Tom Sharpe — Marea aspiratie

Tom Sharpe 


Marea aspirație 
(The Great Pursuit) 


1 


Când cineva îl întreba pe Frensic de ce prizează tutun, el 
răspundea că o face fiindcă, de fapt şi de drept, s-ar fi cuvenit 
să trăiască în secolul al XVIII-lea. Zicea că era secolul cel mai 
potrivit cu temperamentul şi stilul lui de viaţă, doar era epoca 
rațiunii, a eleganței, a evoluţiei şi progresului şi a celorlalte 
trăsături pe care era atât de limpede că le avea şi el. Ceea ce nu 
avea — şi aflase cumva că nici secolul al XVIII-lea nu avusese — 
nu făcea decât să-i accentueze plăcerea faţă de propria-i 
afectare şi uimirea celor care îl ascultau, ba chiar, lucru destul 
de paradoxal, îi justifica pretenţia de a împărtăşi acelaşi spaţiu 
familiar cu Sterne, Swift, Smollett, Richardson, Fielding şi alţi 
giganţi ai începuturilor romanului, al căror talent Frensic îl 
admira atât de mult. 

Deoarece Frensic era un agent literar care dispreţuia 
aproape toate romanele pe care le plasase cu atât de mult 
succes, avea un secol al XVIII-lea propriu şi personal, cel de pe 
Grub Street şi Gin Lanet, pe care eroul nostru îl omagia afectând 
o excentricitate şi un cinism ce-i creaseră o reputaţie folositoare 
şi, concomitent, o pavăză împotriva pretențiilor literare ale 
autorilor nevandabili. Pe scurt, Frensic făcea baie rar, purta 
veste de lână vara, mânca mult mai mult decât i-ar fi picat bine, 
bea vin negru înainte de prânz şi priza tutun în cantităţi 
respectabile, aşa că oricine voia să aibă de-a face cu el trebuia 
să-şi dovedească tăria îndurând cu stoicism aceste deprinderi 
deplorabile. Apoi, Frensic sosea devreme la lucru, citea fiecare 
manuscris care îi era expediat, le returna cu promptitudine pe 


1 Grub Street — lumea scriitorilor săraci şi a autorilor lipsiţi de talent 
(numele provine de la o stradă din Londra, Grub Street, fostă Milton Street, 
unde locuiau autorii de acest gen); Gin Lane - Uliţa Ginului, aluzia şi legătura 
cu Grub Street fiind evidente. 


cele care nu erau vandabile, iar pe celelalte le vindea cu aceeaşi 
promptitudine, în general administrându-şi afacerea cu o 
eficienţă uimitoare. Când Frensic zicea că o carte o să se vândă, 
atunci se vindea. Avea nas pentru best-seller-uri — unul 
infailibil. 

Îi plăcea să creadă că nasul îl moştenise de la tatăl său, 
care fusese un excelent comerciant de vinuri. Oricum, lucrând în 
domeniul vinurilor roşii, plăcute şi foarte accesibile ca preţ, 
nasul părintelui său achitase costisitoarele studii ale lui Frensic, 
iar aceste studii, împreună cu nasul mai metafizic cu care fusese 
dăruit Frensic, îi creaseră acestuia un avantaj în faţa 
concurenţilor din branşă. Nu că ar fi existat vreo legătură 
directă între educaţia lui Frensic şi succesul lui de connaisseur al 
literaturii dătătoare de satisfacţii comerciale. Bătuse cale lungă 
până să-şi descopere vocaţia şi dacă admiraţia lui pentru secolul 
al XVIII-lea, deşi reală, ascundea totuşi o dorinţă de retragere în 
trecut, exact acesta fusese şi procesul prin care Frensic 
ajunsese să se bucure de succes ca agent literar. 

La vârsta de douăzeci şi unu de ani absolvise colegiul la 
Oxford şi ieşise în lume cu o diplomă de absolvire cu calificativul 
"bine" şi cu ambiția de a scrie un roman epocal. După ce-a stat 
un an în spatele tejghelei de la magazinul de vinuri al tatălui 
său, în Greenwich, şi în spatele biroului său dintr-o cameră de la 
Blackheath, a renunţat la adjectivul "epocal". Următorii trei ani, 
în care a redactat texte de reclame şi a devenit autorul unui 
roman mereu respins de edituri, ce trata viaţa din spatele 
tejghelei unui magazin de vinuri din Greenwich, au desăvârşit 
procesul de demolare a ambițiilor lui literare. Ajuns la douăzeci 
şi patru de ani, Frensic nici nu mai avea nevoie de nasul său ca 
să miroasă că n-o să ajungă niciodată romancier. Cele două 
duzini de agenţi literari care refuzaseră să-i accepte romanul în 
portofoliul lor erau un argument îndeajuns de grăitor. Pe de altă 
parte, contactul cu această specie de oameni îi scosese în cale o 
meserie cu totul pe gustul său. Era limpede că agenţii literari 
duceau o viaţă interesantă, plăcută şi absolut civilizată. Chiar 
dacă nu scriau cărţi, se întâlneau cu romancieri, iar Frensic era 
încă suficient de idealist ca să-şi închipuie că aşa ceva ar 
constitui un privilegiu. Apoi, îşi petreceau timpul citind cărţi, 
erau propriii lor stăpâni şi — dacă ar fi fost să se ia după 
propria-i experienţă în contactele cu ei — dovedeau o lipsă 


încurajatoare de perspicacitate literară. În plus, păreau să-şi 
petreacă o mulţime de timp cu mâncatul şi băutul şi mersul pe 
la petreceri, iar Frensic, al cărui aspect fizic tindea să-i 
direcţioneze plăcerile trupului mai degrabă spre introducerea 
unor lucruri în propriul lui corp şi mai puţin a celor proprii în 
corpul altora, avea ceva fire de gourmet. 

Aşadar, îşi găsise vocaţia. 

La douăzeci şi cinci de ani îşi deschise un birou pe King 
Street, chiar lângă Covent Gardensh suficient de aproape de 
Curtis Brown, cea mai mare agenţie literară din Londra, izbutind 
astfel să se folosească de câteva profitabile greşeli de livrare a 
poştei, după care îşi plasă reclama firmei în New Statesman, 
jurnal al cărui cititori păreau mai înclinați să-şi urmeze ambițiile 
literare pe care el le părăsise atât de curând. După ce făcu toate 
astea, se aşeză pe scaun şi aşteptă manuscrisele. A trebuit să 
aştepte destul de mult şi chiar începea să se întrebe cât timp îl 
va mai putea convinge pe tatăl său să-i plătească chiria 
spaţiului, când poştaşul sosi cu două colete pentru el. Primul 
conţinea un roman scris de domnişoara Celia Thwaite de la 
Vechea Staţie de Pompare din Bishop's Stortford şi o scrisoare 
care spunea că Lucirea iubirii era prima carte a domnişoarei 
Thwaite. Cum se îngreţoşa tot mai tare pe măsură ce citea 
manuscrisul, Frensic nu găsi nici un motiv să n-o creadă pe 
cuvânt. Toată cartea era o încâlceală de lălăieli romantice şi 
confuzii istorice, unde era tratată pe larg dragostea neîmplinită 
a unui tânăr nobil de ţară pentru soţia unui cruciat lipsit de pofte 
trupeşti, a cărui obsesie pentru castitatea nevestei sale părea să 
reflecte un fetişism aproape patologic din partea domnişoarei 
Thwaite. Frensic scrise un bileţel politicos în care explica faptul 
că Lucirea iubirii nu era o propunere rentabilă şi-l expedie, cu 
tot cu manuscris, înapoi la Bishop's Stortford. La prima vedere, 
conţinutul celui de-al doilea pachet părea mai promiţător. Era 
tot un roman de debut, de data asta intitulat /n căutarea 
copilăriei pierdute şi scris de un anume domn P. Piper, care-şi 
dădea o adresă de la pensiunea Seaview din Folkestone. Frensic 
citi romanul şi i se păru profund şi foarte emoţionant. Copilăria 
domnului Piper nu fusese una fericită, dar omul scrisese cu 
multă detaşare despre părinţii lui neînţelegători şi despre 
propria lui adolescenţă chinuită din East Finchley. Frensic 
expedie imediat cartea la Editura Jonathan Cape şi-l informă pe 


domnul Piper că prevedea vânzări rapide ale romanului, urmate 
de elogii ale criticii. Dar se înşela. Cape respinse cartea. O 
respinse şi Bodley Head. Şi Collins. O respinse fiecare editor din 
Londra, cu comentarii care mergeau de la politeţe la batjocură. 
Frensic transmise toate aceste opinii, într-o formă diluată, 
domnului Piper şi începu o corespondenţă cu el pe tema 
metodelor de îmbunătăţire a cărţii, astfel încât să satisfacă 
toate cerinţele editurilor. 

Tocmai se refăcea după această lovitură dată simțului său 
comercial, când mai primi una. Un articolaş din Bookseller 
anunţa că primul roman al domnişoarei Celia Thwaite, Lucirea 
iubirii, fusese achiziţionat de Editura Collins pentru cincizeci de 
mii de lire sterline şi de o editură americană pentru un sfert de 
milion de dolari, iar autoarea avea mari şanse să câştige Premiul 
Memorial Georgette Heyer pentru proză romantică. Frensic citi 
paragraful, neputând să-şi creadă ochilor, şi astfel suferi o 
convertire literară. Dacă editorii erau gata să plătească 
asemenea sume enorme pentru o carte în care nasul rafinat al 
lui Frensic mirosise doar un gunoi romanţios, atunci tot ce 
învățase despre romanul modern de la F.R. Leavis şi, în mod mai 
direct, de la propria sa îndrumătoare de la Oxford, profesor 
doctor Sydney Louth, era complet fals în lumea comerţului 
editorial. Mai rău, cunoştinţele respective reprezentau o 
ameninţare nimicitoare la adresa propriei sale cariere de agent 
literar. Din acel moment de revelaţie, abordarea lui Frensic a 
suferit o schimbare. Nu a aruncat la gunoi standardele sale 
elevate. Nu, pur şi simplu le-a plasat cu susu-n jos. Când 
nimerea peste vreun roman care se apropia cât de cât de 
criteriile stabilite de Leavis în Marea tradiție şi, mult mai 
vehement, de domnişoara Sydney Louth în lucrarea ei Romanul 
moral, îl respingea fără rezerve, considerându-l complet 
nepotrivit pentru publicare, în timp ce cărţile pe care cei doi 
teoreticieni le-ar fi respins, considerându-le absolut jalnice, le 
promova din toate puterile. Graţie remarcabilei răsturnări 
amintite aici, Frensic a început să prospere. Când a împlinit 
treizeci de ani se bucura deja de o reputaţie de invidiat în rândul 
editorilor şi trecea drept un agent ce recomanda doar cărţi ce se 
vor vinde. Puteai fi sigur că un roman propus de Frensic nu va 
avea nevoie de prea multe modificări şi nici de cine ştie ce 
muncă de redactare. O asemenea carte urma să aibă exact 


optzeci de mii de cuvinte — sau o sută cincizeci de mii, în cazul 
romanelor istorice de dragoste, unde cititorii erau mai lacomi la 
lectură, începea întotdeauna cu ceva senzaţional, continua cu 
multe alte scene senzaţionale şi se încheia cu bine şi cu ceva şi 
mai senzaţional. Într-un cuvânt, urma să conţină toate 
ingredientele pe care gustul public le aprecia cel mai tare. 

Dar, dacă romanele pe care Frensic le propunea editurilor 
spre publicare nu aveau nevoie de prea multe modificări, cele 
care soseau pe biroul lui de la aspiranţii la succes rareori scăpau 
de examinarea lui fără a suferi schimbări fundamentale. O dată 
ce a descoperit ingredientele succesului la public în paginile din 
Lucirea iubirii, Frensic le-a aplicat la fiecare carte ce i-a trecut 
prin mână, astfel încât, după ce ieşeau din procesul rescrierii, 
toate semănau cu un fel de ghiveci literar sau cu un fel de vin 
scriitoricesc amestecat, încorporând pagini de sex, violenţă, 
scene şocante şi romanţioase sau cu tramă polițistă, uneori 
garnisite cu un fel de umplutură de sens care le dădea un aer de 
respectabilitate culturală. Frensic era foarte interesat de 
respectabilitatea culturală. 

Ea asigura cronici în publicaţiile de prestigiu şi le oferea 
cititorilor senzaţia că participă la un pelerinaj spre un altar al 
sensului. Rămânea însă cu totul neclar care era acel sens; 
numai că aşa şi trebuia să rămână. Se plasa cumva sub umbrela 
largă şi primitoare a ideii de sens, dar în lipsa ei o parte din 
public, cel care dispreţuia literatura evazionistă ca atare, ar fi 
fost pierdută pentru autorii promovați de Frensic. Prin urmare, 
Frensic insista întotdeauna pe ideea includerii unui sens dincolo 
de materia cărţii şi, cu toate că pe ansamblu îl considera — cu 
intuiţie şi bun-simţ la fel de nimicitor pentru şansele unei cărţi 
ca şi o jumătate de litru de stricnină într-o supă limpede, ştia că, 
în doze homeopatice, sensul avea un efect tonifiant asupra 
vânzărilor. 

Aşa făcea şi Sonia Futtle, pe care Frensic şi-a ales-o ca 
partener, însărcinând-o să se ocupe de editurile din străinătate. 
Anterior, femeia lucrase pentru o agenţie din New York şi, cum 
era ea însăşi americancă, contactele sale cu editurile din Statele 
Unite erau de nepreţuit. lar piaţa de carte din America era 
extrem de profitabilă. Vânzările erau mai mari, procentajul 
primit din drepturile de autor era mai mare, iar stimulentele 
oferite de cluburile de carte erau enorme. Aşa cum se întâmplă 


adesea cu cineva care urmăreşte să-şi extindă afacerile într-o 
asemenea direcţie, Sonia Futtle se extinsese ea însăşi în multe 
alte direcţii în spaţiu, căpătând astfel nişte dimensiuni corporale 
ce o făceau neeligibilă pentru căsătorie. Acest motiv, dar şi 
altele asemenea l-au convins pe Frensic să schimbe numele 
agenţiei sale în Frensic & Futtle şi să-şi lege succesul său 
impersonal de succesul ei. In plus, Sonia era pasionată de cărţile 
care se ocupau de relaţiile interpersonale, iar Frensic căpătase o 
reacţie alergică la relaţiile interpersonale. El se concentra pe 
lucrările mai puţin solicitante, ca romanele polițiste şi thriller- 
urile, cărţile cu sex (dar nu cele romantice), romanele istorice 
(dar nu cele cu sex), romanele de campus, scrierile 
ştiinţifico-fantastice şi cele cu violenţă. În schimb, Sonia Futtle 
se ocupa de cărţile de iubire romantică, romanele istorice de 
dragoste, cărţile despre emancipare — indiferent dacă era vorba 
despre femei sau negri — cele despre traume adolescentine, 
cele despre relaţiile interpersonale şi cele despre animale. Era 
extrem de talentată mai ales la cărţile cu animale, iar Frensic, 
care odinioară era cât pe ce să-şi piardă un deget din cauza 
eroinei din volumul Vidrele la ceai, era fericit că putea să-i lase 
Soniei latura asta a afacerii. Dacă ar fi putut cumva, i l-ar fi 
cedat şi pe Piper. Dar Piper se agăța cu obstinaţie de Frensic, 
căci era singurul agent literar care-i dăduse vreodată cel mai 
mic semn de încurajare, iar Frensic, ale cărui succese evoluau 
invers proporţional cu eşecurile lui Piper, se consolase cu ideea 
că nu va putea renunţa niciodată la Piper şi că Piper nu va 
renunţa niciodată la afurisita lui de căutare a copilăriei pierdute. 

In fiecare an Piper venea la Londra cu o variantă refăcută a 
romanului său, iar Frensic ieşea să ia prânzul cu el şi-i explica ce 
era greşit în carte, iar Piper susţinea că un roman mare trebuia 
să se ocupe de oameni reali puşi în situaţii de viaţă reale şi că 
nu se putea conforma niciodată formulei ostentativ-comerciale a 
lui Frensic. Şi în fiecare an se despărţeau prieteneşte, Frensic 
mirat de incredibila perseverenţă a bărbatului, iar Piper pregătit 
să înceapă, într-o altă pensiune dintr-o altă staţiune, o altă 
căutare a aceleiaşi copilării pierdute. An după an, romanul era 
parţial modificat, iar stilul lui era transformat în conformitate cu 
cel mai recent model descoperit de Piper. Frensic ştia că 
vinovatul, singurul vinovat, era el însuşi. La începuturile relaţiei 
lor, el se repezise să-i recomande lui Piper eseul domnişoarei 


Louth, Romanul moral, spunându-i că era o lectură obligatorie, 
iar apoi, pe când Frensic ajunsese să considere observaţiile ei 
asupra marilor romancieri din trecut extrem de dăunătoare 
pentru oricine încerca să scrie un roman în zilele noastre, Piper 
adoptase standardele respective ca şi cum ar fi fost ale lui. 

Graţie domnişoarei Louth, el produsese pentru /n căutarea 
copilăriei pierdute o versiune gen Lawrence, urmată de una gen 
Henry James, după care James fusese înlocuit de Conrad, iar 
apoi de George Eliot. Existase o versiune dickens-iană, una a la 
Thomas Wolfe şi, într-o vară îngrozitoare, chiar una faulkner- 
iană. Dar prin toate versiunile respective bântuia figura tatălui 
lui Piper, a îngrozitoarei lui mame şi a lui însuşi, a timidului 
puber Piper. O versiune năştea altă versiune, însă nivelul 
profund al cărţii rămânea implacabil unul banal, iar acţiunea — 
inexistentă. 

Frensic era disperat, dar rămânea loial. Soniei Futtle 
atitudinea lui i se părea neinteligibilă. 

— De ce faci aşa ceva? îl întrebă ea. Omul n-o să 
izbutească niciodată, iar prânzurile alea costă o groază. 

— El e memento mori al meu, îi răspundea enigmatic 
Frensic, conştient de faptul că rolul lui Piper era să-i aducă 
aminte nu de moarte în general, ci chiar de moartea lui, a 
tânărului romancier aspirant care fusese odinioară, şi de 
trădarea idealurilor sale literare, mai ales că pe acea trădare se 
clădise succesul firmei Frensic & Futtle. 

Dar Piper îi ocupa doar o zi din activitatea lui anuală, ziua 
de ispăşire. În restul timpului Frensic îşi vedea de carieră într-un 
mod mult mai profitabil. Fiind binecuvântat cu o excelentă poftă 
de mâncare, un ficat indestructibil şi o sursă ieftină de vinuri de 
calitate, reprezentată de pivnițele tatălui său, putea duce o 
viaţă liniştită, îmbelşugată şi lipsită de griji. In universul 
editorial, aceasta constituia un avantaj imens. În timp ce alţi 
agenţi literari se întorceau împleticit spre casă de la acele mese 
la care cărţile erau concepute, lăudate sau cumpărate, Frensic 
continua maiestuos să bea, să mănânce şi să-şi susţină ad 
nauseam romanele, fălindu-se cu "descoperirile" sale. Printre 
acestea se număra şi James Jamesforth, un scriitor ale cărui 
romane se bucuraseră de un succes atât de copleşitor, încât, din 
pricina impozitelor, autorul se văzuse nevoit să hoinărească pe 
întreg globul, ca un alcoolic care fuge de glorie. 


Astfel, graţie volutelor voiajelor alcoolice ale lui Jamesforth 
de la un paradis fiscal la altul, Frensic s-a văzut pus în situaţia 
de a apărea în boxa martorilor la Înalta Curte de Justiţie, la 
Departamentul Queen's Bench, în procesul de calomnie deschis 
de doamna Desdemona Humberson împotriva lui James 
Jamesforth, autorul cărţii Degete/e iadului, şi a Editurii Pulteney 
Press, cei care publicaseră sus-amintitul roman. Frensic a rămas 
în boxa martorilor timp de două ore, iar când a păşit afară din 
ea, era un om dărâmat. 

— Cincisprezece mii de lire sterline, plus cheltuielile de 
judecată, pentru calomniere neintenţionată? îi zise Sonia Futtle 
a doua zi dimineaţa. Nu-mi vine să cred. 

— Scrie şi-n ziar, spuse Frensic, întinzându-i The Times. 
Lângă articolul despre camionagiul beat care a omorât doi copii 
şi a încasat o amendă de o sută cincizeci de lire sterline. A, ba 
nu, uite că i s-a ridicat şi permisul de conducere pentru trei luni! 

— Dar asta-i o nebunie! O sută cincizeci de lire sterline 
pentru uciderea a doi copii şi cincisprezece mii pentru 
calomnierea unei femei despre care James nici măcar nu ştia că 
există. 

— Ucidere pe zebră, spuse cu amărăciune Frensic. Nu uita 
de zebră! 

— Nebunie! Nebunie a-ntâia, cu spume şi bale! zise Sonia. 
Voi, englezii, sunteţi ţicniţi în mod legal. 

— Tot aşa-i şi Jamesforth, îi răspunse Frensic. Şi poţi să-l 
ştergi de pe lista autorilor noştri. Nici nu mai vrea să audă de 
noi. 

— Dar noi nu i-am făcut nimic. Nu-i treaba noastră să 
verificăm şpalturile. Cei de la Pulteney ar fi trebuit să se ocupe 
de asta. Atunci ar fi remarcat şi calomnia. 

— Ar fi remarcat-o pe dracu'! Cum poate cineva să remarce 
că există o femeie pe nume Desdemona Humberson, care 
locuieşte în pustietatea din Somerset, creşte plante de lupin alb 
şi face parte din Institutul Femeilor? E o făptură prea 
improbabilă ca să existe în realitate. 

— E şi-o făptură care s-a scos foarte frumos. Cinşpe miare 
pentru că a fost numită nimfomană. Face toţi banii. Vreau să 
spun că dacă mi-ar zice mie cineva că-s o nimfomană nebună, 
aş fi foarte încântată să accept cincisprezece... 


— Nici vorbă, o aprobă Frensic, prevenind astfel lansarea 
unei discuţii despre o asemenea eventualitate extrem de 
improbabilă. lar pentru cinşpe mii aş fi putut angaja un 
camionagiu beat care s-o măture de pe o trecere de pietoni. Aş 
fi împărţit diferenţa cu şoferul şi tot am fi ieşit în câştig. Şi, dacă 
tot m-aş fi apucat de asta, aş fi avut grijă să-l măcelărim şi pe 
domnul Galbanum. Ar fi trebuit să aibă mai multă minte şi să 
nu-i sfătuiască pe cei de la Pulteney şi pe Jamesforth să ajungă 
la tribunal. 

— Bun, dar a fost calomniere neintenţionată, zise Sonia. 
James n-a urmărit s-o defăimeze pe femeie. 

— Da, bine... Dar fapt este că a făcut-o şi, conform Legii 
Antidefăimare din 1952, menită să-i protejeze pe autori şi editori 
de procese de genul ăsta, calomnierea neintenţionată impune 
ca acuzaţii să dovedească faptul că şi-au luat măsuri de 
precauţie în limite rezonabile... 

— Măsuri de precauţie în limite rezonabile? Ce înseamnă 
aşa ceva? 

— Conform judecătorului ăluia senil, înseamnă să fi mers la 
Somerset House şi să verifice dacă acolo trăieşte cineva pe 
nume Desdemona, care s-a născut în 1928 şi s-a căsătorit în 
1951 cu un bărbat pe nume Humberson. Apoi să verifice în 
Anuarul Asociaţiei Crescătorilor de Lupin dacă acolo există 
cineva pe nume Humberson şi, dacă nu găsesc nimic, să arunce 
o privire şi la personalul de la Institutul Femeilor şi, în fine, în 
cartea de telefoane a Somerset-ului. Ei, şi cum editura n-a făcut 
aşa ceva, le-au pus în cârcă amenda de cinşpe mii, iar noi 
ne-am căptuşit cu reputaţia că lucrăm cu autori care calomniază 
femei nevinovate. Trimiteţi-vă romanele la Frensic & Futtle şi-o 
să fiţi daţi în judecată. Suntem nişte paria ai universului 
editorial. 

— Nu se poate să fie chiar aşa de grav. La urma urmei, e 
prima oară când se întâmplă aşa ceva şi-apoi toată lumea ştie 
că James e o sugativă care nu-i în stare să-şi aducă aminte pe 
unde a umblat sau ce-a făcut. 

— N-o fi el în stare, dar cei de la Pulteney sunt. Aseară m-a 
sunat Hubert şi mi-a zis că nu-i cazul să-i mai trimitem vreun 
roman. Din momentul în care zvonul ăsta începe să circule, o să 
ajungem să avem ceea ce am putea numi, cu un eufemism, 
probleme cu fluxul financiar. 


— E clar că trebuie să găsim pe cineva care să-l înlocuiască 
pe James, zise Sonia. Bestseller-uri ca ale lui nu cresc în copaci. 

— Şi nici în tufele de lupin alb, adăugă Frensic, după care 
se retrase în biroul său. 

Una peste alta, a fost o zi proastă. Telefonul a sunat 
aproape neîntrerupt. Scriitorii voiau să ştie dacă există vreo 
posibilitate să ajungă şi ei la Inalta Curte de Justiţie, la 
departamentul Queen's Bench, fiindcă folosiseră numele unor 
persoane cu care fuseseră colegi de şcoală, iar editurile le 
respingeau romane pe care înainte le-ar fi acceptat fără 
probleme. Frensic a stat pe scaun, a prizat tutun şi s-a străduit 
să rămână politicos. Cam pe la cinci după-amiază, o asemenea 
atitudine i s-a părut din ce în ce mai greu de păstrat, iar atunci 
când redactorul literar de la Sunday Graphic l-a sunat şi l-a 
întrebat dacă n-ar vrea să scrie şi el un articol despre erorile 
legilor antidefăimare din Marea Britanie, a fost de-a dreptul 
bădăran. 

— Şi ce-aţi vrea să fac? a urlat el. Să-mi vâr gâtul într-un 
afurisit de laţ şi să mă las atârnat aşa pe motiv de sfidare a 
Curţii?! Din câte ştiu eu, palavragiul ăla idiot de Jamesforth are 
de gând să facă apel. 

— Pe motiv că dumneavoastră sunteţi cel care a introdus 
pasajul defăimător la adresa doamnei Humberson? l-a întrebat 
ziaristul. La urma urmei, avocatul apărării chiar a sugerat că... 

— Dumnezeule, să ştiţi c-o să vă acuz de calomnie! a 
zbierat Frensic. Galbanum a avut tupeul să o spună la tribunal, 
unde e imun juridic, dar dacă dumneavoastră o s-o repetaţi în 
public, o să încep eu însumi procedurile de punere sub acuzare! 

— Nu v-ar fi chiar la îndemână, i-a răspuns redactorul. 
Jamesforth n-o să vă fie un martor prea bun. El se jură că 
dumneavoastră l-aţi îndemnat s-o tragă pe doamna Humberson 
pe partea cu sexul şi că atunci când v-a refuzat, aţi schimbat 
textul la corectură. 

— Asta-i o minciună sfruntată! a răcnit Frensic. Lumea o 
s-ajungă să creadă că eu le-am scris romanele autorilor mei! 

— Adevărul e că foarte mulţi chiar cred aşa ceva, a venit 
răspunsul redactorului. 

Frensic aruncă un val de blesteme şi plecă acasă cu o 
migrenă. 


Miercuri a fost o zi proastă, dar nici joia n-a fost mai bună. 
Cei de la Collins au respins al cincilea roman al lui William 
Lonroy, A/ nouălea cer, pe motiv că avea un conţinut sexual 
prea explicit. Triad Press a respins Ultima zvâcnire al lui Mary 
Gold din motive complet opuse, iar cei de la Cassells au ajuns 
până-ntr-acolo încât au refuzat Veverita Sammy, pe motiv că se 
concentra pe acumularea individuală şi îi lipsea preocuparea 
pentru viaţa în comunitate. Cei de la Cape i-au respins o carte, 
cei de la Secker i-au respins alta. Nimeni nu i-a acceptat nimic. 
În cele din urmă a apărut şi un moment de mare tensiune atunci 
când un preot mai în vârstă, de a cărui biografie Frensic 
refuzase în repetate rânduri să se ocupe, explicându-i de fiecare 
dată că publicul cititor interesat de o carte ce se concentrează 
asupra vieţii din parohia din South Croydon nu era cine ştie ce 
numeros, a sfărâmat o vază cu umbrela şi a acceptat să plece 
cu tot cu manuscris abia atunci când Sonia l-a ameninţat c-o să 
cheme poliţia. Până la prânz, Frensic ajunsese în pragul unei 
crize de isterie. 

— Nu mai suport, scânci el. 

Telefonul sună, iar Frensic tresări nervos. 

— Dacă e pentru mine, zi că nu-s aici. Am o cădere 
nervoasă. Zi-le că... 

Era pentru el. Sonia acoperi receptorul cu mâna. 

— E Margot Joseph. Zice că e complet secătuită de 
inspiraţie şi nu crede că poate termina... 

Frensic se repezi la adăpostul propriului său birou şi scoase 
receptorul telefonului din furcă. 

— Azi n-o să fiu la birou pentru nimeni, îi spuse el Soniei 
câteva minute mai târziu, când femeia intră la el. O să stau aici 
şi-o să meditez. 

— În cazul ăsta poate citeşti şi chestia de-aici, spuse Sonia 
şi îi puse un pachet pe birou. Eu n-am apucat să-l deschid. 

— Probabil că-i o bombă, replică sumbru Frensic şi desfăcu 
sfoara pachetului. 

Dar pachetul nu conţinea nimic ameninţător, în afară de un 
manuscris dactilografiat cu grijă şi un plic adresat domnului F.A. 
Frensic. Frensic aruncă o privire la manuscris şi observă cu 
satisfacţie că paginile îi erau neprihănite şi colţurile neîndoite, 
un semn îmbucurător, care dovedea că el era primul destinatar 
şi că lucrarea nu fusese plimbată şi pe la alţi agenţi literari. Apoi 


se uită şi la pagina de titlu. Acolo scria simplu PĂSTRAŢI-VĂ, VOI, 
BĂRBAŢI, PENTRU FECIOARĂ — roman. 

Nicăieri nu se menţiona numele autorului sau vreo adresă 
de expediere. Ciudat. Frensic deschise plicul şi citi scrisoarea 
dinăuntrul lui. Era scurtă, impersonală şi buimăcitoare. 


Cadwalladine & Dimkins 
Birou de avocatură 

St Andrew's Street 596 
Oxford 


Stimate, domn, 

Toate informaţiile referitoare la posibila vânzare, publicare 
şi stabilire a drepturilor de autor pentru prezentul manuscris vor 
fi expediate pe adresa de mai sus, purtând însemnarea "În 
atenţia domnului P. Cadwalladine. Personal". Autorul, care 
doreşte să rămână complet anonim, lasă cu totul în seama 
dumneavoastră orice probleme legate de condiţiile vânzării şi 
alegerea unui nom de plume! adecvat, precum şi orice alte 
probleme conexe. 

Cu stimă, al dumneavoastră, 

Percy Cadwalladine 


Frensic citi scrisoarea cu atenţie de vreo câteva ori înainte 
să-şi îndrepte atenţia spre manuscris. Era o scrisoare foarte 
stranie. Un autor care voia să rămână complet anonim? Lăsa cu 
totul în seama lui problemele legate de vânzări, alegerea unui 
nom de plume şi orice alte probleme conexe? Dacă ţinea cont 
de faptul că toţi autorii cu care avusese de-a face erau egoişti şi 
băgăcioşi fără rezerve, erau destule de zis despre unul care era 
atât de discret. Şi numai lucruri ce-ţi câştigau simpatia. 
Dorindu-şi în sinea lui ca domnul Jamesforth să fi lăsat totul în 
seama lui, Frensic întoarse pagina de titlu a cărţii Păstraţi-vă, 
voi, bărbați, pentru fecioară şi începu să citească. 

O oră mai târziu încă mai citea, cu cutia cu tutun de prizat 
deschisă pe birou şi cu vesta şi cutele pantalonilor pudrate cu 
tutun. Frensic se întinse inconştient spre cutie, luă încă o porţie 
zdravănă între degete şi-şi şterse nasul, folosind o a treia 
batistă. In biroul de alături suna telefonul. Tot felul de oameni 


1 Pseudonim (fr.). 


urcau scările şi băteau la uşa Soniei. Maşinile huruiau afară, pe 
stradă. Dar Frensic era complet indiferent la aceste zgomote 
exterioare. Dădu încă o pagină şi citi mai departe. 

Se făcuse şase şi jumătate, iar Sonia Futtle îşi încheie ziua 
de muncă şi se pregăti să plece. Dar uşa biroului lui Frensic 
rămăsese închisă şi femeia nu-l auzise plecând. Deschise uşa şi 
aruncă o privire înăuntru. Frensic stătea la biroul lui şi privea fix 
pe fereastră acoperişurile întunecate din Covent Garden, cu un 
zâmbet abia schiţat pe chip. Era o atitudine pe care Sonia o ştia: 
postura descoperirii triumfătoare. 

— Nu-mi vine să cred, zise ea din pragul uşii. 

— Citeşte-l, îi răspunse Frensic. Nu te lua după mine. 
Citeşte-l singură. 

Mâna bărbatului arătă scurt, cu nepăsare, spre manuscris. 

— E bun? 

— Un best-seller. 

— Eşti sigur? 

— Sută la sută. 

— Şi, în mod sigur, e un roman? 

— Sper că da, zise Frensic. Din toată inima. 

— O carte porcoasă, afirmă Sonia, recunoscând 
simptomele. 

"Porcoasă" nu-i nici pe departe cuvântul potrivit, îi 
răspunse Frensic. Mintea care a scris această odisee a 
senzualităţii — dacă mintea poate să scrie — e de o lascivitate 
de nedescris. 

Apoi se ridică şi-i înmână manuscrisul femeii. 

— Pun mare preţ pe părerea ta, zise el cu aerul bărbatului 
care şi-a recâştigat autoritatea. 

Dar dacă spre casă, spre apartamentul din Hampstead, se 
îndreptase în seara aceea un Frensic plin de viaţă, a doua zi 
dimineaţa la birou reveni un Frensic măcinat de griji, care-i lăsă 
Soniei un bilet pe blocul de coli pentru însemnări: "Să ne 
întâlnim la prânz ca să discutăm romanul. Să nu fiu deranjat". 
Apoi intră în biroul lui şi închise uşa. 

Tot restul dimineţii n-au prea existat semne care să arate 
că Frensic ar fi avut în minte ceva mai important decât un vag 
interes faţă de comportamentul jucăuş al porumbeilor de pe 
acoperişul de vizavi. Se aşeză la birou, se holbă îndelung pe 
fereastră, apucă din când în când receptorul telefonului sau 


mâzgăli câte ceva pe o foaie de hârtie. În cea mai mare parte a 
timpului n-a făcut altceva decât să şadă. Însă aparențele 
exterioare erau înşelătoare. Mintea lui Frensic gonea, colinda 
prin universul ei interior, pe care bărbatul îl ştia prea bine şi 
unde fiecare editură din Londra însemna o oprire pentru 
negocieri, o răscruce la care se ofereau şi se pretindeau 
avantaje financiare, se acordau favoruri şi se plăteau mici poliţe. 

lar traseul ales de Frensic era unul ocolit. Nu era de ajuns 
să vândă cartea. Orice prost putea face aşa ceva dacă avea la 
îndemână cartea potrivită. Cel mai important lucru era s-o 
plaseze cu exactitate în cel mai potrivit loc, astfel încât 
consecinţele comercializării sale să aibă maximum de efect şi să 
se ramifice în aşa fel încât să-i propulseze reputaţia şi să-i 
asigure nişte avantaje viitoare. Şi nu numai lui, ci şi autorilor lui. 
În toate aceste calcule intra şi factorul timp, timpul şi evaluarea 
sa intuitivă a cărţilor care urmau să fie scrise, cărţi ale unor 
autori de prestigiu despre care ştia că nu vor avea succes, dar şi 
cărţi ale unor autori noi, al căror succes va fi periclitat de lipsa 
unei reputaţii. Frensic jongla cu valori imateriale. Era meseria lui 
şi şi-o făcea bine. 

Uneori vindea cărţi cu avansuri mici la edituri mici, când 
exact aceeaşi carte, oferită uneia dintre marile edituri, i-ar fi 
adus autorului ca avans o sumă considerabilă. În astfel de ocazii 
prezentul era sacrificat viitorului, dată fiind conştiinţa faptului că 
ajutorul oferit acum va fi răsplătit mai târziu prin publicarea 
vreunui roman care nu se va vinde niciodată în mai mult de 
cinci sute de exemplare, dar pe care Frensic, din motive doar de 
el ştiute, voia să-l vadă tipărit. 

Numai Frensic îşi cunoştea propriile-i intenţii, tot aşa cum 
numai Frensic cunoştea identitățile acelor romancieri renumiţi 
care îşi câştigau pâinea scriind sub pseudonim romane polițiste 
sau cărţi soft porn. Totul era învăluit în mister şi însuşi Frensic, 
al cărui creier era plin de ecuaţii complexe, ce implicau 
personalităţi şi gusturi, cine ce cumpăra şi de ce cumpăra, 
precum şi toate detaliile legate de cei cărora le era obligat sau 
cei care-i erau obligaţi, până şi el ştia că nu e familiarizat cu 
toate cotloanele misterului. 

Întotdeauna mai intervenea şi norocul, iar în ultima vreme 
norocul lui Frensic se cam schimbase. Când se întâmpla aşa 


ceva, era mai bine să calci ca pe ouă. lar în dimineaţa asta 
Frensic călca într-adevăr ca pe ouă. 

Işi sună câţiva prieteni care lucrau în domeniul juridic şi se 
asigură că firma de avocatură Cadwalladine & Dimkins era una 
veche, cu o poziţie stabilă şi cu o reputaţie dintre cele mai bune, 
o firmă care se ocupase de cazuri dintre cele mai respectabile. 
Abia după aceea Frensic sună la Oxford şi spuse că vrea să 
discute cu domnul Cadwalladine despre romanul pe care i-l 
trimisese acesta din urmă. Domnul Cadwalladine părea un ins 
de modă veche. Nu, îi părea foarte rău că trebuie s-o spună, dar 
domnul Frensic nu se putea întâlni cu autorul. Instrucţiunile sale 
spuneau că anonimatul complet era esenţial, iar toate 
problemele trebuiau discutate cu domnul  Cadwalladine 
personal. Desigur că volumul era ficţiune pură. Da, domnul 
Frensic putea include în orice contract o clauză suplimentară 
care să-i exonereze pe editori de consecinţele financiare ale 
unei acuzaţii de calomnie. De altfel, dânsul presupusese că o 
asemenea clauză face automat parte din contractele încheiate 
între edituri şi autori. Frensic spuse că aşa şi era, dar că el 
trebuia să-şi ia toate măsurile de precauţie atunci când avea 
de-a face cu un autor anonim. Domnul Cadwalladine zise că 
înţelegea foarte bine. 

Frensic puse receptorul în furcă, cuprins brusc de un 
sentiment de încredere în sine, şi reveni mai puţin îngrijorat în 
universul interior al minţii sale, unde se desfăşurară nişte 
negocieri imaginare. Apoi bărbatul îşi recapitulă traseul, se opri 
la câteva edituri prestigioase, le evaluă şi o luă iarăşi din loc. 
Ceea ce-i trebuia cărţii Păstraţi-vă, voi, bărbați, pentru fecioară 
era un editor cu o reputaţie excelentă, care să-i dea certificatul 
de respectabilitate. Frensic îşi restrânse selecţia şi în cele din 
urmă luă o hotărâre. Era un pariu riscant, dar era un risc pe care 
merita să şi-l asume. Numai că mai întâi trebuia să asculte şi 
părerea Soniei Futtle. 

Ea îi înapoie cartea în timpul prânzului, într-un mic 
restaurant italian unde Frensic se întreținea cu autorii săi cei 
mai insignifianţi. 

— O carte ciudată, zise ea. 

— Exact, replică Frensic. 

— Dar are ceva, continuă Sonia, lansându-se la treabă. E 
plină de compasiune. 


— De acord. 

— Cu intuiţii profunde. 

— Fără îndoială. 

— Un fir narativ bun. 

— Excelent. 

— Demnă de atenţie, zise Sonia. 

Frensic oftă: 

— lată cuvântul pe care-l aşteptam. Chiar crezi asta? 

— Sigur. Chiar cred. Mi se pare că are într-adevăr ceva. E 
bună. Sunt convinsă că da. 

— Păi, începu Frensic, cam neconvins... Poate că sunt eu 
anacronic, dar... 

— lar joci teatru. Hai, fii serios! 

— Draga mea, zise Frensic, sunt serios. Dacă tu zici că 
toată chestia aia e demnă de atenţie, eu, unul, sunt încântat. 
Asta mă şi gândeam c-o să-mi spui. Ceea ce înseamnă că o să-i 
atragă pe intelectualii ăia autoflagelanţi care nu se pot bucura 
de o carte decât dacă le provoacă dureri. Faptul că se-ntâmplă 
ca eu să-mi dau seama că, dintr-un punct de vedere strict 
literar, este ceva abominabil nu merită luat în discuţie aici, dar 
am dreptul să-mi apăr instinctele. 

— instinctele? Nu cunosc vreun bărbat care să aibă mai 
puţine ca tine. 

— Instinctele literare, explică Frensic. lar instinctele mele 
îmi spun că avem aici o carte proastă, pretențioasă şi care se va 
vinde. Combină o poveste murdară cu un stil chiar şi mai 
murdar. 

— Nu mi s-a părut nimic în neregulă cu stilul, obiectă Sonia. 

— Bineînţeles că nu. Doar eşti americancă, iar americanii 
nu duc după ei povara moştenirii noastre clasice. Tu nu-ţi dai 
seama că între Dreiser şi Mencken sau Thomas Wolfe şi Bellow 
diferenţele sunt ca de la cer la pământ. Asta-i privilegiul de care 
te bucuri tu. Mie o asemenea lipsă de discriminare mi se pare 
nepreţuită şi extraordinar de reconfortantă. Dacă tu accepţi 
propoziţii încâlcite şi nesfârşite, împroşcate cu virgule şi 
înnodate cu paranteze, pline de verbe irelevante şi de adverbe 
calificative la alte calificative şi care — asta ca să le parodiez 
aici — trebuie (dacă e să le înţelegem pe toate) să fie citite cu 
ajutorul unui dicţionar, cine sunt eu să mă contrazic cu tine? 
Compatrioţii tăi, a căror pasiune dezlănţuită pentru cărţile de 


autoperfecţionare n-am s-o înţeleg niciodată, or să fie înnebuniţi 
după cartea asta. 

— S-ar putea să nu pice chiar în fund după firul narativ. 
Adică s-a mai făcut aşa ceva. Doar ştii. In Harold şi Maude. 

— Dar niciodată cu detalii atât de încântător de 
dezgustătoare, zise Frensic şi sorbi o gură din paharul cu vin. Şi 
nu cu nuanţe gen D.H. Lawrence. In plus, ăsta-i asul nostru din 
mânecă. Ai şapteşpte ani şi iubeşti pe cineva de optzeci. 
Emanciparea senililor. Ce poate fi mai demn de atenţie ca asta? 
Apropo, când trebuia să ajungă Hutchmeyer la Londra? 

— Hutchmeyer? Cred că sari cam tare calul! se oţări Sonia. 

Frensic flutură o bucată de ravioli în semn de protest. 

— Nu mai folosi expresia aia. Nu sunt capră! 

— Şi nici Hutchmeyer nu-i Olympia Press. El merge strict pe 
clasa de mijloc. Nici n-o să se atingă de o asemenea carte. 

— Ba o să se atingă dacă muşcă aşa cum trebuie din 
momeală, zise Frensic. 

— Din momeală? întrebă Sonia bănuitoare. Ce momeală? 

— Mă gândeam la un foarte distins editor londonez care să 
cumpere cartea mai înainte, iar apoi tu să-i vinzi lui Hutchmeyer 
drepturile de publicare în America, explică Frensic. 

— La cine? 

— Corkadales, anunţă Frensic. 

Sonia clătină din cap. 

—  Corkadales e o editură mult prea veche şi prea 
neinteresantă. 

— Exact, zise Frensic. E o editură prestigioasă. Şi mai e şi 
falită. 

— Cei de-acolo ar fi trebuit să renunţe de multă vreme la 
jumătate din autorii de pe lista lor, zise Sonia. 

— La Sir Clarence ar fi trebuit să renunţe de multă vreme. 
I-ai citit necrologul? 

Dar Sonia nu-l citise. 

— Extrem de distractiv. Şi instructiv. Tone de omagii pentru 
serviciile pe care le-a adus el Literaturii, asta însemnând că şi-a 
băgat banii în mai mulţi poeţi şi romancieri pe care nu-i citeşte 
nimeni decât orice altă editură din Londra. Rezultatul? Acum au 
ajuns faliţi. 

— Caz în care nu prea au cum să-şi permită să cumpere 
Păstraţi-vă, voi, bărbați, pentru fecioară. 


— Nu prea au cum să-şi permită să refuze, zise Frensic. Am 
stat la o şuetă cu Geoffrey Corkadale la înmormântare. N-are de 
gând să calce pe urmele tatălui său. Cei de la Corkadales sunt 
pe cale să iasă din secolul al XVIII-lea. Geoffrey e în căutarea 
unui best-seller, aşadar Corkadales o să pună laba pe 
Păstrați-vă, voi, bărbați... iar noi o să punem laba pe 
Hutchmeyer. 

— Şi tu crezi că ăia de la Hutchmeyer or să se lase 
impresionați? întrebă Sonia. Ce dracu' le-ar putea oferi cei de la 
Corkadales? 

— Distincție, zise Frensic. Un trecut dintre cele mai 
distinse. Şemineul de care s-a rezemat Shelley, scaunul în care 
a stat doamna Gaskell când era gravidă, covorul pe care a zăcut 
Tennyson. Eroicele începuturi, poate nu chiar ale Marii Tradiţii, 
dar cel puţin ale unei părţi foarte importante din istoria 
literaturii. Acceptând acest roman pe gratis, Corkadales o să-i 
confere sacralitate literară. 

— Şi tu crezi că autorul o să fie mulţumit doar cu atât? Nu 
ţi-a trecut prin cap că ar vrea şi nişte bani? 

— Banii o să-i capete de la Hutchmeyer. O să stoarcem o 
avere de pe spinarea domnului Hutchmeyer. De altfel, autorul 
ăsta e unic. 

— Mi-am dat seama din carte, răspunse Sonia. Dar în ce alt 
fel mai e unic? 

— Păi, în primul rând nu are nici un nume, explică Frensic 
şi-i prezentă instrucţiunile lăsate domnului Cadwalladine. 

Când termină cu ele, adăugă: 

— Astfel ni se dă mână liberă, fără nici cea mai mică 
reţinere. 

— Acum mai e şi mica problemă cu pseudonimul, zise 
Sonia. Mă gândesc că am putea împuşca doi iepuri dintr-un foc 
dacă am zice că romanul a fost scris de Peter Piper al nostru. 
Aşa ar ajunge să-şi vadă şi el numele pe coperta unui roman. 

— Adevărat, spuse trist Frensic. Mă tem că altfel bietul 
Piper n-o să reuşească în veci. 

— În plus, ai economisi banii pe prânzul anual cu el şi nici 
n-ar mai trebui să lecturezi încă o variantă a Căutării copilăriei 
lui pierdute. Apropo, pe cine şi-a luat de model anul ăsta? 

— Pe Thomas Mann, răspunse Frensic. Numai gândul la 
propoziţiile alea lungi de două pagini e de-ajuns ca să mă 


îngrozească. Tu chiar crezi că aşa i-am reteza visele deşarte de 
glorie literară? 

— Cine ştie? medita Sonia. Însuşi faptul că şi-ar vedea 
numele pe coperta unei cărţi şi că ar fi luat drept autorul ei... 

— E singura lui posibilitate să aibă o carte tipărită. Pariez 
pe reputaţia mea că altă şansă n-are, afirmă Frensic. 

— Aşadar, îi facem o favoare. 

După-amiază Frensic se duse cu manuscrisul la Corkadales. 
Pe prima pagină, sub titlu, Sonia adăugase "Peter Piper". Frensic 
îi vorbi mult şi convingător lui Geoffrey Corkadale şi în seara 
aceea părăsi biroul foarte mulţumit de propria-i persoană. 


2 


Peste o săptămână, consiliul editorial de la Corkadales luă 
în discuţie romanul Păstraţi-vă, voi, bărbați, pentru fecioară în 
prezenţa trecutului de care depindeau rămăşiţele reputației lor. 

Pereţii lambrisaţi ai sălii de şedinţe erau acoperiţi cu şiruri 
de portrete ale unor autori morţi. Shelley nu era printre ei şi nici 
doamna Gaskell, dar se găseau destui creatori mai puţin notabili 
care să le ocupe locul. În nişte rafturi închise în sticlă se 
înşiruiau ediţii princeps, iar în câteva vitrine ca de expoziţie 
stăteau relicve ale genului: pene de gâscă, un stilou Waverley 
din secolul al XIX-lea, bricege, o călimară despre care se zicea 
că fusese uitată de Trollope în tren, o tăviţă cu nisip folosită de 
Southey şi chiar o fâşie de sugativă pe care, dacă o ţineai 
ridicată în faţa unei oglinzi, ţi se dezvăluia faptul că Henry James 
făcuse o dată gestul inexplicabil de a scrie cuvântul "dragă". 

În centrul acestui muzeu, directorul literar, domnul 
Wilberforce, şi redactorul-şef, domnul Tate, stăteau la o masă 
ovală, din lemn de nuc, şi-şi desfăşurau ritualul săptămânal. 
Sorbeau vin de Madeira, molfăiau prăjiturele cu chimen şi se 
uitau dezaprobator când la manuscrisul romanului din faţa lor, 
când la Geoffrey Corkadale. Era greu să-ţi dai seama care îi 
dezgusta mai mult. Însă, în mod cert, costumul din piele 
întoarsă al lui Geoffrey şi cămaşa lui înflorată nu se potriveau cu 
atmosfera de-acolo. Sir Clarence n-ar fi acceptat aşa ceva. 
Domnul Wilberforce îşi mai turnă un pic de vin de Madeira şi 
clătină din cap. 


— Nu pot fi de acord, zise el. Mi se pare absolut de 
neînțeles de ce ar trebui să ne gândim măcar vreo clipă să 
implicăm numele nostru, prestigiosul nostru nume, în publicarea 
acestei... acestei... chestii. 

— Nu v-a plăcut cartea? întrebă Geoffrey. 

— Să-mi placă? Abia dacă am fost în stare s-o termin de 
citit. 

— Ei, acum nu ne putem aştepta să placă la toată lumea! 

— Dar până acum noi nici măcar nu ne-am atins de vreo 
carte de genul ăsta. Trebuie să ţinem cont că avem o reputaţie 
de apărat. 

— Ca să nu mai vorbim de deficitul de cont curent, zise 
Geoffrey. Şi, ca să fiu brutal de sincer, avem de ales între 
reputaţie şi faliment. 

— Dar trebuie să ne folosim tocmai de o carte atât de 
îngrozitoare? întrebă domnul Tate. Adică... dumneata ai citit-o? 

Geoffrey înclină din cap afirmativ. 

— Să ştiţi că, într-adevăr, am făcut-o. Ştiu că tata nu prea 
obişnuia să citească nimic din ce s-a scris de la Meredith 
încoace, numai că... 

— Sărmanul dumitale părinte, zise plin de emoție domnul 
Wilberforce, probabil că se răsuceşte în mormânt numai la 
gândul că... 

— Ei, dar măcar, cu puţin noroc, şi aşa-zisa eroină a acestui 
roman dezgustător o să i se alăture în curând, spuse domnul 
Tate. 

Geoffrey îşi aranja iar o şuviţă rebelă. 

— Ţinând cont de faptul că tata a fost incinerat, eu, unul, 
nu mi-am închipuit că răsucitul ăla în mormânt sau învecinarea 
lui cu eroina noastră ar fi foarte uşor de realizat, murmură el. 

Domnul Wilberforce şi domnul Tate păreau tare abătuţi. 
Geoffrey îşi controla zâmbetul şi zise: 

— Aşadar, presupun că obiecţia dumneavoastră se bazează 
pe faptul că povestea de dragoste din romanul de faţă se 
desfăşoară între un puşti de şaptesprezece ani şi o femeie de 
optzeci? 

— Da, aşa e! rosti domnul Wilberforce, mult mai tare decât 
obişnuia. Cu toate că mă întreb cum de sunteţi în stare să 
folosiţi aici expresia "poveste de dragoste"... 

— Atunci "legătura", să zicem. Termenul nu are importanţă. 


— Nu termenul mă deranjează pe mine, spuse domnul 
Tate. Nici măcar legătura. Dacă lucrurile s-ar limita la atât, nici 
măcar n-ar fi aşa de rău. Părţile care umplu povestea sunt cele 
care mă termină. N-aş fi crezut vreodată că... o, ce să mai 
vorbim? Întreaga chestie e îngrozitoare! 

— Părţile care umplu povestea sunt cele care vor vinde 
cartea, afirmă Geoffrey. 

Domnul Wilberforce clătină din cap. 

— In ceea ce mă priveşte, eu înclin să cred că ne asumăm 
un risc, cel mai mare risc — de a fi daţi în judecată pentru 
obscenitate. Şi, adăugă el, după părerea mea, pe bună dreptate. 

— Sunt de-aceeaşi părere, interveni domnul Tate. Păi, să 
luăm doar episodul în care cei doi se folosesc de căluţul de lemn 
şi de duşul cu... 

— Pentru numele lui Dumnezeu! latră domnul Wilberforce. 
Mi-a fost de-ajuns c-a trebuit să-l citesc. Chiar mai trebuie să-l 
punem şi pe masa de disecţie? 

— Expresia se potriveşte bine, zise domnul Tate. Până şi 
titlul... 

— Bine, bine, spuse Geoffrey, sunt de acord cu 
dumneavoastră că e un pic lipsită de gust, dar... 

— Lipsită de gust? Atunci ce zici dumneata de partea în 
care... 

— Nu, Tate, n-o spune! Hai, ai milă de un tovarăş de 
suferinţă! rosti cu o voce slabă domnul Wilberforce. 

— După cum ziceam, continuă Geoffrey, sunt gata să 
recunosc că genul ăsta de lucrare nu merge chiar la inima 
tuturor... of, Wilberforce, pentru numele lui Dumnezeul!... În fine, 
ideea e că pot să vă înşir măcar cinci-şase cărţi de acelaşi fel... 

— Eu, slavă Domnului, nu pot! exclamă domnul Tate. 

— „care la vremea lor au fost considerate îndoielnice, 
dar... 

— Spuneti-mi măcar una! înălţă glasul domnul Wilberforce. 
Spuneţi-mi măcar una la fel ca asta! 

Şi omul flutură manuscrisul. 

— Amantul doamnei Chatterley, spuse Geoffrey. 

— Pff! pufni domnul Tate. Prin comparaţie, Doamna 
Chatterley era curată ca prima zăpadă. 

— Şi, oricum, Doamna Chatterley e o carte interzisă, 
preciză domnul Wilberforce. 


Geoffrey Corkadale scoase un oftat. 

— Of, Doamne, bombăni el, spuneţi-i careva că autorii 
epocii georgiene au pierit de mult! 

— Şi-i mai mare păcatul! afirmă domnul Tate. Ne-am făcut 
treaba foarte bine cu câţiva dintre ei. Decăderea a început cu 
Izvorul singurătăţii. 

— Şi a mai fost o carte porcoasă, spuse domnul 
Wilberforce, dar am refuzat s-o publicăm. 

Geoffrey interveni: 

— Decăderea a început atunci când unchiul Cuthbert, cu 
capul lui de dovleac, s-a hotărât să topească tirajul cărţii lui 
Wilkie, Ghidul dansatorului perfect, şi a publicat în locul ei 
cartea lui Fashoda, Ghidul ciupercilor comestibile. 

— Fashoda a fost o alegere proastă, recunoscu domnul 
Tate. Îmi amintesc că medicul legist s-a purtat foarte nepoliticos 
cu noi. 

— Haideţi să revenim totuşi la poziţia noastră actuală, 
insistă Geoffrey, una care, din punct de vedere financiar, este la 
fel de letală. Frensic ne-a oferit acum romanul de faţă şi, după 
părerea mea, ar trebui să-l acceptăm. 

— Până acum noi n-am mai avut niciodată legături de 
afaceri cu Frensic, zise domnul Tate. Din câte mi s-a spus, e un 
ins care ţine la preţ. Cât de mult cere de data asta? 

— O sumă pur simbolică. 

— O sumă simbolică? Frensic? Nu pare a fi deloc stilul lui. 
De obicei cere şi luna de pe cer. Trebuie să fie o capcană pe 
undeva. 

— Afurisita asta de carte e ea însăşi o capcană! izbucni 
domnul Wilberforce. Orice prost poate să-şi dea seama. 

— Frensic are scopuri mai largi, spuse Geoffrey. Se 
gândeşte la o viitoare achiziţionare peste ocean. 

Ambii bătrâni scoaseră un oftat uşor, dar foarte evident. 

— Ah, deschise gura domnul Tate, o vânzare în America. 
Păi într-un asemenea caz lucrurile se schimbă considerabil. 

— Exact, spuse Geoffrey. lar Frensic e convins că romanul 
are merite pe care americanii le-ar aprecia imediat. La urma 
urmei, nu-i numai sex acolo. Apoi mai sunt şi pasajele cu nuanţe 
lawrenciene, ca să nu mai pomenesc de trimiterile la multe 


personalităţi importante ale literaturii, cum ar fi grupul de la 
Bloomsbury!, Virginia. Şi-apoi mai e şi partea filosofică. 

Domnul Tate înclină din cap aprobator. 

— Adevărat. Foarte adevărat, zise el. E genul de ghiveci de 
mesaje care-i dă gata pe americani, dar nu văd ce ne iese nouă 
din toată povestea. 

— Zece la sută din drepturile de publicare în America, 
spuse Geoffrey. lată ce-o să ne iasă nouă de-aici. 

— Şi autorul e de acord cu aşa ceva? 

— Domnul Frensic înclină să creadă că da, iar dacă romanul 
o să ajungă pe listele de best-seller-uri din America, ulterior o să 
se vândă în draci şi aici. 

— Dacă, zise domnul Tate. Un "dacă" foarte mare. Şi la ce 
editor american s-a gândit Frensic? 

— La Hutchmeyer. _ 

— Aha! exclamă domnul Tate. Incep să văd cum se 
aranjează apele. 

— Hutchmeyer e un ticălos şi-un pungaş! interveni domnul 
Wilberforce. 

— Tot el e şi unul dintre editorii cu cel mai mare succes în 
promovarea autorilor, preciză Geoffrey. Dacă el se hotărăşte să 
cumpere o carte, cartea aceea o să se vândă. Şi tot el plăteşte 
nişte avansuri enorme. 

Domnul Tate încuviinţă din cap şi zise: 

— Trebuie să recunosc că n-am priceput niciodată cum 
funcţionează piaţa americană, dar e-adevărat că plătesc adesea 
avansuri enorme, iar Hutchmeyer e extraordinar. S-ar putea ca 
Frensic să aibă dreptate. E o şansă... presupun. 

— Singura noastră şansă, zise Geoffrey. Alternativa e să 
scoatem firma la licitaţie. 


1 Grup de scriitori, artişti şi filosofi din prima jumătate a secolului XX, 
care au locuit în cartierul londonez Bloomsbury sau au fost asociaţi cu acel 
loc. Membrii aşa-zisului "grup de la Bloomsbury" (lipsit de o ideologie proprie) 
au dus un stil de viaţă mai neconvențional pentru acea epocă şi au avut o 
contribuţie serioasă la dezvoltarea şi impunerea modernismului. Grupul a 
funcţionat, cu aproximaţie, din 1907 până în 1930. Printre numele mai 
cunoscute din rândul "membrilor" se numără Clive şi Vanessa Bell, 
prozatoarea Virginia Woolf, biograful Lytton Strachey, criticul şi prozatorul 
Woolf şi Middleton Murry, E.M. Forster şi criticul Roger Fry. Graţie legăturilor 
existente între intelectualii epocii, uneori grupului îi sunt asociate şi alte 
nume prestigioase, ca Bertrand Russell, Aldous Huxley sau T.S. Eliot. 


Domnul Wilberforce îşi mai turnă un pic de Madeira. 

— Pare a fi o degradare teribilă, spuse el. Numai ideea că 
am fi obligaţi să ne coborâm la nivelul unei asemenea... unei 
asemenea pornografii pseudointelectuale.... 

— Dacă ne menţine solvabili din punct de vedere 
financiar..., se socoti domnul Tate. Dar cine e de fapt Piper ăsta? 

— Un pervers, decise ferm domnul Wilberforce. 

— Frensic mi-a zis că e un tânăr autor care scrie de ceva 
timp, îi informă Geoffrey. Asta e primul lui roman. 

— Şi să sperăm că şi ultimul, spuse domnul Wilberforce. 
Presupun totuşi că putea să fie şi mai rău. Cine era femeia aia 
îngrozitoare care s-a castrat singură şi după aceea a scris o 
carte în care făcea elogiul unui astfel de act? 

— Nu mi-ar fi trecut prin minte că aşa ceva ar fi posibil, 
afirmă Geoffrey. Să se castreze singură. Dacă era vorba de 
castrat singur, m-aş... 

— Probabil că te gândeşti la Cu sânge rece, cartea aia 
scrisă de una pe nume MCcCullers!, interveni domnul Tate. Eu, 
personal, n-am apucat să citesc cartea, dar mi s-a spus că e 
dezgustătoare. 

— Aşadar, am căzut cu toţii de acord, concluzionă Geoffrey, 
ca să treacă la un subiect mai puţin stânjenitor. 

Domnul Tate şi domnul Wilberforce dădură din cap trişti. 

Frensic salută decizia celor trei cu un entuziasm evident. 

— Deocamdată nu putem fi siguri de Hutchmeyer, îl anunţă 
el pe Geoffrey în timpul prânzului pe care-l luau la Wheelers. Nu 
trebuie să răsufle nimic în presă. Dacă se scurge vreo 
informaţie, Hutchmeyer n-o să mai muşte momeala. Eu aş 
sugera să ne referim la carte folosind pur şi simplu forma 
Păstraţți-vă, voi, bărbați... 

— E-o alegere bună, aprobă Geoffrey. Oricum, o să ne ia 
vreo trei luni până scoatem şpalturile. 

— Ceea ce-o să ne ofere timpul necesar să-l vrăjim pe 
Hutchmeyer. 

— Şi tu chiar crezi că avem vreo şansă să cumpere? 

— Toate şansele, zise Frensic. Domnişoara Futtle exercită 
un farmec enorm asupra lui. 


_* Confuzie între prozatorul Truman Capote, autorul cărţii Cu sânge 
rece (In Cold Blood), şi prozatoarea Carson McCullers. 


— Extraordinar!  Exclamă Geoffrey, cutremurându-se. 
Totuşi, după ce-am citit Păstrați-vă, voi, bărbați..., mi se pare 
evident că totul depinde de gusturile fiecăruia. 

— Sonia e şi un agent de vânzări excelent, spuse Frensic. 
Principiul ei e să ceară avansuri extrem de mari, iar aşa ceva îi 
impresionează întotdeauna pe americani. Le dovedeşte că noi 
avem încredere în carte. 

— Şi tipul ăsta, Piper, este de acord să luăm noi zece la 
sută din drepturi? 

Frensic dădu din cap în semn că da. Discutase deja cu 
domnul Cadwalladine. 

— În tot ceea ce ţine de negocieri şi de plata drepturilor 
cuvenite, autorul mi-a dat mână liberă, afirmă el deschis. 

Aşa că de aici încolo lucrurile nu mai progresară deloc până 
în prima săptămână din februarie, când Hutchmeyer veni cu 
avionul până la Londra, însoţit de anturajul lui. 


3 


Despre Hutchmeyer se spunea că este cel mai puţin 
alfabetizat editor de pe planetă şi că, după ce îşi începuse 
cariera ca agent pentru boxeri, îşi transferase talentele 
pugilistice în domeniul comerţului cu cărţi şi că o dată se 
înfruntase opt reprize cu Mailer. Se mai spunea şi că nu citeşte 
niciodată cărţile pe care le cumpără şi că singurele cuvinte pe 
care este într-adevăr capabil să le lectureze sunt cele de pe 
cecuri şi de pe dolarii americani. Se mai spunea că e 
proprietarul a jumătate din pădurile amazoniene şi că atunci 
când se uită la un copac, îl vede sub forma unei supracoperte. 
Multe se spuneau despre Hutchmeyer, majoritatea lucruri 
neplăcute, şi, deşi fiecare dintre ele conţinea câte o părticică de 
adevăr, creau atât de multe neconcordanţe atunci când le 
puneai laolaltă, încât Hutchmeyer îşi putea ascunde în spatele 
lor secretul succesului său. Cel puţin de asta nu se îndoia 
nimeni: Hutchmeyer se bucura de un succes imens. Era o 
legendă vie care bântuia gândurile insomniace ale editorilor 
care respinseseră Love Story fiindcă sunase ca un titlu de 
cântec, care îl respinseseră dispreţuitori pe Frederick Forsyth 
sau care îl ignoraseră pe lan Fleming, iar acum stăteau treji, 


întinşi pe spate, şi îşi blestemau propria lor tâmpenie. În ceea 
ce-l privea pe Hutchmeyer, el dormea buştean. Pentru un ins 
bolnav, avea un somn uimitor de sănătos. lar Hutchmeyer era 
întotdeauna bolnav. 

Dacă succesul lui Frensic se baza pe faptul că reuşea să-i 
întreacă la băut şi la mâncat pe concurenţii săi, cel al lui 
Hutchmeyer se datora ipohondriei sale. Atunci când n-avea un 
ulcer sau pietre la rinichi, dădea peste el nu ştiu ce afecţiune 
intestinală care impunea un regim de abstinenţă. 

Editorii şi agenţii literari care se aşezau cu el la masă se 
vedeau obligaţi să-şi croiască drum printre şase feluri de 
mâncare, fiecare dintre ele mai bogat şi mai îngrijorător de 
nedigerabil decât cel anterior, în timp ce Hutchmeyer se distra 
cu o bucată de peşte fiert, un biscuit şi o sticlă de apă minerală. 
In urma tuturor acestor întâlniri culinare, Hutchmeyer se ridica 
de la masă tot mai zvelt şi mai bogat, în timp ce oaspeţii săi se 
târau tot drumul către casă, întrebându-se ce dracu' i-a lovit. Şi 
nici măcar nu li se dădea timp să se refacă. Programul 
peripatetic al lui Hutchmeyer azi în Londra, mâine în New York, 
poimâine în Los Angeles — avea un scop dublu. În primul rând îi 
oferea o scuză pentru insistența cu care grăbea negocierile şi 
evita tărăgănarea lor, iar în al doilea rând îi ţinea în priză pe 
oamenii săi de la departamentul de vânzări. Nu puţine au fost 
contractele semnate de autori cuprinşi de chinurile unei 
mahmureli atât de îngrozitoare, încât de-abia erau în stare să 
nimerească hârtia cu stiloul, ca să nu mai vorbim de citirea 
textului imprimat în josul paginii, cu caractere mici. lar 
caracterele mici de pe contractele de la Hutchmeyer erau 
exagerat de mici. Lucru de înţeles, de altfel, căci cele scrise 
acolo invalidau aproape tot ce era scris mai sus, cu litere mari şi 
îngroşate. Pe lângă riscurile asumate când făceai afaceri cu 
Hutchmeyer — majoritatea legale —, mai era şi comportamentul 
său. 

Hutchmeyer era grosolan, în parte din fire şi în parte ca 
reacţie la estetismul literar la care era expus. Era una dintre 
calităţile pe care le aprecia la Sonia Futtle. Nimeni nu spusese 
vreodată despre ea că ar fi estetică. 

— Pentru mine eşti ca o fiică, îi zise el când femeia sosi la 
apartamentul său de la Hilton, iar apoi o îmbrăţişă. Ce mi-a adus 
de data asta fetiţa mea? 


— O bombă, zise Sonia, eliberându-se din strânsoarea lui şi 
căţărându-se pe bicicleta medicinală care îl însoțea pretutindeni 
pe Hutchmeyer. 

Hutchmeyer se aşeză pe scaunul cel mai scund din 
încăpere şi zise: 

— Nu mai spune! E un roman? 

Sonia pedală grăbită pe bicicletă şi dădu din cap că da. 

— Cum se cheamă? întrebă Hutchmeyer, care începea 
întotdeauna cu începutul. 

— Păstrați-vă, voi, bărbați, pentru fecioară. 

— Păstrați-vă, voi, bărbați, pentru... ce? 

— Pentru fecioară, repetă Sonia şi începu să pedaleze mai 
zdravăn ca niciodată. 

Hutchmeyer mirosi că aici e-o bucăţică fierbinte. 

— Fecioară? Vrei să-mi zici c-ai pus mâna pe-un roman 
religios care-i şi fierbinte? 

— Fierbinte ca iadul. 

— Sună bine, mai ales acum. Se potriveşte cu ticniţii 
care-au făcut fixaţii cu lisus şi Superstar şi cu Zen şi arta 
reparării automobilelor!. Şi e anul femeilor, aşa că am pus laba 
pe Fecioară. 

Sonia se întrerupse din pedalat. 

— Nu te ambala aşa, Hutch. Nu e fecioara aia la care te 
gândeşti tu. 

— Nu? 

— Nici pe departe. 

— Aşadar, există mai multe feluri de fecioare. Sună 
interesant. Povesteşte-mi. 

Şi Sonia Futtle, aşezată pe bicicleta medicinală, i-a 
povestit, în timp ce picioarele i se mişcau în sus şi-n jos într-o 
letargie delicioasă, care domolea facultăţile critice ale editorului. 

Hutchmeyer n-a oferit decât o singură mostră de 
rezistenţă. 

— Las-o moartă, a spus el când Sonia a încheiat. Poţi să 
arunci dracului la gunoi tot rahatul ăsta! Cum să te mai fuţi la 
optzeci de ani? N-am eu nevoie de aşa ceva. 

Sonia se dădu jos de pe bicicletă şi se opri în faţa lui. 


1 Aluzie la un roman-cult american, scris de Robert Pirsig şi apărut 
pentru prima dată în 1974 - Zen and the Art of Motorcycle Maintenance (Zen 
şi arta întreţinerii motocicletelor). 


— Nu fi tântălău, Hutch! Şi-acum ascultă atent ce-ţi zic! N-o 
să faci prostia să-i dai cu piciorul. Nu la asta. Numai peste 
cadavrul meu. Romanul are clasă. 

Hutchmeyer zâmbi vesel. Se pornise morişca persuasivă 
gen comis-voiajor. Tonul comercial optimist. Dar el n-avea de 
gând să se lase aşa uşor. 

— Convinge-mă, zise el. 

— Corect, îi răspunse Sonia. Cine citeşte cărţi? Nu-mi 
răspunde! O să-ţi spun eu. Copiii. De la cinşpe la douăş'unu de 
ani. Ei citesc. Ei au timp. Ei au şi educaţia necesară. 
Alfabetizarea atinge cea mai ridicată rată la grupa de vârstă 
dintre şaisprezece şi douăzeci de ani. Corect sau nu? 

— Corect, răspunse Hutchmeyer. 

— Corect. Aşadar, avem în carte un puşti de şaptesprezece 
ani care trece printr-o criză de identitate. 

— Crizele de identitate sunt fumate. Poveştile de soiul ăsta 
au stors toată zeama din Freud. 

— Da, dar aici e altceva. Puştiul nu-i dus cu pluta. Nu-i 
dereglat. 

— Glumeşti! O fute pe bunică-sa şi nu-i dereglat? 

— Aia nu-i bunică-sa! E o femeie care... 

— Uite, draga mea, lasă-mă să-ţi zic ceva. 

Creatura aia are optzeci de ani, aşa că nu mai e femeie nici 
de-al dracului. Ştiu eu mai bine. Nevastă-mea, Baby, are 
cincizeci şi opt de ani şi-i numai ciolane. Ce-a mai rămas din ea 
în urma chirurgilor esteticieni. Femeia asta şi-a scos din ea mai 
mult decât ţi-ai putea imagina vreodată că-i omeneşte posibil. 
Are ţâţe de silicon şi coapsele sucţionate. Şi-a refăcut himenul 
de patru ori — numai din câte ştiu eu —, iar la liftinguri faciale 
nici măcar n-am mai fost în stare să ţin socoteala, atât de dese 
au fost. 

— Şi de ce? îl întrebă Sonia. Pentru că vrea să rămână 
femeie pe de-a-ntregul. 

— Orice ar fi acum, numai femeie pe de-a-ntregul nu-i. Mai 
mult piese de schimb decât femeie. 

— Dar citeşte cărţi, aşa-i? 

— Dacă citeşte? Citeşte pe lună mai multe cărţi decât sunt 
eu în stare să vând. 


— Exact ce voiam să-ţi explic şi eu. Tinerii citesc, bătrânii 
citesc şi ei, iar de la cei de vârstă mijlocie poţi să-ţi iei oricum 
adio. 

— Numai spune-i lui Baby că-i bătrână şi poţi să-ţi iei adio 
de la viaţă. Îţi face curul cârpă de şters pe jos. Vorbesc serios. 

— Ce vreau eu să-ţi zic e că ai cea mai ridicată rată de 
alfabetizare între şaişpe şi douăzeci de ani, după care vine o 
cădere şi-apoi mai ai un salt zdravăn de la şaizeci de ani încolo. 
Zi dacă nu-i adevărat. 

Hutchmeyer înălţă din umeri. 

— Aşa e, ai dreptate. Şi? 

— Şi despre ce-i vorba în cartea noastră? întrebă Sonia. 
Despre... 

— Despre un puşti ţăcănit care i-o trage la buci lu' Baba 
Cloanţa. Chestia s-a făcut deja altundeva. Spune-mi ceva nou. 
Şi-apoi mai e şi porcoasă. 

— Te înşeli, Hutch. Nici nu ştii ce tare te înşeli! E o poveste 
de dragoste pe bune. Ei simt ceva unul pentru altul. El are 
nevoie de ea şi ea are nevoie de el. 

— lar io n-am nevoie de nici unul din ei. 

— Fiecare îi oferă celuilalt ceea ce le lipseşte amândurora 
când sunt separat. Lui i se oferă maturitate, experienţă, 
înţelepciune, roadele unei întregi vieţi... 

— Roadele? Roadele vieţii? lisuse, ce vrei acum, să borăsc 
sau ce? 

—...iar ei i se dă tinereţe, vitalitate, viaţă, continuă Sonia. E 
ceva măreț, pe cuvânt! E o carte profundă şi plină de sensuri. E 
militantă, eliberatoare, existenţialistă. E... Ţi-aduci aminte cum 
s-a întâmplat cu /ubita locotenentului francez? A dat peste cap 
America. lar Păstrați-vă, voi, bărbați... e ceea ce aşteaptă acum 
America. El, de şapteşpe ani, o iubeşte pe ea, de optzeci. O 
iubeşte, Hutch! O IU-BEŞ-TE! Aşa că fiecare pensionar o să 
cumpere cartea ca să vadă ce-au pierdut ei şi toţi liceenii şi 
studenţii or să pună botul la mesajul filosofard. Dacă arunci bine 
momeala, scoatem ditamai peştele. Îi atragem pe maniacii 
culturoşi cu partea simbolică, pe ciudaţi, cu partea porno, iar pe 
plângăcioşi, cu povestea de dragoste. E-o carte pentru întreaga 
familie. S-ar putea vinde în... 

Hutchmeyer se ridică şi începu să străbată agale 
încăperea. 


— Ştii, mă gândesc că poate zici tu ceva aici, spuse el. 
M-am întrebat "Oare Baby ar cumpăra o poveste din asta?" şi 
m-am văzut nevoit să răspund că da. lar chestiile care o 
înfierbântă pe femeia aia sunt cumpărate de toată planeta. Cât 
vrei? 

— Două milioane de dolari. 

— Două milioane... Cred că glumeşti! 

Hutchmeyer rămase cu gura căscată. 

Sonia se urcă iar pe bicicleta medicinală. 

— Două milioane. Şi nu-mi arde de nici o glumă. 

— Plimbă ursu', draga mea, plimbă ursu'... Două milioane? 
Pentru un roman? Nici vorbă! 

— Două milioane sau mă duc aţă la Milenberg. 

— La zgârciobul ăla? Păi ăla nici nu-i în stare să strângă 
două milioane. Poţi să-ţi plimbi pizdulicea pe tot bulevardul 
Americilor şi n-o să te-ajute cu nimic. 

— Drepturi de difuzare în America, ediţii de buzunar, filme, 
producţii TV, foiletoane, cluburi de carte... 

Hutchmeyer căscă. 

— Spune-mi ceva ce nu ştiu. Astea-s deja ale mele. 

— Nu sunt. Nu la cartea mea. 

— Bun, să zicem că Milenberg cumpără. Nu câştigi mare 
lucru, iar eu cumpăr de la el. Dar ce-mi iese mie dacă vin şi 
cumpăr eu? 

— Glorie, zise cu naturaleţe Sonia. Doar glorie. Cu cartea 
asta intri în categoria celor mai tari apariţii din toate timpurile. 
Laolaltă cu Pe aripile vântului, Forever Amber, Valea păpuşilor, 
Doctor Jivago, Aeroportul sau Parveniţii yankeř. Ai putea chiar 
să ajungi să faci almanahul la Reader's Digest. 

— Almanahul la Reader's Digest? rosti Hutchmeyer cu o 
voce plină de venerație. Chiar crezi c-aş putea ajunge să fac aşa 
ceva? 

— Dacă cred? Sunt sigură! Ai aici o carte puternică despre 
posibilităţile vieţii. Nu un kitsch. Un mesaj, ca la Mary Baker 


1 Aici sunt înşirate câteva dintre cele mai bine receptate cărţi din 
America (ceea ce presupune vânzări imense, filme pe marele ecran, 
ecranizări TV etc.): Pe aripile vântului de Margaret Mitchell (1936); Forever 
Amber de Kathleen Winsor (1944); Valea păpuşilor de Jacqueline Susann 
(1966); Doctor Jivago de Boris Pasternak (1958); Aeroportul de Arthur Hailey 
(1968); Parveniţii yankei (în original The Carpetbaggers) de Harold Robbins 
(1961). 


Eddy?. O simfonie a cuvintelor. Uită-te cine-a cumpărat-o aici, în 
Londra. Nu-i o firmă de trei parale. 

— Cine-s? întrebă bănuitor Hutchmeyer. 

— Corkadales. 

— Corkadales a cumpărat aşa ceva?! Cea mai veche 
editură din... 

— Nu-i cea mai veche, îl corectă Sonia. Murrays sunt mai 
vechi. 

— Oricum, e veche. Şi cu cât? 

— Cincizeci de mii de lire sterline, răspunse repede Sonia. 

Hutchmeyer se holbă la ea. 

— Corkadales v-au plătit cincizeci de mii de lire sterline 
pentru cartea asta? Cincizeci de bătrâne? 

— Cincizeci de bătrâne. De la prima strigare. Fără 
bombăneli. 

— Auzisem că au probleme, spuse Hutchmeyer. Ce, i-a 
cumpărat vreun arab? 

— Nu, nici un arab. E o firmă de familie. Aşa că Geoffrey 
Corkadale e cel care a dat cincizeci de miare. Ştie că romanul 
ăsta o să-i scoată de la strâmtoare. Crezi tu că oamenii ar pune 
la bătaie atâţia bani dacă ar fi să piardă tot? 

— Băga-mi-aş! exclamă Hutchmeyer. Cineva trebuie să 
aibă încredere în cartea asta afurisită... dar la două milioane! 
Nimeni n-a mai plătit până acum două milioane pentru o carte. 
Robbins a luat un milion, dar... 

— Aici e clenciul, Hutch. Tu crezi că eu îţi cer două milioane 
pe degeaba? Că-s chiar aşa de tâmpită? Cele două milioane 
impun şi cartea. Plăteşti două milioane, iar oamenii află şi sunt 
obligaţi să o citească, ca să vadă pe ce-ai dat banii. Ştii şi tu 
asta. Tu singur faci o categorie aparte de editori. Eşti mult în 
faţă. lar apoi, când o să vină şi filmul... 

— La film vreau să stabilim o reducere. Nu mă satisface un 
procent cu o singură cifră. Vreau jumate-jumate. 

— S-a făcut, zise Sonia. Ai încheiat afacerea. Cincizeci la 
sută pentru film. 

— Şi autorul... tipul ăla, Piper... îl vreau şi pe el, zise 
Hutchmeyer. 


> Mary Baker Eddy (1821-1910), întemeietoarea cultului religios creştin 
din Statele Unite cunoscut sub numele de Biserica Creştină Scientistă (First 
Church Of Christ, Scientist). 


— Îl vrei? remarcă Sonia, devenind brusc serioasă. Pentru 
ce-l vrei? g 

— Să facă reclamă la produs. Il vreau acolo şi vreau să-l 
scot în faţă, astfel ca publicul să-l vadă. Tipul care fute 
pensionarele de la azilul de bătrâni. Apariţii în public peste tot în 
State, şedinţe de autografe, talk-show-uri la televizor, interviuri 
— tot tacâmul publicitar. O să-i construim o imagine de geniu 
literar. 

— Nu prea cred că omului o să-i facă plăcere, spuse 
nervoasă Sonia. E un ins timid şi rezervat. 

— Timid? Îşi spală chiloţii în faţa lumii, da'-i timid? sări 
Hutchmeyer. Pentru două milioane o să stea şi-n cap dacă-i zic 
io aşa! 

— Mă-ndoiesc c-o să fie de acord cu... 

— O să fie de acord sau n-o să fie nici o afacere, spuse 
Hutchmeyer. Dacă-mi pun tot renumele în joc cu cartea lui, 
trebuie s-o facă şi el. E ultimul meu cuvânt. 

— OK, dacă aşa vrei tu să faci, cedă Sonia. 

— Aşa vreau eu să fac, rosti Hutchmeyer. Tot aşa cum te 
vreau şi pe tine... 

Sonia reuşi să scape şi o porni în grabă spre Lanyard Lane, 
cu contractul la ea. 

Îl găsi pe Frensic într-o stare de iritare evidentă. 

— Victorie! anunţă ea, dansând greoi prin încăpere. 

— Minunat! zise Frensic. Eşti genială. 

Sonia se întrerupse din ţopăiala ei agitată. 

— Cu un amendament, zise ea. 

— Amendament? Ce amendament? 

— Mai întâi veştile bune. l-a plăcut cartea. De fapt, e nebun 
după ea. 

Frensic o privi pe partenera lui cu o prudenţă evidentă. 

— Oare nu e un pic cam prematur să se pronunţe? Nici n-a 
avut măcar ocazia să citească afurisitul ăla de roman! 

— | l-am povestit eu... l-am făcut un rezumat şi omului i-a 
plăcut. Consideră că o să umple o ruptură resimţită cu acuitate. 

— O ruptură resimţită cu acuitate? 

— Da, ruptura între generaţii. Hutchmeyer are sentimentul 
că... 

— Scuteşte-mă de sentimentele lui, zise Frensic. Un ins 
care e în stare să vorbească despre o ruptură resimţită cu 


acuitate are deficienţe clare pe latura emoţiilor omeneşti 
obişnuite. 

— E de părere că Păstrați-vă, voi, bărbați... va reprezenta 
pentru tineri şi pentru bătrâni ceea ce a reprezentat Lolita 
pentru... 

— Responsabilitatea părinţilor? sugeră Frensic. 

— Pentru insul de vârstă medie, zise Sonia. 

— Doamne Dumnezeule, dacă astea sunt veştile bune, 
înseamnă că nici lepra nu-i departe! 

Sonia se afundă într-un scaun şi-i zâmbi. 

— Aşteaptă numai să auzi preţul. 

Frensic aşteptă. 

— Ei bine? zise el în cele din urmă. 

— Două milioane. 

— Două milioane? exclamă Frensic, încercând să-şi 
stăpânească tremurul din voce. Lire sterline sau dolari? 

Sonia îl privi cu reproş. 

— Frenzy, eşti un ticălos, un ticălos nerecunoscător! Eu îmi 
dau sufletul... 

— Draga mea, n-am făcut altceva decât să-mi dau seama 
care ar fi dimensiunea probabilă a ororilor pe care te pregăteşti 
să mi le dezvălui. Pomeneai mai înainte de un amendament. 
Acum, dacă prietenul nostru din Mafie ar fi fost pregătit să 
plătească două milioane de lire sterline pentru aiurelile alea 
verbale, aş fi ştiut că a venit vremea să-mi fac bagajele şi să 
părăsesc oraşul. Şi ce vrea porcul ăsta? 

— O, păi vrea să vadă contractul cu Corkadales. 

— Păi aici e-n regulă. Contractul e absolut legal. 

— Numai că nu menţionează suma de cincizeci de mii de 
lire sterline pe care cei de la Corkadales au plătit-o pentru 
Păstraţi-vă, voi, bărbați..., zise Sonia. Altfel, totul e minunat. 

Frensic se holbă la ea. 

— Cincizeci de mii de lire? Dar ei n-au plătit... 

— M-am văzut silită să-l impresionez cumva pe 
Hutchmeyer, aşa că i-am zis... 

— Trebuie să-şi facă un control la cap. Păi Corkadales nu 
pot să scoată din buzunar nici măcar cincizeci de mii de pence, 
darmite lire. 


— Exact. Şi el ştia asta. Aşa că i-am povestit cum Geoffrey 
şi-a pus la bătaie propria avere. Acum pricepi de ce vrea 
Hutchmeyer să vadă contractul? 

Frensic îşi frecă fruntea şi medita puţin. 

— Presupun că am putea redacta oricând un contract nou, 
apoi să-l punem pe Geoffrey să-l semneze şi, după ce 
Hutchmeyer l-a văzut, să-l rupem, zise el în cele din urmă. Lui 
Geoffrey n-o să-i prea placă, dar când ştie c-o să-şi ia partea lui 
din cele două milioane... Care-i următoarea problemă? 


Sonia ezită. 
— Asta chiar că n-o să-ţi placă. Hutchmeyer insistă — dar 
insistă — ca autorul să meargă în State pentru un turneu 


promoţional. Invitaţii la TV cu poveşti gen "bătrânele pe care 
le-am iubit", şedinţe de autografe şi aşa mai departe. 

Frensic îşi scoase batista şi-şi şterse obrajii. 

— insistă? împroşcă el. Nu poate să insiste. Avem de-a face 
cu un autor care nici măcar n-o să semneze contractul, darmite 
să apară în public, un nebun bolnav de agorafobie sau de ceva 
echivalent. lar Hutchmeyer vrea să-l expună de-a lungul şi de-a 
latul Americii şi să-l prezinte la televizor? 

— Insistă, Frenzy, insistă. Nu "vrea". Sau îl duce pe autor 
acolo, sau afacerea pică. 

— Atunci afacerea pică, spuse Frensic. Omul n-o să meargă 
acolo. Ai auzit ce-a zis Cadwalladine. Anonimat absolut. 

— Nici când e vorba de două milioane? 

Frensic clătină din cap că nu. 

— l-am spus lui Cadwalladine că avem de gând să cerem o 
sumă mare de bani, iar el mi-a zis că banii nu contează. 

— Dar două milioane nu sunt bani! E-o avere! 

— Eu ştiu asta, dar... 

— Mai încearcă o dată cu Cadwalladine, zise Sonia şi-i 
întinse telefonul. 

Frensic mai încercă o dată. Din toate puterile. Domnul 
Cadwalladine a fost foarte decis. Două milioane de dolari 
însemnau o avere, dar instrucţiunile lui spuneau că anonimatul 
clientului era mult mai important pentru el chiar şi decât... 

Pentru Frensic conversaţia a fost foarte descurajatoare. 

— Ce ţi-am zis? se porni el după ce încheie convorbirea. 
Avem de-a face cu un fel de ţicnit. Cu doi ţicniţi. Al doilea e 
Hutchmeyer. 


— Aşadar, o să stăm aici şi-o să ne uităm cum cele 
douăzeci de procente din două milioane de dolari se duc pe apa 
sâmbetei şi n-o să încercăm să mişcăm nici un deget? spuse 
Sonia. 

Frensic fixă abătut acoperişurile de pe Covent Garden şi 
apoi oftă. Douăzeci la sută din două milioane însemna patru 
sute de mii de dolari, adică peste două sute de mii de lire 
sterline. Atâta ar fi fost comisionul lor dacă perfectau vânzarea. 
Şi, graţie procesului de calomnie deschis lui James Jamesforth, 
firma lor mai pierduse încă doi autori valoroşi. 

— Trebuie să existe o metodă prin care să rezolvăm treaba, 
mormăi el. Nici Hutchmeyer n-are habar cine-i autorul, aşa cum 
nici noi n-avem habar. 

— Tocmai, că el ştie, interveni Sonia. E Peter Piper. Pe 
pagina de titlu e scris numele lui. 

Frensic se uită la ea înviorat şi apreciativ. 

— Peter Piper, murmură el. Asta ar fi o idee. 

Cei doi închiseră biroul, fiindcă se înserase, şi se duseră la 
un pub de vizavi ca să bea ceva. 

— Aşadar, dacă ar exista vreo metodă prin care l-am putea 
convinge pe Piper să joace rolul de dublură..., sugeră Frensic 
după ce dădu pe gât un whisky mare. 

— Păi, la urma urmei, ar fi singura metodă prin care şi-ar 
putea vedea numele pe o carte, zise Sonia. Şi dacă romanul se 
vinde... 

— O, se va vinde, crede-mă! Hutchmeyer ştie să vândă 
orice. 

— Ei bine, în cazul ăsta Piper va izbuti să intre în circuitul 
editorial şi poate că va convinge pe cineva să-i rescrie Căutarea 
în numele lui. 

Frensic clătină neîncrezător din cap. 

— N-o să fie niciodată de acord cu aşa ceva. Mă tem că 
Piper are principii. Pe de altă parte, dacă Geoffrey ar putea fi 
convins să accepte, ca parte a actualului contract, să publice /n 
căutarea copilăriei pierdute... Diseară mă întâlnesc cu el. 
Organizează unul dintre micile lui dineuri. Da, cred că suntem 
pe cale să găsim o soluţie. Piper ar face aproape orice ca să se 
vadă publicat, iar o călătorie în State, cu toate cheltuielile 
plătite... Eu zic să bem pentru asta. 

— Merită să-ncercăm orice, zise Sonia. 


Şi în noaptea aceea, înainte să o pornească spre 
Corkadales, Frensic reveni la biroul lor şi redactă două contracte 
noi: unul prin care cei de la Corkadales acceptau să plătească 
cincizeci de mii pentru Păstraţți-vă, voi, bărbați, pentru fecioară, 
iar cel de-al doilea prin care se garanta publicarea următorului 
roman al domnului Piper, Ín căutarea copilăriei pierdute. 
Avansul pentru cel din urmă era de cinci sute de lire sterline. 

— La urma urmei, merită să riscăm, spuse Frensic în timp 
ce el şi Sonia încuiară iarăşi biroul. lar eu sunt gata să pun la 
bătaie cinci sutare din banii noştri dacă Geoffrey n-o să vrea să 
intre în joc şi să-i plătească avansul lui Piper. Important e să 
avem o garanţie de fier că or să publice Căutarea copilăriei. 

— Geoffrey are în joc partea lui de zece procente din cele 
două milioane, îi spuse Sonia când se despărţiră. Socotesc că ar 
putea fi un argument convingător. 

— O să fac tot ce-mi stă în puteri, îi răspunse Frensic în 
timp ce făceau semn unui taxi. 


