M.Gr.Poslusnicu — Istoria musicei la români — De la Renaştere până în epoca de consolidare a culturii artistice (1928)

Pot 





MIHAIL GR. POSLUŞNICU 


PROFESOR 





“VEISTORIA MUSICEI 
VIA LA ROMÂNI 


- DE LA RENĂȘTERE PÂNĂ'N EPOCA DE 
CONSOLIDARE A CULTURII ARTISTICE. 


CU 19% CHIPURI IN TEXT, 











CU O PREFAŢĂ 
DE 
DOMNUL NICULAE IORGA 





PROPRIETATEA AUTORULUI 





„CARTEA ROMÂNEASCĂ“, BUCUREŞTI 


24198. — 928 


www.dacoromanica.ro 


Toate drepturile rezervate conform cu legile în vigoare. 


Autorul 


www.dacoromanica.ro 


In loc de prefaţă, 


De obicei, prefața unei lucrări cuprinde reflecţii destul de 
desvoliale asupra fondului lucrării, cu destul de numeroase 
motive de introducere în fond. Aşa fiind, cetitorul, de cele mai 
mulie ori, această pagină, o trece uşor sau o ignorează cu totul. 

Motivat de acest fapt, mă mărginesc a da numa: câteva indicii 
esențiale asupra originii cauzale a acestei lucrări. 

Intreaga noastră manifestare de existenţă ca neam, în istoria 
popoarelor, s'a ramificat în toate direcţiile ei, politică, admini- 
sirațiune, ştiinţă, literatură. Istoricul acestor culturi de diferite ra- 
muri, l-au înfăptuit învățații români, cu decenii înainte, şi, dacă 
ne referim la vechii cronicari, cu secole înainte. Despre musică, 
despre arta cântării la Români, puţini, foarte puţini s'au interesat; 
de aceia, în înfăptuirea acestei lucrări, am întâmpinat greutăți 
pe cari, numai după multă vreme şi într'o anumită măsură, am 
reuşit a le înlătura. 

Exzislenţa noastră ca neam istoric, ne-au afirmat-o valurile 
de documente, pe cari înaintaşii noştri ni le-au lăsat, ca o dovadă 
că, potrivit vremii şi gradului cultural al occidentului, într'o anu- 
mită măsură, ne-am putut afirma şi noi, în drumul politic, cultural 
literaro-artistic, pe care Pam parcurs de-alungul vremurilor. 

Din acel val documentar de note istorice, multe din ele, în apa- 
rență, fără interes, pe cari sumedenia de cronicari din secolul 16, 
17 şi 18, de scriitori ai veacului trecut şi de cei contimporani, le-au 
menţionat numai în treacăt, dar cari totuşi ne-au putut arăta o 
viaţă socială şi culturală aleasă, din ele, zic, am adunat, am ales 
serii de date şi, făcând corelaţia diferitelor epoci şi evenimente de 
manifestare culturalo-musicală, le-am înlănţuil, dată cu dată, 
pentru ca să întocmesc un istorie al musicei la Români de pe toate 
plaiurile pământului nostru. 

Deşi, întru întocmirea acestui conglomerat de evenimente mu- 
sicale din viaţa istorică a neamului nostru, întru colectarea lor, a 
trebuit să trec în revistă arhive, biblioteci întregi, cărți, reviste, 
documente şi variate manuscrise, totuşi am credința că, pe terenul 
istoriei musicale româneşti, se mai pot încă aduna multe ştiri de 


www.dacoromanica.ro 


4 


interes istoric naţional, dacă, dorința de ştiinţă a trecutului nostru 
cultural, ar pătrunde, cu mai multă viaţă, în sufletul tuturor acelora 
căror, nu odată, m'am adresat în această chestiune fără ca totuși să 
pot obține rezultate dorite. 

Aşa fiind, lucrarea de faţă, în ce priveşte caracterul ei istoric, 
nu poale avea, numaidecât, prelenţiunea de a cuprinde tot ce, mu- 
sicalmente vorbind, se poale considera ca manifestare de arlă ro- 
mânească. 

Adunate, însă, toate frânturile de ştiri, de prin diferitele epoci 
ale trecutului nostru cultural, şi de pe toate meleagurile întinsului 
nostru pământesc, am creat în acest domeniu, pentru viitorii cro- 
nicari ai musicalității româneşti, o bază de sprijin şi de susţinere 
a demnității noastre naționale. 

Mihail Gr. Posluşnicu 


7928 


www.dacoromanica.ro 


PREFAȚA 


A strânge laolaltă notițele risipite despre musica 
populară, cea bisericească şi puțina musică occidentală 
dela noi până mai ieri, e o faptă foarte lăudabilă. 

Căci opera e grea. Pe lângă consultarea atâtor iz- 
voare, trebuie adunarea informației orale, așa de greu 
accesibilă. D. Mihail Gr. Poslușnicu a avut acel curaj și 
această răbdare. 

Pentru imensa cantitate de lămuriri cuprinse în acest 
gros volum, pentru devotamentul cu care l-a strâns 
trebuie să-i fim recunoscători. 

N. IORGA 


www.dacoromanica.ro 


Omagiu 
memoriei 


marelui învăţat 


Vasile Bogrea 


Profesor la universitatea din Cluj, 
membru al Academiei Române. 


www.dacoromanica.ro 


CAP. I. 


CAP. II. 
CAP. II. 


CAP. IV. 
CAP. V. 


CAP. VI. 


ISTORIA MUSICEI BISERICEȘTI. 


Cu 32 chipuri în text. 


a) Opera culturală pentru valorificarea limbii na- 
ționale în cântările psaltichiei din Mantenia. 

b) Asociaţii de cântăreți. 

c) Biografiile psalților munteni. 

Caltara masichici în provinciile mantene. 

a) Opera culturală pentru valorificarea limbii na= 
ționale în cântările psaltichiei din Moldova. 


b) Şcoli de psaltichie. 
c) Psalţi vestiți ai Moldovii. 


Caltara masichiei în provinciile moldovene. 


a) Opera culturală pentra valorificarea limbii na- 
ționale în bisericile din Ardeal. 
b) Școli de psaltichie. 


Opera cultarală pentra valorificarea limbii naționale 
în biscricele din Bucovina, cele întâi școli 
de psaltichie. 


www.dacoromanica.ro 


CAP. I. 


OPERA CULTURALĂ PENTRU VALORIFICAREA LIMBII 
NAŢIONALE IN CÂNTĂRILE PSALTICHIEI 
DIN MUNTENIA. 


¢ ncă din secolul al XVI-lea, aşezămintele bisericești, din Mun- 

tenia, se găseau în aceiași situaţie de manifestare sufle- 

tească ca şi acelea din Moldova. Şi aci învățații clerici se 

trudeau, pe măsura timpurilor, împrejurărilor și mijloacelor, 

să înlăture duhul înstrăinării, ce se 'ntronase, cu toată vitregia, în 
manifestările variate ale Românilor. 

Viersuirea, melodia grecească din slujba bisericei, cu toată 
mândria românească ce-i domina pe clericii noştri, nu se puteă 
înlătura, de aceia, pentru ca credincioşii să înţeleagă cântarea 
bisericească, toată acţiunea lor de naţionalizare s'a mărginit la 
tălmăcirea textului grecesc în limba naţiei. 

Unul din aceşti clerici, ieromonahul Filotei sin Agăi Jipei 
din sfânta mitropolie a Ungro-Vlahiei, în prefața lucrărei sale, 
dedicată domnitorului Ioan Const. Basarab, spune: 2) ...,,pro- 
rocul şi împăratul David, în paslmul 46, zice : Cântaţi cu înțelegere. 
Și iaste dumnezeiască socoteală a Măriei Tale, cum ceale ce se cântă 
în biserică, nu numai să se cânte, ci să se şi înțeleagă de ascultători 
pravoslavnici creştini... Pentru aceasta şi eu smeritul văzând, cum 
că în fieşte care zi, în sfintele lui Hristos biserici, adică să cântă 
catavasiile serbătorilor celor stăpâneşti şi ale maicii lui Dumnezeu, 
iar să înţeleg de foarte puţintei, cât numai viersul sânt (melodia) 
ascultând, iar nu şi înțelesul celor ce să cântă, tălmăcit-am după 
puțina me putere, pre a noastră de fară şi de obşte limbă, toate ca- 
tavasiile, cu troparele şi cu condacele şi cu hvalitiile ale fieşte căruia 
praznic... şi cu toate trebuincioasele cântări, ce se cântă preste 
tot anul, aşezându-le toate cu meşteşugul psaltichiei, pre glasurile 
greceşti.” 

După o muncă zorită de ani, la 24 Dec. 7222 (1539) Filotei 
își termină lucrarea „,Psaltichie românească” 2), în următorul 
cuprins: ,„Catavasierul cu toate trebuincioasele cântări ale 


1) Vezi: Catalogul manuscriselor Ac. rom. p. 144 de S. Ionescu și N. 
Hadoş. 

2) Un exemplar se găseşte în mânăstirea Hilindar din muntele Athos. Vezi 
Bibl. rom. p. 9 T. II de I. Bianu şi N. Hodoș. 


www.dacoromanica.ro 


12 


bisericei, ce se cântă preste tot anul, Anastasima cu Propedia 
şi cu tot meşteşugul, FEuthinale şi Kegragare, Stiharul cu toate 
Samoglasnicile praznicilor celor stăpâneşti şi ale sfinţilor celor 
mari, cari să prăznuesc preste tot anul, Stiharul lui Lazăr pân' 
la Duminica Mare, aşezate cu meşteșugul psaltichiei pre gla- 
surile grecești“. 

Odată cu această primă manifestare românească vine, în 
țară, vestitul între vestiți, archidiaconul Nichifor Parisio, supra- 
numit şi Nichifor Dascălu, cu deosebită trecere pe lângă mitro- 
poliţii şi domnii ţării. 

Mitropolitul Ieremia îl preţuia pentru învățătura sa şi meş- 
teșugul de a cânta 1). 

De sigur că în sufletele anihilate de existența unei conștiinţi 
naţionale, trebuie să fi fost o revelare a minţii româneşti, la auzul 
primufui vers românesc, cântat de un dascăl ca Nichifor Parisio. 

Dragostea pentru graiul naţiei, pentru desăvârşirea cultului 
prin cântări în biserică, se distingea şi în sufletul femeii române. 
Doamna Elina *), soţia lui Matei Basarab şi fiica lui Radu Năsturel, 
Postelnicul din Fierăştii Ilfovului, foarte evlavioasă și iubitoare 
de învăţătură, tipăreşte la 1635, pe cheltuiala sa, o carte de cân- 
tări bisericeşti şi un triod slavon. 

O altă Elină 3), fiica unei jupânese dela curtea lui Mihai Vi- 
teazul, sora celui mai învăţat român de pe acea vreme, Udrişte 
Năsturel, tipăreşte, deasemenea, cu cheltuiala sa, în 1640, triodul 
— imn poetic în trei părți — şi s'a bucurat când a auzit cântările 
bisericeşti de pe cartea tipărită cu banii ei. 

Pe timpul voevodului loan Constatin Basarab și a păs- 
toriei mitropolitului 'Theodosie, la 1694, ieromonahul Antim 
Ivereanul, traduce și tipăreşte, în mânăstirea Snagovului, psal- 
tirea prorocului David, €); iar la 16 Februarie 1708, un Octoih, 
cuprinzând Svetealne, Polielee, ce se cântă la praznice dum- 
nezeeşti, psalm ce se cântă după polieleu, Troparul învierii și 
altele 5). 

Majoritatea din cântările, trebuitoare stranei, găsindu-se 
transcrise în limba românească, la 1713, Antim Ivereanul — 
acum mitropolit — favorizat de această împrejurare, face pasul 
hotăriîtor pentru introducerea definitivă a limbii româneşti 
şi pune în mâinile psalţilor cărţile trebuitoare, tipărind, pe 
lângă cele existente, un octoih, liturghiile, molitvenicul şi, 
în urmă, ceaslovul; iar ieromonahul Filotei, psaltul mitropoliei 


1. Vezi : Comunicarea N. Iorga, an. acad. S. II,Tom 27, p. 183. 1904—905. 

2) Vezi: Femeile române în viaţa neamului, de N. Iorga, p. 33. 

3) Idem, pag. 132. 

4) Vezi: Bibliografia română de I. Bianu şi Nerva Hodoş, p. 336, şi 410, 
Tom. II. 

5) Vezi: Catalogul manuscriselor române, Ac. rom. 


www.dacoromanica.ro 


13 


din Bucureşti, scrie o psaltichie greacă — notaţiune musicală 
greacă — și cu cuvinte româneşti, care cuprinde: Catavasiile 
pe întregul an, stihiri la vesperă, mărimurile, cântări la li- 
lurghia sfântului Vasile şi Grigore Dialogul, felicitări la ziua 
Domnilor, ete, 1). Prof. dr. B. Cireşeanu, crede că acest manuscris 
musical, ar fi cel mai vechiu din toate manuscrisele descoperite. 

Alături de opera lui Filotei şi Antim, tot în Bucureşti, la 1720 
şi 1726, ieromonahul Sava egumenul „,bisericei tuturor sfinţilor”, 
tipăreşte, pentru a doua oară, octoi- 
hul în limba românească. Pe ultima 
pagină a lucrării, autorul apelează 
la indulgenţa cetitorilor şi cântă- 
reţilor, asupra greşelelor strecurate 
fără voie în text, pentrucă fiind şi 
noi oameni pălimilori multe vom fi 
greşit?). De asemenea tipăreşte Tri- 
odul, — trei cântări, — în care ca- 
racterele tiparului sunt de culoare 
roşie şi neagră. Din prefața cărții, 
care cuprinde o închinare mitropo- 
litului Daniil, se desprind următoa- 
rele: „Cunoscând Sfinţia Ta, că 
din câle cărți ale sfintei biserici 
noastre ce s'au alcătuit şi au cân- 
tat, cântăreții cei bisericeşti pe limba 
noastră românească; din toate mai 
de umilință şi mai agonisitoare de 
zdrobirea inimii şi pe pocăință este 
folositorul de suflet Triodul 5). 

Dar din spirit emulativ cu ten- 
dinţă de perfecţionare, tot mai mult, 
a manualelor de cântări ale stranei, 
tot în Bucureşti şi în anii 1724, 1731, 
1736, 1745 şi 1746, preotul Stoiea, cu colaborarea logofătului 
Radu Iacovici, meșter tipograf, în timpul voevozilor loan N. 
Al. Mavrocordat şi Mih. Racoviţă, al mitropoliţilor Daniil, Ştefan 
şi Neofit, tipăreşte, pentru a doua oară Catavasierul 4) cu cân- 
tările ce se cântă peste an, Octoihul, tălmăcit în româneşte ca 
şi cel din 1720; apoi psaltirea lui David precum şi un nou octoih, 
în 200 pagini, cu o gravură a sfântului loan Damaschin, tipărită 
în roş şi negru, ca şi cântările bisericeşti ale Popii Ion de Ştiopi, 
tipărită în 1734. 

1) Vezi: Tezaurul liturgic, p. 528 de Dr. B. Cireșeanu. 

2) Vezi: Bibliografia română veche, p. 4 Tom. II de I, Bianu. 


3) Idem, p. 33. 
4) Idem, p. 41 şi altele. 





Mitropolitul Antim Ivereanul. 


www.dacoromanica.ro 


14 


Mai târziu, la 1742, cu cheltuiala mitropolitului Neofit, 
tipograful Dimitrie Pandovici, tipăreşte: Catavasierul de preste 
tot anul, hvalitele, slavele, troparele şi  condacele la serbă- 
torile mari. Rânduiala cântărilor, câte trebuiesc la Utrenie, 
cântă ile câte se cântă la câte-şi trele liturghiile şi cu alle răspun- 
suri, polyleul cu psalmii Izbrani, cântările cele veselitoare şi 
irmoasele cari se cântă la anaforă şi la masă, podobiile toate ale 
tuturor glasurilor” 1). 

La 1754, Damasehin-Dascalu, alcătuește manuscrisul ,„Oc- 
toih pe 8 glasuri”. Manuscrisul a fost dăruit Academiei de Al. 
Pop din Năsăud, 1884. 

Cu cheltuiala şi blagoslovenia mitropolitului Filaret, la 1756, 
se tipăreşte psaltirea cu cântările lui Moisi. In prefața cărții, 
spune : „Când cetiţi să înţelegeţi cele ce cetiţi, ca să nu fiți ase- 
menea clopotului ce sună și a chimvalului ce răsună cu glasuri 
neînsufleţite şi făr' de înţelegere, ci precum prorocul grăieşte : 
„„Cântaţi dumnezeului nostru, cântaţi cu înțelegere” 2). 

La 1767, psaltul Mihalache Moldovanu, moldovan de ori- 
gină, scrie, în Bucureşti, în limba românească, un Anastasimatar 
pentru folosul psalţilor români *). 

Iar, la 1769, ieromonahul Grigorie, scoate la lumină, din 
teascul sfintei mitropolii din Bucureşti, Triodul; iar în 1775, 
apare psaliirea, la care lucrează ieromonahul Ioachim, chiverni- 
sitorul tipografiei sfintei Mitropolii şi ieromonahul Macarie 
din mânăstirea Dragomirna. 

Cu toată strădania acestor clerici-intelectuali, cari prin 
opera lor căutau să popularizeze frumuseţele morale ale religiei 
creștine, poporul laic, în petrecerea sa socială, se abătea mereu 
dela învăţătura bisericei, încât la 23 Sept. 1775, vicarul Filaret, 
devenind mitropolit al Ungro-Vlahiei, e nevoit să ceară lumii 
creștine ca, în petreceri, să nu cânte decât catavasii și irmoase 
— cântece religioase — nu cântece drăceşti. Moralizarea aceasta, 
o prevede și mitropolitul Grigorie în Catavasierul său, tipărit 
în a 6-a domnie a lui Alex. Ipsilanti, de tipograful Stanciu Po- 
povici la 1781, în Bucureşti: „De vreme ce toate simţirile omului 
cu cuviincioasă bucurie mai mult îşi are a sa priinţă cătră viersui- 
toarele cântări, precum şi sufletul, la toate cele cu osteneală şi supă- 
rătoare patemi lesne poate răbda, când ar auzi viersuirea cântecelor, 
cum mai vârtos vedem că şi la pruncii cei mici şi necuvântători 
cu cântecele să adorm, din plângătoarea lor viersuire ; şi încă şi 
călătorii corăbieri la ostenelele, ce le vine din truda lucrurilor lor, 
iarăşi cu cântecele se mângâie. Pentru aceasta dar şi eu supus 
fiind acestora cu încredințare de adevăr, am vrut să tipăresc această 


1) Vezi: Bibliografia rom. veche, de I. Bianu. 
2) Idem, p. 136. 
3) Vezi Tesaurul liturgic, p. 529 de Dr. B. Cireşanu. 


www.dacoromanica.ro 


15 


cărlicică ce se numeşte Catavasier, ca cei ce vor vrea să se bucure 
în viersuirea acelor veselitoare cântări, să nu cânte cântece 
drăceşti ci să cânte catavasii şi irmoase de acestea, ce cuprinde 
în sine această cărticică, pe carele sfinţii bisericii noastre, dela 
duhul sfânt fiind luminaţi, le-au alcătuit spre folosul acelor ce cântă 
şi a celor ce ascultă” 1). 

Un Catavasier tipărește, de asemenea, mitropolitul Filaret 
al II-lea al Ungro-Vlahiei, pe timpul domniei lui Alex. O. Moruzi, 
1793, în tipografia lui Dim. Popovici; „din ostenelile cele multe 
ale acelor părinți şi dascăli s'au adunat aici aceste)'puţine cân- 
tări, pre care le numim Catavasii, pentru mai îndemânarea şi 
dep o i copiilor, ce să îndeletnicesc la învăţătura cântă- 
rilor” 3). 

O nouă psaltirea lui David se tipăreşte în 1796 de Dim. Mihai- 
lovici, cu blagoslovenia şi cheltuiala mitropolitului Dosios al 
Ungro-Vlahiei 2), precum şi Triodul ce se zice trei cântări, cu 
ajutorul tipografului Gheorghe sin Dimitrie în 1798 4) ; iar Ianuarie 
Protosinghelulcompune, în 1821, lucrarea bisericească Anastasi- 
malariu şi Doxastarul,în limba română, lucrări rămase netipă- 
rite şi despre cari, Anton Pann, în bazul teoretic, are cuvinte de 
laudă 5). 

Odată cu venirea în ţară a musicianului oriental Petru Efe- 
siul, la 1816, prin modificarea radicală a sistemei de notare 
în musică a arhiepiscopului Hrisant din Durazzo (Albania) °), 
începe o nouă epocă de renaştere creştinească, pe terenul psal- 
tichiei la Români, în care, Macarie Eromonahul și Anton Pann, 
prin opera lor scrisă, sistematizează definitiv cântul bisericesc, 
după care, Ştefan Popescu, Teodor Georgescu, Dumitriţă Suceveanu 
şi toţi urmaşii psalți români, au utilizat, şi utilizează şi astăzi, 
concepţia musicală, în spirit naţional, a promotorilor ei. 

In arhiva Academiei se află un considerabil volum de 914 
pagini, în manuscris cu literă chirilică 7). Pe prima pagină se 
află următoarele: „,Antologhie despre aşezământul  sistimii 
ceii noao a musichiei bisericeşti, adunate fiind de la feluri de 
dascăli, precum greceşti şi româneşti, şi s'au scris în zilele 


1) Vezi: Bilb. rom. veche, p. 271 de I. Bianu. 

2) Vezi: Grigorie Râmniceanu, p. 352. 

3) Vezi Bibl. rom. veche, p. 389 de I. Bianu şi N. Hodoş. 

4) Idem. 

5) Vezi Tezaurul liturgic de dr. B. Cireşeanu. 

6) Chrysant de Madyte, arhiepiscop de Durazzo (Albania), la 1815 e pro- 
fesor de cântarea bisericească la Constantinopole. Inlocuește vechea notație 
bizantină din cântările liturgiei prin o notare nouă, utilizând, în acelaș timp, 
şi semnele vechi ale lui Lampadarius. E autorul unui tratat musical intitulat : 
Introducere la teoria şi practica musicei bisericești etc.; Etfayuwym... 1821, re- 
facută, în mare parte, de Anastasie Thamyris. Bourgault-Ducoudray, a tradus, 
în franţuzeşte, un resumat al teoriei musicale bizantine de (hrisante. 

7) Dăruit Academiei de profesorul P. Ionescu. 


www.dacoromanica.ro 


16 


prea luminatului şi prea înălfatului nostru Domn: Gheor- 
ghie Dimitrie Bibescu V., întru al doilea an al domniei sale, 
şi a oblăduirei preaosfinţitului Mitropolita toată Ungro-Valahia, 
Kir Neofit”. 

Tot la începutul volumului se află însemnarea : ,,Bucățile 
de musică bisericească (psaltichie) sint adunate şi transcrise de 
cântărețul loan Grigoriu zis şi Ivaciu. Volumul cuprinde în 
total 47 piese musicale. 





6 


Alexandru I. Cuza, 


Tot la Academie se află, în manuscris, dăruite de Sofronie, 
Ieromonahul schitului Roşioru, la 1852, azioane, polielee, în gre- 
ceşte şi româneşte de Petru Efesiu, Petru Lampadariu 1) şi alții''2). 
Toate aceste scripte greceşti, trebuiau, de acum înainte, să 
rămâie ca simple documente, martore ale unui trecut trist din 
viața neamului nostru, întru-cât la 15 Februarie 1863, domni- 
torul Alexandru Cuza decretează legea prin care se opreşte a 
se mai cânta altă limbă, în biserica romånească, decăt numai în 
limba naţională. 


1) Zis şi Petru Peloponesianul sau Morailul. 
2) Vezi: Catalogul manuscriselor Academiei, p. 208. 


www.dacoromanica.ro 


18 


girea cu mâna, de notațiuni musicale, făcute cu cerneală roşie 
deasupra şi între literile textului, precum şi la sfârşitul versurilor 
din manualele de învăţătură 1). 

Deşi executarea cântărilor religioase cerea, potrivit exigen- 
telor canonice, o emisiune vocală-nasală, care pentru un străin, 
ca misionarul catolic, Bandinus, părea ceva anormal, totuși 
prin secolul al XVII cântărețul-predicator era mai prețuit în 
slujba bisericească decât preotul sau episcopul lilurghisitor 2). 

In sec. al XVII-lea, după cum afirmă D. Cantemir, pe vre- 
mea lui Const. Brâncoveanu, vestit cântăreţ era Stavrinos Grecul, 
iar Filotei Ieromonahul era şi cântăreţ și compositor, ca unul 
care a scris cea întâi carte cu note psaltice. 

Un octoih, aflat la Academie, din 1786, are, aproape în în- 
tregime, foile notate cu semne musicale. Aceste semne sunt în 
număr de 11 şi servesc pentru a indica pauze, + X, pentru a lega 
două vocale, ~, sau a le separa |, ||. Acest octoih sau osmo- 
glasnic e tipărit de preotul polon M. Strilbiţchi. 

Grecii din imperiul otoman, după luarea Constantinopolului 
de cătră Turci în 1453, fiind prigoniţi, au emigrat în ţările ro- 
mâne, aducând cu ei şi psaltichia greacă, a cărei cântări, prin 
clericii lor, s'au răspândit în mânăstiri, influenţată fiind, continuu, 
de progresele musicei bisericești din Constantinopole. 

Biserica română dominată de sistema ştiinţifică a acestei 
noi musici importate, părăseşte, din ce în ce, rudimentalismul 
musical slavon şi introduce psallichia greacă. 

Un manuscris de prin secolul al XVII-lea, aflat în biblio- 
teca universităţii din Iași, scris de protopsaltul Manuel Ilrisai 
dela Sf. Sofia din Constantinopole, dovedeşte că, psaltichia 
greacă, a fost mai mult cultivată în ţările române decât psalti- 
chia slavonă. Manuscrisul e scris după norma lui loan Cucuzel, 8), 
cu notele psaltichiei vechi, ce existau încă, până la reforma cân- 
tărilor făcute de mitropolitul Hrisant 4), Grigorie Levitul şi Ilur- 
muziu Ilartofilax 5) la finele secolului al XVIII-lea şi începutul 
secolului al XIX-lea. Manuscrisul conţine: Anastasimatarul, 
polielee, dozologii, heruvice, chenonice, etc. 6) 

Școli statornicite, în cari să se prevadă și o sistematizare 
temeinică a musichiei bisericeşti, nu apar decât târziu. Până în 
secolul al XVIII-lea, metoda de predare era tot acea moștenită 
din bătrâni, cu copii isonari ai stranei, cari, după auz, își asimilau 
melodia emanată din gura protopsaltului dela strana bisericii. 

Abia la 1776, domnitorul Alex. Ipsilanti dă un hrisov pen- 


1) Vezi: Comunicarea Elena Chirilă in Rev. „Arta română” din Iaşi. 
2) Vezi: Codex Bandini p. 157 de V. A. Ureche. 

3) vezi: Carte de muzică bisericească de Nifon Ploesteanu pag. 35. 
4). tdem 

5) Vezi: Tezaurul liturgic p. 526 de dr. 33. Cireșanu. 

6) Idem. 


www.dacoromanica.ro 


17 


EVOLUȚIA ŞCOALELOR DE PSALTICIIIE. 


Dacă învățații bisericei noastre, într'o măsură oarecare, 
se străduiau a naţionaliza textul cântărilor religioase, apoi 
melodia, musica adaptată acestui text, era executată fără nici o 
ştiinţă prealabilă, fără sistemă, şi aceiaşi melodie, perindân- 
du-se din gură în gură, decenii și secole, dela o vreme, își perduse 
originalitatea ; de-şi şcoale de cântări bisericeşti, numite şcoale de 
musșichie, au existat de când Românii sunt creştini, adică de 
aproape 18 secole 1). 

De prin secolele X sau XI, adică odată cu introducerea ri- 
tului slav în biserica noastră, și în legătură cu acest rit, cântarea 
bisericească a trebuit să fie influenţată de acea musică, pe care 
o aveau, pe atunci, în biserica lor, Slavii de peste Dunăre şi pe 
care o împrumutaseră şi ei dela Bizantini, dându-i însă, dela ei, 
un colorit, o nuanţare particulară. 

Prin secolul al XIV-lea şi, mai ales, în secolul al XV-lea, 
venind la noi numeroși clerici de peste Dunăre, fugari din 
'naintea cucerirei turceşti, aceștia au răspândit şi mai mult în 
mânăstirile noastre cântarea bisericească slavă, care forțat avea 
să fie adoptată şi de preoţii români. Incă de pe acele vremuri, răs- 
pândindu-se, cât mai mult, felul acesta de cântări, ele se menţin, 

„în urmă, câteva secole în biserica noastră 2). 

„Pe la 1300,—spune d. N. Iorga — nu era altă şcoală decât 
a mânăstirilor şi a bisericilor. Călugării aveau nevoie de slujbă; 
mânăstirile aveau nevoie, necontenit, de călugări noi, ţării îi tre- 
buiau vlădici, în bisericile mari se cereau dascăli cu bun meşteşug 
de cetire şi cântare. Pentru cetire şi pentru cântare deci, pentru 
învățătura limbei slavone, care era limba bisericească, au fost cele 
dintâi şcoli ale noastre. In aceste şcoli se începea învățătura, pe 
de rost, a rugăciunilor cuprinse în orologhiu sau ceaslov, venia la 
rând, apoi, cartea de cântări pe opt glasuri, așa numitul oetoih 
şi psallirea în slavoneşte 5). 

„Despre musica bisericească, teoretico-practică, din epoca sla- 
vonă nu se prea ştie ceva, decât că doar cântăreții bătrâni învă- 
au, în mod practic, după ureche, pe cei tineri. Prin secolul al 
XVI-lea, când a început să se traducă textul slavon în limba 
română, acelaş sistem de predare s'a perindat, întrucât semne 
*de notație psaltică nu erau cunoscute la Români, ci doar că încep 
oarecari încercări de a uşura învăţarea cântărilor, prin adău- 


1) Vezi „Cronicarii greci” de prof. C. Erbiceanu, p. 38. 
2) Vezi: Ist. bis. sec. XV p. 63 de N. Dobrescu. 
3) Vezi: Istoria bisericească de N. Iorga. 


Mihail Gr. Posluşnicu. — Istoria Muzicei la Români. 


www.dacoromanica.ro 


19 


tru reorganizarea şcoalei din mânăstirea Sf. Sava din Bucureşti, 
în care înființează o catedră de cântare bisericească, ca şi pre- 
decesorii săi, domnitorii Const. Mavrocordat şi Gr. Ghica de- 
capitatul 1). 

Rezultatele acestui început de şcoală fiind insuficiente, 
clericii şi cei conştienţi de importanţa acestor şcoli, se gândesc 
a da o desvoltare mai mare cursului de musichie. De aceia, la 
5 August 1800, logofătul Brâncoveanu şi vornicul Matei Făleo- 
ianu, din porunca .domnitorului Alexandru Const. Moruzi, înda- 
torează pe protopsaltul Dimcea, din Bucureşti, să dea zapis la 
logofeţia divanului, sub iscălitura sa, că va paradosi cântări 
de musichie, pentru care să i se dee leafă dela cutia obştei. La 
1797, leafa dascălului musicos, dela mitropolia din Bucureşti, 
era de 360 taleri pe lună 2). Protopsaltul Dimeea preda psaltichia 
în locuinţa sa din hanul Constantin-Vodă din Bucureşti şi, fiindcă 
dela epitropia obștirilor nu primise leafa pe vreo câteva luni, 
el îşi reclamă dreptul său cu plângere la domnitorul A.C. Mo- 
ruzi, care, anchetând cazul prin logofătul Brâncoveanu și vel vor- 
nicul obştiilor Matei Făleoianu, întăreşte anaforaua logofătului 
Țării de jos de a se plăti dascălului de musichie, Dimeea, orân- 
duita leafă. 

După cum se vede, în condițiuni materiale şubrede, Dimeea 
continuă dăinuirea şcoalei de cântări până la 1810, când, graţie 
distinsei sale voci, e chemat de mitropolitul Veniamin al Moldovei 
ca protopsalt al Catedralei din Iaşi. 

Lipsa de cântăreţi se simte iarăşi, ceeace determină ca dom- 
nitorul I. Caragea să intervină în acest scop ; iar boerii: Const. 
Filipeseu vel Ban, și vel vistier loan Moscu, înaintează domni- 
torului la 3 Iunie 1813 următoarele: 


Prea înălțale Doamne, 


„După luminata poruncă a Mlăriei Tale, ce ni s'a dat. că ai 
hotărit Măria Ta a se întocmi, în poliția Bucureştilor, şcoală de 
musică a slujbei sfintelor biserici, fiind lipsă de cântăreţi şi tre- 
buincioşi pentru aceleaşi dumnezeeşti slujbe, adunându-ne la un 
loc, am făcut chibzuire cu cale să se orânduiască dascăl musicos 
Gherasie Ieromonahul, cu leafa din venitul şcoalelor pe lună po 
Taleri 250, căruia să i se dea şi două odăi dintr'ale şcoalei ot Sfeti 
Sava, ca acolo să aibă şcoală a paradosi meşteşugul musicei, fără 
a lua plată dela ucenici ce-i va învăţa ; iar hotărîrea rămâne la 
Măria Ta.” 

Prin stăruința mitropolitului Nectarie , domnitorul Ioan 


1) Vezi : Tezaurul liturgic p. 526 de dr. Cireşanu. 
2) „Cronicarii greci” de prof. C. Erbiceanu. p. 38. 
3) Ibidem. 


www.dacoromanica.ro 


20 


Caragea, aprobând reînființarea şcoalei de cântări bisericești, 
dă, la 16 Iunie 1813, următoarea anafora : 

„Primită fiindu-Ne arătarea ce ne fac dumnelor orânduiţii 
boeri prin aceasta anafora, o întărim Domnia Mea şi orânduim 
dascăl musicos pe acest Gherasie Ieromonahul, căruia poruncim 
dumitale, Vel Agă, să-i faci teslim două odăi dinir'ale şcoalei ot 
Sfeti Sava, ca să se aşeze acolo şi să înceapă a paradosi meşteşugul 
musicii la cei ce vor voi a-l învăța, fără de a lua vre-o plată şi dum- 
neta, biv vel Vistiere Ioan Moscu, epistatule al epitropiei obştirilor, 
să-l aşezi la catastihul lejilor epitropiei, cu câte taleri 250 pe lună, 
de a i se da din venitul şcoalelor.” 

Totuşi şcoala lui Gherasie se menţine numai până 'n luna 
August 1814 )). 

Cam în aceiaşi epocă, între Bucureşti şi Constantinopole, 
vestitul cântăreț bisericesc, Agapie Paliermul, un străin de neamul 
nostru, se strădue a-și plasa invenţia sa de notare psaltică. El 
moare însă în Bucureşti, în anul 1815, fără să-și fi văzut 
realizat. planul de reformă al musicei orientale °). 

După vre-o trei ani de la desființarea şcoalei lui Gherasie, iată 
că, la 16 Iunie 1817, se înființează o şcoală de cântări la biserica Sf. 
Neculai din Șelari, sub conducerea vestitului psalt Petru Manuil 
Eiesiul. Acesta vine în Bucureşti, dela Constantinopol, la 1816. 
Fiind adânc cunoscător al psaltichiei vechi şi noi, e primit cu mul- 
ţumire de cunoscătorii români şi instalat la bis. sf. Neculai, unde 
predă psaltichia pe grecește, 3) după noua sistemă a mitropolitului 
Chrisant. Acesta, pentru ca să scutească pe elevii săi de osteneala 
scrierii notelor musicale, pune pe argintarul Serafim Cristodulo să 
toarne caracterele psaltichiei, înființând astfel o tipografie la 
1820, în care își tipăreşte Anastasimatarul şi dozastarul «). 

Printre cei dintâi elevi ai lui Petru Eiesiul se număra şi 
Anton Pann, care, mai târziu, devine şi conducătorul tipografiei 
înființată de P. Eiesiul, profesorul său; apoi Dionisie Fotino, 
Panait Unghiurliu, Macarie, etc. 

Afacerile tipografiei mergând slab, în imposibilitate a-şi 
desface cărţile, cheltuindu-şi averea, e nevoit să-și vândă întregul 
atelier mitropoliei din Bucureşti; după care, desnădăjduit, 
moare în Bucureşti la 18405). 

Domnitorul loan Caragea, dorind a susține o şcoală de 


1) Vezi: ,.Macarie leromonahul” de profesorul universitar preotul Neculai 
M. Popescu. 

2) Vezi: Cartea de muzică bisericească de Nifon Ploeşteanu (Episcopul 
Nifon Niculescu). 

3) In schitul Roșioru se găseşte o psaltichie, în manuscris dăruită de ieromo- 
nahul Sofronie şi în care se găsesc axioane și polielee compuse de Petru Efesiu. 
De asemenea, în biblioteca episcopului Melchisedec se găsește un manuscris, da- 
torit lui Spiridon Stan, la 2 August 1851, în care se află: heruvicele, chenonice, 
axioane, polilee, etc., a lui Petru Efesiu. 

4) Vezi: Tezaurul lirtugic, de Dr. B. Cireșanu. 

5) Vezi: Muzica bis. de N. Ploeşteanu. 


www.dacoromanica.ro 


21 


musichie la Constantinopole şi însufleţit de progresul neamului 
pe tărâmul credinţei strămoşeşti, adresează, la 15 Mai 1816, 
următorul pitac boerilor: I. Moscu şi P. Dimitriu: 

„„lubitorule de Dumnezeu Sfinţia Ta Episcope Argeşiu i 
dumneta cinstit şi credincios boerule al Domniei Mele biv vel vistier 
Ioane Moscu şi dumneta chir Polizaehe Dimitriu. Fiindcă şcoala 
de musichie, ce s'au întocmit acum în Țarigrad, este una din cele 
ce trebuesc spre podoaba sfintelor biserici şi se cuvine de a fi pu- 
rurea sub o cuviincioasă îngrijire, de aceia iată, printr'acest dom- 
nescul Nostru pitac, precum şi de călră eforii cei din Țarigrad ai 
acestei şcoale ni se scrie şi Nouă deosebit de cătră Preasfinţitul 
Patriarh, vă orânduim epitropi ai acestei şcoale de musică de acolo, 
ca să aveți îngrijire şi privighere, spre a se afla totdeauna în bună 
fiinţă şi a fi în bună stare şi orânduială, spre a putea cunoaşte 
rodurile sale, pentru care şi suntem bine încredințaţi că veţi pune 
toată silința şi osârdiea."” 

Spre progresul tot mai mult al şcoalei lui Petru Eîesiul, tot 
I. Caragea numește pe Grigorie Băleanu efor special al acestei 
şcoale de cântări, cu următorul ordin din 17 lunie 1817: 

„Cinstite şi credincios boerule al Domniei Mele, Dumneta 
biv vel Vornice Grigorie Bălene. Fiindcă s'a întocmit acum aici, 
în poliția Domniei Mele Bucureşti şi o şcoală nouă de musichie, 
ca, prin învățătura cântărilor, să se pricinuească o osebită podoabă 
la sfintele biserici, de aceia iată, printr'acest domnesc al nostru 
Pitac, te orânduim pe dumneta efor al acestei şcoale, asupra căreia 
şi poruncim să aibi toată îngrijirea, atât pentru întocmirea acestei 
şcoale de a se păzi în bună fiinţă şi orânduială căt şi pentru dato- 
riile dascălului musicos ce s'a orânduit i pentru dreptăţile sale, 
ce iarăşi sunt orânduite prin contractul ce s'a făcut, de a se urma 
în vreme şi pe deplin, ca să-şi aibă totdeauna fiinţa sa întru între- 
gime această bună şi folositoare întocmire." 

Tot în favoarea acestei şcoale, I. Caragea dă următorul 
pitac la 28 August 1817: 

„Fiindcă după rugăciunea ce Ne-au făcut dumnealor boerii 
efori ai şcoalei de musichie ce s'a sistisit aici în poliția Bucureş- 
tilor, am binevoit Domnia Mea şi prinir'această domnească Noastră 
carte, am orânduil la numita şcoală patru scutelnici, cari au a fi 
dârvari de a aduce lemne pentru trebuința şcoalei... 1)”. 

In anul 1819, mitropolitul Dionisie Lupu, al Ungro-Vlahiei, 
reînființează şcoală de cântări la mitropolie, numind, ca dascăl 
şi director al școalei, pe Ieromonahul Macarie ; iar la 1821, în Bu- 
cureşti, progresul musical eclesiastic era vădit. In  şcoalele 
dela sf. Sava, Sf. Gheorghe şi Colțea, pe lângă studiile în limba 
greacă, se învăţa şi limba română, cetire, scriere, aritmetică şi 
cântările bisericeşti, pe cari elevii le învățau dela Aghios o Fteos 


1) Vezi : „Domnia lui Caragea” în An. Ac. S. II Tom. XX, 1897. de V. A 
Ureche. - 


www.dacoromanica.ro 


22 


până la heruvic, trecând prin tot octoihul, adică cele opt glasuri 
ale lui Damaschin. De altfel, pe timpul lui Macarie, în Bucu- 
reşti erau patru șco.li de psaltichie, a căror absolvenţi erau 
trimişi prin diferite judeţe ca să deschidă şcoli de musichie. 

Din aceste şcoale a eşit Anton Pann, Mămuleanu, Vilara, 
Vladimăreseu, Racota şi alţii 1). 

Pe lângă aceste şcoale mai funcționa, pe la 1830, şcoala de 
psaltichie a bătrânului dascăl Costache Chiosa sau Chiosea 
care preda, elevilor săi, dimineaţa : „buchiile, octoihu şi psaltirea, 
iar după prânz, psaltichia. Ioan Ghiea, în scrisorile sale cătră 
V. Aleesandri şi contimporan al acestor vremuri, spune că Chiosa 
avea un Pa vu ga di, care se auzia cale de-o poștă. 

Copiii croitorilor, cojocarilor, ișlicarilor învățau să cano- 
narhisască, să ţie ison cântăreților din strană, să citească apos- 
tolul, să zică tată] nostru și crezul, şi să meargă de-a'ndărătele, 
cu sfeşnicul într'o mână şi cu cădelniţa în cealaltă, dinaintea 
preotului, când ieșia cu sfintele daruri. Din aceste şcoale ieșiau 
preoţi şi cântăreţi ; din ele au eşit Chiru dela biserica Enii, Du- 
mitraehe Bondoliu, tatăl vlădicăi Calistrat, Panait Unghiurliu dela 
bis. Sărindar. Acolo au fost daţi la învăţătură Anton Pann, 
Nicolae Alexandrescu, Marin Serghieseu. 

Pe N. Alexandrescu, când l’a auzit Grigorie Ghiea cântând, 
l'a luat în casă, îl plimba cu dânsul noaptea în butcă dinainte, 
de-i cânta cântece de lume. Când Grigorie Ghica a ajuns domn, 
N. Alexandrescu devine şi el cafegi-başa. Pe Marin Serghiescu 
Va luat, Mekuche Vilara, cântăreţ la biserica negustorilor şi l’a 
plimbat cu dânsul la Petersburg. 

Pe la 1846, în chiliile bisericei Dobroteasa, vestitul proto- 
psalt şi profesor de musică vocală Ştefan Popescu, are o şcoală 
a sa particulară de psaltichie, pe care o susține până la 1858, 
când, înființându-se două şcoli oficiale de musică bisericească, 
la 16 Decembrie acelaș an, trece ca profesor, la şcoala din Plasa 
de sus, cu sediul la biserica Sf. Constantin, unde funcţiona şi ca 
protopsalt ; iar la acea din Plasa de jos, e numit profesorul Teo- 
dor Georgeseu. Aceste școli n'au durat multă vreme și biserica 
a fost mult timp văduvită de speranța că va mai avea vreodată 
o sistematizare în perindarea cântăreților dela strană. Abia 
după un răstimp de vreo 15 ani, la 14 Februarie 189%, 
prin stăruința Mitropoliei din Bucureşti, se înfiinţează, sub 
conducerea psalţilor I. Ionescu și D. Cutavas, o şcoală de cân- 
tăreţi, cu un curs de 3 ani. D. Cutavas, grec de origină, pe motive 
de neconsecvenţă colegială, este înlocuit, la 1 Decembrie 1912, 
cu protopsaltul Damian S. Rânzeseu din Bârlad. 

Acesta, însuflețit de misiunea s2, înfruntând desinteresul 


1) Vezi: zitrul „Tiposraful român” de V. 4. Ureche, din 1870 al lui Eliade 
Ridulescu. 


www.dacoromanica.ro 


23 


aşa zișilor sprijinitori ai musichiei, reuşeşte să dee o serie mar- 
cabilă de cântăreti. 

Distins interpret al psaltichiei înpodobeşte şi azi cu cân- 
tarea sa serviciul religios al bis. Sf. Silvestru din București. 

Folosul şi importanţa acestor şcoli a dăinuit până la înfiin- 
tarea conservatoarelor de musică, unde toţi tinerii cu dispoziţii 
musicale alese, cu voci distinse şi chiar tinerii psalţi ai biseri- 
cilor capitalei, au alergat să-şi asimileze arta musicală occiden- 
tală. Aceasta a fost una din cauzele principale care a determinat 
ca, distinsa demnitate de psalt bisericesc, care, până la acea 
dată, era demn apreciată, să de- 
cadă, zi cu zi, şi lipsa elementelor 
musicale să se simtă tot mai mult 
în biserica română. Secularizându-se 
apoi averile mânăstirilor, mitropo- 
liile şi episcopiile, din lipsă de fon- 
duri, sunt nevoite a desfiinţa şcolile 
lor de psaltichie, cari creeau, în 
adevăr, elemente destoinice şi ca- 
litative în executarea musichiei. In 
lipsa acestora, acum credincioșii 
nu mai agreeau orice element află- 
tor la strana bisericei, şi încep a 
prefera locaşele sfinte unde musica 
occidentală, prin alcătuire de coruri 
armonice, începe a lua, din ce în ce, 
proporţii mai mari. 

Chiar după înființarea conser- protopsaltul Damian S. Rànzescu. 
vatoarelor, dacă s'ar fi continuat cu 
măsura selecționării elementelor şi 
o remuneraţie demnă de ei, situaţia de astăzi ar fi fost înlăturată. 
Se ştie că la 1868, ministerul de culte institue o comisiune 
examinatoare pentru concursul de cântăreţi bisericeşti, formată 
din Al. Flechtenmacher, I. Cart şi Şt. Popescu. Graţie acestor 
concursuri, biserica a avut, în trecut, cântăreţi de seamă, spiritul 
emulativ luase proporții îmbucurătoare, creându-le prestigiu, 
demnitate şi mândrie profesională. 

La 1875 procedeul concursurilor s'a desființat, ceeace a de- 
terminat decăderea de astăzi a acestui corp musieal, spre 
paguba bisericei şi jignirea moralei creștineşti. 

La 1901 s'a mai încercat o reabilitare a acestor profesionişti, 
înființându-se în acest scop, o catedră de musică bisericească 
la academia de musică şi artă dramatică din Bucureşti, având 
ca profesor pe preotul econom-stavrofor Dr. Const. I. Popescu. 
De asemenea ministerul de culte înființează o catedră similară 
la conservatorul din Bucureşti. N'au fost însă decât paliative, 
catedrele desființându-se din lipsă de elevi. 





www.dacoromanica.ro 


24 


După războiul cel mare, marele chiriarh Miron, primul Pa- 
triarh al Țării româneşti, cu sprijinul bănesc al Ministerului de 
culte, ca primă reformă, întăreşte instituţia de cultura musichiei 





Patriarhul Miron Cristea. 


psaltice, de pe lângă Patriarhie, punând’o sub priceputa condu- 
cere şi Instruire a părintelui profesor protosinghel Teofil Ionescu, 
urmând ca apoi să fie transformată într'o instituție mai înaltă, o 
Academie de musică bisericească. 


www.dacoromanica.ro 


25 


ASOCIAȚIILE DE CÂNTĂREŢI BISERICEȘTI. 


De indiferența capilor bisericeşti şi a autorităţilor superioare 
față de starea precară, fie materială sau instructivă, atât 
de dăunătoare prestigiului credinţei noastre strămoșești, cei 
dintâi sezizaţi au fost înse-și psalţii, din toate unghiurile ţării. 

De aceia la primul apel, lansat de psaltul Pană Drăncanu, 
se instituie, în București, în principiu, la 22 Iunie 1888, socie- 
alea cântăreților bisericeşti din România, cu numele de , Ioan 
Cucuzel”, care la 27 Decembrie 
acelaş an, se constituie după toate 
formele statutare, iar abia, după 
16 ani, la 16 Februarie 1904, e 
recunoscută, prin decretul regal No. 
584, ca persoană morală și juridică, 
în limitele statutelor, cari cuprind 
82 articole și sunt publicate în 
statistica Cassei Bisericei, creată 
în 1904. 

Alături de societatea „I. Cucu- 
zel”, la 30 Septembrie 1910, se pun 
bazele societăţii cântăreților biseri- 
ceşti „Ieromonahul Macarie”, ale- 
gându-şi comitetul conducător în 
frunte cu profesorul I. Popescu- 
Paserea. Tot în acest timp, în 
Bucureşti, ființează societatea cân- 
tăreţilor ,„Cruceœ’. Se vede că din 
cauza prea multelor veleități dem- 
nitare, se uitase scopul primordial, 
pentru care se înființase asociația în 1888 ; de aceia, însă-şi au- 
toritatea bisericească, mitropolia Ungro-Vlahiei, conştientă de 
foloasele unei asemenea societăți, constituită pe baze serioase, 
cu ordinul 6528 din 16 Decembrie 1910, hotărăşte trecerea şi 
unificarea societății „,Crucea”' cu societatea ,,I. Cucuzeľ’, ca 
una ce e recunoscută ca persoană morală. 

Cele două asociaţii rămase, ,,Macarie” şi ,Cucuzel”, igno- 
rând totuși cauza principală, care ar fi trebuit să le unească, 
cu idei antagoniste, propagate în cele două reviste „Glasul Stra- 
nei”? şi „I. Cucuzel””, infiltrează, tot mai mult, ura și intriga, 
între membrii acelor două asociaţii. De aceia, la 1 Ianuarie 1915, 
în urma unei înţelegeri prealabile între comitetele celor două , 
societăți din Bucureşti, se hotărăşte, în principiu, unirea celor 
două societăţi într'o singură societate cu numele de ,,Ma- 
carie”, încetarea apariţiei buletinului „Glasul Siranei”” şi recu- 
noașterea, ca organ cultural, revista „,Cultura”. 





Protopsaltul Pană Brăneanu.: 


www.dacoromanica.ro 


26 


Evenimentele cauzate de războiul realizării idealului na- 
ţional, au întârziat definitivarea hotăriîrii provizorii din 1915, 
şi abia la 23 Septembrie 1920, în Bucureşti, prin o prealabilă 
înţelegere între cei doi președinți ai societăţilor ,,Macarie” şi 
„„Cucuzel””, se hotăreşte şi se admite, de adunările generale, con- 
topirea lor în ,,„Asociația generală a cântăreților bisericeşti din 
România „,I. Cucuzel”, sub preşedinţia d-lui Popp-Viea, inspec- 
tor general în ministerul cultelor şi artelor, care după un an de- 
misionează, urmându-i la preşidenţie I. Popescu-Paserea. 

Pentru binele cântăreților, pentru progresul lor culturai şi 
profesional, se tranşează definitiv chestiunea unirii, care face 
puterea lor, prin stăruința plină de însufleţire a d-lor : I. Popescu- 
Paserea, preşedintele asociaţiei, Păun I. Bellu, P. Chireuleseu, 
Z. Dateuleseu cântăreţ la biserica Albă vicepreşedinte al aso- 
ciaţiei, T. Pompiliu, S. Mondea, Atanasie I. Niţeanu, C. Ionescu- 
Sohat, Anghel Dimitreseu dela biserica Doamnei, C. Georgescu, 
Petre Velicu dela biserica Creţulescu, Udriștoiu dela biserica 
Sf. Ilie şi tenor la Operă şi alţii. 

La 12 Decembrie 1920, adunarea generală a societății cân- 
tăreţilor ,„I. Cucuzel” îşi votează statutele, cari, în urmă, au fost 
sancţionate prin înaltul decret cu No. 1689 din 1921. 

Astfel constituită şi cu puteri unite, la 31 Mai 1921, asociaţia 
îşi ţine primul ei congres cu delegaţii asociaţiilor din întreaga 
țară. Din o luptă demnă cu documentări reale, foloasele acestui 
prim congres s'au evidenţiat prin recunoaşterea unui drept al 
cântăreților, dreptul la gradaţie, pe care-l revendicau, cu drept 
cuvânt, de multă vreme. 

Pentru progresul vieţii bisericeşti şi naţionale, mitropolia 
lingro-Vlahiei, împreună cu toate eparhiile din ţară şi ministerul 
de culte, prin ordinele oficiale din 11 Februarie 1921, acceptă 
să patroneze „Asociaţia generală a cântăreților bisericeşti din 
România”. 

Inainte încă de înfăptuirea unirii tuturor asociaţiilor de 
cântăreţi din Bucureşti, într'o singură şi mare asociaţie, ele, 
societăţile „7. Cucuzel”, „ler. Macarie” şi „„Crucea”, îşi activau 
existenţa lor prin fel de fel de porniri de natură culturală. Soc. 
„Macarie Ieromonahul’ dă, la 2 Februarie 1910, în sala Eintracht, 
un concert vocal, cu un program format, în mare parte, din me- 
lodii de psaltichie monodică. Pentru popularizarea şi cultura cân- 
tărilor bisericeşti, întreprinderea soc, „„Macarie”, nici că se putea 
să fie mai interesantă ; de aceia, încurajată la prima ei manifes- 
tare, la 2 Mai 1912, dă un concert coral în sala Ateneului din Bu- 
cureşti. Programa a fost, eminamente, consacrată compozițiilor 
religioase și naţionale ale lui Anton Pann. Amintirea cântăreţului 
poet şi literat a atras la concert pe toţi acei intelectuali, cari, 
în activitatea lor, sunt mereu conduşi de spiritul măreţilor pre- 
decesori. Pe lângă concepţia melodică a cântărilor religioase, 


www.dacoromanica.ro 


27 


ca răspunsurile glasului al 5-lea, etc. s'au cântat, în partea a 
II-a, cântecele de lume ale lui A. Pann, ca: Mugur, mugurel, 
Tulpină dragă, Hora veche şi altele din colecţia ‚Spitalul Amo- 
rului””. Cu această ocazie, profesorul I. Popescu-Paserea,în con- 
ferinţa care a precedat acest concert, a relevat faptul că melodia 
cântecului „„Deşteaptă-te Române” aparţine lui A. Pann. E regre- 
tabil că, din acest punct de vedere, acţiunea acestei so- 
cietăţi s'a oprit la acea dată, în manifestările ei de musică 
bisericească. 

Dar, culturalmente, această societate a stăruit şi a reușit 
a înfiinţa o şcoală de cântări bisericeşti, care, la 28 Iunie 1912, a 
şi prezentat elevii la primul examen de clasă, fiind examinaţi 
asupra musicei teoretice, tipic, glasul I şi V din Anastasi 
matariu. 

Revistele acestor asociaţii „I. Cucuzel”” condusă de N. Seve- 
reanu, harnicul profesor din Buzău, „Glasul Siranei şi Cultura”, 
au contribuit şi ele la crearea unui curent de sănătate sufletească 
printre psalţi, iar coloanele acestor reviste au contribuit ca me-. 
lodia stranei să-şi recapete autoritatea istorică a lui Macarie şi 
a lui A. Pann. Fag 

Aşa, economul Al. Popescu-Cernica, reflectând, în revista 
„Cullura” din Iunie 1914, asupra modului de a cânta a psal- 
ților la strană, spune: „Cântărețul e farul care poate înduioşa 
inima prin o cântare dulce, sonoră, frumoasă, lină şi fermecă- 
toare. Şi tot cântăreţul, străin de arta musicală şi cu 0 voce 
spârtigoasă, gângavă, mult nazală şi fără nici o noimă, în loc 
să facă pe credincios a se lipi de biserică şi a iubi casa Dom- 
nului, îl poate desgusta, îl poate face să zică : „La ce să mă duc 
la biserică? ceam să aud acolo? nimic, decât un popă mor- 
măind şi un dascăl incult, cu o voce respingătoare şi aproape 
animalică”. 

O cântare dulce, lină şi plăcută după cel cu rostul de aur 
e o cântare angelică, heruvimică și plină de farmec. Să cântăm 
deci, pe cât ne e cu putinţă, să nu strigăm, să nu ne opintim, 
să nu gesticulăm, când cântăm, ci, din imnele, doxologiile și 
trisaghiile „noastre, să facem astfel ca sufletul şi inima celui ce ne 
ascultă, să rămână cu desăvârşire satisfăcute, iar numele lui 
Dumnezeu să se binecuvinteze. 


www.dacoromanica.ro 


28 


PSALȚI VESTIŢI AI MUNTENIEI. 
IEROMONAHUL MACARIE. 


Prin secolul al XVIII-lea, sub domnia fanarioţilor greci din 
Muntenia şi Moldova, musica bisericească greacă ajunge 
la cel mai înalt grad de desvoltare și considerare. Cântăreţii 
bisericeşti greci, erau răsplătiți cu îndestulare de către Domnii 
şi Mitropoliţii fanarioți ai ţării, erau scutiţi de biruri şi onoraţi 
cu ranguri bisericești, ceia-ce a dus musica bisericească la de- 
generarea laică. Petru Peloponesianul, supranumit şi Lam- 
badarie, introduce și în ţările româneşti spiritul laic al psalti- 
chiei. In biserică, încep să se audă melodii lumești, diferite se- 
renade, ce răsunau pe malurile şi apele Bosforului, numite ma- 
nele şi tazâmuri ; iar în Bucureşti, cântăreții bisericeşti, viu im- 
presionaţi de primele reprezentații de operă ale trupelor străine, 
uitase mersul melodic al heruvicelor şi chenonicelor şi, fără voie, 
o îndrumau pe melodii din ,„,Don Juan” sau ,,Bărbierul din Se- 
villa”. Intr'o Duminică, la liturghie, scandal mare la Sărindar, 
epitropul, om evlavios, recunoaște în „Sfânt Domnul Savaoth”'*, 
aria : „Voyez sur cette roche” din opera Fra Diavollo :). 

Se impuneă deci o purificare în manifestările noastre reli- 
gioase. In cântăreții greci, cari invadase ţara în mare număr, 
nu ne puteam aşteptă la o reformă. Numai o simţire românească 
puteă să ne salveze din destrăbălarea ce ni-o importase, cu atâta 
nepăsare, străinismul. 

Nădejdea se ivise. In satul Perieţii din Jud. Ialomiţa, în anul?) 
1780 sau 1785 se naşte copilul, care, mai târziu, adolescent fiind 
şi întrând în tagma călugărească, primi numele de Macarie 8). 

Profesorul Const. Erbiceanu, afirmă că, în anul 1889, a 
găsit la mânăstirea Viforâta din jud. Dâmboviţa, pe o soră a lui 
Macarie, o călugăriţă gârbovită de bătrâneţe, care i-a dăruit un 
pateric) şi un manuscript de cuvântări bisericești, scris de însăşi 
mâna lui Macarie, pe care le are şi acum, în preţioasa bibliotecă, 
de unde reiese că Macarie s'a născut în vechiul regat, nu în Tran- 
silvania, după cum afirmă unii. 

Crescut şi educat în spirit bisericesc, la mânăstirea Căldă- 


1) Vezi: Scrisori către V. Alexandri, de I. Ghica. Vol. III, p. 48. 

2) Nu se poate afirma cu siguranţă data naşterii. Mitropolitul I. Naniescui 
afirmă că ar fi anul 1750, alţii 1770. Vezi: Macarie de N. M. Popescu. 

3) Până *n present, dintre toate studiile făcute asupra vieţii şi activităţi 
lui Macarie Ieromonahul, acea care presintă un tot complect, o biografie minu- 
ţios documentată, e, netăgăduit, lucrarea preotului Nec. M. Popescu, profesor 
la universitatea din Bucureşti, vicepreşedinte al soc. mus. „Carmen“, lucrare 
intitulată : „Viaja şi activitatea dascălului de cântări Macarie Ieromonahul“ 1908. 

4) Colecţiune din vieţile cuvioşilor pustnici. 


www.dacoromanica.ro 


29 


ruşani, dotat cu un caracter ales, monahul Macarie, câştigă, în 
scurtă vreme, încrederea clericilor erarhici, mai cu seamă a mi- 
tropolitului Dositei Filitti, care, punându-l să înveţe musica dela 
protopsaltul mitropoliei, apoi ridicându-l la gradul de Iero- 
monah, îi încredinţează şi rangul de portarie, post de încredere, 
în care a fost instalat de mitropolit, cu solemnitatea trebuitoare, 
când, atingându-l cu cheile, i-a zis : ,„,Consideră-le pe tine ca dând 
socoteală lui Dumnezeu de lucrurile ce sânt închise sub aceste chei” 1). 
Ce distanţă considera- 
bilă e însă între modestele 
obligaţii ale funcţiei sale şi 
marea operă de cultură mu- 
sicală bisericească, ce a 
întăptuit-o, lăsând'o moşte- 
nire generaţiilor viitoare. 
Dotat cu un talent musical 
distinct, îşi consacră acti- 
vitatea numai musicei bi- 
sericeşti. Dar ceeace studia 
el, musicalmente, nu se 
puteă lipi de sufletul său 
românesc, de aceia îndu- 
rerat spune : „,şi au început 
a se cântă cântece lumești, şi 
de multe ori a se auzi, în 
sfânta biserică, chiar acelea 
ce le cântă Turcii în cafenele, 
prin adunările lor şi profora 
de Țarigrad” *); iar înpo- 
triva psalţilor greci, veniţi 
din Turcia în România, 
spune:*,,de ar fi cel din 
neamul acela (grecesc) căt de 
ticălos, de ar cânta căpreşte, ieromonahul Macari, 
de ar gongăni ca dobitoacele, Dascăl de muzichie și portarie al 
de s'ar schimonosi cât de St. Mitropolii a Ungro-Vlahiei 1780—1836. 
mult, dar pentru că este din 
neamul acela, îndată este şi dascăl, şi desăvărşit şi cu ifos de Țari- 
grad. Dar românul de-ar avea meşteşugul şi iscusinţa lui Orfeus şi 
glasul nu al lui Cucuzel, ci al arhanghelului Gavriil, peniru că 
este Român, îndată îi dau (grecii) titlul, că nu este nimic deel, 
cântă ,,Vlahica” n'are proforă de Țarigrad, şi îi împletesc mii de 
defăimări. De nu va cânta cineva şi amestecături de pesirefuri 
în sfânta biserică, nu este primit nici dascăl, iar de va cânta chiar 





1) Vezi: Muzica bisericească de Nifon Ploeşteanu, episcop la Galaţi şi „La 
Grande Encyclopedie” Tom. 7, p. 367. 
2) Vezi; Catavasierul musicesc, pag. 3—14, de Macarie. 


www.dacoromanica.ro 


30 


alcătuiri turceşti, măcar să nu ştie nimic bisericesc, acela este 
lăudat şi desăvârşit şi cu ifos de Țarigrad” 1). 

La 1820, mitropolitul Dionisie Lupu încrezător în musicali- 
tatea lui Macarie, care se desăvârşise în cunoștințe teoretico- 
practice ale ambelor sisteme, vechi şi nouă, din musichia 
bisericească, îi încredinţează conducerea şcoalei de cântăreţi, 
înfiinţată la Mitropolia din Bucureşti, unde se pregăteau gră- 
mătici pentru preoţie. 

Pe lângă această însărcinare didactică, mitropolitul Dio- 
nisie, institue o comisiune din Ieromonahul Macarie, Anton Pan 
şi protopsaltul Pangratie dela mitropolie, cu misiunea de a con- 
lucră la traducerea. din grecește în româneşte, a întregului re- 
pertor musical trebuitor oficiilor religioase. Din motive ambiţioase, 
comisiunea n'a putut dăinui şi astfel, ieromonahul Macarie ră- 
mâne singur la realizarea desideratului mitropolitan. 

Intrat astfel în acţiune, aranjează pe noua psaltichie şi în 
limba română : Teoreticonul, A nastasimatarul şi Irmologhionul 2). 
Cu manuscrisele sale întâmpină, însă, mereu greutăți de pre- 
dare în şcoala sa de musichie; de aceia ceru binecuvântarea mi- 
tropolitului spre a le tipări. 

Iată că, zavera lui Tudor Vladimirescu 2), face ca toţi spe- 
cialiştii tipografi, de pe acele vremuri, să se refugieze, care încotro, 
punând în imposibilitate, pe Macarie, să-şi vadă lucrările 
date publicităţii. De aceia se hotărî a plecă la Viena, având, în 
acest scop, sprijinul material al spătarului Grigoraş Grosul; 
iar din partea unui oarecare Stan Popovici, din Sibiu, obţine la 
2 Noemvrie 1821, o scrisoare de recomandaţie, în cuprinsul ur- 
mător: „Pe părintele Macarie Portariul, lam recomandarisit 
dumitale ; ie poftescu alu primi şi a-i da mână de ajutor la tipărirea 
cărților, cu care am făcut simfonie la acele cărţi. Macarie dascalul 
de musică bisericească, vine la Vieana spre tipărire de două cărți 
de cântări bisericeşti : Anastasimatarul şi Irmologhionul, carele 
slovele de note le aduce cu sineş ''4). 

Din Lugoj, Macarie ieromonahul-Portarie, la 5 Noembrie 
1821 scrie: ,„,Acolea la Sibiu am cunosculu un tarafu din cei ce 
pizmuesc sporirea şi deşteptarea neamului nostru, foarte inprotivnic 
asupra lucrului meu : unul care în toate zilele mă colachejsea, şi-i 
dam inima, tocmai la plecare-mi viind, s'au vărsat otrava şi patima 
şi cu chip subțire mi-au spusu că este pusu de alții. Pentru care 
ştiu că nu vor înceta în tot chipul de a să sili ca să mânjască bună- 
voința şi osârdia domnitale, de vor fi înţeles că Domnia-Ta eşti 
pricinuitorul acestui sfânt şi folositor lucru. Ei mie cu aceasta nu 


1) „„Catavasierul musicesc” pag. 3—14, de Macarie. 

2) Musica bisericească de arch. Niton Ploeşteanu. 

3) Vezi: Tezaurul liturgic, de Dr. B. Cireșanu. 

4) Vezi: Contribuţii la ist. lit. rom. de N, Iorga, în An. Ac. Seria II, Tom. 
1], pag. 234. 


www.dacoromanica.ro 


3L 


mi-au făcut alta, că, adevărat, turburarea până acum încă nu mi-au 
trecut, dar râvna mai mult mi-au aprinsu. Rog şi pe domnia-ta 
ca întru nimic să nu plecaţi auzul, ci fii patriot râvnitor, nimic 
înpuținându-vă, că acum au început războiu, şi cei văzuţi şi cei 
nevăzuţi, iar, după ce să va începe să vor ruşina şi unii şi alții. 
Eu fără bună voinţă şi ajutorul domnitale nimic nu pot face, 
şi, de să va face, nu numai cinstit numele domnitale va rămâne 
nemuritoriu, ci să fie prea bine încredințat că şi în ceruri să va 
scrie”. 

Ajuns la Viena şi intrat în acţiunea tipografică a cărţilor sale, 
la 10 Fevruarie 1822 ' scrie protectorului său : „,S'a învoit cu popii 
armeni, ca unii ce au privileghiuri ca, ori pre ce limbă să poată ti- 
pări, şi slovele cuvintelor le fac ei cu cheltuiala lor, iar notele mele 
de iznoavă să dreg şi să varsă aici... Voia noastră era ca să tipărim 
trei mii de Anastasimatare, trei mii Iromologhii, trei mii grămatici, 
câte o mie de fieşte care carte pentru fara Românească, pentru Mol- 
dova şi câte o mie pentru aceste locuri, — care din toate părțile ni 
se cer. A făcut contract pentru câte 1000 numai, până la respuns 
de la tovărăşie, frate mieu şi a lui chir Ghiţă Opran... Eu'am oameni 
de a le trece în țările noastre, precum şi într'aceste părți. Anasta- 
simatarul şi Irmologhionul cu roşu mai în josu de câte 15 lei nu 
le vom da, şi gramatici câte cinci lei. Eu când aş avea bani, toată 
lumea ar cunoaşte râvna care am spre folosul neamului, că mi-aş 
jertfi şi osteneală şi cheltuiala şi toate cărțile le-aş împărţi de po- 
mană neamului, dar, neavând, nu pot a nu zice că dumnezeească 
Pronie mam povăţuit de a câştiga puternic ajulorul domniilor 
voastre spre a săvârşi înfocarea râvnei mele. Că cine altul într'aceste 
vremi ar ji putut arăta atâta vitejească facere de bine neamului, 
întocmai cu a lui Ptolomeu 1) precum Domnia Voastră”? 

Pentru terminarea mai grabnică a lucrărilor sale tipografice, 
Macarie le dădu în editura lui Zenobie Pop zis şi Zamitir Pop, 
de loc din Sibiu, omul de încredere al mitropolitului Veniamin 
al Moldavii, care îi încredinţase spre supraveghere, la Viena, pe 
mulți studenţi români ?). 

In chestiunea tipăririi cărţilor sale, Macarie, ţine corespon- 
denţă cu stolnicul Voicu Pericţeanu, la 12 Martie 1822; iar la 
22 Martie, cu acelaş, pentru bani. 

O parte din cărţile tipărite, fiind destinate Ardealului, pen- 
tru introducerea lor, în aceste părţi, trebui o prealabilă autori- 
zaţie a patriarhului sârbesc, care, acordând învoirea, la 2 Julie 
1822, scrie lui Gheorghe Sina că n'a primit cartea de cântari 
tipărită de mitropolitul Grigorie al Ungro-Vlahiei ‚Obwohl mein 
Wunsch nicht ist dass diese Art des Gesanges,die von die hierlandes 
üblichen verschieden ist, auch in den Kaiserlich-Koniglichen Län- 


1) Vezi Contribuţia ist. lit. rom. de N. Iorga, în An. Ac. S. II T. 28, p. 235. 
2) Idem, p. 184—185. 


www.dacoromanica.ro 


32 


dern eingeführt werde”, permite numai fiindcă exemplarele cele- 
mai multe sunt pentru ţara românească 1). 

La 2 Iulie 1823, Macarie Ieromonahul, comunică spătarului 
Grigoraş Grosul că, în această săptămână scoate colile 18—19 
din Iromologhion şi propune a face exemplare şi cu titlul Basara- 
biei, cu numele monarchului şi al arhiereului local 2). 

La 10 Iulie 1823, comunică ştirea că Anastasimatarul e gata,, 
şi venind la Bucureşti, îl va arătă „Eu acum tipăresc cu patru 
leascuri şi va mântui repede. Pentru Basarabia a venit 500 ex. 2) 

La 5 Sept. eforia şcoalelor formată din mitropolitul Grigorie 
C. Bălăceanu, Iordache Golescu, Mihail Ghica şi Nestor, face con- 
tract cu €. Pop, „pentru una mie trupuri psaltichii rumăneşti, ce 
sânt în trei mii bucăți, adică gramatica psaltichiei, A nastasimataru 
bisericesc şi Ermologlhion, ce s'au tipărit la Viena, cu toată chel-- 
tuiala dumitale, şi s'au şi legat după forma ce li s'au arătat ; care 
psaltichii s'au făcut chibzuire şi cu ştirea prea Inălfatului Domn 
a vă lua pe sama Casei Școalelor, în pref de tl. douăzeci şi şapte 
de mii (din cari se dau 10.000 ; iar restul într'un an, cu dobânda 
de il. trei la pungă pă lună) €). 

La 9 Octombrie 1823, Stolnicul Voicu Perieţanul scrie, din. 
Ruşava, lui Macarie că, pentru vinderea cărţilor în Moldova, 
are un aghent : iar la 16 Oct. acelaş an, îl anunţă pe Macarie că 
Pop a vândut la Bucureşti 1000 de psaltichii pe 27 sfanţi 5). 

La 21 Noembrie 1823, mitropolitul Grigorie, confirmă: 
„S'au primit cărţile de musichie” $). 

Odată cu venirea la domnic a lui Grigorie Ghica, Macarie 
Ieromonahul, se reîntoarce dela Viena. Dascălilor de musichie 
Costache şi Grigorie, pentru serviciile aduse de ei, în biserică 
şi în şcoală, în tot timpul ocupaţiei sale din Viena, le aduce 
drept recunoştinţă, dedicaţia volumului Teoreticonul, Anasta- 
simatarul, cu cele opt glasuri; iar svetelnele şi voscrisnele le de- 
dică mitropolitului Veniamin al Moldovii. 

Volumul Irmologhionul, pe lângă partea musicală, catava- 
siile, axioanele şi alte cântări mai cuprinde o prefaţă foarte in- 
teresantă, din punct de vedere al comparaţiei cântărilor psalti- 
chiei din trecutul Românilor cu acel din timpul fanarioţilor ?). 

Teoreticonul cuprinde 30 de pagini, înpărţit fiind în 19 
capitole, conţine reguli asupra teoriei psaltichiei, iar în adaus 
aplică semnele musicale, având şi mai multe exerciţii de întonare. 

In general, întreaga lucrare a lui Macarie se prezintă, po- 


1) Vezi Contribuţia ist. lit. rom. de N. Iorga, înan. Ac. S. II. T. 28, p. 236. 
2) idem, p. 184—185. 

3) Idem, 

4) Vezi: Contribuţii la ist. lit. rom. S. II, Tom. 28 de N. Iorga, p. 237. 
5) Idem. 

6) Idem. 

7) Cartea de muzică, de N. Ploeşteanu. 


www.dacoromanica.ro 


33 


trivit înprejurărilor, în condițiuni ireproșabile, cu caracter Li- 
pografic ales şi în două culori, roş şi negru. 

Din stocul de cărţi, tipărit la Viena, Macarie duse, conforni 
convenției, câte un număr din lucrările sale la Iaşi, presentând, 
cu acest prilej, mitropolitului Veniamin, Anastasimatarul pe 
care il dedicase ; apoi cu blagoslovenia acestui erarh, se duse la 
mânăstirea Neamț, unde iniţia, în 1821, pe călugări, în nouă 
psaltichie românească. 

La 29 Iunie 1825, mitropolitul Grigorie al Ungro-Valahiei, 
spre lămurirea întregii socoteli a imprimatelor lui Macarie, 
spune : „au adus toală rămăşița cărților de musichii, şi s'au îm- 
plinit lipsa sumei cei cumpărată, dar în coletul cel trimis cu acea- 
stă rămăşiţă de cărţi, s'au găsit şi tablele halcograficeşti ale musi- 
chii, alăturată între dânsele, şi o tablă deosebită, ce iaste pe numele 
Sf. biserici ot Sibiu, pentru care nici o pomenire cândva nu s'au 
[ăcul. Și de s'au făcut această adăugare a însoţiri tablelor ce s'au 
zis mai sus, după iconomie dumnezeească a fi aici la sfânta Mitro- 
polie, a să întrebuința după vremi, de să va întâmpla să aibă trebu- 
ință, vor rămânea întru păstrare spre pomenire, atât a Dumitale, 
cât şi a cinstitului neam a dumitali, afară din table, ce iaste pe nu- 
mele zisei biserici care urmează a să afla la locul ei, iar, de nu va 
fi într'acest chip, vei scrie dumneata, şi să vor trimite înnapoi” 1). 

In anul 1827, din ordinul domnitorului Gr. Ghica, Macarie, 
folosindu-se de caracterele tipografice ale mitropoliei, cumpărate 
dela nefericitul Petru Efesiul își tipăreşte Utrenierul. 

Pentru introducerea și popularizarea tot mai mult a lucrărilor, 
Macarie, îşi continuă la 1833, apostolatul ca profesor de musică 
la şcoala episcopului Chesarie din Buzău; aci, având, printre 
elevi, pe Iosif Naniescu, mitropolitul de mai târziu al Moldovii. 

Pe lângă lucrările tipărite ale lui Macarie, au mai rămas, 
spune dr. B. Cireşanu în tezaurul liturgic, o serie de composiţii 
musicale, în manuscris compuse în 1827, ca: Stihirariul, Pa- 
padichia, Colofoniconul, Pricestinarul, Anixzandariul şi altele, 
cari se află în bibliotecile Academiei române. De asemenea, o 
psaltichie în manuscris, cu cântări bisericești, pe text românesc 
şi grecesc, alcătuit de Macarie, după musica lui Petru Efesiu, 
Grigorie şi Petru Lambadarie, cuprinzând : axioanele praznicilor, 
irmoasele gl. I, II şi III. La pag. 260 al acestui manuscris 2). 
se cetește următorul titlu : Axionul care s'a alcătuit întâi după 
porunca îngerului carele întăi l'au cântat, precum și îngerii în 
ceruri pe acest glas îl cântă 3). 

La 1846, după o strădanie de mai bine de un sfert de veac 
pentru rădicarea la demnitatea cuvenită a cultului religios în 
biserica strămoşască, Macarie, îşi dă ultima suflare de viaţă, 


1) Vezi: Contribuţii la ist. lit. rom. de N. Iorga, An. Ac. S. II, T. 28 p. 238. 
2) Manuscris oferit Academiei de A. Petruţ, la 26 Oct. 1896. 
Vezi: Catalogul manuscriselor rom. ale Ac. p. 91. 





Mihail Gr. Posluşnlcu. — Istoria Muslcei la Români. 8 


www.dacoromanica.ro 


34 


împăcat în conştiinţa sa că munca i-a fost cu spor şi cu roduicie 
vădită. Mai târziu, din iniţiativa şi contribuţia bănească a so- 
cietăţii cântăreților bisericești din București, în frunte cu pre- 
şedintele ei, Popescu-Paserea, craniul lui Macarie, a fost aşezat 
într'un sicriu de lemn de nuc masiv, cu ornamente sculptate și 
tapisat,pe din lăuntru, cu pluș roș, şi astfel transportat, cu mare 
pompă, la 4 Iunie 1913, în biserica cimitirului mânăstirii Viforâta 
lângă Târgovişte, şi pus pe masa din dreapta a iconostasului, 
spre a fi pururea de veghe la săvârșirea neştirbită a operii sale 
musicale în biserică. 

Toţi compositorii de musichie bisericească cari s'au perindat 
după moartea lui Macarie, au avut ca bază de îndrumare, pe 
lângă creaţia musicală a lui Anton Pann, în majoritatea cazu- 
rilor, pe aceea a leromonahului Macarie. Aşa, psaltii: 

N. Gh. loneseu, Oprea Dumitrescu, în lucrările lor, ur- 
mează şcoala lui Macarie şi Anton Pann. loan Dascălu și 
Ioan Şteiăneseu cu colaborarea cărților lui Macarie, alcătuesc, 
în 1850 în manuscris, o psaltichie, care cuprinde: rânduiala 
utreniei, rânduiala liturghiei, rândul heruvicelor mici, heruvicele 
lui Petre Efesiu, azioanele praznicelor, chenonicele săptămânale 
şi cele dominicale, 21 de chenonice pentru toate sărbătorile mari, 
patru polielee, lumină lină, cântarea de laudă la urhiereu şi o 
cântare grecească. 

Episcopul Nifon al Dunării de jos, în lucrarea sa ,,Musica 
bisericească” spune: chipul lui Macarie eră la figură brunet, 
ochii ncgri şi statura mijlocie. Pe lângă calitatea de musician, 
mai eră şi un distins orator; iar în opera sa musicală i se dato- 
reşte reforma înfăptuită, prin curățirea cântărilor de străinisme, 
acomodându-le spiritului melodic naţional. 

Cu nici un preţ nu putea, Macarie, suportă nu numai melodia 
străină, mai cu seamă, cea greacă venită dela patriarhie, dar 
nici măcar simandicoasele figuri ale cântăreților străini, căci, 
spune el: „In anii trecuţi a venit în ţările noastre, cel mai întâi 
dascal al neamului lor (grecesc), care, cu toate că meşteşugul îl 
avea ca cel d'iniâi, dar la dulceața glasului, când cânta cu cei de 
ai neamului nostru, dascali românii, în simțirile ascultătorilor, da 
un sălbatec sunet ca de cucuvae, pe lângă rândunele bine glăsui- 
toare 1). 

Composiţiile monodice ale lui Macarie sunt compuse pe un 
ton liniştit. Sistemul lui de a cânta înlătură strigătele supărătoare, 
trecerile repezi peste note şi alte figuri grele şi nepotrivite, fie 
în suire sau coborâre; de aceia musica lui Macarie a pătruns 
în biserică şi va rămâne. Astăzi în şcoalele de musichie în ma- 
joritatea lor, nu acceptă decât metodul lui Macarie sau Anton 
Pann. 





1) Vezi: Tezaurul liturgic de dr. B. Cireşanu, p. 530. 


www.dacoromanica.ro 


35 


ANTON PANN 


De opera culturală în general, şi mai cu seamă, de proza 
şi poezia lui Anton Pann, s'au ocupat mulţi din scriitorii ro- 
mâni 1). Cel mai întins studiu asupra operii, lui Anton Pann 
în direcţiile ei literare şi musicale, l'a înfăptuit G. D. Teodoreseu 
în scrierea sa „Viața și activitatea lui Anton Pann” și în arti- 
colele publicate în „Revista Nouă” anul IV No. 1 şi 2. 

Mulţi din biografii lui Anton Pann îl dau ca aventurier ro- 
mantic. Indrăgostit de nepoata stariţei de la Mânăstirea Din- 
trun lemn, fuge cu ea la Braşov sau Sibiu, cum susţin unii. Aces- 
tuifapti se atribue cauza pentru care Anton Pann şi-ar fi încer- 
cat a-și schimba numele în Antonie Pantoleon Petroveanu, aceas- 
ta spre a derută cercetările stariței?). Intr'un caet de note 
musicale scris pentru călugărițele dela acea mânăstire este is- 
călit cu acest nume schimbat 3). 

Anton Pann este unul din cei mai de seamă şi mai plastici rege- 
neratori ai musicei bisericești; iar în ce priveşte laismul mu- 
sical, în societatea românească de pe la începutul secolului 
al 19-lea, e primul compositor și cel dintâi care a scris cân- 
tecele de lume şi cele populare pe notaţiunea musicală psaltică. 

In biografia redată de scriitorii noștri, se spune că: prin 
tatăl său, căldărar de meserie, Anton Pann ar fi de origină ro- 
mân. Pann-tatăl, stabilit în satul Slivin sau Slivden din Tracia 
romană, se căsători c'o tânără greacă, Tomaida, şi dobândise, 
mai întâi, o fată, care nu trăi, apoi succesiv doi băeţi. La înce- 
putul anului 1794, această familie spori cun al treilea fiu, cu nu- 
mele de Anton. Părinţii acestuia, fără stare materială, n'aveau 
putinţa, să deå copiilor lor o creştere şi o cultură aleasă ; de aceia, 
cel mai mare din copii, învăţă de asemenea, meseria de căldărar, 
cel de al doilea făcu ucenicie la abagerie, iar cel mai mic, Anton, 
îl dete în îngrijirea dascălului bisericei din sat. 

Antonache, dotat dela natură cu agerime de spirit şi cu pu- 
tere de iniţiativă, în anii cei mai fragezi se deprinde a iubi reli- 
giunea. De aceia învaţă scrierea și citirea, iar Duminicile și în 
zilele de sărbători, pe cât îi permiteau puterile, da ajutor dască- 
lului bisericei, îi ţine isonul la cântări sau recită, în locu-i, câte 
una din rugăciunile uşoare. 

Cu modul acesta, la moartea părintelui său, micul Anton 


1) a) Vezi: Literatura populară română de dr. M. Gaster, 1883. 
b) Bibliografia cronologică româna de Dimitrie Iarcu în 1873. 
c) Istoria artelor de Idieru profesor. 
d) Ist. musicei bis. de episcopul Nifon al Dunării de jos. 
2) Art. „Anton Pann“: de Gh. Cardaş, în Univ. lit. No. 11, 1926 
3) Vezi: Rev. „,Sămănătoruluic« din 1903. 


www.dacoromanica.ro 


36 


cunoşteă toată rânduiala serviciului religios şi posedă câtevă 
noţiuni de psaltichie, cu care şi-ar fi putut agonisi existența ca 
paracliser, dacă etatea nu lar fi împiedicat dela o asemenea 
profesiune. Tocmai atunci, îndată după moartea tatălui său, 
isbucni războiul ruso-ture 1806-—1809. 

Tus-trei fraţii cu văduva lor mamă, fură luaţi în Rusia, 
ca mulţi alţii, mai întâi fiindcă li se promiteă o soartă mai 
bună, al doilea spre a contribui la triumful sfintei cauze a 
ortodoxiei, şi, în fine, pentru nesiguranța în care se află orice 
creştin, într'untimp, 
când furia şi fana- 
tismul  Osmanliilor 
nu mai cunoşteau 
nici o limită. 

Arhiereul Nifon, 
afirmă că, Anton 
Pann, ajuns în robia 
Ruşilor sau ca emi- 
grant la Ruşi, cu 
mama sa, s'arwfi în- 
rolat într'o bandă 
militară a unui re- 
giment de cazaci. 
Afirmația nu pare a 
fi verosimilă, ţinând 
seama că, pe acea 
vreme, Anton n'avea 
decât vre-o 12 ani, 
afară de cazul dacă a 
intrat doar copil de 
trupă. 

Ajunşi în Basa- 
rabia, cei doi fraţi 
vrâstnici, înrolați în 
armata pedestrimei, 
își găsiră sfârşitul în 
asediul Brăilei în 
Martie 1809. 

Micul Anton, ca să-și câştige traiul, întrase în corul bisericei 
catedrale din Chişinău, ca unul care aveă o voce aleasă de So- 
prano, şi întru cât aveă noţiuni de psaltichie, după cum însă-și 
afirmă în opera sa ,,Rânduiala sfintei și dumnezeeştii liturghii” 
tipărită la 1847, la pag. 53 : „Doamne milueşte, cântat în rusește 
de mine, A. Pan, aflându-mă între Sopranii armoniei eclesia- 
stice, la anul 1810”. Astfel, la 16 ani, exercitându-se într'un cor, 
dobândeă noui cunoștințe de armonie, pentru facilitarea cărora 
învăță să cânte şi cu chitara. 





Anton Pann 


www.dacoromanica.ro 


37 


Induerală de pierderea celor doi fii, înspăimântată şi de 
faptul că noi lupte războinice se proectase de Ruşi în contra 
“Turcilor şi în contra lui Napoleon Bonaparte, Tomaida, mama 
lui Anton, se hotărăşte să fugă, de teamă, mai cu seamă, ca nu 
cumva să-i înroleze singurul ei copil, ce-i mai rămăsese. In 
consecinţă, la 1812, ea îşi găsi refugiul în ideia de reîntoarcere 
în Muntenia, ude, prin venirea la domnie a lui Ion Caragea 
al 2-lea, se înlăturase guvernul rusesc. Deci, într'o noapte 
întunecoasă, profitând de învălmăşeala de pretutindene, trece 
Prutul, prin un vad priincios, la Fălciu. De aci, când pe 
jos, când cu sania, pe o iarnă cumplită, care îngheţase 
armatele franceze în expedițiile ei din Rusia, sosi în Bucu- 
reşti. Aci Anton, fu îndată primit ca paracliser la biserica 
Olari, ca al doilea cântăreţ la Sfinţi, urmă învăţăturile de psal- 
tichie a lui Dionisie Fotino cât şi în şcoala lui Petru Efesiu ; în 
a cărui tipografie, ucenic fiind, se desăvârși în arta tipografiei, iar 
cultura sa generală în colegiul Sf. Sava, unde și-a însușit gândirea 
şi simţul românesc a lui Gh. Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu. 

Anton Pan, din practică cunoştea cinci limbi: română, 
greacă, bulgară, rusă, şi turcă, pe cari le deprinsese, fie că maică-sa 
eră greacă, fie din contactul ce l’a avut cu atâtea stăpâniri şi 
neamuri, ca bulgari, români, ruşi şi turci. Mulțumită acestei în- 
sușiri de poliglot, el reuşi să-şi câştige dragostea Grecilor, între 
cari a fost Dionisie Fotino, un scriitor erudit și compositor mu- 
sical, care se simţea onorat de a servi ca intendent a lui Dinicu 
Filipescu şi eră considerat ca amic de fiii acestuia, Grigorie şi 
Nicolae. 

Intrând în cadrul activităţii musicale a lui A. Fann, care, 
cu deosebire, ne interesează, împărțim opera sa în: musică bi- 
sericească şi musică laică. 

Cu mintea sa, lesne aperceptibilă, pe terenul inusicei bi- 
sericeşti, a creat acel spirit, specific în compunerile sale melo- 
dice, în devăr bisericeşti, care s'a perindat din timp în timp, 
s'a generalizat aşa de mult, încât, azi, orice concepţiune me- 
lodică a unui cântăreţ de strană, nu poate fi influenţată decât 
«de vechile melodii ale lui Anton Pann. Melodia e plăcută, ca- 
denţată şi impresionantă, de aceia cântările sale au pătruns 
pretutindeni în biserica noastră, se menţin şi pururea vor trăi. 

Nu mult după stabilirea sa în Bucureşti, la 1819, „,pe când 
mă aflam şi eu, ca director în tipografia de musică bisericească 
„a lui Petru Efesul, pentru întâia dată, am tipărit un azion în 
româneşte” 1). 

La 1821, cu prilejul tipăririi Calendarului lui Bonifatie Se- 
tosul, complectează şi tipăreşte cântările de stea sub titlul de 
„versuri musiceşti”, însoţite de notele musicale de pe psaltichie, 
pentru ariile corespunzătoare. 


1) Vezi: Bazarul teoretic şi practic al musicei bis. p. 33, Buc. 1845. 


www.dacoromanica.ro 


38 


Această colecție de cântece de stea, care a mai fost tipărită în 
1830, prezintă interes când e comparată cu „cantica” din biserica 
romano-catolică, cu imnele religioase ale diverselor rituri și cu a- 
ceea ce la francezise numeşte ‚Chansons de Noël et Calennes” 2). 

Dr. M. Gaster2) referitor la această colecţie, spune: „el nu 
le-a compus, cum se crede de toată lumea, şi n'a făcut altceva, 
decât a tipărit cântece de stea mult mai vechi, schimbându-le puţin, 
când timpul cerea. Noi, într'adevăr, posedăm mai multe manuscripte 
anterioare lui A. Pann, cari cuprind mai toate cântecele de stea 
ale acestui din urmă”. 

Această afirmaţie se referă, de sigur, la textul poetic al cân- 
tării; cât priveşte de musica acestor cântece, notată pe semne 
psaltice, probabil nici ea nu e originală şi nu e decât fixarea pe 
note a unor melodii moștenite şi perindate, multă vreme, din 
generaţie în generaţie. 

La 1822, A. Pann, publică o culegere de cântece de 128 pa- 
gini, cu titlul „,Cântări de stea” şi broşura întitulată „Sfânta 
liturghie”? a marelui Vasilie, retipărită din nou la 1825 şi 1854. 

După ce funcţionă vr'un an de zile (1827) ca profesor la se- 
minarul din Râmnicu-Vâlcea, unde avu de elev pe Nifon, mi- 
tropolitul de mai târziu al Ungro-Vlahiei, împrejurări familiare 
îl determină în 1828, a se deplasă şi stabili la Braşov, unde „,a- 
flându-mă cantor la biserica cea mare din, Schei”, prelucrează 
»Doamne milueşte”” melodie religioasă şi cântări liturgice în limba 
românească 3). De aci, în acelaş an, se reîntoarce la Bucureşti, 
unde urmează cursurile colegiului Sf. Sava, întemeiat de Eliade 
Rădulescu. 

La întoarcerea sa din Braşov, fiind psalt la biserica Olteni 4) 
şi profesor de musică vocală al şcoalelor naţionale din București, 
scoate la lumină „,,versuri musicești” ce se cântă la nașterea 
mântuitorului Is. Hristos și alte sărbători ale anului şi despre 
care în ,,Precuvântare”” spune: 

„+... însă aceste versuri neavându-le tipărite, ci numai din 
auzite spuindu-le, atât le smintise din calea lor, încât mai nici un 
înfeles nu avea într însele... şi ca să nu rămâie puțina mea ostc- 
neală în deşert, le-am dat la tipar, dimpreună cu glasurile lor, 
ulcătuindu-le după meşteşugul musichiei””. 

Tot în acest an, tipărește, din nou, colecţia sa decântece de 
stea, care până la 1854 s'a mai tipărit în cinci ediţii. 

La 1841, Anton Pann, face să apară Tomul I din lucrarea sa 
„Noul dozastar” în tipografia pitarului Const. Peneovici, sub 
direcţia lui Iosif Kopaing, care a lucrat şi notele de cântare. 


1) Vezi: Rev. „Albina” No. 12, 1897. 

2) Vezi: Lucrarea sa de literatură populară română, p. 461. 

3) Vezi: Revista Noua, comunicarea de Gh. D. Teodorescu și Ist. Artelor, 
de Idieru. 

4) Vezi : Tezaurul liturgic de dr. B. Cireșanu. 


www.dacoromanica.ro 


39 


Volumul, în sine, are o prefaţă de 4 pagini, 322 pagini cu textul 
cântărilor şi notele psaltice cu următoarea precuvântare. 

> «+ Atât cei ce aveți cunoştinţă bună asupra musikiei, căt şi 
cei ce aveți râvnă a învăța, folosiți-vă unii cu alții, cântaţi slavele 
ce se coprind înir'ânsul şi vă veseliți întru Domnul şi întru toți 
sfinţii lui. Luaţi în băgare de seamă meşteşugita alcătuire a cân- 
dărilor şi vă îmbogăţiți duhul în melosul stiharic. 

„Autorul acestui Doxastar, sârdarul Dionisie Fotino 1), fiind 
desăvârşit în meşteşugul musikiei, a dat uă probă de talentul său, 
îmbogățind podoaba bisericei cu această întocmire a sa, prin care 
au arătat că şi cântările bisericeşti le putem glăsui cu rostire rito- 
ricească, ca să fie cu înţeles şi cu dulceaţă în auzul ascultătorilor. 
Eu, dorind ca să nu las pe Românii iubitori de musică lipsiţi de 
uă asemene trebuincioasă carte, m'am sârguit a o romăni, ca să 
înlesnesc pe cântăreți a dobândi ştiinţă desăvârşită în cele opt 
glasuri şi să ajungă în stare de a putea revărsa din grumazul lor, 
Jără împiedecare, bună potrivire a glasului la întimpinare a orice 
fel de zicere în cântarea singur-glasnicilor. 

„Acest Dozastar este de neapărată trebuinţă ca să se predea 
şcolarilor îndată după Anastasimatar. Intrânsul iubitorul de mu- 
sică întâmpină tot felul de tesuri, precum de umilinţă, de rugăciune, 
de plângere, de întristare, de bucurie şi altele; întrânsul învaţă cum 
să glăsuiască Intrebătoarea :), Minunătoarea 3) şi ce săvârşuri 
se întrebuințează la toată Pontuaţia ; va şti cum să păzească tonul 
da Ligusa, la Paraligusa, şi la Proparaligusa 4); va cunoaşte Dia- 
pasonul şi Disdiapazonul al fiecărui glas în înălțare peste înălțare 
pogorâre până sub pogorăre ; va vedea ce fel se glăsueşte zicerile, 
cereşti şi cele ce cer suire, cum şi zicerile pământeşti şi câte cer 
josire, şi, cu un cuvânt, va dobândi ideia ca să ştie rosti cu bună 
întocmire şi zicerea cea mai măruntă în fiecare 8 glasuri. 

Deci câți aveți râvnă a învăța meşteşugul musikici şi primiți 
acest Doxastar, nu vă îngreuiați a'l trece, în predare, chiar şi toti. 
Ascultaţi, cu băgare de seamă, toate lucrările, ca să le deprindeți şi 
cu ifosul lor, adică liniştit, cucernic, mângâios şi dulce, uşor suind 
şi uşor pogorând, neabătându-vă în niscai adaosuri şi afărături 
schimonosite, care sunt urite lui Dumnezeu şi oamenilor. Sârgui- 
fi-vă din toate mai mult ca să învăţaţi buna purtare a glasului, 
căci nu e învățat cel ce ştie numai să cânte şi are glas lăudat, ci 
acela ce ştie a-şi purta glasul ca un instrumentar iscusit şi meşte- 
şugit la degete. 

1) Revista Istorică de N. Iorga, la p. 267 No. 10—12 din 1920, afirmă că An- 
ton Pann a fost clevul lui Dionisic Fotino, care la rândul sau, a tost elevul lui Iacov 
protopsaltu! şi a lui Petru Vizantic. In cartea sa „Bazu teoretic şi practic al mu- 
zicci bisericesti”, Anton Pann spunc de D. kotino, că la lamh ur şi cheman avea de 
săvârşită iscusinţă, cunoştea si forfop'anul. 

2) Intrebarea. 


3) Exclamaţiunea. 
1) Ultima, penultima şi antipcnultini ( îltbă). 


www.dacoromanica.ro 


40 


Urmați musikia regulat, ca să ajungeţi în treapta cântăreților 
lăudaţi. Nu vă mulţumiţi cu a urma prin şcoli numai până Înce- 
peți a pricepe meşteşugul şi a silabisi cântarea singuri, căci atunci 
vă asemănați poruncilor care învață numai să cilească şi zic „Ta- 
tăl nostru” în mono-lon, ear de gramatică, de logică şi rilorică nici 
o idee n'au: întocina se socotește şi cel ce nu învaţă meşteşugul 
musikiei până la desăvârşire. Pentru ce cântăreții de mai nainte, 
care urmau la meşteşuyul, erau lăudaţi şi cinstiţi, deşi unii ştiau 
mai mult, alții mai puțin? Pentru că şi cea mai mică cântare tre- 
bue să o asculte de la dascăl şi să o învețe ca de rost; pentru că o 
lecție, pe cât de inuli se cântă, pe atât de mult se încdulceşie, ca şi 
un fier pe cât de mult se freacă, pe atât se lusirueşte”. 

Tot în acelaș au, 1841, tipăreşte tomul al 2-lea al Noului 
Dozaslar ; apoi „zece cărți musico-eclesiastice”” 1): Basul teoretic 
şi practic, 2) Anastasimalar prescurtat, 3) Imnologhiul-catavasier, 
4) Rânduiala sfintei şi dummnezeeştii liturghii, 5) Ilerovicul-h i- 
nonicar Tom. I şi Tom. 1, 6) Parisimier, 7) Privighier sau Pa- 
rasimier, 8) Epilajul sau Prohodul Domnului, 9) Doxzastar Tom. 
I şi II, pe care Pa mai retipărit în a doua ediţie la 1853. 

In anul 1842, Anton Panu, e numit,de mitropolitul Neofit, 
profesor la seminarul Central din Bucureşti. 

Ucenicia, pe care o făcuse în arta tipogr afică la profesorul 
său de psallichic. Petru Efesiul, îl îndeamnă, în 1843, să-şi des- 
chidă singur o tipografie musicală în chiliile bisericii Olteni” : i 

Focul cel mare din Bucureşti, întâmplat la 1847 în ziua de 
Paşti, îi distruge însă toată munca sa de patru ani. Nu se descu 
rajează şi nu după mult timp îşi deschide una nouă, în 
Str. Tunari No. 12 din Bucureşti, stradă care-i poaită azi nu- 
mele. In această tipografie Anton Pann Şi-a tipărit aproape 
întreaga sa operă musicală 1). 

La 1845, tipăreşte, în al cincilea au de arhipăstorie al mi- 
tropolitului Neofit al Ungro-Vlahiei, ,,Basul teoretic şi practic at 
musicei bisericeşti?) sau gramatica melodică”. Volum de 276 
pagini, în care, după introducere, arată modurile primelor me- 
lodii. fasele prin care a trecut musica bisericească şi pe maiștrii 
cari au perfecţionat-o la Greci și în țările:;române ; iar în dedicaţia 
către mitropolit, spune : 

„Precum unui soldat, ca să ajungă la scopul dorit, îi trebuesc 
arme îndemânalice şi precum unui meşter ca să-și lucreze meşteşu- 
gul cu desăvârşire, îi irebuesc instrumente perfecte, aşa şi şcolarului, 
ca să poală înainta şi să ajungă la uŭ ştiinţă temeinică şi folosi- 
toare, ii trebuesc cărți melodice şi bine alcătuite, de care noi în mu- 
sica bisericească suntem lipsiţi cu totul, pentru că, de când s'a in- 
trodus melodul nou al acestei sisteme, nici două trupuri de cărți 
întregi nu s'au romăni! încă, ci iot înjumăltăţite s'au dat la lumină, 


1) Vezi: „Reviste nouă” şi tezaurul liturgic de dr. B. Cireşanu. 
2) Comunicarea d-lui Gh. Cardas. în „Universul literar” No. 11 din 1926. 


www.dacoromanica.ro 


41 


şi acelea lucrate după ştiinţa de demult, când nu era încă melodul 
musicei în desăvârşire, ci lucra fiecare după priceperea sa şi după 
cum îl povățuia puţinele cunoştinţe. 

Și, pentru ca să nu-mi fie cuvântul spre defăimarea cuiva, 
şi spre lauda mea, mărturisesc însuşi contractul meu, scris în 
condica sfintei mitropolii, că şi eu eram conlucrător cu părintele 
Macarie, în zilele prea sfinţitului Dionisie, mitropolil, care atunci, 
pe cât îmi socoleam lucrul bun, pe atât acum îl judec simplu, căci 
atunci, melodul musicei noi, abia se arătau la lumină, şi regula lăl- 
2năcirii nu ne era cunoscută; acum nouă însă această sistemă este 
cu mult mai naintată. Dascălii cei mari ai bisericei răsărilului 
mau contenit a se gândi, spre îndeplinirea şi desăvârşirea acestui 
meşteşug, în care, adăugând cele de lipsă, cum şi dând la lumină 
canoanele (regulile) ortografiei, au prefăcut şi toate cântările până 
de trei ori, din ediţie în ediţie, îndreptlându-le şi mai frumos impo- 
dobindu-le, ear noi am rămas tot în cele d'inlăi, fără a tălmăci şi 
allele, pentru că, după mutarea din vieafă aceasta a părintelui 
Macarie, nu s'au orânduil nici un tălmăcilor de cântări, nici s'au 
arălat vre unul ca să ceară a se însărcina cu această slujbă, ce rari 
oameni o pol îndeplini. 

Acum însă neapărală trebuințţă cere tălmăcirea cântărilor 
bisericeşti, atât pentru cântăreţi patrioţi, cát şi pentru a se preda 
în seminare (după insirucţiile ce se alătură la sjârşitul acestei 
cărți), cum şi tipărirea lor, pentru scutirea vremii ce se cheltueşte cu 
prescrierea lecţiilor de mână în ceasul predării, în care ar putea 
atăt profesorii cât şi şcolarii a-şi înainta învăţăturile mai repede, 
fără a se zatieni. 

De şi unii zic că „preoții ce trebue să ştie alătea cântări multe” 
eu însă arăt că greşită este părerea acelora, căci, dacă au mijloc 
și ceas hotărât peniru cântare, de ce să nu 'nvefe bine? Și, în care 
altă şcoală, o să învețe meşteşugul muncei mai bine? De la care 
altă parte o să iasă cântăreţi români buni şi desăvârşiţi, dacă nu 
din seminare? dar oare şi preoții nu pol fi profesori? Nu pot tn- 
väja şi ei măcar pe copii lor, dacă nu şi pe alții? Adevărat, nu o 
să iasă tofi desăvărșiţi, toți cântăreți şi toți dascăli, că aceasta este 
cu neputinţă ; destul este însă din fiecare period să iasă câte trei- 
patru buni, fiind unii dinir'înşii mai uşor primitori de învăţătură, 
cari, în anii lor cei hotărâți peniru seminar, pot să ceară şi coin- 
puilori, cu un profesor silitor şi un metod bun după cererea ce s'a 
făcut. Dar, chiar şi să nu iasă într'atât desăvârşiţi, după cum zic, 
cărți tot le trebuesc, că pe ce o să învețe calavasii, dozologii, pro- 
somii, herovice, kinonice şi aliele multe, care, neapărat, trebue să 
le ştie dacă odată s'au apucat de învăţălura musicei, ca nu în 
urmă să aducă în biserică neplăcere auditorilor, cu proasta şi ne- 
regulata lor cântare, şi, prin urmare, să ainerințeze împulăciuni 
profesorilor sau seminarelor. 

Invederal este că numărul cântăreților români s'a împuţinat 


www.dacoromanica.ro 


42 


cu totul şi, mai la toate bisericele, se văd cântăreţi fără nici o ştiinţă 
şi meşteşug, pricinuind auditorilor, în loc de mângăere şi evlavie, 
neplăcere ; ba la cele mai multe biserici se văd cântăreţi străini, 
asemenea fără nici o ştiinţă de meşteşugul musicei. Desăvârşirea 
unui music nu o poale cunoaşte decât earăşi un music desăvârşit 
într'această ştiinţă ; lucrarea `i însă se poate judeca de oricare, ce 
cunoaşte gramatica, adică din glăsuirea proposiţiilor cu păzirea 
tonurilor ultime, penultime şi antipenultime, cum şi de cel ce cu- 
noaşte ritorica, i se pot judeca, suişurile, pogorâşurile, răpausele, 
ş. c. L. de sânt, după cum cere regula cuvântului. Care toate aceste 
reguli se coprind în această carte, pe care, îndată după orânduirea 
mea în seminar, din porunca înalt prea sfinției voastre, m'am a- 
pucat să o lucrez. 


Și culegând din scrierea dascălilor musiceşti 

celor cu desăvârşire `n basul sistemei acesti, 

lesnirea şi uşurinţa regulilor am ales, 

lepădând pe cele grele ş'anevoie de 'njeles. 

Și 'ntocmai această carte, zisă, ca acelei greceşti, 

„Bas teoretic şi practic musicei bisericeşti”, 

în care, cu întrebare şi la toate cu răspuns, 

poate 'nvăţa cu lesnire cel şi 'n vârstă neajuns ; 

căci, de fiecare semn, trece 'nparte tălmăciuri, 

cunoştinţe prin esempluri, desluşiri şi despliciri, 

cu desvoltare arată al musicei analis, 

compunerea melodiei şi regulile de scris, 

cari reguli pân'acuma la lumină nu s'au dat, 

nici s'au scris în româneşte, nici de vreun s'au predat, 

căci şi câți avea ştiinţă d'al musicei meşteşug, 

fiind vitregi, cu şcolarii se purta cu vicleşug, 

se "'ngreuia să răspunză asupră-i dreptul cuvânt 

şi fiecare talentul îşi îngropa în pămâni. 

Eu însă, după puterea'mi, fără a mă lăuda, 

cu canoanele lui toate mi-au plăcut de a-l preda, 

pe care şi la lumină voind a-l da prin tipar 

înalt prea sfinţiei voastre îl închin drept, ca un dar./ 

Al înalt prea sfinției voastre, prea plecată slugă, 
Anton Pann. 

In precuvântarea aceluiaș tratat „Către iubitorii de muze” 
face istoricul originei musicii la creștini și terminând spune : 
„„Arălați-vă fii adevăraţi ai patriei şi lucraţi cele spre folosul nea- 
mului, ca nu numai în cele politiceşti să înțlorim, ci şi în cele 
bisericeşti să înaintăm, ca să ne putem lăuda întru toate”. 

In anul 1846, tipăreşte Catavasierul şi Prohodul Domnului 1) 
precum și a opta carte de musică bisericească intitulată : Kalo- 
fonicul, apoi un volum de 241 pagini cu titlul : Irmologhion sau 


1) Vezi: Tezaurul liturgic de dr. B. Cireşanu. 


www.dacoromanica.ro 


43 


Catavasier, tipărit „întru a sa tipografie de musică bisericească” 
şi dedicat arhimandritului Spiridon, dela mânăstirea Tismana. 
De asemenea: Epitaiul sau slujba înmormântării Domnului 
şi mântuitorului nostru Isus Hristos, cu denumirea de prohod 1). 

In continuă activitate musicală, tipărește, în 1847, lucră- 
rile sale de musică bisericească : 1) Rânduiala sf. liturghii, 2) A- 
nastasimatariu, 3) O prescurtare din basa teoretico-practică a mu- 
sicei şi a Anastasimatarului, 4) Paresimier, 5) Heruvico-Kino- 
nicar 2); iar, în anul 1848, tipăreşte ,Privigheruľ’, câpd e şi 
conducătorul corului dela biserica ,,Creţulescu”, din București, 
unde conduce un cor de tineri plătiţi cu câte 20 lei vechi pe lună. 
Se duce apoi la Craiova, unde, prin poesia și musica sa, contribue 
la desvoltarea conştiinţii româneşti, în lupta pentru realizarea 
idealului naţional, pornită, în 1848, de pe câmpia libertăţii din 
Blaj, în frunte cu Avram Iancu, și cântă triumful revoluțiunii 
printr'un imn de care s'a vorbit în organele de publicitate ale 
epocii ?). 

Reîntors în Bucureşti, își continuă opera de musică psal- 
tică, publicând, în 1652, Antologia musico-eclesiastică în două 
tomuri, „cu toate câte trebuesc unui cântăreţ” și, în 1853, „mica 
gramatică musicală” sau „principii elementare ale musicei bise- 
riceşti”” apoi „Noul Dozastar”, prelucrat în româneşte din me- 
todul sistemei vechi al sărdarului Dionisie Fotino și dat la lu- 
mină în timpul domniei lui Barbu D. Ştirbei şi al arhipăstoriei 
mitropolitului Nifion al Ungro-Vlahiei. Volumul e format din 
127 pagine cu cântări pe note psaltice, de asemenea şi volumul 
al 3-lea, din acelaș dozastar, e format din 71 de pagini cu note. 

In 1854, retipăreşte „Sfânta liturghie a marelui Vasilie”, 
care conține și cântări din liturghia Sf. Ion Hrisostom. Inainte 
de cântarea azionului, din această liturghie, scrie următoarele : 
„„Aceste fiind compuse greceşte şi româneşte de mine, Anton Pann, 
la 1822, s'au prelucrat la 1854, Ianuarie 30, pe ifosul naţional”. 
Pomeneşte, de asemenea, de un preot, Ioniţă Năpârcă, pe care-l 
aseamănă, în glas, cu Cucuzel. 

In aceiași vreme, scoate la lumină în tipografia sa ,,Noul 
Anastasimatar bisericesc”, după sistema veche a sârdarului 
Dionisie Fotino. Lucrarea e dedicată episcopului Filotei al 
Buzăului şi conţine 324 pagini cu note psaltice. 

In cuvântul de dedicație spune următoarele : 

Prea sfinţite stăpâne ! Acest Anastasimatar, fiind compus 
in sistema cea veche de sârdarul Dionisie Fotino, pe la anul 1809 
şi îmbrățișat fiind autorul de cei dup'atunci nobili fii ai patriei, 
s'a predat tinerilor până la 1816, între care fiind unul şi răposatul 
întru fericire prea sfințitul episcop Kesarie Buzăul, când era cân- 

1) Vezi: Istoria artelor de Idieru. 


2) Vezi: Istoria artelor de Idieru cu tezaurul liturgic de dr. B. Cireșanu. 
3) Anton Pann de G. Teodorescu, pag. 62. 


www.dacoromanica.ro 


44 


tăref al vrednicului de pomenire Iosif, întâiul episcop al Argeşului, 
când şi eu—ca un audilor—am urmat împreună, pe atunci. 
Viind şi Petru Efesul cu sistema cea nouă, a artei musicale, s'a 
părăsit sistema cea veche, şi au început toți să urmeze într'aceasta, 
fiind mai lesne şi uşoară de învățat. După aceia, alegându-se şi 
puindu-se în scaunul păstoresc Jesarie Buzăul şi văzând că cu 
lotul a rămas în uitare acest Anastasimatar, cunoscând şi 1neşte- 
şugita compunere şi duioasă melodie ce se cuprindea întrânsul, şi 
foarte dorind a se cânta de cântăreții săi, am fost chemat şi îndemnat 
ca,mai întâi,să-l traduc în origina sa, limba grecească, apoi şi în limba 
românească, vrând să-l tipărească şi să-l dea la lumină, poruncin- 
du-mi tot odată ca să mă apuc şi de Prosomiele, sau asemănându-le 
serilor şi ale dimineților din toate Mineiele, să le regulez după ritm 
şi tonuri, întocma ca la cele greceşti, după cum este şi prohodul 
Domnului nostru Isus Hristos şi după cum sânt asemănându-le în 
acest Anastasimatar. Când însă îşi luară săvârşirea amândouă 
Anastasimatarele, Prea sfinția sa, mutându-se la vecinicile loca- 
şuri, Anastasimatarul cel în limba grecească a ars la anul 1847, 
întâmplându-se în biserica Sf. Dimitrie, ear cel românesc a rămas 
până astăzi a aştepta pre doritorul său de a-l da la lumină. 


Prea sfinţia Voastră dar, ca unul ce a-ţi fost ucenic şi întocma 
următor tutulor faptelor bune ale răposatului episcop, şi vrând a 
îndeplini cele ce a avut în cuget şi a rămas nesăvârşite, precurmân- 
du-i moartea vieaja, aţi binevoit ca şi acest Anastasimatar a nu 
rămâne nedat la lumină şi (ca) să nu se îngroape deodată cu mine 
în mormânt, aţi slobozit cuviincioasele ajutoare şi aţi înlesnit ti- 
părirea lui ; carele, luându-şi săvârşirea acum, bine voiţi a-l primi 
şi a-l da în predarea tinerilor, în seminar, spre vecinica pomenire 

E pote ; 
a prea sfinjiei Voastre”. Cu supunere gata spre servire, 
Anton Pann. 


Pentru explicarea impresiunii tonurilor, al gamẹlor orien- 
tale, Anton Pann, rezervă fiecărui glas, game, din Anastasimatar, 
câte o explicație prin următoarele versuri : 

GI. I. Echul întâi se începe cu tăiare aducând 
Tonurile melodiei cu dulceaţă producând 
GI. II. Al doile Ech, lal doimii rând păşind 
Cu duioasa-i melodie pe cel d'intâi covârşind. 
GI. III. Al treile Ech se 'ncepe simplu, cam gărgăunos, 
Dar însă este eroic şi dulce, armonios. 
Al treile ech finire 
Dând lui Dumnezeu mărire. 
GI. IV. Ech al patrulea *n pornire dând ton viu şi luminat, 
Urmează mai panigiric, cu dulceața *'mpreunat. 
Gl. V. Lăturaşu 'ntâi urmează, păşind dulce „nbunător, 
Și mai mult în rugi şin plângeri, face pre umilitor. 


www.dacoromanica.ro 


45 


Gl. VI. Al şeselea Ech urmează mict şi cheromaltic călcând, 
De plâns şi de bucurie melodie producând. 
Al şesului Ech finire. 
Dând lui Dumnezeu mărire. 


Gl. VII. Echul greu, având jos tonul, greu şi simplu s'a numil, 
Dar însă şi melodia-i se declină felurit. 
Finitul Echului greu 
Lăudând pre Dumnezeu. 


Gl. VIII. Lăturaş' al patrulea, fiind în tonul major, 
Ca un după al său merit merge *n urma tutulor. 
Lăturaşului al patrulea finire 
Ș'a tutulor echurilor înplinire. 

Pe lângă aceste lucrări, Anton Pann retipăreşte, pe a sa 
cheltuială, o colecţie de 7 cântări : Trei crai dela răsărit; Cântecul 
pustiu ; Proorocieşte spre răsăril au strălucit; Limbile să salte, 
Kana Galileea, Slavă să aibă. Toată aceaştă colecţie a mai fost. 
tipărită la 1784 de episeopul Filotei al Râmnicului. 

Anton Pann, în activitatea sa culturală, nu eră exclusivist, nu 
se mărgineă numai în ale bisei icei, ci ca om de societate, fire impre- 
sionabilă, cu talent musical şi, pe lângă aceasta, înzestrat cu o 
voce distinsă, perfect executant din ghitară, se găseă, adeseori, în 
tovărăşia altor cântăreţi ca : Năneseu, Chiosa-fiul, flautistul Ne- 
eulai Filimon, devenit în urmă, un distins critic musical 1), dela cari, 
împreună cu fiii boerilor pătrunşi de săgețile lui Cupidon, culegea 
sau improviza inspiraţii poetice, versuri de dragoste, cari aveau 
să fie miljoacele de convingere ale dulcineelor lui Costache Caragea, 
Bărcănescu, etc. apărute în pervazul ferestrei, în miez de noapte 
şi în scânteerea lină a razelor delună, furişate în umbră de nuc. 

Sub imperiul acestor necesităţi sufleteşti, Anton Pann, 
scrie, în 1830, „,cdteva vesuri poliliceşti, oare socotesc că nimă- 
nui nu vor fi spre vătămare”, 

Fiind de mulţi dorilie 
Să le aibă tipărite 
„ cine le primeşte 
I le 'nchin prieteneşie 
Ear cui nu vor să-i placă 
Facă-şi, de vorbe *n vânt, clacă. 

La 1831, în privelegiata tipografie din Bucureşti, tipăreşte 
Poezii deosebite sau Cântece de lume, din cari unele sunt culese 
de alţii, iar altele originale, pe cari le punea singur pe musică și 
le execută însuși seara, la lumina lunii, din coardele armonioase 
ale ghitarei, în care era maistru. 

Unele din colecţiile sale de poezii populare, conţin și nota- 


1) Vezi: „Revista Nouă” No. 1 şi 2, 1925. „Revista profesorilor de muzică“ 
şi biografia sa din acest volum. 


www.dacoromanica.ro 


46 


ţiuni psaltice, ca, bună oară, acea tipărită la 1846, are, dela pag. 
98 înainte, notele cântecelor, ca: 
Pom, pom, pom eram eu pom 1), etc. 

La 1850, tipăreşte în propria sa tipografie, broşura I din 
„Spitalul amorului” sau ,„„Cântătorul dorului”. In prefața lu- 
crărei îşi motivează titlul în modul următor: „Domnilor | So- 
colesc că nu fără cuviinţă am intitulat această ediţie Spitalul Amo- 
rului, căci în coprinderea-i nu veţi vedea decât plângeri de inimi 
rănile, suspinuri de piepluri săgelate, iânguiri de dureri cumplite, 
ohtări şi tot felul de văitări din pricina amorului, întocmai ca în- 
trun spital, în care se află mulţime de ostaşi, loviți în bătaie şi 
răniți de toi felul de arme, carii îşi arăt ranele şi îşi spun durerile, 
cerând ajutorul doctorilor, pentru că acest Amor, copil nebun, fiu 
al Venerii, răsgâial d'a sa mumă şi crescut sburdalnic, în mână 
cu arc şi săgeți, cu neastâmpăr petrecându-şi timpul totdeauna, 
ca cu nişte jucărele, întinde arcul şi-aruncând săgeți în toate păr- 
file, răsbeşte şi pătrunde inimi de tot felul de vârste, fără a se ruşina 
de bătrâni, fără a se teme de viteji, fără a se sfii de filosofi, fără să 
aibă milă de tineri şi chiar de săraci ; săgeată piepturile, le înflă- 
cărează sângele şi atât îi aruncă în călduri grozave, incât mulţi 
îşi smintesc simţirile şi se pomenesc ca cei lunatici, în somn şi chiar 
deştepţi vorbind aiurea, neștiind cum şi cătră cine ..... 

„.„.„ prin cântece își ușurează durerile, ca prin nişte rejete, pot- 
rivit după chipul şi asemănarea palimii, drept ierburi şi alifii, pentru 
că în „spitalul amorului” numai astfel de doftorii alină durerile . . . . 

Cătră autorii-poeţi a căror poezii se află colectate în ,„,Spi- 
talul amorului”, spune: 

„Domnilor ! Să nu socotiți că, pentru ca sămă fac stăpân peste 
poemele Domnia-voastră, am alăturat dinir'însele în aceste broşuri, 
ci numai ca să le fac nemuritoare, compuindu-le melodia, de o cam- 
dată pe note bisericeşti, ca să rămâie neuitate modurile lor după 
veacuri, pentru care, după părerea mea, socotesc că nu mă veţi învi- 
novăți. Ear dacă nu vă voi insemna numele fiecăruia la poema sa, 
nu este vina mea, ci a celor ce le place să facă plagiari şi, în locul 
numelui poetului, subscriu pe alsău,spre a amăgi pecei ce cred”. 

In 1852, Anton Pann, dă publicității a doua ediție din 
„Spitalul amorului” cu 21 de cântări orășane și modurile cân- 
lărilor pe note psaltice, Apoi mai publică încă cinci broșuri, cu 
un total de 800 pagini, cuprinzând poezii în toate genurilg. 

Multe din cântecele teatrale și majoritatea din poeziile po- 
pulare ale lui V. Alexandri se găsesc în colecţiile lui A. Pann, 
ca bunăoară, cântecele din opereta „Baba Hârca”, apoi întreg 
lirismul poetic al familiei Văcărescu, poezii de Const. Carageale, 
Gheorghe Uţenescu, etc. 

Ţinând seama de mediul intelectual şi cultural în care 
Anton Pann își desfășura activitatea sa, suntem îndreptăţiţi 


1) Vezi: Revista Nouă” relaţii de G. D. Teodorescu şi ist. artelor de Idieru. 


www.dacoromanica.ro 


47 


să credem că, îutr'o măsură destul de largă, erâun bun cunoscă- 
tor al musicei occidentale, aceea a sistemului liniar ; căci, în multe 
din paginile marelui său Anastasimatar, găsim termini musicali 
ca : Allegro, Allegretto, Andante, precum şi motivul că fusese şeful 
corului bisericii „,Creţulescu”. 

Ba, în sprijinul acestei afirmaţii, mai vine motivul că, Anton 
Pann, tipărindu-şi o „Culegere de poveşti şi anecdote”, în 1854 
într'un format mic, având la sfârşit melodia cântecului „In zădar 
apune” pusă pe note europene, după care urmează următoarele : 

„Acest tipar de note europiene se află la tipografia supiscri- 
sului şi îl recomandează cătră cei ce vor avea cânturi de tipărit, 
atât vocale cât și instrumentale”. 

Unii musici, cunoscători în ale musicii orientale şi occi- 
dentale, au transpus, unele cântări ale psaltichiei, pe notaţiune 
liniară. Anton Pann însă le contestă exactitatea lucrării lor, prin 
următoarele : „De aceia s'au şi încercat unii, să schimbe scrierea 
musicei cu alte semne, dar le-au rămas ostenelele zădarnice, căci 
nimeni nu s'au luat după dânsele, ci au rămas tot în semnele cele 
vechi ; de-şi unii au început să scrie cu note europene, precum s'au 
văzut tipărite în greceşte, însă numai pe glasul al III-lea şi al 
VIII-lea, pentru că cu neputinţă este a se acorda în armonie toate 
glasurile; şi chiar în simfonie scriindu-se pe note, se înstrăinează 
cu totul însuşirea lor, din pricină că Europenii nu pot întrebuința 
toate modurile de melodii, fiindcă nu au nici scările lor. Drept 
aceia, nici eu nu m'am depărtat de semnele vechi, ci după mica mea 
putere m'an sârguit, de am adunat şi înpreunat ideile mai multor 
scriitori desăvârşiți în acest meşteşug *). 

In prima jumătate a lui Septemvrie din 1854, petrecuse 
câteva zile în localitatea Râureni din judeţul Vâlcea, la întoar- 
cere în Bucureşti, din cauza unei răceli contractate în călătorie, 
se înbolnăveșşte de tifos şi, căzut la pat, la 2 Noemvrie 1854 moa- 
re, înmormântat fiind, în contra dorinţei sale testamentare, în 
cimitirul bisericei Lucaci din București. 

Literatul-prozator, compositorul şi sistematizatorul com- 
petent al musichiei, culegătorul neobosit al poeziei populare, 
creatorul inspiratiy a atâtor conceperi poetice şi melodice de 
caracter şi formă populară sau bisericească, dispare, poate că, 
înainte de timp, tocmai în epoca neasemănatei sale tării de 
creaţiune musico-literară cu atât folos pentru cultura posterităţii. 

Considerând şi vitregia vremurilor cari, cu îndărătnicie- 
zăgăzuiau pornirile sufleteşti de ordin cultural, artistic, personali- 
tatea lui Anton Pann se încadrează într'o aureolă de mare merit. 





1) Vezi : Basul teoretic şi practic al mus. bis. p. XVI, de A. Pann. 

Această credinţă, susţinută cu tărie de contimporanii săi, cât şi de urmașii 
săi, educați numai în şcoala musichiei lui Anton Pan şi Macarie, este, astăzi, des- 
zisă, prin dovada dată de atâția musiciani români, ca G. Musicescu, D. G. Kiriac, 
G. Cucu şi alţii, cari au transpus şi armonizat, ideal de frumos, pe notaţiune li 
niară, cele mai complicate melodii de pe notaţiunea orientală. 


www.dacoromanica.ro 


48 


ŞTEFAN POPESCU. 


Un studiu, mai amănunţit asupra vieţii și operii lui Ştefan 
Popescu, e alcătuit în Cartea de musică bisericească, a arhi- 
ereului Nifon Ploeșteanu, mai târziu episcop al Dunării de jos. 

Pe meleagurile naşterii şi copilăriei lui Anton Pann, la 1824, 
se naște Ştefan Popescu. Soarta e chemată a-i făuri la 'nceput, 
ca și lui Anton Pann, aceeași situaţie nesigură. Rămânând orfan 
de tată, la vârsta de 10 ani 
e adus de un unchiu alsău 
la Brăila, unde, timp de 5 
ani, urmează şcoala gre- 
cească din acelaş oraş. In 
scurtă vreme, rămâne orfan 
cu desăvârşire şi fără nici 
un sprijin. Apreciindu-i-se 
însă calităţile musicale în- 
născute, Anton Pan, îl primi 
în şcoala sa unde, timp de 
trei ani, îşi asimilează 
toată ştiinţa teoretico-prac- 
tică a psaltichiei ; iar, spre 
desăvârşirea calităţii sale 
de cântăreţ, își făce un sta- 
giu de practică, pe lângă 
vestitul protopsalt Cristo- 
dor Gheorghiade, dela bi- 
serica sf. Ion de pe podul 
Mogoşoaei din București. 
Cu studiile absolvite şi cu 
o aureolă de cântăreţ apre 
ciat, Ştefan Popescu, e che- 
mat, de aci înainte, să 
îndeplinească rolul de cre- 

Protopsaltul Stefan Popescu. dincios urmaş al lui A. 
Pann şi a lui Macarie. 

Epitropiile bisericeşti, din Bucureşti, se întrec în mândria 
de a-l aveă ca protopsalt ; de aceia îl vedem, în cursul vieţii sale, 
cântăreţ la paraclisul Domniței Anastasia (1846—1852), în care 
timp, pe spesele principelui Neculai Ghica, călătoreşte în orient, 
spre a face un studiu comparativ al celor două metode de semni- 
ficare a scrierii psaltichiei. 

După ce, chemat de boerul Iancu Manu, funcţionează la 
biserica Bratu-Boteanu, la 1858, trece ca protopsalt al bisericei 
sf. Constantin și profesor la şcoala de musică bisericească, din 
Plasa de sus, înființată de stat. 

De aci, adus de Costachi Şuţu, trece la biserica Colțea, apoi 











www.dacoromanica.ro 


49 


la biserica „Sfinţii Apostoli“ din Dudescu și în urmă, la biserica 
sf. Ionică-Moldoveni. 

La 1864, ocupă catedra de musică dela seminarul central, 
iar la 1866, predă gratuit musica psaltichiei elevilor macedoneni 
și elevilor din şc. normală a Soc. pentru învățătura poporului 
român. 

La 1880 şi până la 1893, ocupă catedra de psaltichie dela 
seminarul Nijon, când e trecut la pensie. Ca protopsalt, au ră- 
sunat bolțile bisericilor bucureştene de vibrarea caldă și simți- 
toare a vocii lui Şt. Popescu. Ca profesor a creat aceă formi- 
dabilă şi aleasă serie de cântăreţi, care i-au imortalizat me- 
moria ; iar ca făuritor în concepţiile sale de musică psaltică, 
a alcătuit: O culegere de cântări bisericeşti (1860), Prohodul 
domnului (1862), Manual de musică bisericească (1875), Anas- 
iasimatarul praclico-teoretic prescurtat şi o Carte cu diferite imne 
ocazionale, catavasii, slave, polielee, axioane duminicale etc. 

| dati Popescu e şi unul din primii care, cunoscând și mu- 
sica liniară, a făcut încercări de transpunere a melodiilor psalti- 
chiei pe notaţiune liniară, de asemenea i se atribue și înfăptuirea 
unei însemnate reforme în notaţiunea teoretică a psaltichiei 
prin crearea tactului îndoit, un fel de alla breve. din musica 
occidentală. 

Alături de profesorii I. Cart şi Alex. Flechtenmacher, a for- 
mat comisia, instituită de ministerul de culte, de selecţiune a 
cântăreților bisericești. Graţie acestor concursuri, biserica a 
avut, în trecut, cântăreţi de seamă, spiritul emulativ luase pro- 
porţii înbucurătoare, creându-le prestigiu, demnitate şi mândrie 
profesională. 

Aproape de sfârşitul vieţii sale, întâmplată la 2 Oct. 1910, 
s'au găsit de cei porniţi în contra celor ce cu râvnă lucrează pen- 
tru neam și credinţă, ca, profitând de ultimele clipe ale lui Şte- 
fan Popescu, să-i însceneze un proces de plagiat al anastasima- 
tarului său, lucrare înfăptuită pe la 1880, cu scop ca, ju- 
decat fiind în lipsă și fără apărare, să i se poată stoarce cele 30 
mii lei daune, cerute de aşa zisul reclamant. Tribunalul de Ilfov, 
în lipsă de probe, achită memoria celui acuzat, în şedinţa din 10 
Fevr. 1913 ; iar opinia publică a calificat cu oprobiul ei, actul ne- 
socotit al cântăreţului din T.-Măgurele. 

Acel anastasimatar, cu aprobarea Sf. Sinod, a fosttipărit 
de profesorul I. Popeseu-Paserea, ca o lucrare de preţ, ea sim- 
plifică şi ușurează vădit execuţia cântărilor lui Anton Pann și 
Macarie Ieromonahul. 

Opt piese musicale din compunerile lui Şt. Popescu sunt 
publicate în cartea de musică a arhiereului Nifon Ploeşteanu. 


Mihai! Gr. Posluşnicu. — Istoria Musicei la Români. 


www.dacoromanica.ro 


50 


TEODOR GEORGESCU. 


Printre musicianii compositori-execulanţi, o interesantă pa- 
gină din cultura musicală a Românilor ocupă și Teodor Georgescu. 
Spre deosebire de ceilalți, activitatea acestuia se împarte în 
două specialități musicale distincte — psaltichia şi musica li- 
niară sau europeană. — Pentru a explică această excepţiune, 
atribuită lui T. Georgescu, să ne ocupăm, mai întâi, de prima 
fază a vieţii sale culturale. 
Născut în Bucureşti, la 
1824, studiile primare cum 
şi cele dintâi cunoştinţi de 
psaltichie le primi în școlile 
de cântări, existente pe 
acele vremuri. In urmă, 
Kesarie, episcopul de Bu- 
zău, descoperind, în tânărul 
Georgescu, un talent real, 
pentru a-i face educaţia 
culturală în psaltichie, îl 
încredințează, în acest scop, 
vestitului  cântăreț-tenor, 
lerodiaconului osii Nani- 
eseu, devenit mai târziu, 
mitropolit al Moldovii. Dela 
acest erudit cântăreţ, T. 
Georgescu, a putut deprinde 
psaltichia, a-și asimilă uşor 
cunoştinţele, cari, acomo- 
date cu vocea sa de tenor- 
eger şi cu temperamentul 
său de artist, i-au asigu- 
rat, dela început, o situaţie 
care-l ajută apoi la o estin- 

Protopsaltul Teodor Georgescu. dere mai cu folos în cultura 

sa viitoare. 

Canonarh fiind la metohul episcopiei Buzăului din Bucu- 
reşti, urmă cursurile colegiului Sf. Sava, pe cari terminându-le, 
obține postul de protopsalt la capela boerului Dimitrie Belu. 

Nu mult după înființarea oficială a şcoalei de cântări din 
Plasa de jos, la 1858, i se încredinţează catedra de musichie, 
rămasă vacantă prin decesul profesorului Zamtir Popescu. 

In această calitate, pe terenul composiţional al musicei o- 
rientale, compune : Heruvice gl. V, Ziua învierii gl. V, Doamne 
femeia cea păcăloasă gl. VIII-lea şi altele. Arhiereul Nifon Ploeş- 
teanu, în descrierea amănunţită a biografiei lui T. Georgescu, 
spune : „Cântările sale bisericeşti pe psaltichie sunt desbrăcate 














www.dacoromanica.ro 


51 


cu totul de orientalisme şi prescurtate. El are meritul deosebit 
de a fi exclus dintr'însele, tot ce nu erà conform cu genul de cân- 
tare cerut de biserică şi sentimentul pietăţii creştine”. 

Ceea-ce distinct, din a doua fază musicală a lui T. Geor- 
gescu, caracterizează răbdarea şi voinţa deosebită, e faptul că, 
la vârsta de 40 de ani, odată cu înfiinţarea Conservatorului de 
musică din Bucureşti, la 1864, e unul din primii elevi ai acestei 
şcoale noui. Studiază armonia, composiţia şi canto, pe cari le 
termină strălucit în cea dintâi serie de absolvenţi ai acestui 
conservator. 

Cu acest nou titlu, e numit profesor de musică la șc. nor- 
mală „Carol I”, în locul decedatului 1. Cart, la seminarul „Nifon 
mitropolitul”, şi diriginte al corului bisericei „Creţulescu” unde 
ocupă şi funcţia de protopsalt. 

Pe terenul musicei laice, composiţiile lui Teodor Georgescu, 
creiază o epocă de renaştere românească prin accentul adaptat 
inspiraţiilor de musică populară. Compune : doine, hore, marșuri 
ostăşeşii, cântece patriotice, arii, romanțe, etc., ca „Țară dulce şi 
fjromoasă?”, „O! Românie, o dulce ţară”, „La frontieră”, „Hora 
dela Griviţa”, Mihai Bravul la Călugăreni, Dimineaţa şi multe 
alte, cari trec peste 150 de opere. O suferință sufletească, o 
durere morală l'a sdruncinat trupeşte, atât de adânc, încât, 
înainte de timp, la 11 Iulie 1880, şi-a dat ultima suflare de viaţă, 
spre îndepinirea concepţiei cântecului său, pe care, în ore de 
pesimism, mereu îl cântă : 


„Nu voi lume, nu voi viață, 
Nu voi alt decât să mor”. 


Musici cari s'au ilustrat prin perfecţia interpretării psalti- 
chiei şi prin lucrări musicale, mai sunt și: 
Istalius Campanidi 5 Maiu 1778, 1) 


Protopsaltul Dimeea din Bucureşti, care la 1800, conduce 
şcoală de cântăreţi bisericești. 


Chiril Ieromonahul Iulie 1801 3). 


Ioan Sin Vasile Gheeiu şi Vasile Schifarnet 1830, precum 
Ion Ciocia 8 Fevr. 1851 3). 


1) Nume aflat pe un osmoglasnie dăruit academiei de D. A. Sturza. 
2) Ibidem. 
3) Ibidem. 


www.dacoromanica.ro 


52 


Vestitul psalt al mitropoliei Panait Unghiurliu, care, mai 
târziu, pentru merite alese, capătă boeria de Serdar, iar spre 
sfârşitul vieţii se călugăreşte cu numele de Pangratie. 


Grigorie Unghiurliu, e urmașul părintelui său la mitro- 
polie până aproape de 1850. 


La 1840 Costache Chiosa la Şerban Vodă, 
Dascalul Constantin pe Târgu de afară. 
Dascalul Dobre pe podul Calicilor2). 


Arhimandritul Spiridon Stan, psalt al bisericii Olteni din 
Bucureşti. Distins prin şcoala sa, şi prin volumul de 16 piese 
musicale bisericeşti cu următoarele titluri : Heruvicele lui Petru 
Vizantie şi ale lui Petru Efesiu, Chenonicele săptămânii mici şi 
ale praznicilor, Rânduiala liturghiei, azioane greceşti, ale praz- 
nicilor şi ale săptămânii, Polilee, Slava de stihoavnă, alcătuită 
o “ai Schimonahiea şi isprăvită de Leon cel înțelept şi 
altele. . 

Manuscrisul acestei colecțiuni l'a terminat la 2 August 1851 
şi s'a găsit în biblioteca episcopului Melhisedeck al Romanului 2) 


Arhiereul Ghenadie, locotenent a] episcopiei de Argeş, dă 
la iveală, în 1875, în Bucureşti, „Albina muzicală”, volum care 
conţine în el, pus pe psaltichie şi măsură, câteva prosomii a celor 
opt glasuri, cântări din Triod, Penticostar, octoih și minee 5). 


Evsevie Bălănescu, protopsalt al Mitropoliei din Bucu- 
reşti, mort la 1895. 


Preotul Econom Dragnea, dela biserica Negustori. Câu- 
tăreţ pasionat. Instruit la școala lui Anton Pann şi la das- 
călul Stan dela biserica Olteni. In calitate de cântăreț a servit la 
biserica Negustori, iar la 1849, ca preot la aceiaş biserică, timp 
de peste 60 de ani. A încântat credincioșii și enoriașii săi cu pre- 
stanţa în serviciu şi cu cântul duios al axioanelor. Incetează din 
viaţă în Bucureşti la 1 Dec. 1913. 


1) Vezi: Istoria şcoalelor vol. I pag, 135 de V. A, Urechie şi viaţa lui 
Ma arie Ieromonahul de N. M. Popescu. 

2) Vezi: Catalogul manuscriselor române de S. Ionescu şi N. Hodoș. 

3) Vezi: “Tezaurul liturgic de dr. Cireşanu. 


www.dacoromanica.ro 


53 


Mitropolitul IOSIF GHEORGHIAN al Ungro-Vlahiei. 


Fiul preotului Gheorghiun, parohul bisericii Sf. Voevozi din 
Botoșani. Ţinând seama de mediul familiar în care şi-a făcut 
anumite convingeri despre comoara vocală ce i-a fost hărăzită, 


cum şi de susceptibilităţile 
sociale inerente vremurilor, 
calitatea sa de duios cân- 
tăreţ nu puteă să-l deter- 
mine decât la o carieră 
clericală. 

După cum în laismul 
musical arta poate fi com- 
posițională şi executantă, 
tot așa în musica o- 
rientală mitropolitul Iosif 
Gheorghian se prenumără, 
cu sublima sa voce de 
tenor, printre marii cântă- 
reţi ai bisericei noastre. 

Orice iniţiativă demnă 
de a fi pusă în serviciul 
culturii musicale bisericești, 
găseă, în acest mare dem- 
pitar al bisericii, sprijinul 
cerut. In calitatea sa de 
prim-efor și preşedintele al 
Aşezămintelor  Brâncove- 
nești, a subvenţionat tipă- 
rirea operilor musicale reli- 





Mitropolitul Iosif Gheorghian. 


gioase de Ed. Wachmann și a contribuit la publicarea operii de 
transpunere a întregului repertor psaltic pe notaţiune liniară, 
înfăptuită de musicianii Gavriil Musiceseu, Gr. Gheorghiu și G. 


Dima, din Iaşi. 


De pe urma acestui vrednic chiriarh a rămas o vastă bi- 
bliotecă, în care se găsesc şi valoroasele sale manuscripte refe- 
ritoare la musica bisericească. Din nelericire biblioteca, ce s'ar 
fi cuvenit facultății de teologie, s'a înstrăinat fără urme"). 


1) Reaţii date de Domnui Gheorghian, fostul primar al Capitalei și 


marelui chiriarh. 


www.dacoromanica.ro 


54 


Episeopul NIFON NICULESCU al Dunării de jos. 


Unul din clericii bisericii noastre |care, valorificând dreptul 
primordial al musichiei în cultul religios ortodox, a fost realul 
susținător al revendicării rangului cuvenit artei bisericeşti ; deci, 
implicit, şi demnităţii morale şi materiale cuvenită titularului 
stranei. 

Vederile sale, în chestiunea importanţei musicei orientale, 
erau precise, ba încă aşa de precise, încât de teama unei scăderi 
a convingerii sale, respin- 
gea orice raționament con- 
trar. E cazul situaţiunii 
sale de raportor al Sfân- 
tului Sinod, în 'chestiunea 
transcrierii cântărilor psal- 
tice pe note liniare şi care 
a provocat în urmă o pole- 
mică 1) destul de acută. 

Originar din Bucureşti, 
născut la 1 Iulie 1860 cu 
numele de Nicolae. Intreaga 
sa cultură generală și teo- 
logică şi-a făcut-o în Bucu- 
reşti. Intrat în cler. și tre- 
când prin întreaga filieră 
ierarhică, ajunge în 1909, 
episcop aleparhiei Dunării 
de jos. 

Activitatea sa literară şi 
musicală ar mai fi adăugat 
mult la cuitura naţională, 
dacă la 27 Martie 1923 n'ar 
fi decedat în urma rănilor 
primite în| atentatul dela 
| Senat din anul 1921. 

Episcopul Nifon Niculesu. A luptat cu toată auto- 
ritatea de care dispunea la 
răspândirea cărţilor religioase și musicale. ' De o cultură supe- 
rioară, are la activul său o însemnată serie de lucrări de literatură 
religioasă şi filosofică. In ce priveşte caracterul acestei biografii, 
a scris şi tipărit, în 10.000 exemplare, „Cartea de musică biseri- 
cească”” pe note psaltice şi liniare, şi repartizată gratuit până 'n 
cel din urmă cătun al ţării vechiului regat2). 





1) Vezi: Biografia lui G. Musicescu în acest volum 
2) Capitolul „Cultura muscichei în provinciile moldovene“ la Galaţi, din acest 
volum. 


www.dacoromanica.ro 


55 


IOAN POPESCU-PASEREA. 


Printre elevii. poate că acei din ultimele seriia lui Anton 
Pan, prin o voce curată şi aleasă de tenor se distinvez învăţăcelul 
Zaharia Popescu. Se pare însă că soarta cântăreților se află pe 
prima etapă de declin, căci Zaharia, deşi cântăreţ distins şi an- 
gajat, în urmă, la una din bisericele bucureștene, preferă să-şi 
complecteze studiile teologice pentru cariera de preot, la care, 
de altfel, îl chema şi pravoslavnicia sa. 

In casa parohială a preotului Zaharia Popescu şi a presviterii 
Maria, din satul Paserea-llfovului, domină acel suflu musical 
care trebuia să influenţeze firea musicală înăscută a fiului lor 
loan, născut în, 1871. 

Atât în primele îndrumări 
la şcoala din sat cât şi în cul- 
tura teologică din seminarul 
„Niton”, musicalitatea l’a pre- 
dominat, determinându-l a se 
specializă în musichie jcu ve- 
neratul său profesor, vestitul 
protopsalt Ştefanache Popes- 
cul), iar musica occidentală, 
la 1893, în Conservatorul din 
Bucureşti, cu profesorii George 
Brătianu 2) — principii şi sol- 
fegii — și cu Eduard Wach- 
mann 3) — armonie şi com 
posiţie. 

Minte iscoditoare, dori- 
toare de ştiinţă, loan Popescu- 
Paserea, prilejuit de apropierea 
celui mai înalt focar de cul- Profesorul loan Popescu-Paserea,. 
tură, Universitatea, obţine 
licenţa în litere și drept, cu nota „magna cum laude”. Deși împuter- 
nicit cu aceste titluri academice, ţinând seama și de talentul său 
oratoric, cu cari, din punctul de vedere material, puteă să-şi creeze o 
situațiune cu mult superioară, el, totuşi, simțindu-se încătușat de 
draga lui cântare psaltică, în 1893, îl vedem mai întâi ca su 
plinitor la catedra de psaltichie dela seminarul ,„Nifon”, suplinire 
pe care, din considerente de deosebită apreciere, i-o încredinţase 
profesorul său Ştefan Popescu, iar după moartea acestuia, în 1899, 
devine titular al aceleiaşi catedre. In aceiaşi vreme, I. Popescu- 
Paserea funcționează ca profesor de musică vocală la liceul fran- 
cez, institutul de fete „,Borck” şi institutul de fete „Despina 





1) Vezi: Biografia în acest volum, 
2) Vezi: Idem 
3) Vezi: Idem 


www.dacoromanica.ro 


56 


Doamna” din Bucureşti, organizând şi coruri soldățeşti, la ba- 
talionul 3 al reg. 23 Ialomiţa aflător în Bucureşti. 

Ocupă, pe rând, funcțiunea de cântăreţ la bisericele Sf. 
Dumitru, Sf. Spiridon, Sf. Gheorghe-vechi și la biserica funda- 
ţiunii Kalinderu, unde cu lirismul său tenoral, împodobi aşa de 
frumos serviciile dumnezeeşti. 

Opera sa composiţională religioasă psaltică constă din : Sluj- 
ba Sf. Spiridon, Principii de musică orientală, Serviciul naşterii 
Domnului, Serviciul Invierii Domnului, apoi Penticostarul, Trio- 
dul, Podobii şi Tropare, etc. Folosindu-se de cultura musicală 
primită în Conservator şi ţinând seama de obicinuiţii doi cân- 
tăreţi ai bisericei, compune o liturgie pe două voci, pe notaţiunea 
psaltichiei, o liturgie monodică pe note liniare, o liturgie pe două 
şi drei voci pentru corurile săteşti, etc. 

In activitatea sa extra-școlară şi extra-bisericească, cultivă 
în cântăreți simțul demnităţii profesionale, organizând în Bu- 
curești societatea ,,Macarie” cu care, în concertele date la Ate- 
neul din Bucureşti, relevă opera musicală a marilor maiștri: 
Macarie, Anton Pan, Ştefan Popeseu, Teodor Georgescu. 

Dela acest început de organizare socială a cântăreților, activi- 
tatea lui Ioan Popeseu-Paserea se estinde pe toate meleagurile ţării, 
creând aproape în fiecare centru judeţean câte o asemenea organi- 
zație musicală, pe cari federându.-le a dat naştere marei ,„Asociaţiuni 
generale a cântăreților bisericeşti din România”1) constituită şi 
recunoscută ca persoană morală și juridică. In scop cultural 
a creat revista „,Cultura” organ al Asociaţiei generale pentru 
susținerea intereselor profesionale ale cântăreților bisericești. 

In 1912, în calitatea sa de organizator al corului Asociaţiei 
generale a învăţătorilor din ţară, întreprinde şi îndeplineşte ex- 
cursia învăţătorilor la Constantinopole. Prilejuit de acest fapt, 
tipăreşte o colecţie de coruri bărbăteşti, a cărui repertor a fost 
mult apreciat în ţara străină. 

Plecat din mijlocul poporului n'a pierdut contactul cu el, aşa 
că nevoile consătenilor săi ca și acelor din satele vecine au fost me- 
reu susținute. După război când marea împroprietărire a venit 
pe tapet, marele colegiu electoral, apreciind truda şi râvna pentru 
revendicarea dreptăţii şi pentru care loan Popeseu-Paserea a dus 
lupta, l'a ales senator. In această calitate, având posibilităţi po- 
litice, a susținut drepturile cântăreților bisericeşti, înscriind, în 
legea de organizare a bisericei ortodoxe, considerațiuni cari să 
ridice prestigiul cultural și material al cântăreților bisericeşti. 

Merita deci I. Popeseu-Pascrea și o răsplată pentru sacri- 
ficiul desinteresat, săvârşit pentru o cauză generală a neamului, 
în câteva distincții morale ca : „Bene merenti”, „Răsplata mun- 
cii pentru şcoală”, „Răsplata muncii pentru biserică”2) etc. 

1) Vezi: Asociaţiile de cântăreţi bisericeşti din acest volum. 


2) Vezi: Ist. seminarului central pag. 216 şi legea p. organizarea bise- 
ricei ortodoxe române. 


www.dacoromanica.ro 


5? 
Protosinghelul TEOFIL IONESCU 


Intreaga operă trudnică a atâtor dornici de menţinerea 
prestigiului musichiei în biserică, n'a fost şi nu e zadarnică. Cu- 
vântul și cântecul ior a răsunat şi răsună, cu prelungi și convin- 
gătoare ecouri, până ’n cele mai singuratice centre sătești, 
câştigând astfel noui adepţi pentru ideia de întâietate psaltică 
în biserică. 

Unul din aceşti entuziaşti adepţi e şi protosinghelul Teofil 
Ionescu, directorul şcualei de cântăreţi şi protopsaltul Sfintei 
Patriarhii. 

Originar din 
judeţul Buzău, u- 
nul din leagănele 
celor mai sănătoa- 
se îndrumări de 
rodnică credință 
morală și creşti- 
nească. Studiile 
psaltice şi le face 
la Episcopia din 
Buzău cu cântă- 
reţii şi composi- 
tari Neagu Ionescu 
şi părinţii Manda- 
ehe Alexăndrescu 
şi Stanciu Grigore- 
seu. Atras de me- 
diul clerical în 
1914 intră în cinul 
monahal, unde Protosinghelul Teofil Ionescu. 
grație aprecierei 
arhimandritului Ianuarie Popescu, episcopul Sofronie Vulpescu, 
mitropolitul Ghenadie Petrescu, și al Inalt Prea Sfinţiei Sale 
Patriarhul Cristea Miron, trece prin o serie de grade' monahale, 
până ’n 1924, când impunându-se ca distins cântăreț şi un real 
talent de interpretare a psaltichiei, ajunge directorul şcoalei de 
cântăreţi şi protopsalt al Sfintei Patriarhii; iar în Aprilie 1927 
obţine titlul de protosinghel. 

In conducerea acestei şcoli, şi-a făurit un plan de acţiune 
culturală în sensul ca din elevii săi să creeze iubitori fanatici ai 
musichiei străbune și buni organizatori de coruri săteşti, precum 
şi colaboratori culturali ai preotului în combaterea diferitelor 
secte religioase protivnice ortodoxismului creştin. 

Ca compositor posedă în manuscris concepţii monodice în 
stil oriental, iar în cântările usitate în biserica Sfintei Patriarhii 











www.dacoromanica.ro 


58 


a introdus oarecari simplilicări, reducând din lungimea unor 
cântări ca nepotrivite pentru veacul de acum. 

Ceeace cu deosebire evidenţiază acţiunea protosinghelului 
Teofil Joneseu, e truda depusă întru înființarea asociaţiei creş- 
tine ortodoxe „Patriarhul Miron”, în care, pe lângă aplicarea 
învăţămintelor evangheliei cu acţiuni filantropice, se propagă 
învățătura cântărilor psaltice, cu ideia ca, într'un viitor mai 
mult sau mai puţin apropiat, toţi credincioşii să iå parte la ser- 
viciile divine 1). Sprijinit în acţiunea sa creştinească de I. P. 
S. Sa Patriarhul ţării, rezultatele favorabile se și văd. Zi cu 
zi, se adună tot mai mulți aderenţi. 

Sunt 'mulţi cari nu admit o cântare comună în biserica noa- 
stră; dar de va fi voia lui Dumnezeu trebue să se împlinească. 
Un mare adevăr însă rămâne grăitor, că Inalt Prea Sfinţitul 
nostru Patriarh, n'a fost numai primul patriarh, ci şi primul 
redeșteptător al vechilor tradiţii, sub care a început o nouă eră 
în viaţa bisericească sub toate raporturile şi că, sub păstorirea 
I. P. S. Sale, a început să ia parte vie şi poporul la toate mani- 
festările bisericei. Acest popor dornic de lumină a fost binecu- 
vântat, întărit şi chezășuit cu sigiliul sfânt, ce a fost dat I. P. S. 
Sale de către Domnul Nostru lisus Hristos, acea verigă de le- 
gătură, care leagă lanţul de aur al trecutului cu viitorul nea- 
mului şi al bisericei lui ortodoxe. 


1) Ideie susţinută și practicată de preotul Toma Chiricuţă la Bârlad, la 
Botoşani şi la bis. Zlituri din Bucureşti. 


www.dacoromanica.ro 


CAP. II. 
CULTURA MUSICHIEI IN PROVINCIILE MUNTENE. 


in focarul cultural al mitropoliei muntene, prin apostolatul 
e eparhial al diferiților episcopi, cultura musicală a psalti- 
chiei, a cântărilor religioase românești, traduse din gie- 
im sau slavoneşte, trebuia să se estindă și asupra ce- 
lorlalte plaiuri ale Munteniei. 

In tot cuprinsul secolului 
al 18-lea, după cum afirmă 
catalogul manuscriselor A- 
cademiei de I. Bianu şi 
Nerva Hodoş, o serie de epis- 
copi ai Râmnicului, ca Prea 
sfântul Damaschin, între anii 
1719 şi 1777, Kyr Inochentie, 
Kyr Klement, Kyr Grigorie, 
Kyr Kesarie, cu cheltuiala lor 
personală şi al altor boeri ca : 
spătarul Mihai Cantacuzino, 
cu colaborarea tipografică a 
preoţilor Mihai Istvanoviei, 
Mihai Athanasieviei sau Atha- 
nasie Popovici, Const. Mihai- 
lovici, monahul Rafail din 
mânăstirea Hurezu, ierodia- 
conul Grigorie Râmniceanul, 
ieromonahul Kyr Ioachim, 
tipăresc, la intervale și în * Protopsaltı 1 Oprea Dumitrescu 
serii de edițiuni, octoihuri, 
trioade, psaltiri, calavasiere ; iar episcopul Filaret, la 1784, dă la 
iveală chiar o colecţie de cântări cuprinzând: Trei crai dela 
răsărit, Cântecul puştei, Proorocie, Stea spre răsărit au strălucit, 
Limbile să salte, Kana Galileia, Slavă să aibă neîncetată. Această 
colecţie a mai fost apoi retipărită de Anton Pann. 


La RÂMNICU-VÂLCEA, sub imperiul acestei activităţi, 
ia naştere seminarul teologic, unde, pe la 1827, găsim pe Anton 
Pann predând musica bisericească. 

Tot la acest seminar funcționează unul din distinşii 
psalți ai Munteniei, Oprea Dumitrescu, elev al lui Anton Pann. 








www.dacoromanica.ro 


60 


Originar din Bucureşti, născut la 14 Oct. 1831. Fost profesor 
la seminarul din Galaţi, Argeş, apoi la gimnaziile din Călăraşi 
şi Slatina. Priceput organizator de musică armonică religioasă. 
Posesorul tipografiei lui Anton Pan 1) autorul multor lucrări 
de musică bisericească, între cari „Antologia musico-eclesiastică', 
apărută la 19032. 

Şcoli de psaltichie, înfiinţate și întreţinute direct de psalţii 
stranelor, au fost mai înainte, dar o şcoală specială de cântări 
religioase în R.-Vâlcea, se deschide abia la 1894, când episcopul 
Atanasieal Râmnicului reușește să obţină subvenţiile trebuitoate, 
având, ca profesori de cântări, pe arhimandritul, mai târziu 
episcop, Theofil Mihailescu, prevtul Ieonom J. Stăneseu și psalţii 
I. Stamate şi Alecu H. Râmniceanu. 

Biografia acestor din urmă cântăreţi se relevează prin munca, 
aproape fără interes material depusă pentru progresul cultural 
al şcoalei, la care profesau. 


Ioan Stamate se naște la Botoşani, în Iulie 1858. Orfan fiind, 
a fost crescut de unchii săi Andrei şi preotul Dumitrache Stamate. 
Dela acesta din urmă, în calitate de paroh al bisericei „,Uspenia” 
din Botoşani, se inspiră de viaţa bisericească şi de dragostea 
cântării .eligioase, pe care o desăvârși, cu deosebire, la Mano- 
lache Zmău. La 1876 trece ca protopsalt la biserica ,„Banu” din 
Iaşi şi, profitând de șederea sa în acest oraş, frequentează cur- 
surile conservatorului ; iar studiul psaltichiei îl face cu vestitul 
psaltichist, paharnicul Dumitraehe Sueeveanu. 

Era numai de 20 de ani, când ajunsese vestit prin glasul 
său, care atrăgea, multă lume. De multe ori fostul ministru şi 
vestitul bărbat politic, Ghiţă Mârzescu, îi ţinea isonul la strană. 

De aci, dela Iaşi, trece la R.-Vâlcea ca protopsalt şi profesor 
de cântări la şcoala de musichie, unde, după o viaţă de muncă 
pe altarul credinţei noastre strămoşeşti, se desprinde de această 
lume, la 28 Februarie 1913, 


Aleeu H. Râmnieeanu, prin naștere, este un băștinaș al 
Vâlcii, din 22 Iulie 1832. Studiile psaltichiei le face la biserica 
Sf. Gheorghe din Craiova. Se reîntoarce la R.-Vâlcea, unde la 
1893 conduce şcoala de cântări. 


La RAMNICU-SĂRAT, pe la 1870, se fiinţează o şcoală de 
musichie, în care profesează Teodor V. Popeseu. Acesta e ori- 
ginar din Panciu-Putna. Invaţă la dascălul Ştefan David din 
Focşani. Stabilit la R.-Sărat, din şcoala sa dă eparhiei peste 150 
de absolvenţi. Protoereul judeţului, Ieonom N. Damian, cu 


1) Vezi: Rev. „Cultura“ a cântăreților bis. 1912 No. 1. 
2) Vezi: tezaurul liturgic de Dr. B. Cireșanu. 


www.dacoromanica.ro 


61 


subvențiunea parohiilor, a județului, și veniturile corului şcoalei 
de la înmormântări, înființează, la 1 Sept. 1897, şcoala de cân- 
tăreți bisericeşti cu internat, sub conducerea protopsaltului Th. 
V. Popescu și diaconul Alexe Tănăsescu. 


La CARACAL-ROMANAȚI, cântărețul Ion  Răduleseu 
preoţii : I. Cureleanu, Marin Stănescu, Toma Popescu, diaconul 
C. Gihescu şi protoereul Delcescu, cu ajutorul bănesc al preoţilor 
din judeţ, a taxei elevilor de 2 lei lunar, deschide la 1 Noem- 
brie 1902, sub direcțiunea culturală a înființătorilor școalei, o 
şcoală de cântăreţi bisericeşti cu un curs de 2 ani. 


La CRAIOVA, pe la 1830 şi aci sunt trimişi elevii lui Macarie 
cu scopul, bine definit, de a înfiinţa o școală de psaltichie. Cântă- 
rețul Petrache Eliad îndeplinește funcțiunea de cântăreţ la ca- 
tedrală şi misiunea lui primordială 1). 

In anul 1835, este dejă o puternică organizaţie de cultură 
musicală orientală. Cântărețul grec, Tudorache Castrino, dela 
strana mare a bisericei Madona Dudu, venit dela Constantinopol, 
repurtase vădite succese cu elevii săi. Intre aceștia, Ioan Pe- 
trescu, de la biserica Sf. Treime din Craiova, un tenor ales, 
cântăreţ solist al teatrului din Craiova, de sub direțiunea căpi- 
tanului Gănescu. 


Chiriţă Rozescu, originar din Negreşti-Dolj, 1845, urmașul 
lui T. Castrino, la biserica Madona Dudu, care, pe lângă practica 
musicală, mai îndeplineă şi una extra-bisericească și patriotică. 
Abiă la 1876, se înfiinţează o şcoală de cântăreţi sub direcţia lui 
N. Călinescu, prin stăruința episcopului Athanasie al Râmnicului 

Aci, la această școală, pe la 1895, găsim, ca profesor de 
cântări, pe preotul Ioan Chiriaceseu, un vechi practician musi- 
cal la şcoala similară din Tg.-Jiu. 

Școala craioveană, după o scurtă întrerupere, la 1896 se re- 
deschide din nou, sub conducerea preoţilor D. Lungulescu și 
Ioan Ilarion. 

Valoroși slăvitori ai psaltichiei au fost : Nicolai Popescu dela 
biserica Sf. Neculai Bele-Vacă, Alecu H. Râmniceanu dela bi- 
serica Sf. Gheorghe Nou, Ioan Petrescu dela biserica Sf. Treime. 
Toţi psalți din vechea generaţie, legaţi cu tot focul pravoslavnic 
de strana lor, dătătoare de atâta morală socială. 


La CAMPULUNG-MUSCEL, în mânăstirea localităţii, în 
secolul al 17-lea, se desfăşoară o activitate musicală bisericească, 
în sensul valorificării limbei naţionale în aveste cântari. 

In tipografia mânăstirii egumenului din Câmpulung, hyr 

1) lst. şcoalelor de V. A. Urechie şi viaţa lui Macarie de preotul N, M. 
Popescu. 


www.dacoromanica.ro 


62 


Melhisedee, în Martie 1650, se tipăreşte, cu binecuvântarea 
mitropolitului Kyr Ştefan, o psaltire, cu colaborarea tipografilor 
Preda Stanceviei și ieromonachul Dionisie eclisiarhul :). 

Cântăreţi-sateliţi din şcoala lui Macarie din Bucureşti, vin şi 
în Câmpulung. Pe la 1830, unul din aceștia, cântăreţul Nieolae 
Pandele, pe lângă calitatea de protopsalt al bisericei mari, are 
menirea de a înființa o şcoală de cântări și propovădui noua 
metodă a musichiei lui Petru Efesiu 2). 

In ce priveşte activitatea musicală mai contimporană, în 
Ianuarie 1903, sub conducerea cântăreților Toma Adrian și 
Toma Ganea, se înfiinţează o şcoală de cântări cu un curs de 2 
ani. Chiar în primul an s'au înscris 54 de elevi. 

Roadele culturale ale acestor doi musici-eclesiaști, au avut 
ca rezultat, desvoltarea conştiinţii de sine, de valoarea culturii 
musicale, căci peste 10 ani, la 1913, ià ființă Soc. cântăreților 
„Părintele Macarie” în frunte cu Toma Ganea. 


LA BUZĂU, pe la 1700 și 1701, episcopul Mitrofan tipă- 
reşte, în teascurile episcopiei, octoihul cu cele opt glasuri ce se 
cântă în toate săptămânile şi triodul. Din scrisoarea de dedicație 
se desprind urmăloarele : 

„„Căzulu-s'au dară ca să dărueşti, ţării aceştiea, muzicesc şi 
cu dulce viers organ cu care să cânte, cu glas mare, cele de biruinţă 
cântării ale mântuirii ei..... organul cel muzicesc al lui David do- 
molia duhul cel viclean al împăratului Saul... nu iaste acesta a zice 
la vremi de ospeţe şi de băuturi ce la vreme de post şi curățenie a 
cânta... Cântarea lui îngerii şi sufletele cuvioşilor dela cer la pă- 
mânt pogoară spre ajutorul celor ce cu smerenie cântă 5). 

In anul următor, ierodiaconul Grigorie Râmniceanul, ti- 
părește psaltirea cu ajutorul lui Gh. Nicolaevici 4), iar în anul 
1767, în tiparnița diaconului Stocoviei Ghinea, episcopul Kyr 
Cosma al Buzăului, tipăreşte psalmii aleși şi cântările lui Moisi, 
precum și catavasierul. 

La 1856, se vede că atelierele tipografice ale episcopiei buzoene 
se prezentau în bune condițiuni, căci episcopul Filotei al Buzău- 
lui, retipăreşte colecţiunea cântărilor lui Macarie şi Anton Pann; 
iar iscusitul cântăreţ, mai târziu, mitropolit al Bucovinei Sil- 
vestru Marariu Andrieviei, tipărește composiţiile sale : Gramatica, 
Anastasimatarul şi Irmologhionul 5). 

In ce priveşte școala practică a muzichiei, pe la 1830, Buzăul 
avea o asemenea școală, înfiinţată de Episcopul Chesarie, unde, 
pe la 1833, găsim ca profesor de cântări chiar pe vestitul 


1) Vezi: Bibliografia română de I. Bianu şi Nerva Hodoș, T. II, p. 178. 

2) vezi: „Viața lui Macarie“ de pr. N. M. Popescu. 

3) Vezi: Bibliografia românească de I. Bianu şi N. Hodoș, p. 402—409, 
Tom. II. 

4) Ibidem. 

5) Vezi: Tezaurul liturgic, p. 527, de B. Cireșanu. 


www.dacoromanica.ro 


63 


Macarie. După care urmează un elev al său, Matache Cântăreţu, 
ca protopsalt al episcopiei şi profesor de psaltichie la seminar. 
In această vreme şi cu acest prilej, ierodiaconul, mai târziu 
mitropolitul Moldovii, Iosif Naniescu, învăță la Macarie mu- 
sichia 1). Cu toată şcoala macariană însă, Iosif Naniescu, pe 
la 1854, introduce totuşi în biserică episcopiei Buzăului, li- 
turghierul lui Anton Pann °). 

Tot la această școală învaţă musichia protosinghelul Var- 
laam şi protosinghelul Serafim. Acesta din urmă, cunoscut prin 
lucrările sale de musică re- 
ligioasă şi de conducător al 
şcoalei de musichie, tipă- 
reşte, la 1856, operile lui 
Macarie anume: Anastasi- 
matarul, teoreticonul, Irmo- 
loghionul şi Tomul I și II 
din Antologie. 

Intre absolvenţii școalei 
buzoene din vremea lui Ma- 
carie, e psaltul Teodor Geor- 
gescu 2) apoi Neagu Ionescu 
fost protopsalt al sfintei 
episcopii şi profesor de psal- 
tichie la seminarul buzoian, 
de la I Ianuarie 1858 până 

“la 1908. Compositor de 
merit, a publicat multe cărți 
de musichie, între cari „bu- 
chetul”’ în care are multe 
concepţii originale. Moare 
in 1917 neştiut de nimeni. 

Din lipsă de fonduri, 
şcoala de cântări, intră 'n 
repaus, pentru ca la abiă 
1894, protopsaltul Neagu 
Ionescu, s'o  reînfiinţeze. Protopsaltul Neagu Ionescu, 
Şcoala funcționează şi 
astăzi sub direcția părintelui Haralambie Popescu director al 
Sf. Episcopii. 

Pe la 1890, odată cu venirea protopsaltului N. Severeanu la 
episcopia Buzăului, o mișcare mai mare se produce în această di- 
recţie. Intre cântăreții stranelor se crează un interes mai viu pen- 
tru arta lor, când apar lucrările noului regenerator al musichiei. 





1) Ist. mus. orientale de Nifon Ploeşteanu, p. 57. 
2) Tezaurul liturgic de Dr. B. Cireşanu. 
3) Vezi capitolul respectiv, din acest volum. 


www.dacoromanica.ro 


64 


NECULAI SEVEREANU 


Originar din satul Flămânzii Botoşanilor, născut la 14 Oct. 
1864, la vrâsta de 6 ani rămâne orfan şi crescut de o mătuşăa sa, 
până la vârsta de 14 ani, când firea sa, cercetătoare, şi dornică 
de o nouă viaţă într'un mediu educativ ales, îl trimite la Iaşi, 
unde în apropierea monahului Damaschin, fostul director al 
tipografiei din mânăstirea Neamţ, trece sub oblăduirea acestuia 
la mânăstire. Aci 
a luat primele no- 
ţiuni de musică bi- 
sericească de la ve- 
stitul cântăreț arhi- 
mandrit Veniamin 
Niţeseu, directorul 
şcoalei de cântăreţi 
din acea mânăstire. 

După terminarea 
acestor prime cur- 
suri, N. Severeanu; 
funcţionează ca 
psalt al mânăstirii, 
până la 1881, când, 
mitropolitul  Iosii 
Naniescu, cu pri 
lejul unei vizite 
canonice, remar- 
cându-i talentul şi 
calitatea vocală, îl 
ia sub înalta sa 
protecţie, la mitro- 
polia din Iași. Aci 
îndeplinind func- 
ţiu nea de canonarh, 
se folosește deapro 
pierea sa cu ma- 
rele D. Suceveanu, 
Profesorul Niculai Severeanu. cu care își complec- 

tează studiile şi se 





periecţionează în cântările psaltichiei. 

Cu aceste studii şi aceste distinse calități vocale, devine, în 
1885, protopsalt la biserica „Domnița Bălașa” din București, 
rang obținut prin concurs, concurat fiind de 75 de candidaţi. 
Funcţionează apoi la bisericile Sf. Neculai Tabaci, Sf. Ecate- 
rina şi Sf. Spiridon nou din Capitală. 

Favorizat de stabilitatea sa în capitală, urmează cursu- 
rile Conservatorului de musică din Bucureşti cu profesorii Gh. 


www.dacoromanica.ro 


65 


Brătianu-principii ; Ed. Wachmann-armonie şi composiţie; Gh. 
Ştefăneseu-canto ; iar cu Gr. Venturavistoria musicei şi estetica. 

Inarmat cu aceste noi dovezi de cultură musicală, în anul 
1890 ocupă, prin concurs, catedra de musică dela gimnaziul din 
T.-Severin, de unde, în Septembrie acelaş an, e transferat la 
gimnaziul âpoi liceul din Buzău unde funcţionează şi astăzi, 
ocupând, dela aceiaşi dată şi până azi, strana de protopsalt a 
episcopiei. 

Alături de activitatea sa didactică dela gimnaziul-liceu din 
Buzău, N. Severeanu, desfășoară o intensă activitate pentru 
desvoltarea și propagarea gustului musical. Dar, în acest scop, 
avea nevoie de principalul eleinent, de un cor, şi atunci, câţiva 
ani de-arândul, dă, gratuit, lecţii la seminarul din Buzău, pentru 
ca, tot gratuit, să-şi instruiască şi să conducă corul episcopal for- 
mat din seminarişti, până când ministrul cultelor Tache Ionescu, 
sezisat de necesitatea musicei armonice din biserică, acordă um 
început de subvenție tuturor corurilor episcopale. 

Inaintea stabilirii sale în Buzău, fiind în Bucureştii, la 
1899, N. Severeanu, e printre aprigii iniţiatori ai societăţii cân- 
tăreților bisericeşti din Bucureşti, la care, alături de Pană Bră- 
ntanu, contribue la înfiinţarea ei sub numele de societatea ,„,loan 
Cucuzel”. 

In 1912, e directorul revistei „loan Cucuzel” pe care cu mari 
sacrificii materiale şi morale o susţine, şi, în care, prin competinţa 
sa specială relevă importanţa artei musicale bisericeşti. De sigur 
că, apariţia acestei reviste, ca un suflu revelator s'a întins asu- 
pra conştiinţii tuturor slujitorilor stranei. 

Neculai Severeanu, se relevă, de asemenea ca compositor în 
genul monodic oriental ca şi în acel armonic occidental. In 1900 
publică lucrarea sa : Curs elementar de musică orientală şi Irmo- 
loghiono-catavasier cu catavasiile tuturor sărbătorilor domneşti, 
în 1901 Noul Anastasimatariu cu cele 8 glasuri, în 1905 Proho- 
dul Domnului pe psaltichie şi note liniare, despre care Tezaurul 
liturgic al lui Badea Cireșanu vorbeşte cu elogii despre autor. 
Lucrări orientale în manuscris are: Liturghierul ritmic, Utre- 
nierul ritmic, Idiomelarul ritmic şi A nastasimatarul ritmic. 

Lucrări didactice pe notaţiune liniară, în colaborarea cu 
soția sa d-na Maria Severeanu, sunt cele patry cunoscute vo- 
lume „Lectura musicală”” precum şi o colecţie de coruri. In ce 
priveşte activitatea sa culturală laică, vezi partea II-a capitolul 
„Coruri şi asociaţii musicale”. 


La BRAILA pe la 1838, în ramura musicei bisericești, la 
biserica „Adormirea Maicii Domnului”, se distinge, în musichia 
românească şi grecească, dascălul Condrăchescu, iar la 1857, 
unul din cei mai distinși elevi ai acestuia, Ioan Armășeseu, după 


Mihail Gr. Poslugnicu. —Istoria Musinei la Români. 5 


www.dacoromanica.ro 


66 


ce-și desăvârşeşte studiile la dascălul Condrăchescu și la semi- 
narul Buzău, devine protopsalt la biserica Sf. Gheorghe și Sf. 
Neculai. 

La 1877, există încă antagonismul etnic, în ce privește tex- 
tul grec și român, în cântările stranei. Din această cauză un con- 
flict se ivește între cei doi cântăreţi — un grec şi un român — 
la biserica sf. Neculai, conflict care n'a putut fi aplanat decât 
cu înlocuirea amândurora, prin românul I. Armăşeseu, care la 
1902, devine cântăreţ la biserica Sf. Vineri-Herasca din Bu- 
curești. 


La PLOEŞTI, pe la 1830, să fi fost un început de școală de 
musichie, căci doară în acest scop Ieromonahul Macarie trimite 
aci, din şcoala sa din București, pe unul din elevii săi, cântăreţul 
Ioniţă Stoiceseu, 1) După secularizarea averilor mânăstirești, 
vine preotul Ioniţă M. Văleanu, originar din Vălenii de munte, 

a 1840, care, îndată ce cântăreții greci se retrag din ţară, în- 
fiinţează prima școală de psaltichie în limba românească, 

Făcându-și studiile clericale la seminarul din Buzău, om 
de o erudiție aleasă, se bucură de o deplină consideraţie şi apre- 
ciere din partea episcopului Filotei al Buzăului. După ce-și în- 
deplim apostolatul la mânăstirea 'Târguşor-Prahova, se stabi- 
lește la Ploeşti, consacrându-și viaţa unei intense activităţi mu- 
sicale bisericeşti. 

După plecarea cântăreților greci din ţară, înfiinţează cea 
dintâi școală românească de musichie. Școala de cântări însă, 
după moartea sa, nu mai dăinueşte, și abiă, după un răstimp 
de câteva decenii, în Sept. 1897, societatea „Frăţia” din Ploești 
o redeschide sub conducerea preoţilor Radu Budescu şi Iconom 
Dim. Lascar. De data aceasta şcoala cu cursul ei de trei ani, pre- 
zintă mai multă durabilitate, prin subvenţiunile episcopiei 
şi judeţului. 


La SLATINA, în anul 1862, prin stăruința prea fericitului 
Neofit Seriban, episcop de Argeș, se înfiinţează o școală de cân- 
tări bisericești sub destoinica conducere a preotului Marin Va- 
silescu. Cu toată năzuinţa spre binele cultural bisericesc, această 
şcoală se desființează la 1864, numai după doi ani de func- 
ţionare. Au trebuit să treacă zeci de ani, până când preotul 
Gh. Paseal, la 1900, o redeschide, pentru șa iarăși, în scurtă 
vreme, să înceteze, lăsând toată iniţiativa societăţii clericale 
„Apostolul? din Slatina, care, cu autorizaţia ministerului de 
culte, cu fondul societăţii şi a taxei elevilor de 40 lei anual, 
o redeschide, pe noui baze. În Oct. 1903 şcoala are de profesori 
pe iconomii Dobre R. Popescu, N. Pretorian, Ion Lungulescu, 
N. Bejan și ieromonahul Ghenadie. 


1) Vezi: „Macarie“ de pr. N. M. Popescu şi Ist. şcoalelor de V. A Ureche. 


www.dacoromanica.ro 


67 


Până la înfiinţarea şcoalei condusă de pr. M. Vasilescu, 
Neculai Cocea, protopsaltul catedralei din Slatina, îndeplineşte 
nevoia unei instrucţiuni psaltice. La strana lui s'a însufleţit 
cântăreţul Emanoil Popescu, care după ce s'a perfecţionat la 
şcoala de cântări din Craiova, după o practică de psalt la 
biserica Madona Dudu, din acelaş oraș, revine la strana cea 
mare a catedralei din Slatina, pe care a onorato cujarta sa 
până la 1878. 

Nevoia unei legături de interese morale și culturale s'a 
simţit, între cântăreții jude- 
teni, căci la 15 Martie 1912, 
ei se constituesc în societate 
cu denumirea de „Anton 
Pann”, având, ca preşedinte 
al comitetului diriguitor, pe I. 
Duiculeseu, iar ca maistru» 
diriginte pe Gh. Georgescu. 


La TURNU SEVERIN, 
pe la 1893, preoţii din judeţ, cu 
subvenţiunea Casei bisericei, 
a judeţului și a taxei de 12 
lei anual, deschid o şcoală 
de cântări bisericești sub 
conducerea diaconului I. V. 
Răieiulescu și G. Mocănaș. 
Iniţiativa nu durează multă 
vreme, căci, la 17 Maiu 1898, 
vedem o nouă mișcare în 
această direcţie, din partea 
clerului?) mehedinţean, care 
cu sprijinul soc. ,,Progresul” 
şi a judeţnlui, reuşeşte să soli- 
difice trăinicia acestei școli 
pentru multă vreme. Mai cu 
seamă că, spre lauda oraşului Protopsaltul Emanoil Popescu. 

T. Severin, biserica ,,Ador- 

mirea Maicii Domnului” din acel oraș, are, ca protopsalt, pe 
S. Ştefăneseu, compositor de musică orientală, care la 5 Aprilie 
1898 dă la iveală interesante lucrări musicale pentru preoţi, și 
cântăreţi. 

Mişcarea aceasta culturală se repercută cu folos şi asupra 
cântăreților, cari simt nevoia strângerii rândurilor într'o socie- 
tate „„Paserea”, cu scop cultural, profesional şi economic, sub 
președinția profesorului Petre A. Popescu, şi maistru-diriginte 
pe Gh. Eelesiarhu. 


1) Vezi Rev. „,„Albina”. 











www.dacoromanica.ro 


68 


La TURNU-MAGURELE, din aceleaşi nevoi culturale şi 
economice, se înfiinţează societatea cântăreților cu denumirea 
de „Ştefan Popescu”, ca respect memoriei ilustrului maistru de 
psaltichie din Bucureşti. Iniţiativa și stăruința se datorește 
profesorului-cântăreţ Const. Niculescu, dela şcoala de cântări 
din 'T.-Măgurele. 

Conducători musiciani ai societăţii sunt Const. Mureşanu- 
T.-Măgurele, Marcu Băltăiu-Roşiori de Vede, Oprea Miltiade- 
Alexandria, Mirodot-Zimnicea și Marin Dobreseu-Tuteni. 

Şcoala de cântări, fără bază de trăinicie, n'are viață și își în- 
cetează acţiunea, pentru ca abiă în Noemvrie 1921, Const. Mu- 
reșanu, preşedintele societăţii şi preotul M. Dragnea și protoe- 
reul judeţului s'o redeschidă, cu contribuţia benevolă şi lăuda- 
bilă a cântăreților din judeţ. 


La T.-JIU, în Ianuarie 1896, sub influența nevoilor bise- 
ricești, protoereul, preoţii și cântăreții, toţi însufleţiţi de binele 
sufletesc al creștinului, contribuesc benevol la înființarea școalei 
de cântări de sub conducerea preoţilor Pantelimon Popeseu, 
loan Mălăescu şi diaconul Ion Chiriacescu. Cursurile erau de 
trei ani. Până la 1903, dădu-se vre-o 120 de absolvenţi. 


La TARGOVIȘTE, interesele culturale bisericești, eviden- 
țiarea şi menţinerea obiceiurilor naţionale, au fost totdeauna 
printre primele preocupări ale intelectualilor timpului. 

La 1510, se găsește aci o tipografie în care, ieromonahul 
Macarie, tipăreşte octoihul slavonesc, din porunca lui Vlad Voe- 
vod, stăpânitorul întregii ţări a Ungro-Vlahiei. 

Arhidiaconul Paul de Allepo, călătorind, între anii 1650— 
1660, prin Muntenia şi Moldova, descrie, în amănunt, în limba 
arabă, călătoria sa, în timpul domniei lui Matei Basarab în 
Muntenia şi Vasile Lupu în Moldova, arătând că aflându-se în 
Târgovişte, în ziua de Paşti, canonul Invierii Domnului a fost 
cântat pe psaltichie în mod foarte plăcut, la strana dreaptă pe 
greceşte, iar la stânga pe românește, formele de serviciu biseri- 
cesc și cântarea în Muntenia sunt foarte frumoase, căci Românii 
sunt creștini buni și cu adevărat religioşi 1). i 

B. P. ilașdeu, în o serie de pagini din ‚Arhiva istorică a 
României”, spune şi el de obiceiurile musicale româneşti de prin 
secolul al 17-lea văzute la Târgovişte, şi descrise de Paul de 
Aleppo. 

La înmormântări se cântă imnuri funerarii, preoţii tămâiază 
corul, în biserică se cântă mereu ,Tauba” (Their-Tauba) și 
Milueşte-ne Doamne ?). 





1) Vezi: Tezaurul liturgic p. 527, de B. Cireşanu 
2) Vezi: Arhiva istorica, pag. 71, 92, 93, 98 şi 99. 


www.dacoromanica.ro 


(9 


Când se întoarse beiul dela masa Domnului, în jurul trăsurii 
mergeau pionierii, cântăreții domneşti cu învăţăceii lor, copii 
de casă cari cântară şi sunară până Ja mânăstire. 

La Bobotează, preoţii cântă toată noaptea din psalmi, iar 
banda musicanţilor, cu tobe, cu fluere, cu torţe aprinse cutreeră 
târgul, făcând serenade boerilor. 

După liturghie ospăț, care e celebrat prin deşertarea cupe- 
lor, vuetul instrumentelor musicale, baterea tobelor, ţipetul 
fluerilor, descărcarea muschettelor (armă de foc 1), întrebuințată 
până ’n sec. al XVII-lea, înaintea puștii și a săcăluşelor. In 
biserică, la o strană se cântă grecește, la alta românește, în ziua 
de Paști se cântă psalmi, canonul, un cor grecesc și altul 
românesc. 

Pentru valorificarea limbei naţionale în cântările biseri- 
ceşti, mitropolitul Antim Ivereanul, al Ungro-Vlahiei, tipărește o 
psaltire în tiparniţa mitropoliei din Târgoviște în anul 17122). 
Cartea se află la mânăstirea Neamţ. 

Toate, aceste manifestări de musică laică sau religioasă, 
trebuiau să intluenţeze și ele, întru câtva, asupra acelei mulțimi 
inconștiente de valoarea unei culturi, de valoarea unei conștiinţi 
naţionale, 

Aceasta determină pe Târgovişteni să intervină a li se 
reînfiinţă școala de învăţătură grecească și românească. 

La 24 Martie 1815, eforii Gr. Brâncoveanu, Iacob Rizu Po- 
stelnie, Const. Rosetti, și elucerul Nestor, aprobă cererea locui- 
torilor de a li se reînfiinţă o școală cu spesele Mitropoliei şi în 
casele ei din Târgovişte. In şcoala se va predă, între alte obiecte, 
cântările bisericeşti. 

Eforii înaintează cererea, cu raport favorabil, domnitorului 
Caragea, în cuprinderea următoare : 


Prea Inălfate Doamne, 


„Vreo câţiva boeri din oraşul Târgoviștei, printr'această jalbă 
ce a dat Inălţimei Tale, fac rugăciune a te milostiui ca să li se sis- 
lisească acolo o şcoală cu un dascăl elin i altui românesc şi unul 
ca să paradosească meșteșugul cântărilor bisericeşti, pentru copii 
dumnealor şi celor sărmani, ce se află acolo, şi că s'ar fi şi găsit un 
Macarie Ieromonah, ce se află însărcinat cu schitul: Golgotei, om 
cu ştiinţă la meşteşugul cântării, s'ar fi şi mulțămind a i se da pe 
ioată luna câte taleri 200, pentru câte trele acest: învățături ?). 

„Cu data de 7 Aprilie 1815, domnitorul Caragea aprobă 
anajforaua înțiinţării şcoalei de cântări din Târgovişte, în cuprin- 
derea următoare : 


1) Vezi: Dicţ. de L, Şăineanu. 
2) Vezi: Bibliografia de I. Bianu şi Nerva Hodos. 
3) Vezi Domnia lui Caragea de V. A. Ureche, Anal acad. S. il, Tom. XX. 


www.dacoromanica.ro 


70 


>» «„. De aceia dar, primită fiind Domniei Mele anaforaua 
aceasta, o întărim şi hotărâm ca, iarăşi prin a dumnealor îngrijire, 
chibzuindu-se împreună şi cu Prea Sfinţia Sa Părintele Mitropolit, 
să se întocmească şi şcoala de la domnescul nostru oraş al Tărgo- 
viştei, şi să se fie totdeauna întru a sa bună fiinjă cu cheltuiala 
cea trebuincioasă din viatul eparhiei Sfintei Mitropolii T 

Pe la 1830, se află aci la Târgovişte un vestit elev al lui Ma- 
carie Ieromonahul, cântărețul Gheorghe Istrati. 


La CERNEȚI, domnitorul Munteniei întăreşte privilegiile 
bisericei sf. Treime 2) la 3 Iunie 1793, îndatorind-o a-și ţine dascăl 
pentru învăţătura copiilor şi pentru cântarea bisericească. 

Că acest început de musică scolastică a avut dăinuire, că a 
progresat, se vede în faptul că, după aproape 40 de ani, Cerne- 
ţenii au o educaţie clară în această direcţie, nu-şi încredinţează 
copii la învăţătură decât dascălilor destoinici; de aceia ei cer 
înlocuirea psaltului Toma, cu unul mai bun °’). 

La 1831, Cerneţenii tac cunoscut eforiei, în urma mouilor în- 
tocmiri ale stăpânirii, că au şi ei şcoală, dar le lipseşte un dascăl 
de cântări, cerând să li se trimită „un bun psaltis” pentru cân- 
tări, ce va fi plătit cu 300 de taleri, din venitul sfintei Troiţe şi 
cu ce va mai adăugi Eforia 4). 

Gazeta „Curierul românesc” din Octomvrie 1833 face o 
dare de seamă asupra examenului de sfârşit de an al şcoalei 
din Cerneţ, la care au fost față „cinstita cârmuire cu ale sale mă- 
dulări, cinstitul maghistrat, clirosul bisericesc, toată boerimea 
şi neguțătorimea oraşului”. Treizeci de şcolari au intonat cuno- 
scuta bucată „Cântarea dimineţii”, cu o astfel de potrivire, încât 
au umplut de mângâere şi mirare pe toţi ascutătorii 5). 


La CURTEA de ARGEŞ, străjuiă de multă vreme sim- 
țirea unei nevoi de acea cultură relativă, care şi ea, cu anevoie, 
se puteă află în pridvorul bisericilor episcopeşti. 

Cântările psaltichiei erau practicate cu oarecare sistemă, 
paralel cu ele, însă, învăţăcelul îşi asimila şi limba greacă, pe care 
biserica românească va trebui s'o suporte încă multă vreme. 

In chestiunea limbei greceşti și a musichiei, iată ce scrie, 
dela Argeş, la 28 Martie 1796, un fiu sufletesc a lui Hagi Con- 
stantin Pop: 

„Eu Gheorghie, fiul sufletesc..., am ajuns la sfânta episcopie 
şi m'am pus la grecie după cum ai scris dumneata şi am învățat 
țilandra şi la octoih 4 glasuri şi am învăța! semnele psaltichiei 
şi slovele cu glasurile lor, heruvicul pe glasul al 7-lea, priceasna 


1) Vezi : ..Domnia lui Caragea de V. A. Ureche în Anal. Ac. S. II T. XX 1897. 
2) Vezi: Ist. şcoalelor, p. 105 de V. A. Ureche. 

3) Vezi: Anal. Acad. T. 37 „Un dascăl uitai” de N. BRănescu. 

4) Idem. 

5) idem. 


www.dacoromanica.ro 


7L 


de morți, pe glasul acelaș, rânduiala vecernii şi a leturghiei, a- 
xioanele de preste an, şi aghioasele, şi acım, cu ajutorul lui Dum- 
nezeu, învăf anastasimataru şi la octoih, tot odată şi încă tot 
nu miau îndestulat cu atâta învățătură... şi cânt la biserică, de 
resună mânăstirea şi mau făcut ipodiacon, adecă cetef... şi Prea 
Sfinția Sa părintele episcop este la București cu dascălul meu...1) 


Afirmările, cu adevăr îndoelnice, ale învăţăcelului Gheorghe, 
provoacă un schimb de scrisori între episcop şi Hagi C. Pop. 


„Mă aflu şi eu sănătos, zice episcopul Iosif de Argeş, prin 
scrisoarea sa din 16 Iulie 1796, trudindu-mă cu merzmeturile celor 
stricate din trecuta rezmeriță. Pentru Gheorghe, copilul ce mi Pa 
irimis în anul trecut, cu toate că nu s'au cunoscut de loc ce fel de 
ipochimen iaste, însă ca să nu mâhnesc pe dumniata, n'am însemnat 
nimic, ci Pam dat la dascăl psaltu, ca să învețe cântări cu meşte- 
şugul psaltichiei, şi după câtăva vreme, s'au îmbolnăvit! de friguri 
cu durere de piept şi aceasta i s'au întamplat din ataziile lui. 

Și, după ce s'au însănăloşit, întâmplându-se a merge eu 
la Bucureşti cu soroc de 10 zile (măcar că am zăbovit 4 luni) Pam 
lăsat aici în seamă de om, ca să păzească la biserică că pe cântă- 
rețul îl luasem cu mine. Și, până am venit eu dela Bucureşti, am 
irimesu un dascalu aici ca să înveţe pe câțivaş din părinți i din 
copii la gramatică, între carii fiind şi e], i-am trimis gramatică 

„După ce am venit de ia Bucureşti, am orânduit pe psalți ca 
să ia seama de ceale ce au învăţat, de le ţine minte şi să-l împileze 
la învățătură, şi cercetându-l, Pau găsit că cum n'ar fi învăţat 
nimic, şi au început iarăşi d'intâi, şi fiindcă i s'au strâmtorat voile 
lui a nu avea voie ca să mgi iasă pe afară, fără treabă, au găsit 
vreame în trecutele zile, când lipseam la Piteşti, şi mai placsind 
pe un copil, iarăşi ardelean, au fugit întru o noapte şi făcând ră- 
vaş mincinos, au trecut pe la Câineni... 

„După cât se vede atâta de mic la stat, atâta iaste de mare mi- 
şăl, fiind învățat rău. 

> «. Putea să mai zmeredniască şi pe alfi copii, după cum au 
făcut celui ce Pau luat cu el, că, până nu-l irăsease cătră sine, acela 
era bun ascultător şi paznic la bisearică, fiind prohirisit ceteț. După 
altele, au luat şi psaltichiea, care nu iaste a mea..... 


Scrisorii acestea, Hagi Const. Pop, răspunde: 


sataaliă Durerea pieptului zice să-i fi pricinuit din bătaia da- 
scalului, frigurile nu ştie din ce-i pricinuesc. Nu lau dat în seama 
nimăruia când au fost păr. preasfințitul la Bucureşti, nici la bi- 
serică să păzească. Gramatică n'au cerut, însă i-au dat păr. epi- 





1) Vezi: Contribuţii la ist. lit. rom. de N. Iorga. Anal. Acad. Seria II, T. 
1|, pag. 210. 


www.dacoromanica.ro 


12 


scopul. La gramatică grerească au zis precum că nu Pau trimis 
să înveţe, ce numai la cântări românești. La cercetarea ce au 
făcut despre învățătură, cu întoarcerea episcopului toate le-au ştiut, 
numai la aghioase să fi greşit în doo locuri. 

„Dintii, la cântări nu lau pus, iarăşi fiindcă au plecat epi- 
scopul cu dascalul, îndată după aceea, la Piteşti. Psaltichia îi este 
dăruită de vălavul Argişului 1)”. 


Abstracţie făcând de duelul acestei corespondențe, clari- 
tateă faptului ca în secolul aî XVIII-lea, la mânăstirea Curţii 
de Argeş, se cultiva, cu destulă seriozitate, musichia, că se dădea 
multă valoare ei, e grija ce o purtau mai marii bisericii, ca, pe 
lângă musichia predată la seminarul înființat la 1836, la 1845 
să vie şi protosinghelul cântăreţ Ghelasie Basarabeanu, împreună 
cu pitarul Dimitrie, elevi de ai lui Macarie, ca, pe lângă 
cursurile musicale din seminar, să înfiinţeze şi o şcoală specială 
de psaltichie 2). 

Dintre cântăreții ves- 
tii ai episcopii de Argeș 
se remarcă : 


TOAN M., ZMEU. 


Originar din Botoşani, 
născut pe la 1860. De mic 
a fost crescut într'un mediu 
musical prielnic carierii sa- 
le. Influențat de desăvârşita 
eat a tatălui său, 

Ianolache Zmău, îşi însu- 
şeşte temeinic cultura mu- 
sichiei, după care e angajat 
ca protopsalt la biserica 
familiei boereşti Balş din 
Dumbrăvenii - Botoşanilor. 
De aci, în 1881, trece la 
episcopia din R.-Vâlcea ca 
protopsalt și profesor la 
seminar şi unde, pe la 1884, 
e compositorul unei serii 
de imne religioase. In anul 
1888 trece la episcopia 
Curţii de Argeș, ca unul ce 
era favorabil apreciat de 

1) Vezi: Contribuţii la ist. liter. rom. de N. Iorga, Anal. Acad. Seria II, T. 
28, pag. 212. 

2) Vezi: „Istoricul seminarului din Argeş“ de Economul G. C. Drăgănescu 


şi „Viața lui Macarie Ieromonahul“ de preotul profesor universitar Nec. N, 
Popescu. 














Protopsaltul Ioan M. Zmeu. 


www.dacoromanica.ro 


73 


episcopul Ghenadie Petrescu. Acesta devenind mitropolit Primat, 
îl ia cu sine ca psalt al mitropoliei. Cuvântul dat, însă, întru în- 
temeierea unei familii, îl recheamă la Curtea de Argeş, unde 
căsătorindu-se cu o fiică de preot din Argeş, rămâne ca pro- 
topsalt, profesor la şcoala de cântăreți, şi la seminar până la sfâr- 
şitul vieţii sale, întâmplată în 1922, 

Compositor de monodie psaltică de merit. După cum afirmă 
în Catavasierul-musical, din 1907, e autorul a 5 volume de 
psaltichie tipărite, în afară de manuscrisele aflate în posesiunea 
familiei sale din Argeş 1). Aci, apreciat fiind, ajunge titular al: 
stranei drepte şi director al școalei de cântăreţi unde funcţio- 
nează între anii 1894 şi 1902. 

Compunerile 
sale sunt: Anasta- 
simatariu, Catava- 
sier, Ideomelar, [a- 
poi colecţii variate 
deheruvice, azioane, 
dozologii, liturghia 
complectă Sf. Ioan 
Hrisostom gl. 8, etc. 
In colecţia sa tipă- 
rită în 1907 sunt 
colaborări cu dife- 
rite imne religioase 
a cântăreților: E- 
piscopul de Argeş 
Dr. Gherasim Ti- 
muş, protopsaltul 
Manolache Zmeu, 
monahii Ioan şi Cos- 
ma, Nectarie Frimu, 
etc. 


Episcopul Dr. 
GHERASIM TIMUŞ 
de Argeș. 





Episcopul Gherasim Timuș. 


E unul din cei 
mai de seamă cân- 
tăreţi şi compositori ai bisericei noastre ortodoxe. Autor a multor 
lucrări musicale psaltice ca : troparul, la bine cuyântarea pânilor, 
/roparul cununiei troparul hirotoniei preoților, imnele lilurgiei, 
serviciile vecerniei, şi utreniei, etc, 


1) Comunicări familiare şi ale profesorului Const. Albu dela liceul din Piteşti. 


www.dacoromanica.ro 


CAP, III. 


OPERA CULTURALA PENTRU VALORIFICAREA LIMBEI 
NAȚIONALE IN CÂNTĂRILE PSALTICHIEI DIN MOLDOVA. 


capăt în contra limbii româneşti. Limbile străine dăinuiau, 
impuse fiind, nu numai de invazia coloniştilor greci, turci sau 
slavoni, darde multe ori chiar înse-şi cârmuirea mo'do- 
DI _ venească îmboldită de 
y, supremația acestor co- 
i lonişti. Domnitorul Va- 
sile Lupu, în timpul 
domniei sale (1634—1653) 
„& hotărât ca, în biserică, 
întrun hor (strană), să 
se cânte greceşte în onoarea 
bisericei patriarhale” 1). 
Mai târziu, impuşi 

de frumuseţea celei întâi 
versificări a mitropoli- 
tului Dosofteiu al Mol- 
dovii 2), în psaltirea Sf. 
prooroc David, în bise- 
rica românească, cânta- 
rea slavă și greacă, începe 
a fi executată cu prefa- 
ceri românești după 
semne psaltice. Această 
lucrare poetică a psalti- 
rii, trebui a fi introdusă 
Ñ \ V în biserica Moldovii şi 
ră (ur SS, $ E în şcoala lui Varlam, ca 
Mitropolitul Dosoftei. una ce era scrisă în limba 
patriei „ca să poală în- 

țelege mai lesne poporul care nu ştie slavoneşte” ; de aceia, Duca 
Vodă, domnul Moldovii, scrie la Lyov ca să-i tipărească psaltirea 
în 400 exemplare și în limba românească dar cu litere slavone. 


Jaur politice determinase o vitregie, ce păreà fără 








1) Vezi: Dimitrie Cantenir ,,Ceremoniile cărților domnești din Iaşi”? din 
scrierea sa „Descriptio Moldaviae”. 
2) Relaţia Gh. Adamescu in rev. „,Albina” din 1898. 


www.dacoromanica.ro 


75 


Totuşi psaltirea lui Dosofteiu, alcătuită în 5 ani, nu se tipări de 
călugării din Upiev, decât după căderea din domnie alui Duca 
Vodă, în anul 1672 —1673. Multe din versurile lui Dosofteiu le 
găsim sub formă de cântece de stea sau chiar bocete, în ma- 
nifestarea obiceiurilor creştinești la sărbătorile de iarnă. 

Dr. M. Gaster, în lucrarea sa „Literatura populară română” 
afirmă că posedă un manuscris Catavasier din 1781, pe care se 
„găseşte următorul cântec de stea: 


Moise şi cu Aron 

Pre cei de la Faraon 

Pre Isail cel iubit 

Den Eghepet slobozit 

Din Eghiptul cel amar 
Prin dumnăzăescul dar. 
Atunci Moise şi cu Aron 
Numai el ţâne dinir'o (?) făgăduinţă 
Cuvântul legii gal credinţii, 
Ca nişte stâlpii ferecați 
De duhul sfânt însuflaţi 
De acum până în veci, 
Mila Domnului să fie. 


Pe lângă lucrările de poezie religioasă, mitropolitul Dosot- 
teiu, după ce fondă o tipografie în 1679, cu ajutorul lui Duea 
Vodă şi al patriarhului Joachim din Moscova, tipări, în limba 
română, dumnezeească liturghie pentru „toți cari nu înţeleg sår- 
beşte sau elineşte:. 

Cartea fu aşa de bine primită şi se răspândi aşa de mult, 
încât, în anul 1683, trebui să se tipărească o nouă ediţie, aceasta, 
cu binecuvântarea patriarhului Alexandriei, care se află, pe 
atunci, în Moldova.!). 

Limba românească, chiar în modestele ei începuturi de intro- 
ducere în biserică, se impuse cu aşa temei, încât, treptat, se simţi 
nevoia transformării textului, de importaţie străină, în limba 
noastră, care grăiă de-adreptul sufletului slujitorilor bisericei 
noastre. 

Tipografia înfiinţată de Dosoftei intrase, cu tot dinadinsul, 
în funcţiune. Ea avea, de aci înainte, să fie copărtaşă la deș- 
teptarea tuturor virtuţilor ce învălue, cu prisosință, simţirea 
românească. 

Tipograful Ieremia de la St. Mitropolie din Iaşi, în anul 
1726, cu cheltuiala mitropolitului Kyr Gheorghe, tipăreşte An- 
tologhionul, carte dedicată domnitorului I. M. Racoviță, cu în- 
tregul text în româneşte, iar cântările cu text slavon. Ca supli- 
ment la această carte, se mai tipăreşte Octoihul cu cântările, în 


1) Vezi: Ist. bis. p. 91 de N. Dobrescu. 


www.dacoromanica.ro 


16 


onoarea Sf. Treimi, palimile şi Invierea Domnului şi laudele 
Sf. Fecioare 1). 

Tot acest tipograf, la 1731, în timpul domniei lui I. Gr. Ghica 
şi a Mitropolitului Sucevii, Kyr Antonie, tipăreşte o psaltire 
în limba slavonă, care are, pe ultima pagină, chipul lui David 
cu harpa în mână ; iar în 1743, pe timpul arhipăstoriei lui Nichifor 
Peloponezianul, fiind domn I. N. Mavrocordat, o altă psaltire, 
care se găseşte la mânăstirea Putna, precum şi psaltirea proo- 
rocului şi împăratului David, tipărită de colegul lui Ieremia, 
tipograful Duca Sotirioviei din Thasos în teascurile sale proprii, 
cu psalmi aleși şi cu cântările lui Moisi. De-asemenea a tipărit 
Triodul în 1747, iar în 1749, Octoihul, cuprinzând cele opt gla- 
suri tălmăcite în limba românească. 

Spre desăvârşirea întregii opere musicale bisericeşti, care 
să îndeplinească nevoi de orice natură ceremonială, Gheorgachi, 
al doilea logofăt al domnitorului, Grigorie loan V. V. alcă- 
tueşte, la 5 Noembrie 1762, condică de obiceiuri vechi şi noi, a 
domnitorilor Moldovii, arătând perindarea acestor ceremonii : 
a) pentru instalarea în domnie a domnitorilor, b) predarea caf- 
tanului împărătesc trimis din Țarigrad, c) ajunul naşterii Dom- 
nului, d) sărbătorile Crăciunului, Bobotezei, Paştelor, Sf. Gheor- 
ghe, e) sfinţirea mitropoliţilor, f) întâmpinarea solilor străini, 
cari trec prin laşi la Țarigrad. 

Ceremoniile se compun din două părţi, una religioasă în care 
clericii, de orice rang, cântă: Isaia horeve, troparele, condacele, 
polileul, slava slavii, litia şi altele; iar a doua parte, îndată după 
slobozirea tunurilor cu foc mărunt, începe mehterhaneaua împă- 
rătească cu ţiganii să cânte la masa Domnului, trâmbițașii 
domneşti şi sărmaciul novodnicilor răsunând în trâmbiţă şi surlă. 

In anii 1766, 1778 2) şi 1782, cu blagoslovenia şi cheltuiala 
mitropolitului Moldovii Kyrio Kyr Gavriil se tipăreşte, pe rând, 
o psaltire de tipograiul Grigorie Stanovici, un catavasier, cu che- 
nare împodobite de ieromonachul Mihail Strilbiţehi, precum şi 
psaltirea proorocului şi împăratului David, cu cântările lui Moisi, 
cu psalmi aleşi, tipărită acum în tiparniţa proprie a mitropo- 
litului Gavriil din curtea mitropoliei de exarhul Strilbiţchi, 
cu ajutorul zăţarilor: monahul Gherasim, lerei Costandin şi 
monahul Antons). 

Acest preot rus, Mihail Strilbiţehi, pe timpul mitropolitului 
Moldovii Kyr Kyr Leon, la 18 Iunie 1786, mai tipăreşte, tot 
în țiparniţa mitropoliei, a doua psaltire, dedicată împărătesei 
Elisabeta a Rusiei, octoihu adică osmoglasnic. Cartea, fiind me- 
nită ca manual didactic, are un format mic și diferă de octoi- 
toihurile mari şi groase de până atunci, are text grecesc alături 

1) Vezi: Bibliografia veche rom. pag. 28 de i. Bianu. 


2) Iu timpul domniei lui Grigorie Al. Ghica şi Alex. Moruzi. 
3) Vezi : Bibliografia rom. veche, p. 224 şi 277 de I. Bianu. 


www.dacoromanica.ro 


77 


de cel românesc, e tipărită cu litere chirilice, dar întrebuin- 
țează şi litere ruseşti pe verso titlului, unde dă chiar sfa- 
turi precum : 1) „„Nevoiaşte-te de învaţă învăţăturile până a nu 
te însura”. 

In tovărășia fratelui său, Policarp, Strilbiţehi mai tipăreşte, 
în 1788, un Catavasier ; iar pe timpul ocupaţiei armatelor rusești, 
în laşi 1790, sub ocârmuirea cneazului Grigorie Alexandrovici, 
în timpul prea sfințitului Ambrosie, locotenentul exarhiei Moldo- 
Vlachiei, preotul Mihail Strilbiţchi tipărește, în aceiași tiparniţă, 
psaltirea cu următoarea prefaţă 2). 


Vei ajunge, cântărețule psalmilor 
Cu adevărat vei ajunge, 
pe vei cânta în psalmi ca David, 
ei fi împreună cu dânsul înțelegând, 
Dar bine este a cânta ca să înţelegi, 
Ca pe toate glasurile strunelor lui să mergi, 
Să cânți cu mintea prin lucrarea gurii 


Ne părăsit să ne rugăm in psalmi şi în cântări, 
Ca să câştigăm de la Hs. dar şi răsplătiri. 


O nouă lucrare de musică psaltică, Catavasierul, M. Stril- 
biţchi îl tipăreşte în 1792, din prefața căruia se desprind urmă- 
toarele : 

Cu iscusința cea din toate zilele sântem învățați, cetitorule 
pravoslavnic, ca toate jivinile din tinereţile sale să învaţă cântece 
în multe viersuri, unile din cântările organelor, altele din musi- 
ceşti glasuri şi strune, şi deprinzându-se cu cântări, să obicinuesc 
până la adânci bătrâneţe a le ţine... 

. să nu te deprinzi cu spurcate vorbe sau cu graiuri de ru- 
şine, dar să te sileşti a învăţa cântări duhovniceşti, adică : Irmoa- 
sele, catavasiile, podobiile, priciastnile, şi altele...2) 

In arhivele Academiei se mai găsește un Octoihos, tipărit, 
la Iași, care a fost găsit notat, pe toate paginile, cu semne mu- 
zicale, cari au forme de cruce, semicerc, liniuţe verticale, etc., 
textul e grecesc, românesc şi rusesc $). 

In anii 1794 și 1802, cu blagoslovenia mitropolitului Iacob 
și pe timpul domniei lui Alex. N. Şuţu, se tipăreşte psaltirea proo- 
rocului şi împăratului David, în două ediții consecutive, prima 
cu psalmi aleși și cu însemnarea de câţi domni au domnit în ţara 
Moldovii, lucrate de tipograful popa Mihalache şi ierodiaconul 


1) Vezi: Relaţiunea „Elena Chirilă” în rev. „Arta română” din Iaşi. 
2) Vezi: Bibl. rom. veche, p. 320 de I. Bianu. 

3) Vezi: Bibl. rom. veche, p. 346 de I. Bianu și Nerva Hodoș. 

4) Vezi: Tezaurul liturgic p. 428 de dr. B. Cireşanu. 


www.dacoromanica.ro 


78 


Gherasim 1) şi a doua de ieromonahul Macarie duhovnicul § f 
mitropolii şi Pavel Clopotariu ; „iar așezătorii slovelor“ au fo s 


preotul Vasile şi Dimitrie Popovici”. 


La 1796, la Movilău, din porunca împărătesei Rusiei, E ca- 
terina Alexievici, Protoereul Mihail Strilbiţehi, tipăreşte psalt irea 


EEE 
Rae 


i 





Mitropolitul Veniamin Costache. 


lui David cu bla- 
goslovenia în- 
dreptătorului 
Sinod şi a epis- 
copului loani- 
chie al Bratla- 
vului și Cameno- 
Podolului 2). 

De aseme- 
nea, la 1808, în 
vremea cuvioșiei 
sale Dosios, sta- 
rețul mânăstirii 
Neamţ și Secu, 
se tipăreşte car- 
tea ,„,Rânduiala 
cum se cuvine a 
cânta cei doispre- 
zece psalmi, deo- 
sebi” cu blagos- 
lovenia mitropo- 
litului Veniamin 
al Moldovii 3). 

O sistemati- 
zarea cântărilor 
psaltichiei e în- 
tocmită de mi- 
tropolitul Ve- 
niamin la 1812, 
când tipăreşte 
celenouă cântări 


din psaltire, aşezate după rânduiala slujbei bisericeşti; iar la 
1836, Iosif Naniescu, mai târziu mitropolit al Moldovii și Sucevii, 
supranumit „,piivighetoarea Argeșului” traduce şi acomodează 
mai multe axioane pentru elevii seminarului episcopiei din Bu- 


zău 4). 


1) Bibl. rom. veche, de I. Bianu şi N. Hodoş. 
2) Catalogul Mus. ac. de I. Bianu şi N. Hodoș. 
3) Ibidem, p. 522, Tom. I. 

1) Nezi Tezaurul liturge de dr. B. Cireşanu. 


www.dacoromanica.ro 


79 


EVOLUȚIA ŞCOALELOR DE PSALTICHIE DIN IAŞI. 


In biserica română moldoveană, prin secolul al XVI-lea, cântă- 
rile psaltichiei se practicau de cântăreţi desăvârşiţi, a căror faimă 
mersese peste hotarele ţării,: şi această practică se înde- 
plinea, probabil, cu o oarecare sistemă şi după cărți-metode spe- 
ciale căci, pe timpul lui Şteian cel Mare, psalţii cântau de pe 
cărți de musică religicasă, „psalfiki” 1). 

Domnitorul Moldovii, Alexandru, la 1558, cere fraților 
din Lyov, să-i trimită patru tineri cântăreţi, ca să-i înveţe gla- 
surile cântărilor greceşti şi sârbeşti, făcându-le cunoscut, în -a- 
celaș timp că şi din Przemiszl i-au sosit, în acelaş scop, tineri 
cântăreţi 2). Ceeace denotă că psalții moldoveni erau foarte 
iscusiţi în musichie şi erau cunoscuţi şi de popoarele vecine, cari 
trimiteau tineri să înveţe cântările greceşti şi sârbești, pe atunci 
în uz în biserica noastră. 

Cu toată faima psalţilor moldoveni, se simţea nevoia unei 
sistematizări a cântului bisericesc. In acest scop, mitropolitul 
Varlaam al Moldovii, înfiinţează, în Iaşi, o şcoală, în care, pe 
lângă obiectele de cultură generală, se preda şi musica vocală 
bisericească. 

Pentru temeinicia funcţionării acestei şcoale, domnitorul 
Vasile Vodă, pune la dispoziţia lui Varlaam, casa din ulița cio- 
botărească, lângă eleşteul Bahluiului, cumpărată de Domn, dela 
boerul Mihai Furtună, la 15 Aprilie 1641. 

Dela înființarea şcoalei lui Varlaam, trecuse mai bine de 
un veac. Dacă limba românească era crezută, pe atunci, nepre- 
tabilă cântărilor bisericeşti, era foarte expleabil stagnarea 
culturală a acestor şcoli. 

In veacul următor, la 1769, o schimbare ameliorantă se 
produce în slujba bisericească ; căci alături de limba slavonă sau 
greacă, ea se făcea şi în limba românească, în unghiul stranei 
din dreapta erau cântăreții moldoveneşti, iar la stânga cântăreții 
greceşti, cari, rând pe rând, într'amândouă limbile cântau cân- 
tările bisericeşti” ; iar pe la 1776, faţă de avântul ce-l luase limba 
românească în scrierile bisericeşti, a atâtor clerici, şi, mai cu 
seamă, prin introducerea ei la strana cântăreților, ea îşi impune 
întâietatea în orice întreprindere de natură culturală. Ceeace 
determină pe domnitorul Grigorie Alex. Ghica V. V. să îngrijească 
de biserica Gospod, şcoala românească şi bisericească din Iaşi, 
dela Sf. Neculai, unde se învaţă carte românească şi cântările 
bisericeşti, dând-o şi pe aceasta sub îngrijirea epitropiei. 

Prin un hrisov rânduește celor doi dascăli dela această şcoală 
anume Gheorghe hiv (fost) ispravnic de aprozi, dascalul de cân- 


1) Vezi: Letopiseţi, Tom. I, p. XVIII, de M. Cogâlniceanu. 


2) Vezi: Relaţiunea dată de Dimitrie Razunovschi, în cartea sa „Cântările 
bisericești din Rusia” tipărită la Moscova în 1867. 


www.dacoromanica.ro 


80 


tări şi Evloghie biv izbaşa, acel de carte precum și vatavului, 
mai multe foloase, pe lângă lefile ce le aveau, anume câte patru 
liuzi scutelnici şi unul vatavului, apoi tustrei împreună să aibă, 
scoşi din dare la vremea disetnicii, câte 360 stupi, la vremea vădră- 
ritului, câte 400 vedre vin şi la acea a goştinei 100 oi). 

