Revista Cinema/1990 — 1998/013-CINEMA-anul-XIII-nr-12-1975

nr. 12 


Anul XIII'(1 56) 


1975: Un an plin de speranțe 
pentru filmul românesc 


Filmul 
istoric 
la 
timpul 
prezent 


| 


i e LCa mult am, 1970! 3 


«Este necesar să acordăm o mai mare importanță prezentării 
luptei îndelungate a poporului român împotriva dominației străine, 
pentru eliberarea naţională și socială, pentru dezvoltarea democra- 


Nicolae CEAUȘESCU 


tică socialistă a patriei noastre» 


Filmul 
IStOrIc 


la timpul 
prezent 


Nu ştim de azi, de ieri, 

că «istoria este cea din- 

tîi carte a unei nații» 

dar iată, există momen- 

te în care adevărurile 
fundamentale răsună mai adînc şi 
rodesc mai fertil ca oricînd. Un 
asemenea moment trăiește adevă- 
rul formulat cu genială intuiţie de 
Bălcescu în urmă cu un secol şi 
mai bine. Înțelegîndu-i importanța, 
asimilindu-l viziunii largi, cuprin- 
zătoare asupra făuririi unei con- 
ştiinţe sociale înaintate, Partidul 
Comunist Român, secretarul său 
general, tovarășul Nicolae 
Ceauşescu, au chemat întregul 
front al creației să se apropie și să 
stăruie asupra filelor cărții de că- 


pătîi a poporului nostru cu dragos- 
tea datorată înaintaşilor, dar şi cu 
luciditatea, cu puterea de înțele- 
gere proprii unor făuritori de isto- 
rie nouă, socialistă. 

Nu este căderea și nu stă în 
intenţia acestor rînduri să măsoare 
gradul în care, pentru alte domenii 
ale artei, răspunsul prompt și fără 
rezerve la vibrantul apel evocat 
mai sus a însemnat o sursă de forță 
şi prospețime — deşi o apreciere 
globală ar întruni, sînt convins, 
adeziunea tuturor. Cert este însă 
că pentru cinematografie angaja- 
rea pe linia conturării epopeii na- 
ţionale cu mijloacele artei filmului 
a reprezentat coordonata cea mai 
importantă, cea mai constant rod- 


n, 


nică a ultimilor ani. Nici un alt 
filon al creației noastre cinemato- 
grafice n-a întrunit adeziunea atît 
de masivă a publicului și a criticii. 
Ar putea fi evocate cifre şi citate 
cronici sau rezultate al unor son- 
daje de opinie, dar consider că 
spațiul acestor pagini se cuvine 
consacrat nu demonstrării unor 
adevăruri unanim recunoscute. Mai 
importantă mi se pare sublinierea 
cîtorva elemente definitorii pentru 
stadiul actual şi mai ales pentru 
perspectiva epopeii naționale cine- 
matografice. 


Ne aflăm la cumpăna dintre două 
cincinale, moment de bilanţ și — în 
egală măsură — prilej de privire 
spre viitor. Ce s-a adunat notabil 
în acești ani? Au devenit eroi de 
film Mihai, Ştefan, Cantemir, vitejii 
de la Păuliș și, dincolo de constata- 
rea că se putea merge mai departe 
şi mai adinc, trebuie să ne bucure 
faptul că eroii aceștia sînt adoptați, 
sînt îndrăgiţi de marele public, 
așa cum au fost la vremea lor Tudor 
sau Decebal. Interesul larg în jurul 
filmului istoric, manifestat de toate 
generaţiile şi categoriile sociale nu 
înseamnă altceva decit validarea 
justeţii unui drum care, tocmai 
datorită importanței şi audienței 
sale fără precedent, trebuie nu 
urmat, ci urcat cu tot mai înaltă 
conştiinţă artistică și civică. 


Momentul este cum nu se poate 
mai potrivit pentru o dezbatere 
pe această temă. Potrivit, pentru că 
discuția s-ar purta într-un plan 
al certitudinilor, al unor intenții 
ferme, atent și riguros elaborate 


Pentru prima dată în existența 
sa, cinematografia noastră și-a con- 
turat un program de largă pers- 
pectivă în baza căruia momentele 
fundamentale și personalitățile de 
primă mărime ale istoriei naționale 
vor deveni substanță de film. S-a 
pornit nu de la preterințele unuia 
sau altuia dintre creatori, ci în pri- 
mul rînd de la obiectivele, prio- 
rităţile şi criteriile izvorite din 
Programul partidului nostru adop- 
tat la Congresul al XI-lea. Deschide- 
rea planului este, practic, cea a 
istoriei noastre naţionale, de la 
întemeierea statului centralizat dac, 
sub Burebista, pînă la preluarea 
puterii politice de către comuniști, 
după Insurecția naţională antifas- 
cistă armată. Titlurile își propun 
nu numai să evoce sau să reconsti- 
tuie, ci să caute (și să găsească!) 
liniile de continuitate, rațiunile şi 
dominantele majore ale unei exis- 
tenţe dintre cele mai zbuciumate 
din cîte a cunoscut istoria popoare- 
lor lumii. Dincolo de fapte şi în- 
tîmplări, filmele vor să pună în 
lumină sensuri, idei, idei actuale, 
chiar dacă ele sînt dezbătute în 
decorul și de către oamenii anului 
1600 sau 1921. 


Spicuind din programul cincina- 
lului viitor al cinematografiei, nu 


se poate să nu rețină atenţia încer- 
carea de a dezbate — cu mijloacele 
şi în planul artei, desigur — rolul 
jucat în istoria antichităţii de statul 
centralizat dac, întemeiat de Bure- 
bista şi ajuns la apogeul puterii sub 
Decebal, moment în care influenţele 
culturii romane şi grecești se făceau 
deja simţite, erau deja asimilate 
de civilizaţia dacică. Se mai cuvine 
semnalată prezenţa unor filme con- 
sacrate în primul rînd ideilor, linii- 
lor de forță din gîndirea și acțiu- 
nea social-politică românească, așa 
cum a fost ideea unirii Principatelor 
române: «Buzduganul cu trei pe- 
ceți» şi «Unirea» sînt astfel de 
titluri care îşi propun să surprindă, 
la distanță de secole, puterea de 
atracţie a unui ideal, forța sa de 
a mobiliza resursele spirituale ale 
națiunii. Vom avea filmul revolu- 
ţionar 1848, circumscris contextu- 
lui european și mai ales puternic 
îndreptat spre evidenţierea unui 
proces revoluționar unitar, cu cauze 
comune, adînc împlîntate în istoria 
comună a Munteniei, Moldovei şi 
Transilvaniei. Vom avea filmul Inde- 
pendenţei (1877), ca şi filmele eroi- 
lor luptei antiotomane, pentru păs- 
trarea fiinţei naționale care au fost 
Mircea, Vlad Ţepeş, lon Vodă cel 
viteaz. 


Încă şi mai semnificativ. mi se 
pare faptul că programul la care ne 
referim face din istoria ideilor so- 
cialiste, a mişcării muncitorești, 
de la începuturile ei — continuate 
și ridicate pe o treaptă superioară 
o dată cu apariţia şi afirmarea în 
viaţa social-politică a Partidului Co- 
munist Român — parte integrantă 
din epopeea națională. Un întreg 


capitol din plan îşi propune să ofere 
spectatorilor documente artistice 
pregnante despre vechimea tradi- 
ţiilor de gîndire şi luptă socialistă 
din România, despre amploarea și 
combativitatea luptelor muncito- 
reşti de la începutul secolului, des- 
pre jertfele şi sacrificiile cu care 
partidul comuniştilor şi-a cucerit, 
încă de la întemeierea sa, cinstea 
de a fi cel mai consecvent apărător 
al intereselor fundamentale ale na- 
ţiunii române. 