4 


Micile dineuri organizate de Geoffrey Corkadale erau ceva 
ce Frensic numise, într-un moment de răutate pură, frecţii. Te 
plimbai încolo şi-ncoace cu un pahar de băutură în mână, iar 
mai târziu cu o farfurie cu mâncare rece, şi vorbeai degajat şi 
aluziv despre cărţi, piese de teatru şi personalităţi, dintre care 
puţine fuseseră citite sau văzute de comentatori, dar al căror rol 
era să ofere un catalizator pentru acele întâlniri amoroase care 
erau adevăratul ţel al micilor dineuri de la Geoffrey. În general, 
Frensic obişnuia să le ocolească, considerându-le frivole şi uşor 
periculoase. Erau prea androgine ca să te simţi confortabil şi, în 
plus, lui Frensic nu-i plăcea riscul de a fi descoperit discutând 
superficial despre un subiect la care nu se pricepea absolut 
deloc. Făcuse aşa ceva de prea multe ori în viaţă înainte de a 
termina facultatea, iar perspectiva de a continua în acelaşi stil şi 
restul vieţii nu-l încântase niciodată. lar faptul că la Geoffrey nu 
întâlnea niciodată nici o femeie cu vreo propensiune maritală, 
căci toate cele prezente erau fie prea bătrâne, fie 
neidentificabile — Frensic se dăduse o dată la un eminent critic 
de teatru, iar consecinţele fuseseră dezastruoase —, ei bine, 


toate astea tindeau să-i taie orice plăcere. Prefera petrecerile 
unde exista măcar cea mai vagă posibilitate de a întâlni pe 
cineva care să-i devină "partener de viaţă", iar la adunările 
masculinizate organizate de Geoffrey expresia era luată ad 
litteram. Aşa că de obicei Frensic le ocolea şi îşi limita viaţa 
sexuală la legături ocazionale şi sporadice cu femei destul de 
coapte ca să nu se simtă jignite de lipsa lui de pasiune sau de 
farmec şi la sentimente înflăcărate faţă de tinerele pe care le 
vedea în metrou, sentimente pe care nu izbutea să şi le exprime 
între staţiile Hampstead şi Leicester Square. Dar în seara asta 
venise cu un scop anume şi descoperise că toate camerele erau 
înţesate de lume. 

Frensic îşi turnă un pahar de băutură şi se amestecă printre 
invitaţi, cu speranţa că va reuşi să ajungă între patru ochi cu 
Geoffrey. li luă însă ceva timp. Propulsarea lui Geoffrey la 
conducerea Editurii Corkadales îl dărui cu o atractivitate pe care 
n-o avusese înainte, iar Frensic se trezi prins într-un 
interogatoriu privind opinia lui despre Negrul fudul, opera unui 
poet din Tobago, care îi mărturisi că Firbank! i se părea în egală 
măsură divin şi respingător. Frensic declară că sentimentele lui 
erau identice, dar că Firbank influenţase extraordinar de mult 
scrierile urmaşilor, şi abia după o oră şi stratagema 
neintenţionată de a se rămâne încuiat în baie reuşi în cele din 
urmă să-l încolţească pe Geoffrey. 

— Dragul meu, nici tu nu eşti foarte bine crescut, îi spuse 
Geoffrey când, după ce bătu cu îndârjire în uşă, Frensic izbuti în 
cele din urmă să se elibereze cu ajutorul unui borcănel cu cremă 
de corp. Ar trebui să ştii că noi nu încuiem niciodată uşa de la 
toaleta băieţilor. E ceva atât de lipsit de spontaneitate... 
Întâlnirea noastră accidentală... 

— Asta nu-i o întâlnire accidentală, zise Frensic şi-l târî pe 
Geoffrey în toaletă, după care încuie din nou uşa. Vreau să-ţi 
spun vreo două vorbe. E important. 

— Numai nu încuia iar uşa!... O, Dumnezeule! Sven este 
înnebunit de gelozie. O ia complet razna. E din cauza sângelui 
său de viking. 

— Lasă-l pe Sven! i-o tăie Frensic. Am reuşit să obţinem 
oferta lui Hutchmeyer. E substanţială. 


1 Ronald Firbank (1886-1926), romancier britanic 


— Of, Doamne, afaceri! exclamă Geoffrey şi se lăsă moale 
pe scaunul toaletei. Cât de substanţială? 

— Două milioane de dolari, îi spuse Frensic. 

Geoffrey se agăţă de suportul de hârtie igienică, ca să nu 
cadă. 

— Două milioane de dolari? întrebă el cu o voce pierdută. 
Chiar vrei să spui două milioane de dolari? Nu-mi faci o glumă 
proastă? 

— E adevărul adevărat, îl asigură Frensic. 

— Dar asta-i magnific! E minunat! Tu, dragul meu... 

Frensic îl împinse brutal înapoi, pe scaunul de toaletă. 

— Ar mai fi o problemă. Ca să fiu mai exact, două 
probleme. 

— Probleme? Of, de ce trebuie să fie întotdeauna 
probleme? Ca şi cum viaţa n-ar fi destul de complicată şi-aşa, 
fără probleme... 

— Am fost nevoiţi să-l impresionăm cu suma pe care-ai 
plătit-o tu pentru carte, îi spuse Frensic. 

— Dar eu n-am plătit mai nimic. De fapt... 

— Exact. Numai că noi am fost obligaţi să-i zicem c-ai plătit 
un avans de cincizeci de mii de lire sterline, iar acum el vrea să 
vadă contractul. 

— Cincizeci de mii de lire sterline? Dragul meu amic, noi 
n-am fi fost în stare nici... 

— Exact, spuse Frensic. Nu-i nevoie să-mi explici mie 
situaţia voastră financiară. Sunteţi în... aveţi o problemă de flux 
financiar. 

— Asta ca să fim delicaţi, comentă Geoffrey, răsucind între 
degete o fâşie de hârtie igienică. 

— lar Hutchmeyer e conştient de asta. De-aia şi vrea să 
vadă contractul. 

— Şi-atunci cu ce-o să ne ajute contractul? Doar acolo 
scrie... 

— Am aici, cu mine, zise Frensic, scotocindu-se în buzunar, 
un alt contract, care o să ne ajute cumva şi-o să-l liniştească pe 
Hutchmeyer. Aici zice că sunteţi de acord să plătiţi cincizeci de 
mii... 

— Stai un pic! exclamă Geoffrey, ridicându-se în picioare. 
Dacă tu-ţi închipui că am de gând să semnez un contract în care 
scrie că am să-ţi plătesc cincizeci de mii de lire, să ştii că trăieşti 


cu o iluzie. N-oi fi chiar un geniu al finanţelor, dar păcăleala asta 
pot s-o, pricep şi eu. 

— În ordine, zise Frensic înţepat şi împături contractul. 
Dacă aşa consideri tu că trebuie să facem, s-a dus de râpă toată 
afacerea. 

— Ce afacere? Tu ai semnat deja contractul cu noi ca să 
publicăm romanul. 

— Nu afacerea cu tine. Afacerea cu Hutchmeyer. Şi, o dată 
cu ea, se duc de râpă şi cele zece procente care ţi se cuvin din 
avansul de două milioane de dolari. Acum, dacă vrei cumva... 

Geoffrey se aşeză iarăşi pe toaletă. 

— Vorbeşti serios, aşa-i? întrebă el în cele din urmă. 

— Mai serios de-atât nu se poate, îi răspunse Frensic. 

— Şi-ţi dai cuvântul că Hutchmeyer a promis într-adevăr să 
plătească suma asta incredibilă? 

— Pe cuvântul meu, zise Frensic cu toată demnitatea pe 
care i-o permitea o toaletă bărbătească. Jur c-aşa.-i. 

Geoffrey îl privi sceptic. A 

— Dacă ceea ce spune James Jamesforth e... în regulă. Imi 
pare rău. E din cauză că toată povestea a venit ca un şoc teribil 
pentru mine. Şi ce vrei să fac eu? 

— Nimic altceva decât să semnezi contractul de aici, iar eu 
îţi voi semna o poliţă în numele meu pentru suma de cincizeci 
de mii de lire sterline. Asta aşa, ca o garanţie... 

Cei doi se văzură întrerupţi de cineva care bătea 
încrâncenat în uşă. 

— leşiţi de-acolo! strigă o voce cu accent scandinav. Ştiu 
eu ce faceţi înăuntru! 

— Of, Dumnezeule, ăsta-i Sven! mormăi Geoffrey şi se 
chinui să desfacă încuietoarea. Calmează-te, iubirea mea! strigă 
el. Stăteam şi discutam afaceri. 

Rămas în spatele lui, Frensic se înarma prudent cu o perie 
de curăţat toaleta. 

— Afaceri! lătră suedezul. Las' că ştiu eu ce fel de afaceri 
faceţi voi... 

Uşa se deschise brusc şi Sven scrută baia cu ochii înroşiţi 
de furie. 

— Şi ăsta ce face cu peria aia? întrebă el. 

— Hai, Sven, iubitule, fii înţelegător! zise Geoffrey. 

Dar Sven oscila pe pragul dintre lacrimi şi violenţă. 


— Cum ai putut, Geoffrey, cum ai putut să faci aşa ceva? 

— N-a făcut-o! zise vehement Frensic. 

Suedezul îl măsură din cap până-n picioare. 

— Şi s-o faci cu un omuleţ aşa de umflat şi de greţos! 

A fost rândul lui Frensic să-l privească pe suedez cu ochii 
înroşiţi de furie. 

— Poate c-oi fi eu umflat, dar greţos nu sunt! 

Câteva clipe se iscă o mică încăierare, iar apoi Geoffrey îl 
împinse pe înlăcrimatul Sven pe holul băii. Frensic puse arma 
înapoi în teaca ei, apoi se aşeză pe marginea căzii. Până când 
Geoffrey se întoarse, agentul literar elaborase deja câteva noi 
tactici de luptă. 

— Unde rămăseserăm? întrebă Geoffrey. 

— Acel petit ami al tău tocmai m-a făcut omuleţ umflat şi 
greţos, îi zise Frensic. 

— Dragul meu, îmi pare tare rău, dar adevărul e că te poţi 
considera norocos. Săptămâna trecută chiar a lovit pe cineva, 
iar bietul om nu venise decât să repare bideul. 

— Hai să vorbim acum de contract. Sunt gata să-ţi mai fac 
o concesie, începu iar Frensic. Poţi să iei a doua carte a lui Piper, 
In căutarea copilăriei pierdute, pentru numai o mie de lire 
avans... 

— Adică următorul lui roman? Vrei să spui că lucrează la 
altul? 

— Aproape că l-a încheiat, zise Frensic. E mult mai bun 
decât Păstraţi-vă, voi, bărbați... lar eu sunt gata să ţi-l dau 
aproape pe gratis atâta timp cât eşti gata să semnezi contractul 
ăsta, doar pentru Hutchmeyer. 

— Bine, fie, se decise Geoffrey. Sunt nevoit să am 
încredere în tine. 

— Dacă nu-l primeşti înapoi într-o săptămână ca să-l faci 
bucăţi, poţi să te duci la Hutchmeyer şi să-i spui că totul e o 
păcăleală, adăugă Frensic. Asta e asigurarea ta. 

Şi astfel, în baia casei lui Geoffrey Corkadalese semnară 
cele două contracte. Frensic se târî epuizat până acasă, iar a 
doua zi Sonia îi arătă lui Hutchmeyer contractul cu Corkadales. 
Aşa că afacerea se încheie. 


La pensiunea Gleneagle din Exforth, peniţa lui Peter Piper 
descria cercuri şi bucle negre, elegante, pe cea de-a patruzeci şi 
cincea pagină a carnetului său. In camera alăturată, aspiratorul 
doamnei Oakley huruia înainte şi înapoi, împiedicându-l pe Piper 
să se concentreze la a opta versiune a romanului său 
autobiografic. Faptul că noua sa încercare era structurată după 
Muntele vrăjit nu-l ajuta prea mult. Tendinţa lui Thomas Mann 
de a construi fraze complicate şi de a-şi elabora percepțiile sale 
ironice cu o multitudine de detalii precise nu era deloc uşor de 
transpus în descrierea vieţii de familie din Finchley, în anul 
1953, dar Piper îşi urma sarcina cu stăruinţă. El ştia că stăruința 
e marca geniului şi ştia la fel de sigur că el avea geniu. Geniu 
nerecunoscut, ca să fim sinceri până la capăt, dar într-o zi, 
graţie capacităţii sale de a se strădui fără încetare, lumea îl va 
aclama. Şi astfel, în ciuda aspiratorului şi a vântului îngheţat 
care sufla dinspre mare şi se strecura prin crăpăturile din 
fereastră, el continua să scrie. 

In jurul său, pe masă, erau înşirate uneltele meşteşugului. 
Un carneţel în care îşi transcria ideile şi frazele care puteau să-i 
folosească vreodată, un jurnal în care îşi înregistra cele mai 
profunde viziuni ale sale asupra naturii existenţei, o listă cu 
activităţile cotidiene, apoi o tavă cu stilouri şi o sticlă cu 
cerneală neagră, parţial evaporată. Ultima de pe listă era o 
invenţie personală de-a lui Piper. De vreme ce scria pentru 
posteritate, era extrem de important ca tot ceea ce scria să 
reziste o perioadă de timp nedefinită fără să se şteargă. O 
vreme l-a imitat pe Kipling şi a folosit cerneală din India, dar 
lichidul respectiv avea tendinţa să-i încleieze peniţa şi să se 
usuce înainte ca Piper să apuce să pună pe hârtie măcar un 
cuvânt. Descoperirea accidentală a faptului că o sticlă de 
cerneală neagră Waterman's Midnight, uitată deschisă într-o 
cameră uscată, dobândea o densitate care o depăşea pe cea a 
cernelii indiene şi totuşi rămânea suficient de fluidă ca să-i 
permită să scrie o întreagă propoziţie fără să trebuiască să 
recurgă la batistă l-a condus la ideea de a utiliza cerneală 
evaporată. 

Aceasta lucea pe pagină, dobândind o patină care îi 
înzestra cuvintele cu substanţă, iar scriitorul, pentru a se 
asigura că opera lui se va bucura de o longevitate fără capăt, 


cumpăra registre legate în piele, din cele folosite de obicei de 
firmele de contabilitate sau de avocatură de modă veche, apoi, 
ignorând diferitele lor linii verticale, îşi scria romanele în ele. 
Când ajungea să umple un astfel de registru, obiectul era deja, 
în felul lui, o operă de artă. Scrisul de mână al lui Piper era 
micuţ şi extrem de regulat, curgând de la o pagină la alta 
aproape fără nici o întrerupere. De vreme ce în romanele sale se 
găseau extrem de rar dialoguri — şi doar din cele pline de sens 
şi de semnificaţii, care impuneau utilizarea unor fraze lungi —, 
prea puţine erau paginile rămase cu rânduri întrerupte sau cu 
spaţii neumplute. lar Piper păstra registrele acelea contabile. 
Într-o zi, poate când el va fi mort, dar în mod sigur atunci când 
geniul îi va fi recunoscut, cercetătorii vor delimita traseul 
evoluţiei sale utilizând aceste pagini încrustate. Posteritatea nu 
trebuia ignorată. 

Pe de altă parte, trebuia să ignore aspiratorul din camera 
vecină şi diferitele intruziuni ale proprietăreselor şi ale 
menajerelor. Piper refuza să permită ca dimineţile sale să fie 
întrerupte. Atunci era momentul când scria. După prânz făcea o 
plimbare lungă pe indiferent ce promenadă se nimerea să fie 
vizavi de pensiunea în care locuia într-un moment sau altul. 
După ceai scria din nou, iar după cină citea — mai întâi din ceea 
ce scrisese în timpul zilei, iar apoi din romanul care îi servea de 
model la momentul respectiv. Deoarece citea mult mai repede 
decât scria, ştia aproape pe de rost Timpuri grele, Nostromo, 
Portretul unei doamne, Middlemarch şi Muntele vrăjit. La Fii şi 
îndrăgostiți nu greşea nici un cuvânt. Limitându-se astfel doar la 
lectura celor mai de seamă maeştri ai prozei, Piper se asigura că 
romancierii mai puţin importanţi nu-şi vor exercita influenţa 
malignă asupra propriei sale creaţii. 

Pe lângă cele câteva capodopere amintite, inspiraţia lui 
Piper îşi mai găsea o sursă şi în Romanul moral. Cartea stătea 
pe noptiera lui şi, înainte să stingă lumina, Piper citea o pagină 
sau două din ea şi frământa în minte apelurile etice ale 
domnişoarei Louth. Ea era atrasă în mod special de "plasarea 
personajelor într-un anumit cadru emoțional, care să 
corespundă realității experienței personale a romancierului din 
propria lui epocă, sporind astfel realitatea creațiilor sale 
ficționale". De vreme ce experiența personală a lui Piper se 
limita la cei optsprezece ani de viață de familie petrecuți în 


Finchley, moartea părinţilor săi într-un accident de maşină şi cei 
zece ani petrecuţi prin diverse pensiuni, îi era foarte dificil să 
creeze în opera lui un cadru coerent de sensibilităţi mature şi 
interrelaţionate. Dar dădea din el tot ce era mai bun şi supunea 
căsnicia nesatisfăcătoare dintre domnul şi doamna Piper, 
actualmente răposaţi, unei analize dintre cele mai minuţioase, 
cu scopul de a-i impregna pe cei doi cu maturitatea şi 
capacitatea de pătrundere pe care o pretindea domnişoara 
Louth. Din exhumarea emoţională întreprinsă de prozator, 
aceştia apăreau cu sentimente care nu-i caracterizaseră 
niciodată şi cu percepții pe care nu le avuseseră nicicând. In 
viaţa reală domnul Piper fusese un instalator competent. /n 
Căutarea copilăriei devenea unul profund interiorizat, cu 
tuberculoză şi cu un număr imens de sentimente surprinzător de 
ambigue faţă de nevasta lui. Aşa cum era conturată — dacă 
exista vreun contur al său —, doamna Piper ieşea şi mai prost. 
Modelată după o Frau Chauchat modelată după o Isabel Archeri!, 
femeia avea tendinţa să facă divagaţii filosofice, să trântească 
uşile, să-şi expună umerii dezgoliţi şi să aibă în sinea ei, faţă de 
fiul său şi faţă de vecinul de alături, sentimente sexuale care o 
îngrozeau. Faţă de soţul ei nu simţea decât un dispreţ 
amestecat cu dezgust. În fine, mai era şi Piper însuşi, un 
copil-minune de paisprezece ani, împovărat de o mare forţă de 
autocunoaştere şi de conştiinţa adevăratelor sentimente pe care 
le aveau părinţii săi unul faţă de altul, percepții care, dacă Piper 
le-ar fi avut cu adevărat, ar fi făcut prezenţa lui în casă complet 
insuportabilă. Din fericire pentru sănătatea mintală a 
răposatului domn Piper şi a răposatei doamne Piper, ba chiar şi 
pentru siguranţa lui Piper însuşi, la vârsta de paisprezece ani el 
fusese un copil neobişnuit de comun şi nu avusese parte de nici 
una dintre percepțiile pe care şi le revendicase ulterior. Puținele 
sentimente pe care le avea pe atunci se concentraseră asupra 
profesoarei de engleză de la şcoală, o anume domnişoară Pears, 
care — într-o scăpare de moment — îl elogiase pe micuțul Peter 
pentru o povestioară pe care de fapt acesta o copiase aproape 
cuvânt cu cuvânt dintr-un exemplar mai vechi al revistei 
Horizon, găsită de puşti într-un dulap din şcoală. De la 


1 Trimitere la două personaje clasice, din Muntele vrăjit al lui Thomas 
Mann (Frau Chauchat) şi Portretu/ unei doamne de Henry James (Isabel 
Archer). 


respectiva reuşită la mâna a doua se trăgeau şi ambițiile literare 
ale lui Piper, iar finanţele necesare pentru a-şi urmări țelul îi 
reveniseră ca urmare a oboselii unui şofer de cisternă care, 
patru ani mai târziu, adormise la volanul maşinii sale, intrase 
direct pe un drum principal cu o sută de kilometri pe oră şi îi 
ştersese de pe faţa pământului pe domnul şi doamna Piper, care 
mergeau cu cincizeci la oră să-şi viziteze nişte prieteni din 
Amersham. La optsprezece ani primise drept moştenire casa din 
Finchley, apoi mai primise o sumă respectabilă de la societatea 
de asigurări, precum şi economiile părinţilor lui. Piper vânduse 
casa, îşi depusese întreg capitalul într-o bancă şi apoi, pentru 
a-şi crea o justificare pecuniară pentru scris, locuise permanent 
în afara capitalei. După zece ani şi câteva milioane de cuvinte 
nevândute, rămăsese practic fără nici un sfant. 

Prin urmare, nu mică i-a fost încântarea când a primit o 
telegramă din Londra în care se spunea: 


URGENT ÎNTÂLNIRE PT VÂNZARE ROMAN ETC O SUTĂ MII 
LIRE STERLINE AVANS ROG SUNĂ IMEDIAT FRENSIC. 


Piper sună imediat şi prinse trenul de amiază, cuprins de o 
stare de aşteptare înfrigurată. In fine, sosise şi momentul 
recunoaşterii valorii sale. 


6 


În Londra, Sonia şi Frensic erau tot într-o stare de 
aşteptare, una mai puţin înfrigurată şi cu unele nuanţe sumbre. 

— Ce se întâmplă dacă refuză? întrebă Sonia în timp ce 
Frensic străbătea biroul în lung şi-n lat. 

— Numai Dumnezeu ştie, zise Frensic. Ai auzit ce-a spus 
Cadwalladine: "Faceţi ce doriţi, dar nu-l implicaţi în nici un caz 
pe clientul meu". Aşa că o să fie ori Piper, ori dezastru. 

— Cel puţin am reuşit să mai storc douăzeci şi cinci de mii 
de dolari de la Hutchmeyer, pentru turneul prin State, plus 
cheltuielile, zise Sonia. M-am gândit că ar fi un stimulent 
suficient. 

Frensic avea îndoieli. 


— La oricine altul da, dar Piper are principii. Pentru numele 
lui Dumnezeu, să nu laşi cumva vreo copie din şpalturile la 
Păstrați-vă, voi, bărbați... pe undeva pe-aici, ca nu cumva să 
ajungă să vadă ceea ce se presupune că de fapt a scris. 

— Cândva tot trebuie să citească romanul. 

— Da, dar aş prefera să-mi semneze mai întâi pentru 
turneul prin State şi să se vadă cu ceva din banii lui Hutchmeyer 
în buzunar. Atunci n-o să i se mai pară aşa de uşor să dea 
înapoi. 

— Şi chiar crezi că oferta celor de la Corkadales de a-i 
publica /n căutarea copilăriei pierdute o să-l facă să muşte? 

— E asul nostru din mânecă, zise Frensic. Trebuie să 
înţelegi că în cazul lui Piper avem de-a face cu o variantă de 
țicneală cunoscută sub numele de dementia novella sau 
bibliomanie. Boala se manifestă prin dorinţa complet iraţională a 
pacientului de a se vedea tipărit. Ei bine, eu am rezolvat ca 
Piper să se vadă tipărit. Mai mult, i-am făcut rost şi de o sută de 
mii de lire sterline, ceea ce e incredibil, ţinând cont de ce 
gunoaie ininteligibile scrie. | se mai plătesc şi douăzeci şi cinci 
de mii de dolari ca să facă un turneu prin America. Acum nu mai 
avem altceva de făcut decât să ne folosim atuurile cum trebuie, 
iar omul va pleca. Contractul cu Corkadales e atuul nostru. 
Chestia e că tipul şi-ar omorâ-o şi pe mă-sa, numai să-şi vadă 
Căutarea publicată. 

— Parcă mi-amintesc că-mi ziceai că părinţii lui sunt morţi. 

— Sunt, răspunse Frensic. Din câte ştiu eu, amărâtul nu are 
nici un fel de rude în viaţă. Nu m-ar surprinde deloc dacă noi 
i-am fi cei mai apropiaţi oameni de pe lume. 

— E uimitor ce poate face din unii un comision de douăzeci 
de procente din două milioane de dolari, zise Sonia. Nu mi te-am 
închipuit niciodată în rolul de tată adoptiv. 


Uimitor a fost ce a putut să facă din simţul moral al lui 
Piper perspectiva publicării romanului său. Omul a sosit în 
Lanyard Lane îmbrăcat în costumul său albastru, pe care şi-l 
păstra pentru vizitele oficiale la Londra, şi avea pe chip o 
expresie de satisfacţie de sine care l-a alarmat pe Frensic. 
Agentul literar prefera ca autorii să fie complexaţi şi chiar puţin 
deprimaţi. 


— Ţi-o prezint pe domnişoara Futtle, asociata mea, zise el 
când Piper intră în birou. Ea se ocupă de partea americană a 
afacerii. 

— Încântat, zise Piper, făcând o uşoară plecăciune, un 
obicei pe care îl preluase de la Hans Castorp. 

— Pur şi simplu m-am îndrăgostit de cartea ta, zise Sonia. 
Sunt de părere că e superbă. 

— Chiar? întrebă Piper. 

— Atât de pătrunzătoare, zise Sonia. Atât de profund 
semnificativă. 

În fundal, Frensic se agita neliniştit. El, unul, ar fi ales nişte 
tactici mai subtile, iar accentul Soniei, pe care bănuia că femeia 
îl împrumutase din Georgia anului 1861, îl deranja. Pe de altă 
parte, accentul părea că-l influenţează în mod benefic pe Piper. 
Omul roşise. 

— Foarte amabil din partea dumneavoastră că-mi spuneţi 
asta, murmură el. 

Frensic interveni de-acum şi el. 

— Hai să vorbim despre problema contractului cu 
Corkadales pentru publicarea Căvutării, începu el şi aruncă o 
privire la ceasul de pe mână. Ce-ar fi să mergem jos să 
discutăm întreaga problemă la un pahar? 

Coborâră cu toţii, intrară în pub-ul de peste drum şi, în timp 
ce Frensic cumpără băuturile, Sonia îşi continuă canonada. 

— Corkadales e una dintre cele mai vechi edituri din 
Londra. Are un prestigiu imens, dar m-am gândit că trebuie să 
facem tot ce ne stă în puteri ca să vedem că opera ta ajunge la 
un public cât mai larg. 

— Problema e, începu Frensic, care revenise cu două ginuri 
simple cu apă minerală pentru el şi Sonia şi un gin dublu pentru 
Piper, că trebuie să devii cunoscut public. Pentru început, 
Corkadales sunt o soluţie bună, dar situaţia vânzărilor lor nu e 
tocmai roză. 

— Nu e roză? deschise gura Piper, care nu se gândise 
niciodată la lucruri atât de lumeşti cum sunt vânzările. 

— Ei sunt de modă veche şi n-ai ce să le mai faci, iar dacă 
iau Căutarea — lucru care nu e întru totul sigur —, oare sunt 
totuşi şi cei mai potriviţi s-o promoveze? Aceasta-i întrebarea. 

— Dar eu am crezut din ce mi-aţi spus c-au fost de acord să 
cumpere cartea, spuse îngrijorat Piper. 


— Ne-au făcut o ofertă, o ofertă bună, dar oare o s-o 
acceptăm? întrebă Frensic. Uite, asta trebuie să stabilim. 

— Da, zise Piper. O acceptăm. 

Frensic se uită întrebător la Sonia. 

— Piaţa americană? întrebă el. 

Sonia clătină din cap. 

— Dacă avem de gând să vindem cartea unui editor 
american, mai înainte de toate avem nevoie de cineva mai 
puternic decât e Corkadales aici. Cineva cu spirit de iniţiativă 
veritabil, care să vrea să promoveze cartea în stil mare. 

— Exact la asta mă gândeam şi eu, spuse Frensic. 
Corkadales are prestigiu, numai că ar putea îngropa cartea 
pentru totdeauna. 

— Dar... Începu Piper, care de-acum era complet dat peste 
cap. 

— Nu-i deloc uşor să lansezi un roman de debut în Statele 
Unite, zise Sonia. lar când ai un autor britanic nou, e ca şi cum... 

— Ai încerca să vinzi castraveți grădinarului? sugeră 
Frensic, străduindu-se să evite comparaţia cu eschimoşii şi 
îngheţata. 

— Mi-ai luat vorba din gură, exclamă Sonia. Nici nu vor să 
audă. 

— Nu vor? întrebă Piper. 

Frensic mai cumpără un rând de băuturi. Când reveni la 
masă, Sonia trecuse zdravăn la atac. 

— Un autor britanic lansat în State are nevoie de un truc 
publicitar. Cu romanele de groază sau polițiste e uşor. Poveştile 
de dragoste istorice sunt şi mai bune. Acum, dacă /n căutarea 
copilăriei pierdute ar fi fost despre acei dandy din perioada 
regenței britanice sau, şi mai bine, despre regina Maria Stuart, 
n-am fi avut nici o problemă. Ar fi fost genul de marfă pe care ar 
fi devorat-o, dar Căutarea e o explorare profundă a... 

— Ce-ai zice de Păstraţi-vă, voi, bărbați, pentru fecioară? 
interveni Frensic. Uite, asta-i o carte care o să facă praf toată 
America! 

—  Neîndoielnic, îl aprobă Sonia. Sau ar face-o... dacă 
autorul ar putea să meargă să o promoveze acolo. 

Apoi căzură amândoi într-o tăcere mohorâtă. 

— Şi de ce nu poate să meargă? întrebă Piper. 

— E prea bolnav, îi răspunse Sonia. 


— E prea reţinut şi prea timid, adăugă Frensic. Uite, insistă 
chiar să folosim un nom de plume. 

— Un nom de plume? spuse Piper, şocat că un autor nu 
voia să-şi vadă numele pe coperta cărţii sale. 

— Adevărul este că e tragic, zise Sonia. Aşa, o să dea cu 
piciorul la două milioane de dolari numai pentru că nu poate să 
meargă acolo. 

— Două milioane de dolari?! întrebă Piper. 

— Şi toate pentru că are osteoartroză, iar editorul american 
insistă ca el să meargă într-un turneu promoţional, numai că 
omul nu poate s-o facă. 

— Dar asta-i înfiorător! exclamă Piper. 

Frensic şi Sonia aprobară din cap, şi mai mohorâţi decât 
înainte. 

— Şi omul are nevastă şi şase copii, continuă apoi Sonia. 

Frensic tresări. Nevasta şi cei şase copii nu fuseseră 
prevăzuţi în scenariu. 

— Îngrozitor! zise Piper. 

— Şi-apoi, cum are osteoartroză în fază terminală, n-o să 
mai scrie niciodată altă carte. 

Frensic tresări din nou. Nici asta nu fusese prevăzut în 
scenariu. Dar Sonia forţă şi mai mult nota: 

— ŞI, cine ştie, cu două milioane de dolari ar fi putut să 
înceapă un alt tratament cu medicamente... 

Frensic se grăbi să plece după un nou rând de băuturi. 
Acum Sonia chiar că umfla lucrurile rău de tot. 

— Măcar dacă am putea să găsim pe cineva care să-l 
înlocuiască, zise Sonia, uitându-se lung şi insinuant în ochii lui 
Piper. Adevărul e că omul e gata să folosească un nom de 
plume, dar editorul american nu ştie asta... 

Femeia tăcu, lăsându-i lui Piper ceva timp pentru 
asimilarea implicaţiilor potenţiale. 

— Şi de ce nu puteţi să-i spuneţi adevărul editorului 
american? întrebă el. 

Frensic, care acum revenise cu două băuturi duble pentru 
el şi Sonia şi cu una triplă pentru Piper, interveni: 

— Pentru că Hutchmeyer e un ticălos care ar profita de 
situaţia autorului şi ar reduce valoarea contractului. 

— Cine-i Hutchmeyer? întrebă Piper. 

Frensic îi aruncă o privire Soniei. 


— Spune-i tu, zise el. 

— Întâmplător, Hutchmeyer are cam cea mai mare editură 
din Statele Unite. Vinde mai multe cărţi decât toate editurile din 
Londra şi dacă el îţi cumpără cartea, eşti un om făcut. 

— lar dacă el n-o face, atunci lucrurile devin riscante. 

Sonia prelua iar conducerea ostilităţilor: 

— Dacă l-am putea convinge pe Hutchmeyer să-ţi cumpere 
Căutarea, toate problemele tale vor fi rezolvate. Ai avea vânzări 
mari garantate şi destui bani ca să poţi să stai şi să scrii toată 
viaţa. 

Piper medita la o perspectivă atât de încântătoare şi îşi 
sorbi ginul său triplu. lată clipa de extaz pe care o aşteptase de 
atâţia ani, conştiinţa faptului că în cele din urmă va ajunge să 
vadă Căutarea copilăriei tipărită, iar dacă Hutchmeyer putea fi 
convins s-o cumpere... ce fericire ar fi fost! În mintea lui 
înceţoşată începu să se contureze o idee. Sonia o simţi răsărind 
şi se strădui s-o scoată la iveală: 

— Dacă am putea să punem cumva la cale o întâlnire între 
tine şi Hutchmeyer... spuse ea. Vreau să zic că dacă el ar avea 
impresia că tu ai scris Păstraţi-vă, voi, bărbați... 

Dar Piper era deja pregătit. 

— Atunci ar cumpăra şi Căutarea, spuse el, fiind izbit apoi 
aproape imediat de îndoieli. Dar oare autorul celeilalte cărţi nu 
se va supăra? 

— Să se supere? sări Frensic. Dragul meu prieten, tu eşti 
cel care-i faci o favoare. El n-o să mai scrie niciodată vreo altă 
carte şi dacă Hutchmeyer refuză să încheie înţelegerea... 

— lar tu nu trebuie să faci nimic altceva decât să mergi în 
locul lui într-un turneu promoţional, adăugă Sonia. Ce poate fi 
mai simplu de-atât? 

Frensic se băgă şi el: 

— lar tu vei primi douăzeci şi cinci de mii de dolari şi, 
conform înţelegerii, o să ai toate cheltuielile plătite. 

— Şi ar fi o publicitate fantastică, îl completă Sonia. Exact 
genul de ieşire în public de care ai nevoie. 

Piper nu avu absolut nimic de obiectat. Chiar era genul de 
ieşire în public de care avea nevoie. 

— Însă n-ar fi ceva ilegal? se interesă el. Să merg aşa prin 
lume şi să pretind că am scris o carte pe care de fapt n-am 
scris-o? 


Ă — Dar desigur că vei avea permisiunea adevăratului autor. 
In scris. Nu facem noi nimic ilegal aici. Hutchmeyer nu trebuie 
să ştie nimic, dar, oricum, el nu citeşte romanele pe care le 
cumpără. E pur simplu neguţător de cărţi. Tot ce vrea ele să 
aibă un autor care să meargă prin ţară, să dea autografe şi să 
iasă în public. Pe lângă asta, mai are şi dreptul de preempţiune 
asupra celei de-a doua cărţi a autorului. 

— Dar parcă spuneaţi că autorul n-o să mai fie în stare să 
scrie o a doua carte, sări Piper. 

— Exact, îl aprobă Frensic. Aşa că a doua carte pe care 
Hutchmeyer o s-o primească de la acelaşi autor o să fie În 
căutarea copilăriei pierdute. 

— O să fii deja un om făcut, zise şi Sonia. Cu Hutchmeyer în 
spate, n-ai cum să dai greş. S-au dus toţi trei la restaurantul 
italian de după colţ şi şi-au continuat discuţia acolo. Pe Piper îl 
deranja în continuare ceva: 

— Dar dacă cei de la Corkadales vor să cumpere Căutarea, 
asta n-o să complice lucrurile? Doar ei îl ştiu pe autorul celeilalte 
cărţi... 

Frensic scutură din cap: 

— Nici vorbă. Doar vezi că noi suntem cei care ne ocupăm 
de roman în numele autorului, iar el nu poate să vină la Londra, 
aşa că e ceva doar între noi trei. Nimeni altul nu va şti niciodată 
nimic. 

Piper zâmbi înspre spaghetele din farfurie. Totul era aşa de 
simplu! Ajunsese în pragul recunoaşterii. Îşi înălţă privirea şi se 
uită direct spre Sonia. 

— Ei bine, fie! zise el, zâmbind. În dragoste şi-n război totul 
e permis. 

Sonia îi întoarse zâmbetul şi-şi înălţă paharul. 

— Beau pentru asta, murmură ea. 

— Pentru naşterea unui autor, închină Frensic. 

Băură toţi trei. În aceeaşi noapte, puţin mai târziu, în 
apartamentul lui Frensic din Hampstead Piper semnă două 
contracte. În cel dintâi vindea În căutarea copilăriei pierdute 
editurii Corkadales, primind un avans de o mie de lire sterline. 
Cel de-al doilea stabilea că, în calitatea sa de autor al romanului 
Păstrați-vă, voi, bărbați, pentru fecioară, era de acord să facă un 
turneu promoţional prin Statele Unite ale Americii. 


— Cu o condiţie, zise Piper în momentul în care Frensic 
deschidea o sticlă de şampanie ca să sărbătorească 
evenimentul. 

— Care-i aia? întrebă Frensic. 

— Ca domnişoara Futtle să vină cu mine, zise Piper. 

Se auzi un bubuit: dopul sticlei de şampanie lovi tavanul. 
Aşezată pe canapea, Sonia râse veselă. 

— Am prevăzut mişcarea asta, spuse ea. 

Frensic nu se împotrivi. Mai târziu nu se împotrivi nici ideii 
de a duce în spinare un Piper extrem de alcoolizat până în 
camera sa de oaspeţi, unde îl întinse pe pat. 

Piper dormi cu un zâmbet fericit pe chip. 


A doua zi dimineaţa, Piper se trezi şi rămase întins în pat, 
străbătut de o senzaţie de exaltare. Era pe cale să fie publicat. 
Era pe cale să plece în America. Era pe cale să se 
îndrăgostească. 

Dintr-o dată, tot ceea ce-şi visase vreodată se împlinea 
într-un fel cu totul şi cu totul miraculos. Şi nu simţea nici un fel 
de mustrări de conştiinţă. Se dădu jos din pat, se spălă şi se 
examină în oglinda din baie, cu o privire proaspătă asupra 
calităţilor sale, până acum nerecunoscute. Faptul că fericirea 
care-l lovise brusc avea la origine nefericirea unui autor cu 
osteoartroză în fază terminală nu-l mai deranja nici cât negru 
sub unghie. Geniul său merita o pauză care, iată, se ivise chiar 
acum. În plus, îndelungaţii ani de frustrare îi anesteziaseră 
principiile morale pe care le propovăduiau romanele sale. 

Lectura accidentală a autobiografiei lui Benvenuto Cellini 
se dovedi şi ea de mare ajutor. "Datoria mea e arta mea", îi 
spuse Piper, în timp ce se bărbierea, reflexiei sale din oglinda 
din baie, adăugând că exista un moment favorabil în destinul 
oamenilor şi, dacă te plasai pe coama valului exact atunci, urma 
să fii dus pe ţărmul succesului. Şi, în fine, mai era şi Sonia 
Futtle. 

Devotamentul lui Piper pentru creaţia sa îi lăsase prea 
puţin timp ca să poată avea sentimente veritabile faţă de 
oameni în carne şi oase, iar acel timp puţin şi-l risipise rezistând 
avansurilor prădalnice ale câtorva dintre proprietăresele la care 
stătuse sau venerând de la distanţă câteva tinere doamne care 


locuiau la pensiunile pe care le frecventase şi el. lar tinerele pe 
care le scosese în oraş se dovediseră — atunci când le 
cunoscuse mai bine — complet neinteresate de literatură. Piper 
se păstrase atunci pentru marea poveste de iubire a vieţii sale, 
cea care va egala în intensitate poveştile de dragoste despre 
care citise în marile romane şi va fi o întâlnire între două spirite 
literare. In Sonia Futtle el simţise şi descoperise femeia care 
aprecia cu adevărat ceea ce avea el de oferit femeii cu care ar fi 
ajuns să aibă o legătură sinceră şi adevărată. Dacă mai era 
nevoie de ceva care să-l convingă să lase deoparte orice 
reţinere faţă de ideea de a pleca în America pentru a promova 
opera altcuiva, acel ceva era faptul că Sonia avea să meargă şi 
ea cu el. 

Piper termină cu bărbieritul şi se duse în bucătărie, unde 
găsi un bilet în care Frensic îl anunţa că plecase la sediul 
agenţiei şi-i spunea lui Piper să se simtă ca la el acasă. Piper 
mancă micul dejun, după care îşi luă jurnalul şi călimara lui cu 
cerneală evaporată şi se duse în biroul lui Frensic, unde se 
aşeză la masa lui de lucru şi începu să scrie în jurnal despre 
senzațiile luminoase deşteptate de Sonia Futtle. 


Dar în vreme ce Piper era luminos, Frensic nu era deloc. 

— Toată povestea asta ar putea să ne explodeze în faţă, îi 
zise el Soniei când femeia sosi. 

L-am îmbătat turtă pe necăjitul ăsta şi l-am făcut să 
semneze contractul, dar ce se întâmplă dacă se răzgândeşte? 

— Nici o şansă, îl linişti Sonia. Îi vărsăm în cont un avans 
pentru turneul din America, iar tu îl duci azi după-amiază la 
Corkadales şi-l pui să semneze pentru Căutare. Aşa o să-l legăm 
de mâini şi de picioare. 

— Parcă aud dinspre tine tonul vocii lui Hutchmeyer, zise 
Frensic. O să-l legăm de mâini şi de picioare. lar cuvântul de 
bază e "să-l legăm". Am mari rezerve în privinţa asta. 

— E spre binele lui, zise Sonia. Zi-mi vreo altă posibilitate 
să-şi vadă vreodată Căutarea tipărită. 

Frensic dădu din cap aprobator. 

— Geoffrey o să facă o criză când o să vadă ce-a acceptat 
să publice. Muntele vrăjit din East Finchley. Îţi stă mintea în loc! 


Ar fi trebuit să citeşti versiunea lui Piper la Nostromo, plasată tot 
în East Finchley. 

— O s-aştept mai întâi cronicile, zise Sonia. Până atunci o 
să facem un frumuşel de sfert de milion. De lire sterline, Frenzy, 
nu de dolari. Lire sterline. Gândeşte-te la asta! 

— M-am gândit, răspunse Frensic. M-am mai gândit şi la ce 
se va întâmpla dacă lucrurile nu merg cum trebuie. O să zburăm 
din branşă. 

— N-au cum să nu meargă cum trebuie. Am stat de vorbă 
la telefon cu Eleanor Beazley de la emisiunea Cărţi de citit. Imi e 
datoare. Aşa că a acceptat să-l strecoare pe Piper săptămâna 
viitoare în... 

— Nu! sări Frensic. Categoric nu! N-o să te las să-l grăbeşti 
pe Piper... 

— Ascultă, dragule, zise Sonia, trebuie să batem fierul cât e 
cald. Îl prindem pe Piper la înghesuială, spunând că el a scris 
Păstrați-vă, voi, bărbați..., şi dup-aia n-o să mai poa' să facă pă 
niznaiu'! 

Frensic se uită la Sonia cu dezgust. _ 

— Dup-aia n-o să mai poa' să facă pă niznaiu'! Incântător! 
Uite, tocmai am intrat pe teritoriul Mafiei. Şi nu mă mai lua pe 
mine cu "dragule"! Dacă există vreo expresie pe care o urăsc 
din tot sufletul, aia e să mi se spună "dragule". În ceea ce 
priveşte prinsul la înghesuială al sărmanului ăsta ţicnit de Piper, 
te-ai gândit ce efect o să aibă asta asupra lui Cadwalladine şi a 
clientului său anonim? 

— În principiu, Cadwalladine a fost de acord cu 
substituirea, zise Sonia. Ce motive ar avea să se plângă? 

— Există o diferenţă între "în principiu" şi "în practică", îi 
răspunse Frensic. De fapt, ceea ce a spus ela fost că o să se 
consulte cu clientul lui. 

— Şi până acum te-a anunţat ceva? 

— Nu încă, răspunse Frensic. Şi, într-un fel, parcă aş vrea 
mai degrabă să respingă ideea. Cel puţin ar pune capăt odată 
pentru totdeauna luptei ăsteia care se dă în mine între lăcomie 
şi scrupule, însă şi această uşurare îi fu refuzată. Nici nu trecu o 
jumătate de oră şi primiră o telegramă: 


CLIENTUL ACCEPTĂ  SUBSTITUIREA STOP ANONIMATUL 
ANULAT STIMA CADWALLADINE. 


— Aşadar, totul e limpede, zise Sonia. O să confirm 
prezenţa lui Piper miercuri şi-o să văd dacă cei de la Guardian 
vor să-i scrie o prezentare. Tu du-te la Geoffrey şi aranjează ca 
el şi cu Piper să rezolve azi după-amiază cu contractele pentru 
Căutarea. 

— Dar s-ar putea să provoc cine ştie ce încurcături, obiectă 
Frensic. Întâmplător, Geoffrey crede că Piper a scris Păstrați-vă, 
voi, bărbați... şi, cum Piper nici măcar n-a citit încă romanul 
ăsta, ca să nu mai vorbim de scris... 

— Şi ce dacă? îl scoţi la prânz, îl umpli cu alcool şi... 

— Ţi-a trecut vreodată prin cap să te reprofilezi pe răpiri de 
persoane? o întrebă Frensic. 


7 


Până la urmă se dovedi că n-a fost nevoie să-l umple pe 
Piper cu alcool. Bărbatul sosi într-o stare de euforie şi se instala 
direct la biroul Soniei, de unde începu să-i arunce priviri pline de 
înţelesuri, în timp ce femeia le telefona redactorilor literari de la 
câteva cotidiane ca să aranjeze publicarea în avans a unor 
interviuri cu autorul romanului cumpărat cu cel mai mare preţ 
întâlnit vreodată, Păstraţi-vă, voi, bărbaţi, pentru fecioară. |n 
biroul alăturat, Frensic se ocupa de problemele la ordinea zilei. Il 
sună pe Geoffrey Corkadale şi stabili o întâlnire cu el şi Piper 
pentru după-amiază, ascultă cu minţile aiurea la jeluirile a doi 
autori care aveau probleme cu acţiunea cărţii, făcu tot ce-i 
stătea în puteri ca să-i asigure că până la urmă lucrurile or să 
iasă bine şi încercă să ignore sugestiile propriilor instincte, care 
îl anunțau că atunci când îl făcuse pe Piper să semneze pentru 
firma Frensic & Futtle, muşcase o halcă mult mai mare decât 
putea el să înghită. În cele din urmă, când Piper coborî la parter 
şi se duse la baie, Frensic reuşi să schimbe câteva vorbe cu 
Sonia. 

— Ce-ai? întrebă el cu o concizie transatlantică, concizie 
care indica starea precară a gândirii sale. 

— Cei de la Guardian au acceptat să-i ia un interviu mâine, 
iar cei de la Telegraph au spus c-or să mă anunţe când... 

— Cu Piper. De unde zâmbetul fix şi ochii holbaţi? 


Sonia zâmbi. 

— Ţi-a trecut vreodată prin cap că s-ar putea să-i par 
atrăgătoare? 

— Nu, răspunse Frensic. Nu mi-a trecut. 

Zâmbetul Soniei se şterse. 

— Cară-te, zise ea. 

Frensic se cără şi medită la această nouă şi absolut 
ininteligibilă evoluţie a situaţiei. Una dintre stelele fixe de pe 
firmamentul opiniilor sale era aceea că nici un ins cu mintea 
întreagă n-ar fi putut s-o găsească pe Sonia atrăgătoare, cu 
excepţia lui Hutchmeyer, iar Hutchmeyer avea în mod limpede 
gusturi perverse atât în privinţa cărţilor, cât şi în privinţa 
femeilor. Faptul că Piper s-ar fi putut îndrăgosti de ea — şi într-o 
perioadă de timp atât de scurtă — introducea o nouă 
dimensiune în starea de lucruri existentă, care, după părerea lui 
Frensic, era deja oricum destul de aglomerată. Frensic se aşeză 
la masa lui de lucru şi se întrebă ce avantaje ar fi putut obţine 
din pasiunea lui Piper. 

— Măcar aşa mă scoate pe mine din încurcătură, mormăi el 
in cele din urmă şi se duse iar în biroul alăturat. 

Dar Piper revenise pe scaunul său şi se holba iarăşi cu ochi 
extaziaţi la Sonia. Frensic se retrase în biroul lui şi o sună pe 
femeie. 

— De-acum înainte Piper e porumbelul tău, îi zise el. Mergi 
cu el la masă, îi dai vin şi faci orice-ţi place cu el. Omul e drogat 
de amor. 

— N-o să ajungi prea departe cu gelozia, răspunse Sonia, 
zâmbind înspre Piper. 

— Exact, spuse Frensic. Nici nu vreau să iau parte la 
coruperea acestui suflet nevinovat. 

— Scrupule? întrebă Sonia. 

— Nenumărate, răspunse Frensic şi închise telefonul. 

— Cine era? întrebă Piper. 

— A, doar un redactor de la Heinemann. A făcut o pasiune 
pentru mine. 

— Hm, mormăi nemulţumit Piper. 


Aşa se face că, în timp ce Frensic lua masa la clubul său — 
un lucru pe care-l făcea doar atunci când ego-ul, vanitatea sau 


virilitatea sa încasau o lovitură zdravănă în lumea reală (aşa 
cum tocmai era cazul) —, Sonia îl târî pe înamoratul Piper la 
Wheelers şi-l alimentă cu Martini-uri seci, cu vin de Rin, cu 
crochete de somon şi cu propriul ei farmec expansiv. La vremea 
când ieşiră în stradă, Piper îi spusese deja în nenumărate feluri 
şi cu nenumărate cuvinte că o considera prima femeie din viaţa 
lui care poseda atât farmecele spirituale, cât şi pe cele fizice 
necesare pentru o relaţie veritabilă şi, mai mult decât atât, 
vedea în ea o fiinţă care înţelegea adevăratul caracter al actului 
de creaţie literară. Sonia Futtle nu era obişnuită cu mărturisiri 
atât de înflăcărate. Cele câteva avansuri de care avusese parte 
în trecut fuseseră exprimate mult mai puţin fluent şi constau în 
mare măsură din interogaţii referitoare la ceea ce era sau nu 
era dispusă să facă, iar tehnica lui Piper, împrumutată aproape 
integral de la Hans Castorp din Muntele vrăjit, cu un strop de 
Lawrence aruncat în discurs pentru a-i da aromă, a venit ca o 
surpriză plăcută. Femeia decise că vorbele lui aveau o savoare 
de modă veche care reprezenta o schimbare simpatică. In plus, 
Piper, cu toate ambițiile sale literare, era un tip plăcut şi nu-i 
lipsea un anumit farmec contondent, iar Sonia putea suporta 
orice cantitate de farmec contondent. Pe trotuarul din faţa 
localului, făcându-i semn unui taxi care să-i ducă la cei de la 
Corkadales, stătea acum o Sonia măgulită şi roşie la faţă. 

— Numai să nu-ţi dai drumul prea tare la gură, îi zise ea în 
timp ce maşina străbătea Londra. Geoffrey Corkadale e poponar 
şi-o să se ocupe el de pălăvrăgeală. Probabil c-o să spună o 
mulţime de lucruri măgulitoare despre Păstraţi-vă, voi, bărbați, 
pentru fecioară. Tu doar să dai din cap aprobator. 

Piper dădu din cap aprobator. Lumea era un loc vesel în 
care orice era posibil şi totul era permis. Ca autor recunoscut, i 
se potrivea mai bine să pară modest. Până la urmă, la 
Corkadales se depăşi pe sine. Inspirat de vederea călimării lui 
Trollope din vitrină, se lansă într-o explicaţie asupra propriilor lui 
tehnici de scriere, făcând referiri în special la utilizarea cernelii 
evaporate, schimbară contractele pentru Căutarea şi acceptă 
elogiile lui Geoffrey la adresa lui Păstrați-vă, voi, bărbați... ca 
roman de primă mână cu un zâmbet ironic, dar echilibrat. 

— Mi se pare extraordinar când mă gândesc că un 
asemenea om a putut să scrie cartea aia porcoasă, îi şopti 
Geoffrey Soniei când cei doi se pregătiră de plecare. Mă 


aşteptam să văd vreun hippy din ăla cu părul lung, dar, 
Dumnezeule, individul vine dintr-o lume a trecutului! 

— Ceea ce dovedeşte că nu poţi să judeci niciodată 
dinainte, îi spuse Sonia. Oricum, o să ai parte de o groază de 
reclamă excelentă pentru Păstrați-vă, voi, bărbați... O să-l 
ducem la emisiunea Cărţi de citit. 

— Ce mişcare inteligentă ai făcut! exclamă Geoffrey. Sunt 
încântat. Şi afacerea cu America este sută la sută sigură? 

— Sută la sută, îl asigură Sonia. 

Cei doi oaspeţi luară alt taxi şi se întoarseră pe Lanyard 
Lane. 

— Ai fost minunat, îi zise femeia lui Piper. Dacă te limitezi 
să discuţi despre stilourile tale, despre cerneluri şi felul în care 
îţi scrii cărţile şi dacă refuzi să discuţi conţinutul lor, n-o să avem 
nici o problemă. 

— Oricum, se pare că nimeni nu discută despre cărţi, îi 
răspunse Piper. Eu am crezut că toată conversaţia va fi complet 
altfel. Mai literară. 

Bărbatul cobori în Charing Cross Road şi-şi petrecu restul 
după-amiezei colindând prin imensa librărie de la Foyle's, timp 
în care Sonia se întoarse la agenţie ca să-l liniştească pe 
Frensic. 

— Nici o problemă, zise ea. L-a prostit pe Geoffrey. 

— Nu mă surprinde deloc, răspunse Frensic. Geoffrey e 
prost. Stai să vezi când o începe Eleanor Beazley să-l întrebe 
despre felul în care a portretizat spiritul sexual al unei femei de 
optzeci de ani. Atunci să vezi cum o iau toate la vale! 

— N-o să-l întrebe aşa ceva. l-am spus că Piper nu discută 
niciodată despre operele pe care le-a încheiat. Eleanor o să se 
limiteze la amănuntele biografice şi la felul în care îşi scrie el 
cărţile. Omul e foarte convingător atunci când începe să 
vorbească despre stilouri şi cerneluri. Ştiai că foloseşte cerneală 
evaporată şi că scrie în registre contabile legate în piele? Nu-i 
original? 

— Mă surprinde că nu foloseşte o pană de gâscă, zise 
Frensic. | s-ar potrivi perfect. 

— E un exemplar bun. Interviul din Guardian cu Jim Fossie o 
să fie mâine dimineaţă, iar cei de la Te/egraph îl vor 
după-amiază, pentru suplimentul color al ziarului. Ţi-am zis eu 
că lucrurile încep să meargă strună. 


8 


În seara aceea, în timp ce Frensic era în drum spre 
apartamentul său împreună cu Piper, văzu clar că lucrurile 
începeau într-adevăr să meargă strună. Pe standurile de ziare se 
anunţa cu litere mari: "ROMANCIER BRITANIC CÂŞTIGĂ DOUA 
MILIOANE DIN CEL MAI MARE CONTRACT ÎNCHEIAT VREODATĂ". 

— Ce pânză încâlcită mai urzim când învăţăm întâi să 
păcălim!:, murmură Frensic şi-şi cumpără un ziar. 

Alături de el, Piper mângâia imensul exemplar verde, cu 
supracopertă, din romanul Doctor Faustus al lui Thomas Mann, 
pe care şi-l cumpărase de la Foyle's. Se gândea să utilizeze 
structura simfonică a acestuia în cel de-al treilea roman al său. 

A doua zi dimineaţa lucrurile au început să meargă şi mai 
strună. După o noapte petrecută visând la Sonia şi 
pregătindu-se pentru marea încercare, Piper a sosit la agenţie 
ca să discute despre viaţa, opiniile şi tehnicile sale de creaţie cu 
Jim Fossie de la Guardian. Frensic şi Sonia se învârteau 
îngrijoraţi prin zonă, ca să se asigure de discreţia autorului, dar 
n-a fost nevoie de ei. Oricare vor fi fost neputinţele lui Piper ca 
scriitor veritabil de romane, în postura de romancier prezumtiv 
îşi juca rolul cu măiestrie. A vorbit despre Literatură în plan 
teoretic, s-a referit extrem de critic la unul sau doi romancieri 
contemporani prestigioşi, dar în cea mai mare parte a discuţiei 
s-a concentrat pe utilizarea cernelii evaporate şi pe limitele 
stiloului modern, cu rezervor, ca auxiliar al creaţiei literare. 

— Eu cred în meşteşug, a zis el, în virtuțile de modă veche 
ale clarităţii şi lizibilităţii. 

Apoi a povestit o istorioară despre insistenţele lui 
Palmerstone asupra funcţionarilor de la Ministerul de Externe ca 
să scrie frumos şi a respins cu dispreţ pixul cu pastă. Atât de 
obsedantă era preocuparea lui pentru caligrafie, încât. domnul 
Fossie şi-a încheiat interviul înainte să apuce să-şi dea seama că 


1 Citat dintr-un roman pentru copii al autoarei canadiene Lucy Maude 
Montgomery (1874-1942), Ann of Green Gables (aproximativ Ann de la casa 
cu frontoane verzi), carte care s-a bucurat de un succes atât de mare, încât a 
avut şase continuări 


romanul pe care venise să-l discute nu fusese menţionat absolut 
deloc. 

— E în mod clar diferit de orice alt autor pe care l-am 
întâlnit, i-a zis el Soniei când femeia l-a condus spre ieşire. 
Pentru numele lui Dumnezeu! Toate comentariile alea despre 
hârtia de corespondenţă a lui Kipling! 

— La ce v-aţi aştepta de la un geniu? i-a răspuns Sonia. La 
vreo lălăială despre cât de valoros e romanul lui? 

— Şi cât de valoros e romanul geniului ăstuia? 

— Face două milioane de dolari. Asta e valoarea lui în 
realitate. 

— Halal realitate! a replicat domnul Fossie, dovedind mult 
mai multă perspicacitate decât bănuia. 

Până şi Frensic, care se aştepta la un dezastru, rămăsese 
impresionat. 

— Dacă o ţine tot aşa, a zis el, până la urmă o să ne 
descurcăm. 

— Totul o să iasă foarte bine, i-a răspuns Sonia. 


După prânz, graţie unei remarce aruncate din întâmplare 
de Piper, conform căreia locuise odinioară în Greenwich Park 
lângă scena unei explozii descrise în romanul lui Conrad, 
Agentul secret, fotograful de la Daily Telegraph a insistat să-l 
fotografieze ca şi cum s-ar fi aflat în acel loc. 

— Dă un plus de interes dramatic, a spus el, fiind în mod 
evident convins că explozia avusese într-adevăr loc. 

La Charing Cross au urcat cu toţii pe un vaporaş, iar Piper 
i-a explicat intervievatoarei, domnişoara Pamela Wildgrove, că 
Joseph Conrad exercitase o puternică influenţă asupra creaţiei 
sale. Domnişoara Wildgrove şi-a notat informaţia. Piper a mai zis 
că şi Dickens îşi exercitase influenţa. Domnişoara Wildgrove şi-a 
notat şi această informaţie. Până au ajuns la Greenwich, 
carneţelul ei era umplut cu influenţele exercitate, dar propria 
creaţie a lui Piper abia dacă fusese menţionată. 

— Din câte înţeleg eu, Păstrați-vă, voi, bărbați, pentru 
fecioară are ca subiect o poveste de dragoste între un tânăr de 
şaptesprezece ani şi..., începu domnişoara Wildgrove, dar aici 
interveni Sonia. 


— Domnul Piper nu doreşte să discute conţinutul romanului 
său, zise ea repede. Ţinem secrete toate detaliile. 

— Dar sunt sigură că dânsul e pregătit să ne spună... 

— Haideţi să zicem doar atât: că e o lucrare de o 
importanţă majoră şi că descoperă noi teritorii în domeniul 
decalajelor între vârste, spuse Sonia şi-l grăbi pe Piper să se lase 
fotografiat, într-un contrast total cu decorul, pe puntea vasului 
Cutty Sark, în incinta Muzeului Maritim şi în faţa Observatorului 
Astronomic. 

Domnişoara Wildgrove îi urmă amărâtă. 

— Pe drumul de întoarcere rămâi la cerneala şi registrele 
tale, îi zise Sonia lui Piper, iar Piper îi respectă sfatul, 
introducând în discurs o tentă marinărească distinctă, tot timpul 
în care Sonia îşi conduse preţioasa povară înapoi la biroul 
agenţiei. 

— Te-ai descurcat foarte bine, îi zise ea mai apoi. 

— Da, dar n-ar fi oare mai bine să citesc şi eu cartea pe 
care se presupune că aş fi scris-o? Nici măcar nu ştiu despre ce 
este vorba în ea. 

— Poţi s-o faci pe vaporul care te va duce în State. 

— Pe vapor? întrebă Piper. 

— E mult mai plăcut decât avionul, îi răspunse Sonia. 
Hutchmeyer ţi-a pregătit o recepţie trăsnet la sosirea în New 
York şi va atrage o mulţime şi mai numeroasă pe chei. De altfel, 
acum am terminat cu interviurile, iar emisiunea TV e abia 
miercurea viitoare. Poţi să te întorci la Exforth şi să-ţi faci 
bagajele. Revino aici marţi după-amiază, iar eu o să-ţi prezint 
programul. Plecăm joi din Southampton. 

— Eşti minunată, zise înflăcărat Piper. Vreau să ştii asta! 

Apoi părăsi biroul agenţiei şi prinse trenul de seară spre 
Exeter. 

Sonia se aşeză la birou şi se gândi visătoare la el. Până 
acum nimeni nu-i mai spusese niciodată că e minunată. 

Şi, în mod cert, nici Frensic n-o făcu a doua zi dimineaţa. 
Bărbatul sosi la birou cuprins de o furie năvalnică şi ţinând în 
mână un exemplar din Guardian. 

— Mi se pare că mi-ai zis cum ăsta n-o să vorbească decât 
despre cerneluri şi stilouri! urlă el la Sonia, care rămase şocată. 

— Exact. Şi a fost extrem de fascinant. 


— Ei bine, atunci te rog frumos să-mi explici ce-i toată 
povestea asta cu Graham Greene, care ar fi un scribălău de 
mâna a doua, zbieră el, vârându-i articolul sub nas. Exact aşa. 
Scribălău. Graham Greene! Un scribălău! Omul ăsta-i nebun! 

Sonia citi articolul şi se văzu nevoită să accepte că era 
puţin cam exagerat. 

— Totuşi e o reclamă bună, spuse ea. Declaraţiile de genul 
ăsta îi vor face numele cunoscut în rândul publicului. 

— Mai degrabă i-l vor face cunoscut în faţa tribunalelor! 
zise Frensic. Şi ce-i cu partea asta despre /ubita locotenentului 
francez? Piper n-a fost în stare să scrie vreodată măcar un rând 
publicabil, iar acum trage de urechi jumătate de duzină de 
romancieri prestigioşi. la uite ce spune despre Waugh. Citez: 
"...0 imaginaţie extrem de limitată şi un stil supraapreciat...", 
am încheiat citatul. Întâmplător, Waugh este unul dintre cei mai 
rafinaţi stilişti ai secolului. lar cuvintele "imaginaţie limitată" vin 
de la un idiot palavragiu care n-are nici un strop de imaginaţie. 
Ţi-am zis eu că în comparaţie cu dezlănţuirea lui Piper, cutia 
Pandorei o să pară o glumită! 

— Are şi el dreptul să aibă păreri, îl apără Sonia. 

— Nu are dreptul să aibă asemenea păreri! sări Frensic. 
Dumnezeu ştie ce-o să spună clientul lui Cadwalladine când o să 
citească lucrurile pe care se presupune că le-a spus chiar el! Şi 
nu-mi prea vine să cred nici că Geoffrey Corkadale e foarte 
încântat că are pe lista lui de autori un ins care crede despre 
Graham Greene că e un scribălău de mâna a doua. 

Bărbatul ieşi din biroul Soniei şi se aşeză, întrebându-se cu 
amărăciune care va fi următoarea furtună ce se va dezlănţui 
asupra lui. Nasul său excepţional îi aducea acum numai belele. 


Dar atunci când furtuna izbucni, ea se dezlănţui dintr-o 
direcţie neaşteptată: de la Piper însuşi. El se întoarse la 
pensiunea Gleneagle din Exforth înnebunit de iubirea pentru 
Sonia, de viaţa şi reputaţia sa proaspăt creată, cea de 
romancier, precum şi de fericirea sa viitoare. lar aici găsi un 
pachet ce-l avea ca destinatar. Pachetul conţinea şpalturile de la 
Păstrați-vă, voi, bărbați, pentru fecioară şi o scrisoare de la 
Geoffrey Corkadale, care îl ruga să nu se supere, dar avea 
nevoie de corecturile la carte cât mai repede posibil. Piper luă 


pachetul la el în cameră, se aşeză şi începu să citească romanul. 
Incepu la nouă seara. Pe la miezul nopţii era complet treaz şi 
citise cartea până pe la jumătate. Pe la două noaptea terminase 
de citit şi începuse o scrisoare adresată lui Geoffrey Corkadale, 
în care îşi exprima foarte limpede opinia lui despre romanul 
Păstrați-vă, voi, bărbați, pentru fecioară — o pornografie 
ordinară şi un atac la adresa valorilor existente, atât sexuale, 
cât şi umane. Era o scrisoare lungă. Pe la şase dimineaţa omul o 
puse la poştă. Abia după aceea se duse la culcare, epuizat de 
propriul său dezgust fluent şi nutrind faţă de domnişoara Futtle 
sentimente exact opuse faţă de cele pe care le simţise pentru 
ea cu nouă ore mai înainte. Nici măcar atunci nu reuşi să 
adoarmă, ci rămase treaz alte câteva ore înainte să aţipească. 
Se trezi din nou după prânz şi porni la o plimbare chinuită de-a 
lungul plajei, într-o stare psihică vecină cu sinuciderea. Fusese 
înşelat, păcălit, minţit de o femeie ca să accepte să se declare 
autorul imoralei, greţoasei, pornograficei... Aici rămase în pană 
de adjective. Dar pe ea n-o va ierta niciodată. După ce 
contemplă mohorât oceanul timp de vreo oră, se întoarse la 
pensiune, ştiind ce va face. Compuse o telegramă seacă în care 
anunţa că nu avea nici cea mai mică intenţie să participe la o 
asemenea înşelătorie şi că nu dorea s-o mai vadă niciodată pe 
domnişoara Futtle. Acestea fiind făcute, îi încredinţă jurnalului 
gândurile sale cele mai întunecate, luă cina şi se vâri în pat. 

A doua zi dimineaţa, în Londra izbucni furtuna. Frensic sosi 
la lucru într-o dispoziţie bună. Absența lui Piper din 
apartamentul său îl scutea de obligaţia de a face pe gazda cu un 
om a cărui conversaţie constase în necesitatea unei abordări 
serioase a ficţiunii şi în descrierea farmecelor feminine ale 
Soniei Futtle. Nici unul din cele două subiecte nu fusese deloc pe 
gustul lui Frensic, iar obiceiul lui Piper de a citi cu voce tare la 
micul dejun pasaje întregi din Doctor Faustus, pentru a ilustra ce 
voia el să spună când vorbea despre utilizarea contrapunctului 
simbolic ca artificiu literar, îl scosese pe Frensic din propria lui 
casă chiar mai devreme decât obişnuia el să iasă. Cu Piper în 
Exforth, fusese scutit de un astfel de chin. Numai că sosirea la 
birou îl obligă să se confrunte cu grozăvii proaspete. O găsi pe 
Sonia albă la faţă şi gata să izbucnească în lacrimi, strângând 
între degete o telegramă, şi tocmai se pregătea să o întrebe ce 


se întâmplase, când sună telefonul. Frensic ridică receptorul. Era 
Geoffrey Corkadale. 

— Presupun că ţie asta ţi se pare o glumă, zise el supărat. 

— Asta, adică ce? întrebă Frensic, gândindu-se la articolul 
din Guardian despre Graham Greene. 

— Scrisoarea asta nenorocită! strigă Geoffrey. 

— Ce scrisoare? 

— Scrisoarea asta de la Piper. Probabil că ţi s-a părut foarte 
hazliu să-l pui să scrie mizeriile insultătoare pe care le-a scris 
despre propria lui carte oribilă. 

A fost rândul lui Frensic să urle. 

— Ce-i cu cartea lui? zbieră el. 

— Cum adică "Ce-i cu cartea lui"? Ştii al dracului de bine ce 
vreau să zic. 

— Habar n-am, răspunse Frensic. 

— Zice că o consideră una dintre cele mai respingătoare 
mostre de scriitură pe care a avut vreodată neşansa să fie 
obligat să le citească şi... 

— Un căcat! zise isteric Frensic, întrebându-se cum de 
ajunsese Piper să pună mâna pe un exemplar din Păstrați-vă, 
voi, bărbați... 

— Da, şi asta! îl completă Geoffrey. Stai un pic... Unde 
spune asta? A, aici! "Dacă vă imaginaţi măcar preţ de o clipă că, 
din motive de cupiditate comercială, sunt gata să-mi prostituez 
până acum nerecunoscutul, dar, după părerea mea, deloc 
insignifiantul meu talent asumându-mi fie şi de departe şi, după 
cum e cazul, prin delegare de responsabilitate, ceea ce, după 
opinia mea şi a oricărei persoane cu minţile întregi, nu poate fi 
descris decât drept un şuvoi de scurgeri pornografice ale unor 
excreţii verbale..." Vezi? Aici. Ştiam eu că se ascunde undeva, 
după cuvinte... Acum, ce-ai de spus despre aşa ceva? 

Frensic o fixă pe Sonia cu o privire veninoasă şi încercă să 
se gândească la ce ar putea să spună. 

— Nu ştiu, mormăi el. Sună straniu. Cum a ajuns afurisita 
aia de carte la el? 

— Cum adică "Cum a ajuns cartea la el"? urlă Geoffrey. 
Doar el a scris-o, nu-i aşa? 

— Da, presupun că da, zise Frensic, virând spre adăpostul 
acceptării faptului că nu ştia cine scrisese romanul şi că fusese 
tras pe sfoară de Piper. Dar nu părea o poziţie foarte sigură. 


— Cum adică presupui că da? începu iar Geoffrey. l-am 
trimis la corectat şpalturile propriei sale cărţi şi am primit ca 
răspuns scrisoarea asta agresivă. Oricine altul ar crede că omul 
n-a citit în viaţa lui ticăloşia aia de carte! Tipul e nebun sau 
care-i problema lui? 

— Da, zise Frensic, pentru care sugestia lui Geoffrey veni 
ca un dar de la Dumnezeu. Ştii, presiunile din ultimele 
săptămâni... o cădere nervoasă... Ştii c-a fost foarte solicitat. 
Mai are el stări din astea... 

Furia lui Geoffrey Corkadale se mai domoli un pic. 

— N-aş zice că-s chiar foarte surprins, recunoscu el. Orice 
făptură care-i în stare să se vâre în aşternuturi cu o femeie de 
optzeci de ani trebuie să aibă ceva deranjamente la cap. ŞI 
atunci ce vrei sa fac cu şpalturile cărţii? 

— Trimite-mi-le aici şi-o să am eu grijă să le corecteze, zise 
Frensic. lar pe viitor te-aş sfătui să tratezi cu Piper numai prin 
mine, la biroul meu. Am senzaţia că eu îl înţeleg cât de cât. 

— Mă bucur că există cineva care o poate face, răspunse 
Geoffrey. Nu vreau să mai primesc astfel de scrisori. 

Frensic puse receptorul în furcă şi se întoarse spre Sonia. 

— Asta-i! urlă el. Am ştiut-o! Am ştiut c-o să se întâmple! Ai 
auzit ce mi-a zis? 

Sonia dădu tristă din cap. 

— A fost greşeala noastră, spuse ea. Ar fi trebuit să le 
spunem să trimită şpalturile direct aici. 

— Lasă-le dracului de şpalturi! mârâi Frensic. Greşeala 
noastră a fost, de la bun început, ideea să-l băgăm pe Piper în 
toată povestea. De ce pe Piper? Lumea e plină de autori 
normali, sănătoşi la cap, motivaţi financiar şi cu un simţ 
comercial înviorător, oameni care ar fi fost fericiţi să-şi înfigă 
numele în capul oricărui gunoi învechit, dar tu a trebuit să vii cu 
Piper! 

— Nu-i cazul să mai continuăm cu discuţia de-acum, spuse 
Sonia. la uite ce zice în telegrama asta! 

Frensic se uită şi se înfundă în scaun. 

— "Al dumitale ineluctabil. Piper." Într-o telegramă? Nu-mi 
vine să cred... În fine, cel puţin ne scurtează chinurile. Deşi cum 
dracu' o să-i putem explica lui Geoffrey că înţelegerea cu 
Hutchmeyer a căzut? 

— N-a căzut, zise Sonia. 


— Dar Piper zice că... 

— Mă cac pe ce zice el! O să meargă în State şi dacă o să 
fiu nevoită să-l duc în cârcă. l-am plătit o căruţă de bani, i-am 
vândut păduchioasa lui de carte şi acum e obligat să meargă. 
Acum nu mai poate să dea înapoi, nu după ce-a semnat 
contractul. Mă duc la Exforth să stau de vorbă cu el. 

— Lasă-l în pace definitiv, îi zise Frensic. Ascultă-mi sfatul. 
Tânărul ăsta ar putea... 

Dar telefonul sună şi, cum Frensic petrecu zece minute 
discutând noul final de la Ultima zvâcnire, între timp Sonia 
plecă. 

— Nu vezi în iad furie...!, mârâi el şi se întoarse în propriul 
său birou. 


Piper se porni în plimbarea sa de după-masă pe promenadă 
ca un fel de pasăre migratoare întârziată al cărei ceas biologic 
se dereglase. Era vară, iar el ar fi trebuit să meargă în interiorul 
ţării, spre regiuni mai ieftine, dar atmosfera din Exforth îl reţinea 
acolo. Mica staţiune era clădită într-un stil edwardian drăguţ, era 
mai degrabă respectabilă şi, în felul ei demodat, servea la 
umplerea golului dintre staţiuni cum erau Davos şi East 
Finchley. Piper simţea că lui Thomas Mann i-ar fi plăcut micul 
Exforth, cu grădinile lui botanice, cu ciorapii lui de golf, cu cheiul 
şi toaletele sale mozaicate, cu chioşcurile în care cântau fanfare 
şi cu şirurile sale de pensiuni mărginite de balustrade, 
îndreptate spre sud, spre Franţa. În părculeţul care separa 
pensiunea Gleneagle de promenadă se găseau chiar şi câţiva 
palmieri. Piper trecu agale pe sub ei şi urcă scările, ajungând 
tocmai la timp pentru ceai. 

Însă, în loc de ceai, o găsi pe Sonia, care-l aştepta în hol. 
Femeia condusese nebuneşte din Londra până aici, îşi 
recapitulase pe drum toate tacticile, iar o scurtă discuţie cu 
doamna Oakley pe tema cafelei pentru cei ce nu locuiau în 
pensiune îi ridicase deja tensiunea. In plus, Piper o respinsese 
nu doar ca agent literar, ci şi ca femeie, iar ca femeie nu era 
genul cu care să te joci. 


1 Citat din piesa de teatru The Mourning Bride (Mireasa îndoliată, 
1697) a lui William Congreve. Versul complet este "Hell hath no Fury like a 
Woman scorned" — "Nu vezi în iad furie precum cea a femeii dispreţuite" 
(Actul III, scena 2). 


— Acum ascultă-mă bine! i se adresă ea, emițând o 
cantitate de decibeli suficient de mare ca să fie sigură că or s-o 
asculte toţi cei din pensiune. Nu poţi să scapi aşa de uşor! Ai 
acceptat banii şi-acum... 

— Pentru numele lui Dumnezeu! pufni Piper. Nu zbiera aşa! 
Ce-or să creadă oamenii de-aici? 

Era o întrebare idioată. Toţi locatarii din pensiune stăteau 
pe hol şi se holbau la ei. Se vedea limpede ce credeau. 

— Că eşti un bărbat în care nici o femeie nu poate avea pic 
de încredere! bubui Sonia, urmărindu-şi interesul. Că ţi-ai 
încălcat cuvântul dat, că... _ 

Însă Piper o şi luase la fugă. În timp ce cobora scările şi 
ieşea în stradă, Sonia se luă după el, complet dezlănţuită. 

— M-ai înşelat în mod intenţionat! Ai profitat de lipsa mea 
de experienţă ca să mă faci să-mi închipui... 

Piper traversă înnebunit şoseaua şi se afundă în parc. 

— Eu te-am înşelat? contraatacă el de sub palmieri. Tu 
mi-ai spus că romanul e... 

— Nu, nu ţi-am spus aşa ceva. Ti-am spus că e un best- 
seller. N-am spus niciodată că-i o carte bună. 

— Bună? E  dezgustătoare! E pornografie pură. 
Degradează... 

— Pornografie? Cred că glumeşti! Fiindcă n-ai mai citit 
nimic din ce-a apărut de la Hemingway încoace, ai ajuns să crezi 
că toate romanele care au legătură cu sexul sunt pornografice. 

— Nu, nici vorbă! protestă Piper. Ce vreau eu să spun e că 
subminează chiar temeliile literaturii engleze... 

— Nu-mi veni mie cu prostii din astea! Ai profitat de 
încrederea lui Frenzy în calităţile tale de scriitor. De zece ani se 
chinuie să te publice, iar acum, când în cele din urmă a reuşit să 
pună la cale afacerea asta, tu ne dai peste nas. 

— Nu-i adevărat! N-am ştiut că romanul era aşa de prost. 
Trebuie să mă gândesc şi la reputaţia mea, iar dacă numele 
meu e în... 

— Reputația ta? Dar la reputaţia noastră te-ai gândit? 
întrebă Sonia în timp ce dădură buzna amândoi peste un şir de 
oameni ce aşteptau frumos autobuzul. Te-ai gândit vreodată ce 
faci tu cu ea? 

Piper dădu din cap că nu. 

— Şi care-i reputaţia ta? Reputația ta de... ce? 


— De scriitor, zise Piper. 

Sonia arătă spre oamenii din staţie: 

— A auzit cineva de tine? 

Era limpede că nu auzise nimeni. Piper o luă la goană spre 
plajă. 

— Mai mult decât atât, nici nu va auzi nimeni vreodată! 
strigă Sonia după el. Crezi că acum cei de la Corkadales or să-ţi 
mai publice Căutarea? Mai gândeşte-te o dată. Or să te târască 
prin tribunale, or să te scuture de bani şi-or să te treacă pe lista 
neagră. 

— Să mă treacă pe lista neagră? întrebă Piper. 

— Lista cu autorii care nu vor fi publicaţi niciodată. 

— Corkadales nu-i singura editură din lume, zise Piper, care 
tocmai se buimăcise complet. 

— Dacă eşti trecut pe lista neagră, n-o să te mai publice 
nimeni, zise plină de inventivitate Sonia. O să fii terminat ca 
scriitor. Finito. 

Piper se uită lung la cuprinsul mării şi medită la ideea de a 
fi finito ca scriitor. Era o perspectivă îngrozitoare. 

— Tu chiar crezi..., începu el, dar Sonia îşi schimbase deja 
tactica. 

— Mi-ai spus că mă iubeşti, suspină ea, lăsându-se jos, pe 
nisip, lângă un cuplu între două vârste. Mi-ai spus că noi doi o 
să... 

— O, Doamne, zise Piper, nu face aşa ceva! Nu aici. 

Dar Sonia o ţinu pe-a ei, acolo şi oriunde altundeva, 
combinând etalarea în public a suferințelor personale cu 
ameninţarea acţionării în justiţie în cazul în care Piper nu-şi 
respecta partea lui din înţelegere şi cu promisiunea gloriei care-l 
aştepta, ca scriitor de geniu, dacă şi-o îndeplinea. Incetul cu 
încetul, hotărârea lui slăbi. Povestea cu lista neagră îl lovise 
zdravăn. 

— Presupun c-aş putea scrie oricând sub un alt nume, 
spuse el când se opriră amândoi la capătul cheiului. 

Dar Sonia clătină încet din cap şi-i zise: 

— Dragule, eşti aşa de naiv! Nu poţi să scapi de propria ta 
unicitate, de strălucirea ta personală şi originală... 

— Bănuiesc că nu, zise cu modestie Piper. Presupun că 
e-adevărat. 


— Sigur că e-adevărat. Tu nu eşti un mercenar din ăla care 
scrie cărţi la comandă. Tu eşti tu, Peter Piper. Frenzy zicea 
mereu că eşti unic, în felul tău. 

— Chiar aşa zicea? întrebă Piper. 

— Şi-a petrecut cu tine mai mult timp decât cu orice alt 
autor cu care lucrăm noi. Are încredere în tine, iar acum a 
apărut şi marea ta şansă, ocazia de a forţa porţile gloriei... 

— Cu o carte oribilă, scrisă de altcineva, sublinie Piper. 

— Ei, da, e cartea altcuiva. Şi ce? Putea la fel de bine să fie 
şi-a ta. Ca în Sanctuarul lui Faulkner. Violul cu coceanul de 
porumb. 

— Vrei să zici că nu Faulkner a scris chestia aia? rosti 
îngrozit Piper. 

— Vreau să zic că el a scris-o. A trebuit s-o facă pentru ca 
să fie remarcat şi să forţeze porţile gloriei. Înainte de Sanctuar 
nimeni nu-i cumpăra cărţile, iar după aceea a devenit faimos. Tu 
nu trebuie să faci tot aşa cu Păstraţi-vă, voi, bărbați... Îţi poţi 
păstra integritatea artistică nepătată. 

— N-am judecat lucrurile în felul ăsta, spuse Piper. 

— lar mai târziu, când o să fii recunoscut ca mare 
romancier, poţi să-ţi scrii autobiografia şi să spui lumii întregi 
adevărul despre Păstrați-vă, voi, bărbați..., completă Sonia. 

— Da, sigur că pot, zise Piper. 

— Prin urmare, o să vii? 

— Da. Da, o să vin. 

— Of, dragule! 

Cei doi se sărutară pe marginea cheiului, iar valurile mării 
se înălţară blând sub lumina lunii şi le învăluiră picioarele. 


9 


Două zile mai târziu, triumfătoare, chiar dacă epuizată, 
Sonia intră în biroul agenţiei şi anunţă că îl convinsese pe Piper 
să se răzgândească. 

— L-ai adus cumva aici cu tine? o întrebă neîncrezător 
Frensic. După telegrama aia? Dumnezeule, probabil că exerciţi 
nişte farmece circeene asupra bietului animal! Cum naiba ai 
reuşit? 


— l-am făcut o scenă şi i-am citat din Faulkner, spuse sec 
Sonia. 

Frensic se îngrozi. 

— Nu Faulkner! Nu mai vreau! L-am avut deja vara trecută. 
Până şi Mann e mai uşor de plasat la East Finchley. Acum de 
fiecare dată când văd un pilon, mă... 

— Eu am mers pe Sanctuar... 

Frensic oftă. 

— Presupun că aşa-i mai bine. Totuşi gândurile unei 
doamne Piper ajunse în nu ştiu ce bordel din 
Memphis-Cum-Golders Green... Şi vrei să-mi spui că e de acord 
să pornească în turneu? Nu-mi vine să cred. 

— Ai uitat că-s agent de vânzări, îi preciză Sonia. Aş putea 
să vând paturi de bronzat în Sahara. 

— Te cred, te cred. După scrisoarea aia pe care i-a scris-o 
lui Geoffrey, credeam că am terminat-o de tot. Şi acum omul 
chiar e mulţumit cu ideea că o să fie autorul a ceea ce a numit 
la un moment dat una dintre cele mai respingătoare mostre de 
scriitură pe care a avut vreodată neşansa să fie obligat să le 
citească? 

— Consideră că e o etapă necesară în drumul spre 
recunoaştere, explică Sonia. Am izbutit să-l conving că e de 
datoria lui să-şi suprime propria conştiinţă critică, pentru a reuşi 
să... 

— Conştiinţă critică pe dracu'! sări Frensic. Omul n-are aşa 
ceva. Eventual dacă nu ajung să-i mai ofer eu una. 

Sonia îi zise: 

— O să stea la mine. Şi nu zâmbi aşa arogant. Vreau doar 
să-l am sub ochi. 

Frensic îşi înăbuşi zâmbetul arogant. 

— Şi care-i următorul eveniment pe care l-ai aranjat pe 
agenda ta? 

— Emisiunea Cărţi de citit. O să-l ajute să se obişnuiască — 
pentru apariţiile la televizor din State. 

— Chiar aşa, aprobă Frensic. Ca să nu mai vorbim că aşa îl 
faci să-şi declare calitatea de autor pentru Păstrați-vă, voi, 
bărbați... În ceea ce se numeşte moment de maximă audienţă. 
După aşa ceva, cam greu să ţi-l mai imaginezi dând înapoi. 

— Frenzy, dragule, eşti un catastrofist înnăscut, zise Sonia. 
Toate vor merge ca pe roate. 


— Sper să ai dreptate, îi răspunse el, dar o să mă simt 
uşurat când o să vă văd plecaţi în State. De la vorbă la faptă e 
cale lungă şi... 

— In nici un caz de la vorbele mele, i-o tăie sigură pe ea 
Sonia. Piper o să meargă cuminte... cuminte... 

— Ca un miel la tăiere? sugeră Frensic. 


Era o comparaţie adecvată, una ce de fapt îi răsărise deja 
în minte lui Piper, care începuse să aibă mustrări de conştiinţă. 

"Nu că m-aş îndoi de dragostea mea pentru Sonia", 
mărturisi el în jurnal, care acum, din moment ce se mutase în 
apartamentul Soniei, luase locul Cãutării copilăriei ca mod de 
autoexprimare. "Dar este foarte clar că onestitatea mea de 
artist este periclitată, orice ar zice Sonia despre Villon." 

De altfel, lui Piper felul în care o sfârşise Villon nu i se 
părea prea încântător. Ca să-şi mai liniştească propria 
conştiinţă, reveni încă o dată asupra interviului lui Faulkner din 
volumul Scriitori la masa de lucru. Opinia domnului Faulkner 
despre artist era extrem de reconfortantă. "El e complet 
amoral", citi Piper, "prin aceea că, pentru a-şi termina opera, va 
jefui, va împrumuta, va cerşi sau va fura de la oricine, de la 
toată lumea". Piper citi pe nerăsuflate tot interviul şi ajunse la 
concluzia că poate făcuse o greşeală când renunţase la 
versiunea sa yoknapatawphiană a Căutări; copilăriei, preferând 
atunci Muntele vrăjit. Frensic respinsese o asemenea opţiune 
fiindcă stilul respectiv i se părea cam greoi pentru o poveste 
despre adolescenţă. 

Dar, pe de altă parte, Frensic era interesat mai mult de 
profitul comercial. Pentru Piper descoperirea faptului că Frensic 
avea atât de multă încredere în el a reprezentat o surpriză 
imensă. Începuse să aibă impresia că agentul, cu prânzurile lui 
anuale, nu făcea altceva decât să-l ducă cu preşul, dar Sonia îl 
liniştise în această privinţă. Draga de Sonia! Era aşa o alinare 
pentru el! Piper făcu în jurnal un comentariu extaziat pe 
marginea acestei idei, după care deschise televizorul. Era 
momentul să se decidă cu ce fel de imagine voia să se prezinte 
la emisiunea Cărţi de citit. Sonia zicea că imaginea personală 
era foarte importantă şi, cu talentul său obişnuit pentru 


împrumuturi, Piper se hotărî până la urmă să-l adopte ca model 
pe Herbert Herbison. 

In seara aceea, când Sonia veni acasă, îl găsi îngânând 
clişee pline de aliteraţii înspre propria lui reflexie în oglinda de la 
măsuţa ei de toaletă. 

— Trebuie să fii tu însuţi, îi zise ea. Nu te-ajută la nimic 
dacă încerci să-i imiţi pe alţii. 

— Eu însumi? întrebă Piper. 

— Natural. Aşa cum eşti cu mine. 

— Şi crezi că o să fie bine dacă fac aşa? 

— Dragule, o să fie perfect. l-am spus eu câte ceva lui 
Eleanor Beazley, aşa că o să te ia mai moale. Poţi să-i povesteşti 
tot ce vrei despre metodele tale de lucru, despre stilouri şi 
chestii din astea. 

— Numai să nu mă întrebe de ce am scris afurisita aia de 
carte, zise posomorit Piper. 

— Absolut totul o să fie în ordine, îi răspunse încrezătoare 
Sonia. 

Trei zile mai târziu, la Shepherd's Bush, unde îl duse Sonia 
ca să-l pregătească pentru interviu, femeia încă mai insista că 
absolut totul o să fie în ordine. 

Dar — cel puţin de data asta — Sonia s-a înşelat. Până şi 
Geoffrey Corkadale, ai cărui autori rareori ajungeau la o 
circulaţie suficient de mare ca să le garanteze apariţia la Cărţi 
de citit şi care, în consecinţă, de obicei evita emisiunea, tot a 
putut să-şi dea seama că Piper nu era el însuşi asta ca să 
folosim un eufemism. Cel puţin aşa i-a spus lui Frensic, care îl 
invitase la el în seara aceea, în eventualitatea în care ar fi 
apărut necesitatea unei explicaţii proaspete legate de persoana 
care scrisese cu adevărat Păstrați-vă, voi, bărbați, pentru 
fecioară. 

— Dacă stau să mă gândesc bine, nu cred că e el, zise 
Frensic, fixând nervos imaginea de pe ecran. 

In momentul în care stătea aşezat în faţa lui Eleanor 
Beazley şi genericul de început al emisiunii tocmai dispărea de 
pe ecran, Piper avea în mod clar o privire rătăcită. 

— In seara aceasta l-am invitat în studio, alături de mine, 
pe domnul Peter Piper, zise domnişoara Beazley, adresându-se 
camerei de filmat. El e autorul unui roman de debut, Păstrați-vă, 
voi, bărbați, pentru fecioară, care va apărea în scurt timp la 


Editura Corkadales, va costa trei lire şi nouăzeci şi cinci şi a fost 
cumpărat de un editor american pentru nemaiauzita sumă de... 

lar aici se auzi doar un bufnet puternic, căci Piper pocnise 
microfonul cu piciorul. 

— Nemaiauzită e aproape corect, comentă Frensic. Totuşi 
ne-ar fi prins bine, ca reclamă, să se audă cât. 

Domnişoara Beazley făcu tot ce-i stătea în puteri ca să 
repare omisiunea. Ea se întoarse spre Piper şi zise: 

— Două milioane de dolari e o sumă extrem de mare 
pentru un roman de debut. Probabil că aţi avut un şoc serios 
atunci când v-aţi dat seama că sunteţi... 

Se auzi un nou bufnet zdravăn — Piper îşi încrucişase 
picioarele. De data asta reuşi să pocnească microfonul şi în 
acelaşi timp să verse un pahar cu apă de pe masă. 

— Mă scuzaţi! urlă el. 

Domnişoara Beazley continuă să zâmbească răbdătoare, în 
timp ce apa vărsată i se scurgea pe picior. 

— Aşadar, a fost un şoc serios, zise ea. 

— Nu, răspunse Piper. 

Geoffrey comentă: 

— Mi-aş dori din tot sufletul să nu se mai zbată în halul 
ăsta. Oricine se uită are impresia că e bolnav de tremurici. 

Domnişoara Beazley zâmbi interesată. 

— Mă întreb dacă n-aţi vrea să ne spuneţi ceva despre cum 
v-a venit în minte prima dată să scrieţi acest roman? întrebă ea. 

Piper se holbă buimac în milioane de case. 

— N-am..., începu el. 

Dar în clipa următoare piciorul îi zvăcni galvanic şi dobori 
microfonul la podea. Frensic închise ochii. Din platou se auzeau 
voci înfundate. Când agentul literar deschise iar ochii, zâmbetul 
insistent al domnişoarei Beazley umplea tot ecranul. 

Femeia tocmai spunea: 

— Păstrați-vă, voi, bărbați... e un roman cu totul neobişnuit. 
E o poveste de dragoste, iar personajul principal e un tânăr care 
se îndrăgosteşte de o femeie mult mai bătrână decât el. Vă 
gândeaţi la aşa ceva de mai mult timp? Vreau să zic, e cumva o 
temă care v-a ocupat gândurile? 

Chipul lui Piper apăru iar pe ecran. Pe fruntea lui 
broboanele de transpiraţie erau extrem de vizibile, iar gura îi 
zvâcnea incontrolabil. 


