant muzical, autor al operelor „Das Leben ein Traum“, 1893, 
„Die Braut des Herzogs“, 1847, „Die Jahreszeiten“, autor de 
simfonii, quartete pentru coarde şi un considerabile număr de lieduri. 
Mort la 1886, în Viena. 


197 


români din Viena „România Jună”, a tipărit, de aseme- 
nea, şi o colecţie de cântece studenţeşti, precum şi imnul 
„Pe-al nostru steag”. 


Îndemnat de protectorul său, Mitropolitul Bucovi- 
nei, Ciprian Porumbescu se dedă, în ultimul an de studii 
muzicale, la practicarea cântării religioase. În acest scop, 
în prezenţa profesorului său, Dr. Krenn, conduce corul 
bisericii Sf. Mihail din Viena. 


Încununat cu aureola de martir al „Arboroasei” şi 
însoţit de numele de compozitor al „Cislei”, pe care o 
cântaseră studenţii de la „România Jună”, cu un an îna- 
inte, Ciprian Porumbescu era deja posesorul unei distinse 
consideraţiuni artistice, calitate pe care i-o popularizase- 
ră, gu toată lărgimea de suflet, studenții români din Vie- 
na 


Cum sosi în mijlocul lor, înjghebă, imediat, un 
quartet, în care făceau parte studenții români Voina, Dan, 
Calinciuc, Andrei Bârsean şi alții. Studiile şi repetările 
corale le făceau în localul „României June” din Viena, 
str. Sonnenfelsgasse, mai des, însă în camerele „Hotelu- 
lui de France”. Repertoriul era format din coruri uşoare, 
bonvivante, alcătuite, ad-hoc, de Ciprian Porumbescu, 
colectate şi tipărite în broşura „Cântece studenţeşti”. 


Pentru şedinţa generală a „României June” din 
Viena, din Noiembrie 1879, înjghebase deja o orchestră, 
care avea să execute compoziţia sa „Fata de la munte”, cu 
variaţiuni de vioară şi acompaniament de orchestră. În 


% Vezi: Vol. „România Jună”, de I. Grămadă, pag. 72. 


198 


orchestră se aflau studenţii români Vasile Halip (flaut), 
Mihalaş şi Moldovan (vioară), Pompiliu Pipoş (violă) iar, 
„capelmaistrul Ciprian bombănea dintr-un cello. Vai de 
cel ce nu lua seama, căci pe loc căpăta una cu arcuşul 


peste degete”*?. 


La Braşov. Întors de la Viena cu documentele 
culturii sale muzicale, obţine catedra de muzică de la 
liceul din Braşov şi postul de director al corului bisericii 
Sf. Neculai din Schei. „Acolo, în Braşov, zice preotul 
Const. Morarius€, el a lucrat mai mult decât oriunde, 
înveselind lumea. Muncea bietul şi muncea zi după zi, 
deşi cu sănătatea zdruncinată încă din temnița din 
Cernăuţi, unde a căpătat vărsare de sânge, tipărea cântece 
după cântece, da concerte peste concerte, şi gazetele 
româneşti şi străine erau pline de laude pentru dânsul şi 
pentru drăgălaşa lui muzică”. 


Lucrarea compoziţională în care Ciprian Porum- 
bescu îşi concentrase o bună parte din genialitatea sa atât 
de productivă este prima operetă românească a Bucovinei 
„Crai nou". 


Revistele şi cotidianele contemporane româneşti 
se întrec, care de care, în evidenţierea valorii artistice, şi 
colaborarea literară-muzicală a lui Vasile Alecsandri şi 
Ciprian Porumbescu. De la prima reprezentare a acestei 
opere, 27 Fevruarie 1882, trăinicia renumelui geniului 
muzical al lui Porumbescu se asigurase de-a pururi. 


% Din amintirile silvicultorului Vasile Halip din Ilişeşti-Bucovina. 
5 Vezi: Musica bănăţeană din acest volum. 


199 


Alături de Braşov, cele mai multe din oraşele 
Bucovinei şi Transilvaniei îşi asumă un punct de onoare 
naţională în a pregăti şi a reprezenta această operă. În 
Bucovina, la Cernăuţi, Societatea muzicală „Armonia”, 
de sub preşedinţia lui Vasile Morariu, reprezintă, pentru 
prima oară, „Crai nou” la 6 Mai 1898. Cu acest prilej, 
iată ce spune ziarul „Patria” din Cernăuţi, No. 123 : 


„Este cu neputinţă a asculta cuvintele lui 
Alecsandri sau muzica lui Porumbescu fără a rămânea 
adânc fermecat, nu de arta ca artă, ci de a vedea lumea ca 
Român, a o înțelege româneşte, în secretele sale şi a o 
perpetua în sufletul românesc”. 


Ziarul „Patria”, în continuarea recenziei asupra 
reprezentării lui Crai nou, spune: 


„Cei moderni vor vedea, poate chiar în aceste 
momente, cele mai mari defecte ale presei. Textul lui 
Alecsandri va fi pentru cei moderni un libret acomodat, 
iar tehnica compoziţiunii lui Porumbescu va fi foarte 
primitivă. 


Concedem că modernii vor avea dreptate, din 
punctul lor de vedere. Dar ce sunt modernii? Simţiri reci, 
harfe zdrobite! 


Ce-i opereta modernă? Un text fără duh şi o 
muzică fără suflet. O tehnică bine socotită pentru exci- 
tarea simţurilor, atât ca formă cât şi ca conţinut, de 
aceea nici nu trăiesc mult aceste produse moderne, sim- 
țurile se tocesc şi caută iritante noi, mai rafinate şi mai 


200 


surprinzătoare. La Alecsandri şi Porumbescu vom căuta 
în zadar acest rafinament al tehnicii şi senzualismul 
excitant, căci acestea lipsesc cu desăvârşire. Dar ce 
aflăm la ei este viaţă din viaţa care alcătuieşte un popor. 


Uvertura lui Porumbescu, cu horele sale, cânte- 
cul bătrânesc, ditirambul, doina, haiduceasca sa, melo- 
die eroică şi lina romanţă de dragoste, este un complex 
de fire tot atât de variate din sufletul poporului, este 
sinteza unui trecut viforos, în care numai vigoarea inter- 
nă a naţiunii a putut crea acea forță, care a rezistat 
tuturor tempestăţilor”. 


lată însă că, de la data celor înserate în ziarul 
„Patria”, au trecut atâtea decenii şi, totuşi, nu vedem o 
schimbare, o întoarcere către glasul conştiinţei noastre 
româneşti. Cu uşurinţă condamnabilă se ignorează opera 
muzicală românească, înfăptuită în cursul secolului al 19- 
lea, lucrări de valoare, care se identifică în concepţie cu 
întreaga noastră viață de neam. Suntem în România 
întregită. Avem cea mai mare instituţie de artă muzicală, 
Opera Română. E timpul să ne renaştem şi pe acest 
drum. 


Dar „necazurile vieţii” nu le poate uita, boala de 
piept îl sapă nemilos şi, lovit în moralul său, se hotărăşte 
a pleca în Italia. 


lată ce scrie, despre Ciprian, Petra Petrescu, în 


. ~ $ è . A 87 
studiul său „Ciprian Porumbescu, compozitor român” : 


87 Vezi: Amicul Poporului, Calendar din Sibiu pe 188]. pag. 69. 
201 


„Prânzeam cu el mai mulți împreună. Odată, cu 
totul pe neaşteptate, ne trezim la masă cu ştirea că medi- 
cii l-au sfătuit să meargă în Italia. De atunci nu l-am mai 
văzut cu voie bună. Înainte de plecare, anunţase trei 
concerte... Două le-a şi dat. La ele au fost de faţă foarte 
multă lume din Braşov... Al treilea concert nu l-a putut 
da, căci a trebuit să plece. La gară, ne-am luat cel de pe 
urmă rămas bun. A fost o despărţire de tot tristă. Noi, 
amicii lui, ne sileam să facem glume, dar în zadar. O 
presimţire ne sugruma graiul”. 


Din staţiunea climaterică şi balneară „„Nervi”, de 
pe coasta Mării Mediterane, din Italia, iată ce scrie Cipri- 
an: 


„Medicii, domnii Neagoe şi Baiulescu, plecând 
eu, din Braşov, la Nervi, nu-mi îngăduiră să iau vioara 
cu mine. Cu greu, deci, dar neavând ce să fac, m-am dus 
fără ea. Însă, ajungând la Nervi, acolo, după câteva zile, 
mă cuprinse aşa un dor după vioară, încât mi se păru că 
n-aş duce-o fără ea. Am scris deci prietenului meu, 
profesorului Nastasi din Braşov, rugându-l să-mi trimită 
vioara. El însă mi-a răspuns că doftorii nu-i lasă să mi-o 
trimită, ca să nu-mi stric şi mai mult sănătatea, cântând 
din ea, ori poate chiar apucându-mă de vreo muncă 
muzicală. I-am Scris şi a două, şi a treia oară să mi-o 
trimită, făgăduind că nu voi munci de fel, nici nu voia 
cânta ceva greu” 


„În sfârşit, pe la începutul lui Decemvrie 1882, 


îmi aduseră scrisoarea de la poştă că mi-a sosit vioara. 
Era seara, pe la amurg. Am iscălit iute recipisa şi l-am 


202 


trimis pe galopeanul pensionatului „Concordia”, unde 
eram încartiruit, să mi-o aducă. L-am aşteptat pe galo- 
pean cu haina mea pe braţ şi cu mare nerăbdare. 


Cum mi-a adus vioara, eu, fără s-o mai despa- 
chetez, am luat-o subsuoară, şi am grăbit cu ea la Mare. 
Întunecase, dar oaspeții încă n-au fost ieşit la primblarea 
ce o făceau seara. La Mare, m-am coborât de pe ţăr- 
mure, jos, lângă apa ei. Era o seară plăcută, să o pui la 
sân, cum zice Românul. Aerul lin, Marea liniştită şi cerul 
aşa de curat, încât nici măcar un singur fulguşor de nor 
nu se vedea pe el. Stelele din bolta senină, măreaţă şi 
încântătoare, se oglindeau, aşa de frumos, în adâncul 
Mării, de mi se părea că am un cer deasupra mea şi altul 
la picioarele mele. Întreaga fire parcă dormea un somn 
dulce şi liniştit. Atunci, scoțând vioara din scrinaşt şi 
cercându-i strunele, am gândit, oare ce să cânt! M-am 
răzimat cu spatele de un pisc de stâncă, ce străbătea din 
fundul Mării, la țărm, şi, tot gândind, mi-am zis în 
Sfârşit: „Ah! ştiu ce să cânt, voi cânta acestei Mări Me- 
diterane ce e mai drag şi mai scump Românului, ca 
Marea să ducă acel cântec Oceanului şi Oceanul să spună 
lumii care cântec e mai scump şi mai drag neamului 
meu... 


Am cântat, pare-mi-se, ca niciodată până atunci, 
aşa de lung şi cu aşa de adâncă simţire „Doina”. Am zis 
că aerul şi marea, şi întreaga fire erau ca într-un somn 
dulce şi lin şi, cântând eu, mi se părea că acordurile 
vioarei mele ajungeau departe, peste apa Mării, şi, de 
acolo, se întorceau iarăşi la urechile mele, la inima mea, 


38 Cu: PRE 
Cutia pentru vioară. 


203 


şi încă mai dulci şi mai duioase, de cum le scoteam eu 
din draga mea Cremoneză! 


După ce am sfârşit, am suspinat din adânc şi am 
vrut să şed jos. Dar ce zăresc în spatele meu. O damă, 
culcată pe haina ei, şi cu capul răzimat pe o mână. 
„Domnule", zise ea către mine, în limba franțuzească şi 
cu un glas fraged şi parcă rugător, „Domnule, ce cântec 
atât de trist şi pătrunzător ai cântat dumneata acum?”. 
Încâtva surprins şi vrând să-i răspund, aud, sus, pe 
țărmuri, sute de mâini bătând din palme şi mulțime de 
guri strigând „bravo, bravo!”, iar unele zicând, în limba 
franţuzească: „Domnule, dumneata eşti un măiestru!” 
şi, între aplauze, mai aud un glas bărbătesc, grăind tot 
franţuzeşte: „Domnule, dumneata eşti un Român!”. Şi 
mai Surprins de cum eram, am. răspuns „Da”. „De 
unde?”, mă întreabă tot acel glas. „Din Bucovina”, 
răspund eu. Glasul acela, cât am putut vedea prin zare, 
era al cuiva ce sta, ținându-se de braţ cu altul, „Ah!”, 
zise acel glas mai departe, „eu cunosc Doina, căci Doina 
se cheamă ce a cântat Dumnealui; am auzit-o, dar nu din 
vioară, ci din fluieraşe, pe câmpiile Bulgariei, unde o 
cântau ostaşii români”. Și, apoi, întorcându-se către cel 
cu care se ţinea de braţ, zise: „Doina, cântecul cel mai 
drag şi mai scump al Românilor, cuprinde în sine 
întreaga lor istorie, suferinţele lor de veacuri, durerea şi 
nădejdea lor”. Și acela care a vorbit aşa era generalul 
rus Totleben®, celălalt, cu care se ţinea de braţ, era 
ministrul din Berlin, BStthcher. 


* Unul din generalii comandanţi ai armatelor ruso-române în 
războiul contra Turcilor, din 1877-78. 


204 


Atunci eu am zis cătră dama ce se sculase din 
spatele mele: „Aşa este, domnişoară, cântecul ce l-am 
cântat acum e cântecul naţional al neamului meu româ- 
nesc şi se cheamă Doina”. I-am ajutat, apoi, dându-i 
mâna, să se urce pe țărm, în Sus, de unde eu, printre 
mulțimea de domni şi de doamne, care-mi ziceau 
„bravo ” şi „mulțumim, Domnule!”, am mers în odaia 
mea din hotel”. 


O vizită la marele muzician Giuseppe Verdi. 
„Eram foarte tulburat şi am vrut să ies, să-mi fac 
primblarea, după sfatul medicilor, când iată, că cineva 
bate în ușă. „Poftim!”, zic eu. Intră doi domni, un tânăr 
şi altul mai bătrân. „Nu bănui domnule!”, zise cel bătrân, 
scoţându-şi şi dându-mi carta sa de vizită, ceea ce făcu şi 
celălalt. „Eu sunt” — aici îmi arată numele său, pe carte 
„și dumnealui e amicul meu. Te-am auzit cântând”? — aici 
începu a mă lăuda — apoi urmă, mai departe: „Aşadar eşti 
Român şi încă şi muzician. N-ai avea bunătatea să te 
osteneşti, cu noi, până la Verdi?” El se află în vila sa de 
lângă Genua. Dumnealui, în convorbirile noastre despre 
confrații noştri din vechea Dacia, a arătat, de mai multe 
ori, arzătoarea dorinţă să audă cântecele naţionale de 
ale Românilor, care se trag de la vechile colonii ale 
împăratului Traian”. Auzind eu aceasta, îmi veni să-l 


” Giuseppe Verdi — compozitor muzical mondial — născut la 
Roncole, la 10 Oct. 1813, sătişor aproape de oraşul Busseto (Parma) 
Italia, mort la Milano, la 27 Ianuarie 1901. Cu o bursă a oraşului şi 
cu ajutorul bogătaşului Barozzi, fu trimis la conservatorul din 
Milano. Nu fu însă primit, constatat fiind că e lipsit de talent. Îi dădu 
însă lecţii profesorul de piano Lavigna, de la Scala. E autorul unui 
considerabil număr de opere, care, astăzi, fac recordul celor mai 
mari teatre din lume. 


205 


întrerup din vorbă, dar, la sfârşit, zisei: „Prea bucuros, 
domnilor; ar fi chiar o mare fericire pentru mine, să văd 
şi să-l cunosc pe marele Verdi”. „O bine dară” — ziseră 
cei doi — „noi chiar acum mergem la el, să vedem cum se 
află, căci era cam bolnav, şi să-l întrebăm când putem 
veni cu dumneata la dânsul. Apoi, mâine, dimineaţă, îţi 
aducem răspuns”. Cu o „noapte bună”, cei doi se duseră. 
Eu m-am uitat la cărţile lor de vizită şi pe una, ce mi-a 
dat-o cel bătrân, am citit numele Camillo Boito, vestitul 
critic”! beletrist şi conlucrător al lui Verdi, iar pe cealaltă 
sta Marco Salle, de care auzisem de la colegii mei italieni 
din Viena că e poet italian”. 


Am ieşit la plimbare şi am văzut o corabie, 
plecând în sus, spre Genua. 


A doua zi dimineaţă, pe când eram încă în pat — 
căci tuşisem mai toată noaptea! — intră în odaia mea o 
copiliță ca de 5-6 ani, cu un buchet de flori în mână. Era 
Cecilia, fiicuţa unei dame din Verona, ce se află bolnavă, 
ca şi mine, la Nervi. Acea copiliță drăgălaşă se ţinea lipcă 
de mine, la primblările mele, şi cu nevinovăție copilă- 
rească mă numea „Mare domn”. În dimineaţa aceea, 
copilița vine la mine şi-mi dă buchetul, zicând : „Na, 
mare domnule, domnişoara de aseară, de la Mare, iți 
trimite”, apoi fugi pe uşă. „Ce-i asta?”, socot eu, slab ca 
vai de mine. Mă uit la buchet, el era de flori de portocale 
şi de viorele. Mai purtându-l în mâini, văd, între flori, un 


”! Probabil fratele celebrului compozitor Arigo Boito, autorul 
operelor: Mefisto, Nerone şi Orestiada etc., apreciat poet şi literat, 
traducătorul, în italieneşte, a celor mai multe librete din operele 
clasice. 


206 


bilet şi pe el numele „Emilly de Poppen”, iar dedesubt, 
scris cu plumbul, „din Reval în Estlandia". 


Să nu fi fost aşa de bolnav, nu ştiu de n-aş fi zis: 
„Asta-i cu bucluc!”, dar mă podidi tusa... M-am sculat, 
m-am spălat şi frotat, apoi, îmbrăcându-mă, m-am dus în 
salon, la dejun. Cei dintâi ce-mi dădură „bună dimineaţa” 
erau Boilo şi Marco Salle. Boito zise: „Dejunează, dom- 
nule profesor, şi, dacă îți e cu plăcere, putem să ne 
pornim, căci Verdi ne aşteaptă” (se vede că mă căutară în 
lista oaspeţilor, de ştiau că-s profesor). Am dejunat cu 
grabă, m-am dus în odaia mea, de m-am îmbrăcat cu 
hainele cele mai bune şi m-am coborât la vale. Boito şi 
Salle mă aşteptau lângă hotel. 'Haidem!”, zise cel dintâi 
vesel. Ne-am dus la Mare, unde aştepta o barcă, în care 
am trecut, pe o scândură. În două ore, am fost la Genua, 
de unde, cu o birjă, în curând am ajuns la vila lui Verdi. 
Doi servitori stăteau la intrare şi al treilea, la uşă, pe care 
o deschise cu o adâncă închinăciune şi cu cuvântul 
„aprego!” (adică: poftim!). Verdi, încă slab, şedea în 
salon într-un fotoliu şi de departe îmi zise în limba 
franțuzească: „lartă, domnule şi june amice, că nu mă 
scol; sunt încă ceva bolnav, dar foarte mă bucur”. Şi 
întinzându-mi amândouă mâinile, se uită lung la mine, 
apoi zise cu bucurie vădită: „Ah! tip romanic, foarte mă 
bucur! Am auzit, aseară, de la dumnealor, foarte mă 
bucur!”. Un fecior ne dete şi nouă fotolii, iar Verdi, tot 
cu ochii ţintiţi la mine, mă întrebă, mai întâi, de unde 
sunt, ce slujbă am, ce boală m-a adus încoace, şi altele. 
Apoi mă întrebă despre Români, despre aflarea lor în 
părţile pe unde locuiesc şi, în sfârşit, despre muzica lor. 
Răspunzându-i la toate, el mă întrebă din ce instrumente 


207 


cânt eu. I-am răspuns că din vioară şi din clavir. „O, zise 
Verdi, cântecele romanice, după firea lor, pe vioară se 
potrivesc. Fii bun, te rog, colo pe pian e şi vioara; cântă 
un cântec românesc, să-l aud”. 


Eram, se-nţelege, nu numai mişcat, văzându-mă 
înaintea unui Verdi, dar să şi cânt înaintea lui, parcă nu 
mă simţeam în putere. El, cum se vede, pricepu sfiala 
mea şi zise servitorului, ce sta la uşă: „4, apă dulceți!”. 
După ce m-am mai împrospătat şi am prins la curaj, am 
cântat „Doina”. M-am uitat, de câteva ori, la bătrânul 
măiestru şi l-am văzut cu ochii ţintiţi asupra mea. Când 
am isprăvit de cântat, el zise către Boito: „Mare lucru, 
cântecul acesta nu mi-i cunoscut, dar toată gama lui o 
simt şi o pricep!”. Mi s-a părut că bătrânul vrea să se 
scoale şi să vie la mine. Eu am păşit spre dânsul. El iar 
mi-a întins amândouă mâinile şi, strângându-le pe ale 
mele, îmi zise cu suflet mişcat: „Da, frați ne sunteți. 
Atestatul, că ne sunteţi fraţi, vi l-am auzit acum!” ^. 

Pr. Const. Morariu spune că, în această întreve- 
dere, Ciprian ar fi înmânat câteva din compoziţiile sale 
marelui Verdi, care l-ar fi invitat să-l mai viziteze. 


Dr. Valeriu Branişte, în monografia „Ciprian Po- 
rumbescu”, se îndoieşte de autenticitatea faptului că 
Ciprian ar fi vizitat pe compozitorul G. Verdi, de aceea, 
pe lângă afirmările din „Gazeta Bucovinei” şi ale scrie- 
itorului Const. Morariu, iată că Petra Petrescu, în studiul 


” Vezi: „Gazeta Bucovinei” No. 33 şi 84 din 1892, precum şi schiţa 
biografică a lui Ciprian Porumbescu, pag. 22, de preotul Const. 
Morariu. 


208 


său „Ciprian Porumbescu, compozitor român”, publicat 
în „Amicul Poporului”, calendar din Sibiu pe 1884, la 
pag. 69, confirmă, în totul, afirmările vizitei lui C. Po- 
rumbescu la G. Verdi. 


De altfel, aceste afirmări sunt întărite de o scrie- 
soare a Doamnei Mărioara Raţiu, sora lui Porumbescu, şi 
alta a dlui Vasile Halip, din Ilişeşti-Bucovina”. 


Ultimele clipe din viaţa lui Porumbescu. Cu tot 
sfatul medicilor din Braşov, că aerul din Nervi îi va fi 
prielnic, Ciprian, totuşi, faţă de sfatul contrar al medicilor 
din Nervi şi Genua, e nevoit a se reîntoarce în ţară, după 
ce, în Fevruarie 1883 vizită, mai întâi, oraşele Pisa, Flo- 
renţa şi Roma. 


Întorcându-se în ţară, în casa părintească din satul 
copilăriei sale, în Stupca, după o grea şi trudnică suferin- 
tă de trei luni, moare, în ziua de Miercuri 6 Iunie ora 3 
din noapte (stil nou — n. n.). 


Ținând seama de precocitatea geniului său, de 
cantitatea şi calitatea operelor sale muzicale, făurite într- 
un interval aşa de scurt, gândindu-ne la spiritul naţio- 
nalist de care, Ciprian Porumbescu era dominat în activi- 
tatea sa, moartea sa timpurie, la 29 de ani, e o ireparabilă 
pierdere naţională. 


Incurajat, în suferința rănii sale sufleteşti, de nu- 
meroasele aderări părtaşe la doliul românismului, exarhul 
şi parohul Iraclie Porumbescu, între multele răspunsuri 


% Vezi: „Junimea literară” No. 6 şi 7 din 1920, de Leca Morariu. 


209 


de sinceră manifestare, la 16 Octomvrie 1884, scrie pre- 
şedintelui Reuniunii de cântări din Reşiţa-Montană, ur- 
mătoarele: 


„Îți mulțumesc, stimate Domnule, pentru ştirea că 
nu uitaţi Dumneavoastră, acolo, pe bietul Ciprian; iar 
pentru aceasta, că nu-l uitaţi şi-i verificaţi memoria, prin 
acordurile compozițiunilor lui, vă mulțumesc cu toată 
căldura inimii mele. 


Ciprian — îmi scrie laureatul nostru Alecsandri — 
luă o comoară de armonii cu sine în mormânt. Fiţi buni, 
Domnilor, şi susțineţi în viaţă măcar ce i-a permis soarta 
a lăsa aici, deasupra mormântului; fost-a căci tot tonul 
ce l-a pus pe hârtie, o aşa-i, aşa-i Domnule, o mărturie 
adevărată că muzica pentru aceia atât de mult iubeşte, 
pentru că prin ea poate servi aşijderea atât de mult 
iubitei sale naţiuni. „Voi să-i spun Mediteranei”, zise 
bietul băiat, când primi violina sa, la Nervi, în Italia, şi 
merse cu ea la malul mării, în seara înaintată, să cânte 
acolo prima oară. „Voi să-i spun Mediteranei şi ea să 
ducă Oceanului ce-i palpitul cel mai intim şi mai sacru al 
inimii mele şi al întregii mele naţiuni” — și cântă o Doină 
— cum — zise el — „pare-mi-se că n-am cântat-o încă în 


: 4 
viața mea”. 


Iată ce scrie preotului Iraclie Porumbescu, Isidor 
cavaler de Onciul, preot şi profesor universitar: 


%4 Vezi: Istoricul reuniunii de cântări din Reşiţa-Montană, prof. J. 
Velceanu. 


210 


„Vestea despre cumplita lovitură, ce ai suferit-o, 
îmi veni zilele acestea ca din senin. Pe semne paharul 
amărăciunilor noastre încă nu l-am băut până în fund, 
căci unde credeam că prindem la ceva şi ne bucurăm, 
tocmai acolo suntem loviți mai amar. Nu cutez a mă 
încerca să te mângâi, căci dauna e atât de mare şi de 
nereparabilă pentru noi toți, încât numai către 
Dumnezeu îmi pot îndrepta ruga, ca pe Sfinţia Ta să te 
întărească, iar pe noi, neamul românesc, să ne ferească 
de asemenea nenorociri”. 


Presa contemporană din Bucovina înregistrează, 
cu durere, tristul eveniment. „Gazeta Transilvaniei” şi 
alte gazete româneşti, chiar şi gazeta nemţească din 
Cernăuţi, „Czernowitzer Zeitung” din 27 Iunie 1883, iar 
domnişoarele române din Braşov, după cum spune 
preotul Const. Morariu, fostele eleve ale lui Ciprian, 
trimit părintelui Iraclie portretul fiului său, în mărime 
naturală, în ramă aurită şi ornat cu tricolorul românesc, 
brodat în mătase. Spre îndeplinirea dorinţei, exprimată în 
versurile sale: 


„lar când, fraţilor, m-oi duce 
De la voi şi-a fi să mor, 

Pe mormânt atunci să-mi puneţi 
Mândrul nostru tricolor!”. 


Pe mormântul său s-a înfipt, în adevăr, o tablă de 


metal, în formă de steag, cu culorile naționale: roş, gal- 
ben şi albastru. 


211 


Societatea „România Jună” din Viena, în semn de 
pioasă aducere aminte şi recunoştinţă pentru cel ce-a 
muncit atâta pentru dânsa, a trimis şi ea un reprezentant, 
ca să depună o cunună de flori pe mormântul nefericitului 
artist, care doarme liniştit, umbrit de trei tei şi de tricolo- 
rul românesc, aşa de frumos cântat de dânsul. 


Cea mai plastică expunere, asupra genialităţii lui 
Ciprian Porumbescu, ne-o redă, atât de savant, Sancti- 
tatea Sa, Miron, primul patriarh al ţării româneşti, în 
cuprinderea următoare: 


„leşind afară, la câmp, vedem, adeseori, în 
fânațele întinse sau în lanurile mănoase, ridicându-se, 
din loc în loc, câte un copac măreț şi dominând, prin 
ținuta-i maiestoasă, întreaga împrejurime. 


Cam aşa e şi în viața popoarelor. Unii bărbaţi, 
prin însuşirile alese, sădite în sufletul lor de geniul 
neamului, prin talentele ce le au, se ridică din mulțimea 
celorlalți muritori pe un piedestal, la înălțimea căruia 
privesc cu respect toţi, câţi le înțeleg rostul muncii, ce-o 
dezvoltă pentru binele obştesc, ori străduinţele lor pentru 
îndrumarea poporului pe plaiurile, ce duc sus, la aerul 
şi-n atmosfera curată, unde are putinţa a-şi dezvolta în 
deplină sănătate însuşirile, cu cari l-a înzestrat 
Dumnezeu. 


Despre asemenea bărbaţi, zice strămoşul nostru 
Tacitus, că sunt suflete mari, care nu apun deodată cu 
trupurile lor. O glie de pământ rece acoperă, în satul 
Stupca, din Bucovina, trupul fericitului compozitor 


212 


român Ciprian Porumbescu; dară, cu toate acestea, 
sufletul lui n-a dispărut, ci trăieşte şi azi între noi, şi încă 
în toate ţinuturile locuite de Români, de la Maramureş 
până la Marea Neagră şi de la Hotin până la Cuvin, 
lângă Dunăre; ba, în zilele din urmă, acest suflet plin de 
avânt parca înviat la o nouă viaţă. Porumbescu n-a putut 
să moară, căci el a ştiut să atingă cele mai fine şi cele 
mai ascunse coarde ale inimii întregului neam, şi, prin 
aceasta, să producă astfel de acorduri, uneori dulci şi 
duioase, altădată puternice şi maiestoase, care în veci 
vor însoți şi călăuzi neamul românesc, ca un vuiet tainic 
de codru, ca un murmur neadormit de izvoare, insuflâ- 
ndu-i, şi-n împrejurările cele mai grele, mângâiere, curaj 


şi însufleţire”P. 


Opera muzicală. Opera muzicală a lui Ciprian 
Porumbescu se cifrează la aproximativ 300 piese şi se 
divizează în: muzică de ansamblu vocal laic, religios, 
muzică instrumentală de solo, duete, terţete, quartete şi 
orchestră. Gavote, valsuri, polci, mazurci, galopuri, 
cadriluri, potpuriuri naţionale, rapsodii, variaţiuni şi 
studii pentru piano. 


Cea mai mare parte din lucrările sale sunt 
manuscrise, care, din această cauză, parte din ele, s-au 
împrăştiat, iar restul au rămas familiei. 


” Din discursul ţinut, cu prilejul serbărilor organizate de Soc. de 
cântăreţi din Sibiu, în Mai 1908, al cărei preşedinte era actualul 
patriarh, Dr. Elie Miron Cristea, asesor consistorial. / Tot cu această 
ocazie, prof. Timotei Popovici a conferenţiat despre opera şi viaţa 
marelui dispărut. / Vezi: Anuarul reuniunii din Sibiu pe anul 1907- 
1908, pag. 31 şi 38 


213 


Prima publicație muzicală e o „colecţiune de 
cântece sociale pentru studenții români”, compuse şi 
dedicate junimii academice române, cărticică format 24°, 
tipărită la Viena, în 1880, şi conţine 20 de cântece pe o 
singură voce, cu text românesc, parte populare, parte 
originale. Între aceste cântece, se găseşte şi imnul „Pe-al 
nostru steag”, sub titlul „Imnul unirii”. Revista „Convor- 
biri literare” No. 1, din 1880, făcând recenzia acestei 
cărticele, are cuvinte de laudă pentru „talentul deosebit al 
tânărului autor”. 


Reuniunea de cântare „Ciprian Porumbescu” din 
Suceava a avut grijă să adune şi să publice o parte din 
operele patronului ei spiritual. 


A apărut fascicula I a ediţiunii acesteia, continu- 
ând deviza: „Pe-al nostru steag e scris unire” şi urmă- 
toarele opt coruri bărbăteşti : La un nor, În pădure, Dup- 
un veac de suferință, O zi frumoasă a sosit, Marşul 
călăraşilor, Ieri o floare radioasă, Sunt arboros, şi Sosi- 
rea primăverii. 


În anii următori, până la 1913, au apărut, în edi- 
tura numitei reuniuni, unsprezece broşuri, conţinând măr- 
găritarul compozițional al inspirațiilor lui Ciprian Porum- 
bescu, cuprinzând piese de ansamblu de voci bărbăteşti şi 
cor mixt, după cum urmează: 


Coruri bărbăteşti: 1. Lacrima, 2. Patria Română, 


3. Luna Mai, 4. Noapte consolatoare, 5. Cântec Sicilian, 
6. Pe cerul Bucovinei. 7. Cântec vânătoresc, 8. Zefiru-n 


214 


melodie, 9. Salutare, 10. Numele tău, 11. Românul, 12. 
Imn festiv, 13. Tricolorul, etc., etc. 


Cantatele: 1. Altarul mănăstirii Putna, cu accomp. 
de piano, 2. La Malurile Prutului, cu acc. de piano. 


Coruri mixte: 1. Frunză verde mărgărit, 2. Cât îi 
țara Românească, 3. Noapte de Primăvară, cu acc. de 
piano, etc. Restul, un considerabil număr de manuscrise, 
rămase nepublicate, sunt, în mare parte, împrăştiate fără 
urmă. Cele rămase, prin bunăvoința doamnei Mărioara 
Raţiu, sunt depozitate în arhiva Reuniunii de cantori 
„Ciprian Porumbescu” din Suceava, în muzeul „Ciprian 
Porumbescu”, înființat în Cernăuţi, de preotul Const. 
Morariu, şi în muzeul Conservatorului din Cluj. 


Muzică de cameră: violină cu piano, terţete, şi 
quartete de coarde cu piano; lieduri cu text poetic 
german; cântece şi romanțe, cu text român; creațiuni 
patetice şi anacreontice;, muzică religioasă corală: cinci 
liturghii pentru cor pe una, două, trei şi patru voci 
bărbăteşti sau voci mixte; axioane, heruvice, chenonice, 
tropare, psalmi, pricesne, etc.; muzică didactică, metode 
de muzică vocală şi cântece de copii. Peste o sută de 
Coruri laice. Două operete: „Candidatul Linte” şi „Crai 
Nou”. 


Deşi Porumbescu era numai student, atât la Con- 
servator, cât şi la Universitate, faima de componist i se 
răspândise în toate colţurile pământului românesc şi, ast- 
fel, vedem că, la 17 Noiemvrie 1880, primeşte de la So- 
cietatea de lectură „lulia” a Junimii române de la Univer- 


215 


sitatea din Cluj, o adresă foarte măgulitoare, ca să trimită, 
pentru corul societății respective, piese noi româneşti, 
deoarece Porumbescu ,e unul din cei mai aleşi compo- 
zitori români”. 


După toate probabilitățile, se vor fi găsind încă, în 
arhivele acelei societăţi, manuscrise muzicale de ale lui 
Ciprian Porumbescu”. 


Asupra felului de viaţă, asupra particularităţii sale 
de a se comporta în cercurile studenţeşti, volumul „Ro- 
mânia Jună”, de Ion Grămadă, redă cu toată plasticitatea 
multe episoade humoristice din viaţa lui Ciprian Porum- 
bescu, mai cu deosebire, pe seama înălțimii sale, căci era 
înalt de aproape doi metri. 


În ceea ce ne interesează, cu deosebire, se spune 
că Porumbescu purta vecinic la dânsul un carnet, cu linii 
de portativ, şi, când mergea pe drum, fluiera vreo 
melodie, ce-i procura inspiraţiile momentane, se oprea pe 
loc, scotea carnetul din buzunar, îşi nota concepţia, 
fixându-şi astfel cântecul, valsul sau marşul ce-i suna în 
urechi”. 


Istoricul cântului „Pe-al nostru steag”. Alături 
de „Imnul Regal” al lui Ed. Hübsch şi Vasile Alecsandri, 
alături de „Deşteaptă-te Române”, al lui Anton Pann şi 
Andrei Mureşeanu, imnul care a pătruns în sufletul româ- 
nului, ne-a săltat inima în cele mai înălțătoare momente 


% Vezi: „România Junii”, volum de I. Grămădă, p. 76. 
”! Vezi: Idem, pag. 72 


216 


ale neamului nostru, e, fără-ndoială, şi imnul „Pe-al nos- 
tru steag”, al lui Ciprian Porumbescu şi Andrei Bârsan. 


În Viena, la repetițiile de cor ale Societăţii „Ro- 
mânia Jună”, s-a ivit ideea că ar fi bine ca şi această 
societate să aibă imnul ei propriu, după obiceiul socie- 
tăților germane. Nu trebuie să uităm că tinerii studenţi 
din Viena trăiau încă sub puternica impresie a succesului 
lui Vasile Alecsandri, din 1878, cu „Cântecul gintei 
latine”, pentru care Porumbescu scrisese o nouă melodie, 
mai uşoară ca cea italiană. 


Ca să-i imite, în toate, pe cei din Montpellier, s-a 
pus, din partea Societăţii „România Jună”, un premiu de 
vreo doi galbeni pentru textul cel mai reuşit. S-a ales şi 
un juriu, care să judece valoarea versurilor ce se vor 
prezenta, împreună cu inevitabilul plic, cu motto şi cu 
numele autorului. 


Din pricina premiului, se aşteptau mai multe texte 
din partea dlui Sever Mureşanu, profesorul de mai târziu 
al Şcolii de Arte Frumoase din laşi, care, ca şi Andrei 
Bârseanu, slujea pe atunci lui Apollo. lată însă că, la 
termenul fixat, se prezintă un singur text, acel al lui A. 
Bârseanu, fără plic şi fără motto. ÎI scrisese A. Bârseanu, 
în înţelegere cu Ciprian Porumbescu, care i-a recomandat 
ritmul, „Cântecului gintei latine”. 


Fireşte că membrii juriului erau cam nemulțumiți, 
mai ales unul din ei, loan Paul, mai târziu profesor la 
Iaşi, apoi la Universitatea românească din Cluj, cu cele 
trei stofe ale lui Bârseanu, care erau prea abstracte şi prea 


217 


depărtate de Societatea „România Jună”, ce avea să fie 
prea mărită, Porumbescu, însă zice: „Mie îmi place şi am 
aflat melodia potrivită pentru el”. 


Declaraţia lui puse capăt discuţiei. Juriul declară 
imnul de „provizoriu”, până se va ivi alt talent mai 
recunoscut, iar dl Bârseanu renunţă la premiul pe care-l 
merita pe bună dreptate. 


Peste vreo două-trei zile, Porumbescu distribui 
coriştilor notele, cu imnul nou, a cărui melodie mulţumi 
pe toți. Imnul avea să se cânte la o şedinţă festivă a 
Societăţii. 


Ca să-i împace pe toţi, Porumbescu mai adăugase 
o a patra strofă, care cuprindea, între altele, şi versul „iar 
scumpa Românie Jună”... Dar, seara, la festivitatea ţinută 
în sala unui restaurant şi la care asista, din partea poliției, 
comisarul Toma, Porumbescu le spuse cântăreților: 
„Cântăm numai primele trei strofe!”. 


Entuziasmul era mare, iar când cei de faţă îl 
provocară pe autor să-şi citească imnul, în auzul tuturor, 
acesta, de asemenea, citi numai cele trei strofe, compuse 
de dânsul, dar şi acestea, inofensive cum sunt, provocară 
unele observări din partea comisarului polițienesc, mai 
ales sfârşitul strofei a 3-a, pe care se trudea să-l înţeleagă 
şi nu putea. 


Astfel a văzut lumina zilei imnul acesta, care, 


grație melodiei pline de viaţa, se cântă şi acum în multe 
părţi ca: „Imnul unirii”, fără să-şi aducă cineva aminte că 


218 


a fost şi este imnul Societăţii „România Jună” din Viena, 
scris de Andrei Bârseanu. 


Cu ocazia marii expoziţii naţionale din 1906, la 
Bucureşti, s-a cântat, la uriaşul concert, la care au 
participat, în Arenele Romane, 1500 de persoane, sub 
conducerea dlui D. G. Kiriac, şi imnul „României June”, 
cunoscut sub titlul „Pe-al nostru steag”, devenind, de 
atunci, bun comun al întregului neam românesc, iar azi e 
aşa de popular şi de iubit, încât, atât din pricina scurtimii 
ritmului şi a melodiei solemne, dar mai ales din cauza 
mândriei şi a speranţelor noastre întrupate într-însul, îi 
face concurenţă oricărei conceperi muzicale cu caracter 
patriotic. 


Textul acestui imn e prea cunoscut; de remarcat e 
numai că, la origina, versurile strofei a 4-a, sunt astfel 
concepute: 


Si-n cartea veciniciei scrie 
Că ţări şi neamuri vor pieri 
Dar mândra noastră-mpărăție 
Etern, etern va înflori. 


Aceasta, desigur, ca să complacă tuturor acelor ce 
căutau nod în papură. 


Versurile strofelor 5 şi 6 sunt următoarele: 
Învingători, cu verde laur 


Noi fruntea nu ne-mpodobim, 
Nici scumpele grămezi de aur 


219 


Drept răsplată nu dorim. 


Știind că-n viaţa trecătoare 
Eterne fapte-am împlinit 
Și chinul morții-ngrozitoare 
Bogat, bogat, e răsplătit. 


Versurile strofelor 7 şi 8, adică adaosul poetic al 
lui Ciprian Porumbescu nu s-a putut afla“. 


Între manuscrisele muzicale pierdute, desigur se 
aflau şi acele partituri corale ale „Imnului României 
June”, devenit, apoi, „Imnul Unirii”, „Steagul nostru” sau 
„Pe-al nostru steag”, pe care Ciprian Porumbescu le-a 
scris pentru acel cor bărbătesc, format din studenţii 
români ai Vienei, care avea să concureze la premiul 
instituit de Societatea „România Jună” din Viena. 


Dacă melodia acestui imn a putut, totuşi, să 
supravieţuiască, se  datoreşte faptului că Ciprian 
Porumbescu a avut grija s-o publice în colecția sa de 
cântece sociale. 


În anul 1897, dl Timotei Popovici, profesor la 
liceul din Braşov”, luând melodia din colecţia 
menţionată, o armonizează pentru cor bărbătesc şi o 
execută, astfel, cu corul liceului braşovean. 


% Din povestirile lui Ioan Grămadă, în vol. „România Jună”, pag. 73, 
74, 15. 
” Astăzi profesor la Şcoala Normală din Sibiu. 