Am precizat, nu este vorba de o 
enumerare exhaustivă, ci de o spi- 
cuire a cîtorva direcţii și idei cu 
valoare de exemplu ; lista momente- 
lor şi personalităților istorice des- 
tinate să devină film ar fi mult prea 
lungă pentru o asemenea interven- 
ţie care se doreşte mai degrabă o 
luare de cuvint într-o dezbatere 
menită să contribuie la ridicarea 
pe un plan mai înalt a filmelor de 
epopee națională. Începutul a fost 
făcut de «Scînteia» din 21 noiembrie 
1975, din care sînt de reţinut în 
primul rînd pledoaria pentru ade- 
vărul concret istoric şi apelul la 
investigarea mai sensibilă a dimen- 
siunii interioare a oamenilor și eve- 


nimentelor. Subscriind integral idei- 


lor formulate acolo, cred că — mai 
ales acum, la început de drum — 
trebuie să ne punem întrebarea 
fundamentală: pentru cefacem aces- 
te filme? Şi — mai departe — 
pentru ce sînt ele cerute şi primite 
cu atita interes, de la factorii de 
decizie pină la ultimul spectator? 
De ce filmele din această categorie 
constituie punctul de rezistență 
și, uneori, zona unei problematici 
mai actuale decit a multor filme 


Dincolo de fapte şi întîmplări, filmul istoric vrea să 
pună în lumină sensuri şi idei, idei actuale (Dimitrie 


«de actualitate»? Pentru că este 
şi va fi o sarcină de căpătii a creaţiei 
în genere şi a creaţiei cinemato- 
grafice în special aceea de a pune 
în evidenţă, pe baza documentelor, 
a dovezilor ştiinţific atestate, ade- 
vărul despre poporul român, des- 
pre momentele importante ale lup- 
tei și devenirii lui, implicit despre 
ziua de miine. Viitorul pe care-l 
construim nu se poate lipsi de 
acest adevăr, dacă vrea să fie drept, 
frumos și durabil. Istoria este teme- 
lia lui și fără temelie nu s-a construit 
niciodată. 


Această optică asupra filmului 
istoric ne duce firesc la concluzia 
că el este prin excelență film 
politic. Adică exact acel tip de 
film în care cuceririle mai vechi 
şi mai recente ale cinematografiei 
ca artă şi ca ferment de atitudine 
civică se reunesc, conferindu-i va- 
loare, eficiență, maximă moderni- 
tate. Ca urmare, apropierea de 
filmul istoric în condiţiile noastre 
nu este de conceput fără asimilarea 
modalităților de expresie, a carac- 
teristicilor filmului politic şi, în 
primul rînd, a adevărului că filmul 
politic este, în primă și ultimă 
instanță, o dezbatere acută de idei, 
de idei actuale. 


Înțelegerea în profunzime a sar- 
cinilor ce revin cinematografiei na- 
tionale, ca și a implicaţiilor ce de- 
curg din ele, pînă la ultima conse- 
cință, cred că reprezintă cheia suc- 
ceselor viitoare. Numai pornind de 
aici, analizînd, aprofundînd, dezvă- 
luind ceea ce încă nu a fost dat la 
iveală sau punind într-o lumină 
nouă ceea ce era încă insuficient 
arătat vom reda «dimensiunea inte- 
rioară a istoriei noastre». Mai mult; 
numai pornind de aici filme consi- 
derate pînă nu demult doar prilej 
de superproducţii, pitoresc și spec- 
taculos cinematografic în sine, cum 
sînt cele consacrate unor pionieri ai 
ştiinţei, tehnicii, artei noastre, pre- 
cum Vlaicu, Racoviţă, Babeș, Lu- 
chian pot deveni şi ele părți inte- 
grante ale unei linii de epopee na- 
țională, și anume epopeea afirmării 
forței de creație a poporului nos- 
tru, a contribuției sale remarcabile 
la lărgirea orizontului de cunoaștere 
umană, la îmbogățirea patrimoniu- 
lui spiritual al umanității. 


xxx 


Desigur, nimeni nu poate vorbi 
— mai ales anticipînd ! — în numele 
unei atît de importante ramuri a 
creației, cum este cinematografia, 
mai convingător decit operele în- 
sele. Ele'vor avea cuvîntul spre 1980, 
spre momentul bilanţului. Singurul 
drept pe care-l cer, în încheierea 
acestor gînduri, este acela de a-mi 
exprima convingerea că cinemato- 
gratia naţională va întimpina sca- 
dența viitorului cincinal și toate mo- 
mentele importante de pînă atunci, 
cu încrederea pe care ţi-o dă întot- 
deauna conștiința datoriei împlinite. 


lon BUCHERU 


1975: Un an plin de speranţe 
pentru filmul românesc 


| Se încheie un an. Ultimul 
din cel de al treilea pătrar al 
secolului. Ne aflăm în ajunul 
celui din urmă sfert al veacu- 
lui cînd minţile cele mai isco- 
ditoare au și început să in- 
vestigheze cum va arăta lu- 
mea în mileniul al treilea. 

Se incheie un an în care filmul a devenit 
octogenar — aceasta nu este desigur o 
virstă prea înaintată pentru o artă, dar cind 
a apărut cinematograful, acum opt decenii, 
omenirea se credea în «la belle époque», 
electricitatea trecea Incă drept o descope- 
rire epocală, iar zborul în balon era la modă. 
Apariția filmului n-a întirziat să devină şi să 
rămină un eveniment, un mare eveniment. 

În aceste opt decenii invenția lui Lumière 
a parcurs, într-o viteză impresionantă, eta- 
pele, condensind în decenii un proces evo- 
lutiv care altor arte le-a cerut sec Fil- 
mul a avut viteza de inaintare a unei indus- 
trii moderne și impactul descoperirii unei 
galaxii terestre, care nu mai era a lui Gu- 
tenberg. 

@ Se incheie un an care — oricite obser- 
vaţii se pot şi se vor face cu siguranţă pe 
marginea lui — a fost pentru filmul nostru 
un an semnificativ. Pentru că a impus un 
curs, o evoluţie de cea mai mare însemnă- 
tate pentru o cinematografie: abordarea am- 
plă a prezentului societăţii şi lumii noastre, 
o abordare atentă și perspicace a transfor- 
mărilor ce se petrec în structura socială și 
umană de la noi. Filmul de actualitate a 
devenit astfel un pivot esenţial al creaţiei 
cinematografice. 

Filmul despre trecutul mai îndepărtat sau 
mai apropiat constituie celălalt pivot, con- 
solidat și întărit cu o atenţie mereu cres- 
cindă. 

9 Preocuparea, investigația cineastului, 
s-a oprit asupra unor probleme, conflicte, 
întîmplări în centrul cărora s-au aflat făuri- 
torii de bunuri materiale şi spirituale, adulţi 
implicaţi Intr-o luptă adultă, dar și foarte 
mulţi tineri. Unii dintre ei puşi în faţa impera- 
tivului opțiunii felului de viaţă, a drumului 
pe care-l vor avea de parcurs (Filip cel bun 
de Dan Pita, Muntele ascuns de Andrei 
Cătălin Băleanu, Toamna bobocilor de 
Mircea Moldovan), alţii surprinşi într-un 
anacronism etic care pină la urmă este 
scump plătit, Mustrate cu flori de cimp 
al lui Andrei Blaier. 

Condiţia nouă a femeii in societatea noas- 


Străjuind de pe două înăl- 

timi strategice şi pitoreşti, 

dincolo de apa Bahluiului, 

cetatea de scaun a lașului, 

Cetăţuia și Galata ne apar 

ca decoruri ideale de film 

istoric, uimitor de bine păs- 

trate, pe mari întinderi, atit în privința clă- 
dirilor, cit şi a zidurilor de apărare; gene- 
roase sugestii, oferind un cadru omogen 
de desfăşurare pentru ample acțiuni dra- 
matice sau spectaculare. Vechi şi distinși 
cunoscători ai istoriei naţionale, cei care 
au avut amabilitatea să ne fie ghizi, ne-au 
oferit în acest sens argumente consistente. 
Bălăuță Mitrofan: Ne aflăm în incinta 
reședinței de vară a lui Gheorghe Duca, 
despre care au scris mulți istorici români, 
precum și oameni ai literaturii noastre. 
După cum puteți vedea, scările, logiile şi 
coloanele, precum și o mare parte din 
aceste clădiri sint absolut autentice. S-au 
reconstituit doar părți superioare din clă- 
dire și zidurile de apărare, în stilul lor ori- 
ginal, inclusiv o parte din drumul de strajă, 
din lemn (chemin de ronde), din spatele 
zidului. Pe aici au trecut sau au stat nu 
numai domnitori, ca Gheorghe Duca cu 
familia sa şi celelalte personaje descrise 
de Mihail Sadoveanu în «Zodia Canceru- 
lui...», dar și oameni de cultură. Aici a 
fost o tiparniţă în limba greacă, aici a lu- 
crat mitropolitul Dosoftei, el chiar face 
mențiune pe o carte: «scrisă în minăstirea 
Cetăţuia». Pe aici au fost și Eminescu și 
Sadoveanu. În afară de saloanele vaste 
din interior, care puteau servi pentru pro- 
tocolul domnesc, aici erau tainițe, despre 
care s-au scris de altfel unele studii, locuri 
potrivite pentru ascunderea averilor, erau 
şi renumite beciuri cu vin. După cum ve- 
deţi, între zidurile cetăţii este un spațiu 
vast, suficient pentru scene populare, cu 
osteni și negustori. lată, acesta este un 


tră i-a inspirat lui Lucian Bratu filmul Ora- 
şul văzut de sus, în care unei femei i se 
încredințează o funcţie ce presupune pu- 
tere şi spontaneitate de decizie, iar calită- 
tile acestea se cer probate pe un teren pe 
care predecesorul ei “il abandonase. Şi 
totul într-o stare sufletească al unei eroine 
care pare incă ulcerată de durere, de o a- 
mintire pe care nu o poate șterge. Tot per- 
sonajului feminin i s-a propus în filmul nos- 
tru o ipostază care îmbină realitatea cu 


nostalgia poetică, cu o aspirație care ten- 
sionează viața interioară, care dilată uni- 
versul de gindire și de aspirație (Hype- 
ri de Mihnea Gheorghiu şi Mircea Ve- 
roiu). 