— Da! ţipă el în cele din urmă. 

— Hristoase, nu cred c-o să mai rezist mult la aşa ceva, 
zise Geoffrey, Bietul om arată de parcă ar fi gata să explodeze. 

— Şi v-a luat mult timp să scrieţi cartea? întrebă 
domnişoara Beazley. 

Piper se luptă din nou să-şi găsească vorbele, timp în care 
se uită disperat în toate părţile prin studioul TV. In cele din 
urmă, luă o înghiţitură de apă şi zise: 

— Da. 

Frensic îşi şterse sprâncenele ude cu o batistă. 

— Vă propun să schimbări acum subiectul, zise neobosita 
domnişoară Beazley, al cărei zâmbet avea de-acum o veselie 
de-a dreptul dementă. Din câte am înţeles, metodele 
dumneavoastră de scris sunt foarte stricte şi personale. Îmi 
spuneaţi mai devreme că scrieţi întotdeauna de mână, nu? 

— Da, răspunse Piper. 

— Şi vă preparaţi singur cerneala? 

Piper scrâşni din dinţi şi aprobă din cap. 

— E cumva o idee pe care aţi preluat-o de la Kipling? 

— Da. Câte ceva despre mine. Totul e de-acolo, zise Piper. 

— Măcar începe să se încălzească, comentă 

Geoffrey, dar în clipa următoare îşi văzu speranţele 
nimicite de  ignoranţa  domnişoarei Beazley în privinţa 
autobiografiei lui Kipling. 

— Există în romanul dumneavoastră câte ceva despre 
dumneavoastră? întrebă ea, cu o voce plină de speranţă. 

Piper îi aruncă o privire de gheaţă. Era evident că 
întrebarea nu-i plăcuse deloc. 

— Cerneala e din Câte ceva despre mine. 

Zâmbetul  domnişoarei Beazley se transformă într-o 
expresie buimacă. 

— E acolo? Cerneala? 

— Şi el obişnuia să şi-o prepare singur, zise Piper. De fapt, 
avea un băiat care i-o prepara. 

— Un băiat? Foarte, foarte interesant! spuse domnişoara 
Beazley, care căuta acum o ieşire din încurcătură. 

Piper refuză s-o ajute. 

— Dacă îţi prepari propria cerneală indiană, iese mai 
neagră. 


— Presupun că e într-adevăr aşa. Şi dumneavoastră v-aţi 
dat seama că dacă folosiţi cerneală indiană foarte neagră, vă 
ajută la scris? 

— Nu, zise Piper. Încleiază penita. Am încercat s-o diluez 
folosind cerneală obişnuită, dar tot nu mergea. Se întărea pe 
traseu şi bloca scurgerea. 

Apoi bărbatul se opri brusc şi se uită fix la domnişoara 
Beazley. 

— Scurgerea? întrebă ea, presupunând în mod evident că 
Piper se referea la cine ştie ce canal de scurgere a inspiraţiei. 
Vreţi să spuneţi că v-aţi trezit cum... 

Tânăra bâjbâi după o expresie mai puţin demodată, dar 
renunţă la încercarea de a rămâne în contemporaneitate şi 
reluă: 

— „Aţi descoperit că muza dumneavoastră nu vă 
vizitează...? 

— Daimon! zise sec Piper, care rămăsese blocat în rolul lui 
Kipling. 

Domnişoara Beazley suportă cu greu insulta. 

— Vorbeaţi despre cerneală, zise ea, — Spuneam că bloca 
scurgerea din rezervorul stiloului. Nu puteam scrie mai mult de 
un cuvânt o dată. 

— Nu mă surprinde deloc, spuse Geoffrey. Ar fi fost al 
dracului de ciudat dacă ar fi putut altceva. 

Se văzu clar că şi prin mintea lui Piper trecea acelaşi gând. 

— Vreau să spun că tot timpul trebuia să mă opresc şi să 
curăţ capătul peniţei, explică el. Aşa că acum procedez în felul 
următor... 

Se opri. 

— Sună aiurea, zise el. 

— Sună a ţicneală, zise Geoffrey, dar domnişoara Beazley 
nu avea cum să-l audă. 

— Spuneţi, zise ea încurajatoare. 2 

— Ei bine, acum procedez în felul următor: Imi cumpăr o 
călimară de Midnight Black şi-o las să se usuce puţin, după care 
cerneala se face un pic lipicioasă, dacă înţelegeţi ce vreau să 
zic, şi atunci îmi înmoi peniţa în ea... 

Aici Piper se poticni şi tăcu. 

— E foarte-foarte interesant, zise domnişoara Beazley. 


— Ei, măcar până la urmă a zis şi el ceva, chiar dacă nu e 
prea lămuritor, comentă Geoffrey. 

Aşezat lângă el, Frensic se uita nenorocit înspre televizor. 
Acum îşi dădea seama că nu ar fi trebuit să se lase niciodată 
convins să accepte combinaţia. Nu se putea termina decât cu un 
dezastru. Ca şi emisiunea de la televizor. Domnişoara Beazley 
încercă să revină la roman. 

— Când v-am citit cartea, zise ea, am fost izbită de 
înţelegerea profundă pe care o aveţi faţă de necesitatea pe care 
o simte o femeie bătrână de a-şi exprima sexualitatea în mod 
fizic. Aş greşi dacă aş presupune că în lucrarea dumneavoastră 
se ascunde un element autobiografic? 

Piper îi aruncă o privire lungă şi răzbunătoare. Faptul că 
era considerat omul care scrisese Păstraţi-vă, voi, bărbați, 
pentru fecioară era deja destul de ruşinos, dar a fi luat drept 
personajul principal în acea istorie perversă era mai mult decât 
putea el suporta. Frensic înţelese şi se făcu mic în scaun. 

— Ce-aţi spus? ţipă Piper, revenind la modul lui de 
exprimare explozivă de la început, doar că de data asta îi 
combină cu fluenţa vorbirii. Chiar credeţi că eu sunt de acord cu 
cartea aceasta scârboasă? 

— Păi, sigur că mi-am închipuit..., începu domnişoara 
Beazley. 

Dar Piper îi mătură fără reţineri obiecțiile. 

— Întreaga poveste e dezgustătoare. Un puşti şi o femeie 
de optzeci de ani. Târăşte în noroi înseşi temeliile întregii 
literaturi engleze. Este o carte oribilă şi monstruoasă şi 
degenerată şi n-ar fi trebuit publicată niciodată, iar dacă 
dumneavoastră credeţi că... 

Însă telespectatorii emisiunii Cărţi de citit n-au mai apucat 
să audă niciodată ce presupunea Piper că ar fi crezut 
domnişoara Beazley. Între aparatul de filmat şi cei doi inşi 
aşezaţi în scaune se interpuse o siluetă imensă şi — se văzu clar 
— foarte tulburată, care strigă "Tăiaţi! Tăiaţi!' şi flutura 
înfiorător din mâini. 

— Doamne Dumnezeule, icni Geoffrey, ce dracu' 
se-ntâmplă acolo? 

Frensic nu spuse nimic. Închise doar ochii, pentru a evita să 
o vadă pe Sonia Futtle agitându-se prin studio, într-o încercare 
înnebunită de a împiedica transmiterea teribilei confesiuni a lui 


Piper spre numărul enorm de telespectatori. Dinspre televizor se 
auzi un pârâit şi mai şocant. Frensic deschise iar ochii, exact la 
timp ca să apuce să remarce un microfon plutind prin aer, după 
care, în tăcerea care se instală, urmări haosul declanşat ulterior. 
Cu convingerea — uşor de înţeles - că un dement izbutise să 
pătrundă cumva în studio şi era gata să o atace, domnişoara 
Beazley ţâşni din scaun şi plonja spre uşă. Piper se uită 
înnebunit în jur, iar Sonia îşi agăţă piciorul într-un cablu, se 
prăbuşi în faţă, peste masa de sticlă, şi se lăţi pe podea, 
dezvăluindu-şi toate dedesubturile. Pentru o clipă femeia 
rămase întinsă acolo, dând din picioare, după care ecranul se 
întunecă şi apoi apăru un mesaj: DIN PRICINA UNOR 
EVENIMENTE NEPREVAZUTE, SUNTEM NEVOIŢI SA INTRERUPEM 
TEMPORAR TRANSMISIUNEA. 

Frensic privi îndurerat anunţul. Era absolut limpede că 
de-acum înainte evenimentele aveau să fie complet 
neprevăzute pentru toţi. Graţie înaltei moralităţi a lui Piper şi 
intervenţiei terorizante a Soniei Futtle, cariera sa de agent 
literar era terminată. Ziarele de mâine dimineaţă vor fi pline cu 
demascarea Autorului Care N-a Scris. Hutchmeyer va anula 
contractul şi, aproape sigur, îi va intenta proces şi va cere 
daune. Posibilităţile erau nesfârşite, neprevăzute şi absolut 
toate înfricoşătoare. Frensic se întoarse şi văzu că Geoffrey îl 
privea plin de curiozitate. 

— Aia era domnişoara Futtle, nu? întrebă acesta. 

Frensic aprobă din cap, prostit. 

— De ce Dumnezeu s-a aruncat peste oameni în halul ăsta? 
În viaţa mea n-am văzut ceva atât de extraordinar: un afurisit 
de autor care să-nceapă să-şi denigreze propriul roman! Cum 
zicea că e? O carte oribilă şi monstruoasă şi degenerată care 
târăşte în noroi înseşi temeliile întregii literaturi engleze. Şi 
următorul lucru pe care-l vezi e propriul lui agent literar, care 
acţionează ca o furie gargantuescă, urlă "Tăiaţi!" şi aruncă cu 
microfoane peste tot. Parcă-i ceva scos dintr-un coşmar. 

Frensic căută disperat o explicaţie. 

— Presupun că e ceea ce ai putea numi un happening, 
bălmăji el. 

— Un happening? 

— Ei, ştii tu, genul acela de eveniment dezordonat şi lipsit 
de logică internă... bâigui distrus Frensic. 


— Dezordonat... lipsit de logică internă...? întrebă Geoffrey. 
Dacă tu îţi imaginezi că n-or să fie şi o grămadă de consecinţe... 

Frensic încercă să nu se gândească la consecinţe. 

— Ce-i sigur e că interviul a fost unul absolut memorabil, 
zise el. 

Geoffrey îl fixă, înmărmurit de uimire. 

— Memorabil? Părerea mea e că va marca un anumit 
moment în istorie. 

Apoi se opri şi îl privi lung pe Frensic, cu gura căscată. 

— Un happening! Ai pomenit de un happening! 

Dumnezeule, doar nu vrei să-mi spui că tu ai pus la cale 
aşa ceva? 

— Eu ce? întrebă Frensic. 

— Ai pus la cale aşa ceva. Ai aranjat în mod deliberat tot 
haosul ăla. L-ai pus pe Piper să spună toate lucrurile alea 
extraordinare despre propriul lui roman şi dup-aia urma ca 
domnişoara Futtle să se năpustească peste el, s-o ia razna şi 
uite că ai trântit brusc cel mai tare truc publicitar... 

Frensic cântări bine explicaţia lui Geoffrey şi i se păru că 
era mai bună decât adevărul. 

— Eu aş zice doar c-a fost o publicitate bună, spuse el 
modest. Adevărul e că interviurile astea sunt cam serbede. 

Geoffrey îşi mai turnă nişte whisky. 

— Ei bine, recunosc că-mi scot pălăria în faţa ta, zise el. 
N-aş fi avut tupeul nici măcar să mă gândesc la aşa ceva. Ce să 
zic, Eleanor Beazley aia merita cam de multă vreme 
s-o-ncaseze. 

Frensic începu să se relaxeze. Ar fi vrut totuşi să ajungă la 
Sonia înainte ca femeia să fie arestată sau orice li s-o întâmpla 
persoanelor care dau buzna în studiourile de televiziune şi 
întrerup emisiunile, iar apoi poate că ar mai reuşi să salveze 
ceva din catastrofă înainte ca Piper să apuce să provoace şi alte 
pagube cu morala lui literară înaltă. 

Până la urmă n-a mai fost cazul nici de aşa ceva. Sonia şi 
Piper părăsiseră deja studioul în grabă mare, urmăriţi de vocea 
ascuţită a lui Eleanor Beazley, care profera ameninţări şi 
înjurături, şi de vocea — şi mai ascuţită — a producătorului 
emisiunii, care promitea c-o să-i aducă la tribunal. Cei doi au 
gonit pe coridor, s-au aruncat într-un lift şi au închis uşa. 


— Ce-ai vrut să spui cu..., începu Piper în timp ce liftul îi 
ducea în jos. 

— Să te ia dracu'! îl întrerupse Sonia. Dacă n-aş fi fost eu, 
ne-ai fi băgat pe toţi în rahat până peste cap, cu gura ta slobodă 
cu tot! 

— Păi, femeia aia a zis... 

— La dracu' cu ce-a zis ea! ţipă Sonia. Pe mine m-a stârnit 
ce-ai zis tu! Frumos mai sună: un autor care spune în faţa a 
jumătate de milion de privitori că romanul lui e de rahat. 

— Dar nu-i deloc romanul meu! protestă Piper. 

— O, ba da! Cum să nu! De-acum înainte e-al tău. Stai să 
vezi ziarele de mâine! Toate or să aibă titluri mari, pe prima 
pagină, care te vor face faimos: PROZATOR CARE-ŞI 
DENIGREAZĂ PROPRIUL ROMAN LA TV. Chiar dacă nu eşti tu cel 
care a scris Păstrați-vă, voi, bărbați..., o să ai mari probleme s-o 
demonstrezi. 

— Doamne Dumnezeule! exclamă Piper. Şi-atunci ce ne 
facem? 

— Plecăm dracului de-aici şi încă repede, zise Sonia în 
momentul în care uşile liftului se deschiseră. 

Traversară amândoi foaierul şi ieşiră la maşină. Sonia urcă 
la volan şi, douăzeci de minute mai târziu, erau deja înapoi la 
apartamentul ei. 

— Acum fă-ţi bagajele, îi zise femeia. Plecăm de-aici înainte 
să ne găsească presa. 

Piper îşi făcu bagajele. Mintea lui era năpădită de emoţii 
contradictorii. | se pusese în cârcă calitatea de autor al unei 
cărţi oribile şi nu mai putea da înapoi, se angajase să meargă 
într-un turneu promoţional prin Statele Unite şi se îndrăgostise 
de Sonia. Când termină, mai făcu o ultimă încercare de a se 
opune. 

— Ştii ceva? Zău că nu mă simt în stare să continuu aşa, 
zise el când Sonia începu să-şi târască valiza spre uşă. Vreau să 
zic că nervii mei nu fac faţă la asta. 

— Crezi că eu stau mai bine? Ca să nu mai zic de Frenzy... 
Un asemenea şoc l-ar fi putut omori. Are probleme cu inima. 

— Probleme cu inima? întrebă Piper. Habar n-aveam. 


Nici Frensic n-avea habar de aşa ceva până peste o oră, 
când Sonia îl sună de la un telefon public. 

— Am ce? întrebă el. Mă trezeşti în toiul nopţii ca să-mi spui 
că am probleme cu inima? 

— A fost singura metodă să-l împiedic să dea înapoi. Tipa 
aia, Beazley, l-a dat peste cap. 

— Toată emisiunea ei m-a dat pe mine peste cap, îi zise 
Frensic. Mai rău e că eram cu Geoffrey, care a mai şi trăncănit 
tot timpul. Frumoasă experienţă pentru un editor respectabil 
să-şi vadă unul dintre autori cum îşi descrie cartea drept o 
chestie monstruoasă şi degenerată! Te emoţionează până la 
lacrimi. Şi, ca să pună capac la toate, lui Geoffrey i-a trecut prin 
cap că eu te-am pus dinainte să te repezi aşa în platou şi să 
strigi "Tăiaţi!" 

— Tu m-ai pus? sări Sonia. Dar trebuia s-o fac, ca să 
împiedic... 

— Eu ştiu toate astea, dar el nu ştia. Crede că e un fel de 
truc publicitar. 

— Dar asta-i superb! zise Sonia. Ne scoate din rahat. 

— După părerea mea, ne bagă în el, comentă posac 
Frensic. In fine, unde sunteţi acum? De ce suni de la o cabină 
telefonică? 

— Ne ducem direct la Southampton, îi explică Sonia. Acum, 
înainte ca Piper să se răzgândească din nou. Aveau o cabină 
liberă pe Queen Elisabeth 2, iar nava pleacă mâine. Am de gând 
să plecăm şi noi cu ea, chiar dacă ar fi să-i mituiesc pe toţi ca să 
ajung la bord. Şi dacă nici aşa nu merge, o să-l ţin ascuns într-un 
hotel, unde să nu-l găsească jurnaliştii până nu ajung să-l fac să 
recite ca o morişcă tot ce trebuie să spună despre Păstrați-vă, 
voi, bărbați... 

— Ca o morişcă? Parcă ai vorbi de un papagal la concurs... 

Dar Sonia pusese receptorul în furcă şi era deja în maşină, 
pe drumul de întoarcere spre Southampton. 

A doua zi dimineaţa, un Piper obosit şi năuc se tot plimba 
de-a lungul pasarelei sau cobora iar în cabină. Sonia se opri la 
biroul contabilului de pe navă. Trebuia să-i expedieze o 
telegramă lui Hutchmeyer. 


În New York, MacMordie, directorul-adjunct principal al lui 
Hutchmeyer, îi aduse acestuia telegrama. 

— Aşadar, vin mai devreme, zise Hutchmeyer. Tot aia e. Nu 
trebuie decât să punem lucrurile pe roate mai repede, asta-i tot. 
Şi-acum, MacMordie, vreau să-mi organizezi cea mai mare 
demonstraţie care se poate face. Şi când zic "cea mai mare", 
asta şi vreau. Te-ai gândit la vreo tactică anume? 

— Pentru o carte ca asta, singura tactică potrivită ar fi să-i 
aducem pe pensionari să năvălească peste el ca şi cum ar fi The 
Beatles. 

— Pensionarii nu dau năvală la Beatles. 

— Bun, atunci ca la Valentino înviat din morţi. N-are 
importanţă. Vreo stea de cinema din anii '20... 

Hutchmeyer aprobă din cap. 

— Aşa mai merge, zise el. Tactica nostalgiei. Dar asta 
n-ajunge. Cu pensionarii nu prea ai cine ştie ce impact. 

— Absolut nici unul, îl aprobă MacMordie. Chestia-i că dacă 
tipul ăsta, Piper, era un luptător pentru drepturile omului, 
homosexual, care să-i stârnească pe evrei, cu un gagiu negru 
venit din Cuba şi pe care să-l cheme O'Hara, am fi putut strânge 
ceva scandalagii. Dar cu un produs care le-o trage la babe... 

— MacMordie, de câte ori mai trebuie să-ţi spun că ce 
înseamnă produsul şi ce înseamnă acţiunea sunt două lucruri 
separate? Între ele nu-i nevoie să existe vreo legătură. Trebuie 
să găseşti cum ştii o formă de reclamă... 

— Da, dar când avem un autor britanic de care n-a auzit 
nimeni şi care mai e şi debutant, cine credeţi că vrea să afle 
ceva despre el? 

— Eu, zise Hutchmeyer. Eu vreau să aud de el şi mai vreau 
să ştie şi un milion de telespectatori. Dar să ştie 
de-adevăratelea! Tipul ăsta, Piper, trebuie să fie celebru de azi 
într-o săptămână şi nu mă interesează cum. Poţi să faci ce-ţi 
trece prin cap, numai că atunci când gagiul păşeşte pe țărm, 
trebuie să fie ceva gen primul zbor al lui Lindbergh peste 
Atlantic. Aşa că strânge-ţi o echipă de pizdulici, toate grupurile 
de presiune şi de lobby pe care le găseşti şi vezi să-l faci să 
capete charismă! 

— Charismă? întrebă neîncrezător MacMordie. Cu poza pe 
care o avem pentru copertă, de unde să scoatem acum şi 
charismă? Omul pare bolnav sau ceva de genul ăsta. 


— laca, e bolnav! Ei şi? Cui îi pasă cum arată? Tot ce 
contează e să devină obiectul de adoraţie nocturnă al fetelor 
bătrâne. Implică-le pe tipele de la Mişcarea de Eliberare a 
Femeilor. Şi ideea aia a ta cu poponarii e foarte bună. 

— Dacă strângem acolo, pe chei, o gaşcă de bătrânele, 
feministele şi homosexualii, s-ar putea să stârnim o revoltă. 

— Exact, zise Hutchmeyer. O revoltă. Vino cu gloata peste 
el. Un poliţai rănit ar da bine. lar dacă vreo doamnă bătrână are 
un atac de inimă, e şi mai bine. lar dacă o-mpinge cineva în apă, 
e chiar mai bine. După ce-o să terminăm cu proiectul ăsta de 
imagine, toţi or să tabere pe Piper ăsta ca şobolanii. 

— Or să tabere? se miră MacMordie. 

— Ca şobolanii, ce dracu'! 

— Şobolani? Doriţi şi şobolani? 

Hutchmeyer îl privi compătimitor. 

— MacMordie, câteodată am impresia că eşti al dracului de 
analfabet! se zborşi el. Cine te-aude, ar crede că n-ai auzit 
niciodată de Edgar Allan Poet. Şi mai e ceva. Când Piper termină 
de agitat căcatul ăla publicitar de-acolo, vreau să-l urci într-un 
avion şi să-l expediezi în Maine. Baby vrea să-l întâlnească. 

— Doamna Hutchmeyer vrea să-l întâlnească pe jegul ăsta 
uman? sări MacMordie. 

Hutchmeyer dădu din cap neputincios. 

— Exact. Ca atunci când mă înnebunea să i-l aduc pe tipul 
ăla care scria cum şi-o stoarce tot timpul de zeamă. Cum pizda 
mă-sii îl chema? 

— Portnoy, spuse MacMordie. Dar n-am putut să-l aducem. 
N-a vrut să vină. 

— Te surprinde? Eu mă mir că mai era în stare să umble, 
după toate câte şi le-a făcut. Chestia aia te seacă de vlagă. 

— Dar nici nu l-am publicat, adăugă MacMordie. 

— Ei, da, mai era şi asta, acceptă Hutchmeyer. Dar pe Piper 
ăsta îl publicăm, iar dacă Baby îl vrea, o să-l aibă. Ştii ceva, 
MacMordie? La vârsta ei şi după toate operaţiile pe care şi le-a 
făcut şi regimul pe care-l ţine, ai zice că ar fi cazul să se mai 
potolească puţin. Adică tu ai putea s-o faci de două ori pe zi şi 
asta în fiecare zi lăsată dracului din an? Vezi, nici eu. Dar femeia 
asta e nesăţioasă. Eu zic c-o să-l mănânce de viu pe lipăitorul 
ăsta de fofoloance... Piper. 


1 Aluzie la povestirea lui E. A. Poe, Hruba şi pendulul. 


MacMordie îşi notă în carneţel să facă rezervare la avion 
pentru Piper. 

— S-ar putea să nu-i mai rămână mare lucru de mâncat din 
el în cazul în care comitetul de primire de-aici îl termină primul, 
spuse el posac. Aşa cum doriţi dumneavoastră să aranjăm 
lucrurile, s-ar putea să iasă cu faze dure. 

— Cu cât mai dur, cu atât mai bine. Şi-atunci când ţicnita 
de nevastă-mea o să termine cu el, o să-şi dea şi el seama cât 
de dure pot fi treburile. Ştii în ce chestie s-a mai băgat femeia 
asta? 

— Nu, răspunse MacMordie. 

— Cu urşii, îi zise Hutchmeyer. 

— Cu urşii? se miră MacMordie. Spuneţi-mi că nu vorbiţi 
serios! Nu-i puţin cam riscant? Eu, unul, ar trebui să fiu al 
dracului de disperat ca să mă ducă măcar gândul la urşi. Am 
cunoscut o dată o femeie care avea un ciobănesc german, dar... 

— Nu în felul ăsta! urlă Hutchmeyer. lisuse! MacMordie, 
vorbim aici de nevastă-mea, nu de ştiu eu ce curvă moartă după 
câini! Puțin respect, te rog eu! 

— Dar dumneavoastră aţi spus că s-a băgat într-o chestie 
cu urşii şi-atunci m-am gândit... 

— Problema ta, MacMordie, e că nu gândeşti! Da, am zis că 
s-a băgat într-o chestie cu urşi, dar asta nu înseamnă că urşii 
şi-au băgat chestia lor în ea. Ei, fir-ar a dracului! Cine-a mai 
auzit de vreo femeie băgată în ceva sexual cu aşa ceva? Nici 
nu-i posibil. 

— Nu ştiu. Am cunoscut o dată o femeie care avea un... 

— Vrei să ştii ceva, MacMordie? Cunoşti nişte femei al 
dracului de oribile, pe cuvântul meu! Ar trebui să-ţi găseşti o 
nevastă ca lumea! 

— Dar am o nevastă ca lumea! Nu mai umblu brambura. 
Nici nu mai am atâta energie. 

— Ar trebui să mănânci Wheatgerm şi să iei vitamina E, 
cum fac eu. [i-o scoală mai zdravăn ca orice... Despre ce 
vorbeam mai înainte? 

— Despre urşi, zise avid MacMordie. 

— Pe Baby au prins-o chestiile alea cu ecologia şi viaţa în 
sălbăticie. A citit că animalele sunt umane şi tot felul de alte 
chestii. Un tip pe nume Morris a scris o carte... 

— Am citit-o şi pe aia, sări MacMordie. 


— Nu ăla, alt Morris! Morris ăsta a lucrat într-o grădină 
zoologică unde avea o maimuţă goală şi a scris o carte despre 
ea. Probabil c-a epilat complet animalu'. Aşa că Baby a citit-o şi, 
până să apuc să bag eu de seamă, şi-a cumpărat o groază de 
urşi şi i-a lăsat să umble liberi prin jurul casei. Tot terenul mi-e 
înţesat de urşi şi vecinii au început să se plângă exact când 
mi-am depus cererea de înscriere în clubul de yachting. 
Ascultă-mă pe mine, femeia asta mă umple de dureri de cap cu 
toate chestiile astea pe care nu ştiu de unde le mai scoate. 

MacMordie păru încurcat. 

—- Dacă tipul ăla, Morris, s-a băgat pe maimuțe, cum se 
face că doamna Hutchmeyer a trecut pe urşi? întrebă el. 

— Cine mă-sa a mai auzit vreodată de afurisite de maimuțe 
de-astea goale care să trăiască în pădurile din Maine? E 
imposibil. Creatura aia ar muri îngheţată la prima zăpadă şi 
toată povestea trebuie să fie naturală. 

— Nu-i nimic natural să ai urşi în curte. De fapt, în nici un 
loc din casă la care m-aş putea gândi. 

— E primul lucru pe care i l-am zis lui Baby. l-am zis că 
dacă vrea o maimuţă, n-am nici o problemă, dar cu urşii e altă 
mâncare de peşte. Şi ştii ce mi-a zis? Mi-a zis că are de 
patruzeci de ani o afurisită de maimuţă goală prin casă şi că 
urşii au nevoie de protecţie. De protecţie? Urşii? Au vreo două 
sute de kile şi le mai trebuie protecţie? Dacă e cineva prin zonă 
care are nevoie de protecţie, păi ăla sunt eu. 

— Şi-atunci ce-aţi făcut? întrebă MacMordie. 

— Mi-am cumpărat o mitralieră şi i-am zis lui Baby că 
primul urs pe care-l văd că intră în casă se alege cu capul 
țăndări. Aşa că urşii au priceput mesajul şi stau prin pădure şi 
acasă totul e în ordine. 


Totul era în ordine şi în largul oceanului. Piper se trezi a 
doua zi dimineaţa şi se văzu într-un hotel plutitor, dar cum îşi 
petrecuse întreaga lui existenţă de adult mutându-se dintr-o 
pensiune în alta, fiecare cu vedere spre Canalul Mânecii, nu găsi 
nimic surprinzător în noile condiţii de viaţă. E drept că luxul de 
care se bucura acum era altceva decât înlesnirile oferite de 
pensiunea Gleneagle din Exforth, dar lucrurile din jur nu 
însemnau cine ştie ce pentru Piper. Cel mai important lucru din 


viaţa lui era scrisul, aşa că îşi continuă rutina şi la bordul 
vaporului. Dimineaţa scria la masa din cabina lui, iar după prânz 
zăcea pe punte alături de Sonia şi discutau despre viaţă, despre 
literatură şi despre Păstrați-vă, voi, bărbați, pentru fecioară, 
într-o stare de fericire confuză. 

"Pentru prima oară în viaţă, mă simt cu adevărat fericit", se 
confesa el în faţa jurnalului său şi a echipei de viitori cercetători 
care urmau să-i studieze într-o bună zi viaţa particulară. "Relaţia 
mea cu Sonia a adăugat o nouă dimensiune existenţei mele şi 
mi-a extins înţelegerea asupra a ce înseamnă să fii matur. Dacă 
asta înseamnă sau nu iubire, numai timpul mi-o va spune, dar 
oare nu e destul să ştiu că interacţionăm atât de bine la nivel 
personal? Nu pot decât să simt în sinea mea regretul că am fost 
aduşi laolaltă de o carte atât de degradantă din punct de vedere 
uman cum e PVBPF. Dar, aşa cum ar fi spus Thomas Mann cu 
acea ironie simbolică reprezentând amprenta distinctivă a 
creaţiei sale, «Fiecare nor are un înveliş de argint» şi nu pot 
decât să fiu de acord cu el. Dacă lucrurile s-ar fi petrecut 
altfel!!! Sonia insistă ca eu să recitesc romanul, ca să-l pot imita 
pe cel care l-a scris. Mi se pare la fel de dificil de suportat şi 
presupoziţia că eu sunt autorul, şi nevoia de a citi ceva care 
nu-mi poate influenţa propria creaţie decât în rău. Totuşi 
perseverez în ducerea la bun sfârşit a sarcinii, iar În căutarea 
copilăriei pierdute merge destul de bine faţă de cum m-am 
aşteptat, date fiind cerinţele situaţiei apăsătoare în care mă aflu 
acum." 

Mai apărură multe alte probleme de aceeaşi factură. Seara 
Piper insistă să-i citească Soniei cu voce tare ce mai scrisese la 
Căutarea copilăriei, pe când ea ar fi preferat să meargă să 
danseze sau să joace la ruletă. Piper nu era de acord cu 
asemenea distracții frivole. Ele nu făceau parte din acele 
experienţe ce clădeau o relaţie încărcată de sens, sensul pe 
care se întemeia marea literatură. 

— Dar n-ar trebui să ai mai multă acţiune? întrebă într-o 
seară Sonia după ce el termină de citit ceea ce scrisese în ziua 
respectivă. Vreau să zic că acolo nu pare să se întâmple nimic. 
Nu-s decât descrieri şi ce gândesc oamenii. 

— În romanul contemplativ gândul înseamnă acţiune, zise 
Piper, citind cuvânt cu cuvânt din Romanul moral. Numai o 
minte necoaptă găseşte satisfacţii în acţiune ca activitate 


externă. Ceea ce gândim şi ceea ce simţim determină ceea ce 
suntem, iar marile drame ale vieţii sunt puse în scenă în 
fiinţarea esenţială a caracterului uman. 

— Finanţarea? întrebă plină de speranţe Sonia. 

— Fiinţarea, îi răspunse Piper. Cu doi de "i" şi fără "an". 

— Aha. 

— Înseamnă fiinţa esenţială. Ca şi Dasein. 

— Vrei să spui "design"? întrebă iar Sonia. 

— Nu, îi răspunse Piper, care citise odinioară câteva 
propoziţii din Heidegger. Dasein e cu "a". 

— Am impresia că-ţi baţi joc de mine, zise Sonia. Dar dacă 
zici tu aşa... 

— lar romanul, dacă e cazul să se justifice pe sine ca 
modalitate artistică intercomunicativă, nu trebuie să se ocupe 
decât de realitatea experimentată. Utilizarea îngăduitoare a 
imaginaţiei dincolo de parametrii experienței personale 
demonstrează o superficialitate care nu poate avea ca rezultat 
decât neîmplinirea potențialităților noastre individuale. 

— Nu-i un pic cam restrictiv? întrebă femeia. Ce vreau eu 
să zic e că dacă nu poţi scrie decât despre ceea ce ţi s-a 
întâmplat ţie, nu poţi ajunge decât în faza în care să descrii cum 
te trezeşti dimineaţa şi-ţi iei micul dejun, apoi te duci la 
muncă... 

— Ei, da, dar şi asta e important, îi răspunse Piper, al cărui 
scris din fiecare dimineaţă consta în descrierea deşteptării şi a 
micului dejun şi a mersului la şcoală. Romancierul investeşte 
evenimentele de acest tip cu propria sa interpretare intrinsecă. 

— Dar poate că oamenii n-au chef să citească astfel de 
lucruri. Poate că ei vor poveşti de dragoste şi sex şi aventură. 
Vor imprevizibilul. Asta se vinde. 

— Poate că se vinde, zise Piper, dar contează? 

— Dacă vrei să-i dai înainte cu scrisul, contează. Trebuie 
să-ţi câştigi pâinea din aşa ceva. Acum, vezi tu, Păstraţi-vă, voi, 
bărbați... se vinde... 

— Nu pot să-mi dau seama de ce, răspunse Piper. Am citit 
capitolul de care mi-ai pomenit şi, sincer să fiu, e dezgustător. 

— Bun, uite că realitatea nu-i deloc aşa de simpatică, zise 
Sonia, dorindu-şi ca Piper să nu mai fie atât de puritan. Trăim 
într-o lume nebună. Peste tot se petrec deturnări de avioane şi 
crime şi violenţe, iar Păstrați-vă, voi, bărbați... nici măcar nu se 


ocupă de aşa ceva. Are ca subiect doi oameni care au nevoie 
unul de altul. 

— Astfel de oameni n-ar trebui să aibă nevoie unul de altul, 
răspunse Piper. E împotriva firii. 

— E împotriva firii să mergi pe Lună şi totuşi oamenii o fac. 
Şi mai există şi rachete cu focos nuclear care sunt îndreptate 
unele împotriva celorlalte, gata să facă lumea bucăţi, şi cam 
pretutindeni pe unde te uiţi o să vezi că se petrece ceva 
împotriva firii. 

— Nu şi în Căutarea copilăriei, spuse Piper. 

— Şi-atunci care-i legătura ei cu realitatea? 

— Realitatea, spuse Piper, revenind la Romanul moral, are 
legătură cu specificul real al lucrurilor într-un context 
extra-efemer. Reprezintă reîntronarea valorilor tradiţionale în 
conştiinţa umană... 

In timp ce Piper continua cu citatele, Sonia oftă şi-şi dori ca 
Piper să reîntroneze valorile tradiţionale cerându-i să se mărite 
cu el sau măcar să se caţere cu ea în pat într-o noapte şi să facă 
dragoste în strămoşescul stil clasic. Dar Piper avea principii şi 
aici. Noaptea, în pat, activităţile lui rămâneau tot strict literare. 
Citea câteva pagini din Doctor Faustus şi apoi revenea la 
Romanul moral ca la un breviar. După care stingea lumina şi 
rezista farmecelor Soniei prin faptul că adormea imediat. 

Sonia stătea întinsă, trează, întrebându-se dacă el era 
anormal sau ea era neatrăgătoare. Femeia ajunse la concluzia 
că stătea închisă în aceeaşi încăpere cu un fel de ţicnit devotat 
artei sale, un monomaniac şi — spera ea — un geniu, după care 
se hotărî să amâne orice discuţie asupra înclinațiilor sexuale ale 
lui Piper până la o dată ulterioară. La urma urmei, esenţial era 
să-l menţină liniştit şi în formă pe timpul turneului promoţional, 
iar dacă ceea ce voia Piper era castitatea, atunci castitate avea 
să şi capete. 

De fapt, cel care a ridicat problema într-o după-amiază, 
când stăteau amândoi întinşi la soare pe punte, a fost chiar 
Piper. Se gândise la ceea ce-i spusese Sonia despre lipsa lui de 
experienţă şi de nevoia unui scriitor de a o avea. In mintea lui 
Piper experienţa era echivalentă cu observaţia. Bărbatul se 
aşeză, se hotări să observe şi o făcu exact la timp ca să fie 
extrem de atent la o femeie între două vârste, care tocmai ieşea 
din piscină. Coapsele ei — observă Piper — erau încreţite. Piper 


se întinse după registrul său de "Fraze" şi-şi notă "Picioare 
marcate de amprentele timpului arzător" şi dedesubt, ca 
alternativă, "marca distinctivă a pasiunii apuse". 

— Adică ce? întrebă Sonia, citind peste umărul lui. 

—  Încreţiturile de pe picioarele femeii aceleia, îi explică 
Piper. Cea care tocmai s-a aşezat. 

Sonia o examina pe femeie cu o privire critică. 

— Te excită? 

— În nici un caz, răspunse Piper. Nu făceam decât să 
remarc faptul. S-ar putea să-mi folosească într-o carte. Ziceai că 
am nevoie de mai multă experienţă şi-o acumulez. 

— Asta-i un fel al dracului de ciudat să capeţi experienţă, 
zise Sonia. Faci pe voyeur-ul cu babetele. 

— Nu fac pe voyeur-ul cu nimeni. Nu fac altceva decât să 
observ. Nu-i nimic sexual aici. 

— Trebuia să-mi dau seama, spuse Sonia şi se lăsă iar pe 
spate în scaun. 

— Să-ţi dai seama de ce? 

— Că nu-i nimic sexual aici. La tine nu-i niciodată nimic 
sexual. 

Piper se aşeză şi medită asupra remarcei Soniei. Conţinea o 
undă de amărăciune care îl neliniştea. Sex. Sex şi Sonia. Sex cu 
Sonia. Sex şi iubire. Sex cu iubire şi sex fără iubire. Sex în 
general. Un subiect dintre cele mai năucitoare şi unul care îl 
necăjise de şaisprezece ani pe tenorul monoton al adolescenţei 
sale, dând naştere la un belşug de fantezii divergente faţă de 
principiile lui literare. Marile romane nu se ocupau de sex. Ele se 
limitau la iubire, iar Piper încerca să facă acelaşi lucru. Se păstra 
pentru marea poveste de dragoste a vieţii sale, cea care va 
reuni sexul şi iubirea într-un întreg atotcuprinzător şi complet 
rodnic de pasiune şi sensibilitate, în care femeile din fanteziile 
lui, acele miraje de braţe, picioare, sâni şi fese, unde fiecare 
parte a corpului, luată separat, servea ca stimul pentru câte un 
vis diferit, se vor combina, formând nevasta perfectă. Cu ea, 
fiindcă sentimentele lui ar fi atins cele mai înalte culmi, ar fi fost 
complet îndreptăţit să facă şi cele mai josnice lucruri posibile. 
Prăpastia care despărţea diavolul din Piper de îngerul din aleasa 
inimii sale urma să fie umplută de flacăra delicată a pasiunii lor 
sau de ceva asemănător. Aşa spuneau marile romane. 


Din nefericire, ele nu explicau şi cum. Dincolo de iubirea 
care se îmbina cu pasiunea, se întindea ceva despre care Piper 
nu putea spune nimic sigur. Probabil că fericirea. În orice caz, 
căsătoria îl va ierta de păcatul întreruperilor fanteziilor sale, în 
care un Piper bestial şi feroce bântuia pe străzile în beznă în 
căutarea unor victime nevinovate şi îşi făcea poftele cu ele, 
fantezii care, luând în considerare faptul că Piper nu-şi 
făcuse niciodată poftele cu nimeni şi îi lipseau orice cunoştinţe 
despre anatomia feminină, l-ar fi expediat fie într-o clinică 
psihiatrică, fie în arestul poliţiei. 

lar acum i se părea că descoperise în Sonia făptura care îl 
aprecia şi care părea să fie femeia perfectă din toate punctele 
de vedere. Insă şi aici apăreau piedici. Femeia perfectă a lui 
Piper, selectată din marile romane ale omenirii, era o creatură 
care îmbina puritatea cu dorinţele ascunse. Piper nu avea nici o 
problemă cu dorinţele profunde atâta vreme cât ele rămâneau 
ascunse. Ale Soniei nu rămâneau. Până şi Piper putea să-şi dea 
seama de atâta lucru. Ea emana o disponibilitate pentru sex 
care făcea lucrurile foarte încurcate. În primul rând, îl despuia 
de dreptul lui de a fi bestial. Nu aveai cum să fii foarte bestial 
dacă îngerul cu care se presupunea că trebuie să fii bestial era 
şi mai bestial decât puteai fi tu. Bestialitatea era un concept 
relativ. In plus,ea cerea o pasivitate care, aşa cum o 
dovedeau săruturile Soniei, îi lipsea complet femeii. Prins uneori 
în încleştarea braţelor ei, Piper se simţea la mila acestei femei 
gigantice şi puternice şi până şi el, cu toată lipsa lui de 
imaginaţie, nu vedea cum ar fi putut fi bestial cu ea. 

Toate păreau extrem de dificile, aşa că, în timp ce stătea 
pe punte şi privea cum spuma lăsată în urmă de vapor se 
împrăştia spre orizont, Piper se simţi încă o dată şocat de 
contradicţia existentă între Viaţă şi Artă. Pentru a-şi uşura 
sufletul, deschise registrul şi scrise: "O relaţie matură impune 
sacrificiul Idealului în interesul experienţei, iar omul trebuie să 
ajungă la un acord cu Realul”. 

In noaptea aceea Piper îşi adună curajul necesar să ajungă 
la un acord cu Realul. Bău două votci mari înainte de masă, o 
sticlă de Nuits St. Georges, al cărei nume părea tocmai 
potrivit pentru întâlnirea ce urma, punându-şi pe urmă în cafea 
şi un pahar de tărie Benedictine, după care cobori în cele din 


urmă cu liftul, suflând înspre Sonia vorbe de dragoste cu damf 
de alcool. 

— Ştii, nu trebuie neapărat să faci asta, îi zise ea în lift în 
timp ce îl mângâia. 

Dar hotărârea lui Piper rămase neclintită. 

— Draga mea, suntem doi oameni adulţi, bâigui el şi se 
îndreptă împleticit spre cabină. 

Sonia intră după el şi aprinse lumina. Piper o stinse la loc. 

— Te iubesc, zise el. 

— Ştii, nu-i nevoie să-ţi linişteşti conştiinţa, îi spuse Sonia. 
Şi, oricum... g 

Piper răsuflă greu şi o cuprinse, învolburat de pasiune. In 
clipa următoare se treziră amândoi în pat. 

— Sânii tăi, părul tău, buzele tale... 

— Ciclul meu... zise Sonia. 

— Ciclul tău, murmură şi Piper. Pielea ta, oc... 

— Ciclul, spuse Sonia. 

Piper se opri. 

— Cum adică ciclul? întrebă el, vag conştient că îi scăpa 
ceva important. 

— Ciclul meu lunar, îi zise Sonia. Te-ai prins? 

Piper se prinsese. Dintr-un salt, autorul mandatat al 
romanului Păstrați-vă, voi, bărbați, pentru fecioară zbură jos din 
pat şi sări în baie. Între Viaţă şi Artă erau mai multe contradicții 
decât visase el vreodată. Cum ar fi cele fiziologice. 


10 


În casa imensă de deasupra golfului Freshman, din Maine, 
Baby Hutchmeyer, fostă Sugg, fostă Miss Penobscot 1935, zăcea 
languros pe imensul ei pat cu apă şi se gândea la Piper. Alături 
de ea se găseau un exemplar din Păstrați-vă, voi, bărbați.., o 
sticlă de whisky şi un flacon de vitamina C. De-acum femeia 
citise deja cartea de trei ori şi cu fiecare lectură simţea din ce în 
ce mai tare că,iată, în sfârşit apăruse un autor tânăr care 
aprecia cu adevărat ceea ce putea oferi o femeie mai în vârstă. 
Nu că Baby ar fi fost în vârstă — nu în majoritatea privinţelor. La 
patruzeci de ani (citeşte cincizeci şi opt) încă mai avea corpul 
unei fetişcane de optsprezece ani scăpate dintr-un accident şi 


chipul uneia de douăzeci şi cinci de ani, doar că îmbălsămate. 
Pe scurt, avea ceea ce îi trebuia, ce-ul în discuţie fiind folosit de 
Hutchmeyer în primii zece ani de căsnicie şi apoi părăsit 
în ultimii treizeci. Ceea ce mai avea Hutchmeyer de oferit în 
materie de atenţie şi pasiune bovină era dăruit secretarelor, 
stenografelor şi, din când în când, dansatoarelor de striptease 
din Las Vegas, Paris sau Tokyo. în schimbul tăcerii de 
complezenţă a lui Baby, el îi satisfăcea toate accesele de 
entuziasm, fie ele artistice, sociale, metafizice sau ecologico 
-culturale, iar ea se mândrea în public cu căsnicia lor fericită. 
Baby se descurca cu decoratori de interioare tineri şi bronzaţi, 
aşa că îşi refăcuse casa şi pe sine însăşi de mult mai multe ori 
decât ar fi fost necesar. Frecventa clinicile specializate în 
chirurgie estetică şi o dată, când Hutchmeyer tocmai se 
întorsese acasă dintr-una dintre aventurile lui peripatetice, nu o 
recunoscuse. Atunci a fost pusă pentru prima dată în discuţie 
problema divorţului. 

— Aşadar, nu te mai atrag, zise Baby. Ei bine, să ştii că nici 
tu nu mă mai atragi. Ultima dată când ţi s-a sculat a fost în 
toamna lui '55 şi atunci erai beat. 

— Nici nu aş fi putut fi altfel, zise Hutchmeyer şi imediat 
regretă că deschisese gura. 

Baby îl lovi sub centură. 

— M-am interesat de combinaţiile tale. 

— Ei, iaca, am combinaţii! Un om aflat în poziţia mea este 
nevoit să-şi dovedească virilitatea. Crezi că aş obţine susţinere 
financiară atunci când îmi trebuie dacă aş fi prea bătrân ca să 
mi-o trag? 

— Nu eşti prea bătrân ca să ţi-o tragi, îi răspunse Baby. Şi 
nu-i vorba de combinaţiile tale cu ţipe. Mă refer la combinaţiile 
tale financiare. Şi dacă vrei să divorţăm, sunt cu totul de acord, 
împărţim totul jumi-juma, iar preţul meu e douăzeci de milioane 
de dolari. 

— Eşti nebună? urlă Hutchmeyer. Nici vorbă! 

— Atunci ciuciu divorţ. Am comandat un audit financiar la 
cărţile pe care le scoţi. Astea-s combinaţiile despre care 
vorbeam. Dacă ai chef ca băieţii de la Fisc şi FBl-ul şi cei de la 
Departamentul de Justiţie să afle că faci evaziune fiscală, că iei 
mită şi că speli bani proveniţi din crima organizată... 

Hutchmeyer n-avea chef de asta. 


— Dacă aşa tratezi tu cu mine, ştiu şi eu cum să tratez cu 
tine, zise el, plin de ranchiună. 

— Şi ţine minte, preciza Baby, că dacă mi se întâmplă ceva 
— cum ar fi să mor brusc şi nu de moarte naturală —, am pus 
bine într-un seif de bancă un set de fotocopii care dovedesc 
toate infracțiunile tale, iar un alt set e la avocaţii mei... 

Hutchmeyer nu uitase. Pusese în Lincoln-ullui Baby o 
centură de siguranţă de rezervă şi avea grijă ca femeia să nu 
rişte niciodată nimic. 

Decoratorii de interioare au revenit, o dată cu actorii, 
pictorii şi orice alţi inşi pe care Baby avea chef să-i cheme la ea. 
Până şi MacMordie se trezi târât într-o noapte într-un act sexual 
şi apoi văzu că i s-a tăiat din salariu o mie de dolari pentru ceea 
ce — după cum îl informase, livid la faţă, Hutchmeyer — 
reprezentau beneficii suplimentare. MacMordie, care nu vedea 
lucrurile în acelaşi fel, protestă în faţa lui Baby. Hutchmeyer îl 
premie' cu două mii de dolari şi-i ceru scuze. 

Dar, cu toate aceste efecte colaterale, Baby rămăsese 
nesatisfăcută. Când nu mai reuşea să găsească pe cineva sau 
ceva interesant, citea. La început Hutchmeyer primi cu bucurie 
deplasarea interesului ei spre alfabetizare, ca pe o mărturie a 
faptului că Baby se maturiza sau se stingea. Ca de obicei, se 
înşela. Eforturile de dezvoltare şi îmbunătăţire a sinelui, care se 
manifestaseră la ea prin numeroase operaţii estetice, se 
combinau acum cu aspiraţiile intelectuale, amenințând să 
creeze un hibrid înspăimântător. De la o muiere obişnuită — 
chiar dacă plină de cicatrice —, Baby trecu la nivelul de femeie 
bine educată. Hutchmeyer descoperi primul semn al evoluţiei 
sale într-o zi, când se întoarse de la târgul de carte de 
la Frankfurt şi o găsi citind /diotu/. 

— Ţi se pare cum? întrebă el când femeia îi spuse că 
romanul i se părea fascinant şi relevant. 

— Relevant pentru ce? 

— Pentru criza spirituală ce afectează societatea 
contemporană, îi zise Baby. Pentru noi. 

—  lIdiotul e relevant pentru noi? făcu Hutchmeyer 
scandalizat. Un gagiu crede că-i Napoleon şi măcelăreşte cu 
cuțitul nu ştiu ce băbătie, iar asta-i relevant pentru noi? 
Exact de-aşa ceva aveam mare nevoie acum! Ca de-o gaură în 
cap. 


— Ai deja una. Aia-i Crimă şi pedeapsă, Dummkopf. Pentru 
un editor de carte, habar n-ai de nimic. 

— Ştiu să vând cărţi. Nu trebuie să citesc drăcăriile astea, 
zise Hutchmeyer. Cărţile sunt pentru oamenii care nu sunt 
satisfăcuţi de ceea ce fac. Un surogat. 

— Cărţile te învaţă lucruri, spuse Baby. 

— Ce te învaţă? Cum să faci crize de apoplexie? sări 
Hutchmeyer, care îşi aminti în cele din urmă mecanismul din 
Idiotul. 

— De epilepsie. Un semn al geniului. Şi Mohamed avea aşa 
ceva. 

— Aşadar, acum am o enciclopedie în loc de nevastă, zise 
Hutchmeyer. Şi încă una cu arabi. Şi ce-ai de gând să faci? Să 
transformi casa asta într-o Mecca a alfabetizării sau ce? 

Şi, lăsând-o pe Baby după ce-i plantase în cap o asemenea 
idee, zbură precipitat până la Tokyo şi la plăcerile fizice oferite 
de o femeie care nuera în stare nici să vorbească engleza, 
darmite s-o mai şi citească. Când se întoarse, descoperi că Baby 
trecuse prin Dostoievski şi dincolo de el. Devora cărţile cu tot 
atâta putere de discernământ câtă aveau şi urşii ei când 
devorau chintale de afine. Se aruncă asupra lui Ayn Rand cu 
tot atâta fervoare ca şi asupra lui Tolstoi, trecu precum fulgerul 
prin Dos Passos, se îmbăie în Lawrence se încălzi cu Strindberg 
şi apoi se învioră cu Celine. Lista era nesfârşită, iar Hutchmeyer 
se trezi însurat cu un şoarece de bibliotecă. Pentru a înrăutăţi 
lucrurile, pe Baby o apucă pasiunea autorilor. Hutchmeyer ura 
din tot sufletul autorii. Toţi vorbeau despre cărţile lor, iar 
Hutchmeyer, ameninţat de Baby, se văzu obligat să se 
arate relativ politicos şi aparent interesat. Chiar şi lui Baby 
oamenii aceştia i se părură dezamăgitori, dar cum până şi 
prezenţa în casă a unui singur romancier făcea ca tensiunea lui 
Hutchmeyer să salte până la cer, continua să fie generoasă 
cu invitaţiile şi să trăiască cu speranţa că va găsi unul care să 
întrupeze în carne şi oase cuvintele lui de pe hârtie. lar cu Peter 
Piper şi al său Păstraţi-vă, voi, bărbați, pentru fecioară era 
de-acum sigură că nimerise în cele din urmă peste un bărbat şi 
o carte între care nu existau discrepanțe. 

Aşa că stătea întinsă pe patul cu apă şi-şi 
savura aşteptarea. Era o poveste aşa de romantică! Intr-un fel 
cumva semnificativ. Şi diferit. 


Hutchmeyer veni din baie purtând un suspensor cu totul 
inutil. 

— Chestia aia îţi vine bine, zise Baby, studiind fără pasiune 
dispozitivul. Ar trebui s-o porţi mai des, îţi conferă demnitate. 

Hutchmeyer îi aruncă o privire furioasă. 

— Nu, zău, vorbesc serios, continuă Baby. Parcă îţi conferă 
o funcţie de susţinere. 

— Cu susţinerea pe care mi-o oferi tu, chiar am nevoie de 
aşa ceva. 

— Păi, dacă ai făcut hernie, ar fi trebuit să te operezi. 

— Când văd ce-au făcut cu tine, nu-mi mai trebuie nici o 
operaţie, răspunse Hutchmeyer. 

Apoi aruncă o privire la Păstrați-vă, voi, bărbați... şi se duse 
direct în camera lui. 

— Tot îţi mai place cartea? strigă el brusc. 

— Prima carte bună pe care o publici după ani de zile, zise 
Baby. E superbă. O idilă. 

— O ce? 

— O idilă. Vrei să-ţi explic acum ce-i aia o idilă? 

— Nu, zise Hutchmeyer. Pot să ghicesc. 

Se urcă în pat şi începu să mediteze la istoria asta. O idilă? 
Ei bine, dacă Baby zicea că-i o idilă, atunci o să fie o idilă pentru 
milioane de alte femei. Baby era infailibilă. Totuşi... o idilă? 


11 


N-a fost nici o idilă în scena cu care fu întâmpinat Piper 
când vaporul acostă la New York. 

Nici chiar fabuloasa vedere a liniei orizontului cu Statuia 
Libertăţii, despre care Sonia îi spusese că o să-l emoţioneze, nu 
a fost idilică. O ceaţă deasă se lăsase peste apă şi clădirile 
gigantice abia scoteau capetele din ea, ca şi cum s-ar fi deplasat 
lent peste Battery şi s-ar fi îndreptat spre chei. In acel moment 
atenţia lui Piper se deplasă de la priveliştea Manhattan-ului spre 
o mulţime de oameni aparţinând în mod evident unor categorii 
sociale şi orientări diferite şi care se strânseseră pe şoseaua din 
afara clădirii vămii. 

— Doamne, Hutch chiar te-a făcut măreț, zise Sonia când 
coborâră pe pasarelă. 


De pe stradă se auzeau strigăte şi se puteau vedea câteva 
pancarte, dintre care unele anunțau ambiguu "Bine ai venit în 
Oraşul  Homosexualilor!", iar altele erau chiar şi mai 
amenințătoare: "Peipmann, cară-te acasă!" 

— Cine Dumnezeu e Peipmann? întrebă Piper. 

— Pe mine mă-ntrebi? îi răspunse Sonia. 

— Peipmann? îi zise şi ofiţerul vămii, care nu-şi mai bătu 
capul să le deschidă bagajele. N-am de unde să ştiu. Afară sunt 
vreun milion de băbătii şi poponari care-l aşteaptă. Unii vor să-l 
linşeze, iar alţii nu s-ar mulţumi numai cu atât. Călătorie 
plăcută. 

Sonia îl împinse pe Piper cu tot cu bagaj, spre o barieră 
unde îi aştepta MacMordie, înconjurat de o liotă de reporteri. 

— Sunt foarte încântat să vă cunosc, domnule Piper, zise 
MacMordie. Acum vă rog să o luaţi în direcţia aceea. 

Piper o luă în direcţia aceea şi se trezi înconjurat imediat de 
cameramani şi de reporteri care îi urlau întrebări ininteligibile. 

— Spuneţi doar "Nu comentez", strigă MacMordie când 
Piper încercă să le explice unora că nu fusese niciodată în Rusia. 
Aşa nu va înţelege nimeni nimic aiurea. 

— E deja un pic cam târziu, nu vi se pare? zise Sonia. Cine 
dracu' le-a spus tăntălăilor ăstora că a fost în KGB? 

MacMordie rânji complice, iar gloata, avându-l pe Piper în 
mijlocul ei, se deplasă spre holul de la intrare. O echipă de 
poliţişti îşi croi drum printre jurnalişti şi-l escortă pe Piper până 
la lift. Sonia şi MacMordie o luară în jos pe scări. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce se petrece aici? întrebă 
Sonia. 

— Ordinele domnului Hutchmeyer, spuse MacMordie. A 
cerut o revoltă, i-am dat o revoltă. 

— Dar nu trebuia să spuneţi despre el că a fost ucigaş plătit 
în slujba lui Idi Amin, zise cu ciudă Sonia. lisuse Hristoase! 

Când ajunseră la parter, se văzu clar că MacMordie zisese 
mult mai multe lucruri despre Piper şi că toate se băteau cap în 
cap. Un contingent al Supravieţuitorilor din Siberia se repezi 
înspre intrare, scandând "Soljeniţân da, Piperovski nu!" În 
spatele lor, o trupă de arabi din Palestina, care acționau pornind 
de la prezumția că Piper era un ministru israelian călătorind 
incognito şi venit cu misiunea de a cumpăra arme, se bătea cu 
sioniştii pe care MacMordie îi alertase spunându-le de sosirea lui 


Piparfat, membru al mişcării Septembrie Negru. Un pic mai 
încolo, un grup de evrei bătrâni ţinea nişte pancarte care Îl 
denunţau pe Peipmann, dar ei erau copleşiţi la număr de 
grupurile de irlandezi, care fuseseră informaţi că O'Piper e un 
membru de seamă al IRA, Armata Republicană Irlandeză. 

— Poliţiştii sunt toţi irlandezi, îi explică MacMordie Soniei. 
Cel mai bine e să-i avem de partea noastră. 

— Şi care dracu' e partea asta a noastră? întrebă Sonia, dar 
în clipa aceea uşile liftului se deschiseră şi Piper, pământiu la 
chip, se văzu împins înspre mulţime de către escorta lui 
de poliţie. 

În vreme ce mulţimea de afară se împingea în faţă, 
reporterii îşi continuau acţiunea de căutare neobosită a 
adevărului. 

— Domnule Piper, dacă nu vă supăraţi, v-am ruga să ne 
spuneţi doar cine şi ce naiba sunteţi dumneavoastră? urlă unul 
dintre ei pe deasupra întregii zarve. 

Dar Piper rămăsese fără grai. Ochii îi ieşiseră din orbite, iar 
faţa i se făcuse cenușie. 

— Este adevărat că ați împuşcat cu mâna 
dumneavoastră...? 

— Puteţi afirma că guvernul dumneavoastră nu negociază 
cumpărarea de rachete Minutemen? 

— Câţi oameni mai sunt încă în stare de şoc...? 

— Ştiu eu unul care va fi în curând într-o asemenea stare 
dacă nu faci ceva repede! îi zise Sonia lui MacMordie şi îl 
împinse în faţa ei. 

MacMordie se lansă în luptă: 

— Domnul Piper n-are nimic de declarat! urlă el neîntrebat 
înainte de a fi tras într-o parte de un poliţist care tocmai fusese 
lovit cu o sticlă de Seven-Up de un protestatar anti-apartheid, 
pentru care Van Piper era un rasist alb din Africa de Sud. 

Sonia Futtle se aruncă şi ea pe urmele lui MacMordie: 

— Domnul Piper e un faimos romancier britanic! urlă ea din 
toţi bojocii, dar momentul unor asemenea declaraţii neechivoce 
trecuse de mult. 

Tot mai multe rachete zburau spre zidul clădirii, pancartele 
erau sfâşiate şi folosite ca arme de asalt, iar Piper se văzu tras 
înapoi în hol. 


— N-am împuşcat pe nimeni, chiţcăi el. N-am fost în viaţa 
mea în Polonia. 

Dar nimeni nu-l auzea. În jur se porni un pârâit de aparate 
de emisie-recepţie şi se auzi o cerere urgentă de întăriri cu forţe 
polițienești. 

Afară, Supraviețuitorii din Siberia cedaseră în faţa celor de 
la mişcarea pentru drepturile homosexualilor, care luptau pe 
cont propriu. Câteva namile de muieri între două vârste 
pătrunseră prin cordonul de poliţişti şi se repeziră la Piper. 

— Nu, n-am făcut nimic de genul ăsta! urlă el în timp ce 
femeile încercau să-l smulgă din mâinile poliţiştilor. Sunt pur şi 
simplu un ins obişnuit, un... 

Sonia puse mâna pe un par care nu demult avusese pe el o 
pancartă cu mesajul “Doamnele de Aur Te lubesc!" şi-i smulse 
sânii falşi uneia dintre vânătoarele pornite pe urmele lui Piper. 

— O, nu, nu-i aşa! strigă ea. E al meu! 

După care o lăsă pe alta fără perucă. Apoi, lovind pe toată 
lumea din jurul ei, îi scoase de pe hol pe cei de la drepturile 
homosexualilor. Piper şi poliţiştii se ascunseră în spatele ei, în 
timp ce  MacMordie emitea strigăte de încurajare. În 
amestecătura de afară, Arabii pentru Palestina şi Sioniştii pentru 
Israel se aliară temporar şi duseră la bun sfârşit nimicirea celor 
de la drepturile homosexualilor, după care intrară din nou în 
luptă. Intre timp, Sonia izbutise să-l târască pe Piper în lift. 
MacMordie li se alătură şi apăsă pe buton. În următoarele 
douăzeci de minute urcară şi coborâră neîncetat cu liftul, în timp 
ce afară bătălia pentru Piparfat, O'Piper şi Peipmann continua. 

— Acum chiar că le-ai rasolit pe toate! îi zise Sonia lui 
MacMordie. Pierd o groază de timp ca să-l aduc pe bietul om 
până aici, iar tu, în semn de bun venit, îi pregăteşti un fel de 
Bătălie pentru Anglia. 

Bietul om stătea într-un colţ, pe podeaua liftului. 
MacMordie îl ignoră. 

— Produsul trebuie să fie expus şi este evident că a avut 
parte de expunere. Povestea asta o să fie bomba zilei la 
televiziuni. Nu m-aş mira ca unii să transmită în direct, chiar 
acum, cu buletine speciale de ştiri. 

— Minunat! zise Sonia. Şi ce ne-ai mai pregătit după asta? 
Catastrofa de pe Hindenburg? 


— Prin urmare, chestia asta o să fie bomba zilei..., începu 
MacMordie, dar din colţul liftului se auzi un geamăt înfundat. 

S-ar fi zis că pe Piper îl atinsese deja o bombă. Mâna îi 
sângera. Sonia îngenunche alături de el. 

— Ce-ai păţit, dragule? îl întrebă ea. 

Palid, Piper îi făcu semn spre un disc frisbee pe care erau 
pictate cuvintele “Gulag Go". Discul avea ataşate pe margini 
lame de bărbierit. Sonia se întoarse spre MacMordie. 

— Bănuiesc că asta a fost tot ideea ta! zbieră ea. Discuri 
frisbee cu lame de ras. Ai putea ghilotina pe cineva cu o 
asemenea chestie. 

— Eu? Nici prin cap nu mi-a trecut să.... Începu MacMordie, 
dar Sonia oprise deja liftul. 

— O ambulanţă! O ambulanţă! strigă ea. 


Însă trecu o oră până ce poliţia reuşi să-l scoată pe Piper 
din clădire. La acea vreme instrucţiunile lui Hutchmeyer 
fuseseră deja duse la capăt cum se cuvenea. La fel s-a 
întâmplat şi cu un număr mare de protestatari, care au ajuns la 
spital. Străzile erau pline cu cioburi de sticlă, pancarte sfâşiate 
şi butelii cu gaz lacrimogen. Când îl urcară pe Piper în 
ambulanţă, ochii bărbatului erau plini de lacrimi. Aşezându-se, 
se convinse că se alesese cu o mână rănită şi că nimerise într-o 
casă de nebuni. 

— Cu ce-am greşit oare? o întrebă el plângăcios pe Sonia. 

— Cu nimic. Cu absolut nimic, veni răspunsul. 

— Ai fost superb, absolut superb! exclamă laudativ 
MacMordie, după care se aplecă să studieze rana lui Piper. Păcat 
că n-a curs mai mult sânge, adăugă el. 

— Ce vrei mai mult? se repezi Sonia la el. Două kile de 
carne? Nu ţi-a ajuns ce-ai scos până acum? 

— Sânge, zise MacMordie. La un TV color poţi să-l 
deosebeşti de ketchup. Asta trebuie să fie autentic. 

Apoi se întoarse spre asistenta medicală: 

— Aveţi pe-aici sânge pentru transfuzii? 

— Pentru transfuzii? La o zgârietură ca asta vreţi transfuzie 
de sânge? zise femeia. 

— Ascultă, îi răspunse MacMordie, tipul ăsta e hemofilic. Ai 
de gând să-l laşi să sângereze până moare? 


— Nu sunt hemofilic, protestă Piper, dar sirena ambulanţei 
îi acoperi vocea. 

— Are nevoie de o transfuzie! strigă MacMordie. Scoate 
odată sângele ăla! 

— Ţi-ai ieşit dracului din minţi? zbieră Sonia în clipa în care 
MacMordie începu să se ia la trântă cu asistenta. N-a trecut 
omul prin destule chinuri? Acum mai vrei să-i faci şi o transfuzie! 

— Nu vreau transfuzie! chiţcăi disperat Piper. N-am nevoie 
de aşa ceva! 

— Da, dar camerele de televiziune au, îi replică MacMordie. 
În Technicolor. 

— N-o să-i fac pacientului..., începu asistenta, dar 
MacMordie apucase deja flaconul cu sânge şi se lupta să-i 
scoată capacul. 

— Nici măcar nu ştiţi ce grupă de sânge are! zbieră 
asistenta în clipa când capacul se desfăcu. 

— Nici nu-i nevoie, îi răspunse MacMordie şi goli aproape 
tot flaconul în capul lui Piper. 

— Uite ce-ai făcut acum! ţipă Sonia. 

Între timp, Piper leşinase. 

— Perfect. Acum o să-l resuscităm, zise MacMordie. Asta o 
să-l facă pe Kildare să pară mic copil. 

Apoi îi trânti pe faţă lui Piper masca de oxigen. Când l-au 
scos pe targa din ambulanţă, arăta ca moartea în persoană. Sub 
mască şi din cauza sângelui vărsat, chipul i se făcuse purpuriu. 
Cu toată agitația de-acolo, nimănui nu-i trecuse prin cap să dea 
drumul la aer în masca de oxigen. 

— Mai trăieşte? întrebă un reporter care urmărise 
ambulanta. 

— Cine ştie? îi răspunse plin de entuziasm MacMordie. 

Piper se văzu transportat în salonul de răniţi, în timp ce 
Sonia, plină de sânge pe haine, încerca s-o calmeze pe 
asistentă, care avea un acces de isterie. 

— A fost îngrozitor, îngrozitor! urla ea înspre camerele de 
televiziune şi înspre reporteri înainte să o pornească pe urmele 
pacientului. În viaţa mea n-am văzut aşa ceva... Şi chiar în 
ambulanţa mea! 


În timp ce targa stacojie pe care se afla trupul lui Piper era 
urcată pe un cărucior şi dusă de-acolo, MacMordie îşi freca 
palmele satisfăcut. În jurul lui bâzâiau camerele de luat de 
vederi. Produsul se bucurase de expunere. Domnul Hutchmeyer 
va fi foarte mulţumit. 

Domnul Hutchmeyer a fost foarte mulţumit. 

Urmărise revolta la televizor cu o satisfacţie evidentă şi cu 
tot entuziasmul unui pasionat de lupte. 

— Bravo, băiatu'! strigă el când un sionist tânăr îl aruncă 
de pe vapor pe un japonez nevinovat, lovindu-l cu o pancartă pe 
care scria "Amintiţi-vă de Lod". Un poliţist încercă să intervină şi 
fu imediat trântit la pământ de cineva din mulţime. Imaginea se 
zgâlţâi violent, căci cameramanul fusese lovit din spate. Când, 
în cele din urmă, imaginea se stabiliza, era fixată pe o bătrână 
care zăcea pe trotuar, sângerând. 

— Super! zise Hutchmeyer. MacMordie a făcut o treabă 
excelentă. Băiatul ăsta are mare talent când e să treacă la 
acţiune. 

— S-o crezi tu, zise Baby, care ştia mai bine. 

— Ce naiba vrei să spui cu asta?! se repezi Hutchmeyer, 
distras pe moment de la subiect. 

Baby înălţă din umeri: 

— Pur şi simplu nu-mi place violenţa. Asta-i tot. 

— Violenţa? Păi, aşa-i viaţa — violentă. Concurenţială. Nu 
poţi să faci omletă dacă nu spargi mai întâi ouăle. 

Baby studie ecranul televizorului. 

— Uite că tocmai s-au mai spart două ouă, zise ea. 

— Natura umană, zise Hutchmeyer. Nu eu am inventat 
natura umană. 

— Nu, tu doar o exploatezi. 

— Trăiesc şi eu. 

— Omori şi tu, dacă vrei să ştii părerea mea, zise Baby. 
Femeia aia n-o să scape cu viaţă. 

— Căcat! exclamă Hutchmeyer. 

— Mi-ai luat vorba din gură, zise Baby. 

Hutchmeyer se concentra asupra ecranului şi încercă s-o 
ignore pe Baby. Trupele de poliţie ieşiră din clădirea vămii 
împreună cu Piper. 

— Uite-l! zise Hutchmeyer. Ticălosul arată de parcă ar fi 
gata să se pişe pe el. 


Baby se uită şi ea, apoi oftă. Hăituitul de Piper arăta exact 
aşa cum spera ea: tânăr, palid, sensibil şi extrem de vulnerabil. 
"Precum Keats la Waterloo", se gândi ea. 

— Cine-i grăsanca aia de lângă MacMordie? întrebă ea în 
timp ce Sonia îi ardea un genunchi unui ucrainean care tocmai 
scuipase pe rochia ei. 

— Asta-i fata mea! zbieră Hutchmeyer, plin de entuziasm. 

Baby se uită neîncrezătoare la el. 

— Cred că glumeşti! Numai o dată să te ciocneşti cu 
halterofila aia rusoaică şi parcă văd cum ţi se duce dracului 
suspensorul. 

— Cui dracu'-i pasă de suspensor? zise Hutchmeyer. Ce 
vreau eu să-ţi spun e că micuța aia e cel mai mare agent de 
vânzări de pe planetă. 

— Mare o fi ea, zise Baby, dar micuță în nici un caz. 
Moscovitul ăla care stă colo ghemuit, cu coaiele în mână, ştie 
mai bine. Cum o cheamă? 

— Sonia Futtle, zise visător Hutchmeyer. 

— Ar fi trebuit să-mi dau seama, spuse Baby. Uite că 
tocmai i-a futut una unui irlandez. Omul ăla n-o să mai 
călărească niciodată. 

— lisuse! zise Hutchmeyer şi se retrase în biroul lui, ca să 
scape de comentariile demolatoare ale lui Baby. 

Apoi sună la biroul din New York ca să le ceară o prognoză 
pe computer a vânzărilor preconizate pentru Păstrați-vă, voi, 
bărbați, pentru fecioară din perspectiva imensei publicităţi 
proaspăt create. Apoi sună la departamentul de producţie şi le 
ceru să mai tragă cinci sute de mii de exemplare. In fine, sună şi 
la Hollywood şi le ceru încă cinci procente din câştigurile ce vor 
fi realizate de serialul TV având la bază cartea. Şi în tot acest 
timp mintea lui era plină de gânduri nesăbuite legate de Sonia 
Futtle şi de uciderea pe căi naturale a ceea ce mai rămăsese din 
Miss Penobscot 1935, astfel încât să nu fie nevoit să-şi cumpere 
divorţul cu douăzeci de milioane de dolari. Poate că MacMordie 
reuşea să născocească el ceva. S-o fută pân-o omoară. Asta ar fi 
moarte naturală. Şi tipului ăstuia, Piper, i se scula la babe. Poate 
că şi de-aici ar fi putut să iasă ceva. In salonul de urgenţe de la 
spitalul Roosevelt, medicii şi chirurgii se zbăteau să-l menţină pe 
Piper în viaţă. Din pricină că aparențele îi făcuseră să presupună 
că Piper pierdea foarte mult sânge dintr-o rană de la cap, în 


timp ce simptomele sale erau de sufocare, sarcina lor devenise 
mai complicată decât ar fi fost normal. Asistenta isterică nu le 
era nici ea de vreun folos. 

— Mi-a zis că e hemofilic, îi spuse ea chirurgului-şef, care 
vedea asta şi singur. Mi-a zis că trebuie să-i facem o transfuzie. 
Eu n-am vrut şi el a zis că nu vrea transfuzie şi-atunci ea i-a 
spus că nu şi el s-a repezit la rezerva de sânge şi dup-aia ela 
leşinat şi ei i-au pus masca de oxigen şi... 

— Daţi-i un sedativ! urlă chirurgul în timp ce asistenta, care 
tot mai zbiera, era târâtă afară. 

Pe masa de operaţie stătea un Piper chel. Într-o încercare 
disperată de a găsi amplasamentul rănii, îl răseseră în cap. 

— Păi unde dracu' e hemoragia? zise chirurgul, îndreptând 
un fascicul de lumină în urechea stingă a lui Piper, în speranţa 
că va găsi acolo o sursă care să explice îngrozitoarea pierdere 
de sânge. 

Nici când Piper îşi recapătă cunoştinţa nu reuşiră să afle 
mai multe. Zgârietura de pe mâna scriitorului fusese deja 
curățată şi acoperită cu leucoplast, iar printr-un ac înfipt în 
încheietura braţului drept Piper primea transfuzia de care se 
îngrozise atâta. În cele din urmă, îi tăiară sursa de alimentare şi 
Piper se ridică de pe masa de operaţie. 

— Ai scăpat ca prin minune, îi spuse chirurgul. Nu ştiu de 
ce boală suferi, dar ar fi mai bine să te menajezi o vreme. Poate 
că cei de la Mayo! ar putea găsi un răspuns, dar al dracului să 
fiu dacă noi putem. 

Piper ieşi pe coridor clătinându-se pe picioare şi chel ca un 
bec. Sonia izbucni în plâns. 

— Of, Doamne, Doamne, ce ţi-au făcut ăştia, dragul meu? 
se tângui ea. 

MacMordie studie meditativ capul chel al lui Piper. 

— Nu arată prea bine, zise el în cele din urmă şi intră în 
teatrul de operaţiuni, spunându-i chirurgului: Avem o problemă. 

— Nu trebuie să mi-o spuneţi dumneavoastră, în privinţa 
diagnosticului, nici eu nu pricep nimic. 

— Mda, spuse MacMordie, cam aşa e. Acum, ceea ce-i 
trebuie omului e un ghem de bandaje în jurul capului. Ce vreau 


1 Mayo Clinic din Rochester, Minnesota — clinică particulară renumită, 
înfiinţată de chirurgul american William James Mayo (1861-1939) împreună cu 
fratele său, Charles Horace Mayo (1865-1939). 


eu să zic e că omul e faimos, pe-aici sunt toţi tipii ăia de la TV, 
iar el o să iasă la ei arătând precum Kojak. Şi e scriitor. Chestia 
asta n-o să-i facă bine la imagine. 

— Imaginea lui e problema dumneavoastră, spuse 
chirurgul. Întâmplător, problema mea e doar boala lui. 

— L-aţi ras în cap, insistă MacMordie. Ce-aţi zice acum de-o 
mână de pansamente? Aşa, cumva peste faţă şi peste tot. Tipul 
trebuie să-şi păstreze anonimatul până ce-i creşte părul la loc. 

— În nici un caz, răspunse chirurgul, credincios principiilor 
sale medicale. 

— O mie de dolari, îi replică MacMordie şi se duse să-l 
aducă pe Piper. 

Prozatorul veni poticnindu-se şi agăţându-se jalnic de 
braţul Soniei. După ce pătrunse înăuntru şi apoi ieşi iar, cu Sonia 
sprijinindu-l de-o parte şi o asistentă de cealaltă parte, nu-i mai 
rămăseseră la vedere decât doi ochi speriaţi şi nările. 

— Domnul Piper n-are nimic de declarat, zise MacMordie. 


Emisese o afirmaţie complet inutilă. Şapte milioane de 
privitori îşi puteau da seama şi singuri de asta. Faţa bandajată a 
lui Piper nu avea gură. Aparatele de filmat se focalizară ca să ia 
cadre în prim-plan, iar MacMordie începu să vorbească: 

— Domnul Piper m-a împuternicit să vă declar că habar 
n-avea că superbul lui roman Păstrați-vă, voi, bărbați, pentru 
fecioară va stârni în sânul publicului un grad atât de ridicat de 
controverse cum a fost cel care marchează turneul său de 
lecturi în ţara noastră... 

— Ce marchează? îl chestionă un reporter. 

— Domnul Piper e cel mai important romancier britanic, iar 
romanul său Păstraţți-vă, voi, bărbați, pentru fecioară, publicat la 
Hutchmeyer Press şi disponibil în librării la preţul de şapte dolari 
şi nouăzeci de... 

— Vreţi să spuneţi că totul a fost provocat de romanul său? 
întrebă un intervievator. 

MacMordie dădu din cap că da. 

— Păstrați-vă, voi, bărbați, pentru fecioară este cel mai 
controversat roman al acestui secol. Citiţi-l şi veţi vedea ce-a 
provocat un asemenea sacrificiu îngrozitor din partea domnului 
Piper... 


Aflat alături de el, Piper se clătina ameţit şi a trebuit să fie 
ajutat să urce în maşina ce-l aştepta. 

— Va fi dus la o clinică particulară pentru un tratament 
diagnostic, zise MacMordie, după care maşina demară. 

Pe bancheta din spate, Piper scâncea îndărătul bandajelor. 

— Care-i problema, dragule? întrebă Sonia. 

Dar mormăitul lui Piper era ininteligibil. 

— Ce-i povestea aia cu tratamentul diagnostic? îl întrebă 
Sonia pe MacMordie. Doar n-are nevoie de nici... 

— Asta-i doar ca să-i punem pe cei din presa scrisă şi din 
televiziuni pe o pistă greşită. Domnul Hutchmeyer vrea să staţi 
cu el la reşedinţa sa din Maine. Acum ne îndreptăm spre 
aeroport. Avionul particular al domnului Hutchmeyer ne 
aşteaptă. 

— Am şi eu câteva să-i spun domnului Satana Hutchmeyer 
atunci când o să-l văd, spuse Sonia. Mă mir că nu ne-ai omorât 
pe toţi acolo. 

MacMordie se întoarse în scaun. 

— Ascultă! zise el, încerci să promovezi un autor străin. 
Trebuie să aibă vreo şmecherie cu care să iasă la interval: fie a 
câştigat Premiul Nobel, fie a fost torturat în beciurile din 
Lubianka, fie ceva asemănător. Charismă. Şi cu ce iese Piper la 
interval? Cu nimic. Aşa că-i clădim noi o imagine. Am pus la cale 
o mică revoltă, s-a vărsat puţin sânge şi l-am făcut charismatic 
peste noapte. lar cu bandajele alea, diseară o să fie la televizor 
în fiecare casă. Numai faţa asta o să vândă vreun milion de 
exemplare. 

Merseră cu maşina până la aeroport, iar Piper şi Sonia se 
urcară la bordul avionului Imprint One. Mai întâi decolară şi abia 
după aceea Sonia scoase pansamentele de pe faţa lui Piper. 

— Pe celelalte trebuie să le lăsăm până ce începe să-ți 
crească iar părul, zise ea. 

Piper dădu din capul său bandajat în semn că da. 

Hutchmeyer îl sună pe MacMordie din Maine ca să-l felicite. 

— Scena aia din faţa spitalului a fost cea mai tare, zise el. 
Aia o să le sucească minţile la un milion de telespectatori. Păi 
nu? Doar am făcut din el un martir. Ceva gen mielul de sacrificiu 
pe altarul literaturii de geniu. Ascultă-mă pe mine, MacMordie, o 
să capeţi un bonus pentru povestea asta! 

— N-a fost cine ştie ce, zise cu modestie MacMordie. 


— Lui cum i-a picat? întrebă Hutchmeyer. 

— Ei, părea puţin cam aiurit, dar nu-i o problemă, răspunse 
MacMordie. O să-şi revină. 

— Toţi autorii sunt cu minţile aiurea, zise Hutchmeyer. Aşa 
le e firea. 


Piper rămase pe tot timpul zborului cu minţile aiurea. Încă 
nu ştia sigur ce-l lovise şi de ce îl lovise, iar receptarea sa 
confuză drept O'Piper, Piparfat, Peipmann, Piperovsky etc. se 
adăuga problemelor cu care se confruntase deja ca presupus 
autor al romanului Păstraţi-vă... Şi-apoi, oricum, ca geniu 
prezumtiv, Piper îşi asumase atât de multe identități diferite, 
încât măştile trecutului le compuneau pe cele ale prezentului. 
Aşa se întâmplase şi cu şocul sosirii, cu baia de sânge provocată 
de MacMordie, cu sufocarea, cu resuscitarea şi cu faptul că 
purta un turban din bandaje plasat pe un scalp nevătămat. 
Romancierul se uita lung pe geam şi se întreba ce-ar fi făcut 
Joseph Conrad, Lawrence sau George Eliot dacă ar fi fost în locul 
lui. În afară de certitudinea că nici unul dintre ei n-ar fi ajuns în 
locul lui, nu reuşea să se gândească la nimic. Şi nici Sonia nu-i 
era de nici un ajutor. Mintea ei părea fixată asupra obţinerii unui 
beneficiu financiar maxim din toate chinurile prin care trecea. 

— Oricum ar fi, l-am făcut s-ajungă la mâna noastră, zise 
femeia pe când avionul începu să coboare deasupra Bangor- 
ului. Eşti prea bolnav ca să poţi să faci faţă turneului. 

— Sunt întru totul de acord, spuse Piper. 

Numai că Sonia îi nimici speranţele. 

— Dar el n-o să muşte la chestia asta, zise ea. La 
Hutchmeyer nu contează decât contractul. Chiar dacă ai fi pus 
la perfuzii şi tot ar trebui să apari în public. Aşa că o să-i ciupim 
nişte compensaţii. Poate încă vreo douăzeci şi cinci de mii de 
dolari. 

— Eu zic că mai bine m-aş întoarce acasă, spuse Piper. 

— După cum o să conduc eu discuţiile, o să te întorci acasă 
cu cincizeci de miare. 

Piper ridică anumite obiecţii: 

— Dar oare domnul Hutchmeyer n-o să se supere? 

— Să se supere? O să-i sară ţandăra rău de tot! 


Piper medita asupra posibilităţii ca domnului Hutchmeyer 
să-i sară ţandăra şi nu-i plăcu deloc. Adăugă încă un ingredient 
oribil la o situaţie care oricum era suficient de îngrijorătoare. In 
momentul în care avionul ateriza, scriitorul intrase deja într-o 
stare de panică acută şi Sonia a avut nevoie de toată puterea ei 
de convingere ca să-l facă să coboare scara avionului şi să urce 
în maşina ce-i aştepta. Se îndreptau în goană, traversând 
pădurile de pini, spre bărbatul pe care, într-un moment de 
neglijenţă, Frensic îl numise Al Capone al lumii editoriale. 

— lar acum, îi zise Sonia lui Piper, lasă-mă pe mine să mă 
ocup de discuţii. Şi ţine minte că tu eşti un autor timid şi 
introvertit. Trăsătura pe care trebuie să marşezi e modestia. 

Maşina pătrunse pe o alee care ducea la o casă ce se 
declara, conform celor scrise pe poartă, drept "Reşedinţa 
Hutchmeyer". 

— Nimeni n-ar putea zice c-aici e ceva modest, spuse Piper, 
holbându-se la casă. 

Plasată în mijlocul a cincizeci de pogoane de parc şi 
grădină şi construită din mesteacăn şi pin, clădirea era un 
monument bogat ornamentat, cu acoperiş de şindrilă, o mostră 
a eclectismului romantic de sfârşit de secol XIX, aşa cum era el 
întrupat în lemn de firma "Peabody and Stearns, arhitecţi". Cu 
turnurile ei răsărite semeţ, cu ferestrele verticale pe acoperiş, 
cu foişoarele cu porumbare, cu verandele cu ferestre ovale 
tăiate în grilaj, cu hornurile-i răsucite şi balcoanele sale 
înclinate, reşedinţa inspira respect. 

Maşina i-a dus până la o porte-cochere!, de unde au intrat 
într-o curte deja înţesată cu maşini, iar acolo pasagerii s-au dat 
jos din autovehicul. După o clipă, gigantica uşă de la intrare s-a 
deschis şi un bărbat masiv, cu obrajii roşii, a începu să salte pe 
trepte în jos. 

— Sonia, draga mea! a exclamat el şi a strâns-o pe femeie 
la piepţii cămăşii lui hawaiiene. lar acesta trebuie să fie domnul 
Piper. 

Bărbatul îi zdrobi mâna lui Piper şi îl privi crunt în faţă. 

— Suntem onoraţi, domnule Piper, spuse el, suntem extrem 
de onoraţi să vă avem în mijlocul nostru! 

Şi, încă strângându-i mâna în a sa, bărbatul îl propulsă pe 
romancier în sus pe scări şi apoi dincolo de uşă. In interior 


1 Porte-cochăre — poartă cu două canaturi, pentru vehicule (f'r.). 


locuinţa era la fel de remarcabilă ca şi în exterior. Un hol larg 
includea un şemineu din secolul al XIII-lea, un şir de trepte 
renascentiste, o galerie în stil medieval pentru menestreli, un 
portret înfiorător de feroce al lui Hutchmeyer în postura lui J.P. 
Morgan, fotografiat de Steichner, iar podeaua era un mozaic ce 
închipuia o mulţime de etape din procesul de producere a 
hârtiei. Piper călcă cu grijă peste copacii ce se prăbuşeau, peste 
o stivă de buşteni şi peste un container cu pastă de lemn 
clocotită, apoi mai urcă alte câteva trepte, la capătul cărora 
stătea o femeie cu o siluetă de-ţi tăia respiraţia. 

— Baby, spuse domnul Hutchmeyer, îmi face mare plăcere 
să ţi-l prezint pe domnul Piper. Piper, doamna e soţia mea, 
Baby. 

— Dragul meu domn Piper, murmură Baby cu o voce 
răguşită, luându-i mâna romancierului şi zâmbindu-i cât de larg 
îi permiseseră chirurgii esteticieni. Muream de nerăbdare să te 
cunosc. Mie romanul dumitale mi se pare cea mai încântătoare 
carte pe care am avut privilegiul s-o citesc. 

Privirea lui Piper se pierdu în albastrul limpede al lentilelor 
de contact purtate de Miss Penobscot 1935 şi romancierul zâmbi 
prosteşte. 

— Sunteţi foarte amabilă! murmură el. 

Baby îi luă mâna, i-o strecură sub braţul ei şi porniră 
împreună înspre holul închis al imensei verande. 

— Tipul poartă întotdeauna turban? o întrebă Hutchmeyer 
pe Sonia în timp ce o luară amândoi pe urmele lor. 

— Numai când e pocnit de un disc frisbee, zise cu răceală 
Sonia. 

— Numai când e pocnit de un disc frisbee, bubui 
Hutchmeyer printre hohote de râs. Baby, ai auzit? Domnul Piper 
poartă turban numai când e pocnit de un disc frisbee. Nu-i aşa 
că-i superb? 

— Cu lame de ras pe margini, Hutch! Cu nişte blestemate 
de lame pe margini! zise Sonia. 

— Ei, da, atunci, desigur, se schimbă lucrurile, zise 
Hutchmeyer, brusc dezumflat. Cu lame se schimbă complet 
lucrurile. 

În verandă stăteau în picioare vreo sută de oameni. 
Ciocneau cu toţii pahare şi vorbeau cât îi ţineau bojocii. 


— Prieteni! bubui vocea lui Hutchmeyer, _liniştind 
hărmălaia. Vreau să faceţi cu toţii cunoştinţă cu domnul Peter 
Piper, cel mai mare romancier care ne-a venit aici din Anglia de 
la Frederick Forsyth încoace. 

Piper zâmbi prosteşte şi clătină din cap cu modestie 
neprefăcută. Nu era cel mai mare romancier care le venise din 
Anglia. Nu încă. Măreţia lui se desfăşura undeva în viitor şi abia 
se ţinu să n-o declare limpede, atunci şi acolo, în momentul în 
care mulţimea se înghesui în juru-i, dornică să facă cunoştinţă 
cu el. Baby îşi alesese oaspeţii cu grijă. Pe fundalul lor geriatric, 
propriile ei farmece reconstituite urmau să iasă în evidenţă şi 
mai ademenitor. Abundau cataractele şi spinările cocârjate. La 
fel de numeroase erau ţâţele - în defavoarea sânilor —, 
protezele dentare, burtierele, ciorapii medicinali şi ramificaţiile 
proeminente ale venelor varicoase. Şi fiecare gât ridat, fiecare 
încheietură de braţ cu pete hepatice erau înconjurate de 
bijuterii, o armătură de perle şi diamante şi aureturi care 
atârnau şi se bălăngăneau şi străluceau, menite să distragă 
privirea de la pierduta bătălie cu timpul. 

— O, domnule Piper, voiam doar să vă spun cu câtă 
încântare... 

— Nici nu vă pot spune cât de mult înseamnă pentru mine 
să... 

— Mi se pare fascinant să întâlnesc un veritabil... 

— Dacă nu vă deranjează, v-aş ruga să-mi daţi un autograf 
pe exemplarul ăsta din... 

— Aţi făcut atâtea ca să-i apropiaţi pe oameni... 

Inaintând braţ la braţ cu Baby, Piper se văzu înghiţit de 
gloata extaziată. 

— Măi, măi, să ştii că o să dea lovitura, zise Hutchmeyer. Şi 
gândeşte-te că aici suntem doar în Maine. Oare ce-o să facă în 
marile oraşe? 

— Mi-e şi groază să mă gândesc, zise Sonia, urmărind 
îngrijorată turbanul lui Piper, care se ivea ici şi colo printre 
coafuri proaspete. 

— O să-i rupă. O să-i spargă. O să vindem două milioane de 
exemplare, dacă e să ne luăm după ce se întâmplă aici. Mi-am 
făcut o prognoză pe computer după salutul de bun venit de 
care-a avut parte în New York şi am... 


— Bun venit? Ţie încăierarea aia ţi s-a părut un bun venit? 
zise acidă Sonia. Erai gata-gata să ne omori. 

— Minunat material, spuse Hutchmeyer. Trebuie să-i dau 
un bonus lui MacMordie. Băiatul ăla are talent. Şi, dacă tot veni 
vorba, lasă-mă să-ţi zic că mi-a trecut prin minte să-ţi fac o 
propunere. 

— Am mai auzit eu propunerile tale, Hutchmeyer, iar 
răspunsul meu rămâne tot nu. 

— Sigur. Dar acum e ceva diferit. 

Şi editorul o conduse pe Sonia spre bar. 


După ce dăduse autografe pe cincizeci de exemplare din 
Păstrați-vă, voi, bărbați, pentru fecioară şi băuse cu nesăbuinţă 
patru pahare de Martini, teama cu care sosise Piper aici se 
risipise complet. Entuziasmul cu care fusese întâmpinat avea 
avantajul că el, personal, nu mai trebuia să spună nimic. Era 
bombardat din toate direcţiile cu complimente şi opinii, care 
păreau să fie produse în două mărimi diferite: femeile mai slabe 
erau înflăcărate, iar cele care aveau probleme cu obezitatea 
uguiau. Nimeni nu-i cerea lui Piper să contribuie cu nimic mai 
mult decât favoarea unui zâmbet. Doar o singură femeie se legă 
de subiectul romanului său, dar Baby interveni imediat. 

— Te-a dat gata, Chloe, aşa-i? întrebă ea. Dar de ce-ar face 
domnul Piper aşa ceva? Are un program foarte strict şi trebuie 
să-l respecte. 