220 


De aci, publicându-l sub această formă armonică, 
în calendarul „Amicul poporului” din Sibiu, în 1904 s-a 
răspândit pretutindeni. 


Până la această dată, după cum spune dl Timotei 
Popovici, se pare că nu a fost cunoscut aproape nicăieri 
în Ardeal, şi mai puţin în ţara românească: „aceasta o 
deduc şi din faptul că, în broşurile publicate de Reuniu- 
nea muzicală din Suceava, 1910, fascicula I, vine sub 


39 


titlul „Deviză” şi cu melodia simţitor schimbată”. 


În felul armonizării dlui Timotei Popovici, a fost 
publicat în diferite colecţii, şi sub această formă a fost 
executat de corurile, în masă, din Ardeal şi Banat, la 
Expoziţia din Bucureşti, din 1906, în Arenele Romane. 


Tot din acest punct de vedere, iată ce spune 
Sfinţia sa preotul Nicolae M. Popescu, în şedinţa Acade- 
miei Române din 3 Iunie 1925: 


„De la Universitatea din Cernăuţi, unde trei ani 
audiase cursuri de istorie, Onciul merge la Viena. Aici 
era în 1879, când asculta interpretare de texte vechi 
româneşti la filoromânul loan Urban Jarnik. Aici Onciul 
se desăvârşeşte în metoda de cercetare istorică. În Viena, 
Onciul mai găseşte, pe lângă profesori excelenți, şi o 
viață studenţească cu sentimente puternice româneştii în 
Societatea „România Jună ”, pe care o ilustrase Emines- 
cu şi alții, care dăduse calda serbare de la Putna. Pentru 
a învedera influiența bună, ce a avut această societate 
asupra educaţiei naţionale a studenţilor din ţinuturile 
alipite, iată că vă citesc o pagină din cuvântarea lui D. 


221 


Onciul, la pomenirea în Academie, a lui Andrei Bârsea- 
nu. 


Cu duioşie îmi reamintesc anii de studii la Uni- 
versitatea din Viena, unde, în acelaşi timp cu răposatul 
(Andrei Bârseanu), am urmat Facultatea de filosofie şi 
eram membri în Societatea , România Jună ”, la ale cărei 
şedinţe literare eram amândoi nelipsiţi, el preşedinte al 
comisiunii literare, eu ca vice-președinte. Din iniţiativa 
comitetului, se finu un concurs pentru un imn propriu al 
societăţii, care, până atunci, avea drept imn „Deşteaptă- 
te Române”. La cercetarea manuscriselor înaintate, a 
fost aclamai cu însufleţire, imnul ,,Pe-al nostru steag e 
scris unire”. Noul imn al „Românie June”. Autorul era 
Andrei Bârseanu, iar compozitor muzical al acestui imn, 
Ciprian Porumbescu, pe atunci, student la Universitatea 
din Viena şi membru al Societăţii în sânul căreia 
organizase un cor excelent. Neuitată îmi este şedinţa în 
care prima dată s-a cântat imnul nostru, deşteptând un 
entuziasm extraordinar. Era anul 1880. Treizeci şi şase 
de ani, pe urmă, în seara marii zile de 16 August 1916, 
când goarna chema feciorii români la luptă, pentru 
dezrobirea Ardealului, primul cântec de luptă ce l-am 
auzit răsunând în parcul de la Călimăneşti, unde mă 
aflam pentru cură, era ,„Pe-al nostru steag e scris unire”. 


Nu pot descrie adânca emoţiune ce m-a cuprins, 
atunci, la auzul acestui imn, care mi-a încălzit sufletul în 
tinereţe şi mi-a întinerit bătrâneţile în acel mare moment 
de însuflețire. 


222 


În sunetul lui, un mănunchi de studenţi români au 
pornit la luptă pentru cultura naţională, în sunetul lui, 
ostaşii români au pornit la luptă pentru dezrobirea 


neamului, în sunetul lui s-a înfăptuit unitatea naţiona- 
lă >>100 >>101 


1% Vezi: Anal. Ac. Rom., şedinţa 43, pag. 9-10. 


101 Posluşnicu, Mihail Gr., Ciprian Porumbescu, în Istoria musicei la 
Români, Bucureşti 1928, pp. 455-477 


223 


„Fotografia, aflată la medicul sucevean Dr. Ar- 
thur Kreutz, mărită de 10 ori şi retuşată de maistrul foto- 
graf Kleinberger din Cernăuţi, pe cheltuiala Junimii 
Literare (4.000 lei), „îi înfăţişează pe următorii elevi ai 
anului 1869/70 de la liceul din Suceava: Cyprian Golem- 
biowski (= Ciprian Porumbescu, cu numele obârşiei sale 
polone încă ncromânizat), elev de clasa a VI-a (violo- 
nistul cu vioara sprijinită în picior), Michael Kip-per, 
elev de cl. V-a (flautistul), Elias Pollak, elev de cl. V-a 
(celălalt violonist), Eduard Kreutz, elev de cl. V-a (vio- 
loncelistul) şi Gheorghe Hnidei, coleg cu Porumbescu, pe 
cl. A Vl-a (chitaristul). 


„Făceau muzică uşoară. Erau adese la serenade pe 
sub cele fereşti. Nedespărţit de ei era vestitul Moş Gri- 
gori Vindireu”, ne comunică (la 22 Iunie 1924), dl Victor 
Morariu, după informaţiile dlor Severin Procopovici 
(profesor, Suceava) şi Dr. Arthur Kreutz (Suceava). lar 
sora lui Ciprian Porumbescu, Dna Măria Raţiu-Porum- 
bescu (Câmpina, Jud. Prahova) ne scrie, cu data de 20 
Ian. 1925: „Fotografia fratelui meu m-a impresionat foar- 
te mult. Am şi eu una, şi încă bine conservată. Cred că 
toţi sunt morţi acum: Dr. Kipper, Pollak, Grorge Hnidei, 
Kreutz şi... Ciprian, care a aranjat şi condus cvintetul 
acesta, în etate de 15 sau 16 ani. De multe ori, ca copilă 
de pension, am asistat la repetițiile şi producţiunile lor. 
Chipul lui în grupul acesta e atât blând şi atât de mult al 
lui! Tata adora fotografia aceasta, şi i-a scos, într-o fo- 
tografic specială, capul. O am şi fotografia aceasta, unde 
încă era plin de viaţă şi de sănătate, neatins de grozava 


224 


boală şi neatins de iubirea (Bertha) care şi ea trebui să-i 


devină fatală”! 


gi Lupu, Al., Un portret inedit al lui C. Porumbescu, în Junimea 
Literară, An. 12, Nr. 11-12, Cernăuți 1924, p. 486 


225 


DOAMNELOR PATRI 
BALULUI ROMÂN DIN 


, LINA Di l 


Repere ale epocii vieneze 


Liviu Andrei: Ciprian Porumbescu 


„E semnificativ faptul cum, în chiar pagina aceas- 
ta fidelă de iconografie reprezentativ românească, s-a gă- 
sit aşa puțin loc, până acum, pentru numele muzicanţilor 
noştri ctitori. Şi se explică, desigur, prin aceea că era 
foarte greu de făcut un discernământ just al valorilor care 
au lăsat în domeniul melosului opere de creaţie şi care au 
determinat etape notorii în evoluția muzicii noastre. 
Situaţia e penibilă de mărturisit. O cercetare obiectivă şi 


226 


amănunțită pe drumul plin de capricioase meandre al 
trecutului nostru cultural ne arată cum, în timp ce toate 
manifestările artistice, pornind de la o seismografiere 
mult obligată a tehnicii străine, a reuşit să închege 
specificul sensibilităţii noastre în procedare destul de 
adecvată cerinţelor timpului. Numai muzica s-a păstrat 
în stadiul unui diletantism minor, care nu reuşea adesea 
să fie nici măcar mediocru, marcând, bonom, contribuţii 
ieftine, dulcegi şi stârpite de balastul ucigătoarei lor 
banalităţi, Trebuie, în sfârşit, citate numele: fie Alexan- 
dru Flechtenmacher cu „Scara mâţii”, „uzul calicul” ori 
cu „Uvertura naţională”, scrisa, a la Bellini, fie Eduard 
Wachmann, cu „Contesa Butoi”, „Contesa Salamandra” 
şi „Hapurile Dracului”, fie, în sfârşit, Eduard Caudella, 
cu „Vlăduţu mamii”, „Olteanca” şi „Beizadea Epami- 
nonda”, au toţi cultură muzicală aleasă, calități de vir- 
tuoşi şi de dirijori şi, totuşi, când e să se manifeste cu 
lucrări originale, nu dau decât nişte copii inepte după cele 
mai vulgare modele străine, pe atunci la modă. E drept că 
se găsesc şi circumstanţe uşurătoare. La noi, era încă în 
floare hegemonia /ăutărismului şi tranziţia de la timbrul 
scripcii, la polifonia unei orchestraţii avansate ar fi fost, 
fără îndoială, dificilă. 


De aceea, şi uverturile operelor lui Caudella sunt 
simple suprapuneri de melodii lăutăreşti, văduvite şi de 
bruma de element pitoresc ce-l mai aveau, în timbrările 
stângace ale orchestrei. Insuficienta creatoare a promo- 
torilor ori un mimetism feminin din parte-le? 


Lămurirea ar cere un alt cadru şi de alte dimen- 
siuni. Interesează însă aici doar sterilitatea aproape a 


227 


întregii producțiuni componistice, din acel timp, din 
punct de vedere al unei valori autentic muzicale, pentru 
ca să se evidenţieze, cu mult mai târziu, în lucrarea de 
debut a maestrului George Enescu, „Poema română”, 
multe din defectele înaintaşilor... 


În vremea aceasta de superbă naivitate şi de ar- 
dentă patriotizare a artei muzicale, apare, în Bucovina, o 
fiinţă excepțională, care purta într-însa forţele unui mare 
talent. Locul naşterii este comuna Stupca, iar numele nou 
născutului, Ciprian Porumbescu. 


Precocităţi de prodige. După câteva zile de îndru- 
mare, sub atenţiunea lui Carol Miculi, directorul conser- 
vatorului din Lyov, micul Ciprian descifrează si cântă 
intervale din cele mai dificile. Îi lipsea, însă, dintru înce- 
put, maestrul veritabil şi perspicace. Baza instrucţiunii îi 
este dată de nişte foarte onorabili diletanţi, ca Simon Ma- 
ier, învățătorul din satul Ilişeşti, şi apoi de magistratul 
Schlitzer din Suceava. La 19 ani, este de-acum un exe- 
cutant format la vioară, pian şi violoncel. Studiază com- 
poziţia şi armonia. Singur, însă după tratate ori după indi- 
caţiuni ale câtorva cunoscători. Este a doua insuficiență 
de formaţie. Aşa se explica cum, chiar după studiile de 
perfecţionare de la Viena, Porumbescu compune valsul 
„Florile dalbe” ori „Camelii”. Mediocritate de inspiraţie 
şi intenţii. În anul 1881, data acestor compoziţii. Viena 
prezenta un aspect destul de evoluat şi concertele pe care 
le audia studiosul bucovinean prezentau desigur progra- 
me în care figurau şi Beethoven, Schumann, Wagner. 


228 


Atunci cum se explică lipsa aceasta de intuiţie şi 
implacabila copie fidelă a tuturor Ivanovici-lor vienezi? 
Ce perspectivă neplăcută prezintă trecerea în revistă a 
compozițiilor lui Ciprian Porumbescu! Zâna Dunării, pol- 
ca-mazurca, Hora detrunchiaţilor, Hora „„Modernă”, 
Cucoana Chiriţă. Puţine sunt operele care să depăşească 
proporțiile unui vals, polci, marş, hore. 


Opereta „Crai nou, despre care presa de atunci 
menţiona că are o muzică... drăgălaşă, a stârnit o adevă- 
rată frenezie, pentru că în uvertura lui Porumbescu se 
aflau horele, cântecul bătrânesc, ditirambul, doina, haidu- 
ceasca — melodie eroică, şi lina romanţă de dragoste, care 
sunt un complex de fire tot atât de variate din sufletul 
poporului, sinteza unui trecut viforos, în care numai vi- 
goarea internă a naţiunii a putut crea acea forță ce a 
rezistat tuturor temporităților” (Ziarul Patria). 


Ciprian Porumbescu devine un nume care circulă 
din gură în gură şi de la ţinut la ţinut. Muzica poporului, 
ignorată şi vulgarizată, este prezentată în toată puritatea 
liniei sale melodice. Bineînţeles că faptul impresiona şi 
exalta. Dar tot materialul folcloristic păcătuieşte prin ace- 
ea de a nu fi fost prelucrat şi adaptat la cerinţele unei 
lucrări, care să depăşească momentul de fals augur al 
apariţiuni sale. Şi ceea ce pentru contemporanii lui Po- 
rumbescu constituia o calitate, „lipsa de rafinament a 
tehnicii” formează azi defectul lucrării. 


Dar se ignorează probabil că prima reprezentare a 


lui „Crai Nou” avu loc la 27 Februarie 1882, când com- 
pozitorul avea numai vârsta de 28 ani. Un an, după 


229 


aceasta, Porumbescu, după trudnice călătorii prin locurile 
întremătoare ale Italiei, Nervi, Florenţa, Genua (era măci- 
nat de tuberculoză, pe care i-o dădu anul de închisoare 
pentru o manifestare naționalistă), avea să moară, la 
Stupca, la 6 Iunie 1883. În vârstă, deci, de 29 ani. 


N-avem drept să credem că Ciprian Porumbescu, 
a cărui viaţă şi posibilități aduc drept analogie existenţa 
lui Mozart era să ajungă marele nostru simfonist al sec. 
XIX-lea, că, după ce ar fi întrerupt cu întreaga practică a 
bagatelei melodice, a genului comod şi perimant, ar fi 
dus la maxime potente virtuțile formidabilului său talent. 
Ne-o arată această impetuozitate marşul „Pe-al nostru 
steag”, compus pe când Ciprian studia la Viena şi era 
membru al „României June”. O existenţă tragică, sfârşită 
de un morb necruţător, şi fals distribuită eventual de un 
ideal politic care se opune operei de artă, care se frânge, 
idiot de brutal, tocmai când talentul avea să-şi exprime 
simţirile mature şi cunoştinţele înaintate. 


Ciprian Porumbescu rămâne unul din marii noştri 
muzicanți. E cunoscut prin marşul său, care circulă prin 
toată ţara şi prin „Serenada” de o candoare îngeresc de 
subtilă, tot ce-a înfruntat exigentele vremurilor noi. 


Muzica lui religioasă (liturghii, psalmi, axioane, 
prohoade etc.) e şi azi o pilda de evocare caldă şi de 
limpede simţire creştină. 


E, desigur, o operă neîncheiată, căci acest creator 


de melodie a murit în plină tinereţe, dar suficientă ca să-i 
facă numele atât de viu, mai ales în provinciile dezrobite. 


230 


În faţa geniului aproape de izbucnire, omagiul 


paginii noastre îşi are marcat rostul şi sentimentul de 


pietate. / Liviu Andrei”. 


e SAM NE 


Biserica Sf. Nicolae din Şchei Actul de numire ca profesor 


103 Andrei, Liviu, Ciprian Porumbescu, în Universul literar, Anul 
XLIV, Nr. 41, Bucureşti 1928, pp. 654, 655 


231 


Axente Banciu 


Familia Porumbescu şi Braşovul 


„Venirea la Braşov a lui Ciprian Porumbescu 
mulţi o atribuie unei simple întâmplări. Sunt cei care nu 
cunosc legăturile mai vechi, pe care le aveau părinţii săi 


232 


cu oraşul nostru, despre care Ciprian va fi auzit adeseori 
vorbindu-se, în casa părintească; nici cunoştinţa, mai apoi 
prietenia, care-l lega de braşovenii Andrei Bârseanu şi I. 
C. Panţu, la Viena, unde se găseau împreună la studii (şi 
unde Ciprian Porumbescu înveşmântase, „într-o noapte”, 
în melodia azi pe toate buzele imnul unirii „Pe-al nostru 
steag e scris unire”, al lui Andrei Bârseanu), primul ajuns 
profesor aici, în acelaşi an cu Ciprian Porumbescu, iar al 
doilea, cu un an mai târziu; nici împrejurarea că la liceul 
din Braşov se mai găseau trei compatrioți de-ai lui 
Ciprian Porumbescu, a căror prezenţă aici desigur încă a 
tras în cumpăna hotărârii acestuia (erau profesorii: Ipolit 
Ilasievici, din Panca, jud. Storojineţ, Lazăr Nastasi, din 
Siret, şi dl Gheorghe Chelariu, din Stroeşti. Primul, 
stabilit aici la 1869, al doilea, la 1871, şi al treilea, la 
1880. Cu ultimii doi era şi în corespondenţă). 


Despre Emilia Porumbescu, mama lui Ciprian, 
ştim că, încă înainte de naşterea acestuia, la 10 Decem- 
brie 1850, răspundea, din Şipot, la apelul publicat de 
„Reuniunea femeilor române din Braşov”, în Gazeta 
Transilvaniei (nr. 29), de a veni în ajutorul orfanelor 
rămase pe urma revoluţiei din 1848-49. 


„Trebuie să dăm dovezi la lume — spuneau 
femeile de aici, în Apelul lor — că bărbaţii noştri, care au 
făcut atâtea jertfe pentru naţiune, au de-a dreapta lor soţii 
demne de mărinimitatea lor. Să dăm dovezi națiunilor 
străine că clasa cea mai cultivată a damelor române 
cunoaşte şi simte dimpreună cu bărbaţii lor trebuinţele 
naţiunii”. 


233 


Şi mama lui Porumbescu n-a întârziat să dea 
această dovadă. „Doresc, aşadar — scrie ea Comitetului 
Reuniunii — cu toată fervoarea, ca să mă pot şi eu 
mângâia cu Voi, Prea-Venerandelor, dimpreună cu 
putincioasa-mi con-făptuire spre lăudabila ţintă care vi-o 
prefipseţi Voi, conlucrătoarelor ale frumoasei societăţi a 
„Reuniunii Femeilor Române, doresc adică, să fiu şi să 
conlucru şi eu, ca „membră” a societăţii voastre, după cât 
mă va ierta starea şi împrejurările mele cele modeste. 
Spre acest sfârşit rog prea-venerandul comitet ca să-mi 
împărtăşească statutele şi condiţiunile sub care-aş putea 
intra în lăudabila-vă societate”. 


Cu aceeaşi ocazie, trimite şi 3 florini argint, 
rugându-se să fie primiţi ca „cei doi bani ai văduvei” şi 
exprimându-şi speranţa „că consurorile Bucovinene de 
starea mea nu numai îmi vor urma marii mele 
bunăvoinţe, însă debilei mele fapte, ci şi mă vor ruşina 
într-o cauză care, după cum zisei, nu e numai demnă de 
toată lauda, ci şi de toată mulţumirea şi respectarea”. 


Iar despre Iraclie Porumbescu, tatăl lui Ciprian, 
ştim, iarăşi, că încă la 1855, va să zică pe când Ciprian nu 
era decât de un an, publica, în „Foaia pentru minte inimă 
şi literatură” (nr. 31), balada populară „,Anniția ”, culeasă 
de el în Bucovina şi că, după data aceasta, legăturile lui 
cu „Gazeta Transilvaniei” deveniră tot mai strânse, după 
cum o dovedesc scrisorile trimise lui Iacob Mureşianu, 
iar după 1877, fiului acestuia, Aurel Mureşianu — câte au 
mai rămas şi pe care le publicăm aici, articolele publicate 


234 


A : 104 : A FE a : 

în ziarul braşovean , ba chiar contribuțiile băneşti, ca 
cei 3 florini de argint pentru „fondul tipăririi cărților 
poporale”, de care aminteşte într-o scrisoare. 


Împins, deci, de vechile legături, pe care şi le 
creaseră părinţii săi cu Braşovul, îndemnat şi de 
compatrioţii săi, stabiliți aici, dar mânat, desigur, mai 
ales de faima româneştii vieţi care pulsa în acest centru 
cultural din apropierea vechii frontiere, sufletul tânărului 
bucovinean Ciprian Porumbescu — cu o conştiinţă 
naţională ţinută mereu trează de scumpele amintiri care 
străjuiesc atâtea urme ale gloriei româneşti din Țara 
Fagilor — se cerea, ca al atâtor altora, răsad în acest oraş 
de vechi frământări, lupte şi înfăptuiri naționale, în 
nădejdea îndreptăţită că, în atmosfera mai prielnică de 
aci, florile sufletului său tânăr, entuziast, nu se vor ofili, 


104 În Gazeta Transilvaniei, de la 17/29 Nov. şi 21 Nov./3 Dec. 1895, 
publică, în foileton, două incidente „Din viaţa celistului Francisc 
Servais”, datate din Frătăuţul nou. La sfârşitul foiletonului al doilea, 
I. P. adaugă: „Aceste două incidente mi le povesti Directorul 
Conservatorului din Lemberg, Bucovineanul Carol de Miculi, care, 
de la 1859, până la 1864, petrecu vacanţele conservatoriale la mine, 
când mă aflam staționat într-o comună din fundoaiele Carpaţilor 
bucovineni, şi căruia Servais însuşi îi comunică aceste incidente, cu 
prilejul dării unui concert, în anul 1862, în Lemberg”. / În nr-ele 
280-282, de la 19-21 Dec. st. v., tot din 1895, îşi publică studiul 
despre „Mănăstirea Putna”, iar în nr. 167 şi 168, anul LI amintirile: 
„Cum a venit Pumnul în Bucovina”. / „Episoadelor” sale „din timpul 
când generalul Bem răzbise până la Dorna, în Bucovina, respingând 
pe Urban şi al II regiment de grăniceri până peste hotarele 
Transilvaniei, dincoace, nu le-am putut da de urmă. Probabil că 
aceste „episoade”, amintite în scrisoarea de la 25 Nov. 1895, n-au 
mai putut fi aşternute pe hârtie, I. P. murind în curând (a fost 
înmormântat la 16 Febr. 1896). 


235 


ci, dimpotrivă, rod vor aduce. Cum s-a şi întâmplat. Spre 
nenorocul nostru, însă, pentru prea scurtă vreme. 


lată şi scrisorile, câte s-au mai păstrat, de la 
Iraclie Porumbescu: 


10 
Domnul meu!!% 


Te rog ca să binevoieşti şi să primeşti alăturatul 
articol în coloanele mult stimatului Dumitale Journal. 
Rutenismul, la noi, foarte se încordează ca să se lăţească 
— asta-i cauza: da-i auzit ce s-a-ntâmplat la Lemberg? aud 
desigur că să se (fi) dat de o societate secretă, cu tendinţe 
panslaviste, şi ca la 200 de popi ruteni să fie arestaţi. 


Aşa se vorbeşte pe la noi, iată şi o mai nouă 
versiune din Cernăuţi: 


NB. Pe aici se vorbeşte că rutenii de la Leina ar fi 
făcut o săritură cam deşănţată în privinţa religioasă: ar fi 
făcut încercarea să se lase de uniaţie. 


Cu circularul alăturat, fă ce ştii, eu socot să-l 
tipăriți, să vadă publicul şi să judece fără părtinire, de nu 
scornesc oamenii fel de fel de invective, numai ca să 
apese adevărul ce le bate-n ochi. Gazeta lui Şaguna ni-o 
lăudat-o consistoriul, în zilele acestea, prin o circulară! 


105 Scrisorile se găsesc în proprietatea dlui Aurel A. Mureşianu, 
căruia îi mulțumesc şi aici pentru bunăvoința de a mi le fi pus la 
dispoziţie Ax. B. 


236 


În fine, te rog, Domnule, trimite-mi 4 calendare 
de ale Domnului Barițiu, pe anul acesta, iară pentru restul 
banilor, câteva cărticele de cele mici „despre rachiu”. 
Poşta o plătesc eu. 

Boian 8/20 Mai 1858 


Cu toată stima 
(ss) Ir. Porumbescu 


Prea Onorate Domnule Dr! 


Grăbindu-mă, alaltăieri, când ţi-am trimis comu- 
nicatul despre venirea lui Pumnul în Bucovina, ţi-am 
alăturat şi sfârşitul unei epistole de la fericitul Alexandru 
Hurmuzachi, în care epistolă îmi impută greu că de ce n- 
am fost la înmormântarea lui Pumnul: am alăturat, zic, 
acea epistolă, fără ca, în grabă, să fi motivat, de ce 
alăturez epistola. 


O făcui aceasta ca să mă legitimez oarecum, că 
am titulă a vorbi despre Pumnul, ca unul al cărui raport, 
către neuitatul acel al nostru bărbat, s-ar putea în câtva 
pricepe din „dojana” ce alt al nostru neuitat bărbat, Alecu 
adică Hurmuzachi, îmi da, căci, deşi ştia el că sunt peste 
15 mile depărtat de la Cernăuţi, n-am participat la 
îngroparea lui, a lui Pumnul. 


Acel raport al meu către Pumnul, poate-l voi 


arăta, că a fost intim, şi prin un incident, ce l-oi descrie; 
care incident ne aduse pe noi ambii înaintea judecătorului 


237 


militar (Kriegsgericht) fiind în respectivul timp aice 
„stare de asedie”, însă nu că doară am fi fost culpabili, ci 
căci păream a fi noi comis aceea ce ne trase înainte(a) 
acelui judecătoriat. 


Zic, că poate voi publica acel incident: pentru că 
el e şi pentru astăzi un caz delicat față cu publicitatea. Ar 
trebui, adică, să citez nişte pasagii din corespondenţă-ne 
— a mea cu Pumnul şi al lui cu mine — care pasaje nu erau 
menite pentru judecători, fură însă aflate şi 
(indescifrabil). 


Iată de ce am alăturat şi epistola lui Hurmuzachi 
comunicatului răspuns scrisorii mele cătră Domnia Ta. 
Alătur, deci, marca returnaţi-vă cu rugarea, ca să ai 
bunătatea a-mi remite acea epistolă. 


La această rugare a mea, adaog şi aceea că, 
neaflându-Te Domnia Ta oareşicum în posibilitate a-mi 
primi comunicatul meu ultim, despre Pumnul, şi cel din 
„Unirea”, să mai ai şi acea bunăvoință, a mi le remite 
nefrancat. „Unirea? alt exemplar n-am, iar despre 
„venirea lui Pumnul în Bucovina”, spre a mai scrie odată 
pentru alt ziar, mi-ar pica cam greu, căci pătimesc de 
reumă în mâna dreaptă şi în tot trupul de bătrâneţe. 


Cu toată stima 


Fără dată 
(ss) Porumbescu 


238 


Din Bucovina 7 Aug. (anul lipseşte) 
Domnule: 


Mulţumindu-ţi că mi-ai întărit debila-mi credinţă, 
te rog şi mai departe... 


Totodată, alăturând 3 florini de argint, pentru 
„fondul tipăririi cărților poporale”, rugându-te ca să ai 
bunătate a-i da unde se cuvine. 

Cu tot respectul 
(ss) Porumbescu 


Chiar aud cum că cu, 1 a lunii viitoare, să iasă în 
Cernăuţi o gazetă politică germană, cu numele „Der 
Bucoviner Korrespondent”, sub subvenţiunea guvernului 
şi sub redacţiunea unui evreu, Gherbel, sic transit gloria 
mundi: domnii Hurmuzaki s-au retras cu totul de la scena 
activităţii jurnalistice: însă tot încă foarte mult bine avem 
de la dânşii în privinţa intereselor noastre celor naționale, 
nelăsând nici o ocaziune ne-ntrebuinţată, unde ar putea să 
ne ajute prin însemnătatea-le privată, şi însemnătatea li-i 
încă tot mare şi în comun respectată. 


Confidenţial: Din vorba arhiducilor şi a lui Hess, 
am priceput spre bucuria noastră cea mai mare, că numai 
până ce se vor curăți măcar ceva ţarinele, nu vor apuca ai 
noştri ofensiva: până-n trei săptămâni, însă, de acum 
trebuie să intre trupele noastre în Moldova (?) „oare cea... 
de pe urmă n-a fi mai...? (NOTĂ: ca forţe europene de 
pace, trupe austriece şi poloneze aveau să intre în Ţările 
Române, pentru a menţine ordinea, în condiţiile în care 


239 


ruşii şi turcii erau obligaţi, prin tratate internaționale, să 
se retragă peste Prut, respectiv, Dunăre —n. n.) 


La noi până acum încă tot au fost (printre preo- 
time) şi printre popor rusofili: dar acum toate s-au 
schimbat ca prin un farmec, şi numai mântuirea şi iar 
mântuirea principatelor prin Austria ni-e parola. 


x 


Din Bucovina 7 Aug. n. 


Din ora de când se datează amestecul cauzei 
orientale, iară mai cu seamă de când au intrat muscalii în 
megieşitele noastre principate, noi, dacă am putut spera 
vreun sfârşit bun şi curând a vălmăşagului acestuia, 
căşunat prin fierbintele zel „tutelativ” a recilor nordieni, 
apoi niciodată nu l-am aşteptat din altă parte, decât de la 
Austria. Uitatu-ne-am noi în toate părțile, însă pretu- 
tindeni, cumpănind cu luare de seamă starea şi caracterul 
chestiunii acesteia, aflarăm orizontul sigurei sperări 
închis: iară acolo unde venirăm la cabinetul Austriei, un 
unic încă liber prospect zărirăm. 


Ce e drept, poziţiunea Austriei, cea locală, în 
respect cu scena răzbelului, vaza şi puterea-i fizică şi 
morală în care se află ea, şi mai cu sama, de ceva, 
încoace, sunt nişte împrejurări care ne şi putură garanta, 
orişicând, o curmare nepregetată a certei acesteia neferi- 
cite; numai dacă nu se vor restrânge (Austria) într-o 
neutralitate absolută. 


240 


De un timp, însă, încoace, de când ne-nştiinţarăm 
despre convenţiunea din 14 Iunie, care se-ncheia între 
Poarta otomană şi-ntre cabinetul nostru, de au şi mai fost 
oareşicare cauză ne-ntemeiată, de a nu ne putea dezbate 
deoarece anxietate în privinţa plecării Austriei, sperările 
noastre cele primitive prea destul ni s-au împăcat. Căci 
noi, din nemijlocita interesare, pe care ca nişte austrieci o 
ducem pentru fericirea monarhiei, n-am putut fi fără 
grijă, cugetând la putincioasele eventualităţi: cu atâta mai 
mult, ca creştini şi români, am compătimit şi compă- 
timim necontenit pentru bietele şi iar bietele principate, 
care însă de amoare protectorativă a pravoslavnicului lor 
epitrop acum mai că nici nu mai pot respira. 


Aceasta a noastră îngrijire se mai înmulți şi prin 
aceea că aşişi în primul manifest, pe care-l lăsară 
muscalii, intrând pe pământul Moldovei, către locuitorii 
acestei ţări, văzurăm prea-cunoscuta nesinceritate a 
Rusiei, care o păstrează ea pentru martirele principate 
danubiene. „Timeo Danaos et dona ferrentes” şi cât de 
uşor putu o asemenea mască purtată —vai Ceriule! — cu 
atâta seriozitate şi amiciţie simulată, să înşele pe un ca- 
binet, care ar fi ceva mai ne-ager de ochi, precum din 
norocire e al nostru, acesta prezent. Toate acele ale 
noastre reflexiuni ancsii însă, acum sunt nimicite, şi 
spiritul orizonului nostru celui politic, în privinţa cauzei 
respective, e astăzi cel mai favorabil şi mai dedicat 
politicii şi măsurilor cabinetului nostru faţă cu prea- 
apucativele tendinţe ale guvernului petersburgic. 


Şi oare cine mai poate avea credinţa „lui Toma” 
despre voia şi hotărârea Austriei, în privinţa tendinţelor 


241 


Rusiei în comun, şi în privinţa tendințelor ei cu 
principatele danubiene în parte; cine oare, după atâtea 
dovezi faptice despre plecabilitatea Turciei spre cerinţele 
cele drepte şi loiale, nu ale Rusiei, ci ale timpului, nu 
cunoaşte că buba Rusiei nu e „pravoslavia”, ci 
„geografia” teritoriului său; că pe Rusia o aliciază!% 
Carpaţii, Dunărea şi Marea Neagră, iară nu cheile 
bisericii „sfântului mormânt”, şi că aceste toate cabinetul 
Austriei, prea bine cunoscându-le, nu le poate privi cu 


ochi indiferent „neutral”? 


Totodată, ne simțim în dreptate de a spera, 
desigur, cum că ne-indiferența aceasta a Austriei, 
împreunată cu fizica, morala şi politica ponderată, la care 
deveni ea prin prudență şi  circumspectă: dar 
fundamentala şi exacta ei păşire în cauza orientală o va 
şti ea aplica şi mai departe, în interesul său, în interesul 
Europei, prin urmare şi în binele şi mântuirea bietelor 


principate danubiene'”. 


Onoraţilor Domni! 


Rog cu toată stima, să binevoiţi a primi şi publica, 
ca foileton, în preţuita „Gazertă” alăturatul comunicat. 


1% Din lat. allicio = a atrage (A. B.) 

107 Această scrisoare pare a fi fost destinată Gazetei Transilvaniei. O 
indică şi lipsa semnăturii. Eu n-am avut însă posibilitatea să 
controlez dacă a apărut sau ba în coloanele Gazetei. A. B. 


242 


Al doilea incident, cum zic la sfârşitul primului, îl 
voi trimite mâne, poimâine, că el şi aşa nu se potriveşte a 
fi publicat deodată cu primul, ba, mai mult interes, pare- 
mi-se, va avea, dacă nici în numărul proxim următor, ci, 
cel puţin, în cel de-al treilea după primul, va fi publicat. 


Apoi vă rog, din ante de acele numere ale 
„Gazetei”, în care vor apărea — se-nţelege, din bunătatea 
Domniilor Voastre — aceste comunicări ale mele (care, la 
urma incidentului al 2-lea voi spune din ce izvor solid şi 
sigur le am: să-mi trimeteţi câte 5 exemplare, pentru care, 
cu mandatul poştal de ieri, am trimes, pe lângă cei 5 
franci, încă 50 creiţari. 


Cu toată stima 
22/XI n. (18)95 
(ss) Iraclie Porumbescu 
paroh 
NOTĂ. Rog pe bunul zeţar să nu-mi facă greşeli. 
* 


Onoraţilor Domni! 


Trimit şi al doilea „incident”, rugându-vă, cum v- 
am rugat, să fiți buni a-l primi şi publica. 


Totodată vă rog şi acuma să aveţi bunătatea a griji 


ca atât zeţarul, cât şi corectorul şi revizorul să nu lase 
greşeli, aşa în cuvinte cum şi în întrepuntaţiuni. 


243 


În curând, mi-oi permite a vă trimite încă două 
episoade ale mele, din timpul când generalul Bem răzbise 
până la Dorna, în Bucovina, respingând pe Urban şi al II- 
lea regiment de grăniceri până peste hotarele Transilvani- 
ei, dincoace. 


Cu toată stima 


25/11 n. (18)95. 
(ss) Porumbescu 


P. S. Prin mandat trimit 1 franc pentru un pătrar 
de vin celora care vor feri comunicatele mele de greşeli. 


x 


Mult stimate Domnule! 


Cinci exemplare din No. 49 primii şi le-am şi 
trimis pe unde am socotit. 


Epistola mea cea mai din urmă (din care văzui, cu 
mulțumire, că şi scoasei unele cuvinte) cred că-ți aduse 2 
sau trei prenumeranți: aşa aud că, la poşta din Câmpu- 
lung, văzând-o un preot (Ciupercovici), ştiu cum şi unde 
să se adreseze pentru primirea gazetei. 


Domnule!, atâta sunt însărcinat cu oficiu-mi şi o 


mulţime de trebi particulare —din nou acum pe spate-mi 
căzute — încât nu pot să-mi iau o oră, ca să-ţi scriu ceva 


244 


mai interesant şi mai bine carta şi tocmeşte dar, până ce 
va fi culpa mea dacă nu mi-oi da mai multă silință. 


Prea plecat 
(ss) Porumbescu 


Ciprian Porumbescu ceruse catedra de muzică 
de la Liceul român ortodox din Braşov pentru 1 
Septembrie 1881. Atunci, însă, nefiind încă catedra 
liberă, n-a putut fi angajat. Angajarea, „până la efeptuirea 
alegerii prin Delegaţiunile şcolare”, se face abia în 
şedinţa Eforiei şcolare, ţinută la 5/17 Octombrie, acelaşi 
an, pe baza următoarei cereri: 


Prea Onorată Eforie! 

Referitor la Concursul publicat de prea onorata 
Eforia NI. 96 a. c. pentru postul de profesor de muzică la 
şcolile medii din Braşov, îmi permit a adresa prezenta 
petiție, cu respectuoasa-mi rugare de a-mi acorda 
menţionatul post. 


Intemeiez petiția mea cu următoarele documente: 


1-2-3: Testimoniu de maturitate, absolutoriul şi 
testimoniul de stat de la facultatea teologică; 


4-9: Testimonii de colocvii şi seminarii, împreună 
cu absolutoriul de la facultatea filosofică; 


245 


10-12: Testimoniile de muzică de la domnii 
profesori Worobcheviciu, Krenn şi de la Conservatoriul 
din Viena; 


13-24: Unele din compoziţiile mele muzicale, 
parte lumeşti, parte bisericeşti, şi, în urmă 


25: Şcoala mea de cântare pentru şcolile poporale 
şi normale, care de prezent se află sub presă (cu 
ortografia Academiei din Bucureşti). 


Mai alăturez şi decretul c. r. căpitanat din 
Suceava, în urma căruia familia noastră şi-a schimbat 
numele Golembiowski în Porumbescu. 


Rog, în urmă, cum că, în caz că prea-onorata 
Eforie ar afla de bine a-mi da postul din chestiune, a-mi 
trimite prea-graţios totodată şi un mic avans pentru 
voiajul meu la Braşov. 


Stupca, posta Ilişeşti, Bucovina 13/25 Septemvrie 
1881. 


(ss) Ciprian G. Porumbescu 
teolog şi filosof absolut 


Delegaţiunile şcolare l-au ales „profesor provizo- 
riu de muzică şi cântări, cu salariu anual de 500 florini 
vienezi albi, în şedinţa de la 28 Decembrie 1881, îna- 
intând „actul de alegere” spre aprobare, Consistoriului 
Arhidiecezan, la 17 Martie, sub No. 22/1882. 


246 


Aprobarea din partea Consistoriului se dă, sub nr. 
1135 Şc. De la 11 Mai 1882. 


Pe baza acestei aprobări, s-a încheiat apoi urmă- 
torul Contract între Eforia şcoalelor şi Ciprian Porumbes- 
cu. 


1). Eforia şcolară angajează pe Domnul Ciprian 
G. Porumbescu de profesor secundar de cântări la gim- 
naziu, la şcoala comercială şi reală precum şi în cl. IV şi 
V de fete, cu salariu anual de 500 fl. adică cinci sute 
florini val-austr. 


2). Domnul Ciprian G. Porumbescu primeşte 
postul de prof. secundar la prezisele şcoale cu salariu 
anual de 500 fl. v. a. şi se obligă a propune muzica vocală 
în acelea şcoale cu 12 oare pe săptămână, după planul dat 
lui de Direcţiunea şcoalelor noastre medii. 


3). Eforia şcolară îşi susţine dreptul de a putea să 
demisioneze pe prof. secundar de cântări, după prealabila 
ascultare a Direcţiunii şcoalelor medii, pre-anunţându-i 
serviţiul cu 6, şase, luni înainte. 


4). Profesorul secundar de cântări îşi poate cere 
demisiunea tot cu 6, şase, luni înainte de începerea anului 
scolastic. 


5). Profesorul secundar de cântări se obligă a se 


supune necondiționat dispoziţiunilor în vigoare ale 
institutului nostru de învățământ. 


247 


Profesorul de cântări Ciprian Porumbescu nu nu- 
mai că s-a supus „dispoziţiunilor în vigoare”, îndepli- 
nindu-şi toate îndatoririle contractate, ci, în curând după 
sosirea sa la Braşov, pe lângă obligamentele impuse de 
catedră — în plus conducerea corului de la Biserica Sf. 
Nicolae şi cel al Reuniunii de cântări — cu toată sănă- 
tatea-i zdruncinată, a mai găsit răgaz în neostenita-i sete 
de activitate să şi creeze, să dea concerte, repre-zentaţii, 
să dezvolte o activitate care şi azi uimeşte. 


Elanul şi febrilitatea cu care se pusese pe lucru se 
poate desprinde şi din următoarea cerere, adresată Eforiei 
şcolare, abia la 4 luni după stabilirea sa în Braşov: 


Prea Onorată Eforie! 


Subsemnatul, împreună cu mai mulţi colegi ai săi 
şi cu mai mulţi membri ai „Reuniunii române de 
gimnastică şi cântări”, are de cuget a da vreo câteva 
reprezentaţiuni teatrale, în favorul studenţilor bolnavi de 
la institutul nostru şi al mai multor instituţiuni filantro- 
pice naţionale din loc. Neavând altă localitate pentru sco- 
pul acesta, diletanții mai sus numiţi îşi permit a ruga pe 
mult onorata Eforie a şcoalelor române medii din Braşov 
să binevoiască a le concede, pentru câtăva vreme, sala 
cea mare a edificiului şcolar. 


Braşov, în 3 Februarie 1882. 


cu deosebit respect 
(ss) C. G. Porumbescu prof. de muzică. 


248 


Învoirea, fireşte, n-a întârziat, cum n-au întârziat 
nici repetițiile, al căror rezultat a fost reprezentarea 
operetei „Crai Nou”, în trei seri (27, 28 Februarie şi 14 
Martie stil vechi 1882). Ultima oară s-a jucat şi piesa 
într-un act „Rămăşagul”, de Vasile Alecsandri. 


Cu această ocaziune, orchestra, dirijată de însuşi 
compozitorul Ciprian Porumbescu, a executat, pentru 
prima dată, „Hora Braşovului”, compoziţia sa, dedicată 
publicului român din Braşov, drept recunoştinţă pentru 
dragostea cu care a fost îmbrăţişat şi sprijinit. 


Activitatea aceasta înfrigurată, fără repaos, îi 
agravară însă boala într-atâta încât, după abia un an de 
activitate, Ciprian Porumbescu se vede nevoit să 
înainteze Direcţiunii şcolare cererea de mai jos: 


Prea Onorată Direcţiune! 