De responsabilitatea părinților față de 
copii se ocupă Tată de duminică de Mihai 
Constantinescu (după scenariul lui Octav 
Pancu-lași), iar de etica relațiilor umane, 
de relevarea acelei omenii atit de des po- 
menită şi atit de necesară unui climat 


Un nou film «de» şi «despre» actualitate. 
Titlul: Zile fierbinţi. Regizor: Sergiu Nicolaescu 


Cunoașteţi aceste locuri? 


Există vestigii istorice uimitor de bine păstrate. 


De ce să imităm scenograiic ceea ce există în realitate? 


clopot turnat la Danzig, cu o inscripție în 
limba greacă, atestind că e turnat pe timpul 
lui Gheorghe Duca. Tradiţia spune că. 
atunci cind era în clopotniță, el avea un 
sunet atit de frumos, incit ieșenii îl numeau 
«buciumul lui Duca». Vedeți, are o inscrip- 
ție în limba latină: «Da pacem domini in 
deibus nostris», cu menţiunea, tot în ca- 
ractere latine, a anului turnării — 1669. 
Acest turn de intrare era şi turn de apăra- 
re, cu clopote. Dacă totuși cineva din afară 
intra spre camera clopotelor, unde stră- 
juiau ostașii, acest pod interior se bascula 
și agresorul cădea în capcană, dedesubt. 

— E o tehnică de apărare originală, 
în decorul său natural — un loc potri- 
vit și chiar un posibil punct de reper, 
pentru acțiunea unui film istoric, fie 
dramatic, fie de aventuri. 

— Da, dar noi nu ştim să fi fost folosit 
în vreun film. De altfel avem aici multe 
alte locuri şi instalații de acest fel, tot atit 
de autentice, atestate din vechime. Însuși 
Alecu Russo, găsindu-se pe aici, într-o 
vreme cind mănăstirea era într-o totală 
ruină, îi scria lui Alecsandri — citez din 
memorie: «Amice, mă găsesc într-o ruină, 
cîndva palatul lui Gheorghe Duca. Geamu- 
rile sint mici în raport cu clădirea, dar cînd 
românul era cu zilele în mină, nu avea ne- 
voie de ferestre, ci mai mult de metereze. 
Străpung pe o ușă și privesc lașul». Această 
uşă, în decursul timpului, a fost astupată. 
Dar ajungind această scrisoare în mina 
restauratorilor, în zilele noastre, ei au re- 


descoperit această ieşire și au pus-o în 
valoare. 


loan Ciuleanu: Ne aflăm într-un loc de 
importanță istorică. Despre Galata unii 
spun că așa s-a numit de cind lumea. 
Oricum, să precizăm, Galata nu e un nume 
turcesc. Este un nume celtic, galic. O ra- 
mură a celților, galiții, au trecut pe valea 
Dunării, au venit prin părțile noastre în 
secolul al Ili-lea inaintea acestei ere, avind 
intense legături cu dacii şi lăsind prin 
împrejurimi denumiri precum Galiţia sau 
Galaţi. După care au coborit în sud, pe 
Marea Neagră, în părțile Bizanțului, unde 
au format o comunitate numită Galata, 
denumire păstrată și de turci pină astăzi. 
În acest cartier al Constantinopolului, a 
trăit un timp Petre Schiopul, înainte de a 
fi domn și a face această ctitorie, căreia 
i-a dat acest nume în amintirea tinereții 
sale. 

Galata este construită în formă de 
cetate, ctitorie din a doua domnie a lui 
Petre Schiopu, după loan.Vodă cel Cum- 
plit, unul dintre cei mai mari eroi pe care 
i-a dat neamul românesc. Chiar pe aceste 
locuri, s-a produs o luptă între Nicoară 
Potcoavă, frate după mamă al lui loan 
Vodă și Petre Schiopul, luptă foarte bine 
redată dealtfel în romanul «Nicoară Pot- 
coavă» al lui Sadoveanu, după documen- 
te. Turnul pe care-l vedeţi este original, 
1583, și purtăm discuţii dacă zidurile cetății 
sint tot de atunci sau dacă au fost înălțate 


social viabil, Cursa de Mircea Daneliuc. 

e Sint filme asupra cărora trebuie să ne 
oprim, pentru că pe diferite trepte ale reu- 
şitei toate fac dovada căutării febrile a au- 
tenticităţii, a unei vibrații noi, mai ample 
și mai diversificate în înfăţişarea problema- 
ticii inspirate de prezent. Narațiunea este 
construită din amănunte care contribuie la 
sugerarea atmosferei, succesiunea de de- 
talii se conjugă în conturarea din ce în ce 
mai realistă a imaginii lumii noastre. «Cli- 
şeele» au o viabilitate din ce în ce mai re- 
dusă. S-au estompat acele priviri idilice şi 
atit de ireale asupra locului de muncă şi 
asupra climatului de muncă. Apare o poe- 
zie a muncii aspre, a efortului nobil, cu un 
plus de adevăr față de multe dintre filmele 
de pină acum. (Al. Boiangiu introducea 
anul trecut, cu filmul Un zîmbet pentru 
mai tirziu această privire mai adevărată 
asupra realului. Zile fierbinţi al lui Sergiu 
Nicolaescu, recentă premieră pe ţară la 
Constanţa, a dus mai departe această pre- 
ocupare). 

Personajele, în mare măsură, nu mai par- 
curg o evoluţie artificială, parcă acţionate 
de mecanismul unor conflicte și al unor 
replici dinainte ştiute. Ele incep să cunoască 
o evoluție mai subtil condusă, credibilă 
atit în linii mari cit şi în detalii (Filip cel 
bun, lustrate cu flori de cîmp, Cursa). 
În din ce în ce mai multe filme amănuntul 
psihologic, profund şi surprinzător, con- 
feră personajelor inedit şi farmec, întărind 
implicit latura umană. (Şi iarăși ar trebui 
să citez cele trei filme de mai sus). 


Povestirea cinematografică s-a maturi- 
zat. A ciștigat în supleţe, în nuanţare şi în 
adevăr. Mulţi dintre realizatori par să se 
fi descătușat de excesul de vorbe desco- 
perind şi valoarea tăcerilor care dau rezo- 
nanţă gindului. Zidul lui Constantin Vaeni 
(un film inspirat de un fapt real petrecut 
în urmă cu trei decenii) a reușit să spună 
foarte mult, să sugereze foarte mult, prin 
însăși tăcerea la care este obligat perso- 
najul său de prim-plan. Asistăm aici a- 
proape la o asceză a vorbirii, la o potenţare 
a gestului, a expresiei fiecărei cute a fetii, 
a fiecărei umbre din privire. Asistăm la o 
răsfringere a universului din afară în ne- 
sfirşite stări sufleteşti care compun aici, 
în această dramă a claustării liber consim- 
tite, personalitatea unui luptător din ilega- 
litate care-şi pune viaţa în slujba unei cauze. 