— Păi da, că nu toată lumea se poate bucura ca tine de o 
păsărică nou-nouţă, zise Chloe, aruncându-i o ocheadă oribilă lui 
Piper. Oricum, mie mi s-a părut că romanul domnului Piper 
vorbeşte despre revenirea la natural într-un stil mare... 

Dar Baby îl târî pe Piper de-acolo înainte ca el să poată auzi 
ce avea de spus Chloe despre revenirea la natural într-un stil 
mare. 

— Cum adică păsărică nou-nouţă? o întrebă el pe Baby. 

— Ei, e vorba de păsărelele lui Chloe! zise Baby, lăsându-l 
pe Piper cu iluzia fericită că invitata s-ar fi referit la colivia cu 
canari. 

Când petrecerea se termină, Piper era şi el terminat. 

— O să te instalez în dormitorul Boudoir, îi zise Baby pe 
când ea şi cu Sonia îl escortau pe scriitor pe scările 


renascentiste, spre etajul locuinţei. De-acolo ai o vedere 
superbă asupra golfului! 

Piper intră în dormitorul Boudoir şi se uită în jur. Proiectat 
iniţial pentru a combina confortul cu simplitatea medievală, 
acesta fusese redecorat de Baby cu intenţia de a-i da o tentă 
presupus senzuală. Un pat în formă de inimă era plasat pe un 
covor de curcubee întreţesute, care se întreceau în strălucire cu 
un taburet înzorzonat şi o măsuţă de toaletă Art Deco. In 
completarea ansamblului, pe o noptieră de lângă pat un ţigan 
spaniol imens şi evident dement susţinea un abajur cu ciucurei, 
iar un scrin de sticlă neagră, cu sertare, lucea sumbru lângă 
pereţii placați cu faianţă albastră Wedgwood. Piper se aşeză pe 
pat şi se uită în sus, la grinzile de lemn ale tavanului. Lucrătura 
solidă a acestora contrasta cu strălucirea efemeră a 
mobilierului. Scriitorul se dezbrăcă, se spălă pe dinţi şi se cocoţă 
în pat. 

În cinci minute adormise. 


O oră mai târziu era treaz ca un huhurez. Prin peretele din 
spatele căpătâiului matlasat al patului se auzeau voci. Preţ de o 
clipă, Piper se întrebă ce dracu' se întâmplă. Vocile îi explicară 
repede. Era clar că dormitorul soţilor Hutchmeyer era plasat 
lângă dormitorul său şi că baia lor avea o uşă de legătură. In 
următoarea jumătate de oră Piper află dezgustat că Hutchmeyer 
purta un suspensor, că Baby obiecta la intenţia acestuia de a 
folosi chiuveta drept pisoar, că pe Hutchmeyer îl durea în cot de 
obiecțiile ei, că răposata şi deloc regretata mamă a lui Baby, 
doamna Sugg, i-ar fi făcut lumii un serviciu dacă ar fi avortat 
înainte ca Baby să se fi născut şi, în fine, că într-o situaţie 
traumatică, Baby luase un somnifer cu soluţie de Dentaclene 
dintr-un pahar în care stătea proteza lui Hutchmeyer, aşa că el 
i-ar face un bine dacă nu şi-ar mai lăsa lucrurile în dulăpiorul ei 
cu medicamente. De la toate acele amănunte casnice 
supărătoare, discuţia viră spre personalităţi. Hutchmeyer credea 
că Sonia avea un farmec extrem de puternic. Baby nu. Sonia 
Futtle nu avea decât ghearele în care îl prinsese pe nevinovatul 
acela tânăr şi drăguţ. Lui Piper îi trebui o secundă sau două 
până să se recunoască în descrierea făcută de Baby şi tocmai se 
întreba dacă îi plăcea să fie numit nevinovat şi drăguţ, când 


Hutchmeyer ripostă, spunând că ăla nu era decât un rahat de 
englezoi pupincurist, care se întâmplase să scrie o carte ce se 
va vinde bine. 

Aşa nu-i plăcea să fie numit, asta era clar. Astfel încât Piper 
se ridică în capul oaselor şi pipăi anatomia ţiganului spaniol 
până când izbuti să aprindă lumina. Insă cei doi Hutchmeyer 
obosiseră de-atâta scandal şi se culcaseră. 

Piper se ridică din pat şi înainta prin moliciunea covorului 
până la fereastră. În bezna de afară reuşi să distingă doar 
conturul unui iaht şi al unui vas de croazieră de mari dimensiuni, 
ambele ancorate la capătul unui debarcader lung şi îngust. In 
spatele lor, de cealaltă parte a golfului, se vedeau silueta unui 
munte profilată pe cerul înstelat şi strălucirea palidă a luminilor 
unui orăşel. Valurile plescăiau pe plaja stâncoasă de la poalele 
casei şi în orice altă situaţie Piper ar fi simţit nevoia să mediteze 
la frumuseţile naturii şi la posibilităţile de a le utiliza în vreun 
viitor roman. Dar părerea lui Hutchmeyer despre el îi alungase 
din minte asemenea gânduri. Piper îşi scoase jurnalul şi-i 
încredinţă observaţia conform căreia Hutchmeyer era esenţa a 
tot ce era vulgar, decăzut, nătâng şi comercial la modul 
grosolan în America modernă, iar Baby Hutchmeyer era o 
frumuseţe sensibilă, care merita ceva mai bun decât mariajul cu 
o brută necioplită. Apoi se întoarse în pat, citi un capitol din 
Romanul moral ca să-şi recapete încrederea în natura umană, 
după care adormi. 


Micul dejun de a doua zi dimineaţa se dovedi a fi o nouă 
tortură. Sonia nu se trezise încă, iar Hutchmeyer adoptase cel 
mai prietenesc ton posibil. 

— Ce-mi place la tine este că le oferi cititorilor o fantezie 
sexuală clasa întâi, îi zise el lui Piper, care încerca să se decidă 
ce fel de cereale să încerce. 

— Wheatgerm sunt pline de vitamina E, zise Baby. 

— Ălea-s pentru potenţă, spuse Hutchmeyer. Piper e deja 
potent, nu-i aşa, Piper? Lui i-ar trebui nişte furaje. 

— Sunt sigură că o să găsească la tine toate furajele de 
care are nevoie, zise Baby. 

Piper îşi umplu o farfuria cu Wheatgerm. 


— Ei, şi după cum spuneam, îşi reluă Hutchmeyer fraza, 
cititorii vor de fapt... 

— Sunt sigură că domnul Piper ştie deja ce vor cititorii, zise 
Baby. Nu-i nevoie s-o audă chiar la micul dejun. 

Hutchmeyer o ignoră. 

— Un tip vine-acas' de la lucru şi ce face? Dă pe gât o bere 
şi se uită la teveu, mănâncă şi se duce să se culce şi-i prea 
obosit ca să i-o tragă nevesti-sii, aşa că se pune şi citeşte o 
carte... 

— Dacă-i aşa de obosit, la ce-i mai trebuie să citească o 
carte? întrebă Baby. _ 

— E prea al dracului de obosit ca să poată adormi. li trebuie 
ceva care să-l moaie. Aşa că pune mâna pe-o carte şi-şi 
imaginează că nu-i în Bronx, ci în... unde-i plasată acţiunea din 
cartea dumitale? 

— În East Finchley, zise Piper, scoțând cuvintele cu greu 
prin gura plină de Wheatgerm. 

— Devon, zise Baby. Acţiunea e plasată în Devon. 

— În Devon? se miră Hutchmeyer. El zicea că-i plasată în 
East Finchley şi, fir-ar al dracului, el ar trebui s-o ştie mai bine! 
El a scris afurisita aia de istorie! 

— E plasată în Devon şi-n Oxford, insistă cu încăpățânare 
Baby. Ea are o casă mare, iar el... 

— Corect, e-n Devon, zise Piper. Mă gândeam la a doua 
mea carte. 

Hutchmeyer îi aruncă o căutătură aspră. 

— Mde, în fine... n-are importanţă. Aşa că tipul ăsta din 
Bronx îşi imaginează că e în Devon, cu hoaşca asta bătrână, 
care-i moartă după el, şi adoarme cât ai clipi din ochi. 

— Asta-i o recomandare de lectură clasa întâi, zise Baby, 
dar eu nu cred că domnul Piper şi-a scris cartea gândindu-se la 
insomniacii din Bronx. El descrie progresul unei relaţii... 

— Sigur, sigur că asta face, dar... 

— Ezitările şi incertitudinile unui tânăr ale cărui sentimente 
şi reacţii emoţionale se abat de la normele sociale acceptate ale 
grupei sale de vârstă socio-sexuale. 

— Exact, o aprobă Hutchmeyer. Nici vorbă că-i aşa. Tipul se 
abate, o ia pe arătură... 

— N-o ia pe arătură, zise Baby. E un adolescent foarte 
înzestrat care are o problemă de identitate, iar Gwendolen... 


În timp ce Piper înfuleca la Wheatgerm, confruntarea pe 
tema intenţiilor avute de el când scrisese Păstrați-vă, voi, 
bărbați... se încinse tot mai tare. De vreme ce în realitate Piper 
nu scrisese cartea, iar Hutchmeyer nici măcar n-o citise, Baby 
ieşi învingătoare. Hutchmeyer se retrase în biroul său, iar Piper 
se trezi singur cu o femeie care, din motive complet eronate, îi 
împărtăşea opinia că era un mare scriitor. Şi unul drăguţ. 

Piper avea reţineri faţă de ideea de a fi numit drăguţ de o 
femeie ale cărei farmece personale erau suficient de 
contradictorii ca să devină îngrijorătoare. In lumina slabă de la 
petrecerea din noaptea trecută presupusese că Baby avea vreo 
treizeci şi cinci de ani. Acum nu mai era chiar aşa de sigur. Pe 
sub bluză, sânii femeii, neîncorsetaţi de sutien, se înălţau semeţi 
spre douăzeci şi ceva de ani. Nu şi mâinile ei. În fine, mai era şi 
chipul. Avea ceva dintr-o mască, o absenţă a oricărei 
caracteristici individuale, oricât de vagi, atipică sau lipsită de 
orice asemănare cu chipurile femeilor bidimensionale pe care le 
văzuse privind atât de fix din paginile revistelor pentru femei, 
cum ar fi Vogue. Bine îngrijit, impersonal şi lipsit de trăsături, 
chipul femeii exercita asupra lui un farmec straniu, iar ochii ei, 
de un azuriu limpede... Piper îşi dădu seama că se gândea la 
poemul lui Yeats, Navigând spre Bizanţ, şi la meşteşugitele 
păsări din nestemate, care cântau. 

Ca să-şi revină, citi eticheta de pe borcanul de Wheatgerm 
şi descoperi că tocmai consumase 740 de miligrame de fosfor, 
550 de miligrame de potasiu, cantităţi masive de alte minerale 
esenţiale, precum şi toate formele de vitamina B care existau 
sub soare. 

— Din câte se pare, conţine o grămadă de vitamina B, zise 
el, ferindu-se de vraja acelor ochi. 

— Vitaminele B îţi dau energie, murmură Baby. 

— Dar vitaminele A? întrebă Piper. 

— Vitaminele A înmoaie membranele mucoase, zise Baby, 
iar Piper deveni iarăşi vag conştient de faptul că sub respectivul 
comentariu nutriţional îl pândea un curent submarin de aluzii 
periculoase. 

Bărbatul ridică privirea de pe eticheta de la Wheatgerm şi 
se simţi iarăşi captivat de chipul acela ca de mască şi de ochii 
de un azuriu clar. 


12 


Sonia Futtle se trezi târziu. Nu se numărase niciodată 
printre cei care se trezeau devreme, iar acum dormise mult mai 
adânc decât de obicei. Plătea preţul pentru agitația din zilele 
trecute. 

Femeia cobori scările şi descoperi că nu mai era nimeni în 
casă, cu excepţia lui Hutchmeyer, care mârâia ameninţător la 
un telefon din biroul său. 

Sonia îşi făcu o cafea, apoi îl întrerupse pe editor. 

— Nu l-ai văzut pe Peter? întrebă ea. 

— Baby s-a dus cu el pe undeva, răspunse Hutchmeyer. Or 
să se-ntoarcă. Acum, cu propunerea pe care ţi-am făcut-o... 

— |n nici un caz. F & F e o agenţie profitabilă. Ne 
descurcăm bine. Şi-atunci de ce-aş vrea să plec de-acolo? 

— Ce-ţi ofer eu e o poziţie de vicepreşedinte, zise 
Hutchmeyer. lar oferta rămâne valabilă. 

— Singura ofertă care mă interesează în acest moment, îi 
replică Sonia, este una pe care o să te duci să i-o faci clientului 
meu ca să compenseze toate traumele fizice, suferinţele psihice 
şi ridiculizarea publică de care a avut parte ca urmare a revoltei 
pe care ai organizat-o ieri pe chei. 

— Traume fizice? Suferinţe psihice? urlă neîncrezător 
Hutchmeyer. A avut parte de cea mai măreaţă publicitate din 
lume şi-acum tu vrei să-ţi fac eu o ofertă? 

Sonia dădu din cap că da. 

— Daune. Cam la nivelul a douăzeci şi cinci de mii. 

— Douăzeci şi cinci de... Eşti nebună! Două milioane, atât 
i-am dat pentru cartea aia, şi tu vrei să mă storci de încă 
douăzeci şi cinci de miare? 

— Da, vreau, zise Soma. În contract nu scrie nicăieri că 
scriitorul va fi expus violenţei, agresiunilor fizice şi loviturilor cu 
discuri friabee letale. Dar tu ai organizat tot circul ăla... 

— Fugi de-acilea, zise Hutchmeyer. 

— „caz în care îl voi sfătui pe domnul Piper să-şi anuleze 
turneul promoţional. 

— Numai încearcă! tună Hutchmeyer. Numai încearcă aşa 
ceva şi te dau în judecată pentru nerespectarea clauzelor 


contractuale! O să te aduc la faliment! Să fiu al dracului dacă 
n-o să... 

— Plăteşte, zise Sonia, luându-şi un scaun şi încrucişându-şi 
provocatoare picioarele. 

— lisuse! exclamă plin de admiraţie Hutchmeyer. Pe 
cuvântul meu de onoare că ai tupeu. 

— N-am doar atât, îi zise Sonia, expunându-se un pic mai 
mult. Mai am şi al doilea roman al lui Piper. 

— lar eu am dreptul de preempţiune asupra lui. 

— Asta dacă-l termină, Hutch. Doar dacă îl termină. Numai 
să continui cu genul ăsta de presiuni asupra lui şi-o să vezi cum 
te trezeşti cu o chestie gen Scott Fitzgerald. Piper e sensibil şi 
mai e şi... 

— Am auzit deja chestia asta. De la Baby. E timid, e 
sensibil, e-un căcat! Cu fazele pe care le scrie, n-are cum să fie 
sensibil. Se-ascunde ca un afurisit de tatu. 

— Fapt care, de vreme ce n-ai citit romanul..., începu 
Sonia. 

— Nici n-am nevoie să-l citesc! MacMordie l-a citit şi-a zis 
că era cât pe-aci să vomite, iar MacMordie nu vomită aşa de 
Uşor. 

S-au tot ciorovăit până la prânz, cufundaţi extatic în 
ameninţări şi contraatacuri şi în jocul financiar de poker, adică 
domeniul în care excelau cu adevărat. Nici vorbă ca Hutchmeyer 
să plătească. Sonia nici nu se aştepta la aşa ceva, dar cel puţin 
îi îndepărtase gândurile de la Piper. 


Nu acelaşi lucru se putea spune despre Baby. Plimbarea ei 
cu Piper de după micul dejun, de-a lungul plajei, până la studio, 
i-a confirmat impresia că, într-adevăr, în cele din urmă întâlnise 
un scriitor de geniu. Piper vorbise fără încetare despre literatură 
şi în cea mai mare parte a timpului fusese de o 
incomprehensibilitate care lui Baby i se păruse atât de 
impresionantă, încât se întorsese acasă cu sentimentul că 
trecuse printr-o experienţă culturală dintre cele mai profunde. 

Impresiile lui Piper erau destul de diferite — un amestec de 
plăcere şi uimire: plăcere la ideea că avusese parte de un 
ascultător atât de atent şi de interesat şi uimire provocată de 
gândul că o femeie atât de sensibilă putea să considere cartea 


pe care se presupunea că o scrisese el mult mai puţin 
dezgustătoare decât credea. Aşa că se duse în camera lui şi 
tocmai se pregătea să-şi scoată jurnalul când se pomeni cu 
Sonia. 

— Sper c-ai fost precaut, îi spuse ea. Baby aia e un vampir. 

— Un vampir? se miră Piper. E o fiinţă profundă, sensibilă 
şi... 

— E un vampir în nădragi de lame auriu. Ei, zi-i, ce-aţi făcut 
voi doi toată dimineaţa? 

— Am fost să ne plimbăm şi ea mi-a mărturisit că e 
interesată de conservarea vieţii. 

— Păi n-avea nevoie să-ţi spună. Nu trebuie decât să te uiţi 
la ea ca să-ţi dai seama c-a făcut o treabă minunată. Ca şi cu 
faţa. 

— E foarte atrasă de alimentele sănătoase, zise Piper. 

— Da, şi de şlefuire. Data viitoare când zâmbeşte, uită-te 
puţin la ceafa ei. 

— La ceafă? De ce Dumnezeu să mă uit la ceafă? 

— Ca să vezi cât de tare i se întinde pielea. Dacă apucă să 
râdă, femeia aia se scalpează singură. 

— Oricum, tot ce pot spune e că e mult mai bună decât 
Hutchmeyer, zise Piper, care nu uitase cum fusese numit în 
noaptea dinainte. 

— Cu Hutch pot să mă descurc, îi explică Sonia. Aici n-am 
nici un fel de probleme. L-am făcut să-mi mănânce din palmă, 
aşa că nu da totul peste cap. Nu te apuca să-i faci ochi dulci 
nevesti-sii şi ai grijă să nu-ţi sară ţandăra pe chestii literare. 

— Nu-i fac ochi dulci doamnei Hutchmeyer! zise indignat 
Piper. Nici în vis n-aş încerca să fac aşa ceva. 

— Ei, las' că-ţi face ea ţie, îi zise Sonia. A, şi-ar mai fi ceva: 
rămâi cu turbanul ăla pe cap. |ţi stă bine. 

— Poate că-mi stă el bine, dar e foarte neplăcut. 

— Va fi de-o mie de ori mai neplăcut dacă află Hutch că 
n-ai fost lovit în cap cu discul ăla frisbee, îi explică Sonia. 

Coborâră amândoi să prânzească. Graţie unui telefon 
primit de Hutchmeyer de la Hollywood, care-l ţinu afară din 
încăpere aproape tot timpul mesei, de data asta lucrurile au 
mers mult mai lejer decât la micul dejun. Hutchmeyer intră când 
ceilalţi tocmai îşi beau cafeaua şi se uită bănuitor la Piper. 

— Ai auzit de o carte pe nume Harold şi Maude? întrebă el. 


— Nu, răspunse Piper. 

— De ce? întrebă Sonia. 

Hutchmeyer îi aruncă o privire otrăvită. 

— De ce? O să vă spun eu de ce! Pentru că Harold şi Maude 
se întâmplă să fie despre una de optzeci de ani care se 
îndrăgosteşte de unul de optsprezece ani şi cei de-acolo au 
făcut deja şi-un film. Uite de ce. Şi-acum aş vrea să ştiu cum se 
face că io am cumpărat un roman care-a fost deja scris de 
altcineva şi... 

— Vrei cumva să sugerezi că Piper se face vinovat de 
plagiat? sări Sonia. Pentru că dacă asta vrei să faci, dă-mi voie 
să-ţi... 

— Plagiat? urlă Hutchmeyer. Ce plagiat? Ce vreau eu să zic 
e că ăsta a furat afurisita aia de poveste, iar eu am fost luat de 
fraier de nişte prăpădiţi de... 

Hutchmeyer se învineţise de furie, aşa că Baby interveni. 

— Dacă ai de gând să stai aici şi să-l insulţi pe domnul 
Piper, zise ea, eu, una, ştiu sigur că nu am chef să stau şi să 
ascult aşa ceva de la tine. Haideţi, domnule Piper. Tu şi cu mine 
o să-i lăsăm pe ăştia doi... 

— Stop! zbieră Hutchmeyer. Eu am plătit două milioane de 
dolari şi vreau să aud ce are de zis domnul Piper despre asta. 
Ceva gen... 

— Vă asigur că n-am citit niciodată Harold şi Maude, spuse 
Piper. N-am auzit în viaţa mea de carte. 

— Garantez şi eu pentru el, spuse Sonia. În plus, e ceva 
complet diferit. Nu-i deloc acelaşi lucru. 

— Hai să mergem, domnule Piper, spuse Baby şi-l mână pe 
scriitor afară din încăpere. 

În urma lor se puteau arzi zbieretele Soniei şi ale lui 
Hutchmeyer. Piper se împletici de-a lungul holului verandei şi se 
prăbuşi într-un scaun, cenuşiu la faţă. 

— Ştiam eu că n-o să meargă cum trebuie, bălmăji el. 

Baby se uită curioasă la scriitor. 

— Ce să nu meargă cum trebuie, dragul meu? întrebă ea. 

Piper clătină abătut din cap. 

— N-ai copiat cartea aia, nu-i aşa? întrebă femeia. 

— Nu, răspunse Piper. N-am auzit în viaţa mea de ea. 


— Atunci n-ai nici un motiv să-ţi faci griji. Domnişoara 
Futtle va limpezi lucrurile cu el. Sunt de-aceeaşi teapă. lar 
dumneata de ce nu te duci să te odihneşti puţin? 

Piper o luă trist pe scări în sus, flancat de Baby, şi intră în 
camera lui. Gânditoare, Baby se duse în dormitorul ei şi închise 
uşa după ea. Intuiţia ei făcea deja ore suplimentare. Femeia se 
aşeză pe pat şi se gândi la cuvintele lui Piper, "Ştiam eu că n-o 
să meargă cum trebuie". Ciudat. Ce să nu meargă? Cel puţin un 
lucru era limpede în mintea ei: Piper nu auzise niciodată de 
Harold şi Maude. Glăsuise vocea sincerităţii din el. lar Baby 
Hutchmeyer avusese parte de nesinceritate destulă vreme ca să 
recunoască adevărul atunci când îl auzea. Aşteptă un timp, apoi 
o porni pe coridor şi deschise uşa camerei lui Piper. 

El stătea cu spatele la ea, aşezat la masa de la fereastră. 
Lângă cot avea o călimară cu cerneală, iar în faţa lui se găsea 
un registru mare, legat în piele. Piper scria. Baby îl privi vreme 
de un minut, apoi închise foarte uşor uşa şi se întoarse înviorată 
la imensul ei pat cu apă. Tocmai văzuse adevăratul geniu la 
lucru. Ca Balzac. Jos, la parter, se auzea zarva stârnită de cearta 
dintre Hutchmeyer şi Sonia Futtle. Baby se lăsă pe spate şi privi 
în gol la spaţiul din jur, cuprinsă de senzaţia înfiorătoare a 
propriei sale inutilităţi, în camera de alături un scriitor singuratic 
se chinuia să-i transmită — ei şi altor milioane asemenea ei — 
semnificaţia a tot ceea ce gândea şi simţea el; se străduia să 
creeze o lume îmbogăţită de imaginaţia lui, o lume care va lăsa 
viitorimii un exemplu de frumuseţe şi o bucurie eternă. Jos, la 
parter, cei doi telali de cuvinte se certau şi se târguiau şi, până 
la urmă, îi preţăluiau opera. lar ea nu făcea nimic. Era o 
creatură sterilă, lipsită de aspirații şi de utilitate, o sclavă 
insignifiantă a propriilor plăceri. Se întoarse cu faţa înspre un 
tablou de Tretchikoff! şi adormi instantaneu. 

Se trezi o oră mai târziu, la sunetul vocilor din camera 
alăturată. Se auzeau slab şi neclar. Sonia şi Piper stăteau de 
vorbă. Baby se întinse şi ascultă cu atenţie, dar nu putu pricepe 
nimic. Apoi auzi cum uşa de la camera lui Piper se închide şi 
vocile celor doi se mută pe coridor. 


1 Vladimir Tretchikoff (1913-), pictor rus, născut în Siberia şi stabilit în 
1946 în Africa de Sud. Din pricina stilului de pictură adoptat, a fost 
supranumit "regele kitschului". 


Baby se ridică din pat, traversă camera până la baie şi 
descuie uşa de trecere. În clipa următoare era în camera lui 
Piper. O traversă şi se aşeză. 

Peste o jumătate de oră, când se ridică de-acolo, Baby 
Hutchmeyer era o cu totul altă femeie. Se întoarse prin baie, 
încuie din nou uşa şi se aşeză în faţa oglinzii, însufleţită de o 
hotărâre teribilă. 


Intenţiile lui Hutchmeyer erau şi ele destul de teribile. După 
cearta pe care o avusese cu Sonia, se retrăsese în biroul său ca 
să-l spurce în toate felurile pe MacMordie fiindcă acesta nu-i 
spusese despre Harold şi Maude, numai că era sâmbătă, iar 
MacMordie nu era disponibil pentru aşa ceva. Hutchmeyer îl 
sună la numărul de-acasă, dar nu-i răspunse nimeni. Se aşeză 
iar, spumegând de nervi şi gândindu-se la Piper. Ceva nu era în 
regulă cu tipul ăsta, ceva ce nu putea explica limpede, ceva 
legat de imaginea sa despre un autor care scrisese despre cum 
să le-o tragi la babe. Ceva straniu. Hutchmeyer se trezi cuprins 
de bănuieli. Cunoscuse o groază de autori şi nici unul dintre ei 
nu semăna cu Piper. Nici pe departe. Aia vorbeau tot timpul 
despre opera lor. lar Piper ăsta... l-ar plăcea să schimbe vreo 
două vorbe cu el, să-l prindă singur şi să-i dea să bea un păhărel 
sau două, ca să-i mai taie din scorţoşenie. Dar atunci când ieşi 
din birou, îl văzu pe Piper înconjurat de femei. Baby coborâse, 
camuflată sub un strat proaspăt de vopsea de război, iar Sonia îl 
întâmpină cu o carte. 

— Ce-i asta? întrebă el, dându-se îngrozit în spate. 

— Harold şi Maude, îi răspunse Sonia. Peter şi cu mine am 
cumpărat-o pentru tine din Bellsworth. Poţi s-o citeşti şi să te 
convingi cu ochii tăi... 

Baby scoase un râset ascuţit: 

— Aş vrea să văd şi eu aşa ceva! Hutch să citească... 

— Tacă-ţi fleanca! zise Hutchmeyer, după care turnă un 
pahar de whisky cu sifon şi i-l întinse lui Piper: la o duşcă, Piper! 

— Imi cer scuze, dar nu pot, îi răspunse acesta. Nu 
astă-seară. 

— Primul afurisit de scriitor pe care l-am întâlnit eu 
vreodată şi care nu bea! zise Hutchmeyer. 


— Primul scriitor veritabil pe care l-ai întâlnit tu. Punct! 
interveni Baby. Tu crezi că Tolstoi bea? 

— lisuse, exclamă Hutchmeyer, de unde să ştiu eu? 

—  Uite-acolo, afară, ce iaht încântător! zise Sonia, 
încercând să schimbe vorba. Hutch, n-am ştiut că eşti şi 
navigator. 

— Nici nu e, răspunse Baby înainte ca Hutchmeyer să 
poată evidenția faptul că ambarcaţiunea lui era cel mai bun vas 
de curse pe ocean pe care-l puteai cumpăra şi că e gata să se ia 
de păr cu oricine spune că nu-i aşa. Face parte din recuzita lui. 
Ca şi casa, vecinii sau... 

— Tacă-ţi fleanca! repetă Hutchmeyer. 

Piper părăsi încăperea şi o luă pe scări în sus, spre 
dormitorul Boudoir, ca să-i mai încredinţeze jurnalului său 
câteva gânduri întunecate despre Hutchmeyer. Când cobori să 
ia cina, faţa lui Hutchmeyer era mult mai îmbujorată ca de 
obicei, iar indicele său de agresivitate săltase cu câteva unităţi. 
II deranjase mai ales să asculte expozeul asupra vieţii sale 
domestice făcut de Baby, care discutase cu Sonia, ca de la 
femeie la femeie, implicaţiile simbolice ale suspensorului purtat 
de soţii de vârstă mijlocie, precum şi relevanţa lui asupra 
andropauzei. lar de data asta exclamaţia sa "Tacă-ţi fleanca!" 
nu avusese nici un efect. Lui Baby nu-i tăcuse fleanca, ba 
dimpotrivă: dezvăluise o mulţime de alte detalii intime despre 
tabieturile lui Hutchmeyer, astfel încât atunci când Piper intră în 
cameră, editorul tocmai îi spunea femeii să se ducă să se-nece. 
Piper nu era tocmai în dispoziţia favorabilă pentru a trece cu 
vederea lipsa de cavalerism a lui Hutchmeyer. Anii de burlăcie şi 
de ucenicie la marile romane îi inculcaseră un mare respect 
pentru Feminitate şi opinii foarte ferme în privinţa atitudinilor 
soţilor faţă de soțiile lor, iar printre acestea din urmă nu se 
includea şi îndemnul de a le trimite să se-nece. În plus, spiritul 
comercial ostentativ al lui Hutchmeyer şi opinia sa conform 
căreia tot ceea ce vor cititorii era o fantezie sexuală clasa întâi îi 
rămăseseră înfipte în creier toată ziua. 

După părerea lui Piper, ceea ce voiau cititorii era lărgirea 
percepţiilor lor, iar fanteziile sexuale nu intrau în categoria 
lucrurilor care le lărgeau percepțiile. Aşa că veni la cină decis 
să-şi impună punctul de vedere. Ocazia de a o face apăru 
repede atunci când Sonia, ca să schimbe subiectul, pomeni de 


Valea păpuşilor. Hutchmeyer, bucuros să scape de dezvăluirile 
neliniştitoare legate de viaţa lui privată, spuse că era o carte 
mare. 

— Nu sunt deloc de acord cu dumneavoastră, zise Piper. E 
o carte care facilitează satisfacerea gustului public pentru 
pornografie. 

Hutchmeyer, care tocmai înghiţea o bucată de homar, se 
înecă. 

— Ce face? întrebă el după ce îşi reveni. 

— Facilitează satisfacerea gustului public pentru 
pornografie, reluă Piper, care nu citise cartea, dar îi văzuse 
coperta. 

— Chiar asta face? întrebă Hutchmeyer. 

— Da. 

— Şi ce-i rău în facilitarea satisfacerii gustului public? 

— E ceva înjositor, răspunse Piper. 

— Înjositor? întrebă Hutchmeyer, aţintindu-şi ochii la el şi 
abia ţinându-şi în frâu furia. 

— Fără doar şi poate. 

— Şi ce fel de cărţi crezi tu că ar citi publicul dacă nu-i dai 
ceea ce-şi doreşte? 

— Ei bine, eu cred..., începu Piper, dar se văzu redus la 
tăcere de un picior tras de Sonia pe sub masă. 

— Eu cred că domnul Piper crede că..., începu Baby. 

— Nu contează ce crezi tu că ar crede el, mârâi 
Hutchmeyer. Vreau să aud ce crede că crede domnul Piper. 

Şi-i aruncă lui Piper o privire întrebătoare. 

— Eu cred că e greşit să-i expui pe cititori la nişte cărţi 
lipsite de conţinut intelectual, zise Piper, sau la nişte cărţi care 
sunt construite în mod intenţionat în aşa fel încât să le 
inflameze imaginaţia cu fantezii sexuale care... 

— Să le inflameze fanteziile sexuale? zbieră Hutchmeyer, 
întrerupându-i citatul din Romanul moral. Adică stai acolo şi-mi 
spui că nu eşti de partea cărţilor care inflamează fanteziile 
sexuale ale cititorilor, când tu ai scris cea mai porcoasă carte de 
la Ultima ieşire! încoace? 

Piper îşi făcu curaj şi zise: 


1 Ultima ieşire spre Brooklyn, roman publicat de Hubert Selby jr. În 
1964, descrie viaţa brutală a claselor inferioare, iar maniera directă adoptată 
de autor aminteşte de scrierile lui Henry Miller. 


— Da, adevărul e că asta cred eu. Şi adevărul e şi că eu... 

Dar Sonia auzise destul. Cu o prezenţă de spirit ivită 
spontan, se întinse după sare şi răsturnă cana cu apă în poala 
lui Piper. 

— Ai mai auzit vreodată aşa ceva? spuse Hutchmeyer în 
timp ce Baby ieşi din încăpere ca să aducă o cârpă, iar Piper 
urcă la etaj ca să-şi pună o pereche de pantaloni uscată. Tipul 
are tupeul să-mi spună că n-am nici un drept să public... 

— Nu te lua după el, îl linişti Sonia. Nu e în apele lui. E 
stresat. E din cauza revoltei âleia de ieri. Ştii, lovitura pe care-a 
primit-o la cap. L-a afectat. 

— L-a afectat? Aşa mi se pare şi mie şi am şi eu de gând 
să-l afectez pe căcăciosul ăsta. Auzi, să-mi spună că-s un afurisit 
de pornograf! Păi o să-i arăt eu lui că... 

— De ce nu-mi arăţi iahtul tău? se avântă Sonia, 
încolăcindu-şi braţele în jurul gâtului lui, mişcare care urmărea 
să-l împiedice pe Hutchmeyer să salte din scaun şi să-l 
urmărească pe Piper, ce se retrăgea, şi — în acelaşi timp — să-i 
arate disponibilitatea ei proaspăt răsărită de a-şi pleca urechea 
la tot felul de propuneri. De ce n-am ieşi noi doi, tu şi cu mine, 
să ne plimbăm puţin cu iahtul în jurul golfului? 

Hutchmeyer sucombă în faţa influenţei calmante a tinerei. 

— Şi, la urma urmei, cine dracu' se mai crede-acum şi 
ăsta? întrebă el, cu o intuiţie inconştientă. 

Sonia nu-i răspunse. Se agăţă de braţul lui şi îi zâmbi 
seducător. leşiră amândoi pe alee şi de acolo o luară pe cărarea 
ce ducea spre debarcader. 

In spatele lor, de pe holul verandei, Baby îi privi gânditoare. 
Acum înţelegea că găsise în Piper bărbatul pe care îl aştepta, un 
autor de un real merit şi unul care, fără să aibă nici un strop de 
băutură în el, îndrăznise să-l înfrunte pe Hutchmeyer şi să-i 
spună de la obraz ce credea despre el şi despre cărţile lui. Mai 
mult, era şi un om care o considera o femeie sensibilă, 
inteligentă şi receptivă. Asta o aflase din jurnalul lui Piper. Piper 
se exprimase despre acest subiect fără nici o reţinere, la fel cum 
îşi dăduse frâu liber gândurilor sale despre Hutchmeyer, pe care 
îl considera un cretin brutal, necioplit, nătărău şi mercantil. Pe 
de altă parte, în jurnal se găseau şi câteva referiri la Păstrați-vă, 
voi, bărbați... care o nedumeriseră, mai ales afirmaţia 
scriitorului că era o carte dezgustătoare. Venind de la un 


romancier care vorbea despre propria lui carte, dădea impresia 
unei obiectivităţi critice ciudate, iar Baby, deşi nu era de acord 
cu el, îl înălţă şi mai tare pe scara ei de valori. O asemenea 
atitudine dovedea că nu era niciodată mulţumit. Era un scriitor 
cu adevărat dedicat. Şi aşa, cum stătea în holul verandei şi 
privea prin lentilele de contact de un azuriu limpede la iahtul 
care se îndepărta încet de la debarcader, Baby Hutchmeyer se 
simţi ea însăşi cuprinsă de o nevoie aprinsă de devotament, de 
devotament matern care ajunse până în pragul euforiei. Gata cu 
zilele de inactivitate inutilă. De acum înainte se va pune pavăză 
între Piper şi insensibilitatea bădărănească a lui Hutchmeyer şi a 
întregii lumi. Baby era fericită. 


La etaj, Piper numai fericit nu era. Prima năvală a curajului 
său, când îl înfruntase pe Hutchmeyer, se risipise, lăsându-l cu 
senzaţia îngrozitoare că intrase într-o încurcătură fără ieşire. 
Scriitorul îşi scoase de pe el pantalonii uzi şi se aşeză pe pat, 
întrebându-se ce Dumnezeu să facă. N-ar fi trebuit să plece 
niciodată de la pensiunea Gleneagle din Exforth. N-ar fi trebuit 
să-i asculte niciodată pe Frensic şi Sonia. N-ar fi trebuit să vină 
niciodată în America. N-ar fi trebuit să-şi trădeze niciodată 
principiile literare. Când razele apusului păliră, Piper se ridică şi 
tocmai se apucă să-şi caute altă pereche de pantaloni, când se 
auzi o bătaie la uşă şi Baby intră în cameră. 

— Ai fost superb! îi zise ea. Absolut superb! 

— Drăguţ din partea dumneavoastră că-mi spuneţi aşa 
ceva, îi răspunse Piper, intercalând taburetul tapisat cu blană 
între sinele său lipsit de pantaloni şi doamna Hutchmeyer şi 
conştient de faptul că dacă mai era nevoie de ceva care să-l 
scoată din sărite pe domnul Hutchmeyer, era de ajuns să-i 
găsească pe ei doi într-o astfel de postură compromiţătoare. 

— Şi vreau să ştii că apreciez ceea ce-ai scris despre mine, 
continuă Baby. 

— Ce-am scris despre dumneavoastră? întrebă Piper, 
cotrobăind în dulapul cu haine. 

— În jurnalul tău, completă Baby. Ştiu că n-ar fi trebuit... 

— Cum? chiţcăi Piper din adâncurile dulapului, găsind o 
pereche de pantaloni şi aruncându-se în ei. 


— Pur şi simplu nu m-am putut abţine, explică femeia. 
Stătea deschis pe masă şi... 

— Aşadar, ştiţi, spuse Piper, ieşind la iveală din dulap. 

— Da, veni răspunsul. 

— lisuse! zise Piper şi se lăsă să cadă pe taburet. Aveţi de 
gând să-i spuneţi? 

Baby clătină din cap: 

— Rămâne între noi doi. 

Piper cântări răspunsul şi consideră că era destul de puţin 
liniştitor. 

— Am trăit sub o presiune teribilă, zise el în cele din urmă. 
Adică pentru că n-am putut să-i vorbesc nimănui despre asta. In 
afară de Sonia, desigur, dar ea nu mi-e de nici un ajutor. 

— Nici eu nu cred că ar fi, spuse Baby, căreia nu-i trecuse 
nici o clipă prin minte că domnişoara Futtle ar aprecia dacă i 
s-ar spune cât de sensibilă, inteligentă şi receptivă era o altă 
femeie. 

— Păi nici nu e, zise Piper. Vreau să spun că a fost de la 
bun început ideea ei. 

— Chiar aşa? se miră Baby. 

— A zis că totul o să iasă bine, dar ştiam eu că n-o să fiu 
niciodată în stare să mă prefac aşa, continuă Piper. 

— Am impresia că asta arată că eşti demn de toată lauda, 
răspunse Baby, încercând cu disperare să-şi închipuie ce-o fi 
fost în mintea domnişoarei Futtle când voia să-l convingă pe 
Piper să pretindă că... 

Ceva nu se lega cum trebuie în toată istoria asta. 

— Ştii ceva? zise femeia. Ce-ar fi să mergem jos, să bem un 
pahar şi să-mi povesteşti totul de-a fir a păr. 

— Trebuie să stau de vorbă cu cineva, răspunse Piper. Dar 
n-or să fie şi ei jos? 

— Au ieşit în larg cu iahtul. Avem toată intimitatea de pe 
lume. 

Coborâră amândoi la parter, într-o mică încăpere de pe 
colţ, cu un balcon suspendat deasupra stâncilor şi a valurilor ce 
măturau plaja. 

— Asta-i refugiul meu, spuse Baby, arătându-i lui Piper 
rândurile de cărţi înşirate pe pereţi. Locul unde pot să fiu eu 
însămi. 


Femeia turnă băutură în două pahare, timp în care Piper se 
uită obidit la titluri. Erau la fel de încâlcite ca şi situaţia lui şi 
păreau să ilustreze un eclectism care i se păru surprinzător. 
Maupassant stătea alături de Hailey, care, la rândul lui, se 
rezema de Tolkien, iar lui Piper, al cărui sine se clădise pornind 
de la câţiva autori mari, îi veni greu să-şi imagineze cum putea 
fi cineva el însuşi într-un asemenea decor. În plus, acolo se mai 
găseau şi suficient de multe romane polițiste şi de groază, iar 
Piper avea nişte păreri foarte ferme faţă de asemenea 
platitudini literare. 

— Ei, acum povesteşte-mi tot, zise Baby cu o voce 
liniştitoare şi se aşeză pe o canapea. _ 

Piper sorbi din băutură şi se gândi de unde să înceapă. |n 
cele din urmă, zise: 

— Păi, să vedeţi... Se împlinesc zece ani de când scriu şi... 

În vreme ce afară amurgul trecu în noapte, Piper îşi înşiră 
povestea. Baby şezu fascinată lângă el. Era ceva mai bun decât 
cărţile. Asta era viaţa, viaţa nu aşa cum o cunoscuse ea, ci aşa 
cum îşi dorise dintotdeauna să fie. Excitantă şi misterioasă şi 
plină de întâmplări stranii şi extraordinare, care-i stârneau 
imaginaţia. Umplu din nou paharele, iar Piper, ameţit de 
înţelegerea arătată de ea, continuă să vorbească mai curgător 
decât izbutise să scrie vreodată. Îi spuse povestea vieţii lui de 
geniu nerecunoscut, trăind însingurat într-o mansardă, în 
nenumărate mansarde care dădeau spre marea măturată de 
vânturi, zbătându-se de-a lungul lunilor şi al anilor să exprime, 
cu penelul înmuiat în cerneală şi cu acele volute caligrafice 
superbe pe care Baby le admirase aşa de tare în caietele lui, 
înţelesul vieţii şi semnificaţia sa cea mai profundă. 

Baby rămase cu ochii aţintiţi la chipul lui şi îl învălui într-o 
nouă poveste romantică. Ceţurile groase coborâseră iarăşi 
asupra Londrei. Felinarele cu gaz străluceau slab pe malurile 
apei, iar Piper îşi făcea plimbarea nocturnă pe promenadă. Când 
adăugă asemenea detalii, Baby se inspiră copios din fondul ei 
de romane rămase parţial în memorie. Apoi apărură şi ticăloşii, 
tâlharii de operetă scoşi din lumea literară a lui Dickens, inşii 
gen Fagint, luând forma agenţiei literare Frensic & Futtle de pe 
Lanyard Lane, cei care momiseră geniul să iasă din mansarda lui 
oferindu-i o vagă promisiune de recunoaştere literară. Lanyard 


1 Personaj negativ din Aventurile lui O/iver Twist de Charles Dâckens. 


Lane! însuşi numele străzii îi evoca lui Baby legendara Londră. 
Ca şi Covent Garden. Dar cea mai izbutită dintre toate era 
imaginea lui Piper stând singuratic pe dig, cu valurile 
spărgându-se sub el, în timp ce scriitorul privea fix în zare, peste 
Canalul Mânecii, iar vântul îi răvăşea părul. Şi aici, în faţa ei, 
stătea chiar omul acesta, cu faţa lui istovită şi îngrijorată, cu 
privirea sa chinuită — întruparea vie a geniului nedescoperit, 
aşa cum îl vizualizase femeia în făpturile lui Keats şi Shelley şi 
ale tuturor celorlalţi poeţi care muriseră tineri. lar între el şi 
realitatea dură şi nestăvilită reprezentată de Hutchmeyer şi de 
firma Frensic & Futtle nu stătea decât ea însăşi, Baby. Pentru 
prima dată în viaţa ei, simţea că e nevoie de ea. Fără ea, Piper 
ar fi hăituit şi persecutat şi mânat spre... 

Baby vedea în faţă sinuciderea sau nebunia şi, cu 
siguranţă, un viitor bântuit şi chinuit, cu un Piper căzut pradă 
rapacităţii mercantile a tuturor acelor forţe care conspiraseră ca 
să-l compromită. Imaginaţia femeii alunecă rapid în melodramă. 

— Nu putem să lăsăm lucrurile aşa! exclamă ea avântată 
după ce Piper îşi consumă toată văicăreala. 

Bărbatul o privi îndurerat. 

— Şi ce-aş putea face? întrebă el. 

— Trebuie să scapi! zise Baby şi se întoarse spre uşa ce 
dădea în balcon, pe care o deschise larg. 

Piper privi bănuitor în noapte. Vântul se înteţise, iar natura, 
imitând arta sau canonul artistic limitat al lui Piper, făcea 
valurile să se năpustească asupra stâncilor de la poalele clădirii. 
Curenţii de aer prinseră draperiile şi le aruncară cu un plesnet 
înăuntrul casei. Baby se opri în mijlocul furtunii, privind în zare, 
peste golf. Mintea ei era inflamată de imagini din romane. Fuga 
în noapte. Marea izbind luntrea micuță. O casă masivă arzând în 
văpăi şi doi îndrăgostiţi strângându-se în braţe. Se văzu pe ea 
însăşi sub noi înfăţişări. Nu mai era soţia dispreţuită a unui 
editor bogat, o creatură a rutinei şi a artificiilor chirurgicale, ci o 
eroină dintr-un roman faimos: Rebecca, Jane Eyre, Pe aripile 
vântului. Baby reveni în cameră şi Piper rămase uimit de forţa 
expresiei de pe chipul ei. Ochii îi străluceau, iar gura îi era 
strânsă ferm, semn că luase o hotărâre. 

— O să plecăm împreună, zise ea şi-i întinse mâna. 

Piper i-o luă cu precauţie. 

— Împreună? întrebă el. Adică vrei să zici că...? 


— Împreună, spuse Baby. Tu şi cu mine. Noaptea asta. 
Apoi, fără să lase mâna lui Piper, îşi croi drum înapoi, în 
verandă. 


În mijlocul golfului, Hutchmeyer se lupta cu cârma iahtului. 
Seara lui nu fusese o reuşită. Era destul de rău că ajunsese să 
fie insultat de unul dintre propriii lui autori — o experienţă unică, 
pentru care nimic din cei douăzeci şi cinci de ani de experienţă 
în comerţul cu cărţi nu-l pregătise —, dar şi mai rău era faptul că 
era în larg, cu iahtul, în coada unui taifun şi într-o beznă de iad, 
iar echipajul lui consta dintr-o femeie beată şi veselă, care ţinea 
cu tot dinadinsul să se distreze. 

— Minunat! urlă ea când iahtul se înălţă periculos şi un val 
se sparse pe punte. Anglia, aşteaptă-ne că venim! 

— O, nu, nu venim! spuse Hutchmeyer şi răsuci cârma 
pieziş, ca să evite posibilitatea să o ia înspre Atlantic. 

Îşi aţinti privirea în întunericul dinaintea lui, apoi înapoi pe 
habitaclu. În momentul acela Romain du Roy făcu un viraj 
teribil, iar apa năvăli peste bord, pătrunzând în cocpit. 
Hutchmeyer se agăţă de timonă şi blestemă. Alături de el, în 
întuneric, Sonia scânci ascuţit, fie de spaimă, fie de excitare. 
Hutchmeyer nu ştia şi nici nu-l interesa. Avea de înfruntat 
probleme nautice ce depăşeau sărăcăcioasele-i cunoştinţe. 
Scotocind pe undeva prin cotloanele memoriei, i se păru că-şi 
aminteşte cum că n-ar trebui să navighezi cu pânzele ridicate pe 
timp de furtună. Altfel nu scapi cu bine din cataclisme. 

— Ţine de asta! urlă el la Sonia şi o luă greoi prin apă, în 
jos, spre cabină, ca să găsească un cuţit. 

Când ieşi, un alt val izbi cocpitul şi se sparse, plesnindu-l în 
faţă. 

— Ce faci cu ăla? îl întrebă Sonia. 

Hutchmeyer flutură furios cuțitul şi se căţără pe balustradă. 

— Vreau să mă asigur că n-o să ne pocnim dracului de 
coastă! strigă el în timp ce iahtul era dus înainte de vânt cu o 
viteză îngrijorătoare. 

Bărbatul se târî de-a lungul punţii şi reteză orice frânghie 
pe care izbuti să pună mâna. Dintr-o dată se trezi zvârcolindu-se 
între valuri de pânză. 


Când reuşi să se descâlcească de-acolo, deja nu mai 
goneau pe ape. lahtul se legăna pe loc. 

— N-ar fi trebuit să faci asta, zise Sonia. Viteza aia mă 
înnebunea toată de plăcere. 

— Ei bine, pe mine nu, îi răspunse Hutchmeyer, scrutând 
întunericul. 

Greu de spus unde se găseau. Deasupra lor atârna bolta 
neagră a cerului, iar luminile de la ambele capete ale țărmului 
păreau să fi dispărut complet. Sau ei dispăruseră din golf. Adică 
ieşiseră la ocean. 

— lisuse Hristoase! exclamă deprimat Hutchmeyer. 

Lângă el, Sonia se juca veselă cu timona. leşirea asta 
noaptea, în mijlocul unei furtuni, avea ceva înviorător, care-i 
stârnea spiritul de aventură, îi trezea instinctele de luptătoare. 
Era ceva palpabil, cu care se putea întrece. Mai mult, starea de 
disperare a lui Hutchmeyer era reconfortantă. Cel puţin îl făcuse 
să nu se mai gândească la Piper — şi nici la ea. O furtună pe 
mare nu era decorul potrivit pentru seducţie. lar înainte de asta 
eforturile lui Hutchmeyer într-o astfel de direcţie fuseseră 
extrem de agresive. Sonia îşi găsise refugiul în sticla de scotch. 
Acum, pe măsură ce se înălţau şi cădeau înapoi, cu fiecare val, 
femeia era tot mai veselă şi mai beată. 

— Nu putem decât să aşteptăm până se linişteşte furtuna, 
zise brusc Hutchmeyer, dar Sonia avea pretenţii la ceva acţiune. 

— Porneşte motorul! îi zise ea. 

— De ce dracu' aş face-o? Nu ştim unde suntem. Am putea 
să ne pocnim de țărm. 

— Vreau să simt vântul în faţă şi spuma valurilor prin păr, 
zbieră Sonia. 

— Spuma? rosti răguşit Hutchmeyer. 

— Şi să am un bărbat cu mâna pe braţul cârmei... 

— Ai un bărbat cu mâna pe braţul cârmei! zise 
Hutchmeyer, smulgându-i cârma. 

lahtul se înclină periculos sub vânt, iar valurile înghiţiră 
vela mare, care se târa după ei. 

Sonia râse. 

— Un bărbat adevărat, un super-bărbat, un om al mării! Un 
bărbat cu sare în vene şi cu o velă în inimă. Cineva care să-mi 
înfierbânte sângele. 


— Să-ţi înfierbânte sângele, mormăi Hutchmeyer. O să ţi se 
înfierbânte cât sânge vrei tu dacă ne pocnim de vreo stâncă. 
N-ar fi trebuit să te ascult de la bun început. Auzi, să ieşi în larg 
într-o noapte ca asta... 

—Ar fi trebuit să ţii seama de buletinul meteo, îi zise Sonia. 
De ăla trebuia să asculţi tu. 

— Eu n-am zis decât că... 

— Ştiu eu bine ce-ai zis. Ai zis: "De ce n-am ieşi să ne 
plimbăm puţin cu iahtul în jurul golfului?" Exact asta ai zis. 

— Ei, şi uite că ne plimbăm puţin. Înfruntăm elementele 
naturii. Mie mi se pare absolut încântător. 

Lui Hutchmeyer nu i se părea. Ud leoarcă, îngheţat şi 
răvăşit, el se agăţă de timonă şi scrută întunericul, căutând 
vreun semn care să-i indice unde era ţărmul. Dar nu văzu 
nicăieri nimic, “Înfruntăm pe mă-sa elementele naturii", se gândi 
el amar şi se întrebă dacă femeia asta avea chiar atât de puţin 
simţ al realităţii. 


A fost un gând care şi-ar fi găsit ecou şi în mintea lui Piper. 
Baby se schimbase. Din femeia inteligentă şi profund sensibilă 
pe care o descrisese în jurnalul său, se transformase acum într-o 
creatură extraordinar de insistentă, hotărâtă până la Dumnezeu 
să-l scoată din casă în mijlocul unei nopţi furtunoase absolut 
nepotrivite. Mai rău decât atât, ea părea decisă să vină cu el— 
un curs al acţiunii care, după părerea lui Piper, era calculat în 
aşa fel încât să supună relaţiile încordate pe care le avea cu 
domnul Hutchmeyer unei presiuni pe care nici măcar fuga nu 
prea avea şanse s-o atenueze. li explică totul lui Baby în timp ce 
ea o luă înainte prin verandă şi apoi intră în holul mare al casei. 

— Vreau să spun că nu putem să ieşim din casă aşa, 
împreună, în toiul nopţii! protestă el, oprindu-se cu picioarele pe 
o cuvă de fiert pasta de lemn desenată pe mozaicul podelei. 

Din portretul său atârnat pe perete, Hutchmeyer îi aruncă o 
privire mânioasă. 

— De ce nu? îi răspunse Baby, al cărei simţ melodramatic 
părea să se fi ascuţit într-un asemenea decor grandios. 

Piper încercă să încropească un răspuns convingător şi 
singurul care-i ieşi de pe buze a fost acela — extrem de evident 
— că lui Hutchmeyer n-o să-i placă aşa ceva. Baby râse sinistru. 


— Lasă-l să-şi mănânce ficaţii, îi zise ea şi, înainte ca Piper 
să apuce să spună că dacă Hutchmeyer îşi mânca ficaţii, va fi şi 
în dezavantajul lui şi că, oricum ar fi, el ar alege pericolul de a-i 
deschide ochii lui Hutchmeyer în privinţa adevăratului autor al 
lui Păstraţi-vă, voi, bărbaţi..., în loc de riscul — mult mai 
îngrozitor — de a fugi cu nevasta lui. Baby îl apucă iar strâns de 
mână şi îl conduse pe scara în stil renascentist. 

— Fă-ţi bagajul cât de repede poţi, îi aruncă ea în şoaptă 
când se opriră în faţa uşii de la dormitorul Boudoir. 

— Da, dar... Începu şi Piper să şoptească involuntar. 

Însă Baby plecase. Piper intră în camera lui şi aprinse 
lumina. Valiza lui zăcea neprietenoasă la perete. Piper închise 
uşa şi se întrebă ce Dumnezeu să facă acum. Femeia asta 
trebuie să fi fost dementă dacă-şi închipuia că el chiar avea de 
gând să... Piper se târî prin încăpere până la fereastră, 
încercând să se elibereze de ideea că toate lucrurile astea i se 
întâmplau într-adevăr lui însuşi. Experienţa pe care o trăia avea 
un caracter înfiorător de halucinant, care se potrivea cu tot ce 
se petrecuse de când coborâse pe țărm în New York. Toţi păreau 
a fi nebuni de legat. Mai mult decât atât, cu toţii îşi manifestau 
făţiş nebunia, fără nici o urmă de reţinere. "Impuşcă-i de cum se 
uită la tine" a fost expresia care i-a răsărit în minte. Cu 
siguranţă că i-a răsărit în minte şi cinci minute mai târziu, când 
Piper, cu valiza încă nefăcută, a deschis uşa dormitorului său 
Boudoir şi şi-a iţit capul afară. 

Baby venea pe coridor, cu un revolver imens în mână. Piper 
se trase repede înapoi în cameră. 

— Ai face bine să-l pui şi pe ăsta, îi spuse ea. 

— Să-l pun? zise Piper, uitându-se urât la obiect. 

— Pentru orice eventualitate, îi spuse Baby. Nu se ştie 
niciodată. 

Dar Piper ştia. Se strecură în jurul patului şi clătină din cap. 

— Trebuie să înţelegeţi că..., începu el, dar Baby se 
repezise deja la sertarele mesei de toaletă şi îi stivuia lenjeria 
de corp pe pat. 

— Nu mai pierde timpul cu discuţii! la-ţi valiza, zise ea. 
Vântul s-a liniştit. De-acum s-ar putea întoarce în orice moment. 

Piper aruncă o privire tânjitoare spre fereastră. Ei, dacă 
s-ar întoarce acum, înainte să fie prea târziu... 


— Cred totuşi ca ar trebui să ne gândim serios la asta, 
spuse el. 

Baby se întrerupse din golitul sertarelor şi se întoarse spre 
el. Chipul ei spilcuit era luminat de vise lipsite de riscuri. Era 
fiecare eroină despre care citise vreodată, fiecare femeie care o 
pornise fericită spre Siberia sau îşi urmase soţul pe întinsul 
Sudului devastat de Sherman. Era mai mult de atât — devenise 
brusc muza şi protectoarea acestui tânăr nefericit. Era unica ei 
şansă de împlinire şi n-avea de gând s-o lase să-i scape printre 
degete. În urma ei rămâneau Hutchmeyer, anii de supunere la 
plictiseală şi artificialitate, anii de chirurgie estetică şi de 
avânturi consumate în închipuire; înaintea ei se găseau Piper, 
conştiinţa faptului că era nevoie de ea şi o nouă viaţă, plină de 
sens şi semnificaţie, în slujba tânărului geniu de lângă ea. lar 
acum, în acest moment de sacrificiu suprem, de apogeu al 
atâtor ani de aşteptare, el şovăia. Ochii lui Baby se umplură de 
lacrimi şi femeia înălţă braţele, imploratoare. 

— Nu-nţelegi ce-nseamnă asta? întrebă ea. 

Piper o privi mut de uimire. Înţelegea foarte bine ce 
însemna. Era într-o casă gigantică şi rămăsese singur cu 
nevasta dementă a celui mai bogat şi mai puternic editor din 
America, iar ea îi propunea să fugă împreună în lume. Şi dacă el 
n-o făcea, mai mult ca sigur că femeia avea să-i spună lui 
Hutchmeyer adevărata istorie a cărţii Păstraţi-vă, voi, bărbați... 
sau o să inventeze o poveste la fel de îngrozitoare despre cum a 
încercat el s-o seducă. În fine, mai era şi pistolul. Zăcea pe pat, 
acolo unde îl azvârlise femeia. 

Piper îi aruncă o privire obiectului metalic şi atunci Baby 
făcu un pas în faţă, iar lacrimile care i se adunaseră în ochi i se 
prelinseră pe obraji, luând cu ele şi lentilele de contact. Femeia 
bâjbâi după ele pe cuvertură şi dădu peste pistol. 

Piper nu mai ezită nici o clipă. Apucă valiza, o trânti pe pat, 
o deschise şi în secunda următoare începu să o umple grăbit cu 
pantalonii şi cămăşile sale. Nu se opri până ce nu puse totul 
înăuntru — registrele sale şi stilourile şi călimara de cerneală 
Waterman's Midnight Black. Într-un final, se aşeză pe ea şi îi 
închise încuietorile. 

Abia după aceea se întoarse spre Baby. Femeia încă mai 
bâjbâia pe pat. 


— Nu-mi dau seama unde e! zise Baby. Nu-mi dau seama 
unde e! 

— Las-o baltă. N-avem nevoie de aşa ceva, îi spuse Piper, 
dornic nevoie mare să evite orice altă întâlnire cu armele de foc. 

— Trebuie să văd unde e! insistă Baby. Altfel n-o să mă pot 
descurca. 

Piper îşi smulse valiza de pe pat, iar Baby găsi lentila de 
contact lipsă. Şi pistolul. Apoi, strângându-l în palmă pe cel de-al 
doilea şi chinuindu-se să şi-o introducă înapoi în ochi pe prima, îl 
urmă pe Piper afară, pe coridor. 

— Du-ţi valiza jos şi întoarce-te s-o iei şi pe-a mea, îi spuse 
ea, apoi se îndreptă spre dormitorul ei. 

Piper cobori la parter, dădu iarăşi cu ochii de portretul 
încruntat al lui Hutchmeyer şi se întoarse la etaj. Baby stătea 
lângă imensul ei pat cu apă, îmbrăcată într-o blană de nurcă. 
Alături de ea stăteau înşirate şase genţi de voiaj imense. 

— Ştii ceva, începu Piper, eşti sigură că vrei într-adevăr...? 

— O, da! O, da! spuse Baby. Mi-am dorit-o întotdeauna să 
părăsesc toată... toată prefăcătoria asta şi s-o iau din nou de la 
capăt. 

— Dar nu te-ai gândit că...? începu iarăşi Piper. 

Numai că Baby nu mai gândea. Cu un gest de ieşire din 
scenă maiestuoasă, ea ridică pistolul şi trase de câteva ori în 
patul cu apă. Din el ţâşniră în aer arteziene, iar camera vui 
asurzitor de pe urma ecoului împuşcăturilor. 

— E o chestie simbolică, zbieră ea şi aruncă degajată 
pistolul de-a lungul încăperii. 

Dar Piper n-o mai auzi. Apucă în fiecare mână câte trei 
genţi de voiaj şi ieşi clătinându-se din dormitor, târând apoi 
genţile după el pe coridor, în vreme ce urechile îi vâjâiau încă 
din pricina zgomotului. Acum ştia că femeia era în mod cert cu 
minţile duse, iar vederea patului cu apă dându-şi ultimele suflări 
îi aminti încă o dată — şi într-un mod teribil — de propriul lui 
trup muritor. 

Pe când ajunse la piciorul scărilor, icnea şi gâfâia. Baby îl 
urmă asemenea unui spectru în blană de nurcă. 

— Şi-acum? întrebă el. 

— Acum o să luăm nava de croazieră, zise ea. 

— De croazieră? 


Baby dădu din cap. Fantezia ei fusese încinsă din nou de 
imaginile din romane. Fuga în noapte pe întinsul apei era un 
element esenţial. 

— Dar ei n-or să ne...? începu Piper. 

— Dacă facem aşa, n-or să ştie niciodată unde ne-am dus, 
spuse Baby. O să ne oprim undeva pe coastă şi-o să ne 
cumpărăm o maşină. 

— Să cumpărăm o maşină? zise iarăşi Piper. Dar eu n-am 
nici un ban! 

— Am eu, îi replică Baby. 

Apoi traversară holul şi o luară pe cărare până la 
debarcader, cu Piper în urma femeii, târşâind gentile de voiaj. 
Vântul se mai muiase, dar apa era încă agitată şi valurile se 
loveau de pilonii de lemn şi de stâncile de pe mal, aşa că jeturi 
fine de apă ricoşau în obrazul lui Piper, udându-l. 

— Suie genţile la bord, zise Baby. Eu trebuie să mă întorc. 
Mai am de făcut ceva. 

Piper ezită o clipă şi se uită în zare, de-a lungul golfului, 
cuprins de sentimente contradictorii. Nu ştia sigur dacă îşi dorea 
sau nu să-i vadă pe Sonia şi pe Hutchmeyer apărând la orizont. 
Însă nu se zărea nici urmă de ei. În cele din urmă, scriitorul 
aruncă genţile înăuntrul vasului şi aşteptă. 

Baby se întoarse cu o servietă în mână. 

— Pensia mea alimentară, îi explică ea. Măsura mea de 
siguranţă. 

Apoi, strângându-şi blana de nurcă pe lângă ea, se căţără 
la bordul vasului şi se duse în cabina de comandă. Piper o urmă, 
clătinându-se. 

— Stăm prost cu combustibilul, zise ea. Ne trebuie mai 
mult. 

Şi, târându-se greoi, Piper începu de-acum să facă ture 
între navă şi depozitul de combustibil, plasat în capătul 
îndepărtat al curţii, în spatele casei. Era întuneric şi bărbatul se 
mai poticnea când şi când. 

— Tot n-ajunge? întrebă el după a cincea tură, în momentul 
în care îi întindea canistrele lui Baby aflată jos, pe puntea navei. 

— Nu ne putem permite să facem nici o greşeală, îi 
răspunse ea. Nu cred că ti-ar plăcea să rămânem fără 
combustibil în mijlocul golfului. 


Piper o porni din nou spre depozit. În mintea lui nu mai 
exista nici un grăunte de îndoială. Deja făcuse, în mod clar, o 
greşeală îngrozitoare. Ar fi trebuit s-o asculte pe Sonia. Ea îi 
spusese că femeia asta era un vampir şi avea dreptate. Un 
vampir dement. Şi ce Dumnezeu îl apucase pe el de ajunsese să 
umple rezervorul unei nave de croazieră cu canistre de 
carburant în toiul nopţii? Era o activitate ce n-avea nici pe 
departe vreo legătură, cât de vagă, cu calitatea de romancier. 
Nimeni nu l-ar fi găsit pe Thomas Mann mort în timp ce făcea 
aşa ceva. Nici pe D.H. Lawrence. Totuşi, Conrad ar fi putut face 
o chestie asemănătoare. Dar şi asta era extrem de puţin 
probabil. Piper recapitula în minte Lord Jim şi nu găsi în el nimic 
liniştitor, nimic care să justifice activitatea lui nebunească. Da, 
nebunească — ăsta era cuvântul! Piper se opri în depozitul de 
combustibil, cu încă două canistre lângă el. Şovăia. 

Nu exista nici măcar un singur romancier cât de cât notabil 
care să fi făcut ceea ce făcea el acum. Toţi ar fi refuzat să ia 
parte la o asemenea întreprindere. Ceea ce era absolut în 
ordine, numai că nici unul dintre ei nu se nimerise într-o 
încurcătură atât de păcătoasă ca aceea în care era el acum. E 
drept, D.H. Lawrence fugise cu nevasta domnului Nu-ştiu-cum, 
Frieda, dar era de presupus că o făcuse de bună voie şi fiindcă 
era îndrăgostit de femeia aia. Piper era absolut sigur că el nu 
era îndrăgostit de Baby şi că nu făcea de bună voie ceea ce 
făcea. În nici un caz. 

După ce trecu în revistă astfel de precursori, încercă să se 
gândească ce-ar putea să facă pentru a se ridica la nivelul lor. 
La urma urmei, nu-şi petrecuse ultimii zece ani din viaţă 
încercând să devină un mare romancier aşa, pentru nimic. Se 
cuvenea să adopte o poziţie morală. Ceea ce era mai uşor de zis 
decât de făcut. Baby Hutchmeyer nu era genul de femeie care 
l-ar fi înţeles dacă adopta o poziţie morală. În plus, el nici nu 
avea timp pentru explicaţii. Cel mai bun lucru pe care-l putea 
face era să rămână unde se afla şi să nu se mai ducă înapoi pe 
navă. Astfel, când Hutchmeyer şi Sonia se vor întoarce, Baby va 
fi cea scoasă la înaintare. Ea va trebui să se descurce cumva 
când se va vedea nevoită să explice ce căuta la bordul navei cu 
bagajele făcute şi zece canistre de carburant, fiecare de câte 
douăzeci de litri, adunate în jurul cabinei. În cel mai bun caz, ar 
putea să susţină că el o obligase să fugă în lume ca să-şi 


găsească iubirea împreună — dacă asta era o imagine potrivită 
pentru răpirea nevestei altui bărbat. Şi nu era — nu şi în cazul în 
care bărbatul respectiv nu se afla la locul faptei. Pe de altă 
parte, la bord se găsea şi valiza lui. Trebuia s-o dea jos de pe 
navă. Dar cum? Păi, desigur, dacă nu se întorcea la navă, Baby 
va veni să-l caute şi în cazul acesta... 

Piper scoase capul din depozit, aruncă o privire afară şi, 
văzând că în curte nu era nimeni, o traversă pe furiş până la uşa 
de la intrare şi se strecură în casă. Apoi se uită repede spre 
navă din spatele grilajului din verandă. În jurul lui, imensa casă 
de lemn scârţâia din toate încheieturile. Piper se uită la ceas. 
Era unu noaptea. Până unde se duseseră Sonia şi Hutchmeyer? 
Ar fi trebuit să se întoarcă de câteva ceasuri bune. 


La bordul ambarcaţiunii, Baby se gândea la Piper cam în 
acelaşi fel. De ce întârzia? Ea pornise deja motorul, verificase 
nivelul combustibilului şi acum era gata să plece. lar el ţinea 
lucrurile pe loc. După zece minute femeia se îngrijoră de-a 
binelea. 

Apoi, cu fiecare minut care trecea, îngrijorarea ei crescu şi 
mai tare. De-acum marea era liniştită şi dacă Piper nu venea 
repede... 

— Geniul e atât de imprevizibil! murmură ea în cele din 
urmă şi se caţără iar înapoi pe debarcader. 

O porni în jurul casei, traversă curtea, îndreptându-se spre 
depozitul de combustibil, şi aprinse lumina. Era gol. Două 
canistre rămase în mijlocul podelei erau mărturia vie a 
răzgândirii lui Piper. Baby se duse la uşa casei. 

— Peter! strigă ea, dar vocea-i slabă se pierdu în aerul 
nopţii. 

De trei ori îl chemă şi de trei ori aşteptă în zadar un 
răspuns. 

— Of, băiat fără inimă! se jelui ea şi de data asta avu 
impresia că aude un răspuns. Unul slab. Venea din casă sub 
forma unui zăngănit de cioburi şi a unui strigăt înfundat. 

Piper se împiedicase de o vază ornamentală. Baby traversă 
hotărâtă curtea şi urcă treptele până la uşă. Ajunsă înăuntru, îl 
strigă iar. Degeaba. Oprită în mijlocul vastului hol, Baby ridică 
privirea spre portretul detestatului ei soţ, iar imaginaţia ei 


suprasolicitată îi crea impresia că pe buzele acelea umflate şi 
arogante răsărise un zâmbet. Hutchmeyer câştigase din nou. O 
să câştige întotdeauna, iar ea va rămâne pentru totdeauna 
jucăria domestică din orele lui de răgaz. 

— Niciodată! strigă ea ca răspuns la clişeele care îi 
traversau isteric mintea şi la disprețul nerostit al portretului. 

Nu ajunsese până aici doar pentru a fi deposedată de 
dreptul ei la libertate, iubire romantică şi respectabilitate umană 
de un geniu literar lipsit de îndrăzneală. Avea să facă ceva, ceva 
simbolic, ceva care să reprezinte o mărturie a independenţei ei. 
Se va înălța din nou din cenuşa trecutului, ca un fenix sălbatic 
din... Flăcări? Cenuşă? Simbolismul o inspiră. Va fi o acţiune 
care nu mai permitea cale de întors. Îşi va arde punţile. Baby, 
însufleţită de eroinele câtorva sute de romane, se repezi înapoi 
în curte, o traversă, deschise o canistră şi în clipa următoare 
începu să împrăştie benzină pe traseul spre casă. Împroşcă 
benzină şi pe trepte, şi pe pragul casei, şi peste nenumăratele 
activităţi de pe podeaua mozaicată, apoi pe scările ce duceau în 
veranda imensă şi pe covorul din birou. Apoi, cu indiferența 
nesocotită ce se potrivea noului său rol, apucă o brichetă de 
masă de pe birou şi o aprinse. O pălălaie de flăcări înghiţi 
încăperea, se strecură pe verandă, ţâşni de-a lungul holului şi 
izbucni afară, în noapte. Atunci şi numai atunci Baby se întoarse 
şi deschise uşa ce dădea spre aleea de la intrare. 

Intre timp, Piper, după nefericita sa ciocnire cu vaza 
ornamentală, se grăbea spre nava de croazieră. O auzise pe 
Baby cum îl striga şi profitase de ocazie ca să-şi recupereze 
valiza. O luă la goană pe cărare, ajunse la debarcader şi se urcă 
la bordul vasului. Deasupra lui, uriaşa casă se înălța în întuneric, 
sugerând o nouă ameninţare. Turnurile şi foişoarele ei, preluate 
de la Ruskin şi Morris şi ivite dintre şindrile graţie extravaganţei 
arhitecturale a firmei Peabody and Stearns, se uneau cu cerul 
coborât aproape de pământ. Doar în spatele grilajului verandei 
se vedeau nişte lumini, dar erau destul de slabe. 

Tot aşa era şi interiorul ambarcaţiunii. Piper bâjbâi printre 
genţi de voiaj şi canistre, căutându-şi valiza. Unde Dumnezeu 
putea să fie? O descoperi în cele din urmă sub haina de nurcă şi 
tocmai se chinuia s-o extragă de sub ea, când se văzu întrerupt 
de un urlet prelung, ce venea dinspre casă, şi de licărirea unor 


flăcări. Scăpând haina din mână, se repezi împleticit spre uşa 
cabinei şi privi înmărmurit afară. 

Reşedinţa Hutchmeyer era în flăcări. Focul ţâşnise prin 
ferestrele biroului lui Hutchmeyer. Alte pâlpâiri de foc dansau în 
spatele grilajului de fier forjat. Se auzi un zăngănit de sticlă 
spartă de la ferestrele plesnite din pricina căldurii şi, aproape 
simultan, din dosul casei se umflă spre cer o ciupercă de flăcări, 
urmată de o explozie dintre cele mai înfricoşătoare. Piper 
rămase cu gura căscată, pironit pe loc de enormitatea a ceea ce 
se petrecea acolo. Şi, în timp ce se holba aşa, din umbrele casei 
se distinse o siluetă subţire, care alerga de-a lungul aleii, 
îndreptându-se spre el. Era Baby. Probabil că afurisita asta de 
muiere... dar Piper nu mai avu timp să-şi continue şirul 
gândurilor până la concluzia logică. Pe când Baby alerga spre el, 
un alt şir apăru în jurul casei, un şir de flăcări care dansa şi 
sălta, rămânea pe loc un moment şi apoi o pornea din nou, 
luminând, pe urma de benzină pe care o lăsase Piper în 
drumurile lui de la depozitul de combustibil la navă. Piper o privi 
cum vine înspre el şi, cu o prezenţă de spirit care-i aparţinea 
întru totul şi nu-i datora nimic Romanului moral, se căţăra înapoi 
pe debarcader şi se chinui să desfacă parâmele care ancorau 
vasul de mal. 

— Trebuie să ne îndepărtăm înainte ca focul..., strigă el 
înspre Baby în timp ce ea gonea de-a lungul debarcaderului, 
venind spre el. 

Baby se uită peste umăr la fitilul lichid. 

— Doamne Dumnezeule! ţipă ea. 

Dansul flăcărilor se apropie tot mai mult. Femeia se aruncă 
pe vas şi apoi se repezi în cabină. 

— Prea târziu! zbieră Piper. 

Flăcările se prelingeau deja pe debarcader. Urmau să 
ajungă la ambarcaţiune şi la încărcătura sa de carburant, după 
care... _ 

Piper aruncă parâma şi o luă la fugă. In cabina navei, Baby 
se chinui să-şi găsească "pensia ei alimentară", înşfăcă blana de 
nurcă, o aruncă iar din mână şi descoperi în cele din urmă 
servieta pe care o căuta. Se întoarse spre uşa cabinei, dar 
pălălaia ajunsese deja la capătul debarcaderului şi, în timp ce ea 
o privi, făcu saltul pe vas. Nu mai exista nici o scăpare. Baby se 
întoarse spre tabloul de comandă, tură motorul la maximum şi, 


în timp ce vasul de croazieră zvâcni înainte, femeia izbuti să 
iasă din cabină. Apoi, strângând încă în mână servieta, se 
aruncă peste bord. În urma ei vaporaşul prinse viteză. Undeva, 
înăuntrul său, licăreau limbi de foc care indicau evoluţia 
incendiului, dar apoi părură să se potolească. În cele din urmă, 
ambarcaţiunea dispăru în întunericul golfului, iar zgomotul 
motorului fu acoperit de huruitul mult mai puternic al casei în 
flăcări. 

Baby înotă până la țărm şi se rostogoli pe plaja stâncoasă. 
Piper stătea în picioare pe pajişte şi se holba îngrozit la casă. 
Flăcările ajunseseră de-acum la etajele superioare. Luciră fugar 
în dosul ferestrelor, după care se auzi un zăngănit de sticlă 
spartă, căci şi alte ferestre plesniră, iar apoi pale mari de flăcări 
ţâşniră afară şi se prelinseră pe marginile acoperişului de 
şindrilă. În câteva minute întreaga faţadă a casei era în flăcări. 

Baby se proţăpi ţanţoşă lângă Piper. 

— Uite cum dispare trecutul meu, murmură ea. 

Piper se întoarse şi o privi. Părul femeii i se lipise în şuviţe 
de ţeastă, iar chipul ei fusese deposedat de masca groasă cât o 
clătită. Numai ochii îi păreau adevăraţi şi, în reflexia flăcărilor, 
Piper izbuti să vadă că străluceau de o bucurie dementă. 

— Creieraşul tău a luat-o razna, îi zise el cu o sinceritate ce 
nu-i stătea în fire. 

Degetele mâinii lui Baby se strânseră pe braţul lui. 

— Pentru tine am făcut-o, spuse ea. lţi dai seama de asta, 
nu-i aşa? Trebuie să plonjăm în viitor eliberaţi de povara 
trecutului. Trebuie să ne luă angajamente irevocabile printr-o 
acţiune de eliberare şi să luăm o decizie existenţială. 

— O decizie existenţială?! zbieră Piper. 

Flăcările ajunseseră de-acum la foişoarele ornamentale, iar 
căldura degajată era teribilă. 

— Pentru tine incendierea propriei locuinţe înseamnă o 
decizie existenţială? Asta nu-i o decizie existenţială, ci o 
afurisită de infracţiune! Asta e! 

Baby îi zâmbi fericită. 

— Dragul meu, trebuie să-l citeşti pe Genet, murmură ea şi, 
încă ţinându-l de braţ, îl trase mai încolo, înspre copaci, 
traversând pajiştea. 

Undeva în depărtare se auzea vaierul sirenelor de 
pompieri. Piper grăbi pasul. Tocmai ajunseseră la marginea 


pădurii când un alt şir de explozii despică aerul nopţii. În largul 
golfului, vasul de croazieră explodase. De două ori. Şi Piper avu 
impresia că vede, pe fundalul celui de-al doilea ghem de foc, 
silueta catargului unui iaht. 

— O, Dumnezeule! bolborosi el. 

— O, dragule! murmură ca răspuns Baby şi-şi întoarse 
obrazul spre el. 


Hutchmeyer era într-o dispoziţie proastă. Fusese insultat de 
un autor, se dovedise un navigator nepriceput, îşi pierduse 
velele iahtului şi, ca să le pună capac la toate, virilitatea sa 
fusese pusă la îndoială de refuzul Soniei Futtle de a-i lua în 
serios avansurile. 

— Ei, haida-hai, Hutch, dragule, îi spusese ea, bagă-cţi-o 
înapoi. Nu-i cel mai potrivit moment să-ţi dovedeşti bărbăţia. 
Bun, am priceput, tu eşti bărbat, iar eu sunt femeie. Te-am 
auzit. Şi nu-ţi pun la îndoială nimic. Serios. Trebuie să mă crezi. 
Dar acum haide, pune-ţi hainele înapoi pe tine şi... 

— Sunt ude, zise Hutchmeyer. Sunt ude leoarcă. Vrei să-mi 
găsesc moartea dintr-o pneumonie sau ceva de genul ăsta? 

Sonia scutură din cap că nu. 

— Hai să ne întoarcem la tine acasă şi dup-aia o să te usuci 
frumuşel cât ai zice peşte. 

— Ahă... Păi atunci ia spune-mi mie cum să fac să ajungem 
înapoi acasă cu vela mare în apă. Că aşa nu facem altceva 
decât să ne învârtim în cerc. Asta facem, nimic altceva. Şi-atunci 
hai, draga mea, să... 

Dar Sonia nu voia să. Urcă pe punte şi se uită peste apă. 
Hutchmeyer, în uşa cabinei, gol până la pielea lui rozalie şi 
tremurând, făcu o ultimă încercare: 

— Sunteţi toate femei, spuse el. Ştii asta. Toate femei. Am 
un respect imens faţă de voi. Vreau să zic că am... 

— O nevastă! i-o tăie brutal Sonia. Asta ai o nevastă. lar eu 
am un logodnic. 

— Ce ai tu? întrebă Hutchmeyer. 

— Mai auzit foarte bine. Un logodnic. Pe nume Peter Piper. 

— Englezoiu' ăla ti... 


Dar Hutchmeyer nu mai continuă. Atenţia îi fusese atrasă 
de linia țărmului. Acum reuşea să vadă bine de tot. Îl ajuta 
lumina casei în flăcări. 

— la uită-te acolo, îi zise Sonia. Cineva şi-a-ncălzit casa al 
naibii de bine. 

Hutchmeyer înhaţă binoclul şi se holbă prin el. 

— Ce vrei să spui cu "cineva"? zbieră el o clipă mai târziu. 
Nu-i nici un cineva! Aia-i casa mea! 

— Era casa ta! preciză pragmatică Sonia înainte ca mintea 
ei să perceapă toate implicaţiile pălălăii. O, Dumnezeule! 
exclamă apoi ea. 

— Să fiu al dracu' dacă n-ai dreptate! lătră Hutchmeyer şi 
se aruncă asupra demarorului. 

Motorul navei porni şi iahtul începu să se deplaseze. 
Hutchmeyer se chinui cu timona şi încercă să menţină cursul 
spre holocaustul ce fusese odinioară casa lui. Rămasă atârnată 
de copastia de la babord, spre pupa, vela mare acţiona ca o 
frână şi Romain du Roy vira mereu spre stânga. Gol puşcă şi 
gâfâind, Hutchmeyer se chinuia să compenseze deriva, dar fără 
nici un folos. 

— Trebuie să scap de velă! urlă el şi în acel moment o 
umbră întunecată se profilă pe lumina flăcării. 

Era nava lui de croazieră. Se îndrepta spre ei în viteză şi 
începuse şi ea să ardă. 

— lisuse Hristoase, drăcia dracului are de gând să intre în 
noi! ţipă Hutchmeyer. 

Dar în clipa următoare ambarcaţiunea îi dovedi că se 
înşelase. Explodă. Mai întâi săriră în aer canistrele cu carburant 
din cabina de comandă şi bucăţi din navă ţopăiră în vânt. Apoi 
ce mai rămăsese din carcasa ambarcaţiunii zbură dezordonat în 
direcţia iahtului şi rezervoarele principale de combustibil 
explodară şi ele. O minge de foc se înălţă spre cer şi din ea se 
desprinse o halcă de ceva întunecat şi ovoidal, care făcu o 
tumbă prin aer şi străpunse cu un huruit teribil puntea din faţă a 
iahtului unde erau cei doi. Pupa lui Romain du Roy se ridică 
afară din apă, căzu înapoi cu un plescăit şi începu să se lase în 
jos. Sonia rămăsese agăţată de balustradă şi privea înjur. Epava 
navei de croazieră se scufunda cu un sfârâit puternic. 
Hutchmeyer dispăruse şi în clipa următoare Sonia era şi ea în 


apă. Între timp iahtul se aplecă pe o parte, alunecă pe-o rână şi 
se duse la fund. 

Sonia se îndepărtă înot de locul naufragiului. La vreo sută 
de metri mai încolo marea părea să lumineze. Era combustibilul 
de la nava de croazieră şi, prin acea lumină stranie, îl zări în apă 
pe Hutchmeyer aflat în spatele ei. Bărbatul se agăţase de o 
bucată de lemn. 

— Ţi-e bine? întrebă tânăra. 

Hutchmeyer scânci. Era limpede că nu îi era bine. Sonia 
înotă până lângă el, călcând apa. 

— Ajutor, ajutor! schelălăi Hutchmeyer. 

— Uşurel, uşurel, îi zise Sonia. Nu intra în panică. Ştii să 
înoţi, nu? 

Lui Hutchmeyer i se bulbucară ochii în cap. 

— Să înot? Ce vrei să spui cu înotul? Sigur că ştiu să înot. 
Ce crezi că fac acum? 

— Aşadar, ţi-e bine, spuse Sonia. Atunci nu trebuie decât să 
înotăm până la țărm... 

Dar Hutchmeyer scoase iar un gâlgâit. 

— Să înotăm până la țărm? Nu pot înota aşa de mult. O să 
mă înec. N-o s-o scot la capăt. O să... 

Sonia îl lăsă acolo şi se îndreptă spre rămăşiţele plutitoare 
ale iahtului. Poate reuşea să găsească o vestă de salvare. In loc 
de asta, dădu peste o grămadă de canistre de combustibil 
goale. Luă una şi înotă cu ea înapoi la Hutchmeyer. 

— Ţine-te de asta, îi spuse ea. 

Hutchmeyer schimbă bucata lui de lemn cu canistra şi se 
agăţă de aceasta. Sonia înotă iar înapoi şi reveni cu încă două 
canistre. Reuşi să găsească şi o bucată de funie. Legă mai întâi 
canistrele laolaltă, apoi trecu funia în jurul mijlocului lui 
Hutchmeyer şi îi făcu un nod. 

— Aşa n-ai cum să te îneci, îi zise ea. Acum stai aşa, exact 
unde eşti, şi totul o să fie bine. 

Hutchmeyer se bălăngăni pe pluta lui de canistre şi îi 
aruncă o privire de nebun. 

— O să fie bine? zbieră el. Bine? Casa mi-a fost incendiată, 
nu ştiu ce porc ţicnit încearcă să mă ucidă cu o navă în flăcări, 
frumosul meu iaht s-a scufundat sub mine şi totul o să fie bine? 

Dar Sonia era deja prea departe ca să-l audă şi înota spre 
țărm, dând din mâini într-un ritm egal, ca să nu obosească. 


Toate gândurile ei erau concentrate asupra lui Piper. El 
rămăsese în casă când ea plecase, iar acum tot ce rămăsese din 
casă... Tânăra se răsuci şi se uită peste luciul apei. La orizont, 
casa încă se mai sumeţea în toată mărimea ei, ca o masă 
galben-roşiatică din care scânteile ţâşneau neîncetat spre cer, 
iar în timp ce Sonia privea, din ea săltă în sus o flacără imensă. 
Era limpede că i se prăbuşise acoperişul. 

Sonia se răsuci iar pe o parte şi continuă să înoate. Trebuia 
să se întoarcă acolo şi să afle ce se întâmplase. Poate că 
sărăcuţul de Piper avusese iarăşi parte de unul dintre 
accidentele sale. Femeia se pregăti sufleteşte pentru ce era mai 
rău şi se refugie în scuza maternă cum că bietul băiat atrăgea 
accidentele — asta înainte de a-şi da seama că în realitate 
accidentele lui Piper nu fuseseră provocate de el. MacMordie 
fusese cel care aranjase revolta de la sosirea lor la New York. Ar 
fi fost cam greu să-l învinovăţeşti pe Piper pentru aşa ceva. 
Dacă trebuia neapărat să arunci vina asupra cuiva, acela nu era 
altul decât... 

Sonia blocă gândul propriei culpabilităţi întrebându-se ce 
era cu ambarcaţiunea care se repezise spre ei din întuneric, 
după care explodase. 

Părea o istorie extraordinară, dar la fel de extraordinar era 
şi faptul că locuinţa lui Hutchmeyer fusese cuprinsă de flăcări. 
Cele două evenimente, puse laolaltă, susțineau ideea unei 
acţiuni organizate şi premeditate. Caz în care Piper nu era 
răspunzător cu nimic. Nimic din ce făcuse el vreodată nu fusese 
organizat sau premeditat. Piper atrăgea pur şi simplu 
accidentele. 

Cu un astfel de gând liniştitor în minte, Sonia ajunse la mal 
şi se caţără pe țărm. Timp de câteva minute rămase întinsă pe 
pământ ca să-şi recapete puterile, iar în timpul în care stătu 
acolo prin minte îi trecu o altă posibilitate, una îngrozitoare. 
Dacă Hutchmeyer avusese dreptate şi cineva chiar încercase 
să-l ucidă, era foarte posibil ca acela să-i fi găsit în casă numai 
pe Piper şi pe Baby şi să fi început cu... Sonia se clătină pe 
picioare şi o porni spre copacii din preajma incendiului. Trebuia 
să afle ce se întâmplase. Şi, presupunând că fusese un accident, 
rămânea riscul ca şocul provocat de prezenţa sa acolo când 
imensa casă luase foc să-l fi determinat pe Piper să se dea de 
gol în faţa cuiva, spunând că nu el era adevăratul autor al lui 


Păstraţi-vă, voi, bărbați... Caz în care treaba se împuţea rău de 
tot. Dacă nu cumva se împuţise deja. A fost şi prima întrebare 
pe care i-a pus-o unui pompier pe care l-a găsit stingând o tufă 
în flăcări din grădină. 

— Ei, păi dac-a fost aici, nu se mai împute. E prăjit ca un 
curcan, îi zise omul. Era pe-aici un nebun care-a tras o grămadă 
de focuri când am ajuns la casă, dar apoi s-a prăbuşit acoperişul 
şi de-atunci n-a mai tras deloc. 

— Focuri? întrebă Sonia. Aţi spus focuri? 

— De armă. Cu o mitralieră, explică pompierul. Din pivniţă. 
Dar, aşa cum v-am spus, s-a prăbuşit acoperişul şi de-atunci n-a 
mai tras deloc. 

Sonia se uită la mormanul de jăratic. Valuri de arşiţă o 
izbeau în faţă. Cineva a tras cu o mitralieră din pivniţă? N-avea 
nici o logică. Nimic n-avea logică. Asta, desigur, dacă nu accepta 
teoria lui Hutchmeyer, cum că exista cineva care o făcuse în 
mod intenţionat, ca să-l ucidă pe editor. 

— Şi sunteţi absolut sigur că n-a scăpat nimeni cu viaţă? 
întrebă ea. 

Pompierul clătină din cap. 

— Nimeni, spuse el. Am fost în prima maşină de pompieri 
care a ajuns aici şi, în afară de împuşcături, nimic n-a ieşit 
de-acolo. Aşa că tipul care s-a ocupat de împuşcături trebuie să 
fie deja dus de pe lume. A 

Sonia simţi că se duce şi ea de pe lume. Incercă o clipă 
să-şi păstreze cumpătul, după care se prăbuşi. Pompierul o luă 
pe umăr şi o duse până la ambulanţă. Peste o jumătate de oră 
Sonia Futtle era în spital şi adormea instantaneu. Fusese sedată 
zdravăn. 


Pe de altă parte, Hutchmeyer era complet treaz şi limpede. 
Gol puşcă, acoperit doar de canistrele de benzină, stătea 
undeva în spate, în şalupa celor de la paza de coastă, care îl 
salvaseră, şi încerca să le explice cam ce făcea în mijlocul 
golfului la ora două dimineaţa. Cei de la paza de coastă nu 
păreau să-l creadă. 

— Bun, domnule Hutchmeyer, aşadar dumneavoastră eraţi 
la bordul navei dumneavoastră de croazieră când a explodat... 


— Nava de croazieră? zbieră Hutchmeyer. Nu eram pe nava 
de croazieră, eram la bordul iahtului! 

Cei de la paza de coastă îl priviră cu îndoială şi îi arătară o 
bucată din epavă de pe punte. Hutchmeyer rămase cu ochii 
aţintiţi la ea. Pe lemn se vedeau limpede, scrise cu vopsea, 
cuvintele Folio Three. 

— Folio Three e ambarcaţiunea mea, mormăi el. 

— Ne-am gândit şi noi c-ar putea fi aşa, zise cel de la paza 
de coastă. Totuşi, dacă dumneavoastră ziceţi că n-aţi fost la 
bordul ei... 

— La bord? Eu la bord? Oricine va fi fost la bordul ei, la ora 
asta e prăjit ca un miel la proţap. Par eu să fi fost...? 

Nimeni nu spuse nimic. Şalupa pazei de coastă ajunse în 
scurtă vreme la țărm, undeva mai jos de rămăşiţele reşedinţei 
Hutchmeyer, iar proprietarul acesteia fu ajutat să coboare pe 
mal, învelit într-o pătură. Apoi se porniră cu toţii spre pădure, în 
şir indian, ajungând pe aleea unde se adunaseră o duzină de 
maşini de poliţie, ambulanţe şi maşini de pompieri. 

— L-am găsit pe domnul Hutchmevyer plutind călare pe 
astea, îi zise cel de la paza de coastă şefului poliţiei, arătând 
înspre canistre. M-am gândit că ar putea să vă intereseze. 