Mizera mea stare sanitară, în care mă aflu de 
prezent, re-cere numaidecât a petrece un timp mai 
îndelungat într-o climă mai caldă, spre recâştigarea 
sănătăţii mele şi a-mi face posibil a funcţiona şi mai 
departe în oficiul meu. 


Conform ordinăciunilor medicului, trebuie să plec 
cât de curând la Mentone, unde să petrec cel puţin trei 
luni: rog deci cu tot respectul pe prea onorata direcţiune 
a-mi mijloci prea grațios la locurile competente un 
concediu de 3 luni, adică de la 1 Noemvre, până la 1 


249 


Februarie 1883, lăsându-mi salariul meu pe deplin, ca să- 
mi pot recâştiga iarăşi sănătatea mea, nefiindu-mi în 
situaţiunea-mi prezentă posibil a satisface recerinţelor 
serviciului meu. 


Braşov în 20 Octomvre 1882 


(ss) Ciprian Porumbescu 
profesor de muzică 


La cerere e anexat următorul 
Atestat medical 


Subscrisul constată, prin aceasta, că, vizitând, azi, 
pe Domnul profesor de muzică de la gimnaziul superior, 
central greco-oriental, din loco: Ciprian Porumbescu, 
născut Stupca, în Bucovina, etate 27 ani, religie greco- 
orientală, a aflat că suferă de un morb greu cronic de 
plămâni şi, pentru vindecarea lui, este absolut necesară 
cercetarea locurilor climatice de la Mentone, Italia, pe 
timp cel puţin de trei luni, adică: Noembrie, Decembrie şi 
Ianuarie a anului curent. 


Adevărul acestei aserțiuni constată prin propria 
subscriere. 


Braşov în 19 Octombrie 1882 


(ss) Dr. Neagoe 
medic practicant 


250 


Directorul Şt. Iosif, încă a doua zi (21 Octom- 
brie), înaintează cererea („cu opinare ca petentului să i se 
exopereze concediul cerut”). 


Eforia, la rândul ei, înştiinţează pe „petent” că i-a 
acordat concediu de o lună (cât îi stătea ei în putere) 
„lăsându-i salariu deplin” şi înaintând cererea Consiliului 
Arhiepiscopal, „cu recomandaţiune ca să i se acorde con- 
cediul mai departe, pe lunile Decembre 1882 şi Ianuarie 
1883”. 


Consistoriul Arhiepiscopal, cu nr. 4185, Şc. din 9 
Nov. 1882, aprobă în întregime concediul cerut, fără nici 
o reţinere din leafă, suplinitorii (Dr. N. Pop şi Pant. 
Dima) fiind plătiţi de Eforie cu câte 30 florini pe an. 


Inainte de expirarea acestui concediu, Direcţiunea 
şcolară primeşte următoarea cerere: 


Prea Onorat Directorat! 


Cu sfârşitul lunii acestea expiră concediul meu, 
dat pe trei luni. Starea mea sanitară însă recere, pentru un 
succes favorabil al curei mele, ca să petrec cel puţin încă 
3 luni în clima aceasta caldă, precum se vede din 
alăturatul atest, medical; rog deci pe prea onoratul 
directorat să binevoiască a mijloci, la locurile compe- 
tente, ca să mi se prelungească concediul meu sub tot 
aceleaşi condițiuni ca până acum, până la finea lunii lui 
Aprilie a. c. 


251 


Totodată îmi permit a ruga ca salariul meu să mi 
se plătească până inclusiv 1 April a. c., anticipative 
deodată la 1 Faur, având calamităţi neplăcute şi scăderi 
foarte mari, prin trimiterea lunară în sume mici. 


Nervi, Italia 7/19 Ianuarie 1883. 


(ss) Ciprian Porumbescu 
prof. de muzică în conced. 


La cerere e anexat următorul certificat medical. 
Zeugnis. 


Herr Ciprian Porumbescu aus Kronstadt, leidet an 
einen acuten bronchial- u. Lungenspitzenkatharh und ist 
zu seiner Genesung der Aufenthalt desselben in einen 
südlichen Klima nicht nur geboten sondern 
unentbehrlich. Wie sein Zustand gegenwärtig ist, musste 
derselbe unbedingt noch 3-4 Monate in diesem Klima 
zubringen, da eine heimreise desselben sowie eine 
wiederaufnahme seiner berufsbeschäftigung vor Ablauf 
dieser Zeit nur die bedrohlichsten Folgen haben könnte. 


Genua 16 lanuar 1883. 
(ss) Dr. Breitinger 


108 Transcriere. / Domnul Ciprian Porumbescu din Braşov suferă de 
catarsis bronşic şi pulmonar acut şi pentru recuperarea sa o şedere 
într-un climat de sud este nu doar recomandabilă, ci indispensabilă. 
Având în vedere starea sa actuală, ar trebui să petreacă neapărat încă 
3-4 luni în acest climat, deoarece întoarcerea sa acasă şi întoarcerea 
la muncă, înainte de sfârşitul acestui timp, nu vor putea avea decât 


252 


Atât Direcţiunea, cât şi Eforia şcolară recomandă 
spre aprobare prelungirea concediului, până la 1 Aprilie, 
ceea ce se şi întâmplă. 


La 29 Martie 1883, soseşte o nouă cerere, de astă 
dată din Stupca, unde sosise de la Nervi, în 17 Februarie 
stil vechi, după o călătorie de aproape patru zile şi după o 
noapte dormită la Iţcani. 


Prea Onorată Eforie! 


Concediul, pe care a binevoit Prea Onorata Eforie 
a mi-l da pentru căutarea atacatei mele sănătăţi, expiră cu 
finea lunii acesteia, însă, durere, sănătatea mea încă nu 
este restabilită şi, după cum îmi spun şi medicii, sub a 
căror căutare continuă mă aflu, nici n-am speranţă de a fi 
în curând aşa de sănătos, ca să pot reîncepe activitatea 
oficiului meu, ci, desprimăvărându-se bine, mai trebuie 
numaidecât să fac încă şi cura de Gleichenberg, în Stiria. 


Sub atari împrejurări sunt inevitabil silit a mă 
ruga la Prea Onorata Eforie, cu toată onoarea şi supune- 
rea, să binevoiască a-mi mai prelungi concediul pe şase 
luni, după care termin, aflându-mă restaurat în sănătatea 
mea, voi reîncepe bucuros împlinirea obligaţiilor mele, la 
care m-am angajat. 


Ce se atinge de salariul meu, apoi cauza aceasta o 
las, cu toată supunerea, în bunăvoința sau posibilitatea 


cele mai amenințătoare consecinţe. / Genova 16 ianuarie 1883. / (ss) 
Dr. Breitinger. 


253 


Prea Onoratei Eforii de a mi-l lăsa, adică salariul şi 
ulterior sau ba. 


La întâmplarea, însă, că au cu, au fără salariu, 
Prea Onorata Eforie nu mi-ar putea încuviinţa prelungirea 
concediului, de care mă rog, atunci, deşi cu adevărată 
durere, sunt necesitat a mulțumi Prea Onoratei Eforii, cu 
toată căldura şi cu toată sinceritatea inimii mele, pentru 
distinsa-i bunătate, ce mi-o arătă până acum, totodată, 
însă, a-mi da şi demisiunea din oficiul ce-l ocupai la 
şcolile centrale, nefiindu-mi nicidecum posibil a reîncepe 
activitatea mea de profesor de muzică la acele şcoli, în 
situaţiunea-mi sanitară, în care mă aflu şi care situaţiune, 
după cum zisei mai sus, mai reclamă numaidecât o ulte- 
rioară căutare a ei, în locul de cură Gleichenberg. 


Stupca, în Bucovina 29 martie / 10 Aprilie 1883. 


(ss) Ciprian Porumbescu 
Profesor de muzică 


A mai dus-o aproape două luni, de la data acestei 
cereri, Gleichenbergul însă, de care-şi legase ultimele 
speranțe de „restabilire” a sănătăţii, nu l-a mai putut 
vedea, căci, în dimineaţa zilei de 25 Mai stil vechi, 
zbuciumatu-i suflet se desprinse pentru totdeauna de lutul 
şubrezitului trup. 


La 23 Iunie, acelaşi an, Eforia restituie, la cerere 
părintelui Iraclie Porumbescu, toate testimoniile (14) şi 
compoziţiunile muzicale (12 caiete note, din care 1 
şcoală), pe care răposatul său fiu „le-a fost suşternut ca 


254 


bază şi ca motive la petiţionarea sa pentru postul de 
profesor de muzică vocală la şcoalele noastre”. 


La împlinirea anului de la moartea profesorului 
lor de muzică, Braşovenii „au ţinut mare parastas, în 
capela din cimitirul din Groaver, la care au luat parte 
Delegaţiunile şcolare, Eforia şcolară, corpul didactic de 
la toate şcoalele noastre din Braşov, studenţii, Reuniunea 
de cântări, Societatea comersanţilor, Casina română, 
meseriaşii şi numeros public, domni şi dame. 


„Masa pe care era aşezată coliva era împodobită 
cu o cunună, pe ale cărei funte albe de mătase era tipărită, 
cu litere de aur: „Amicele şi amicii mult regretatului 
Ciprian Porumbescu, în Mai 1884”. 


După serviciul divin, a rostit profesorul Andrei 
Bârseanu un mare discurs, în care a scos la iveală părțile 
luminoase ale caracterului lui Ciprian Porumbescu, care, 
în aşa scurtă vreme, a cucerit inimile Braşovenilor, 
apreciind totodată şi deosebita importanţă a operei lui 
Porumbescu pentru direcţiunea dezvoltării artei muzicale 
naţionale la noi”. 


După 25 de ani de la închiderea mormântului din 
Stupca, tot un fost profesor al liceului în serviciul căruia 
fusese Ciprian Porumbescu, regretatul Dr. Valer 
Branişte!%, a publicat în 1908, la Lugoj, cea mai com- 


1% Dr. Valer Branişte făcuse, în şase rânduri, pe regizorul operetei 
„Crai Nou”, având, în felul acesta, prilejul să pătrundă „în spiritul 
acestei creaţiuni” şi să vadă „profundul efect ce-l face asupra 
publicului nostru” şi pe care soarta-l dusese să vadă „locurile unde a 


255 


Pb 


pletă „schiță monografică” asupra lui Ciprian Porumbes- 
cu, din care am citat şi noi pasagiile din urmă. 


Iar când s-au împlinit 50 de ani de la prima repre- 
zentare a operetei „Crai Nou”, zi neuitată nu numai pen- 
tru spectatori, ci şi pentru artist, Braşovul, cel dintâi, şi-a 
adus din nou prinosul său de recunoştinţă sufletului neui- 
tatului lui animator, prin reprezentarea operetei sale, la 
31 Martie 1932, pregătită de corul Bisericii Sf. Nicolae, 
de sub conducerea profesorului loan Brânzea, şi dată sub 
conducerea maestrului Constantin Bobescu, care, cu 
această ocaziune, a publicat şi calde pagini de apreciere a 
operei înaintaşului său. 


Bucovina, după cum era de prevăzut, încă şi-a fă- 
cut chestie de onoare din sărbătorirea demnă a amintirii 
talentatului ei fiu. „Muzeul Ciprian Porumbescu” şi, de la 
Octomvrie viitor, un bust! °, la Suceava, vor vecinici şi 
mai palpabil pe cel care s-a dăruit atât de generos 
neamului şi atât de dispreţuitor pentru tihna vieţii sale. 


trăit şi lucrat, unde a copilărit şi a murit”, ajungând să înţeleagă 
„frământările vremilor cari le-a trăit”, pătrunzând astfel „în multe din 
intimităţile sufletului de Român şi de artist al lui Ciprian 
Porumbescu”. 

110 Bustul care se va dezveli, în Octombrie, la Suceava, e opera 
sculptorului I. Cârdei. Se ridică la iniţiativa revistei „Făt-Frumos”, de 
sub conducerea dlui prof. univ. Leca Morariu. Cum, însă, cheltuielile 
sunt mai mari decât sumele colectate, iniţiatorii fac apel, cu drept 
cuvânt, şi la publicul nostru. Şi Braşovenii nu pot lipsi de la această 
datorie, cum nu pot lipsi nici de la datoria eternizării în bronz a 
bardului nostru de la 1848. Sumele cu care se va contribui, oricât de 
Mici, vor fi un semn de preţuire a memoriei celor care se legaseră 
atât de strâns sufleteşte de oraşul nostru. 


256 


Ca sufletul său să circule — şi asta e esenţialul — 
înduioşând, electrizând, fortificând mândria naţională şi 
sentimentul necesităţii unirii care tot întârzie încă, e 
nevoie însă de o cât mai largă răspândire a operei artis- 
tului. Şi, în privinţa aceasta, parcă ar avea o datorie şi 


Direcţia Educaţiei Poporului”!!! 


"1! Banciu, Ax., Familia Porumbescu şi Braşovul, în Țara Bârsei, 
Anul V, No. 5, Braşov 1933, pp. 400-415 


257 


loan Brânzea: 
Intru pomenirea lui C. G. Porumbescu 


„S-a strecurat o jumătate de veac de când, sub 
lovitura brutală a morţii, în Bucovina, dispărea o figură 


reprezentativă a muzicii româneşti, compozitorul Ciprian 
Porumbescu. 


258 


Este un prilej de comemorare ce şi-a găsit ecoul 
cuvenit, căci numele său poate sta cu vrednicie alături de 
al celor care au contribuit la trezirea conştiinţei de sine pe 
care o are astăzi cultura noastră muzicală. Consideraţia 
aceasta ne face să evocăm amintirea lui cu pietatea 
cuvenită, arătându-ne vrednici de ceea ce ne-a lăsat 
moştenire, căci, numai aşa, cel aşezat în mormânt acum 
50 de ani va odihni în pace. 


Ciprian Porumbescu este un artist ce aparţine 
întregului nostru neam. Opera lui a devenit o temelie şi o 
reală contribuție la educaţia generaţiilor ce i s-au 
succedat, încălzind cu flacăra spiritului său robust pe toți 
care au trăit întru realizarea unui ideal naţional. Nu i-a 
fost rânduit însă de soartă să vadă aievea biruinţa deplină 
a neamului său iubit. 


În cele ce vor urma nu vom psalmodia aducerea 
aminte a unei vieți, sfârşită după 28 de primăveri, ci, cu 
gestul cucernic al celui ce aduce un prinos de 
recunoştinţă, ne vom ocupa mai mult de opera pe care ne- 
a lăsat-o. 


Opera muzicală a lui Ciprian Porumbescu poate fi 
studiată mai bine în legătură cu împrejurările lui de 
vieţuire şi, uneori, în funcţie de istoria noastră naţională. 


Descendent al unei familii preoțești, opera sa 


poartă, în mare parte, pecetea sentimentului religios în 
care a fost educat. Al doilea sentiment, tot atât de puter- 


259 


nic, care-i caracterizează opera, e cel naţional, sădit în 
sufletu-i sensibil tot în casa părintească. În general, 
simţirea muzicală şi românească a lui Ciprian a crescut 
într-un mediu „care răsuna de suspinul codrilor, jalea 
văilor şi şopotul izvoarelor, închegate în melodiile 
poporului nostru”. 


Talentul nu i s-a putut afirma însă în toată 
puterea. L-au împiedecat şi scurtimea vieții, şi suferințele 
cauzate de o boală neiertătoare, care prea de vreme 
hârbuiseră trupu-i voinic. De aceea „opera lui este abia 
un început, pe care nu a ajuns să-l continue şi să-l 
termine. Ce ne-a rămas sunt aşchiile, care au căzut când 
maestrul a început să cioplească forma artistică pe care 
nu i-a fost dat să o termine” (Dr. Valer Branişte). Dar n-a 
putut să-şi desăvârşească nici cultura muzicală, pentru ca 
din îmbinarea ei cu talentul înnăscut să rezulte o operă 
muzicală de o superioară valoare. Din cauza aceasta, din 
cele 255 compuneri ale sale, multe au o factură melodică 
şi ritmică nemţească, o consecinţă a mediului muzical din 
Cernăuţi şi Viena. 


Aceeaşi impresie o fac şi unele din compoziţiile 
în care a încercat să-şi exprime cugetarea muzicală prin 
produsul artistic al poporului nostru, cum este şi cazul cu 
opereta „Crai nou”, scrisă, în mare parte, în genul muzicii 
populare româneşti. Împrejurarea că, între creaţiunile 
sale, găsim şi lucrări mai puţin îngrijite, se explică prin 
viaţa-i prea scurtă şi prea agitată, care nu i-a dat răgazul 
necesar perfecţionării şi emancipării de sub influenţa me- 
diului în care a trăit şi a şcolii la care a urmat. 


260 


Totuşi, lui Porumbescu îi revine meritul de a fi 
fost primul între contimporanii săi care, într-o vreme 
când muzica populară românească era prea puţin luată 
în seamă, înțelegându-i rostul, şi-a îndreptat privirea 
asupra ei, spre a clădi pe această temelie clasicismul artei 
naţionale româneşti. 


Este acesta un merit atât de mare, încât ar justifica 
recunoştinţa noastră chiar dacă activitatea muzicală a lui 
Porumbescu s-ar fi redus la atâta. 


Dar firea sa impulsivă şi activă ne-a dăruit şi 
lucrări, şi încă în toate genurile de muzică, desfăşurând, 
pe oriunde l-a dus soarta, o activitate care şi azi uimeşte. 


Prin lucrările sale, Ciprian Porumbescu a rămas, 
între contemporanii săi, o remarcabilă expresiune a artei 
muzicale. Multe din lucrările ce le voi aminti, păstrate în 
manuscris, sunt împrăştiate pe la diferite familii, care au 
avut legături de prietinie cu familia compozitorului. 
Unele au fost copiate, altele ne-au rămas doar numai cât 
numele. Cele mai multe sunt resfirate prin arhivele 
diferitelor societăţi corale din Bucovina (Cernăuţi, 
Suceava) şi Ardeal, iar altele sunt în păstrarea muzeului 
„Ciprian Porumbescu” din Cernăuţi. 


Fericită şi vrednică de toată recunoştinţa a fost 
ideea Reuniunii de cântare „Ciprian Porumbescu” din 
Suceava, care a scos la lumina tiparului mai multe 
fascicole din compoziţiunile patronului spiritual şi avem 
nădejdea că editura Reuniunii va continua, chiar în ciuda 


261 


crizei financiare, să popularizeze prin tipar rezultatul unei 
munci împlinite până la sacrificiul de sine. 


Literatura muzicală vocală ne-a îmbogăţit-o 
Ciprian Porumbescu cu: Coruri bărbăteşti, mixte, pentru 
3 voci şi 2 voci, având caracter religios, laic-popular şi 
naţional. 


Cu caracter ştiinţific şi muzică de dans, ne-a lăsat 
o serie întreagă de lucrări pentru diferite instrumente de 
coardă: pian, vioară şi violoncel. Solo pian, solo vioară 
cu acompaniament de pian, duete, terţete, quartete, 
quintet de coarde şi orchestrație. Valsuri, potpuriuri, 
polci, hore, marşuri, reverii şi o serie de romanțe pentru 
voce şi pian. 


Muzica religioasă: Imnurile liturghiilor Sf. loan 
Gură de Aur, cor mixt, Sf. Vasilie, 3 voci, şi Sf. Grigore, 
în 4 voci. O liturghie pentru 2 voci şi alta în unison. 
Imnuri funebre, între care amintesc pe „Adusu-mi-am 
minte”, în 4 voci, de o profundă inspiraţie. „Prohodul 
Mântuitorului”, cor mixt, Antifoane, troparele şi irmoa- 
sele praznicelor, pentru 3, 4 şi 5 voci, psalmii 88, 95, 100 
şi 149, pentru 2 şi 4 voci, alte fragmente liturgice şi 
„Tatăl nostru”, pentru 4 voci, mai multe pricesne şi un 
oratoriu pentru Vinerea cea Mare, după cuvintele de la 
evanghelistul Luca, Cap. XXIII. 44-46. 


lată o comoară întreagă de muzică religioasă, din 


care şi astăzi se alimentează repertoriul corurilor biseri- 
ceşti din ţară. 


262 


Muzică laică-populară şi naţională: 


Coruri bărbătești: Lacrima Patria Română, Luna 
Mai, Noapte consolatoare, Cântec sicilian, Pe cerul 
Bucovinei, Cântec  vânătoresc,  Zefir-un melodie, 
Salutare, Numele tău, Românul, Imn festiv, Tricolorul, 
Iarna, cu solo de tenor, cvartetul comic „Cisla”, Iată ziua 
triumfală, Sunt arboros, Cântec bacanal, Cântecul 
soldatului, Sosirea primăverii, Tabăra română, Sergentul, 
Hai Române, Marşul economilor, Marşul Cântăreţilor, 
Imnul nopţii, Hai să ciocnim, Banchetul, Imnul gintei la- 
tine, Hora Severinului, Primăvara. Şcoala, Frühlings- 
nacht, Alte garde-polka, Cât îi ţara românească, Țară 
mândră şi măreaţă, pentru 5 voci, şi două cantate cu 
acompaniament de pian: Altarul mănăstirii Putna şi La 
malurile Prutului. 


Coruri mixte: Frunză verde  mărgărit, Oda 
ostaşilor români, Frunză verde foi de nalbă, cu solo de 
sopran, Cântecul Margaretei, Serenadă etc., etc. 


Pentru 3 voci egale: Hai la vale, Hora primăverii 
etc. 


Pentru 2 voci: Român verde ca stejarul, Imnul lui 
Ştefan cel Mare, O zi frumoasă a sosit, Unui nor etc., etc. 


Dar lui Ciprian Porumbescu îi datorim şi cea 
dintâi operetă românească, „Crai nou”, scrisă după 
libretul lui Vasile Alecsandri, cea mai mare lucrare a sa, 
în care şi-a concentrat tot talentul. Cu „Crai nou”, 
Porumbescu a deschis o nouă direcţiune în viaţa muzicală 


263 


a neamului nostru, direcţiune ce a fost continuată, cu mai 
puţin succes, de un alt bucovinean, de Tudor Cavaler de 
Flondor (mort în 1908), în operetele: „Noaptea Sf. 
Gheorghe” şi „Moş Ciocârlan”, dar cu mai multă vigoare 
şi caracter exclusiv românesc, în creaţiunea artistică a 
Dlui Tiberiu Brediceanu (,„Şezătoarea” şi „Seara mare”), 
iar din generația mai tânără, tot pe această cale a pornit şi 
Sabin V. Drăgoi, în „Năpasta”, şi „Constantin Brânco- 
veanu”. 


Acţiunea „Crai nou”, scoasă din viaţa de la ţară, 
izbuteşte s-o îmbine cu acorduri dulci şi vesele, nelipsind 
nici cele duioase, pe care autorul le scoate din tezaurul 
muzicii populare. 


„Din opereta sa „Crai nou” -spune DI. T. 
Brediceanu — se vede clar tendinţa principiului că numai 
motivele curat poporale pot servi de bază la crearea unei 
muzici artistice româneşti. Porumbescu e primul care, 
alegând frumoase melodii din popor, încearcă prelucrarea 
şi potrivirea lor pentru trebuinţele scenei”. 


Premiera operetei s-a reprezentat la Braşov sub 
bagheta autorului, în seara zilei de 11 Martie 1882, în 
sala festivă a liceului „Andrei Şaguna”, după ce o luase 
în studiu cu corul bisericii „Sf. Nicolae” şi al „Reuniunii 
de cântări”. A fost, atunci, o însufleţire de nedescris, iar 
autorul a avut un succes peste aşteptările sale, fapt care îl 
îndeamnă să scrie, după a doua reprezentare, tatălui său: 
„Astăzi am ajuns să-mi văd dorința împlinită, mi-am 
văzut visul cu ochii”. 


264 


Valoarea operetei „Crai nou”, deşi păstrată numai 
în manuscris, n-o mai contestă nimeni. În cursul a 50 de 
ani, ea a continuat să se reprezinte cu succes. În Buco- 
vina, Ardeal şi Banat şi-a deschis calea de popularizare şi 
în sânul poporului, iar astăzi cred că nu există societate 
corală care să n-o fi reprezentat pe scenă. 


În zilele din urmă, s-a dat la Opera din Cluj şi 
Radio-Bucureşti, la 11 Aprilie 1932, iar la Braşov, am 
avut subsemnatul satisfacția să o pregătesc, cu corul 
bisericii „Sf. Nicolae” şi cu sacrificii nebănuite, pentru 
ca, în seara zilei de 31 Martie 1932, să comemorăm cu 
vrednicie şi cu o sală arhiplină împlinirea a 50 de ani de 
la premiera ei. 


În general, muzica lui Porumbescu impresionează 
prin expresie şi prin nota melancolică. Aceste piese te 
pun parcă în faţa ochilor unui copil bolnav, care te 
priveşte. Sunt compoziţii inspirate de viaţa lui în 
suferință. Aşa, spre pildă, amintesc: O roză veştejită, C- 
un plâns amar venit pe lume, Curgeţi lacrimi, Aş fi murit, 
După un an de suferință, A căzut o rază lină, — toate 
romanțe pentru voce şi pian. 


Are bucăţi care-i evocă amintiri şi emoţii mai 
vechi, ca: „Bertha”, nocturnă pentru pian, Te-ai dus, O 
dimineaţă pe Tâmpa (Mai 1882), Stejeriş, Suvenir de 
Iaşi, Viena, Nervi şi Roma, Ich liebte dich, Cât te-am 
iubit, Ich liebe dich, romanțe pentru pian şi voce, 
Suspinul prizonierului, arie pentru violină, flaut şi pian, 
scrisă în închisoarea din Cernăuţi unde ajunsese din 
cauza sentimentelor lui naţionale şi „Balada” pentru 


265 


vioară şi pian. De timbrul unei tristeţi apropiate nu pot 
scăpa nici compoziţii mai vesele, ca de pildă : Odă la vin, 
Dorul, Lăsaţi-mă să cânt, Fata popii, O dorinţă, Frunză 
verde de chiperi, Trandafirul etc. 


Valsuri: „Camelii”, cântat mai întâi la Viena, în 
1880, de orchestra vieneză, sub conducerea lui Johann 
Strauss, Galgenhumor, Fleurs d”Automne, Basme Iasia- 
ne, La malurile Prutului etc. 


Polci: Zâna Dunării (14 Febr. 1880), dedicată 
doamnelor patronese ale balului român din Viena, 
Ochişorii albaştri, Dalbă Nalbă, Fluturaşii de noapte, 
Ilenuţa, Despărțirea de patrie, Pe câmpiile Stupcii (locul 
natal), Une miniature, Cri-cri etc. 


Hore: Hora Braşovului, dedicată Societății 
braşovene, după succesul avut cu reprezentarea premierei 
„Crai Nou”, Hora „Bărbăteasca”, Hora Măriorica, dedi- 
cată surorii sale, Hora Şoimului, Hora Prahovei, dedicată 
dnei Elena Dobrin, Hora detrunchiaților, Peneş Curcanul, 
Hora națională, toate pentru pian şi Hora de salon, pentru 
violoncel şi pian. 


Ultimul strigăt de durere al unei vieți învinse este 
„Tempi passati? pentru pian, care este şi ultima sa 
compoziţie, scrisă înainte de a-şi închide pentru 
totdeauna ochii visători. 


Ciprian Porumbescu ne-a lăsat şi câteva cântece 


de veselie pentru o voce, publicate la Viena, în 1880, sub 
titlul: „Colecţiune de cântece sociale pentru studenţii 


266 


români”. Această broşură cuprinde cele două cântece 
naţionale, care, prin melodiile lor simple dar frumoase, 
de o expresie şi demnitate cumpănită — cum trebuie să fie 
orice cântec menit a fi popularizat — au trecut în patri- 
moniul comun al neamului nostru. 


Este vorba de „Imnul României June”, devenit 
„Imnul Unirii”: Pe-al nostru steag e scris unire... şi 
„Cântecul Tricolorului”. 


Membrii societăţii literare „România Jună” din 
Viena simțeau nevoia unui imn propriu, aşa cum aveau şi 
societățile studenţeşti germane.  Pleiadă entuziastă, 
veselă, tânără şi visătoare, încrezătoare în realizarea 
idealului izbăvirii şi libertăţii naţionale, tineretul nostru 
academic simţea lipsa unui stimulent muzical pentru 
cadenţarea pasului milităresc şi mai ales pentru exaltarea 
inimii. ŞI fiindcă se păstra viu succesul lui Alecsandri, de 
la Montpellier, cu „Cântecul Gintei latine”, din spirit de 
imitație şi „România Jună” pune un premiu de doi 
galbeni pentru cel mai reuşit text. La cercetarea 
manuscriselor, comitetul a aclamat cu însufleţire imnul 
avântat „Pe-al nostru steag e scris unire”... al lui Andrei 
Bârseanu. Aici apare rolul lui Porumbescu, cu fizionomia 
artei sale. Peste două zile, împarte coriştilor melodia 
„lirică şi săltăreaţă” a textului şi a noului imn, eroic în 
măsură, care mulţumi pe toţi. 


Dimitrie Onciul, fost coleg la Universitatea din 
Viena cu Andrei Bârseanu, în cuvântarea pe care a ținut- 
o la Academia Română, în memoria acestuia, reamintește 
cu duioşie următoarele: 


267 


„Neuitată îmi este şedinţa în care, prima dată, s-a 
cântat imnul nostru, deşteptând un entuziasm general. Era 
anul 1880. Treizeci şi şase de ani pe urmă, în seara zilei 
de 16 August 1916, când goarna chema feciorii români la 
luptă, pentru dezrobirea Ardealului, primul cântec de 
luptă ce l-am auzit în parcul de la Călimăneşti, unde mă 
aflam pentru cură, era „Pe-al nostru steag e scris unire”... 


Nu pot descrie adânca emoție, ce m-a cuprins, 
atunci, la auzul acestui imn, care mi-a încălzit sufletul în 
tinereţe şi mi-a întinerit bătrâneţile în acel mare moment 
de însuflețire. 


În sunetul lui, un mănunchi de studenţi români au 
pornit la luptă pentru cultura națională, în sunetul lui 
ostaşii români au pornit la luptă pentru dezrobirea 
neamului, în sunetul lui s-a înfăptuit unitatea naţională”. 


Acestea sunt împrejurările în cari s-a zămislit 
acest imn, care, graţie melodiei sale şi a versului său 
expresiv, se cântă şi trăieşte ca Imn al Unirii, deşi era să 
fie imnul Societăţii „România Jună”. 


Din răsunetul lui de atunci auzim şi azi, ca un 
ecou îndepărtat, îndemnul la înfrățire şi unire. „Pe-al 
nostru steag”... a fost, pentru suflarea românească, aerul 
unei dimineţi de primăvară, cu veselia unei zile ce se 
apropia şi sub cântecul păsărilor ce priveau răsăritul unui 
nou soare. 


268 


Iată cum a înţeles Porumbescu să-şi pună arta şi în 
serviciul cauzei naţionale. Ca soldat credincios în lupta 
ce se ducea de mica oaste a „României June”, şi-a înţeles 
rostul ce putea să-l aibă în pregătirea izbânzii. 


Dar imnul „Pe-al nostru steag”, spre deosebire de 
alte cântece naționale care s-au popularizat (Deşteaptă-te 
Române, La arme etc.) a ajuns să înregistreze o nouă 
izbândă. De doi ani, el a devenit imnul naţional al 
poporului albanez: un neaşteptat omagiu ce se aduce 
memoriei lui Porumbescu, după o jumătate de veac de la 
moartea lui, de o ţărişoară care înţelege să-şi împletească 
de acum năzuinţele ei cu melodia imnului nostru. 


Meritul lui Porumbescu, ca autor de cântece 
naţionale, ca educator şi îndrumător naţional prin cânte- 
cul românesc, devine şi mai mare, dacă luăm în conside- 
rare împrejurarea că activitatea sa, în această direcţie, şi-a 
dezvoltat-o în epoca când Bucovina era sub stăpânirea 
Austriei şi când fraţii bucovineni, ca şi noi, Ardelenii 
aveam nevoie de pregătirea sufletească pentru ziua cea 
mare a Unirii. 


Dar „Cântecul tricolorului”! Câţi nu l-au cântat, 
cu ochii umeziţi de lacrimi, fără să se gândească însă că 
şi textul şi muzica sunt creațiunea lui Porumbescu. Câte 
fapte istorice se pot lipsi de aceste două cântece 
naționale? Dacă Ciprian Porumbescu nu ne-ar fi lăsat 
decât „Pe-al nostru steag” şi „Cântecul tricolorului”, şi 
prinosul de recunoştinţă pe care i-l aducem ar fi 
îndeajuns de justificat. 


269 


Nu pot încheia, fără să amintesc şi manuscrisul, 
ce era să fie, pentru timpul său, de mare preţ, dacă ar fi 
văzut lumina tiparului: este manualul în două părți — una 
teoretică, alta practică — „, Elementele muzicei vocale pen- 
tru şcoalele poporale şi normale”, care ni-l relevă pe 
Ciprian Porumbescu şi ca autor didactic. 


„Omagiul ce se aduce, deci, azi, frumoaselor 
însuşiri şi merite ale lui Ciprian Porumbescu ne 
dovedeşte că, deşi s-au scurs cinci decenii de la moartea 
sa, el a rămas şi, suntem convinşi, va rămânea şi în viitor 
bine fixat în galeria figurilor alese ale neamului nostru, în 
virtutea puterii de viaţă a unei bune părţi din opera pe 
care ne-a hărăzit-o”!?. 


i Brânzea, loan, Întru pomenirea lui C. G. Porumbescu, în Ţara 
Bârsei, Anul V, No. 5, Braşov 1933, pp. 425-432 


270 


Romulus Cândea 


Arborosenii. Trădători austriaci 
şi naționalişti români 


„IV. Arboroasa. La noua Universitate din Cernă- 
uţi s-au înființat multe societăţi studenţeşti. Au înfiinţat şi 
Românii una, în ziua de 10/22 Decemvrie 1875, la ini- 
ţiativa lui T. V. Stefanelli, fost membru al „României 


271 


June” din Viena". Scopul societăţii era inofensiv la 
aparenţă, deci acceptabil şi pentru bănuitoarele autorităţi 
austriece: cultivarea, pe teren cultural-literar şi pe teren 
social, şi ajutorarea membrilor săraci. Dar într-un articol 
al lui Stefanelli, despre Arboroasa, autorul arată că 
scopul ei trebuie să fie şi „de a dezvolta şi întări 
individualitatea națională”! "4. 


Societatea „„Arboroasa” îşi avea sediul în Reşe- 
dința mitropolitană şi era protejată de autoritățile biseri- 
ceşti în mod tacit. Printre membrii „Arboroasei” prevala, 
cum era şi explicabil, numărul teologilor; al doilea preşe- 
dinte, şi ultimul a fost chiar Ciprian Porumbescu'!5. Din 
şapte conferinţe ţinute de Arboroseni, în anul 1876, patru 
au avut conţinut naţional. La cabinetul societății veneau 
30 reviste şi ziare, dintre care 16 din România, 14 din 
Viena, Budapesta, Blaj, Sibiu şi Braşov. Printre membrii 
sprijinitori ai societăţii găsim pe profesorii de la 
Teologie: A. Comoroşan, V. Mitrofanovici, Isidor On- 
ciul, Eusebie Popovici, Const, Popovici, Vas. Repta (mi- 
tropolitul de mai târziu) şi pe singurul Român de la 
Filozofie, I. G. Sbiera!!€. Societatea studenţilor era mult 


113 Vezi interesanta şi vioaia broșură a dlui Ilie Dugan, Istoricul 
societăţii Junimea. Partea I-a: Arboroasa. Bucureşti, 1930; 7. Bălan 
strânge foarte sârguincios amănuntele privitoare la „Procesul 
Arboroasei”, Cernăuţi, 1937; mai importante sunt documentele, 
strânse din arhive şi din alte locuri, mai puţin accesibile cetitorului 
obicinuit, şi publicate la pag. 71-95. 

114 Publicat în Calendariul Societăţii pentru cultură pe anul 1877 p. 
111-113 

'15 Din 53 de studenţi români de la Universitate, 44 erau membri ai 
„Arboroasei” 

BIB Raportul anual al „Arboroasei”, Cernăuţi 1876, p. 4, 5, 9. 


272 


simpatizată de Români; era un copil răsfăţat al societăţii 
româneşti din Cernăuţi. La seratele „literare” şi „sociale” 
venea şi lume străină. În 24 Aprilie 1877, la cea dintâi 
serată din acest an, a fost, mai ales la „partea 
neoficială”, multă veselie, mult entuziasm la tinerii stu- 
denţi, care cântau şi cântece naţionale, între altele semni- 
ficativul „Moldovă plină de jale”, care-i înduioşa pe toţi, 
topindu-le inima în durere. 


Profesorul Wrobel, care nu ştia româneşte, era şi 
el — din cu totul alte motive — atât de însuflețit, că le ţinu 
tinerilor Valahi un vibrant discurs care „produse o ade- 
vărată furtună de entuziasm”, cum scrie un ziar evreo- 
german!!. 


Şi totuşi... Peste opt luni de zile, „Arborosenii” 
fură arestaţi, aruncaţi la beci, iar societatea fu desfiinţată 
de autorităţile austriece. 


La laşi, în toamna anului 1876, se inaugura, în 
Piaţa Beilicului, bustul de marmoră al lui Grigore Ghica 
Vodă, dăruit de Domnitorul Carol. Iar în „Curierul de 
Iaşi”, din 1 şi 3 Octomwrie 1876, Eminescu scrie două 
frumoase şi mişcătoare articole despre „Grigore Ghica 
Voevod”. În al doilea articol, marele poet numeşte Buco- 
vina „vatra strămoşească şi începătura domniei şi nea- 
mului moldovenesc”; plin de revoltă, Eminescu aminteşte 
că, după ce s-a luat vatra, „se asasinează, prin influenţa 


117 Czernowitzer Zeitung, în No. 97 din 28 Aprilie 1877. Vezi şi 
Familia lui Vulcan, anul 1877, No. 17. Vezi şi Amintirile lui C. 
Moraria, în Făt-Frumos, a. IV, 1929, p. 174. 


273 


morală a Austriei, Domnul care a îndrăznit a protesta 
contra neruşinatei răpiri”. 


Profetice erau cuvintele de la încheierea articolu- 
lui: 


„Fie voia stăpânului ţărilor ca din neamul Măriei 
Sale Prea înălţatului nostru Domn să se nască răzbunăto- 
rul pierderilor noastre şi întregitorul patriei!” !'’. 


Tot Eminescu publică, în 1877, când se împliniră 
100 de ani de la asasinarea lui Ghica-Vodă, în „Curierul 
de Iaşi” din 30 Septemvrie 1877, un vibrant şi foarte as- 
pru articol la adresa Austriei jidovite: „Oameni a căror 
unică ştiinţă stă în vânzarea cu cumpănă strâmbă şi 
înşelăciune au fost chemaţi să civilizeze cea mai fru- 
moasă parte a Moldovei”. De la durerea Bucovinei se 
întoarce la cea a Moldovei: „De plâns e ţara care, prin 
moartea lui (a lui Ghica) totuşi n-a fost scutită de cea mai 
aspră trunchiare”*, Şi iarăşi ochii înlăcrimaţi ai tinerilor 
studenți de la Cernăuţi se vor fi oprit lacom asupra 
acestui cuvânt de misterioasă chemare. 


Altă coardă vibra în sufletele tinere din „Arbo- 
roasa” decât în sufletul gravului profesor Wrobel! Ziarele 
din laşi, cu articolele omenoase, fuseseră confiscate de 
autorităţile austriece. Dar noi ştim că la „Arboroasa” 
veneau şi „Convorbirile Literare”, şi „Curierul de laşi”; şi 
tinerii studenţi vor fi citit, cu acelaşi suflet flămând, 
aceste foi şi reviste, cum citeam, mai târziu, noi, elevii de 


118 
119 


M. Eminescu, Scrieri politice, ed. Murăraşu p. 75-81. 
M. Eminescu, Scrieri politice, ed. Murăraşu, p. 90. 


274 


liceu, când pe faţă, când în tainice ascunzişuri, „Sămă- 
nătorul” lui Nicolae Iorga. Chiar procurorul Mehoffer a 
recunoscut că ziarele confiscate totuşi au fost citite în 
Bucovina. 


Încă în Februarie 1877, Comitetul societăţii 
„Arboroasa” trimise Ministerului instrucţiunii şi al culte- 
lor din Bucureşti o adresă de mulțumire pentru ajutorul 
de 1.000 Lei; „Arboroasa” primi, mai târziu, 250 Lei din 
această sumă,votată de Adunarea Deputaţilor pentru so- 
cietățile din Austro-Ungaria. În această adresă, „Arboro- 
senii? se numesc „fraţii detrunchiaţi de la comuna lor 


=y 


maică”. 


În şedinţa din 30 Septemvrie (12 Octomvrie) 
1877, vicepreşedintele societății, Zaharia Voronca, făcu 
propunerea, care fu primită, de a se trimite la Iaşi 
„omagiu de condoleanță”, cu prilejul aniversării unui 
veac de la asasinarea lui Grigore Ghica. Telegrama fu 
trimisă a doua zi, de Voronca, în numele „junimii române 
din partea detrunchiată a vechii Moldove”!%. 


Autoritățile austriece aflară despre aceasta abia 
mai târziu, când fură înştiinţate de consulul austriac din 
Iaşi, care cunoştea textul telegramei. 


Din ordinul guvernatorului Bucovinei, baronul 
Ieronim Alesani, se făcură cercetări la sediul „Arboroa- 


» 


sei”, în 11 Noiemvrie 1877. În aceiaşi zi, societatea fu 


12 Racsimilul acestei telegrame, la Z. Dugan, Ist. Junimii, I, p. 21; 
procesul verbal asupra şedinţei „Arboroasei”, la T. Bălan, Procesul 
Arboroasei, p. 88-90, anexa 25. 