sau relnălțate mai tirziu, în vremea lui 
Ghica al li-lea, la sfirşitul secolului al 
XVI-lea. Oricum, sint autentice. Paul 
d'Alip, care a stat aici, la masă, în timpul 
lui Vasile Lupu, descrie biserica şi casa 
aceasta. Partea de jos a clădirii pe care 
o vedeți este originală și vă invităm să o 
vizitaţi, iar partea de sus a fost înălțată în 
secolul XVIII. Cit despre biserică, ea e 
prima care face o sinteză a tuturor stilu- 
rilor românești: stilul muntenesc — priviți 
acest parament, alternare între piatră şi 
cărămidă, acest briu ca la Cozia și Tirgo- 
vişte, apoi turlele moldovenești, iar în in- 
terior, mai ales la portale, elemente bra- 
șovene, transilvănene. Făcind această de- 
monstrație a unităţii naţionale, Galata mar- 
chează în același timp un moment nou, 
după epoca lui Ştefan cel Mare, cind se 
construia cite o singură turlă, fiind prima 
construcţie cu două turle şi tăcind o coti- 
tură în istoria arhitecturii noastre şi nu 
numai a noastre. Ea va deveni prototip în 
această parte a lumii şi va servi drept mo- 
del tuturor construcțiilor de cult răsări- 
tene — şi ruşii vor avea, mai tirziu, înce- 
pind cu secolul al XVil-lea, o epocă in- 
treagă de construcții, dincolo Nistru, 
după prototipul Galatei noastre. Între bise- 
rică și casa aceasta s-au petrecut în timp 
scene dramatice. După actele E care le 
avem, în acest loc a fost omorît Cotnarschi, 
un boier foarte cultivat — polonez, deși 
numele ne amintește de Cotnari — care a 
pețit-o pe fiica lui Vasile Lupu, frumoasa 
Ruxandra, Impotriva voinţei domnitorului. 
Galata e ea însăși o întreagă istorie. Toţi 
domnii au trecut pe aici, aici se retrăgeau, 
cind era mai greu, cind erau asedii sau 
boli. La etajul casei domnești, am instalat 
un muzeu. lată acest clopot de la vechea 
mănăstire, cu stema Moldovei și această 
inscripție: 1579. lar dincoace — o hartă pe 
care a cunoscut-o și Dimitrie Cantemir, 
răspindită dealtfel în toată lumea și exe- 
cutată de un specialist străin, care o şi 
semnează, la sfirşitul secolului al XVI-lea: 
harta Moldovei, cu cele 16 ținuturi ale sale. 
Val. S. DELEANU 


Maturizarea filmului de actualitate nu 
este, desigur, ceva spontan. 

Pelicule din anii trecuți — Puterea şi 
Adevărul — filmul de amplă rezonanţă — 
ca şi Drum în penumbră, Trecătoarele 
lubiri, Explozia şi încă altele — au fost 
un imbold în angajarea cineașştilor pe tere- 
nul marilor implicaţii, pe terenul unei pro- 
blematici majore. Nu trebuie să uităm aici 
rolul pe care l-au jucat Casele de filme prin 
«mulaţia creată, prin grija lor de a asigura 
o diversitate tematică și de a asigura un cli- 
mat de afirmare a actualităţii în realizările 
noastre cinematografice. 

Progresul în obținerea calităţii naraţiunii 
cinematografice nu s-a oprit desigur doar 
la filmele inspirate de prezent. Între filmul 
de actualitate și cel despre trecut nu există 
o cezură. În zona acestor filme citeva pe- 
licule exprimă la rindul lor pasul spre ma- 
turitate. 

Continuind şi completind filele epopeii 
naţionale cinematografice, au apărut în a- 
cest an Cantemir (scenariul Mihnea Gheor- 
ghiu, regia Gheorghe Vitanidis) impreună 
cu Mușchetarul român al aceloraşi autori. 

Figuri proeminente ale trecutului nostru 
— care polarizează aspiraţiile şi însuşi des- 
tinul nostru, figuri care rămin adevăraţi 
pivoţi ai devenirii şi desăvirşirii acestui 
popor se cer într-adevăr proiectate într-o 
concepţie elevată, amplă şi profundă, la 
nivelul unei filozofii a istoriei, al unei des- 
cifrări în paginile ei a permanenţelor și im- 
perativelor noastre. 

În scenariul pentru Cantemir, scriitorul 
Mihnea Gheorghiu a propus o asemenea 
perspectivă prin abordarea unei teme isto- 
rice și a unei figuri de prim plan a trecutului 
nostru. Filmele sale sugerează nu numai 
rolul unei personalități române de anver- 
gură internaţională, ci și amploarea con- 
textului istoric, fresca conflictelor funda- 
mentale ale unei epoci, dimensiunea inte- 
rioară a unui popor. 

e Din istoria mai apropiată pe care am 
trăit-o, s-au inspirat mai mulți realizatori. 
Zidul, pe care l-am pomenit mai sus, apoi 
Actorul şi sălbaticii realizat de Manole 
Marcus, după excelentul scenariu al aces- 
tui mare și tensionat scriitor al epocii noas- 
tre — Titus Popovici. La nivelul unei recon- 
Stituiri minuţioase şi vibrante a unui mo- 
ment din războiul antihitlerist purtat de 
ostaşii români se înscrie filmul de debut 
şi confirmare a regizorului Doru Năstase, 
după un scenariu al aceluiaşi Titus Po- 
povici, Pe aici nu se trece. Mastodontul 
lui Virgil Calotescu, după scenariul solid 
şi febril al lui-loan Grigorescu (a cărui 
acţiune se petrece în primii ani al societă- 
tii noastre) şi, în sfirșit, Alexandra şi in- 


filmul românesc 
în cifre 


IMlarcus 


Raportată la întreaga perioadă pe care o 
cuprinde, filmografia lui Manole Marcus 
(12 titluri în 17 an) dovedeşte o productivi- 
tate profesională deosebită, mai ales dacă 
ținem seama că ea conţine unele filme 


fernul, al lui lulian Mihu după romanul de 
mare respiraţie al lui Laurenţiu Fulga, un 
fiim care dacă ar fi realizat sinteza dintre 
planul real şi cel imaginar ar fi fost într-a- 
devăr împlinit. 

Anul acesta s-a realizat şi un mai vechi 
deziderat al publicului nostru, acela de a 
vedea şi, eventual, de a se amuza la mai 
multe comedii. Toamna bobocilor de care, 
am vorbit, un film despre tineri tratat în 
tonalitatea comediei, dar cu riguroase im- 
plicaţii etice, în actualitate. Un succes. Co- 
medie fantastică al lui Gopo, neindoielnic 
filmul unui regizor cu idei, un film care nu 
dezminte calitatea de cineast inspirat a 
creatorului Omuleţului, premiat cu ani în 
urmă la Cannes. Această peliculă în care; 


găsim citeva momente de mare suflu regi- 
zoral şi de reală originalitate poate că îl va 
stimula pe autorul ei să-și disciplineze im- 
petuozitatea și să-și pregătească şi mai 
asiduu improvizaţia la care ţine atit de mult. 


© De-a lungul anului și a derulării reper- 
toriului, o întreagă pleiadă de actori, de la 
cei consacraţi ca: Radu Beligan, Eliza Pe- 
trăchescu, Toma Caragiu, Octavian Co- 
tescu, Draga Olteanu, George Constantin, 
Mircea Albulescu, Margareta Pogonat, Ma- 
rin Moraru, Ilarion Ciobanu, Florin Piersic, 
Gheorghe Dinică, Gheorghe Cozorici, Am- 
za Pellea, Vasile Niţulescu, George Motoi, 
Dan Nuţu, Cornel Coman, Alexandru Re- 
pan, Violeta Andrei, Adela Mărculescu, 


Pornind de la un roman de Zaharia Stancu. 


Titlul filmului: Prin cenuşa imperiului 


nostri 


deosebit de complicate din punctul de 
vedere al conceperii, al realizării și organi- 
zării producţiei. 

e Faţă de datele medii ale cinematogra- 
tiei noastre, filmografia aceasta se remarcă 
prin ritmicitate şi constantă, prin siguranță 
în abordarea tematicii şi în alegerea cola- 
boratorilor. Observăm, de pildă, că ultimele 
şase filme sint rezultatul colaborării cu 
scriitorul Titus Popovici, iar dintre primele 
şase — trei au scenarii semnate de loan 
Grigorescu. 

e Tematica social-politică este abordată 
de regizor cu seriozitate, cu simț al răs- 
punderii, cu mult simț al echilibrului în 
alegerea mijloacelor. În acest sens sint 
semnificative mai ales filmul-frescă, asupra 
mediilor muncitoreşti din anii '30, «Cartie- 
rul Veseliei» și filmul de largă respirație 
epică şi de dezbatere politică, «Puterea și 
Adevărul». 

@ În domeniul producţiei şi productivi- 
tății, Manole Marcus deţine de asemenea 
primatul unor inițiative: «Străzile au amin- 
tiri» a fost primul nostru film realizat inte- 
gral în decor natural, iar scurt-metrajul 
«Într-o dimineață», turnat în 1959, primul 
nostru film în cinemascop. În acest scurt- 
metraj și-a făcut debutul pe ecran Ilarion 
Ciobanu, iar lung-metrajul «Nu vreau să 
mă însom l-a lansat, în filme, pe Toma 
Caragiu. 

e În ce priveşte debutul lui Manole 
Marcus însuşi, el s-a produs în tandem. 
Amintim că lucrarea sa de diplomă, «La 
mere», semnată împreună cu lulian Mihu, 
ca şi primul său lung-metraj, «Viața nu 
iartă», realizat în aceeași companie, sint 
momente importante ale filmului românesc 
din deceniul șase. 

e Manole Marcus a repurtat o serie 
de succese în competiţiile naționale şi 
internaţionale: «Cartierul veseliei» — Pre- 
miul de regie la Festivalul filmului românesc 
de la Mamaia, 1965 «Zodia fecioarei» — 
Diploma de onoare la Festivalul internaţio- 


Regizor: Andrei Blaier 


nal de la Barcelona, 1967; «Puterea și 
Adevărul» — Marele premiu al Asocia- 
tiei cineaștilor din România, 1972 și 
Premiul de selecție la festivalul de la 
Veneţia, 1973. 