Şeful poliţiei, Greensleeves, se uită la Hutchmeyer, apoi la 
canistre şi iar la Hutchmeyer. Era clar că-l interesa, chiar foarte 
tare. 

— A, şi asta! adăugă cel de la paza de coastă, scoțând la 
iveală bucata de lemn pe care scria Folio Three. 

Şeful poliţiei, Greensleeves, studie numele înscris acolo. 

— Aşa deci, Folio Three? Numele vă spune ceva, domnule 
Hutchmeyer? 

Ghemuit sub pătura cu care se învelise, Hutchmeyer se 
uita fix la ruinele incandescente ale casei lui. 

— Am întrebat dacă Folio Three vă spune ceva, domnule 
Hutchmeyer, repetă şeful poliţiei şi întoarse şi el o privire 
contemplativă în direcţia în care se uita editorul. 

— Sigur că-mi spune, răspunse Hutchmeyer. E vasul meu 
de croazieră. 

— V-ar deranja să-mi spuneţi ce căutaţi cu vasul acesta în 
larg la o asemenea oră din noapte? 

— Nu eram pe vas. Eram pe iaht. 


— Folio Three e un vas de croazieră, afirmă insinuant cel de 
la paza de coastă. 

— Ştiu că-i un vas de croazieră, spuse Hutchmeyer. Ce 
vreau eu să spun e că nu eram pe el atunci când s-a produs 
explozia. 

— Care explozie, domnule  Hutchmeyer? întrebă 
Greensleeves. 

— Cum adică, "care explozie"? Câte explozii au avut loc în 
noaptea asta? 

Şeful poliției, Greensleeves, întoarse iar privirea spre casă. 

— Bună întrebare, zise el. Foarte bună întrebare. Am şi eu 
o întrebare care mă roade de ceva vreme. Adică de ce n-a sunat 
nimeni la pompieri ca să anunţe că locuinţa a luat foc decât 
atunci când era prea târziu? Şi, când am ajuns noi aici, cum se 
face că am dat peste cineva care se temea aşa de tare să nu 
stingem focul, încât a început să tragă cu o mitralieră din pivniţă 
şi ne-a făcut praf una din maşinile de pompieri? 

— Cineva a început să tragă din pivniţă? întrebă 
neîncrezător Hutchmeyer. 

— Exact aşa cum am spus. Cu o afurisită de mitralieră de 
calibru greu. 

Hutchmeyer îşi cobori amărât ochii în pământ. 

— Păi, asta aş putea s-o explic eu, începu el, apoi se opri. 

— O puteţi explica? M-ar bucura să vă aud explicaţia, 
domnule Hutchmeyer. 

— Am o mitralieră pe care o ţin în camera de joacă. 

— Ţineţi o mitralieră de calibru greu în camera dejoacă de 
la subsol? Şi n-aţi vrea să-mi spuneţi de ce ţineţi o mitralieră în 
camera de joacă? 

Hutchmeyer înghiţi mâhnit în sec. Nu voia să spună. Chiar 
deloc. 

— Pentru apărare, bombăni el într-un final. 

— Pentru apărare? Împotriva cui? 

— A urşilor, spuse Hutchmeyer. 

— A urşilor, domnule Hutchmeyer? V-am auzit eu bine? Aţi 
spus "urşi"? 

Hutchmeyer se uită disperat în jur şi încercă să se 
gândească la un răspuns mai raţional. Până la urmă spuse 
adevărul. 


— Vedeţi, într-o vreme soţia mea a făcut o pasiune pentru 
urşi Şi eu... 

Vocea i se făcu mică şi i se stinse. 

Şeful poliţiei, Greensleeves, îl studie cu un interes şi mai 
mare. 

— Doamna Hutchmeyer a făcut o pasiune pentru urşi? 
V-am auzit eu bine? Aţi spus că doamna Hutchmeyer a făcut o 
pasiune pentru urşi? 

Dar Hutchmeyer se săturase până-n gât. 

— Nu mă mai întrebaţi dac-aţi auzit bine! urlă el. Dacă am 
zis că doamna Hutchmeyer a făcut o pasiune pentru urşi, atunci 
chiar a făcut o pasiune pentru blestemaţii ăia de urşi! Întrebaţi-i 
pe vecini! Or să vă spună şi ei... 

— Sigur c-o să-i întrebăm, zise Greensleeves. Aşa că v-aţi 
dus şi v-aţi cumpărat niscaiva artilerie? Ca să trageţi după urşi? 

— Nu trăgeam după nici un urs. Ţineam mitraliera doar în 
caz că ar fi trebuit s-o fac. 

— Şi bănuiesc că n-aţi tras nici după maşinile de pompieri. 

— Sigur că nu! De ce dracu' aş fi avut chef să fac aşa ceva? 

— Eu n-am de unde să ştiu, domnule Hutchmeyer, aşa cum 
n-am cum să ştiu nici ce făceaţi în mijlocul golfului, gol ca-n 
burta mamei şi cu un vraf de canistre goale strânse în jurul 
dumneavoastră şi cu casa în flăcări, şi nici de ce n-a sunat 
nimeni la pompieri. 

— Nimeni n-a sunat... Vreţi să spuneţi că soţia mea n-a 
sunat...? întrebă Hutchmeyer şi se holbă prostit la Greensleeves. 

— Soția dumneavoastră? Vreţi să spuneţi că soţia 
dumneavoastră nu v-a însoţit în larg la bordul navei? Nu era la 
bordul vasului de croazieră? 

— In nici un caz, răspunse Hutchmeyer. V-am spus deja că 
nu era pe nava aia. Vasul meu de croazieră a încercat să mă 
izbească în timp ce eram pe iaht şi după aia a explodat şi-apoi... 

— Şi-atunci unde e doamna Hutchmeyer? 

Hutchmeyer se uită disperat în jur. 

— Habar n-am, zise el. 

— In ordine. Duceţi-l la secţie, spuse şeful poliţiei. O să 
analizăm lucrurile astea mai în detaliu acolo. 

Hutchmeyer se trezi împins pe bancheta din spate a 
maşinii de poliţie, încadrat de doi poliţişti, şi în câteva clipe o 
porniră spre Bellsworth. 


Când ajunseră la secţia de poliţie, Hutchmeyer era deja 
într-o stare avansată de şoc. 


La fel şi Piper. Incendiul, explozia vasului de croazieră, 
sosirea maşinilor de pompieri şi a poliţiei cu sirenele urlând 
înfiorător şi, în fine, răpăitul mitralierei din camera de joacă, 
toate contribuiseră la subminarea fragilei încrederi în sine care-i 
mai rămăsese — şi care oricum nu fusese niciodată prea 
ridicată. In timp ce pompierii fugeau să se adăpostească, iar 
poliţiştii se aruncau la pământ, el acceptă să se lase târât prin 
pădure de Baby. Se repeziră pe o cărăruie şi ieşiră în grădina 
altei case masive. In faţa uşii de la intrare nişte oameni stăteau 
şi se uitau la fumul şi flăcările care se năpusteau prin aer pe 
deasupra copacilor. Baby ezită o clipă, după care, folosindu-se 
de adăpostul oferit de nişte tufe, îl trase pe Piper după ea pe 
lângă poalele casei, intrând iar în pădure pe partea cealaltă. 

— Unde mergem? întrebă Piper după încă vreun kilometru. 
Vreau să zic că nu putem să plecăm aşa, ca şi cum nimic nu s-ar 
fi întâmplat. 

— Vrei să te întorci? îi şuieră Baby. 

Piper spuse că nu voia. 

— Exact. Aşa c-o să trebuiască să facem ceva kilometraj, 
spuse Baby. 

Continuară să meargă şi mai trecură pe lângă trei case. 
După trei kilometri, Piper protestă din nou. 

— Nu se poate să nu se întrebe ce s-a întâmplat cu noi, zise 
el. 

— Lasă-i să se-ntrebe, îi răspunse Baby. 

— Nu mi se pare că asta o să ne ajute cu ceva, continuă 
Piper. Până la urmă or să afle că ai dat foc intenţionat la casă. 
Şi-apoi mai e şi vasul de croazieră. Acolo sunt toate lucrurile 
mele. 

— Acolo erau toate lucrurile tale. Acum nu mai sunt deloc 
acolo. Fie au ajuns pe fundul golfului, fie plutesc pe undeva pe 
apă, împreună cu haina mea de nurcă. Şi când or să le 
găsească, ştii ce-or să-şi spună? 

— Nu, răspunse Piper. 

Baby chicoti. 

— Or să-şi spună că ne-am dus şi noi o dată cu ele. 


— Ne-am dus cu ele? 
— Ca şi cum am fi morţi, preciza Baby cu un alt chicotit 


sinistru. 
Piper nu găsea nimic de râs aici. Moartea — fie şi prin 
procură — nu era ceva cu care să glumeşti. In plus, el îşi 


pierduse şi paşaportul. Era în valiză, laolaltă cu preţioasele lui 
registre de însemnări. 

— Exact. Aşa că toţi or să ştie că eşti mort, spuse Baby 
când Piper remarcă aceste lucruri. După cum spuneam, trebuie 
s-o rupem cu trecutul. Şi uite c-am făcut-o. Complet. Suntem 
liberi. Putem să mergem oriunde şi putem să facem orice. 
Ne-am smuls din lanţurile cauzalităţii. 

— Poate că aşa vezi tu lucrurile, zise Piper. N-aş zice că şi 
eu le văd la fel. Nu ştiu cum se face, dar în ceea ce mă priveşte, 
lanţurile cauzalităţii sunt mult mai puternice decât au fost 
vreodată înainte să se întâmple toate astea. 

— O, eşti aşa de pesimist! spuse Baby. Vreau să zic că 
trebuie să priveşti şi partea luminoasă a lucrurilor. 

Asta şi făcu Piper, căci întreg golful era luminat de prăpăd, 
iar câteva ambarcaţiuni se adunaseră în larg ca să privească 
pălălaia. 

— Şi până la urmă cum te-ai gândit că o să explici toate 
cele întâmplate? zise el, uitând preţ de o clipă că era liber şi că 
pentru el nu mai exista cale de întoarcere. 

Baby se întoarse aprigă spre el. 

— Ce să explici? Cui să-i explici? îl chestiona ea. Suntem 
morţi, pricepi? Morți! Pentru lumea în care s-a petrecut asta noi 
nu mai existăm. Sunt lucruri ce ţin de trecut şi n-au nimic de-a 
face cu noi. Noi aparţinem viitorului. 

— Da, dar cineva trebuie să explice totul, insistă Piper. 
Vreau să spun că nu poţi să te-apuci să dai foc la case şi 
s-arunci în aer bărci şi dup-aia să speri că lumea n-o să înceapă 
să-şi pună întrebări. Şi ce-o să se-ntâmple dacă n-or să ne 
găsească cadavrele pe fundul golfului? 

— Vor crede că am fost duşi în largul oceanului sau că 
ne-au mâncat rechinii sau ceva de genul ăsta. Nu ne interesează 
ce-or să creadă. Noi trebuie să ne trăim noile noastre vieţi. 

— Mira-m-aş să iasă ceva din asta, spuse neconsolat Piper. 

Dar Baby nu se lăsă descurajată. Il apucă pe Piper de mână 
şi-l trase după ea prin pădure. 


— Destin dublu, aşteaptă-ne că venim! spuse ea veselă. 

In urma ei, Piper gemu. Un destin dublu, împreună cu 
femeia asta ţicnită, era ultimul lucru pe care şi-l dorea. Cei doi 
ieşiră iarăşi brusc din pădure. In faţa lor se înălța o altă casă 
masivă. Ferestrele ei erau întunecate şi înăuntru nu se distingea 
nici un semn de viaţă. 

— O să ne aciuim aici până se răceşte afacerea, spuse 
Baby, folosind un jargon pe care Piper îl mai auzise anterior 
numai în filmele de serie B. 

— Şi ce facem cu oamenii care locuiesc aici? întrebă el. N-o 
să-i deranjeze dacă le intrăm pur şi simplu în casă? 

— Nici n-or să ştie. Asta-! reşedinţa familiei Van der 
Hoogen şi-s plecaţi toţi într-o călătorie în jurul lumii. Vom fi la fel 
de liniştiţi ca la noi acasă. 

Piper gemu din nou. Ţinând cont de cele întâmplate recent 
la reşedinţa Hutchmeyer, expresia părea uimitor de nepotrivită. 
Cei doi traversară peluza şi o apucară pe o alee de pietriş care 
ocolea casa, dând spre o uşă laterală. 

— Lasă întotdeauna cheia în seră, zise Baby. Tu stai aici, 
iar eu mă duc s-o aduc. 

Femeia plecă, iar Piper rămase în picioare, indecis, în faţa 
uşii. Acum avea o şansă să scape. Acum ori niciodată. Dar nu 
profită de ea. Trăise prea multă vreme în umbra identităţii altor 
autori ca să mai fie în stare să acţioneze acum pe cont propriu. 

Când Baby se întoarse, scriitorul tremura. Era o reacţie la 
încurcătura în care intrase. Apoi intră în casă, împleticindu-se în 
urma femeii. Baby încuie uşa după ea. 


În Hampstead, Frensic se trezi devreme. Era duminică, ziua 
de după apariţia cărţii, aşa că recenziile la Păstrați-vă, voi, 
bărbați, pentru fecioară trebuia să fi apărut deja în ziare. Frensic 
o luă în sus pe stradă până la chioşcul de ziare şi le cumpără pe 
toate, chiar şi News of the World, care nu publica recenzii de 
carte, dar cu lectura căruia se putea consola în cazul în care 
recenziile din celelalte publicaţii erau proaste sau, mai rău, 
inexistente. Apoi, savurându-şi calmul, se întoarse agale în 
apartamentul său fără să răsfoiască nici un ziar pe drum şi puse 
ceainicul pe foc pentru micul dejun. O să mănânce pâine prăjită 
cu marmeladă şi, în timp ce va mânca, o să citească şi ziarele. 


Tocmai îşi făcea cafeaua când sună telefonul. Era Geoffrey 
Corkadale. 

— Ai văzut recenziile? îl întrebă acesta agitat. 

Frensic îi răspunse că nu. 

— De-abia ce m-am trezit, zise el, iritat de faptul că 
Geoffrey îi răpise plăcerea de a citi nişte comentarii în mod clar 
excelente. Dar după tonul tău deduc că sunt bune. 

— Bune? Sunt superbe, absolut superbe! Ascultă ce spune 
Frieda Gormley în The Times: "Primul roman serios care 
încearcă să descâlcească iţele complicităţii sociale clădite în 
jurul tabuului sexual ce a separat atâta vreme tinereţea de 
senectute. În genul lui, Păstraţi-vă, voi, bărbaţi, pentru fecioară 
e o capodoperă". 

— Boarfă proastă, mormăi Frensic. 

— Nu-i aşa că-i minunat? spuse Geoffrey. 

— E lipsit de logică, zise Frensic. Dacă Păstrați-vă, voi, 
bărbați... e primul roman care încearcă să descâlcească iţele 
complicităţii — şi numai Dumnezeu ştie cum ar putea cineva să 
facă aşa un lucru —, atunci nu poate fi "în genul lui". Nu are nici 
un gen. Blestemata asta de carte e unică. 

— lar asta-i din Observer, spuse Geoffrey, care nu se lăsa 
descurajat. Sheila Shelmerdine scrie că Păstrați-vă, voi, 
bărbați... bla-bla-bla... ne  emoţionează prin intensitatea 
extraordinară a meritelor sale literare şi, concomitent, 
dovedeşte un interes plin de compasiune pentru persoanele 
vârstnice şi pentru cele izolate social. Acest roman unic încearcă 
să scoată la suprafaţă acele aspecte ale vieţii care au fost 
ignorate prea mult timp de cei a căror datorie era exact aceea 
de a lărgi graniţele sensibilităţii sociale. O carte încântătoare, 
care merită interesul întregului public cititor". De asta ce zici? 

— Sincer, spuse Frensic, eu zic că de fapt e un gunoi 
absolut, dar sunt totuşi încântat că domnişoara Shelmerdine a 
spus-o. Eu am zis de la început că romanul ăsta o să scoată bani 
gârlă. 

— Da, ai zis-o, sigur că ai zis-o! spuse Geoffrey. Trebuie 
să-ţi recunosc meritul — ai avut absolută dreptate. 

— Ei, asta mai rămâne s-o vedem, rosti Frensic înainte ca 
Geoffrey să devină excesiv de exuberant. Recenziile nu 
înseamnă totul. Mai trebuie şi ca oamenii să cumpere cartea. 


Totuşi sunt semne bune pentru vânzările din America. Mai e şi 
altceva acolo? 

— Mai e o cronică destul de urâcioasă a lui Octavian Dorr. 

— O, perfect! spuse Frensic. De obicei el pune punctul pei 
şi-mi şi place stilul lui. 

— Mie nu, replică Geoffrey. E mult prea personal pentru 
gusturile mele când ar trebui să se limiteze la cartea 
propriu-zisă. De-aia e plătit. În loc de asta, face nişte comparații 
absolut odioase. Totuşi am impresia că ne-a oferit nişte citate 
demne de preluat pentru supracoperta cărţii următoare a lui 
Piper şi asta e foarte important. 

— Aşa-i! spuse Frensic şi se aplecă plin de încântare asupra 
articolului lui Octavian Dorr din Sunday Telegraph. Sper să ne 
descurcăm la fel de bine şi cu săptămânalele. 

Apoi Frensic puse receptorul în furcă, îşi prăji nişte pâine şi 
se aşeză, având dinainte textul lui Octavian Dorr, al cărui titlu 
era "Senilitate permisivă". Începea astfel: "Ar fi fost foarte 
nimerit ca editorii romanului Păstraţi-vă, voi, bărbați, pentru 
fecioară să fi publicat prima lor carte pe timpul domniei țarinei 
Ecaterina cea Mare. Aşa-zisa eroină a celui mai recent roman al 
lor are multe dintre trăsăturile mai puţin atractive ale 
împărătesei Rusiei, în special atracţia pentru favorurile 
bărbaţilor tineri — ce ajunge până la manie sexuală — şi, parţial, 
lipsa de discreţie, ambele fiind în cel mai bun caz regretabile. 
Acelaşi lucru se poate spune şi despre editura ce a publicat 
romanul sus-pomenit, Corkadales..." Frensic înţelese foarte 
exact de ce lui Geoffrey îi displăcuse recenzia respectivă. Dar lui 
i se păru întru totul pe gustul său. Era lungă şi incisivă şi, cu 
toate că îi dojenea foarte aspru pe autor, pe editor şi publicul al 
cărui apetit pentru erotismul pervers făcea ca vânzările unor 
astfel de cărţi să fie profitabile, continuând în acelaşi stil, cu o 
condamnare a societăţii în ansamblul ei, responsabilă pentru 
declinul valorilor literare, recenzia atrăgea totuşi atenţia asupra 
romanului. Poate că domnul Dorr respingea ferm erotismul 
pervers, dar îl ajuta să se vândă. 

Frensic termină de citit recenzia cu un oftat de uşurare, 
după care îşi îndreptă atenţia şi asupra celorlalte ziare. Elogiile 
lor, obraznica opinie progresistă tabloidizată, seriozitatea, 
bunele intenţii greţoase şi lipsite de umor, toate acestea îi 
dăduseră romanului Păstrați-vă, voi, bărbați... certificatul de 


respectabilitate pe care urmărise să-l obţină Frensic. Romanul 
era luat în serios şi dacă săptămânalele urmau curentul deja 
creat, nu mai trebuia să-şi facă nici un fel de griji. 

"Sensul e totul", murmură Frensic şi îşi ajută nasul să 
prizeze tutunul. "Mai întâi pompa cu absurdităţi încărcate de 
sensuri." 

Se lăsă pe spate în fotoliu şi se întrebă dacă ar mai putea 
face vreun lucru prin care să se asigure că Păstrați-vă, voi, 
bărbați, pentru fecioară beneficiază de maximum de publicitate. 
Vreo poveste de impact, senzaţională şi simpatică, pentru 
cotidiane... 


Până la urmă se dovedi că Frensic n-avea de ce să-şi facă 
griji. Cinci ore mai la vest, senzaţionala poveste a morţii lui Piper 
în ocean stătea gata să explodeze în public. La fel şi 
Hutchmeyer. 

Acesta se afla în biroul şefului poliţiei, se uita fix la acesta 
şi-şi povestea istoria pentru a zecea oară, în faţa unui public 
neîncrezător. Cele care îi încurcau toate explicaţiile erau 
canistrele goale de benzină. 

— Cum v-am spus deja, domnişoara Futtle m-a legat de ele 
ca să mă menţin la suprafaţă în timpul în care ea se ducea să 
ceară ajutor. 

— Se ducea să ceară ajutor, domnule Hutchmeyer? Aţi 
lăsat o domnişoară mică şi drăguță să se ducă să ceară ajutor 
ŞI...? 

— Nu e deloc mică, spuse Hutchmeyer. E-al dracului de 
mare! 

Şeful poliţiei, Greensleeves, clătină din cap cu tristeţe la 
auzul unei asemenea lipse de cavalerism. 

— Aşadar, dumneavoastră vă aflaţi în mijlocul golfului cu 
această domnişoară Futtle. Şi ce făcea în timpul ăsta doamna 
Hutchmeyer? 

— De unde dracu' să ştiu? Dădea foc la ca... 

Hutchmeyer se întrerupse. 

— Asta-i extrem de interesant, spuse Greensleeves. 
Aşadar, dumneavoastră spuneţi aici că doamna Hutchmeyer e o 
incendiatoare. 


— Nu, nu spun aşa ceva! strigă Hutchmeyer. Dar tot ce ştiu 
eu e că... 

ÎI întrerupse un locotenent care intră cu o valiză şi câteva 
articole de îmbrăcăminte, toate îmbibate de apă. 

— Cei de la paza de coastă au găsit astea în epavă, spuse 
el şi ridică o haină ca să fie studiată. 

Hutchmeyer se holbă îngrozit la ea. 

— Asta-i a lui Baby, zise el. Nurcă. Costă o căruţă de bani. 

— Şi asta? întrebă locotenentul, arătând spre valiză. 

Hutchmeyer dădu din umeri. Locotenentul deschise valiza 
şi scoase din ea un paşaport. 

Greensleeves i-l luă din mână. 

— Britanic, zise el. Un paşaport britanic pe numele de 
Piper. Peter Piper. Numele acesta vă spune ceva? 

Hutchmeyer dădu din cap. 

— E un scriitor. 

— Vă este prieten? 

— E unul dintre autorii mei. Nu l-aş numi prieten. 

— Atunci poate e un prieten de-al doamnei Hutchmeyer? 

Hutchmeyer scrâşni din dinţi. 

— N-am auzit bine, domnule Hutchmeyer. Aţi zis ceva? 

— Nu, zise Hutchmeyer. 

Greensleeves se scarpină gânditor în cap. 

— Din câte se pare, ne-am mai căptuşit cu o problemă, 
spuse el în cele din urmă. Vasul dumneavoastră de croazieră a 
sărit în aer pe apă ca şi cum ar fi fost dinamitat şi, când mergem 
şi noi să ne uităm, ce găsim oare? O haină de nurcă a doamnei 
Hutchmeyer şi o geantă care îi aparţine domnului Piper, acesta 
fiind, întâmplător, prietenul ei. Nu vedeţi aici vreo legătură? 


— Cum adică "vreo legătură"? întrebă Hutchmeyer. 

— Cum ar fi că se aflau amândoi pe navă când aceasta a 
explodat? 

— De unde dracu' să ştiu eu unde erau? Tot ce ştiu eu e că, 
oricine va fi fost pe vasul meu de croazieră, acela a încercat să 
mă omoare. 

— E interesant că dumneavoastră spuneţi aşa ceva, zise 
şeful poliţiei. Foarte interesant. 

— Nu văd nimic interesant aici. 

— N-ar putea fi oare şi invers? Ce ziceţi? 


— Ce-ar putea fi şi invers? întrebă Hutchmeyer. 

— Ca dumneavoastră să-i fi omorât pe ei? 

— Ce să fac? ţipă Hutchmeyer şi dădu drumul păturii. Mă 
acuzaţi de...? 

— Eu nu fac altceva decât să pun întrebări, domnule 
Hutchmeyer. Nu-i cazul să vă agitaţi aşa. 

Dar Hutchmeyer sărise de pe scaun. 

— Casa mi-a ars complet, vasul meu de croazieră a 
explodat, iahtul mi s-a scufundat sub mine, eu stau în apă, gata 
să mă înec, timp de câteva ore, iar tu vii acum şi-mi sugerezi că 
mi-aş fi ucis... dar las' că vezi tu, grăsan afurisit, când o să-mi 
aduc avocaţii să te dea în judecată pentru toate astea! O să... 

— Stai jos şi ţine-ţi gura! zbieră Greensleeves. Şi-acum 
ascultă-mă bine! Oi fi eu un grăsan afurisit, dar n-am nevoie să 
mi-o spună un gangster de New York. Ştim totul despre 
dumneata, domnule Hutchmeyer. Crezi că stăm aşa, cu cururile 
pe scaune şi ne uităm la dumneata cum vii peste noi şi cumperi 
terenuri din cele mai bune cu bani care ar putea fi spălaţi pentru 
Mafie, iar noi habar n-avem? Aici nu-i Hicksville şi nici New York. 
Aici e Maine şi-aici nu mai ai nici un fel de putere. Şi nu ne place 
cum ai venit peste noi şi-ai început să ne cumperi cu totul. Om fi 
noi un stat sărac, dar proşti nu suntem. Ei, şi-acum ai de gând 
să ne spui ce s-a întâmplat cu adevărat cu soţia dumitale şi cu 
prietenul ei cel şmecher sau o să fim nevoiţi să dragăm tot 
golful şi să cernem toată cenuşa casei dumitale ca să-i găsim? 

Hutchmeyer se lăsă greoi şi gol înapoi în scaun, îngrozit de 
imaginea poziţiei sale sociale din Golful Francezului, care tocmai 
îi fusese sugerată de poliţist. Ca şi Piper, ştia acum şi el că n-ar 
fi trebuit să vină în viaţa lui în Maine. Se simţi mai convins ca 
niciodată că făcuse o greşeală atunci când locotenentul intră cu 
gentile de voiaj ale lui Baby şi cu o carte format mic. 

— În geantă sunt o grămadă de bani, îi spuse acesta lui 
Greensleeves. 

Şeful scotoci prin geantă şi extrase o mână de bancnote 
ude. 

— Din câte se pare, doamna Hutchmeyer pleca undeva cu 
o groază de dolari după ea atunci când a murit, zise el. Ei, 
de-acum chiar că avem o problemă. Doamna Hutchmeyer pe 
vasul de croazieră, cu prietenul ei, domnul Piper. Amândoi au cu 
ei bagaje şi bani. Şi deodată... bum! Nava explodează aşa, pur şi 


simplu. Mă gândesc c-o să trebuiască să trimitem scafandri pe 
fundul apei, să vedem dacă or să le găsească trupurile. 

— Trebuie să-ncepem repede, spuse locotenentul. De-acum 
s-a pornit refluxul, aşa că s-ar putea să fi ajuns deja în ocean. 

— Păi să-ncepem chiar acum, zise Greensleeves şi ieşi în 
hol, unde îl aşteptau câţiva reporteri. 

— Aveţi vreo teorie? îl întrebară ei. 

Greensleeves clătină din cap. 

— Avem două persoane dispărute. Probabil înecate. 
Doamna Baby Hutchmeyer şi un anume domn Piper. Un scriitor 
britanic. Deocamdată asta-i tot. 

— Dar acea domnişoară Futtle? întrebă locotenentul. Şi ea 
e dispărută. 

— Şi ce-i cu casa arsă până-n temelii? 

— Acolo aşteptăm un raport oficial, spuse Greensleeves. 

— Dar bănuiţi că a pus cineva focul în mod intenţionat? 

Greensleeves înălţă din umeri. 

— Puneţi toate lucrurile astea cap la cap şi gândiţi-vă ce-aş 
putea eu să bănuiesc, zise el şi îşi continuă drumul. 

Cinci minute mai târziu toate telegrafele zbârnâiau, 
transmițând ştirea că Peter Piper, faimosul romancier, murise în 
circumstanţe bizare. 


13 


În conacul familiei Van der Hoogen, victimele tragediei 
ascultau la un radio ştirea morții lor, în mohoreala dormitorului 
de la ultimul etaj. O parte din mohoreală era creată de jaluzelele 
de la ferestre, iar o altă parte, de dispoziţia lui Piper, 
determinată de faptul că moartea îl luase deja sub aripa ei. Era 
destul de rău să fii un înlocuitor de autor, dar să fii cadavrul unui 
înlocuitor era mai îngrozitor decât orice închipuire. Pe de altă 
parte, Baby primi ştirea cu veselie. 

— Am făcut-o! zise ea. Nici măcar n-or să se apuce să ne 
caute. Ai auzit ce-au spus. Cum deja s-a pornit refluxul, 
scafandrilor nu li se dau prea multe şanse să ne găsească 
trupurile. 

Piper se uită amărât prin dormitor. 


— Tot ce spui tu e foarte frumos, zise el. Ceea ce nu pari să 
pricepi e că eu nu mai am nici un fel de identitate. Mi-am 
pierdut paşaportul şi toată opera mea. Cum Dumnezeu o să mă 
mai întorc în Anglia? Nu pot să mă duc la ambasadă şi să cer un 
alt paşaport. Şi în clipa în care o să ies în public, o să fiu arestat 
pentru incendiere şi arderea unei bărci şi pentru tentativă de 
crimă. Ne-ai vârât într-o încurcătură nimicitoare. 

— Te-am eliberat de trecut. Acum poţi să fii oricine vrei tu 
să fii. 

— Nu vreau să fiu altceva decât eu însumi. 

Baby îl privi cu îndoială. 

— Din ceea ce mi-ai povestit noaptea trecută, nici înainte 
n-ai fost tu însuţi, spuse ea. Ce vreau eu să zic e că, totuşi, cum 
puteai fi tu însuţi când erai autor al unei cărţi pe care n-ai 
scris-o? 

— Măcar ştiam cine nu eram. Acum nici măcar atâta nu 
mai ştiu. 

— Nu eşti un cadavru. Asta-i deja un lucru bun. 

— Şi dac-aş fi, mare diferenţă, îi replică Piper femeii, 
uitându-se cu un aer macabru la formele mobilelor acoperite cu 
huse, ca şi cum ar fi fost toate nişte linţolii ce înveleau diferiţi 
autori în care încercase cu atâta voioşie să se metamorfozeze el 
însuşi. 

Lumina slabă, filtrată prin jaluzelele lăsate ale ferestrelor, 
accentua impresia că se afla într-un mormânt, într-o grotă 
sepulcrală a ambițiilor sale literare. Romancierul se simţi cuprins 
de un sentiment de profundă melancolie şi, concomitent, îi 
veniră în minte imagini din Olandezul zburător, cel blestemat să 
colinde mările şi oceanele până în ziua aceea în care... dar 
pentru Piper nu va exista o asemenea izbăvire. Fusese părtaş la 
o infracţiune, la un întreg şir de infracţiuni, şi chiar dacă acum 
s-ar duce direct la poliţie, nimeni nu l-ar crede. De ce-ar face-o? 
Cine ar putea să creadă că o femeie bogată cum era Baby şi-a 
dat foc la propria casă, a aruncat în aer un vas de croazieră 
costisitor şi a scufundat iahtul soţului ei? Şi chiar dacă ea 
recunoştea că e vinovată pentru întreaga istorie, tot va avea loc 
un proces, iar avocaţii lui Hutchmeyer vor dori să afle de ce se 
găsea pe vas şi valiza lui. lar până la urmă va ieşi la iveală şi 
faptul că nu el a scris Păstrați-vă, voi, bărbați, pentru fecioară şi 
atunci toată lumea va bănui... nu, nu va bănui, va fi sigură că 


Piper e un escroc şi că a vrut să pună mina pe banii lui 
Hutchmeyer. lar Baby furase un sfert de milion de dolari din 
seiful din biroul lui Hutchmeyer. 

Piper clătină deznădăjduit din cap, îşi ridică privirea şi 
descoperi că femeia îl privea, plină de interes. 

— Nici o şansă, dragule, spuse ea, devenind astfel limpede 
că îi citise gândurile lui Piper. Destinul nostru este de-acum 
dual. Numai să încerci ceva, că mă şi predau şi declar că tu m-ai 
obligat să fac totul. 

Dar de-acum Piper nu mai avea de gând să încerce nimic. 

— Şi ce-o să facem de acum încolo? întrebă el. Fiindcă n-o 
să putem sta pur şi simplu aici, în casa altcuiva, o veşnicie. 

— Două zile sau poate trei, spuse Baby. După aia o luăm 
din loc. 

— Cum? Cum o s-o luăm din loc? 

— Simplu, răspunse Baby. O să chem un taxi şi-apoi o să 
luăm un avion din Bangor. Nu-i nici o problemă. N-o să ne caute 
nimeni pe uscat. 

Un scârţâit de pietriş de pe alee o făcu să se întrerupă. 
Piper se duse la jaluzele şi privi în jos. Afară oprise o maşină de 
poliţie. 

— Poliţia, şopti Piper. Ziceai că n-or să ne caute. 

Baby veni lângă el la fereastră. Două etaje mai jos, un 
clopoțel răsună fantomatic. 

— Mai degrabă verifică la reşedinţa Van der Hoogen dacă 
oamenii n-au auzit nimic suspect azi-noapte, zise ea. Or să 
plece. 

Piper se uita fix în jos, la cei doi poliţişti. Acum nu trebuia 
decât să strige şi... dar degetele lui Baby i se încleştară pe braţ 
şi Piper nu scoase nici un sunet. După ce făcură un tur în jurul 
casei, cei doi poliţişti se urcară rapid în maşină şi plecară. 

— Ce ţi-am spus eu? zise Baby. Nici o problemă. Eu o să 
cobor până la bucătărie şi-o să aduc ceva să mâncăm. 

Rămas singur, Piper începu să se învârtă prin camera 
întunecată şi să se întrebe de ce nu strigase după cei doi 
poliţişti. Motivele simple şi evidente nu-i mai erau suficiente. 
Dacă i-ar fi chemat, ar fi dovedit cumva că nu avusese nimic 
de-a face cu incendiul. Ar fi fost măcar un semn al nevinovăţiei 
sale. Dar nu se mişcase. De ce nu? Avusese o şansă să scape 
din încurcătura asta şi o ratase. Nu numai de frică, ci şi — ceea 


ce era îngrijorător — din disponibilitatea, ba chiar din dorinţa de 
a rămâne singur în casa asta pustie cu o femeie extraordinară. 
Ce soi de complicitate teribilă mai era şi asta, de îl împiedicase 
să acţioneze? Baby era nebună. In mintea lui, Piper nu se îndoia 
de acest fapt şi totuşi femeia exercita o fascinaţie stranie 
asupra lui. In toată viaţa sa, nu mai întâlnise niciodată pe cineva 
asemenea ei. Baby ignora convențiile obişnuite, cele care 
ordonau vieţile celorlalţi oameni, şi fusese în stare să se uite în 
jos, spre poliţişti, plină de calm şi să spună "or să plece" ca şi 
cum ar fi fost nişte vecini oarecare veniţi să facă o vizită de 
convenienţă. lar poliţiştii plecaseră. Şi-apoi, el făcuse ceea ce ea 
se aştepta să facă şi va continua să facă la fel, ajungând chiar 
până într-acolo încât să devină oricine voia în condiţiile de 
libertate înţărcuită pe care femeia le crease în jurul său prin 
acţiunile întreprinse. Oricine voia el? Nu se putea gândi decât la 
alţi scriitori, dar nici unul nu fusese într-o situaţie aşa de 
încâlcită, iar fără un model care să-l îndrume Piper era împins să 
folosească propriile resurse limitate. Şi pe cele oferite de Baby. 
El urma să devină ce voia ea. 

Acesta era de fapt adevărul. Piper simţise ceva din atracţia 
pe care o exercita asupra ei. Şi ea ştia că el simţise. l-o spusese 
în noaptea trecută, înainte ca toate să o ia razna. li spusese că 
era un geniu literar şi chiar o credea. Pentru prima oară în viaţă, 
Piper întâlnise pe cineva care ştia cine era el cu adevărat şi, 
dacă tot o găsise, n-o putea lăsa să-i scape. Epuizat de 
înfricoşătoarea concluzie, Piper se întinse pe pat, închise ochii şi 
când Baby reveni la etaj cu o tavă, îl găsi pe bărbat deja 
adormit. Baby se uită la el cu duioşie, apoi lăsă tava pe podea, 
luă o pătură de pe scaun şi-l acoperi cu ea. Sub linţoliu, Piper 
continuă să doarmă. 


14 


La secţia de poliţie, Hutchmeyer ar fi făcut acelaşi lucru 
dacă ar fi fost lăsat. Insă în loc de asta, încă gol sub pătura ce-l 
învelea, editorul era supus unui interogatoriu interminabil 
despre relaţiile lui cu soţia şi cu domnişoara Futtle şi despre ce 


însemna Piper pentru doamna Hutchmeyer şi apoi de ce alesese 
exact o noapte furtunoasă ca să iasă cu iahtul în largul golfului. 

— leşii de obicei aşa, fără să consultaţi buletinul 
meteorologic? 

— Uitaţi, v-am spus că am ieşit doar să navigam puţin. Nu 
ne-a trecut prin minte să mergem undeva, ci doar ne-am 
ridicat... 

— De la cină şi aţi zis: "Ce-ar fi ca tu şi cu mine...?" 

— Domnişoara Futtle a fost cu ideea, spuse Hutchmeyer. 

— Aha, chiar ea, aşa-i? Şi ce-a avut de spus doamna 
Hutchmeyer despre faptul că dumneavoastră ieşeaţi cu iahtul 
împreună cu altă femeie? 

— Domnişoara Futtle nu e o altă femeie. Nu e genul ăla de 
altă femeie. E agent literar. Facem afaceri împreună. 

— Gol puşcă pe un iaht, în mijlocul unui miniuragan? Aşa 
faceţi afaceri împreună? Ce fel de afaceri? 

— Nu făceam afacerile pe iaht. Era o ocazie socială. 

— Mi-am cam închipuit eu. Dacă tot eraţi gol puşcă... ŞI 
restul chestiilor... 

— În primul rând că nu eram gol puşcă. Numai că m-am 
udat tot, aşa că mi-am dat jos hainele. 

— Numai că v-aţi udat şi de-aia v-aţi dat jos hainele? 
Sunteţi sigur că a fost singurul motiv pentru care eraţi 
dezbrăcat? 

— Cum să nu fiu sigur? Uitaţi, abia ce am ieşit în larg şi 
vântul a şi răbufnit... 

— Şi casa v-a răbufnit. Şi vasul de croazieră v-a răbufnit. ŞI 
doamna Hutchmeyer a răbufnit, şi domnul ăla, Piper... 

Hutchmeyer răbufni. 

— Bine, domnule  Hutchmeyer, dacă aşa vreţi 
dumneavoastră să vă tratăm, spuse în clipele următoare 
Greensleeves, în timp ce Hutchmeyer era împins înapoi pe 
scaun şi țintuit acolo. Acum chiar că o să renunţăm la mănuşi. 

Şeful poliţiei se văzu întrerupt de un sergent care-i şopti 
ceva la ureche. Greensleeves scoase un oftat. 

— Eşti sigur? spuse el. 

— Aşa declară ea. A fost la spital toată ziua. 

Greensleeves ieşi din birou şi se uită la Sonia. 

—  Domnişoara Futtle? Spuneţi că sunteţi domnişoara 
Futtle? 


Sonia dădu din cap. 

— Da, zise ea. 

Acum şeful poliţiei putea să-şi dea seama că, la urma 
urmei, Hutchmeyer spusese adevărul. Domnişoara Futtle nu era 
deloc micuță. Nici pe departe. 

— În ordine. Puteţi să ne daţi o declaraţie aici, zise el şi o 
duse într-un alt birou. 

Sonia îşi scrise declaraţia timp de două ore. Când 
Greensleeves ieşi de la ea, avea deja o cu totul altă teorie. 
Domnişoara Futtle fusese extrem de cooperantă. 

— Ei bine, îi spuse el lui Hutchmeyer, am vrea acum să ne 
spuneţi exact ce anume s-a întâmplat în New York când domnul 
Piper a sosit aici. Am înţeles că i-aţi pregătit un fel de revoltă. 

Hutchmeyer se uită cu sălbăticie în jur. 

— Staţi un pic. Asta era doar un truc publicitar. Vreau să zic 
că... 

— Şi ce vreau eu să zic, spuse Greensleeves, este că 
dumneavoastră l-aţi făcut pe acest domn Piper ţinta tuturor 
grupurilor de presiune ale ţicniţilor de-acolo. Arabi, evrei, 
homosexuali, IRA, negri, bătrâne şi orice-ţi mai trece prin minte. 
l-aţi aruncat pe toţi în capul tipului ăstuia şi spuneţi că a fost 
doar un truc publicitar? 

Hutchmeyer încercă să mediteze. 

— Vreţi să-mi spuneţi că unul dintre grupurile acelea a 
făcut-o? întrebă el. 

— Eu nu vă spun nimic, domnule Hutchmeyer. Eu întreb. 

— Ce întrebaţi? 

— Vă întreb dacă vi se pare că a fost un plan aşa de al 
dracului de deştept să-l transformați pe domnul Piper într-o ţintă 
când bietul om n-a făcut nimic rău, ci doar a scris şi el o carte 
pentru dumneavoastră? După cum au ieşit până la urmă 
lucrurile, nu s-ar zice că i-aţi făcut o favoare. Nici lui, nici 
dumneavoastră. Nu-i aşa? 

— Eu nu m-am gândit la aşa ceva... 

Greensleeves se aplecă asupra lui: 

— Acum am să vă spun ceva spre binele dumneavoastră, 
domnule Hutchmeyer. O să vă căraţi dracului de-aici şi n-o să vă 
mai întoarceţi vreodată. Asta dacă nu vi s-a urât cu binele. lar 
data viitoare când vă mai gândiţi la un truc publicitar pentru 


unul dintre autorii dumneavoastră, aţi face mai bine să-i faceţi 
rost mai întâi de o gardă de corp. 

Hutchmeyer ieşi din birou, împleticindu-se. 

— Mi-ar trebui nişte haine, zise el. 

— Păi da, dar n-o să găsiţi nimic dacă mergeţi la 
dumneavoastră acasă. Casa a ars complet. 

Aşezată pe o bancă, Sonia bocea. 

— Ce-a păţit? întrebă Hutchmeyer. 

— Vestea morţii lui Piper a distrus-o complet, îi spuse 
Greensleeves. lar pe mine mă surprinde că dumneavoastră nu 
sunteţi la fel de năucit de durere din pricina răposatei doamne 
Hutchmeyer. 

— Ba sunt, zise Hutchmeyer, numai că eu nu-mi arăt 
sentimentele. Asta-i tot. 

— Am remarcat, spuse Greensleeves. Oricum, mai bine 
v-aţi duce să vă liniştiţi alibiul. O să vă trimitem noi nişte haine. 

Hutchmeyer traversă aleea până la bancă învelit în pătură. 

— Îmi pare rău..., începu el. 

Dar Sonia sări drept în picioare. 

— Îți pare rău? zbieră ea ascuţit. L-ai ucis pe iubitul meu 
Peter şi acum spui că-ţi pare rău? 

— L-am ucis? întrebă Hutchmeyer. N-am făcut altceva 
decât să... 

Greensleeves îi lăsă să-şi rezolve problema şi trimise după 
nişte haine. 

— Putem să uităm de caz, îi spuse el locotenentului. E 
treaba poliţiei federale. Terorişti în Maine. Păi cine dracu' s-ar fi 
gândit la aşa ceva? 

— Aşadar, nu credeţi că ar fi mâna Mafiei? 

— Mai contează a cui mână a fost? Tot ce ştiu eu e că noi 
n-o să ajungem nicăieri cu rezolvarea cazului. Cei de la FBI se 
pot ocupa de el dacă au chef. Ştiu eu unde nu e cazul să-mi bag 
nasul. 

În cele din urmă, Hutchmeyer - îmbrăcat într-un costum de 
culoare închisă, care nu-i venea ca lumea — şi cu încă 
inconsolabila Sonia au fost conduşi la aeroport, iar avionul 
companiei i-a dus până la New York. 

Când au aterizat, au aflat că MacMordie convocase presa. 
Hutchmeyer se târâi în jos pe scări şi făcu o declaraţie. 


— Domnilor, spuse el cu o voce frântă, pentru mine 
aceasta a fost o dublă tragedie. Am pierdut-o pe cea mai 
încântătoare şi cea mai iubitoare nevestică pe care ar putea s-o 
aibă vreodată un bărbat. Patruzeci de ani de căsnicie fericită 
s-au... 

Aici se întrerupse şi-şi suflă nasul. 

— E îngrozitor. Pur şi simplu îngrozitor. Nici nu pot să-mi 
exprim sentimentele în toată profunzimea lor. 

Apoi reluă: 

— Peter Piper a fost un romancier tânăr de o inegalabilă 
măiestrie. Dispariţia sa reprezintă o lovitură imensă pentru 
lumea literelor. 

Aici editorul îşi etală iarăşi batista, iar MacMordie îl trase de 
mânecă. 

— Spune ceva despre roman, îi şopti el. 

Hutchmeyer se întrerupse din smârcâit şi spuse ceva 
despre Păstrați-vă, voi, bărbați, pentru fecioară, roman publicat 
de Hutchmeyer Press, preţul şapte dolari şi nouăzeci de cenți, 
disponibil la... În spatele său, Sonia hohotea zgomotos şi a 
trebuit să fie escortată până la maşina ce-i aştepta. Incă mai 
plângea când automobilul o luă din loc. 

— O tragedie îngrozitoare, spuse Hutchmeyer, rămas încă 
sub influenţa retoricii proprii de mai înainte. Cu adevărat 
îngrozitoare. 

ÎI întrerupse Sonia, care începu să-i care pumni lui 
MacMordie. 

— Ucigaşule! ţipă ea. E numai din cauza ta. Tu le-ai spus la 
toţi teroriştii ăia nebuni că era kaghebist şi membru IRA şi 
homosexual, şi-acum uite ce s-a-ntâmplat! 

— Ce Dumnezeu s-a-ntâmplat?! strigă şi MacMordie. Eu 
n-am făcut... 

— Blestemaţii de poliţai din Maine cred că de vină sunt cei 
de la nu ştiu ce Armată de Eliberare Simbioneză sau Luptătorii 
Instant sau ceva de genul ăsta, spuse Hutchmeyer. Aşa că acum 
avem o problemă nouă pe cap. 

— Îmi dau şi eu seama de asta, răspunse MacMordie în 
clipa în care Sonia îi învineţi un ochi. 

În cele din urmă, femeia refuză oferta de găzduire a lui 
Hutchmeyer şi insistă să fie condusă la Hotelul Gramercy Park. 


— Nu-ţi face griji, spuse Hutchmeyer în urma ei. O să am 
grijă ca Baby şi Piper să se ducă la Creatorul lor cu toată pompa. 
Flori, cortegiu funerar, un coşciug de bronz... 

— Două, preciză MacMordie. Mă gândesc că n-or să aibă loc 
amândoi în... 

Sonia se întoarse spre ei. 

— Sunt morţi! zbieră ea. Morți! Asta chiar nu înseamnă 
nimic pentru voi? N-aveţi nici un strop de conştiinţă? Erau 
oameni reali, oameni vii şi reali care acuma sunt morţi, iar voi 
nu sunteţi în stare să vorbiţi decât despre funeralii şi despre 
coşciuge şi... 

— Păi, mai întâi trebuie să recuperăm cadavrele, zise 
pragmatic MacMordie. Adică n-are nici un rost să discutăm 
despre coşciuge cât timp n-avem corpurile. 

— De ce dracu' nu-ţi ţii odată gura? îi spuse Hutchmeyer, 
dar Sonia intrase deja în goană în hotel. 

Cei doi bărbaţi rulară mai departe în tăcere. Preţ de câteva 
clipe, Hutchmeyer se gândi să-l dea afară pe MacMordie, dar 
apoi se răzgândi. La urma urmei, lui nu-i plăcuse niciodată 
imensa casă de lemn din Maine, iar acum, când Baby murise... 

— A fost o experienţă teribilă, spuse el. O pierdere teribilă. 

— N-avea cum să fie altfel, spuse MacMordie. Toată 
frumuseţea aia pierdută aşa... 

— Era o casă de expoziţie. O parte din patrimoniul 
american. Erau oameni care obişnuiau să bată drumul de la 
Boston până la ea ca s-o vadă. 

— Eu mă gândeam la doamna Hutchmeyer, spuse 
MacMordie. 

Hutchmeyer se uită urât la el. 

— Trebuia să mă aştept la aşa ceva din partea ta, 
MacMordie. Într-un moment ca ăsta tu trebuia să te gândeşti la 
sex. 

— Nu mă gândeam la sex, spuse MacMordie. Era o femeie 
cu un caracter remarcabil. 

— Poţi s-o mai spui o dată, aprecie Hutchmeyer. Vreau ca 
amintirea ei să fie îmbălsămată în cărţi. Ştii bine că era o mare 
iubitoare de cărţi. Vreau o ediţie din Păstrați-vă, voi, bărbați, 
pentru fecioară legată în piele şi imprimată cu litere aurite. O 
s-o numim Ediţia Memorială Baby Hutchmeyer. 

— O să mă ocup eu de asta, spuse MacMordie. 


Aşa se face că în timp ce Hutchmeyer îşi relua rolul de 
editor, Sonia Futtle stătea şi bocea pe patul ei de la Hotelul 
Gramercy Park. Era copleşită de vinovăţie şi de durere. Singurul 
bărbat pe care-l iubise vreodată murise, iar ea era vinovată de 
moartea lui. Sonia se uită înspre telefon şi se gândi să-l sune pe 
Frensic, numai că în Anglia trebuia să fie cam miezul nopţii. În 
loc de asta, expedie o telegramă: PETER PRESUPUS MORT 
ÎNECAT DOAMNA HUTCHMEYER ASEMENEA POLIŢIA 


INVESTIGHEAZĂ CRIMA SUN CÂND POT SONIA. 


15 


A doua zi dimineaţa Frensic sosi pe Lanyard Lane cuprins 
de un val de bună dispoziţie. Lumea era un loc minunat, soarele 
strălucea pe cer, oamenii vor intra în curând în librării şi vor 
cumpăra Păstraţi-vă, voi, bărbați... şi, lucrul cel mai bun dintre 
toate, cecul de două milioane de dolari emis de Hutchmeyer 
stătea cuibărit fericit în contul bancar al agenţiei F & F. Sosise 
săptămâna trecută, iar acum el nu mai trebuia decât să extragă 
comisionul lor de patru sute de mii de dolari şi să transfere ceea 
ce rămânea domnului Cadwalladine şi straniului său client. 
Frensic urma să se ocupe de problemă chiar în dimineaţa aceea. 
Extrase corespondenţa din cutia poştală şi, călcând greoi, urcă 
la etaj, în biroul său. Acolo se aşeză la masa de lucru, inhală 
prima priză de tutun Bureau a zilei şi trie scrisorile din faţa lui. 

Ajunsese aproape la fundul teancului când dădu peste 
telegramă. 

— Telegrame, sigur! mormăi el pentru sine, nemulţumit de 
graba extravagantă a cine ştie cărui autor, apoi o deschise. 

O clipă mai târziu, perspectiva roză a lui Frensic asupra 
lumii se dezintegrase, fiind înlocuită de imagini fragmentare şi 
înfiorătoare care se înălţau din cripticele vorbe de pe formular. 
Piper mort? Presupus înecat? Doamna Hutchmeyer asemenea? 
În mintea lui, fiecare măsură a ritmului telegramei se transforma 
într-o întrebare în timp ce Frensic încerca să asimileze 
informaţiile. Trebui să treacă un minut până ce Frensic să 
izbutească să-şi dea seama de întreaga semnificaţie a 


problemei şi chiar şi atunci avu îndoieli şi se refugie în 
neîncredere. Piper nu putea fi mort. În lumea mică şi plăcută a 
lui Frensic moartea era ceva despre care autorii săi scriau. Era 
ireală şi îndepărtată. Era o invenţie, nu ceva ce se întâmpla cu 
adevărat. Însă aici, în cele câteva cuvinte neîmpodobite de 
semne de punctuație şi tipărite pe benzi încovoiate de hârtie, se 
strecurase moartea. Piper era mort. La fel şi doamna 
Hutchmeyer, dar Frensic nu-i acordă femeii nici un pic de 
interes. Ea nu intra în responsabilităţile lui. Piper da. Frensic îl 
convinsese să o pornească spre propria-i moarte. lar POLIŢIA 
INVESTIGHEAZĂ CRIMA îl jefuia până şi de consolarea că ar fi 
fost vorba de un accident. Crimă şi moarte sugerează 
omucidere, iar confruntarea cu ideea uciderii lui Piper îi 
amplifică lui Frensic senzaţia de groază. Se lăsă moale în fotoliu, 
alb la faţă din cauza şocului. 

A trebuit să treacă un pic de timp până când să-şi adune 
puterile ca să recitească telegrama. Dar ea spunea în continuare 
acelaşi lucru. Piper mort. Frensic îşi şterse faţa cu batista şi 
încercă să-şi închipuie ce se întâmplase. De data aceasta îi 
atraseră atenţia cuvintele PRESUPUS şi ÎNECAT. Dacă Piper 
murise, de unde presupunerea că se înecase? Se ştia în mod 
sigur cum murise. Şi de ce nu putea Sonia să-l sune? SUN CÂND 
POT adăuga mesajului o nouă dimensiune misterioasă. Unde 
putea să fie de vreme ce nu avea posibilitatea să sune imediat? 
Frensic şi-o vizualiza întinsă pe un pat de spital, rănită, numai că 
dacă lucrurile ar fi stat aşa, Sonia i-ar fi scris despre asta. Omul 
se întinse spre telefon ca să încerce să sune la Hutchmeyer 
Press, dar apoi îşi dădu seama că New York-ul era cu cinci ore în 
urmă faţă de ora Londrei şi că deocamdată nu avea cum să 
găsească pe cineva la birou. Trebuia să aştepte până la două. 
Rămase aşa, aşezat, cu ochii aţintiţi pe telegramă, şi încercă să 
judece practic. Dacă poliţia investiga crima, era aproape sigur 
că vor ajunge cu anchetele lor şi la trecutul lui Piper. Frensic 
văzu cu ochii minţii cum descopereau că de fapt nu Piper 
scrisese  Păstraţi-vă, voi, bărbați... De aici ar urma ca... 
Dumnezeule! Hutchmeyer o să descopere adevărul, iar el o să 
fie jupuit de viu. Mai precis, o să fie jupuit de Hutchmeyer. Omul 
va pretinde să i se înapoieze cele două milioane de dolari. Ar 
putea chiar să-l dea în judecată pentru nerespectarea 


contractului sau pentru înşelăciune. Slavă Domnului că banii 
erau încă în bancă! Frensic oftă uşurat. 

Ca să-şi mute gândul de la posibilităţile nimicitoare 
implicite din telegramă, Frensic se duse în biroul Soniei şi căută 
în fişetul ei scrisoarea primită de la domnul Cadwalladine, prin 
care acesta îl autoriza pe Piper să-l reprezinte pe autorul cărţii în 
turneul din America. O scoase de acolo şi o studie cu grijă 
înainte să o pună înapoi. Cel puţin aici era acoperit. Dacă urma 
să aibă vreun necaz cu Hutchmeyer, domnul Cadwalladine şi 
clientul său erau parte implicată în înşelăciune. lar dacă trebuia 
să înapoieze cele două milioane de dolari, cei doi nu vor fi într-o 
poziţie din care să-şi permită să mârâie. Concentrându-se 
asupra tuturor eventualităţilor respective, Frensic reuşi să-şi 
îndiguiască sentimentul de vinovăţie şi să-l transfere asupra 
autorului anonim. El era vinovat de moartea lui Piper. Dacă 
afurisitul ăla nu s-ar fi ascuns după acel nom de plume, Piper ar 
fi fost încă în viaţă. Pe măsură ce dimineaţa trecea, iar Frensic 
rămase tot întins în fotoliu, incapabil să lucreze altceva, 
sentimentul de frustrare îi spori. El se ataşase de Piper, chiar 
dacă într-un fel mai ciudat. lar acum Piper era mort. 

Frensic zăcea amărât la birou, contempla acoperişurile din 
Covent Garden şi jelea trecerea în neființă a lui Piper. Sărmanul 
om fusese o victimă a naturii — sau mai degrabă o victimă a 
literaturii. Jalnic. Un om care nu putea să se mântuiască prin 
scris... 

Propoziția îl trezi dintr-o dată pe Frensic. Pica prea la fix. 
Piper era mort, numai că nici măcar nu trăise vreodată cu 
adevărat. Existenţa sa fusese doar o lungă strădanie de a se 
vedea tipărit. Şi eşuase. Oare ce-i împingea pe oamenii 
asemenea lui să încerce să scrie, ce fixaţie legată de litera 
tipărită îi ţinea legaţi de masa de scris an după an? Pe tot 
cuprinsul planetei existau mii de alţi Piper care stăteau chiar în 
acest moment în faţa paginilor albe, umplându-le rapid cu 
cuvinte pe care nimeni nu le va citi vreodată, dar pe care — cu 
orgoliul lor naiv — autorii le considerau înzestrate cu nu ştiu ce 
sens profund. Gândul respectiv îi accentua melancolia lui 
Frensic. Numai el era vinovat. Ar fi trebuit să aibă curajul şi 
bunul simţ să-i spună lui Piper că n-o să fie niciodată romancier. 
In schimb, el îl încurajase. Dacă i-ar fi spus aşa ceva, Piper ar fi 
fost viu şi astăzi, ba chiar şi-ar fi putut descoperi adevărata 


vocaţie — cea de funcţionar de bancă sau de instalator —, s-ar fi 
căsătorit şi s-ar fi aşezat la casa lui, indiferent ce-ar însemna 
asta. In orice caz, nu şi-ar fi petrecut acei ani amărâţi prin 
pensiunile acelea amărâte din tot felul de staţiuni amărâte, 
trăind prin procură vieţile lui Conrad şi Lawrence şi Henry James, 
în chip de stafie palidă a acelor autori morţi pe care îi venera. 
După cum se petrecuse, până şi moartea lui Piper fusese una 
prin procură, în chip de autor al unui roman pe care nu-l 
scrisese. lar undeva omul care ar fi trebuit să moară trăia 
nepăsător. 

Frensic se întinse după telefon. Ticălosul n-avea să 
continue să-şi ducă viaţa aşa, netulburat. Domnul Cadwalladine 
putea să-i transmită mesajul. Frensic sună la Oxford. 

— Mă tem că am nişte veşti proaste pentru 
dumneavoastră, spuse el când domnul Cadwalladine veni la 
telefon. 

— Veşti proaste? Nu înţeleg, spuse domnul Cadwalladine. 

— Sunt legate de tânărul scriitor plecat în Statele Unite ca 
presupus autor al unui roman pe care mi l-aţi trimis 
dumneavoastră, preciză Frensic. 

Domnul Cadwalladine tuşi stânjenit. 

— A făcut... a comis vreo indiscreţie? întrebă el. 

— Aţi putea spune şi-aşa, răspunse Frensic. Esenţa 
problemei este că există posibilitatea să avem nişte probleme 
cu poliţia. 

Domnul Cadwalladine scoase nişte sunete şi mai stânjenite, 
pe care Frensic le savura. 

— Da, cu poliţia, reluă el. S-ar putea ca în scurt timp să 
facă nişte investigaţii. 

— Investigaţii? spuse domnul Cadwalladine, acum alarmat 
de-a binelea. Ce fel de investigaţii? 

— La ora aceasta nu pot fi foarte sigur, dar m-am gândit că 
ar fi mai bine să vă anunţ - pe dumneavoastră şi pe clientul 
dumneavoastră că e mort, spuse Frensic. 

— Mort? cârâi domnul Cadwalladine. 

— Mort, confirmă Frensic. 

— Doamne Dumnezeule! Ce ghinion! 

— Exact, spuse Frensic. Deşi din punctul de vedere al lui 
Piper cuvântul "ghinion" ar putea să pară prea blând, mai ales 
că, din câte se pare, a fost ucis. 


De data aceasta nu mai exista nici o îndoială în privinţa 
îngrijorării domnului Cadwalladine. 

— Ucis? icni el. Aţi spus "ucis"? 

— Este exact cuvântul pe care l-am folosit. Ucis. 

— lisuse Hristoase! exclamă domnul Cadwalladine. Ce 
teribil de îngrozitor! 

Frensic nu mai spuse nimic, lăsându-l pe domnul 
Cadwalladine să mediteze asupra caracterului teribil de 
îngrozitor al întregii istorii. 

— Nu prea ştiu ce să zic, mormăi în cele din urmă domnul 
Cadwalladine. 

Simţind că era în avantaj, Frensic marşă: 

— În cazul acesta nu trebuie decât să-mi daţi numele şi 
adresa clientului dumneavoastră, iar eu am să-i transmit 
personal vestea. 

Domnul Cadwalladine emise nişte sunete de negaţie: 

— Nu-i nevoie să facem aşa ceva. O să-l informez eu. 

— Cum doriţi, spuse Frensic. Şi, dacă tot o s-o faceţi, ar fi 
bine să-l informaţi şi că va trebui să mai aştepte avansul din 
America. 

— Să aştepte avansul din America? Sunt sigur că nu vreţi 
să sugerati... 

— Eu nu vreau să sugerez nimic. Nu fac altceva decât să vă 
atrag atenţia asupra faptului că domnului Hutchmeyer nu i-a 
fost adusă la cunoştinţă substituirea clientului dumneavoastră 
anonim cu domnul Piper şi, după cum stau acum lucrurile, dacă 
s-ar întâmpla ca, în decursul investigaţiilor, poliţia să scoată la 
iveală mica noastră înşelăciune... Inţelegeţi ce vreau să zic? 

Domnul Cadwalladine înţelegea. 

— Credeţi că domnul....ăăâ... Hutchmeyer ar putea să... 
pretindă restituirea sumei? 

— Sau să deschidă proces, zise tăios Frensic, caz în care ar 
fi oricum mai bine să-i putem returna întreaga sumă într-o 
singură tranşă. 

— Oh, evident, spuse domnul Cadwalladine, pentru care 
perspectiva implicării într-un proces era în mod limpede prea 
puţin atractivă. Las totul pe seama dumneavoastră. 

Frensic încheie conversaţia cu un oftat. Acum, după ce 
transferase o parte din responsabilitate pe umerii domnului 


Cadwalladine şi ai afurisitului său de client, se simţea puţin mai 
bine. 

Luă încă o priză de tutun şi tocmai o savura când telefonul 
sună. Era Sonia Futtle. Îl suna de la New York. Tânăra părea 
extrem de îngrijorată. 

— Of, Frenzy, îmi pare tare rău! spuse ea. Eu sunt vinovată 
de tot. Fără mine, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat. 

— Cum adică eşti vinovată? sări Frensic. Doar nu vrei să 
spui că tu... 

— N-ar fi trebuit să-l aduc niciodată aici. Era atât de 
fericit... 

Femeia se întrerupse şi din receptor se auzi sunetul 
bocetelor ei. 

Frensic înghiţi în sec. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, zi-mi ce s-a întâmplat! 
spuse el. 

— Poliţia crede că e vorba de crimă, spuse Sonia şi începu 
iar să bocească. 

— Mi-am dat seama de asta din telegrama ta. Dar tot nu 
ştiu ce s-a întâmplat. Vreau să spun... cum a murit? 

— Nimeni nu ştie, spuse Sonia. De-aia e aşa de groaznic. 
Au dragat tot golful şi-au controlat toată cenuşa şi resturile 
casei arse... 

— Cenuşa şi resturile casei? întrebă Frensic, încercând cu 
disperare să facă legătura între o casă arsă şi presupusa moarte 
prin înecare a lui Piper. 

— Ştii, eu şi cu Hutch am ieşit în golf cu iahtul lui şi ne-a 
prins furtuna şi după aceea casa i-a luat foc şi cineva a tras cu 
puşca după pompieri şi vasul de croazieră al lui Hutch a încercat 
să ne izbească şi-a explodat şi noi eram gata-gata să fim ucişi 
şi... 

Relatarea era absolut confuză şi dezlânată, aşa că Frensic 
stătea cu receptorul telefonului apăsat tare pe ureche şi încerca 
în van să-şi formeze o imagine coerentă a celor întâmplate. În 
cele din urmă, rămase cu o serie de secvenţe haotice, un puzzle 
nebunesc în care, deşi toate piesele se potriveau la locul lor, 
imaginea obţinută nu avea absolut nici un sens. O imensă casă 
de lemn care ardea pe fundalul nopţii. Cineva dinăuntrul acelui 
infern se apăra de pompieri cu o mitralieră de calibru mare. 
Urşi. Hutchmeyer şi Sonia pe un iaht, în mijlocul unui uragan. 


Vase de croazieră traversau golful şi, ca să le pună capac la 
toate, Piper fusese trimis în împărăţia cerurilor în compania 
doamnei Hutchmeyer, care purta o haină din blană de nurcă. 
Părea o imagine desprinsă din iad. 

— Şi au vreun suspect? întrebă el. 

— Deocamdată doar nu ştiu ce grup terorist. 

Frensic înghiţi în sec. 

— Un grup terorist? De ce-ar vrea un grup terorist să-l 
ucidă pe sărmanul Piper? 

— Păi, din pricina publicităţii de care a avut parte la revolta 
aceea din New York, zise Sonia. Ştii, când am ajuns la țărm... 

Tânăra îi relată istoria sosirii lor, iar Frensic o ascultă 
îngrozit. 

— Vrei să spui că Hutchmeyer a provocat în mod 
intenţionat o revoltă? Omul ăsta-i nebun. 

— Voia să obţină maximum de publicitate, îi explică Sonia. 

— Ei, acum e sigur c-a izbutit, comentă Frensic. 

Dar Sonia începuse iar să bocească. 

— Acum eşti răutăcios, se jelui ea. Am impresia că nu-ţi dai 
seama ce înseamnă asta... 

— Ba da, zise Frensic. Asta înseamnă că poliţia o să 
înceapă să cerceteze trecutul lui Piper şi-o să... 

— Noi suntem de vină, spuse Sonia, plângând. Noi l-am 
trimis aici şi noi suntem cei care... 

— Hei, ştii ceva? sări Frensic. Dacă mi-ar fi trecut prin cap 
că Hutchmeyer o să închirieze o revoltă ca să-i ureze bun venit 
lui Piper, n-aş fi fost niciodată de acord cu plecarea lui. lar în 
ceea ce-i priveşte pe terorişti... 

— Poliţiştii nu sunt absolut siguri că-i vorba de terorişti. La 
început s-au gândit că i-a omorât Hutchmeyer. 

— Sună mai plauzibil, zise Frensic. E complice la întreaga 
poveste. Dacă el n-ar fi... 

— lar după aceea au avut şi bănuiala că ar putea fi 
implicată Mafia. 

Frensic înghiţi din nou în sec. Asta era ceva şi mai grav. 

— Mafia? De ce-ar vrea cei din Mafie să-l ucidă pe Piper? 
Amărâtul ăla sâcâitor n-avea... 

— Nu pe Piper. Pe Hutchmeyer. 

— Vrei să spui că Mafia a încercat să-l ucidă pe 
Hutchmeyer? întrebă nostalgic Frensic. 


— Nu ştiu ce vreau să spun, răspunse Sonia. Eu doar îţi 
spun ce am auzit de la poliţie, iar ei spuneau că Hutchmeyer are 
anumite legături cu crima organizată. 

— Dacă ăia din Mafia voiau să-l ucidă pe Hutchmeyer, de 
ce s-au luat de Piper? 

— Fiindcă Hutch şi cu mine eram pe iaht, iar Peter şi cu 
Baby... 

— Care bebe? întrebă disperat Frensic, integrând acest nou 
şi crâncen ingredient într-un peisaj infracţional deja extrem de 
aglomerat. 

— Baby Hutchmeyer. 

— Bebe Hutchmeyer? Era un bebeluş? Habar n-am avut că 
porcul ăla avea... 

— Nu-i vorba de nici un bebeluş, ci de doamna 
Hutchmeyer. Aşa o chema — Baby. 

— Dumnezeule din ceruri! scăpă Frensic. 

— Nu-i cazul să fii aşa de crud. Vorbeşti de parcă nici nu 
ti-ar păsa. 

— Să-mi pese? spuse Frensic. Sigur că-mi pasă. E ceva 
absolut terifiant. Şi ziceai că Mafia... 

— Nu, nu ziceam aşa ceva. Ziceam doar ce zicea poliţia. Ei 
sunt de părere că a fost un fel de încercare de a-l intimida pe 
Hutchmeyer. 

— Şi l-au intimidat? întrebă Frensic, încercând să extragă 
măcar o fărâmă de satisfacţie din întreaga situaţie. 

— Nu, răspunse Sonia. Şi-a ieşit din minţi. Zice că are de 
gând să-i dea în judecată. 

Frensic se îngrozi. 

— Să-i dea în judecată? Cum adică să-i dea în judecată? Nu 
poţi să dai Mafia în judecată şi, oricum... 

— Nu pe ei. Poliţia. 

— Hutchmeyer are de gând să dea în judecată poliţia? 
întrebă Frensic, care acum pierduse cu totul firul logic. 

— Păi, mai întâi din cauză că l-au acuzat pe el că a făcut-o. 
L-au ţinut în arest ore în şir şi l-au perpelit la interogatoriu. Nu 
i-au crezut explicaţia cum că era pe iaht cu mine, undeva în 
larg. Şi nici canistrele de carburant nu au dat prea bine. 

— Canistrele de carburant? Ce canistre de carburant? 

— Cele pe care i le-am legat în jurul taliei. 


— Ai legat tu canistre de carburant în jurul taliei lui 
Hutchmeyer?! întrebă Frensic. 

— Trebuia s-o fac. Altfel s-ar fi înecat. 

Frensic evalua logica replicii Soniei şi ajunse la concluzia că 
era cam şchioapă. 

— Eu aş fi fost de părere..., începu el, dar apoi decise că nu 
avea nimic de câştigat dacă regreta că Hutchmeyer nu fusese 
lăsat să se înece, fiindcă aşa ar fi fost el scutit de o groază de 
încurcături. 

— Şi-acum ce ai de gând să faci? o întrebă în cele din 
urmă. 

— Nu ştiu, răspunse Sonia. Trebuie să rămân prin zonă. 
Poliţiştii încă mai fac investigaţii, iar eu mi-am pierdut toate 
hainele şi... o, Frenzy, totul e aşa de oribil! 

Femeia se întrerupse şi începu iar să plângă. Frensic 
încercă să găsească vreo informaţie care s-o binedispună. 

— Poate că ti-ar plăcea să ştii că recenziile apărute în 
ziarele de duminică au fost bune, îi zise el, dar jalea Soniei nu se 
potoli deloc. 

— Cum poţi vorbi de recenzii într-un asemenea moment? 
întrebă ea. Pur şi simplu nu-ţi pasă. Asta-i. 

— Draga mea, tocmai că-mi pasă. Imi pasă chiar foarte 
tare, spuse Frensic. E o tragedie pentru noi toţi. Tocmai am 
vorbit cu domnul Cadwalladine şi i-am explicat că, prin prisma 
celor întâmplate, clientul său va trebui să mai aştepte banii. 

— Banii? Banii? Numai la asta te gândeşti, la bani? Dragul 
de Peter e mort, iar tu... 

Frensic ascultă o diatribă la adresa lui, a lui Hutchmeyer şi 
a cuiva pe nume MacMordie, nişte oameni care — după părerea 
Soniei — se gândeau cu toţii numai la bani. 

— iți înţeleg sentimentele, spuse el când tânăra făcu o 
pauză ca să-şi tragă sufletul, dar în afacerea asta ideea e să iasă 
bani, iar dacă Hutchmeyer află că Piper nu e autorul lui 
Păstraţi-vă, voi, bărbați... 

Insă legătura se întrerupsese. Frensic se uită plin de reproş 
la aparat şi puse receptorul în furcă. Acum nu putea decât să 
spere că Sonia avea să fie foarte atentă la ce spune şi că poliţia 
n-o să continue să sape prea adânc în trecutul lui Piper. 


În New York, sentimentele lui Hutchmeyer erau exact la 
polul opus. După părerea lui, cei de la poliţie erau o gaşcă de 
tăntălăi care nu erau în stare să investigheze nimic cum trebuie. 
Luase deja legătura cu avocaţii săi, însă aflase de la aceştia că 
nu avea nici o şansă să-l dea în judecată pe Greensleeves, şeful 
poliţiei, pentru arestare ilegală, fiindcă nu fusese pus în stare de 
arest. 

— Ticălosul ăla m-a ţinut ore în şir fără să am nimic altceva 
pe mine decât o pătură, protestă Hutchmeyer. M-au frecat cu 
întrebări în faţa unor becuri arzătoare şi-acum voi îmi spuneţi că 
n-am cum să ripostez. Trebuie să existe o lege care să-i 
protejeze pe cetăţenii nevinovaţi de un asemenea gen de 
persecuție. 

— Ştiţi, dacă aţi putea dovedi că v-au brutalizat cât de cât, 
poate că am reuşi să facem ceva, dar deocamdată... 

Neizbutind să obţină satisfacţie de la propriii săi avocaţi, 
Hutchmeyer îşi îndreptă atenţia spre societatea de asigurări, dar 
acolo avu şi mai puţin succes. Domnul Synstrom, de la 
Departamentul de Daune şi Revendicări, îl vizită şi-şi exprimă 
îndoielile. 

— Cum adică dumneata nu te împaci neapărat cu teoria 
poliţiei cum că inşii care au făcut aşa ceva erau nişte terorişti 
ţicniţi? îl interogă Hutchmeyer. 

Ochii domnului Synstrom luciră în spatele ochelarilor cu 
rame de argint. 

— Trei milioane şi jumătate de dolari sunt o groază de bani, 
zise el. 

— Sigur că sunt, îi răspunse Hutchmeyer. lar eu mi-am 
plătit ratele la asigurare, care sunt şi ele o groază de bani. 
Şi-atunci ce vrei să-mi spui? 

Domnul Synstrom îşi consultă servieta. 

— Cei de la paza de coastă au recuperat şase valize care-i 
aparţin doamnei Hutchmeyer. Asta-i una la mână. Ele conţin 
toate bijuteriile şi cele mai bune haine ale sale. A doua la mână. 
A treia la mână: la bordul vasului aceluia era şi valiza domnului 
Piper. Am verificat — şi ea conţine, de asemenea, toate hainele 
dânsului. 

— Şi ce-i cu asta? întrebă Hutchmeyer. 

— Asta înseamnă că dacă avem de-a face cu un atentat 
politic, pare ciudat că teroriştii i-au obligat să-şi facă mai întâi 


bagajele, i-au suit la bordul vasului de croazieră, după care au 
dat foc vasului şi au aprins şi casa. Nu se potriveşte cu profilul 
infracţiunilor de tip terorist. Seamănă însă cu altceva. 

Hutchmeyer îi aruncă o privire îngheţată. 

— Dacă dumneata sugerezi că m-am aruncat singur în aer 
pe propriul iaht şi că mi-am gâtuit nevasta şi pe cel mai 
promiţător autor... 

— Eu nu sugerez nimic, spuse domnul Synstrom. Eu nu 
spun decât că trebuie să cercetăm mai profund întreaga istorie. 

— Daa... Păi asta să şi faceţi, îi replică Hutchmeyer, iar 
după ce terminaţi, vreau să-mi văd banii. 

— Nu vă faceţi griji, spuse domnul Synstrom, o să dăm noi 
de capăt întregii istorii. Când sunt în joc trei milioane şi 
jumătate, suntem motivaţi. 

Apoi se ridică şi o porni spre uşă. 

— A, apropo, mai adăugă el, s-ar putea să vă intereseze 
faptul că, oricine va fi fost cel care v-a dat foc la casă, ştia exact 
unde erau toate lucrurile. Cum ar fi depozitul de combustibil. 
S-ar putea să fi fost o treabă făcută de unul dintre obişnuiţii 
casei. 

Domnul Synstrom îl lăsă pe Hutchmeyer cu senzaţia 
neplăcută că, în vreme ce poliţaii erau nişte dobitoci, el şi cu 
anchetatorii de la asigurări nu erau deloc astfel. O treabă făcută 
de unul dintre obişnuiţii casei? Hutchmeyer medita la cuvintele 
bărbatului. Şi toate bijuteriile lui Baby la bordul vasului. Poate 
că... hai să presupunem că ea chiar avea de gând să fugă cu 
cretinul ăla de Piper. Hutchmeyer îşi permise luxul unui zâmbet. 
Dacă aşa stăteau lucrurile, javra primise ceea ce merita. Doar să 
nu se întâmple cumva ca documentele acelea acuzatoare, pe 
care Baby le lăsase în grija avocaţilor ei, să iasă brusc la iveală. 
Nu era o perspectivă tocmai plăcută. Oare de ce Baby n-a putut 
să aleagă o metodă mai simplă, cum ar fi un atac de cord? 


16 
În Maine, conacul familiei Van der Hoogen era pustiu, cu 


jaluzelele trase şi mobilele acoperite de cearşafuri. După cum 
promisese Baby, plecarea ei şi a lui Piper trecuse neobservată. 


Femeia îl lăsase pe Piper singur în casă, în lumina palidă a 
apusului, apoi mersese pur şi simplu pe jos până în Bellsworth, 
unde cumpărase la mâna a doua o maşină uzată. 

— O s-o aruncăm la gunoi în New York şi-o să ne cumpărăm 
altceva, îi spuse ea romancierului în timp ce se îndreptau spre 
sud. Nu vrem să lăsăm nici o urmă care ar putea duce la noi. 

Piper, care stătea în spate, întins pe podea, nu-i împărtăşea 
siguranţa. 

— Toate-s bune şi frumoase, bombăni el, dar după ce n-or 
să dea de urma trupurilor noastre în golf, tot or să ne mai caute. 
Adică aşa e logic. 

Dar Baby conduse imperturbabilă mai departe. 

— O să creadă că trupurile ne-au fost târâte de reflux în 
ocean, spuse ea. De fapt, asta s-ar fi întâmplat dacă ne-am fi 
înecat cu adevărat. In plus, am auzit în Bellsworth că au scos din 
apă bijuteriile mele şi paşaportul tău, o dată cu genţile pe care 
le-au găsit. N-au cum să nu creadă că suntem morţi. O femeie 
ca mine nu se desparte de perlele şi diamantele ei decât atunci 
când Domnul o cheamă la el. 

Piper se întinse iar pe podea şi decise că argumentaţia ei 
avea oarecare logică. Frensic & Futtle vor fi în mod sigur 
convinşi că murise, iar fără paşaportul şi registrele sale... 

— Mi-au găsit şi caietele de notițe? întrebă el. 

— N-au pomenit de ele, dar dacă ţi-au găsit paşaportul — şi 
l-au găsit —, pot pune pariu că şi caietele tale erau acolo, cu el. 

— Nu ştiu ce-o să mă fac fără caietele mele de notițe, 
spuse Piper. Conţineau opera vieţii mele. 

Apoi se lăsă din nou pe spate şi privi la vârfurile copacilor 
care treceau prin faţa lui şi la cerul albastru de deasupra, 
gândindu-se la opera vieţii sale. Acum n-o să mai termine 
niciodată /n căutarea copilăriei pierdute. Nu va mai fi recunoscut 
niciodată drept un geniu al literaturii. Toate speranţele sale 
fuseseră distruse de incendiu şi de urmările lui. Va trece prin 
ceea ce-i mai rămăsese din existenţa lui pe pământ cu faima 
postumă de autor al romanului Păstraţți-vă, voi, bărbați, pentru 
fecioară. Era un gând insuportabil, care născu în el o hotărâre 
tot mai puternică de a pune lucrurile în ordine. Trebuia să existe 
vreo metodă prin care să înainteze o cerere de disculpare. Dar 
disculpările de dincolo de mormânt nu erau uşor de conceput. 
Nici nu prea putea să scrie la The Times Literary Supplement şi 


să îi informeze că în realitate nu el scrisese Păstraţi-vă, voi, 
bărbați... şi că autoratul îi fusese impus de cei de la Frensic & 
Futtle pentru ca ei să-şi atingă propriile scopuri îndoielnice. 
Scrisori semnate "răposatul Peter Piper"... Nu, în nici un caz! Pe 
de altă parte, era insuportabil să intri în istoria literaturii ca 
pornograf. Piper se munci cu problema lui şi în cele din urmă 
adormi. 

Când se trezi, trecuseră graniţa statului şi ajunseseră în 
Vermont. În noaptea aceea închiriară o cameră la un motelaş de 
pe țărmurile lacului Champlain, sub numele de domnul şi 
doamna Castorp. Baby semnă în registru, timp în care Piper cără 
în căsuţă cele două valize goale pe care le şterpeliseră de la 
conacul familiei Van der Hoogen. 

— Mâine o să trebuiască să ne cumpărăm nişte haine şi 
alte lucruri, spuse Baby. 

Dar Piper nu era interesat de asemenea amănunte lumeşti. 
Rămase la fereastră, cu privirea pierdută şi încercând să se 
obişnuiască în vreun fel cu ideea extraordinară că, oricum ai fi 
privit lucrurile, de-acum era căsătorit cu nebuna asta. In cele din 
urmă, spuse: 

— Îţi dai seama că n-o să mai fim niciodată în stare să ne 
despărţim. 

— Nu văd de ce n-am putea, îi răspunse Baby din 
adâncurile cabinei de duş. 

— Păi, pentru un motiv simplu şi anume că eu nu mai am 
nici un fel de identitate şi nu pot să-mi iau o slujbă, spuse Piper. 
lar un alt motiv ar fi acela că toţi banii sunt la tine şi dacă se 
întâmplă ca vreunul din noi să fie prins de poliţie, o să intrăm la 
închisoare pentru tot restul zilelor noastre. 

— Îţi faci prea multe griji, răspunse Baby. Aici e ţara tuturor 
posibilităţilor. O să mergem undeva unde nimănui n-o să-i 
treacă prin cap să ne caute şi-o s-o luăm de la capăt. 

— Cum ar fi... unde? 

Baby ieşi de sub duş. i 

— Cum ar fi Sudul. În inima Sudului. Ăla-i un loc în care 
Hutchmeyer n-o să vină niciodată. Are el o problemă cu Ku Klux 
Klan-ul. N-a mers niciodată mai la sud de linia Mason-Dixon.. 


1 Linia Mason-Dixon — iniţial graniţă dintre Maryland şi Pennsylvania, 
a ajuns să fie considerată în perioada de dinaintea Războiului Civil limita care 
despărţea statele sclavagiste din sud de cele nesclavagiste din nord, iar apoi, 


— Şi ce dracu' o să fac eu în inima Sudului ăluia? întrebă 
Piper. 

— Niciodată nu-i prea târziu să-ţi încerci mâna cu nişte 
romane sudiste. Poate că Hutch nu calcă prin Sud, dar de 
publicat publică o groază de romane despre el. De obicei au pe 
copertă un bărbat cu un bici şi o fată ghemuită în faţa lui. Best- 
seller-uri clasa-ntăi. 

— Par exact genul meu de cărţi, spuse mohorât Piper şi se 
duse să facă şi el un duş. 

— Nimic nu te-mpiedică să le scrii sub pseudonim. 

— Mulțumită ţie, nici de-al dracului n-aş putea scrie altfel. 

Cum, încetul cu încetul, noaptea împresură căsuţa, Piper se 
strecură în pat, se întinse şi începu să se gândească la viitor. În 
patul geamăn de lângă el, Baby oftă. 

— Ce minunat e să stai cu un bărbat care nu se pişă în 
chiuvetă, murmură ea. 

Piper rezistă fără greutate invitaţiei. 

A doua zi o porniră din nou, conducând pe drumuri 
mărginaşe, mergând încet şi îndreptându-se mereu spre sud. Şi, 
ca de obicei, mintea lui Piper începu să se frământe iar cu 
problema reluării carierei sale întrerupte. 

In Scranton, unde Baby îşi vându maşina la mâna a doua şi 
luă un Ford nou, Piper profită de ocazie şi cumpără şi el două 
registre noi, o călimară de cerneală Higgins Ink şi un stilou 
Esterbrook. 

— Dacă nu pot să fac nimic altceva, măcar să ţin un jurnal, 
îi explică el lui Baby. 

— Un jurnal? De mâncat mâncăm la McDonalds şi nici 
măcar nu te uiţi la peisaj, aşadar ce-o să scrii în jurnal? 

— Mă gândeam să-l scriu retrospectiv. Ca o formă de 
justificare. Aş... 

— justificare? Şi cum ai putea să scrii un jurnal 
retrospectiv? 

— Păi, aş începe cu momentul în care am fost abordat de 
Frensic şi trimis în Statele Unite, iar apoi aş continua aşa, zi 
după zi, descriind călătoria peste ocean şi toate celelalte. În felul 
ăsta, ar părea autentic. 

Baby încetini maşina şi trase pe margine, într-un spaţiu 
pentru opriri. 


drept consecinţă, un fel de graniţă între Nordul şi Sudul american. 


— Hai să limpezim lucrurile. Începi să scrii jurnalul din 
urmă... 

— Da. Dacă mi-amintesc bine, Frensic mi-a trimis 
telegrama pe 10 aprilie... 

— Continuă. Începi cu 10 aprilie şi după aceea...? 

— Păi, după aceea aş scrie cum n-am vrut eu să plec şi 
cum m-au convins ei s-o fac şi cum mi-au promis să-mi publice 
Căutarea copilăriei şi restul poveştii. 

— Şi unde o să-l închei? 

— Să-l închei? întrebă Piper. Nu mă gândeam să-l închei. Ar 
urma să merg înainte şi... 

— Şi ce-ai zice de incendiu şi de tot restul? întrebă Baby. 

— Păi, o să-l includ şi pe el în jurnal. Trebuie. 

— Şi, bănuiesc, cum s-a declanşat el accidental, nu? 

— Păi, nu. N-aş scrie aşa. Adică n-a pornit accidental, aşa-i? 

Baby se uită la el şi clătină din cap. 

— Aşadar, ar urma să scrii în jurnal cum am pornit eu 
incendiul şi cum am trimis vasul de croazieră să-i arunce în aer 
pe Hutchmeyer şi pe Futtle? Asta vrei să faci? 

— Bănuiesc că da, răspunse Piper. Adică, de vreme ce aşa 
s-au petrecut lucrurile şi... 

— Şi asta-i ceea ce numeşti tu justificare. Ei bine, poţi s-o 
uiţi! În nici un caz! Dacă vrei să te justifici personal, n-am nimic 
împotrivă, dar fă-o fără să mă bagi în încurcătură pe mine. Când 
am zis "destin dual", chiar m-am referit la destinul nostru dual. 

— Ţie-ţi vine foarte uşor să vorbeşti, spuse ursuz Piper. Nu 
tu, ci eu sunt cel care duce în spinare povara reputației de-a fi 
scris romanul ăla jegos... 

— Aşa-i. Eu nu duc în spinare decât povara unui geniu 
literar, atâta tot, zise Baby şi porni iar maşina. 

Piper stătea pe banchetă într-o rână şi bosumflat. 

— Singurul lucru pe care mă pricep să-l fac e să scriu, iar tu 
nu vrei să mă laşi, mârâi el. 

— N-am spus aşa ceva, zise Baby. Am zis doar fără jurnale 
retrospective. Morţii nu spun poveşti. Nu o fac nici măcar în 
jurnale. Şi, oricum, nu văd de ce eşti aşa de pornit împotriva lui 
Păstraţi-vă, voi, bărbați... Mie mi s-a părut o carte extraordinară. 

— Ai vrea tu, zise Piper. 


— Chestia care m-a zăpăcit de-a binelea e cine a scris-o cu 
adevărat. Vreau să zic că autorul adevărat trebuie să fi avut 
vreun motiv serios ca să rămână ascuns. 

— N-ai decât să citeşti cartea aia animalică şi-o să-ţi dai 
seama, spuse Piper. În primul rând, nu-i decât sex. lar acum 
toată lumea o să creadă că eu sunt autorul. 

— Şi dacă ai fi scris tu cartea, ai fi scos toate scenele cu 
sex? întrebă Baby. 

— Desigur. Ar fi fost primul lucru pe care l-aş fi făcut şi abia 
după... 

— Fără sex, cartea nu s-ar fi vândut. Măcar atâta ştiu şi eu 
despre comerţul cu cărţi. 

— Cu atât mai bine, comentă Piper. Degradează valorile 
umane. Asta-i ceea ce face cartea aia. 

— In cazul acesta, ar trebui s-o rescrii aşa cum crezi tu că 
ar fi trebuit să fie scrisă, spuse Baby. 

Apoi, şocată de inspiraţia ei spontană, căzu într-o tăcere 
meditativă. 

După încă treizeci de kilometri ajunseră într-un orăşel. 
Baby parcă maşina şi intră într-un supermarket. Când se 
întoarse, ţinea în mână un exemplar din Păstraţi-vă, voi, bărbați, 
pentru fecioară. 

— Se vând ca pâinea caldă, zise ea şi-i întinse cartea lui 
Piper. 

Piper se uită la fotografia lui de pe coperta din spate. 
Fotografia fusese făcută în zilele acelea senine din Londra, când 
fusese îndrăgostit de Sonia, iar chipul stupid care-i zâmbea 
acum de pe carte i se păru a fi cel al unui străin. 

— Şi ce-ar trebui să fac eu cu ea? întrebă romancierul. 

Baby zâmbi. 

— S-o scrii. 

— S-o scriu? întrebă Piper. Dar a fost deja... 

— Nu, în felul în care ai fi scris-o tu. lar tu eşti autorul ei. 

— Să dea dracu' dacă sunt! 

— Dragule, undeva acolo, în lumea asta largă, există un om 
care a scris cartea de faţă. Ei bine, el ştie asta, Frensic o ştie şi 
el, javra aia de Futtle o ştie şi ea, o ştiu şi eu şi-o ştii şi tu. Deja 
e-o grămadă de lume. Hutch nu ştie. 

— Slavă Domnului! spuse Piper. 


— Exact. Şi dacă tu te simţi aşa, închipuie-ţi cum se simt 
cei de la Frensic & Futtle. Două milioane, atâta le-a plătit Hutch 
pentru roman. Asta înseamnă o groază de bani. 

— E o sumă absurdă! zise Piper. Ştiai că Joseph Conrad n-a 
primit decât... 

— Nu şi nici nu mă interesează. În momentul ăsta ceea ce 
mă interesează e ce-o să se întâmple dacă tu rescrii romanul cu 
frumosul tău scris de mână şi Frensic primeşte manuscrisul. 

— Frensic primeşte..., începu Piper, dar Baby îi făcu semn 
să tacă. 

— Manuscrisul tău, zise ea. De dincolo de mormânt. 

— Manuscrisul meu de dincolo de mormânt? O să-şi iasă 
din pepeni. 

— Ai nimerit-o din prima. lar după manuscris o să 
primească o cerere pentru un avans şi drepturile integrale de 
autor, spuse Baby. 

— Da, dar atunci o să ştie că sunt încă în viaţă, protestă 
Piper. O să se ducă direct la poliţie şi... 

— Dacă face aşa ceva, o să trebuiască să le explice o 
mulţime de lucruri lui Hutch şi tuturor celorlalţi. Hutch o să pună 
pe el dulăii lui din avocatură. Da, dom'le, i-am adus pe domnii 
de la Frensic & Futtle exact unde voiam noi! 

— Eşti nebună, spuse Piper. Nebună de legat şi cu spume. 
Dacă te gândeşti serios că eu o să mă apuc să rescriu 
înfiorătorul ăla de... 

— Tu eşti cel care încearcă să-şi reabiliteze bunul lui 
renume, spuse Baby în timp ce maşina ieşea din oraş. Şi asta-i 
singura posibilitate s-o faci. 

— Tare aş vrea să văd şi eu cum. 

— Ţi-arăt eu cum, îl asigură Baby. Las' pe mami s-o 
rezolve. 