275 


desființată. În 15 Noiembrie, cei patru Arboroseni din 
comitet: vicepreşedintele Z. Voronca, secretarul C. Mora- 
riu, casierul O. Popescul şi bibliotecarul E. Siretean, fură 
arestaţi. Preşedintele C. Porumbescu, fiind la Stupca, la 
părinţi, fu adus de jandarmi. Arborosenii fură duşi la 
închisoare şi ţinuţi în arest, într-un hal de murdărie fără 
seamăn, alături de ucigaşi şi de borfaşi de rând'?!. Doar 
sub presiunea simpatiei Românilor pentru „delincvenţi” 
şi în urma stăruinţelor bunului om, care era spiritualul 
seminarial M. Dracinschi'?, tratamentul le fu puţin 
îmbunătăţit. 


Arestarea Arborosenilor produse stupoare la Ro- 
mâni, ca şi la ceilalţi, din motive opuse. Între presa iu- 
deo-germană din Bucovina şi cea românească din laşi se 
iviră aspre polemici. Ziarul evreo-german „Bukowina”, 
la început uluit, nu ştia ce să creadă: dacă a fost „crimă” 
la Arboroseni sau numai „naționalism exuberant”, învi- 
nuind Consistoriul de lipsă de supraveghere asupra 
studenţilor de la Teologie, care şi-ar fi exprimat public 
simpatiile lor pentru un „hospodar român”, într-un „mod 
foarte puţin măgulitor pentru patria” austriacă! 17%. 


Trimiterea telegramei, al cărei text ziarele 
austriece evitau să-l publice, stârni din nou asalturi ale 
Rutenilor împotriva Românilor. inta atacurilor fu 
Consistoriul şi îndeosebi arhimandritul Silvestru Mora- 
riu, considerat ca unul din principalii instigatori. Se atacă 
cu vigoare Consistoriul, suspectat de „iloialitate”; i se 


121 C, Morariu în Făt-Frumos, a IV, 1929, p. 175. 
IA Dugan, Ist. soc. „Junimea”, I, p. 43. 
123 „Bukowina”, No. 2 din 1 Dec. 1877 


276 


aruncă în față învinuirea, sfidându-se în mod grobian 
realitatea, că ar fi compus în majoritate din „renegaţi 
ruteni” (veşnicul cântec al pretorienilor guvernelor aus- 
triece!); şi se plângeau Rutenii, cu ajutorul presei evreo- 
germane, de tendinţele de românizare forţată ale Consis- 
toriului, care ar dori să arate că Bucovina este „rumă- 
. »»124 
nisches Land” ^”. 


În timpul cât Arborosenii au stat închişi, o asiduă 
corespondenţă se schimbă între autorităţile provinciale de 
la Cernăuţi şi cele centrale de la Viena, şi unele, şi altele 
neliniştite şi cam înspăimântate de spiritele pe care le 
stârniseră. La Români era o agitaţie necontenită şi guver- 
natorul Alesani, care trebuia să facă din cetăţenii încre- 
dințaţi administraţiei lui prea loiale oi blânde şi bune de 
tuns, ar fi dorit să se sfârşească odată sau să nu fi început 
acest proces cu buclucaşe surprize. 


V. Procesul. Procesul „Arboroasei” ţinu trei zile 
(1-3 Februarie 1878), într-o agitaţie nemaipomenită; o 
mulțime de Români, mai ales preoţi, ţinură să asiste la şe- 
dinte”. Şi ce şugubeaţă este uneori istoria! Preşedintele 
secţiunii penale a tribunalului, D. Bendella, ca şi marele 
proprietar Alecu Vasilco, preşedintele juraţilor, erau... 


124 Vezi articolul violent şi insinuant „Das gr. or. Consistorium” din 
ziarul „Bukowina”, No. 4 de la 1 Ian. 1878. 

125 Procesul „Arboroasei” a stârnit atâta vâlvă, încât ziarul 
„Bukowina”, No. 6 din 1 Februarie 1878, şi după el şi „Czernowitzer 
Zeitung”, publică dezbaterile după note stenografice şi le tipări şi în 
broşură, răspândindu-le în oraşele: Cernăuţi, Suceava, Rădăuţi, Siret, 
Vijniţa şi Cozmeni. 


277 


. a e aa 126 < SAY 
membri fondatori ai „Arboroasei” °, iar apărătorul de 


căpetenie al studenților a fost avocatul național-german 
Dr. Rott. Studenții inculpați puteau fi pedepsiți cu în- 
chisoare de la 1-5 ani, stând sub acuzația că ar fi „ațâțat 
la disprețul şi ura împotriva unității de stat a imperiului şi 
împotriva administraţiei de stat a Austriei”. 


Aceşti cinci studenţi erau, după concepţia pro- 
curorului general. trădători. Și au fost, de fapt, trădători 
ai cauzei austriece şi mărturisitori ai unităţii sufleteşti a 
Românilor, care trebuia să preceadă pe cea definitivă, po- 
litică. În aceasta rezidă frumuseţea actului lor de răzvră- 
tire tinerească. 


Cei cinci „„Arboroseni” au rezistat cu iscusință 
interogatorului, care fu lungit prin tot felul de intervenţii, 
privind istoria, politica externă, psihologia, medicina, ale 
foarte instruitului procuror general Mehoffer. Ciprian 
Porumbescu răspunde cu umor, avântându-se în conside- 
raţiuni filologice destul de încurcate cu privire la „detrun- 
chiarea” crengilor de la copac, vara-n furtună şi iarna de 
frig, şi face preţioasa mărturisire că băieţii s-au inspirat 
dintr-un articol din „Curierul de Iaşi”. Mai puţin a fost 
întrebat Orest Popescul. Blând polemizează cu procurorul 
studentul Constantin Morariu, care, spre stupefacția Aus- 
triecilor, spune că „Ghica a fost un binefăcător al țării”. 
Placid şi cu o calculată prefăcătorie naivă, Eugen Siretea- 
nu se refugiază în domeniul fără de hotar al slăbirii subite 


126 Îi Raportul anual al „Arboroasei”, Bendella e lăudat pentru că 
lucrează la sporirea fondurilor societăţii; el avea pe lista sa de colectă 
şi pe Alecu Vasilco, cu 15 florini; în 1876, Vasilco se înscrie 
membru fondator cu suma de 100 florini. 


278 


a memoriei, care face pe acest bătăios preot de mai târziu 
să „nu ştie” nimic şi să „nu-şi aducă aminte” de nimic, 
spre marea disperare a preşedintelui şi a procurorului. 


Foarte agresiv, deşi neagă unele lucruri prea evi- 
dente, probabil la sfatul prealabil dat de apărători, a fost 
Zaharie Voronca: „Sub comuna maică — decretează la 
interogator acest tânăr războinic — am înţeles națiunea, şi 
cine ne poate opri să considerăm România de maica 
noastră?!”. 


Ce prevăzător fusese guvernatorul Alesani, care o 
clipă se ocupase cu gândul de a demisiona, mai bine 
decât de a-i da acestui proces o nebănuită întindere! 


Observațiile martorului Buliga, cel dintâi preşe- 
dinte al „Arboroasei”, care face şi dânsul filologie şi mai 
complicată decât a lui Ciprian Porumbescu, era doar spe- 
cialitatea lui!, despre felul cum se „detrunchiază” 
crengile de la trunchiul copacului, şi îndelunga discuţie 
dacă Leon Cernescu, secretarul şi autorul procesului 
verbal al şedinţei cu pricina, din 30 Septemvrie 1877, era 
atunci surd sau numai „ohrenleidend” (surd) şi în ce grad, 
contribuiră, fără îndoială, la complecta dezorientare a 
juraţilor, dintre care numai preşedintele era Român. 


Procurorul Mehoffer, incisiv şi neîngăduitor, deşi 
elegant şi cuviincios în formă şi spiritual în discuţie, cere, 
după o lungă călătorie, întreprinsă more austriaco prin 
istoria Românilor, aspră pedepsire. 


279 


Dar ce splendidă a fost pledoaria, pe plan senti- 
mental şi politic, a decanului baroului din Cernăuţi, Dr. 
Rott! Ce mult trebuie să-şi fi stăpânit anumite îngrijorări 
în tainiţele sufletului său acest vechi şi convins Austriac, 
cu reminiscenţe revoluționare, ca să poată apăra nişte 
turbulenţi băieți, care scurmaseră într-o rană ascunsă a 
Austriei, ce se putea deschide când nici nu bănuiai! 


Se vede, din cuvintele lui, că studentul legionar — 
e expresia lui — de la 1848, care a stat pe baricade la 
Viena, nu putea să nu simpatizeze cu tinerii răzvrătiți de 
pe banca acuzaților. Istorie a făcut dl procuror, dar Rott o 
cunoaşte mai bine şi citează din scrierile lui Hurmuzachi! 
Filologie? Şi Rott se dedă la subtilităţi filologice şi iese 
elegant din încurcătură, declarând, isteţ, că n-a găsit 
cuvântul „detrunchiat” în nici un dicţionar! Adresă către 
ministerul din Bucureşti? Dar România este o ţară 
prietenă cu Austria! Dr. Rott nu neagă: în România poate 
să existe un partid care să urmărească „anexarea” 
Bucovinei la România, dar — urmează concluzia uluitoare 
pentru bieţii juraţi, puşi să apere integritatea împărăției 
austriece: „Was geht denn das uns an?!” („Ce înseamnă 
asta pentru noi?!”)... 


Că „băieţii” ăştia se simt Români? Doar „nimeni 
nu poate evada (herausrennen!) din pielea lui şi să-şi 
nege originea!”. Că tinerii s-au îndurerat şi s-au entuzias- 
mat de anumite acte istorice? Mai grave lucruri s-au 
petrecut cu Italienii din Trieste, care au făcut o serbare 
funebrală în onoarea lui Victor Emanuel, care era „no- 
toriu creatorul unităţii italiene”. Şi autoritățile austriece 
au făcut „mină bună la un joc rău”. 


280 


Dacă studenţii români au calificat un act istoric, 
nu poate fi oprit nimeni să-şi afirme dezaprobarea unui 
astfel de act din trecut, căci trecutului nu i se poate pune 
termen, altfel n-ai mai avea dreptul de a te exprima 
„missbilligend” („dezaprobator”) nici despre izgonirea 
celor dintâi oameni din rai! 


După hrana îmbelşugată, administrată bieţilor 
juraţi, care trebuie să fi avut sentimentul că ei sunt 
victimele, zic, după hrana dată lor din belşug din do- 
meniile jurisprudenţei, medicinii, istoriei, filologiei şi 
psihologiei, Dr. Rott i-a covârşit cu consideraţii istorice, 
morale, etern umane, naţionale şi cu argumente sentimen- 
tale. Dar tot dânsul întinde juraţilor şi puntea de scăpare. 
Nu credea nici Rott, dar şi-a sugerat convingerea, pentru 
a le făuri judecătorilor părerea: ce au făcut „diese jungen 
Leute” („aceşti tineri”) a fost un lucru inofensiv: „ein 
Kinderspiel” („0 nebunie”). 


Faţă de această pledoarie, în care a predominat 
politicul şi sentimentalul, celelalte apărări şi replici cad, 
fatal, pe planul al doilea. Verdictul? Toţi acuzaţii sunt 
achitaţi în unanimitate de voturi. 


Procesul acesta politic trebuia să aibă urmări 
altundeva. Guvernul ar fi dorit ca studenţii cei patru — 
Porumbescu era absolvent — să nu mai fie reprimiți în 
Seminar şi să fie escluşi din Universitate. 


Situaţia Consistoriului a fost, toată vremea, destul 
de grea. Pentru a nu dezlănţui furia autorităţilor adminis- 


281 


trative, încă la începutul anului Mitropolitul Teoctist 
Blajevici publică o pastorală foarte lungă, în care discută 
istorie, teologie, capitalism, războiul ruso-româno-turc, 
pacea din Austria, binefacerile materiale din biserica bu- 
covineană, ca să ajungă la concluzia că „unii au început a 
struni coardele de naţionalitate mai cu tărie”, pe când 
creștinismul este doar „mai pe sus de idea naționali- 
tate” “.. 


Seminariştii fură reprimiţi. Faţă de cererea „k. k. 
Landes-Prăsidium”-ului, Universitatea constată, în şedin- 
ţa Senatului academic din 5 Februarie 1878, că nu poate fi 
vorba de o eliminare provizorie, înainte de terminarea 
anchetei disciplinare. Chiar şi față de adresa cominatorie 
a ministerului de instrucţie, care ameninţa că va lua el 
însuşi măsuri provizorii, Senatul, în şedinţa sa din 11 
Martie, era de părere că nu se pot lua măsuri provizorii. 
Abia în şedinţa din 10 Aprilie, Senatul academic îi 
pedepseşte pe Z. Voronca — drept „autor intelectual” — 
cu „relegare” (eliminare) pentru 2 semestre, pe C. 
Morariu, cu o mustrare, întărită cu ameninţarea pentru 
pedepse şi mai aspre, şi pe O. Popescul şi E. Siretean cu 


simplă mustrare "”® 


1! Foaea Ordinăciunilor, 1878, No, |. 

128 Vezi Procesele verbale ale Senatului academic, asupra şedinţelor 
din 5 Februarie, 11 Martie şi 10 Aprilie 1878. Prof. Zieglauer nu 
putu să nu propuie, ceea ce s-a şi admis, ca în motivare studenţii să 
fie învinuiți şi de „manifestaţiuni incompatibile cu datoriile față de 
patria austriacă”. 

129 Cândea, Romulus, Arborosenii. Trădători austriaci şi naționaliști 
români, Cernăuţi 1937, pp. 22-37 


282 


Silvia Bălan-Brătianu: 
Stupca lui Ciprian Porumbescu 


(după amintirile unui contemporan) 


Anul acesta (1943 —n. n.), la 6 iunie, s-au împlinit 
60 de ani, când în Stupca idilică, graţioasă şi însorită în 
luna lui Cireşar, ca un peisagiu din „Georgicele” poetului 
latin Virgiliu, a adormit întru Domnul Ciprian Porumbes- 
cu, care întregeşte cu raza geniului său gloria culturală şi 
artistică a Bucovinei. 


Dacă ursita nu tăia brusc, după numai 28 de ani. 
firul acestei vieţi în floare, Bucovina se mândrea astăzi 


283 


de a fi dat ţării pe unul din cei mai mari muzicieni ro- 
mâni. 


Nu vom analiza opera lui Ciprian Porumbescu: 
îmi declin competența unei critici muzicale, iar sentimen- 
tul de pietate nu-mi îngăduie să abordez acest subiect ca 
diletantă. Vreau să dau o modestă şi mică contribuție la 
biografia lui, începând să întregesc, prin amintirile unui 
stupcan septuagenar, care este tatăl meu, povestea anilor 
mai plini de zbucium decât de bucurii, pe care Ciprian 
Porumbescu i-a trăit în satul Stupca de pe valea Sucevei, 
până ce a coborât în mormânt, în ţintirimul Stupcii. Aş 
vrea, în acelaşi timp, să evoc imaginea Stupcii, mergând 
cu 60, cu 70, cu 80 de ani înapoi, aşa cum ea l-a crescut, 
cum l-a înveselit şi mai ales cum l-a inspirat pe Ciprian al 
nostru, cu farmecul frumuseţii ei pitoreşti şi cu farmecul 
vieţii ei româneşti. 


Ciprian Porumbescu nu s-a născut în Stupca, ci în 
munţii Carpaţilor bucovineni, la Șipotele Sucevei. Dar, 
pe când era în vârstă fragedă, tatăl său, preotul Iraclie 
Porumbescu, a fost mutat la parohia din Stupca, comună 
mare şi bogată, lângă Suceava. Stupca e sat vechi moldo- 
venesc şi fusese întâi sat domnesc, ascultător de ocolul 
Sucevei, apoi, la începutul secolului al 17-lea, sat mănăs- 
tiresc, dăruit de domn mănăstirii Solca, iar la începutul 
secolului al 18-lea, în urma mişcărilor religioase şi politi- 
ce, precum şi a anilor de secetă care se abătuseră asupra 
Transilvaniei de Nord, mai multe familii ardeleneşti 
emigrară în Moldova şi se aşezară în satul Stupca. 
Numele lor indică şi astăzi originea lor ardelenească: 
astfel sunt Brătenii originari din Brătea, jud. Odorhei, 


284 


Căilenii din Căila, jud. Năsăud, Logiganii din Logig, jud. 
Cluj, şi alţii. 


Infiltraţia considerabilă a elementului ardelenesc 
în populaţia de baştină moldovenească, a dat acestei 
vechi aşezări româneşti un caracter specific, atât din 
punct de vedere social-economic, cât şi sufletesc, o notă 
oarecum aparte, datorită îmbinării fericite şi armonice a 
blândeţii şi sensibilităţii moldoveneşti cu dârzenia şi 
combativitatea ardelenească. 


Aici părintele Iraclie Porumbescu a găsit ogorul 
prielnic pentru misiunea lui de păstor sufletesc şi de 
apostol al românismului, care se aservise unui mare ideal: 
ridicarea ţărănimii româneşti la un nivel de cultură 
potrivit însuşirilor cu care a dăruit-o firea şi pregătirea 
acestui element pentru lupta de afirmare naţională ce 
avea să o susţină în Bucovina atunci înstrăinată. Tot aici, 
fiul cel mai mare al părintelui Iraclie, Ciprian, a găsit 
ambianța prielnică sufletului şi talentului său de artist. 


Când a venit părintele Iraclie Porumbescu la 
Stupca, primar sau, cum i se zice la noi, în Bucovina, 
„vornic” al satului era bunicul meu după tată, Toader 
Brăteanu, descendent de emigrant ardelean, căsătorit cu 
Domnica Căileanu, şi ea coborâtoare din Ardeal, din 
grănicerii năsăudeni. Unul din cei 15 copii ai bunicilor 
mei, Andrei, fratele mai mare al tatălui meu, în aceeaşi 
vârstă cu Ciprian Porumbescu, a fost tovarăşul lui 
nedespărțit de joacă şi de şcoală. Iar după ce acest unchi 
al meu muri, la vârsta de numai 15 ani, Ciprian a păstrat, 


285 


până la moarte, legături prieteneşti cu familia fostului său 
camarad. 


La înmormântarea lui Ciprian, tatăl meu, pe 
atunci elev al liceului ortodox-român din Suceava, având 
vârsta de 14 ani, a păşit în fruntea procesiunii funebre, 
ducând crucea. 


Datorită tatălui meu, amintirea lui Ciprian Porum- 
bescu ne-a încălzit mie şi surorilor mele, ca un soare 
luminos, copilăria. Sufletul lui a vibrat în casa mea părin- 
tească cu dulci cântări şi cu minunate povestiri: portretul 
lui tineresc ne-a privit din broboada aceluiaşi tricolor, în 
peregrinările noastre prin cele patru sate bucovinene, în 
care tata, timp de 40 de ani, şi-a desfăşurat activitatea de 
director şcolar, începând cu Ilişeştii dragostei nefericite a 
lui Ciprian, trecând ar apoi prin munţii împăduriți de la 
Bucşoaia. la satul istoric al lui Luca Arbure, în judeţul 
Rădăuţi, iar de aci, în lunca Siretului, la Tereblecea. Tatăl 
meu fusese trimis la liceul din Suceava de păruitele Ira- 
clie Porumbescu şi de boierul Alecu Popovici, proprieta- 
rul moşiei Stupca, cu menirea de a fi, după terminarea 
studiilor sale, învăţător în Stupca. Nu ştiu dacă soarta sau 
stăpânirea austriacă au vroit ca tata să nu fie numit dascăl 
în satul lui natal. Ştiu însă că mulţi ani această întorsătură 
neaşteptată l-a durut adânc, mai ales că iubea Stupca cu 
adevărată patimă. Nu era zi în care să nu vorbească de 
satul lui, îi vedea aievea priveliştea pitorească, sta în 
gând de vorbă cu ţăranii, îi petrecea cu ochii la muncă, la 
biserică, la joc, iar Ciprian Porumbescu făcea parte inte- 
grantă din Stupca, era fala şi mândria ei. 


286 


Şi astfel se face că l-am cunoscut pe Ciprian 
Porumbescu înainte de a şti scrie şi ceti. Inainte de a pu- 
tea îngâna un cântec. 


Mamei şi bunicii lui îi cereau să ne spună basme 
cu Feţi-frumoşi şi Cosânzene; dar pe tata îl rugam stă- 
ruitor: „Spune-ne poveşti cu Stupca şi cu Ciprian!”, căci 
una era pentru noi nedespărţită de celălalt. 


Când, mai târziu, elevă de liceu, am citit îndu- 
ioşătoarea mărturisire a bătrânului cronicar Ion Neculce: 
„Am scris singur, dintru a mea ştiinţă, cât s-au tâmplat de 
au fost în viaţa mea... că au fost scrise în inima mea”, l- 
am văzut înaintea ochilor pe părintele meu povestindu-ne 
viaţa lui Ciprian Porumbescu, aşa cum era „scrisă în 
inima” lui. lar când neuitatul meu profesor de limba 
latină, Oreste Luţia interpreta „Georgicele” lui Virgiliu, 
îmi apăreau ca de după o cortină şi ca o prelungire a 
peisajului latin câmpiile Stupcii, colinele ei zâmbitoare, 
pădurea umbroasă şi — în mijlocul satului — casa 
preoțească, înconjurată de pomăt, gradină de zarzavat şi 
stupină, casa în care a crescut, a cântat, a compus şi a 
murit Ciprian Porumbecu. 


Era o casă minunată, patriarhală, în care te simţeai 
învăluit de o atmosferă binefăcătoare ca într-un cuib 
vătuit. Clădită din lemn, în stil românesc, cu foişor în faţă 
şi cu cerdac spre răsărit, era aşezată la marginea toloacei, 
având în spate decorul unor vesele coline. În fața casei, o 
grădină de flori, cu straturi îngrijite, plantate cu 
trandafiri. De la foişorul casei treceai direct în grădiniţa 
cu flori, printr-o alee de viţă de vie, iar de aici dădeai în 


287 


pomătul cu meri, peri, caişi, cireşi şi pruni. La capătul 
spre miază-noapte se afla o întinsă grădină de legume, cu 
loc de păşune pentru vite. Copiii satului priveau cu ochii 
mari, printre şipcile gardului, grădina casei preoțești, care 
li se înfățişa, mai cu seamă primăvara, ca un adevărat rai 
pământesc. Mai ales însă erau nedezlipiţi de gardul curții 
cu păsări, în care pufneau curcanii cu nasurile roşii şi cu 
guşile mărgelate, iar păunii splendizi şi picherile 
mucalite, care nu se văzuseră în Stupca până la venirea 
părintelui Iraclie, erau pentru aceşti copii nişte vietăți de 
pe alt tărâm. 


Casa copilăriei lui Ciprian era înconjurată din trei 
părți de toloaca satului, mărginită, spre apus şi miază- 
noapte de bătrâna pădure boierească, cu fagi şi stejari 
seculari şi cu luminişuri de dumbrăvi minunate, vestite 
până prin satele vecine pentru viorelele mari şi parfumate 
şi pentru bogăţia de fragi, zmeură şi mure. 


În această fericită ambianţă a crescut copilul 
Ciprian. Aici s-a zbenguit, bătând mingea pe toloacă, cu 
copiii vecinilor. Dumineca, mergea cu cârdurile de fete şi 
flăcăi în pădure, să culeagă viorele şi ghiocei, fragi, 
zmeură şi mure. Sorbea cu toată ființa lui farmecul 
peisajului bucolic, de care a rămas legat sufleteşte până la 
moarte. Mai târziu, ca adolescent şi bărbat tânăr, 
stupcanii îl vedeau rătăcind, ceasuri întregi, pe câmpii, 
prin pădure, printre holde sau urcându-se sus. la stână. A 
avut parte, din copilărie, de poezie răsfirată în jurul lui, 
oriunde-i rătăcea privirea, o poezie trăită, poezia senină şi 
duioasă a unui pământ primitiv, pe care invaziile 
duşmane nu au putut-o tulbura. Această poezie s-a 


288 


întâlnit, în imaginația şi sufletului copilului predestinat, 
cu ritmul infinitului, pe care pronia i l-a dăruit din leagăn, 
cu vocile misterioase, pe care numai el le auzea şi care, 
atunci când i s-a împlinit ursita, s-au revărsat în valuri de 
melodii. 


„Rapsodia românească”, „O seară la stână”, 
minunata „Baladă” pentru vioară, sunt expresia muzicală 
a vrajei în care se simţea învăluit Ciprian Porumbescu 
când contempla natura românească, acolo, pe meleagurile 
Stupcii. În aceste compoziţii, pe fondul cântecelor popu- 
lare, tânărul muzician a brodat arabescurile de acorduri 
minore, în care se tângute fluierul ciobănesc, sub scânte- 
ieri de stele: melancolia şesurilor se îngână cu glas de 
clopot şi murmur de pădure, peste imn de rugă picură 
lumină de candelă şi toate, toate se îneacă în valuri de 
melodii vrăjite. Dar, deodată, ritmul lent trece brusc într- 
un vivace tumultuos ca şi zbuciumul de veacuri al 
poporului care stăpâneşte aceste pământuri cu orizonturi 
largi şi munți albaştri şi negri, cu holde de grâu şi ape 
adânci; ciocniri de spada şi chiote de vitejie se înteţesc 
într-un crescendo răscolitor. Apoi accentele înfrigurate se 
potolesc: zbuciumul omenesc, zbuciumul românesc s-a 
sfârşit şi sufletul şi-a găsit liniştea în armonia netulburată 
a firii. Motivul iniţial al „Baladei” revine ca eminesciana 
„eternă pace”, iar acordul final pare că evocă, transpusă 
în armonii, scânteierea turlelor Sucevei voievodale, care- 
şi întinde aripile ocrotitoare peste Stupca, în care avea să 
se frângă viaţa netrăită a unui rapsod român. 


Dar din ambianța copilăriei lui Ciprian Porumbes- 
cu fac încă alte aspecte variate ale Stupcii de odinioară, 


289 


care au avut netăgăduită influenţă asupra formării perso- 
nalităţii sale. Mai întâi, şcoala din Stupca, care a stat sub 
conducerea directă a părintelui Iraclie, până la anul 
1869. Şcoala aceasta a început, pe vremuri, în tinda şi 
clopotnița bisericii şi se cam asemăna cu scoală din 
Humuleştii lui loan Creangă. Atâta doar că părintele 
Iraclie era foarte sever şi nu glumea când era vorba de 
învăţătură şi de ridicarea satului prin şcoală. Până la anul 
1869, nu au existat, în Bucovina austriacă, şcoli primare 
româneşti de stat, ci şcolile săteşti erau puse sub 
conducerea şi supravegherea Consistoriului mitropolitan 
din Cernăuţi: directorul şcolii era preotul satului. Şcoala 
săteasca se numea „Şcoala trivială” şi în ea se învăţa 
scrisul şi citirea cu buchii, cu alfabetul chirilic, apoi 
calculul şi cântul. Citire se mărginea exclusiv la cititul 
ceaslovului (ca în şcoala lui Creangă), iar dintre 
discipline se cultiva mai ales cântul, şi anume cântările 
bisericeşti. 


La anul 1869, şcolile primare fură despărțite de 
biserică şi trecură în administrarea statului, dându-li-se 
un regulament de funcţionare şi o programă analitica. Şi 
„Școala trivială” din Stupca se transformă în şcoală de 
stat; totuşi, cât a păstorii acolo, preotul Iraclie Porumbes- 
cu a rămas părintele sufletesc al şcolii. El venea zilnic să 
controleze bunul mers al şcolii, de multe ori însoţit de 
boierul Alecu Popovici şi de soţia acestuia, contesa Elena 
Logothetti, neuitata preşedintă a Societăţii Doamnelor 
române din Bucovina. Uneori îl aducea la şcoală pe fiul 
său, Ciprian, elev la liceul din Suceava, iar mai târziu 
student-teolog, rugându-l să organizeze un cor religios cu 
elevii, cu care să dea răspunsurile la Sfânta Liturghie. 


290 


Iată-l deci pe Ciprian Porumbescu învăţător la şcoala din 
Stupca. 


Spunea tatăl meu, care i-a fost astfel elev, că 
acestea erau clipe de înălţare sufletească şi de sărbătoare 
pentru copiii din Stupca. Cu instinctul lor nefalsificat de 
copii ai naturii şi cu intuiţia românului născut poet şi 
cântăreţ, ei adulmecau genialitatea de artist a maestrului 
lor improvizat. Acesta îşi păstrase seninătatea şi vioiciu- 
nea de copil. Dacă cântările religioase mergeau bine, ca 
recompensă şi destindere îi învăţa pe elevii lui mici cân- 
tece populare, armonizate de el. Dintre acestea, mai cu 
seamă unul făcea deliciul băieţilor, atât pentru versurile 
pline de umor fin şi de o ironie lipsită de răutate, cât şi 
pentru ritmul lui săltăreţ si mucalit: 


„Cât era cioroaica barză 
Mai venea la noi, la varză; 
De când s-a coţofenit, 
Nici la zăr n-a mai venit”. 


Alăturea de părintele său, în strădaniile acestuia 
pentru ridicarea şi cultivarea ţăranului român, Ciprian 
Porumbescu s-a pregătit, în Stupca, pentru misiunea lui 
de luptător naţional, care avea să culmineze în generoasa 
dăruire de sine a Arboroseanului întemnițat. Pe de altă 
parte, nu se putea ca aspiraţiile naţionale să nu fi avut 
repercusiune asupra creaţiunilor sale muzicale. În acestea 
este izvorul de inspiraţie al marşului „Pe-al nostru steag”, 
al imnurilor „Treicolorul”, „Zorile frumoase pe cer se 


Pb 


arată . 


291 


Ciprian Porumbescu era şi stihuitor: el a împletit, 
în strofele cântecelor populare, versuri de inspiraţie naţi- 
onală. Aşa a amplificat el „Pluguşorul” tradiţional: 


„Astăzi unul se-noieșşte, 
Pluguşorul meu porneşte”). 


intercalând patru strofe de vibrant naționalism: 


„Sus ne cer ne străluceşte 
O stea nouă, ce vesteşte 
Că se curmă de acum 

Al nevoilor greu drum. 


Asta-i steaua României, 

A Unirii şi-a frăţiei, 

Stea de viaţă, stea de spor, 
Stea de binevoitor. 


Fă-o, Doamne, să lucească 
Steaua noastră românească, 
Să steie tot între noi, 

Să nu mai avem nevoi! 


Orice rele şi nevoi 

Să se ducă dintre noi, 

Să se ducă pe pustie 

Şi în veci să nu mai vie!”. 


Camuflat sub refrenul „Mânaţi, măi, hăi, hăi!” şi 


sub egida urăturilor populare de Anul nou, acest cântec 
făcea, prin elevi de liceu şi studenţi, ocolul Bucovinei ca 


292 


cea mai entuziastă propagandă românească iredentistă, 
pentru Unire. lar dintre răspânditorii cântecului, elevii 
din Stupca au fost pionerii, deschizătorii de drum. 


Un aport nepreţuit în orientarea muzicală a lui 
Ciprian Porumbescu au avut-o lăutarii vestiți din Stupca. 
Valeriu Branişte, unul din biografii lui, spune că Stupca a 
fost un fel de conservator al muzicanţilor noştri populari. 
Într-adevăr, Stupca, fiind sat boieresc, după eliberarea 
țiganilor, foştii robi boiereşti, ţigani lingurari, fierari şi 
lăutari, se aşezaseră pe toloaca satului, în bordeie săpate 
în pământ. Lăutarii ţigani din Stupca erau vestiți nu 
numai în Bucovina, ci şi în Moldova. Ei ziceau cu foc din 
vioară, cobză, cimpoi, fluier şi nai, dar cântau şi din gură 
şi întrebuinţau şi instrumente primitive de tot: frunza, 
solzul de peşte, pieptenele, fierăstrăul. 


La sărbători mari, de Crăciun, Anul Nou, Bobo- 
tează, de Paşti şi Rusalii, lăutarii cântau pe la case, 
începând la curtea boierească, trecând apa, la casa 
preotului, de aici la învăţător, la vornicul şi apoi, rând pe 
rând, pe la casele gospodăreşti. Unii dintre lăutari ajun- 
seseră înstăriți, aveau case frumoase şi gospodării bine 
rânduite şi erau „în rând cu lumea”, cum se zice pe la noi. 
Aceştia aveau aşa numite „bande” muzicale bine organi- 
zate, adevărate orchestre şi fanfare şi-şi ziceau „muzi- 
canţi cu trambleturi”. 


Cei mai vestiți lăutari, pe timpul lui Ciprian Po- 


rumbescu, erau: Pârsână, Bibul, Ionel al lui Leontieş, 
Cimpoeşul şi Bidirel, pe care l-am cunoscut şi eu, când 


293 


eram mică, ca un bătrânel mărunt, dar plin de tempera- 
ment, la nunta unei mătuşi a mele. 


Atât ca băiat mic, cât şi ca elev şi student, Ciprian 
a fost aproape nedespărțit de aceşti lăutari: îi cerceta 
aproape zilnic şi nu putea îndeajuns asculta cântecele lor. 
Ca elev de liceu şi ca student, spune tatăl meu, chema la 
el acasă mai ales pe Bibul, pe Ionel a lui Leontieş şi pe 
Pârsână şi, cântând din vioară, alăturea de ei, o ruga 
adesea pe soru-sa, Măriora, să acompanieze la pian acest 
cvartet improvizat. lar satul, care la început se cam 
nedumerise de aceste „toane” ale domnişorului Ciprian 
de a cânta cu ţiganii, se obişnuise până la urmă cu aceste 
concerte. 


De asemenea, Ciprian nu lipsea, nici o Duminică, 
de la joc, căci în tot judeţul se duse vestea jocurilor 
stupcane ca: Cioful, Bătuta, Corăbiasca, Brâul, Sârba şi 
Arcanul, cărora muzica celebrilor lăutari le dădea un ritm 
deosebit de înfocat. Prin lăutarii stupcani, Ciprian Porum- 
bescu a cunoscut şi a pătruns cântecul popular românesc, 
care, în cele mai valoroase din compoziţiile sale, formea- 
ză punctul de plecare al evocărilor sale muzicale. 


Pe lângă lăutarii pe care i-am numit, Ciprian s-a 
inspirat şi din cântecele unei lăutăresc, Ilinca Țiganca, 
vestită dincolo de hotarele Stupcii şi a cărei amintire s-a 
păstrat până astăzi între bătrânii stupcani, care o consi- 
deră ca fala Stupcii de altădată. Ciprian o aminteşte şi în 
scrisorile lui. De nenumărate ori, tatăl meu mi-a descris-o 
pe Ilinca atât de plastic, încât, fără a o fi văzut vreodată, 
figura ei mi s-a întipărit in minte, plină de viaţă. Pe lângă 


294 


vocea ei de alto puternica şi totuşi dulce, parcă era 
catifelată, Ilinca avea chipul atrăgător, simpatic, avea 
„vină-ncoace şi lichici”, ziceau stupcanii. De statură 
mijlocie, oacheşă, cu ochi mari, negri, totdeauna înro- 
uraţi, cu gura mică, buzele roşii şi dinţii albi şi regulaţi ca 
un şirag de mărgele, Ilinca era mai mult ca frumoasă, era 
delicioasă, mai ales că se gătea şi se îmbrăca foarte 
cochet. Părul ei negru şi bogat îl purta prins pe cap cu o 
beteală de fir aurie, iar pe spate în două cozi lungi; purta 
ie înflorită cu cusături bătrâneşti, catrință bătută-n fir şi 
încinsă cu bârneţe alese, iar în picioare pantofi negri cu 
tocuri joase. 


Mulţi ani după moartea lui Ciprian Porumbescu, 
sora lui, Mărioara Raţiu, care. petrecând vara, ani de-a 
rândul, la Bucşoaia, la cumnată-sa Laura Porumbescu 
(soţia lui Ştefan Porumbescu), îi vizita şi pe părinţii mei 
şi le-a vorbit despre impresia profundă care o făcuse 
asupra lui Ciprian vocea de alto profund a lăutăresei 
Ilinca, mai ales când îi cânta: 


„Frunză verde de piper, 
Câte stele sunt pe cer 
Toate până-n ziuă pier. 
Numai luna şi o stea 
Ştie de patima mea”. 


Părintelui Iraclie îi plăcea mai mult cântecul cu 
notă locală stupcană, creaţiune, dacă nu poetică, atunci 


cel puţin muzicală a Ilincăi: 


„leşi, Ilincă, de la pânză 


295 


Că te strigă Gheorghe-n frunză; 
In frunză de pădureţ, 
Gheorghe a lui Bocăneţ”. 


Observ că familia Bocăneţ este una din familiile 
fruntaşe din Stupca. 


Foarte gustat zice că era un cântec al Ilincăi, 
specific lăutăresc, dulceag şi superficial ca vers, însă, 
după cum mă asigură tata, foarte duios şi impresionant ca 
melodie (mărturisesc că nu am putut verifica această 
apreciere). E în genul poeţilor Văcăreşti: 


„Lumea-i trist amăgitoare, 
Ticăloasă-nşelătoare; 

Nu-mi pasă, nu vreau să ştiu, 
Amorez eu vreau să fiu. 


Fie alţii împărați, 

Fie domni, fie bogaţi! 

Eu sunt mult, mult mai avut 
Când am ochi dulci, să-i sărut”. 


În scrisorile trimise din Viena şi Italia părintelui şi 
fraților săi, Ciprian aminteşte, pe lângă lăutăreasa Ilinca, 
cu multă simpatie de Safta. Aceasta era Safta a lui Alecu 
Prisăcaru, țărancă fruntaşă din Stupca. Rămasă văduvă, a 
luat în mâinile ei harnice şi pricepute frânele casei 
Porumbescu, atunci când soția părintelui căzu greu 
bolnavă. Pe patul de moarte, preoteasa o imploră să nu-i 
părăsească pe cei patru copii minori şi pe preotul. Safta 
rămase să conducă gospodăria părintelui Porumbescu şi 


296 


să-i îngrijească copiii. Cu sfințenie a păstrat tradiţia 
românească şi atmosfera patriarhală în familia Porumbes- 
cu. Datoria ei, ambianța copilăriei i-a rămas lui Ciprian 
neştirbită şi după moartea mamei. Atât părintele Iraclie, 
cât mai cu seamă sensibilul şi emotivul Ciprian au nutrit 
pentru Safta profundă recunoştinţă şi aleasă preţuire. 


De ajunul Crăciunului, Safta aşeza masa, ca pe 
timpul răposatei preotese, cu 12 feluri de bucate de post, 
aşa cum o cere tradiţia bucovineană, care nu numai că se 
păzea cu sfinţenie, în casa părintelui Iraclie, ci acesta se 
străduia ca şi sătenii să o păstreze. 


În ajunul Crăciunului şi al Bobotezei, părintele 
Iraclie umbla cu icoana, iar Ciprian îl însoțea, căci avea o 
adevărată slăbiciune să-i caute pe țărani pe la casele lor şi 
să le cunoască viaţa de aproape. Îşi păstrase, chiar şi ca 
student, sufletul de copil şi-i plăceau zburdălniciile. De 
aceea, când umbla cu icoana, o gloată de copii se ţinea 
după el, strigând „Chiraleisa” (şi aici o apropiată înrudire 
cu copilăria lui Creangă), Ciprian obişnuia să arunce între 
copii câte un pumn de creițari şi râdea cu lacrimi de 
învălmăşeala ce se isca, copiii izbindu-se cap în cap şi 
rostogolindu-se prin zăpadă, ca să culeagă câte un 
gologan. 


În amurg, părintele Iraclie şi fiul său se întorceau 
în căsuţa lor dragă, la masa de ajun. Şi acuma începea un 
adevărat rit. Părintele, înconjurat de copiii săi şi de rude, 
binecuvânta masa. Apoi primea, din mâna Safiei, 
păhărelul de ţuică fiartă cu secărică şi cuişoare şi închina, 
spunând apăsat: „Întâilea pahar pentru Safta!”. Aşa 


297 


înţelegea el să cinstească vrednicia şi abnegaţia aceleia 
care le înlocuise copiilor pe mama şi casei stăpâna. 


„Cum aş fi dorit să petrec sfântul Ajun acasă”, 
scrie Ciprian Porumbescu, la 31 decembrie 1882, din 
Nervi, în Italia, scrisoare cunoscută grație osârdiei 
necurmate a dlui prof. Leca Morariu. Aici, la Nervi, 
Ciprian, căutându-şi sănătatea, avea să petreacă cel din 
urmă Crăciun al vieții sale. 


„O, cât de unic e minunatul borş cu urechiuşe, 
continuă el în aceeaşi scrisoare, peştii, poamele, ghebele 
cu usturoiul, plăcintuţele calde cu curechi... Safta trebuie 
să beie rachiu îndoit, un păhăruţ în sănătatea mea!... 
Ilinca, dac-a fi să cânte, rog să-i daţi 20 de bani deosebit, 
spunându-i că-s de la mine”. Cum subliniază porumbes- 
cologul nostru, dl Leca Morariu: „Până la moarte, Cipri- 
an a rămas legat de ambianța copilăriei sale”. 


Tot Stupca a fost martoră şi părtaşă la nefericitul 
roman de dragoste al lui Ciprian Porumbescu. La depăr- 
tare numai de 4 km de Stupca, despărțit de aceasta prin 
fermecătoarea pădure boierească, se află satul românesc 
Ilişeşti, în care, pe timpul Austriei, au fost colonizați un 
mare număr de nemți, şvabi din sudul Germaniei, din 
Wurtemberg şi Baden. Contemporan cu părintele Iraclie 
Porumbescu era preotul Gorgon, pastorul evanghelic al 
nemților din Ilişeşti, predicator celebru, teolog savant, 
bărbat de o bogată şi profundă cultură universală, mare 
amator de muzică. Cu toate că-i despărțea credinţa si 
obârşia etnică, cultura lor generală şi prețuirea reciprocă 
i-a apropiat unul de altul pe amândoi preoţii, pe cel 


298 


ortodox român din Stupca şi pe cel protestant-german din 
Ilişeşti. lar între copiii părintelui Iraclie şi copiii 
pastorului Gorgon se înjghebă o calda prietenie, pe când 
Ciprian era încă elev. Fiica pastorului, Bertha Gorgon, 
avea să fie muza şi dragostea nefericită a lui Ciprian. Un 
portret al ei, la vârsta de 17 ani, ne-o înfăţişează cu chip 
suav, blândă, fragedă, mlădioasă. Frumuseţea ei, departe 
de a fi clasică şi nicidecum demonică, s-ar putea 
caracteriza doar numai prin acele intraductibile şi 
indefinisabile epitete germane „lieblich” şi „hold”, care 
cuprind în ele noţiunea de dulce, de ingenuă, de curăţenie 
sufletească, de boboc de floare imaculat. 