Iată şi hrisovul publicat în Uricele lui Th. Codrescu vol. ` 
VII, pag. 52: i 

„Domnia mea dintru a noastră inimă şi curat cuget, cum 
Academia de aice, din oraşul Iaşi, am pus-o în stare şi orânduială 
aşa şi această moldovenească şcoală, am aşezat-o la bună cale, rân- 
duind dascali atât pentru învățătură cărței cât şi pentru glasuri şi 
alte bisericeşti cântări... pe Gheorghe Evloghie biv (fos?) Isbaşi, 
dascal şcoalei aceştia şi pe Ggeorghe biv Ispravnic de Aprozi ce 
s'a făcut pisalt, cari împreună să fie la învățătură cărței şi la cân- 
tările bisericeşti spre procopseala copiilor” 3). 

La 1780, Constantin protopsaltul Mitropoliei, deschide o 
şcoală de musichie, pe socoteala sa proprie, în locuinţa dela Sf. Ne- 
culai cel domnesc. Era român, știa însă foarte bine limba greacă, 
cunoștea psaltichia cea cu semne hieroglifice, note vechi, cari azi 
nu se mai cântă. Lecţiunile le preda cu glasul, după auz fără note 
iar elevii săi cântau foarte corect. Din lucrările manuscrise de 
musică bisericească, ale lui Constantin, foarte multe s'au pierdut 3). 

Se vede că acțiunea protopsaltului Constantin prinsese temei. 
Yoloasele şeoalei sale erau prea evidente, căci pelângăşcoala oficială, 
de la Sf. Neculai, înfiinţată de mitropolitul Varlaam, domnitorul 
Mihail Şuţu dă, în 1784, un pitac pentru a se îndeletnici băeţii 
cu studiul cântărilor, sub conducerea vestitului dascăl Mihalache 
Moldovanu ^}, de pe urma căruia a rămas Anastasimatarul, 
tradus de el la 1767 din vechea musică hieroglifică, introdusă în 
biserica ortodoxă de Ioan Damaschin 5) şi tipărit în București. 

Măi târziu, şcoala dela Sf. Neculai se evidenţiază cu faze de 
progres ; căci la 24 Ianuaiie 1814, învăţământul e îmbunătăţit 
prin cei trei învățători: Cristea, Maearie şi Constantin psaltul. 
Școala e cu două clase şi, în programa de studii, se prevede o 
mai mare extensiune dată cântărilor bisericești, cari se predau, 
de acelaș psalt Constantin6), acel carea dat cel dintâi impulsul în- 
fiinţând şcoala de musichie în casa dela Sf. Neculai. Cursurile 
musicale se ţin în fiecare zi dela ora 9 12 dimineaţa. 

In timpul şi după vârtejul eteriei grecești, aceste şcoale 
încetează şi chiar în seminarul mitropolitului Veniamin Costache, 
dela Socola-lași, pe la 1828, nu se mai învaţă decât cântările 


1) Vezi: Ist. rom. de A. D. Xenopol, vol. V, p. 62. 

2) Vezi: Istoria artelor de Idieru. 

3) Vezi: revista „Buciumul român” anul I, 1875. 

4) Vezi : Tezaurul liturgic de dr. B. Cireşanu. 

5) Vezi: revista ,„,Buciumul român” anul I, 1875 şi tezaurul liturgic de dr. 
B. Cireşanu. 

6) Vezi Anal. Ac. rom. S. II. Tom. 23, V. A. Ureche, „Domnia lui Al. Calimaki”. 


www.dacoromanica.ro 


81 


bisericeşti trebuitoare preoților; dar şi acest curs încetează din 
cauza unor cuptoare, aşezate de Ruși, care aprinseră și prefăcură 
în cenuşă clădirea seminarului Veniamin. 1) 

Cinul bisericesc “din Iaşi, număra, în 1820, 120 de dascali- 
cântăreţi şi palimari 2), totuşi lipsa școalelor de cântări se sim- 
ţea tot mai mult. Eteria grecească împuţinase cântăreții, şi, pe 
lângă aceasta, schimbarea sistemei de notaţiune musicală 
psaltică, introdusă în ţară de Macarie, crease şi ea dificultăţi 
în cântările stranei. Cântăreţi buni, cunoscători ai sistemei nouă 
erau puţini sau deloc, iar cei cu musichia veche, se împuţinau 
mereu. De aceia, Grigorie Psaltul — Grigorie Vizanti — dela mitro- 
polia din Iaşi, gândindu-se serios la grăbirea îndreptării lucrărilor, 
împins şi de stăruința mitropolitului Veniamin, de a deschide, cât 
mai repede, școala de cântări, caută să-şi apropie psalţii-specialişti, 
şi, mai cu seamă, noile cărți de musichie ale lui Maearie. 

„„Pentru ca slujbele dumnezeeşti să se serbeze în sfintele locaşuri 
în toată podoaba, măreția şi imposanța reclamată de simţul nostru 
religios şi de sublimul dumnezeirii, a lucrat din răsputeri de a da 
o desvolitare cât mai mare şcoallor de cântări bisericeşti, tn- 
ființând, atât în mitropolie, cât şi în seminarul său din Socola, 
catedre, unde să se înveţe regulat şi sistematic psaltichia, după 
sistema nouă, numind şi profesori capabili de a paradosi. 

Această îngrijire de predilecție a sa, a făcut ca, în scurt timp, 
serviciul bisericesc din Moldova, să ia avânt din cele mai bine 
făcătoare pentru desvoltarea imnologiei bisericeşti şi a cântării 
populare naţionale şi rivaliza, ba chiar, mai în urmă, întrecea, 
Românii, prin pompa bisericească, Constantinopolul. Tot băr- 
batul dotat cu voce era în jurul mitropolitului Veniamin, arhi- 
diaconi, diaconi, preoți, psalfi 'i ajutori de psalţi, tofi erau aleşi, 
ezercitați şi-ţi plăcea să-i auzi — nu te puteai deslipi de serviciul 
bisericei mitropolitane. 

Curând şi restul ţării, prin fructele ieşite din acele şcoli, a 
fost înavuțţii cu preoţi şi dascăli cântăreţi pricepuţi în ale slujbei 
bisericeşti. 

Ceia-ce se mai vede ca pompă religioasă, ca serviciu măreț, 
cântare atrăgătoare în biserica noastră română, mai cu seamă în 
partea de sus a (ării, chiar până astăzi, sunt încă reflurul razei 
timpului mitropolitului Veniamin. 

In curs de patru ani, după ce Veniamin demisionă forțat, 
retras la mânăstirea Neamţ, până la 1812, tot ce s'a creat de el 
se distruse. Chemat din nou în scaunul mitropoliei în 1817, după 
răpirea Basarabiei, reînființează şcolile de cântări cu protopsalții 
Lambadarie Petru şi Macarie Ieromonahul 3). 

1) Vezi: Ist. rom. de A. D. Xenopol; Vol. VI, p. 255 

2) Vezi: Rev. „loan Neculce” de Gh. Ghibănescu, p. 10. 


3) Vezi : Discursul profesorului Const. Erbiceanu, ţinut la serbarea semina- 
rului din București la 30 Junic 1888. 


Mihai!l Gr. Posluşnicu — Istoria Musicei la Români. 6 


www.dacoromanica.ro 


82 


La 15 lunie 1823, intră în corespondenţă cu ieromonahul 
Macarie, care-şi tipăreă tocmai atunci cărţile la Viena, ca să-i 
înlesnească rezolvirea chestiunii: 

„Scriitorul a vorbit peniru vânzarea cărţilor cu Cantemir, 
secretarul Agenţiei austriace. Am avut vorbă şi cu preasfinţitul 
Mitropolii ca de mai înainte să alcătuiască şcoala de a să paradosi, 
căci fără aceasta nu să va putea lumina neamul. 

Aci sînt la Mitropolie vre-o trei, care au egit deplin în sisteme 
noai pe limba grecească; aicea îmi pare că vor putea să parado- 
sească şi  moldoveneşte. 

Mai am un psali muntean, anume Enache, de câți-va ani, la 
biserica sfântului Neculai, care au învățat sisteme nouaiî, are pu- 
tere şi la sistema veche. Acesta îmi zice, pe cât s'au pliroforisit din 
gramatică, că poate a cânta şi a paradosi, însă, de va fi ceva aporie 
(neputinţă), după ce vei veni în patrie, vor veni la Bucureşti de să 
vor mai lumina. 

La Chişănău am scris unuia din rudeniile mele, şi acolo sint 
câți-va psalți buni a sistemei noai, greci, care mi se pare că vor pulte 
paradosi, căci sînt vre-o doi care ştiu moldoveneşte. 

Aştept să vie cărţile, ca să trimit o gramatică şi Auastasima- 
tarion acolo, ca să să facă cercare, şi, dacă psalți aceia vor pulta 
paradosi, apoi acole mai multă dragoste vor avea. Adaug a zice că 
eu, nu voiu cruța osteneală ca să pol a spori întru aceasta... Grigorie 
psalt” 1). 

In Septemvrie 1828, se reînființează școala de cântări şi e 
pusă sub conducerea lui Grigorie Vizantie, avâud ca ajutor, la 
cursul elementar, pe Nicu Dimecea-tânărul. Școala a durat până 
la 1839. Din această şcoală au eşit: 

Economul Atanasie, economul Grigorie Boatcă, econonul 
Costachi dela mitropolie, econoniul Ioan dela paraclisul lui Mi- 
halache Sturza, Dimitrie Suceveanu, Petru Alexandrescu zis 
Inpuşcatu, care avea o voce aleasă, Ştefan Paltineseul protopsalt 
la mânăstirea sf. Spiridon, Alexi Petrino, protopsalt la sf. Spi- 
ridon, care a introdus, cel dintâi, musica liniară la seminarul 
din Socola şi în armată, Gheorghe Esop, Costachi Stigleţ, Filip 
Paleologul şi Manolache Paleologul, ambii psalţi la sf. Spiridon. 

Protopsaltul Grigorie Vizantie era din Constantinopole, 
fusese adus însă la Jaşi dela Odessa, de unde fugise de eterie. 
Postelnicul Drăghici, se întâlnise cu Vizanti la Odessa la 1821. 
A servit strana mitropoliei ieşene timp de 14 ani, cu vocea sa 
plină, de dulceaţă rară şi puternică, cânta așa fel că nu arăta 
nici o sforţare, cu figura liniştită dar inspirată de idealul cântării ; 
cânta foarte frumos din Neiu. 

-Ca lucrări musicale, Grigorie Vizantie, a lăsat polieleul lui 
Nichifor, transpus pe psaltichia nouă, tradus apoi de D. Suceveanu, 


1) Vezi : Anal, Ac. S. Il. T. 28, p. 236. Contribuţii la ist. lit. rom. de N. Iorga. 


www.dacoromanica.ro 


83 


Azionul înălțării Domnului, piesă extraordinară ca ritm şi ar- 
monie, Anezandra pentru privigheri şi serbători mari, Respun- 
surile la sf. liturghie, compuse în stil rusesc și altele 1). Imn pen- 
tru hramul catedralei vechi  Stralenia — tradus de D. Suce- 
veanu, Arălalu-sa adâncul isvoarelor, pe care dacă n'o cânta, nu 
mânca pașştele în ticnă 2). 

După moartea lui Grigorie Vizantie, îi continuă şcoala, Gheor- 
ghe Parasehiadis, care la 1844, din împrejurări politice, fiind şi grec 
de origină, e nevoit să ia drumul surghiunului, ca şi mitropolitul 
Veniamin Costache. Acestuia i se atribue Psaltichia românească 
cu cuprinsul : „Slava ce se cântă la Adormirea maicii Domnului 
în anul 1820, tradusă apoi în românește de Dim. Suceveanu 3). 

Fostul profesor la Universitatea din Iaşi, Andrei Vizanti, în 
scrierea sa „Veniamin Costache” 1881, confundă pe Parasehiadis 
cu Vizanti, numindu-l Paraschiadis zis Vizanti. Chestiunea o lă- 
murește Ştefan Păltineseu dela sf. Spiridon, soţia sa fiind soră 
cu Paraschiadis, care spune că Parasehiadis n’a fost însurat şi n'a 
fost la Odessa. 

Paralel cu această didactică musicală, între anii 1839 şi 
1846, psaltul Ioan Popovici, de la biserica Toma Cozma, are o 
școală în care, pe lângă cultura generală, predă psaltichia la acei 
15 elevi ai săi, ca-și Ștefan psaltul ot Prapadoamna Paraschiva 
la cei 6 elevi ai săi. 

Alături de şcoala lui Gr. Vizantie, tot în Iaşi se mai deschide 
o şcoală de musichie bisericească sub conducerea protopsaltului 
Gheorghe Paraschiade,. Ca şi şcoala de musichie de la mitropolie, 
înființată, prin stăruința mitropolitului Calinie Miclescu, la 
15 Sept. 1869, ea are un caracter efemer. Prin sprijinul 
lui, D. Gusti, primarul Iaşilor, cu subvenţia primăriei de 840 lei, 
din cari 720 lei salar psaltului-instructor și 120 lei cheltuiala 
lemnelor, a mai putut dăinui, până după venirea noului primar, 
Neculai Gane, care, din motive bugetare cerute de evenimentele 
războiului 1877—1878, suprimă subvenţia. 

Deși s'a încercat menţinerea şcoalei, pe cheltuiala personală 
a mitropolitului Iosif Naniescu, dăinuirea ei a fost imposibilă 4). 

Abia la 1892, în luna Noembrie, mitropolitul Iosif Naniescu, 
obţine sprijinul material al ministrului de Culte şi înfiinţează, 
sub conducerea practică a protopsaltului Gheorghe Grigoriu, 
o şcoală de cântări bisericeşti, cu un număr de 66 de elevi. Şcoala 
a progresat mereu cu rezultate evidente. La 1903 dăduse 277 
de absolvenţi, buni cântăreţi, repartizaţi la parohiile eparhiei 
Moldovii. 


1) Vezi : „Rev. „Bueiumul român”, Anul I, 1875. 

2) Vezi Rev. »Contimporanul”, An. I, 1881, p. 542 

3) Vezi: Catalogul manuseriselor rom. la Academie, p. 57). 

1) Vezi: Rev. „Buciuinul român” Anul I, 1875, ed. T. Codreseu. 


www.dacoromanica.ro 


CAP. IV. 
PSALȚII VESTIŢI AI MOLDOVII. 


lături de aceste şcoale de cântăreţi, bolțile mitropoliei 
moldovene, ca şi alte biserici din capitala Moldovii, ră- 
sunau de sonoritatea vibraţiunilor calde, emanate din 
vocile sănătoase ale psalților moldoveni, și dela cari, din 
cetele de copilandri, chemaţi la ascultare, în mod intuitiv, mai 
întâi cu isonul, apoi introduși cu încetul în psaltichie, se ridicau 
dascăli cântăreţi, cu aceiași valoare musicală, ca şi dela cele 
mai vestite şcoli de psaltichie. Intre aceştia sunt: 


2, 





La 1810, Dimeea-bătrânul, român de peste Milcov, unde la 
1800 conduceà o şcoală de cântări în Bucureşti, e adus la Iaşi de 
mitropolitul Veniamin. Poseda o voce distinsă și foarte melodi- 
oasă. A murit orb. 


La 1817, arhimandritul Grigorie-Moraitul, care a introdus 
sistema nouă a musichiei, adusă de Macarie din Constantino- 
pole. A murit, egumen fiind, Ja mânăstirea Bârnoschi. 


Ioniţă-Ieonomul, fost eclesiarh al mitropoliei din Iaşi, care 
a învăţat în şcoala de psaltichie a mitropolitului Veniamin. Dela 
el ne-a rămas un manuscris în românește, cu Slavele și Idiomele 
triodului 1). Fiind în seminarul de la Socola, traduce în româneşte 
Ideomelarul, şi Doxzastarul. Manuscrisul se află la Academie, 
donat de episcopul Melehisedee al Romanului. Are o scrisoare 
critică şi note de musică bisericească scrise de mai multe mâini 2) 


lerodiaconul Nectarie Frimu, născut la Huşi, mai târziu 
arhiereul Tripoleos de Huşi. A compus şi tipărit o Utrenie şi o 
liturghie. S'a expatriat apoi într'o mânăstire, în schitul româ- 
nesc „„Prodromul” de pe muntele Athos. Aci fu primit de monahii 
atoniţi şi de biserica din Constantinopole. Protopsalt neîntrecut 
al mânăstirii, a compus multe cântări ca axioane, heruvice, a- 
poi două chenonice compuse, în 1840, după Petru Peloponezul 
şi după Daniil protopsaltul patriarhiei. A tradus din grecește 


1) Vezi: Rev. „Biserica ortodoxă”, Bucureşti, unul VI, p. 68. şi Tezaurul 
titurgic de dr. Badea Cireșanu. 
2) Vezi: Catalogul manuscriselor Ac. p. 261. 


www.dacoromanica.ro 


85 


în româneşte lucrările psaltice ale cântăreţului grec Theodor 
Fochiu, dela patriarhia din Constantinopole, cum şi pe ale mul- 
tor psalţi, tot biserica constantinopolitană îl numeşte al doilea 
„„Cucuzel”. Proforaua lui fu primită de monahii atoniţi și de bi- 
serica din Constantinopole. Dr. Badea Cireşanu în cartea sa ,,Te- 
zaurul liturgic”, spune că fiind în vara anului 1905 la Sf. munte 
i s'a povestit despre Nectarie multe fapte frumoase şi isprăvi 
în cântările sale. El moare la 18982). 


La 1820, spătarul Iancu Malaxa, fost canonarh la patriarhia 
din Constantinopole şi adus la Iaşi de Suţu Vodă. In timpul ete- 
riei fugind la Chişănău, e chemat din nou, de mitropolitul Ve- 
niamin, ca protopsalt al mitropoliei. Th. Th. Burada spune că 
era cel mai renumit dintre toţi psalții, şi fu ales ca psalt al curţii 
lui Mihai Gr. Şuţu?). 

Se zice că la un prânz dat curtenilor lui Şuţu, de vornicul 
Iordache Drăghici când Malaxa începu să cânte jalnica elegie : 
„Yopt; pe nixpov papuaxu'“' nevasta postelnicului D. Plaghino 
atât a fost de mişeată că a leşinat. Cântul fusese compus la Ța- 
rigrad cu prilejul morţii-uneia nepoatele acestei atât de simţitoare 
postelnicese. 

De câte ori cânta acest Malaxa la petrecerile boerilor 
eră acompaniat de Grigorie Avram din Tambură şi Andrei 
Vizanti din Neiu (un fel de fluer de trestie cu şapte găuri, 
din care se cântă ţinându-l pe buze ca un caval) şi se zice că 
nu eră nimic mai armonios decât glasul cântărețului însoţit 
de acele instrumente, după cum afirmau unii martori oculari: 
V. Alexandri, Ion Ghica, D. Cracti, C. Strat, Episcopul Melhi- 
sedeck. 


La 1823, Psaltul Enache, dela biserica sf. Neculai, care cântă 
pe sistema nouă și pe cea veche?). 


La 1828, Grigorie Vizanti sau Grigorie Psaltul, despre care 
se vorbeşte mai sus. 


Gheorghe Cociu zis şi Scofariu, protopsalt la mitropolia 
Moldovii, compositor a multor lucrări psaltice, cari fac parte 
din actualul repertor bisericesc ortodox. 


Axinte Bocșa (Roşculescu), de loc din Orhei, fù adus din 
Odessa de vistiernicul Jordache Roznovanu. Distins cântăreţ, 
ştia greceşte. Dela paraclisul lui Roznovanu, trece protopsalt 
la sf. Spiridon, apoi la episcopia din Huşi. 

1) Vezi: Tezaurul liturgic de B. Cireșanu. 


2) Vezi: Revista p. ist. arh. și fil. vol. VI, pag. 60 de Th. Th. Burada. 
3) Vezi : Anal. Ac. $. II, Tom. 28, p. 236, N. Iorga, Contribuţii la ist. lit. rom. 


www.dacoromanica.ro 


86 


George I. Dima, protopsalt la biserica sf. Spiridon, fost pro- 
fesor la conservator, la liceul naţional, bariton şi compositor. 
Autorul cântărilor pe psaltichie, liturgiile lui Sf. Ioan gură de 
aur, Sf. Vasile și Sf. Grigorie. Colaboratorul musicianului Gavriil 
Musicescu, la transpunerea pe note liniare a întregului repertor 
psaltic bisericesc. Mai compune 4 Heruvice, 4 Axioane, Imn 





Profesorul Gheorghe I. Dima 


la desbrăcarea arhiereului, două Pre Tine te lăudăm, prelu- 
crate şi transpuse pe notaţiune liniară în 1894, etc.. 


Ştefan Paltinescu, protopsalt la biserica sf. Spiridon. | 
Dar, din întreaga pleiadă de cântăreţi, se distinge, mai 
mult ca oricare, figura lui Dimitrie Suceveanu. 


www.dacoromanica.ro 


87 


PAHARNICUL DIMITRIE SUCEVEANU 


La câteva decenii după deslipirea samavolnică a provin- 
ciei moldovenești, Bucovina, dela sânul patriei-mume, într'o e- 
pocă de opresiune politică, ce era cu îndârjire exercitată asupra 
fraţilor noştri, cu scop de a-i anihila naționalitatea, la Suceava, 
în cetatea lui Ştefan cel Mare, în anul 1816, se naşte Dimitrie 
Suceveanu 1), 

De mic, crescut în spiritul ortodoxiei, şi, mai cu seamă, pă- 
truns de românism, se duce 
la Iaşi, unde după ce-şi face 
studiile la şcoala dela Trei 
Erarchi. Hotărându-i-se 
vocaţia de viitor cântăreţ, 
e primit a urma vestita 
şcoală de psaltichie a lui 
Grigorie Vizanti secundat 
de Nicu Dimeea-tânărul, și 
în urmă cu protopsaltul 
grec Gh. Paraschiadis dela 
mitropolia din Iaşi, pe care 
terminând-o. cu distincţie, 
ocupă succesiv stranele de 
psalt şi protopsalt al bise- 
ricei Albe, biserica sf. Pan- 
telimon, biserica sf. Ioan 
gură de aur, cantor la strana 
stângă dela Mitropolie?). 

Imprejurări politice de- 
termină ca, din cauza 
surghiunului mitropolitului 
Veniamin,  protopsaltul 
Paraschiadis, grec de ori- 
gină, să se exileze și dânsul. 
Strana mare a Mitropoliei 
devenind astfel vacantă, la 
1844, Dimitrie Suceveanu, 
e confirmat protopsalt3). | 

Ajuns în cel mai înalt grad, ce se poate da unui cântăreţ 
eclesiastic, la adăpostul oricărei griji materiale, lucrează, mu- 
zicalmente, cu atâta interes pentru biserică, încât majoritatea 
cântărilor ce se practică astăzi în bisericele moldovene şi chiar 
în Muntenia, sunt composiţii d'ale lui D. Suceveanu. Fiind, în 
acelaş timp, profesor al şcoalei de cântări, pe care a condus-o 








Paharnicul Dimitrie Suceveanu 


1) Vezi: Rev. „Cultura” a cântăreților bisericesti. 
2) Vezi: Jaşii de odinioară, de R. Şuţu. 
3) Vezi: Tezaurul lirurgic, de dr. B. Cireşeanu. 


www.dacoromanica.ro 


88 


multă vreme, împreună cu arhimandritul Erinarh, între anii 
1848 şi 1856, dă la lumină, prin tipar, cele trei cărți ale lui 
Macarie : Teoreticonul, Anastasimaltarul şi Irmologhionul, alături 
de Dozastarul şi Ideomelarul său. Această din urmă lucrare a 
tradus-o din greceşte, în colaborare cu călugărul Dosoftei, 
protopsalt al mânăstirii Neamţ 1). A tipărit'o cuprinzând 520 
pagini, în două volume, pe cheltuiala sa, în tiparnița mânăstirii 
Neamţ, la 1856. 

lată ce spune episcopul Melhisedec al Romanului despre, 
Ideomelarul lui Suceveanu, într'o scrisoare adresată rapus 
litului Silvestru al Bucovinei : . 

Ca prezent, de Anul nou, vă trimit Îdeomelarul, o carte 
de cântări, făcută de cel mai bun cântăreţ al Moldovii, din Iaşi, 
Eu iubesc mult aceste cântări şi de aceia le comunic I. P. S. Voastre. 

Puteţi să le cunoaşteţi şi să vă informați de dânsele, dacă poate 
nu le cunoaşteţi, până acun, îndatorind pe Jerodiaconul Timuș 2) 
ca să cânte. Aşi avea mare bucurie dacă acest mic prezent v'ar face 
plăcere”. 

Tot lui D. Suceveanu, se datoreşte traducerea din grecește 
a psaltichiei lui Gheorghe Paraschiade °). 

Pentru îndelunga sa activitate pe terenul artei musicale 
practice și ştiinţifice în biserică şi, ca un omagiu de admiraţie 
pentru simţiiea cieștinească de care era condus, a fost rădicat 
la rangul boerese de paharnic. 

Calificat de cel mai bun cântăreţ şi compositor al Moldovii, 
eră preferatul tutu or serbărilor cu caracter religios şi recompen- 
sai după cum se cuvine unui boer. 

Cu economie moderată, a adunat, în cursul celor 50 de ani 
de cântăreţ bisericesc, o considerabilă sumă de bani. La moar- 
tea sa în 1898, tot ce a agonisit în valoare de jumătate de milion 
aur, a lăsat, prin testament, danie epitropiei spitalului sf. Spi- 
ridon din laşi, pe care să o hărăzească sufletelor nenorocite, fi- 
inţelor cari zac pe patul durerilor. Memoria sa e cu atât mai 
venerată, cu cât averea sa n'a moștenit'o dela nimeni, cia strâns 
ban cu ban, pentru ca alţii să se bucure, să fie căutaţi și în- 
grijii la nevoe.' 


3) Afirmaţie comunicată de d 1 G. Grigoriu, protopsalt al Mitropoliei din Iași. 

1) Episcop al Argeşului, Gherasim Timuş, pe atunci student alfacultăţii 
teologice din Cernăuţi. 

2) Vezi: Catalogul manuscr: rom. la Academie, p. 579. 


www.dacoromanica.ro 


89 


Mitropolitul IOSIF NANIESCU al Moldovii și Sucevii. 


Contimporan cu marii chiriarhi, mitropolitul Iosif Gheorghian 
şi episcopul Melhisedeek Ştefănescu, crescut și educat în acelaş 
mediu de pravoslavnicie ortodoxă, în care cultura musicii psal- 
tice, din preocupările lọr de intelect, ţinea locul de frunte. 

Elev al marelui psaltichist Macarie Ieromonahul, dela care 
îşi însuşește, cu temei, musichia psaltică nouă şi veche, şi de a 
cărui metodă de execuţie şi interpretare s'a călăuzit In prestă- 
rile sale de cântăreţ desăvârşit. (Vezi capitolul „Cultura mu- 
sichiei în provinciile mun-” 
lene“ istoricul Buzăului). 

Contimporan cu compo- 
sitorul şi poetul Anton 
Pann, a căruia operă mu- 
sicală a apreciat-o, intro- 
ducând-o la cursul didactic 
din seminarul din Buzău. 

Prin manuscrisul musi- 
cal şi textual autograf al 
lui Anton Pann, mitropo- 
litul Iosif Naniescu ne-a 
putut dovedi documentar 
că melodia lui ,„,„Deşteaptă- 
te Române” e a lui Anton 
Pann, înlăturându-se astfel 
acea credinţă falşă asupra 
originii cântecului !). 

Călăuzit de convingerea 
că fastului liturgic să nu-i 
fie ştirbită acea prestanţă 
a ortodoxismului proprie 
religiosității româneşti, cu 
înalta sa autoritate morală, Iosif Naniescu 
impusă prin viaţa sa exe- Mitropolitul 'Moldovii. 
mplară de adevărat monah, 
reușește să obţie sprijinul oficialităţii în tot ce el înţelegea că 
pentru cultura românească merită să fie susținut ca să trăiască 
şi să prospere. , 

Cultura musicii orientale monodică şi armonică e deopotrivă 
protejată. Şcoala de psaltichie, într'o vreme, e întreţinută din 
propriile sale fonduri, corul mitropoliei găseşte oricând în El 
stâlpul sprijinitor. Inţelegător că o operă folositoarenu poate 
trăi fără un real sprijin material, la veniturile extra-bugetare 
ale mitropoliei, chema, ca părtaş de drept, şi instituția corului. 





1) Vezi: Capitolul „Deşteaptă-te Române“ din acest volum. 


www.dacoromanica.ro 


90 


Duios protector al acelor nenorociţi şi vitregiţi de soartă, cărora, 
cu cea mai mare abnegaţie de sine, le dădea totul avutul său, 
cauză pentru care a şi murit sărac. In memoria Iaşului el 
trăeşte cu numele de „Iosif cel Sfânt”. 

Vestit cântăreţ, voce sublimă de tenor-leger care ajungea 
până la nota Mi din a treia gamă a vocii sale tenorale. 
Evanghelia o ceteă în La din a doua gamă a intensității sale. 
Era deci îndreptăţit supranumele de „Privighetoarea Argeșului” 
ce i se atribuise de admiratorii săi musicali. 

Multe din inspiraţiile sale de musică monodică psaltică 
au fost armonizate de G. Musicescu, cum sînt Răspunsurile 
pe gl. 8. ete. 


GRIGORIE I. GHEORGHIU 


Din şcoala lui D. Suceveanu, între numeroșii sateliți îm- 
prăștiaţi pe întinsul epar- 
hiilor moldovene, unul din 
ei, distins și demn urmaș 
al marelui dascal e, negre-+ 
şit, Grigoriţă I. Gheorghiu, 
originar din Bârlad, născut 
fiind la 16 Sept. 1837. 

La vârsta de patru ani, 
rămas orfan de tată, e 
îngrijit şi povăţuit de o 
mamă iubitoare, care îi in- 
spiră credinţa ortodoxă de 
a munci cinstit. 

Cele dintâi cunoştinţe 
de citit şi scris cu litere 
cirilice le-a căpătat dela 
dascălul Ion Vasiliu dela 
biserica Sf. Gheorghe din 
Bârlad, dela care a învăţat 
ceaslovul şi psaltirea. Preotul 
Gh. Ionescu dela biserica 
Domnească i-a dat primele 
noţiuni de psalt tichie. Ceia- 
ce însă a fost hotărâtor în 
cariera lui, a fost glasul 
fermecător al fostului mi- 

Protopsaltul Grigorie I. Gheorghiu. tropolit Primat, Iosif 

Gheorghian, pe care la 

auzit cântând ca arhidiacon la sfințirea bisericei, Sf. Haralambie 
din Bârlad în vara anului 1856. 





www.dacoromanica.ro 


91 


Venind în Iaşi, unde îl atrăsese faima şcoalei de cântări 
bisericeşti, condusă de Dimitrie Suceveanu, a avut norocul să 
fie luat sub protecţia mitropolitului Sofronie Mieleseu 1), care, 
dela ferestruica odăii sale, ce dădea în paraclisul palatului mitro- 
politan, îl auzise citind şi cântând frumos în paraclis. 

După demiterea din scaunul mitropolitan al lui Sofronie, 
„„Grigoriţă” a trecut sub protecţia mitropolitului Calinie Mielesey. 

Datorită acestei protecţii şi calităţilor lui sufleteşti — cinstit, 
curat la suflet, iubitor de învăţătură şi muncitor — a urmat 
şi absolvit, între anii 1858—1860, şcoala de cântări bi- 
sericești a lui D. Suceveanu şi a învăţat limba română (gramatica 
şi istoria patriei) precum şi limba greacă cu arhidiaconul Gherman 
Ionescu. 

Influențat de mediul musical, pe care i-l crease apropierea 
sa de musicianul Gavril Musiceseu, urmează cursurile de principii 
canlo şi armonie la conservatorul de musică din Iaşi, cu pro- 
fesorii Pietro Mezetti. Biseotini şi G. Muziceseu. 

Pe baza acestor studii de musică laică şi religioasă, ocupă 
postul de cantor la mitropolia din Iaşi, luând parte şi la înfiin- 
ţarea corului mitropolitan în 18642), căruia i-a slujit ca tenor 
şi ca subdirijor aproape 40 ani, până la moartea lui G. Muzicescu 
(1903) ; dela 1903 la 1905 a fost dirijorul acestui cor. 

Intre anii 1869—1876 a fost profesor de psaltichie la şcoala 
comunală de cântăreţi, în 1870—1890 profesor la şcoala in- 
dustrială din Iași, iar între anii 1873—1901, profesor de cântări 
şi ritual bisericesc la seminarul ,,Veniamin” dela Socola (Iaşi), 
ai cărui absolvenţi îl pomenesc şi azi sub numele de „,cuconu 
Grigoriţă”. 

Priceperea lui în muzica laică şi în muzica bisericească, Gr. 
I; Gheorghiu şi-a manifestat-o şi prin composiţii proprii, rămase 
în manuscris, dar mai ales împreună cu G. I. Dima, ca colaborator 
preţios al lui G. Musiceseu, la transpunerea pe note liniare a în- 
tregului repertor psaltic, din biserica ortodoxă ca: Rânduiala 
vicerniei de Sâmbăta seara, pe 8 glasuri; Anastasimalarul pe 8 
glasuri; Dozologhii pe 8 glasuri; Rânduiala Liturghiei Sf. Ion 
Hrisostomul. 

In colaborare numai cu Gav. Muziceseu a prelucrat şi pu- 
blicat 17 azioane ale praznicelor împărăteşti şi Catavasiile sărbă- 
torilor de peste an. Gr. I. Gheorghiu moare în lași la 23 Oct. 
(st. n.) 1922 în vrâstă de 85 ani. 


1) Când la 1863, Mitropolitul Sofronie a fost surgunit de M. Cogălni- 
ceanu, pentru politica lui separatista, din tot personalul Mitropolitului numai 
»„Grigoriţă“ la însoţit în surgun la Mănăstirea Slatina și a stat cu el până la . 
demiterea din scaun. 

2) A se vedea broşura „Corul lui Muzicescu“ de Gr. I. Gheorghiu (pu- 
blicaţie postumă, 1926. 


www.dacoromanica.ro 


Preotul TEODOR V. STUPCANU 


Figură prea cunoscută a Iaşului, cu acea atitudine şi acea 
vorbă blândă, proprie smereniei-cuvenită clericului, foarte activ 
şi dornic de a lucra pe terenul musicei culturale. Originar din sa- 
tul Basarabii Fălticenilor, născut în Martie 1861, de mic copil 
predispoziția musicală îl îndeamnă spre această carieră. Erau 
încă vremuri de deconsiderare pentru arta musicală. Cariera 
sa se puteă îndreptă spre un laism musical cu vastul său teren 
de muncă, dar susceptibilitătea părintească şi socială se opunea, 
şi atunci musicalitatea sa nu se puteă desvoltă decât în biserică 
şi pentru biserică. 

In seminarul Veniamin” tânărul Stupeanu se distinge cu 
darul său dumnezeesc, de aceia, ca să aibă putinţa de a creà şi 
a practica mereu psaltichia, rămâne, timp de 40 de ani, în prima 
etapă din erarhia clericală, în gradul de diacon. Liber deci în 
acţiunca sa, studiază şi termină cu suczes cursurile de principii- 
solfegii şi armonie cu G. Musicescu. Funcţionează ca profesor 
Ja gimnaziul din Vaslui, apoi la seminarul Veniamin” unde şi-a 
preschimbat cursul de musica laică cu musichia psaltică, ocu- 
pând, în ultimul timp şi în mod onorific, catedra de musică ori- 
entală la Conservatorul de musică din Iași. 

La activul său Pr. T. V. Stupeanu are o serie de composiţiuni 
laice, de preferinţă însă musica psaltică : Colecţii de melodii mo- 
nodice de toate genurile şi pe două voci pentru cultura tinere- 
tului. Cea mai merituaosă lucrare e însă Anastasimatarul sau 
cântările Invierii, lucrare aprobată de Sf. Sinod în 1915 şi tipă- 
rită în 1926, cuprinzând : Serviciul vecernii pe cele opt glasuri, 
Serviciul Utreniei pe opt glasuri, Laudele, Voscresnele şi Podo- 
bilie. De asemenea, tot aprobate de Sf. Sinod posedă în manu- 
scris : Polielee, Catavasii. Dozologii, Liturgii, Heruvice, Prohodul 
Mântuitorului, Trioade, Cântările cununiei, Tropare, Metoda 
teoretică şi practică a psallichiei. 

Recompense morale : „Răsplata muncii” C1. I pentru şcoală 
şi biserică. 


www.dacoromanica.ro 


CAP. V. 
CULTURA MUSICHIEI IN PROVINCIILE MOLDOVENE. 


Aa şi în Muntenia, din metropola Moldovii, se resfrângea asu- 
Wa pra celorlalte centre judeţene acel dor de reformă, de înfru- 
museţare al cultului creştinesc ortodox, acel dor ca în bi- 

^ serică să prevaleze limba naţională. 


La MANĂSTIREA NEAMȚ, doar împrejurări dușmănoase 
și nefaste dacă ne mai stăteau împotrivă. 

La 1779, staretul mânăstirii, Paisie, fiind de origină rus, deşi 
trăia de multă vreme în Moldova, a rămas, în sufletul său, tot 
rus și potivnic a tot ce e românesc. De aceia în calitatea sa de 
stareţ, dispune ca, în bisericile mânăstirilor Dragomirna, Secul 
şi Neamţ, să se cânte la ostrană româneşte iar la alta în limba 
slavonă. Această stare de lucruri n'a dăinuit decât până la 
18601). Căci, în tipografia mânăstirii Neamţ, se tipăreşte, în limba 
ţării, cu blagoslovenia mitropolitului Veniamin și în vremea 
stareţului Dosios, „rânduiala cum se cuvine a cânta cei dois- 
prezece psalmi deosebi” 2); iar la 1818, din îndemnul aceluiaş 
chiriarh al Moldovii și sub stăreţia lui chir Silvestru se tipă- 
reşte, tot în tiparnița mânăstirii, „,Tâlcuirea pe scurt a an- 
tijoanelor pe opt glasuri”, tălmăcită din elineasca de Calist 
Xantopol. 

Curentul binevoitor pentru cultura sufletească şi religioasă 
se abate tot mai mult asupra pravoslavnicilor monahi ai mâ- 
năstirii. 

La 1860, se produce un fapt unic în analele culturii naţio- 
nale româneşti. Zic unic, pentru că dela această dată, nimeni 
dintre îndrumătorii noştri culturali, cari se aflau în fruntea tre- 
burilor conducătoare, nu s'a gândit să subvenţioneze o în- 
treprindere musicală atât de serioasă ca atunci, la mânăstirea 
Neamţ. 

Se prevăzuse în bugetul ministerului de Culte şi instrucţie 
publică, pe anul 1860—1861, pentru întreținerea mânăstirilor 
suma de 6000 lei pentru opt cântăreţi și 10.900 lei profesorului 
de musică vocală al mânăstirelor Neamţ, Văratec și Agapia. 


1) An. Ac. Seria II, Tom. 32, R. Rosetti „Conflictul între guvernul Moldovii 


şi mânăst. Neamţ”, p. 643. 
2) Bibliografia românească, p. 522, Tom. I de Bianu şi N. Hodoş. 


www.dacoromanica.ro 


94 


Pentru biserica Sfinții voevozi din Galaţi, 1000 lei celor 
doi psalţi; 

Pentru mânăstirea Văratec 3200 lei celor 8 cântărețe 
cl. I și 2100 lei pentru 14 cântărețe de cl. II-a, adică un ansam- 
blu coral de 22 persoane. 

Pentru mânăstirea Adam 2400 lei celor 6 cântărețe cl. I 
şi 900 lei pentru 6 cântărețe cl. Il-a 1). 

Ca urmare al acestei alcătuiri bugetare, la 6 Aprilie 1860, 
ministrul Cultelor Manolache Costache, în dorința de a siste- 
matiză cântările bisericeşti dela mânăstirea Neamţ, trimite pe 
profesorul Ioan Cart ca să predea, călugărilor acestei mânăstiri, 
musica vocală. , 

Mitropolitul Moldovii, Sofronie Miclescu, trimite, în acelaș 
timp, stareţului mânăstirii un opis (ordin) cu No. 414 cu ur- 
mătoarea hotărâre : 

„„Luându-se ştiinţă că departamentul averilor clerului a rån- 
duit la acea mânăstire un profesor ca să dea lecţii de musica 
vocală, şi fiindcă o asemenea măsură este în potriva sfintelor 
aşezăminte şi hotare ce s'au aşezat spre paza predaniilor celor 
vechi bisericeşti, de aceia punem sub neblagoslovenie şi oprim de a 
împărtăşi cu dumnezeeştile taine pe oricari dintre părinții sobo- 
rului sau dintre petricători în acel sobor cari ar cuteza a se ade- 
meni la o aşa nouă cântare, necunoscută de sfintele predanii şi 
canoane şi fără de ştiinţă şi încuviințarea noastră” 2). 

Intru cât, după cum se vede, măsura ministrului fù luată 
fără consimţimântul mitropolitului, nemulțumirea printre că- 
lugării ruși, în număr de peste 200, era oarecum firească. Nemul- 
țumirea călugărilor români însă erâ provocată de uneltirile stare- 
ţului şi ale proestoşilor, gata să înfățişeze orice măsură luată 
de guvern ca o nouă lovitură în contra legii ortodoxe. 

Comunicarea ordinului mitropolitului de cătră stareţ dădu 
loc la un început de răscoală. Monahii strigară în gura mare 
că nu vor îngădui nici odată musica vocală — adică musica ar- 
monică în biserică, îndemnând să se tragă clopotul cel mare 
pentru adunarea soborului întreg. 

Faptul comunicându-se prefectului de Neamţ, acesta sosi 
la mânăstire cu jandarmi, arestă pe unii din răsvrătitori, trimise 
în exil, la alte mânăstiri, pe alţii; restabilind asttel liniştea cu 
destulă ușuiință. 

Mitropolitului, dept pedeapsă, i se luă dreptul de usuiruct 
al moşiei Cârligi ; iar stareţul mânăstirii Gherasim, fu înlocuit 
provizor cu egumenul Isichie dela mânăstirea Secu. 


1) Vezi : „Conflictul între guvernul Moldovei şi mânăst. Neamţ” de R Ro- 
setti, în An. ac. Seria II, Tom. 32. 
2) Idem. 


www.dacoromanica.ro 


95 


La anchetă s'a constatat că 16 persoane au fost faţă la 
declaraţia starețului Gherasim, că nu va îngădui cântările ar- 
monice în biserică. Intre aceste persoane se menţionează : loan 
Cart, profesor de cântări și armonie, şi cântăreţii-psalți: pă- 
rinții Doroftei şi Vladimir.1) 

Cu toate binevoitoarele intenţiuni ale ministrului Mano- 
lache Costache, cu toată restricția puterii esecutive, urmări 
de progres cultural, nu s'au văzut nici mai târziu, nici în anul 
1896, adică nici după 36 de ani. 

Venise în fruntea mânăstirii Neamţ stareţul Varlam Niţescu, 
om de o distinsă cultură generală și musicală..Ca absolvent al 
Conservatorului de musică din Bucureşti, fusese profesor de 
musică la'seminarul ,Veniamin” din lași. Inţelegeă deci musica, 
pătrunsese adânc tainele ei de binefacere sufletească. 

Un grup de 12 distinși cântăreţi :) din corul mitropoliei din 
laşi al marelui Gavriil Musicescu, se avâniase în vara anului 
1896, pe la mânăstirile din judeţul Neamţ, cu un repertor coral 
laic-naţional, mai cu seamă însă, cu un repertor religios. 

Următor dorinţei starețului Varlam Niţeseu, se aranjează 
o audițiune de musică corală în trapeza (sala de mâncare) 
mânăstirii. In acest scop, în ajunul audițiunii, stareţul își ex- 
primă dorinţa să asiste la o repetare generală a programului 
pur religios, format din heruvice, avioane, răspunsuri, cheno- 
nice, etc. 

In momentul când se repetă heruvicul într'o nuanţare care 

reclamă cea mai perfectă liniște, iată că, într'un sgomot neo- 
bișnuit, se deschide uşa şi un călugăr, isbind cu cizmele calda- 
râmul sălii, provoacă o perturbare, grupul de cântăreţi nevoit 
fiind a întrerupe repetarea. La observația justă a stareţului, 
călugărul răspunse insolent: „Da ce, oare nu sântem aci la 
teatru ?” 
La această ripostă, de sigur că stareţul și-o fi amintit, din 
cetirea scriptelor trecutului, de revolta dela 1860, și, în conse- 
cință, grupul cântăreților, față de explicaţia starețului, a re- 
nunţat la nobila sa intenţie de a cultiva sufletul unor asemenea 
rătăciţi 

La Broşteni, boerul Alecu Balş (Baloş) întemeiază o școală de 
cântăreţi bisericești sub direcţia vestitului Neculai Nanu, la care 
a învăţat carte şi a cântă frumos loan Creangă 5) și probabil și 
Zahei Creangă, frate cu Ion Creangă, căci, în aceiaşi epocă de 
trai cu Ion, Zahei Creangă e cântăreţ bisericesc în Iaşi 4). 
1) Vezi: „Conflictul între guvernul Moldovii şi mânăst. Neamţ” de R. Ro- 
setti, în An. ac. Ser, II, Tom. 32, pag. 876, 877 şi 941. 

2) Intre cari se află şi autorul acestei lucrări istorice. 

3)" Vezi: Comunicarea învățătorului M. Lupescu în revista „,Lamura”, 


No. 8-—9 din 1920. 
4) Vezi: „Drumuri moldovene”. de Leca Morariu, prof. la univ. Cernăuţi. 


www.dacoromanica.ro 


96 


La HUŞI, simultan cu celelalte centre judeţene, se duce 
aceiaşi luptă pentru revendicarea independenţii limbii naționale 
în biserică. 

Pe la 1700, episcopul Mitrofan al Hușilor, tipăreşte în limba 
română octoihul şi friodul, iar cântările rămân tipărite tot în 
limba slavonă. 

Se poate ca şi tradiţia slavonă să-l fi împiedicat a pune 
pe româneşte cântările, dar se poate ca şi greutatea în a potrivi 
cuvintele româneşti pe obişnuitele melodii bisericeşti, să-l fi 
înpiedicat dela acest pas, pe care îl face abia la începutul seco- 
lului al XVIII-lea, mitropolitul Antim Ivireanul 3). 

Incă din timpul episcopului Veniamin, o sistematizare, 
o regulamentare democratică a tuturor treburilor publice, se 
institue, răsplătindu-se dreptul fiecărui slujbaş după bună cu- 
viinţă, cu acte de garanție reciprocă în regulă. 

La 26 Iunie 1837, episcopul Sofronie al Hușilor, închee un 
Contract, după cum urmează: 

Să face ştiut prin acest condract că D-lui Axenti Roșeulescu 
lam tocmit Psalt la această Episcopie pe curgere de trei ani de zile, 
cu condiţiile următoare : 

1) De călră Episcopie i să va plăti leaţă hotărâtă 250 adică 
două sute cinzăci lei pe fieşte care lună priimind banii în două 
vădele, la 23 April şi 26 Octombrie. 

2) 1 să va mai da trii chile grâu, patru chile popuşoi, zece 
vedre Mina de oi, trei zeci vedre vin şi cinci fălci iarbă, când va 

i iarbă 

i 3) D. Psalt iaste datoriu a urma datoriea slujbei la acesi sfânt 
lăcaş Duminicile şi sărbătorile toate peste an, cu toată sirguința 
şi fără zalicnire, cum şi la posturi şi la orice ce zi va fi slujbă 
osăbilă şi spre a se urma întocmai îndatorirele din partea Episco- 
piei, precum şi din partea sa călră Episcopie i s'au dat acest con- 
draci sub iscălilura noastră, primind şi noi de la Dumneavoastră 
asemenea 2). 

Şcoli de cântăreţi la episcopia Hușilor au existat, în răs- 
timpuri, încă de pe vremea episcopului Veniamin. Existenţa 
şi dăinuirea lor a depins mereu, nu de stat, ci de sufletul en- 
tuziast al slujitorilor episcopiei ; aşa că, după multe decenii, tot 
din inițiativa episcopului Silvestru Bălănescu, cu ajutorul bă- 
nesc al statului şi judeţului, se înfiinţează, la 1892, sub condu- 
cerea cântăreților, N. Andrieseu, V. Ciureanu, Iconom C. Isăce- 
seu, C. Nedeleu și Alex. Ghica, o școală de cântări bisericeşti cu 
un curs de patru ani. 

La început s'au înscris 85 de elevi, iar până la 1903, din 295 
elevi, frequenţi, au absolvit pentru nevoile episcopiei, 69 buni 
cântăreți. 

1) Vezi: Ist. bis. de N. Dobrescu, pag. 85. 

2) Vezi: Al. Roşculescu, Culegere de scrisori vechi, p. 34. 


www.dacoromanica.ro 


97 


La GALAȚI cultura musicală bisericească îşi are roadele ei 
binefăcătoare, graţie curentului creat, în acest scop, încă din 
timpuri destul de îndepărtate. 

Prin sec. al XVIII-lea, între anii 1700—1784, Agupie 
Ieromonahul din Mesolonghi foarte învăţat şi cu o voce foarte 
frumoasă, prea învățat în musichie, se găseşte proestos la bi- 
serica Sf. Neculai din Galați 1). 

In ce priveşte valorificarea limbii româneşti în biserică, 
episcopia Galaţilor, a căutat, întotdeauna, să se pue în contact 
cu învățații timpului, procurându-și cărți traduse sau alcătuite 
în româneşte. 

In Biblioteca V. A. Urechie din Galaţi, s'au găsit asemene 
exemplare colectate de pe la bisericile locale tipărite, fie la Buda, 
fie la Viena, în anii 1793 și 1808 2). 

Nevoia de specializare a musicei psaltichiste se simțea tot 
mai mult. Cu intermitențe mai mult sau mai puțin îndelungate, 
la 1 Sept. 1903, prin, stăruința episcopului Pimen Georgescu, al 
Dunării de jos, mai târziu mitropolit al Moldovei, se înființează 
o şcoală episcopală de cântăreţi bisericeşti, sub conducerea 
arhidiaconului David Popescu, iconom Nie. Tărăbuţă, iconom 
G. Popescu şi profesorul Teodor Teodoreseu, cu subvențiunea 
dată de ministerul de culte şi judeţele: Brăila, Tulcea şi Con- 
stanța. Ca o repercusiune al acestor binefaceri culturale, se 
rezervă Galaţilor fericirea de a aveă, ca chiriarh, pe unul dincei 
mai de seamă musiciani eclesiastici. Arhiereul Nifon Ploeşteanu, 
fostul vicar al mitropoliei Ungro-Vlachiei este hirotonisit la 
rangul de episcop al Dunării de Jos. 

Aci, la Galaţi, noul episcop vine încununat cu aureola de 
musician recunoscut. In Martie 1902, Nifon Ploeşteanu, dă la 
lumină „Cartea de musică bisericească”. Lucrarea cuprinde 
în partea I, un istoric evolutiv al muzicei bisericești la Români, 
în partea II-a dă o colecţiune de cântări pe psaltichie, iar în 
ultima parte, a III-a, făcând mai întâi nu studiu comparativ 
între musica laică şi cea religioasă, adaugă o liturghie pe note 
liniare în trei voci, combinată din diferiți autori. 


La FĂLTICENI, este şi aci un punct important din viața 
culturală muzicală a bisericei româneşti. 

La 2 Fevr. 1842, Neofit Seriban protonsinghel, fost profesor 
la seminarul ,,Veniamin” din Iaşi, vine la Fălticeni, dela mâ- 
năstirea Neamţ, unde fusese exilat de Vodă Mihail Sturza, ca 
pedeapsă şi pocăință, fiindcă cetea operile literare ale lui Vol- 
taire şi cânta din vioară 3). 


1) Vezi: „Cronicarii greci“ : pag. 133, de prof. C. Erbiceanu. 
2) Vezi: Bibliografia românească Toim. I, pag. 522, de Bianu şi N. Hodoș. 
3) Vezi : „Rev. Cultura română”, No. 6, 7, 8 din Aprilie, Maiu şi Iunie, 1909. 


Mihail Gr. Posluşnicu. — Istoria Musicei la Români. d 


www.dacoromanica.ro 


98 


Aci, la Fălticeni, înființând o școală de scris-cetit pentru 
copii, în care se învăţa cântece bisericeşti şi naționale. Cea mai 
mare mulțumire a profesorului Neofit Seriban era, când se află 
în mijlocul şcolarilor săi, fie pe dealul Tâmpeşti, fie spre graniţa 
Bucovinei, şi acolo, privind apa Baia, Neamţ sau Suceava, le 


ţineă înflăcărate lecţii de istorie, după cari, școlarii, îi cântau 
cânlece scrise de el: 





Arhicreul Neofit Scriban. 


Ori unde a Romdniei 
Vă aflaţi prea nobili tineri 
Ascultaţi un glas al maicii 
Ce ne chiamă către sine. 


sau 
Ah! sabia lui Traian 
Inir'o mână de Roman. 


Inainte de venirea lui Neofit Seriban și mai târziu paralel 
cu activitatea sa culturală, învăţăceii destinaţi a deveni psalţi, 


www.dacoromanica.ro 


99 


învățau pe lângă bătrânii cântăreţi, psaltichia teoretică şi prac- 
tică de pe manuscrise perindate din generaţie în generaţie de 
cântăreţi. j 

La 20 August 1870, C. Munteanu, din Fălticeni, dă- 
rueşte un astfel de manuscris Academiei Române, cuprinzând 
o psallichie românească, cu notație musicală bisericească. No- 
tele musicale sunt scrise cu roş 1). 


La PIATRA-NEAMŢ, în vederea înfiinţării celei dintâi 
şcoli de musichie, s'a simțit neyoia pregătirii terenului și a ele- 
mentului primordial care să poată duce la îndeplinire vechiul 
desiderat al clerului petrean. 

Nevoia aceasta o îndeplini 
satul Bârca din jud Neamţ, 
unde, la 1841, se naşte Neculai 
Barean, fiul preotului Ioan 
Panaitescu. Primele cunoştinţi 
practice le obține dela das- 
calul bisericii Costache Gheor- 
ghiu, apoi, în continuare la 
călugărul Visarion, protop- 
saltul episcopici Romanului. 
Intre anii 1863 — 1868, se 
perfecţionează în arta sa la 
seminarul dela Socola-Iaşi, 
de sub direcţia lui Filaret 
Seriban. 

Asigurat astiel de un dis- 
tins instructor musical, mi- 
tropolitul Calinie Mielescu, 
autoriză înfiinţarea şcoalei de 
cântări din Piatra-Neamţ 
care o încredințează condu- 
cerii lui Neculai Barcan la 
1868, a cărei cursuri se des- 
chid la 10 Fevr. 1868, cu 25 de elevi. Cursurile erau de doi 
ani și cu metodele de cântări a lui Macarie. Anul I, învăţarea 
pe de rost a psalmilor din Ceaslov, a glasurilor pe musichie, 
adică Anastasimalariu şi Irmolughionu. Anul II, psaltirea, ce- 
tirea, octoihul, mineele şi triodul, toate cântările de zi şi de 
noapte, rânduiala bisericească troparele şi podibiile2). , 

Şcoala mai aveà ca îndrumători practici pe cântăreții 
N. Albu, N. Vicol și N. Mavrichi. 

Entusiasmul pătimaş al acestui conducător didactic al psal- 





Protopsaltul Neculai Barcan. 


1) Vezi : Catalogul manuscriselor Academiei române p. 334. 
2) Vezi : Memoriu relativ la şcoala de musichie bisericească, 1869—1899 de 
N. I. Barcan, de prof. G. Teodorescu-Kirileanu, fost elev al acestei şcoale. 


www.dacoromanica.ro 


100 


tichici, se vede că își depăşise cu mult faima, căci nu mult 
după moartea sa, 9 Iulie 1913, toţi cântăieţii orășeni şi jude- 
țeni din Piatra-Neamţ constituindu-sc, la 4 Aprilie 1913, în 
societate culturală-profesională, sub preşedinţia cântăreţului 
Simcon Mihailescu dela biserica „,Precista”, ca un omagiu me- 
moriei îmdrumătorului lor, dau numele societății lor de 
„„Neculai Barcan”. 


La BACĂU, mult mai târziu, în Decemvrie 1889, protop- 
saltul Mihail Stamate, înființează și aici o şcoală de cânlări bi- 
sericeşii cu ajutorul material al părinţilor elevilor, cu sprijinul 
imoral al psaltului Gh. Alexandrescu. 


La FOCŞANI, pe la 1859, dascalul Ştefan David dela bis. 
SI. Neculai avea mulți învăţăcei la psaltichie între cari şi Theo- 
dor V. Popescu. Acesta, după ce-şi perfecţionă profesiunea la 
hiscricele Sf. Neculai din Focşani şi Sf. Dimitru din Râmnicu 
Sărat, e numit profesor de psaltichie la şcoala de cântări din 
Focşani, ce se înființase în timpul său. 

Durata acestei școli, fatal, trebuia să fie scurtă, așa că abia 
la 1901, după ce de nevoia unor astfel de instituţii se încredin- 
tase cu ie slujitori biscricei, se înființează, în Focşani, cuve- 
mita școală de cântări sub conducerea preoţilor Matei Marosin, 
Ion Rădulescu și Mihai Georgeseu. Şcoala presentà mai mult te- 
mei de dăinuire întrucât alături de ea şi pentru ea, se înființase și 
un internat pentru fiii de săteni. 


La BOTOŞANI, dacă şi aci se resfrânsese străduirea învă- 
ţaţilor bisericei, întru valorificarea limbii româneşti în cântarea 
biscricei, apoi, în ce priveşte manualul de musichie trebuincios 
stranei, era rar de găsit. Până la acţiunea tipografică salvatoare 
a lui Macarie și Anton Pan, cântăreții stranelor se serveau de 
manuale manuscrise şi, cum în ele se găseau neevitabilele gre- 
şeli, de sigur că executarea acestor cântări era, de multe ori, cu 
totul alta decât originalul. Mai cu seamă când această operaţie 
manuscriptică era îndeplinită de ucenicii stranei. 

Pe la 1798, Vasile, ucenicul dascalului Mihalache Ifimovici 
scrie un octoih, pe notație psaltică şi cu text cirilic ; pe foaia 106 
e scris cu roş: „Octoihos acesta iasie din cărțile mele Ioan Dimitriu 
psuli bisericei Ospeniei Botoşani” 1). 

Cântăreţii erau răsplătiți cu recunoștință. Dovada ne-o dă 
epitropia bisericei Sf. Ilie, care la 26 Martie 1838, închee un act, 
prin care dărueşte, preotului Ioan Saehelari, un loc lângă bise- 
rică, spre a-şi clădi o casă pe care s'o locuiască toată viaţa 


1) Vezi : Catalogul manuscriplelor româneşti Ac. Română. 


www.dacoromanica.ro 


101 


>„iind că numitul secheleri, de când se află slujitor al bisericei, întru 
căt nefiind psalt, îndeplinea şi sarcina de cântăreţ de strană” 1). 

In ce priveşte studiul practic al psaltichiei, până la înfiin- 
area şcoalelor sistematice dela începutul secolului al XIX-lea, 
tot pridvorul bisericei a fost, multă vreme, sufletul cultural care 
atrăgea pe dornici la învăţătura scrierii şi cetirii limbii moldo- 
venești şi grecești, la învățătura psaltichiei pe lângă cântăreţul 
stranei dela biserica ,„,Uspenia”. Absolvenţii şcoalelor de cântări 
dela mitropolia din laşi, de pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea 
și începutul sec. al XIX-lea nu erau poate așa de numeroși şi 
de capabili să satisfacă, din belșug, exigenţele pravoslavniciei 
boerilor botoșăneni. 

De aceia cel dintâi început de școală psaltică și cetire din 
ceaslov, organizată cu oarecare sistemă, o are, pe la 1825, psal- 
tul Iordache, apoi, la 1838, dascalul Ioan un curs de cântări cu 
5 elevi, iar în anul 1839, iconomul Iordache, 2) (poate că acelaș 
Iordachi de 1825) un curs cu 8 elevi. In acelaș an, Manolache 
Arhip $), psaltul bisericei Uspenia, deschide, în curtea bisericei 
o şcoală de cântări. La început are patru elevi, mai târziu 
însă faima de meșter al psaltichiei îi desvoltase, tot mai mult, 
inițiativa, așa că la 1852, când Manolache Zmeu îi urmează la 
dăscălia şcoalei, progresul real impusese, această școală, ca o 
imperioasă necesitate culturală religioasă. 

Paralel cu acţiunea musichiei dela biserica Uspenia, boerul 
Costachi Rosetti, pe lângă biserica „,Intâmpinarea Domnului” 
zidită de cl, înfiinţează şi o școală de cântăreţi. Piatra comemora- 
tivă se găseşte și astăzi deasupra ușii fostei școli, cu următoarea 
inscripţie : 

„Această şcoală s'au înfiinţal în ograda sfintei biserici cu 
hramul Stratenia (în timpinarea Domnului 2 Frbr.) de dumnealui 
vornicu Costache Rossetti, spre învăţătură de psaltichie, greceşte 
şi moldoveneşte a copiilor săraci şi ş'au început la anul 1851 Sept. I 
spre învățătura lor în veci”. 

Ca psalţi vestiți, cronicarii menţionează, în 1832, pe psaltul 
Dumitrache Zugravu dela biserica Sf. Voivozi, pe psaltul Iordache 
dela biserica Sf. Spiridon, pe psaltul Gheorghe dela biserica 
Sf. Dimitrie, și pe psaltul Bădărău dela biserica Cuvioasa. 

Din această şcoală s'a format, în urmă, actuala școală pri- 
mară No. 3 din Botoșani $). Dintre toţi acești slăvitori ai stranei 
botoșănene, acela care contribue la faima reală a cântului în 
istoria musicei româneşti, e necontestat și Manolache Zmeu. 





1) Vezi: Blănarii din Botosani de N. Iorga, în Anal. Ac. S. II Tom. 34. 
2) Vezi : Istoria şcoalelor, de V. A. Ureche şi inonografia oraşului Botoşani, 


de Art. Gorovei. f 
3) Comunicarea preotulni Cristofor Manoilescu dela biserica Sf. Voevozi din 


Botoşani. 
4) Afirmația clericilor de la biserica Russet. 


www.dacoromanica.ro 


102 


MANOLACHE ZMEU. 


Originar din Iaşi, fiul preotului Gheorghe Zmeu. Viaţa de 
copil, născut fiind pe la 1822, în apropierea bisericei şi casa fa- 
miliară a unui pravoslavnic preot, îi crease un mediu, care avea 
să-l îndrumeze către cariera de psalt. După primele noţiuni cul- 
turale din familie şi de pe lângă psaltul bisericei parohiale, 
dotat cu o voce aleasă şi formidabilă putere de resistență vocală 
se instrueşte la Iaşi, la metoda psaltică a lui Dumitriţă 
Suceveanu, dela mitropolia Moldovii. 

Pe la 1840, părinţii îl 
trimit în Grecia, unde cu 
cei mai vestiți, protopsalţi 
își desăvârșşește studiul 
psaltichiei. Inapoiatîn ţară, 
cu frumoasa sa voce de 
tenor, e atras de domnitorul 
Mihalache Sturza la para- 
clisul domnesc din Iași, unde, 
câțiva ani dearândul, cântă 
greceşte. După căderea din 
domnie a lui M. Sturza e an- 
gajat, cu contract, în foarte 
bune condițiuni, de epitropia 
catedralei Uspenia din Boto- 
şani, ca profesor la școala de 
psaltichie şi ca protopsalt al 
bisericei unde funcţionează 
dela 1852 şi până la ultima 
sa suflare de viaţă din anul 
1907. 

Pasionat în arta sa, a cău- 
tat să pătrundăscu temei înţe- 
legerea clară a psaltichiei, ca 
unul care era adânc cunos= 
cător al celor două notaţiuni 
psaltice. După cum afirmă 
continiporanii săi, M. Zmeu, ar fi fost unul din rarii psalţi, 
care graţie organului său curat şi sănătos, reuşise să dee inter- 
pretates reală notaţiunii orientale. Executa cu o uimitoare 
precisi& psaltichia veche. De o rară perfecţiune organică, era 
atât de rezistent în glasul său, încât, chiar după 4 şi 5 ore de 
cântare continuă, el cânta cu aceiași uşurinţă și simțire ca la 
"'nceput, fapt care, la 1886, a uimit şi pe marele cântăreţ mitro- 
politul primat, Iosif Gheorghian. _ 

Cei mai de seamă psalţi din nordul Moldovii au fost elevii 
lui Manolache Zmeu, între aceștia e psaltul S. Voleinschi dela 








Protopsaltul Manolache Zmeu. 


www.dacoromanica.ro 


103 


biserica ,„,Ovidenia”', care a avut şi o şcoală a sa de psaltichie, 
r protopsaltul Neculai Săveseu dela catedrala din Dorohoi 
şi alţii. 

In calitate de compositor, M. Zmeu, are, la activul său, o 
serie de compuneri monodice de musică psaltică, apreciate şi 
cântate şi astăzi în biserica noastră şi tipărite, colectiv, în lu- 
crările musicale ale fiului său Ion Zmeu dela episcopia din 
Argeş, ca heruvicele gl. 2, gl. 5 şi gl. 6, unele originale, altele 
traduse din grecește după Petru Lambadarie, apoi axioane pe 
glasul al 2-lea, un imn la desbrăcarea arhiereului în altar şi 
altele. 

Mai târziu, sub impulsul mişcării psalților din ţară întru 
revendicarea demnităţii consacrată de trecutul istoric al bi- 
sericei naţionale, la 2 Decembrie 1910, la Botoşani, din iniţiativa 
câtorva cântăreţi bisericeşti, în frunte cu protopsaltul I. 
Gheorghiu, se pun bazele societ. cântăreților bisericeşti cu nu- 
mele de „D. Suceveanu” şi sub preşidenţia de onoarea I. P. S. 
Sale Mitropolitul Pimen al Moldovii; iar preşedinţia activă o 
are protopsaltul N. Vicol dela biserica ,,Cuvioasa Paraschiva”. 


La ȘTEFĂNEȘTII Botoșanilor, în 1859, generalul Nicu 
Mavrocordat înființează, pe cheltuiala sa, o şcoală de băeţi cu 
un număr de 200 de elevi. In această şcoală, unde Vasile Răceanu 
dădea lecţii şi unde, pe lângă carte, se învăța musica vocală şi 
psallichia. Profesorii de musică erau preotul Costache Mihu şi 
elevul său Ioan Savin, care, după desfiinţarea școalei din Roto- 
pănești, jud. Suceava, se retraseră ld Ştefăneşti. Aceştia înjghe- 
bară un cor de musica vocală, care cânta de obşte liturghia, 
Duminica şi sărbătorile, în cafasul bisericei catedrale cu hramul 
„Cuvioasa Paraschiva”, ce se află în afară de târguşorul Ştefăneşti 
numită „biserica lui Ştefan cel Mare”. Acest cor care era prețuit 
de toţi acei ce-l ascultau, s'a desființat în anul 18642). 


La DOROHOI, până la data primelor recolte ale şcoalelor 
de musichie din Iași și apoi din Botoşani, cântăreții bisericei își 
formau educaţia tot pe lângă cel mai bun psalt de strană, cum 
ar fi, bună oară, psaltul Ioan, dela biserica Sf. Neculai şi psaltul 
Constandin dela bisericuţa „Adormirea”, indicaţi de catagrafia 
târgului Dorohoi, în anul 18202). 

Sub impuls pravoslavnic, boerimea se strădueşte a menţine 
vechiul fast în slujba bisericei. Bunii absoivenţi ai şcoalelor din 
Iaşi şi Botoşani găsesc imediata îmbrăţișare, dar cari totuşi, fiind 
prea puţini, nu se prezintă decât la mari intervale. De aceia, bo- 


1) Vezi; Arhiva No. 1 şi 2 1898. Th. Burada. 
2) Vezi: Arhiva primăriei Dorohoi, arhiva statului din Iași şi „,„Dorohoiul:* 
studii şi documente de Gh. Ghibănescu. 


www.dacoromanica.ro 


104 


cerul Vârgoliei lasă, ca dar testamentar, o casă spațioasă cu un 
înțins teren cultivabil primăriei Dorohoi, cu obligaţia de a în- 
fiinţa o şcoală de cântăreţi bisericeşti. Dorinţa, exprimată prin 
legatul testamentar, a acestui boer pătruns de ortodoxism cre- 
ştin, n'a fost îndeplinită. In clădire s'a instalat o școală primară ` 
de fete, iar în loc de şcoală de psaltichie, primăria şi-a luat anga- 
jamentul să subvenţioneze un cor religios-armonic la catedrala 
oraşului. 

De asemenea, logofătul Iordache Costache Boldur lasă. prin 
testamentul său olograf din 26 Ianuarie 1857, un fond de 23.500 
lei aur, din venitul căruia, să se înfiinţeze, în satul Hudești-Do- 
rohoi o şcoală cu numele de ‚Şcoala Costăcheasca” în care să se 
înveţe, de preferinţă, musica bisericească. Au trebuit să treacă 
25 de ani, pentru ca, abia la 7 Ianuarie 1882, să se inaugureze des- 
chiderea acelei şcoli de musichie 2). Existenţa ei a durat atât cât 
un bun profesor specialist a fost dispus să se sacrifice ca, pentru 
un ideal, să se retragă la o viaţă de ţară. Un bun profesor al ace- 
stei şcoale a fost Mardarie Gheorghiu, devenit psalt al bisericii 
Sf. Spiridon, laşi?). 

Psalţi, cari sau remarcat în dibăcia lor de fideli inter- 
pretatori ai musichiei, pe la 1869 erau lon Popescu, Gheorghe 
Popovici, Vasile Grigorieviei, dar un bun şi vrednic cântăreţ al 
caredralei dorahoene e protopsaltul Neculai Săveseu, unul din 
cei mai distinși din școala lui Manolache Zmeu dela biserica ,„,Us- 
penia” din Botoșani. 


La ROMAN, bărbaţii cărturari ai vremurilor secolului al 
17-lea, depun muncă stărnitoare întru valorificarea limbii stră- 
moşeşti în biserica românească. 

In timpul domniei lui loan Ştefan Petru voevod la 1673, 
Dosoftei, episcop al Romanului, alcăiueşte la Uniev psaltirea 
în versuri, al cărei manuscris autograf e la Academie, donat de 
D. A. Sturza’). i 

In manuscrisul cronicei episcopului Macarie al Romanului, 
cu privire la domniile lui Petru Rareş, Iliaș şi Ştefan, se mai 
găsesc diferite cântări şi imne religioase ). 

Episcopul Gherasim al Romanului, cu colaborarea profe- 
sorului Dr. Const. Chirieeseu şi a altor autori, tipăreşte, în 1908 
o „culegere de cântări bisericeşti” 5). 

In ce priveşte modul de asimilare a cunoștințelor musicale, 
şi aci, la Roman, aceiași metofă de instrucţie, adică perindarea 
cântărilor după auz din generaţie în generaţie de cântăreţi. 





— 
1) Vezi : Arhiva prefecturii Dorohoi şi Rev. Moldovii, anul IV, 1924, No. 6-7. 
2) Vezi Relaţia istorică a preotului profesor Const. Ciocoiu în ziarul „Gazela 
Dorohoiului” din Aprilie 1926. 
3) Vezi Bibl. română T. II, p. 209, de I. Bianu și N. Hodoş. 
4) Vezi: I. Bogdan, letopiseţul lui Azarie, An. ac. S. II, Tom. XXXI. 
5) Vezi: Tezaurul liturgic de B. Cireşanu. 


www.dacoromanica.ro 


105 


Protopsaltul bisericii Sf. Neculai, Constantin Dornescu 2), 
între anii 1825 şi 1848, are o școală de psaltichie, cu 20 de elevi 
în 1839, în care doar textele se memorizau după cărți, încolo 
întregul repertor psaltic ucenicii şi-l asimilau după auz. Simultan 
cu şcoala lui C. Dornescu, la aceiași biserică, preotul Neculai, 
clisiarhul bisericii, predă musichia la 10 elevi, ca-și psaltul Ne- 
culai de la „Precista din gios“ la cei 8 elevi ai săi. 2) Starea 
aceasta durează până la 1846, când din iniţiativa chiriarhiei iă 
fiinţă şcoala calihetică sub direcţia preotului /conom Dimitrie 
Malcaş, instituţie cu un curs cultural de patru ani, și, în pro- 
gramul căreia, e prevăzut studiul metodic al musichiei psaltice cu 
întregul repertor necesar stranei. La 1871 şcoala se desființează 
întrucât, paralel cu ea, funcţiona, cu acelaş scopuri, seminarul 
teologic înființat la 1858. 


Episcopul MELHISEDECK ŞTEFĂNESCU 
al eparhiei Romanului. 


Nu intră în cadrul acestei lucrări o biografie, o relatare 
asupra activităţii literare _ 
şi filosofice a marelui tn- | 
văļat Melhisedeek, membru 
al Academiei Române, al | 
Academiei spirituale din | 
Kiev, etc. | 

Rezumându-ne în cu- | 
prinsul artei musicale ro- 
mâneşti, acest chiriarh se 
prezintă ca un neasemănat . 
iubitor şi proteguitor al 
artelor, şi, în deosebi, al: 
musicii bisericeşti de psalli- | 
chie monodică sau de com- 
posiție armonică. 

„Acest nobil sentiment , 
pentru cultura obştească, | 
episcopul Melhisedeck şi-l 
manifestă, cu atâta dăr- 
nicie, pe când eră păsto- Ẹ 
rul eparhiei Dunărei de 
jos, cu prilejul primei ac- 
țiuni musicale a lui Ga- fă 
vriil Musicescu în orașul 
Ismail (vezi biografia şi 
opera musicală a lui G. Musicescu în acest volum). 





1) Comunicarea d-lui profesor Const. Popa de la seminarul din Koman. 
2) Vezi „O pagină din Istoria înv. particular din Moldova 1839—1846. 


www.dacoromanica.ro 


106 


A doua mare acţiune a acestui protector al artelor a fâst 
truda depusă în Sf. Sinod şi repetatele sale intreveniri către mi- 
nistrul cultelor cu privire la opera musicală a mitropolitului Sil- 
vestru Morariu al Bucovinei (vezi capitolul „Cele dintâi şcoale 
de psaltichie din Bucovina”). 

Dar cât interes, câtă trudă trupească şi sufletească wa 
depus acest mare suflet de român pentru înfăptuirea întreprin- 
derii musicale a musicianilor : G. Musicescu, Gr. I. Gheorghiu 
şi Gheorghe I. Dima din lași. 

La apelul său de contribuţie au răspuns cu toată râvna: 
Mitropolitul Calinie Miclescu, Elisaveta Sturza născută Hurmu- 
zachi, principii Neculai şi Elena Mavrocordat, Panait Donici, 
mitropolitul Iosif Gheorghian şi alții. 

In ultima lucrare de complectare a Anastasimatarului pe 
note liniare în dedicaţia ce o fac episcopului Melhisedeek, iată 
ce spun musicianii colaboratori ai lucrării : 

„Cu această lucrare, cari orice lucrări ce tind spre progres am 
avut de întâmpinat în calea noastră multe greutăți şi obstacole, 
dar pe care le-am suportat şi învins cu mândrie, datorind aceasta 
numai şi numai bunei dispozițiuni a Prea Sfinţiei Voastre faţă 
cu noi, precum şi sprijinului moral şi material de care nu ne-aţi 
lipsit şi mulțămită căruia vedem uzi dată la lumina o parte com- 
piectă din lucrarea noasiră”. 

Pin testamentul său din 4 Octombrie 1889, episcopul Mel- 
hisedeck, decide ca „din venitul anual resultat din capitalul 
depus, întie altele, să se intrebuinfeze la tipărirea cărţilor de cân- 
tări bisericeşti, zidirea uni capele peniru exercitarea elevilor din 
şcoala de cântări bisericești şi pentru organizarea acestei șeoale, 
iar, când se va puteå îmfiinţa, epilropii vor lucra în înţelegere 
cu Prea Sfinţitul Episcop al timpului. 

„Cu timpul, sporindu-se capitalul în de-ajuns, epitropii vor 
înfiinfa, pe proprietatea mea, o şcoală de cântări bisericeşti, pentru 
formarea cântăreților trebuitori pe la bisericile urbane şi rurale. 
Copii ce se vor primi în această şcoală vor fi dintre cei săraci orfani, 
mai ales dela fară. Condiţiunile de admitere vor fi ; atestat de finirea 
claselor primare şi dispoziţie naturală de a deveni buni cântăreţi. 
Ei vor fi internați, având hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, încălzire 
şi lumină dela enitropia casei 1)”, 

La 16 Mai 1892, acest sincer şi convins sprijinitor al culturii 
musicale rcmâneşti, apune în veşnicie, lăsând moștenire pilda 
unei reale murci peniru cauza naţională. 


1) Vezi „Corespondenţa episcopului Melhisedeck”, paz. 83, publicată ge 
filologul Const. C. Diculescu, 


www.dacoromanica.ro 


CAP. VI. 


OPERA CULTURALĂ PENTRU VALORITICAREA LIMBII 
NAȚIONALE IN CÂNTĂRILE BISERICII DIN ARDEAL. 
G 
i A usica națională ne-a fost prea caracteristică, prea asi- 
Q milată șimţirii româneşti, mulțămită cărei calităţi, 
(WU în majoritatea cazurilor, ea ne-a ţinut trează conştiinţa 
N de neam, deaceia încercarea de a ne desnaționalizà, 
a cu o altă musică, n'a reușit; deşi la 1570, vitregia 
ungurească tipăreşte pentru Românii-calvini, o cărticică de 
«cântări în limba română şi cu litere latine, tradusă după cărti- 
cica de cântări ungureşti a lui Szegedi Gergely 1), iar la 1697, 
Ion Viski traduce, în românește, psalmi şi cântece bisericeşti, a 
căror tipărituri şi inanuscrise se găsesc, în biblioteca gimnaziului 
calvinesc din Cluj 2). 

Pentru Românii rămaşi credincioşi ortodoxiei, străduinţa cle- 
ricilor ardeleni, în a menţine autoritară limba română în biserică, a 
fost deopotrivă cu aceea a învăţaţilor clerici moldoveni și munteni. 

Din aceștia, diaconul Coressi alcătueşte o operă de literatură 
bisericească, atât de trebuitoare cântărilor religioase stranei. 
La Braşov, dela anul 1570 înainte, scrie şi tipărește pe rând: 
psaltirea, partea I şi a II-a a octoihului, psaltirea slavo-romă- 
nească, triodul slavonesc, octoihul mic. slavonesc şi altele. Căci, 
scu mila lui Dumnezeu eu diaconu Coresi, dacă văzui că mai toate 
limbile au cuvântul lui Dumnezeu în limbă, numai noi Românii 
n'avăm, şi Hristos zise, Matei 109, cine ceteşte să înțeleagă, şi 
Pavelu Aplu însă scrie la Corintu 155, că întru beserecă mai vră- 
dos cinci cuvinte cu înţelesulu meu să grăescu, ca şi alalți să învățu 
decâtu întunerecu de cuvinte neînţelese în alfe cuvinte” 3) de aceia 
„acei oameni dumnezeeşti : Damaschin şi Iosif şi Cozma şi Teofań, 
prin scoborârea sfântului duh învăţaţi, ne-au lăsat nouă cărțile 
dumnezeeşti ce se numesc.octoih, 4 glasuri, pentru a cânta în cân- 
fece pe Dumnezeul cel de sus şi lăudat, cu glasurile de îngeri cele 
de trei ori sfinte în Dumnezeirea prea strălucită” 4). 


1) Vezi: Manifestul românesc al împăratului Leopold Í, de I. Ursu în An. 
Ac. S. II. Tom. 34. 

2) Manuscrisul a fost dat Academiei de către subloc. V. Mărgineanu, din 
„com. grăniţărească Budacul Român, Jud. Bistriţa-Năsăud, la 7 Aug. 1896. 

3) Vezi : Bibl. rom. de I. Bianu şi N. Hodoș, Tom. II, p. 60 şi 68 și comu- 
nicarea D-lui Prof. N. Drăganu de la universitatea din Cluj în „Daco-România', 
anul 1V p. 913. 

4) Despre Psaltirea românească diaconului Coressi, a scris Vasile Mangra 
prof. la seminarul din Arad. Scrierile lui Coressi se găsesc la Academie, bis. Sf. 
“Neculai din Braşov, şi mânăstirea Hilandar din muntele Atos.. 


www.dacoromanica.ro 


108 


Octoihul mic şi Psallirea au mai fost retipărite la 1805 
şi 1807 în Braşov, pe timpul împăratului Francisc I al Au- 
striei, cu cheltuiala fraţilor Constantin și loan Boghiei cu 
ajutorul preotului Ioan Ştefanoviei, şi dascalul Joan Bârace din 
Brașov 1). 

In satul Budacul-românesc, Popa Ieromonahul Vartolomei 
scrie şi tipăreşte, în Maiu 1708, un Catavasier şi un Osmoglasnic, 
compus din două părţi: partea I pentru rugăciuni, iar partea 
Il-a pentru cântările bisericeşti 2). 

Un alt Osmoglasnic scrie, mai târziu, la 4 Maiu 1778, 
Eustaţie Popovici, dela Baia de Abrud. Pe primele pagini el 
scrie : 

„Acest Osmoglasnic s'au scris de mine smerilul şi mult 
păcătosul, care mai jos mă voi numi. Deci pre tine, iubite ce- 
titor şi cântărej, cu umilință te rog, găsând niscaiva alune- 
căluri şi greşeale îndreptează-le cu duhul blândețelor, ertându-ne 
după cuvântul mântuilorului ce zice: „Ertaţi şi să va erta 
voao” 3). 

Colaboratori la rădicarea prestigiului limbii şi cântului în 
biserica ortodoxă se găsesc în multe din centrele cu caracter cul- 
tural românesc din Ardeal. 

La Blaj, în 1777, cu blagoslovenia mitropolitului, G. Gri- 
gorie Macr, vlădică al Făgăraşului și a toată ţara Ardealului, se 
tipăreşte pentru a 30-a oară Catavasierul, iar în 1780, sub ace- 
leaşi auspicii, pentru a cincea oară, psaltirea lui David, care 
conţine, după psalmi, cele opt cânturi, psalmi aleși, etc., găsită 
în biblioteca canonicului I. M. Moldoveanu din Blaj 4). 

Cu binecuvântarea Domnului Domn loan Bobb, vlădica 
Făgăraşului, se tipăreşte, în 1800, Triodul. 

La Sibiu, în 1791, se tipăreşte psaltirea proorocului și îm- 
păratului David, cu blagoslovenia episcopului neuniţilor Ghe- 
rasim Adamovici, de legea grecească neunită a Ardealului, în 
tipografia românească privilegiată a răsăritului, a lui Petru 
Bart 5), care mai retipărește psaltirea lui David €) şi în anul 1799; 
iar în anul 1803, acelaş Bart, tipăreşte cu învoirea cinstitului 
consistoriu al preoţilor, Catavasierul grecesc şi românesc. La sfâr- 
şitul cărţii se găseşte cântecul de stea şi oraţiile catavasierului 
din Râmnic 7) se mai tipărește apoi în 1806, a doua ediţie din 
psaltirea lui David. 


1) Vezi: Tezaurul liturgie de dr. B. Cireşanu, p. 462 şi 504. 
2) Bibliografia mns. vechi, de I. Bianu şi N. Hodoş. 

3) Vezi: Bibl. manuseriselor vechi, de J. Bianu şu N. Hodoș. 
4) Vezi: Tezaurul lit. de dr. B. Cireşanu, p. 416. 

5) Idem, p. 416. 

6) Idem, p. 445. 

7) Vezi: Tezaurul liturgie de dr. B. Cireşanu, p. 463. 


www.dacoromanica.ro 


109 


La 1858, cu binecuvântarea excelenţei sale Domnul Domn 
Alexandru, arhiepiscop și mitropolit de Alba Iulia, se tipăreşte 
la Blaj Octoihul mic, pe opt tonuri, împreună cu altele, ce se ţin 
de înserală şi mânecată. 

Ioan Bota, învăţător din Sălciva de sus, la 25 Main 1885, 
dărueşte academiei cântările bisericești, cari datează de prin 
secolul al XVIII-lea în cuprinderea următoare : triod, penti- 
costar, mineiu, începând dela Duminica Vameşului şi a Fariseului, 
până la Duminica tuturor sfinţilor, tropar la Vinerea a şasea 
din post și la Sâmbăta lui Lazăr, troparla Duminica Floriilor. 


ŞCOALELE DE PSALTICIIIE IN ARDEAL. 


Multă vreme sistema de a învăţâ cântarea bisericească, după 
auz, se . perindă, în generaţiile de cântăreţi bisericești ai Ar- 
dealului, ca şi în provinciile Moldovei și Muntenici. Lipsa 
unor şcoale de cântări se simţi, mai cu seamă, de când mitropo- 
litul Dositeiu al Ardealului, la 4 Iulie 1627, alcătuește, la Bel- 
gad, un regulament al bisericei, în care, între multe îndatoriri 
ale preoţilor şi creștinilor, prevede ta: „preotul carele nu va 
şti psallirea de 'nțeles, birşag=24 florinţi. Popa de nu vu cânta 
liturghiea cu 7 prescuri, birşag 12 florinţi” 2). 

Era deci o lipsă de conştiinţă în valorificarea demnităţii de 
preot și a mijloacelor pentru desăvârșirea misiunii preoțești în 
biserică ; de aceia Susana Lorantii, văduva fericitului Gheorghe 
Rakoczy, domn al Ardealului, dă de știre lui loan Kâmeny, 
prim căpitan al Făgăraşului, că, văzând în ce neștiinţă se află 
întregul popor din Făgăraș, să fundeze o şcoală românească, în 
care, pe lângă cetirea și scrierea românească, Românii să înveţe 
psallirea şi cântările româneşti, după uzul bisericilor din Lugoj 
şi Caransebeş. Invăţătorul va fi obligat să meargă cu şcoala la 
biserică, unde va fi și cântăreț şi predicatoi °). 

O grabă pentru sistematizarea cântărilor bisericeşti se de- 
puneă în adevăr, dar nu de Români, nu de ortodoxi, ci de vitre- 
gia asupririlor ungurești, care, în tendinţa de a face să ne dis- 
pară limba şi neamul, găsise mijlocul prielnic de a ne vicia cre- 
dinţa. 

Acațiu Baresai, fiind însărcinat cu demnitatea de ban al 
Lugojului şi Caransebeşului de către principele Gheorghe Ra- 
koezy al Ardealului, la 20 Dec. 1644, reușește, în scurtă vreme 
ca, în bisericile românești din Lugoj şi Caransebeş să se cânte 
psalmi, traduşi în româneşte, sub influența calvinismului, de 
predicatorul din Lugoj, Ștefan Fogaraş. 


1) Vezi: Arhiva istorică a Românilor, No. 13 7 Noembrie 1864. 
2) Vezi: Revista istorică, Octombrie 1923, p. 191, de N. Iorga. 


www.dacoromanica.ro 


110 


In lupta pentru dăinuirea noii credinţi, el stărue pe lângă 
mitropolitul român din Bălgrad, ca, în bisericele româneşti, cân- 
tările calvineşti, traduse pe româneşte să se cânte în toate a- 
dunările, înainte şi după predică sau rugăciune 1). 

Mai târziu, deşi se deschiseră şcoli speciale de psaltichie, 
n'aveau însă o organizaţie sistematică. Iată ce spune magistratul 
din Temişoara, la 1770, într'un raport amănunțit, cu referire 
la şcoalele româneşti din Banat: 

„Timp de doi ani tinerimea trebue să înveţe pe din afară 
ceaslovul. După ce au isprăvit cu el, potrivit obiceiului, dascălii 
ieau înainte psalmii lui David şi le scriu nişte regule, cu cari elevii 
trebue să lupte în anul al treilea. Dacă unii sau alții n'au progresat 
în cei doi ani precedenţi în aşa măsură, ca să poată ceti psallirea, 
trebue să o iea de la început până la sfârşit şi indiferent că cunose 
ori nu slovele singuratice, trebue să înveţe separat să cetească fie- 
care cuvâni. Copii mai deştepţi însă trebue să învețe, îndată după 
ceaslov, întreaga psaltire pe din afară, tot astfel şi cartea care cu- 
prinde irmoasele, şi cari, în graiul comun, se numeşte Catavazia, 
pe care nu ` numai că trebue să învețe memoriter, dar trebue să 
ştie să şi cânte esact şi după glasurile bisericii orientale, toate 
irmoasele, şi adică al Crăciunului, al Paştelor, al Rusaliilor, 
al Maicii Domnului, ale Apostolilor, ale Sfinţilor părinţi, ale 
Mucenicilor şi ale sfinţilor. Și cu aceste două cărți se canonesc 
copii cel puţin doi ani, dacă voesc să cânle şi să cetească în biserică 
sau să ajute la strană. Cine e în stare să cetească şi această carte, 
poale irage nădejde să ajungă popă?). 

In comuna Măderat, se întiințează o şcoală românească, 
mijloc de a pregăti cântăreți de biserică, din cari, nu arareori, se 
ridicau şi preoţi. Aci se învăţa, afară de cetire, (în bucoavnă, 
ciaslov și psaltire), scriere și cântare. Din cauza şovinismului 
maghiar, şcoala având a întâmpină grele peripeții, s'a desfiin- 
at 3). 

In Blaj, pe la 1808, se vede că se învăţa cântarea cu oare- 
care sistemă sub auspiciile oficiale, vlădica Făgăraşului, Ioan 
Bobb, în cartea sa „Înştiinţare despre rădicarea capitulumui”, 
spune că: fără taxă s'a eliberat diplomă fiecărui canonic. Intre 
aceştia este şi loan Para, Primeterius sau Cantor. 

Această sistemă rudimentară de a practica musica biseri- 
cească, se întinsese şi se menţini multă vreme în centrele Ar- 
dealului. 

La Sibiu, pe la 1811, găsim şi pe profesorul Gheorghe Lazăr 


1) Vezi: Ac. Barcsai şi mitropolitul Brancovici, de dr. Ioan Lupaș, în An. 
Ac. S. II. Tom. 35. 
2) Vezi: Ist. lit. rom. p. 240 de dr. Onisifor Ghibu, în Anal. Ac. S. IL, T. 37. 
8) Vezi: Comunicarea învățătorului Petru Vancu din Com. Măderat, în 
„Arhiva” Iaşi, No. 7 şi 8. 


www.dacoromanica.ro 


111 


predând cântarea bisericească, căci după cum afirmă Dr. lon 
Lupaş în scrierea sa: „Episcopul Vasile Moga şi profesorul 
Gh. Lazăr” 1) „la 16 Martie, el reclamă guvernului salarul său 
după valuta zilei, pentru cele 6 prelegeri, în cari, pe lângă alte 
cursuri, deprindea pe elevii săi cu cântarea bisericească. 

Fiindcă Gh. Lazăr nu eră cântăreţ 2), episcopul V. Moga, 
puse pe directorul școalelor naţionale, Moise Fulea, bărbatul 
nepoatei sale Anghelina, să instrueze pe „„bogoslovi” în cântare 
şi tipic, îndeplinind, misiunea aceasta, timp de 35 ani, până la 
21 Octomvrie 1849. | 

Dintre cursurile,acea, căreia i se dădea mai multă atenţie, era 
cântarea bisericească, pe 
care profesorul Moise 
Fulea o considera ca da- 
torinţă de căpitenie a 
preotului. 

Preotul Nistor Soca- 
ciu, din Biscaria, judeţul 
Hunedoarii, în auto- 
biografia sa, spune că, 
în lipsa lui Moise Fulea, 
episcopul puneă dintre 
clerici pe câte unul, care 
ştia cânta bine, să-i în- 
veţe și pe ceilalți. 

Din cauza fie a înde- 
părtării, fie a nevoilor 
materiale, ei îș îndepli- 
neau ucenicia de cantor, 
la câte vr'un preot mai = 
aproape și mai priceput SA ice 
în ale cântării. Gheorghe Lazăr. 

Părintele Nistor 
spune că s'a născut din părinţi iobagi. Murind tatăl său, la 
lăsat în grija preotului Mihail Popovici, din satul Folt. Lângă 
acest preot începu tânărul Nistor a face slujba de cantor şi 
învăţător. 

„Slujba de dascăl — scrie în autobiografia sa —am purtat 
3 erni şi cea de cantor 6 ani, sub care curs a dăscăliei şi a cantoriei 
mult am avut de a răbda, căci cinstiea sa, părintele Mihail Popovici 
dacă m'au cunoscut de supus ascullăloriu, mă silea foarte şi în 
slujba bisericei, dară mai tare în celelalte, precum era, căci noaptea 
trebuia să merg să-i pasc boii şi dimineața să absolvăm sfânta 





1) Vezi : Anal. Ac. S. II Tom. 37. 
2) Al. Papiu lIlarion,într” scrisoare adresată lui Gh. Barițiu, făcând por- 
tretul lui Gheorghe Lazăr, îi relevă calitatea de musicant, ea esecutant violonist. 


www.dacoromanica.ro 


112 


Jilurghie, şi după aceea trebuia, să merg la casa părintească, să-mi 
iau bucate în iraistă şi să mă duc la robota proprietarului şi nu 
numai trebuia ca să-i pasc boii noapiea, ci irebuia ziua să merg 
la lucrurile sale economice, precum era, trebuia să merg la pădure 
cu carul după lemne, şi la sapă, secere, coasă şi altele, căci fiind, 
răposatul părintele Mihai Popovici, om iute la fire, nu-și putea 
ținea slugă tot anul”. 

Protopopul Petru Pipoş din Mondol îi dă o recomandaţie, 
cu care e primit la cursul de șase luni al seminarului din Sibiu. 
Aci episcopul Vasile Moga îl însărcinează să predea seara şi di- 
mineaţa cântările şi tipicul candidaţilor la preoţie cari, „nu erau 
dedafi cu cântările şi cu tipicul bisericei noastre” 1). 

Grija unui studiu serios al cântărilor bisericeşti, era o preo- 
cupare generală, căci la 10 Noemvrie 1812, la Arad, se deschide 
preparandia (șc. pedagogică) cu deosebită prăznuire, sub direc- 
{iunea lui Nestoroviei. In programa de studii e prevăzută Cân- 
tarea bisericească pe care o preda Const. Diaconoviei-Loga, pro- 
fesorul de gramatică românească și conceptul românesc 2). 

La 1821, acest fel de cântare se generalizase într'o largă 
măsură în școale, C. Diaconovici-Loga, în cartea sa ,,Che- 
niare la tipărirea cărţilor româneşti şi versuri pentru îndreptarea 
tineretului”, se găseşte un orariu (program de studii) săptămâ- 
nale, în care se prevede, în şcoalele transilvănene, în fiecare zi, 
celirea ceaslovului şi psallirea, iar Sâmbăta, dela ora 3—4, 
cântarea ?). f 

In anul 1846, ceremonialul cântărilor bisericeşti era în de- 
plină decadenţă, învățătorii sătești, îşi uitase obligațiile ce da- 
torau bisericei; de aceia mitropolitul Andrei Şaguna, òdată cu 
venirea sa ca episcop al Ardealului, printr’o circulară canonică, 
adresată preoților, între multe alte precepte de natură socială 
şi religioasă, spune că învățătorii și cântăreții bisericeşti să 
trăiască în dragoste şi bună pricepere, împreunându-și puterile 
cu dânşii spre a învăţa în cetire şi cântare bisericească. 

Spre îndeplinirea hotărâtă a acestei circulări, mitropolitul 

„ Şaguna, numește la 16 Iulie 1850 pe dr. P. Vasici în funcțiunea 
«e consilieral şcoalei, care, în inspecţiile sale făcute, în amă- 
nunţime, la școalele poporane, constată că disciplina lasă de dorit 
şi insistă a se cultiva, în mod sistematic şi unitar, cântarea bi- 
sericească. Desaprobă învățătorii, cari nu vor să cânte la strană, 
căci pe creştinii noştri, nimic nu-i mai poate mai tare apleca spre 
a dă copiii lor la şcoală, decât tocmai cântările bisericești 4). 


1) Vezi: Episcopul Vasile Moga şi prof. Gh. Lazăr de dr. í. Lupaș, în 
Anal. ac. S. II, Tom. 37 şi „Gh. Lazăr” p. 45, Cap. XIV, de G. Bogdan-Duică, ti- 
părită de Academic, S. III, Tom. I, 1924. 

2) Vezi: Anal. Ac. S. II, Tom. XX. 

3) Vezi: Ist. lit. p. 241 de dr. Onisifor Ghibu, Anal. Ac. S. II. Tom. 37 

4) Vezi: Ist. lit. rom. de dr. O. Ghibu. 


www.dacoromanica.ro 


113 


In urma celor constatate, şi pentiu reorganizarea sistema- 
tică a școalei primare, mitropolitul Şaguna, la 10 August 1854, 
publică dispoziţiile privitoare la organizarea internă şi didactică 
a şcoalei poporale, și, în planul de învățământ, pe lângă alte 
obiecte de studiu, prevede obligator cântare bisericească în toate 
cele şase clase de învățământ primar 1). 





Mitropolitul Andrei Șaguna al Ardealului. 


Așa de mult s'a trudit, cel mai destoinic cleric al Ardealului 
pentru ridicarea în valoare a cântărilor bisericeşti, așa de pătruns 
era sufletul său de binefacerile musicei, în cât, chiar în testa- 
mentul său din 1 August 1871, prevede ca la ceremonialul 


1) Vezi: Ist. lit. rom. de dr. O. Ghibu. 
Mihail Gr.3Fosluşnicu. — Istoria Musicei la Români, 8 


www.dacoromanica.ro 


114 


înmormântării sale, în al 7-lea rând al procesiunii „să vină 
corul cântăreților care va avea a cânta”. ; 

i Cu toată grija de a româniza, în sensul ortodoxiei, cântarea 
bisericească, după cum afirmă dr. G. Alexici1) cantorii bise- 
riceşti nu-și formau cunoştinţele musicale nici cu sistema 
orientală a lui Pa, Vu, Ga, Di,... nici cu Do, Re, Mi... sau 
C. D. E, F.. ci cu ometodăteoretico-practică a lui Fon Seprăii, 
dela gimhaziul calvin, din Cluj, cunoscător al vechii muzici 
ungurești, apărută într'o cărțulie la 1856 în Cluj, din care 
cantorii de pe la sate, își asimilau știința musicală teoretică. 
Această notare, destul de veche în Ardeal, se “Obicinuește cu 
litere latine și greceşti. 

Ion Șeprădi a tradus, pe note liniare, multe din cântecele 
româneşti, găsite în arhivele maghiare. 

Afirmația lui G. Alexici e însă deszisă de însă-şi publicaţia 
lui I. Seprâdi, care n'a putut pătrunde decât doar, ici, colo, în 
mâna vre-unui cântăreț orășan din biserica unită ardeleană. 

Matele mitropolit Andrei Şaguna, încă din 1854, a tipărit 
cântările liturgiei cu note liniare pentru cor mixt și a introdus 
cântarea, corală în biserica otodoxă. 

Din îndemnul acestui chiriarch, profesorul de cântare biseri- 
cească D. Cunţan, dela seminarul ,„,Andreian” din Sibiu, alcă- 
tuește o colecţie de cântări întitulată Cântările bisericeşti, 
după melodiile celor opt glasuri. Această lucrare, care s'a tipărit 
abia la 1890, e prima în acest gen, întru cât până aci, cântarea 
bisericească în Ardeal, e acea lăsată de Anton Pan, care a fost 
multă yreme cântăreţ la Braşov. 

Urmând acestui îndemn, profesorul Dimitrie Cunţan a notat 
melodiile după auz cum le învățase dela predecesorii săi,P. I. 
Bobeş şi I. Dragomir, iar altele dela Simeon Florea, cantor şi în- 
văţător în Daneş-Târnava mare, care a servit biserica dela 18342). 
Această notare e făcută după priceperea și vederile autorului. 

Cartea lui D. Cunţan e cea mai veche colecţie de cântări bi- 
sericești cu melodii fixate pe note liniare și usitate în Ardeal. O 
ediţie mai nouă a acestei cărţi cu unele îndreptări și complectări 
a apărut, în 1925, la Sibiu, sub îngrijirea profesorului de cântări 
bisericești, Const. Popa, dela Academia teologică andreiană, a 
profesorului Aurel Popovici dela şcoală normală „Andrei Şa- 
guna” și cu concursul profesorului de musică și dirigintele corului 
mitropolitan din Sibiu Timotei Popovici. 

Pe lângă cartea lui D. Cunţan, s'a mai publicat o colecţie cu 
melodii bisericești, în uz în diecesa Aradului de Atanasie Lipovam 


1) Vezi: Material de limbă. din Codicele de Petrova, de dr. Gh. Alexici. 
Rev. de ist. şi arh. de Gr. Tocilescu. 

2) Vezi: Prefaţa la cartea „Cântările bisericeşti” după melodiile celor opt 
glasuri, publicate de D. Cunţan în Sibiu, 1890. 


www.dacoromanica.ro 


115 


din Arad, fost învăţător în Sân Miclăușul Mare, care a mai scris 
cântări liturgice pe diferite glasuri, cântări din Minei, Triod, 
Penticostar, etc. In Caransebeș profesorul Timotei Popovici dela 
școala normală din Sibiu în anii 1890—1893 pe când studia teo- 
logia la seminarul de acolo, a fixat glasurile, irmoasele, cântările 
liturgice, etc., pe note, fără ca să se fi tipărit această lucrare, ma- 
nuscrisul se află în posesiunea autorului. 

In afară de aceste cărţi, se mai găsește și azi câte o carte de-a 
lui Anton Pann, popularizată încă de pe timpul când funcţiona ca 
protopsalt la biserica Sf. Neculai din Şcheii Braşovului, dar pe 
cari cantorii nu le utilizează din cauza lipsei de cunoştinţi a sem- 
nelor psaltichiei. 

Cântarea bisericească din Ardeal şi Banat este, în general, 
bazată pe vechea cântare bisericească orientală a vechiului regat. 
Totuşi, întru cât ea s'a susținut numai prin tradiţie, melodiile 
au suferit, după ţinuturi, parteinfluenţelocâle prinadausurile 
şi potrivirile individuale ale cantorilor, parte influenţele altor 
biserici, cum este cazul cu cântarea bisericească din Banat, unde 
se resimte influenţa bisericei sârbești, mai ales în ce priveşte me- 
Jodia liturgică. In general musica bisericească ardeleană diferă 
dela o eparhie la alta 1). 

Deşi există colecţiile amintite, totuși cântarea se practică 
pretutindeni numai după memorie, de oarece colecţiile respec- 
tive, cu excepţia irmoaselor, axioanelor, etc., cuprind de regulă 
numai o singură stihire ca model, având melodia învățată a se 
aplica liber la orice text ce urmează a fi cântat pe melodia gla- 
sului respectiv. Tot așa se procedează și în seminarii la învăţarea 
cântării bisericești. 

După războiul omenirii, după unirea noastră într'un singur 
suflet românesc, absolvenţii psaltici ai şcoalelor de cântări din 
vechiul regat, au început a pătrunde în bisericile ardelene, mai 
cu seamă acolo unde păstoria enoriaşilor parohiali e încredinţată 

reotului moldovean sau muntean. De sigur că acest început ar 
influenţa temeinic asupra doritei unificări în toate directivele 
activităţii româneşti, singurul mijloc de înlăturare a tuturor in- 
trusurilor sectare, cari veacuri s'au luptat pentru desnaţionali- 
zarea noastră, trebue însă reîncepută frumoasa acţiune culturală 
a vechilor cantori dela 1901 când, la 11 Ianuarie acelaș an, au 
înființat societatea musicală „„Psaltul” cu scopul de a se perfec- 
iona în arta cântării bisericeşti și formare de coruri religioase. 


1) Vezi : Onisifor Ghibu ; Viaţa şi organizaţia bisericească din „Ardeal“.. 


www.dacoromanica.ro 


CAP. VII. 


OPERA CULTURALĂ PENTRU VALORIFICAREA LIMBII 
NAȚIONALE IN CÂNTĂR!LE PSALTICHIEI DIN BUCOVINA. 


î n cele mai îndepărtate timpuri din istoria vieţii religioase 

a poporului român din Bucovina, deşi aceiaşi musică biseri- 

cească, aceleași cântăii alestranei se perindau din gură'n 

gură, trecând moştenire generaţiilor de cântăreţi, totuşi cle- 

ricii, în persoana episcopului Efrem al Rădăuţului, din Bu- 

covina, în secolul al XVII-lea (1610), dornic de a păstra fastul 

slujbei din biserică în limba naţiei, scrie o carte de psalmi, 1) iar 

Dosoftei, mitropolitul Sucevii, tipăreşte în timpul lui Ioan Duca 
voevod 2) şi din acelaş spirit românesc, o psaltire. 

Până atunci, până la 1610, în biserica bucovineană nu se 
puteă auzi decât limba slavonă. 

In arhiva mânăstirii Suceviţa seallă o carte slavonă, care cu- 
prinde slujba paştelor, paraclise, irmoase şi psalmi aleşi ce se cântă 
la mărimuri (Velicenii), făcută cu cheltuiala episcopului din Ră- 
dăuţi, Teodosie Barhovski,şi făcută danie acestei mânăstiri, la 160 1. 

Intre donațiile aflate îm mânăstirea Dragomirna se găsesc 
două liturgii ale mitropolitului Crimea, alcătuite una la 1610 
și alta la 1612 3). 

La mânăstirea Putna e liturgia sfântului Ioan Zlataust, 
tipărită în teascul episcopiei din Rădăuţi, în timpul voevodului 
Ioan şi a mitropolitului Nichifor. 

Scrierile religioase ale acestora și ale altora, concepute în 
limbi străine, limba greacă sau slavonă, eră neînţeleasă nu numai 
de pravoslavnicii credincioşi, dar, de multe ori; chiar de psalţi; 
de aceia în anul 1744, în tipografia episcopiei din Rădăuţi €), 
cu blagoslovenia mitropolitului Kyrio Kyr Nechiior, se tipăreşte 
cu cheltuiala episcopului Varlam al Rădăuţului, catavasierul, 
carte tălmăcilă în româneşte cu mulle cântări irebuincioase ; iar 
la 1 Ianuarie 1779, strana bisericei din mânăstirea Putna îşi 
mărește biblioteca cântărilor, întru cât archimandritul Varto- 
lomei Măzăreanul, în alcătuirea testamentului său, lasă mână- 


1) Vezi : Ist. artelor, de Idieru spune că un exemplar se mai găseşte Ja Va- 
tra Moldovita. 

2) Vezi: Bibl'osrafia română dc I. Bianu şi N. Hodoș. 

3) Vezi: O vizită la mânăstirile bucovinene de episcopul Melhisedec, în rev. 
p. Ist. şi Arh vol. II, de Gr. Tocilescu. 

4) Vezi: idem. 


www.dacoromanica.ro 


117 


stirii, între mulle daruri, ,,giumatate deosmosglasnicu, adică glasu 
1=2=3=4=5=6=7=8, tipărită moschicească, o carte canoanele 
de la povecerii pe 8 glasuri, tălmăcită şi scrisă de mine, o psaltire 
sleadovană cu ceaslovu, cu slujba Duminicii, şi cu slujbele 
săplămânei iproci, un catavasieru moldovinescu scrisu de mine 1). 

Nu numai slujitorii bisericei, dar şi cei mireni, pătrunși de 
credinţa străbună, întru mântuirea celor sufleteşti, căutau să 
aducă podoabe bisericei, angajând pe seama lor, cântăreţi buni. 

Prin secolul al XVIII-lea, hcerul Cârstea, împroprictărește 
cu patru fălci de păinânt, pe Vasile Eminoviei, unchiul poetului 
Mihail Emineseu, locuitor ţăran în comuna Călinești-Bucovina, 
fiindcă aveă darul cântării și cunoscând rânduelile bisericeşti, 
la însărcinat cu slujba de dascăl-cantor bisericesc, alături de 
preotul satului Călibești, Neeulai Seveseu 2). 

Vasile Țântilă — sau Schintilă 2) — absolvent al școalei 
clericale din anul 1811, neputând obţine parohie, a rămas cân- 
tăreţ bisericesc și dascăl la şcoala trivială din satul său natal 
Tereblecea, şi moare în anul 1810. El eşi autorul celui dintâi 
călindar 1omânesc pe 100 de ani. 4) 


CELE INTÂI ŞCOLI DE PSALTICHIE IN BUCOVINA. 


La 1774, în timpul domniei lui Gr. Ghica Voevod, la mânăs- 
tirea Putna se înfiinţează o şcoală cu un curs de 6—8 ani, 
pusă sub conducerea arhimandritului Măzăreanul, în care se 
învaţă psaltichia după metoda grecească, apoi psaltirea, octoihul, 
ceaslovul. 

Intre absolvenţii acestei școli se menţionează Ion Bălășeseu 
călugărit cu numele de Isaia şi destinat a fi al doilea dascal de 
musică la aceiaşi școală. Devine însă episcop al Bucovinei și 
continuă a da desvoltare musicei religioase în şcoala mânăstirei, 
din Putna 5). 

La Comănești, sub episcopul Eugeniu Haeman, se deschide 
în anul 1840, o şcoală elementară pentru pregătirea cântăreților 
bisericeşti, numiţi şi dascali, instalată mai târziu în palatul mi- 
tropoliei din Cernăuţi €).. 

Produsul acestei şcoli e foarte redus și în imposibilitate 
a satisface cerinţele bisericeşti, din satele Bucovinei. 

Cântările stranei, învăţate după auz și trecute, prin acest 
mijloc, moştenire seriilor de psalţi, ce s'au perindat în cursut 


1) Ve.i Conunicarea Dim. Dan, Analele Ac. roin. Seria II, Tom. 37. 

2) Vezi: Relaţia lui Vasile Gherasim, în rev. „„Moldovii”. pag. 299 303. 

3) Vezi : Ist. lit, rom. din Bucovina, de C. Loghin, p. 23. 

4) Vezi: Ist. bis. de I. Nistor, p. 43. 

5) Vezi: Ist. rom. de V. A. Ureche, pag. 271 şi rev. „Flacăra” No. 38, 1913 
de C. Sp. Hasnaş. 

6) Vezi: Ist. bis. de I. Nistor, p. 60. 


www.dacoromanica.ro 


418 


veacurilor, nu puteau să-şi păstreze originalitatea, ajungând 
astfel la o degenerare melodică, care depăşea, de multe ori, spi- 
ritul ortodoxiei. Doar în mânăstiri dacă se lucra mai serios. 

In asemenea condițiuni de cultură, chiar poetul bucovi- 
nean, Vasile Bumbac, şi-a făcut începutul învățăturii. Din 
lipsă de şcoli, pe acea vreme, a învăţat bucoavna la un dascal 
ambulant, Iordachi, bucătarul boerului Cristea din satul Costâna. 
A deprins dela dascalul acesta şi cântările bisericeşti, pe cari le 
cânta mereu cu drag, până la băirâneţe. 'Ţinuse deci şi isonul la 
strană, ca și Jon Creangă, la Humulești 1). 

De aceia, de sigur, a fost o revelaţie pentru creştinii ortodoxi 
ai Bucovinei, când s'a înfiinţat prima şcoală de cântăreţi bisericeşti 
Ja mânăstirea Putna şi când produsul școalelor de mai târziu, în 
persoana lui Dimitrie Cernăuţeanu, dela catedrala din Cernăuţi, 
şi Gheorghe Ciudin, dela mitropolia Sucevii, aduceau podoaba de 
înălțare sufletească, în bisericele menţionate, prin acel repertor 
musical religios, sistematizat după psaltichia greacă şi slavonă. 

Voci alese, cu temperamente musicale distincte, nu s'au 
prea apropiat de această ramură a activităţei bisericeşti, iar 
cele bune, s'au îndepărtat, căci ca şi în prezent, starea materială 
a acestor credincioși slujitori ai altarului, a lăsat mereu de dorit. 

La 1863 se încuviințează cântăreților bisericeşti o leafă a- 
nuală, din fondul bisericesc de 60 florini pentru cei din oraşe şi 
40 florini pentru cei din sate?). Abia la 2 Dec. 1909, prin 
stăruința mitropolitului Vladimir de Repta, lefurile acestora spo- 
resc până la 1050 coroane anual 2). 

Impinşi de nevoi imperioase, psalţii bocovineni s'au con- 
stituit şi ei în asociaţii cu scop ca, prin puteri unite, să lupte 
pentru revendicarea unor drepturi, cerute de prestigiul bi- 
sericei, şi, la 16 Maiu 1922, asociaţia cântăreților biseri- 
ceşti din Bucovina, convocată în palatul Unirii din Cernăuţi, 
condusă şi de imboldul unirîi sufleteşti a tuturor Românilor, 
se transformă în filială a asociaţiei generale a cântăreților din 
Bucureşti, sub preşedinţia lui Eremia Bârleanu. 


Paralel cu şcoala de cântări, în institutul teologic ortodox 
«din Cernăuţi e musica religioasă introdusă și sistematizată, în 
predare, de doi profesori, unul pentru melodiile românești, iar 
celălalt pentru cântarea după melodiile rusești. 

Revista „Candela” din i Maiu 1883, spune că „clericii şi 
elevii seminariali, deci dară, au avut totdeauna, precum au şi 
astăzi, instruire în cântările bisericeşti şi în tipic, care-l propun 
cantorii cei doi, şi rituale, cu a căror propunere este însărcinat 
Joldeauna spiritualul seminarial”. 


1) Vexi: „Junimea literară“ din cernăuţi No. 1-3, 1923. 


2) Vezi: Ist. bis. de I. Nistor, pag. 97. 
3) Idem. 


www.dacoromanica.ro 


119 


Pe lângă cântările munomelodice religioase ale stranei, la 
acest institut teologic, se înființează, în anul 1869, o catedră 
de musică corală, la care, ca titular al ei, e numit, prin decret 
regalo-cezăresc, protopresviterul onorar, Isidor Worobehevici 1) 
cu rangul şi veniturile unui profesor teolog. 

Ținând seamă de personalitatea musicală a lui Isidor Wo- 
robehevici, cursul coral nu puteă decât să progreseze an cu an, 
mai cu seamă, pe măsură ce şi composiţiile titularului apăreau 
grăbite, din concepţia inspiratorie a musicianului ; iar produc- 
ţiunile corale se.perindau la ocaziuni cerute de măreţia eveni- 
mentelor. Eminenţa Sa Prea Sfinţitul arhiepiscop şi mitropolit al 
Bucovinei, întorcându-se, în Maiu 1874, dela Sibiu, unde fusese 
hirotonisit în acest rang, e întâmpinat cu imnul festiv ocazional 
„Glasul [iilor la venirea părintelui”, imn care a fost apoi tipărit 
în acelaş an, în tipografia lui Rud. Eckart din Cernăuți. 

Pe lângă universitatea din Cernăuţi, înființându-se facul- 
tatea teologică greco-ortodoxă, la 30 August 1875, se desfiin- 
ţează institutul teologic român, de pe urma căruia, musicalmente 
vorbind, musicianul bucovinean Isidor Vorohehevici, își vede 
tipărit manualul său de armonie şi cântările liturghiei Sf. Ioar 
gură de aur în 1869, colecţia de cântece româneşti „Flori din 
Bucovina” cu acompaniament de piano în 1870, a doua liturghie- 
în 1880, iar arhimandritul consistorial şi vicar al mitropoliei, 
Silvestru Morariu Andrieviei, îşi tipăreşte psalichia bisericească 
pe note musicale liniare, în 1879, într'un volum de 97 pa- 
gini 2). Ca profesor de cântările bisericeşti, ca bun cântăreţ bi- 
sericesc şi musicant, a tradus, cel d'intâi, pe note liniare, o bună 
parte din cântările noastre bisericești, cum se cântă ele în Bu- 
covina, tipărindu-le la Viena, în volumul menţionat. Cartea are 
formatul 40 şi este precedată de o scurtă metodă a valorii notelor 
liniare şi aplicarea lor la cântul nostru bisericesc 3), 

Autorul acestei lucrări musicale devenind mitroplit şi ar- 
hiepiscop al Bucovinei, întreprinde o lungă și interesantă co- 
respondenţă cu episc. Melhisedeek al Romanului, pe care îl con- 
vinge ca, în calitate de senator al parlamentului român, prin me- 
morii despre cântările bisericeşti, să pregătească terenul pentru 
în locuirea notaţiunii musicale psaltice cu note liniare. 

La 5 Decemvrie 1881, episcopul Melhisedeck, în scrisoarea 
sa adresată mitropolitului Silvestru 4), între altele spune: 

„Odată cu aceasta Vă trimit un memoriu despre cântările bi- 
sericeşii pe care eu, în aceaslă sesiune, Vam cetit în Sinod, im- 


1) Vezi: Biografia „ls. Vorobchevici” din acest volum. 

2) Vezi: Românii din Bucovina. volum depus ia expoziţia generală română 
din 1906. 

3) Vezi : O vizită a mânăstirilor din Bucovina de episcopul Melchisedec, îm 
Rev, p. ist. şi fil. vol. II, fasc. I, p. 47, de Gr. Tocilescu, 

4) Vezi: Ist. bis. din Bucovina, de I. Nistor, p. 139. 


www.dacoromanica.ro 


120 


preună cu un proeci de înbunălățirea aceslui ram. Am plăcerea 
a vă comunica, despre acest memoriu, că a fost bine primit şi Si- 
nodul a volat un regulament în cuprinderea ideilor propuse de 


. La scrisoarea aceasta, mitropolitul Silvestru al Bucovinei, 
răspu „de: 








Dr. Silvestru Morariu Andiievici, 
mitropolit al Bucovinei. 


Inalt Prea Sfinția Voastră, 


„Vă veți fi mirând că n'am răspuns curând la mult stimata 
D-v. din 5 Dec: OA. Cas s =s na cena aa sa 

„După sosirea mea acasă, aflând memoriul pentru cântările 
bisericeşti, pre carele P. S. Voastră, avurăļi bunătatea de a mi-l 
irimile, Lam cetit cu multă interesare şi plăcere, fără de a mă 
scula de pe scaun până nu finii cetirea. Vă felicitez din toată inima 
Ja această idee salulară şi compunere eminentă. Dacă Sf-tul Sinod 


www.dacoromanica.ro 


121 


precum nu am îndioală, vă va vota proectul de lege, iar d-l Mi- 
nistru de Culte va executa cele decise, va rezulta mult bine pentru 
cultul liturgic, nu numai cât în regatul României cât şi în alle 
țări [ocuite de Rondmi, unde, fără *ndoială, se va adopta această 
reformă a cântărilor liturgice 1). 


La 23 Decembrie 1881, episcopul Melhisedeek, în scrisoarea 
către mitropolitul Silvestru, scrie : 


I. P. S. Slăpâne, 


„Pe mine mă ocupă foarte mult, cestiunea cântărilor bise- 
riceşti. Sinodul a admis ideile mele şi a votat regulamentul ce am 
propus. Nu ştiu rezultatul practic la care vom ajunge. 

Am nevoie de sprijinul moral al I. P. S. Voaste. Sânteţi un 
bărbat cult cu conştiinţă de înallă misiune, aveţi înprejuru-vă 
mulți bărbaţi luminaţi şi o societate filarmonică. Puteţi face ca 
să se scrie în „Aurora Bucovinei”, tratate despre cântarea noastră 
bisericească, cu arătare de reformele necesare, susținând lucrarea 
şi regulamentul făcut de Sinodul nostru şi îndemnând guvernul 
nostru a-l pune în aplicare cât mai neîntârzial. Puteţi scrie de-a 
dreptul şi ministrului de Culte, îndemnându-l a sprijini şi realiza 
această mare trebuinţă a bisericei. I. P. S. Voastră, aveţi la noi 
o frumoasă reputaţie. Şi îfi privirea politicei, eu sânt sigur, că 
guvernul austriac se va măguli, când va vedea că I. P. S. Voastră 
influențați asupra României în chestiuni bisericeşti şi sánteļi o 
făclie luminătoare pentru Românii în genere... 


„Ca prezent, de anul nou, Vă trimit Idiomelarul, o carte de 
cântări, făcută de cel mai bun cântăreț al Moldovii 2) din Iaşi. 
Eu iubesc mult aceste cântări şi de aceia le comunic I. P. S. Voa- 
stre. Puteţi să le cunoaşteţi şi să vă informaţi de dânsele, dacă 
poale nu le cunoaşteţi, până acum, îndatorind pe Ierodiaconul 
Timuş ?) ca să vi le cânte. Aş avea mare bucurie, dacă acest mic 
prezent v'ar face plăcere”. 

In Ianuarie 1882, mitropolitul şi arhiepiscopul Bucovinei, 
Silvestru Morariu, adresându-se episcopului Melhisedek, îi face 
cunoscut că a scos la lumină „,psallichiea bisericească cu note 
liniare” şi cere ca să servească ca intermediar pentru înmâ- 
nărea unui exemplar Excelenței Sale D-l V. A. Ureche, mini- 
strul Cultelor” - 

In aceiaşi lună, Melhisedek, adresându-se ministrului de 
Culte, spune următoarele : 

„„Știind interesul ce purtați pentru cântările noastre biseri- 
1) Vezi: Corespondenja lui Melchisedec, p. 75, 76, C. C. Diculescu. 
2) Protopsaltul Dumitriţă Suceveanu, dela mitropolia din Iași. z 


3) Episcop al Argeşului, Gherasim Thimuș, pe atunci student al facultății de 
teologie din Cernăuți. 


www.dacoromanica.ro 


122 


ceşti, şi pentru cestiunea sfântului Mir, am rugat pe Mitropolitul 
Bucovinei să Vă trimită câte un exemplar din opera sa de cântări 
bisericeşti, puse pe note liniare şi aliul din broşura sa despre 
„Sfinţirea mirului”?. 

Mitropolitul, prin scrisoarea sa, spune că n'a îndrăznit să 
vi le trimeată dea-dreptul ci vi le trimite prin mine. Eu deci Vi le 
trimit odată cu această scrisoare, şi Vă rog, pentru cântările bi- 
sericeşti, să stăruiți ca să se sancționeze regulamentul votat de 
Sinod, ca să se poată săvârşi înbunătăţirile cerute, prin el, pentru 
cântarea bisericească. Progresul în această ramură trebue să mear- 
gă treptat. In proect sânt prevăzute toate principiile, după care are 
a se progresa în această ramură. Veţi lăsa un nume frumos în 
biserica națională, dacă veți face ca să se îmbunătățească cântul 
bisericesc în sensul regulamentului votat. Nu ascultați pe oamenii 
neezperimentați sau retrograzi, cari v'ar face alte propuneri” 1). 

Reforma cn acceptarea notaţiunei liniare în psaltichie s'a 
produs și a fost introdusă în biserica din Bucovina. Toate în- 
cercăiile însă ale eruditului episcop, Melhisedeek, ca, această 
reformă, să fie introdusă și în regat, au rămas fără rezultat, după 
cum, peste vre-o 15 ani, tot fără rezultat a rămas şi intervenţia 
musictanului, Gavriil Musieeseu, pentru a obţine aceiași reformă, 
adică transformarea notaţiunii cântărilor psaltichiei pe nota- 
ţiuni liniare. Ba, mai mult, G. Muzieeseu, înaintând Sfântului 
Sinod, lucrarea sa „Cântările psaltichiei transpuse pe note li- 
niare” în colaborare cu protopsalţii Gr. Gheorghiu și Gheorghe I. 
Dima, spre aprobare de a îi introduse în seminare și biserici; 
întâmpinat de o hotărâtă şi nedreaptă opunere a raportorului 
Sf-lui Sinod, arhiereul Nifon Ploeşteanu, fapt care, în urmă, a pro- 
vocat o regretabilă polemică publică, în care G. Musicescu, spre 
a evidenția nedreptatea, a fost nevoit ca, raportul arhiereului 
Nifon Ploeşteanu, să-l publice într'o broșură cu comentarii, cari 
puneau într'o lumină defavorabilă intenţiile raportorului. 

Desfiinţându-se institutul teologic ortodox unde, până la 
1875, se preda psaltichia ; la 1883, se înfiinţă, în locul ei, o şcoală 
deosebită pentru învățământul cultului bisericesc şi pentru 
formarea cântăreților trebuitori bisericilor, unde învaţă limba 
română şi rnteană, caligrafia, tipicul și cântarea bisericească, 
după melodiile române și rutene 2). 

Şcoala funcţionează pe lângă mitropolia din Cernăuţi, unde 
învaţă până la 50 elevi, veniţi de prin satele românești şi chiar 
ruteneşti, şi primesc subvenție din fondul religionar. Şcoala are 
un director, un catihet şi cinci învăţători. Cursul de patru ani ?). 


1) Vezi : Corespondenţa Melchisedec, de C C. Diculescu, p. 29. 

2) Vezi : Vizita la câteva mânăstiri bucovinene, de către episcopul Melchi- 
sedee, p. 245. în revista pentru istorie şi arheologie, vol. II. fasc. I de Gr. Tocilescu. 

3) Vezi: Relaţia episcopului Melchisedec, în Rev. p. ist. și fil de Gr. Toci- 
lescu, vol. II, fasc. I. pag. 245. 


<tn 


www.dacoromanica.ro 


12% 


DIMITRIE GHERASIM. 


„ Dintrun document autograf, aflat în posesiunea magis- 
tratului Valeriu Verenea din Suceava, se constată că, Dimitrie 
Gh rasim, și-a făcut studiile musicale la școala de cântări din 
Cernăuţi, pe la anul 1869, cu intenţiunea de a-şi crea o carieră 
musicală. Imprejurările l'au determinat însă ca, nu mult după 
absolvirea acestei şcoli, să se dedea altor ocupaţiuni, rămânând 
toată viaţa sa, un stăruitor diletant musical. 

Inzestrat cu o voce distinsă, era un slujitor benevol al stra- 
nei mânăstirii Sf. Ioan din Suceava, unde, fiind în apropierea 
arhivelor mânăstiieşti, a publicat documente preţioase cu 
privire la strămutarea mitropoliei din Suceava la Iași. A elaborat 
un manual de cântări bisericeşti, alese, pentru diferite ocaziuni 
şi festivități de peste an. Parte din cântările acestei colecţiuni 
sunt culese, modificate şi compuse de D. Gherasim cu colaborarea 
musicală a protopsaltului Gheorghe Ciudin, iar parte sunt tra- 
duse din greceşte, după psaltichia din ușul serviciului bisericesc 
al Românilor din vechiul regat. Manuscrisul acestei colecţiuni 
Pa terminat în anul 1893, în satul Iacobeşti, jud. Suceava, şi 
fusese destinat studiului elevilor școalei de cântări din Cer- 
năuți, din îndemnul arhimandritului Emanuel Ciuntuliae, su- 
periorul mânăstirii din Suceava, şi ajutorul material al baro- 
nului Gheorghe _Capri, proprietarul moşiei Iacobeşti. Lucrarea 
e dedicată ,,Mitropolilului Bucovinei şi Dalmației, Silvestru 
Morariu Andrievici, eroului şi apărătorului sfintei noastre biserici 
şi al naţiunii române, precum şi cultivatorului zelos al cântărilor 
bisericeşti” 1). 

Manuscrisul, deși are 37 pagini de coală, pare a fı fost mult 
mai voluminos, întru cât, pe cel existent, se află semnată a 161-a 
pagină din caetul al V-lea. El conţine o descriere a instrumen- 
telor musicale de pe timpul Romanilor, un rezumat al istoriei 
musicale la Greci şi Romani, în comparaţie cu poezia lirică ai 
acestor popoare, şi în care, relatează, cum curentul musical la 
Greci s'a menţinut numai în cercul așa zişilor artişti ; câtă vreme 
la Romani, s'a urcat, tot mai sus, până la tronul lui Nerone, 
care, îndrăgostit de arta sa şi credul în valoarea sa personală 
de artist, întreprinse chiar turneuri musicale la Neapole, în an. 
64 d. Hr. 

Arta musicală practicată în felul lui Nerone, a fost cultivată 
şi de urmaşul său Caligula, care, spre satisfacerea pasiunilor 
sale, în puterea nopţii, îşi trezea din somn sfetnicii, cei mai mari 
bărbaţi de stat, pentru ca, cu acompaniare de cântece şi flaute, 
ei să execute scene dramatice în costum teatral; de asemenea 
împăratul Heliogabalus apărea înaintea curtenilor săi ca actor, 





1) Vezi manuscrisul în chestiune. 


www.dacoromanica.ro 


124 


„dansator, cântăreţ cu vocea sau cu tuba, cu aceleaşi porniri su- 
fleteşti, ca şi Nerone, care, în faţa priveliştei arderii Romei, cântă 
din chitară pierderea Troiei. 

Femeile musicante aşa zise chitarede sau flautiste, numai prin 
faptul că erau favoritele darnelor mari ale Romei, erau, moral- 
mente, decăzute, împreună cu arta lor musicală, ce o profesau. 

Vorbind despre știința practică a teoriei musicale, citează 
pe cei trei bărbaţi: Vitruv, autorul unui tratat de arhitectură, 
Macrobius, autorul unui tratat al artei musicale, inspirat de 
doctrina studiului intervalelor şi al întregului sistem musical 
a lui Pitagora şi Boețius — a trăit în sec. 6 d. Hr.— care luând 
ca bază modurile vechi grecești ale lui Ptolomeu, creiază sistema 
musicei bisericești creștine. 

Făcând comparaţia desvoltării acestei arte la cele două 
popoare, arată că, la Greci, musica ajunsese la mare onoare şi 
în deplină contradicţie cu cea romană, care erâ întrebuințată 
numai la desfrâuri. 

De asemenea, făcând deosebirea între musica evului antic 
„şi mediu, constată că, pe când, în evul mediu, cultul zeilor era 
acompaniat de o musică sgomotoasă şi de desfrâul ce se desfă- 
şoară în jurul zeilor Bahus, Dienisios şi Ditirambus, la creştini 
musica a primit cea mai strictă disciplină morală şi care se exe- 
cuta prin imne solemne în onoarea celui răstignit. 

După ce, mai întâi, face un reflex asupra noilor curente de 
înaltă morală, create de noua învăţătură a Mântuitorului, 
asupra manifestărilor ei, prin tot ce arta, în sine, poate concepe 
ca pictură, arhitectură şi musică, spune că creştinismul a in- 
fluenţat, asupra musicei, în aşa fel, că s'a introdus polifonia 
vocală și instrumentală în biserică. Prin această reformă a ma- 
nifestărilor religioase creştineşti, compositorii şi-au creeiat un 
larg câmp de activitate. 

Istoria musicei evului mediu o împarte în trei secţiuni: 
istoria musicei bisericeşti, împărţită în trei perioade ; dela Hris- 
tos până în sec. al IV-lea, perioada doua, din sec. al IV-lea 
până la loan Damaschin şi perioada treia, dela I. Damaschin 
până în sec. al XVIII-lea d. Hr. Secţiunea Il-a, cuprinde is- 
toria musicei orientale — anii 33 — 1500 d. Hr. și secţiunea a 
III-a, care cuprinde musica protană. 

Descriind periodul întâi al secțiunii I, arată că musica fes- 
tivităților religioase era acea moştenită dela Evrei, chiar acea 
inspirată mai târziu a avut, ca bază, tot musica veche evreiască 
şi grecească. Afirmă că, melodia cântării de laudă Domnului, 
pe care au cântat-o apostolii lui Hristos, la Cina cea de taină, 
e de origină ebraică. Chiar Terapeuţii — o sectă religioasă is- 
raelită, — care a existat în Alexandria în prima jumătate a sec. 
qd. Hr..— își cântau psalmii și imnele religioase, în mod alter- 
nativ, de un cor de femei și altul de bărbați. 





www.dacoromanica.ro 


125 


Inainte de era creştină, se deosebeau trei feluri de cântări: 
psalmi, imne biblice și cântări spirituale. După întemeierea 
creștinismului însă, dumnezeivea, după doctrina sfinţilor apostoli 
şi a sfinţilor părinţi apostolici, trebuind a fi prea mărită în total, 
Fiul şi sfântul Duh, toată imnografia şi imnologia a trebuit să 
fie modificată, după stabilirea zeității, de sfinţii apostoli şi 
sfinţii părinţi, deci, cântări religioase pentru Născătoarea de 
Dumnezeu, pentru martiri şi toţi luptătorii cauzei creştine. 

Manuscrisul e împărţit în patru părţi: 1) istoria musicei 
instrumentale şi vocale a evului vechi, clasic şi anteclasic, în- 
cepând cu popoarele străvechi, până în evul mediu, tratează 
desvoltarea musicei la diferite popoare; 2) evul mediu, dela 
Hristos, cu introducerea musicei în creştinism, reforma și des- 
voltarea ei, atât laic cât şi religios, cu autorii imnelor şi cântă- 
rilor bisericeşti, până la 1500 d. Hr. ; 3) evul nou, începe în anul 
1501, cu istoria musicei complectată, autori şi cântăreţi mai- 
ştrii; iar partea a patra conține un rezumat teoretic pentru 
amatorii de musică spre a-i introduce în ştiinţa elementară a 
practicei musicale. 

Opul e alcătuit după autorii: Naumann, Lang, Badea Ci- 
reşanul, Isidor Vorobeheviei, servindu-se în traducere, de lexi- 
conul lui Mayer, etc. In vederea tipăririi lucrării, promite ilu- 
strațiuni şi figurile instrumentelor musicale străvechi. 

Meritul lui Dimitrie Gherasim, în elaborarea acestei alcă- 
tuiri istorice în mişcarea musicală universală, dela primele ei 
începuturi, se evidenţiază, cu atât mai distins, cu cât dânsul 
e singurul şi primul român care-şi însuşise sarcina de a înzestră, 
şi pe Români, cu o operă musicală de acest gen; şi ar fi reuşit, 
dacă n'am fi fost vitregiţi de soartă în anul 1920, prin decesul 
„acestui român, dornic de binele neamului. 


www.dacoromanica.ro 


CAP. 


CAP. 


CAP. 


CAP. 
CAP. 


II. 


IPAD IT, 


ISTORIA MUSICEI LAICE. 


Cu 39 de chipuri în text. 


. Caltara masicală în Mantenia, a) Masica diletantă. 


b) Inîlaența masicei apasene. c) Primele școli 
de masică. d) Conservatoral de masică. 


. Caltara masicală în Moldova. a) Contribația cal- 


tarală a boerilor moldoveni. b) Inilaenţa masicei 
apasene. c) Lapta contra masicei tarcești. d) In~ 
ceputal naţionalizării trapelor de operă. 


Primele școli de masică. a) Conservatorul de 
masică din lași. b) Conservatorul de masică 
din Rotopănești-Fălticeni. 


. Corari bisericești, asociații de masică vocală și 


instramentală în Mantenia. 


. Corari bisericești și asociații masicale în Moldova. 
VI. 


Evolaţia operei române. 





OTĂ. — O mare parte din ilustraţiunile părții întâi şi a doua din acest 


N 
volum su it luate din „Cartea Omului Matur“ merituoasa lucrare premiată de 
„Academie, a domnului Popescu-Băjenaru din Bucureşti. 


www.dacoromanica.ro 


CAP. |. 


CULTURA MUSICALĂ IN MUNTENIA, 
MUSICA DILETANTĂ IN FAMILIA ROMÂNEASCĂ. 


acă cronicele vechi nu pomenesc nimic despre o 

e muzică diletantă familiară, care putea, foarte bine, 

să fie exercitată de către boerimea, acea în contact 

cu apusul, e că, evenimentele politice interne şi, mai 

cu seamă, cele externe, predominau, prea adese ori, por- 

nirile de ordin sufletesc, cari, totuși, rar se manifestau, înir'o 

măsură oarecare, la curţile domnești. Fiicile lui C. Brâneo- 

veanu, — unul din domnii Munteniei, care a contribuit la cul- 

tura românească — „cu dascali iscusiți din Neinţie deprinsese 
meșteșugul cântării cu harpa”. 

Mai târziu, domniţa Ralu, fata cea mai mică a domunito- 
rului loan Caragea, persoană cu inspiraţii artistice, posedând 
gustul frumosului, în cel mai înalt grad, admiratoare a muzicei 
lui Mozari şi a lui Beethoven, hrănită cu scricrile lui Goethe și 
Schiller 2), pe lângă zidirea primului teatru în Bucureşti, unde 
artistul Aristia, dădea reprezentații grecești, aduce, din Viena, 
o trupă de artişti nemți, cu repertor de opere musicale şi, în care 
se distingeau primadonele Dilly 2) — mamă şi fiică, 

Acţiunea domniţii Ralu, iniluenţase treptat şi asupra ce- 
leilalte pături sociale din București; ba, cultura musicală 
începu a fi considerată, uneori, ca absolut necesară, mai 
cu seamă în educaţia demnă à fetelor române, Pentru a evi- 
denţia acest lucru, e de ajuns a reda scrisoarea negustorului 
Ioan Băluţă din Bucureşti, cu data, de 27 Maiu 1818, adresată 
direcţiunii cloașterului din Sibiu, unde-şi: dăduse pe o copilă a 
sa să înveţe: 

„„Insemnez Dumncata un lezis, ca căndu nat fi măiculiță 
de copii... Nu pot rabda ca cei vechi, şi la clavir mă rog ca să i se 
arate călugărița, ca, de va fi vre un dascal să înveţe pe alte co- 
pile în cloșter, să-l locmească să înveţe şi pă copilă, iar, cându nu 
va fi învățându alte copile în cloştel, mă rog de a'i se găsi un da- 
scal, şi să i se locmească pă trei luni d învăța-o, adecă până la 
târgu Sibiului din Septembrie şi atunci, san eu voi veni, cti aju- 

1) Vezi: Ist. rom. de A. D. Xenopol, vol. V, p. 655. 


2) Vezi: Scrisorile lui I. Ghica, adresate lui V. Alcxandri, vol. IIE 
p. 43-44. ` 


Mihai! Gr. Posluşnicu. Istoria Musicei la Români. y 


www.dacoromanica.ro 


130 


torul lui Dumnezău sau alt cinevaş de ai casi, şi văzându şi eu că 
voeşte a rămânea,'aluncea e prea bine. Că este păcat să nu înveţe 
claviru Zmărăndica... Mă rogu un dăscăleci mai bun să i se gă- 
sască. Mă rog, Cucoană Hagico, să faci bine ca să porunceşti de 
a să găsi un dascal a să locmi de a învăţa pă copilă şi jocuri şi 
să va locmi pă trei luni, dar mă rog ca de loc să i se tocmească un 


| 





fÀ 


<S > 


(727 
NS 
& 


| 
p 
HA 
| 
iiy 





Constantin Bråncoveanu, Domnul Munteniei. 


dascal de a tnvăfa-o să joace ca să poată înpățļa f'o trei patru jo- 
curi... La clavir şi jocuri, mă rog să înceapă a învăța”. 1). 
Cazuri ca ale negustorului í, Băluţă erau foarte rari. In- 
conştiinţa de sine nu se putea înlătura de un singur satelit mu- 
sical, în persoana domniţei Ralu, care, pasionată cum era, aveă 
tot dorul de a se manifesta, în acţiunea ei musicală, pentru 
îndrumarea națională a artei. Lipsa culturală, în materie de 


1) Vezi : Contribuţii la ist. lit. rom. de N. Iorga, An. Ac S. II, T. 29 p. 42. 


www.dacoromanica.ro 


131 


artă şi, mai cu seamă, musicală, nu puteă admite acel foc sacru 
cu care talentul se naşte, nu putea admite ca cineva să fie pă- 
truns sufleteşte de această nobilă artă. 

In sprijinul acestei afirmări, iată episodul, pe care loan 
Ghica îl povesteşte, în scrisorile sale, lui Vasile Alexandri, episod 
petrecut în Bucureşti, tot pe timpul lui Caragea şi, poate că, în 
aceiași vreme cu frumoasa manifestare a negustorului Băluţă : 

„0O fată de boer mare, întoarsă dintr'un clauster (pension de 
călugărițe) de la Viena, unde fusese crescută şi unde dobândise 
un talent musical extraordinar la clavir, a adus cu dânsa, în 
casa bărbatu-său, prețiosul instrument. Intr'o seară, boerul, ză- 
rind câţi-va inşi cari se pilulaseră lângă uluci, ca să asculte fru- 
moasele melodii ale junei diletante, s'a sbârlit de gelosie şi când, 
a doua zi, tânăra femee, s'a trezit nenorocita !... a găsit clavirul 
spart cu toporul în mii de bucăţi. Mâhnirea ei a fost atât de mare, 
încât peste câteva săptămâni o duse la groapă. Ea lăsase, cu limbă 
de moarte, să-i facă coşciugul din scândurile clavirului, dar popa 
s'a înpotrivit, zicând că fuse vasul necuratului. 

Arta era lucru neeunoscul. In tot Bucureştiul nu se aflau 
decăt un singur piano şi o harpă. Musica aparținea lăutarilor şi 
cântăreților de biserică”. 

In împrejurări măreţe, sufletul mulțimei simţea însă că, 
entuziasmul ei, nu poate fi escitat decât numai cu musică şi, mai 
cu seamă, cu cântecul potrivit împrejurării. i 

Unul din voluntarii armatei lui Ipsilanti, profesorul Ştefan 
Canela, dela Academia Domnească din Bucureşti, compune 
Imnul naţional ,,Gligiron cai copteron spati mu”, ce răsuna în 
timpul zaverii lui Tudor Vladimirescu şi pe care Grecii îl adap- 
taseră ca o marsilieză a lor, 

La 21 Martie 1821, cu prilejul zaverii, Ipsilante, în fruntea 
armatei sale, intrând triumfal în București, trage la casa Be- 
lului, fosta locuinţă a Văcăreştilor. După săvârşirea unei rugă- 
-ciuni de bună venire, armatele străbat stradele principale 
cântând Marsilieza lui Rigas 1). 

Se zice că melodia era identică cu acea a lni Rouget de L’ Isle, 
iar textul franțuzesc -— Allons enfants — era identic tradus în 
grecește : : 
Dejte pedes ton Ellinon 
O Keros tis dozis ilte, etc. 

adică : 
Deșteptaţi-vă, copii ai Elenilor 
Ziua glolici a sosit, etc. 


Starea aceasta, nu putea să dăinuească multă vreme. In- 


1) Rigas sau Rhigas, Velestenli sau Fereos macedonean de origină, are o co- 
lecţie de cântece (poesii), franceze, traduse în grecește. numite Asmata. Fost 
profesor la şcoala domnească din Iași, 1795—96. Vezi „Convorbiri Literare” 1, 
XII 1883. Vezi: Ist. Bucureştilor, de lonescu-Gion, p. 616. 


www.dacoromanica.ro 


132 


cursiunea În fară, a diferiților artişti musicali, a diferitelor trupe 
de operă germană,italiană și franceză, trebuia să exercite o in- 
fluență asupra massei şi, mai cu seamă, asupra intelectualilor 
timpulni, acea pătură socială, incicată a dă imbold culturii 
naţionale şi care, pe la 1810, sub presiunea acestei influențe și 
cu gânduri republicane, cântau canţonetele Iacobine din Paris :). 
lar călătorul francez Legarde, afirmă că în casa Marelui 
Ban Grigorie a auzit fete 2) cântând din piano și harpă 3). 

Proiitând de această stare întunecată a ţărilor românești, 
nechemaţii altor ţări, caută să-și plaseze profesiunea lor, în 
mod nedemn si spre decăderea artei; e cazul profesorului de 
clavir Nemesis, un vicios alcolic şi dedat necuviinţii, care, sur- 
prins la timp, prin intervenţia domnitorului I. Caragea, la co- 
misarul Franţei din Bucureşti, la 1 Oct. 1804, e expulzat peste gra- 
niţă. Exemplul dat de I.Carageaa prins, și, ca urmare, elementele 
de instrucţie artistică, ce pătrund în ţară, merită a fi relevate 
ca factori importanţi, în progresul musical al Românilor, ca, 
bunăoară, italianca Malanotti, profesoară de musică şi limbile 
inoderne, francezul Montrâsor şi neamţul Gackstitter, de asc- 
nenea projesori particulari de musică instrumentală, pe la 1850. 

Datorită acestora, celebrităţile musicale enropene au tre- 
«ere şi la ocaziunile solemne ale curților domnești, unde înde- 
plinesc un punct însemnat din programa fastului zilei. Dân- 
du-se, în seara zilei de 13 Iunie 1843, o serată musico-dansantă, 
în onoarea principelui Albert de Prusia, care, în drumul său din 
Constantinopole. se opri, vr'o trei zile ca oaspe al domnitorului 
Bibescu, marea vorniceasă, Elisabeta Barbu Știrbey, invită, cu 
acest prilej, şi pe vestitul pianist Leopold de Mayer $) şi pe 
Henrietta Karl, cântăreață de cameră a regelui Prusiei, cari, 
cu arta lor, aveau să contribue la plăcuta petrecere a înaltului 
lor compatriot. 

In aceiaşi epocă se manifestă, ca diletant, ṣi Athanasie Hri- 
todul literat, om de știință şi jurisconsult, profesorul fiilor 
domnitorului Alex. Moruzzi — distins musicant, a lăsat mui 
nulte arii lumești şi cântece bisericeşti, mort la 1847 5). 

Un distins diletant musical era şi Neeulai Iatropulo, care 
cânta minunat din chitară şi vioară. 

In scurtă vreme o comunitate musicală se înfăptuește între 
musicianii străini şi elementul diletant român, ceeace, de sigur, 
nu puţin a contribuit la abilitarea artei românești. 


1) Ist. Bucurestilor, de lonescu-Gion. 

2) Vezi: Domnia lui B. Ştirbei, de N. Iorga, An. Ac. S. II, T. 28. 

3) Vezl: Ist. rom. în chipuri si icoanc, p. 62, de N. Iorga. 

4) Se poate ca cronicile să dea greşit acest nume, după cum afirmă Gcor 
es Humbert în .,Dictionaire de musique” în acea epocă a trecut în adevăr piin 
tara noastră. o celebritate musicală, cu numele însă de Charles Mayer. 

5) Vezi: „Bărbaţi culţi”, de C. Erbiceanu, An. ac. S. II, Tom. 27 


www.dacoromanica.ro 


133 


In anul 1849, în saloanele principesei Ecaterina Ghica din 
Bucureşti, se organizează o serală musicală cu concursul d-rei 
“Olga Ghica, care executând la piano o piesă de Chopin şi o fan- 
tezie din opera „Lueia” de Lyszt, acompaniază apoi pe artistul 
Rânniger în o arie geimană, precum şi pe primadona Biava, 
tenorul Rossi, basul Marini, cari cântă din operile Due Foscari 
Şi. „Nabuhodonosor” de G. Verdi. In Martie 1850, diletan- 
tismul musical se manifestă chiar pe scena publică, cum e cazul 
lui Gr. C. Cantacuzino, care, în scop de binefacere, cântă într'un 
vodevil național. Mai mult, în 1848 se constitue chiar o trupă 
de diletanţi musiciani români, în cae se distinge cântăreţul 
Anesti Cronibace, „care merită stima şi adorațiunea publică şi-i 
cunoscul peniru minunatul său talent. Excelează în cavatina 
» Trema bizanţio” din op. „Belisarie”, e primit cu mii de aclama- 
iuni, ce se reînoesc după ce-şi termină cântarea. Și n'a văzul nici 
Veneția, nici Milanul, nu i-a întins cineva mâna de ajutor, ci 
singur a sacrificat micul său apuntameni, spre a-şi plăti un pro- 
Jesor de musică, şi a muncit nopţi întregi spre a nimeri o notă, 
spre a învăța o arie”. Moare în floarea vârstei 1). 


INFLUENȚA MUSICEI APUSENE IN MUNTENIA. 


Dacă lata epocii de renaştere a culturii româneşti e 
primul învăţător, Gheorghe Lazăr—fost şi el profesor de musică 
bisericească și un distins executant din vioară2)—apoi starea 
«de propăşire musicală, până la un anumit grad, o datorim în 
primul loc, domniţii Ralu, fiica domnitorului I. Caragea. Dotată 
dela natură eu un deosebit simț musical, cultivatoare a clasi- 
cismului musical de apus, domniţa Ralu, caută ca, ceeace a învă- 
tat, musica, să o estindă şi în afară de saloanele curţii domneşti. 

In acest scop, în August 1818, aduce din Viena pe artistul 
Gherghy cu o trupă de operă, formată din artişti de seamă, ca 
primadonele Dilly şi Steinfels, care reprezintă operile : La Gazza 
Landra, Cenerentola, Moise în Egipt de Rossini, Flautul fermecat 
și Idomeneu de Mozart 2). 

Inceputul se înfăptuise: De aci, trupele de operă străine 
se perindă cu o alternativitate regulată, ba chiar, fiind câte două 
trupe cu impresari deosebiți, se crează o concurenţă, o pornire 
emulativă, care nu puteă fi decât în folosul spectatorilor, în in- 
teresul culturii musicale. 

In 1828, vine Eduard Kraivig.cu o trupă de opere, precum 
şi Th. Mâlier€). cu altă, trupă de opere, dar cari, din cauza răz- 


1) Vezi : „Curierul românesc”, No. 41 din 7 Noemvrie 1818. 

2) Vezi: Scrisoarea lui Papiu Ilarian, către Gh. Barițiu. 

-3) Vezi : „„Ciocoi vechi şi noi” de N. Filimon. 

4) Numeroasă familie de musiciani ai Germaniei, a cărei inaintași se află pe la 
Anccputul sec al 18-lea, și cuprinde; compositori, virtuoşi cronicari musicali etc. 


www.dacoromanica.ro 


134 


boiului ruso-turc, ce isbucnise şi care adusese ocupaţia rusească 
în ţară, sunt nevoite a-și înceta activitatea musicală, iar artiştii 
lor să se refugieze, care încotro, cum e cazul tenorului Kohler, 
musicant distins şi compositor, se angajează la opera din Pe- 
tersburg, unde cântă până la 1834, când, reîntorcându-se în 
ţară, intră, din nou, în trupa lui Th. Müller din Bucureşti. 

Pe la 1830 şi 1831, trupa fraţilor francezi Baptiste și Josephe 
Fouraux, dau o serie de reprezentații de operă 1). 

In stagiunea de operă Decemvrie 1834—Dec. 1835, trupa 
lui Th. Müller, desfăşoară o largă activitate musicală, mai cu 
seamă, că orchestra, formată de loan Wachmann, se compunea 
din 17 instrumentiști, flautistul Sellner, clarnetistul Ferlendis, 
faimosul flautist Iosef Gebauer şi alții. 

Se reprezintă în total, în cursul stagiunii 60 de opere, între 
cari: Robin de bois, Muta di Portici, Fra Diavolo, Zampa, La 
dame blanche, Tancred, Cenerentata, Agnes Sorel, Sargnies, 
Joseph et ses freres, Don Juan, Barbier de Seville, Otello, Les. 
Braqoniers, composiţia lui loan Waehmann, care s'a reprezentat 
la 31 Iulie 1834, Montechi et Capulletti, Barbe bleue, Corradin, 
Dona Diana, Straniera, Jean de Paris, Comte Ory, Armida, 
Semiramis, La Neige, La fiancée, Les faux monnayeurs, Pre-aur 
clercs, Les Croises Egypte, Ludovico, Robert le diable, Le Maçon 
et le serrurier, Le porteur d'eau, Marie, etc. 

Pe lângă aceste opere, cu prilejul sosirii domnitorului din 
Constantinopole, se reprezintă opera „,L'image du Prince”. 
Pe lângă trupele germane, la 1 Octomvrie 1840, o trupă franceză 
reprezintă opera ‚La dame blanche” ; iar în Sept. 1842, apare 
trupa italiană de sub conducerea lui Sansoni Basilio, care, în 
teatrul ,,Momollo” începe stagiunea cu opera Norma şi cu pri- 
madonele : Galzarani, Gaetano, Luli şi Matilda Clary şi alţi şase 
artişti protagonişti : doi tenori, F. Battagia şi Giorgio, doi başi 
Giacomett: şi Santi, un bariton Clary și un bufon; de asemenea, 
tot în această trupă, între artişti, se află şi celebrităţile Henrietta 
Karl, tenorul Riciardi şi basul Berlentis; cu repertoru! format 
din operile : Lucia, Belizario, Romeo şi Julieta, Norma, Bărbieru? 
de Sevilla. Somnambula, Furiosul şi Clara de Rosemberg. 

Intreprinderea lui Sansoni i-a fost fatală, ruinat material- 
mente în teatiul ,Momollo”, e nevoit a primi ajutorul ma- 
terial a trupei române care în seara zilei de 7 lunie 1845, dă 
în beneficiul său, piesa Recrutul rescumpărat. 

La 14 Februarie 1843, trupa italiană cântă opera Trecutul, 
Prezentul şi Viitorul, composiţia lui I. Waehmann şi Foreatti. 
In anul următor, aceiaşi trupă, la 23 Aprilie 1844, execută două 
cantaie, din cari una românească, produsă de primadona Hen- 
rietta Karl, și tenorul Panizardi, în costum naţional românesc. 


1) Vezi: Ist. teatruiui de T. T. Burada, vol. I, cap. III, p. 108. 


www.dacoromanica.ro 


133 


Musica o alcătuise I. Wachmann cu multă măestrie, din cântece 
bătrâneşti şi „fu chemat, de mai multe ori, pe scenă, împreună 
cu gingaşa cântăreaţă şi li se făcură mari laude” 1). 

La 1847, vine în București, trupa de operă condusă de M-me 
Karl, carc, pentru stagiunea 1847—1848, aduce, ca artiști pe 
Carlotta Griiani, primadonă absolută, care, doi ani mai târziu, 
avea să facă furori la Petersburg, împreună cu Margaretta Liz- 
zoni, contra-alta Elena Rho, tenorii Montresor şi Laudi, basul 
Tozzolli, directorul de mai târziu al operii din Iaşi și baritonul 
Maroguelli, iar între instrumentiștii orchestrei se află flantistul 
Neculai Filimon, criticul musical de mai târziu şi autorul operii 
literare „Ciocoii vechi şi noi.“ 

Cu acești artiști, V-me Karl reprezintă Favorita de Doniz- 
zetii, Templierul de Nicolay, Vestala de Spontini, Nabuco de 
G. Verdi, Luiza Strozzi de Saveli, Turcul în Italia de Rossini 
şi Matrimonio Segreto de Cimarosa. 

La 2 Oct. 1849, trupa italiană de sub conducerea lui Papa- 
Nicola — grec de origină?) — zis şi Popa Nicolai, continuân- 
duși activitatea, deschide o nouă stagiune de operă, pe care o 
continnă şi în anul următor, 1850, cu cântăreții: Primadona 
Cuzzani, tenorul Vechi, basul De la Torre, tenorul Sachero, apoi 
Mansui, Fraudi și Berger, cari cântă opeiile Lucia di Lgmermoor, 
Puritanii, Lucreția Borgia, Somnambula, Bărbierul de Sevilla etc. 

Condiţiunile scenice, cari necesită o deosebită technică în 
montarea şi reprezentarea operilor clasice, erau,-cu desăvârșire, 
rudimentare la unele trupe, iar altele mai conștiente de rolul 
artei ce-l an a îndeplini, se sileau ca, potrivit mijloacelor exis- 
tente, să poată salva prestigiul trupei. 

D-l N. Iorga ne spune că: °) trupele de operă, de pe acele 
limpuri, ierau de o spetie cu totul deosebită. Impresarii, cari se 
succedau, rând pe rând, Italieni, Unguri şi Români, păstrau cu 
s]ințenie aceleaşi obiceiuri zugrăvite de repetate ori, cu o adâncă 
indignare, de [oilelonistul „„Naţionalului”, N. Filimon. 

Decorurile lipseau aproape cu desăvârșire în sala imperfect 
luminată. „Alhambra avea coloane greceşti”. La favorita, Na- 
buhodonosor şi Saul îmbrăcau, fără mustrare de cuget, costume 
de cel mai desăvârşit gotic. Algualizii, Bărbierul de Sevilla, 
legau la un loc îmbrăcămintea lor pieptare medievale cu pălării 
ù la bivuac şi săbii împrumutate dela un apropiat post de po- 
jarnici. A 

Dar dacă, technica scenică, îndeplinea, cu greu, condiţiu- 
nile de reprezentare a acţiunii libietului operii, nu tot așa era 
cu interpretarea musicală, ținând, mai cu seamă, socoteala că, 


1) Vezi .,.Gazeta teatrului”. No. 32 din 24 Aprilie 1844. 

2) Vezi: Domnia lui B. Știrbey, de N. Iorga, An. ac. S. II, Tom.28. 

3) Vezi: „Viaţa şi opera lui N. Filimon” în Revista Nouă, din Bucureşti, 
No. 9 din 15 Noemvrie 1891 şi biografia sa în acest volum. 


www.dacoromanica.ro 


136 


în majoritatea lor, aceste trupe erau formate din elemente 
alese, celebntăţi mondiale, stăpâne pe misiunea lor artistică. 
Intre elementele corale erau, de multe ori şi români cu voci a- 
lese, cari, din lipsă de cultură musicală, se mărgineau la ac- 
ţiunea lor de corişti ; iar în ce priveşte orchestra, în majoritatea 
cazurilor, în fruntea ei se găsea un loan Wachmann sau un. 
Ludvig Wiest, musiciani versaţi în practica lor musicală. 

Aşa fiind, critica lui N. Filimon din ,,Naţionalul” e exa 
gerat de sever, în orice caz, nu poate fi generalizată când spune : 

„Ca interpretare, un cor discordant, şi compus din indivizi 
fără voce şi fără cea mai mică noțiune de musică teatrală şi de 
limba italiană. In loc de un orchestru întonat, compus şi condus 
astfel încât să poală executa, cu 
toate nuanțele musicale şi cu ex- 
presiunea cerută de adevărata 
à E arta, frumoasele partijiuni ale 

ERHI maestrului, Verdi..., o adună- 
tură de invalizi și recruți fără 
estetică, fără artă şi fără dis- 
ciplină”. 

Or autoritatea musicală a 
lui I. Wachmann era recunos- 
cută, iar, despre Wiest, să 
ascultăm spusa lui Cezar 
Boliae, care se întreabă, în 
foile contimporanm și într'o 
dare de seamă asupra operii 
Linda : 

„De unde es aceste fesuri şi 
giubele, aste chlafuri şi tătârci, 
aste chipuri uitate şi necunos- 

Cezar Boliac. cuie? a ajuns tealeul un bal 

mascat ! ne-a cotropit mahala- 

lele? Cine desgroapă aceşti 'reposati în societate? Cine face pe 

aceşti ruginiţi să-şi lase preferanţul cel liniştit, câ să vie pe lapo- 

vițe şi pe geruri de foc, la teatru ! |’ şi constată că farmecul acesta 
Pau îndeplinit şi „arcuşul cel magic al lui Wiest”. 

Paralel cu reprezentațiile de operă, musicalitatea clasică se 
mai manifesta şi prin concerte date de diferiți artiști ai apusului. 

La 19 Febr. 1839, celebra violonistă, d-ra Eleonora Naimann, 
concertează la teatrul din București „Sentimentul şi harul ne- 
roslit în care a sunat fantezia lui Lipnischi, cu toate ale ei greu- 
tăți şi podoabe, au încununat triumful d-rei Naimann, care Sa 
urat de publicul cunoscător, cu entusiasm şi aplaudări”. 1) 

La 9 Dec. 1846, Franz Lyszt „zeul pianului” dă întâiul Con- 
cert, asupra căruia, Cezar Boliac, într'un articol entuziast, observă că, 





1) Vezi: Ist. şcoalelor, de V, Ureche, p. 144. 


www.dacoromanica.ro 


137 


„din societatea frumoasă a capitalei, 300 de perşoane au primit pe 
arlist în aplauze şi fisionomia-i inspirată s'a animat în cursul 
„adoratorilor”. 

Cu toate acestea, abia 200 persoane din ăceastă societate îl putea 
ințelege şi mai ales puteau plăti cei 2 4(galbeni) locul în sală, pentru 
ca să asculte un ceas numai pe un artist. De aceia, dacă un triumf, de 
tot ce e mai tânăr şi mai simţitor într'o nație poate lăsa o suvenire mai 
plăcută, decât cele câteva sute de: galbeni, atunci nu suferi, d-le 
Lyszt, ca toată tirterimea română să zică: Lyszt a trecut pe la 
noi, dar n'am avut mijloace să-l auzim. Cu alte cuvinte, dacă vrei 
să fii priceput și simţit, scade preţurile, căci cei bogați puţin te 
preţuesc, deși toţi pot plăti luxul unui bilet, cât de scump ari”. 

La 2 Aprilie 1849, în sala teatrului din Bucureşti, se dă de 
trupa operii italiene un concert spiritual, compus din: Stabat 
Mater de Rossini, cântată în mod admirabil de primadona Biava, 
«contralta Bron, baritonul Fortuna, tenorul Rossi și pasul Marini ; 
apoi simfonia eroică de Beethoven cu orchestră, Ave Maria com- 
pus de regisorul Pennazzi, esecutată de orchestră şi coruri. 

In aceiaşi vreme, în sala Bossel din București, cu corf- 
cursul artiştilor operii italiene, concertează d-ra Lehmann 2) 
şi flautistul Folz; iar la 19 Dec. 1849, violonistul Ludvig Wiest, 
creatorul unei ere musicale la Români, dă, tot în această sală 
și cu concursul openii italiene, un concert, în care, îşi eviden- 
ţiază virtuozitatea arcușului, alături de primadona Cuzzani. 

Dela 1850. o viaţă refăcută se manifesta atât în familie cât şi 
în public, musica e mijlocul de atracţie a tuturor celor dornici 
«le ea. Lăutarii îşi îndeplinesc rolul lor în grădina Lipca, de lângă 
casele Bălăceanu, iar artişti ca : Folz, Kossews-ki, Maria Petri 2), 
flautistuyl Tersehaek 3), violonistul W. Humpel, venit din Con- 
stantinlopole 4), contribuiau, tot mai mult, Ja desvoltarea sim- 
tului musical românesc. Bucureştii deveniră astfel un centru de 
invidiat, căci, Leo Tolstoi, marele romancier rus, aflându-se ca 
ofiţer în armata rusă de ocupaţie a principatelor, la 19 Martie 
1854, scrie mătușii sale, Taţiana + 

„Jartă-mă, mătuşă dragă, că-ți” scriu atăt de puţin. Incă nu 
mi-am adunat gândurile, căci acest oraş minunat, mare şi frumos, 
cunoştinţele pe cari le-am făcut, opera italiană, teuirul francez... 
toale acestea nu mi-au dat răgaz să stau acasă :năcar două ore 5). 








1) Poate că una din celc trei celebrităţi vocale : Lily, Marie şi Elise Lehman, 
-miginare din Silezia (Germania) sau Anglia. 

2) Maria Petri, originară din o foarte veche-familie de musicanţi germani, 
ca, Samnel 1. Petri, care a trăit în şec. 18, cântăreț vocal şi autor a mai. multor 
Nucrări de imusică teoretică. Henri Petri, violonist celebru, fost concert-maistru al 
curții din Dresda. ` 

3) Tersehak Adolj, flautist celebru, născut la Braşovla 6 Febr.'1832, mort 
ja Breslau în 1901. Studiile le-a făcut la Conservatorul din Viena. Autorul a peste 
350 piese pentru flaut. 

1) Vezi: Domnia lui B. Știrbey de N. Iorga, An. ac. S. H, Tom 28. 

D Vezi: Relaţia ©. Săteanu în „Lumea literară” 15 Sept. 1923. 


www.dacoromanica.ro 


138 


INCEPUTURILE CULTURII MUSICALE ROMÂNEŞTI. 


Primele şcoli de musică scenică. 


După cum se vede, o şcoală de intuiţie musicală se înte- 
meiase solid, prin diferitele trupe ce se succedau şi prin va- 
riația de artişti, cari cu numele de celebrităţi europene şi cu 
virtuositatea lor neîntrecută, demonstrase, pe deplin, însem- 
nătatea artei, făcuse o plastică distincție între musică şi mu- 
sică. De aceia, în mintea celor 
ce înființase prin iniţiativa lui 
Constantin Golescu societatea 
literară din Bucureşti 1) la 1827, 
fii domnitorului Gr. Ghiea, 
banii: Gr. Brâncoveanu, Gr. 
Băleanu, Al. Filipescu, şi vor- 
nicul Şteřan Bălăceanu, fer- 
menta ideia creării unui mijloc 
de educaţie a sufletului ro- 
mânesc prin teatru, şi mai 
cu seamă, prin musică. 

La 1830, cumintele, patrio- 
tul şi cetitul boer, marele logo- 
făt Dinicu Golescu, care călăto- 
rise prin Ardeal, Bavaria, Svi- 
jera, proectează să deschidă în 
casa sa, dela Belvedere, în mar- 
ginea Bucureştilor, o şcoală 
pentru 20 eleve şi care, pe lângă 
toate cursurile cari concurează 
la educaţia generală, să se mai 
predea : musica, piclura şi dan- 
sul. Murind, la 9 Oct. 1830, nu 
şi-a putut îndeplini dorința, pe 
care mai târziu, o îndeplineşte 
francezul I. A. Vaillant 2), 

La 9 Octomvrie marele lo- 
gofăt Dinu Golescu, unul din 
primii colaboratori ai lui Eliade Rădulescu, la înființarea societăţii 
filarmonice din Bucureşti, încetează din viaţă în vârstă de 54 
ani. Şi-a închinat activitatea, inteligenţa şi averea spre binele 
obştesc, fără să caute a pune persoana sa în vaza lumii?). 

Un mănunchiu de însufleţiţi pentru renaşterea culturală a 
Românilor şi sub imboldul acţiunii culturale înfăptuită de 





Dinicu Golescu. 


1) Vezi : Istoria rom. de A. D. Xenopol, vol. VI, p. 45. 
2) „, N. lorga, Femeile, p. 144, 
3) Vezi: Rev. ldeal'stă de M. Stăncescu. 


www.dacoromanica.ro 


139 


Gheorghe Asachi în Moldova, pornesc la lucru pentru reîn- 
vierea  conştiinţii naționale. Din aceștia Ioan Eliade Rădu- 
deseu, maiorul I. Câmpineanu, Golescu, C. Aristia şi alții, încu- 
rajaţi de sprijinul nobilimii, ca domnița Ralu, vorniceasa 
Smaranda Ghiea o iubitoare de musică, Constantin Manu). 
Emanoil Băleanu, Searlat Creţulescu, Ioan Rossetti, înfiinţează 
la 10 Octomvrie 1833 „societatea filarmonică”, cu scopul de a 
creia un curent de educaţie prin teatru şi întinderea ,„,musicei 
vocale şi instrumentale în Prinţipat”. 

Constantin Manu, prin testamentul său din 14 Iulie 1834, 
lasă o parte din averea sa societăţii filarmonice. 

Legatul are următoiul cuprins: 

„„Clucerul G. Velescu va numera în termen de un an So- 
„scietăţii filarmonice a teatiului (la care sunt membru) galbeni 
„regali olandezi una mia din câștigul nădăjduit dela cumpă- 
„„rarea în tovărăşie a pădurii Clinceani şi ea va rămâne desă- 
„vârșşită stăpână a părții mele, fără a fi urmărită şi supărată 
„de moștenitorii mei, fără a da cu privire la aceasta, nimănui 
„„nici o socoteală; deasemeni dăruesc acestei societăţi filarmo- 
„nice şi capetele depusă în aceasta tovarășie de cumpărare 
21.700 lei vechi, apoi şi cei 540 lei vechi, socotite dobânzile 
„„corespunzătoare acestor capete. Amândouă aceste condeiuri 
„„se lidică la 22.240 lei vechi. Acest dar către societate filar- 
„„monică a teatrului va sluji drept ajutor pentru clădirea tea- 
„trului naţional. Iar en recomand numele meu, în aceasta 
„societate, nemuritorului condeiu al Domnului Eliade, cel prea 
„„însufleţit şi harnic pentru toate faptele patriotice 2). 

Pentru progresul acestei societăţi I. El. Rădulescu, proce- 
dează la un început de bibliotecă universală în care, secţiunea 
musicală, cuprinde : 

Baini : Despre viaţa şi influența lui Pietro Luigi Palestrina. 

Fink : Originea şi progresele musicei. 

Staafiord : Istoria'musicei. 

Hauser: „Istoria cântării bisericei şi a musicei sacre”. 

J. J. Rousseau :Dicțfionar de musică. 

Gretry : Cercare asupra musicei. 

Cărţi pe cari I. El. Răduleseu îşi propune, ca, pe fiecare an, 
să le publice, traduse într'un volum de 25—30 coale 3). 


1) Constantin Manu 1799 1835. 

2) Vezi: a) Volumul „Isachar“ de I. E. Rădulescu; b) „Discursurile lui 
Barbu Catargiu“ de Anghel Dumitrescu, 1886; c) „Essai compare sur les in- 
'slilutions el les lois de la Roumanie“ de Nicolae Blaremberg, 1885, pag. 275; 
d)’ „Documente privitoare la familia Manu“ de Const. G. Manu, 1907. 

Isvoare comunicate de D-l C. G. Manu, documente preţioase întru valo- 
rificarea activităţii culturale şi a sacrificiilor materiale infăptuite de familia 
Manu, în special de Const. Manu, pentru propăşirea culturii românești. 

3) Vezi: „Curierul de ambe sexe“ periodul V pag. 241 din 1844 — 1847. 


www.dacoromanica.ro 


140 


MUSICALITATEA LUI IOAN ELI\DE RĂDULESCU 


Dintre iniţiatorii societăţii filarmonice, cel mai pătruns de 
spiritul nobilei misiuni, pentru ridicarea ncamului său la nivelul 
civilizaţiei şi culturii contimporane, era I. Eliade Rădulescu, 
scriitor, literat musical şi flautist 1). 

Anunţând, prin publicitate, înființarea societăţii filarmo- 
nice, Eliade spune că : „fie-care membru al societății va contribui 
cule un ce, pe an, spre a locini o şcoală de literatură, declamaţie 
şi musică vocală ; scopul acestei şcoli să fie a pregăli tineri, pe de 
o parte, să putem avea un teatru şi, de alta, să se introducă şi să 
se înființeze în Prinţipat, musica vocală”, și, ca să evidenţieze 
însemnătatea artei spune : „un bun declamator este, pentru limbă, 
ceeace, un bun musicant, e pentru executarea unei bucăţi mu- 
sicâle. In zadar un compositor şi-ar alcătui operile sale, căci tot 
meşteşugul său ar rămânea mort, fără ispravă şi chiar necunoscut 
dacă artiştii, asemene lui, sau aproape de a lui învățălură, nu 
s'ar afla să execute composițiile lui cu destoinicie, expresia şi în- 
focarea cea mai cuviincioasă. Cea mai desăvârşită şi cea mai a- 
tingătoare arie, cântată de un nedestoinic cântăreţ, în loc de în- 
linerire a inimii, ar pricinui spaima ascultătorului. Apoi d-l 
Dongianini va fi profesorul de musică, a cărui destoinicie şi ta- 
lent s'au recunoscut şi în cele mai înaintate întru civilizațiune 
locuri. D-lui va cerceta la început dispoziţiunile tinerilor ce vor 
voi a se da spre învăţătura acestei frumoase arte și va alege un 
număr până la 12, cu care va urma învăţăturile sale”. 

Un număr de 52 de boeri, stolnici, postelnici, hatmani, me- 
delniceri, vistiernici, colonei, maiori, elc., contribuiră cu suma 
de 16,518 lei, din cari se plăti chiria unui local de şcoală, se al~ 
cătniră lefurile profesorilor, întreţinerea burselor, etc. Pe lângă 
musicianul Bongianini, se mai angajară profesorul de musică 
Conti?) şi pianistul Sehlaf, toţi cu salar individual de 630 lei 


1) Vezi: „Curierul românesc” ed. II, 1362, în articolul „Au mai păţit-o- 
şi alţii” Eliade spune: Ea e musicantă din cap până în picioare, sonetele lui Bee- 
thoven, fanteziile lui Haydn, capriţiile lui Paganini, pentru ea sunt o jucărie. Când 
st pune la piano, pare că geriu musical o insuflă, fiori te cuprind, tremuri, plângi, 
tipi ascultându-o şi te socoţi transportat într'un rai locuit de sirene. Dacă idei po- 
liticeşti mă turbură, un Andante graţioso mă linişteşte. Dacă vr-un cuget de ge- 
lozie mă necăjeşte, un Adagio Sustenuto mă face să-mi cunosc amăgirea şi să vărs- 
lacrimi de căinţă. Pentru hatâru ei învăţ flautul pentru hatârul ei învăţ a cânta. 
Aşa putem cântă împreună frumosul duet a mni Mozart, între Giovani şi Donna 
Ana. 

2) O foarte veche familie de musiciani italieni, care datează din secolul al 
17-lea, — 1662 — Francisc Bartolomeu Conti din Florenţa, autorul a 16 opere, 13 
serenade, 9 oratorii şi 50 c ntate. Ignaf Conti, celebru sopran castrat. Carlo Conti, 
compositorul a 11 opere, din cari celebra Olimpia, musică religioasă, liturghii, re- 
quiemuri, ctc., Claudio Conti, profesor la Conservatorul din Neapole, autorul 9- 
perii La figlia del marinaro. 


www.dacoromanica.ro 


141 


lunar. In asemenea condițiuni deschizându-se şcoala „Curierul 
românesc” al lui Eliade din 8 Fevr. 1831 scrie: 

„„Școala de musică vocală, a soc. filarmonice s'a deschis, 
cursurile suni slobode pentru ori-cine şi că cei dorilori a urma a- 
ceste învățături, se vor adresa la redactorul gazetei”. Apo: „artistul 
trebue să aibă taleni, şi aplicare firească, educaţie aleasă, învățat, 
gust, glas sănătos, fisionomie interesantă, să cunoască şi să știe 
musica şi danţul”. 





loan Eliade Rădulescu 


Tinei ii, recrulați pentru secțiunea musicală a soc. filarmonice 
erau, în cele mai multe cazuri, analfabeți. De aceia, pe lingă pro- 
fesorii de musică mai erau şi profesori, cari predau scris-cetitul. 
In asemenea condițiuni deschizându-se cursurile şcoalei de musică 
a societății filarmonice, se începe o activitate care depăşea orice 
sistemă logică de didactică musicală, căci scopul era ca, în cel 
mai scurt timp, să se dovedească existenţa reală a artei în sufletul 
româriesc. De aceia, numai după şapte luni, la 29 August 1834. 


www.dacoromanica.ro 


142 


se şi fine primul examen, care de fapt era chiar o reprezentaţie 
de artă musicală în toată regula, cu 25 băeți şi 15 fete sub direc- 
jiunea lui ï. Eliade Răduleseu. Nu era mică isprava adusă de 
soc. filarmonică, când totul, într'un interval aşa de scurt, trebuia 
făcut dela început; când artista Malița Manolache, neștiind carte 
trebuia să înceapă de la slovenire, trebuiau actori, repertor, scenă, 
decoruri, musică, întrun cuvânt toate elementele artistice, şi nu- 
mai entuziasmul ce se aprinsese în sufletul acestor apostoli, la 
flacăra redeşteptării simțului naţional, poate explica asemenea 
minuni !). 

Inainte de începerea reprezentăţiei de examen, I. Eliade 
Rădulescu, ţine un discurs înflăcărat, pătruns de entuziasmul, 
ce i-a cauzat progresul uimitor al elevilor săi. Părându-i-se că 
în entuziasmul său, a mers poate prea departe, spune: 

„Poate a mea râvnă, domnii mei, mă face să măresc lucru- 
rile, la cari, în toale zilele cu a mea mulțumire, ame fost martor şi 
fericit îngrijitor, poate că în ochii mei, cei întunecaţi de mulju- 
mire, mi se par minuni cele ce s'au urmat în vreme de 7 luni, în- 
cepând mai vârtos şcolarele dela slovenire. Domnii profesori 
încă mai smeriţi decât mine, îndrăznesc a înfăţişa pe şcolarii 
dumnealor, nu cu trufie, ci numai ca să arate Domnia Voastră 
rolul ce au putut aduce şi să-şi dea socoteală de vremea ce au 
întrebuințat-o, după însărcinarea şi încredințarea ce au avut 
de la Domnia Voastră şi dacă din scurtimea vremii sau din 
sfieală, şcolarii neobişnuiţi a se înfăţişa în public, nu vor putea 
cu scumpătate a răspunde nădejdilor Domnia Voastră, sânt în- 
credințat că generozitatea D-vs., de care a-ți dat simțitoare 
dovezi, nu va goni atât de departe, ce este cea mai adevărată şi 
iubită a ei fiică”. 

Reprezentaţia de examen reuşi bine. Caliopi, care a cântat 
„cavatina”” din Piraţii de Bellini, dovedi mari nădejdi de is- 
butire la musică şi tot parterul rămânând mulţumit de glasul 
cel dulce şi mare al cântăreții române. De asemenea și Curie, 
Diamant N., Ralita Mihalache, Costache Mihăileanu şi Costache 
Dumitru. In studiile musicale următoare, elevii acestei școale 
au mai pregătit opera Ioan de Paris şi un potpuri muzicesc °?) ; 
iar din opera lui I. Eliade Rădulescu s'a reprezentat, mai târziu, 
feeria naţională în trei acte şi două tablouri ,,Păunaşul codrilor” 
prelucrată în operetă de Alex. I. Bobescu, după musica alcă- 
tuită de şeful de musică militară Iacobsitz 1). 

Se pare că reprezentațiile elevilor şcoalei filarmonice ar 
fi avut loc și la Iaşi, căci M. Cogâlniceanu scrie din Luneville 
(Franţa), surorilor sale din Iaşi: „Imi scrieţi că elevii societăţii 


1) Vezi: Ist. rom. de A. D. Xenopol, vol. III, p. 254. 
2) Vezi: „Gazeta teatrului” din 1 Noemvrie 1835. 
3) Vezi: Revista Literară şi artă română Anul III, soc. fil. de D. C. Olănescu. 


www.dacoromanica.ro 


143 


filarmonice din Bucureşti au dal o reprezentaţie, dar nu precizaţi 
unde au dat'o, la Iaşi sau la Bucureşti?:). 

Simultan cu .acţiunea musicală dela Iaşi, elevii conserva- 
torului filarmonic din Bucureşti, încă din 1836, intenţionează 
şi ei a reprezentă opera Norma, fixându-şi chiar ziua de re- 
prezentare la 19 Februarie 1838. Dacă elevii conservatorului 
filarmonic din Iaşi își realizează desideratul, la 20 Febr. 1838, 
acei din Bucureşti, forţaţi de dihonia ce intrase în societatea 
filarmonică renunţă, chiar dela 'nceput, la întreprinderea lor, 
rămânând doar, ca amintirea unui desiderat, medalia come- 
morativă ce se bătuse ad-hoc 3). 

Pornirea aceasta nobilă întru desvoltarea simţirii artis- 
tice în pătura mijlocie 
a societăţii bucureștene, 
şi, îndeobşte, cultura 


care tinde la redeștep- a SS 
tarea conştiinţii naţio- R 
nale, nu e m buni. pi» IN BIAEAE N 
voinţă, privită de acea /£ MO. UNEXANARYS A DIR LEA 
conducătoare, căci Prin- ca PE ATAT IN 
cipatele viețuiau sub un fa pă ul Aaaa 
regim dictat de protec- n O pia 
toratul rusesc. Adunarea 


e AA POMRHECIIE AE KhTPE EAERI. 
| CKOAAEŞIAAPMOHIUE / 


țării e închisă arbitrar, AA 19/7 ASHA PEETXAPIEA, 
şcolile deschise numai : T die aia i i, 
pentru fiii celor bogați. genri SuRXPENUI 7 
Societatea filarmonică e iara 


înpiedicată în acţiunea ei 
culturală. Cu mari greu- 
tăţi artistul Constantin 
Aristia, din îndemnul 
domnitorului Ghica, la 
30 August 1837, creiază o | , 
otrupă română, adună pe vechii elevi ai școalei de musică, la 
care se mai adaugă talentul musical al d-rei Frosa Vlasto, şi 
reprezintă în onoarea domnitorului și cu colaborarea musicală 
a lui I. Wachmann, vodevilul Sărbătoarea românească, în teatrul 
;>Momollo” din Bucureşti, , i 

Din cauza intrigilor antinaţionale, întreprinderea lui C. 
Aristia nu poate dăinui. , , 

La 1 Sept. 1838, odată cu încetarea funcţionărei conservato- 
rului filarmonic din Iaşi, soc. filarmonică din Bucureşti, din 
cauza uneltirilor subversive a străinilor de neam, încetează de 
a mai funcţionă. Acuzată fiind de conspiratoare în contra ţării, ca 





Medalia comemorativă 
pentru prima representare a operii Norma. 


1) Vezi scrisorile lui M. Cogâlniceanu editate de Hâneș. 
2) Vezi: „Cronica numismatică“ de C. Moisil, Decembrie 1920 și rev. 
„Musica“. 


www.dacoromanica.ro 


144 


una ce e un cuih de certuri și dueluri, cum e duelul hu C. Aristia 
cu unul din artiştii români, 
dar mai cu seamă, cum e 
cazul doctorului Tavernier, 
un medic de contrabandă, 
foarte sărac încunjurat de 
o groază de copii, care 
caută să-şi câştige exis- 
tența pe căi subversive, 
înscenând acuzaţiuni de cri- 
me și otrăviri, în sânul so- 
cietăţii filarmonice 1). Da- 
torită acestui spion în sluj- 
ba străinilor, ura guver- 
nanţilor se deslănţui, fără 
nici o consideraţie, asupra 
oricui ar fi îndrăznit să 
provoace o mişcare de con- 
știință naţională. La 10 De- 
cemvrie 1840, poliţia desco- 
peră că Cezar Boliac şi ma- 
iorul Câmpineanu, împre- 
ună cu dascălul de musică 
Anri (Henri), ar fi implicați 
în o alcătuire tainică de rău 
cugetători în potriva liniştei 
obşteşti. Dascalul de musică 
Constantin Aristia e achitat 2). 





ŞCOALA DE MUSICA A LUI IOAN WACIIMANN 


Deşi intriga doctorului Tavernier adusese desfiinţarea şcoa- 
lei de musică a societăţii filarmonice, totuși, instrucţia didac- 
tică musicală pentru tineretul român, reîncepuse în scurtă vreme 
sub altă formă, 

loan Waehmann cunoscut fiind de adept al doctorului Ta- 
vernier, deci protejat al oficialităţii, reuşeşte ca, la 25 Martie 
1835, să-şi deschidă „o școală vocală şi. instrumentală pentru 
tinerimea de amândouă sexurile şi fără plată”. 

In noua şcoală, a lui I. Waehmann, se pare că venise toți 
elevii desfiinţatei şcoli filarmonice, căci aproape cu aceleaşi ele- 
meniie,, în cursul lunilor Martie-Decemvrie 1835, se studiază 
și şe montează vodeviluri şi chiar opere cu caracter clasic. Se 
vede că, la început, această acțiune musicală, nu erà privită ci 


1) Vezi: Ist, rom. de A. D. Xenopùl, vol. VI, pag. 28”, 286 şi 287. 
2) Vezi: Turburări rev ohiflohare; de T. C. Filitti. An. nc. rom. S. II, Tom. 32. 


www.dacoromanica.ro 


145 


simpatie, din cauza disgraţici publice în care căzuse I. Wachmann. 
în urma afilierii sale la intriga lui Tavernier, căci?) la 11 Decem- 
pie 1835, elevii lui I. Waehmann debutară în vodevilul ,,Trium- 
ful amorului” şi atât de bine au reuşit, că „a şters oni-ce fel 
de nemulţumire din partea publicului şi a dat o mare dovadă 
despre silinţele D-lui”. Această reprezentaţiune a fosi un examen. 
spre a arăta soților şi publicului glasurile tuturor şcolarilor şi 
maniera fiescecăruia. Aceasta fu întâia reprezentaţie românească 
lirică pe scena noastră. 

Şcoala de musică vocală făcea progrese simţitoare cu T. 
Waehmann, care, un an după întemeierea ei, își produse elevi 
în opera Semiramida de Rossini, reprezentată, atunci, pentru 
întâia dată: în limba română. Succesul, fără a fi strălucit, a 
lăsat o bună impiesiune şi a dovedit că cu stăruință la lucru, cu 
încredere în puterile noasire şi cu o povățuire chibzuilă, şcolarii 
puteau să ajungă departe şi se nădăjduia că vor ajunge. Re- 
prezentaţia se dete în Iunie 1836, şi se repetă în Octomvrie 
acelaş an, cu cântăreţele d-na Caliopi, d-ra Raliţa, d-l N. An- 
droneseu, I. Curie, d-ra Frosa Vlasto, Const. Mihalache 2). 

Nieu Andronescu, avea un glas frumos şi bine timbrat, pe 
care-l cultiva cu deosebire, urmând cursurile musicei vocale şi 
«ântând bucuros, ori de câte ori i se cerea. 

Raliţa Mihalache, avea glas, deşi nu puternic, însă plăcut 
şi eră pătrunsă de aceia ce juca, astfel a creat rolul princesei 
Azema din opera „,Semiramida” cântată la 18363). 

„D-ra Ralita şi-a jucat rola cu toată desăvârşirea şi la cân- 
tare, dacă nu ajunge pe M-me Caliopi şi d-ra Vlasto, dar, expre- 
siunea şi vioiciunea sa, răscumpără lipsa glasului, care, cu toate 
acestea, este plăcut” 4). 

Caracteristica acestei cântărețe, e că la intrarea ei în tea- 
tru nu ştia să scrie nici să cetească. Cultura şi-a făcut-o pe scenă. 
D-na Caliopi, primadonă, cântăreaţă de forţă a școalei filar- 
monice şi aproape numai în vodevile și operete apărea pe scenă. 
Profesorul Jean Repay, dela Academia mihăileană din Iaşi, 
în scrisoarea către Eliade, spune : „are un glas just, intonațiunile 
ei au un farmec deosebit. O zăbovire de şase luni în Italia, ar 
jace dintr'însa o cântăreață deosebită”. 

Era prin urmare un element puternic, un talent recunoscut 
pentru acele întâi încercări lirice ale şcoalei românești :de mu- 
sică. Ea a creat cu deosebit talent rolul Semiramidei din opera 
aceasta, când fu jucată la 18369). 








1) Vezi: Ist. teatruhn, de D. C. Olănescu. şi „Gazeta teatrului No. 2 
Qin 1835 p. 20. i 

2) Vezi: Gazeta teatrului, No. 4 din 1836 p. 13 şi 44. 
şi Ist. teatrului de D. C. Olănescu. 

3) Ibidem. 

4) Vezi: Gazeta teatrului No. 4 din 1836. 

5) Vezi: Ist. teatrului de D. C. Olănescu. 


Mihail Gr. Posluşnicu. — Istoria Musicei la Români. 10 


www.dacoromanica.ro 


CAP. II. 


INFIINŢAREA CONSERVATORULUI DE MUZICA 
DIN BUCUREȘTI. 


ela un timp, relativ destul de scurt, se desființă şă 
şcoala lui Wacehmann, care, împreună cu Ludovie Wiest, 
presat de ignoranța muzicală a actorilor, stăruie pentru 
© redeschiderea ei!). Refuzaţi în stăruința lor de domnitorul 
Știrbey. din propria lor iniţiativă şi cu concursul public, reîn- 
fiinţează din nou societatea filarmonică. Cu modul acesta, 
reinfiinţându-se şi școala de musică, intervin din nou la domnitor 
care, la 17 Dec. 1851, aprobă înființarea conservatorului.) 
instituindu-se, în acest scop, și un comitet din Ioan Ottetele- 
seanu, Ludvig Wiest, şi paharnicii Şteian Bellu şi Sumureas. 
Cum contribuţia publică condiţionase fiinţa acestei şcoli, din 
neconsecvenţa angajamentului public, conservatorul de musică. 
îşi amână din nou deschiderea, tocmai peste vre-o 12 ani. 
Alături de stăruința lui I. Wachmann, la 21 Fevr. 1853, 
Const. Iualepliu, asociat cu A. Dudescu, cere, de asemenea, în- 
voirea de a deschide o şcoală, în care, pe lângă toate speciali- 
tăţile de artă scenică, să se predea şi musica vocală). Toate 
intervenţiile, în scopul arătat, au rămas literă moartă. Abia 
la 1859, ministerul de instrucție, subvenţionează o şcoală de 
musică instrumentală susținută și de marele român C. A. Ro- 
setti, ca director al teatrului român 4) care evidenţiază câteva 
talente, ca, I. G. Niţeseu, trimis, ca ştipendist al statului, prin 
1862, să se perfecționeze în streinătate; apoi în cursul anului 
de studii 1863 64,tot ca stipendişti, sunt trimişi talentații P. 
Vistu şi N. Voinescu 3). Se vede că o activitate musicală instru- 
mentală, se desfăşura cu temei în această şcoală, după cum se 
poate deduce din inventarul instrumentelor uzate în anul şco- 
lar 1863 — 1861: 8 viori mari, 2 viori mici, 2 alto-viole, 2 vio- 
loncele, 1 contrabas, 1 clavir vechiu, iar ca partiţiuni, câteva 
dosare cu musică pentru piano, vioară, cello, contrabas, etc. ê} 


1) Vezi; .. Teatrul la Români” de D. C. Olinescu, p. 172. 

2) Vezi: Donmia lui B. Ştirbey de N. Iorga, An. Ac. S. II, Tom. 28. 
3) Ibidem. 

4) Vezi: Volumul lui C. A. Rosetti, 1816 —1916. 

5) Vezi: Istoria artelor, de Idieru. 

6) Vezi: Idem. 


www.dacoromanica.ro 


147 


La 1 Noemvrie 1864, ministrul de instrucţie şi culte - 
Crețulescu, din cabinetul Mih. Cogâlnieeanu, un mare amato: 
al artelor, înfiinţează Conservatorul de musică şi declamațiun , 
pus sub direcţia musicianului Alex. Flechtenmacher, care preda 
vioara, vi6loncelul şi armonia. Primii profesori ai noului Con- 
servator au fost: Caroli Salvatori, profesor de vioară a doua 
şi contrabas, Ed. Wachmaun, profesor de piano, Art. Visarion 
profesor de musica vocală, Matei Millo profesor de mimică și 
declamaţiune, apoi Gennaro Gargiulo, I. G. Niţeseu, A. Nesler. 
I. Cartu, C. Biseotini, I. Neudoriler şi Giuseppe Mezzadri, caii 
predau instrumentele musicale de vânt, alămuri şi lemn. 

Numai după un an de existenţă a Conservatorului. la 5 Sept. 
1865, elevii şcoalei dau, în sala Bosel din București, un con- 
cert, îu care s'a cântat piese din operile : Lucia de Lamermoor . 
Traviata, Somnambula şi Trovatore, ale coinpositorilor Meyer- 
beer, Ilaydn, Meinhardt, Flotov, etc. 

Şcoli de musică cu caracter de conservator au mai fiinţat 
mai târziu, sub auspicii de iniţiativă particulară. Profesorul Th. 
M. Stoenescu deschide sub direcția sa în București, în 1900, o 
asemenea școală cu numele de „Academia de musică și artă dra- 
matică”, predându-se : principii-solfegii, armonie, contra-punct 
şi composiţie, canto, vioara, cello, flaut, mandolină şi piano. 
Ministrul C. C. Arion, care autorizase fiinţa acestei şcoli, spune 
că : aceaslă întreprindere patriotică va fi ca un soare nou pe cerul 
artei româneşti. Instituţia a trăit şi trăeşte şi azi, aducând fo- 
loase apreciabile culturii musicale româneşt). 

O şcoală siinilară de musică a mai funcționat sub conducerea 
profesorului G. Buiuk. In locul acesteia, după război, fiinţează 
conservatorul particular „Mărioara Perieţeanu'. 


PRIMELE TRUPE DE WUSICĂ SCENICĂ. 


Nu mult după primele rezultate, după primii absolvenţi 
ai şcoalei filarmonice a lui Eliade, şi paralel cu activitatea 
musicii scolastice condusă cu trudă, sacrificii și, de multe ori, 
cu răsplata urii inconștiente, o altă mișcare de musică romà- 
nească se alcătuise, prin înjghebările primelor trupe româneşti 
de vodeviluri, operete, şi chiar opere. 

In Noemvrie 1850, €C. Caragiale, cu colaborarea lui Ioan 
Wachmann, alcătuește o trupă românească cu repertor de mu- 
sică teatrală. Asociaţia acestor doi protagonişti, în materie de 
artă, a creat cu acest prilej, un considerabil număr de vodevi- 
Juri şi operete românâști 1). | , | 

În această trupă de operete românești a lui Caragiale, ca 


1) Vez: Viaţa și opera lui I. Wachmann. în acest volum. 


www.dacoromanica.ro 


148 


şef al corurilor teatrului naţional, e Gestian, profesor de musica 
vocală la liceul Sf. Sava. Se distingea, de asemenea, un excelent 
cântăreţ, Săpeanu Apostol. 

In repertorul operetelor lui Caragiale se menţionează ope- 
reta „Bunul părinte“ libret de C. I. Stănceseu, cu musica de I. 
Wachmann, care, la prima încercare de a o reprezenta, e refu- 
zată, pe motivul unor aluzii la adresa autorităţilor turceşti; 
totuşi, nu mult după acest refuz, e admisă şi reprezentată cu: 
mult succes. 

In aceiaşi vreme, obţine neobișnuite succese, artistul Co- 
staehe Ilalepliu cu tru 
pa sa şi cu opereta 
Baba hârca, pe care o 
cânta cu o musică im- 
provizată după auz, 
întru cât furase textul 
din repertorul lui Matei 
Millo din Iaşi, fără mu- 
sica lui A. Fleehtenma- 
eher. 

In Iulie 1850, co- 
misul Matei Millo, di- 
rectorul teatrului na- 
tional din Iaşi, reclamă 
domnitorului Ştirbei al 
Munteniei, că, un anu- 
mit Costachi Ilalepliu, 


=== 


Arni ji figurant din trupa sa, 
l 


L 


pitt 


TN 


întors în Valachia, „au 

avut cutezare a anonsa 

publicului din Bucu- 

reşti că, supt direcția 

Costache Caragiale, lui, trupa naţională din 

laşi, va da în acea 

capitală un abonament de opt reprezentații cu repertorul tea- 

trului din Iași, între cari: Baba Hărca, Nicșorescu, sau Izvodul 
jruntaşilor şi Țăranii sau Insurăţeii“. 

Millo arată că Halepliu i-a furat repertorul proză, că n'are 
musica pieselor nici orchestră şi nici un mijloc moral sau ma- 
terial de a le reprezenta după cuviinţă. 

Domnitorul Știrbey, respunzând reclamaţiunii spune că, 
M. Millo, n'are decât să dea în judecată pe Halepliu 1). 


`S 





PSSN 





1) Vezi: Domnia lui B. Ştirbev de N. Iorga, An. ac. S. II, T. 28.Abia la 24 
Aprilie 1862 se promulgă legea de către domnitorul loan Cuza, prin care autori, 
compositori de musică, sunt puşi la adăpostul legii, în ce priveşte deplina pro- 
prietate asupra operii lor* iar moștenitorii se vor bucură de acest drept zece ani 
după moartea autorului, R. Rosetti, An. ac. rom. S. II, T. 30. 


www.dacoromanica.ro 


149 


In anul următor, la 5 August 1851, spre a anihila acţiunea, 
aşa zisă, artistică, a lui C. Ialepliu, trupa de vodeviluri şi ope- 
rete naţionale de sub conducerea lui M. Millo, soseşte în Bu- 
cureşti, şi începe seria reprezentaţiilor cu operetele Coana Chi- 
rifa, Hornarii, Tuzul Calicul, Doi morţi vii, Cei doi urşi, precum 
şi Baba Hárca. Mahalagii Bucureştilor, boerii de pe la moşii, 
toată lumea, de pretutindenea. alerga, cu grabă, să poată auzi 
aceste producţiuni cu cântece naţionale și pe artiştii neîntrecuţi 
în frunte cu M. Millo. 

Gazeta „Zimbrul””, din acel timp, consacră articole de landă 
şi admiraţie la adresa fraţilor Moldoveni, spunând, între altele : 

„Mai înainte de toate, cele mai mulie piese moldovene sunt 
sub forma națională, avind un scop național; aceasta a făcut a 
se primi cu entuziasm de publicul nostru. Acesta corespunde, 
destul de bine, cu necesilalea supremă, ce avem tofi românii, de a 
produce, ori căt vom putea, opere naționale, spre a respândi gustul 
național, a întipări cu trăsuri plăcute obiceiurile şi tradiţiunile 
noastre, a cânta faptele străbunilor noştri, etc. Y, 


1) Vezi: Ist. teatrului, vol. I1 do F. T. Burada. 


www.dacoromanica.ro 


CAP. III. 


CULTURA MUSICALĂ IN MOLDOVA, 
MUSICA DILETANTĂ IN FAMILIA ROMÂNEASCĂ. 


de producere artistică de pe acele vremuri, la ceremonii 
oficiale, alaiuri domnești, prin lăutari, mehterhanele și 
tabulhanele ; în biserică prin cântarea psalţilor ; apoi ne- 
voia unor manifestări musicale se simţea şi în familie, la care, 
oricât de reduse ar fi fost mijloacele, totuşi diletantul contribuia 
fie cu vocea sau cu instrumentele existente pe acele vremuri. 

Voichiţa, fiica lui Radu cel Frumos şi soţia lui Ştefan cel 
Mare, era mult iubitoare de musică. Domnița Ruxandra, fiica 
lui Petru Rareș, învățase musica, de era o desfătare pentru cei 
ce o ascultau. 

Ambele aceste manifestări de artă musicală, publice și pri- 
vate, în măsura timpurilor şi împrejurărilor, au contribuit la 
crearea culturii artistice de astăzi. 

La Iaşi, pe câmpia Țuţora, unde se afla lagărul armate- 
lor ruse, în 1788—1789, musicanţi Ruși, dau, în memoria 
luării Oceacovului şi în prezența cneazului Potemkin 1), un 
concert, în aer liber, în programa căruia figura un Te-deum al 
compositorului italian Giuseppe Sarti, şi care a fost executat de 
un cor monstru și o orchestră extraordinar de mare, cu acompa- 
niament de clopote bisericeşti și tunuri de diferite calibre. 

La 1806, o trupă rusă 2), sub conducerea italianului Gaetano 
Magi, produce teatru şi musică la clubul ofițeresc din laşi; iar 
peste vre-o 3 ani, la 1809, unul din cei mai vestiți celişti ai Ger- 
maniei, Bernhard Romberg 3), în călătoria sa prin ţările române, 


N acă musica publică, la Români, se manifesta, potrivit puterii 
[2] 


1) Hugo Riemann, în dictionnaire de musique, crede că, numele de Potemkin, 
se referă la o câmple de lângă Iași, pe care a avut loc Concertul. 

2) Vezi: Ist. rom, de N. Iorga, p. 84 şi Ist. Teatrului de T. T. Burada, vol.I. 

3) Bernhard Romberg, 1767—1841, cellist celebru. In anul 1799 întreprinde 
un turneu de concerte în Anglia şi Spania. In 1800 vine la Paris, unde; după ce 
debutează cu un strălucit succes în concertul dat, e angajat ca profesor de vio- 
Joncel la Conservator. In 1803 părăseşte Parisul, angajat tiind apoi ca celli:t 
al Curţil Imperiale din Berlin, de unde întreprinde mai multe turnee concertante 
în Austrla, Rusia, Suedia, și Princlpatele româneşti unde culege, notează şi 
armonizează musica naţională română. 

A scris: 3 conccrtine şi o fantezie pentru celo şi piano, 4 colecții de melodii 
ruse pentru cello şi orchestră, capricii, fantezii, melodii suedeze, spaniole, romå- 
neşti, poloneze. 11 quatuoruri pentru instrumente, un trio pentru violină, violă 
şi operă, trei opere, musică scenică, etc. 


www.dacoromanica.ro 


151 


colectând melodii moldovene şi muntene şi, aranjându-le într'o- 
fantezie pe arii naționale, cu titlul „Mititica”, le execută, într'un. 
concert, la violoncel cu acompaniament de piano. De sigur 
că asemenea incomparabile producţiuni musicale pe acele vre- 
muri, nu se putea să nu influenţeze, cu putere, asupra firelor 
artistice româneşti şi atunci, cele întâi repercusiuni musicale, 
se produc în familiile boereşti, cele mai capabile şi în putere, 
a pune în practică talentele musicale cari, totdeauna, s'au evi- 
denţiat cu prisosință în firea românească. 

Paharnicul Toader, grămătic la Andronache Donici, Spă- 
tarul Iancu Malaxa, vestiți cântăreţi cu vocea (hanende) cu 
manelele, samaelele şi tacsâmurile lor turceşti. Grigorie Avram 
musicant din tambură, paharnicul Andrei Vizanti, Terzi-bașa 
vestit naiargiu, se dedeau acestei îndeletniciri fără, de cele 
mai multe ori, vre-o cunoștință musicală prealabilă, ci numai 
mânaţi de focul artei. Căminarul Grigorie Avram, studiase tam- 
bura la Țarigrad şi devenise vestit, în toată Moldova, de uşu- 
rința şi îndemânarea cu care execută cântecele, cu caracter 
oriental, ca : manele, samaele, pestrefuri și tacsâmuri, în pe- 
trecerile Ieşene. 

Prin firea lor, femeile au avut, din punctul de vedere mu- 

sical, un important rol de îndeplinit. Aşa în anul 1812, două 
pianiste românce, Smaranda Şepte-Sate, şi Eufrosina Lăţeseu, 
erau admiratele saloanelor aristocrației moldovene din Iaşi, 
pentru talentul cântării pe clavir, instrument care era mult mai 
mare, mai lung, și cu tastiera de cinci octave şi jumătate. 
Preferinţa ce se arătă clavirului o denotă faptul că, în anul 
1813, se înmulţise clavirele în aşa număr, încât se simţi nevoia 
unui fabricant de forto-pianuri care, în persoana lui Carl Haase 
sau Jupân Carlo 1), să se instaleze în ulifa mare din Eşi. Neamţul 
însă, din cauza eteriei, e nevoit, după vre-o şapte ani, să se mute 
la Chişănău, apoi la Odessa. Pianele sale, fabricate în Iaşi, erau 
renumite. A vândut multe la Chişinău şi Odessa. 
” In familie, mai cu seamă cea nobilă, nevoia unei educaţii 
artistice, se simţea tot mai mult. La 1813, Searlat Vodă Cali- 
mah, angajează la curtea sa pe Elisabeta de Belleville, născută 
Arnouli, care va avea grija ca, în lecţiile de educaţie a princi- 
peselor, să le predea morala, bontonul, literatura şi vå alege 
pe dascălii de musică şi deseniu 2). 

Cam în aceiaşi epecă vine, în laşi, pianista vieneză, Elena 


1) Vezi : Gonv. literare din 1883, p. 281 şi 282 şi rev. „ion Neculce” relaţia 
d-lui Gh. Ghibănescu. 
2) Vezi: Femeile... p. 139 de N. Iorga. 


www.dacoromanica.ro 


152 


Tayher :), devenită la 1817, soţia lui Gh. Asachi, care, multă 
vreme, n'a pregetat a cântă la piano și cu distinsa ei voce, fie 
Ta seratele musicale din casa sa, sau în saloanele boerilor mol- 
doveni, romanțe franceze şi italiene. Cântul ei, după toate re- 
gulele Bel-canto-ului, devenind, din ce în ce mai atractiv, a 
înlăturat metoda cântului nasal, metodă foarte bine apreciată, 
până atunci de aristocrația moldoveană. 

Că studiile pe clavir, în familiile moldoveneşti, se urmau 
într'o măsură destul de serioasă, o denotă faptul că librarul 
M. de Bogusz 2) din Iași, la 22 Martie 1833, cere învoirea cen- 
zurii, reprezentată prin N. Şuţu, ca să i se elibereze, spre vânzare 
următoarele broşuri, cărţi şi piese musicale : 


Beethoven  Sepluor; Keller — Aires varies; 
Beethoven Collection de duos; Keller  Fantaisies; 
Jeethoveri Melanges; Kuhlau — Trois duos, 
Belcki — Potpourri ; Kuhlau — Variations ; 
Camus Trois fantaisies ; Pixis — Rondo, 

Camus Fantaisies ; Ries — Grand quator ; 
Czerny — Rondoletto ; Romberg — Divertissement ; 
Dront — Trois duos, Romberg — Concert ; 
Furftenau — Fiıőthenschule ; Romberg — Polonaise ; 
Keller Divertissement , Toulon Concertins ; 


precum și revistele muzicale ,,Musicalien-Anzeiger” şi ,Ga- 
zette musicale” No. 47 şi 49. 


De sigur că din aceste piese de piano poseda, în repertorul 
ei studios şi ('atinea sora mai mare a lui Vasile Alexandri, căci, 
în lista averii sale dotale cu soţul ei Voinesen, se află şi „un 
clavir cu note” 5). 

Pe lângă clavir, pătrunsese, ca instrument de deosebită 
predilecție şi harfa 4). Călătorul francez Legarde, spune că, în 
anul 1821, în casa marelui Ban Grigorie, a auzit fete cântând 
din piano şi harfă. Harfa, acel instrument cu eleganţă şi sono- 
ritatea lui ideală, și care totuşi astăzi a dispărut din familie, 
alcătuia, pe la 1820, îndeletnicirea de musică diletantă a d-nei 
Săttiea Paladi; iar pe la 1834, d-ra Ermiona, fiica lui Gh. Asachi, 
mai târziu soţia lui Edgard Quinet, care studiase serios :harfa 
şi cânta cu profesorii Krauss şi Paulicee, cântă, mai cu deosebire, 
romanța Les folies d'Espagnes, pe la seratele date în 'casa 
hatmanului Theodor Balş din Iaşi. 





1) Vezi: capitolul ,,Musicalitatea soţilor Gh. şi Elena Asachi” din acest 
volum şi Istoria rom. în Chipuri şi icoane, de N. Iorga, p. 62. 

2) Vezi : «Genzura în Moldova” de Radu Roșetti, în An. ac, scria II F. 29. 

3) Vezi „Centenarul lui Alexandrii” de Sever Zotta, p. 43. 

4) Vezi: Scrisorile lui Cogâlniceanu „de Hanes“ 


www.dacoromanica.ro 


153 


Marele român Mihail Cogâlniceanu, încă din anii 1835 şi 
1836 poartă interes musicii româneşti. Din Lunéville, din 
sudul Franţei, în seriile de scrisori adresate surorilor sale, cere 
să i se trimită manuscrisele în musică și text a cântecelor : 
„Nu-i nădejde”, „Ziua”, „Ceasul despărțirii”, „Aideţi fraţi să 
trăim bine”, „Oşteanul român”, „Balada lui Gr. Ghica”, etc., 
întru cât doreşte să le tipărească la Berlin 1). 

Distins ghitarist a fost vornicul Theodor Burada-tatăl, 
care dădea şi lecţiuni de piano şi ghitară în şcoala sa din laşi; 
apoi loan Cartu, Leo- 
nard bancherul, colone- 
lul Cosinschi, Papazoglu- 
Zineanu, vornicul Nicu 
Dueșăneseu, un violonist 
de seamă, care, făcând 
studii serioase de violină 
cu profesorul Cuna, de- 
veni şi compositor al 
piesei : Je te perds oh! 
ma douce esperance, pen- 
tru voce şi piano. 

Banul lancu Peri- 
steli, vârnicul Alecu 
Paşeanu, Spătarul Ni- 
come Carp, învățase 
kemanul dela Arii-Aga 
şi Neculai Dureașu. In 
aceiași măsură se men- 
ționează melomanii Ma- 
tei Duhuș şi Manolachi 
Ilrisoverghi, companio- 
nii musicali ai Elenei Mihail Cogâlniceanu. 

Asachi cari, împreună, i 
aveau dese conveniri musicale cu vocea și piano. AȘ 

Dacă firea românului așa era și aşa este, ca, „la mâhnire 
ca şi Ja bucurie, înainte ca şi după supliciu, el să cânte, ne pu- 
tem închipui ce lovitură morală cauzase ordinul contelui Phalen, 
care oprise de a se mai cânta în case ca şi în strade 2). 

Musica diletantă nu s'a mărginit numai în cadrul petrece- 
rilor familiare, ci, cu timpul, pe măsură ce dietantismul musical 
tindea, în execuţia ei, a reda adevărata artă, când nevgia unor 
împliniri sociale apela la simţul umanitar, nobilimea musicală 
a Iașului e chemată ca, prin concertele şi producţiunile ei arti- 
stice, să contribue la alinarea celor obijduiţi în tiup și sutict. 








1) Vezi: „,Srrisorile lui Cogâlni-eanu:* publi ate de ITancș. RoS 
2) Vezi: Corespondența consulilor englezi în principate de I. C. Filitti. An. 
ac. S. II, Tom. 38, pag. 855. 


www.dacoromanica.ro 


454 


Astfel, la 19 Ianuarie 1836, o trupă de diletanţi repre- 
zintă vodevilul ,,Grădinarul orb” în două acte, tradus de 
spătarul C. Negruţi, după C. Kotzebue. Autorul musicei ne- 
cunoscut 2). 

Iar la 20 Ianuarie 1848, boerimea moldovenească repre- 
zintă vodevilurile „Michel et Cristina” şi „Les deux pedagogues,” 
la cari participă, ca artişti cântăreţi, pe lângă artistul M. Millo, 
Maria Cantacuzio, Grigorie şi Neculai Cantacuzino şi Costache 
Negruţi, iar în corul trupei Catinea Mavrocordat, Alex. Mavro- 
cordat, Elena Cantacuzino, Calimah, Rosetti, Russo şi loan 
| facu na. Acest ansamblu boeresc de artişti-diletanţi îşi 

ontinuă opera filantropică la 3 Febr. şi 9 Martie, reprezentând 
şi comedia cu cântece Peatra din casă de V. Alexandri cu musica 
de Alex. Flechtenmacher ?), Nunta țărănească, în care 
excelează duetul cântat de d-na Didiţa Mavrocordat şi Alex. 
Mavrocordat. 

Tot în scop filantropic, persoane din societatea nobilă, dau, 
la 2 Maiu 1851, o reprezentație în care ia parte Alex. Sturza, 
cu canțoneta militară Soldan Viteazu, violonistul Franekstain 
acompaniat de pianistul Polack, apoi Nunta fărănească cu Ca- 
tinca Mavrocordat, E. Cazimir, Alex, Mavrocordat, V. Alexan- 
iliri, Const. Negruţi, Russo şi I. Cantacuzino. 

, In ajunul deschiderii stagiunii teatrale din Iaşi, la 11 Dec. 
1866, elita eşană dă o reprezentaţie în care partea musicală 
$e compunea din : o mare uvertură de Gh. Seheletti şi un yals 
[eu pdeion de 1. Strauss, executată de o orchestră formată din 

rofesionişti şi amatori, uvertura din opera Zampa pentru două 
pune, executată de princesa Elena.G. Şuţu, d-ra Russ, d-ra 
darozzi şi d-na Elisa Donici, romanţa Alla Stella confidenta, 
de Robaudi, cântată cu acompaniament de cello, de Elisa 
Donici, iar Theodor Aslan cântă şansonetta Pareatca de 1. 
Ianov 2). 

Gazeta „Clopotul” din Iași, vorbeşte de un concert în sala 
Adunării adhoc, dat în folosul şcoalei de musică şi declamaţie, 
çu concursul de diletant al istoricului A. D. Xenopol, profesor 
la Universitatea din Iași, care a ‘cântat fantezia din „Un ballo 
in maschera” de Verdi, iar d-ra Max a extcutat cavatina din Lu- 
creția Borgia de Donizetti. 

O asociaţie de diletanţi reprezintă la 24 Aprilie 1870, în 
{folosul şcoalei profesionale de fete, piesa Amorul unchiului, cu 
musică de Pictro Mezetti, în care s'au distins cântăreții : Const. 
Stratt, Gh. Irimescu şi Const. Zirra. Gazeta „Curierul din Iaşi” 


1) Vezi: Op. lui C. Negruţi, de E. Lovinescu. 

2) Vezi: Ist. teatrului, vol. II, de Th. Burada. și rev. „Arhiva” No. 9 ș 
10 din Oct. 1908. 

3) Vezi : Idem No. 8 din 1910 comunicat de Th. Burada. 


www.dacoromanica.ro 


155 


remarcă, cu deosebire, talentul musical a lui Gh. Irimescu, care 
a cântat, cu mult foc şi pasiune, două arii frumoase, compuse de 
P. Mezetti. Aceiași diletanţi reprezintă la 23 Maiu, aceiaşi piesă, 
în beneficiul „Reuniunii femeilor Române”. Cu această ocazie, 
vocea distinsă a lui Grigorie Şuţu cântă două canţonete franceze. 