© in ceea ce priveşte succesul de public, 
dintre filmele lui Manole Marcus, pe primul 
loc se situează o comedie — singura pină 
acum în cariera regizorului «Nu vrea să mă 
insor». Succese remarcabile au înregistrat 
alte filme ale sale «Puterea și Adevărul», 
«Cartierul veseliei», «Capcana». 

e La «Actorul și sălbaticii», specta- 
torii indicaţi în tabelul alăturat sint cei în- 


Viaţa nu iartă 
(in colaborare) 


1959 


` 


loana Bulcă, George Mihăiţă, Ana Szeles, 
Emmerich Schăffer, Emanoil Petruţ, Du- 
mitru Furdui, Matei Alexăhdru, Constantin 
Diplan, Vladimir Găitan — ca să nu luăm 
decit citiva, făcind conştient mari nedrep- 
tăți prin omisiune — și-au demonstrat cu 
prisosinţă talentul. Succese şi creaţii inter- 
pretative au realizat chiar și atunci cind fil- 
mele ca atare n-au depășit scontările. A- 
vem într-adevăr, în actorii noştri, o adevă- 
rată mină de aur şi această constatare este 
reconfortantă şi plină de speranţă. 

Cum reconfortant este să ştim că școala 
noastră de operatori de film promovează 
mereu noi valori, creatori ai imaginii fără 
de care filmul de ţinută nu poate exista: 
losif Demian, Florin Mihăilescu, Dinu Tă- 
nase, Nicu Stan, Al. Întorsureanu, Gheor- 
ghe Fischer, Călin Ghibu, lon Marinescu, 
și alţii. 

€ Din cele peste 200 de filme asigurate 
de Studioul Sahia, o impunătoare listă de 
premii acordate la sfirşit de an consacră 
pe unele din acestea. Dar publicul a con- 
sacrat el Insuşi aceste filme şi alte filme 
documentare, scurt-metraje pe teme di- 
verse şi uneori extrem de interesante. Între 
timp la Animafilm se caută cu înfrigurare 
idei noi, modalităţi noi, o concepţie înnoită 
despre această artă atit de populară. 

e Acum, la sfirșit de an, recurgind nu la 
un bilanț, ci mai degrabă la o stare de 
spirit al unui moment care reprezintă în 
același timp un final și un început — am 
insistat mai ales asupra unor filme care 
au marcat pragul spre maturitate a cine- 
matografiei noastre, pelicule, fie de actua- 
litate, fie istorice. Nu am vorbit despre al- 
tele care vor apare curind pe ecranele noas- 
tre, pentru că publicul nu le cunoaște, dar 
care, sintem convinși, vor reprezenta sur- 
prize mari și imbucurătoare pentru lunile 
care vor veni. 

Sigur că mai avem foarte multe să ne 
reproşăm. Sigur că în peliculele noastre 
există uneori o cantitate nepermisă de 
stingăcie, de pripeală sau chiar de nepro- 
fesionalism. Sigur că slăbiciunile ne pre- 
ocupă, iar uneori ne dor. În aceste rinduri 
ne-am ocupat însă mai mult de ceea ce 
socotim că rămine din creaţia acestui an, 

ceea ce socotim că poate deschide 
perspectiva filmului de miine și de poimiine, 
perspectiva unui film de mare emotie și de 
fertilă maturitate, pentru că de maturizat 
ne-am maturizat. Unii doar ca virstă, alții, 
cei mai mulți dintre regizori — și asta con- 
tează! — ca artă. Tuturor, la începutul unui 
stadiu nou de afirmare a creaţiei filmice 
din țara noastră, le urăm noi succese! 


Mircea ALEXANDRESCU 


registrați pină la data de 30 septembrie 
a.c. Deci filmul se află încă în plină difuzare, 
iar box-otfice-ul său în plină creștere. Cum 
remarca revista «Cinema» în cronica sa la 
acest film: «se prea poate ca Puterea și 
Adevărul să fi fost momentul de revelație 
al cinematografiei noastre la o oră anume. 
Actorul și sălbaticii este momentul de 
revelație al unui regizor la o virstă anume». 
e «Operaţiunea Monstrul» — în stadiu 
de montaj și sonorizare — este o comedie, 
a doua din cariera regizorului și prima 

scrisă de Titus Popovici. 
Mihai DUȚĂ 


Nr. de Autori 
spectatori scenariu 


1217000 lulian Mihu 
Manole Marcus 


loan Grigorescu 


|. Grigorescu 
Manole Marcus 


Zodia Fecioarei 


Mihnea Gheorghiu 


Canarul şi viscolul 


Puterea şi Adevărul 
(2 serii) 


Departe de Tipperary 


loan Grigorescu 
Titus Popovici 
Titus Popovici 
Petre Sălcudeanu 


Titus Popovici 
P. Sălcudeanu 


Capcana 


Actorul şi sălbaticii 
(2 serii) + 


Operațiunea Monstrul 


Titus Popovici 
Titus Popovici 


Titus Popovici 


Puntea 


Un sat domol de deal, la el se ajunge 
printre şiruri nesfirșite de roşu ionatan, 
un sat cu liniștea adincă punctată în răs- 
timpuri de oftatul înfundat al pămintului: 
plouă rar cu stropi mari de mere. Dintr-un 
capăt de uliţă, se ridică și crește zgomotul 
binecunoscut al grupului electrogen. Se 
filmează «Puntea». 

Alexandru Brad, despre debutul lui 
lon și Alexandru Brad cu scenariul 
filmului «Puntea». 

Ciţi pași sint de la poezie la film și 
cum i-au parcurs. 

— Ştiu, pentru unii lon Brad este 
cunoscut mai mult ca poet și mai puţin ca 
prozator, eu mai mult ca gazetar și mai 
puţin ca poet — imi apare acum al doilea 


volum de versuri — şi amindoi debutăm, 


in cinematografie. N-am măsurat drumul, 
l-am parcurs într-o lume poetică în sine: 
a satului românesc dintotdeauna. lon și 
cu mine sintem născuţi la ţară. Ni s-ar fi 
părut o impietate față de această lume a 
satului să nu-i subliniem tocmai marea 
trăsătură: poezia. Poezia s-a născut la 
țară. Pașii noştri insă n-au fost de la poezie 
la film, ci de la o formă de poezie la alta. 
Poate şi pentru că sintem fraţi, lon şi cu 
mine ne-am înţeles foarte bine şi din acest 
punct de vedere, să-i zicem artistic, am 
colaborat chiar minunat. Mai intii a fost 
cartea lui lon, «Descoperirea familiei» 
apoi adaptarea ei pentru televiziune. 

una şi alta au avut drum bun la spectato 
Asta ne-a indemnat să încercăm o ecra 
zare, dar, între evenimentele din carte şi 
ziua de azi au trecut zece ani, lumea satului 
s-a mișcat, s-a schimbat, s-au schimbat și 
problemele, chiar dacă nu toate. Asta ne-a 
obligat să scriem un scenariu aproape nou, 
nou oricum în proporţie de 90%. Am păstrat 
personajele — unele — citeva dialoguri și o 
secvență. Am muncit mult, am cintărit 
situaţiile, dialogurile, caracterele, să nu 
pară nimic din afară. Din afara satului 
Din afara poeziei. Am avut avantajul, repet, 


Viata de zi cu 
intr-ua univers 
poetic 


că şi lon şi eu cunoaștem bine lumea asta, 
ca unii ce ne-am născut în ea, şi ne întoar- 
cem mereu în ea. Cred că numai cunoscind 
bine locul, lumea, venind mereu printre 
oamenii pe care ni-i luăm de eroi, partici- 
pind la frămintările, bucuriile, necazurile lor, 
putem atinge adevărul despre ei. Autenti- 
cul, cum se spune. Restul, redactarea, teh- 
nica acestui gen aparte numit scenariu, se 
află. Cu trudă, dar se află. Din ce-am văzut 
pina acum la filmare, am încrederea pe 
care o am în Virgil Calotescu, nădeidea 
mea este că va fi un film autentic. Firesc, 
omenesc, adevărat. 