Ciprian Porumbescu şi Bertha Gorgon s-au iubit 
profund, dar iubirea lor a fost sortită să rămână 
neîmplinită, un „ideal pierdut în noaptea unei lumi... ce 
credea în basme”. Un complex de împrejurări a zădărnicit 
pecetluirea fericirii lor prin căsătorie. În acele vremuri de 
luptă naţională a românilor bucovineni împotriva stăpâni- 
rii austriece, pastorul Gorgon socotea căsătoria fiicei sale 
cu un preot ortodox-român ca o abdicare de la misiunea 
lui divină de preot german evanghelic şi conducător 
spiritual şi naţional al coloniştilor nemți. Bătrânul 
Gorgon îl iubea şi-l aprecia pe Ciprian, dar punea mai 
presus de fericirea personală împlinirea datoriei şi consi- 
dera ca supremă datorie obligația de a fi, şi în viaţa lui 
particulară, şi în viaţa de familie, pildă vie de păstrător al 
tradiției, pentru turma ce o păstorea. Cu o obiectivitate 
ce-l cinsteşte ca om de caracter, el i-a demonstrat lui 
Ciprian că, şi pentru un preot ortodox-român. căsătoria 
cu o străină de neam şi lege este incompatibilă cu 
misiunea lui religioasă şi naţională. 


299 


A mai fost apoi şi sănătatea şubredă a lui Ciprian, 
mai târziu boala lui de piept, care au spulberat visul celor 
doi îndrăgostiţi. 


Din acest zbucium sufletesc între fericire şi 
deznădejde s-au înfiripat cântece de o gingăşie înduioşă- 
toare, ca acel delicat lied „A căzut o rază lină”, în care 
natura fermecătoare din Stupca lui dragă, acoperită cu 
mii de flori, răsărite ca prin minune din raza lină a soare- 
lui de primăvară, corespondează cu sufletul artistului, în 
care, sub raza lină din ochii iubitei, s-a trezit un amor fără 
de sfârşire. 


Sau acest juvaer de răscolitor lirism „O roză 
veştejită”, în ale cărui bemoluri se stinge încet, ca o lumi- 
niță, visul unei iubiri serafice. O clipă, amintirea scurtei 
fericiri reînvie în acel forte de note sonore ca o chemare 
de corn din pădurea prin care a trecut Ciprian de atâtea 
ori, pornind, din Stupca, la Ilişeşti, ca să vadă pe Bertha. 
Apoi bemolurile resemnării revin din nou şi acoperă cu 
vibrarea lor deznodământul fatal al unei drame roman- 
tice, curmată cu mână aspră şi de oameni, şi de soartă. 


Bolnav, retras în casa părinteasca din Stupca, 
Ciprian a compus acest cântec pentru Bertha, ca răspuns 
la urările de sănătate pe care ea i le trimisese, însoţite de 
câţiva trandafiri din grădina ei. Acest răspuns muzical a 
fort un sfâşietor adio pentru totdeauna. 


x 


300 


Cele 11 săptămâni de temniţă grea, petrecute în 
penitenciarul umed şi rece din Cernăuţi, pentru afirmarea 
românească a Comitetului Societății studenţeşti 
„Arboroa-sa”, de sun preşedinţia lui Ciprian 
Porumbescu, au implantat în trupul lui firav germenul 
unei boli neiertătoare: tuberculoza. 


În 1875, Stupca l-a văzut pe cântărețul ei, într-o zi 
de noiembrie rece şi ploioasă, dus între baionete de 
jandarmii austrieci din Ilişeşti, care primiseră ordin să-l 
aresteze, să-l ridice din casa părintească şi să-l transporte, 
sub escortă, la Cernăuţi (NOTĂ: procurorul care a dispus 
arestarea era... românul Zotta —n. n.). 


Primarul din Stupca de atunci, lon Moroşanu, i-a 
povestit tatălui meu că el, împreună cu boierul Alecu 
Popovici şi cu părintele Iraclie au insistat pe lângă şeful 
de post din Ilişeşti ca Ciprian să nu fie dus între baionete, 
el obligându-se, cu cuvânt de onoare, să se prezinte 
singur la parchetul tribunalului Cernăuţi, iar boierul 
Alecu Popovici se declarase gata să depună drept 
garanţie întreaga sa avere, foarte mare, ca Ciprian să fie 
lăsat pe picior liber. Toate insistenţele au fost zadarnice. 
Stăpânirea austriacă (NOTĂ: slugărnicia lui Zotta — n. n.) 
vroia, cu orice preţ, să-i pedepsească exemplar pe 
studenţii români, care, în loc să prăznuiască, împreună cu 
ea, centenarul răpirii Bucovinei, trimiseseră Primăriei din 
Iaşi, din „partea detrunchiată a vechii Moldove”, o 
telegramă de condoleanţe, la centenarul decapitării lui 
Grigore Ghica. 


301 


Părintele Iraclie, care nu se putea desface din 
îmbrățişările copilului său, fu îmbrâncit de jandarmi, cu 
patul puştii, şi ameninţat cu arestarea. Ciprian a fost dus, 
sub escortă, la gara Ițcani, iar de aici, cu trenul, la 
Cernăuţi. În urma lui, țăranii din Stupca, uluiţi, amărâţi 
până în adâncul sufletului, îşi amestecau suspinele cu 
lacrimile îndureratului părinte. După 11 săptămâni de 
temniţă, procesul de înaltă trădare se judecă la Curtea cu 
juri. Inimosul avocat german Rott (NOTĂ: evreu, ca şi 
ceilalți doi, care au considerat că apărarea studenţilor 
români, arestaţi de procurorul român Zotta, reprezintă o 
datorie de onoare şi au refuzat orice plată — n. n.) obţinu 
pentru cei cinci detrunchiaţi, Ciprian Porumbescu, 
Constantin Morariu, Ortizie Popescu, Zaharia Voronca şi 
Eugen Sireteanu, un verdict de achitare. 


Totuşi, Ciprian Porumbescu a ieşit din temniță 
condamnat la moarte (NOTĂ: purta bacilul turberculozei, 
moştenit de la mama sa). Cei câţiva ani, şase de toţi, care 
i-au mai fost dăruiţi, sunt anii de eroică luptă a spiritului, 
a dragostei de viaţă şi a voinţei de a trăi, cu boala care-i 
sfâşia pieptul. Nu vroia să se dea biruit. A plecat la Viena 
pentru studii, la Conservator. Aici, în metropola muzicii, 
a cunoscut valsurile, polcile, cadrilele, galopurile, gavo- 
tele lui Johann Strauss, cu care Ciprian Porumbescu este 
întrucâtva congenial: valsul lui „La malurile Prutului”, 
polca „Pe câmpiile Stupcii” pot sta alături de muzica de 
dans straussiană. 


Când boala îl chinuia prea mult, venea la Stupca, 
se retrăgea în casa părintească, ca un căprior rănit. Aici îl 


302 


îngrijea, cu dragoste şi abnegaţie, bătrâna Safta şi soru-sa 
Mărioara. 


Încă o ultimă sforțare de scăpare: soarele Italiei. 
Ciprian pleacă, în noiembrie 1882, la Nervi, în Italia. Are 
fericirea de a vorbi cu Verdi (NOTĂ: informaţie absolut 
inexactă — n. n.) şi de a vedea Roma. Dar nici climatul 
dulce al Italiei nu putu săvârşi minunea. În primăvara 
anului 1883, Ciprian se întoarse la Stupca pentru a muri. 


În timpul zăcării era senin, uneori vesel, fredona, 
fluiera melodii şi compunea chiar. O chema pe Ilinca 
Țiganca, îi chema şi pe cei trei lăutari favoriţi şi le cerea 
să-i cânte. A trăit în cântece şi a murit în cântece. 


La 9 Iunie 1883, Stupca întreagă, cu mic, cu mare, 
l-a dus la groapă. Nu a lipsit nimeni din acea Stupcă din 
care Ciprian Porumbescu face şi astăzi parte integrantă, 
dar care şi ca era suflet din sufletul lui, cum o mărturisea 
el însuşi, 6 luni înainte de moartea lui, într-o carte 
poştală. scrisă tatălui său, la 8 Decembrie 1882, din 
Nervi: 


„Pădurea Stupcii azi toată ziua mi-i in cap: parcă 
o văd albă şi plină de zăpadă... Doamne, Doamne, vedea- 
voi încă scumpa mea Stupca? O, numai încă o dată s-o 
văd, ş-apoi...”. Puncte, puncte... Noi ghicim, cu strângere 
de inimă, ce a vrut să spună. 


Pământul Stupcii, care l-a inspirat de atâtea ori, l- 


a primit pe rapsodul adormit în sânul lui, spre vecinică 
odihnă. La căpătâiul lui, părintele Iraclie, frânt de durere, 


303 


i-a aşezat, întru împlinirea dorinţei din urmă, tricolorul 
românesc, cu inscripţia ultimei strofe a compoziţiei lui 
Ciprian: 


„lar când fraţilor m-oi duce 

De la voi şi-o fi să mor, 

Pe mormânt atunci să-mi puneţi 
Mândrul nostru tricolor” 


După 60 de ani de la moartea lui Ciprian Porum- 
bescu, satul Stupca, de la poalele Carpaţilor, în care, în 
zilele foarte senine de toamnă, sc aud, prin aerul subțire, 
frânturi din clopotele Sucevei, a rămas pentru noi, româ- 
nii din Bucovina, simbolul unei comori naţionale, care a 
fost coborâtă în glia românească înainte de a fi dat artei 
noastre strălucirea ce i-o făgăduise. 


În numai 28 de ani de viaţă, ce ne-a putut dăruii 
Ciprian Porumbescu mai mult decât tinereţea lui zbuciu- 
mată şi chinuită!? 


Cel care putea fi o flacără dătătoare de nou şi 
puternic impuls muzical românesc a fost numai „o rază 
lină”, prevestitoare de iluzii ce nu s-au împlinit, „o roză 
veştejită” pe inima fierbinte a Bucovinei româneşti, în 
care undele melodiilor lui, când vijelioase, când suave, 


_ Se ante sii 130 
murmură mereu. / Silvia Bălan-Brătianu” ~. 


130 


Revista Bucovinei, Anul II, No. 6, Cernăuţi, iunie 1943, pp. 272- 
285 


304 


Dragoş Vitencu 


„Cyprian, Sohn des Herakles” 


Oricât s-ar fi străduit părintele cu şcolirea puzde- 
riei de copii pe care i-a dăruit Dumnezeu şi doamna Emi- 
lia, n-ar fi putut ieşi la socoteală. Mai întâi, nici vremea 
nu-i ajungea şi apoi şcoala-i şcoală şi tata, tată. 


305 


Cu toată încercarea nereuşită, făcută cu Emilian, 
l-ar fi îndemnat inima să ia din nou calea Cernăuţilor, 
spre căscioara profesorului Pumnul, unde, pe lângă „lim- 
bămţânt” (gramatică), „tâmplământ” (istorie) şi „comput” 
(aritmetică) şi mai ales pe lângă ghionturile cucoanei Ca- 
tinca, soaţa profesorului, dar mai presus de toate aceste, 
se făcea ucenicie de românism. Mai cu seamă, pentru 
Ciprian, târgul Cernăuţilor era un loc de unde şi-ar fi pu- 
tut lua mai uşor zborul spre Liov, Viena sau chiar Paris, 
ca să caute cuvenita îngrijire talantului pus în el de 
Dumnezeu. 


Dar, cât ar fi chibzuit şi plănuit împreună cu 
doamna preoteasă, criţarii nu ieşeau la bună socoteală, 
căci venerabilul consistoriu nu era prea omenos cu 
răsplătirea slujitorilor lui, iar părintele Iraclie foarte 
omenos cu pungile hitioane din beşică de porc ale 
huţanilor din Şipote. De aceea a făcut „salutarea lui ple- 
căţivă” (cum ar fi zis bădiţa Pumnul) visurilor zadarnice 
ŞI şi-a trimis copii să cerceteze şcoala poporală nemţeas- 
că din Ilişeşti, unde socrul Sfinţiei sale era feşter. 


* 


Când i-a venit rândul lui Ciprian să plece, lacri- 
mile i-au umplut ochii mari şi inimoşi, dar părintele s-a 
asprit la el, anume ca să-şi amăgească supărarea: 


— Ia, măi, nu mai face berea mâţii! 


Tocmai fiindcă pedagogia părinteasca nu l-a prea 
deprins să fie asuprit, Ciprian, speriat, şi-a înghiţit lacri- 


306 


mile îndata-mare şi şi-a aşezat, frumuşel, cutia cu vioara 
în fânul căruţei care avea să-l ducă la Ilişeşti. Aici s-a 
împăcat repede ou împrejurările. 


La scoală a fost, de la început, printre cei dintâi. 
Se uitau puii de şvabi cu gurile căscate la acest copil 
străin, venit în mijlocul lor, care vorbea nemţeşte ca ei 
(isprava mămuţei, săraca!), Ştia scrie şi ceti, aşa că puţin 
mai avea ce să-l îndrepte domnul Meier (isprava părinte- 
lui, bietul!), şi cânta din scripcă parcă-ar fi fost un om 
mare (ispravă personală a lui Ciprian). Apoi, Ciprian era 
bun, bun din cale-afară. Nu ridica două degete ca să se 
plângă de Schultz pentru că-l pişcă şi nici măcar pe 
Kipper nu l-a pârât, când l-a poreclit „blöder Vallach” 
(„român prost” — n. n.), de ciudă că i-a luat locul la note. 
Dar l-au descoperit pe Kipper ceilalți, care au auzit ocara, 
şi domnul Meier a fost foarte supărat. Pentru că domnul 
învățător superior Simon Meier preţuia bunele însuşiri ale 
elevului său. După rugămintea moşului Ştefan, la care 
locuia Ciprian, domnul Meier s-a prins să-l îndrumeze în 
lumea pistruiată a portativului, la care îi deschisese de- 
acum portiţa, în Şipote, domnul Carol Miculi. 


Poate că Simon Meier şi-a făcut socoteala aşa, 
numai cu jumătate de gând, că posteritatea îi va fi 
recunoscătoare pentru că a fost profesorul unui „k. und k. 
Kammermusiker”, poate că acest gând creştea întreg la 
conştiinţa că aleasa creştere nemţească va alunga din 
viaţa lui Ciprian pacostea sângelui românesc al tatălui, 
făcând din el un austriac perfect. Martori n-avem pentru 
gândurile şi nădejdile Oberlehrerului Meier. 


307 


Se vede lucrul, însă, că feşterul Ştefan Klodnitzky 
îşi temea ginerele, preot ortodox, pentru că nici o clipeală 
din viaţa lui Ciprian, şcoala nemţească, pe care a făcut-o 
şi porția de sânge nemţesc al mamei nu au tras în 
cumpănă (NOTĂ: 95 % din scrisul lui Ciprian Porum- 
bescu, inclusiv jurnalul şi scrisorile, a fost exprimat doar 
în limba germană — n. n.), când era vorba să-şi arate 
arama de român (NOTĂ: Ciprian ne-a trăit aşa cum visa 
să fim, nu cum eram — n. n.). Ceea ce se va adeveri, de 
mai multe ori, în cursul acestei povestiri. 


Deocamdată ajunge însă să ştim că, în scurtă 
vreme, Ciprian a înghiţit toată ştiinţa din Ilişeşti şi a fost 
trimis la „şcoala latinească” din Suceava, care şcoală, 
deşi era hrănită cu banii fondului bisericesc român, se 
chema „kaiserlich-kânigliches Gymnasium”, iar în condi- 
cile ei, feciorul părintelui Iraclie de la Şipote a fost bote- 
zat „Cyprian Golombiowski, Soh des Herakles”. 


La Suceava, bunele deprinderi şcolăreşti ale lui 
Ciprian au început să se cam clatine. În tot cursul gimna- 
ziei a trecut, de la frunte, la coadă, şi apoi iar la frunte, şi 
tot aşa, încoace-încolo, ca un barometru în luna lui Prier. 
Nu toţi profesorii aveau înţelegerea domnului Meier de la 
Ilişeşti şi, mai ales, a domnului Ştefan Nosievici. 


Nu ştiţi cine-i domnul Nosievici? Un necunoscut, 
care, pe lângă multe alte cântece, a măiestrit binecu- 
noscutul marş „Drum bun, drum bun, toba bate”, şi care, 
profesor de matematici fiind, îngăduia ca Ciprian să 
dezlege problemele logaritmice cu arcuşul pe strune. De- 
ar fi fost foţi ca el! 


308 


[Ştefan  NOSIEVICI, 01.12.1833, Boian -— 
12.11.1869, Suceava. Şcolit la Cernăuţi (teologie, 1853- 
1856) şi Viena (fizică şi matematici, 1856-1860), 
profesor la gimnaziile din Cernăuţi (1860-1863) şi din 
Suceava (1863-1869), fondator al Societăţii Filarmonice 
din Suceava şi dirijor al corului „Sol ,, (1867-1869), autor 
al primului studiu folcloric bucovinean, „Despre cântecul 
poporal român” (1865), Nosievici a compus „Drum bun, 
toba bate”, „Sub o culme de cetate”, toate publicate, în 
1885, de Societatea „Armonia”]. 


Ceilalţi erau şi mai buni, şi mai răi, după cum i-a 
lăsat Dumnezeu şi după cum li se năzărea. Dar au trecut 
prin viaţa lui Ciprian, fără să lase urme prea adânci. Ce-i 
păsa de ei şi de întreaga şcoală! Îşi făcea datoria, fiindcă 
ştia că trebuie. Dacă-l prindeau în duşuri bune, dădea 
răspunsuri care îi lăsa cu gura căscată. Dar, de cele mai 
multe ori, gândurile îi rătăceau pe aiurea. 


Suceava îşi avea frumuseţile ei. Erau ruine, 
turnuri şi biserici, dar mai ales erau gazde ce aveau fete 
cu ochi de veveriţă, iar în pivnițe poloboace, între doa- 
gele cărora zaţul cu iz îmbietor îşi socotea vechimea cu 
leaturi încă, nu cu ani. Viaţa de gimnazist în acele 
binecuvântate vremuri se alcătuia din învăţătura trebui- 
toare, dar mai ales din serenade, maialuri (petreceri pu- 
blice în luna mai — n. n.) şi alte asemenea prilejuri, în 
care vioara lui Ciprian îşi cucerea loc de frunte. 


Acel loc de frunte i l-au recunoscut colegii, care 1- 
au făcut căpetenia diferitelor înjghebări cântărețe, ca or- 


309 


chestră, cor, cvartet de coarde, şi i-l recunoştea Suceava 
întreagă, când i se aduna sub fereastră să-i asculte plânsul 
viorii. 


Fireşte, această faimă nu putea fi pe placul celor 
mai mulţi dintre profesori. Dar părintele Iraclie nu se 
supăra. Nu se supăra nici doamna Emilia, a cărei sănăta- 
te, de la o vreme, dădea semne de majorare. Ştiau ei ce 
ştiau şi mai ales ştiau că Ciprian al lor nu-i va face de râs. 


x 


Când veneau feeriile, îl aduceau la Stupca, unde- 
şi mutase părintele parohia. Ciprian îndrăgi toate locurile 
pe unde a trăit şi, lăcrămos cum era, la fiecare plecare 
plângea măcar puţintel, măcar ce să fi fost. Dar ca Stupca 
nici un loc pe lume nu i-a fost drag. 


Şi la Şipote era frumos, poate chiar mai frumos 
decât la Stupca. Borangicul Sucevei, ferfeniţit de colţu- 
rile pietroaielor, era o icoană ce nu putea fi uşor uitată. 
Dar sufletului duios al lui Ciprian îi priau mai bine 
dealurile molcome, parcă mângâiate de Dumnezeu cu 
mâna, ale Stupcii, decât aspra sălbătăcie a Şipotelor. Mal 
ales serile din Stupca nu aveau asemănare. În alte sate, 
lumina lunii nu mai prindea, pe lângă glasurile vietăților 
necugetătoare, decât doar şoaptele tăinuite ale ibovni- 
cilor. La Stupca, văzduhul nopţii furnica nu numai de 
cântecele privighetorilor, dar şi de suspinurile arcuşurilor 
lăutăreşti. Aici era Ierusalimul la care se adunau scripcari 
din patru vânturi, ca să primească ungerea de meşter. 


310 


Două erau satele Bucovinei, unde se întâmpla acest lucru: 
Hliniţa, la miază-noapte. şi Stupca, la miază-zi. 


Şi uneori, târziu, noaptea, când cei din urmă ţigani 
amuţeau, se mai auzea un singur glas de vioară, parcă 
mai altfel decât celelalte. Şi atunci ţi se părea că încre- 
menesc toate în satul lunatec al Stupcii şi numai mintea 
cine ştie cărui flăcău, întârziat din somn de chinurile 
inimii, îndrăznea să cugete: 


— Iii, săracu” domnişoru” părintelui ! Şădi pi prispî 
şi cânti tătî nopticica, hojma, ca un greiere... / Dragoş 
Vitencu”!5l. 


131 Revista Bucovinei, Anul II, No. 6, Cernăuţi, iunie 1943, pp. 268- 
271 


311 


Victor Morariu 


Dezvelirea bustului 
lui Ciprian Porumbescu 


„Pe deasupra tuturor mizeriilor zilelor noastre, ve- 
chea capitală a lui Ştefan a trăit o zi mare, zi de înalte şi 
curate emoţii. Aniversarea a 80-a a naşterii Celui ce doar- 


312 


me la Stupca, sărbătorit prin mult aşteptata dezvelire a 
chipului lui de bronz. A fost o mare manifestaţie de cea 
mai frumoasă armonie, înfăptuire vie a devizei „Pe-al 
nostru steag e scris: Unire!”. Într-adevăr, în ziua aceasta, 
Suceava românească una s-a simţit, ca în vremurile cele 
mai bune. 


Plouase în ajun, când comitetul executiv era 
cuprins de îngrijorare, dar, duminică, am văzut împlinită 
încrederea cuiva, care spunea că nu se poate ca bunul 
Dumnezeu să nu ţină seamă de intervenţia părintelui 
Iraclie şi a preotului Constantin Morariu pentru vreme 
frumoasă, pe seama cântăreţului care îl slăvise în nemu- 
ritoare cântări şi pe care Părintele Ceresc, iubindu-l prea 
mult, ni l-a luat prea timpuriu la Sine. 


Oaspeţii începuseră a veni încă din ajun, între ei, 
I.P. Cuvioşia Sa egumen al Suceviţei, Ortisie Popescul, 
octogenarul stejar arborosean, prietenul şi tovarăşul de 
suferință al lui Ciprian Porumbescu. 


Iar în dimineaţa zilei de 15 octombrie, se vedeau 
mereu trăsuri, aducând oaspeţi şi delegaţii, unele chiar cu 
steaguri. 


În parcul oraşului, înconjurat de stâlpi înghirlan- 
daţi şi pavoazaţi, se înălța, pe soclu, bustul învelit, deo- 
camdată, încă mister pentru cea mai mare parte din lumea 
ce se adunase: reprezentanţii autorităţilor, ai societăţilor 
culturale şi ai corporațiilor; numeroasă asistenţă din oraş 
şi din județ; elevi şi eleve, soldaţi şi săteni. 


313 


Dar veniseră şi oaspeţi de departe; lipseau, însă, 
cei pe care îi aşteptam mai cu drag şi cu dor: familia 
Cionca-Raţiu. O telegramă de la Cluj ne lămurea că-i 
oprise acasă un caz de îmbolnăvire. 


Telegrame mai trimiseră: maestrul Augustin Be- 
na, directorul Academiei de Muzică din Cluj; veteranul 
avocat George Dobrin din Lugoj, cel dintâi Moş Corbu 
(în premiera de la 1882 a operetei „Crai nou”); Societatea 
muzicală „Hilaria” din Oradea Mare şi prof. Gheorghe 
Socoliuc, exilat, de un capriciu ministerial, la Soroca. 


Serbarea s-a început cu parastasul şi doxologia 
mare, săvârşită, în faţa, bustului de Părintele Ortisie 
Popescul, cu mare sobor. 


Răspunsurile le execută corul bisericesc al Reuni- 
unii „Ciprian Porumbescu”, sub conducerea domnului 
Aurelian Isar. 


Urmează momentul culminant: preşedintele Reu- 
niunii, domnul Ilarie Berezniţchi, anunţă dezvelirea; pân- 
zele cad şi iată-L aievea pe dulcele şi îndureratul măies- 
tru, cu privirea visătoare şi inspirată, îndreptată — observă 
cineva — chiar înspre Stupca tinereţilor sale. Este clipa 
triumfului definitiv al artistului Ion Cârdei, care a ştiut, 
într-adevăr, să însufleţească bronzul, să-i dea acea ex- 
pressie şi acea frumuseţe, pe care în zadar o căutăm în 
searbădul pretins Eminescu, din faţa Catedralei cernăuţe- 
ne. Şi iată-l, acum, pe părintele Ortisie, profund mişcat, 
îndreptându-se către chipul marelui prieten, cu duioase 
vorbe de bun sosit şi de amintire a ceasurilor de bucurie, 


314 


dar şi de restrişte, petrecute împreună. Cu evlavie, ascul- 
tăm încă odată — mulți poate întâia oară — peripeţiile 
procesului „Arboroase'”. 


Corul intonează „Imnul festiv”, cu următorul text, 
adaptat de domnul prof. Victor Morariu, la textul şi la 
melodia lui Ciprian Porumbescu, „Imn de urare” : 


O sfântă zi, o zi de sărbătoare 

Ne umple azi de farmec îngeresc 

Azi îţi deschidem loc de-nchinare, 

Astăzi urmaşii Te slăvesc. 

Tu ce-ai cântat: „Pe-al nostru steag: Unire!” 
Tu ce-ai slăvit frumosul Tricolor 

Tu ce ne-ai fost „Crai nou” de mărire, 

Azi Te slăveşte al Tău popor. 


Cu-n dulce vers, cu-n imn de bucurie 
Ne ridicăm spre bunul Dumnezeu: 

A Tale cânturi pururi să fie 

Izvor de viaţă neamului Tău. 


Urmează cuvântul preşedintelui Ilarion Berezniţ- 
chi, îndeosebi pentru a aduce mulţumirile cuvenite acelo- 
ra, prin jertfa şi devotamentul cărora s-a putut înfăptui 
frumoasa operă. În fruntea acestora stă revista „Făt-Fru- 
mos” a d-lui Leca Morariu, cu colecta ei, de 25.000 lei, 
apoi Consiliul Judeţean al Sucevei şi cel Comunal, cu 
subvenţii de câte 10.000 lei. 


315 


Se perindă, apoi, la tribună un şirag de oratori: 
domnul prof. univ. şi fost ministru Dr. Ion I. Nistor (din 
partea Academiei Române), Părintele Inspector misionar 
Dr. Orest Tarangul (în numele Bisericii), domnul dir. P 
Jelescu (Conservatorul din Cernăuţi), prof. George On- 
ciul (în numele învățământului din Bucovina), domnul 
prof. Brânzea (în numele liceului „Andrei Şaguna”, din 
Braşov, unde domnia sa e profesor de mu-zică, fiind, în 
acelaşi timp, şi dirijorul corului de la biserica Sf. Nicolae, 
deci, în ambele calități, urmaş al lui Ciprian Porumbes- 
cu); domnul prof. Constantin Loghin (Societatea pentru 
Cultură şi Literatură Română, din Cernăuţi); domnul E. 
G. Alberti, de la Universitatea din Cernăuţi (în numele 
Italiei); domnul prof. univ. Dimitrie Marmeliuc (,„Juni- 
mea literară”), domnul prof. Constantin Botezatu (venit 
în fruntea unei delegaţii a cohortei de cercetaşi „Aron 
Pumnul”, din Cernăuţi); domnul Dr. Aurel Morariu, în 
numele ziarului „Glasul Bucovinei”; domnul prof. univ. 
Leca Morariu („Armonia”, Cernăuţi); în sfârşi, reprezen- 
tanţii studenţimii cernăuţene: domnul Galatiuc (,„Juni- 
mea”), O. Sabin („Dacia”), Coclici („Dacia”, din laşi) şi 
Cojoc (Cercul studenţesc „Ciprian Porumbescu”, din 
Iaşi). 


Dacă e să spunem care din cuvântările astea a fă- 
cut impresia cea mai adâncă, nu pregetăm a afirma că a 
fost a solului Italiei, domnul lector univ. E. G. Alberti, 
care ne-a desfătat auzul chiar cu muzica dulce a limbii 
sale. „Con profonda emozione ed elevazione di spirito ho 
assistito ed assisto a questa pia cerimonia che onora uno 
dei migliori figli dela dolce Bucovina”. 


316 


Aşa şi-a început cuvântul distinsul ş,i mult simpa- 
ticul „fratello”, pentru a evoca, apoi, gloria acelui „il più 
grande dei Voevozi romeni, quello Stefano”, legată de 
„questa nobili cittă di Suceava”. 


Trecând la Porumbescu, arată, după jurnalul lui, 
„Cosi amorosamente studiato del mio illustre amico, il 
professore univ. Leca Morariu”, dorul lui de Italia, de 
Roma şi fericirea ce a simțit-o când, în sfârşit, i-a fost dat 
să-şi vadă împlinit visul acesta „Ma, all" Italia il Porum- 
bescu e legato non solo da queste vincoli de sentimento”, 
ci însăşi arta sa „s'è alimentata della grande arte musicali 
italiana, e di quest'arte è fratello spirituale”. O notă co- 
mună a muzicii lui Porumbescu cu cea italiană, a timpu- 
lui său, o găseşte oratorul în faptul ce amândouă îşi trag 
inspiraţia „degli tratti d'animo semplici e fondamentali”, 
şi că amândouă caută „nell'espressione musicale del po- 
polo la sua fisionomia nazionale”. Relevă, apoi, valoarea 
artistică a bustului, „schisita opera d'arte d'un assai dota- 
to artista”. 


Călătorul talian, ce va trece, în viitor, pe aici, va 
privi cu veneraţiune la acest „Bucovineano”, care a ară- 
tat, în mod miraculos, „quanto profondi siano i legami 
che tengono avvinte nella storia e nello spirito la Roma- 
nia e ltalia”. În sensul legăturii acesteia, dintre cele 
două naţiuni, oratorul încheie cu vorbele lui Porumbescu: 
„Sulle nostre bandiere e scritto: Unione!”. 


Rostită cu clasica dicţie eminamente italiană, cu- 


vântarea aceasta a putut fi înțeleasă aproape deplin de cei 
prezenţi. 


317 


A urmat solemnitatea predării bustului, din partea 
preşedintelui Societăţii, către domnul Niculae Caba, pri- 
marul Sucevei, care declară că-l primeşte sub ocrotirea 
oraşului. 


Printre discursuri, cvartetul „Armoniei” a intonat 
„Adusu-mi-am aminte”, iar corul sucevean (al Reuniunii 
„Ciprian Porumbescu”), „Imnul Regal” şi „Cântecul Tri- 
colorului”. 


Serbarea s-a sfârşit cu fotografierea în grup a tutu- 
ror persoanelor proeminente din asistență. În cursul ser- 
bării, s-a pus în vânzare şi o ilustrată, cu fotografia bus- 
tului, apărută în colecţia revistei „Făt-Frumos”, care are o 
parte atât de covârşitoare în realizarea eroicei iniţiative — 
eroică, dacă avem în vedere că a fost pornită şi dusă la 
capăt în aceşti ani de criză. E o pilduitoare izbândă a spi- 
ritului, a idealismului, asupra materiei. 


Serbarea şi-a aflat încoronarea prin şezătoarea 
festivă, de la ora 6, seara, în Sala Festivă a Casei Naţio- 
nale, împodobită cu acel splendid portret al lui Ciprian 
Porumbescu, pe care îl datorăm pictorului lon Cârdei. 
Încă un cuvânt de mulţumire al preşedintelui Reuniunii, 
Ilarion Berezniţchi, îndeosebi la adresa oratorilor;, apoi 
corul domnului Aurelian Isar intonează, din nou, „Trico- 
lorul”, urmat de „Foaie verde foi de nalbă” şi de „Cât îi 
ţara românească”. 


A urmat conferința domnului George cav. de On- 
ciul, apreciatul profesor al Conservatorului nostru, din 


318 


Cernăuţi, autorul celui dintâi manual românesc de „Isto- 
ria muzicii”, conferinţă care a fost o revelaţie. 


Vorbind despre Ciprian Porumbescu, compozito- 
rul, cu pătrundere şi claritate ştiinţifică, dublată de o 
caldă şi nespus de simpatică însufleţire, conferenţiarul 
lămureşte definitiv locul lui Porumbescu în istoria muzi- 
cii generale şi a celei româneşti, arătând că el se situează 
la începutul perioadei a doua a „evului” românesc, ca 
unul care face tranziţia de la folclorul muzical, la muzica 
de casă, de salon, „galantă”, totdeauna melodică, voit 
simplă, fără a cădea în banal, renunțând, din principiu, la 
acel eşafodaj de artificii tehnice, în care unii din preten- 
țioşii compozitori de astăzi îneacă, îngroapă motivele 
populare româneşti. 


Locul lui e, astfel, alături de acel Philipp Emanuel 
Bach, care reprezintă reacţia contra muzicii severe şi 
dificile a părintelui său, marele Johann Sebastian Bach, 
cultivând muzica uşoară, amabilă, elegantă şi pregătind 
clasicismul lui Haydn şi Mozart, dar şi alături de roman- 
ticii Schubert, Chopin şi Mendelssohn. 


Expunerile teoretice au fost ilustrate, la pian, cu 
multă fineţe, de către doamna Onciul, soția conferenția- 
rului. Astfel, am putut asculta o piesă de Philipp Emanuel 
Bach, cu factură evident porumbesciană; am putut distin- 
ge, apoi, în „O seară la stână”, motivul folcloric al buciu- 
mului şi, apoi, al doinei, de motivele „de salon” şi — sur- 
priza surprizelor! — ne-am putut încredința de înrudirea 
motivului iniţial din „Adusu-mi-am aminte” cu un motiv 
din celebra sonată „Pathetique” — înrudire care nu e pla- 


319 


giat şi care ni-l arată pe Porumbescu ridicându-se, pe alo- 
curi măcar, la înălțimile clasicismului. 


Astfel, conferința aceasta, atât de nouă, atât de 
unică în felul său, ne-a dat marea satisfacţie de a ne ve- 
dea cultul nostru pentru muzica lui Porumbescu legitimat 
şi în faţa forului ştiinţei, care chiar acum îl mai consacră 
oficial şi în alt mod: dând numele lui Ciprian Porumbes- 
cu Conservatorului din Cernăuţi, omagiu pe care ni l-a 
adus la cunoştinţă, tot cu prilejul serbării acesteia, însuşi 
domnul director Petru Jelescu. 


Şi ne-a mai confirmat conferenţiarul Onciul încă 
un adevăr, în care noi credeam mereu şi credem cu tărie: 
că opera lui Ciprian Porumbescu trăieşte aievea şi va trăi 
pururi. 


Şezătoarea s-a încheiat cu corurile „Serenada” 
(soprană solo: domnişoara Viorica Bălan), „Cântec de 
primăvară” şi măreţul „Pe-al nostru steag”. 


A urmat dansul, într-o atmosferă de vie însufle- 
tire, alimentată, în partea fizică, şi de bogatul bufet, oferit 
şi servit de devotamentul nedezminţit al Societăţii Doam- 
nele Române, din Suceava. 


Şi, ca să rămână mărturie de ceea ce va să zică 
inițiativa particulară şi ofranda oamenilor de bine, dăm, 
mai jos, după raportul domnului preşedinte Ilaron Berez- 
niţchi, citit în şedinţa comitetului din 14 decemvrie 1933, 
şi numele acelora care au contribuit, cu obolul lor, la rea- 


320 


lizarea acestei opere frumoase: bustul Ciprian Porumbes- 
cu. 


Deci: 


— cheta revistei „Făt-Frumos”, condusă de domnul 
prof. univ. Leca Morariu: 25.000 lei; 


— subvenţia Prefecturii jud. Suceava, de 10.000 
lei, prin domnul prefect Vasile lenceanu; 


— subvenţia primăriei Suceava, în 1933, prin 
domnul primar Niculae Caba: 10.000 lei; 


— din subscripţia depusă pe carnetul nr. 142, la 
Banca Cibereac: 3811 lei; 


— lista de subscripţie a domnului prof. univ. 
Victor Morariu: 1.000 lei; 


— Societatea „Doamnele Române”, Suceava: 200 
lei; 


— subvenţia acordată di Prefectura Sucevei în 
1931: 5.000 lei; 


— domnul director de şcoală Constantin Baciu, 
Braşca: 100 lei; 


— din vânzarea a două exemplare din piesa 
„Reverie”, Ciprian Porumbescu: 80 lei; 


321 


— venitul de la reprezentaţia dată de Reuniune, în 
24 ianuarie 1033, în cadrul Ligii Culturale, cu piesa „Zo- 
rile”, de Şt. O. Iosif: 2.000 lei; 


— domnul farmacist Nicolae Caba: 160 lei; 


— venitul net de la trei academii muzicale, ţinute 
în 18 februarie, 30 martie şi 27 aprilie 1933: 1.300 lei; 


— venitul de la spectacolul din Burdujeni, dat de 
Reuniune, în mai 1933, cu „Trei crai de la răsărit”: 300 


lei; 


— colecta ziarului „Glasul Bucovinei”, din 
Cernăuţi: 5.000 lei; 


— venitul de la conferința „Crăciunul de la Sil- 
vestri”, de Ionel Teodoreanu, ţinută la Siret, în 27 aprilie 


1933, de domnul prof. Ştefan Pavelescu: 1.150 lei; 


— de la Asociaţia Profesorilor Secundari, din Ră- 
dăuţi: 500 lei; 


— domnul Ilie Vişan, prefectul judeţului Rădăuţi: 
1.000 lei; 


— colecta domnului prof. Ştefan Pavelescu printre 
elevi: 100 lei; 


— doamna Bucher: 50 lei; 


322 


— colecta Părintelui Inspector misionar Dr. Orest 
Tarangul (Sânziene, 1933): 1.567 lei; 


— de la Societatea muzicală „Fluieraşul” din Gura- 
humorului, condusă de domnul Alexandru Sahleanu, 


membrul nostru fundator: 600 lei; 


— Liceul de fete Suceava (pentru un basorelief 
„Porumbescu”. de Ion Cârdei): 200 lei; 


— De la doamnele Tudan şi Gribovschi (Costeşti): 
100 lei; 


— preotul Gheorghe Gaţa, Târgu-Jiu: 500 lei; 

— Liceul „Nicu Gane” din Flăticeni: 1.535 lei; 

— din vânzarea a 50 ilustrate cu Ciprian Porum- 
bescu, donate de domnul prof. Constantin Botezat: 250 
lei; 

— Ateneul Român, din Suceava: 1.500 lei. 

Deci, suma globală a tuturor ofrandelor incurse 
pentru bustul lui Ciprian Porumbescu, din 1929 şi până la 


15 octombre 1933, e de 70.329 lei. 


Suma aceasta s-a cheltuit astfel: domnului Gheor- 
ghe Bilan, sculptor: 2.500 lei, premiu; 


— domnului Ion Cârdei: 2.500 lei, premiu; 


323 


— turnatul bustului în bronz: 25.000 lei; 
— spesele cu transportul bustului Suceava-Bucu- 
reşti şi îndărăt (drumul domnului Ion Cârdei, ambalaj, 


trăsuri etc.): 5.000 lei; 


— gipsul pentru bust (domnului Ion Cârdei): 500 
lei; 


— domnului Petru Mendeac, sculptor în piatră, 
pentru soclu: 23.000 lei; 


— domnului Ion Cârdei, pentru bust: 15.000; 


La un loc = 73.000 lei”1*?. 


"> E 


Pa 


152 Morariu, Victor; Pavelescu, Ştefan, Reuniunea muzical- 
dramatică „Ciprian Porumbescu”, în Istoria muzical-dramatică a 
Sucevei, pp. 233-242 


324 


„Crai nou”, la Caransebeş 


„Opereta „Crai Nou”, la Caransebeş. În luna 
Martie 1944, în preajma pribegiei Bucovinenilor, din care 
atât de mulţi au ajuns pe meleagurile Banatului, Societa- 
tea română de muzică şi cântări din Caransebeş a dat 
donuă strălucite reprezentații cu nemuritoarea operetă a 
lui Ciprian Porumbescu, urmate de un matineu. Aceeaşi 
reprezentaţie s-a dat, apoi, şi la Lugoj, cu acelaşi succes 
desăvârşit. 


Spre bucuria Bucovinenilor, sosiți mai târziu, 
opereta s-a mai repetat, Sâmbăta în 27 Mai 1944. Atât 
cele două primadone, dna Olga Zgăverdia (Dochia) şi 
dna Adriena Popescu (Anica), cât şi soliştii bărbaţi: dl 
Gusti Almăjanu (Leonaş), dl Constantin Ursulescu (Bu- 
jor) —aceştia amândoi de la opera Cluj-Timişoara — dnii 


325 


Ion Dragomir (Ispravnicul) şi Andrei Jucos (Moş Corbu) 
au fost la înălțime. 


Uvertura, admirabil pusă la punct, a fost viu 
aplaudată de sala arhiplină. De asemenea, corurile, puter- 
nice, pline şi precise, şi scenele de joc. 


Reprezentaţia din 27 Mai a fost precedată de 
cuvântul introductiv al unuia dintre refugiați, dl prof. 
univ. Victor Morariu, care a arătat că „Crai Nou”, la 
Caransebeş, înseamnă Bucovina în Banat, „surpriza cea 
mai mângâietoare, întâmpinarea cea mai frumoasă ce 
putea s-o facă sufletelor noastre îndurerate acest mândru 
Banat”. 


Vorbitorul a dat apoi o sumară schiță a vieții şi 
operei lui Ciprian Porumbescu, o scurtă caracterizare a 
libretului şi a muzicii operetei, în care se distinge ca 
element predominant cel folcloric, naţional, dar şi cel de 
operetă vieneză şi cel de romanţă şi operă italiană. 