A. D. Xenopol. 


Un pasionat diletant musical, pe la 1890, a fost alintatul 
Iașului, Bombonel Aslan, căruia R. Suţu în meritoasa lucrare 
„„laşii de odinioară” îi consacră o pagină de caracter. Era com- 
positor, fagotist, multă vreme director al orchestrei Teatrului 
Naţional, pianist şi acompaniator de ocazie. 


www.dacoromanica.ro 


156 


CONTRIBUȚIA BOERILOR MOLDOVENI LA CULTURA 
MUSICALĂ ROMÂNEASCĂ. 


Celebrităţi mondiale. 


Paralel cu acgastă manifestare musicală diletantă şi fami- 
liară, concertişti de toată mâna, artişti virtuoşi, în toate 
ramurile musicale, se perindează mereu în capitala Moldovii, 
iar în lipsa unui local propriu şi confortabil de teatru, saloanele 
spaţioase ale bocrilor : hatmanul Theodor Balş, Gh. Asaelu, 
postelnicul Const. Cănănău, vistiernicul Alecu Balş, vorniceasa 
Smaranda Bogdan și ale altora, stau la dispoziţia oricărei ma- 
nifestări de artă, care poate contribui, cu temeinicie, la formarea 
gustulni şi enlturii muzicale. Aşa Ja 9 Oci. 1831, soţii Monari, 
dela opera italiană din Petersburg, concertează, cu piese vocale, 
în casele postelnicului C. Cănănău, iar în casa lui Alceu Bals, 
concertează la 29 Noemv. violonistul Tonini. 

Tenorul Paul Cervati, profesor angajat la Conservatorul 
filarmonic din Iaşi, concertează la 11 Aprilie 1835; iar în anul 
1811, concertează primadona Calmari, celebrul violonist Ar- 
tot 2) zis şi Montayney, precum şi harpistul Robert Nicolas- 
Charles Bochsa, 2), despre care loan Ghica 2), în „Scrisori către 
Vasile Alezandrt” spune că, ajungând la Iași, și trăgând la otelul 
Petersburg, alături de camera, unde locuia, auzi un glas zicând 
frumoasa romanţă irlandeză Lott sose of somer, pe româneşte 
„Adio vară, acompaniată de o harpă măiastră. Era frumoasa şi 
grațioasa cântăreaţă engleză d-ra Bishop şi marele harpist Doehsa, 
cari repetau concertul ce avea să se dea, a dona zi, în salonul 
generalulni Tudoraş Balș. 

La 16 Oct. 1842, violonistul Jules Ghys, concertează în 
saloanele vornicesei Smaranda Bogdan, iar în anul următor, 
Decemvrie 1842, virtuosul Enrie Spira, concertează pe melodicon 
un fe) de instrument alcătuit din 27 bucățele de lemn, unele 
scurte şi altele lungi, aşezate pe nişte legături de paie şi lovite 
cu nişte ciocănaşe; în aceiaşi lună, concertează primadona Te- 
reza Asdrubal şi profesorul de trâmbiţă cn clapce, 1. Maffei. 


1) Alexandre-loseph Montagney .Artot, născut la 25 Ianuarie 1815 în Bru- 
xelles şi mort la Ville-dAvray lângă Paris la 1845. Celebru violonist, care până ln 
1843, cutreeră ca virtuos concertist întreaga Europă şi America. Elevul lui Aug. 
Kreutzer la Conservatorul din Paris, e compositor a unei considerabile serii de 
piese pentru violină şi orchestră, i 

2) Robert Nicolas-Charles Bochsa. Elevul lui Frantz Beck la Bordeaux. La 
vârsta de 16 ani e compositor a unei opere. La 1806 e elev în Conservatorul din 
Paris. In 1813 devine harpistul curţii imperiale a lui Napoleon. Compune o seric: 
de 7 opere cari s'au reprezentat în 1813 — 1816 la opera comică din Paris. Mort 
Ma Sydânev  Anstralia în anul 1856. 

3) Vezi: L Ghica, vol. III, p. 157. 


www.dacoromanica.ro 


157 


In Iunie 1843, concertează Henrietta Carl, cântăreaţa re- 
gelui Spaħiei şi Rusiei. Urmează apoi patru concerte ale teno- 
vului L. Ricciardi acompaniat de Mad. Steltzer şi Raiehmann. 

` Roemers, violonistul capelei imperiale ruse concertează la 
31 Dec. 1814 cn celebrul pianist al curții din Dresda, Robert 
Sehumann 1), cu prilejul întoarcerii sale din turneul artistic ce-l 
făcuse, cu soţia sa, în Rusia. 

In saloanele vornicului lacoraehe Palade concertează, la 
26 Oct. 1816, primadona Coneenta Concentino dela teatrul din 
Florenţa, la 3 Dec., cântăreața Virginia Coek, iar în anii urmă- 
tori, tenorii celebri Krauss dela curtea din Londra și Maximi- 
lian Piaceuti. F 

Marele eveniment artistic e însă la 5 Januarie 18-17, când, 
în casa vornicului vistiernic Alecu Balș, se produce celebritatea 
mondială, virtnosul pianist Frantz Lyszt, despre care „Albina 
Românească” spune: 

„Ni se pare de prisos de a număra, piesele care au sunat, 
lucrul de căpitenic ar fi a încunoştiința, cum a sunat, de ar fi cu 
putință de a descrie, aceasta prin cuvinte. Producerile penelului 
şi a instrumentelor, trebue a le primi chiar prin organul peniru 
care ele sânt urzite şi prin a căruia mijlocire ele pot înrâuri asupra 
sufletului, căci descrierile cele mai nimerile sânt purure nedeplinile 
în astă privire, încât se cuvine a auzi o piesă de musică, precum 
a vedea cu ochii o zugrăvitură, spre a avea despre ele o cunoştinţă 
deplină şi clară. Iperbolile poetice, atât de deseori întrebuințate 
în descrieri, învechite prin a lor deasă aplicaţie, nu sânt alta decăt 
o mărlurisire de neajuns a cuvintelor spre a rosti impresiile su- 
fletului. Drept aceia, ne mărginim astăzi numai a adăugi cătră 
opinia Europei, micul tribut al admirării noastre, pentru talen- 
lele cele mari a D-lui Lyszt.....” 

De sigur că, în asemenea condițiuni de cultură şi educaţie 
musicală, la care contribue, într'o largă măsură, virtuositatea 
genială a celebrităților mondiale, violonistul Artât 2), harpistul 
Bochsa şi, mai cu seamă, musica filosofică a pianiștilor Rob. 
Schumann şi Fr. Lyszt, diletantismul în artă luă proporţie și 
ajunsese, de multe ori, cu pretențiuni de virtuositate, ceiace 
încuraja ca, de acum, alături chiar de artiști de profesie, să se 
erijeze în întreprinderi artistice de natură publică. 

Ba, mai mult, școala musicală intuitivă, desvoltase, în așa 
grad, interesul pentru musică încât, cu prilejul concertului din 
anul 1848, dat în casa logofătumi Th. Bals, pianistul improvi- 


1) Robert Alex. Schumann, 1810 1856. pianist virtuos şi celebru compo: 
sitor, autorul celebrelor colecții de lieduri germane, apoi simtonii, uverturi pentru 
“orchestră, op. Herman si Dorotea, Iuliu Cezar, opere vocale cu orchestra, duete 
şi coruri vocale, etc., cte. 

2) Alexander Ioseph Alontegne-Artot, 1815 18145. Excelent violonist, nevoind 
a ocupă un post fix de specialitate, culătoreşte parcurgând Europa și America imn 
lung şi lat. Autor de composiții pentru vibară fantezii, variațiuni, etc. 


www.dacoromanica.ro 


158 


zator Seymur Schili, s'au putut găsi destui musiciani moldoveni 
cari, la moment, să aleagă, din memoria lor, trei teme melodice : 
Marşul din Robert le Diable, Cugetarea cea de pe urma lui We- 
ber, şi Un cântec moldovean, melodii cărora, concertistul, le-a 
improvizat, imediat, şi în admiraţia auditorului, părţile de ar-- 
monie acompaniatoare. 

De acum, alături de artiștii cu reputaţ.e mondială ca pia- 
niştii; Raul Schuster, din Viena și Sofia Bohrer 1) cu concertul 
lor din Aprilie 1847, violoniştii Eduard Franel:enștain, A. Arn- 
stein, Apolinariu de KHontski, Ladislau Izytzli, cari, în 1851 
concertează în saloanele boerilor Mavrocordat şi N. Millo, vio- 
lonistul Miyeus?) din Viena cu concertul din 30 Martie 1853, 
alături de primadona Luiza Vasquetti. Celistul Cristian Kel- 
lermann ) cu concertul său din 29 Aprilie 1851 şi alături de mulţi 
alţi artişti, încep producerile de artă virtuosă şi diletantă ale 
musicanţilor moldoveni. 

Intre cei d'intâi moldoveni, fii de boeri, cari au avut cu- 
rajul să ignoreze ighemoniconu boeresc, să se urce pe scenă şi 
să cânte din vioară, în faţa unui auditoriu pătruns de simţul 
sectarismului social, au fost fraţii Theodor, Constantin Mihai şi 
Gheorghe, fii vornicului Tudorachi Burada, în concertul dela 17 
Martie şi 25 Aprilie 1855 şi alături de celebrul flautist Tersehael.+) 
la 18 Maiu 1856. 

Cu tot oprobiul opiniei boereşti5), care a apăsat cu 
putere asupra îndrăznelii fraţilor Burada de a ignora rangul 
social, din care făceau parte şi a se cobori, aşa de jos, în 
aprecierea acestor bocri, începutul fu înfăptuit şi drumul 
deschis pentru ca, musica diletantă, să iasă din cadrul restrâns 
al familiei, să ia, tot mai mult, avânt, pentru ca, în cele din 


urmă, să fie o bază solidă desvoltării musicale românești de 
mai târziu. 


1) Sophie Bohrer, celebră pianistă, concertistă de preţ, în tovărăşia tatălui 
ei, Anton Bohrer, violonist versat. 
2) Ludvig Mincus, 1827, violonist şi compositor, A trăit în Rusia ca şeful 
orchestrei prinţului Iusupov din Petersburg. Autor de ballete. 
3) Christian Kellermann, 1815—1866, cellist-virtuos. De origină Vienez. A 
scri» şi publicat musică p. cello. 
4) Terschak Adolf, flautist, 1832—1901, născut la Sibiu şi mort la Breslau. 
A studiat la conservatorul din Viena. A întreprins numeroase turnee concertante 
în țări depărtate. A scris vre-o 150 de opere pentru flaut. 
5) Vezi: Musicalitatea, Th. Burada, din acest volum 


www.dacoromanica.ro 


CAP. IV. 


INFLUENȚA MUSICII APUSENE IN MOLDOVA. 


upă acțiunea musicală din Moldova a avangardei de artişti 
virtuoșşi, în persoana lui Giuseppe Sarti la 1788 şi Bernhard 
Rombergla 1809 şi mulți alţii, cari bizuindu-se pe matu- 
ritatea unui teren sănătos, capabil de a percepe, cu succes, 
<ultura musicală, se deschiserălarg porțile Moldovii, pentru a 
pătrunde, de aci înainte, nu numai virtuoşi izolați cari, în drumul 
lor spre țările nordice, se opresc în treacăt prin Iaşi, ci orga- 
nizaţii musicale de ansamblu, ca orchestre, coruri, operete şi 
opere de proveniență nemţească, italiană sau franceză. 

Cea întâi alcătuire de musica de ansamblu se ivește în 
timpul eteriei greceşti, la 1821, când se vesteşte că, o trupă 
nemţească cu un cor vocal, dă reprezentații de operă cu a- 
companiamentul muzicei italieneşli, aflătoare, pe atunci, în 
Iaşi!). 

Opera Franceză. Nici un document nu arată, dacă vre-o ma- 
nifestare musicală, de acest gen, s'ar mai fi produs dela 1821 până 
la 1832, când fraţii Baptiste şi Josephe Fourauy, conducă- 
torii uneitrupe franceze de opere şi vodeviluri ,vin în Iaşi, după 
ce-și terminase angajamentul cu o serie de reprezentații musicale 
în Bucureşti. Primele lor produceri au fost vodevilul musical 
Intoarcerea lui Grenade în sânul familiei, la 4 Decemvrie şi 
Somnambula la 8 Decembrie 1832, iar la 17 Ianuarie 1833, opera 
vodevil Neguţilorul de rafe. „Toate mădularele trupei au giucat 
rolul lor cu mare: adevăr, iar musica acestei opere-vodevil este a 
«dunată din cele mai frumoase opere şi .înfrumusețată de horuri 
de cântec” 2) față de deplin reuşita a acestei, așa zise, opere şi 
față de cererea boerilor moldoveni, opera Neguțitorul de rafe 
se mai repetă şi la 12 Martie 1833 3). 

Cum musica era singurul mijloc de atracţie la reprezenta- 
ţiile date în limbi străine, impresarii Fourraux căutând a-și 
reforma şi perfecționa personalul trupei, cu elemente noi şi de 
o distinctă musicalitate, aduc din Paris o serie de artiști musi- 
cali, între cari şi pe musicianul Paul Hette, distins violonist. 


1) Vezi: Ist. teatrului vol. I de T. T. Burada, p. 104. 

2) Vezi: Albina românească, din 22 Iunie 1833. 

8) Originalul programului acestei opere se află la Academie, iar copia fidelă 
dn vol. I din ist. teatrului, de T. T. Burada. 


www.dacoromanica.ro 


160 


fost mai târziu, în 1849 şi 1857 profesor de vioară şi armonie 
— gheneralbas — lui T. T. Burada. 

Cu această trupă, se reprezintă la Iaşi, în Dec. 1833, pentru 
prima dată opera ,,La Dame blanche“ de Doteldieu care, „după 
ce au vizital mai toate țările, Dama cea albă, şi-a făcut p.ăcuta 
ei arălare şi pe scena teatrului francez a poliției noastre. Această 
jrumoasă operă a lui Boaldie s'a reprezentat în Joia trecută, penru: 
benefisul d-lui Baptist Furo, cu o nimerire care mai ales este cu- 
venită întrunitelor sârguinți a toatei trupe şi în deosebi talanturilor 
celor felurite a d-lui Baptiste Furo. Musica sub direcția ghiba- 
ciului d. Herfuer, foarte bine au sunat prin plăcută împreună 
lucrare a întâiului sunător de violină a orchestrului, d. Cuna, şi 
prin ale muzicei moldovene care au dat o nouă probă de repedea 
ci înaintare”. 

„Publicul Eşului, pentru care asemeni privelişti sint nouă, 
au vădit cum că ştie a deosebi şi a prețui un lucru frumos. Cânte- 
cele cari mai bine s'au nimerit s'au ascultat cu plăcere, şi la în- 
cheerea operei, toate mădulările s'au învrednicil de bravo care a 
agonisit”. 1) 

Boerimea intelectualității moldovene, conştientă de folosul 
cultural ce.o bună organizaţie musicală poate să ne aducă, 
hotăreşte ca, prin subvenţii şi avantaje, să asigure durabilitatea 
acestor trupe, cari, prin producerile ior musicale, aveau să ser~ 
vească şi de şcoală intuitivă în educaţia şi cultura masei populare 
din Moldova. De aceia, după cum dovedesc documentele, se 
vede cât interes, cât dor depuneau boierii vechi, numai și numai 
ca, aceste trupe asigurate materialmente, să-şi poată continuă 
opera lor de cultură musicală. 

Hatmanul Alecu Roset, arată atâta îusufleţire pentru mu~ 
sică, încât la 28 Sept. 1837, garantează, în scris, cu întreaga 
sa avere, pentru cei 800 de galbeni, luaţi aconto de Dominice 
Castiglia, pentru aducerea unei trupe de operă. 

Paralel cu activitatea trupei lui Fourraux, se crease un cu- 
reut de artă emulativă, prin ofertele întreprinzătorilor muzicali 
Ignaţ Friseh şi Th..Miller cu trupa sa germană din București 
de o parte, şi D. Castiglia de alta. Acesta din urmă se obligase să 
aducă o trupă de operă formată din 17 cântăreţi solişti, cor şi or- 
chestră, care, să reprezinte 37 de opere musicale. Faţă de @posiția 
vornicului Şt. Catargiu, V. Alexandri şi Gl. Asachi, cari doreau, 
pe cât posibil, să dea caracter românesc acestei întreprinderi, 
oferta lui D. Castiglia n'a reuşit şi prin intervenţia consulului 
francez, dându-i-se un ajutor de 30 de galbeni, Castiglia se în- 
toarce îu patria sa. 

Th. Müller şi Ignaţ Frisch, cu ofertele lor, au avut aceiaşi 
soartă. Theodore Gatirey şi Paullo Ciabatti, conducătorii unei 


1) Vezi Albina românească din 24 Dec. 1833. 


www.dacoromanica.ro 


161 


trupe franceze, reuşesc însă, cu ofertele lor, să închee un con- 
tract cu stăpânirea, pentru reprezentarea de vodeviluri musi- 
cale şi mici opere, între cari vodevilul Căsătoria neputintioasc, 
de Bayard şi Melesaylle, reprezentată la 13 Oct. 1838; iar or- 
chestra trupei, sub conducerea capelmaistrului M Maior 3), 
un distins musician, cu premiul I la Canservatorul din Paris, 
execută uvertura, din capo d'opera lui Etienne-Nicolas Mehul ?) 
La partie de chasse du jeune Henri. La 15 Noemvrie 1838, o 
uvertură orchestrală sub conducerea lui Cuna, d-na Mandelly, 
cântă Grand air du Concert à la cour, cu acompaniament de 
piano şi quartet, d-l Hyacinthe cântă romanţa Therese «a 
blonde, iar capelmaistrul M. Major execută composiţia sa 
Grande fantaisie. La 22 Dec. 1838, reprezintă opera comică 
Pre-auz-Clercs de Ilerold L. Ferdinand. 

In Sept. 1840, vine din nou Joseph Fourraux cu trupa sa 
mixtă, dând, ca reprezentaţie de deschidere a stagiunii, la 1 
Oct. 1840, opera La Dame Blanche, cu artiştii Raihenștein te- 
nor-prim, baritonul Lecout, basul I. Fourraux, primadona Rai- 
henștain şi alţii, cari au cântat şi operile Fulgerul, Ioan de Pais 
de Boiîldicu, Bărbierul de Sevilla de Rossini, Fra Diavolo de Auber, 
Logodnica, Postillon de A. Adam, Zampa de Ilerold, La fiance» 
de Auber, Toreador de Pilloti, Le près auz clercs de Ilerold, şi 
Joconda de Nicolo. 

O revistă franceză „Le glaneur” (Spicuitorul) care, pe la 
1840, apăreå în Iași, 5), ocupându-se de recensia activităţii mu- 
sicale a acestei opere, spune: 

>; Trupa franceză pe care d-l Furo, unul din cei patru diiec- 
lori, au adus de la Paris, trebue să o mărtusisim, cste mai bună, 
supt multe raporturi decăt acele ce au fost mai înainte : afară că 
cuprinde multe persoane de merit, tot odată este vrednică, de și 
puțin numeroasă, de a juca opere vodeviluri”. 

Mad. Haihenştain, cu „glasul cel foarte soprano, tonul ce! 
curat, plăcut şi răsunător, produce cel mai frumos efect; are co- 
legătură de note minunate, precum s'a putut vede între altele, în 
faimoasa arie din opera Damei albe. : 

„Mad. Rişer, (Mad. Desirė)... glasul său cel frumos i s'au 
îndreptat cu totul şi înlesneşte încă a se întinde până şi în notele 
cele mai grele. 


1) Probabil de naţionalitate ungară. Riemann, menţionează pe Iulius ł 
Major, născut la Kaschau-Ungaria, la 1859, care se poate să fie fiul lui M. Major 
şi absolvent al Academiei naţionale de muzică din Budapesta, distins organizator 
de orchestră și societăţi musicale, compositor de musică de cameră, coruri, etc. 

2) Celebru compositor de opere, născut la Givet, (Ardennes) la 1763, mort 
la Paris, 1817. 

3) Revista apăreă în româneşte şi tranțuzeşte, deși aveă caracter ştiinţific, 
avea pagini rezervate lui A. Gallice pentru recenzii teatrale. 


Mihail Gr. Posluşnicu — Istoria NMusicei la Români. n 


www.dacoromanica.ro 


162 


D. Raihenștain, întâiul tenor, are un glas înzestrat de note 
Joarte plăcute, şi care dobândeşte de a fi cunoscut ; au desvălit cu 
folos însuşirile cântării sale, în multe role frumoase. Se cunoaşte 
in el învățătura unui metod bun. 

D. Furo, şi-a arălat frumosul său glas de bas, în vre-o câteva 
role”. 

Se vede că disciplina artistico-musicală în personalul trupei 
de operă a lui Fourraux, lăsa cam de dorit. Cum stăpânirea, prin 
subvenţia acordată, avea dreptul de intervenire, directorii tea- 
trului român, Negruţi, Alexandri și Cogâlnieeanu, împreună cu 
direcţia operii franceze, I. Fourraux, elaborează la 17 Oct. 1840, 
un regulament de funcţionare al operii, cuprinzând 27 articole, 
în cari, art. 16 prevede: Artistul care nu va şti sau nu va cânta 
corurile, va plăti o amendă de 10 franci aur. Art. 20: 
Toate lecţiile de musică arătată, prin anunciu de serviciu, 
lrebue făcute in întregime, sub pedeapsă de a plăti o amendă 
de 4 fr. Art. 24: Artiştii musicanți vor trebui să fie în orchestru 
cu un pălrar de oară înaintea oarei fixate în afiş pentru rădicarea 
cortinei 1). 

Reprezentaţiile de operă au continuat până în primă- 
vara lui 1842, când, orchestra condusă de M. Major, numără 
între instrumentişti pe Fr. Caudella la cello şi Ed. Caudella la 
violină. 


Opera Germhnă. Prin Octomvrie 1841, se anunţă con- 
certele primadonei Marie Thérèse Frisch, pe cari le şi dă în zilele 
de 2 şi 11 Noemv. 1841; câştigând, în modul acesta, aprecierile 
favorabile ale boerimei moldovene, „Madam Frisch mergând 
la Bucureşti cu trupa sa de operă nemțfască, are cinste să in- 
şliințeze pe înalla nobleţă şi respeclabilul public, că în trecerea 
sa prin această capitalie va da o serie de 4 reprezenlațiuni, de 
opere clasice şi anume: Norma, Lucreția Borgia, Muta di 
Portici, şi Robert Diavolul. 

Artiştii executanţi ai operii Norma, reprezentată la 2 Fevr. 
1842 „s'au învrednicit cu aplausuri sunăloare, mai ales în 
frumosul Duo : „vezi o Normă cum oftează” cântat de Ma- 
dama Stelţen, în rolul Norma şi Madama Bahni în acel de 
Adalgiţa””2). 

Desăvârşitul succes obţinut de Madama Frich, în cele pa- 
tru reprezentaţiuni, îi aduse propunerea din partea conducă- 
torilor mișcării artistice din Iași, €. Negruţti, M. Cogqâlniceanu 
şi V. Alexandri, ca să renunțe la drumul spre București, să ră- 
mâie în Iaşi şi să continue cu acţiunea trupei sale. In consecință 
ea contractează cu guvernul .Moldovii ca, începând la 1 Sept. 


1) Vezi: rev. „„Arhiva” No. 7 și 8 din 1906. 
2) Vezi: „Albina Românească” No. 11, pag. 44, din 5 Febr. 1842, 


www.dacoromanica.ro 


163 


1844, în schimbul unei subvenţii de 1000 galbeni, să întreţie 
o trupă de operă formată din elemente vocale şi instrumentale 
alese din Austria și Franţa şi să reprezinte cel puţin șase opere 
în fiecare lună 2). 

Următoare angajamentului, la 24 Sept. 1842, M-me Frisch 
deschide seria reprezentaţiilor cu opera Norma de Bellini, con- 
tinuă cu Romeo şi Julietta, Somnambula, Le Magon, Le serrurier 
operă comică de Auber, La Straniera de Bellini, La Muta di Por- 
tici, L'elixir d'amore de Donizetti, Guillaume Tell, Jean de Pa- 
ris, Le Barbier du village, Otello, Puritani, Lucreția Borgia, 
Marino Falliero de Donizetti, Robert le diable de Meyerbeer, 
La Juive de Ilalevy, Le bal masqué operă în 5 acte de Auber, 
Lucia di Lamermoor, Robin de bois, de C. M. Weber apoi Belizariv 
de Donizetti, care la 4 Oct. 1842 „se încunună cu o deplină laudă. 
Sentimentele şi generul de musică, de poesie şi de zugrăvie îniru- 
nite în opera Belizario, simțiră şi deplin se prețuiră pe privitori 
cu aplausuri vii şi dese ori lacrimi. Toată irupa se chemă la în- 
cheerea piesii împreună cu Madama Rosner, ca o stea străluci- 
toare al acestei zări frumoase”. 


Opera Italiană.— Intreprinderea trupei germane, cu toată 
alcătuirea ei artistică, ce se părea ireproșabilă, se isbeşte, de- 
odată, de o vajnică concurenţă a unei trupe italiene ce venise 
în lași pe la finele anului 1842. Limba italiană atât de preta- 
bilă în musică și, mai ales, atât de apropiată de înţelesul româ- 
nesc, determină publicul frequeni al operii germane să agreeze 
mai mult trupa italiană; de aceia directoarea M-me Frich, e 
nevoită a reface contractul încheiat, şi angajând numai artiști 
italieni, să prelungească contractul până în Maiu 1846, ră- 
mânând ca artiştii germani, rămaşi disponibili, constituiți şi 
ei în trupă sub aceiaşi conducere, să continue, în cursul 
anului 1843, producerile operilor musicale în fața publicului 
coloniei germane, destul de numeroasă atunci în Iași. 

In Martie 1844, trupa germană a d-nei Frich, se asociază 
cu impresarul trupei italiene din Odessa, Jos. Marini și, împreună 
cu demoazele Lacinio, sinior Alberti, Arnold şi demoaze'e 
Sehiller, anunţă un şir de reprezentații, începând cu operile 
Belisario, Furioso, şi Nina o pazza per amor. Deşi „eleganța 
persoanei” lui Sinior Marini, carele prin înfocarea cântării şi 
puterea glasului a „răpit“ pe auditor, cu toate aplaosurile cu 
drept învrednicite obţinute de siniora Lacinio, numai după vre-o 
trei reprezentații de operă, această alianţă, e nevoită să se des- 
facă. 

In următorul an, 1844, trupa M-mei Frisch anunţă o nouă 


1) Vezi: Comtractul în arhivele statului, iar copia publicată în vol. I, din 
Ist. teatrului românesc, de T. T. Burada. 


www.dacoromanica.ro 


164 


srie de reprezentații musicale cu operile: Le petit Matelot 
Deux mots ou La nuit dans la forêt, Leccadie, Le bouffe et le tail- 
leur. Din cauza imposibilităţilor technice, a insuficienţii de 
personal şi, mai cu seamă, a scăderii artistice, întreprinderea 
mers-a de tot slab, artiștii neplătiţi, reclamă cu o tânguire la 
domn. salarul lor, între cari Al. Flechtenmacher şi Fr. Caudella. 
Directoara  Friseh  neîndeplinind condiţiile angajamentului, 
i sc reziliază contractul. 

Trupa italiană de operă de sub conducerea lui Giuseppe 
Vila şi Guiseppe Barberi, în drumul ei spre Rusia sau Constantino- 
pole, se opreşte în Iași şi, anunțând 15 reprezentații, cu începere 
dela 19 Sept. 1846 şi până la 14 Noemvrie acelaș an, represintă 
operile : Robert d'Ebreuz, Gemma de Vergi, Belizario, Lucia di La- 
mermoor, Furioso, Romeo şi Julieta. apoi operile bufe : Laio in 
Ambrazo, Bărbierul de Sevilla, Pedagogul în supărare, Le retour de 
Culomeila de ses etudes a Padoue, operetele: La marquiseet le 
Danseur, Mille écus, cu cântăreții Signora Dereti, primadonă, 
signor Mondaini prim tenor, signor Labornai bariton. 

Critica presei contimporane nu lipsește a-şi spune cuvântul 
nepărtinitor în produsele musicale străine. ,,Precum sugetul 
piesei nu este din cele interesante, carele deşteaptă părtinirea, 
ura şi nerăbdareu, de asemenea nici muzica, din cele din urmă 
compuneri a faimosului maisitro — e vorba de Donizetti cu o- 
pera „Robert d'Evreux” — nu este în cumpănă acelora ce în- 
cântă şi răpesc pe artişti şi pe public”. Signora Bereti... versul 
«i este pulernic şi esaci. Contele Esecs giucat de primo tenore Si- 
nior Mondaini, are vers plăcut... Bine esecutată şi aplaudală ju 
airia cântată înainte de a merge la moarte.., 


Ragnalo di mie lagrime 
Tinto di sangue mio 


Cu privire la opera ,,Belizario” următoarele: ,.... Astă 
operă s'au reprezentat pe teatrul nostru Duminica trecută de trupa 
ilaliană. Luând în vedere greutatea operii, tot publicul s'au în- 
tr'armat cu îngăduire, care, după cuviință, au şi aplicat'o pentru 
totalul reprezentaţiei. Antonio şi Belizario, prin a lor acfii, prin 
sentimentul cu carele au reprezentat rolele, şi prin cântul maies- 
tuos, au mişcal inimile ascultătorilor, cari deseori au prompt 
în aplauzuri bine meritate. Mai ales au înduioşat că al său călăuz 
este lânăra sa fiică, ariă şi duo următoriu au fost executate cu, 
măestrie şi sentiment : 1). 


Ah se polessi piangere De-ar pulea plânge ochii mei 
Di duol non piagerei N'aşi plânge de durere. 


© è ^ aà . > > œ o . . p >» è è ù » o 


1) Vezi: „Albina românească”, No. 76 din 26 Sept. 1846 şi copia publicată 
în Ist. teatrală, vol. I, de T. T Burada: 


www.dacoromanica.ro 


165 


In ce priveşte reprezentarea operii bufe ,,Inturnarea lui Co- 
dumella de la învățăturile sale din Padua“ : 

... Intru aceea ce priveşte executarea piesei, nimene nu poale tăgă- 
dui că artiştii n'au meritat pe dreptul aplauzurile şi căsala teatrului 
nu domnea cea mai vie plăcere. D. Labornai... pe lângă cunoştinţa 
musicată, favorit de un bariton puternic şi de un ylas curat şi tot 
odată ştiind a se îmbrăca şi în sentimentul rolului... nu lasă nici 
decum rece pe privitori, carele mişcat trebue să aplaudeze” 1), 


O nouă organizație de operă Italiană. Musicalmente vorbind, 
în cursul anilor dela 1846, adică dela plecarea din Iaşi a trupei de 
operă de sub conducerea lui Giuseppe Villa şi Giuseppe Barheri, şi 
până la 1851, maniiestări 
de musică teatrală nu se 
produc, derât în vode- 
vilurile trupei franceze 
de sub conducerea fran- 
cezului Vietor Delmary 2) 
şi a trupei româneşti de 
sub conducerea lui Matei 
Millo, la cari contribue 
arta, composițională a 
musicianilor români Al. 
Flechtenmacher, Fr. Cau- 
della şi los. Herfner, Mu- 
sica pur concertantă se 
produce, incidental, în 
cursul stagiunilor d> 
vară, prin acțiunea d-nei 
Victoria Luzzato. cı pia- 
nistă, Flechtenmacher ca 
violonist, Fr. Caudella- Victor Boireauv Delmary.. 
cello, 1. Herîner — piano, 
violonistul Franckenștain şi pianistul Polack. 

Musica serioasă, acea științifică, pătrunse cu temei în gustul 
lumii ieșene, lipsa ei se simțea tot mai mult, de aceia presa 
contimporană 2), anunţă : 

„D. Victor Delma'y, direclor al Teairului francez are onor 
a încunoştiința pe înalta noblesă şi publicul respectabil, că din 
molive, nealârnatle de a sa voință, deschiderea Teatrului Italian 
s'au urnit la două zeci şi opt a lunei curgătoare. După asemine 
înlârziere, trupa anonsată suh garansa D. Clari, să va remplasa 








1) vezi: ,,Albina româncască“* No. 83 din 20 Oct. 1846. 

2) Hugo Riemann, menţionează pe musicianul Della Maria mort la Paris 
ła 1800. Prin o modificare de nume n'a devenit Delmary ? 

3) Vezi: Gazeta de Moldavia, No. 20 din 8 Martie 1851 şi publicată în Ist. 
teatrală vol. II de T. T. Burada. 


www.dacoromanica.ro 


166 


de aceaa lui Sinior Pietro Toţţoli, sau Toselli, înlâiul Baso at 
Teatrului Regesc din Turino”. 

Despre reprezentarea trupei italiene cu opera Norma, Re- 
censia pressei spune:!) 

Trupa italiană, sub direcția lui Sinior Toţţoli, au dal eri o 
nouă reprezentaţie. Se cuvine să felicităm pe publicul Ieşan despre 
gustul pentru operile clasice, gusti ce îl vederează prin asistarea la 
aceste reprezentații şi prr tactul cu carele înbrățoşază toate frumu- 
sejile de căpelenie a bucăţilor. Rerezentalia Normei, :ce s'au dat 
ieri, au avut încă mai mulţi spectatori, atraşi atâi de faima nemu- 
ritorului Bellini, cum şi de o veche amintire al acestei capo d'o- 
peră, unde sugetul interesant, este ecspus cu aşa mare adevăr de sen- 
timent şi de patimă, că tes tul livrelului nu e pentru allă decât spre 
a mărturisi identitatea muzicii cu cuvintele poezii, lucru ce este unul 
din meritele compositorului”. 

„Norma— Sisniora Giordani, şi Adalgisa — Sianiora Caradori, 
au cules apluudările sălii, nu numai prin puritatea şi unitatea cân- 
lăruor, ce încă şi prin giocul care le vederează de bune actriţe.... 
este de tânguit că nesănătatea lui sinior Rici, ce reprezenta pe Pohoni, 
Pau fost inpedecat astă dată a dizvăli talentul ce s'au aplaudat în 
„Ernani”. Corurile de şi gibace, nu erau în număr de ajuns, spre 
a produce efectul cerul de sugetul”. 

„>««. Cu ist ocasion şi noi repelăm acea ce s'au fosl insemnat 
de o critică nimerită, înşirată în foiletonul „Zimbrului” că necom- 
plectarea orchestrei mul! vatămă efectului pre lângă care suntem 
nevoiți a-i mai adăugi că lipsa decoraţiilor cerute, împuţinează 
iluzia care, despre aliă parte, giocul actorilor şi lor costum fântesc 
a produce asupra spectatorilor”. 

Cu începere dela 6 Maiu, acelaş an, opera italiană reprezintă 
operile : I, Duo Fecsari de Verdi, L'Elisir d'amore de Donizetti, 
Norma de Bellinni şi Bărbierul de Sevilla. 

In recensia operilor cântate, presa critică 2) spune: „,Cre- 
dem că fiinţa operii italiene în Iaşi,va fi de mare folos şi pentru 
trupa românească, care va găsi în ea o şcoală practică de musică, 
ce de mulți ani s'au cercal a se introduce”. 

Opera italiană, creându-şi o popularitate bine meritată, 
prin elementele alese şi venite din Italia şi Franţa, e reţinută și 
susținută fără discuţii băneşti în condițiuni trainice pentru multă 
vreme. 

Pentru stagiunea de operă din 1851—1852, impresarul 
V. Delmary, alcătuindu-și un personal artistic de vre-o 20 de 
cântăreţi distinși, musiciani rutinaţi, în plus personal orchestral 
şi cor, începe seria de reprezentare la 4 Oct. 1851, cu următorii 
cântăreţi de frunte : Laura Giordano şi Laura Caradori primadone 


1) Vezi: Gazeta de Moldavia, No. 40 din 21 Maiu 1851 şi T. T. Burada, 
vol. II, pag. 57. 
2) Vezi: „Gazeta de Moldavia” din 1851. 


www.dacoromanica.ro 


167 


absolute, Dionila Santolini contralto, Badati şi B. Milesi primi 
tenori absoluţi, Donelly prim bariton absolut, Prospero Derivis 
prim bas profund, Ottoviano şef de cor, Carolo șef de orchestră, 
Arnstein prim violonist principal şi reprez'ntă următoarele o- 
pere: I Lombardi 5 acte, Lucia di Lamermoor şi Ernani de G. 
Verdi, opera Il Guiramento de Mercadante, Barbierul de Sevilla 
și Lucrejia Borgia de Rossini, Don Pasquale de Donizetti. 

Asupra primei reprezentaţiuni cu opera I Lombardi, iată 
ce spune critica presei: 

„Anulimpul teatral s'au început Gioia trecută prin reprezen- 
lația operii Lombarzii în acea întâie cruciadă. Noutatea acestui 
spectacol şi înlâia înfățoşare a unora din artişti noi, au fost reunit 
asiă sară la teatru o numeroasă societate de amatori de musică. 
Ecsecutarea acestui cap d'operă a lui Verdi, au răspuns în general 
la aşteptarea întru care se afla publicul, carele cu vie luare aminte 
urmăresc făsătura şi disvălirea acelui suflet clasic”. 

„Intre artişti au fost apreciaţi de public Signor Derivis, primul 
bas profund şi Milessi primul tenor assoluto, precum şi primado- 
nele Laura Giordano şi Caradori. In orchestră s'a distins de aseme- 
nea primul violonist Arnstein, care a fost aplaodat „în urma unui 
solo” 1). De asemene se menționează în gazetele locale şi contimpo- 
rane, cântul distins al primadonei Laura Giordano şi baritonul 
Donelly 2). 


LUPTA IN CONTRA MUSICEI TURCEŞTI 


Manifestări de admiraţie pentru artişti. Nouile reforme ale 
operii italiene. 


O parte din intelectualitatea moldoveană atrasă de cultura 
apuseană, mai cu seamă de cea franceză şi italiană, determi- 
nase o evidentă sciziune, între ea şi orientalismul majorităţii 
boerilor moldoveni împreună cu vulgul mahalalelor din târguri. 
Lupta, ce se ducea pentru unificarea sufletelor spre cultura şi ci- 
vilizația apuseană, se cădeă, mai cu seamă, pe terenul educativ 
al musicei teatrale. 

Cu prilejul recenzii făcută asupra acţiunii scenice şi musicale 
din opera Bărbierul de Sevilla, dată la 24 Noemvrie 1851, „Gazeta 
de Moldavia” scrie : 

„Din epoca înriurirei străine în Moldova. musica naţivnală 
ca şi alte datini moştenite de la sirăbuni, s'au refugiat în mezul 
locuitorilor de la fară, acolo încă se aud doinele melodioase şi horele 





1) Vezi : „Gazeta de Moldavia” No. 80 din 8 Oct. 1881 şi Isţ. teatrului, vol. 
JI, de T. T. Burada, p. 81. 
2) Idem, No. 87 din Noemvrie 1851. 


www.dacoromanica.ro 


163 


carele în lipsă de fapte întrețin între popor senlimenle patrio- 
tice | cu deprinderile orientale întroduse prin poliții (oraşe), în 
cursul domniilor de la fanar, ni s'au fost insuflat şi gustul peniru 
musica turcească şi, de-şi Stambulul o au întărit din sînul său, 
mulțămită fie reformele rădăcinelor operate şi în acest ram, noi ne 
jinem de dinsa mai mult din deprindere decât din sentimenl. 
Astă-zi în timpul lui Orfeos, armonia produce la noi minuni, 
şi ist rezultat sântem, mai cu seamă, datori operei italiene, carea, 
prin aleasa compunere a trupei sale, face o favorabilă reformă în 
gustul publicului şi aduce societăţii plăcerile cele mai alese...” 
La reușita deplină a diferitelor producţiuni musicale, mani- 

festările publice nu se manifestau numai prin urale, bravale sau 
ovații poeţii, mai în totdeauna, anonimi, aveau de lucru. Cu 
prilejul reprezentării perii Bărbierul de Sevilla, un entuziast, 
sau, mai cu seamă, aprins de admiraţie ultrasentimentală dedică 
primadonei Aneta Caradori, o poesie din 7 strofe, începând cu 
strolele : 

Lu cântecul voacei tale, la dulcea sa vibrare 

Tu fiica armoniei şi favorita sa 

Urechea mea captivă o *plec şi ru mirare 

In sonuri cadenfate vroesc de a visa...!) 


Nici italiencele nu se lăsau mai pre jos: fără cunoştinţi de 
limba moldovenească, primadona Laura Giordano, cântă cu 
prilejul reprezentării operii Vestala, în mod mecanic, romanțe 
cu versuri româneşti, în cuprinderea următoare : 


Țară lină şi senină 

Eu din suflet te iubesc 

Și a me inimă suspină 

Că nu pot să ţi-o rostesc |?) 

Dacă simpatiile răzlețe se manifestau prin versuri de ad- 
miraţie adresate cutărei primadone, apoi, cu prilejul ultimei 
reprezentații, din 14 Martie 1852, cu opera Don Pasquale, 
poeţii, cari, întrupau în ei întreaga recunoștință a unui neam 
dornic de lumină și cultură, adresează Italiei versuri de prea 
mărire: 


Legion a lui Apollo ! ce cu farmecele sale 
Săgelând în inimi cu vers dulce încântat, 
Ai venit dorită nouă de la ţărmul apusan. 
Nou triumf te va conduce, cătră plaiul patriei tale 


Ca la stoluri tributare, ce de mult ai subiugat, 
Au adaos încă acuma pe poporul Moldovan °). 


1) Vezi: Ist. teatrului, vol. II, T. T. Burada, p. 28. 
2) Idem, p. 84. 
3) Idem, p. 84. 


www.dacoromanica.ro 


169 


Cu toate ovaţiile și succesele materiale și morale obţinute 
în cursul reprezentaţiilor a lunilor de iarnă 1851—1852, aproape 
întregul personal artistic numai revine în iarna viitoare 1852— 
1853, care dornic de noui glorii se îndreptă spre alte orizonturi. 

Din vechea organizaţie nu se vede decât baritonul Doneliy 
şi basul Pietro Tozzelli, încolo elemente noui, ca primadona Seg- 
niorina Brambila 1) cu titlul de prima-dona mare Cartello, Luigia 
Vasquetii, Rosina Aghemio, prim tenor absolut Paolo Scotti, 
primul bas profund absolut Ippolito Bremond şi alții. 

Pe lângă operile reprezentate, dela fiinţa operii italiene, în 
Iași, se cântă: Atilla, Linda di Chamouniz, I Masnadieri şi 1 
Puritani. 

In stagiunea de iarnă 1853—54, revin vechii artişti ca teno- 
rul Milesi, în colo, în locul personalului artistic din iarna trecută, 
sunl elemente noui, ca : Luigia Abadia, Marieta Anselmi. Presa 
critică 2) asupra operii italiene, spune : 

„Opera Nabuco, mai ales a doua reprezentație, au meritat, 
în mai multe raporturi, încuviințarea speciutorilor Sinior Milesi, 
admirat de public... Primadona Siniora Abadia cu vioşie s'a a- 
plaudat şi rechemat. Sinior Sermathey bariton cu un organ prou- 
spăl, cu figura şi gioc priincios au pătruns de simpatie şi au tn- 
centat pe public, prin gioc sentimental şi frumosul resunet al 
organului său, care, uneori, ajunge la nălțimea de tenor. Senior 
Derivis, a cărui merite s'uu fost apreţuit încă anţărți'la a lui înfiă- 
țoşare în laşi;cu al să gior minunat, cu expresia plină de sentiment 
au desvălit un organ proaspăt ce răsună plăcere în inimile auzi- 
torilor. Siniora Corvety, contralto care ştie a purta a ei frumos 
qlas cu sentiment şi artă, precum au vederut dăunăzi în „,Adalgisa” 
şi acum în rolul de ,„,Fenena...” 

Cu toată favoarea de care se bucura primadona Abadia în 
ochii criticului, în urma intervenţiei opiniei publice, ea fu înlo- 
cuită cu celebra Brambilla, care mai fusese în iarna precedentă. 
Acest incident, chiar în cursul unei stagiuni, determină stăpânirea 
ca, pentru noul period, 1854—1860, de angajament al operii 
italiene, să fie mai circonspectă în alcătuirea punctelor contrac- 
tuale. De aceia, pentru anul următor, 1854—55, se și pune în 
aplicare noua reformă a contractului, încheiat de Victor Delmary 
impresarul openii, cu stăpânirea. 

Prin acest angajament, impresarele e obligat a aduce îmbu- 
nătăţiri orchestrei, și, mai cu seamă, corului, care de obiceiu, 


1) Născută la Cassano d'Adda la 1807, moare la Milano la 6 Noemv. 1875 
După ce absolvi Conservatorul, debută la Londra în 1827 în opera ,,Semiramida” 
-de Rossini. Repurtă mari succese, şi câţiva ani fù una din stelele teatrelor din Lon- 
dra. La Viena şi Paris şi în urmă în Orient. A fost profesoară de canto şi autoare 
de vocalize şi melodii. E fiica lui Paolo Brambilia, autorul a patru opere comice, 

2) Vezi: „Gazeta de Moldavia”, No. 85 din Oct. 1885 şi Ist. teatrulul de 
T. T. Burada, vel. II, p. 115. 


www.dacoromanica.ro 


170 


până la această dată, era format din cel mult, 6 femei şi 8 băr- 
baţi. Este, de asemenea, obligat ca, în lunile Mai, Iunie, Iulie și 
August să continue a reprezenta opere și la Galaţi. 

In stagiunile următoare 1855—56 și 1856—57, trupa italiană 
continuă a urma reprezentațiile conform contractului, cântând 
operile cunoscute din anii precedenţi, iar ca opere noi se menţio- 
nează : Traviata şi Maria di Rohan cu primadonele : Garibaldi, 
Fortuni şi Fantozzi, tenorii Biundi, Del Vechi şi baritonul Buzzi. 

Când, întâmplător, se strecura în personalul operii italiene 
vre-o mediocritate musicală, efectele antagoniste se evidenţiau 
numai decât în mod public, de aceia se şi explică atitudinea pre- 
sei contimporane, care spune: 

„„Intru cât talentele nu răsar regulat ca florile în fiecare pri- 
măvară, publicul să se mulțumească cu ceea ce este” 1). 

In cursul următoarelor stagiuni, 1857—58, 1858—59, și 
celelalte, până la terminarea contractului, încheiat până la 1 
Maiu 1860, se cântă aproape acelaș repertor de opere, cu cântă- 
reţii cari variau în fiecare stagiune, uneori parțial alte ori chiar 
integral. Intre cei noui apăruți sunt : Beltramelli, tenorul Carlo- 
Vicentelly, Ney, Ghizkanzoni 2) Bussi şi alții. ' 





INCEPUTUL NAȚIONALIZĂRII TRUPELOR DE OPERĂ. 


Epoca, așa zisă, şcolară, prin perindarea organizaţiunilor 
musicale din apus, pentru cultura sufletului musicai ai Moldo- 
venilor, la 1860, e pe sfârșite. 

Se produsese din cei mai de seamă cântăreți ai Franţei, 
Italiei şi Germaniei, executând putem zice, aproape întreaga 
concepţie musicală a tuturor compositorilor în majoritate de 
provenienţă italiană, începând cu cei de prin secolul al 16-lea, 
și terminând cu celebrităţile contimporane epocii. Din aceştia 
din urmă, doar Riehard Wagner, prin musica sa revoluționară 
în artă, nu puti încă să pătrundă în provinciile românești. 
Criticul musical român, N. Filimon,8) cu aspra recensii a operilor 
Tanhauser şi Der Ring von Niebelungen ne indepărtase de marele 
R. Wagner, pentru multă vreme. 

Incepând cu anul 1833, când, pentiu prima dată, moldo- 
venii ascultă musica aleasă a lui Boildieu cu opera sa, Dame blan- 
che, şi, trecând prin toate gradele de progres naţional al diferitelor 


1) Vezi : „Gazeta de'Moldavia” No. 11 din 7 Fevr. 1857. 

2) Ghizlanzoni Antonio, născut la Lecco la 25 Noemvrie 1825, fù mai întâi 
cântăreţ de scenă (bariton). Se dădu, apoi. carierii literare. A condus mult timp- 
Gazeta musicală la Milano. Autorul libretelor din Aida de Verdi, Lituani, de Pon- 
chinelli. Vezi : Dicţ. mus. de Hugo Riemann, p. 368. 

3) Vezi: N. Filimon, cel întâi critic musical român, din acest volum. 


www.dacoromanica.ro 


171 


trupe, cari s'au perindat până la 1860, publicul a putut învăța să 
deosibească, în mod real, adevărata artă în musică, de musica aşa 
zisă de comerţ, care, fără o concurență similară producea, 
de multe ori, mediocrităţi lipsite de artă şi numai cu scopuri 
materiale. 

In viaţa Moldovii, se produsese o schimbare. Unirea prin- 
cipatelor dela 1859, adusese o fundamentală modificare în toate 
direcțiile de viaţă ale Iaşului. Cu strămutatea capitalei şi a dom- 
iei, o bună pate din acea boerime, care susținea sus moralul 
artei, se stiămută și ea în jurul palatului domnesc din Bucureşti. 

In asemenea împiejurăii, evident că, cele mai de seamă 
produceri musicale nu se puteau evidenția cu succes decât numai 
în noua capitală. Iaşul devenind centru de a doua mână, și doar 
ca o mângâcre i se 1ezervase numirea de a doua capitală a ţării. 

Totuşi nici în Iași, faţă de o experienţă musicală de aproape 
30 de ani, care acreat în sufletul moldoveanului o reală putință 
de apreciere. nu va mai putea pătrunde cu uşurinţă orice p1o- 
dus musical, de proveniență importată, decât acel care va în 
tupa arta reală. 

La 1 Maiu 1860, impresarul operii din Iaşi, Victor Delmary, 
terminând angajamentu! contractual, cedează succesiunea lui 
Constantin Rolla. Sub noul impresariat, subvenţionat de stat 
cu suma de 70.000 lei vechi, concurează, la reușita reprezenta- 
țiunilor de operă, primadonele Donateli, Varezi, Gianiredi şi 
Jaelson!), baritonul Enrico Storti, tenorii Reni 2) şi Angelo 
Zernari, basul Segri Segara şi Cavisago. De şi soliștii erau atrac- 
tivi, ansamblul coral și orchestral lăsau încă de dorit :), deci 
opera mergea slah. 

In stagiunea 1862— 63, revine la conducere Vietor Delmary, 
care, ca o ultimă încercare în întreprinderea sa, caută să recon- 
forteze opera italiană pe noui baze, aducând pe scena leşană un 
repertor format din operile Traviata, Bărbierul de Sevilla, Otello, 
Linda di Chamounix, Ana Bolena, Beatrice de Teuda, ete., şi cu 
cântăreţi ca Pardini, baritonul Frederico Monari, Boca, Gaetano, 
d-rele Salvini, Donatelli, Butti, tenorul Bozzetti Rigo, Bellini‘) 
Giovani Nicoiai și alții; totuși întreprinderea regresa. 

La Noemvrie 1864 vine în fruntea impresariatului G. Spiro, 
fost director al Conservatorului de muzică din Iaşi şi contrac- 
tează *) un angajament al operii italiene pe un nou period de 


1) Probabil fiica lui Lucy Iackson, care a trăit între anii 1815—1866. Mu- 
sicant auto-didact, organist şi director al multor societăți corale la Bradford. 

2) Tatăl lui Charles-Olivier Ren€ un musician vestit. A scris piese pentru 
piano, violină şi orchestră. 

3) Vezi : ziarul „Ateneul român” No. ? din 12 Noemv. 1860. 

4) Celebrul composiror al operii I Puritani. Vincenzo Bellini, a mai avut fraţi 
musicali, pe Carmello, compositor de musică religioasă. Acel menţionat mai sus, 
se poate de asemenea să fie fost vre'un frate a lui Vincenzo (nota autorului). 

5) Vezi: Monitorul Oficial No. 78 din 1864. 


www.dacoromanica.ro 


172 


ani, până la 1 Maiu 1867. Din personalul artistic fac parte primado- 
nele : Sofia de Montellio, d-ra Sofia Dixon, d-ra Luigia de Fanti, 
tenori, baritoni și başi : Guiseppe Marli, Melkiore Vidal :), Filipo 
Prony, Giovani Caponi, Vincenzo Paraboschi, Alex. Manetti, ṣì alții. 

In ansamblul orchestral se vede o ameliorare, figurând, în 
program, 28 de instrumentiști, iar corul din20 de cântăreți. 

In asemenea condiții se cântă operile Un ballo in Maschera, 
Maria, Maria di Rohan, Somnambula, Favorita, Traviata ṣi Don 
Pasquale. 

Totuşi întreprinderea nu mergea şi G. Spiro e nevoit a cere 
denunţarea contractului încheiat. 

După cum se vede întieprinderea musicală, care ne adusese- 
atâta bine sufletesc în decursul atâtor decenii, contribuise atât 
de mult la cultura șimţirii musicale românești, merge hotărât 
spre decadenţă. Impiesarii cari se succedează preconizează pla- 
nuri de abilitare; dar mândria românească, în ce privește 
musicalitatea sa, începe să se impue şi să tie apreciată în sensul ei. 

Noul impresar Luigi Ademoilo, simte această lagună în între- 
prinderea sa : aceasta, cu atât mai mult, cu cât predecesorii săi 
au ignorat elementul românesc în formațiunile lor musicale ; 
de aceia, îl vedem că, pe lângă artiști de alte naţionalităţi in- 
troduce şi români. Era şi timpul. 

In noua formațiune de operă figurează, pentru prima dată, 
o trupă de balet, primadonele: Assunta-Rubini-Zangheri, Emi- 
lia Favi, Italia Citanti, primi tenori absoluţi Luigi Gallo și Ia- 
talo Campanini, prim bariton absolut Filippo Corona, prim bas 
Giuseppe Salieri şi Vincenzo Barobovsehi şi alții. 

In orchestră se văd, pe lângă Ed. Caudella şi Pietro Mezetti 
şi Gh. Burada violină, Gavrilescu corni, Spiridon clarinet, în corul 
operii se văd ca tenori Dobreseu și Muzicescu. 

Din cauza evenimentelor revoluției dela 3 Aprilie 1866, această 
trupă, după ce, cu greu, renşeşte să dea vre-o câteva reprezen- 
țiuni, e nevoită totuşi a-şi stăvili acţiunea artistică, deşi, faţă de 
felul trainic al organizaţiei, promitea așa de mult. 

Intreprinderea musicală, a atâtor impresari, cari sau perin- 
dat în capitala Moldovii, hotărât, nu mai putea aduce foloase. 
Incercările lui Gaetano Biundiși Andrea Feri rămân fără succes. 

Ţinând seama de curentulnaţionalist, care lărgea, tot mai mult, 
diumul spre o iniţiativă de artă românească, artistul român Const. 
Bălănescu intenţionează, prin o ofertă adresată primăriei, să a- 
ducă o trupă de operă. Cererea rămâne însă desiderat. rămânând 
ca Panu Catulescu s'o realizeze în sesiunea de iarnă 1868—1869. 

P. Catulescu, întru alcătuirea operii, aduce artişti ca : pri- 
madonele Elena Ridolii, Morini Luiza, Falica Nicolo, Marlinenghi 
Antonio, Agnes Desprez, vestita frumuseţă scenică Rachell 


1) Numele de Vidal şi Prony, figurează ca celebrităţi musicale în dicționarul 
lai Hugo Riemann. 


www.dacoromanica.ro 


173 


Giafredi 1), tenorii Ceresa Luigi, Simonetti și alţii. Reprezintă 
câteva opere ca: Lucia di Lamermoor, Traviata, Il Trovatore, 
Don Pasquale, Un Ballo in Masquera, Norma, etc. 

Acţiunea nu merge căci „actorii operii nu sânt răi, corul însă 
e abominabil, orchestra mizerabilă, căci, afară de vioara d-lui 
Voinescu, toate celelalte instrumente alungă nu numai publicul 
asistent, dar, mai mult de toate, chiar şi pe artiştii de pe scenă”. 

In asemenea condițiuni, de sigur, aşa zisa operă, trebue să-şi 
înceteze acţiunea musicală. Intervenţiile succesive ale lui Gh. 
Brătianu, Alex. Baralty şi Felice Vianelli, pentru noi alcătuiri de o- 
peră, rămân zădarnice. Chestiunea se compromisese ; iar autorita- 
tea renunţă dea mai subvenţiona întreprinderi deasemenea natură, 
întru cât impresarii puneau interesele lor băneşti mai presus decât 
scopul cultural, pentru care autoritatea făcuse atâtea sacrificii. 

In cursul anilor până 1880, trupe de operă italiană, făiă 
sprijinul oficial, ci sprijinindu-se numai pe propriile lor puteri 
de emanare artistică, se perindă la intervale în Iaşi, cu elemente 
alese, ca tenorul Caroselli, primadona Elisa Capozzi, cari, înca- 
draţi de restul trupei, cântă” operile: Don Carlos, Vêpres Sicili- 
ennes, Luiza Miller, Masnadieri, Figlia del Regimento de Doni- 
zetti, Moise in Egillo de Rossini, Ughenoţii de Meyerbeer, Maria 
de Flotow, Z falsi Monnelari, etc. 

De asemenea în Noemvrie şi Decemvrie 1878, opera italiană 
de sub impresariatul lui B. Franchetti, cu primadonele Ostava 
Toviani, Terezina Riboldi, Elisa Barabino, Adela Dominici, tenorii, 
baritonii şi bașii: Felice Fottorini, Luigi Domenici, Pietro 
Mileş, Lorenzo Barabino, etc. 2) cântă, pe lângă operile cunos- 
cute în laşi, opeiile Moise de Rossini și Crispino e la Comare. 

Din punctul de vedere românesc însă, cea mai de seamă din 
aceste maniieştări musicale, a fost incursiunea operii italiene 
din Chişinău, care, începând la 6 Maiu 1873, dă o serie de 15 re- 
prezentaţii cu operi'e: Ebreo, Contesa d'Amalfi, Bărbierul de 
Sevilla, Norma, Îl Belizariv, Faust şi altele. 

La 11 Aprilie 1873 se cântă opera Trovatore. având, în rolul 
principal Maurico pe cântăreţul român Costache Strat, „care a fost 
primit şi aplaudat cu căldură de publicul numeros ce a asistai la acea 
reprezentaţie, în care, peniru întâiaşi dată se vedea un român cântând 
în ansamblul unor artiști italieni de operă, cari Pau felicitat apoi şi 
ei de succesul meritat ce l’a abținut” 3).C. Strat se vede că era un 
pasionat musicant şi un nedespărţit al scenei, încă de pe când era 
elev la Academia Mihăileană, cânta deja roluri prime în piesa 
Petru Rareş Vodă de Gh. Asachi şi musica de Paolo Cervatti. 


1) Nicolae Filimon o menţionează în nuvela sa ;„Nenorocirile unui slujnicar 
sau Gentilomii de mahala”, p. 35, editura H. Steinberg. Primadona R. Giafredi, 
alterna debuturile sale, când în Iaşi, când în Bucureşti. 

2) Vezi: ziarul „Štafeta? din 1878. 

3) Vezi : Ist. teatrului în Moldova, vol. II, p. 339, de T. T. Burada. 


www.dacoromanica.ro 


CAP. V. 


PRIMELE ŞCOLI DE MUSICA DIN MOLDOVA 


upă cum am văzut în capitolul „Musica diletantă în fa- 
milia românească din Moldova”, diletantismul musical, în 
practica aparatelor musicale sau le vocii, se manifestase 
cu destulă seriositate la curtea lui Ştefan cel Mare și dom- 
nitorilor următori, unde Doamna, cu domniţele-fiice, „erau mult 
iubitoare de musică”, pe care o practicau cu harpa, ghitara, sau 
vocea. Cu timpul, acest diletantism, deveni o necesitate în 
educaţia de salon a fetelor de boer, şi atunci, evident, sunt 
primele începuturi de şcoală musicală, cari, începând mai 
întâi la Curtea domnească, se estind treptat peste întreaga 
pătură cultă a societăţii moldoveneşti 1). 

Vornicul Mihalache Sturza, pentru educaţia musicală a 
fiicelor sale, aduce, din Viena, pe distinsa musiciană Elena Tay- 
ber, soţia şi colaboratoarea de mai târziu a lui Gh, Asachi?). 

Acţiunea aristocrației moldovene, în cultura artistică, in- 
îluenţând, în oarecare măsură, desvoltarea gustului musical, 
hotări înfiinţarea de școli educative, în cari, musica să aibă locul 
de preferinţă. 

La 15 Fevruarie 1812, hatmanul Stratilat, face un raport, 
adresat lui Krasno Milaşevici, reprezentantul guvernului pro- 
vizor rusesc. cerându-i autorizaţia de a deschide pensionatul 
de „nobile fete” condus de d-l şi d-na Germont şi unde, pe, 
lângă obiectele de cultura generală să se predea musica, 
jorle-piano, harpa, şi canto *). Acest pensionat există încă din. 
1810 4%). 

De produsul, de rezultatele obţinute în funcţionarea acestei 
şcoale, nu se ştie decât că se mai învăţa a „coasă şi a broda” 5). 
In orice caz, se vede că aceste întreprinderi de didactică musi- 
cală, aveau succes; ceeace îndreptăți pe bunii Români să ia măsuri 
de naţionalizarea artei, înființând, pe lângă gimnazia vasiliană 
sau școala domnească dela „Trei Sfetitele”, ia 30 Aprilie 1830, 
un curs particular de musică vocală, sub conducerea profeso- 
rului Paulieek. 


1) Vezi: Femeile... de N. Iorga, p. 139. 

2) Vezi: Capitolul „Elena şi Gh. Asachi” din acest volum. 

3) Vezi : „Domnia lui Alex. Calimachi” de V. A. Ureche, An. Ac. S. II, T. 23. 
4) Vezi: Ist. teatrului de T. T. Burada, vol, L 

5) Vezi: Arhiva senatorilor din Kişănău. 


www.dacoromanica.ro 


175 


Chiar în primul an de funcţionare, elevii elasei de musică, 
dornici de artă, lucrează cu râvnă, încât, la 1 Iunie 1831, la pri- 
mul, examen de musică vocală, se produce un cor bărbătesc cu 
o piesă musicală din opera Moisi de Rossini, sub conducerea 
profesorului de musică, harpistul Paulicek. In această pri- 
vinţă revista „„Alhina” a lui Gh. Asachi, spune: 


;„Vrednic de auzire a fost înduioşăloarea armonie vocală a 
şcolarilor, cari, în curs numai de câteva luni, au făcut în musica 
Europeană minunale sporuri”. Corul era instruit, condus şi 
acompaniat cu harja de profesorul Paulicek. 


Paralel cu această mişcare de musică didactică, în Au- 
gust 1831, vornicul Th. Burada-tată!, deschide, în locuinţa sa 
din Sărărie-laşi, lângă biserica „Vulpe? pe muchea dealului, 
o „„pansione de nobile demoazele” unde T. Burada-tatăl preda 
piano şi ghitara 1). 

Cele dintâi eleve au fost : fata vornicului Sandu Crupenschi, 
două nepoate ale vornicesei Casandra Negel poate Şerban 
Negel — fratele mitropolitului Veniamin, două fete ale Agăi 
Mihai Veisa şi fiica văduvii Ruxanda a spătarului Mălani 2). 

Paralel cu manifestările diletantismului musical în familia 
moldovenească, germenul unei muzici teatrale încolţise, cu des- 
tulă viaţă, în simţirea celor dornici de musicalitate româ- 
mească. 


Pe la 1834, diletanţi şi diletante musicale, cu o oarecare 
practică scenică obţinută în pensionul de nobile demouzele 
de sub direcţiunea Madame Gare şi a pensionatului fiilor de 
boeri condus de francezul Victor Quinet, reușesc pe deplin în 
rolurile musicaie, compuse de Elena Asachi, din piesa 
Dragoş cel întâi domn al Moldovii, de Gh. Asachi:), precum 
şi cântecele din piesa militară Serbareu militară de Matei Millo «) 
în care autorul, în rolul principal, pe lângă talentul său de actor, 
mai poseda acea voce aleasă şi acea simţire în cântec, capabilă 
de a impresiona asistenţa, în fruntea căreia se afla domnitorul 
Mihail Sturza şi mitropolitul Veniamin. 


1) Vezi: Capitolul ,,Vornicul T. Burada” cu fii săi din acest volum. 
2) Vezi : Femeile... de N. Iorga, p. 146. 

3) Vezi: „Albina românească” din 1834 pag. 307. 

4) Idem 


www.dacoromanica.ro 


CONSERVATORUL FILARMONIC DRAMATIC. 


Programele de studii musicale, a acestor şcoli. n'aveau 
alt scop decât a desvolta mai mult diletantismul în artă; nu se 
putea deri face o selecţie de elemente capabile să producă ceva 
distinct în musică. Condiţiun le de progres cereau înființarea 
unor şcoli speciale. 

In acest scop, vornicul Ştefan Catargiu, V. Alexan dri, Aga 
Gh. Asachi și Costache Negruţi?), întiințează, la 15 Nc- 
emvrie 1836, o şcoală de musică cu numele de Conservatorul 
Jilarmonic dramatic, cu menirea de a formă elemente musicale 
românești capabile a da imbold răspândirii gustului musical în 
popor. 

Toţi elevii clasei de musică, din școala domnească dela 
Trei Sfetitele, au venit de s'au înscris în Conservatorul filar 
monic, şi anume elevele doamne: Lang, Hostie, Elisabeta 
Fabian, e'evele domnișoare : Eufrosina şi Maria Corjeseu, Maria 
și Ruxanda Ciuhureanu, Smaranda Dăscălescu, Anica Poni, Ana 
Kugler și Ana Metzter, apoi elevii: Theodor Stamati, Iancu 
Alexandri, Nicu Casu, FEnuţă, Ghiţă Călinescu, Dimitrie Gusti, 
I. Albinetz, Nec. G. Măcăreseu, D. Sterea, Emanuil Idieru, Leon 
Filipescu, Gh. Stihi, loan Gheras, Dimitrie Gherghel, Joan Io- 
nescu, N. Verdeanu si I. Dimitriu 2), 

In cele două camere de clasă ale Conservatorului filar- 
monic, instalat în casa foastei şcoale technice, de lângă 
biserica Sf. Ilie din Iaşi, elevii şi elevele școalei, sub conducerea 
celor doi profesori de musică, tenorul Paul Cervatti pentru 
musica vocală și violonistul Cuna, în fruntecu directorul lor, 
Gheorghe Asachi, întreprind o activitate musicală care, div 
punctul de vedere românesc, formează o epocă distinctă de 
regenerare naţională. 

La 23 Fevruarie 1837, adică numai după vre-o patru luni 
dela înfiinţarea Conservatorului filarmonic, se şi dă prima re- 
prezentaţie cu un succes desăvârșit, ceeace a determinat ca ace- 
laş program musical să fie repetat şi la 26 Fevr. acelaș an. lată 
ce scrie gazeta ,,Alhina Românească” despre acţiunea acestei 
şcoale : 

„Piesa Lapeirus (la perouse) şi Văduva veselă, de C. Kotzebue, 
tradusă în româneşte de Gh. Asachi, întrunilă cu elemente alese 
de cântece de ale lui Rossini, Bellini, Blangini, Carafa și Persius, 
s'au jucat cu nimerire. Cuprinderea ei cea întristătoare, înfăţi- 
şală çu sentiment şi adevăr, versurile cele armonioase, mai 
ales a damelor au înduioşat adeseori pe privilori până la 


1) Vezi: E. Lovincs ‘u în „Opera lui C. Negruţi”, îl consideră pe C. Negruţ 
între primii fondatori ai conservatorului filarmonic. 
2) Vezi: Ist. teatrului, vol. T de Th. T. Burada. 


www.dacoromanica.ro 


177 


iacrimi şi i-au îndemnat de a mărturisi a lor mulțunire prin 
înoite aplausuri 

Artiştii, cari compuneau orchestra, erau : |. Herîner, 1). capel- 
maistrul bandei muzicei militare, Cuna profesor la Conservatorul 
filarmonic, Doppler, Veesler, Francise Caudella 2), Bricze, Arnold °), 
Neudorier, Werner, $) Schultz 5), Pospisehel, Haase, Zatl și alţii 6). 

In seara acestor reprezentații s'a cântat de orchestră o nouă 
uvertură pe motive din operile lui Bellini, Rossini şi alţii, aran- 
jată şi condusă de P. Cervaiti; s'au cântat, de asemenea, ma: 
multe arii naționale şi hore, precum şi uvertura naţională de I. 
Ilerîner. Entuziasmul provocat de primele produceri ale Con- 
servatorului filarmonice aduse, din partea nobilimii moldovene, 
manifestări de sinceră recunoștință pentru truda, în folosul 
neamului, depusă de Gh. Asachi. Mulţi îi aduc daruri însemnate 
iar logofătul Const. Conaki oferă, în folosul şcoalei, suma de 
36 galbeni. 

Asigurându-şi, din partea ocârmirii, o subvenție anuală 
de 20) +4 (galbeni) conservatorui filarmonice continuă, cu 
temei reprezentațiile de vodeviluri, musicale, cu soluri şi co- 
ruri ca : Pedagogul, Fiica lui Faraon, Dragoş Vodă, Armindenea, 
Desertorul Anrarul, Omiopalia, Pensionatul de fe e. 

Un călător francez „ce nu a îngăduit să-l numim“ cutree- 
rând Europa cu poştalionul, se opri câteva zile la Iaşi, unde 
asistă la câteva din reprezentațiile acestui conservator. Intr'o 
scrisoare adresată unui coleg al său la Paris, spune: 

„Două tinere şi câțiva din amatori şi şcoleri alcătuesc acea- 
stă societate, pe care am auzit-o cântând... Dacă una din acele 
jemei, ar hotări prin o statornică învățătură de câțiva ani a se 
îndeleinici cu musica, apoi te încredințez, că ar putea figura şi 
în Franța şi mai în urmă chiar la Paris. Cu un an mai înainte, 
nime din aceaslă trupă nu cunoştea n notă de musică, astăzi ea 
cântă cele mai grele arii, toldeauna în măsură şi cu espresie..... 

„Câl aşi fi dorit scumpul meu Leon, a te vede înpărtăşind 
cu simțireu plină de entuziasm ce m'au cuprins la una d n re- 
prezentuțiile, unde sătenii în a lor pori nalional, aducea înaintea 
ochilor mei, icoana acelor vechi Romani păstori” 7). 


1) Vezi: „Musica ostășească la Româui” din acest volum. 

2) Vezi: Capitolul, ,Caudella”? din acest volum. 

3) Vezi: Arnold, familie foarte veche şi foarte numeroasă de musiciani, care 
datează din sec. al XVII-lea. Origina ei e din Tirol. Sau distins ca organişti 
compositori pentru voci și instrumente. Unul din cei nouă Arnolzi, a scris schițe 
biografice asupra coinpositorilor medievali. 

4) Werner, familie musicală de origină germană, din sec. XVII-lea. Unul 
din ei a fost predecesorul lui Haydn, ca șef al capelei prinţului Esterhazi. 

5) Schuliz, familie de musiciani, care datează din sec. al XVIII-lea, de ori- 
gină germană. 

6) Vezi: Ist. teatrului, vol. I, de T. T. Burada. 

7) Vezi: „„Alăuta românească” supl. la „Albina românească” No. 88 din 7 
Noemwvrie 1837, textul francez al scrisorii tradus de Gh. Asachi. 


Mihail Gr. Posluşnicu — Istoria Masicei la Români. 12 


www.dacoromanica.ro 


178 


In urma succeselor obținute, direcţiunea acestui conser- 
vator îfilarmonic, închee câteva angajamente, contracte, cu 
unii din elevii sau elevele şcoalei, cari reprezentau destulă ga- 
ranție de pricepere și asiduitate în îndeplinirea rolurilor de 
musică scenică. 

Intre aceştia e eleva Elisaveta Fabian, care închee un dires!), 
cu plată de 100 galbeni pe an, plătibil în patru rate și îndato- 
riri în ce privește continuarea studiilor în conservator şi a 
studiilor scenice din rolul ce i se încredinţează. 

La 20 Decemvrie 1837, corpul ofițeresc al miliției Moldovii 
dând o serbare în onoarea domnitorului Mihail G. Sturza, în 
casa hatmanului Teodor Balș, elevii conservatorului filarmonice 
cântă imnul „„Privigherea ostașului moldovan” cu versuri de 
G. Asachi, musica de Elena Asachi, composiţie tipărită în 1837, 
pentru voce şi acompaniată de piano 3). 

Studiile și reprezentațiile de musică vodeviliană :) aveau 
de scop a da elementelor românești o cât mai multă practică 
scenică şi a le pregăti astfel pentru o musică serioasă de operă. 

Tenorul Paulo Cervatti, profesor la Conservatorul filar- 
monic din laşi, convins de talentul elementelor româneşti 
ce i se încredinţase în conservator, precum și de simţirea artis- 
tică a multor diletanţi moldoveni, paralel cu studiul musical 
practic al atâtor comedii lirice, prin Noemvrie 1836, pune în 
studiu opera Norma de Bellini în toată întregimea ei. 

Hotărârea lui Cervatti era, în adevăr, îndrăzneață, când 
ne gândim că cu toată musicalitatea înăscută firir româneşti 
a elementelor sale, faţă însă de insuficienţa știinţitică a musicei 
practice, întreprinderea părea riscantă. 

La 20 Fevruarie 1838, după studii neîntrerupte de un an 
şi trei luni, prin stăruința şi supravegherea neobosită a lui Gh. 
Asachi, elevii şi elevele conservatorului reușesc a reprezenta 
opera Norma în limba română și în rolurile principale cu d-na 
Lang în rolul Normei, Elisabeta Fahian—Adaigisa, Hostie—Clo- 
tilda, Dimitrie Gherghel — Flavius, Const. Gheras — Orvvezo și 
Paul Cervatti — Polion. 

Această înfăptuire musicală a conservatorului filarmonic 
dela 1838, această primă constituire de operă românească, într-v 
epocă de indiferenţă culturală. munca fără preget depusă și 
sacrificiile băneşti făcute pentru posibila montare a operii 
Norma, denotă dorul de muncă, dragostea de artă, mândria 
simţirii românești, a tuturor colaboratorilor acestei întreprin- 
deri şi, mai cu seamă, a lui Gh. Asachi, sufletul acestei miş- 
cări de cultură națională, care în ziua de 23 Aprilie, acelaş 


1) Contract. 

2) Vezi: Capitolul Elena și Gh. Asachi din acest volum. 

3) De la francezul Vaudeville, un fel de piese comice cu intercalări de 
cântece cu caracter popular. La germani Singspiel-comedie lirica. 


www.dacoromanica.ro 


179 


an, Sf. Gheorghe, ziua onomastică a sa, avi prilejul să cons- 
tate câtă dragoste şi recunoștință îi purtau elevii conservato- 
rului, când, cu acest prilej, îmbrăcaţi în haine naţionale, i-au 
cântat, în onoarea sa, corul pastoral „Intre văile înflorite” cu 
musica de Elena Asachi 1). 

La repetarea reprezentaţiei cu opera Norma succesul a 
fost covârşitor, ceeace unei părţi din societatea înaltă, înstrăi- 
nată de neam şi vândută intereselor străine, nu-i stătea bine 
pe suflet. Intriga, viermele distrugător de suflete, aceiași rană 
care a dus la peire creaţia artistică a lui Eliade din București, 
să deslănțue, în largul ei, şi asupra instituţiei musicale a lui 
Gh. Asachi și, în Sept. 1838, reuşeşte să o omoare. 

Se insinuase în mentalitatea părinţilor acestor elevi, că 
conservatorul filarmonic, n'are nici un rost, că au de gând să 
se facă actori-cântăreţi, un grad social de cea mai joasă şi mai 
dețăimătoare treaptă, motiv de retragere din școală a elevilor, 
a acelor talente cari demonstrase, cu prisosinţă, sufletul de ar- 
tist al românului. Cârmuirea retrage, şi ea, subvenţia de 200 
galbeni, silind, astfel, şcoala ca să-şi suspende orice activitate. 

In letargia ei, instituția musicală, mai încercase o scânteere 
de viaţă, când, la 17 Martie 1839, în colaborare cu trupa italiană 
a lui Tomasoni şi Delvivo, şi împreună cu trupa lui Fouraux, re- 
prezintă scene de cor şi solo din operile Norma, Bărbierul de 
Sevilla şi Belisario. „Conservatorul moldovenesc” au înpreună 
lucrat, asemene s'au deosebit prin rneşteşugul cu care au cântat 
horurile cele frumoase din Norma, în cafe întâiaş dată versurile 
italiene s'au întrunit cu cele romăneşti, informând cea mai fru- 
moasă armonie” 2). 

Totuși, toate încercările au fost zădarnice, și, după vre-o 
doi ani și jumătate de activitate fructuoasă, acel Conservator 
filarmonic, rămâne definitiv desfiinţat; pentru ca instrucţia 
musicală să reînceapă, din nou, în familie, în modul acela rigid 
şi fără rezutatele măreţe ale unei şcoli bine organizată și cu 
toată truda ce o depuneau, în lecţiile particulare de musică, musi- 
cianii : I. Herîner, Cuna, Paul Cervatti care de acum înainte, 
„îndemnat de înprejurări de familie, are scopul a petrece în 
această capitală şi hărăzeşie a sale slujbe înaltei noblefe, în darea 
„de învățături a cântecului italian” 3). 

Musicalmente vorbind, nici pensionatul de fete a pahar- 
nicului N. Cuculi, nu putea da rezultate dorite, cel mult, prac- 
tica diletantă a musicei instrumentale, ca și institutul de băeţi 
de sub direcțiunea lui Vietor Quinem care a avut între elevi 
şi pe Matei Millo. 


1) Vezi: Ist. teatrului, vol. II de T. T. Burada, p. 196. 
2) Vezi; „Albina românească“ No. 23 din 1839, pag. 90. 
3) Ibidem No. 33 1835 şi Arhiva No. 5, 1906. 


www.dacoromanica.ro 


180 


Desființatui conservator filarmonice dramatic, lăsase, în 
sufletul bunilor români, durerea, carc nu se putea alina decât 
cu credinţa hotărâtă ca, într'un târziu mai mult sau mai puţin 
apropiat, mândria românească trebuia satisfăcută, mai cu sea- 
mă, că, în mintea celor cu dor de progres, chestiunea rămăsese 
mereu la ordinea zilei. 

La 1844, foaia „Propășirea” publică, cu titlul „,Insemnări 
asupra învățăturii publice”, un procel de organizare a învă 
țământului normal, elaborat de Ion Ghica, în care spune: 

„„Invățălura în aceste şculi, trebue să înbrățişeze numai păr- 
{ile cele mai însem- 
nate şi mai de căpi- 
tenie, precum sâni : 
cetirea, scrierea, re- 
ligia, calculul şi 
musica vocală. Cur 
surile, ucestor şcoli, 
vor [i de 3 ani, şi 
vor cuprindestudiut 
obiectelor: limba 
națională, istoria 
națională și fisica, 
cunoştinți ţără- 
neşti, musica voca- 
lă şi arta didactică. 

Musica vocală 
se va învăța în 
câte-și trei ani, câte 
patru lecții pe săp- 
tămână de clasă”). 

Dacă în pro- 
grama de studii a 
unei şcoli normale. 

loan Ghica. ion Ghica avea a 

semenea concepții 

de musică, ne putem închipui ce valoare avea cultura musicală 
românească, în mintea înaintaşilor. noştrii, când ea, musica, era 
produsă pe scenă. Grija exixtenţii unei şcoli speciale de musică 
era mereu vie și „rea întăi operație a unei direcţii este a forma 
artişti prin un conservator filarmonic, pentru că nu e de ajuns 
a avea talent, ci lalentul se cuvine a fi cultivat după oare-care 
regule şi apropiet destinaţiei sale, așa dar, în astă privire... are 
nevoie de protecţiă, de ajutorul guvernului şi de înbră!oşareu 
compatrioților” +) căci „este trist de a vedea cine-va că, în această 
fară minunată, mai liberă decât celelalte provincii turceşti şi 


N 





1) Vezi: „Ion Ghica“ vol. IIl pag. 326. 
2) Vezi: „Gazėta de Moldavia“ din Noembrie 1853. 


www.dacoromanica.ro 


181 


guvernată de Domni pământeni, instrucțiunea este atăl de aban- 
dunală şi nu mai există emulaţionnea cea strămoșască română 
pentru cultivarea muzelor” 1). 

In 1860, cu puţin înainte de înfiintarea Conservatorului din 
lași, se înfiinţează un curs de musică vocală la şcoala preparandală 
dela Trei Erarh:, unde, primul profesor Gheorghe Burada, organi- 
zează gratuit un cor religios, care cânlă liturghia în limba 'omâ- 
nească în vechea catedrală a lui Vasile Lupu. Reputația ce-şi făcuse 
Gh. Burada <u acest cor, îl îndrituise apoi să cânte de mai multe 
ori la mitropolie, unde încă nu se înființase musica armonică 2). 


CONSERVATORUL DE MUSICĂ DIN IAȘI 


Graţie acestui curent musical bine alimentat de presa contim- 
porană, la 1 Octomvrie 1860, sub guvernul Mihail Cogâlniceanu, 
se decide înființarea conservatorului de musică din Iași iar 
Mcnitorul Oficial No. 36, cu Ord. No. 14.852, publică, spre 
vbştească ştiinţă, că şcoala de musică se va deschide, la 15 Nvembrie 
acelaş an, în localul şconlei de arte, — sediul fostului conservator 
filarmonic — unde doritorii, de ambele sexe se pot înscrie. 

Profesorii cu catedrele lor de predare erau : Franeise Cau- 
della, director și profesor de vioară şi violoncel; Gheorghe Bu- 
rada prof. de solfegiu; Constantin Gros prof. de piano; Fr. Vi- 
niarszi prof. de piano; S. V. Pascali proi. de canto; Pietro Mez- 
zetti prof. ce canto; I. Soltys prof. de pedagogia musicală; 
G. Wagner prof. de violă, având, printre elevii săi, pe Gavriil 
Musicescu; G. Buzzi prof. de viloncel; M. Galino prof. de mi- 
mică; €. Dimitriade prof. de declamaţțiune. 

Chiar în primul au, Conservatorul a fost frequentat de 97 
elevi, cari, la 12 Iunie 1861, dau primul examen "de musică vvo- 
cală şi instrumentală. 

Că la noul conservator din Iași se lucra serios, melodic şi cu 
răbdare, denotă faptul că școala caută să se înzestreze mereu tie cu 
instrumente musicale fic cu biblioteca unui bogatrepertor musical. 
Anuarul instrucției publice din anul 1863, spune că, arest conser- 
vator, avea la clasa de piano, două claviruri, o metodă de Bertini şi 
una de Hintun pentru piano; la clasa de vioară, două vioare şi 
o metodă de Beriot; la clasa de canto patru exemplare metodă 
de vocalize şi canto de Panseron şi Teseher, o metodă complectă 
dela Blaj peniru voce de bas, o metodă mare de canto a con- 
servatorului din Paris, compusă de mai multi profesori; clasa 
de cello, o metodă de Romberg şi pe lângă acestea operile: 
Rigoletto, Ernani, Lucreția Borgia, Solfegii de Bordoni şi altele. 

In folosul acestei biblioteci musicale, elevii acestui așeză- 

1) Vezi; „lst. glă. a Daciei“ de Dionisie Fotino, 1859. 

2) Vezi: ;,Spătarul Gh. Burada:* de Gr. Buţureanu p. 8. 


www.dacoromanica.ro 


182 


mânt musical dau, în Iași, la 1 Iulie 1865 un concert, reprodu- 
când musică după Rizoleilo pentru vioară, iar pentru piano după 
operile Traviata şi Lucreția Borgia. 

Profesorului de literatură română, V. Alexandreseu-Ureche, 
dela Universitatea din Iaşi, i se pare însă că studiile conserva- 
torului merg prea încat, că nu dă rezultate imediate; de aceia, 
prin cererea din 31 August 1866, adresată primăriei, de a i se 
conceda întreprinderea teatrului, se obligă, pe spesele sale, să 
întreţie o clasă de musică pentru elevii teatrului din Iaşi 1). 

In Decemvrie 1867, Francise Caudella, directorul conser- 
vatorvlui încetează din viaţă. și abia în Decemvrie 1868, Con- 
stantin Gros e contirmat în funcțiunea predecesorului său. E 
drept că la "'nzeput, orgarizaţia conservatorului era incomplectă. 
Studiul a două şau trei instrumente într'o şcoală, așa zisă, spe- 
cială, nu putea contribui la formarea unei orchestre complecte, 
de care era absolută nevoe; de aceia, la 1870. Const. Gros, 
insistă mereu asupra nevoilor bunului mers al studiului musi- 
cal,cerând, autorităţilor superioare, înfiinţarea de noui catedre 
pentru studiul instrumentelor cu coarde şi vânt. Stăruinţele 
i-au fost fără răsunet, deşi, la 6 Dec. 1873, comitetul musical 
al conse;vatorului, compus din Gr. Buicliu ca preşedinte, X. 
Ciurea și Th. T. Burada ca membrii şi martori oculari la pro- 
gresele simţitoare ale şcoalei, sprijină cererea direcțiunii cu 
raportul No. &1 adresat ministerului instrucției. 

In locul unui răspuns favorabil, ministerul de instrucţiune, 
după ce, la 8 August 1875, decretează legea pentru introducerea 
musicei vocale în școalele secundare, în Decemvrie, acelaş an, 
ministrul de instrucţie Titu Maiorescu, desființează conserva- 
torul de musică din lași, pe data de 1 Ianuarie 1876. 

Directoru: Const. Gros, prin adresa sa, către profesorii şcolii : 
C. Biscotini, Pietro Mezzetti, Ed. Caudella, W. Humpel, Gavril Mu- 
sicescu, A. Parini, Gh. Dima şi Mihail Galino, anunţă dispoziţia 
ministerială că, desființându-se şcoala pe ziua de 1 Ianuarie 
1876, domnii profesori îşi vor continua cursurile la Universitate. 

Situaţiunea aceasta însă, atât de dăunătoare intereselor cul- 
turale ale Moldovii, nu putea să dăinue multă vreme. In urma unui 
documentar şi edificator raport al directorului conservatorului, in- 
tervenind şi energice proteste din partea reprezentanţilor Moldo- 
sii, ministrul de instrucţie şi culte, Gh. Chițu, cu adresa din 26 
Sept. 1876, anunţă că, pe ziua de 1 Sept. acelaș an, a dispus reîn- 
fiinţarea conservatorului de musică din Iaşi și roagă ca, profesorii 
școalei, să facă sacrificiile materiale până la noul buget, când se 
proectează reorganizarea acestui conservator pe baze trainice 2). 

Hotărârea ministruiui Gh. Chițu, uşurase întru atât su- 
fletul moldovenilor, încât, la îmbucurătoarea veste a reîntiin- 


11 Vezi: lst teatrului de T. T. Burada, vol, ll. 
2) Vezi: Revista „Arhiva“ de T. T, Burada. 


www.dacoromanica.ro 


183 


ţăreii şcoalei, incomparabila afluenţă de cereri de înscrieri do- 
vedi cu prisosință, câtă pierdere suterise Iaşul, prin vremelnica 
desființare a Conservatorului. 

Pentru a asigura şi mai mult trăinicia acestei şcoli şi a întări 
credința obştiei că, de existența conservatorului depinde în- 
deplinirea nevoilor ei culturale, profesorii: Ed. Caudella, Be- 
notti, P. Mezzetti, G. Musiceseu, Parini, Basiliu și fraţii Cirillo, 
constituiți în asociație musicală, iau hotărârea de a formà o or- 
chestră model şi complectă din 50 executanți, de a creà, prin a- 
ceasta, un viitor elevilor instrumentiști ai Conservatorului, cari 
vor îmbrăţişă. cu seriositate, cariera musicală. Primăria Iașului, 
chemată a da sprijin acestei nobile întreprinderi ignorează 
complect cererea asociaţiei înaintată primăriei la 17 Oc- 
tomvrie 1879. 

La 1887, se vede o tendinţă de reformă a Conservatorului. 
Corpul profesoral, în urma ord. ministerului de culte, întocmeşte 
un proect de reformă al programei de învățământ, în care pre- 
vede o clasă de ansamblu coral şi una de ansamblu instrumental, 
deși tendinţa de reformă, venise din oficiu, totuşi, din veşnicul 
motiv bugetar, proectul rămase tot desiderat. 

Nevoia unei clase de orchestră se simţea, ori de câte ori 
împrejurările școalei cereau şi atunci, cel mai indicat, era Ed. 
Caudella, care, la Iunie 1888, reuşeşte să execute părţi din opera 
sa „Fata Răzășului”. Acest început de orchestră primi o reor- 
ganizare mai temeinică în 1894, când, Ed. Caudella, 1) director 
fiind, începe o serie de concerte simfonice cu o orchestră com- 
plectă, formată din 40 de membri, executând simfonii de Haydn, 
Mozart, Beethoven, uverturi de Cherubini, Weber, Wagner, 
Leoncavallo, etc. 2). 

In definitiv, instituția musicală ieșană, prin diferitele ino- 
vări de progres, prin seriozitatea și garanţia ce ne-o prezenta un 
corp ales de profesori, îşi puse o trainică bază pentru viitor, își 
creiase o convingere obștească de folosul cultural ce conser- 
vatorul ieşan îl poate înfăptui. 

De aceia, Elena Searlat Donici, donează conservatorului în 
1902 o bibliotecă de 319 volume musicale, două biblioteci de 
stejar, un piano ;,Pleyel””, etajere pentru note, o serie de ta- 
blouri musicale, un fond de 1000 lei, aur, pentru între- 
ţinerea donaţiunei și un fond de 5.000 lei, aur, pentru bursa unui 

elev talentat român-ortodox. 

De altfel, daruri de asemenea natură, mai făcuse şi profe- 
sorul etnograf Teodor T. Burada odată în 1873, şi a doua oară 
în 1895, dăruind două violine de preţ, un violoncel, o violă și 
repertor musical. 


1) Vezi; Capitolul viaţa şi opera musicală a lui Ed, Caudella, 
2) Vezi; Comunicarea de Al, Aurescu în rev, „Arta română“ 1910 


www.dacoromanica.ro 


184 


CONSERVATORUL DE MUSICĂ DIN SATUL 
ROTOPĂNEŞTI-FĂLTICENI. 


Iubirea de artă, de cultură musicală, pătrunsese cu mult 
temei în sufletele multora din boerii Moldovii. Unii din ei au 
mers până acolo că, şi-au pus la picioarele artei, sacrificiile 
muncii lor de-o viaţă. 

Boerul Neculai Istrati, proprietarul moşiei Rotopăneşti din 
jud. Suceava, înfiinţează, paralel cu fiinţa Conservatorului din 
Iaşi, la 1 Noemvrie 1860, chiar în casele sale boerești, un con- 
servator de musică şi declamațiune. 

La clasa de principii dădea lecţii Petru Mezetti, la clasa de 
canto, Maestro Galea, iar la clasa de declamaţiune Mihail Galino. 
La carte era profesor de băeţi preotul Costachi Milu, iar la fete 
soţia sa Elena. Pe lângă aceste clase se mai adaugă, în localul şcoa- 
lei, şi clasa de cor bisericesc, la care preotul Costachi Milu era pro- 
fesor, cor care cânta în biserica dela Rofopăneşti, cu vre-o şase 
ani înainte încă de înfiinţarea acestei şcoli. Tot în această şcoală 
se învăţa şi psallichia, la care era profesor Iordachi Ieonomu, 
fost elev în seminarul din Roman. Toţi elevii şi toate elevele 
erau de pe moșia Rotopăneşti şi de pe alte moşii învecinate. 
Profesorii şcoalei aveau întreţinerea şi locuinţa chiar în casa boe- 
rească. Ei dădeau lecţii în toate zilele, câte două ore şi erau plă- 
tiți cu câte zece galbeni pe lună, afară de profesorul de declama- 
tiune care avea 15 galbeni lunar. 

Sala dc teatru era întocmită chiar în casele bvereşti. De- 
corurile erau zugrăvite de Iosef Fichtner din Şviţera, profesorul 
elevului Titus, fiul lui Neculai Istrati. Acest Fichtner era şi 
zugrav şi se pricepea în arta decorativă. 

Costumele pentru piesele naţionale erau lucrate în casa lui 
Neculai Istrati de elevele şcoalei, cari av.au ca profesoare de 
lucru pe Elena N. Istrati şi pe Sevastia sotia preotului €C. Milu, 

După vre-o cinci luni de studiu conştiincios, elevii şcoa- 
lei au fost în stare să reprezinte mai multe piese de teatru şi 
cântecele comice, din cari enumerăm : Cinel-cinel, Fluerul fermecat 
Scara mâții, Baba Hârca, Paul Iohn, Margo, Herşcu buccengiu, 
Mama Angheluşa, Șoldan Viteazu şi altele. 

Reprezentaţiile teatrale se dădeau de două ori pe săptămână, 
„Joia şi Dumnica. Cupletele la vodeviluri şi corurile erau acom- 
paniate cu violina de P. Mezzetti. Intre acte cânta corul de mu- 
sică vocală a şcoalei. La fiecare reprezentaţiune sala era ticsită 
de boeri, proprietari şi posesori de pe la moşiile învecinate, cari 
se minunau de felul cum fiecare elev îşi interpreta rolul său. 

De multe ori venea şi mitropolitul Moldovii Calinie Miclescu, 
care, pe atunci, era arhiereu egumen la mânăstirea Slatina, pre- 
cum şi arhiereul Iosif Râşcanu dela mânăstirea Râşca. Pe lângă 
aceștia se mai aduna un public numeros, nu numai din judeţ. 


www.dacoromanica.ro 


185 


ci şi din oraşul Suceava, precum şi din alte părți ale Bucovinei. 
Fiecare elev căuta să-şi înveţe rolul cât se poate de bine, ştiind 
că avea în fața sa, pe aceşti doi arhierei şi mulțime de străini, 
veniţi de peste hotar ca să-i audă. 

După insistența multor boeri, aceşti elevi au dat, în vara 
anului 1861, vre-o câteva reprezentaţiuni şi în Fălticeni, în gră- 
dina lui Iancu Botez Topor. Piesele ce s'au jucat atunci au fost: 
Fluerul fermecat, Cinel-cinel, Scara mâţii şi Baba Hârca. Şcoala 
numără 28 elevi şi eleve, din care 19 băeţi şi 9 fete. 

Din elevii cei mai buni ai şcoalei arătăm pe: Ioan Savin, 
fost judecător la Roman, Costache Rotopan fost primar la Roto- 
păneşti, Vasile Teodorescu fost posesor al moşiei Paşcani, Alecu 
Alexandrescu şi Vasile Grigoriu psalţi la Fălticeni, Petre Con- 
stantineseu fost primar, Iacob Teodorescu posesor de moşie, 
Neculai Teodorescu din Horodniceni, fost contabil la moșia 
Faraoani jud. Bacău, Mihail Boișteanu din Horodniceni, fost 
profesor de musica vocală Ja şcoala primară din Fălticeni şi Vasile 
Dimitriu telegrafist. 

Duminicile și sărbătorile se aduna, la N. Istrati, lume multă 
de prin împrejurimi ca să asculte corul bisericesc, care cânta toată 
liturghia cu repertor rusesc şi cânta aşa de corect de se minu- 
nau toţi cei ce-l ascultau. Acel cor care număra în total 40 băeţi 
şi 10 fete, era vestit pe timpul acela, nu numai în judeţ, ci şi 
prin alte locuri, și a fost cel dintâi cor bisericesc de musică 
vocală europenească la noi în țară, în care s'au văzut alături de 
băeţi să cânte în biserică și fetele la sfânta liturghie. 

După eşirea din biserică, toată lumea mergea la N. Istrati, 
apoi în spre seară boerimea se ducea la o pădurice toată de brazi 
situată pe un deal numit ,„Brădăţelu”. La poalele acelui deal, 
erau două râmnice, de toată frumuseţea, iar în vârful dealului 
un chioşc de unde se desfăşura ochilor o privelişte din cele mai 
încântătoare şi mai pitorești. In acel chioşc şedeau toți musafirii 
la sfat, făcânduli-se ceremonia cafelei şi a ciubucului, în timp ce 
corul vocal, cânta bucăţi pe cari boerii, desfătându-se îl ascul- 
tau cu mare mirare. 

După moartea lui Neculai Istrati, care s'a întâmplat la 1 
Noemvrie 1861, conservatorul din Rotopăneşti s'a desfiinţat 1). 


1) T. T. Burada comunicare în rev. Archiva No, I şi I anul 1X 1898. 


www.dacoromanica.ro 


CAP. VI. 


CORURI BISERICEȘTI IN MUNTENIA. 


čą vreme când, la Iaşi, Petrino pornise deja pe această cale. 

Se vede că psaltul Cheosa, îndrumătorul musical al lui 

Anton Pan, era iscusit în alcătuirea de ansamble religioase. 

In 1830, Guvernatorul rus, generalul Kiseleff, la intrarea sa în 

Bucureşti fu întâmpinat la biserica Sărindar de un cor de 12 inşi 
sub conducerea cântăreţului Cheosa. 

Probabil că acest cor nu era armonic ci mai mult un cor de 
psaltichie monodică, totuşi se vede c'a fost reușit instruit, întru 
cât eforia bisericei Sărindar îl gratifică cu 2500 lei, sumă destul 
de respectabilă pe acele vremuri. 

Prima întocmire de musică armonică religioasă înfăptueşte 
cunoscătorul musicei liniare Popa Rusu, după care urmează Gri- 
gorie Maneciu. Se vede însă că mai multă seriositate presintă demni- 
tatea de cleric, căci, în scurtă vreme, ca organizator al corului mi- 
tropolitan vine arhimandritul rus Visarion, care, în colaborare cu 
tenorul Barbu Popp 1), instrueşte corul mitropoliei muntene cu re- 
pertor liturgic rusesc, atât ca musică, cât și ca text. Vine însă de- 
cretul domnesc cu înlocuirea limbii slavone din biserică şi atunci, 
găsindu-se nepregătit pentru îndeplinirea poruncii domneşti, arhi- 
mandritul Visarion, cu întregul său cor, e înlocuit cu corul bisericii 
Sf. Dumitru, în frunte cu conducătorul lui, Atanasie Verzeanu. 

Dacă se înlocuise limba slavonă, rămăsese însă musica rusă, 
pentru înlocuirea căreia, au trebuit să lupte, inultă vreme, com- 
positorii : A. Flechtenmacher, I. Cart, Ed. Wachmann, G. Bră- 
tianu, Mugur, Podoleanu, Bunescu, etc. 2). 

Pe lângă corul Sfintei Mitropolii era un internat, unde câ- 
tăreţii corişti, pe lângă complecta lor întreţinere mai aveau, ca 
profesor de vioară şi cello, pe Al. Flechtenmacher, pe Grigorie 
Maneiu pentru teoria musicei occidentale şi psaltichie, pe Ca- 
rollo pentru vioară. Din această şcoală a eşit celistul Const. Di- 
mitrescu fost profesor la Conservatorul din Bucureşti. 3) 

La 1848, biserica „,Creţulescu”” posedă un cor armonic bi- 
sericesc format din tineri plătiţi cu câte 20 lei vechi pe lună şi 
pus sub instrucţia şi conducerea lui Anton Pann. 


SYA N aură á AN A Fi dă 
{ şorurile religioase în Bucureşti, îşi au începutul cam în aceiaşi 


1) Autoru unor manuale de teorie şi solfegii. 
2) Vezi: Revista ,„,Doina” din Bucureşti. 
3) Vezi: Afirmația d-lui Corneliu Moldovanu din rev. „Musica” din 1916 


www.dacoromanica.ro 


187 


Nevoia unei alcătuiri de musică armonică vocală, se impu- 
sese tot mai mult, căci, la 1864, odată cu înființarea conserva- 
torului de musică din Bucureşti, funcţionează, pe lângă el, un 
cor vocal bisericesc compus din 50 de inși, sub conducerea lui 
Grigorie Maneciu, având ca tenori pe Dumitru Grorgeseu, Const. 
Ştefănescu şi Barbu Popp ; iar, ca başi și baritoni pe I. Ionescu, 
Neculai Iosif, Grig. Răduleseu şi Matei Lupescu 1). și alţii. 

La 18 Ianuarie 1865 intervine decretul domnesc No. 101, prin 
care domnitorul Alex. Cuza, regulamentează introducerea co- 
rurilor vocale în biserici şi, ca urmare a acestui decret, la 25 Ia- 
nuarie, acelaş an, profesorul Ioan Cart, e numit primul condu- 
cător oficial al corurilor religioase din Bucureşti. 

Consequent acestui decret domnesc, Ministerul de culte, 
la 22 Ianuarie 1865, dă un ordin circular tuturor bisericilor din 
Bucureşti, şi din ţară, punându-le în vedere că, întrucât se 
urmărește „a se introduce musica vocală armonică religioasă 
în toate bisericile României, prin instruirea cântăreților, cano- 
narhilor şi paracliserilor se îndatoresc ca să urmeze regulat cursul 
de a se formă micile coruri executătoate a imnurilor liturgice”. 

Cei visaţi neglijând acest ordin, ministerul intervine cu 
amenințarea că vor fi scoşi din posturile lor 2). 

Biserica sf. Ecaterina din Bucureşti, se bucură însă de o 
sănătoasă și conştientă conducere, în ce priveşte folosul ce-l 
poate aduce musica armonică sufletului creştin. De aceia aci, 
chiar din 1865, se perindă o serie de cântăreți psalți cu voci 
distinse, cari, fiind și specialiști în cântarea corală, au fost reali 
colaboratori în acţiunea lui Ion Cartu. 


Aceştia sunt: 


GHEORGHE IONESCU 


Potrivit spiritului cultural ce, pe la 1850, dăinuia încă în pă- 
tura mijlocie orășenească, cu acea lipsă de îndemn spre o învă- 
ţătură mai înaltă, Gheorghe Ionescu, fusese predestinat carierii cu 
imediat folos material, acea de meseriaş şi nici nu se putea 3) 
altfel, când, ca fiu de negustor, copilăria, născut fiind în Bucu- 
reşti, la 31 Maiu 1842, și-o petrece în prăvălia părinţilor săi. Poate 
că instinctul prea evident al firii sale de viitor apostol al musicii 
româneşti, înlătură intenţiunea părinţilor săi, şi-l trimite la mânăs- 
tirea Ciolanu-Buzău, unde-și asimilează primele cunoştinţi teore- 
tico-practice de musichie psaltică. Reintors în Bucureşti, la 1861, e 
elevul şcoalei de psaltichie din Plasa de sus, de sub direcțiunea ar- 
himandrilului Ioil. Aci, în apropierea musicală a vestiţilor psalți 


1) Vezi; ist, artelor de Idieru, 


2. Vezi: „,Croni-a bis. St Ecaterina de p~. C. Bobulescu. 
8) Date culese dela familiile Bunescu şi Maria Toncescu din București. 


www.dacoromanica.ro 


188 


Nicolai Mateescu şi Ştefan Popescu, își desăvârşeşte specialita- 
tea devenind, astfel, unul din meritoşii îndrumători ai musi- 
chiei psaltice. 

Inființându-se Conservatorul de musică din Bucureşti, Gheor- 
ghe Ionescu face parte din prima serie de elevi, urmează şi ab- 
solvă cursurile necesare pentru viitoarea sa abilitare de profe- 
sor de musică occidentală; în urma căreia e, pe rând, profesor 
la „Gimnaziul din Giurgiu”, la Externatul sec. de fete „Carmen 
Sylva”, la „Şcoala normală a societății pentru învăţătura po- 





Gheorghe Ionescu. 


porului român”, apoi organizatorul musicei vocale armonice 
la biserica „Sf. Gheorghe Nous, la biserica ,,Sf. Ecaterina“ și la 
biserica ,,Protopopu Tudor“. In aceste calități profesioniste, la 
1885, scrie o liturgie pentru voci bărbăteşii, după melodiile 
orientale, la 1906 o colecție de cântece de stea cu caracter psal- 
tic, armonizate pe3 voci, heruvice, tropare, Ca un izbăvitor, etc. 

Truda depusă, timp de 40 de ani, în serviciul musicei 
românești şcolare şi extraşcolare, a fost răsplătită cu atenții 
oficiale bine meritate : Ofiţer şi Cavaler al ord. „Coroana Româ- 
niei, „Răsplata muncii pentru învăţământ”, etc. La vârsta de 
80 de ani, în ziua de 10 Iulie 1922, s'a rupt firul acestei vieţi, şi 
tăetura firului s'a produs la punctul unde, o conştiinţă, deplin 
împăcată, îi da dreptul să-şi doarmă liniştit somnul de veci. 


www.dacoromanica.ro 


1%9 


IOAN BUNESCU 


E fiul preotului Grigorie Bunescu şi e născut la 1852, în casa 
părintească din satul Crăciunenii de Jos-Olt. Crescut în spiritul 
pravoslavnicei părintești, e trimis la seminarul Curţii de Argeș, 
cu scopul bine determinat de a urma viaţa clericală a părintelui 
său. Aci în seminar, în studiul său programatic-cultural se re- 
marcă, deosebit, la studiul musichiei psaltice. Elev fiind, profe- 
sorul său Gheorghe CJaru, încrezător în soliditatea sa musicală 
îi încredințează, de 
multe ori, suplinirea 
catedrei. Cu credinţa 
că alta e chemarea lui 
în viaţă, după absol- 
virea seminarului de 
Argeş, la 1869, ià lec- 
țiuni de musică occi- 
dentală, teorie-solfegii 
cu profesorul Ion Car- 
tu, armonia şi compo- 
siția cu Ed. Wachman 
la Conservatorul de 
musică din Bucureşti. 

In 1872, după ob- 
ținerea titlurilor de 
absolvire la Conserva- 
tor, ocupă postul de 
şef al corului bisericii 
„Sărindar“, șefia coru- 
lui Sfintei mitropolii a 
Munteniei, apoi a bi- 
sericei „Zlătar“. In a- 
ceastă postură de con- 
ducător, specializat al 
corurilor hierie 
din Bucureşti, în anu | 
1885 1), pe când era e | , 
şeful corului mitropoliei, compune, armonizează, și aranjează, 
pentru cor mixt, liturgia Sf. Ioan gură de aur, cu ecteniile mari, 
imnul Unule născut, în trei conceptii melodico-armonice, anti- 
joane, două imne Veniţi să ne închinăm în recitativ, Heruvic în 
la major, trei imne Pre tatăl, două în recitativ şi unul în concep- 
ție melodic-armonică, două răspunsuri, două Pre Tine Te lăudăm, 
două azioane în Do şi Fa major, concertul Lăudaţi pre Domnul, 
Serviciul acatistului, Privigherea din Joia Mare, Irmosul Invierii, 
apoi coruri laice ca Peste hotare şi altele. Moare în Ianuarie 1928. 








1) Vezi : Rev. ,„Candela” din Cernăuţi, din Noemv. 1885. 


www.dacoromanica.ro 


190 


NECULAI BĂNULESCU. 


Originar din Bucureşti, născut la 1847 ca fiu de negustor. 
Studiile culturale le îndeplineşte în orașul de naștere. Presat 
de firea sa musicală, faceparte din primele serii de elevi ai Conser- 
vatorului de musică din Bucureşti, ca elev al lui Ed. Wachmann 
la armonie și composiţie ; iar mai târziu, evidenţiindu-și calitatea 
de cântăreţ-tenor leger, se înscrie printre elevii lui G. Ştephănescu, 
la bel-canto. Cu aceste cursuri valorificate obţine mai întâi condu- 
cerea corului bisericii „Sf. Gheorghe“, apoi conducerea celui dela 
Sf. Mitropolie a Ungro-Vlahiei, unde uzează de toate mijloacele 
de pedagogie didactică pentru ca ansamblul religios să corespundă 
rangului ce i-l oferea biserica celei mai înalte chiriarhii. 

In carjera de profesor N. Bănulescu, la şcoala normală de 
învăţători a soc. pentru învățătura poporului, precum şi la gim- 
naziul „Şincai“, alături de vederile didactice ale lui G. Brăt anu, 
a preconizat intensificarea musicei armonice în şcoala secundară. 
Din compunerile imprimate și manuscrise se remarcă : O litur- 
ghie pentru voci egale, heruvice în Do major şi Do minor, piese 
corale, cu caracter didactic, Imnul Șincai, etc. 


Peste vre-o 20 de ani, la 1885, ca conducători al corului mitro- 
poliei din Bucureşti, aflăm pe profesorii Verzeanu, I Bunescu și N. 
Bănulescu. Dela acestă dată, musica armonică în biserică, iă o des- 
voltareimpunătoare. Musicianii vremii, în acest scop, se dedau com- 
posiţiilor religioase, într'o măsură destul de abondentă ca liturgii şi 
diferite imne referitoare serviciilor variate ale bisericei ortodoxe. 

Printre primii compositori, în acest gen musical, e Ioan Cart, 
fost profesor la şcoala normală Carol I din Bucureşti, apoi : Teodor 
Georgescu, fost conducător al corului dela biserica „Creţulescu”, G. 
Ionescu, Alexandru Podoleanu, Ioan Bunescu, Al. Flechtenmacher, 
G. Ştefănescu, Ed. Wachmann, Simeon M. Nicolescu, etc. 

Cum însă multe din aceste imne, composiţii religioase, de- 
păşise, cu mult, caracterul etnic al țării noastre, caracterul or- 
todox, ca şi G. Musicescu la Iaşi, Dimitrie G. Kiriac, profesorul 
Conservatorului de musică din București, încearcă și reuşeşte pe 
deplin ca, musicei noastre bisericești, să-i adapteze o armoni- 
zare pretabilă caracterului şi spiritului ei religios. 

Dovada se produsese la 12 Martie 1900, când un cor, compus 
din studenţii facultăţii de teologie și elevii celor două seminarii 

Central” și „Nifon” din Bucureşti, dă un concert la internatul 
teologic sub conducerea profesorului D. G. Kiriac, în prezenţa celor 
doi mitropoliți ai vechiului regat, a ministrului de culte G. Istrati. 
a întregului Sinod, al primarului Delavrancea, Muzicescu dela Iaşi, 
etc. Programa concertului conținuse numai piese cu caracter reli- 
gios din psaltichie, cari alternau în cele opt glasuri (game), între 
cari tropare, heruvice, axioane şi axionul „Ingerul a strigat” 2). 


1) Vezi; Cartea de musică bisericească de arhiereul Nifon Ploeşteanu, 


www.dacoromanica.ro 


191 


Cu tot succesul obţinut, cu toată convingerea celor doi chi- 
riarchi că opera composiţională a maistrului D. G. Kiriac a atins 
realitatea idealului de până atunci, s'au găsit totuşi antagoniști, 
-ca preotul econom-stavrofor Vasile Popp dela biserica ,,Si. Vineri“, 
ca unul cu pretențiunea de adânc cunoscător al musichiei să 
afirme cu convingere că, încercarea profesorului D. G. Kiriac, 
este nereuçşită şi zadarnică !). 

Totuşi, profesorul D. G. Kiriac, ca şi elevul său G. Cucu, 
profesor la acelaşi conservator de musică, nu se impresionează 
de aceste trecătoare incidente, ci, continuând opera lor, s'au 
specializat pe deplin în ramura musicei orientale. 

Pentru generalizarea unei musici bisericeşti unificate, în 
genul celej psaltice tradiționale, o liturghie monodică a fost 
întocmită de profesorul D. G. Kiriac în 1926, şi alt:le pentru două 
voci de Al. Podoleanu şi profesorul I. Popescu-Paserea în 1914. 

Sub imperiul atâtor exemple de reformă a serviciului divin 
prin introducerea musicei armonice în biserică, în Bucureşti, se 
înfiinţează, cu suficiente subvenţii, coruri religioase; astfel că, 
treptat, după puteri bugetare, până la 1916, s'au putut numără 
un considerabil număr de biserici cari, se îngrijau ca, serviciul 
divin, să nu fie lipsit de acest mijloc cultural sufleteasc. 

Pe lângă corul catedralei metropolitane, se organizează coruri 
la bisericile Domnița Bălaşa, Crețulescu, Sf. Spiridon, Sf. Vineri, 
Zlătari, şi altele, cari-şi disputau, între ele, calitatea şi perfecțio- 
narea de esecuţie al repertorului liturgic. Conducători ai corului 
Domnița Bălaşa e Al. Podoleanu fondator, apoi succesiv Costache 
Bărcănescu, Ed. Wachmann, Dim. Teodorescu, musicianul D. G. Ki- 
riac, apoi Ion Baston. La biserica Olteni, profesorul de musică I. Va- 
sileseu, înființează cel întâi cor în 1885. La biserica ,,Amza“ corul e 
format şi condus de Gorge Ştefäncseu, fost profesor la azilul „Elena 
Doamna“ şiautor multor piese cu caracter coral, lalc şi religios. 

Se crease astfel, un spirit emulativ care, pentru biserică, 
nu putea să aibă decât urmări fericite. Intr'o vreme, pe la 1895, 
se crease chiar un inspectorat al corurilor din Bucureşti, dem- 
nitate ţinută cu merit de profesorul:şi directorul conservatorului 
din Bucureşti, Ed. Wachmann. 

Reforma musicală ce se introdusese în slujba bisericei bu- 
.cureştene, se resfrânge şi asupra tuturor centrelor provinciale. 
In toate capitalele de judeţe se încearcă a se înfăptui aceste ino- 
vări armonice. Asupra organizării lor, însă, se cere, nu pumai ele- 
mentul specialist, capabil de a instrui şi a conduce un asemenea 
ansamblu, nu numai elementele vocale necesare ci, mai cu seamă, 
sprijinul material şi moral al autorităţii laice şi bisericeşti. 

Din nefericire, nici astăzi, în mozaicul de credinţi și de idei 
-subversive, de cari suntem încunjuraţi, nu înţelegem că singurul 
mijloc de întărire a simțului naţional, singurul loc de reculegere şi 


1) Vezi: Rev. „România musicală” din Aprilie 1900. 


www.dacoromanica.ro 


192 


simţire româ nească, nu poate fi decât lăcaşui rugăciunii cu altarul, 
amvonul şi cafasul resiirător de armonii de uşurare sufletească. 

Coruri bisericeşti, cari sprijinite real din toate punctele lor 
de vedere, au fost, în primul loc, corurile de stat ale mitropoliilor 
din Bucureşti şi laşi, apoi cele susţinute din fondurile epitropiilor 
bisericeşti, din cari s'au distins corul „Domnița Bălașa“ și „Creţu- 
lescu” din Bucureşti, corul „Sf. Spiridon” din Iaşi, Bucureşti şi 
„Madona“ Dudu din Craiova, dar a căror rezultateartistice evidente 
s'au datorat într'o largă măsurăsubvenţiilor suficiente ce li s'au dat. 

Tot de stat au fost subvenţionate corurile episcopiilor din 
Roman, Huşi, Galaţi, Buzău, Argeş, R.-Vâlcea şi Noul Severin. 
Cum subvenţia acestor coruri era, de cele mai multe ori, insufi- 
cientă, de sigur că nici progresele nu puteau să ajungă la cali- 
tatea corurilor din Bucureşti şi Iaşi. Ştiut fiind că unui corist 
nu i se poate cere atât sacrificiu, ca, neglijându-şi interesele sale 
personale sau familiare, să fie obligat a veni cel puţin de trei ori 
pe săptămână la studii şi repetiţii, ba, uneori, ţinând seama de 
mulțimea cântărilor necesare marelor sărbători, e nevoit ca, 
aceste studii şi repetări să le facă zilnic. 

Deci, cu cât cântăreţul a fost legat şi de un interes material 
„convenabil, dirigintele a putut dispune cu mai multă uşurinţă 
de elementele musicale necesare, dând astfel rezultate mai evidente 
şi conforme cu cerinţele unui ceremonial religios impunător. 

Ici, colo, câte un centru judeţean, nereşedință eparhială. 
a fost mai mult favorizat în acest scop, când, mai cu seamă, în 
fruntea treburilor comunale și judeţului, se găseau bărbaţi cu 
dor de progres cultural. 

Aşa a fost George Marcu, primarul şi prefectul Dorohoiului, 
care, pentru propăşirea gustului musicei laice și religioase, a pus 
la dispoziţie sacrificiile băneşti ale comunei, convins fiind că 
şi aceasta e o operă de edilitate publică. 

Alte ori iniţiativa particulară, din dorul musical înăscut a în- 
făptuit asemene organizaţii corale cu caracter religios, totdeauna 
însă fără speranţă de durabilitate, sau chiar desființându-se la pri- 
mele începuturi. Aşa preotul Teodor Mihăilescu profesor de musică 
la gimnaziul din Vaslui, devenit apoi, arhiereul Teofil Mihăilescu, 
locotenent al episcopiei deArgeş, înfiinţează la 1891 un asemenea 
cor. In scurtă vreme însă, s'a desfiinţat pentru ca, abia după 14 
ani, să se reînfiinţeze cu o derizorie subvenție de 500 lei aur anual. 

Din nefericire, consideraţia aceasta dată unui cor religios, 
trona, şi tronează încă, în marea majoritate a oraşelor vechiului re- 
gat. Cu toate sacrificiile făcute de stat cu întreţinerea celor două. 
Conservatoare din Bucureşti şi Iaşi, din cauza ignonării intereselor 
culturale, după cum am spus mai sus,a autorităţilor de tot felul; 
profesorii de musică, cu tot dorul lor de muncă, mau putut cop- 
tribui cu nimic la această chestiune atât de importantă pentru pro- 
gresul cultural al naţiei, pentru menţinerea și întărirea religiosi- 
tăţii naţionale. 


www.dacoromanica.ro 


193 


EVOLUȚIA MUSICEI SIMFONICE ŞI A REUNIUNILOR 
CORALE IN MUNTENIA, 


Simultan cu mișcarea musicală dela Iași, cu înfiinţarea Soc. 
filarmonice din 1868, la Bucureşti, prin 
stăruința lui Ed. Wachmann, se institue 
prima societate filarmonică. La 11 Maiu 
1868, membrii fundatori se întruniră şi 
aleseră un comitet compus din principesa 
I. Ghica născută Mavros, principesa 
Alexandrina Ghiea, născută Blaremberg, 
Lucia Negri, A. Cantacuzino, Const. E- 
xareu, Dim. Sturza, Dr. Tuduri, Menelas 
Ghermani, Abraham Halion şi Neculai 
Steriade, iar PRINCIPELE CAROL, 
domnul principatelor, contribui la sus- 
ţinerea acestei societăţi filarmonice, cu 





Ă Principele Carol 
suma de 300 de galbeni 3). Domnul Principatelor 


PRIMUL CONCERT AL FILARMONICFI 


SOCIETATEA FILARMONICĂ ROMÂNĂ 








Duminecă 15 Decembrie 1868 
LA 1 ORA DUPĂ AMIADI 


PRIMUL CONCERT 


SIMFONIC 
IN SALA ATENEULUI ROMÂNU 


—— j 
PROGRAMMA 
PARTEA |. PARTEA II. 
4 Uvertură din Flautul magică Mozart 
1. Uvertură din Coriolan. . Bethoven 5 anae can moto TAR Mendelssohn- 
2. Natturno din Visul unel 6 Simfonia No. 6 în fa maje rū 
i ; (pastorala) . . . . . Beethoven 
hoopi de vera a e sMenddlsolin &) Sosirea la térră; degteptarea sim- 


3. Simfonia Nr. 3 în m! bemo! timintelor voióse. 


major . .. .. a . Haydn b) Scenă pe marginea unui riuleţa 
a) Adagio-Vivagio assai. c) Petrecere térrånéască. 
b) Adagio. d) Furtună, viijeliă 
c) Menueto. e Cânturile păstoresci; simțiminte 
d) Vivace. de recunosacinţa dupâ fartună. 


Orchestra va îl dirigiată de D, EDUARD WACHMAN, capul Orchestre Societăţzi, 
Preciul locurilor: Locul 1, 7 Sf. Locul 2, 3 Sf 


1) Vezi; Capitolul Eduard Wahmam din acest volum. 
Mihail Gr. Poslugnicu — Istoria Musicei la Români. 18 


www.dacoromanica.ro 


194 


Societatea a dăinuit, cu o distinctă activitate musicală, până 
la războiul de independenţă din 1877. Dela această dată, lipsită 
de fonduri, societatea filarmonică își duce drumul greu, până 
când trece iarăşi sub auspiciile conducătoare ale principelui 
Știrbey, la 1880, când Ed. Wachmann acţionează musicalmente 
în fiecare primăvară, cu câte şase concerte simfonice, la care 
obține de multe ori, concursul celebrităților mondiale, ca, vio- 
lonistul curţii imperiale ruse, Leopold Ané, profesor la Conser- 
vatorul din Petersburg. 

Odată cu această mişcare musicală, în București, pe la 1882, 
pornește o remarcabilă mișcare musicală. Societăţi de musică 
vocală şi instrumentală iau fiinţă pe tapete. La 1882 e societatea 
musicală ,„,Lyra”, la 1884 soc. musicală 
„Buciumul”” de sub preşidenţia lui 
Titu Maiorescu, un pătruns musician 
diletant, un distins flautist 1). 

In 1885 se înființează, dintr'odată, 
trei societăţi musicale: soc. corală 
„Regina Elisabeta”, soc. musicală 
„Ecoul” şi „Uniunea corală” de sub 
preşidenţia profesorului de conser- 
vator G. Brătianu, primul inspector 
musical al şcoalelor secundare. 

In anul 1893, o societate corală 
de bărbaţi, cu emblema „Cântaţi 
cântarea iubitei Românii” de sub 
conducerea profesorului dela liceul 
Sf. Sava, Ion Costescu, se produce în 

Titu Maiorescu. fiecare seară pe lacul Cişmegiului, 

apoi în grădina „,Opler”, iar în anul 

1895 concertează Duminica și sărbătorile, în sala ,„,Orfeu” unde 
azi e Casa regală cu No. 20 din Str. Câmpineanu. 

In acelaş an, 1893, înfiinţează societatea corală a studen- 
ţilor universitari. Profesorul I. Costescu o întreagă viaţă didac- 
tică școlară şi în afară de ea, a preconizat ideia de educaţie so- 
cială numai prin musică, convins fiind că, simţul onoarei, respectul 
de sine şi al cuvântului dat, nu se poate mai bine cultiva decât 
numai prin asemenea asociaţii. 

Pentru perpetuarea practică a acestei idei, a înfiinţat, în 
casa sa din str. Cometa 88, din Bucureşti, „Institutul filarmonic 
naţional”, căruia i-a testat, cu toate formele juridice, întreaga 
sa avere mobilă şi imobilă. Un consiliu de administraţie al ace- 
stei fundaţiuni de cultura caracterului e constituit şi institutul 
funcționează după toate normele statutului ad-hoc. 

Fără a reflecta mult asupra acestui fapt, când bogăţia unui 





1) Vezi: Capitolul „loan Scărlătescu din acest volum. 


www.dacoromanica.ro 


195 


oarecare, agonisită fără trudă, e dală, cu atâta uşurinţă, desfrâului 
şi necinstei, iar altă avere, câștigată cu chin și sbucium dintr'o 
modestă leafă de profesor, e consacrată unei întreprinderi de 
cultura nobleţii, fapta profesorului I. Costeseu vorbeşte dela sine. 

In 1895 avem în ființă şi-și continuă cu temei activitatea 
societ. filarmonică română şi societ. musicaJă „Lyra română” 1). 

De asemeni e societatea musicală de ajutor reciproc 
„„Odeon”' sub preșidenţia 
fostului prim-ministru D. 
A. Sturza, fiind vice pre- 
şedinte şi conducătorul 
technic vocal şi instru- 
mental Ed. Wachmann, 
precum și soc. germană 
„„Lideitafel: de sub con- 
ducerea profesorului L. 
Milde. 

In genulcreaţiei mu- 
sicale a lui Waehmann, 
mai e, în București, ini- 
țiativa lui G. Sigala, care, 
în scop cultural, organi- 
zează concerte populare 
de musică instrumentală, 
cu repertor din Beetho- 
ven Și Beriot şi concursul 
artiştilor L. Barad, M. 
Mano, L. Ştefănescu şi 
D. Dimitriu. 

Cu aceiaşi tendință 
de cultură a clasicismu- 
lui, pe la 1900, sub con- 
ducerea lui Rudolf Wi- 
das?), se înființează „Cer- Piofesorul “Ion Costescu. 
cul amatorilor de musică , ii pa 
din Bucureşti”. Orchestra formată din 70 de instrumentiști dile- 
tanţi, își evidenția matineele sale simfonice ce le dădea în sala „„Lie- 
dertafel”, ca, bună oară, matineul din 23 Aprilie 1901, a cărui pro- 
gram conţinea Simfonia a VII-a de Beethoven ?), apoi Visul unei 
nopți de vară de Mendelssohn î), O seară în Toledo, de Seheling. 


. 








1) Vezi: Revista ,,Doina * din Bucureşti. o 

2) Autorul unui metod de violină cuprinzând peste 600 exerciții gradate. 

3) Ludvig von Beethoven, 1770—1827, unul din cei mai mari şi mai desăvâr- 
şiţi musiciani ai Germaniei şi a lumii întregi. Din marea sa operă composiţională, 
faima lumii înttegi o fac cele nouă simfonii ale sale. , 

4) Feliz-Iacob Ludvig-Mendelssohn, 1809—1847, autor extraordinar de fe- 
cund în toate genurile de musică vocală şi instrumentală, uverturi, simfonii, lieduri, 
cantate, musică religioasă, etc. etc. 


www.dacoromanica.ro 


196 


In aceiași epocă activează și cercul „România musicală” 
din Bucureşti, cu I. Iliescu, Cornelia Adam (piano) Constanţa 
Creţeseu (voce) şi alţii. 

De asemenea activează vestitul quartet de coarde „Carmen 
Sylva” întemeiat de distinsul cellist D. Dinicu, din care au făcut 
parte consecutiv : George Enescu, Loebel, Skohoutil, Lewinger, 
C. Flesch, D. Dinicu, G. A. Dinicu, D-ra Margot Zehender şi alţii, 
împreună cu George Roscoii, despre care cronicarul „Revistei 
Idealiste”' 1) musicianul M. Mărgăriteseu, spune: tehnică im- 
pecabilă, senliment totdeauna nobil, stil elegant, toate aceste calități 
le întrunește pianistul nostru iubit cu mâinile mici, cu părul lung, 
tu talentul mare” 

Primul Concert al quartetului „Carmen Sylva” a avut loc 
la 10 Fevr. 1899, în prezenţa reginei ELI- 
SABETA a României, la Ateneul român 
din Bucureşti. 

Tot D. Dinicu, în scop de a întruni, în 
asociaţiune, pe diferiți instrumentiști din 
Bucureşti. alcătuește, în 1904 „Societatea 
filarmonică română” şi care sa produs, 
pentru prima oară, în vara acelui an, la 
Sinaia, cu repertorul clasic simfonic al lui 
Mozart 2), melodiile lui Grieg 3), ariile de 
balet a lui Gluck 4) şi Rameau 5), uvertura 
din opera Tanhaiser, preludiul din Tri- 
stan, etc. 

In recenzia asupra întreprinderii lui D. 
Dinicu, cronicarul musical al „Revistei 
Idealiste” din Ianuarie 1905 spune: 

„Arta de a conduce orchestra e cea mai 
complexă din drte èa cere o cunoştinţă vastă a tuturor ramurilor 
cari formează musica. Uitadevărat şef de orchestră trebue să aibă cu- 
noştiinfă afară de înlrebuințarea şi mijloacele Jie-cărui instru- 
meni, de fugă şi conira-punct şi istoria musicei. Musician 
desăvărşii, el trebue să se bucure de o cultură literară întinsă, 





D. Dinicu, 


1) Din Martie 1905. 

2) Woljgang Amedeus Mozart, 1756 1791, origihar din Ausburg şi mort 
la Salzburg. Ca şi Beethoven de celebru. Opera sa musicală se împarte în : musică 
bisericească, musică scenică, musică vocală de concert, Lieduri, musică orchestrală, 
musică de camera, musică de piano, orgă, ete. 

3) Edvard-Hagerup-Grieg, 1843—1907. Compositor norvegian. Autorul ce- 
lebrelor lieduri, cari fac faima sa universală, dansuri, balade, sonate, romanțe, etc. 
pentru orchestră, instrumente cu coarde şi voce. 

1) Cristoph-Willibald Glück, 1714—1787. Originar din Weidenwang, mort 
la Viena. Autor a numeroase opere scenice: Orfeu, Alceste, simfonii, cantate, so- 
nate, etc. 

3) Jean- Philippe-Rameau, 1683 1764, originar din Dijon, mort la Paris, 
autor de epere celebre, un tratat musical : Noul sistem de musică leorelică, Demon- 
slraţia prinicpiilor armonice, etc. 


www.dacoromanica.ro 


197 


nici una din capo d'uperile literalurilor străine nu trebue să ne 
jie necunoscut. 

Un adevărat şej de orchestră nu se va mărgini numai a bate 
iuclul cu energie, nu se va mărgini a da o esecuţiune esaclă mate- 
rialmenie, însă necredincivasă şi nulă în ceia ce priveşte spiritul. 

„A esecula notele, nu va să zică a esecula musica unei opere. 

El va căulia, înainte de loate, senzul pe care autorul a vrut 
să-l dea operi sale; el va pălrunde gândul, ideia compositorului ; 
el va jace astfel ca nuanțele. mişcările să concure la exprimarea 
câ! mai compleclă a concep- 
țiunii poetice; el vu studia 
şi observa cu minuţiosilate 
indicațiunile  compositoru- 
lui: pe  purlițiunile lui 
Beethoven, aceste indicaţiuni 
sâni numeroase. Când ele 
lipsesc, ca, spre pildă, la 
Bach, alunci el le va re- 
constilui, subordonând tot- 
deauna amănuntele ideii 
ansamblului care formează, 
ce să zic aşa, esența operii. 

Musica trebue interpre 
tată şi nu executală. 

Spirilul composilorului 
va inspira interprelarea, şi 
sufletul său îi va da viața”. 

In mișcarea musicală a 
lui D. Dinicu, întreprinsă 
din 1900, calitatea sa de 
dirigent s'a evidenţiat şi 
s'a impus. 

Ministerul de instruc- 
țiune înfiinţează, prin fon- 
durile sale bugetare, un 
ansamblu instrumental, cu G. Enescu. 
numele de „Orchestra per- 
manentă -a ministerului de instrucțiune publică” şi  încredin- 
ţează conducerea artistică acestui distins musician român. 

In cursul trăiniciei acestui ansamblu artistic, până în 1916, 
anual, în fiecare stagiune de iarnă, s'a produs, în aproximativ 
15—20 concerte şi matineuri musicale, cu repertorul orchestral 
a celor mai celebrii compositori ai apusului, cuprinzând: uver- 
turi, simfonii, suite, serenade, etc. 

La iribuna de dirigent a acestei orchestre oficiale, s'au pro- 
dus compositorii francezi Jean Hur6, José Lassalle, etc. 

Plastic era însă spiritul evolutiv al acestei organizaţii mu- 





www.dacoromanica.ro 


198 


sicale, când, bagheta conducătoare, se afla în mâna marelui 
nostru George Enescu. Paginile de datini şi cântece strămoșești 
din „Poema Română” împletiturile de perle a melodiilor noastre 
naționale din Rapsodiile sale, erau, în adevăr, momente de re- 
culegere și înălțare sufletească. 

In Martie 1909 se cântă celebra simfonie a 9-a de Beethoven 
sub conducerea lui G. Enescu. Ca violoniști în orchestră se re- 
marcă : N. Buică, T. Baciu, R. Cionca, pianista Aurelia Cionca. 

Prin 1914, paralel cu acțiunea musicală a orchestrei Mi- 
nisterului de instrucţie, în București ființează şi societatea „A- 
micii Musicei” care, prin statutul ei, își propune a încurajă, 
protejă şi ajută înfiinţarea operii române. Intre protagoniștii 
acestei organizaţii, figurează, în primul rând, G. Enescu, apoi 
N. Ottescu, Lucia Cosma, Barozzi 
şi alţii. 

In acelaş an activează cu temei în 
sala Liedertafel „,Asociaţra musicală 
română”. 

In 1919, supraviețuitorii marelui 
război, reîntorşi din nou la pupitrele 
lor orchestrale, găsind, prin demi 
siunea lui D. Dinicu, vechea organi-— 
zaţie musicală a ministerului de 
instrucţie desfiinţată, se reconstituesc 
în Societatea filarmonică sub condu- 
cerea musicianului George Georgesru, 

De această dată, puternic susţi- 
nută, această societate desfăşoară, în 
adevăr, o activitate unică, ţinând, 
cu deosebire, seama de succesele obţi-- 

George Georgescu. nute în Capitală, în cuprinsul ţării și 

peste hotarele ei, cu clasicismul mu- 
sica] ai marilor maiștrii apuseni. 

Sub înaltul patronaj al M. S. Regelui Ferdinand se institue 
un consiliu de administraţie, format din Alex. Marghiloman, 
Lt.-colonel Lupaşcu, T. Simionescu-Râmniecaânu, etc., precum şi 
un consiliu techinc din musicianii : George Enescu, Alired Alessan- 
dreseu, Alfons Castaldi, Cuelin, D. Dinicu, G. Georgescu, Nonna 
Ottescu, I. Scârlăteseu, etc. 

Ca și organizația fostei orchestre a ministerului de instrucție 
„Societatea filarmonică” are menirea de a fi pusă la dispoziţia 
concepţiilor de merit ale compositorilor români şi a contribui 
prin concertele ei periodice, la cultura musicală românească. 
Prin prestările ei musicale de până în prezent, „Societatea filar- 
monică” a dovedit cu prisosință netăgăduita ei valoare, mai cu 
seamă, prin clasica conducere şi interpretare a musicianului 
George Georyeseu, care, faimă de dirigent, şi-a dus-o peste mări 





www.dacoromanica.ro 


-199 


Şi ţări. Adânc cunoscător al clasicismului, un erudit al musicii 
îmarilor maiştri, G. Georgescu tălmăcește cu deplină realitate 
inspiraţia lor composiţională. 

Paralel cu societăţile simfonice, s'au distins şi societăţile 
corale bărbăteşti şi mixte, cum e „Cercul artistic” dirijat de 
Ed. Wachmann, G. Ştefănescu şi profesorul Mihail Tănăsescu 
în sala Liedertafel. 


Aproape simultan cu societatea filarmonică, în 1919, în 
casă cu No.5 din Str. 
Palatul Justiţiei din 
București, fermentează 
ideia unei societăţi sim- 
fonice, din diletanţi in- 
strumentişti. La acele 
două persoane S. Nico- 
leseu pianoşi Al. Fotino, 
flaut, cari în diletantis- 
mul lor pasional, răs- 
pundeau aproape zilnic 
instinctului lor musical, 
s'au adăugat, din ce în 
ce, nouiaderenţi și în 
aşa număr, încât, în 
1922, ei simt nevoia de 
a se constitui în o so- 
cietate simfonică de a- 
matori-intelectuali sub 
numele de ,,Musica”. 
După o trudnică mun- 
„Că, în 1925, îşi inaugu- 
pează activitatea musi- 
cală publică, cu. primul 
concert dat în palatut 
sindicatului ziariştilor 
din București. Deatunci Simeon Niculescu. 
progresează mereu, cu 
rezultate recunoscute de opinia autoritară a musicianilor români, 
şi, la orice manifestare de pură artă românească, societ. simfonică 
„„Musica” în frunte cu alesul ei Simeon Nicolescu, e chemată a-şi 
presta nu diletantism ci reala artă de interpretare a operilor clasice. 
In 1927 are 135 membrii, având la activul eij14 concerte simfonite. 





La 1 Iunie 1901, un grup de vre-o 40 de tineri entuziaști din 
Bucureşti, în fuunte cu profesorul D. G. Kiriac, înfiinţează so- 
cietatea corală „,Carnien”. La început numai cor bărbătesc, în 
urmă primelor succese'musicale dobândite, atrase elementul 
feminin, devenind astfel un ansamblu mixt. 


www.dacoromanica.ro 


200 


Pe lângă clasicismul lui Palestrina 1), Haendel 2) și trecând 
aproape prin întreaga serie a celebrilor maiştri din apus, se cul- 
tivă, cu deosebire, musica noastră naţională şi musica armo- 
nizată a cântărilor psaltichiei. 

Ca şi acţiunea concertantă a societăţii „,„Doina” din T.-Se- 
verin, profesorul D. G. Kiriac întreprindeacţiunea de înfrățire cul- 
turală în Ardeal. 

La 20 August 
1905, societatea „Car- 
men” concertează la 
Lugoj. Ziarele româ- 
neşti de pe acele 
vremuri, rezervă jx - 
gini elogioase şi pline 
de admiraţie, de iu- 
bire frăţească, aces- 
tor misionaricultiva- 
tori a simțului ro- 
mânesc. Principele 
Leon Ghica, primul 
preşedinte al acestei 
societăți, a contri- 
buit, cu mult inte- 
res, la dăinuirea şi 
progresul acestei or 
panizaţii de artă; 
aflându-se alături de 
Carmenişli, în ori-ce 
întreprindere concer- 
tantă, în ori-ce ma- 
nifestare naţională. 
; l După război, la 
SOOD A O 10901,  refăcându-se 
ansamblul vocal, se 
dă o mai mare exten- 
siune musicei reli- 
gioase, aceasta, mai cu seamă, cu intrarea celui de al doilea con- 
ducător, în persoana profesorului de Conservator George Cucu. 

Fiecare concert coral de produtțiune musicală laică şi reli- 
gioasă, a fost şi este un eveniment evolutiv în mişcarea artistică 
românească. Revistele 4) și cotidianele au rezervat totdeauna 





Dimitrie G. Kiriac. 


1) Giovanni- Pierluigi Palestrina, 1526—1594, unul din cei mai vechi com- 
positori italieni de musică religioasă. 

2) Georg-Friedrich-Haendel, 1685 1759, compositor de musică vocală și in- 
ștrumentală. A compus oratorii, sonate, pentru violină, orgă, piano, orchestră, cte. 

3) Vezi: gazeta „„Banatul” din 27 August 1905. 

4) Vezi : Revista idealistă a lui Holban, ,,Noua revistă română” alui C, Rădu- 
lescu Motru şi majoritatea ziarelor cari simpatizează mişcarea culturală româneaseu. 


www.dacoromanica.ro 


201 


cronici speciale, relevånd mereu opera de cultură sufletească 
pute „„Carmen” o înfăptueşte dela înfiinţarea ei, din 
1900. 


Alături de prodigioasa activitate a carmeniştilor, după răz- 
boiu, la 27 Sept. 1919, din iniţiativa musicianului Marcel Botez, 
ià ființă societ. corală „Cântarea României”. Un comitet diri- 
guitor format din elita intelectuală a Capitalei, împreună cu co- 
mitetul technic format din musicianii: Alfred Alessandreseu, 
]. Atanasiu, Marcel Botez, Alf. Castaldi, Cuclin, D-na Drăguli- 





Marcel Botez. 


neseu-Stinghe, I. Scârlătescu, R. Vrăbiescu, E. Massini, G. Geor- 
„jeseu-Breazu și alții lansează o „chemare” către tineret, reușind, 
astfel, a constitui ansamblul coral mixt. 

Dacă din punctul devedere politic, concertele soc. „Carmen” 
întreprinse în provinciile românești, de peste munţi, au con- 
tribuit la pregătirea sufletelor pentru marea zi a libertăţii na- 
tionale, apoi, după marele război al lumii, soc. „Cântarea 
României”, condusă cu atâta, competenţă de profesorul Marcel 
Botez, prin escursiunile ei concertante în ţările învecinate și 
apusul îndepărtat, a avut misiunea nu numai de a probă 


www.dacoromanica.ro 


202 


renumele artei româneşti, dar, mai mult, a contribui la con- 
solidarea păcii şi prieteniei între popoare. 

In Capitală mai există societățile musicale „Lyra” şi 
Hora” înființate prin hărnicia inepuisabilă a institutorului 
Juarez Movilă, care prin competența sa musicală a reușit să 
contopească societățile „Trompeta“ și „Asociația generală mu~ 
sicală” într'o „orchestra simfonică a sindicatului general musical’ 





Juarez Movilă. 


din București, care s'a şi produs într'un mare concert simfonic la: 
19 Sept. 1919. în grădina „„Cărăbuş” sub conducerea directorului 
conservatorului Nonna Otescu. 

In 1915, profesorul Georgeseu-Breazu, în colaborare cu 
Cezar Th. Pascu, este făptuitorul reuniunii „Asociația musicală 
peniru popularizarea cântărilor patriotice şi religioase”. Corul 
religios al acestei asociaţii format din 120 bărbaţi, s'a și produs- 
cu prilejul sfințirii bisericii din cartierul Floreasca-București, în: 
Octomvrie 1915. 


www.dacoromanica.ro 


ASOCIAŢII MUSICALE IN CENTRELE JUDEŢENE ALE 
MUNTENIEI. 


La AZUGA, în 1898, o societate filarmonică formată din func- 
ționarii, lucrătorii şi lucrătoarele fabricei de postav, ia ființă prin 
stăruința Dr. C. Popescu, preot Athanasiu, Ioan Babeş şi Ion Comă- 
nescu. Corul instruit şi condus de profesorul de musică G. Stratt re- 
purtează succese în arenele romane din Bucureşti în 1910 şi la Si- 
naia cu concertul dat în onoarea prințului moştenitor austro-ungar. 

La BRĂILA, în 1884, din iniţiativa lui G. Cavadia, Mihai- 
lidis, Petzalis, Th. Drossimo și A. de Bini, înființează societatea 
filarmonică „Lyra”. 


GEORGE CAVADIA, 


Unul din pionarii diletanţi ai culturii artistice brăilene, e 
“vestitul G. Cavadia. Dotat cu un deosebit spirit de creație com- 





George Cavadia. 


posițională, cu o superioară cultură generală şi musicală, cu o 
superbă voce de bariton, Cavadia nu e numai promotorul miş- 


www.dacoromanica.ro 


204 


cării culturale brăilene, dar unul din marii cântăreți cari deter- 
mină succesele întreprinderilor artistice ale aristocrației bucure- 
stene de pe la 1880 — 1884. 1) 

Vocea sa de o remarcabilă intensitate — de la gravitatea 
basului şi până'n registrul al 2-le de tenor—a răsunat şi a 
desfătat atâtea generaţii nu numai în cuprinsul ţării dar chiar 
în îndepărtatul Neapole, Paris, Madrid şi Nissa Cronicarii 
vremii îl aseamănă, în valoare vocală, cu Tamberlick, Faure 
şi Carusso. 2) 

In composiţiile lui nu-i nimic silit, totul curge lin, purcede 
firesc, inspiraţia lui fără a avea un suflu prea puternic, e vie 
şi înoește necontenit. Musica lui e dominată de o veselie veșnic 
tânără ca şi întreaga lui viaţă. 

Romanţele lui au pătruns în spiritul poporului nostru. Cu 
ele lăutari: noştrii. i-au întins popularitatea peste hotarele 
vechiului regat, în Basarabia, Bucovina şi Ardeal. Piesele : 
Unde eşti? Alinta, Două roze, Despărțirea, Umbra, Sărutatul, 
Dă-mi pace, Dor de răzbunar., Adio, visul, Te iubesc, Luna mea, 
etc., etc., i-au creat această faimă. 

O bună parte din opera sa a fost dată publicităţii treptat, 
odată cu creaţia ei. Mai târziu editorul Jean Feder din Bucu- 
reşti i-a publicat o colecție de 23 ,,Melodii peniru voce şi 
piano”. 

Bogai, mare proprietar agricol, fără altă ocupaţie decât 
acea de consul a! Spaniei, subt imperiul consideratiunilor de 
care se bucura arta în aceste vremuri nu preă îndepărtate, de-şi 
cu aceste înalte calităţi scenic: Cavadia n'a practicat, decât 
diletantismul. De aceia, cu drept cuvânt, spune C. D. Anghel: 
„Ce păcat pentru arta română că omul acesta, atât de înzestrat 
cu daruri, nu s'a născut și cu darul sărăciei”. 

Totu-şi acest mare suflet de artist a avut grija ca, div 
averea sa, să testeze oraşului Brăila mijloacele necesare pentru 
clădirea şi întreţinerea unui institut musical. 

Desideratul său testamentar a foct îndeplinit de societatea 
musicală brăileană „Lyra”. 


La BUŞTENI-Prahova, în 1895, e un cor religios condus 
de învățătorul A. M. Mihăilescu. 

La CĂLĂRAŞI, o acţiune culturală, pe teren musical, s'a 
evidențiat de multă vreme, fie 'n judeţ fie 'n oraş. Invăţătorul 
Marin Peliun, pe la 1890 desfăşoară o vrednică musicalitate, ca 
organizator de coruri laice şi bisericeşti din elemente rustice. 


D Vezi: „Bucurestii de altă dată“ de C. Bacalbaşa p. 298. 
2) Vezi: Rev. „l'lacăra“ An. III No. 16 din Febr. 1911. 


www.dacoromanica.ro 


20â 


In oraş însă, în ultimul timp, un vajnic regenerator al su- 
fletului românesc, un cultivator al moralei sociale, e netăgăduit, 
profesorul Calistrat Popărăseu. Din -inițiativa sa, din inepuisa- 
bilul său dor de acţiune artistică, pe la 1912, înfiinţează societatea 
musicală „Freainătul”'. Cu corul acestei societăţi, pe lângă po- 
pularizarea compositorilor români, şi, cu deosebire, a cântecului 
naţional, prin acţiunea sa corală escursionistă, a contribuit 
la îndrumarea păturilor sociale spre o cultură civilizatoare. 
De aceia scriitorul obiectiv al monografiei Călăraşilor şi al 
jud. Ialomița nu va putea trece cu vederea contribuţia 
culturală a societăţii ,,„Freamătul” din epoca lui Calistrat 
Popărăscu. 

La CAMPINA, în 1906. iniţiativa particulară determină 
înfiinţarea societăţii corale ,,G. Musicescu” sub președinția lui 
N. Filipescu şi conducerea musicală a profesorului Gh. Stratt, 

La CAMPULUNG-Muscel, încă din 1847, Costache Arieeseu 
influenţat, de sigur, de musica lui A, Fleehtenmacher, crează o 
trupă de artiști-cântăreţi cu care urma să reprezinte vodevilu- 
rile lui V. Alexandri. Ceeace înseamnă că, dacă un curent musical 
se desvoltă, mai târziu, din ce în ce, începutul lui C. Arieeseu a 
avut urmările lui binefăcătoare, căci la 16 Dec. 1900 societatea 
musicală „Carmen Sylva” în care diletantismul musical e repre- 
zentat prin d-rele Vlădeseu, Zoe Warlam, d-nii I. Ţăranu, C. 
Popovici şi alţii, prezintă o organizaţie de musică vocală și in- 
strumentală destul de temeinică. 

La CAVARNA, în ultimul timp, după război, profesorul de mu- 
sică Neculai Ioneseu, conduce un cor religios şi societatea filarmo- 
nică Tinerimea”. Ţinând seama de popularitatea eterogenă al ace- 
stui orășel, serbărileşi concertelecu caracter național date de aceste 
asociaţii artistice, influenţează vădit asupra sufletelor înstrăinate. 

La GIURGIU, în 1902 e societatea filarmonică „,Lyra”. In 
prezent acţionează frumos soc, „Cântarea Dunării”? condusă de 
profesorul Anghel Bărbulescu, 

La PLOEȘTI, prin stăruința diletanţilor musicali: farmacist 
V. Livoysehi, I. Gavrilescu, Paloni, Boris Coffer şi alţii, la 15 
Febr. 1908, ià fiinţă societatea musicală Excelsior”. iar la 1902 
fiinţează societ. musicală ,,Doina Prahovei” care fiind sub aus- 
piciile „Ligii culturale” a dat frumoase rezultate sub instrucţia 
şi conducerea profesorului I. C. Danieleseu. 

Mai târziu a luat fiinţă societ. ,,Cercul musical” refăcută, de a- 
celaș stăruitor profesor, în societatea actuală ,„,Freamătul todrului”. 

La RAMNICUL SĂRAT în 1898, e societatea filarmonică 
înfiinţată din inițiativa d-rului Oetav Blasianu. 

La TULCEA acţionează frumos societ. musicală ,„,Armonia” 
de sub conducerea profesorului de musică Spacovici înfiinţată 
în 1901. Cu succese similare a continuat societatea şi sub con- 
ducerea succesorului <ău, profesorul Gh. Zavalide. 


www.dacoromanica.ro 


206 


La CONSTANȚA, până înanul 1916 există şi activează cu 
vădit progres reuniunea corală ‚Gavriil Musicescu“ înființată 
„Şi condusă de profesorul lon Baston. 

La TURNU SEVERIN, unde, în 1897, erau trei societăţi 
musicale străine: germană, sârbo-slavă şi israelită și ca un 
reflex al marilor centre artistice româneşti, profesorul de musică 
Ioan Paulian, înfiinţează la 5 Decemv. 1897, o societate corală 
românească cu numele de „Doina. Ca ori unde, din 
cauza susceptibilităţilor sociale,această înfăptuire nu putea să 
aibă loc fără sprijinul celor cu simț democratic. De aceia și 
întocmirea musicală a por- 
nit, nu de sus, nu din pă- 
tura inteligenţii culturale, 
cum, de altfel, s'ar fi cu- 
venit, ci cu lucrători din 
şantiere, din atelierele gării, 
mici funcţionari, etc., s'a 
putut realiză ceeace, până 
atunci, profesorul I. Pau- 
lian, idealizase. 

Urmările primei activi- 
tăţi ale ,„Doinei” s'au văzut 
la 2 Mai 1898, când, cuun 
cor format din 30 de mem- 
brii, alăturat de sprijinul 
musical al d-rei Luiza 
Urdăreanu (violina), Vor- 
voreanu (piano) Alice Că- 
lugăru (voce), Eugenia 
Călugăru (mandolină), Ly- 
dia Racanie și d-] Poroi- 
neanu, concertează cu un 
repertor în mare parte 
național. 

Până în anul următor 
1899, progresele erau mereu 
crescânde, mai cu seamă că, de astă dată ,„,Doina” îşi asigurase 
şi sprijinul entuziastului director alliceului „Traian” I. Costeseu. 
De aceia, la aniversarea societăţii „,„Doina” din 19 Noemvrie 
1899, sărbătoreasca manifestare a membrilor societăţii a fost, 
cu deplin merit, adresată acestor doi protagonişti. 

Cea mai plastică acțiune românească a fost, însă, întreprin- 
derea musicală cu caracter de unificare a sufletului românesc, 
ce, profesorul I. Paulian, propunându-și, a înfăptuit-o în Ardeal. 

In zilele de 21, 22, 23 şi 24 Aprilie 1902, soc. „Doina” 
escursionează în Banat, la Caransebeş și Lugoj. Intâlnirea cu 
fraţii noştri a fost ultima expresie de cordialitate, iar con- 








I. Paulian. 


www.dacoromanica.ro 


207 


ferinţele şi concertele au reînviat sufletul românesc, pe acele 
locuri şi în acele vremuri, pentru legătura frăţească de mai târziu. 

De acţiunea românească a ,„,Doinei” și-a reamintit cotro- 
pitorul milenar._ Marele război a oferit prilejul de răzbunare, 
şi, ca urmare, entuziastul naţionalist dela 1902, profesorul I. 
Paulian, tocmai peste 15 ani, a trebuit să plătească cu suferinţi 
trupești şi cu exil, curajul său și iubirea sa de patrie şi neam, 
manifestat în memorabilele zile din 1902. 

Ziarele și revistele contimporane, de ambele părți ale Car- 
paţilor, i-au remarcat, elogios, fiinţa de apostol şi martir al nea- 
ului, iar revista „Foaia Diecezană”"!) din Caransebeș, într'unu 
istoric al societăţii „Doina” redă, ca un real document al vii- 
toarelor generaţii, pilda de muncă și abnegaţia de sinea acestui 
neînduplecat luptător pentru cauza neamului. 


1) Vezi No. 6, 7 şi 8 din Febr. 1927. 


www.dacoromanica.ro 


CAP. VII. 


ORIGINA CORURILOR BISERICEȘTI 
DIN MOLDOVA. 


A , sua ni i : 
Ap usica corală armonică, în cursul vremurilor inconștiente 
p | } de valoarea culturii musicale, era cu totul necunoscută. 
Y Acea unisonică, însă, se putea auzi, cel mult, în cate- 
Q dralele episcopale şi mitropolitane, pentru care, chi- 
"9  riarhii din acel timp dădeau imbold stăruitor pentru 
ca această latură a activității bisericeşti să ia mereu desvoltare. 

La 1632, pe lângă principe, erau lăutari şi un cor de mu- 
sicanți, cari, în limba românească, viersuiau, din gât plin, cântece 
naționale. Juxta Vayvodam citharoedi et musicorum chorus erat, 
qui Valahia lingua patrium carmen pleno gutture cantabani. 2) 

Ceea:ce înseamnă că, pe la începutul secolului al XVI-lea, să fi 
fost coruri formate din copii de casă, cari cântau probabilîn uni- 
son, complectându-şi melodia cu armonia bizară a lăutarilor ală- 
turaţi. 

Pentru istoricul acestei laturi mnsicale a Românilor, ar fi 
fost, de sigur, interesant, ca să ne îi păstrat măcar câteva din 
acele cântece naţionale, cari, probabil, se cântau încă și la 9 
Februarie 1653, când, arhidiaconul Paul de Alep, în călătoria sa 
cu patriarhul Macarie de Antiohia, prin țările române, descriind 
amănunţit parada religioasă cu care a fost întâmpinat la biserica 
Sf. Sava din lași, găzduirea şi petrecerile, ce li s'au oferit, ci- 
tează desfălătoarea cântare a copiilor de casă a Beiului, cari se 
întreceau între ei ca să desfăteze pe ascultători. 

Această stare a musicei armonice vocale, dăinueşte multă 
vreme, căci, dacă pe terenul instrumental, lăutarii şi mehter- 
hanelele, progresau mereu, de musica cea corală şi, mai cu seamă, 
corală bisericească, mı se interesa nimeni. 

Pe timpul ocupaţiei rusești, guvernatorul provizor al Mol- 
dovii ?), generaluJ-Major Cuşnicov, la 3 Martie 1808, cere, mitro- 
politului Serapion din Kiev, trimiterea funcţionarului dicaste- 
riei, Ghetoponov, cunoscător în ale musicei armonice, ca să în- 
fiinţeze un cor bisericesc la Iași. 

De reznltatele acestui demers, documentele cercetate în 


1) Vezi: Almanahul musical 1876, de Th. Burada. 
1) Vezi: Arhiva senatorilor din Chişinău, de R. Rosetti, în An. Ac. Seria 
TI, Tom. 32. 


www.dacoromanica.ro 


209 


acest domeniu, nu piecizează nimic. Pe ta începutul sec. 19-lea 
să fi existat un cor la mânăstirea Neamţ, care era instruit pe nota- 
ţiunea musicală numită sinodală 1. Poate că încercări de ase- 
menea natură și fără rezultat s'au mai continuat ; fapt e că cele 
întâi încercări corale se fac la gimnazia Vasiliană, apoi, abia la 
1 Martie 1844, profesorul Alexandru Petrino înființează un cor 
vocal la seminarul „„Veniamin” din Iași, care, încurajat, apoi, de 
primele sale succese în această direcție musicală, înființează, 
la 2. Iulie 1847, cel dintâi cor în oștirea Moldovii. 

Realizarea lui A. Petrino n'avu viaţă; la 1848 se des- 
ființează tot ce cra armonic în biserici. Sărdarul A. Petrino, 
fusese, în acelaș timp, şi profesor la conservatorul filarmonic 
din Iași, pentru care, în 1850, tipărește în institutul ,„,Albina” 
a lui G. Asachi, Gramatica de musică vocală. 

Dela acest frumos început, nevoia unei reforme, în musica 
cultului bisericesc, se simţea tot inai mult. Dacă, totuși, întâr- 
zierea dăinuia, era lipsa specialistului care să-și iă răspunderea 
și să asigure reuşita întreprinderii. 

După zece ani, la 1854, Gheorghe Burada, cu ajutorul moșului 
său, boerul Evdochim Ianov, un pasionat pentru musica corală, 
ca unul ce auzise cele mai bune coruri bisericești în Rusia, 
reușește să înființeze un cor vocal religios, care cântă liturgia, 
pentru prima dată, în ziua de Sf. Gheorghe (23 Aprilie 1854), în bi- 
serica „Sfinţii Atanase și Chiril” din Iaşi. In urma acestui început, 
corul condus de Gh. Burada, a cântat alternativ în bisericile ieșene. 

Tatăl lui Gheorghe, Vornicul Tudurachi Burada, îi pusese la 
dispoziţie, pentru studiile corului, casele sale din strada Sărăriei. 
La conducerea corului a urmat apoi Paul Hett și Ed. Hiibseh. 

Pe la finele anului 1863, mitropolitul Calinie Mieleseu al 
Moldovii, pătruns de binefacerile şi progresele musicei armonice 
în biserică, organizează un internat pentru copii-cântăreţi, cari, 
întreținuți şi supraveghiaţi special pentru „păstrarea sănătoasă 
a vocii lor, să-i poată întrebuința cu folos în musica vocală co- 
rală a mitropoliei. Instruirea corului, format, la început, din 12 
copii și şase bărbaţi 2) se încredinţează lui Dimitrie Vestali, care 
era pedagogul și profesorul-instructor al acestor copii; iar con- 
ducerea generală a fost încredinţată lui Gheorghe Burada °). 

La început mare era mirarea credincioșilor când auzeau 
în biserică un cor de musică europeană. Mulţi, deprinşi numai 
cu cântările psaltichiei, se scandalizau și considerau corul ca 
musică păgânească. 

Aci, în corul mitropoliei, Gheorghe Burada, concepe o serie 


1) Vezi: revista Arta” 1893. 

2) Vezi: capitolul ,,Vornicul Tedodor Burada şi fiii săi”. 

3) Intre cei şase bărbaţi la vocile de tenor și bas cra şi vestitul bas octavisi Petru 
Nomen, care coboră uimitor de profund până la contra Do sub portatio, în cheia de Va. 


Mihail Gr. Posiuşnicu. Istoria Mausicei la Români. 14 


www.dacoromanica.ro 


210 


de -composiţii de musică corală religioasă, care, până Ja, 1876, 
au format repertorul de bază al corului religios mitropolitân. 
Grigorie I. Gheorghiu, tenorul acestui cor, şi profesar Ja 
„Seminarul Veniamin” martor ocular al acestor împrejurări, 
în cartea sa ,,Corul lui Musicescu” spune : „De fapt, ca să fim 
drepți, corul miiroplitan nici nu ne-a făcut dovada uredniciei sale 
decât după 1876. Pricina era lipsa de continuitate în conducere. 
Sefii corului s'au schimbat des: Gh. Burada 1864—1866; D. 
Vestali 1866—1868, Gh. Burada 1868—1870. Apoi, după moartea 
lui Burada, au condus 
pa REPRAK SIR Gh. Dima, profesor de 
hi | principii la conservator 
1870—1871 ; Petru Sie- 
tescu 1871 — 1873, apoi 
iarăşi Gh. Dima până 
la 1876, când conduce- 
rea corului o ià Gavriil 
Musicescu”. 

Dela această dată, 
1876, aceasta instituţiu- 
ne amplificându-și acti- 
vitatea şi cu musica 
laică, clasică și, mai cu 
seamă, națională, devine, 
până la 1903, cel mai 
sclipitor focar de cultură. 
naţională, ducându-şi 
faima până peste hota- 
rele ţării, prin contribu- 
ţia ce a adus-o, înfăp- 
tuirii unităţii naţionale 
româneşti de pretutin- 

Dimitrie Ionescu. deni?) 
Urmaşii lui G. Musi- 
ceseu, dela 1903 înainte, profesorii Grigorie Gheorghiu și D. Di- 
mitriu au luptat mereu pentru menținerea faimei acestui cor. 

Alături de mişcarea musicală susținută de Gheorghe Burada, 
peste puțin timp, la 1868, se înființează, sub conducerea lui 
Gheorghe Arbore, un cor religios pentru bisericile sf. Lazăr şi 
Nicorifa din laşi, care funcționează până la 1877, când trece pe 
seama hisericei sf. Neculai domnesc, iar cu prilejul dărâmării 
acestei biserici, la 1884, corul se desfiinţează, după cea fost 
condus succesiv de N. Neculau, profesorii: Ştefan Vasilian, Petru 
Sfeţescu şi cel din urmă Dimitrie Ioneseu. 

Cam odată cu prima iniţiativă a lui Gh. Burada, la mânăs- 





1) Vezi : Capitolul „Viaţa şi opera lui Gavriil Musicescu” din acest volum. 


www.dacoromanica.ro 


211 


tirea Neamţ, profesorul loan Cart, trimis din București, se în- 
cearcă a alcătui un cor de călugări. E, hotărât, oprit de stareţul 
Gherasim, care faţă de 16 martori, părintele Dosoftei cântărețul 
şi Vladimir cântăreţul, spune că nu va îngădui în biserică, 
cântări armonice 1). 

Biserica Sf. Spiridon din laşi, nu se puteă să rămâie în urma 
progresului înfăptuit de celelalte biserici, de aceia Eforia aşeză- 
mintelor ei contribue cu stăruință şi cu subvenţiunea necesară 
la crearea unui cor religios, pus sub conducerea lui I. Vestali, 
care, cu colaborarea vestitei familii de cântăreţi fraţii Vasile, Ilie 
și Gheorghe Scorpan, tenori distinşi, bașii Ioan Cortez şi Ioan 
Colceag şi alţii, întreține fiinţa acestui ansamblu, una din 
podoabele serviciului liturgic bisericii „Sf. Spiridon“. 

Valoarea musicală a acestui ansamblu, a crescut şi cu suc- 
cesorii musiciani profesorii Titus Cerne şi Teodor Teodoreseu. 
Astăzi e în continuu progres sub conducerea musicianului 
Antonin Ciolan. 

La 1902, se înfiinţează pentru biserica „Buna Vestire” un 
cor de vre-o 30 de persoane, care, aproape onorific, face servicii 
sub conducerea musicului-diletant N. Cristescu. 


EVOLUŢIA MUSICEI SIMFONICE ŞI A REUNIUNILOR 
CORALE IN MOLDOVA. 


Până la unirea principatelor, am văzut că, îri răstimpuri, la 
epoci destul de distanţate una de alta, se produsese manifestări mu- 
sicale destul de apreciabile. Odată cu întronarea domnitorului Al. 
Cuza, o reformă se produce sub ministeriatul de eulte a lui Mano- 
lache Costache. Conservatoarele de musică iau fiinţă şi, potrivit 
produsului lor musical, curentul prielnic se desvoltă din ce în ce. 

Paralel cu fiinţa corurilor religioase, o mişcare de cultură 
artistică se produce şi în pătura intelectuală a societăţii Ieşene. 

Pe la 1864, se găsea în Iași o societate de musică instrumen- 
tală, formată din instrumentiști străini, la care se afiliase şi cei 
câţiva români în persoana lui George Burada, Francise Caudella, 
şi alții. Stampila societăţii aveă forma rotundă şi cu următorul 
conţinut : Muzygzne czesko-polskie towarzyslwo „,FHarmonia” 
Iassach. Stampila se află pe un manuscris musical autograf al 
lui George Burada?). 


1) Vezi: Comunicarea R. Rosetti, Anal, Ac. S. II. Tom. 32. 

2) Manuscrisul, obţinut de la d-l Braşcu proprietarul magasinului de mu- 
sică din Iaşi, e în posesiunea autorului acestui volum și conţine „Uvertura na- 
“ţională” de I. Heriner, aranjată de. G. Burada, pentru patru viori, două viole 
şi două cello. 





www.dacoromanica.ro 


912 


Sia 


In anul 1868, se constilue socielalea filarmonică musicală, 
care, după o activitate asiduă, reușeşte ca, la 14 Ianuarie 1869, 
să-şi dee primul ei concert vocal şi, instrumental care însă, din 
nefericire, a fost și ultimul. 

Totuşi, cei pătrunşi de focul artei, nu-şi pierdură nădejdea. 
La 1873, în casele din curtea bisericei „,alpalari” din Iaşi 
din imboldul câtorva profesori și'diletanţi : Ştefan Vasilian, Petru 
Victor, Cheşeu, Wiszniewsehi, Stamati, Prat şi alții, se reînfiin- 
țează din nou, societatea filarmonică, După vre-o doi ani, are 
aceiaşi soartă, se desfiinţează. 

După o epocă de criză artistică, prilejită de războiul inde- 
pendențţii, 1877, şi de desfiinţarea conservatorului, din iniţiativă 
musicianilor, dr. Otremba, Ed. Caudella, Const. Gros, Theodor 
Aslan, Const. P. Constantinescu şi N. Gr. Şuţu, se înființează, în 
1880, „,Societatea lirică”. 

Față de competenţa acestor iniţiatori, „societatea lirică” 
reuşeşte ca, în scurtă vreme, să reprezinte opereta Vindecarea 
fără reţetă sau Medecine sans Medecin cu musica de Hérold. La 
succesul desăvârşit al întreprinderi musicale au contribuit mem- 
brii „societăţii lirice” în persoana cântăreților artişti Const. 
Ivaşeu, Ion Conţu, Ion Dumitreseu tenor, Anast. Petrovici ba- 
riton, Matilda Vasiliu şi Maria Tomaziu. 

Cu tot progresul, ce-l realizase prin colaborarea ei cu soc. 
dramatică, reuşind astfel a reprezenta o serie de opere comice 
ca Fiica regimentului, Somn bun şi altele, totuşi, din cauza neîn- 
ţelegerilor, a intrigilor, se desființează și această societate, pentru 
ca, poate, mulţi din chiar membrii aceleaşi societăți, reveniţi 
la alte sentimente şi judecăţi, cari copleşeau intriga şi răutatea, 
la 10 Decemvrie 1884, să se reconstitue, din nou, în o societate 
musicală cu titlul „Amicii artelor”. 

De data aceasta însă, având în vedere garanţia solidităţii 
ce o oferea seriozitatea, şi, mai cu seamă, sprijinul material al 
imiţiatorilor societăţii „Amicii artelor”, formată din aproape 
vre-o 300 membrii, promitea o situaţie înfloritoare, întru cât 
fondurile adunate îi asigurau trăinicia pe multă vreme. 

D-l Rud. Şuţu, în simpatica sa lucrare istorică „Iașii de o- 
dinioară” vorbind şi de această societate, menţionează, între 
meinbrii ei, pe următorii: I. Bogdan, A. Nanu, Lt.-colonel Ma- 
caroviei, C. Zirra, ca membrii ai comisiei financiare, iar ca mem- 
brii activi : principele Gr. M. Sturza, preşedinte. Alex. Gr. Şuţu 
vice-preşedinte, apoi membrii : €. P. Constantiniu, Gh. Seheletty 
fost profesor la conservator, un distins musician, Gh. Pavloii, 
Nicu Ghiea, Gh. Roiu un pasionat diletant musical, dr. F. Ciurea, 
Nicu Gane literat, Ed. Caudella, Wilhelm Humpel, Gr. Cobâlee- 
seu, Gavriil Musicescu, Const. Climeseu, Const. Gros, T. T. Bu- 
rada, Mihail Galino, dr. A. Peride, N. Meșederu, N. Luchian, Gh. 
Panaiteanu, Miron Pompiliu, Emil Maeseu, Const. Cerchez, 


www.dacoromanica.ro 


213 


Em. Bardasare, N. Bădărău, căpit. A. Munteanu şi mulți 
alții. 

Pe lângă producțiunile musicale de tot felul, societatea 
„Amicii Artelor”, a mai creat, pentru membrii societății, şi cursuri 
gratuite de musică vocală şi instruinentală, sub conducerea lui 
G. Musicescu și Ed. Caudella, cursuri cari aveau loc în încăperile 
sediului acestei societăţi, din casele Ghica din Str. Banu, unde 
astăzi e instalat Conservatorul de musică şi artă dramatică 
din Iaşi. 

„Amicii artelor” e una din cele mai frumoase amintiri ale 
Iaşului. Acolo se 'ntâlneau toţi iubitorii de frumos, acolo dom- 
nea armonia cea mai desăvârșită, acolo nu se cunoștea ce în- 
seamnă târguială, intrigă şi nedemniţate, In scurt, societatea 
„Amicii artelor” a fost prima în genul ei, care, pe acele vremuri, 
m'avea pereche în toată ţara. 


La 1899, din iniţiativa profesorilor Titus Cerne, Alex. Au- 
rescu, şi D. Atanasiu, se înființează „Asociaţia generală a arti- 
ştilor din Iaşi” îinpărţită în sccţiuni: pictură, literatură, dramă, 
arhitectură şi musică. 

Activitaiea acestei asociaţii s'a mai evidențiat, prin valo- 
rificarea artei. contribuind, moral şi material, la încurajarea 
şi susţinerea membrilor talentaţi în musică şi pictură. S'a 
distins, de asemenea, prin iniţiativa culturală desfăşurată cu 
prilejul sărbătoririi bărbaţilor neamului, I. Burada, Ed. Caudella 
şi G. Musicescu, cu care prilej, opinia publică a putut cunoaşte, 
în de aproape, opera musicală a protagoniştilor artei româneşti, 
scrisă şi tipărită în cele trei broşuri cu titlul Jubileul „Eduard 
Caudella” Jubileul „T. T. Burada” şi festivalul „G. Musicescu”. 

De asemenea, pentru a contribui la cimentarea legăturii 
frăţeşti italo-română, cu prilejul morţii marelui G. Verdi, 
asociaţia artiştilor organizează în memoria lui, un festival ar- 
tistic musical, iar viaţa şi opera sa o publică într'o broșură cu 
titlul de „Festivalul lui Verdi”. Toate aceste lucrări se dato- 
resc, în mare parte, muncii şi interesului depus de secretarul aso- 
ciaţiei, prof. A. D. Atanasiu, şi cu colaborarea profesorilor 
Alex. Aurescu, Em. Bardasare şi alții. 


La 14 Noemvrie 1902, din iniţiativa profesorilor Praja A. 
loan, T. Bereseu, Vasile NXegruţi, D. Dimitriu. cu colabcrarea 
învăţătorilor neamului. a marelui învăţat Vasile Bogrea, se înfiiu- 
țează „Societatea de musică şi gimnastică”, 

Scopul societăţii, conform statutelor, e de a desvolta și 
întreţine gustul pentru musică, pentru diferite feluri de exer- 
ciții fisice şi precum şi a răspândi aceste deprinderi în afară. 
Societatea e condusă de un grup de intelectuali, profesori, con~ 
stituiți într'un consiliu de 11 membri. 


www.dacoromanica.ro 


214 


De asemenea directorul conservatorului din Iaşi, Enrico 
Mezzetti, organizează o orchestră simfonică cu care, timp de 
două luni, în vara anului 1906, acţionează cu succes în casinul 
din Constanţa ; iar pe la 1911, instrueşte şi conduce societatea 
corală ,,Musica” de sub preşidenţia melomanului T. Jellea, a- 
vând sediul în localul societăţii de gimnastică, sport și musică. 
Timp de doi ani s'a produs frumos. Inevitabilele intrigi au avut 
totuşi puterea să distrugă 
ceiace un suflet entuziast 
crease cu atâta dor de 
muncă. 

Cauzat de faptul că în 
Iaşi, în 1917 şi 1918, se 
concentrase cele mai de 
seamă elemente musicale, 
un grup de musicali, con- 
stituesc societatea simfo- 
nică „G. Enescu”, care, în 
scurtă vreme, musical- 
minte, desfăşoară o frumosă 
activitate culturală, dând 
câteva zeci de concerte 
simfonice în centrele Mol- 
dovii întregite, Buco- 
vina şi Basarabia, concerte 
conduse, cu toată măestria 
de G. Enescu, Mircea Dâr- 
san, M. Jora și Antonin 
Ciolan. 

La 1918, ministerul ar- 
telor subvenţionează cu 50 
mii lei, iar la 1920, suma 
e mărită la o sută de mii 
lei. Dar se vede că nu e dat, 
vitregitei capitale a Mol- 
dovii, să sălășluiască în ea creaţii artistice româneşti, instituţii 
de artă, de o dăinuire trainică, care, din generaţie în generaţie, 
să desvolte şi să ne cultive simţirea pentru tot ce e al nostru, 
din sufletul nostru ; căci, nu mult, după o scurtă glorie a Iaşului, 
o diabolică intrigă distruge, dintr'odată, tot ceeace œ mână de 
energii artistice crease. Subvenţiunea e suprimată, elementele 
de merit împrăştiete, creându-se, astfel, bietului Iaşi, o stare 
de inferioritate artistică nemeritată. 








Enrico Mezetti. 


www.dacoromanica.ro 


CORURI BISERICEȘTI IN CENTRELE JUDEŢENE 
DIN MOLDOVA. 


Nu mult după această remarcabilă manifestare musicală 
din centrul Moldovii, în orașele provinciale încep licăriri, mici 
începuturi de organizaţie musicală laică și religioasă. , 

In TgNEAMŢ, pe la 1879, deşi un centru cultural destul 
de redus, totuşi, Ioan Poseseu, reuşeşte, să formeze, pentru puţin 
timp, un cor religios. De 
sigur că lipsa elementelor, 
dar mai cu seamă, lipsa 
unui expert în materie a 
lăsat acest târgușor de pe 
vremuri, fără nici o ma- 
nifestare musicală, până 
târziu. Abia la 1912, pro- 
fesorul-pensionar B. Ana- 
staseseu cunoscutul fol- 
clorist musical şi armoni- 
zator al cântecului 
popular, numai din pa- 
tima sa musicală, fără 
nici un ajutor bănesc, 
reuşeşte să organizeze o 
asociație corală laică și re- 
ligioasă,în care se distin- 
gea soprana solistă, D-na 
Mrejeru ?). 

In celelate orașe, odată 
cu înființarea catedrelor 
de musică în gimnazii, 
profesorii respectivi îşi 
extind acţiunea extraşco- 
lară şi în direcţia coru- 
rilor religioase. In cele Şt. Ionescu, 
mai multe cazuri, însă, 
fără izbândă, din cauza lipsei de sprijin moral şi material 
din partea autorităţii indicate a susține întreprinderile de ordin 
moral și cultural. Dacă, în unele oraşe, s'a făcut ceva în această 
direcţie, şi mai cu seamă în aşa vremuri, aceasta se datorat 
elementelor cu cultura deplină, elementelor pătrunse, de folosul 
sufletesc ce-l creiază muzica.. 








1) Ştiri comunicate de B. Anastasescu, 


www.dacoromanica.ro 


2i6 


La DOROHOI, câţiva intelectuali conştienţi de valoarea 
artei în educaţia sufletului creştin, în frunte cu loan Coroi, Gh. 
Gh. Buryhele, pe la 1884, însărcinează pe proiesorul de musică 
Stefan Ioneseu să formeze un cor religios. Ajutat real, în acţiunea 
sa, reușește să creeze din corul său, o necesitate nediscutabilă 
în serviciul bisericei dorohoene în aşa mod, încât între slujitorii 
altarului acelor două biserici, se crease un antagonism, cauzat 
de faptul că biserica cea fără cor, rămăsese și fără credincioşi. 

Ina doua îază de perfecţionare, între anii 1907—1913, acest 
ansamblu religios, graţie sprijinului acordat de primarul Gh. 
Varcu, pe lângă musica 
religioasă şi națională, 
ajunsese a executa, cu 
deplin succes, operile cla- 
sicilor medievali. 

Aprecierile unuia dintre 
regeneratorii culturii no- 
astre naționale, fostul mi 
nistru Spiru Haret, con- 
siderase acest cor ca un 
puternic focar de cultură 
sufletească în nordul Mol- 
dovii 1). 

La BOTOŞANI, în a- 
cest centru al vechii 
pravoslavnici boereşti, în 
oraşul nobilimii cu pre- 
tenţiuni de progres cul- 
tural, cu toată truda pri- 
ceputului organizator de 
musică armonică, nu s'a 
găsit acel iubitor de artă, 
, acel pios creştin, care fiind 

Gh Marcu. în fruntea treburilor oră: 

a. | șăneşti să judece că a 
sprijini real și cu temei o instituţie de cultură musicală biseri- 
„cească, este a face operă naţională, operă de edilitate publică. 

Toată truda depusă de priceputul musical, institutorul 
Ioan Popoviei-Puiu, ca şi urmărtorii lui în a creà ceva demn de 
trecutul acestui oraş, a fost zadarnică. 

„La VASLUI, la 4 Aprilie 1891, se înfiinţează ce) întâi cor 
bisericesc de profesorul de musică Teodor Mihăilescu, devenit 
mai târziu arhiereul Teofil Mihailescu, locotenent al Episcopiei de 
Argeş. Infăptuirea aceasta musicală fără nici un mijloc de durabi- 








1) Vezi: Musicalitatea Doroboiului în Revista Moldonii din 1921. 


www.dacoromanica.ro 


217 


litate, fără nici un sprijin al autorităţii, s'a desfiinţat, pentru ca 
abia după vre-o 14 ani să renască în condițiuni de anemie ce nu 
se cuvenea. 

Exemplele citate la Tg.-Neamţ, Dorohoi și Vaslui demon- 
strează, destul de evident, care a fost şi este încă mentalitatea 
opiniei românești, când e vorba să cultive prin musică, credinţa 
şi sufletul creștinului ortodox. 

Rari au fost bărbaţii, laici sau clerici, cari să se intereseze 
în de aproape, de acest fel de manifestare religioasă. Singuri, 
cari au rămas cu dorul neştirbit de a lucra, în acest ram musical, 
sunt profesorii. de musică, împrăştiaţi pe întregul întins al ţării. 

Se vede că o aversiune există, nu faţă de musica armonică 
religioasă ci, faţă de calitatea de a cânta întrun local sfânt, în- 
tr'un cor al bisericei. E aceiași susceptibilitate socială, dăinuită 
din vremuri, ca o reminiscență urâtă a trecutului, pe care toată 
parada actuală de democraţie, pe care o desfășoară şcoala po- 
liticei de azi, n'o poate înlătura cu nici un preţ. 


La HUŞI în 1893, în urma stăruinţei episcopului Silvestru 
Bălănescu, se înfiinţează un cor religios, instruit şi condus de 
economul Teodor Bârgoveanu 1). 


La ROMAN, prima organizaţie corală bisericească, înfăp- 
tuită pentru biserica episcopiei, are loc la 1858, adică odată cu 
înființarea seminarului teologic. In lipsa unui specialist român, 
e adus basarabeanul Neculai Spacovici, rus de origină, care, până 
ce şi-a însuşit limba românească, timp de vre-o doi ani, a învățat 
pe seminariști liturgia în limba rusă cu musica de autori ruşi. 
Deşi la 1860 se romanizase textul cântărilor, musica rămăsese 
aceiaşi, rămânând ca, mai târziu, să fie introdusă opera compo- 
sițională a lui G. Musicescu, copilul răsfățat al episcopului de 
Roman Melhisedeck. 

Corul lui N. Spacoviei n'a dăinuit decât până la 1873, când. 
din motive bugetare, catedra de musică a seminarului s'a des- 
Fiinţat 2). 

Pe la 1876, reînființându-se orele de musică la şcoalele se- 
eundare, pe tărâmul musicei corale religioase, desfășoară o lău- 
dabilă activitate profesorul de musică Mustea. 





1) Relaţie dată de profesorul de musică M. Rădulescu din Huşi. 
2) Comunicarea profesorului Const. Popa dela sem, din Rama. 


www.dacoromanica.ro 


218 


SOCIETĂȚI MUSICALE IN CENTRELE JUDEŢENE 
DIN MOLDOVA. 


Luând exemplul iniţiativelor ieșene, din 1868, și a celor de 
mai târziu, din București, societăți musicale laice se formează 
și în celelalte centre ale Moldovii. 


La Tg.-NEAMŢ, pe la 1903, intelectualii târgului, Dim. 
Zamvel, Gh. Şteiăneseu, Vasile Teodoriu, în colaborarea al- 
tor domni şi doamne, pun bazele celei dintâi societăţi musi- 
cale. 


La DOROHOI, abia în 1918, câţiva dornici de musică, se 
constituesc în asociaţie musicală „,Zorile” al cărei scop primor- 
dial era constituirea unui fond suficient pentru clădirea unui 
local de teatru. Datorit melomanilor H. Z. Manoliu, Art. Beiu 
“şi Mih. Bogrea și alţii, conducătorii acstei societăţi, Dorohoiul 
susține cu mândrie această alcătuire musicală, care anual își ex- 
pune rezultatele activiţăţii sale, înfluențând, vădit, asupra cul- 
turii sociale dorohoene. 


La BOTOŞANI, începutul musicei diletante e în funcţiune 
de influenţa diletantismului musical al boerilor și curții domneşti 
din lași, Aceiași susceptibilitate de rang social oprește, multă 
vreme, nu numai crearea unei așa zise arte, dar chiar delectarea 
musicală a nobilimei e mărginită. Harfa, ghitara, şi mai târziu 
clavirul erau singurele instrumente musicale admise în edu- 
caţia de salon a fetelor nobile. Cu canonul 1) cântau numai bo- 
erii. Paharnicul Vasile Ureche din Botoșani era cel mai vestit 
canonist al Moldovii. 

Vioara, această nobilă regină a tuturor instrumentelor mu- 
sicale, era demnă numai de lăutari 2). Mai târziu, arta produsă 
de emisarii Iașului, virtuoșii organizaţiilor de operă și operetă 
a lui Friseh și Castiglia puteau să influenţeze, într'o măsură oa- 
recare, asupra educaţiei tineretului, dar acea care determină mai 
multă seriozitate în cultura musicală bătoşăneană a fost, de 
sigur, întreprinderea lui Costaehe Carageale. 

Acesta, ajutat de Nieollini 3), precum şi de o subvenţiune 
de zece galbeni dată de boerul Iordaehe Vârnav, reprezintă în 


1) Vezi : Monografia instrumentelor inusicale din acest volum. 

2) Vezi: ultima parte: „Lăutarii din acest volum. 

3) O controversă în scriptele arhivelor nu lămureşte personalitatea acestui 
Nicollini. De unde Istoria Teatrului” de T. T. Burada îl dă drept cofetar din Iași 
notele biogratice reproduse în monografia Botoşanilor de Art. Gorovei, îl dau drept 
profesor şi directorul şcoalei domneşti din Botoşani. 


www.dacoromanica.ro 


219 


1839, pe lângă piese comice şi dramatice, o serie de vodeviluri 
musicale. Asupra acţiunii culturale înfăptuită de Costache Ca- 
rageale, boerul Iordache Vârnav face o amănunţită recenzie în 
publicaţia „Foaia pentru minte” din 1838. 

Ca rezultat al acestor influenţe artistice, în 1846, Boto- 
şanii au un pension condus de Friedrieh Gros, în care partea 
musicală e predată de Luiza Mutăş-elavir, şi Carolus Tașiadin- 
ghitara. i 

Deşi instrucţia musicală în aceste şcoli, puteă şi ea să în- 
lăture acea prejudecată lipsită de progres, totuşi ea se menţine 
încă multă vreme. 

Multitalentatul Andronic Ţăranu, conveţuitorul vremu- 
rilor de la 1860, povesteşte multe episoade caractersitice men- 
talităţii de odinioară, asupra consideraţiunilor publice, de cari 
se bucura violonistul diletant sau de profesie din pătura clasei 
boereşti. 1). 

Dar trecând peste toate susceptibilităţile sociale şi în contra 
ighemoniconului boeresc, la Botoşani, pe violonistul Andronie 
Ţăranu, acest distins şi pasionat diletant musical, îl vedem con- 
certând în vara anului 1875 alături de T. Popescu baritonul o- 
perii italiene din Bucureşti, alături de virtuosul cellist şi com- 
positor Const. Dimitrescu, profesor la conservatorul din Bucu- 
cureşti, precum şi în toate iniţiativele particulare cu caractere 
filantropice. De aci înainte, pe A. Țăranu îl vom vedeă alături 
de orice acţiune culturală, iar ca membru al societ. musicale 
„„Armonia” un puternic stâlp de susținere pentru progresul ei 
moral şi „artistic. 

Dar vremurile sunt sub om, oficialitatea comunală se 
convinge şi ea de nevoile sufleteşti ale societății botoşănene, 
de aceia, între anii 1873 — 1877, primăria întreţine o musică 
instrumentală în care gagiştii trebuiau să fie bispeciali ti, 
pentru fanfară şi pentru orchestră cu coarde. Musica comunală 
a fost cu multă pricepere instruită şi condusă de capelmaistrul 
Iosef Lorenţ, devenit apoi şeful musicei reg. 29 linie din Do- 
rohoi. 

Creatorul unui puternic curent de educație muzicală e fără 
ndoială Alexandru Saint-Georges. 


1) Vezi revistele: Universul Literar, Cultura Poporului, Revista Moldovii, 
şi Monografia oraşului Botoşani de Art. Gorovei. 


www.dacoromanica.ro 


220 


ALEXANDRU SAINT-GEORGES 


Inființarea societații „Armonia“. 


Pàrtia spre socializarea musicei se făcuse. Pe la 1883, in- 
ginerul Alex. Saint-Georges, în dorul de a lărgi drumul către 
morală, înfăptueşte, nu fără trudă, societatea musicală „Ar- 
monia”. Acţiunea ei dusă cu greutate şi abnegaţie de iniţiatorul 
ei, contribue la crearea de curente cari aveau să servească mai 
târziu ca pilde de cultură sulletească. 

Fondatorul societăţii ,„Armonia” e născut la 1854 şi ori- 
ginar din lonăşenii-Doro- 
hoiului, moşia părinţilor 
săi George Saint-Georges 
şi Maria născută Gher- 
«hely. Dotat dela natură 
cu o aleasă simțire musi- 
cală, posedând şi virtuo- 
sitatea technică a două in- 
strumente musicale, piano 
şi flaut, precum şi talen- 
tul de improvizator cu 
care-şi asimilase cunoș- 
linţi de composiţie, per- 
sonalitatea sa de musician 
fu recunoscută chiar de 
contimporanii săi I. Fion- 
dor, G. Musicescu, Popo- 
viei-Beureuth, cu care era 
în legături de prietenie. 

A scris musică pentru 
voce cu acompaniament 
de piano, pentru piano şi 
flaut, pentru piano setlo 
romanțe pe textul poetic 
al lui Carol Serob, Gh; 
Șerbăneseu, Dr. Oliven- 
baum, ca : Mi-ai spus la 
revedere, O! vino mai a- 
proape, Din ochii ce au 
plâns odată, etc., musică de dans: valsul Bataille de Fleurs, 
dedicată M. Sale Regina Maria, când eră principesă moşteni- 
toare, Valse du Souvenir, scris în patru părţi în genul marelui 
Strauss, cu un răsunet egal compositorilor lui Ivanovici şi Vald- 
teufel, etc: S'a ocupat de asemenea de folcloristica musicii 
naţionale, melodii a căror fiorituri le cânta cu o uimitoare 
technică. Din lucrările sale parte s'au tipărit în editura Gebauer, 
restul de manuscrise se găsesc în păstrarea familiei. 





Alexandru St. Georges. 


www.dacoromanica.ro 


221 


Dacă în cursul vieții lui Al. Saint-Georges, ,„Armonia” a 
acționat frumos şi cu temei, aceasta se datorà grijei sale, energiei 
pe care, cu dărnicie, şi-a consumat-o în folosul iubitei sale pa 
siuni, musica. 

La început, 1883 84, musicalitatea societăţii se producea 
cu anevoie, aduși cu voie sau nevoie în trăsuri, membrii activi 
reținuți sub cheie în locuința lui Saint-Georges, exercitau şi 
cântau de multe ori până ?n zori. Cei întâi adepţi ai acestei 
acțiuni, au fost Andronie Ţăranu, Dr. Arpad Ilaynall şi alți 
membrii din pătura cultă a comunităţii armenești. Afiliindu-se 
apoi şi alții ca: Toma Ionescu şi Vlăduţ şefi de musică militară, 
Ketty Ciolue R. Tempea, G. Pădure, G. Rangli, loan şi Petru 
Xicoleanu, Cristea Ciomae, inginer Vitos, căpitan Misihăneseu, 
baritonul Const. Cosmovici, cari, mai târziu, prin anii 1901 1903 
acționează așa de frumos în concertele date. 

După moartea sa, la 30 Aprilie 1904, unele mentalități priel- 
nice, până atunci, întreprinderii lui Al. Saint-Georges, au devial 
din drumul real al artei şi copleşite peste măsură de diferite in- 
fluenţe prozaice mau mai putut fi readuse. 

Sub presiunea conştiinţei de bine influenţată, de spiritul 
predecesorului președinte, dela 1904 încoace, melomanul Ioan 
Nicoleanu, ca şi fiul său. distinsul vilonist şi priceputul musicant 
Const. Petru Nicoleanu, :, cari se succedează la preşidenţia „,Ar- 
moniei””, reușesc a regeneră viața acestei societăţi, îndrumând'o 
frumos şi cu reale succese, adeverite în seriile de concerte date 
an cu an, în cari s'a cultivat clasicismul compositorilor Haydn, 
Flotov, Massenet, Weber, Mozart, Haendel, etc., fără să lip- 
sească preferința pentru musica naţională. 

Pe lângă vechii „armpnişti” între nouii colaboratori s'an 
remarcat : D-ra Etzbergher, Jean I. Liceu, E. Manea, P. Nico- 
leanu, D-ra Jeana Vitos, flautistul Radu Sava şef de musică mi- 
litară. Gh. Vrânceanu, D-ra Florica Nienleanu, D-ra Profira Ru. 
geseu, D-ra R. Olivenbaum, apoi D-na Cheriea Costin-Leoneseu, 
I. Iaco\lov, Mircea Gorovei magistrat şi distins violonist, Ion'că 
Goilav cellist de seamă, etc. 


O frumoasă acțiune culturală pe teren musical o îndepli- 
neşte principele Leon Ghica la moşia sa, satul Dumbrăveni, în 
care scop, cu sacrificii materiale personale, organizează un cor 
de săteni. Intru îndeplinirea acestui desiderat cultural princi- 
pele Leon Ghiea aduce şi stabileşte în satul său pe profesorii 
de musică Calistrat Popărăseu 2) şi loan Capriţă?) distinşi 
cântăreţi ai societății „Carmen” din Bucureşti. In curs de 10 
12 ani, corul de săteni a îndeplinit o adevărată operă naţională 

1) Mort în floarea bărbăţiei în Octombrie 1927. 


2) Acum profesor la liceul din Caracal. 
3) Acum profesor la Chișinău. 


www.dacoromanica.ro 


222 


fie prin cântul liturgic în biserică, fie prin concertele de cântece 
naţionale date în diferitele centre al judeţului Botoşani. 


La VASLUI, în 1908, se infăptueşte, sub preşedinţia de 
onoare a Doamnei Lucreția Ed. Ghica, societatea corala „,Lyra” 
formată din 54 membrii activi, sub preșidenţia activă o profe- 
sorului Ilie Miteseu, și sub conducerea artistică a profesorului 
de musică loan Vasiliu. 


La FOCȘŞANIîncă din anul 1851, curentul musical își lărgește 
drumul, când trupa de vodeviluri și operete naţionale, de sub 
conducerea lui Matei Millo, fiind aci reținută de împrejurarea 
că grănicerii munteni nu îngăduiau trecerea trupei spre Bucu- 
reşti, dă aci, timp de 20 de zile, 15 reprezentaţiuni musicale cu 
vodevilele și operetele Nunta fărănească, Șoldan Viteazu, Coa- 
na Kirița, Herşcu Buccengiu, Muza dela Burdujeni, Căsătorie 
fără voie şi Baba hărca. 

Reprezentaţiile se dădeau într'o mare magazie de sare, 
transformată în sală de teatru. Pereţii acoperiţi cu pânză ameri- 
cană, un bordei de bârne,-ciritei şi copaci tufoși dela pădure, 
formau fundul şi culisele. Focşănenii entuziasmați de meritele 
neîntrecutului artist Matei Millo, cât şi a trupei sale, îi înmânară, 
prin boerul Stamatin, un act de mulțunire, din partea notabili- 
lor oraşului 1). 

Graţie acestor începuturi şi consecinţelor lor, la Focşani 
se înființează pe la 1898 societatea filarmonică din iniţiativa şi 
stăruința melomanului I. I. Langa, care organizează şi dă primul 
concert vocal şi instrumental la 7 Martie 1899. 

Succesele se valorifică mai mult, când această societate colabo- 
rează cu Lucio Vechi, şeful musicei reg. Putna, în concertele care 
au urmat, ca acel din 8 Ianuarie 1900, când în programul musical 
figurează şi d-ra Dimitriu, nepoata distinsei artiste Elena Teodorini. 


La BACĂU societatea musicală e destul de veche, La 
16 Iunie 1846, o găsim dând un concert vocal executat cu bun 
metod din Cruciato, Barbiere, şi Norma, şi au câştigat mai mult 
aplauzul decât banii publicului 2). De sigur, fiindcă această so- 
cietate n'a urmărit decât aplauzul, de aceia a şi trăit, căci, la 
1898, când criza musicală era în toi, la Bacău, ea trăeşte, pentru 
puţin timp, înghițită fiind de patima jocului de cărți’). 
Totuși, la 30 Ianuarie 1899, societatea filarmonică dă în saloa- 
nele palatului administrativ o audițiune de musică instrumen- 
tală, cu d-ra Marg. Emandi, subloc. Coni, Elisa Proveanu, C. 


1) Vezi; Inst. teatr, de T. Burada, voi. il, 
2) Vezi: rev. „Arhiva“ pag. 19 din 1908. 
3) Vezi: rev. „„România musicală”. 


www.dacoromanica.ro 


223 


Maurevel, Titus Galin, H. Erlich, Şt. Ferhat şi D-na Clotilda 
Aveieseu, sub conducerea lui Osear Hincke. 


La GALAȚI, sub imperiul îndemnului artistic al lui Gh. 
Asachi din Iaşi şi I. Eliade Rădulescu din București, încă din 1848, 
un grup de diletanţi se constituesc în societate filo-dramatică, sub 
conducerea profesorului de musică vocală Ademolo, care înfi- 
ințează un mic teatru în nişte încăperi clădite pe locul hanului 
Ventura, unde reprezenta mici operete cu o orchestră formată 
din italienii cari lucrau pe schelele magaziilor din portul Galaţi 1). 

Acest început, a avut, ca efect, trăinicia curentului care a 
determinat întocmirea societăţii musicale ,„Harpa” din 1896 și 
„Lyra? din 1898. 


La BARLAD, înfiinţata societate filarmonică, dă, la 6 Mai 
1901, în aula liceului „Roşca Codreanu” o audițiune musicală. în 
care, profesorul Oscar Hinke, împreună cu Ştefan şi Ioan Ferhat, 
€. I. Şişman și Luiza Brezzi, au executat quintetul de Pleyel, 
iar orchestra a excelat prin elanul violonistelor Elisa Provian, 
Eufrosina Cernea, Maria şi Matilda Singher, împreună cu S. 
'Cauf, Alex. Gâlcă, V. Albertelli şi alţii. 

Conducerea ansamblului vocal al societății o avea profe- 
sorul Eugeniu Bulbuc. 


La ROMAN în 1885, Dr. Ioan Burada, înființează „,socit- 
tatea filarmonică”. Mai târziu, în 1915, e societatea musicală 


„Miron Costin” cu care profesorul Danielescu dă frumoase 
resultate culturale. 


1) Vezi: Istoria țeatrului vol. ll de T. Burada. 


www.dacoromanica.ro 


CAP. VIII. 


EVOLUȚIA OPEREI ROMÂNE. 


Mişearea dela Iaşi 


coala de intuiție musicală, pe care o practicase Românii. 
ia cu prilejul perindării atâtor artişti străini organizaţi în trupe 
AA de operă, operete sau vaudeville-uri, cu proba ce o făcuse 

în studiile de musică din școalele, institutele private, și 
conservatorul filarmonic ieșan, precizase, pe deplin, tempera- 
mentul musical al românului. Ceeace determină, pe îndrumătorii 
culturali moldoveni, la crearea unui început de organizaţie 
musicală reprezentativă românească. Din aceștia, M. Cogâl- 
niceanu, departe de ţara sa, dela Berlin, scrie surorii sale la 
Iaşi, în Maiu 1838, „sà aibă toată răbdarea şi să încurajeze din 
tot sufletul, pe artiştii teatralo-musicali începători moldoveni". 

Cu tot dorul păturii intelectuale moldovenești, cu toate 
succesele primelor produceri musicale, ale elevilor conservato- 
rului filarmonic, nu s'a putut, totuși, nimic înfăptui românește, 
decât, cel mult, ici colo, câteva elemente, cari, deși cu probe evi- 
dente de talent musical scenic, colaborează în roluri secundare 
cu trupele musicale germane sau franceze. 

Un început de independenţă artistică il crează Costaeli 
Carageali, la Iași, când, la 1840, cu elemente românești, repre- 
zintă piesa musicală Furiosul, pe care G. Asachi o declară ca text 
al unei opere de Donizetti 1), întru cât musica era prea asemă- 
nătoare cu una din operile acestui compositor. 

Cu acest gen musical reprezentativ elementele rcmâneşti 
au continuat, multă vreme, practica lor musicală scenică, la 
care contribuise lucrările teatrale a literaţilor români G. Asa- 
ehi, C. Negruţi, M. Millo, Ioan Poni, Apostoleanu și alții, precum 
şi colaborarea musicală a musicianilor români, Elena Asachi, 
1. Hertner, A. Flechtenmacher, I. Wachmann, și alţ i. E. Lovinescu, 
în studiul său asupra operii lui C. Negruţi, atribue acestui scrii- 
tor multe librete, traduse sau originale, ca: Treizeci de ani sau 
Viața unui jucător de cărți, etc. căreia s'a adaptat concepția 
composiţională a acestor musiciani, 

Conservatorul. filarmonic desființându-se, lipsind deci o 


1) Gaelano Donizelli, 1797—1848, autor al operilor: Somnambula, Lucia 


di Lamermoor, Fiica reg meniului, Favorita, Linda di Chamounix, Caterina Cor- 
naro, etc. 


www.dacoromanica.ro 


225 


şcoală specială, studiile musicale, în montarea diferitelor piese, 
mergeau greu. Se vede însă că, nici cei însărcinați cu instruirea 
musicală, nu-și prea făceau datoria. Determinat de acest fapt, 
beizade Neculai Şuţu şi comisul Matei Millo, întocmesc un 
regulament disciplinar, la 1846, care, aprobat de domnitorul 
M. Sturza, prevede ca „şeful poliției, prin viu grai să aducă 
la cunoştinţa dascălului de musică cu repertorul său, despre in- 
datoririle ce are a le îndeplini” 3 

Organizaţia teatralo-musicală românească, conform cerinţelor 
contractante cu oficialitatea moldoveană, e, de multe ori, în con- 
tact cu cântăreții trupe- 
lor “străine şi chiar, de 
multe ori, colaborează 
efectiv împreună. Teatrul, 
oricare ar fi fost, românesc 
sau străin, nu era frequen- 
tat decât numai dacă avea 
şi musică în text sau, cel 
puţin, o bună orchestră în 
»reajma scenei, care să în- 
cânte auzul spectatorilor 
în antractele dramelor sau 
comediilor. De aceia, com- 
positorii, Ios. Herîner, Al. 
Flechtenmacher, I. Wach- 
mann, au mereu de lucru, 
în ce priveştearmonizarea, 
compunerea, aranjarea şi 
orchestrarea diferitelor 
piese, vodeviluri şi come- 
dü cu-cântece. 

De multe ori,jdacă nu 
se putea altfel, în cursulu- IERD ai 
nei piese teatrale, fără mu- i M. Millo. 
sică, se introducea unir- 
termezzo musical ca bună oară, când la 14 Martie 1848, dându-se 
în beneficiul directorului trupei românești, Benoit Luzzatto, piesa 
Clopotarul dela Si. Pavel, s'a cântat în antract, pe scenă, 
variaţia şi rugăciunea din op. Norma, cântată la piano și acompa- 
niată cu Melodicon de Fr. Caudella, de asemenea s'a cântat Carnaval 
de Veneţia, variaţie pentru piano după Paganini ?). 

Se pare însă că epoca traducerilor, a localizărilor începe să 
treacă pe alt plan. Literaţii ambiţionează cu originalităţi. E, 
putem zice, o întrecere care, bine înţeles, nu putea să fie decât 





1) Vezi; Rev. „Arhiva“ No. 6 din 1908. 
2) Vezi „Istoria Teatrului” de T. T. Burada, vol I. 


Mihail Gr, Poslugnica. — Istoria Musicei la Români. 15 


www.dacoromanica.ro 


226 


spre binele progresului nostru literaro-musical. Simultan e și o 
revoluție a musicei românești. La 26 Decemyvrie 1848, M. Millo 
şi Al. Flechtenmacher expun publicului opera Jor Baba Hârca. 
Inse-şi autorul libretului, M. Millo, interpretează rolul prin- 
cipal, Baba Hârca, pe ţiganul Chiossa I. Teodorini, pe Lascu 
Neculau, pe Viorica Gabriela Negroni, pe îngerul Nini Valery. 
„Din câte piese naţionale se jucase, până atunci, pe scena 
„Teatrului naţional, nici una nu impresiona publicul, mai mult 
Cc PNI PRI DI PCD e IER „decât opereta „Baba 
PE: zii ca | Hârca” atât prin origi- 
(a 






|! nalitatea ei cât şi „prin 
frumusețea melodiilor 
adevărat naționale, aşa 
că ea va „rămâne cea 
dintâi încercare de ope- 
retă ` română. Această 

iesă „s'a jucat şi se 
Joacă, până 'n ziua de azi 
şi e ascultată cu mare 
„drag de publicul care 
aleargă din toate părţile 
spre a o vedea''1). 

Musica din Baba 
Hârca a fost editată şi 
tipărită de firma „Th. 
Codreanu şi G. Petrini”. 

Profesorul Cordo- 
neanu afirmă?) că nu 
mai există nici o par- 
titură a acestei operete, 
care, în urmă, a fost or- 
chestrată de Ed. Cau- 
della la Iaşi şi de H. 
Hörner la Cernăuţi. 

Alături de libretul 

Constantin Negruţi. Baba Hârca, la activul 

literaro-teatralal lui Ma- 

tei Millo, se adaugă Un trântor cát zece, Ursul alb şi Ursul negru 
şi altele. 

Const. Negrnţi, dă scenei româneşti pe Nicşorescu, Doi țărani 
şi cinci cărlani, etc. Cel mai fertil e însă Vasile Alexandri, care 
în latură teatrală musicală, şi-a valorificat o întreagă literatură : 
Coana Chiriţa sau Două fele şi-o nineacă, Doi morţi vii, Scara 
măâții, Peatra din casă, Nunia ţărănească, Millo director, Pa- 
raclisierul, Harţă răzeşul, Lipitorile satelor, Doi feţi logofeţi, 

1) Vezi; Ist. teatrului vol. ll p. 35 de T.T. Burada. 

2) Rev. ,„,„România musicală:* din Martie 1893. 


PR 
E a neay Osea ee z 


e 


www.dacoromanica.ro 


221 


Florin şi Florica, Fluerul fermecat, Șoldan Viteazul, Herscu 
buccingiu, Barbu lăutarul. etc. 

Intreaga sa operă a fost recunoscută şi apreciată prin marele 
premiul I al Cupei de aur, obținut la concursul poetic din Mont- 
pellier cu poesia sa Cântecul gintei latine. Recunoştinţa poporului 
românesc şi-a văzut-o cu prilejul sărbătoririi sale dela Teatru! 
Naţional din Iaşi, din 29 Noemvrie 1879. 

„„La ridicarea cortinei, a fost expus, în mijlocul scenei, por- 
tretul lui Vasile Ale- 
xandri, pictat de G. 
Stahi, din iniţiativa 
artiştilor români Lu- 
chian, Bălănescu și 
Galino şi care se află 
şi astăzi în foaierul 
teatrului din Iaşi. Pe 
scenă se aflau, în ți- 
nută de gală, toți ar- 
tiştii dramatici, corul 
teatrului, unit cu ce- 
lelalte coruri din Iaşi. 
„Imnul gintei latine” 
a cărei melodie fu 
compusă de maistrul 
Marchetti, a fost susţi- 
nut de orchestra con- 
dusă de directorul 
conservatorului. 

» [In timpul cântă- 
rii, toată lumea din 
sală se ridică în pi- 
cioare şi privind când 
pe scenă când în loja 
în care se afla Vasile 
Alexandri cu câţiva f y 
membrii ai soc. „Ju- Vasile Alexandri. 
nimea””, cari de ase- 
menea stăteau în picioare, toată acea lume plină de admiraţie 
cătră nemuritorul poet, isbucnila sfârşit în aplauze frenetice şi stri- 
găte de Ura. Apoi artiştii M. Galino și Elena Lașcu, încununară 
împreună portretul lui Vasile Alexandri cu o coroană de foi de 
stejar 1). 

De sigur că toată această literatură scenică, pretabilă mu- 
sicei, n'ar fi putut vedea lumina rampei fără abilitatea compo- 
sițională, fără concepţia melodică, în stil românesc, a lui A.Flech- 


1) Povestită de martorul ocular T. T. Burada în rev. „Arhiva, din laşi No. 
5 din Mai 1912, 





www.dacoromanica.ro 


223 


tenmaeher, I. Waehmann, Ed. Wachmann, Ed. Caudella, N. Voi- 
nescu, Gh. Burada, şi într'o oarecare măsură de inttres rapid, a 
şefilor de musică militeră I. Umioghel, S. Wolmar, Em. Lehr, 
etc. Vasile Alexandri şi ceilalți literați scenici Const. Negruţi, 
Matei Millo, etc., înţelesese complect personalitatea musicală a 
lui Wachmann, Caudella, etc. fiindcă fecunditatea lor poetică 
şi literară dramatică se bizuia, cu temeinicit, pe talentul şi 
isvorul lor de inspiraţie musicală. 

Dar se explică şi atât de pretabila inspiraţie composiţională 
a protagoniştilor noştri musiciani, cari, pe acest teren, au putut 
să făurească o adevărată epocă de glorie românească 

Opera înfăptuită de aceşti musiciani a avut efectul așteptat. 
Lirismul, propriu sufletului nostru, redat în limba dulce româ- 
nească, avea să prevaleze, în primul loc, orice produceri străine lip 
site de spiritul artei, avea să creeze, în pătura culturală, un deosebit 
interes pentru musică, un deosebit spirit de observaţie critică la 
toţi cronicarii musicali, pe la revistele contimporane, dar, mai cu 
seamă, interes pentru limbă, pentru conștiință de patrie şi neam. 

In recenzia musicală a reprezentaţiei lui Don Cezar de Bazan 
din Martie 1859, se spune: 

„Ne place mult limba românească în gura unei muntence ca 
d-na Teodorini, care, cu gesticulația grațioasă, rotundă şi regu- 
lată, în rolul de cantatrice, au ştiut lua adese poze teatrale, pentru 
care o felicităm cu plăcere. . 

D-na Teodorini, are, de sigur, voace mai întinsă chiar decât 
are nevoe pentru vodevil. Noi credem că bucăţile de melodie simplă 
le-au cântat mai bine decât cele cu fiorituri, aceste chiar de-ar fi la 
locul în piesa ce genul lui „Don Cezar de Bazan” sânt cerăloare 
de mult exercițiu vocal, de multă posedere şi mlădiere a organului!). 

Adaptările musicei străine lucrărilor naționale încep a nu 
fi primite cu interes. In seara zilei ge 22 Oct. 2) publicul a sem- 
nalat o prea abundinte presurare de arii străine exirase din operile 
italiene, pe cari s'au pus cântecele din Păunașul codrilor ce arare- 
ori, ba chiar nici odată, părăseşte pitoreştii munți Carpaţi, spre a 
se străpurla pe aripele vaporului în patria muzicei occidentale. 

Fiece lucru cere al său. ` 

Tabloul de la finitul ,„Păunaşului Codrilor” au fost foarte 
bine văzut, totuşi, orchestra, care reclamă foarte simţitoare îmbu- 
nătățiri, ar fi contribuit la îndoit succes al reprezentaţiilor, dacă 
într'actele erau amplificate cu frumoasele şi melodioasele arii natio- 
nale, pe cari Românii, din ce în ce, le apreciază după tot meritul. 
Sântem sălui de valțurile lui Strauss 2), ce mult ne-au bătut urechile 
i i Vezi: rev. „Steaua Dunării (Zimbrul şi vulturul) No. 34 dîn 30 Mar- 
te . 

2) Vezi: Idem No. 127 din 29 Oct. 1859, 

3) Strauss Iosef. 1793—1866, Iohan Strauss, 1825—1899, lose? Strauss 


(nepotul) 1827—1870, Richard Strauss 1864—1905, toți compositori celebri ai 
Austriei, 





www.dacoromanica.ro 


229 


ån cursul anilor de ocupaţie austriacă. Dovadă aplauzele frenetice 
a publicului, când Doina jalnică are onoare de a veni la rând”. 

Mișcarea musicală, curentul artistic ce pătrunse adânc în 
sufletul românesc, schimbase, oarecum, și mentalitatea oficia- 
liLăţii, care se convinsese că, întru alcătuirea operetei româneşti, 
s'ar găsi suficiente elemente românești cu talent, ceeace explică 
refuzul primăriei de Iaşi de a concesiona Teatrul naţional din 
Iaşi lui Ed. Kern, directorul trupei de operete germane din Bu- 
cureşti, deşi se obligase a introduce, în repertor, operete naționale, 

Reprezentaţii muzicale fiind mai mult apreciate, mai mult 
frequentate de publicul românesc, ele ajunsese a crea prejudicii 
teatrului subvenționat dela Copou-Iaşi. Căci în 1867 şi 1868, la 
Iaşi, mai existau, încă două teatre, unul în casele lui Bucşinescu 
Beilic şi altul în casele Neuschotz. 

In teatrul din Beilic, se reprezintă, în 1867, vodeviluri și 
operete cari, la început, sunt acompaniate de tarafuri de lăutari, 
apoi de o orchestră de diletanţi și elevi de ai conservatorului de 
„sub conducerea lui Gheorghe Burada, profesorul de conservator şi 
șeful corului metropolitan. Repertorul era naţional, format din 
vodeviluri şi operete, din care, pentru succesul trupei, nu trebuia 
“să lipsească opereta Baba Hârca. Repetiţiile de cor, orchestră și 
canțonete se făceau în casa preotului protoereu Poenaru, din 
curtea bisericei Sf. Neculai domnesc 2). 

In teatrul din casele Neuschotz, în 1868, lucra trupa de vo- 
«levile române a artistului I. Lupescu 2). Se cânta, de preferinţă 
vodevilul în 7 tablouri ,,Lumpatius vagabondus** cu musica de 
Ioan Wachmann. Foaia contimporană ,,Moldova” consacră arti- 
cole extrem de elogioase. 

Expunerile acestei trupe românești, cu caracter musical, 
atrăgând, din ce în ce, tot mai mult auditor, din cauza prejudi- 
ciilor morale și materiale ce începuse a aduce trupei dramatice 
dela Copou, se ivește un conflict, care determină ca primăria să 
oprească producţiunile musicale ale trupei Lupescu. In urma unui 
energic protest, Lupescu e pus în drepturile sale şi continuă seria 
de vodeviluri până la 25 Aprilie 1869 3). 

Paralel cu musicianii menţionaţi în mediul musical românesc şi 
alături de organizaţiile musicale străine, talentele româneşti ies 
la iveală. Se relevă tenorul Gavrilescu, în teatrul de sub conducerea 
lui G. Burada, din casele Bucşinescu-Beile ; soprana Vasilescu şi 
haritonul Alexandreseu, din organizaţia lui Lupescu, apoi cântă- 
retal diletant Leon Cerchez, care,la 1 Ianuarie 1873. se relevă în 
patetismul composiţiilor lui Pietro Mezetti, ca : Adela, Gondoleia, 
La Luţica mea, etc., de asemenea cântăreții Irimescu şi Stratt. 


1) Vezi; Jst, teatrului vol. II de T. T. Burada, 
2) Iidem şi foaia ;;Moldova:* din 1868. 
3) Ist teatrului de T. T. Burada val, l. 


www.dacoromanica.ro 


230 


Cu distincţie se relevă însă violonistul IN. Voinescu, care e 
cântat o doină foarte plăcută, fiind viu aplaudat de public, ca: 
loldeauna, când scoale, din melodioasele sale sitrune, câte o arie 
națională”. Concertist, abil şef de orchestră, compositor, având Ja 
activul său : Suvenir de Carpaţi, Suvenir de Iaşi, Elegia română, 
pentru violină, vodevilul Richelieu, sau un Mariaj de 15 ani.. 

Orchestra, de'a reprezentarea unei drame sau comedii, are 
importanţa ei. Ba, de multe ori, pe cronicar nici nu-l interesează 
aşa mult, subiectul piesei, ci musica executată în antract. Dacă 
nu e bună, nu o cruţă deloc, în schimb îi rădică și mai mult mo- 
ralul, când execuţia a fost satisfăcătoare. 