Virgil Calotescu, pentru prima oară 
cu un lung metraj în lumea satului. Ce 
vrea acest film? 

— Filmul îşi propune o secţiune în viața 
unui sat. Un sat în care confruntările dintre 
oameni sint de natură conceptuală, privind 
modul de a exista în conditiile noi ale 
colectivizării 'şi vieţii în colectiv, Oamenii 
vor fi prezentaţi cu părțile lor bune și rele, 
ca-n viață, nu-mi doresc modele sau eroi, 
ci oameni. Personajul principal, Octavian 
Borcea, nu este stăpinit de o singură pro 
blemă — aparent principală și anume ne- 
înțelegerea lui cu conducerea cooperativei 
din sat, conducere din care, de altfel, face 
parte și el — ci și de necazuri personale, 
legate de destinul propriei familii. Om dur, 
harnic, impetuos în relaţiile cu cei din jur, 
el este surprins într-un moment crucial, 
în care datorită exact firii sale e pe punctul 
să-şi înstrăineze copiii, să-și destrame 
familia. Deşi acțiunea se petrece în mediul 
sătesc și eroul este un țăran, cazul lui 
cred că este de largă circulaţie, sper deci 
că va fi şi de largă audienţă. Am evitat in 
mod deliberat să filmăm într-un loc de mare 
trafic. Sate frumoase se găsesc și de-a lun- 
gui şoselelor. Dar acesta, pentru că e mai 
retras, păstrează oamenii mai aproape de 
natură şi de natura lor. Mi se par atit de 
frumoase, și natura asta, și sufletul țăranilor 
și firea lor, marile pasiuni care nu sint 


ÎI 


niciodată declarative, ci îndelung mocnite, 
comportamentul lor înțelept, aşezat, încît 
mărturisesc. mi-as dori o reuşită. Şi sper 
s-o obţin cel puţin la nivelul vechilor mele 
documentare cu țărani. În ce-l priveşte pe 
Borcea, eroul principal: pentru cei care au 
văzut piesa la televiziune, interpretul ideal 
este Amza Pellea. Mi s-a părut insă că o 
repetare de distribuţie ar fi făcut să scadă 
gradul de interes al spectatorilor. Pe de 
altă parte, însuşi Amza Pellea ar fi fost 
obligat la o repetare. Sint convins apoi că 
pentru Mircea Albulescu va fi o experiență 
interesantă și că talentul lui tumultuos și 
foarte complex, plus ambiția trăirii unui 
personaj nou îl vor face să realizeze un 
personaj-unicat. De altfel, după mine, 


actorii de mare vocaţie nu pot fi închişi 
într-un gen. Ei pot juca orice, oricind şi 


Octavian Borcea, un om de 
nădejde (Mircea Albulescu) 


la fel de bine. Poate că exact acest lucru 
pa place să-l descopăr mereu și mereu 
a ei 

Mircea Albulescu, impresii de prim 
contact cu o premieră de gen. Cine e 
Octavian Borcea? 

— După cum vezi, Octavian Borcea e un 

țăran şi aici e marea dificultate. Eu n-am 
mai jucat țărani. Mi-e foarte frică. Ăștia 
sint nişte oameni foarte speciali, adevărații 
ţărani. Şi totuşi n-am decit a-i mulțumi lui 
Calotescu pentru că m-a aruncat într-un 
asemenea personaj. E un om de nădejde, 
Borcea. Ca orice om de nădejde, ceea ce 
ştie despre el, despre oameni, despre viaţă, 
ştie cu profunzime şi mai ales dintr-o pro- 
funzime a celor ce de sute de ani au trăit 
în același loc. E înțelepciunea păcii și a 
liniştei și a durabilului. Se spune că actorii 
de cinema se inspiră din viaţa pe care o 
intilnesc în platourile construite ad-hoc. 
Adună amănunte, fapte de viaţă pe care le 
insinuează discret în personaj. Trebuie să 
spun că locurile de aici au asupra mea un 
efect imens în această Experienţă pe care 
o fac. Pacea, liniştea şi increderea locurilor 
din jur mă simplifică, îmi evidenţiază mij- 
loace la care e bine să renunti. Între aceste 
dealuri, în ploaia aceasta de mere roșii, 
inveţi ca nicăieri în altă parte unul din 
lucrurile esențiale ale meseriei noastre: 
ceea ce nu trebuie să faci. Sau, mai exact, 
te îndeamnă la zgircenia cu care să alegi 
din bagajul celor 25 de ani de experiență 
lucrurile cu adevărat esenţiale. Problemele, 
conflictele din film nu sint cruciale, Dar 
«nu există eroism mai mare decit să vezi 
viața aşa cum este ea şi să trăieşti în fiecare 
zi». Romain Rolland. Citat aproximativ, 

Vasile Drăgan, pentru prima oară sin- 
gur în spatele aparatului de filmat 
Cum e? 

— Grav. Pentru mine, de acest film de- 
pinde tot restul. Este primul meu mare 
examen. L-am pregătit în doi ani în care 
am făcut 20 de scurt-metraje-comenzi și am 
fost asistent și cameraman la mai multe 
filme. Toate în preajma lui Nicolae Girardi. 
li datorez foarte mult. Îmi place cum lu- 
crează. Ceea ce nu înseamnă că și eu voi 
lucra ca el. Chiar dimpotrivă. Trebuie să fiu 
eu însumi. Un singur lucru îmi doresc foarte 
tare: să nu se spună că am făcut o imagine 
frumoasă, ci una adevărată. 

La ora cind citiți aceste «declaraţii», 
«Puntea» și-a încheiat filmările. 


Eva SÎRBU 


Un film de actualitate 
făcut de tineri 


despre cei maturi 


lon Băieș bunăvoință am 


— S-ar părea că amenințarea din titiul 
rubricii pe care ați susținut-o în revista 
noastră — «Să nu m-apuc eu să fac 
filme» — devine un fapt. 

— În rubrica aceea, mă gindeam nu atit 
la postura de scenarist, cit la cea de regi- 
zor. Dar, firește, și ca scenarist ea ar fi 
putut să sperie pe unii. Adevărul e că eu 
bunăvoință am. Aș avea și subiecte, dar 
este extrem de anevoioasă această intre- 
prindere. Este foarte greu să te infiltrezi 
în planul caselor de filme, care au locuri 
precis rezervate, mai ales pentru filme 
spectaculare care pe mine nu mă intere- 
sează deloc. În general — Mere rosii e o 
excepție de la regulă — eu consider că 
cel mai bine aș putea să lucrez în zona 
aceasta a comediei. Din păcate, casele 
nu prea vor comedii, mai precis nu vor 
satire, ci comedii gratuite, comedii senti- 
mentale, melodrame cu puțin umor — pen- 
tru unii idealul pare a fi Elixirul tinereții. 
Dar... mai trebuie incercat. Bineinţeles, nu 
m-am gindit de fapt niciodată să fac un 
film de autor, adică să fiu și scenarist și 
regizor. Dar nici nu sint un admirator al 
regizorului-meșteşugar care nu ştie ce să 
ceară scenaristului și nu este în măsură 
să ridice nivelul ideatic al scenariului, să 
adune în jurul său nişte colaboratori, să-i 
cheme către o idee mobilizatoare artisti- 
ceşte. Acest regizor-meșteșugar te în- 
treabă doar: — Ai ceva gata? Dă ceva! Nu 
te întreabă ce idee ai, ca să vadă dacă 
ideea ta l-ar interesa, ca să pornească 
eventual cu tine împreună la scrierea sce- 
nariului sau măcar să vegheze la scrierea 
lui. El nu te întreabă decit dacă ai ceva 
«gata», bun de decupat şi, dacă se poate, 
şi aprobat. Ceea ce nu e cazul, din fericire, 
cu Mere roșii. 

— Se spune că pentru acest subiect 
v-aţi expus unei operații chirurgicale. 


6 


— Este subiectul nuvelei «38 cu doi» din 
volumul «Sutereau împreună», pentru care 
m-am dus la Rimnicu-Vilcea, m-am inter- 
nat două săptămini în spital și mi-am scos 
amigdalele cu această ocazie. Eroul meu 
pozitiv, care-și iubește meseria ca un fana- 
tic, este atit de absorbit de gindurile, de 
filozofia lui de viață, incit nu simte nevoia 
să reacționeze la loviturile pe care le pri- 
meşte. Tipul e un nefericit în viaţa lui perso- 
nală, dar nu face din asta o dramă pe care 
s-o împărtășească celorlalți, nu este un 
gongoric lamentuos. 