A făcut apoi istoricul operetei: premiera, la 27 şi 
28 Februarie 1882, sub conducerea compozitorului, la 
Braşov, unde a fost un delir de entuziasm; reprezentările 
din Banat (la Oraviţa Montană, 1888, Biserica-Albă, 
1896) şi nu e întâmplare că, de la Braşov, „Crai Nou” a 
trecut întâi în provincia unde tradiția muzicală era mai 
puternică, adică în Banatul cel renumit prin corurile sale 
de plugari”. 


În Bucovina, s-a reprezentat târziu, abia la 1898 şi 
1899, de către societatea „Armonia”. Dar realizările 


326 


culminante au fost cele de la Suceava, ale societăţii 
„Ciprian Porumbescu”, la 19, 20 şi 21 Martie 1922, când 
se împliniseră 40 de ani de la premieră, deci reprezentații 
jubiliare. Reuniunea de muzică „Ciprian Porumbescu” 
din Suceava l-a mai reprezentat pe „Crai Nou” la 
Câmpulung, Vatra Dornei, Rădăuţi şi Botoşani şi l-a 
reluat, la 1933, când se împlineau 80 de ani de la naşterea 
şi 50 de ani de la moartea lui, şi când s-a dezvelit bustul 
compozitorului, opera sculptorului loan Cârdei. „Al doi- 
lea bust, opera sculptorului bucovinean O. Bilan, se 
găseşte, dacă se mai găseşte, la Stupca, unde Porumbescu 
îşi doarme somnul de veci, astăzi tulburat de visuri fio- 
roase”. 


Vorbitorul a încheiat omagiind meritele Societăţii 
de cântări din Caransebeş, de sub preşedinţia dlui 
consilier eparhial Zgăverdia şi îndeosebi ale eminentului 
dirijor, dl căpitan Ion Manole, care are meritul de a fi 
dirijat opereta şi la Satu-Mare (1937) şi care s-a impus 
printr-o frumoasă serie de realizări corale şi in- 
strumentale” / V. PRIBEAGUL”"”. 


133 Revista Bucovinei, Anul III, Nr. 5, Cernăuţi-Timişoara 1944, p. 


198 
327 


Necrologurile lui Ciprian Porumbescu 


1883: „Cu adâncă întristare, venim a înregistra 
pierderea unuia dintre cei mai zeloși şi mai talentați din- 


328 


tre puținii noştri cultivatori ai artei muzicale, în genere, şi 
ai muzicii naționale româneşti, îndeosebi. Miercurea 
trecută, în 25 mai vechi, a răposat, în comuna Stupca, din 
Bucovina, tânărul Ciprian G. Porumbescu, profesor de 
muzică la şcolile centrale române de aici, din Brașov, și 
director al corului la biserica Sf. Nicolai. Mult regretatul 
răposat a suferit de o cumplită boală de piept, agravată 
din ce în ce mai tare, prin neobosita şi poate prea 
încordata sa activitate. În zadar a consultat pe cei mai 
experți dintre medicii brașoveni, în zadar a petrecut iarna 
trecută în Italia... neîndurata moarte tot l-a răpit din 
braţele familiei sale, din braţele amicilor săi, din mijlocul 
neamului românesc, căruia i-a făcut, i-ar fi putut face, de 
aici, înainte, însemnate servicii pe terenul artelor frumoa- 
se. Foaia noastră a vorbit, în mai multe rânduri, despre 
lucrările răposatului Porumbescu, accentuând talentul, 
zelul şi diligenţa tânărului compozitor” "4. 


„Înmormântarea profesorului de muzică Ci- 
prian Porumbescu. În 25 mai (6 iunie) a. c., repauză, la 
Stupca, în Bucovina, în casa părintească, Ciprian Porum- 
bescu, absolvent auditor de teologie și filosofie, în etate 
de 29 de ani. 


Răposatul fu născut în Șipot, în 2/14 octombrie 
1854. Gimnaziul îl termină la Suceava, iar teologia, în 
Cernăuţi, fiind, totodată, şi alumn al Seminarului arhi- 
diecezan. În decursul studiilor teologice şi după termina- 
rea lor, răposatul (ca cunoscător de artă muzicală, care 
din frageda sa copilărie o cultiva cu predilecție, şi anume 
pe vioară şi clavir) se ocupa şi cu cântarea corală, atât 


134 Gazeta Transilvaniei, nr. 63 din 1/13 iunie 1883 


329 


bisericească, cât şi lumească, parte ca cântăreţ şi parte ca 
componist al mai multor piese liturgice şi funebrale. În 
cele lumeşti, compuse răpoatul mai multe cântece româ- 
nești, atât în text, cât şi în melodie, numite „studențeşti”, 
care şi apărură, mai pe urmă, la Viena, într-o cărticică. 


După finirea teologiei, nutrind răposatul intensiv 
dor de a se perfecționa în arta muzicală, se decise a studia 
filosofia și a face cursul muzical la Conservatorul din 
Vie-na, spre a putea deveni, cândva, profesor gimnazial 
de muzică. 


Primul an al cursului filosofic (neiertând mijloa- 
cele materiale ale părintelui său, să-l trimită la Viena) îl 
făcu la Universitatea din Cernăuţi, iar ultimii doi ani, la 
Viena, în care timp studia şi la Conservatorul de acolo, 
„învățământul de armonie”, „de compoziţie” şi „contra- 
punctul”, cu succes excelent. 


În timpul acesta, arătă răposatul continuă progre- 
sare și dezvoltare în arta muzicală, şi anume ca compo- 
nist al mai multor opuri, publicate şi interpretate, cu 
multă laudă, de cei competenţi, dintre care opuri se exe- 
cută unul (valsul „Camelii”) chiar şi de renumitul artist 
Ed. Strauss, cu capela sa, la balul românesc din Viena, în 
anul 1880. 


Ii mai rămase răposatului a se perfecționa încă în 
arta muzicii superioare, special bisericească. 


Spre acest scop, Î. P. S. părintele Mitropolit al 
Bucovinei îi mijloci, pentru un an, un stipendiu din Fon- 


330 


dul religionar gr. or. al Bucovinei, pe care răposatul îl şi 
întrebuinţă, spre a petrece acel an în Viena şi, parte, a lua 
lecții speciale de la artistul şi organistul de Curte, dl 
Krenn, parte, a participa la toate executările (concertele — 
n. n.) mai principale bisericeşti de acolo, ce-și împlini, cu 
succes de tot lăudat, exprimat într-un testimoniu (certi- 
ficat — n. n.) de la numitul organist. 


Numele răposatului ca componist cu talent şi zel 
era, în public, bine cunoscut. Ziarele românești îl amin- 
tiră, în mai multe rânduri, cu laudă. Deci primi îndem- 
narea să se pună în competiția pentru postul de învățător 
de muzică, la şcolile centrale române din Brașov și 
pentru postul de director (dirijor — n. n.) al corului de la 
biserica Sf. Nicolai de acolo, care posturi le şi ocupă, în 
toamna anului 1880. 


În Braşov, manifestă răposatul, în ambele sale 
pozițiuni, zelul şi capacitatea cea mai mare, recunoscute 
de toţi cu laudă deosebită. În cele bisericești, organiză el 
un cor de 20 de studenți gimnaziali (liceeni — n. n.) şi 12 
damicele, pe care răposatul îi instrui în cântările liturgice, 
cele mai multe de dânsul compuse, și aşa execută 
cântarea corală, la numita biserică, cu cel mai frumos 
succes şi spre cea mai deplină mulţumire a creştinilor 
ortodocşi orientali de acolo. În cele lumeşti, compuse 
răposatul opereta „Crai nou”, reprezentată, în Braşov, de 
trei ori, prin diletanți, cu succesul cel mai aplaudat chiar 
şi de publicul străin, mai multe cântări şi opuri, atât 
solistice, cât şi orchestrale, toate executate în Braşov, 
parte într-un concert public, dirijat de răposatul, şi parte 


331 


de capela orășenească de acolo, la multe ocaziuni 
publice, apoi lăudate în ziarele române și germane. 


Aceste lucrări multe, grele, continue îl prea 
obosiră pe răposatul şi-i atraseră o boală de piept, care, în 
toamna anului trecut (1882 — n. n.), progresase într-atâta, 
încât medicii îl sfătuiră să meargă, peste iarnă, la Italia, 
ceea ce şi făcu. 


În Italia, şi anume în Nervi, mai la vale de Genoa, 
petrecu răposatul, din decembrie, până în martie. Însă, 
spre nefericire, iarna aceasta (iar mai cu seamă lunile 
Faur, Marte şi April) fu, şi în Italia, excepțional de rece și 
furtunoasă, şi el nu simţi oareşcare folos pentru sănătatea 
sa. Făcu, însă, numai o călătorie până la Roma, unde 
petrecu zece zile, şi veni, apoi, acasă, la părintele său, cu 
scopul de a călători, în vară, la Gleichenberg; pătimi, 
însă, tot mai greu, 12 săptămâni, până ce, în urmă, 
nemiloasa moarte îi curmă viaţa. 


lată cum se exprimă „Gazeta Transilvaniei”, nr. 
63 din 1/13 iunie 1883 (număr de gazetă deja pierdut — n. 
n.), asupra răposatului: 


Înmormântarea răposatului urmă în 27 mai 
vechi, în Stupca, funcționând protopresviterul Humo- 
rului, dl de Andruchovici, cu parohii I. Procopeanu, din 
Capu Câmpului, şi C. Tuşinschi, din Bucşoaia, acompa- 
niat de corul Seminarului din Cernăuţi, transmițând gre- 
miul acestui institut şi o cunună de doliu fostului şi 
neuitatului său coleg. 


332 


În biserică, cuvântă parohul I. Procopeanu, iar la 
mormânt, protopresviterul Andruchovici, după care vor- 
biră şi doi academici, A. Procopovici şi G. Popovici 
(poetul T. Robeanu, preşedintele, de atunci, al „Junimii” 
— n. n.), în numele Societăţii academice „Junimea” din 
Cernăuţi, care societate trimise și o cunună de doliu eme- 
ritului său membru Porumbescu. Atari cunune trimiseră 
şi damicelele corului bisericesc din Brașov, şi Societatea 
„România Jună” din Viena, dimpreună cu scrisori de 
condoleanță foarte onorante pentru memoria răposatului. 


La înmormântare fu de față nu numai întreaga 
comună Stupca, cu mic, cu mare, ci mare mulțime şi din 
comunele vecine, Ilișești, Drăgoiești şi Corlata. 


Era un moment în care toți erau pătrunşi de cea 
mai adâncă jale, când corul Seminarului, însuși mişcat, 
execută, la mormânt, cântarea „Adusu-mi-am aminte”, 
propria compoziţie muzicală a celui ce, acuma, era în 
pământ. În timpul acestei cântări, mai că nu vedeai față 
fără lacrimi, iar cei mai de aproape ai bietului Ciprian 
erau învinși de durere. Facă prea bunul Dumnezeu ca, în 
curând, să se aline această durere a familiei și, îndeosebi, 
a părintelui duios, lovit, în mai multe rânduri, de 
întâmplări ca aceasta, rourându-i în inimă balsamul 
mângâierii şi întărindu-l cu braţul său înalt, ca să-şi poată 
împlini chemarea nu numai ca preot, dar şi ca părinte de 
familie, față cu care, fiind văduv de mai mulţi ani, are de 
îndeplinit datorii duble”. 


135 Amicul Familiei, Anul VII, Nr. 16, 1/13 septembrie 1883, pp. 
140, 141 


333 


„Ne împlinim o tristă datorinţă, pe care ne-ar fi 
plăcut să nu ni se dea ocaziune a o face. Ne împlinim o 
neplăcută datorinţă, anunțând trecerea din viaţă a neobo- 
sitului cultivator al muzicii naţionale, Ciprian G. Po- 
rumbescu. 


Noi, românii, am pierdut foarte mult prin moartea 
lui Porumbescu, urmată aşa pe neaşteptate, căci de la 
talentul şi diligenta lui aşteptam roade îmbelşugate pe 
înţelinatul câmp al muzicii noastre naţionale. Ciprian 
Porumbescu după, absolvirea studiilor sale filosofice, la 
Universitatea din Viena, s-a aplicat ca profesor de muzică 
la gimnaziul nostru din Braşov, fiind totodată şi conducă- 
torul corului vocal de la biserica sântului Nicolae din 
Braşov. Activitatea lui era nemărginită şi, după cum ne 
asigură foştii săi colegi, doară aceasta a fost cauza cea 
mai de aproape a trecerii lui aşa de timpurie. 


Atacat la piept, în iarna anului scolastic curente, 
s-a dus în Italia nordică, spre a-şi repara sănătatea, însă 
toate în zadar, căci în 25 Mai stil vechi şi-a dat nobilul 
suflet în mâinile creatorului, sub îngrijirile surorii sale şi 
a încărunţitului taică, în casa părintească, Stupca, în 
Bucovina. 


În suferințe mari şi la grele nevoi, ne cade bine 
dacă vedem că se află oameni care împart cu noi durerea. 
Regretăm pierderea tânărului Porumbescu, o regretăm 
din inimă, şi mai tare o regretăm cei ce l-am cunoscut în 
persoană, căci ştim ce am pierdut. Primească părintele 
Iracliu Porumbescu şi sora răposatului sincera noastră 
condoleanţă pentru pierderea ce au suferit, şi dacă con- 


334 


doleanţa noastră îi va putea în câtva mângâia, primească- 
; $ = I 
o ca ultimul tribut pentru răposatul” "6. 


Comitetul Reuniunii PORUMBESCU 1937 


136 Telegraful Român, Nr. 64. Anul XXXI, Sibiu, sâmbătă 4/16 iunie 
1883, p. 257 


335 


Nina Cionca 


Ciprian Porumbescu 


„ORIGINI 


Nedesluşite sunt începuturile familiei de ţărani 
români purtând străinul nume de Golembiovschi, încă de 
pe timpul când Moldova era întreagă. Să fi fost, cândva, 
nişte ţărani poloni, care să fi trecut în mănoasa Moldovă 


336 


şi s-au aşezat în satul Suceviţa, de lângă ctitoria voivo- 
dală, precum mărturiseau locuitorii bătrâni ai satului?! 
Sau rezonanţa străină era doar o traducere a numelui ro- 
mânesc, cum s-a practicat după 1876, când Bucovina 
fusese alipită Galiției?! 


Iraclie Porumbescu, tatăl lui Ciprian, confirmă 
ideea originii polone a neamului său, într-una din „Amin- 
tirile” sale: „Auzii de la bunicul şi tatăl meu că, în 
vremurile vechi, să fi emigrat în Moldova un antecesor al 
lor, din Polonia, care era polon. Şi să fi fost încă şi nobil. 


Bunicul şi tatăl meu se născură, acolo (Cozmeci, 
Galiţia, după cum rezultă din registrul parohiei Breaza, în 
care era înscris loan Golembiovschi — n. n.), care, după 
aceea, deveni Bucovina, şi fură botezați în legea ortodoxă 
a ţării, fură crescuţi între români, se căsătoriseră cu 
românce şi aşa veni că şi eu fui botezat în legea părinților 
mei şi crescut între români”. 


Aceste vorbe le rostește tânărul de vreo 19 ani, în 
faţa unui nobil polon, în timpul chinuitei lui pribegii la 
Lemberg, la învăţătură, pentru a-i câştiga bunăvoința. 
Deci, originea nobilă a familiei de ţărani e mai degrabă o 
născocire de circumstanţă a înfometatului flăcău, căruia i 
se furaseră ultimii bănuţi din traistă. 


13i Siretean, Ştiri noi despre familia Porumbescu, revista Şcoala, 
Cernăuți, anul VII, nr. 8, 1924, pp. 149, 150 

138 Traclie Porumbescu, Numele meu străin mântuitor, cf. Scrierile lui 
Iraclie Porumbescu, adunate şi însoţie de o schiță monografică de 
Leonida Bodnărescu, partea I, Cernăuți, 1898, pp. 135 


337 


Oricum ar fi fost, neamul era de ţărani români, de 
mai bine de un veac, când s-a născut Iraclie, la 9 martie 
1823. Tatăl său, Tănase, era vornic în Suceviţa, iar mama 
sa se numea Varvara. 


IRACLIE 


De mic copil, fu dat la mănăstire, în grija egume- 
nului Ghenadie Platenchi, care-l şi botezase. Când acesta 
a fost strămutat la Putna, luă şi copilul cu el. În scurtă 
vreme, Iraclie deprinse buchiile şi cântarea psaltică atât 
de bine, încât, pe la 6 ani, cânta „Axionul” înaintea 
icoanei Maicii Domnului. 


Elev al gimnaziului din Cernăuţi, Iraclie avu parte 
de multe suferinţe. A fost slugă, pentru a se putea între- 
ține la învățătură. 


Studiile gimnaziale le termină la Lemberg, adesea 
răbdând de foame, unde este şi aruncat în închisoare ca 
revoluţionar polon. 


In 1843, se întoarce în Bucovina. Se înscrie la se- 
minarul diecezan din Cernăuţi, pe care-l termină în 1850. 


În anul al doilea de studii, Iraclie Porumbescu 
devine secretarul foii „Bucovina”, a fraţilor Hurmuzachi. 
În casa acestora şi la conacul de la Cernauca, cunoaşte 
revoluționari români refugiaţi din Moldova, Țara Româ- 
nească şi Transilvania, căci toţi găsiră adăpost la marele 
vornic Doxachi Hurmuzachi, tatăl „Grahilor noştri” — 
cum le spunea Iraclie celor cinci fii: Constantin, Eudoxiu, 


338 


Gheorghe, Alexandru şi Nicolae. Aici, se găseau, după 
înfrângerea revoluției de la 1848, printre alţii, Mihail 
Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Al. I. 
Cuza, căpitanul Filipescu. 


Vasile Alecsandri i-a oferit lui Iraclie Porumbescu 
momente de afectuoasă prietenie. De câte ori îl întâlnea, i 
se adresa, în semn de salut, cu versurile: 


„Porumbiţă întristată, 

Eu ca tine sunt străin 
Şi-ntr-o ţară-ndepărtată 
Tu cânţi tristă, eu suspin”. 


Iraclie semna, la acea dată, versuri patriotice cu 
numele de „Porumbescu”. Aron Pumnul i se adresa cu 
„Frate Porumbe”. Din scrisori, însă, reiese că legalizarea 
numelui românesc se va face abia în 1881. 


Zile de neuitat pentru Iraclie! Alecsandri şi-a luat 
răgazul să-i corecteze un poem istoric şi, mai ales, să-i 
dezvăluie crezul său estetic. De la el a dobândit Iraclie 
înţelegerea profundă şi justă a creaţiei populare şi a 
simțului pentru limba românească vie. Emoţionante sunt 
cuvintele poetului, care au căpătat valoare de document: 
„Cel mai scurt cântec, cea mai mică poveste, să nu o 
bagatelizezi, să nu o ignorezi, să o scrii; ele sunt frânturi 
din întreguri mai mari, ori conţin în sine un întreg 
sintetic, pe care analiticul îl va desfăşura şi dezlega”. 


13 Ibidem, p. 120 
140 Ibidem, p. 128 


339 


Atmosfera românească din casa lui Doxachi 
Hurmuzachi modelează personalitatea lui Iraclie, îi for- 
mează concepţia de viaţă, închinată luminării poporului 
şi luptei împotriva tendinței de germanizare. Tot datorită 
fraților Hurmuzachi, Iraclie Porumbescu dobândeşte scri- 
itura autentică românească, predominantă în opera sa lite- 
rară. 


ŞIPOTE 


În satul Şipotele Sucevei, din „fundoaiele Carpa- 
ților bucovineni”, şi-a început Iraclie Porumbescu cariera 
de preot, după căsătoria sa cu Emilia Klodniczki, căsăto- 
rie celebrată în ctitoria lui Ştefan cel Mare din Volovăţ. 


Emilia era fuca brigadierului silvic Ştefan Klod- 
niczki din Voivodeasa, sat învecinat cu Suceviţa. Por- 
tretul ei, schiţat de Iraclie, povestind cum a văzut-o pen- 
tru prima dată, secerând holda, împreună cu două surori, 
ne-o evocă modestă, delicată, bună, deprinsă cu muncile 
câmpului şi ale gospodăriei. Apropierea s-a făcut firesc, 
ca în faptele hotărâte de soartă. Poloneza şi catolica 
Emilia Klodniczki îşi dăruieşte, întru tot, sufletul alesului 
soţ român. Ea va naşte nouă copii, dintre care doar trei 
vor rămâne în viaţă. 


La Şipote, locuinţa preotului nu se deosebea de 
bordeiele ţăranilor. „Locuinţa mea de atunci numai aşa aş 
putea-o numi casă, dacă tot casă-i acea clădire din patru 
pereţi de bârne necioplite şi neunse, cu crăpăturile dintre 
bârne neastupate decât cu muşchi de pădure, cu un cuptor 


340 


mare şi cu o fereastră în față, cu alta micuță înspre ogra- 
dă; jos, fără nici o podeală”!1!. 


În această casă, s-a născut, la 2/14 octombrie 
1853, Ciprian Porumbescu, fiind al doilea copil. Grea le- 
a fost viaţa dintru început, dar greul cel mare îl avea 
vrednicul preot, care, cu vorbă bună, curaj şi autoritate, 
avea să potolească ultimele răzmeriţe ale huțulilor, scă- 
pându-şi, astfel, enoriaşii de închisoare şi corvezi. Abia 
isprăvi cu bine această trudă, că Mitropolitul Eugenie 
Hacman hotărî strămutarea lui Iraclie la Boian, unde 
bântuia pericolul răspândirii religiei greco-catolice, deja 
îmbrățişată de ucraineni. Doi ani a avut de luptat şi, mai 
ales, de rezistat în faţa violenţelor noilor prozeliți (1857- 
1859), reuşind, în cele din urmă, să readucă la credinţa 
strămoşească pe cei mai mulţi dintre săteni. În sfârşit, 
familia se reîntoarce la Şipote, mai săracă decât la pleca- 
re. Dar, în scurtă vreme, cu un împrumut de la Consis- 
toriu, se mută în casă nouă, în care putea găzdui oaspeţi, 
după buna tradiție moldovenească. Unul dintre aceştia a 
fost Carol Miculi, pianist concertist, compozitor şi direc- 
tor al conservatorului din Lemberg. Acesta obişnuia să-şi 
petreacă verile la Şipote (1859-1864), la vechiul său pri- 
eten, Iraclie, pe care-l cunoscuse în casa lui Hurmuzachi. 
Venea Miculi, cale lungă, cu pianul încărcat într-o căruță 
cu fân, trasă de şase cai, pentru a culege cântece româ- 
neşti, în cele 4 caiete a câte 12 arii naţionale române 
(Eroare: cele 4 caiete au fost publicate între anii 1849- 
1852 — n. n.), rămase de la el, multe vor fi fost culese şi 
transcrise pentru pian la Şipote. „Când răsfoieşti albumul 
publicat de Miculi şi dai de „Buciumul”, nu te poţi opri 


141 Ibidem, p. 171 


341 


să nu cugeţi la acele buciume, pe care le relevă scrisul 
Porumbescului... şi, mai ales, să fredonezi „Cântecul lui 
Darie”, „Haiducul Darie” şi „Moş Matei Bercheşeanu”, 
de acelaşi Iraclie”. 


De la acest muzician, a învăţat Ciprian, la 6 ani, 
să citească notele muzicale, însă talentul său şi urechea 
muzicală se vădiseră mai de timpuriu. La 3-4 ani, asculta 
scripca lăutarului care înveselea claca. Copilul îşi dori o 
scripcuţă de la oraş; când o primi, nu s-a mai despărțit de 
ea. 


În toamna anului 1860, Ciprian este trimis la 
şcoală, la Ilişeşti, unde locuiau bunicii din partea mamei. 
Aici, preotul Dimitrie Bucevschi înființase o şcoală 
românească, în propria-i casă. „Copiii din acea şcoală s- 
au trezit, într-o bună zi, cu un băieţaş frumos, cu ochii 
mari şi fruntea lată sub părul negru, pieptănat în sus. Era 
îmbrăcat „în haine nemţeşti”. Printre şcolari, se afla şi 
Simeon Florea Marian, băiatul lui Grigoraş al popii, 
gospodar din Ilişeşti... Ciprian s-a făcut, în scurtă vreme, 
iubit prin cântecul lui, care-i fermeca pe ceilalți copii, în 
toate pauzele timpului de învățământ. Când uita, cumva, 
să cânte, toţi îl înconjurau şi-l rugau să mai cânte una. Şi 
„cânta cu scripca de te tăia la inimă” — spunea mama”!”. 


Şederea copilului la Ilişeşti a însemnat un pas în 
plus în studiul „metodic” al viorii, atât cât sc putea 
deprinde de la învățătorul Simon Maier, care preda la 
şcoala evanghelică din sat. Doar un an îi fu dat lui 


142 Glicheria, mama lui Filaret Doboş”, cf. Leca Morariu, op. cit., p. 


198 


342 


Ciprian să înveţe cu acest profesor improvizat, căci 
Simon Maier fu mutat în altă comună. 


STUPCA 


Anul de graţie 1865 aduce familia preotului Po- 
rumbescu la Stupca, sat de români, mare şi frumos, 
aşezat între dealuri line, acoperite de holde, imaşuri şi 
păduri. O mare parte din locuitorii acestui sat proveneau 
din Transilvania şi Maramureş, migraţia fiind cauzată de 
persecuțiile religioase asupra românilor care refuzau să 
treacă la catolicism. Numele lor amintea de locurile de 
obârşie: Bârgăuan din Bârgăul de Jos, Moroşan din 
Moisei- Maramureş, Căilean (Doina) din Căila şi mulţi 
alţii, majoritatea din ţinuturile Năsăudului, Bistriţei, 
Maramureşului şi Sf. Gheorghe. Printre primele familii 
stabilite în Stupca au fost familiile Marcu, Căilean şi 
Oniga. Unul dintre urmaşii oniganilor afirma: „Un 
străbunic al meu mi-a spus că ai noştri, cei bătrâni, n-au 
vrut să-şi lase legea. Şi-au luat oile, vitele şi, cu ce s-a 
putut, au trecut munţii în Țara Moldovei”. 


Casa parohială era aşezată la marginea satului, 
lângă toloacă. Era construită din lemn, ca toate casele 
româneşti, având, în faţă, un foişor şi un cerdac, şi era 
compusă din patru camere mari, despărțite prin tindă. În 
curte, se afla şura, bucătăria şi „canţelaria”, o încăpere în 
care preotul îşi primea enoriaşii, le asculta plângerile, ba 
mai şi boteza. În bucătărie, se poate citi, şi azi, pe o 
grindă din tavan, numele lui Ciprian, scrijelit cu 
briceagul (după modelul grinzii casei din Breaza a lui 
loan Golembiovschi, fratele lui Tănase, pe care Ciprian, 


343 


pe când familia locuia la Şipote, l-o fi vizitat, împreună 
cu tatăl său, care trăise, în tinereţe, o dragoste amară la 
Breaza —n. n.). Doar această clădire se mai păstrează. 
Casa mare a fost dărâmată şi vândută. 


În faţa foişorului, se întindea grădina de flori, 
plină de trandafiri, cu alei prunduite. In spatele casei, era 
stupina şi pomătul. 


Avea casa aceasta un aer de cuib al mângâierilor 
pentru cei trei frați, Ciprian, Ştefan şi Mărioara. Când se 
adunau, în vacanţă, de pe la cele şcoli din Suceava sau 
Cernăuţi, pianul aştepta în salon să i se atingă clapele de 
către degetele lungi şi delicate ale Mărioarei, în timp ce 
tonul viorii lui Ciprian se înălța limpede, cântând doine, 
romanțe, hore sau câte un vals. Ştefan avea şi el o voce 
frumoasă, de bariton, voce moştenită de la tata, care, 
atunci când cânta în vechea biserică de lemn, „răsuna 
departe pe ulițele satului” — aşa spuneau bătrânii. 


Farmecul acestui sat era întregit de o colonie de 
țigani, dintre care mulţi erau lăutari, vechii robi de pe 
moşia boierească. Iniţial, bordeiele lor erau stabilite la 
marginea pădurii, într-un loc numit „Subzâzânoaie”, de 
unde boierul i-a mutat în cealaltă parte a satului, către 
Ilişeşti, căci prea dădeau iama prin copacii stăpânului. 


Bătrânii îşi aminteau cum „domnişorul Țâprian” 


intra în bordeiele ţiganilor, cânta cu ei, de-a valma, şi, 
uneori, mai chema pe câte unul şi acasă. 


344 


Vioara lui avusese o poveste stranie. În anul 1866, 
an de cumplită foamete, apare un grup de oameni 
înfometați la uşa preotului, cerşind mâncare. Cel mai 
bătrân dintre ei îl roagă să-i cumpere vioara, pe care, de 
mult nu mai putea cânta, de bătrâneţe şi slăbiciune: „Din 
mână cinstită mi-a venit scripca aceasta, în mână cinstită 
să ajungă. Cumpără-o că-i de soi, e scripcă domnească”. 
Vioara era foarte stricată şi înnegrită. Iraclie a trimis-o la 
Lemberg, la un lutier cinstit, iar, când a fost reparată, se 
putea citi în interior, pe o etichetă îngălbenită: „Fecit 
Cremonae Nicolaus Amatti” 1%. 


ELEV LA SUCEAVA 


La 10 ani, în 1863, Ciprian devine elev al „Gim- 
naziului greco-oriental” din Suceava, cu limba de predare 
germană. 


Ca să nu sufere chinul înstrăinării, copilul fu dat 
în gazdă la un unchi din partea mamei, „bunul unchi Mal- 
ly”, evocat, de multe ori, în scrisorile şi în „jurnalele” 
compozitorului. Cu acest unchi, se ducea, duminica, la 
biserica romano-catolică, unde asculta orga. Tot cu el, va 
fi asistat la producţiunile Asociaţiei de cântare (Gesang- 
verein) şi la concertele cvartetului de coarde, condus de 
violonistul Leon Goian. Dar cea mai mare plăcere trebuie 
să fi simţit băiatul, crescut în mediul sătesc, la auzul 
doinelor şi horelor vestitului taraf condus de Kir Grigore 
Vindereu, la petreceri, baluri şi serbări de tot felul. 


'% Iraclie Porumbescu, op. cit., pp. 175-179 
345 


Din clasa întâia, până într-a şasea, Ciprian a avut 
ca profesor de matematică, fizică şi muzică pe compo- 
zitorul Ştefan Nosievici, dirijor al Asociaţiei de cântare 
sucevene. Va fi descoperit acel profesor vocea plăcută şi 
urechea muzicală ale elevului, va fi ascultat şi cum cânta 
la vioară, deoarece nu numai că-i dădea note mari, chiar 
şi la matematică, dar îl chema acasă, ocupându-se de 
instruirea lui muzicală. Din păcate, Nosievici se stinse, de 
tuberculoză, în 1869. 


După pierderea maestrului, Ciprian a mai luat 
lecţii de vioară cu organistul Valentin, care era şi violo- 
nist, şi cu un ajutor de judecător, Schlotzer. Dar mai mult 
cânta şi studia după cum îi dicta muzicalitatea lui înnăs- 
cută. Începu, chiar, să dea lecţii de vioară. Din mărtu- 
risirile unui elev al său, Josef Fischof, aflăm că, pe la 
1870, Porumbescu dădea audiții muzicale cu un cvintet 
compus din colegi de liceu. Repetiţiile le făcea la locu- 
inţa sa, de pe strada Cutului, unde venea, adesea, şi Gri- 
gori Vindereu, celebrul lăutar al Bucovinei, cu rădăcini în 
Tişăuţii Sucevei. „Uneori, în prezenţa lăutarului, Porum- 
bescu se pierdea în adevărate reverii şi fantezii pe vioara 
sa... darul lui de a fermeca din vioară adevărate sunete de 
vrajă era covârşitor”!*. 


SERBAREA DE LA PUTNA 


În anul 1871, când Ciprian era în clasa VII-a de 
liceu, urma să aibă loc, la Putna, marea serbare închinată 
memoriei lui Ştefan cel Mare, celor 400 de ani de exist- 


14 Josef Fischof, Der einzige uberlebende Schuler Ciprian 
Porumbescu, Czernowitzer Morgenblatt, 29 octombrie 1933. 


346 


enţă a ctitoriei, precum şi primul congres al studenţilor 
români. Festivitatea fusese iniţiată şi pregătită de către 
studenţii români, membrii ai Societăţii Academice „Ro- 
mânia Jună” din Viena, şi fusese fixată pentru vara lui 
1870, dar, din cauza războiului franco-german şi a fali- 
mentului băncii unde s-au depus sumele necesare, 
adunate prin colectă publică, serbarea a fost amânată pen- 
tru 15 august 1871. 


Întreaga desfăşurare a festivităților a fost conce- 
pută de Mihai Eminescu, împreună cu loan Slavici. Ape- 
luri au fost făcute în toate jurnalele româneşti pentru a 
chema, la această întrunire națională, oaspeţi de pretutin- 
deni şi studenţi din toate universităţile occidentale. Emi- 
nescu a publicat un articol admirabil, în „Convorbiri Lite- 
rare”, al cărui mesaj era că această serbare va marca „nu 
numai comemorarea lui Ştefan cel Mare, ci şi întărirea 
conştiinţei naţionale în faţa problemelor pe care le ridică 
viitorul nostru”. 


Pentru reuşita serbării, s-au strâns fondurile, 
neaşteptat de repede. Decorurile au fost realizate de pic- 
torul bucovinean Epaminonda Bucevschi. În semn de 
omagiu pentru marele erou, au fost aduse daruri, între 
care o urnă votivă din argint, din partea Societăţii Acade- 
mice „România Jună”, din Viena, în interiorul căreia s-a 
pus pământ adus din toate ţinuturile locuite de români. 


Oaspeţii de onoare, care au participat la serbare, 
au fost: Mihail Kogălniceanu, A. D. Xenopol, H. Cer- 
chez, primarul Iaşului, Ion G. Sbiera, colonelul Boteanu, 
din partea armatei române. Ca reprezentant al autorită- 


347 


ților austriece din Bucovina, prefectul Orest Renney, în 
loc să fie observatorul cu ochi vigilent, la toasturi a ridi- 
cat paharul întru propăşirea poporului român şi a patronat 
întreaga acţiune. Alexandru Xenopol, delegat al studen- 
ilor din Berlin, a rostit discursul festiv. 


Imensul public participant (aproximativ 3.000 de 
persoane), majoritatea ţărani, a dovedit cât de puternică 
era ideea unităţii naţionale. Astfel încât ziua de 15 august 
1871 a devenit „piatra de hotar ce desparte, pe planul 
istoriei, un trecut nefericit de un viitor frumos”. Cei de 
faţă au dobândit conştiinţa că fiecare, pe măsura puterilor 
sale, are menirea de a fi „un credincios agent al istoriei” 
(Aceste cuvinte au fost scrise de Eminescu, într-o scrie- 
soare pe care a trimis-o, împreună cu Pamfil Dan, lui 
Dumitru Brătianu, datată Cernăuţi 3/15 august 1871). 


Ciprian venise cu tatăl său. Cu firea lui sensibilă 
şi înflăcărată, simţea că trăieşte momente de o importanţă 
fără seamăn. Desigur, se apropia de toți acei studenţi, 
căci inima lui nu-l lăsa să stea deoparte, ci-l îmboldea, 
întotdeauna, în mijlocul acţiunii; putu, deci, să strângă 
mâna lui Eminescu, mâna lui Slavici şi să-l revadă pe 
Epaminonda Bucevschi, pe care-l cunoscuse la Ilişeşti; 
putea să le vorbească şi, mai ales, să asculte cuvintele lor 
avântate. 


Când masa festivă s-a terminat, pe câmpul din 
faţa mănăstirii s-a încins o horă mare, în care s-au prins, 
de-a valma, intelectuali şi ţărani, ca într-o frăţie de viaţă 
şi de acţiune. Cânta Grigori Vindereu cu vestitul său 
taraf. Tatăl şi fiul stăteau unul lângă altul, muţi de 


348 


emoție. La un moment dat, Ciprian se îndreaptă spre 
Grigori Vindereu, cere vioara şi începe el să cânte. Ce 
horă o fi cântat? Hora mare, cu care se începe orice joc la 
Stupca? (Hora lui Traian, după mărturia lăutarului 
Batalan — n. n.) Sau poate o horă ce se năştea, atunci, în 
întreaga sa ființă... O cântă cum numai el ştia să cânte. Iar 
când melodia s-a sfârşit, în uralele mulțimii, alergă la 
tatăl său şi, cu lacrimi în ochi, spuse: 


— Tată, am cântat Daciei întregi! 


Sub impresia emoţiei de atunci, va scrie, mai 
târziu, „Altarul mănăstirii Putna”, „După un veac de 
suferinţă” şi „Tabăra română”. 


CERNĂUŢI 


După terminarea liceului, în 1873, Ciprian Po- 
rumbescu se înscrie la Institutul teologic din Cernăuţi. Nu 
avea altceva de ales, căci nu avea bani ca să studieze 
muzica — singura-i mare chemare — la vreun conservator 
din marile oraşe ale lumii. Spera să obţină o bursă după 
ce-şi va termina cu bine aceste studii, bursă pentru 
perfecţionarea sa în muzică. 


Din acest an, 1873, datează prima sa compoziţie, 
intitulată „O dorinţă”, pe versuri de Matilda Cugler, şi 


publicată pe cheltuiala sa, ca „op. P. 


ÎL preocupă studiul pianului şi al violoncelului. 
Fără profesor, făcând exerciţii de unul singur, descifrează 


349 


tainele acestor instrumente. Munca aceasta îi este predes- 
tinată, îi dă încredere, îl face să uite lipsurile materiale. 


ARBOROASA 


În anul 1875, împlinindu-se un veac de stăpânire 
austriacă, împăratul Francisc Iosif I dăruieşte Bucovinei 
„Universitatea Cernăuţeană” drept simbol al „luminoasei 
sale domnii”. Studenţii se constituie în societăţi naţio- 
nale, conform tradițiilor congregaţiilor ger mane. La 10 
decembrie, studenţii români înfiinţează societatea „Arbo- 
roasa”. Tudor Stefanelli, prietenul lui Eminescu, compu- 
ne versurile pentru imnul societăţii, iar Porumbescu scrie 
melodia. La înfiinţarea societăţii, corul studenţilor, sub 
conducerea lui Ciprian, intonează frumo-sul imn: 


„În ţara mândr-a fagilor, 
În vechiul ei pământ 

Ce are-n sine oasele 

Lui Ștefan, Erou Sfânt, 
Un falnic glas ne zguduie 
Din somnul nostru greu 
Uniţi să fim în cuget, 
Uniţi în Dumnezeu”. 


În anul 1877, Ciprian Porumbescu este ales pre- 
şedinte al „Arboroasei”. Noul conducător imprimă mem- 
brilor un spirit avântat şi o nuanţă de patriotism care 
putea oricând fi considerată de oficiali ca revoluţionară. 
Personalitatea lui captivează, dă încredere celor ce lu- 
crează pentru organizarea de serate artistice şi literare, cu 
un program care putea trezi suspiciunea siguranţei. Mo- 


350 


mentele contestatare sunt surprinse într-un repertoriu bi- 
ne compus şi executat strălucit. Este anul cel mai bogat al 
şezătorilor studenţeşti. De la 1 ianuarie şi până la 12 
aprilie 1877, Porumbescu abundă de inspiraţie, scriind 
mult şi bine. Pentru a înţelege cum era o serată muzicală 
şi artistică a studenţilor români din Cernăuţi, sub condu- 
cerea lui Ciprian Porumbescu, să dăm citire programului, 
aşa cum a fost relatat de Czenowitzer Zeitung: 


„După ce preşedintele a salutat oaspeţii, s-a cântat 
„Deşteaptă-te române” şi „Imnul festiv” al Arboroasei. 
Constantin Morariu a ţinut o cuvântare, „O sută de ani 
asupra Bucovinei”. Au urmat corurile: „Salutare”, „Lar- 
na”, „Tabăra română”, „Hai să ciocnim”, „Patria Româ- 
nă”. După pauză, Zaharia Voronca a declamat piesa „Mi- 
ron şi Florica”, de Negruzzi, la care s-a răspuns Ciprian 
cu o parodie a acestei piese, apoi s-a citit revista humo- 
ristică „Cocoveica”, redactată de Porumbescu. După ora 
11 noaptea, s-a cântat: „Că-i domn cu guler şi cu frac”, 
„Bate fierul până-i cald” şi „Cisla”. Prin urmare, toate 
compoziţiile sunt ale lui Ciprian Porumbescu, excepție 
făcând „Deşteaptă-te române”. „Că-i domn cu guler şi cu 
frac”, „Hai să ciocnim” şi „Cisla” sunt scrise chiar pe 
versuri proprii”. 


De o uimitoare productivitate, autor şi actor, 
trebuie să fi fascinat întreaga societate românească cu 
lumina genialităţii sale”! 


145 Teodor Bălan, Procesul Arboroasei, Cernăuţi 1937, p. 38 


351 


In acelaşi an, se mai ţin două serate, în care pre- 
zintă corurile: „Luna Mai”, „Altarul Mănăstirii Putna”, 
„Hai române”. 


Acest timp de strălucire a „Arboroasei” se dato- 
rează, întru totul, personalităţii conducătorului societăţii, 
care avea darul de a însufleţi şi cuceri. Bun ca soarele, 
frumos, inteligent, spiritual, vesel, de o corectitudine pro- 
verbială, sensibil până la lacrimi pentru tot ce este frumos 
şi nobil, capabil de intense trăiri sufleteşti, între care, 
lucind ca o nestemată, cea mai înaripată iubire — de 
patrie. 


În vara anului 1877, Ciprian Porumbescu absolvă 
facultatea de teologie. Dar el nu va fi niciodată preot. În 
schimb, aici şi-a lărgit cunoştinţele de istorie universală, 
de istorie a literaturii române, de gramatică şi stilistică 
română, de limbi clasice, în afara studiilor teologice. Dar, 
mai ales, a învăţat armonie şi cântare corală cu Isidor 
Vorobchievici, autor al primului manual de armonie 
muzicală, apărut în 1869, la Cernăuţi. 