„Am văzut, vre'o 24 de persoane, cu instrumente musicale: 
în mână, dar dintre aceste numai 6 sau 7 ştieau să mânueze acele- 
instrumente. Am preferi mai bucuros o orchestră din mai mic per- 
sonagiu, dar cel puțin bine compusă. Conducerea unej asemenea 
orchestre trebue să fie o adevărată tortură” 1) sau 

„Orchestra de când s'a reorganizat, a devenit în posițiunea: 
de a putea mulțumi aşteptarea publicului. 

„In locul ruginitelor valţuri, şi polci de până acum, azi 
publicul poate să audă între acte şi câte o uvertură şi potpourri. 
Cu această ocaziune însă s'a executat cu multă preciziune o uver- 
tură de Verdi, şi potpourri din opera Linda di Chamounix” 2). 





PRIMA TRUPĂ DE OPERETE IN MOLDOVA; 


De sigur, că întreaga mişcare musicală românească, dela 
1840 şi până la 1874, va putea avea alt scop de cât pregăti-- 
rea unui teren prielnic culturii geniului românesc de mai tår- 
ziu, Bazat pe experienţa şi practica evolutivă, de 35 ani 
a elementelor musicale româneşti, Teodor Aslan care, încă dela 
1870, se găsea în fruntea teatrului din Iaşi, şi care, putând con- 
stata pe ce anume elemente se poate baza, face primul pas spre: 
alcătuirea unui ansamblu de operete, cu repertor din autorii re- 
putați ai apusului şi începând cu opera Fata mamii Angot, mu- 
sica de A. Ch. Lecoeq, ), libretul tradus de căpitan Bengescu. 

„dn zilele de1 şi 2 Martie 1875, putem zice, cu drept cuvânt, 
că au avut două serbări, teatrul naţional, cu întâia şi a doua repre- 
zentare a operii comice Fata mamii Angot, zicem două serbări şi 


1) Vezi; „Curierul de laşi“ No, 704 din Noembrie 1870 şi Ist. teatrului 
vol. Il de T. T. Burada. Recensia asupra reprezentaţiilor trupei artistului N. 
Luchian. 

2) Vezi: „Curierul de laşi No. 2 din 1871. Idem. 

3) Alexandre-Charles-Lecocq, născut la Paris 1832, autorul operetelor,- 
cari au bătut recordul musicei de acest gen, faja mamei Augot, Girofle-Giroţla,. 
Micul duce. Pasărea albastră, etc. etc, 


www.dacoromanica.ro 


231 


“nu ne greşim. Cu o lună înainte de anunțarea piesei toate locurile 
erau deja reținute, unii ofereau preţuri îndoile, ca să poală asista 
la întâia reprezentație a piesei. Sala teatrului, .prin ea însuşi, 
oferea o privire interesantă prin mulţimea spectatorilor şi eleganja 
“toaletelor. 

Opera Fata mamii Angot, jucată, pe scena noastră, în romă- 
neşie, va face o epocă în analele teatrului naţional, căci, pentru 
prima oară, de la înființarea lui în fară, s'au văzul o operă 
tradusă în româneşte şi jucată de artişli români. 

Cine nu simte greută- 
file cari au trebuit să. se 
întimpene, şi cine nu se 
miră de perseverența unei 
întreprinderi atât de cuteză- 
toare? la noi unde ne lip- 
sesc artişti speciali, cu toate 
aceslea a obținut un mare 
succes, şi a căpătat apla- 
uzele frenelice a specta- 
torilor, cari nu mai încăpeau 
în sală. Aceste aplauze nu 
se adresau numai artiştilor 
<e au jucat în piesă, ci şi 
meritul d-lui Bensescu, care 
a tradus piesa dlât de bine. 

„Fără a se depărta de 
spiritul ei original, toţi ar- 
tiştii, cari au luat parte la 
această reprezentaţie, şi cari 
„se pol făli că sânt, cei întăi 
ce au apăruil înir'o operetă 
comică, pe scena română, 
sânt de toată lauda. 

D-ra Dănescu, în rolul 
~„„Cleretci” a avut un succes 
surprinzător. D-sa a interpretat nu se poale mai bine, rolul său, 
atrăgând aplausele unanime, mai cu seamă cu vocea sa simpatică 
şi cu justeța esecuțiunii. Ni se afirmă, de către persoane cari 
:au văzul această piesă, reprezentată pe scenele teatrului străin, că 
„d-ra DDănescu, în unele părți a fost superioară. , 

Rolul „iLangei” a fost jucat de d-na Bernola, a cărei merit 
musical este deja cunoscut. D-ra Amelia în rolul „Amorantei””, 
we oferă ocasiunea şi astă dată să-i admirăm talentul său flecsibil. 
Cine-şi aminteşte rolurile de caractere diferite jucate de d-sa până 
acum, va recunoaşte şi astă dată meritul acestei june artiste. D-ra 
Amelia a obținut un succes minunat în cântecul „Vestita precu- 
peață” unde şi-a atras aplausele entuziaste pentru gesturile sim- 





www.dacoromanica.ro 


232 


plificalive şi uşurinţa jocului, acest cuplel în modul cum a fost 
cântat a produs o vie mulțumire asupra publicului ; sperăm că în 
acest succes bine meritat va încuraja juna urtistă în cariera ce a 
întreprins. 

Rolul lui „Pomponeť’ s'a jucat de exceleniul nosiru comic 
d-l Bălănescu, în acest rol, artistul nostru, a învins toate greută- 
țile pentru a dovedi că nici în opera comică nu este străin. 

D-l Ionescu, a jucat pe „Ange-Pitou”, unul din cele mai grele 
roluri din piesă. D-l Ionescu are o voce de tenor foarte plăcută, şi 
şlie so manieze cu uşurinţă ..... 

Corul a fost compus din 65 persoane, între care a predominat 
vocea de bas profund a lui Const. Cortez, ceiace făcu ca, publicul 
din sală, să-l aplaude în special şi să-l cheme la rampă, de câte ori 
cânta în cor, ca şi pe un solist, ceiace era un ce ne mai pomenit, 
la noi în Iaşi până atunci. Maistru conducător al musicei a fost 
Pietro Mezetti”. 

Această operetă a făcut, în cursul stagiunii, o serie de 10» 
reprezentaţiuni, şi după ultima reprezentaţie a stagiuni de la 
19 Martie, s'a dat, aceiaşi operă, de două ori la Bacău, trei ori 
la Galaţi, trei ori la Brăila, trei ori la Fotşani, opt ori la Bucu- 
rești, şi opt ori la Tecuciu, orchestra era compusă din un piano 
la care cânta Nicola Compansehi precum şi un sextet din Iași; 
iar la București, acompania orchestra teatrului de sub condu- 
cerea lui L. Wiest. 

La 28 Aprilie, soseşte în Iaşi o trupă de operete franceze, 
care, dintr'un spirit de comparaţie şi concurenţă, To Şi 
dânsa Fata mamii Angot. „Curierul de Iași” No. 47 din 2 Maiu 
spune: „Trupa d-nei Keller, este bună, şi a jucat piesa cu lot 
şicul francez, însă trupa noastră cu.toate că în joc e mai inferioară, 
a cântal piesa cu mult mai bine decât trupa franceză, şi astfel ro- 
lurile Cleretei, Lanţei și Larivodier, au fost mai bine cântate de 
artiştii noştri” 1). 

Idealul musical, pentru desăvârşirea căruia se lucrase câ- 
teva decenii, se înfăptuise pe deplin. Sufletul acestei mișcări 
artistice, T. Aslan. încurajat de opinia publică musicală, reu- 
şeşte, cu entuziaștii săi cântăreţi să reprezinte în Noemvrie a- 
celaş an, opereta Girofle-Girofla de Leeoeq și în Ianuarie 1876 
Principesa de Trebizonda de Jaques Oifenhach 2), ambele tra- 
duse de Bengescu. 

Faţă de reușita acestei îndrăzneţe întreprinderi, compo- 
sitorii români au şi ei, prilejul ca, în cursul lu: Fevruarie 1876, 
în faţa unui auditor iubitor şi apreciator de musică bună, să-şi 
valorifice lucrările lor de musică scenică, Ioan Wachmann cu 


1) Vezi; „Curierul de Iaşi'* No. 25 din Martie 1875 şi ist. teatr. de Th. 


Burada vol. Il. 
2) Jaques Offenbach, 1819—1880, autorul operilor Orfeu în infern, Frumoasa 


Elena, Viața parisiană, Povestirile lui Hofman, etc. 


www.dacoromanica.ro 


233 


opereta Judita şi Olofern, Emil Lehr cu opereta Scuiul bărbatulu - 

Dacă întreprinderea musicală a lui T. Aslan, a mai conti- 
nuaf. sau ba, dacă, dela 1876, abia în 1881, asociaţia musicală a 
lui T. Aslan mai reprezintă opereta Vindecarea fără refelă tradusă 
din franţuzeşte de Aslanț cu musica de Herold 1), fără să mai. 
continue mai departe întreprinderea începută cu atât succes, 
aceasta n'are importanţă. Dovada unci musicalități românești 
se făcuse şi intenţiunile mergeau spre realizări mai mari, spre 
operă. 

Elita societăţii ieşene, soprana Boteanu, tenorii, baritonii 
şi başii Aslan, Maisner, Guerini, și P. Botez, cântă, la 26 Martie 
1876, actul al II-lea din opera Bărbierul din Sevilla de Rossini ?), 
o scenă din opera Marino Faliero şi din Trovatore. 


MIȘCAREA DIN BUCUREŞTI. 


Incercarea musicală scenică din 1850 aduse, în sala tea- 
trului „Mamollo” și în urmă, pe scena noului Teatru Na- 
tional prima stagiune serioasă din 1853. Costache Cara- 

. geale în colaborare cu I. Waehmann cu elemente românești, 
reprezintă operile musicale : Smeul nopții, Lampa fermecată, Iudila 
şi Olofern operă de I. Waehmann, Scara femeii, Kethly şi altele $) 

` Paralel cu acţiunea lui I. Wahmann şi Const. Caragiale, la tru- 
pele de operă italiană sau germană, faptul românesc ce se remarcă, 
e reprezentarea primei opere românești, ,,„Madalena” de Al. T. 
Zissu ; iar în 1882 o trupă italiană sub impresariatul lui Serg- 
ghiade, freprezintă, în limba română şi cu libret romă sec, opera 
„„Haiducul'”' de Oreste Bimboni 4) şi textul de Cav. d'Ormeville 
şi Fred. Damé. Cântăreţii protagonişti cari au cântat în româ- 
nește această operă au fost: soprana Fohstrohm, tenorul Petro- 
vici, barotinul Pogliani şi basul Pinto. 

In 1905, opera ,,Haiducul” s'a reprezentat la Boston-Ame- 
rica, ,,Musical Courier” din New-Vork îi consacră merituoase 
recensii. 

Dar o încercare mai serioasă de a se înfiinţa o operă română în 
Bucureşti nu datează decât de pe la 1879, când George Ştetăneseu 
numit compositor și şef de orchestră al Teatrului național de 


1) Louis 'Ioseph-Ferdinană Herold, 1791—1833, autor a peste 20 de opere, 
Zampa, Le Pre auz Clercs. 

2) Giacchino Antonio Rossini, 1792—1868, autorul operilor Bărbierul de 
Sevilla, Otello, Guillaume Tell, Semiramida, Stabat mater, etc, etc. 

3) Vezi „Rampa” din 2 Ianuarie 1927. 

4) Fost director al Conservatorului de musică din Boston. Autor a multor 
lucrări de seamă, ca opera ,,Modelul”, reprezentată la Berlin. Pe la 1880 e în Bu- 
xcurești şi conduce orchestra operii îtaliene. 


www.dacoromanica.ro 


234 


către principele loan Ghica, pe atunci director general al tea- 
trului, a putut să-şi puie în practică ideia sa de predilecțiune y 
a încerca înfiinţarea unei opere române. 

Astfel vedem mai întâi operete și mici opere comice ca : Nun- 
la Janelei de Masse1) Bună seara vesine de Poise 2) Stafia de 
Adam 2), etc., apoi feerii: Lampa minunată, Fata aerului, ope-— 
rele comice ca Olleanca, Hatmanul Baltag de Ed. Caudella, etc. 

Dela aceste încercări, cu succes îndeplinite, se porneşte 
drumul real de care, conducătorii culturali ai neamului, aveau 
să se convingă tot mai mult că, elementul musical, e cu priso-— 
sință înfipt în simţirea românului. 

La 1885, profesorul şi musicianul Gh. Ştefănescu, institue 
la Teatrul Naţional din Bucureşti, al cărui director general era 
Gr. Cantacuzino, stagiunea de operă română în București. In 
personalul artistic al acestei întreprinderi româneşti se remarcă. 
sopranele primadone: Charlotta Leria, E. Odeseanu, Dăneseu, 
M. Papadopol, Tamasiu, E. Mateescu și Al. Ştetăneseu ; tenor de- 
forță Dumitreseu ; tenori legeri: Gr. Gabrieleseu, Şt. Rașianu,. 
[. Băjenaru, baritoni : C. Cairetti, Simionescu, M. Mateescu, Cato- 
pol, başi: D. Teodoreseu, Șt. lulian, In repertorul stagiunei figu- 
rează operile Lucia de Lamermoor, Traviata, Faust, Don Pas- 
quale Fra Diavolo, Linda di Chamouniz, etc. 

Distribuţia operii „„Linda* a fost: Pieroi—D-na Al. Ştetăne-— 
scu; Marchizul—lulian-tatăl ; Vicontele—Gr. Gabrieleseu-tenor ;. 
Rectorul—D. Teodoreseu-bas. 

La sfârşitul anului 1885, 25 Decemvrie Opera română cântă 
opera Traviata cu celebra Adelina Patti în rolul ,,Violetei” 4). 

In urma acestei reprezentaţiuni direcțiunea convingându-se- 
că există elemente române pențru operă și operetă, decide să se» 
formeze o stagiune lirică română, şi, în anul următor, 1886. se: 
reprezintă operile: Lucia di Lamermoor, Linda di Chamouniz,, 
Traviata, Faust, Ernani, Fra Diavolo, Studentul cerşetor, etc., cu 
artiştii români D. Teodorescu, Gr. Gabrielescu, Herăseu, M. To- 
maziu, etc. 

Anul următor însă lupta reîncepe, sau, mai bine zis, trupa 
română e dată pe planul at doilea, căci, dacă se formează sub 
Serghiade, o aşa numită trupă română,. actorii principali sunt 
italieni și dintre români nu figurează decât tenorul Gr. Gabrie- 
leseu şi tenorul Raşianu, basul D. Teodorescu și parte din cor. 

Iată ce spune revista ,„,Doina” No. 3 din 1886: 

„Opera română este altoită în opera italiană care va desjătàr 
dacă va desfăta, pe Bucureşteni în stagiunea 1886—1887. Că tå- 


1) vezi nota de la biografia lui Cohen-Linariw din-acest volum. 

2) Jean Al. Ferd. Poise, 1828—1884, autor a 12 operete și opere comice. 

3) Adam de Adolphe Charles, 1803—1856, autor a peste 50 de operete şi opere- 
comice. 

4) Vezi: Rev. „„Doina” din 1886. 


www.dacoromanica.ro 


235 


măra ramură altoită într'un trunchiu secular, a cărui sevă puter- 
nică va putea s'o hrănească mai bine decât s'ar fi putut hrăni ea 
singură la început. Opera română n'a perit, ea continuă a-şi avea 
personalitatea sa distinctă, a se înputernici, şi, cu timpul, sempre 
crescendo et rinforzandosi, în elementele sale încetul cu încetul, 
va goni în cadență pe străini de pe scena tealrului naţional”. 

In 1888 licărirea începe a se lumina din nou și în 1889 reîn- 
cepe din nou stagiunea lirică română reprezentând Lala Roukh, 
Marta, etc. alături cu Baronul ţiganilor, care obţine peste 50 de 
reprezentaţiuni. Dar suntem în perioada luptelor. Opera italiană 
se readuce şi se subvenţionează, dar pleacă din Bucureşti cu un 
deficit relativ enorm, deficit desigur regretabil. Plecând însă 
opera italiană, maistrul Spetrino, șeful ei de orchestră, cere 
ministerului o subvenţiune pentru a readuce la iarna viitoare 
o nouă trupă. Nu cunoaștem rezultatul aceastei cereri, certe 
că ea aprodus o adevărată răscoală între artiștii musicali din 
Bucureşti, cari cer parlamentului, că dacă este a se da o sub- 
venţiune, să se dea societăţii lirice române. 

Incercăile ce s'au făcut până acum au dovedit că ar fi 
timpul pentru stabilirea operii române şi, dacă ar fi de acei cari 
ar spune că elementele existente n'ar fi suficiente, li se poate 
răspunde că străinii găsesc Între români interpreţi de valoare, de 
ce românii nu ar găsi? 

Incercările făcute au dovedit că nici compositori n'ar lipsi, 
-şi apoi dacă n'ar fi suficienţi, nici odată mai bine decât acum 
nu s'ar putea aplica proverbul: L'occasione fa... Partista. 

Fără a împinge dorinţa de a vedea realizată opera naţională 
până în a zice: nu ne trebue trupe străine, zicem din contra: 
Poftim ! în București, în Iași, și ori unde, o trupă de artiști buni 
va fi bine primită; dar vie pe spesele ei fără obligaţiuni şi cu 
pretenţiuni conforme cu valoarea lor, şi nu vor da faliment. 

lată cum redă rev. „,Arta”4) din Iaşi, prin corespondentul 
ei din Bucureşti, frământările musicianilor zilei, lupta cu o anu- 
mită mentalitate a celor din fruntea trebilor statului, lupta con- 
tra unor prejudecăţi cari au -dăinuit multă vreme, pentru ca, în 
cele din urmă, să se realizeze opera română în condiţiunile trăi- 
niciei şi progresului de azi. 

In stagiunile 1890 —91 și 1891 —92, trupa de operă română 
din nou reînfiinţată şi condusă de musicianul G. Ştefănescu, dă 
peste 30 de reprezentaţiuni de operă din repertorul composiţional 
al marilor clasici occidentali. 

Conduşi de marile succese obţinute, profesorii de musică din 
şcoalele secundare, ai Conservatorului din Bucureşti şi alți 
artişti români fac, în Ianuarie 1894, o întâmpinare Camerii 
deputaților cerând, insistent, subvenţionarea întreprinderii ro- 


1. No. din 1894. 


www.dacoromanica.ro 


236 


måneşti înfăptuită de profesorul G. Ştefăneseu, în contra ten- 
dinței anti-româneşti a altor profesori şi artişti străini, plătiți 
din bugetul statului român ?). 

Oricare ar fi fost rezultatul acestui demers, societatea lirică 
a profesorului G. Ştefănescu, înzestrată cu un dor nestins, în 
realizarea idealului musical românesc, continuă, în urmă, a da. 
în răstimpuri, mai mult sau mai puţin apropiate, opere în con- 
dițiuni de organizare ireproşabilă. 

In Martie 1895, °) reprezintă opera O noapie în Grenada, 
sub conducerea lui G. Şteftănesey, cu cântăreții: tenorul I. Bă- 
jenaru, baritonul Eliade Aurel, soprana Stroeseu, iar în 189, 
în colaborare cu diva Elena Teodorini, reprezintă vr'o cinspre-— 
zece opere. 

Intreprinderea profesorului G. Ştefănescu, începută la 1879, 
a avut darul ca, după atâţia ani de trudă îndelungată şi stoică 
răbdare, pornită, numai şi riumai, din o adâncă dragoste de artă, 
să convingă autoritatea oficială, că, cultura musicală românească, 
trebue să se desvolte și în această direcţie, deci datoare e să 
acorde tot sprijinul cerut de instituţia unei opere române. 

In acelaş an 1896, Ministerul de instrucţie publică, institue, 
în persoana lui Ed. Wachmann, direcținnea operei române, pe 
care, în lipsă de local propriu, o instalează la Teatrul Naţional 
a București, oferindu-i în acelaş timp, o subvenție de 60.000 
ei aur. 

In personalul artistic-musical angajat se remarcă soprancle 
dramatice: Gemma Mezetti-Capeleanu, soţia profesorului com- 
positor Enrico Mezetti, soprana Maria Herescu, soprana legeră 
Ortansa Mihăileseu-Dr. Udrischi, o distinsă absolventă a Con- 
servatorului din Iaşi, mezzo-sopranele Augusta Karbus şi Vir- 
ginia Miciora, primul tenor liric I. Băjenariu, tenorul dramatic 
loan Dumitrescu, tenorul leger Bărcănescu, baritohii Poenaru, 
Dellin, și Aurel Eliade, başii D. Teodorescu şi Alexiu, tenorii 
C. Grigoriu, M. Tănăsescu, maestru de cor Tache Popescu. Apoi 
celebrele primadone române : Elena Teodorini, Maria Dumitres- 
cu D'Asty și Darel6e Hartular care, în 1899, organizează o 
stagiune de operă cu celebrul tenor Cremonini. 

In curs de câţiva ani, atât timp cât în fruntea ministerului 
de instrucțiune se găsea omul îmţelegător real al culturii naționale, 
opera română a mers progresând şi cn dovezi reale de trăinicie. 

Se reprezentase operile: Navarezza de Massenet, Ernani, 
Un ballo in maschera, Neaga, cu musica de Holstr&m, libret de Car- 
men Sylva, pseudonimui reginei Elisabeta a României, Tan-— 
haiiser, Lohengrin, Don Juan, Ebrea, Othello, Rigoletio, Faust, 
Favorila, Mignon, Fra Diavolo, Pagliacci, Carmen, Gioconda, 

1) Vezi; Rev. „România muzicelă“ No. 3, 1894. 


2) N. Vămăşescu, în lucrarea sa „Istoricul operii române” afirmă că în 1895- 
nu Sa dat nici o reprezentație de operă. 


www.dacoromanica.ro 


237 


Trovatore, Traviata, Hughenioţi, Cavaleria rusticană, Lucia di 
Lamermoor, Manon, Aida, Tosca, Maria di Rohau, etc., apoi 
operile românești Petru Rareş!) de Ed. Caudella, Crai nou, de C. 
Porumbescu, etc. 

In 1901 opera română își încetează activitatea pentru ca 
tot G. Ştefănescu s'o continue pe proprie răspundere la teatrul 
„Edison” din București, unde la 24 Martie 1902, reconstituită 
sub vechiul nume de, ‚Societ. lirică română”, reprezentă opere- 
tele: Principesa de Trepizonda, De-aşi fi rege, Crispino e la 
Comare,?) cu cântărtţii români Niculeseu-basu, V. Maximilian, 
P. Grigoriu, Aura Mihăilescu, Tache Popeseu, N. Constantineseu, 
D-ra Teodoreseu și alții. 

Lipsită dela un timp de sprijinul obligator al oficialităţii, 
opera română, care dăduse aşa de frumoase rezultate, își înce- 
tează mersul. 

Intreprinderi în această latură musicală, la intervale mai 
mult sau mai puţin îndepărtate, s'au tot continuat de diferiţi 
iniţiatori entuziaşti şi hotărâți, după împrejurările favorabile 
ce se iveau, în ce priveşte comunitatea de lucru și elementele 
alese cari să asigure succesul dorit. 

Intelectualitatea românească, față de talentul musical ro- 
mânesc dovedit în curs de atâtea decenii, se deprinsese a aprecia 
acum mai mult o întreprindere serioasă românească, decât accea 
invasie de produse şubrede, în care materialismul primează ta- 
lentul şi arta. 

De aceia, dela 1900 încoace, întreprinderile musicale de 
operă încep a avea mai multă viață. Dacă la început se repre- 
zenta isolat şi cu anevoic, când și când, câte un fragment sau 
o operă întreagă, acum, treptat, în serii de reprezentații, se cântă! 
operile maiştrilor clasici. Ba, uneori, s'a încercat, cu deplină 
reușită, câte mai multe stagiuni alăturate. 

Ideia unei opere române de stat începe, deci, a prinde rà- 
dăcini sănătoase. Chiar în stagiunea Operii române din Octomviie 
1900, figurează în repertor operile românești ,„Neaga”” de Carmen 
Sylva, musica de Hallström 8), „Petru Rareş” de Ed. Caudella și 
„Crai nou” de Ciprian Porumbescu. 

Iată ce spune, din acest punct de vedere, cronicarul musical 
al „Revistei Idealiste”” No. 5 din Maiu 1914: 

„Necesitatea înjghebării unei trupe permanente de operă la 
noi, a învederat'o, „Compania de operă româno-italiană” de sub 
conducerea tenorului Corfescu. 

„Această trupă dispunând de câteva elemente române şi italiene 


1) Vezi: „România musicală” No. 18, 1900, pag. 114 145. 

2) Vezi „România musicală”” No, 18 1902, pag. 137. 

3) Halistrăm Ivar, 1826—1901, originar din Stockholm. Autor al operilor 
Marele Duce, Niaga, Fiica Grenadei, ete. 


www.dacoromanica.ro 


238 


de seamă, a reuşii să dea câteva reprezentații apreciabile ca : Tosca, 
Rigoletto, Cavaleria rusticană, Pagliacci, Traviata şi Carmen. 

Semnele bune date de această înjghebare, pusă la cale cu atât 
entuziasm şi desinteresare, credem că ar fi cel mai bun îndemn 
pentru un om hotărât care ar putea să puie în lumină atâtea şi 
atâtea elemente bune ce tânjesc, răușind în acelaş timp, pe temeiul 
dragostei de muzică a publicului, să facă şi o companie stabilă ce 
ar putea trăi de sine stătătoare, dând şi beneficii apreciabile unui 
bun administrator”, 

Dela 1908, în câteva stagiuni dearândal, acţionează trupa 
de operete ,,Compania lirică română” de sub conducerea 
tenorului Constantin Grigoriu, cu mult succes și multe spe- 
ranțe de trăinicie. Fatalitatea însă-l doboară înainte de timp 
şi în plină vigoare de a acţionă cu folos, pentru cultura artei 
româneşti. Colaboratorii săi fideli au fost: C. Stănescu, Al. 
Gheorghiu, M. Leonard, V. Maximilian, G. Carussi, Laura Stasian, 
Florica Florescu, M. Şteţănescy, Ana Gane, și Gr. Petrovi- 
cescu. 

După pierderea conducătorului, trupa a mai continuat opera 
regretatului lor sfătuitor, sub numele de „Compania lirică română 
„Constantin Grigoriu”, până când, în 1914, o nouă formaţiune de 
operă comică și operete ia naştere sub conducerea lui G. Carussi. 

lată ce spune cronica timpului: 

„„Odată cu deschiderea sezonului de vară, s'a întemeiat la noi 
şi o nouă trupă lirică — aceea a d-lui G. Carussi, cunoscutul şi 
apreciatul artist al Teatrului Naţional, fost de atâția ani de zile 
slâlpul trupei lirice de sub conducerea lui C. Grigoriu. 

Eminentul artist a răuşit să strângă în jurul său un mănunchiu 
de elemente cunoscute şi preţuite de public — în frunte cu sopranele 
Jipa, Măinescu, Zaborovski, subretele Cinschi şi Graur, excelenta 
artistă Grant şi apoi tenorii Stănescu-Cerna şi Ghimpeţeanu, 
comicii Canner, Leonescu-Vampiiu şi Graur şi, în sfârşit, coruri 
excelente, ca şi orchestra sub conducerea unui muzicanti de faima 
maestrului Franck. 

Dovada sigură de ce poate face această trupă bine omogeni- 
zală a dat în vechiaşi pururi noua ,,Fala mamii Angot’, cântată cu 
elan din ce în ce crescând într'un şir de reprezentații ce au umplut 
ochi vechia şi simpatica „Grădina Blanduziei”, unde îşi va urma 
seria de succese „Noua Companie de operă comică și operetă 
G. Carussi”. 

Paralel cu acţiunea trupelor de operă comică și operetă, 
cântăreții români, Corfescu, Stănescu-Cerna, Cristide şi Cutavas, 
în dorința de a continua acţiunea culturală începută de G. 
Ştefănescu, au procedat la diferite încercări de a reconstitui 
vechea operă română. Lipsiţi de îndemnul necesar și împiedicaţi 
de greutăţi imposibile de înlăturat, întreprinderea s'a disolvat 
chiar în începuturile ei. 


www.dacoromanica.ro 


239 


Totuşi, pentru ca pătura intelectuală a societăţii românești 


doritoare de artă să nu fie lip- 
sită de mijlocul culturii musi- 
cale, o serie de [buni români : 
Scarlat Cocorăscu, Jean Feder, 
Miclescu, Arion, Buteuleseu, 
Franasoviei, aduc succesiv, sub 
impresa lor, trupe de operă 
franceză, italiană, germană, 
cari îndeplinesc, temporar şi 
cu mari merite, o nevoie de 
artă musicală. 

Chiar între studenţi, o Ice 
vremuri | în anii 1913—14, se 
porneşte |o sănătoasă acțiune 
în direcţia ființării operii ro- 
mâneşti. Dacă întreprinderea 
n'a reuşit, frumoasa acţiune 
extra-universitară a studenți- 
mii de altă dată, merită totuşi 
să fie relevată. 

In Iunie 1919, cei mai de 





Scarlat Cocorăscu. 


seamă cântăreţi aineamului procedează la înființarea Operii Ro- 





Nonna Ottescu. 
I. Nonna Otieseu preşedinte, Ey. Massini director artistic şi 


mâne de Stat. M. Sa Regina 
Maria îşi oferă sprijinul. 
Până la realizarea aces- 
tuidesiderat naţional,cântă- 
reţii se constituesc,la 4 Sept. 
1919, în societatea „Opera 
artiştii asociaţi” condusă de 
următorul comitet ; barito- 
nul Jean Athanasiu preşe- 
dinte; primadona Ee. Dră- 
gulinescu-Stinghe şi G. Fo- 
leseu vicepreşedinţi; Ey. 
Massini director artistic; 


„N. Vămăşesecu administra- 


tor; basul R. Steiner şi 
tenorul M. Toseani cenzori. 

Nici n'a intrat bine în 
acţiune şi la 22 Sept. acelaş 
an, societatea îşi schimbă 
numele în Societatea lirică 
română opera” condusă 
tle un comitet format din 
directorul conservatorului 


www.dacoromanica.ro 


240 


N. Vămăşeseu administrator. Era în joc prestigiul protagoniş- 
tilor noştrii musicali. De reuşita întreprinderii depindea viaţa 
ei, depindea, mai cu seamă, asigurarea că într'un târziu mai 
mult sau mai puţin apropiat, opera română să ajungă instituţie 
de stat. Sub ochiul ocrotitoral M. Sale Regina Maria ca pre- 
şidentă, comitetul de patronagiu format din Doamnele : prin- 
cipesa Ee. Ghica, Maria general Poenaru, Irimia Procopiu, Aristia 








M. 5. Regina Maria. 


Disseseu, mareșalul curții Henry Catargi, prof. universitar I. 
Peretz, directorul băncii Naţionale I. Clineeanu, delegatul. 
Ministerului de culte N. Dumitrescu, consilierul juridic avocat 
S. Rosenthal, a luptat din răsputeri pentru ca, învingând toate 
prejudiciile protivnice unui ideal, să ajungă la scop. 

De asemenea muncă depusă de preşedintele activ I. Nonna 
Oteseu era imbold pentru toți colaboratorii săi, apostolii de 
sacrificiu pentru realizarea unei idei. 


www.dacoromanica.ro 


241 


Şi n'a fost zadarnică această trudă comună. Graţie perse- 
verenței şi trecând prin o întreagă serie de desilusii atingătoare, 
de multe ori, a susceptibilității ine- 
rente firii de artist!), în 1921, în- 
treaga asociaţie lirică română „Opera”, 
s'a văzut, prin stăruința neînduplecată 
a ministrului artelor Octavian Goga, 
şi prin votul Corpurilor Legiuitoare, 
recunoscută ca jnstituție de stat, cu 
numele de „Opera Română” şi pusă 
sub direcția competentului musician 
Searlut Cocorăscu. 





Octavian Goga, 
Ministru al Artelorşi Cultelor. 


De sigur că Opera'Ro- 
mână de Stat, pentru care, 
timp de 50 de ani, atâtea 
generaţii de cântăreţi au 
dus calvarul surd al su- 
ferinţii morale, se [poate 
consideră ca un mare fapt 
de cultură națională, mai 
cu seamă că, dela 1921 în- 
coace, cel mai mare sanc- 
tuar al artei româneşti, 
înfloreşte an cu an, grație 
îndrumării înțelepte, gra- 
ţie autorităţii raționale, pe 
care, marii români Oetu- 

HSW vian Goga, C. Banu, Al - 

xandru Lapedatu, Vasile 

Alex. Lapedatu Gold ş și alți conducători 

Ministru al Artelor şi Cultelor. ai ministerului artei româ= 

neşti înţeleg s'o exercite. 

Geniul românesc se etalează în plin pe scena Operii române; 

iar marile celebrităţi din ţările clasicismului musical se simt 
onorate a debută alături de virtuoşii români. 





1) Vezi „Istoricul operii române” de N. Vămăşescu. 
Mihail Gr. Posluşnicu. — Istoria Musicei la Români. 16 


www.dacoromanica.ro 


IPAD IO, 


Cu 23 chipuri în text 





CAP. 1. Cântăreţi celebri ca repatație mondială din epoca 
renașterii. 


CAP. Il. Biografia criticilor masicali și compositorilor Man- 
teniei. 


www.dacoromanica.ro 


CAP. I. 


CONTESA DE MARCOLINI 


pseudonimul marei cântărețe Frosa Vlasto-Popeseu. 


@ xistența cea mai strălucită şi soarta cea mai aleasă a a- 
b. vut-o D-ra Frosa Vlasto, devenită apoi Eufrosina Popescu, 
cu pseudonimul de Marcolini 1). 

Crescută, de mică copilărie, în casa lui Emanuel Flo- 
rescu, la un loc şi fără deosebire, cu fetele sale, ea dovedi de 
timpuriu frumoasele aplecări pentru cântec, pentru dans, pentru 
recitări în proză şi versuri, la care Văcărescu, Câmpineanu și alți 
boeri, prieteni ai casei, nu cu puţine îndemnuri şi laude, contri- 
buiau să i le crească întotdeauna. A fost dar un lucru, cu totul 
firesc ca, deschizându-se o şcoală în care se învăţa anume musica, 
declamaţiunea și arta dramatică, tânăra copilă, — abia de 15 
ani — să-i fie una dintre cele dintâi eleve. Pusă pentru buna 
îngrijire şi studiul limbilor străine, împreună cu cele patru ca- 
marade ale salt, în pensionatul.lui Duport, apoi Vaillant, ea 
prosperă atât la învăţăturile clasice, cât şi la cele artistice, așa 
că în curând fu punctul interesant, împrejurul căruia se roteau 
profesorii, camarazii, publicul și mai ales tineretul de pe atunci. 
Inaltă, frumoasă la chip, bine făcută la trup, cu ochi vioi şi 
vorbitori, cu gura mică, şăgalnică şi plăcut zâmbitoare, cu vocea 
melodioasă ca un cântec, sprintenă, veselă, graţioasă, şi mai cu 
seamă pătrunsă de farmecul ce răşpândeă în jurul său pretu- 
tindenea, era ușor să isbutească pe scenă şi să cucerească dra- 
gostea celor ce o priveau şi o ascultau. Când deschidea gura să 
cânte, numai gingașa ei făptură, splendoarea vocii, măestria: 
cântecului rămânând vie și atrăgătoare pentru cei de faţă. 

„D-ra Vlasto şi-a atras laudele parterului atât în cântecele 
cele în parte, cât și în duetul cu D-ua Caliopi. Mulţămirea pri- 
vitorilor a fost atât de mare încât, și de aşi fi voit să zic ceva 
pentru D-ra Vlasto, că în Alzira îşi uitase rola, fără grijă s'a 
urcat pe scenă, dar „una voce poco fa“ din Bărbierul din Sevilla, 
îmi astupă gura și trebue a cinsti cineva talentul”. 

Era deci o minunată cântăreaţă şi avea dreptul Barbu Ca-— 
targiti, care scria aceste rânduri, căci cu cântecul şi-a asemănat 


1) Vezi: Istoria teatrului de C. Olănescu. 


www.dacoromanica.ro 


246 


faima sa în Europa cultă și a cules laurii cei mai străluciți ai 
tinereţii sale artistice. 

Pe la sfârşitul anului 1836, polcovnicul T. Popescu, adju- 
tant al principelui domnitor Alex. Ghiea, înamorat de mult de 
dânsa, o luă de soţie, dispărând astfel de pe scena teatrului 
bucureștean, fără a înceta totuși să-și cultive mai cu drag arta 
sa. Intr'o călătorie, ce făcù la Viena cu bărbatul său, ea luă lec- 
țiuni dela cei mai meșteri dascăli de cântec din capitala Austriei, 
precum avea să fie la Paris, mai în urmă, eleva faimosului Bor- 
dognj 1), profesor al principeselor d'Orleans. 





Contesa de Marcolini. 


Cu studii serioase și cu bogat repertor de operă, primadona 
Marcolini — pseudonimul ei teatral — se duce în Italia unde 
avù îndelungi şi strălucite succese. Dela Milano la Torino, dela 
Torino la Veneţia, în „Teatro fenice”, apoi în „La Pergola” din 
Florența, la Pisa, la Palermo, la Luca, Sinigaglia, Ancona, Bari, 
Neapole, ori unde era o sărbătoare la curţile suveranilor, în 
palatele principilor şi mai marilor lumii italiene, de pe atunci, 
vocea ei răsuna tot mai fermecătoare, gingăşia ei tot mai ră- 
pitoare, uimi și încântă minţile şi inimile tuturora. Fdorile, 


1) Bordogni Giulio-Marco, 1789—1856, profesor celebru de Belcanto la Con- 
-servatarul din Paris. 


www.dacoromanica.ro 


247 


giuvaericalele, aurul şi inimile cădeau la picioarele ei, ca o 
hinefăcătoare ploaie, din care ea răsărea tot mai plăcută, mai 
iubită, mai prețioasă cântăreaţă și femee ! „Rossini 1) a fost un 
moment nebun după dânsa, iar marele tragedian, Erneste Rossi, 
pe atunci în splendoarea tinereţii şi talentului său o iubi 
„„avectoute P'ardeur de mes vingt-cinq ans”, precum singur a 
mărturisit-o lui Dimitrie C. Olăneseu, autorul acestei" biografii. 

In timpul imperiului se întoarse în Franţa, în mai multe 
rânduri cântă la Nizza, unde Meyerbeer 2) îi trimitea scrisori 
pline de admiraţie şi duioşie, iar Alphonse Karr îi scria articole 
înfocate şi elogioase în ziarele contimporane. 

La Paris da concerte sub patronajul contesei Castiglione, 
la cari asista şi o aplauda publicul cel mai distins. In sala Herz, 
mai cu seamă avù, un succes nebun. Se prezintă împreună cu 
Rossi înaintea unui „ilustru auditoriu” care îi aclamă pe a- 
mândoi. In foyer-ul operii italiene, zise cu prilejul concertului 
dat de Gordigiani „il dolce canzoniere” —cavatina din Purifanii 
lui Bellini 2) în așa chip încât cea mai însemnată foaie musicală 
„La Gazette musicale de Paris”, declară că d-na Mareolini, 
are „o voce strălucită de 'soprano, perfecționată prin o exce- 
lentă metodă”. Toate ziarele o lăudau, toţi artiştii o cântau, 
toate inimile i se întindeau cu dragoste; nu-i lipsea de cât su- 
prema consacraţiune : angajamentul la opera cea mare! Mini- 
strul Achille Fould, îi subscrie contractul, dar... la 20 Septem- 
vrie 1859, vedem, sub direcţiunea lui C. A. Rosetti, debutând 
în Fiamina, pe scena teatrului naţional din Bucureşti, pe d-na 
Eufrosina Popescu, văduva colonelului pensionar T. Popeseu, 
fost adjutant domnesc. 

Astfel încetează activitatea musicală a distinsei cântărețe 
Mareolini, pentru ca Eufrosina Popeseu să o continue, cu atâtea 
succese viaţa artistică de comedii şi dramă. 


1) Rossini Givacchino-Antonio, 1792—1868, celebru compositor. Autorul 
unora din cele mai vestite opere de musică scenică. 

2) Meyerbeer Giacomo, 1791—1864, celebru compositor. Autorul vestitelor 
opere : „Cruciato”, „Robert le Diable”, „Hughenoţii”, „,Africana““petc. 

3) Bellini Vincenzio. 1801—1835. Autorul operilor „Bianca e Ferrtando”, 
„Il Pinata”, „Montecchi e Capuletti”, „„Norma”, etc, 


www.dacoromanica.ro 


248 


TAMBERLICK 


pseudonimul marelui tenor român, Toma Cozma. 


Pe vremuri, (între anii 1840 ;și 1870, în lumea musicală mon- 
dială, un nume şi o glorie de artist îşi impusese (faima de cel mai 
mare cântăreţ al lumii şi de cel mai desăvârşit interpret al o- 
perilor lui Bellini şi Donizetti. 

Erà marele tenor Tamberliek, care prin îndoita sa calitate 
vocală, lirică şi dramatică, culegea laurii unui princeps musicae, 
laurii unui fascinator al no- 
hililor simţiri de înaltă artă 
musicală. 

Cine eră acest Tam- 
berlick ? 

Asupra originii lui, cro- 
nicarii contimporani ai oc- 
cidentului se contrazic în 
relaţiunile lor biografice 1). 

Unii îl dau de origină 
italiană ; alții fără să preci- 
zeze, spun că e de origină 
străină; că Tamberliek En 
rico, cum îl numesc ei, s'ar 
fi născut în Roma la 16 
Martie 1820; că ar fi fiul 
unui funcţionar în departa- 
mentulfinanţelordin Roma; 
că la început, hotărându-se 
a studia dreptul în Bo- 
lognia, își părăsi însă acest 
drum nepotrivit, și îşi în- 
dreptă calea spre artă, către 

Tenorul Tamberlick care îl presa vocaţiunea 
pseudonimul lui Toma Cozma. sa. Asupra sfârșitului vieţii 
sale, spun ei, că ar fi mu- 

wit la Madrid, on la Paris în 15 Martie 1899. 

Asupra unui singur lucru nu pot fi contraziceri: faima 
prodigioasă pe care Tamberlick o dobândi pe cele două conti- 
nente, Europa și America. 

Debutul şi-l făcu la teatrul ,,Del Fondo” la Neapole, în 1841 
cu opera I Capuletti de marele Bellini. Trece apoi la San Carlo, 
runde începe triumful său, continuându-l la Lisabona, Madrid, 
Londra, Paris, etc. La Petersburg, timp de doi ani, e cântăreţul 





2 Vezi: „La grande encyclopedie”, vol. 30 î. 901 şi Hugo Riemanns Mu- 
-sik-Lexicon p. 1005. 


www.dacoromanica.ro 


249 


agreat al curţii imperiale ruse, iar în 1858 străbate în lung cele 
două Americi. 

Puterea sa vocală, claritatea şi întinderea vocii sale, care 
atingea pe Do diez din piept, talentul său de cântăreț, fizizul 
său superb, uşurinţa și dramaticul său joc, contribuiau din belșug 
la succesele sale. 

Ultima sa prestare musicală e în anul 1877 la opera italiană 
din Paris. 

A ștint să-şi preţuiască, să-şi păstreze marile sale calităţi 
musicale, cari i-au creat gloria, mai cu seamă în rolurile din 
operile Otello de Rossini şi Polinto de Donizetti. 

In această chestiune preotul Toma Săvescu, din Uricenii Boto- 
şanilor, spune că, copil fiind, în seminarul Veniainin din lași, prin 
însușirile sale vocale, şi-a atras atenţia specialiştilor. Profesorul. 
Vestali, şeful corului Sf. Spiridon din Iaşi, examinându-l, constată 
că numai la G. Musicesen, la corul mitropoliei din Iaşi, un asemene: 
sopran s'ar putea acordă cu profuziunea başilor săi octavişti. 

Şi în adevăr, această construcţie fizică a vocii preotului 
Toma, este o proprietate, firească a întregii familii după mamă ; 
căci, în această latură ascendentă, a mai avut o mătușă, deve- 
nită călugăriţă, care, ca şi maică-sa, şi unchiul său, cântă strașnic: 
de frumos. 

Unchiul său, Toma Cosma, un băiat de vre-o 15 ani, rămas: 
orfan, pe la 1835, se angajează ca servitor grăjdar lu un hotel 
din Botoșani, ce eră pe locul actualului hotel Princiar (Creditul 
țărănesc). Trupele de operă germană a d-nei Friseh sau acea: 
italiană de sub conducerea lui Dominico Castiglia, trupe stabile: 
în laşi și subvenţionate de visteria Moldovii, se îndreptau la 
intervale şi spre Botoşani. 

Intr'una din zile din grajdul hotelului venea o voce senină, 
curată şi strălucitoare, ceva, care în ritmul cadenţat al mătu- 
roiului păreă a fi o manea, ultima rămășiță turcească. 

Poate că un interes de breaslă, dar se prea poate ca şi un 
sentiment altruist de artă reală, să-l fi făcut pe un Domenico 
Castiglia, ca, admirând sincer extraordinara voce de tenor akl 
măturătorului din grajd, şă-l convingă de nepreţuita sa co- 
moară şi să-l ducă în Italia. A plecat şi, pentru familia sa, dus 
a fost pentru totdeauna. 

Conștient de valoarea-i musicată, și adânc îndurerat de 
ignoranţa atâtor boieri moldoveni cari, deși lau ascultat de 
multe ori, lau lăsat totuşi în voia întâmplărilor, a părăsit ţara 
cu repulsiune, dându-și originea de italian, ca o recunoștință 
către primul său îndrumător, eu toate că eră român, născut 
în satul Andrieșeni din jud. Botoșani. Soră-sa mai mică, în amin- 
tirea unui frate pierdut dar iubit, căsătorindu-se, dădă primului 
său copil, numele de Toma, actualul preot Toma Săvescu. 

Se prea poate ca înainte să fi ajuns în Italia, la Roma, în- 


www.dacoromanica.ro 


250 


rolat ca corist sau comprimar în vre-o operă italiană, să fi co- 
lindat prin oraşele ţării. Căci revista „,Doina” din Ianuarie 
1886 spune: „eră un harnic jucător de cărţi, care-și etală pa- 
siunea adăpostită prin cafenelele Brăilei”. 

In adevăr, înainte de universalitatea sa musicală, era un 
pasionat cartofor, şi se încrede mult în șansa de câştig ce i-ar 
dă pontajul pe cartea de joc numită As sau Berlic; de aci numele 
de Toma Berliek, apoi pseudonimul Tamberliek. 

Işi căutase, Toma Cosma, pseudonimul, care să-l înstrăineze 
complect de ţară şi de neam şi l'a găsit. De altfel, multă vreme 
a dăinuit acest obiceiu al cântăreților români. Faima celor mai 
vestiți cântăreţi de ai noştri din străinătate n'a fost cunoscută 
prin nume româneşti, ci prin pseudonime ca : celebra Marcolini 
(Frosa Vlasto). contimporană cu Tamberlick (Toma Cosma), 
Nuovina (Margareta Iamandi), Darelâe (Hariclea Haricly de- 
venită prin măritiș Hartulari), etc. 

Târziu de tot, după 1899, anul decesului său, după ce fai- 
mosul cântăreţ, acoperit de glorii, de faimă universală și, mai 
cu seamă, asigurat de averea sa, câștigată cu vocea, în sumă 
de aproape zece milioane lei aur, depusă la băncile din Neapole 
şi Paris, rudele sale din satele Andrieşeni și Uriceni Jud. Boto- 
ani, au putut află de Tamberlick şi anume că anii bătrâneţii 
i-a petrecut la Paris, lângă cele două fiice naturale, din cari 
una ar fi trăind și astăzi măritată acolo, cu medicul oculist 
„Caligarschi. 

Revista musicală „Il mondo artistico” din Milano din 1901 
„adică după 12 ani dela moartea lui Tamberlick, spune că s'au 
ivit moştenitori de ai celebrului cântăreţ, care, a lăsat averea 
fără testament. Revista „România musicală” din acelaș an 
reproducând publicaţia revistei italiene, spune: Partea curi- 
„0oasă a acestei informaţiuni stă în faptul că numita revistă afirmă 
că Tamberlick ar fi originar din laşi şi deci moştenitorii cari se 
ivesc trebue să fie de sigur Români. 

Afirmația revistei „Il mondo artistico” se confirmă pe de- 
plin, căci la vre-o zece ani aflându-se de moartea celebrului 
cântăreţ, familia acestuia dă dreptul de procurator marilor avocaţi 
Ghiţă Mârzescu, electorul Iașului, și fostului ministru Alex. 
Bădărău, întru apărarea şi revendicarea drepturilor ei suc- 
„cesorale. 


www.dacoromanica.ro 


251 
ELENA TEODORINI 


Un medju artistic musical era bine determinat în familia 
artiştilor Maria și Iorgu Teodorini, cari, ipe vremuri, în epoca 
mijlocie a secolului trecut, fac parte 'din regeneratorii vieţii 
culturale din Craiova. 

Era deci firesc ca Elena, fiica acestora, născută la Craiova 
în anul 1857, să-şi evidenţieze de timpuriu temperamentul mu- 
sical înnăscut, care se desvoltă simultan în două direcţii, 
ca viitoare virtuosă pianistă probată în concertele ei din. 
Craiova prin anul 1870, şi, ceeace a fost, celebră cântăreaţă. 





Elena Teodorini- 


Vocea ei, acea calitate sonică neobicinuită, o determină: 
să ia drumul operii. In consecință, la 1871, Elena Teodorini: 
se află la conservatorul de musică din Milano, unde după trei 
ani își asimilează, cu temei, știința practică şi teoretică a 
bel-cantoului cu profesorul San Giovanni. 

La 1874 debutează în roluri de contra alto la opera teatrului 
Cuno din Italia. Timp de patru ani cântă roluri secundare va- 
riind între contra-alta şi soprano legeră, cu mari succese, în ro- 
luri din opera Bărbierul de Sevilla, etc., şi la opera din Varşovia. 

După patru ani, la 1878, Elena Teodorini 1) debutează la 
opera mare dela ,,Scala” în rolul Valentina din Hughenoţii şia 


1) Relaţiuni de d-na Rita D. luca, Bucureşti. 


www.dacoromanica.ro 


252 


Erodiada de musicianul Massenet, care atins fericit în demni- 
tatea sa de coinpositor de modul idzal cum i-a fost interpretată 
opera, oferă divei fotografia sa, cu o elogioasă dedicație. 

Dela acest triumf începe faima ei de mare cântăreaţă ca 
soprană-drarmatică. Cele mai mari teatre din lumea întreagă 
îşi dispută onoarea de avea pe una din cele mai mari interpre-' 
tatoare al clasicismului musical. De aceia activitatea Elenei 
Teodorini ce fără odibnă. Călătorește în întreaga Europă. In 
Italia la opera San Carlo din Neapole, Constantzi Roma, Mas- 
simo Palermo, apoi Spania, Portugalia, în America Brazilia, 
Argentina. Prestează cu tot elanul geniului său artistic roluri 
din operile: Mefisto de Boito, Gioconda de Ponchielli, Carmen 
de Nizet, Navareza de Massenet, Africana de Meyerbeer, etc. 

Criticul musical Nappi, Milano, spune în cronica musicală 
contiinporană, că trebue să mai treacă 200 de ani ca să se mai 
găsească un asemenea element musical, ca voce și temperament 
artistic. La Madrid, Spania, în orașele din Brazilia, etc., publicul 
entuziast, admiratorii celebrei dive, în dorul de a preamări arta 
ei genială, şi ca un omagiu de profundă răsplătire sufletească 
îşi desbrăcau haina pentru ca s'o aştearnă în calea ei. 

La 1900 îi încetează cariera de cântăreață pentru ca să în- 
ceapă aceea de profesoară de canto, misiune îndeplinită la Mi- 
lano, Paris, Buenos-Ayres; la Rio-Brazilia, și în ultimul timp 
la București, când e numită profesoară la conservatorul de mu- 
zică. Incetează din viaţă în 1925, înainte de a-și fi început dru- 
ul didactic în şcoala neamului ei. 


www.dacoromanica.ro 


253 


NUOVINA 


pseudonimul primadonei, Margareta Iamandi. 


Originară din Iaşi, născută la 1865. Educaţia culturală şi-a 
făcut'o la „,Sacre-coeur” din Lemberg. Studiile musicalela Paris. 
tu celebrul bariton Victor Maurel. Debutează la Bruxelles, 
unde crează rolurile din Lohengrin, Cavaleria ruslicană, Armide, 
L'attaque du moulin. Cântă la opera comică din Paris. 





Nouvina. 
Copie după vol. „lașii de odinioară“ de R. Suţu. 


In turneul făcut la Berlin în 1902 obține succese strălucite 
în opera Novareza. 

Ziarele germane se întrec cu laudele ditirambice. In urma 
succesului prestării sale artistice în prezenţa curţii imperiale 
germane, e angajată la opera regală berlineză. 1) 

La 1889 contribue la fiinţa operii române din Bucureşti, 
înființată de Gh. Ştefănescu și continuată de Ed. Wachmann. 


1) Vezi rev., „Română musicală“ din 902 Noembrie. 
Idem: „Enciclopedia română” de Dr. Const, Diaconovici. 


www.dacoromanica.ro 


254 


DARCLÉE 
pseudonimul celebrei cântărețe Hariclea Haricly-Hartular 


Originară din Bucureşti, născută la 1860. Studiile musicale- 
şi de canto şi le îndeplineşte la Viena. In colaborare cu pianista 
Zoe Miclescu debutează la Iaşi în 1884. In 1886, devenind soţia 
căpitanului G. Hartulari, părăseşte țara şi, la Paris, studiază canto- 
cu profesoarele M. Sass ) şi Olagnier, apoi cu profesorul Duver— 





Darole. 


nois dela conservatorul din Paris. Ajutată de consiliile cele- 
brului bariton Faure 2) şi a compositorului Gounod 3) debutează 


1) Marie Constance Sass, originară din Gand. 1838—1907. Găsită cântăreaţă 
într'un varieteu, a fost luată de celebra cântăreață Ugalde, şi educată cu o com- 
plectă musicalitate. Devenită astfel marea cântăreață mondială, crează cele mai 
grele roluri din operile celebrilor clasici. 

2) Jean Baptiste Faure, originar din Moulins-Allier, născut la 1830. Cântăreț 
celebru între anii 1852 şi 1876, ca rol&t în opere, apoi a continuat drumul concer- 
telor în întreaga lume. A concertat la Iaşi pe la 1891. Autor de tratate de canto, 
romanțe, etc. 

3) Gounod Charles-Francois, originat din Paris, 1818—1893. Autorul multor 
opere din celebrul repertor mondial, şi a cărui musicalitate s'a manifestat absolut 
în toate ramurile activităţii composiţionale, de aceia numele de Gounod stă alături: 
de marii maiştrii ai apusului. 


www.dacoromanica.ro 


255 


la 4 Ianuarie 1889, la opera mare din Paris în rolul Margaretei 
din opera „Faust” şi a Julieitei din „,„Romeo și Julietta” de 
Gounod. 

Pe lângă greutăţile ce ofereau în sine aceste roluri, Darelâe 
succeda imcomparabilei Patti. Cu atât mai mare i-a fost meritul 
succesului, cu cât marele public, și însăși maistrul, îi censacrase 
unanim supe:ioare calităţi artistice. 

La Paris stă puţin. Renumele şi l'a mărit din ce în ce. Ad- 
mirabilul timbru vocal, o extensiune de trei octave, un joc de 
scenă de o puternică expresiune, contribuiră a face ca, dela Bue- 
nos-Ayres la Petersburg, Darelée să fie proclamată una din cele 
mai mari şi mai apreciate cântărețe dramatice. A creat roluri în 
operile Condor de Gomez, Wala de Catolony, Amico Friiz, Rant- 
zau de Mascagni, etc. 

In 1898, la 15 Decemvwrie, această faimă a neamului a fost 
invitată de regina Italiei, dela care primi cele mai călduroase 
felicitări pentru modul ireproșabil cum a interpretat rolul din 
opera Iris a lui P. Mascagni 2). 

Cu acest prilej revista italiană „Il Mondo artistico” publică 
elogioase recensii asupra prestărilor ei artistice. In acelaș an a 
fost decorată cu ordinul ,,Osmanie” de Sultanul Turciei. 

Fiul ei, Giovani Ilartulari, stabilit în Italia, la Milano, e un 
distins compositor autorul operetelor : amore in Maschera şi Ca- 
pricio.anlico, luerări cu renume în lumea musicală italiană. 


1) Vezi : „Enciclopeddia română” de Dr. Diaconovici Cov 
2) Vezi : Rev. italiană „Il Mondo artistico” din 1898. 


www.dacoromanica.ro 


256 


BARITONUL DIMITRIE POPOVICI-BAYREUITII 


Originar din Iaşi. născut la 1861. După terminarea studiilor 
de cultură generală, se hotărâse a se deda carierii juridice. Mu- 
sicalitatea sa, cu deosebire, vo-ea sa de faimos cântăreţ român 





Baritonul D. Popovici-Bayreuth 


şi îndemnat de regina-artistă Elisaveta, se dedă cu totul artei. 
In acest scop, în 1888, studiile de bel-canto le face la Viena cu 
celebrul profesor Gausbacher 1). La 1890, chemat de directorul 


1) Probabil descendent al lui [ohann Baptist Gausbacher 1778—1844, fe- 
cund compositor al Vienii, 


www.dacoromanica.ro 


257 


operii din Praga, Angelo Neumann, contractează un angajament 
care-i aduce strălucite succese. Ziarele contimporane „Prager 
Tagblatt”? şi altele îi consacră recenzii elogioase. La 1894, e 
chemat la marea operă din Beyreuth, unde, desăvârşind inter- 
pretarea rolurilor din Lohengrin, Tanhaiiser, Tetralogie, Parsi- 
fall, etc., îşi crează legătura definitivă cu acest mare focar al 
artei scenice, care-i dă faima consacrată de mare cântăreţ. Cu 
această aureolă de rar ideal, D. Popovici Baircuth, întreprinde 
călătoriile sale artistice, parcurgând aproape toate marile opere 
din Europa, și în cele două Americi. Ziarele americane „The 
Chicago Times Herald”, „Tze Omaha Daily Bee”, „The Chicago 
Evening Post”, „Boston Saturday Evening Gazette”, „The 
Chicago Dispath”, „The Chicaho Tribune” „,The Mineapolis 
Wedenes-day”” apoi ziarele germane europeme ,,Volkszeitung”, 
„llustrirtes Wiener Extrablatt” etc., se emulează una pe alta 
în a releva distincta personalitate de cântăreț a lui Dimitrie Po- 
povici-Beyreuth. 

Era pe timpul atâtor desnădejdi în sufletul Ardeleanului, 
cari au creat vestitul memorand de pe vremuri. Ca oricând, 
frăţia de sânge a celor din vechiul regat, nu putea trece neob- 
servată vitregia opresorului secular, și atunci încep acele fai- 
moase şi demne manifestări de sincer naționalism ale studen- 
ţilor ieşeni şi bucureșteni, de cari fatal avea să se influenţeze şi 
marele cântăreţ. 

Solicitat să cânte în anul 1894, la opera din Buda-Pesta, 
D. Popoviei-Ruireuth, răspunde, prin o scrisoare următoarele : 
Cu părere de rău refuz propunerea D-v., de oarece nici un om cu 
minteu înlreagă n'ar putea să ceară ca el, un adevărat român, să 
accepie un post într'o instituție maghiară 1). 

Pentru românii ardeleni a fost unul din factorii deter- 
nanţi în cultura lor naţională, când alături de musicianul G. 
Dima, a colaborat așa de frumos, ani de-arândul, cu reuniunile 
de cântări din Braşov şi Sibiu. La sfârşitul carierii sale de mare 
cântăreţ se reîntuarce în ţară, de această dată în mod definitiv, 
pentru ca să se pue în slujba neamului ca organizator și îndru- 
mător artistic. In 1905 ia conducerea conservatorului de musică 
din Bucureşti precum şi catedra de bel-canto, dând operii române 
vestita serie de cântăreți : George Folescu, Vasile Rabega, A. 
Costescu-Duca, Al. Lupescu, N. Apostolescu, Mimi Nestorescu, 
Mircea Lazăr, Gr. Teodorescu, G. Paulian, Traian Grozăvescu 
şi alţii. După război i se încredinţează conducerea operii române 
din Cluj, pe care organizând?o i-a dat în totul caracterul românesc. 

Moaie în primăvara anului 1927. 


1) Vexi: «Revista muzicală» pag. 43. 2894. 
Mihail Gr. Poslugnicu — Istoria Mueice! la Români. 17 


www.dacoromanica.ro 


258 


Tenorul IOAN (Giovanni) DUMITRESCU 


Originar din Iaşi, din o modestă familie de meseriaș, născut 
pe la 1860. Intre anii 1879—1885, după ce-şi termină cultura 
generală, urmează cursurile de armonie, canto şi declamaţie la 
conservatorul din Iaşi, cu profesorii săi: G. Musicescu armonie 
şi composiţie, Pietro Mezetti bel-canto, Mihail Galino declamaţia. 
In acelaş timp, activează în întreprinderile societăţii lirice din 
Iaşi cu operetele Bonsoir Pantalon, Medicina fără doctor, ete., 
apoi în corul metropolitan al lui G. Musicescu. Avid de ştiinţă 
şi progres, de o modestie excesivă, se cultivă serios asumându-și 
un bogat repertor de operă, pretabil intensității sale de tenor 
liric, pentru ca, în 1885, la apelul profesorului G. Ştefănescu, 
fondatorul operii române, să răspundă demn încrederii ce i-o 
acordase musicianul bucureştean. 

In repertorul italian, acea limbă pretabilă cântăreților sce- 
nici, vocea sa omogenă şi mlădioasă se desvoltă generoasă în toată 
splendoarea ei. Cu aceste calități vocale expuse pe scena operii 
din București, e determinat a lua calea către orizonturi mari, 
în consecință, în toamna anului 1885 se duce la Milano. De aci 
în 1884, cu rolurile determinante ale faimei sale : Tanhaăser, Lo- 
hengrin, Re di Lahore, Aida, Hughenoţii, Pagliacci, Faust, Ri- 
golelto, Ballo in Maschera, etc., parcurge ţările mari europene 
în oraşele Madrid, Lisabona, Paris, Londra, Berlin, Moscova, 
Kiev, Kazan, cele două Americi la Sahtiago-Chilli, Buenos Ayres, 
etc., Revistele și cotidianele contimporane îi consacră recenzii 
elogioase. Ajunge tenorul agreat al reginei Victoria a Angliei. 
Dar munca fără preget îl consumă până la neurastenie, care ro- 
zându-l zi cu zi, prin anul 1907, îşi curmă singur firul vieţii. 


www.dacoromanica.ro 


259 


TENORUL GRIGORIE GABRIELESCU. 


In cuprinsul istoric evolutiv al operii române, marele cân- 
tăreţ Grigorie Gabrielescu, ocupă locul de frunte. Alături de 
marii protagonişti ai artei româneşti, depune toată virtuosi- 
tatea talentului său întru valorificarea musicalității româneşti, 
calitate recunoscută de marea Adelina Palti în marele eveniment 
musical românesc din București, în anul 18851). 

Dotat cu un mare intelect şi cu o cultură academică aleasă, 
înțelege că arta musicii scenice nu poate progresa decât sub 
imboldul continuității culturale, ceia ce explică măreţia repur- 
tărilor sale artistice din lungul și latul celor două continente, 
America şi Europa, unde, cu acele formidabile angajamente 
băneşti, împrăştie, cu toată dărnicia geniului său, faima de 
român. 

Aceste glorii i-au adus distincţia de angajat al operii de 
la Scala din Milano, unde creiază faima de mare interpret al 
bijuterului Eleazar din opera Ebreea de F. Halévy. 

Reîntors în ţară, ocupă, cu titlu definitiv, catedra de bel- 
canto dela conservatorul din Iaşi. Nu funcţionează decât un singur 
an şcolar, 1894 -95. In toamna anului 1896, după un an deab- 
sență, nereuşind a obţine un nou concediu, demisionează. Cu 
toată valoarea sa de profesor-expert, forma a trebuit să anihileze 
fondul, a trebuit ca Iaşul să se lipsească deo valoarea artei 
şi să cedeze unor prejudecăţi pe cari conştiinţa culturală de azi 
le repugnă. 

Stabilit la Craiova se consacră organizării şi conducerii con- 
servatorului de musică „,Cornetii”. Aci e inventatorul unui apa- 
rat de precisie ritmică musicală, e autorul a numeroase con- 
ceperi composiţionale, corale, romanțe şi piese cu caracter pa- 
tetic : Cucul, Hora dela Jii, Cu Glăvanii dela plug, etc., e autorul 
unui tratatat de musică didactică cu o originală sistemă de 
predare. 

Colaborator fervent la ziarele şi evistele literare din 
Craiova, în cari, între altele, şi-a publicat memoriile vieţii sale 
de artist. 

Din valul idealismului, din aureola repurtată cu impu- 
nătoarele sale merite, de mare cântăreţ, împrejurări fatale fac 
ca Gr. Gabrielescu, să cadă în noianul crudelor realităţi, cari 
îi determină sfârşitul unei vieţi, curmată de însăşi mâna sa 
hotărîtă. 

La locul de pururea liniște a fost petrecut de toate organi- 
zaţiunile musicale, vocale şi instiumentale, cari, conform, dorin- 
telor testamentare, n'au cântat decât operile cari, în viaţă, 
Pau purtat din glorie în glorie. 


1) Vezi: Biografia lui Gh. Ştefănescu. 


www.dacoromanica.ro 


260 


TENORUL IOAN BĂJENARU. 


In cucernica viață casnică a preotului Gheorghe Băjenaru 
şi presviterii Teodora, născută Pașcanu, din Căciulaţii Ilfovului, 
domina acel instinct musical, apreciat de atâtea ori de stăpânul 
moşiei, domnitorul Alexandru Ghica. Dacă fii săi : loan, Teodor 
şi Grigorie, nu puteau rezista pornirii lor artistice, nu era decât 
impulsul înăscui care-i presa spre alt drum de artă şi nu acel 
îngăduit de susceptibilitatea socială a vremii. Fatal deci, doi 
din ei, se supun şi se îndrumează către musica bisericească. 
Singur Ioan Băjenaru, în contra ighemonicoanelor boerești, se de- 
dică artei laice, acel câmp larg de emulare şi progres, 

Născut în casa părintească la 
1863, loan Băjenaru își face 
studiile culturale în satul său, 
apoi în seminarul central din 
Bucureşti. In 1885, urmează con- 
servatorul de musică cu profeso- 
rul G. Ştefănescu. Progresează 
însă grabnic; în 1887 îl vedem 
deja debutând strălucit în ope- 
reta Girofle-Girojla, succes care-l 
îndeamnă spre orizonturi largi, 
şi în consecinţă se duce la Milano. 
Nostalgia pământului scump al 
patriei şi copilăriei sale, îl re- 
cheamă în ţară. La reîntoarcere 
debutează în compania de ope- 
rete din Craiova, apoi în înjghe- 
barea musicală din Bucureşti cu 
Irina Vladaia, D. Teodorescu, 
Alexiu, Grigoriu, Bărcănescu, Tă- 
năsescu, în rolurile din opere- 

Ioan Băjenaru. tele: De-aşi fi rege, Voevodul 
țiganilor, etc., 

In noua organizare de operă a lui G. Ştefănescu, dela 1893 
înainte, îl vedem și pe Ioan Băjenaru, cum, alături de celebrităţile 
mondiale : Ad. Patti, Belineioni, D'Asty, Darelâe, Teodorini, Nuo- 
vina, etc., în rolurile din operile : Carmen, Lucia, Ernani, Traviata, 
Faust, Aida, Ebrea, cântă cu o prestanță de mare artist, fapt 
remarcat de celebrul tenor Piealuga, care, față de succesul lui 
I. Băjenaru, spuse: De ce ne mai chemaţi pe noi, când Românii 
au astfel de voci? 

In Martie, 1898, în compania divei Darele, debutează la 
Constantinopole în fața sultanului Abdul Hamid, care-l deco- 
rează cu ordinul ,,Medgidia” 





www.dacoromanica.ro 


261 


Dela 1899 încoace, îl vedem succesiv aproape în toate în- 
treprinderile lirice : fie a lui G. Ştefănescu, mai târziu a lui Const. 
Grigoriu, sau organizaţia lirică dela grădina „Ambasadori” cu 
primadona Margareta Dan şi Dan Demetrescu. 

Cu studiile sale de musică didactică reuşise să-și creieze o 
carieră asigurată; dar atras de scândura fermecată a scenei şi 
simțind, pare-că, repulsia a două căi opuse— proză amară şi 
poezie ideală — părăseşte profesoratul. 

De aceia prea însufleţit de focul artei şi vitregit de împre- 
jurări, când oficialitatea nu se prea gândea că și musica scenică 
este un focar de cultură naţională, cade victimă oarbei sale pa- 
siuni. Aproape de sfârşitul carierii sale, împovărat de necesităţi 
familiare, își duce greul vieţii cu ceeace puteă să dea un buget 
restrâns şi neconvenabil pentru prestigiul faimos al unui cor ca 
acel dela „Domnița Balaşa”. 

Alte surse nu puteă să aibă, căci, cum spunea el, arta nu 
face politică şi n'are trecere la autorități. In asemenea condițiuni 
la 5 Noemvrie, 1921, decedează, răpus de o dublă pneumonie. 
Rămășițele sale pământeşti se află înmormântate la cimitirul 
„Șerban Vodă“ (Belu), din Bucureşti. 


www.dacoromanica.ro 


CAP. II. 


NECULAI M. FILIMON 
Cel întâi critice musical la Români. 
Musica ungară, musica vagneriană. 


n studiu asupra vieţii şi operii literare a lui N. Filimon, 
datorit marelui nostru învăţat, N. Iorga, a apărut în 
„Revista Nouă” din 1890. Din preţioasele relaţii presărate, 
documentar, în studiul menţionat, cât şi din înse-și scrierile 

sale literare pentru generaţia de azi, conștientă în valoriifcarea 
talentelor musicale, N. Filimon, apare, în adevăr, ca un real 
talent musical care se impune ca o pildă de simţ, în trecutul 
musical al Românilor. 

De aceia, în istoricul musicei româneşti, musicalitatea lui 
N. Filimon, stă, cu mult merit, alături de protagoniștii mu- 
sicali contimporani ai neamului. 

Pe lângă grupul de cântăreţi, format din Anton Pan, Nă- 
neseu, Chiosa-fiul și Unghiurliu 1), se mai lipise un copilandru 
nalt, rumen, sprintenel, ochii negrii, cu părul negru creţ şi plete 
de ţârcovnic. Era tânărul Neculai M. Filimon. 

Indată ce Iancu Văcărescu, Eliade Rădulescu sau Anton 
Pan făceau o poezie, a doua zi el o ştiea pe din afară; cânta 
din memorie și foarte bine, cu voce de tenor, toate ariile auzite 
în sala Slătineanu. Din părinţi, a căror originalitate românească 
e discutabilă 2), Neculai M. Filimon, se naște în Bucureşti la 
1819. De şi nu învățase în şcolile statului, totuși însuşindu-și 
cultura în mod autodidact, la vârsta de 30 de ani, era destul 
de învăţat. 

Intr'o continuă tovărășie cu grupul de cântăreţi, menţionat 
mai sus, i se deşteptase gustul de musică întrun mod hotă- 
râtor, care avea să-l călăuzească în o bună parte din viaţa lui. 

Inceputul, în această carieră, nu era tocmai aşa de strălu- 
citor, admiratorul lui Verdi şi Donizetti, fanaticul de operă ita- 
liană, trebue să-și câştige pâinea cu înnălțarea de evlavioase con- 
dace, la strana uneia din bisericile bucureştene. Cauze necuno- 
scute, îl făcură să părăsească această sfântă profesie ; căci motive 
profane se vor fi amestecat, poate fără voia cântăreţului, în ar- 


1) Vezi: Scrisori către Vasile Alexandri, vol. III, p. 54 de I. Ghica. 
2) Vezi: Revista Nouă” din Bucureşti, No. 9, din 15 Noemvrie 1891, Ne- 
culai Filimon, de N. lorga. 


www.dacoromanica.ro 


263 


monia nasală a glasurilor bisericeşti, aducând concediare acestui 
extraordinar psalt. 

După ce isbutise să fie admis în corul trupei Madamei Carl, 
o nouă vicisitudine a soartei îl prefăcu în flautist de orchestră, 
ultima sa ocupaţie scenică. 

Impresarul unei întreprinderi de aşa zisă artă, Papa Nicola 
zis și Popa Nicolae, prietin mai târziu al scriitorului Filimon, 
avea un defect mai rău decât decorurile anacronice, corurile 
discordante şi rivalităţile artistice, ale trupei sale, el nu plătea 
lefurile. Această împrejurare dureroasă prefăcu în critic pe fostul 
flautist al orchestrei teatrului. 

In Decemvrie 1857, N. Filimon, începe în ,„,Naţionalu!” seria 
articolelor sale de critică musicală. „Ne-am propus” spunea el, 
în întâia dare de seamă, „ca printr'o critică severă să luminăm 
oarecum publicul asupra muzicei teatrale” 1). 

Potrivit cu priceperea cetitorilor, de pe la 1850, foiletonistul 
nu se mulțumea cu judecata chipului de interpretare, în lipsa 
unor librete romârești ori a cunoașterii limbilor străine, în 
care ele erau scrise, criticul trebuia să-i lămurească asupra 
însuşi subiectului, sarcină pe care Filimon a îndeplinit-o multă 
vreme, cu zel şi cu pricepere, uneori știri muzicale întovărășeau 
foiletonul scris la intervale neregulate. 

Şi fiindcă ziarul avea nevoie de materie, în lipsă de articole, 
Filimon umplea golul coloanelor cu viaţa. scrisă cu entuziasm, 
a câte unui compositor clasic — Donizetti, Verdi, Paganini.— 
In critica teatrală era neînduplecat, glume înţepătoare ca „,influ- 
enţa cometuli asupra artiştilor de la opera italiană ” punea vârf 
necazului celor atinşi de dânsa. ,,Demoazele” primadone jignite 
în vanitatea lor de inexorabilul critic, interveneau pe lângă im- 
presariu, care era silit să retragă biletul celui așa de imprudent 
în atacurile sale. Pentru a împăca spiritele ațâţate, bietul Fili- 
mon era silit să treacă cu vederea unele reprezentații, prea bă- 
tătoare la ochi prinimperfecţia lor, adăugând însă, pentru mul- 
ţumirea conştiinţei sale de muzicant, că singura frică de a nu 
trece peste limitele prescrise de buna cuviinţă”, îl împiedica de 
a spune ce-i stăteau pe limbă. Indignarea era mai puternică 
în lumea artistică şi acelaş impresariu, trebuia, pentru mulţu- 
mirea generală, să-și pue la încercare talentele de scriitor, fă- 
când un răspuns contracciul, îl reprezenta ca asociatul predece- 
sorului său, cunoscutul Popa Nicolae răuplătitorul, dând, ca 
motiv al severităţii sale, setea de resbunare pentru motivul bi- 
letului gratuit. Alte învinovăţiri urmau, menite a jigni, şi mai 
adânc, pe susceplibilul musicant, care nu uita să pomenească, 
după cuviinţă, atacurile aduse sincerităţii critice. 

Pe lângă ocupaţia de scriitor-foiletonist, care era prea puţin 


1) Vezi: Influenţa musicei apusene din acest volum. 


www.dacoromanica.ro 


264 


plătită, N. Filimon era şi profesor de musică. Mereu dornic de 
cultură, el întreprinde o călătorie în Europa centrală, a cărei de- 
scriere amănunţită o publică, în urmă, în volumul ,,Escursiuni 
în Germania meridională, memorii artistice, istorice şi critice”, 
tipărit în topografia jurnalului ,„,„Naţionalul”” 1860 1). 

Musicalmente vorbind, spune că, plecat cin Bucureşti la 20 
Iulie 1858, şi ajungând la Giurgiu, se urcă pe vaporul ,Arhiduca 
Albrecht”? în sunetul melancolicelor melodii naționale, eseculale 
de o companie de lăuiari aduşi aposilamente,: din Bucureşti, de 
amicii unuia din călători, ca să celebreze departul lui. 

Ideia aceasta nu o găsi de loc rea, dih contra, ar fi bine să 
se ţie, pe la toate frontierele ţării, câte o bandă de lăutari din 
cei mai buni cu plata dela stăpânire, ca să cânte suferinţele ţării 
tuturor acelora 'ce își părăsesc patria și se duc în străinătate să 
comploteze în contra fericirei ei. 

„„Să le cânte şi iar să le cânte, ca să le mişce inima, şi să-i 
facă să înţeleagă că nu fac bine, când sacrifică cele mai sfinte in- 
terese ale patriei, numai ca să-şi sature oarba pasiune, de a deveni 
biciul oamenilor oneşti şi impilatori ai săracilor. 

Când auzii pe unul din lăutari întonând, cu o voce foarte me- 
lancolică, aria scrisă pe versurile: 


Departe sânt de line 
Mă tem că mai uitat 


mi să umplu inima de jale. Imi adusei aminte că las fara în care 
am o mumă, frați şi amici. 

Ochii mi se întunecară, inima începu a bate în convulsiuni, 
simţii, pentru prima oară, aceea de se zice amor de patrie, şi-mi 
veni lacrămi în ochi”. 

Musica Ungureaseă—La pag. 58 din volumul citat, vorbind 
de musica ungurească auzită într'o grădină publică la Pesta, 
spune : 

„Nu trecu multu, şi să auzi resunelul mai multoru instrumente 
musicale. Aruncaiu privirea în partea din care venea sunelulu 
şi văzuiu o grupă de artişti de diferite instrumente, ei formarà un 
palratu întocmai ca bandele militare, apoi la semnalul datu de 
primul violin, începură a suna overtura dela ,Gulielm Telt’ de 
Rossini. Ascultaiu cu mare atenție celebrulu solo de violoncelu, 
şi cală să atestu că mi-a făcut mare impresiune. Ce intonare? ce 
precisiune de timp | cât de bine observau acei artişti nuanțele de 
efectu alle muzicei. Negreşii, ziseiu, asta e o orchestru de la Teatrulu 
Naţionalu din Pesta, nu poate fi ali-feliu. Dar cât de mare fu sur- 
priza mea, când aflaiu de la conductorulu meu că acelu corpu mu- 
sicalu, nu era de cât o adunătură de ţigani ungurești, cunoscută în 
Pesta sub numele de „„Banda lui Ketes Kemeti-Lajos”. 


1) Un volum. cu literă semicirilică. se află în posesiunea scriitorului Const. 
Iordăchescu, Botoşani. 


www.dacoromanica.ro 


265 


Cåt finu overtura, tofi asistanții observară o solemnă tăcere, 
iar, după finitulu ei, se auzi o strigare : „„Ketes-Kemeti-bace Iaizon 
egy csardas”. La aceste fraze, ţiganii făcură un compliment care 
mă încredinţă şi mai mult că sîntu țigani, ear după aceea începură 
a suna eroica arie. Maghiarii obicinuesc a numi Ceardaşu,, mai 
toate ariile lor. D'aci vine că sunt ceardaşe pe toți timpii şi modu- 
rile musicale. Unele au misiunea a servi danțului; iar altele a 
distra urechea şi a face să vibreze diferite pasiuni, ce se agită în 
inima maghiarului. 

Abia se auziră primele acorduri ale taranielei maghiare şi 
toată adunarea se eleciriză. Bărbaţi, femei, juni, până chiar şi co- 
pii, începură mai întăiu a face un fel de exercițiu preliminaru, 
apoi să aruncară ca tigrii în arena jocului. 

Am văzul balet spaniol, francez, italian şi german, dar nu are 
nici o asemănare cu cel maghiar. Ceardaşul este un joc care elec- 
lrizează, esaliează, care omoară chiar. El se compune din două 
despărțiri, una gimnastică şi cealaltă atletică. 

Musica, de la prima parte, fiind scrisă pe unu movimentu încet 
(Andante), dănțuilorii fac diferite pose gimnastice, pline de mae- 
state şi graţie. In partea a doua însă fafa lucrurilor se schimbă cu 
totul. Musica ia unu movimentu iule, precipitat (Allegro preci- 
'pitalo), dănțuitorii se înfuriază, fafa lor ia un aspect teribil, ochii 
încet li se umple de sânge, mişcarea devine convulsivă, în fine ba- 
letul se schimbă într'un stabat infernal. Aci vezi pe adevăratul Hun, 
aşa precum îl descrie Amian Marcelin. 

Această specie de danț dură mai mult de trei zeci minute, în 
care văzui o mulțime de figuri surprinzătoare, dar de odată, şi ca 
din efect magic, tofi dănțuitorii încetară şi rămase numai unul 
care, după regulă, cală să esecute finalul danțului. 

Acest celebru danțator, după ce esecuiă mai multe figuri foarte 
frumoase şi pline de cutezare, începu a juca pe vine cu o iufală şi 
grație nediscriptibile, finalmente musica încelă şi danțul se sfârşi 
în strigarea mulțimei : „Eljen Horvát Szeceny”. 

Dar dacă danțul maghiar diferă atât de null de cel european, 
ce să distinge din ori-care altă musică prin structura frazelor, prin 
gamele ei cele semi-magiore, dar mai mult curiositatea, şi dă mai 
mare probă despre caracterul celu fioros şi indomabil al maghia- 
rului, este preceptele sau regulile ce observă composilorii lor de 
musică în componimeniele lor. 

Toată lumea cunoaşte că musica în general are două moduri : 
unul magiore şi celalt minore. Modul magiore să întrebuințează în 
composițiunile musicale, a cărora tendinţă este a deşiepta în inima 
omului sentimente de bucurie, de glorie şi maestale ; iar modul mi- 
nore pentru cele ce au de ţintă a descrie durerea, suferința şi dis- 
perarea. 

Ei bine, am auzit o mulțime de melodii maghiare scrise pe 
modul minore, dar care prin conslrucțiunea lor şi ideile belicoase 


www.dacoromanica.ro 


266 


din care erau compuse, în loc să inspire tristeţă, [ăceau pe manhiar 
să danțe ca unu turbatu”. 

Ungurul Kovesdy lanoș, prietenul nou al lui Filimon, la o 
masă comună în Pesta, cu mâncăruri și băuturi alese ungurești, 
toastă în terminii următori : „nchin acest toast, pentru unirea 
tutulor românilor, pentru redobândirea drepturilor şi a libertăţii 
lor şi peniru prosperitatea materială şi morală a acestei nobile 
națiuni. Fie ca Dumnezeul popolilor să auză vocea mea”. 

La acca convenire prietenească luară parte musicanţii Nagy- 
Sandor, Telecy-Istvan și Giurey Betleem, cari începură a suna 
mai multe arii din operile cele mai frumoase. 

— Ceva maghiar, ceva arii eroice maghiare — zise Filimon 
lui lanoş — zi-le să cânte un ceardaş de jăle, ceva melancolic, ceva 
care să deşiepie sentimentul de amor de patrie şi rezbunare |... Eu 
iubesc musica maghiară, căci ea, ca şi cea italiană, cunoaşte foarte 
bine calea ce duce la inimă, şi seamănă prea mult cu adevărata 
musică română. Musicanţii cântară cântecul bandilului ,,Rosa 
Sandor” care avu vestitul curaj, a da Ungariei o probă despre 
celebrele tâlhării ale bandiţilor italieni Rinaldo şi Fra Diavolo. 
Era în acea arie şi în executarea ei ceva misterios, ceva care pro- 
voca deodată toate sentimentele. Une-ori mă aducea până la lacrimi 
alle ori mă făcea să nesocotesc pericolele cele mai mari; iar căle 
odată îmi inspira amorul pentru umanitate, un amor plin de ab- 
negațiune şi de caritate”. 

In drumul călătoriei sale, N. Filimon, în cartea sa la pag. 83, 
spune că visită oraşul unguresc Gran-Nana în catedrala căruia 
s'a cântat „pentru prima oară faimoasa liturghie (messa), pusă 
pe musică de celebrul compositor Frantz List, regele jucătorilor 
de piano din toată Europa”. Oprindu-se apoi la Viena, spune că: 
Viena are mai multe teatre, dar cele mai principalesunt : Kornth- 
nerthor, sau teatru imperial de operă, deschis în tot cursul 
anului ; însă în lunile Maiu, Iunie şi Iulie se reprezintă operă ita- 
liană, cântată de artişti italieni; iar în celalt timp al anului, se 
cântă operă națională germană. 

Orchestrul, dela acest teatru, în ceeace privește precisiunea 
întonării și exactitatea timpilor musicali, întrece pe cele mai 
bune din italia și Francia ; are cu toate astea mare lipsă de ceea 
ce numim sentiment şi colorit musical. 

In faţa bisericei Sf. Carol Boromeo, din Viena, se află două 
monumente, din cari unul rădicat în memoria lui I. Haydn, ce- 
lebrul compositor de musică. 

Tot la Viena, în Wienervald, N. Filimon, văzu otelul în care 
Mozart compuse cea mai mare parte din celebra operă Il flauto 
magico ; iar în localitatea Hiezing văzu şi asculta magicele sunate 
ce es din oraşul lui lohan Strauss; deasemnenea la Vaebring 
văzu cimitirul cu mormintele lui L. V. Beethoven, Frantz Sehu- 
bert şi Gluck. 


www.dacoromanica.ro 


267 


Musica Cecoslovacă. La pag. 201, N. Filimon, după ce des- 
crie intrarea sa în Praga capitala Boemiei de altă dată, spune: 

„„Imi adusei aminte că mă aflu în patria lui Schubert — Frantz 
Schubert, boem de origină, se născu la 1797 şi muri la 1829— El 
fu unul din cei mai renumiți compositori de musică al secolului 
său. Scrierile lui se compun din opere teatrale, oratorii, musică 
bisericească şi peste 500 romanțe, iar meritul său îi vine dela, felul 
cel din urmă de composițiune — şi crezui că umbra acestui sublim 
orfan al Boemiei îmi inspira acele idei melancolice. ` 

Luai flautul în mână şi, după ce făcui să se auză pateticele 
note, din care se compunea nocturnul, în Re minore, de Iulio Bri- 
cialdi — unul din cei mai renumiţi fluutuşti ai Italiei — întonaiu 
cu cel mai profund sentiment celebra serenadă : „Die Schwanen 
Gesang''— cea mai frumoasă din romanţele lui Schubert, — dar 
notele cele plentive din care se compune această arie, ce posedă 
secretul de a deştepta chiar obiectele cele neanimate, îmi cauză atâta 
emoțiune, că mă văzui silit a lepăda instrumentul. Pusei mâna 
pe frunte şi mă lăsai în curentul diferitelor sentimente ce deştep- 
tuse în mine acea canțonetă plină de foc. 

In momentele acelea auzii un sunet de instrumente musicale. 
Mă repezii iarăşi către fereastră ca să observ de unde venea acele 
sunete armonioase şi aflai că ele eşeau dinlr'un palat ce era situat, 
faţă în faţă, cu locuința mea. 

Erau patru juni ce formau un cuartet compus de o violină, 
un flaut, o violină secondă, şi un violoncel. Ei sunară diferite cuar- 
tete cu o măestrie şi pasiune musicală ce nu o poale găsi cineva 
de cât în Boemia şi Italia, dar după o mică pauză se puseră şi ei 
a suna serenada lui Schubert. 

Prima frază a celebrei cantilene, de şi fu executată cu o ex- 
presiune şi o culoare poetică demnă de primarii artişti ai Europei, 
tot lăsa cevu de dorit; dar când ajunseră la a doua frază, în care 
nemuritorul Schubert a depus cea mai frumoasă inspirațiune 
musicală a geniului său, tinerii boemi se animară ca şi mine de un 
sentiment misterios şi electrizator. Intrebaiu pe secretarul otelului 
despre dânşii şi aflaiu că erau tofi fără vedere; iar musica o în- 
vățase în institutul din Viena. 

Aceasta mă făcu să-mi aduc aminte că locuitorii orientului 
orbesc paserile cântătoare şi, după ce le închid în colivii, le pune 
între alte paseri libere ; iar ele de întristare cântă neîncetat. Nu mă 
mirai dar de ce acei juni sunau din instrumente cu atâta foc şi 
pasiune”. 

N. Filimon, după ce descrie teatrul din Praga, fundat la 1783 
de Emilia Ghaloti de Lesing, pentru care Mozart scrise operile 
Don Juan şi Titus, după ce visitează biserica curții din Dresda 
în care admiră marea orgă fabricată de celebrul Silberman, 
precum și teatrul cu statuele lui Gluck, Mozart și alții, se 
opreşte la Munchen. 


www.dacoromanica.ro 


268 


Lohengrin” de Richard Wagner sau musiea viitorului. 


Musica Germană. ,Exceptindu pe Italieni, nu cunoaştemu o 
altă naţiune în Europa care să fi cultivatu şi să cultive musica cu 
aidla pasiune ca Germania. „Deschideţi istoria musicală şi veţi 
vedea că, dacă arta aceasta s'a rădicul la perfecțiunea în care se 
află astăzi, este daloare în mare parte acestei națiuni. Germanii 
inventară cele mai multe instrumente musicale. Ei şi Flamanzii 
perfecţionară armonia care, în secolul al XV, era cu totul neca. 
pabilă de a exprima diferitele idei tonale ce fac frumusețea mu- 
sicei acluale. 

Ca discipoli ai iluşirilor ialieni, Germanii ştiură a răpi, de 
la dânşii, toate secreiele materiale ale artei, nu putea cu toate aces- 
lea să ducă cu dânşii, în Germania, scînleia divină a geniului 
ilalian, şi acele suave melodii ce să concep în dumbrăvile de por- 
locali ale peninsulei italice, şi se malurează prin adierea „Plăpin- 
delor aure şi dulcelor raze ale soarelui meridionalu. De aci vine cu 
aceşti locuitori ai nordului în arta musicală în toate celelalte, 
înlocuesc geniul şi coloritul natural prin o mulțime de forme şi 
invenţiuni materiale foarte fine în adevăr, dar lipsile de expre- 
siunea aceea care mişcă sufletul şi face să bată inima. Am ascultat 
cu alenţiune operile clasice ale lui Gluck, Haydn, Sebastian Bach, 
Mozart, Beethoven, Mendelsohn, și Meyerbeer, şi am admiral 
foarte mult arta ce am găsit înirânsele şi pacienţa colosală a 
maişirilor germani, de a inventia mulţimea aceea de armonii de 
care suni pline, dar n'am simţil acea dulce melancolie şi emo- 
țiunea ce gustă cineva când aude o melodie de Rossini, Bellini sau 
Donizetti. 

Iată credințele mele în privința musicei clasice germane : cât 
despre cea modernă nu am ce zice, căci, lipsesc cu toiul composi- 
lorii, sau, dacă există cineva, sunt foarte mediocri şi excentrici 
— exceplăm, din numărul acestora, pe Meyerbeer, Flotov şi Balfe. 
Am pronunțat zicerea excentrici şi cală să-mi dau cuvântulu căci 
alifel aşi irece de unu criticu nedreptu, şi tocmai aceasta nu aşi 
voi să se întâmple. 

Incep dar de la definiţia beleloru arte şi a miraculoasei in- 
jluențe ce exercit ele asupra inimei omului. 

Artele cele frumoase au misiunea de a deştepla în inima omului 
senlimeniele cele mai nobile şi a-i înălța spirilul mai presus de 
prozaismul materiei; dar ca să ajungă la această ţiniă ele se ser- 
vesc de diferite mijloace şi căi. 

Pictura, sculptura şi arhitectura, ezcilă admirarea şi mişcă 
inima prin faculiatea vederii ce comunică cu celelalte părți interne 
ale organismului uman, şi ca să poală a-şi împlini scopul lor, ele 
cală să imiteze foarte mult natura şi sublima ei poezie, căci altfel 
perd magica lor forţă şi devin inutile. 

Musica şi poezia suntu chemate a produce, în inima omului, 


www.dacoromanica.ro 


269 


efecte muli mai mari, dar pe o cale cu totul diferită de a celorlalte 
arte ce indicarăm, voim a zice prin facultatea acuslicei. 

Să lăsăm deocamdată poesiea şi să venim la musica ale căreia 
efecte au produs şi produc încă miracole. De la formarea primelor 
socielăți umane, musica a fost privită ca o artă divină. Ellinii şi 
alte popoare ale antikilăţii, să serviră cu dânsa spre a tempera 
moravurile cele barbare ale popolilor şi a-i aduce cu încetul la ci- 
vilizare ; iar medicii o înirebuințau cu eficacitate la maladiile 
morale. 

Ostaşii Greciei antice elecirisaţi de sunetul fluerului lui Tirleu 
mai mull decât prin discurile lui Dimosten şi Eskin, desprețuia 
moartea pe câmpul de onoare. Romanii la sunetul irombelor res- 
belnice introduse în legivane de Servie Tulie — întroducerea mu- 
sicei în armatele romane s'a operat în anul 587 înaintea Erei Hri- 
sliane — se aruncau ca ligrii asupra inimicilor. Saul, regele Ebrei- 
lor, nu se putea linişti de turmeniele spiritului malin decât prin 
paleticele accente ale lirei păstorului David. Care să fie oare mij- 
loacele ce dă musicei această forță supranaturală? Ele sunt foarte 
puține. Suni şapte vibraţiuni despărțile una de alta prin grade 
determinate de uscuţire şi gravitate. 

Cu aceste neînsemnăloare mijloace, s'au servit maeştrii de 
musică antică şi modernă ca să producă miracolele ce indicarăm. 

Germanii însă, ca pameni reci şi meditativi, nepulănd reeşi 
să compue musică plină de melodii, cari să mişte inimile, cercară 
să îndeplinească, lipsa aceasta, prin cullura armoniei, şi în mania 
lor de a descoperi noi efecte armonice, părăsiră calea cea veritabilă 
sau, cu alte cuvinte, cercară a scoale arta musicală din limitele ei 
prescrise de natură, dar nu reeşiră. 

Richard Wagner, unul din compositorii actuali, făcu şi mai mult 
decăt predecesorii lui ; elcălcă în picioare toale iradiţiunile artei musi- 
cale şi cercă să formeze dinir însa o limbă dramatică convenţională. 

Acesti, nou melod s'a numit de către proseliţii lui Wagner, cu 
ridicolul nume de ,„Zukunfis-musik (musica viitorului). Am as- 
culiai la teatrul de la München opera „„Lohengrin”” ce trece de cap 
d'operă al musicei de felul acesta. Am pus cea mai mare aten- 
țiune ca să nu perd nici o notă; cu toate acestea, nu am putut afla 
într'însa nici o nuanţă care să-şi excite cel puţin curiosilatea. Totul 
în acea operă era confusiune : Melodia care este basa principală 
a musicei, lipsea cu totul ; armonia cea naturală ce satisface urechea 
şi inima, era înlocuită prin nişte iransițiuni şi acorduri repetate 
la părţile acute, medii şi grave, prin care Richard Wagner pretinde 
a descrie lumina focului şi a fulgerului, a reprezenta dislincţiunea 
colorilor şi a devine viitorul; fără să observe că caulă efecte noi, 
acolo unde nu se găsesc decât defecte şi neant. 

E de mirare cum a putut să ajungă la o aşa de mare ezceniri- 
cilale şi materialism un composilor ca Wagner, carele pe lângă 
talentul musical uneşte şi pe al poesiei dramatice. Eu cred că dacă, 


www.dacoromanica.ro 


270 


acest composilor s'ar fi gândit ceva mai bine, şi de nu ar fi fos, 
dominat de ideia de a creea un sistem musical esclusiv ; ar [i văzut! 
cum vede toată lumea, că musica-se compune din sunete, şi, în ca- 
litatea aceasta, ea nu poate să reprezinte de cât obiectele ce intră 
în domeniul sunetelor sau, cu alte cuvinte, tot ce sună, şi astfel ar 
fi dat acestei arte ce este al ei, şi ar fi lăsat pe seama picturii, sculp- 
turii şi a poesiei, să ne reprezinte apusul soarelui, lumina lunei 
şi şerpuirea fulgerului ; elu însă ca toți utopiştii, persistă în sis- 
temul şi opiniunile sale, cu toate acestea cată să mărturisim că, 
escludând de la acest maestru calea cea greşilă prin care voeşte 
să reformeze muzica, li rămân încă multe merite şi credem 
că arta musicală şi dramatică, va proțila mult din scrierile 
lui. 

Operile didactice eşite din pana acestui compositor sunt ace- 
stea : Die oper und das Wesende musik (opera şi esența mu- 
sicei); Das Schauspiel und das Wesen der Dramatischen Dicht- 
kuust (comedia şi esenţa poesiei dramatice); Dichtkunst im 
Drama de Zukunft (Poesia şi musica viitorului). Afară de 
acestea el este stimat ca primul “compositor de drame al Germaniei 
actuale”. 

„Revista Nouă” prin scrisul d-lui N. Iorga, spune că N. Fi- 
limon după ce trecu, în călătoria sa, prin Pesta, Viena și Miinich, 
după o scurtă şedere la Kissingen, trecu în Italia. Aci, la Milano, 
stătu mai multă vreme, fericit că poate auzi operile cântate la 
Scala şi să vadă, în urmă, mormântul lui Donizetti dela 
Bergam. 

Intors în ţară, continuă colaborarea la „Naţionalul” de unde 
la 1860, se retrage, pentru ca să i se ofere, exflautistului de la 
Madam Carl, un loc la arhivele statului. Nu mult, după aceasta, 
o scurtă boală de piept puse în mormânt pe uriașul care fisiceşte 
părea neînvins. 

Intre operile sale, cari sânt, în cea mai mare parte scrieri 
literare, sânt şi articole de musică publicate în „Naţionalul” 
impresii din oraşul Bergamo și monumentul lui Donizetti, nu- 
vela Mateo Cipriani, cântăreţ la catedrala Bergamo, „Stapp” 
în care e vorba de un organist. Biografii musicale : Verdi, origi- 
nile operii, Donizetti, Bellini, Paganini, opera ungurească în 
„Revista Carpaţilor”, etc. 


www.dacoromanica.ro 


271 


IOAN ANDREI „VACIIMANN 


In primele începuturi de mişcare musicală, preconizată de 
loan Eliade Rădulescu cu colaborarea intelectualilor contim- 
porani, Câmpineanu, Const. Manu, Em. Băleanu, Scarlat Cre- 
țuleseu, loan Rosetti, Grig. Cantacuzino și Barbu Catargiu, se 
găsea și musicianul loan Wachmann, de origină ungară, născut 
la Pesta în 1807, care, firește, era nelipsit la orice iniţiativă cu ca- 
racter musical și făcea parte din soc. iilarmonică, creată, cu 
atâta trudă, de I. Eliade. 
Dr. Tavernier!), străin de 
neam, reuşind, prin unel- 
tiri antagoniste, să intro- 
ducă vrajba în sânul acestei 
societăţi; la 1 Sept. 1837 
reuşeşte să o desființeze 
din cauză că i se afiliase 
mulţi din membrii societă- 
ţii, între cari şi Joan Wach- 
mann. 

Cu tot punctul negru 
ce istoria îl aplică asupra 
atitudinii celor, cari au 
contribuit la desființarea 
unei instituții de adevă- 
rată cultură românească, 
valoarea musicală a lui I. 
Wachmann rămâne neatin- 
să, Întrucât, ca ṣi A. Flech- 
tenmacher în Moldova, el e 
chemat la susținerea orică- 
rei inițiative artistice, şi, 
în special, de natură mu- 
sicală. 

Incă din anul 1830, 
loan Wachman, se află în loan Andrei Wachmann. 
fruntea organizaţiilor mu- 
sicale, cari aveau să determine, mai târziu, influența asupra 
culturii româneşti. 

La trupa de operă germană de sub conducerea lui Th. Miiller, 
Wacehmann e conducătorul orchestrei, formată din elemente ca 
faimosul flautist Iosef Gebauer, violonistul Frant Hochmann, 
Handa, flautistul Sellner, clarnetistul Ferlendis. In 183 deve- 
nind conducătorul operii, începe compunerea şi reprezentarea 
operilor sale, cu librete româneşti din istoria neamului. In sta- 
giunea 1834—1835 Waehmann instrueşte și tonduce peste 60 


1) Vezi : Teatrul la Români, de D. C. Olănescu. 





www.dacoromanica.ro 


272 


de opere, între cari și opera sa Les Bragonniers, pe care o repre- 
zintă la 11 Martie 18341). 

Cu sprijinul celor=52 de boeri, de toate rangurile, înfiin- 
ţându-se în Martie 1835 o școală publică de musică vocală 
şi instrumentală, pentru linerimea de amândouă sezurile şi 
fără plată, 1. Wachmann e pus în fruntea ei și, în scurt, în 
acelaș an, la 11 Dec. 1835, elevii săi debutau deja în vodevilul 
Triumful umorului, composiţia sa musicală. 

Se vede că, la 'nceput, acţiunea lui Waehmann, din cauza 
disgraţiei publice, în care căzuse, nu era simpatizată, căci 
„„Gazeta teatrului” spune că reprezentaţia reușise atât de bine 
încât a șters orice fel de nemulțumire din partea publicului. 

Şcoala de musică vocală făcea progrese simţitoare cu I. Wach- 
mann câre, un an după întemeierea ei, își produse elevii în opera 
Semiramida de Rossini, dată atunci, pentru întâia dată în limba ro- 
mână. Succesul, fără a fi strălucit, a lăsat o bună impresiune și a 
dovedit că cu stăruință la lucru, cu încredere în puterile noastre 
şi cu o povăţuire bine chibzuilă, şcolarii puteau să ajungă departe 
şi se nădăjduia că vor ajunge. Reprezentaţia se dase, în Iunie 
şi Octomvrie 1836, cu cântăreţeie: d-na Caliopi, d-ra Raliţa, 
d-ra Frosa Vlasto, Nicu Andronescu, T. Curie, Const. Mihalache 2). 

Şcoala, condusă de Waehmann, din cauza curentelor anta- 
goniste, n'are viaţă şi e nevoită ca, în scurtă vreme, să-și înceteze 
activitatea. De aceia, alături de L. Wiest, distinsul compo- 
sitor şi virtuos, e în continuă luptă și stăruinţă pentru reînfi- 
inţarea acestei şcoli. Abia la 1851, reușește a obține aprobarea 
domnitorului B. Ştirbei pentru realcătuirea societ. filarmonice, 
condusă de un comitet în frunte cu Ioan Otteteleşeanu, Ludvig 
Wiest și paharnicii Ştefan Bellu și Samnureaș. 

Totuși, şcoala din cauza indiferenţii publice, nu se poate 
deschide, până când statul, în fine, se hotărâ, la 1860, să susţie 
și să subvenţioneze o școală de musică instrumentală, ca un pre- 
ludiu preparativ, pentru înființarea Conservatorului de musică 
din 1864, pentru care, loan Wachmann luptase decenii de ani 
la crearea lui cât mai neîntârziată. 

Dacă, pe terenul musicei didactice românești, întâmpina 
greutăţi, în realizarea unui ideal, care era și al Românilor, apoi, 
paralel cu această acţiune, era nelipsit dela orice întreprindere, 
dela orice manifestare, musicală cu caracter românesc. In Noemvrie 
1850, colaborează cu Carageale la alcătuirea unei trupe româ- 
nești cu repertor de musică teatrală. Cu privire la această cola- 
borare artistică iată ce spune scriitorul D. C. Olăneseu în cartea 
sa „Teatrul la Români” : 

„„ Temeiul întovărăşirii lui Carageale cu T. Wacehmann era, 
pe lângă dorinţa de a fi alături cu un bărbat foarte apreciat şi cu 


1) Vezi : Revista idealistă, 1 Aprilie 1900, relaţie de Stănescu. 
2) Vezi: Gazeta Teatrului, No. 4 pag. 43 şi 44, 1836, şi „Teatru” de D.C 
Olănescu. 


www.dacoromanica.ro 


273 


multă trecere în societatea înaltă şi interesul de a avea la îndemână 
pe un maistru şi fertil compositor de musică, peniru cupletele 
comediilor şi pentru melodramele, fără de care nici că se putea re- 
prezenta ceva pe scena noastră. Inir'alâtu publicul fusese deprins 
cu cântecul de neînireruptul şir al operilor italiene sau germane 
şi de săltărefele şi mai ales sloboadele la gură vodeviluri franțuzeşti. 
Dacă ar fi stat el să plătească deosebit musica fiecărei bucăţi a re- 
pertorului celui atât de variat în spectacole, ce era dator să aibă, 
pentru a mulțumi gustul privitorilor, nu i-ar fi ajuns o avere `n- 
treagă şi n'ar fi putut reuşi să aibă composiţiuni originale, pline 
de simțimânt naţional şi de cea mai aleasă şi mai bogată fantezie”. 
In curând C. Caragiale avù în repertorul său peste 50 vodevile, 
15 operete și pieseteatrale complectate cu musica lor de harnicul 
şi devotatul său colaborator, de la care avea să tragă folos, nu 
numai el, ci toate teatrele din ţară, de atunci până acum. Cola- 
borarea aceasta a durat câţiva ani, şi la 31 Dec. 1852, încă cu 
prilejul inaugurării stagiunii teatrului din Bucureşti 1), I. Wach- 
mann își reprezintă vodevilul „„Zor sau amor românesc“ şi uvertura 
sa „,Claca românească“ în care se distinge flautistul Folz. 
Ioan Wachmann era unul din acei musiciani plini de talent, 
care, în vremea lui — după cum îl califică Ed. Caudellu — scu- 
tură ariile din mânecă, încât o mulţime de operete din repertorul 
vechi al teatrului bucureștean, îi datoresc lui originea lor, ca: „Fata 
aerului“, „Lumea pe dos“, „Cine vrea poale“, iar „„ludita şi Olo- 
fern pătrunsese îm Moldova și s'a reprezentat pentru prima oâră la 
Iaşi, în 6 Martie 1877. Cu toată valoarea lor musicală, aceste 
operete nu se mai aud şi e păcat. A mai elaborat cartea Prin- 
cipiuri generale de musică curopenească modernă”, tipărită în Bu- 
curești la 1846 în tipografia lui C. A. Rosetti și Winterhalder. 
A mai compus 67 opere comice, operete, musică pentru drame, 
comedii și vodeviluri, ca : Lampa minunată, Fata aerului, Idiotul, 
Paradisul pierdut, Pepelea (operetă nejucată) Rosa magică, Iudita 
şi Olofern, Smeul noptii, Steaua păstorului, apoi Zamfira şi Mihai 
Viteazul la Călugăreni, cu text de I. El. Rădulescu, opere cari 
s'au pierdut în incendiul avutului lui I. Wachmann din 1847. De 
asemenea Ecou din Valahia în trei caete?2). A scris trei liturgii 
pentru elevii dela Sf. Sava, două liturgii pentru biserica romano 
calolică, colecții de melodii populare, „hora de întronare” etc. 
Musica lui loan Andrei Wachmann, zice criticul musical 
M. Mărgăriteseu 3), se distinge printr'o formă melodică totdea- 
una fericită şi graţioasă, printr'un stil interesant care contrasta 
surprinzător cu tot ce se compunea la noi pe atunci. 
In 1860, după o grea suferinţă trupească, I. A. Wachmann, 
încetează din viaţă. 


1) Vezi: Anal. Acad. S. II T. 28 de N. Iorga. 

2) Un exemplar în manuscris se află în posesiunea d-lui prof. G. Georgescu- 
Breazu. 

3) Vezi: Rev. „„Musica'? No. 3, 1908. 


Mihail Gr. Posluşnicu. — Istoria, Musicei la Români 18 


www.dacoromanica.ro 


274 


EDUARD WACHMANN 


Intemeetorul concertelor simfonice la Români. 


In Bucureşti, în casa dominată de spiritul Euterpei, a lui 
Joan Wachmann, la 4 Iunie 1836, se naște fiul său Eduard. 
Moştenind, din naştere, simțirea musicală, dela primele licăriri 
ale manifestărilor sale musicale, i se determinase viitorul 
de musician distins. Primele lecțiuni, de principii și piano 
le primi în familie, apoi dela profesorul L. Wiest. După ter- 
minarea studiilor teoretico-practice în 1856, e numit șef de or- 
chestră, jar în 1858, se perfecționează mai întâi la Viena, luând 
lecţii de piano cu Dachs 1) şi composiţia cu Nottebonne 2), apoi la Pa- 
ris, în arta composiţiei, cu celebrii profesori Reber *) și Carafa $), 
piano cu profesorul Marmontel 5), iar orga cu profesorul Benoist €). 

Aci, la Paris, în tovărăşia lui Caudella-tatăl, a colegului său 
Eduard Caudella,”) a studenţilor români Neculai Culiano, fostul 
rector al Universităţii din laşi. geologul Gr. Cobâleeseu și Dr. 
Agapi, Eduard Wachmann a petrecut frumoase zile de impuls 
patriotic pe meleaguri străine. La 1863, reîntors în ţară, ocupă 
postul de şef al orchestrei teatrului naţional; iar în anul ur- 
mător, e numit, odată cu înființarea Conservatorului de musică 
din Bucureşti, profesor de piano și armonie la această nouă 
instituţie de artă. 

Dela 1865, îndeplinește însărcinările de membru al comi- 
tetului teatral, al ateneului, la 1869, după retragerea lui Alex. 
Flechtenmacher, e numit director al Conservatorului de mu- 
sică iar, în anul 1874, predă, Măriei Sale Doamna Elisabeta, cursul 
de armonie şi composiţie. 

Pe terenul compositional a scris musică pentru piesele: 
Spoelile Bucureştilor, Duelurile, Aghachi flutur, Hapurile dracului, 
Contesa Butoi, Ruinile, Danţul sălbaticilor, Păunaşul codrilor, 


1) Dachs Iosef, 1825—1896, distins profesor de piano la Conservatorul din 
Viena. A publicat o critică asupra composiţiilor lui Hummel. 

2) Nottebohm Martin Gustav, 1817—1882, a publicat studii istorice şi critice 
asupra operii lui Beethoven şi Mozart. 

3) Reber Napoleon Henri, 1807—1880, autor de opere celebre, ca: La nuil 
de Noel, marea operă Naim, etc., profesor de armonie şi composiţie la Conserva- 
torul din Paris, autor de simfonii, musică de cameră, etc. şi autor al celebrului tra- 
tat de armonie. 

4) Carafa (de Colobrano) Michel Enrico, 1787—1872, mai întâi ofiţer-militar 
în armata lui Napoleon, apoi se dedică cu totul musicei. Autor a 36 opere scenice 
musică religioasă, Requiem, Stabat :naler, etc. 

5) Marimontel Antoine Francois, 1816—1898, profesor de piano la Con serva- 
torul din Paris. A avut de elevi pe Duvernoy, Wieniavski, Bizet, Dubois, etc. Opera 
sa musicală are mai mult caracter didactic, apoi sonate, nocturne, etc. 

6) Benoist Francois, 1794—1878, profesor de orgă la Conservatorul din Paris, 
compositor de musică religioasă, trei liturgii, etc., două opere. Organist al Capelei 
regale, etc. 

7) Vezi : Gazeta Artelor şi „Arta Română” No. 6 şi 7 din 1922 de Ed.Caudella. 


www.dacoromanica.ro 


275 


Prăpăstiile Bucureştilor, Corabia Salamandra ; sonete şi cuplete 
ca: Esmaralda, Paraponisita, Gură cască. Paracliserul, Bădă- 
ranul boerit. Toate aceste formau repertorul vodevilurilor cari 
făceau succesele în stagiunile trupelor române din lași și 
Bucureşti. 

Pe lângă acestea, a mai compus musică de piano, lrei 
liturgii, Te-deum, azioane, concerte şi imne religioase. Pentru 
şcoală a scris coruri mirte şi bărbăteşti, cursuri de principii, 
basuri cifrate şi cânturi peniru cursul de armonie, noţiuni ge- 
nerale de musică, exerciţii şi 
studii de întonare, coruri 
laice bărbătești, etc. 

Ceeace e mai presus de 
meritul său în frumoasele 
sale inspirații composiţio- 
nale şi abondenţa operilor 
sale în spirit didactic, laic 
şi religios, e, necontestat, 
voinţa stăruitoare în crea- 
rea și organizarea conter- 
telor simfonice. 

Până la anul 1866, nu 
se dăduse, în capitala Ro- 
mâniei, un singur concert 
instrumental de orchestră 
simfonică. Prin urmare, 
operile marilor simfonișşti, 
cari au ilustrat arta musi- 
cală a apusului, nu erau 
cunoscute decât unui mic 
număr de aleşi, cari le au- 
ziseră în străinătate, pentru 
masa publică românească Eduard Wachmann. 
însă, ele erau necunoscute. 

Cauza principală era lipsa unei orchestre stabile. 

Se ivi Eduard Wachmann 1), care, abia întors din Paris, 
numit profesor la Conservatorul din București, întreprinde, 
pentru prima oară, darea unui concert simfonic în sala teatrului 
naţional, sprea pipăi gustul publicului. Programul era strict clasic 
şi se compunea din uvertura operii Prometeu de Beethoven, din 
simfonia în Sol minor de Mozart, dintr'un Adagio de Haydn şi 
din simfonia în Re major de Beethoven. 

Pentru înfăptuirea acestui început de mişcăre musicală, 
în sens simfonic, Ed. Wachmann a trebuit să suporte greutăţi, 
pe cari nu le prevăzuse. Personalul orchestrei teatrului naţional 
era prea redus, avea deci nevoe să se adreseze, pentru aceste 








1) Vezi: Revista Idealistă, 1 Aprilie, 1903, cronica muzicală. 


www.dacoromanica.ro 


276 


lipsuri, străinătăţii. Pe lângă aceasta, mai era tocmai și timpul 
când, lumea românească politică, se afla într'o ferbere din cele mai 
neobicinuite. Principele Cuza abdicase cu câteva săptămâni mai 
"nainte şi nu se ştia încă, cu siguranţă, cine va fi urmașul său la 
tronul ţării. Ducele de Flandra refuzase coroana română, pe care 
țara a oferit'o apoi principelui Carol de Hohenzollern Sigma- 
ringen. Evenimentele acestea, cari se precipitau necontenit prin 
surprindere, înlăturase, pentru câtva timp, gustul pentru artă. 

Cu toate acestea, tânărul Waehmann n'a pierdut curajul. 
Concertul, ce fusese anunţat pentru 1 Aprilie 1866, fu amânat 
la 22 Aprilie, când se ştia 
că prineipele Carol, a pri- 
mit coroana şi că se aştepta 
plecarea sa din Germania 
spre România. 

La data fixată, în con- 
tra tuturor așteptărilor sale, 
teatrul naţional era plin de 
o lume aleasă din toate 
păturile sociale şi succesul 
artistic şi moral se realizase 
pe deplin. Personalul, care 
forma ansamblul orchestrei, 
număra 30 de executanți, 
plătiţi, fiecare, cu câte un 
galben; între ei se afla și 
musicianul diletant marele 
bărbat de stat, Nicolai 
Fleva, devenit mai târziu 
tribunul poporului. precum 
şi marii români B. Vlă- 
doianu şi 1. Paraschivescu. 
Se căpătase o strălucită 
ici cn a Fia dovadă că asemenea con- 

După o revistă umoristică. certe plac publicului bu- 
cureştean, piedicele mate- 
riale erau încă destul de pronunțate cari să stânjenească acest 
frumos început. Totuși educaţia musicală publică, fiind înce- 
pută cu atâta succes, trebui să se continue. De aceia la 
3 Aprilie 1867, în sala teatrului naţional, se dă al doilea 
concert simfonic, pentru ca, periodic, să se continue şi în 
anul următor, a 17 Martie 1868, în sala Atheneului cu altreilea 
concert. 

In urma acestor rezultate atât de favorabile, Ed. Wach- 
mann isbuti, în fine, a excita interesul cercurilor noastre culte, 
pentru înființarea unei societăți filarmonice. La 11 Maiu 1868, 
membrii fondatori, se întruniră şi aleseră un comitet compus din 








www.dacoromanica.ro 


277 


principesa I. Ghiea, născ. Mavros, principesa Alexandrina Ghica, 
născ. Blaremberg, d-na Lucia Negri, A. Cantacuzino, C. Exareu, D, 
Sturza, Dr. Theodori, Menelas Ghermani, Abraham Halfon şi Necu- 
lai Steriade, iar principele Carel, domnul Principatelor, contribui la 
susținerea acestei societăți filarmonice, cu suma de 300 galbeni. 

In aceste condițiuni de trăinicie viitoare, societatea filarmo- 
nică dă concertul ei la 15 Decem. 1868. Curentul musical, se 
vădise real. Apreciatul musician român, Gr. Ventura, îşi mărtu- 
riseşte bucuria ce a avut-o când, principesa Alexandrina |. 
Ghica, îi face cunoscută onoarea de a-l înscrie printre membrii 
activi ai soc. filarmonice 1), dar, distinsul critic musical şi 
colaboratorul dispărutei — cu regret — a revistei ,,Revista 
idealistă” continuă: ,De la 1866 încoace, concertele au mers 
sirună, la 1869 s'au dat trei concerte, la 1870 şase, la 1873 
şase, la 1874 cinci, la 1875 şase, la 1876 şase”. 

Cu anul 1877 începe o epocă critică pentru opera lui 
Wachmann. Războiul independenţii dă o lovitură de moarte 
societăţii filarmonice. Voința de fer a lui Wachmann rămâne 
însă neînvinsă. După şase ani de întrerupere, reluă şirul con- 
certelor, de astă dată însă, pe rizicul său. De atunci ele nu 
s'au mai întrerupt şi succesul lor a mers crescând. In 1883 
trei concerte, în 1884 trei, în 1885 trei, în 1886 trei, în 1887 
patru, în 1888 patru. 

La 5 Martie 1889 s'a dat primul concert simtonic în sala 
palatului actual al Ateneului. La 1889 s'au dat cinci concerte, 
la 1890 patru, la 1891 cinci, dela 1892 la 1903 câte şase concerte 
pe an. Şi nu e glumă de a organiza, de a studia şi de a executa 
150 de concerte simfonice, mai ales când eşti silit să creezi totul : 
artişti, instrumente şi parlițiuni, când ai a te lupta, de multe ori, 
cu indiferenţă, ba uneori chiar cu invidia şi cu reaua voinţă. 

Este interesant de a intra în unele amănunte şi de a da idee 
despre ce s'a lucrat în concertele simfonice, ca toată lumea să 
vază că prin ele s'a realizat un adevărat progres cultural. 

Nimeni nu ştie, depildă, că în cele 150 de concerte sim- 
fonice, cari s'au dat dela 1866 până la 1903, s'au executat, 
pentru prima oară în România, 245 de opere musicale ale com- 
positorilor celor mai vestiți şi anume : 

Beethoven 22 piese ; Bach S. 5; Bizet G. 4, Brahms 4, Ber- 
lioz 9, Bruch Max 3, Cherubini 6, Chopin 2, Delibes 1, Fuchs 
Robert 3, Resenham 2, Schumann 11, Volkman C, Wagner R, 
29, Weber 6, Gade 2, Glück 2, Golmarck 3, Grieg 8, Haydn 13. 
Hândel 1, Linder 1, Lyszt 2, Humperding 1, Lachner 1, 'Tschay- 
kowski 3, Wagner Sigtr. 1, S. Detana 1, Swendom 1, Dworack 2, 
Massenet 10, Mehul 1, Mendelsohu 20, Meyerbcer 2, Mozart 14, 
Popper 14, Rciniche 1, Rameau 3, Rossini 1, Raber 1, Dubois 1, 
Friederichsen 1, Gliucka 1, Enescu 5, Graedner 1, Chabrier 1. 


1) Vezi: Revista Idealistă, din 1903. 


www.dacoromanica.ro 


278 


Zic două sute patruzeci şi cinci bucăți de musică instrumen- 
tală, dintre cari un mare număr de capete de operă, ce ar fi rămas 
necunoscute marei majorități a publicului nostru. 

„Vă închipuiļłi—spune Gr. Ventura 1), un moment ce operă colo- 
sală e asta? Parecă Ed. Wachmann şi membrii orchestrei sale ne-ar 
fi ținut două sute patruzeci şi cinci de conferințe musicale, din care 
unele le-a repetat în mai multe rânduri, răspândind astfel, în 
public, gustul musicei clasice şi făcând educaţiunea musicală a . 
unei întregi generaţiuni. 

Multe instituţiuni culturale, susținute de stat cu sume mari 
şi ani îndelungaţi, ar fi putul să se mândrească cu asemnea rezul- 
tate şi ar putea lua exemplu de la concertele simfonice pentru a-şi 
îndeplini misiunea. 

Să mai adaug, ca amănunt, că din 312 instrumentiști, cari 
au luat parte la concertele simfonire dela înțiinţarea lor şi până 
astăzi, sunt 172 profesori şi elevi ai Conservatorului nostru, 136 ar- 
lişti străini, 4 amatori, că dintre acei cari au esecutat soluri găsim 
pentru piano-forte, pe Doamnele: Principesa Elena Bibescu, Con- 
stanța Romalo şi Eleonora Râureanu; pe D-rele Salmiza Bil- 
cescu, D-na Alimăneşteanu, Caterina Teodory şi Margareta Ze- 
hender. Pentru vioară pe D-nii Ludovic Wiest, Eduard Hiibsch, 
W. Boretzky, Blau, Levingher, Ondriceck şi Enescu. Pentru 
violoncel pe d-nii Dumitrescu, Feri, Kletzer, și Dumitru Dinicu. 

Pentru harpă, d-na Elodia Coandă (Caselli) între amatori 
cari au luat parte ca instrumentişti în orchestră vedem pe d-ra 
Edmea Chabudeanu, d-nii N. Fleva, Vlădoianu şi Paraschivescu. 
In ce priveşte pe Ed. Wachmann eu consider stabilirea concertelor 
simfonice, în capitala României, ca meritul cel mai mare, de care 
poate fi, cu drept cuvânt, mândru”. 

Celebra simfonie a VIl-a, în La major, de L. Beethoven 
care, în Franţa şi Italia, fu cântată abia în 1873, în Bucureşti 
ea se esecutase deja la 15 Decembrie 1868 cu prilejul primului 
concert simfonic de sub conducerea lui Eduard Wachmann 2), 

Apoi, mai departe, Gr. Ventura, reflectând asupra măreţei 
opere înfăptuită de Ed. Wachmann spune următoarele din că- 
lătoria sa la Miinchen: 

„Cu prilejul acestei călătorii, avusesem, pentru prima oară, 
fericirea de a vorbi cu Richard Wagner la Miânchen. Vechiul meu 
amic şi profesor de musică, Franz Kroll, mă prezentase maistrului. 
„Țara voastră are viitor, îmi zise Wagner; Hohenzollernii sânt 
stăruitori şi steaua lor e departe de a apune”. Voiam să-i răspund, 
dar el m'a întrerupt, întrebându-mă : „aveţi oare în Bucureşti o 
orchestră care, să poată executa binişor o simionie de Beethoven? 


1) Vezi : Revista Idealistă, 1 Aprilie 1903, relaţia Gr. Ventura. 
2) Constatări făcute după lucrarea ,,Les symphonie de Beethoven“ de I. 
G. Prod'hnmme, p. 335. 


www.dacoromanica.ro 


279 


Imi veni greu să-i spun, da! Dar nu voiam nici să-i spun nul! 
De aceia, rămăseiu cam încurcat. Wagner interpretă tăcerea mea 
ca o negaţiune, şi urmă zicând : „„Inţeleg, nu aveţi orchestră bună, 
ei bine, domnul meu, nu sunteţi încă civilizaţi !”. 

„După asta maistrul îmi vorbi de tot felul de lucruri, dar des- 
pre musică nu mai zise nici un cuvânt. Mărturisesc că am eşit 
de la dânsul dezamăgit şi indignat. Kroll îmi zise : „Ai voit să vezi 
pe Wagner, Vai văzut, şi sunt sigur că ţi-a displăcut; cu toate 
acestea, el are dreptate”. Și în realitate Wagner avea dreptate. 

Câi de mare îmi fu dar bucuria când văzui că grație socielăţii 
filarmonice şi mai ales graţie şefului ei de orchestră, Wachmann, 
lucrurile erau pe cale de a se schimba. j 

Aslăzi aş voi ca, Richard Wagner, să poată asista la un Con- 
cert simfonic, în palatul Ateneului; el ar vedea ò orchestră de 80 
de insirumentişti, cari eseculă toate capo d'operile musicei in- 
strumentale, înir'un mod, care ar face onoare oricărei capitale mari 
a Europei. Ar vedea că, prin munca stăruitoare a unui singur 
om, am ajuns, după 37 ani, a sărbători pe al o sută cinci zecilea 
Concert simfonic”. 

Eduard Wachmann, sărbătorind al 150-lea Concert simfo- 
nic în 1903, îşi sărbătoreşte cei 50 de ani de activitate musicală, 
îndreptată pe toate tărâmurile ei, şcolar, religios şi artistic ; îşi 
serba eșirea la pensie, după 37 ani de apostol al artei, şi încheerea 
unei vieți muncitoare, de pe urma căreia, țara și neamul, şi-a 
văzut închegată tendinţa trainică a unei culturi musicale, care 
avea să serve, de aci înainte, ca bază solidă desvoltării gustului 
musical, mai cu seamă, al musicei naţionale, pe care dacă Ed. 
Waclimann n'a cullivat'o cu musica instrumentală, a cules'o, 
a creat'o şi a armonizat-o pentru ca generaţiile tinere școlare să 
o popularizeze mai departe. 

La 1 Ianuarie 1909, Eduard Wachmann apune, pentru tot- 
deauna, lăsând, în urmă-i, drumul bătătorit musical, prin elanul 
şi-energia caracteristică firii lui, pentru ca, urmașii să-i continue 
şi să-i menţie opera. 


www.dacoromanica.ro 


280 


LUDOVIC WIEST. 


In epoca de organizare a întregii vieţi culturale românești, 
între alţi factori instructivi culturali e şi Ludovie Wiest. Originar 
din Viena, fiul croitorului militaral curţii imperiale habsburgice, 
născut la 25 Noemvrie 1819. Pe lângă studiile de cultură gene- 
rală, urmează și termină la Conservatorul din Viena cursul de 
violină cu celebrul Böhm 1) şi de composiţie cu boemianul Simon 
Sechter 2). 

Domnitorul Ghica Vodă, în dorinţa de a organiza o musică 
a ştabului şi o orchestră a palatului domnesc, în urma recoman- 
dării direcțiunii Conservatorului dinViena, încredinţează, în anul 
1838, tânărului Ludovie Wiest instrucţia şi conducerea acestei 
întreprinderi. Indeplinind cu toată măestria, dorința Domnito- 
rului, calitatea de șef al musicei militare o deține până la 1859, 
data desființării ștabului. La 1850 are de coleg la conducerea 
musicei ștabului pe Carol Enghel 3). 

In acelaş timp, la 1839, adică numai după un an dela venirea 
sa în Bucureşti, Ludovie Wiest, organizează o orchestră de 24 
instrumentiști la teatrul ,„Mamollo”. 

Intrat astfel în grațiile curților domnitoare Ghica, Barbu 
Ştirbey şi Bibescu, pus deci la adăpostul grijelor prozaice, acti- 
vitatea sa se desfăşoară, într'o largă măsură, în toate ramurile 
artei musicale. Conducător al orchestrei Teatrului Naţional, al 
orchestrei curții domnești, al Operii italiene, între anii 1858 și 
1866 conduce orchestra sa simfonică formată din 60 de instru- 
mentişti. La întreprinderea simfonică a lui Ed. Wachmann, 
alături de Eduard Hübsch, ocupă pupitrul de violină-solo, în 
concertele simfonice, ca și la opera italiană $), de asemenea şeful 
orchestrei din Grădina Slatter sau Slater din București. 

După desfiinţarea ştabului la 1863, devine profesor Ja Con- 
servatorul din Bucureşti, unde crează atâţi violoniști de frunte, 
Fr. Kneisel, Rubinștein, Ernesto Narice, fiul său Iuliu Wiest, 
etc. 

Intreprinde, în urmă, câteva turnee concertante la Paris 
în sala Erard, la Viena, Milano, Budapesta, Odessa, Constanti- 
nopole, etc., unde cu vioara sa de o justeţă fără cusur şi de o 
technică desăvârşită, obţine succese entuziaste ; dar despre vir- 





1) Vezi notele dela biografia lui A. Flechtenmacher. 

2) Simon Sechter, 1788—1867, născut la Friedberg-Boemia, organist al curţii 
vieneze, profesor de armonie şi composiţie la conservatorul din Viena. A tipărit 
»»Die Grundsatze der musikalischen Komposition”, a compus musică religioasă : 
liturgii, ojțertorii, un Te-deum, a publicat preludii şi piese pentru orgă, două quar- 
tete pentru coarde și opera ,,Alihitsch-hatsch” reprezentată la 1844. 

3) Vezi: Articolul „Corneliu Moldoveanu” din Rev. Musica, 191Â. 

4) Vezi : „Enciclopedia română” de I. Diaconovici. 


www.dacoromanica.ro 


281 


tuositatea sa nici că se poate o mai plastică expunere decât cum 
o redă Cezar Boliac%. 

Copilul răsfăţat al domnitorilor Ghiea, Bibescu, Știrbey și 
Cuza, cu inima sa largă se află în fruntea operilor de binefacere, 
când era vorba să-şi presteze talentul său desinteresat, fapt ce, 
în 1863, i-a adus recunoașterea de cetățean român. Virtuosita- 
tea sa asemuitoare marelui Paganini i-a adus rivalitatea mare- 
lui său contimporan Ernesto-Camillo Sivori 2) pe care totuşi îl 
iubea şi-l aprecia. 

In toamna anilor 1857 şi 1859 concertează la Iași în saloanele 





Iuliu Wiest. 


consulului Popoff în presența caimacanului Moldovii?) N. 
Konaki Vogoride. Cu acest prilej cronica timpuluit) spune: 

„Alegerea din propriile sale compuneri şi a lor esecuţie, 
semnalează geniul compuitorului şi ghibăcia eseculorului, care 
a ştiut să dea la toate notele expresia sentimentului ce însuşi 


1) Vezi: Capit. Influenţa musicei apusene. 

2) Ernesto Camillo Sivori, celebru violonist, originar din Genua, care a trăit 
între anii 1815—1894. Elevul lui Paganini. La vrâsta de 10 ani era deja copilu! mi- 
nune, celebru prin turneele sale concertante, pe cari le-a continuat apoi regulat 
dela 1836 şi până la sfârşitul vieţii sale. 

A publicat două concerte pentru violină, capricii, fantezii, duete pentru vio- 
lină şi piano. 

3) Locţiitor de domn. 

4) Vezi: „Gazeta de Moldavia”. 


www.dacoromanica.ro 


282 


şi-au dictat. Arcuşul său face a resuna nişte acorduri magice 
şi se pare că transformează violinul său, în un alt instrumeni 
necunoscut, ce are puterea de a subjuga inimile şi a le răpi 
expresii de admirare. Suspinurile cele delicate de flageolet, de 
arpegio şi de pizzicato, mărturisesc că acest capo d'operă n'au 
trecut cu marele Paganini. Variaţiile pe ariile române şi pri- 
vighitoarea dela Olt au răsunat în inimile patriotice ale specta- 
torilor, cari la fiecare piesă esecutată de Wiest lau aplaudat cu 
un adevărat impuls de admirare şi în mai multe rânduri lau 
rechemat”. 

Din opera composiţională a lui Lud. Wiest se disting, mai 
întâi, lucrările sale pentru violină, fantezii concertante, potpuriuri 
româneşti, apoi Nunta ţărănească, Privighetoarea Oltului, Car- 
naval de Bucureşti, pentru orchestră, piese patetice pentru vio- 
lină şi piano, etc, mai compune musica scenică la piesele Cons- 
tantin Brâncoveanu, Ștefan cel Mare, etc. 

In casa sa, de sigur, că adunările membrilor trebue să fi a- 
mintit de multe ori, virtuositatea musicală a celebrei familii Bach 
când în ansamblul instrumental al familiei Wiest, figurau din- 
tr'odată tata şi mama cu cei patru fii, Francise, Ludovic, Iuliu şi 
Ernest, cu cele două fiice şi cu cei doi gineri musiciani, profesorul 
Reith și Emil Lehr, şeful musicei reg 13 din Iaşi. 


www.dacoromanica.ro 


233 
ALEXANDRU FLECHTENMACIIER. 


Pe la 1811, boerul moldovean Sturza, aduce la Iaşi, pe vie- 
nezul Cristian Flechtenmacher 1) ca guvernator al copiilor 
săi. Acesta, dotat cu o distinsă cultură literară şi juridică, este 
însărcinat, de autoritatea superioară a Moldovii, cu traducerea 
codicelui civil austriac, lege care, la 1 Iulie 1817, tu promulgată 
de domnitorul Moldovii, Searlat Calimah. 

Competința, în materie de drept, a lui Cr. Flechtenmacher, 
era bine cunoscută, numai el şi logofătul Andronache Donici 
ştieau, pe atunci, pandectele 2). Stabilit în Iaşi, prin legătura 
familiară ce o înfăptuise, Cris- 
tian Flechtenmacher,  profesă, 
multă vreme, avocatura °), fiind 
în acelaș timp, profesor de drept 
la Academia Vasiliană 4. 

Din această familie, pe lângă 
alţi şapte copii, se naşte şi co- 
pilul Alexandru 5). Data precisă 
a acestei nașteri, e controver- 
sabilă, prin datele variate, găsite 
la diferiţi scriitori, cari s'au o- 
cupat, cât de puţin, de viaţa şi 
opera musicală a lui Al. Fleeh- 
tenmacher. Prima afirmare e că 
s'ar fi născut la 5 Iunie 1822, 
a doua că 23 Iunie acelaș an, 
iar a treia la 23 Decemv. 1823 6). 

Potrivit stării culturale în 
care se găseau părinţii, bătrânul 
Flechtenmacher ar fi dorit fiului 
său o cultură similară. Trăind AL Flechtenmacher. 
însă într'un mediu musical, ce 
i-l oferea mamă-sa, o distinsă pianistă, firea sa musicală se 
evidenţiază zi cu zi, fără ca mijloacele să-i permită a luă drumul 
pornirilor sale de viitor musician. La vârsta de 10 ani cânta 
din vioară grelele variaţiuni ale lui Rode”). La 11 ani cântă 
în orchestra teatrului francez din Iași. 





1) Vezi: Analele Acad. Rom. seria II Tom. 18, domnia lui Scarlat Calimah, 
de V. A. Ureche. 

2) Vezi: „Ce este Basarabia” pag. 22 de Matei H. Rareş. 

3) Vezi: „laşii de Odinioară” de Rud. Şuţu. 

4) Vezi: Dicţionar de Lazăr Şăineanu. 

5) In publicaţiile şi documentele cari mi-au servit la schiţarea acestei bio- 
grafii, e o controversă asupra adevăratului nume de botez. 

6) Vezi: Rev. „Arta Română” din Iaşi, relaţia de Ed. Caudella. 

7) Jacques- Pierre-lIoseph Rode, născut la Bordeaux, la 16 Fevr. 1774 și mort 
la Chateau-Bourbon, la 35 Noemvrie 1830. Elevul celebrului violonist Viotti la 
Paris. Călători ca virtuos în Anglia, Germania, Austria și Rusia. Timp de 5 ani 
e primul violonist al Țarului Alexandru I. Autor a 13 concerte pentru, vioară, 3 
pentru orchestră, 8 sonate, 12 capricii, 12 etude şi variaţiuni, etc. 


www.dacoromanica.ro 


284 


Marele logăfăt Costache Konache 2) sau .prinţul Vogoride, 
admiratorul și cultivatorul pasionat al musicei, auzindu-l cân- 
tând cu vioara și descoperindu-i realul talent musical, în 
1834, îl trimite, pe spesele sale, cu o bursă lunară de opt gal- 
beni, la Viena. In primii ani de studiu, inspiraţia talentului său 
de compositor, dăduse suficiente dovezi de originalitate crea- 
ţiunilor sale. Având prilejul a-și sistematiza !studiile la conser- 
vatorul din Viena, își asumă, aci, cu celebrul Böhm 2), cunoş- 
tinţi de musică practică și teoretică. 


Reîntors în ţară la 1840, în vârstă de 17 ani, în noua sa 
postură de technician musical, alături de Franeise Caudella- 
tatăl și alţii, ocupă pupitrul 
de prim violonist în orchestra 
teatrului francez de sub con- 
ducerea M-me Friseh, până la 
1846, când e numit capelmai- 
stru al orchestrei teatrului na- 
tional condus de Matei Millo. 
In această calitate, nici o 
piesă, nici o canțonetă mai de 
seamă, n'a trecut prin faţa 
publicului teatral, fără cola- 
horarea musicală a lui Al. 
Flechtenmacher, cu originalele 
sale conceperi melodice. 

La 1844, domnitorul Mi- 
halache Sturza îl trimite la 
Paris, din cauza însă a împre- 
jurărilor cari precedau eveni- 
mentele politice dela 1848, şi 
după ce îşi asimilează cunoş- 
tinţele de perfecționare musicală, se reîntoarce în ţară. 

De aci înainte devine indispensabil progresului teatrului 
român. Composiţiile sale concurează, vădit, la succesul repre-. 
zentativ al lucrărilor teatrale, datorite scriitorilor români. 
Piesele teatrale, inspiraţiunile poetice ale lui Vasile Alexandri, 
C. Negruţi, D. Gusti, M. Millo, etc., îi oferă cel mai fericit prilej 
în a-şi desvălui talentul, lucru ce se și întâmplă la 1 Martie 
1847, când la teatrul din Iaşi se reprezintă vodevilul Spiridon 





Mihai Sturza Domnitorul Moldovii. 


1) Vezi: Rev. „Albina” din 8 Martie 1898, relația Const,| Notara. 


2) Ioseph Bóhm sau Boehm, 4 Martie 1795—28 Martie 1876. Celebru artist 
de origină ungur. Profesor de vioară la Conservatorul din Viena, celist al curţii 
imperiale habsburgice. La 1837, e violonist-concertator la teatrul din Petersburg. 
Pe lângă Flechlenmachor, a mai avut de elevi pe celebrii Ernst şi Ioachim. A pu- 
hlicat : quartete de coarde poloneze, variaţiuni pentru vioară şi orchestră, vioară 
şi piano, etc. 


www.dacoromanica.ro 


285 


şi Samson, concepere musicală adaptată textului pieselor fran- 
ceze, traduse de Apostoleanu şi M. Millo. 

Cu această împrejurare, faţă fiind şi celebrul Frantz Lyszt, 
Alex. Flechtenmacher execută cu orchestra teatrului naţional 
Uvertura naţională, una din lucrările sale scrisă într'o formă „a 
la Rossini sau Bellini” 1) în care spiritul românesc e în plină floare 
şi despre care „s'au urat cu bună voinţă de spectatorii ce ascul- 
tau şi aplaudau cu plăcere tonurile naționale sămănate în 
frumoasa uvertură” 2). 

Inzestrat cu atâtea calităţi musicale, el n'a putut rezista 
îndemnurilor eului său de artist-virtuos şi se hotărăşte a se 
îndruma către orizonturi mai mari. Flechtenmacher pleacă deci 
în larga Rusie 3) ca violonist conceriator, culegând onoruri şi 
admirația unui public ales şi cunoscător, devenind, cu acest 
prilej, rivalul contimporanului său, renumitul violonist mondial 
Ghys. 4) 

Incununat cu succese, revine în ţară cultivând, în special, 
genul popular, pe care Va utilizat, cu succes, în toate creaţiile 
musicale, adaptate lucrărilor literaro-teatrale ale scriitorilor 
români de pe acele vremuri. 

Avea abia 25 deani, când își impusese talentul de compozitor 
cu lucrările musicale : Don Cezar de Bazan, după traducerea lui 
I. Poni, Ștrengarul din Londra, tradus de D. Gusti, Imnul solemn 
de G. Sion, etc. 

La 26 Decemvrie 1848, reprezintă, la teatrul din Iași, fai- 
moasa sa lucrare musicală opereta Baba Hârcas) cu rolul principal 
interpretat de Matei Millo, autorul libretului. 


„Reprezentarea operetei „Baba Hârca”' piesă în două acte de 
Matei Millo, avu un succes ne mui pomenit şi cu drept cuvânt se 
poate numi cea întåi operelă română. Musica Jăcută de Alexandru 
Flechtenmacher, capelmaisiru orchestrei teatrului moldovenesc 
este încântătoare şi adevărat românească” €). 

Baba Hârca, s'a jucat, pentru întâia oară, cu Matei 
Millo-Baba Ilărca, T. Teodorini în rolul Chiossa, Neeulau 
pe Lascu, Gabriela Negroni pe Viorica şi Nini Valery pe 
Ingerul. 

Din câte piese naționale se jucase până atunci, pe scena 
teatrului naţional din Iaşi, nici una nu impresiona publicul mai 


1) Vezi: Rev. „Arta Română” relaţia Ed. Caudella. 

2) Vezi: Rev. contimporană „Albina Românească”. 

3) Vezi: Rev. „.Albina” din 8 Martie 1898. 

4) Ghys Ioseph originar din Gand-Belgia, mort în P tersburg la 1848. Au- 
tor fecund de piese pentru violină. 

5) Musica din „Baba Hârca” a fost editată și tipărită de firma Th. Codrescu 
şi G. Petrini din Iaşi. A fost orchestrată din nou de Ed. Caudella şi de musicianul 
H. Horner din Cernăuţi. Vezi rev. „România musicală” din 1893. 

6) Vezi: Rev. „Albina Românească” din 27 ‘Januarie 1849. 


www.dacoromanica.ro 


286 


mult decât opereta Baba Hârca, atât prin originalitatea ei cât şi 
prin frumuseţea melodiilor adevărat naționale, așa că ea va rä- 
mâne cea dintâi încercare de operetă română. Această piesă s'a 
jucat şi se joacă şi până ’n ziua de azi şi e ascultată cu mare drag 
de publicul care aleargă din toate părţile spre a o vedea 1). 

La Craiova, în anul 1850, trupa de artişti a lui Halepliu, a- 
nunță reprezentarea operii Baba Hârca. Intreprinderea e oprită 
de episcopul de Râmnic, fiindcă într'o şcoală publică, într'un 
local de morală, de cultură a religiunii şi a credinţii îndrăznise 
să scoată doi draci din cazan ?). 

In curs de vre-o şase ani, în calitatea sa de şef al orchestrei 
teatrului naţional din Iaşi, până la 1852, devine autorul une 
întregi serii de vodeviluri, canţonete şi operete, ca: Nişcorescu, 
Banii, Gloria şi Amorul, Rămăşagul, Conştiinţa. Doi ţărani şi 
cinci cârlani, Cimpviul, Scara măjii, Coana Chiriţa, Iaşii în 
carnaval, Doi morți vii, Tuzul calicul, Rotarul, Pealra din casă, 
Cinel-cinel, Celalea Neamţului, Nunta ţărănească, Insurăţăii, 
La sânul mamii, Un trântor cat zece, Crai nou, Domnia slugilor, 
Cireşar. Sgăârcitul galanton, Urâta satului, Smărăndița, Doi feļi 
logofeţi, Florin şi Florica, Fluerul fermecat, Răzvan, Doi soldaţi 
Români, Căzăturile, Găgăuţii, Domnişoara îşi schimbă dinţii, etc. 

Lucräri de literatură teatrală, în cea mai mare parte, apar- 
tinând lui V. Alexandri, apoi Const. Negruţi, Matei Millo, D. 
Filipescu și alții. Poetul Vasile Alexandri, în o scrisoare adresată 
ministrului de culte la 1881 spune textual : „Eu am existat numai 
pentru neamul românesc din ziua când stihurile mele au răsunat 
sub arcușul lui Flechtenmacher”. 

Intr'o largă măsură la creaţia atâtor concepţii composiţio- 
nale, a colaborat și educaţia literară a soţiei sale Maria Flech- 
tenmacher, născută Mavrodin, femeie cu mult spirit iniţiator, 
căreia i se datoreşte, în bună parte, înălțarea statuii lui Mihai 
Viteazul din Bucureşti: 4. Cu inspiraţia ei poetică a dat, Fleeh- 
tenmacher, la iveală acele coruri patriotice şi naţionale, acea mu- 
sică de caracter patetic, ca: Barcarola venețiană, Dorul însirei- 
natului, Adio la Moldova, pentru voce şi piano, etc. Apoi coruri: 
Imn festiv pentru cor şi piano, Mirele României, Vivandiera, 
Dragă țară, Saliă Romine. etc. dansuri şi hore: hora lui Cuza, 
hora lui Carol, Hora Unirii, hora de salon, Banul Mărăcine, etc. 

O reformă în musica bisericească corală înfăptuită de ase- 
meni, prin înlăturarea repertorului coral rus din corul bisericesc 
al călugărului Visarion, pe la 1840. 

In acest scop, compune pe textul serviciilor religioase, din 
biserica românească, avioane, din cari axionul Ingerul a strigat, 


1) Vezi: Ist. Teatrului, de T. T. Burada, vol. IT, p. 35. 
2) Ibidem. 

3) Vezi: Rev. „România musicală” din Febr. 1898. 

4) Vezi: Rev. „Doina“ din 1885. 


www.dacoromanica.ro 


287 


imn la ocorirea epitafului, prohodul Mântuitorului din Vinerea 
Mare, apoi heruvice, etc. 

La 1852, împins de concepţiile anturajului său, dela teatrul 
din Iaşi, și cari erau protivnice idealului său în materie de artă, 
se desparte de locul nașterii sale şi pleacă la București. 

Gh. Asachi 1), Gr. Cuza şi M. Cogâlniceanu conducătorii 
teatrului naţional, îngrijaţi de această hotărâre a musicianului, 
îngrijaţi de existența teatrului din Iași, prin părăsirea lui de 
artiștii locali, cari ţineau să se angajeze la București, şi, mai cu 
seamă, „artistul Flechtenmacher carele prin talentul său au câştigat 
meritul de compositor al ariilor naţionale se disțărează”” intervin 
la Domnitor ca să ia cuvenitele măsuri. 

Intervenţia e însă fără rezultat, Flechtenmacher, ho- 
tărât în acţiunea sa, luând calea Bucureștilor, se opreşte la Ba- 
cău, şi la 14 Iulie 1852, în asociaţia artiștilor colegi, cu vioara 
sa şi un piano, acompaniază și cântă melodiile naţionale, com- 
posiţiile lui proprii din lucrările teatrale ale lui V. Alexandri. 
Reuşita e deplină, „Gazeta de Moldavia” cu No. 53 din 1852 
la rubrica „Cronica provincială” publică un articol elogios la 
adresa artiştilor, cari se produc în faţa spectatorilor din Bacău. 

Pe la 1855, după ce stătu câtva timp la Craiova, se întoarce 
la Iași. Aci curentul Unirii luă, din ce în ce, proporţii, partidele 
politice se împărțţise. pro şi contra ; protivnic hotărât, însă, al ideii 
de unitate politică a ţărilor româneșui, era domnitorul Mihalache 
Sturza. Alex. Flechtenmacher, artistul prin excelenţă, care, la idei 
mari de cari depinde viaţa unui popor, se entuziasmează şi 
comunică mulţimii, acel foc al simţirii, prin vestita ,Hora 
Unirii”, cântecul care i-a atras ura guvernului, părtaşul de idei 
cu domnitorul, și e nevoit, din nou, să părăsască Iașul şi Mol- 
dova, şi să se stabilească în București la 11 Ianuarie 1857. 

In Fevruarie 1859, adică după încheerea marelui act al 
Unirii principatelor, Al. Flechtenmacher, satisfăcut în sufletul 
său de întorsătura protivnică dorinţei lui Mihalache Sturza, se 
întoarce la Iaşi, în leagănul copilăriei sale. 

Aci, reluând firul activităţii sale artistice, în colaborare cu 
contimporanul său V. Alexandri, montează și reprezintă opereta 
Scara Mâţii, „,filosofiea şi poeziea, unite cu melodia musicei d-lui 
Flechtenmacher 2), ne-au procurat o séră de rară mulţumire la 
teatrulu românescu. Vorbindă de d. Flechtenmacher, nu putem 
de a nu exprima părerea noastră de rău, pentru puținuliă sprijină 
ce naționalulii şi suavuli său talentă, au înlălnitii între noi, cari 
aplaudămă atâţia şarlatani streini, fără a pune în rândul: aces- 
tora şi pre celebrulii magică egiptenă d. Busivon, care ne-a luată, 
Duminica trecută, paralele, spre a ne face să ne fie milă de puțina 
sa abilitate şi de marea sa cutezare...” 


) Vezi: Ist 'Teatrului de Th. Burada, vol. II. 
) Vezi: Opere complecte de V. A. Ureche, Tom. I, Seria E p. 312. 


www.dacoromanica.ro 


288 


Faima de desăvârşit musician i se stabilise definitiv în a- 
precierea opiniei publice moldovenești. Nu putea exista con- 
cert sau vre-o reprezentare a produselor literaro - musicale 
româneşti, nu se puteau organiza sărbători oficialefără ca pro- 
gramul acestora să nu cuprindă îie una din operile sale, fie com- 
posiţii de natură simfonică la care se adăuga, neapărat, și vestita 
sa uvertură națională. 

In cuprinsul ţării româneşti, între Iași, București şi Craiova 
Alexandru Flechtenmacher duce o viaţă nestabilă până la 1864. 
In acest timp de sbucium, provocat de lipsuri materiale, tipărește 
la Iaşi, în tipografia lui Gheorghe Asachi, culegerea sa de cântece 
moldoveneşti. 

La 1861, e numit profesor de musică la o şcoală a statului 
din Bucureşti 1), unde funcţionează până la 1864, când Domni- 
torul Alex. 1, Cuza îl numeşte profesor de vioară, violoncel, ar- 
monie şi director al Conservatorului de musică din București, 
pentru a cărui înfiinţare a pus atâta suflet şi stăruinţă. In acea- 
stă calitate, cu prilejul venirii în ţară a principelui Carol de Ho- 
henzolern, dă la lumină compunerea sa „Mirele României” cu 
text de G. Sion şi dedicat noului Domn. 

La 1870, părăseşte direcția Conservatorului, rămânând ca 
profesor de violină până la 1894, când, doborât de slăbiciuni tru- 
peşti, e nevoit să-și sfârșească cariera de profesor 2). De altfel 
chiar din mica copilărie şi până la ultimul suflu de viață o debi- 
litate excesivă i-a predominat fisicul. El însuși povesteşte că, 
copil fiind, în vârstă de 12 ani, era atât de debil încât, pe 
când se afla ia pupitrul său din orchestra teatrului din Iași, 
colegul de orchestră Docan, trecând, în timpul repetiţiei, pe 
lângă el şi dându-i peste spate, numai cu mâneca paltonului sau 
a blănii, îl răsturnă de pe scaun cu vioară cu tot. 

Intre elevii săi la vioară se numără și profesorul Idieru, au- 
torul celei dintâi schiţe istorice a musicei româneşti, de asemenea 
Ed. WWachmann, Dimitrescu, Klenek. 

După ce o viaţă întreagă a lucrat pentru valorificarea mu- 
zicei naţionale s'a gândit să-și repauzeze trupul istovit în prc- 
priul său cuib. Cu puţinele sale economii, ce artistul idealist și 
le-a putut înfăptui, cumpără, lângă Câmpulungul muntenesc, o 
căsuță pe dealul Mățăi, unde-și duse și considerabile teancuri 
de manuscrise musicale, ca să le revadă, să le pue în ordine pen- 
tru mai târziu, când prin tipar le-ar fi dat publicităţii. Numărul 
operilor sale imprimate şi manuscrise trecând de şase sute de piese. 

enorocirea îl urmări însă și aci, un incendiu îi mistui casa în- 
preună cu tot avutul său și, mai cu seamă, întregul produs musical 
de o viaţă întreagă. Un întreg tezaur de inspiraţii melodice şi 
composiţii s'au mistuit între cari şi cea întâi operă românească, 
Fata dela Cozia, operă în trei acte cu ibret de E. Carada. 


1) Vezi: Rev. „Arta Română din Iaşi relaţia Ed. Caudella. 
2) Vezi: Rev. „Albina” din 8 Martie 1898, relaţia Const. Nottara. 


www.dacoromanica.ro 


289 


Alungat de aci de vitregia soartei sale, se stabileşte, din nou, în 
Bucureşti, într'o căsuţă retrasă din mahalaua Năsiparii dela margi- 
nea Bucureștilor. Aci, singur şi fără sprijinal bătrâneţelor, e con- 
damnat a-şi duce calvarul vieţii, după ce, pen ând, asistă la tragedia 
vieții sale sufleteşti, la 1872, când îşi pierde fiul] dotat cu un mare 
talent musical, la 1888 îşi pierde soţia, acea prețioasă colaboratoare 
la opera sa,la 1891, dezastrul material dinCâmpuluugul Muscelului. 

Distrus în existența sa materială, doborât în moralul său, 
cel dintâi director al Conservatorului din Bucureşti!), slăbit de 
suferinţi, cade la pat. Cu mâhnirea în suflet, își aruncă arcușul, 
mâna lui şubredă nu-l mai poate sluji, decât să facă jalnice 
scrisori pe la prieteni, aducându-le aminte că e oropsit și fără 
pic de sănătate, că e părăsit şi ignorat de toţi acei coutimporani 
ai săi, cari odinioară îl slăveau pentru arta sa, peniru geniul său. 
Doar colegii săi, profesori ai Conservatorului din Iaşi. împreună 
cu elevii lor. ca și iniţiativa lui Ed. Wachmann din Bucureşti, 
îi oferă produsul bhănesc al Concertului organizat de ei, în folosul 
lui, în 1894, fapt care, pentru scurt timp, i-a îndulcit amăiă- 
ciunea sufletului său chinuit. Recompensa națională, ce-i votase 
parlamentul român, în sumă de 240 lei lunar, i-a făcut mai mult 
rău, căci, cum înțelegeau financiarii oficiali de pe vremuri, 
această recompensă îi luase dreptul la pensiune. 

La 28 Ianuarie 1898, după o viață de rodnică activitate 
musicală, în spiritul naţiunii dela care mereu s'a însuileţit, se 
înmormântau rămăşiţele pământești a celui care a fost Alex. 
Flechtenmacher, acel care a imortalizat opera literară a lui V. 
Alexandri, Const. Negruţi şi alţii, acel care prin cultul musicei 
naţionale, cu toată invazia artei străine, a știut să ţie sus, cu 
musica sa, stindardul românesc, dar care totuși la sfârşitul zilelor 
sale a avut o răsplată atât de vitregă; acel, de pe urma operilor 
căruia, s'au folosit generaţii întregi de artiști musicali, încasând, 
fără jenă produsul muncii lui, fără să judece, dacă o lege, 
de serioasă protecţie a proprietăţii literare şi musicale nu era, 
bunul simţ îi obliga însă să înlăture acest nesocotit abuz. 

Ariile marelui artist trăesc şi vor trăi, le fredonăm mereu, 
cântând să sorbim din ele pa:fumul unei musici dulci, calde, care 
a încălzit odinioară, clipele din viaţa barzilor noştri. Fleeh- 
tenmacher, şi-a scris, parcă, bucățile sale cu sângele său, făcând 
epocă, pentru că au întrupat, în ele, caractere din firea noastră, 
din sufletul nostru t). 

In musica sa a căutat, tot mai mult, a imita genul popular, 
nu numai introducând motive populare, dar şi întrebuințând 
succesiunile armonice proprii acestui gen, uzând cu abondenţă 
de cromatismul oriental, care ne dă atâta culoare populară. 


1) Vezi: Rev. „Albina” din Martie 1898, relaţia C. Nottara; 


2) Spusa lui Rud. Şuţu în lucrarea sa ,,laşii de odinioară”. 


Mihail Gr. Posluşnicu. — Istoria Musicei la Români 19 


www.dacoromanica.ro 


290 


MEDELNICERUL ION KARTU. 


In cursul expunerii îstorice a vieții a:tistice româneşti, din 
acest volum, personalitatea lui Jon Kartu iese în evidență ca unul 
din fidelii pioncri pentru cauza artei româneşti din epoca re- 
nașterii. Moldovean de origină, născut în satul Păseștii-Fălcin- 
lui 5, la 1820, studiile de cultură generală și le-asimilează la 
Academia mihaileană din Iaşi. Demelru Abeleanu în ,,Neamul 
aromănesc din Macedonia‘: afirmă însă că Ion Kartu ar fi de 
origină român macedonian și educat în şcoala arhimanditului 
Averchi. 

Ţinând seama de valul cultural cu care Gheorghe Asachi 
presa asupra intelectualitaţii moldovene, atras de musicalitatea 
tenorului Paul Cervatti, violenistul Cuna, musicianul I. Herînsr, 
şi alţii, Jon Kartu, se spune ce ar fi figurat printre elevii conser- 
vatorului filarmonic din lași, că ar îi fost un distins element 
musical, un preţios ghitarist. 

De :lifel valoarea musicalităţii sale o explică prezenţa sa 
printre primii profesori ai conservatorului din Bucureşti, unde 
în anul 1865, are, printre elevii săi, pe Ion Bunescu și alţii. 
In acelaş an la 25 Ianuarie e însărcinat de domnitârul I. Cuza 
cu demnitatea de conducător oficial al corurilor din Bucureşti. 

In epoca renașterii noastre culturale, Joan Kartu luptă pentru 
înlăturarea musicei ruse, introdusă în biserică de arhimandritul Vi- 
sarion, în care scop compune serii de piese religioase 2), 
liturgia sf. Ioan Hrisostom pentru cor mixt. Apreciat de 
ministrul cultelor, Manolache Costache, i se încredinţează misiunea 
de a formă coruri religioase la bisericile din Bucureşti și la 
mănăstirea Neamţ 5). 

A profesat musica didactic. la Azilul Elena Doamna. la 
şcoala normală de învăţători „Carol I“ din București iar ca lu- 
crări musicale laico-didactice se emarcă un tratat complect de teorii 
şi solfegii pentru curs secundar, a scris de asemene musicà cu ca- 
ractei naţional ca, Doina dela Vaieo-Albă pentru voce și piano, 
ete. Moare în 1875. 


11 Vezi: Dicţionarul musical de Ivela pag. 41. 
2) Vezi: volumul musical de Nifon Pioeşteanu. 
3) Vezi: acest volum p*g. 91. 


www.dacoromanica.ro 


291 


GHEORGHE M. ȘTEPILĂNESCU 
Intemeetorul operii române. 


Intre anii 1840 1860, o viață artistică românească se pio- 
nunţase destul de evident. Acțiunea lui I. El. Rădulescu dăduse 
rezultate dorite. Curentele musicale, produse de atâția aıtişti 
importați, contribuiră cu succes la reuşita manifestăiilor mu- 
sicale diletante, întrun cuvânt, întreaga mişcare musicală 
ajunsese la un oarecare grad de exigenţă în artă, care pătrundea 





Gheorghe Ştefănescu. 


acum, cu temei, nu numai în clasa boeriei aristocratice, ci şi în 
acea a negustorilor cari, deşi preocupaţi de grija zilnică a trebu- 
rilor, simțeau, şi ei, nevoia unei uşurinţi sufleteşti. 

In casa și hanul negustorului blănar Mihail Hagi-Ştefan, 
de pe Bărăţiea Bucureştilor, cu greu să [i pătruns totuşi patima 
cântecului sau a musicei instrumentale, mai cu seamă, de când în 
pravoslavnicia sa, din călătoria făcută la mormântul sfânt din Ieru- 


www.dacoromanica.ro 


292 


salim, obținuse și rangul de Hagiu, titlu ce greu s'ar fi împăcat 
cu gândul ca în casa sa să aibă un forlopian, lada necuratului. 

Dar, în faţa unei stări sufleteşti intransigente, care-l sileşte, 
pe Hagi-Ștelan să facă poate lungi drumuri spre Tg.-Jiu, pentru 
o viitoare iubită tovarăşă de viaţă, el cedează tuturor cerinţelor 
cari aveau să-i aducă nu numai liniștea casnică dar și convingerea 
că e părtaşi al unei epoci de cultură şi civilizaţie. Casa Crefeștilor 
din Tg.-Jiu dăduse doară destui vrednici bărbaţi, luptători pen- 
tru desvăluirea conștiinței naţionale, dăduse pe Alexandru Cre- 
(eseu, fratele soţiei lui Hagi Ștefan, fost ministru în anul 1874— 
1875 sub domnia regelui Carol, apoi președinte al Curţii de Casaţie. 

In asemenea condițiuni de educaţie și mediu cultural, co- 
pilul soţilor Hagi Ştefan, dă frâu talentului înăscut. La vârsta 
de opt aui, născut la 12 Dec. 1843, George Ştefan — mai târziu 
Ștefănescu — era deja un mic pianist-virtuos. 

După ce-și termină studiile de cultură generală la liceul 
Sf. Sava, şi după ce studiază musica la profesorii Weineter, 
Fr. Lorenz, Degen şi, în urmă, la Eduard Wachmann, în 1865, 
se duce la Paris. 

Aci, în marele focar al artei, George M. Ştephănescu 1), se înma- 
triculează în Conservatorul de musică, al cărui director era, pe 
atunci, Auber 2), unde are de colegipe celebrii Massenet3) și 
Salvayre $), cu car? leagă o caldă prietenie dăinuită și după des- 
părțirea lor prin scrisorile ce fac parte din bogata colecție de 
rarități musicale 5). Studiază composiția cu H. Reber 5) şi canto 
cu Delle Sedie. 

In 1870, terminându-și misiunea la Paris, se întoarce în 
țară, şi în 1872 e numit profesor de Be! Canto la Conservatorul 
diu Bucureşti. Distins şi apreciat fiind, i se propune direcţiunea 
acestui conservator, pe care din deosebită -considerație pentru 
fostul său profesor Ed. Wachmann, îl refuză. E numit totuși, 
în 1874, director al orchestrei teatrului național, în care demni- 
tate, lucrează, enorm de mult, pentru ridicarea scenei române 
şi pentru care scop compune musica scenică la un considerabil 
număr de piese dramatice : Oedip Rege, Pigmalion şi Amilcar Barca 


1) Numele de Ştephănescu l'a adoptat spre deosebire de omonimul său 
Ştefănescu, profesor la azilul El. Doamna din București. 

2) Auber Daniel-Francois-Espril, 1782—1871, francez de origină, mort la 
Paris. E unul din cei mai productivi compositori ai occidentului. Autor are peste 
50 de opere comice şi dramatice: La muette de Portici, Manon Lescaut, Fra Dia- 
volo, etc., etc. 

3) Massenel Jules Emile Frederic, 1842—1912, de origină francez, mort la 
Paris. Piunist virtuos, compositor fervent: Iinprovizaţiuni, uverturi, simlonii, 
requiem-uri pentru 4 şi 8 voci cu orgă şi coarde, piese pentru piano și coarde, 
coruri bărbăteşti şi mixte. un considerabil număr de opere: Manon, La Nava- 
raise, etc., ctc. 

4) Salvayre, Gervais Bernard Gaston, 1847, din Tuluza, autor de opere, li- 
turgii, simfonii, etc. 

5) Vezi: Calendarul Minerva” pe 1926. 

6) Vezi nota 5 dela biografia lui Ed. Wachmann. 


www.dacoromanica.ro 


293 


-de Bengescu, Peste Dunăre de Gr. Ventura, Hamlet, Re- 
gete Lear, Elecira de Sofocle, Hatmanul de P. Deroulăde, Fecioara 
din Orleans, Sirigoiul, Căpilan Negru, Cazacii şi Polonii, etc. 

Activitatea sa composițională se desfășoară cu o extraor- 
dinară productivitate, Numărul composiţiilor sale trecând peste 
600 de piese de diferite caractere : musica orchestrală, simfonică, 
quartete şi octete de coarde, sonate, fantesii, musică de cameră, 
musică naţională, marşuri, dansuri, etc., 12 hore peniru orche- 
stră, Marşul steagului dedicat reg. 50 din Alba Iulia, etc 

Romanţe cu text român şi francez de Eminescu, Corneliu 
Moldoveanu, Traian Demetrescu, Vasile Alexandri, etc., apoi 
Vietor Hugo, etc. 

Musică religioasă; 5 liturgii pentru cor bărbălesc şi mizi. 
Poemul Santinela Română pentru cor, soli şi orchestră, cântat 
lia concertele conservatorului din Paris în 1872. Opere: Petra, 
într'un act, după libretul lui Edgar Aslan, Mama soacra în trei 
acte după Speranţă, Scaiul bărbaţilor în trei acte după Bengescu, 
Răzvan Vodă după P. Hajdeu, etc., Tratatele: Mecanismul 
vocal, stil și composiție 1), etc. 

G. Ştephăneseu, adăpat la isvoarele marilor clasici, şi-a asimilat 
claritatea, echilibrul, bunul gust al acelor maiștri neasemuiţi, 
păstrându-și însă — calitate ce face pe adevărații compositori— 
o personalitate proprie, de un farmec cu totul atrăgător, în care 
sufletul românesc, duios şi poetic, planează necontenit 2). 

Ceeace a preocupat, cu deosebire, musicalitatea lui G. Şte- 
fănescu, a fost idealul creării unei opere române. Educat în mediul 
musical al occidentului, influenţat, în patriotismul său, de marile 
instituţii musicale din Paris, se gândeşte serios a lupta, pe toate 
căile, întru realizarea acestui desiderat naţional. O viață de om, 
supus grijelor răspunderii sale morale, fără sprijin oficial, luptă 
din greu pentru idealul unei culturi artistice româneşti. Cu răb- 
darea stoică, a omului hotărât în acţiunea sa, până la riscul și 
periclitarea avuţiei sale personale, Gheorghe Ştephăneseu reușește 
să netezeasct drumul către realizarea visului său musical, opera. 

Dacă întemeetorului operii de azi, i-a succes, în scurtă vreme 
truda depusă, o dovedește următorul episod din viaţa sa mu- 
sicală. 

Era în iarna anului 1885. Gheorghe Ştephăneseu, conducă- 
torul operii româneşti de atunci, creată de el, anunţă reprezen- 
tarea operii Traviata. In acest scop celebra Adelina Patti 3), c 


1) Vezi : „Enciclopedia Român: de Dr. ( Diaconovici, tom. III, X. 1005. 

2) Vezi: Rev. ,„,„Musica” din Ianuarie 1916. 

3) Palti Adelina (Adela Juana Maria) născută la Madrid 1843. cea mai mare 
cântăreaţă a secolului trecut. Renumele ei îl hotărâse apariția ci lo Londra 1861. 
De aci turneele ci concertante au fost adevărate triumfuri, vocea ei legcră şi în- 
cântătoare fermeca auditorul. A fost de trei ori măritată : Cu marchisul Henri de 
Cana, cu tenorul Niccolini, apoi cu baronul Cederstrom. 


www.dacoromanica.ro 


294 


invitată să-și presteze rolul prim, alături de cântăreții Gr. Ga- 
brieleseu, [. Dumitrescu, Teodoreseu și atâţi alţii. Duşmănia 
neamului şi toți acei cari vedeau cu ochi pismași întreprinderea 
lui G. Ştephăneseu, au avut grija ca, a priori, despre cântăreții ro- 
mâni, să transmită divei Patti, în străinătate, tot ce putea fi 
mai urât, mai degradator şi, mai cu seamă, riscant pentru faima 
geniului ei musical 

Ea totusi răspuuse invitării şi veni înarmată, însă, cu toate 
precauţiunile pentru ca prestigiul ei să nu fic atirs. Ajunsă în 
Bucuresti, în ajunul reprezentării operii Traviata, atât de cou- 
viusă fusese ea de lipsa de musicalitate a cântăreților noştri, 
încât a refuzat nu numai să repete dar chiar să asiste la repetiţia 
generală a operiji, rezuinându-se doar numai a indica maistrului 
G. Ştephăneseu, anumite schimbări în partitură, pentru a paă 
fiascul artiștilor noştrii. 

Pe cât marea cântăreaţă aştepta cn îulrigorare trecerea 
acelei seri, a acelui calvar imaginar, pe atât cântăreții n'aveau 
allă preocupare decât doar deghizamentul şi costumele lor să 
fie cât mai ireproşabile, față de grandoarea spectacolului, faţă 
de demnitatea artistică a partenerii lor. 

Incepuse reprezentaţia, fără nici o repetare prealabilă în 
ansamblu şi, de unde celebra stea a lumii îşi impusese o anumită 
rezervă în voce şi în joc, spre a menaja pe artiştii români, iată 
că se vede copleșită de farmecul vocii și nobleţa jocului de 
scenă a tenorului român Grigorie Gabrielescu. Atunci s'a putut 
vedea şi auzi cea dintâi întrecere artistică pe o scenă româneasca. 

In primul antract, Patti, entusiasmată şi peste măsură de 
surprinsă de succesul absolut neașteptat de ea, renunţă la acele 
schimbări de partitură, exprimându-și admiraţia pentru perfec- 
ţiunea întregului ansamblu al operii, o superioară apreciere pen- 
tru cântăreții solişti față de cei străini cu cari, până atunci. 
diva lumii cântase. Acestui desăvârşit succes s'a datorat ulterior 
faima mondială a cântăreților români Gr. Gabrielescu, I. Dumi- 
treseu, apoi mai târziu Nuovina, Darel6e, etc. 

Dacă astăzi avem un minister al artelor, cu menirea de a cul- 
tiva şi a încuraja talentele musicale româneşti, dacă, în fine, avem 
realizată instituția operii române de stat, aceasta se datorește, 
în cea mai largă măsură, marelui român Gheorghe Ştephănescu. 

Dacă, după munca sa de o viaţă şi-a văzut realitatea idea- 
lului dorit de orice suflet românesc, la 20 Aprilie 1924, el moare 
liniştit şi cu suflet împăcat, memoria lui trebue consolidată şi 
imortalizată nu numai prin bronzul rece, care să orneze, destul 
de modest un vestibul al operii române, dar mai cu seamă pin 
publicarea întregii sale scrieri musicale, aflată în depositul 
arhivei teatrului naţional şi în depositul aflat în posesiunca 
d-lui arhitect V. Ştephăneseu din Bucureşti, fiul marelui maisti u. 


www.dacoromanica.ro 


IOAN SCĂRLĂTESCU. 


Originar din familia Seurlatos, care, pe vremuri, fusese se- 
cretar al regelui Otto de Bavaria, 1). 

Se naşte în Bucureşti, în ziua Invieril Domnului din 1872. 
De mic copil i s'au evidenţiat calitățile musicale. La vârsta de 
patru ani cânta, după ureche, la piano, melodiile auzite, cu 
armonii simple dar complecte, compuse de cl. La vârsta de 7 
ani urmează institutul lui Cocorăscu din București, unde, în ac- 
țiunea sa musicală, a fost încurajat de distinsa pianistă D-na 
Cocorăscu. Până la 18 ani a făcut studii muzicalefa a urma şcoala 
oficială ; d'aci înainte, iå lecţii de piano la Conserv: torul din Bucu- 
rești cu Iuliu Wiest şi D-na E. Saegiu. La 1893, urmează, la 
Viena, cu profesorii conservatorului lulius Epstein piano, Robert 
Fuchs 2) și Carol Navratil 3) armonie, fugă, şi contra punct ô). 
Apoi W. Rauch, Lesehetit(zki şi Eusebie Mandicevschi 5). 

La 1900 e numit coiiducătorul corului capelei româneşti din 
Paris, acolo, din îndemnul profesorului Charles Marie Widor 6) 
își prezintă composiţiile sale în concertele din sala Erard. Ceia 
ce a determinat ca studiile sale pentru piano să fie admise, ca 
musică didactică, în academiile musicale parisiene, Lipsca şi 
Viena. S'a perfecţionat, în colaborarea musicală, cu Carol Rei- 
nicke 7) directorul conservatorului din Lipsca, Dr. Koemann și 
Dr. Hugo Riemann autor literar musical. Cu prilejul cursurilor 
sale pedagogice la Viena, își execută operile cu orchestra con- 
servatorului vienez. 

La Paris își publică Etudes Symphoniques şi Vier Lieder. 
La Lipsca publică Tonsticke și poeme româneşti. În 1916 publică 
20 poeme musicale. 

De o fecunditate musicală rară, a scris: schife simfonice, 
nenuele, sonale, toate pentru piano, balade vocale, romanțe, doine, 





1) O râunură a acestei familii s'a stabilit în Bavaria sub unmelc de Scalalti. 

2) O familie de musiciani, care porneşte din 1752 Robert Fuchs, născut la 
1847. Compositor de rassă. A publicat o liturgie în Fa maior, sonate pentru piano 
şı pentru violină, serenade pentru orchestră, două simfonii, o uvertură, ctc., apoi 
-opcrile „Mireasa regclui” şi „Clopotele diavolului”. 

3) Carol Navratit, născut la 1836. Doctor în drept, dupa ce ocupă funcțiuni 
de prima sa specialitate şi după îndemnul lui Brahms, se dedă studiului compo- 
siţional. Autor de opere de musică de cameră, quartete şi quiteie de coarde uver- 
turi psahnul XXX pentru cor. soli şi orchestră, cea mai mare parte în manuscris. 

4) Vezi: Rev. „Arta Română”, 1910. 

5) Vezi: Eusebie Mondicevschi din acest volum. 

6) Charles Marie Widor născut la 1845, născut în Alsacia, dar de origina un- 
gur. Organist-virtnos, compositor de merit, 3 simfonii, din cari a doua pentru orga, 
8 sonate, etc., opere comice şi dramatice, istoriograi musical. 

7) Vezi nota de la biografia lui G. Dima. 


www.dacoromanica.ro 


296 


rapsodii româneşti, pentru orchestră, fantezii naţionale, uver- 
turi, suile și bagatele pentru violină şi piano, și altele. 

La 4 Martie 1902, se întoarce în ţară, şi, ca unul care-și 
terminase cursurile de perfecţionare la conservatorul din Paris, 
dă la Ateneu, un Recital, cu concursul cântăreților români, D-na 
Charlotta Leria, și Aurel Eliade. Cu acest prilej, publicaţiile musi- 
cale periodice, îi consacră articole elogioase marelui său talent. 

Dotat cu o cultură lite- 
rară aleasă, ca unul ce a 
fost şi colaborator fervent 
la „Convorbiri literare”, 
alături de I. A]. Brăteseu- 
Voitești, la „Guide musical’ 
la „Revue internationale 
du theatre et de la musi- 
que” a fost apreciat și în 
această latură a activităţii 
sale 1). 

Marele bărbat al romà- 
nismului, Titu Maiorescu, 
cu interesul lui viu pentru 
toate laturile culturii şi 
pentru orice tânăr, în care 
vedea, ori numai bănuia 
un talent, a sprijinit şi a 
urmărit cu căldură desvol- 
tarea artistică a tânărului: 
I. Scărlătescu. Acesta pe 
lângă darul de a înfiinţa, în 
vestmântul poeziei, o simți- 
re distinsă, adesea grea de 
cugetare, avea și o rară 
cultură musicală — era pe 

I. Scărlătescu, atunci un distins pianist 
P — şi arăta afi, ceia ce: 
preţuia, în deosebi, Titu Maiorescu, an spirit creator, o v 
loare originală şi un creator. 

Maiorescu însuşi era un fin cunoscător al musicei, un mare: 
admirator al lui Beethoven, un bun executant la flaut al bucă-— 
ţilor clasice. Prin anii aceia, cel puţin o seară pe săptămână, se 
făcea musică în casa din Str. Mercur No. 1. D-na Maiorescu, I. 
Scărlătescu, unul din fraţii Buieliu sau alt cineva la pian, 
T. Maiorescu la flaut, altcineva la vioară, executau, împreună, 
bucăţi clasice. 

Intr'una din aceste neuitate serate familiare, în care I. Scăr- 











1) Vezi: Rev. „Convorliri literare” necrolog de I. A. R, Ott. 1922. 


www.dacoromanica.ro 


297 


Jăteseu, cântând un menuet, d-na Maiorescu — într'un alb costum 
de casă, cu graţia şi distincţia sa superioară şi cu acea familia- 
ritate plină de tact, porni într'o mişcare uşoară, trecând, prin uşile 
deschise, din cameră în cameră, în pas de menuct, spre încân- 
tarea tuturor și mai ales, a d-lui Maioreseu, care privea cu ochii 
„săi luminaţi de surâs, de bunătate, de plăcerea de a gusta înı- 
preună cu alții viaţa transfigurată în artă. 

Cu sprijinul lui T. Maioreseu şi, spre îinplinirea acestui po- 
stulat al său, ca orice tânăr care făgădueşte că va trebui să meargă 
să studieze şi să stea, câtva timp, într'o ţară de cultură apuseană, 
spre a primi de acolo impresii şi sugestii directe de ştiinţă, de 
artă, de literatură, de viaţă socială, Scărlăteseu plecă la Paris. 
Mai apoi s'a stabilit la Viena, unde a stat, aproape neîntrerupt, 
cei din urmă dou'izeci de ani ai vieţii sale, câştigându-şi în cea 
mai mare capitală iubitoare şi cunoscătoare de musică, un nume 
respectat de remarcabil pianist şi compositor. 

Prin cultul lui pentru musica germană şi pentru Richard 
Wagner, a intrat în relațiuni de prietenie cu Ilouston Stewart 
Chamberlain 2), şi în acel mediu de cultură germană, s'a sunţit 
îndemnat să scrie şi în nemţeşte câteva poezii şi câteva lucrări 
«dramatice, între cari piesa Othello's letzter Aufzug pe care a re- 
prezentat-o, la teatrul din Praga, în anul 1906, 

Firea lui, de o distinsă rezervă, a făcut ca, în țară să fie mai 
puţin cunoscut de marele public, şi să nu ise ofere de oficialitate 
o situaţie, la care era ridicat, prin marele său talent, prin pregă- 
tirea lui excepţională şi prin demnitatea caracterului său. Va 
trebui să fie socotit ca unul din păcatele de neertat ale celor ce 
an avut în mână soarta aşezămintelor de cultură ale acestei ţări, 
că n'au voit san wau ştiut să rețină şi să întrebuinţeze spre o mai 
directă şi mai întinsă influenţă asupra culturii musicale, în ţara 
noastră, marea capacitate a lui loan Scărlătescu. 

Se poate zice despre ei: „Intre ai săi a fost şi ai săi nu lau 
cunoscut”. S'a întâmplat, de altfel, cu el ceea ce s'a întâmplă la 
noi cu atâția oameni de merit. Cei aduși de valurile politicei să 
chivernisească bunurile sufletești ale neamului, fiind, de cele 
mai multe ori, mediocrități lipsite de adevărată cultură, au o 
repulsiune instinctivă pentru valorile reale ale țării, le ignorează 
sau le înlătură, spre a face loc celor ce ştiu să le amăgească vani- 
tatea sau să servească interesele politicei lor de partid. 

Cu atât mai mult era prețuit I. Seărlăteseu de puținii cari 
știau rara Jui valoare de compositor şi pianist şi însuşirile lui 
superioare de om de cultură și om de caracter. 


1) Chamberlain Houston Slevwri. Din Portsmouth lå 1855. Mare literat 
musical. Având o întinsă cultură științifică şi filosofică, a scris o întreagă operă 
de filosofie critică asupra operilor lui R. Wagner. Colaborator critic musical la 
«cele mai de seamă reviste germane. Se căsători cu Eva, fiica lui R. Wagner Vezi: 
Hugo Riemann. pag. 184 


www.dacoromanica.ro 


298 


Regina Elisabeta se interesa de aproape de el, şi, în anii din ur- 
mă, era unul din oaspeţii cu care făcea musică împreună. 

In vara anului 1920, fusese delegat să ţie cursuri de vară 
la noul conservator românesc din Cluj. Cu prilejul reîntoarcerii 
sale în București, în drum pe calea ferată, pierde sau i se fură 
întreaga sa operă musicală în manuscris, ce se găsea puse în lăzi 
între altele și un număr de scrisori dela T. Maioreseu. Aceasta l'a 
deprimat adânc şi trebue să fi contribuit la sfârșitul său prea 
timpuriu, căci în sanatoriul Diaconeselor din Bucureşti, după 
ce-şi trăește ultimele clipe de durere morală şi trupească, se stinge 
din viață la 19 Sept. 1922. 

In viaţă fiind, ca un omagiu din partea.admiratorilor săi, 
revista. ,,Musica” din Noemvrie 1921, consacră un întreg număr 
poetului musician I. Seârlăteseu. Cu această împrejurare, mu- 
sicianul D. Cueliu, evidenţiază maestria compunerilor lui Seăr- 
lăteseu spunând că : păstrarea coudițiunilor musicale elementare 
i-au impus o justă sobrietate car€ asigură echilibrul și durata 
operii lui. Aceiaşi revistă publică, de asemenea, una din valo- 
roastle sale lucrări poetice cu titlul ,,Desrobire”. 

Din lucrările sale se remarcă : Lieduri pentru voce şi piano: 
Wandert ihr Wolken; Ein Lied; Um Mitternacht; Das Blatt 
im Buche, Ein Sonnenblick, cu text de Carmen Sylva; Der 
Naar (baladă); Der Todtenkranz, text de Carmen Sylva; Es 
fällt ein Stern; Rheinsage (baladă) ; Noch ein Meerlied, text de 
C. S.; Der Mummelsee; Gavotte; Fugă în Do minor pentru 
piano; Sonata în Re minor; Bagatelă în stil arhaic, Am Spinn- 
rade schiță simfonică ; Menuetto în Sol minor quartett; Varia- 
țiuni, Naiade şi Appassionate. Mare parte din lucrările sale au 
fost editate de casa Hachette. 


GEBAUER ALENIS. 


Originar din Transilvania, născut în Cluj la 1815. In epoca 
renașterii naţionale vine în Bucureşti şi funcţiorează ca profesor 
particular de piano, luând parte în toate organizaţiile simfonice 
lui Wiest şi Ed. Wachmann. La 14 Decemvrie 1889 decedează. 
Compositor fervent, a publicat diferite caete de studii pentru 
piano și numeroase composiţii cu melodii naţionale. 


IOAN FRANCISC FERLENDIS. 


Originar din Bucureşti, născt la 1825 şi mort la 1906, fiul lui 
Pietro Ferlendis di Padua. Studiază conservatorul din Milano. De- 
vine violonist de seamă, acţionează ca violonist concertator în sim- 
fonicele lui L. Wiest şi Ed. Waehmann. Compositor și cultivator al 
folclorismului musical naţional, dând publicităţii o serie de com- 
posiţii, hore, sârbe, etc., Violonistul agreat al lui Ion C. Brătianu. 


www.dacoromanica.ro 


299 


ANDREI FERLENDIS. 


Frate cu precedentul, născut în anul 1833 şi mort la 1885. 
Studii tot în Italia. Di- 
stins pianist şi compositor 
de marșuri. Apreciaţ pro- 
fesor de piano în elita 
Capitalei. 1) 





GRIGORIE VENTURA. 


Originar din Galaţi. 
născut la 1840. Alături de 
cultura sa generală, se spe- 
cializează în istoria musicei 
universale, devenind astiel 
profesor la Conservatorul 
din Bucureşti şi la Acade- 
mia de musică şi artă dra- 
matică. Posedând studii mu- 
sicale, are la activul său o Andrei Ferlendic, 
serie de tomposiţiuni cu ca- 
racter patetic, din cari multe àu trecut în matrimoniul public, 
Doi ochi, Ilora dela 
Sinaia, Hora dela 
Grivița, etc. 

. De o superioară 
cultură, devine u- 
nul din cei mai 
pricepuți critici mu- 
sicali ai epocii, 
colaborând la di 
ferite cotidiane 'şi 
reviste ca „Revista 
Idea istă, ete. Du- 
pă o activitate 
însemnată de li- 
terat, autor dra- 
malic, musiciabh 
în concepţie și cri- 
tică, literat, autor 
dramatic, musician 
în concepție şi cri- 
tică, bărbat politic, 
Grigorie Ventura. etc., moare la 19 

Iulie 1909. 








1) Vezi: pietre Ferlendis di Padua în partea a VIII-a a acestui volum. 


www.dacoromanica.ro 


300 


DIMITRIE VULPIANU 


Folelorist musical. 


In văile şi suișurile netezi ale munţilor noştri, în susurul 
izvoarelor inspiratoare de poezie, acolo în Carpaţi, în satul Ro- 
mânii Bistriţei, din jud. Neamţ, se naşte unul din cei mai mari 
foleloriști musicali ai neamului. 

Paharnicul Vasile Vasiliu, legându-și soarta cu o Ecuterină 
înţelegătoare a frumosului, apreciatoarea darurilor plină de far- 
mec ce i le oferea, cu toată dărnicia priveliștea romantică a mo~ 
şici lor Românii, viaţa acestei însoţiri de moşneni, nu putea fi 
decât un reflex al naturii înconjurătoare. 





Dimitrie Vulpeanu. 


Firesc era deci ca fiul lor Dimitrie, născut la 2 Ianuarie 1843- 
să-şi consacre viaţa sa .naturei, să se inspire dela ea și să 
trăiască o viață de om pentru ea. Sub impulsul acestei credinţi, 
la 1867, tânărul Dimitrie Vasiliu, devenit apoi D. Vulpianu sau 
Divul 1), porneşte la Jucru. Având serioase studii musicale oficiale 
timp de trei ani, 1869 — 1872 la conservatorul din Iași, spe- 
cializându-se în practicarea flautului cu profesorul Wagner, 
devine un desăvârşit executant instrumentist, fapt recunoscut în 
Conservator, unde, în toţi,anii, e cotat cu premiul I şi ales a re- 
prezenta produsul şcolii cu executarea variațiunilor din opera 
Somnambula şi altele. 


1) Pseudonim format din prima silabă a numelui şi pronumelui. 


www.dacoromanica.ro 


301 


Cu arta sa pornită din suflet, cu îluerul, cu cavalul și cu pre- 
ţiosul său flaut de aur —— sistem Böhm — cutreeră ani de-a- 
rândul munţi şi văi, dealuri şi ponoare, sate și oraşe, înregistrând 
tot ce auzea din comoara sufletului românesc, din cântecele se- 
culare ale neamului. 

La 1880 reuşeşte să-şi concentreze opera sa colectivă într'un 
volum de 400 arii: balade, colinde, doine şi pastorale cu accom- 
paniament de piano, lucrare premiată de oficialitate cu „Bene 
Merenti” şi apreciată de regele Carol I. 

La 1886, îşi tipăreşte al doilea volum format din 1000 arii, 
în două serii A și B, à câte 500 şi intitulate ,„,„Horele noastre”. 
Cu această lucrare, presintată la emulaţia adhoc, din Montpelier, 
obţine Medalia de aur „Hors concours” alături de alţi 60 de lau- 
reaţi. In anii 1900 și 1903, terminându-și lucrarea în cuprinsul 
a şapte volume cu peste 2000 de arii obţine, la Expoziţia Gene- 
rală și la Expoziţia societăţii artelor din Paris, premii meritoare 
iar Academia Română îi oferă un premiu de 5.000 lei aur. 

Din sumedenia de colaboratori, dela cari Dimitrie Vulpianu 
şi-a adunat și notat colecţiile sale, ţărani şi (ărance de toate 
vârstele, lăutari din sate şi târguri acei care contribue într'o largă 
măsură la marea colecţie de cântări românești se remarcă vechiul 
profesor de musică Costache Steleanu și trubadurul Munteniei, 
lăutarul Cândeanu zis Pompierul, iar dela Șolcan lăutarul Brăi- 
lei, scrie balada „Tudor Dobrogeanu”. 


www.dacoromanica.ro 


302 


ALFXNANDRU PODOLEANU. 


La şcoala de cântări bisericeşti, dela mânăstirea Neamţ de 
sub conducerca cântăreților monahi Doroftei și Vladimir, singurii 
înţelegători şi adepţi ai reformei musicale introdusă de Ion Cart 1) 
printre învăţăceii ei se află şi tânărul Alexandru Podoleanu, 
Ci din Podolenii judeţului Neamţ, născut la 30 August 

6, 

La primele lecţiuni de „,musichie evropenească” ale elevilor 

înainte de istorica lor răscoalu, 1. Podoleanu se distinge în 








Alexandru Podoleanu. 


totul de colegii săi, prin voce, prin o lineţa auditivă şi inte- 
lectuală. Profesorul I. Cart înțelegând că învăţăcelul său e de- 
stinat a fi unul din regeneratorii musicali ai ţării, îl ia cu sine la 
Bucureşti. De sigur că, la origină. altul trebue să-i fi fost nu- 
mele de familie şi primind a fi influenţat de contimporanii săi, 
Mugur, Vulpiunu, etc., şi-a adopial numele satului său de naș- 
tere tansformat în Podoleanu. Aci, la București, paralel cu 
studiile de cultură generală, studii filosofice, la universitate, 
urmează şi cursurile conservatorului de musică, armonie, com- 
posiţie şi contra-pun-t, cu profesorul său Ed. Wacehmann. Cu 


1) Vezi: Capit lul „C1 tura musichiei în provinciile moldoven»” Mr, Neamţ. 


www.dacoromanica.ro 


303 


dreptul ce i Pau acordat studiile sale serioase de musică, e 
numit profesor la liceul Sf. Sava și primul organizator al co- 
rului dela biserica Domnița Bălașa pe care-l conduce până la 
dărâmarea vechii biserici. 

In opera sa musicală religioasă a fost preocupat de tendinţa de 
a luptă pentru înlăturarea caracterului rusesc din musica armonică 
introdusa, pe vremuri, de arhimandritul Visarion, la Mitropolia 
Ungro-Vlahiei. De aceia, în compoziţiile sale a căutat să se apropie, 
cât mai mult, de caracterul musical propriu bisericei noastre. 

Compune : Liturgia în sol major, Troparele sărbătorilor îm- 
părăleşti, Ecleniile mari de după evanglelie, caii prin variațiile 
lor așa de frumoase, s'au generalizat în cântările corurilor reli- 
gioasc, 2 Ilerui ice în Re major şi Do major, 2 Răspunsuri în Mi 
major şi La minor, azioanele împătăteşti, serviciul cununiei, etc. 
Musica laică : coruri pentru diferile organizațiuni corale, voci egale 
şi mixte cu caracter religios, palriolic şi naţional, colinde, canoane, 
etc.. etc. 

Alături de Const. W. Cord ncanu a preconizat metodul di- 
dacticei musicale în scoala secundară pe car» la experimentat 
în seminarul pedagogic universitar de sub dirceţiunea proieso- 
rului Coco Dumitrescu, cu care, Alex. Podoleanu, ligase o stiansă 
prietenie. Credincios colaborator al revitstei lui C. M. Cordoneanu 
„România musicala”? unde, ani dearândul. a scris şi polemizat 
pentru ideia de reforma a învățământului musical, pentru crearea 
unui curent prielnic în școală în sensul revendicării dreptului de 
primă importanță a obiectului musicii vocale. 

p După o trudnică muncă, de atâtea decenii, pentru rcalizarea 
unei idei de demnitate naţională, la 1907 în Bucureşti, Al. Podo- 
leanu își dă obştescul sfârșit. După 20 de ani dela moartea sa un 
ziar al Capitalei spuneă : Câţi nu-și vor aduce animte cu pielale 
de numele profesorului Pudoleanu ! Numai elevii lui formează o 
lume înheagă, limp de o jun.ălate de veac, au trecut atâtea serii 
prin faja lui! 

Si totuși mormântul lui părăginit eynărturia reală a uitării lor. 


www.dacoromanica.ro 


304 


COIHEN-LINARIU MAURICIU. 


Originar din Bucureşti, născut la 26 Noemvrie 1852. Odată 
cu cultura sa generală primele studii musicale le-a făcut la Con- 
servatorul din Bucureşti. La 1870 studiază la Conservatoru! din 
Milan composiţia cu L.aoro Rossi ` iar în 1871 la Paris armonia 
şi contrapunctul cu Theodore Dobois 2) şi composiția cu Vietor 
Massé $), orga cu Cezar Franck şi canto cu Barhet, de asemenea în 
cultura sa musicală a luat lecții cu G. Bizet 4) şi Felicien David 5). 

In timpul celorcâţi-va ani cât a stat la Paris, a dat la iveală 
o serie remarcabilă de concepțiuni musicale proprii: Les Fleurs 
du Bosphore, La Lyre Roumanie, etc. Intors în ţară continnă ac- 
tivitatea sa musicală ln genul coral, inspirându-se din opera 
poetică a lui Vasile Alexandri, D. Bolintineanu, etc. Cânter tri- 
umfal, pentru cor mixt şi piano. Critic musical de seamă la zia- 
rul ,Pressa” a lui Vasile Boerestu şi „Românul” lui C. A. Rosetti. 
Ca profesor de musică la Azilul Elena Doamna din Bucureşti, 
desfășoară o activitate de priceput pedagog musical. 


Autor de lucrări cu caracter patetic: Ilusiuni pierdute; 
N'am trăit; pentru voce şi piano; Aimons toujours; Prinde-mi- 
le-aş pentru voce şi piano; Aubade pentru voce şi piano cu text 
de V. Ilugo, etc. Autor al operilor în manuscris: Mazeppa, 
Insula florilor, Todorel, ct -. 


1) Lauro Rossi. 1810—1885, unul dfn cei mai remarcabili compositori ai 
Italiei din secolul trecut. Antor a 29 opere, din cari „Faux monnayeurs“ şi 
„Contesa di Mons“ 

2) Dubois François C éme t-Theodore, francez de origină, fost profesor la 
conservatorul din Paris, autor de oratorii. opere, opere comice, lucruri orche- 
strale, etc. 

3) Vuctor Massé sau Felix Marie, 1922 1884, antor de opere comice, cele- 
bra cantata Le Renegat de Tanger, opera La Favorila e la schiava, operete, musică 
scenică, profesor de composiție la Conservatorul din Paris. 

4) George Bizct, 1838 1875, profesor la Conservatorul din Paris, celebru 
compositor de simfonii, uy erturi, opere comice, opera Pescuitorul de perle, Carmen, 
Vasco de Gama, etc. 

5) Felicien Cesar David, 1810—1876, compune: oda simfonică Le Desert, 
Oratoriul Moise pe muntele Sinai, Christophe Golomb, La Perl du Bresil, La fin 
du Monde, etc. 


www.dacoromanica.ro 


305 


CONSTANTIN DIMITRESCU. 


Originar din Prahova, născut în comuna Bleajoi la 7 Martie 
1847. Primele studii le face în scoala lui Maneiu sau Mănceiuleseu!) 
când face şi practică corală în corul bisericii Curtea Veche, luând 
în acelaş timp, lecţii de violoncel dela profesorul Alex. Fleehten- 
macher. Era deci un elev bine iniţiat când la 1864 e înscris în 
Conservatorul de musică din Bucureşti, atunci înfiinţat. Aci, 
timp de trei ani, până la 1867, face progrese de așa natură, încât 
trimis bursier al Statului la Viena și Paris, profesorii săi Sehle- 
singer şi Franehomme 2) îl declară ajuns la virtuositate. 

La 1870, face parte din simfonica lui Ed. Waehmann ; iar 
în 1873 ocupă catedra de violoncel dela conservatorul din Bu- 
cureşti, dând serii celliști virtuoşi ca Pursue, Dinicu, G. Geor- 
geseu, etc., ocupând în acelaş timp şi conducerea orchestrei Tea- 
trului Naţional din București în locul lui E. Hiibseh şi L. Wiest 

Pe la 1878, este organizator și conducătorul societăţii sim- 
fonice ,„,„Buciumul” cu care se produce în o serie de concerte în 
București şi Slănicul Moldovei. In organizaţia oficială a orche- 
strei Ministerului de instrucţie ocupă locul de frunte, conducând?o 
în câteva concerte. 

Opera sa composiţională cuprinde : trei concerte pentru cello, 
piano și ochestră, şapte quartete pentru coarde, o uvertură pentru 
orchestră mare, două Berceuse, Danse villageoise, Serenada ro- 
mână, musica scenică din Visul lui Ali Baba, feerie ; Ocolul pă- 
mântului, Renegatul, melopee în trei acte; Nini, operetă în trei 
acte, Călin Dumbravă, operetă în două acte, Sanda, operă dra- 
matică în trei acte; opereta Sergetul Cartuş, etc. 





CONSTANTIN M. CORDONEANU. 


Unul din regeneratorii culturii mus'cale didactice. Alături 
de marele pedagog profesorul universitar Coco Dumitrescu, 
preconizează la seminarul pedagogic universitar din Bucureşti 
un sistem propriu de predare a învățământului musical, numit 
metodul scripto-sonic şi pe care l’a şi încercat să-l generalizeze prin 
cele patru manuale de musică pentru cursul inferior al şcoalelor 
secundare. 





1) Vezi Enciclopedia Română de Dr. Const. Diacondvici. 

2) Auguste Franchomme, 1808—1884, considerat ca unul din cci mai emi- 
nenţi cellişti ai secolului trecut, ai Franţei. Unul din cci mai intimi parteneri mu- 
sicali ai lui Chopin. 


Mihall Gr. Posluşni 3. — Istoria Masicei la Români g 


www.dacoromanica.ro 


306 


Intru generalizarea convingerilor sale, în chestiuni de di- 
dactică musicală, abilitarea la locul de merit a musicii în învă- 
ţământ, în chestiuni de programă analitică, Const. M. Cordo- 
neanu înființează la 1899 recvista „România musicală” care, 
timp de aproape 15 ani, a desbătut toate chestiunile cari in- 
teresau progresul musical în ţară. In ce priveşte redacţia şi sus- 
ţinerea tuturor nevoilor culturale, şi morale, revista se prezintă 
în condițiuni ireproşabile. Dacă revista n'a mai putut apăreă, 
C. M. Cordoneanu a continuat totuşi a susține cauzele profesionale 
în revista „România de mâine”. Ca şi în postura de profesor, se 
distinge şi ca musician compositor şi ca flautist-concertist. 

Compune : coruri mixte pentru voci egale; Dar n'a fost un 
vis; Fericirea; Liga română, Plugarii, Rugăciuni ; Colinde, etc. 

Musică pentru piano: Grivifa marş; Ambulanţa crucii ro- 
şii; Capitularea Plevnei, Rahova-galop ; Menuet pentru flaut şi 
piano, Caritate pentru două piane, Liga, horă pentru voce, flaut 
şi piano. Colecțiune de coruri mixte şi voci egale. A tradus în 
limba română tratatul de armonie a lui Richter, etc. 


FRANCISC KNEISEL. 


Originar din București, născut la 26 Ianuarie 1865. Fiul 
şefului de musică militară Kneisel, originar din Olmiitz-Bavaria. 
In cursul anilor 1879 şi 1882 termină studiile la Conservatorul 
din Bucureşti, unde e elevul lui Lud. Wiest, precum şi conserva-- 
torul din Viena, cu celebrii Griin şi Mellmesberger +). 

In 1884, devine solist al orchestrei dela ,„,„Hoifburgtheather” 
şi concert-maistru a] orchestrei Bilse din Berlin, apoi în 1885 în 
orchestra simfonică din Boston. E fondatorul unui quartett de 
coarde, compus cu virtuoşii E. Fiedler, I. Svecinski şi Fr. Giese, 
apoi cu II. I. Teodorovici şi Al. Schroder. In 1903, când s'a con- 
sacrat cu totul acestei întreprinderi, quartetul ajunsese la un 
mare renume, Dela 1905 înainte, a funcţionat ca profesor de 
violină la instituiul musical din New-York. 





1) Helin esberger Iosef. 1855 1907, profesor de violină la Conservatorul din: 
Viena, şeful orchestrei operii comice, eoncert-maistru al operii curţii imperiale. 
Autor de operete, balete şi alte uerări scenice. 


www.dacoromanica.ro 


307 


GEORGE I. VIGUR. 


Cam pe partea suburbici Văcăreștilor, din capitala ţării, 
pe timpul domniei lui Ştirbei Vodă, se stabilise cândva cu 
treburi de veche negustorie, familii de olteni. Urmaşi de-ai 
acestora, erau şi soții Ioniță și Teodora Creţu, cari, eu proprietă- 





George I. Mugur. 


țile lor imobile moştenite, continuau calea începută de pre- 
decesori. 

Copilul lor George Creţu, devenit apoi Mugur, născutla 
1853, de o constituţie debilă, neputând deci urmă un trai de 
muncă irositoare de puteri trupeşti, se dedă carierii musicale 
impusă de temperamentul său artistic. Cu studiile musicale 


www.dacoromanica.ro 


308 


făcute în Conservatorul din Bucureşti, îndeplineşte între anii 
1871 82 şarcina de conducător al corului dela biserica Radu- 
Vodă. 

Minat însă în sănătatea sa, se duce în Italia, la Neapole 
şi Casamiciola, unde în apropierea aerului maritim se reface 
cu folos trupesc. Incât îi permite, în urmă, un turneu de 
concerte de-alungul Italiei, îi permite să dedeă operii compo- 
siționale ca vestita Fantezia Nebunului. În turneul său de con- 
certator cellist ajunge la Nervi unde leagă prietenie cu Ciprian; 
Porumbeseu 1), apoi la Genua vizitează pe marele G. Verdi, dela 
care obţine cuvinte autografe de omagiu pe lucrarea sa Fantezia 
nebunului. 

In anul 1883, se întâmplă însă marele cutremur din Italia, 
când, atins de o puternică comoţie trupească şi sufletească, se 
întoarce în ţară, reluându-și apoi, îm 1884, ocupațiile prea intense, 
ale profesiunii sale : derijarea corului dela biserica Creţulescu, 
ca succesor al lui Cairetti, profesor la liceele Lazăr şi Sf. Gheorghe 
la seminarul Nifon şi la pensionul profesorului Novian, cu care 
era bun prieten, după cum bună şi intimă prietenie a dus'o cu: 
Mihail Eminescu, Anghel Dimitrescu, istoricul Teodor Ionescu- 
Gion, profesorul Leonida Tănăsescu, cellistul Const. Dimitrescu 
profesorul conservatorului, Herescu şi alții. 

Când în Iunie 1889, nedespărţitul său prieten, marele Mihail 
Eminescu îşi dădu ultimul suflu de viaţă, în Bucureşti, George 1.. 
Mugur, îi anticipase drumul necunoscut al nemărginirii la 27 
Aprilie acelaş an, 1889, după o viaţă de 36 de ani, promițătoare 
de atâtea nădejdi. 

După cum ca celist îşi impusese faima de prestator virtuos, 
tot astfel, în creaţiile sale composiţionale personalitatea sa se 
distinge ca priceput teoretician. A compus: Imnele serviciul 
divin, tropare, heruvice în Do, Mi bemol şi Sol major, azioane, 
chenonice, imnul mirilor, etc. Coruri bărbăteşti şi mixte. Un tratat 
de teorie solfegii şi cânturi pentru seminarii şi şcoli profesionale.. 
Piese pentru cello şi piano, voce şi piano, composiţiile Crinul, 
Fantezia nebunului, o Cantată 2), etc. 


1) Vezi: Vo nml . Viaţa și opera Ivi Ciprian Porumbescu‘ de acelaș autor şi 
Capitolul referitor din acest volum. 
2) Relaţinni date de dl I. Mugur, directorul fundaţinnii Principele Carol 


www.dacoromanica.ro 


309 


GHEORGHE BRĂTIANU. 


Cu toată condescenţa ce se datora unei credinţi, unei con- 
vingeri, despre o continuitate a caștei clericale, cu toată excep- 
ţionala dispoziţie musicală, soţii protopopul Constantin Brătianu 
şi presvitera Smaranda, nu înțelegeau decât ca, fiul lor Gheorghe 
născut la Mizil în 1885, să fie, cel mult, îndrumat spre o carieră 
didactică, aceea de profesor specializat, literatură sau ştiinţă, 
nici decum însă o carieră musicală. 





Gheorghe Brătianu. 


|De aceia studiile și le îndreaptă după voia părintească. To- 
tuşi, dotat cu o superbă voce de bas şi, trecând peste conside- 
rentele oprite, după ce-şi asumă studiile musicale în Conserva- 
toral din Bucureşti, la 1874, se duce în Italia la Milano. Aci în 
apropierea marilor maiştrii ai cântului şi în prestările sale scenice 
de operă, continuate ani dearâridul în patria musicei, ajunge să-şi 
creeze o faimă de cântăreţ care i-a adus, primului român, Gh. 
Brătianu, angajamentul la opera din Scala. 

Il roade însă nostalgia pământului său scump, şi la 1883, 


www.dacoromanica.ro 


810 


după atâtea succese demne de mândria românească, se întoarce 
în ţară. Ocupă catedra de principii dela Conservatorul de musică 
din Bucureşti. Se reîntoarce Insă din nou în Italia, pentru ca, 
în timpul concediului obţinut pe doi ani, să-și complecteze 
şi să-și perfecționeze specialitatea. Reîntors apoi în ţară, 
după ce mai cântă, timp de două stagiuni, în opera italiană ' 
din București, părăseşte definitiv cariera de cântăreţ pentru 
ca să se dedee carierii didactice. 

A fost profesor la liceele Lazăr şi Sf. Gheorghe, seminarul 
Nifon, precum și conducător al corului bisericii Sf. Spiridon 
până la decesul său din 16 Maiu 1905. 

Gheorghe Brătianu e unul din profesorii cari luptă pentru 
abilitarea la locul de merit a specialităţii sale profesionale. 
Dela 1890 e printre preconizatorii organizării serioase a musicei 
armonice din şcoli. In consecinţă lá 1895, pentru luminarea 
chestiunii în mintea oficialităţii şcolare, organizează şi conduce 
brimul mare ansamblu vocal la Ateneu, cor format din elemente 
mixte ale şcoalelor secundate. 

In cercurile culturale fusese apreciat ca un distins caracter 
social, iar cultura îi aduse prietenia intimă a savanților romani, 
Joneseu-Gion, Coco Dimitrescu, Anghel Dimitreseu, etc. 

Ca autor s'a remarcat prin o liturgie cântată la biserica Sf. 
Spiridon, lucrări laice: romanțe, cânturi patriotice, Domnul 
Tudor, Feienlarul sau Vivandiera, precum şi opereta Isbânda 
Dragoste, luciare neterminată. 


www.dacoromanica.ro 


311 


IONEL G. BRĂTI SAL 


Chiar dacă interesele familiei profesorului Gheorghe Bră- 
tianu impuneau o altă soartă, alte preocupări în activitatea vii- 
toare a fiului lor, firea înăscută de artist influenţată şi de mediul 
absolut musical al copilăriei sale, presa însă asupra oricărei in- 
tenţii contrare şi deci, hotărât trebue să revie la obârşie. 

Născut în București, la 19 Ianuarie 1885, Ionel G. Brătianu, 
imperioasele studii cultuiale şi le face în orașul de naştere, si- 
multan devine şi elev al 
conservatorului studiind 
piano și violina cu pro- 
fesorii iliescu şi Kenck, 
iar composiţia cu profe- 
sorii Ed. Wachmann şi 
D. G. Kiriac. 

In 1909, valorificân- 
du-și ştiinţa şi talentul 
la un examen de capaci- 
tate, îşi detinitivează 
dreptul la catedra semi- 
narului Nifon profesând 
şi la liceul Şincai. Tânăr 
fiind, muncea pentru va- 
lorificarea unu. ideal ro- 
mânesc, pentru înfăp- 
tuirea unui repertor de 
operetă romântască. ır 
minand opereta „Izba la 
dragoslei cu libret deN. 
Ţine, începută de tatăl 
său, continuă pe acest 
drum, dând la iveală 
operetele Dora, cu libret 
de Duţeseu, Sfârşitul pä- 
mântului cu libret de V. Ionel Brăt'anu. 

Ffümiu, apoi Dragostea 

Corinei cu libret de A. Herz. Pe rând toate aceste lucrări de musică 
scenică au văzut lumina rampei. Acea însă care s'a jimpus prin suc- 
cescle sale desăvârşite obţinute, în 1916, de Compania de operele a 
lui Maximilian la Teatrul Liric din București, e, fără "'ndoială 
opereta Dragostea Corinei. Musica aleasă, concepţie composi- 
ţională impunătoare, mai cu seamă prin pistiarea caracterulu! 
melodic naţional, a fost ca această operetă să fie reluată după 
război, în serii reprezentative, de trupa de operete a lui Leonard 
dela Teatrul cel Mare. In manuscris mai posedă începutul ope- 

ei studenţeşti Ciobanul. 





www.dacoromanica.ro 


312 


Dar în afară de aceste lucrări, opera musicală a lui Ionel 
G. Drătianu se evidenţiază în toate direcţiile ei. O liturgie com- 
plectă, musică corală pentru 2, 3 şi 4 voci egale bărbăteşti sau 
femeeşti şi coruri mixte : Pui de lei, Păstorul, O noapte de vară, 
Sosirea rândunelelor, Tricolor scăldat în soare, cor bărbătesc şi 
piano, o colecțiune de coruri mixte, romanțe pentru voce și piano : 
Deucuma nu te-oi mai vedea, La steaua care-a răsăril, serenada 
Visul unei nopți de vară, Mamă, Depărtează gânduri triste. apoi 
un imens număr de lieduri cu caracter patetic, pătrunse temeinic 
în simţirea publicului meloman. 

Dar neunrastenia, boală grozavă și neertătoare, îl rodea zi 
cu zi, nopţile de insomnie neîntreruptă îi sbuciumase trupul şi 
sufletul câţiva ani dearândul și, fără nădejdea unei linişti pă- 
mânteşti, în dimineaţa unei zile de Noemvrie 1921, îşi găsi singur 
liniștea voită a veşnicici, în casa părintească din Bucureşti, 


PAUL CLUNTU. 


Originar din Roman, născut la 1866. Studiile culturale şi le 
face la Iaşi, obţinând titlul academic, se duce la Conservatorul 
din Lipsca, pe cari absolvindu-le și le perfecționează cu Carol 
Mieuli, dela Conservatorul din Lemberg. 

Cu aceste titluri, în 1892 iă parte la concursul pentru catedra 
de contra-punct dela consetvatorul din Colonia. Deşi reușit întâi 
din 150 de concurenţi, îl vedem totuși în urmă șeful orchestrei 
la Rostock-Germania, apoi la Goslar. Intreprinde o serie de tur- 
ncuri de concertist-pianist în oraşele Germaniei cu remarcabile 
succese. 

In 1903, devine director al Conservatorului de musică din 
București. Din cauza părerilor sale opuse celon interesaţi, în re- 
organizarea conservatorului, demisionează și se reîntoarce ca şef 
«de orchestră la Goslar. In 1908 se întoarce din nou în ţară şi func- 
ționează ca profesor de piano la Conservatorul din Bucureşti, 
până la sfârşitul vieţii sale. 

La activul său composițional are : o simfonie, un trio, piese 
pentru piano, coruri, lieduri, dovedind, prin cle, bogăţie de idei, 
apoi un quintet pentru piano şi coarde, etc 1). 


1) Vezi : Articolul „Mihai Joia” în rev. ,„,AMlusica?” No. 1 1919. 


www.dacoromanica.ro 


313 


CATARGI ALEXIS. 


Descendent din una din cele mai nobile familii românești. 
Consilier de legaţie, distins diplomat care, în vremea războiului 
mondial, a scris, în presa engleză, cu mare răsunet, ‚Dreptate 
pentru România”, articol care constitue una din cele mai fru- 
moase pagini de patriotism. 

Deşi musician diletant, având însă serioase studii și o vădită 
practică în această ramură, compesiţiile şi le valorifică cu reale 
aprecieri în diferitele concerte din Paris. 

Criticii şi cronicile ex- 
perte în materie, din presa 
anului 1927 îi atribue, cu 
laudă, titlul de autor al pri- 
mei opere românești, în lu- 
crarea sa „Nunta iragică”, 
reprezentată, pentru prima 
oară, la opera română din Bu- 
curești în stagiunea de iarnă 
1927. 

Lucrarea compoziţională 
a lui Catargi Alexis, denotă 
o superioritate culturală care 
evidenţiază o poetică musa- 
calitate. 

Deşi apăsat poate de prea 
multele preocupări din însăr- 
cinările sale diplomatice de 
peste hotare, activitatea sa 
musicală ne e dovadă vie de 
viitorul ei pe acest tărâm, 
dacă vitregia soartei nu i-ar Alexis Catargi. 
fi scurtat existenţa fiinţei sale 
înainte de timp, în plină bărbăţie, la vârsta de 46 de ani. 

Moare la Sinaia la 20 August 1917, înmormântat fiind la 
Bucureşti 1). 





1) Vezi: rev. „Universul literar’ No. 19, din 7—V—927. pag. 303. Re- 
cenzie de G., Breazul asupra operii „Nunta tragică”, ziarul „,Cuvântul” din 
2—V—1927. Idem, rev. ,,Gândirea” No. 5 și 6, 1927, ziarul „Rampa”, Anu? 
XII, No. 2844, opera „Nunta tragică” de Michaela Catargi. 


www.dacoromanica.ro 


DANILA CW, 


Cu 19 chipuri în text. 