— Aţi mai făcut și alte gesturi eroice, 
cum ar fi internarea în spital în scopuri 
estetice? 

— Am mai făcut, dar fără urmări lite- 
rare. După ce terminasem şcoala de lite; 
ratură, în 1952, aveam un post bun la re- 
vista «Albina», în Bucureşti. ŞI, din pro- 
prie inițiativă, am plecat şi-am stat doi ani 
de zile în Valea Jiului şi la Hunedoara, ca 
redactor la ziarele de șantier şi la ziarul 
minierilor. N-am scris nimic serios nici 
despre minieri, nici despre siderurgişti, 
totuşi experiența mi-a folosit în alt fel. Nu 
sint adeptul lozincilor despre așa-zisa do- 
cumentare, dar trebuie să ai niște legături 
sistematice cu lumea. De pildă, eu am 
ținut ani de zile o rubrică la Scinteia tine- 
retului, «De la om la om», unde am primit 
zeci de mii de scrisori. O parte le-am şi 
dat altor scriitori. «intrusul» este un ro- 
man care pornește de la un caz relatat 
într-o astfel de scrisoare. Marin Preda, 
căruia i-am dat scrisoarea, a mers cu ma- 
şina ziarului la Săvineşti, l-a cunoscut pe 
omul în cauză și a scris romanul. La fel, 
scenariul meu Omul care vine din Buzău 
porneşte de la un caz pe care l-am cu- 
noscut foarte bine — această odisee şi 
această mistică a «pilelor» care face încă 
ravagii. Fie că eşti romancier sau scena- 
rist, fie că faci film sau literatură, poți găsi 
căi foarte diferite de acces la realitate, 
dar nu te poți lipsi de ele. Pentru că ima- 


ginaţia noastră este în mod frecvent, dacă 
nu întotdeauna, întrecută de viaţă. 


Alexandru Tatos: Un om rar 


— Acest prim lung-metraj pe care-l 
realizați independent incepe ca o co- 
medie, pentru a deveni la un moment 
dat ceea ce numim film politic. 

— Dacă aș căuta o categorisire, l-aș in- 
clude în categoria filmelor-portret. Urmă- 
rim un personaj, un medic — două zile și 
două nopţi — iar prin el cunoaștem o 
serie de alți oameni şi conflictul prin care 
sint legaţi. Dar n-aş vrea ca filmul să ră- 
mină o descriere, oricit de expresivă ar fi 
ea. Ceea ce m-a ciștigat la acest personaj 
toarte rar în peisajul literaturii şi cinemato- 
grafiei noastre — pentru că rareori un 
personaj pozitiv este atit de viabil — este 
că el te duce nu numai la conflictul dintre 
un doctor și un alt doctor, ci către o te- 


A depăşi drama prin umor 
(lon Cojar şi Mircea Diaconu) 


matică de interes, să zicem, universal. 
Este un personaj care, sub o aparență 
opusă oricărei dramatizări exterioare, se 
Ayer ra moartea, raportind totul la o scară 
intimi 


— Acţiunea se destășoară în cea mai 
mare parte în interioare. 


— Mă tem de acest termen — «film de 
interior», deși într-adevăr, 2000 din cei 
2 700 metri ai filmului sint filmaţi în Incă- 
perile unui spital. Dar nu vreau să com- 
pensez aceasta prin nici un fel de înca- 
draturi sofisticate sau efecte artiticioase. 
Dimpotrivă, țin ca totul să fie riguros rea- 
list şi de-abia prin citeva accente particu- 
lare să ne ridicăm deasupra unei relatări 
jurnalistice. Am norocul de a colabora cu 
o echipă de realizatori tineri, foarte în- 
zestraţi şi foarte pasionaţi de profesia lor: 
operatorul Florin Mihăilescu, scenogratul 
Vittorio Holtier, pictorița de costume Ga- 
briela Lăzărescu, interpretul rolului prin- 
cipal Mircea Diaconu, fără ca prin aceasta 
să pot încheia lista, 


Mircea Diaconu: 


O soluție de viață 


— Personajul dumneavoastră nu re- 
cunoaște că trăiește o dramă, încearcă 
s-o depășească prin umor. Credeţi că 
aceasta poate fi o soluție de viață? 

— Sigur, drama este a lui și ar fi egoist 
să şi-o consume în așa fel incit să nu dea 
atenţie celorlalți, să nu se sacrifice pen- 
tru ei. Seamănă, ca și alte personaje ale 
mele, cu bufonii lui Shakespeare. Este scli- 
pitor, plin de surprize și de culoare, doar 
dedesubt trădează o anumită tristețe. 

— Seamănă și cu Filip cel bun. 

— Da și nu. Doctorul Irod este mai activ. 

— Şi seamănă cu Mircea Diaconu. 

— Doamne ferește! În primul rind ar fi 
un gest de vanitate din partea mea şi în 
al doilea rind interesant este doar saltul 
de la tine, ca individ, la altceva. Eu fac 
personajele ca şi cum ar face un copil 
păpuşile, una după alta, diferite, ct mai 
diferite. 

— De obicei păpușile nu le fac copiii, 
lor li se dau. 

— Imaginați-vă unul care le-ar face. 


Valerian SAVA 


| Ne aflăm, probabil, cu filmul 

lui Mircea Daneliuc (scena- 

riul Timotei Ursu) în fața 

nema ultimei premiere pe 1975 și 

| ea ne apare ca o nevoie de 

“simetrie în producția aces- 

tui an. Cursa incheie bucla ca să se 

întilnească cu Zidul, Ilustrate cu flori 

de cîmp și Filip cel bun. Pe parcursul 

unui întreg an, o atentă observare a fil- 

melor din producția noastră ce s-au pe- 

rindat pe ecrane ar avea de semnalat 
destule lucruri. 

Nu demult, se făcea, și pe drept cuvint, 
constatarea că, dacă un anumit ritm al 
realizărilor s-a asigurat, o dată cu creş- 
terea numărului lor, ar fi timpul să ne 
întrebăm şi cît de profunde sint aceste 
filme, cit de pertinente sint meditaţiile 
lor (atunci cind ajung să fie într-adevăr 
meditații), cit de vastă este implicarea 
lor în problematica societății noastre (căci, 
iarăși, se constata că o cinematografie a 
actualități nu este o simplă opțiune, ci o 
condiţie sine qua non a ei), ce anume 
populează cadrul unui film, ce univers 
reuşeşte el să creeze, care să aibă densi- 
tatea unei reale structuri dramatice și 
artistice, să cuprindă şi să exprime artis- 
tic întîmplări semnificative și emoționante 
totodată. Cu un cuvint, cît din aceste filme 
şi cîte filme au ceva de spus. Şi cum o 
fac? 

Să privim Cursa, filmul unui tinăr (de 
fapt, scenaristul este tot un tinăr şi, adău- 
gind acest film listei filmelor făcute de 
tineri în ultimii 3—4 ani, vom constata 
într-adevăr un fenomen pe cit de imbu- 
curător pe atit de puțin intilnit în cinema- 
tografiile lumii: la noi, din trei regizori 


care au făcut film, unul a fost debutant). 


Este vorba deci de încă un debutant. 
Filmul ne propune o întimplare — destul 
de laconică, parcă improvizată, parcă sur- 
prinsă pe viu, într-o privire cin6-vârite 
(cultivată această predispoziție de către 
realizator prin însuși caracterul de repor- 
taj TV pe care îl dă prin genericul filmului 
său. Cadru alb-negru, de prim-plan în 
cadrul-color panoramic). O atmosferă de 
reportaj care ar vrea să scoată dintr-un 
univers un fapt anume, să-l înscrie mai 
intii, să descrie apoi doar pe el, şi nu 
oricum, ci după un tipic reportericesc, 
cu fraze anume, cu fapte anume, cu un 
ton anume, cu o «spontaneitate» anume 
— toate acestea contrastate de ceea ce 
se vede pe lingă cadrul ales de reporter. 
Pentru că o plecare într-o cursă —ca să 
ne referim direct la filmul de față — spre 
a transporta pe o distanţă de citeva sute 
de kilometri o piesă industrială imensă 
şi chiar infricoşătoare, așa cum ni se 
înfăţişează ea nouă, ar trebui în viziunea 
reportericească să fie ceva extraordinar. 
(penru cei ce se încumetă la această 
eabă, ea este totuși ceva cotidian. 