Isidor Vorobchievici era şi conducătorul corului 
teologilor, care, aproape în întregime, era şi corul „Arbo- 
roasei”. De multe ori, Vorobchievici lăsa locul său tână- 
rului dirijor şi compozitor, care, în fastuoasa catedrală 
metropolitană din Cernăuţi, prezintă multe compoziţii 
bisericeşti de ale sale, între care „Tatăl nostru”, acel 
cântec liturgic de o strălucitoare armonie, şi cântecul 
funebral „Adusu-mi-am aminte”, răscolitor, unic în lite- 
ratura noastră corală bisericească. 


352 


Constantin Morariu îşi amintea: „Cântările biseri- 
ceşti îmi vor rămâne pururea neuitate, mai ales melodiile 
lui Ciprian din Liturghia Sfântului Grigorie, „Acum pute- 
rile cereşti cu credinţă purtaţi” şi heruvicele din Săptămâ- 
na patimilor: „Cinei tale celei de taină”, „Să tacă tot 
trupul”, „Pace”. Că şi acum aud melodiile acestea, răs- 
pândindu-se prin bolțile catedralei din Cernăuţi ca nişte 
imnuri tainice de îngeri”. 


La terminarea studiilor, profesorul Vorobchievici 
îi înmânează un certificat, în vederea obţinerii unei burse, 
din care desprindem: „C. Porumbescu posedă un talent 
muzical evident, care, printr-un studiu continuu pe tere- 
nul ştiinţei muzicale şi printr-o adevărată aprofundare a 
fiinţei şi a scopului acestei arte sublime, ne îndreptăţeşte 
la cele mai frumoase nădejdi”!*€. 


Din iulie 1877, se trăiau, cu mândrie şi înfrigu- 
rare, evenimentele Războiului de independenţă. Mulţi 
tineri bucovineni trecură granița şi se înrolară în armata 
română, doamnele române din Bucovina colectau bani, 
lucrau haine groase pentru ostaşii de pe câmpul de luptă 
şi pentru răniţi. 


În același timp, se pregăteau mari festivități aus- 
triece la Cernăuţi, în ziua de 12 octombrie 1877, monu- 
mentul Mariei Tereza urma să fie dezvelit, cu mare pom- 
pă. Când, aici, serbările vor fi în toi, la Iaşi se vor come- 
mora 100 de ani de la decapitarea lui Grigore Ghica, 


z ER |4Ț 
domnul Moldovei care s-a opus trunchierii țării ~. 


146 Constantin Morariu, Ciprian Porumbescu, Cernăuţi 1926 
147 Tie Dugan, Arboroasa, Bucureşti, 1930, p. 20 


353 


Exact în 12 octombrie, în timpul serbărilor, 
conducerea „Arboroasei” se întruneşte pentru a discuta 
„chestiuni interne”, şi Ciprian soseşte de la Stupea, tot la 
această dată, pentru a se interesa de bursa promisă de 
mitropolitul Bendella, spre a studia muzica religioasă la 
Atena sau Petersburg. Intră în încăperea unde se aflau 
arborosenii lui şi conduce şedinţa. Zaharia Voronca, 
vicepreşedintele societăţii, se adresează celor de faţă cu 
cuvintele: „Fraţilor, în octombrie, nemţii serbează 100 de 
ani de la răpirea Bucovinei. O serbare de bucurie, pe 
când, la laşi, se va serba una de doliu. Se cade să 
trimitem şi noi o telegramă simțită, din mâinile noastre, 
fraților noştri îndureraţi!”. „Să trimitem!”, au strigat cu 
toţii, într-un singur glas. Textul telegramei a fost: 
„Primăriei laşi, Arboroasa, societatea junimii române din 
partea detrunchiată a vechii Moldove, aduce condoleanţa 
membrilor săi pentru Domnitorul decapitat. Comitetul”. 
Această telegramă a fost publicată în „Curierul”, din Iaşi, 
în 14 octombrie 1877, apoi reprodusă şi comentată de 
toate ziarele româneşti. 


1? 


ARESTAREA 


La 15 noiembrie 1877, membrii comitetului, Za- 
haria Voronca, Constantin Morariu, Orest Popescul şi 
Eugen Sireteanu au fost arestaţi pentru „înaltă trădare”. 
Arestarea lui Ciprian Porumbescu s-a petrecut la Stupea, 
în 18 noiembrie, de unde l-au adus la Cernăuţi, escortat 
de jandarmi. 


354 


Când poarta penitenciarului s-a închis în urma lui, 
cu zgomotul acela metalic al porților grele, pe care deţi- 
nutul nu-l mai poate uita niciodată, Ciprian Porumbescu a 
urcat o nouă treaptă a destinului său. „Păţit-am multe, 
bune şi rele, până şi închis am fost”, obişnuia să spună 
părintele său, care trecuse şi el, în anii tinereţii, prin astfel 
de încercări, învăţându-şi fiul să nu se dea bătut, să 
reziste cu tot cugetul, care, atunci când este tare, e ca 
oţelul unei săbii bune. 


Bănuia că, pe aproape, trebuie să fie şi „fraţii lui 
comilitoni”, Voronca, Morariu, Popescul şi Sireteanu, 
dar, până să poată afla, de la vreun paznic, astfel de veşti, 
e introdus în celula sa. Avea cam 4 m lungime şi 2 m 
lăţime. Fereastra dădea spre o curte interioară, în mijlocul 
căreia era o capelă. Dar iată că nu era singur. Pe unul din 
priciuri, stăteau ghemuiţi doi ţărani cu priviri întunecate. 
După o seamă de întrebări, află Ciprian cu cine are 
onoarea să împartă timpul şi suferinţele: cu un criminal şi 
cu un hoţ. Ucigaşul poate îşi făcuse singur dreptate, ca 
haiducii din poveştile tătuchii, iar celălalt luase de la cei 
ce au prea mult... 


Află, în curând, de la tatăl său, care veni să-şi 
vadă fiul, la „vorbitoriu”, tot ce s-a mai petrecut în ultima 
vreme. Află cum că telegrama trimisă la laşi a declanşat 
primul proces politic al Bucovinei (după cel din 1780, al 
egumenului de la Sf. Ilie, Macarie — n. n.), în care 
conducerea „Arboroasei” este acuzată de „înaltă trădare 
şi de tulburare a liniştii publice”. Procurorul şi comisarii 
au efectuat o percheziţie în localul „Arboroasei”, 
confiscând actele, biblioteca societăţii, precum şi întreaga 


355 


avere, care se ridica la aproape 5.000 de florini. Şi au mai 
aflat şi care sunt capetele de acuzare: 


„1). Trimiterea telegramei de condoleanţe, la Iaşi, 
în timpul jubileului din Cernăuţi; 


2). Cu ocazia unei serbări anterioare, arborosenii 
au ţinut toasturi în cinstea vitezei armatei române care a 
cucerit Griviţa; 


3). Profesorul de drept roman, care şi-a permis să 
insulte poporul român, a fost fluierat în clasă; 


4). Societatea întreține corespondență cu 
Ministerul Instrucției Publice din România şi obține 
subvenția de 250 lei”. 


În acelaşi timp, s-au făcut percheziții şi la 
Societatea „România Jună” din Viena. Acestea erau 
crimele cu care studenții români au lezat „blânda şi 
luminoasa” stăpânire habsburgică. 


Ciprian avu o singură dorință: să i se aducă... 
vioara. 


Consternarea şi revolta au cuprins întreaga lume 
românească. Ziarele de pretutindeni informau despre 
soarta deţinuţilor, a celorlalți studenţi, bruscaţi şi perche- 
ziţionaţi, punctele de acuzare etc. lar societatea română 
bucovineană începu să-şi arate devotamentul pentru 
„cauza deţinuţilor politici”, care întruchipau, la acea dată, 
năzuinţele tuturor românilor din Imperiul Austro-Ungar. 


356 


Boierul Alecu Popovici din Stupca îşi pune întreaga sa 
avere cauţiune pentru eliberarea lor. Un comitet de doam- 
ne strânge bani, cumpără haine calde, vinuri întăritoare, 
pentru a veni în ajutorul celor închişi în aceste zile de 
iarnă. Li se aduce mâncare şi din partea colegilor teologi, 
care renunţă la porţia lor de la masa comună... 


Toate aceste gesturi aveau ecou în sufletul celor 
cinci fraţi de suferinţă, care nu se puteau vedea, îmbăr- 
băta şi sfătui. într-una din vizitele lui Iraclie, care o aduce 
şi pe Mărioara, vizitele fiind permise, acum, numai în 
faţa judecătorului de instrucție, Isidor cavaler de Zotta, 
avu Ciprian două mari bucurii: află despre căderea Plev- 
nei şi primi vioara, precum şi o gramatică franceză. Pe 
scoarţele acestei gramatici, a scris versurile la compoziţia 
„Suspinul prizonierului”. 


Ce mângâiere vor fi avut colegii lui, când vor fi 
auzit, între zidurile închisorii, vioara lui Ciprian, dulcea 
vioară, evocată de Constantin Morariu, până la bătrâneţe, 
cu acea căldură pe care ţi-o dau îndepărtatele, dar tot mai 
trezele amintiri. 


Odată, vrând să-şi mângâie părintele şi surioara 
încercănată, Ciprian povesti că prietenul lui, criminalul, a 
început să bocească, la auzul cântecului viorii sale. Apoi 
adăugă: 


„Doamne, dacă cu violina mea am muiat inima 


unui ucigaş, cât de fericit aş fi dacă aş avea cu mine, soţ 
de celulă, măcar o oră, pe acuzatorul meu, pe procuror”. 


357 


PROCESUL 


Sosi şi ziua procesului, 1 februarie 1878. După 11 
săptămâni de cercetări, acuzaţia rămâne aceeaşi: înaltă 
trădare şi tulburare a liniştii publice. Conform Codului 
Penal în vigoare, procurorul cerea o pedeapsă de la 1, la 5 
ani temniţă grea. Acest procuror, Meehofer, dorea avans- 
are, decorare, plecare la Viena — cine ştie! —, căci zelul pe 
care îl depunea de a incrimina faptele culturale sau 
naţionale pare tuturor exagerat. Şi, ca dovadă că acest 
buclucaş proces trebuia să sfârşească cu victoria studen- 
ților, trei mari avocaţi, doi nemți şi un evreu, se oferiră să 
apere, în mod onorific şi ca pe o chestiune de onoare, pe 
cei cinci acuzaţi. O mulţime imensă a luat parte la dez- 
batere. Cei ce nu au putut pătrunde în sala palatului 
metropolitan, unde se ţinea procesul, stăteau în jurul 
clădirii, aşteptând neclintiţi sentinţa, care va fi pronunţată 
abia peste trei zile. 


După citirea actului de acuzare, într-o linişte 
împietrită, primul interogat a fost Ciprian Porumbescu. 
Atitudinea lui demnă şi curajoasă, răspunsurile inteligen- 
te au stârnit strigăte şi ovaţii în sală. Cu privire la 
telegramă, cuvintele lui au fost: „Arboroasa a dorit să 
onoreze, în persoana lui Grigore Ghica, bărbatul eminent 
căruia nici o nație nu i-ar fi refuzat respectul”; cât despre 
cuvântul „detrunchiat”, cuvânt simbolic pentru o stare de 
fapt şi în jurul căruia se învârteau oamenii legii, 
discutându-i sensurile ascunse, Ciprian dă o explicaţie 
plină de diplomaţie, de şiretenie: „Cuvântul „detrunchiat” 
înseamnă despărțit de trunchiul naţiunii mame... dar nu 
prin forță, ci prin împrejurări politice!” (înţeleagă ei ce-o 


358 


vrea). Şi, apoi, adăugă: „Faptul că ațâți români trăiesc 
despărțiți de fraţii lor este un fapt real, pe care procurorul 
şi autorităţile austriece nu-l pot nega”. 


Ceilalţi acuzaţi au răspuns, la rândul lor, cu 
stăpânire de sine, cu demnitate şi inteligenţă, doar Zaha- 
ria Voronca s-a transformat în acuzator al procurorului: 
„Dumneata consideri pielea noastră material din care să- 
ți faci decoraţii? Dar te înşeli, cariera dumitale altfel va 
sfârşi!”. Agitaţia creşte în sală. 


Pledoaria decanului baroului, Dr. Iosef Roth, 
readuce calmul, cumpătarea justă a faptelor, astfel că, în 
cele din urmă, procesul s-a terminat cu punerea în liber- 
tate a conducătorilor „Arboroasei”, în uralele întregii 
asistenţe. 


Urmările încep să se facă resimţite. Ciprian pierde 
orice bursă pentru perfecţionarea sa muzicală, Zaharia 
Voronca este eliminat din facultate, pentru un an, „Arbo- 
roasa” este desființată şi aşa va rămâne, o amintire a unui 
timp sublim, dar, ce e mai tragic, Ciprian Porumbescu 
iese din închisoare cu „coliva-n piept”, cum a spus el, 
căci, acolo, în frigul şi umezeala celulei, a avut prima 
vărsare de sânge. 


Înainte de a se întoarce acasă, se fotografiază cu 
cei patru părtaşi de suferinţă. E atâta mândrie pe figurile 
lor, că au ieşit din greaua încercare tot uniţi, precum au 
intrat, şi mai căliţi. 


359 


Bucuria românilor din Bucovina e de nedescris. 
Acest proces trebuise să fie un fel de sperietoare, un 
proces de „cuminţire” a studenţilor români şi a intelec- 
tualităţii, care manifesta aversiune pentru prea desele şi 
zgomotoasele serbări ale stăpânirii în vechea Ţară a 
fagilor, ţară ce nu avea nimic comun cu Austria, nici ca 
tradiţie, nici ca istorie şi nici ca spirit al neamului. 
Aversiunea aceasta o resimţeau cu toţii, dar, mai mult, 
unii intelectuali şi, mai ales, tinerii, obligaţi să-şi stâl- 
cească limba, la deprinderea unei limbi străine graiului 
lor străbun, pentru ca să participe, apoi, ca oameni de 
cultură, la morga ostentativă arborată de către tot ceea ce 
era străin de ţara aceasta. 


Că mult adevăr grăit-a Iraclie Porumbescu, când a 
spus: „Țara aceasta a Bucovinei, bună sau rea, e munca 
neamului nostru şi încă nu muncă, ia aşa uşoară şi ieftină, 
ci muncă plătită cu sânge şi cu mii de vieți; aşa, dară, toţi 
care veniseră încoace mai târziu, veniră la masa gata. Nu 
s-ar cădea deci ca ei, pre cei ce au muncit pentru această 
masă să-i împingă şi să-i dea aşa înapoi, de la prag, prin 


Sa 59 


tindă”. 


Şi iată că cei cinci arboroseni devin eroi ai 
neamului, iar detenţiunea şi procesul lor — mărturii de 
luptă şi rezistenţă pentru toţi cei ce vor urma. 


Bolnav, dar neînvins, Ciprian Porumbescu se 
reîntoarce acasă pentru a-şi reface sănătatea zdruncinată. 
Dar nici aici nu are pace. Fusese vorba să se scoată o 
broşură, la Procesul Arboroasei. Cum nimeni nu se mişca 
la Cernăuţi, Ciprian scrie tovarăşilor săi de suferință 


360 


scrisori neliniştite, revoltate. Admiră pe transilvăneni, 
mai întreprinzători şi mai activi. „Am primit o epistolă de 
la redactorul „Telegrafului Român” din Sibiu. Oamenii 
de acolo mai mult s-au interesat de cauza noastră”. „Ce-i 
cu recursul Arboroasei? Cred că ar fi foarte raţional a 
persista la dânsul, căci este multă speranţă că Arboroasa 
va mai exista”. Dar Arboroasa nu va mai exista. 
„Junimea” va moşteni principiile, scopurile, insignele şi 
chiar sediul Arboroasei. 


Ciprian însuşi va face parte din noua societate 
academică, nu ca preşedinte, ci ca secretar de externe. 
Peste un an, se va înscrie la facultatea de filozofie. 


ÎNVĂŢĂTOR 


Până la reîntoarcerea la Cernăuţi, îşi ajută tatăl, 
care, pe lângă munca de păstor sufletesc al satului, era şi 
învăţător. „Foarte înalt, foarte vesel şi frumos, cu capul 
lui semeţ şi buclat, după ce ne-a salutat pe noi, copiii, iar 
noi ne-am aşezat la locurile noastre şi se făcu linişte, de 
noi ne auzeam sufletul, domnul cel nou, nici una, nici 
două, prinde a face şcoală cu noi. Dar ce şcoală! Când a 
prins a proslăvi cântecul românesc şi a spune că noi, 
românii, neam de ţărani şi de ciobani, avem cântări mai 
frumoase decât naţiile cele domnite, ochii i se umeziră 
de-a binelea. Când, în urmă, minunatul nostru învăţător 
prinse a cânta el însuşi, cu glasul lui vesel şi duios, câteva 
cântece româneşti... un pui de suspin purcese, de undeva, 
din fundul laiţelor”!* (între cântecele lui Ciprian, cu 


148 Silvia Bălan-Brăteanu, Stupca lui Ciprian Porumbescu, „Revista 
Bucovinei? nr. 6, 1943 


361 


copiii din sat, era şi „Tricolorul”, după cum a mărturisit 
Saftuca Cotruţ strănepotului său, Dumitru Oniga din 
Stupca.) Când copiii deprinseseră cântecele, învățătorul 
le spunea: „Nu-mi pare rău de trudă, că cel puţin vă las o 
amintire care nu-ţi uita-o toată viaţa. Şi, Doamne, frumos 
e cântecul ce nu-l poţi uita!”!%. 


Lunile petrecute, acasă, sunt destul de bogate în 
compoziţii: „Hora detrunchiaţilor”, „Mătuşa Angheluţa”, 
„Bătrâneasca”, „Peneş Curcanul”, „Retrocesiuni basara- 
bene”, „Basme laşane”, „O seară la stână”, „Souvenir de 
Iassy”, „Cupletul Dornei”, „Două perle”, „Aş fi murit, 
Măriorica”, „Din hop în hop”, „La lună”, „Boala mea”. 


STUDENT LA FILOZOFIE 


În noiembrie 1878, Ciprian se reîntoarce la Cernă- 
uţi. Nu putea trăi tară muzică. Oraşul îi oferea unele 
concerte ale Filarmonicii şi, apoi, putea să lucreze cu 
corul Mitropoliei, să-şi dirijeze compoziţiile bisericeşti. 


Se înscrie în anul II de filozofie, studiile anteri- 
oare fiindu-i echivalate cu un an la noua facultate. O face 
dintr-o necesitate a inteligenţei lui pătrunzătoare, care-şi 
cerea, mereu, lărgirea orizontului. Şi mai spera să obţină 
o bursă pentru studiul muzicii la Viena. 


In scurt timp, îşi reia activitatea socială studen- 
țească. Spiritul său mereu activ trebuia să acţioneze, să 
facă planuri, să discute probleme, să creeze momente de 


'% Dr. Gh. Mihuţă, Ciprian Porumbescu învăţător, „Revista 
Bucovinei” nr. 5-6, 1934 


362 


trăiri. Animator al societăţii în care se găsea sau pe care o 
căuta, se va dărui, din nou, în astfel de ocazii. 


Preşedinte la „Junimea” era Dimitrie Onciul, 
marele istoric de mai târziu. Unele şedinţe sociale se 
țineau la Hotel de Russie, altele la Ciprian, acasă. Pentru 
junimenii lui, Ciprian redactează o foaie humoristică 
studenţească, „Bondarul Junimii”, în care verva şi umorul 
lui se pot desfăşura în voie şi, uneori, mai face haz de 
necaz. „Preşedintele tribunalului penal, auzind că s-a for- 
mat o societate română nouă, care, neavând încă casă şi 
masă, a rezervat, în curțile sale, 5 chilii pentru Comitetul 
societăţii”. 


Pentru a nu atrage atenţia „observatorilor” asupra 
sa, mai frecventează şi alte societăţi: Sesehalle (societate 
de lectură), Gesangsverein (societate de cântare) şi 
Societatea pentru cultura şi literatura română. Aceasta îi 
va aloca o bursă. 


În Gesangsverein, Ciprian face cunoştinţă cu 
Eusebiu Mandicevschi, la acea dată având o serioasă 
pregătire muzicală, prilej bun pentru a discuta compo- 
ziţie. Mandicevschi îi revizuieşte unele lucrări, fapt care 
îl umple de admiraţie pe autodidactul Ciprian. 


Lipsa unei vieţi sociale, ca pe timpul Arboroasei, 
îi domoleşte setea de a compune, în schimb îl preocupă 
istoria culturii universale şi istoria muzicii. La imboldul 
lui Dimitrie Onciul, în cadrul unei şedinţe literare a 
Junimii, Ciprian ţine o disertaţie despre muzica antică a 
romanilor. 


363 


Textul lucrării e o mărturie pentru temeinica sa 
cultură clasică, documentându-se din Pausanias, Hora- 
tius, Ovidius, Plinius, Cicero, Suetonius, Juvenal etc., fie 
prin trimiteri, fie dând fragmente, în original, cu privire 
la instrumentele folosite de romani în viaţa zilnică, pre- 
cum şi la festivitățile în care se practica muzica. Infor- 
maţiile despre istoria muzicii sunt la zi. Astfel, el este 
primul muzician român care face investigaţii în acest do- 
meniu şi putem afirma că nici astăzi nu se pot aduce prea 
multe complectări subiectului. 


BERTHA 


S-au cunoscut în 21 iulie 1878. Data este notată, 
în jurnalul lui din 1879, ca un eveniment de o covâr- 
şitoare importanţă, sărbătorindu-l, de acum înainte, în fie- 
care an cu sfințenie. Era a patra din cele şase fiice ale 
pastorului evanghelic Gorgon, din Ilişeşti. Bertha avea 16 
ani, ochi de viorele, bucle castanii, simplă, modestă, dră- 
gălaşă, cum o va descrie mai târziu Mărioara Porum- 
bescu. 


Apariţia acestei fete în viaţa lui îi va stârni un dor 
nemărginit de duioşie şi puritate, din care va creşte o iu- 
bire înaripată, puternică şi pură, cum numai la marii idea- 
lişti a putut exista. 


În vara anului 1879, Ciprian trăieşte bucuria de a 
o revedea, de a respira aerul care o înconjoară, de câte ori 
se duce să facă muzică cu pastorul, un foarte bun pianist, 
care iubea muzica clasică. Pastorul îi arată multă afec- 


364 


țiune eroului procesului Arboroasei, când este vorba de 
muzică şi numai atunci. Petreceau, ore întregi, dimineaţa 
şi după masă, cântând sonate de Beethoven şi Haydn. 


Bertha se simte atrasă de Ciprian cu înduioşare, 
emoție, admiraţie. Tonul viorii lui o înfioară, frumuseţea 
lui atât de singulară o subjugă. E veselă, copilăroasă, 
zburdalnică, dar cu acea decenţă a bunei creşteri. Cuvin- 
tele ei sunt, întotdeauna, măsurate, iar privirile, albastrele 
priviri, atât de dulci, vorbesc în locul buzelor. Întreaga ei 
făptură parcă se oglindeşte în versurile lui Heinrich 
Heine: 


„Du bist wie eine Blume 

So hold und schon und rein 

Ich schau dich an und Wehmut 
Schleicht mir ins Hertz hinein...”. 


(„Eşti ca o floare / Atât de dulce, de frumoasă şi 
pură, / Mă uit la tine şi melancolia / Se strecoară în inima 
mea...”). 


Ciprian scrie un Lied, de o puritate melodică răs- 
colitoare, pe aceste versuri, care inspiraseră şi pe 
Schubert. 


Iată o scenă din casa pastorului, redată de Ciprian, 
în jurnal, cu toată emoția momentelor trăite. După ce 
cântă o doină, îndrăzneşte să cânte „Du bist wie eine 
Blume”. „Dumnezeule, ce sentimente m-au zguduit... 
Atât de misterios vibrau sunetele viorii, în sala cea mare, 
până ce ajungeau la urechile iubitei şi îi aduceau durerea 


365 


mea, dragostea mea, şi sânul ei frumos se ridica, mai 
repede bătea inimioara... Cântecul se apropia de sfârşit, 
încă o trăsătură uşoară cu arcuşul şi un suspin profund se 
smulge din pieptul cel scump. Am fost atât de mişcat, că 
n-am putut să stau în casă. În cursul serii, am discutat 
multe cu ea. La cină, am stat alături de Bertha şi am 
vorbit atât de plăcut! Ea mi-a arătat mâna ei, pe care am 
găsit-o atât de frumoasă şi micuță”. 


Alteori, nu-şi pot vorbi, doar ochii se caută cu 
acele priviri grele, lungi, adânc grăitoare. „Nu vreau să 
descriu acest sentiment fericit, care mă captivează, tot- 
deauna, pe nesimţite, în apropierea ei, nu vreau să vor- 
besc de ochii ei plini de suflet, care-mi pătrund atât de 
adânc în ființa mea... O iubesc nespus de mult şi o voi 
iubi mereu”. 


Cuvintele acestea prevestitoare sună grav. Ştia el, 
oare, că n-o va putea uita niciodată, că imaginea ei îl va 
urmări pretutindeni, oricât de departe îşi va duce paşii? 


În această vară incandescentă, iubirea creşte ca 
fructele care se coc. Iubirea îl îmbolnăveşte. „Noaptea, 
am avut febră, fantezii înspăimântătoare, capul mi-a ars 
ca focul şi sângele a curs în vinele mele ca plumbul to- 
pit”. Jurnal, 16 septembrie 1879. 


Ca să-l smulgă din chinul acesta, tată său se hotă- 
răşte să-l trimită la Viena, chiar şi fără bursă, prin 
mijloace proprii, numai să plece. Iraclie ştia prea bine că 
această iubire va rămâne neîmplinită. Îşi cunoştea vecinul 
de parohie. Îi ştia morga germană, aerul acela de supe- 


366 


rioritate, cu care îi trata pe cei ce nu se puteau mândri cu 
un Bach, un Mozart sau un Goethe. 


Şi-apoi, oricât i-ar fi plăcut să facă muzică cu 
acest tânăr şi să-i vie în casă să discute cu el, de aici şi 
până la căsătorie cu bobocul lui de fată — a, nu, niciodată! 


Discuţii aprige se nasc, în casa de la Stupca, între 
tată şi fiul care nu vrea să plece departe de meleagurile 
unde trăieşte iubita, dar, până la urmă, încrederea în 
puterea iubirii îl face să accepte pregătirile de drum. 


5 octombrie. „M-am dus cu Marica, pe Jos, până 
la Ilişeşti, să-mi iau rămas bun de la tot ce am mai drag 
pe lume. Toţi erau acasă. Am stat de vorbă până scara; 
după aceea, însă, adio, Bertchen scumpă, cu inima 
sângerândă am strâns, de adio, fiinţei aceleia scumpe 
mânuţa dulce; încă o privire, o privire duioasă, căci n-am 
să mai văd această dragă ființă, un an întreg. Aş fi 
izbucnit în lacrimi, însă nu trebuie s-o fac; n-am voie să 
arăt cât de drag îmi este acest înger! 


Deci, adio, scumpă Bertha, rămâi cu bine! 
Dumnezeu să te ocrotească! La revedere! Şi, cu sufletul 
tremurând, am trecut dealul, peste care n-am să mai trec 
atât de curând, încă o privire spre scumpul Ilişeşti, încă 
un salut şi a dispărut sătulețul acela drăgălaş în 
întunericul nopţii. Trist, m-am înapoiat, cu surioara mea 
dragă, acasă... 


Cu melancolia despărțirii, am scris un vals trist, 
pentru pian, Fleur d'automne”. 


367 


VIENA 


În 8 octombrie 1879, Ciprian Porumbescu pără- 
seşte dealurile blânde ale Stupcii, pornind cu trenul, prin 
Galiţia, spre Viena. 


La gară, îl aşteaptă pictorul Epaminonda Bucev- 
schi, pe care nu-l mai văzuse de la Putna. În casa lui va 
locui, în primele săptămâni. Marele oraş îl copleşeşte cu 
măreţia lui: monumente, palate, catedrale, străzi, vitrine, 
viaţa cu pulsul ei accelerat, totul îi fură ochii şi cugetul... 
Uimit de tot ce vede, scrie lungi scrisori celor de acasă, 
scrisori interesante nu numai ca document de epocă, ci şi 
ca mărturii ale spiritului său vioi, ascuţit, curios să pă- 
trundă tot ce poate cuprinde. 


Se înscrie la Facultatea de filozofie, în anul III, şi 
la Conservator, ca ascultător extraordinar. Urmează cur- 
sul de armonie, cu Anton Bruckner, pian, cu Leopold 
Landeskorn, cursul de cor şi exerciţii de cor, cu Faisten- 
berger. 


Imediat după sosire, ia contact cu studenţii români 
de la Societatea „România Jună”, care-l aşteptau cu bucu- 
rie pe eroul Arboroasei şi pe autorul scenetei „Cisla”, pe 
care o şi jucaseră, cu un an înainte, de Revelion. Abia 
sosit între ei, îşi formează un cvartet vocal şi o mică 
orchestră. Imediat, Ciprian devine sufletul „României 
June”, organizează serate muzicale şi literare, aşa cum 
făcuse la Cernăuţi. Apoi, la o halbă de bere, se încing 
discuţii până târziu, se comentează evenimente politice 
şi, foarte ades, în starea de „iluminare”, cum zicea Cipri- 


368 


an, se intonează câte un cântec proaspăt compus. „Die 
romanze vom Floh” (Romanţa purecelui), „Cântecul lui 
Mephisto” — pe versurile lui Goethe, „Die alte Garde” 
(Vechea gardă — devenit şi imn al studenţilor germani), 
„Banchetul”, compus în ziua sosirii, 11 noiembrie 1879. 
Alteori, „Pivniţa lui Ştefan” este localul în care studenţii 
români de la Viena îşi petrec serile lor de chef şi veselie. 
„Marşul din Pivniţa lui Ştefan”, cu dedicaţia „amicilor 
mei Victor Mihalaş şi Vasile Sângiorzan, spre suvenire 
din seara de 12 decembrie 1879”, evocă o astfel de seară. 
Colegii săi vienezi, în scrisori târzii, trimise la Stupca 
după moartea lui Ciprian, vorbesc despre animatorul 
serilor prelungite ale junimiştilor. „În orele lui de veselie, 
nimeni nu l-a întrecut”, mărturiseşte Augustin Braun, în 
scrisori adresate lui Iraclie Porumbescu. Uneori, Ciprian 
improviza versuri şi cântece, învățându-şi convivii, cân- 
tând cu ei de dragul plăcerii ce se înjgheba printr-un 
astfel de cântec. Multe din aceste melodii au fost „prinse 
ca din zbor, cântate şi răscântate, fără a fi puse pe hârtie”, 
mărturiseşte acelaşi coleg. Apoi, Ciprian vorbea cu înflă- 
cărare despre tot ce îi era drag, sentimentul patriotic fiind 
filonul de aur al rostirii lui. „Avea un talent oratoric ex- 
cepţional, posedând avânt şi căldură în expunere. Ştia, 
prin întorsături pline de efect şi printr-o bogăție de ima- 
gini, pe care i le dădea o fantezie nespus de vie, să 
captiveze”. 


În iureşul vieţii studenţeşti din capitala austriacă, 
românii aveau de înfruntat un mare pericol — pierderea 
contactului cu limba maternă şi cu cântecul din patrie. 
Cântecele studenţeşti germane, simple, antrenante, tre- 
buiau concurate cu orice preţ. Românii aveau nevoie de 


369 


limbajul lor şi cântecul, la acea dată, îndeplinea această 
funcție. Prin el, oamenii se găseau fraţi de limbă şi aspi- 
raţii, dincolo de graniţe, şi puţini erau aceia care să nu 
ştie să cânte. Corul se înjgheba uşor, urechea era antre- 
nată, vocile se formau prin exerciţiu. Aşa erau, pe atunci, 
petrecerile studenţeşti (eneipele). Cântecul patriotic alter- 
na cu romanţa şi cu doina, cu cântecul popular şi cu cel 
şugubăţ, din copilărie. 


În februarie 1880 apare „Colecţia de cântece soci- 
ale pentru studenţii români compuse şi dedicate junimii 
academice române de Ciprian Golembiovschi Porumbes- 
cu, candidat de profesor şi elev al conservatorului din 
Viena”. Desprindem, din prefața lucrării, scrisă de autor, 
câteva rânduri pentru a ilustra ideea care a dat naştere 
acestei culegeri: „Ideea de a introduce, în cercurile stu- 
denţilor români, cântece vioaie şi sociale e veche, dar, 
din felurite cauze, nu a putut să se realizeze până în 
prezent. Lipsa de astfel de cântece, mai ales pentru aso- 
ciaţiile studenţeşti ale universităţii, e foarte mare. În 
considerarea acestei lipse, m-am decis, deci, a scoate, din 
complexul lucrărilor mele muzicale, vreo câteva cânte- 
cele, a le compune o selecţiune şi a le da la lumină spre 
întrebuinţarea studenților şi colegilor mei...”. 


Colecţia cuprinde următoarele cântece: 


„1). Cântecul gintei latine; 
2). Imnul Unirii: 

3). Cântecul Tricolorului; 
4). Inimă de român; 

5). Hora; 


370 


6). Gaudeamus igitur; 

7). Haideţi fraţi cu bucurie; 
8). Nu-i viaţă mai plăcută; 
9). Leliţă de la munteni; 

10). Hai să ciocnim; 

11). Bericică cristalină; 

12). Fraţi, la masa asta-ntinsă; 
13). Tu, lleană dintre brazi; 
14). Quo usque tandem; 

15). Să ciocnim; 

16). Anacreon cântă să bem; 
17). Frunză verde de piper; 
18). Dragoş Vodă cel vestit; 
19). Pân-era cioroaica barză; 
20). Țiganii se sfătuiră”. 


Puţine lucrări au avut o popularitate aşa de mare 
ca această cărticică, ale cărei exemplare s-au vândut mul- 
tă vreme după trecerea din viaţă a lui Ciprian. 


Iată dar „Imnul Unirii", trecut între aceste cânte- 
ce, împreună cu cel al „Tricolorului” (despre care ştim că 
îl cântau copiii din Stupca, pe când Ciprian le era învă- 
țător). „Imnul Unirii” a fost compus pe versurile lui An- 
drei Bârseanu, pentru a deveni imnul Societăţii „România 


Peek 


Jună”. 


Deoarece societatea nu avea încă un imn al ei — ca 
toate celelalte societăţi studenţeşti —, s-a fixat un premiu 
de doi galbeni pentru textul cel mai bun. S-a ales şi un 
juriu, care să judece versurile, dar, la termenul fixat, se 
prezintă doar Andrei Bârseanu, cu versurile în mână. 


371 


Juriul se declară nemulţumit cu versurile „prea abstracte” 
ale imnului, dar Ciprian Porumbescu, care-i sugerase au- 
torului metrica şi lungimea versurilor, ca să încheie dis- 
cuţiile, spune: „Mie-mi plac şi am găsit, deja, melodia”. 
După două-trei zile, distribuie coriştilor notele cu imnul 
cel nou, căruia i-a mai adăugat el o strofa, în care este 
vorba de „România Jună”. 


Nici cei care l-au cântat, atunci, nici autorul însuşi 
nu-şi dădeau seama că au intonat, pentru prima dată, Im- 
nul manifest al întregului popor român, care va trece din 
generaţie în generaţie, ca ceva firesc, ca ceva ce parcă ar 
fi existat întotdeauna. 


„Pe-al nostru steag e scris unire, 
Unire-n cuget şi-n simţiri...”. 


Dacă n-ar fi fost, în colecţia de cântece studen- 
teşti, decât aceste două imnuri, ea şi-ar fi îndeplinit cu 
prisosință menirea. Cu câtă naturaleţe şi uşurinţă compu- 
nea Ciprian Porumbescu cântece patriotice, cântece care 
nu se ofilesc, nu dispar, ci, dimpotrivă, primesc, cu tim- 
pul, străluciri noi, sensuri noi! 


Activitatea muzicală în sânul „României June” 
înfloreşte şi cucereşte atenţia publicului. Cu ocazia Reve- 
lionului, valsul „Florile Dalbe”, compus de Ciprian, este 
executat de orchestra lui Eduard Strauss, precum şi valsul 
„Camelii”, dedicat doamnei Theresa Ed. Kaunitz, una din 
patroanele balului. Succesul acestor valsuri atrage atenția 
publicului participant asupra tânărului compozitor, ovaţi- 
onat de compatrioți, cât şi de străini. Balurile româneşti 


372 


de la Viena erau momente atractive în viaţa capitalei, 
căci, uneori, însuşi marele Iohann Strauss, regele valsu- 
lui, apărea, cu orchestra sa şi cu magica-i baghetă, să 
însufleţească inimile dansatorilor. 


Aceasta este Viena care-i intră în suflet, cu aerul 
ei exuberant de bună dispoziţie. Ea îi transmite, zi de zi, 
câte ceva din însuşirile sale, modelându-i felul de a gân- 
di, de a privi viaţa, de a înţelege arta, de a pricepe şi de a 
gusta muzica bună. Cu toate că, de multe ori, îi este foa- 
me şi frig, căci banii trimişi de „sărmanul tată” nu-i prea 
ajung, adesea, merge la operă, la teatru, la concerte, sacri- 
ficând, pentru aceste spectacole, puţinele resurse finan- 
ciare. Cu ochii lui scânteietori, cu ţinuta distinsă, chiar 
atunci când purta haine uzate, dar curate, întotdeauna 
glumind pe seama lipsurilor, reuşeşte să creeze veselie, 
să dăruiască din prea plinul inimii sale colegilor şi prie- 
tenilor. 


„Activitatea muzicală în sânul societăţii „Româ- 
nia Jună”, n-a cunoscut, niciodată, un atare avânt ca în 
timpul conducerii ei de către animatorul Ciprian Porum- 
bescu. Şedinţele sociale erau, totdeauna, însoţite de pro- 
ducţii ale corului său şi ale orchestrei conduse de stu- 
dentul român, care, întocmai ca la „Arboroasa”, ştia să-şi 
antreneze colegii şi prietenii, ştia să-i deprindă, uşor şi cu 
voie bună, în a executa cât mai bine partiturile muzicale — 
aproape întotdeauna compoziţii proprii”!50. 


Cine ştie de câte ori a renunţat la mâncare pentru 
a vedea un spectacol de teatru şi mai ales de operă? Dar 


150 Ton Grămadă, România Jună, monografie istorică, Arad, 1912 


373 


merită să asculţi, în această capitală a muzicii europene, 
tot ce a dat mai grandios, în ultima vreme, creația muzi- 
cală, operele lui Wagner, să vezi o înscenare măreaţă, 
uluitoare a operei „Siegfried”, să trăieşti desprinderea 
totală a tot ce este în tine viaţa omenească, să te cutre- 
muri. „Nu mai ştii dacă trăieşti, ori nu. Cred că, în astfel 
de momente, ai putea să fii omorât, fără să-ţi dai seama 
că te desparţi de viaţă. Şi, la naiba, am ascultat destulă 
muzică până acum, şi bună!”, notează el într-o scrisoare 
către sora sa. 


Şi cât de puţini erau aceia care-l înțelegeau pe 
Wagner, în timpul vieţii sale! Chiar şi profesorul Eduard 
Hanslik, care preda istoria muzicii la universitate (figură 
pe care o descrie Ciprian, într-una din scrisorile sale, cu 
umor caustic) făcea parte din ceata „denigratorilor” 
marelui Wagner, în timp ce acest străin, românul Porum- 
bescu, după ce ascultă „Amurgul Zeilor”, nu mai poate 
dormi noaptea. 


Cu certificatul de absolvire al unui an de Conser- 
vator, cu „absolutoriu” în filozofie, se întoarce, acasă, în 
19 iulie 1880. 


MAREA CUMPĂNĂ 


Dealurile blânde ale Stupcii îl primesc cu alinarea 
lor, cu ţârâit de greieri, miros de fân cosit, linişte şi 
lumină lină. Dusese o viaţă plină, o viaţă bogată în im- 
presii, în cunoştinţe necesare formaţiei sale, dar prea 
obositoare. Dar reculegerea în cuibul părintesc e chinuită 
de dorul de a o revedea pe Bertha. Nici o clipă nu o 


374 


uitase, la Viena. Era doar „îngerul lui păzitor”. Ei îi în- 
china primul gând din zi şi ultimul, înainte de a adormi. 


Însă vacanţa din vara lui 1880 îi frânge inima. Ea 
nu-i acordă nici o privire. Speranţele i se clatină, Bertha 
refuză să-l înţeleagă. Dar, oare, l-ar fi putut înţelege? 
„Spune-i lui Ciprian — îi scrie ea unei prietene — că eu 
ştiu de viaţa pe care a dus-o la Viena, ah! nu pot să-l cruţ 
deloc”. Atât putea ea, o fată crescută în prea aspre pre- 
cepte morale, să înţeleagă, să simtă, să se pătrundă de 
iubirea lui divinizatoare. Nu-şi dădea seama ce rană îi 
deschide în suflet. 


Aşa s-a născut „Resignation”, romanţă-lied, cu 
accente dureroase, una dintre cele mai inspirate cântece 
de dragoste ale sale, pe versuri proprii, în limba germană. 
Transcrierea dorului ce creşte din durere, în tonuri şi 
cuvinte pe care el le simte neputincioase să spună tot ce 
simţea, îl purifică şi îl înalță. Gândul alunecă de la singu- 
rătatea lui neînţeleasă, la suferinţele de veacuri ale popo- 
rului acestuia, obidit şi neînțeles, măreț în dureroasa lui 
existenţă. Apar, pe acelaşi manuscris, schiţe la „Balada”. 


Se împlineşte, în curând, o lună de suferință pen- 
tru Ciprian. Mărioara nu-l poate vedea înlăcrimat. Pleacă 
cu el la Pojorâta, unde Ştefan este brigadier silvic. După 
o zi senină în mijlocul pădurilor de brad, Ciprian scrie 
„Zefir de toamnă”, pentru ca mâinile lungi şi mângâie- 
toare ale surorii sale să alunece pe clapele pianului. 


Melancolia toamnei, cu plimbările pe toloacă, 
spre pădure, plimbări ce nu mai sfârşesc la Ilişeşti, ei se 


375 


opresc undeva, pe creasta dealului, sub cerul smălţuit de 
stele — dintre care câte una, ca o lacrimă a bolţii, cade în 
nemărginire. 