1. Sprijinitorii și colaboratorii la desvoltarea gustalui mu 
zical în Moldova. 


2. Biografia compositorilor Moldoveni. 


www.dacoromanica.ro 


CAP, I. 


MUSICALITATEA LUI DIMITRIE CANTEMIR. 
DOMNUL MOLDOVEI. 


inând seamă că, activitatea musicală a lui Dimitrie Can- 
(6 temir s'a desvoltat într'o vreme şi într'o direcție cu desă- 
O vârşire străină neamului nostru, cred că a insista, în mod 


analitic, asupra pro- 
dusului său musical, nu 
presintă mare interes, de 
aceia mă voiu mărgini nu- 
mai a arăta valoarea mu; 
sicală a lui D. Cantemir, 
din care se va deduce cât 
ar fi câştigat neamul nos- 
tru, dacă, această activi- 
tate musicală, ar fi des- 
făşurat-e în ţară şi pentru 
țară. 

Dela primele așezări 
ale Românilor în Princi- 
pate şi până aproape de 
revoluţia lui Tudor Vladi- 
mireseu, adică odată cu pri- 
mele scânteeri de conştiinţă 
națională, emanate din 
şcoala lui Gh. Asachi în 
Moldova, și Gh. Lazăr în 
Muntenia, în acest răstimp, 
zic, care încadrează în sine 
câteva secole de sbucium 
din viaţa Românilor, din 
punctul de vedere al artei 
musicale, nu se vede, ni- 





Dimitrie Cantemir domnul Moldovei. 


căeri, în nici un document, în nici o descriere din istoria nea- 
mului nostru, o manifestare serioasă de ştiinţă musicală. 

A cânta cu instrumente musicale era una diin ocupaţile de- 
gradatoare, demne numai de cea mai joasă treaptă socială, de 
ţiganii-robi. Preţul robilor, scoşi în vânzare varia după meseria 
ce exercitau; acei ce profesau lăutăria, erau fără valoare. 


www.dacoromanica.ro 


318 


Accastă concepţie despre valoarea unui instrument musical, 
despre valoarea talentului musical, a dăinuit, multă vreme, 
chiar până după înfiinţarea societăţilor filarmonice, dela 1830 
încoace, dela Eliade Răduleseu în Bucureşti şi Gh. Asachi 
în laşi. 

In sprijinul acestei afirmaţiuni ne vin amintirile copilăriei 
lui Alex. Negruţi, publicate în revista „Convorbiri literare” din 
care extragem următorul episod: 

„Vasile e vorba de un ţigan rob — tot odată, pe lângă 
slujba de vălav, era şi lăutar. Când se punea să zică din scripcă, 
toată curtea se aduna roată împrejurul său. Ariile sentimentale 
erau ascullatle cu emoțiune, iar când esecula un Allegro sau un 
Presto, toată ţigănimea se prindea de mână şi începea să joace, 
sau, dacă stăpânii erau acasă, îşi mişcau, cel puțin, picioarele 
pe loc după măsura musicii. Ceasurile libere fiind, mai ales, 
acele când boerii se odihneau după ainează, se întâmpla ca, musica 
lui Vasile să împiedice pe bunicul meu de a dormi sau să-l de- 
şlepie din somn. Atunci acesta eşia, mânios, în cerdac şi ocăra 
slraşnic pe musicani. 

Odată ei îl amenință cu bălaia : „Să ştii, ini țigane, că, dacă 
mă lrezeşti din somn, am să pun să te bulă la scară”. Intro zi, pe 
când Vasile cânta iar, deşi pianissimo, fiind sigur că nu se aude 
sus, noi, copii, ascultam împreună cu toată curtea, de-odată bu- 
nicul esă afară, în cerdac, să răpede pe scări, în curte, smulge 
scripca din mâinile lui Vasile, o isbeşte de un stâlp al cerdacului, 
Jăcându-o țănduri, apoi se urcă iulie pe scări înapoi, mormăind, 
prin dinţi : „„Mi-i mai cânta tu de acum cioară spurcată V’? Bunica, 
ce venise în cerdac după dânsul, pentru al potoli, îi zise atunci încet 
şi cu ton de mustrare, „dragă, de ce ai făcut asta?” Când, dela bu- 
nic, a cărui faţă încruntată ne speriase, ne îndreptarăm provirile 
spre Vasile, văzurăm pe figura acestuia palidă şi schimbată, două 
lacrimi curgeau încet pe obrajii săi. Deşi copii, înţeleserăm că 
durerea sa trebue să fi fost nemărginilă. 

Scena aceasta, m'a impresionat mult, şi adese ori, m'am gân- 
dit, mai târziu, că bietul Vasile, ar fi preferat, să fi fost bălul la 
scară, după cum fusese ameninţat, decăt să fie lipsit de instrumentul 
ce-i făcea fericirea vieţii sale”. 

O altă dovadă despre mentalitatea aceasta unilaterală în 
materie de artă musicală, e povestirea, scrisă de profesorul Gr. 
Buţureanu, într'o revistă ieşană, în care, descriind primul debut 
de conceștist pe violină a lui Gheorghe Burada, la teatrul din Iași 
în anul 1856, relevă faptul că boerimea din staluri văzând pe un 
fiu de boer, cu scripca în mână şi cântând cu ea, în faţa lumii, 
nu și-au putut stăpâni manifestările de indignare şi compăti- 
mire pentru tânărul, care moralmente, în faţa lor, căzuse aşa 
de jos. ; 

Deşi această concepție era adânc înrădăcinată în spiritul dt 


www.dacoromanica.ro 


319 


castă al boerilor noștri, totuși gi erau aceia, cari nu se puteau 
lipsi de musică, fie chiar a lăutarilor țigani, pe cari îi apreciau 
Şi-i agreiau, când, împrejurările determinau ceriuţi, fie de ordin 
familiar, fie chiar oficial ca : încoronarca domnilor, instalarea lor 
în domnie, recepțiunea vrunui trimis al Sultanului, nunţi boe- 
rești, cari țineau cu săptămânile, şi, în definitiv, orice petreceri 
de cari boerii nu se puteau lipsi de acest balsam de alinare, musica. 

Iată cum, bună oară, s'a perindat intrarea triumfală a lui 
Mihai Viteazul în Alba Iulia : 

„Inainte venea episcopul şi clerul său, isnafurile (corpora- 
fiile} oraşului, apoi o bandă de musică, ce se compunea din opt 
trâmbiļe, care cu multă armonie modulau tonurile lor, de atâtea 
tobe de oțel pre obiceiul turcesc, de un bun număr de flaute şi farinete. 

In urina acestei orchesire venea Mihai călare pe un măreț cal 
alb. Opi pagi, cu mare eleganță învestiţi, încunjurau calul Dom- 
nului. ..... 

O ceală de zece lăutari țigani urma îndata după Domn, cân- 
lând imnuri naționale. Astfel în mijlocul concertului trâmbiţilor, 

. tobelor şi alte instrumente, la sunetul clopotelor şi în vuetul tunu- 
rilor, la care se uneau sirigările de bucurie ale poporului, intra 
Mihai în capitala Ardealului şi trase la palatul domnesc” 1). 

„Principele lanuş, Domnul Lituaniei, din strălucila familie 
a Radzivililor, rămânând văduv de tânăr, prin starostia episco- 
pului din Psemiszl, şi a prințului ardelean Rakozy, reuşi să-şi 
ea de soție pe una din cele mai frumoase dumnițe, de pe acele vre- 
muri, Maria, fiica lui Vasile Lupu Vodă. 

Logodna şi nunta s'a făcut în condițiuni extraordinar de luxos, 
de un belşug risipilor şi cu alaiul ce numai pe acele vremuri se pu 
ta înfăplui. 

Cântau tot felul de muzici. Lăutarii, aşezaţi în cerdacul de 
peairă, ziceau cântece româneşti şi străine. Era şi o melterhanea 
hurcească, trimisă anume de la curtea Sultanului, care mai mult 
făcea tărăboi şi asurzea oaspeții, decât îi desfăla. Și cu aşa petreceri 
sau veselit vro două săplămâni. Adus'a Vasile Vodă Lupu, la 
nunla felii sale, zicători, comedianți, pehlivuni şi măscărici din ţara 
turcească. Unii cântau pe felurite instrumente cu mult meşieşug” 3). 

„Musica turcească şi îndătinata musică a ţiganilor cânta ; se 
slubod tunurile. Aşezat lângă Vasile, Timuș, mănâncă, bea, dar 
lace. Cântecul musicanților români şi turci îl lasă indiferent. Sâm- 
bălă se găteşie nunta, iarăşi danțul fetelor începe la curte. Când 
mteasa înspăimânială îngenunchie lângă Timuş, musica se face 
auzită din nou, arii căzăcești răsună, dulci arii ţărăneşti de la 
Nipru, dar Domnița plânge. La masa cea mare, în semn de bucurie 
se aud tunurile iar musica, chemată de Timuş, vine: Un organist, 

1) Vezi: „Români sub M'hai Viteazul” de N. Bălcescu, editată de Al. 


Lăpădatu pag. 275. 
2) Vezi: Relaţiunea I. Grămadă în rev. „V aţa românească” din 1911. 


www.dacoromanica.ro 


320 


trei cu vioaiele, unul cu violoncelul un trâmbițaş şi la sunetul aiii- 
lor de acasă, ai lui joacă”. 1) 

Inprejurări musicale, de asemenea natură, sunt multiple 
în viaţa poporului nostru și, dacă totuși practica musicală era 
considerată ca o ocupaţie serioasă, apoi, aceasta nu se putea ve- 
dea, decât doar la strana bisericei, unde aceleași melodii, în 
spirit oriental, influențate, ici colo, de musica populară, se pe: 
rindau, după auz, dela o epocă la alta, dela o generaţie la alta, 
fără nici o pregătire prealabilă de teorie și practică. 

In aşa fel de vremuri. în aşa stări inconștiente de valoarea 
elementului artistic din firea românească, se naşte Dimitrie 
Cantemir, la moșia părinţilor săi din Săliștea. Impreună cu unicul 
său frate mai mare, Antioh, primi o creştere aleasă în casa pă- 
rintească dela tatăl lor, serdarul Canstantin Cantemir, mai târziu 
domn al Moldovii. 

Musicalmente vorbind, Cantemir, deși mai târziu își evi- 
denţiase, în mod autodidact, talentul său musical extraordinar, 
totuși, ca mic copil, n'avea cine să-i constate, să-i valorifice, 
temperamentul musical înăscut, deși tatăl său, Constantin ' 
Cantemir, contimporan cu celebrităţile musicale, din apus, ca 
italianul Jean-Baptiste Lulli, celebru violonist, Mare-Antoine 
Charpentier autorul operii Medea, Jean-Philippe Rameau, crea- 
torul unui nou gen musical reprezentativ, putea, zic, cu ajutorul 
acestora, să-şi cultive fiul şi în această direcție. Iară astăzi poate 
că am fi vorbit, nu numai de unul din cei mai mari cronicari ai 
neamului, dar poate ca şi de creatorul unui curent musical artistic 
la Români, ţinând seama că, pe aceleaşi vremuri, în alte ţări 
şi la alte neamuri, compositorii musicali, artiştii executanţi și 
opera, luase de mult avânt. Dar, după cum am zis, aşa era men- 
talitatea pe acea vreme, practicarea musicei nu era de demnita- 
tea păturii nobile, deşi Cantemiriștii, după cum spune cronicarul 
Ion Nieuleea, se trag din o familie de oameni simpli, ţărani din 
Jud. Fălciu. 

La 1688, Dimitrie Cantemir, în vrâstă numai de 15 ani, e 
trimis la Constantinopole, ca locţiitor de ostatec al fratelui său 
Antioh. Aci, timp de alţi 15 ani, pe lângă limba turcească pe 
care o învăţa și o cunoștea foarte bine, căci cunoștea nouă limbi, 
orientale, moderne şi clasice, s'a dedat şi studiului musicei tur- 
cești, pe care o învățase, cu temei, atât în partea ei teoretică cât 
şi practică, având profesori renumiţi, pentru musica instrumen- 
tală, pe doi greci, Kiemani Ahmed, un renegat și pe ortodoxul 
Angeli. 

"Cantemir cânta foarte bine din tambură, un instrument o- 
riental, un fel de cobză cu gâtul însă lung și cu coarde de sârmă. 
Cronicarul, Neculai Costin, ne spune că : „fiind el om isteț, ştiind 


1) Vezi: An. Acad. I, II pag. 762 de N. Iorga. 


www.dacoromanica.ro 


321 


şi carle turcească bine, se vestisă acmu în tol Țarigriadul numele 
lui, de il chema Agii la ospeţile lor cele turceşti pentru prieleşug ce 
avea cu dânşii. Alţii zic, ştiind bine în tambur, îl chemau Agii la 
ospețe pentru zicăluri” 1). 

Se vede că devenise el un virtuos desăvârşit în mănuirea 
instrumentului său musical mai cu seamă, în gustul şi caracterul 
musical al orientalilor, căci manuscrisul ailător în biblioteca 
naţională din Paris, şi scris în limba franceză, vorbeşte de D. 
Cantemir, în acest sens. 

In partea I a manuscrisului sunt 143 file şi cuprinde „De 
V'opinion des orientaux el de leur gout particulier, des regles gene- 
rales de la musique orientale”. în cuvântul preliminar al acestui 
manuscris, vorbindu-se de auzul şi simțul musical al orientalilor, 
se zice : „Ea nu va putea să le placă şi vor fi tot atăi de nesimţitori 
ca şi stâncile la accentele armonioase ale lui Lulli şi ale lui Tartini 
pe când ei se enluziasmează la cântarea unei arii a faimosului 
Cantemir”. 

Afară de acest instrument, el mai ştia să cânte şi din neiu, 
un fluer de trestie ca şi cavalul nostru ciobănesc. După un studiu 
aprofundat, asupra musicei turceşti, Cantemir îşi făcuse mare 
renume, fiind privit ca unul din cei mai mari musicanţi din ca~ 
pitala imperiului otoman. El dădea și lecţiuni de musică. Intre 
elevii lui, cei mai de seamă, se citează personagii însemnate în 
conducerea imperiului otoman. 

Pe lângă musica instrumentală, Cantemir învăţă, pe elevii 
săi, teoria muzicei turcești, şi apoi, cu un metod nou, i-a învăţat 
notele pentru a exprima cântecele, pe cari note le-a inventat el, 
fiind necunoscute mai înainte Turcilor, precum şi altor popoare 
din Orient, neexistând semne cu cari să-şi poată nota musica lor. 
Notele musicale inventate de Cantemir nu sunt decât literile 
alfabetului turcesc. 

Invenţiunea acestor note a avut un mare răsunet, în toată 
lumea musicală din orient și, scriitorii străini, cei mai însemnați, 
cari au scris relativ la starea acestei musici, vorbesc despre notele 
invehtate de Cantemir. Așa, Jean Baptist Toderini, care, pe la 
1781, trăia la Constantinopole, a scris o carte de mare impor- 
tanţă, tratând despre literatura și musica turcească, el spune: 
„Turcii daloresc lui Cantemir notele de musică, cari le-a aplicat 
cel dinidi.la cântece turceşti, pentru care scop, a compus o carte 
mică foarte rară”. 

Vestitul etnograf al Românilor, Teodor Burada, după multe 
cercetări grele, a isbutit să găsească un exemplar. Notele, pe cari 
le-a văzut, erau litere și numere turceşti, după cum întrebuinţau 
vechii Greci şi Latini pentru literile alfabetului lor; precum şi 


1) Vezi: Ist. rom. de A, D. Xenopol, vol. IV şi Letopiseţile ţării Moldovii, 
tom. II, p. 89 de M. Cogâlniceanu. 


Mihail Gr. Posluşnicu. — Istoria Musicei la Români. 2: 


www.dacoromanica.ro 


322 


Italienii se serveau de asemenea, înainte ca Benoit din Arezzo 
să fi găsit punctele, pe cari, după trei sute de ani, Jean Muris 
de Paris, le înlocui cu notele de cari ne servim acum. 

Despre notele de musică, inventate de Cantemir, vorbesc, de 
asemenea şi scriitorii francezi L. A. Castellan şi Guillaume André 
Villoteau, cari afirmă că semnele musicale ale lui Demetrius de 
Cantemiri, sunt formate din literile alfabetului arab şi că ele n'au 
fost adoptate şi nici îmbrățișate de Turci sau alte popoare din 
orient, pentru ca ele să aibă o durată mai îndelungată. Nu mult 
după ce au fost date la lumină, ele au dispărut cu totul, aşa că, 
în mai multe locuri, n'a mai rămas nici o urmă despre foașsta lor 
existenţă. 

Atanasie Comnen Ipsilante, vorbind şi el despre Dimitrie 
Cantemir, ne arată că acest bărbat erudit, a învăţat musica tur- 
cească timp de 15 ani, de pe la diferiţi dascali, hanandele (cân- 
tăreți) și sazendele (executanţi din instrumente musicale), și că 
atât înaintase în cunoştiința  musicei, încât o preda şi la alţi 
mulţi, apoi că el cel dintâi a alcătuit semnele muzicei turceşti, 
spre înţelegerea şi urmărirea sunetelor, metodă necunoscută 
Turcilor şi născocită de Cantemir. 

Cedând stăruinţii elevilor săi Daul Ismail Effendi şi Latii 
Celebi, Cantemir a compus o carte mică, în limba turcească, des- 
pre arta musicii şi pe carea dedicat-o Sultanului Ahmed.al III-lea. 

Pe lângă lucrarea aceasta — spune T. Burada în comuni- 
carea sa la Academie — Cantemir'a mai compus şi un număr de 
bucăţi musicale turcești, parte pentru voce, numite Beste sau 
Pestade şi parte pentru instrumente, numite Peşrevuri sau Pes- 
irejuri. Ele au fost traduse, pe note liniare curopeneşti şi se gă- 
sesc în cartea L'Ancien livre de la litterature de Turcs. In cartea 
Recueil de cent estampes, tipărită la Paris în anul 1714, se găseşte 
composiţia musicală a lui Cantemir intitulată Chant des Derviches 
(cântecul Dervișilor). 

In manuscrisul din biblioteca națională din Paris, întitulat 
Essai sur la musique europeene, st găseşte: Air de Cantemir, iar 
în biblioteca din Astrahan (Rusia) s'ar afla manuscriptul în 
limba moldovenească a lui Cantemir, intitulat: „Introducerea 
în muzica turcească scrisă în limba moldovenească”. Aron Den- 
suşianu în Istoria literaturii române, pag. 180—181 afirmă că, 
introducţiunea la studiul musicei turceşti, D. Cantemir a tipă- 
rit-o în româneşte. 

G. II. Miler, traducătorul în nemţeşte a scrisorii Moldovii 
de Cantemir, în 1764, spune, în prefața „cărţii, că, multe din 
scrierile autografe ale lui D. Cantemir s'au perdut în naufra- 
giul pe marea caspică şi, din această cauză, între celelalte scri- 
sori, cari au rămas după moartea sa, întâmplată la moşia sa din 
Ucraina, nu se află şi aceea cu privire la cântările turceşti 1). 


1) Vezi: Descriptio Moldaviae, p. 39 


www.dacoromanica.ro 


323 


Dimitrie Cantemir în lucrarea sa „Istoria imperiului otoman” 
vorbeşte despre starea musicei orientale, arătând instrumentele 
musicale ale Turcilor, precum și de celebrii musicanţi din Orient. 
Relevă o serie de personalităţi însemnate din imperiul turcesc 
cari au cultivat musica, vorbeşte, de asemenea, şi de influenţa 
musicei asupra pornirilor sălbatice ale diferiților tirani persani, 
dând ca exemplu pe un cântăreţ grec, care, cu arta sa, a în- 
duplecat pe persanul Emirguin Ogli, de a da toată libertatea 
Grecilor. 

T. T. Burada, mai spune că, în călătoria sa în Orient, a 
făcut cunoştinţa eruditului musicograf Rauf Jekta Bey, întâiul 
redactor al Divanului Imperial dela Sublima Poartă din Con- 
stantinopole, şi scriitorul părții musicale dela gazeta Idam, 
graţie căruia a Juat cunoștință de un manuscris care conţine o 
colecțiune de note musicale de pe timpul lui Cantemir, scrisă 
în turceşte şi întitulat Tarifu imil-musiki alla vefki mahsus. 

Acest manuscript conţine şi un tratat al musicei turcești 
şi o descriere a metodului notaţiunii inventate de Cantemir. Ma- 
nuscriptul are 262 de file, bine păstrat, cu diferite desene de 
instrumente musicale orientale. 


Intr'un capitol special din acest manuscript, cuprinzând 
12 pagini, se găsesc regulele şi notele inventate de Cantemir pen- 
tru Turci, cu cari ei să-şi poată cânta cântecele lor. 

Pentru montarea sunetelor musicale, Cantemir întrebuin- 
țează în total 33 de semne (litere), cari reprezintă semitonuri şi 
sferturi de ton din două în două game cromatice. 

Din cauza subdivizării tonurilor în sferturi de ton, notaţiunea 


musicei turceşti, întrebuinţează jumătate de diez -f și triplu diez E, 
De remarcat în cele două pagini de musică turcească, reproduse 
în Analele Academiei că sub semnele musicale se găsesc cifrele 
1,2,3 şi 4, aceasta înseamnă că 1= £, 2= 3=gl.» şi 4= ø. Dacă 
tempo dela 'nceput indică o mişcare repede, âtunci cifrele înju- 
mătăţesc valorile notelor, 


In teoria sa de musică turcească, Cantemir, împarte gama 
turcă în 18 moduri şi anume: Sultani-Neva, Pendjughiah, Sul- 
lani-Arak, Puselik-Aşiran, Isfahan, Seghiah, Nisaburek, Uşak, 
egal cu gl. I din psaltichia noastră. Rast egal cu gama noastră 
majoră și Nihavend egal cu gama minoră armonică. 

Măsura în acest fel de musică se execută, lovind cu mâna 
dreaptă genunchiul drept, pentru timpul forte numit Dium şi cu 
mâna stângă pe genunchiul stâng, pentru timpul slab numit Tek. 
iu E n variată a timpurilor, rezultă măsuri de */a, 18/4. 25/,, 
88/4, 107s 5/4, 8/2. 

Din diei melodii orientale ale lui D. Cantemir comunicate 
Academiei de T. T. Burada, cea mai favorită din composițiile 
sale e o bestă scrisă în modul Neva şi în ritmul Acsak-Semai ; căci, 


www.dacoromanica.ro 


324 


fiind învestit cu titlul de domn al Moldovii, a fost primit de 
Sultan spre a-şi lua rămas bun și a-i mulţumi pentru binefacerile 
ce i-a făcut în tot timpul cât a stat la Constantinopole, a cântat, 
pe tambură, el însuşi, acest cântec, numit Semai, înaintea Sul- 
tanului, care l'a încărcat de daruri scumpe. 

Terminând această schiţare a vieţii musicale a lui Can- 
temir, nu ne putem opri a ne întreba, dece acum, când era 
domn, desăvârşit stăpân pe acţiunea sa, pe arta sa și, covârșit 
în sufletul său, de binefacerile ei și când trăia într'o vreme când 
10ţi monarchii popoarelor din apus, îşi cereau un merit în a atrage, 
pe lângă curţile acestor stăpânitori, pe literați, musicanţi, pic- 
tori, etc., Cantemir, întors în ţară, taie nodul şi legăturile artei 
musicale, le pune capăt, obsedat de ecoul coardelor tamburii, 
care în momentul despărțirii sale de Sultanul Ahmed, vibrau un 
cântec prelung și duios, lăsându-i un distinct gol în sufletul 
său ? 

Răspunsul cred că nu poate îi altul decât tot acel episod, 
povestit de Alexandru Negruţi, cu vioara lăutarului Vasile, sau 
simţirea disprețuitoare a boerilor, dela 1856, təļă de prima 
ca talia artistică a tinerilor boeri Gheorghe şi Teodor T. 
Burada 


www.dacoromanica.ro 


MUSICALITITEA SOȚILOR GHEORGHE ŞI ELENA ASACHI. 


Pe la începutul secolului al 19-lea, Gh. Asachi, vrâstnic de 
30 de ani, plin de energia tinereţii și însufleţit de avântul 
cultural, ce-l văzuse la alte neamuri, din alte ţări, întreprinde 
primele încercări de teatru şi musică. In acest scop, ca primă 
încercare, traduce, după originalul lui Gessner și Florian, piesa 
Mirtil şi Hloe, iar, colaboratorul său, hatmanul Costache Ghica, 
adună, în casa sa din Iaşi, câţiva tineri diletanţi ca: Elena 
Şuţu, născ, Ghica, Agripina Sturza, Leon lacovaelhi şi alţii, şi 
reprezintă, la 15 Dec, 
1815, lucrarea lui Asu- 
<hi, în condițiuni tech- 
nice posibile, pe acele 
vremuri, de îndeplinit. 

Mulţumit de această 
primă și reușită încer- 
care, de aci înainte Gh. 
Asachi îşi consacră, în 
mare parte, activitatea 
sa, în direcţia scenii. 

In casa boerului 
Sturza, Gh. Asachi, cu- 
noscu pe vieneza Elena 
Tayber, o intelectuală . 
aprofundată în limba şi 4 
literatura germană, 0 2 
distinsă pianistă, chila- î 
ristă şi cântăreață vocală, 
elevă a tenorului Don- ź 
zeli, femee care, fusese 
adusă la Iaşi de vornicul 
Mihail Sturza, ca magi- Vika 
stră a copiilor săi. “Gheorghe Asachi, 

Aci, prin grațiile ei, 
educaţia ei și serioasele studii musicale, ce le făcuse la Viena 
şi Dresda, sub auspiciile tătălui ei, fost profesor şi compositor 
al capelei împăratului Francise I al Austrici, intrase, în sufletui 
idealist al lui Gh. Asachi, care, în contra tuturor pretextelor şi 
prejudiciilor sociale şi neam, cei se puneau în faţă de contimpo- 
ranii săi, o luă în căsătorie la 1817 1). 

Că, pe seama acestei însoţiri, se ţesuse intrigi de natură a 
rupe această legătură, se poate motiva cu faptul că, Elena Tay- 





1) Vezi : Vol. „Gheorghe Asachi” de E. Lovinescu şi Comunicarea documen- 
tară a prof. Ghibănescu în Rev. arheologică „Ion Neculce” din Iaşi. 


www.dacoromanica.ro 


326 


ber-Asachi, nu era prima pianistă, care-și etalase talentul, ci 
pe la 1812, mai erau Smaranda Şepte-Sate şi Eufrosina Lăţescu, 
cari cântau din clavir, prin saloanele aristocrației ieşene. O 
scânteere deci a egoismului, în materie de producere a artei 
musicale, se poate presupune ca evidentă. 

Dela însoțirea aceasta însă, începe, în Moldova, desvoltarea 
gustului pentru musică şi teatru. De aci "nainte, Asachi, începe 
a adăuga, la activul său, intregi opere de proză şi poezie, material 
de un deosebit colorit ritmic şi adaptabil inspiraţiunilor musicale 
soţiei sale, Elena Asachi, sau, dacă concepţiile poetico-teatrale 
interesau o grabnică reprezentare, ele erau adaptate oricărei 
melodii cunoscute, de preferință, muzicei operilor clasice; după 
cum revista „Albina” din 1831, afirmă că la o serbare școlară a 
gimnaziului ,„Vasilian”, s'a cântat un imn al lui Gh. Asachi adaptat 
unei melodii din opera Moise de Rossini. 

Orice ocaziune e bine venită, pentru a demonstra străi- 
nilor de neam şi țară, că, simţul artistic, e în firea Românului ; de 
aceea, ĉu prilejul plecării din laşi a generalului rus Kisseleff, la 
10 Aprilie 1834, Gh. Asachi, organizează şi reprezintă în pre- 
zenţa acestuia, opera musicală: „Cantata pastorală sau serbarea 
păstorilor Moldoveni” cu cântece şi dansuri, composiţiunea mu- 
sicală a Elenei Asachi, despre care eronica contimporană spune : 

„Această alcătuire întitulată „Serbarea păstorilor moldoveni” 
cu cântece şi dansuri, înfățişa slava oştenească, a vechilor moldo- 
veni, nenorocirile de cari această fară, adese ori, s'au certat, facerile 
de bine a noului aşezământ. Piesa a câştigat o deplină mulțumire, 
mai ales prin a sale nimerite aluzii foarte bine simțite de o înbulzire 
nespusă de privitori. 1) 

După ce a cântat Simfonia, demoazelele Aristia Ghica, Ma- 
ria Cantacuzino şi Ermiona Asachi — fiica lui Asachi — împreună 
cu ai săi părinți, au depus în loja d-lui plenipotent o cunună de 
flori, numite  „„nemuritoare”. 

Intre persoanele care au luat parte efectivă, la această re- 
prezentaţie, musicală au fost: Costachi Negri, Mihail Cogâlni- 
ceanu, Vasile Alexandri, Alex. Mavrocordat, N. Docan, Vârnav: 
şi Matei Millo. Domnitorul entuziasmat de succesul acestei repre- 
zentaţii, de teatru şi musică, dărui artiştilor câte un ceas de aur- 

La 30 Aprilie 1834 se reprezintă drama Petru Rareş şi O 
idilă moldovenească cu cântece şi dansuri de Gheorghe şi Elena 
Asachi; iar la 31 August, acelaş an, cu ocazia încoronării voe- 
vodului Moldovii, Mihalache Sturza, se reprezintă la Iaşi, lu- 
crarea teatrală a lui Asachi, Dragoş Vodă, a cărei libret a servit 
soţiei sale Elena, cea dintâi compositoare musicală română ?) să. 
creeze opera musicală românească Dragoş Vodă. 


1) Vezi „Albina Românească” din 12 Aprilie 1834. 
2) Vezi: Vol. „Femeile? de N. Iorga, p. 142. 


www.dacoromanica.ro 


327 


Cu prilejul unei serbări teatrale, date la 25 Sept. 1835, la 
moşia logofătului Neculai Canta, din Horodniceni, Elena Asachi, 
transcriind versurile „De câte ori în cursul vieţii” pe melodia 
franceză „Te souviens tu, disait un Capitaine”, Matei Millo le-a 
ii cu atâta simţire, încât a stors lacrimi numerosului 
public. 

Înfiinţarea conservatorului din laşi. Intr'o casă particulară 
din Iaşi, pe lângă biserica Sf. Ilie, la 15 Noemvrie 1836, prin 
o bogată subscripţie, la careia parte întrega boerime, se înfiinţează 
Conservatorul filarmonic-dramatic prin stăruința Agăi Gh. Asachi, 
a vornicului Ştefan Catargi 
şi Vasile Alexandri. La în- 
ceput cursurile se deschid 
gratuit, având a se preda 
musica vocală, şi arta dra- 
matică, cu profesorii teno- 
rul Paul Cervatii şi Cuna 
pentru musica vocală, iar 
Gh. Asachi pentru decla- 
maţie. 

Primele rezultate ale 
activităţii noului conser- 
vator, se văd, nu tmult 
după înfiinţare. La 8 Apri- 
lie 1837, elevii, în urma 
străduinții persistente a 
profesorilor lor, în frunte 
cu Gh. Asachi, reprezintă, 
pentru a treia oară, Petru 
Rareş şi Contrabandul sau 
Intunecimea de lună de Gh. 
Asachi, iar la 1 Mai, acelaş 
an, O idilă moldovenească, 
cu musica de Elena Asachi. 

La 20 Decemvrie 1837, 
ofițerii miliției Moldovii, or- 
ganizează în onoarea Dom- Elena Asachi 
nitorului M. Sturza, o pe- cea intåi femee compo-toare la Romåni. 
trecere, la care elevii Con- 
servatorului, contribue şi ei, dând, în casa hatmanului Balș 
din Iaşi, o reprezentaţie musicală, cântând imnul ,Luceafăr 
lin“, cuvinte de Gh. Asachi, şi ,,Se il fato barbaro”, puse pe 
musică de soţia sa Elena. 

Despre aceste prime debuturi ale elevilor conservatorului, 
revista ,„„Alăuta românească” No. 83, din 7 Noemv. 1837, publică 
un foileton francez cu impresiile unui călător, iar litografia re- 
vistei,, Albina” editează o broşură cu titlul „Privighitoarea osla- 








www.dacoromanica.ro 


328 


şului moldovean“, în care se publică și musica imnului Luceafăr 
lin, de Elena Asachi. 

Revista „Alăuta românească” nu era decât suplimentul 
revistei „Albina românească” redactată de Gh. Asachi, publi- 
când, în ea, mai cu seamă, recenzii musicale, cari aveau de scop să 
emuleze elementele musicale românești. Apărută la 11 Martie 
1837, ea nu dăinuește decât până la 1 Sept. 1838, când îi înce- 
tează apariţia. i 

In acelaş au, Gh. Asachi, publică, într'o broşură drama cu 
cântece La Perouse sau Lapeirus, cu musica respectivă alăturea. 
La 12 Noemvrie 1837 se reprezintă pentru prima oară, piesa 
Pedagogul, comedie-vodevil cu cântece, într'un act, de Kotzebue,!) 
localizată de Gh. Asachi şi tipărită, mai târziu, în tipografia 
„„Albina” din Iaşi. 

Dar trăinicia întreprinderii sale, în materie musicală, pen- 
tru care depunca atâta strădanie de intelect, o nădăjduia, mai 
cu seamă, în instituţia conservatorului unde, secțiunile musicale 
tindeau a lua desvoltare distinctă. De aceia Gh. Asachi, ca unul 
din principalii conducători ai acestui așezământ artistic, e cel 
dintâi traducător în limba română a operii Norma de Bellini şi 
Un Ballo in maschera, traducere pe care institutul Albina” o şi 
publică într'a broşură ; iar elevii conservatorului o reprezintă, în 
româneşte pentru prima oară, la 20 Fevr. 1838, apoi la 27 No- 
emvrie acelaş an, cu rolurile susţinute de d-na Lang, Elisa Fabian, 
Hoştie, D. Gherghel, Const. Gheras şi tenorul Paul Cervaiti. 

Cu prilejul zilei onomastice a lui Gh. Asachi, la 23 Aprilie, 
1838, într'un elan de cordială recunoștință pentru îndrumătorul 
spiritului național, elevii săi din conservator, îi cântă pastoralut 
„Intre văile înflorite”, composiţie musicală a Elenei Asachi. 

Conservatorul, lipsit de ajutorul material şi moral al oficia- 
lităţii şi în neputinţă de a-și trăgăna viaţa în condițiuni vitrege, 
la 1 Sept. 1838, e nevoit să-şi întrerupă orice activitate artistică 
şi, ca urmare, soţii Elena şi Gh. Asachi sunt stăviliţi şi ei în ac- 
ţiunea lor. Abia la 8 Noemvrie 1845, cu ocaziunea zilei ono- 
mastice a domnitorului Mihalache Sturza, se dă o reprezentaţie 
extraordinară, când, la intrarea Măriei Sale în sala de spec- 
tacol trupa moldovenească împreună cu orchestra cântă un 
imn național, cu versuri de posteliicul Gh. Asachi și musica de 
capelmaistrul Iosef Herfner. 

Acest imn, împreună cu darea de seamă a serbării, a fost 
tipărit în „Albina” No. 88 din 1845 şi reprodus de T.T. Bu- 
rada în revista Arhiva” din 1907. Dacă şcoala musicală româ- 
nească, prin desființarea ei, nu mai oferea, elementelor musicale 
româneşti, prilejul de a se manifesta, cu arta ei, în limba patriei, 
Gh. Asachi, totuşi reuşi ca, măcar organizaţiile italieneşti sau 

1) Wilhelm de Kotzebue, 1813 1887, mare filoromân, căsătorit cu o roe 
mâncă din familia Cantacuzino. Rev. Convorbiri Literare, 1887. 


www.dacoromanica.ro 


329 


germane, să reprezinte operile clasice în limba românească ; în 
acest scop, el traduse, în româneşte, operile / due Foscari, Na- 
bucodonosor şi Atilla de G. Verdi, şi L'Elisir d'amore de Donizzetti 
şi cari s'au şi reprezentat în zilele de 6, 13 şi 22 Maiu 1851. 

Despre faima celebrului pianist Fr. Lyszt, ajunsese şi la 
cunoștința puţinilor intelectuali moldoveni, cari mai existau pe 
acea vreme. Intre aceştia Gh. Asachi, reuşeşte ca, în colabo- 
rarea lui Ştefan Catargi, V. Alexandri, D. Gusti şi alții, să obţie 
visita celebrului musician, care vine la Iași la 1 Ianuarie 1847, 
iar revista „Albina românească” din 2 Ianuarie anunţă ştirea : 
„în ziua de Anu nou, au înirat în capitalia noastră reprezentantul 
armoniei, faimosul Frant Lyszt. 

Marele musician, în lipsa unui local de teatru, concertează 
— cum se obicinuia — într'o casă boerească din Iaşi și în asis- 
tența elitei Ieşene. Cu acest prilej, Gh. Asachi, publică, un sonet 1) 
şi două poezii în româneşte şi franţuzeşte, dedicate faimosului 
pianist, ca un prinos de admiraţie pentru genialitatea marelui 
musician. 

După o întrerupere de câțiva ani, la 13 Martie 1843, Asachi 
parvine să-şi reprezinte traducerea și localizarea sa, vodevilul 
Mărjurile engleze, cu musica de Elena Asachi. In anii următori, 
1819, 1856, 1863, Gh. Asachi publică poezii şi idile cu colabo- 
rarea musicală a soției sale. Așa, în lucrarea sa Calendarul pentru 
Români, publică un cântec de societate, în emigrația anului 1821, 
cu musica alături; în tipografia revistei „Albina” apare idilul 
cu cântece Țiganii; iar în institutul „Albinei românești” se ti- 
părește, în broșură, Voichifa de România, melodramă istorică 
cu cântece. 

Cu ocaziunea morţii sale, la 12 Noemvrie 1869, revista „,Con- 
vorbiri litarare” publicând un necrolog şi căutând a rezuma 
întreaga activitate poetică a lui Gh. Asachi, evidenţiază aceste 
«două versuri din prima lui poezie: 


Un dor lainic mă înpinge şi mă 'ndeamnă din juniă 
Ca să.cerc, pe alăută românească, armoniă..... 


Mai târziu, după opt ani, la 1877, de lumea aceasta, se 
desparte și soția sa Elena, acea femee, care-şi legase destinul de 
un om pe care l’a înţeles din prima întrevedere și, în admirarea 
operii sale poetice, a colaborat așa de temeinic la închegarea în- 
ceputului musical românesc. 


1) Vezi: Rev. „Alhina” No. 35, p. 136 din 4 Maiu 1847. idem No. 5 p. 19 
«din 16 Ian. 1847. 


www.dacoromanica.ro 


330 


VORNICUL TUDURACHI BURADA 
cu fiii săi: Teodor, Mihail, Constantin, Gheorghe și Ioan. 


Din documentele cercetate până în prezent, se constată 
exact că obârşia familiei Burada e, ew certitudine, moldove- 
nească și că, în orice caz, leagănul ei a fost în jurul Odobeştilor. 
Ținând seama de spiritul musical, cu care, dela natură, urmașii 
acestei familii, erau dotați, de sigur că, aceste predispoziţiuni, se 
găsesc în originile cele mai îndepărtate ale familiei Burada ;: 
cari dacă nu sau manife- 
stat, cauza a fost mediul și 
vremea de atunci care, în 
mod impulsiv, respingea 
asemenea îndeletniciri ne- 
demne de  nobleţa unei 
familii boereşti. Fără a ne 
ocupa prea mult de rădăcina 
arborelui genealogic, vom 
considera, ca tulpină a fa— 
miliei, pe vornicul Tudura- 
che Burada 1). 

Născut la Odobeşti în a- 
nul 1800, încă din copilărie, 
s'a distins prin o inteligență 
precoce, ceeace La sortit 
ca, mai târziu, în prima 
jumătate a sec. XIX, să 
devie una din cele mai inte- 
resante figuri, din viaţa 
culturală a Iaşului. In a- 
devăr, până la 1866 — sfâr- 
şitul vieţii sale — vornicul 
Tudnrachi Burada, îndepli- 
nește misiunea de membru 
al divanului domnesc, pre- 
şedinte al tribunalului cri- 
minal, preşedinte al divanu- 
lui de întărituri, al comisiei epitropiceşti, al municipalității Iașilor 
(primar), avocat al principatului Moldovii şi alte demnități, cari 
lau ridicat, grație meritelor sale, la rangul de mare vornic. 

Deşi dedat, o bună parte din viaţa sa, treburilor publice, 
tot timpul disponibil şi l’a consacrat scrierilor literare şi musicale. 
El învățase de timpuriu musica, nu numai cea bisericească—fiind 
un pătruns și evlavios creștin — dar și cea laică, şi ajunsese a fi 
un bun pianist și un bun executant din chitară. A fost, la noi în 


1) Vezi: Rev „Arta română” No, 3 şi 4 din 1910 şi „Arhiva? No. 1 Ia- 
nuarie 1908. 





Vornicul Tudurachi Burada. 


www.dacoromanica.ro 


331 


ară, cel dintâi profesor de piano și chitară şi în această calitate 
simțind nevoia ca, elevii săi, să deprindă cu mai multă uşurinţă 
lecţiile sale practice şi teoretice, elaboră, în anul 1829, un manual 
cu titlul: „Gramatică românească de note pentru fondamentul 
„chitarei, compusă după cea evropenească de Teodor Burada, sluger, 
anul 1829, Eşi”. 

In vederea tipărirei, acest manual e trimis mai întâi comisiei 
privighitoare asupra cărţilor de citit în Prinţipatul Moldovii, spre 
a fi cercetată şi care, prin adresa No. 60 din 16 Iunie 1833, în- 
voeşte tipărirea prin următoarea adresă: 

„Manuscripiul înfățişat de Dumneaia, sub titlul de „,Grama- 
tică sau scoală pentru ghitară”'1), cu cerire de a i se învoi tipă- 
rirea, cercelându-se de comisie şi văzându-se că, încât priveşte in- 
strucțiile iei, el poate fi slobod a se da în tipărire, să sloboade Du- 
mitale această voe, cu condiție ca, din exemplarele tipărite, unu 
dimpreună cu manuscriptul să dai la arhiva comisiei, iară altul 
Ja biblioteca şcolii publice”. 

Din cauze necunoscute, manuscrisul nu s'a mai tipărit, 
deşi fusese dat, în acest scop, tipografiei lui Gh. Asachi, în bi- 
blioteca căruia s'a găsit mai târziu, manuscrisul, cu ocaziunea 
vânzării acestor cărţi unui antiquar din Iaşi. 

Interesantă e explicarea ce, vornicul T. Burada, o dă sem- 
nelor musicale din metoda sa ,,Gramatica pentru ghitară”. 

Numirile notelor sunt : E, Ef, Ghe, A, Hå, Țe, De şi E, a- 
dică, Mi, fa, sol, la, si, do, re, şi Mi. 

(diez) îl numește cruce, 
-p (bemol) îl numeşte Be, 
[ (becar) îl numește stricare. 


Nota întreagă (©) are patru vremi, o vreme seprețueşte cât 
„pogori mână deila umere:şi pânăjla genunchi, şi aşa patru pogoriri de 
„mână se numesc patru vremii ; aceasta,porunceşie că ori unde se va 
ajla ea, ai să-i zăboveşti vremile, însă vremea d'intăi se numără de 
odată cu luarea glasului pe care va porunci nota, iar trei vremi le 
numeri în vânt, lăsând glasul notei să huiască până ce vor trece vre- 
mile deplin. Note punctate a. punctura aceasta înmulțește vremea a 
Jieşte cărei note de după care se află, cu o jumătate din prețul ei. 
Acest sămn se numeşte violi, şi el nu are nici o lucrare, fără 
de cât el urmează, ca la începutul cântecului, întăi el să se 
scrie pea doua linie a glasului lui Ghe. 

RI, Acest sămn se numeşte forşlag. 


C Acest sămn se numeşte tact de patru vremi. 


Chitara are nouă glasuri şi se despărțeşte. în două feluri, adică 
indur şi mol. Dururi sânt şese şi moluri trei; dur vra să zică glas 
jiresc şi mol glas moale, adică ori-ce cântec va veni într'acest glas, 
urmează a fi jalnic. 


1) Se găseşte în original.în arhiva conservatorului din Iași. 


www.dacoromanica.ro 


- 


332 


m Cu acesi sămn se leagă mai multe note şi se numeşte legă- 
tură, dar glasurile cari vin legate cu el nu se şierg, ce se cântă fără 
a iropăi degetele. 

J Cifert de notă, are o vreme, 


D Cifert cu o legălură, două înir'o vreme, 


Cifert cu două legături, patru înir'o vreme. 


La sfârşitul explicărilor teoretice ale manuscrisului lui T. Bu- 
rada, urmează partea practică cu titulatura : „Exerciţii pe toate 
glasurile, pentru îndeletnicirea mânilor şi a cunoștinţii glasurilor”.. 

Revistele „Arta română” și „Arhiva? din Iaşi, cari se 
ocupă mai pe larg, prin scrisul profesorului A. D. Atanasiu, dau 
şi un număr de vre-o 13 piese musicale, melodii şi acompania- 
mente pentru chitară, în tonurile : Do major, sol major, fa major, 
Re major şi La major. 

Dar activitatea musicală a lui T. Burada, no s'a mărginit 
cu atât ci, însurat fiind cu Maria, fiica şătrarului Ioan Isăceseu 
şi nepoata serdarului Chiriac, deschide în August 1831 împreună 
cu soţia sa, o pansione de nobile demoazele, adică o şcoală de fete 
cărora, pe lângă obiecte de cultură generală, să li se predea şi 
lecţiuni de piano şi de chitară cu preţ de 60 galbeni pe un. 
Anunţul de deschidere a acestui pensionat cuprinde următoarele : 

„D. Slugerul Theodor Burada cu a sa soție nepoata D. ser- 
darului Chiriac, au cinste a face cunoscut, cumcă au aşezat în 
casa lor o pansione de nobile demoazele fiice de boer. In aceasi 
pansione, dupre bune regule orînduile, pre lingă toate îndemănările 
cuviincioase, vor primi tinerele persoane o deplină educaţie în 
moral, învățătura limbii greceşti, franţuzeşti şi în musică. 

De asemene, cu a sa cheltuială, fiind epilrop al bisericei Vulpe, 
deschide aci o şcoală de psaltichie, în care psallul Panaite de la bis, 
Vulpe, fusese angajat să înveţe pe copiii din mahalaua Sărărie, 
bucoavna şi psallichiea ; iar casa sa era, ori când, deschisă celor 
ce doreau a-şi cultiva simţimintele cu musică aleasă”. 

Vornicul T. Burada, a fost cel dintâi, în casa căruia se făcea 
musică clasică aleasă, executându-se musică de salon, Trio, 
quartete, quintete, etc., de Beethoven, Mozart, Mendelsohn, 
Haydn şi alți musiciani clasici. 

In aceste adunări musicale luau parte : Werner și Paul Hett 
cu prima violină, Sehuliz la violina a doua, Pospișel cu viola, 
Iosef Herîner şi Francise Caudella cu violoncelul, toți musiciani 
de seamă, cari, prin imboldul lor artistie, au îndreptat genera- 
ţiile românești către drumul desvoltării şi culturii musicei na- 
ţionale. In aceste condiţii de cultură generală şi artistică şi-au 
desvoltat simţțirea de cultură a neamului, fiii săi Teodor, Mihail, 
Constantin, Gheorghe şi Ioan. 

La 14 Iulie 1866, vornicul T. Burada, încetează din viaţă, 
fiind înmormântat în cimitirul bisericei Vulpe din Iași, a cărei 
epitrop a fost până la sfârşitul vieţii sale. 


www.dacoromanica.ro 


333 


TEODOR T. BURADA. 


Unul din fiii vornicului Tudurache Burada, născut la Iaşi la 
3 Octomvrie 1839 în casele părinteşti din Str. Sărărie. Primele 
studii și le-a făcut, în mare parte, în limba franceză, în casa 
părintească 1), cu Vasile A. Ureche, Gr. Cobâleescu, Foulquier— 
subdirector al poştelor şi telegrafelor din Iaşi — cu Starke și 
Zaraianov pentru cultura generală, iar educaţia musicală şi-a 
format-o studiind violina 
cu profesorul Paul Illett, 
Constantin Gros, Alex. 
Flechtenmacher şi Ed. 
Hübsch. 

La vârsta de 15 ani, 
în anul 1854, era deja de- 
stul de apt executant pen- 
tru ca împreună cu frații 
săi, să concerteze în public, | 
în sala teatrului de varietăți 
zidit de fraţii Fouraux. La 
1856 a intrat cadet în şcoala 
militară din Iaşi, ia arma 
artileriei, apoi termină cur- 
surile Academiei Mihăilene, 
şi ale Universităţii din Iași. 
Pentru desăvârșirea culturii 
sale pleacă în 1861 la Paris 
şi, odată cu studiile de 
drept, ia lecțiuni de violină 
cu profesorul D. Olurd, ar- 
monia cu Reber?) și L. 
Clapison ?). | 

Intors în ţară la 1866, 
în vârstă de 28 ani, după 
ce fu emeritat ca membru 
al societ. corale „Armand Teodor T. Burada, 
cheve” din Paris, ecupă 
postul de judecător de instrucție la Roman și trecând prin toată 
erarhia magistraturii, ajunge consilier la curtea de Apel din Iaşi. 
după ce fusese mai întâi, cel dintâi preşedinte al tribunalului 
din Constanţa cu prilejul anexării Dobrogii. 

Fire iscoditoare, dornic de a descoperi mereu trecuturile 





1) Vezi: Biografia lui T. T. Burada, cu prilejul jubileului său de 50 ani 
de A. D. Athanasiu, tipografia Uiescu, Iaşi. 

2) Vezi nota dela biografia lui G. Ştefanescu. 

3) Clapisson Antoine Louis, 1818—1866, fost profesor de armonie şi com 
posiţie la Conservatorul din Paris. A scris 21 de opere şi peste 200 romanțe. 


www.dacoromanica.ro 


334 


istorice ale neamului nostru, părăsi magistratura, şi, după ce 
funcționează, mai mult timp, ca profesor de violină la conser- 
vatorul din Iași, îşi îndreaptă activitatea spre călătorii etno- 
grafice 1). 

A călătorit toate ţinuturile locuite de Români, Dobrogea 
înainte de 1877, Basarabia, regiunile Transnistriene, Macedonia, 
Istria, şi Asia Mică, Ucraina, Croaţia şi Dalmația Jugo-Slaviei, 
de unde aducea în totdeauna câte un volum de amintiri de datine, 

e modele de limbă, etc. In 1895, cercetează musica românilor 
in Moravia Cehiei, culegând şi expunând instrumente musicale 
omânești. 

Burada cerceta necurmat și aşternea pe hârtie tot ce vedea 
şi auzea mai de preţ, cu o rară iubire de exactitate, și adevăr 
înăscută. Deosebit cunoscător al musicei populare româneşti şi 
al celei orientale în genere, ela fost nedespărţit o viaţă 'ntreagă 
de scripea:sa, prin care făcea cunoscute, la Românii de peste 
hotare şi la străini, ariile cele mài frumoase ale creaţiunii ro- 
mâtești. 

In întreprinderile sale, dornic de a afla noui ştiri privitoare 
Ja neamul nostru, nu odată a avut de îndurat suferinţi, pe oari le 
suporta cu răbdarea apostolului convins pentru binele româ- 
nismului. Aşa, aflând că în satul Lubicia 2) din Galiţia s'ar afla 
o colonie de Români şi dorind a cunoaşte de fapt acest lucru, 
plecă în Noemvrie 1896 la Lemberg. Aci, în tovărășia psaltului 
bisericei ortodoxe în calitate de tâlmaciu, plecă în satul numit. Pe 
drum, bănuit ca spion, e urmărit de poliţie și arestat. Numai 
graţie intervenţiei preotului Vorobeheviei este eliberat după 24 
ore de închisoare. 

Avea însă și mulţumiri de acelea, cari copleşeau, cu priso- 
sinţă, suferinţele de altă dată; așa, după cum însăşi ne povesteşte 
T. T. Burada despre călătoriile sale pe la mânăstirile de pe 
muntele Athos, în „Revista pentru istorie şi arheologie” a Jui 
Gr. Toeileseu, unde e; întâmpinat şi primit ca un patriarh. 

Cu ocaziunea zilei onomastice a Sultanului, la 31 August 
1899 3), dă un concert în onoarea M. Sale. Gazeta turcească „,O- 
riental advertiser” din 6 Sept. 1899, scrie: 

La 31 August, la vilu d-lui Nouth, directorul agenției dela 
banca otomană artistul român T. T. Burada, a dal un concert 
la Angora. Concertul a început cu marşul Hamidie pe care publicul 
Pa ascultat stând în picioare. Apoi d. Burada u cântat mai multe 
bucăţi clasice, printre ele şi arii naţionale româneşti. Concertul 
s'a sfârşit în mijlocul unui entusiasm general. Ariile naționale 
româneşti au fost bisate. iar cântecele de joc, cu : hora, băluta şi de 


1) Vezi: Rev. „Conv. literare“ No. 2 Fevr. 1924. 
2) Vezi: „,laşii de odinioară” de R. Şuţu. 
3) Vezi: „laşii de odinioară” de R. Şuţu. 


www.dacoromanica.ro 


335 


brâu au impresional publicul aşa fel, încât, după concert, d. Burada 
fiind rugul, le-u mai zis pe violină, şi atunci, ială că o parle din 
public se prinse de mână şi începu a cânta băluta şi de brâu, cu 
lofii prinseră a sări, în mod cadenjai şi jucau de se prăpădeau, 
înveselindu-se şi făcând mare chef”. 

La 30 Sept. 1903, la recepținnea dată de ministrul plenipo- 
tenţiar al României. d-l Holban, la hotelul quirinal din Roma, 
în onoarea congresiștilor orientali, T. T. Burada execută pe 
vioară mai multe arii naţionale, în asistența membrilor legațiunii 
române și a delegaților congresişti a Chinei și Indiei. 

In asemenea condițiuni, pribeagul T. T. Burada, a continuat 
viaţa sa întreagă să ducă în depărtări, peste mări și ţări, cn pro- 
priile sale sacrificii, numele de român, înlesnind, astfel, reînfră- 
ţirea, prin cântecul și jocul nostru propriu, cu fraţii noştrii, uitaţi 
de vremuri, de prin Istria, Moravia, Asia mică, etc. 

In vârstă de 84 ani, la 13 Fevr. 1923, s'a sfârşit din viaţă 
în Iaşul săn, căruia i-a tot colectat și strâns, pentru generaţiile 
viitoare, fructele activităţii sale culturale de şase decenii. Până în 
ultimele clipe ale vieţii sale, a Incrat ca cercetător etnic. 


La 22 August 1901, dăruește muzeului naţional din Bucureşti 
un însemnat număr de instrumente muzicale colectate de pe la 
Românii din Istria, Macedonia, Asia Mică, etc. Pe lângă diferi- 
tele forme de fluere, cimpoaie, buciume, ghitare, cumpărate dela 
ţăranii din Istria, este o vioară făcută de Ion al Stăcioaii din com. 
Grinlieş jud. Neamţ, un pian mic de forma unei mese cu patru 
picioare, veche de o sută de ani, și multe alte curiozităţi. 


Din preţioasele sale opere de literatură musicală se desprind : 

1) Almanahurile musicale pe anii 1875, 1876 şi 1877, cu studii 
istorice asupra datinelor, cântecelor, şi instrumentelor musicale 
româneşti 1). 

2) Cercetări despre Conservatorul filarmonice dramatic din 
Iaşi, 1836—1838 2). 

3) Cercetări despre școala filarmonică din Bucureşti 1833-37. 

4) Cronica musicală a oraşului Iaşi 1720—1869, în „,Convor- 
biri literare” anul XXI, un studiu documentar de mare interes 
pentru istoricul vieții musicale moldoveneşti 2). 

- 5) Cercetări asupra musicei ostășeşti la Români în Revista 

pentru istorie, arheologie și filologie, anul III, Vol. VI. 

5) Cântecul lui Mihai Viteazul la Românii din Macedonia, 
în Convorbiri literare anul XXV. 

7) Comunicări Academiei Române, despre activitatea mu- 


1) Vezi: „Conv. literare” din anul 1877, cu recenzia acestor lucrări. 

2) Vezi: Viaţa şi opera lui T. T. Burada de A. D. Athanasiu, tipografia 
Niescu, laşi. 

3) Vezi: Cap. din lucrarea de faţă „Arta străină şi musica diletantă mol- 
doveană”. 


www.dacoromanica.ro 


336 


sicală a Domnitorului D. Cantemir, lucrare de mare interes 2) 
istoric. . 

8) 12 studii pentru violină, aprobate pentru şcoâlele de mu- 
sică și multe composiţii pentru dans. Hora Elena” pentru 
orchestră. 

9) Istoria teatrului, în două volume apărute, iar al treilea 
volum În manuscris, în păstrarea d-lui căp. Burada-fiul 

10) Un volum ,,O călătorie în Dobrogea” publică o colecţie 
de colinde în 1880. 

11) Doine şi cântece naţionale pentru vioară. 

12) „Unirea Românilor” un complex de cântece din Mace- 
donia, Valahia, Moravia, Istria, Pocuția, Transilvania, Basarabia, 
Bucovina, Moldova. ` 

Desăvårşita sa activitate românească a fost răsplătită cu 
titlu de membru al Academiei Române și decorația „Coroana 
Ronânici” în gradul de comandor, etc. 


Dr. MHAIL T. BURADA. 


Incă din copilărie, deopotrivă cu frații lui, s'a distins prin 
talentul său musical, A făcut studii de violină cu profesorii Paul 
Hett și Const. Gross din Iaşi, iar mai târziu, fiind la Paris pentru 
desăvârşirea specialităţii sale de doctor în medicină, a luat lec- 
țiuni de piano cu compositorul Henri Ilerz şi cu profesorul E. 
Ketterer 2). Deși, de multe ori, prea ocupat în cariera sa medi- 
cală, ce o profesa în orașul Roman, a lucrat mult musicalmente, 
compunând variaţiuni pentru piano, intermezzo, gavote, polci, 
mazurca de salon, studii variate pentru piano. Intre acestea se 
remarcă composiţiile : „Dans villageoise”, „Cing romances sans 
paroles”, „Quatre morceaux”, „Deux morceaux”, „„Serenade”, 
„Pelile valse”, piese de salon pline de distincțiune și scrise cu 
pricepere şi eleganţă. 

La Roman a fost și organizatorul primei societăți de musică. 


1) Vezi: Cap. „Dimitrie Cantemir” din lucrarea de faţă. 
2) Vezi: „Arta Română” relaţia Ed. Caudella. Eugen Kellerer 4831—1370 
planist şi compositor de musică de salon. 


www.dacoromanica.ro 


337 


CONSTANTIN T. BURADA. 


Născut la 1 Fevr. 1841, primind educația musicală, copil fiind, 
alături de frații săi şi cu aceiaşi profesori musiciani, devenise 
adevăratul artist-executant pe vioară. Cu prilejul morții sale prea 
de timpuriu, 27 Sept. 1857  „,Gazeta de Moldavia” spune : 

„„Arlele frumoase precum şi alte arte liberale s'a petrecut în Mol- 
dova numai de străini ca un obiect de speculație. Damele erau cele 
întâi cari s'au emancipal din acest prejudeț şi abia la inceputul 
secolului s'a introdus în Iaşi cel înlăi piano. Junimea a întârzieat 
până 'n zilele noas/re a lua arcuşul în mână, considerând sunerea 
vioarei ca o meserie de figan destinată numai a desfăla pe alţii. 

Civilizajia modernă a făcut a se naşte noi gusturi şi interese, 
şi noi avem, deşi un mic număr, artişti amatori pământeni, pictori, 
musicanţi, dar chiar numărul lor acel nemărginil, face simţitoare 
p*rderea a o sumă dintre dânşii, drept care să însoţim arta, azi 
lânguireu noastră cu acea a amicilor de artele frumoase, care plâng 
moartea prea timpurie a fiului dumnealui postelnicului Burada. 

Junele Constantin, unul din fraţi cari toţi cullivează musica, 
era virtuos pe piano şi talentul său îi rezerva un frumos viilor, 
abia de 17 ani acest june artist a reposat după o grea pălimire şi 
ca militar, companionii săi de arme i-au pregălil o frumoasă în- 
mormântare” 


Fratele 10AN T. BURADA, deşi crescut întrun mediu mu- 
sical, şi-a consacrat toată acrivitatea sa culturală pe terenul spe- 
cialității sale juridice, ca înalt magistrat și distins profesor al 
facultăţii juridice din Iași. 


SPĂTARUL GHEORGHE T. BURADA. 


Cel mai mare din fiii vornicului Tudorachi Burada. Născut 
la 2 August 1831, şi-a făcut educaţia în pensionatul francezului 
Victor Quinet. Indemnat de educaţia musicală părintească şi 
înăscut cu predispoziţiuni de artă musicală, învaţă violina mai 
întâi cu vestitul violonist ceh Werner 2), din Iaşi, cu profesorul 
Schulz 2), cu Al. Flechtenmacher 3) şi în urmă cu Paul Hett și 
Eduard Hubsch 4), complectându-și astfel studiile de armonie 
şi orchestrație. 





1) Un îuaintaş al fainiliei de farmacişti din laşi. Vezi: Spătarul G. Burada 
de Gr. Buţureanu, nota dela pag. 3. 

2) Nume din cele mai vestite familii de imusiciani germani, cari datează de 
pe la îuceputul secolului al 18-lca. 

3) Vezi: Biografia în acest volum. 

4) Vezi: Cap. „Musica ostăşească< 


Mihail Gr. Poslugnicu. — Istoria Musicei la Români 22 
4 


www.dacoromanica.ro 


338 


Intru perfecţionarea sa musicală, pe lângă călătoriile fă- 
cute, în acest scop la Viena, Paris, Dresda, se opri la Budapesta, 
unde la profesorul Huber Karoly 2) ia lecţiuni de violină. 

La Iaşi, cu prilejul reprezentării operii Linda di Chamounix 
din 18 Dec. 1852, la teatrul dela Copou-laşi, Gh. T. Burada, execută 
concertul I de Ch. Beriot, cu acompaniament de piano. 

El fu cel dintâi fiu de boer moldovan, care învingând prejudi- 
ciile timpului, îndrăzni să se arate în fața publicului pe scenă cu 





Spătarul Gheorghe T. Burada. 


scripca în mână, lucru pe care societatea de atunci îl credea 
înjositor şi potrivit, în ţara noastră, numai pentru ţiganii lăutari. 
Diletantul moldovan a cântat cu multă acurateţă şi sentiment. 
Unii după ce îl auziră cântândil aplaudară, iar alţii, elătinând 
din cap, îl căinară şi-l dispreţuiră?). 
Din cauza acestor prejudicii sociale, Gheorghe T. Burada a 
trebuit, cu durere, să renunţe la o carieră musicală și având 
1) Familie vestită de musiciani ai Elveţiei. 
it M- aa Spătarul Gh. Burada de Gr. Buţureanu, paz. 4 şi rev. „Arhiva” 


www.dacoromanica.ro 


339 


studii juridice să între în slujba sfatului, în magistratură. 
Chemarea simţirii sale musicale, minat de focul sacru alartei, nu-l 
reținu decât vre-o doi ani în această ocupaţie, pentru ca musica 
s'o practice cu mai mult dor. Sprijinit de moşul său, Evdoehim 
Ianov, şi de tatăl său, înfiinţează cel dintâi cor religios în Iaşi, 
la biserica Sf. Atanasie şi Chiril2) în anul 1854. 

La 1860, e însărcinat cu predarea musicei la şcoala preparan- 
dală dela Trei Erarhi. Din elevii acestei şcoli a organizat un cor 
religios, cu care a cântat liturgia la biserica domnească a lui Va- 
sile Lupu. Cu acest cor s'au început primele cântări armonice 
în catedrala mitropoliei ieşene. 

Pentru acest fapt didactic muzical religios, Gh. T. Burada, 
primește, în urma raportului ministerului de instrucţie din 
Oct. 1861, următorul act domnesc; 


Noi ALEXANDRU IOAN I 


cu mila lui Dumnezeu și voinţa naţională 
Domn Principatelor Unite, Moldova şi Țara Românească 
La toţi de față și viitor sănătate : 


Asupra raportului prezeniat sub No. 11.443 de Domnul Mi- 
nisiru nosiru secretar de stai la Departamentul Cultelor şi al In- 
sirucţiunii publice din Moldova. 

Văzând bună voința cu care D-sa D-l Gheorghe Burada a 
jinul gratis lecţiuni de musică vocală la institutul preparandal din 
Trei Erarhi, în tot cursul anului şcolar confenit 1860—61, for- 
mând din elevii acelui institut un cor peniru biserica domnească 
a lui Vasile Lupu. 


Am decretat şi decretăm : 


Ari. 1. — Exprimăm domneasca noastră mulțumire D-lui 
Gheorghe Burada peniru nobila sa urmare. 

Arl. II şi cel de pe urmă. D-l Ministru nostru secretar de stat 
la depariameniul Cultelor şi al instrucţiunii publice din Moldova, 
este insărcinal cu executarea ordonanţei de faţă. 

Datu-sa în Domneasca noastră reşedinţă Iaşi luna Octombrie 27 
zile, anul 1861, iar al Domniei noastre al II 1-lea în Principatele Unite. 


Alexandru loan 
No. decretului 295. 
Ministrul Cultelor şi al Instr. Publice 
Pr. C. Cantacuzino 


1) Vezi; capit. „,Coruri şi asociaţii musicale” în Moldova. 


www.dacoromanica.ro 


340 


Merită de relevat acest act domnesc numai spre a evidenția 
extremitatea mentalității de azi, când atâtea mari fapte de in- 
teres patriotic, când atâtea talente şi-au sacrificat totul în spri- 
jinul culturii naționale, pentru ca, totuşi, cu ușurință condam- 
nabilă, să treacă neobservate şi ignorate. 

“Tot la 1860, odată cu înfiinţarea conservatorului de musică 
din laşi, Gh. T. Burada, e chemat să ocupe catedra de principii ele- 
menlare de musică şi solfegiu. La 1864, i se încredințează condu- 
cerea primului cor al mitropoliei, înfiinţat prin stăruința mitro- 
politului Calinie Miclescu :). Acest cor, îl conduce cu întreruperi, 
până la 1870, când, răpunându-l moartea, părăseşte, prea de tim- 
puriu, o viaţă de artist, care, faţă de trudnica sa activitate, de 
până acum promisese aşa de mult. 

Opera sa musicală se rezumă în următoarele: 

Principii elementare de musică?); Imnurile dumnezeeștei li- 
turgii a sf. Ioan Hrisoslom No. 1, muzică revăzută de Gavriil 
Musicescu; Lilurgia lui sf. Ioan gură de aur No. 2 şi Lilurgia 
No. 3; Imn religios, dedicat mitropolitului Calinic. Miclescu ; 
Te-deum peniru cor mixt; Musică de dans, în tempo de Polaca, 
de vals, de mazurca, de cadril, parte tipărite, parte în manuscris. 
Coruri laice: Imnul național moldovenesc, pentru patru voci şi 
piano, cuvinte de loan Ivanov, compus din 1855 şi executat în 
1857 cu prilejul trecerii oştirilor Moldovei în Basarabia. Uverlura 
națională pentru orchestră mare, 1852, şi Polpuriuri: Suvenir 
de Mehadia, ambele executate la 19 Martie 1860, la teatrul na- 
ţional din Iaşi, Suvenir de Prisacani, Suvenir de Ungheni, Ro- 
manţe şi barcarole pentru voce şi piano). 


1) Vezi: capit. „Coruri si asociaţii corale”. 
27y Se află în arhiva Conservatorului din lași 
3) Idem. 


www.dacoromanica.ro 


34 


FRANCISC SERAFIM CAUDELLA. 


Pe la 1814, vine din Viena și se stabilește la Cernăuţi 
Adalbert Caudella, angajat fiind ca organist al bisericei pro- 
testante, ocupându-se și de specialitatea de fabricant de piane. 
Unul din fii săi se stabilise mai de timpuriu la Iași. 





Francisc Serafim Caudella. 


Al doilea fiu, Franeise Serafim, devenind orfan la vrâsta 
de 16 ani, se înrolează în bandele revoluţionare cari cutreerau 
Europa pentru libertate și egalitate. Cariera de militar, expus 
în luptele dese ce le întâmpină, rănit de atâtea ori, îl hotărăşte 
să se reîntoarcă pe drumul artei. 


www.dacoromanica.ro 


342 


In epoca tuturor uneltirilor subversive, când orice pornire 
spre o cultură românească era, în mod in conştient, împiedicată 
chiar în modestele ei începuturi; când, din cauza susceptibi- 
„ităţilor sociale, a rangurilor de boerie, ori-ce fire înăscută de artist, 
din pătura democratică a societății moldoveneşti, trebuia să 
se piardă în marea mulțime a celor inconştienţi de binefacerile 
culturii minţii și sufletului; în Iași, pe la 1830, se stabileşte 
aventurierul, de până acum Francise Serafim Caudella 1), mai 
târziu un serios și pătruns autodidact musical, a cărui merite 
musicale de compositor, organist, pianist şi cellist, îi crează o 
popularitate demnă de aprecierile puţinilor boeri, cari se 
trudeau a introduce occidentalismul în cultura neamului nostru. 

Virtuositatea de cellist şi-o afirmă, fără preget, la repre- 
„sentaţiile operii franceze de sub direcţiunea lui Fourreaux și la 
opera germană a d-nei Frisch; iar în opera sa composiţională, 
Fr. S. Caudella s'a distins prin musică pentru piano, piese pentru 
violoncel cu acompaniament de piano, un imn naţional și un 
marş pentru cor şi orchestră, dedicat regelui Carol I şi altele. 

In tovărășia soţiei sale Ecaterina, născută Reinicke, prin 
lecțiile de musică date in familiile boereşti, crează în cercurile no- 
bilimei moldovene trăinicia unui curent muzical, mai cu seamă, 
“în familia marelui logofăt, ministrul de instrucție Costăchel 
‘Sturza, din satul Şcheia, _ jud. Roman. Aci soţii Caudella, 
ca îndrumători musicali ai copiilor acestuia, stătură de la 1848 şi 
până când Franeise $. Caudella devine director al Conservato- 
rului de musică din Iași, la 1861, cândi se încredinţează și ca- 
tedra de violoncel, funcțiuni, pe cari le-a îndeplinit cu multă 
pătrundere de spiritul pedagogic musical, până la sfârșitul vieții 
sale la 26 Deaemvrie 1867. 


t) Vezi: „Rev. Arta română” No. 6 şi 7 din 1909. 


www.dacoromanica.ro 


343 


EDUARD CAUDELLA. 


In aşa vremuri şi în aşa spirit musical, în casa soţilor 
Caudella, de pe str. Podul vechi din Iași, se naşte la 3 Iunie!) 1841 
copilul lor Eduard. Născut şi crescut întrun mediu musical, 
emanat din firea artistică a părinţilor săi şi având, mai cu seamă 
prilejul a-şi face educaţia de caracter alături de covrâstnicii 
săi, Matei Sturza, Iorgu 
A. Sturza-Mielăuşeni, Di- 
mitrie C. Sturza-Scheianul, 
fii marelui logofăt Costăchel 
Sturza, cu cari a copilărit 
multă vreme și cari, mai 
târziu, lau sprijinit real 
în educaţia sa musicală 
din străinătate, de sigur că, 
asemene împrejurări, au 
contribuit, într'o largă mă- 
sură, la desăvârșirea mu- 
sicalităţii și nobleţei sale 
sufleteşti. 

Valoarea sa de viitor 
artist, era prea conştientă 
în mintea tatălui său; de 
aceia, Francise S. Caudellu, 
uzează de toate mijloacele 
materiale şi, cu riscul celor 
mai mari greutăţi, se hotă- 
răște să-și încredinţeze fiul 
somităților musicale din 
occident. 

In vara anului 1853, 
Eduard Caudella, vârstnic de 
12 ani, condus de tatăl său, 
se duce la Berlin, unde în 
contactul celebrităților musicale, studiază vioara cu primul violo- 
nist eoncertmaistru dela opera berlineză profesorul Hubert Ries 2), 








Eduard Caudella, in vâstă de 30 ani. 


1) G. Georgescu Theologu în „biografia lui Ed. Caudella” dă, ca dată a 
naşterii 22 Maiu. Probabil o diferenţă de stil. 

2) Familie celebră de musiciam ai Germaniei, care începe de pe la 1755, cu 
Franz Ries, profesorul de violimă al lui Beethoven, apoi urmează Hubert, Adolf, 
Ludovig, şi ultimul Franz. 


Hubert Ries profesorul lui Ed. Caudella, la conservatorul din Berlin, se di- 
stinge, pe lângă calitatea de virtuos-violonist, excelent pedagog musical, ca com- 
positor de studii, metode şi diferite colecţii pentru violină. 


www.dacoromanica.ro 


344 


jar piano cu fiul acestuia, Adolf Ries, unul din celebrii pianiști- 
din şcoala lui Theodor Kulluck 1). 

Progresele musicale se evidenţiau, zi cu zi, faima de viitor 
virtuos se generaliza mereu şi în așa măsură, încât, cel mai sever 
critic musical al timpului, Ludovic H. Fr. Rellstab 2), cu pri- 
lejul primului concert din sala Academiei de canto diu Berlin, 
din 19 Aprilie 1855, nu-şi poate reţine admiraţia față de pre- 
cocitatea de artista tânărului Ed. Caudella. 

De aci înainte, după ce îu anii 1855-1857, se produce în 
o serie de concerte, în saloanele Mâder, Arnim şi Academiei de 
canto din Berlin, căutând să dobândească perfecțiunea de vio- 
lonist, se duce la Paris, unde-și perfecţionază studiile cu pro- 
fesorii Delphin Alard şi Lambert Massart’). 

După o pauză, de vr'un au, în 1858, făcută în ţară, la pă- 
rinții săi, la moşia Scheia din Roman, se reîntoarce din nou la 
Berlin, ia lecļiuni de vioară şi composiţie cu profesorul Ries şi 
C. Böhmer $) pe cari le termină cu Vieuxteinps, în localitatea Drei- 
chenhaim, lângă Fraucfurt pe Main. Aci, în casa lui Vieuxteinps, a 
fost reţinut şi instruit până la perfecţiune. 

Cu prilejul acestui răstimp de perfecţionare musicală, con- 
certează în anii 1859 şi 1860 cu vestiţii cântăreţi şi musiciani 
Nudoli Otto 5), d-na Burchardt, Theodor Bradsky®), cu societatea 
filarmonică condusă de Leopold Ganz 7) şi diferite alte ocaziuni 
de binefacere, până la 4 Noemvrie 1860, când primind, din partea 
domnitorului Vodă Cuza, prin secretarul Măriei Sale Const. Silion, 
titlul de prim violonist al Curţii domneşti, și profesor al Conserva- 
torului de musică din Iaşi, continuă, cu acest titlu şi în tovărăşia 
lu Francise Caudella, a concerta, la Francfurt pe Main, cu pianis- 
tul compositor August Buhl Trautmann, iar la Paris cu pianistul 
Charles Jeltseh, cântăreața Commetant, violonistul Chevillard 8) 
cântărețul Lefort şi pianistu? Duvernoy ?) concerte cari lau con- 
sacrat de „dignus intrare” în pleiada distinșilor musiciani. 


1) Celebru pianist, de origină poloneză. Coucertist reputal, creatorul multor 
iustituțiuui musicaie şi compositor de primul rang. La activul lui T. Kullack se 
numără peste 130 de piese de salon, parafrase, fantesii, sonate, concerte, duo şi 
trio instrumental, etc. 

2) I.a 1826 colaborează în redacția ziarului ,Vossische Zeitung” ca critic 
musical. Om de o cultură superioară, criticile lui Rellstab, au răsunet şi efect a- 
supra progresului musicei germane si universale. 

3) Profesorul lui Sarasate, Vieniuvski, etc. 

t) C. Boehmer Violonist distins şi cowmpaositor fecund. A scris piese pentru 
violină și opere. 

5) Rudolf Ollo, Familie celebră de musiciani ai Germanici, care datează de 
prin secolul al 16 lea. 

6) Teodor Wenzel Bradsky, celebru cântăreţ vocal. culepă tor de lieduri şi 
<owpasitor coral, în Germania. 

7) Coucert maistru al orchestrei imperiale din Berlin, distins violonist. 

8) Familie de virtuoşi instrumentişti şi compositori ai Frauţei. 

9) Viclor Alfons Duvernoy, de origină parisian, violonist, conipositor. Intre 
operile sale sunt : La Tempête pentru cor, soli si orchestră, opere, inusică de cameră, 
piano şi orchestră. 


www.dacoromanica.ro 


345 


Cotidianele și revistele musicale parisiene „Le Siecle”, „La 
gazelte musicale, „La presse theatrale” şi altele, din anii1860 şi 
1861, consacră prin scrisul distinşilor criticimusicali Seuodo?) şi Os- 
car Commetant?) elogioase recensii asupra musicalitățiiacestui vir- 
tuos. Iată ce publică „L'art musical” No. 20 din 18 Aprilie 1861: 

„D-l Eduard Caudella este un tânăr de 20 de ani, de o figură 
inteligentă şi de o perfectă distincţie. Jocul d-sale, larg, strălucit, 
puternic şi majestos, n'are nimic ajectai. E un violonist de-al nobilei 
şcoli a marilor maişiri şi sub degetele acestui tânăr artist, instru- 
mentul lui Viotti è) şi Vieuxtemps 4) ştie a da toate expresiunile 
fără a încela de a fi eminamente distins. Adăugăm că urechea 
cea mai fină n'ar putea surprinde cea mai mică nesiguranță 
de inlonațiune şi chiar în pasajele cele mai periculoase, unde 
artistul se urcă în note duble până la limita externă a scării 
tonale”. 

In Mai 1861 se reîntoarce în țară şi, luându-și în primire 
catedra de violină dela Conservator cu funcțiunea de şei al 
orchestrei teatrului din Iaşi, îşi îndreaptă, de acum înainte, 
paşii pe drumul musicei românești din patria sa, drum pre- 
sărat cu flori şi spini, ţinând seama de spiritul unui inconștient 
antagonism de care, musicalmente, societatea moldoveană era 
dominată. 

Dacă în calitatea sa de profesor la conservator, se mărginea 
ca, în conformitate cu metodele de proponiment, să-și inst ruiască 
elevii, cu regularitatea impusă ce program, apoi, însărcinarea 
de conducător al orchestrei teatrului, îi impunea o muncă fără 
seamăn şi extrem de încordată, pentru formarea repertorului, 
în care inspiraţiile musicale, impuse de împrejurări, nece- 
sitau, timp şi trudă, cari întreceau, cu vâri, marginile puterii 
omenești. 

Aşa era în acele vremuri, un şef de orchestră, şi, mai cu seamă 
al unui teatru, trebuia, neapărat. să fie şi compositor, numai 
datorită acestor împrejurări nevoite, Vasile Alexandri, ca şi alți 
scriitori-poeţi, şi-au putut vedea, la rampa teatrului naţional, 


e ae 

1) Paul Scudo, originar din Viena, 1806—1864. 

2) Oscar Commetant, originar din Bordeaux. Autorul a numeroase lucrari 
critice şi literare, ca: Musique et musiciens, la musique, les musiciens et les in- 
strumentes de musique chez les differents peuples du monde. 

3) Giovanni-Baltisia Viotti, 1753—1824 nascut pe malurile Padului, mort 
la Londra, violonist al capelei regale din Turin. Acompaniator al reginci Marie 
Antoinette. A scris, în special, musică pentru violină, concerte pentru una şi două 
viori, terţete, quartete, pentru viori şi celo, serenade, sonate, nocturne pentru 
vioară şi piano. 

4) Henri Vieuzlemps, de origină belgian. mort în Algeria Ja 1881. Unul din 
cei mai virtuoși violonişti din cei mai mari compositori ai secolului trecut. Despre 
acest faimos universal de cetit în cartea lui M. Kufferath din 1883 şi a ni Radoux 
1891. 


www.dacoromanica.ro 


346 


operele lor teatrale, adaptate unei musici perfecte şi conforme 
cu fondul lor şi în asentimentul spiritului românesc. 

In această primă activitate de musică orchestrală, profe- 
sorul Ed. Caudellu, înanul 1861, are fericite iuspiraţii în Fantesia 
pe cânlece populare româneşi, pentru violină şi piano compusă 
la Șcheia logofătului C. Sturza o polcă de salon pentru piano, o 
poloneză, un gquurtett pentru piano, violină şi violoncel, compo- 
siție întreruptă și reluată apoi, spre a fi terminată, peste 40 de 
ani, adică pe la 1900. 

In anul 1864, compune „,Reîntoarcerea în ţară” fantesie 
pentru violină şi piano, Un duet pentru violină şi piano, după 
motive din opera Nabuco de G. Verdi, Mare fantesie, pentru vio- 
lină, piano şi orchestră, după motive din opera Tanhaiiser de 
R. Wagner și Un duet pentru piano şi violină pe motive din 
opera Un ballo in maschera de G. Verdi, Vlăduţu mamii text 
de Lupescu care se cântă la 5 Noemvrie 1867. In stagiunea tea- 
trală din Iaşi 1867, e anagajat şef de orchestră cu 80 de galbeni 

e lună. 

j La 18 Maiu 1869, Ed. Caudella este însărcinat cu condu- 
cerea orchestrei trupei de operete germane din Iaşi, şi, în locul 
lui Sinmayer, conduce opereta Lacata, în beneficiul directorului 
trupei, apoi opereta Galathea precum şi alte opere şi operete. In 
stagiunea 1870-71 e şeful orchestrei teatrului Safional dupi care, în 
1871-72, pe libretul lui V. Alexandri, compune opereta naţională 
Ilarță răzeşul, care se şi reprezintă pentru prima oară la 17 Dec. 
1872 ; la 30 Noemvrie 1872 se reprezintă drama Suteranul d'Hei- 
delberg în 5 acte, 8 tablouri musica de Ed. Caudella, iar pentru 
lucrarea teatrală Cocoana Nastasia Hodoronc a lui G. Bengescu, 
scrie o musică adaptabilă, care s'a şi cântat, pentru prima oară, 
la 28 Martie 1877 şi despre care ,,Curierul” lui Th. Balasan, 
din 10 Aprilie 1877 spune: „în aceustă piesă numerile musicale 
se rivalizează între ele, unul mai frumos decât altul, nu știi 
pe care să-l preferi. Finalul actului întâi e un adevărat final de 
operă”. 

Deşi desilusiile în activitatea sa musicală şcolară, din anii 
1875—1877, invadau fără preget, prin desființarea conserva- 
torului, care îi stavileşte activitatea, totuşi, cu colaborarea lite- 
raro-musicală a lui G. Bengescu şi Dr. Otromba, compune prima 
operă naţională „Olteanca“ lucrare care a și fost reprezentată, 
pentru prima oară, la 8 Martie 1880. 

Ținând seama de valoarea musicală a operii cât şi de valoarea 
artistică a cântăreților, tenorul Vasile Hasnaș, baritonul I. Meis- 
ner, basul I. Cortez, primadonele Ana Zael şi Iosetina Găluşcă, 
opera Olleanca asigură, cu prilejul primei sale reprezentări o 
serie de 14 reprezentaţiuni, între care şi reprezentaţia de gală, în 
onoarea tamiliei regale, din Oct. 1880; în programul căreia pe 
lângă imnul naţional, cu versuri de D. Gusti, musica de Al. 


www.dacoromanica.ro 


347 


Flechtenmacher, cântată de toată trupa, e prevăzută şi opera 
Olieanca de Ed. Caudella.:) 

Incurajat de acest succes, d. audella, împreună cu G. 
Bengescu, și Dr. Otremba, se hotărăște a înfiinţa o societate mu- 
sicală alături de foștii directori de teatru, Aslan și Constantiniu, 
pusă sub preșidenţia lui Neculai Suţu. 

Cu toate sforțările și contribuţiile bănești ale membrilor, 
societatea n'a putut dăinui, la desmembrarea căreia, a contribuit 
inconștiinţa multor pretinşi intelectuali? } 

In anii următori, 1881, Ed. Caudella, compune opereta 
Falta răzeşului pe libretul Jui Gh. Irimescu, în urma căreia i se 
conferă, pentru merite artistice „Bene Merenti” cl. I; apoi în 
1882, opereta Hatmanul Baltag pe libretul lui Iacob Negruţi și 
Luca Caragiale 2), în anul 1883, după un libret al aceloraşi lite- 
raţi, compune opera Beizade Epaminonda ; iar, în acelaş an, cu 
colaborarea doctorului G. Otremba, compune opereta Dorman 
sau Românii şi Dacii după libretul lui N. Beldiceanu și pusă în 
scenă de Alex. Suţu și Th. Aslan. 

Scrie apoi prima operă română, Petru Rareş, după libretul 
lui Teob. Rehbaum, tradus de Dr. A. Steuermann ; opereta în- 
trun act „La fară“ cu text de A. Rainicke ; opereta într'un act 
Traian şi Dochia, cu text de N. A. Bogdan; poema alegorică 
Adevărul şi minciuna, cu text de Mathilda Kugler-Poni. 

lisvorul de conceperi și inspiraţiuni melodice în materie 
musico-teatrală, i-au atras admiraţia ţării şi a străinătăţii, 
răsplătindu-i meritul cu distincţiunea „Steaua României” în 
gradul de cavaler și ofiţer „Coroana României” în gradul de 
cavaler și apoi de ofiţer. 

In anul 1891, serie music% pentru piano, ea: Fantaisie, Im- 
promptu, romanțe fără cuvinte, Un passe temps, Alirape qui peul 
şi altele în număr de vre-o zece piese, apoi, în anii următori, 
colecția poetică a Mathildei Kugler-Poni, dă prilej de inspiraţie 
lui Ed. Caudella, compunând vre-o douăsprezece romanțe și 
alte şapte romanțe pe text de Carmen Sylva. 

După textele poetice de Ana Konta-Kernbhach compune trei 
romanțe și cântecele S'a stins şi Cântec de leagăn, iar, după versuri 
de V. Alexandri, compune; Trăiască regele, Pohod na Sibyr pen-- 
tru cor și orchestră, precum şi cântecele, pentru cor și piano, 
Rodica, şi fabula Curcile; de asemenea după poesiile de Riria 
Xenopol, compune balada Dochia pentru sopran sau tenor și 
orchestră precum şi hora Unirea. 

Alături de scriitorii literați menţionaţi, Ed. Caudella com- 


1) Societăţile musicale din Cernăuţi şi Suceava „Armonia” și „C. Porumbe- 
scu” au reprezentat în primăvara anului 1906 operile Olteanca şi Bei-adea Lpami 
nonda. 

2) Vezi: Rev. „Arhiva” No. 5, anul 23, Maiu 1912. 

3) După nuvela lut Nicu Gane. 


www.dacoromanica.ro 


348 


pune şase cântece după versurile lui Iacob Neyruţi, trei romanțe 
după textul lui Volenti ; de asemenea poeţii Mihai Codreanu, Ba- 
dea Pletea şi Gheorghe din Moldova, oferă o deosebită inspiraţie 
melodică naţională în composiţiile lui Ed. Caudella : Hora frun- 
zelor, Cine ştie, cine știe şi doina ; dar şi literaţii străini oferă prilej 
de o distinctă inspiraţie composițională în lucrarea Sehnsucht, 
romană germană pentru bariton, după Petöfi, Omagiul artelor 
pentru cor şi orchestră după Fr. Schiller şi tradus de N. Gh. 
Chintescu. 

Pelângă aceste, se menţionează : două colecțiuni de 24 cânturi 
naţiona le pentru piano, nouă fantezii pentru orchestră cu carecter 
popular, şase valsuri, nouă polei şi cadriluri, un quintet, pentru 
piano şi instrumente cu coardă. Uvertura Moldova pentru or- 
chestră, pe care şi-o conduce personal într'un concert simfonic 
din 2 Decemv. 1914, în sala Ateneului din București. 

Subiectul inspiraţiei la compunerea acestei uverturi, are, 
ca bază, invaziunea Tătarilor în Moldova. ,,Revista idealistă” 
din 1914, în recenzia acestui concert, spune că „autorul 
„caracterizează distincti toate fazele acestei cotropiri. De un efect 
mişcălor e doina, care vorbeşte, în mod eloqvent, de durerea Mol- 
dovenilor. Asemenea şi o frumoasă melodie a veneralului Al. Flech- 
tenmacher, cu versurile poetului de V. Alexandri, ,,,„Scumpă 
ară şi frumoasă” care este ca şi un motiv conducător al întregei 
lucrări. Instrumeniaţia este a unui technician rafinat în ale com- 
binaţiilor armonice şi care ştie a desvolta tematica în felul clasicilor. 
Linia melodică este păstrată integrală şi în polifonie este o omoge- 
nitate vădită. Lucrarea dirijată de însuşi autor, a fost primită cu 
entuziasm de public. A fost o merilulă răsplală a unei munci în 
«ogorul nostru musical şi un prinos de admirație peniru un com- 
positor român valoros”. 

Tot la această harnică activitate musicală se mai adaugă 
„Două concerte pentru violină cu acompaniament de orchestră, 
din cari, unul dedicat maistrului G. Enescu, Jdilă câmpenească 
pentru orchestră, uverturi naţionale, multe balade şi cântece ro- 
mâneșli. 

In nobila sa misiune de profesor pe care Ed. Caudella, 
o îndeplinea de pe catedra Conservatorului din lași, în 
crearea de sateliți musicali, cari aveau să ducă, tot mai de- 
parte, dragostea pentru arta românească, avea mereu un su- 
flet mulţumit de rezultatele muncii sale, prin formidabila sa 
serie de absolvenţi cari i-au dus faima departe în ţară și, 
peste marginile ei, la alte neamuri, dovedind, cu prisosință ge- 
nialitatea românului, în persoana violoniştilor: Stavri, I. 
Langa, Cernat, L. Grossmann, fostul șef al orchestrei dela 
Volkstheater din Viena, Fr. Pap, Gh. Borteanu, Valentineanu, 
Wilhelmina Tuili, Leon Brult, T. Theodorini director şi profesor de 
violină la Conservatorul din lași, Vasile Borteanu, Th. Budală, 


www.dacoromanica.ro 


349 


Tlie Lazăr și Vasile Gheorghiu şefi de orchestră în Rusia, I. Mol- 
dovanu la Londra, Antonin Ciolan directorul societăţii filarmo- 
nice „Gh. Enescu” profesor la conservatorul din Iaşi, Mircea 
Angelescu, I. Dimitriu, fost şef de orchestră și violonist concer- 
tist în faţa preşedintelui republicei franceze, Felix Faure, şi în 
faţa Marilor Duci ai Rusiei între anii 1895 și 1912, şi mulţi alții. 

In calitate de director al Conservatorului din laşi, a lucrat 
cu aceiași râvnă, cu acelaș dor de progres al instituției, pe care 
o conducea, fiind primul 
fiinţător al orchestrei sim- 
fonice, care, trecând peste 
toate piedicele, ce incultura 
„musicală contimporană o 
opunea în cale, cu consi- 
derabile pierderi materials, 
ce deficitele concertelor le 
impunea, a reuşit totuși 
să organizeze acel minunat 
ansamblu simfonic, graţie 
căruia a reuşit să facă un 
prim pas spre cultura artei 
românești, prin redarea o- 
perilor clasicismului medi- 
eval şi contimporani din 
occident. 

Dar Ed. Cuudeila s'a 
distins, tot așa de priincios, 
şi prin ferventa colaborare 
la revista musicală „Arta” 
a musicianului T. Cerne, 
revista ,„Arta română” din 
laşi, prin acea bogăţie de 
date biografice, cari sunt 
o reală valoare pentru is- 
toricul musical al Români- Eduaru Caudella. 
lor, prin luminele ce le aduce 
în polemica profesională, apărută, în aceleaşi reviste, în Noemvrie 
1910, cu privire la alirmările învățatului N. Iorga, despre spiritul 
naţional din opera musicală a lui Ciprian Porumbescu şi afirmările 
scriitorului Barbu Delavrancea, că nu există gamă românească. 

Cu acest prilej, E. Caudella dovedeşte că musica românească 
are trei game distincte, în cuprinderea următoare : 






































4.5 6 7 
1. poa 
08. m E io 

LA A 





adică o gamă majoră cu semitonuri între gradele 4—5 şi 6—7. 


www.dacoromanica.ro 


350 

















Ec! LA ih 


Gamă minoră țigănească cu semitonuri între gradele 2—3, 
4—5, 5—6, şi 7—8, şi 

















Gama minoră românească, cu semitonuri între gradele 1—2 
3—4, 5—6, şi 7—8. 


La 1900, deși retras la pensie, plin însă de vigoarea inte- 
lectului său și la adăpostul grijelor activităţii profesionale, 
liniștit, îşi continuă opera composiţională prin acea abondentă 
inspiraţie musicală dând la iveală o nouă serie de lucrări pentru 
piano, violină, voce, etc. 

In viaţă fiind, şi-a văzut opera glorificată, prin acele sincere 
manifestări publice dela Ateneul din Bucureşti şi entuziasmul 
sincer cu care a fost sărbătorit de asociațiunea generală a arti- 
ştilor şi corpul profesoral al Conservatorului din Iași, cu ocazia 
jubileului celor 50 de ani, de activitate artistico-culturală. 

A fost, în adevăr, înălţătoare sărbătorirea lui Caudella din 
5 Dec. 1906; toţi profesioniștii artei, din Iaşi, București şi alte 
oraşe, în frunte cu directorii celor două conservatoare din ve- 
chiul regat, D. Popoviei-Bayreuth și Enrie Mezetti, cu delegaţii 
asociaţiei artiştilor, împărţiţi pe secţiuni: Em. P. Bardasare, 
A. D. Athanasiu şi Iulius Rainicke — arta plastică; T. T. Bu- 
rada și Al. Aurescu — musica ; Gh. V. Botez Gordon — literatura 
şi arta dramatică ; apoi artistele Gemma Mezzetti şi Aglaia Pru- 
teanu, artiştii State Dragomir şi Antonin Ciolan, au ţinut să con- 
tribue, cu sufletul şi talentul lor, la fastuositatea îndelungatei 
activități musicale a sărbătoritului. 

Programa 1) alcătuită numai din composiţiile sărbătoritului, 
în număr de 12 piese, a fost executată de orchestra Conserva- 
torului în număr de 50 de instrumentişti sub conducerea 
profesorului E. Mezzetti, corul conservatorului, în număr de 70 
persoane, sub conducerea d-nei profesoare Osvald Teodoreanu- 
Musicescu, corul mitropolitan din Iaşi în număr de 70 persoane 
sub conducerea profesorului D. Dimitriu şi corul societăţii „Ar- 


1) Vezi: Vol. jubiliar „Ed. Caudella” p. 15, alcătuit de Asoc. gen. a arti- 
ştilor din Iași, prin secretarul ei, A. D. Atanasiu. 


www.dacoromanica.ro 


351 


monia” din Bârlad în număr de 60 persoane sub conducerea 
profesorului Eugeniu Bulbuc, apoi profesorii At. Theodorini, 
A.  Moldrieh, sculptorul Celesti Fabio. 

Oferindu-i-se, apoi, un album festiv, cuvântări elogioase 
aduse sărbătoritului Ed. Caudella, de către reprezentantul tuturor 
instituţiilor culturale, delegaţii ministerelor şi a tuturor priete- 
nilor, cari lau cunoscut şi apreciat, au evidențait, mai cu seamă, 
simțirea românească ce a depus-o, în valoroasa sa muncă 
artistică în cursul celor 50 de ani. 

Totuşi, la 1916, după zece ani dela acea manifestare, care 
părea a aduce întreaga recunoștință reală, întreaga răsplată a 
unei munci omeneşti pentru regenerarea vieţii culturale, iată 
ce spune sărbătoritul dela 1906 : 

„Dela 1861, de când m'am întors în fară, am avut mai mult 
decepţiuni !... 

Am luptat din greu, ca să-mi creez o pdzițiune socială şi arti- 
slică, — alăl la tealru şi dând lecţiuni la Conservatorul de muzică— 
pentru care muncă onestă şi peste îndatoririle mele, răsplata mi-a 
fost : „multă ingratitudine...” Că sunt compozitor, astăzi, şi că 
mi-am făcut oarecare reputațiune ca atare, mi-o datoresc mie |... 

De a scrie opere 9 (nouă) la număr, cum am scris eu. 
aceasta e un lucru pe care nu-l înveţi la dascăl; e ceva pentru care 
irebue să ai dragostea şi mui ales firea... 

De nu aveam puţin şi darul acesta, fii sigur că nimeni nu se 
mai gândea la mine... În privința aceasta am avul o scânteie de 
noroc ! Pe un artist instrumentalist, dirigent sau profesor — lumea 
îl uită de grabă ; pe un compositor însă, îl fin după moartea sa un 
timp lucrările ce le-a lăsat în urmă...”. 

„Și mai departe: nu mai am nici iluzii nici speranțe pentru 
viitor... Și apoi enigma cea mare, nu mai are rost decât pentru voi, 
iinerii...Eu, am îmbătrânit, şi am avut multe desamăgiri, şi, am să mai 
am câl voiu mai trăi... Și câte peripeții şi lupte t... — nici nu crede 
omul că poate suporta alâlea... Am ajuns să lrăesc din amintiri şi 
peniru prezent... Dacă după moartea mea, mi se vor executa lu- 
crările, asta nu mă încălzeşte ; doar pentru familie, să fie un prilej 
înduioşelor de mulțumire sufletească, căci altminteri, drepturile 
de autor nu fi se prea respectă cât irăeşti, dară după moarte !... 
Nu este nici o lege precisă la noi în ţară, care să apere drepturile 
de proprietate a operelor...” 

Dacă nu ai norocul, câl irăeşti, să vezi şi să te bucuri de rodul 
muncii tale, pe urmă poți să-i pui cruce... Ai lucrat, vorba romă- 
nească — pentru „barba împăratului”... Numai glorie, şi tot glorie 
să fie! Poti foarte bine, să mori de foame cu toate gloriile... Pe 
Eminescu lam întâlnit pe ulițele Iaşului, când era înlr'o stare de 
plâns, moraliceşte — şi în mizerie materială... Nimeni nu a făcut 
ceva mai palpabil pentru el, ca să poată trăi mai bine |! După moarte 
i s'au făcut... festivale de umintire !... Să ne consolăm, însă, şi să 


www.dacoromanica.ro 


352 


ne gândim că şi lui Moliere, francezii i-au pus un bust la Academie 
100 de ani după slingerea sa... 

Escrocii ridică palate, — artiștii ridică mâinile la cer !*...1) 

Au venit însă vremuri extrem de grele, a venit războiul de 
înfăptuire al idealului naţional, Ed. Caudella împovărat, nu nu- 
mai de greutatea vârstei înaintate, dar, mai cu seamă, de nevoile 
traiului, provocate de acele aspre restricţii, inerente vremurilor 
tulbui, dominat, astfel, de materialismul prozaic, se văzu şi 
mai atins în idealismul său când, în locul liniștei sufletești şi 
trupeşti, ce s'ar fi cuvenit artistului octogenar, fu nevoit ca, 
pentru existenţa sa, să-și ia drumul dela capăt, dând lecţii, din 
zori până *'n noapte, celui întâi venit. De aceia, multora li s'a 
părut, o crudă ironie când, la moartea sa — Maiu 1924 — oti- 
cialitatea, care avea datoria morală de a nu expune pe unul din 
regeneratorii vieţii artistice româneşti, pe Ed. Caudella, la ase- 
menea suplicii, şi-a crezut datoria împlinită, când a dispus să 
i se facă funerarii naţionale. 

Dar, deși ne găsim în plinul progres al culturii, totuși M. 
Eminescu, și astăzi poate zice cu tot dreptul: Viața de artist e 
crudă şi tristă e. a ei răsplată. 





1) Vezi: „Eduard Caudella” 60 de ani de activitate artistică, de G. Geor- 
gescu Teologu, p. 18 19 și 20. 


www.dacoromanica.ro 


353 


GAVRIIL MUSICESCU. 


O revizie retrospectivă asupra stadiului, în care se găsea 
cultura românească, din punctul de vedere musical, şi ale 
cărei rădăcini se află înfipte în primele vremuri ale secolului al 
19-lea, lămureşte pe deplin împrejurarea în care musicalitatea 





Gavril Musicescu. 


lui Gavriil Musicescu s'a desvollat, în strânsă legătură, cu 
credinţa şi cu spiritul nostru. 

La începutul secolului al 19-lea începe manifestarea reală 
a musicei româneşti. Trubaduri Italiei, Franţei, minesângerii 
Germaniei, în persoana artiştilor instrumentiști, virtuoşi musicali 


Mihail Gr. Posl uşnicu. — Istoria Musicei la Români. 28 


www.dacoromanica.ro 


354 


de tot felul, pătrund în țările româneşti. Se organizează stagiuni 
de operă italiană şi germană, frequentate, mai cu seamă, de 
militarii armatelor de ocupație, Ruşi şi Austriaci; influențau însă, 
în bună parte, şi asupra culturii publicului românesc, încât, 
domnitorii Moldovii şi Munteniei, fură nevoiți a interveni spre 
a se acordă subvenţiuni suficiente acestor trupe străine, cu reper- 
torul operelor de musică clasică. 

Bărbaţi. cari îşi înțelegeau misiunea lor de apostoli ai artei, 
au apărut încă din timpul eteriei, ca Eliade Rădulescu, Neculai 
Filimon cel dintâi critic musical— Anton Pann, Gh. Asachi, 
Vasile Alexandri, Alex. Catargiu, sunt acei cari şi-au consumat, 
pot spune, întreaga energie a tinereţii lor în folosul culturii ar- 
tistice a neamului, în folosul musieei reprezentative şi cari, odată 
cu unirea țărilor surori, cu venirea la domnie a lui Alexandru 
Cuza, şi-au văzut rezultatul străduinţei lor, în înființarea temei- 
nică a conservatorului de musică din Iaşi şi Bucureşti, 

Era deci o oarecare pornire spre progres în desvoltarea gu- 
stului pentru artă, când, în târgul Ismailului, la 20 Martie 1847, 
se naşte Gavriil Musicescu. 

De mit copil, s'a distins prin talentul său musical și prin 
vocea sa clară de Alto. Primele studii le face în oraşul său 
natal, iar, prin stăruința episcopului Melehisedek. urmează 
dela 1860, la seminarul din Huși. La 1864, terminând stu- 
diile seminariale, vine la Iaşi, unde, ca primă activitate mu- 
sicală, e angajat ca tenor al doilea în corul mitropolitan din laşi 
de sub conducerea lui Gheorghe Burada şi, cu aceiaşi îndeletnicire 
musicală, în corul teatrului național dela Copou-lași. 

La început cu anevoe a putut pătrunde chiar în aceste in- 
stituţiuui, întrucât la examenul superficial şi cu indiferența spe- 
cifică vremurilor, nu i se putea constata dintr'odată, predispo- 
sițiunile sale musicale. De aceea, la conservatorul din Iaşi, când 
tânărul Gavriil Musicescu, se prezintă la examenul de admitere, 
i se contestă talentul musical și numai în urma intervenţiei pro- 
fesorului din Conservator, Gustav Wagner, e primit la cursul 
de violă. 

Cu toate părerile controversabile, dela început, asupra ta- 
lentului lui Musicescu, el termină, totuşi, toate cursurile musicale 
numai în doi ani şi imediat, la 1866, e numit profesor la seminarul 
din Ismail1), unde creează corul episcopal. 

Iată ce spune V. A. Ureche la 1869:2) 

„Cine ştie cu ce dificultate, cu ce piedice a avut de a 
lupta (şi încă are) musica vocală, până a putut să fie intro- 


1) Iord. Ifr. Bucă, în istoricul liceului din Ismail, publicat în rev. „Cultura 
poporului” din Dec. 1924, spune: „La 30 Oct. 1868, seminarul din Ismail avea 
ca director pe Constantim Rosei, absolvent al seminarului dela Socola. Ca profe- 
sori pe: Moise Pascu, Gh. Codreanu și Gavriil Musicescu. 

2) Vezi: Opere complecte, cd. II pag. 392. 


www.dacoromanica.ro 


355 


dusă în câleva biserici din fară. Cine ca noi regretă nimicirea 
mullor coruri, prin votul precipitat al Camerei, la ocaziunea 
bugetului cultului, va stima, cu deosebire, pe acei, cari au lucrat 
şi lucrează pentru menţinerea şi îmbunătăţirea corurilor bise- 
riceşti ce au rămas. 

Dintre aceştia este, mai cu seamă, eminentul Episcop al Dunării 
de jos, P. S. Melchisedec. Pre complul său (şi D-zeu ştie câţi 
lrăesc din obolul său ge- 
neros, pre lângă atâtea 
lucrări literare şi reli- 
gioase ce-l costă sume 
mari) ; pe conlul său ve- 
nerabilul Episcop a între- 
ținut şi continuă a in- 
lreţine, la Ismail, un cor 
bisericesc admirabil prin 
excelență şi progresele 
sale. 

Conducătorul acestui 

cor, din simplă onoare a 
artei sale, este un june 
profesor de merit şi prea 
cunoscător al profesiunii 
sale. D-l Musicescu, ma- 
gistru de cântare la semi- 
nariul din Ismail, con- 
duce fără nici o remu- 
nerațiune, de mulţi ani, 
corul catedralei episco- 
pale. Dar atâta nu este 
meritul D-lui Mùsicescu : 
D-lui este un june plin 
de viitor, compositor de 
musică eclesiastică. Am 
ascullal, cu adevărată 
mirare şi iubire, fru- 
moasele bucăļi ce a in- 
trodus în serviciul biseri- 
cii, şi, mai ales, concertele Vasile Alexandrescu Ureche. 
sale, cântate la chenonice. 
D-l Musicescu a avut fericirea să-şi vadă publicată, sunt câteva 
luni, importanta sa composiţiune şi prelucrare a imnurilor Dum- 
nezeeştii liturgii a sfântului Ioan Hrisostom. O prefață a P. S 
Sale Episcopului Melchisede/, se recomandă ca primă lucrare a lui 
Musicescu, apărută în 1869, această operă, bisericei, în cuvinte 
pline de încurajare pentru D-l Musicescu şi, mai ales, cuvinte me- 
rilate, judecate după lectura operii”. 

Trecând peste consideraţiunile lui Ureche, e drept că, acela 





www.dacoromanica.ro 


356 


care-l apreciă sincer, şi, care, dela început, îşi pusese toată nă- 
dejdea în viitorul regenerator al vieţii musicale românești, era 
marele învăţat, episcopul Melchisedek 1}. | 

Prin stăruința acestuia şi a consulului rus, Paul Roma- 
nenco, a fost recomandat și primit, îa 1870, în capela impe- 
rială din Petrograd. Aci talentul său a atras atenţiunea direc- 
torului capelei, generalul Nicolae Bahmetien 2) a profesorului 
de contrapunct Iosef Huneke3), cari reuşiseră a-l introduce în 
GO TA imperial, ca stipendist al împăratului Alexandru 
al II-lea. 

Deși în 1871 i se oferă conducerea corului bisericii „Sf. Isac” 
din Petersburg, +) după doi ani, la 1872, ca laureat al conserva- 
torului din Petrograd, se reîntoarce în ţară, humit fiind profe- 
sor de armonie la conservatorul din Iași, şi, mai puţin în urmă, 
prin decesul lui Gh. Burada, la 1876, ocupă postul de şef al 
corului mitropolitan din Iași. 

De aci înainte, cu aceste învestiri de apostol al artei, și, în 
faţă-i, cu un întins orizont, magistrul întreprinde o activitate 
artistică, impunându-se dela început ca un factor absolut tre- 
buitor pentru desvoltarea culţurii noastre naţionale. 

Ca profesor îşi creiază, din elevii săi, sateliți, mulţi la număr, 
cari estind cultura musicală în școlile provinciale din vechiul re- 
gat, unii chiar trecând culmile carpaţilor în şcolile ardelene, ca 
vestiții maiştrii, Ioan Vidu din Lugoj, Timotei Popovici din 
Sibiu şi alţii. 

Alături de colegii săi, profesori din Conservatorul de musică 
din Iași, Ed. Caudella, Const. Gros, Pietro Mezetti şi alţii, luptă din 
răsputeri, pentru reînfiinţarea conservatorului, care, un moment, 
la 1876, fusese desfiinţat de ministrul de instrucţie T. Maiorescu, 
iar profesorii detaşaţi să ţie cursuri de musică la Universitatea 
din Iaşi. 

La 15 Ianuarie 1876, conducerea corului ceremonial al mi- 
tropoliei ieșene prin o stăruință fără preget, reuşeşte să creeze 
acea podoabă musicală, acel neîntrecut ansamblu de voci, care 
a dus faima dincolo de hotarele ţării. 

In urma celui dintâi pas, înfăptuit de G. Musicescu, prin 
introducerea vocilor femeeşti, în urma argumentării documen- 
tare ale arhiereului Atanasie Craioveanul, şi susținute de mitro- 
politul Iosif Naniescu, Sfântul Sinod aprobă, cu rezerva condi- 





1) Vezi: capitolul respectiv în acest volum. 

2) Bachmetien Nicolai Ivanovici. 1807—1891, director al capelei imperiale 
de cântăreţ din Petersburg. A scris musică bisericească. simfonii, quartete pentru 
coarde, lieduri și piese pentru piano şi vioară. 

3) Josef Huncke, 1801—1883. De o.igină ceh, din Praga, mort la Pe- 
tersburg. Profesor de cânt al capelei cântăreților curţii imperiale. Autor a 
numeroase composiţii religioase, a publicat un tratat de armonie și unul de 
composiţie. 

4) Revista ,,Musica” 1909, afirmaţia H. Goring. 


www.dacoromanica.ro 


357 


țiunilor morale ale personalului coral, ca vocile femeeşti să fie 
admise în corurile bisericești. 

In prealabil însă cu hotârârea Sfântului Sinod, tot în ches- 
tiunea elementului femenin din corurile bisericeşti, o polemică 
destul de interesantă, bazată pe canoane și dogme bisericeşti, 
hotărăşte şi pe istoricul A. D. Xenopol, să iasă din rezervă şi, 
după ce documentează importanţa acestei reforme musicale, e- 
videnţiază meritele maiestrului G. Musicescu și relevând, cu 
exemplul corului mitropolitan, superioritatea întreprinderii ma- 
iestrului, spune: 

» Toată această înălțare a musicei noastre religioase, lot acest 
progres realizat, pe calea artistică, de noi care suntem destinați, ori 
cât de mici am fi, a ține facla civilizaţiei în orient, ar fi fost cu ne- 
putință, dacă Inalt Prea Sfinţia Sa D. D. Naniescu. mitropolitul 
Moldovii şi Sucevei, war fi autorizat pe d-l Musicescu a face a- 
ceastă însemnată înoire în cântările slujbei Dumnezeeşti. Venera- 
bilul prelat, deşi ajuns la o vârstă înaintată, deşi şi-a primit edu- 
cația şi şi-a format caracterul în vremile în care soarele civilizaţiei 
era ascuns în nouri pentru noi, totuşi a înţeles, ca om inteligent, 
că trebue să țină pasul cu cultura. Aici stă meritul oamenilor con- 
ducători. Ei capătă cu alât mai multă autoritate, cu cât stau mai 
mult în fruntea popoarelor, prin urmare cu cât îmbătrânesc. Dar 
mintea lor irebuie să fie loideauna irează, totdeauna gata de a primi 
ideile noui ce răsar în cursul timpului. Inalt Prea Sfinfia Sa a 
înțeles pe deplin rolul său de păstor bisericesc, învoind o transfor- 
mare care va face biserica mai iubită şi mai cercetată. Și într'a- 
devăr, religiunea a fost totdeauna zămislitoarea artei, cu mai mare 
strălucire, fiind prea înaliă. 

După cum Inalt Prea Sfinţia Sa a învoit ca picturile catedralei 
Mitropolitane să iasă din formele cele înguste, disgraţioase, slabe 
şi urâte ale artei bizantine, şi-a lăsat pe eminentul pictor, Tătărescu, 
să impodobească zidurile bisericei cu figuri imprimate de idealul 
frumosului, astfel acuma pune Încununarea operii sale, Mitropolia 
din Iaşi, din punct de vedere artistic, creând un cor, care să satis- 
facă, în totul cerințele musicei moderne” 1). 

Cu acest cor, cu această organizaţie musicală, compusă din 
elemente entusiaste şi oricând gata să-l urmeze în acţiunea sa, 
G. Musicescu, în câţiva ani dearândul, dela 1886—1901, între- 
prinde, semănătura produsului său musical-coral, concertând 
aproape în toate oraşele din Moldova, Muntenia, Bucovina, Ba- 
sarabia şi Ardeal, fără ajutorul nimănui, fără sprijinul datorit 
al oficialităţii, întâmpinând. de multe ori riscuri materiale 
care-l făceau responsabil faţă de acei 30 copii, soprani şi altiști, 
voci de-o excepţională supleţă şi raritate. 

La multe din aceste concerte corale au asistat personagii 


1) Vezi revista „„Arhiva“t No. 5 si 6, anul VI din Febr. 1895. 


www.dacoromanica.ro 


358 


distinse şi, uneori, chiar regi şi împărați. La 1887, la Concertul 
coral, dat în palatul Roznovanu din Iași, asistă regina Natalia 
a Serbiei; la 1896, în sala arabă din Castelul Peleș din Sinaia, 
acest cor concertează î în prezenţa întregii familii regale române 
şi a împăratului Franz Iosef 1 al Austriei. 

Trecând peste toate restricţiile censurale ale Ungurilor, Musi- 
ceseu a fost cel dintâi carea avut curajul să cânte cu corul său im- 
nul „Trăiască Regele” și „Deşteaptă-te Române” în casa fraţilor 
noștri din Ardeal. Această îndrăsneală a avut urmări, dar fapta 
era consumată spre satisfacerea simţirii româneşti de pretutindeni. 

Roadele acestor escursiuni concertante, s'au văzut, nu mult 
după această mișcare culturală ; gustul musical şi, mai cu seamă, 
peniru acea corală, luase, din ce în ce, avânt; chiar autorităţile 
de tot felul, se văzuseră obligate a ajuta şi încuraja organizări 
musicale de acest fel. 

Cântările noastre naţionale, colectate şi adaptate unei ar- 
monizări priclnice şi în așa mod ca melodia să-și urmeze, distinct, 
drumul neinfluențat de rafinăriile inspiraţiunilor composiţio- 
nale, aceste cânturi, zic, s'au popularizat pe întregul întins al 
țării, trecând chiar marginile ei. În revista ungurească ,.Magyar 
Arion”, de sub direcțiunea d-rului I. Harrach, publică, cu text 
tradus în ungurește, multe din ariile noastre naționale şi colectate 
de G. Musieestu, i iar la un concert, dat la Pesta, în anul 1898, s'a 
cântat, tradus în ungureşte, cântecul Zis'a Badea c'a veni, de un 
cor unguresc, format din 3000 de cântăreţi, din cari numai par- 
tida Soprano numără 900 de voci. 

Musica populară, acel izvor de renaştere al sufletului româ- 
nesc, eră, în acel timp, copilul plăpând şi sfios, care nu îndrăzneă 
să se arate în faţa tuturor concepţiilor de artă importată. 

Musicescu a fost acela care a dovedit existenţa unei imense 
comori în popor. pe care a scos-o la iveală, a adaptat-o ce- 
rințelor artei şi a expus-o, convingând și pe alți compositori 
români că, înainte de a cultiva clasicismul medieval al occiden- 
tului, trebue să fii român întreg cu doina aleanului și hora veseliei. 

Erà în anul 1890, Gavriil Musieeseu, în fruntea unei numeroase 
cete de cântăreţi entusiaşti și dornici de muncă, întreprinse acel tur- 
neu de concerte corale, de cari şi astăzi oamenii vremii, de atunci, 
vorbesc ca de o faimoasă primenire a vieţii culturale românești. 

Din tovarăşii de muncă ai neuitatului maestru, D. Dimitriu 
— actual şei al corului metropolitan din Iași — şi alţii, din 
puţinii în viaţă, îşi amintesc cu respect de acele clipe de înălțare 
sufletească, ce le-au simţit cu prilejul concertelor de musică corală, 
întreprinse, până departe, dincolo de culmile Carpaţilor. Progra- 
mele de concert, formate din două părţi, conţineau musică religi- 
oasă şi naţională ; musica națională cuprindea adevărată melodie 
populară, culeasă şi scrisă fie din gura lăutarilor, fie dela săteni. 

Curentul artistic din Ardeal se baza pe clasicismul și occi- 


www.dacoromanica.ro 


339 


dentalismul, cu desăvârșire, opus simțului românesc, şi, dacă 
ici colo, încercau să se desvălue din trunchiul naţiunii, porniri 
conștiente, erau, totuşi, înăbuşite de înșiși învățații români, pă- 
trunși, poate prea mult, de acea cultură artistică a epocii clasice. 
Aceasta era realitatea, când, Gavriil Musicescu, apare cu tova- 
răşii săi la Braşov. Aci, anunţându-şi concertele de musică corală 
poporană, este întâmpinat de marele compositor ardelean Gl. 
Dima, fost primul director al Conservatorului din Cluj, care, din 
convingere, îi arată neîncrederea în reuşita morală a întreprinderii 
sale, motivându-şi pesimismul că, musica pupulară românească, 
musica mocănească, cum o numea însăși Gh. Dima 1), nu cadrează cu 
cultura înaintată a păturii nobile, cari, pe considerente sociale, 
war admite să asiste şi să asculte cântecul mojicului. Cu toată 
această descurajatoare întâmpinare, Gavriil Musicescu, anunţân- 
du-și concertele, le şi execută programul, în toată cuprinderea lor. 

Bătrânii români ai Braşovului, cât și puţinii cântăreţi ai 
fostului cor, astăzi în viaţă, mai sunt încă martori oculari, cari 
cu cuvinte pline de entuziasm, descriu impresiunea delirantă 
produsă asupra auditorului, de către primele armonizări corale 
ale tezaurului nostru melodic popular. 

Desigur că, acest surprinzător succes moral, acea sentimen- 
tală manifestare publică, cu prilejul prezenţei maestrului G. 
Musicescu, a produs o fundamentală schimbare în credinţa și 
convingerea, de până atunci, a marelui musician Gheorghe 
Dima ; căci, nu multă vreme după acea memorabilă întrevedere 
a celor doi români de seamă, apar, în public, serii continue de 
composițiuni corale, având, ca fond, originalele și pline de spiritul 
simţirii româneşti, melodii poporane ardelenești, datorite valo- 
rosului musician, care şi-a lăsat urme fără seamăn în activitatea 
sa musicală din Ardeal. Iată de ce, Gavriil Musicescu, se eviden- 
ţiază ca primul făuritor al sufletelor româneşti de pretutindeni, 
pe calea doinelor, horelor şi cântecelor populare de orice gen. 
De faima sa au fost mereu influențate organizaţiile nmsicale 
ardeleneşti, cum a fost reuniunea de cânlări din Reşiţa Montană 
care, în Adunarea generală din 2 Fevr. 1902, aclamă, în unani- 
mitate, pe G. Musicescu, ca membrir onorar al reuniunii. 

Dacă întreprinderea lui G, Musicescu a avut succesul dorit, ea 
şi-a îndeplinit cu prisosință misiuneă de apropiere, de înfrățire a 
suiletulni românesc, apoi această se datorește conștiinței depline de 
rolul ce G. Musicescu îl avea de îndeplinit, pentru înălţarea, tot mai 
mult, a prestigiului naţional, după cum el însuși spune :,,în caz de 
nereuşilă însamnă a compromite demnitatea culturii musicale în 
fară, a ne expune ridicolului faţă de străini şi, mai mult decâl aceasta, 
a pune pe fraţii noştri de dincolo de Carpaţi înir'o posiţiune cu 
lolul falşă faţă cu popoarele conlocuitoare, Unguri şi Saşi?). 

1) Vezi Rev. „Arhiva” No. 7 şi 8 din Iulie 1901, p. 316. 

2) Vezi: Rev. „Carmen Sylva” No 4 din 1903, 


www.dacoromanica.ro 


360 


Muzica religioasă, un nepreţuit tezaur, este și va fi în con- 
tinuă valoare. ÎInspiraţiunile sale, în acest gen, denotă vădit, 
o pătrundere a spiritului religios, de pătruns creștin al ortodo- 
xiei, sub influența marelui cărturar, Episcopul Melhisedek. 

A compus: Antifoane, iropare, ectenii, heruvice, azioane, 
respunsuri şi chenonice, din cari se desprind următoarele : 

Trei Heruvice : „Cari pre heruvimi” şi „Ca pre împăratul” 
unul în Re major și două în Do major. Trei Respunsuri : „„Mila 
păcii” în Fa major, în Do major şi Sol major — Mi b major. 
Două „Pre tine te lăudăm” : în Sol minor şi Fa major. Şasespre- 
zece Azioane : pentru toate sărbătorile împărăteşti de peste an. 
Trei Concerte-chenonice : „Cine se va sui în muntele Domnului” 
în trei părți. „Inoeşte-te noule Ierusalime’”’,!) în trei părți şi „Ru- 
găciunea către Prea sf. născătoare”, pentru două coruri. 

Apoi o altă serie de respunsuri, heruvice, axioane şi patru 
mari Concerte, aranjate pentru cor mixt, și, toate împreună, cu- 
prinşi în două liturghii, tipărite, una la 1870 şi alta 1900. 2) 

O liturgie pentru patru voci bărbătești în manuscris, o 
liturgie pentru 3 voci egale. 

Musica laică cuprinde : două edițiuni deosebite din o colecţie 
de 25 coruri, mixte şi voci egale, cu repertor vocal patriotic, o 
colecţie de coruri de melodii naţionale sînt dansuri şi coruri 
de lume: Vileanca, vine Știuca, Corăbiereasca, De te-ar prinde 
neicăn crâng, Arde-mă frigimă. Musică pentru piano, violină 
şi voce: In grădină, etc. 

Composiţiile sale bisericeşti au rămas în onoare, în reper- 
torul celor mai de seamă capele corale din Moscova, Petrograd 
şi în întreaga ţară românească. 

La liturghia oficială la 16 August 1897, în cetatea Kremlinului 
din Moscova în prezenţa împăratului Nicolae al II-lea și a familiei 
imperiale ruse, s'a cântat imnul heruvic în Re major, al musicianului 
român G. Musicescu. Tot acest coral mistic, s'a cântat la con- 
certul din 21 Iulie 1898, în palatul guvernatorului și în prezenţa 
Regelui Carol I al României, cu prilejul vizitei făcute la Moscova. 

Asupra composiţiilor lui G. Musicescu, ziarul francez ,Fi- 
garo” din Paris, cu data de 30 Maiu 1896, publică o favorabilă 
şi foarte interesantă recensie asupra armonizării melodiilor, din 
psaltichie, pentru ansamblul coral. 

Paralel cu acest fel de a populariza musica bisericească, 
G. Musicescu, apelează la mijloace mai radicale pentru studiul, mai 
ușor și mai expeditiv, al melodiilor psaltice. De aceia, la 6 Noem- 
vrie 1881, cu colaborarea profesorului de musică bisericească Gri- 
gorie Gheorghiu dela seminarul Veniamin”, protopsaltul mitropo- 
liei, şi profesorul de musică Gheorghe Dima dela liceul naţional din 


1) Cântat pentru prima oară la stinţirea bisericii Sf. Mitropolii a Moldovei. 

2) Liturgia tipărită în 1900, a fost din nou retipărită în 1927 de societatea 
compositorilor români, cu sediul în București. Lucrarea a fost efectuată de soc. 
> Scrisul românesc” din Craiova. 


www.dacoromanica.ro 


361 


Iaşi, solicită permisiunea Sfântului Sinod de a transpune pe 
note liniare, cântările bisericești, scrise pe notațiunea psaltichiei. 
Expunerea de motive ale acestei solicitări, se află în Precu- 
vântarea Anastasimatarului, transpus pe note liniare, din care 
extragem următoarele : 

„„Pe când la toate popoarele ce au voit să beneficieze de luminile 
civilizațiunii, cântul bisericesc au progresat, s'au perfecţionat în 
raport cu desvoltarea poporului ; la noi, din contră, cântul bisericesc, 
din ce în ce, a început a se abate din adevărata-i cale, încât azi se 
găseşte putem zice — în agonia morții. 

Și fiindcă în biserică, cântul este una din podoabele cele mai 
principale ale serviciului divin, am cugetat d'a găsi un mijloc spre 
a pulea da mână de ajutor pentru salvarea demnităţii cântărilor 
bisericeşti. Am crezut deci că cel dintăi ajutor ce s'ar putea da, este 
transpunerea cântărilor bisericeşti existente, pe notațiunea liniară, 
prin care se înlesneşte foarte mult studiul acestei lucrări. Deci 
toţi trei consultându-ne şi decizându-ne pentru această întreprindere 
— inițiativa acestei lucrări se datoreşte lui G. Musicescu 1)— în 
anul 1881, luna Noemvrie, ne-am adresat Sfântului Sinod cu o 
propunere d'a transpune cântările bisericeşti scrise cu notaţiunea 
psaltichiei, pe notaţiunea liniară, arătând totodată şi foloasele ce 
se pot aduce serviciului bisericei prin aceasta. Tot în sesiunea a- 
ceasta Prea Sfinţitul Melhisedek, Episcop de Roman, ceteşte me- 
moriul menționat; propune un regulament pentru regularea câm- 
tărilor bisericeşti şi susţine lranspunerea lor pe notele liniare 2). 

Sf. Sinod, votând regulamentul propus de Episcopul Melhisedek 
nu dă curs propunerii noastre, ci ne pune în vedere disposițiunile 
menţionatului regulament şi luând act de cele ce se petrec în sânul 
sfântului Sinod, în privința cântărilor, am conchis că Sf. Sinod 
acceptă, în principiu, nu numai transpunerea psallichiei pe no- 
lațiunea modernă liniară, ci chiar prelucrarea şi prescurtarea cân- 
tărilor bisericeşti, conformându-se cu cerințele timpului”. 

In urma rezultatului favorabil obținut dela înalta autoritate 
bisericească, G. Musicescu, şi colaboratorii săi, se pune pe lucru 
şi, în anul 1884, scoate de sub tipar cântările bisericești psaltice 
transpuse pe notaţiune liniară. 

Sf. Sinod aprobă lucrarea, ca un isvor folositor de cuno- 
ştință a lucrărilor bisericești pentru cântăreţi şi laici. Aceste lu- 
crări constau din opt broșuri, pentru cele opt glasuri ale Anasta- 
stasimatarului, conținând, în total 420 pagini de musică liniară. 

La 1885, apare sfârşitul Anastasimatarului cu: Svetelne 
docsologii, Eotina (voscresna), tropare, etc. 

Continuând lucrarea, la 1885, scoate la lumină rânduiala litur- 
ghiei, cu toate cântările și troparele trebuitoare ; la 1897, axioanele, 
iar la 1898, ultima lucrare, Catavasiile sărbătorilor de peste an. 

1) Nota autorului. 


2) Vezi capitolul „Musica bisericească în Bucovina” corespondenţă între 
mitropolitul Silvestru al Bucovinei şi episcopul Melhisedek de Roman. 


www.dacoromanica.ro 


302 


Intreaga lucrare conţine cele opt glasuri, serviciul de Sâm- 
bătă seara şi Duminică dimineaţa, stihirile evangheliilor şi do- 
xologiile pe toate glasurile, liturghiile Sfântului loan, Vasile și 
Grigorie, precum şi 17 axioane ale sărbătorilor domneşti pe peste 
an, tipărit în 11 volume, pe cari le înaintează Ministerului de 
Culte spre aprobare ca manuale didactice pentru seminarii. 

Cunoscută fiind greutatea de a percepe, cu uşurinţă, întreaga 
musică teoretică şi practică a psaltichiei, lucrarea aceasta prezintă 
un îndoit avantaj pentru cântăreții bisericeşti, prima, că nota- 
ţiune a liniară e mai lesne pricepută de începători, şi, al doilea, că, 
prin această transpunere, melodiile rămân aceleaşi, neschimbate. 

Ministerul de culte, considerând că lucrarea e menită învă- 
ţământului seminarial, o înaintează sfântului Sinod, spre a-şi 
dă avizul. 

In şedinţa dela 25 Maiu 1899 arhiereul Nifon Ploeşteanu, mai 
târziu episcop al Dunării de jos, în calitate de raportor, comunică 
rezultatul comisiunii, în examenul lucrărilor lui G. Musicescu, Gr. 
Gheorghiu, Gh. I. Dima, rezumate în părerea că, G. Musicescu, prin 
cererea sa, ar voi să înlăture psaltichia din seminarşi, al doilea, 
că nu e de părere să se introducă în seminar volumele sale de cân- 
tări bisericeşti, transpuse de pe psaltichie, pe musieă occidentală. 

Opiniunea raportului, arhiereului Nifon Ploeșteanu, dă loc, în 
urmă, la o regretabilă polemică, determinând apariţia unei bro- 
şuri, pe două coloane, semnată de G. Musicescu, în care, pe prima 
coloană, se află raportul arhiereul Nifon Ploeșteanu, iar a doua co- 
loană, cuprinde întâmpinarea lui G. Musicescu, care, pusă față 
în față, evidenția o contrazicere bănuitoare în a precierea lu- 
crărilor celor trei profesori specialişti şi protopsalţi rutinaţi. In 
chestiune, intervine, ca răspuns, o altă publicaţie intitulată: 
„Examenul întâmpinării D-lui G. Musicescu”, adresată Sf. Sinod, 
alcătuită de arhimandritul Theofil Mihăilescu. 

Musicescu şi colaboratorii săi, deşi sprijinit în această în- 
semnată lucrare ds reformă musicală, în biserica noastră, de e- 
minenţii chiriarhi, mitropoliţii : Calinic Mieleseu și Iosif Naniescu 
episcopul Melhisedek, Eliza Sturza născută Hurmuzaki, Panaite 
Donici, Principesa D. Ghica și Pache Protopopescu, totuşi men- 
talitatea de atunci, a restricţiilor tipicare bisericeşti, a făcut ca. 
această capo d'operă musicală, care este o reformă de un netă- 
găduit folos bisericesc, să nu fie primită. Deşi episcopul Dunării 
de jos, Partenie Clinceni, în şedinţa sfântului sinod din 25 Maiu 
1899, cu prilejul discuţiei introducerii sistemului musical-liniar 
în biserică, propus de G. Musicescu, spune: 1) 

„Noi nu avem în biserică nici cântăreți, nici diaconi, pentru 
că se plătesc foarte rău. Țara noastră a făcut progrese mari, pentru 
că decopiază civilizaţia occidentală ; orientul şi producţiunile sale 
suni în decădere mare. Deaceia acum este secetă mare pentru mu- 


1) Vezi: Rev. Arhiva” No. 8 din 1901 p. 305. 


www.dacoromanica.ro 


363 


sica cea veche şi este belşug pentru cealaltă, şi de geaba este orice 
silință a noastră, căci orice vom face şi orice vom drege, musica 
cea nouă va înlătura cu desăvârşire pe cea veche. Cel mult pu- 
tefi să-i amânați moartea pentru câtva timp, însă ea va muri ne- 
greşit şi cât de curând, peniru că melodia şi cântările, în genere, 
execulală pe mai multe voci, sunt, de o mie de ori, mai frumoase 
decât pe o voce, şi dovada o avem înaintea ochilor, o simţim în 
fiecare zi, în faptul că, în bisericile cu coruri bune, se duce lume 
multă, iar în cele cu musica veche sau cu coruri neperferte, nu se 
duce. Afirm cele ce zic şi să mă credeţi că nu sunt tocmai străin de 
acesle două musici. Pot spune că am cunoştinţă şi de una şi de alla”. 

Acum când trăim în alte 
vremuri, cu alte concepţii, 
când, din însuși iniţiativa 
sfântului Sinod, s'a venit cu 
îndreptarea și unificarea ca- 
lendarului, care până acum, 
părea o imposibilitate cano- 
nică, se poate nădăjdui ca, şi 
la strana bisericii noastre, va 
puteă sălăşlui notaţiunea mu- 
sicei liniare, care va ușură şi 
va îngădui ca vocea norma- 
listului, educată în acest sens, 
să răsune cu folos sufletesc 
în biserica satului; iar in- 
strucția musicală din licee ar 
putea îndeplini, în o bună 
măsură, marea lipsă de buni 
cântăreți în biserica orașelor. 





Gavriil Musicescu, nu s'a 
mărginit numai la activitatea Mitropolitul Partenie al Moldovei. 
sa unilaterală, ci, conştient, 
de valoarea culturii generale, în progresul civilizator al neamu- 
lui, dornic decât mai multă știință și cultură, după ce-şi asimi- 
lează studiile seminariale şi obţine bacalaureatul, urmează ştiin- 
tele juridice la Universitatea din Iaşi. 

Cu tot titlul său de licenţiat în drept şi cu tot talentul său 
oratoric, perspective materiale nu Pau atras, ci, întărit în cre- 
dinţa că arta, adevărata artă, se naște şi se desvoltă numai ală- 
turi de o solidă cultură, G. Musicescu și-a intensificat activitatea 
musicală, cu mai multă putere de pătrundere, în direcţiile mu- 
sicei practice şi composiţionale, conferinţi și colaborări de lite- 
ratură musicală la revista „Arhiva” din Iași, alături de A. D. 
Xenopol, T. T. Burada, la revista „,Lyra” care apărea pe la 
1878 în Bucureşti, la revista „„Arta” din Iași în 1883 — 85 


www.dacoromanica.ro 


364 


in ziarele de pe vremuri: "„,Epoca” „Lupta” „România li- 
beră”, etc. 

La 1900, când succede la direcțiunea conservatorului de 
musică din laşi-primul gând i-a fost să intensifice creaţia orches- 
trală a lui Ed. Caudella, să reorganizeze școala pe baze cores- 
punzătoare vremurilor de civilizaţie și cultură înaintată. Eră, 
în adevăr, un mare ideal, pe care şi-l propusese, Gavriil Musicescu 
a-l îndeplini. Primele rezultate se evidențiază prin străluritele 
succese obținute de orchestra sa simfonică, căreia îi consacrase 
de-acum înainte, toată grija sa. 

Cu toată nădejdea, ce şi-o pusese iubitorii de progresul artei 
româneşti, în creatorul atâtor curente trainice, din viața noastră 
națională, omul, care părea neînvins trupește, şi în puterea băr- 
băției, ce făgăduia încă multă nădejde de isbândă, la 6 Decem- 
vrie 1903 cade, doborât năprasnic, de o boală ce nu iartă. 

Iată cine a fost Gavriil Musicescu. A fost deci un sincer reflex 
al gândirii şi sentimentului întregii suflări româneşti când, revista 
„Cultura română” din Iaşi, din 15 Decemvrie 1903, scrie: 

„Moartea lui Gavriil! Musicescu este o durere națională. Su- 
jletul neamului românesc întreg s'a învălit în doliu, ziarele şi re- 
vistele din toate ţările locuite de Români, jelesc perderea acestuia 
care ştia, prin cântecele sale, să întărească legătura ideală dintre 
inimile fraților despărțiți şi depărtaţi. Valorosul şi energicul di- 
rector al Conservatorului din Iaşi, culegătorul pios şi entuzast al 
cântecelor nationale, izvoditoarele simţirii poporului, inimosul 
autor al „Doinii lui Raţiu” în care răsună plânsul de revoltă al 
Transilvaniei, lovite dar nebiruite, organizatorul inimitabil al 
neîntrecutului cor mitropolitan, ale cărui dulci acorduri divine şi 
valuri crescătoare de armoie cerească, revărsate sub bolțile măreţii 
catedrale Ieşene, te înălțau în regiunile idealului şi te făceau să 
simţi fiorul Dumnezeesc al sublimului. Gavriil Musicescu a fost 
o personalitate marcantă în mişcarea culturii noastre contimporane. 
Memoria sa va trăi vecinic în istoria desvollării ariei musicale la 
Români”. 

Ca răsplătiri morale, a fost decorat pentru merite artistice 
cu medalia „Bene merenti” Cl. I. „Coroana de fer” dată de 
Impăratul Francisc al Austriei. Decorația „Sf. Ana” rusească, 
medali turceşti, sârbești şi Cavaler al mai multor ordine ro- 
mânești. 

Din schiţarea vieţii acestui bărbat, generaţiile cari se perindă 
să ia pildă, deşi trecutul nostru musical se prezintă întrun 
cadru restrâns, e bine totuşi să-l știm, să ne inspirăm dela el; 
oricum a fost, fot doina şi hora noastră a fost aceia, care ne-a 
susținut și întărit sufletul, în sbuciumul vremurilor şi, încătușaţi 
de vraja ei, ne-a îmbărbătat mereu la luptă, pentru ţară şi 
credință. 


www.dacoromanica.ro 


365 


GIIEORGIIE SCIIELETTI. 


Născut la 23 Decemvrie 1835, fiul colonelului Petru Sehe- 
letti, unul din cei mai vrednici ostaşi şi reorganizatori ai miliției 
din Moldova. Copil fiind, şi-a făcut primele studii în pensionul 
lui G. Asachi împreună cu fraţii săi Neculai,!), Alexandru și 
Scarlat, apoi fu trimis la o şcoală de inginerie din Berlin 2). 
Pătruns însă de dorinţa în a-și cultiva talentul musical, care 
îi predomină gândirea, urmă lecţiunile de musică composiţională 
şi piano cu profesorul Sehulhoii 3), graţie căruia Gh. Seheletti 
ajunge un valoros pianist. Indemnat mereu de profesorii săi, cari 
nu încetau ai valorifica talentul, 
el practică, cu o răbdare stoică, 
lecţiunile de piano, care-l eviden- 
ţiară, în scurtă vreme, ca un dis- 
tins virtuos. 

Intors în ţară, e numit con- 
ductor de şosele în serviciul mi- 
nisterului lucrărilor publice, atras 
însă de cariera militară, intră 
cadet în arma artileriei, unde a- 
junse până la gradul de maior. 
Noaptea istorică însă, din 11 Fev- 
ruarie 1866, când Domnitorul Al. 
Cuza a fost silit să abdice, prin 
complotul urzit de o parte din 
garnizoana Capitalei în contra Pa- 
latului, i-a fost, lui G. Seheletti, 
fatală. Actul călcării jurământului 
de credinţă faţă de tron, n'a pu- 
tut fi mistuit de caracterul cavale- 
resc al maiorului Gh. Seheletti şi, . 
în consecință, îşi asumă o anumită linie de conduită față de 
camarazii săi, hotărând a-i ignorà complect, a nu mai întinde 
mâna celora pe cari îi considera nedemni. Pentru această ati- 
tudine a fost pus în disponibilitate. In ziua retragerii din rân- 
durile armatei, Seheletti lansează un manifest cătră camarazii 
săi de arme, prin care regretă părăsirea bunilor camarazi, dar 
se simte fericit că nu va mai fi alături de acei cari au lipsit 
dela datoria de militar în noaptea de 11 Fevruarie. 

Pentru această nouă atitudine, manifestul său fiind con- 
siderat ca o insultă, este dat judecății consiliului de război, 





Gheorghe Scheletti. 


. 1) Neculai Scheletti autorul lucrării literare comedia „Ciocoii“ în 5 acte, 
vezi: rev. Conv. literale din Ianuarie 1873. 
2) Vezi relațiunea Ed. Caudella în rev. „Arta română“ din Iaşi, 
3) Iulius Schulhojf, 1825—1898, celehru pianist, de oritină cehoslovac 
autor a multor compoziţii p. piano, sonate, călecţ'i de improvizații  compozi- 
tionale, muzică de dans. 


www.dacoromanica.ro 


366 


care-l condamnă la degradare. Din ordinul Domnitorului Carol I 
însă, este scutit de această formă înjositoare, 

Scos astfel din armată, devenit cetățean liber, se gândește 
serios să-şi pue în practică aptitudinile musicale, de aceia, 
la 1867, Scheletti se duce la Viena, unde, până la 1870, îşi 
complectă studiile în Conservatorul de aci, cu cei mai de 
seamă profesori ai timpului. Venit în ţară cu considerabile cu- 
noştinţi musicale, e numit profesor la Conservatorul din Iași. 
De aci înainte scrie şi publică un şir de composiţiuni musicale 
foarte apreciate, dintre cari, multe din ele au devenit popu- 
lare ca: Dorul, Dedicaţia, Ce le legeni codrule, Tu din cer venit 
aice, Spune, spune, serenadă pentru voce şi piano, etc., etc. 

Gh. Seheletti, încetează din viaţă la 1886, în vârstă de 51 
ani, în plină putere de a lucră 
cu persistenţă şi abondenţă pe 
terenul musical. 1) 

Caracter blând, vesel, glumeţ?) 
şi prietenos, ceeace, în cariera 
de didactică musicală, la distins 
ca un bun pedagog. Intre dis- 
tinşii săi elevi a fost Paul Ciuntu, 
fost director al conservatorului 
din București, iar mai târziu di- 
rector al conservatorului ,,Brun- : 
şvic”, distins pianist, compo- 
sitor și şef de orchestră). 


IOAN BURSUC. 


Cellist-virtuos în adevăratul 
înțeles al cuvântului, elev de 
mare merit al profesorului său 
Const. Dimitreseu dela Conser- 

vatorul din Bucureşti, In anul 
iii 1892 devine profesor la con- 
servatorul din Iaşi, încătuşat 

însă de suferinți trupeşti, moare de îtisie In anul 1893. 

A fost unul din cei mai distinși concertişti ai epocii 
sale. In vibrarea caldă a violoncelului său, se auzea, pare- 
că distinct, glasul tânguitor al unui suflet de mare artist, se 
vedea, pare-că, cum bucăţi din inima sa ruptă se așterneau pe 
coardele însullețite de mâna sa măiastră. 





1) Marele om politic G. Panu, consacră, câte-va din numerile revistei „Săptă- 
mâna“ începând cu cel din 4 Dec. 1909, amintiri din viaţa lui G. Scheletti, 

2) Rudolf Şuţu redă o interesantă pagină de caracter în ,,lașii de Odi- 
nioară“ din viaţa lui G. Scheletti. 

3) Biografia lui P. Ciuntu din acest volum. 


www.dacoromanica.ro 


367 


PIETRO MEZZETTI. 


Născut la anul 1822 în comuna Medicina lângă Bologna 
(Italia). Şi-a făcut studiile la liceul muzical din orașul natal iar 
în anul 1816 a fost proclamat maestru compositor cu diplomă 
şi membru al Academiei Filarmonice din Bologna, primind 
tot odată o prețioasă scrisoare de recomandaţie din partea 
marelui maestru şi compositor Gioachimo Rossini. 

In anul 1863, venind în ţară, e numit profesor de canto la Con- 
servatotul din Iași. In anul 1876 desființându-se conservatorul, 
devine muestru de teorie,solfegiu și muzica vocală la Academia Mi- 
hăileană până când, reîn- 
fiinţându-se conservatorul, 
îşi reia catedra de canto. 

Timp de 30 de ani, cât 
a fost profesor a adus un 
însemnat aport pe tărâmul 
muzical, fie ca profesor 
de canto cât şi ca compo- 
sitor fiind în acelaş timp 
un distins executant din 
vioară şi violă. 

Dintre elevii cei mai de 
seamă și cari s'au remarcat 
în cariera lor sunt: marele 
tenor J. Dimitrescu, teno- 
rul D. Vasiliu, centra alta 
Odesiunu, soprana drama- 
tică Brandes, mezzosoprana 
Gălușcă, basul Cortez, te- 
norul leger Ilasnaș, fraţii 
Seorpan. 

Lucrări didacrice apro- 
bate de Ministerul Instruc- 
țiunei Publice : „Marea me- 
todă de canto pentru usul —— 
tuturor vocilor, şi teoria Pietro Mezzetti 
elementară muzicală”. 

Remarcabil scriitor musical în gen românesc, Bălcescu mu- 
rind, un mic buchet de Flori române, multe Hore şi Doine. 
A mai scris multă muzică pentru vodeviluri şi antfacte, com- 
posiţii cu caracter patetic, romanțe: Luţica mea, Soneilo del 
divino Michel Angello, Veche mândră Românie, pentru patru 
voci mixte, musică religioasă, etc. 

A fost decorat de regele Italiei pentru mărețul Imn scris pe 
cuvintele lui V. Alexandri „,Latina Gintă” pentru şase voci şi 
piano. De asemenea a fost decorat de regele României pentru 
merite artistice. Moare la Iași în anul 1893. 











www.dacoromanica.ro 


368 


CONSTANTIN GROS. 


Fostului director al Conservatorului de musică din Iași, 
nu ise cunoaște origina și nici adevăratul său nume 1). Fiind 
încă mic se rătăci dela casa părinţilor săi şi intrând în curtea 
caselor din str. Muzelor din lași, unde locuia profesorul de fran- 
ceză Gros, acesta, împreună cu soţia sa, directoarea școalei cen- 
trale, în lipsă de copii, îl reținură. Părinţii săi adoptivi avură toată 





Constantin Gros. 


grija de a-i dă o educaţie în sen- 
sul firii sale de muzicant. 

Trimis la Lemberg, făcu studii 
serioase de musică cu prifesorul- 
compositor Carol Miculi, elevul 
lui Chopin. Specializându-se în 
piano, la întoarcerea în ţară,, 
deveni cel mai căutat profesor 
de piano, iar, ca director al Con- 
servatorului, a depus o muncă 
prodigioâsă, numai și numai ca, 
şcoala condusă de el, să devie un 
centru de artă, de aceiaşi im- 
portanță cu celelalte instituţii. 

Ca profesor de piano a produs 
serii de pianişti de valoare, între 
cari se disting, ca absolvenţi ai 
acestui conservator : d-ra Aspasia 
Sion, d-na Jorăseu (născ. Cuciu- 
reanu), d-na Taban (născută Che- 


faliady), d-na C. Nanu (născ. Pandelly), d-na Rosina dr. Cantemir 

născ. Jordan), Carol Friiling, Emil Weitzecher și alţii. Din 
inițiativa lui C. Gros şi cu colaborarea lui G. Musiceseu, pune 
bazele unui început de operă. A sprijinit, de asemenea, înfiin- 
area societății musicale „Amicii artelor”, 


1) Relaţiunea Ed. Caudella din rev. „Arta Română“ No. 6 ṣi 7 1912. 


www.dacoromanica.ro 


369 


TITUS CERNE. 


Din obârşia familiilor boereşti moldovene, tatăl său, Ia- 
ralamb Cerne, fiind membru în divanul domnesc, unul din 
cetăţenii notabili ai Iașului, născut în Iași la 16 Iulie 1859. 
Educaţia şi primele studii şi le-a făcut mai întâi în familie, apoi 
în „Institutul Academic” liceul naţional din Iaşi, până la 1877 
când a luat diploma de bacalaureat, 1) Inscris la universiţate, 
urmează cursurile facultăţii de ştiinţe, împins însă de talentul său 
musical, e înscris în Con- 
servatorul de musică din 
Iaşi, unde, îndemnat de 
profesorul său G. Musi- 
cescu, irequentă cursurile 
de armonie în 1878—1880, 
pe cari le absolvi cu 'pre- 
miul I în toţi anii. ăi, 

Cum idealismul artei 
nu-i prea surâdea, încercă 
să-și facă o carieră reală, 
înscriindu-se şi reuşind a 
fi primit bursier al școalei 
de poduri şi şosele. Dorul 
de muzică îl întoarce însă, 
în scurtă vreme, la Iaşi, 
unde cu colaborarea cole- 
gilor artişti, Andrei Bogdan 
şi G. Popovici, creiază re- 
vista „„Arta” în Sept. 1883, 
pe care o conduce până la 
1885. După vre-o 9 ani, la 
1894, face să apară din nou 
până la 1896. 

La 1886, e studentul Con- 
servatorului din Paris, asis- 
tă regulat la conferințele Titus Cerne. 
muzicale ale celebrului mu- 
sicograt oriental Bourgault-Ducoudray 2) şi-şi făcu întreaga edu- 
cație musicală cu profesorii I. Duprato?) şi l:. Giurand. Deşi 
existenţa sa la Paris fusese predestinată studiului arhitecturei, 
el urmă cu asiduitate toate centrele de unde puteă să-i mul- 
tiplifice cunoştinţele în musică. 








1) Vezi: Rev. „Arta Română“ No. 7, Sept. 1910, relajia Ed. Caudelia. 

2) Vezi nota 4 dela biografia lui T. Teodorescu. 

3) Duprato, Jules-Laurent francez, 1827—1892, profesor de armonie la con- 
servatorul din Paris. 


Mihail Gr. Posluşnicu. — istoria Musicei 1a Români. 24 


www.dacoromanica.ro 


370 


De aci, dela Paris, îşi îndreptă calea spre Bologhnia, în patria 
musicei, unde, în apropierea musicianilor A. Busi!) şi A. Parini, 
obţinu dela liceul musical, titlul de maistru compositor şi 
membru al Academiei filarmonice. In acest centru de pătrun- 
dere artistică, T. Cerne, a compus cantata „,Esthera” pentru 
soli, cor şi orchestră, executată la 1891 de corul mitropoliei, or- 
chestra conservatorului cu concursul sopranei Alice Holban și 
basul Cristea Georgescu, o uvertură, o colecție de coruri bărbăleşti 
intitulată „Orfeon“, o liturghie, un Tedeum, imne religioase. 

Cânturile : In zorii zilei, Infinitul, Stelele, M'am plâns, etc., 
apoi colecţii de coruri bărbăteşti armonizări reușite al melodiilor 
psaltice, un conspect de definiţiuni şi regule în studiul armoniei 
Colaborator la diferite reviste de specialitate. O lucrare de o 
netăgăduită valoare enciclopedică musicală este „Dicţionarul 
de musică” al cărui manuscris, deşi complect, mu sa tipărit 
decât până la litera L, în două volume. 

La 1894 a luat conducerea corului bisericei Sf. Spiridon 
din Iaşi, căruia i-a dat desvoltarea cuvenită, practicând, pe lângă 
musica liturgică, cu preferinţă clasicismul marilor maiştrii me- 
dievali. Până la sfârşitul vieţii sale a fost unul din distinșii pro- 
fesori ai Conservatorului şi seminarului , Veniamin” din laşi. 
Adversar al corurilor mixte formate cu femei, convins că 
timbrul unei voci de copil se comportă real cu spiritul armonios 
a unui serviciu religios ortodox. Această părere şi-a publicat-o 
în le „Arta” în controversă ca susţinerea istoricului Al. Xe- 
nopol. 


1) Allesandro Busi. din Bologne, 1833 1895, celcbru contrapunctist, pro- 
fesor la liceul musica! din Boln,ne. 


www.dacoromanica.ro 


371 


TEODOR TEODORESCU. 


Originar din Iaşi. In casa părintească din suburbia Nicoriţa 
a Iaşului poate că diletantismul musical, necontestat, însă, într'o 
largă măsură, practica unei psaltichii de serioasă interpretare a 
unui tată conştiincios cântăreț al bisericei Nicoriţa, să fi in- 
fluențat asupra musicalității lui Teodor Teodorescu. 

Paralel cu studiile cul- 
turale şi înainte de a stu- 
dià serios în conservatorul 
din Iaşi, este inițiatorul 
tuturor alcătuirilor musi- 
cale, coruri religioase, laice, 
apoi escursiuni concertante 
făeute cu colegi de școală, 
devotaţii lui prieteni și 
primii admiratori ai unui 
talent care avea să aducă 
mai târziu atâtea contri- 
buţie la cultura  româ- 
nească. 

Născut în laşi, la 21 
Fevr. 1876, studiile de cul- 
tură specială și le face 
cu profesorii dela conser- 
vatorul din Iaşi, în special, 
profesorul G. Musicescu 
pentru armonie şi compo- 
siție. In urmă la 1896 
deține catedra de musică 
dela şcoala normală din 
Galați, deținere întărită cu 
examenul de capacitate din 
anul 1899, conlucrând la Teodor Teodorescu. 
vitalitatea secțiunii musi- 
cale a soc. „Sentinela Dunării” şi conducând de asemenea şi 
corul bisericesc al Sf. episcopii. Simțea însă o lacună în acti- 
vitatea sa de harnic componist, de aceia în 1908 se duce la 
Paris, unde la „Scola cantorum” cu musicianii Vincent d'Indv 2), 





1) D'Indy Paul-Marie- Theodore- Vincent, francez de origină, născut lu 1851, 
directorul celei mai westite şcoli de înaltă cultură artistică „Scola cantorum”. 
Unul din cei mai fecunzi componiști moderni: simfonii și fantezii pentru orchi 
stră, musică de scenă, musică de cameră, musică religioasă, musică corală pro- 
tană, musică pentru piano, şi orgă, colecţii de coruri populare. Tratate de co 
posiţie, scrieri de istorie musicală. 


www.dacoromanica.ro 


372 


Amedée Gastonâ 1), Andre Gedalge 2) și Bourgault-Ducoudray 2) 
se pg re paicza în contrapunct, cânt gregorian, composiţie 
ȘI tuga. i 

Intors din Paris, devine profesor în Iaşi, la seminarul 
„„Veniamin”, școala normală, gimnaziul Ştefan cel Mare, liceul 
de fete „Humpel” precum și șeful corului „Sf. Spiridon”, ac- 
tivează, de asemenea, la secţia musicală a societăţii sportive din 
laşi, dar la 27 Sept. 1920 o boală care nu iartă îi curmă firul 
vieţii. Opera sa composiţională cuprinde: 

Musica religioasă : o liturghie pentru cor mixt, o liturghie 
pentru trei voci, o liturghie pentru patru voci bărbătești, o 
liturghie psaltică armonitază pentru cor 'mixt. Musica laică: 
aproape vre-o 15 colecţiuni de coruri laice şi naţionale pentru 
coruri mixte, bărbătești, și voci egale, apoi musică pentru 
piano etc. 


1) Amedee Gastone, francez de origină. profesor lă ,,Şcoala cantorum', la 
Universitatea catolică, conferenţiar la şcoala de înalte studii sociale, literat, is- 
toric, şi critic musical. Are la activul său o vastă operă de arheologie musicală, 

2) Andre Gedalge, originar ein Paris. La început de profesie librar, devine 
apoi profesor de contra-punct la conservatorul parisian. Componist “de opere, 
piese pentru piano, un tratat de fugă. 

3) Bourgauli-Ducoudray Louis Alberi, originar din Nantes, 1840—1910. 
Fost profesor la ,,Scola cantorum”. Compositor de vază, activitatea sa se remarcă, 
mai cu seamă, prin studiile sale făcute asupra musicei orientale. Autorul unui 
Siabai mater, Crăciunul, Imnul bucuriei, Prometeu cântate pentru cor soli şi 
orchestre. 

Rănit întrun atac revoluţionar se hotărta se repausa în ţări depărtate. 
In Grecia culege cântece populare şi religioase pe cari le publică în lucrarea sa : 
Souvenirs d'une mission musicale en grèce et en Orleni; Etudes sur la musique 
eclesiasiigue greque; 30 melodies populaires d grèce et d'Orieni. 

A scris piese orchestrale, operc comice etc. 


www.dacoromanica.ro 


373 


ŞTEFAN VASILIAN. 


Originar din laşi, născut la 1846. Studiile culturale şi le-a 
făcut la Trei Erarchi şi la Colegiul naţional. Presat de talentul 
său musical, la 1862, urmează cursurile conservatorului de mu- 
sică din Iaşi, recent înfiinţat, însuşindu-și practica instrumen- 
tală a violoncelului cu musicianul Francise Candella, care tocmai 
succedase la direcția conservatorului în urma demisiunii lui 
Spiro, organizatorul şi inpresarul atâtor trupe de operă din Iași. 

La 1864 ocupă catedra de musică dela Gimnazia Vasiliană, 
organizând, în acelaș timp, musica armonică vocală la bisericele 
Sf. Lazăr şi Nicoriţa, îndeplinind de asemenea, însărcinarea de 
şef al orchestrei Tea- 
trului Naţional din 
Iaşi-Copou. 

Odată cu introdu- 
cerea învățământului 
musical în şcoala se- 
cundară, în urma con- 
cursului dat la Bucu- 
reşti, obţine catedra 
din Bolgrad, pe care 
însă la 1877, când 
Ruşii reocupă din nou 
Basarabia sudică, o 
părăsește pentru ca să 
ocupe aceiaşi demni- 
taeae la liceul „Uni- 
rea” din Focşani. 

Activitatea sa din 
Iași, în primii ani ai 
musicalităţii sale, se I. Vasilian. 
remarcă prin o fru- 
moasăacţiunecamem- |, 
bru al „Societăţii filarmonice” prin anii 1868--1873, când si- 
multan se remarcă în didactica sa instrumentală ca un ales 
profesor de vioară şi cello 1). 

Ca profesor a preconizat metodica unei musicalităţi serioase 
care să pornească chiar din şcoala satelor. In acest scop Şteian Va- 
silian e primul care dă la lumină „Principii elementare de mu- 
sică vocală”, carte pusă în serviciul elevului şi învățătorului 
rural ; iar pentru școala orășenească un tratat de exerciţii gradate. 
Autor de piese corale pentru două, trei şi mai multe voci 
egale sau mixte, din cari lucrarea Himn dedicat Regelui 
Carol ||, | etc. 





1) Apreciatul scriitor şi publicist ieşan N. A. Bogdan confirmă acest lucru, 
ca unul din foştii elevi ai lui Şt. Vasilian. 


www.dacoromanica.ro 


PARIS A W, 


Cu 15 chipuri în text 


CAP. I. a) Musica laică a Ardealului. 
b) Opera musicală a societăţii „Astra“. 


CAP. II. a) Masica bănățeană. 
b) Deşteaptăzte Române. 


CAP. III. Biografiile compositorilor ardeleni din 
cpocâ renâşterei. 


www.dacoromanica.ro 


CAP 1. 


PRIMELE MANIFESTĂRI DE MUSICA LAICA 
IN ARDEAL. 


ână târziu de tot, până în a doua jumătate a secolului al 
XIX-lea, despre o cultură a musicei româneşti în Ardeal, 
nu se poate vorbi. Cu mult înainte, prin secolul al XVI 
şi vi. unii ardeleni, fie români sau unguri, s'au ocupat, 
într'o mică măsură cu folcloristica musicală, fără distincție de 
caracter etnic, românesc sau unguresc. 

In biblioteca franciscanilor, din Şimleul Ciucului, se păs- 
treazățun manuscris, căruia, Dr. Gh. Alexici, în Material de limbă 
din codicele de Petrova publicat în „Revista pentru istorie și ar- 
heologie a lui Gr. Tocilescu”, îi atribue o mare valoare pentru 
istoria musicei noastre naţionale. Manuscrisul musical e al lui 
Ion Caioni, și conține, pe lângă numeroase cântece maghiare, şi 
melodia, pusă pe note a unor jocuri românești. 

De asemenea, tot Dr. Gh. Alexici, ne atrage atenţia asupra 
unui manuscris dela biblioteca Academiei ungurești, din sec. 
al XVIII-lea, atribuit principelui Paul Esterhazy, în care, pe 
lângă multe cântece populare, bisericești şi dansuri, se află şi 
melodia următorului dans românesc, un fel de bătută în La minor. 


ep fă CEE Ea CL FE 












Intr'o valoroasă expunere istorică, 1) Dr. Valeriu Branişte, 
pomeneşte de o musică melodică a cântecului românesc Savu nu 


1) Vezi rev. „Musica” din Sept. 1925 


www.dacoromanica.ro 


378 


lăsa 'n casă fata, musica e luată după melodia cântecului româ- 
nesc Ciobănifa româncă își plânge oile rătăcite, pe ritmul căreia, 
poetul ungur, Valentinus Bulasius 1). pe la finele secolului 
XVI-lea, ar îi scris poesii după modelul ritmicei româneşti, puse 
pe note musicale. 

Tot la Academia maghiară, între manuscrisele călugărului 
Ioanes Kapni, datate în 1663, s'au găsit notate unsprezece me- 
lodii fără acompaniament, între cari două româneşti, un dans 
şi o doină. 


vivace 


























Di 


Geri e zei 








Cântec de dans, primele tacte se ascamă cu cântecul „M'aşi mărita“ 
ee 


şa EEEFEI 253 e aie 
EEE EEE i-a EEE] 


Melodie intitulată „Cântecul Doamnei lui Vasile Lupu“. 








Ținând seamă de caracterul minor al piesei musicale, el se 
atribue unui trist eveniment petrecut cu prima soţiea lui Vasile 
Lupu, Tudosiu. In biblioteca gimnaziului calvinesc din Cluj, pe 
lângă cântece maghiare din veacul al 16-lea şi 17-lea, poezii ru- 
găciuni româneşti scrise în româneşte cu ortografia ungurească, 
se mai găseşte Hentek Rumenyeszk de dragoszte szkrisz (cântec 
românesc de dragoste scris), care, în originalul unguresc, poartă 
numele de Caniio de amore. 

Notaţiunea musicală pentru orgă a acestui cântec, s'a păs- 


1) D-l Prof. Gh. Cristot dela Univ. din Cluj îl numeşte baronul Valentin 
Ralassa, vezi „Cele Trei Crisuri“ No. 8 9 din 1926. 


www.dacoromanica.ro 


319 


trat în „codicele Vietoris” şi e reprezentată prin litere, de cari 
şi azi, cantorii bătrâni ai ungurilor se servesc. Notele se numesc 
Jokolak şi sunt aşa de ușoare, încât, după cum explică Ştefan 
Bartalus, şi un cal, fără multă bătaie de cap, învaţă din ele să 
cânte la orgă. In 1856, a apărut la Cluj, o cărticică cu titlul „In- 
drumarea practică pentru învăţarea meșteșugului de a cânta la 
orgă”, din ea şi-au câştigat, pe vremuri, cantorii de rit catolic 
dela sate, cunoştinţele de musică. 

Iată şi notațiunea melodiei, pe care s'a cântat traducerea, 
în româneşte, a cântecului Cantio de amore!). 


J y $y T T yt 


Yt 
ò ef eò gg te Ç gag fe Tes 





y tT 2c. 
čhā öc ef fa c5 tb af ô 
T T t Hy T T T T T S 3 


AA Ag c cge 35 AĞ AA cë ceg AF a 


Transcrierea pe notațiune liniară a fost făcută de profesorul 
de musică Ion Seprödi, dela gimnaziul calvin din Cluj, în çuprin- 
derea următoare. 





AE e ae Pulp ad ae E Aaa 
Doe == E =F === Foo 




















4 


1) Vezi: Material de limbă din codicele de Petrova, de dr. Gh. Alexici pu- 
blicat în Rev. pentru istorie şi arheologie de Gr. Tocilescu, pag. 285--286. 


www.dacoromanica.ro 


380 


EEE E PE eieiza|2 


e e neee p e 
yape E 


Yv Y 








Pe la 1777, apare, în Ardeal, cartea intitulată „,Ducerea de 
mână către cinste şi dreptate” alcătuită de fostul ministru de 
culte austriac, Felbiger. Cuprinsul cărţii, dela un capăt la altul, 
nu vădește decât tendința politică de a unifica sufletul mozai- 
cului de credinţi în imperiul austro-ungar, în vederile împărătesei 
Maria Tereza, şi, mai cu seamă, de a menținea deosebirea dintre 
stăpân şi slugă, proprietari și iobagi. La pag. 178 a acestei cărți, 
într'o traducere detestabilă, scrisă în două limbi, se găseşte ur- 
mătoarea reflecţie asupra educaţiei prin musică : „Musice în- 
dulcesc auzire cu glasurile formoasă şi măsurate, care în foarte 
chiline chipuri sînt scoase. Die Musick vergniiget das Gehör durch 
schön abgemessene Töne, welche auf sehr manigfaliige Weise 
hervorgebracht werden” 1). 

La Braşov, în anul 1782, cu ocaziunea unei nunți săsești, se 
reprezintă o comedie pastorală cu cântece şi versuri, în limba ro- 
mână. In piesă, rolurile sunt susţinute de tenorul Radu, soprana 
Ilinca şi basul Drăguș 2). In această epocă, adică pe la sfârşitul 
secolului al 18-lea, ca şi la Braşov, la Sibiu și în alte centre ale 
Ardealului, se cultivă, în o oarecare măsură, arta musicală cu 
caracter occidental, căci, la 1800, în şcoala Ursulinelor 2), încep 
a veni la învăţătură fetele boerilor Munteni, unde trebue să ,„,me- 
leharisască lecţiile de clavir şi jocuri; căci nemțasca nu e atâta 
ananghi, ungureasca nu face irebuință, dar fără franţuzeşie şi 
fără clavir nu se poate politefsi cum se cade o fată de boer de modă 
nouă ''4). 

Un început de mișcare musicală sau de artă în general şi 
cu caracter românesc, în aceste părţi ale românismului şi pe acele 
vremuri, din pricina înverşunării şovinismului maghiar și a urii 
săsești, nu se putea înfăptui. La o reprezentaţie teatrală, a stu- 
denţilor seminarului din Blaj 5), baroneasa văduva generalului 
feldmareşalului locotenent Spenyi, întrebată de episcop, dacă 


1) Vezi: Anal. Acad. Rom. Istoria literaturii de dr. On. Ghibu, p. 241. 

2) Vezi: „Rev. Arhiva” No. 7 și 8 din 1905, cercetări asupra teatrului ro- 
mânesc în Ardeal, de T. T. Burada. 

3) Dela Sf. Ursula, ordin călugăresc. 

4) Vezi : „Femeile în viaţa neamului nostru” p. 119 de N. Iorga. 

5) Vezi: Rev. „Arhiva” No. 7 şi 8 din 1905, cercetări asupra teatrului ro- 
mânesc, de T. T. Burada. 


www.dacoromanica.ro 


381 


i-a plăcut piesa, ea răspunse: „da, însă, din aceste reprezenta- 
țiuni, văd că aceşti tineri au să ne frângă capul” ; apoi n'a mai 
venit deloc la teatru. 

Pe la 1838, adică în aceiaşi vreme, când trupa nemţească 
a lui Kreibig şi Huber încep, la Brașov, reprezentațiile de operă 
şi operete, o societate de diletanţi români, dau, în acelaș oraş!) 
în ziua de Crăciun, o reprezentație teatrală. Această pornire de 





Avram Iancu. 


artă românească nu era pe placul Saşilor, nu-şi puteau ei închipui 
ca musica şi arta dramatică să fie practicată de Români. In ca- 
sele neamţului Langher din Braşov, unde se dădea reprezentaţia 
pătrunse un mare număr de studenţi sași, la sfârşitul reprezen- 
taţiei și la eşirea din teatru, ei începură a-şi bate joc de Români, 
insultând diletanţii, cari jucase, cu cuvintele: Walachisches 


1) Vezi: Rev. „Arhiva“ No. 7 și 8 din 1905, cercetari asupra teatrului 
românesc, de T T. Burada. 


www.dacoromanica.ro 


382 


Theater... pfui... zwiebel theater... şi altele; atunci Românii s'au 
încăierat la bătaie cu Saşii, cari provocaseră scandalul şi cărora 
le venise, în ajutor, şi alţi studenţi din internatul şcoalei săsești. 
Bătaia ţinu până a doua zi dimineaţa, când fu potolită de armată. 

In asemenea condițiuni, manifestările musicale și de artă 
în general, erau zădărnicite chiar în începuturile lor. Talentele 
musicale, virtuosităţile româneşti apreciate, cu greu puteau fi 
susținute şi încurajate. Pe la 1865, se evidenţiază violonista 
română, Elisa Cirea, sora soţiei profesorului și scriitorului Aron 
Densuşianu. La Concertul dela Abrud, dat de Elisa Cirea, la 27 
August 1865 asistă şi regele munţilor, Avram laneu, care, ma- 
nifestându-și admiraţia față de concertiștă, spuse : „Felicitări 
domnişoară, pentru măestria cu care şiii să mănueşti un insiru- 
meni atâl de greu” 1). 


OPERA MUSICALĂ A SOCIETAȚII „ASTRA”. 


Ici, colo, înfiripări de reuniuni corale sau instrumentale în- 
cep, cu mari nevoi şi fără speranţă de trăinicie, a se înfăptui. 
Această situaţie hotărî ca, o adunare de 176 de români intelec- 
tuali, în frunte cu arhiereii Alex. Sterea Suluţ, loan Alexi şi 
mitropolitul Andrei Şaguna, să întemeieze în Sibiu, la 23 Octomvrie 
1861 „Asociaţiunea transilvană pentru literatura şi cultura po- 
porului român”, titlu care, din cauza unor susceptibilităţi un- 
gureşti, e nevoit a se preface în societatea „Astra” 2). 

Activitatea nouii societăţi a mers în toate ramurile activi- 
tăţii culturale româneşti, la 'nceput cu anevoie, apoi mereu cre- 
scând. Pe terenul culturii musicale, „Astra” sa afirmat, cu deo- 
sebire, în iniţiativele de educaţie şi cultură școlară, 

In liceul românesc de fete înființat, de ea, la Sibiu, 1886, se 
întrodusese studii de piano, violină şi musică vocală, cu profesori 
şi profesoare distinse ca : Gheorghe Dima, Sabina și Adela Brote, 
Delia Olariu, Elisa de Heldenberg, Vietoria Teutel, Alexandrina 
şi Elena Cunţanu, Timotei Popoviei, Selma Moekesel, Herman 
Kirehner, Olivia Deleu, Augustin Bena, Alexandrina Moga, Liviu 
Tempeanu, Cornelia Man, cari, în cursul anilor 1886—1911, au 
desfășurat o reală muncă pentru desvoltarea simțului musical 
în firea româncelor Sibiene. 

Din Sibiu, pe timpul preşedinţiei „Astrei” în persoana lui 
Andrei Şaguna, Vasile L. Popp, Iacob Bologa, Timotei Cipariu, 
şi prin aderările tuturor bunilor Români din Bucovina şi vechiul 


1) Vezi: „Revista critică literară” an. III p. 20 de Ar. Densuşeanu. 
2) Vezi: Rev. soc. „Astra”, „Transilvania! număr jubiliar 1861—1911. 


www.dacoromanica.ro 


383 


Regat, ca Eudoxiu Hurmuzachi și Ioan Maiorescu, din focarul 
cultural al aşezământului „,Astrei” s'au întins făsciile de lumină 
peste întregul întins al Ardealului. 

Mai întâi sfios, în micele centre sătești, apoi acțiunea musi- 
cală progresează mereu, pe timpul succesorilor la preşedinţia 
Astrei” Gheorghe Barițiu, I. Micu Moldoveanu, Alexandru 
Moesonyi, Iosif Sterea Suluţu și alţii, ca şi Vasile Goldis, din stă- 





Valeriu Popp. 


ruința şi imboldul cărora, în centrele Ardealului, iau treptat 
fiinţă, mai întâi, asociaţii de cultură generală cu secțiuni musicale 
afiliate, apoi reuniuni speciale pentru cultura musicală 1).. 


1) Alaturi de cultura musicală a Astrei, la Iusapesta se constitue, la 13 
Fevr. 1877, sub presidenția lui A. Mocioni, secretar Iosif Vulcan. o societate ro- 
mânească pentru teatru român, fură şanse însa. intru cât activitalea ei s'a mar- 
ginit la 2 burse date la doi tineri de talent, cari, totuşi, unul s'a făcut preot şi 
celalt explorator de păduri. Vezi: rev. „Flacara” No 28, p. 447. 


www.dacoromanica.ro 


384 


Cea mai veche, din creațiuni musicale de sub oblăduirea 
„Astrei” e reuniunea de cântări din Oraviţa-Montană, înfiin- 
tată la 1872, după care, treptat, an cu an, până la 1911, se în- 
fiinţează următoarele : 

1) La 1878 se înfiinţează societatea filarmonică din Braşov, 
în acelaş an chiar dă un concert simfonic la Bucureşti; iar în 
1879, la concertul dat a asistat şi compositorul Brahms 1). In 





Iacob Bologa. 


1902 existau nu mai puţin decât şase reuniuni: ISronstâdter 
Mânnergesansgverein, Deutscher  Liederkranz, Bartholomeer 
Männerchor, Magyar Dalarda, Reuniunea română de cântări 
şi Capela orăşenească. In 1922 s'a afiliat Fundaţiunii Carol, cu 
care prilej a concertat în Casinoul din Sinaia; i 

2) Corul bărbătesc din Mercina, înfiinţat la 1880; 

3) Corul bisericesc din Broşteni-Oraviţa înfiinţat la 1882 ; 


1) Vezi : Istoricul reuniunii de cântări din Reciţa-Montană de 1. Velceanu. 


www.dacoromanica.ro 


385 


4) Reuniunea de cântări greco-cat. ,„,Concordia” din Ora- 
vița-Moniană înfiinţată la 1882; 

5) Reuniunea de cântări greco-cat. „Unirea” din Varadia, 
înființată la 1882; 

6) Reuniunea de cântări grego-cat. Armonia” din Tic- 
vanul Mare înființată la 1882; 

7) Reuniunea de cântări greco-cat. din Marcina înființată la 





Timotei Cipariu. 


1885; a luat parte activă la toate serbările culturale precum 
la Talici şi Oravița în 1913, la Caransebeş şi concursurile musi- 
cale instituite de societ. „Astra” ; 

8) Corul bisericesc, din Orăştie înfiinţat la 1886; 
E. Reuniunea:de cântări greco-cat. din Varadia, înființată 
a 1 : 

10) Corul bisericesc din Cacova, înființat la 1888; 

11) Reuniunea de cântări şi cetire din Ciclova Montană. 
înfiinţată la 1889; 


Mihail Gr. Pogluşnicu. — Istoria Musiceila Români. 25 


www.dacoromanica.ro 


386 


12) Corul bisericesc din Ciclova Montană, înfiinţat la 1890 ; 

13) Corul bisericesc din Greovaf-Sălişte, înființat la 1890; 

14) Corul bisericesc din Mărcina înfiinţat la 1892; 

15) Reuniunea de cântări din Maidău, înființată. la 1894; 

16) Reuniunea de cântări din Sălişte, înfiinţată la 1894 ; 

17) Corul de plugari din Brusnic, condus de înv. Titu 
Popescu ; 
i a Corul de bărbați şi copii din Gura rdului-Sălişte înf. 
a 1894; 

19) Corul plugarilor din Orlat înființat. la 1894; 

20) Corul plugarilor sub conducerea înv. Î. Birescu din 
Ghilad, înfiinţat la 189% ; 

21) Corul de bărbaţi din Tilişca înființat la 1894; 

22) Reuniunea de cântări din Sas-Sebeş, înfiinţată la 1895; 

23) Corul şcolar şi bisericesc din Sibiel, înființat la 1894; 

24) Reuniunea de cântări din Hațeg, înfiinţată la 1896 ; 

25) Reuniunea de cântări din Orăştie, înfiinţată la 1896; 

26) Corul greco-griental din Oravița, înfiinţat la 1898; 

27) Corul Sodalilor din Sibiu, înfiinţat la 2 Ianuarie 1899 ; 

28) Reuniunea de cântări din Bistrița înfiinţată la 1899; 

29) Reuniunea de cântări din Coştei- Vârşeţ, înființată la 1899 ; 

30) Reuniunea de cântări din Voivodinţi, înfiinţată la 1899 ; 

31) Reuniunea de cântări din Salcița, înființată la 1899; 

32) Reuniunea de cântări din Marcovăţ, înfiinţată la 1899; 

33) Corul bisericesc din Romos, înființat la 1900; 

34) Corul bisericesc din Răcasdia, înfiinţat la 1900; 

35) Reuniunea de cântări gr.-cat. „Casina? din Ticvanul 
Mare, înfiinţată la 1901; 

36) Corul bisericesc ortodox din Rusova nouă înfiinţat 
la 1902; 
i A Corul bisericesc ortodox din Saca-montană, înființat 
al ; 

38) Corul bisericesc ortodox sub cond. învățătorului Andrei 
Ludu, din Hunedoara, înființat la 1903; 

39) Corul bisericesc ortodox din Turda, înființat la 1904; 

40) Corul plugarilor din Băseşti, înfiinţat la 1906; 

41) Corul bisericesc din Romioşel înființat la 1906 ; 

42) Corul bisericesc din Chernecea înființat la 1906 ; 

43) Corul bisericesc al reuniunii femeilor române din Ibaş- 
jalău, înfiinţat la 1909; 

43) Reuniunea română de cântări şi cetire din Rebrişoara. 

45) Reuhiunea română de cântări și cetire Năsăud; 

46) Soc. diletanţilor români Progresul” sub preșidenţia 
lui Dr. Senehea Ioan, din Făgăraş; 

47) Reun. română de cântări şi cetire din Oradia Mare; 

48) Reun. rom. de cântări şi cetire din Sân Miclăuşul Mare; 

Reuniunea de musică din Sibiu, care la 6 Octomvrie 1902, 


www.dacoromanica.ro 


387 


sub conducerea musicianului Gh. Dima, își remarcă musicali- 
tatea, cu ocazia expoziţiei industriale din Sibiu, în concertul 
vocal şi instrumental, dat, în colaborare cu reuniunea de cân- 
tări din Sălişte, reuniunea meseriașilor ,„„Andreiana” din Sebeşul 
Săsesc, reuniunea Sodalilor din Sibiu şi corul seminarului 
„„Andreian”; de asemenea și în concertul dela 16 Fevr. 1908, 
cu programul musical format din cânturile naţionale armoni- 





Micu Moldoveanu. 


zate de Gh. Dima, I. Vidu, I. Bena, I. Popovici, Schaeffer, 
precum și Concertul I de G. Musicescu. 

Impulsultdat de societatea „Astra” se repercută, cu succes, 
şi asupra iniţiativelor propriu-voitoare. In afară de creaţiile 
ei musicale, se înfiinţează, din proprie iniţiativă, şi în alte locz- 
Jități, centre musicale. 

La 27 Decembrie 1875, studenţii români, ai facultăţii de drept, 


www.dacoromanica.ro 


388 


înfiinţează, în Oradea Mare, Reuniunea de cântări ,,Hilaria”, 
sub conducerea lui Florian Duma, ca preşedinte şi conducător 
musical, a fost însă mereu împiedicată de șovinismul unguresc. La 
expoziţia naţională din București, în 1906, societatea „Hilaria” 
ia parte sub conducerea lui N. Fidu. La 1907, în urma morţii lui 
FI. Duma, este ales conducător Aurel Lazăr, care-şi îndeplineşte 
misiunea musicală până la 1913, când cedează conducerea mu- 





Iòsif Sterca Soluţa. 


sicală lui Teodor Popa. La 1910, „Hilaria” reprezintă opereta 
naţională „La Şezătoare” de T. Brediceanu, cu textul libretului 
ciuntit, cenzurat fiind de Unguri. 

In anul 1898, profesorul T. Popovici, din Sibiu, reuşeşte să 
concerteze în ziua de 25 Decemvrie acelaş an, cu un cor, orga- 
nizat din elemente alese din meseriaşi, iar un cor de plugari în- 
ființat lângă Bod — lângă Braşov — concertează în ziua de 2 


www.dacoromanica.ro 


389 


Ianuarie 1899, cu un repertor naţional. Cu deplin succes se re- 
prezintă la Arad la 27 Ianuarie 1899, noua operă Ninon a com- 
positorului român Eugen Stoianovici. 

La Braşov, reuniunea de cântări de sub conducerea mae- 
strului Gh. Dima, dă o serată musicală în seara zilei de 10 Martie 
1899, în care se disting: D-ra Olivia Bardosiu, (piano) D-rele Olaru 





Al. Moosonyi. 


şi Hossu în duete vocale de Sehuhbert și Beethoven, precum şi 
contra-alta D-na Maria Dima. Gazeta germană ardeleană ,,Sie- 
benburger Tageblatt” publică o dare de seamă foarte elogioasă 
asupra reuşitei acestei serate- 

Tot la Brașov, la 6 Iunie 1899, în prezența de onoare a mi- 
tripolitului I. Meţeanu, corul religios al Catedralei româneşti dă 
un concert laic şi religios. Reușita îndeplinirii întregului program 


www.dacoromanica.ro 


390 


a fost o revelaţie a Românismului. S'a cântat, între altele, corul 
marinarilor din opera Otello de G. Verdi şi balada populară „,Bru- 
mărelul” de I. Mureșanu, cu solista D-ra Onoria T. Popovici. 
In acelaș an, în Braşov, exista o societate „Ioan Popazu” 
a gimnaziului greco-oriental, care, în seara de 28 Martie 1899 
dă o serată musico-literară, în care a predominat repertorul 
coral naţional, cântat cu multă însuflețire de studenţi și mai 
există şi un cor religios al bisericei ,„,Adormirea” în folosul căruia, 


CP 


4 0.8.0; 





Gh. Barițiu. 


meseriaşii din Brașov se străduesc al susține, organizând concerte 
ca acel din 5 Fevr. 1901; pe lângă aceasta se mai adaugă acum 
şi înfrăţirea făcută prin muzică, mai cu seamă, în chestiuni uma- 
nitare, cum e concertul din 6 Martie 1902, dat în folosul vădu- 
velor de pe urma războiului anglo-bur, concert vocal şi instru- 
mental, la care contribue reuniunile musicale româneşti, ungu- 
reşti şi nemţeșşti. 

La ARAD, ființează două reuniuni corale ,„,Armonia” şi 
„„Crişana”. 


www.dacoromanica.ro 


391 


Cu caracter musical era și societatea românească de lectură 
„Petru Major” din Budapesta, care oferea prilej de evidenţiare 
talentelor musicale româneşti. La 16 Maiu 1901, cu prilejul unei 
serate literaro-musicală, în prezenţa mitropolitului și episcopilor 
greco-orientali din Ardeal, s'au produs musicalmente D-ra Clo- 
tilda Olteanu şi micul, Desideriu Lenghel, copilul minune, care, 
cu 0 technică uimitoare, a executat la piano piese clasice şi com- 
posiţia sa proprie ,Poveste”. De remarcat că trebuindu-i tonuri 
fortissime de bas, lovea cu pumnul în clape. 

Dacă întreprinderea musicală,.a ‚Astrei? a dat rezultate 
uimitoare în cultura naţională din Ardeal, apoi nu-i mai puţin 
adevărat că și conștiința de neam a intelectualilor, din cele mai 
mici centre, era destul de valorificată, față de misiunea culturală 
ce aveau de îndeplinit. 

Inspectorul școlar Juliu Bardoși, constată că învățătorii 
din părţile Făgăraşului și Alba Iulia sunt, musicalmente, insu- 
ficient pregătiți. In consecință reuniunea învăţătorilor din arhi- 
-diecesa respectivă, închee un proces verbal de cele constatate de 
inspector şi intervine, la consistoriul metropolitan, pentru des- 
are a curs musical de şase săptămâni în vara anu- 
lui 1919. 


www.dacoromanica.ro 


CAP. II. 
MUSICA BĂNĂȚEANĂ 


GN acă în ţinuturile vechiului regat, oricând liber în acţiunea 
n sa culturală, înjghebările unor adunări corale mergeau 
cu anevoie, cauza era, mai cu seamă, indolenţa și lipsa 
unui impuls conştient de importanţa unor asemenea 
societăți de cultură sufletească. 

O activitate musicală, cu scop de cultura simțului naţio- 
nal, în provinciile româneşti, obijduite veacuri întregi, de sama- 
volnicia asupritorilor, deşi conştiente de foloasele acestor aso- 
ciaţii, le-au trebuit o îndelungată strădanie sufletească și tru- 
pească, pentru ca, în cele din urmă, să câştige ceeace poetul re- 
zumă : 


Ferul cald, o[ălul rece 
Rupţi de trudă Lam tocit 
Unul am lucrat ca zece 

Până timpul a sosit 

Să cântăm cu voe bună 
Doina noastră cea sirăbună 1) 


De aceia, de multe ori, fraţii noştrii, au anticipat latura, ac- 
tivităţii în direcţia culturii naţionale şi, musicalmente vorbind, 
îi găsim cu tendinţi de organizare sau chiar cu cercuri musicale 
înfăptuite, în primele începuturi de deşteptare naţională. 

Pe acest teren, Banatul, îşi poate asuma, cu drept cuvânt, 
prioritatea în mișcarea musicală şi, mai mult, organizarea siste- 
matică şi trainică a atâtor reuniuni de musică vocală şi instru- 
mentală, cari dăinuesc şi astăzi, cu tendinţi crescânde de progres. 
In nici o parte a întregului pământ românesc nu s'au înfăptuit, 
aşa de timpuriu, cercuri musicale, ca în Banat. 

Iată cu câtă pătrundere sufletească, revista ,„,Lamura” din 
Junie 1922, sub semnătura Loichiţa, descrie musicalitatea Bă- 
nățeanului, care i-a păstrat veacuri întregi simţirea și credinţa 
românească. 

„Banatul nostru, din zile vechi, a fost vestit ca leagănul cân- 
tecului românesc. Nici un ţinut, locuit de Români, n'a fost atât de 
bogat, în cântările sale, ca al nostru. 


1) Vezi: Istoricul reuniunilor de cântări din Lugoj, de prof. Iosif Vel- 
ceanu. 


www.dacoromanica.ro 


393 


Suflet impresionabil şi de o veselă duioşie, foarte isteț şi în- 
părtăşilor, sincer şi cinstit dela fire, Bănăţeanul şi-a turnat tiparul 
lumii sále sufleteşti în producţii literare şi artistice poporale de o 
neasemănală frumusețe, Cântecul său cald a fost cunoscut, prins 
şi dus repede, ca pe aripi de vânt, dela târguri şi din văile sale şi 
de către ciobanii ardeleni, cari dedeau cu turmele lor şi pe la noi, 
prin cele mai îndepărtate plaiuri româneşti, şi cu uimire auzeai 
prin Moldova, Bucovina, prin Basarabia chiar, frământările ver- 
sului şi a melodiei cântecului Bănăţean. 

Potrivit acestei nobile însuşiri a sufletului Bănăţean, nu e 
mirare că stranele bisericilor noastre săleşti mai răsună şi azi de 
iscusitele tropare ale cântăreților noştrii de la sate. 

Flăcăi şi bătrâni deopotrivă, se întrec în această melodică în- 
chinare a sufletului lor blajin şi frumos, lui Dumnezeu. Aşa i-a 
învățat şi i-a crescut şcoala şi biserica satului bătrânul dascăl de 
demult. Şi acest învăţător cucernic în curată frăție cu părintele 
satului, ne-a adus la viaţă corurile plugarilor noştrii. 

Cine nu-şi aduce aminte şi ce-am mai spune de binele cel mare 
ce lau adus corurile noastre săteşti cauzei noastre religioase, cul- 
turale şi naționale din vremea subjugării noastre?! In căldura 
cântării bisericeşti am fărămat şi am topit jalea noastră şi am ră- 
dicat suspinul şi toată durerea noastră cătră Domnul ! Corurile 
noasire ne-au adus la bruma culturii noastre săteşti cu concertele 
şi jocul lor la teatru, şi ne-au întărit mândria şi rezistența noastră 
națională prin farmecul cântecului străbun. 

Lugojul, Caransebeşul, împrejurimile Oraviţei şi Chizătăul 
nostru, au şcolile mari ale corurilor noastre bănăţene, de unde, în 
clipele de repaus ale lunilor de iarnă, ni aducem notişti țărani cu 
flautele sub (şubă) durutul naţional, ca să ne zidească altarele cân- 
lecului nostru sătesc. Lucrul lor începător a fost, apoi, desăvârşit 
de tinerii apostoli ce coborau în inima neamului din Caransebeş - 
ori Arad, cu făclia cărţii şi a dragostei de neam şi se chemau : 
„preotul şi învățătorul român”. 

Aceste vestite coruri din Banat cu graiul lor înfiorător de dulce 
şi înălţător până la durere, în Bucureştiul nostru scump, în vara 
anului 1906, au întărit, de sigur, credinţele şi nădejdi de unitate, 
cari n'au întârziat să se întruchipeze, cu ajutorul Celui de Sus 
şi a suferințelor noastre! 

Cântăreţii ne-au plecat apoi... corurile noastre sfărămate 
au amuţit pentru multă vreme... Invierea noastră le-a înviat 
şi pe ele, şi cântecul lor se înfiripă încetinel... dar totuși. 

Şi dacă preamărim azi trecutul falnic al corurilor noastre, 
o facem aceasta pentru ca să Je chemăm la nouă înflorire, prin 
aceiași veche și sfântă trudă a luminătorilor noştri preoţi şi 
învăţători, bine ştiind că numai cântarea ne înalță, ne face mai 
buni, mai ertători şi mai îngăduitori în faţa greutăților vieţii şi 
a multor noastre jalbe româneşti... 


www.dacoromanica.ro 


394 


Primul cor datează din anul 1840 şi este corul dela biserica 
ortodoxă română din Cluj. Cea dintâi organizare musicală se 
înfăptueşte la Chizătău, în anul 1857 de preotul Trifu Şepeţianu 
sub denumirea de ,,Corul dela Chizătău”. In întreprinderea sa 
de a propaga musica laică și religioasă sub conducerea lui Lucian 
Şepeţianu și altor urmași a mers în continuu progres. După unirea 
tuturor românilor corul ajunsese un ansamblu de 80 persoane, 
în cor mixt, sub conducerea musicală a d-lui Ioan Drăghici şi sub- 
preşidenţia administrativă a d-lui Sever Şepeţian 1). 

Cel întâi concurs de coruri, în presența lui Cipr. Porum- 
bescu, „In ziua de 8 Septemvrie 1882, — sfânta Maria mică—a 
jost mare serbare la Chizătău, fruntaşa comună rurală bănățeană, 
între Lugoj şi Temişoara. Corul de plugari, cel mai vechiu cor 
vocal românesc de ţărani nu numai din Banat, ci din tot cuprinsul 
românismului, serba jubileul de 25 ani. 

Din acest incident, s'a aranjat primul concurs de coruri ro- 
mâneşti, la care au luat parte 11 coruri de plugari, corul din 
Belinț, condus de plugarul Costa Micu, corul din Celeza, condus 
de preolul A. Bugariu, corul din Gruiu, condus de învățătorul 1. 
Brătescu, etc. 2). 

„Ceea ce a văzut Ciprian Porumbescu, a fost pentru el o lume 
nouă... care la impresionat adânc. Nu se putea destul mira—îmi 
scrie avocatul român d-l 1. Lengher, fostul preşedinte al Reuniunii 
de cântări şi de gimnastică din Braşov, şi împreună cu C. Porum- 
bescu, delegat la acest concurs — când vedea corurile săteşti con- 
duse ici de preot, colea de învățător, ba, în mai multe cazuri, de 
câte un sătean. Nu s'a putut stăpâni de admirare, şi pe unii, din 
aceşti țărani, i-a chemat înir'o cameră separată şi i-a examinat 
acolo. Peste tot zicea că lumea cântăreaţă dela Chizătău e pentru 
el o experiență, care nu are cu ce o asemăna...5). 

De sigur că tendinţi de asemănare cu începutul mu- 
sical dela Chizătău, se manifestau mereu prin centrele Ba- 
natului, conştiente de valoarea lor naţională; dacă totuși înfăp- 
tuirea întârzia, nu era alta decât că nu sosise încă omul iniţiativei. 

După atâţia ani, la 1872, inimosul învățător Ion Simu, spri- 
jinit de fruntașii localităţii Recifa-montană, Iosif Baltezan, Alex. 
Cremian, Grigorie Bălănescu, Petru Broşteanu, Cristian Pateşan 
şi Iuliu Vuia, după repetate încercări, reuşeşte, în cele din urmă, 
a întruni la o consfătuire, vre-o 60 de persoane cari se constituesc 
în reuniune, cu titlul de cor vocal român, sub conducerea musi- 
cală a lui Iohann Dvorzsak. 


1) Vezi: Rev. „Arhivele Olteniei” an. II'No. 9, 1923. Comunicare de A. 
Vasculescu. 

2) Vezi : Cipr. Porumbescu, de Dr. Valeriu Branişte, 1908. 

3) Vezi: Articolul din „Junimea literară” Iulie 1923 de Leca Morariu. 
Vezi : volumul „Viața şi opera musicală a lui Ciprian Porumbescu“ de Mih, Gr. 
Poslușnicu. 


www.dacoromanica.ro 


395 


Ca orice început de activitate pe teren musical, reuniunea 
a dus'o greu, doar corul religios dacă se mai aduna, din când în 
când, în preajma sărbătorilor. 

Ingrijorat de nesiguranța existenţei acestei alcătuiri musi- 
cale, I. Simu, lansează din nou, un călduros apel către creştinii 
ortodoxi, pentru consolidarea corului religios. De data aceasta 
îşi asigură izbânda, căci la 12 Maiu 1872 se institue comitetul 
«diriguitor în frunte cu Iosif Baltezan ca preşedinte, I. Simu-notar 
Iosif Pocrean-casier, Gr. Bălăneseu-controlor, iar maistru de cor 
Iosif Kolofik. 

Reuniunea merge, cu paşi repezi, spre progres. La 1879, 
având statut întărit de instanţele juridice, mărindu-i-se, de ase- 
menea, şi ansamblul coral la peste 100 de persoane, se simte 
nevoia a-şi mări comitetul diriguitor la 15 persoane; iar la 
30 Iulie 1880, ca o imboldire spre muncă, i se vesteşte aprobarea 
ministerială a statutelor. 

De aci înainte, bărbaţii, cari s'au succedat în conducerea 
reuniunii, şi-au consacrat tot sufletul pentru propăşirea acestei 
întreprinderi musicale; iar magistrii de ai corului ca: Ştefan 
Koloiik, Marişeseu, Oswald Bosz, Adalbert Henn și Iosit Tietz, 
în activitatea lor musicală, au fost mereu sprijiniți în reuşita 
artistică a producţiilor şi concertelor reuniunii. 

In această primă epocă de serioasă activitate musicală, 
reuniunea a dat primul ei produs musical, cu titlul de ,,Concert 
Românesc” la 20 Aprilie 1881, sub auspiciile unui comitet de 
onoare format din avocaţi, magistrați, şi alte persoane marcante, 
între cari figurase şi compositorul Ciprian Porumbescu, pe a- 
tunci profesor la Braşov. Intru cât, scopul cultural al reuniunii 
tindea să desvolte un oarecare interes public pentru această 
asociaţie, de aceia, concertul s'a dat cu intrări gratuite. 

In seria de concerte, cari s'au perindat, s'a cultivat, mai 
cu seamă, musică naţională de ansamblu vocal, în care au fost, 
totdeauna, preferaţi compositorii români. 

La 1894, odată cu venirea profesorului Iosif Velceanu, ca 
instructor şi dirigent musical al reuniunii, simțindu-se temelia 
reuniunii bine cimentată, începe o nouă epocă de regenerare ar- 
tistică. 

In scopul înfăptuirii unei educaţii musicale şi a desvolta, 
treptat cu vrâsta, gustul pentru această artă, profesorul Iosif 
Velceanu, are fericita idee ca, în sânul reuniunii, să introducă 
copii cu aptitudini musicale, din cari, mai târziu, să se recru- 
teze cântăreții necesari corului. In acest scop, înființează un 
curs de musică teoretică-practică, frequentat de 30 de fetiţe şi 
15 băeţi. După vre-o câţiva ani de instruire temeinică şi mul: 
“umită imboldului artistic dat de corul reuniunii de cântări 
din Lugoj, de sub conducerea d-lui I. Vidu, cu ocazia concertului 
-dat în Recifa Montană, în Maiu 1898, se regeneră, în așa mod, 


www.dacoromanica.ro 


396 


gustul pentru desvoltarea reuniunii, formată acum din elemente 
educate, încât, cu uşurinţă, în cursul anului 1899, se dau oserie 
de concerte clasice şi naţionale, despre cari ziarele „Tribuna 
Poporului” din Arad şi „ribuna” din Sibiu, fac cele mai en- 
tuziaste recenzii. 

In pornirea sa dornică de a-și desăvârși opera, prof. Iosif 
Veleeanu, crează un nou mijloc de atracţie către aceste adunări 
de recreare morală, introducând, pe lângă cultul musicei în ge- 
nera), şi teatrul. 

In „Istoricul reuniunii” pe anii 1872—1905, se vede că în 
cursul anilor dela 
1899 şi până la 1905, 
a reprezentat a- 
proape întregul re- 
pertor teatral, co- 
medii, farse și vo- 
deviluri de Vasile 
Alexandri și câteva 
admirabile înscenări 
feerice cu caracter 
naţional ca: Ruga 
dela Chiselău, Ileana 
Cosinzeana, Cornul 
fermecător, etc. 

Reuniunea de 
cântări a „Reşiței“ 
a înţeles ca, acţiu- 
nea sa, s'o estindă 
şi în afară de reşe- 
dinţa ei; în colabo- 
rare deci cu aso- 
ciaţiile Armonia” 
„Corul românesc 
greco-or.” şi „„Bog- 

Profesorul Iosif Velceanu saner Gesangve- 

rein”, contribue, la 

cultura sufletului românesc din Banat. Ziarele „Drapelul” din 

Lugoj, „Tribuna poporului” din Arad şi „„Tribuna” din Sibiu, 

se întrec în aprecieri măgulitoare la adresa activității reuniunii, 

de sub conducerea lui I. Velceanu, evidenţiată, în concertul 
dat, în Iulie 1901, la Bocşa Montană. 

După seria de concerte, dată în August şi Noemvrie 1901, 
şi Ianuarie 1902, aranjează recepţiunea concertiştilor de sub 
conducerea profesorului Gh. Dima și D. Popovici, cu un program 
în care clasicismul a evidenţiat operile musicale din : Mendelsohn, 
Haendel, Wagner, Rubinstein, Schumann, etc. precum şi musică 
naţională din autorii români. Cu acest prilej, în toiul convenirii 





www.dacoromanica.ro 


397 


sociale a întregii musicalităţi din Reciţa Montană, din 27 Ian. 
1902, musicianul Gh. Dima, spune: 

„M'am minunat văzând uriaşele maşinerii şi fabrice, ce le 
aveţi D-vs., dar mai mult admir frumoasa societate de cântări, ce 
vafi formal. Țineţi la ea ca şi până acum, căci cântarea este puterea 
nevăzulă, care îndoaie şi cultivă inima omului, întocmai ca puterea 
uriaşă şi nevăzulă ce îndoaie şi dirigă giganticele turbine din ja- 
bricele D-vs. 

Dorul de muncă și inepuisabila energie dovedită de profesorul 
Velceanu, au adus, reuniunea de cântări, la cel mai apreciabil 
grad de organizaţie musicală, ceeace, a atras sprijinul şi cola- 
borarea membrilor ei de onoare: Gavriil Musicescu, 1. Vidu, 
Gh. Dima şi alţii. 

Nu se putea ca, atâtea frământări sufleteşti a celor cu 
dor de muncă pentru ideia artei românești din Reciţa Mon- 
tană, să nu se repercuteze cu folos real asupra tuturor cen- 
trelor bănăţene, că, nu mult după prima mişcare musi- 
cală din Reșița, iată că, în 1873, la Bocşa Montană, ia ființă 
„Reuniunea română de cântări şi musică” şi aceasta progresează 
mereu şi cu temei. Ea ia parte activă în arenele romane din 
Bucureşti, cu prilejul Expoziţiei generale din 1906 ; iar în scop 
de propagandă musicală, ià parte la sfinţirea drapelului corului 
din Ramna, la jubileul de 50 de ani al reuniunii in Reşciţa 
Montană. 

4) La HERENDEȘTI, în anul 1880, ià fiinţă „Reuniunea 
plugarilor români de cântare şi musică”. După răsboiul cel mare 
are 40 de membrii sub președinția preotului Corneliu Biro şi di- 
rigenţia economului Dimitrie Duma. A luat parte, în 1882, la 
serbările din Chizătău, iar în 1888, la serbările din Lugoj şi 
Caransebeş. 

5) La CACOVA, în anul 1880, ià ființă reuniunea română de 
cetire şi cântări ,„,„Doina”. A luat parte la serbările corale din 
Lugoj, în 1896 ; apoi la sfințirea drapelului corului plugarilor din 
Reciţa Montană în 1900, iar, la 1906, se produce în Arenele 
romane ale expoziţiei din București. 

Astăzi e sub președinția d-lui Damaschin Pincu, având ca 
diriginte al corului de 46 persoane pe d-l loan Cioe. 

6) La ICTAR, în anul 1882, ià ființă un cor bisericesc, care 
funcționează până ?a 1907, cu statut aprobat de consistoriul din 
Arad; iar dela 1907, cu aprobarea oficialităţii, sub numele de 
„Corul Concordia” al plugarilor din Ictar. Azi numără 80 per- 
soane: 21 fete, 12 neveste, 6 băeţi şi 41 flăcăi şi bărbaţi, sub 
preşedinţia învățătorului Teodor Blidar, având ca diriginte pe 
Virgil Amandia pensionar. Corul are fonduri şi e în perspectiva 
clădirii unui local propriu. Musicalmente, a juat parte la con- 
cursurile corale din Chizătău în 1882, Lugoj 1895, Buziaş 
1921. 


www.dacoromanica.ro 


398 


7) La VARADIA, se înființează, în 1882, ,,Reuniunea de 
cântări şi musică greco-ort. română”. Preşedinţia învățătorului 
loan Alexandrescu și cu diriginții Pan Farea şi losit Cipu 
a fost de folos progresului societăţii. 

8) La IZVIN, în 1883, iă fiinţă un cor vocal sub conducerea 
primului instructor Toma Gârda din Chizătău, transformată, mai 
târziu, în „reuniunea de cântări și musică” sub conducerea în- 
văţătorului Ioan Mateica, apoi sub conducerea învățăto- 
rului Nestor Miclea. A luat parte la festivitățile religioase şi laice 
din comuna Janova, Bucovăţ, Ciacova, Comloşul Bănăţean şi 
Becicherecul mic. In 1908, a luat par la emulația de coruri din 
Temişoara. Societatea progresează, are cor de 70 de persoane şi 
orchestră de 23 persoane, sub conducerea lui Ştefan Ştefăniu. 

9) La LIPOVA, în 1884, ià fiinţă „Corul vocal al comunii”, 
pentru biserica greco-ort. română din Lipova. Sub preşedinţia 
protopresviterului Fabrieiu Mamila, cu diriginţia corului de 50 
persoane a învățătorului Virgil Lugojan a adus reale progrese. 

10) La ILIDIE, în 1887, iă fiinţă reuniunea de cântări și 
cetire ,„Doina”. Corul bărbătesc de 40 persoane sub conduce- 
rea d-lui Ioan Ania și președ. d-lui Irimia Verca a acționat 
totdeauna cu folos moral. 

11) La JENA, în 1888, jà fiinţă corporațiunea corală „,Co- 
rul vocal mixt din Jena”, care a luat parte la serbările societăţii, 
„Astra” din Lugoj în 1896, a concertat cu musică şi teatru în 
cumunele Sacul şi Gavosdia, a luat parte de două ori la proce- 
siunea cu litia la ,„Peatra scrisă” lângă Armenis. Mai târziu 
s'a transformat în cor bărbătesc sub conducerea d-lui Iuliu 
Ioanoviei şi preşedinte Parohul Dimitrie Lupea. 

12) La BUZIAŞ, în 1894, ià fiinţă corul vocal al plugarilor, 
condus în urmă de țăranii Pavel Savu și Trăilă Savu. 

13) La RECIȚA ROMÂNĂ, în anul 1894, ià ființă ,Reu- 
niunea de cântare şi musică a plugarilor români” sub conduc. 
învățătorului german Adalbert Henn ; se reînființează, în 1907, 
de învățătorul Ion Mârdă. A luat parte activă, în 1908, la sfin- 
ţirea drapelului reuniunii de cântări din Timişoara,,Elisabetina”, 
în 1909 la sfinţirea drapelului reuniunea de cântări din Ocna de 
fer ; iar în anii 1911, 1912, 1913 şi 1921 la inaugurarea și sfinţirea 
flamurii reuniunilor din Cacova, Reşifa Montană, a reuniunilor 
„„Gesangsverein” şi „Săngerbund” din Reşiţa. In urmă e sub con- 
ducerea d-lui Iuliu Baratz, şi preşedinţia preotului Ioan Vida. 

14) La VASIOVA, în 1900, iă fiinţă reuniunea română de 
cântări şi musică ,Doina”. A luat parte emulativă la concursul 
de coruri din Reșița, obținând premiul I. In urmă e cor mixt 
de 76 persoane sub diriginţia parohului Coriolan Zuiac şi pre- 
şedinţia lui Neculai Antila. 

15) La IERSOF, în 1900, iă ființă reuniunea de cetire şi 
cântare ,,N. Iorga”. In urmă are cor bărbătesc sub conducerea 


www.dacoromanica.ro 


399 


economului Teodor Mioe şi preşedinte comerciantul Traian 
Murgu. 

19 La TICVANUL MARE, în 1901, ià ființă reuniunea de 
lectură, cânt şi musică „,Unirea””. In urmă are cor de 36 persoane 
sub conducerea învățătorului Toma Stanca. 

17) La TARNOVA, în 1907, ià ființă corul bisericei greco- 
ort. In urmă e sub conducerea ţăranului Rusalin Linţa şi pre- 
şedinte preotul Iuliu Popp. 

18) La GHIROC, în 1907, ià ființă corul bărbătesc al plu- 
garilor români, iar în 1914 se transformă în cor mixt sub condu- 
cerea învățătorului Mihai Bocşa, a luat parte la întâmpinarea 
armatei române din Temişoara şi a Sanctiităţii Sale Patriarhul 
Miron pe când era mitropolit primat şi la emulaţia de coruri din 
Temişoara. In urmă numără un ansamblu musical de 60 
membri. 

19) La BOCŞ ROMÂNĂ, în 1908, ià fiinţă „Reuniunea de 
cântări şi musică ”. Cor mixt, din ţărani şi ţărance, de 80 de per- 
soane, sub preşidenţia lui Petru Vue. 

20) La COSTEIUL MARE (plasa Lugoj), în 1912, ià ființă 
„Reuniunea de cântări a plugarilor”” sub conducerea învăţăto- 
rului Gheorghe Adoe. E cor mixt și a luat parte la jubileul com- 
positorului român I. Vidu. 

21) La VRANI, în 1920, ià ființă feuniunea de cântări „U- 
nirea” cu cor mixt, bărbătesc şi fanfară de sub conducerea lui 
Martin Petrică, preşedipte Gheorghe Ieremia, secretar Mihai Anca 
Su statut întărit de ministerul de interne, direcţia ținuturilor 
alipite. 

22) La COMLOŞUL BĂNĂȚEAN, în 1920, ià ființă corul 
„„Doina”” sub conducerea economului Iulian Popescu, preşedinte 
George Bălan. Corul e format din 40 persoane. La emularea co- 
rurilor din Temişoara, dat în onoarea d-lui I. I. Brătianu, a luat 
premiul I. 

23) La SIGHET, în 1920, se înfiinţează societatea de cânt 
şi musică „,Lyra””, formată din un cor bărbătesc de 38 persoane 
sub conducerea d-lui P. Arnăut. A luat parte la întâmpinarea 
armatei române în Temișoara și Ciacova. 

24) La BARLIŞTE.-Caras-Severin, în 1921, ià fiinţă reuniunea 
de cetire, cântare şi musică „Alex. Vaida-Voivod” sub conducerea 
d-lui Ion Gropşianu şi preşedinţia d-lui Ion Irimia. 

25) La TICVANUL MARE, în 1922, se înfiinţează reuniunea 
de cântări şi musică „Armonia” compusă din 90 persoane sub 
conducerea d-lui Pavel Trop, şi Sotrone Belone, secretar. 

26) La BUDIUȚ, există un cor de ţărani, mai întâi sub con- 
ducerea parohului Const. Popovici, apoi condus de Cărtă- 
rescu 1). 


1) Vezi: Rev. „Arhiva Olteniei” an. II, No. 9. 1923. 


www.dacoromanica.ro 


400 


27) La VRANIUȚŢ, reuniunea de cântări condusă de d-l 
Martin Cioloea. 

28) La CERNA, reuniunea musicală condušă de preotul și 
învățătorul Alex. Ioanoviei. 

29) La TICVANUL MARE, reuniunea musicală, condusă de 
Juliu Brivon. 

30) La ANINA reuniunea musicală condusă de Petru Maneiu. 

31) La GHILAD, reuniunea musicală, sub conducerea d-lui 
Nicolae Chicomban. 

32) La JEBEL reuniunea musicală sub cond. d-lui Ion Stoia. 

33) La ORAVIȚA ROMÂNĂ reuniunea musicală concer- 
tează pentru prima dată în ziua de 26 Decemv. 1898 sub condu- 
cerea d-lui Carol Larăi. 

34) La BALINT, reuniunea musicală sub cond. d-lui Caraba, 
cor format din 84 persoane, 40 domnişoare și 44 bărbaţi. 

35) La NEDOARA, un cor religios, sub cond. învăţă- 
torului Andrei Ludu. 

36) La LUGOJ, reuniunea de cântări sub cond. prof. I. Vidu. 

37) La LUGOJ corul „,Lyra” sub cond. prof. Bacău. 

38) La TEMIȘOARA, corul ,Doina” sub. cond. prof. Drăgoi. 

39) La FĂGET, corul societ. „Tinerimea română” concer- 
tează pentru prima dată la 26 Decemvrie 1898. 

40) La LUGOJ corul societ. ,„Progresul” sub cond. d. Olariu. 

41) La BELIU-BIHOR corul concertează,la 20 Ian. 1901, 
sub conducerea învățătorului Augustin Ppbp. 

Apoi coruri în comunele: Ciacova, Petromai, Zgribeşti, Satu 
mic, Boldur, Silha, Lugojel, Gruiu; Honorici, Hodoş, Mercina, 
Răcăşdia, Maidan, Rachitova, Iladia, Ciuchici, Ruşava nouă şi 
veche, Racoviţa, Ilitiaş, Cheveresul Mare, Sacolul turcesc, Nerău, 
Sân Nicolăul mare, Pesac, Parfa, Mircovăţ, Prilipăț, Bozovici, 
Ghiroc, Corneat, Cacoveni, Iam, și multe altele cu ansamble de 
coruri bărbătești şi mixte, orchestre şi fanfare. 

Spiritul emulativ musical iă aşa avânt încât Reuniunea 
învăţătorilor din arhidiecesa Alba Iulia și Făgăraș, în urma 
constatării inspectorului Iuliu  Bardosi, că învățătorii, cari 
n'au suficiente cunoștințe musicale, hotărăşte, la 4 Maiu 1899. să 
se intervie la consistorul metropolitan, pentru deschiderea unui 
curs musical de 6 săptămâni în vara anului 1899. 

Toate aceste asociațiuni, din inițiativa vechii societăţi 
Astra” se întrunesc anual într'un mare congres coral și instru- 
mental emulativ, unde se execută,composiţii cu caracter na- 
țional, de ale musicianilor români, ca: I. Vidu, I. Paulian, 
Al. Flechtenmacher, N. Miclea, G. Musicescu, T. Popovici, I. 
Velceanu, V. I. Buică, I. Bena, I. Vorobeheviei, I. Mureșanu, 
Ciprian Porumbescu, G. D. Kiriak și alții. 

Cu prilejul acestei întreprinderi artistice, din Timişoara, 
se constitue ‚Asociația corurilor şi fanfarelor române din 


www.dacoromanica.ro 


401 


Banat” iar musicianii I. Vidu ca preşedinte și Iosif Velceanu 
ca secretar general, sufletul acestor mişcări, lansează dia Lugoj, 
următorul apel cu data de 15 Aprilie 1923: 

;„Insemnătatea reuniunilor de cântări şi musică, a corurilor 
şi janfarelor române din Banat, este atât de mare şi vădită, 
încât ar fi de prisos a mai arăta rolul binefăcălorce lau 
avul aceste societăți în viaţa noastră națională de eri, şi im- 
“portanța îndoită ce-o au azi, când răsuflăm, cu toţii, aerul lim- 
pede şi recoritor al almosferii de libertate națională. 

Deşi restriştea vremurilor, prin care am trecut, ne-a împiedecat 
adesea în drumul de pros- 
perare, totuşi am finut cu 
îndârjire la limba şi firea 
noastră românească, lucrând 
neobosit la cultivarea cântării 
noastre naționale, care prin 
farmecul melodiilor armoni- 
oase înviorează inima şi su- 
fletul Bănățeanului, dela fire 
cuminte vesel şi ospitalier. 

Dacă viriutea tradițio- 
nală a neamului nostru şi 
vitejii armatei române au pe- 
ceilui! unitatea politică pentru 
totdeauna, atunci noi, prin 
instituţiuni de educaţie şi 
prin socielăţi artistice, prin 
corurile şi reuniunile noastre 
de musică vom reuşi să făp- 
tuim o nouă izbândă: Uni- 
tatea de suflet, care să înfră- 
țască, în cugete şi simţiri. 
pe toţi fiii neamului româ- 
nesc. 