În seara aceea, într-o altă cameră de motel, Piper îşi 
deschise registrele, îşi aranjă stiloul şi cerneala la fel de metodic 
cum fuseseră aranjate odinioară la pensiunea Gleneagle şi, cu 
un exemplar din Păstraţi-vă, voi, bărbați... deschis în faţa lui, 
începu să scrie. În capul paginii scrise "Capitolul întâi", iar 
dedesubt "Casa era aşezată pe o colină. Inconjurată de trei ulmi, 


un mesteacăn şi un cedru de Himalaya ale cărui ramuri 
orizontale îi dădeau aerul unui..." 

În spatele lui, Baby se relaxa, întinsă pe pat şi cu un 
zâmbet satisfăcut pe chip. 

— Nu trece prea multe modificări la prima mână, spuse ea. 
Trebuie să-l facem să pară cu adevărat autentic. 

Piper se opri din scris. 

— Eu credeam că tot rostul exerciţiului ăstuia e să-mi 
redobândesc reputaţia pierdută rescriind chestia... 

— Poţi s-o faci la a doua rescriere, zise Baby. Asta de aici e 
menită să-i perpelească pe cei de la Frensic & Futtle. Aşa că nu 
te îndepărta de text. 

Piper luă din nou stiloul în mână şi nu se îndepărtă de text. 
Făcu doar câteva modificări pe pagină, după care le tăie şi 
adăugă deasupra textul original din cartea tipărită. Din când în 
când Baby se ridica, se uita peste umărul lui şi se arăta 
satisfăcută. 

— Asta chiar că o să-l dea peste cap pe Frensic, spuse ea, 
dar Piper abia dacă o auzi. 

Bărbatul îşi reluase vechiul stil de viaţă şi, o dată cu acesta, 
şi vechea identitate. Aşa că el continuă să scrie cu obstinaţie, 
pierdut din nou în lumea imaginaţiei altei persoane, şi, pe 
măsură ce scria, vedea deja şi modificările pe care urma să le 
facă la rescriere, în varianta care urma să-i salveze reputaţia. La 
miezul nopţii, când Baby se duse la culcare, el încă mai copia. In 
cele din urmă, pe la unu noaptea, obosit, dar întrucâtva 
mulţumit, Piper se spălă pe dinţi şi se urcă şi el în pat. Urma s-o 
ia de la capăt a doua zi dimineaţa. 

Dar dimineaţa erau din nou pe drum şi abia seara târziu 
Baby trase pe dreapta la un motel din lanţul Howard Johnson, în 
Beanville, South Carolina, moment în care Piper putu începe să 
lucreze din nou. 


În timp ce Piper îşi reîncepea viaţa în chip de rătăcitor şi 
romancier plagiator, Sonia Futtle îi jelea trecerea de pe această 
lume cu o pasiune care-i făcea cinste şi care îi strică planurile lui 
Hutchmeyer. 

— Cum adică n-o să ia parte la funeralii? ţipă el la 
MacMordie când i se spuse că domnişoara Futtle îşi prezenta 


regretele, dar nu era pregătită să ia parte la o farsă menită să 
sporească vânzările la Păstrați-vă, voi, bărbați... 

— Zicea că fără trupuri în coşciuge... începu MacMordie 
înainte să fie redus la tăcere de un Hutchmeyer în pragul 
apoplexiei. 

— Şi de unde morţii mă-sii crede ea că pot eu să-i fac acum 
rost de trupuri? Poliţaii n-au reuşit să le găsească. Anchetatorii 
de la societatea de asigurări n-au reuşit să le găsească. Nici 
măcar afurisiţii de scafandri de la Paza de Coastă n-au reuşit să 
le găsească. Şi-atunci ideea ar fi să mă duc să le găsesc eu?! La 
ora asta au ajuns undeva departe, în largul Atlanticului, sau se 
odihnesc în burţile rechinilor. 

— Dar mi s-a părut că aţi zis cum că s-au dus la fund ca 
nişte saci de ciment, zise MacMordie, şi dacă e aşa... 

— Nu contează ce-am zis, MacMordie! Ce zic acum e că 
trebuie să avem o atitudine pozitivă faţă de Baby şi Piper. 

— Nu-i un pic cam greu? Vreau să zic cu ei morţi şi 
dispăruţi şi toate celelalte... 

— Şi mai zic că avem acum un cadru promoţional care 
poate să arunce Păstraţi-vă, voi, bărbați... pe primele locuri în 
topul vânzărilor. 

— Computerul spune că vânzările sunt deja bune. 

— Bune? Bune nu-i de-ajuns! Trebuie să fie 
nemaipomenite! Acum, aşa cum văd eu lucrurile, ni s-a oferit 
posibilitatea să-i clădim tipului ăstuia, Piper, o reputaţie ca a 
lui... Cum îl chema pe fraieru' ăla care s-a nenorocit singur 
într-un accident de maşină? 

— Păi, au fost atât de mulţi, că îmi vine destul de greu să... 

— La Hollywood. Un tip faimos. 

— James Dean, zise MacMordie. 

— Nu ăla. Un scriitor. A scris o carte tare despre insecte. 

— Despre insecte? întrebă MacMordie. Vreţi să spuneţi de 
ceva cu furnici. Am citit o dată o carte tare despre furnici.... 

— Nu despre furnici, pentru numele lui Dumnezeu! Alea cu 
picioare lungi, ca un cosaş. Mănâncă tot ce prind cale de nu ştiu 
câţi kilometri. 

— A, lăcuste! Ziua lăcustei. Excelent film! Era acolo o scenă 
în care un tip sare şi tot sare pe puştiul ăla şi... 

— Nu mă interesează filmul, MacMordie! Cine a scris 
cartea? 


— West, spuse MacMordie. Nathanael West. Numai că 
numele lui adevărat era Weinstein. 

— Ei şi? Cui îi pasă care era numele lui adevărat? Nimeni 
n-a auzit vreodată de el, iar tipul ajunge să crape într-o ciocnire 
în lanţ şi după aia brusc devine faimos. Cu Piper ne-am 
descurcat chiar şi mai bine. Vreau să zic c-am dat peste o 
poveste polițistă. Poate şi cu mafioţi. O casă incendiată, nave 
explodând, un tip care se îndrăgosteşte de femei în vârstă şi 
deodată i se întâmplă toate alea... 

— La trecut, preciza MacMordie. 

— Să fiu al dracului dacă n-ai dreptate! Şi asta şi vreau de 
la el. Trecutul lui. O istorie completă a vieţii omului: unde a 
locuit, ce-a făcut, femeile pe care le-a iubit... 

— Cum ar fi domnişoara Futtle? întrebă MacMordie cu o 
totală lipsă de tact. 

— Nu! zbieră Hutchmeyer. Nu ca domnişoara Futtle! Ea nici 
măcar nu vrea să vină la funeraliile bietului om. Alte femei. 
După cele scrise de el în carte, trebuie să mai existe şi alte 
femei. 

— După cele scrise de el în carte, femeile acelea s-ar putea 
să fie deja moarte. Adică eroina cărţii avea optzeci de ani, iar el 
şaptesprezece. Piper ăsta avea vreo douăzeci şi opt, treizeci de 
ani, aşa că toată istoria din carte trebuie să se fi petrecut acum 
vreo unsprezece ani, ceea ce înseamnă că femeia trebuie să 
aibă peste nouăzeci de ani, iar pe la vârsta asta oamenii au 
tendinţa să uite. 

— lisuse, chiar trebuie să-ţi explic eu totul? Inventează, 
MacMordie, inventează! Sună la Londra şi vorbeşte cu Frensic şi 
adu-mi tăieturile din ziare. Acolo trebuie să fie neapărat ceva de 
care să ne putem folosi. 

MacMordie ieşi din cameră şi ceru o convorbire cu Londra. 
Se întoarse după douăzeci de minute cu vestea că Frensic nu 
voia să coopereze. 

— Zice că nu ştie nimic, îi spuse el unui Hutchmeyer 
încruntat. Din câte se pare, Piper n-a făcut altceva decât să-i 
trimită cartea, Frensic a citit-o, a trimis-o la Corkadales, lor le-a 
plăcut şi-au cumpărat-o şi cam aici se încheie întreaga poveste. 
Nici o istorie. În spatele cărţii. Nimic. 

— Trebuie să existe ceva! Omul s-a născut undeva, nu? lar 
mama lui... 


— N-are rude. Părinţii i-au murit într-un accident de 
maşină. Vreau să zic că omul ăsta parcă nici n-ar fi existat. 
— Căcat! exclamă Hutchmeyer. 


Cam tot acesta a fost — aproximativ — şi cuvântul care i-a 
răsărit în minte lui Frensic după ce puse receptorul în furcă la 
sfârşitul convorbirii cu MacMordie. Era destul de grav că 
pierduse un autor care nu scrisese de fapt o carte; nu mai era 
nevoie să i se ceară şi ceva material informativ despre viaţa lui. 
Următorul lucru care va năvăli peste el va fi presa, vreo afurisită 
de reporteriţă pusă să adulmece urma copilăriei tragice a lui 
Piper. Frensic intră în biroul Soniei şi începu să scotocească în 
fişetul ei după corespondenţa cu Piper. Era voluminoasă — 
exact aşa cum se aşteptase. Frensic luă dosarul şi-l duse la 
masa lui de lucru, iar apoi rămase acolo, aşezat, întrebându-se 
ce să facă acum cu obiectul ăla. Primul lui impuls — acela de a-i 
da foc — a fost risipit de o revelaţie: dacă în cursul anilor trecuţi 
Piper îi scrisese atâtea duzini de scrisori din aproape tot atâtea 
duzini de pensiuni diferite, şi el, Frensic, îi răspunsese la fel de 
des. Copiile răspunsurilor lui Frensic se aflau la dosar. Era de 
presupus că originalele erau păstrate şi acum undeva, la loc 
sigur. La o mătuşă? Sau la cine ştie ce înfricoşătoare 
proprietăreasă de pensiune? Frensic şedea şi transpira. Îi 
spusese lui MacMordie că Piper nu avea rude, dar dacă ieşea la 
iveală că deţinea un întreg şir genealogic de mătuşi, unchi şi 
verişori setoşi de bani, care abia aşteptau să încaseze drepturile 
de autor? Şi dacă exista şi vreun testament? Ştiindu-l aşa de 
bine pe Piper, Frensic bănuia că era puţin probabil ca scriitorul 
să-şi fi făcut aşa ceva. Caz în care problema moştenirii sale 
putea ajunge foarte uşor la tribunale, iar după aceea... Frensic 
întrevăzu nişte consecinţe teribile. Pe de o parte, autorul 
anonim îşi ceruse avansul, iar pe de altă parte... lar firma 
Frensic & Futtle era prinsă la mijloc, era târâtă în noroi, 
demascată ca făptuitoare a înşelătoriei, dată în judecată de 
Hutchmeyer, dată în judecată de rudele lui Piper, silită să 
plătească daune enorme şi cheltuieli de judecată consistente, 
iar în final ajunsă la faliment. Şi toate astea din cauză că nu ştiu 
ce client ţicnit de-al lui Cadwalladine insistase să-şi păstreze 
anonimatul. 


Ajungând la o astfel de concluzie oripilantă, Frensic duse 
dosarul înapoi în fişet, îi schimbă eticheta cu una pe care scrise 
"DI Smith", ca măsură de precauţie minimă împotriva privirilor 
nepoftiţilor, apoi încercă să se gândească la vreo metodă de 
apărare. Singura care-i trecu prin minte părea să fie aceea că de 
fapt el acţionase numai pe baza instrucţiunilor domnului 
Cadwalladine şi, de vreme ce Cadwalladine & Dimkins erau nişte 
avocaţi extrem de respectabili, vor fi şi ei la fel de dornici ca şi 
el să evite un scandal juridic. Şi era de presupus că la fel era şi 
autorul adevărat. Slabă consolare! Numai să apuce Hutchmeyer 
să miroasă măcar substituirea de autori şi iadul întreg se va 
dezlănţui pe pământ. Şi, la urma urmei, mai era şi Sonia, care — 
dacă puteai să te iei cât de cât după atitudinea ei de la telefon 
— era într-o stare de echilibru emoţional fragil şi putea să spună 
ceva nechibzuit. 

Frensic se întinse spre telefon şi formă centrala, ceru o 
legătură internaţională şi comandă o convorbire cu Hotelul 
Gramercy Park. Era timpul ca Sonia Futtle să se întoarcă în 
Anglia. Când primi legătura, află că domnişoara Futtle plecase 
deja şi — conform celor spuse de recepţioner — acum ar fi 
trebuit să fie pe la mijlocul Atlanticului. 

— "Este" şi "deasupra", îl corectă Frensic înainte să-şi da 
seama că existau unele lucruri care meritau să fie spuse despre 
engleza americană. 


În după-amiaza aceea Sonia ateriza pe aeroportul 
Heathrow şi luă un taxi care o duse direct pe Lanyard Lane. Ea ÎI 
găsi pe Frensic într-o stare de jale profundă, vizibilă de la o 
poştă. 

— Eu sunt vinovatul, spuse el, luându-i-o înainte şi 
împiedicându-i bocetele. Înainte de toate, n-ar fi trebuit să 
accept niciodată ca bietul Piper să-şi pună în pericol cariera 
plecând acolo. Singura noastră consolare ar putea fi că numele 
lui s-a impus printre romancieri. Dacă ar fi trăit, e greu de crezut 
că ar mai fi scris vreodată o carte mai bună ca asta. 

— Dar pe asta n-a scris-o el, obiectă Sonia. 

Frensic dădu din cap. 

— Ştiu, sigur că ştiu, murmură el. Dar cel puţin i-a creat o 
reputaţie. El ar fi apreciat ironia. Ştii, era un mare admirator al 


lui Thomas Mann. Cea mai bună formă de comemorare a lui 
trebuie să fie tăcerea. 

După ce preîntâmpină astfel acuzaţiile la adresa lui, Frensic 
îi dădu voie să-şi descarce sufletul şi să-i povestească istoria 
nopţii în care s-a petrecut tragedia şi reacţia ulterioară a lui 
Hutchmeyer. 

Când ea încheie, Frensic nu era mai lămurit ca înainte. 

— Totul pare extrem de ciudat, zise el când femeia încheie. 
Nu poţi să nu bănuieşti că, oricine a comis toate astea, a făcut o 
greşeală înfiorătoare şi a lovit o ţintă greşită. Pe de altă parte, 
dacă Hutchmeyer ar fi fost cel ucis... 

— AŞ fi fost ucisă şi eu, rosti Sonia printre lacrimi. 

— Trebuie sa fim recunoscători pentru minunile mărunte, 
spuse Frensic. 

A doua zi de dimineaţă Sonia îşi reluă munca la biroul ei. 
Cât lipsise ea, sosise o tranşă nouă de poveşti cu animale şi, în 
timp ce Frensic se felicită pentru tactica lui şi se aşeză la masa 
de lucru, rugându-se să nu mai apară şi alte consecinţe, Sonia 
se apucă să muncească la Castorul Bernie. Mai trebuia rescrisă 
puţin, dar povestea era promițătoare. 


17 


Închis într-o cabană din Smoky Mountains, Piper ajunse la 
aceeaşi concluzie în privinţa lui Păstrați-vă, voi, bărbaţi... Se 
aşeză afară, pe verandă, se uită în jos, la lacul în care înota 
Baby, şi se văzu nevoit să recunoască faptul că prima lui 
impresie asupra romanului fusese una greşită. Fusese indus în 
eroare de pasajele de sex explicit. Dar acum, după ce copiase 
romanul cuvânt cu cuvânt, îşi dădea seama că structura de bază 
a poveştii era una solidă. De fapt, cartea avea multe pasaje de 
amploare care tratau competent probleme încărcate de sens. 
Dacă eliminai diferenţa de vârstă dintre Gwendolen şi Anthony, 
naratorul, şi scoteai pornograficul, Păstraţi-vă, voi, bărbați, 
pentru fecioară avea toate calităţile marii literaturi. Analiza cu o 
profunzime considerabilă sensul vieţii, rolul scriitorului în 
societatea contemporană, anonimatul individului în spaţiul 
colectiv al oraşului şi nevoia de a ne întoarce la valorile epocilor 
mai civilizate de odinioară. Era foarte reuşit mai ales în părţile 


de descriere a suferințelor adolescenţei şi a satisfacţiei de a fi 
implicat în meşteşugul fabricării de mobilă: "Gwendolen îşi trecu 
degetele peste lemnul aspru şi noduros, de stejar, cu o atingere 
senzuală care îi dezminţi vârsta. 

— Duritatea timpului a îmblânzit sălbăticia lemnului, spuse 
ea. Tu o să sculptezi pieziş fibra şi o să dai formă la ceea cea 
fost inform şi insensibil..." 

Piper dădu din cap aprobator. Pasaje precum cel de-aici 
aveau o valoare autentică şi, mai mult decât atât, îi puteau sluji 
ca sursă de inspiraţie. Şi el îşi va sculpta pieziş fibra romanului 
său şi-i va da formă, astfel încât în ediţia revizuită trivialitatea 
best-seller-ului va fi eliminată, adăugirile sexuale care mânjeau 
esenţa pură a cărţii vor fi scoase, iar volumul va rămâne ca un 
monument al calităţilor literare ale scriitorului. Chiar dacă 
postum, reputaţia lui va fi totuşi salvată. În anii ce vor veni 
criticii vor compara cele două versiuni şi vor deduce din 
tăieturile sale că în prima formă a romanului, cea comercială, 
intenţiile originale ale autorului fuseseră de cea mai bună 
calitate literară, iar romanul fusese modificat ulterior numai 
pentru a satisface cerinţele lui Frensic şi Hutchmeyer şi 
concepţia lor pervertită despre gustul publicului. Vina pentru 
best-seller va apăsa asupra lor, iar el va fi reabilitat. Mai mult, 
va fi elogiat. În momentul în care Baby ieşi din apă şi o porni pe 
plajă, spre cabană, Piper închise registrul şi se ridică. 

— Gata? întrebă ea. 

Piper dădu din cap. 

— Mâine o să mă apuc de a doua variantă, spuse el. 

— Cât timp te ocupi de asta, eu o să mă duc mai întâi jos, 
în Ashville, şi-o să fac o copie la prima variantă. Cu cât Frensic îl 
primeşte mai repede, cu atât mai repede îl punem pe jar. 

— M-ar bucura dacă n-ai folosi expresia aia. Şi, oricum, de 
unde ai de gând să-l expediezi? Ne-ar putea da de urmă după 
ştampila poştei! 

— De poimâine nici n-o să mai fim aici. Am închiriat cabana 
pentru o săptămână. O să mă duc cu maşina până în Charlotte 
unde o să iau un avion spre New York şi expediez manuscrisul 
de-acolo. O să mă întorc mâine noapte, iar poimâine ne mutăm. 

— Mi-ar plăcea să nu mai trebuiască să ne mutăm aşa tot 
timpul, spuse Piper. Imi place aici. N-a venit nimeni să ne bată la 
cap şi-am avut timp să scriu. De ce nu mai putem să rămânem? 


— Pentru că aici nu suntem în inima Sudului, îi răspunse 
Baby, iar când zic "inima Sudului", exact la asta mă refer. Există 
locuri mai jos, prin Alabama sau Mississippi, de care nimeni n-a 
auzit vreodată şi pe care vreau să le văd. 

— Şi, din câte am citit despre Mississippi, oamenii de 
pe-acolo nu sunt foarte primitori cu străinii, spuse Piper. Or 
să-nceapă să ne pună întrebări. 

— Ai citit prea mult Faulkner, îi spuse Baby, iar acolo unde 
mergem noi un sfert de milion de dolari cumpără o grămadă de 
răspunsuri. 

Apoi femeia se duse în cabană şi se schimbă. 


După prânz Piper înotă în lac şi se plimbă de-a lungul 
țărmului, cu mintea plină de posibilele modificări pe care avea 
de gând să le facă în Păstrați-vă, voi, bărbați..., versiunea a 
doua. Îi va spune Lucru în regres. Povestea avea ceva din 
Finnegans Wake, iar asta îi gâdila simţul literarului. Şi, la urma 
urmei, Joyce îşi tot scrisese şi rescrisese romanele de-atâtea 
şi-atâtea ori, fără să se gândească măcar un pic la valoarea lor 
comercială. Piper se văzu călcând pe urmele lui Joyce, revizuind 
incognito şi interminabil aceeaşi carte, cu singura diferenţă că el 
nu putea ieşi din anonimat, în luminile rampei, pe timpul vieţii. 
Bineînţeles, asta dacă nu cumva se dovedea că opera lui era 
creaţia unui geniu literar cu adevărat incontestabil, caz în care 
măruntul detaliu al incendiului şi al exploziei celor două 
ambarcaţiuni — ba chiar şi aparenta sa moarte — ar fi devenit o 
parte componentă a aurei de mister care învăluie orice mare 
scriitor. Da, măreţia îl va absolvi de vină. 

Piper se întoarse pe călcâie şi grăbi pasul de-a lungul 
țărmului până la cabană. Urma să înceapă imediat munca la 
Lucru în regres. Dar atunci când se întoarse, descoperi că Baby 
luase deja maşina şi primul manuscris şi plecase cu ele în 
Ashville. Pe masă se găsea un bileţel pentru el. Il anunţa simplu: 
"Plecat azi. Revin mâine. Nu uita de carte. Baby". 

Piper nu uită. Îşi petrecu întreaga după-amiază cu un stilou 
în mână, parcurgând Păstrați-vă, voi, bărbați... şi modificând 
toate referirile la vârstă. Gwendolen pierdu dintr-un foc cincizeci 
şi cinci de ani şi deveni de douăzeci şi cinci, în timp ce Anthony 
câştigă zece, ceea ce-l făcu de douăzeci şi şapte de ani. Şi 


printre astea, Piper mai elimină şi toate referirile la anumite 
activităţi sexuale specifice, cele care asiguraseră succesul la 
public al romanului. Făcu asta cu extrem de multă vigoare, iar în 
momentul în care termină se simţi cuprins de un sentiment de 
virtute justiţiară, pe care îl transpuse în caietul lui cu Idei: 
"Comercializarea sexului ca lucru care poate fi vândut şi 
cumpărat stă la rădăcina decăderii actuale a civilizaţiei. In 
scrierile mele m-am străduit să stârpesc obiectualitatea sexului 
şi să cuprind esenţa legăturii fundamentale a omenirii". În fine, 
Piper îşi pregăti cina şi se duse la culcare. 

Dimineaţa se trezi devreme şi se aşeză la masa lui de pe 
verandă. In faţa sa, prima pagină a registrului stătea albă şi 
goală, aşteptându-l s-o înnegrească. Piper îşi înmuie stiloul în 
călimară şi începu să scrie. "Casa era aşezată pe o colină. 
Inconjurată de trei ulmi, un mesteacăn şi un..." Aici se 
întrerupse. Nu ştia sigur ce este un cedru de Himalaya şi nu 
avea nici un dicţionar care să-l ajute. Schimbă cuvântul în 
"stejar" şi se opri iar. Oare stejarii aveau ramuri orizontale? 
Probabil că unii stejari da. Detaliile de genul ăsta nici nu contau. 
Esenţial era să ajungă la analiza relaţiei dintre Gwendolen şi 
narator. Cărţile mari nu se împiedică de-un copac. Ele au ca 
subiect oamenii, ceea ce simt oamenii faţă de alţi oameni şi 
ceea ce gândesc ei unii despre alţii. Ceea ce conta era 
profunzimea viziunii, iar copacii nu contribuiau la profunzimea 
viziunii. Cedrul de Himalaya putea rămâne foarte bine acolo 
unde era. Piper tăie "stejar" şi scrise deasupra "cedru de 
Himalaya". Continuă descrierea preţ de o jumătate de pagină, 
după care se izbi de altă problemă. Cum putea naratorul, 
Anthony, să fie în vacanţa de vară dacă acum avea douăzeci şi 
şapte de ani? Desigur, asta dacă nu cumva era profesor, caz în 
care trebuia să predea ceva şi să aibă cunoştinţe despre acel 
ceva. Piper încercă să-şi amintească de anii săi de şcoală şi de 
vreun model pe care să se bazeze Anthony, dar profesorii pe 
care-i avusese la şcoală nu aveau nimic care să-i scoată în 
evidenţă şi nu-i lăsaseră nici un fel de impresie. Cu excepţia 
domnişoarei Pears, numai că ea era femeie. 

Piper lăsă jos stiloul şi se gândi la domnişoara Pears. Oare 
dacă domnişoara Pears ar fi fost bărbat... sau dacă ea ar fi fost 
Gwendolen, iar el ar fi fost Anthony... şi dacă, în loc să aibă 
douăzeci şi şapte de ani, Anthony ar fi avut paisprezece... sau, şi 


mai bine, dacă părinţii lui ar fi trăit într-o casă de pe o colină, 
înconjurată de trei ulmi, un mesteacăn şi... Piper se ridică şi 
începu să se plimbe pe verandă, cu mintea înviorată de 
inspiraţia proaspăt ivită. Îi trăsni brusc prin minte că din 
materialul brut al romanului Păstraţi-vă, voi, bărbați, pentru 
fecioară putea distila esenţa pentru /n căutarea copilăriei 
pierdute. Sau dacă n-o distila, cel puţin putea să contopească 
cele două cărţi într-una singură. Trebuia să facă modificări 
substanţiale. La urma urmei, instalatorii tuberculoşi nu locuiau 
pe coline. Pe de altă parte, tatăl lui nici nu avusese de fapt 
tuberculoză. Piper o luase de la Lawrence şi de la Thomas Mann. 
lar o poveste de dragoste dintre un şcolar şi profesoara lui era o 
întâmplare foarte normală, atâta timp, desigur, cât avea grijă ca 
lucrurile să nu ajungă la contactul fizic. Da, asta era. Urma ca 
Lucru în regres să fie scrierea Căutării copilăriei pierdute. Se 
aşeză la masă, luă stiloul în mână şi începu să copieze. Acum nu 
mai era nevoit să-şi bată capul cu modificarea formei de bază a 
poveştii. Cedrul de Himalaya şi casa de pe colină şi toate 
descrierile de case şi de locuri puteau rămâne neschimbate. 
Ingredientul inovator va fi adăugarea adolescenţei sale chinuite 
şi prezenţa necăjiţilor săi părinţi. Şi domnişoara Pears sub chipul 
lui Gwendolen, mentorul, sfătuitorul şi educatorul său, femeia 
împreună cu care va clădi o legătură încărcată de sens, 
semnificativă sexual şi lipsită de sex. 

Şi astfel cuvintele se aranjară încă o dată pe pagină într-un 
şir negru şi nepieritor, cu toată eleganța aceea vetustă care Îl 
satisfăcea atât de mult odinioară. Sub el, lacul sclipea în bătaia 
soarelui şi vântul răvăşea copacii din jurul cabanei, dar Piper nu 
avea ochi pentru peisajul înconjurător. Apucase firul existenţei 
sale de acolo de unde se rupsese, de la pensiunea Gleneagle din 
Exforth, iar acum pornise iar în căutarea copilăriei pierdute. 

În seara aceea, când Baby se întoarse din călătoria ei la 
New York, după ce expediase spre Frensic & Futtle, Lanyard 
Lane, în Londra, în condiţii de siguranţă, o copie a primei 
variante manuscrise a cărţii, îl regăsi pe vechiul Piper. Trauma 
provocată de incendiu şi de fuga lor fusese uitată. 

— Vezi tu, ceea ce fac eu acum este să combin propriul 
meu roman cu Păstrați-vă, voi, bărbați..., îi explică el femeii în 
timp ce ea îşi turnă un pahar cu băutură. In locul lui Gwendolen 
am pus-o pe... 


—  Povesteşte-mi mâine dimineaţă, îi spuse Baby. În 
momentul ăsta sunt după o zi epuizantă, iar mâine trebuie să ne 
pornim iarăşi la drum. 

— Văd c-ai cumpărat altă maşină, spuse Piper, uitându-se 
afară la un Pontiac roşu. 

— Cu aer condiţionat şi cu plăcuţe de înmatriculare din 
Carolina de Sud. Oricui i-ar trece prin cap că poate să vină să ne 
caute, o să aibă multe de tras. Şi n-am vândut şi cumpărat în 
acelaşi timp. Am vândut Fordul în Beanville şi de-acolo am luat 
un autobuz până în Charlotte, iar maşina de colo am luat-o în 
Ashville, pe drumul de întoarcere. Mai înspre sud o s-o 
schimbăm iar. Ne ştergem toate urmele. 

— Nu, dacă-i trimitem lui Frensic exemplare din Păstrați-vă, 
voi, bărbați..., nu ne ştergem nici o urmă, spuse Piper. Adică 
n-are cum să nu-şi dea seama că n-am murit. 

— Că mi-ai amintit: i-am trimis o telegramă în numele tău. 

— Ce-ai făcut? chiţcăi Piper. 

— l-am trimis o telegramă. 

— In care scria... ce? 

— Doar atât, citez, "Transferă avansul de la drepturile de 
autor în contul 478776 deschis la First National Bank din New 
York cu drag Piper", încheiat citatul. 

— Dar eu n-am nici un cont la... 

— Acum ai, dragule. Ţi-am deschis eu unul şi am făcut şi 
prima depunere. O mie de dolari. lar când Frensic o să 
primească felicitarea aceea de ziua lui... 

— Felicitare? l-ai trimis o telegramă în care îi pretinzi bani 
şi tu-i spui felicitare? 

— A trebuit să fac telegrama să întârzie puţin, ca să aibă 
mai întâi timp să citească exemplarul tău din Păstrați-vă, voi, 
bărbați..., explică Baby. Aşa că am spus că ziua de naştere a 
omului e pe 19, iar cei de-acolo or s-o reţină până atunci. 

— lisuse, scapă Piper, a dracului felicitare! Bănuiesc că-ţi 
dai seama că omul are probleme cu inima. Adică şocuri de genul 
ăsta ar putea să-l ucidă. 

— Ar fi al doilea din voi, comentă Baby. Practic, el te-a ucis 
pe tine... 

— N-a făcut nimic de genul ăsta. Tu ai fost cea care mi-ai 
semnat certificatul de deces şi ai pus capăt carierei mele de 
romancier. 


Baby îşi termină băutura şi oftă. 

— Asta da recunoştinţă din partea ta! Cariera ta de 
romancier abia ce stă să-nceapă. 

— Postum, spuse cu amărăciune Piper. 

— Ei, mai bine mai târziu decât niciodată, îi replică Baby şi 
se duse să se bage în pat. 

A doua zi dimineaţa Pontiacul roşu lăsă în urmă cabana şi 
şerpui pe drumul de munte plin de serpentine, îndreptându-se 
spre Tennessee. 

— O să mergem spre vest până în Memphis, spuse Baby. 
Acolo scăpăm de maşină şi mergem cu autobuzul până la 
Chattanooga. Dintotdeauna mi-am dorit să văd trenul de-acolo, 
Chattanooga Choo Choo. 

Piper nu spuse nimic. Tocmai îşi amintise cum o întâlnise 
pe domnişoara Pears/Gwendolen. Se întâmplase într-o vacanţă 
de vară când părinţii lui îl luaseră la Exforth şi, în loc să stea pe 
plajă cu ei, Piper se dusese la biblioteca publică şi acolo... Casa 
nu mai era aşezată pe o colină. Era pe vârful unui deal, aşezată 
printre stânci, iar ferestrele ei dădeau spre mare. Poate că nu 
era o idee chiar atât de bună. Nu în a doua variantă. Ba nu, va 
lăsa totul unde fusese şi se va concentra pe relaţiile interumane. 
În felul acesta va exista o mai mare concordanţă între 
Păstraţi-vă, voi, bărbați... şi Lucru în regres. Mai multă 
autenticitate. Dar la a treia rescriere va lucra şi la decor, iar 
casa va fi aşezată pe stâncile de deasupra Exforth-ului. Şi, cu 
fiecare variantă succesivă, se va apropia tot mai mult şi mai 
mult de marele roman la care de-acum lucra de zece ani. 

Când îşi dădu seama de asta, Piper zâmbi în sinea lui. Ca 
autor al lui Păstrați-vă, voi, bărbați, pentru fecioară i se oferise 
gloria după care umblase dintotdeauna, gloria năvălise de fapt 
asupra lui, iar acum, printr-o rescriere lentă şi asiduă a cărţii 
respective, va reface acea capodoperă a literaturii care însemna 
opera vieţii lui. lar Frensic nu putea face absolut nimic în 
privinţa asta. 

La venirea nopţii cei doi dormiră în două moteluri separate 
din Memphis, iar în dimineaţa următoare se întâlniră în staţie şi 
luară un autobuz până la Nashville. Pontiacul roşu dispăruse. 
Piper nici măcar nu se mai obosi s-o întrebe pe Baby cum 
scăpase de el. Avea lucruri mult mai importante în minte. De 
exemplu, ce s-ar întâmpla dacă Frensic ar scoate la iveală 


manuscrisul original de la Păstrați-vă, voi, bărbați... şi ar 
recunoaşte că el l-a trimis pe Piper în America în chip de 
substitut de autor? 

— Două milioane de dolari, declară succint Baby când Piper 
îi prezentă posibilitatea amintită. 

— Nu pricep care-i legătura dintre agenţie şi bani, spuse 
Piper. 

— Ăsta-i nivelul riscului pe care şi l-a asumat jucând poker 
cu oameni împotriva lui Hutch. Dacă mizezi două milioane de 
dolari şi mergi la cacealma, trebuie să ai motive foarte serioase. 

— Nu-mi dau seama care ar putea fi alea. 

Baby zâmbi. 

— Cum ar fi identitatea adevăratului autor. Şi nu-mi vâri 
mie pe gât gogoaşa aia cu tipul cu şase copii şi osteoartroză în 
fază terminală. Nu există aşa ceva. 

— Nu există? se miră Piper. 

— Nici vorbă. Aşadar, îl avem pe Frensic, care e dispus 
să-şi rişte reputaţia de agent literar pentru un procentaj din 
două milioane de dolari, şi un autor care merge pe mâna lui ca 
să-şi ferească preţiosul anonimat de vreo dezvăluire. Aici se mai 
adaugă şi un şir blestemat de circumstanţe ciudate. lar dacă 
Hutch află ce se întâmplă, o să vrea să-i omoare. 

— Nici dacă află ce facem noi n-o să fie tocmai încântat, 
spuse întunecat Piper. g 

— Da, numai că noi nu suntem acolo, pe când Frensic e. In 
Lanyard Lane. lar la ora asta probabil că transpiră rău de tot. 


Frensic asta şi făcea. Sosirea unui pachet voluminos, pus la 
poştă în New York şi adresat "Lui Frederick Frensic. Personal", 
nu-i stârnise decât o curiozitate vagă. Cum sosise mai devreme 
la birou, luase pachetul cu el sus şi deschisese câteva scrisori 
înainte să-şi îndrepte atenţia spre el. 

Dar din acel moment a rămas înmărmurit, holbându-se la 
conţinutul acestuia. Avea în faţa lui, xerocopiate cu grijă, una 
după alta, pagini cu scrisul inconfundabil al lui Piper şi la fel de 
inconfundabilul manuscris al romanului Păstrați-vă, voi, bărbați, 
pentru fecioară. Ceea ce era imposibil. Piper nu scrisese 
afurisita aia de carte. N-avea cum. Aşa ceva era cu totul exclus. 


Şi, oricum, de ce i-ar fi trimis cineva nişte fotocopii ale 
manuscrisului? Manuscrisul... Frensic răsfoi paginile şi observă 
corecturile. Blestematul pachet chiar era manuscrisul de la 
Păstraţi-vă, voi, bărbați... Şi era redactat cu scrisul de mână al 
lui Piper. Frensic se ridică de la masa lui de lucru, se duse la 
fişetul cu dosare şi reveni cu dosarul etichetat acum "DI Smith", 
comparând apoi scrisul de mână din epistolele lui Piper cu cel 
din manuscris. Nu încăpea nici o îndoială. Frensic luă chiar şi o 
lupă şi studie literele cu ajutorul ei. Identice. lisuse! Ce dracu' se 
întâmpla aici? 

Frensic se simţi extrem de straniu. Era captiv într-un soi de 
coşmar cu ochii deschişi. Piper scrisese Păstraţi-vă, voi, 
bărbați...? Obstacolele din calea unei asemenea supoziţii erau 
insuperabile. Nenorocitul ăla sâcâitor n-ar fi putut să scrie nimic 
şi chiar dacă ar fi putut... chiar dacă, prin nu ştiu ce minune, ar 
fi fost în stare de aşa ceva, cum rămânea cu domnul 
Cadwalladine şi clientul său anonim? De ce să-i fi trimis Piper o 
copie dactilografiată a cărţii printr-un avocat din Oxford? Şi, 
oricum, nenorocitul era mort. Dar oare chiar era? Nu, era în mod 
sigur mort, înecat, ucis... Durerea Soniei fusese prea reală ca să 
lase loc vreunei îndoieli. Piper era mort. Ceea ce îl întorcea 
iarăşi la întrebarea iniţială: cine expediase acest manuscris 
post-mortem? De la New York? Frensic se uită la ştampila 
poştei. New York. Şi de ce xerocopiat? Trebuia să existe un 
motiv. Frensic înhaţă ambalajul şi începu să scotocească prin el, 
sperând că ar putea să conţină şi o scrisoare însoţitoare. Dar 
pachetul era gol. Reveni la ambalaj. Adresa lui era bătută la 
maşină. Frensic întoarse pachetul, căutând adresa expeditorului, 
dar nu găsi nimic. Reveni la paginile manuscrisului şi mai citi 
câteva. Corecturile de pe fiecare pagină erau lămuritoare. Ele 
apăruseră în exact aceeaşi formă în fiecare exemplar anual din 
Căutarea copilăriei pierdute — o propoziţie tăiată cu grijă şi una 
nouă scrisă deasupra ei. Cel mai grav lucru era că acolo existau 
până şi greşelile de ortografie. Piper scria întotdeauna "necesar" 
cu doi de "c" şi "paralel" cu doi de "r", iar cuvintele apăreau în 
acelaşi fel şi aici, ca o dovadă ultimă a faptului că maniacul ăla 
mic scrisese el însuşi cartea care intrase la tipar cu numele lui 
pe pagina de titlu. Dar decizia de a folosi numele lui nu fusese a 
lui Piper. El fusese consultat abia în momentul în care cartea era 
deja vândută de agenţie... 


_ Lui Frensic gândurile i se învârteau nebuneşte prin cap. 
Incercă să-şi aducă aminte cine implicase în discuţie numele lui 
Piper. S-o fi făcut Sonia sau el însuşi? Nu reuşea să-şi 
amintească, iar Sonia nu era acolo ca să-l ajute. Plecase până la 
Somerset ca să discute cu autorul Castorului Bernie şi să-i ceară 
să facă nişte modificări în lucrarea sa. Castorii, chiar şi aceia 
volubili, nu spuneau "Dumnezeii mă-tii" sau "Fir-ar a dracului" 
dacă voiau să intre la tipar ca best-seller-uri pentru copii. 
Frensic spuse însă cuvintele acelea de mai multe ori în timpul în 
care se holbă la paginile din faţa lui. Făcu un efort să-şi adune 
minţile şi se întinse spre telefon. De data aceasta domnul 
Cadwalladine nu mai avea să o dea cotită cu clientul lui. Dar 
telefonul i-o luă înainte lui Frensic. Sună singur. Frensic înjură şi 
ridică receptorul. 

— Frensic & Futtle, agenţie literară, începu el înainte să fie 
oprit de operator. 

— Sunteţi domnul Frensic? Domnul Frederick Frensic? 

— Da, răspunse ţâfnos Frensic. 

Nu-i plăcuse niciodată numele lui de botez. 

— Am o felicitare pentru dumneavoastră, cu ocazia zilei de 
naştere, spuse operatorul. 

— Pentru mine? se miră Frensic. Dar nu-i ziua mea de 
naştere. 

Insă o bandă audio începuse deja să lălăie "Mulţi ani 
trăiască, mulţi ani trăiască, la mulţi ani! Cine să trăiască, Frensic 
să trăiască, la mulţi ani!" 

Frensic îşi îndepărtă receptorul de ureche. 

— V-am spus că nu-i ziua mea de naştere fir-ar a dracului 
să fie! strigă el la înregistrare. 

Operatorul reveni pe fir: 

— Telegrama de felicitare spune următoarele: 


"TRANSFERĂ AVANSUL DIN DREPTURILE DE AUTOR ÎN 
CONTUL PATRU ŞAPTE OPT ŞAPTE ŞAPTE ŞASE DESCHIS LA 
FIRST NATIONAL BANK DIN NEW YORK CU DRAG PIPER". O să vă 
repet textul: "TRANSFERA..." 


Frensic rămase tăcut şi ascultă. Începea să tremure. 
— Doriţi să vă mai repet o dată numărul contului? întrebă 
operatorul. 


— Nu, spuse Frensic. Da. 

Apucă repede, cu mână nesigură, un creion şi îşi notă 
mesajul. 

— Mulţumesc, spuse el pe negândite când termină. 

— Să vă fie de bine, răspunse operatorul. 

Apelul se încheie. 

— O să crap de-atâta bine, mormăi Frensic şi puse 
receptorul în furcă. 

Rămase o clipă cu privirea pe cuvântul "Piper", apoi îşi croi 
drum pe bâjbâite de-a lungul încăperii, spre chicineta în care 
Sonia făcea cafea şi spăla paharele. Acolo era o sticlă de 
brandy, păstrată pentru resuscitarea în regim de urgenţă a 
autorilor respinşi. 

— Respinşi? bombăni Frensic în timp ce-şi umplea un pahar 
cu picior înalt. Mai degrabă resuscitaţi. 

Bău jumătate de pahar şi se întoarse la birou, simțindu-se 
puţin mai bine. Caracterul de coşmar al manuscrisului era acum 
dublat de telegramă, dar cel puţin nu mai era ininteligibil. Era 
şantajat. "Transferă avansul din drepturile de autor..." Frensic 
simţi brusc că o să leşine. Se ridică din scaun, se întinse pe 
podea şi închise ochii. După douăzeci de minute se ridică în 
picioare. 

Domnul Cadwalladine urma să afle că nu trebuia să se 
joace cu Frensic & Futtle. Nu mai avea nici un rost să-i 
telefoneze ticălosului ăluia. Acum era nevoie de măsuri mai 
dure. O să-l facă pe nemernic să-i schelălăie numele clientului 
său şi cu asta o să pună capăt întregii discuţii despre 
confidenţialitatea profesională. Situaţia era disperată şi cerea 
măsuri disperate. Frensic cobori la parter şi ieşi în stradă. O 
jumătate de oră mai târziu, înarmat cu un pachet care conţinea 
o pereche de sandale, una de ochelari fumurii, un costum 
tropical lejer şi o pălărie panama, se întoarse în birou. Acum nu 
mai avea nevoie decât de un avocat specializat în procese de 
calomnie şi obţinerea de daune personale. 

Frensic îşi petrecu restul dimineţii studiind Păstraţi-vă, voi, 
bărbați... pentru a găsi o identitate cât mai credibilă, după care 
telefonă la Ridley, Coverup, Makeweight şi Jones, avocaţi de la 
Ponsett House. Reputația lor de rechini lipsiţi de scrupule era 
inegalabilă. 


Domnul Makeweight stabili să se vadă cu profesorul Facit la 
ora patru. 

La patru fără cinci, Frensic, înarmat cu un exemplar din 
Păstrați-vă, voi, bărbați, pentru fecioară şi mijindu-şi ochii prin 
lentilele sale întunecate, se aşeză pe un scaun din anticameră şi 
se uită în jos, la sandalele sale. Era destul de mândru de ele. 
Simţea că dacă era ceva care îl deosebea de Frensic, agentul 
literar, acel ceva erau îngrozitoarele lui sandale. 

— Domnul Makeweight vă poate primi acum, spuse omul 
de la recepţie. 

Frensic se ridică şi traversă coridorul până la uşa pe care 
scria "DI Makeweight", după care intră. In cameră plutea un aer 
de respectabilitate juridică mucegăită. Nu şi în jurul domnului 
Makeweight. Micuţ, negricios şi expansiv, acesta părea mai 
degrabă prea rapid pentru mobilierul biroului. Frensic dădu 
mâna cu el şi se aşeză. 

Domnul Makeweight îl privi răbdător. 

— Din câte înţeleg, aveţi o problemă cu un fragment 
dintr-un roman, spuse el. 

Frensic puse pe birou exemplarul din Păstrați-vă, voi, 
bărbați... 

— Da, cred că da, spuse el şovăitor. Vedeţi 
dumneavoastră... ăăă, câţiva dintre colegii mei care citesc 
romane — fiindcă, înţelegeţi, eu personal nu sunt un cititor de 


romane —, aşadar, câţiva colegi mi-au atras atenţia asupra 
faptului că... Vedeţi, nu sunt sigur că ar fi vorba de o 
coincidenţă... iar lor li s-a părut cu siguranţă extrem de 


caraghios că... 

— Că un personaj din roman seamănă în anumite privinţe 
cu dumneavoastră? întrebă domnul Makeweight, retezând 
tranşant ezitările lui Frensic. 

— Ei, nu îmi vine să spun că ar semăna cu mine... vreau sa 
spun că infracțiunile pe care le comite... 

— infracţiuni? sări domnul Makeweight, muşcând momeala. 
Un personaj care seamănă cu dumneavoastră comite 
infracţiuni? În romanul acesta? 

— Vedeţi, e vorba de nume — Facit, spuse Frensic, 
aplecându-se în faţă pentru a deschide Păstraţi-vă, voi, bărbați... 
la pagina pe care o însemnase. Dacă veţi citi fragmentul în 
discuţie, vă veţi da seama ce vreau să spun. 


Domnul Makeweight citi trei pagini şi ridică privirea, având 
pe chip o îngrijorare ce-i ascundea încântarea. 

— Vai de mine! spuse el. Inţeleg ce vreţi să spuneţi. 
Acestea sunt nişte afirmaţii extrem de grave. 

— Păi, sunt, nu-i aşa? spuse Frensic pe un ton amărât. lar 
numirea mea în postul de profesor de ştiinţe morale la Wabash 
abia ce urmează să fie confirmată şi, ca să fiu sincer, dacă s-ar 
gândi cineva, fie şi numai preţ de o clipă... 

— Înţeleg ce vreţi să spuneţi, zise domnul Makeweight. 
Cariera dumneavoastră ar fi periclitată. 

— Ruinată, spuse Frensic. 

Domnul Makeweight îşi alese fericit un trabuc. 

— Şi presupun că putem afirma fără rezerve că 
dumneavoastră n-aţi... niciodată... că toate afirmaţiile de aici 
sunt întru totul lipsite de temei. De exemplu, nu v-aţi sedus 
niciodată nici unul dintre studenţii de sex bărbătesc? 

— Domnule Makeweight! spuse Frensic pe un ton indignat. 

— Aşa mă gândeam şi eu. Şi n-aţi avut niciodată un contact 
sexual cu o fată de paisprezece ani după ce i-aţi pus barbiturice 
în limonadă? g 

— În nici un caz. Până şi ideea în sine mă revoltă. În plus, 
nici măcar nu sunt sigur că aş şti cum s-o fac. 

Domnul Makeweight îi aruncă o privire scrutătoare. 

— Nu, îndrăznesc să spun că n-aţi şti, spuse el în cele din 
urmă. Şi nu e nimic adevărat în acuzaţiile conform cărora 
obişnuiţi să vă trântiţi la examene studenţii care vă resping 
avansurile sexuale? 

— Eu nu le fac avansuri sexuale studenţilor, domnule 
Makeweight. Adevărul e că nici nu fac parte din echipa de 
examinatori şi nici nu sunt îndrumător de lucrări. Nu fac parte 
din cadrele universităţii. Sunt venit aici pentru un an sabatic şi 
sunt implicat într-o cercetare cu caracter privat. 

— Înţeleg, spuse domnul Makeweight şi-şi notă ceva pe un 
carneţel. 

— Şi ceea ce face ca lucrurile să fie şi mai stânjenitoare, 
spuse Frensic, este faptul că am stat odinioară în chirie pe 
bulevardul De Frytville. 

Domnul Makeweight îşi mai notă ceva în carneţel. 

— Extraordinar, spuse el. Absolut extraordinar. 
Asemănarea pare să fie aproape perfectă. Domnule profesor 


Facit, eu cred... de fapt nu doar atât, ci ştiu sigur că... dacă pe 
parcurs se va dovedi că nu aţi comis nici una dintre acţiunile 
acestea care ies din normalitate... presupun că n-aţi avut 
niciodată un pechinez... nu... Ei bine, după cum spuneam, dacă 
se va dovedi că n-aţi făcut-o — şi, de fapt, chiar dacă aţi făcut-o 
—, vă pot spune de pe acum că aveţi motive să deschideţi o 
acţiune juridică împotriva autorului şi editorilor acestui roman 
ruşinos. Estimez că daunele s-ar putea ridica la ceva în jurul a... 
ei bine, ca să fiu sincer, n-aş fi deloc surprins dacă suma ar 
constitui un record în istoria proceselor de calomnie. 

— O, Doamne! exclamă Frensic, mimând un amestec de 
teamă şi zgârcenie. Eu speram mai degrabă că aş putea să evit 
un proces public. Publicitatea... Inţelegeţi... 

Domnul Makeweight înţelegea foarte bine. 

— O să trebuiască să vedem totuşi cum reacţionează 
editorii, spuse el. Cei de la Corkadales nu sunt o companie 
bogată, dar trebuie să fie asiguraţi împotriva calomniei. 

— Sper că asta nu înseamnă că autorul n-o să fie obligat 
să... 

— O, va plăti el, domnule profesor Facit! Nici o grijă. O 
grămadă de ani. Societatea de asigurări va avea grijă de asta. 
N-am dat în viaţa mea peste un caz de calomnie mai voită ca 
acum. 

— Cineva îmi spunea că autorul, domnul Piper, a câştigat o 
avere cu cartea asta în America, spuse Frensic. 

— În cazul acesta va trebui să renunţe la ea, spuse domnul 
Makeweight. 

— Şi v-aş fi recunoscător dacă aţi putea rezolva problema 
cât mai repede. Numirea mea la Wabash... 

Domnul Makeweight îl asigură că va declanşa imediat 
acţiunea juridică, iar Frensic îi lăsă adresa lui de la Hotelul 
Randolph din Oxford şi părăsi biroul extrem de mulţumit. 
Domnul Cadwalladine era pe cale să primească lovitura vieţii 
sale. Acelaşi lucru îl aştepta şi pe Geoffrey Corkadale. 


Frensic abia se întorsese pe Lanyard Lane şi se elibera de 
dezgustătoarele sandale şi de costumul tropical când sună 
telefonul. Geoffrey era într-o stare vecină cu isteria. Frensic ţinu 


receptorul telefonului la distanţă de ureche şi ascultă un torent 
de insulte. 

— Dragul meu Geoffrey. spuse el când editorul rămase în 
pană de epitete, cu ce ţi-am greşit ca să merit o asemenea 
izbucnire? 

— Greşit? urlă Geoffrey Cu ce mi-ai greşit? În primul rând ai 
greşit dacă te-ai gândit să mai faci afaceri cu firma noastră. Tu 
şi blestematul ăla de Piper... 

— De mortuis nil nisi..., începu Frensic. 

— Dar despre javrele încă vii? zbieră Geoffrey. Şi nu-mi 
spune că nu l-a vorbit de rău pe profesorul Facit fără să ştie că 
porcul ăla era viu, pentru că... 

— Care porc? întrebă Frensic. 

— Profesorul Facit. Bărbatul din roman care făcea chestiile 
alea îngrozitoare.. 

— Nu era cumva personajul acela cu priapism, cel care... 

— Era?! ţipă Geoffrey. Era? Este un maniac afurisit! 

— Ce este? întrebă Frensic. 

— Este! Este! Omul este viu şi deschide un proces de 
calomnie împotriva noastră. 

— Dumnezeule. Ce ghinion. 

— Ghinion? E o catastrofă! Omul s-a dus la Ridley, Coverup, 
Makeweight şi... 

— O, nu! spuse Frensic. Dar ăia-s nişte tâlhari clasa întâi! 

— Tâlhari?! Sunt nişte vampiri! Sug sânge şi din piatră 
seacă şi acum, cu toate porcăriile despre profesorul Facit băgate 
în carte, au un caz beton. Ne cer daune de milioane! Suntem 
terminati! N-o să mai ajungem niciodată... 

— Omul cu care trebuie să stai de vorbă e un anume domn 
Cadwalladine, spuse Frensic. El l-a girat pe Piper. Stai să-ţi dau 
numărul lui de telefon. 

— Şi cu ce-o să ne ajute: calomnie intenţionată... 

Dar Frensic îi dictă numărul de telefon al domnului 
Cadwalladine, cerându-şi scuze, fiindcă avea un client care 
aştepta în camera de alături, puse receptorul în furcă peste 
bâiguielile aiuritoare ale lui Geoffrey, sună şi rezervă o cameră 
pe numele profesorului Facit, după care aşteptă. Urma să fie 
sunat în mod cert de domnul Cadwalladine, iar când acesta avea 
s-o facă, Frensic avea să fie la post, complet pregătit. Intre timp 
încercă să mai descopere ceva studiind telegrama lui Piper. 


"Transferă avansul din drepturile de autor în contul 478776..." Şi 
ticălosul ăla mic parcă trebuia să fie mort! Ce Dumnezeu se 
întâmpla aici? Şi ce dracu' avea să-i spună el Soniei? Şi unde 
intra Hutchmeyer în toată povestea asta? Conform spuselor 
Soniei, poliţia îl frecase ore în şir, iar Hutchmeyer ieşise din 
experienţa aceea complet zdruncinat, ba chiar ameninţase că 
dă in judecată poliţia. Nu prea semăna cu acţiunea unui om 
care... Frensic ajunse la concluzia că varianta conform căreia 
Hutchmeyer l-ar fi răpit pe Piper şi iar fi cerut banii înapoi prin 
intermediar era prea improbabilă ca s-o ia în calcul. Dacă 
Hutchmeyer ar fi ştiut că nu Piper scrisese Păstraţi-vă, voi, 
bărbați..., ar fi deschis proces în instanţă. Dar, din câte se pare, 
Piper chiar scrisese Păstrați-vă, voi, bărbați... Dovada se afla în 
faţa lui, sub forma copiei unui manuscris. Ei bine, atunci va 
trebui să smulgă adevărul din gura lui Cadwalladine, iar cât timp 
îl avea în spate pe domnul Makeweight şi pretenţia la plata unor 
daune imense, domnul Cadwalladine, dracu' să-l ia, va trebui să 
se scoată cumva basma curată. 
Ceea ce a şi făcut. 


— Nu ştiu cine e autorul acestei cărţi îngrozitoare, 
recunoscu el cu voce gâtuită peste o jumătate de oră, când 
sună la Frensic. 

— Nu ştiţi? întrebă Frensic, iar vocea i se gâtui şi lui din 
pricina îndoielii. Trebuie să ştiţi! În primul rând, dumneavoastră 
sunteţi cel care mi-a trimis cartea. Dumneavoastră mi-aţi 
acordat permisiunea să-l expediez pe Piper în State. Dacă nu 
ştiaţi, n-aveaţi nici un drept să... 

Domnul Cadwalladine scoase nişte sunete de dezaprobare. 

— Dar am aici, în faţa mea, o scrisoare în care 
dumneavoastră spuneţi... 

— Ştiu că aveţi, spuse pierit domnul Cadwalladine. Autorul 
şi-a dat consimţământul şi... 

— Dar tocmai mi-aţi spus că nu ştiţi cine-i afurisitul ăsta de 
autor! urlă Frensic. lar acum îmi ziceţi că şi-a dat 
consimţământul. Consimţământul său scris? 

— Da, spuse domnul Cadwalladine. 

— În cazul acesta trebuie să ştiţi cine e. 


— Tocmai, că nu ştiu, răspunse domnul Cadwalladine. 
Vedeţi, am lucrat tot timpul cu el prin intermediul Băncii Lloyds. 

Creierul lui Frensic primi un şoc. 

— Banca Lloyds? bâigui el. Aţi spus Banca Lloyds? 

— Da. Prin intermediul managerului. E vorba de o bancă 
atât de respectabilă, că nu am bănuit nici măcar pentru o clipă... 

Lăsă propoziţia în suspensie. Nici nu mai era nevoie s-o 
încheie. Frensic i-o luase deja înainte. 

— Aşadar, dumneavoastră îmi spuneţi acum că, indiferent 
cine va fi fost cel care a scris blestematul ăla de roman, v-a 
trimis toată chestia prin intermediul Băncii Lloyds din Oxford şi 
că ori de câte ori doreaţi să corespondaţi cu el, trebuia s-o faceţi 
în acelaşi fel, prin intermediul băncii. Corect? 

— Exact, spuse domnul Cadwalladine. lar acum, că a 
intervenit cazul ăsta terifiant de calomnie, îmi dau seama de ce 
s-a procedat aşa. Mă pune pe mine într-o situaţie îngrozitoare. 
Reputația mea... 

— La dracu' cu reputaţia dumneavoastră! strigă Frensic. 
Dar reputaţia mea? Am acţionat cu bună-credinţă în numele 
unui client care nu există şi pe baza instrucţiunilor 
dumneavoastră, iar acum ne-am trezit că avem în cârcă o crimă 
şi... 

— Procesul acesta înfiorător de calomnie, completă domnul 
Cadwalladine. Domnul Corkadale mi-a spus că daunele s-ar 
putea ridica la o sumă astronomică. 

Dar Frensic nu-l mai asculta. Dacă acest client al domnului 
Cadwalladine se văzuse silit să corespondeze cu avocatul prin 
intermediul Băncii Lloyds, ticălosul avea în mod cert ceva de 
ascuns. Desigur, asta în caz că autorul nu era totuşi Piper însuşi. 
Frensic se chinui să găsească vreun indiciu. 

— Prima dată, când romanul a sosit la dumneavoastră, 
trebuie să fi avut inclusă şi o scrisoare de însoţire. 

— Manuscrisul mi-a venit de la o agenţie de redactări şi 
dactilografieri de documente. Scrisoarea mi-a fost trimisă cu 
câteva zile mai înainte prin Banca Lloyds. 

— Şi semnătura? întrebă Frensic. 

— Era semnătura managerului băncii, răspunse domnul 
Cadwalladine. 

— Nici n-am nevoie de altceva, spuse Frensic. Cum îl 
cheamă? 


Domnul Cadwalladine ezită. 

— Nu cred că..., începu el, dar Frensic îşi pierdu răbdarea. 

— Lasă dracului scrupulele astea, omule! lătră el. Numele 
managerului băncii! Repede! 

—  Răposatul domn  Bygraves, spuse trist domnul 
Cadwalladine. 

— Care domn? 

— Răposatul domn Bygraves. A murit de un atac de cord de 
Paşti, pe când se căţăra pe Snowdon. 

Frensic se pleoşti în fotoliu. 

— A murit de un atac de cord pe când se căţăra pe 
Snowdon, mormăi el. 

— Aşadar, vedeţi dumneavoastră, nu cred că dânsul va fi în 
stare să ne ajute prea mult, continuă domnul Cadwalladine, şi, 
oricum, băncile sunt foarte reticente când e vorba să divulge 
numele clienţilor lor. Ştiţi, trebuie să aveţi un mandat legal. 

Frensic ştia. Era unul dintre puţinele lucruri pe care le 
admirase la bănci. Până acum. Dar mai era ceva, ceva ce 
domnul Cadwalladine spusese puţin mai devreme... ceva legat 
de o agenţie de redactări şi dactilografieri. 

— Spuneaţi că manuscrisul a sosit de la o agenţie de 
redactări şi dactilografieri, zise el. Aveţi cumva idee de la care? 

— Nu. Dar îndrăznesc să spun că aş putea-o găsi dacă 
mi-aţi acorda ceva timp. 

Frensic rămase aşa, aşezat, iar între timp domnul 
Cadwalladine o găsi. 

— Se numeşte Agenţia de Dactilografie Cynthia Bogden, îi 
spuse el lui Frensic după ce trecu mai multă vreme. 

Vocea îi era în mod evident abătută. 

— Aşa mai merge, spuse Frensic. Sunaţi-o şi întrebaţi-o de 
unde... 

— Aş prefera să n-o fac, spuse domnul Cadwalladine. 

— Aţi prefera să n-o faceţi? Ştiţi foarte clar că suntem 
implicaţi într-un proces de calomnie care probabil că vă va costa 
reputaţia şi... 

— Nu-i vorba de asta, îi întrerupse domnul Cadwalladine. 
Vedeţi, eu m-am ocupat de cazul de divorţ al... 

— Ei, atunci nu-i nici o problemă. 

— Am fost avocatul fostului ei soţ, spuse domnul 
Cadwalladine. Nu cred că doamna ar aprecia o... 


— O, e-n ordine, o să mă ocup eu de asta, spuse Frensic. 
Daţi-mi numărul ei de telefon. 

Şi-l notă repede, puse receptorul în furcă şi formă iar. 

— Agenţia de Dactilografie Cynthia Bogden, se auzi o voce 
cu un ton de modestie prefăcută, rutinată. 

— Incerc să dau de urmele proprietarului unui manuscris 
care a fost dactilografiat la agenţia dumneavoastră, începu 
Frensic, dar vocea i-o tăie scurt. 

— Noi nu divulgăm numele clienţilor noştri, spuse ea. 

— Dar apelez la dumneavoastră fiindcă un prieten de-al 
meu.... 

— Nu suntem dispuşi să facem cunoscute informaţii 
confidenţiale de acest gen în nici un fel de circumstanţe... 

— Poate dacă aş vorbi cu doamna Bogden..., zise Frensic. 

— Cu ea vorbiţi, zise vocea, apoi închise. 

Frensic se aşeză la masa de lucru şi înjură. 

— Informatii confidenţiale pe mă-sa! spuse el şi trânti 
telefonul în furcă. 

Rămase o vreme aşa, în fotoliu, şi emise gânduri sumbre 
referitoare la doamna Bogden, după care îl sună din nou pe 
domnul Cadwalladine. ` 

— Femeia asta, Bogden. Incepu el. Ce vârstă are? 

— Injur de patruzeci si cinci de ani, răspunse domnul 
Cadwalladine. Dar de ce întrebaţi? 

— N-are importanţă, zise Frensic. 


În seara aceea, după ce-i lăsă Soniei Futtle pe birou un bilet 
în care o anunţa că avea nişte treburi urgente, care îl obligau să 
plece din oraş pentru o zi sau două, Frensic luă trenul până la 
Oxford. Purta un costum tropical lejer, ochelari fumurii şi o 
pălărie panama. Sandalele îi rămăseseră acasă, în lada de 
gunoi. Ducea cu el într-o servietă manuscrisul xerocopiat al 
romanului Păstrați-vă, voi, bărbați, pentru fecioară, o scrisoare 
de-a lui Piper şi o pijama în dungi. La ora unsprezece, îmbrăcat 
în aceasta din urmă, se urcă în patul de la Hotelul Randolph. 
Camera fusese rezervată pe numele profesorului Facit. 


18 


În Chattanooga, Baby îşi împlinise ambiția. 

Văzuse trenul — Chattanooga Choo Choo. Instalată în 
vagonul Pullman numărul 9, ea se întinse pe cadrul de alamă al 
patului şi admiră pe fereastră, peste şine, jocul apei din fântâna 
arteziană iluminată. Deasupra clădirii principale a gării, un neon 
aprins imprima pe cerul nopţii cuvintele Hilton Choo Choo, iar 
dedesubt, în ceea ce fusese odinioară sala de aşteptare, se 
servea cina. Pe lângă restaurant, mai exista şi un magazin de 
suveniruri, iar în faţa celor două clădiri stăteau locomotivele 
gigantice ale unei epoci apuse, cu grilajele de protecţie de pe 
bot proaspăt vopsite şi cu coşurile de fum strălucind, de parcă 
ar fi aşteptat plecarea într-o mare călătorie. De fapt, nu plecau 
nicăieri. Camerele de ardere le erau goale şi reci, iar pistoanele 
n-aveau să se mai mişte niciodată. Numai în imaginaţia celor 
care rămâneau peste noapte în vagoanele Pullman, frumos 
decorate şi compartimentate, devenite acum dormitoare de 
motel, mai era posibilă menţinerea iluziei că ele vor pleca brusc 
din staţie şi-şi vor începe lungul traseu spre nord sau spre vest. 
Locul era parţial muzeu, parţial închipuire şi integral comercial. 
La intrarea în parcare, paznici în uniforme stăteau într-o cabină 
mică şi urmăreau ecranele televizoarelor pe care apăreau 
fiecare peron şi fiecare colţ întunecat al gării, pentru a-i proteja 
pe clienţi. În afara perimetrului gării se întindea oraşul 
Chattanooga. Întunecat şi sordid, cu ferestre de hotel cu taine 
de lemn şi clădiri în ruină — o victimă a zonelor comerciale de 
dincolo de spaţiul circular ai suburbiilor. 

Dar Baby nu se gândea la Chattanooga şi nici măcar la 
Choo Choo. Ele erau legate de iluziile tinereţii ei întârziate. 
Vârsta o ajunsese din urmă şi femeia se simţea obosită şi 
stoarsă de speranţe. Tot romantismul vieţii dispăruse. Piper 
avusese grijă de asta. După ce călătorise zi de zi cu un geniu 
autodeclarat, ale cărui gânduri erau atât de fixate pe nemurirea 
literară încât excludeau pe oricine altcineva, Baby izbutise să 
înţeleagă mai limpede monotonia minţii lui Piper. 

Prin comparaţie cu ea, obsesia lui Hutchmeyer pentru bani 
şi putere şi afaceri şi învârteli părea acum înviorător de normală. 
Piper nu şi-a manifestat nici un strop de interes faţă de peisajul 
rural şi nici faţă de oraşele prin care au trecut, iar faptul că 
acum se aflau în inima Sudului sau cel puţin la graniţa lui — şi în 


ţinutul sălbatic din imaginaţia romanţios-dulceagă a lui Baby nu 
părea să însemne absolut nimic pentru el. Abia dacă aruncase o 
privire spre locomotivele trase în staţie şi păru extrem de 
surprins că nu călătoreau nicăieri cu ele. O dată ce îşi făcuse 
respectiva impresie, se retrăsese în camera lui şi începuse să 
lucreze iarăşi la a doua versiune din Păstrați-vă, voi, bărbați, 
pentru fecioară. 

— Ca mare romancier ce eşti, nu pari să fii prea receptiv la 
peisaj, îi spuse Baby când se întâlniră în restaurant, la cină. 
Adică tu nu te uiţi niciodată în jur? Nu te-ntrebi ce-i cu toate 
chestiile astea? 

Piper se uită în jur. 

— Mi se pare un loc ciudat pentru un restaurant, spuse el. 
Dar e totuşi drăguţ. Şi-i răcoare. 

— Întâmplător, ăsta-i aerul condiţionat, zise iritată Baby. 

— O, aşadar asta era, comentă Piper. Mă miram eu. 

— Se mira el. Şi ce-ai de zis despre oamenii care au stat 
exact în locul ăsta şi-au aşteptat să ia trenul spre nord, spre 
New York şi Detroit şi Chicago, ca să-şi caute norocul acolo, în 
loc să zgârme o bucată de pământ ca s-o poată scoate la capăt 
zi de zi? Asta nu-nseamnă nimic pentru tine? 

— Nu văd prea mulţi din ăştia în jur, spuse Piper, 
uitându-se leneş la o femeie obeză cu şort în carouri. Şi, oricum, 
parcă mi-ai zis că trenurile nici nu mai circulă. 

—- O, Doamne! exclamă Baby. Uneori mă întreb în ce secol 
trăieşti. Şi bănuiesc că pentru tine nu-nseamnă nimic că în 
timpul Războiului Civil aici a avut loc o bătălie? 

— Nu, spuse Piper. Bătăliile nu apar în marea literatură. 

— Chiar aşa? Ce zici atunci de Pe aripile vântului sau de 
Război şi pace? Presupun că astea nu-s literatură mare. 

— Nuss literatură engleză, spuse Piper. Ceea ce contează în 
literatura engleză sunt relaţiile pe care le au oamenii unii cu 
alţii. 

Baby scormoni în friptura din faţa. ei. 

— Şi în bătălii oamenii nu au nici un fel de relaţii unul cu 
altul? Asta vrei să spui? 

Piper dădu din cap aprobator. 

— Aşadar, când un tip îl ucide pe altul, asta nu este o 
relaţie care să conteze? 

— Numai temporar, răspunse Piper. 


— Şi când trupele lui Sherman s-au pornit să jefuiască şi să 
incendieze şi să violeze pe drumul de la Atlanta spre ocean şi-au 
lăsat în urma lor familii fără adăpost şi conace în flăcări, asta nu 
înseamnă că au afectat relaţiile dintre oameni, aşa că tu n-o să 
scrii despre aşa ceva? 

— Cei mai buni romancieri n-ar face-o, spuse Piper. N-au 
trăit aşa ceva, prin urmare n-au putut. 

— Ce n-au putut? 

— Să scrie despre asta. 

— Vrei să-mi spui că un scriitor nu poate să scrie decât 
despre ceea ce i s-a întâmplat cu adevărat lui însuşi? Asta vrei 
să spui? întrebă Baby, iar vocea ei căpătă o tonalitate nouă. 

— Da, spuse Piper. Vezi tu, asta ar însemna să iasă în afara 
limitelor experienţei sale, prin urmare... 

Apoi romancierul îi vorbi îndelung despre Romanul moral, 
în timp ce Baby îşi mesteca încet şi cu răbdare friptura şi emitea 
gânduri sumbre la adresa teoriei lui Piper. 

— În cazul acesta nu pot să spun decât că tu o să maiai 
nevoie de extrem de multă experienţă. 

Piper ciuli urechile. 

— Hei, ia stai un pic! spuse el. Dacă-ţi trece prin cap că am 
chef să mai fiu implicat în vreun incendiu de locuinţă, în vreo 
explozie a vreunei bărci sau altceva asemănător... 

— Nu mă gândeam la genul ăsta de experienţe. Vreau să 
spun că de fapt lucrurile de genul incendierilor de locuinţe nu 
contează. Nu-i aşa? Relaţiile sunt importante. Ceea ce-ţi lipseşte 
ţie e experienţa în relaţii interumane. 

Piper mâncă cu noduri. Conversaţia luase o turnură 
neplăcută. Cei doi îşi terminară masa în linişte. După aceea 
Piper se întoarse în compartimentul lui şi mai scrise încă cinci 
sute de cuvinte despre adolescenţa lui chinuită şi despre 
sentimentele sale faţă de Gwendolen/domnişoara Pears. In cele 
din urmă stinse lampa de ulei electrică, atârnată deasupra 
cadrului patului de alamă, şi se dezbrăcă. In compartimentul 
alăturat, Baby se pregătea să-i ofere lui Piper prima lecţie 
despre relaţiile interumane. Işi puse o cămaşă de noapte foarte 
scurtă şi se dădu cu o groază de parfum, după care deschise 
uşa compartimentului lui Piper. 

— Dumnezeule! chiţcăi Piper când femeia se caţără în pat, 
lângă el. 


— De-aici încep toate, dragule, îi spuse Baby. Relaţiile 
interumane. 

— Nu, nu-ncep aşa, spuse Piper. Abia... 

Mâna lui Baby se încleşta peste gura lui, iar vocea femeii îi 
şopti în ureche: 

— Şi nici să nu-ţi treacă prin cap că poţi s-o-ntinzi de-aici. 
Au camere de supraveghere pe fiecare peron şi numai să 
te-apuci să ţopăi pe-afară gol puşcă, şi paznicii or să fie imediat 
curioşi să ştie care-i treaba. 

— Dar nu-s gol puşcă, spuse Piper când mâna lui Baby îi 
eliberă gura. 

— O să fii imediat, dragule, îi şopti Baby în timp ce mâinile 
ei îi descheiară cu îndemânare pijamaua. 

— Te rog! spuse plângăcios Piper. 

— Nu-i cazul, o fac de bunăvoie, îi spuse femeia. 

Apoi îşi scoase cămaşa de noapte, iar sânii ei mari se 
împlântară în pieptul lui Piper. În următoarele două ore cadrul 
de alamă al patului se înălţă şi scârţâi ritmic, timp în care Baby 
Hutchmeyer, née Sugg, Miss Penobscot 1935, se folosi de toată 
experienţa acumulată de-a lungul anilor ca să-l subjuge pe 
Piper. Şi, în ciuda voinţei sale şi a invocării preceptelor din 
Romanul moral, lumea literelor îl pierdu pentru prima oară pe 
Piper, care se simţi cuprins de o pasiune proaspăt îmbobocită. El 
se zvârcoli sub ea, ciocăni ritmic de deasupra ei, gura lui supse 
sânii siliconaţi ai femeii, se târî pe cicatricele fine de pe 
stomacul ei... Clipă de clipă, degetele lui Baby mângâiară şi se 
înfipseră şi zgăriară şi strânseră, până când spinarea lui Piper se 
umplu de urme, iar fundul lui ajunse să poarte sigiliul curbat al 
unghiilor femeii; clipă de clipă, Baby îşi aţinti privirea în 
semiîntunericul compartimentului, lipsită de chef şi uimită de 
propria ei plictiseală. 

"Probabil că tinereţea îşi are avântul ei", medita Baby în 
timp ce Piper se împinse încă o dată în ea. 

Numai că Baby nu mai era tânără, iar avântul fără 
sentiment nu era pe gustul ei. Viaţa însemna mai mult decât 
futai. Mult mai mult. lar ea avea de gând să afle ce. 


În timp ce Baby se întorcea în compartimentul ei, lăsându-l 
pe epuizatul Piper să doarmă alături, în Oxford Frensic se trezise 


deja, ieşise din pat şi aflase acel "mai mult". Se sculase din pat 
devreme şi luase micul dejun înainte de opt. 

La opt şi jumătate localizase Agenţia de Dactilografie 
Cynthia Bogden undeva pe strada Fenet. 

Năvăli în biserica de vizavi cu ceea ce el spera să treacă 
drept privirea însetată a unui turist american, se aşeză într-una 
dintre strane şi începu să fixeze cu privirea, prin uşa deschisă, 
intrarea de la biroul Cynthiei Bogden. Dacă priceperea lui în 
ceea ce privea femeile între două vârste şi divorţate însemna 
ceva, domnişoara Bogden trebuia să fie prima care soseşte 
dimineaţa şi ultima care pleacă seara. La nouă fără un sfert 
Frensic speța în mod cert că aşa stau lucrurile. Şirul de femei pe 
care îl văzuse intrând în birou nu era deloc pe gustul său, dar cel 
puţin prima care sosise se vădise a fi şi cea mai prezentabilă. 
Era o femeie masivă, dar privirea scurtă aruncată de Frensic ii 
informase că picioarele ei arătau bine şi că dacă domnul 
Cadwalladine nu se înşelase când spusese că avea patruzeci şi 
cinci de ani, atunci femeia nu-i arăta deloc. 

Frensic părăsi biserica şi îşi gândi următoarea mişcare. Nu 
avea nici un rost să intre în birou şi s-o întrebe direct pe 
domnişoara Bogden cine îi trimisese Păstraţi-vă, voi, bărbați... 
Tonul ei de ieri dăduse de înţeles că era necesară o abordare 
mult mai subtilă. 

Frensic trecu la următoarea mişcare. Găsi o florărie şi intră. 
Douăzeci de minute mai târziu, la Agenţia de Dactilografie 
Cynthia Bogden erau livrate două duzini de trandafiri roşii, 
împreună cu un bileţel pe care scria "Domnişoarei Bogden, de la 
un admirator". Frensic fusese tentat să adauge "înflăcărat", dar 
renunţase. Două duzini de trandafiri roşii şi costisitori dovedeau 
singuri înflăcărarea. Domnişoara Bogden — sau, mai corect, 
doamna Bogden (schimbarea indicând o abordare romantică a 
gândurilor doamnei) — urma să adauge ea însăşi adjectivul. 

Frensic se plimbă prin Oxford, luă o cafea la Ship şi reveni 
la Randolph pentru prânz. Apoi, socotind că permisese să treacă 
suficient timp pentru ca domnişoara Bogden să fi asimilat 
implicaţiile trandafirilor, se duse în camera profesorului Facit şi 
sună la Agenţia de Dactilografie. Ca şi data trecută, tot 
domnişoara Bogden ridică receptorul. Frensic trase adânc aer în 
piept, înghiţi in sec şi se auzi întrebând-o spontan, cu o 
izbucnire de timiditate neprefăcută, dacă n-ar vrea să-i facă 


onoarea şi plăcerea să cineze cu el la Elizabeth. Urmă o pauză 
sâsâită înainte ca domnişoara Bogden să-i dea un răspuns. 

— Vă cunosc cumva? întrebă ea şireată. 

Frensic se foi stânjenit. 

— Un admirator, murmură el. 

— O! spuse domnişoara Bogden. 

Urmă o altă pauză, în care femeia studie calităţile ezitării. 

— Trandafirii, spuse sugrumat Frensic. 

— Sunteţi într-adevăr sigur? Vreau să spun că e cam 
neobişnuit... 

Frensic o aprobă tăcut. 

— E vorba doar că... Incepu el, după care se azvârli cu 
capul înainte: Până acum n-am avut curajul şi... 

Vocea i se strangula complet. 

Pe de altă parte, domnişoara Bogden respira înţelegere. 

— Mai bine mai târziu decât niciodată, spuse ea cu 
blândeţe. 

— Aşa m-am gândit şi eu, răspunse Frensic, care nu se 
gândise. 

— Şi spuneaţi că la Elizabeth? 

— Da, zise Frensic. V-ar conveni la opt, în bar? 

— Şi cum o să vă recunosc? 

— Vă cunosc eu, spuse Frensic şi chicoti involuntar. 

Domnişoarei Bogden i se păru un compliment. 

— Nu mi-aţi spus cum vă numiţi dumneavoastră. 

Frensic ezită. Nu-şi putea folosi propriul nume, iar cel al lui 
Facit era în Păstraţi-vă, voi, bărbați... Trebuia să fie al altcuiva. 

—  Corkadale, murmură el în cele din urmă. Geoffrey 
Corkadale. _ 

— Nu cumva acel Geoffrey Corkadale? Intrebă domnişoara 
Bogden. 

— Ba da, se bâlbâi Frensic, sperând din toate puterile ca 
reputaţia sexuală incertă a lui Geoffrey să nu fi ajuns la urechile 
femeii. 

Nu ajunsese. Femeia începu să toarcă. 

— Ei bine, în cazul acesta... zise ea. 

Dar lăsă propoziţia în suspans. 

— Ne vedem la opt, zise Frensic. 

— La opt, îl îngână domnişoara Bogden. 

Frensic puse receptorul în furcă şi se aşeză pleoştit pe pat. 


Apoi se întinse şi trase un somn zdravăn. Se trezi la patru şi 
cobori la parterul hotelului. Mai trebuia să facă un lucru anume. 
N-o cunoştea pe domnişoara Bogden şi nu-şi putea permite să 
facă vreo greşeală. Se îndreptă iar spre strada Fenet şi staţionă 
iarăşi în biserică. Se găsea acolo şi la cinci şi jumătate, când 
şirul de femei îngrozitoare ieşi din birou. Frensic oftă uşurat. Nici 
una dintre ele nu căra cu ea un buchet de trandafiri roşii. In cele 
din urmă, apăru şi femeia masivă, care încuie uşa. Ea strângea 
trandafirii la pieptul ei generos şi tropăia grăbită pe stradă. 

Frensic ieşi din biserică şi o urmări cum păşeşte. Era 
evident că domnişoara Bogden se păstrase într-o formă bună. 
De la părul făcut permanent şi până la pantofii roz, fără a uita 
de costumul turcoaz al femeii, totul sugera un prost-gust care 
friza perfecțiunea. Frensic se întoarse la hotel şi rase un pahar 
de gin tare. Apoi mai rase unul, făcu o baie şi-şi recapitulă 
diversele abordări prin care spera să smulgă de la domnişoara 
Bogden numele autorului cărţii Păstrați-vă, voi, bărbați, pentru 
fecioară. 


În cealaltă parte a Oxfordului, Cynthia Bogden se pregătea 
pentru ieşirea în oraş cu aceeaşi meticulozitate cu care făcea 
totil. De la divorţul ei trecuseră ceva ani şi o invitaţie de a lua 
cina la Elizabeth cu un editor părea de bun augur. Ca şi 
trandafirii, acum aranjaţi frumos într-o vază. Ca şi nervozitatea 
admiratorului ei. Vocea de la telefon nu avea nimic bădărănesc 
în ea. Era o voce educată, iar cei de la Corkadales erau o editură 
extrem de respectabilă. Şi, oricum, Cynthia Bogden ducea lipsă 
de admiratori. Îşi alese costumul ei cel mai seducător, se 
parfumă în diverse locuri cu mai multe arome, îşi aranjă chipul 
şi se pregăti să fie aşezată la cină, servită cu vin şi ca să nu 
facem pe pudibonzii — futută. Intră în foaierul de la Elizabeth 
emanând un aer seniorial şi se simţi cumva surprinsă când o 
aborda timid un bărbat scundac şi buflei, care o luă de mână. 

— Domnişoară Bogden, murmură el, sunt admiratorul 
dumneavoastră neobosit. 

Domnişoara Bogden se uită în jos, spre admiratorul ei 
neobosit, cu oarecare îndoială. Peste jumătate de oră şi trei 
ginuri, pe când îşi croiau drum spre masa pe care Frensic o 
rezervase în cel mai îndepărtat colţ al restaurantului, ea încă îl 


mai privea de sus. El îi ţinu scaunul şi apoi, probabil conştient că 
poate nu se ridicase la înălţimea aşteptărilor ei atât cât ar fi fost 
necesar, plonjă în rolul admiratorului neobosit cu o galanterie şi 
o inventivitate disperată, care îi surprinse pe amândoi. 

— V-am remarcat întâia oară acum vreun an, când eram la 
o conferinţă, îi spuse el, comandându-i chelnerului să le aducă o 
sticlă de şampanie nu foarte seacă. V-am văzut pe stradă şi 
v-am urmărit până la birou... 

— Ar fi trebuit să vă prezentaţi, spuse domnişoara Bogden. 

Frensic roşi convingător. 

— Eram prea timid, murmură el. Şi apoi, credeam că 
sunteţi... 

— Căsătorită? spuse încurajatoare domnişoara Bogden. 

— Exact, se repezi Frensic. Sau... hai să spunem 
"implicată". O femeie aşa de... ăăă... aşa de frumoasă... âăă... 

A fost rândul domnişoarei Bogden să roşească. 

Frensic marşă: 

— Am fost copleşit. Farmecul dumneavoastră, aerul de 
reţinere tăcută... ăăă... cum să mă exprim... 

Nu era nevoie să mai exprime nimic. În timp ce Frensic 
scormonea într-un avocado, Cynthia Bogden savura un crevete. 
Omul ăsta o fi el buflei, dar era în mod clar un gentleman şi un 
om de lume. Şampania la douăsprezece lire sticla era o indicație 
clară asupra intenţiilor sale onorabile. Când Frensic comandă o 
a doua sticlă, domnişoara Bogden protestă slab. 

— Ocazie specială, spuse Frensic, întrebându-se dacă nu 
cumva exagera puţin. În plus, avem ceva de sărbătorit. 

— Avem? 

— În primul rând întâlnirea noastră, zise Frensic, iar apoi 
succesul întreprinderii noastre comune. 

— Întreprinderea noastră comună? întrebă domnişoara 
Bogden, iar gândurile ei o cotiră rapid spre altar. 

— Ceva ce-am ţinut amândoi în mână, continuă Frensic. 
Vreau să spun că de obicei noi nu publicăm genul acesta de 
carte, dar trebuie să recunosc că a fost un succes uriaş. 

Gândurile domnişoarei Bogden se îndepărtară de altar. 
Frensic îşi mai turnă şampanie. 

— Noi suntem o editură foarte tradiționalistă, dar ceea ce 
ne cere publicul zilele astea este Păstraţi-vă, voi, bărbați, pentru 
fecioară. 


— Era destul de groaznic, aşa-i? întrebă domnişoara 
Bogden. Ştiţi, l-am dactilografiat cu mâna mea. 

— Chiar aşa? se miră Frensic. 

— Păi, nu-mi plăcea ideea ca fetele mele să aibă de-a face 
cu el, iar autorul era atât de insistent în privinţa asta... 

— Cum aşa? 

— A trebuit să-l sun de o grămadă de ori, zise domnişoara 
Bogden. Dar nu vă interesează aşa ceva. 

Pe Frensic îl interesa, dar domnişoara Bogden era de 
neclintit. 

— Nu se cade să ne stricăm prima întâlnire discutând 
despre muncă, spuse ea. 

Şi, în ciuda risipei de şampanie şi a unei sticle mari de 
Cointreau, toate încercările lui Frensic de a reorienta discuţia 
spre acel subiect eşuară. 

Domnişoara Bogden voia să ştie mai multe despre 
Corkadales. Numele părea s-o atragă. 

— N-aţi vrea să treceţi pe la mine? îl întrebă ea după cină, 
în timp ce se plimbau pe malul râului. Să beţi un păhărel înainte 
de culcare. 

— Sunteţi teribil de drăguță, spuse Frensic, gata să-şi 
continue vânătoarea până la capătul ei amar. Sunteţi sigură că 
nu mă bag în sufletul dumneavoastră? 

— Mi-ar face plăcere să vă băgaţi, spuse domnişoara 
Bogden, chicotind şi luându-l de braţ. 

Apoi îl conduse spre parcare şi se îndreptară spre un 
automobil MG albastru deschis. Frensic se holbă uimit la maşină. 
Automobilul nu se potrivea cu imaginea lui despre şefa unui 
birou de dactilografie în vârstă de patruzeci şi cinci de ani. În 
plus, nu era obişnuit cu scaunele adânci. 

Frensic se înghesui cu greu în el şi se văzu nevoit să-i 
permită domnişoarei Bogden să-i lege ea centura de siguranţă. 
Apoi se deplasară — puţin cam prea repede pentru gustul lui 
Frensic — de-a lungul lui Banbury Road, pătrunzând într-o zonă 
de suburbii cu locuinţe semidetaşate. Domnişoara Bogden 
locuia pe Viewpark Avenue, la numărul 33, într-o casă ce 
combina stilul Tudor cu tencuiala de mortar. Ea trase maşina în 
faţa garajului. 

Frensic bâjbâi după catarama centurii sale de siguranţă, 
dar Cynthia Bogden ajunse acolo înaintea lui şi se întinse 


dornică spre el. Frensic îşi făcu curaj în faţa inevitabilului şi o 
cuprinse în braţe. A fost un sărut lung — şi unul pasionat —, iar 
prezenţa schimbătorului de viteze înfipt în rinichiul drept al lui 
Frensic n-a făcut decât să-i sporească plăcerea. Când au 
terminat şi s-au smuls din maşină, el era gata să se 
răzgândească în privinţa întregii poveşti. Dar erau prea multe în 
joc ca să dea greş chiar acum. Frensic o urmă pe Cynthia în 
casă. Domnişoara Bogden aprinse lumina pe hol. 

— Ai chef de-un păhărel? întrebă ea. 

— Nu, spuse Frensic cu o pasiune care venea în cea mai 
mare parte din convingerea că femeia avea de gând să-i dea 
sherry de gătit. 

Domnişoara Bogden îi luă refuzul ca pe un compliment şi 
cei doi se mai încleştară o dată, de data aceasta în compania 
unui cuier de pălării. 

Apoi, apucându-l de mână, ea îl conduse pe Frensic la etaj. 

— Locul acela e acolo, îi spuse îndatoritoare Cynthia. 

Frensic îşi târşâi paşii până în baie şi încuie uşa după el. Îşi 
petrecu câteva minute holbându-se în oglindă la propriul său 
chip, întrebându-se de ce oare numai femeile cele mai 
nesăţioase îl găseau atrăgător şi dorindu-şi din toată inima să 
nu fie aşa, iar apoi, după ce se angajă că n-o să mai fie 
niciodată bădăran când vine vorba de preferinţele lui Geoffrey 
Corkadale, ieşi şi se duse în dormitor. Dormitorul Cynthiei 
Bogden era roz. Draperiile erau roz, covorul era roz, căpătâiul 
matlasat al patului era roz, abajurul lămpii de noptieră tot roz. 
Şi, în fine, un Frensic roz se luptă cu încâlcitele taine ale lenjeriei 
roz de pe Cynthia Bogden în timp ce şopocăia drăgălăşenii roz în 
urechea roz a femeii. 


Peste o oră Frensic nu mai era deloc roz. 

Stătea pe cearşafurile rozulii, roşu spre vânăt, şi avea nişte 
palpitaţii de simţea că o să plesnească. Eforturile sale de a-i 
intra femeii în graţii şi în alte locuri mai puţin agreabile îi 
făcuseră ceva la sistemul circulator, iar abilităţile sexuale ale 
domnişoarei Bogden, învăţate într-o căsnicie destrămată în mod 
justificat şi — bănuia Frensic deprinse din cine ştie ce manual 
înfiorător despre arta de a face din sex o aventură, îl 
împinseseră la contorsiuni care ar fi umilit imaginaţia autorilor 


cei mai plini de obsesii sexuale cu care lucrase. În timp ce el 
zăcea, mulţumindu-i printre gâfâieli lui Dumnezeu că totul se 
terminase şi întrebându-se dacă urma să aibă un atac de cord, 
Cynthia îşi aplecă deasupra lui capul ei cu părul făcut 
permanent. 

— Satisfăcut? întrebă ea. 

Frensic o privi şi dădu din cap cu disperare. Orice alt 
răspuns ar fi fost o ofertă de sinucidere. 

— lar acum o să bem un păhărel, spuse ea şi, spre uimirea 
lui Frensic, se strecură cu graţie din pat, cobori la parter şi 
reveni cu o sticlă de whisky. 

Cynthia se aşeză apoi pe marginea patului şi umplu două 
păhărele. 

— Pentru noi, spuse ea. 

Frensic sorbi lacom băutura şi întinse paharul pentru încă o 
portie. Cynthia zâmbi şi-i întinse sticla. 


Hutchmeyer avea şi el probleme la New York. Erau de alt 
gen decât cele ale lui Frensic, dar, deoarece implicau trei 
milioane şi jumătate de dolari, efectul era acelaşi. 

— Cum adică nu sunt pregătiţi să plătească? zbieră el la 
MacMordie, care îl informase despre reticenţa societăţii de 
asigurări de a plăti poliţa de asigurare. Trebuie să plătească. Păi 
de ce mi-aş mai asigura proprietatea dacă ei n-au de gând să-mi 
plătească atunci când e incendiată? 

— Nu ştiu, răspunse MacMordie. Eu doar vă spun ce mi-a 
zis domnul Synstrom. 

— Cheamă-l pe Synstrom, urlă Hutchmeyer. 

MacMordie îl chemă pe Synstrom. Bărbatul apăru în biroul 
lui Hutchmeyer şi se aşeză, privindu-l afabil pe marele editor 
prin ochelarii lui cu rame de argint. 

— Ştii, nu-nţeleg unde vrei dumneata să ajungi..., începu 
Hutchmeyer. 

— La adevăr, răspunse domnul Synstrom. La adevărul 
curat. 

— Din partea mea, nici o problemă, spuse Hutchmeyer, 
atâta timp cât plătiţi atunci când trebuie. 

— Domnule Hutchmeyer, problema e că noi ştim cum a 
început incendiul. 


— Cum? 

— Cineva a aprins în mod intenţionat casa. Cu o canistră de 
carburant. lar acel cineva e soţia dumneavoastră... 

— Ştii dumneata asta? 

— Domnule Hutchmeyer, lucrăm cu profesionişti care pot 
stabili prezenţa lacului de unghii pe care îl purta soţia 
dumneavoastră când a deschis seiful acela şi a luat sfertul de 
milion de dolari pe care îl aveaţi pus acolo. 

Hutchmeyer îl scrută bănuitor. 

— Pot face asta? întrebă el. 