Pe caietul de note, apare „Te-ai dus, iubite”, ro- 
manţă pentru voce şi pian, pe versuri de Matilda Cluger. 
Imaginea iubitei se îndepărtează în noaptea însingurării. 
Apoi, scrie „Dorul”, acel cântec pentru vioară şi pian, cu 
strigătul lui sfâşietor. 


Mâna toamnei deprinde frunze galbene. Începe lu- 
na octombrie, luna fatidică, luna naşterii sale, a împlini- 
rilor spirituale. Hora culorilor joacă-n grădină şi în pădu- 
rea fermecată. Prin fereastra deschisă, zâmbeşte o nalbă 
târzie. Ciprian compune o polcă, „Nalba”, de dragul ei. 


In 18 octombrie, scrie „Reveria” pentru vioară şi 
pian, după ce, în 16 octombrie, mai apare o schiță la 
„Balada”. 


În sfârşit, în 21 octombrie 1880, definitivează 
„Balada”, această perlă a sufletului său, pe care a ză- 
mislit-o încet, în aerul de aur al toamnei, când natura 
oficiază marea ofrandă vegetală spre o adormire tempo- 
rară, căci viaţa va ţâşni, din nou, prinsă în dansul ci- 
clurilor. Aşa este şi soarta omului de pe acest pământ al 
nostru — căderi în faţa urgiilor, reculegeri spre noi 
avânturi. Spunea Mărioara că-n zori l-a găsit plângând, 
dar cu un zâmbet straniu, al imenselor împăcări. Avusese 
o noapte de har. 


376 


Dar iubirea unde-i? Dezmeticit din visarea-i înal- 
tă, ghimpele dorului îl chinuie iar. Acolo, doar peste deal, 
e fata care nu vrea să-l mai vadă. De obicei, Ciprian îşi 
anunţa sosirea la Stupca, trimițând note pastorului, după 
care urma o invitaţie. Notele fuseseră trimise şi în această 
dureroasă vară şi toamnă, dar fără ecou. Tata vrea să-şi 
ştie fiul plecat din nou la Viena, având chiar o bursă din 
partea consistoriului, deoarece mitropolitul Silvestru Mo- 
rariu îl susține pe Ciprian, în vederea preluării postului de 
profesor de muzică bisericească la Facultatea de teologie. 


Înainte de a părăsi câmpiile Stupcei (scrisese chiar 
o polcă-mazurcă dedicată Berthei), Ciprian ia o hotărâre 
crucială: scrie două scrisori, una adresată doamnei Gor- 
gon, cealaltă — Berthei. „Că te iubesc, scumpă domni- 
şoară, permite-mi pentru prima şi ultima oară acest cu- 
vânt, desigur că nu ţi-a scăpat şi eu am ştiut să tăinuiesc 
atât de rău aceasta. Numai un lucru vreau să adaog: că te 
iubesc infinit de mult, că te ador, că eşti viaţa mea, tot ce 
am pe lume... De când te-am văzut, m-a cuprins acel 
sentiment de fericire, căruia i-ai dat amprenta sublimului, 
fără să ştii. Dumneata ai devenit idealul gândurilor, 
dorințelor şi speranţelor mele şi, cuprins de adâncă 
sfinţenie, mă apropii, timid şi şovăind, de dumneata ca să 
te întreb dacă voieşti să-l realizezi şi să-mi fi soţie... De 
acest răspuns va depinde dacă bietul Ciprian va mai 
valora pe lumea aceasta ceva sau nu...”. 


Câtă teamă şi frământare a trăit el, înainte de a 


scrie aceste rânduri, în care iubirea lui se spune toată, 
înaltă, pură, veşnică! 


377 


In aşteptarea răspunsului, al cărui sens îl presim- 
tea, scrie un vals drăcesc, „Galgenhumor” (Veselia con- 
damnatului), când iată că soseşte răspunsul temut: 


„Aşadară, totuşi — Dumnezeul meu — de ce trebuie 
să suferim sila de a-ţi face inimă rea dumitale, pe care te 
stimăm şi te iubim? Dar altfel nu se poate. E în contra 
tuturor principiilor noastre. Nu ne putem da copila unui 
preot ortodox” etc. Ca şi cum Ciprian ar fi fost, vreodată, 
preot! 


Refuzul părinţilor Berthei, deşi îl presimţea, e ca 
o lovitură neîndurătoare a soartei. În serile de iarnă ce au 
urmat, în conul de lumină al lămpii de petrol, privirile 
blânde ale tatălui, îngrijirea duioasă a Mărioarei, priete- 
nia caldă a lui Ştefan, când venea acasă, vindecau rănile 
sufletului cu marea putere a dragostei celor de un sânge. 
De dragul lor, compune „Dedicaţiune”, pentru voce şi 
pian, pe versuri de Vasile Bumbac, şi „En miniature”, o 
polcă pentru pian. 


De Crăciun, o nouă compoziţie pentru Bertha, 
„Ich liebte dich” (Te-am iubit), pe text de Herman Ling, 
o romanţă frumoasă, cu accente de resem-nare, şi „Pe 
malurile Prutului”, cor bărbătesc cu acom-paniament de 
pian, un vals atât de frumos cum puţine sunt, dar, din 
păcate, netranscris pentru orchestră, rămâne relativ 
necunoscut. 


În 19 februarie 1881, Ciprian părăseşte Stupca, 


luându-şi rămas bun de la cuibul părintesc cu o polcă, 
„Bun rămas patriei”. 


378 


DIN NOU, LA VIENA 


După un drum obositor prin Lemberg şi Cracovia, 
în 23 februarie 1881, notează în jurnal: „Am ajuns, în 
sfârşit, la Viena, în draga şi scumpa mea Vienă”. Des- 
cinde, ca şi în anul trecut, la Epaminonda Bucevschi, dar, 
în curând, îşi găseşte o locuinţă, pe Gumpendorferstrasse 
69, foarte aproape de bunul său prieten. 


Viena, în anul acesta, ca şi în cel precedent, îi 
oferă opere, concerte, spectacole, precum şi „misele” din 
bisericile şi catedralele sale. Ia ore particulare de la 
Sulzer Solomon, compozitor şi teoretician vienez, ore de 
armonie de la Mandicevschi şi de la Franz Krenn, orga- 
nist, teoretician, profesor de armonie la Conservator şi 
dirijor al corului bisericii Sf. Mihail. Acesta a compus 29 
de mise şi alte compoziţii religioase. 


În scrisori, Ciprian aminteşte câteva nume de 
muzicieni şi compozitori. El tatonează diferite curente, 
fapt care denotă interesul său pentru problematica muzi- 
cii hieratice culte. În ce măsură contactul cu aceştia a fost 
susținut, e greu de precizat pe baza documentelor. 


De ce nu s-a mai înscris la Conservator, nu ştim. 
Se pare că n-a mai fost primit, deoarece încălcase regu- 
lamentul, care interzicea studenților să publice compoziţii 
proprii. Singurul document pe care îl va aduce cu sine 
este cel al unui examen de profesor de muzică pentru 
şcoli medii şi, de la Franz Krenn, un certificat în care se 
arăta că a condus el însuşi corul în biserica Sf. Mihail, 


379 


sub îndrumarea profesorului său. Certificatul se află la 
liceul român din Braşov. 


Încă din anul trecut, îl preocupa ideea ocupării 
postului de profesor la liceul din Braşov, deoarece la 
facultatea de teologie din Cernăuţi mai funcţiona încă 
Vorobchievici. 


Deocamdată, important era să se „îmbibe de 
muzică”, să studieze, cu partiturile în mână, operele mari, 
pe care urma să le audieze. „Studiez pe dragul meu 
„Fidelio”, deoarece, duminică, se va reprezenta”, scrie 
surorii sale. Aproape în fiecare zi, are program muzical. 
Theater an der Wien îi oferă operete, pe care le anali- 
zează, în scrisorile sale, cu multă competenţă, adăugând 
câte ceva şi cu privire la arta cântăreților, pe atunci în 
mare vogă: Girardi, Gallmeyer. Fireşte, şi alţii. Totul îl 
interesează: teatrele Vienei, Praterul, Parlamentul — cu 
dezbaterile sale, concertele de muzică bisericească în 
Biserica Franciscanilor şi la Capela curţii, pentru toate 
are o vorbă de duh, fie de extazul trăirii, fie incisivă, cu 
observaţii necruțătoare, pe care le scrie surorii sale, 
iubitoare de muzică şi dornică de a afla totul. 


În anul acesta, are parte şi de unele bucurii. 
Editorul Țieranu din Oraviţa îi publică două compoziţii, 
„Cântec de primăvară” şi „Coloane Române”, dar foarte 
adesea foamea îl chinuie. Se plimbă pe strada Maria 
Hilfer, mulţumindu-se cu mirosul fripturilor, care emana 
din restaurante. Alteori, când nu avea bani, se adresa lui 
Bucevschi, pictorul cu o oarecare faimă în Viena, a cărui 
casă şi masă îl aşteptau primitoare. În total, a stat la 


380 


Viena 14 luni. Timpul acesta l-a maturizat sufleteşte, i-a 
îmbogăţit cunoştinţele muzicale şi intelectuale, l-a 
pregătit pentru munca ce o va desfăşura la Braşov. 


BRAŞOV 


La 11 noiembrie 1881, sosea, în gara Braşovului, 
Ciprian Porumbescu, aşteptat de Andrei Bârseanu, Vasile 
Voinea, Baiulescu, prieteni junimişti de la Viena, precum 
şi de Gheorghe Chelaru şi Lazăr Nastasi, amândoi 
bucovineni, profesori la liceul român. Cu Lazăr Nastasi 
se împrieteneşte prin scrisori, înainte de a-şi putea strân- 
ge mâna. El este acela care-l chema la Braşov cu atâta 
insistenţă, încă din ianuarie 1880, şi tot el este acela care- 
1 va deveni cel mai scump prieten la greu. 


Aflase multe despre viaţa culturală a Braşovului 
de la aceşti prieteni, despre cele trei „Reuniuni de 
cântare” (română, germană şi maghiară), despre concer- 
tele de orgă de la Biserica Neagră, despre teatrul în care 
poposeau trupe străine şi chiar despre concertele Or- 
chestrei oraşului, sub conducerea lui Hermann Geifrig, 
compozitor, dirijor, organist şi iubitor de muzică româ- 
nească. În cadrul concertelor Reuniunii române, Geifrig 
prezentase şi compoziţii proprii, de inspiraţie populară 
românească: „Hora Dorobanţilor de la Griviţa”, „Durerea 
săteanului român”. 


De la gară, până la locuinţa în care-l instalează 
Nastasi, pe Angergasse, nr.1431, Ciprian observă oraşul. 
Casele, legate una de alta ca-ntr-o colectivitate strânsă, 
cu acoperişuri ţuguiate şi ferestre cu obloane verzi, îi 


381 


aminteau atât de bine unele cartiere vechi ale Vienei. 
Simţea, deja, atmosfera oraşului, cu aerul său de trăinicie 
şi ordine, prielnic unei munci serioase. 


Primul drum în oraş îl face, cu Nastasi, la şcoală. 
O clădire masivă, cu clase mari şi luminoase şi cu o sală 
de festivități încăpătoare, în care se vedea dirijând corul 
liceului. Directorul, Ştefan Iosif, tatăl poetului Şt. O. 
Iosif, îl primeşte cu căldură şi-l prezintă celorlalţi pro- 
fesori. Avea ceva specific Gimnaziul acesta românesc, 
întemeiat în 1850, din fondurile celor două biserici 
române din localitate, un spirit de camaraderie şi libertate 
bine înţeleasă între profesori şi elevi, ceea ce sporea 
eficacitatea învăţământului. Ca semn distinctiv, elevii 
români purtau chipiuri asemănătoare cu cele ale ofiţerilor 
români din războiul de independenţă, iar pe căptuşeala 
chipiului, pe creştet, ca o stemă ascunsă, Tricolorul. 


La câteva zile după sosire, i se oferă conducerea 
corului bisericii Sf. Nicolae, din Schei. Emoţionantă este 
istoria acestei biserici, la construirea căreia au participat 
domni din Țara Românească şi Țara Moldovei. Vlad 
Călugărul a început construirea ei în 1495. Au continuat 
lucrările Neagoe Basarab, Petru Cercel şi Aron Vodă. Cel 
din urmă a şi zugrăvit-o, în anul 1595. 


La „Reuniune”, i se oferă postul de dirijor secund 
(Geifrig rămâne dirijor prim). Astfel, Ciprian, cu firea lui 
activă, trebuia să fie pretutindeni prezent, să-şi dăruiască 
talentul şi energia, în toate împrejurările. Această veşnică 
activitate avea să însemne cheltuire a sănătăţii, dar, 


382 


întrucât numai prezentul conta, nu avea vreme să se 
gândească la fizicul lui fragil, cu care se obişnuise. 


Deja, la 6 ianuarie 1882, are loc o producţiune a 
„studenţilor” (elevii liceului). „Gazeta Transilvaniei” 
consemnează următoarele: „Sala gimnaziului era plină de 
un frumos public, care a ascultat, cu cel mai mare interes, 
producţiunile literare şi muzicale ale studenţilor. În spe- 
cial, s-a distins noul profesor de muzică, Ciprian G. 
Porumbescu, care a ştiut, în scurt timp, să organizeze un 
cor de studenţi, a căror producţiuni îi face mare onoare. 
„Hora Sinaii”, prelucrată de d-sa pentru cor, a fost mult 
aplaudată şi a trebuit să se repete”. 


Ideea de a scrie o operetă românească îl preocupa 
de mult pe Ciprian Porumbescu. „Îmi aduc aminte — scrie 
el tatălui său — că, într-o seară de vară, mergeam cu d-ta, 
cu caii lui Alexandru Botuşan, la Burla şi, pe drum spre 
Comăneşti, se ivise vorba despre mine, despre viitorul 
meu şi, între altele, spuneaţi că să sfârşesc teologia şi pe 
urmă o să se vadă ce mai va fi. lar eu, în juna-mi extază, 
mă cugetam numai la muzică şi vă spuneam dorința mea 
cea mai fierbinte este de a putea compune, odată, o 
operetă şi să mă văd, oarecând, în mijlocul orchestrei, 
dirijând”. 


Încă de la Viena, executase, cu orchestra de la 
„România Jună”, unele fragmente din „Crai Nou”, prin 
urmare, piesa lui Alecsandri îl interesa de mai multă 
vreme. 


383 


Vocile bune ale „diletanţilor” de la Reuniune, 
căldura cu care răspundeau aceştia la toate indicaţiile lui, 
orchestra oraşului, ce se putea oricând angaja, îi dau 
încredere. 


„Dispunea de toate calitățile unui creator de 
operetă: avea vână melodică, umor, talent poetic şi dra- 
matic. A trăit în capitala Austriei, patria valsului şi a 
operetei lui Strauss. Şi-a însuşit toate trăsăturile valo- 
roase ale genului clasic, pe care le-a trecut, apoi, prin 
filtrul său cu substanţă populară” (V. Cosma). 


Seara de 27 februarie 1882. Imensa hală, ridicată 
special pentru acest experiment, cu sprijinul bănesc al 
marelui negustor braşovean loan Bucur Pop, situată în 
curtea liceului, e neîncăpătoare pentru numerosul public 
— mulţi stăteau în picioare şi chiar pe coridor. După 
terminarea spectacolului, publicul era în delir. „Când m- 
am urcat pe scenă spre a mulțumi publicului, încurajat 
fiind de fetiţele şi feciorii care strigau necontenit „Po- 
rumbescu”, îmbătat de vuietul din partea publicului şi 
căzând cortina, îmbrățișat fiind din toate părţile de fete şi 
flăcăi, care, în momentele aceste, îşi uitară chiar mar- 
ginile etichetei şi a bunei cuviinţe, sărutându-mi chiar 
mâinile, aceste momente, când toţi, cu lacrimi în ochi, 
care de care se întorcea să-mi strângă mai tare mâna şi eu 
stăteam între dânşii fără a fi în stare a putea zice barem 
un cuvânt, curgându-mi lacrimile de bucurie peste față, 
aceste momente vor rămâne neşterse în viața mea”, 
mărturiseşte Ciprian tatălui său, într-o scrisoare, după 
spectacol. 


384 


In seara următoare, are loc a doua reprezentare, cu 
mai mare succes, după cum scrie Mărioara tatălui, la 
Stupca. 


În zilele următoare, Ciprian aşteaptă o cronică în 
„Gazeta Transilvaniei”, dar aceasta întârzie. Este o reţi- 
nere pe care nu şi-o poate explica nimeni din cei ce au 
asistat la cele două spectacole. În 3 martie, apare, în 
„Kronstadter Zeitung”, o scurtă, dar elogioasă prezentare 
a operetei, din care desprindem: „Dacă nu vrem să 
trecem cu vederea acest succes, în care mândria naţională 
şi preferința personală îşi spun cuvântul, trebuie să 
recunoaştem că lucrarea poate să conteze pe succes, mai 
ales în rândul specialiştilor. Ea est concepută cu mare 
îndemânare şi rutină; mai ales corurile sunt minunat 
compuse, romanţele vor face întotdeauna adâncă impre- 
sie asupra ascultătorilor”. 


În 5 martie, apare mult aşteptata cronică în „Ga- 
zeta Transilvaniei”, scrisă cu cinism pentru momentul 
crucial al muzicii româneşti pe care-l marca „Crai Nou”. 
Se remarcă, de la început, frumuseţea româncelor artiste, 
progresul Reuniunii, apoi trece la dictonul „cine cutează, 
câştigă” şi la complectarea că „prima încercare a unui 
componist este totdeauna cutezanță”. Dar rândurile care 
l-au iritat pe Porumbescu sunt: „Muzica ce a compus-o 
pentru „Crai Nou” este foarte plăcută şi ne dovedeşte că a 
studiat cu multă diligentă operele compozitorilor mo- 
derni: Offenbach, Genee, Strauss, Souppe, Lecoqq”. Fără 
de această „fericită frază”, Ciprian Porumbescu n-ar fi 
publicat, în gazetă, răspunsul în care includea viziunea 
lui asupra muzicii, fraza manifest a întregii muzici 


385 


româneşti, ce se va dezvolta abia după moartea lui: 
„Dacă este vorba de vreun componist pe care l-am studiat 
şi-l studiez şi acum, cu multă diligentă, atunci îmi permit 
a spune că componistul acesta este însuşi poporul 
nostru”. 


Desigur că şi cronicarul anonim din gazetă avea, 
oarecum, dreptate, deoarece influenţe străine se simt în 
valsul Dochiţei, în marşul „Pe plaiuri de munte”, în 
„Hadeţi, haideţi”, în aria Anicăi, dar filonul românesc 
este mult prea puternic şi autentic. De o rară frumuseţe 
este hora din actul I şi din uvertură, în care compozitorul 
creează imaginea dansului dezlănţuit. Foloseşte melodii 
populare autentice ca „Bâr oiță de la munte”, devenită 
cântecul Anicăi, „Copiliţă de la munte”. Apoi, toate acele 
marşuri patriotice, simple, melodice, avântate, care 
smălţuiesc cu vioiciune întreaga lucrare. 


După un veac de atunci, când evenimentele s-au 
aşezat în istorie şi când invidia unui confrate s-a topit 
demult, opereta „Crai Nou” e privită la justa ei valoare. 
„Ciprian Porumbescu este considerat creatorul operetei 
româneşti, în ciuda faptului că operete româneşti s-au 
mai scris. Eduard Caudella, lon Wachmann, Alexandru 
Flechtenmacher au prezentat operete pe scenele din 
Bucureşti şi laşi. Dar, în afară de Baba Hârca, de 
Flechtenmacher, pe text de Matei Milo — care este mai 
degrabă un vodevil — toate celelalte sunt doar încercări, 
având o muzică slabă, împănată de împrumuturi străine, 
cu prea puţină inspiraţie folclorică, şi aceasta, tratată 
orăşeneşte. Căci niciunul din aceşti compozitori nu 
simţea organic intonaţia cântecului popular românesc. 


386 


Factorul durabil, în „Crai Nou”, rămâne muzica... 
Expresivitatea întotdeauna directă şi neforțată... Izvorul 
principal îl reprezintă melodiile lăutăreşti, de origine 
sătească, alături de care răsună formele orăşeneşti, în 
specificul operetei. El are meritul că, preluând unele 
atribute constitutive, le valorifică de pe poziţia unui 


muzician român, prin racordarea la specificul popu- 
151 
lar?” ~. 


În tot acest timp de emoții şi de muncă, dragostea 
şi atenţiile Mărioarei, care rămâne cu el până la sfârşitul 
anului şcolar, îi sunt un mare sprijin moral. Surioara 
aceasta nu s-a temut, niciodată, de boala lui, împărțea cu 
el aceeaşi cameră, îl îngrijea când avea crize, îl acom- 
pania la pian. Dar cu nimic mai prejos nu era dragostea 
lui Ciprian pentru sora lui, mai ales după ce cunoscuse 
ghimpele îndoielii cu privire la Bertha. Erau aşa de 
fericiţi cei doi frați împreună, încât şi-au promis să nu se 
mai despartă niciodată. Frumoasă, inteligentă, sensibilă, 
apariția Mărioarei în societatea braşoveană a stârnit multă 
admiraţie şi mulţi tineri îi dădeau târcoale. Dar ea nu a 
venit să se mărite, a venit să-şi îngrijească fratele şi să se 
bucure de succesele lui. 


Abia s-a liniştit după emoţiile cu opereta lui, că 
un nou gând îl preocupă: formarea unui cor puternic 
țărănesc la biserica din Schei. Face o propunere condu- 
cerii bisericii, din care reiese că vrea să instruiască un cor 
„Chiar din inima poporului, căci popor avem de-ajuns... 
înţeleg pe junii şi bărbaţii din popor, precum şi soțiile şi 


151 Octavian Lazăr Cosma, Hronicul muzicii româneşti, vol. IV, 
Bucureşti 1976, pp. 468, 469 


387 


fetele lor, înţeleg poporul acestei parohii cum este, fără 
deosebire de grad de cultură. Cum se fac în alte părți 
coruri de plugari aşa putem şi noi crea un cor şi încă 
puternic, din sânul poporului nostru”. Tonul insistent şi 
însăşi repetiţia accentuată a cuvântului popor indică ideea 
lui obsedantă — să facă ceva pentru propăşirea culturală a 
românilor şi pentru sentimentul de unitate națională, căci 
nimic nu-i uneşte mai mult pe oameni ca o cântare în grai 
strămoşesc, zisă din toate piepturile deodată. Ca urmare, 
un număr de 50 de persoane (ţărani din Schei şi 
intelectuali) se înscriu în corul lui, pentru care scrie o 
seamă de piese religioase, din care amintim: „Pre Tine Te 
lăudăm”, „Sfânt, Sfânt e Domnul”, „Axion la naşterea 
Domnului” (datat Braşov, 31/ 12,1881), „Axion de 
Rusalii” (21 mai, 1882), „Priceasna de Paşti” (4 aprilie 
1882), „În mormânt viaţa, lisus, Te-am pus” (vinerea 
mare), „Axionul Floriilor”, „Fie numele Domnului 
binecuvântat” (31 decembrie 1881), „Îngerul a strigat”. 


Perioada braşoveană îi oferă încă o mare 
experienţă: drumul la Chizătău. La 8/20 septembrie, corul 
plugarilor din Chizătău-Banat, cel mai vechi cor româ- 
nesc de acest fel, împlinea 25 de ani de activitate. În 
cinstea acestui jubileu, s-a aranjat primul concurs de 
coruri româneşti, adunând în localitate 10 coruri săteşti. 
Ciprian Porumbescu a fost invitat să facă parte din juriu. 


Întotdeauna, dragostea de popor a fost un 
sentiment vital la Porumbescu, dar niciodată ea nu s-a 
exprimat cu atâta convingere şi precizie. Banatul îl ui- 
meşte. „Când se urcă primul cor, cel din Belinţ, se făcu o 
tăcere adâncă. Toţi se uitau cu drag la voiniceştile staturi 


388 


ale plugarilor noştri şi la costumele lor albe ca zăpada. 
Era ceva încântător, când vedeai pe aceşti români, luaţi 
de la coarnele plugului, aşezaţi, acum, în semicerc şi 
ținând cu siguranță notele în mână... lată că dirijorul, în 
opinci şi cu cămeşă lungă, ridică braţul său bine făcut şi, 
ajutat de un simplu flaut, dă tonul şi tactul necesar. El 
urmăreşte cu atenţie vocile ce răsună cu putere şi, la caz 
de lipsă, mai dă ajutor într-o parte sau alta. Mă văd silit a 
constata că producţia ţăranilor a întrecut orice aşteptare. 
Corurile lor sunt nişte instituţii pe baze solide, care pot 
servi în orice loc spre fala neamului românesc. Când, la 
urmă, toate corurile — 300 de cântăreţi — au intonat 
„Deşteaptă-te române”, n-a rămas ochi neînlăcrimat. 
Publicul, peste 2.000 de oameni, stătea cu pălăria în 
mână şi fiecare putea să-şi spună că un asemenea popor, 
plin de viaţă şi de inteligență, nu poate să dispară 
niciodată, ba, mai mult, că lui îi aparţine viitorul (frag- 
ment din „Foiletonul” semnat de Ciprian Porumbescu în 
„Gazeta Transilvaniei”, 17/29 sept. 1882). 


În toamna aceasta, boala îi dă târcoale mai aprig 
ca oricând. Clima rece şi umedă a Braşovului, cântarea în 
biserica întunecată şi nesănătoasă, continua activitate la 
Reuniune, şcoală, biserică, îi slăbesc mult rezistenţa. Este 
într-o stare febrilă tot timpul. Şi, totuşi, pregăteşte un 
concert cu orchestra oraşului, în sala „Redutei”, cu com- 
poziţii proprii. În săptămâna premergătoare, a fost grav 
bolnav, a zăcut în pat cu criză de hemoptizie. Bolnav, 
luând tranchilizante, se ridică din pat, în ziua de 27 
octombrie, dimineaţa, dirijând o repetiţie generală şi, 
seara, concertul care se deschide cu marșul „La Carpaţi”, 
care a trebuit să fie repetat, urmat fiind de un cvartet de 


389 


coruri: „Mugur, Mugurel”, „Catincuţa” (mazurcă), apoi 
„Uvertura la Crai Nou”, aplaudată frenetic, „Ah, suflete” 
(aranjament orchestral), „Rapsodia Română”, cu cel mai 
mare succes, fiind bisată, şi aria „Te-ai dus”, din opereta 
„Crai Nou”, transcrisă pentru cvartet de corni. După acest 
concert, doctorii Neagoe şi Baiulescu, care îl îngrijeau tot 
timpul, îl sfătuiesc să plece în Italia, să-şi vadă de 


sănătate. 


Deprimat, scrie tatălui său că lucrările nepublicate 
se află în grija lui Nastasi, „despre toată averea mea — la 
vreo catastrofă eventuală — puteţi d-voastră ca tatăl meu 
să dispuneţi după plăcere”. Iar surioarei dragi: „Cântă la 
pian compoziţiile mele şi gândeşte-te la mine, unică şi 
scumpă soră, voi ţine mult la tine până la moarte, plin de 
dragoste şi credință”. 


Prietenii îl înconjoară cu nespusă dragoste, 
Reuniunea dă un concert în folosul lui, va fi suplinit 
gratuit la şcoală de Pandele Dima, fratele compozitorului 
Gheorghe Dima, şi de Niculiţă Pop, iar la biserică, de 
Vasile Voinea, salariul întreg fiindu-i trimis, regulat, în 
Italia. 


„A trecut ca un meteor peste plaiurile Braşo- 
vului”, va scrie Gheorghe Chelariu, mult mai târziu. 


NERVI 
În 15 noiembrie 1882, în gara Braşovului, Ciprian 


Porumbescu îşi ia rămas bun de la mulţimea de prieteni şi 
admiratori care l-au însoţit pe peron. Cu lacrimi în ochi, 


390 


le strânge mâna, apoi îi îmbrăţişează, o dată, cu privirea, 
de la fereastra vagonului, trenul îl fură din faţa acelor 
oameni, cu care i-ar fi plăcut să trăiască şi să muncească. 
Un an, un singur an, fusese în mijlocul lor dar, amintirea 
lui va stărui luminoasă, aici, ca un Crai Nou. 


După o lungă călătorie, prin Cluj, Budapesta, 
Triest, Veneţia, Genova, ajunge la Nervi, o mică locali- 
tate balneară în golful genovez. Se instalează într-un 
hotel-pensiune. Marea îl încântă. Stă, ore întregi, la malul 
ei, privind talazurile care vuiesc cu putere. În scrisori şi 
în jurnal, descrie societatea bolnavilor din acel pension, 
schiţează siluete şi caractere cu o mână sigură, de om 
care mânuieşte pana cu multă plăcere. Tonul glumeţ îi dă 
vigoare sufletească, de care are atâta nevoie! Aici, se 
împrieteneşte cu un pianist vienez, cu care, într-o seară, 
interpretează pentru societatea din holul hotelului 
„Potpourri” din „Crai Nou”. 


Medicii din Braşov i-au interzis să ia vioara cu 
sine. Abia sosit, Ciprian scrie lui Nastasi să-i trimită 
vioara. În lumea aceasta cosmopolită, de bolnavi veniţi 
din toate ţările, apar două siluete feminine, Emily von 
Popen şi Hedvig Gernet, amândouă din Reval. Ciprian 
face cunoştinţa lor, după ce-i soseşte vioara. Compune o 
„Nocturnă”, pe care o interpretează cu pianistul 
Weissmandl, cu care dă adevărate concerte pentru cei din 
pension. Din clipa aceea, cele două estoniene îl încon- 
joară cu dragostea şi admiraţia lor. Se leagă o prietenie, 
cu plimbări şi conversații, care durează doar nouă zile, 
căci ele părăsesc localitatea. Emilly pictează o copertă 
pentru „Nocturnă”. Amândouă rămân în corespondenţă 


391 


cu Mărioara şi Iraclie, multă vreme după stingerea lui din 
viață. Hedwig, mica stea a nordului, va scrie părintelui, 
nemângâiat în ani târzii şi goi: „L-am iubit aşa de 
fierbinte şi dincolo de orice margini”. 


Tot aici, cunoaşte pe un bătrân doctor polonez, 
Szerlecki, ale cărui observaţii, cu privire la firea lui şi 
muzicalitatea lui Ciprian, sunt demne de menţionat: „E 
de părere că aş avea ceva copilăresc în mine, pe care să 
mă străduiesc să-l păstrez şi care mă va ajuta cu uşurinţă 
să trec peste toate pericolele vieţii. Mai spune că felul 
meu de a cânta e ca un discurs profund studiat. Susţine că 
vorbesc din inimă la direct inima omului”. 


Dar, cu toată clima Italiei, boala lui se înrău- 
tățeşte. Starea sufletească oscilează, de la exaltare, la 
prăbuşiri, şi, peste toate, ca un leit motiv obsedant, cu 
accente grave, pulsează dorul de patrie. 


Întrucât timpul trecea şi banii se împuţinau, 
Ciprian începe să se gândească la întoarcerea acasă. Nu 
putea, însă, părăsi Italia, fără a vedea Roma. La începutul 
lui februarie, pleacă spre Cetatea Eternă. Trece prin 
Florenţa, unde admiră operele de artă ale lui Rafael, 
Benvenuto Cellini şi Michelangelo. Roma îl copleşeşte 
cu măreţia ei. E mereu cu lacrimi în ochi, căci impresiile 
trezesc emoţii puternice, pe care le trăieşte cu întreaga 
ființă. În forul roman, „am plâns şi m-am gândit la bietul 
poporul nostru, care e atât de mic şi slab: putea-va el 
rezista, în decursul timpurilor, năvălirilor puternice 
străine? Ce putere ingenioasă a dezvoltat Imperiul roman 
— şi iată rămăşiţele gloriei lui!”. 


392 


Impresiile trăite la Roma rămân să strălucească 
până în ultima clipă în sufletul lui, ca un refugiu în lumea 
veşniciei artei. 


Prietenia cu Marco Sala a început în 23 ianuarie, 
când Ciprian notează în jurnal că Marco Sala îi trimite un 
maldăr de cântece, pe care le cântă, apoi, cu compo- 
zitorul lor, în holul hotelului. În zilele următoare, fac 
muzică, împreună, aproape tot timpul. În luna februarie, 
jurnalul e fragmentar. Aflăm, în 13 februarie: „A murit 
Richard Wagner, în Veneţia, în Palazzo Vendramin! O 
lovitură colosală pentru Germania şi pentru întreaga lume 
muzicală”. lar în 22 februarie: Vine bătrânul Ricordi, a 
cărui cunoştinţă o voi face. 


Apoi, apare compozitorul Arrigo Boito, al cărui 
portret vorbit, schițat de Ciprian, e interesant pentru 
istoria muzicii: „un om înalt, cu un mers puţin obosit şi 
aplecat — o frizură simplă cu cărare la mijloc; brun, 
ochelari, mustață, o față puţin inteligentă, dar cu o 
trăsătură de blândeţe, bunătate şi, aş zice, durere. Nu 
pare, la înfăţişare, artist, şi mai puţin un artist italian, care 
sunt toţi atât de mândri şi aroganţi. El e şi poet şi şi-a 
scris singur şi textul la muzică. O operă nouă, „Nero”, 
pare să fie terminată şi va fi, în curând, reprezentată”. În 
23 februarie, notează că e foarte bolnav, iar în 24 
primeşte bani de la tata. Plecarea spre patrie a putut avea 
loc în 25 februarie 1883 sau în zilele următoare. 


Nici jurnalul, nici scrisorile nu menţionează vizita 
la Verdi. 


393 


SCUMPĂ PATRIE! 


În locul celui întremat în mirifica Italie, soseşte, la 
Iţcani, în plină iarnă, un om bolnav, tuşind sub fularul 
gros de lână, tremurând de frig şi de oboseală, după o 
călătorie de 4 zile şi 4 nopţi cu trenul. Fiind prea obosit, 
rămâne, peste noapte, la Iţcani, iar, a doua zi, îl aduce la 
Stupca o birjă neagră, închisă. 


În odaie e cald, toate sunt la locul lor, masa e 
întinsă, toţi sunt în jurul lui, tata, Ştefan, cu soţia sa, 
Laura; apoi Mărioara îi face patul, de care nu se va mai 
despărți. 


Când, între perinele ridicate, se trezeşte liniştit, 
după câte o noapte de chin, are vreme să se gândească la 
câte au fost, la prietenii de departe, la cei din Braşov, la 
corul lui din Schei, la bunul Nastasi. Primeşte scrisori din 
Italia, din Viena, de la pianistul WeismandI, de la Riga. 
Scrie, la Braşov, lui Nastasi, insistă să cânte Dima, cu 
corul lui, de Paşti, „Irmosul învierii”, la care ţine aşa de 
mult. 


Mărioara doarme pe o canapea, lângă el, ca să-i 
fie mereu aproape. El o roagă să-i cânte compoziţiile lui 
din Italia, „Nocturna”, „Gavota” şi „Souvenir de Nervi”, 
apoi cere caietul de note şi încearcă să mai scrie ceva. A 
fost, cândva, un Crai Nou, acum nu mai e decât o umbră, 
aşteptând în faţa unei porţi să se deschidă. 


„Il văd, cu ochii lui mari şi frumoşi, cum se uita 
trist şi dureros la mine, zicându-mi: 


394 


— Măriorică, tu trebuie să fii pregătită pentru 
sfârşitul meu, să fii sprijinul tătuţei, să nu plângi, să nu te 
prăpădeşti, căci zilele mele sunt numărate. Eu mor!... 


Şi eu trebuia să fiu tare, să mă ţin să nu izbucnesc 
în hohote de plâns, să-l mângâi, zicându-i că se va face 
bine. Vom pleca, amândoi, la Gleichenberg şi va veni 
sănătos de acolo. Mă întreba, câteodată: 


— Vei fi tu, Măriorică, în stare să mă conduci, să 
mă sprijini de braţ? 


Se scula încet şi eu trebuia să merg, cu el, prin 
casă, să vadă dacă îl pot conduce la braţ. Sărmanul frate, 
cât a suferit! Numai eu şi sufletul meu cunoaştem sufe- 
rinţele sale. 


Cu vreo două zile înaintea morţii, a venit fratele 
Ştefan, cu cumnata, Laura. Sărmanul Ciprian s-a bucurat 
mult, văzându-şi fratele. Luni seara, am stat cu toţii pe 
lângă el. A mâncat destul de bine, a făcut glume cu Şte- 
fan, a cerut un pahar de vin — şi a adormit. Eu stăteam, ca 
întotdeauna, lângă el. La 12 noaptea, se trezeşte şi zice: 


— Măriorică, mi-e foarte rău. Să vină toţi lângă 
mine. Să vie şi bătrâna Safta (femeia care ducea greul 
gospodăriei, după moartea mamei.) Să ştiţi că, la două 
ceasuri, sunt mort... 


Şi-a luat rămas bun de la toţi, cu vocea limpede, 
cu privirea clară şi frumoasă: 


395 


— Nu lăsaţi să moară munca mea!, au fost ultimele 
lui cuvinte. Picioarele i se răciseră, dar el era conştient. 


Încet, a adormit ca un sfânt” (Scrisoare adresată 
profesorului Leca Morariu, 21 septembrie 1931). 


În jalea familiei lui, a prietenilor şi a cunoscuţilor 
veniţi de departe, corul teologilor din Cernăuţi, cântându- 
i acel zguduitor „Adusu-mi-am aminte”, Constantin Mo- 
rariu ţinând discursul funebru, Ciprian Porumbescu a fost 
prohodit şi coborât în casa de lut a veşniciei sale, în 
cimitirul stupcan unde-l aştepta mama. 


Era după-amiaza zilei de 9 iunie 1883. 


Omul ieşea din existența pământeană, dar intra în 
gloria nemuririi sale şi chiar într-o mitologie care nu 
putea să-l ocolească pentru râvnele naţionale, câte trăise 
şi prin care se afirmase. 


La 30 de ani neîmpliniţi, „a luat cu sine, în mor- 
mânt, o comoară de cântece”, cum şi-a exprimat regretul 
Vasile Alecsandri, către părintele Iraclie. 


Sentimentul patriotic care i-a aureolat existența 
emoționează şi azi pe toţi cei ce se simt legaţi organic de 
țară, dându-i girul actualității. Exemplul lui de dăruire 
pentru cauzele naţionale, cu neînfrântă devoțiune, ne este 
un grav îndemn. 


396 


Vizionar al unităţii noastre naţionale, la serbarea 
de la Putna, Ciprian Porumbescu este, mai ales, un 
vizionar al dezvoltării ulterioare a muzicii româneşti, 
care, la toţi compozitorii ce i-au urmat, ilustrează concep- 
ţia sa de inspiraţie din muzica poporului. 


Desigur, pregătirea profesională, rămasă netermi- 
nată, mereu întreruptă de condiţiile materiale şi, mai ales, 
de boala care l-a chinuit toată viaţa, nu a permis acestui 
muzician din naştere să atingă o culme universală. 


Un lucru, însă, nu i se poate contesta: darul unei 
invenţii melodice naturale şi spontane, trăsătura lirică ori- 
ginală care şi-a pus pecetea pe orice compoziţie a sa. 
Îndeosebi valoroasă se dovedeşte a fi muzica corală, 
Porumbescu înscriindu-se printre clasicii noştri ai acestui 
gen. 


Perenitatea cântecelor sale îşi are izvorul în 
combustia interioară a creatorului lor, care nu ştia să 
trăiască fără arderi intense. Aceasta ni se comunică şi 
nouă, aşa precum îşi mărturisea emoția prietenul său, 
Dimitrie Onciul, vorbind, peste ani, despre ziua de 16 
august 1916: „Când goarna cheamă feciorii români la 
luptă pentru dezrobirea Ardealului, primul cântec de 
luptă ce l-am auzit era „Pe-al nostru steag e scris unire”. 
Nu pot descrie adânca emoție ce m-a cuprins, atunci, la 
auzul acestui imn care mi-a încălzit sufletul la tinereţe şi 


i calare rău ADU ia ea eta 152 
mi-a întinerit bătrâneţile”.” --. 


15 Cionca, Nina, în Porumbescu, Ciprian, Puneţi un pahar cu vin şi 
pentru mine, Suceava 2003, pp. 5-45 


397 


cuprins 
Aron Pumnul: „Frăţiorului Ciprianel!”, p. 3 
Atestatul, p. 8 


Nicolae Petra-Petrescu: Ciprian Porumbescu. 
Compozitor român, p. 9 


Constantin Morariu: Între viaţă şi moarte — Contribuţii 
la biografia lui Ciprian Porumbescu, p. 43 


George Tofan: Ciprian Porumbescu, p. 85 
1908: Ciprian Porumbescu, sărbătorit la Sibiu şi 
Bucureşti, p. 93 
Maria Vasilescu: Istoria violinei lui Ciprian 
Porumbescu, p. 100 
Liviu Marian: Ciprian Porumbescu, p. 110 


Ion Grămadă: Din viaţa lui Ciprian Porumbescu, p. 123 


Ion Grămadă: Ciprian Porumbescu la „România Jună”, 
p. 137 


Constantin Morariu: Cântecul ne-detrunchiaţilor..., p. 
155 


Constantin Morariu: O amintire din viaţa lui Ciprian 


398 


Porumbescu, p. 157 
„Procesul „Arboroasa”, p. 160 


Ion I. Nistor: „Un proces politic la Cernăuţi în 1878, p. 
163 


Silvestru D. Voinescu: „Crai nou”, la Piteşti, din 1910, 
p. 180 


Mihail Gr. Posluşnicu: Ciprian Porumbescu, p. 182 
Fotografia, p. 224 

Liviu Andrei: Ciprian Porumbescu, p. 226 

Axente Banciu: Familia Porumbescu şi Braşovul, p. 232 


Ioan Brânzea: Întru pomenirea lui C. G. Porumbescu, p. 
258 


Silvia Bălan-Brătianu: Stupca lui Ciprian Porumbescu, 
p. 283 


Dragoş Vitencu: „Cyprian, Sohn des Herakles”, p. 305 


Victor Morariu: Dezvelirea bustului lui Ciprian 
Porumbescu, p. 312 


„Crai nou”, la Caransebeş, p. 325 


Necrologurile lui Ciprian Porumbescu, p. 328 


399 


Nina Cionca: Ciprian Porumbescu, p. 336 


Mica florăreasă de Bucevschi 


400