In această privinţă, co- 
rurile noastre, îşi menţin, | i 
prin complexul de servicii, Compositorul I. Vidu. 

o prea vădită înrâurire în 
mersul progresiv al aspirațiilor culturale şi sociale, consolidând 
elementul românesc şi înfiripând o viaţă artislică curat românească. 

Avem în Banat peste optzeci reuniuni de cântări şi coruri 
vocale şi câteva fanfare române. Singura lor organizare într'un 
corp mai mare, fără alt scop decât al evidenţii şi controlului artistic, 
încă ar fi de ajuns moliv, ca să se pornească acțiunea dorită şi 
impusă. Ideia organizării tuturor societăților române de cântări 
şi musică din fară, s'a conceput deja cu ocazia festivalului coral 
aranjat la Bucureşti, în arenele romane, cu prilejul expoziției 


Mihail Gr. Posiuşnicu. — Istoria Musicei la Români. 28 





www.dacoromanica.ro 


402 


din 1906. Împrejurările grele, ce au urmat acelor serbări au îm- 
pied'cai realizarea lor. 

„Ajunşi azi în situația prielnică, um revenii şi am înfăptuit 
organizarea societăţilor noastre din Banat, urmând ca, luându-se 
pilda noastră, să se organizeze şi celelalte provincii. In acest sens 
s'a înființal „„Asociaţia corurilor şi fanțarelor din Banat”, care 
urmează să devină un focar de cultură musicală şi un loc de întru- 
nire sufletească pentru toate societăţile corale. Dorim să pornim o 
muncă sistematică şi să închegăm intr un mănunchiu demuncăşi in- 
sufleţire toate societăţile corale, dându-le sfat şi îndemn. In acest scop, 
cu inima românească ne adresăm călră toţi cei chemaţi în drept să ne 
deie concursul bine-voitor, invilând toate reuniunile de cântări, coru- 
rile vocaleşi fanțareleromâne din Banat a întra în sânulasociațiunii”. 

Apelul ,,Asociaţiunii corurilor şi fanfarelor române din Ba- 
nat” şi-a avut efectul dorit, Datorită lui şi sprijinit de în- 
demnul fundaţiei „Principele Càrol”, concursul musical, al co- 
rurilor și fanfarelor săteşti, al reuniunilor de cântări și musică 
orășenești, se ţine regulat, în luna Septembrie a fiecărui an, spre 
lauda şi progresul culturii musicale românești. 

Datorită acestui fapt, Banatul, numai el, numără peste 
100 de reuniuni şi coruri laice sau bisericeşti şi vre-o 16 fanfare 
ţărăneşti, cari acţionează aşa ge frumos, aşa de moral, de folo- 
sitor pentru progresul civilizator, pentru cultura reală a fiea- 
mului. Acţiunea lor, a acestor ansamble de musică, se eviden- 
ţiază an cu an mai cu seamă dela instituirea ‚Asociației coru- 
rilor şi fanifarelor române din Banat”, cari, sub egida musicia- 
nilor I. Vidu, S. Drăgoi, directorul conservatorului din Timişoara 
Josif Velceanu, I. Bacău, I. Perian, Filaret Barbu, Mănescu, etc., 
se federează la Temişoara cu scopuri aşa de mari, emulând în 
faţa unor comisiuni ad-hoc, cari decern premii însemnate. 

E, în adevăr, o uimitoare şi titanică muncă, care să servească 
drept pildă tuturor conducătorilor noştri culturali și să se con- 
vingă ca, toţi factorii administrativi și culturali, din fruntea 
maselor populare, mai au și o misiune nobilă extraprofesională, 
care să creeze o viaţă morâlă, la oraşe şi sate, pildă luând dela 
preoţii şi umilii învăţători ai Banatului. 

Asupra repertorului corurilor ardeleneşti iată ce spune Ti- 
beriu Brediceanu : 

„Privind repertorul acestor coruri până la 1880, constatăm 
că a fost sărac în composiţii originale româneşti. In general, că! 
priveşte musica de lume, s'au studiat şi s'au executat aproape ex- 
clusiv prea uşoare, mai ales coruri germane şi italiene cu texte tra: 
duse pe româneşie, Unele societăţi corale au cultivat câte odată şi 
genul musicei de teatru, înjghebând operete de Offenbach, Jonas, 
Lecoq, şi altele ; iară musica corală bisericească a fost numai stră- 
ină, sârbească sau grecească, cu textele de asemenea traduse. Mult 
s'a cânlai în bisericile noastre, liturghiea vienezului Randhartinger 
compusă pe melodii de sirană greceşti”. 


www.dacoromanica.ro 


CAP. II. 


ORIGINA CÂNTULUI „DEȘTEAPTĂ-TE ROMÂNE“. 


n vremuri de grea apăsare, în vremuri când urgia ungurească 
se deslănţuia, cu toată furia, asupra unui neam care, pentru 
existenţa sa, nu urmărea decât să-şi grăiască slobod limba, 
să-şi păstreze credinţa şi să se închine în biserica străbu- 

nilor săi, în aşa vremi, Românii, îndureraţi în desnădejdea 
lor, își căutau sprijinul în propriile lor puteri, şi-l găsiră. 

Când valul amărăciunii ajunse la capătul tuturor răbdărilor, 
cetele nesfârşite de moţi cu căpităniile lor, Avram Iancu, Popa 
Balinţi, Axentie Sever, Buteanu, Tudoran și alţii, și-au găsit în- 
demnul la luptă în cântări naţionale cu text care preamărea 
iubirea de patrie şi neam. 

In adunările intelectualilor Ardeleni, cari au precedat ac- 
ţiunea lui Avram Iancu în luptele decisive dintre Români și Un- 
guri, st distingea marele cântăreţ al timpului Begneseu, care, 
într'o manifestare publică, la 1 Maiu 1848, cu copărtaşii săi, cu 
ovaţiuni nesfârşite şi cântări eroice, conduse de el, cânta cântecul : 


Astăzi cu bucurie 
Românilor veniţi 

Pe Dragoş în câmpie 
Cu toții-l însoțiți. 


Dar, mai cu seamă, se cânta noua izbucnire poetică a lui 
Andrei Mureşanu, cântecul „Deşteaptă-te Române” sau „Marşul 
anului 1848”. 

Nu mult după desâvârșirea acţiunii istorice a lui Avram 
Iancu, la 12 Decemv. 1849, revista „Foaia” într'un articol „Cân- 
tece populare românești”, insistând asupra felului cum au pă- 
truns în popor horele culese de V. Alexandri, poeziile lui Bolin- 
tineanu, menţionează poezia „Deşteaptă-te Române” a lui 
Andrei Mureşanu şi „Cântecul lui Iancu”. Despre acesta din 
urmă, revista documentează că nu ar fi decât cântecul lui Dragoş 
şi căruia i s'ar fi adaptat o melodie din opera Tanered 1). 


1) Vezi : Opera lui Const. Negruţi, de E. Lovinescu şi „Revista critică a lui 
A, Densuşeanu, vol. III. 1895, p. 22. 


www.dacoromanica.ro 


404 


Asupra originii melodiei adaptată versurilor „Deşteaptă-te 
Române” de Andrei Mureșanu, iată ce spune contimporanul său, 
cântăreţul și învățătorul Uceneseu din Braşov 1), elevul lui Anton 
Pan, care cunoștea bine musica bisericească, psaltichiea şi tot 
repertorul de cântece naţionale ale lui A. Pan, publicate în „,Spi- 
talul Amorului” : 





„Deşteaptă-te Române“. 
Andreiu Mureșeanu. 


„Incă din anul 1844, subscrisul mă+aflam învăţător şi cantor 
la biserica sf. Treime de pe Tocile, în Braşov. Poetul Andrei Mu- 
reşanu, ca rudenie cu parohul Bonifatie Pitiş, venea vara des la 
grădinile parohului pentru aer şi pentru cireşi. Sosind furiosul an 
1848, poetul căuta o melodie după care să se cânte între amicii, ce 

° 1) G. D. Teodorescu, în „Revista Nouă” publicând operile lui A. Pann, 


menţionează pe Gheorghe Ucenescu ca autor al versurilor Victor şi Camila, Nădai- 
dea cu noroc, căror A. Pann le-a făcut musica. 





www.dacoromanica.ro 


405 


erau să se adune la grădina parohului, pentru a petrece de seară cu 
mâncări şi băuturi în onoarea cereaşelor. Am cântat multe cântece 
de probă, iar sosind la următorul cântec: „Din sânul maicii mele”"1) 
şi cânlându-l, a rămas, poetul, pe lângă această melodie, obligân- 
du-mă ca, pe Duminica viitoare, să mă aflu şi eu împreună, cu 
oaspeții invitați, la grădină, ca să cânt, după melodia aleasă, poe- 
zia ce o va compune. 

In Duminica hotărâtă, iată că vine poetul împreună cu patru 
domni români şi, şezând cu toţii pe iarbă verde şi cu cireaşe di- 
nainte, îmi dete, d-l Mureşeanu, poezia făcută ,,„Deşteaplă-te Ro- 
mâne”, probai câleva rânduri şi văzând că în tot melosul este de 
mirare potrivit, l'am cântat, cu vocea mea tânără şi puternică, până 
la ține. Mai repețuindu-l odată, toți domnii, învățând melodia după 
auz, cântau împreună, mulțumind şi urând multă vieaţă şi sănă- 
tate marelui poel. 

Din ziua aceia, cântul ,,Deşteaplă-te Române” s'a făcut cel 
mai plăcul şi mai familiar, iar eu eram poftit în toate părţile ca 
să-l cânt şi să învă! tinerimea a-l cânia bine şi regulat”, 2) 

Spusele cântăreţului Ueeneseu sunt pe deplin confirmate 
de mitropolitul, întru fericită amintire, Iosif Nanieseu, al Moldovii 
care, cu glasul său de sublim tenor, și care, cu drept cuvânt, 
purta numele de privighetoarea Argeşului, cânta melodia lui 
„Deşteaptă-te Române” cu versurile: 


Din sânul maicii mele 
Născul în griji, necazuri 
Restriştea mi-a fost sfântă 
Cu dânsa m'am luptat. (bis.) 


Pe ale mării repezi, 

Și groaznice talazuri 

De vântul relei soarte 

Spre stânci am fost gonit. (bis). 


Iată ce spune mitropolitul Iosif într'o convorbire avută cu 
musicianul Gavriil Musicescu 3). 

„Pe când eram diacon tânăr la episcopia din Buzeu, protec- 
torul meu, fericitul episcop de Buzeu Chesarie, apreciind talentul 
meu la cântare, ma trimis în Bucureşti, ca să ascult pe maeștrii 
cântărilor biseziceşti din timpurile acele.Aceasta a fost în Sep- 
temvrie 1829. Instalându-mă în mitocul Episcopiei Buzeului (la 
sf. Dimitrie unde astăzi este şi sf. Sinod) a venit la mine reposatul 





1) Melodia acestui cântec, modificată însă în multe părţi, se află în volu- 
mele folcloristice musicale ale lui D. Vulpianu. 

2) Relaţiunea e dată de profesorul I. Popescu-Pasărea dela Seminarul 
central din Bucureşti, în rev. „;Cultura” a soc. cântăreților bisericeşti din 
jară. 


3) Vezi : Arhiva” anul VI No. 3—4, 1895. 


www.dacoromanica.ro 


406 


Anton Pann, cu care am făcut cunoştinţă şi prietenie. In una din 
zilele lunei Septemvrie 1839, el mi-a scris cu mâna lui acest cântec 
în notațiunea psaltichiei, pe cuvintele poetului Gr. Alexandrescu. 
Manuscriptul original îl păstrez şi azi”. 


După un timp îndelungat şi insistente rugăciuni, G. Mu- 
-siceseu, a primit din partea mitropolitului Iosif Naniescu manu- 
scrisul citat, cu umnătoarea notă: 


;„ Poezia de faţă „Din sinul maicei mele”, cu melodia pe no- 
Jele bisericeşti, este scrisă de însuşi mâna reposatului Anton Pann, 
„care mia-a dat'o mie, când am făcut cunoştinţă cu el întâia dată, 
în anul 1839, la începutul lunei Septemvrie în Bucureşti, unde 
merseserm pentru oarecare irebuinţă din Buzeu, aflându-mă atunci 
diacon la Episcopie”. 
1894, Iunie 22. 


semnat: + Josif Mitropolit Moldovei. 


Melodia âceasta e scrisă în tonul re (pa), pe o hârtie vînătă 
cu linii în apa ei, cam la distanţă de vre-o 2!/, cm. depărtare. 

In preajma evenimentelor ce se precipitau și în vederea 
luptelor, de viaţă şi moarte, ale anului 1845, cari aveau să ho- 
tărască soarta unui neam urgisit, Andrei Mureşanu, a pregătit 
sufletul românesc pentru atunci şi, de atunci, timp de 70 de ani, 
eri înfăptuirea marelui act al unirii tuturor Românilor din 
1918. 

Incă de pe la 1838, Iacob Mureşanu, văr cu Andrei Mure- 
şanu, patrona „Gazeta Transilvania”, foaia întemeiată de G. 
Barițiu. In suplimentul literar de Duminică al acestei foi, Andrei 
Mureșanu publică inspirațiile sale poetice ,„,„Răsunetul”,,,Marşul 
anului 1848” şi altele. 

Alături de comemorarea centenarului lui Avram laneu, în 
sărbătorirea cetelor de viteji, cari au întărit acţiunea marelui 
căpitan, intră neapărat și partea de contribuţie a poetului, care 
prin marea sa simţire patriotică a redat, în versuri, întreaga su- 
ferinţă de veacuri a neamului; intră neapărat şi musicalitatea 
lui Anton Pan „cel isteţ ca un proverb” după cum la caracte- 
rizat M. Emineseu în „Epigonii” căci. din opera poetică și 
musicală a lui Anton Pan, s'a ales melodia, care avea poate, 
pentru moment, misiunea de a îndeplini o nevoie de salvare 
naţională. 

Dar adaptarea perfectă, deși nu în spiritul poeziei, s'a po- 
pularizat repede, s'a identificat cu textul în așa mod, încât s'a 
întărit credinţa, în opinia naţiunii, că aceasta e musica originală 
a cântecului „Deşteaptă-te Române” şi, orice modificare adusă 
marsiliezii românismului, pururea evocatoare a martirilor dela 
1848, ar fi o abatere dela legile naturii. 


www.dacoromanica.ro 


407 


De opera poetică alui Andrei Mureșanu s'au ocupat învățații 
români, în deosebi Aron Densușeanu, care, în cartea sa, „Istoria 
literaturii române” îi constată superioritatea faţă de poezia lui 
Vasile Alexandri, afirmaţiune care a provocat, în urmă, o pole- 
mică controversabilă cu Titu Maiorescu 1) și care, în răspunsul 
său, spune: „Andrei Mureşanu a scris multe versuri, dar a făcut 
o singură poezie — ,,Deşteaplă-te Române”. 

Această poezie (deşi prea lungă) arată un simţimânt patrio- 
tic adevărat, a venit în momentul unei mari agitări a spiritelor, 
a fost, din întâmplare, singura, care a dat expresie acelei agitări 
în acel moment (1848), şi astfel a devenit populară şi a rămas 
cunoscută de toată lumea. 

Așa de întinsă și de adâncă era pe atunci mișcarea sufle- 
tească a poporului, încât nu putea să fie stăpânită în marginile 
obicinuite, ci, precum s'a revărsat în acţiuni istorice neobicinuite, 
a căutat să se exprime şi în oarecari forme estetice, ale emoţiunii, 
în poezie şi în cântare. Cântarea era o trebuință neapărată a si- 
tuaţiei, și pentru cântare se cerea şi poezie. La „Deşteaptă-te 
Române” s'a adaptat îndată o melodie, — cunoscută și azi — 
melodie deplorabilă, lâncedă, nepotrivită cu textul, o dovadă 
de puţinul gust musical al poezii; dar, pe atunci, nu era vorba: 
de gust, ci de o impulsie iresistibilă spre manifestare cu orice 
preţ și în orice împrejurări. Ne adugem aminte, că, pe la 1850, 
mai cântau şcolarii români din Braşov, cu o adevărată emoţiune, 
o poesie cu următoarea strofă la început: 


Trist este Românul 
Pentru a sa Patrie 
Căci ca prefecţii 

Tot mai zac în robie. 


dacă a putut deveni popular „căci ca prefecţii”, se înţelege că 
a trebuit să devie popular ,,Deşteaptă-te Române”. 

Al. Hurmuzachi 2), boerul bucovinean, în scrisoarea adre- 
sată lui Gh. Barițiu, în Fevruarie 1850, între altele, spune: 

»»„Au doară crede că nu cunoaştem, nu aprețuim îndestul, 
clasica şi celebra poezie a D-sale „Deşteaptă-te Române”, etc., 
care lau pus în rândul celor întăi poeţi români?” 

Literatul Gh. Adamescu, însă spune : ,,,,Este drept că melodia 
e cam ptângătoare, seamănă mai mult a cântec de jale, decât a cân- 
tec de lupi; dar ne-am deprins aşa de mult cu el, încât îl iubim, 
ca şi un părinte, care, măcar că vede că fiul său e urât, îl iubeşte 


1) Vezi: Rev. „Convorbiri titerare” No. 3 din Ianuarie 1885. 
2) Vezi: „,Corespondenţa familiei Hurmuzachi cu Gh. Barițiu” p. 77 de 
N. Bănescu-Cluj. 


www.dacoromanica.ro 


408 


fiindcă e al lui. Iubim acest cântec, căci el ne aminteşte durerile 
trecute ale neamului nostru, luptele prin care a trecut şi ne dă nă- 
dejde pentru viitor 1). 

De asemenea scriitorul D. Teleor, vorbind de A. Mureşanu, 
spune : „Acest om a fost un poet genial, îndrăznesc a spune, şi, 
dacă Eliade Rădulescu trăeşte ca poet cu poezia Sburătorul”, 
Mureşanu trăeşte tot aşa de bine cu al său sublim „Deşteaptă-te 
Române”, care are ceva dinamic în el, care mişcă, entuziasmează 
ca Marsilieza francezilor” ?). 

Cu toată nepotrivirea melodică, de partea musicală a ace- 
stui cântec, nimeni n'a putut să se atingă, iar dacă mici modificări 
melodice s'au putut totuşi produce, o motivează popularizarea 
făcută prin cântarea şi Geprinderea după auz, din generaţie în 
generaţie, mai cu seamă, lăutărească; de aceia, şi armonizările 
corale, ale acestui cântec, prezintă mai multe variante me- 
lodice. 

Unii, din aceşti lăutari, au încercat chiar să înlocuiască 
melodia de origină. Vestitul lăutar Angheluță, urmaş al lui 
Barbu Lăutarul, a creat o melodie cu caracter tot minor, în- 
cercarea însă de a o populariza, n'a reuşit, deși fostul pro- 
fesor Petru Mezetti, dela Conservatorul din Iaşi, imortalizase 
SIR poe uta tipărind'o cu aranjament armonic de piano, 
în 1892. 

Melodia lui ,„,„Deşteaptă-te Române” cu micile variante, a 
tost armonizată pentru ansamblu de voci, de cel d'intâi cultivator 
al musicei naționale, Gavriil Musicescu, apoi. cu un lux de partizi 
corale, de profesorul Alfons Castaldi dela Conservatorul din Bu- 
curești, iar, în urmă, cu o fericită inovaţie de supliment melodic, 
de maestrul I. Vidu din Lugoj. 

Dacă textul cu musica lui adaptată, a putut dà fiori de en- 
tuziasm şi elan în atacul revoluţionarilor dela 1848, atunci când, 
din lipsa culturii, conștiința de neam şi patrie era redusă, astăzi 
când suntem deplini conştienţi de valoarea naţiunii noastre, 
când, din punctul de vedere teritorial, deși ne aflăm în marginile 
naturale ale românismului, față de mozaicul de credinţi şi de 
simţiri, cu care, vitregia vremurilor trecute, ni-a împestrițat 
neamul, se cuvine, mai mult ca oricând, ca, Marsilieza Românilor 
„Deşteaptă-te Române” să ne fie mereu cântecul de trezire şi 
veghere asupra patriei noastre, care trebue să fie stăpânită de 
Români şi numai de Români. 

Căpitanul Leon Lamouche, din armata franceză, un pătruns 
filo-român, a tradus în limba franceză versurile imnului nostru 
„„Deşteaptă-te Române” după cum urmează: 


1) Vezi: Rev. „„Albina” din 8 Martie 1898. 
2) Vezi: Rev. „„Şezătoarea” an. XV din 1913, 


„  . WWw.dacoromanica.ro 


409 


MARCHE DE 1848. 


Reveille-Toi, Roumain du sommeil de la tombe, 

Ou tes cruels tyrans te tenaient endormi, 

En ce jour ou jamais, il faut que ton joug tombe 

Et qu'un destin nouveau, Parrache à lennemi. 

En ce jour ou jamais, faisons connaître au monde 

Que des Roumains, toujours en nous coule le sang, 

Et qau fond de nos coeurs, comme un feu sourd qui gronde 
Survit le souvenir du grand nom de Tyran, 

E r să B arap eai i ii săi. Meta alia d etc. 


CULTURA MUSICALĂ IN ŞCOALELE ARDELENEŞTI. 


Dacă vitregia vremurilor a înlăturat putinţa ca şcolile, 
în primele lor începuturi, să-şi poată crea programe de studii 
complecte, în cari mnsica să-şi exercite rostul educativ cu 
temei, apoi, cel puţin, în mod rudimentar, şi la ocasiuni solemne, 
elevii îndeplineau, musicalmente, o cerință momentană. 

Așa, în mod periodic, în luna Iunie, începând cu anul 1819, 
elevii şcoalelor, cum ar fi, bună-oară, cele din Năsăud, cu prilejul 
sărbătoririi premianţilor, cântau, în cursul liturgiei din biserică, 
de trei ori imnul poporal. iar în sala festivă. întonau un cântec 
nemțesc. 

La 1848, îndată ce elementul destoinic de propunere se ivi, 
la şcoalele de preparandie, pe lângă istorie, biblie şi alte obiecte, 
se introduc cântările bisericeşti, cari, în anul al doilea, se predă 
câte 6 ore pe săptămână, cuprinzând : podobiile, polileii, psalmii 
şi catavasiile, tipicul, notele, armonia şi cântul în cor. 

Cântările unisone şi corale progresau, iar serviciile religioase 
se îndeplineau, mai totdeauna, în centrele mari, cu colaborarea 
acestor ansamble școlare. In sprijinul acestei afirmări e de ajuns 
de citat faptul că, în Iunie 1858, şcoala normală din Năsăud, cu 
ocasiunea primirii, în dar, a unor portrete de educaţie intuitivă 
şcolărească, din punctul de vedere disciplinar şi al credinţei 
strămoşeşti, organizând cuvenita serbare, ia parte la ea garda 
militară a regimentului 2 de români, în biserică preoțimea cântă : 
Impărate ceresc, şcolarii alte cântări religioase, iar banda militară 
imnul național. După serviciul divin corurile școlare cântă cân- 
tece laice acompaniate de musică militară. 

Dar rostul cântului, ca miljoc recreativ, se evidenția 
mereu și se simţi nevoia să fie introdus chiar în cursul examenelor 
de fine de an. Revista „Amicul şcoalei” No. 31 din 1861, vorbind 
de examenul preparanzilor din Năsăud spune că, după cuveni- 
tele cuvântări, preliminare examenului, ţinute de profesoruk 


www.dacoromanica.ro 


410 


B. Petri, „printre studii ne recrea sufletul cu nectarul musicei vo- 
cale, domnul profesor de cânt, întonând multe cântece naţionale 
compuse în quartet”. 

Că musica îndeplinește un mijloc de regenerare sufletească 
a tinerilor generații şcolare, se convinsese, cu prisosință, capii 
conducători ai culturii, de aceia, la prima ocazie prielnică în 
gimnazii şi şcoli normale, cursul de musică instrumentală e in- 
trodus ca obiect de propunere. 

Sub stăpânire străină, la început, profesorii de musică nu 
erau decât streini — unguri, nemți, cehi, etc. — dar chiar mai 
tărziu, când elementul românesc se afirma cu mult merit, tu 
anevoie putea să pătrundă în şcoala neamului său. Dacă totuşi, 
elementul de valoare românesc reușea să pătrundă în ea, o mic 
de stavile i se opuneau. Cazul tipic cu marele musician ardelean 
Iacob Mureșeanu e destul de plastic în această privinţă. După 
doi ani de funcţionare, 1878—1880, cere definitivatul, dar „,în 
şedinţa comisiunii fondurilo, din 30 August 1880, rămâne în 
minoritate”? pentru ca postul său să fie ocupat de un străin). 
Se prefera mai bine ca şcoala să rămâie văduvită de acest curs 
cultural, de musică, decât să fie introdus elementul românesc, 
e cazul şcoalei secundare din Năsăud, când, între anii 1884— 
1887, e scoasă musica, până când apare cel agreat, tot un străin. 

Acelaș neajuns pătimi şi compositorul Emil Ştetănuţiu, 
căruia i s'a refuzat recunoaşterea diplomei dela Conservatorul 
din Bucureşti. 

După cum se vede, în majoritatea cazurilor, deși în şcoală 
se introdusese de timpuriu cântul ca obiect de studiu, totuși el 
n'a servit decât ca mijloc de desnaţionalizare a românilor, lucru 
în care, deși vitregia ungurească îşi pusese toată nădejdea, n-a 
reuşit. 


1) Vezi: Istoricul şcoalelor năsăudene. 


www.dacoromanica.ro 


CAP. IV. 


BIOGRAFIA ŞI OPERA MUSICALĂ A MAIŞTRILOR 
ARDELENI DIN 'EPOCA REGENERĂRII CULTURALE. 


IOAN IANCU 1845—1867. 


iul lăutarului bănăţean Nica laneu lancoviei, dă dovezi 
reale de talent musical. La vârsta de 18 ani e deja autorul 
unei colectări de melodii româneşti. Studiile musicale 
teoretice și practice împreună cu violina, le urmează la 

Pesta, unde, simultan, a urmat şi studiile filosofice. 

Câteva piese, în manuscrise originale şi autentice, armoni- 
zate pentru piano, denotă o deosebită pricepere 1). Moartea sa, 
pricinuită la 1867, în vârsta de 22 de ani, a spulberat speranţa 
unei intense musicalităţi, pe care o făgăduise Ioan Iancu, 


ȘTEFAN. PERIAN 1845—1885. 


Contimporan și concetăţean cu loan Iancu, a făcut studii 
musicale şi de drept tot la Pesta, activând apoi ca profesor de 
musică la Lugoj. E, de asemenea, autorul unei colecțiuni de 
cântece ardelenești, din care a înfăptuit, un „Potpouriu național’? 
în manuscris, cu arii, doine, dansuri și cântece românești 2). 

Din acestea, pe la 1880, a tipărit dansul naţional Ardeleana 
despre care musicianul ardelean Tib. Brediceanu spune“ „„autorul 
ne dovedeşte că a avut gusi în alegerea motivelor, pe cari le-a aran- 
jat pentru piano într'o manieră superioară, menţinând timbrul 
adevărat poporal al melodiei şi redând fidel ritmul caracteristic 
jocurilor noastre naţionale”. 

De pe urma lui St. Perian, a rămas o valoroasă bibliotecă 
mustcală : 9 caetecu melodii române de Alexandru Berdeanu pu- 
blicate în anul 1860—62, patru caete cu 48 arii naţionale româ- 
neşti de Carol Miculi, publicate pe la 18703). 


1) Manuscrisele şi imprimatele se găsesc în posesiunea Tib. Brediceanu, 
după cum a afirmat în conferința „Musica şi compositorii români ai Transilvaniei” 
ţinută în Chişinău la 14 Noemvrie 1926. 

2) Ibidem. 

3) Ibidem, 


www.dacoromanica.ro 


412 


SOFIA VLAD RADULESCU. 


Autoare de culegeri și armonizări a unei însemnate colecţii 
de dansuri româneşti pentru piano, notate, cu deosebire, din re- 
pertorul musical al lăutarului, Nica Jancu Iancoviei din Lugoj. 
Intregul material musical al acestei musiciane n'a fost tipărit, 
ci, multiplicat prin manuscrise, s'a cântat în familiile româ- 
nești din Banat prin 1880 2). 


ISIDOR MAN '1857—1878. 


Din Maramureş, culege cu pricepere şi armonizează frumos 
pentru piano melodiile culese, între cari un dans românesc din 
satul Apșa-,,Apşănescul” pe care-l publică la Budapesta 2). 


EMIL ŞTEFANUŢIU 


Născut la 19 Iulie 1862, în comuna Alba de jos, jud. Alba 
Iulia. După ce-și termină studiile teologice la Blaj, în anul 1878, 
îndemnat de mediul musical în jurul căruia și-a făcut educaţia 
şi cultura, trece la București unde studiază Conservatorul 
pe care-l termină în Iunie 1891. După ce-și îndeplinește func- 
ţiunea de cântăreţ arhidiecesan la Blaj, intenţionează să se sta- 
bilească la Năsăud, ca profesor de musică. Oficialitatea ungurea- 
scă școlară refuză, însă, să-i recunoască valabilitatea studiilor 
făcute la București. 

Compositor productiv de musică vocală şi instrumentală, 
laică şi religioasă. Opera sa, toată în manuscris, se compune din: 

1) Coruri bărbătești: Liturghiea sf. Ioan Hrisostom, Cheno- 
nicul, Lăudaţi pre Domnul şi Concert duminical, două colecţii, 
una de 12 şi alta de 18 coruri, cu caracter popular şi composițiuni 
proprii. 

2) Coruri mixte : Liturghiea sf. Ioan Hrisostom, coruri laice 
mixte cu soli. 

3) Coruri de copii : coruri cu acompaniament de piano şi or- 
chesiră, composiţii pentru piano, fantezii pentru pentru violină 
și quartete. 


1) Vezi: Conferinţa lui Tib Brediceanu „Musica şi compositori, români a 
“Transilvaniei” ținută la Chişinău la 14 Noemvrie 1926, publicată în ziarul „Ro- 
mânia Nouă” din 17 şi 18 Noemv. 1926. 

2) Ibidem. 


www.dacoromanica.ro 


413 
NECULAI (Niki). POPOVICI 


Originar din Caransebeș (Banat), născut la 2 Decemv. 1857, 
ca fiu de industriaș. Studiază liceul în Timișoara şi seminarul 
teologic în Caransebeş. Episcopul Ioan Popazu îl trimete cu o 
bursă la Lipsca, unde, pe lângă zultivarea vosii sale de bariton 
deosebit de frumoasă, studiază armonia și compoziţia. După 
ce studiază un an la Viena, se reîntoarce în oraşul său de naş- 
tere ca profesor de musică la seminarul teologic-pedagogic. 
După trei ani e iarăşi la Viena pentru ca să-și desăvâr: 
şească pregătirea de cântăreț dramatic. Aci a primit și un 
angajament pe un an la Karlteater. In Septemvrie 1887 e ales 
profesor de musică la liceul ortodox român „Andrei Șaguna”, 
din Braşov şi ca dirigent al corului bisericii Sf. Nicolae din Schei 
La 1895 se ivesc semnele unei boli desnădăjduite cari în anul ur- 
mător, îl duc la Viena într'un sanatoriu, apoi în institutul 
de alienaţi din Sibiu, unde moare la 20 Sept. 1897 şi se află 
înmormântat. 

'Oaspe al Reuniunii române de musică din Sibiu de sub 
conducerea lui Gheorghe Dima, a debutat ca bariton în Crăiasa 
ielelor de N. W. Gade în anii 1883 şi 1888, în O noapte în Gra- 
nada de C. Kreutzer în 1886. A cântat şi la curtea regală română 
în castelul Peleş din Sinaia, fiind mult apreciat de regina-poetă 
Carmen Syilva. Avea o voce de bariton deosebit de simpatică 
şi un dar special de a cânta doinele româneşti. A lăsat după sine 
şi câteva composiţii corale dintre care mai cunoscute sunt cele 
strânse şi publicate de succesorul său la liceul din Braşov, T. Po- 
povici, publicate în Repertor coral, Sibiu 1914, pentru cor de băr- 
baţi. Impărate ceresc, pe melodia bisericii usitată în Caran- 
sebeş, Tuinic se luptă, Sfânta zi de libertate, aceasta după o 
melodie de Al. Flechtenmacher, apoi Hora isvorul şi cea mai 
cunoscută Hora dobrogeană pentru cor mixt, probabil după o 
melodie mai veche cum şi câteva composiţiii de musică biseri- 
cească pentru cor mixt. 


www.dacoromanica.ro 


414 


IACOB I. MUREŞIANU. 


Din poesia bardului ardelean Andrei Mureșeanu-bunicul, 
asupra urmaşilor săi, a familiei scriitorului Iacob Mureşeanu 
tatăl:) s'a abătut spiritul zeiţei Euterpe. If casa acestuia 
musica își găsi largul ei. Copiii Aurel, Iacob şi Traian, erau firi 
musicale înăscute, cu voci alese de viitori concertişti. Traian 
îu preţios colaborator în 
prestările musicale, de mai 
târziu, ale musicianului 
frate Iacob. 

Născut la 29 Iunie 1857, 
în Brașov, întrun mediu 
prielnic desvoltării tempe=- 
ramentului său musical, 
Iacob I. Mureșeanu 2) încă 
din copilărie dă dovezi de 
o distinctă prevedere asu- 
pra viitorului său rang în 
arta românească ardeleană. 
După ce-şi termină stu- 
diile de cultură generală,. 
caşi G. Dima, prin imbol- 
dul anturajului său fami- 
liar, se hotărăşte pentru o 
carieră mai sigură, mai ren- 
tabilă, acea de inginer. In 
acest scop, în anul 1875, se 
şi înscrie la școala poli- 
technică din Viena. 

In marele oraş al artei 
însă, sub influenţa trecu- 
tului glorios al atâtor genii 

Iacob Mureşanu. musicale vieneze, I. Haydn, . 
L. v. Beethoven, etc., se 
dedă artei şi cu studiile înfăptuite se întoarce în 1878, ca 





1) Fostul director şi proprietar al „Gazetei Transilvaniei” fondată de Gh. 
Barițiu la 1838. 

2) De viaţa şi opera lui I. I. Mureşeanu s'a ocupat cronica contimporană na- 
țională. Recensiuni asupra prestărilor şi asupra operii sale musicale au publicat : 
rev. „Luceafărul”, „Enciclopedia română” de Dr. C. Diaconovici, ,,Gazeta Tran- 
silvaniei””, gazeta basarabeană „Rom ânia Nouă” cari au publicat conferințele - 
musicale ale lui Tib. Brediceanu. lar în vol. „,Serbările dela Blaj, 1911” 
Dr. I. Cl. Iuga, rezervă un amănunţit studiu ştiinţific asupra operii sale, mai 
cu seamă asupra baladelor „Mânăstirea Argeşului” şi ,„,Erculeanu” ziarul 
Unirea” (din Blaj). Mi-au servit mult şi relaţiunile date de d-nii profesori 
A. Popovici Racoviţă-Arad, Heinz Heltmann şi Oct. Pop din Blaj şi Iuliu. 
Mureşianul-iiul din Odorheiu. 


www.dacoromanica.ro 


415 


profesor de musică la liceul din Năsăud. Nu mult însă, după 
doi ani, la 1880, întru desăvârşirea Stiinţei sale, trece la Con- 
servatorul din Lipsca, unde timp de patru ani, până'n vara 
anului 1884, studiază compoziţia şi instrumentaţia cu Salomon 
Iadassohn +) şi virtuozitatea de pianist cu Karl-Heinrich Rei- 
nieke 2). La concursul musical, ţinut la Lipsca în 1883, pentru 
premiul ,,Mendelsohn” e clasificat întâi în lucrarea sa composiţio- 
nală dată adhoc, iar ca pianist, de o virtuositate aleasă, se dis- 
tinge chiar în anii de studii la Lipsca. 

Din pletora de talente musicale a conservatorului din Lipsca, 

Iacob I. Mureşianu a fost cel ales dea fi pianist-acompaniator, 
la un concert al somităţii musicale, vestitul între vestiții violo- 
niști Joachim 3). 

In 1884 se întoarce în ţară ca profesor de musică la catedra 
„din Braşov, unde a strălucit bucovineanul Ciprian Porumbescu. 
Nu stă însă mult și chiar în anul următor, 1885, trece ca profesor 
la seminarul teologic din Blaj. 

Aci, în acest orăşel, în lunga sa carieră de profesor, 1885— 
1917, cu toată greutatea şi vitregia vremurilor, lipsit de acel 
mediu şi contact musical, atât de necesar unui musician, Jacob 
I. Mureşianu, ştiu totuşi să răspundă împrejurării, să ţină piept 
neînvins atâtor neajunsuri cari, fatal, nu puteau fi înlăturate 
decât cu simţitoare riscuri. In asemenea condițiuni, el reuşeşte 
ca, de orăşelul său, să se vorbească ca de reşedinţa unui mare 
artist. Aci desfășoară un val de muncă pe toate tărâmurile artei. 
Ca profesor crează în Blaj, din elevii săi, elemente cari, mai târ- 
ziu, aveau să-i fie demni urmași, — Tib. Brediceanu, V. Şorban, 
Al. Popovici-Racoviţă, N. Ganea, etc., crează, cu elemente for- 
mate de el, orchestra societăţii teologilor din Blaj, cu care avea 
să se producă marele eveniment musical, produs la Blaj în 15 
August 1911, şi rămas ca o pildă de muncă răbdătoare, în mon- 
tarea și desfăşurarea musicală a operilor sale. 

Român, dus cu simţirea până la şovinism, concepţia sa com- 
posiţională, nu poate avea, ca punct primordial, decât expresia 
reală a sufletului său. De aceia în toată opera sa nu se inspiră 
decât de poesia românească. Bolintineanu, Vasile Alexandri, C. 
Negruţi, etc., sunt factorii hotârâtori în creaţia sa. 

Suflet distins, şi, după cum spune T. Brediceanu, o fire emo- 
ţionant de altruistă și generoasă — lucru de altfel afirmat de 
toți foștii săi elevi, — ca ori şi care om superior, lipsit de orice 


1) Vezi notele din biografia lui G. Dima. 

2) Idem, idem. 

3) Ioachim loseph, 1831—1907, celebru violonist fost director al Academiei 
regale de musică din Berlin. Profesor și conducător al capelei curţii, membru în 
senatul Academiei artelor fru moase, doctor honoris cauza al universităţilor din 
Cambridge, Glaskow, Oxford, etc. Compositor de musică instrumentală pentru 
violină, cello, piano şi orchestră. 


www.dacoromanica.ro 


416 


invidie sau teamă de concurenţă, avea darul de a deştepta, în 
mediul celor ce-l înconjurau, un deosebit interes pentru musică. 

Dar vine ziua cea mare, care avea să afirme dreptul româ- 
nesc asupra pământului acestei țări. Iacob I. Mureşianu, față de 
opera sa românească de-o viaţă, nu putea stă linișţit în fața co- 
tropitorului de veacuri, ştiă ce-l aşteaptă. Işi ia drumul refugiului 
cu greutățile şi privaţiunile lui, pe cari, însă nu le poate suporta 
şi la 25 Maiu 1917, e doborât înainte de timp. 

Moartea nu i-a îngăduit să fie şi el martorul fericit al îmbră- 
ţişării sufletului românesc de pretutindeni şi să se bucure 
şi el de recunoştinţa oficialităţii pentru opera sa de însuileţire 
românească, la care a contribuit o viaţă întreagă. 

Creaţiunile sale sunt pătrunse de spirit naţional și au, tot- 
deauna, oarecare legătură cel puţin cu un motiv sau o figuraţiune 
românească. Numărul lucrărilor sale e considerabil de are şi 
se împart în: 


I) Musică religioasă. 


Lilurgii peniru cor bărbătesc, liturgia peniru cor mæt, heru- 
vice, priceasne, irmoase, chenonice, axioane, răspunsuri, elc. Co- 
municarul „Ochiul inimei mele” pentru un ansamblu de trei co- 
ruri : cor bărbătesc, cor de copii şi cor mixt. 


II) Musică 'laică. 


1) Cântece vechi româneşti, datate de prin anul 1850 pentru 
voce şi piano; 2) Cântece populare pentru voce şi piano; 3) O 
colecţie de coruri bărbătești, a capella; 4) O colecție de 12 coruri 
mizle, şi bărbăteşti, a capella sau cu acompaniament de piano; 
5) O colecţie de 43 coruri mixte, bărbătești, cu soluri, editate de 
„Cartea Românească” din București, pentru școalele secundare; 
6) Dansuri populare pentru piano, cu numiri ca : Hajegana, Ar- 
deleana, Lugojana, Saliuri, Româna, Sârba, Someşana, Băiuia, 
etc., etc. 7) Dansuri orăşeneşti : polci, valsuri ;8) Doine, hore şi 
marşuri; 9) Piese pentru piano : Concertul I, Scherzo, capricii, 
noclurne, studii, improvizațiuni, fantezii, apoi variaţiunile : Cim- 
p Olieana, cu caracter românesc, dar în felul concepţiunilor 
ui Weber și Mendelsohn ; 10) Piese pentru violină şi piano, cello 
şi piano, orchesiră mare; 11) Două canoane : „Cum n'ar fi fost” 
Și „Ce-a fost a fost”, duete cu acompaniament de piano, premiate 
cu premiul ,,Mendelsohn” la Lipsca; 12) Zece lieduri, pe text 
german de Carmen Sylva, 20 de cântece, pe text român de C. 
Negruţi şi V. Alexandri;13) Cinci operete: Scara mâţii, Millo 
Director, etc; 14) Uvertura festivă „Ştefan cel Mare”, pentru 
cor, soli şi orchestră. 

Faima de compositor a lui Jacob I. Mureşianu culminează însă 
măreț cu baladele : Mânăstirea Argeşului, poem dramatic în trei 


www.dacoromanica.ro 


417 


acte, pentru cor, soli şi orchestră ; Brumărelut, Năluca, Constantin 
Brâncoveanul, Erculeanu, Mueruşca din Braşeu, Floarea Fagului, 
Șoimul şi floarea soarelui, toate pentru cor, soli și orchestră. 

In capitolul „Triumful artei musicale române la Blaj” 1), 
Dr. I. Cl. Iuga, în studiul critic asupra operii lui Iacob I. Mureşianu 
referinsu-se, cu deosebire, asupra baladei Erculeanu și asupra 
poemului dramatic Mânăstirea . Argeşului, spune : 

„Erculeanu””, ca structură, e un ce înireg şi e scris în stil li- 
rico-dramatic... In lucrarea aceasta, aflăm descrierea în tonuri a 
sentimentului nerăbdării, a agitaţiei, a voinţei, etc., ceeace ne rea- 
minieşte formarea de motive musicale (Motivbildung) a lui Wagner. 

Preludiul reprezintă freamătul codrului, descris prin tremolo 
de instrumente bassi cu coarde. Intrând în pădure, ia cornul con- 
«ducerea, executând o melodie duioasă şi plină de sentiment. Indată 
apoi se aude „,echo”-ul, după care urmează o melodie dulce şi de- 
licată, chemată să reprezinte ciripitul paserilor, cari, în vreme ce 
cornul cânta melodia frumoasă de sus, stăteau amuţite. 

Viaţa păserilor vine descrisă prin trioluri produse de viole şi 
cello. Violoncello solo, care esecută triluri cu semitonuri, trecând 
apoi la contrabas, corni şi violine, ne ilustrează perfect murmurul? 
şi mersul repede al Cernei... , 

Și astfel I. I. Mureşianu, pe legenda poetică a lui Vasile 
Alexandri, fese o broderie composiţională, în care, păstrând ca- 
racterul românesc, lucrarea sa aminteşte accente din „„Lohengrin-ub 
vagnerian””. 

Dar criticul musical Dr. I. Cl. Iuga, se oprește, cu deosebire, 
asupra baladei „Mânăstirea Argeşului” pe care, după toate stu- 
diile comparative şi raţionale înfăptuite, constată că nu e nici 
baladă, nici operă, ci o clasifică de poem dramatic musical (Dra- 
matische Dichtung), care e o creaţiune musicală unică şi de o 
incontestabilă valoare. 

Haina musicală în care e îmbrăcată admirabila poezie epică 
lirică a lui V. Alexandri, nu este o haină din stofă, uşoară, ci este 
o ţesetură tare și fină, care, pe lângă frumuseţe, mai denotă și 
trăinicie. 

Musica e puternică, deși se prezintă în costumul clasicismului 
după toate cerinţele artei, ea totuşi se impune ascultătorului 
român în mod iresistibil; îl câştigă, îl convinge, îl înduioșează, 
îl însufleţește, şi-l răpește cu sine. Parcă le vezi şi le simţi toate, 
cum se petrec; vezi cum se mișcă ceata condusă de Negru Vodă 
pe Argeş în jos, cum se desfăşoară scenele succesiv. E așa zisă 
musica naturalistă, introdusă de marele Wagner, cultivată de 
Verdi, Mascagni, apoi de Massenet al francezilor. 

Această sublimă operă musicală a fost reprezentată la Bu- 


1) Vezi: Volumul festiv ,,Serbările dela Blaj 1911” publicat de Despărţă- 
mântul XI Blaj al „,Asociaţiunii”. 


Mihail Gr. Posluşnicu. — Istoria Musicei la Români. r 


www.dacoromanica.ro 


418 


cureşti în Maiu 1906, în prezența Reginei Elisabeta a României. 
Ziarele româneşti contimporane consacră articole elogioase. 
Suveranii români exprimă autorului cuvinte pline de recuno- 
ştinţă şi că „Mânăstirea Argeșului” poate fi clasificată în fruntea 
celor mai splendide composițiuni naţionale. 

Dar activitatea lui I. I. Mureşianu cât e ea de măreaţă, to- 
tuşi nu s'a mărginit aci, ci a căutat, ca, potrivit modestelor sale 
resurse materiale, să puie la dispoziţia culturii musicale româ- 
neşti din Ardeal şi vechiul regat, o publicaţie, în care, atât dânsul 
cât şi orice compositor român, să-şi poată populariză, mai cu ușu- 
rință creaţiunea musicală. 

In acest scop. încă din 1888, dă la lumină revista „Muza 
română”, în care şi-a tipărit o mare parte din lucrările sale. 
„Muza română” a apărut în răstimpuri şi cu întreruperi, între 
anii 1888—1907; pornită, la 'nceput, cu multă însufleţire, a 
trebuit să cedeze indiferenţii persistente a celor chemaţi a spri- 
jini această iniţiativă de cultură generală şi de încurajare a atâtor 
talente ce abundă neamul românesc. 


www.dacoromanica.ro 


419 
GHEORGHE DIMA. 


Până la epoca de descătușare a Ardealului, ca şi după în- 
făptuirea visului milenar, după crearea României Mari. cel 
mai distins savant musical al Ardealului, a rămas tot George 
Dima. 

Opera sa musicală va rămâne, pururea, epocă de regene- 
rare a conștiinței româneşti, în cursul dela 1875 şi până la sfâr- 
şitul vieţii sale, la 4 Iunie 1925. 

De sigur că, de mic copil, născut la 10 Oct. 1817, în Braşov, 
talentul său musical sau orice dispoziţie artistică manifestată, 
nu , putea să treacă decât 
neobservat în fața părin- [e oa RR RE e 
ţilor săi, preocupaţi, poate 
că, peste măsură cu între- E cin i 
prinderile lor negustorești. 
Ceeace explică de ce, după 
terminarea studiilor sale 
primare şi secundare la. 
Braşov şi Viena, nu se duce 
să-şi cultive pornirea sa 
artistică, ci ca oameni prac- 
tici, îl trimit să se speciali- 
zeze în o ramură rentabilă, 
la şcoala superioară poli- 
technică din Karlsruhe. 
Simţirea sa musicală e prea 
evidentă. Impins de me- 
diu) cultural, în mijlocul 
căruia îşi creiase o convin- |, 
gere conștientă de valoarea 
realului său talent musical 
înăscut, se hotărăşte să 
treacă de-acurmezişul peste 
desideratul părintesc şi să 
se dedea cu totul, trup şi |. 
suflet, chemării sale înăs- 
cute. Gheorghe Dima. 

Inzestrat cu o dis- 
tinsă voce de bas, jà lerţiuni de Bel-canto la musicianul 
Heinrich Giehne, şeful capelei princiare din Baden, conti- 
nuându-le, apoi, la profesorul de canto, Otto Uiiman, din 
Viena. De aci se duce la Graz unde ià lecțiuni de armonie şi 
contra-punct dela profesorul Ferdinand Thieriot 1). La Klagen- 











1) Ferdinand Thieriot din Hamburg, născut în anul 1838. Pe rând director 
şi profesor la Hamburg, Lipsca, Glogau şi în urmă la Graz până în 1895, unde 
conduce societatea de cântări a Stirienilor. A publicat o simfonielă, coruri, etc. 


www.dacoromanica.ro 


420 


furt e angajat în operă, unde cântă pe Marcel din opera ,„,Hughe- 
noţii” și pe Bertram din opera „Robert le diable”, perfecţionân- 
du-se apoi la Conservatorul din Lipsca, în 1880, cu profesorii 
Rebling !) pentru canto Alfred Richter?) pentru armonie, S, 
ladassohn 2) W. Rust, €), H. Reinicke 5), ete. 

Indată după terminarea studiilor sale, la 1881, e numit ca 
dirigent al reuniunii de cântări şi al corului religios dela catedrala 
mitropolitană şi profesor la seminarul „Andreian” din Sibiu. 
Aci, timp de 18 ani, adică până la 1899, își desvoltă toată musi- 
calitatea în direcția şi spre folosul culturii sufleteşti al naţiunii 
noastre. 

Timpul petrecut la Sibiu, este acela al realizării idealului 
său artistic, este perioada nu numai cea mai productivă din viață, 
după cum spune, Dr. Octavian Beu ê), dar şi a lucrărilor sale mai 
importante. Cele mai multe din inspirațiunile sale musicale, 
cântece, balade, le-a produs sub impresia încântătoarelor prive- 
lişti ale naturii din parcul „Sub arini? din Sibiu, unde, nu 
odată, G. Coșbue, I. Iosif, Oct. Goga, şi-au purtat gândul inspi- 
rator de poezie. 

Aci, la Sibiu, faţă de Sași, faţă de Unguri, şi-a valorificat 
personalitatea și, direct, valoarea artistică a românului, încât 
marea reuniune de cântări săsească ,,Hermanstudter Männer- 
gesangsverein” spre a nu risca o decădere față de progresul reu- 
niunii româneşti, îl invită să primească şi conducerea ei. 

Atras de nostalgia meleagurilor copilăriei sale, şi cedând 
stăruinţelor celor ce-l apreciau, în anul 1899, se transferă la 
Braşov, ca diriginte al reuniunii decântări, al corului bisericei 
sf. Neculai și profesor la liceul din Braşov, al cărui director era 
Andrei Bârsan. 

Din Braşov, la 1904, întreprinde o escursiune artistică la 
Sinaia, iar în 1906 la Expoziţia din București, unde cu concursul 


1) Friedrich Rebling, tenor celebru, apoi profesor de canto la Conservatorul 
din Lipsca, dela 1877 şi până la moartea sa, în 1900. 

2) Alfred Richter, profesor de armonie la conservatorul din Lipsca, 1872— 
1883. A trăit mult timp în Anglia, reîntors în Lipsca publică cheia de rezolvire a 
temelor composiţionale din tratatul de armonie al tatălui său, E. F. Richter. 

3) Salomon Iadassohn, 1831—1902, celebru compositor pentru musică vocală 
piano şi orchestră, profesor de composiţie şi instrumentaţie la Conservatorul din 
Lipsca, la 1871. 

4) Wilhelm Rust, 1822—1892, a trăit multă vreme în Ungaria. La 1878 e 
organist la bis. Sf. Toma şi profesor la conservatorul din Lipsca. A tipărit 
manuscrisele musicianului german Sebast. Bach şi sa distins prin composiţii 
relig ioase. 

5) Karl Heinrich Reinicke, 1824—1890, pianist celebru, în 1846 devine pia- 
aistu l curţii regelui Danemarcei şi în 1851 profesor la Conservatorul din Cologne." 
La 1 860, e profesor de piano Ja Conservatorul din Lipsca. Şef de orchestră de talent, 
com positor de valoare şi distins pianist. A scris concerte pentru piano, musică 
pen tru coarde : quintete, sonate pentru piano, cello şi violină, etc. 

6) Vezi: Rev. „Cele trei Crişuri” din Aug. - Sept. 1926. 


www.dacoromanica.ro 


421 


soţiei sale, Doamna Maria Dima, acântăreţelor : Veturia Goga, 
Lucia Cosma, Lelia Petrovici, baritonul Popovici-Bayrevyth, Ionel 
Crişan şi Aurel Măreuş, evidenţiază arta românească şi valorifică 
produsul activităţii musicale românești din Ardeal. 

Dar, în continuarea acestei biografii, numai martorul ocu- 
lar a putut urmări desfășurarea inspiraţiei lui composiţionale, 
numai conviețuitorul casnic, şi, inerent legământului sufletesc 
pe viaţă, colaboratorul entuziast la atâtea manifestări musicale 
publice, pentru reînvierea și consolidarea simţirii româneşti, 
numai ea, distinsa musiciană Maria Dima, soţia ilustrului 
maistru, ne poate reda o descriere fidelă şi reală a vieţii şi operii 
sale. 


Să urmărim: 


Mult stimate Domnule Profesor, 


In scrisoarea D-voastră îmi cereţi acele “date din viaţa soţului 
meu, cari nu puteți să le găsiți în diferite publicaţiuni, jurnale, 
reviste, sau în scrierea d-lui dr. Stanca. Voiu căuta să vă înfățişez, 
întru cât poale prea puţin abila mea pană, pe lângă expunerea, 
mai generală, a vieţei, a muncei soțului meu, şi o icodnă a indivi- 
dualității sale, care la artist este atăt de dătătoare de măsură. 

In anul 1881 lam cunoscut pe George Dima la Sibiu, unde 
venise să concerteze cu lieduri şi oratorii. El, la epoca asta, era un 
artist tânăr, bogat în comori sufleteşti, pe cari, buna mamă natura, 
i le dăduse cu belşug, cu dor de-a munci pe terenul artei sale şi de-a 
munci la noi, la Români şi pentru Români. 

La vârsta de trei ani, pierzându-și tatăl, o mamă bună, foarte 
iubitoare, a căutat să dea cea mai bună creştere micului „,Ghiţă” 
şi celor trei frați mai mari ai lui. I-a ţinut la şcoli în streinătate, 
şi după absolvirea şcolilor din Viena, predestinat fiind, în sfatul 
familiar, pentru cariera de inginer, a irecul la şcoala politechnică 
din Karlsruhe. Inclinațiunile sale puternice pentru musică îi a- 
rălară calea, care i-a fost hărăziltă. 

In anul 1874, reîntors în Patrie, în sânul familiei, înconjurat 
de neamuri şi prieteni, şi, mai cu seamă influențat de mamă, care 
dorea să-l aibă în apropierea sa, a cedat stăruințelor acestora şi a 
rămas în Braşov ca profesor de canto la liceul de acolo, cu toate că 
avusese frumoase succese de cântăreț în concertele celebre a metro- 
polei musicei, în Lipsca, şi multă încurajare din partea profe- 
sorilor săi, de aşi face cariera în străinătate, în oraşele mari, unde 
manifestaţiunea artistică are un teren mult mai mulțumitor. 
Timpul acesta petrecut în Braşov ti aduse pe lângă prestarea unei 
munci cinstite, dar modeste şi implinirea visului tinereții, legând 
o căsătorie cu Maria Florian, fiică de negustor braşovean. Dar, în 
scurtă vreme, George Dima trebue să-şi creieze o nouă viață, în 


www.dacoromanica.ro 


422 


urma dezastrului familiar, provocai de moariea soției sale iubite 
şi a celor doi copilaşi ai săi. 

In anul 1881 când George Dima apăru mai întâi în mijlocul 
nostru al Sibienilor, dânsul după cum îi era firea,— totdeauna” 
reserval şi sfios de a se da pe față — nu amintea cele petrecute, însă 
noi lofi simțeam umbra ce-o aşternuse asupra sufletului său du— 
rerea petrecută. In 1878 se duse din nou la Lipsca peniru a com- 
plecta studiile sale musicale şi pentru a-şi lua diploma. 

Căutând, peniru scopul“ 
informaţiunilor cari doresc 
să vi ledau, în hârtii vechi, 
am bucuria să găsesc pro- 
grame vechi şi privesc cu 
duioşie la aceste dovezi a“ 
unor manifestaţiuni musi- 
cale atât de frumoase. Inte- 
resant să vezi compunerea 
programelor, a examenelor“ 
Conservatorului din Lipsca, 
precum şi a altor concerte- 
în Lipsca, Karlsruche, 
Viena, din anii 1873 înce- 
pând şi înduioșelor pentru 
mine să văd conlucrarea 
soțului meu la aceste pro- 
ducţiuni date de mult, aşa 
de mult. Oratoriul prevalează 
şi chiar soful meu, care avea 
o voce serioasă de bas părea 
predestinat pentru acest gen. 
Dar şi ca artist cânlăreț de 
lieduri, îl întâlnim în aceste 
câleva programe şi din gura 
dânsului ştiu că în această 

Maria Dima. epocă a fost angajat şi ca 
arlist-cântăreț de operă în 
Germania. 

Intre programele amintite se găsesc la 7 Iunie 1880 la „„Haupl- 
prűjung” a Conservatorului din Lipsca pe George Dima ca com- 
posilor. Regretalul baritonist Nichi Popovici, fost profesor la liceul 
din Braşov, şi pe atunci şi dânsul elev a Conservatorului din Lipsca. 
a cântat la acel examen trei lieduri de Dima : 





1) „Sonne taucht in Meeresfluthen” 
2) Mir ist's zu wohl ergangen” 
3) „Nun liegt die Welt 'umiangen”. 


www.dacoromanica.ro 


423 


Deşi începutul unei cariere în străinătate părea foarte promi- 
fător, G. Dima revine iar în patria lui. Ştiu din spusele dânsului că 
dorința mamei a fost decisivă, dar bănuesc foarte mult că 
omului acestuia aşa de sentimental în ce priveşte patria, neam şi 
jamilie, în ce priveşte tot ce se ţine, de tradiţiile din copilărie de la 
Colindeţii Crăciunului şi „Junii Braşovului pân” la crestele 
munților iubiți, cari ne arată drumul spre regatul învecinat, unde 
erau „frații? noştri — că acestui om nu-i trebuia prea mult pentru 
a urma glasului tainic din pieptul său de român. 

Aşa programele iarăşi mai spun că, în 22 Noemvrie 1880, 
chiar dânsul dă un concert în Bucureşti în sala Ateneului cu un 
program de: Schubert, Mendelsohn, Marschner, Dima, Rubin- 
stein, Holstein, Schumann. Acestui concert îi urmează al doilea 
în Bucureşti în salonul D-nei Esmeralda Mavrocordat în, 22 
Decemv. 1880. Programul : Scheletti, Schubert, Loeve, Humpel, 
Schumann. În cursul ernii anului 1881, reîntors din Bucureşti, 
concertează ca arlist—cântăre!, mai întâi în Braşov, apoi cu colà- 
borarea diletanţilor elitei societăţii din Sibiu întrunifi în „reuniune 
de cântări”. Apoi la Lugoj şi Arad. 

Dar G. Dima era al nostru al Sibienilor. La Siaiu „se 
întoarce şi la Sibiu rămâne. In Sibiu era pe vremea aceea o 
mică societate intelectuală, dar o societate cu foarte multe şi fru- 
moase năsuinţi pentru culiură şi progres. Era anume o com- 
panie — câteva familii înrudite şi împrietenite, cari erau foarte 
musicale. In sînul acestei societăți se țăcea musică bună şi multă 
şi marea dragoste pentru aceasta, poate cea mai sublimă între 
arte. In Sibiu a căpătat mult succes prin frumoasele concerte cari 
se puteau gusta în reuniunile săseşti. Societatea intelectuală să- 
sească era mult preponderantă ca număr şi cu multă greutate ca 
manifestaţie culturală pe toate terenurile. Românii, popor tânăr 
în ale culturii, căci să nu se uite că abia trecuse 30 de ani dela 48, 
dar dornic şi foarte primitor de cultură au fost în privinţa asta, 
foarte favorabil influenţaţi de conlocuilorii saşi. 

In aceaştă societate foarte înțelegătoare în ale artei, şi cu pu- 
ternice predispoziţii pentru ea, a venit George Dima, ca un pro- 
povăduitor ; a fost apreciat din primul moment, personalitatea sa 
a fost recunoscută. Societatea l'a primit cu multă bucurie, tot odată 
-cu acea tainică sfială, care ne-o impune un intelect deosebit. Acest 
fin raport intelectual, sufletesc între dânsul şi societate, acest feri- 
citor sentiment de-a fi înțeles, La simţit prea bine G. Dima şi "n 
-consecință bucuros a rămas acolo, unde simțea că ar putea munci 
cu succes, unde găsea inimi deschise şi pricepere fină pentru artu su. 

Au urmat ani frumoşi. G. Dima, ales profesor la seminarul 
„»„Andreian” din Sibiu, se stabileşte în acest oraş, preluând şi direc- 
iunea ,,„Reuniunei de cântări”, o reuniune tânără. abia înjghebată 
care însă era menită să joace un însemnat rol cultural şi social în 
„această mică Atenă a Ardealului nostru. Bagheta lui G. Dima, 


www.dacoromanica.ro 


424 


programele cu cea mai bună musică clasică şi, dela venirea lui G- 
Dima, acea poporală, puterea de-a susținea o disciplină severă în 
sânul socielății — iată fericiții factori cari au asigurat o viuţă 
lungă şi mănoasă acestei societăţi. 

„Reuniunea de cântări” (aşa numită pe atunci) era punctul 
de plecare şi punctul de întâlnire a intereselor noastre. Era un 
copil iubit cure trebuia bine îngrijit şi pe care nu voiam să-l pierdem 
nici odată, buna lui aflare ne zăcea la inimă la toți, dirigintelui şi 
membrilor reuniunii, căci trebue să amintesc că membrii activi 
eram noi, acea societate, Doamne şi Domni, cari formam societatea 
Sibiului şi cari făceam multă şi frumoasă musică în casele noastre.. 
Iată un al doilea teren unde G. Dima era dictator, dar un dictator 
fără despotism, doar blânda lui lyră ne subjuga pe nesimţite. 

Multe şi neuitate au fost orele frumoase a musicei celei mai 
vorbitoare la inimă, a musicei care se făcea între patru pereţii ca- 
selor de către amatori şi cunoscători. Aci venea G. Dima cu cate-o 
cântare nouă— unele din cele dintâi cântări a caielelor apărute 
la Kahut erau cântate deja în Lipsca, dar dela caietul 11, începând 
rând pe rând le-a scris în Sibiu în anii 1881, 82, 83, 84, pe aceste 
precum şi alle, de ex. drăgălaşa, mult cântata cântare în gen po- 
poral, dar originală „Ştii tu mândro”, „Mugur, mugurel” şi altele. 
Ni le aducea nouă, ni le cânta chiar câte odată cu acel fel neîntrecut' 
al lui, de-a pune întregul suflet în interpretare, care ajutată de 
înalta şcoală vocală care o făcuse, ne da sensația unui ceva desă- 
vârşit, a artei perfecte. ` 

In timpul acela cânta mult şi foarte bucuros între noi. In di- 
ferite concerte, aranjate de Saşi în acei ani, era G. Dima invitat să 
conlucreze şi în cercurile neromâneşti se aprecia mult arta sa. Me- 
lodii poporale, cari toată viața lui Pau fascinat. cum nici nu se 
poate altfel, căci naivitatea, puterea şi jarmecul cântului poporal 
suni unice şi neasemănătoare altora; melodii. poporale erau pre- 
lucrate la această epocă, mui cu seamă pentru cor şi cântate în con- 
certele reuniunii. Un cor bisericesc, compus lot din societatea noa- 
siră, condus de G. Dima, cânta la praznice în biserica Metropoliei. 
Acolo s'au cântat cele dintâi cântări liturgice ale lui G. Dima. Di- 
ferite cântări bisericeşti, irmoase, şi mai încolo cântări funebrale 
urmară, 

Imi aduc aminte de aceste cântări funebrale, cari le-am cântat 
cu ocasia unui mare parastas, la mormântul mitropolitului Şaguna 
la Reşinari, Imi reamintesc în deosebi, „Marea vieții”? această 
foarte frumoasă funebrală cu pasagiile de figuri în toate vocile, A- 
ceasia însă era către sfârşitul anilor 1880. Dar, să nu anticipe:. 

In anul 1884, G. Dima legă o nouă căsătorie în Sibiu cu Maria 
Bologa, fiica consilierului aulic Iacob Bologa. Această fală care 
a intrat în viața lui George Dima am fost eu. Pân' aci, dânsu? 
ducea în Sibiu o viață de muncă, dar şi de plăceri alese ca copilut 

ăsfățal a unei societăți care-i cunoştea şi aprecia însemnătate 


www.dacoromanica.ro 


425 


doar grija artei îl preocupa. Inlemeind o familie începu o viaţă 
-mult mai serioasă cu grijile pentru cea mai de-aproape, pentru cei 
mai de-aproape; în schimb însă şi cu darurile sufleteşti neprețuite 
de cari ne-am împărtăşit totdeauna în sânul familiei mai mari şi 
„numeroase, în care trăiam atunci în Sibiu în mod strălucit, păs- 
irând în totdeauna a adâncă venerație bălrânilor familiei noastre. 

O viaţă de muncă seriousă se desfăşoară dealungul acestor 18 
ani în Sibiu, ca profesor a seminarului „Andreian”, ca maistru 
particular de canto şi pian, ca conducător al corului bisericesc şi 
a reuniunei de cântări” a cărei prestaţiuni se ridicară la un nivel 
artistic foarte ridicat. 

Programele aduceau opuri însemnale: Creaţiunea, Ana- 
timpuri de Haydn, Stabat Mater de Rossini, Elias, Wal- 
purgisnacht de Mendelsohn, Cruciații, Crăiasa ielelor, Früh- 
lingsphantasie de Gade, Cântece de iubire, Cântecul sorții de 
Brahms, coruri de Schubert, ladassohn şi altele precum opera 
O noapte în Granada de Kreutzer, pe lângă alte coruri mai mici 
şi bucăți pentru voce solo. Intre aceste bucăţi clasice însă totdeauna 
şi dela început se cultiva musica noasiră poporală românească. 

Spre noroc soțul meu a fost înzestrat cu un bun fond de sănă- 
tale, care îi înlesnea munca lui, afară doară de plagu unei dureri 
de cap, sigur nervoase, care-l supăra din când în când şi a cărui 
leac era numai şi numai mişcarea în aer liber şi petrecerea în na- 
tură. Asta era remediul, alinătorul durerilor lui trupeşti şi sufle- 
teşti, de cari soarta în anii ce urmară nu ne-au scutit, petrecerea 
în natură, desfătarea în frumuseţile ei, între cari mai cu seamă ti 
încântau munţii cu măreția lor, cu priveliştea lor largă peste văi 
şi câmpii. O plimbare mai largă îl degaja de osteneala muncii, de 
impresii câte odată neplăcute, cari nu lipsesc din viaţa de toate 
zilele şi-i dădeau noui puteri şi impulsuri. Sânul mamei noastre 
la care plângi sau râzi, fără rezervă, este buna natură; George 
Dima a simțit asta îri mare măsură. 

Eşcursii pe munţi îl pasionau, în societate de rude sau prie- 
teni a şi făcut el frumoase plimbări pe munţii noştri mari Negoi, 
Piatra, Bucegi. Verile anilor din Sibiu le petreceam mai cu seamă 
la țară, la Sălişte, la Gura Râului, la Reşinari sau în desişul pă- 
durei Sibiului mai în urmă la Bran, acolo mai cu seamă, de când 
ne strămulasem la Braşov. In restriştea acelor meleaguri spera să 
găsească pe lângă farmecul naturei şi liniştea de care avea absolută 
necesitate peniru a produce. Chiar depărtarea de familie pentru 
acesi scop îi era bine venilă, aşa că mai cu seamă în anii Braşo- 
vului, avea la Bran o odaie depărtată de locuinţa familiară pentru 
a putea lucra. 

In anul 1907 a stat în vârful Măgurei, inconjurat numai de 
lanuri verzi şi munți gigantici, în casa unui gospodar al Branului. 
Acolo a compus seria drăgălaşelor cântece naive, pentru copii, dar 
cari se cântă aşa de frumos de cei mari, apoi „Se bate miezul nop- 


www.dacoromanica.ro 


426 


ţii“ corurile mixte Ziua ninge şi Primăvara. In 1884 întâlnim tre 
programe balada „Mama lui Ştefan cel Mare,“ o composiție mat 
mare din anii Sibiului, asemenea Hora de Alexandri, cu accom- 
paniament de orchestră, compusă la Sibiu. In anii 1896 compune: 
„Dorința“ „De ce nu-mi vii, Şi dacă ramuri, ,„,Somnoroase pă- 
sărele“:, după celebrele poesii ale lui Eminescu. In 1895 Imn fes- 
tiv, Cântecul păstorului, şi altele, tot în Sibiu. 

In anul 1887 fu rugat soțul meu din partea societăţei săseşti 
;;Hermanstidter Mănnergesangverein” să primească a fi diri- 
geniul ei. Provocarea aceasta a unui musician român la acest post” 
era ceva de tot neobicinuil. Bărbatul meu primi bucuros această 
propunere, dat fiind că era dirijor „con amore”. Mai mulţi uni a 
stat în fruntea societăţii săseşti. 

In Maiu 1895 făcu „reuniunea de cântări” din Sibiu o ex-- 
cursie la Bucureşti. Concertul ei în sala Ateneului la22 Maiu şi 
conlucrarea ei la un concert de binefacere la 21 Maiu tot în sala 
Ateneului, au fost încoronate de un foarte frumos succes. Majes-- 
tatea Sa Regina Elisabeta a distins concertul prin presența sa. 
Această excursie a dat un nou stimul acestei instituții culturale- 
ardeleneşti. 

La 1899 fu chemat soțul meu din nou la oraşul său natal ca 
profesor la liceul de acolo, ca dirijent al corului bisericesc sf. Nicolae 
şi ca director al societăţii „reuniunea de gimnastică şi cântări”. 
După bună chibzuială se decise să primească această ofertă. Sigur- 
că amintirile copilăriei şi a anilor de tinerețe, predilecţia care a 
avut'o totdeauna pentru acel frumos oraş, înconjurat de piscuri verzi 
şi grădini multe au contribuit la acea decizie, în mare parte însă şi” 
posibilitatea dată de a creşte pe cei doi [ii ai noşiri la şcoli româneşti. 
In toamna acelui an se făcu strămutarea noastră la Braşov, după 
un emoționani adio familiei şi prietenilor din Sibiu şi reuniunei 
de musică, care, în semn de recunoştinţă, după o seară de adio, îi 
presintă un preţios album cu înscrierea tuturor membrilor. Adio, ani 
frumoşi ai tinereţei petrecuţi în simpaticul oraş, nouă atât de drag. 

Noui impresii ne aşteptau la Braşov — oraş de seamă a Ar- 
dealului cu un trecut negustoresc considerabil, oraş de comerț în 
primul rând, dar şi cu năsuinți frumoase culturale. In Braşov 
locuia un frate al soțului meu — şi bătrâna sa mamă s'a bucurat 
de reîntoarcerea lui, dar numai o scurtă vreme i-a fost îngăduit să 
mai trăiască — nepoate, nepoți şi alle rude şi prieteni dragi ne- 
făceau Braşovul iubit. 

Un nou avâni intră în reuniunea de cântări cu preluarea ba- 
ghetei de către bărbatul meu. Concerte cu programe bogate şi fru- 
moase : Brahms, Beethoven, Schubert, Mendelsohn, Mozart, 
Rossini, Gade şi alții, pe lângă aceea componiştii noştrii Mureşan, 
Brediceanu, Porumbescu, Popovici, Musicescu, Kiriac, Dima, 
se dădeau regulat. Opera „O noapte în Granada” a fost una din 
representaţiile anului 1900, având ca interpret a rolului principat” 


www.dacoromanica.ro 


427 


bărbătesc pe cântărețul cu renume mondial D-l Popovici-Bayreuth 
iar în rolul femeiesc pe D-ra Moga din Sibiu. 

In Sibiu în anul 1883 mai întâi am avut fericirea să-l auzim 
pe d-l Popovici într'un concert al său. Felul său serios de-a face 
artă, prestațiunea perfectă şi farmecul personalității d-lui Popo- 
vici au făcut multă impresie în societatea sibiană. De pe atunci s'a 
legat o prietenie sinceră şi trainică între bărbatu-meu şi d-l Popovici. 
De multe ori d-l Popovici!) a cercetat în decursul anilor oraşele mai 
de seamă a Ardealului — concertarea lui era aşteptată ca o sărbă- 
foare din partea publicului. In anul 1902, d-l Popovici, bărbatul 
meu şi eu ca concertistă am făcut un frumos şi neuitat turneu prin 
oraşele noastre din Ardeal, vreo opt la număr; bărbatul meu a 
preluat acompaniamentul în aceste concerte. 

Diferiţi artişti şi artiste au conlucrat la concertele reuniunilor 
de cântări din Sibiu şi Braşov, aşa mult regretatul, pe “atunci pro- 
fesor la liceul din Braşov, baritonul şi componistul Nicolae Po- 
povici, chemat în Sibiu, ca interpretul rolului din O noapte în 
Granada, apoi ca interpretul lui „„Oluf” în Crăiasa ielelor, de Gade 
precum d-nele Cosma, Tritean, d-l Mărcuş, Folescu, fenorii Băr- 
cănescu, Mihăilescu, Vas. Popovici şi alții, aducândcu sine zile 
de sărbători pentru societale şi neuitate ore petrecule pe lângă mu- 
sică în sânul reuniunilor noastre în mod colegial şi prietenesc. 

In anul 1904 concertează „,Reuniunea” din Braşov la castelul 
Peleş din Sinaia înaintea Majestăţilor Lor regele Carol şi regina 
Elisabeta, a Altețelor Lor regale principele Ferdinand şi princi- 
pesa Maria, a principelui Carol şi a principesei Elisabeta. Cu 
ocasiunea asta s'a inauguzăt noua sală de musică în Castelul 
Peleş. Neuitate vor rămânea impresiile acestei distincțiuni. In 
1906, cu ocasia ezposiției coneertează reuniunea din Braşov iarăşi 
la Bucureşti la Teatrul Național. La Castelul Peleş în acel concert, 
la anul 1904, s'a cântat mai îhtâi Salvum fac regem, dedicat M. S. 
Regelui. In 1913 se dă Cavaleria Rusticană, de Mascagni şi La 
şezătoare, de Brediceanu cu succes strălucit. Pe teren composițional 
în anii aceştia bărbatul meu lucrează diferite coruri, liedurile de 
Carmen Sylva, Genug, Grossmutter, Aus dem Ei gekrochen, în 
anul 1903 a fost terminat, în Bran, Salvum fac regem. Asemenea 
liedurile Trădare, A venit un lup din crâng, Curcile, sunt scrise 
în timpul Braşovului. 

Dar anul 1909 ne aduse o nespusă durere, o nenorocire, care 
a făcut să amorțească orice ali sentiment în inimile noastre, 
moartea subită a iubitului nostru Ionel, a fiului noastru celui mai 
mare întâmplată la Charlottenburg. Rana inimilor noastre a rămas 
„deschisă încă mulți ani, ani cari aveau să ne aducă încă şi alte 
dureri. Soțul meu arăta multă energie, lovit de moarte căuta să-şi 
împlinească datoria întru toate împrejurările, ceeace a fost o bine- 
facere peniru el. Aşa urmează cu munca înieţită în anii viitori. 


1) D. Popovici-Beyreuth, vezi capitolul corespunzător, 


www.dacoromanica.ro 


428 


Se apropie anul 1915, când evenimentele cele mari mondiale 
ne trase şi pe noi În vâriejul straniu. Intrarea României în răsboi, 
fraţii noştri la noi, în oraşul pe străzile Braşovului —sensaţii. 
nevisate — fericiri necrezute. După două luni, retragerea trupelor, 
panică în oraş inaintea reîntoarcerei trupelor austro-ungare, inire 
Românii din Braşov mare fierbere, refugieri peste graniţă în Ro- 
mânia. La noi în familie o dispoziție stranie, nu ştiam ce să 
facem. Rațiunea şi sentimentul ne spuneau că ar fi prudent să 
facem la fel cu ceilalţi ai noşiri, adică să trecem graniţa în România ; 
însă împrejurările ne impuneau mie şi fiului nostru să rămânem 
acasă, prin aceasta îngreunam decizia celorlalți de-a părăsi 
oraşul. 

In cele din urmă după sbuciumări cari nu se pot descrie, soțul 

meu şi dara cele trei au cedat persuadărilor, în deosebi a fiului 
nostru de-a trece dincolo. Repede apoi a jost luată decizia. In ora 
a unsprezecea, când nu mai pleca nici iren, nici automobil au luat-o 
cei patru la picior cu ce aveau pe sine, împingând căruciorul mi- 
cului nostru nepoțel a cărui tată era ofițer în rezervă în armata au- 
siro-ungară. Cu speranţa în ajutorul lui Dumnezeu ne-am luat 
adio, un scurt adio în capul scărilor, în faţa acestei călătorii unice, 
a cărui sfârşit nu-l puteam prevedea deloc. 
__ Nu urmez mai departe în descrierea evenimentelor cari s'au 
desfăşurai. Abia târziu după săptămâni şi luni am putut noi doi,. 
cei de-acasă, ajla ceva de ai noştri, cari pe jos au cercat să treacă 
granița. Am răsuflai aflând că au reuşit să treacă în România. 
Soţul meu, când s'a suit în primul tren în Predeal a leşinat. Era 
ezhauriat la etatea sa înaintată de drumul lung făcut pe jos cu inima 
strânsă de durere şi griji pentru noi cei de-acasă, pentru soarta lor, 
(căci plecase cu puţini bani), peniru soarta României în acest răs- 
boi crunt. 

După o petrecere mai lungă in Băicoi, în casa d-lui inginer 
Pușcariu, a unei rude a noastre, s'a dus pân' la Bucureşti, unde 
D. Popovici-Bayreuth, atunci director al Conservatorului din 
Bucureşti, i-a adăpostii chiar în casa Conservatorului. Prin Fe- 
vruarie doară, soțul meu fu prins în Bucureşti şi adus la Braşov 
în societatea altor deţinuţi, după un drum cu diferite peripeții au 
fost dus din gara Braşovului direct la hotel, unde fu internat pen- 
iru câteva zile, apoi închis în temniţa oraşului Braşov, după cå- 
teva săptămâni în temniţa din Târgul Mureş şi mai pe urmă în 
temniţa din Cluj. Fetele ‘cele două mai mari au fost internate la 
Pecs, numai pe cea mai tânără, o fetiţă de 15 ani. mi-o lăsase acasă. 

Toate insistențele mele de-a face ceva pentru eliberarea soțului 
meu au fost zadarnice. Doar ici, colea, să-i mai trimit ceva de-ale 
mâncării şi două visite, cari i le-am putut face la Cluj, erau sin- 
gura alinare, căreia i-o puleam eu aduce, căci starea noastră acasă 
încă era grea de tot. Dar Dumnezeu i-a dat puteri şi irupeşii şi su- 
fleteşti pentru a putea suporta această foarte grea cumpănă. In 


www.dacoromanica.ro 


429 


timpul închisoarei şi bolnav de ischias, mă cutremuram gân- 
dindu-mă la durerile acestei boale suferite pe scândura lare a locului 
său de culcare. Dar binefacerile talentului său lau scos şi aci bi- 
ruitor. Sjânta muncă, binefăcăloarea muncă, care la el se prefăcea 
în melodii mângăieloare, în armonii sfinte ti dădură puterea a dura 
şi a îndura timpul acesta de grea încercare. 

A scris mult în timpul temniței, a scris tot musică sfântă. 
Cânţări bisericeşti şi originale de-o rară frumusețe. Motive vechi 
bisericeşti, aranjate pentru 
cor, lol numai pentru cor 
afară de o cântare peniru 
voce şi pian, adânc religioasă 
„Când de pe lemn mort“ 
(isvorâlă din cel mai adânc 
sentiment) şi încă o cântare 
pentru voceşi piano,,Dorule, 
ortacule“:. Ce putea mai 
mult să simtă ca dor, dor 
nemărginit peniru aer, lu- 
mină şi libertate, pentru noi, 
unii duşi în fundul Unga- 
riei, alții trăind cu greutăți 
şi suferințe la Braşov. Incă 
o mângăiere dulce, i-a dat 
Dumnezeu, ca tot prin to- 
nuri, cântări bisericeşti, 
cântate de-un cor de deți- 
nufi, compus şi dirijat de 
dânsul, să aducă o alinare 
sufletelor încercate ale homă- 
nilor noştrii finuţi în închi- 
soarea ungurească. La Cră- 
ciunul anului 1917, a cântat 
acest cor mai întâi liturgia 
în capella temniței. Ce sen- 
zaļie de evlavie şi de duioşie 
nemărginilă între cântăreții şi ascultătorii acestei liturgii în acele 
timpuri de urgie. (Un director de închisoare uman s'a priceput a-i 
da voie să îinjghebeze acest cor). 

În vara anului viilor s'au deschis şi porțile temniței soțului 
meu. Când a venit iar în mijlocul nostru, era palid şi secat de pu- 
teri. Dar după o operaţie care a trebuit să i se facă, încetul cu in- 
celul, s'a recules. Ceea ce însă l'a reconforiai sufleteşte, a fost starea 
politică, sfârşitul războiului cu izbânda de partea noastră şi în 
fine felul cum a ieşit România din răsboiu. Ardealul nostiu al 
României, noi una cu fraţii noştri, o unire pentru toate tim- 
purile, iată ce făcea să tresalle inimile noastre. Era o stare a 





Gheorghe Dima. 


www.dacoromanica.ro 


430 


lucrurilor care şi cele mai îndrăsneţe-speranțe susținute în timpu- 
rile oprimărilor noastre de către maghiari nu îndrăsneau să o viseze. 
Și acum era fapt! 

A urma! apoi şi oferirea postului de director la Conservatorul 
din Cluj, tot odată şi mandatul de a compune acest conservator. 
A primit cu dragă inimă. Era doritor şi fericit de a munci în Ry- 
znânia mare căt timp cel de Sus îi va mai da ani şi puteri de muncă. 

In palatul unui magnat maghiar era instalat Conservatorul 
de stat maghiar. Acesta fu preluat cu toate formalităţile obicinuile 
de călre statul român prin bărbatul meu. Artişti de seamă veniră 
cu drag ca profesori la acest Conservator, nădăjduind să culeagă 
roade bogate după munca pe noul ogor. Conservatorul luă fiinţă 
şi începu cu regularitatea cea mai strictă activitatea sa. La 28 Mar- 
ie 1920 şi-a făcut serbarea inaugurărei acestei instituţiuni. Sfin- 
firea apei s'a făcut de către Prea Sfinţitul Părinte Nicolae Ivan, 
episcop al Feleacului şi al Clujului, cu asistența autorităţilor mi- 
ditare şi civile şi a unui public iubitor de artă. Pe lângă cuvântări, 
a urmat şi o producție musicală. 

Pentru soțul meu a fost conducerea acestui conservator la Cluj 
<a o încoronare a muncii prestate timp de 40.de ani — ca un acord 
final triumfător. Conservator românesc în Ardeal! O isbândă cul- 
urală şi naţională ! Mult a iubit el şcoala asta şi bunul ei mers, 
progresul ei l'a acupat ziua şi noaptea până când voia lui Dumnezeu 
i-a închis ochii pe veci. 

Dar soarta, care de mult pregătise o nouă lovitură pentru noi 
ne răpi şi pe al doilea fiu, pe iubitul nostru George. Nu sunt cuvinte 
în jurul acestor fel de încercări. Răni grozave a sufletelor, cari cu 
toată silinţa ce ţi-o dai să fii echilibrul sufletesc, cu greu să mai pot 
vindeca. Soţul meu, săracul, ca şi de alte ori în împrejurări grele 
şi crunte (şi a avut parte de ele de câteva ori) şi acum la bătrânețe 
lovit aşa amar numai una ştia, să nu clintească din locul său ; în 
ocupația zilnică, în împlinirea datorinfelor să găsească ajutor. 

Spre noroc pentru timpurile acelea grele la noi se iveau în 
Cluj, oraş care era menit să aibă întâielatea în Ardeal, interese 
musicale diferite. Opera Română la a cărui consiliu făcea parte 
din oficiu, îl preocupa foarte mult. Ținea la ea ca orice bun român 
şi în deosebi ca musician. O societate filarmonică se înjghebă, 
care poarlă acum numele George Dima. Concerte multe cu diferiţi 
solişti, musică de cameră instrumentală se dădeau în Cluj de către 
artiştii din afară, mai mult însă de către artiştii Conservatorului 
şi a Operei Române. Soțul meu era cu trup cu suflet în vărtejul 
mişcărei musicale a oraşului Cluj. 

In anul 1922 a avut bucuria să fie sărbătorit cu prilejul jubi- 
leului său de 40 ani de muncă (de fapt au fost mai mulți). O sărbă- 
toare cât se poale de frumoasă, imposantă chiar. Majestatea Sa 
Regina Maria l'a distins trimițându-i chipul Majestăţei Sale cu 
un foarte prețios autograf. Societatea i-a oferit o adresă omagială 


www.dacoromanica.ro 


431 


prinsă într'un tablou artistic admirabil (lucrarea pictorului Da- 
mian). 

dute din Cluj, în frunte cu D-l Banu, ministru al Cul- 
telor şi Artelor, i-au dal vii şi mişcătoare dovezi de simpatie. Un 
concert cu composițiuni numai de George-Dima, în care s'au cetit 
adresa omagială de către d-l Popovici Baireuth şi i s'a predat, tot 
de D-sa, în care s'au ţinul frumoase vorbiri de către d-l Brediceanu şi 
Dr. Stanca, au fosi apogeul acestei zile unice. Șirul anilor dela 
1874 încolo vor fi trecut înaintea ochilor săi cu tot ce i-au adus ei, 
multe bune şi frumoase, între ele şi durerile vieţei noasire omeneşti. 

Țiu să mai amintesc că soțul meu a fost de două ori decorat 
din partea Statului român. Bene Merenti Cl. I şi Steaua Româ- 
niei în gradul de comandor, au fost semnele prin cari statul român 
a binevoit să-l distingă. In cei doi ani din urmă ințirmilăți trecă- 
toare însă de caracter destul de pronunțat se iviră, destinul bătea 
la uşe, era pregătirea ce avea să vie. 

Scurt r umai, căci nu mă lasă inima să scriu mai pe larg des- 
spre acesi lucru, în luna Iunie a anului 1925 după o boală cruntă 
purtată cu acea resignare creştinească, care a arălat-o totdeauna, 
s'a stins iubitul nostru „tata? cum îi ziceam toți la nui în casă. 

Opera composiţională : 

Patru caele cu 16 cântece-lieduri pentru voce și piano, apă- 
rute în editura „,C. F. Kant” în Lipsca, cu text poetic român și 
german de Scheffel, E. Klinsch, F. Bodenstedt, V. Alexandri, 
Carmen Sylva, Lenau şi M. Pompiliu ; 16 cântece lieduri şi balade, 
tipărite la „„„;Waldheim şi Eberle” din Viena pentru voce și piano 
cu text român şi german de M. Eminescu, M. Pompiliu, Th. 
Korner, Vasile Alexandri, R. Protz, Th. Bakody, P. Cornelius şi. 
G. Coşbuc; Miezul nopții, cântec vechiu românesc pentru voce 
şi piano, poezie de G. Alexandrescu. In editura „Const. Gebauer” 
12 cântece poporale pentru voce şi piano, tipărite la Viena; Mugur 
mugurel, cântec popular, pentru voce şi piano. In editura „Jean 
Feder” ; 10 caete cu 30 de cântece poporale şi melodii vechi româ- 
nești pentru cor mixt, tipărite la Viena. Al zecelea caet conţine 
melodii poporale slovace; 2 caete cu patru cântece. 

Musică religioasă pentru cor mixt, tipărită la ,Waldheim 
şi Eberle” în Viena: 

7 Irmoase pentru sărbătorile împărăteşti; Avionul „De 
tine se bucură”; Troparul „Pre arătătorul”; Fericiți sunt cei 
goniji (motett) tradus și în limba germană ; Liturgia Sf. loan gură 
de aur; 8 Cântări funebrale pentru cor mixt, cu text român și ger- 
man din cari „Cel ce cu adâncul înțelepciunii” e cu solo de bas. 


Musica laică pentru cor bărbătese à capella : 


16 caiete cu câte 8 cântece poporale şi melodii vechi româ- 
nești, din cari al şaselea caet cu colinde şi cântece de stea. 


www.dacoromanica.ro 


432 


Musică religioasă eu cor bărbătese: 


Liturgia în Sol major ; Cu trupul lui Hristos, cor și solo de bas. 

Composiţii pentru cor mixt eu acompaniament de orehastră 

Iată hora se 'nvârteşie, de V. Alexandri, cu extrasul parti- 
tarii de piano; Mama lui Ștefan cel Mare, baladă de D. Bolin- 
tineanu, pentru cor cu soli de bariton, alto și partitură cu extras 
de piano; Salvum fac regem Domine, și partitură cu extras de 
piano ; Cantată cu solo de tenor. La jubileul de 50 de ani al gim- 
naziului greco-ort. român din Braşov, text de Andrei Bârsan. 
Partitură cu extras de piano. Editat de „Fondul Coresi” din 
Braşov, etc. etc. 


Composiţii netipărite şi rămase în manuseris pentru cor mixt : 


5 Irmoase, 4 Tropare, pentru diferite sărbători împărăteşti ; 
Podobie „De frumuseţea fecioarei tale”, Condacul sf. Neculai ; 
Priceasna, la liturgia sf. Grigorie ; Imne funerare : Cu sfinții odih- 
neşte și veniţi fraţilor... ; Imne liturgice : Sfânt şi Impărate ceresc; 
4 Diferite imne: „Mărturisiţi-vă Domnului”, „,Cercetaţi-vă de 
sus", „Dintru înălțime”, „Ochiul inimei mele” ; 15 Imne funerare 
cari se cântă în arhidieceza ortodoxă la seminarul din Sibiu; 
4 coruri, cu text religios și naiv pentru copii; 2 coruri ostăşeşti : 
Cântec de vară, şi Soldatul călăreț; 3 coruri mixte cu text de V. 
Alexandri. 


Musieă religioasă pentru cor de bărbaţi: 
15 Imne bisericeşti: Tropare, irmoase, axioane, chenonice, 
cântări funerare, etc.; Prohodul Mântuitorului, starea I, II și III. 
Musică laică pentru cor de bărbaţi: 


12 melodii vechi, culese fie dela diferiți colectori de melodii, 
N. Ştefu, Dragomir şi alţii, fie direct din gura poporului; Intâiul 
Imn festiv cu text de Zaharia Boiu; Al doilea imn festiv, cu text 
de V. Bumbac, cu ocaziunea jubileului de 10 ani a societ. univer- 
sitare „Academia ortodoxă” din Cernăuţi. 


Coruri pentru voci de femei sau de copii: 


Ingerul a strigat, pentru voci.; Două cântări din opera „,Cor- 
nul fermecător”; 5 coruri pentru copii: Cântecul iezilor, al mel- 
cilor, etc. 


Cântece pentru o voce cu acompaniament de piano : 


De frumusețea fecioriei iale, imn religios; 7 melodii poporale 
pe text poetic de G. Bellissimus, M. Eminescu, Emil Kindt, etc. 
8 cântece în gen copilăresc şi colinde. 


www.dacoromanica.ro 


433 


Musieă serisă în temniţele din Brașov, Tg.-Mureș şi Cluj: 


Dorule ortacule. p. voce şi piano. Când de pe lemn mori... 
cântare de adâncă religiositate, pentru voce şi piano. 


Coruri mixte : 


3 Catavasii pentru sărbătorile împărăteşti pentru cor mixt; 
2 imne „,Stăpână primește” şi „Fecioara astăzi...”; 4 pricesne 
originale, pentru cor mixt; 7 cântări funebrale (originale) ; 13 ir- 
moase pentru sărbătorile din cursul anului; 2 azioane: „De tine 
se bucură” şi „Joia mare”; 10 imne: tropare, heruvice, anti- 
foane, psalmul 136, chenonice, etc. 


Musică pentru cor și orchestră sau o singură voce şi orch. : 


7 piese de caracter religios, patetic şi patriotic; 2 piese pen- 
tru piano. 

Cronicarii musicali ai publicaţiunilor minoritare din Ardeal : 
„„Siebenbii gische Deutsches Tageblatt”, „„Kronstădter Tage- 
blatt”, „„Kronstădter Zeutung”, „Karansebescher Zeutung”, „,Cul- 
tura Popoiului”, „Cele Trei Crişuri”, ,„„Luceatărul”, etc., coti- 
-dianele româneşti bucureştene, rezervă, la timpul oportun şi 
-contimporan, recenzii de documentară apreciere asupra musica- 
lităţii marelui musician ardelean. 

Aprecieri asupra spiritului creator a lui G. Dima, pornite 
însă din o competenţă musicală specială ni le rezervă „,Supplt- 
ment å la Revue „Le Monde” din Iulie 1911, care spune: 

„Georges Dima, né dans un pays sans tradition musicale et où 
des conditions étaient aussi defavorables que possible au develop- 
pemeni de cet art, son ardent patriotisme, lui fit poursuivre et at- 
Zeindre un but : la creation d'une musique roumaine. Partant d'un 
principe de saine pedagogie, il commence par harmoniser des chants 
populaires, puis, progressivement, il s'eleve, par une adoption per- 
sonelle et vraiment magistrale, jusqu-ă la musique classi que. 

Ses compositions sont parfaites comme forme, d'un rythme 
agreable ei d'une harmonie variée, el on y retrouve certains traits de 
tous les grands maîtres, depuis Palestrina, jusqu-å Reinecke. Et 
malgré cela malgré linternationalisme parfois voulu de son art, 
il rest toujours bien original. 

C'est ce qui, au yeux de l'etranger, et notamment en, Alle- 
magne, le fait considerer comme roumaine”. 

Apoi „Leipziger neue Zeitschrift für Musick” No. 13 din 1899, 
revistă creată de Robert Schumann, în recenzia ce o face asupra 
lucrării sale, „Lieder und Gesänge”, tipărită în editura C.F. Kahnt 
din Lipsca, spune: 

„Nach Durchspielen, Durchstudieren des hâchst elegant aus- 
gestatteten Heftes bin ich zum Resultat gekommen : George Dima 


Mihail Gr. Poslugnicu — Istoria Musicei la Români 28 


www.dacoromanica.ro 


434 


isi ein Talent! Er hat feines Empfinden fär die Psyche der zur 
komponierenden Lieder, dieer nach seiner Individualität modifi- 
zieri — und seine Individualität ist eine rumänische, trotz seiner 
deutsches Bildung. Von dieser Basis nur kann Dima beurteilt wer- 
den. Er hat viel gelernt, weiss das Gelernte wohl anzuwenden — er 
schöpft aus sich heraus, fast aber immer im Banne der charakteristisch 
rumänischen Aigenari. Das ist kein Fehler—es macht ihn musi- 
kalisch interessant. Er hat die rumänischen teilweise auch sud- 
slavischen (speciell kroatischen) Volkslieder in sich aufgenommen, 
er schöpft aus dem frischen, ursprünglichen, poetischen Born 
der Volkslieder, bleibt aber immer Dima. 

Die Perle des Ganzen ist wohl „Primula veris”? von Lenau.. 
Edel und warm gehalten, keusch und innig schreitet es vorwärts. 
Die beiden Schlusslieder sind wieder durchzogen von demselben 
musikalischen Grundgedanken. Echt rumänische und echtes Ge- 
fühl ! Alles in Allem, die Lieder gut gesetzt, wohlklingend, die Sing- 
stimmen vorzüglich behandelt, sindstellen keinezu grossen Anfor- 
derungen und wirken. Sie werden Manche, Viele erfreuen, sie 
werden sich ihren festen Platz erobern, sie werden auch in 
Konzerten auftauchen! Dima wird seinen Weg machen, seine 
Werke werden von Deutschland nach Rumanien übersiedeln und 
und von da nach Deutschland zuruch kehren angestaunt, bewundert 
als ezotische Gewächse”. 


MARIA DIMA năse. BOLOGA. 


Colaboratoarea fidelă în toată acțiunea şi practică musicală 
a lui G. Dima. Distinsă pianistă și în deosebi cântăreaţă cu 
renume în Ardeal, calitate dobândită în prestările ei din acţiunea 
concertantă a reuniunilor musicale din Braşov și Sibiu, în cen- 
trele culturale ale Ardealului și la Sinaia în prezenţa reginei 
Elisabeta. Educaţiunea musicală, studiile ei serioase de piano 
şi canto și le-a făcut la Conservatorul din Lipsca, lecţiunile de 
bel-canto le-a făcut cu celebra cântăreaţă Augusta Goetze Pi 
Profesoară de piano la conservatorul de musică din Cluj, unde 
cu tehnica ei de pianistă onorează catedra ce o deține. 


1) Augusta Goetze, 1840 — 1908, după-ce cânta la opera din Weimar, Ham- 
burg; Wurzburg, etc. devine profesoară la Conservatorul din Lipsca. Autoare 
a unui tratat de Cânt şi câteva piese dramatice. 


www.dacoromanica.ro 


PAUN WAL, 


Cu 9 chipuri în text 





1. Musica diletantă, cultura naţională prin asociaţii musicale 
în Bucovina. 


. Societatea musicală. ;, Armonia“. 
Reuniunea de cântări Ciprian Porumbescu. 
Alte asociațiuni musicalc. 


Memoriile lui Leon Goian. 


Sansa bb 


Biografia și opera musicală a maiștrilor bucovineni. 
7. Mișcarea musicală în Basarabia. 


www.dacoromanica.ro 


CAP. 1. 


MUSICA DILETANTA ŞI CULTURA NAŢIONALA 
PRIN ASOCIAŢII MUSICALE IN BUCOVINA. 


ătura intelectuală a românilor bucovineni, a valorificat, în- 

totdeauna, şi cum se cuvine, cântul popular şi cultul 

musicei în general, întru trăinicia și desvoltarea simţirii 

româneşti, a evidenţiat talentele românești, cari abundă 
neamul nostru. 

„Această lature de cultură naţională a pornit din imboldul 
diletantismului musical, pe care intelectualitatea românilor 
bucovineni, a îndeplinea, destul de frequent, la 1840. 

Eufrosina Petrino, sora lui, A. Hurmuzachi!) şi soţia lui P. 
Petrino, la 4 Noemvrie 1849, serie lui Gh. Barițiu: 


Domnul meu, 


„Nu ştiu, mai întâi să-ți mulțumesc pentru neuitare, pentru 
marșurile cele frumoase naționale... pentru cântecul Oltului, ete. 

Dar să venim la sugetu ce ne-au procurat bucuria de a primi 
onorata Domniei Tale scrisoare, adică la musica românească; 
apoi trebue să-ţi spun că se lucrează, de şi cam încet, la ea, şi de nu 
s'ar putea litografia prea multe până la întăi Ghenarie, măcar cele 
mai frumoase s'ar putea publica, în vremea aceea. Aşa ne promite 
Alecu că, precum vei şti, Georges, care nu s'a mai dus la Mol- 
dova, şi-au luat demisiunea dela redacție, vroind a fi precum spune, 
de tot slobod. 

Apoi, în zilele trecute, s'au pus aice „Hora cea cu flori la pă- 
Jărie'+, „Soarele în vâri de munte“ şi a lui Bolentinean ‚Radu 
Domnu“ şi „Fata din casă“, în musică pentru clavir şi din gură, de 
Domnul Carl Miculi. Dar am plăcerea a-ţi spune că zelul Domniei-Sale 
au fost încoronat de cel mai bun succes ; au întrebuinţat toată măestria 
păstrând tot odată toată sfințenia sublimă a melodiilor naţionale, 
care esteiprea rar la un străin, şi ne vom sili, cum a veni Domnia 
lui dela fară, a-l persuada să ne bucure şi cu alte compuneri, tna- 
inte de a merge Domnia lui la Eşi, unde merge să deie concerturi 
şi apoi o mai vedea ce-i de făcut. 


1) Alecu Hurmuzachi, fratele lui Eudoxiu. 


www.dacoromanica.ro 


438 


De nrisos este de a-ţi vorbi despre frumusețea marşului a lui 
Ciîrlova 1)la care nu ne-am hotărât încă ce musică s'ar potrivi, însă 
om scoale-o şi aceasta la cap, socot” 2). 

Se vede că versurile acestui marş, trebue să fi fost strașnic 
de măestrit înfăptuite, căci în câteva scrisori, Al. Hurmuzaehi 
amintește şi mulţumeşte lui Gh. Barițiu; iar în scrisoarea dela 
18 Decemv. 1849, tot Al. Hurmuzachi, spune: 

„„Sora.mea Eufrosina, îți mulţumeşte mult pentru notele, din- 
{re care mai cu seamă două cântece sânt foarte frumoase şi bine 
puse. Eu, în luna viitoare, voi publica culegerea noastră, adică 
Ancepulul ei, de care sperez că-ți va place. Am şi trimis manuscri- 
sele de musică şi text, spre a fi tipărite, şi acum aştept răspunsul, 
după a căruia primire, voi face înştiințarea în gazetă, hotărând 
timpul primirei”5). 

Gh. Barițiu, în multele preocupări găsea timpul necesar să 
furnizeze familia Hurmuzachi cu musică de tot felul. ,,De nu 
i-am mulțumit până acuma — zice Eufrosina Petrino — pentru 
mulțimea prea frumoaselor piese musicale naţionale, căl şi pentru 
amabilitatea ce ai avut a mi le trimite, nu era altă pricină decăt 
numai o nedispusăciune... 

Ce să-ți mai spun şi cum să-ți mulțumim şi pentru delica- 
lejea ce ai avul de a tipări „Hora noastră cea cu florila pălărie“, ce 
ne este acuma şi mai scumpă” $). 

In Cernăuţi, focarul: culturii bucovinene, până la 1881, or- 
ganizaţii musicale, de natură permanentă, nu s'au prea eviden- 
iat, decât doar în întrunirile familiare, unde se cultiva, mai cu 
seamă, clasicismul operilor lui Haydn, Mozart şi Beethoven 5). 

In 1881, când un grup de intelectuali diletanţi găsesc pri- 
lejul să se constitue în asociaţie musicală, cu numele de „Armo- 
nia”, găsesc sprijinul oricui şi, mai cu seamă, sufletul larg al 
mitropolitului Silvestru Morariu Andrieviei, care, în loc să pre- 
fere repausul cerut de vârsta sa, se duce la aranjările musicale 
ale acestei societăţi şi petrecea acolo până la miezul nopţii şi mai 
târziu, numai ca să dea pildă şi altora dea spori închegarea noa- 
stră obștească în faţa primejdiilor ce ne amenințau 8). 

In această chestiune, iată ce spune, Dr. Emilian Slușanschi 
în expunerea sa „Din trecutul societății musicale „„Armonia”, 
1881—1906, cu motto : „Unifi să fim în cântece, uniți în Dum- 
„nezeu”” 7) : 


1) Vasile Cârlova, poet român, autor de poezii melancolice, 1809—1831. 

2) Vezi : „Corespondenţa familiei Hurmuzachi cu Gheorghe Barițiu’ p. 37.38. 
„publicată de N. Bănescu prof. la universitatea din Cluj. 

3) Vezi: Idem pag. 58. 

4) Idem pag. 62. 

5) Vezi: Memoriile lui Leon Goian. 

6) Vezi: „Flagelul raționalismului” de preot Const. Morariu, pag. 166. 

7) Vezi : „Românii din Bucovina” volum alcătuit pentru Expoziţia gene- 
sală română din 1906. 


www.dacoromanica.ro 


439 


„Musica națională este un ce înăscul poporului, un factor 
care formează o parte integrantă a îniregei exislențe, un product al 
simţirii specifice şi al modului de cugetare, care are chemarea să 
dea expresie vie sentimentelor şi aspirafiunilor acestui popor înir'o 
formă, care e aplă a ilustra condițiunile de traiu şi de existență, 
cu cari are a se lupta. Prin aceasta se explică, de ce musica naţio- 
nală a fiecărui popor are un timbru deosebit. Canţoneta uşoară a 
francezului înseamnă, pentru el, tot aceia, ce e ciardaşul maghia, 
rului. Astfel corespunde şi firii românului cântecul său specific- 
național — doina. Câtă jale şi durere transpiră din această melodie 
care interpretează viu amintirea unui trecut glorios, răpus prin 
evoluțiunile nefaste, din cari a fost încercat acest biei popor în 
decursul secolilor, până în fine isbucneşte înir'o arie plină de foc, 
care par'că te îndeamnă să pui stavilă cu braț puternic potopului, 
care voeşte să înece fericirea poporului său şi să-i readuci acele 
timpuri fericite, prin cari mergea el în fruntea popoarelor”. 


SOCIETATEA MUSICALĂ „ARMONIA« 


Spre a cultiva această cântare, menită să deştepte și să sus- 
ţină dragostea fierbinte către neamul, din care facem parte, au 
întemeiat bărbaţi vrednici, fiii credincioşi ai naţiunii noastre, 
societatea ,,Armonia” care, în Bucovina, a fost prima şi, multă 
vreme, unica în felul ei. 

Un comitet provizor, compus din domnii: loan Bumbac 
profesor, Eugeniu Meşeder amploiat consistorial, Vasile Morariu 
adiunct la tribunal, Dimitrie Socolean învăţător, Vietor Tomo- 
viei amploiat consistorial şi Victor Vasilovsehi student în drept, 
a făcut toate pregătirile necesare și a înaintat autorităţilor sta— 
tutele societăţii, cari au fost întărite prin emisul guvernului țării 
din 11 Iulie 1881. 

La 19 Iulie, acelaș an, s'a ţinut la Cernăuţi, Adunarea gene- 
rală constitutivă, la care s'au anunţat 43 de membrii. Primul 
preşedinte, a fost ales Leon cavaler de Goian !), atunci substitut 
de procuror în Cernăuţi, apoi prim-procuror şi prezident al societăţii 
musicale „C. Porumbescu” din Suceava. In primul an societatea 
„„Armonia” s'a produs cu patru producțiuni publice mai marcante. 
In anul al doilea, atraşi fiind de succesele primului an, numărul 
membrilor sporeşte şi „Armonia începe a se desvolta puternic. 

Infiinţarea unui curs de cântare, la care au luat parte peste 
50 dame, aduse societatea în posibilitatea, de a-şi compune și un. 
cor mixt. De aici creşte ,„Armonia” mereu, atât prin activitatea 


1) Vezi Memoriile lui I.eon cavaler de Goian. în acest capitol. 


www.dacoromanica.ro 


440 


sa tât şi prin programul său, care devenind deja prea restrâns, 
aduse cu sine necesitatea de a schimba statutele, lucru care se 
întâmplă la 1883 și prin care societatea de cântare Armonia” 
se preface într'o societate pentru cultivarea şi răspândirea mu- 
sicei naționale vocale şi instrumentale şi a artei dramatice. 

” Cu intrarea tânărului Tudor Flondor, student în drept, ca 
membru activ, începe pentru ,„Armonia” un timp de progres şi 
strălucit succes. Tânărul Flondor, prin cunoştinţele sale pe terenul 
musicei naţionale, cunoştinţi moştenite în parte dela maică-sa, 
se impune tinerei societăţi și-i dă un avânt puternic. La 1884 
„„Armonia” dă un lung șir de concerte de musică vocală şi instrume- 
ntală şi institue şiun comitet teatral, sub a cărui conducere s'au 
reprezentat, în decursul unui sezon, 23 piese teatrale, vodeviluri, 
canțonele, comedii şi operete, aceste din urmă, în cea mai mare parte, 
composiţii de ale tânărului cavaler Tudor cav. de Flondor '). 

Un spirit nou, un spirit binecuvântat, începi să planeze a- 
supra Românilor din Cernăuţi, şi împrejurimi, pentru cari „Ar- 
monia” cu producţiunile ei, însoţite adese ori de întreprinderi 
sociale, începu să devină un loc stabil de atracţie, care promitea 
să închege legături trainice și de folos pentru desvoltarea noastră 
naţională. Programul Armoniei” fiind lărgit prin cântarea bi- 
sericească, societatea începi a câștiga teren în toate păturile 
sociale, căci începuse a aranja și petreceri, la cari luau parte şi 
agricultorii. Astfel „Armonia” promitea, ba era chiar pe cale să 
câștige un rol principal în viaţa socială românească. 

Dar nu era să fie cum se aștepta. Preşedintele Leon cavaler 
de Goian, un amator însufleţit şi cunoscător dibaciu al musicei, 
trecă ca procuror la tribunalul din Suceava ; iar Tudor cavaler de 
Flondor, absolvindu-și studiile universitare, părăsi Cernăuţul. 
După o activitate rodnică de vre-o șapte ani începu acuma un 
timp de stagnare, era pasivităţii, pe care în zadar se încercau 
s'o înlăture următorii Eudoxiu baron Hurmuzachi și Dimitrie 
Isopeseul. Interesul membrilor slăbise şi nu se da trezit, deşi nu 
lipsea impulsul din partea câtorva bărbaţi însufleţiţi. Letargia 
ajunsese până 'ntratâta, încât pe la şedinţele comitetului, ce se 
țineau din când în când și constituiau singura excepţie dela pa- 
sivităţi, se discuta serios disolvarea societăţii. 

După ce demisionă D. Isopescul, noul preşedinte Vasile 
“Morariu, avù ideia fericită de a invita tinerimea universitară, 
ca să coopereze la exerciţii și producţiuni şi să sporească numărul 
membrilor activi. La început şi acest demers părea să rămână 
fără rezultat, dar după multă insistenţă avu totuşi succesul dorit. 
Mai multe concerte date în anii 1895 şi 1896, au trezit întru 
câtva, interesul pentru ,„Armonia” iar opereta Crai nou de Ci- 
prian Porumbescu, reprezentată la 1898 şi 1899, restabili în mare 


1) Vezi viaţa şi op. musicală a lui T. Flondor din acest volum. 


www.dacoromanica.ro 


442 


parte, renumele vechi a „Armoniei””. Cu mare regret s'a lipsit 
deci ,„Armonia” de Vasile Morariu, care în primăvara anului 1899 
a trebuit să părăsească Cernăuţul. 

După plecarta sa e ales președinte Tudor Flondor, vechiul 
membru, care, din cauze particulare, trebuise să stea departe de 
societate, Ales preşedinte, oferă gratuit, „Armoniei” spre repre- 
zentare, opereta sa în trei acte „Moş Ciocârlan”, reprezentată Ja 
16 Maiu 1902. Intregul ansamblu coral-instrumental şi soliști fu 
condus deautor, în faţa unei săli arhipline şi cu entuziaste ova- 
iuni. Cu reprezentarea acestei opere, „Armonia” își cieiază un 
nou drum de viaţă. 

Până la 1902, data demisiunii sale, Tudor cavaler de Flondor 
desfăşoară o unică activitate musicală în această societate, fără. 
a cruța nimic, nici timp, nici sănătate şi nici chiar proprii săi bani, 
în scopul cultural românesc ce-l urmărea. Pe lângă aceste consi- 
derațiuni, Dr. Slușanschi, mai adaugă că, la trăinicia societăţii 
„„Armonia”, au mai contribuit într'o largă măsură și musicianii 
Gavriil Musiceseu, Isidor Vorobehevici, Eusebie și Gheorghe Man- 
dicevsehi, Adrian Forgaci, şi alții. 

Activitatea asociaţii musicale „„Armonia“nu s'a mărginit nu- 
maila executarea operilor de musică clasică sau reprezentarea lucră- 
rilor musicale româneşti, ci ea s'a extins şi în largul Bucovinei, în 
căutarea şi valorificarea musicalitătții româneşti, prin colectarea 
melodiilor naţionale sau a conceperilor musicale în spirit românesc. 
Cu privire la această chestiune, pe timpul preşedinţiei,,Armo- 
niei” a lui Leon cavaler de Goian se publică 1) la 12 Maiu „1885 
următorul concurs de premii pentru coruri bărbăteşti : 

„Armonia”, societate pentru cultivarea și răspândirea mu- 
sieei naționale în Bucovina, avându de scopu, de a lăfi cunoştinfa 
arții musicale în toate clasele societății româneşti, escrie primul 
său concursu cu premie pentru compositiuni de coruri bărbătesci 
şi anume: Unu premiu în valoare de 30 florini, două! premie ire 
valoare câte 20 fl., şi două premie în valoare de căte 15 fi. 

Condiţiunile : 

a) Românii din toate ţările iau parte la concursul acesta ; 

b) Teztul composițiunilor rămâne în liberă voia a composi- 
torului, trebue să fiă însă originalu româneascu ; 

c) Partitura (manuscriptul) şi textul (toate strofele) au să fiă 
scrise curalu şi fără coreclură; 

d) Fiăcare composițiune trebue să aibă afară de titula ei şi numele 
întregu alu poetului, unu motto seau vr'uă numire; pe lângă aceea 
irămite compositorul numele său într'unu plicu sigilatu, de-asupra 
căruia este scrisu motto seau numirea de pe composiţiune ; 

e) Plicul se va deschide atuncia, cându composiţiunile trămise 
er câştiga premiul. Plicurile composițiunilor neprimite, se vor 


1) Vezi: Rev. .,„Candela” No. 6 din Iunie 1885. 


www.dacoromanica.ro 


442 


întoarce nedeschise. Mai este necesariă, ca composilorul să trămită 
uă adresă specială, după care să se poală retrămite plicul nedeschisu 
în caz, de a nu fi premiatu. 

f) Comisiunea pentru censurarea composițiunilor trămise la 
concursu, va supune comitetului societăţii părerea înscrisu asupra 
calității composițiunilor trămise, eară comitetul va procede imediatu 
la distribuirea premielor defipte. 

g) Compositorii respectivi se învoescu la aceea, ca soc. „,„Ar- 





Eud. Hormuzachi preș. al soo. muz. „Armonia“ Cernăuţi. 


monia’ să publice composițiunile premiate în colecțiunea sa „Ar- 
monia” şi să le execute în publicu fără vr'uă desdaunare deosebită. 

h) P. T. Compositorii sântu rugați a trămite opurile lor până 
înir'a 30 Septembrie 1885 st. n. directu la subsemnatul preşedinte 
alu societăţii. 

Decisiunea comitetului privitoariă la premiarea compusiţiu- 
ilor trămise la concursu se va publica cu finea lui Decembrie a. c.” 

Cernăuţi, 12(24) Maiu 1885. 

Preşedintele : Secretarul, 
Leonu cav. de Goianu Eugeniu Meșederu 


www.dacoromanica.ro 


443 


In urma acestor publicaţii, concursul de composiţii corale, 
s'a ţinut, având, ca rezultat, adunarea unui considerabil număr 
de piese, ceeace a determinat ca, soc. „Armonia”, să editeze o 
broşură lunară musicală. In sprijinul acestei afirmări ne vine 
revista „Candela” din 1885, care publică următoarele : 

„Armonia”, coleeţiune de coruri pentru voci bărbătești. Sub 
acest titlu edă „„Armonia”, societatea pentru cultivarea şi respân- 
direa musicei naţionale în Bucovina, broşure lunarie cu scopul, 
de a descepta gustul pentru cântarea corală. Făscioarele publicate 
în lanuariu şi Fevruariu a. c. arată văditu silințele, ce le pune so- 
cietatea „Armonia” în direpciunea aceasta. Acum suntem infor- 
mafi, cum că făscioarele următoarie vor conţine şi compusăciuni 
pentru cântarea corală în biserică şi în şcoală. Aceasta ni face să 
răcomândămu colecțiunea aceasta, cu toată căldura, tuturor şcoa- 
lelor, institutelor şi bisericelor, cu atâtu mai vârtosu, fiindcă sân- 
temu convinşi că alimintrea ele nu vor pute uşoru ajunge, a ave unu 
repertoriu potrivitu pentru întroducerea tineretului în cântarea 
corală. Mai alesu bisericile noastre, au totu interesul, de a sprijini 
întreprinderea aceasta, care tinde a scoate serviţul divinu din mo- 
notoniă şi înir una a rădica simţul religiosu şi esteticu alu poporului”. 

Concursuri musicale de acest gen se vede că s'au ţinut re- 
gulat în fiecare an. Căci, după cum afirmă revista musicală Doina 
din Octomv. 1886 din Bucureşti, baronul Eudoxiu Hurmuzachi 
preşedintele societăţii „Armonia” publică concurs şi în 1886, cu 
premiu de 30 florini, pentru musică naţională, modernă, vocală 
și instrumentală”. 


REUNIUNEA DE CÂNTARE „CIPRIAN PORUMBESCU 
DIN SUCEAVA. 


In Suciava, nu mult după alcătuirea societăţii „Armonia” din 
Cernăuţi, iă fiinţă o secție musicală, afiliată pe lângă „,Clubul 
român” din acel oraş, care timp de aproape 20 de ani, a cultivat 
musica naţională, musica bisericească şi teatrul; având de co- 
laboratori pe toţi intelectualii melomani -ai Sucevii, în frunte cu 
profesorii Constantin şi Severin Procopovici, Vietor Morariu, Leon 
eavaler de Goian şi mulţi alţii. 

In anul 1903, această filială se declară autonomă, consti- 
tuindu-se în societate, care, ca un omagiu adus memoriei genia- 
lului autor al lui „Pe-al nostru steag e scris unire”. se intitulează 
„Reuniunea de cântare „Ciprian Porumbescu”. Societatea, fiin- 
ţată prin decret guvernial din 27 August 1903, cu acelaș scop şi 
aceleaşi tendinţi, ca şi societatea „Armonia? din Cernăuţi, de 
sigur că a fost uşor a-i asigura trăinicia, mai cu seamă, că anual 
e consequentă desideratelor concepute în cele 35 paragrafe ale: 
statutului de constituire, adică cultivarea musicei naţionale şi 
religioase, precum şi teatrul. 


www.dacoromanica.ro 


444 


Chiar în primul an de activitate, sub diriginția musicală in- 
structivă a profesorului Severin Procopovici, reuniunea de cân- 
tare numără 53 de membrii activi, sprijinitori și fondatori; iar 
primul comitet de conducere a fost format din Severin Proco- 
povici preşedinte, Ilie Dan vice-președinte, Ioan Hoştiue casier, 
dr. Nicu Ţurcan controlor, Nicolai Prelici secretar, Procopie Rodinciue 
bibliotecar, Neculai Abager econom și Eugen Comuroșan ca membru. 

Acest comitet, modificat prin alegerea lui Leon cavaler de 
Goian ca preşedinte, Victor Morar casier, Cornel cavaler de So- 
roceanu controlor și Laurenţiu Tomoiagă econom, a continuat 
să funcţioneze și în ani următori. Leon cavaler de Goian, slăbit 
însă fisiceşte, în dauna societăţii, e nevoit să demisioneze. Dar 
nici de preşedinţia urmașului său, Ilie Dan, reuniunea nu s'a 
putut bucura multă vreme, căci, în August 1907, epuizat trupește 
încetează din viață. ; 

Profesorul Constantin Procopovici, ia conducerea provizorie 
a comitetului, şi, ca primă îmbunătățire, în mersul societății, 
angajează ca dirigent musical, pe specialistul Alfred Schlüter, 
directorul şcoalei de musică din Suceava. Sub această nouă o- 
blăduire, reuniunea progresează și, în scurtă vreme, reușește 
să se afirme cu un ansamblu vocal corect, întru cât, în sânul reu- 
niunei, pătrunse cele mai de seamă elemente musicale, ca voce, 
talent și cunoștinți musicale. 

In cursul anului 1908, reuniunea posedă, la activul ei de 
misionară a culturii naţionale, o serie de audiţiuni, conveniri şi 
concerte, în număr de 21, cari constitue o pagină de laudă la 
adresa conducătorilor ei și a celor cântăreți cari şi-au înţeles 
misiunea nobilă de membrii ai acestei societăți. 

E, în adevăr, extraordinară voinţa și dorul acestor membrii 
de a munci, socotind faptul că, în cursul unui an, au luat parte 
la 172 de repetiții musicale 1). iar pe lângă seratele musicale fa- 
miliare, la cele șapte concerte date în Suceava și Câmpulung, 
au executat, din bogatul repertor al reuniunii, în primul loc, o- 
perile compositoiilor români+ C. Porumbescu, Eusebie Mandi- 
cevschi, Tim. Popovici, Gh. Dima, G. Musicescu, C. Procopovici, 
Ed. Caudella, D. C. Kiriac, I. Vidu, T. Teodorescu, Tudor cavaler 
de Flondor, I. Mureşanu și compositorii clasici: Mendelsohn, 
Heyberger, Beethoven, Ilaydn, Chopin, Mehul, Gevaert şi alții. 
Pe lângă aceasta, corul societăţii fiind organizat și pentru servi- 
ciul bisericesc, a cântat liturghiile lui Gavriil Musicescu și Eus. 
Mandicevschi, în bisericile din Suceava. 

Cel mai însemnat eveniment, din care reuniunea de cântare 
„C. Porumbescu” îşi atribue, cu drept cuvânt, un punct de me- 
rit, e faptul că, în acest an, împlinindu-se 25 de ani dela moartea 
lui C. Porumbescu, la ținut să-și comemoreze patronul, prin ser- 
bări ad-hoc, cuprinzând procesiunea la mormântul dela Stupca 


1).Vezi : Raportul anuni al reuniunii de cântare C. Porumbescu pe anul 1908. 


www.dacoromanica.ro 


445 


şi serbările alcătuite de toate societățile musicale din ţară 1). Fru- 
moasele rezultate obținute, în cursul anilor, dela înfiinţare, reuni. 
unea de cântare, ,C. Porumbescu” păşeşte hotărât în al şaptelea 
an de existenţă şi cu tendinţi continue de progres. 

Conform cu prevederile statutului, la 31 lan. 1909, ea ale- 
podra comitetul, de fapt nu era decât o modificare, prin in- 
trarea lui Octavian Sealat, Laurenţiu Tomoiagă, de asemenea în 
locul dirigintelui Schluter, transferat la Cernăuţi, e angajat pro- 
fesorul August Karnet, iar ca preşedinte pe dr. Cornel Chiseliţă. 
In acest an, cu corul mixt de 47 membrii, şi împreună cu musica 
instrumentală de cameră, dă în total 9 producţiuni musicale, în 
cari, pe lângă autorii menţionaţi mai sus, figurează C. Dimitriu, 
G. Şorban, Juarez Movilă, A. Sequens, Strauss, etc. 

Cea mai însemnată manifestare a societăţii, din acest an, 
a fost hotărârea luată de a tipări operile lui €C. Porumbescu, lucrul 
s'a înfăptuit, prima broşură cu opt piese corale mixte şi bărbă- 
teşti a și apărut. 2). 

In cursul anilor următori, reuniunea şi-a îndeplinit cu pri- 
sosință obligaţiile statutare, şi, ca o instituţie culturală, mai cu 
seamă, pentru deșteptarea simţirii naţionale, în pătura de jos, 
societatea s'a folosit de orice prilej pentru a-și îndeplini misiunea. 
In prezent reuniunea de cântare „C. Porumbescu” îşi continuă 
opera pentru care a fost creată, şi, întru cât, astăzi, ea se află 
sub auspiciile fundaţiunii „Principele Carol” misiunea ei, deşi mai 
mare, e însă cu mai mulți sorţi de isbândă, graţie însuileţirei şi 
conştiinţei româneşti de valoarea cântecului în cultura naţională. 


ALTE ASOCIAŢIUNI MUSICALE. 


Pe lângă aceste organizaţii de cultură artistică, în Cernăuţi 
la 4 Ianuarie 1884, se înfiinţează societatea „Academia ortodoxă”, 
cu scopul de ase perfecționa reciproc, între membrii ei, pe terenul 
literar, retoric, declamatoric și musical-bisericesc. La 23 Decemvrie 
1884, se alege, comitetul definitiv sub preşidenţia lui Gh. Şandru, 
când societatea se produce cu producţiuni literar-retoric-musicale. 

De aci înainte, această societate, dă, anual, două până la 
patru concerte în provincie. In activitatea ei săptămânală, soc. 
„Academia ortodoxă” se evidenţiază cu exerciţiile ei musicale, 
cari se ţin de două ori pe săptămână, când se exercită piese bise- 
riceşti și lumești. Societatea „Academia ortodoxă” a litografiat, 
pe spesele ei, multă musică corală pentru răspândirea musicei biseri- 
ceşti ; parte din aceste coruri s'au vândut, parte s'au dăruit reuni- 
unilor de cântare, înfiinţate atât în Bucovina cât şi în vechiul regat. 

In Suceava, sub preşidenţia preotului M. Sârbul, se înfiin- 
ţează societatea „„Insoţirea orășenilor din Suceava”, cu scopuri 


1) Vezi: Capitolul „C. Porumbescu”. 
2) Vezi: Idem. 


www.dacoromanica.ro 


446 


materiale, având şi menirea de instrucţiuni culturale ca : biblio- 
teci, coruri şi concerte. 

Tot în Suceava, pe la 1892, există o organizaţie musicală- 
corală formată din elevii cursului superior ai liceului, condusă, 
succesiv de Dionisie Ursuleac, Neculai Prelici, şi George Preliei, 
actualul preşedinte al societ. „Răsunetul Carpaţilor” din Câm- 
pulungul moldovenesc. 

Din acest ansamblu au făcut parte Agupie George, Polonie 
Aurel, Ionescu Iv. Mihai, actual profesor la școala superioară de 
comerţ din Iaşi, Leonida Bodnăreseu, Antonovici Emanoil, Baciu 
Alex., Gherman Atanasie, Prelici Eusebie, Cotlureiue Neculai (Nec- 
tarie), actualul mitropolit al Bucovinei, Popovici D. şi Avram Ioan.. 

La RĂDĂUȚI, societatea „clubul român” dacă ma avut 
posibilitatea să-și creeze manifestări proprii de artă musicală, 
şa evidenţiat, cel puţin, prin încurajări și susținerea oricărei 
întreprinderi artistice ca, bună oară, concertele primadonei Irena 
de Vladaia, baritonul N. Corfeseu, tenorul Ștefănescu Spiru, Ghim- 
peţeanu bariton, mandolinistul Simioneseu-Simicel, concertele 
societăţii „Armonia” din Cernăuţi, corul orășenilor din Rădăuţi. 
şi convenirile cu târafuri de lăutari, în cari se asculta, mai cu 
seamă, cântecul naţional. 

La CÂMPU-LUNGUL Bucovinei, încă din anul 1896 există 
societatea culturală „„Rarăul”, care, având un ansamblu coral 
mixt afiliat, cultivă musica laică şi religioasă sub conducerea 
fostului judecător Vietor Vasilescu. Imprejurări nevoite împiedică 
însă activitatea și progresul acestei societăţi, determinând astfel, 
pentru multă vreme, o lâncezeală în mișcarea culturală a aces- 
tui centru bucovinean. 

„Mai târziu, câţiva ani înainte de marele război al lumii, o 
serie de intelectuali ai oraşului sub conducerea musicală succe- 
sivă, a directorului liceului, Diaconoviei, profesorii Dr. Ilarie Ve- 
renea şi Emilian Vasilovsehi, se întrunesc şi pun primele baze a 
actualei societăţi filarmonice „Răsunetul Carpaţilor” din Câm- 
pulung. După război această acţiune de cultură românească a 
fost întărită pe noi baze statuare şi garanţii de trăinicie, prin 
comitetul acestei societăţi, format din suflete entuziaste şi dor- 
nice de a prevala simţul românesc de patrie şi neam, față de 
credința opusă a minorităţii târgului, 

Insufleţirea societăţii ‚Răsunetul Carpaţilor” s'a dovedit 
pe deplin, în lupta culturală întreprinsă dela 1922 încoace. So- 
cietatea filarmonică cu conducătoili ei, preotul și profesorul 
George Prelici şi muncitorul entuziast Aurel Stipor, prin con- 
certele, şezătorile, şi diferitele serbări au căutat a influenţa și 
înălța sentimentele asistenţei în spirit naţional şi patriotic; iar 
veniturile acestor întreprinderi de artă românească, au servit, 
în mare parte, ca ajutor instituţiunilor de cultură, de educaţie 
şi de caritate publică. 


www.dacoromanica.ro 


CAP. II. 


ASTORICUL MUSICAL AL BUCOVINEI DUPĂ MEMORIILE 
LUI LEON CAVALER DE GOIAN. 


escendent dintr'o veche familie moldovenească Leon, cav. 

À de Goian, se naşte, la moşia părintească în satul Jadova, 
jud. Strojineț, la 12 Fevruarie 1843. Incă din primii ani ai 
copilăriei instinctul său musical presa, cu persistență, asupra 
desvoltării talentului său precoce. 

In memoriile sale autografe, aflate în arhiva societăţii 
musicale „Ciprian Porumbescu” din Suceava 1), Leon Goian, po- 
vestește, în amănunțime, impresia, de deosebită admirație ce 
o impusese părinţilor săi, când pe o vioară a sa rudimentară, fa- 
bricaţia unui țăran din satul său 2), își execută prima sa inspi- 
rație melodică. Părintele său, determinat de această neașteptată 
manifestare şi apreciindu-i talentul îl încredință, pe rând şi pe 
măsura progresului său teoretic-practic, între anii 1850—1892, 
profesorilor Lukasieviei, MKonopacek, 1852—1854, Gold, şeful 
musicei militare din Cernăuţi, Kviateovsehi, primul violonist al 
capelei „Contele Coronim” şi Enrie Posehel 1857—1859. 

Influențat, într'o largă măsură, și de musicalitatea truba- 
durului bucovinean Moş Neculai Picu 5), dela care a deprins sim- 
ţirea moldovenească în execuţia reală a doinii şi căruia, în memo- 
riile sale, îi consacră pagini de fericite amintiri, Leon Goian, în 
studiile sale, zi cu zi, îşi desăvârşea dispoziţiile artistice, mai 
-cu seamă, când în anul 1854 fu destul de apt să acționeze, 
într'un ansamblu orchestral, cu o simfonie de Haydn. 

Alături de colegii săi musicali, distinsul musician Mieuli, 
alături de violonistul Gheorghe Bucşineseu şi ajutat de puterea 
didactică a profesorului său de vioară, Francise Pauer €), pianist, 
violonist, organizator de quartete pentru musică de cameră, 
Leon Goian devine un element apreciat şi mult căutat în toate 
întreprinderile de natură artistică. 


1) Prin graţia distinsului profesor Victor Morariu dela liceul „Ştefan cel 
Mare” din Suceava și secretar al soc. musicale „C. Porumbescu”, am putut luà 
cunoştinţă de conţinutul acestor memorii. 

2) Victor Goian, în cursul memoriilor sale mai pomenește și de agricultorul 
Cernăuțeanu din satul Cnostâna, un ţăran foarte talentat la fabricarea viorilor. 

3) Vezi capit. „Lăutarii”. 

4) Probalul din vechea familie de componenți din- Viena în frunte cu 
Ernest Pauer. Vezi H Riemann, 765. 


www.dacoromanica.ro 


448 


La 1859, un curent musical bine pronunţat în Cernăuţi, 
încurajă pe unii să stărue la înființarea unei asociații musicale, 
care fu pusă sub preşidenţia lui Jacob cavaler de Miculi, fratele 
celebrului Carol Miculi — elev al lui Chopin şi, mai târziu, di- 
rector al asociaţiei musicale din Lemberg. Această asociaţie tin- 
dea ca, prin musică, să înfăptuiască unitatea sufletească a mo- 
saicului de credinţi şi de neamuri, ce dela răpirea Bucovinei pă- 
trunsese, prin colonii compacte, în Cernăuţi, Suceava și cele- 
lalte orâşe ale Bucovinei. 

In această primă asociaţie, musicalitatea lui Leon Goian, 
deși în prima fază a adolescenţei, impusese destulă garanție co- 
părtaşilor săi musicali, pentru ca, din primele manifestări, a- 
ceastă asociaţie, să-și asigure trăinicia. 

Deşi pătruns de cel mai nobil simţ al artei, cu tendinţa 
de a înlătura resentimentele din mosaicul de nații, totuşi a- 
mare de cepţii i-au înfăşurat sufletul; povestirea lui Goian 
încadrează faptul până la ce grad ajunsese ura între oameni. 
Mânat de dorul cântecului şi de simţul respectului față de re. 
prezentanţii culturii, nu refuza nici un îndemn la diferitele săr- 
bători familiare. 

Aşa, găsise de cuviinţă ca, din simpatie, să manifesteze, cu 
o serenadă în quartet, în onoarea preotului cooperator, Alexius 
Zaelinsehi, un ruteano-fil convins. Acesta încântat de această 
spontană pornire musicală, invită pe cântăreţi la un dineu, şi 
în toiul entuziasmului, ţine o cuvântare, terminând, în limba 
rusă, cu cuvintele: „noi, cu toții, trebue să ne unim, căci avem 
de luptat în contra polonilor, nemților şi a românilor”. 

„Aceste cuvinte zice Goian în memoriile sale —m'au de- 
primat, în aşa grad, că, mi-a fost ruşine de manifestaţia ce i-o fă- 
cusem şi de serenada corală ce o derijasem în onoarea acestui om; 
Aşa de impresionantă ne-a fost această împrejurare, nouă tinerilor 
cari mai frequentam încă şcoala, nouă cari, nici când, nu pam 
vre-o deosebire între naţionalităţi atât timp căt însuşi iubitul nostru 
profesor, Aron Pumnul, un român convins, nu ne-a atins cândva 
chestiumea naționalităților. Impresia acestor cuvinte mi-a rămas, 
loală viaţa, în minte”. 

In anul 1861, Goian, după ce-şi termină studiile liceale, cu 
o considerabilă practică musicală, plecă la Viena. Aci, anii de 
student al facultăţii de drept şi al Conservatorului din Viena îi 
petrecu, până la anul 1866, în apropierea colegială a lui lancu 
eav. de Zotta, Alecu Boţian din laşi, englezul Baillou şi vienezul 
Theodor Helm 2) pianist. In cursul celor cinci ani de studii în 
cetatea culturii austriace, Goian, avu prilejul să-şi apropie, 
spre cultura sa, atâtea cunoştinți musicale, profită de orice îm- 


1) Theodor Heim, originar vienez. Unul din cei mai de seamă critici ai Vieniit 
A scris Studii critice asupra operii lui Beethoven, 


www.dacoromanica.ro 


449 


prejurare artistică, opere, concerte vocale şi instrumentale, cari, 
în activitatea sa de musician-diletant, aveau să-i servească 
drept pildă mai cu seamă. în interpretările musicale de ansamblu 
orchestral. 

Reîntors în Cernăuţi la 1866, Leon eav. de Goian, reînoeşte 
cunoștința cu prietenul din copilărie Emanuel Rosenţvaig, fostul 
preşedinte al societății musicale din Cernăuţi, cu care, elev de 
liceu fiind, cântase duete şi cu care, acum, e întroduș în socie- 
tatea musicală derijată de fostul său profesor Franeisk Pauer. 
Aci cunoaşte pe organistul şi poliinstrumentistul Iosif Zvo- 
nicek, pe Lederer Iacob Wilhelm şi celistul Foghel, iar la violă 
pe fostul său profesor Bozdeeh şi Adalbert Ilrimaly 1). In acest 
ansamblu instrumental, Leon Goian, cântă împreună cu prietenii 
săi musicali până la 1885. 

La început, studiile acestei societăţi se făceau în sala de şe- 
dință a primăriei din Cernăuţi, apoi, mai pe urmă, la otelul Bel- 
vue. Orchestra era formată, pe lângă cunoscătorii musicali vârst- 
nici, şi din elevii şcoalei de musică existentă încă din anul 1862 
şi condusă, succesiv, de Zvonieeel, Pauer şi Suek 2). De obicei, în 
acest ansamblu, elevii cântau violina a Il-a; la examenele, de 
fine de an ale şcoalei, pe lângă producţiuni de violină-solo, ultimul 
număr, al programului, conţinea o simfonie de Haydn sau Mozart, 
în care elevii cântau violina I, iar cei mai vârstnici, diletanţii, 
violina a II-a și alte instrumente; între aceşti diletanţi se remar- 
case flautistul Carol Bayer, care arățase preferinţă pentru contra- 
bas, pe care-l mânuia cu o vădită dexteritate, ca şi administra- 
torul financiar Lederer care-și adora timpanul. 

In expunerea care tratează despre această societate peniru 
protecția artelor în Bucovina, lucrare alcătuită şi tipărită în 1902, 
de Dr. Norst, cu prilejul jubileului de 40 de ani dela înfiinţarea 
ei, se vorbeşte, pe larg, de activitatea şi interesul ce, această so- 
cietate, desfășurase pentru progresul artelor în Bucovina. 

Paralel cu această societate din Cernăuţi, Leon Goian 
dă fiinţă, în iarna anilor 1866—67, unui quartet de coarde cu 
caracter permanent, în care, cu colaborarea lui Arnold Auster 
şi Zvoniecek cello, se executa, de preferinţă, musică de cameră din 
I. Haydn, Mozart, etc. 

In aceiaşi vreme, în hotelul ,,Vulturul negru” din Cernăuţi 
directorul în dietă şi distinsul celist-diletant, Foghel, adună în 


1) Hrimaly Adalbert, compositor şi şei "de orchestră, originar din Pilsen. 
Născ. îm Iulie 1842 şi mort la Viena 1908. După ce-şi face studiile la conservatoru- 
din Praga, fiind un excelent violonist devine şei de orchestră la Göteborg, la tea- 
trul naţional şi cel german din Praga, 1868 — 1873; la 1874 vine la Cernăuţi 
unde conduce şcoala societăţii de musică. Autorul operilor „Prinţul vesel” şi 
„Svanda Dudak”. . 

2) Suek Vasa, de or'gină ceh; Kladno-Boemia, n. 1851 celebru şei de 
orchestra la Kiev, Moscova. Charkov, autorul operii Lesnoi Car. s'’mfonic ; etc- 


Mihail Gr Poslugnicu — Istoria Musicei la Români 29 


www.dacoromanica.ro 


450 


fiecare Duminecă mai mulți instrumentiști diletanți cu nelip- 
situl L. Goian, cu cari, câte trei ore neîntrerupte, se cântau din 
Haydn, Mozart şi Beethoven. Foghel era un pasionat meloman, 
execuția pe cello-ul său, mai cu seamă, în Adagio, era de o 
netăgăduită interpretare aleasă, cânta cu atâta entuziasm încât 
fața i se congestiona până la lacrimi. 

Tot în acest cerc musical se distingea diletantul Zvonicek, 
celistul dr. Iulius Morvitzer, în casa căruia se făcea musică cla- 
sică, Împreună cu soția sa, o distinsă pianistă, elevă a lui Carol 
Miculi, şi pianistul Carol Zvierskovsehi, distins prin concertele 
sale date, în Cernăuţi, în 1867, cu colaborarea violonistului-vir- 
tuos Gustav Frimen. 

Leon Goian, continuând cu schițarea istorică a miş- 
cării musicale din Bucovina, spune că, în anul 1867, aflându-se 
Ja Suceava, și asistând la o repetiţie a societăţii musicale din 
acest oraş, văzù între celiştii orchestrei un băețel ca de 12 ani, 
cântând şi el pe un cello minuscul; era Vasile Duzincheviei, dis- 
tinsul jurisconsult de mai târziu, care, în cultura musicală a pro- 
vinciei moldoveneşti, îndeplini un însemnat rol. De mic copil 
«deprinsese a cânta din ghitară, pe care o părăsi îndată ce, în vara 
anului 1867, asistă la Concertul celistului virtuos Supanosehi. 
Vibrarea pătrunzătoare a corzilor, cu sunetele asemănătoare vocii 
omeneşti, îl impresionară adânc. Cu acest prilej, fu încredinţat, 
de părinţi, musicianului Zvonieeek, care, singur, îi fabrică un 
cello de mărimea trebuitoare. Numai într'un singur an de studii 
practice, Zvoniceck afirmă că, elevul, îl întrecuse. Alături 
de studiile sale juridice, Vasile Duzinchevici, numai prin o mu- 
sicalitate auto-didactică deveni un virtuos. In societatea musicală 
suceveană se distingea de asemenea violoniştii Clement și Morvitzer. 

Tot în acelaș timp, în anul 1868, se afla în Suceava și 
colegul său de studii Ştefan Nosieviei 1) ,care poseda un ansamblu 
vocal bine instruit. Concomitent cu activitatea musicală a lui 
Nosievici, Leon Goian, înfiinţează, în 1879, societatea filarmonică 
şi, ca primă manifestare artistica, alcătuește un quartet de 
coarde care, luând desvoltare, din ce în ce, deveni. în scurtă 
vreme, un respectabil ansamblu orchesrtal. Sub această formă, 
societatea îşi alcătui comitetul de conducere, în frunte cu 
Leon Goian, care era și şeful orchestrei. Progresele erau vădite, 
mai cu seamă, prin înființarea şcoalei de musică şi a con- 
certelor, cari s'au perindat în cursul acestui an. In anul fatal 
1870, prin moartea lui Nosieviei, dispare şi opera sa musicală 
şi se desființează și creaţia lui L. Goian. Elementele, rămase 
de pe urma disolvării acestor instituțiuni musicale, au mai 
continuat, în mod isolat, se-şi manifeste musicalitatea până 
târziu, peste mulţi ani, când, împreună cu alţi entuziaști pentru 


1) Vezi capit. respectiv „Ştefan Nosievici. 


www.dacoromanica.ro 


45t 


artă, înfiinţează în Suceava, societatea „Ciprian Porum- 
bescu”. 

Leon cav. de Goian însă, la 1874, se stabileşte la” Cernăuţi. 
Aci, la această dată, nu era nici o mișcare, nici o viață artistică, 
ci doar, în casa lui Vietor Korn, se întâlneau, din când în când, 
membrii familiei musicale Flondor împreună cu Victor baron de 
Stâreea, distins pianist şi adorator al lui I. Brahms, și șeful de 
musică Adalbert Hrimaly :), unde se cânta clasicismul operilor 
lui Haydn, Mozart, ete. Cu colaborarea acestui din urmă se în- 
fiinţează, imediat, un quartet de coarde, în care se prinsese vio- 
loniştii Goian și Kofler și celistul Vasile Duzincheviei. Ținând 
seama de virtuositatea acestor artiști diletanţijcât şi de dorul 
lor de a munci pe terenul artei, alcătuirea lor musicală con- 
stituia adevărata artă, faima căreia mersese pe întregul întins 
al Bucovinei. 

Aceasta, mai cu seamă, datorită îndrumătorului acestei 
asociaţii, Victor Baron de Stârcea, o personalitate distinsă, foarte 
cult, mult gust artistic şi musicant entuziast. Sub preşidenţia 
sa de 11 ani, 1874—1885, asociaţia luă o mare desvoltare artistică 
iar seratele musico-literare din casa sa devenise adevărate eve- 
nimente. La 14 Decemvrie 1874, această organizaţie musicală, 
dă o serată cu concursul lui Carol de Miculi 2), având în program 
un quintet cu piano de Rob. Schumann. 

Mulțumită interpretării ireproșabile a musicianilor diletanţi : 
Victor Stâreea, Severin Warteresievici, Dr. Korn, Elena Flondor, 
D-na Zaiţ, Mina Rotenberg şi alţii, o serie de concerte cu mult 
succes au mai continuat. Studiile se făceau în casele lui Stârcea, 
da, mai cu preferinţă, în casele lui Gh. Flondor, unde cele 
trei fiice ale sale, Elena şi Ştefania pianiste şi Catinea Flondor 
o vestită cântăreaţă alto, făceau ca, întâlnirea musicală, să fie 
mai atractivă prin varietatea producerilor musicale, voci şi 
instrumente. 

In anul utmător, 1875, odată cu instalarea în Cernăuţi a 
reg. 41 infanterie, musica militară contribui, într'o largă măsură, 
la susţinerea societății musicale de sub conducerea lui Adalbert 
Hrimaly. Timp de 10 ani, până în anul 1885, ea organizase 


1) Vezi nota referitoare din acest capitol. 

2) In o scrisoare adresată lui Gh. Barițiu, din Botoșani la 14 Noemvrie 1851, 
iată ce spune Al. Hurmuzachi, despre Carol Miculi: „Dacă aţi ales, în anu 
trecut, pe la Iunie sau Iulie, în ,.Bucovina”, un articol al meu despre concertul lui 
Miculi și colecţiunea făcută de el, vă puteţi acum încredința, din alăturatul cântec, 
că am scris adevărul. Pân'acum, acest rar talent au transcris, sub nemijlocita asis- 
tenţă şi înboldire a mea şi a surorii inele Săfticăi, după esecutarea celor mai bunt 
lăutari ce i-am adus din toate ţările, mai bine de 36 de cântece naţionale, din cele 
mai frumoase, care curând se vor trimite la Lipsca. De nu asistam eu și soră mea, 
dânsul fiind cam leneș, nu compunea nici trei cântece. Dar aşa, având aspră ese- 
cuţie în spate, nau avut ce face. Adio”. Vezi: Corespondenţa fam. Hurmuzachi 
cu Gh. Barițiu, p. 93 94 de prof. N. Bănescu dela universitatea din Cluj 


www.dacoromanica.ro 


452 


peste 20 concerte vocale şi instrumentale, în cari s'au produs 
cele mai de valoare elemente, ca apreciatul flautist, bătrânul 
Gheorghe Flondor, un entuziast diletant musical, foarte între- 
prinzător în orice pornire cu caracter musical şi un adorator al 
operilor lui Beethoven, producându-se chiar, în concertul din 
Maiu 1876, cu o serenadă pentru flaut a compositorului de cele- 
britate mondială. Gh. Flondor era un pasionat colector de in- 
strumente musicale preţioase, era posesorul unei vioare originale 
de Guarneri din 1702. Ca omagiu de sinceră admiraţie pentru 
conducătorul artistic Ilrimaly, Flondor îi oferi un Stradivarius 
original, iar societăţii filarmonice îi oferi un cello de Carlo Ber- 
ghonzi. 

Printre producţiunile musicale, ale acestei societăţi, se mai 
menţionează Concertul din 12 Octomvrie 1882, la care s'au exe- 
cutat composiţiile pentru cor şi orchestră de Eusebie Mandicev- 
schi, sub conducerea autorului. 


Paralel cu activitatea artistică a societăţii filarmonice, se 
înfiinţează la Cernăuţi, în lunie 1881, societatea musicală ro- 
mână Armonia” având ca scop, cultivarea și răspândirea 
musicei naţionale. Primul președinte al tinerii societăţi a fost 
ales Leon Goian, care a funcţionat până în anul 1885, data trans- 
ferării sale la Suceava. Desvoltarea artistică, a acestei orga- 
nizări româneşti, a mers cu temei şi bine, căci, după unsprezece 
luni de muncă asiduă, îşi anunţă primul concert care a şi avut 
loc la 2 Aprilie 1882, după următorul program : 


„ARMONIA 


Sooletata pentru Cultivarea şi Respândirea Musical naționale din Bucovina 
e 








SALA SOCIETĂȚII FILARMONICE 
Luni, într'al 2. Aprilie 1882 


I-mul CONCERTU DE INAUGURARE 


cu concursul benevol al d-rel Eugenia Tomiucu, a d-lui A, 
Hrimaly, directoriu al Societăţii tilarmonice, şi a d-lor B. de 
Duzinkiewicz şi O. Wilhelm. 


Dirigentul artistic al Societăţii, d-l H. Hörner 
Vioara i-a d-i A. Hrimaly. Vioara Il-a d-l L. Cav. de Goianu, 


Viola d-i H. Horner, Cello d-i B. de Duzinkiewicz, Contrabasso 
d-i O. Wilhelm. Piano d-ra E. Tomiucu. 


www.dacoromanica.ro 


453 
PROGRAMU: 


DEVISA : „,Unifi să fim în cântece 
Uniti în Dumnezeu“. 


1) Ursila mea, poesie de V. Alexandri, compus pentru choru 
bărbătesc de M. Gh. Ştefănescu, profesoriu al Conservatoriului 
din Bucureşti; 

2) Concertu în A-mol, de W. N. Hummel; pentru piano cu a- 
companiarea de două viore, viola, cello şi contrabasso ; 

3) Cucuruzu cu frunza "n sus, cântecu poporal compus pen- 
tru patru voci bărbăteşti de W. Humpel, profesoriu în Iaşi. Te- 
noru I Dr. G. Popeseul, Tenoru II M. Grigoroviei, Basu I T. cav. 
de Flondoru, Basu II A. Isecescu; 

4) Noaptea, coru bărbătescu compus de Fr. Schubert ; 

5) Quartetu pentru instrumente de arcuşu, compusu de A. 
Hrimaly ; 

6) Cântecul gintei latine, poesie de Vasile Alexandri, compusă 
pentru choru unisono de Marchetti, arangiat pentru choru băr- 
bătescu cu acompaniare de piano cu patru mâni de C. Porumbe- 
seu, profesoriu de musică la gimnaziul din Braşovu. 

Logea 6 fl. ; stalul I 1 fl. 50 cr. ; stalul II 1 fl. ; intrarea 50 cr. 
studenţi şi militari 30 cr. 


Inceputul la 71⁄2 ore seara precis. 


Succesul a fost desăvârşit, în special s'a distins D-ra Eugenia 
Tomiue şi musicianul Hrimaly, care, cu quartetul său de coarde, 
a executat variațiuni pe o temă melodică dată de Goian. De aci 
înainte, noua organizare musicală românească, dă prilej ca, ta- 
lentele musicale româneşti, să-și poată reda în public, composi- 
ţiile lor, cu mai multă ușurință ; iar musica naţională să fie pusă 
în valoare, printr'un elan artistic, emanat din simţul românesc 
al membrilor societăţii „,„Armonia”. 


Tânărul compositor român Tudor cavaler de Flondor, fiul ma- 
relui proprietar Flondor din Strojineţ, compune opereta în trei 
acte, Baba Hârca, pe motive melodice proprii dar cu caracterul 
naţional, de asemenea şi operile Noapte de Sf. Gheorghe şi Moș 
Ciocârlan, cu libret de Tem. Bocancea 1). 

A scris corurile : °) Cântul marinarilor, Lăcrămioarele, Vio- 
relele, Cântul vânătoresc ; 


1) Vezi: Enciclopedia română, anul III, p. 188. 

2) Vezi: Capit.— „Mişcarea musicală prin asociaţii artistice în Bucovina” 
şi Ist. lit. rom. din Bucovina de Const. Loghin. 

Vezi opera musicală a lui T. câv. de Flondor din acest volum. 


www.dacoromanica.ro 


454 


Alături de artiştii diletanţi ai societ. „Armonia” cari intre- 
pretau rolurile din operile menţionate, Tudor Flondor juca tot- 
deauna rolul principal, evidenţiindu-se, în acest mod, şi ca un 
desăvârşit actor şi cântăreţ. Moare la 27 Sept. 1909 la Schlach- 
tensee-Germania. 


După cum se vede din cele relatate, mişcarea musicală ro- 
mânească din Bucovina, presintă, culturalmente, o netăgăduită 
valoare pentru trecutul ei artistic musical. De aceia memoriile 
musicale autografe ale lui Leon cav. de Goian, acest însufleţit 
meloman, stâns din viaţă la 16 Oct. 1911, presintă un nepreţuit. 
dar testamentar, oferit, „Reuniunii de cântări Ciprian Porum- 
bescu” din Suceava. Pe lângă aceste memorii a mai lăsat, aceleaş 
societăţi, biblioteca şi instrumentele sale musicale, precum și 
diferite carnete manuscrise. 


www.dacoromanica.ro 


CAP. III. 


JOGRAFIA ŞI OPERA MUSICALĂ A COMPOSITORILOR 
BUCOVINENI DIN EPOCA RENAȘTERII. 


CIPRIAN PORUMBESCU, 


2. i = i sein 
eniul musical se naște; fără însă, un mediu prielnic de 
<Q desvoltare şi progres, rămâne necunoscut, se pierde în 
marea massă. 

y Românii bucovineni au dat genii în toate ramurile acti- 
vității lor, datorit faptului că, la timp, din copilărie, educa- 
torii le-au apreciat, conştient, dispozițiunile fireşti, în anumitele 
lor direcţii artistice sau ştiinţifice. 

Dacă preotul Iraclie Porumbescu, tatăl musicianului, şi-a 
desvoltat musicalitatea în sens bisericesc, ş'apoi mai târziu, în 
sens laic, e faptul că, Iraelie, numai de 5 ani fiind, arhimandritul 
Ghenadie Platenchi, egumenul mânăstirii Putna, recunoscând, 
în băețașul pălimarului Atanase din Suceviţa 2), un pronunțat 
talent musical, îl ia din braţele mamei sale Varvara, și-l încredin- 
ţează unui psalt din Moldova, la care învaţă „azbuchiile” şi no- 
tele greceşti de psaltichie, după cum însăș Iraelic zice, „mă învăța 
dară cu mult greu, chin şi vai, psaltichia. Dar, mai departe, în 
memoriile sale, tot Iraclie zice : 

„Mă iubea bătrânul aehimandrit, poate şi de aceia, că irecusem 
cam curând peste greul slovenirii cu buchi la celire şi peste sume- 
denia de chendime, Iporoi-uri şi Ipsili-uri 1... Cu şese ani cântlam 
deja în biserică, începând treptiş dela ţinerea isonului când cântau 


călugării şi ajungând la axion, carele îl cântam înaintea icoanei 
Maicii Domnului ?). 


„Aveam talentul la cântare şi cu şaple ani am cântat în biserica 
mânăstirii Putina un axion pe psaltichie, atât de bine, că boerul 
Roznovan, cel bătrân, care venise la Putna să se închine la mor- 


mântul lui Ștefan Vodă, auzind cântarea mea, a unui băiat, îmi 
dete şase galbeni” 3). 


1) Aci s'a născut Iraclie la 9: Martie 1823 


2) Vezi: Schița biografică a lui Iraclie Porumbescu de Leonida Bodnărescu, 
„partea I, pag. 5, 85. 
3) Vezi: Idem, pag. 97. 


www.dacoromanica.ro 


456 


Intre anii 1841—1843, la Lemberg, fiind în clasa VI-a de 
liceu, ca să-şi câştige existenţa, ocupă funcțiunea de dascăl la 
biserica ortodoxă 1). După terminarea studiilor filosofice (cl. VII 
şi VIII), la 1847, Iraelie Porumbescu, călători prin munţi, pe la 
ţară, adună cântece şi poezii poporale pentru colegul şi contipo- 
ranul său, Vasile Alexandri. 

Intr'o seară a luat Vasile Alexandri pe Iraclie cu sine la plim- 
bare şi, după cum vedem din amintirile acestuia, i-a zis, între 
altele, şi acestea : Cearcă, caută, ascultă şi întreabă de iradiţii între 
poporul, din care eşli, şi, mai ales, în care ca preot vei trăi. Tot din 
ce în ce mai mult te vei îndulci de mărgărilarele prețioase şi încânlă- 
toare ce le are poporul nostru, strânse la sânul său şi acele mărgă- 
ritare preţioase şi înir'adevăr fermecătoare sânt poezia neamului 
românesc. Cel mai scurt cântec, cea mai mică poveste, să nu o ba- 
galelizezi, să nu o ignorezi, ci să o scrii: Ele sânt ori frânluri din 
întreguri mai mari, ori conțin aşa în sine un întreg sintetic, pe care 
analilicul le va desfăşura şi deslega. 

Atrasă odată atenţia lui Iraelie asupra acestui tezaur, 
a devenit cel mai fervent cultivator al avutului naţional, 
ce trăia ascuns în popor şi sub această influenţă a crescut 
şi compositorul Ciprian Porumbescu. Nu ferindu-se de fru- 
moasele melodii din popor, ci adunându-le şi cultivându-le 
cu tot dinadinsul. 

Fiind Iraclie bun cântăreţ şi dispunând de un mare reper- 
toriu de cântece populare, culese prin văile şi munţii Bucovinei, 
a crescut tânărul Ciprian în aceste accente dulci ale melodiilor 
naționale din cea mai fragedă copilăric. Direcţia, în care a 
pornit desvoltarea artistică a lui Ciprian, i-a fost dată deja 
din casa părintească, care răsuna de suspinul codrilor, jalea 
văilor şi şopotul isvoarelor, închegate în melodiile poporului 
nostru 2). 

In acelaş an, Iraelie, intră în seminarul diecesan din Cernăuţi, 
aducând aice, cu sine, cântece naționale, pe cari, fiind cântăreț 
foarte bun, cu drag le cânta dimpreună cu bunii săi colegi. De aici 
înainte începură a se cânta cântece naţionale pe la petrecerile 
preoţeşti, nu numai de către lăutari, dar şi de către aluminii se- 
minariști. In seminar rămase Iraelie patru ani, adică dela 1846— 
1850, acest timp, pe lângă că compunea singur melodii frumoase, 
se încerca şi în scrierea de poezii 2). 

Leonida Bodnăreseu, în „Biografia Jui Iraclie Porumbescu” 
reflectând asupra valorii poetice a poeziei „Lui Iancu” de Iraclie 
spune : „După părerea mea, este poezioara aceasta, şi ca fond şi 


1) Vezi: partea I, pag. 6. 

2) Vezi: Cipr. Porumbescu de Dr. Val. Branişte, pag. 25. 

3) Vezi: Schiţă biografică a lui Iraclie Porumbescu de Leonida Bodnărescu, 
portret I, pas. 7. 


www.dacoromanica.ro 


457 


cu formă, atât de desăvârşită şi, pe lângă aceasta, melodia ei aşa de 
frumoasă şi înveselitoare, încă! merită a fi celilă de toţi cu mare 
alențiune, mai ales unde ştiu că, Iraclie Porumbescu, autorul 
poeziei, e, tot odală, şi componistul acestei melodii îru- 
moase” !). 

Iar despre poezia „Imnul şcoalei”, spune: ,,Poezia aceasta 
era pusă în note tot de Iraclie Porumbescu şi cântată de elevii dela 
şcoala poporală din Frătăuţul-Nou. 

Afară de poeziile publicate, Iraelie a mai scris „Imnul fes- 
tiv” sau Cântecul sărbătoresc „Ramuri de oliv uniţi”, împreună 
cu melodia lui, în cor. 
Despre această] poezie, 
spune IL. Bodnăreseu: 
imi aduc aminte că am 
cântal-o şi eu odată cu 
colegii mei, în casa re- 
pausalului şi neuitalului 
meu profesor, Ștefan Șie- 
fureac”. 

Iraelie Porumbescu 
şi soţia sa Emilia, din 
cei nouă copii, pe cari îi 
aduseseră la viaţă, ră 
maseră numai cu trei — 
doi fii Ştefan şi Ciprian 
şi fiica lor Mărioara. — 
Stefan era şi el talentat, 
colegul său, preotul, de 
mai târziu, Const. Mo- 
rariu, spune că, pe când 
ca elev al liceului din 
Suceava, cânta în corul 
bisericii Sf. Ioan, pro- 
fesorul de cântare, Şte- 
fan Nosievici, îl avea 
drag pe Ştefan pentru 
glasul lui ales şi îl gogolea ca pe un copil 2). 

Iată ce spune d-na Marioara Raţiu, născ. Porumbescu : 

„Toată familia noastră a fost musicală, fiecare căuta să-şi 
exprime, în diferite forme, simţul musical. Tatăl meu, în tinerețe, 
«cânta flautul şi avea o voce admirabilă. Mama mea cea iubită avea 
„auz musical, prindea orice melodie şi cânta din gură foarte frumos. 
Ştefan era autodidact la toate instrumentele — mai mult piano şi 
poce — avea un tenor admirabil, cânta din gură şi se acompania 





Ciprian, Ştefan şi Marioara Porumbescu. 





1) Vezi: „Ieraclie Porumbescu” de L. Bodnărescu. 
2) Vezi: Biografia lui Ciprian Porumbescu de Preotul Constantin Morariu. 


www.dacoromanica.ro 


458 


singur la piano. De multe ori acompania după ureche pe fratele lui, 
Ciprian”. 

De altfel, concomitent cu educaţia culturală și musicală a. 
fraţilor Ştefan și Ciprian, sora lor Marioara, încă dela vârsta de- 
şapte ani, luă cu bătrânul pianist şi organist Valentin, lecţii de 
piano la Suceava, pe cari le-a continuat la Cernăuţi cu vestita 
Hedviga Piontkovshi 1) apoi la Braşov cu Geyfacy. Ceeace i-a 
desvoltat, însă mai cu seamă, dexteritatea de pianistă, au, fost 
studiile şi exerciţiile îndelungate, înfăptuite cu fratele Ciprian- 
Mai târziu, sora lor, devenită prin căsătorie, Marioara Raţiu, a 
fost, timp de 32 de ani, profesoară de piano la Buzău şi București?) 

Un sâmbure de artă era, deci, adânc înfipt în firea întregei 
familii a lui Iraelie şi care n'aşteptă decât momentul prielnic ca 
să crească, să se desvolte. Nu se putea ca din casa lui, din Stupca, 
unde Ciprian văzu prima licărire de lumină, la 2 Oct. 1854, sau, 
mai târziu, în casa parohială din Şipote, pe Suceava 5), de pe crea- 
sta Carpaţilor să nu pornească acel val de artă pură ; când, printre 
viligiaturiștii săi, se numără, pe lângă alţi musiciani, şi Carol Mi- 
culi, directorul conservatorului din Lyov, îndrumătorul prim 
al lui Ciprian, armean de origină, descendent al unei vechi 
familii bucovinene. 

Carol Miculi, observând predilecţia micului Ciprian, peniru 
musică, s'a ocupat de el. In câteva zileajunse să descifreze şi 
să cânte intervale apreciabile. 

Că preotul Iraelie Porumbescu, cultiva musica sub toate 
formele ei, cu multă aprofunzime, că studiase istoricul ei 
la toate popoarele, ne-o dovedește povestirea ce i se atribue 4) 
despre celebrul celist François Adrien Servais 5), supranumit 
„Paganini al violoncelului”. 

In călăloria sa —— spune Iraclie — în anul 1841, la Petersburg 
el luă drumul prin Constantinopole şi Teheran. La Constantinopole 
întrebând el, la curtea Padişahului, de va vroi să-l audă, la care i 
se răspunse, prin ceremonialul suprem, că da, însă el să nu şadă la 


1) Eleva lui Carol Micuii, fostul director al Conservatorului din Lemberg. 

2) Astăzi trăeşte văduvă la Cluj, cu copii ei, Livia Cionca, doctoră în medi- 
cină şi Ciprian Raţiu, avocat. 

3) Spre deosebire de o altă comună Şipote pe Sirete. 

4) Vezi: Rev, „Junimea literară” de Leca Morariu. 

5) Francois Adrien Servais, nsăcut la Hall, aproape de Bruxelles, la 6 Iunie 
1807, mort în acelaş oraş la 1866, fiu de musicant dela care luă primele lecţiuni de 
musică ; apoi intră la conservatorul din Bruxelles, unde luă lecţiuni de Cello dela 
prof. Plalei. După ce debută la-Paris cu un succes strălucit, întreprinde turneuri 
concertante în anii 1845—1848, în Anglia. Suedia, Germania, iar Ìn Rusia primi 
numele de „Paganini al violoncelului”. 

La 1848 devine profesor la Conservatorul din Bruxelles. A publicat trei con- 
certe şi 16 fantesii pentru Cello şi orchestră, piese pentru celo şi piano, duete pe- 
motive din opere, etc. 


www.dacoromanica.ro 


459 


«cântarea cu violoncel şi nici violoncelul să nu-l razeme pe parchet, 
-ci să îl ție doi sclavi în mâini. Servais, auzind acest moft bizar tur- 
cesc, se mâniă foc şi se duse din Constantinopole fără a da vr'un 
răspuns ceremonierului”. 

Iraclie Porumbescu, mai povestește, o a doua aventură a lui 
Fr. A. Servais, avută cu un colonel persan la Teheran şi spune 
-că, origina acestor povestiri, o are dela Carol Miculi, profesorul 
şi directorul conservatorului din Lyov, care venea, în fiecare vară 


la preotul Iraelie, în comuna Șipotele, din munţii Carpaţi, pentru 
aer 1). 


Copilăria lui Ciprian Porumbescu. 


In asemenea mediu de distragere intelectuală şi sufltească, 
Ciprian Porumbeseu avea prilejul ca, prin instinct, să-şi asimileze 
din spiritul musical al familiei sau din contribuţia artistică a 
viligiaturiștilor musicali, tot ceeace, mai târziu, a contribuit la 
-desvoltarea geniului său. 

Aşa fiind, preotul Iraelie Porumbescu, are grijă să dea imbold 
<hemării fiului său şi, la vârsta de şase ani, îl încredinţează spe- 
cialiştilor musicali, urmând, în acelaș timp, cursurile primare din 
satul Ilișeşti, unde ia și primele noţiuni de vioară cu învățătorul 
Simon Maier. Terminând cursurile primare înainte de termenul 
reglementar, urmează cursurile gimnaziului din Suceava, şi, în 
acelaș timp, continuă studiile de vioară mai întâi cu acelaş bă- 
trân organist și pianist, Valentin, apoi cu magistratul Sehlotzer 
dela judecătoria din Suceava, un abil vilonist-diletant. Preotul 
Const. Morariu spune că Sehlotzer, l'a auzit odată pe Ciprian cân- 
tând la gazda lui şi, cunoscându-i talentul, i-a plăcut şi Pa poftit 
să vie totdeauna la dânsul şi să cânte amândoi împreună, când 
“vor avea vreme. Dar bunătatea lui Sehlotzer nu ţini decât vre-o 
trei luni, căci o boală de piept îi scurtă firul vieţii şi, Ciprian, îl 
plânse ca pe un adevărat prietin. El rămase acum iarăși fără în- 
văţător şi asupra lui mai veni şi o boală grea de gât, din pricina 
căreia, a trebuit să lipsească, timp îndelungat dela şcoală, aşa că 
gimnaziul la sfârşit abia în anul 1873. 

Crescut în satul lui natal de părinţii săi, cari ar putea fi puşi 
alături de aceia, cari au dat lumii pe Goethe, el de mic se arată 
un băiat deosebit ; iubea tot ce era românesc, cântece, jocuri, chiu- 
ituri, până şi colibele celor uitaţi de soartă şi apăsaţi de pajura cu 
două capete, îi păreau mai măreţe ca palatele ce se ridicau maies- 
tos în văzduh. 

Sub influenţa unei „asemenea educaţii naţionale, primită 


1) Vezi: Rev. „Junimea literară” din Cernăuţi, Iulie 1923, de L. Morariu. 


www.dacoromanica.ro 


460 


în casa învățatului său tată, clericul Iraelie, simţirea rcmâ- 
nească a lui Ciprian exploadează la orice manifestare românească. 

„Era zi de mare sărbătoare la mânăstirea Putna, în 15 Auy. 
1871. Se aniversa 400 de ani dela moartea gloriosului Domn ce-și . 
doarme somnul de veci în acest sfânt lăcaş. In acest scop tânăra 
societate studențească „România Jună” face ca pe tăpşanul din 
fața mânăstirei Putna, Românii de pretutindeni, Ardeleni şi Mol- 
doveni, Bucavineni şi Munteni, tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei, 
preoți şi mireni, să se adune la această sărbătoare naţională. Taţi 
veniseră aci să-şi descarce sufletul, de piatra grea a suferinţii, la 
mormântul „sfânt? al eroului dispărut, de mulţi secoli. 

Erau de față mulţi din bărbații învăţaţi ai culturii româneşti : 
G. D. Teodorescu, Grigorie Tocilescu, Mihail Eminescu, Ioan 
Slavici, Al. Xenopol, M. Cogălniceanu, şi alții. 

După serbarea religioasă şi după vorbirile ocazionale, pe pa- 
jiştea dinaintea mânăstirii se întindea o horă... Muzicanţii cân- 
lau... şi toată lumea dela serbare sălta ritmic în lanțul acestei hore, 
care îi cuprinsese pe toți. 

Cânla trubadurul Bucovinei, Grigorie Vindereu, din Suceava 
cu taraful de treizeci de lăutari, cânta ca pe vremea gloriei româneşti. 
Și pe când se juca hora mai cu foc, un tânăr, plăpând şi înalt, cu 
foc nemărginil în privirea-i visătoare, sta la o parte, privea la cei 
„„Jericiți”1) şi părea că se gândea la deslegarea unei probleme grea 
din cale afară. In ochii lui adânci, se putea vedea bucuria ce îi stă- 
pânea sufletul în momentele acelea... dar se putea ceti şi indig- 
narea revolta, ba chiar ura, contra acelora care veniseră la 
Putna, nu ca să-şi plece genunchii la mormântul „atletului lui 
Hristos”, ci ca să spioneze, să urmărească gesturile fraţilor uniți 
peniru câteva ore. 

„După vre-o câteva momente de muncă sufletească, acel tânăr 
porneşte... merge la banda lăutarilor... smulge vioara din mâna tru- 
badurului... şi conducând el taraful de lăutari, începe să cânte atåt 
de fermecător, atât de cu foc, de răsunau codrii şi văile 
Putnei, de atâta veselie fericită, ce aduceau accentele vii ale horei 
ormâneşii, încât toată lumea adunată îşi îndreaptă privirile spre 
muzicanți... 

Ochii lui luceau ca două mărgăritare ; pieptul îi sălta mai tare 
ca altă dată, iar pe fruntea lui senină porniseră la vale multe şi- 
roaie... Se obosise... 

Deodată arcuşul alunecă din ce în ce mai furtunos pe strune, 
ochii i se umeziseră, aruncă violina din mâini şi cu vocea tremu- 
rândă glăsui : 

Acum pot să mor, căci am cântat la întreaga Dacie. 


1) Vezi : „România Jună” de I. Grămadă pag. 71. 


www.dacoromanica.ro 


461 


Acest tânăr înalt şi plăpând era Ciprian Porumbescu. După 
acest nobil gest se făcu ca prin minune o tăcere mormântală, iar 
Porumbescu se retrase din mijlocul pelerinilor... 

Era fericit... căci prin arcuşul care atinsese strunele vioarei, 
el îşi descărcase sufletul lui tânăr, dar încărcat cu grijele neamului 
său înlănţuit de tiranii seculari” 1). 


Viaţa de student a lui Ciprian Porumbescu. 


Imediat după terminarea studiilor liceale, în anul 1873 se în- 
scrise la seminarul teologic din Cernăuţi şi la Universitate, unde 
întreprinde o activitate musicală, care i-a servit, mai târziu, drept 
bază la perfecţionarea culturii sale musicale. 

Acolo, — zice preotul C. Morariu, — el ajunsese a fi măestru 
nu numai în cântarea din vioară, ci şi din clavir sau din 
violoncel, învățând mereu şi singur, din cărți şi dela alţi bărbați, 
măieşiri în musică, composiţia şi armonia. In seminar, munca lui 
Ciprian începuse a da şi roduri frumoase, căci el compuse sau al- 
căluise liturgii întregi şi alte cântări sfinte, ce corul seminariştilor 
le cânta în catedrală, şi compuse şi „„Dorinţa”, pe cari le şi tipări. 
Compuse şi cântări lumeşti, dintre cari „Hora naţională” asemene 
valsul ,„Răsunete carpatine” şi valsul „Un vis de fericire”. 

Pasionat în simţirea musicală, dă avânt pornirii sale şi, în 
scurtă vreme, la 10 Decemvrie 1875, pe când frequenta încă fa- 
cultatea teologică, luând exemplul studenţilor de alt neam, în- 
fiinţează societatea academică „Arboroasa''2) din membrii căreia 
alcătueşte un ansamblu musical de voci bărbăteşti. Până la 1877 
„„Arboroasa'' merge progresând atât musicalmente cât şi din 
orice punct cultural, având, de conducător musical şi președinte 
efectiv al societăţii, pe Ciprian Porumbescu. . 

Din suma de 1000 lei, votată de Parlamentul românesc din 
București, pentru ajutorul societăţilor culturale românești din 
Austro-Ungaria, membrii ,„Arboroasei” cer și obţin 200 lei pen- 
tru biblioteca societăţii lor. 


In închisoare. 


Dela sfânta Mitropolie a Moldovei din laşi, porneşte, în su- 
netul unui marş funebru al fanfarei militare, procesiunea funerară 
la mormântul Domnitorului Moldovei Gr. Ghica Vodă, aceasta, 
ca un răspuns la marile serbări ce, Austriacii le dădeau, în aceiași 


1) Vezi : Rev. „Cultura poporului” din Cluj din 7 Sept. 1925 „Un cântăreţ a 
neamului”. 

2) Arboroasa şi Plonina sunt vechile numiri ale provincici bucovinene. Nu- 
mele de Bucovina S'a adoptat după capturarea ei de Austriaci. 


www.dacoromanica.ro 


462 


zi, la Cernăuţi, pentru comemorarea a o sută de ani dela anexarea 
Bucovinei la Austria 1). 

In şedinţa plenară din 1 Octomvrie 1877, studenţii bucovi- 
neni trimit o telegramă de aderare la manifestarea naționalistă 
dela Iaşi. 

Fapta le-a fost. fatală, semnatarii telegramei, membri 
ai societăţii ,,„Arboroasa”' Zaharia Voronca, vice-preşedintele 
„„Arboroasei” şi autorul telegramei, Constantin Andrievici-Morar 
autorul adresei către ministrul român, Orest Popeseu 2) casier 
şi platnic al telegramei şi Eugen Sereţianu 2) bibliotecarul, rădicaţi 
de poliţie din reşedinţa mitropolitană, în frunte cu preşedintele 
lor, Ciprian Porumbescu, care e adus pe jossub baionete, tocmai dela 
Stupca 4) la 15 Noemvrie 1877 sunt daţi judecăţei şi aruncaţi în 
închisoare, de unde n'au fost eliberaţi decât după verdictul ne- 
gativ al juraţilor din 3 Fevruarie 1878 5). 

;„ Păţil am apoi multe, bune şi rele, zice Iraclie Porumbescu, 
până şi închişi am fost, odată 6 septămâni la Lyov, iar altă dată 
24 de ore la Cernăuţi. Ambele 'dați sub titula de delicte politice. Aşa 
şi bietul Ciprian, sub pretext că, fiind preşedinte al socielăţii „„Ar- 
boroasa”', ar fi stat în legătură secretă cu iubilanţii centenari ai 
decapilalului Domn Ghica din Iaşi. Eşind el apoi din temniţă, a 
adus cu sine germenul morții'"€). 

Aci, în temniţă, ca rezultat al stării sale sufleteşti a scris cân- 
tecul ,,Suspinul prizonierului” 7). 


Guvernul austriac, prin ministerul cultelor din Viena, în faţa 
acestei puternice organizaţiuni naţionaliste, cu tot verdictul ju- 
raţilor, simțindu-se incapabil de a luă vr'o măsură aspră pentru 
repriinarea mişcărei, lansează ştirea mincinoasă că ər fi avut de 
gând ca, la noua universitate cernăuţeană, să înfiinţeze o eatedră 
de musică bisericească greco-orientală şi al cărei titular fusese 
destinat a fi, musicianul Ciprian Porumbescu. Cum însă Ciprian, 
prin faptul deţinerii sale în închisoare, e compromis, ministerul 
e nevoit a renunţă la acest bine-făcător și românesc proect. In 
faţa acestor demagogisme lansate din oficina guvernului austriac, 
toţi, cei naivi, începură a detestă acţiunea comitetului ,„Arbo- 
roasei”', tinzând astfel, la slăbirea simțului naţional din sânul 
studenților români. 


1) Vezi : I. C. Negruţi: Cântecul lui Gr. Ghica, An. ac. s. II, tom. 22, 76. 

2) Arhimandrit al mânăstirei Suceviţa. 

3) Fost łparoh la Şerbăuţi. 

4) O afirmă contimporanul lui C. P., profesorul Severin Procopovici din Su- 
ceava. 

5) Dr. V. Braniște în lucrarea sa „Ciprian Porumbescu”, deserie, destul 
de amănunţit desbaterile acestui proces politic. Vezi pag. 63—80 

6) Vezi: Scrierile lu: Ir. Porumbescu de Leonida Bodnărescu. part. I, pag. 87. 

7) Vezi: „Ciprian Poruinbescu” de preotul C. Morariu pag. 27. 


www.dacoromanica.ro 


463 


Cu toată restricţia autorităţii austriace şi cu toată decăderea 
celor naivi, Ciprian Porumbescu, a rămas neclintit în credinţele 
şi simţimintele sale românești şi, musicalmente vorbind, după 
terminarea studiilor sale, desfășoară o activitate artistico-musi- 
cală, care a rămas o mândrie a Bucovinei. 

Paralel cu studiile filosofice dela Universitatea din 
Cernăuţi, Ciprian, urmează și termină, cu succes, studiile musi- 
cale, de multe ori auto-didactice, pe cari, din lipsa unei şcoli 
speciale de musică în Cernăuţi, le îndeplinea cu musicianii zilei. 
Unul din profesorii săi a fost şi musicianul bucovinean Isidor 
Vorobeheviei, profesor de cântare la institutul teologic, devenit, 
apoi, odată cu înfiinţarea Universităţii cernăbhţene, facultate 
teologică. 

Cu acest musician, Ciprian Porumbeseu, termină studiile 
musicale, dela care obţine, la 18 Octomvrie 1877, un Certificat 
cu următoarea calificare finală : „posedă un talent musical evident 
care, printr'un studiu continuu pe terenul ştiinţei musicale şi prin 
o adevărată aprofundare a fiinţei şi a scopului acestei arte sublime, 
ne îndreptățeşte la cele mai frumoase nădejdi” +). 


Sub auspiciile mitropolitului-musician Silivestru-Morariu 
Andrieviei, Ciprian Porumbeseu se duce la Viena, unde-și perfec- 
ţionă specialitatea. 


La Viena. 


In toamna anului 1879, cu un ajutor bănesc, acordat de mi- 
tropolitul Silivestru Morariu Andrieviei, din fondul religionar 
se duce la Viena, unde cu profesorul de conservator şi organist 
al curţii Dr. Franz Krenn 2) şi cu Louis Sehlosser 2) studiază ar- 
monia, composiția, violina, şi contrabasul. 

In 1881, termină studiile de perfecţionare şi se întoarce a- 
casă. In timpul cât a stat la Viena, compune valsul „Florile dal- 
be” sau ,,Camelii”” dedicat d-nei Teresa Kanitz, presidentă de 
onoare a societăţii studenţilor români din Viena ,„,„România 


1) Acest certificat se află în original depus în museul musical dela Conserva- 
torul de musică din Cluj, înfiinţat de prof. Al. Bena, actualmente director al aces- 
tui conservator. 

2) Franz Krenn, originar din Austria de jos. Născut la 26 Fcbr. 1815, mort 
la 18 Iunie 1897. Organist şi şeful capelei. Sf. Mihail din Viena, A scris 15 liturghii, 
un Ze-deum, cântate, oratorii pentru orgă şi piano, quartete, simfonii, metode de 
orgă, metodă de canto, un tratat de teorie şi armonie. 

3) Savant musical, autor al operilor „Das Leben ein Traum 1893”, „Die Braut 
des Herzogs 1847”, ..Die Jahreszeiten, autor de simfonii, quartete pentru coarde 
şi un considerabile număr de lieduri Mort la 1886 în Viena. 


www.dacoromanica.ro 


464 


Jună”, a tipărit de asemenea și o colecţie de cântece studenţeşti 
precum şi imnul ,,Pe-al nostru steag...” 

Indemnat de protectorul său, Mitropolitul Bucovinei, €. Po- 
rumbeseu se dedă în ultimul an de studii musicale, la practicarea 
cântării religioase. In acest scop în prezenţa profesorului său Dr. 
Kreun, conduce corul bisericei Sf. Mihail din Viena. 

Incununat cu aureola de martir al ,„,Arboroasei” şi însoţit 
de numele de compositor al „,Cislei””, pe care o cântaseră studenţii 
dela „România Jună” cu un an înainte, Ciprian Porumbescu, era 
deja posesorul unei distinse consideraţiuni artistice, calitate pe 
care i-o popularizase, cu toată lărgimea de suflet, studenții ro- 
mâni din Viena :). 

Cum sosi în mijlocul lor, înjghebă, imediat, un quartet, în 
care făceau parte studenţii români Voina, Dan, Calineiue, Andrei 
Bârsean şi alţii. Studiile şi repetările corale le făceau în localul 
„„României June” din Viena, str. Sonnenfelsgasse, mai des, însă 
în camerile „Hotelului de France”. Repertorul era format din 
coruri ușoare, bonvivanie, alcătuite, ad-hoc, de Ciprian Porum- 
bescu, colectate şi tipărite în broşura „Cântece studenţeşti”. 

Pentru ședința generală a ,,„României June” din Viena, 
din Noemvrie 1879, înjghebase dejă o orchestră, care avea să 
execute composiţia sa „Fata dela munte” cu variațiuni de vioară 
și acompaniament de orchestră. In orcehstră se aflau stu- 
denții români, Vasile Halip (flaut), Mihalaş şi Moldovan (vioara), 
Pompiliu Pipoș (viola) iar, „capelrhaistrul Ciprian bombăneă 
dintr'un cello. Vai de cel ce nu luă seama, căci pe loc căpătă una 
cu arcușul peste degete 2)”. 


La Braşov. 


Intors dela Viena, cu documentele culturii sale musicale, 
obține catedra de musică dela liceul din Braşov şi postul de 
director al corului bisericei Sf. Neculai din Schei. Acolo, în 
Braşov, zice preotul Const. Morariu 3), el a lucrat mai mult decât 
ori unde, înveselind lumea. Muncea bietul! şi muncea zi după zi, 
deși cu sănătatea zdruncinată încă din temniţa din Cernăuţi, 
unde a căpătat vărsare de sânge, tipăreă cântece după cântece, 
dă concerte peste concerte, şi gazetele româneşti şi străine 
erau pline de laude pentru dânsul şi pentru drăgălaşa lui 
muzică. 


1) Vezi : Vol. „România Jună” de I. Grămadă, pag. 72. 
2) Din amintirile silvicultorului Vasile Halip din Ilişeşti-Bucovina. 
3) Vezi: Musica bănăţeană din acest volum. 


www.dacoromanica.ro 


465 


Lucrarea composiţională, în care Ciprian Porumbescu, îşi 
-concentrase o bună parte din genialitatea sa, atât de productivă 
este prima operetă românească a Bucovinei „Crai nou“. 

Revistele şi cotidianele contimporane româneşti se întrec, care 
de care, în evidenţiarea valorii artistice, şi colaborarea literară- 
musicală a lui Vasile Alexandri şi Ciprian Porumbescu. Dela prima 
reprezentare a acestei opre, 27 Fevruarie 1882, trăinicia renumelui 
geniului musical al lui Porumbescu se asigurase deapururi. 

Alături de Brașov, cele mai multe din orașele Bucovinei și 
Transilvaniei își asumă un punct de onoare naţională în a pregăti 
şi a reprezenta această operă. In Bucovina, la Cernăuţi, soc. 
musicală ,„Armonia” de sub preşedenţia lui Vasile Morariu, re- 
prezintă, pentru prima oară Crai nou la 6 Maiu 1898. Cu acest 
prilej, iată ce spune ziarul „Patria” din Cernăuţi No. 123: 

„Este cu neputinţă a asculta cuvintele lui Alexandri sau musica 
lui Porumbescu fără a rămânea adânc fermecat, nu de arta ca artă, 
ci de a vedea lumea ca Român, a o înțelege româneşte, în secretele 
sale şi a o perpetua în sufletul românesc”. 

Ziarul „Patria” în continuarea recenziei asupra reprezentării 
lui Crai nou, spune: 

„Cei moderni vor vedea poate chiar în aceste momente cele mai 
mari defecte ale presei. Textul lui Alexandri va fi pentru cei mo- 
derni un libret acomodat, iar tehnica compozițiunii lui Porumbescu 
va fi foarte primilivă. 

;„Concedem, că modernii vor avea dreptate din punctul lor de 
vedere. Dar ce sânt modernii? Simţiri reci, harfe sdrobite ! 

-„Ce-i opereta modernă? Un text fără duh şi o musică fără 
suflet. O tehnică bine socotită pentru excitarea senzurilor, atât ca 
formă cât şi ca conţinut, de aceia, nici nu trăesc mult aceste produse 
moderne, senzurile se tocesc şi caută iritante noi, mai rafinate şi mai 
surprinzătoare. La Alexandri şi Porumbescu vom căuta în zadar 
acest rafinament al tehnicei şi senzualismul exeitant, căci aceste 
lipsesc cu desăvârşire. Dar ce aflăm la ei este viaţă din viaţa care 
alcătueşte un popor. 

Uvertura lui Porumbescu cu horele sale, cântecul bătrânesc, diti- 
rambul, doina, haiduceasca sa melodie eroică şi lina romanţă de dra- 
goste, este un complex de fire tot atât de variate din sufletul poporului, 
este sinteza unui trecut viforos, în care numai vigoarea internă a na- 
jiunii a putut creă acea forţă, care a resistat tuturor tempestăților”. 

Iată însă că dela data celor înserate în ziarul „,Patria” au 
trecut atâtea'decenii şi, totuşi, nu vedem o schimbare, o întoarcere 
cătreglasul conştiinţei noastre româneşti. Cu uşurinţă condamna- 
bilă seignorează opera musicală românească, înfăptuită în cursul 
secolului al 19-lea, lucrări de valoare, cari se identifică în concepție 
cu întreaga noastră viaţă de neam. Suntem în România întregită. 
Avem cea mai mare instituţie de arfă musicală, Opera Română. 
E timpul să ne renaştem și pe acest drum. 


Mihail Gr. Posluşnicu. — Istoria Musicei la Români. 30 


www.dacoromanica.ro 


466 
La Nervil în Halia. 


Dar „necazurile vieţii” nu le poate uită, boala de piept îl 
sapă nemilos şi, lovit în moralul său, se hotărăşte a pleca în Italia. 

Iată ce scrie, despre Ciprian, Petra Petrescu, în studiul său 
„Ciprian Porumbescu compositor român” : 1) 

;Prânzeam cu el mai mulți împreună. Odată, cu totul pe nea- 
şleplate, ne trezim la masă cu ştirea că medicii lau sfătuit să meargă 
în Italia. De atunci nu lam mai văzut cu voe bună. Inainte de 
plecare anunţase trei concerte... Două le-a şi dat. La ele au fost de 
față foarte multă lume din 
Braşov... Al treilea concert 
nu l'a putut da, căci a trebuit 
să plece. La gară ne-am luat 
cel de pe urmă rămas bun. A 
fost o despărțire de tot iristă. 
Noi, amicii lui, ne sileam să 
facem glume, dar în zadar. 
O presimţire ni zugruma 
graiul”. 

Din staţiunea climaterică 
și balneară ,Nervi”, de pe 
coasta Mării Mediterane din 
Italia, iată ce scrie Ciprian : 

„Medicii, domnii Neagoe 
şi Baiulescu, plecând eu din 
Braşov la Nervi, nu-mi 'în- 
găduirăj să iau vioara cu 
mine. Cu greu deci, dar ne- 
având ce să fac, m'am dus 
fără ea. Insă ajungând la 
Ciprian Porumbescu la vârsta de 28 ani. Nervi, acolo după câteva zile 

mă cuprinse aşa un dor după 

vioară, încât mi se păru că 
n'aşi duce-o fără ea. Am scris deci prietenului meu, profesorului 
Nastasi din Braşov, rugându-l să-mi trimită vioara. El însă 
mi-a răspuns că doftorii nu-l lasă să mi-o trimită, ca să nu-mi 
siric şi mai mult sănătatea, cântând din ea, ori poate chiar apucân- 
du-mă de vre-o muncă muzicală. I-am scris şia două şi a treia oară 
să mi-o trimită, făgăduind că nu voiu munci de fel, nici nu voiu 
cânta ceva greu”, 

In sfârşit pe la începutul lui Decemurie 1882, îmi aduseră scri- 
soarea dela poştă că mi-a sosit vioara. Era seara pe la amurg. Am 
iscălit iute recipisa şi lam trimis pe galopeanul panzionatului 








1) Vezi: Amicul Poporului, Calendar dih Sibiu pe 1884. 'pag. 69. 


www.dacoromanica.ro 


467 


Concordia” unde eram încvartirat, să mi-o aducă. L-am aşteptat 
pe galopean cu haina mea pe braţ şi cu mare nerăbdare”. 

Cum mi-a adus vioara, eu, fără s'o mui despachetez, am luat-o 
subsuoară, şi am grăbit cu ea la Mare. Intunecase, dar oaspeții încă 
rau fost ieşit la primblarea ce o făceau seara. La Mare m am cobo- 
råt de pe ţărmure jos lângă apa ei. Era o seară plăcută să o pui la 
sân, cum zice Românul. Aerul lin, Marea liniştită şi cerul aşa de 
curat, încât nici măcar un singur fulguşor de nor nu se vedea pe el. 
Stelele din bolta senină, măreaţă şi încântătoare se oglindeau, aşa 
de frumos, în adâncul Mării, de mi se părea că am un cer deasupra 
mea şi altul la picioarele mele. Intreaga fire pare că dormea un somn 
dulce şi liniştit. Atunci scoțând vioara din scrinaş 1) şi cercându-i 
strunele, am gândii, oare ce să cânt? M'am răzimat cu spatele de 
un pisc de stâncă ce străbătea din fundul Mării la țărm şi tot gån- 
dind, mi-am zis în sfârşit : „„Ah ! ştiu ce să cânt, voiu cânta acestei 
Mări Mediterane ce e mai drag şi mai scump Românului, ca Marea 
să ducă acel cântec Oceanului şi Oceanul să spue lumii, care cân- 
tec e mai scump şi mai drag neamului meu...” * 

Am cântat pare-mi-se ca nici odată până atunci, aşa de lung 
şi cu aşa de adâncă simţire—,,Doina''"— Am zis că aerul şi marea 
şi întreaga fire erau ca într'un somn dulce şi lin şi, cântând eu, mi 
se părea că acordurile vioarei mele ajungeau departe peste apa Mării 
şi de acolo se întorceau iarăşi la urechile mele, la inima mea, şi încă 
mai dulci şi mai duioase, de cum le scoteam eu din draga mea Cre- 
moneză ! 

După ce am sfârşit, am suspinat din adânc şi am vrul să şed 
jos. Dar ce zăresc la spatele mele? O damă culcată pe haina ei şi cu 
capul răzimat pe o mână — ,„,Jdomnule””, zise ea cătră mine în 
limba franţuzească şi cu un glas fraged şi pare-că rugător, ,„Dom- 
nule, ce cântec atât de trist şi pătrunzător ai cântat D-ta acum?” 
Incâtva surprins şi vrând să-i răspund, aud, sus pe țărmuri, sute 
de mâini bătând din palme şi mulţime de guri strigând „bravo, 
bravo !” iar unele zicând în limba franţuzească : „Domnule, d-ta 
eşti un măiestru !''... şi între aplauze mai aud un glas bărbătesc ` 
grăind tot franțuzeşie : „Domnule d-ta eşti un Român !” Și mai 
surprins de cum eram, am. răspuns „„da'' — ,De unde?’ — mă 
întreabă tot acel glas. — Din Bucovina” răspund eu. Glasul acela, 
căt am putut vedea prin zare, era a cuiva ce sta ținându-se de braf 
cu altul, „„Ah” zise acel glas mai departe, „eu cunosc Doina, căci 
Doina, se chiamă ce a cântat Dumnealui; am auzit-o dar nu din 
vioară, ci din flueraşe — pe câmpiile Bulgariei, unde o cântau 
oștaşii români”. Și apoi întorcându-se către cel cu care se ţinea 
de braf zise : „Doina, cântecul cel mai drag şi mai scump al Ro- 
mânilor, cuprinde în sine întreaga lor istorie, suferinţele lor de 
“veacuri, durerea şi nădejdea lor”. Și acela, care a vorbit aşa, era 





1) Cutia pentru vioară. 


www.dacoromanica.ro 


468 


generalul rus Totleben :). iar celălalt cu care se ținea de braf, era 
ministrul din Berlin, Băttlicher. 

Atunci eu am-zis călră dama ce se sculase dela spatele mele : 
„Aşa este, domnişoară, cântecul ce l-am cântat acum, e cântecul 
național al neamului meu românesc și se chiamă Doina. I-am 
ajulai apoi dându-i mâna, să se urce pe țărm în sus, de unde eu 
printre mulțimea de domni şi de doamne, care-mi ziceau „,bravo'” 
şi „„mulțămim, Domnule”, am mers în odaia mea din hote”. 


O vizită la marele musician Giuseppe Verdi, 


„Eram foarte tulburat şi am vrut să ies să-mi fac primblarea 
după sfatul medicilor, când iată, că cineva bate în uşă.— Pof- 
lim | zic eu. — Intră doi domni, un tânăr şi altul mai bătrân. 
— „Nu bănui domnule”, zise cel bătrân, scoţându-şi şi dându-mi 
carta sa de vizită, ceeace făcu şi celălalt. „Eu sânt” — aice îmi 
arată numele său pe cartă „şi dumnealui e amicul meu. Te-am 
auzit cântând” — aice începu a mă lăuda — apoi urmă mai de- 
parte : „Aşa dar eşti Român şi încă şi muzician. N'ai avea bună- 
lalea să te osteneşti cu noi până la Verdi? 2) El se află în vila sa de 
lângă Genua. Dumnealui în convorbirile noastre despre confrații 
noştri din vechea Dacia, a arătat de mai multe ori arzătoarea dorință 
să audă cântecele naţionale de ale Românilor, cari se trag dela ve- 
chile colonii ale Impăratului Traian”. Auzind eu aceasta îmi veni 
să-l întrerup din vorbă, dar la şiârşit zisei : „Prea bucuros, domni- 
lor; ar fi chiar o mare fericire pentru mine să văd şi să-l cunosc pe 
marele Verdi”. ,,0O bine dară''— ziseră cei doi— „noi chiar acum 
mergem la el să vedem cum se află, căci era cam bolnav, şi să-l în- 
trebăm, când putem veni cu d-ta la dânsul. Apoi mâne dimineaţă 
îți aducem răspuns”. Cu o ,„,noapte bună” cei doi se duseră. Eu 
m'am uitat la cărţile lor de vizită și pe una, ce mi-a dat-o cel 
bătrân, am cetit numele, Camillo Boito, vestitul critic 3) beletrist 
şi conlucrător al lui Verdi, iar pe aceealaltă sta Marco Salle, de care 
auzisem dela colegii mei italieni din Viena că e poet italian”. 

Am ieșit la plimbare şi am văzut o corabie plecând în sus 
spre Genua. 


1) Unul din generalii comandanţi ai armatelor ruso-române în răsboiul contra 
Turcilor, din 1877—78. 

2) Giuseppe Verdi — compositor musical mondial — născut la Roncole, la 
10 Oct. 1813, sătişor aproape de orașul Busseto (Parma) Italia, mort la Milan la 
27 lanuarie 1901. Cu o bursă a orașului și cu ajutorul bogătaşului Barozzi, fu trimis 
Ja conservatorul din Milan. Nu fu însă primit, constatat fiind că e lipsit de talent. 
li dădă însă lecţii profesorul de piano, Lavigna, de la Scala. E autorul unui con- 
siderabil număr de opere, cari, astăzi, tac recordul celor mai mari teatre din lume. 

3) Probabil fratele celebrului compositor Arigo Boito, autorul operilor : Me- 
fisto, Nerone şi Orestiada, etc., apreciat poct şi literat, traducătorul, în italieneşta, 
a celor mai multe librete din operile elasice. 


www.dacoromanica.ro 


469 


A doua zi dimineaţă, pe când cram încă în pat — o, căci tu- 
şisem mai toată noaptea ! — intră în odaia mea o copiliță ca de 
5—6 ani cu un buchet de flori în mână. Era Cecilia, fiicuţa unei 
dame din Verona ce se află bolnavă, ca și mine, la Nervi. Acea 
copiliță drăgălașă se ţinea lipcă de mine la primblările mele, și 
cu nevinovăție copilărească mă numea „Mare domn”. In dimi- 
neaţa aceea copiliţa vine la mine şi-mi dă buchetul, zicând : „na, 
mare domnule, domnişoara de aseară dela Mare îţi trimite, apoi 
fugi pe ușă. „Ce-i asta” socot eu, slab ca vai de mine. Mă uit la 
buchet, el erâ de flori de portocale şi de viorele. Mai purtându-l 
în mâini, văd între flori un bilet şi pe el numele „Emilly de Pop- 
pen”, iar dedesupt scris cu plumbul „din Reval în Estlandia”. 

„Să nu fi fost aşa de bolnav, nu știu de n'aş fi zis: „asta-i 
cu bucluc”, dar — mă podidi tusa... M'am sculat, m'am spălat 
şi frotat, apoi îmbrăcându mă, m'am dus în salon la dejun. Cei 
d'intăi, ce-mi dădură „bună dimineaţa” erau Boito şi Mareo Salle. 
Boito zise : Dejunează, domnule profesor, şi dacă îţi e cu plăcere, 
putem să ne pornim, căci Verdi ne aşteaptă (se vede că mă cău- 
tară în lista oaspeţilor de ştiau că-s profesor). Am dejunat cu 
grabă m'am dus în odaia mea de n'am îmbrăcat cu hainele cele 
mai bune şi m'am coborât Ja vale. Boito şi Salle mă aşteptau 
lângă hotel. ,„Haidem !” zise cel dintâi vesel. Ne-am dus la Mare, 
unde aştepta o barcă, în care am trecut pe o scândură. In două 
oare am fost la Genua, de unde cu o birjă în curând, am ajuns 
la vila lui Verdi. Doi servitori sta la intrare şi al treilea la ușă, 
pe care o deschise cu o adâncă închinăciune și cu cuvântul „apre- 
go !” (adică poftim !). Verdi, învă slab, şedea în salon într'un fo~- 
toliu şi de departe îmi zise în limba franțuzească : „artă, dom- 
nule şi june amice, că nu mă scol; sânt încă ceva bolnav, dar foarte 
mă bucur”. Şi întinzându-mi amândouă mânele se uită lung la 
mine apoj zise cu bucurie vădită: Ah! tip romanic foarte mă 
bucur ! am auzit aseară dela dumnealor, foarte mă bucur ! Un fecior 
ni dete şi nouă fotoliuri, iar Verdi, tot cu ochii țintiţi la mine, mă 
întrebă mai întâi, de unde sânt, ce slujbă am, ce boală m'a adus 
încoace, şi altele. Apoi mă întrebă despre Români, despre aflarea 
lor în părțile, pe unde locuesc şi în sfârșit despre musica lor, Răs-— 
punzându-i la toate, el mă întrebă, din ce instrumente cânt eu. 
I-am răspuns că din vioară şi din clavir. O ! — zise Verdi — cân- 
lecele romanice, după firea lor, pe vioară se potrivesc. Fii bun, le 
rog, colo pe pian e şi vioara ; cântă un cântec românesc să-l aud. 

Eram, se 'nţelege, nu numai mișcat, văzându-mă înaintea 
unui Verdi, dar să şi cânt înaintea lui, pare că nu mă simţeam în 
putere. EI, cum se vede, pricepu sfiala mea şi zise servitorului ce 
sta la uşă : „A, apă dulceţi !”? După ce m'am mai împrospătat şi 
am prins la curaj, am cântat ,„Doina”. M'am uitat de câteva ori 
la bătrânul măiestru şi lam văzut „cu ochii ţintiţi asupra mea. 
Când am isprăvit de cântat el zise către Boito : „Mare lucru, cân- 


www.dacoromanica.ro 


470 


Jecul acesta nu mi-i cunoscut, dar toată gama lui o simțesc şi o pri- 
<ep !” Mi s'a părut că bătrânul vrea să se scoale și să vie la mine. 
Eu am păşit spre dânsul. El iar mi-a întins amândouă mâinele 
şi strângându-le pe ale mele, îmi zise cu suflet mișcat : „Da, fraţi 
ni sânteți. Atestatul, că ni sânteți frați, vi lam auzit acum !” 1). 

Pr. Const. Morariu spune că, în această întrevedere, Ciprian 
ar îi înmânat, câteva din composiţiile sale, marelui Verdi, care 
Var fi invitat să-l mai viziteze. 

Dr. Valeriu Braniște, în monografia „Ciprian Porumbescu” 
se îndoeşte de autenticitatea faptului că Ciprian ar fi vizitat pe 
compositorul G. Verdi, de aceia, pe lângă afirmările din „Gazeta 
Bucovinei” și ale scriitorului Const. Morariu, iată că Petra Pe- 
treseu în studiul său ,,Ciprian Porumbescu compositor român”, 
publicat în „Amicul Poporului” calendar din Sibiu pe 1884, la 
pag. 69, confirmă, în totul, afirmările vizitei lui ©. Porumbescu 
la G. Verdi. 

De altfel aceste afirmări sânt întărite de o scrisoare a D-nei 
Mărioara Raţiu sora lui Porumbescu și alta a d-lui Vasile Halip 
din Iliseşti-Bucovina?). 


Ultimele clipe din viaţa lui Porumbescu 


Cu tot sfatul medicilor din Brașov că aerul din Nervi îi va 
fi prielnic, Ciprian, totuşi, faţă de sfatul contrar al medicilor din 
Nervi şi Genua, e nevoit a se reîntoarce în ţară, după ce. în 
Fevruarie. 1883 vizită, mai întâi orașele Pisa, Florenţa și Roma. 

Intorcându-se în ţară, în casa părintească din satul copilăriei 
sale, în Stupca, după o grea şi trudnică suferinţă de "trei luni, 
moare în ziua de Miercuri 6 lunie ora 3 din noapte. 

Ţinând seama de precocitatea geniului său, de cantitatea 
şi calitatea operilor sale musicale, făurite într'un interval aşa de 
scurt, gândindu-ne la spiritul naţionalist de care, C. Porumbescu 
era dominat în activitatea sa, moartea sa timpurie la 29 de ani, 
-e o ireparabilă pierdere naţională. 

Incurajat, în suferinţa ranei sale sufletești, de numeroasele 
aderări părtaşe la doliul românismului, exarhul și parohul Iraelie 
Porumbescu, între multele răspunsuri de sinceră manifestare, la 
16 Octomvrie 1884, scrie preşedintelui reuniunii de cântări din 
Reciţa-Montană, următoarele : 

„Iți mulțumesc, stimate D-le, pentru ştirea că nu uitaţi D-voas- 
iră acolo pe bietul Ciprian; iar pentru aceasta, că nu-l uitaţi şi-i 
verificati memoria, prin acoardele composiţiunilor lui, vă mulțu- 
mesc cu toată căldura inimii mele. 


1) Vezi : „Gazeta Bucovinei” No. 33 şi 84 din 1892, precum şi schiţa biogra- 
4ică a lui Ciprain Porumbescu, pag. 22 de preotul. Const. Morariu. 
2) Vezi: „Junimea literară” No. 6 şi 7 din 1920 de Leca Morariu. 


www.dacoromanica.ro 


4Tt 


Ciprian — îmi scrie lauriatul nostru Alexandri — „luă o 
comoară de armonii cu sine în mormânt. Fiţi buni D-lor şi susțineți 
în viață, măcar ce i-a permis soarta a lăsa aici deasupra mormân- 
tului ; fost-a căci tot tonul, ce Pa pus pe hârtie, o- aşa-i, aşa-i D-le, 
o mărturie adevărată că musica pentru aceia atât de mult iubeşte, 
pentru că prin ea poale servi aşiydere atât de mult iubitei sale na- 
țiuni. ,, Voiu să-i spun Mediteranei” — zise bietul băet, când primi 
violina sa, la Nervi în Italia, şi merse cu ea la malul mării, în sara 
înaintată, să cânte acolo prima oară — „V oiu să-i spui Mediteranei 
şi ea să ducă Oceanului, ce-i palpitul cel mai intim şi mai sacru 
al inimei mele şi al întregei mele națiuni” — şi cântă o Doină — 
cum — zise el — „pare-mi-se că n'am cântat-o încă în viaţa 
mea!) 

Iată ce scrie preotului Iraclie Porumbescu, Isidor cavaler de 
Onciul, preot și profesor universitar : 

;» Vestea despre cumplita lovitură, ce ai suferito, îmi veni zilele 
acestea ca din senin. Pe semne paharul amărăciunilor noastre încă 
nu Pam băut până în fund, căci unde credeam că prindem la ceva 
şi ne bucurăm, tocmai acolo sântem loviți mai amar. Nu cutez a mă 
încerca să te mângăi, căci dauna e atât de mare şi de nereparabilă 
pentru noi toți, încât numai cătră Dumnezeu îmi pot îndrepta ruga, 
ca pe Sfinţia Ta să te întărească, iar pe noi, neamul românesc, să 
ne ferească de usemenea nenorociri”. 

Presa contimporană din Bucovina, înregistrează cu durere: 
tristul eveniment „Gazeta Transilvaniei” și ate gazete românești 
chiar și gazeta nemţească din Cernăuli „,Czernowitzer Zeitung” 
din 27 lunie 1883, iar domnișoarele române din Brașov, după 
cum spune preotul Const. Morariu foastele eleve ale lui Ciprian 
trimit, părintelui Iraelie, portretul fiului său în mărime naturală. 
în ramă aurită şi ornat cu tiicolorul românesc brodat în mătasă. 
Spre îndeplinirea dorinței exprimată în versurile sale : 


„lar când fraţilor moi duce 
Dela voi şi-a fi să mor, 

Pe mormânt atunci să-mi puneţi 
Mândrul nostru tricolor P? 


pe mormântu său, s'a înfipt, în adevăr, o tablă de metal în formă 
de steag cu culorile naţionale : roş, galben şi albastru. 

Societ. „România Jună” din Viena, în semn de pioasă adu- 
cere aminte și recunoștință pentru cel ce-a muncit atâta pentru 
dânsa, a trimis şi ea un reprezentant ca să depue o cunună de 
flori pe mormântul nefericitului artist, care doarme liniștit, um- 
brit de trei tei şi de tricolorul române:c, așa de frumos cântat de 
dânsul. 

Cea mai plastică expunere, asupra genialităţii lui Ciprian 


1) Vezi : Istoricul reuniunii de cântări din Recita-Montană, prof. J. Velceanu. 


www.dacoromanica.ro 


472 


Porumbescu, ne-o redă atât de savant, Sanetitatea Sa, Miron, 
primul patriarh al ţăii românești, în cuprinderea următoare : 

„Eşind afară la câmp, vedem, adese-ori, în fânaţele întinse, 
sau în lanurile mănoase, ridicându-se, din loc în loc, câte un 
copac mărej şi dominând prin finuta-i maiestoasă întreaga îm- 
prejurime. 

Cam aşa e şi în viața popoarelor. Unii bărbaţi prin însuşirile 
alese, sădite în sufletul lor de geniul neamului, prin talentele ce le 
au, se ridică din mulţimea celorlalți muritori pe un piedestal, la 
înălțimea căruia privesc cu respect toţi, câți le înţeleg rostul muncii, 
ce-o desvoltă pentru binele obştesc, ori străduinţele lor pentru îndru- 
marea poporului pe plaiurile, ce duc sus, la aerul şi'n atmosfera 
curată, unde are putinţa a-şi desvolia în deplină sănătate însuşirile, 
cu cari l’a înzestrat Dumnezeu. 

Despre asemenea bărbaţi, zice, strămoşul nostru Tacitus, că 
sunt suflete mari, cari nu apun deodată cu trupurile lor. O glie de 
pământ rece acopere, în satul Stupca, din Bucovina, trupul ferici- 
tului compositor român Ciprian Porumbescu ; dară, cu toate ace- 
stea, sufletul lui n'a dispărut, ci trăeşte şi azi între noi, şi încă în 
toate ţinuturile locuite de Români, dela Maramurăş până la Marea 
Neagră şi dela Hotin pân” la Cuvin, lângă Dunăre ; ba, în zilele 
din urmă, acest suflet plin de avânt par'c'a înviat la o nouă viaţă. 
Porumbescu n'a putut să moară, căci el a știut să atingă cele mai 
jine, şi cele mai ascunse coarde ale inimii întregului neam, şi, prin 
aceasta, să producă asifel de acorduri, uneori dulci şi duioase, altă 
dată puternice şi maiestoase, cari în veci vor însoți şi călăuzi neamul 
românesc, ca un vuet tainic de codru, ca un murmur neadormil de 
izvoare, insuflându-i, şi'n împrejurările cele mai grele, mângăere, 
curaj şi însuflețire” 1). 


Opera musicală. 


Opera musicală a lui C. Porumbescu, se cifrează la aproxima- 
tiv, 300 piese şi se divizează în : musică de ansamblu vocal laic, 
religios, musică instrumentală de solo, duete, terțete, quartete şi 
orchestră. Gavote, valsuri, polci, mazurci, galopuri, cadriluri, 
potpouriuri naţionale, rapsodii, variaţiuni și studii pentru 
piano. 

Cea mai mare parte din lucrările sale sânt manuscrise, cari, 
din această cauză, parte din ele, s'au împrăștiat, iar restul au 
rămas familiei. 





1) Din discursul ţinut cu prilejul serbărilor organizate de soc. de cântăreţi din 
“Sibiu, în Maiu 1908, al cărei preşedinte era actualul patriarh, Dr. Elie Miron Cristea 
„aseseor consistorial. 

Tot cu această ocazie prof. Timotei Popovici a conferenţat despre opera şi 
viaţa marelui dispărut. 
Vezi : Anuarul reuniunii din Sibiu pe anul 1907—1908, pag. 31 şi 38. 


www.dacoromanica.ro 


473 


Prima publicaţie musicală e o „,colecţiune de cântece sociale 
pentru studenţii români”, compuse şi dedicate junimii academice 
române, cărticică format 24°, tipărită la Viena, în 1880, şi con- 
ţine 20 de cântece pe o singură voce cu text românesc, parte po- 
pulare, parte originale. Intre aceste cântece se găseşte și imnul 
„„Pe-al nostru steag” sub titlul „Imnul unirii”. Revista ,,Convor- 
biri literare” No. 1 din 1880, făcând recenzia acestei cărticele, 
are cuvinte de laudă pentru „talentul deosebit al tânărului 
autor”. 

Reuniunea de cântare „,C. Porumbescu” din Suceava, a avut 
grija să adune și să publice o parte din operile patronului ei spi- 
ritual. 

A apărut fascicula I a ediţiunii acesteia, continuând deviza : 
„„Pe-al nostru steag e scris unire” şi următoarele opt coruri băr- 
bătești : La un nor, In pădure, Dup'un veac de suferinţă, O zi fru- 
moasă a sosit, Marşul călăraşilor, Ieri o floare radioasă, Sunt ar- 
boros, şi Sosirea primăverii”. 

In anii următori, până la 1913, au apărut, în editura numitei 
reuniuni, unsprezece broşuri, conținând mărgăritarul composi- 
tional al inspiraţiilor lui €. Porumbescu, cuprinzând piese de an- 
samblu de voci bărbătești şi cor mixt, după cum urmează : 

Coruri bărbătești : 1. Lacrima, 2. Patria Română, 3. Luna 
Maiu, 4. Noapte consolatoare, 5. Cântec Sicilian, 6. Pe cerul Buro- 
vinei. 7. Cântec vânăloresc, 8, Zefiru *n melodie, 9. Salutare, 10. Nu- 
mele tău, 11. Românul, 12. Imn festiv, 13. Tricolorul, etc., etc. 

Cântatele : 1. Altarul mânăstirei Putna, cu accomp. de piano, 
2. La Malurile Prutului, cu acc. de piano. 

Coruri mixte : 1. Frunză verde mărgărit, 2. Cât în fara Ro- 
mânească, 3. Noapte de Primăvară, cu acc. de piano, etc. Restul, 
un considerabil număr de manuscrise rămase nepublicate, sunt, 
în mare parte, împrăştiate fără urmă. Cele rămase, prin bună 
voinţa d-nei M. Raţiu, sunt depozitate în arhiva reuniunii de 
cântări „Ciprian Porumbescu” din Suceava, în muzeul „Ciprian 
Porumbescu” înfiinţat în Cernăuţi, de preotul Const. Morariu 
şi în muzeul Conservatorului din Cluj. 

Musică de cameră : violină cu piano, terţete, şi quartete de 
coarde cu piano; lieduri cu text poetic german ; cântece şi romanțe 
cu text român; creaţiuni patetice şi anacreontice; musică reli- 
gioasă corală : cinci liturgii pentru cor pe una, două, trei și patru 
voci bărbătești sau voci mixte; axioane, heruvice, chenonice, 
tropare, psalmi, pricesne, etc. ; musică didactică, metode de mu- 
sică vocală și cântece de copii. Peste o sută de Coruri laice. Două 
operete : „Candidatul Linte” și „,Craiu Nou”. 