— Desigur. Şi mai ştim şi că tot ea a încărcat pe vasul 
dumneavoastră de croazieră două sute de litri de combustibil. 
Ea şi cu acel Piper. El căra canistrele. Avem amprentele 
amândurora. 

— Şi de ce-ar fi făcut ea aşa ceva? 

— Ne-am gândit că dumneavoastră aţi putea fi cel care ştie 
răspunsul la întrebare, spuse domnul Synstrom. 

— Eu? Eu eram în mijlocul afurisitului ăluia de golf! De 
unde să ştiu eu ce se petrecea în urma mea, în casă? 

— Noi n-avem cum să ne dăm seama, domnule 
Hutchmeyer. Numai că pare o coincidenţă cam mare ca 
dumneavoastră să navigaţi printr-o furtună împreună cu 
domnişoara Futtle în timp ce soţia dumneavoastră vă pune foc 
la casă şi îşi înscenează propria moarte. 

Hutchmeyer păli. 

— Îşi înscenează propria moarte? Vreţi să spuneţi că...? 

Domnul Synstrom dădu aprobator din cap. 

— În branşa noastră i se spune sindromul Stonehouse, zise 
el. Se întâmplă din când în când ca vreo persoană să vrea ca 
lumea să creadă că a murit, astfel încât să poată dispărea şi să-i 
lase pe cei apropiaţi şi dragi ei să încaseze asigurarea. lar 
dumneavoastră aţi pretins să vi se plătească despăgubiri de trei 
milioane şi jumătate de dolari, dar noi n-avem nici o dovadă că 
soţia dumneavoastră nu trăieşte pe undeva. 

Hutchmeyer se uită la el cu o privire necăjită. Evalua 
posibilitatea oribilă ca Baby să se învârtă pe undeva şi să poarte 
asupra ei toate dovezile legate de evaziunile sale fiscale, mitele 
şi învârtelile ilegale care l-ar putea trimite la închisoare. Prin 
comparaţie, deposedarea sa de trei milioane şi jumătate era 
floare la ureche. 


— Pur şi simplu nu-mi vine să cred că Baby ar face una ca 
asta, spuse el în cele din urmă. Chestia e că am avut o căsnicie 
fericită. Fără probleme. l-am dat tot ce mi-a cerut... 

— Cum ar fi bărbaţi tineri? întrebă domnul Synstrom. 

— Nu, nu bărbaţi tineri! zbieră Hutchmeyer şi îşi simţi 
pulsul zvâcnindu-i. 

— Dar acest Piper, scriitorul, era un bărbat tânăr, insistă 
domnul  Synstrom, şi, din câte am auzit noi, doamna 
Hutchmeyer avea o înclinaţie pentru... 

— O acuzi pe soţia mea de...? lisuse, o să... 

— Noi nu acuzăm pe nimeni de nimic, domnule 
Hutchmeyer. După cum am spus, noi încercăm doar să aflăm 
adevărul. 

— Adică dumneata îmi spui că soţia mea, micuța şi drăguţa 
de Baby a mea, a umplut vasul de croazieră cu carburant şi a 
încercat în mod intenţionat să mă ucidă, aţintindu-l spre iahtul 
meu în mijlocul unei...? 

— Exact asta voiam să spun. Dar, vedeţi dumneavoastră, 
continuă domnul Synstrom, explozia vasului de croazieră exact 
acolo unde s-a petrecut putea să fi fost şi un accident. 

— Eh, din punctul meu de vedere nu prea pare să fi fost un 
accident. Vă asigur că nu pare deloc aşa, spuse Hutchmeyer. 
Înainte să faci tot felul de presupuneri, aşa cum ai făcut 
dumneata acum, ar trebui să vezi cum e când o navă de 
croazieră ţâşneşte din noapte direct spre tine. 

Domnul Synstrom se ridică în picioare. 

— Prin urmare, doriţi să ne continuăm investigaţiile? 
întrebă el. 

Hutchmeyer ezită. Dacă Baby mai era încă în viaţă, 
investigaţiile erau ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit. 

— Pur şi simplu nu pot să cred că Baby a mea ar fi făcut 
aşa ceva, spuse el. 

Domnul Synstrom se aşeză iar. 

— Dacă a făcut-o, iar noi putem dovedi acest lucru, mă tem 
că doamna Hutchmeyer va fi adusă în faţa tribunalului. 
Incendiu, tentativă de omor, înşelarea unei societăţi de 
asigurări. Şi mai este şi domnul Piper. El e complice. Aud că e 
autor de best-seller. Presupun că ar putea fi angajat cu uşurinţă 
la biblioteca închisorii. Ar fi şi un proces senzaţional. Dar dacă 
dumneavoastră nu doriţi toate astea... 


Hutchmeyer nu dorea toate astea. Procese senzaţionale cu 
Baby în boxă, pledând în favoarea... O, nu! în nici un caz! lar 
Păstrați-vă, voi, bărbați... se vindea cu sutele de mii de 
exemplare, trecuse de ştacheta milionului, iar acum, cu filmul 
făcut după carte aflat deja în lucru, computerul se înfierbântase 
de la pronosticurile fabuloase emise. Numai de procese 
senzaţionale nu avea nevoie. 

— Ce alternativă am? întrebă el. 

Domnul Synstrom se aplecă înspre el. 

— Am putea ajunge la o înţelegere, spuse el. 

— Am putea, îl aprobă Hutchmeyer, dar mai rămân şi 
poliţiştii... 

Domnul Synstrom clătină din cap. 

— Ei stau şi aşteaptă să vadă cu ce rezultate apărem noi. 
Acum, după cum văd eu lucrurile... 

În momentul în care domnul Synstrom îşi încheie 
explicaţiile, Hutchmeyer vedea lucrurile la fel. Societatea de 
asigurări va anunţa că onorase integral poliţa de asigurare, iar 
Hutchmeyer, la rândul lui, va scrie o declaraţie prin care renunţa 
la pretenţiile sale. Hutchmeyer o scrise. Pierdea trei milioane şi 
jumătate de dolari, dar merita fiecare cent dacă reuşea s-o 
păstreze pe Baby "moartă". 

— Ce se întâmplă dacă dumneata ai dreptate şi ea apare 
iar, aşa, din senin? întrebă Hutchmeyer când Synstrom se ridică 
să plece. 

— Atunci chiar că o s-aveţi probleme, spuse acesta. Eu aşa 
cred. 

Apoi plecă, iar Hutchmeyer se lăsă pe spate şi medita la 
problemele respective. Singura consolare pe care şi-o găsi era 
aceea că dacă Baby mai era încă în viaţă, avea şi ea probleme. 
Cum ar fi să se întoarcă printre cei vii şi să intre în închisoare? 
Nu era atât de proastă încât să facă aşa ceva. Ceea ce-i 
permitea lui Hutchmeyer să o ia fără nici o restricţie pe orice 
cale voia. Putea chiar să se recăsătorească. Gândurile lui se 
îndreptară spre Sonia Futtle. Uite, asta chiar era o femeie 
adevărată. 


19 


La trei mii cinci sute de kilometri distanţă, problemele lui 
Baby dobândiseră o nouă dimensiune. Încercarea ei de a-l 
înzestra pe Piper cu experienţa de care avea nevoie pentru o 
relaţie interumană reuşise prea bine, aşa că, în vreme ce 
odinioară Piper se repezea ca un nebun la Lucru în regres, acum 
insista să se repeadă la fel de nebun în ea. Anii celibatului său 
se încheiaseră, iar Piper încerca să recupereze cât mai repede. 
Stând în flecare noapte întins peste ea, sărutându-i sânii 
remodelaţi şi strângându-i în mâini coapsele degresate, Piper 
trăia un extaz de care n-ar fi avut parte niciodată, cu nici o altă 
femeie. Artificialitatea lui Baby era cu totul pe gustul lui. 
Deoarece îi lipseau atât de multe părţi originale, Baby nu avea 
nici unul dintre acele defecte fiziologice naturale pe care Piper le 
descoperise la Sonia. Baby fusese — ca să spunem aşa — 
purificată, iar Piper, angajat el însuşi în procesul de purificare a 
romanului Păstrați-vă, voi, bărbați..., obținea nişte satisfacţii 
imense din faptul că dimpreună cu Baby putea să joace în 
realitate rolul pe care şi-l atribuise în carte ca narator şi asta 
chiar cu o femeie care, deşi era mult mai în vârstă decât el, nu 
părea aşa. lar reacţiile lui Baby îi sporeau plăcerea. Femeia 
combina lipsa de înflăcărare cu profesionalismul sexual, aşa că 
bărbatul nici nu se simţea ameninţat de pasiunea ei. Ea era 
acolo pur şi simplu pentru a fi satisfăcută şi nu intervenea în 
munca lui de scriitor, pretinzând atenţia lui constantă. In fine, 
cunoaşterea amănunţită a romanului său îi permitea lui Baby să 
răspundă exact cu replicile potrivite la cuvintele lui. In 
penultimul moment al extazului, atunci când el murmura "lubita 
mea, suntem creatori într-un mod atât de euristic!", Baby, care 
nu simţea nimic, putea să-i replice "În mod constant, dragule", 
la unison cu prototipul ei, bătrâna Gwendolen de la pagina 185, 
menţinând astfel la modul cel mai concret ficţiunea, care era 
fundamentul esenţial al existenţei lui Piper. 

Dar dacă Baby satisfăcea cerinţele lui Piper de iubită 
ideală, reciproca nu era deloc valabilă. 

Lui Baby nu i s-a părut deloc măgulitor să afle că nu era 
decât dublura unei născociri a imaginaţiei — şi nici măcar a 
imaginaţiei lui Piper, ci a adevăratului autor al lui Păstrați-vă, 
voi, bărbați... Ştiind aşa ceva, ardoarea lui Piper a dobândit o 
trăsătură aproape vampirească, astfel încât Baby, holbându-se 
la tavan peste umărul lui, avea senzaţia oribilă că nici măcar 


n-ar fi avut nevoie să fie prezentă. În asemenea momente 
femeia se vedea pe sine ca pe ceva care se coagulase în 
paginile din Păstrați-vă, voi, bărbați..., o fantomă a unei "opere", 
numele pretenţios dat de Piper pentru ceea ce făcea acum în 
Lucru în regres şi intenţiona să continue într-o nouă versiune. 
Viitorul ei părea să fie acela de a deveni receptaculul 
sentimentelor lui născute la mâna a doua, un artefact sexual 
înjghebat din cuvintele înşirate pe foi, unul în care se putea 
ejacula, iar apoi putea fi lăsat deoparte când el punea stiloul pe 
hârtie. Până şi obiceiurile lor cotidiene se schimbaseră. Piper 
insista să scrie în fiecare dimineaţă, apoi să meargă cu maşina 
prin arşiţa zilei şi să oprească devreme la vreun motel, astfel 
încât să-i poată citi lui Baby ceea ce scrisese în dimineaţa 
respectivă, după care să aibă relaţii. 

— N-ai putea să spui "fut!" măcar din când în când? îl 
întrebă Baby într-o seară, la un motel din Tuscaloosa. Eu zic că 
de vreme ce asta facem, de ce să nu-i spunem frumos pe 
nume? 

Dar Piper nu putea. Cuvântul nu se găsea în Păstraţi-vă, 
voi, bărbați..., iar "a avea relaţii" era o sintagmă acceptată de 
Romanul moral. 

— Ceea ce simt eu pentru tine..., începu el, dar Baby îl opri. 

— Ştii, am citit originalul. N-am nevoie să mai văd şi filmul. 

— După cum spuneam, reluă Piper, ceea ce simt eu pentru 
tine este... 

— Zero, zise Baby. Zero absolut. Ai mai multe sentimente 
faţă de călimara aia în care îţi tot înfigi stiloul decât faţă de 
mine. 

— Păi, chestia aia-mi face plăcere..., începu Piper. 

— Mie nu, zise Baby, iar în vocea ei răsări pentru prima 
dată un accent de disperare. 

Pentru o clipă, femeia se gândi să-l părăsească pe Piper 
aici, la motel, şi să o pornească pe cont propriu. Dar clipa trecu. 
Prin actul irevocabil al incendiului şi prin dispariţia ei, Baby era 
legată de acest mongoloid al literelor, a cărui concepţie despre 
scrisul de valoare era să se întoarcă în timp, imitând inutil 
romancierii morţi de decenii. Cel mai grav era însă că femeia 
văzu în obsesia lui Piper faţă de trecut o imagine în oglindă a ei 
înseşi. Timp de patruzeci de ani, şi ea purtase un război cu 
timpul şi, prin reconstrucţie chirurgicală, menţinuse aparenţa 


exterioară a frumuseţii nătânge care fusese Miss Penobscot 
1935. 

Aveau foarte multe în comun, iar Piper îi servea drept 
memento al propriei ei prostii. Acum pieriseră toate — dorinţa 
de a fi iarăşi tânără şi nevoia de a şti că mai exercită atracţie 
sexuală. Nu mai rămâneau decât moartea şi certitudinea că 
atunci când va muri, nu va avea nevoie de vreo îmbălsămare. 
Avusese grijă de asta în avans. 

Avusese grijă chiar de mai mult de-atât. Murise deja în 
flăcări, în apă, în circumstanţele bizare create de propria ei 
nebunie romanţioasă. Asta însemna încă ceva în comun cu 
Piper. Amândoi erau nişte non-entităţi care se perindau printr-un 
limb al motelurilor monotone, unde Piper ducea cu el registrele 
sale şi trupul lui Baby, în timp ce ea nu avea decât conştiinţa 
lipsei complete de sens şi a unei inutilităţi disperate. In noaptea 
aceea, în timp ce Piper avea relaţii, Baby, care sta neînsufleţită 
sub el, îşi schimbă planurile. Urmau să renunţe la şirul plictisitor 
de moteluri şi să pătrundă cu maşina pe drumurile prăfuite ce 
duceau în zonele rurale din inima Sudului. Ce se va întâmpla cu 
ei după aceea nu mai depindea de ea. 


Ceea ce se întâmpla cu Frensic nu mai depindea în nici un 
caz de el. Stătea la masa acoperită cu muşama din bucătăria 
Cynthiei Bogden, încercând să mănânce din fulgii ei de porumb 
şi să uite ce se petrecuse în pragul zorilor. Înnebunit de 
sexualitatea omnivoră a Cynthiei, Frensic o ceruse de soţie. In 
starea aceea de îmbibare alcoolică, i se păruse singura metodă 
de apărare împotriva riscului de a avea un atac de cord fatal, 
precum şi o cale de a o determina să-i spună cine îi trimisese 
Păstrați-vă, voi, bărbați... Dar domnişoara Bogden fusese prea 
copleşită ca să mai discute asemenea probleme minore în toiul 
nopţii. 

În cele din urmă, Frensic furase câteva ore de somn şi 
fusese trezit cu o ceaşcă de ceai de o Cynthia transfigurată. 
Frensic se târâse până la baie, se bărbierise cu aparatul de ras 
al altcuiva şi venise jos, la micul dejun, decis să forţeze lucrurile. 
Dar gândurile domnişoarei Bogden erau limitate exclusiv la ziua 
căsătoriei lor. 


— Am putea să ne căsătorim la biserică? întrebă ea în timp 
ce Frensic se juca nervos cu un ou fiert. 

— Cum? A, sigur... 

— Dintotdeauna mi-am dorit o căsătorie într-o biserică. 

— Şi eu, spuse Frensic, cu tot atâta entuziasm ca în cazul 
în care femeia i-ar fi propus să se însoare într-un crematoriu. 

Apoi masacră oul şi se hotări să treacă la un atac frontal. 

— Apropo, te-ai întâlnit cu cel care a scris Păstraţi-vă, voi, 
bărbați, pentru fecioară? 

Gândurile domnişoarei Bogden se îndepărtară de la strane, 
altare şi Mendelssohn. 

— Nu, zise ea. Manuscrisul a venit prin poştă. 

— Prin poştă? întrebă Frensic, scăpând lingura. Nu-i ceva 
cam neobişnuit? 

— Nu-ţi mănânci oul, îi zise domnişoara Bogden. 

Frensic îşi vâri o lingură plină cu ou în gura uscată. 

— Şi de unde a venit? 

— De la Banca Lloyds, spuse domnişoara Bogden şi-şi mai 
turnă ceai. Mai vrei o ceaşcă? 

Frensic dădu din cap că da. Avea nevoie de ceva cu care să 
facă oul să-i alunece pe gât. 

— Banca Lloyds? întrebă el în cele din urmă. Dar trebuie să 
fi dat şi peste cuvinte pe care nu le-ai putut citi? Şi ce-ai făcut 
atunci? 

— O, păi pur şi simplu am sunat şi-am întrebat. 

— Ai sunat? Vrei să spui că ai sunat la Banca Lloyas, iar 
ei... 

— Of, Geoffrey, nu fi prost! spuse domnişoara Bogden. 
N-am sunat la banca Lloyds. Aveam numărul celălalt. 

— Cum numărul celălalt? 

— Cel la care trebuia să sun, prostuţule, îi spuse 
domnişoara Bogden şi aruncă o privire la ceas. O, ia uită-te câte 
ceasul! E-aproape nouă! M-ai făcut să întârzii, nebunaticule! 

Şi femeia se repezi afară din bucătărie. Când se întoarse, 
era îmbrăcată de oraş. 

— Când termini, poţi suna după un taxi, îi spuse ea, şi ne 
vedem la mine la birou. 

Cynthia îl sărută pasional pe Frensic pe gura lui plină cu ou 
şi ieşi din casă. 


Frensic sări în picioare, scuipă oul în chiuvetă şi deschise 
robinetul. Apoi luă o priză de tutun, îşi mai turnă un pic de ceai 
şi încercă să gândească. Un număr de telefon la care trebuia să 
sune? Întreaga afacere devenea tot mai extraordinară pe 
măsură ce săpa mai adânc. lar cel puţin de data asta "săpa" era 
cuvântul potrivit. Căutând sursa lui Păstraţi-vă, voi, bărbați, 
pentru fecioară, Frensic îşi săpase singur groapa. 

„„.„Frensic se cutremură. "Săpase" era într-adevăr cuvântul 
potrivit. lar la plural era mai precis. 

Se duse la toaletă şi rămase acolo, pleoştit, timp de zece 
minute, încercând să se concentreze la următoarea lui mişcare. 
Un număr de telefon? Un autor care insista să facă toate 
corecturile la telefon? Pe lângă toată această nebunie, acţiunile 
sale din ultimele câteva zile păreau extrem de raţionale. Şi nu 
era absolut nimic raţional în propunerea pe care i-o făcuse 
Cynthiei Bogden de a se căsători cu ea. Frensic îşi termină 
treaba în toaletă şi ieşi. Pe o măsuţă, în hol, zări telefonul. 

Frensic se îndreptă spre el şi răsfoi lista cu numere de 
telefon personale ale domnişoarei Bogden, dar nu găsi nimic 
care să-i sugereze autorul cărţii, aşa că se întoarse în bucătărie, 
îşi făcu o ceaşcă de cafea instant, mai priză puţin tutun şi în cele 
din urmă îşi comandă un taxi. 

Acesta sosi la zece, iar la zece şi jumătate Frensic îşi târî 
paşii în agenţia de dactilografie. 

Domnişoara Bogden îl aştepta. Acelaşi lucru îl făceau şi 
cele douăsprezece femei îngrozitoare care şedeau în faţa 
maşinilor de scris. 

— Fetelor, le strigă eufemistic domnişoara Bogden când 
Frensic apăru speriat în birou, vreau să vă fac cunoştinţă cu 
logodnicul meu, domnul Geoffrey Corkadale. 

Toate femeile s-au ridicat de pe locurile lor şi s-au repezit 
cu felicitări asupra lui Frensic, în timp ce domnişoara Bogden 
supura fericire. 

— Şi acum inelul, spuse ea când valul de felicitări se potoli. 

Ea se îndreptă spre ieşirea din birou, iar Frensic o urmă. 
Afurisita de muiere urma să-şi aleagă un inel. Măcar dacă n-ar fi 
fost foarte costisitor. Dar era. 

— Cred că mi-ar plăcea cel cu diamant, îi spuse el 
bijutierului cu un puternic accent de Lancashire. 


Văzând preţul, Frensic zvâcni nervos şi tocmai era pe cale 
să-şi pericliteze întregul plan, când fu izbit de un gând 
diamantin. La urma urmei, ce contau cinci sute de lire sterline 
când aici era în joc întregul său viitor? 

— Oare n-ar trebui să-l şi gravăm? întrebă el când Cynthia 
îşi puse inelul pe deget şi-i admiră strălucirea. 

— Cu ce? ugui ea. 

Frensic emise un zâmbet afectat. 

— Cu ceva tainic, şopti el. Ceva ce să-nţelegem numai noi 
doi. Un code d'amour. 

— O, eşti teribil! zise domnişoara Bogden. Cum a putut 
să-ţi treacă prin cap una ca asta? 

Frensic îi aruncă bijutierului o privire stânjenită şi îşi aplică 
iarăşi buzele pe permanentul femeii. 

— Un cod al dragostei, îi explică el. 

— Un cod al dragostei? repetă domnişoara Bogden. Ce fel 
de cod? 

— Un număr, spuse Frensic şi se opri o clipă. Vreun număr 
pe care să-l ştim numai noi şi care ne-a legat unul de altul. 

— Vrei să spui...? 

— Exact, zise Frensic, prevenind apariţia vreunei 
alternative. La urma urmei, tu ai dactilografiat cartea, iar eu am 
tipărit-o. 

— N-am putea să punem pur şi simplu "Până ce moartea ne 
va despărţi"? 

Frensic, ale cărui intenţii nu mergeau deloc atât de 
departe, spuse: 

— Prea seamănă cu serialele de la televizor. 

Bijutierul îl salvă: 

— Aşa ceva n-are cum să intre în interiorul inelului. Nu 
"Până ce moartea ne va despărţi". Prea multe litere. 

— Dar numere puteţi să gravati? întrebă Frensic. 

— Depinde câte. 

Frensic îi aruncă o privire interogativă domnişoarei Bogden. 

— Cinci, spuse ea după un moment de şovăială. 

— Cinci, repetă Frensic. Cinci numeraşe mici-mititele, care 
să fie codul dragostei noastre, numai al nostru, secreţelul nostru 
mic şi drag... 

Era ultimul său act disperat de eroism. Domnişoara Bogden 
cedă. Preţ de o clipă, avusese impresia... dar nu, un bărbat care 


putea vorbi deschis, în prezenţa unui bijutier atât de sobru şi 
"Furnizor al Curţii Regale", despre codul dragostei lor şi despre 
cinci numeraşe mici-mititele, secreţelul lor mic şi drag... un 
asemenea om era mai presus de orice îndoială. 

— Doi zero trei cinci şapte, aruncă ea, zâmbind cochet. 

— Doi zero trei cinci şapte, spuse tare şi Frensic. Eşti 
sigură-sigură? Aici nu trebuie să ne scape nici o greşeală. 

— Bineînţeles că sunt sigură, spuse domnişoara Bogden. 
Nu-mi stă în obicei să fac greşeli. 

— Aşa-i, spuse Frensic şi-i smulse inelul de pe deget, 
înmânându-l bijutierului. Plasaţi-le pe interiorul inelului. O să 
revin ca să-l ridic azi după-amiază. 

Şi, apucând-o ferm de braţ pe domnişoara Bogden, o 
conduse spre uşă. 

— Vă rog să mă scuzaţi, domnule, spuse bijutierul, dar, 
dacă nu vă supăraţi... 

— De ce să mă supăr? întrebă Frensic. 

— Aş prefera să îmi plătiţi acum, domnule. Dacă facem 
gravarea, înţelegeţi, trebuie să... 

Frensic înţelegea foarte bine. O eliberă pe domnişoara 
Bogden şi se îndreptă încetişor spre tejghea. 

— Aăă... păi..., începu el, dar domnişoara Bogden era încă 
între el şi uşă. 

Nu avea timp de jumătăţi de măsură. Frensic îşi scoase 
carnetul de cecuri. 

— Revin într-o clipă, draga mea, îi aruncă el femeii. Tu 
du-te peste drum şi uită-te la rochii. 

Cynthia Bogden îşi ascultă instinctele şi rămase acolo unde 
era. 

— Aveţi cumva şi un card de la banca dumneavoastră, 
domnule? întrebă bijutierul. 

Frensic îi aruncă o privire recunoscătoare. 

— Sincer să fiu, nu. Nu am. Adică nu la mine. 

— Atunci mă tem că va trebui să plătiţi cu bani lichizi, 
domnule. 

— Bani lichizi? întrebă Frensic. În cazul ăsta... 

— O să mergem la bancă, spuse ferm domnişoara Bogden. 

Şi se duseră la banca de pe High Street. Domnişoara 
Bogden se aşeză pe un scaun, timp în care Frensic merse să 
trateze tranzacţia la ghişeu. 


— Cinci sute de lire sterline? întrebă funcţionarul. O să 
avem nevoie de un act de identitate şi trebuie să sunăm şi la 
filiala unde v-aţi deschis contul. 

Frensic îi aruncă o privire domnişoarei Bogden şi cobori 
vocea. 

— Frensic, spuse el agitat. Frederick Frensic, Glass Walk, 
Hampstead, dar contul meu de tranzacţii este deschis la filiala 
din Covent Garden. 

— O să vă chemăm noi când avem confirmarea, îi spuse 
funcţionarul. 

Frensic se albi. 

— V-aş fi recunoscător dacă n-aţi face aşa ceva, începu el. 

— Ce să nu facem? 

— Nimic, spuse Frensic şi se întoarse la domnişoara 
Bogden. 

Trebuia s-o scoată cumva din bancă înainte ca nenorocitul 
de funcţionar să înceapă să strige de la ghişeu după domnul 
Frensic. 

— Povestea asta o să ia ceva timp, dragă. De ce nu vrei să 
faci o plimbărică până înapoi la... 

— Dar azi mi-am luat liber şi m-am gândit că... 

— Ţi-ai luat azi liber? spuse Frensic. 

Dacă genul ăsta de stres avea să-l mai apese mult, o să-i 
mănânce o grămadă de ani din viaţă. 

— Dar... 

— Dar ce? întrebă domnişoara Bogden. 

— Dar la prânz trebuie să mă întâlnesc cu un autor. 
Profesorul Dubrowitz. Din Varşovia. Nu stă aici decât o zi şi... 

Frensic o scoase târâş-grăpiş pe Cynthia din bancă, 
promiţându-i c-o să vină la biroul ei cât poate de repede. Apoi, 
cu un oftat de uşurare, reveni în sediul băncii şi încasă cele cinci 
sute de lire sterline. 

—  Şi-acum, fuga la primul telefon, îşi spuse el, 
strecurându-şi banii în buzunar şi coborând treptele băncii. 

Cynthia Bogden era încă acolo. 

— Dar..., începu Frensic. 

Apoi renunţă. La domnişoara Bogden nu încăpea loc de 
"dar". 


— M-am gândit c-am putea să mergem mai întâi să luăm 
inelul, îi spuse ea, luându-l de braţ, iar după aia poţi să te duci 
să iei prânzul cu plictisitorul tău de profesor bătrân. 

Se întoarseră la bijutier şi Frensic plăti cele cinci sute de 
lire sterline. Abia după aceea domnişoara Bogden îl lăsă să 
evadeze. 

— Sună-mă imediat ce termini, îi spuse ea, ciupindu-l de 
obraz. 

Frensic promise c-o să facă întocmai şi se repezi la poşta 
mare. Agitat nevoie mare, formă 23507. 

— Restaurantul Bombay Duck, se auzi o voce cu accent 
indian, care era prea puţin probabil să fie a celui ce scrisese 
Păstraţți-vă, voi, bărbați... 

Frensic trânti telefonul şi încercă altă combinaţie din cifrele 
de pe inel. De data aceasta nimeri la Pescăria MacLoughlin. Apoi 
rămase fără fise. 

Se duse vizavi, la ghişeul principal al poştei, şi întinse o 
bancnotă de cinci lire sterline, cerând un timbru de şase pence 
şi jumătate. Se întoarse cu buzunarul plin de monede. Cabina 
telefonică era ocupată. Frensic se aşeză lângă ea cu o privire 
războinică, în timp ce un tinerel aparent anormal îi jura credinţă 
acneică unei fetişcane care chicotea tare la celălalt capăt al 
firului. 

Frensic pierdu câtva timp încercând să-şi amintească 
numărul exact, iar în clipa în care tânărul termină, ajunse şi el la 
un rezultat. Frensic intră şi formă 20357. 

— Da, spuse o voce ascuţită şi plângăcioasă. Cine-i acolo? 

Frensic şovăi un moment, apoi îşi îngroşă glasul. 

— Aici Oficiul Poştal Central, secţia deranjamente 
telefoane, spuse el. Încercăm să detectăm o derivație greşită la 
cutia de racorduri. V-am ruga să ne daţi numele şi adresa 
dumneavoastră. 

— O defecţiune? întrebă vocea. Noi n-am avut nici o 
defecţiune. 

— O să aveţi în curând. Avem aici o conductă de apă 
inundată şi avem nevoie de numele şi adresa dumneavoastră. 

— Dar mi se pare că spuneaţi că aveţi o derivație greşită, 
spuse cu ţâfnă glasul acela. lar acum spuneţi c-aveţi o conductă 
de apă... 


— Doamnă, începu Frensic pe un ton autoritar, conducta de 
apă inundată a afectat cutia de racorduri şi avem nevoie de 
ajutorul dumneavoastră ca să o localizăm. Acum v-aş ruga să fiţi 
aşa amabilă şi să-mi daţi numele şi adresa dumneavoastră... 

Urmă un lung moment de tăcere, timp în care Frensic îşi 
roase o unghie. 

— Ei bine, dacă trebuie... spuse în cele din urmă vocea. 
Numele este doctor Louth, iar adresa Cowpasture Gardens, 
numărul 44... Alo! Mai sunteţi pe fir? 

Dar Frensic era deja la mulţi kilometri distanţă, în lumea 
ipotezelor teribile. Fără să mai rostească o vorbă, puse 
receptorul în furcă şi se împletici până în stradă. 


În biroul de pe Lanyard Lane, Sonia stătea la maşina ei de 
scris şi se uita fix la calendar. Se întorsese mulţumită din 
Somerset, fiindcă pe viitor castorul Bernie va folosi un limbaj 
mai puţin agresiv, şi găsise două mesaje pentru ea. Primul era 
de la Frensic şi o informa că va pleca din oraş cu treburi pentru 
câteva zile şi o ruga să se ocupe ea de treburile de la agenţie. 
Era ceva cam ciudat. De obicei Frensic lăsa explicaţii complete 
şi un număr de telefon la care Sonia îl putea suna în caz de 
urgenţă. Al doilea mesaj era şi mai ciudat şi avea forma unei 
telegrame lungi, venită de la Hutchmeyer: "POLIŢIA STABILIT 
MORŢI PIPER ŞI BABY ACCIDENTALE FARA IMPLICARE TERORIŞTI 
FUGIȚI UNUL CU ALTUL NEBUN DUPĂ TINE SOSESC JOI TOATĂ 
DRAGOSTEA MEA HUTCHMEYER". 

Sonia studie mesajul şi la început i se păru ininteligibil. 
Morți accidentale? Fără implicaţie terorişti fugiţi unul cu altul? 
Ce Dumnezeu însemnau toate astea? Ea ezită o clipă, apoi 
formă numărul pentru apeluri internaţionale şi i se făcu legătura 
cu New York-ul şi cu Hutchmeyer Press. Nimeri peste 
MacMordie. 

— În momentul ăsta e în Brazilia, îi spuse el. 

— Ce-i toată povestea asta cu moartea accidentală a lui 
Piper? întrebă ea. 

— Asta-i teoria cu care a venit poliţia, spuse MacMordie. 
Cică ei doi voiau să fugă undeva împreună, cu tot combustibilul 
ăla la bord, şi-atunci a explodat vasul. 


— Să fugă împreună?! Piper să fugă împreună cu curva 
aia?! In toiul nopţii, cu un vas de croazieră? Cineva nu-i în toate 
minţile! 

— Eu n-am de unde să ştiu, spuse MacMordie. Eu n-am 
spus decât ceea ce au descoperit poliţiştii şi cei de la societatea 
de asigurări. Şi că Piper avea obsesia aia pentru babe. Păi 
uită-te şi tu în cartea lui. Se vede. 

— Se vede pe dracu'! spuse Sonia înainte să-şi aducă 
aminte că MacMordie nu ştia că nu Piper scrisese cartea. 

— Dacă nu mă crezi pe mine, sună-i pe poliţaii din Maine 
sau pe cei de la asigurări. S-o auzi direct de la ei. 

Sonia sună la cei de la asigurări. Ei erau mult mai dispuşi 
să caute să scoată adevărul la iveală. Ei erau cei care aveau 
bani puşi în joc. | se făcu legătura cu domnul Synstrom. 

— Şi dumneavoastră chiar credeţi cu adevărat că el a fugit 
cu doamna Hutchmeyer şi că totul n-a fost decât un accident? 
spuse Sonia după ce bărbatul îi prezentă versiunea sa asupra 
accidentului. Adică nu mă luaţi peste picior? 

— Noi suntem biroul de Daune şi Revendicări, spuse ferm 
domnul Synstrom. Noi nu luăm oamenii peste picior. Nu cu asta 
ne ocupăm noi. 

— Da, dar mie îmi sună a ţicneală curată, spuse Sonia. Era 
destul de bătrână ca să-i fie mamă. 

— Dacă doriţi un raport mai detaliat asupra circumstanțelor 
din jurul producerii accidentului, v-aş sfătui să vorbiţi cu Poliţia 
statului Maine, spuse domnul Synstrom şi puse capăt 
conversaţiei. 

Sonia rămase şocată de noua turnură a evenimentelor. 
Piper ăsta a preferat-o pe baborniţa aia îngrozitoare... De la 
iubirea faţă de amintirea lui, Sonia trecu într-un minut la 
indiferenţă faţă de ea. Piper o trădase şi, o dată cu descoperirea 
acestui fapt, încasă o nouă doză amară de realitate. Acum, dacă 
stătea să se gândească, cât fusese în viaţă, Piper se dovedise 
cam jalnic, iar iubirea ei se manifestase nu atât pentru el ca 
bărbat, cât pentru aptitudinile sale de soţ. Dacă i s-ar fi dat 
ocazia, Sonia ar fi putut scoate ceva bun din el. Chiar înainte de 
moartea lui, Sonia îl făcuse faimos ca scriitor şi, dacă ar mai fi 
trăit, ar fi înfăptuit împreună lucruri şi mai măreţe. Nu degeaba 
era Brahms compozitorul ei favorit. Ar fi apărut şi nişte mici 
Piperi şi fiecare ar fi fost îndrumat către o carieră adecvată de 


către o femeie care ar fi fost în acelaşi timp mamă şi agent 
literar. Dar visul luase sfârşit. Piper murise alături de o târfă 
conservată chirurgical şi cu blană de nurcă. 

Sonia se mai uită o dată la telegramă. Acum conţinea un 
mesaj nou pentru ea. Piper nu era singurul om de pe lume 
căruia i se păruse atrăgătoare. Mai era şi Hutchmeyer, un 
Hutchmeyer rămas văduv şi a cărui soţie îi furase iubitul Soniei. 
Exista o ironie fină în gândul că, prin acţiunea ei, Baby făcuse 
posibilă recăsătorirea lui Hutchmeyer. Şi el trebuia să se însoare 
cu ea. Ori căsătorie, ori nimic. N-o să mai umble cu fofârlica. 

Sonia se întinse după o foaie de hârtie şi o introduse în 
maşina de scris. Trebuia să-l anunţe şi pe Frenzy. Bietul Frenzy! 
li va lipsi, dar legătura sacră o chema, iar ea trebuia să 
răspundă, îi va explica toate raţiunile faptei sale, după care va 
pleca. Părea cea mai bună soluţie. Nu vor exista nici un fel de 
acuze reciproce. Şi, într-un fel, ea chiar se sacrifica pentru 
Frensic. Dar unde Dumnezeu era plecat omul ăsta? Şi pentru 
ce? 


20 


Frensic era în librăria Blackwell. Pe jumătate ascuns printre 
teancurile de studii critice asupra literaturii engleze, stătea 
acolo, cu un exemplar al cărţii Marea aspirație într-o mână şi cu 
Păstrați-vă, voi, bărbați... deschis şi rezemat pe un raft în faţa 
lui. Marea aspirație era cea mai recentă carte scrisă de dr. 
Sydney Louth, o culegere de eseuri dedicate lui F.R. Leavis şi un 
monument închinat repulsiei de o viaţă faţă de tot ce era 
superficial, obscen, imatur şi nesemnificativ în literatura 
engleză. Generaţii de studenţi rămăseseră hipnotizaţi de 
mitocănia exacerbată a stilului femeii când aceasta vitupera la 
adresa romanului modern, a lumii contemporane şi a valorilor 
unei civilizaţii bolnave şi pe cale de dispariţie. Frensic fusese 
unul dintre acei studenţi şi asimilase truismele pe care se 
întemeiase reputaţia de savant şi de critic a dr. Louth. Ea 
elogiase ceea ce era evident măreț şi înjurase tot restul, iar prin 
această formulă simplă ajunsese cunoscută drept un cercetător 
de marcă. Şi toate astea într-un limbaj care era antiteza 
strălucirii stilistice a scriitorilor pe care îi elogia. Dar ceea ce se 


înţepenise în mintea lui Frensic era anatema, erau acele 
blesteme aspre şi lipsite de graţie pe care le îngrămădea femeia 
pe capul celorlalţi critici şi pe cel al oamenilor care nu o 
aprobau. Prin acuzele sale, dr. Louth implantase nişte inhibiţii 
care îi descurajaseră pe Frensic şi pe mulţi alţii asemenea lui, 
oameni care voiseră să scrie şi ei. Pentru a-i intra în graţii, 
Frensic adoptase sintaxa grotescă a cursurilor şi eseurilor 
femeii. Discipolii lui Sidney Louth erau recunoscuţi imediat prin 
stilul lor. Şi prin sterilitate. 

Vreme de trei decenii, influenţa ei asupra literaturii engleze 
avusese un rol malign. Şi toate imprecaţiile aruncate de ea 
asupra prezentului fuseseră ovaţionate de trecutul măreț, care 
n-ar mai fi existat niciodată dacă dr. Louth ar fi fost o prezenţă 
influentă în acea epocă revolută. Asemenea unui fanatic religios, 
ea sanctificase ceea ce era deja sfinţit şi dezvoltase o 
intoleranţă intelectuală ce îi interzicea unei fiinţe umane să fie 
altfel decât perfectă. În calendarul ei existau doar sfinţi, sfinţi şi 
diavoli care căzuseră la testul măreției. Hardy, Forster, 
Galsworthy, Moore şi Meredith, ba chiar şi Peacock, fuseseră cu 
toţii aruncaţi în beznele exterioare şi în uitare, fiindcă nu se 
puteau măsura cu Conrad şi Henry James. Ce să mai zicem de 
bieţii Trollope şi Thackeray. Alţi diavoli. Cu cât mai puţini, cu 
atât mai bine. Şi Fielding... Lista nu se mai încheia. lar în ceea 
ce privea tânăra generaţie, singura lor posibilitate de mântuire 
era să se prosterneze în faţa opiniilor ei şi să înveţe mecanic 
răspunsurile din catehismul ei literar. Şi curva asta uscată 
scrisese Păstrați-vă, voi, bărbați, pentru fecioară. Frensic inversă 
termenii titlului şi îl găsi absolut potrivit. Dr. Louth nu dăduse 
naştere la nimic. Opiniile ei din Romanu/ moral se născuseră 
moarte, iar acum Marea aspirație va mucegăi şi se va 
descompune şi ea pe rafturi încă vreo câţiva ani, după care va fi 
uitată. lar ea ştia asta şi scrisese Păstrați-vă, voi, bărbați... ca să 
acceadă la o nemurire anonimă. Sugestiile erau acolo, la 
vedere. La pagina 269 din Păstrați-vă, voi, bărbați... scria: "Şi, 
cu o deplină inexorabilitate, stăruirea lor lumească deveni 
dăruirea lor lumească, care îi transpunea într-o nouă 
dimensiune a pasiunii, astfel încât realitatea reală deveni o..." 
Frensic închise cartea înainte să ajungă la cuvintele "totalitate 
asimilată". De câte ori o auzise în tinereţea lui folosind acele 
cuvinte înfricoşătoare? Şi le mai folosise şi el însuşi în eseurile 


scrise pentru cursul ei! Acel "transpunea" era el însuşi o dovadă 
suficientă, dar urmat de atâtea abstracţiuni inepte şi de 
“realitatea reală", devenea tranşant de clar. 

Frensic îşi vâri sub braţ ambele cărţi şi o porni înspre casa 
de marcat, ca să le plătească. Nu mai încăpea nici o îndoială şi 
totul se explica: şi precauţiile obsesive de a păstra anonimatul 
autorului, şi uşurinţa cu care i se permisese lui Piper să apară ca 
înlocuitor... Dar acum Piper pretindea că el era cel care scrisese 
Păstraţți-vă, voi, bărbați... 

Frensic traversă parcul cu un mers tot mai lent, adâncit în 
gânduri. Doi autori pentru aceeaşi carte? lar Piper era un 
discipol fanatic al dr. Louth. Romanul moral era Biblia lui. In 
cazul acesta Piper ar fi putut foarte bine să... Nu. Domnişoara 
Bogden nu minţise. Frensic grăbi pasul şi traversă cu un mers 
rapid râul, luând-o spre Cowpasture Gardens. Dr. Louth avea să 
afle că făcuse o greşeală gravă atunci când îi trimisese 
manuscrisul unuia dintre foştii ei discipoli. Pentru că despre asta 
era de fapt vorba. În îngâmfarea ei, femeia îl alesese pe Frensic 
dintre sute de alţi agenţi literari. Ironia gestului i-ar fi plăcut în 
mod sigur şi ei. Niciodată nu-i acordase cine ştie ce atenţie. 

"O minte mediocră", scrisese ea o dată la capătul unuia 
dintre eseurile lui Frensic. Frensic nu i-o iertase niciodată. Acum 
se ducea să se răzbune. 


leşi din zona parcului şi intră în Cowpasture Gardens. Casa 
doamnei doctor Louth era aşezată la capătul celălalt — un conac 
victorian impunător, cu un aer de desuetudine căutată, ca şi 
cum locuitorii lui ar fi prea implicaţi în treburi intelectuale ca să 
observe gardurile vii crescute dezordonat şi pajiştile neîngrijite. 
Şi mai erau, îşi aminti Frensic, şi pisicile. Încă mai existau. Două 
stăteau în cadrul unei ferestre şi se uitau cum Frensic se 
îndreaptă spre uşa de la intrare şi sună. Bărbatul rămase aşa, 
aşteptând, şi se uită în jur. Oricum, grădina părea să fi decăzut 
şi mai mult spre spaţiul pastoral pe care dr. Louth îl proslăvea 
atâta în literatură. lar copacul supranumit "Nedumerirea 
maimuţelor" se înălța şi el acolo, la fel de inaccesibil ca 
întotdeauna. De atâtea ori se uitase el pe fereastră la 
Nedumerirea maimutelor, în timp ce dr. Louth emitea incantaţii 
despre un scop moral matur în artă... Frensic tocmai era pe cale 


să cadă într-o reverie nostalgică, când uşa se deschise şi 
domnişoara Christian îl fixă nedumerită cu privirea. 

— Dacă sunteţi cumva de la telefoane..., începu ea, dar 
Frensic clătină din cap. 

— Mă numesc... ezită el, încercând să-şi amintească de 
vreunul dintre studenţii ei favoriţi... Bartlett. Am fost studentul 
doamnei în 1955. 

Domnişoara Christian îşi strânse buzele. 

— Doamna nu vrea să vadă pe nimeni, spuse ea. 

Frensic zâmbi. 

— Nu voiam decât să-i aduc omagiile mele respectuoase. 
Pentru mine a rămas întotdeauna fiinţa care mi-a influenţat cel 
mai tare evoluţia. Ştiţi, seminal. 

Domnişoara Christian savura cuvântul "seminal". Era parola 
corectă. 

— În 19557? 

— Anul în care domnia-sa a publicat Desăvârşirea intuitivă, 
spuse Frensic, ca să facă simţit buchetul "vinului de colecţie" pe 
care tocmai i-l servea. 

— Exact aşa. Acum pare aşa de demult! spuse domnişoara 
Christian şi deschise uşa mai larg. 

Frensic pătrunse în holul întunecat, unde vitraliile 
ferestrelor de pe scări sporeau atmosfera de sfinţenie. Alte două 
pisici stăteau pe scaune. 

— Cum spuneaţi că vă numiţi? întrebă domnişoara 
Christian. 

— Bartlett, spuse Frensic. (Bartlett luase zece la examen.) 

— A, da, Bartlett! spuse domnişoara Christian. Mă duc doar 
să întreb dacă acceptă să vă vadă. 

Femeia dispăru printr-un coridor spiralat, îndreptându-se 
spre biroul dr. Louth. Frensic rămase în picioare, scrâşnind din 
dinţi din pricina mirosului pisicilor şi a atmosferei aproape 
palpabile de înaltă moralitate intelectuală şi de forţă etică. Pe 
ansamblu, ar fi preferat pisicile. 

Domnişoara Christian se întoarse, târşâindu-şi picioarele. 

— O să vă primească, spuse ea. Rareori acceptă să 
primească vizitatori, dar pe dumneavoastră vă primeşte. Ştiţi 
drumul. 

Frensic dădu din cap. Ştia drumul. O apucă pe lungimea 
covorului ros şi apoi deschise uşa. Interiorul camerei de studiu 


aparţinea anului 1955. În cei douăzeci de ani trecuţi, nu se 
schimbase cu nimic. Dr. Sydney Louth stătea într-un fotoliu, 
lângă un foc mic aprins în şemineu, cu un teanc de hârtii în 
poală, o ţigară rezemată de marginea unei scrumiere şi o 
ceaşcă de ceai rece, pe jumătate golită, pe masa de lângă cotul 
ei. 

Când Frensic intră, nu-şi ridică privirea. Şi ăsta era un 
obicei vechi, marca unei concentraţii interioare atât de 
profunde, încât era un mare privilegiu să o întrerupi. Un pix roşu 
se zvârcolea în linii ilizibile pe marginea unui eseu. Frensic se 
aşeză în faţa femeii şi aşteptă. Putea obţine anumite avantaje 
din aroganţa ei. Bărbatul îşi puse pe genunchi exemplarul din 
Păstrați-vă, voi, bărbați..., încă învelit în ambalajul de la 
Blackwell, şi urmări capul plecat şi mâna agitată a fostei lui 
profesoare. Totul rămăsese exact aşa cum îşi amintea. Apoi 
mâna se opri din scris, aruncă pixul şi se întinse după o ţigară. 

— Bartlett, dragul meu Bartlett, spuse ea şi ridică privirea. 

Se uită la el cu o privire nebuloasă, iar Frensic îi întoarse 
privirea. Se înşelase. Lucrurile se schimbaseră. Chipul pe care îl 
privea bărbatul nu mai era chipul pe care şi-l amintea. Odinioară 
fusese neted şi uşor plinuţ. Acum era umflat şi ros de vreme. 
Sub ochii femeii se adunase o reţea de riduri hidropice, care îi 
marcau şi obrajii, iar pe buza acestei măşti reticulate atârna o 
ţigară. Numai expresia din ochii ei rămăsese aceeaşi, ceva mai 
nebuloasă, dar arzând de convingerea propriei corectitudini. 

În timp ce Frensic o fixa cu privirea, convingerea femeii 
păli. 

— Credeam, începu ea şi se uită mai îndeaproape la el. 
Domnişoara Christian mi-a spus că... 

— Frensic. Mi-aţi fost conducător ştiinţific în 1955, spuse 
Frensic. 

— Frensic? 

Ochii ei se umplură acum de suspiciune. 

— Dar ai spus Bartlett... 

— O mică înşelătorie, spuse Frensic. Ca să mă asigur că 
obţin întrevederea. Acum sunt agent literar. Frensic & Futtle. Nu 
cred c-aţi auzit de noi. 

Doar că dr. Louth auzise. Ochii îi sclipiră scurt. 

— Nu, mă tem că nu, spuse ea. 

Frensic şovăi şi se decise pentru o abordare ocolită. 


v 


— Şi, de vreme ce... ăăă... de vreme ce aţi fost 
conducătorul meu, mă întrebam, ştiţi... dacă nu v-ar deranja 
prea tare... vreau să spun că voiam să vă cer o favoare 
imensă... 

Frensic etala un exces de respect. 

— Ce doreşti? întrebă dr. Louth. 

Frensic desfăcu pachetul la el în poală. 

— Vedeţi, am aici un roman şi mă întrebam dacă n-aţi vrea 
să scrieţi un text despre el... 

— Un roman? 

Ochii din spatele pungilor de riduri sclipiră în direcţia hârtiei 
de ambalaj. 

— Ce roman? întrebă femeia. 

— Acesta, spuse Frensic şi îi înmână Păstrați-vă, voi, 
bărbați, pentru fecioară. 

Timp de o clipă, dr. Louth rămase cu privirea fixată pe 
carte şi cu ţigara pleoştită în colţul gurii. Apoi se ghemui în 
scaun. 

— Asta? şopti ea, iar ţigara îi căzu din gură şi continuă să 
fumege pe eseul din poala ei. Asta? 

Frensic dădu din cap că da, se aplecă spre ea, îi luă ţigara 
din poală şi puse acolo cartea. 

— Pare genul dumneavoastră de carte, spuse el. 

— Genul meu de carte? 

Frensic se lăsă pe spate în scaun. Centrul puterii trecuse la 
el. 

— De vreme ce dumneavoastră aţi scris-o, spuse el, m-am 
gândit că ar fi cinstit să... 

— De unde ştii? 

Femeia îl fixa acum cu o privire extrem de intensă. În 
intensitatea privirii ei nu mai exista nici un fel de ţel moral 
superior. Numai teamă şi ură. Frensic se scăldă în ea. Se aşeză 
picior peste picior şi se uită la copac — la Nedumerirea 
maimuţelor. El se căţărase acolo. 

— În esenţă, pe baza stilului, spuse Frensic. Şi, ca să fiu 
absolut sincer, printr-o analiză critică, în cărţile dumneavoastră 
folosiţi de prea multe ori aceleaşi cuvinte, iar eu le-am reperat. 
Vedeţi, dumneavoastră m-aţi învăţat. 

Urmă un moment lung de tăcere, timp în care dr. Louth îşi 
mai aprinse o ţigară. 


— Şi te aştepţi ca eu să-i fac o cronică? spuse ea în cele din 
urmă. 

— Nu chiar, răspunse Frensic. N-ar fi etic ca un autor să-şi 
facă o cronică la propria lui carte. Nu voiam decât să discutăm 
cum ar fi mai bine să anunţăm vestea publicului. 

— Ce veste? 

— Că dr. Sydney Louth, eminentul critic, a scris atât 
Păstraţi-vă, voi, bărbaţi, pentru fecioară, cât şi Marea aspirație. 
Socot că un articol în Times Literary Supplement ar fi suficient 
ca să lansăm o controversă aprinsă. La urma urmei, nu vezi în 
fiecare zi un savant filolog care produce un best-seller. Şi mai 
ales genul de carte pe care savantul şi-a petrecut toată viaţa 
calificându-l drept obscen. 

— Îţi interzic, icni dr. Louth. Fiind agentul meu literar... 

— Fiind agentul dumneavoastră literar, este sarcina mea să 
fac în aşa fel încât romanul să se vândă bine. Şi vă asigur că 
scandalul literar pe care îl va provoca anunţul în cercurile în 
care numele dumneavoastră a fost până acum proslăvit... 

— Nu! spuse dr. Louth. Asta nu trebuie să se întâmple 
niciodată! 

— Vă gândiţi la reputaţia dumneavoastră? o chestionă 
blând Frensic. 

Dr. Louth nu răspunse. 

— Trebuia să vă gândiţi la ea mai devreme. După cum stau 
lucrurile, m-aţi pus pe mine într-o situaţie extrem de 
stânjenitoare. Şi eu am o reputaţie de păstrat. 

— Reputația dumitale? Ce soi de reputaţie e asta? 

Femeia scuipase cuvintele înspre el. 

Frensic se aplecă în faţă. 

— Una imaculată, mârâi el. Dincolo de puterea 
dumneavoastră de înţelegere. 

Dr. Louth încercă să zâmbească şi mormăi: 

— Grub Street. 

— Da, Grub Street, spuse Frensic. Şi-s mândru de asta. 
Locul unde oamenii scriu fără ipocrizie, pentru bani. 

— Lovele, lovele murdare. 

Frensic rânji: 

— Şi dumneavoastră de ce aţi scris? 

Masca îi aruncă o privire veninoasă. 


— Ca să dovedesc că pot, spuse ea. Că pot scrie genul ăsta 
de gunoi care se vinde. Credeau că nu pot. Un critic steril, 
impotent, academic. Le-am dovedit că se înşeală. 

Vocea ei crescu în volum. 

Frensic dădu din umeri. 

— Să fim serioşi. Numele dumneavoastră nici nu apare pe 
pagina de titlu. Până nu se întâmplă asta, nimeni n-o să afle 
vreodată. 

— Nimeni nu trebuie s-o ştie vreodată. 

— Dar eu intenţionez să le-o spun, insistă Frensic. Va fi o 
lectură fascinantă. Autorul anonim, Banca Lloyds, Agenţia de 
Dactilografie, domnul  Cadwalladine,  Corkadales, editorul 
dumneavoastră american... 

— Nu trebuie s-o faci, scânci ea. Nimeni nu trebuie s-o ştie 
vreodată. Ţi-o interzic ferm! 

— Deja nu mai depinde de dumneavoastră, spuse Frensic. 
Depinde de mine şi eu n-o să pângăresc cititorii cu ipocrizia 
dumneavoastră, în plus, mai am un client. 

— Un alt client? 

— Piper, ţapul ispăşitor, cel care s-a dus în America în locul 
dumneavoastră. Ştiţi, şi el are o reputaţie de apărat. 

Dr. Louth zâmbi cu înţeles. 

— La fel de imaculată ca a dumitale, presupun. 

— În concepţie, da, răspunse Frensic. 

— Dar pe care s-a arătat gata să şi-o pericliteze pentru 
bani. 

— Dacă vreţi. Voia să scrie şi avea nevoie de bani pentru 
asta. Dumneavoastră presupun că n-aveţi nevoie. Aţi pomenit 
de lovele, de lovele murdare. Sunt gata să negociez. 

— Şantaj! pufni dr. Louth şi îşi stinse ţigara. 

Frensic se uită la ea tot mai dezgustat. 

— Pentru un laş lipsit de moralitate, care se ascunde în 
dosul unui nom de plume, limbajul dumneavoastră este foarte 
imprecis. Dacă aţi fi venit de la început direct la mine, nu l-aş 
mai fi implicat pe Piper, dar de vreme ce aţi optat pentru 
anonimat în defavoarea onestităţii, mă aflu acum în situaţia în 
care sunt nevoit să aleg între doi autori. 

— Doi? Care doi? 

— Din pricină că Piper pretinde că el a scris cartea. 


— Lasă-l să pretindă. Dacă şi-a asumat responsabilitatea, 
s-o ducă în spinare. 

— Mai pretinde şi banii. 

Dr. Louth se uită rece la focul aproape stins. 

— A fost plătit, zise ea. Cât de mult mai vrea? 

— Totul, spuse Frensic. 

— Şi dumneata eşti gata să-i oferi totul? 

— Da, spuse Frensic. Aici e şi reputaţia mea în joc. Dacă se 
va isca un scandal, eu voi avea de suferit. 

— Un scandal, clătină din cap dr. Louth. Nu trebuie să aibă 
loc nici un fel de scandal. 

— Numai că aşa va fi, spuse  Frensic. Vedeţi 
dumneavoastră, Piper e mort. 

Dr. Louth se cutremură brusc. 

— Mort? Dar tocmai ai spus... 

— A rămas o moştenire care trebuie împărţită. Va avea loc 
un proces la tribunal şi, fiind vorba de două milioane de dolari... 
E nevoie să spun mai mult? 

Dr. Louth clătină din cap că nu. 

— Şi ce-ai dori să fac? întrebă ea. 

Frensic se relaxa. Criza trecuse. Izbutise s-o înfrângă pe 
căţea. 

— Să scrieţi o scrisoare adresată mie, în care să negaţi că 
aţi scris vreodată romanul. Acum. 

— O să fie suficient? 

— Pentru început, spuse Frensic. 

Dr. Louth se ridică şi traversă încăperea până la masa ei de 
lucru. Timp de un minut sau două, rămase aşezată acolo şi 
scrise. Apoi, după ce termină, îi înmână scrisoarea lui Frensic. El 
o citi cu atenţie şi se arătă satisfăcut. 

— lar acum manuscrisul, zise el. Manuscrisul original, cu 
scrisul dumneavoastră de mână, împreună cu toate copiile pe 
care i le-aţi făcut. 7 

— Nu, spuse ea. Il voi distruge. 

— Noi îl vom distruge, spuse Frensic. Înainte să plec. 

Dr. Louth se întoarse la masa ei de lucru, descuie un sertar 
şi scoase de acolo o cutie. Se îndreptă apoi spre scaunul ei de 
lângă şemineu şi se aşeză. Apoi deschise cutia şi scoase 
paginile din ea. Frensic aruncă o privire la cea de deasupra, 
începea astfel: "Casa era aşezată pe o colină. Inconjurată de trei 


ulmi, un mesteacăn şi un cedru de Himalaya ale cărui ramuri 
orizontale..." Frensic avea în faţa ochilor manuscrisul original de 
la Păstraţi-vd, voi, bărbați... In clipa următoare pagina ajunse pe 
foc şi se aprinse brusc în şemineu. Frensic se aşeză şi privi cum, 
una după alta, paginile se aprindeau, se încreţeau şi se 
înnegreau, aşa încât cuvintele scrise pe ele se vedeau ca nişte 
fire de dantelă albă rupte, prinse de curent şi aruncate în 
mijlocul flăcării. 

In timp ce foile ardeau, Frensic avu impresia că prinde cu 
colţul ochilor sclipirea unor lacrimi scurse pe şanţurile de pe 
obrajii doamnei dr. Louth. Bărbatul avu un moment de şovăială. 
Femeia îşi incinera propria creaţie. O numise gunoi şi totuşi 
acum plângea după ea. N-o să-i înţeleagă niciodată pe scriitori şi 
impulsurile contradictorii care erau sursa puterii lor de creaţie. 

Când şi ultima foaie dispăru, Frensic se ridică. Femeia 
stătea încă ghemuită în faţa grătarului de la şemineu. Pentru a 
doua oară, Frensic se simţi tentat să o întrebe de ce scrisese 
cartea. Ca să le arate criticilor că se înşelau... Nu acesta era 
răspunsul corect. Aici se ascundea ceva mai mult decât atât — 
sexul, povestea de iubire înflăcărată... Dar de la ea n-avea s-o 
afle niciodată. 

Bărbatul părăsi discret încăperea şi parcurse singur drumul 
până la uşa de la intrare. Aerul de afară era plin cu mici fulgi de 
funingine care cădeau dintr-un horn, iar în apropierea porţii un 
pisoi sări şi prinse în gheară un fragment ce dansa în vânt. 

Frensic trase adânc în piept aerul proaspăt şi o luă repede 
la picior. Trebuia să-şi strângă lucrurile de la hotel şi după aceea 
să prindă un tren spre Londra. 


Undeva la sud de Tuscaloosa, Baby aruncă harta rutieră pe 
fereastra maşinii. Harta flutură în praful din urma lor şi apoi 
dispăru. Ca de obicei, Piper nu remarcă nimic. Mintea lui era 
fixată pe Lucru în regres. Ajunsese la pagina 178, iar cartea 
mergea bine. După încă vreo două săptămâni de muncă 
susţinută, va ajunge s-o termine. lar apoi se va apuca de a treia 
versiune, cea în care nu va modifica numai personajele, ci şi 
decorul fiecărei scene. Se hotărâse s-o intituleze Post-scriptum 
la o copilărie pierdută, făcând-o un precursor al romanului său 
capital şi complet necomercial, /n căutarea copilăriei pierdute, 


care urma să fie judecat retrospectiv ca fiind cea dintâi versiune 
a lui Păstraţi-vă, voi, bărbați... exact de aceiaşi critici care 
elogiaseră romanul acela enervant. În acest fel, reputaţia sa va 
fi în cele din urmă salvată de uitarea pe care o aducea succesul 
facil, iar cercetătorii vor izbuti să deceleze influenţa perfidă a 
recomandărilor comerciale făcute de Frensic asupra talentului 
său original. Piper zâmbi în sinea lui, mândru de propria-i 
iscusinţă. Şi, la urma urmei, ar mai putea exista şi alte romane 
încă nedescoperite. El va continua să scrie "postum" şi, la 
fiecare câţiva ani, pe biroul lui Frensic urma să apară un alt 
roman care să fie lansat în lume. În privinţa asta Frensic nu 
putea să facă nimic. Baby avea dreptate. Înşelându-l pe 
Hutchmeyer, cei de la Frensic & Futtle deveniseră vulnerabili. 
Frensic o să fie nevoit să facă exact ceea ce i se spune. 

Piper închise ochii şi se lăsă satisfăcut pe spate, în scaunul 
său. Peste o jumătate de oră îi deschise iar şi se ridică. Maşina 
— un Ford pe care Baby îl cumpărase în Rossville — se zgâlţâia 
pe o suprafaţă de şosea accidentată. Piper se uită afară şi văzu 
că rulau pe un drum construit pe un dig. De o parte şi de alta a 
lui dintr-o apă întunecată, se înălţau nişte copaci înalţi. 

— Unde suntem? întrebă el. 

— Habar n-am, spuse Baby. 

— Habar n-ai? Dar trebuie să ştii încotro mergem! 

— Departe de lumea civilizată — asta-i tot ce ştiu. lar când 
o să ajungem undeva, o să aflăm şi unde. 

Piper se uită la apa întunecată de la poalele copacilor. 
Pădurea avea ceva sinistru, care nu-i plăcea deloc. Până acum 
călătoriseră întotdeauna pe nişte drumuri familiare şi vesele, cu 
fire de iederă căţărându-se doar ici şi colo prin copaci şi pe 
marginile terasamentului şi sugerând vegetaţia sălbatică. Dar 
aici era ceva diferit. Nu vedea tăblițe indicatoare, nici case, nici 
staţii de benzină şi nici una dintre acele comodităţi care sugerau 
civilizaţia. Aici era sălbăticie. 

— Şi ce se întâmplă dacă ajungem într-un loc în care nu 
există nici un motel? întrebă el. 

— Atunci o să trebuiască să ne descurcăm cu ce găsim, îi 
răspunse Baby. Ti-am spus că o să ne îndreptăm spre inima 
Sudului şi iată-ne aici. 

— Unde aici? spuse Piper, holbându-se la apa întunecată şi 
gândindu-se la aligatori. 


— Exact asta am de gând să aflu şi eu, zise enigmatic Baby 
şi încetini, oprind maşina la o răscruce de drumuri. 

Piper miji ochii prin parbriz înspre un indicator. Literele lui 
şterse anunțau: "BIBLIOPOLIS 25 KILOMETRI". 

— Pare a fi exact genul tău de oraş, spuse Baby şi intră cu 
maşina pe drumul lateral. 

Brusc, pădurea inundată de apa întunecată se rări şi 
maşina ieşi într-un spaţiu deschis; cu o pajişte bogată din care 
se înălţau aburi calzi, unde vitele păşteau iarba înaltă, o pajişte 
străjuită pe margini de pâlcuri de copaci. Peisajul avea ceva 
aproape englezesc; semăna cu o grădină englezească în care 
toată floarea s-a scuturat, un spaţiu luxuriant, dar înzestrat cu 
un potenţial pe jumătate uitat. Oriunde te uitai, spaţiul se 
pierdea într-o ceaţă ce se unea cu orizontul. 

Aruncându-şi privirea peste pajişte, Piper îşi simţi cugetul 
mai uşor. Exista aici o senzaţie de familiaritate care îl liniştea. 
Uneori cei doi treceau pe lângă câte o baracă din lemn, ascunsă 
pe jumătate de vegetaţie şi aparent părăsită. Şi, în fine, tot aici 
era şi Bibliopolis, oraşul însuşi, de fapt un orăşel, aproape un 
cătun, cu un râu care curgea leneş pe lângă un chei lăsat în 
părăsire. Baby merse cu maşina până la malul râului şi se opri. 
Nu se vedea nici un pod. Pe malul celălalt se distingea funia 
roasă a unui bac, singurul mijloc de a trece apa. 

— Bun, du-te şi trage de clopot, zise Baby. 

Piper se dădu jos din maşină şi scutură de clopotul atârnat 
de un stâlp. 

— Mai tare! spuse Baby, iar Piper scutură şi mai zdravăn 
funia clopotului. 

Dintr-o dată, pe malul celălalt apăru un bărbat, iar bacul 
începu să se îndrepte înspre ei. 

— Dorit' ceva? îi întrebă bărbatul când bacul acostă pe 
malul lor. 

— Căutăm un loc unde să ne oprim, spuse Baby. 

Bărbatul privi lung la tăbliţa cu numărul de înmatriculare 
de la Ford şi păru să se liniştească. Pe tăbliță scria Georgia. 

— Nu-s dăloc moteluri în Bibliopolis, spuse bărbatul. Cel 
mai bine aţ' face să vă-ntoarceţi' 'napoi în Selma. 

— Trebuie să existe ceva, spuse Baby, văzând că bărbatul 
încă şovăie. 


— Cabana turistică alu' doamna Mathervitie, spuse 
bărbatul şi se trase la o parte. 

Baby porni maşina şi-o urcă pe bac, după care porniră. 

— Ăsta-i râul Alabama? întrebă ea. 

Bărbatul clătină din cap. 

— E râul Ptomaine, domniţă, zise el şi trase în continuare 
de funie. 

— Şi aia? întrebă Baby, arătând cu degetul spre un conac 
imens în ruină, construit în mod clar înainte de război. 

— Acolo-i Pellagra. Acu' nime' nu mai stă-n el. Au murit toţi. 

Piper rămăsese aşezat în maşină şi ţintuia posomorât cu 
privirea râul ce curgea leneş. Copacii de pe mal erau învăluiţi de 
o iederă întunecată, semănând cu nişte văduve în straie de 
doliu, iar conacul dărăpănat de dincolo de oraş îl trimitea cu 
gândul la domnişoara Havisham.. 

În schimb, era clar că, din clipa în care se urcă înapoi în 
maşină şi cobori cu ea de pe bac, atmosfera din jur o făcu pe 
Baby să se simtă cuprinsă de entuziasm. 

— Ţi-am spus eu că ăsta e locul! zise ea triumfătoare. 
Şi-acum s-o pornim spre cabana doamnei Mathervitie. 

Rulară pe o stradă mărginită de copaci şi opriră în faţa unei 
case. Avea o tăbliță pe care scria "Bine aţi venit". Doamna 
Mathervitie se dovedi mai puţin expansivă. Stătea în umbra 
verandei şi se uită la ei cum coboară din maşină. 

— Căutat' ceva, oameni buni? întrebă ea, iar ochelarii îi 
luciră în lumina apusului. 

— Cabana turistică a doamnei Mathervitie, spuse Baby, 

— Vindeţi sau căutaţi adăpost? Fin'că dacă-i ceva cu 
cosmetice, nu-s de-alea la care merge. 

— Adăpost, spuse Baby. 

Doamna Mathervitie îi studie circumspectă, cu aerul unui 
cunoscător al relaţiilor nelegitime. 

— N-am decât c-un pat, spuse ea şi scuipă în mijlocul unei 
coroane de floarea-soarelui. N-am cu pat dublu. 

— Lăudat fie Domnul! exclamă involuntar Baby. 

— Amin, răspunse doamna Mathervitie. 

Intrară în casă şi traversară un hol. 

— Asta pintru mata, îi zise ea lui Piper şi deschise o uşă. 


1 Personaj excentric din romanul lui Charles Dickens, Marile speranțe. 


Camera avea vedere spre un lan de porumb. Pe perete 
stătea o oleografie cu lisus Hristos alungându-i din templu cu 
biciul pe cămătari şi un anunţ scris pe un carton, care spunea 
"FĂRĂ HALEALĂ D-AFARĂ". Piper se uită la el nedumerit. Părea 
un avertisment complet inutil. 

— Ei? întrebă doamna Mathervitie. 

— Foarte drăguţ, spuse Piper, care remarcase un vraf de 
cărţi înşirate pe un raft. 

Se uită la ele şi descoperi că toate erau Biblii. 

— Dumnezeule mare, mormăi el. 

— Amin, spuse doamna Mathervitie şi o porni pe coridor 
împreună cu Baby, lăsându-l pe Piper să mediteze la implicaţiile 
sinistre ale acelui "FĂRĂ HALEALĂ D-AFARĂ". 

Până când cele două femei se întoarseră, nu se apropie nici 
un strop de soluţionarea enigmei. 

— Părintele şi cu mine suntem bucuroşi de ospitalitatea pe 
care ne-o oferiţi, spuse Baby. Nu-i aşa, părinte? 

— Cum? zise Piper. 

Doamna Mathervitie se uită la el, brusc interesată. 

— Tocmai îi spuneam doamnei Mathervitie ce interesat 
sunteţi de religia americană, spuse Baby. 

Piper înghiţi în sec şi încercă să se gândească la ceva 
inteligent de spus. 

— Da, alese el soluţia cea mai sigură. 

Apoi interveni o tăcere extrem de stânjenitoare, ruptă în 
cele din urmă de simţul comercial al doamnei Mathervitie. 

— Zece dolari pe zi. Şapte cu rugăciuni. Orice altceva e 
servit, se plăteşte separat. 

— Da, presupun că aşa o să fie, spuse Piper. 

— Adică? întrebă doamna Mathervitie. 

— Adică îl vom servi pe Domnul Nostru din toate puterile, 
sări Baby înainte ca micile istericale ale lui Piper să se manifeste 
din nou. 

— Amin, spuse doamna Mathervitie. Ei bine, cum doriţi să 
fie? Cu rugăciuni sau fără? 

— Cu, răspunse Baby. 

— Paisprezece dolari, zise doamna Mathervitie. Plătiţi în 
avans. 

— Plătim acum şi ne rugăm mai târziu? întrebă plin de 
speranţă Piper. 


Ochii doamnei Mathervitie căpătară luciri de gheaţă. 

— Pentru un predicator... Începu ea. 

Dar Baby interveni: 

— Părintele vrea să spună că trebuie să ne rugăm fără 
încetare. 

— Amin, concluzionă doamna Mathervitie şi îngenunche pe 
linoleum. 

Baby îi urmă exemplul. Piper îşi plecă zăpăcit privirea spre 
ele. 

— Doamne Dumnezeule! bâigui el. 

— Amin! răspunseră la unison doamna Mathervitie şi Baby. 

— Rosteşte cuvintele Evangheliei, părinte, spuse Baby. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! zise Piper, căutându-şi 
inspiraţia. 

Nu ştia nici un fel de rugăciuni, iar în ceea ce privea 
cuvintele Evangheliei... Pe podea, doamna Mathervitie se 
vânzolea periculos. Piper găsi cuvintele Evangheliei. Erau luate 
din Romanul moral. 

— Datoria noastră nu este să ne distrăm, ci să apreciem, 
intonă el. Nu să ne relaxăm, ci să ne limpezim mintea, nu să 
citim ca să putem evita responsabilităţile vieţii, ci ca să 
înţelegem prin lectură, într-un mod mai adecvat, ce înseamnă 
ceea ce suntem şi ceea ce facem şi, asemenea unor nou-născuţi 
ce beneficiază de experienţa trăită prin intermediul celorlalţi, să 
ne putem extinde înţelegerea şi acuitatea simţurilor şi, astfel 
îmbogăţiţi prin felul în care citim, să putem deveni făpturi 
umane mai bune. 

— Amin! rosti înflăcărată doamna Mathervitie. 

— Amin, spuse Baby. 

— Amin, spuse şi Piper şi se aşeză pe pat. 

Doamna Mathervitie se aruncă la picioarele lui. 

— Îți mulţumesc, părinte, pentru cuvintele din Sfânta 
Evanghelie! spuse ea şi apoi părăsi încăperea. 

— Ce dracu' a fost toată povestea asta? întrebă Piper când 
paşii femeii se stinseră. 

Baby se ridică în picioare şi duse un deget la buze. 

— Fără drăcuieli. Şi fără haleală d-afară. 

— Şi asta-i altă chestie care..., începu Piper, dar paşii 
doamnei Mathervitie se auziră revenind iar pe coridor. 


— Slujba de taină-i la opt, spuse ea, strecurându-şi capul 
pe uşă. Nu se cade să întârziem. 

Piper se uită la ea îngreţoşat. 

— Slujba de taină? 

— Slujba de taină a Bisericii de Ziua a Şaptea a Slujitorilor 
Domnului, spuse doamna Mathervitie. Spuneaţi că vreţi cu 
rugăciuni. 

— Părintele şi cu mine o să vă însoţim imediat, spuse Baby. 

Doamna Mathervitie îşi retrase capul. Baby îl luă pe Piper 
de braţ şi îl împinse spre uşă. 

— Doamne Dumnezeule, uite că ne-ai adus tocmai în... 

— Amin, spuse Baby când ieşiră pe coridor. 

Doamna Mathervitie îi aştepta pe verandă. 

— Biserica e în piaţa oraşului, spuse ea când cei doi se 
urcară în Ford. 

O porniră imediat pe strada mohorâtă, unde iedera 
întunecată i se păru lui Piper chiar şi mai sinistră. În momentul 
în care maşina opri în faţa unei bisericuțe de lemn din piaţă, 
bărbatul era deja cuprins de panică. 

— Doar n-or să vrea să spun iarăşi rugăciuni, aşa-i? îi şopti 
el lui Baby în timp ce urcau treptele spre biserică. 

Dinăuntru se auzeau acordurile unui imn. 

— Am întârziat, spuse doamna Mathervitie şi îi zori înspre 
nava laterală a bisericii. 

Biserica era plină de lume şi doar un rând de locuri din faţă 
de tot fusese lăsat liber. După o secundă, Piper se văzu cum 
apucă între degete o carte de imnuri şi cântă un imn 
extraordinar, intitulat Te/efon spre Slava Cerească. 

Când imnul se încheie, se auzi o tropăială grăbită şi 
întreaga adunare îngenunche, iar predicatorul îşi începu predica. 

— O, Doamne, păcătoşi suntem cu toţii! declamă el. 

— O, Doamne, păcătoşi suntem cu toţii! zbierară doamna 
Mathervitie şi restul adunării. 

— O, Doamne, păcătoşi suntem cu toţii şi-aşteptăm 
mântuirea! continuă predicatorul. 

— Aşteptăm mântuirea! Aşteptăm mântuirea! 

— De flăcările iadului şi de ispitele Satanei! 

— De flăcările iadului şi de ispitele Satanei! 

Lângă Piper, doamna Mathervitie începu să tremure. 

— Aleluiaaa! urlă ea. 


Când predicatorul încheie, o negresă masivă, care stătuse 
lângă pian, începu cântecul Spă/at În sângele Mielului. De aici 
n-a mai fost decât un pas mic până la /erihon, iar la sfârşit se 
intona un imn care spunea "Slujitori ai Domnului, credinţă Tie îţi 
făgăduim", refrenul acestuia sunând cam aşa: "Credinţa, 
credinţa, credinţa-n Dumnezeu, credinţa-n lisus e mai tare ca un 
leu". Spre propria şi imensa lui uimire, Piper cântă la fel de 
puternic ca toţi ceilalţi credincioşi, iar înflăcărarea lor începu să-l 
prindă. Între timp, doamna Mathervitie tropăia din picioare, iar 
alte câteva femei băteau ritmic din palme. Cântară imnul de 
două ori, apoi, fără nici o trecere, începură un altul, despre Eva 
şi fructul oprit. Când reverberaţiile glasurilor credincioşilor se 
stinseră, predicatorul înălţă mâinile. 

— Fraţi şi surori..., începu el, dar se văzu întrerupt imediat. 

— Aduceţi şerpii! strigă cineva din spate. 

Predicatorul îşi lăsă mâinile în jos. 

— Sâmbăta-i noaptea şerpilor, spuse el. Doar ştiţi asta. 

Dar strigătul "Aduceţi şerpii!" prinse la lume şi o doamnă 
masivă, de culoare, începu brusc să cânte "De crezi în Domnul, 
şerpii nu te ating defel, mântuiţi fi-vor ceia ce au nădejde-n EI". 

— Şerpi? o întrebă Piper pe doamna Mathervitie. Parcă 
spuneai că aici sunt Slujitorii Domnului. 

— Şerpii sunt sâmbăta, spuse doamna Mathervitie, care 
părea ea însăşi evident alarmată. Eu nu vin decât joia. Nu sunt 
de acord cu "şerpăruiala". 

— Şerpăruiala? spuse Piper, brusc conştient de ceea ce era 
pe cale să se întâmple. lisuse Hristoase! 

Lângă el, Baby izbucnise deja în plâns, dar Piper era prea 
preocupat de propria-i siguranţă ca să-şi mai bată capul cu ea. 
Un bărbat înalt şi sfrijit târî pe culoarul dintre strane un sac. Era 
un sac mare — un sac mare care se zvârcolea. Piper se 
zvârcolea şi el. Nu trecu decât o secundă şi sări ca ars de pe 
scaunul lui, repezindu-se spre uşă, dar descoperi că drumul îi 
era blocat de o serie de alţi oameni care era evident că-i 
împărtăşeau lipsa de entuziasm faţă de ideea de a rămâne 
închişi într-o biserică strâmtă împreună cu un sac de şerpi 
veninoşi. O mână îl mătură într-o parte, iar Piper căzu înapoi pe 
locul lui. 

— Hai să ieşim dracului de-aici! strigă el la Baby, dar 
atenţia femeii fusese complet furată de pianist, un bărbat micuţ 


şi subţire, care pocnea fără încetare clapele, cu o fervoare ce se 
putea datora şi animalului care părea a fi un boa constrictor 
micuţ şi care i se încolăcise în jurul gâtului. 

In spatele pianului, negresa cea masivă se folosea de doi 
şerpi cu clopoței ca de nişte maracas şi cânta "Bibliopolis, cu 
toţii te iubim, şerpii ne-atacă, dar de frică noi nu ştim" — lucru 
care în mod sigur nu era valabil şi pentru Piper. Tocmai se 
pregătea să mai încerce o dată să ajungă la ieşire, când ceva îi 
trecu târâş peste picioare. 

Era doamna Mathervitie. Piper rămase împietrit şi gemu. 
Alături de el, Baby gemea şi ea. Pe chipul ei se întipărise o 
stranie privire angelică. 

In clipa aceea bărbatul cu sacul scosese din el un şarpe cu 
trupul vârstat de dungi roşii şi galbene. 

— Coralul:!, susură cineva. 

Acordurile din "Bibliopolis, cu toţii te iubim" se frânseră 
brusc. În liniştea care se instala, Baby se ridică în picioare şi o 
porni înainte, hipnotizată, în lumina slabă a luminărilor, femeia 
părea maiestuoasă şi superbă. Luă şarpele din mâna bărbatului 
şi îl ţinu suspendat în aer, iar braţul ei deveni un caduceu, 
simbolul medicinei. Apoi, întorcându-se cu faţa spre adunare, îşi 
sfâşie bluza până la talie şi expuse vederii doi sâni voluptuoşi, 
cu sfârcurile tari. Se auzi un nou icnet de groază. Sânii dezgoliţi 
erau interzişi în Bibliopolis. Pe de altă parte, şarpele coral era 
acceptat. 

In momentul în care Baby îşi lăsă braţul în jos, 
dezgustătorul şarpe îşi afundă colții în cincisprezece centimetri 
de silicon. Se zvârcoli vreo zece secunde înainte ca Baby să-l 
desprindă şi să-i ofere şi celălalt sân. Dar şarpele coral se 
săturase. Ca şi Piper, care, cu un icnet, i se alătură doamnei 
Mathervitie pe podea. Baby, triumfătoare şi cu sânii goi, azvârli 
şarpele în sac şi se întoarse spre pianist. 

— Bagă tare, frate! strigă ea. 

Şi bisericuţa răsună din nou de acordurile din “Bibliopolis, 
cu toţii te iubim, şerpii ne-atacă, dar de frică noi nu ştim". 


21 


1 Sarpele coral (specia Micrurus), una dintre puţinele reptile al căror 
venin atacă direct sistemul nervos central. 


În apartamentul său din Hampstead, Frensic zăcea întins în 
cadă, făcându-şi baia de fiecare dimineaţă, şi răsucea robinetul 
de apă caldă cu degetul mare de la picior, ca să menţină 
temperatura apei constantă. O noapte de somn profund îl 
ajutase să se refacă după ravagiile provocate de pasiunea 
Cynthiei Bogden, iar Frensic nu se grăbea deloc să ajungă la 
birou. Avea la ce să mediteze. Era foarte bine că se putea 
felicita singur pentru subtilitatea cu care o dăduse în vileag pe 
adevărata autoare al lui Păstraţi-vă, voi, bărbați... şi o obligase 
să renunţe la toate drepturile asupra cărţii ei, dar mai avea încă 
destule probleme de rezolvat. Prima dintre ele era legată de 
continuarea existenţei lui Piper şi de pretenţia lui exagerată de 
a fi plătit pentru un roman pe care nu-l scrisese. La prima 
vedere, părea o problemă minoră. Acum Frensic putea să se 
ducă să depună cele două milioane de dolari — mai puţin 
comisionul său şi cel al Editurii Corkadales — în contul cu 
numărul 478776, deschis la First National Bank din New York. 

La prima vedere, părea soluţia cea mai raţională. Să-l 
plătească pe Piper şi să scape de ticălosul ăla. Pe de altă parte, 
asta însemna să cedeze în faţa şantajului, iar şantajiştii aveau 
tendinţa să-şi reînnoiască cererile. Le cedezi o dată şi după 
aceea trebuie să le mai cedezi o dată şi încă o dată... şi, în orice 
caz, transferul banilor la New York îi impunea să-i explice Soniei 
că Piper nu murise. Numai să miroasă aşa ceva, că femeia s-ar 
repezi să-l caute, ca o pisică în călduri. Poate că o să reuşească 
să o scalde cumva şi să-i spună Soniei că de fapt clientul 
domnului Cadwalladine le comunicase că voia ca drepturile de 
autor să-i fie plătite în acest fel. 

Dar dincolo de toate problemele concrete amintite se 
profila bănuiala că Piper nu pusese la cale din proprie iniţiativă 
toată această conspirație prin care să-l stoarcă de bani. Zece 
ani de reluări ale acelei Căutări a copilăriei pierdute erau o 
dovadă suficient de solidă în favoarea faptului că Piper era 
complet lipsit de imaginaţie şi că, oricine va fi fost cel care 
închipuise respectivul scenariu viclean, avea o putere de 
imaginaţie formidabilă. Bănuielile lui Frensic se fixară asupra lui 
Baby Hutchmeyer. Dacă Piper, despre care se presupunea că 
murise împreună cu ea, era încă în viaţă, atunci avea toate 
motivele să creadă că Baby Hutchmeyer supravieţuise şi ea. 


Frensic încercă să analizeze profilul psihologic al soţiei lui 
Hutchmeyer. Ca să îndure patruzeci de ani de căsnicie cu un 
asemenea monstru, trebuia să fi fost ori masochistă, ori anormal 
de obedientă. lar apoi să ardă până la temelii o casă imensă, să 
arunce în aer un vas de croazieră şi să scufunde un iaht 
aparţinându-i soţului ei şi toate într-un interval de douăzeci de 
minute... se vedea limpede că femeia nu era întreagă la minte şi 
că nu puteai avea încredere în ea. Putea să învie în orice 
moment şi să-l smulgă din mormântul său temporar şi pe 
nenorocitul de Piper. Urmările unui asemenea eveniment 
remarcabil îl făceau pe Frensic să o ia razna. Hutchmeyer se va 
lansa ca un nebun în procese la tribunal şi-o să dea în judecată 
pe oricine îi pica sub ochi. Piper va fi târât prin tribunale şi 
întreaga istorie a înlocuirii unui autor real cu persoana sa va 
face înconjurul lumii. Frensic ieşi din cadă şi se şterse, ca pentru 
a alunga imaginea lui Piper în boxa martorilor. 

lar în timp ce se îmbrăcă, problema deveni din ce în ce mai 
complicată. Chiar dacă Baby Hutchmeyer nu se hotăra să treacă 
la o autoexhumare, avea toate şansele să fie descoperită de 
vreun reporter băgăcios, care poate era pe urmele ei chiar în 
acest moment. Ce dracu' s-ar întâmpla dacă Piper ar spune 
adevărul? Frensic încercă să-şi imagineze rezultatul revelaţiilor 
sale şi tocmai îşi pregătea o cafea, când îşi aminti de manuscris. 
Manuscrisul redactat de mâna lui Piper. Sau cel puţin copia lui. 
Asta era scăparea lui. Putea să nege oricând afirmaţia lui Piper 
cum că nu el ar fi scris Păstraţi-vă, voi, bărbați... şi să prezinte 
ca dovadă manuscrisul acela. Şi chiar dacă psihopata aia de 
Baby îl susţinea pe Piper, nimeni n-o s-o creadă. Frensic răsuflă 
uşurat. Descoperise o cale de a rezolva dilema. După micul 
dejun, urcă dealul până la staţia de metrou şi se sui într-un 
vagon, cuprins de o stare de bună dispoziţie. Era un tip deştept, 
iar ignoranţii de Piper şi Baby Hutchmeyer nu erau adversari pe 
măsura lui. 

Când sosi în Lanyard Lane, descoperi că biroul era încuiat. 
Asta era ciudat. Sonia Futtle trebuia să se fi întors încă de ieri de 
la Castorul Bernie. 

Frensic descuie uşa şi intră. Nici urmă de Sonia. Se duse 
până la masa lui de lucru şi văzu acolo un plic care era aşezat în 
mod clar separat de restul corespondenţei. Îi era adresat, iar 
scrisul de mână de pe el era al Soniei. Frensic se aşeză şi 


deschise plicul. Înăuntru era o scrisoare care începea cu "Mult 
iubitul meu Frenzy" şi se încheia cu "Draga ta Sonia". Între 
aceste alintări, Sonia îi explica abuzând de dezmierdări şi de 
autoiluzionări cum îi ceruse Hutchmeyer să se mărite cu el şi de 
ce acceptase ea. Frensic rămase şocat. Parcă abia trecuse o 
săptămână de când fata asta plângea după Piper de se scutura 
cămaşa pe ea. |şi scoase cutia cu tutun, o batistă roşie şi plină 
de pete, şi îi mulţumi lui Dumnezeu că rămăsese încă burlac. 
Virajele şi vicleniile minţii femeilor îl depăşeau cu totul. 


Îl depăşeau şi pe Geoffrey Corkadale. Bărbatul era încă 
într-o stare de agitaţie nervoasă, provocată de ameninţarea 
unui proces de calomnie deschis de profesorul Facit împotriva 
autorului şi editorului romanului Păstrați-vă, voi, bărbați, pentru 
fecioară, precum şi împotriva tipografiei care scosese cartea, şi 
chiar atunci primi un apel telefonic de la domnişoara Bogden. 

— Ce-am făcut? întrebă el cu un amestec de dezgust şi 
totală neîncredere. Şi vă rog să nu-mi mai spuneţi "dragule". Nu 
vă cunosc nici cât pe vânzătorul de la colţ... 

— Dar, Geoffrey, inimioară, insistă domnişoara Bogden, ai 
fost aşa de pasionat, de masculin... 

— Ba n-am fost! strigă Geoffrey. Aţi greşit numărul! Şi nu 
puteţi rosti asemenea lucruri! 

Dar domnişoara Bogden putea. Şi o făcu — ba chiar în 
detaliu. Geoffrey Corkadale se încreţi de greață. 

— Opreşte-te! ţipă el. Nu ştiu ce dracu' se petrece, dar 
dacă îţi închipui, fie şi numai pentru o secundă, că eu am 
petrecut noaptea de alaltăieri în braţele tale sălbatice... o, 
Dumnezeule... probabil că ţi-ai ieşit cu totul din minţile alea 
afurisite care ţi-au mai rămas! 

— Şi presupun că nici nu m-ai cerut în căsătorie, gemu 
domnişoara Bogden, şi nici nu mi-ai cumpărat un inel de 
logodnă şi nici... 

Geoffrey trânti telefonul în furcă, ca să întrerupă acea listă 
de activităţi îngrozitoare. Situaţia era destul de disperată pe 
teritoriul juridic. Nu mai avea nevoie şi de-o femeie dusă cu 
sorcova, care să pretindă că el o ceruse în căsătorie. Apoi, 
pentru a preveni orice repetare a acuzațiilor domnişoarei 
Bogden, bărbatul părăsi biroul şi-şi făcu drum până la avocaţii 


săi, pentru a discuta posibilele căi de apărare în procesul de 
calomnie. 

Aceştia se dovediră neobişnuit de necooperanţi. 

— Nu se poate spune că defăimarea profesorului Facit ar fi 
fost accidentală, îi spuseră ei. Omul ăsta, Piper, şi-a propus în 
mod evident, cu o răutate clar direcţionată, să distrugă 
reputaţia profesorului. Nici o altă explicaţie nu este posibilă. 
După părerea noastră, autorul este întru totul vinovat. 

— Întâmplător, el mai este şi mort, spuse Geoffrey. 

— În cazul acesta, din câte se pare, dumneavoastră o să fiţi 
cel care o să suporte toate cheltuielile ce vor decurge din proces 
şi, v-o spunem sincer, noi vă sfătuim să ajungeţi la o înţelegere. 

Geoffrey Corkadale părăsi disperat biroul avocaţilor. Numai 
afurisitul ăla de Frensic era vinovat. Trebuia să aibă mai multă 
minte decât să se încurce cu un agent literar care fusese deja 
implicat într-un proces de calomnie încheiat dezastruos. Frensic 
atrăgea procesele de calomnie. Nu aveai cum să judeci lucrurile 
altfel. Geoffrey luă un taxi până în Lanyard Lane. Avea de gând 
să-i spună lui Frensic ce părere avea despre el. Odată ajuns, îl 
găsi pe Frensic într-o dispoziţie surprinzător de cordială. 

— Dragul meu Geoffrey, mă bucur aşa de tare că te văd! 
spuse el. 

— N-am venit aici ca să schimbăm complimente, începu 
Geoffrey. Am venit ca să-ţi spun că m-ai aruncat în cea mai 
oribilă încurcătură şi că... 

Frensic înălţă o mână. 

— Te referi la profesorul Facit? O, eu, unul, nu mi-aş face 
prea multe griji cu el... 

— Nu ţi-ai face prea multe griji? Am tot dreptul să-mi fac 
griji, iar în ceea ce priveşte cât de multe sau de puţine griji 
să-mi fac când stau şi contemplu falimentul, cât de mult e prea 
mult? 

— Am făcut eu nişte investigaţii personale în Oxford, spuse 
Frensic. 

— Chiar? întrebă Geoffrey. Şi vrei să-mi spui că omul chiar 
a făcut toate chestiile alea îngrozitoare? Cum ar fi, de exemplu, 
oribilitatea aia cu pechinezul? 

— Vreau să spun, zise plin de sine Frensic, că nimeni în 
Oxford n-a auzit vreodată de vreun profesor Facit. Am verificat 
la Sindicatul Asociaţiilor de Proprietari şi la Biblioteca 


Universităţii şi aici n-au nici un fel de document care să arate că 
ar fi existat vreodată un profesor Facit care să fi făcut o cerere 
de legitimaţie pentru bibliotecă. lar în ceea ce priveşte afirmaţia 
lui, cum că ar fi locuit odinioară pe bulevardul De Frytville, e 
complet neadevărată. 

— Doamne Dumnezeule! spuse Geoffrey. Dacă nimeni n-a 
auzit acolo de el... 

— S-ar părea mai degrabă că domnii Ridley, Coverup, 
Makeweight şi Jones s-au lăcomit să mai dea o lovitură rentabilă 
şi şi-au săpat singuri groapa. 