Deşi Porumbescu era numai student, atât la Conservator 
cât şi la Universitate, faima de componist i se răspândise în toate 
colţurile pământului românesc şi astfel vedem că la 17 Noemvrie 
1880, primeşte dela soc. de lectură „Iulia? a junimei române dela 


www.dacoromanica.ro 


474 


Universitatea din Cluj, o adresă foaite măgulitoare, ca să trimită 
pentru corul societăţii respective, piese noi româneşti, de oarece 
Porumbescu „e unul din cei mai aleşi composotori români”. 

După toate probabilitățile, se vor fi găsind încă în arhivele 
acelei societăți, manuscrise musicale de ale lui Ciprian Porum- 
beseu 1). 

Asupra felului de viață, asupra particularităţii sale de a se 
comporta în cercurile studenţeşti, volumul „România Jună” de 
I. Grămadă, redă cu toată plasticitatea, multe episoade humo- 
ristice din viaţa lui Ciprian Porumbeseu, mai cu deosebire, pe 
seama înălțimei sale, căci era înalt de aproape doi metri. 

In ceeace ne interesează, cu deosebire, se spune că Porum- 
beseu purta vecinic la dânsul un carnet cu linii de portativ şi, 
când mergea pe drum, fluera vre-o melodie ce-i procura inspi- 
rațiile momentane, se oprea pe loc, scoteă carnetul din buzunar, 
îşi nota concepţia, fixându-și astfel cântecul, valsul sau marşul 
ce-i suna în urechi '). 


ISTORICUL CÂNTULUI „PE-AL NOSTRU STEAG... 


Alături de „Imnul Regal” al lui Ed. Hübsch şi Vasile 
Alexandri, alături de ‚Deşteaptă-te Române” al lui Anton 
Pann şi Andrei Mureşeanu, imnul care a pătruns în sufletul 
românului, ne-a săltat inima în cele mai înălțătoare momente 
ale neamului nostru, e, fără 'ndoială şi imnul ,„„Pe-al nostru steag” 
al lui Ciprian Porumbescu şi Andrei Bârsan. 

In Viena la repetițiile de cor ale societ. „România Jună” s'a 
ivit ideia, că ar fi bine ca şi această societate să aibă imnul ei 
propriu, după obiceiul societăţilor germane. Nu trebue să uităm 
că Linerii studenți din Viena trăiau încă sub puternica impresie, 
a succesului lui Vasile Alexandri din 1878 cu ,,Cântecul gintei 
latine”, pentru care Porumbescu scrisese o nouă melodie, mai 
uşoară ca cea italiană. 

Ca să-i imiteze, în toate, pe cei din Montpellier, s'a pus, din 
partea soc. „România Jună”, un premiu de vre-o doi galbeni pen- 
tru textul cel mai reuşit. S'a ales şi un juriu care să judece valoa- 
rea versurilor ce se vor presenta împreună cu inevitabilul plic cu 
motto şi cu numele autorului. 

Din pricina premiului se aşteptau mai multe texte din partea 
d-lui Sever Mureşanu, profesorul de mai târziu al şcoalei de Arte 
frumoase din Iaşi, care, ca și Andrei Bârseanu, slujea pe atunci 
lui Apollo. lată însă că la termenul fixat se prezintă un singur text, 
acel al lui A. Bârseanu, fără plic și fără motto. Il scrisese A. Bàr- 


1) Vezi: „România Jună” volum de I. Grăinadu, p. 76. 
2) Vezi; Idem. pag. 72. 


www.dacoromanica.ro 


415 


seanu în înţelegere cu Ciprian Porumbescu, care i-a recomandat 
ritmul, „Cântecului gintei latine”. 

Fireşte că membrii juriului erau cam nemulţumiţi, mai ales 
unul din ei, loan Paul, — mai târziu profesor la Iaşi, apoi la Uni- 
versitatea românească din Cluj — cu cele trei stofe ale lui Bâr- 
seanu, cari erau prea abstracte și prea depărtate de societatea 
„România Jună”, ce avea să fie prea mărită, Porumbescu, însă 
zice : „Mie îmi place şi am aflat 
melodia potrivită pentru el”. 

Declaraţia lui puse capăt dis- 
cuției. Juriul declară imnul de 
provizoriu”, până se va ivi alt 
talent mai recunoscut, iar d-l 
Bârseanu renunţă la premiul pe 
care-l merita pe bună dreptate. 

Peste vre-o două-trei zile, 
Porumbeseu distribui coriştilor 
notele cu imnul nou, a cărui me- 
lodie mulțumi pe toţi. Imnul 
aveă să se cânte la o şedinţă fe- 
știvă a societăţii. 

Ca să-i împacepe toţi, Po- 
rumbescu „mai adaose oa patra 
strofă, care cuprindea între altele 
şi versul „Iar scumpa Românie 
Jună”... Dar seara, la festivita- 
tea ţinută în sala unui restaurant 
şi la care asista din partea poli- 
tiei, comisarul Toma, Porum- 
beseu le spuse cântăreților: 
„Cântăm numai primele trei 
strofe !” 

Entuziasmul era mare, iar 
când cei de față îl provocară pe 
autor să-şi citească imnul în 
auzu] tuturor, acesta de aseme- 
nea ceti numai: cele trei strofe Andrei Bârsan. 
compuse de dânsul, dar şi aceste, 

*nofensive cum sunt, provocară unele observări din partea comi- 
sarului polițienesc, mai ales sfârşitul strofei a 3-a, pe care se trudeă 
să-l înţeleagă și nu putea. 

Astfel a văzut lumina zilei imnul acesta, care, graţie melodiei 
pline de viaţă, se cântă şi acum în multe părți ca : „Imnul unirii” 
fără să-şi aducă cineva aminte că a fost și este imnul societ. 
„România Jună” din Viena, scris de Andrei Bârseanu. 

Cu ocazia marei expoziţii naţionale din 1906, la Bucureşti, 
s'a cântat, la uriașul concert, la care au participat, în Arenele 





www.dacoromanica.ro 


416 


Romane, 1500 de persoane sub conducerea!d-lui D. G. Kiriac, şi 
imnul „României June”, cunoscut sub titlul „„Pe-al nostru steag” 
devenind, de atunci, bun comun al întregului neam românesc, 
iar azi e aşa de popular și de iubit, încât atât din pricima scurtimei 
ritmului şi a melodiei solemne, dar mai ales din cauza mândriei 
Şi a speranţelor noastre întrupate într'însul, îi face concurență 
oricărei conceperi musicale cu caracter patriotic. 

Textul acestui imn e prea cunoscut ; de remarcat e numai că 
la origină, versurile strofei a 4-a sunt astfel concepute: 


Si'n cartea veciniciei scrie 

Că ţări şi neamuri vor pieri 
Dar mândra noastră "'npărăţie 
Etern, etern v+ înflori. 

Aceasta, de sigur, ca să conplacă, tuturor acelor ce căutau 
hod în papură. 

Versurile strofelor 5 şi 6 sunt următoarele : 

Invingători, cu verde laur 
Noi fruntea nu ne 'npodobim 
Nici scumpele grămezi de aur 
Drept răsplată nu dorim. 
Știind, că 'n viața trecătoare 
Eterne fapte-am împlinit 
Și chinul morții "ngrozitoare 
Bogat, bogat, e răsplătit. 

Versurile strofelor 7 și 8, adică adausul poetic al lui Ciprian 
Porumbescu nu s'a putut afla 1). 

Intre manuscrisele musicale pierdute, de sigur, se aflau și 
acele partiţiuni corale ale „Imnului României June”, -— devenit 
apoi „Imnul Unirii”, „Steagul nostru” sau ,,Pe-al nostru steag” 
pe cari Ciprian Porumbescu, le-a scris pentru acel cor bărbătesc, 
format din studenţi-români ai Vienii, care aveă să concureze la 
premiul instituit de soc. „România Jună” din Viena. 

Dacă melodia acestui imn a putut totuși să supraveţuiască, 
se datorește faptului că Ciprian Porumbescu a avut grija s'o pu- 
blice în colecția sa de cântece sociale. 

In anul 1897 d-l Timotei Popovici profesor Ja liceul din Braşov?) 
Juând melodia din colecţia menţionată, o armonizează pentru 
cor bărbătesc și o execută, astfel, cu corul liceului braşovean. 

De aci, publicându-l, sub această formă armonică, în ca- 
lendarul ,„Amicul poporului” din Sibiu, în 1904 s'a răspândit 
pretutindeni. 

Până la această dată, după cum spune d-l Tim. Popovici, se 
pare că nu a fost cunoscut, aproape nicăeri, în Ardeal, şi mai puţin 
în ţara românească : „aceasta o deduc și din faptul că în broșurile 


1) Din povestirile lui Ioan Grămadă în vol. „România Jună” pag. 73, 74, 75. 
2) Astăzi prof. la şc. normală din Sibiu. 


www.dacoromanica.ro 


417 


publicate de reuniunea musicală din Suceava, 1910, fascicula 
I, obvine sub titlul „Deviză” şi cu melodia simţitor schimbată”. 

In felul armonizării d-lui T. Popovici, a fost publicat în di- 
ferite colecții şi sub această formă a fost executat de corurile, în 
masă, din Ardeal și Banat, lə Expoziţia din Bucureşti, din 1906, 
în arenele Romane. 

Tot din acest punct de vedere, iată ce spune Sfinţia sa preo- 
tul Nicolae M. Popescu, în şedinţa Academiei Române din 3 Iu- 
nie 1925: 

,,... Dela Universilalea din Cernăuţi, unde trei ani audiase 
cursuri de istorie, Onciul merge la Viena Aici era în 1879 când 
asculta interpretare de tezie vechi româneşti la filoromânul Ioan 
Urban Jarnik. Aici Onciul se desăvârşeşte în metoda de cercetare 
istorică. In Viena Onciul mai găseşte, pe lângă profesori excelenți, 
şi o viață studențească cu senlimente puternice româneşti, în soc. 
„România Jună” pe care o ilusirase Eminescu şi alții care dăduse 
calda serbare dela Puina. Peniru a învedera influența bună, ce a 
avul aceaslă societate, asupra educaţiei naționale a studenților din 
tinuturile alipite, iată că vă citesc o pagină din cuvâniarea lui D. 
Onciul la pomenirea in Academie, a lui Andrei Bârseanu. 

Cu duioşie îmi reamintesc anii de studii la Universitatea din 
Viena, unde, în acelaş timp, cu reposatul (Andrei Bârseanu) am 
urmat Facultatea de filosofie şi eram membri în socielatea „România 
Jună” la ale cărei şedinţe literare eram amândoi nelipsiţi, el prege- 
dinte al comisiunii literare eu ca vice-președinte. Din inițiativa 
comitetului se finu un concurs pentru un imn propriu al societății 
care, până atunci, avea drepi imn „Deşteaptă-te Române”. La cer- 
celarea manuscriselor înainiate, a fosi aclamat cu însufleţire, imnul 
„„Pe-al nostru steag e scris unire” Noul imn al , Românie June”. 
Autorul era Andrei Bârseanu, iar compositor musical al acestui 
imn, Ciprian Porumbescu, pe atunci, student la Universitatea din 
Viena şi membru al Socielăţii în sânul căreia organizase un cor 
excelent. Neuitată îmi este şedinţa în care prima dată s'a cântat 
imnul nostru, deşteptând un entuziasm eziraordinar. Era anul 1880. 
Treizeci şi şase de ani pe urmă, în seara marei zile de 16 August 
1916, când goarna chema feciorii români la luplă, pentru desrobirea 
Ardealului, primul cântec de luplă, ce lam auzit răsunând în par- 
cul dela Călimăneşti, unde mă aflam peniru cură, era ,„Pe-al nostru 
steag e scris unire”. 

Nu pol descrie adânca emoțiune ce ma cuprins atunci la auzul 
acestui imn, care mi-a încălzit sufletul în tinerețe şi mi-a înlinerit 
băirâneţele în acel mare momeni de însuflețire. 

In sunetul lui, un mănunchiu de studenţi români au pornit la 
luptă pentru cultura naţională, în sunetul lui, ostașii români au 
pornit la luptă pentru desrobirea neamului, în sunetul lui s'a 
înfăptuit unitatea naţională” 1). 


1) Vezi: Anal. Ac. Rom. şedinţa 43 pas. 9—10. 


www.dacoromanica.ro 


478 


EUSEBIE MANDICEVSCHI. 


Pe la jumătatea secolului trecut, al 19-lea, spiritul musicat 
în familia românească din Bucovina, era încă, putem zice, 
în acelaş stadiu de depreciere, ca şi în nobilimea moldo- 
veană sau munteană; deşi, poate că, într'o măsură oarecare, 
Cernăuţul fusese mai favorizat de împrejurări, prin stabilirea, 
timpurie în acest oraş, a multor musiciani străini, somităţi în 
materie de artă. 

Numai cei cu educaţie, în acest sens, vedeau, în practica 
musicală, nu numai înmlădierea durității sufletelor, ci crearea 
unei activităţi de cultură artistică, de înalt interes moral. 
Chiar în aceiaşi pătură socială de intelectuali din Bucovina, 
găsim o controversabilă atitudine faţă de manifestările mu- 
sicale familiste. 

Preotul Iraelie Porumbescu, în parohia sa din Stupca sau 
acea din Şipote de pe creasta Carpaţilor, avea legături de cul- 
tură musicală cu Carol Miculy, directorul Conservatorului din 
Lyov. Avea deci, o oarecare educaţie şi simţ de valorificare a 
artei; de aceia, la rându-i, a ştiut să îndemne, să încurajeze şi 
să dee fiului său Ciprian?) cuvenita desvoltare talentului său 
musical. 

Nu tot aşa, însă, se prezintă lucrurile în familia parohului 
bisericei din Bahrineştii Bucovinei. Acesta, crescut numai şi nu- 
mai, în evlavia altarului, căruia îşi consacrase viaţa și sufletul, 
nu putea concepe decât o desfătare în condace, azioane sau che- 
nonice, singura primită de credinţa creştină ortodoxă. Cealaltă, 
musica de lume, cântată încă şi de instrumente musicale, nu pu- 
tea fi practicată decât de acei cu sufletul vândut spiritului nefast 
sau de cea mai demoralizată sectă socială, de lăutari. 

De aceia, e explicabilă fapta acestui preot, care, văzându-şi 
fiul, Vasile, întorcându-se dela studiile sale liceale din Cernăuţi, 
cu un flaut, cu care, nefericitul diletant musical, făcuse, poate, 
apreciabile progrese practice, cu care, poate. făcuse legământ su- 
fletesc pe viaţă, i-a luat flautul şi, cu o bardă, îl sfărmă în mii de 
bucăţi 2). Câtă asen ănare deci, între judecata acestui apostol 
al bisericei şi întâmplarea contimporană cu al boerului moldo- 
vean Negruţi cu vioara lăutarului Vasile, ţigan din ceata robilor 
săi 3). 

Fapt e că, germinul musical era adânc înrădăcinat în firea 


1) Vezi: vol. „lraclie Porumbescu” de L. Bodnărescu. 

2) Din relaţiile d-lui Const. Mandicevschi, bibliotecarul univ. Cernăuţi. 

3) Vezi: Copilăria lui Const. Negruţi, în rev. „Convorbiri literare” şi Di- 
mitrie Cantemir din acest volum, 


www.dacoromanica.ro 


419 


şi simţirea tânărului licean, Vasile Mandicevschi 1). Moştenirea, 
prin educație, a prejudecăţilor sociale, însă, cari au presat, şi mai 
târziu, asupra oricărei porniri de natură musicală, lau oprit în 
manifestările sale înăscute, dar n'au mai putut avea efect con- 
vingător asupra urmaşilor săi. 

Ajuns la maturitate, cu drepturile ce-i acordau studiile sale 
teologice, se căsători cu Veronica Popovici, din vechea familie 
Bălușescu 2) şi soră a profesorului universitar Eusebie Popovici, 
din Cernăuţi, femee distinsă cu calităţi culturale alese şi cu edu- 
cație musicală potrivită timpului, care, mai târziu, avea să in- 
fluenţeze, hotărât şi într'o largă măsură, asupra spiritului edu- 
cativ, ce soţul ei, trebuia să-l exercite în creşterea şi educaţia 
celor opt copii ai lor, patru fii şi tot atâtea fiice. 

La început, preotului Vasile Mandicevschi, stabilit în moș- 
tenita parohie a Bahrineştilor, iar, mai târziu în parohia Cosmin- 
Mologhia, i-a venit greu de tot să se înlăture dela prejudecata 
moștenită ; de aceia, de câte ori, la copii săi, surprindea vre-o 
manifestare de artă, contrară vederilor sale, căuta s'o înăbuşe 
chiar în începuturile ei. Cel mult, fetelor sale, căuta ca, în edu- 
caţia şi cultura lor, să le deă şi cunoştinţi musicale, mai cu seamă, 
piano, instrument a cărui practică, pe la 1848, pătrunsese stă- 
ruitor în familia nobilimei bucovinene, ca un efect al civilizaţiei 
apusene, care nu putea concepe cultura femeii fără musică, fără 
dans şi fără bon-ton. 

Soţia sa, Veronica, o bună pianistă, cultiva musica în toate 
genurile ei, fie ea de caracter apusean, clasic sau naţional. De pe 
urma preotului Vasile Mandicevsehi a rămas un volum întreg 
de pieseTmusicale pentru piano — doine, hore, velsuri, melodii 
din diferite opere, etc.— scrise caligrafic de mâna preotului pen- 
tru soția sa °) Toată această manifestare, îns, se înfăptuia sub 
impulsul civilizator al profesorului Eusebie Popovici, care a avut 
cuvântul decisiv în educația nepoților săi 

Sub imperiul acestei stări de lucruri, Eusebiu, primul născut 
al soţilor Vasile şi Veronica Mandicevschi, își fermenta geniali- 
tatea simțului său musical, fără ca să aibă permisiunea paternă 
să se ocupe de ea, predestinat fiind pentru o carieră administra- 
tivă. Unchiul său însă, Eusebie Popovici, îl îndrumă acolo unde-l 
chema talentul, unde-l presă genialitatea de viitor mare mu- 
sician. 


1) Nume de familie foarte răspândit în Bucovina, sub diferite forme :ţ Man- 
-dişeski, Mandaşeski. Un nume Mandișcvski întâlnim la 1842, ca profesor la 
seminarul „Veniamin” din Iaşi. Vezi volumul ‚I. Maiorescu” p. 49, de prof. N. 
Bănescu și V. Mihailescu. 

2) Victor Goian, în memoriile sale, aminteşte de un Bălușescu, cu minunatele 
sale prestaţiuni musicale. 

3) Volumul se găseşte în posesia d-lui Const. Mandicevschi, directorul bi- 
bliotecii universitare din Cernăuţi. 


www.dacoromanica.ro 


480 


Născut în Cernăuţi. la 17 August 18571), crescut în condi- 
ţiunile culturale arătate. sub auspiciile conducătoare al unchiu- 
Jui său şi paralel cu studiile liceale, urma cursul de violină ale so- 
cietăţii filarmonice din Cernăuţi. Primi, în acelaș timp, cunoștinţi 
de musică bisericească dela compositorul Isidor Vorobehevici 2), 
iar primele noţiuni de composiţie dela celebrul I. Vincent 3). 

Cu toate că, dela 'nce- 
put marilipsuri şi piedici de 
diferite feluri, i se puneau 
în cale, cu toate că, grija 
părintească ca nu cumva 
fiul să-și fi greşit drumul, 
îl oprisc, hotărât, de a se 
mâi ocupa de musică; to- 
tuşi, dorul înăscut ce-l în- 
demna mereu, spre des- 
văluirea intereselor artei 
sale, nu-l desnădăjduiră şi, 
cu o tenacitâte proprie lui, 
desfăşură, paralel cu studi- 
ile liceale începute la 1867, 
până la obţinerea bacalau- 
reatului, o activitate com- 
posiţională, care-i deter- 
mina, hotărât, cariera de 
viitor desăvârşit musician, 

Odată cu bacalaureatul 
obținut în Cernăuţi, la 
1875, Eusebie Mandicevschi, 
numai de 18 ani, c, deja, 
autoru’ unei g serii 
i , i de composiţii, melodii şi 

Eusebie Mandicevschi. coruri, pa piese ha 
tru piano şi vioară, precum 
şi începuturile unei opere. Avea numai 16 ani, când, cu prilejul 











1) De fapt, ziua nașterii e 18 August, dar familia, nedorind ca, ziua sa de 
naştere, să coincidă cu acea a Kaizerului Franţ Iosef, lăsă să se înscrie, în registrul 
născuţilor, data de 17 August 1857. Relaţiuni date, în rev. ,,Musica” din Iunie 
1925, de Const. Mandicevschi. 

2) Vezi : capitolul „Isidor Vorobchevici” din acest volum. 

3) Ioseph-Heinrich Vincent sau Winzenhorlein, partizan pasionat al utilizării 
cromatismelor în musică, în locul succesiunilor diatonice. Născut la Theilheim 
lângă Wurzbourg la 23 Fevr. 1819 şi mort la Viena la 19 Maiu 1901. Studiă mai 
întâi teologia apoi dreptul, atras însă de artă, deveni cântăreţ tenor la teatrul din 
Viena, Halle şi Wurzbourg. Dela 1872, e profesor de musică la Cernăuţi, iar ultimii 
ani a trăit la Viena. Compositor a câtorva opere şi operete. In materie de instrucţie 
musicală, el alcatui la 1860, „Kein Generalbass mehr” la 1862, „Die Einheit in 
der Tonwelt” la 1874 „Die Neuklaviatur” la 1900, „Die zwâlfzahl in der Tonwelt, 
Eine neue Tonschrift, precum şi mai multe articole în „Allg. deutsche Muzikzei- 
tung”, „Klavierlehrer” şi altele. 


www.dacoromanica.ro 


481 


concertului dat de societ. tilarmonică din Cernăuţi, în anul 1873, 
conduce personal, o caniată a sa pentru cor, soli şi orchestră, 
composiţie care, împreună cu altele îşi găseşte valoarea într'un 
premiu distins, la concursul musical din Lipsca şi care îi atrase 
apoi şi o bursă asigurătoare din partea ministrului de instrucţie 
vienez. 

Spre desăvârşirea culturii sale, se stabili la Viena, pentru 
a urma, concomitent, cursurile universitare de filosofie, litera- 
tură şi istoria universală, şi, mai cu seamă, cu profesorul Eduard 
Hauslich 1), istoria musicei şi a artelor în general; iar, în parti- 
cular, studiile de armonie, contra-punct şi fugă, cu celebrul Gus- 
tav Nottehohm °), prin care cunoscu de aproape, pe I. Brahms °), 
călăuzitorul şi sfătuitorul său prietenesc până la 1897. 

După îndeplinirea îndatoririlor militare, adică pe la 1879, 
Eusebie Mandicevschi, îşi consacră, definitiv, întreaga sa acti- 
vitate de artist şi savant, musicei şi numai ei, în toate ramurile 
practice şi ştiinţifice, ce comportă această artă cu câmpul ei vast 
şi atât de variat. 

Incepând cu societatea „Wiener Singakademie” pe care o 
conduce până la 1882, continuă a întreprinde o mişcare musi- 
cală la Viena, în scop de a evidenția calităţile vechilor melodii 
germane şi italiene, de prin sec. 16 şi 18. Viaţa solitară nu-i putea 
fi destul de rodnică în musicalitatea sa. O legătură sufletească 
trebuia deci, să se îndeplinească, ea avea să-i fie, de multe ori, 
călăuza inspiratoare în concepţiunile sale composiționale. Se 
căsători deci cu Albina născută de Vest, o reputată cântăreață 
si profesoară de musică în Viena. 

Din elevele soţiei sale, reuşeşte a-și crea up cor propriu, pe 


1) Critic musical celebru, născut la Praga în 1825, mort la Vicna în 1904 
Redactor şi colaborator la mai multe gazete şi reviste. S'a distins prin scrierile: 
„Vom Musikalisch-Schânen”, „Ein Beitrag zur Revision der Aesthetik der Ton- 
kunst”. In 1855 este redactorul foiletonului musical al ziarului ,Die Presse”. La 
1856, devine profesor la universitatea din Vicna. Din lucrările sale se evidenţiază : 
„Aus dem Konzertsaal”, „Die moderne Oper”, „Kritiken und Studicn”, »Musi- 
kalisches skizzenbuch, aus dem fTagebuche cines Musikers, virtuosen und 
komponisten des letzten Jahre” (1870—1885), memoriile sale „Aus meinem Leben 
şi multe altele. 

2) Martin Gustav Nottebohm, născut la Ludenscheid (Westfalia) în 12 Noemv 
1917, mort la Gratz în 1882. După ce-şi termină studiile la Lipsca, la 1845 se sta- 
bili la Viena, unde-şi complectă cultura musicală cu un curs de contra punct a lui 
S. Sechter, ocupând, după aceasta, îndeletnicirea de profesor de musică. Nolte- 
bohm, se ocupă, în special cu cercetări asupra operii lui Beethjoven şi în legătură 
cu aceasta, are la activul său ,,Ein Skizzenbuch von Beethioven, Thematisches 
Verzeichnis der im Druck erschienen Wercke von Beethoven (1868), „Beethove- 
niana”, etc. Apoi scrieri despre Fr. Schubert, Mozart, etc. In materie de musică 
pură a publicat piese pentru piano şi coarde. 

3) Acest mare musician, e prea cunoscut, genialitatea sa în materie de mu- 
sică, prea plastică şi prea vastă, pentru ca, în câteva rânduri, după cum mi am 
propus, să pot reda concis viaţa şi opera sa musicală. Vezi, în acest scop, orice 
autor de istorie musicală universală. I. Brahms e născut la 1833 şi mort la 1897. 


Mihail Gr. Posluşnicu — Istoria Musicei la Români. 31 


www.dacoromanica.ro 


482 


care-l conduce timp, de 20 de ani, dela 1901 până la 1921. Paralel 
cu această activitate, la 1887, devine, mai întâi, arhivar şi bi- 
bliotecar al reuniuni; „Amicii musicei” din Viena, funcţiune care, 
în mijlocul atâtor scrieri şi documente musicale, avea să-i înles- 
ncască darea la lumină a atâtor studii inedite ale clasicilor me- 
dievali. La 1892, i se încredinţă bagheta conducătoare orche- 
strală, pe care o mănuește până la 1906, când i se încredinţează 
catedra de istoria musicei, instrumentologia, armonia, şi con- 
tra-punctul la Conservatorul din Viena, instituție devenită, in 
anul 1909, Academie de musică şi artă dramatică. 

Intreaga operă musicală a lui Eusebie Mandicevschi se poale 
înpărţi în : a) composiţiuni, propriu zise, cu caracter universal 
pentru voci şi instrumente de tot felul, b) studii critice şi arheo- 
logice pe terenul clasicismului musical-medieval, c) publicaţiuni 
de opere inedite ale marilor maiştri clasici, d) produsul carierii 
sale didactice-musicale și, în sfârşit pe terenul naţional, e) pro- 
dusul musicalităţii sale românești, după cum urmează : 


Musieă cu caracter universul. 


1. 30 variațiuni, în Re minor pentru piano, solo şi altele; 
2. 10 variațiuni In Sol minor, pe teme din opera musicală a lui 
G. Fr. Haendel; 3. 10 lucrări, concepţii proprii pentru piano; 
t. O gavolă pentru piano, tipărită în 1886, în rev. „Allgemeine 
Kunstkronik” şi alta tipărită în 1889, îu rev. „Deutsche ISunst 
unq Musickzeitung”; 5. Valsuri şi marșuri pentru piano la 4 
mâini; 6. Studii asupra cadențelor lui Mozart pentru piano; 7. 
A îngrijit de apariţia complectă şi absolut originală a operilor 
clasice „Zweite Beethoveniana”” publicată în 1887 de Nottebohn ; 
8. Publică noi opere inedite precum şi ediţiile originale pentru 
piano ale lui Beethoven ; 9. Publică ediția cumplectă a operii lui 
Fr. Sehubert, cu un studiu, de asemenea și prima ediţie a operii 
cu simfonii și anotimpuri a Ii T. Haydn. 


Musică pentru piano și voce : 


1. Dem au/gehenden Vollmonde (după Goethe) pentru mez- 
zo-soprano, vioară și piano: 2. In der Daemmerung, duet pentru 
Sopr. şi Alto, cu vioară, cello şi piano; 3. 30 de melodii cu acc. 
de piano; 1. 10 cântece cu piano şi vioară; 5. 36 arii pentru So- 
prano; 6. 21 arii pentru Alto; 7. 16 arii pentru Tenor; 8. 12 arii 
pentru Bass ; 9. 3 duete, toate cu acompaniament de piano, orga 
şi instrumente cu coarde, composiţiile lui Bach prelucrate şi edi- 
tate de Eusebie Mandicevsehi în 1902; 10. O colecție de 15 melodii 
toscane, pentru voce şi piano; 11. O colecție de 12 cântece popu- 
lore scoţiane de J. Haydn, revăzute şi prelucrate. 


www.dacoromanica.ro 


483 
Musică de ansamblu coral a capela. 


1. 13 lieduri şi cântece pentru cor mixt; 2. Coruri mixte în 
colecţiile „Palme "şi „Siby”; 3. Vodeviluri pentru asociaţiile 
particulare ; 4. O colecție de coruri pentru două, trei şi mai multe 
voci egale şi mixte; 5. 70 cântece populare vechi nemţeșşti ; 6. 13 
cântece populare vechi ungurești; 7. Două colecții de 20 şi 13 co- 
ruri bărbăteşti, publicate în ,,,,Volksliederbuch” în Lipsca; 8. O 
mare colecție de 100 cântece populare nemţești, în Lipsca ; 9. Două 
colecţii cu opt coruri bărbăteşti cu caracter umesc. 


Musieă de ansamblu corul eu acompaniament instrumental. 


1. Două volume cu dansuri nemţeşti şi valses nobles de Fr. 
Schubert pentru cor femeesc, cu acc. de piano, vioară şi cello, 
2. Lucrări inedite la operile lui Mozart; 3. Lucrări adiţionale, 
acompaniumente la opera liturgică a lui S. I. Bach; 4. Revede și edi- 
tează opera religioasă a compositorului italian Antonio Caldaral). 

Paralel cu lucrările sale pur musicale, Eusebie Mundicevsehi, 
se lansează în literatură de ştiinţi musicale, cu studii critice, is- 
torie universală, biografii, etc., cuprinzând : 

1 Despre simfoniile lui Schubert, în 1885; 2. Despre Trio în 
Si major de Brahms în 1893; 3. Despre Carol Czerny, 1891. 


Colaborări en recenzii musicale, în diferite publicaţiuui. 


1. Despre cântecele ruseşti şi corul Slavianskyv, 1893; 2. Des- 
pre musica italiană: 3. Biografiile lui ;Brahms, Bruckner, Pohl, 
I Strauss, etc. 


Activitatea diductieă. 


Ca profesor, al celui mai înalt așezăinânt musical, „Academia 
de musică şi artă dramatică”, a desfăşurat o activitate rodnică. 
Aci, în cursul celar aproape 30 de ani, ca profesor şi pedagog 
musical, i s'au perindat, la cursurile sale de istorie, literatură şi 
întreaga ştiinţă generală musicală, peste o mie de elevi, dintre 
cei mai distinși în luinea întreagă. Dintre cei cari, cu deosebire, 
se evidenţiază prin activitatea lor sunt: 

Carol Prohasea şi Ferdinand Szebay, actualmente profesori 
la Academia de musică din Viena; Enrie Nietsel, profesor de 


1) Compositor bogat în inspiraţii musicale. Născut în Veneţia la 1670, mort 
în Viena la 1736. A scris peste 70 opere și serenade, 32 oratorii, toate păstrute în 
arhivele musicale ale Vienii. 24 sonate, o liturghie pentru 4 voci cu acompani: 
ament de orchestră, tipărită la 1748, motete, etc. 


www.dacoromanica.ro 


484 


știinţi musicale la Universitatea din Praga; Gustav Jenner !), 
fost profesor de ştiinți musicale la Universitatea din Marburg 
în Hessen, decedat în război. Adolf Kiichl 2), compositor și di- 
riginte de coruri în Viena. Leon Sinigaglia 3) compositor în Tu- 
rino. Rozario Scalero, compositor în Odessa, mort în 1923. Henry 
Hadley $), compositor şi diriginte în Boston; Robert Tomas 
Brandt 5) compositor în Odessa, mort în 1923. Rudolf Bella din 
Sibiu, compositor și diriginte de coruri în Viena și Cernăuţi. Ians 
Gal, compositor şi savant în musică, Viena. Ludovie Rottenberg °) 
din Cernăuţi, compositor și dirigent de operă în Francfurt pe 
Main. George Szell, compositor şi dirigent la Düsseldorf. Mar- 
garette Melville, componistă în Cimcinatti (America de nord), 
pe Ohio. Elsa Welner, componistă în Viena. 

Tot elevii lui E. Mandicevsehi, sînt seria de profesori de 
musică din țară, între cari, fratele George Mandicevsehi și soră-sa 
Eeaterina Mandicevschi, Mihai Ursuleae, Constantin Şandru, Dr. 
Ilarie Verenea mort la 1923, Negrea-Cluj, Riegler-București şi 
compositorul Ioan Seârlăteseu. 

Pentru cursurile musicale ale acestei extra-ordinare serii de 
elevi, a alcătuit un complex curs de contra-punet, în patru mari 
volume, mai pe larg decât tratatul lui Berlioz 7). 

Alături de această activitate, E. Mandicevsehi, răspunde și 
îndeplinește, la Viena, însărcinări de natură artistică oficială, 
pe cari, demnitatea și calitatea sa de expert rutinat în speciali- 
tatea sa, i le-a impus. 

Membru în comisinnea pentru promovarea artelor, în cura- 
toriul fundaţiunii „Schwestern frâliche Stiftung”, în juriul in- 


1) Născut la Keitum (insula Sylt) la 3 Dec. 1865, elevul lui Brahms și Man- 
dicevschi la Viena. Actualmente director Ja Universitatea din Marburg, director 
la 1904, îi conferi titlul Docfor honoris causa, a publicat până în prezent trei 
colectii de liduri, coruri pentru voci femeeşti, ca literatură a scris vol. „I. Brahms 
als Mensch, Lehrer und Kunstler”, în rev. ,„,Musick” 1903. 

2) Compositor de coruri. bărbătești, născut ln Viena. în 1858, director ono- 
rific la reuniunea ,,Schubertbund”. 

3) Născut în Turino la 1868. Elevul lui Balzoni în Turin si a lui E. Mandi- 
cevski în Viena. Compositor distins. Se ocupă de melodiile populare piemonteze. 
A scris melodii, coruri şi mai cu seamă, musică instrumentală. Studii pe teme din 
Brahms, Schubert, rapsoiii, romanțe, serenade, dansuri, uverturi, etc. 

4) Născut în Sommervie la 1871. Elevul lui Chadwick, Mandicevschi şi 
D'vorack. Pentru composiţiile sale a luat premiul ,„Paderevschi” şi premiul „New 
England” Conservatory. In 1907 e şeful orchestrei teatrului municipal din Maienţa. 
A compus simfoniile ,.Cele patru anotimpuri”, o poemă simfonică, o suită cu arii 
de balet, opera ,,Satie”, piese de piano, etc. 

5) „La grande enciclopedie”? menţionează o scrie de Brandt, celebrităţi în 
diferite specialități culturale, literare sau ştiinţifice. Probabil vre-un descendent. 

6) Născut în Cernăuţi la 1864. Elevul lui Hrimaly pe când era licean, apoi 
elevul lui Rob. Fuchs şi E. Mandicevschi la Viena. Acompaniator distius. La 1888 
e şeful de orchestră al reuniunii „Amicii musicei” din Viena. La 1891 şetul orche- 
strei teatrului din Briinn, apoi la teatrul din Francturt pe Main. 

7) Mauuscrisul acestui, tratat se găseşte în posesia d-lui Const. Mandicevschi 
directorul bibliotecii universitare din Ceru iuți. 


www.dacoromanica.ro 


485 


stituit de societăţile „Amicii musicei” din Viena şi ,„Beethoven- 
haus”? pentru decernarea priorităţii celor mai bune composiţii, 
în comisia drepturilor de autor, şi membru în comisiunea oficială 
pentru cântece populare. 

Ca membru, cu distincţie onorifică, figurează în societatea 
musicală ,„Bach” din Lipsca, oraş care i-a acordat, din partea 
universităţii sale şi titlul de doctor honoris causa; iar m Viena 
i s'a conferit titlul de consilier guvernial. In acelaş timp, Eusebie 
Mamndieevsehi, e membru de onoare al societăţilor musicale vie- 
neze, Bonn, Londra, Cernăuţi şi Suceava. 

Ceeace se desprinde, însă, mai presus de orice considerent, 
din marea sa operă şi care îi atrage negreşit recunoştinţa noâ- 
stră, a conaţionalilor săi, e faptul că, deşi îndepărtat dela sânul 
patriei sale, deşi în Viena, într'un centru aproape cosmopolit, 
educat într'un cerc şi într'un spirit de internaţionalism şi condus 
de dictonul că „Arta nare naţiune”, totuşi sufletul şi simţirea 
sa a fost mereu pentru tot ce e românesc, inima sa a bătut pen- 
tru ortodoxismul şi cântecul naţiunii române, din care, făptura 
sa, a luat fiinţă. 

Alături de poesia inspiratoare a marelui Goethe, de clasicis- 
mul marilor maiştri medievali, ceia ce a contribuit cu deosebire, 
la creaţia celor mai multe și mai de seamă lucrări musicale a fost 
impulsul inspirator a marilor noştri poeţi, a fost versul lui Mih. 
Eminescu, Vasile Alexandri, Gh. Coșbue, Al. Vlahuţă, M. Cugler- 
Poni, Anghel, Beldiecanu, Iosif, ete. 

Opera sa musicală românească se îmvarte în două părţi dis- 
tincte : musica religioasă, apoi acră laică, în care se evidenţiază 
creația proprie şi broderia composiţională aplicată cântului 
popular bucovinean şi despre care iată ce spune d-l N. Iorga în 
conferinţa sa „La musique roumaine” ţinută la Paris ia 15 Mar- 
tie 1995: 

„Mandicevski. Son nom n'a pas un son tout à fait roumain ; 
mais il ne faut pas oublier qu'en Bukovine on avait habitude de 
slaviser les noms de presque tous les Roumains qui passaient par 
Penseignement secondaire. Si Musicescou donne sous L'influence des 
Russes, une large résonnance à la chauson du peuple si Kiriac, 
P'agremente à la façon valaque Mandicevski est,, Authentique” 
mais vari€e, mouvementé et gai”. 


Musica laică. Musică de ansamblu capella pentru cor de femei: 


1. Pădurea doarme, 2. Noapte bună, 3. Nani-nani, 4. Seara, 
5. Ploaia, 6. Rugăciune, 7. Ruga, apoi melodii pe două şi trei voci 
canoanele : 1. Soarele, 2. Dungă lungă, 3. Nu te 'ndoi. 

Coruri femeeşti cu ace. de piano : 1. O colecție de 20 coruri, 
2. 12 canoane, 3. Doi la oi, pentru cor şi piano, 4. Dau zei mult, 
5. Cântec de leagăn, 6. Baba şi moşneagul, 7. Revedere, R. Airăb- 
dare, 9. Sfânta muncă, 10. Mog crăciun, 11. Colinde. 


www.dacoromanica.ro 


486 


Cântece pe o voce cu ace. de piano: 1. Ruga, peniru tenor, 
2. „Lipsa ei“ pentru barilon, 3. O colectie de 18 cântece pentru o 
voce. 

Ducte cu ace. de piano : 1. Valurile, Vaânlurile, pentru opr- 
şi Alto, 2. Amorul, 3. Dusuiocul. 

Coruri de copii cu acc. de instrumente, cu colaborarea poc- 
tică a D-rei Ecaterina Mandicevsehi, sora autorului. 1. Urare, 
pentru cor de copii cu piano, vioară, violă şi cello sau numai qnar- 
teft de coarde 2. U'n bal mascat operetă pentru copii. 

Coruri bărbătești : 1. Seguidila, 2. jurământ, imn penlru ziua 
eroilor, 3. Cântec ostăşesc, 4. El R'baa, 5. Cântecul Moldovenilor 
robiți, de Bolintineanu. 

Coruri mixte : 1. Lăcrămioare, pentru cor mixt şi piano, 
2. Marşul lui Dragoş, pentru cor mixt şi piano şi diferite coruri 
şcolare. 

Cantate : 1. Cantulă la jubileul de 25 de ani ai soc. fil. din 
Cernauţi, pentru cor, soli şi orchestră. 2. In fara fugilor, pentru 
cor, soli şi orchestiă, 3. O rantată la jubileul de 50 de ani a şcoalei 
reale ortodoxă. 

Cântece populare. Două mari colecții de cântece populare bu- 
covinene, una de 8) şi alta de 32 de melodii, armonizate cu o bo- 
găție de inspiraţii composiţionale, în colaborare cu vrednicul 
musician autodidact Alexandru Voevidea, inspector al învăļă- 
mântului musical în Bucovina. Ambele colecții au fost cumpărate 
de Ministerul artelor din București. 

Sub imperiul primelor cunoştinţi muşicale religioase, primite 
dela primul său profesor, componistul Isidor Vorobehevici, e foarte 
natural ca, cea mai mare parte din activitatea sa pur musicală, 
să și-o consacre concepţiilor de musică bisericească. Apoi, în a- 
propierea continuă a clericilor bucovineni şi a musicalităţii per- 
soanei mitropolitului Dr. Silvestru Morariu Andrieviei, Eusebie 
Maudicevsehi, e predominat de spiritul ortodox, în caracterizarea 
composiţiilor sale bisericeşti. 

Pentru reforma cântului religios, și introducerea, mai cu 
temei, a cântului coral în biserica din oraş, sau acea sătească, a 
căutat ca, în compunerile sale, să se conformeze oricăror împre-— 
jurări, determinate de lipsa sau existenţa elementelor musical. 
Aceasta l'a determinat la crearea atâtor varietăți de coruri reli- 
pioase, după cum urmează: 

Coruri liturgice bărbătești : 1. Liturghia pe două voci pentru 
corurile săteşti, în colaborare cu Isidor Vorobehevici; 2. Tătul 
Nostru pentru două voci cu acc. de piano; 3. Liturghia pe trei 
voci, în Mi major, creată în 1897; 4. Liturghia pe patru voci în 
Fa major, creată în 1894; 5. Liturghia în Fa minor. 

Coruri liturgice femeești : 1. Liturghia pe trei voci femeeşti 
în Mi minor; 2. Liturghia pe trei voci în La major, cu unele 
piese pentru două coruri. 


www.dacoromanica.ro 


487 


Coruri liturgice pentru cor mixt: 1. Cântările sfintei şi dum- 
aezeeşti liturghii, compuse în tonurile vechi bisericești, pe patru 
şi cinci voci mixte, create în 1880; 2. Liturghia în Re major pen- 
tru cor mixt şi soli, cântată, pentru prima oară. de soc. filarmonică 
«din Cernăuţi, la 14 Martie 1597; 3. Liturghia în Mi major, de- 
dicată soc. filarmonice din Suceava, creată la 1899; 4. Liturghia 
în Si minor; 5. Liturghia în La minor, cântată la 1910. Se adaugă 
-apoi : Ieruvicul în Mi minor, 1902. 

Concerte religioase, ehenonice : 1. La râul babilonului, psalin 
137, pentru cor bărbătesc; 2. Doamne, Doamne, cine va locui în 
lăcaşul tău, pentru cor mixt, cu text de I. Verenea, după Sfânta 
Scriptură. 

Ținând seama că, marii maiștrii ai trecutului, în liniştea 
singurătăţii, impusă de anii vieţii şi de opera lor, numai în tovă- 
răşia ființei neînsuflețite, a pianului, au creat, au dat la iveală 
cele mai geniale inspiraţii musicale ), avem tot dreptul să nă- 
dăjduim că, pe lângă extraordinara sa lucrare artistică de până 
acum, care cuprinde, aproximativ, vre-o 800 de piese, Eusebie 
Mandicevschi, în puterea sa, va trăi spre binele artei, spre binele 
neamului, consacrându-și genialitatea și isvorul său productiv 
composiţional, în direcția ce i-o oferă colaboratorul său Al. Voe- 
videa. Dacă musicalitatea lui Fusehie Mandicevechi se manifestă 
în o așa bogăție, într'o măsură, cât de redusă, acea musicalitate, 
trebuie să se producă, și se produce încă, în toate ramificațţiile 
familiei sale. Talentul, moştenit dela bunici și străbunici, a fost 
cultivat și se cultivă tot mai mult, cu cât această tamilie se re- 
generează prin cultura progresivă a vremii. 


1) Giuseppe Verdi la vârsta de 80 de ani, ne-a dat marea operă „Falstaff“, 
trecuse de mult celc opt decenii când dă la lu:nină „Stabat Mater” „Ave Marie“. 


www.dacoromanica.ro 


488 
GHEORGHE MANDICEVSCHI. 


Din aceași ramificaţie familiară, se distinge, musicalmente, 
şi fratele mezin, Gheorghe Mandicevschi, născut la 8 Noemv. 
1870 în Mologhia. După ce-și termină gimnaziul în Cernăuţi, 
cursurile seminarului clerical, studiile teologice universitare în 
1895, obţinu, din fondul religionar, o bursă cu care, sub còn- 
ducerea fratelui său Eusebie, trebuia să se specializeze în 
studii musicale, armonie, contra-punct şi composiţie, la con- 
servatorul societăţii, Amicii musicii”” din Viena. 

Cu titlurile speciali- 
tăţii sale, în urma exame- 
nului de capacitate, depus 
la Viena, la 1900, ocupă 
catedra de musică biseri- 
“cească dela seminarul cle- 
rical din Cernăuţi, catediă 
devenită vacantă prin re- 
tragerea la pensiune a titu- 
larului ei, Isidor Vorobehe- 
viei; precum și catedrele 
şcoalei de cântări biseri- 
ceşti, gimnaziul de stat şi 
a şcoalei superioare greco- 
orientale. 

Duţă o grea suierinţă, 
la 23 Martie 1907, moare 
în vrâstă numai de 37 ani. 

Ocupase importante 
însărcinări oficiale în spe- 
cialitatea sa, membru în 
comisia de examen al Con- 
sistoriului superior pentru 
cântările corale liturgice şi 
membru în comitetul pen- 

Gheorghe Mandicevschi. tru colectarea cântărilor 
naţionale. A scris un tratat 
asupramusicei ebraice dina- 

inte de Hristos 1). S'a distins în composiţii corale religioase şi 
naţionale, corale şi instrumentale după cum urmează. 

Musică religioasă. Coruri mixte : 1. Liturghia în Remajor, 
dedicată mitropolitului Vladimir de Repia ; 2. Preceasna pentru 
SE. liturghie; 3. Azionul paşielor; 4. Adusu-mi-am aminte, 
imn funerar; 5. Azionul bobolezei; 6. Trei coruri religioase pe 
şase și opt voci mixte Coruri bărbătești: 1. Psalmii 64, 65, 18, 








1) Vezi: Rev. „Candella” în 1893. 


www.dacoromanica.ro 


489 


100 şi 150, Azionul „Ingerul a strigat”; 2. Cântări liturgice ; 
-3. Oratorii pentru Vinerea Mare; 4. Luminânda Pașşielor; 
5. Lumină lină; 6. Veniţi fraților, imn funerar; 7. Heruvic; 8. 
Psalm funebru, cântat şi compas cu prilejul decesului mitropo- 
litului Silvestru. 

Musica laică : Coruri mixte. 1. Cântecul captivului ; 2. Vio- 
rica; 3. Capela; 4. Imne festive; 5. Imn pentru jubileul mitrop. 
A. Ciupereoviei; 6. Cântece lumeşti. Coruri femeeșşti pentru trei, 
patru şi cinci voci în formă de canon. 1. Pitulice; 2. Cântec de 
Mai, 3. Nu "'nireba de leac iubite; 4. Patru cântece de toamnă; 
3. O rămâi. Coruri bărbătești dedicate societ. fil. „„Armonia”; 
1. Devisa ,„„Armoniei” ; 2. Nu mai plânge ; 3. Sara-i tristă; 4. Va- 
lul lui Traian; 5. Somnoroase păsărele; 6. Linişte; 7. Q seară; 
$. Frumoase floricele: 9. Visuri; 10. Hora dobrogeană, şase coruri 
cu text german din Goethe şi alții. 

Musică instrumentală : 1. 8 variaţiuni asupra liedului „,Hei- 
denrâslein”” de Schubert pentru clarinet şi piano; 2. 5 variațiuni 
asupra liedului de leagăn de Mozart pentru oboe sau vioară şi 
piano; 3. Hora pentru piano; 4. Musica vodevilului Pea/ra din 
casă de Vasile Alexandri. 

Lucrări musirale în manuscris. 1. Simbolul credinței pentru 
cor mixt ; 2. Brân :oveanul Constantin, 3. Studii de contra-punct 
cu cântece şi coruri religioase ; 4. Un curs de contra-punct în patiu 
volume, alcătuit în colaborare cu fratele Eusebie. 


O apreciată musiciană, o rutinată pianistă ce Ecaterina Man- 
dicevsehi, sora lui George și Eusebie. Profesoară de musică la li- 
ceul de fete din Cernăuţi. Distinsă şi prin pornirile ci poetice, 
colaborând, astfel, de multe ori, la prodigioasn inspiraţie musi- 
cală a lui Eusebie. 


Pe lângă profesionismul musical al celor citați, se disting 
ca musiciani -diletanţi, îraţii: Constantin Mandicevschi, direc- 
torul bibliotecii universitare din Cernăuţi, un pasionat violonist; 
Erast Mandicevschi, consilier la Inalta Curte de casaţie din Bu- 
curești, de asemenea un pasionat cellist: Maria Bella, fiica lui 
Const. Mandicevsehi şi soția musicianului R. Bella din Sibiu, o 
distinsă pianistă cu studii făcute la Conservatorul din Viena, cu 
profesorii Reinhold, Robert și alţii, concertistă de merit. Virginia 
Procopovici, nepoata lui Eusebie și soţia profesorului universitar 
Alexe Procopovici, cu o frumoasă cultură musicală. Virginia 
Mandicevschi, fiica lui Eusebie, o talentată pianistă. 

Iată o românească familie de Bach. Ca şi Veit Bach, răstră- 
bunicul celebrului Johann-Sebastian era şi preotul din Bahrineştii 
Bucovinei un pasionat musica), un diletant, şi dacă împrejurările 


www.dacoromanica.ro 


490 


de loc, de timp și de mediu social ar îi fost tot aşa de prielnice, 
de sigur că şi fii, fiicele, nepoţii şi strănepoții acestuia, reuniţe 
într'o mare familie musicală, ar [i continuat munca similară a 
Bachilor Turiugieni, pe care o începuse, așa de prielnic, după 
cum ne spune fratele Constantin Mandicevschi : 

„Noi loți făceam în familie şi în concerte multă musică. Eram 
patru [rai şi patru surori, şi aveam un quartet de coarde. Eusebie 
violina I, eu, Constantin violina I-a, Gheorghe viola şi Erasl la 
violoncel. Surorile toate la pian. In ziua aniversării a 70 ani dele 
naşterea părintelui nostru, Vasile, ne-am adunat cu toții în casa 
părintească din Cosmin-Mologhia, unde, pe alunci, părintele era 
paroh, şi am aranjat, în cinstea lui, o mure serbare musicală în 
sânul familiei. La lilurghie, în biserica din Cosmin, am cântat li- 
lurghia No. 3 în Fa major (la sopr. allo, tenor şi basso căle două 
voci) apoi am execulal o uverlură compusă de Eusebiu pentru ziua 
aceasta (pentru quartet de coarde şi două piane la opt mâini), 
copiii noştri, şaple nepoți, au cântat o mică canlală pentru 
copii, „„Juneţele şi bătrânețele”, textul de Ecaterina, musica de 
Eusebie. 

Părintele era podidil de lacrimi, iar noi, copii lui, am avut ur 
momenl de nespusă înăl(are sufletească cum rar se întâmplă în 
viață. 


www.dacoromanica.ro 


491 


ISIDOR VOROBCIIIFVICI. 


La 6 Maiu 1836, în epoca devitregie și de complectă anihilare 
a tot ce se manifesta penlru o cultură românească în Buco- 
vina, când totul părea a fi copleșit de importul culturii străine, 
pentru înlăturarea oricărei simţiri româneşti, se naște, în Cer- 
năuţi, Isidor Vorobehieviei. După nume deşi părea a fi străin şi 
deşi, multă vreme, bănuit ca filorutean, totuşi, activitatea 
sa, pe teren literarși artistic, nu numai că a deszisaceastă bănuială, 
dar, pentru reabilitarea 
“cauzei românești, a adus 
netăgăduite foloase. In- 
treaga sa activitate ge- 
nerală şi-a însuşit-o în 
orașul său de naştere, 
specializându-se apoi, în 
studii teologice; la 186], 
e hirotonisit preot şi numit 
paroh al comunii Ruși- 
Moldoviţa din Bucovina. 

Pelângă obligaţiile de 
cleric, în activitatea sa 
extrabisericească, sa di- 
stins ca poet și scriitor, 
publicând, sub pseudo- 
nimul,, Danilo Mlaca” di- 
verse scrieri lirice, epice 
şi dramalice, redactor al 
revistei „Candela. Ce- 
eace l'a trecut. însă, în 
rândul luptătorilor pentru . 
„cultura artistică musicală 
«lin Bucovina, e firea sa 
musicală, cu care s'a dis- 
tins încă din şcoală şi mai 
târziu în facultatea teolo- Pr. Isidor Vorobchies ici. 
gică. După vre-o şapte | 
ani de preoţie, se simţi chemat a-şi destăşura musicalitatea în 
afară de biserjcă, pe alte orizonturi; de aceia, în anu! 1868 trece 
la Conservatorul din Viena. Acı, îşi desăvârși specialitatea și, în 
anul 1869, devine proresor de musică corală la şcoala secundară 
şi de musica bisericească la seminarul clerical din Cernăuţi. 

In această calitate lucrează. musicalmente, până la 1899, 
fondează Academia ortodoxă cu scopul de a înlocui musica gre- 
scească din biserica română introducând musica polifonică, şi 
înavuţește literatura musicală cu opere de caracter religios şi 
laic, din cari se menţionează, cu distincţie: Liturgia sf. Joan gură 








www.dacoromanica.ro 


492 


de aur, tipărită în anul 1881,lituigia greco-orientală sf. Hrisos- 
(om în anul 1887, şi Cântări liturgice ortodoxe orientale tipărite 
la 1890 în Viena pe seaina societ. „Şcoala română” din Suceava; 
o colecție de cântări pentru școala primară în 1870, colecţia „Flori 
din Bucovina” cu opt cântece pupulare românești, cu acc. de 
piano, în 1870. Dumka şi Kolompica pentru piano, melodrame 
şi operete. 

Contimporan cu poeţii Vasile Alexandri, Vasile Bumbac şi 
G. Tăutul, a utilizat, cu deplin succes, inspiraţia lor poetică în 
coruii bărbăleşti și mixte ca: Păsărica mării, Cântec de pri- 
măvară, Arcaşul lui Ștefan Vodă şi altele. Ca musică didactică, a 
tipărit, în 1868, „Kurze allgemeine Musicklehre für Schule 
und Haus”; dar ceeace i-a adus, mai cu seama, faima pe tere- 
nul didactic musical, e că Isidor Vorobchievici e cel dintâi autor 
al unui tratat de armonie în limba română, pe care-l tipăreşte în 
Maiu 1869, prin editura „Societăţii pentru literatura şi cultura 
română în Bucovina”. 

In ultimele rânduri, din prefața acestei cărţi, autoral spune : 
33«.. ear tu, iubite începătorule, urmează-mi cu răbdare şi luare a- 
„minte, pas cu pas, pe calea desemnată în această cărticică, şi nu le 
depărta, fără cunoştinţă deplină, de la o materie la alta, căci, numai 
sub aceste condițiuni, te face cunoscut cu paradisul cel miraculos, 
divin şi nefinit al tonurilor”. 

Cartea ,.Manual de armonie musicală” cuprinde un rezumat 
de teorie elementară musicală, o explicare prescurtată a armo- 
nici cu exemplele necesare, vorbind, la sfârşit, și ceva despre 
formele musicale, contra-punct, fugă şi canon. 

Caracteristice sunt traducerile, în românește, a diferiților 
termini ca : strămutare în loc de alteraţiune, semn de restituire în 


loc de becar. Ca valori de note mai menţionează încă N adică 
s 
o sută douăzeci optime, 1/a3s. 

Grupele de note se numesc ole, adică : triolă, cinciolă, şesolă, 
şeplolă, novemolă, zecimolă, etc. 

La măsură, timpul forte se numeşte fesa sau timp bun sau 
greu, timpul slab se numeşte arsă sau timp rău sau uşor. In loc de 
composiţiune zice compusăciune pe care o defineşte aşa: .,Sub 
compusăciune se înțelege combinarea tonurilor şi arinoniilor, între 
olaliă, aşa de nimerit, încât să producă artă, carea, execuiându-se 
desfătează auzul, mişcă inima, aduce aminte într'uă pusăciune 
plăcută şi învăpăiază fantezia. Octava se numeşte optavă, care 
are 12 tonuri, dintre cari 7 sunt originarie şi 5 derivate. 

Capitolul „,Bibliografia” din ,,„Foaea societăţii pentru lite- 
ratura şi cultura română în Bucovina” !), făcând recenzia aceste; 
cărţi, spune: i 

1) Vezi: Foaea soļietății, anul V, 1869, No. 3, 4 şi 5 din Cernănți 


www.dacoromanica.ro 


493 


„Cu multă plăcere însciinţăm eşirea «de sub lipariu a acestui 
Manual de armoniă musicală, căci prin acesta atit D-l autoriu cît 
şi soțietatea literară română din Bucovina, care a dal şi la tipări 
e spesele sale, 'şi-a căştigal mari merite nu numai pentru cultura 
musicală ci şi pentru literatura română, căci după cîte scim noi, 
el este prima cate românească de feliul acesta. Schița acestui opuşor 
a fost lrămisă, de cătră sofietatea literară română din Bucovina, 
la Conservatorul musical romîn din Bucureşci spre censurare. Atit 
d-l A. Flechtenmacher cît şi d-l Ed. Wachmann "şi-au dat părerea 
într'acolo : că autoriul acestui mic uvragiu merită toată lauda şi 
încuragiarea, ca primul încercătoriu de a elabora, în limba romînă 
un Manual de armoniă, care în modesta sa tendință se poale reco- 
manda de instructiv spre a prepara pre junii începători în studiul 
armoniei musicale. După primirea acestei socolinţe, schița de mai 
înainte a fost prilucrală cu totul şi compleciată atât după autori 
renumiți musicali cît şi după esperiențele ce le făcuse d-l Vorob- 
chevici în complectarea studiului său la Conservatoriul din Vieana, 
încît schița deveni un opuşor de 10 1:/, coale tipărite. 

Nu noi, ne vom cerca a da uă critică asupra acestui ,Ma- 
nual de armoniă musicală” aceasta o lăsăm pe sama celor compe- 
linți şi ne vom mărgini numai a înregistra tot ce alții vor zice 
despre această carte. 

Eală aicea cum se esprimă, în privința aceasta, gazeta germană 
din Cernăuţi „„Czernowilzer Zeitung? în No. 88: 

„In zilele acestea a eşit din lipografiea d-lui Rudolf Eckardt 
în Cernăuţi, uŭ carte în limba romînă : „Manual de armoniă mu- 
sicală” de Is. Vorobehevici, paroh gr. or. şi profesoriu de musica 
horală. Cu mare bucurie salulăm această carte, căci ea este prima 
carte teoretică musicală în limba romînă. Trecând cu vederea ele- 
ganța de din afară a cărţii şi aruncând uă ochire asupra cuprinsului 
ei material, ne convingem, că ea este foarte folositoare şi potrivită. 
După cîte auzim, autorul s'a folosit, la compunerea opului său, de 
bărbaţi speciali, ca Mora, Lobe, Richter, Schilling, ş. a., precum 
şi de esperienţele ce şi le-a câştigat de la Francisc Krenn, profesoriu 
de armoniă musicală la Conservatorul din Vieana. 

„Indală după precuvintare, autorul pertralează cu deplină 
chiaratate aşa numita semiografie musicală sau ideile (noțiunile) 
generale din învățălura musicală căutînd, cît se poate mai pe scurt 
şi într'un mod uşor şi vederal a face cunoscuți pre învăţăcei cu toate 
semnele scrisorii ntusicale. După aceste idei generale din învăţă- 
tura musicală urmează învățătura despre armonia musicală.Ince- 
pând cu elementele musicei, cu învățătura despre intervale, învă- 
(ăcelul se conduce sistematic şi treplişu tot mai departe pe câmpia 
sublimă şi nemărginilă a musicei, se face cunoscul cu acoardele 
jundămiîntale, cu combinăciunile armoniei, cu dissuninlele, cu no- 
tele iransitoarie, cu formele musicei vocale, ş. m. d., făcându-se pre- 
tutindene luătoriu de samă la toate rătăcirile şi greşelele pulincioase. 


www.dacoromanica.ro 


+494 


Pentru precisiunea şi chiarălatea sa, acest manual est apl nu 
numai a înzesira pre dilelan{i cu cunoştinţi armonice temeinice, ci 
poale fi recomandat câ cartea cea mai curăspunzăloariă şi mai u- 
şoară de priceput, fiind scrisă în limba română, pe'ntru acei învă- 
|ăcei de la gimnazii, şcoale reale, elc., carii doresc a-şi câştiga uă 
icoană chiură despre musica şi fiinţa ei. 

„Este un adevăr, pre care nu-l va contesta nime. că musica 
este un faploriu de lol principal la cultivarea şi educarea omului ; 
de aceia, cu mare bucurie salutăm publicarea acestei cărlicele musi- 
cale, care nu-i alla nimică decît uă contribuire micuță la realizarea 
sublimului scop de a educa oameni întregi. Toate se învaţă în şcoa- 
lă, aicea se ageresc mintea, se esercilă memoria; inima însă cu loale 
sim(ăminlele ei numai musica e în slare a o culliva, a o înobila şi 
a o polii. La uŭ educăciune deplină a omului musica este de cea 
mai mare însămnălale ; deci cine voesce să fie om întreg, să înveţe 
de loate, dară şi musică `. 


www.dacoromanica.ro 


MIKULI CAROL 


Originar din Cernăuţi, născut la 20 Octomvrie 1821. Studiile 
cullurale le face în orașul de naştere, dedicându-se carierii de 
medic studiază medicina la Viena. Musicalitatea firii sale îl face 
să părăsească acest drum, se duce la Paris și cu vestitul Francois 
Chopin studiază piano, iar cu Henri Reber coniposiţia. Iscându-se 
însă revoluţia din 1848 vin în patrie. In 1850 întreprinde o că- 
lătorie în principatele româneşti, unde, în apropierea lăutarilor 
vestiți din Iaşi şi Bucureşti alcătueşte celebra sa colecţie de càn- 
tece, 48 arii naționale româneşti, cu doine, hore, cântece de lune, 
cânlece haiduceşii, etc. 1). 

După ce realizează câteva turnee concertante prin țări stră- 
ine, la 1858 e numit director artistic al societăţii de musică din 
Lemberg, apoi director al Couservatorului de musică din ucel 
oraş. Acţiunea sa folcloristică musicală o îndeplinea mereu, an 
cu an, priu escursiile viligiaturisle din munții Bucovinei ce le 
făcea în lunile de vacanţă şcolară. 

A publicat operile lui Fr. Chopin, după însemnările, coree- 
tările şi variantele autografe ale autorului. A publicat colecţii 
de cântece populare franceze, poloneze şi originale. Apoi musică 
pentru piano: rnazurci, valsuri, polci, scrise în spirit polonez, 
serenade pentru clarinet şi piano. O parafrază pe un cântec polo- 
nez de Crăciun pentru 4 voci cu acompaniament de quartet de 
coarde şi orgă. Două cântări religioase pentru voci bărbătești și 
soli „Veni Creator pentru cor mixt și orgă 2). Moare în vârstă 
de 72 ani în Lemberg, la 23 Maiu 1897. 

Deşi străin de neamul nostru, în viața musicală românească 
din Bucovina, alături de puţinii înţelegători de binefacerea arlei 
în cultura națiunilor, îndeplineşte o operă de mare merit. Ori 
unde se află un mugure de talent musical, el intervine pentru 
desvoltarea şi înflorirea lui. Așa, pe Carol Mikuli, îl găsim în a- 
propierea familiilor Flondor, Porumbescu, Hurmuzachi, 2) ctc., 
unde, cu netăgăduita sa competenţă şi cultură musicală, contri- 
bue într'o largă măsură, la progresul musicei naţionale i omâneştit). 


1) Vezi: „România literară” din 1855, pag. 110—112. 
2) Vezi : „Diclionaire musical” par Riemann, p. 622. 
3) Vezi : Càp. I. Musica diletantă in Bucovina. 

4) Vezi: Nota 2 de lu pag. 451. 


www.dacoromanica.ro 


496 
TUDOR cavaler de FLONDOR. 


Una din cele mai vechi familii boereşti din Bucovina. Origina 
«i e aruncată în depărtarea vremurilor noastre istorice și ajunge, 
după cum afirmă tradiţia, până la Alexandru-Vodă Lăpuşneanu 
al cărui fiu natural Constantin, înrudit cu marele postelnic Al- 
botă al Moldovii, prin succesorii săi, la 1678, dă fiinţă familiei 
Albotă-Flondor. Neam foarte întins şi înrudit de aproape cu 
Stârceștii, Vasileo, Hurmuzachi, Grigoreea, Zotta, etc. 1). 

Unul din coborâtorii acestei familii boerești moldovene, 
Gheorghie cav. de Flondor, fost deputat în dietă, căsătorit cu 
Izabela Dobrovolski de Buchenthal, lasă frâu predilecţiunilor 
musicale în casa şi familia sa. Legătura de rudenie cu Hurmuză- 
cheştii îl punea în curent şi cu mișcarea musicală diletantă în 
Ardeal, care, sub acţiunea culturală a lui G. Barițiu, pătrunsese 
şi în Bucovina, unde contribuia cu atât folos românesc compo- 
sitorul Carol Mieuli. Dar însăşi Gheorghe Flondor, un bun flau- 
tist, cu colaborarea soţiei sale Isabela, o distinsă pianistă şi, mai 
cu seamă, dotată cu o voce aleasă, adăuga, atât de mult 
la desvoltarea sentimentelor românești pentru cultura no- 
bilei arte. 

Nu era inițiativă cuturală sau filantropică, în care talentul 
Isabelei Flondor să nu asigure succesul ei moral şi inaterial. Pre- 
ludiile lui Chopin sau fanteziile lui Carol Miculi „crau cântate pe 
clavir cu acea precisiune şi dexteritate, care e propriă numai ar- 
diştilor cu renume” 2). 

Dar ea mai posedă şi o voce puternică, sonoră şi pretabilă 
tuturor nuanţelor dinamice, o dicţiune aleasă și un spirit lesne 
pătrunzător în interpretarea cântului. Neîntrecută înţelegătoare 
a musicii lui Mendelsohn şi Schumann ca Alinăchilich im Traiime 
şi Lotos blume, lieduri de un pătruns patetism. 

Ceia ce era, însă, mai aproape de simţirea româ- 
nească, era, fără "'ndoială, sufletul Isabelei Flondor, ce-l 
lăsa să se topească în doinele noastre. Cronica timpului?) 
vorbind de concertul dat în sala ,,Hotel de Moldavie” din 
Cernăuţi la 15 Ianuarie 1869,spune: 

„Cântul de Vasile Alexandri „De dulce suvenire inima mea 
bate” şi doina „Hai copilă sus pe munte” au fost cântate cu 
atâta fidelitate şi căldură națională, încât culezăm a zice, că în 
Bucovina numai foarte puţine persoane s'ar afla, carile să 


_1) Vezi : „Famiiile boereşti române” de Octav G. Lecca, Buc. 1911, p. 13. 
şi comunicările făcute de d nii: Sever Zotta directorul Arhivelor statului din 
Iaşi; Tcaciuc profesor la Cernăuţi şi Norbert Şt. Dombrovschi inagistrat în Botoşani. 

2) Vezi : „Foaia societ. pentru cultura și literatura rom.” No. 1 şi 2 din 1869, 
condus de I. Sbiera. 
:) Vezi: Ibidem. 


www.dacoromanica.ro 


497 


poulă cânta vre un cântec romănesr aşa de frumos, aşa de 
plăcut, aşa de fidel şi tot de-uă dată aşa de artificios ca D-na 
Isabela Flondor. 

Publicul încânlat de aceste arii duioase, cari atingeau cele 
mai fine coarde ale inimii, desceplând simţăminte puternice, 
a făcut să răsune sala de uplause frenetice, cerând repețirea 
lor; atunci D-na Isabela de Flondor, în grațiositatea sa, a mai 
cântat încă : „,„De-aşi fi iubită, gingaşă floare”. Publicul însă, în 
entuziasmul său naţional, nu mai îneeta cu aplausele sale, până 
ce Domnia sa n'a cântat şi 
„Hora Unirii” spre încoronarea 
succesului brilant al acestui 
conceri românesc”. 

Dar musicalitatea fami- 
liei se resfiră în ramuri de- 
stul de dese. Vietor Stârcea 
e un distins pianist, „căci 
mânueşte clavirul cu acea 
facilitate propriă artistului care 
şlie face din instrumentul său 
mijloc abil de încântare, dând 
compusăciunii cea mai vie ex- 
presiune”). 

De aceiaşi putere arti- 
stică e şi Eugenia de Zotta 
care „dispune cu putere abso- 
lulă instrumenlul său ce se 
află sub fragedele ei mâini, şi 
cele mai grele pasagii 'au fost 
executate cu cea mai mare faci- 
litate. Publicul şi-a manife- 
slal udmirarea sa, prin a- 
plause neconlenile şi aruncări Isabela Flondor. 
de buchete de flori”. 

Era deci o viaţă artis- 
tică, un mediu musical destul de important care să se reper- 
cuteze cu folos în simţirea celor şapte copii ai soţilor Gheorghie 
şi Isabela Flondor, trei fete : Aglaia, Ecaterina și Elena, patru 
băeți : Tudor, Costachi, Iancu și Neculai, toţi cu cultură mu- 
sicală practică pornită din copilărie și desvoltată mai târziu 
după puterea împrejurărilor. Iancu, fostul ministru al României 
intregite, cellist și violonist de seamă, Elena şi Nicu pia- 
nişti, etc. 





1) Vezi: „Foaia Societ. pentru cultura şi literatura rom.“ No. 1 si 2 din 
1859, condus de I. Sbiera. 


Mihail Gr. Posluşnicu. — Istoria Musicei la Români. 82 


www.dacoromanica.ro 


498 


© Din aceşti fraţi, acel care a ţinut să pătrundă temeinic în 
tainele musicei a fost Tudor eav. de Flondor, născut la 1 Iulie 1862 
în Strojineţ şi mort la 1908. Paralel cu studiile sale culturale, 
trecute prin toată seria de grade instructive, principala 
lui activilate predilectivă e musica. In şcoala primară, copil 
de opt ani, organizează o orchestră cu colegi de vrâsta lui, în 
liceu e promotorul tuturor mişcărilor musicale, iar în universitate 
organizează şi conduce coruri studențești, ia parte la toate 
manifestările de acest gen şi contribue ca, întreprinderile cul- 
turale româneşti, să trăiască şi să progreseze ; în acest sens el con- 

i tribue la înființarea socie- 
tății musicale „„Armonia” 
din Cernăuţi. 

Violonist virtuos, cântă 
însă aproape din orice in- 
strument, piano, harmoniu, 
ghitară, flaut, clarinet, iar 
în apropierea țiganilor lău- 
tari deprinsese cobza şi 
naiul, etc. 

După ce termină slu- 
diile juridice, la universi- 
tatea din Cernăuţi, și după 
ce pătrunsese știința com 
posițională cu profesorul 
Mrimalv 2, se duce lu 
Viena, unde pe lângă stu- 
diile agriculturii şi docto- 
ratul în drept, își perfectio- 
nează ştiinţa musicală stu- 
diind armonia, composiţia 
şi contra-punctul cu cele- 
brul Robert Fuchs2). 

"tudor Flondor Reîntors din Viena şi 

după ce se căsătoreşte cu 

Maria Ciuntu fiica marelui moșier Ciuntu din Roman, la 1892 
se stabileşte la moşia sa din Rogojeştii Bucovinei, fostă pro- 
prietate a familiei înrudite Buchenthal. Musicalmente vorbind, 
această întovărăşire casnică a lui T. Flondor a fost un punct 
prielnic în acțiunea sa composiţională, întru cât soţia sa Maria 
Flondor, o pianistă merituoasă, arăta mult interes musicalităţii 





1) Vezi pag. 449 din acest volum. 

2) Robert Fuchs, născut la 15 Fevr. 1847, profesor de armonie la conserva- 
torul din Viena, a publicat în 1897 o liturgie, o sonată pentru piano, două sonate 
pentru viulină, cinci serenade pentru orchestră, două simfonii, uverturi, coruri, 
musică de cameră şi operile „Die Kânigsbraut” şi „Die Teufelsglocken”, 


www.dacoromanica.ro 


499 


soţulni ei. In casa soţilor Flondor se adunau in cerc de oameni 
inbitori de musică. Veneau fraţii săi laneu, Nicu, consilierul 
suvernial Krzesniovski, autor al operii „Rouge et Noire”, celistul 
Vasile Dusinleviei, violonistul Zabel, fraţii Koller, etc., şi se 
aranjeau minunate concerte cari se intensificau, mai cu seamă, 
în zina patronilor familiei „Sf. Maria şi Sf. Teodor”. 

Aci, la Rogojeşti, retras în largul şi liniştei naturii, 
Tudor cav. de Flondor, compune marea majoritate a lucrărilor 
sale musicale. Oricât de preocupat ar fi fost de grijele admini- 
strative ale moşiei sale, gândurile cătră musică, inspiraţiile 
composiţionale îl predominan. Un episod din viaţa lni Flondor 
ne spune: 1). 

„Era în toiul lucrului. Ziua era pe 'nserale, T. Flondor por- 
nise cu lrăsura spre gara Molnijei. Deodată strigă călră vizileu : 
Iutoarce ! Cee? Dece? Mam năcăjil o săplămână "'ntreugă 
şi n'am pulut afla ceva cumsecade! răspunse compositorul irilat, 
dar fericit, şi Huerând melodia, s'a întors înapoi acasă şi şi-a no- 
lato. Era cântecul „„Somnoroase păsărele”. Vesel a plecat apoi 
iarăşi ca să-şi vadă de lucrători”. 

Opera sa musicală laică, are, în general, caracterul patetic, 
piugaş şi discret 2), şi se compune din romanțe, serenade, Rån- 
dunică-râuduneu, pentm voce şi piano. E noapte 'ntunecoasă, 
pentru voce şi piano. Valsuri pentru piano și orchestră : Visurile, 
Salutes de montagnes, Din Depărlare, etc. Coruri: Cântecul ma- 
riuarilor, Lăcrămioarele, viocelele, cântec vânttovesc, Luna doarme 
amoroasă, Irai vânăloresc, cântec haiducesc, etc. 

Orchestră : marșul din opera Rusaliile, cadrilul din Nunta 
Jăriinească, etc. 

Musica la vodevilurile mi V. Alexandri: Drumul de fer, 
Millo director, Cinel-cinel, Florin şi Florica, Arvinte şi Pe- 
pelea, Doi ţărani şi ciuci cârlani, etc. 

Operetele : Moş Ciocârlan. Noaptea lui Sj. Gheorghe, Liţa 
Pescăr.fa, Baba Jlărca şi opera Pescarul Dunării, reprezentate 
pentru prima oară la 1881, apoi la intervale mai mult sau mai 
puțin distanțate de soc, ,„,Armonia” din Cernăuţi, urmate de 
cuvenitele recenzii-critice în revistele contimporane 3). Moare 
la 27 Septembrie 1909 la Schlachensee din Germania 4). 





1) Vezi: Rev. „Viața românească” anul II, No. 4. 

2) Vezi : Critica prot. V. Morariu, în rev. „„Juniinea literară” din 1808, p. 165 
3) Vezi: Rev. „.Junimea literară” din 1908, cu recenzia criticului C. Şandru. 
4) Vezi pag. 453 şi 454 din acest volum. 


www.dacoromanica.ro 


500 


CONSTANTIN cavaler de RUCIIENTIIAL, 


Membru marcant al familiei Flondor. La origină poartă 
numele de Dobrovolschi, numele de DBuchenthal valea fagilor) 
nu este decât predicatul nobilitarla titlul de cavaler pe care la 
primit pe la începutul secolului al 19-lea. Originar din Dobro- 
năui, născut la 1842 mort în floarea bărbăţiei, când pe terenul 
artei puteă să creeze încă aşa de prosper. 

Studiile de cultură generală şi le-a făcut în Cernăuţi, Tarnopol, 
Viena și Graz ; iar cele de specialitate la Conservatorul diu Viena 
cu profesorul Joset Dax. Autorul unei bogate serii de composiţii 
în stil naţional şi concepţii proprii ca: Răsunele din Bucovina, 
hore ca : Jora Elisabeta, hora Junimea. Ilora Junimii din Viena. 
apoi Sunete din Carpaji, valsuri : Suferința, Aminliri din De:- 
homelle, Valdmaister, Amaryllis, etc. 


G. IACOBOVICI. 


Dela d-l Alex. Voevidea am aflat că G. Iacoboviei, fuse ciri- 
ginte al școalei din Cărmăneşti (Hatna), pe la 1877. Musicant 
auto-didact, compunea musică didactică pentru elevii şcoalei 
primare. Era un distins executant pe cello şi violin ă. Făcea musică 
de cameră, coruri populare cu cântece româneşti. Moare la 1895. 
Succesorul său, un rutean, a distrus tot ce, româneşte, crease 
lacoboviei. 


ŞTEFAN NOSIEVICI. 


Drum bun, toba bate 
Drum bun, bravi români 
Cu sacul pe spale 

Cu armele'n mâni 


e cântecul copilărici noastre, care ne-a înflăcărat și ne-a învăţat 
a cunoaște iubirea de neam şi ţară, e cântecul care, în larga sa 
popularitate, şi-a confundat autorul cu creatorul anonim al tu- 
turor inspiraţiilor de musică populară, ale neamului nostru. 

E însă Ştefan Nosieviei 1) bucovineanul entusiast şi unul din- 
cei d'intăi îndrumători ai mișcării musicale româneşti din Su- 
ceava. Iată ce spune revista „Foaia Soţietăţii pentru cultura 
poporului român din Bucovina” 1869: 

„Dintre fiii săi, Bucovina a avut, până acum, numai foarte 
puțini, cari s'au ocupat de cultivarea artei musicale mai cu adinsul. 
Unul dinir'aceşiia au fosi şi reposatul îniru fericire Ştefan Nosie- 
viciu. El a studiat teologia, dar n'a avut aplecare spre starea preu- 
fească; a studiat apoi, la Viena, malematicele şi deveni mai pe 


1) Un nume Nosievici, pe la 1842, întâlnim ca profesor la seminarul „,Venia- 
min” din Iaşi. Vezi: cartea lui I. Maiorescu de N. Bunescu și V. Mihăilescu. 


www.dacoromanica.ro 


50L 


urmă profesoriu la gimnaziul orienlal din Suciuva ; însă atât în 
Viena, unde avea atîtea mijloace de desvoltare, cit şi în Suceava, 
el n'a părăsit această artă divină, singura lui mîngăere în oare de 
'niristare, ci a cullivat'o cu devotare rară. 

Prin inițialiva lui, Suciava astăzi se bucură de o „Reuniune 
inusicală””. El a adunat o mulțime de arii naţionale din popor, 
a compus foarte multe şi de la sine, şi avea de cuget a le da cit mai 
curînd publicităţii, dar moartea crudă i-a stins făclia vieţii, şi el 
zace acuma în mormânt, lînguit de tofi amicii şi cunoscuţii lui, Şi 
în deosebi „Reuniunea musicală din Suciava, care a pierdut în- 
ir însul "pre conducătorul său cel mai sincer şi mai devotat”. 

Revista „Foaia soţietăţii”” publică composiţia sa ,,Drum 
bun” și roagă publicul care cunoaște manuscrise musicale, rămase 
de pe urma lui Nosieviei, să le trimită redacţiei, ca, prin publicare 
să le ferească de pierdere. 

Leon cavaler de Goian, în memoriile sale autografe 1) spune 
că : „la 1868 Suciava poseda un cor mixt condus de Stefan Nosie- 
viciu, coleg de siudii a lui Goian, cântăre[ şi el în acest cor. Exer- 
cițiile se făceau de două ori pe seplămână, în sala primăriei din 
Suceava. Era de mirat ce făcuse Nosievici în scurt timp. Eruu 50 
de cântăreți, din cari 30 de bărbaţi, exercitau coruri mixte şi bărbă- 
teşti, studiau cu asiduilate, mai cu seamă, nuanțele. Erau supuşi 
şi conştiincioşi execulanţi ai observaţiunilor dirigintelui, care era 
iubit şi stimal. 

Studiile le făceau precedând practica corală cu o jumătate de 
oră teorie şi solfegii, regularea respirației, etc. Corul executa pie- 
sele „Viaţa țiganilor” de Rob. Schumann, „Cinste Domnului” de 
Beethoven, ,,Prima verdeață” de Schumann, coruri din opera 
„Freuschiilz” de C. Weber. 

Nosieviei a înfiinţat un quartet de coarde în care figura Leon 
Goian cu violina I, Krämer violina II, organistul Valentin cu 
viola şi Dr. Morvilzer cu cello. 

Concertele instrumentale şi corale, organizate de Nosievici, 
erau foarte apreciabile de public, mai cu seamă, că era prima 
manifestare, de acest gen, în Suceava ; unde, de altfel, nu se găsea 
nimic care să redeștepte interes pentru artă. In casa soţilor 
Morvitzer din Suceava, Nosieviei făcea musică cu Leon Goian, 
pianista Zigadloviei şi primadona soprană Cornelia Friseh. 

A fost un instructor coral distins, era autodidact, cânta din 
ghitară şi a creat un institut musical în Suceava. In anul 1870, 
Nosieviei moare de [tisie în floarea vrâstei. A fost instructorul 
musical al lui Ştefan Porumbescu, fratele lui Ciprian, pe când 
acesta cânta în corul bisericei dela Sf. Ioan din Suceava. 


1) Aflate în păstrarea societăţii musicale .„C. Porumbescu”. 


www.dacoromanica.ro 


CAP. IV. 


MIȘCAREA MUSICALA IN BASARABIA, 
înainte de unire eu patria-mamă. 


în pătura sătească, la țăranii moldoveni ai Basarabici, după 
cum există astăzi, așa an existat, în toate vremurile, acea 
3) tărie de credinţă strămoșească. în a-și păstra originea et- 
nică prin obiceiurile lor de educaţie naţională, cu jocul şi 
cântecul moldnvenesc, en casa în stil moldovenesc şi cu lucruri 
de podoubă naţională. Până departe, peste Nistru, este acelaş 
suflet moldovenesc. T. T. Burada, în ‚Convorbiri literare” din 
1883, constată că în cântecul locnitorului Puşea şi femeia lui 
Ion Pojar din satul Iasca, estè o mare potrivire cn cântecele 
noastre. 

Nu tot așa era, însă.cn pătura nobilă românească a Basa- 
rabiei, de prin secolul al XVIII-lea. Românii și româncele nobile 
prea mult în contact cu pătura stăpânitoare importală, au văzut 
în casa lor puţine obiceiuri românești, şi-au petrecut copilăria şi 
tinerețea între străinii, cu educatori și educatoare străine, cu cărți 
străine, cu musică şi artă străină, într'o locuinţă împodobită cn 
lucruri streine 1). 

De o mişcare musicală românească, deci, în Basarabia, până 
pe la 1860, nu se poate vorbi, cel mult bandele de lăutari, în ac- 
ţinnea lor, dacă mai evidenţiau, ici, colo, cântul doinii, care, și 
aceasta, tindea să dispară, pe măsură ce, cântul, de provenienţă 
slavonă. venea mereu de peste Nistru, statornicindu-se nepoftit 
pe pămâut românesc. Cântul românului e prea pătrunzător, prea 
caracteristic, pentru ca, la cele dintăi vibrări, cu toală apăsarea 
străină, să nu-i reînvie caracterul specific naţional și care în 
sufletul româ nului să-i manifeste mândria calităților cale artistice. 

Ţarul Alexandra I Pavlovici al Rusiei, venind în 1814 la 
Chişănău, după anexarea samavolnică a Basarabiei, an venit, întru 
întâmpinarea sa trimiși de Searlat Calimah domnul Moldovii, ca 
să salute pe ţar, doi hoeri moldoveni, Dumitru Plaghino și pos- 
telnicul Costache Puntazoglu, împreună cu un taraf din cei mai 
vestiți lăutari, sub conducerea Mmi Barbu lăutarul din lași şi Nă- 
stasă lăntarul din Botoşeni2), cari, prin talentul şi arta lor, au 
impresionat adânc pe împărat. 

1) Vezi: „Scriitorii basarabeni” de prof. P. Haneș. 


2) Probabil Măstasă Paraschiv. vezi familia lăutarilor Paraschiv la 
pag. 621. 


www.dacoromanica.ro 


503 


„Lângă dânşii spun cronicarii au stat privindu-i mo- 
narhul îndelungat, mierându-se cum executau ariile fără note şi cu 
ce melodie întona strofele cântecelor naţionale, ca adevăraţi artişti, 
dăruindu-le 1000 de ruble” 1). 


Aceste manifestări de musică românească crau rare, totuși, 
în Basarabia, cu riscul izgonirii peste graniţă, “au găsit lăutari, 
ca Lăuiarul Lemiş, din Bălţi, care să-și asume misiunea de tru- 
badur naţional, să colinde ţara, dintre Prut și Nistru, în lung şi 'n 
lat, popularizând cântul nostru cu poezia duioasă a lui Vasile 
Alexandri, cu iubita lui „,Steluţa”. Multă vreme nu i-a mers, căci, 
la 1870, guvernul rus, prin guvernatorul Basarabiei, îl expulzează 
peste hotare 2). 

O deosebită griji se dădea musicei religioase, mu ticci bise- 
riceşti, la care, creștinii moldoveni, nu s'aleg decât doar cu o 
melodie corect executată, dar al căre; text slavon, neînțeles de ei, 
îi lăsa indiferenți. O încercare de a romaniza acest text s'a înfăp- 
tuit pe la 1823, dar fără succes. Totuşi, după cum afirmă d-l 
N. Iorga în „Scriitorii bisericeşti”, la Chişănău se aflau psalţi 
buni greci „,ştiutori și de moldovenește. 

Ieromonahul Maearie, care se afla la Viena cu tipărirea lu- 
crărilor sale ae psaltichie, Anastasimatarul, Irmologhionul și Teo- 
reticonul, propune spătarului Grigoras Grosul, ca să convie a se 
tipări, cu texi rumânesc, şi peniru Basarabia, câte 1.000 ex. şi cu 
o dedicație monarhului şi arhiereului local 3). 

Pe lângă cântarea stranei, la 1810, catedrala, din Chișănău, 
poseda și un cor religios, în care, Anton Pan, despre o compu- 
nere a sa musicală, spune : „cântul în rusește de mine, Anton Pann 
aflându-mă între Sopranii armoniei eclesiastice din Chişănău la 
anul 1810 €). 

La 1804, la seminarul clerical din Socola se învăța cântarea 
bisericească. Pe lângă seminarul clerical din Chișănău se deschide 
la 16 Noemvrie 1816 un pension pentru copii nobililor, în care, 
pe lângă, obiectele de instrucţia generală se mai preda musica şi 
cânturea pe note. Alex. Hajdău a fost elev al acestui institut. La 
1867, seminarul mergea greu, elevii lipsiţi de hrană și cele nece- 
sare, în schimbul unei mici recompense băneşti (1—3 ruble) cân- 


1) Vezi: Ist. Moldovii de M. Drăghici. Almanahul musical 1876 de T.T. 
Burada, şi capit. „Trubadurii musicali ai Românilor” din acest volum, partea IX. 

2) Vezi : „Cultura rom. în Basarabia sub Ruşi” de Şt. Ciobanu, 

In Ist. teatrului din Moldova vol. 1, pag. 339, de Th. Th. Burada se menţid- 
nează numele de I. Lemis 1 violon. şi B. Leinis 2-a violon în orchestra lui Flechten- 
macher a teatrului din Iaşi în anul 1846. In 1857 e capelmaistru unei societăţi de 
12 muzicamţi. 

3) Vezi : Contribuţii la Ist. lit. rom. de N. Iorga, în An. Ac. S. II, tom. 28 
pag. 184—185. 

4) "Vezi : Rânduiala sf. și dumnezeeştei liturghii, tipărită la 1847 de A. Pan, 


www.dacoromanica.ro 


dud 


tau în corul arhieresc 2). In reforma seminarului din 1868, se dă 
o mai mare desvoltare musicci în seminarul, cu 6 clase, din 
Chişănău câte o oră de fiecare clasă, 

Numai în cele câteva judeţe nesupuse, ale Basarabiei, până 
la 1877, pe tărâmul musicei religioase, s'a putut respira, în voie, 
aerul libertăţii naţionale. Aci, la Ismail, cu interesul şi strădania 
depusă de episcopul Melhisedeek, se crează un centru de musică 
corală religioasă, care, într'o vreme, dela 1866 până la 1870, a- 
junse la un grad de apreciabilă artă, mulțumită musicalităţii 
fiului Ismailului, Gavriil Musicescu 2). 

In adevăr, primele composiţii corale, în stil religios, G. Mu- 
șieeseu şi le-a conceput la Ismail, în timpul celor cinci ani, dela 
1866 la 1870, cât a funcţionat ca organizator al corului seminarial 
şi până la plecarea sa la Conservatorul din Petersburg, unde şi-a 
desăvârșit cultura şi educația musicală. Astăzi, după unirea Ba- 
sarabiei la patria mumă, Ismailul, ca o profundă admiraţie pen- 
tru memoria unuia din cei mai distinşi musiciani ai neamului, 
pentru fiul său trupesc şi sufletesc, fiinţează o „,reuniune de 
cântăii” cu numele de ‚Gavriil Musicescu” care continuă, cu 
succes, cultura musicei naţionale, operă începută cu atâta temei 
şi menit, d: G. Musicescu la 1876 şi continuată până la sfâr- 
şitul vieţii sale, la 1903, şi răsplătită cu distincţii regale și 
imperiale. 

Ca basarabean de origină, G. Musicescu, conştient de va- 
loarea măreţii întreprinderi de cultură naţională şi patriotică, 
întreprinsă în Ardeal în anul 1890, ardea de dorinţa redeșteptării 
simţirii românrști a fraţilor noștri, de pe meleagurile copilăriei 
sale. După multă trudă, reuşeşte să învingă toate restricţiile im- 
puse de ţarism şi, în calitate de şef al Corului sf. mitropolii din 
Iaşi, cu un ansamblu musical-coral, format din 40 de femei — so- 
prane şi alte şi 30 bărbaţi — tenori, baritoni şi başi, — trece în 
Basarabia şi în zilele de 8 şi 9 Martie 1898, în sala Clubului nobi- 
limii din Chişănău, dă două concerte cu un program ales de piese 
corale religioase şi cântece naţionale. 

De unde, până atunci, Ruşii, mai cu seamă acea nobilime 
venită dela Nord, cu idei preconcepute şi cu pretenţii de un sur- 
plus de cultură artistică, privea musira românească, dacă nu ine- 
xistentă, în orice caz la începutul ei. Iată că, cei mai recalcitranţi 
în convingerile lor, contrar părerilor, ce le aveau, până atunci, 
viu să recunoască un adevăr. Faţă de excelenta conducere şi 
ireproşabila interpretare a unui întreg program de musică co- 
rală, acea sală înțesată de o lume, care la 'nceput se împărţise, 
hotărât, în două tabere controversabile, iato că, fără deosebire 


5) Vezi : Bis. ort. rom. Maitie 1923, relaţia de Șt Berechet cu şcoaiele bi- 


sericești în Basarabia, p. 433. 
2) Vezi: Gavril Muzicesen din acest volum. 


www.dacoromanica.ro 


505 


de credinţe şi de neam, într'un singur elan entuziast, ovaţionează 
timp îndelungat pe maistru. 

In urma acestui măreț succes, boerii moldoveni, reabilitaţi 
în simţul lor de români, cu o adâncă recunoştinţă și ca o neştearsă 
amintire a celor zile de mândrie românească la al doilea concert, 
9 Martie 1898, oferă lui G. Musicescu, un serviciu de argint pentru 
ceai, gravat cu numele maistrului și data acelor zile de înălțare 
a simțului românesc basarabean şi cu următoarele : Nobilimea 
Chişănăului, în amintirea dulcelor suveniruri din zilele de 8 şi 9 
Martie 1898, căpătate prin concertele strălucite ale corului vocal 
(capela) Mitropolitană din Iaşi, oferă muistrului său Muzicescu 
acest mic dar, spre semn de dragoste şi eternă memorie”. lar, după 
concert, la banchetul luxos, oferit de nobilime, membrii alcătuirii 
musicale leşene, fraternizând cu o bună parte din auditorii con- 
certelor corale, a putut constata că, cu toată apăsarea îndelun- 
gată a țarilor, moldoveanul basarabean și-a păstrat sonoritatea 
dulce şi atrăgătoare a graiului românesc. 

In ce priveşte musica reprezentativă, teatrală, nici chiar 

„însăşi Ruşii nu erau consecvenţi ideii de cultură, a massei popu- 
lare, prin artă. Cel mult, pentru comemorarea unor evenimente 
istorice, vedem, că, pe la 1788, trec, prin Basarabia, trupe musi- 
cale ruseşti, cu caracter oficial, cari, profitând de ocupaţia ru- 
sască a Moldovii, se erijează, şi aci, în întreprinderi de artă cu 
caracter fastuos, ca, bună oară, interpretarea unui oratoriu a 
compositurului Giuseppe Sarti, pe câmpia Țuţorii, de lângă Iași, 
cu aconpaniament de tunuri și clopotele tuturor bisericilor Ieșene, 
sau trupa rusască a italianului Maggi, din 1°06, cu reprezentațiile 
dela clubul ofiţerilor ruși din Iaşi; iar, pe la 1841, din Iași vine 
la Chişănău, trupa de operete germane sub conducrea artistei 
Frisch, al cărei repertor era mereu supus suplicului cenzurii din 
cancelaria guvernatorului Basarabiei. 

Organizaţiuni de artă teatrală românească, cu piese româ- 
nești și artişti români, abia pe la 1860, încep a apărea în Basa- 
rabia !). Intr'o ceainărie din Reni, apoi la Bolgrad, de aci la Is- 
mail, apoi la Tulcea, între anii 1862—1864, artista română, Maria 
Vasilescu, dă reprezentaţiuni, cu caracter musical. Orchestra era 
compusă dintr'o zurnă — un soi de clarinetă —o tambură și 
ţimbală, instrumente foarte apreciate, pe atunci în Basarabia. 
Reprezentaţiile date cu doinele şi cântecele noastre populare, 
cântate de M. Vasileasea, făcură o mare impresie asupra publi- 
cului, încât toți spectatorii o admirau, spune Th. Burada 2). Mu- 
sicalmente vorbind, o alcătuire serioasă cu elemente româneşti 
alese, cu repertor de operete și vodeviluri musicale, pretabile unei 
educaţii naționale, s'a putut înfăptui abia în anul 1868. 





1) Vezi: Biografia lui Gh. Păun din „Cultura românească în Basarabia”, 


de Şt. Ciobanu. 
2) Vezi: Ist. teatrului, vol. II de Th. Burada. 


www.dacoromanica.ro 


506 


Artistul N. Luchian. din Iaşi, alcătueşte, pentrn prima oară, - 
o trupă de op'rete şi vodeviluri musicale româneşti, destinată 
Basarabiei. E cel dintâi, care s'a gândit să împrospăteze în inimile 
fraţilor noștri basarabeni, simţirile şi obiceiurile vechi naționale, 
portul românesc şi gingăşia limbei româneşti în cântecele noastre 
poputure ; ceiace trebnia să contribne, negreşit mult, la redeştep- 
tarea simţurilor naţionale, amenințate aşi pierde cn totul sub 
dominaţiunea străină. 

Alcătnirea aceasta de mnsică teatrală, era formată din artiş- 
lii: Al. Evolsehi, Mihail Popovici-senior, Gheorghe Botez, P. S. 
Alexandrescu, I. Ianculescu, Apostoleanu, Maria Vasilesen, Filaret 
Dimitrescu, Constantinescu şi alții, iar eleinentele femeeşti şi băr- 
băteşti, pentrn corul vocal al trnpei, cât şi o orchestră de snb 
conducerea vestitului mnusicant Lemiş, dela Bălţi, eran cu 
tolii basarabeni, între cari elevi-de ai seminarului din Chişănău. 

Aceste elemente, instrnite musicalmente, serveau trupele 
cari se snecedau, în urmă, ca trupa artiştilor : P. S. Alexandrescu 
şi baritonul român DBobescu. Intre aceste elemente basarabene 
s'a distins seminaristu! Bălţăteseu, care, fiind pe urmă preot în 
jud. Tighina, en mândrie îşi amintea despre acest eveniment din 
viaţa sa !). 

După multe greutăţi, întâmpinate en îndeplinirea formelor 
de trecerea trupei în Basarabia, artistul N. Luchian începe, la 20 
Noemvrie 1868, seria reprezentaţiilor musicale la Chișănău în 
sala teatrului ,,Grosman”” şi care durează până la 15 Martie 1869, 
cu repertoriul urmator: Cinel-cinel, Fluerul fermecat, Urâla sa- 
tului, Florin şi Florica, Scara mâții, Banul ochiul dracului, Coana 
Chiriţa, Nunta țărănească, Peatra din casă. Sora lui Jocrisş Pu- 
pinel, Madame Lefebru, Iorgu de la Sadagura, Oarba din Paris, 
Iancu Jianu, Baba Hârca, Smărăndița fala Pândarului, Lipi- 
torile satelor, Vlăduţu mamii 2), etc., toate lucrări literare ale 
scriitorilor români Vasile Alexandri, Iacob Negruţi, Matei Millo, 
etc., și opere musicale ale scriitorilor musicali români Alex. 
Flechtenmacher, loan Wacluuaun şi Ed. Caudella. 

Boerii moldoveni ai Basarabiei, în persoana familiilor Ca- 
targiu, Cheșeu, Crupenseli, şi alţii, în calitatea lor de membrii ai 
clubulni ,„,Blagorodnii sobranii””, susțineau şi încurajeau de a- 
proape, aceste porniri de artă românească, convinşi fiind de ne- 
asemănatul act politic ce-l înfăptuesc. O reprezentaţie de teatru 
sau mnsică românească. o întâlnire între fraţii, de acelaş neam, 
despărțiți, vitreg, de apa Prutului, eran evenimente, ceri! trebu- 
iau sărbătorite cu demnitatea cuvenită şi convingătoare pentru 
stăpânitorul cotropitor. 

De aceia reprezentațiile artiştilor mnsicali san tcatrali ai 


1) Vezi: Cultura românească în Basarabia de Şt. Cinbanuş 
2) Vezi: Ist. teatrului, vol. II de Th. Burada. 


www.dacoromanica.ro 


507 


românilor, erau apreciate moral şi material. Artista, Maria Va- 
șileseu, o distinsă soprană şi cu o aleasă dicţie scenică obținea 
mereu succese în jocul ei. In rolul lui „Niță Ciobănaşul”” din ope- 
reta Fluerul fermecat, era adorabilă Vasileasea. La intrarea ei în 
scenă, pe care o făcea cântând Doina, toată sala era în picioare, 
aplaudâud şi strigând Ura! era un entuziasm indiscriptibil în 
manifestarea ce se aducea artistri române; iar musica nu exe- 
cuta decât cântecul nostru, al neamului, Cenzura stăpânirii deşi 
ol rise a se cânta anumite versuri tendenlioase, totuși artiștii 
noştri cu riscul Siberiei, la reprezentarea piesei Cinel, cinel, cântau 


La Moldova cea frumoasă 
Viaţa-i dulce şi voioasă 

La °l “loldovii dulce soare 
Creşte floare lângă floare...!) 


iaz spectatorii români, respirau măcar câteva clipe aerul libertăţii 
şi, într'un elan, greu de reţinut, exploadau în manifestări entu- 
ziaste. Nu se putea ca arta românească să nu atragă, spre ea, şi 
elementul românesc basarabean, care, dacă totuși nu s'a desvol- 
tat, cauza nu poate fi decât tot mediul nenorocit al străinilor în 
care-şi ducea viaţa. 

D-l St. Ciobanu, în cartea sa, „Cultura românească din 
Basarabia”, pomeneşte de Gheorghe Păun din Făleştii Bălţilor. 
Părinţii acestuia aveau intenţia să-l facă preot, da, ca ţărani, ei 
p'aveau posibilitate a-şi dă copiii la şcoala spirituală, îl trimit 
de aceia la mânăstirea Frumoasa, unde învaţă carte, cântarea şi 
tipicul. Inzestrat cu o voce frumoasă, Gheorghe Păuu, trece la 
Chişănău, unde cântă în corul catedralei şi unde ià parte, pe la 
anul 1865, ca actor într'o trupă românească. Intre anii 1867— 
1869, înrolându-se într'o trupă românească, trece Prutul, şi cu- 
treeră oraşele Moldovii suportând toate niizeriile unui actor de 
provincie. Se vede că, în întreprinderea sa teatrală avea succese, 
focul sacru al artei îi pătrunsese sufletul, căci, părinții săi, cu 
mare greutate au putut să-l convingă ca să-şi părăsească scena 
și să vină acasă. 

La 1870 se căsătoreşte şi devine cântăreț protonsalt la bı- 
serica din satul Ohreja-Bălţi, apoi, în târguşorul său natal Fălești. 
Dar şi în calitatea sa de faţă bisericească, el continuă să rămână 
acelaş actor-cântăreţ. N'a fost nuntă moldovenească, petrecere 
în jurul Făleștilor, la care să nu fi luat parte Gh. Păun, unde să 
nu fi r;sunat vocea lui trumoasă, unde să nu fi cântat doine mol- 
doveneşti. Faima cântărețului dela Fălești trecuse departe de 
granițele ținutului Bălţi. 


1) Vezi: Ist. teatrului român de M. Belador. 


www.dacoromanica.ro 


508 


Viața obositoare de actor şi poate şi miseriile pe cari le în- 
dura în împrejurările, în cari nu era înțeles, i-au sdruncinat să- 
natatea și după o boală îndelmngată, moare în floarea vârstei, la 
1875, lăsând soția cu doi copii mici. In cântecele sale utiliza, mai 
cu seamă, versurile populare ale lui Vasile Alexandri, pe cari le 
localiza potrivit locului şi împrejurărilor, formându-și astfel un 
considerabil stoc de manuscrise. Părinții lui, inconştienţi de va- 
loarea lor şi îndureraţi de credinţa că aceste cântece lar fi răpus 
prea de timpuriu, pe unicul lor fiu, în mormânt, le-au ars. 

Poate că, pentru cetitorul-musicant sau literat, evidentie- 
rea, într’ o pagină istorică, a modestei fire de artist a lui Gheorghe 
Păun, n'ar prezenta importanţa artistică în schiţa istorică musi- 
cală, ce ne-am propus a o înfăptui; dar gândindu-ne î în ce epocă 
trăia, musica românească ce o cânta, poezia naţională ce o recita, 
din sat în sat, figura lui Gh. Păun se desprinde din cadrul obi- 
cinuit ca apostol al neamului. 

După întreprinderea lui N. Luchian, au continuat mereu a 
veni în Basarabia organizaţii musicale românești. La 1885, în 
Chişănău, și în localul circului ,,Truţi”, o serie de cântăreţi dis- 
tinși, în persoana tenorului Ilusnaș, a delicioasei primadone Eu- 
frosna Găluşeă, C. Ioneseu, Arceleanu, Dumitrescu, Arionescu 
şi alţii, reprezintă operetele naţionale : Florin şi Florica, Nunta 
țărănească, Cinel-cinel, Barbu lăuiaru, Ilerşcu boccingiul, Baba 
Hârca şi altele ; iar în 1887, vin neîntrecuţii vodevilişti români 
Vlădiceseu şi Fani Tardini. 

Intelectualii români ai Basarabiei, boeri moldoveni, profe- 
sori şi învătători români, convinşi că cel mai eficace mijloc, pen- 
tru educaţia şi cultura românească a maselor populare, e musica 
teatrală, din propria lor inițiativă, au început a străbate diferitele 
localităţi ale Basarabiei, organizând, cu clemente româneşti lo- 
cale, alcătuiri de teatru-musical românesc. 

In satul Bacioiu lângă Chişănău, profesorul V. Hartia, re- 
prezintă în anul 1906, cu câţiva intelectuali, opereta Cinel-cinel 
a lui Vasile Alexandri, jar învățătorul Graur reprezintă în satul 
Ialoveni opereta Baba Hârca a lui V. Alexandri 1). La 20 Ia- 
nuarie 1907, la Orhei, în sala Zemstvei, trupa boerilor moldoveni 
reprezintă opereta Florin şi Florica. 

Societatea de binefacere ,,„Basarabeţ” reprezintă la 4 Fe- 
vruarie 1908, opereta Cinel-cinel. Corespondentul basarabean 
al ziarului „Neamul Românesc” spune : Rolul lui Graur l'a jucat 
D. Madan, al Floricăi—D-ra Sârbu, iar în celelalte roluri: A. Di- 
cescu, I. T. Suruceanu, N. Semigradov, Savoisehi, Popa, Razu, Po- 
pescu, Andronoviei, Gumaloea şi alții. Intre asistenţi au fost ofi- 
ţeri şi funcţionari ruşi, guvernatorul Basarabiei, 


1) Vezi: Cultura românească în Basarabia de Șt. Ciobanu. 


www.dacoromanica.ro 


509 


Când s'a rădicat cortina, lumea era purci fermecată de prive- 
diştea uimniloare : porturi naționale, grai românesc, cântece romă- 
neşti. Artiştii amatori : cu mult drag jucau rolurile lor, mai cu seamă 
cântăreţul Maidan în rolul lui Graur a arătat un adevărat talent de 
arlist. S'au cântat mai multe cânțece bine aranjate şi executate per- 
feci. Aplauzele îndelungate ale publicului a fost cea mai dreaplă şi 
mai bună răsplată pentru tinerii artişti”. 

La 31 Ianuarie 1909, o asociaţie de boeri moldoveni cu con- 
cuisul artistului ieşan P. S. Alexandreseu, reprezintă, în sala tea- 
trului „,Blagorodnoe Sobranie” din Chişănă 1, opereta Florin şi 
Florica. Artistul Alexandreseu fusese înadins chemat pentru ro- 
Jul Colivescu ; iar aceiaşi artiști diletanţi Maidan şi D-ra Serbova- 
Sărbu interpretează rolurile desăvârşit. Ziarul „,Evenimentul” 
«lin Iași, spune : Sala era mai mul! ca plină, căci lumea era nevoită 
să stea şi prin sălile de înirare, iar pentru artiștii Maidan şi Sârbu 
rezervă cele mai valoroase aprecieri cu privire la talentul lor. 


www.dacoromanica.ro 








MONOGRAFIA 
INSTRUMENTELOR 


MUZICALE 


* (După desenul conceput de profesorul Marcel Olinescu, dela liceul 
«Moise Nicoară» din Arad), autorul planului după care s'a schiţat şi infăptuit 
coperta acestui volum. 


www.dacoromanica.ro 


CAP. |. 


INSTRUMENTE MUSICALE LA ROMÂNI. 
usicalmente vorbind, simţirea românească s'a manifes- 
> | [ } tat şi ea, ca și la oricare popor, potrivit împrejurărilor 
Y de pace, bejănie sau război, cu vocea sau cu instru- 
mentele musicale de diferite forme şi categorii, cari 
se pot împărți în instrumente: a) cu coarde b) de 
suflare, şi c) de percusiune. 

Aceste trei categorii, cari, la rândul lor, se subîmpart în in- 
slrumente, mai mult sau mai puţin, asemănătoare între ele şi 
cari, în cursul vremurilor, au determinat un timbru musical! foarte 
distinct unul ge altul, sunt alcătuite din următoarele : 

Instrumente cu coarde : vioara, lăuta, ghitara, Kemanul, cobza 
harfa, balalaica, gâsla, lyra şi tambura. 

Inslrumente de suflare : flautul, cobuzul, fluerul gemănat, 
naiul, fluerul cu dop, trişca, telinca, neiul, cavalul, zurnala, su- 
pele, buciumul, tulnicul, cimpoiul, surla, cornul şi trâmbița. 

Instrumente de percusiune ! toba. timpanele, nagarelele, dai- 
raua, tumbelicul și cimbala. 


INSTRUMENTE MUSICALE CU COARDE. 


Vioara, numită şi lăută, scripcă, diblă sau diplă 1), citeră sau 
celeră?) ghigă şi higheghe 3) iar practicanţii acestui instrument : 
viorar, lăutar, scripcar, citeras, ighidiş, igref, zicălaş, ghifți +) mu- 
jicaş5) şi musicani, își are, după unii, originea în cel mai vechi instru- 


1) D-1 Isidor leşanu, în o expunere asupra românilor din Bosnia și Herţe- 
govina, spune, că, aceşti Români, numesc diplă un fei de fluer cu două ţevi. Idem 
vezi Ist. filologiei române de Lazăr Şăineanu p. 36. 

2) Dr. Val. Braniște, în rev. „„Musica” din Sept. 1925, crede că acest nume 
aparţine altui instrument. 

3) Numire în Banat. după ungurescul hegedù. Vezi: Cântece populare de 
Bela Bartcek, ac. rom. XIV, partea V, 1913. 

4) Ţiganii egipteni, vezi datinele la nunţi ale românilor din Macedonia de 
Th. Burada, în rev. pentru arheologie de Gr. Tocilescu. 

5) Dela ungurescul muzs'kas, vezi „Cântece din Maramureş” de Pr. I. Pâr- 
lea, pag. 276. 


Mihail Gr. Posh gnicu. — Istoria Musicei la Remâni. 33 


www.dacoromanica.ro 


514 


ment cu coarde şi arcuş al ori»ntului, numi! Rebecţşi carea 
fost introdus de Arabi în Spania prin secolul al 8-lea. După 
alţi arheologi, 
obârşia viorii 
ar fi din cel mai 
vechi instrument 
cu coarde euro- 
pean, maicu sea- 
mă britanic, nu- 
mit Chrotta. 

Poetul latin 
Venantius Fortu- 
natus, episcop de 
Poitiers (539— 
609 spune: 
„Romanusque 
lyra plaudat tibi, 
Barbarus harpa, 
Graecus achilli- 
aca, Chrotla Bri- 
lanna canit”. 

Prin meta- 

Ss morfosările sufe- 

Vioara Rebec sau Chrotta rite, acest Reber 
Cligau după voL «Vioara» de Max Costin SAU Chrolta, se 
transformă în in- 
strument cu şase coarde, numit Viola-soprano care, acordată 
din quartă în quartă pornită dela coarda cea mai joasă,. 
prezintă coardele Re, Sol, Do, Mi, La, Re 
p pna numirile de: Fidula, Viella, Vilula, 
ilhuela, etc., numiri cari variază, mai cu seamă, 
după forma instrumentului cu coarde. Intreanii 
1480 şi 1530 !) această variaţie de instrumente 
prin modificări, tinde mereu a se unifica, până 
când, între 1530—1561, o serie de fabricanți din 
Tyrol, şi celebra localitate Cremona din Italia 
nordică, Amatti, Maggini, Guarneri, Antonio 
Stradivari, Gasparo di Salo şi Gaspard Duiffo- 
proucart (Tiefienbrucker), stabilesc definitiv, 
vioara, în forma ei de astăzi. 

C. S. Bileiureseu, în articolul „Lăutarii și in- 
strumentele musicale”, apărut în rev. Albina” 
din 3 Martie 1898, spune că vioara ar fi de origină %7 
orientală, introdusă în Europa în epoca cruciaților Vielă cu 3 coarde 
şi că lăutarii ţigani numesc coardele vioarei: 

Rast (coarda Sol), Reva (Ne) Seba sau Saba (La). 


1) Vezi : Dictionaire musica! de Hugo Riemann şi cartea ,, Vioara” de Max Costin. 








www.dacoromanica.ro 


515 


Th. Burada, în „Cercetări asupra musicei ostăşești la 
Români” publicată în „Revista de ştiinţe şi arheologie” de Gr. 


Tocilescu, spune că, numirea de 
Vioară, în scrierea lui Neagoe Basa- 
rab (1512—1521) nu poate proveni 
decât dela traducerea, mult mai târ- 
zie, a acelei scrieri. 

Afirmarea aceasta cred că e în 
contradicţie cu însăşi numirile de vi- 
ella, vilhuela şi viola, cari existau prin 
secolul al] 15-lea, şi cari se prea poate, 
ca, prin o schimbare fonetică, să se 
ti transtormat în vioară, ţinând 
seama că spiritul românesc locali- 
zează, cu uşurinţă, terminii străini, 





şi-i adaptează pronunțării lui. 


Fr. Sultzer, în ,,Gheschichte des Cântăreț din vielă din secolul 
transalpinichen Daciens” afirmă că, 
vioarei i se mai zice şi Sine-Keman. 

Toate menţionările despre vioară din documentele istoriei 
naționale, nu se referă decât la unul şi acelaş instrument cu coarde 


m 


(| 





| 


k 












































aree 
































































































































Crota in epoca de meta- 
morfosare spre Violină 


al XIII-lea 


despre a cărui evoluție ne ocupăm. Neagoe 
Basarab, în povăluirea, scrisă în românește, 
către fiul său Teodosie, spune : ,,... şi iarăşi 
se cade Domnului să aibă la masa sa, multe 
feluri de tobe şi vioare şi de surle de veselie”. 

Pe la 1574, cronicarul polon, Martin 
Stricovski, în „Amintirile călătoriei sale 


păstrează până astăzi în Muntenia, Tran- 
silvania şi Moldova, precum mă încredinţat 
eu însumi şi auzii deajuns, cu proprile mele 
urechi, în toate adunările acelor popoare, 
unde faptele oamenilor renumiţi suni celebrate 
prin cântece, cu acompaniamentul vioarelor, 
cobzelor şi urfelor” 1). 

Dacă admitem că numirea de vioară 
e sinonimă cu celeră, atunci, după cum 
afirmă istoricii, ea apare şi în mâna celor 
zece ceteraşi, dela intrarea lui Mihai Viteazul 
în Alba Iulia, precurn şi la curtea lui Leon. 
Vodă la 1632. 


„In mineiul August de Râmnic 2), din 1780, găsim traducerea 
din grecește, a irmosului Adormirii Maicii Domnului, în cu- 


1) Vezi : Istoria Rom. de A. D. Xenopol, vol. III, p. 641. 
2) Vezi: „Lăutarii noştri” de C. Bobulescu. 


www.dacoromanica.ro 


516 


prinderea următoare : „şi de mine şi-au răs, cu vioara cuvioşilor 
cea de Dumnezeu însuflată”. 

Se pare că, înfăptuirea unei desăvârșiri în 
fabricarea vioarei nu se credea a fi terminată 
pentru unii, sau, în orice caz, se impunea înmul- 
țirea membrilor din familia vioarei. De aceia, 
un român, Principele Grigore Sturza al Mol- 
dovei, înfăptui o modificare în construcţia vioa- 
rei, obţinând trei forme noi: Viola, în forma 
vioarei, dar mai mare, violoncelul, în forma ghi- 
tarei şi mult mai mare ca acel actual și violina- 
harpă în forma harpei. 

Cu acest nou fel de instrumente, concer- 
tează, în sala ,,Bosendorfer””, cu ocasiunea ex- 

a posiţiei universale din Viena, la 1873, quar- 
Vielă cu 4 coarde tetul de coarde format din fraţii Hemelsberger, 
Krall şi Popper. 

T. T. Burada, care dă această relațiune în almanahul 
musical pe anul 1876. 
spune că publicul ie- 
şan a admirat cali- 
tatea sunetelor măreţe 
ale violinei harpe, fa- 
bricaţia principelui 
Gr. Sturza, cu ocazi- 
unea unui concert, dat 
de renumitul violo- 
nist Remeny. 





Lăuta sau Alăuta. 
Din arabescul aľud 
s'a format turcescut 
lawrut 1), laguta, liath, 
italienescul leuto, spa- 
niolul laud. In cele 
mai multe scrieri şi 
documente din istoria 
vieții naționale romå- 
neşti, numirea de vi- 
oară se confundă cu 
acea de lăută. Confusia 
e explicabilă poate, 
prin asemănarea că ..... 
ambele au coarde, deo- Violina-harpă invenţia principelui Gr. Sturea 
sebindu-se numai prin 
modul folosinţii lor, coardele vioarei vibrează cu arcuşul, pe 





1) Vezi : revista p. arh. și fil. de Gr. Tocilescu, vol. V, fase. II, an. II, 1885. 


www.dacoromanica.ro 


517 


când cu alăuta se cânta ca şi cu chitaia. De altfel, între vioară 
şi vechea alăulă, e o mare deosebire, ca formă şi construcţie. 
eutia resonantă a lăufei e mult mai mare şi semisferică, având 
un dublu cordar cu 24 de coarde, din cari una subţire pentru 
melodie şi alte cinci coarde pentru sunetele de bas și cari, acor- 
date în forma intervalelor dela chitară — Sol, Do, Fa, La, 
Re şi Sol— se perindă în patru serii. 

Titus Cerne, în dicţionarul său musical, vol. II pag. 297, 





Cântăreaţă din luth. 
Vezi volumul „Vioara, maistru și arta ei“ de Maximilian Costin. 


are un studiu amănunţit asupra acestui instrument, din punctul 
de vedere istoric. Ar fi de origină egipteană. In Europa, fiind 
perfecţionat, ajunge a avea un rol important în sec. al 15 şi 
17-lea. Are cinci perechi de coarde şi una isolată pentru me- 
lodie, acordate din quartă în quartă. Lăuta era de diferite mărimi 
eu numărul coardelor variat, Din ea se trage Cobza. 

Că în aceiaşi epocă, exista vioara şi alăuta, două deosebite 
instrumente, pe lângă afirmaţia lui Neagoe Bararab şi Martin 
Strikovski cari vorbesc de viori, ne vine în ajutor şi psaltirea 


www.dacoromanica.ro 


518 


lui Dosoftei din 1673, editată de I. Bianu, care vorbește numa? 
de alăută: 

Cu vase ce-s de cantare 

Adevărata ia cea mare 

Şi "'ntr'al5ute cu strune 

"Ţ-voi cânta cu versuri bune. 


Matei (?) Strijkovski, pomenind numai despre alăută, spune :- 
Moldovenii şi Muntenii cântă despre 
Stefan cel Mare la toate petrecerile lor, 
înlovărăşii din alăută : 


Ștefan, Ștefan Vodă 
Ștefan, Ştefan Vodă 
Bălea pe Turci 
Bălea pe lălari 
Bălea pe Unguri 
Pe Galiţieni 

Și pr Poloni!). 


Poetul basarabean, cavalerul 
Const-Stamati, în rev. „Muza Româ- 
nească” din 1838, spune : „„Lăuta (luth) 
era un fel de scripcă cu două sau trei 
coarde, pe cari, cu mâna dreaptă, se 
învârlea o roati, ce zbârnie pe coarde; 
iar cu mâna stângă lăutarul calcă, cu 
degetele, tonurile cântecului său şi, de 

Altii veche m. formå aceia, din vechi, se numea, la Români, 

de harpă. muzicanţii lăutari, iar mai pe urmă, 

eşind din modă lăuta, s'au primit, 

in loc, scripca sau vioara şi s'a numit muzicanții scripcari”. 

Descrierea acestui fel de instrumente nu e al lăutei, ci un in- 
strument asemănător cu 
viela mecanică, pe care 
Max Costin o redă în car- 
tea sa ,,Vioara” la pag. 
18. Ţinând seama de eti- 
mologia cuvântului psal- 
tire, titlul cărții cu co- i! 
lecţia tuturor cântărilor sea 
religioase din serviciul bi- O formă de viela, vecoi instrument. 
sericei româneşti, ea mai Astă-zi în uz la cerșitori. 
poate determina numele 
figurat al vr'unui instrument musical cu coarde, care nu poate 
fi decât lăuta. 


1) Vezi; Arhiva istorică a României Tom. II f. 8. şi Istorisiri și cân- 
tece populare despre Ştefan cel Mare şi Sfânt p. 250 de Simeon T. Kirileanu. 








www.dacoromanica.ro 


519 


Altfel Corbea în psaltirea sa, ar zice: 
Domnului vă mărturisiți 1) 
In lăută şi-l slăviţi 
In psaltiri cu zece coarde. 
Cânlaţi-ii cu înţelepciune. 


Chitara. Din familia lăutei 
“face parte şi chitara, nume deri- 
vat din prima ei numire guin- 
lern, dată la 1511 de cântărețul 
Virdung, ceeace denotă că chi- 
tara n'avea, la început, decât 
cinci coarde. Ea a fost introdusă 
de Mauri în Spania şi, de acolo, 
în Italia meridională, se popula- 
rizează, apoi, repede, în toate 
ţările, afară de Germania, unde 
nu apare decât în secolul al 
18-lea, ca ceva nou. Că impor- 
tanţa acestui instrument ajunse 
-la un oarecare grad de valorifi- 
care, e faptul că în sec. 16, 17 şi 
18, o serie de compositori scriu 
musică anume pentru chitară, 
iar printre esecutanţii virtuoși 
-se prenumără şi celebrul violonist 
Paganini. 

La Români, chitara era deja 
“cunoscută prin sec. al 17-lea, se 
confundă însă cu lăuta. La anul 
1699. rev. ,,Mărgăritarele” 2) vor- 
bind de un vestit cobzar şi fă- 
cător de viersuri, cu numele de 
Arion, care zicea din Cobuz, spune 
că „în vremea cea veche era unul 
la Atina, care zicea din lăuta, 
pe care o numeşte scriptura Ki- 
tara sau psaltire. Și atâta zicea 
de frumos cåt şi hiarele cele ne- 
cuvântătoare cunoştea  dulceața 
glasului lui”. 

La finele secolului al 18-lea 
şi până la 1850, era singurul in- 
strument cu coarde agreat în 
familiile boereşti. Vornicul, Tu- 
-durachi Burada, tatăl vestitului 





Alăută cantimporană puţin usitată 
la Români. 


1) Vezi: „Lăutarii noştri” de C. Bobulescu. 


2) Vezi: Idem. 


www.dacoromanica.ro 


520 


etnograf T. T. Burada, ajunsese a fi virtuos al chitarei. Im 
această calitate el alcătui, la 1829, un manual cu titlul „gra- 
mutica românească de note pentru fundamentul 
chitarei, compusă după cea  evropenească”. 
Mai târziu a deschis chiar o „,pansione de nobile 
demoazele”” unde se preda lecţiuni de chitară 
cu preţ de 60 galbeni pe an. 

Pe la 1846—1852 chitariştii executanţi de- 
săvârşiţi pe acest instrument au fost mulţi 
români. In laşi numele chitaristului Popazu 
circulă şi acum, în vorba celor bătrâni, ca de 
al unui faimos esecutant. Astăzi chitara e prea 
puţin întrebuințată, doar ici, colo, în mâna 
unui lăutar târgovăţ, din sânul unui simulacru 
de orchestră de cel mult patru persoane. 

Un studiu mai apro- 
fundat pe la 1899 face ;chi- 
taristul S. Kossinsehi din 
Focşani, membru onorific 
al Societăţii Internaţionale 
de chitariști din Lipsca și 
membru activ al societ. 
A filarmonice din Focşani!?). 
an In studiul menționat, re 

Ghitara levă că pe la 1846—1852 
erau în Iaşi vestiții chi- 
tarişti : I. Cartu, Pangrati, Alex. Leonard, 
Samsonov şi Grigorie Klingher;.iar mai în- 
coace Dimitrie Holban abil chitarist şi com- 
positor, Fulquier și alţii. 

Chitara ar fi ajuns instrumentul cel mai 
favorit la noi în ţară, dacă ar fi avut un sunet 
mai puternic. In scopul acesta fabricanţii au 
construit chitare de diferite dimensiuni, ală- 
turând ca accesorii încă 3—6 coarde de bas, 
pentru a le mări tonul, iar în urmă le-au mai 
adaptat spirale vibrante, coarde de oţel şi 
funduri cu dublă resonanţă. 



























































Kemanul. Originea acestui instrument se Gbhitară cu su cordar 
pierde în depărtarea vremurilor. I. Ruhimann lu 
în „Geschichte der Bogeninstrumențe,” (1882) 
vorbeşte de Kemaniche sau Kemangeh, vechi instrument formaț 
din o nucă de cocos, acoperită cu o piele, răzimată pe un picior 
şi un cordar egal de lung, cu o singură coardă. Gâţul rotund, 
de obicei de abanos, frumos sculptat, nu poartă diviziuni şi e 


1) Vezi: Rev. „România musicală” No. 16 din 1899. 


www.dacoromanica.ro 


521 


terminat printr'un cuer de fildeş. Coardele de păr de cal (60 de 
fire) sunt acordate în quartă. Lungimea e aproximativ de un 
metru !) 

Pe la 1802, era cel mai usitat 
instrument musical la Români. Ke- 
manul nu era decât tot un fel de 
vioară mai mare, cucorzi aşezate 
în două rânduri suprapuse, unul 
peste căluş, cu care se vibrează 


nu serveşte decât la 
brării rândului de ce 
supra. 

Cutia rezonantă 
întocmai ca cel al ma, 
mai mare. In timp 
manul se ţine pe 
trage cu arcuşul. 

Kemanul și chita 
mentele de predilecție 
Moldoveni şi Munteni. 
acești boeri, luau lecţii dea 





Kemaugeh. 


Arif Aga şi Neculai Bur- 
cașu, așa, vornicul Ior 
dachi Bucşeneșeu, banu 
E H Iancu Peristeli, vornicul 
SD e SWU S el Alecu Paşcanu, postel- 
ti PEM aa nicul Manolachi Drăghici 

i sed, şi alţii. 
Cântăreț din Kemaugeh Îmi ga era Biia 
iscusit în cântarea cu kè- 
manul şi toţi boerii îl aduceau prin saloanele lor pentru desfă- 
tarea lor. Eliade în rev. „Curierul românesc”, din 1848, pag. 
139, vorbind de veselia şi petrecerea poporului în ziua de întâi 





1) Vezi: Dicţionar de musica, de I. Cerne, vol II, p. 279 


www.dacoromanica.ro 


522 


Mai, spune: „Unul răsturnat la o parte cu costum străin cântă 
cu kemanul cel cu două rânduri de coarde” !). 

Introdus în ţară de cel mai vechi musician român, Domni- 
torul Moldovei Dim. Cantemir, Kemanul după ce ajunge în 
mare preţ, dispare cu totul dela Români şi doar numai ca o simplă 
curiositate virtuosul armean Rupen, reuşeşte să obţie atenţia 
publicului musical român, de azi, la concertele sale de musică pur . 
orientală, arabă, persă, turcă, executată pe luzoasa sa kemangea. 


COBZA. Din persanul Kopuz— „fel de chitară — ru- 
sește ruteneşte şi poloneză Kobza 2). 4  iinventată de filosoful 
persan Maniheus în anul 207 dur șterea lui Hristos. La 
început era făcută din coaja broa testoase. In Europa a 
fost adusă de Mauri. 

Instrument foarte răspândj“ 1 Şi, în aceiaşi pro- 

porţie cu “ul similar Bandura, 
> face partir lăutei și, are forma 
mandoli tă din 5 bucăţi de 
lemn de uite doage, lipite între 
ele, iar ată e din lemn de brad. 
Din ce uținei atenţiuni, ce s'a 
acorda. „„trument, data aproxima- 


tivă a inuuducerii luila Români, se pierde 
în depărtarea vremurilor. 

V. A. Ureche, în Ist. lit. rom., pag. 
108, spune că şi la Matei Corvin, la ospeţe, 
cobzarii spuneau cântece bătrâneşti. Probabil 
că, cuvântul cobzar e sinonim cu acel de 
lăutar. ! orma cobzei e sferică și alcătuită din 
cinci sau mai multe doage subţiri de paltin. 
Are gâtul foarte scurt și cuierul formează un unghiu obtuz. Coar- 
dele, în număr de zece, sunt înpărechiate câte 2 şi 3, pentru ace- 
iaşi notă şi în diferite octave. Coardele groase se numesc burdui, 
iar locul, unde sunt pișcate coardele e însemnat, pe tabla 
cobzei, cu o şuşiniţă de piele, numită bătaie. 

In revista „Arhiva istorică” din Bucureşti, 1865, P. Haşdeu, 
spune că cobza, pe la începutul sec. al 18-lea, era formată dintr'o- 
jumătate de dovleac, peste card se întinde o piele. 

E curioasă şi neînţeleasă traducerea în româneşte ce o fac 
unii scriitori a cuvântului lyră prin cobză. Așa Saul Iuliu Cesar- 
Croce, în romanul său, tradus şi tipărit în româneşte la Sibiu în 
1799 „„Bertoldo şi Bertoldino” spune că eroul romanului, Ber- 
toldo, bătea, pe ulițele cetăţii Banoniei, lira, româneşte cobză. 


1) Vezi: Almanahul musical pe anul 1877 de T. T. Burada. 

2) Vezi: Rev. p. ist. arh. şi fil. de Gr. Tocilescu, anul TI, vol. III. Intro- 
descriere a instrumentelor V. Gr. Elvir în Rev. „România musicală” din Octoinv.- 
1894, spune că copuz, era, în vechime, un mic fluer de os. 





www.dacoromanica.ro 


523 


BALALAICA, instrument cu coarde din familia chitarei şi 
mandolinei. De origină tătară, introdusă şi popularizată în Rusia 
încă de pe timpul lui Petru cel Mare. Cutia de resonanță e de 
formă triunghiulară, poate fi însă şi de formă ovală. Cu un 
cordar foarte lung. Mărimea cutiei de resonanță în lungimea 
cordarului determină familia balalaicilor, ca şi a instrumentelor 


cu coarde. Are trei coarde acordate 'cu acordul sol—do —mi sau 
mi b Odată cu intrarea Ba- = 


sarabiei sub suzeranitatea a 
rusă în 1812, balalaica în- 
cepe a fi introdusă şi la 
Basarabeni, devenind ast- 
fel foarte usitată la Ro- 
mânii acestei provincii ro- 
mânești. 







== 






























































Balalaică. Harfa. 


HARFA, numită şi cinghie 1), din cuvântul persan Cenk, 
anul din cele mai vechi și mai mari instrumente cu coarde, de 
origină egipteană. Până în secolul al 18-lea, coardele se succedau 
în formă diatonică, din care cauză harfa era improprie modu- 
laţiunilor. Mai târziu, la 1845, harfa primi modificări importante, 
prin introducerea gamei cromatice, în care scop ajunge, astăzi, 
-să aibă şi până la 46 de coarde. 

La Români, harfa are o vechime foarte îndepărtată. Croni- 
carul polon Martin Strihovski, o pomeneşte în descrierea cânte- 
celor lui Ștefan cel Mare prin veacul al 13-lea. Tot acest cronicar 


1) Vezi : Rev. p. ist. arh. și fil. de Gr. Tocilescu, anul II, vol. IV. 


www.dacoromanica.ro 


524 


afirmă că pe la 1575 a auzit, cu urechile sale, cum, în adunările 
de petrecere ale Moldovenilor şi Muntenilor, se celebrau faptele 
oamenilor renumiţi cu cântece acompaniate de harfe 2), iar în- 
trun glosar din 1620, dat la lumină de P. Hașdeu în „Cuvinte 
din bătrâni” pag. 273 găsim explicaţia cuvântului „cinghireasa” 
care Înseamnă danseuse, joueuse de harpe, guşelnişti. In cursul 
veacurilor, musica harfei, a tot pătruns în sufletul nobilimei ro- 
mâneșşti, încât boierii simţiră nevoia unei educații musicale prin 
mijlocul harfei, pe care să o dea fiicelor lor. Călătorul francez, 
Lagarde, afirmă că la 1821. a auzit în casa celui din urmă dintre 
Brâncoveni, marele ban Grigore, fetele, din casă, cântând din 
piano şi harfă. 


GÂSLA sau GUSLA MONTANĂ, despre care poetul Vasile- 
Alexandri spune că e tot un fel de harfă, cu coarde de metal și 
întrebuințată, mai cu seamă de Ruși. 


TAMBURA. Instrument cu coarde, de origină arabă şi per 
sană, din familia lăutei şi pe care se cântă în acelaş mod ca și 
cu mandolina, fiind mai voluminoasă ca ea. 

Românii n'au prea cunoscut acest instrument în practicarea 
musicei lor instrumentale, ci doar din cronicele lui Neculai Costin, 
care afirmă că era cu gâtul lung, cu coarde de sârmă și că era in- 
strumentul favorit al lui Dimitrie Cantemir cu care şi-a petrecut 
tinereţea ca ostatec la Țarigrad. 


LYRA (Adpa) instrumentul clasic al Grecilor. La origină 
era format din o ţeastă de broască pe care era întinsă o mem- 
brană sau o scândurică, formând astfel o ladă de resonanță. In 
aceasta erau înfipte două braţe în formă de coarne, susținute la 
partea superioară prin o traversă de trestie sau de lemn, numită 
jug sau sul, Dela traversă şi până la lada de resonanţă erau în- 
tinse mai multe coarde cari la început erau numai trei. Sporin- 
du-se însă numărul lor, s'au creat lyre, a căror nume varia după . 
numărul corzilor ca : teiracord, pentacord, eptacord, decacord, etc. 

T. Cerne, în dicţionarul său musical, spune că la Români 
lyra ar fi căzut în discredit din cauza concurenţii sonore a har- 
fei, lăutei şi alte instrumente contimporane lyrei. Totuşi, în 
secolul al XVIII-lea Codex bandinus, p. 144 ne relatează faptul 
să la 1647, la procesiunea bobotezii „se vedeau trâmbiţași, tim- 
paniscii, diverşi fluerași, cântăreți din lyre, (liricines) şi cântăreţi 
din alte instrumente. 

Astăzi lyra s'a transformat într'un instrument de percu- 
siune întrebuințat în bandele militare. Pe un cadru de forma 
Iyrei sunt prinse o serie de lame metalice sunt lovite cu un cio- 
cănas sau cu o mică vergea. 


1) Vezi: Ist. Rom. de A. D. Xenopol, vol. ITI, p.'641 


www.dacoromanica.ro 


CAP. II. 


INSTRUMENTE MUSICALE DE SUFLARE. 
raa LAUTUL, e unul din cele mai vechi instrumente de su 
A flare, fiind mereu în uz, din cele mai îndepărtate vremuri şi 
i 7 la diferite popoare. A primit mereu modificări de întrebu- 


-D 


ințare, ajungând astăzi la cel mai înalt grad de perfecțiune. 


Din punctul de vedere al universalității acestui 
instrument, Titus Cerne, musician român, în dicțio 
narul său de musică, vol.II, p. 55, consacră un mi 
nuțios studiu flautului. Flautul se construeşte de 
preferință din lemn de grenadil, se fabrică însă și 
din metale, argint, aluminiu, apoi fildeş, baga, cristal, 
porțelan, m rmoră, oasele pasărilor. Folcloristul 
român J). Vulp'anu cânta din un flaut de aur. 

La' Români a fost instrument de predilecție, 
prin ușurința purtării şi deprinderii lui. 

Arhidiaconul Paul de Aleppo observă pe la 1645 
că în Muntenia, în ajunul sărbătorilor Bobotezei, 
Crăciunului sau la Paști pe la curţile celor avuţi, 
colindau muzicanți cu tobe, flaute şi fluerașe. 
Pr. C. Bobuleseu, în cartea sa „,Lăutarii”, spune 
că, traducerea scrierii lui Paul de Aleppo, tre- 
bue înţeleasă cu surlele, trâmbiţile şi tobele. S'ar 
părea, până la un punct, că, prin cuvântul flaut, 
nu se înţelege decât acel rudimentar tub resonant 
fluerul. Dar N. Băleeseu în „Istoria Românilor” 
p. 326, vorbind de intrarea lui Mihai Viteazul în 
Alba Iulia, spune că în fruntea alaiului mergea, de 
pre obiceiul lurcesc, un număr de flaute şi fluere. In 
cursul vremurilor, flautul a fost mereu în vază și 
unul din cele mai indispensabile instrumente „n 
ansamblele lăutărești sau ostăşeşti. Dinicu Golescu, 
la moşia sa din judeţul Muscel, înfiinţează școli 
de instrucţie f instrumentală, unde flautul nu e 
lipsit. 










E 
Ip ee 


zg 


Ei 


Es] 


DOR ai] 


sii 

i Ati 
ERE: 
AzĂ 
Peer 






Ea 


Sa A 
3, 


Dai 


a 
“2 RO LE caii 


lipsi 











[a 
Fi 






E AN ESI Pa EN E PES 


Flaute. 


COBUZUL. Instrument musical de origină mistică. Se credea 
la început, că ar fi un fel de cobză.In „Viaţa sfinţilor” de Do- 
soitei se face comparaţia martirilor pentru ideia creștină, că au 


www.dacoromanica.ro 


526 


ajuns „ca un căbuz de zece strune”, sau la vederea :nbrtului 
întins pe masă, cei ai casei îl bocesc: 


Ce stai întins o! omule, 
Ca cobuzul cu sirunele? 


In poezia populară ,,Mihu copilul” din colecţia lui V. Ale- 
xandri, cuvântul cobuz are înţeles de instrument cu coarde, 1). 

„Enciclopedia română” de C. Diaconovici, dă cobuzul ca 
instrument cu coarde în număr mare şi că nu eră decât un fel 
de cobză, introdusă la Români de Turci. 

In loc d° instrument cu coarde, şi incă cu zece coarde, tot 
literatura populară ni-l descrie ca fluer: 


Din cobuz sunănd 
Codrii desmerdând 
Din cobuz de os 
Ce sună frumos. 


NAIUL, numit muscal sau mascal, flautul lui Pan sau Syrinx?) 
Romanii, după Virgiliu lau numit Fistula, iar după Plinius Syrinx 
€, cea mai primitivă orgă, compusă din o serie de trestii, de lun- 





gimi gradate şi astupate, la un capăt, cu ceară şi pe care, păstorii 
antichităţii, o utilizau suflând separat în fiecare tub. Cel care 
cânta din naiu se numea muscalagiu, din cuvântul persan musikar 


1) Vezi : Colecţia în „Biblioteca pentru toţi”, nota dela pag. 53, de prof. I. 


“Bentoiu. 
2) Pan, zeul din mitologia grecilor, care acompania dansul nimfelor cu acest 


Daiu, pe care cl l'a inventat, 


www.dacoromanica.ro 


527 


— flautul lui Pan, sau Neisan din cuvântul persan: nâj nej — 
trestie, tub, flaut, fluer; ndj-sen — cântăreţ din flaut. 

Românii îl au de mult în uz. Cronicarul Neculeea spune că, 
la întoarcerea din Constantinopole, a lui Grigorie Vodă i-au 
eşit înainte boierii cu musica, în care n'au lipsit naiurile. 

Istoricul Carra spune că la 1781, instrumentele musicale ale 
țiganilor-lăutari erau vioara, cobza şi un fluer cu opt găuri — na- 
iul—în care se sufla plimbându-l în sus şi în jos sub buze 1). 

Fr. Sultzer în „Geschichte der transalpinischen Daciens” 
spune că, la jocul horei româneşti, cântă, pe lângă alte instru- 
mente, şi o armonică de gură sau şapte flueraşe (Si ringa Panos} 
numit moscal. De fapt numărul ţevilor variază între 7 şi 23. 

Lăutarii români erau foarte îndemânateci la utilizarea naiu- 
lui şi faima lor era cunoscută și peste hotare. 

La 1810, un îrate al şahului Persiei, întorcându-se dela Paris, 
unde fusese ca ambasador pe lângă Napoleon Bonaparte şi tre- 
când prin ţara românească, sa minunat de talentul lăutarilor 
ţigani, mai cu seamă, la muscal (naiu). 

Dionisie Fotino, în „Istoria vechii Dacii” spune : „cu deose- 
bire sânt foarte îndemânatici pentru musică, cu vioara, cu cobza 
şi cu muscalu. 

Pe la 1884, T. Cerne, spune că a admirat pe naiagiul sau nai- 
stul T. Teodoreseu într'un taraf de lăutari din 
Focşani. La expoziţia din Paris un naist bu- 
cureştean, culegea tunete de aplauze. In acelaş 
an se mai aflau asemenea musicanţi şi la 
Fălticeni 2). 

Pe la 1894 taraturile de lăutari ale lui 
Ciolae şi Sava Pădureanu, repurtau neobici- 
nuite succese cu naiurile lor; primul la Bru- 
xelles şi al doilea Petersburg. Ziarul ,„„Novoje 
Vremja” care relevă importanţa naiului în 
aceste tarafuri, spune că compositorul rus, 
Rimsku-Korsakov, a întrebuințat naiul în scena 
„„Cleopatrei” din opera sa Mlada cu un efect 
enorm3). Lăutarii români cu naiul s'au relevat 
la expoziţia din Paris şi Chicago. 





























Fluerul gemănat, care aminteşte geminae 
tibiae al Romanilor 4) e un fluer cu două tuburi 
alăturate, din cari unul cu şase găuri. Tubu- 
rile sunt egale în lungime sau, unul din ei, pe jumătate. Fluerul 


1) Vezi : Traducerea istoriei lui Carra de N. T. Orăşeanu, 1857, p. 128. 

2) Vezi: „Musa Română” No. 8, 1894. 

3) Vezi: Rev. „România musicală” p. 137. 

4) Vezi: „Cercetări asupra musicei ostăşeşti la Români”. de T. T. Burada, 
în rev. p. ist, de Gr. Tocilescu. şi rev. „Convorbiri literare“ anul XVII p. 312, 


Fluere ingemănate 


www.dacoromanica.ro 


528 


îngemănat e aproape dispărut din uz. Pe la 1890, T. Burada 
la văzut în munţii Vrancei. Iar cei din Bosnia și Herţegovina au 
acest fel de fluer sub numele de diplă 1). 







TE 


TE 





























Cavalul 


şi cu şase g 


Fiuerul cu dop, un tub de formă puţin conică 
trunchiată, din lemn de tei, alun, paltin sau prun; 
preferat e acel din lemn tare. Capătul, pe unde intro- 
ducem curentul de aer, e cu dop, prin care trece o 
mică deschizătură numită vrană. Imediat, după dop, 
urmează o deschizătură dreptunghiulară numită lu- 
mină. Cele şase găuri dau o gamă diatonică; iar 
semitonurile modulante se formează cu jumătăţi de 
găuri 2). 

Românii din Brithania, Moravia şi Silezia îl nu- 
mesc fuiară °’). 


Trişca slav: Trusti - trestie sau trosca e acelaș 
fluer, un tub foarte simplu de trestie sau lemn de 
paltin şi cu șase găuri, fără dop 4) deosebindu-se puțin 
prin mărime. 

Trişca are lungimea de 20 cm., adică a 3-a parte 
din lung mea lelincii. Sunetul fundamental e La din 
a patra armonică a scării musicale. 


Telinea, Tilia, lemn de tei, o simplă ţevie cilindrică 
de lemn de soc, sau de răchită şi întărită în câteva locuri 
prin lesături de sfoară sau coajă de lemn de cireș. E 
lung de 65 cm. Sunetul cel mai jos e Do din gama a 
3 a, fără găuri variaţia sunetelor se dă prin astu- 
parea mai mult sau mai puțin a deschizăturii in- 
ferioare. 

Pr. I. Bâr.ea în cartea sa „Balade şi colinde” la 
pag. 42, nota 4, spune : Tilincă=fluer păcurăresc, făcut 
din lemn scobit sau din scoarță de salcie. 


Cavalul (turk. kaval) îluerul ciobănese sau îlue- 
roiul, instrument fabricat din lemn de paltin; e un 
fluer de acelaş format ca şi trişca, cu mult mai mare, 
în lungime de 81 cm., cu un diametru până la 2 cm. 
ăuri în grupe de câte trei. Pentru 'nenţinerea solidităţii 


instrumentului, e învălit la capete cu piele sau coajă de cireş. 





1) Vezi: 
2) Vezi: 
3) Vezi: 
4) Verzi: 


în An. Ac. ser. II, tom. 27, 1904, comunicarea lui Is. Ieşunu. 
Dicţionarul de musică de T. Popovici. . 
Rev. „ rhiva” din 1893, pag. 63. 

Dicţionarul J.. Şăineanuv. spune că Zrişca e astupată ln capătul 


unde se suflă, iar Zelinca e făra gauri. 


www.dacoromanica.ro 


529 


La 1730, în raportul unui ofiţer austriac, descriind pe Ro- 
mâni, şi, în special, pe Olteni, spune că îluerul îl fac din lemn 
de salcie. In muzeul naţional dela Sibiu se păstrează încă ca- 
valul revoluționarului ardelean Avram Iancu, luptătorul naţio- 
nalist din 1848. 

Avram laneu scotea un fluet de cireş şi cânta marșul 
lui : „Astăzi cu bucurie, Românilor! veniţi, pe Iancu în câmpie 
cu toții îl însoţiţi”. Țăranii ştieau cântecul atât 
de bine. In cadenţele lui bătuseră pe Hatvani 
şi  sdrobiră legiunea cu chivărele cu cap de 
mort 1). 

Din flautul primitiv al dispreţuitului cioban 
a răsunat doina, purtătoarea jalei naţionale şi a 
credinţei în viitor, iar în bătătura de lângă dără. 
pănatele colibe, s'a încins dansul naţional, care 
a atras şi admiraţia foştilor regi ai Ungariei, 
cari aveau abia e palidă cunoștință despre exis- 
tența acestui popor de sub oblăduirea lor. E 
propriu psihologiei istoriei, că viaţa artistică a 
dus primele ştiri la tron despre existenţa popo- 
rului român 2). ă 

Șase cavaluri de diferite mărimi, cu dop și 
fără dop se găsesc la muzeul de antichităţi din 
București. 


Nciul, fluer de trestie de mărimea cavalului, 
instrument foarte vechiu, în uzul orientalilor, mai 
cu seamă la Turci, căci la Români nu-l întâlnim. 
Il cunoaştem numai din:nume ca instrument fa- 
vorit al Domnitorului Dim. Cantemir 3), în timpul 
celor 15 ani de ostatic la Turci. 





Zurnala sau zurna, un fel de oboi foarte 


simplu, fabricat din lemn cu 5 — 6 găuri şi fără Zurnă. 
nici o altă montură metalică. Numirea e de origină 
persan — surnă, — şi turcescul surna — oboe, clarineta. 


Cu ajutorul găurilor nu -se poate reda decât gama dia- 
tonică; iar gama cromatică cu jumătăţi de găuri, în felul între- 
buinţării fluerului. Zurnala emitea un sunet ascuţit și țipăt, de 
aceea se întrebuința numai la meterhanele — musici ostăşești. 





1) Vezi: Articolul din rev. „Romània Jună”, 1921 de Oct. Goga. 

2) Vezi : „Muzica la Români” de Dr. Val. Branişte, în rev. ,,Muzica”, No. 
7 şi_8 din Sept. 1925. 

3) Vezi: Scrierile muzicale ale lui D. Cantemir în An. Ac. de T. Bu- 
Tada. 


Mihail Gr. Posluşnicu. - Istoria Musicei la Români. 8 


www.dacoromanica.ro 


530 


Supele, instrumente în uz la Românii din Istria, au forma 
unui oboi. Sunt de două feluri, mari și mici (lungi sau scurte). 
Cele mari au lungimea de 70 cm., cele mici de 50 cm. 

Cele lungi, au şase găuri în grupe de câte trei, cele scurte 
un singur grup de şase, la cari se mai adaugă două găuri în sens- 
orizontal. Inbucătura (embouchure) e 
ca la oboi, tăcută din papură şi se 
numește Pisca. 


Buciumul :) îşi are origina dela 
latinescul Buccina 2) al Romanilor, nu- 
mele unui instrument de origină asi- 
riană, care, având forma unui helicon °) 
simplu şi fără clape, servea pentru sem- 
nale de războiu. 

Buciumul e un tub lung de 8— 9 
palme proaste €) sau un metru 75 mm., 
făcut din coajă de tei şi legat cu coajă 
de cireş sau din doage de lemn de brad, 
tei sau paltin și legat cu coajă de mes- 
teacăn. In lungimea sa se lărgeşte până- 
la 50 cm. şi se încovoaie puţin spre ca- 
pătul de jos; iar capătulpe unde se suflă 
în bucium, prin un alt tub mai mic adop- 
tat, numit fevie, e cu mult mai strâmt. 
Din cauza simplităţii instrumentului şi 
fără nici un mijloc adaptabil de a da 
intensitate şi variaţie sunetelor emise, 
buciumul nu poate emite decât seria 
sunetelor armonice din natură : 


E ae 

P EP e 0 E 

= a 
La Români, buciumul e un instru- 

ment foarte vechi şi de însemnată va- 

loare, întrebuințat fiind la cele mai 

însemnate manifestări din viață româ- 

nească. Cronicarul Gr. Ureche, pomeneşte de bucium sub nume 


de buccina, în lupta lui Ștefan cel Mare cu Turcii la Podul Inalt, 
în 1475. 


1) In Maramureş, bucium se numeşte trunchiu de lemn. Vezi Cântece din Ma- 
ramureş, de Pr. J. Bârlea. 

2) Vezi: Dicţionar de muzică de T. Cerne, p. 128. 

3) Vezi: Dicţionar de muzică de Hugo Riemann. 

4) Vezi: Cercetări asupra nrazicei ostăşeşti de T. T. Burada în Anal. Acad. 








www.dacoromanica.ro 


O scriere polonă spune că, la 15ł Sept. 
Mare ducându-se la Coloma probabil Colo- 
mea — în Galiţia, ca să depue jurământ de 
suzeranitate faţă de regele Poloniei, Cazimir 
al III-lea, când se apropie de cortul în care 
era tronul, el descălică în sunetele buciumilor 
regali şi cei moldovenești 1). Probabil că cei 
mai vestiți buciumaşi erau în judeţele Iași şi 
Fălticeni, de urma cărora au rămas ca o re- 
miniscenţă, satele Buciumeni. Vasile Alexandri, 
pomeneşe de un vestit buciumaș cu numele 
de Udrea, iar „documentele basarabene” po- 
menesc de vornicul Bucium 2). 

La 1632, Paul Strassburg ë), în relaţiunea 
ce dă către “regele Suediei, Gustav Adolf, 
despre călătoria sa prin ţara românească la 
Constantinopole, vorbind des- 
pre ceremonia ei se făcu, de 
către domnul Ion Vodă, spune 
că: „„Terminând convorbirea 
şi încheind afacerile, corurile 
şi buciumele se luară a cânta”. 

Că acest instrument pă: 
trunsese, în aprecierea popo- 
rului, ca un obiect de valoare 
şi care adusese ideale servicii 
ne-o dovedește poezia popu- 
lară Șalga de V. Alexandri: 






MTA VA noua a 





W 





Aiii 


Iar baciul cum scăpa 
Mâna 'n sinu-şi o băga 
Bucium de aur căla 
Și de trei ori suna 
Văile de răsuna. 


NINA oi 





sau poezia din foaia societăţii 
„Românismul” 1870 


Căci tânărul împărat 
Foarte de dimineațăs'asculai 
Pe faţă albă s'a spălat 
Bucium de aur a luat 
In fară a buciumat 


531 


1485, Şefan cel 





Mare oaste a rădicat. Buciumuri. 


1) Vezi volumul în chestie de Gh. Ghibănescu. 
2) Vezi: „Lăutarii noştri” de Pr. C. Bobulescu. 


3) Vezi: „Rev. „Arhiva” No. i 1909, T. T. Burada. 


www.dacoromanica.ro 


532 


La acţiunea, revoluţionară a lui Avrum laneu pe lângă 
cetele sale de moţi, în ziua de 12 Martie 1819, se mai alipise 
şi o trupă de românce muntene, femeile moţilor, sub comanda 
româncei Pelaghia Roşia, care suflând în bucium, aduna femeile 
călăreţe la luptă în contra ungurimei)). 

Astăzi e aproape dispărut din uzul Românilor, 
foarte rar dacă se mai găseşte, ici colo, la vre-un păstor 
şi, aceasta, doar numai în părţile muntoase ale ţării 
româneşti. Un bucium încovoiat şi vre-o două drepte 
(probabil tulnice) se găsesc la muzeul de antichităţi 
din Bucureşti, şi provenite din pensionatul de, nobile 
demonzele” a francezului Germont din Iași, în 1812. 


TULNICUL:?), instrument de suflat ce se aseamănă 
cu buciumul. E usitat, mai ales, în munții apuseni. 
Constă din un tub gol, conic, în lungime de un metru 
şi 80 cm., până la 3 m. şi 20 cm, Diametrul la ca- 
pătul de sus e de 3—4 cm., iar cel dt jos 10—18 cm 
Tubul e compus, de regulă, din două doage de lemn 
de brad sau paltin încovoiate şi legate cu cercuri de 
crengi de brad. 

Tulnicul e întrebuințat în Ardeal, şi, cu preferință 
de femei. Cântărețul din acest instrument, tulnicaşul, 
stă, de obiceiu, peun loc mai înalt, pentru ca să aibă 
putinţa de a face, în timpul cântului, cuvenitele miş- 
cări semicercuale cu tulnicul în aer, cari determină o 
sonoritate mai plină şi mai trilantă, care se aude pe 
o distanță de 10 kilometri. 

„Ciubărarii şi ciobanii din văile Crisului şi ale A- 
rieşului au început să sune din tulnicul de brad” 3). ` 

Avram lancu, cu Moţii săi, în luptele cu Ungurii, 
în revoluţia dela 1848, întrebuința Tulnicul... El dete 
poruncă ca să fie îndoite posturile de “pază la cordon, 
iar pentru a se întări înlăuntrul munţilor, puse iarăşi 
Tulnio, după să sufle în tulnicul care răsuna acum mai prelung ca 
paul e re altă dată 4). Prof. N. Densuşianu în cartea sa ,„Revo- 
T. Popovioi. luţia lui Horia” la pag. 235, numeşte tulnic un fel de 

trompetă construită din doage lungi de brad legate 

cu cercuri. Pentru serviciul revoluţiunei, primul căpitan 
avea mai mulţi buccinatori sau iulnice şi cornuri, cari da, din 
munte în munte, signalul de adunare sau de alarmă. 





1) Vezi: „Ioan Maiorescu“ p. 282, dé N. Mănescu, prof. la universitatea 
din Cluj şi V. Mihăilescu. 

2) Vezi: Dicţionar de musică de T. Popovici. 

3) Vezi: „România Jună” No. 23 din 1921, pag. 20. 

4) Vezi: Vol. „Avram fancu” de Silviu Dragomir şi rev. „Cultura poporu-— 
lui” din 31 August 1924. 


www.dacoromanica.ro 


533 


CIMPOIUL, ciumpoiul 1) latineşte : Lysipipium, ital.: Corna- 
musa ; franc. : Cornemuse ; germ. : Constantinopolitanischer Dudel- 
sackpfeifer— instrument musical de origină străveche, în uz la 
vechii Greci, Romani şi Evrei; unii cercetători spun chiar că Gre- 
cii ar fi inventatorii de fapt al acestui instrument. E adus în Eu- 
ropa din Asia la anul 412 după Hr. Grecii îl numeau Samponia, 
iar Romanii Utricularium. Construit din un burduf de piele, mai 
cu seamă de capră, pe care cântăreţul îl umple cu aer prin o ţevie 
în care suflă mereu. Prin presarea burdufului, care se află sub 
braţ, aerul iese prin trei sau chiar patru tuburi producătoare de 
sunete musicale, numite : Carava, Hangulmare şi Hangul mic. 

Cu tubul Carava se cântă melodia iar celelalte două ţin un 
acompaniament format din fundamentală și quintă. 

Cimpoiul e de origină foarte 
veche, se crede că a fost adus de 
Haldeeni la Evrei, prin secolul al 
VII, d. Chr. La origină a fost sim- 
plu, neavând decât un singur tub 
resonant, In cursul veacurilor a 
fost unul dintre instrumentele mu- 
sicale cele mai usitate și în valoare 
în cele mai principale manifestări 
musicale ale popoarelor de pe con- 
tinentul european. 

In sec. al 18-lea cimpoiul a- 
junge, în Franţa, culmea favoru- 
rilor, întrebuințat în saloanele no- 
bililor şi introdus, de compozitorul 
Lulli, chiar în orchestra operii; 
ceeace a trebuit să ajungă a fi fa- 
bricat cu un lux ncîntrecut. Bur- 
duful învelit cu mătasă, iar tubu- 
rile sunătoare, formate din lemn prețios sau fildeș, cu montură 
de aur şi pietre preţioase. 

Pătrunzând însă în uzul musicanţilor trubaduri, devine un 
instrument de rând, perzându-i-se faima din ce în ce. 

La Români cimpoiul e cunoscut cam pe la sfârşit secolului 
al 13-lea. După cum afirmă I. Gh. Sbiera în „Codicele Vorrone- 
tian”, cimpoiul e întrebuințat la petreceri şi e, câte odată, luxos 
îmbrăcat cu urșenic, un fel de catifea italiană. 

Românii din Bithinia, numiţi Pisticoşi, emigraţi din Mace- 
donia, întrebuințează Cimpoiul sub numele de Gaidă, Carabuza 
şi Tulum 3).; iar Românii din Istria sub numele de Foale, fluerul 
pe unde se cântă e îngemănat cu șase găuri şi se numeşte mişni- 





Cimpoiul. 


—— 


1) Vezi: Dicționarele Hugo Riemann şi F. Popovici 
2) Vezi: Rev. „Arhiva” din 1893, par: 63, comünicđre de T. T. Burada. 


www.dacoromanica.ro 


D314 


dele. "Ţevi: pe unde se umflă ca să sufle (oalele se numește 
gârliciu cn e, uneori, e de os. Pe la 1815, în Bucovina, se vorbea 
de un vestit cimpoeş sau cimpoer cu numele de Ioan Bordeianul 
din Volovăţ!?). 

De altfel, ca o dovadă că acest instrument musical se gene- 
ralizase cândva şi prin Moldova, e faptul că şi astăzi titulatura 
aceasta de cimpoeş sau cimpoeri s'a fixat ca nume de familie, 
Cimpoeşu sau Cimpoeriu. printre locuitorii satelor noastre. 
Astăzi cimpoiul nu există la Români decât foarte rar, prin 
Maramureș, 

In Ardeal pe la 1894 cimnpo'ul era încă folosit în ţinutul 
Câmpenilor. De asemenea și Moţii îl foloseau și îl cântau 
după cum spune Rev. „„Ungaria” din Cluj No. 1894 în cân- 
tecul : 

Optzeci de oi depoaie 
Și prin frigări le pun 
De sunete de cimpoaie 
Pădurile răsun. 


Eliade Rădulescu în „Curierul românesc” din 1847, confundă 
Cimpoiul cu Surla. Că aceste două instrumente musicale se deo- 
'sebesc, distinct, una de alta, ne vin în ajutor cronicele lui Miron 
Costin, când spune că după lupta învingătoare a oştilor lui Ra- 
koczy şi a lui Ştefan Vodă Gheorghe în contra lui Hrisică Vodă 
al Munteniei, stând la masă, voioşi de izbândă ce au făcut „cim- 
poeşul cu cimpoaiele, la vorbă cu zicături şi, apoi dacă s'au mai 
veselit, au pohtit pe Ştefan Vodă pentru surlari să zică, şi au zis 
și surlarii”. 


SURLA, întru cât asupra acetui instrument părerile sunt con- 
troversabile, nu se poate preciza nimic, însăşi specialiștii în ma- 
terie de arheologie și filologie msicală îl neglijează. Gr. Toeile- 
seu, în „Rev. pentru ist. și arheol.” îl numește fluerar. Pr. C. Bo- 
buleseu în „Lăutarii” la pag. 22—23, spune că flauțţii şi flueraşele 
«din scrierea lui Paul de Alepo 1645, cu privire la musicanții colin- 
dători de crăciun, trebue înţeles că nu sunt decât surlele şi trâm- 
„biţele. Ceeace e contradictor cu afirmaţiunea lui Eliade Rădu- 
leseu când spune că Surla nu era decât cimpoiul. Ori care ar fi fost 
forma Surlei, fapt e, că era instrumentul nedespărţit de bandele 
Tăutarilor sau meterhanelelor. 

La 1677, domnul Antonie Vodă Ruset :) întâmpină pe oas- 
petele său, trimisul polon, palatinul de Culm, cu armata în sunete 
de trâmbițe şi surle; iar la aşezarea în scaun a noilor domni, Di- 
van-Efendi, domnul judecății, ceteşte firmanul de întărire în scaun 

1) Vezi: „Scrierile lui Iraclie Porumbescu” partea I, pag. 69 de Leonida 


Bodnărescu, 
2) Vezi: Colecţia „Cântece din: Maramureş” de Pr. I. Bârlea. 


www.dacoromanica.ro 


535. 


pornesc apoi puştile, tunurile, musica turcească cea de ţară cu 
surlari. 

Aceleaşi solemnităţi în care surla îşi are rolul ei, se petrec în 
1689 şi 1693, la venirea în domnie a lui Const. Brâncoveanu în 
Muntenia şi D. Cantemir în Moldova '). Astăzi acest instrument 
pare a fi trecut în domeniul istoriei dacă nu adoptăm existența 
lui la Românii Isirieni, din regiunea munţilor Cici, unde se află 
în uz un fel de fluer îngemănat pe care-l numesc surlă, lung de 
33 cm. Ţevia din dreapta are 4 găuri, cea din stânga trei?). 


CORNUL, instrument care datează încă din timpul Roma- 
nilov, la început era făcut din corn de bou (ex bobulo cornu), 
apoi de metal şi încovoiat (re- 
flexum ex aere recurso), cu care 
se dădeă semn de război, su- 
netele lui erau răgușite 8). 

Ostaşii romani, cari cântau 
din acest instrument, se numeau 
cornices. Uneori se confundă 
buciumul cu cornul. Mitro- 
politul Dosof- 
teiu, în psal- 
mul 97, din 
psaltirea sa, 
îndemnând ca 
Davidacântă a 
şi a pros- FĂ W 
lävi pe Dum- poe See 
nezeu, ne. a- 
rată câteva | 
instrumente Yi 
muzicale ale Corn de orcestră Corn de bou 
Românilor, 
printre cari găsim şi cornu de bour, tu care cânta ca şi buciumul : 

Cântaţi Domnului în strune 4) 
In cobuz de versuri bune 

Și din ferecate surle 

Cu bucium de corn de bour, 
Să răsune până °n nour. 

Astăzi cornul a ajuns la cel mai înalt grad de perfecţiune 
introdus în orchestră ca instrument indispensabil, prin sunetul său 
de o dulceaţă mistică, a creat virtuoşi de primul rang. 








1) Vezi: Ist. Rom. de N. Iorga, pag. 75 şi 77. 

2) Vezi: Ist. Rom. de A. D. Xenopol, vol. IV, pag. 360. „o călătorie în 
salele româneşii din Istria“ de T. T. Burada fn 1896. š 

3) Cercetări asupra musicei ostăşeşti de Th. Burada în anal. ace. , 

4) „» Cronica Romanului de Episcop. Melhisedeek. 


www.dacoromanica.ro 


536 


TRÂMBIŢA!) numită azi și trompeta. La început era un 
tub de 2 metri 77 c,m. în forma tulnicului, lărgindu-se în partea 
inferioară e făcută din doage de lemn de brad şi legată cu coajă 


de mesteacăn. Mai târziu s'a format din metal. 


In toate frământările neamului românesc, în 
vreme de pace sau război, trâmbița a fost instru- 
mentul care a ţinut rolul principal. 

In lagările de pe malul Dunării, împotriva 
Turcilor sau a hoţilor, pe la 1445, pentru ca să 
se ştie că ai noștri sunt treji, pe lângă sgomote 
şi strigăte, mai suna din trâmbife și tobe. 

„Trâmbiţa, ca instrument ostășesc, o găsim 


la 1475 în războiul dintre 
Turci şi Ștefan cel Mare, 
la Podul Inalt dirt jude- 
țul Vaslui 2); de aseme- 
nea şi în lunca Bârladu- 
lui, ca să amăgească pe 
Turci, „ai noştri buciu- 
mau şi trâmbijau” sau 
„au zis trâmbiţele de pur- 
ie iei când g Var- 

anis ba de lupta dintre Vasile 
Vennen ia T irr şi Matei Basarab 
(1650). 





In alaiurile oficiale, ce se alcătuiau 
pentru preamărirea solempităţii de pro: 
-clamarea sau suirea pe tron a Domnului, 
tot fastul îl evidenția sunetul trâmbiţelor. 

Intrarea lui Mihai Viteazul în Alba 
Iulia, în Noemvrie 1599, e “anunţată și 
de „o't trâmbițaşi, după ritul turcesc, 
cari intonau o melodie”. 

Francezul J. Baret, «descriind în car- 
tea sa, intrarea solemnă a lui Alexandru 
Movilă, în Iaşi, spune : „„Indată ce prin- 
cipele se apropiă de castel, începură, în 
semn de bucurie a resună în timp de o 
jumătate de oră, toate trâmbiţele, flautele 
şi tobele’?3) 


Domnitorul Dim. Cantacuzin-Vodă, părăsind domnia, la 1684, 





Trompete de metal. 


a pus să i se zică din surle, trâmbițe, etc.4). 


1) Pr. Y. Bârlea în ,.balade, colinde colecţia sa d'n Maramireș la pag. 


22, aseamână trâmbița cu buciumul, vezi nota 5. 


2) Vezi: .,Cronicari. Gr. Ureche şi N. Costin' in Letopiseţi de M. Co- 


gâlniceanu,.vol. 1, p. 160, 1871. 


3) Rev. „Arta Română”, Ne..7, 1908 de Th. Burada. 
4) Letopiseţii de M. Cogâiniceanu,. vol. Î, p. 125. 


www.dacoromanica.ro 


537 


Dar la suirea pe tron a lui Const. Brâncoveanu la 1689, se 
întâmplă că, în afară de trâmbifaşii noştrii, mai erau trâmbițaşi 
leşeşti, irâmbițaşi din Focşani şi trâmbițaşi nemți. 

Acelaş lucru se petrece în momentul suirii pe tron a lui Dim. 
Cantemir, la 1693 :) pe tronul Moldovei: „au început a slobozi 
puştile cele mari şi,a zice surlele, frâmbifele, şi a bate tobele pe 
obicei tubulhaneaua (muzica lenicerilor 2). 

Tot trâmbița e care întărește alaiul de întâmpinare a lui 
Grigorie Ghică Vodă la întoarcerea sa din Constantinopole, 1727. 

In vreme de războiu, trâmbiţa dă onorul cuvenit celui căzut 
pe câmpul de onoare. 

Cu prilejul asediului Sibiului, la 24 Aprilie 1660, nobilul 
Petru Balmoez de Somostelke, este omorât. A doua zi a fost con- 
dus la groapă cu cântări româneşti şi sunet de trâmbiţă şi înmor- 
mântat în cimitirul mânăstirii fericitei Elisabeta 2). 

Cu privire la trâmbiţă şi a celorlalte instru- 
mente, e interesantă comparaţia ce o face prefața 
psaltirii lui David, tipărită în 1651, de craiul Ar- ţi 
dealului Gheorghe Racoți: „,...că cine grăeşte în „az 
limbi străine, numai pre sine se însirăinează, nu pre Asi 
adunare, unde pre el nime nu-l înțelege..... asamănă 
cuvintele, în limba străină cinghiilor, buccinilor, trâm- 
biților şi alăulelor ; acelea de sună numai şi nu dau 
osebitură, de nimică-s întru soția oamenilor cu trâm- 
biţa, de nu va sufla de gătit, au de încălecat şi 'de 
gălit de război, nime nu se va şti gata... Cisla 10, 
porâncise oamenilor săi în pustie să se ţie de glasul 
bucinului, ....că de bucina cu 2 bucine trebuia să se 
adune toată mulțimea, eară de bucina cu unul, numai bătrânii se 
udună, când bucina de purces, toată tabăra purcedea. Aşa cuvintele, 
în limba sirăină, de nu să va tâlcui să se înțeleagă, de nimica-s 
sunetele lor îniru adunare, ca şi glasul cinghiilor fără osebituri”. 

Trâmbiţașii români, şi în general, instrumentiștii de tot felul 
ajunsese a fi bine apreciaţi. Emile Legrand, în ,Ephemeridele- 
Daciei” sau „Cronica războiului de patru ani”, spune că : patru 
muzicanți de oboi (probabil zurnă) sau frămbiță trec, în Octomvrie 
1739 dela Grigorie Ghica Vodă, la Ruşi. 

Trâmbiţa perfecționată, cu clape, e introdusă în muzitele 
noastre militare încă din 1830, odată cu înființarea lor. 

E dar fapt bine stabilit, că, în viaţa românească, sub toate 
raporturile ei sociale, încă din secolul XV, trâmbiţa, înainte de a 
ajunge la perfecțiunea musicală de azi a îndeplinit un rol, 
adeseori, indispensabil şi deci face parte integrantă din viața 
istorică a neamului nostru. 





1) ist. rom, de A. D. Xenopol. vol, 1V, p 3t0. 
2) Vezi Anal. ac. rom.. Seria I. Tom. 35, N. lorga 
$) Bibliografia de l. Bianu şi N. Hodos, Tom. H, pag. 187 188. 


www.dacoromanica.ro 


CAP. III. 


INSTRUMENTE DE PERCUSIUAE 


rime variază în proporţie cu diametrul cilindrului de lemn 

sau de metal din care e format, deasupra şi din josul că- 

reia e întinsă o piele de vițel. 

Fiind un instrument sgomotos, a fost mereu întrebuințat 
alături de trâmbiţe, surle şi fluere. In vremuri istorice, era ex- 
traordinar de mare, îmbrăcată cu postav roş şi atârnată de gât, 
se băteă în ea, în partea dreaptă, cu un buzdugan de lemn de 
tei, iar în cea stângă cu un mănunchiu de 7 sau 8 vergi de lemn. 


Gi chindia, doba sau darabana, instrumente a cărui mă- 
( 












"PANU 


N AN A) N 


Esecutant din tumbelic in mehlerhanea. 


DAULE 1) -— darabană enorm de mare, utilizată de Românii 
din Bithinia, numiţi Pisticoşi, emigraţi din Macedonia. 


1) Vez:: Comunicarea Th. Burada în rev. „Arhiva” din 1893, p. 63. 


www.dacoromanica.ro 


539 


TIMPAN, TUMBELIC, PAUCĂ, timpan mic, format din 
un căzănel mic, deasupra cu o piele întinsă, se băteă în el cu 
nişte curele de piele. 

Tobele şi timpanele, sunt instrumente a- 
proape de acelaș caracter sonant, pe cari le 
întâlnim în orice manifestare a trecutului ro- 
mânesc. 

Dimitrie Cantemir, în ,„,Discriptio Moldaviae” 
ca şi Paul d'aleppo, care călătorind prin țările 





A na AAE e . P > Timpan, 
noastre, în tovărăşia lui Macarie, patriarhul de pauzele 


Antiohia, spune că la zile mari se punea masa în 

divanul cel mic şi când se aduceau bucatele, atunci sunetele tobelor 
paucelor a trâmbiţelor şi ascuţitul țipăt al fluerelor, dă semn 
pentru darea bucatelor. 


NAGARALE, de forma acestui instrument, nu se pomene- 
şte nicăeri, doar că se menţionează existenţa lui în comunicarea 
lui Alexandru Amiras 1), când spune că: „la plimbări, la 
câmp eșiă adesea cu boerii săi, zăbovindu-se cu naiuri şi 
cu nagareie. 


DAIRAUA, dairea sau daira, toba urşilor 2) din cuvântul 
arăbesc daire — cerc, cerconferință. La Români a fost introdus 
probabil de Țiganii veniţi din Turcia 3). 
Instrumentul e format dintr'un cerc 
de lemn sau metal, pe care e întinsă 
o membrană de piele, iar în cerc sunt 
prevăzute nişte tăeturi cari susțin nişte 
mici discuri de metal sunător. Popoarele 
Dairaua. occidentale cunosc acest instrument sub- 

numele de tamburină. 


F. L'homme, în bibliografia asupra pictorului Raffet 
{librairie de l'Art, 1892. Paris), între alte multe desenuri, 
înfăţişează şi lăutarii ţigani. In trecerea sa prin Giurgiu, la 11 
Iulie 1837, spune, în scrisorile sale: „Des tsiganes pendant 
ce temps leur chantent, d'un ton nasillard, des airs nationaux, 
en s'a ccompagnant de violins, de tambours de basque et de 
mandolines). 





1) Vezi: Letopiseţi, tom. III p. 115 şi cercetări asupra musicei ostăşeşti 
de Th. Burada în rev. p. ist. arh. de Gr. Tocilescu. 

2) idem. 

3) Dicţionar de musică de T. Cerne, 

4) Vezi: Comunicare: C. I. Karadja în rev. ist. No. 1—3 din 1923 p. 12- 


www.dacoromanica.ro 


540 


CIMBALA sau Țimbala numită şi Tympanon, nemţeşte 
Hackbreti, vechiu instrument de percusiune cu coarde metalice, 
probabil de origină germană. E formată din o ladă plană de 
























































































































































“Tambală perfeofisontä. 


rezonanță, în formă de trapez, deasupra 'căreia sunt întinse coarde 
de oțel, pe o întindere de trei game şi sunt vibrate cu două 
ciocănele, la capete cu vată sau piele. 

Ca instrument de acompania- 
ment afost des întrebuințat de ban- 
dele de lăutari-țigani din Ungaria şi 
România. Tot prin numirea dt 
Cimbale, Zimbale sau Talgere, sp 
înţeleg două discuri formate din 
un amestec metalic de bronz şi 
cositor, foarte subţire la margine 
şi cari, susținute de câte o curea, 

Talgere de alamă. introdusă în disc, prin gaura din 
T mijloc, le lovim una de alta, pentru 
a produce acel sunet puternic şi vibrant de metal. 

La Români au fost introduse odată cu venirea muzicilor 

turceşti în ţară, a tabulhanalei și meterhanelei. 





Teodor T. Burada, marele etnograf român, în călătoriile sale 
făcuțe atât în ţară, cât şi în alte părți în cari locuesc Români, 
a fost cel dintâi care a adunat un număr însemnat de instru- 
mente de muzică pe cari le-a aflat, că erau întrebuințate la ei. 
Aceste instrumente, adunate cu mari greutăți și, osteneală, de 
o valoare considerabilă, T. T. Burada le-a dăruit muzeului național 
din Bucureşti. Din numărul acestor instrumente cari alcătuesc 
o colecțiune bogată şi interesantă, enumărăm următoarele : 

Două buciume de diferite mărimi şi forme; un bucium în- 


www.dacoromanica.ro 


541 


tors la capătul de jos ; șase cavale sau fluere ciobănești de diferite 
mărimi, parte cu rost, parte fără rost; o telincă un mosor mare; 
trei mosoare mici; fluerașe de diferite mărimi, parte cu rost, 
parte fără rost; patru fluere gemănate ; un flueraş cu cinci gă- 
uri; o trișcă de cucută; un flueraş cositorit; un flueraș de os 
de vultur; un îlueraș de lemn de soc; un flueraş de alamă; un 
flueraș de cositor; un flueraș de lemn de prun cositorit la ca- 
pete; un cimpoiu cu carava simplă; un cimpoiu cu carava ge- 
mănată; un canon donat de Ioan Bonciag, învăţător în comuna 
Călugăreni, jud. Neamţ; o chitară; un bulaiu; o violină veche 
din anul 1840 făcută de Ioan al Stacioaei, locuitor din comuna 
Grintieş, jud. Neamţ; un nai vechi din anul 1830, cumpărat în 
Kişinău dela lăutarul Niculae Naingiu (acest instrument a dis- 
părut din Basarabia); o foalel», un soi de cimpoi cumpărat în 
com. Susnevizza (Istria), dela Iosil Peţulici; o surlă, un soi de 
fluer gemănat, cumpărat în com. Jeiane (Istria) dela Marlin 
Mar :melici ; o gaidă, un soide cimpoi, cumpărat în satul Cesta 
laghâl din Bithinia (Asia); un nai, un soi de fluer ciobănesc de 
trestie, din care cântă mai cu deosebire dervişii ; o dairea, un soi 
de tobă; oguzlă, un soi de violină cu arcuşcu o singură coardă; 
o zurnă mare și o zuriă mică, un soi de clarinetă; un tumbe- 
lechi, un soi de tobă mică în forma timpanelor: o kemanea cu 
7 coarde, un soi de violină; un bozuc cu două coarde; un 
bozuc cu 6 coarde, un pian cu coardele drept în sus (clavecin 
vertical), vechiu de prin secolul al 18-lea; un pian mic având 
forma unei mese cu patru picioare, şi altele. 

Din punctul de vedere al istoriei, obiceiurilor, datinelor şi chiar 
al originei poporului român, această colecţiune e de cea mai mare 
importanţă pentru noi. Suntem siguri că ea va fi unul din punc- 
tele cele nouă de plecare, aşa dar un preţios tezaur cu care orice 
istoriograf va putea stabili cu certitudine, împreună cu alte ar- 
gumente, dejă cunoscute, origina noastră diu aceea a Romanilor!). 

In muzeul de antichităţi din Bucureşti, luate din ,, Pen- 
sionatul de nobile demoazele” a soţilor francezi Germont, în 1812 
şi depuse de direcţiunea Conservatorului din laşi, se găsesc ur- 
mătoarele instrumente muzicale verhi : 

1 piano numit girafă, cu coada dreaptă în sus, ca o masă 
mică, 1 bucium încovoiat și alte drepte legate cu coajă de cireș; 
6 cavaluri sau fluere ciobăneşti de diferite mărimi cu dop şi 
fără dop; 1 tilincă; 4 mosoare; 3 triște; 4 fluere gemănate 
(geminae tibiae), un flueraş de os de picior de vultur și alte flu- 
erașe de lemn și de metal, 2 cimpoaie, unul cu carava simplă 
şi altul cu carava gemănată; 1 violină veche cu arcuș, lucrată 
de ţăranii din Vrancea; 1 nai; 1 buhai; 1 canon; 1 ghitară; 
1 daira, 1 kernane; 1 tambură; 1 zurnă mare şi alte mici; 2 
surle; ] tambură cu gâtul lung şi altele cu gâtul scurt, etc. 2). 


1) Vezi; Rev. „România Musicală” No. 14 din 1901. 
2) Vezi: Anuarul Conservatorului de Musică din Iaşi. 


www.dacoromanica.ro 


JP ANIR IPBA WIR 


Cu 6 chipuri în text. 


CAP. I. Evoluţia masicei ostășești la Români. 
Primele încercări de masică ostășească. 


CAP. II. Inființarea fanfarelor militare românești. 
Primele masici ostășești în centrele provinciale. 


CAP. III. Șefii și organizatorii masicelor ostășești din epoca 
renașterii. 


CAP. IV. Inspectorii masicilor militare. 


www.dacoromanica.ro 


CAP. I. 
EVOLUŢIA MUSICEI OSTĂŞEȘTI LA ROMÂNI. 


e la 1400, adică în epoca de organizare a Principatelor româ- 
neşti, în apus, se vorbea, dejà de o importantă mişcare musi- 
cală, se vorbea de o artă nouă,— ars nova. Arta contrapunc- 
tului, confusă până atunci, se clarificase de Flamanzi, Engleji 

şi Francezi. Composiţiile polifoniştilor Oekeghem şi Josquin des 
Prés, servise de model mai bine de un secol; Roland de Lassus 
(1532—1594) compusese vre-o 2.000 de lucrări musicale; în Spa- 
nia era deja faima lui Vittoria ; în Italia, Palestrina concepuse cea 
mai curată musică religioasă; în Anglia, era Bull (1563—1628), 
în Germania Martin Luther (1483—1546), compusese şi el o mu- 
sică bisericească şi mulţi alţii. De aci, dela aceste începuturi, şi 
până la 1800, această musică a occidentului, a mers vertiginos, 
astfel că, în epoca de renaştere culturală a Românilor, occidentul 
crease aproape tot ceeace o minte şi o fire musicală poate crea; 
inventase şi perfecționase aparatele musicale necesare desvol- 
tării artei musicale şi culturii artistice a omenirii. 

In aceiași epocă, care era situaţia musicală la Români? Et- 
nograful T. T. Burada, în vol. VI al „Revistei pentru istorie, 
arheologie” şi filologie cu un lux de documente, publică un studiu 
interesant asupra primelor faze de organizare a muzicii oştilor 
româneşti. De sigur că, din punctul de vedere ştiinţific, a valului 
de citate din diferite epoci, cari pornesc chiar din epoca romană, 
capitolul „Cercetări asupra musicei ostăşeşti la Români” prezintă 
o netăgăduită importanţă. Din cele ce ne spune însă istoria nea- 
mului nostru, reese clar că, până la epoca renașterii noastre na- 
tionale, până după revoluţia lui Tudor Vladimirescu, nu se poate 
vorbi de o organizare a muzicilor ostăşești, pentru simplul mo- 
tiv, că nu aveam o serioasă organizare militară. Ceeace e mai ca- 
racteristic, chiar instrumentele, aşa zise musicale, construcția 
lor era, de multe ori, aşa de rudimentară, încât erau absolut im- 
proprii pentru a contribui la organizarea unui ansamblu armonic. 
Că e aşa, afirmaţia e sprijinită pe însăşi relatarea istorică, din 
care reese clar că, instrumente sonifere ca : frâmbiți, tobe, buccine 
sau buciume, cornul, nu erau întrebuințate decât pentru semnale 
războinice sau în scop de a întări sgomotul şi vociferările unei mul- 
timi, ca, bunăoară, împrejurarea dela 1445, când pentru paza 
cailor din lagărele de pe malul Dunărei, împotriva Turcilor sau 


Mihail Gr. Posluşnica. — Istoria Musicei la Români. 35 


www.dacoromanica.ro 


546 


a hoţilor, soldaţii, pentru ca să se ştie că ei sânt treji, pe lângă 
sgomote și strigăte, mai sună din trâmbiți şi tobe. Era un fel de 
muzică vagneriană, cântată de Românii din sec. XV cum zice 
un maliţios în Istoria Bucureştilor Ionescu Gion, p. 5341). 

In războiul cu Turcii la 1475, la Podul Inalt de lângă Vaslui, 
Ştefan cel Mare, ca să amăgească pe duşmani, că are oaste multă, 
a pus să sune cu buccine şi trămbiţi ; iar după ce au intrat Turcii 
în locuri strâmte, deasupra Bucovăţului, la apa Bârladului, a 
început a da semn de război cu trămbiți, buccine şi tobe. Instru- 
mentele citate se mai întrebuințau și la semnalizarea unor mo- 
mente solemne, ca, bună oară, la 1533, când, la Cracovia, în mo- 
mentul descălicării lui Ştefan Vodă, în apropierea tronului regal 
polonez, au început să sune buciumii regali şi cei moldoveneşti. 

Nemusicalitatea acestor instrumente e confirmată de istorici, 
în sărbătoarea intrării lui Mihai Viteazul în Alba Iulia, la 1 No- 
emvrie 1599, când opt trâmbiţaşi de ritul turcesc însoţiţi de opt 
timpane de aramă, lovite de oameni anume puşi, întonau o me- 
lodie, producând un fel de armonie barbară şi discordantă. 

Un cronicar al țării româneşti, Constantin Căpitanul, spune 
că, Mihnea Vodă, la 1658, îndatorat fiind peste urechi, și-a adunat 
la București creditorii, sub cuvânt că le plăteşte datoria şi, ordo- 
nând meterhanelii să cânte, în decursul acestui concert, a su- 
grumat, pe rând, creditorii, aruncându-i pe fereastră afară 2).Du- 
pă cum foarte bine spune dr. V. Braniște, în rev. ,,Musica” ne- 
greşit, că, la un asemenea act barbar, nu se potrivea alta, decât 
şi o musică barbară. 

Musica aceasta devenea şi mai insuportabilă dacă, la diso- 
nanţa lor, se mai adăuga flautele şi fluerile, cari se obicinuia la 
intrarea solemnă a domnitorilor în capitala Moldovii, cum e, in- 
trarea solemnă a lui Alex. Movilă, în 1615, când apropiindu-se 
de castel, începură, în semn de bucurie, a răsuna, timp dejumătate 
de oră, toate trâmbifele, flautele şi tobele 3), sau la întronarea lui C. 
Brâncoveanu la 1689, „surlarii, trâmbițaşii domneşti şi turceşti, 
le-au dat poroncă să se gătească de zis, când va şide în scaun”. 
Afară de aceşti trâmbițași, mai erau încă și trâmbițaş leşeşti, 
trâmbițaşi de Focşani şi trâmbițaşi nemți 4). Va să zică cinci nea- 
muri de trămbiţaşi, cari fiecare ziceau în felul lor; de aceia, d-l 
N. Iorga, caracterizează 5) cum se cuvine, aceste manifestări 
când spune : „După cetirea cuvintelor sfinte din firman de dom- 
nul judecății, Divan-Eiendi, pornesc pușştile, tunurile, musica 


1) Relaţia Jean de Wavrin, Segneur du Forestăl în Ist. Bucureştilor. 
2) Vezi: Magasin istoric de Laurian şi Bâlcescu. Tom. I, p. 315. 
„Musica Români de Dr. V. Branişte în Rev. ,Musica<“ din Sept 1925. 
3) Vezi : I. Baret, în „histoire sommaire aux derniers troubles de Moldavie”. 
şi rev. „Arta română” No. 7, 1908 de T. Burada. 
4) Vezi: Idem. 
5) Vezi: Ist. Rom. pag. 74. 


www.dacoromanica.ro 


547 


turcească, cea de ţară, surlari, trâmbițaşi, doboşi sau loboşari ; mare 
cacofonie solemnă”. 

Această stare de lucruri, era nu numai în țările româneşti, ci 
la toate popoarele învecinate, căci deşi se afirmă că armata lui 
Rakoczi, la 1659, ar fi avut şi o musică militară, care, la intrarea 
ei în Oradia Mare, ar fi cântat un psalm 1); totuşi, acel psalm şi 
acea musică se reduce la rugăciunea : „Dumnezeul lui Israil, ca- 
rele eşti în ceruri, aruncă-ţi privirea ta spre noi” cântat de glasul 
lui Chemeny lanoș ; întocmai cum, în acelaș timp, la întrarea ar- 
matei lui Const. Vodă în Oradia Mare, muzicul călăreţilor cânta 
cântecul „Glasul fetii care-și pierduse caprele şi le căuta plân- 
gând” 2). Nu putea o musică militară de pe acele vremuri, să 
execute un psalm, din cauza absolutei imperfecţiuni a instrumen- 
telor, căci, abia la 1790, englezul Clagget, inventează pistonul cu 
vapi 3), iar Bluhmel, la 1800, inventează trompeta sau trâmbița 
cu clape. 

E drept că la 1632, italianul Fantini, scrie o metodă pentru 
un soi de trâmbiţă ,,„Modo per imparare a sonare di tromba”, un 
fel de imstrument reformat, dar care necesita specialişti rutinaţi, 
cari nu-și încurcau ei drumurile nici la noi şi nici la Unguri. 

Sunetul instrumentelor româneşti, erau ele suportabile, dar 
numai în aer liber şi la distanţă, cum a fost cazul primirii lui Paul 
Strassburg, trimisul regelui Suediei, Gustav Adolf, la 1632, de către 
Leon Vodă, atunci bucinatorii şi timpanele răsunau în codru vecin, 
iar pe lângă principe, cântau lăutari şi un cor de musicanţi, cari 
cântau cântece naţionale din gât plin. 

In definitiv, la orice manifestare, de natură distractivă, a cur- 
ţilor domnești, sau boerești, trebuiau să cânte instrumentele, cele 
mari, cu tobe, flaute, şi fluere ; iar în timpul ospăţului din încăpe- 
rile palatului domnesc, afară şi la distanță, băteau tobele, sunau 
trâmbiţele, și se auzea ascuţitul ţipetal fluerilor. Armata lui Gri- 
gorie Ghica, fiul lui Gheorghe Ghica al Moldovii, la 1670, era for- 
mată din 33 de compănii, având câte două tobe de companie €). 

Paralel cu această, aşa zisă, musică ostășească, era o alta 
care, în adevăr, avea rolul unei asemenea musici numită Mehter- 
hanea, numire de origină persană, mih-mare, mihfter-mai mare, 
mehter-şef, musicant militar, mihter-basy-şeful musicei militare 
domneşti; mehferhan€-musică militară, o ceată de musicanţi 5). 
Intre steag şi domn era una bella musica de trompete germane și 
tobe turcești, cari făceau un sgomot oribil 6), 


1) Vezi: „Lăutari noştri‘ ue C. Bobulescu. 

2) Vezi: Spusa scriitorului italian Galeazzo Galdo, în Ist. Bucureştilor, p. 
583 şi cronica din 1659 de Şincai. 

3) Vezi: Dictionnaire de la musique, de H. Riemann, p. 199. 

4) Vezi: Ist. Bucureştilor, de Ion escu-Gion, p. 591. 

5) Vezi: Elemente turceşti în limba rom., publicate în rev. p. istorie, de 
Gr. Tocilescu, an, III, tom. V, fasc. IL. 

6) Idem, idem, p. 587. 





www.dacoromanica.ro 


548 


Această Mehterhanea era de două feluri : turcească şi moldo- 
venească sau românească; mai purta însă şi numele de tubulhane sau 








Toiag cu hasdramale. 


tabulhana numită şi musica Enicerilor, care în 
termini vulgari devenise : tabulhanea, daulha- 
nea, dalhanea şi dulhanea. In momentul suirii 
lui D. Cantemir pe tronul Moldovii, la 7 April. 
1693 au început a slobozi puştile cele mari, şi 
a zice turlele, trâmbifele şi a bate tobele pe o- 
bicei fubulhaneaua — musica militară a Eni- 
cerilor 1). La alaiuri, mehterhaneaua ca și tu- 
bulhaneaua mergea călare; ca-şi tobele ce se 
numeau chindii, adică timpul dela apusul 
soarelui 2), când sunau de prânz în curtea 
domnească. 

Mehterhaneaua era sub ascultarea lui Mehter- 
başa, cu chindii sau tobe îmbrăcate cu roș, 
geamparale (cimbale, teasuri) şi un fel de kaut 
bois imperfect, cu sunetul foarte ascuţit. 

Tubulhaneaua era condus de islam-ceauş 
(tambur major), care purta un toiag lung 
îmbrăcat cu argint și cu o mulțime de has- 
drame, tumbelicurile erau, de obiceiu, două, 
unul acordat în Sol și altul în Do. Repertorul 
lor musical se compunea de obiceiu din Nu- 
beturi (cântece vesele, marşuri), Pestrefuri 
(preludii, uverturi), Manele (cântece melanco- 
lice şi de amor). 

După cum adeveresc documentele istoriei, 
acest fel de musică apare pe la începutul se- 
colului al XVIl-lea, mai cu seamă de pe 
vremea când Sultanii luase obiceiul, ca noii 
domni ai Principatelor românești, aleși şi 
confinnaţi de ei, să fie conduși tot drumul, 
dela Constantinopole, şi până la scaunul dom- 
nesc al ţării cu alai, pe obiceiu turcesc, în 
care intra, neapărat, și mehterhaneaua sau 
lubulhaneaua, care, la început era formată 
numai din musicanţi turci, angajaţi, şi plătiţi 
de curte și cântau din zurnale, trâmbiți, tum 
belicuri şi  zimbale. Pe timpul lui Const. 
Brâncoveanu, la 1699, mai sunt şi surlari, 


adică cei cari cântă din surle, sau, mai bine zis, dau din 


surle 8). 


1) Vezi: Ist. Rom. de A. D. Xenopol, vol IV, p. 360. 
2) Vezi: Ist. Bucureştilor, de Lt.-col. Papazoglu. 
3) Vezi: Ist Bucureştilor de Ionescu-Gion, p. 591. 


www.dacoromanica.ro 


549 


PRIMELE INCERCĂRI DE MUSICĂ OSTĂŞEASCĂ. 


Pe lângă această musică, mai apare mai târziu, şi o musică cu 
instrumente de suflare, alcătuită din elemente importate italiene. 
Cu timpul, Românii, deprinzând, şi ei a zice din aceste instrumente, 
formează și ei o mehterhanea ; de aceia, la alaiuri și serbări, cânta, | 
alternativ, mehterhaneaua turcească şi moldovenească. Ba, mai mult, 
în scurtă vreme, toate organizaţiile militare româneşti, ambiţionau 
să-și aibă mehterhanea proprie. Când se făcea ceremonia punerii în 
scaun a domnitorului, parada se desfăşoară, cu defilarea doroban- 
ților, a poteraşilor, a semeiniilor şi a lefegiilor, fiecare în parte cu 
musica lor. La Iaşi, mehterhaneaua era condusă de Vel Armaş, şi 
cânta regulat într'un cerdac deasupra curții domnești. 

Pe lângă aceste îndatoriri, acest fel de musică era chemată 
a îndeplini “toate îndatoririle, ce reclamau împrejurarea, fie laică 
sau bisericească. 

Dim. Cantemir, în cartea sa „Scrisoarea Moldovii” descriind 
obiceiurile la punerea domnilor în scaun, spune: 

„Patriarhul, puindu-i omoforul pe cap, îi ceteşte rugăciunea care 
se obicinueşte a se ceti la încoronarea împăraţilor şi, ungându-l cu sf. 
mir, se scoală pe picioare şi merge înapoi la strana sa, câ :tându-i 
cântăreții polihronul. La eşirea din biserică, se duce la babihumanie 
sau poarta cea mare, tubulhaneaua sau musica înpărătească care 
este orânduită pentru Domn și începând tubulhaneaua aceasta 
a cânta tot felul de musică, care se obicinuește la Turci. 

Intorcându-se, cu tot alaiul, la curtea domnească unde tubul- 
haneaua rămâne la Domn și cântă toată ziua, nembet sau sămn de, 
strajă, câte trei ceasuri înainte de apunerea soare.ui, care vreme 
se zice la Turci : Ichindi. Insă cinstea aceasta a! eau numai domnii 
de Moldova şi de fara Muntenească, iar paşii nici unul, în vremea 
care se afla la Țarigrad, nu poate să aibă această musică ostăşească. 

La intoarcerea Domnilor dela Țarigrad în fară, se trimite, pe 
lângă capigii, ciauşi, ciatiri, paici, o ceată de musicanți de care 
are vizirul. Inainte merg călăraşii Moldovii, după cari urmează 
o musică hristiană cu pauce şi trâmbiţe, un steag alb, boerii din 
Țarigrad, ciauşi, pohodnici şi la urmă o ceată de mehteri sau mu- 
sicanţi turceşti care cu pauce şi cu trâmbiţe fac musica răsunătoare. 

La zile mari şi de gală, pune masa în divanul cel mic. Su- 
netul tobelor, paucelor, şi a trâmbiţelor da semn pentru darea 
bucatelor. Stolnicul cel mare încrede (gustă) întâi bucatele cari 
sâni puse pe masă înaintea Domnului şi când începe Domnul a 
mânca, se slobod tunurile şi se bate mehterhaneaua ce turcească 
şi ce moldovenească. 

La sfârşitul rugăciunii, blagoslovind Mitropolitul când Dom- 
nul pune paharul la gură, se slobod toate tunurile din prejur şi se 
bat mehterhanelele. 

Pentru îngroparea Domnilor când mor în scaun, mai în urma 


www.dacoromanica.ro 


550 


alaiului este musică ostăşească amestecată cu tobe, care dau un 
sunet jalnic, fiind slăbănogite” 1). 

Oricât de barbară, de insuportabilă era această musică, ea 
era totuși nelipsită dela orice manifestare cu caracter oficial : a) 
pentru instalarea în domnie a domnitorilor, b) predarea caftanu- 
lui împărătesc trimis din Țarigrad, c) sărbătorile Crăciunului, 
Bobotezii, Paştelor, Sf. Gheorghe, d) sfințirea mitropoliţilor, e) 
întâmpinarea solilor străini cari trec, prin Iaşi, spre Țarigrad. 
„„Ceremoniile se compun din două părți, una religioasă, în care 
clericii, de orice rang, cântă : Isaia horeve, troparele, condacele, 
etc., iar a doua parte, îndată după slobozirea tunurilor cu foc 
mărunt, începe mehterhaneaua împărătească, cu ţiganii, să cânte 
la masa Domnului, trâmbițaşi domneşti şi sărmaciul novodnicilor 
răsunând în trâmbiţi şi surlă”. 

Simţirea şi auzul omenesc de pe acele vremuri se deprinsese 
cu disonanţa şi sunetele stridente ale acestor înjghebări de musică 
instrumentală ; cei străini însă, cari ne vizitau ţara, n'o puteau 
suporta. Se spune că, la 1818, engleza Lady Craven, mai târziu 
principesa de Auşpruch-Bayreuth, care, invitată fiind la prânzul 
dat la curtea lui Mavrogheni, la auzul mehterhanelei, i-a venit rău?) 
deşi, acest fel de musică, nu era compusă din cine ştie ce mulțime 
de executanţi, căci, pe la 1820, mehterhaneaua domnească a Mol- 
dovii abia numără vre-o 19 musicanţi 3), ceeace pe vremea aceia 
era lucru mare. 

Starea aceasta de regres trebuia să ia sfârşit. Prin a doua 
jumătate a sec. al XVIII-lea, spiritul musical al occidentului în- 
cepuse a pătrunde stăruitor atât în Moldova cât şi în Muntenia, 
şi atunci, prin contact, prin intuiţia lucrului, sau prin o curajoasă 
încercare de a se alătura elementelor înaintate, se produce acea 
treptată reformă în organizarea musicei ostăşeşti, pentru ca meh- 
terhaneaua şi tubulhaneaua să rămâie în umbră, să dispară. Ca 
o manifestare de instrucție musicală pentru Români, se citează 
cazul, când, ordonându-se a se face un Te-deum de mulţumire în 
memoria luării Oceacovului, compositorul italian Giuseppe Sarti *) 
trimis de țarina Rusiei, Caterina a 2-a, înstrueşte şi execută 
la 1788 pe platoul Ţuţora, de lângă Iași, Oratoriul său pentru 
cor, orchestră, fanfară, clopote și mai multe tunuri de diferite 





1) Vezi : Scrisoarea Moldovii de D. Cantemir, ed. Boldur-Lăţescu, p. 19, 24. 

2) Vezi: Ist. fanarioţilor şi Ist. Bucureştilor, p. 537. 

3) Vezi : Bulet. muzeului municipal din Iaşi „Ioan Neculce” p. 10 redactat 
de Gh. Ghibănescu. 

4) Giuseppe Sarti, profesorul celebrului Cherubini, născut la Faenza, la 28 Dec. 
1729, mort la Berlin la 28 Julie 1802. Studiile le-a făcut cu P. Martini la Bologna. La 
1752, scrie prima sa operă „Pompeo in Armenia”. La 1755 e numit director al ca- 
pelei din Copenhaga şi protesor al prinţului moştenitor al Danemarcei. Timp de 20 
de ani compune 200 de opere italiene şi 4 comedii lirice daneze. Dela Copenhaga vine 
la Veneţia, unde ocupă directoratul conservatorului de musică pentru fete, în locul 

ui Sachini, care-l destinase ca succesor. La 1779 obţine titlul de şef al capelei Domu- 


www.dacoromanica.ro 


551 


calibre, cari înlocuiau partea basului în unele părți din ora- 
toriul său 1). 

Dimitrie Razunovski, spune : Oratorul lui Sarti s'a executat 
în prezența kneazului Potemkin, afară (sub cer liber), de o masă 
mare de esecutanţi, cu acompaniament de tunuri și clopote +). 

De sigur că acest prilej şi altele, cari s'au perindat, în o pro- 
porţie mai mică, au contribuit la edificarea celor cu dor şi neam 
de ţară, în a valorifica arta şi binefacerile ei suiletești, prin acea 
educaţie intuitivă a simțului musical românesc. 

Imprejurări de cultură musicală indirectă, puteau fi şi în Mun- 
tenia, căci la 1790, la Craiova, cu prilejul ocupaţiunii armatelor 
austriace, iarna fu veselă pentru ofițeri, musicile sunau de modă 
apusană la baluri și boerii iubeau muzicele nemfeşti 3). 

Iubirea de musică se propagă, și de unde, până acum, ‘musica 
era un apanagiu al domnitorului, iată că şi alți dregători ambi- 
ţionau aceste distincţii musicale. Thomas Thonton+), spune: 
„Principii au de asemenea ca şi Pașii turci un trup de musicanţi 
turci, cari, în toate serile cântă cântece oştăşești, în curtea pala- 
“tului, ear hatmanul are cinste de nobel sau musică moldovenească”. 

De aici, o epocă de transiţie, care durează până la organi- 
zarea oficială și sistematică a musicii militare, are de scop ca, 
prin diferite noi numir al> acestor musici — musica de câmp, sau 
musica statului — să înlăture orientala meterhanea și tubulhanea. 

Prin noui reforme introduse în aceste musici, cu pistonul lui 
Clagget şi trompeta Bluhmel, ele devin capabile a executa piese 
cu caracter ştiinţific musical, sunt căutate și utilizate la toate 
ceremoniile ori de câte ori împrejurările impuneau, ceeace deter- 
mină ca, începând pe la 1830, centrele marcante ale vechiului 
regat, să-şi organizeze muzicile militare în condițiuni similare 
străinătăţii. Pe lângă instrumentele acestor bande cu caracter 
militar, se mai afla, pe lângă trâmbiţa simplă, trâmbița cu clape. 
lui din Milan, în această calitate desvoltă o vastă activitate compunând serii de 
opere. 

j La 1784 împ ărăteasa Caterina a II-a a Rusiei îl chiamă la Petersburg, unde 


reprezinta operile „Armida e Rinaldo” „1 finti eredi”, „Pseudo filosofii”, Castor 
şi „Polu*”, etc. 

La 1787, se retrage pe moşiile prințului Potemkin din Rusia mică, unde cre- 
iaza o şcoală de musică, pe care ţarul Pavel I o desfiinţă. El a introdus diapasonul 
normal în Rusia, cel cu 436 vibraţiuni. Pe lângă operile menţionate, a mai compus: 
„Cântec nupţial” pentru marele duce Alex. Pavlovici, Requiem pentru moartea lui 
Ludovic al XIV-lea, corul încoronării ţarului Pavel I, Două concerte în şase părţi. 
Multe din manuscrisele rămase şi netipărite se găsesc în biblioteca din Petrograd. 

1) Vezi: Istoria musicei de Stafford, tradusă la Petersburg în ruseşte la 1838 
de Voronow. 

2) Vezi: Almanahul musical de T. T. Burada, 1876. 

3) Vezi : Ocupaţiunea austriacă în 1789—91 de N. Iorga, în An. Ac. seria II, 
tomul 33. 

4) Vezi: cartea sa ,,Starea de acun din oblănduirea geografi easră, oră- 
şănească şi politicească a principatelor Valahiei şi Moldaviei“, pag. 77, tipărită 

Buda în 1826. 


www.dacoromanica.ro 


CAP. II. 
INFIINŢȚAREA FANFARELOR MILITARE ROMÂNEŞTI. 


manente a Moldovii, a strajei ostăşeşti, care, la "'nceput a 

5 trebuit să fie|susţinută de întreprinderea particulară. Iată ce 

M spune Gh. Asachi în „Albina Românească” din 18 Sept. 1830, 

în această privinţă : „Părinții şi fiii patriei, cari pătrunşi de sim- 

firea şi cunoştinţa tuturor celor ce făptuesc spre fericirea, lumi- 

narea, cultivarea şi evghenirea nației Moldo-române, n'au pregetat 

a întâmpina cu bucurie, ajutor la cheltuielile cerute, spre infor- 

marea muzicei trebuitoare la corpul miliției pământeşti, precum 
în jos se arată: 

Prea sf. Mitr. Veniamin 1.000 lei; Ex. Sa general major Mir- 
covici 1.000 lei; D-na Hatman Efrosina Roset 315 lei; D-na vor- 
niceasa Ecaterina Ghica 200 lei; D-na Postelniceasa Elena Ma- 
vrogheni 200 lei; D. Marele logofăt Const. Cantacuzino 500 lei ; 
Vornicul Alex. Cantacuzino 500 lei; Vistierul Alex. Sturza 500 
lei Hatman Const. Paladi 5.000 lei; Vornicul Const. Sturza 300 
lei; Hatman Teodor Balş 200 lei; Spătarul Dim. Cantacuzino 
400 lei; Aga Teodor Ghica 320 lei; Aga Alecu Roset 200 lei; 
Aga Alecu Balş 300 lei; Aga Constantin Sturza 300 lei; Aga 
Iordachi Costachi Lăţescu 1.000 lei; Aga Teodor Balş 300 lei; 
Căminar Spiridon Alex. Pavlu, 315 lei; Postelnicul Iordachi 
Zorzi 40 galbeni; Ion Balş 60 galbeni; Căminarul Const. Vidra 
din Tecuci 60 galbeni. 

„Curierul Românesc” care apare în aceiaşi vreme la Bucu- 
reşti, luând cunoştinţă prin foaia ,„Albina Românească” 1) din 
Iaşi, de întreprinderea musicală a Moldovenilor, adresează re- 
dactorului ,„,Albinei Româneşti? următoarele : 

„Numărul Albinei care publică patriotismul d-lor boeri Mol- 
doveni pentru ajutorul informării musicei miliției Moldo-române, 
au pricinuit o mare bucurie la tot omul, în a cărui vine circulează 
sânge românesc, şi o mare cinste înaintea [ieştecăruia străin. Două 
lucruri sunt, domnule, care însufleţesc bucuria a fieşte căruia pa- 
triot : înființarea musicei şi ajutorul cel generos şi prin întrecere 
din toate părțile. Cel dintâi arată treapta de civilizaţie şi dorul de 
a se destinde steagurile Moldovene, în sunete veselitoare, şi de a 
zburda marşul tinerimei cei trufaşe ; cel de al doilea este însuşi în- 


1) Vezi „Albina Românească” 1830, p. 329. 


e a 17 Sept. 1830, adică în anul înființării primei armate per- 
A 


www.dacoromanica.ro 


553 


ceputul slavei şi fericirei tuturor naţiilor, elementul cel dinlăi care 
informează toate cele ce haracterisesc o nație. Sentimentul acesta 
nobil s'a însemnat foarte tare prin căldura şi râvna simţitoarelor 
dame, ce cu fală, No. 72 al Albinei, le face cunoscute”. 

După înfăptuirea acestei frumoase colecte bănești, o comi- 
sie, formată din generalul major Staroiî, din armata rusă, hat- 
manul Costachi Paladi, subpolcovnicul ştabului Mend, căpitanul 
Codreanu din cavalerie, căpit. Vasile Nour şi maiorul Dabija, toţi 
acești, cari au lucrat şi la instituirea strajei pământeşti, convin 
la înfiinţarea musicei acestei prime straje şi, în consecinţă, an- 
gajează, de capelmaistru al musicii militare în Moldova pe mu- 
sicianul Fra: gis Rujinsehi sau Rousehitzehi 1). 

Despre acest prim organizator al numitei musici, revista 
„Albina Românească” din 1832, spune că era cunoscut prin con- 
certele sale, şi, mai cu seamă, prin o culegere de cântece populare 
42 chansons et danses Moldaves, Valaques, Grecs et Turcs. Institut 
de l'Abeille à Iassy 18342), iar în „Dacia literară” a tipărit un 
cadril pe cântece naţionale. Capelmaistrul Rujinsehi cu suma de 
12151 lei vechi, ce i s'a încredinţat de comisia menţionată, an- 
gajează personalul necesar acestei musici, pe care-l aduşe din 
Austria şi Germania, și delegând, din aceștia, vre-o patru nemți 
Laitner, Vazel, Brize și Dule — ca, în calitate de buni practiciani 
instrumentiști, să instruiască şi pe soldaţii români ai strajei pă- 
mântești. 

Odată cu angajările de personal, comandă și înzestrează 
musica strajei cu 12 clarinete de diferite tonalități, doi oboi, 3 
fagote şi un contra-fagot, patru flaute, în Re, şi Mi b, flaute-pi- 
colo, trei corni,o trâmbiţă cu clape, opt trâmbiţi de cavalerie, 
tobă, talere, corn de poştă, etc. De asemenea, pe lângă metodele- 
şcoală necesare la studiul instrumentelor, mai institue o vastă 
bibliotecă musicală, compusă din: polonese, valsuri, marșuri 
funebre, piese pentru musică de cameră, etc. Plata capelmais- 
trului era de 15 galbeni pe lună, iar a instructorilor musicali câte 
6, 5, 4şi 3 galbeni 8). 

După o scurtă activitate' a capelmaistrului Rujinsehi, în a- 
celaş an, 1830, vine ca şef al muzicei Iosef Herîner. Faţă de vă- 
ditele progrese ale musicei, generalul-major Mircovici, entuzias- 
mat, mai cu seamă, de dexteritatea şi talentul cu care tinerii os- 
taşi moldoveni, cântau cele mai frumoase cântece, prin adresa 
sa din August 1831, anunţă că s'a aprobat suma de 10.000 lei 
vechi, din economiile armatei, pentru întreţinerea acestei musici, 


1) Vezi: Anuarul Conservatorului de musică din Iaşi. 

2) In biblioteca arhivei Conservat. din Iaşi, se află o colecţie de cântece na- 
tionale pentru piano de Rujinski tipărită în 1834 în.tipografia lui Gh. Asachi. 

3) Vezi: Revista p. ist. arh. şi fil. de Gr. Tocilescu, relaţiuni publicate 
de T. T. Burada. 


www.dacoromanica.ro 


554 


afară de 4.000 lei leafa capelmaistrului şi a celor patru instruc- 
tori-musicali. 

Pe la 1835, banda militară, care se mai numea musica ştabu- 
lui, ajunsese la 26 de instrumentiști români. Noul repertor com- 
pus din uverturi, cadriluri franţuzeşti, marşuri valsuri şi mazurci 
în număr de 30 de piese, donat de hatmanul şi cavalerul Balș, 
era executat cu măistria care-i asigurase reputaţia în celelalte 
centre ale Moldovii. Gh. Asachi, în rev. „Albina Românească” 
spune că, cu prilejul aniversării încoronării M. S. Țarului Neculai 
la 22 Aug. 1832 ,„,„Banda militară alcătuită din tineri Moldoveni 
cântă, în răstimpuri, marșuri cu o ghibăcie vrednică de mirare 
a talentului acestor tineri artiști (meşteri)”. 

La 1854, şeful musicii, I. Herîner, acum căpitan, înzestrează 
musica cu o nouă serie de instrumente musicale de construcție 
nouă, ca : 3 cornete cu mașină în do, 1 piston în do, 1 signalhorn 
cu maşină în fa, 2 corni în fa, patru trâmbiţi în sol, două basflii- 
ghelhornuri în do, un eufoniu în si bemol, cu maşină model nou, 18 
clarinete de diferite categorii, cu câte zece clape, cinci flaute, două 
picole, şi altele. Musicanţii bandei, deprinzând a cânta şi cu in- 
strumente cu coardă, musica se transforma, mai cu seamă la 
soarele, în orchestru. 

La 1856, capelmaistrul I. Herfner, se retrage din această 
misiune pentru a face loc vienezului Peerl. T. T. Burada spune 
că, prin această schimbare, musica a avut a suferi scăderi, mai 
cu seamă, că, acum se crease şi un fel de emulaţie între musicile, 
create din nou, ca, banda escadronului. de cavalerie, musica regi- 
meniului de infanterie desub conducerea capelmaistrului Starek. 
Totuși, musica stabului, de care ne ocupăm, ţine să domineze cu 
calitatea sa, de aceia, în 1859, se mai înzestrează, din nou, cu 
alte instrumente, perfecționate, ca valdhornuri, cilindri cu arcuri, 
bastrompete, trompete, cilindri, tenor bucine cilindru, helicoane, 
etc., Totuşi, nu poate rezista avântului progresif musical, și, la 
4 Aprilie acelaş an, musica ştabului se desființează, rămânând, 
ca, de acum, musicile militare să ia avânt pe lângă nouile regi- 
mente înfiinţate. 