— Dragul meu prieten, asta-i o ocazie să sărbătorim! sări 
Geoffrey. Şi vrei să spui că te-ai dus până acolo şi ai descoperit 
toate lucrurile pe care mi le-ai spus... 

Dar Frensic era însăşi întruchiparea modestiei. 

— Vezi tu, eu îl cunoşteam destul de bine pe Piper. La urma 
urmei, mi-a trimis texte ani în şir, explică el în timp ce coborau 
amândoi la parter. Nu era genul de om care să urmărească în 
mod intenţionat să calomnieze pe cineva. 

— Dar parcă mi-ai spus că Păstrați-vă, voi, bărbați... era 
prima lui carte, zise Geoffrey. 

Frensic îşi regretă lipsa de discreţie. 

— Prima lui carte veritabilă, replică el. Restul era... ei bine, 
un pic cam pastişat. Nu erau genul de chestii pe care aş fi izbutit 
să le vând vreodată. 

O porniră agale spre Wheeler's, ca să ia prânzul. 

— Fiindcă veni vorba de Oxford, începu Geoffrey imediat 
după ce dădură comanda, azi-dimineaţă am primit cel mai 
incredibil telefon — de la nu ştiu ce nebună pe nume Bogden. 

— Chiar aşa? întrebă Frensic, vărsându-şi nişte Martini sec 
pe piepţii cămăşii. Şi ce voia? 

— Pretindea că am cerut-o în căsătorie. A fost absolut 
îngrozitor. 

— Îmi închipui, spuse Frensic, golindu-şi paharul şi 
comandând încă un rând de băutură. Vezi tu, unele femei ar 
face aproape orice... 

— Din câte am putut să-mi dau seama, eu am fost cel care 
am făcut aproape orice. Zicea că i-am cumpărat un inel de 
logodnă. 


— Sper că i-ai zis să se ducă dracului! spuse Frensic. Şi, 
fiindcă veni vorba de căsătorii, am şi eu nişte veşti. Sonia Futtle 
urmează să se mărite cu Hutchmeyer. 

— Să se mărite cu Hutchmeyer? se miră Geoffrey. Dar omul 
abia ce şi-a pierdut soţia. Ţi-ai fi închipuit că o să aibă 
bunul-simţ să mai aştepte puţin până să-şi văre iar gâtul în laţ. 

— O metaforă nimerită, spuse Frensic cu un zâmbet, apoi 
îşi înălţă paharul. 

Scăpase de toate grijile. Tocmai înţelesese că, 
măritându-se cu Hutchmeyer, Sonia acţionase cu mai multă 
înţelepciune decât îşi dădea ea însăşi seama. Practic, ea 
dezamorsase toate armele inamicului. Un Hutchmeyer bigam nu 
mai reprezenta o ameninţare. In plus, un bărbat pentru care 
Sonia era atrăgătoare trebuia să fie bine îmbrobodit, iar un 
bărbat îmbrobodit n-ar fi crezut niciodată că noua lui soţie a 
făcut odinioară parte dintr-o conspirație menită să-l ducă de 
nas. 

Nu-i mai rămânea decât să-l implice financiar pe Piper. 
După un prânz excelent, Frensic se întoarse la biroul de pe 
Lanyard Lane şi apoi se duse la bancă. Acolo retrase comisionul 
de zece la sută cuvenit celor de la Corkadales, precum şi 
propriul său comision, după care transferă un milion patru sute 
de mii de dolari în contul numărul 478776, deschis la First 
National Bank din New York. Îşi onorase partea lui de contract. 
Frensic se duse acasă cu taxiul. Era bogat şi fericit. 


Aşa era şi Hutchmeyer. Acceptul furtunos al Soniei la 
propunerea lui furtunoasă îl luase prin surprindere. Coapsele 
care îl înnebuniseră atâta de-a lungul anilor erau în cele din 
urmă ale lui. Trupul ei generos era întru totul pe gustul lui 
Hutchmeyer. Nu avea nici un fel de cicatrice şi nici una dintre 
modificările chirurgicale care în cazul lui Baby avuseseră ca 
scop să-i reamintească de necredinţa lui şi de artificialitatea 
legăturii lor. Cu Sonia putea să fie el însuşi. Nu mai era nevoit 
să-şi afirme autoritatea pişându-se în chiuvetă şi nici să-şi 
dovedească virilitatea pompând fetişcane necunoscute în Roma, 
Paris şi Las Vegas. Putea să se lase pradă fericirii casnice cu o 
femeie care avea destulă energie pentru amândoi. S-au 
căsătorit la Cannes şi în noaptea aceea, în timp ce zăcea întins 


pe spate între cele două coapse fremătătoare, Hutchmeyer îşi 
fixă privirea la sânii femeii şi ştiu că era de-adevăratelea. Sonia 
îşi cobori privirea, zâmbi la vederea chipului lui satisfăcut şi se 
simţi ea însăşi satisfăcută. În cele din urmă — foarte din urmă 
—, era şi ea femeie măritată. Şi era măritată cu un om bogat. 
Noaptea următoare Hutchmeyer sărbători pierzând patruzeci de 
mii de dolari la Monte Carlo, după care, în amintirea sorții 
generoase care îi adusese împreună, închirie un iaht imens, cu 
un căpitan experimentat şi un echipaj competent. Făcură o 
croazieră pe Marea Egee. Explorară ruinele Greciei antice şi — o 
acţiune mai profitabilă — făcură o afacere legată de petrolierele 
gigant, al căror preţ scăzuse. Şi, în cele din urmă, se întoarseră 
cu avionul la New York ca să vadă premiera filmului Păstrați-vă, 
voi, bărbați, pentru fecioară. 

Acolo, în întunericul sălii, cu ghirlande de diamante la gât, 
Sonia cedă nervos şi izbucni în plâns. Aşezat alături de ea, 
Hutchmeyer o înţelese. Era un film extrem de impresionant, cu 
actori faimoşi, la modă şi radicali în rolurile lui Gwendolen şi 
Anthony, şi combina Orizont pierdut, Sunset Boulevard şi Deep 
Throat cu Tom Jones. Sub patronajul financiar al lui MacMordie, 
criticii se extaziară. Şi în tot acest timp profitul de pe urma 
romanului curgea în cascade. Filmul bătu recordul de spectatori 
şi se vorbea chiar de un musical pe Broadway, cu Maria Callas în 
rolul principal. Pentru a spori şi mai mult vânzările, Hutchmeyer 
consultă computerul şi comandă o copertă nouă pentru carte, 
rezultatul fiind acela că oamenii care cumpăraseră deja cartea 
s-au trezit că o mai cumpără o dată. După lansarea musicalului 
vor fi în mod sigur unii care o vor cumpăra şi a treia oară. 
Vânzările de la Clubul Cărţii erau enorme, iar Ediţia Memorială 
Baby Hutchmeyer, legată în piele şi imprimată cu litere aurite, 
se epuiză într-o săptămână. Păstraţi-vă, voi, bărbați... îşi lăsă 
amprenta peste tot în ţară. Femeile vârstnice ieşiră din izolarea 
cluburilor de bridge şi a saloanelor de înfrumusețare pentru a-i 
ademeni pe tineri în patul lor. Numărul vasectomiilor scăzu 
dramatic. Şi la urmă de tot, pentru a încununa succesele lui 
Hutchmeyer, Sonia îl anunţă că e gravidă. 


Lucrurile se schimbaseră şi în Bibliopolis, Alabama. 
Funeraliile victimelor "şerpăruielii" neprogramate au avut loc 


printre stejarii aflaţi pe malurile râului Ptomaine. Erau şapte cu 
toţii, însă doar doi muriseră în urma muşcăturilor de şarpe. Trei 
fuseseră striviţi în buluceala iscată la uşa bisericii. Reverendul 
Gideon sucombase în urma unui atac de cord, iar doamna 
Mathervitie, ca urmare a şocului de revoltă pe care îl avusese 
când s-a trezit din leşin şi a văzut-o pe Baby stând în amvon, cu 
sânii dezgoliţi. De pe urma acestei molime teribile, Baby se 
trezise cu o reputaţie remarcabilă. Ea se datora în egală măsură 
perfecțiunii sânilor ei şi imunităţii lor. Luate împreună, cele două 
calităţi erau irezistibile. În întreaga sa existenţă, Bibliopolis nu 
mai asistase niciodată la o demonstraţie de credinţă atât de 
completă, iar în absenţa decedatului reverend Gideon, postul de 
preot i se oferi lui Baby. Ea îl acceptă recunoscătoare. Asta 
punea capăt devastărilor sexuale întreprinse de Piper asupra ei 
şi, în plus, Baby îşi descoperise astfel punctul forte. Cocoţată în 
amvon, ea putea să anatemizeze păcatele cărnii cu o patimă 
care o făcea plăcută femeilor şi-i excita pe bărbaţi şi, cum îşi 
petrecuse atât de mult din viaţă în compania lui Hutchmeyer, 
putea vorbi despre iad din propria-i experienţă. Dar în primul 
rând era liberă să fie ceea ce mai rămăsese din ea. Prin urmare, 
în timp ce sicriele erau coborâte în gropi, reverendul 
Hutchmeyer dirija turma de credincioşi, care cântau We vom 
stinge lângă râu, iar puţinii locuitori din Bibliopolis îşi plecau 
capetele în pământ şi îşi înălţau vocile. Până şi şerpii, care 
sâsâiau în timp ce erau aruncaţi din sac în apele râului 
Ptomaine, profitaseră de situaţie. 

Baby abolise "şerpăruiala" într-o predică lungă despre Eva 
şi fructul oprit, în care noua preoteasă subliniase faptul că şerpii 
erau creaturile Satanei. Rudele celor decedați înclinau să o 
aprobe. 

In fine, mai era şi problema lui Piper. Descoperindu-şi 
credinţa în Domnul, Baby se simţea obligată faţă de bărbatul 
care îi arătase calea într-un mod atât de imprevizibil. 

Cu primii bani din drepturile de autor pentru Păstrați-vă, 
voi, bărbați..., ea refăcu conacul Pellagra în toată splendoarea 
lui antebelică şi-l instală acolo pe Piper, ca acesta să-şi poată 
continua munca la a treia versiune a cărţii, Postscriptum la o 
copilărie pierdută. 

In timp ce zilele se făceau săptămâni, iar săptămânile 
deveneau luni, Piper continua să scrie temeinic şi îşi reluă rutina 


traiului de odinioară, de la pensiunea Gleneagle. După-amiaza 
se plimba pe malurile râului Ptomaine, iar seara citea fragmente 
din Romanul moral şi pe marii clasici recomandaţi de acesta. 
Având la dispoziţie atât de mulţi bani, Piper îi comandase pe 
toţi. Acum stăteau aliniaţi pe rafturile camerei sale de lucru din 
Pellagra, icoane ale acelei religii literare căreia Piper îşi dedicase 
viaţa. Jane Austen, Conrad, George Eliot, Dickens, Henry James, 
Lawrence, Mann — toţi erau acolo ca să-l îmboldească la treabă. 
Unicul său regret era că singura femeie pe care o putea iubi 
vreodată îi era inaccesibilă sexual. 

Baby îi explicase limpede că de-acum, ca predicatoare, nu 
mai putea să se culce cu el. 

— Va trebui să-ţi sublimezi energia, îi spuse ea. 

Piper încercă să şi-o sublimeze, dar pofta îi rămânea la fel 
de constantă ca şi ambiția lui de a deveni un mare romancier. 

— Nu-mi ajută la nimic, îi spuse el. Mă gândesc la tine 
mereu, fără încetare. Eşti aşa de frumoasă, aşa de pură, aşa 
de... aşa de... 

— Ai prea mult timp la dispoziţie, îi replică Baby. Mă 
gândesc că dacă ai avea ceva mai multă treabă... 

— Cum ar fi? 

Baby se uită la scrisul frumos de pe foile lui Piper. 

— De exemplu, ai putea să-i înveţi pe oameni să scrie, 
spuse ea. 

— Nici măcar eu însumi nu pot să scriu, îi răspunse Piper. 

Era într-una din zilele acelea în care-şi plângea singur de 
milă. 

— Sigur că poţi! Uită-te la felul în care ai trasat „f”-ul şi la 
coada asta drăguță de la „z”. Dacă tu nu-i poţi învăţa pe oameni 
să scrie, atunci habar n-am cine ar putea. 

— A, vrei să spui să-i învăţ să scrie! spuse Piper. Da, cred 
că asta aş putea face. Dar cine-ar vrea să-nveţe? 

— O grămadă de oameni. Nici nu-ţi dai seama, în copilăria 
mea existau şcoli de caligrafie în aproape fiecare oraş. Aşa ai 
face ceva folositor. 

— Folositor? spuse Piper, atenuând melancolic cuvântul. Eu 
nu vreau altceva decât să... 

— Scrii, încheie Baby, grăbindu-se să preîntâmpine 
sugestia lui sexuală. Ei bine, în felul ăsta ai combina arta 


scrisului cu educaţia. Poţi să-ţi ţii orele în fiecare după-amiază 
şi-o să-ţi abată gândurile de la tine. 

— Gândurile mele nu-s înspre mine. Sunt înspre tine. Te 
iubesc... 

— Trebuie să ne iubim cu toţii unii pe alţii, spuse emfatic 
Baby şi plecă. 

Peste o săptămână se deschise şi Şcoala de artă a scrisului, 
iar Piper, în loc să mediteze îndelung în fiecare după-amiază pe 
malurile leneşului Ptomaine, stătea în faţa elevilor săi şi-i învăţa 
să scrie caligrafic. Clasele erau formate în cea mai mare parte 
din copii, dar mai târziu veniră şi adulţi care se aşezară acolo, cu 
stilourile în mână şi cu călimările de cerneală evaporată Higgins 
Eternal pregătite, în timp ce Piper le explica felul în care o 
ligatură pe diagonală impunea o trăsătură ascendentă de condei 
şi de ce un picioruş ondulat era deranjant. Cu trecerea lunilor, 
prestigiul său crescu şi, o dată cu acesta, veni şi teoria. Piper le 
expunea vizitatorilor veniţi tocmai din Selma şi din Meridian 
doctrina cuvântului scris perfect. El o numea logosofie, 
disciplină care câştigă adepţi. Era ca şi cum procesul prin 
intermediul căruia eşuase ca romancier se inversase în scrisul 
lui. În vremurile de odinioară, când era prins de obsesia lui 
pentru marele roman, teoria precedase şi, de fapt, chiar 
împiedicase practica. Tot ceea ce Romanul moral condamna, 
Piper ocolea. In cazul artei scrisului, Piper îşi era sieşi şi 
teoretician, şi practician. 

Dar vechea lui ambiţie de a-şi vedea romanul tipărit îi 
rămăsese şi acum, aşa că, pe măsură ce încheia de aranjat şi 
rafistolat câte o nouă versiune la Păstraţi-vă, voi, bărbați..., i-o 
expedia lui Frensic. La început o trimitea la New York, de unde 
era reexpediată pe Lanyard Lane, cu adresa expeditorului new- 
yorkez, dar pe măsură ce lunile treceau, încrederea lui Piper în 
noua lui viaţă sporea mereu şi o dată cu ea sporea şi neatenţia 
sa, aşa că romancierul trimise manuscrisul direct. În fiecare lună 
îşi comanda revistele Books & Bookmen şi The Times Literary 
Supplement, cercetând lista romanelor nou-apărute, şi în fiecare 
lună era dezamăgit. /n căutarea copilăriei pierdute nu era 
niciodată acolo. 

În cele din urmă, într-o noapte cu lună plină, târziu de tot, 
se hotări să încerce o nouă metodă de abordare şi, punând 
mâna pe stilou, îi scrise lui Frensic. Scrisoarea lui era concisă şi 


directă. Dacă agenţia Frensic & Futtle, ca reprezentant literar al 
său, nu era în stare să garanteze că romanul său va fi publicat, 
se vedea nevoit să apeleze la alţi agenţi literari care să se ocupe 
de-acum înainte de opera lui. 

"De fapt, mă gândesc foarte serios să-mi expediez 
manuscrisul direct la Corkadales", scrise el. 

"După cum vă amintiţi, am semnat cu ei un contract pentru 
publicarea celui de-al doilea roman al meu şi nu reuşesc să văd 
nici un motiv serios care ar putea să invalideze respectivul 
contract. 

Cu multă stimă, al dumneavoastră, Peter Piper." 


22 


"Omul ăsta probabil că nu mai e în toate afurisitele lui de 
minţi", bombăni Frensic peste o săptămână. l-auzi, nu văd nici 
un motiv care ar putea să invalideze acel contract. Frensic 
vedea. "Cretinul nu se poate gândi în mod serios că eu o să mă 
duc direct la Corkadales şi să-i oblig să publice cartea unui 
cadavru." 

Dar din tonul scrisorii se înţelegea clar că Piper exact la 
asta se gândea. În lunile care trecuseră Frensic primise patru 
copii xerox şi versiuni corectate ale romanului lui Piper. Le 
pusese pe toate la păstrare într-un fişet pe care avea mare grijă 
să-l ţină încuiat. Dacă Piper avea chef să-şi risipească timpul 
rescriind nenorocita aia de carte până când va ajunge să elimine 
fiecare element care făcuse din Păstrați-vă, voi, bărbați... o 
carte cel puţin lizibilă, să-i fie de bine. Frensic nu simţea în nici 
un fel că ar fi obligat să plece cu gunoiul ăla la vânătoare de 
edituri. Dar ameninţarea că va trata direct cu cei de la 
Corkadales era — ca să utilizăm o formulare mai blândă — altă 
mâncare de peşte. Piper era mort şi-ngropat şi fusese bine plătit 
pentru asta. In fiecare lună Frensic avea grijă ca veniturile 
autorului din vânzările la Păstraţi-vă, voi, bărbați... să intre în 
contul numărul 478776 şi se mira de extraordinara ineficienţă a 
sistemului de impozitare din America, care nu părea să fie 
deranjat de faptul că un plătitor de impozite era mort. 
Neîndoielnic, Piper îşi plătea impozitele cu promptitudine. Sau 
poate că Baby Hutchmeyer făcuse nu ştiu ce aranjamente 


contabile complicate ca să spele banii veniţi din drepturile lui de 
autor. Dar asta nu era deloc treaba lui Frensic. El îşi luase 
comisionul şi plătise restul de bani. Numai că atunci când Piper 
lansa ameninţări cum că se va duce la Corkadales sau la un alt 
agent, era treaba lui. Înțelegerea aceea trebuia invalidată, asta 
era clar. 

Frensic întoarse scrisoarea şi studie timbrul de pe plic. 
Venea dintr-un loc pe nume Bibliopolis, din Alabama. "Exact 
genul de oraş idiot pe care l-ar alege Piper", se gândi el mohorât 
şi se întrebă ce să răspundă. Sau dacă ar trebui să-şi bată capul 
să răspundă. Poate că soluţia cea mai bună era să ignore 
ameninţarea. Era însă limpede că n-avea nici cea mai mică 
intenţie să pună pe hârtie vreun cuvânt care ar fi putut fi folosit 
în tribunal ca să dovedească faptul că el ştia de viaţa de după 
moarte a lui Piper. "Următoarea propunere cu care o să vină o 
să fie o cerere adresată mie — să mă duc să-l văd şi să 
discutăm problema. Şi am toate şansele să se întâmple aşa." 

Frensic alergase deja pe urmele a destui autori fantomă — 
mai mulţi decât îşi dorise vreodată. 

Pe de altă parte, domnişoara Bogden nu renunţase să 
alerge pe urmele bărbatului care o ceruse în căsătorie. După 
acea conversaţie telefonică înfiorătoare pe care o avusese cu 
Geoffrey Corkadale, bocise scurt, se machiase şi apoi îşi 
continuase treburile ca şi cum nimic nu se întâmplase. Timp de 
câteva săptămâni, femeia a trăit cu speranţa că el o va suna din 
nou sau că va apărea brusc un alt buchet de trandafiri roşii, dar 
speranţele acelea se diminuau tot mai tare. Numai diamantul 
ce-i lucea pe deget îi mai ridica moralul el şi nevoia de a 
menţine în faţa angajatelor ficţiunea cu logodna care rămăsese 
valabilă. În acest scop, domnişoara Bogden imagina lungi week- 
end-uri petrecute cu logodnicul ei şi motive pentru amânarea 
căsătoriei. 

Dar, pe măsură ce săptămânile se transformau în luni, 
dezamăgirea Cynthiei se transformă în hotărâre. Omul ăla o 
trăsese pe sfoară şi, cu toate că în anumite privinţe era mai bine 
să te tragă cineva, cumva, decât să nu te mai tragă nimeni, 
nicidecum, ideea că fusese trasă pe sfoară în faţa angajatelor ei 
o înfuria. Domnişoara Bogden îşi dedică energia intelectuală 
sarcinii de a-l descoperi pe logodnicul ei. In vreme ce dispariţia 
lui dovedea că omul nu o voise, cele cinci sute de lire sterline pe 


care le cheltuise pe inel sugerau că el voise altceva de la ea. 
Simţul afacerilor cu care era înzestrată femeia îi spuse încă o 
dată că favorurile trupeşti pe care i le dăruise iubitului ei în 
noaptea aceea nu prea aveau cum să merite cheltuiala impusă 
de inelul de logodnă. Numai un nebun ar face un gest atât de 
donquijotesc, iar mânaria ei respingea ideea că singurul bărbat 
care o ceruse în căsătorie de la divorţul ei încoace fusese dus cu 
pluta. Nu, trebuia să existe un alt motiv. Şi, reamintindu-şi 
evenimentele petrecute în acele splendide douăzeci şi patru de 
ore, femeia pricepu încetul cu încetul că singura lor temă 
constantă fusese romanul Păstrați-vă, voi, bărbați, pentru 
fecioară. În primul rând, bărbatul se dăduse drept Geoffrey 
Corkadale. În al doilea rând, revenise prea des la problema 
dactilogramei ca să fi fost o simplă coincidenţă. În al treilea 
rând, fusese şi acel code d'amour. lar acel code d'amour fusese 
numărul de telefon la care trebuise să sune ea ca să ceară 
instrucţiuni în timp ce dactilografia romanul. Cynthia Bogden 
sună din nou la numărul respectiv, dar nu-i răspunse nimeni, iar 
peste o săptămână, când încercă din nou, postul telefonic 
respectiv era desfiinţat. Căută numele de Piper în cartea de 
telefoane, dar nimeni cu numele ăsta nu avea numărul 20357. 
Sună la informaţii şi ceru adresa şi numele deţinătorului 
numărului, dar se văzu refuzată. Eşuând în direcţia aceasta, o 
porni pe o altă cale. Instrucţiunile primite îi cereau să expedieze 
dactilograma completă a romanului la firma de avocatură 
Cadwalladine & Dimkins şi să înapoieze versiunea scrisă de 
mână la Banca Lloyds. Domnişoara Bogden sună la domnul 
Cadwalladine şi se simţi buimăcită de aparenta lui incapacitate 
de a-şi aminti că primise romanul dactilografiat. "Poate că l-am 
primit", îi spuse el, "dar mă tem că aici avem de-a face cu atât 
de multe probleme, încât..." 

Domnişoara Bogden îl pistonă şi mai mult şi în cele din 
urmă i se spuse că etica profesiei nu le permitea avocaţilor să 
dezvăluie informaţii confidenţiale. Domnişoara Bogden nu se 
arătă mulţumită de răspuns. Cu fiecare respingere, îndârjirea ei 
creştea şi era întărită şi de întrebările răutăcioase ale fetelor de 
la birou. Creierul ei lucra lent, dar sigur. Cynthia urmări legătura 
de la bancă la agenţia ei de dactilografie, de acolo la domnul 
Cadwalladine şi de la domnul Cadwalladine la Corkadales, 
editorii cărţii. Secretul de care fusese înconjurată întreaga 


afacere o intrigă şi pe ea. Un autor care trebuia contactat prin 
telefon, un avocat... Cu mai puţin fler decât Frensic, dar cu 
aceeaşi stăruinţă, ea urmări firul poveştii cât de mult era în 
stare, iar într-o noapte târzie înţelese toate implicaţiile refuzului 
domnului Cadwalladine de a-i spune unde fusese expediat 
romanul dactilografiat. Şi totuşi cei de la Corkadales publicaseră 
cartea. Trebuia să mai existe cineva între Cadwalladine şi 
Corkadales, iar acel cineva era aproape sigur un agent literar, în 
noaptea aceea domnişoara Bogden rămase trează, pătrunsă de 
fiorul descoperirii. Găsise veriga lipsă din lanţul poveștii. 

A doua zi dimineaţa se trezi devreme şi ajunse la birou la 
opt şi jumătate. La nouă sună la Corkadales şi ceru să stea de 
vorbă cu redactorul care se ocupase de Păstrați-vă, voi, 
bărbați... Redactorul nu era la birou. Sună din nou pe la zece. 
Redactorul tot nu venise. Abia la unsprezece fără un sfert reuşi 
să dea de el şi până atunci femeia avu timp să-şi definitiveze 
abordarea. Era una foarte directă. 

— Conduc un birou de dactilografie, spuse ea, şi am 
dactilografiat un roman al unui prieten care moare de nerăbdare 
să-l trimită la un agent literar bun şi mă întrebam dacă... 

— Mă tem că nu vă putem da asemenea sfaturi, spuse 
domnul Tate. 

— O, înţeleg foarte bine, replică plină de drăgălăşenie 
domnişoara Bogden. Dar dumneavoastră aţi publicat romanul 
acela încântător, Păstrați-vă, voi, bărbați, pentru fecioară, iar 
prietenul meu ar vrea să-şi trimită romanul la acelaşi agent. Ar fi 
extrem de drăguţ din partea dumneavoastră dacă aţi putea să... 

Ca reacţie la complimentele domnişoarei Bogden, domnul 
Tate arătă că poate. 

— Frensic & Futtle, pe Lanyard Lane? repetă femeia. 

— Da. Acum doar Frensic, spuse domnul Tate. Domnişoara 
Futtle nu mai e acolo. 

Nici domnişoara Bogden nu mai era — pusese deja 
telefonul în furcă şi îl ridicase din nou, ca să sune la informaţii. 
După câteva minute avea numărul lui Frensic. Intuiţia ei îi 
spunea că se apropia tot mai tare de ţintă. Rămase aşa o 
vreme, uitându-se îndelung în adâncurile diamantului, ca să-şi 
găsească inspiraţia. Oare să sune sau... Refuzul domnului 
Cadwalladine de a-i spune unde ajunsese manuscrisul o făcu să 
se decidă. 


Se ridică de la maşina ei de scris, îi ceru "fetei" adjuncte să 
coordoneze ea treaba în ziua aceea, se duse cu maşina până la 
gară şi prinse trenul de unsprezece şi un sfert spre Londra. 
După două ore intră pe Lanyard Lane, ajunse la numărul 36 şi 
urcă scările spre biroul lui Frensic. 

Norocul lui Frensic a fost că atunci când sosi domnişoara 
Bogden, el tocmai lua prânzul într-un restaurant italian, după 
colţ, cu un tânăr autor promiţător. leşi din restaurant la două şi 
un sfert şi se întoarse pe jos până la birou. In timp ce urcau 
scările, Frensic se opri la primul etaj. 

— Urcă tu, îi spuse el scriitorului. O să vin şi eu într-o clipă. 

Apoi intră la toaletă şi închise uşa după el. 

Promiţătorul tânăr autor urcă la etajul al doilea. 

Frensic îşi termină treaba, ieşi şi tocmai se porni să urce şi 
el, când auzi o voce. 

— Dumneata eşti domnul Frensic? întrebă acea voce. 

Frensic încremeni locului. 

— Nu, eu am venit aici cu o carte. Domnul Frensic va urca 
într-o clipă. 

Dar Frensic nu făcu aşa ceva. [âşni pe scări în jos, 
coborând iar la parter, şi ieşi în stradă. Femeia aia înfricoşătoare 
dăduse de urma lui. 

Ce dracu' să facă acum? Se întoarse la restaurantul italian 
şi se aşeză într-un colţ. Cum Dumnezeu reuşise să-l găsească? 
Oare afurisitul ăla de Cadwalladine... Dar-asta nu mai conta. 
Problema era ce să se facă el acum. Nu putea să stea toată ziua 
în restaurant şi avea la fel de mult chef să dea ochi cu 
domnişoara Bogden cum avea chef să zboare. Să zboare? 
Cuvântul căpătă brusc în mintea lui o nouă semnificaţie. Dacă 
nu apărea la birou, tânărul autor promiţător va... 

Să-i ia dracu' pe tinerii autori promiţători! El îi ceruse femeii 
ăleia oribile să se însoare cu el şi acum... Frensic îi făcu semn 
unui chelner. 

— Dă-mi o bucată de hârtie, te rog. 

Îi scrise autorului un bilet în care-şi cerea scuze şi spunea 
că îi e rău, înmână biletul chelnerului, împreună cu o bancnotă 
de cinci lire, şi-l rugă să i-l ducă tânărului. Când chelnerul ieşi, 
Frensic îl urmă şi opri un taxi. 

— Glass Walk, Hampstead, spuse el şi urcă. 


Nu, mersul acasă n-avea să-l ajute cu nimic. Puterile de 
detecție ale domnişoarei Bogden o vor aduce în curând şi-acolo. 
Bun, să zicem că nu răspundea la sonerie. Dar după aceea... ce? 
O femeie cu stăruința domnişoarei Bogden, o femeie de 
patruzeci şi cinci de ani care îşi urmărise cu multă trudă prada, 
luni în şir... o asemenea femeie îl îngrozea la culme. Ea n-o să se 
oprească tocmai acum. Când ajunse în apartamentul lui, era 
deja înnebunit de panică. Intră, încuie uşa şi puse lanţul de 
siguranţă. Apoi se aşeză la birou şi încercă să mediteze. Il 
întrerupse sunetul telefonului. Ridică receptorul fără să se mai 
gândească. 

— Frensic la telefon, zise el. 

— Aici Cynthia, spuse o voce bolovănoasă. 

Frensic trânti telefonul. Peste o clipă, ca s-o împiedice să 
sune din nou, ridică receptorul şi formă numărul lui Geoffrey. 

— Geoffrey, dragul meu prieten, spuse el când Corkadale îi 
răspunse, mă întreb dacă... 

Dar Geoffrey nu-l lăsă să termine. 

— Am încercat să dau de tine toată după-amiaza, spuse el. 
Am primit cel mai uimitor manuscris care mi s-a trimis vreodată! 
N-o să-ţi vină să crezi, dar există nu ştiu ce lunatic care trăieşte 
într-un loc numit nici mai mult, nici mai puţin decât Bibliopolis... 
Aşa-i că-i cea mai tare chestie? Bibliopolis, în Alabama... Ei, în 
fine, omul mă anunţă calm că el e Peter Piper, cel plecat dintre 
noi, şi îmi cere cu amabilitate, citez, să îmi îndeplinesc 
obligaţiile asumate de contractul cu el, încheiat citatul, şi să-i 
public romanul În căutarea copilăriei pierdute. Mie mi se pare 
incredibil... Şi-apoi semnătura... 

— Dragul meu Geoffrey, spuse Frensic, apelând la un ton 
afectuos, ca o măsură profilactică împotriva farmecelor feminine 
ale domnişoarei Bogden, dar şi ca o metodă de a-l pregăti pe 
Geoffrey pentru ce era mai rău, mă întreb dacă ai fi dispus să-mi 
faci o favoare... 

Vorbi cursiv vreo cinci minute şi apoi închise telefonul. 
Într-o viteză uimitoare, îşi făcu două valize, sună după un taxi, 
lăsă un bilet pentru lăptar, anunţându-l că renunţă la comanda 
lui de un litru pe zi, îşi luă carnetul de cecuri, paşaportul şi o 
servietă ce conţinea copii ale tuturor manuscriselor lui Piper, iar 
după o jumătate de oră îşi transporta avuţia în casa lui Geoffrey 
Corkadale. În urma lui, apartamentul din Glass Walk rămase 


încuiat şi când Cynthia Bogden sosi acolo şi sună la sonerie, nu-i 
răspunse nimeni. 


Frensic şedea în salonul lui Geoffrey Corkadale, sorbea 
dintr-un pahar plin cu brandy şi îi dezvăluia gazdei sale planul 
prin care l-a păcălit pe Hutchmeyer. Geoffrey se uita la el cu 
ochii ieşiţi din orbite. 

— Vrei să spui că l-ai minţit în mod intenţionat pe 
Hutchmeyer — şi, fiindcă veni vorba, şi pe mine — şi că i-ai spus 
că nebunul ăsta de Piper e autorul cărţii? zise el. 

— Am fost nevoit s-o fac, spuse spăsit Frensic. Dacă n-aş fi 
făcut-o, toată afacerea ar fi picat. Hutchmeyer s-ar fi retras 
şi-atunci unde-am fi fost noi acum? 

— N-am fi fost în poziţia asta înfricoşătoare în care suntem. 
De asta sunt sigur. 

— Tu ai fi fost eliminat de pe piaţă, spuse Frensic. 
Păstraţi-vă, voi, bărbați... te-a salvat. Cu cartea asta te-ai scos 
frumuşel şi ţi-am mai trimis şi altele. Acum Corkadales e un 
nume peste care nu poţi trece uşor. 

— Mda, presupun că asta aşa e, spuse Geoffrey, uşor 
îmblânzit, dar o să fie un nume prost văzut dacă iese la iveală 
că Piper e încă viu şi că nu ela scris... 

— N-o să iasă nimic la iveală, zise Frensic. Asta ţi-o promit 
eu! 

Geoffrey îl privi cu îndoială. 

— Promisiunile tale..., începu el. 

— Nu trebuie decât să ai încredere în mine, spuse Frensic. 

— Să am încredere în tine? După aşa ceva? Poţi să fii sigur 
de asta: că dacă există vreun lucru pe care n-am de gând să-l 
fac... 

— Va trebui să-l faci. Ţi-aminteşti de contractul pe care l-ai 
semnat? Cel în care se spune că ai plătit un avans de cincizeci 
de mii de lire sterline pentru Păstrați-vă, voi, bărbați...? 

— L-ai rupt, zise Geoffrey. Te-am văzut când ai făcut-o. 

Frensic dădu din cap. 

— Da, dar Hutchmeyer n-a făcut-o, spuse el. Şi-a făcut 
fotocopii după el şi dacă toată povestea ajunge în tribunal, o să 
ai mari probleme când va fi să explici de ce ai semnat două 


contracte cu acelaşi autor, pentru aceeaşi carte. N-o să dea 
bine, Geoffrey, n-o să dea bine deloc. 

Geoffrey îşi dădea şi el seama de asta. Se aşeză. 

— Şi ce vrei? întrebă el. 

— Un pat pentru o noapte, îi răspunse Frensic. lar mâine 
dimineaţă o să mă duc la Ambasada Statelor Unite după o viză. 

— Nu pricep de ce trebuie să dormi aici la noapte, insistă 
Geoffrey. 

— Ai pricepe dac-ai vedea-o pe ea, îi explică Frensic ca de 
la bărbat la bărbat. 

Geoffrey îi umplu iar paharul cu brandy. 

— Va trebui să-i explic lui Sven, spuse el. E maniac de 
gelos. Dar, apropo, cine a scris Păstrați-vă, voi, bărbați...? 

Însă Frensic clătină din cap. 

— Nu pot să-ţi spun. Există unele lucruri pe care e mai bine 
să nu le ştii. Hai să zicem că Peter Piper, cel plecat dintre noi. 

— Cel plecat dintre noi? zise Geoffrey, străbătut de un fior. 
E o expresie ciudată pentru cineva viu. 

— E o expresie ciudată pentru cineva mort, spuse Frensic. 
Pare să sugereze că omul s-ar mai putea întoarce. Mai bine mai 
târziu decât niciodată. 

— M-aş bucura dacă aş putea să-ţi împărtăşesc optimismul, 
zise Geoffrey. 


A doua zi de dimineaţă, după o noapte zbuciumată într-un 
pat străin, Frensic se duse la Ambasada Statelor Unite şi obţinu 
viza. Trecu pe la bancă şi-şi cumpără un bilet dus-întors până în 
Florida. În noaptea aceea plecă de pe aeroportul Heathrow. Îşi 
petrecu traversarea oceanului într-o apatie alcoolică, iar a doua 
zi se îmbarcă la Miami pe cursa spre Atlanta, simțindu-se rău, 
încins şi plin de presimţiri proaste. Pentru a mai amâna întreaga 
poveste, petrecu noaptea următoare într-un hotel şi studie o 
hartă a Alabamei. Era o hartă detaliată, dar nu reuşi să 
găsească nicăieri Bibliopolisul. Încercă şi cu recepţionerul, dar 
omul nu auzise niciodată de aşa ceva. 

— Cel mai bine ar fi să mergeţi la Selma şi să întrebaţi 
acolo, îi spuse el lui Frensic. 

Frensic luă un autobuz până la Selma şi întrebă la oficiul 
poştal. 


— A, unde-i talpa ţării! E-un loc întins pe şosea, pe firul 
fluviului Mississippi, i se spuse. Ţinutul mlăştinos de pe râul 
Ptomaine. O luaţi pe Route 80 vreo sută cincizeci de kilometri şi 
dup-aia spre nord. Sunteţi din Noua Anglie? 

— Din Vechea Anglie, îi răspunse Frensic, dar de 
ce-ntrebaţi? 

— Ei, nimic. Numai că prin părţile alea nu se poartă prea 
frumos cu străinii din Nord. Afurisiţii de yankei — aşa le zic. Încă 
mai trăiesc în trecut. 

— Ca şi omul cu care vreau să mă-ntâlnesc, zise Frensic şi 
ieşi. 

Se duse să închirieze o maşină. Insul de la biroul de 
închirieri îi spori îngrijorarea. 

— O să ieşiţi pe Aleea Sângelui şi-ar fi bine să fiţi cu mare 
grijă, îi spuse el. 

— Aleea Sângelui? scăpă speriat Frensic. 

— Aşa-i zic la Route 80 până la Meridian. 

Partea aia a drumului a văzut o grămadă de morţi. 

— Nu există vreo rută mai directă spre Bibliopolis? 

— Aţi putea s-o luaţi prin pădurile virgine, dar aveţi mari 
şanse să vă rătăciţi. Aleea Sângelui e traseul cel mai bun. 

Frensic şovăi. 

— Aş putea angaja cumva şi un şofer? întrebă el. 

— Acu'-i prea târziu, îi zise omul. Sâmbăta după-amiaza la 
ora asta toată lumea s-a dus acasă şi, cum mâine-i duminică... 

Frensic părăsi biroul de închirieri şi se duse cu maşina până 
la un motel. N-avea nici un chef să conducă spre Bibliopolis, pe 
Aleea Sângelui, pe timp de noapte. O s-o pornească dimineaţa. 

A doua zi se trezi devreme şi o porni la drum. Soarele 
strălucea pe un cer fără umbră de nor, iar ziua era luminoasă şi 
încântătoare. Frensic nu era deloc aşa. Determinarea disperată 
cu care plecase din Londra îi slăbise şi îi pierea tot mai tare cu 
fiecare kilometru pe care-l făcea spre vest. 

Pădurile strângeau tot mai tare şoseaua în chingi şi în 
momentul în care ajunse la un indicator cu inscripţia ştearsă de 
vreme "BIBLIOPOLIS 25 KILOMETRI", era deja gata să se 
întoarcă, însă o priză de tutun şi gândul la ceea ce se va 
întâmpla dacă Piper îşi continua campania lui de reînviere 
literară îi dădură curajul de care avea nevoie. Frensic viră la 
dreapta şi merse pe drumul de ţară ce intra în codri, încercând 


să nu se uite la apa întunecată şi la copacii strangulaţi de liane. 
Şi, la fel cum păţise şi Piper cu multe luni în urmă, se simţi 
uşurat când ajunse la pajiştea cu vacile ce păşteau iarba înaltă. 
Dar barăcile de lemn părăsite îl deprimară, iar imaginile pe care 
le prindea din când în când cu coada ochiului în depărtare, cele 
cu râul noroios şi maroniu mărginit de copacii învăluiţi de iederă 
şi muşchi, nu-l ajutau deloc să-şi ridice moralul. Ptomaine — 
ptomaină!: părea un nume foarte nimerit pentru râul de-aici. În 
cele din urmă, drumul începu să coboare spre stânga şi, 
traversând apa, Frensic ajunse faţă m faţă cu Bibliopolis. 

Un loc întins pe şosea, aşa îi spusese fata din Selma, dar 
era limpede că ea nu-l văzuse niciodată, în plus, şoseaua — 
adică drumul — se termina la râu. Orăşelul se strângea roată în 
jurul pieţei, părea mâncat de vreme şi dădea impresia că 
încremenise într-un anumit moment din secolul al XIX-lea. lar 
bacul care începu să se deplaseze brusc în direcţia lui, cu 
bătrânul de pe el, care trăgea de funia bacului, venea dintr-o 
epocă demult dispărută. Frensic se gândi că acum pricepea de 
ce i se spusese despre Bibliopolis că era la talpa ţării. Ar fi putut 
spune la fel de uşor că era la Talpa-ladului. Frensic urcă grijuliu 
pe bac, apoi ieşi din maşină. 

— ÎI caut pe un tip pe nume Piper, îi spuse el omului de la 
bac. 

Bărbatul dădu din cap. 

— Mă cam gândeam eu la asta, zise el. Vin din toate părţile 
să-l audă cum predică. Şi dacă nu-l găseşti pe el, atunci o să dai 
de reverenda Baby colo, la biserică. 

— Predică? întrebă Frensic. Domnul Piper predică? 

— Păi, cum nu? Predică şi răspândeşte cuvintele 
Evangheliei. 

Frensic înălţă din sprâncene. Piper predicator asta era ceva 
cu totul nou pentru el. 

— Unde l-aş putea găsi? întrebă iar. 

— A luat Pellagra. 

— A luat pelagră? întrebă plin de speranţe Frensic. 

— Adică acum stă la Pellagra, îl lămuri omul. Casa. 

Şi arătă în direcţia unei case masive, încadrată de nişte 
coloane înalte şi albe. 


1 Substanţă toxică azotată, rezultată din putrezirea materiilor 


organice de origine animală. 


— Acolo-i Pellagra. Era a celor din clanul Stopes, dar şi-au 
dat toţi duhul. 

— Nu mă miră, zise Frensic, în timp ce busola lui 
intelectuală se  învârtea înnebunită între  devitaminizare, 
susţinerea controlului naşterilor, Procesul Maimuţelor şi ţinutul 
Yoknapatawpha. 

Îi dădu omului un dolar şi o porni cu maşina pe drumul de 
ţară până ajunse la o poartă deschisă. Pe o latură a ei scria, cu 
litere mari şi cursive, ŞCOALA PIPER DE ARTA A SCRISULUI, iar 
pe cealaltă un deget gravat arăta spre BISERICA MARII 
ASPIRAŢII. Frensic opri maşina şi se holbă îndelung la degetul 
imens. Biserica Marii Aspiraţii? Biserica Marii... Nu se mai îndoia 
nici o clipă că nimerise la locul potrivit. Dar oare de ce gen de 
manie religioasă suferea acum Piper? 

Porni iar maşina şi parcă lângă alte câteva automobile, în 
faţa clădirii imense şi albe, cu un balcon din fier forjat care se 
prelungea de la primul etaj până la coloanele albe din faţa casei. 

Frensic cobori din maşină şi urcă treptele până la uşa de la 
intrare. Era deschisă. Aruncă o privire pe hol. Pe o uşă din 
stânga se vedea caligrafiat SCRIPTORIUM, iar dintr-o încăpere 
din dreapta se auzea zumzăitul unei voci insistente. 

Frensic traversă podeaua de marmură şi începu să asculte. 
Vocea era inconfundabilă. Era a lui Piper, dar vechiul ei caracter 
şovăitor dispăruse, iar în locul lui apăruse o tonalitate stridentă 
care nu existase odinioară. lar dacă vocea îi era familiară, nici 
cuvintele nu-i erau necunoscute. 

— Şi nu trebuie (iar aici "trebuie" presupune în mod explicit 
o seriozitate neabătută a finalităţii şi o dăruire morală susţinută) 
să ne lăsăm amăgiţi de aparenta naivitate care îi caracterizează 
atât de frecvent pe criticii mai lipsiţi de perspicacitate atunci 
când o prezintă pe Micuța Nell. Sentimentul, iar nu 
sentimentalismul, aşa cum trebuie el înţeles de noi, este 
conştient... 

Frensic sări în lături de lângă uşă. Acum ştia care era litera 
Evangheliei în Biserica Marii Aspiraţii. Piper citea cu voce tare 
din eseul scris de dr. Louth "Cum trebuie să abordăm Prăvă/ia 
de antichități". Până şi cultul religios înfiinţat de el era tot unul 
la mâna a doua. Frensic găsi un scaun şi se aşeză, simțind cum 
îl năpădeşte mânia. 


1 The Old Curiosity Shop, roman de Charles Dickens. 


— Idiot afurisit şi lipsit de originalitate! bombăni el şi cu 
ocazia asta o blestemă şi pe dr. Louth. 

Apoteoza acelei femei înfiorătoare, care îi provocase toate 
necazurile astea, avea loc chiar aici, în ţinutul oamenilor Bibliei. 
Mânia lui Frensic se transformă în furie aprigă. Ţinutul oamenilor 
Bibliei! Bibliopolis şi Biblia! Şi, în loc de proza magnifică a Cărţii 
Sfinte, Piper răspândea printre oameni stilul lipsit de graţie al 
femeii aceleia, sintaxa ei încâlcită şi bolovănoasă, puritanismul 
ei arid şi anatema aruncată de ea asupra plăcerii şi bucuriei 
lecturii. Şi toate astea prin mijlocirea unui om care nu era în 
stare să scrie ca să se mântuiască! Preţ de o clipă, Frensic simţi 
că nimerise în miezul unei conspirații gigantice împotriva vieţii. 
Dar asta era paranoia. Circumstanţele care îi stârniseră lui Piper 
zelul său misionar nu aveau la origini nici un scop conştient, ci 
numai accidentul provocat de mutaţia literară care îl 
transformase pe Frensic însuşi dintr-un romancier aspirant 
într-un agent literar de succes şi, prin intermediul Romanului 
moral, mutilaseră şi puţinul talent scriitoricesc pe care Piper s-ar 
fi putut să-l fi avut odinioară. lar acum, ca un fel de agent 
patogen al morţii literare, Piper transmitea infecția mai departe. 
Când vocea zumzăitoare se opri, mica adunare se îndreptă spre 
ieşire, iar chipurile oamenilor ce-şi croiau calea spre maşinile lor 
erau încordate de o tensiune morală interioară. În clipa aceea 
Frensic ajunsese într-o dispoziţie criminală. 

El traversă holul şi intră în Biserica Marii Aspiraţii. Piper 
tocmai punea cartea la loc, într-un dulap, manipulând-o cu 
adoraţia unui preot care manevrează pâinea euharistică. Frensic 
se opri în pragul uşii şi aşteptă. De multă vreme pândea el 
momentul acesta. Piper închise dulapul şi se întoarse. Adoraţia îi 
pieri imediat de pe chip. 

— Tu, spuse el cu o voce leşinată. 

— Cine altcineva? rosti Frensic cu o voce puternică, pentru 
a exorciza atmosfera de sfinţenie care plutea prin încăpere. Sau 
te aşteptai să-l vezi pe Joseph Conrad? 

Piper se albi la faţă. 

— Ce vrei? 

— Ce vreau? întrebă Frensic, aşezându-se într-una dintre 
strane şi luând o priză de tutun. Doar să pun capăt jocului ăstuia 
afurisit de-a v-aţi-ascunselea. 

Apoi îşi şterse nasul cu o batistă roşie. 


Piper ezită o clipă, după care se îndreptă spre uşă. 

— Nu putem sta de vorbă aici, mormăi el. 

— De ce nu? întrebă Frensic. Mi se pare un loc la fel de bun 
ca oricare altul. 

— N-ai cum să pricepi, spuse Piper şi ieşi. 

Frensic îşi suflă nasul golăneşte şi o luă pe urmele lui. 

— Pentru un nenorocit de şantajist de duzină, aşa cum eşti 
tu, ai al dracului de multe pretenţii! zise el când se opriră pe hol. 
Cu toate căcaturile alea de-acolo despre Prăvă/ia de antichități... 

— Nu-s căcaturi, spuse Piper. Şi nu-mi spune şantajist. Tu 
ai început totul. Asta-i adevărul. 

— Adevărul? spuse Frensic cu un râs răutăcios. Dacă vrei 
să ştii adevărul, atunci o să-l auzi chiar acum. lată motivul 
pentru care am venit până aici. 

Se uită vizavi, la uşa pe care scria SCRIPTORIUM. 

— Ce-i aici? 

— Aici îi învăţ pe oameni să scrie, îi răspunse Piper. 

Frensic îl fixă cu privirea şi se porni iar pe râs. 

— Îţi baţi joc de mine, zise el şi deschise uşa. 

înăuntru, încăperea era plină cu bănci, bănci pe care 
stăteau călimări cu cerneală şi stilouri, iar fiecare bancă era 
înclinată într-un anumit unghi. Pe pereţi se vedeau planşe cu 
mostre de scriere, iar pe peretele din faţă era o tablă de şcoală. 
Frensic îşi roti privirea prin încăpere. 

— Încântător. Un Scriptoriurn. Şi presupun că ai şi un 
Plagiarium, nu-i aşa? 

— Un ce? întrebă Piper. 

— O cameră specială pentru plagiat. Sau combini aici 
amândouă procesele? Mă gândesc că nu există treabă mai ca 
lumea decât aia făcută de la cap la coadă. Şi cum îţi faci treaba? 
Îi dai fiecărui elev un best-seller pe care să-l modifice şi după 
aceea îl scoţi la vânzare drept propria ta operă? 

— Ticăloasă poantă când vine tocmai de la tine, zise Piper. 
De scrisul meu personal mă ocup singur, în camera mea de 
lucru. Aici îi învăţ pe elevii mei cum să scrie. Nu ce să scrie. 

— Cum? Îi înveţi cum să scrie? 

Frensic apucă o călimară şi începu s-o scuture. Lichidul 
vâscos dinăuntru se undui încet. 

— Din câte văd, ai rămas tot pe cerneală evaporată. 


— Oferă cea mai bună densitate, zise Piper, dar Frensic 
lăsase călimara jos şi se pornise spre uşă. 

— Şi unde-i camera ta de lucru? întrebă el. 

Piper îl conduse încet în sus pe scări şi deschise altă uşă. 
Frensic intră. Pereţii erau acoperiţi cu rafturi, iar în faţa unei 
ferestre cu vedere spre drumul ce ducea la râu se afla un birou 
masiv. Frensic studie cărţile de pe rafturi. Erau legate în piele. 
Dickens, Conrad, James... 

— Vechiul Testament, zise el şi întinse mâna după 
Middlemarch!. 

Piper i-l smulse cu brutalitate şi-l puse înapoi pe raft. 

— Modelul de anul ăsta? întrebă Frensic. 

— O lume, un univers mult dincolo de imaginaţia ta kitsch- 
oasă, spuse mânios Piper. 

Frensic înălţă din umeri. În îndărjirea lui Piper exista un 
patos care îi slăbea hotărârea lui Frensic. Impotriva voinţei sale, 
agentul literar se strădui să fie grosolan. 

— Al dracului de confortabil cuibuşor ţi-ai făcut aici, zise el, 
aşezându-se la birou şi punându-şi picioarele pe el. 

În spatele lui, chipul lui Piper se albi la vederea 
sacrilegiului. 

— Curator de muzeu, falsificator al romanelor altora, puţin 
şantaj ca garnitură şi.... cu sexul cum merge treaba? 

Ezită o clipă şi apoi, ca măsură de precauţie, puse mâna pe 
un coupe-papier. Venise cu gândul să-i tragă şuturi lui Piper, dar 
nu ştia de ce era în stare Piper. 

— Ţi-ai tras-o cu răposata doamnă Hutchmeyer? 

În spatele lui se auzi un sâsâit şi Frensic se întoarse. Piper 
era drept în faţa lui, cu faţa încordată şi ochii îngustaţi, 
arzându-i de furie. Mâna lui Frensic se strânse şi mai tare pe 
coupe-papier. Îi era frică, dar treaba asta trebuia făcută. 
De-acum ajunsese prea departe ca să mai poată da înapoi. 

— Nu-i treaba mea, îmi permit s-o spun aici, continuă el în 
timp ce Piper îl fixa cu privirea, dar se pare că necrofilia e 
punctul tău forte. Mai întâi îi jefuieşti pe scriitorii morţi, apoi îţi 
vâri colții în mine pentru două milioane de dolari... Ce faci cu 
răposata doamnă Hutchme... 


1 Roman al scriitoarei britanice George Eliot (18191880), pe numele ei 
adevărat Mary Ann Evans. 


— Să nu-ndrăzneşti să vorbeşti aşa! zbieră Piper, cu vocea 
subţiată de furie. 

— De ce nu? zise Frensic. Când e vorba de curățirea 
sufletului, nimic nu-i mai bun decât confesiunea. 

— Nu-i adevărat! spuse Piper. 

Frensic putea să-i audă respiraţia. 

Agentul literar zâmbi cinic. 

— Ce nu-i adevărat? Adevărul iese la suprafaţă ca uleiul, 
cum zice şi proverbul. De-aia am venit eu aici. 

Se ridică în picioare, luându-și o figură amenințătoare, iar 
Piper se dădu înapoi. 

— Opreşte-te! Opreşte-te! Nu vreau să mai aud nimic! 
Pleacă odată şi lasă-mă-n pace! 

Frensic clătină din cap. 

— Ca dup-aia să-mi trimiţi încă un manuscris pe care să-mi 
spui să-l vând? O, nu! Au trecut vremurile alea! Acum o să afli 
adevărul, chiar dacă ar fi să te târăsc pe prăpăditul... 

Piper îşi puse mâinile la urechi. 

— Nu, nu, nu! strigă el. Nu te mai ascult! 

Frensic îşi vâri mâna în buzunar şi scoase de acolo 
scrisoarea lui Sydney Louth. 

— Nici nu trebuie să mă asculţi. Numai citeşte asta. 

Îi împinse scrisoarea în faţă şi Piper o luă. 

Frensic se aşeză iarăşi în scaun. Criza trecuse. De-acum nu 
se mai temea. Poate că Piper era nebun, dar nebunia lui era 
direcţionată asupra lui însuşi şi nu reprezenta nici o ameninţare 
pentru Frensic. Îl privi cum citeşte scrisoarea şi se simţi brusc 
invadat de un sentiment de milă. Se uita la o non-entitate, la 
autorul arhetipal, pentru care doar cuvintele erau dăruite cu 
realitate, dar care nu era în stare să scrie. Piper termină de citit 
scrisoarea şi înălţă privirea. 

— Ce înseamnă asta? întrebă el. 

— Ceea ce nu spune, zise Frensic. Că măreaţa dr. Sydney 
Louth a scris Păstraţi-vă, voi, bărbați... Asta înseamnă. 

Piper îşi cobori iarăşi ochii în scrisoare. 

— Dar aici zice că nu l-a scris ea. 

Frensic zâmbi. 

— Exact. Şi de ce-ar fi scris aşa ceva? Pune-ţi întrebarea 
asta. De ce să negi ceea ce nimeni n-a sugerat vreodată? 

— Nu înţeleg, spuse Piper. N-are nici un sens. 


— Ba are — dacă accepţi ideea că a fost şantajată, zise 
Frensic. 

— Şantajată? Dar de cine? 

Frensic mai luă o priză de tutun. 

— De tine. Tu m-ai ameninţat pe mine, iar eu am 
ameninţat-o pe ea. 

— Dar... 

Piper se luă la trântă cu acest şir logic ininteligibil, care 
depăşea filozofia lui simplă. 

— Ai ameninţat c-o să mă dai de gol, iar eu am transmis 
mesajul mai departe, spuse Frensic. Dr. Louth a plătit două 
milioane de dolari pentru ca identitatea sa ca autor al romanului 
Păstrați-vă, voi, bărbați... să nu fie dezvăluită. Preţul sacrei ei 
reputaţii. 

Ochii lui Piper se întunecară. 

— Nu te cred, mormăi el. 

— Nu mă crede, îi replică Frensic. Poţi să crezi ce dracu' 
vrei tu să crezi. Nu trebuie să faci altceva decât să te întorci din 
morţi şi să-i spui lui Hutchmeyer că eşti încă viu şi sănătos, iar 
mass-media vor face restul. Totul va ieşi la iveală. Rolul meu, 
rolul tău, toată afurisita asta de istorie şi sfârşitul ei, cu 
reputaţia de critic a doamnei doctor Louth a ta făcută ţăndări. 
javra aia o să ajungă de râsul întregii comunităţi literare. A, 
apropo, tu o să fii în închisoare. Şi îndrăznesc să zic c-o să ajungi 
şi la faliment, dar cel puţin n-o să fii nevoit să te înhami la 
sarcina imposibilă de a-ţi vinde prăpădenia aia de Căutare a 
copilăriei pierdute. Uite că există totuşi o compensație. 

Piper se lăsă moale într-un scaun. 

— Ei bine? zise Frensic, dar Piper scutură pur şi simplu din 
cap. _ 

Frensic îi luă scrisoarea şi se întoarse spre fereastră. Il 
obligase pe nenorocitul ăsta jalnic să dea înapoi. N-or să mai fie 
nici alte ameninţări, nici alte manuscrise. Piper era înfrânt. 

Venise momentul să plece. Frensic se uită lung la râul 
întunecat şi la pădurea de dincolo de el, un peisaj străin şi 
straniu, periculos de dens şi foarte departe de lumea micuță şi 
confortabilă pe care venise s-o apere. Traversă încăperea până 
la uşă, cobori pe scara amplă şi o luă pe hol. Acum nu mai avea 
nevoie de nimic; numai să ajungă acasă cât mai repede posibil. 


Dar când urcă la volanul maşinii închiriate şi o porni pe 
drumul spre bac, descoperi că bacul era pe celălalt mal al râului 
şi că nu era nimeni care să-l ajute să traverseze apa. Frensic 
scutură de clopot, dar nu-i răspunse nimeni. Se opri aşa, în 
bătaia soarelui strălucitor, şi aşteptă. Liniştea cuprinsese 
întreaga atmosferă şi se auzea doar sunetul râului care 
bolborosea la malul de lângă el. Frensic se urcă iar în maşină şi 
conduse până în piaţă. Nici aici nu văzu pe nimeni. Umbre 
întunecate sub acoperişurile de tablă care slujeau ca marchiză 
pentru magazinele de la stradă, biserica zugrăvită în alb, o 
bancă de lemn la picioarele unei statui din mijlocul pieţei, 
ferestre oarbe... Frensic ieşi din maşină şi se uită în jur. 

Ceasul de la tribunal arăta amiaza. Probabil că toată lumea 
se dusese să prânzească, dar se simţea totuşi un aer de 
pustietate anormală, care îl deranja. Undeva în urmă, dincolo de 
râu, era pădurea, un hăţiş nedomesticit de copaci şi tufişuri 
dese, ce închidea orizontul, iar deasupra ei se înălța cerul de un 
albastru gol. Frensic făcu un tur al pieţei, după care se urcă iar 
în maşină. 

Poate că dacă încerca iarăşi la bac... Dar bacul era tot 
acolo, pe celălalt mal, iar când Frensic încercă să tragă de funia 
clopotului, nimic nu se mişcă. Zăngăni iar clopotul. Nu se auzi 
nici un ecou, iar sentimentul de apăsare îi spori nemăsurat, în 
cele din urmă, părăsi maşina în drum şi o luă de-a lungul malului 
râului, urmând o cărăruie. O să mai aştepte o vreme, până 
trecea ora prânzului, după care o să mai încerce o dată. 

Dar cărăruia îl duse sub nişte stejari fremătători, împânziţi 
de muşchi şi iederă, şi se termină într-un cimitir. Frensic se uită 
o clipă la pietrele funerare şi apoi se întoarse. 

Poate că dacă o pornea cu maşina spre vest, avea să 
găsească o ieşire din oraş pe partea cealaltă, una care să-l ducă 
înapoi la Route 80. Acum Aleea Sângelui îi suna chiar plăcut în 
urechi. 

Dar în maşină nu avea nici o hartă şi după ce intră cu 
maşina pe câteva străzi laterale care se încheiau cu o fundătură 
sau cu drumeaguri deloc ispititoare, ce se afundau în codri, se 
întoarse iar. Poate că acum bacul o să circule. Se uită la ceasul 
de la mână. Era ora două şi oamenii trebuie să fi umplut iarăşi 
străzile. 


Aşa şi era. Când ajunse cu maşina în piaţetă, un grup de 
bărbaţi sfrijiţi, care stăteau pe trotuar, în faţa tribunalului, 
intrară pe drum. 

Frensic opri maşina şi îi privi nemulţumit prin parbriz. 
Bărbaţii aceia sfrijiţi aveau tocuri de pistoale la centură, iar cel 
mai sfrijit dintre ei purta o stea în piept. Acesta dădu roată 
maşinii, se opri la geamul lateral şi se aplecă spre el. 

Frensic îi studie dinţii îngălbeniţi. 

— Te cheamă Frensic? întrebă el. 

Frensic aprobă din cap. 

— Judecătorul vrea să te vadă, continuă bărbatul. Vrei să 
ieşi din maşină fără scandal sau...? 

Frensic ieşi fără scandal şi, cu micul grup masat în spatele 
lui, urcă scările tribunalului. Înăuntru era răcoare şi întuneric. 
Frensic se opri ezitant, însă bărbatul îi arătă cu degetul înspre o 
uşă. 

— Judecătorul e în birou, îi zise el. Hai, intră! 

Frensic intră. In spatele unui birou imens stătea Baby 
Hutchmeyer. Era îmbrăcată într-o robă lungă şi neagră, 
deasupra căreia chipul ei, întotdeauna anormal de întins, avea 
acum o culoare albă, neplăcută la vedere. Frensic se holbă la 
ea, dar nu avu nici o îndoială în privinţa identităţii femeii. 

— Doamnă Hutchmeyer... Începu el. Doamna Hutchmeyer, 
cea plecată dintre noi? 

— Pentru tine, judecătoarea Hutchmeyer, spuse Baby. ŞI 
n-o să mai pomenim de-acum înainte nimic despre plecatul 
dintre noi, dacă nu cumva vrei să fii domnul Frensic, cel plecat 
dintre noi şi asta cât de repede! 

Frensic înghiţi în sec şi aruncă o privire peste umăr. Şeriful 
stătea cu spatele la uşă şi pistolul de la centură îi lucea neplăcut 
de ostentativ. 

— Pot să vă întreb ce înseamnă asta? îndrăzni el după un 
moment de tăcere plină de înţeles. Mă aduceţi aici aşa şi... 

Judecătoarea îşi întoarse privirea spre şerif. 

— Cu ce l-ai prins până acum? întrebă ea. 

— Proferare de ameninţări şi acuze, spuse şeriful. Deţinere 
neautorizată de arme de foc. Roata de rezervă ticsită cu 
heroină. Şantaj. Zi ce cauţi, doamnă judecătoare, şi găsim noi. 

Frensic bâjbâi după un scaun. 


— Heroină? icni el. Ce vrei să spui cu heroina? N-am nici 
măcar un gram de heroină. 

— Aşa crezi tu? zise Baby. Herb o să-ţi arate, nu-i aşa, 
Herb? 

În spatele lui Frensic, şeriful dădu din cap că da. 

— Am dus maşina la atelier şi-o dezmembrăm chiar acu', 
zise el. Vrei dovezi, o să-ţi arătăm dovezi. 

Dar Frensic nu avea nevoie de dovezi. Rămăsese 
încremenit pe scaun şi se holba la faţa albă a lui Baby. 

— Ce vrei? întrebă el în cele din urmă. 

— Dreptate, spuse sec Baby. 

— Dreptate, mormăi Frensic. Vorbeşti despre dreptate şi... 

— Doreşti să dai o declaraţie acum sau preferi să aştepţi să 
te aperi mâine în tribunal? îl întrebă femeia. 

Frensic aruncă iar o privire peste umăr. . 

— AŞ vrea să dau o declaraţie acum. Intre patru ochi, 
adăugă el. 

Baby îi făcu un semn din cap şerifului. 

— Aşteaptă afară, Herb, zise ea. Şi stai pe-aproape. Dacă 
apare vreo problemă aici... 

— N-o să apară nici o problemă aici, spuse repede Frensic. 
Te asigur eu de asta. 

Baby mătură cu o mână asigurările lui Frensic şi prezenţa 
lui Herb. Când uşa se închise, Frensic îşi scoase batista şi îşi 
şterse faţa. 

— Bun, zise Baby. Aşadar, vrei să dai o declaraţie. 

Frensic se aplecă în faţă. Avea de gând să zică "Nu poţi 
să-mi faci aşa ceva", dar clişeul, preluat de la atâţia dintre 
autorii săi, nu părea foarte potrivit. Ea putea să-i facă aşa ceva. 
Era în Bibliopolis, iar Bibliopolis era scos de pe harta civilizaţiei. 

— Ce vreţi de la mine? zise el cu o voce slabă. 

Judecătoarea Baby se roti în scaun şi se lăsă pe spate. 

— Când vine de la tine, domnule Frensic, asta-i o întrebare 
interesantă, zise ea. Vii în orăşelul ăsta şi începi să proferezi 
ameninţări şi acuze împotriva unuia dintre cetăţenii noştri, iar 
acuma vrei să-ţi spun eu ce vreau de la tine. 

— N-am proferat nici un fel de ameninţări şi acuze, zise 
Frensic. Am venit să-i spun lui Piper să nu-mi mai trimită 
manuscrise. Şi dacă a fost cineva care a proferat ameninţări, 
acela a fost el, nu eu. 


Baby clătină din cap. 

— Dacă asta-i toată apărarea ta, pot să-ţi spun fără 
reţinere că nimeni în Bibliopolis n-o să te creadă. Domnul Piper 
este cel mai liniştit cetăţean non-violent de prin părţile astea. 

— Da, poate că aşa o fi prin părţile astea, zise Frensic, dar 
de la Londra, de unde sunt eu... 

— Acum nu mai eşti în Londra, zise Baby. Acum eşti chiar 
aici, în biroul meu judecătoresc şi tremuri ca un câine bătut care 
se pişă sâmburi de piersică. 

Frensic evalua comparaţia şi o găsi dezgustătoare. 

— Şi tu ai tremura aşa dacă ai fi acuzată că ai roata de 
rezervă plină cu heroină, îi zise el. 

Baby dădu din cap. 

— Aici s-ar putea să ai dreptate, rosti ea. Pentru aşa ceva 
îţi pot da o condamnare pe viaţă. Proferare de ameninţări şi 
acuze, arma de foc şi şantajul — toate astea ar putea adăuga la 
condamnarea pe viaţă încă nouăzeci şi nouă de ani. Ai face bine 
să te gândeşti serios la asta înainte să mai spui ceva. 

Frensic se gândi serios şi descoperi că tremura şi mai tare. 
Câinii bătuţi care aveau probleme cu sâmburii de piersică nici 
nu se puteau compara cu el. 

— Nu vorbeşti serios, icni el. 

Baby zâmbi. 

— Ai face bine să crezi că vorbesc serios. Paznicul închisorii 
e un diacon de la biserica mea. N-o să fii nevoit să faci cei 
nouăzeci şi nouă de ani. Sentința pe viaţă o să însemne vreo trei 
luni. Atâta o să rezişti în gaşca din puşcărie. Au acolo şerpi şi 
alte chestii care o să facă să pară că a fost moarte naturală. Ai 
văzut micul nostru cimitir? 

Frensic dădu tăcut din cap. 

— Păi, am marcat deja un locşor acolo, zise Baby. N-o să 
aibă nici un fel de piatră de mormânt. Nici un fel de nume, gen 
Frensic. Doar o moviliţă, acolo. Şi nimeni n-o să ştie niciodată 
nimic. Aşadar, tu alegi. 

— Aleg ce? întrebă Frensic când izbuti în cele din urmă 
să-şi recapete vocea. 

— Condamnarea pe viaţă plus nouăzeci şi nouă de ani sau 
faci ce-ţi spun eu. 

— Cred c-o să fac ce-mi spui tu, zise Frensic, care nici nu 
vedea ce ar avea de ales aici. 


— Perfect, aprobă Baby. Aşadar, mai întâi va trebui să faci 
mărturisiri complete. 

— Mărturisiri? se miră Frensic. Ce fel de mărturisiri? 

— Păi, exact faptul că tu ai scris Păstraţi-vă, voi, bărbați, 
pentru fecioară şi după aia ai pus romanul în cârca lui Piper şi 
l-ai tras pe sfoară pe Hutch şi ai instigat-o pe domnişoara Futtle 
să dea foc la casă şi... 

— Nu! strigă Frensic. Niciodată! Mai bine... 

Se întrerupse. Nu era mai bine. Pe chipul lui Baby răsări o 
privire care-i spunea exact asta. 

— Nu înţeleg de ce ar trebui să mărturisesc toate lucrurile 
astea, spuse el. 

Baby se relaxă. 

— L-ai lipsit pe Piper de bunul său renume. Acum urmează 
să i-l dai înapoi. 

— Bunul său renume? întrebă Frensic. 

— Punându-i numele pe coperta romanului ăluia murdar, 
zise Baby. 

— N-avea nici un fel de renume până n-a făcut asta, 
preciza Frensic. N-a publicat niciodată nimic şi acum se 
presupune că e mort, aşa că nici n-o s-o mai facă. 

— O, ba da! zise Baby, aplecându-se înspre el. O să-i dai 
numele tău. Cum ar fi În căutarea copilăriei pierdute, de 
Frederick Frensic. 

Frensic se holbă iar la ea. Femeia asta era nebună de legat. 

— Căutarea, scrisă de mine? Nu înţelegi. Am băgat pe gât 
cartea aia blestemată fiecărui editor din Londra şi nici unul nu 
vrea să audă de ea. E ilizibilă. 

Baby zâmbi. Un zâmbet neplăcut. 

— Asta-i problema ta. O să faci în aşa fel încât să-l publici şi 
o să faci ca toate cărţile lui viitoare să-i fie publicate sub propriul 
tău nume. Ori asta, ori gaşca din puşcărie. 

Baby aruncă o privire plină de înţelesuri pe fereastră, la 
orizontul marcat de copaci şi de cerul gol, iar Frensic îi urmări 
privirea şi văzu perspectiva unui viitor îngrozitor şi a unei morți 
grabnice. Va trebui să-i facă pe plac. 

— În ordine, zise el. O să fac tot ce-mi stă în puteri. 

— O să faci mai mult de-atât. O să faci exact ce-ţi spun eu. 

Femeia scoase o foaie de hârtie dintr-un sertar şi îi puse în 
mână un stilou. 


— Acum scrie, zise ea. 

Frensic îşi trase scaunul mai în faţă şi începu să scrie foarte 
tremurat. Atunci când termină, mărturisise că înşelase fiscul 
britanic vărsând două milioane de dolari, plus drepturile de 
autor, în contul cu numărul 478776 de la First National Bank din 
New York şi că o îndemnase pe partenera lui de afaceri, fosta 
domnişoară Futtle, să dea foc reşedinţei Hutchmeyer. Intreaga 
declaraţie era un asemenea amestec de lucruri pe care Frensic 
le făcuse şi lucruri pe care nu le făcuse, încât dacă ar fi fost 
studiată de un avocat competent, acesta n-ar fi fost în stare să 
le descurce niciodată pe toate. Baby o reciti cu atenţie şi îi 
autentifică semnătura. Apoi îl chemă pe Herb şi îl puse şi pe el 
să contrasemneze ca martor. 

— Asta o să te păstreze pe drumul cel drept, îi zise ea după 
ce şeriful părăsi biroul. Să aud numai vreun cârâit de la tine sau 
să văd vreo încercare de a scăpa de obligaţia de a publica 
romanele domnului Piper, şi hârtia asta merge direct la 
Hutchmeyer, la societatea de asigurări, la FBI şi la Fisc. Şi-ai 
face bine să-ţi ştergi zâmbetul ăla de pe faţă. 

Numai că Frensic nu zâmbea. Făcuse un tic nervos. 

— Fiindcă ai putea să crezi că ai vreo şansă să scapi cu faţa 
curată dacă te duci tu însuţi la autorităţi şi le spui să mă caute 
în Bibliopolis, te anunţ că n-ai nici o şansă. Pe-aici sunt printre 
prieteni şi nici unul nu vorbeşte dacă nu-i zic eu. M-ai înţeles? 

Frensic înclină capul. 

— Foarte clar, zise el. 

Baby se ridică şi-şi scoase roba. 

— Oricum, în caz că nu, urmează să fii mântuit, zise ea. 

leşiră amândoi pe hol, unde aştepta tot grupul de bărbaţi 
sfrijiţi. 

— Avem o convertire, băieţi, spuse ea. Ne vedem la 
biserică. 

Frensic se aşeză în primul rând de strane din bisericuţa 
Slujitorilor Domnului. În faţa lui, radioasă şi senină, Baby 
conducea slujba religioasă. 

Biserica era plină ochi, iar Herb se aşeză chiar lângă 
Frensic. Se slujiră amândoi de aceeaşi carte de imnuri. Cântară 
Telefon spre Slava Cerească şi Rockul vremilor şi Ne vom 
strânge lângă râu, iar Frensic, îmboldit mereu de Herb, cântă la 
fel de înfocat ca şi ceilalţi. La sfârşit, Baby tinu o predică 


virulentă pornind de la cuvintele "Uitaţi-vă la omul lacom şi 
băutor de vin, prieten al editorilor şi al păcătoşilor", cu privirea 
fixată direct spre Frensic pe tot timpul acesteia, iar adunarea 
începu să cânte Bib/iopolis, cu toții te iubim. Venise momentul 
ca Frensic să fie mântuit. El avansă cu un mers împleticit şi 
îngenunche. Poate că şerpii nu mai atacau Bibliopolisul, dar 
Frensic rămase totuşi hipnotizat. Deasupra lui se vedea chipul 
iluminat al lui Baby. Triumfase şi de data asta. 

— Jură în numele Domnului să-ţi respecţi legământul, zise 
ea. 

Şi Frensic jură. 

O oră mai târziu, el încă jura şi înjura, aşezat în maşina sa, 
în timp ce bacul traversa râul. 

Frensic aruncă o privire spre Pellagra. La etajul superior 
ardea lumina. Neîndoielnic, Piper lucra la cine ştie ce roman 
groaznic pe care Frensic va fi nevoit să-l vândă sub propria lui 
semnătură. 

Cobori nebuneşte de pe bac, maşina închiriată ţâşni pe 
drumul de ţară şi farurile măturară cu luminile lor apa 
întunecată ce lucea sub copacii înlănţuiţi. După Bibliopolis, 
peisajul mohorât nu i se mai păru de loc ameninţător. Era un 
spaţiu natural, plin de pericole naturale, iar cu astea Frensic se 
putea descurca. Cu Baby Hutchmeyer n-aveai nici o şansă să te 
descurci. Frensic înjură încă o dată. 


În biroul lui din Pellagra, Piper şedea tăcut la masa de 
lucru. Nu scria. Se uita la legământul scris de Frensic, prin care 
agentul literar promitea să publice /n căutarea copilăriei 
pierdute, fie şi pe cheltuiala proprie. In cele din urmă, Piper avea 
să fie publicat. N-avea nici o importanţă că numele de pe 
copertă va fi Frensic. Intr-o zi, lumea va afla adevărul. Sau — 
poate şi mai bine va rămâne un mister nerezolvat. La urma 
urmei, cine mai ştie cine a fost Shakespeare sau cine a scris 
Hamlet? Nimeni. 


23 


Peste nouă luni, în Marea Britanie apăru În căutarea 
copilăriei pierdute de Frederick Frensic, roman publicat de 
Editura Corkadales, preţ trei lire nouăzeci. In America volumul a 
fost publicat de Hutchmeyer Press. Frensic fusese nevoit să facă 
nişte presiuni serioase în ambele direcţii şi numai ameninţarea 
că va dezvălui adevărul îl convinsese pe Geoffrey să accepte 
cartea. Sonia fusese influenţată de sentimentele ei de loialitate, 
iar Hutchmeyer nu avusese nevoie de nici un îndemn. Tonul 
unei voci feminine familiare, auzită la un telefon, fusese 
suficient. Aşa că exemplarele de promovare au fost expediate 
cu numele lui Frensic pe pagina de titlu şi pe supracopertă. O 
scurtă biografie informa că autorul fusese cândva agent literar. 
Acum nu mai era. 

Numele de pe uşa biroului plasat pe Lanyard Lane încă mai 
atârna acolo, dar biroul era gol, iar Frensic se mutase de pe 
Glass Walk la un conac din Sussex, unde nu avea telefon. 

Acolo, la adăpost de domnişoara Bogden, el făcea pe 
copistul lui Piper. Zi după zi dactilografia manuscrisele pe care i 
le trimitea acesta şi noapte după noapte sta înfundat într-un colţ 
din birtul satului, unde-şi îneca amarul. Prietenii lui din Londra 
nu-l mai vedeau decât rareori. 

De nevoie, Frensic îl mai vizita pe Geoffrey şi câteodată lua 
prânzul cu el. Dar în cea mai mare parte a timpului îşi petrecea 
orele în faţa maşinii de scris, îşi cultiva grădina şi făcea plimbări 
lungi, cufundat în meditații melancolice. 

N-am zice că gândurile îi erau întotdeauna deprimante. 
Undeva în adâncul lui Frensic se păstrase un miez tare de 
viclenie, care îl îmboldea să se gândească la necazul său şi să 
caute posibilităţi de scăpare. Imaginaţia îi fusese amorţită de 
experienţa îngrozitoare prin care trecuse, iar prozele jalnice ale 
lui Piper revigorau în fiecare zi efectul anesteziant. Extrase din 
atât de multe surse, ele acționau asupra nervului literar al lui 
Frensic şi-l mențineau într-o stare de dezorientare, astfel încât 
fostul agent literar ajunse să nu mai fie capabil să deosebească 
o propoziţie venită de la Thomas Mann de alta de Faulkner care 
era aruncată după ea şi de un moţ ulterior de la Proust sau o 
bucată din Middlemarch. După un asemenea fragment, Frensic 
se ridica de la masă şi începea să dea ture prin grădină, 
încercând să scape de asociaţiile din minte cu ajutorul maşinii 
de tuns iarba. Seara, înainte să meargă la culcare, încerca să 


exorcizeze amintirea Bibliopolisului citind una-două pagini din 
Vântul prin sălcii şi dorindu-şi să poată să hoinărească prin bărci 
precum Şobolanul de Apă. Orice — numai să scape de chinul la 
care fusese supus. 

lar acum era duminică şi în ziare urmau să apară cronicile 
la Căutarea copilăriei. Impotriva propriei sale voințe, Frensic se 
văzu atras de magazinaşul din sat şi cumpără de-acolo Sunday 
Times şi Observer. Le cumpără pe amândouă şi, pregătit pentru 
ce era mai rău, nici nu avu răbdare să aştepte până acasă. Era 
mai bine să-şi scurteze agonia şi s-o termine odată cu asta. Se 
opri aşa, în mijlocul străduţei, deschise Sunday Times Review, 
răsfoi ziarul până la pagina cu cronici de carte şi o găsi. Era în 
capul listei. 

Frensic se rezemă de un stâlp de iluminat şi citi cronica, iar 
pe măsură ce citea, lumea lui se întoarse încă o dată cu dosu-n 
sus. Linda Gormley "se îndrăgostise" de carte şi dedica două 
coloane unui elogiu adus acesteia. O numea "cea mai onestă şi 
mai originală evaluare a traumei adolescentine pe care-am 
citit-o de foarte multă vreme încoace". Frensic se holbă 
neîncrezător la cuvinte. 

Apoi răsfoi Observer. Şi aici lucrurile stăteau la fel. "Deşi e 
un roman de debut, are nu numai prospeţime, ci şi o înţelegere 
intuitivă profundă a legăturilor existente într-o familie... O 
capodoperă..." Frensic împături grăbit ziarul. O capodoperă? Mai 
citi o dată. Cuvântul nu dispăruse de pe pagină, iar mai jos era 
ceva şi mai rău: "Dacă se poate vorbi de un roman ca de opera 
măreaţă a unui geniu..." : 

Frensic se agăţă strâns de stâlp. | se făcea rău. /n căutarea 
copilăriei pierdute era ridicat în slăvi. O porni pe străduţă, 
clătinându-se pe picioare şi copleşit de sentimentul eşecului. 
Nasul lui, nasul lui infailibil îl trădase. Piper avusese tot timpul 
dreptate. Sau, dacă nu, atunci ciuma Romanului moral se 
răspândise, iar epoca de glorie a romanului de divertisment se 
încheia aici, locul acestuia fiind luat de religia literaturii. 

Oamenii nu mai citeau de plăcere. Dacă le plăcuse 
Căutarea copilăriei, sigur aşa era. Din cartea aia nu puteai 
extrage nici un gram de bucurie a lecturii. Frensic 
dactilografiase manuscrisul cu mult chin (în sensul cel mai clar 
al cuvântului), pagină după pagină, iar din paginile respective se 
degajase un fel de autocompătimire smiorcăită, o linguşire 


arogantă direcţionată spre şinele auctorial care pe Frensic ÎI 
îngreţoşase complet. Şi voma asta scârboasă de vorbe era 
numită de cronicarii literari originalitate şi prospeţime şi opera 
unui geniu. Geniu! Frensic scuipă cuvântul afară din gură. Îşi 
pierduse orice semnificaţie. 

In timp ce se târa în sus pe străduţă, întrevăzu brusc 
întreaga semnificaţie viitoare a succesului cărţii. Va trebui să-şi 
ducă traiul cu stigmatul dat de calitatea de autor al unei cărţi pe 
care nu o scrisese. Prietenii îl vor felicita... Preţ de o clipă oribilă, 
Frensic se gândi la sinucidere, dar simţul autoironiei îl salvă. 
Acum ştia cum se simţise Piper când îşi dăduse seama că 
Frensic îi băgase pe gât Păstraţi-vă, voi, bărbaţi... În mintea lui 
răsări proverbul cu "Cine sapă groapa altuia" şi se văzu nevoit 
să recunoască răzbunarea triumfătoare a lui Piper. Gândul 
acesta îl făcu pe Frensic să încremenească. Ajunsese să fie luat 
de prost, iar dacă acum lumea începea să-l considere un geniu, 
într-o zi vor afla cu toţii adevărul, iar atunci râsul pe seama lui 
nu va mai conteni niciodată. Era o ameninţare pe care o folosise 
împotriva doamnei doctor Louth, iar acum se întorsese 
împotriva lui. Furia stârnită în mintea lui Frensic de o asemenea 
idee îi puse viclenia la treabă. 

Aşa cum stătea pe străduţă, între şirurile de gard viu, văzu 
deodată o cale de scăpare. O să mai răstoarne o dată situaţia în 
favoarea lui. Dată fiind experienţa pe care o acumulase cu miile 
de romane de succes comercial pe care le vânduse, era sigur că 
putea scorni o poveste care să conţină toate ingredientele 
detestate din adâncul sufletului de Piper şi de mentorul lui, dr. 
Louth. Urma să aibă sex, violenţă, sentimentalism, o poveste de 
dragoste — şi toate vor fi lipsite de cea mai mică umbră de 
sens. Avea să fie o poveste năucitoare, o bună urmaşă a lui 
Păstraţi-vă, voi, bărbați..., iar pe supracopertă va fi imprimat cu 
litere mari şi îngroşate numele lui Peter Piper. Sau nu — ar fi 
fost o greşeală. Piper nu era decât un simplu pion. În spatele lui 
se ascundea un duşman al literaturii mult mai nimicitor. Dr. 
Sydney Louth. 

Frensic grăbi pasul şi trecu în fugă podeţul de lemn care 
ducea la conacul lui. Nici nu băgă de seamă când ajunse în faţa 
maşinii de scris şi introduse o foaie de hârtie în ea. Mai întâi 
avea nevoie de un titlu. Degetele îi loviră clapele şi cuvintele 
răsăriră pe foaie: "UN ROMAN IMORAL de DR. SYDNEY LOUTH. 


CAPITOLUL 1". Frensic continuă să lovească clapele, în timp ce 
prin minte îi fulgerau idei şi sugestii proaspete. Urma să includă 
stilul ei bolovănos, lipsit de graţie. Şi ideile ei. Avea să fie o 
pastişă grotescă la tot ceea ce scrisese vreodată femeia aceea, 
iar alături de ea urma să existe o poveste atât de scârboasă şi 
de imorală, încât să anuleze fiecare precept din Romanul moral. 
O s-o apuce pe javră de capul ăla plin de idei şi-o să i le scuture 
până or să-i clănţăne dinţii din gură. lar ea n-avea cum să-l 
împiedice s-o facă. Fiind agentul ei literar, Frensic era intangibil. 
Singurul lucru care-l putea afecta era adevărul, numai că ea nu 
putea să-şi permită să spună adevărul. Gândindu-se la asta, 
Frensic se opri din scris şi îşi înălţă privirea în zare. La urma 
urmei, nu avea nevoie să scornească o poveste. Adevărul era cu 
mult mai nimicitor. Urma să spună povestea Marii Aspiraţii exact 
aşa cum se întâmplase. Numele lui va fi târât în noroi, dar în 
ochii lui era deja în noroi, dat fiind succesul lui Păstrați-vă, voi, 
bărbați... Şi apoi avea o datorie faţă de literatura engleză. La 
dracu' cu literatura engleză! Avea o datorie faţă de Grub Street 
şi de toţi scriitorii fără pretenţii, care scriau ca să-şi poată duce 
traiul printre oameni. Printre oameni? De fapt, scriau pentru 
oameni... Ambiguitatea lumii îi blocă o clipă gândurile. Cei ce 
scriau ca să poată trăi printre oameni şi care scriau pentru 
oameni. Frensic smulse foaia din maşina de scris şi o luă de la 
capăt. Avea să-i spună MAREA ASPIRAŢIE. O POVESTE 
ADEVĂRATĂ de Frederick Frensic. Oamenii meritau să li se 
spună adevărul şi, totodată, o poveste. lar el o să le ofere pe 
amândouă. Avea să-şi dedice cartea celor de pe Grub Street. 
Suna cumva în genul secolului al XVIII-lea şi suna bine. Nasul lui 
Frensic tresăltă. Ştia că tocmai începuse să scrie o carte ce se 
va vinde. lar dacă ăia voiau să-l dea în judecată, n-aveau decât. 
O s-o publice şi-o să fie blestemat. 


În Bibliopolis, apariţia Căutării copilăriei nu avu nici un 
efect asupra lui Piper. Îşi pierduse credinţa. Îi dispăruse o dată 
cu vizita lui Frensic şi cu dezvăluirea faptului că dr. Sydney 
Louth scrisese Păstrați-vă, voi, bărbați... li trebuise ceva timp să 
priceapă complet adevărul şi, timp de câteva luni, continuase să 
scrie şi să rescrie aproape automat. Dar în cele din urmă 
înţelese că Frensic nu-l minţise. li scrisese lui Sydney Louth şi nu 


primise nici un răspuns. Piper închise Biserica Marii Aspiraţii. 
Păstră deschisă numai Şcoala de artă a scrisului şi, o dată cu ea, 
doctrina logosofiei. Epoca marelui roman se încheiase. Nu-i mai 
rămânea decât să-l comemoreze în manuscris. Prin urmare, în 
timpul în care Baby predica despre necesitatea de a-l imita pe 
Hristos, Piper reveni şi el la virtuțile tradiţionale în tot ce făcea. 
Abolise deja utilizarea stilourilor, iar elevii lui trecuseră la scrisul 
cu pene de gâscă. Erau mult mai naturale decât peniţele. 
Trebuiau să fie ascuţite, erau uneltele originale ale artei sale şi 
aveau rolul de memento al acelei epoci de aur în care cărţile 
erau scrise de mână, iar funcţia de copist indica apartenenţa la 
o categorie profesională onorabilă. 

In consecinţă, într-o duminică dimineaţa Piper se aşeză în 
Scriptorium, îşi cufundă pana în cerneala evaporată Higgins 
Eternal şi începu să scrie: "Cum numele de familie al tatălui meu 
era Pirrip, iar numele meu de botez Philip, cu limba mea de copil 
n-am putut scoate din ambele nume ceva mai lung sau mai 
limpede decât Piper..."! Se opri. Nu era bine. Ar fi trebuit să fie 
Pip. Dar, după un moment de ezitare, îşi cufundă iar pana în 
cerneală şi continuă. 

La urma urmei, peste o mie de ani cui Dumnezeu o să-i mai 
pese cine a scris Marile speranțe! Poate numai câtorva eruditi, 
care vor fi în stare să mai citească în engleză. Până atunci 
operele tipărite vor dispărea. Numai manuscrisele lui Piper, 
scrise pe pergament, legate în cea mai solidă piele şi umplute 
cu scrisul lui de mână perfect şi hieroglific, cu litere aurite în 
anluminură, vor rezista trecerii vremii şi vor fi expuse în 
muzeele lumii, ca o mărturie mută a devotamentului său faţă de 
literatură şi faţă de arta sa. lar atunci când va termina cu 
Dickens, se va apuca de Henry James şi va rescrie de mână şi 
romanele lui. Numai cu copiatul romanelor marii tradiţii cu 
cerneală evaporată Higgins Eternal avea de lucru pentru încă o 
viaţă. Şi astfel numele de Piper va fi totuşi literalmente 
nemuritor... 

XXX 

Comparat adesea cu P.G. Woodhouse, Tom Sharpe este 

unul dintre cei mai mari prozatori umorişti britanici 


1 Fraza de început a romanului lui Charles Dickens, Marile speranţe 
(cu mica diferenţă creată de modificarea numelui purtat de personajul 
principal). 


contemporani. S-a născut în 1928 la Londra şi a urmat cursurile 
prestigioaselor Lancing College şi Pembroke College, 
Cambridge. In 1951 pleacă în Africa de Sud, unde a avu mai 
multe slujbe, ajungând chiar să dețină un studio fotografic în 
oraşul Pietermaritzburg. In 1961 este forțat să părăsească Africa 
de Sud. Intre 1963 şi 1972 a predat istoria la Cambridge College 
of Arts and Technology. Romanele lui s-au bucurat de un imens 
succes, au fost traduse într-un număr impresionant de limbi la 
scurt timp după apariţia lor în Marea Britanie, iar unele au fost 
ecranizate pentru marele şi micul ecran. În 1986 a primit Le 
XXXIIle Grand Prix de l'Humour noir Xavier-Forneret. 

Incă de la primele două romane publicate, Riotous 
Assembly (1971.) şi Indecent Exposure (1973), în care fructifică 
experienţa sa africană, Tom Sharpe a căpătat faima de mare 
scriitor comic. Printre cele mai iubite cărţi ale sale se numără 
romanele care îl au drept personaj principal pe Henry Wilt: Wilt 
(1976), The Wilt Alternative (1979), Wilt on High (1985) şi Wilt in 
Nowhere (2004). 

In Marea aspirație (The Great Pursuit, 1977), un agent 
literar, care primeşte manuscrisul unui roman pornografic, îşi dă 
seama că i s-a oferit şansa de a da o lovitură comercială. 
Reuşeşte să-l convingă pe un autor nepublicat, destul de sărac 
cu duhul şi legat de valorile morale ale artei literare, să se dea 
drept autorul acelei cărţi. Peter Piper, romancierul aspirant, 
acceptă propunerea în schimbul promisiunii de a-i apărea un 
plictisitor roman autobiografic, iar un mare editor american 
cumpără pe o sumă imensă drepturile de publicare a best-seller- 
ului pornografic în Statele Unite. Acesta îi cere pretinsului autor 
să vină în America pentru a face un turneu promoţional. Abia 
acum moralistul Piper află cu groază că s-a dat drept autor al 
unei cărţi oribile şi imorale, iar editorul american îi pregăteşte în 
portul New York o primire incendiară. Cu un haz nebun, Tom 
Sharpe satirizează industria editorială, în special pe cea 
americană, axată pe câştiguri mari şi lovituri de imagine 
(inclusiv scandaluri), dar şi lumea plină de orgolii a scriitorilor şi 
editorilor.