La 28 Dec. 1858, la Iaşi, în programul deschiderii Adunării 
efective a Principatului Moldovii, la punctul 4 se prevede urmă- 
toarele : După săvârşirea Tedeumului, d-nii deputaţi, în sunetul 
clopotelor, se vor îndrepta, pe jos, spre sala seanţelor; la eșirea 
lor din biserică, vor fi salutaţi de o bandă de musică militară 1). Ar- 
tileria va slobozi 101 tunuri, şi în trecerea adunării până la Palat, 
oastea va prezenta armele, o altă bandă de musică, pusă la scara 
cea mare va saluta adunarea. 


1) Vezi: An, Ac. S. II T. 34, D. A. Sturza, Divanul adhoc. 


www.dacoromanica.ro 


555 


PRIMELE MUSICI MILITARE IN CELELALTE CENTRE 
ALE ŢĂRII 


Sub”impulsul acţiunii musicale "dela Iaşi, în celelalte cen- 
tre ale Moldovii se înfiinţează, de asemenea, bande militare. 
La 14 Iulie 1847, oraşele Roman și Piatra-Neamţ crează câte o 
musică de acest gen. 

La Galaţi, pe la 1850, o serie de cetățeni cu dare de mână, 
şi cu dor de progres, în persoana lui, Argenti, Sechiari et C-nie, 
Epaminonda Pana et C-nie, Atanasie H. Iordachi comis, Zarifi et 
Vlasto, V. Maracini şi Mike, contribue cu 160 de galbeni pentru 
cumpărarea de instrumente musicale, necesare bandei musicale, 
de pe lângă nou înfiinţatul batalion de infanterie. La 1850, 
musica aceasta se afiliază noului regiment de mușchetari, sub 
conducerea .capelmaistrului locotenent Tzep Anton Ioan. 

La 1859, se înființează la Ismail musica ştabului. Chiar dela 
primele începuturi de occidentalizare a muzicilor militare, ele 
mentele românești s'au pretat, în totul, nouilor îndrumări, sau 
distins prin îndemânarea şi talentul lor musical înăscut. Străinii, 
cari eventual, hălăduiau prin ţinuturile Moldovii, recunoșteau 
calitatea musicală a Românului. Francezul Appert, autorul cărţii 
„Voyage dans les Principates Danubiens”, care avusese legături 
de prietenie cu tânărul Rosetti-Roznovanu, descriind starea eco- 
nomică, politică, culturală şi administrativă a principatelor, 
spune că toată oștirea Moldovii se compune din 1323 soldaţi, 
care cuprinde 824 infanterie, 212 grenadieri, 192 cavalerie, 70 
artilerie și 25 de oameni peniru musică, pe care, nu se poate re- 
ţine, a'i aduce calităţi distincte 1). 

După înfiinţarea musicii ştabului la Iaşi, în 1830, mai târziu 
şi sub imboldul acţiunii Moldovenilor, se înfiinţează, la București 
în 1832, o musică identică, tot din contribuţia publică, dar, mai 
cu seamă, pe cheltuiala polcovnicului Const. Filipescu. 

Aci la București, rafinăria gustului musical făcea progrese, 
mai cu seamă, de când apăruse criticul musical N. Filimon; de 
aceia și organizaţiile musicale, de orice natură, începuse a pre- 
zenta destulă seriozitate în profesarea artei. In grădina Știrbei 
Vodă, azi Cişmigiu, cântau, la 1852, musici militare și tarafuri 
de lăutari. „Lumea bucureşteană, care n'avea câtuși de puţin 
creșterea civilizaţiei celei nouă, obişnuia să facă scandal în mij- 
locul cântecelor militare şi ţigăneşti. Deci, ţiindu-se seama că se 
făceau sgomoioase aplauze şi bisări repetate muzicilor, cu un ton 
şi manieri foarte inconvenabile, se hotărî, de cătră primărie, că 
nu mai e îngăduit să aplaude şi să bisuească muzicele” 5. 


1) Vezi: „România viitoare” şi „Gazeta cărţilor” an. II, No. 4, 20 Sept 
1922, comunicare de N. Iorga. 
2) Vezi : Domnia lui B. D. Ştirbei de N. Iorga, An. Ac. S. II. Tom. 28 


www.dacoromanica.ro 


556 


Inainte de acțiunea musicală a polcovnicului Const. Filipescu 
la Craiova, pe la 1830, ia ființă o musică cu caracter militar, în 
nişte înprejurări neaşteptate. 

„In acel an fiind fara bântuită de holeră, Craiovenii, pentru 
a scăpa oraşul lor de acea urgie, se hotăriră a aduce moaştele sfân- 
tului Grigorie Decapolitul, ce se află în mânăstirea Bistriţa, şi pen- 
tru a primi acele sfinte moaşte cu toată pompa cuvenită, hotărâră 
să iasă înainte, la marginile oraşului, toată oastea ce se află în oraş ; 
pentru aceasta, lipsea însă podoaba acelei oştiri, adică musica, de 
aceea marele spătar Alecu Ghica, provoacă înființarea ei, mai viind 
cu simbrie mai mulți musicanţi din banda de musică, proprietate 
particulară a marelui vornic Constantin Golescu. Pe aceştia, 
imbrăcându-i în uniformă militară, au compus, din ei, o bandă 
de musicanţi, mai complectându-o cu ghitări şi flaute luate din is- 
naful bărbierilor, având de capelmaistru pe un musicani ungur, 
Doboş, şi un sub-capelmaistru Dinică, figan de al lui Golescu, care 
era şi prim-clarnelisi. Cu această musică, care mergea în fruntea 
oştirii, sa înlâmpinal moaştele Sf. Grigorie Decapolitul"). 

Din expunerea celor precedente, se vede că, dela înlocuirea 
mehterhanelei cu musica civilizată a ștabului, 1830, până aproape 
de Unirea principatelor sub domnia lui Cuza Vodă, a dăinuit o 
epocă de tranziţie, în care, inițiativa particulară, mai cu seamă, 
a aristocrației, sub impulsul luptei naționaliste celor doi prota- 
gonişti, Gh. Asachi şi I. El. Rădulescu, a creat curentul favorabil 
pentru susținerea şi desvoltarea, tot mai mult, a acestor institu- 
ţiuni de cultură sufletească a soldatului român. 

Pe la 1858, oficialitatea militară iă asuprăși întreţinerea 
musicilor existente şi înființează altele noui. La 26 Oct. 1862, 
la inaugurarea universităţii din laşi, ià parte un detașament de 
husari cu musica lor militară formată din elemente românești ?), 

In urma intervenţiei guvernelor celor două principate cătră 
musicalitatea ţărilor străine de apus, vin în ţară specialişti cari, 
repartizaţi la cele șapte regimente de linie, existente în ţară, cu 
îndemânarea și talentul tinerilor soldaţi români, crează, în scurtă 
vreme, musici militare de primul rang. Pe la 1864, în administra- 
ţia centrală a ministerului de răsboi, există o secțiune sub co- 
manda căpitanului de stat major, Nicolae Dona, de care depin- 
deau musicile militare, repartizate după cum urmează : 

Reg. 1 de linie, laşi, cu şeful de musică Soitys Vicent; reg. 2 
de linie, Craiova, cu şeful de musică Hübsch Ed. ; Reg. 3 de linie 
Ismail, n'are musică, deşi T. T. Burada afirmă că, la 1858, se 
înființase una ; reg. 4 de linie București, cu şeful de musică Stepu 
Ant. Ivan (ungur de origină); reg. 5 de linie Galaţi-Brăila cu șef. 
de musică Ialovițchi Ioan ; reg. 6 de linie București, cu șef de mu- 


1) Vezi: Ist. teatrului de T. T. Burada. 
3) Vezi; Domnia lui A. Cuza de M. Savel, pag. 77 şi 78. 


www.dacoromanica.ro 


557 


sică Ridl Alois; reg. 7 de linie București-Ploeşti, cu şeful de mus. 
Alezi Frideric ; reg. 1 de lănceri, laşi, cu șef. de musică Iacob Ciu- 
eiu Iosef; reg. 2 de lănceri, București, cu șef de musică Meţ Josef ; 
reg. de artilerie nu are musică; batalionul de geniu Bucu- 
reşti, cu şeful de musică Volmar Iosef care la 1873 se găsește 
la laşi, ca şef al musicei reg. de Roşiori fiind, în acelaş 
timp, șeful orchestrei teatrului naţional, când compune musica 
vodevilului „Corabia Salamandra” și al dramei ,,Don Juan de 
Marana” ,„,„Hatmanu Cazacilor )”’ ; legionul de jandarmi din Iași, 
format din 17 compănii, șef de musică I. Herîner. 


1) Vezi: fst. teatrului, vol. II, de T. T. Burada. 


www.dacoromanica.ro 


CAP. MI. 


ŞEFI ŞI ORGANIZATORII MUSICILOR MILITARE 
DIN EPOCA RENAȘTERII. 


PIETRO FERLENDIS DI PADUA. 


Născut la 1795 şi mort în Craiova la 1848, căzut victimă a 
revoluţiei din acea vreme. 

o) Cu prilejul venirii sale în Bucureşti, în fruntea unei 
opere italiene, în anul 1820, rămâne în țară şi în 1823 este în- 
sărcinat cu organizarea mehterhanelelor militare din Muntenia. 
Ompra de seamă, are la activul său câteva marșuri de 

efilare. 


e) riginar din o veche familie de artiști cunoscuţi, din Padua. 


Soltys Vicent, era probabil, de origină polonez-galiţian, căci, 
la Lemberg, există numele distinsului musician Soltys Micezsylav 
mult mai tânăr decât omonimul său dela Iași. Ceeace denotă că 
Soltyş Vicent e descendent din o familie musicală. Fiul său a fost 
afiţer de geniu în armata română. 


Ialoviţehi Ioan, născut la 1825, în Zolkiew-Galiţia 2). După 
ce studiază armonia la Viena, termină luându-și absolvenţa la 
Conservatorul din Praga. Stagiul militar şi l'a făcut în reg. 15 
infahterie „Herzog von Nassau” și a făcut campania din 1848 
cu legiunea poloneză de sub comanda generalului polon Böm. 
Pentru merite artistice a fost decorat în Austria. In anul 1858, 
vine în ţară şi la 1 Iulie, acelaş an, fiind caimacan Nicolai Vogo- 
ride, e angajat ca șef al muzicei reg. 5 linie din Galaţi, unde ser- 
veşte până la sfârșitul vieţii sale, 30 August 1888. 

A luat parte în Campania de pe Argeș, 3 lunie—15 Iulie 1866 
şi în campania din Bulgaria 23 Aprilie 1877—5 Aug. 1878, fiind 
decorat cu distincţiile de război şi medalia Bene-Merenti. 

Compositor a unui însemnat număr de piese pentru fanfară 
şi orchestră, a compus marșul ,,Trecerea Dunării”? pentru cor şi 
fanfară, piesă de mare efect, pe care Marele duce Nicolae, pe când 


1) Toate datele le am dela d-l căpit. adm. Ialoviţchi, astăzi pensionar în 
Botoşani. 


www.dacoromanica.ro 


559 


se afla, în 1877, la Ploeşti, a cerut maistrului să-l furnizeze şi pen- 
tru musicele militare ruseşti; a compus de asemenea, pe când se 
afla, în şanţuri din jurul Plevnii ,,Marşul Plevnii” şi când s'a 
ai acel fort, musica la cântatla cartierul Domnitorului 
Carol |. 

Iată ce spune regele Carol într'o scrisoare adresată re- 

inei : 

i „La 6 am prânzit la stat-majorul diviziunii 4 — general Ra- 
coviță — Musica regimentului 5 a cântat cunoscutul ei repertoriu, 
în care şi acel cîntec pe care-l intonează şi din gură şi pe care de o- 
bicei îl cântă în faţa palatului” 1). 

Musica sa era în majoritate formată din străini, boemi, po- 
loni, etc., şi atingea de multe ori efectivul de 60 de oameni, așa 
că, de câte ori nevoia cere, această musică se împărțea şi în trei 
părţi. Foarte harnic în activitatea sa extra militară, compunea, 
lua parte, ca civil, în orice mișcare de natură artistică, la nevoie 
făcea şi pe acordorul de piane. 


In celelalte centre ale Moldovii şi Munteniei, deşi se înfiin- 
tase, pe vremuri, așa zisele musici ale ștabului, totuşi o organi- 
zare serioasă li s'a dat abia în 1880, când se dispune înființarea 
de musici la toate cele 29 regimeute de infanterie. Din lipsă de 
elemente româneşti, s'a recurs tot la musicanții străini, mai cu 
seamă nemți şi italieni ca : lacobschiitz, Wiest, Hacșpan, Cratos- 
ehvill, Pursch, Moucha, Silni, Neudoriler, Marini, Hikl, Iosef 
Lorentz-Dorohoi reg. 29 dorobanţi. Ici colo, dacă în fruntea 
vre-unei musici militare se găseşte și vre-un şef român, cum 
e, bună oară, Ja reg. 25 inf. Vaslui, unde musica e sub con- 
ducerea ardeleanului Bârsan, vrednic ostaș, de pe urma căruia 
au rămas elemente destoinice. 


1) Vezi : Memoriile regelui Carol, I vol :— X1 p— 63. 


www.dacoromanica.ro 


560 


IOSEF HERFNER. 


De origină ungară, născut la Presburg în Ungaria, 1) la anul 
1795. După îndemnul mai multor boeri, cari Pau cunoscut și 
apreciat, în Cernăuţi, vine la Iași și la 10 Fevruarie 1826, e numit 
ca profesor la cea dintâi şcoală de musică moldovenească a soc. 
filarmonice. In 1830 devine capelmaistru la musica strajei pă- 
mânteşti, în locul capelmaistrului Rousehitzehi sau Rujinschi 
şi e cel dintâi care a format numai din Români musica militară 
la noi în Moldova. 

Nu se împlinise un an dela înfiinţarea acestei musici osta- 
şeşti şi cu ocaziunea solemnităţii sfințirii armelor Moldovii, care 
a avut loc la 23 August 1831, musica, alcătuită din Moldoveni, 
cântă, spre mirarea tuturor, cele mai armonioase versuri 2), fapt 
care å adus recunoaşterea meritelor sale, prin avansarea sa la 
gradul de praporcic-sublocotenent. 

Lumea fu cuprinsă de mirare, auzind pentru prima oară 
o musică sistematică executând după note într'un interval aşa 
de scurt. Era, în adevăr, o minune, căci până atunci nu se au- 
zise decât musica lăutărească, mehterhanele turceşti, cu neiuri 
şi tumbelicuri. Poate dar oricine să-și închipuiască prin ce di- 
ficultăţi a trecut I. ileriner, în predarea teoriei musicale, 
unor soldaţi luaţi dela plug, fără nici un pic de cultură, 
cărora a fost nevoit să le inventeze o metodă ad-hoc pentru 
ca să se facă înţeles. Domnitorul Mihail Sturza ca o recu- 
noștință pentru munca depusă, i-a dat, lui Papa Herfner, pe 
lângă gratificaţiuni băneşti, o casă în curtea palatului. După 
câțiva ani casa i-a ars, domnitorul, ca să-l consoleze, l'a des- 
păgubit, Herfner mulţumind, zise : „Nu e nimic Măria Voastră | 
Bine c'am scăpat de pleşniţe”. 

Tot Herfner e organizatorul primei fanfare la regimentul 
4 din Galaţi, precum şi la corpul jandarmeriei din Iași. 

A fost de asemenea capelmaistru la orchestra teatrului 
de varietăţi a fraţilor Foureaux. Vrednic maestru de capelie 
gvardie moldovene şi director de orchestrul teatrului. 8) 

El dădea lecţii de piano şi era adânc cunoscător al contra- 
punctului şi a orchestraţiei. Pe lângă piano, instrumentul, din 
care cânta mai bine, era violoncelul. Ocârmuirea, pentru servi- 
ciile aduse, musicei ostăşești, ca răsplată, i-a dat 100 de galbeni, 
Și, trecând prin grade erarhice, la 1854, ajunge căpitan, iar spre 
sfârşitul carierii sale, la 14 Ian. 1856, ajunge până la gradul de 
maior. Dela această dată și până la decesul din Ianuarie 


1) S. Kossinschi, în schiţa biografică despre I. Herfner în „România mu- 
siculă” din 1899, 1t dă de origină austriac. 

2) Vezi : „Cercetări asupra musicei ostășești la Români” de T. Burada, în 
Rev. de arheologie de Gr. Tocilescu. 

3) Vezi : „Albina Românească” din 23 Martie 1833 


www.dacoromanica.ro 


561 


1865 activitatea și-a continuat-o, fie ca şef de orchestră, fie 
ca profesor particular de piano, legat fiind de patria sa adop- 
tivă, prin legătura familiară ce o contractase, având şi un fiu, 
George Herîner, născut român, ajuns general în armata română. 

Pe terenul composiţional s'a distins cu opera ,Tobern” apoi 
printr'un ,,Oratoriu” compus la 1835 şi executat în biserica ro- 
mano-catolică, din Iaşi, cu ocazia morţii împăratului Austriei 
Francise I. In 1845 a compus Uvertura naţională şi un imn na- 
tional cu poesia de Gh. Asachi, care s'a cântat, la 8 Noemvrie 
1845, ziua onomastică a Domnitorului Mihalache Sturza, de un cor 
de 20 de Moldoveni, actori şi actriţe, acompaniat de orhestră. 

La 1846 a compus musica la piesa Armura sau soldatul Mol- 
dovean, alcătuită de C. Barageni după cronica ţării ; în 1847, com- 
pune musica pentru lucrarea literară Două fete, de C. Negruţi ; iar 
în anul 1848 a compus musica pentru comedia Plumper sau a- 
mestecătorul în toate. La 1865, după o fructuoasă activitate mu- 
sicală, Iosef Herîner, încetează din viaţă la Iaşi, în vârstă de 70 
de ani. Asupra faimoasei sale activităţi musicale, e de ajuns să 
menţionăm aprecierea presei contimporane *) : 

„Marţi 26 Martie 1835, se vor încheia reprezentațiile teatrale 
acestui timp şi direcția au însemnat ziua aceia de benefis pentru d-l 
capelmaistru Herfner, dându-se în seara aceia, vodevilul,,Soţia tul- 
burătoare”' (Le diable à quatre) noi sântem încredințați că nobleța 
se va grăbi a fi fată la această reprezentaţie, spre a da un semn de 
preţuire a slujbilor d-sale Herfner, urzitorul capelei (musichiei, 
moldovene şi compositorul frumoasei uverturi în drama naţională 
„Dragoş? precum şi a plăcutei opere ,„Diuber”. 

A fost un valoros contra-punctist, sever, duşman neîmpăcat 
al quintelor deschise şi mergeă chiar până la pendantism în apre- 
cierile sale musicale. Despre operile lui R. Wagner spuneă că 
de prea multă musică, nu se aude nici o musică (aus zu vieler 
Muzik hört man keine Musik). 

Herfner a lăsat numeroase composițiuni manuscrise, pot- 
pouriuri naționale şi multe aranjamente pentru orchestră și 
fanfară împrăştiate prin arhivele musicilor militare. In biserica, 
romano-catolică din Iaşi se mai cântă, din când în când, din 
miss-ele sale, aflate în arhiva bisericei. 

Herfner a fost un om eminamente cult, un tip al epocei sale, 
era stimat şi iubit de toţi care-l cunoşteau, din cauza caracte- 
rului său afabil, jovial şi prietenos. O cruce modestă din cimi- 
tirul catolic din laşi, arată locul care adăpostește rămăşița pă- 
mântească a lui Iosef Herffner, contribuitorul real la regene- 
rarea culturii româneşti. 2) 


1) Vezi: „Albina românească” No. 24, p. 96, 1835. 
2) Vezi: Revista „România musicală” din Sept. 1899. 


Mihail Gr. Posluşnicu. — Istoria Musicei la Români. 36 


www.dacoromanica.ro 


562 


EDUARD HÜBSCH. 


De origină ungară, fiul unui impiegat superior. Născut la 
18251) pe moşia Bitse din comitatul Freuchen din Ungaria, pro- 
prietatea principelui T După terminarea studiilor de 
curs secundar, s'ar fi înscris la Universitatea din Praga, pe care, 
însă, o părăsi, în scurtă vreme, pentru a se consacra cu totul în- 
deletnicirii, la care îl chema îndemânarea și temperamentul său 
de musician. 

Inscris la Conservatorul din Praga urmă cursul de violină 
cu profesorii Pixis 2) şi Mildner è), composiţia cu profesorul 
Kittle €). Veni apoi, la Viena, unde se perfecţionează cu cele- 
brul Böhm 5), iar orchestra în operii curţii imperiale ià lecţii 
de dirigent dela vestiții capelmaiștrii : Cornet ê), Proch 7), Ee- 
kert?) şi Esser 9). 


1) „Universul literar” din 7 Fevr. 1926, în col. Calendarului istoric literar 
spune că Ed. Hübsch s'ar fi născut la 13 Fevr. 1833. 

2) Pizis Friedrich Wilhelm, violonist, născut la Mannheim la 1786, mort 
la 20 Oct. 1842. La 1810 e şeful orch strei teatrului municipal, apoi, profesor la 
Conservatorul din Praga. 

3) Mildner Moritz, născut la Turnitz-Boemia, 7 Noemv. 1812, mort la 4 Dec. 
1865. Elev al lui Pixis. La 1812 d: vine profesor la catedra lui Pixis din Praga. Pe 
lângă Ed. Hiibsch, se mai numără, ca elevi ai săi, Laub, Hrimaly (vezi memo- 
riile lul Leon Goian din istoricul musical al Bucovinei), etc. 

4) Kittle Iohann Friedrich, originar din castelul Worlick-Boemia la 8 Maiu 
1809. Ca tiu de magistrat, studiase dreptul, atras însă de educaţia ce i-o făcuse 
musicianul Tomaschek, la Praga, se consacră acesteia. La 1840, devine director 
al Conservatorului din Praga, iar la 1865, se retrage din această funcţiune pentru 
a se stabili la Lisa-Boemia, unde moare la 1868. E autorul operilor „Daphnis 
grab”, „Die franzosen von Nizza”, apoi simtonii, trio, septuor, etc. 

5) Böhm Ioseph, născ. la Budapesta la 4 Martie 1795, mort la Viena la 28 
Martie 1876. Excelent violonist, virtuos şi pedagog. Debutează la Viena la 1815, 
parcurge apoi Italia. In 1819 e numit profesor la Conservatorul din Viena şi membru 
al Capelei imperiale. Mare parte din celebrii violonişti ai lumii, i-au fost elevi, ca: 
Ernst, Ioachim, și alții. 

6) Iulius Cornet, 1793—1860, aventurier musical, mai întâi tenor, antrepre- 
nor de teatre, apoi șeful operii imperiale din Viena, pe care o părăsi repede, nepu- 
tând suporta superioritatea musicală a altora. 

7) Proch Enric, 1809—1878, compositor de lieduri cu renume pe vremuri, la 
1840 devine şeful operei vieneze, post pe care-l deţine până la 1870. Are la activul 
său câteva opere. 

8) Karl-Anton-Florian Eckert, 1820—1879. La vârsta de şase ani fu con- 
siderat copilul-minune, la 10 ani compuse deja opera „Fiica pescarului” şi 
un oratoriu”. După terminarea studiilor în Paris, în 1853 devine director 
technic al Operii vieneze. Autor de opere musico-teatrale, musică de cameră şi 
bisericească. 

9) Esser Enric, 1818—1872. Unul din cei mai apreciaţi şefi de orchestră 
ai Vienei. Şef al orchestrei curţii imperiale. Faimos conducător al concer- 
telor filarmonice vieneze. Autor de multă musică vocală corală mixtă şi băr- 
bătească. 


www.dacoromanica.ro 


563 


Indeplinind, câtva timp, rolul de concert-maistru în orga- 
nizaţiile orchestrale din Hamburg şi Viena, la 1859, vine la Iaşi 
în fruntea unei opere Italiene. La 1861, îndeplinește sarcina 
de şef al musicii pompierilor din Bucureşti, e numit apoi, în scurt 
timp, şef al musicei reg. 2 linie din Craiova. In această calitate, 
se distinge, chiar dela 'nceput, prin o activitate de priceput orga- 
nizator al bandelor militare, pentru care a lucrat, a compus mu- 
sicalmente, în timpul carierii sale de musician militarizat. 

La 1881, când prin decizia ministerului de răsboi, aproape 
toate regimentele pedestre și călări sunt obligate a-şi crea mu- 
sici-faniare, Ed. Hiibseh, 
este însărcinat cu con- 
ducerea, supravegherea 
şi îndeplinirea acestei 
decizii, care a avut de 
rezultat ca, în scurtă 
vreme, 31 de regimente 
de linie, de dorobanţi şi 
de roșiori, să-şi creeze 
fanfarele  trebuitoare. 
Pentru aceste reale ser- 
vicii, la 1885, pe lângă că 
obţine calitatea de şef al 
orchestrei Teatrului na- 
paa din Bucureşti, e 

naintat la gradul de 
maior, încredințându-i- 
se în acelaș timp, postul 
de inspector al musicilor 
armatei române, post Maior Eduard Hübsch. 

pe care-l îndeplini con- Primul inspector al musivilor militare. 
ştiincios până la decesul , 

său din 9 Sept. 1894. când moare subit la Sinaia 1). _ 

Posedând o cultură, nu numai unilaterală, profesională, ci 
una accesibilă păturii sociale din care făcea parte, era adept al 
oricărei mişcări musicale. De aceia, îl găsim ca diriginte de cor 
bisericesc în Iași, îl găsim în jurul întreprinderii lui luliu Wiest, 
sau alături de acesta, alături de diletantul la violă sau violină 
marele român Nicolae Fleva, în concertele simfonice ale lui Ed. 
Wachmann. Il găsim de asemenea, în 1885, în cultivarea musicei 
de cameră, în quartetul de coarde cu C. Dimitrescu, Sehipeck şi 
Rubinştein. 

e 


1) O bună parte din acestă culegere dată, am obținut-o dela d-l căpitan de admi 
nistraţie Ialoviţchi din Botoşani şi d-l G. Fotino, fost şef de musică militară, astăzi 
profesor pensionar la Craiova. Etnograful Th. Th. Burada, care dă amănunţit în 
»Ist. teatrului“ toate trupele străine de operă cari s'au perindat în Iaşi, nu pome 
peşte nimic despre Ed. Hübsch. 





www.dacoromanica.ro 


564 


Cam scurt de statură, și, deși defectuos la un ochiu, totuşi de 
un fisic simpatic, mai cu seamă, că, fiind un bun causeur, era foarte 
hazliu, om de spirit și glumeţ. Cunoştea limba franceză, germană, 
şi trecând ca om cult, îşi crease o situaţie de om cu trecere în lumea 
mare, ba chiar în anturajul curţii domnitorului şi regelui Carol I. 

Trebue menţionat că, odată cu Ed. Hübsch, și chiar mai tår- 
ziu, după 1881, intrase în ţară mulţi practiciani şi teoretici musi- 
cali, poloni, germani, unguri, italieni, etc., de cari statul român, 
în prima sa organizare culturală, s'a servit pentru îndrumarea 
tineretului român spre această artă. 

De sigur că nu pe toţi din aceștia, fie soarta, fie musicalitatea 
sau meritele, în această direcţie, puteau să-i aducă la situaţia lui 
Ed. Hübsch ; de aceia, un antagonism, o ură, dusă până la paro- 
xism, isbucnește, din sânul acestora, contra inspectorului lor și, 
atunci, spre a-l compromite, a-l disgraţia, e acuzat că prea ar 
proteja pe un fabricant de instrumente musicale, anume Staseek 
din Bucureşti, obligându-i ca,orice comande sau reparaţiuni, să 
le efectueze la acesta ; apoi că ar fi evreu botezat, că e lipsit de 
cunoştinți superioare de musică, că e un farseur, etc. Cu tot cu- 
rentul defavorabil ce s'a încercat a i se crea, urmările, dorite de 
ei, nu s'au produs, s'a creat însă, zicerea de fara lui Hübsch, care 
a dăinuit multă vreme şi după moartea acestuia. 

Autorul lucrării: „,Etude sur organization deținilive des 
musiques militaires dans les etaiş militaires d’ Europe“, în care 
vorbeşte despre posiția de Paria, pe care capelmaistrul militar 
o are față de corpul ofiţerilor in unele state ale Europei şi în care 
pledează pentru regularea posiţiei diriginţilor de musică din ar- 
mata română. 

Compositor fecund,'autor a multor lucrări musicale cu ca- 
racter, în general, de dans. 

„Polonaise de la Cour”, ,,Bravii noştrii? marş militar, 
„Paza Dunării”? marş triumfal, pentru cor mixt op. 209 cu dedi- 
cația „Augustului şi prea graţiosului meu suveran Măriei Sale 
Carol I, domnitorul Românilor”, ,,Vals militar”, etc., etc. lu- 
crări cari întrec cu mult numărul de 200 de piese musicale. 

Pentru toate acestea, răsplata i-a venit mai întâi din partea 
Parlamentului român, care Pa încetățenit în anul 1884, apoi răs- 
plata morală fiind decorat cu : „Coroana României” în gradul de 
ofiţer, Ordinul ,,Steaua”, Medalia „Bene Merenti” cl. I. Deco- 
rațiuni străine : Ordinu imperial rusesc ,,Stanislas” în gradul de 
comandor, Crucea de merit de aur cu coroana Austriei, Medalia 
de merit al Cassej de Hohenzollern, Crucea de merit Waldeck- 
Pyemont, Ordinul Șoimului, în gradul de cavaler de Weymar, 
Ordinul musulman ,,Mediidie” în gradul de ofițer, etc. 

Numele lui Ed. Hübsch e însă strâns legat de Imnul Naţio- 
nal, cu versurile, de Vasile Alexandri, Trăiască Regele... 


www.dacoromanica.ro 


565 


ISTORICUL IMNULUI REGAL ROMÂN 
„TRĂEASCĂ REGELE“. 


Incă de pe la 1861, de pe când Ed. Hübsch era încă sublocote- 
nent şef al muzicei regim. 2 de linie, compune „Marşul triumfal”, 
care se executa în tempo de marş de musicile militare, ca Onorla 
domnitor şi steag. Aceasta, până în anul 1884, când, în lipsa unui 
imn naţional, acest marş a fost transformat în Imn Regal, la care 
adaptându-i-se versurile lui Vasile Alexandri, a luat numirea de 
„Imn Regal”, executându-se pe un tempo mult mai rar, tempo 
de imn. 

Acum după război, sub presiunea diferitelor mentalități de 
reformă generală a întregii vieţi româneşti, au apărut păreri că 
chiar şi actualul imn regal trebue neapărat înlocuit cu un altul 
potrivit vremurilor și năzuinţelor noastre de azi. 

Revista ,,Musica” din Fevruarie 1925, prin scrisul d-lui M. 
Costin, profesor şi director al Conservatorului din Tg.-Mureş 
publică următoarele aprecieri asupra imnului nostru regal : 

„De un imn-naţional românesc avem mereu nevoie, pentru a 
ne îmbărbăta sufletele, şi mari şi mici, în avânturile noasire națio- 
nale, mai la locul lor acum, ca nici odată. 

„Ce departe de aceia. ce ar trebui să fie, este, însă, imnul no- 
stru, Trăiască Regele. Sărac, măsluit, şi aşa de naiv, ca conceptie, 
stil şi realizare, atât ca poezie cât şi ca musică, acest imn ar merita 
să fie, în sfârşii, înlocuit de un altul, căci, acest neînsufleţit imn, 
nu s'a născut dintr'un strigăt al neamului, Alexandri’ nu a fost 
fericit în inspirația sa poetică, iar Hübsch, mediocru muzicanti, 
şef de musică militară, nu a prea avut, pe atunci, nici motive so 
iubească, nici să creadă în destinele ei fericile. 

Poezia comandată lui Alexandri în calitate de poet oficial al 
curții Domnitorului, e forțată şi plină de stângăcii, ce nepotrivit 
cu ritmul melodiei, ce monotonie în linia melodiei, care nu se pre- 
tează decât la o armonizare fără culoare. La câtă schingiuire armo- 
nică nu a fost supusă, pentru a da impresie mai de seamă în coruri, 
ce grotească imbinare de silabe”. 

Apoi, d-l M. Costin, după aceste aprecieri, propune instituirea 
unui concurs atât pentru textul poetic, cât şi pentru partea mu- 
sicală a acestui imn, care să întrupeze în sine, trecutul, prezentul 
şi viitorul vieţii poporului român. 

Cam în aceiaşi vreme, cu apariţia celor menţionate în rev. „Mu- 
sica” iată ce publică ziarul „Glasul Bucovinei” din 4 Martie 1925 

„Imnul nostru regal, îl putem compara cu fiecare dintre cele- 
Jalte imnuri. Plin de măreție, de ardoare, şi însufleţire, pare ca 
făcut dintr'odată. Considerând demnitatea şi seriosilatea cuvinte- 
lor şi a melodiei, aşa de potrivite laolaltă, nimene n'ar presupune 
că textul s'a făcut după melodie şi nu, după cum se obişnueşte, me- 
lodia după cuvinte. 


www.dacoromanica.ro 


566 


Acorduri puternice, construite asupra unui punct de orgă, oa- 
recum răzimate pe iubirea poporului întreg. Eniuziast şi strălucitor 
solemn şi festiv se termină pariea întâia a imnului, Composițiunea 
e opera delicioasă a lui Hiibsch, a maistrului german, care, în Ro- 
mânia şi-a găsit a doua patrie. 

Mai muli trebue să admirăm geniul nemuritorului Alexandri ; 
care a ştiut să rezolve ingrata problemă de a supune textul melodiei 
în chip aşa de iscusit, că, înțelesul cuvintelor din text, stă totdeauna 
în concordanță cu mişcările ritmice, melodioase şi armonioase ale 
composiţiunii : Astfel bardul dela Mirceşti, ne-a dat o creație care 
li face aceiaşi cinste ca şi celelalte lucrări ale sale”. 

Două păreri controversabile emanate din conpetința a doi 
specialişti în materie. 

Chestiunea aceasta, a Imnului Naţional român, se ivește o- 
dată cu primul pas de independenţă națională, înfăptuit de Dom- 
nitorul Al. I. Cuza. Cu acest prilej, Franeise Caudella, primul di- 
rector a Conservatorului, din Iaşi, încearcă pe la 1861, popula- 
rizarea concepţiei sale „Imn român” cu versuri de M. Cornea. 
Dacă nu reușește, e că, deşi composiţia în sine, musicalmente, e 
destul de bună °), alcătuită însă, pe un text lipsit de inspiraţie, 
melodia e rece, fără colorit, fără putere de pătrundere, de asimi- 
lare çu simţirea românească, de aceia cu toate preconizările în- 
cercate, n'a putut să dăinuiască. 

In preajma serbărilor încoronării primului rege român, al re- 
gelui Carol I, la 1881 Imnul naţional devine iarăşi la ordinea zilei. 

Chestiunea e totuși, nesoluționată rămânând ca, întru înde- 
plinirea unei nevoi imediate, musicile militare împreună cu co- 
rurile ad-hoc, să întoneze, cu acest prilej, imnul străin , Doamne 
sfinte întărește pe al nostru rege”, tradus după „Gott erhalte” 
cu musica de I. Haydn, sub conducerea lui Ed. Wachmann. 

Imprejurarea acestor serbări, dacă nu determinase încă pe 
nimeni a lua vre-o hotărâre în această chestiune, rămăsese însă 
convingerea că ea nu trebue să întârzie, mai ales că, elementul 
principal, poetul cu versul, compositorul cu musica, se ivise, în 
persoana lui V. Alexandri și E. Hubsch. Dacă acești doi au reușit 
a reda un imn, care să „corespundă nu numai cerinţelor oficiale 
dar să pătrundă adânc în sufletul românesc, aceasta o dovedește 
cu prisosinţă, identificarea versului şi a cântului în sine, cu firea 
naţiunii noastre, și redată aşa de real, în „Glasul Bucovinei” prin 
scrisul profesorului și musicantului expert, Aug. Nibio, dela liceul 
„Hurmuzachi” din Rădăuţi. 

Italia ca şi Franţa, în revendicările lor naţionale, în re- 
formele organizaţiei lor de stat, fiind două popoare neatâr- 
nate, luptele revoluţionare se desfășurau în toată voia lor, cu 
tot elanul ce le acordă independenţa lor de vorbă și gândire. 


Vezi: Colecţia de 25 cântări de G. Musicescu. 


www.dacoromanica.ro 


567 


Din această manifestare liberă a eşit ,,Marsilieza” și „Imnul 
lui Garibaldi”. 

Şi noi avem un cântec, ticluit însă tainic, isvorât din 
cruda apăsare sufletească, pricinuită de restriştea vremurilor, 
el, oricând îndeplinește o nevoie de înviorare a sufletului ro- 
mânesc : fiind însă, cu totul de alt caracter, versul lui A. Mu- 
reşianu n'a putut și nu poate înlocui un imn regal de aceia a 
fost nevoe de un vers slăvitor al dinastiei cu o musică de ca- 
racter corespunzătoare. 

Ca şi textul imnului fostului imperiu austriac „Gott erhalte’ 
englezescul ,God save The King”, imnul țarist ,,Boje Ţaria 
hrani”, etc., poetul Vasile Alexandri în poezia sa, e condus de 
aceiași idee. Pace cu vecinii, un rege legat de soarta neamului 
nostru şi vrednic a-l apăra, ocrotirea puterii supreme asupra pa- 
triei şi coroanei, aşa de frumos şi ritmic redat în versurile : 


Trăiască Regele 
In pace şi onor, 
De fară iubitor 
Și-apărător de fară. 


Fie domn glorios 
Peste noi 
Fie ’n veci norocos 
In război. 


O doamne sfinte 
Ceresc părinte 
Susține cu-a ta mână 
Coroana română. 


Insinuarea că, Ed. Hübsch, ar fi fost un musician mediocru 
n'are valoare, căci, afară de I. Haydn al Austriei şi lohn Bull a 
Germaniei, autorii imnelor respective, n'au prea fost celebrităţi 
ci, de multe ori, ei au devenit vestiți numai prin acea fericită in- 
spiraţie de moment, care a creat ,,Marsilieza” lui Rouget de L'Isle 
„„Inno di Garibaldi” al lui A. Olivieri şi alţii : totuşi ei sunt trecuţi 
tăcerii, ca şi Hübsch şi chiar ca şi Anton Pan al nostru, pe care 
istoria literaturii româneşti, îl pomenește ca literat, ca poet, ig- 
norând cu totul faptul că autorul melodiei ,, Deşteaptă-te Române 
cântecul care, dela 1848 și până la 1916, ne-a fost călăuza şi în- 
demnul de bărbăţie la lupta pentru dreptul nostru naţional, e 
tocmai el, e Anton Pan. 

Nu mult după creaţia lui Hübsch, între musicianii contim- 
porani, se institue, în mod tacit și isolat, fără vre-o înţelegere 
prealabilă, un concurs pentru un nou imn. 

Profesorii și compositorii români Al. Flectkenmacher și 


www.dacoromanica.ro 


568 


P. Peters, dela Conservatorul din București, compun ,,Imnul 
Naţional” şi ,,Imnul dinastic” cu texte de Maria Flechten- 
macher și D. Teleor, iar compositorii Ed. Caudella din Iaşi și 
I. St. Paulian din Turnu-Severin creiază un imn pe versurile 
lui Alexandri, toate patru însă, fără şanse de a se impune ca 
imne naţionale. . 

Gavriil Musicescu, reuşeşte, însă ca, sub o fericită inspirație 
melodică, și pe aceleaşi versuri ale lui V. Alexandri, să plaseze o 
armonie sobră, cu un caracter în adevăr festiv şi care prinsese 
drumul popularizărei. 

Ajunsese chiar vremea ca, la aceiaşi festivitate, alternativ, 
musica instrumentală să cânte imnul lui Hubsch, iar corurile, 
imnul lui Musicescu. Această stare de lucruri, s'a perindat multă 
vreme, mai cu seamă, cât ambii protagoniști erau în viaţă. 

Din două izbânzi, aceea a lui Hübsch a prevalat. După moar- 
tea acestuia, G. Musicescu, presat de curentui hiibschist, acceptă 
şi dânsul, acest imn, după ce, mai întâi, îi dă o armonizare reală 
și o adaptare a versurilor în conformitate cu ritmul şi accentul 
poetic !), 

Din nefericire, imnul regal al lui Hübsch, nu e cântat pretu- 
tindeni la fel. O sumedenie de colecţii de cântări îi publică cu 
textul și armonizarea, în adevăr ciuntită. Fiecare se simte în drept 
să-i dea o armonizare proprie, cu o adaptare forţată de vers şi 
plină de stângăcii. 

Ideia emisă, de a se institui un concurs pentru formarea altui 
imn, cu toată pletora de compositori, cu cari ne mândrim, mă 
îndoesc că s'ar putea dă la iveală ceva mai superior ca melodie 
şi nici nu cred că s'ar putea înlocui, cu atâta ușurință, un imn 
atât de strâns unit cu gustul şi simţirea românului. 

Articolul distinsului literat Radu Rosetti, apărut în ziarul 
Universul” No. 248, Oct. 1925, complectează, pe deplin, aceste 
păreri controverse spiritului inovator al compositorului M. 
Costin. 

„Un imn național nu este un cântec la modă care se poate schim- 
ba de azi pe mâine, după progresele technicei poetice sau musicale. 
Născut ,la un moment dať’ aşa după cum recunoaşte chiar d. Costin 
că trebue să fie zămislit, pentru glorificarea unui act patriotic şi 
drept recunoştinţă suveranității care ’a înfăptuit, puterea lui stă 
in traditie, e un ,,simbol armonios” transmis din generație în ge- 
nerație, şi înlocuirea lui ar constitui o profanare. 

Dacă la 1 Noemvrie 1599, când Mihai Viteazul — îmbrăcat 
cu calpac unguresc împodobit cu fulie neagră şi cu pene de cocor, 
aşa cum îl descrie Xenopol — a făcut să se încline steagurile lui 
Andrei Batori, dacă atunci ar fi existat un imn domnesc, şi armonia 
lui ar fi rezultat numai din sunete barbare de ţimbale şi tobe, însoțite 


1) Vezi: Rom. mus. p. 113 1899. 


www.dacoromanica.ro 


569 


de naive cuvinte bătrâneşti înălțate de lăutarii ce veneau în urmă,— 
în aceleaşi acorduri ar fi fost frumos să-şi pună pe cap coroana de 
Domn al tuturor românilor, Ferdinand I, la Alba Iulia, în neuitata 
zi de slavă. 

Și apoi momentele, când a răsunat întâi, pe meleagurile noastre, 
Trăiască Regele mau fost aşa de mici cum şi le închipue autorul 
articolului a cărui bizară idee o combat. După veacuri de robie, des- 
chisesem ochii fericiţi la libertate, iar izbânzile dela Plevna şi Cri- 
vița ne dăruiseră Regatul, care este şi opera lui Carol I, uitat, vai! 
prea repede, în beţia măririi epocii posterioare. 

Să nu scape din vedere d. Costin un fapt: cultul patriei este 
şi el o religie; şi că tot aşa după cum reformatorii religiei creştine 
Luther, Calvin, şi Zvingl, n'au putut aduce credincioşii la biserică 
decât revenind aproape total la tradiție, în tradiţie stă şi puterea 
imnului național al unei țări. Gânditus'a cineva vreodată să schimbe 
Marseilleza, God Save the Quing sau Cântecul Brabansonei, sub 
cuvânt că un compositor modern al națiunii interesate a reuşit să 
le întreacă? 

Da, a mai încercat un original să propună înlocuirea inimo- 
sului Marcia Reale cu marşul din „Aida”, fără 'ndoială, unul 
din cele mai înălțătoare din câte există, şi s'au găsit şi la Roma păr- 
taşi ai inovaţiunii, dar mişcarea contrară a fost aşa de formidabilă, 
că reformatorii au trebuit să cedeze. . 

Notele, cari se ridică solemn în ceasuri de bucurie, în jurul 
Suveranului, aduc aminte alte ceasuri mari din istoria neamului, 
şi repetate din tată în fiu transmit ti întreţin flacăra patriotismului 
care nu trebue să se stingă nici odată. 

Să cântăm dar, Trăiască Regele copilăriei noastre, aşa după 
cum Pam apucat, şi să dorim din toată inima ca tofi cetățenii acestei 
țări să fie la înălțimea imnului... 


www.dacoromanica.ro 


570 
GEORGE FOTINO. 


Din familia distinsului istoric şi apt diletant a) musichiei, 
Dionisie Fotino. Originar din București, născut la 23 Februarie 
1858. Studiile musicale și le-a făcut la Conservatorul din Bu- 
curești, pe cari le absolvi în vara anului 1878, cu profesorii Al. 
Flechtenmacher şi Louis Wiest, la vioară, iar armonia, contra- 
punctul și composiția cu Eduard Wachmann. 

După absolvirea acestor cursuri şi, fiind încă în ultimul an de 
studii, a făcut parte din or- 
chestra simfonică a lui Ed. 
Wachmann. La 1880, în ur- 
ma concursului dat, e numit 
şef de musică al reg. 7 de 
linie din Iaşi. Aci, în acti- 
vitatea sa extraregimen- 
tară, până la 1891, ia parte 
în quartetul de coarde al- 
cătuit de E. Caudella, con- 
duce orchestra Teatrului 
Naţional în stagiunea din 
1885-1886. 

Transferat fiind în 1891, 
la regimentul similar din 
Craiova, contribue şi aci la 
înfiinţarea societăților mu- 
sicale „,Filarmonica' şi 
„Hora” unde, în calitate 
de vice-președinte și şef de 
orchestră, dă îndrumări de 
durabilitate acestor între- 
prinderi de iniţiativă par- 

George Fotino ticulară. 

Inlatura composiţională, 
a scris musică pentru quartete cu coarde, musică de caracter pa- 
tetic pentru voce și piano, ca : Viaţa trece, Te-am revăzul,- Frunza 
cade 'ngălbenilă, Când privesc, Scânteia, Nu "'nțeleg serenadă, 
Valsurile : Dorul inimei şi Eugenia, horele : Vânt de primăvară şi 
Surorile, Marșurile : jubileelor de 25 şi 40 de ani de domnie al 
regelui Carol Į. Jubileu și Marş triumfal. Romanţele : E miezul 
nopții, Du-te pasere frumousă, apoi Elena polca, etc. 

In calitatea sa de profesor de musică, la liceul Buzești din 
Craiova, desfăşoară o demnă activitate didactică, dând societăţii 
atâţia intelectuali în ramura diferitelor specialităţi, cari la cursul 
musical al profesorului lor, George Fotino, au învăţat să iubească 
musica şi să se anime la acordurile ei. 





www.dacoromanica.ro 


CAP IV. 
INSPECTORII MUSICILOR MILITARE DIN 
EPOCA DE CONSOLIDARE CULTURALĂ. 
MAIOR IOAN IVANOVICI 


riginar din Banat 1), judeţul Torontal, născut la 1848 şi 
mort la 1 Aprilie 1905. Orfan fiind şi trecând în vechiul 
regat, e primit copil de trupă în reg. No. 6 de linie, unde 





Maior Ioan Ivanovici, 
inspector al musivilor militare, 


șeful de musică Riedl, descoperind în acest orfan un tem- 
perament musical îl ià sub aripa sa, încredinţându-l subalter- 


1) Relaţiuni date de d-l maior Petre Namian, din inspectoratul general al 
musicilor armatei Bucureşti. 





www.dacoromanica.ro 


572 


nilor săi instrumentiști, dela cari Ioan Ivanoviui, cu intelectul 
său deosebit, pricepe uşor tainele practice şi teoretice ale musicei. 

De aci treceîn musica reg. 2 de roșiori unde acţiona aşa de 
frumos şeful de musică Emil Lehr. In anii 1877—78 -79 con- 
duce musica gardei naţionale din Galaţi, devenind apoi con- 
ducătorul bandei militare reg. 6 de linie din acest oraş. Impu- 
nându-şi tot mai mult meritele activităţii sale, e transferat, ca 
şei almusicii reg. 6 din Bucureşti, fără nici un titlu al vreunei 
şcoli speciale de stat, ci complect autodidact în materie de com- 
posiţie, ceiace, față de marea sa operă musicală, îl pune totuși în- 
tr'o aureolă de mare merit. 

In această latură a specialităţii sale loan Ivanovici, 
desfășoară o bogată activitate. Lucrările sale de ansamblu 
orchestral, de bandă militară, pentru piano, pentru voce şi 
piano sunt neîntrecut de multe; iar unele din ele au trecut 
chiar în domeniul public, identificându-se cu simţirea noastră. 
Cadriluri, Les exentriques, Telefon-galop, Asali-galop, galop- 
militar, Trenul la infern, Frumosul buchet, Frumoşii ochi albaştri, 
Zânica, Lina-polca, etc., Carmen Sylva vals, De Riviera, La belle 
Roumanie, Cleopatra-vals, Dolorosa-vals, etc. Cadril High-Life, val- 
sul Valurile Dunării, a ajuns în domeniul european, înscenat fiind 
la Berlin cu caracter de balet de operă. Farmecul Peleşului, 
vals, etc. 

Devenit inspector general al musicilor militare, a acţionat 
intens pentru reorganizarea şi disciplinarea lor armonică, reu- 
şind astfel ca multe din ele să fie puse pe picior de egalitate cu 
cele mai multe musici militare ale streinătăţii. 


www.dacoromanica.ro 


573 


Maior MIHAIL MĂRGĂRITESCU 


Tatăl său fusese pe vremuri mare dregător şi senator în sfa- 
tul ţării ; iar după mamă descinde din vechea familie Greceanu. 
Născut la 28 Fevr. 1861, crescut într'un mediu de artă diletantă, 
după ce-şi termină cultura generală, primele studii serioase de 

iano le face în anul 1875 la Geneva cu pianista Lysberg- 

ory 1) apoila conservatorul din Geneva cu profesorul Huber 2), 
La vrâsta de 15 ani, în 
1877, avea dejă o intensă 
educație musicală. Ce. 
lebrul pianist Anton 
Koniski $), prietenul fa 
miliei Mărgăritescu, au 
zindu-i prima inspiraţie 
de composiţie musicală 
şi convins astfel de ta- 
lentul musical, ce M. 
Mărgăriteseu îl probase, 
îi dă lecţiuni de armonie 
la Conservatorul din 
Viena. 

Intors în țară spre a 
se deda carierii armelor, 
fără aprobarea părin- 
ților, cari, cu drept cu- 
vânt, considerau hotă- 
rârea sa ca o eroare a 
adolescenţei sale, revine 
cu pasiune spre iubita sa 
artă înăscută. Cântă, 
compune și studiază în 
orele libere fără a-și 
neglijă datoriile mili- 
tare. 





Ajuns la gradul de Major Mihail Mărgăritescu, 
maior, îşi schimbă di- inspector al musicilor militare, 
recţiunea activităţii sale 
şi din ofițer de front, la. 1905, devine inspector al musicilor 
militare din cuprinsul vechiului regat. Liberat de grija cazărmii 
se dedă cu totul artei, dă anumite directive musicilor militare şi 


1) Sora celebrului pianist Charles Samuel Lysberg, 1821—1873, adausul de 
Bory, e pseudonim. 

2) Celebră familie de musiciani, care datează de prin secolul al XVIII-lea. 

3) Anton de Kontski, 1817—1899, unul din cei patru frați celebrii musiciani- 
Celebru pianist, a repurtat succese cu arta sa, putem zice pe întreg globul pă- 
mântesc, Europa, Asia, Australia, America. 


www.dacoromanica.ro 


574 


compune un însemnat număr de fantezii, gavote : Gavotte du Roi, 
Gavoiie Carmen Sylva, Marche du prince de Hohenzollern, romanțe 
fără cuvinte, dansuri de salon, piese peniru voce şi piano, „Ave 
Maria” un ballet, marş lriumfal pentru orgă, piesa Lamento, 
despre care musicianul Massenet îi aduce elogii, toate composi- 
țiuni mult apreciate şi în mare parte cântate de musicile mi- 
litare române, germane, franceze, etc., apoi orchestre și artiști 
români şi streini. 

Distins critic musical, imparţial şi obiectiv, la ziarele ,„ Inde- 
pendance roumaine”, „Revista Idealistă” a lui M. Holban, ,,Ga- 
zeta Artelor”, „Courier musical” din Paris, proprietar al revistei 
;sMusica” iar în 1907 dă la lumină revista sa „Biblioteca musicală 
română” cu colaborarea lui G. Ştefănescu, D. G. Kiriac, G. E- 
nescu, En. Mezetti, Ed. Canndella şi alţii. 

Activitatea sa a fost distinsă cu răsplătiri morale : „Steaua 
României” „Bene Merenti” cl. I, ofiţer al Academiei Franceze 
decorat fiind în 1908 cu medalia de aur „Les palmes de L'ins- 
truction” ca şi în 1900 cu medalia Expoziţiei Universale la Paris 
pentru composiţii. Ordinul ,„Medgidie” al Turciei; Ordinul „Ta- 
cova” al Serbiei şi „Meritul civil” al Bulgariei. 


www.dacoromanica.ro 


575 


Locotenent-colonel IOAN VLĂDUŢĂ 


Inspeetor general al musicilor armatei române. 


Continuitorul operii întreprinse de fondatorul musicilor 
militare din armata română Ed. Hübsch, de îndrumătorul pri- 
ceput I. Ivanovici şi de nobilul imbold artistic adus musicei mi- 
litare de Mih. Mărgăriteseu. Pe acest teren, quasi cultivat, ins- 
pectorul general al musicilor armatei române, L-t. colonel Ioan 
Vlăduţă, care de atâtea ori a dovedit desăvârşita sa pricepere 
în misiunea sa de organi- 
zator musical, continuă a 
aduce spre desăvârşire o- 
pera predecesorilor săi. 

Absolvent al Conser- 
vatorului din Bucureşti, 
cu studii perfecţionate la 
profesorul său Alfons Cas- 
taldi, trece în 1908 la Con- 
servatorul din Lipsca unde 
se desăvârşeşte în arta con- 
tra-punctului, composiţiei, 
instrumentaţiei şi orche- 
straţiei, studii absolvite cu 
succes, pe cari marele mu- 
sician Max Reger 2) le cali- 
fică de desăvârşite prin nota 
sa de „foarte eminente”. 

Dar cariera sa de orga- 
nizator al musicei militare 
îl cheamă la studii speciale 
şi atunci în 1907, pe şeful 
de musică loan Vlăduţă, îl 
vedem ataşat pe lângă mu- 
sica regimentului imperial 
No.4 din Viena, unde dela 
reputatul music militar 
W. Waceek deţine mărturii 
documentare de valoarea calităţii sale de organizator şi șef, 
dovedită de altfel la concursul musicilor militare din Bucureşti, 
ţinut cu prilejul Expoziţiunii Generale din 1906. 








Lt-Colonel Ioan Vlăduţă, 
Inspector general al musicilor militare. 


1) Maz Reger, originar din Bavaria, director de musică la Universitatea dia 
Lipsca, apoi profesor de composiţie din acelaș oraş. Este autorul unui extraor- 
dinar de mare număr de composiţii de toate genurile: Simfonii, serenade, prolo- 
guri simfonice, romanțe, sonate pentru violină, clarinet. cello, trio pentru coarde, 
serenade pentru flaut, suite, lieduri, piese corale de tot felul, variațiuni, fantesii, 
musică de dans, lieduri, etc., etc. 


www.dacoromanica.ro 


576 


E autorul unui mare număr de composiţii: musică de 
cameră, valsuri, romanțe, marşuri, imnuri, ca : Imnul sacru, exe- 
CNI pas prima oară la mormântul eroului necunoscut 
în 9. 

Toată această operă i-a adus distincţii româneşti: ,Co- 
roana României” în gradul de cavaler şi ofițer, „Bene Me- 
renti’, decoraţii italiene, sârbeşti, poloneze, etc., etc. 


www.dacoromanica.ro 


Cu 9 chipuri în text 





CAP. I. Primele manifestări musicale ia Români prin lăatari. 
Primele bresle lăutărești. 
Speranţe de abilitarea demnității lăatărești 


CAP. U. Primul repertor musical lăutăresc. 
CAP. III. Lăatari vestiți în Mantenia. 


CAP. IV. Lăatari vestiți în Moldova, Ardeal, Bucovina și 
Basarabia. 


Mihail Gr. Poslugnicu. — Istoria Masicei la Români. 87 


www.dacoromanica.ro 


CAP. I. 


PRIMELE MANIFESTARI MUSICALE LA ROMÂNI 


Cei întâi lăutari. 

¿n cele dintâi organizări ale vieţii soc ale românești, man'- 
festările de mulţumire şi bucurie ca și cele de dureroasă re- 
striște trupească şi sufletească, se arătau, în primul loc, cu 
vocea întovărăşită de vre-un instrument cu coarde, 

existent, mai întâi, în forma lor iniţială, apoi într'o continuă 
reformă până ’n secolul al XVI-lea. 

Cântăreţi instrumentiști, în cete mai pronunţate, nu existau 
decât la nevoie și constituite din porunca mai marilor oștirilor, 
pentru nevoile țării; iar la petreceri, era de ajuns un singur cim- 
poeş sau cimpoer, a cărui cimpoi, prin secolul al 15-lea, putea în- 
deplini și o nevoe armonică, prin cele trei tuburi resonante, carava 
hangul mare şi hangul mic. 

In anul 1558, erau, în București, lăutari, robi ai lui Mircea 
Vodă Ciobanul, cari cântau aşa de cu strășnicie încât nici că se mai 
putea un mai bun dar, pe care domnul ţării româneşti, îl face vor- 
ñicului Dingă din Moldova, dându-i pe Ruste lăutarul. 

Intr'un document, publicat de T. Codreseu în volumul al 
18-lea din Uricele sale, se pomenește că, la 1565, vornicul Dinga 
cumpără dela Barean comisu: Valahiei, pe preţ de 4.000 aspri, o 
sumă de ţigani, robi, dintre cari pe Tîmpa, lăutarul. Documentul 
nu pomenește din ce cânta acest lăutar. T. Codrescu deduce însă 
că lăutarii, pe vremea aceea erau foarte scumpi. 

Abia la 1599, după cum afirmă documentele, la intrarea tri- 
umifală a lui Mihai Viteazul în Alba Iulia, îl urmează pe Domn, 
în cetate, o ceată de lăutari-ţigani, cântând imnuri naţionale *) 
că intrarea s'a făcut în sunetul viorilor ţigăneşti, cari ştiau 
să cânte pentru toate ceasurile din viaţa omului, ceeace de 
notă că, alături de cei 8 trâmbiţași, cari mergeau înainte, erau 
şi viori ţigăneşti 2). 


e 


1) In „Românii de sub Mihai Viteazul” de N. Bâlcescu se vorbește deo bandă 
de opt trâmbiţași, probabil că erau ostaşi, vezi istoricul muzicei ostășeșii. 
2) Vezi : Ist. rom. „Chipuri și icoane” p. 71, de N. Iorga. 


www.dacoromanica.ro 


580 


Dacă considerăm afirmările arheologilor musicali că, vioara 
în forma ei de astăzi, deci perfecționată, nu apare decât pe la 1600 
şi nu în ţară, ci în Tyrol sau Cremona, atunci viorile ţigăneşti de 
pe timpul lui Mihai Viteazul, dacă nu sunt viole cu arcuşul în se- 
micerc, atunci, cel mult, erau viole cu şase coarde. 


Desinteresarea pentru artă, în special pentru musică, dăi- 
nuia mereu, meșteșugul lăutăriei, a cântăreţului din lăută sau 
alăulă era îndeletnicirea degrădătoare, căci „,alăutarul 1) carele 
zice cu vioara şi alăuta pre la târguri şi pre la sboruri şi pre la 
munte, nu poale să ia fată de om bun sau de boiariu, că unii ca aceia 
sânt baljocura lui Dumnezeu şi a oamenilor”. 


In zorii primelor vremuri ale secolului al 19-lea, când pe de o 
parte o licărire de deplină conştiinţă naţională începe să lumineze 
mintea celor cu dor de deșteptarea neamului şi reculegerea celor 
desnădăjduiţi, când, pe de altă parte, puterea asupritoare a străi- 
nilor de neam, tindea să înăbușe orice imbold de îndemn la cul- 
tura minţii şi a sufletului, aceste două porniri, creaseră în sufle- 
tul neamului nostru o conştientă desnădejde, care trebuia, măcar 
în anumite momente și împrejurări efemere, înlăturată şi a-i 
uşura, astfel, suferinţa. 

Musica, în manifestările ei rudimentare, era balsamul ali- 
nător, pe care Românul îl căuta după împrejurări de dispoziţie 
sufletească, și-l găsea, oricând, la musicantul cel mai aproape 
de el, de simţirea lui, de lăutar. 

Dar acest titlu trebuia să-l poarte nu numai acel care-şi 
crease un mijloc de trai, dar şi artistul înăscut, pătruns de sim- 
{irea rolului ce-l avea de înplinit. 

Iată de ce individualitatea lui Barbu Lăutaru sau cum i 
se mai zicea, Barbu Seripearul, ese aşa de evident în istoria tre- 
cutului nostru musical, aceasta cu atât mai mult, cu cât el, 
chiar cu riscuri periculoase, îşi îndeplinea conştiincios sarcina 
cu care se învestise. 

Pentru a evidenția mentalitatea societăţii, de pe acele vre- 
muri,2) cu privire la aprecierea şi consideraţiunea ce s'ar fi cuvenit 
musicei manifestată în felul lăutarilor, ajunge schița povestirii 
literatului Vietor Eitimiu, care, pe tema absolutismului boeresc 
din trecut, asupra așa zisei prostimi, creeată, aşa de plastic, în 
„O cântare a lui Barbu Lăutaru” dă scene din plăcerileşi durerile 
acestor lăutari, din care se sintetizează următoarele : 

„„Boerul Axentie, deși cam tuciuriu la faţă, sbârcit şi cu pă- 
1ul cărunt, spân de mustață și barbă, încă din leagăn, bogat în 
pământuri, turme şi vii, îşi dă un pumn în cap, zicându-şi : la ce-mi 
folosesc mie toate astea, dacă n'am cu cine să le 'mpart? 


1) Vezi : Rev. p. ist. arch—şi fil. vol. V, fase. II, an. III, 1885 de Gr. Tocilescu. 
2) Vezi biografia lui D. Cantemir. 


www.dacoromanica.ro 


581 


„„Işi aduce aminte de Rândunel, o zână de fată, fiica 
serdarului Stoica din Bucureşti, care a venit la cocoana. Sta- 
vrica din Focşani, și, în consecinţă, după sfatul uneia din ţigancele- 
rgabe ale sale, hotărăşte ca logotătul său Mitru şi în tovărășia 
lui Barbu Lăutaru — nume convenţional — să răpească aleasa 
inimei sale. 

„Să-mi aduceţi pe Barbu Lăutaru, dela Iaşi“, răcni boerul, 
„dar nu Singur ci şi un muscalagiu“... Ei vin, şi boerul 
procedează la o instrucţie, asupra felului cum vor trebui să 
cânte, ce să cânte şi cum să ofteze la casa și în preajma dulcineii 
lui. Am să te spânzur ţigane! am să te omor ! aşa se oftează? 
Ai să mă faci de râs afurisitule! 

-— Ia aduceţi, măi, niște nuele şi-i dați 25 pe spinarea ţiga- 
nului ăstuia, ca să înveţe cum să ofteze. Trei flăcăi voinici înhă- 
ţară pe bietul lăutar să-l scoată afară şi să-l bată. 

La gândul pedepsei, care-o aştepta, Barbu, săracu, fără să-și 
dea seama, ofta aşa de adânc, şi de adevărat, încât boerul se în- 
senină. 

— Aşa mă! Aşa Barbule |! aşa frate Barbule! şi Axentie 
voios ca "n zilele lui cele mai bune, pupă obrazul drept al 
lăutarului. Logofătul Mitru cu Barbu plecară la casa cocoanei 
Stavrica. 

Cine cântă oare? își zicea Rândunel. Nu veau să deschid 
ochii. Ah ! de n'ar trece cântarea mai departe, de nu s'ar spulbera 
visarea... Așa se gândea Rândunel şi cântecul creştea, sub nucul 
înoptat, din ce în ce mai dulce. Naiul îşi spovedea încă dulcea 
durere, când Mitru logofătul o răpi şi o ducea, pe calul aripat, la 
locul de poruncă. p 

„Barbu îşi îndeplinise misiunea, cântase frumos. Cum a în- 
ceput să-i zumzăe cobza și să-i răsune glasul, Rândunel simţi că-i 
lunecă în suflet vocea nespus de dulce, ea se îndrăgostise din cea 
dintâi clipă a cântecului, avea Barbu tot dreptul să se pre- 
zinte, cu capul sus, în fața boerului Axentie şi să-i pretindă răs- 
plată cu adâncă recunoștință. 

Să te plătesc, Barbule, să te plătesc ! zise Axentie, Ia chiamă 
nişte argaţi | Barbu eşi în curte şi se întoarse cu trei argaţi. 

— Mă, zise bioerul, vedeţi voi pe ţiganul ăsta? să mi-l luaţi 
de aci, să-l duceţi în grădină și să-i trageţi câte 25 nuele fiecare ! 
Argaţii își îndeplineau porunca, Barbu ţipa ca în gură de şarpe. 

Aşa mă, daţi-i mă! să 'nveţe cum să ofteze, trage-i mă, că 
şi el m'a tras în ţapă. Când i se isprăviră cele 75 de nuele, boerul 
eşi în grădină, se apropie de Barbu, îl mângâe, apoi îi întinse o 
pungă cu galbeni şi-i zise: Ține Barbule, și umblă sănătos, că 
eu nu mai ştiu ce-i bucuria, mi-a fugit mireasa mă ! 

Barbu se prefăcu mult îndurerat, dar în mintea lui zicea: 
D'apoi bine, pocitura dracului, ai tu nas de aşa bucăţică împă- 
rătească ?* 


www.dacoromanica.ro 


582 


Apoi şi ansamblul instiumental era departe dea putea då cea 
mai simplă armonisare accesibilă celui mai puţin pretenţios simț 
musical. Clas Brorsson Ralamb (1622—1698) ambasadorul rege- 
lui Suediei, fiind invitat la masa domnitorului Constantin Şerban 
spune : „La fiecare păhar se făcu mare zgomot cu vioare, flaute, 
tobe, fimbale şi alte instrumente turceşti, cântând la olaltă” `). 

Unul din aceşti lăutari, trebue să fi fost şi Stan lăutarul, țigan 
găsit într'un document din Târgovişte de d-l N. Iorga 2). 

De aceia treceau secole, pentru ca musica, să se găsească a- 
proape în acelaş stadiu, ca la începuturile ei, afară doar că, la 
intervale variază. Aşa Leon Vodă, domnul Munteniei, în anul 
1632, primeşte pe Paul Strassburg, solul lui Gustav Adolf, cu un 
alai de cântăreți de chilară ; iar când rafinăriile gustului musical, 
a celor purtaţi prin lume, mai cu seamă, a celor străini, nu se 
puteau mulţumi cu instrumentele în vigoare, atunci recurgeau la 
musicanţii de o expresă importaţie. 

Astfel la nunta domniţei Ruxanda ?), a doua fiică a lui Vasile 
Vodă, din 26 August 1652, soţul acesteia, Timuș, om al stepei, 
sălbatec, cu toate poftirile socrului domnesc, el tot nu voia să 
bea şi să mănânce, iar cântecul musicanţilor români şi turci îl 
lăsau indiferent, nu şi-a eşit din posomorala lui, decât când el tri- 
mise după taraful lui de lăutari, un organist, trei violonişti, unul 
cu un bas-viel, şi un trâmbiţaș, cari-i cântară arii căzăcești, dulci 
arii ţigăneşti dela Nipru. 

Se pare că, în acest secol, şi, mai cu seamă, dela extraordi- 
narul fast şi lux, cu acel belşug răsipitor, în care s'a înfăptuit lo- 
godna şi nunta fiicei lui Vasile Lupu 4), musica lăutărească începe 
ai fi mai căutată şi mai variată, căci la 1681 cu prilejul nunţii dom- 
niţei Catrina, fiica lui Duca Vodă, domnul Molaovii cu Ştefan, 
fiul lui Radu Vodă Leon 5) nuntaşii se veseleau. cu feluri de feluri 
de musici, a căror arii de danţ sânt aşa de săltătoare încât giucau 
două danțuri, cu toți boerii şi giupânesele, înpodobiţi şi toţi negus- 
torii şi tot târgul”, iar în 1753. la nunta lui Const. Cantacuzen- 
Măgureanu €) din nobila şi numeroasa familie a Cantacuzeneşte- 
lor, cu Safta, fiica vistierului Iordache Cantacuzen-Deleanu, cu 
serbări, petreceri şi mese nesfârșite, lăutari, cu cântecele lor de 
joc, îi întartă pe boeri şi pe jupânese la dans, încât jucau în curte 
şi chiar până 'n stradă. 

In tot cursul secolului al 18-lea, lăutarii români ca şi lăutarii 


1) Vezi; Comunicarea C. I. Karadja în rev. istorică de N. Iorga No. 
10—12, 1920. 

2) Vezi: Studii și documente, vol. VI, p. 464. 

3) Vezi: „Acte și fragmente” de N. Iorga şi An. Ac. s. îl, T. 38, p. 76. 

4) Vezi: Relaţiunea lui I. Grămadă, în rev. „Viaţa românească” din 1911 

5) Vezi: „Ucraina moldovenescă” de N. lorga, în An. Ac. S. IJ, T. 35. 

6) Vezi: Rev. „Arhiva” an. a, No. 7 şi 8 din 1899, comunicarea lui Petru 
Rosetti-Bălănescu. 


www.dacoromanica.ro 


583 


turci, sunt mereu de preţ şi căutaţi, ca să îndeplinească un obicei 
care, până la o vreme, nu fusese îndeplinit decât lu curţile dom- 
neşti şi boereşti. In sprijinul acestei afirmări, Emil Legrand în 
»Ephemeridele Daciei” sau cronica războiului de patru ani spune 
că : „patru musicanţi din oboi sau trâmbiţă tree dela Grigorie 
Ghica Vodă la Ruşi”'. La sărbătoarea Bobotezei '), lăutarii țigani 
şi chiar lăutarii turci, nu lasă auzul să se odihnească o clipă, nu 
numai ziua, ci şi noaptea din spre Bobotează. 

La nuntă, petrecerea începe cu trei şi şapte zile înainte, în 
timpul cărora, lăutarii cântă în zori de zi, la fereastra mirelui şi 
la fereastra miresii. „Ia masă, între un toast şi altul, ţiganii în- 
tind arcuşele pe vioară, făcând să se audă cântecul dorit de Vodă, 
căci ei sânt singurii lăutari la masa veseliei sau în triumfurile o- 
bosite de după luptă”. 

Se vede că societatea prea abuza de aceste petreceri, căci în 
1730, mitropolitul Gheorghe al Moldovii, sub motiv că „fiind 
vremi iuți şi grele” opreşte pe lăutari a-și exercita meşteşugul. 

Oricât de meșteri esecutanţi ar fi fost lăutarii noştri, reper- 
torul le era totuşi destul de redus. Nu putea fi deci vorba despre 
o musică internațională, care să îndeplinească o trebuință de cur- 
toazie oficială, faţă de deşii oaspeţi străini, de aceia, Matei Vodă 
Ghica, primeşte pe solul polon, contele Mniszeck, în onoarea că- 
ruia se face danţ, de dănţuitori de meşteşug, cari veniră cu lău- 
tarii lor obicinuţi °). 

La întoarcerea domnilor din Constantinopole, călătorie care 
e întovărăşită de o musică a sultanului, în popasul dela Văcăreşti, 
În preajma intrării sale în Bucureşti, e întimpinat de episcopi 
şi mitropolit cu mare alai, precum şi de armaşul cu cei 500 lăutari 
câți sânt în Bucureşti. Acest obicei s'a perindat, din timp în timp, 
ori de câte ori se ivea prilejul, până la domnia lui Mihalache 
Sturza. 


1) Vezi : Ist. rom. de N. Torga, p. 74 și 83. 
2) Vezi : Ist. Rom. de N. Iorga, p. 77 şi Scrisoarea Moldovii de D. Cantemir, 
ed. Boldur-Lăţescu, p. 17, 19 şi 34. 


www.dacoromanica.ro 


584 


PRIMELE BRESLE LĂUTĂREȘII 


La 3 Fevr. 1775, ca şi la 7 Noemv. 1796, în acelaş mod e în- 
timpinat Alexandru Vodă Ipsilante, căruia, pe lângă lăutarii 
pămânieni, îi mai cântă şi o musică europenească, sau un cor de 
musicanţi ţigani şi o musică turcească—zigeuner-musicanten-cor, 
samt der türkischen Musick!). 

Poate că chiar merita aceasta nu din simplă obligaţie oficială ci 
din sinceră recunoştinţă pentru acest domnitor, acest reformator, 
al vieţii sociale din Muntenia, căci la 1775, sub domnia lui Alex. 
Ipsilanti, lăutarii sunt constituiți în breaslă. Se rânduesc vătafi 
de lăutari, cu dreptul de a luă dela fiecare nuntă câte un leu şi 
un plocon dela fiecare lăutar de 33 bani 2) Că rostul lăutarului era 
bine definit încă prin secolul al XVII-lea, e că pe cât lăutarul bun 
era apreciat, pe atât cel prcst fără încunjur, era disprețuit. 

In sprijinul acestei afirmări, Antim Ivireanul, în cartea sa 
„„Didachiile” vol. II p. 66—7, spune că un lăutar, frequenta mereu 
o casă boltită, unde făcea exerciţii cu vioara sa, şi 1 se părea lui 
că o mănuește foarte frumos. „Și aşa s'au dus la o adunare de oa- 
meni şi au începul a cânta şi cântând urit lau scos afară bătându-l 
oamenii cu palme °). 

Oricum se manifesta această musică lăutărească, conside- 
raţia executanţilor se menținea aceiaşi, ţinând seama că, deşi ne 
găsim în secolul al 18-lea, deci la un oarecare punct de vrogres 
al civilizaţiei occidentale, robia se menținea, ba încă într'o mă- 
sură putem zice, primitivă. Intr'un hrisov €) din 15 Maiu 1783, 
întocmit'la Iaşi de Alexandru Voevod, se pomeneşte că, între să- 
laşele ţigăneşti vândute, date danie sau miluire diferiților boeri 
se află şi ţiganul Dragemir, lăutar-cimpoeş, împreună cu ţiganca 
lui şi doi feciori ai săi ; iar la 28 Sept. 1794, domnul Moldovii Mih. 
C. Şuţu, prin hrisovul de miluire a bisericei din Tg. Herţa, dă 
aceşteia 20 de sălaşe de ţigani, între cari se aflau : Luea scripcariul 
şi Sandu cobzariu 5). 

Un hrisov din 1783 spune că preţul ţiganului de vânzare 
la târg, se fixa un preţ pentru suflet şi un altul pentru meșşte- 
şugul ţiganului sau ţigăncii, iar pentru meşteşugul lăutăriei, 
cobzăriei sau a altor zicăluri, să nu se holărască nici să se dea pref 
osăbil. 


1) Vezi : Documentul 738 din Ist. Rom. la pag. 806 de I, I. Nistor. 

2) Vezi: Ist. V. A. Ureche,. Tom. I, p. 95. 

3) Vezi: „Lăutarii”, de Pr. C. Bobulescu. 

4) Vezi : Rev. „Arhiva“ din 1892 an. III, p. 603, comunicarea lui Vespasian 
G. Erbiceanu. 

5) Vezi : ,.Dorohoiu'”studii şi documente de Gh. Ghibănescu. 


www.dacoromanica.ro 


585 


Această stare era cu atât mai strigătoare, cu cât din câștigul 
său, țiganul-lăular, era dator să dea zeciuială stăpânului său cât 
Şi bir ocârmuirii. Anomalia aceasta era bine observată de împri- 
cinaţi, dar mai cu seamă de acei dornici de libertatea cuvântului 
şi pătrunşi de simţul dreptăţii. 

De aceia, la 17 Febr. 1795 1), episcopul Veniamin al Hușilor 
şi mitropolitul de mai târziu al Moldovii, hotărăşte : „Să le punem 
staroste şi să înoim catastih şi să le întărim obiceiurile”. 

Iată îndatoririle breslaşului scripcar cuprinse în următorul 
catastih : 

„Veniamin, cu mila lui Dumnezeu, episcop Huşilor, de vreme 
ce, breasla meșterilor scripcari, iaste breaslă veche dintru început 
cu staroste şi cu catastev, ca şi alte bresle, s'au socotit şi de călră noi 
„Că această rânduială a lor, să să păzască şi de acum înainte întocma 
nestrămutat, după cum din vechiu s'au urmat pentru care viind 
şi toți meşterii înaintea noastră şi însuşi ei au cerşut, ca să le punem 
staroste şi să înoim catastih şi să le întărim obiceiurile cum şi praz- 
nicul, ce s'au ales ei sânguri, să-l prăznuiască, adică sfinții Petru 
şi Pavel. 

Drept aceia, socotindu-să de cătră noi pe Vasile scripcariul 
om cu rânduială şi cu purtări bune, pre carele şi ei Pau cerul şi l'au 
primit cu toţii ; iată spre paza rânduelii breslilor, l'am pus staroste 
pe numitul Vasile purtător de grija şi povăţuitor a tuturor rândue- 
delor lor şi a obiceiurilor ci-au avut dintru început, la cari, să aibă 
a urma cu toții după ponturile, ce arată mai gios. 

1) Hotărâm, ca pe tot anul, să fie datori ei cu toții a prăznui 
hramul de mai sus arătat după toată cuviinţa creştinească prin 
ştirea şi silința starostelui. 

2) Pe staroste, să-l aibă cu toţii la cinste şi să-i dea ascultare 
da toate orânduelile breslii ; iar carele se va arăta înpotrivitor şi 4l 
va necinsli sau îl va sudui sau va rădica mâna asupra lui unul ca 
acela, să se globască şi să se certe între toată adunarea breslii după 
fapta sa ca şi alții, să se părăsască. 

3) Când va veni la staroste vre-o poruncă stăpânească pen- 
dru vre-o slujbă de obşti şi starostele le va arăta poronca, datori să 
fie cu toții a asculta şi a să supune la driapta rânduială, ce le va 
face starostele ; iar carele să va arăta nesupus, să să certe, să se glo- 
bească după obiceiu şi după vina lui. 

4) Ori-care meşter străin va veni de aiurea, să aibă breslaşii al 
trage la breasla lor după hotărârea catastihului şi acel meşter străin 
aşezându-să la breaslă, să aibă a da o păreche papuci starostelui şi 
6 potr. la breaslă bani vedrii; iar de va întra la tovărăşie în toc- 
mală, cu meşterii cei de loc va da 6 lei la breaslă bani cutiei după 
obiceiul vechiu afară de haracterul starostelui. 

5) Meşterul de la fară de va veni, să cânte numai în ziua tår- 


1) Vezi: „Biserica cu averi proprii” ediţia Casei bisericilor p. 177. 


www.dacoromanica.ro 


586 


gului, să aibă ă da 2 pol. după obiceiu şi a doua zi, să lipsască de 
acolo ; iar de va umbla cu vicleşug sau pe taină şi nu-ş va da obiceiul 
starostelui, să se globească cu 2 lei sau să še certe cu bălae, asemenea 
şi meşterul, ce lar găsi şi luându-i ceva nu l-ar duci la starosti, să 
se globească de starostele împreună cu breasla, 

6) Ori care ucenic a vrea, să să tocmească la vre-un meşter, să 
[ie prin ştirea starostelui şi locmindu-se să de 2 pol. obiceiul staro- 
slelui. ` 

7) Cari din meşteri va smomi pe vre-un ucenic a altuia şi-l 
va primi la dânsul, acel meşter, să fie de cerlare împreună cu uce- 
nicul şi meşterul, să de trei lei gloabă la breaslă. 

8) Feciorul de herar sau de bucătar sau de vezăleu de va învăța 
scripcăria, să aibă a da un leu ln breaslă banii cutiei şi un leu sta- 
rostelui și 3 pol. a vedrii. 


1792 Iunie 2 (ss) „Veniamin episcop” Hușcehii 
pecete 'n tuş cu Sfinţii Apostoli. 


Acest bun început de reorganizare a breslei lăutăreşti, a dăi- 
nuit multă vreme, căci an cu an, breslașii lăutari se înfățișau la 
episcopie, cerând întărirea catastihului. Aşa, la 24 Ianuarie 1796 
fiind episcop a Huşilor, Gherasim, ei obţin aprobarea statutului 
şi alegerea înfăptuită cu următoarea hotărâre: 

;» Viind înaintea noastră toată breasla meşterilor scripcari 
acest catastih făcând rugăminţi ca să se întărească şi de către noi, 
căruia calaslih făcându-i-se cercetări şi aflându-i-se că este bună 
rânduială, țăcul şi pentru ca şi de acum înâinlea noastră nestră- 
mulal, să se păzească urmarea ponturilor ce sânt mai sus arălaţi, 
s'au făcul staroste asupra breslei pe Melinte Buda şi s'au întărit şi 
de către noi, cu a noastră iscălilură şi cu pecetea episcopii pecetluit”. 

Starostia lni Melinte Buda a dăinuit multă vreme. La 
2 Iunie 1803, episcopul Meletie al Huşilor, îl întăreşte din nou ca 
mai mare peste scripcari. De durata acestei demnități nu se poate 
preciza, un manuscris însă, proprietatea preotului Const. 
Bobulescu, afirmă că, la 30 Oct. 1826, episcopia Hușilor, con- 
firmă doi starosti a breslei lăutarilor pe Dimitrie Bărbierul şi lon 
Bărbierul. 

Breslele lăutăreşti se înfiinţează sau se reorganizează, pro- 
babil în multe din centrele Moldovei și Munteniei, căci, tot ase- 
menea organizaţii găsim aproape în aceiaşi vreme, la lași, sub 
starostia lui Barbu Lăutaru. După cum adeveresc jalbele lăuta- 
rilor către cinstitul sfat sau cinstitul departament dinlăuntru, 
cea întâi breaslă lăutărească recunoscută oficial, în Iași, a fost 
înfăptuită după vechiul aşezământ la 1812, cu obligaţia să plă- 
tească, havaet stăpânirii, care la 1829 era de 400 lei, iar în 1836 
de 600 lei. 

La Iași, la 1835, există şi breasla lăutarilor evrei cu starostele 


www.dacoromanica.ro 


587 


lor Iţie Ţambalagiu, au şi sinagoga lor, numită şi sinagoga lăuta- 
rilor evrei. Ei intervin către ministerul dinlăuntriu ca să-i scu- 
tească de concurenţa altor lăutari importaţi. 

La Bucureşti, în anul 1818, lăutarii erau constituiți în breaslă 
având ca patroană pe Sf. Paraschiva dela bis. Caimata 1), un fel 
de sf. Cecilia, patroana artiştilor musicanţi şi compositori români. 
Mai târziu, din cauza dărâmării acestei biserici, praznicul breslei 
s'a mutat la biserica din Scaune. 

Lăutarii fiind constituiți şi reorganizaţi după statute anu- 
mite, se simţiră îndatoraţi ca arta lor, profesată în condiţiunilip- 
site de vre-o ştiinţă musicală teoretică, s'o practice, totuşi, în, mod 
corespunzător cerinţelor timpului, ţinând seama că, de pe la 1800 
înainte, începuseră a pătrunde în Iaşi, ca şi în Bucureşti, musi- 
canţi sudeţi 2), nemți, franţuji, engleji. In asemenea condițiuni, 
munca lor este recunoscută cu demnitate, la 12 Dec. 1812 3), 
la intrarea solemnă a Doamnei Elena, soţia domnitorului I. Ca- 
ragea, alaiul orânduit prin pitac domnesc, pe lângă multe alte, 
e alcătuit şi din toţi lăutarii domneşti alături de musica nemţească. 

O nouă organizare administrativă a ţării lăsase breasla lău- 
tărească la o parte, de aceia un număr de lăutari şi foşti staroști 
de breaslă, înaintează către „,Cinstitul sfat din Iaşi”” următoarea 
jalbă la 8 Martie 1832: 

„Mai înainte vreme breasla noastră de lăutari, fiind supusă 
armăşiei, după cărţile domneşti ce avem, şi pentru alegerea de sta- 
roste, iar acum, după noul aşezământ încoace, noi neştiind unde 
alârnăm, şi de cătră care loc are a ni se rândui staroste, precum din 
vechime s'a urmat, plecat rugăm pe cinstitul sfat, ca să bine-voiască 
a pune la cale cele de cuviință pentru statornicirea noastră ; pe forma 
ce s'au păzit până acum şi să rămânem atârnaţi de acest sfat, iar 
nu de alt loc”. 

Semnaţi : Staroste Barbu, Toader sin Vasile fost staroste, 
Hristea fost staroste, Ioan sîn Grigoraş, Gheorghe sîn Barbă sta- 
Toste, Vasile Scripcariu, Radu muscalagiu. 

In anul următor, la 15 Ghenar 1833, Barbu liutaru mai re- 
petă jalba. 

După cum se poate vedea din dosarul No. 8521, aflător în 
arhiva statului din Iași, starostele Vasile Barbu, ca şi ceilalți sta- 
roşti următori, mereu avea de revendicat situaţiunea socială pe 
care nu i-o poate acorda decât stabilizarea hramului bisericesc 
al breslei şi anume hramul „Adormirea Maicii preciste” dela bi- 
serica Barnovschi, şi Sf. Ioan Zlataust. In acest sens, reclama- 
ţiile se repetă aproape în fiecare an, în anii 1837, 38, 39, 41 şi 42. 


1) Vez: Ist. Bucureştilor, de G. I. Ionescu-Gion, p. 744. 
2) Vezi: Bulet. muzeului municipal din Iași „Ioan Neculce” p. 10. 
3) Vezi: Domnia lui Caragea, de V. A. Ureche, An. Ac. S. TI, T. 22 p. 151. 


www.dacoromanica.ro 


588 


SPERANȚE DE ABILITAREA DEMNITĂȚII 
LĂUTĂREŞTI. 


La Iași, când profesorul de limba franceză Lineourţ, reuşeşte 
să alcătuiască, la 1814, un teatru din fii de boeri, elevii şcoa- 
lei greceşti a dascălului Kiriac, la reprezentații cântă taraful lui 
Barbu, alternativ cu taraful lui Angheluţă. 

Oricât de pretenţioase ar fi fost gusturile, în materie de mu- 
sică, ale boerimii moldoveneşti, sau ai celor din Muntenia, de far- 
mecul cântului lăutăresc nu se puteau lipsi. 

La extraordinara petrecere ce s'a dat la 20 Sept. 1820, în 
cartierul ,,Frumoasa” din laşi, în onoarea deputaţiunii, care se 
întorsese din Țarigrad, și formată din logofătul Ioniţă Sturza, 
vornicii Gh. Cuza, Iordache Râșeanu, Ion Tăutu, hatmanul Co- 
stache Cerchez şi Aga Greceanul, împreună cu Doamna, beiza- 
delele, toţi boerii şi cucoanele, le-a cântat mehterhaneaua — mu- 
sica militară —, dar nu au lipsit şi lăutarii. 

Faima acestor musicanţi străbătuse graniţele ţării. In 1818, 
engleza Lady Craven, mai târziu principesa de Ausprueh-Bay- 
reuth, care, invitată fiind la prânzul dat la curtea lui Mavrogheni 1) 
la auzul meterhaneei turcești, i-a venit rău. Pe urmă însă au cân- 
tat lăutarii şi Lady Craven, nu are destule cuvinte ca să-i laude 
şi să exalte dulceaţa cântecelor şi inima ce pun în executarea lor. 

Tot astfel e impresionat şi D. A. Demidoff în călătoria sa 
făcută în 1837 :) prin ţara românească, când spune că la un prânz, 
la care Domnul stăpânitor binevoise a-l pofti, în tot timpul cât 
ţinu prânzul, două bande de musicanţi cântau, cântecele naţionale 
ale Românilor şi minunatele melodii ale țiganilor, două cobze, două 
scripce, un naiu şi un fel de basă surdă alcătuiau toate instrumen- 
tele acestor musicanți iscusiţi. ! 

Obiceiul ca la petrecerile boereşti, să nu lipsească taraful 
lăutăresc, îl constată scriitorul Del Chiaro, în cartea sa la pag. 70 
şi tipărită în 1818, că încă de pe vremea lui Const. Brâncoveanu, 
pe lângă alte feluri de musici se auzeau şi câteva instrumente de 
coardă, cântate de ţigani şi care făceau o bună armonie. 

In anumite împrejurări, lăutarii deveniseră indispensabili, 
chiar la întreprinderile teatrale. La 1826 3) elevii clericali ai se- 
minarului metropolitan din Blaj, cu ocaziunea zilei onomastice 
a rectorului lor Simeon Crainic, reprezintă piesa ,,Egloga pasto- 
rală” într'un act şi în versuri de Timotei Cipariu, la care orchestrul 
teatrului era alcătuit din un taraf de lăutari-țigani. 


1) Vezi: Ist. fanarioţilor, p. 200—218 şi Ist. Bucureștilor de G. I. Ionescu- 
Gion, p. 537. 

2) Vezi: Almanahul musical, pe 1876 de Th. Burada. şi Ist. Moldaviei şt 
României, de M. Carra 1857, p. 128. 

3) Vezi : „Arhiva” No. 7 şi 8 din 1905 de T. T. Burada. 


www.dacoromanica.ro 


589 
0 REORGANIZAREA BRESLELOR. 


Dacă breslele lăutărești, câştigase, pe o parte moralmente 
atât de mult, li se ridicase demnitatea de om la gradul ce-l me- 
ritau, apoi pe de altă parte, ca o contrabalansare, aveau cele mai 
crude neajunsuri din partea reprezentanţilor oficialităţii, din par- 
tea aşa zişilor vataşi de lăutari, cari se dedau la cele ne mai pome- 
nite abuzuri. 

O serie de bărbaţi, pătrunşi de simţul dreptăţii, în persoana 
boerilor R. Golescu, Gr. Brâncoveanu, C. Creţulescu, Văcărescu 
Bălăceanu, Manu, Filipescu, toţi din Bucureşti și în frunte cu mi- 
tropolitul Nectarie al Ungro-Vlahiei, înaintează la 28 Aprilie 1818 
Domnului Ion Caragea 1) următoarea jalbă : 


Prea înălțate Doamne, 


„Cu plecată anafora arătăm Măriei Tale că, mai înainte, în 
vechime, vălaşii de lăutari pe la alte oraşe de prin judeţe de margine, 
care peniru osteneala ce făceau cu cântare fără plată, cei de aici la 
Curtea domnească i cei de la Craiova la Căimăcănie şi cei de la 
Focşani la ispravnical, avea obiceiu de lua vătavul de nuntă câte 
taleri unul, şi de la lăutari ce se afla într'acest oraş plocon de la fieş- 
care pe an po bani 33, după cum se face dovadă din alălurata 
copie de cartea domnească, ce s'au scos din condica Divanului ol 
leat 1775, de suni ani 43, iar alla mai muli supărare nu aveau lo- 
cuilorii de călră armăşie câluşi de puțin, nici vătaşii de lăutari în 
alte oraşe nu erau ; apoi după vremi s'au tot întins câte puţin în ţară 
această rânduială de văiaşi de lăutari, până au ajuns la toate ju- 
deţele şi la o mare calahrisis, de vinde armăşia județele precum se 
vând huzmelurile domneşti, şi acei cumpărători umblă din sal 
în sal i pe la toate cârciumile de pe la drumuri i pe la mori mănă- 
stireşti, şi boereşti şi ori unde găsesc lăutar, cât de prost, măcar să 
nu fi cântat la nici o nuntă şi chiar în cârciuma stăpânului lor, sau 
la moara sa, încă şi pe băeţii cei mici, cari atunci se învaţă la lău- 
tărie, nu numai țiganii de vatră ci şi băeții, îi pradă şi-i jăfuesc acei 
cumpărători, cu nume de avael al vătăşiei, luându-le cât pot hrăpi 
de la dânşii. de la unii şi până la taleri 30, luând acest avael şi chiar 
de la copii mici, din care această pricină rămân ţiganii mănăstirești 
şi boereşti, în lipsă şi sărăcie, de nu pol să-şi plătească birul stăpă- 
nului lor sau să-i facă posluşania. 

Prea înălțate Doamne, țiganii mănăstireşti şi boereşti de la 
începutul ţării n'au fost supăraţi întru nimic de cătră armăşie, ce 
şi-au căutat numai de posluşania şi birul stăpânului lor şi pe dân- 
sul Pau cunoscut stăpân desăvărşi! al lor; iar cu această urmare a 


1) Vezi : An. Ac. Rom. an. 1897—98 de V. A. Ureche p. 85—86. 


www.dacoromanica.ro 


590 


armăşiei, în nume de avael al vălăşiei de lăutari, se rădică cu totul 
dreptatea stăpânului lor de-asupră-le şi se face armăşia stăpână pe 
dânşii căci, pentru ca să agonisească avaelul armăşiei, lasă jos 
lucrul stăpânului lor şi se duc de muncesc în altă parte şi ce câş- 
ligă de abia plătesc avaelul armăşiei, iar stăpânul rămâne lipsit de 
dreptul folos ce se cuvine să aibă de la robul său, după cum din ve- 
chime au avut, neavând ce să ia de la dânsul şi nici rămâindu-i vre- 
me acelui figan a căpui de birul sau de posluşania stăpânului său ; 
pentru care cu toții de obşte ne rugăm milostivirii Măriei Tale, să 
se dea luminată hotărâre, ca numai pe la oraşele cele mari domneşti 
slobode să fie vătaşi de lăutari şi acei vătaşi să ia de la lăutari, ce 
vor fi locuitori chiar într'acel oraş, avaetul nunţilor i ploconul, care 
avael şi plocon, măcar că în vechime era taleri unul de nuntă şi plo- 
con pe an bani 33, după cum se dovedeşte din ma. sus numita dom- 
nească carte, ce se află trecută în condica Divanului, dar a se lua 
avaelul nunţii întreit, adică taleri 3, care avaet să-l ia vătaful dela 
toată ceata lăutarilor ce se vor tocmi ca să cânte la acea nuntă, iar 
nu de țieş-care lăutar pe an taleri unul, iar nu mai mult, însă acesi 
avael şi plocon să-l iea vătaşii numai de la lăutarii de vatră, ce lo- 
cuesc În oraşe mari domneşti slobode, iar de la alți lăutari de prin 
oraşe mici i de prin sale, de la moşii mănăstireşti, boereşti şi fără- 
neşii, şi de la lăutarii băeți ce sânt, umblă din loc în loc, i de la copii 
mici, ce învaţă lăutăria, să nu aibă voe a lua nici un avaet de nuntă 
nici plocon, nici alt nimic, cu nici un fel de numire, ca să poată fi 
desloinici țiganii mănăstireşti şi boereşti cu agonisita ce vor putea 
dobândi să-şi plătească birul stăpânului lor, sau să le muncească 
la trebuinţă ce au, ca nişte robi ce sânt, spre a cunoaşte şi robul că 
are stăpân, cum şi stăpânul că are rob şi a nu fi robul tras în două 
părți”. 


La această expunere a situației materiale nenorocite în care 
se aflau breslele lăutarilor, domnitorul I. Caragea, în 9 Maiu 1818, 
dă următoarea hotărâre: 


„Primită fiind Domniei Mele rugăciunea ce ne fac părinţii 
arhierei şi Dumnealor veliții boeri prin această obştească anafora, 
de a fi adecă vătaşi de lăutari numai pe la oraşele cele mari domneşti 
slobode, şi acei vălaşi să-şi iea avaetul nunţilor şi ploconul numai 
de la lăutari ce vor fi locuitori chiar într'acel oraş, o întărim Dom- 
nia mea rugăciunea de mai sus arătată şi hotărâm ca apurure şi 
aşa să se urmeze. Fiind însă că vătăşiile de lăutari au apucat de s'au 
vândut pe anul următor, însă de la trecutul Ianuar, şi de se va face 
vre-o slăruiloare acelor vânzări, urmează a se pricinui nu puține 
judecăți şi prigoniri, de aceia, pomenim dumitale epistatule al ar- 
măşiei ca nizamul de mai sus arătat să se pue în lucrare de la zi 
'ntâi a viitorului Ianuar cu leat 1819. 


www.dacoromanica.ro 


CAP. II. 
PRIMUL REPERTOR MUSICAL LĂUTĂRESC. 


acă în restriştea vremurilor erau, în adevăr, de acei cari 
Dă se puteau bucura de favoarea și protecţia celor puternici, 
apoi, aceştia, nu puteau îi decât lăutarii; căci numai ei erau 
tovarăşii nedespărțiţi ai tinerilor boeri, ai beizadelelor în 
toate întreprinderile lor de ordin sufletesc. 

Incă pe.la începutul secolului al 18-lea, 1) şi poate mai'nainte, 
lăutarul era nelipsit la serenadele făcute, de un îndrăgostit, iubitei 
lui, cântând chiar el; iar taraful, alcătuit dintr'un flautist, ţam- 
balagiu, chitarist sau cobzar şi unul cu tambura, îl acompania. 

Versuri adaptabile unei melodii ocazionale, nu se prea gă- 
seau, căci la un „volum de poezii” nu se putea gândi nimeni, ti- 
părirea lui ar fi jignit ighemoniconul boeresc al autorului, care 
putea face versuri numai în glumă și pentru anume scopuri de 
închinare către o doamnă sau către Măria Sa Vodă. 

Ţiganii, cari prindeau, din auz, toate stihurile ce sburau în 
aer, formau biblioteca poetică vie, antologia cântătoare a ţării 2) 
în ajutorul căreia, venea lyra elegantului Alecu Văcărescu, fiul 
lui Enăchiţă, care suna supt multe fereşti, prin glasul cu foc al 
țiganilor, pe cari Alecu, îi plăteşte pentru a-i interpreta pofticios 
şi așa de nerăbdător liri;mul +). Totu-și, din cântecele Clucerului 
Alecu Văcărescu, compuse în 1795—1798, se găsesc din ele într'o 
colecţie de cântece a lui Anton Pan, cu titlul de „cântece de lume” 

In cursul acestui secol, al XVIII-lea, pe câmpia Filaretului 
se auzeau, în zi de petrecere, în tarafurile lăutarilor cântându-se : 


Frunză verde de cicoare 
La Filaret la izvoare 
Mult e umbră şi răcoare 
Și apă răcoriloare. 


Iar la începutul secolului al XIX-lea : 


Frunză verde de orez 
Vezi cu ochii şi nu-mi crez.. . . etc. 


1) Vezi: „Lăutarii noştri?” de Pr. C. Bobulescu. 
2) Vezi: Ist. Rom. de N. Iorga, p— 150. 
3) Vezi: „„Femeile” de N. Iorga, p. 136. 


www.dacoromanica.ro 


592 


Când locă la Radu Vodă 
Ședeam cu puica de vorbă . . . elc. 


Nu mă pedepsi stâpână 
Si-mi spune că iubeşti . . . . etc. 


Auleo ce bălăioasă 
Nici cu asta nu fiu casă. . . . etc.t) 


La Bucureşti, odată cu venirea lui Gheorghe Lazăr, mulţi 
tineri dornici de învăţătură, lau încunjurat ; din aceștia, Petrache 
Poenaru, Eufrosin Poteca, Anton Pan şi alții s'au distins ; cei mai 
mulţi însă părăsind cartea, au intrat ca slujbaşi pe la curţile boe- 
reşti. Ziua n'aveau de lucru, dar seara, când era lună, răsunau 
mahalalele de serenade, învățau fetele să cânte din chitară mar- 
şul lui Napoleon şi din gură cântecul la modă Șeine Minca. 

Cântăreţi straşnici erau Anton Pan, Nănescu, Chiosa-fiul şi 
Neculai Filimon, cari erau veselia grădinilor lui Deșliu, lui Pană 
Breslea și alţii. Iancu al Raliţii Moruzoaii, Bărbueică al Tiţii 
Văcăreascăi, Costache Caragea, fraţii Bărcănescu şi alţi tineri din 
lumea mare, nu puteau fără dânșii, petreceau ziua în Cişmegiu 
cu lăutari pe iarbă verde, şi cum răsărea luna, plecau cu chitare 
şi cu flaute la serenade sub ferestrele fetelor. Năneseu cânta bine 
din vioară, elev al lui Dumitrache lăutarul, el compunea cânte- 
cele lăutarilor din Scaune, lui îi datorăm pe: 


Ah ! iubito, cale bună, 
Dar, te rog, nu mă uila ! 


sau; 


Ah |! amor-amoraş, 
Vedeale-aşi călugăraş | 


In Moldova, la Iaşi, Alecu Văcărescu îşi are colaborator contim- 
poran pe logofătul Konachi poet şi filosof, născut la 14 Oct. 
1777, botezat cu numele de Alexandru, ca să nu dispară însă 
numele bunicului său, vornicul Costachi Konachi, i s'a dat nu- 
mele de Constaritin. Moare la 1849. O parte din bogata bibliotecă 
a poetului Costachi Konaki s'a găsit nu de mult. ?) 

Erudit, cu educaţie aleasă și de o cultură superioară, este 
autorul unei întregi opere poetice cu caracter, mai cu seamă, sen- 
timental. Poeziile lui Konachi Costachi, mai ales cele de dragoste, 
au fost destul de cunoscute. Lăutarii le cântau la prilejuri felu- 


1) Ist. Bucureştilor, de Ionescu-Gion, p. 696 şi rev. , Buciumul” de Cezar 
Boliac din 1864, p. 21. 
2) Vezi: Istoria N. Iorga, p. 150. 


www.dacoromanica.ro 


593 


rite, potrivite fiind cu tonul lor de tristeţă uşoară 1) Eată ce se 
«distinge, musicalmente, din prefața ediţiei a 2-a, a poeziilor sale, 
editate de Vogoride-Konaki ?) : 

„Moda pe atunci, eleganța supremă era, pentru tinerii boeri 
de a oferi jupâneselor iubite, concerte cu lăutari, câte odată sub 
ferestrele lor, mai ales pe la primblări, prin viile dela Copou, la re- 
diul lui Balş (via lui Balş Dumbrăveanu), la Copou, de la Pester 
la deal, sau prin grădinile domneşti dela Frumoasa, tarafe de lău- 
tari,  într'adins  tocmiţi, 
cântau cântece de dragoste, 
la adresa unci femei fru- 
moase, care ea singură ştia 
prea bine cui era închinat, 
omagiul armonios, de care 
toţi şi toate profitau. 

„Ofta ţiganul, iar bo- 
erul se uita lung şi primea 
răsplata dorită, o ochire 
sau un semn. Konacki ne- 
greşit, pusese pe lăutari 
să "'nveţe poeziile sale, cari 
le compunea cu prilejul fie- 
căruia din flacările care-l 
e prindeau în tinereţele sale, 
aducând aşa un omagiu 
îndoit, cu atât mai măgu- 
litor, zânei momentului. 

„Prin lăutari, cari 
nu-și făceau scrupul a 
cânta şi pentru al-ţii cân- 
tecele, pe cari, Konachi, 
îi învățase ‘pentru dânsul, 
multe din poeziile lui se Costache Konachi. 
popularizaseră sub un văl 
subţire de anonimate, cu , 

50—60 ani înainte de a fi tipărite. Ajunseră până dincolo de 
Milcov, în vreme când Văcărescu nu începuse încă a cânta”. 

Ovid Densușianu, în. „Literatura modernă” vol. II, 1921, 
căutând să explice prezenţa unei aceleiaşi poezii la Văcărescu 
şi Konachi, presupune că altă cale nu este decât că, Văcărescu 
trebue să fi auzit dela vre-un lăutar, care a popularizat în Mun- 
tenia versurile inedite ale lui Konachi. 





1) Vezi Ist, lit. rom. de Prof. N. I. Apostolescu. , 

2) Vezi : Vogoride-Konachi, „Conv. literare” No. 9, 1 Dec. 1886; vezi; Seri- 
soare din Tecuciu, ,.Conv. literare“, No. 9, 1885; vezi „Lăutarii” de C. Bobu- 
descu. 


Mihail Gr. Poslugnicu. — Istoria Musicei la Români. 38 


www.dacoromanica.ro 


594 


lon Creţeanu, fostul inembru al Curţii de conturi, spunea 
că în primele sale tinereţe, auzise cum lăutarii din București, 
cântau cu un deosebit succes, cântece care începeau cu: 


Aleargă, suflete, aleargă 
sau : 

Zori de ziuă se revarsă 

Și eu ochii n'am închis 

Cum să-i închid când ei revarsă 

Păraie de Joc nestins. 
sau : m 

Pân'a nu răsări 

La Moldova *'s călător 

Vai mie | de câle ori 

Qi să leşin ş'oi să mor °). 


Erau versurile lui Konachi, bocrul moldovean. 

In repertorul ariilor pentru voce pe lângă cele menţionate 
mai sus, se cânta în Moldova, de tarafurile lui Barbu din Iaşi şi 
Năstasă din Botoșani, următoarele : „,Ajungă-ți puiule, Lună, 
lună mult eşti plină, „Iată floarea vieţii mele‘, Soarta mie ticăloasă, 
„Vezi, milostivă, vezi, Dacă strig cine mă aude, „Ilenuţa de la 
Peatra“ şi altele, cari, colectate și aranjate pentru voce şi piano 
de D. François Rouschitzehi, au fost tipărite în litografia rev. 
„„Albina” lui Gh. Asachi. 

In ce priveşte ariile de dans, francezul Petty, un cunoscut al 
poetului Văcărescu, spune că pe la 1784 începuse a se introduce 
dansuri moderne şi descrie petrecerea sa, la cel dintâi bal româ- 
nesc în Bucureşti, în chipul următor: 

„Joi seara, am fost la un bal, dat pentru nunta unui boer. Sala 
era plină de lume. Erau multe doamne îmbrăcate greceşte şi româ- 
neşțe, înpodobite cu diamante şi pietre scumpe. Totul era o magie. 
Nevasta mea şi fiica au jucat menuetul şi apoi cadriluri destul de 
repede. La urmă grecoaicele se încălziră aşa încât puteau să joace 
ca englezele” ). 

Contele Lagarde, în descrierea călătoriei sale prin ţările ro- 
mâneşti, fiind invitat la curtea Domnitorului Caragea, spune că 
„după ce stătură la masă, după dulcețuri şi cafele, toată lumea merse 
în sala de bal, unde familia domnească ocupă locul rezervat. Balul 
începu cu un contradanț englez, urmat de un cadril francez, un vals 
german şi o mazurcă polonă, toate esecutate minunat. Musica un- 
qurească cânta foarte bine. Măcar că horele româneşti erau despre- 
[uite în saloanele bucureştene, totuşi se jucă una pentru distracţia 
străinului” °’). 

1) Vezi Rev. „Conv. literare” No. 16, 1922. 

2) Vezi: Comun. de C. I. Karadja în Rev. istorică, de N. Iorga, Ianuarie 


1923, No. 1—3, pag. 10. 
3) Vezi : „Femeile în viaţa neamului nostru” p. 117 de N. Iorga. 


www.dacoromanica.ro 


595 


Mai târziu, prin anul 1813,!) lăutarii noştriiși categorisise 
ariile de dans după ranguri sociale. Pentru poporul de jos aveau : 
hora, mocăneasca, brâu, hârlăuanca, corăbiasca, rusasca, sârbeasca, 
iar pentru boeri tampeta, matradu, manimasca, valțu, mazurca, 
englezul, ecosesa, cracovianca şi poloneza, cari erau la modă şi nu 
se cântau decât în saloanele boerilor, ła baluri. 

O nevoie reală îndeplineau lăutarii vremurilor și la diferite 
reprezentații teatralo-musicale. La Roman, Piatra N., şi Vaslui 
între anii 1862 —1864, artista cântăreaţă română Maria Vasilescu, 
cu o trupă formată din artiști răzleţi, reprezintă o serie de vode- 
viluri, comedii cu cântece şi canţonete pe scene și săli de specta- 
cole improvizate în condițiuni imposibile. Totuşi, publicul dor- 
nic de musică şi teatru, abstracţie făcând de acele neconformi- 
tăţi ale localului, asista în bloc. Aproape la fiecare reprezentaţie 
cânta doine şi cântece naţionale cu succese extraordinare, 
fiind pretutindene acompaniată de o bandă de lăutari țigani. La 
Vaslui, aceiași trupă, dădu reprezentații în condițiuni musicale 
mai bune, cânturile vocale şi cupletele erau acompaniate de un 
taraf de lăutari mai pricepuţi în scris cetitul musical, ajutându-i 
deci, cu mult folos, la acompaniament. 

Numai la ceremoniile funerare breasla lăutărească întâm- 
pină o vajnică opoziţie, din partea mai marilor bisericei, şi, numai 
forţată de împrejurări, protopopul Constantin Vrabie din Bârlad 
adresează la 6 Martie 1852 episcopului Meletie Istratie al Hușilor 
următorul raport prin care roagă să dea învoire ca la morţi să 
fie şi lăutari cu musică. 


Prea sfințile Stăpâne, 


„Mulţi din localnicii vieţuitori în această poliție Bârlad, când 
li se întâmplă, de să săvârșesc din vieaţa familii de a lor, vin la mine 
şi, cu stăruință, cer de a li se da voe ca, în vremea când îşi duc morţii 
dor la biserici spre înmormântare, pe lângă preoții şi slujitorii bi- 
sericeşli, să fie şi lăutari cu muzică, ca să cânte în urmă, punând 
înainte că, această orânduială, s'ar fi obicinuind atât în Capilalie 
precum şi în alte oraşă : Galaţi, Focşani, Tecuciul şi aiurea şi fiind 
-că pâră acum, în această poliție, acest feliu de obiceiu, nu şi-au ur- 
mat pâră acum, eu nici unuia, nu i-am încuviinfat cerirea pâră mai 
întăi, nu voi raportui Preosv. Pentru care cu adâncă supunere ra- 
portuescn şi mă rog să am stăpâneasca deslegare : să încuviințăz ase- 
neneaceriri,ci o fac localnicii Bârlădeni, ca să le dău voe să-şi petreacă 
morții cu lăutari şi cu muzică pîn la biserici, sau să nu le încuviințez ; 
căci pără când voi primi stăpâneasca Preosfinţiei voastre dizlegare, 
nici de cum voi putea scăpă de cerirea şi supărarea ce-mi fac” ?). 


1) Vezi: Almanahul musical pe 1876 de T. Burada. 
2) Vezi: „Documente bârlădene” de pr. I. Antonovici şi „Lăutarii noştri“ 
de pr. C. Bobulescu. 


www.dacoromanica.ro 


396 
PRELUDIILE UNEI ŞCOLI DE MUSICA INSTRUMENTALA, 


Clasa aristocratică, mai cu seamă, fiii boerilor moldoveni 
şi munteni în contact cu civilizaţia şi cultura occidentală, 
simţea, nevoia unei organizări serioase a tarafurilor de lăutari din 

ară. 

i Până la înfăptuirea unui început oficial de cultură mu- 
sicală, boerii, din inițiativă şi sacrificiu priopriu, încearcă 
să se ocupe, de aproape, de această latură culturală româ- 
nească. Ion Ghica, în scrisoarea către Vasile Alexandri din 9 Mai 
1889,1) descriind o nuntă care s'a celebrat în casa boerului Ro- 
manit—azi ministerul de externe — la 1827, între altele, spune : 

„Pe o galerie, improvizată d'asupra uşii de intrare, două mu- 
sici şi un lacâm de lăutari, allernau ariile de joc şi de lume ; musica 
de la Goleşti cu musica clucerului Alecu Nicolescu de la Râmnic 
şi taraful lui Dumitrache Lăutaru”. 


Dinicu Golescu, boer iubitor de progres, după ce înființase 
sub direcţia distinsului profesor şi patriot Florian Aron, o bună 
şcoală românească la moșia sa din judeţul Muşcel, adusese de la 
Sibiu şi un dascăl de musică, căruia încredințase instrucțiunea in- 
sirumentală a doisprezece țigănaşi, din cari, acel maistru, formase : 
doi scripcari, doi flautişli, doi clarnetişti, un oboist, un flueraş, doi 
irâmbițaşi, un toboşar şi un țimbalist, pe cari îi învățau câteva arii, 
precum: valsul „O! du mein lieber Augustin”, cântecul 
popular ,,Was macht der Herr Papa”, imnul austriac şi câteva 
ceardașe. 


Musica lui Al. Nieoleseu fusese organizată de celebrul maistru 
de graţii, Cocoratu. Banda aceasta se compunea din șase ţigani 
robi ai clucerului Alecu, cari cântau din 15 instrumente şi anume : 
trei ghilarişti, aceştia pe când operau cu degetele asupra coardelor 
instrumentelor atârnate de gât, prin mişcarea capului la dreapta 
şi la stânga, suflau într'un muscal sau naiu înfipt în cravată la 
înălțimea buzelor. Un mandolinist, care şi acesta, deosebit de 
dulcele său instrument, sufla și el, printr'o dispoziţiune identică, 
în fluerul lui Pan. Un sunător de pirosirii, care, ca şi ceilalţi, cânta 
şi el din fluerul lui Pan. 


Al şaselea artist, cel mai încercat din toţi, avea legat de un 
genunchi o tobă, şi de celalt un țimbal, ca şi ceilalţi tovarăși la piept 
fluerul lui Pan, iar pe cap o căciulă de metal cu zorzoane şi clo- 
poței, pare făcea mare sgomot, când scutura din cap pe la soroace. 
Aceşti artişti executau aria dinTancred, „di tanti palpiti”, pe care 
spirtosul şi glumeţul nostru poet Iancu Văcărescu, le tra- 
ducea unei cucoane prin cuvintele : „Dă tatii palmele şi mamii 
pumnii”. 





1) Vezi : „Revista Nouă“ p. 172. 


www.dacoromanica.ro 


597 


Banda aceasta mai avea, în repertorul său aria Stella confi- 
dente, Son tre Giorni che Nina şi Marşul lui Napoleon. 
Cât pentru lăutarii noştrii, ei nu aveau parte decât cam pe la 
sfârşitul balului când, boerii, începeau a prinde chei şi le venea 
poftă de vre-o horă sau un cântec de lume, ca: 


Hai Ileană la poiană 

Să culegem buruiană 
sau : 

Ah ! Nuriţo cale bună 

Dar le rog nu mă uita. 


www.dacoromanica.ro 


CAP. III. 
LĂUTARI VESTIȚI IN MUNTENIA 


UMITRACHE OCHI-ALBI, cobzar vestit, ţigan boeresc, 
scăpase din robie dând stăpânului său 1000 #, din cari 
700 + îi dase Câmpineanu. De aceia, la orice ocaziune, de-ar 
fi fost chiar.la masa domnească, cânta cântecul po- 
pular pe atunci: 
Haideţi fraţi la Mărgineanu 
Să scăpăm pe Câmpineanu’). 
Țigan Blond, cu faţa 
7 albă, iar culoarea ochilor se 
„|! confundăînaceastăalbeaţă, 
de unde, mai întăi, poreclă, 
| apoi numele de familie 
Ochi-Albi. 

A NĂSTASĂ OCHI- 
. i ALBI, fiul precedentului, 

| născut pe la 1835 în Bu- 
=; cureşti şimort pe la 1906. 

| Viorist de mare merit. 

j GHEORGHE OCHI- 
ALBI, 1870 —1918, pianist 
şi compositor autodidact. 
Viaţa şi-a făcut'o la Pe- 
tersburg unde a și murit. 
Iubit şi apreciat de curtea 
imperială rusă. Țarul i-a şi 
dăruit un ceas de aur cu 
monograma imperială. 

Fii acestuia, în număr 
de şase, şi-au creat cariera 
musicală în diferitele ei 
specialităţi : violoniști, ce- 

Gheorghe Ochi-Albi. lişti, pianiști, etc. 
DRĂGAN, MARI- 
NICĂ, ANDREA IŞ, feciorul lui Puiu, RADU CIOLAC (muscala- 
giu) frate cu Drăgan. 

SAVA PĂDUREANU, cobzar şi viorist vestit, care a cântat 
la Petersburg înaintea Țarului Alexandru al III-lea și a încântat 
curtea imperială cu taraful lui; iar monarhul însuşi nu mai 
conteneă a admiră calitatea sonică a muscalului şi a țâmbalei. 
Angajamentul lui obicinuit era în grădina Cristowskisat din Pe- 
tersburg, vestit a fost însă şi în celelalte oraşe ale Rusiei, Kiev, 
Odessa, Moscova, etc. A fost decorat de ţar şi de Regele Carol 
I. Fiul său c pianist și cântăreț de operă. 





pe Re a ee unea en e ema pe See eee e eee a eee S 
i i 
. CĂ pe 
f 7 dei citi, pn 
3 W i 
p s; 5 
m? x s 
ESY X S = 
ee Razor poze vi ain 5 3 


1) Vezi: Scris. lui I. Ghica, p. 641—642 şi Ist. de A. D. Xenopol, p. 152 


www.dacoromanica.ro 


599 


Vestitul DOBRICĂ din Ploeşti, 

STĂNICĂ lăutarul polcovnicului Solomon din Craiova. 

ANDREI MOLDOVAN, PALTĂU viorarul şi IONICĂ din 
Focșani, SINICĂ din Peatra, BĂRLEAZA din Brăila. 

ION ILIESCU şi GH. GIURESCU din Buzău, cu vestitele lor 
taraiuri, cari în Sept. 1902, obţin mari succese la Constantinopole. 

LAE LĂUTARUL, din com. Stefăneșşti, Vâlcea, colaborator 
la colecţia de 124 cântece a învățătorului G. Foia, tipărită de 
Academia Română sub îngrijirea profesorului D.G. Kiriac în 1915. 

VASILE ZUGRAVU, VASILE URECHE, lăutari din ta- 
raful vestit a lui Dumitrache Lăutaru, care a trăit în Râmnicu 
Vâlcea la 1827. 

COSTICĂ CANDEANU zis POMPIERU, născut pe la 
1830, a transmis generaţiilor de lăutari bogatul său repertor de 
melodii naţionale. 

Dar, lăutarii n'au fost numai vestiți prin talentul lor musical 
ci, meritul lor, s'a rădicat, uneori şi prin comoara de literatura 
populară, ce ne-au păstrat'o din generaţie în generaţie lăutărească, 
deși această literatură a influenţat de multe ori în rău, asupra 
poesiei populare. 

M. Sehwarzield, într'o polemică literară cu A. D. Xenopol 
asupra colecţiei de cântece populare de pe valea Prutului” de N. 
H. Caranfil în Huşi 1872, culese din gura lăutarilor, și în care A. 
D. Xenopol contestă originalitatea populară a celor poezii spune : 
„In neştiinţa-i, însă, păcatul cade asupra bietului lăutar-țigan, 
care desfătează pe ţăran şi-i memorizează cântecele mai bine ca 
oricare altul, cântându-i-le pe alese. Ţiganul are „gust rău”, el, ce 
posedă singur mărgăritare de cântece, ce fac admiraţiunea cu- 
noscătorilor ; el poceşte cântecele, deşi din moşi strămoşi în ţară, 
în mijlocul poporului, îi cunoaşte limba şi obiceiurile ; el, lăutarul 
care prin fapt că e lăutar dela natură, are şi un simţ poetic şi mu- 
sical superior mulțimii în deobşte !” 1) 

"La Academia Română prof. Dim. Marmeliue în comunica- 
rea ce o face, la 25 Maiu 1915, asupra figurilor istorice româneşti 
în „Cântecul poporal al Românilor”, constată inovațiile cântăre- 
ţilor lăutari, cari călătorind prin multe și diferite regiuni si 
cunoscând multe cântece, le amestecă adesea astfel încât cu greu 
se mai pot deosebi motivele contaminate. De aceia cu tot dreptul 
se îndreaptă poetul Coșbue împotriva acestei influenţe păgubi- 
toare a lăutarilor asupra cântecului poporal. Exceptând pe unii 
bătrâni, lăutarii sunt în România şi Basarabia unicii care poartă 
tradiția cântecului din neam în neam şi sânt dispuşi să zică în 
schimbul unui mic dar, pe când pe Român trebue să-l surprinzi 
în dispoziţia necesară, ca să afli ceva dela dânsul?) 


1) Vezi : „Contemporanul” anul VI, 1887, p. 390, 
2) Vezi : .,Figuri istorice românești’, din An. Ac. S. II, T. 37 p. 26. 


www.dacoromanica.ro 


600 


Lăutarul PETREA CREŢȚUL ŞOLCAN 


In această latură de activitate lăutărească se distinge, în 
mod cu totul evident, figura lui Petrea Creţul Şolean, lăutarul 
Brăilei. Iată ce se desprinde din interesanta conterinţă a lui Gh. 
D. Teodorescu, ţinută la Ateneul din Bucureşti, în 11 Maiu 1884. 

„A fost vestit între ai lui, Mihai Creţul, om vechi, nobil de 
neam şi de mare cinste. Vechin căci era ţigan, nobil fiindcă nu 
era de laie, ci de vatră. Era vătav peste multe salașuri, Cun gâr- 
baciu bătea mii de ţigani ai mănăstirii Bistiiţa. Părintele Ruvin 
era foarte mulţumit de hărnicia sa şi mai ales de iscusinţa lui în 
adunarea birului, câte 12 lei în dodecari, cari, în urmă, se prefă- 
cură în 7 sfanţi de fiecare cap. 

„„Adevărate isprăvi săvârşia Mihai Creţul, dar la toate punea 
vârf mândria cu care ştia să s'arate înaintea zapciului sau a popii 
Ruvin. Când liota începea să strige, el rădica gârbaciu cu ifos şi 
să răstea zicând: Tăcefi mă, să vorbească mărime cu mărime. 

Mihai Creţul a avut patru feciori: Şerban, Petrea, Micul şi 
Ghioca. Mult trăiau ei bine în mănăstiri şi la adăpostul Carpaţilor 
îndeletnicindu-se cu ferăria, dar mai cu seamă cu dibla şi dairaua. 


Statul vânzând moşiile mănăstireşti împreună cu robii lor, 
Șolcan se cobori, cu ai săi, la şes, aşezându-se pe moşia lui Ipsi- 
lante dela Brăila, în satul Odaia vizirului. Venind desrobirea la 
1848, el voi să se întoarcă la mănăstiri, nu fu primit, atunci 
numai cobza şi vioara le veniră în ajutor, și Mihai Creţul cu 
feciorii lui deveniră lăutari. 


„Dela unul din fii lui Mihai Şolean, dela Petrea Creţul, cu 
care, G. D. Teodorescu, legă prietenie în vara anului 1883, ca re- 
prezentant al unei întregi familii de lăutari, care la vrâsta de 74 
ani, păstra în mintea lui o comoară de hori, doine şi legende bă- 
trâne. Un cântăreţ lăutar, căruia îi datorăm scăparea din noianul 
uitării celor mai frumoase, mai bogate şi mai interesante părţi 


FELI 


din literatura românească nescrisă”. 


Iată zisele lui G. D. Teodorescu : ,,In fața unui țigan obscur 
gârbovit de ani şi de nevoi, în fața unui biet lăutar huiduit de ne- 
cunoscătorii fie-mi permis a pune figura scumpă, iubită, talentul 
admirat şi reputația bine meritată a lui V. Alexandri. 

Spre a vă forma o idee despre bogăția păstrată într'o memorie, 
vă afirm că în scurtul spaţiu de 3—4 zile, mi-a spus şi mi-a cântat 
legende şi doine cari nu cuprind mai puţin de 7000 de versuri, ceea 
ce asamănă în cantiiate cu XI cărţi din Iliada” lui Omer, cu IX 
cărți din „„Eneida” lui Virgil. 

Cine din noi ştie să recite 11 rapsodii omerice şi 9 cântări ver- 
giliane. 

„In comoara lui Petrea Şolean, se află întrunite cântecele de 


www.dacoromanica.ro 


601 


peste Olt şi tradițiunile din Ialomița, Brăila și Covurlui. cu me- 
lodiile plângătoare şi vechi. Şolean, lăutarul Brăilei, adresându-se 
cu titlu de ,„,Boeri” acelor cărora cânta și aștepta bacşișul, spune : 


Boeraşii să-mi lrăiască 
Pe lăutar să-l cinstească 
Că boeri s'or pomeni 
Până soare 'n cer a fi. 


Dacă la 1883 şi până la 1897, datorită filologului G. D. Teo- 
dorescu, Petrea Şolean lăutarul, pare a fi unica minte, care înma- 
gazinează, cu atâta uşurinţă, o întreagă literatură poetică; iată 
că, o altă întreprindere, de natura folcloristică, evidenţiază o în- 
treagă serie de lăutari, cari, prin folcloristul Christian Țapu, pro- 
fesor la şcoala normală din Tulcea, ajutat de câţiva membrii a 
unei comisiuni folcloristice, instituită de ministrul Spiru Haret, la 
1897, Ion Odor, Ion loneseu, Al. Hodoș și C. Notara, dau, la iveală 
un considerabil material de peste 5.000 de bucăţi poetice, format 
din cântece bătrâneşti şi cătăneşti, balade, hore, etc., colecţionat 
într'un volum de 1700 pagini. 

In întreprinderea aceasta, au apărut câţiva Şoleani, în per- 
soana lăutanilor Anghel Cambrea din com. Săcelu, Gorj ; Dumitru 
Bacioiu din Săceni, Teleorman ; cobzarul Staneu Ion din Cucueţi 
Teleorman; Ghiţă Şehiopu din R.-Vâlcea; Dumitru Ion Galariu 
din Naipu, Vlaşca ; Tuduraehe Vişan din Naipu, Vlașca; Gheorghe 
Paicu din comuna Bistriţa-Vâlcea ; Dumitru Văleanu din Roşiorii 
de Vede cari, numai ei singuri, fiecare în parte, au la activul lor, 
câte 6 şi 7 mii de versuri și, la cari, se mai adaugă contribuţia 
lăutarilor : 

Gh. Ilie Stângă din Alexandria ; Ion Stan Băluică din com. Mă- 
năstireni,— Vâlcea ; Marin Bălan din Peatra,— Teleorman ; Cozma 
Tuţă și loan Tuţă din Bărbătești — Vâlcea; loan Neblea din 
Roşiorii de Vede—Teleorman ; Radu Dărdăilă ; Radu Burcea din 
Putinei— Teleorman ; Stan Piţigoi din Peatra — Teleorman ; Pre- 
cup Uilan; Gheorghe Bălţatu din Șerbănești—0Olt ; Dumitru Vlă- 
eanu din Roşiorii de Vede—Teleorman ; Ioniță Văleanu din Ro- 
şiorii de Vede—Teleorman ; Gh. Porumbeseu din Novaci—Gorj ; 
Ghiţă Stoica din Vâlcea; Dumitraehi Parladi din Văleni, — 
Gorj ; Dumitru Radu, din Băneasa— Teleorman ; Const. Radu din 
Pociovaliștea— Gorj ; Costache Cobzariu din Tg.-Jiu ; Ion Coneilă 
din Urdarii de jos— Gorj ; Ioniţă Neculai din Roşiori — Teleor- 
man ;Nieolai Cobzariu din Tg.-Jiu—Gorj ; Gh. S. Stoica și Sandu 
Stoica din Costeşti— Vâlcea ; Ioan Şoteica din Roșiorii de Vede; 
Dumitru Baranca și Niţă Baranca din com. Peşteana de sus — 
Gorj ; loan Țugui din R.-Vâlcea; Cristea Cobzariu din T.-Jiu; 
Ilie C. Mănatu din căt. Bucovicioara, com. Vela, Dolj ; Ioan Stre- 
ehie din Polovraci—Gorj ; Florea din Radomir-Romanaţi ; Oaie 


www.dacoromanica.ro 


602 


din Dioţiș—Romanaţi ; Const. Prună din Peşteanu de sus— Gorj ; 
P. Brândușanudin Costești— Vâlcea ; Ion Cazacu din Bobu—Gorj ; 
Const. Dobre din Govora-Horez—Vâlcea ; Neculai Ghiţă Stoica 
din Govora-Horez — Vâlcea; Ion Epure din Govora-Horez — 
Vâlcea ; Constantin Barlabancea din Costeşti — Vâlcea; Const. 
Baranca din Hurez—Vâlcea; I. Bușă din Ciauru — Gorj; Ivan 
Lăeţul din Aurora—Mehedinţi ; loan Bondoe din Boboc—Gorj ; 
Nicolai Cojocariu din Pociovaliștea — Gorj; loan Boboc din 
Bobu, — Gorj ; Dumitru Gh. Manda din Govora — Vâlcea ; Ioan 
Macaşoiu din București; loan Budui din Focşani; Gheorghe 
Zamfir din Bucureşti; Dumitru Frângu din Bucureşti ; Gheorghe 
Bălţatu din Drăgăneşti — Olt; Vasile Seripeariu din Peatra 
Neamţ ; Stoian Ion Jâp din Giurgiu — Vlașca; Pantilie Gurgui; 
Ioniţă Băsarul din Roşiorii de Vede; Gheorghe Pascu din Bi- 
strița- Vâlcea ; Lăutarii din Mahalaua Săracă din Cotroceni- 
Bucureşti. 


CRISTACIIE CIOLAC. 


Unul din descendenţii vechilor lăutari vestiți din București, 
ultimul care-și îndeplinea arta, curată artă, numai după 
ureche, fără cunoştinţa vre-unei sisteme scolastice, practică sau 
teoretică. 

Originar din București, născut în 1870, în casa părin- 
tească cu No. 9 din str. Speranţei. Alături de fraţii săi, Fotache 
şi Dănică a deprins dibla în cercul de musică al tatălui său, 
muscalagiul Radu Ciolac, din tarafurile dela „Hanu Roşu” sau 
„„Petrache” din Dealu Filaretului 1). 

Pentru a doua epocă de regenerare a vieții naţionale sufle- 
teşti, Cristache Ciolae a fost cceace Barbu Lăutaru fusese 
în prima jumătate a secolului al 19-lea. Lăutar, de rasa celor 
de odinioară, care-şi crease faima aproape europenească, fără 
să cunoască o notă musicală, ci totul după auz. O întreagă ge- 
neraţie, boerească în intimitatea ei familiară sau publică, s'a 
delectat și, sub imboldul arcușului său, s'a lăsat dusă de vår- 
tejul vrajelor melodioase. Aproape 40 de ani n'a fost petrecere, 
nuntă, banchet, fără taraful lui Ciolac, şi tot el eră chemat să 
delecteze urechile monarhilor şi persoanelor distinse, visitatori 
ai Curţii regale româneşti. 

Câte alaiuri domnești, câte evenimente mari din istoria 
României moderne nu ne-a slăvit cu vioara lui fermecată ! C'a 

1) Literatul Radu D. Rosetti, în ziarul ;„Universul” din 2 Martie 1927, pu- 


Dlică necrologul lui Cristache Ciolac, de care m'am servit în alcătuirea acestei 
biografii. 


www.dacoromanica.ro 


603 


fost masă mare de 10 Waiu, banchet la inaugurarea podului de 
peste Dunăre, nunta de argint a regelui Carol, căsătoria regelui 
Ferdinand, Ciolac eră nelipsit, ca și în climaterica stațiune a 
Sinaii, unde musica sa se îngână cu susurul apei Peleșului. A 
fost, în adevăr, un fenomen al musicalităţii româneşti, apreciat 
de marii: Enescu, Kubelie, Paderewsky, Jaques Thibaud, etc. 

La Paris, cu ocazia Expoziţiei din 1889, șefii de orchestră 
trebuiau să execute un marş de deschidere. Ciolae, care nu bu- 





Cristache Ciolac. 


chineă o notă, învățase melodia ascultând la repetiţie cum o 
cântau ceilalţi. Intr'o sală cu mii de spectatori concertul începu, 
urmărit de melomanii cu interes. Un scurt circuit stinse elec- 
tricitatea pe la mijlocul piesei ce se execută și orchestra încetă. 
Auditorii și musicanţii uluiţi auziră atunci răsunând înainte 
în beznă o singură vioară, a lui Christache, care-şi urmă partiţia 


www.dacoromanica.ro 


604 


până la sfârşit, recompensat cu urale și aplauze furtunoase. 
A doua zi Christache Ciolac fu invitat cu taraful său în grădina 
reședinţii palatului Elisée, la serbarea oferită, de Preşedintele 
republicei franceze. Obţini cel mai mare succes, vioara lui 
plângeă şi suspină cu accente de irezistibil farmec. Președintele 
Loubet, personal îi oferi 2.000 de franci francezi. „O nu !, Ex- 
celenţă, nu pot primi aceşti bani, "îi spuse lăutarul nostru, „marea 
cinste de a fi cântat în faţa Preşedintelui republicei franceze nu 
trebue plătită”. A doua zi, Christache Ciolae, fu numit „Ofiţer 
de Academie” 1). 

De atunci, nu s'a mai dus în Franţa, la Paris, ţara care l'a 
apreciat, a rămas însă devotatul ei prietin, dovedit ori de câte 
ori prilejul i-a venit în cale. Academicianul francez Jean Riche- 
pin, după conferinţa ţinută în Bucureşti, la Institutul Pompilian 
s'a delectat savurând pe Ciolac până la ziuă, și, caşi întrevederea 
Lyszt-Barbu, Richepin l'a sărutat și întors în Franţa și-a publicat 
impresiile entuziaste despre Cristache în „Les Annales”. In 1904, 
după concertul dat de Jaques Thibaud în Bucureşti, celebrul 
viorist se duse înpreună cu musicianul român, M. Mărgăriteseu, 
la restaurantul unde cântă Christache. Acesta s'a sculat la so- 
sirea celebrului său confrate şi, cu tot taraful său, i-a tras o 
marsilieză atât de straşnică încât, de sigur, a făcut să tresară 
de fericire inspiratul Rouget de Lysle în ultimul său lăcaș2). | 

Meritele sale fură răsplătite cu atâtea mari atenţiuni dor- 
nite din dărnicia atâtor mari simţiri musicale : „Ofiţer de Aca- 
demie”, „Legiunea de onoare” ,,Bene-Merenti”, ..Steaua Ro- 
mâniei”. Aureola sa se complectează însă strălucitor cu foto- 
grafiile şi autografele marilor artiști : G. Enescu ,„,Admirabilului 
nostru Ciolac, cu toată recunoştinţa pentru preţioasa colaborare”. 
(E vorba de un volum de cântece populare româneşti la care a 
colaborat şi Ciolac), Sarah Bernhardt, Paderewsky, Robert de 
Flers şi mai cu seamă, autografele Președintelui republicei fran- 
ceze Loubet şi Țarul Rusiei. 

Veni războiul cel mare. Oamenii înţelegători lau ferit de 
focul frontului. In uniformă de infanterist îşi îndeplinea datoria 
la marele cartier. Seara, după sfârșitul serviciilor, cântă, pe în- 
fundate, cântecul restriştei, doina durerii. „Numai atunci, zice 
Radu D. Rosetti, ne-am dat seama ce răsunet are în sufletul unui 
român cântecul jalnic al durerilor strămoșești”. 

In asemenea împrejurări, Alex. Vlahuţă, Octavian Goga şi 
Delavrancea dau lui Ciolac preţiosul autograf :.,,Să trăeşti dragă 
Ciolac ; patru milioane de. oameni cântă de veacuri doina asta, şi 
numai tu ştii s'o spui şi boerilor”. 


1) Vezi „Musica populară românească” de M. Mărgăritescu în revista „Ma- 
sica” No. 1, 1908. 
2) Vezi revista ,,Musica” No. 1, din 1908. 


www.dacoromanica.ro 


605 


Iar când s'a împrimăvărat, zice tot R. D. Rosetti, zărind 
pe Ciolac, pe un colţ de masă, i-am făcut un sonet : 


„Unui lăutar”. 


Te-am revăzut în haina ostăşească, 
Drag cântăreţ al doinelor sirăbune, 
Artistule păgân din vremuri bune, 
Tu ce făceai o lume să iubească ! 
Mi-a revenit în gând dulcea minune 
Și Ciocârlia ta dumnezeiască, 
Pe-arcuşul fermecat ce-atâlea spune. 
Azi nu mai cânţi. Vioara ţi-e furată, 
Dar porţi cu tine, tot ispititoare, 
In braț şi èn suflet patima curată, 
Ca mâine 'n sirălucila sărbătoare, 
Vei zice iar romanţa *'nflăcărată 
Și marşul biruinții viitoare. 


Iaşi, 1917. 


Biruinţa a venit, dar bietul Ciolac n'a avut parte să înto- 
neze marşul mult așteptat. O infirmitate năprasnică i-a încre- 
menit braţul, şi privind desnădăjduit arcuşul căzut la picioarele 
tremurânde, s'a scoborât, de pe estradă, care-l înălțase atâţia 
ani, pentru ca să n'o sue nici odată. 

Ridicat în înălțimi ameţitoare, slăvitul până eri, se vede 
dintr'odată părăsit de putere. Demoralizat în sufletul său de 
paralizia ce progresă, fără speranţe de a-şi mai reveni, depose- 
dat, cu cruzime, de căminul rezervat bătrâneţelor sale, îşi târâe 
neputincios corpul paralitic, până când un suflet al lui Dumne- 

zeu, fosta cântăreaţă Elena Pandele Botea îl aciuiază în bordeiul 
"ei, de pe un loc viran dela marginea Bucureştilor. „Lam găsit 
într'o seară tremurând de frig, pe-o bancă de lemn, zise ea, pă- 
răsit de toţi ai lui, fii şi fiice, nemâncat de două zile, plin de pa- 
raziţi, şi, făcândumi-se milă de el, ’am dus în bordeiul meu, 
unde lam spălat, Pam îngrijit”. 

După o lungă şi chinuitoare suferință moare la 26 Febr. 
1927, ora 9 seara. Intr'un sicriu inprovizat, nebărbierit, cu 
haină de cerșetor, lau înmormântat în cimitirul ,,Pătrunjel”, 
cu ajutor bănesc adunat cu talerul. 


www.dacoromanica.ro 


CAP. IV. 
LĂUTARI VESTIŢI IN MOLDOVA. 


uC Ă A 
Ah RIF-AGA, vestit lăutar, 1) cântăreţ straşnic din Keman, 
preda și lecţiuni de musică din acest instrument boeri- 
Se lor din Iaşi. 


NECULAI BURCAŞU, lăutar ') din banda lui Aril-Aga. 


ION BARNICA. MIHAI BARNICA, lăutari 2) din meterha- 
neaua moldovenească din 1820. 


NĂSTASĂ sau MĂTA SĂ din Botoșani 4), care împreună cu 
taraful lui Barbu lăutarul din Iaşi, au repurtat succese mari, în 
prezența împăratului Alexandru Pavlovici f al Rusiei la Chișinău 
în anul 18145). 


Cobzarul NECULAI UNGUREANU, pe care arhiva bise- 
ricii Talpalani din laşi, îl citează că, prin anul 1724, de groaza 
stăpânitorilor se 'nchină, ca rob, când la un boer când la altul. 


ŞTEFAN COBZARUL, citat de M. Costăchescu în buletinul 
„Ion Neculce”, dintr'un document din 17 Ianuarie 1786, ca vân- 
zător al casei sale popii Toader cel bătrân. 


NICOLAE LAUTARUL 6), fecior al lui Nieolii Câreei, men- 
ţionat în documentelefamiliei Hagi Luca din Sibiu, în 13 Dec. 1779. 


DIDICĂ SCRIPCARUL, despre care V. Alexandri în scri- 
soarea către I. Ghica, spune ,de la care am adunat mai multe cân- 
tece poporale”. Ar fi trăit pe la 1837. 


1) Vezi: Monografia instrumentelor româneşti din acest volum. 

2) Idem idem. 

3) Vezi: Comunicarea lui Gh. Ghibănescu în Bulet. „Ion Neculce”, p. 10. 

4) Probabil Năstasă Paraschiv, vezi: „Familia lăutari'or Paraschiv: din 
acest volum. 

5) Vezi: „Lăutarii? de Pr. C. Bobulescu. 

6) Vezi: Comunicarea d-lui N. Iorga în An. Ac. S. II, T. 28 9. 198. 


www.dacoromanica.ro 


607 


IORDACHE GĂLUȘCĂ, staroste de lăutari în anul 1860, 
urmaşul lui Barbu Lăutaru. 


Lăutarul GHEORGHE SPIRIDON, care trăia în laşi pe la 
1890, în vrâstă de vre-o 80 de ani, şi despre care R. Suţu în cartea 
„„laşul de odinioară” la pag. 263, spune : 

„„leşenii îşi mai amintesc de un cunoscut pe vremuri, lăutar 
al Iaşilor, Gheorghe Spiridon. Cu spinarea puţin încovoiată sub 
greutatea celor peste 80 de ani, ce-i purta voiniceşte pe umeri, 
cu spinarea şi barba înălbite, veşnic nedespărţit de bătrâna sa 
vioară, moş Spiridon era cel mai vechiu dintre lăutarii Iaşilor. 
Il întâlneai veşnic la rondul de la Copou, unde, în vremurile tre- 
cute, lăutarul plângea pe coardele vioarei timpurile beizadelelor 
moldoveneşti, vremea lui Grigorie Sturza, când galbenii desmier- 
dau căptușşala buzunarelor sale. Cu gândul la acest trecut, ochii 
se umezeau de lacrimi, şi cu vocea tremurândă, oftând din greu, 
îşi începea lunga poveste a vieţii sale, de trist ori de vesel cân- 
tăreţ. Şi bătrânul lăutar povestea de Beizadea Sturza, de Vogo- 
ride, de boerii moldoveni de altă dată. 

„Barbu lăutarul, în al cărui taraf, de douăzeci, moș Spiridon 
a cântat ani dearândul, era veşnic în amintirea vioristului rătă- 
itor dela Rond-Point”. 


DIDICĂ SCRIPCARUL, POSTOLACHE COBZARUL 
lăutari în Mircești, pe cari V. Alexandri îi pomenește într'o scri- 
soare a lui I. Ghica, că ar fi trăit prin 1837. 


www.dacoromanica.ro 


608 


BARBU LĂUTARU sau VASILE FARBU COBZARU. 


Obârșia familiei Barbu se fixează poate într'o vreme mult 
îndepărtată, nu se evidenţiază însă decât pe la sfârşitul secolului 
al 18-lea, când Stan Barbu, a cărui naştere ar fi pe la 17501) 
devenise vestit cu taraful său care cu taxâmurile şi pestrefurile 
trase la mesele boerilor moldoveni şi la curtea lui Mavrogheni, 
entuziasmează poate chiar el pe engleza Lady Craven, principesa 
de Auspruch-Bayreuth. 

La desăvârşirea musicali- 
tăţii acestui cântăreţ și vestit 
cobzar, contribuiă, de sigur, 
proporționalitatea unui fisic 
ales, învestmântat în luxosul 
antereu, încins cu taclit?) şi 
pe deasupra cu giubeaua de 
ghermesut 2), iar expresiva 
figură încadrată cu fesul de 
carmin, presentă un ansamblu 
de esteticăarmonie, care puteă 
să impresioneze, într'o largă 
măsură, occidentalismul îna- 
intat al musafirilor străini de 
proveniența princiară. 

Stan Barbu, vechiul sta- 
roste lăutăresc, își mărise 
familia cu cinci fii. Din a- 
ceștia Gheorghe şi Vasile moş- 
tenise în totul simţul lăută- 
resc, care, pe acele vremuri, 
întrecea, de multe ori, chiar 
ansamblele musicale cu pre- 
tenţie ale altor neamuri. 

In trecutul nostru lău- 
Actor cupletist în sansoneta lui Barbu tăresc, numele de Barbu, 

Lăutaru de Vasile Alexandri. Vasile Barbu, concentrează în 

jurul unei singure persoane 
toată acea strălucită aureolă, care personifică în ea un trecut 
mare, o faimă de genială musicalitate românească. 

Despre Barbu Cobzaru sau Barbu Lăutaru, nici un docu- 
ment nu precizează data nașterii lui; luând însă ca punct 
de orientare, anul 1812, când după plecarea Ruşilor, el se 
găseşte însurat, cu copii și, ţinând seamă că dânsul, fiind 
ales şi staroste de lăutari, demnitate care nu putea fi 





1) Vezi: Enciclopedia Română de Dr. C. Diaconovici. 
2) Cingătoare de stofă scumpă. 
3) Un fel de mătasă, atlas în ape de Alep. 


www.dacoromanica.ro 


609 


încredințată decât unui bărbat cu oarecare experienţă şi 
deplină încredere în seriozitatea sa, Barbu, la acea dată, nu 
putea să aibă decât, cel puţin, vrâsta de 30 deani; ceeace cu 
aproximaţie, determină anul 1780. ca data sa de naştere. Că 
era cinstit, vrednic gospodar şi creştin cu frica lui Dumnezeu, 
ne-o dovedește pravoslavnicia sa, când. în 1812, aregrijă ca, întru 
pomenire sa, să cumpere un molitvenic şi să-l dăruiască preo- 
tului Efrim ), „dela biserica din grădina dumisale cuconului Cos- 
tache Razul 2) din târgul Ieşului”. 

Pe cartea ,,Evhologhion” din Braşov 1811, aflată între căr- 
tile bisericii sf. Voevozi din Tatarașul Iaşului, asupra darului făcut 
de Barbu, se găsește însemnarea, făcută de preotul Efrim, în cu- 
prinderea următoare : „Acest molitvenic s'au cumpărat de dum- 
nealui Barbu starostele de lăutari pentru sănătate şi (a) soţului 
dumisale şi a fiilor dumisale drept 10 lei şi mi Pau dăruit miea 
preutului Efrim 1812 Sept. 13”. 

Dar religiositatea sa de creştin pravoslavnic o mai îndreptă- 
tesc şi următoarele : 

„Barbu, staroste fiind, adresează la 15 Fevruarie 1833, o 
plecată jalbă cătră cinstitul departament din lăuniru, secția prici- 
nile străine a principatului Moldaviei. 

„După a creştineştii rândueli din vechime, uşezându-se la toate 
breslele staroste, făcând şi cutii spre strângerea di a se întimpina 
trebuința hramului ci au fieşte care breaslă, asemene şi noi lăutarii, 
după acest testament şi preveleghii statornicită, ne'am făcut cutii si 
făclii mari, ne-am luat şi hramul Adormirii Maicii precista, după 
sfânta biserică Barnoschi şi hramul sf. loan Zlataust, aşezându-se 
staroste dintre lăutari, spre privigherea breslei şi silința a se întâm- 
pina ziua hramului la sfintele biserici, în sus pomenitele locuri, 
viind şi în vråsta cuviincioasă, prin luminata carte Gospod, în 
vreme ce înainte Hs. pomenitul domn Alexandru Moruz, lau ușe- 
zat staroste, urmându-se de-apururi cum prelat arată cărțile lumi- 
naților domni, ce am faţă, acum în aceste de când s'au strecat sta- 
rostia acestii bresle, şi nici la cutii nu se strânge nimică nici hramul 
nwl ftorisim. 

Intocmai sântem ca nişte desmetici, cu lacrimi mă rog să se 
facă puniri la cale, spre a se aşeza staroste şi asupra acestei bresle, 
să nu rămânem părăsiți din pomenire noi şi morţii, părinţii şi moşii 
ai noştri la ziua aratatelor hramuri, şi va rămâne spre vecinică şi 


neştearsă pomenire. Barbu staroste 


La 1836, Stoianovici, șeful secției jalbelor, primeşte o nouă 
cerere către Domnitor, ca să li se stabilească staroste. 

Jalba e semnată de : Barbu staroste; Toader Cimpoi staroste ; 
Ioan sin Grigoraş ; Fortuna staroste; I. Vasile Cotii Alistar ; Hre- 


1) Vezi: „Lăutarii? de Pr. C. Bobulescu. 
2) Idem, idem şi Arhiva Statului din Iaşi. 


Mihail Gr. Posluşnicu. — Istoria Musicei la Români. 39 


www.dacoromanica.ro 


610 


siea staroste; I. Lupul sin Costandin ; Neculai sin aceluiaş şi cu 
alți împreună şi Alistari. 

Având şi copii, simţul de paternitate îl preocupa, în mare 
măsură, de aceia una din grijele sale mari, era ca să-și asigure, 
cu trei acte de vindere-cumpărare, proprietatea casei sale, pe 
care o locuia, din mahalaua ,,Frecău*, cartier care, încă din se- 
colul al 17-lea, a fost mereu locuit de muzicanți-instrumentişti 
și de unde, bandele de lăutari şi meterhânelele își alimentau an- 
samblele musicale. 

Pentru înzestrarea copiilor săi, la 21 Sept. 1812, înaintează 
o jalbă către Domn, prin care se roagă, a se rândui vornicul de 
poartă, care să-i facă măsurătoare de hotărnicie a două locuri din 
mahalaua sf. Ioan Zlataust, unul de clironomie și unul de cum- 
părătură a sa. Abia peste doi ani, în Oct. 1814, vornicul de poartă 
îi satisface cererea și rânduește să se facă o hotarnică a locului 
caselor din „mahalaua Frecău” a lui „Barbu cobzariu”. 

Alăturea cu preocupările sale de familie, îndeletnicirea să, 
de vestit cântăreţ, îi populariza mereu faima, încât, pe vremea 
lui Scarlat Calimah Vodă în 1814, fiind trimiși la Chișinău!) doi 
boeri ieşeni, Dumitru Plaghino și postelnicu' Costache Panta- 
zoglu, ca să salute pe împăratul Alexandru I Pavlovici al Rusiei, 
venit să inspecteze Basarabia, încorporată de curând, aceia 
luară din Iaşi, şi un taraf?) de lăutari, dincei mai buni cântăreţi 
ai tarafurilor lui Barbu Lăutaru şi Năstasă sau Mătasă din Boto- 
en cari au lăsat nume trainic, pe pământul acesta, despre ta- 
entul ce avea a cânta și a purta arcușul. 

„Lângă dânșii au stat privindu-i monarhulîndelungat, mierân- 
du-secumexecutau ariilefără noteşi cu ce melodie întona strofelecân- 
tecelor naţionale, ca adevărţi a artiști, dăruindu-le 1.000 de ruble” 

După cum afirmă postelnicul Manolache Drăgniei, taratu- 
rile lui Barbu și Ahghaluţă luau parte, în 1814, la reprezentațiile 
teatrale ale elevilor lui Govdala şi Cuculi din Iaşi J 

La Iaşi locurile de petrecere erau : Valea adâncă, Schitul 
Tăråță, Galata şi Viile de prin prejur, Copoul şi Viaţa lungă, etc. 
vuia de cupeuri și trăsuri, boeri ghiftuiţi de averi, negustori ro- 
mâni bogaţi, mahalagii gospodari. 

Pe atunci, după cum spune R. Şuţu, în cartea sa „Iașii de 
odinioară”, Barbu Lăutaru şi alţii de seama lui, pentru un'cântec 
din bătrâni, cu 

„„Floricică, floare-albasiră 

„Ce-ai crescut în calea noastră”. 
sau alte romanțe la modă, primea câte un pahar de galbenii și 
zimţi, lire sau napoleoni, pe cari boerii îi aruncau cu dărnice cu 
din belşug în paharul lăutarilor. 








1) Vezi: Ist. Moldovii de M. Drăghici şi Almanahul musicalpe 1876 de Th. Burada. 
2) V. A. Ureche în Ist. Rom.Tom. I, numeşte partidele politice tarafuri,v. p. 15. 
3) Vezi: Ist. teatrului, vol. I, p. 97 de T. Burada. 


www.dacoromanica.ro 


611 


INTREVEDEREA LUI BARBU LĂUTARU CU FR. LYSZT. 


Genialitatea musicală românească, în persoana lui Barbu 
Lăutaru, a fost dusă departe, peste hotară, spre ţările răsăritene, 
pentru ca latinitatea românului, cântată de V. Alexandri, să se 
evidenţieze și în laturea artei. La 28 Noemvrie 1874, iată ce 
spune ziarul francez ,.La Vie Parisienne” de sub direcţia lui Mar- 
celin, despre taraful lui Barbu Lăutaru, care cântase, la o petre- 
cere, în casele boerului Câzlariu 1) fost hotel ,,Luzzato”, din poarta 
curţei domnești din Iaşi: 

„Aceştia erau ţigani din Iaşi, şi căpetenia lor se numea Barbu 
Lăutaru. Toţi purtau anteree mari strâmte la piept, legate cu brâe 
cu căciuli de piele de miel şi opinci. Pletele lor lungi şi groase le 
cădeau pe umeri; căpetenia lor, Barbu, era bătrân, barba sa că- 
runtă împărţită în două cădea pe piept şi sub căciulă, ce acoperea 
fruntea sa, se vedeau strălucind ochii săi plini de inteligenţă şi 
vioşie. Când intrară în casă, toţi puseră mâna la piept și se în- 
chinară până la pământ, li se dădu apoi şampanie. 


Alexandri dădu semnalul și Barbu, întorcându-se la taraful 
său, făcu semn cu degetul şi o stranie armonie isbucni în sala cea 
mare şi răsunătoare. Instrumentele lăutarilor, se compuneau 
din o violină, un naiu şi o cobză — un instrument cu 
coarde pentru acompaniament şi care seamănă tot odată şi cu 
mandolina —. 


Barbu prinse să cânte un marş naţional, după aceia boerii 
entuziasmați, aruncau galbeni în paharul său zicându-i : 

—Bea Barbule, bea ! și bătrânul lăutar bea vinul, căutând 
aținea în gura sa galbenii, ce-i scotea apoi, după ce-i săruta cu 
sfințenie. 


— Ascultă, Barbule, îi zise Neculai Sturza, cântă-ne ,,Tu-mi 
ziceai.. 


Barbu, se închină până la pământ, şi taraful începu a cânta 
„Tu îmi ziceai odată... "un cântec lin, melancolic şi cam sălbatec, 
necontenit în ton minor și pe care lăutarii îlcântau cu unaccent par- 
ticular şi propriu modului lor de executare. Cei doi lăutari, însărci- 
naţi cu acompaniamentul, cântau singuri, bătând coardele cobzelor 
cu o peniță, aceste dulci cuvinte a romanţei atât de cunoscută în 
România. Apoi după cântec sub avântul unui entuziasm cu 
totul artistic, Barbu se cufundă într'un cântec ţigănesc, în- 


1) Rudolt Şuţu, în cartea sa „Iașii de odinioară” afirmă că scena lui Barbu 
cu Lyszt, sar fi petrecut în casa lui V. Alexandri dela Mircești. 

In al doilea volum, ;,lașii de odinioară‘: tot D-l Rud. Suţu afirmă că 
aceeași întrevedere, Barbu-Lyszt, s'ar fi petrecut îft casele Didiţei Mavrocordat 
din Iaşi, str. Săulescu. 


www.dacoromanica.ro 


612 


tr'adevăr minunat. Lyszt?) asculta și nu zicea nimic. Sub influ- 


1) Franz von Lyszi, născut la Raiding, aproape Oedenburg (Ungaria) la 22 
Octomvwrie 1811, mort la Bayreuth la 31 Iulie 1886. Tatăl său administratorul mo- 
şiilor prinţului Esterhazy, eră un bun pianist şi cunoscător practician al instru- 
mentelor musicale, cu coardă, avea deci posibilitatea să desvolte, tot mai mult, 
facultățile misicale înăscute ale fiului său. Până la vârsta de şase ani, Lyszt, primi 
lecţiuni de piano în familie, iar la vârsta de nouă ani dă concursul său la concertul 
tânărului orb, baronul de Braun din Oedenburg. Succesul fù așa de remarcabil, 
încât prinţul Esterhazy dori să-l audă. Lyszt-tatăl, îşi aduce băiatul la Eisenstadt 








Franz Lyszt. 


şi după distinsele aprecieri ale prinţului, se decide să concerteze la Presburg. Acl, 
după un al doilea concert, câțiva magnați — Amade, Apponyi, Szapary, — se 
uniră spre a-i asigură tânărului musician o bursă anuală de 600 florini, timp de 
şase ani, cât trebuiă ca să-şi complecteze studiile. Tatăl său părăsi atunci func- 
iunea sa dela Raiding şi se dădi, cu totul, educaţiei musicale a fiului său, 
Lyszt, împreună cu părinţii săi, se stabili mai întâi la Viena, deveni elevul 
lui Czerny pentru piano şi Salieri pentru armonie. Progresele erau uimitoare, şi 
nu mult timp după aceasta plecă la Paris, unde în anul 1823, dori să se înscrie în 
Conservatorul de aci. Maistrul C. Herubini, neputând suferi geniile precoce, re- 
fuză admiterea sub pretext că e străin. Din această cauză Lyszt îşi continuă per- 


www.dacoromanica.ro 


613 


enţa acestei scene măreţe, ce avea înaintea ochilor săi, el asculta 
cu sfinţenie pe aceşti artiști, ambulanți, cari nici nu ştiu ce este 
musica, şi care o ghicesc. Este cu neputinţă de a se descrie cu câtă 
simţire şi isbucnire trăgeau arcuşul ; notele ascuţite ale naiului 
acopereau aria gravă şi cântecul larg, făcând să reeasă plângerea 
sa răgușită şi stridentă. 

In muzica aceasta sunt ţipete de bucurie, isbucniri ne- 
bune şi melancolice ale pustietăţilor, cântecul esţe susținut de un 
acompaniament monoton al cobzei și înfrumusețat, din timp în 
timp, prin o frază cântată, o singură frază, care se opreşte deo- 
dată şi revine la oarecare interval, spre a arunca în această stra- 
nie muzică, sălbatecul ei tip. 

Lyszt asculta mereu, răzemat pe un scaun de stejar, mânca 
cu ochii pe lăutar și uneori, nervii iui simțeau sguduituri cari se 


Tecţiunea de pianist fără profesor, își continuă concertele și audiţiunile muzicale 
în familiile aristocratice parisiene, unde se introduse tot datorită protecţici mag- 
naţilor unguri. Studiile de compoziţie le făci cu profesorii Paer și Reicha. 

In urma unui strălucit succes avut la un concert în Paris, în cari spectatorii 
electrizaţi i-au făcut ovaţii entuziaste, Lyszt-tatăl şi fiul se hotărâră a merge la 
Londra, iar mama sa se întoarse la Viena. 

După primul turneu făcut în Anglia, la 1824, urmară din nou câteva turnee 
prin departamentele Franţei. La 1827 Lyszt îşi pierde părintele. Tânăr încă, 
16 ani, fără experienţă, se vede dintr'odată desorientat, îndurerata sa mamă so- 
sindu-i în ajutor, caută în primul loc, să-și asigure existenţa, întru cât bursa cei 
se încredinţase, trecuse termenul condiţionat, de aceea stabilit la Paris și profitând 
de numele său, dădeă lecţii de piano. Composiţiile sale începuse de asemeni să-i 
aducă venituri. Opera parisiană ti montase opera sa Don Sanche. 

Un moment, fusese așă de influenţat de anumite teorii politice, încât eră cât 
pc ce să-şi părăsească misiunea sa artistică. La 1831, aude, pentru prima dată, pe 
celebrul Paganini, apoi cunoscând în urmă pe Chopin, pe Berlioz, îşi formase con- 
vingerea că muzica, în interpretarea ei, trebue să întrupeze o idee poetică. La 1835 
se însură cu contesa Marie d'Agoull — cunoscută în literatură sub numele de Da- 
niil Stern. Ava trei copii din această căsătorie, dintre care fiică-sa Cosima, devenită 
soţia lui Richard Wagner. 

Dela 1839 şi până la 1847, cutreeră întreaga Europă, obţinând numai triumfuri. 
La Paris, obţine, de două ori, victorii strălucite asupra rivalului său cel mai pe- 
riculos, Thalberg. Nimeni din musiciani nu îndrăsneă să discute întâietatea. Erà 
aşi de sigur de succes moral și material, încât şi-a luat însărcinarea ca el să com- 
plcecteze suma necesară pentru ridicarea unui monument lui Beethoven la Bonn. 

La 2 Noe mvrie 1847, fù numit maistru al capelci curţii din Weimar, unde 
stăth până la 1861. Aci, cedând stăruinţii princesei Sayn-Wittgenstein, părăsi 
«cariera de virtuos şi sc consacră compozițiilor musicale, compunând poeme sim- 
fonice, lucrări musicale de un caracter cu totul originale, creând, din acest punct 
de vedere, antagonisme faţă cu colegii săi, musiciani, ca Biilov, Tausig, ceea ce-l 
hotări să părăsească localitatea Weimar. 

La 1865, devine abate, viaţă care-i schimbă şi mentalitatea de musician, 
-consacrându-se musicei religioasc. 

Nici un artist, nici un virtuos, n'a avut atâtca onoruri şi decoraţiuni ca Lyszt. 
Universitatea din Koenigsberg ti conteră titlul de doctor honoris causa, împăratul 
Austriei medalia crucea de fier, mai multe oraşe germane și austriace îl făcură ce- 
taţcan de onoare, marele duce de Weimar îl făcă şambelan al curţii, etc. La 1875 
e presidentul Academiei naţionale ungureşti de musică din Pesta. 

Lucrările sale musicale sunt un considerabil număr de poeme simfonice, pentru 
Cor, soli şi orchestră, cu dcosebire Însă musică pentru piano şi vestitele rapsodii. 


www.dacoromanica.ro 


614 


oglindeau pe fața sa cea iscusită. Când ultimul acord se auzi, e} 
îşi apucă mâinile și pieptul său apăsat avu un suspin de ușurare. 

— Ah ! cât e de frumos ! zise el. 

Toţi boerii bătură din palme; Lyszt luă din buzunarul său 
un pumn de galbeni și turnândul în paharul lăutarului zise : 
„Să bem amândoi, lăutarule ! 

Amândoi ciocniră paharele. Lyszt era atât de impresionat, 
încât tremura, când turna pe al său. In fundul sălii bgerii deprinşi 
cu aceste curioase melodii. vorbesc între dânşii, punând după 
fiecare bucată câțiva galbeni în paharul minunatului lăutar. 

După câteva momente Lyszt se sculă și îndreptându-se că- 
tre lăutar, îi zise : ,,Barbule, m'ai făcut să cunosc musica ta, am 
să te fac să cunoşti pe a mea”. 

Bătrânul lăutar, drept răspuns, puse mâinile la piept, şi se 
închină până la pământ. Lyszt se puse la clavir în mijlocul unei 
tăceri, ce se făcu deodată. Lăutarul cu scripca în mână, asculta 
cu luare aminte fără a pierde din vedere pe tainicul musicant. 
Lyszt începu cu un preludiu, apoi sub îmboldirea inspiraţiei lui 
extraordinare, și a încordării nervilor săi, improviză un marş un- 
guresc, al cărui cântec lung şi melodios domina mereu în mijlocul 
arpegiilor, trilurilor și greutăților înspăimântătoare cu care îm- 
podobea cântecul său. Apoi însufleţindu-se, îmbătat de melodie 
cu fața sa galbenă, caracteristică și cu capul dat înapoi, cu o- 
chii pe jumătate închiși, mergea dela un capăt al clavirului la 
celălalt, făcea să curgă din degetele sale o ploaie de mărgăritare, 
eari veneau cu încetul, să se contopească în întâiul motiv, dege- 
tele sale cu o repeziciune de necrezut, alergau pe clavir, făcând 
să se auză notele metalece, spre a reveni mereu la acel cântec de 
la început, mare, magistral şi trist, ca un cântec de organ. Era 
în adevăr prea frumos. Nici odată Lyszt nu se urcase la o așa 
înălțime ; boerii ascultau fără a pricepe ceva, lăutarul însă pri- 
cepea ; mânca cu ochii pe cel ce cânta, nu pierdea nici o notă și 
fisionomia sa era straniu mişcată în tot timpul acestei strălucite 
improvizări. 

Lyszt se sculă în mijlocul aplauzelor frenetice al adunării. 
Barbu Lăutaru se duse drept la dânsul, și dându-i,la rândul său, 
un pahar cu şampanie îi zise românește: „La rândul meu stă- 
pâne (maiestre) te rog să bei”. 

— Paharele se ciocniră din nou. 

— Barbule Lăutar, îi zise Lyszt, ce zici de această melodie? 

— E aşa de frumoasă stăpâne (maistre) răspunse bătrânul lă- 
utar, că, dacă-mi dai voe, am să mă încerc să ţi-o cânt şi eu. Lyszt 
zâmbi cu un aer de neîncredere, făcând semn cu capul că primește. 

Lăutarul se întoarse, către taraful său, şi după ce puse scripca 
la gât, începu a cânta marșul unguresc. 

Nimic nu fu uitat, nici trilurile, nici arpegiile, nici variațiu- 
nile cu notele repeţite, nici acele adorabile treceri din semiton în 


www.dacoromanica.ro 


615 


semiton, care-i sunt atât de obicinuite, peniru a reveni la întâiul 
său motiv. Barbu Lăutaru cântă cu amărunţime pe scripca sa, 
toată improvizaţiunea pianistului, ce asculta înspăimântat opera 
ce cu un moment mai 'nainte o cântase, pe clavir pentru întâia 
oară, şi pe care poate o uitase Taraful său îl urmă cu preciziune, 
observând nuanțele şi uitându-se drept la Barbu, carele mergea 
cu cântecul înainte, străpungând inima lui Lyszt. 

Când se sfârși cântecul, Lyszt se sculă deodată și mergând 
drept la bătrânul lăutar, îl sărută călduros, apoi luând, după 
vechiul obiceiu, paharul cu şampanie, îl întinse zicându-i : 

— Bea Barbule lăutar (maestre) stăpânul meu, bea căci Dum- 
nezeu te-a făcut artist şi tu eşti mai mare decât ) mine”. 


Deşi, nici un document, referitor la viața lui Barbu, 
nu vorbește de valoarea și simțirea sa musicală, decât doar 
Mih. Cogâlniceanu în ,,Despre lăutari şi musica lor”, menţio- 
nează numele lui Barbu, alături de lăutarii Angheluţă din 
Suceava și Cihari dela Pesta, deși cei dintâi creatori ai începu- 
tului musical românesc, în persoana lui G. Asachi, Ştefan Ca- 
targiu, Vasile Alexandri, Dimitrie Gusti — cuprinși și ei, de men- 
talitatea societăţii contimporane— valorificau arta musicală și 
talentele, în proporţie cu gradul social; cred că relaţiunea dată 
de ziarul francez ,,La vie Parisienne”, de o publicaţie străină, 
care n'avea interes, decât al adevărului, să scrie aşa cum a 
scris, datori suntem să luăm ca literă reală afirmările ei. 

Scriitorul german, Wilhelm de Kotzebue în cartea sa, la p. 
212, consideră pe Barbu şi colaboratorul său Anyheluţă din Su- 
ceava, superior chiar musicanţilor germani, când spune : „Strauss 
şi Lanner trăesc în memoria celor ce i-au auzit și, musica de joc 
germană, nu a amuţit odată cu moartea celor doi virtnoși. Dar 
„când cântă lăutarul ţigan, Barbu și Angheluţă apoi tot ţi se în- 
vârteşte altfel piciorul ! uitaţi-vă la orchestra cea minunată. Dar 
trebue să eșiţi în cerdac, întindă chiar, nici n'ați putea sta şi 
anoi nici nu miroasă oamenii aceia a paciuli. Priviţi obrazurile 
acelea negre şi expresive ! Părul corb se scutură sălbatec încoace 
şi în colo, căci le ajută la bătaia tactulni, și nu numai capul singur 
ci și ochii se 'nvârtesc mereu, colţurile gurii se mişcă și 
chiar nările se umflă şi nechează parcă ar fi armăsari. Trei ori 
patru cântă din vioară, trei ori patru trag cu o pană, pe strunele 
cobzei, alţii suflă cu o adevărată furie din naiu și, totul împreună, 
alcătueşte o armonie așa de deosebită și de ațâțătoare, încât tână- 
rul trebue să joace cu voe, fără de voe, bărbatul așezat ridică pi- 
cioarele în tact și-și aduce aminte de tinereţe, când îşi ținea şi el dră- 
guţa 'n braţe şi bătrânul mișcă cel puţin din degetele dela picioare 
şi se uită zâmbind la tineretul cel zburdalnic și unde pui, că ţiganii 
aceştia n'au o idee despre note. Cântă totul după ureche!” 


1) Vezi: Conv. literare an. XXI (1888) No. 12 p. 1084; Cronica musicală a 
oraşului: lași de T. Burada şi „Lăutarii noștri” de Pr. C. Bobulescu. 


www.dacoromanica.ro 


616 


Ocupaţia de cap de bandă lăutărească se vede că îi consuma 
mare parte din timp şi poate că şi puterile 'nbătrânite nu'l mai 
îngăduiau, ceeace îl hotărî să părăsească stărostia breslei lăută- 
reşti din laşi, cedându-o lui Ion Pricoliei. 

Totuşi, deși apăsat de greutatea anilor, față cu nemărginita 
încredere şi autoritate ce şi-o crease în cursul starostiei sale, la 10 
Ianuarie 1856, breslaşii-lăutari îl realeg, din nou, în această dre- 
gătorie, cu care ocazie se închee următorul act: 

„Subt iscăliții, breasla lăutarilor, întrunindu-ne astăzi la 
canțelaria breslei noastre, am ales tot pe d-lui Vasile Barbu, care 
au fostu până acuma, pentru care sântem respunzători cu averile 
noastre mişcătoare şi nemişcăloare la ori-ce abatere sau sfitarisire 
din banii haznalei, 1856 Ianuar 10 zile”. 

Semnaţi : Andrei Manoli, Sava Vasiliu, Costache Sprâneeană, 
Vasili Tricolici, Ştefan Timofti, Gheorghe Todosi, Ion Vasiliu, 
Năstase Anghel, Alecu Neculau, Ion Cloșcă, Neculai sin Vasile, 
Pintilie Gheorghiu. In ființa iscălitului s'a făcut alegere de faţă, 
pentru care se adeverează mai marele staroste. 


G. Hristofor. 


Barbu fusese martor ocular la atâtea schimburi de traiu şi obi- 
ceiuri, trăise epoci de reformă radicală, cari influențaseră asupra 
vieții româneşti. Cântecul său, cu care se născuse şi trăise, nu mai 
avea trecere, îi luaseră locul chanson-urile importate, căci trebuia 
să ne pătrundem în totulde curentul lui Napoleon al III. Boerii mol- 
doveni, influenţaţi de civilizaţia pariziană, vedeau în Barbu, în an- 
tereul şi işlicul lui, o vreme care trebuia să piară, la petrecerile lor 
pătrunsese, pe lângă musica străină, alte obiceiuri, alt port şi 
aproape altă limbă, pe care, Barbu, nu mai putea să o înțeleagă. 

In asemenea împrejurări, la 18 August 1858 Barbu Lău- 
taru, închee o epocă şi ultima, de adevărată viaţă şi simţire româ- 
nească. Mormântul său, din cimitirul bisericei Sf. Ion Zlataust 
din Iaşi, nu e decât amintirea unui trecut, care trecut rămâne. 


www.dacoromanica.ro 


617 


IONICĂ BARBU 


Unul din fii marelui Vasile Barbu, născut la 1848, lăutar 
al timpurilor regenerării, îşi trecuse cântecul naţiei în a doua 
categorie a repertorului său. Cu patima și predilecţia artistului 
înăscut, cu vocea voinică de bariton umplea grădina, plină de o 
lume cheflie, de lângă biserica Banu din laşi, cu valul sonor al 
organului său, când cânta: 


Cu jupa strânsă pe şolduri lare 
Cu părul negru mătăsos... 
Alza, alza, iat'o ia 

Adevăratlă Manola. 


Aprecierea de cântăreţ a lui Ionică Barbu, ce i-o acordase 
leşenii, a fost întărită şi de Parisieni, cari au admirat în taraful 
ui „Jean Barbue” dela Restaurantul român din Paris, cu pri- 
ejul Exposiţiei Universale din 1890, adevărata musică românească 

Iată scrisul lui R. Şuţu în cartea „,lașii de odinioară” cu pri- 
vire la acest lăutar: 

„Unul dintre lăutarii Moldovii, ai Iașilor, cari pe vremuri 
făcea să răsune centrul Iașilor de glasul său, care cânta roman- 
țele cele mai frumoase, avea reputaţia că el cântă fără pereche 
„Steluţa” lui Alexandri. E una din poeziile care i-a făcut mai 
multă glorie şi care până ’n ziua de astăzi ia rămas ca una din cele 
mai frumoase pietre scumpe, în coroana poetului dela Mircești. 

„Când începea lăutarul Barbu să cânte „,Steluța”” avea a- 
tâta căldură comunicativă în glasul său şi o expresie atât de po- 
trivită cuvintelor, încât emoţiona adânc. 

„„Intr'o vară la Iaşi, lăutarul o cânta regulat, în fiecare seară 
ba uneori și de două ori pe seară, în berăria carc pe atunci se afla 
unde astăzi e instalată sucursala Poştei, în str. Lăpuşneanu. Vi- 
zitatorii „Halei de Bere” îi spuneau veşnic : 

— Ei ia să te vedem Barbule, zi-ne ,,Steluţa”, da, ştii cu dor 
că am un foc la inimă, că numai tu mi Pai putea stânge ! 

— Zău cucoane, zise Barbu, atunci să v'o cânt că și mie alt 
cântec nu mi-a plăcut. Şi atunci începea să cânte, dar cu atâta 
foc, cu atâta uitare de sine, încât i se zăreau lacrămile. Era adânc 
emoţionat... și vizitatorii nu-şi puteau stăpâni plânsul. 

— Şi de ceţi-i a plânge? îl întrebară cu toţii. Asta nu se poate 
spune cucoane, răspundea lăutarul Iaşilor. 

„Au trecut ani de-atunci. In Iaşi la ordinea zilei erau sera- 
tele literare şi musicale, și, la toate nu lipsea lăutarul. La o serată 
de acest fe], s'a cântat la piano, din flaut, din vioară, s'a declamat 
şi s'a dansat. Deodată, i se cere lăutarului să cânte „,Steluţa”. 
Incepu să cânte: 

„Tu care eşti pierdulă..... dar nu sfârşi versul al doilea și-l 
podidi un plâns care La înecat aproape. Ghitara-i amorţise. 


www.dacoromanica.ro 


618 


— Dar spune înainte, Barbule, ce este? 
Ce să mai spun cucoane |... lacrimile îl înecară şi-şi duse 
cu greu batista la ochi! 
— Lăsaţi-l cucoane, zise unul din tovarăşii lui. Nu mai poate, 
eri şi-a îngropat o fată de 17 ani, termina şcoala anul ista. 





Ionică Barbu. 


Căci Beldiceanu în ,,Lăutarul” său spunea : „Când aveţi un 
mort în casă, nimeni din voi să nu cânte, pe când bietul lăutar, el 
vă zice când sunt fiere a lui zile de amar”. 

„Puțin mai târziu, niște lăutari cântau ,,Steluţa” în grădina 
lui „Tanasachi” din str. Golia. Era lună şi frumos. De gardul 
grădinei, în stradă, stătea rezemat un bătrân ascultând , Steluţa”. 


www.dacoromanica.ro 


619 


EI, cântăreţul de odinioară fără de care nu se putea petrece, acum 
era dat uitării. Nici un lăutar din ceilalţi nu mai voiau să-l ia cu 
dânsul, că-i bătrân și nu mai poate. Ochii lui erau numai lacrămi 
şi un trecut ce nu se mai întoarce şi un viitor, a cărui taină nimeni 
mo ştie. 

— Ce mai spui Barbule? 

— Nu mai spun nimic cucoane | 

Aşa era în laşii noştrii. 

Intr'o după amiază călduroasă,8 Iulie 1906, o paradă jalnică și 
modestă trecea pe străzile Iaşilor. Era înmormântarea lui Ionică 
Barbu. Cu dânsul, nu s'a dus numai un singur om, ci o întreagă 
epocă a dispărut. Cu Ionică Barbu s'a stins unul din ultimele 
semne ale unei vremi mai bune, a vremurilor patriarhale în care 
vechii boeri moldoveni, răsărind ca fantome de sub largele și lun- 
gile giubele, ascultau după mănoase prânzuri, cântecile de inimă 
albastră ale tarafului de lăutari, printre cari floare era Ionică 
Barbu. Timp de 50 de ani glasul său a răsunat melodios şi puter- 
nic la toate veseliile mari însemnate din Moldova. 

Nu era om cu vază şi mai cu dare de mână care, când voia 
să facă „,chef” să nu cheme pe Barbu. Dar, vremea trecu şi cu ea 
trecu și omul. Boerii dispărură parcă sub giubelele lor și acestea, 
prin fantasmagoria timpului, se topiră 'n nimic. Stâlp rămas însă 
din lumi bătrâne, Ionică Barbu continua să cânte, să înveselească 
şi să înduioșeze pe nepoți, după cum odinioară înduioşase şi în- 
veselise pe bunicii acestora. 

Acuma a dispărut şi dânsul, rămânând doar ca o amintire, 
după cum amintiri au rămas şi vremurile acelea. Tarafurile de 
lăutari moldoveni deveniră tot mai rari şi mai străine de modelul 
celor vechi. Ele au dispărut -odată cu toate frumoasele obiceiu- 
rile bătrâneşti apuse. 


La BOTOŞANI, tarafuri de lăutari se disting încă de prin se- 
colul al 18-lea. Se ştie că, după răpirea Basarabiei, cu delegaţiunea 
boerească ieşeană, Plaghino, Pantazoglu, etc., din 1812, care avu 
misiunea să presinte ţarului Rusiei, la Chişinău, omagiile dom- 
nitorului Calimah-Vodă al Moldovii, alături de taraful de lăutari 
a lui Năstasă sau Mătasă din Botoşeni. In taraful acestuia, se 
aflau şi lăutarii Vasile Zugrafu şi Vasile Ureche, cari înveseleau 
boerimea cu cântece cântate din Canon. Se vede că erau vestiți, 
că-i vedem când în Botoşani, când în laşi. Ba, pe la 1827, îi 
vedem chiar în Râmnicu-Vâlcii, în taraful lui Dumitrache Lăutaru. 

Şi aci, sub imboldul organizaţiilor lăutăreşti, din Huşi și 
Iaşi, de sub protecţia mitropolitului Veniamin Costache, pe la 
1830, lăutarii botoşăneni se găsesc organizaţi în bresle. Scriptele 
vechi 1) citează pe starostele Ioniță Sărăcuţu-cobzarul, mai ma- 


1) Vezi Dosarele arhivei statului din Iaşi, şi Monografia orașului Botoșani. 


www.dacoromanica.ro 


620 


rele breslei lăutarilor din Botoşani, formată din lăutarii : Ion, 
nepotu lui Patachi Talpar, Gheorghe Enache ; scripcarii : Petre 
Chișeariu, Niţă, Ion şi Vasili Răţilă, Vasile Grassu, Ion Ghenănuș, 
şi Petrea; cobzarii: Petre sin Grossu, Vasile Gușu, Toader şi 
Gheorghe Fandolică ; doboşari : Gheorghe 'Ţâganu, muscalagiu : 
Ioan, dairagiu : Lupu Buiue. 

Pe lângă aceştia, la 1836, mai erau în Botoşani lăutarii : 1) 
Petrache şi Ioan sin Niţă Suceveanu, Iordache Strahotin, Anas- 
tasă sin Toader, Gheorghe Sărăcuţu, Gheorghe Bortă, Gheorghe 
Buiue, Năstasă Paraschiv, Ionică Parasehiv, Ion Negrei, Iordachi 
şi Năstasă sin Toader, frații Ştirbu. 

Starostia breslei lăutarilor era destul de rentabilă, fapt ce 
explică urcarea treptată a havaetului 2) dela 400 lei în 1836 şi la 
2.050 lei în 1843, urcare provocată de candidaţii la starostie : 
Ion Sărăcuţu, Petraehi Paraschiv, Vasile Buiuc, Năstasă Paras- 
ehiv, Ionică Paraschiv, Ion Negrei, Iordachi sin Toader, Ion sin 
Niţă Sucevanu, apoi Năstasă sin Toader. 

La petreceri, la solemnităţi familiare de orice fel, dărnicia 
boerească întrecea, cu mult, marginile unei convenţii prealabile. 
Lăutarii primeau fâşicurile cu aurul zimţat, galbeni străluci- 
tori, ce păreau proaspeţi eşiţi din fabricaţie, ceiace explică starea 
materială înfloritoare a multor din aceşti faimoşi musicanţi. 

Cobzarul Ion Sărăcuţu, nume adoptat din ironie, îşi deprin- 
sese viaţa în acel lux şi rar confort, pe care, în zile de azi, numai 
marii rentieri şi-ar permite. Până şi vasele lui de adus apă, co- 
fele, erau de argint. In bogăţie trăiau atâţi, caşi lăutarul Ştirbu, 
ai cărui urmaşi au adoptat alte ocupaţiuni profesionale, schim- 
bându-şi chiar numele din Ştirbu în Știrbey. Cea mai vestită 
generaţie de lăutari care şi-a transmis virtuositatea musicală 
din tată în fiu, şi a pecetluit faima unei bresle botoşănene, e 
necontestat familia Paraschivilor. 


1) Vezi : Dosarele arhiva statului din Iaşi, şi Monografia oraşului Botoşani. 
2) Impositul către Eforia târgului. 


www.dacoromanica.ro 


621 


FAMILIA LĂUTARILOR : PARASCHIV. 


De origină basarabeană, refugiat de peste Prut, nu mult 
după 1812, Paraschiv Ţuţuianu, se stabileşte în Botoșani, unde 
îşi creaiază familia cu cei trei fii ai săi: Năstasă muscalagiu, 
Petrache şi Ion vioriști, cari, potrivit vremii, adaugă numelui 





Neculai Paraschiv. 


de botez numele tatii, de a lui Paraschiv, sin Paraschiv, sau nu- 
mai Paraschiv. 

Cel mai mare din fraţi, Năstasă Paraschiv, 1805—1887, are 
şapte copii: Ilie, Naum, Grigorie, Ghiţă, Neculai, Costică şi Va- 
site, toţi firi musicale înăscute, muscalagii, violoniști, ghitarişti 
şi buni cântăreţi-vocali, deşi unul din ei, Naum, s'a dedat ca- 


www.dacoromanica.ro 


622 


rierii didactice şi altul avocat. Dacă prima epocă de lăutărie a 
Paraschivilor şi-a dus faima în toată Moldova, apoi a doua epocă 
dela 1885, se estinde pe toate plaiurile vechiului regat şi peste 
graniţele lui. In această a doua epocă se distinge, virtuos, Neculai 
Paraschiv, născut la 1856, mort la 1918. Acesta e organizatorul 
unui taraf select, cu care, obținând angajamente străine, repur- 
tează succese demne numelui de român, la Petersburg, Moscova, 
Kiev, Paris, Tunis, Monte-Carlo, Milano, Palermo, Amsterdam, 
în Anglia, etc. Pe lângă faima de desăvârşit viorist, Neculai Pa- 
raschiv se distinge şi prin o serie de composiţii, romanțe, 
valsuri, marșuri, hore, - etc. ,,Strunga-vals”, ,,După fragi şi 
după mure”, romanţa „Ochii plânşi”, a făcut faima fratelui 
Ilie Paraschiv. 

Din grupul lăutăresc al Paraschivilor s'a distins Ion Vră- 
bieseu, primul care a introdus flughelhornul în tarafurile boto- 
şănene, iar fiul acestuia, Iancu Vrăbieseu,e unul din cei d'întâi 
flautişti din Botoşani. 


La LUGOJ, vestit lăutar e NICA IANCU - IANCOVICI, 
1821—1903, pe care musicianul ardelean, Tiberiu Brediceanu, 
îl pomeneşte în conferința sa „Musica şi compositorii români 
ai Transilvaniei” ţinută la Chişinău la 14 Noemvrie 1926. 


www.dacoromanica.ro 


623 


LĂUTARII BUCOVINEI. 
NICOLAI PICU. 


Cavalerul Leon de Goian, despre a cărui activitate musicală 
se vorbeşte în alt capitol, în memoriile sale intitulate „Viaţa 
mea musicală” 1850—1908, spune următoarele : 

„„In vara anului 1851 sau 1852, părinţii mei plecară, în vile- 
giatură la Lăpuşna, stațiune climaterică şi hidroterapeutică lângă 
Berhomete, care, 
de vre-o 50 de ani, 
era mereu locul de 
întâlnire a nobili- 
mii bucovinene. 
Spre  mulțumirea 
sufletească a vizi- 
tatorilor, cânta, ca 
în fiecare an, banda 
de lăutari de sub 
conducerea viori- 
stului şi capelmais- 
trului Neculai Picu 
zis şi „Moş Kecu- 
lai”. In Lăpuşna, 
acest taraf era com- 
pus din 12 oameni, 
între cari un naiar- 
giu, una sau două 
cobze, un celist, în- 
colo numai viori şi 
poate și o violă. 

„Pe cât îmi a- 
mintesc acest taraf 
cânta destul de co- 
rect, în programul 
căruia, erau, mai 
cu seamă, cântece 
româneşti, hore, i 
doine şi cântece de Neculai Picu. 
jele. Moş Neculai, 
om de statură mijlocie şi robustă, blond, în vechiul port moldo- 
venesc, cu zobon, antereu, brâu, pe eap cu un fes turtit și cu 
canaf albastru, era un artist al vioarei, din care cu îndemânare 
scotea un sunet mare, puternic şi plin de simţire, dar pe cât 
de frumos pe atât de simţit cânta el plângătoarea doină şi cânte- 
cele de jele cu cari nu odată storceau lacrimi din ochii auditorilor. 
El mai cânta şi ariile de dans a tuturor naţiunilor, iar bucăţile 





www.dacoromanica.ro 


624 


de solo le executa ca un virtuos, între altele o piesă de musică 
turcească cu un lung tremolo. 

De taraful, care cânta pe terasa restaurantului, dimipeața 
şi seara, eu eram mereu nedespărțit şi din repertorul căruia mi-am 
îmbogăţit memoria mea musicală cu piese, cari, cântându-le şi 
acum, îmi amintesc cu regret de vremurile copilăriei şi ale tine- 
reții mele. 

O plăcută amintire despre Moș Neculai o păstrez într'o horă 
pe care am învăţat-o dela el, este hora în g moll (sol minor), află- 
toare în colecţia lui Carol Mieuli, cu titlul ,,12 (48) airs nationaux 
roumains” No. IJI dedicată D-nei Catherine de Rolla. 

Pieu nu era ţigan de origină, ci cetăţean român de religiune 
gr. ort .din Suceava, în societatea sa se bucura de o distinsă aten- 
ţiune, fie pentru arta ce o profesa, fie pentru cinstea şi încrederea 
pe care i-o acordase semenii săi. El moare prin anul 1867”. 

Profesorul Leca Moraru în lucrarea sa ,,Ce-a fost odată” 
precizează că Neeulai Pieu s'a născut în anul 1789 și moare la 2 
Octomvrie 1864, trăeşte deci 75 de ani. 


La SIRET, între anii 1850-—1870, era vestitul taraf al lui 
Kir Ionică Doboș, format din trei viori, o clarinetă sau un flaut 
şi un bas. ?) 


GRIGORIE VINDEREU. 


Tot cavalerul de Goian, în memoriile sale, spune că: doi 
sau trei ani mai târziu, dela prima visită a Lăpuşnei, adică prin 
anii 1855 sau 1856, în taraful lui Moş Nicolai Picu, se găsea ca 
prim-viorist Grigorie Vindereu, un român, pe care după moartea 
lui Picu, prin anul 1868, îl găsesc ca şei al unei bande de lăutari 
creată de el, şi, cu care, în materie musicală deseori m'am în- 
tâlnit, între anii 1863—1874 şi către sfârşitul anului 1880. 

A fost cel din urmă interpret adevărat al musicei naţionale, 
pe care o reda în chip eminent 2). Bărbat frumos, inteligent cu 
manieri fine, nici când insinuând şi recunoscător chiar pentru cel 
mai mic dar. 

Poseda o technică frumoasă, deşi nu de tot desvoltată, dar 
neurastenia de care avea să sufere, mai ales în anii de mai târziu, 
îl priva, totuşi, în deosebi, la piesele trăgănate, de liniştea nece- 
sară, lucru care nu putea fi simțit fără jenă. Cunoştea însă întregul 
repertor al predecesorului său, lăutarul Moş Neculai Pieu. 


1) Vezi: ;;Universul” din 28 Aprilie 1927. 
2) Vezi : „Pe la noi ce-a fost odată” de L. Moraru. 


www.dacoromanica.ro 


625 


Goian, continuând zice: ,,Devenind prieten al lui Grigorie 
Vindereu, aveam dese conveniri musicale. Cu prilejul sărbătorilor 
de Paște, Crăciun, Grigori mă vizita regulat cu taraful său, 
atunci îmi luam şi eu vioara şi cântam cu Grigorie şi cu tovarășii 
lui împreună, dragile mele piese. 





Grigorie Vindereu, 


Grigorie cânta şi „Carnaval de Veneţia” a lui Paganini, cu 
variaţiuni proprii ale sale, căci nu cunoștea notele. Bătrânii su- 
ceveni care'şi mai amintesc de Gr. Vindereu şi de banda lui, 
spun că era un personagiu foarte stimat în mahalaua Cutului 
Sucevei. 

La SOLCA, — Bucovina, e colaborator Lăutarul GH. GO- 
ROVEI, credincios al academicianului Sim. FI. Marian, la cule- 
gerea cântecelor. 


Mihail Gr. Posluşnica. — îatoria Musicei la R mâni, 40 


www.dacoromanica.ro 


626 


LĂUTARI BASARABENI. 
Lăutarul LEMIŞ. 


Lăutarul LEMIŞ din Bălţi, Basarabia. Intre anii 1860 — 
1870, nici o petrecere, nici o nuntă, în Basarabia, nu se făcea fără 
lăutarii tradiţionali, cari erau singura distracţie a vechii boerirri 
moldoveneşti din Basarabia. 

Lăutarul Lemiş, dela Bălţi, era purtat dela un capăt la altul 
al Basarabiei, pe la nunțile şi petrecerile boereşti. Vioara şi vb- 
cea lui fermeca lumea, o făcea să plângă şi să râdă. Se spune că 
acest Lemiş a fost ovrei, amorezat de cântecele şi doinele româ- 
neşti, de „,Steluţa” lui V. Alexandri, cărora le dădea o interpre- 
tare care stârnea admiraţia tuturor și trezea în sufletul româti- 
lor Basarabeni doruri nu tocmai plăcute guvernului rus. 

Acest lăutar, se vede că în profesiunea sa avea şi o oate- 
care cultură musicală, autodidactică, căci în stagiunea te 
operete şi vodeviluri a artistului leșan N. Luchian, care a avut 
loc la Chişinău, dela 20 Noemvrie 1868 până la 15 Martie 1869, 
Lemiş este şeful orchestrei. 

La 1870, guvernul rus, prin reprezentantul său, guvernatotul 
Basarabiei, din cauza sentimentelor româneşti prea pronunţate, 
hotărăşte să ia măsuri în contra lăutarului Lemiș ca fiind peri- 
culos ordinei publice şi, în consecinţă, îl expulzează din Basarabia. 


Sfârşind această uşoară schiţare istorică a vechilor lăutari 
români, ca o sintetizare a celor expuse, revista „Tinerimea fto- 
mână” prin scrisul d-lui €. S. Nieolaeseu-Plopşor, publică un stu- 
diu istoric din viaţa ţiganilor români, din care, din punctul de 
vedere musical, extragem următoarele : 

Lăutarii, prin excepţiune şi pentru consideraţiunea talén- 
tului lor musical, se bucurâu, în genere, de oare:și-cari scutiri, plă- 
teau o dare anuală către stăpâni şi trăiau câștigându-și pâinea, 
tocmiţi să cânte la cârciume, la nunţi, la hore şi la diverse veselii. 

Totuşi, când veneau boerii la moșie, lăutarii erau datori să 
fie nelipsiţi dela curte ; căci, dacă boerii erau cheflii, trebuiau să 
veselească casa cu cântecele lor; cocoana dacă era tânără, tre- 
buia s'o deştepte dimineaţa un cântec de inimă albastră, executat 
numai pe o strună, după placul boerului ; la unele case erau câte 
două taraiuri de lăutari, unul cânta în permanenţă la masă, iar 
altul când se căra bucatele dela cuhne, le acompania până la masa 
boerească, anunţându-le cu cântece combinate după felul buca- 
telor, mai mult sau mai puţin acre, sau dulci, pipărate sau sărate. 

„Fericite timpuri! V'aţi trecut şi v'aţi uitat ca cântecele 
bătrâneşti ale lui Barbu Lăutarul”. Aşa ne spuue Sion în ,Su- 
veniri contimporane” în cele câteva pagini înduioşetoare despre 
„„Emanciparea yiganilor”. 


www.dacoromanica.ro 


627 


Descriind apoi viaţa liberă a ţiganilor după dosrobire zice : 
„Dacă e Sâmbătă seara, apoi se schimbă lucrurile. Veniti dela munca 
încep să cânte din diplă şi din cobză şi joacă până după miezul nop- 
|ii, Joacă singuri sau câte doi, fac hore ca şi românii, jucând curat 
româneşte, dar au şi jocurile lor...” 

Despre musica țigănească s'a spus că e singura artă care până 
în prezent a fost în cinste la ţigani; popor sensual, fanatic îndră- 
gostit de natură. Musica ţigăneaccă e înbelşugată, prea încărcată 
câte odată vulgară, în armonie cu gustul rasei pentru zornăială, 
ciudă enii şi exageraţiuni. Cu toate acestea e adesea originală și 
trădează la fiecare moment origina ei asiatică. 

Se pare că n'au vrut să înrredinţeze vorbelor istoria lor. N'a- 
vem decât să ne gândim la Rapsodies hongroises ale Ini Lyszt,!) 
care nu sunt decât niște teme ţigăneşti aranjate de el. 

E înăseut în ei gustul şi talentul superior pentru musică. Din 
Țigani au ajuns musicanţi cu un talent care a nimit lumea. Vioara 
e instrumentul lor de predilecție şi după cum cântă destul de bine 
din gură, tot aşa foarte lesne cântă din mai toate instrumentele. 
S'ar putea spune că, numai ţiganul, care nare instrument, nu 
ştie să cânte, că, de-ar fi avut, ar fi învăţat la ințeală. Cu timpul 
însă adevărata musică tigănească a început a dispare, căci, ei, 
ca lăutari, trebuind să cânte melodiile ţării în care erau, nu pu- 
teau să nu introducă elemente străine în musica lor, care astfel 
a început a se altera şi tinde a dispărea. 

După cum nu pot cânta o melodie românească fără a vâri 
înfloriturile şi zornăelile ţigăneşti, tot aşa în ale lor au pătruns 
elemente de ale noastre. In păstrarea poeziei noastre populare, 
Ţiganii lăutari au nn mare merit. Ei au învăţat, pe de rost, ba- 
ladele, cântece de lume, horele, chiuiturile, şi le-a transmis din 
tată în fiu iar acum folcloriştii pot aduna oricât dela ei. Numai 
ici colea, când cântă aceste versuri, intercalează, cn rost sau fără 
rost, câte un of saw auleo şi nu cred că trebue să le băgăm vină, 
căci ei, săracii, toată vremea au oftat şi oftau, câte odată, chiar 
din ordin pe la fereastra duducilor, doar, doar li s'o înmuia ini- 
mioarele şi-or privi cătră acela care a pus, ţiganu să ofteze în 
locul lui. 

Cântecele lor sunt cu totul originale, nn au împrumutat ni- 
mic dela noi, căci ale noastre nu se potriveau sufletului lor; ei 
au avut altă viaţă pe care și-an cântat'o și şi-o cântă altfel 2). 

Intre vătraşi, găsim cei mai buni musicanţi, fără să cunoască 
notele, e de ajuns a auzi odată o melodie, o sonată de Mozart sau 
o simfonie de Beethoven, ca s'o cânte pe de rost cu mai mult ta- 
lent decât cel dela care a anzit'o. 


. 


1) Vezi: „Lyszt” şi musica ţiganilor” în revista România musicală şi rev. 
Armonia a profesorilor de musică. 
2) Vezi : rev. soc. „Tinerimea română”: No. 1, 2. 3 ṣi 4, anul III, 1922. 


www.dacoromanica.ro 


628 


Mi s'a întâmplat zice M. Cogâlniceanu !)— să văd un ti- 
gan intrând cu vioara subsioară la Teatrul francez din Iaşi, ur- 
mând cù urechea uvertura şi alte bucăţi din Dame-Blanche, şi 
după isprăvitul operii el eşia și cânta toată musica ce o auzise, cu 
mai multă artă decât primul virtuos din orchestră. 

Ei compun fel de felde cântece. Așa, cine n'a auzit de An- 
yheluţă din Suceava, de Barbu sau de Cihari, care trăește la Pesta. 
Țiganii cântă și din gură mai ales cântece populare. Ei au o voce 
frumoasă, că adese ori, boerii meseni se scoală dela masă şi lipesc 
câte un galben de fruntea lăutarului. In nopţile de vară huesc 
mahalalele Iaşilor de musica ţiganilor. 

;„„Deoparte, boerii se plimbă cu prietenii lor întovărăşiţi de 
o musică europenească, căci dispreţuesc tot ce este indigen; iar 
micii negustori şi țărani, după ce s'au vândut carul cu fân sau cu 
lemue, petrec în crâşme, unde după ce beau până la 10 seara, 
apoi ies pe uliţi însoţiţi de doi lăutari, cari le cântă la ureche, 
cântecele ce le plac; iar ţăranul vesel, cu pieptul deschis, cu mâi- 
nele la spate, mai sprijinindu-se pe cumătru-său uită de necazuri 
A aceste momente. Aceste petreceri de noapte au ceva poetic 
n ele. 

„Pentru joc, taraful de lăutari, e mai bun decât musica eu- 
ropenească, și țin mai bună măsură și îți place mai mult decât 
musica cealaltă și chiar militarilor ruși din ultimul răsboiu cu 
Turcii, le plăceau mai mult lăutarii decât musica militară. 


1) Vezi : Esquisse par M. Cogâlniceanu, tradusă din franţuzeşte de Gh. Ghi- 
bănescu, Iaşi, 1900 


www.dacoromanica.ro 


TABLA DE MATERII 


Pag. 
1. Alexandrescu V. A. Ureche .. .. e 355 
2. Avram lancu . . ares etaa edema aaae 403 
3. Asachi Gheorghe şi Elena P S ară ... 325 
4. Asociațiile musicale In centrele județene din Muntenia- Moldova 203 şi 218 
5. ”» de cântăreți pica dă ara (e Cn ge 09 anal Ig 25 
6. Băjenaru loan . . . Joh aia a dan od a d dee e ai dm 1200 
7. Bănulescu Neculai viaţa şi opera ‘sa E călăi a e aa 190 
8. Barcan Neculai Sai șa o i E ai Rua te e at ÎN via ca 99 
9. Brănianu Pană o e e e et A E go a N 25 
10. Brătianu Gheorghe „ „p s» » e auen ana A aia ar aal 9009) 
11. Brătianu Ionel oaeo os. Si Sie te 9 aa a a e aaa SA 
12. Buchenthal Const. cav. de „p „ „ ...... eoa aa 500 
13. Bunescu I. II i E a a u a a a ăi 189 
14. Burada Tudurachi vornic , i a i E E E doi vă au Moe să 330 
15. Burada Gheorghe spatar, „ „+... E a E Y 
16. Burada T. Teodor E e NE ee SE a aaa a aa a aaa 
17. Burada Mihail Dr. AI D azi dat ap sanda e e ma di 1996 
18. Bursuc Ioan ea 866 
19, Cantemir Dimitrie Domnul Moldovii, musicalitatea sa . a ana 917 
20. Catargi Alexis. . e... „813 
21. Caudella Serafim Francisc, viaţa şi opera sa musicală o’ MA 
22. Caudella Eduard, viaţa şi opera sa musicală. ...... . . . . 343 
23. Cavadia George . . a a a a A «de ae a 203 
24. Cele dintâi şcoli de psaltichie în “Bucovina . sa ne ae dat căt ale data ALT 
25. Cerne Titus. . . . ` adin m a E ; saaa 869 
26. Cohen-Linariu. e .. . 304 
27. Ciuntu Paul . . . au a dai la d a ae a aa La 
28. Conservatorul filarmonic dramatic erati ai 8 a d aa tarta 176: 
29. Conservatorul de musică din laşi ...... . ai a adu a ES Aa 8 181 
30. Contribuția boerilor Moldovii la cultura musicii . . . 156 
31. Coruri bisericeşti, asociaţii de musică instrumentală în Muntenia 186—193 
32. Coruri bisericeşti în centrele județene ale Moldovii. . . ... . 215 
33. Conservatorul de musică din Rotopăneşti . . . . .. . .. . . .  IB4 
34. Conservatorul de musică din Bucureşti .... . aop aa a 1486 
3%. Cultura musichiei în provinciile moldovene . ..... . . A 93 
36. Cultura musicală laică în Muntenia şi Moldova. . . .... ) 129 şi 150 
37. Cordoneanu M. Const., viața şi opera sa musicală .... . ba 305 
38. Cultura musicală fa provinciile Munteniei . . .......... 59 
39. Darclee Haridea-Haricly-Hartular . . . . . . eee e 254 
40. Dima I. Gheorghe-Iaşi viaţa şi opera sa musicală i tare D ap. sa 86 
41. Dima Gheorghe-Cluj, viaţa şi opera sa musicală... . . . . . . . 419 
42. Dimitrescu Const., viaţa şi opera sa musicală .. .... . . . . 305 
43. Dumitrescu (Giovanni) Ioan ........ E E E. 
44. Episcopul Nifon Nicolescu.. . .. ........ Aoa dat dare die za 54 
45. Episcopul Melhisedeck Ştefănescu pa ae e a aaa aa i ae da daciei 09 


www.dacoromanica.ro 


Pag. 
46. Episcopul Dr. Gherasiin, Tuniş de Argeş, viaja şi opera sa musicală 73 
47. Evoluţia operci române .. . n Ae an s 224 
48. Evoluţia şcoalelor de psaltichie din Moldova Şi “Mantenia a 17 Și 79 
49. Evoluţia musicei ostăsești . . . . pn San ae 515 
50. Evoluția musicci simfonice şi a soc. "corale în Moldova. <... 211 
51. Filimon N. Nicolai, viața şi opera sa inusicală .. See ura ai la wos 202 
52. Ferlendis Andrei ao k i j E gii A o en a. E 299 
53. Ferlendis Fr. loan PI a po p j Ea E d A 298 
54. Ferlendis di Padua Pietro, viața şi opera sa musical: oge II ao e 558 
55, Fotino Gheorghe, viaţa și opera sa musicală .. . .. .... . . 570 
56, Flechtenmacher Alex. viaţa şi opera sa musicală. ........ 283 
57. Fleva N. .. sni DE RE E E ui: 
58. Flondor Isabel. P saraa so eu sa 497 
59. Fiondor Tudor, viața şi opcra sa musicală. e ama E ul. 
60. Frimu Nectarie icromonah . . . . S SE e aa fe atat at 8! 
61. Gabriclescu Grigorie, viaţa şi opera | sa ` musical E aa E ETAn a a E 259 
62. Ghebauer Alexis . . . l.a a . 298 
63. Gheorghiu I. Grigore .. . S op ae pa cau iai. n dă 90 
64. Gherasim Dimitric, viața si opera sa musicală . PNI oe e e Wos aog 123 
65. Georgescu Tcodor, viața şi opera sa musicală . .......... 50 
66. Goian Leon cav. de, viața ṣi opera sa musicală . . .. h.a...’ 447 
67. Gros Constantin, viața şi opera sa musicală . . ......... 368 
68. Herfner Iosef, viaţa şi opera sa musicală |... aaa’, 560 
69. Hubsch lduard, viața şi opera sa musicală .......... 562 
70. Iacobovici G. . . peera e ee aa a D00 
71. Ialovițchi Ioan, viața şi opera sa ` musicaiă AR aos a I.I. 


72. Iancu loan. . .. cc... eee A 
73. Ionescu Gh. . E cut ce în Spa 808 eat VE ia o ci. mi Te 187 
74. Ionescu Teofil protesinghel . spa a sara e e a Be 57 
El 


. Inceputurile culturii musicale româneşti . AR N N E t) 
„ înfiinţirea fantarelor militare românești d ie eri d fn ce N dee dee oa 552 


77. Influenţa musicei apusene în Muntenia .. . . .. aaa a’ 133 
78. » » Moldova . . . . | 159 
79. Inceputul naţionalizării trupelor de operă .. . .. . . .. . . . 170 
80. Istoricul cântului Deşteaptă-te Romine. . . . . . . . . . . . . . 403 
81. > Imnului regal. . . Poze a ne co cu das E eTa Stă de AOC că 565 
82. 55 cântului Pe-al nostru steag. E onana a e a e i a a A 
83. Instrumente musicale cu coarde.. . . oaoa a .. 513 
84. > 3 de suilare ...... . . . . . a a a 525 
83. j de percusiune . . se ue fa, ni a S 538 
86. Ivanovici Ioan major, viața și opera sa musicală . e PR sul E 571 
87. Kartu Ioan medelnicer, viaţa şi opera sa musicală. ....... 290 
88. Kneiscl Francisc, viața şi opera sa musicnlă. ......... ’ 306 
89. Lăutarul Petrea Cretul $olean . . . . . . . . cc. o. . B00 
90. N Ochi-albi. 598 
91. RA Sava Pădureanu . . . . . poe 598 
92. i Cristache Ciolac. . . . . e... 6)2 
93. s Lemis-Basarabia . . . . o ooo a a a a . 626 
94. „l Neculai Picu. ....... Sane ce eigos ai d a 023 
95. Ri Grigorie Vindereu. . .. . . e eee 62A 
96. 5 Barbu cobzaru . . 608 
97. S Ionică Barbu. . . o... 618 
98. Paraschiv . . . ip iat Dacii miti met aug A ate tilde A CR S idea da 621 
99. Lupta contra musicei turecşii pe ad ce RER că pai, i 8 a Ta de 167 
100. Lyszt Fr. ... e 612 
101. Macarie eromonahul, viața şi opera "sa musicală Sog ae pia ar ase ue d 28 
102. Man Isidor. . ... .. .. 412 
103. Marcolini-Frosa Vlasto Popescu, viața şi opera sa  piusicată 245 


www.dacoromanica.ro 


. Malaxa lancu spatar, viaţa şi opera sa musicală, .. ..... 
. Mandicevschi Eusebie . . . . . . . . cc. 
„ Mandicevschi Gheorghe 


. Mişcarea musicală în Bucovina i 4 sina dc da spa 
. Marparitescu Mihail major, viaţa şi opera . „a ` musicalš Sia 
„ Miculi Carol, viaţa şi opera sa nmisicală ., . . . + 
. Mitropolitul Veniamin Costache 
5 Andrei Șaguna zi ae 
i Iosif Gheorghian, viaļa şi opera sa musicala ga 
» Josif Naniescu, viaţa şi opera sa musicală . 
ši Siivestru Morariu, » » » 25 
i Partenie al Moldovii . . 


Antim Ivireanul, viaţa și opera sa musicală : 


„ 
. Mezetti Petru, viaţa şi opera sa musicală 
. Musicescu Gavriel, viaţa şi opera sa musicală . 
. Monografia instrumentelor musicalc la Români. 


„Mugur I. G... m 
. Mureşeanu I. Iacob, viaţa Şi "opera "sa musicală | se 
. Musica diletană în familia românească din Muntenia A 
. Musica bănăţeană ........... 


. Musica diletantă din Bucovina . 

. Nuovina Margareta Iamandi . 

. Nosievici Ştefan. 

. Opera “culturală pentru “valorificarea limbii naționale m biserica 


Munteniei 


. Opera culturală pentru valorificarea limbii naţionale i în biserica Moldovii 
. Opera culturală p. valorificarea limbii naţionale în biserica Ardealulu 

. Opera culturală p. valorificarea Iuubii naţionale în biserica Bucovinei 
. Opera mnsicală a societăţii „Astra”. . F : 

. Origina corurilor bisericeşti în Moldova . . 

+ Pann Anton, viaţa şi opera inusicală . . 

. Perian Ştefan, viaţa şi opera sa musicala . ate 

. Podoleanu Alexandru, viaţa și opera sa musicala . . 

. Popescu Ștefan, viaţa şi opera sa musicală A 

. Popescu Paserea Ioan, viaţa şi opera sa musicală .. a 

„ Popovici Dimitrie Baireuth, viaţa şi opera sa musicală ... .. . . 
„ Popovici Niki, viaţa şi opera sa musicală . . . . . ia Ce fa atata Da d 
„ Porumbescu Cipian . .viaţa și opera sa musicală 

. Prima trupă de operete în Moldova. aie dea sări an SED ao uita dara îi dt) aaa 
. Primele bresle lăutăreşti . . Ceea e 579 şi 584 
„ Primele manifestări de musică în ‘Ardeal eow aa 

. Primele încercări de musică ostăşească . a a 
„ Primele musici mil'tare . . . eoe ao a a eo a 
. Primele trupe de music scenică 

. Primele şcoli de musică în Moldova . kaiaa aom aa aaa . 
. Psalţi vestiți ai Munteniei şi Moldovii . . . . . . . . . . . . 28 și 84 


www.dacoromanica.ro 


„ Preludiile unei şcoli de musică instrumentală 596 
„ Primul repertor lăutăresc . E aw m et dn 591 
. Rădulescu I. Eliade, musicalilatea Sa e e nai pe e a 140 
. Rădulescu Sofia, viața şi opera sa musicală .. . .. . .. 412 
„Rânzescu D. S.. .. 23 
. Reuniunea de cântări „Ciprian Porumbescu” 443 
„+ Saint-Georges AL... ........ A E 220 
„ Scârlătescu Ioan, viaţa şi opera sa musicală . E EE e. ee Me 0 295 
. Severeanu N.. . iza aa ay 64 
. Scoalele de psaltichie în Ardeal şi Bucovina. Zodie ate AN da pla "109 şi 117 
. Societatea musicală ,,Armonia” : koai a Cenis 439 
. Solys Vicent, viaţa şi opera sa “musicală 558 


„ Severeanu Neculai A 
. Stupcanu V. Teodor, preot. 


„ Scheletti Gheorghe, viaţa şi opera sa musicală . 


Suceveanu Dimitrie, viaţa şi opera s sa musicală 
. Speranţe de abilitarea demnităţii lăutăreşti 

. Şefii şi organizatorii musicilor militare din epoca renașterii . x 
. Şcoala de musică a lui Ed. Wachmann .. 


„ Ştefănescu Gheorghe, viața şi opera sa musicală A 
. Ştefănuţiu Emil, viaţa şi opera sa musicală . . : 
. Schița istorică a musice: bisericeşti din Râmnicu- Vâlcea. 


3 ” » - » » Cerneţi Sa 
» ET) » » » » Râmnicu- Sărat | 
» » » » ” »  Caracal-Romanaţi . 
» » » » » » ună si 
» - » n » » Craiova . 
- » » » s » Buzău.. 
LEI » - » » » Brăila x 
» » » » » » Focşani 
i » » » ” „n Poeşti . . 
+$ "$ 9 9 » 9 Slatina Lia 
» » » » » » Turnu-Severin 
E) >> » » » » Turnu-Măgurele s 
” » » » » » Târgu-Jiu 
» ET) » » » » Târgovişte " 
3 .. - » , » Curtea de Argey 
» » » » » » Mânăstirea Dr 
”, » » » » » Huşi . 
» » » » » » Galaţi . 
» » » » » »»  Peatra Neamţ E 
» » » „ » » Bacău. . .. ... 
» » » » s. » Fălticdni 
- » » » » » Botoşani nai 
3 » » » » » Ştefăneşti Botoşani . 
> » » » » » Dorohoi A 
» » Roman .. .. 


g Tamberlick- 'Cosma, viața şi opersa sa musicală . 

. Teodorini Elena, viaţa şi opera sa musicală . 

. Teodorescu Teodor, viața şi opera sa musicală . ; 

. Wachmann Iocan Serafim, viața şi opera sa musicală . 

. Wachmann Eduard, viața şi opera sa musicală 

. Vasilian Ştefan, viața şi opera sa musicală . . 

. Wiest Iulius viața şi opera så musicală . 

. Wiest Ludovic, viața şi opera sa musicală . 

. Velceanu Iosif . 

„ Ventura Grigorie, viata şi opera sa a musicală 

„ Vidu loan . . 

. Yorobchevici Isidor, viaţa şı opera sa a musicală - 

. Vulpianu Grigorie viaţa şi opera sa musicală . DiD a 
. Viaduță Ioan Lt.-Colonel, viaţa şi opera sa musicală . . 
„ Zmeu Manolache, viaţa și opera sa musicală . 

. Zmeu Ioan, viaţa şi opera sa musicală. . . 


www.dacoromanica.ro 


24108 





www.dacoromanica.ro