Genericul unui film este de multe ori 
o indicație certă a valorii lui întregi. Este, 
într-un fel, sinteza lui. Sau cheia compo- 
ziției. În clipa în care stop-cadrul din ge- 
neric ne-a proiectat titlul filmului şi s-a 
derulat apoi distribuţia, purtată de fulge- 
rătoare inserţii sonore preluate din mediul 
ambiant al uzinei, ni s-a sugerat tonali- 
tatea şi spiritul narațiunii și, mai ales, un 
sentiment atit de necesar pentru recepti- 
vitatea spectatorului: o predispoziţie la 
surpriză. Surpriza nu este însă aici de 
ordinul faptelor senzaţionale, incredibile, 
ci, dimpotrivă, surpriza este de a desco- 
peri că întimplări ne-senzaţionale, oameni 
ne - ieşiţi - din - comun-,ne - supraoameni, 
pot fi atit de ne-banali, de ne-săraci în 
viața interioară și exterioară, pot fi și atit 
de neașteptaţi, de bogaţi în ginduri, ges- 
turi, fapte, nuanțe, resurse sufleteşti, re- 
surse omenești. Oameni într-adevăr, fără 
intenţia de a fi eroi (așa cum i-ar fi dorit 
poate reporterul din generic), dar oa- 
meni, niște «oameni simpli» pe care i-ar 
putea invidia nişte «eroi» — care sint 
poate mai complicaţi, dar de multe ori 
rămin indescifrabili şi incredibili, lipsiţi 
de viaţă, adică nişte «simpli eroi» de film. 
Regizorul Mircea Daneliuc «a văzut» 
oameni reali în filmul său și povestea lui 


filme româneşti în premieră 


Filmul unui debutant? 
Nu. Filmul unui cineast! 


despre doi şoferi de camion care trans- 
portă o piesă uriașă, cărora nu le este 
uşor dar nu se pling, pentru că asta le e 
chemarea, asta le este meseria, asta și-au 
ales; doi şoferi care sint prieteni pentru 
că muncesc împreună, înfruntă impreună 
neprevăzutul cursei (o cursă care, desi- 
gur, devine o metaforă), care la începutul 
povestirii par într-un fel și pină la sfirșit 
ne apar altfel — povestea aceasta este 
în ultimă instanță adevărată tocmai pen- 
tru că nu se opreşte la cind-vdrit€, nu se 
opreşte doar la prime constatări, la prime 
impresii şi impresionări pe peliculă. Este 
adevărată, pentru că ea cultivă semnifica- 
ţii în fiecare gest, pentru că umple tăcerile 
cu meditații despre acești doi și apoi trei 


oameni (căci li se adaugă și o tînără 
«luată de pe șosea», o tinără care merge 
undeva, senină pentru că n-o încearcă 
nici o teamă sau îndoială, are incredere 
în oamenii de față alături de care merge 
spre omul de mai departe, cel de la ca- 
pătul cursei şi de la capătul dramei). 

Cu excepţia unui accident de parcurs, 
care ar fi putut deveni o catastrofă, dar 
care nu devine decit placa turnantă in 
revelarea unor trăsături de caracter ce 
nu se dezvăluie decit la nevoie (şoferul 
mai tinăr, de exemplu, este mai impetuos, 
mai descurcăreț şi chiar «mai șmecher», 
dar cu toată modestia și lipsa de osten- 
tație, un adevărat erou, fără emfază şi 
fără gesturi eroice, doar pentru că aşa 


este el, «omul care se cunoaște la ne- 
voie»). 

Cursa n-a căzut în propria ei cursă şi 
n-a cultivat spectacolul accidentului de 
parcurs mai mult decit i-a trebuit reali- 
zatorului ca să declanșeze noi resurse 
sufleteşti și morale ale protagoniștilor 
acestei întîmplări. Reţinut în exterior, Mir- 
cea Daneliuc a profitat în sensul aprofun- 
dărilor de caracter. Reţinut în verbiaţie, 
regizorul a îmbrăcat cuvintele în situații, 
în atmosferă, le-a asigurat climatul de a 
deveni semnificative, de a se preface în 
rezonanţa gesturilor şi actelor pe care le 
săvirşesc personajele sale. Privirile sint 
întrebări şi apoi sint răspunsuri, sint ne- 
linişti sau, dimpotrivă, exprimă certitu- 
dine. Nimic din ceea ce se poate comuni- 
ca prin tăcere (și cit de profunde pot fi 
adesea adevărurile subințelese!) nu a fost 
deviat în replici convenționale (sau chiar 
neconvenționale, dar tarate ae mecan:s- 
mul însuși al punerii în replică, de funcția 
acesteia, de şirul de vorbe care sparge 
climatul comunicării prin gind). 

Desigur, abilitatea aceasta nu se poate 
obține decit prin actori aleși la înălțimea 
situaţiei. Aș spune că şi aici, din nou, 
«tînărul debutant» are un mare merit a 
ştiut să-şi facă o distribuţie, s-o conducă, 
a ştiut ce să-i ceară, și mai ales să se facă 
înțeles în intenţiile sale. Mircea Albu- 
lescu şi Constantin Diplan, iată se poate 
vorbi de un duo, de un tandem actoricesc 
tum filmul nostru nu prea are de multe 
ori ocazia să- impună. Discreţie, reținere, 
inteligență, explozie şi apoi cufundare în 
sine, decența sentimentelor dar şi fer- 
mitatea afirmării lor — între aceste date 
Mircea Albulescu poartă un om, un des- 
tin, o viață. Nimic lipsă, nimic de prisos. 
O biografie? Nu. Portretul unui om sur- 
prins în mișcare, în activitate, în viață 
obișnuită, un portret viu, și peste toate, 
un portret artistic. Parcă în opoziţie cu 
el — nu prea reţinut, nu prea discret (la 
început), nu prea reconfortant ca tovarăș 
de drum (ai fi tentat să spui că e gata în 
orice clipă să dea bir-cu-fugiţii), uşuratic 
(tot la prima vedere), personajul lui Di- 
plan pare la antipod, dar din el izbucnește 
o protundă omenie, o tandreţe aspră (as- 
pră ca şi munca pe care o tace), o înțe- 
legere pentru care nu este de ajuns numai 
inteligență, mai e nevoie şi de înțelep- 
ciune. Și lingă aceste «forțe ale naturii» 
care refuză să devină eroi, și refuză au- 
reola și refuză legendarul, pentru că simt 
că acestea ar insemna sfirșitul lor de 
oameni adevărați — o tinără (toată can- 
doarea pare că s-a adunat în ea), o tinără 
care e numai încredere şi «pricepere la 
oameni» — tocmai ea este răsplătită cu 
sfidarea încrederii ei şi cu contestarea 
«priceperii ei la oameni», tocmai de omul 
pentru care se incumetase la acest drum, 
ca să-l urmeze acolo unde fusese reparti- 
zat să-și facă meseria. Tora Vasilescu — 
și ea, cred, la primul film — se alătură 
acestui tandem actoricesc de primă di- 
mensiune Albulescu—Diplan, cu multă 
sensibilitate şi cu imensă participare la 
ceea ce se întimplă. 

Aş spune că filmul Cursa n-ar fi fost 
de conceput fără un operator ca Florin 
Mihăilescu, și asta nu pentru o sumede- 
nie de argumente care ar putea fi invocate, 
ci pentru unul singur în mod special: ope- 
ratorul vorbeşte aceeași limbă cu regi- 
zorul. 

Cursa, filmul unui debutant? Nu. Cursa 
e filmul unui cineast. 


Mircea ALEXANDRESCU 


Producţie a Casei de filme Unu. Director: 
ton Bucheru 

Scenariul: Timotei Ursu, după o idee de Pelru 
Vintilă. Regia: Mircea Daneliuc. imaginea: Florin 
Mihăilescu. Muzica: Lucian Meţianu. Decoruri și 
costume: Dumitru Georgescu. Sunet ing. Silviu 
Camil. Montaj: Dan Naum și Yolanda Mântulescu. 

Cu: Mircea Albulescu, Tora Vasilescu, Constantin 
Diplan, Olga Bucătaru, Paul Lavric, Angela Costache, 
Teofil Căliman, Constanta Comănoiu şi Mircea 
Daneliuc. 

Film realizat in Studiourile Centrului de producție 
cinematografică «București». 


Două crime sint comise în 
același timpla București și 
la Timișoara: una din vic- 
time este o soție necredin- 
cioasă și totodată mare 
cîştigătoare la loto, iar cea- 
laltă, un biet Ingrijitor de cimitir. Uciderea 
bătrinului îngrijitor nu are nici un mobil 
(aparent). Cealaltă crimă le are pe toate 
(aparente și posibile). Între aceste eveni- 
mente sordide, o galerie de personaje 
care ascund şi se ascund în spatele unor 
mari pete de întuneric, neliniştitoare, sus- 
pecte. Şi o serie de întîmplări bizare. Și o 
serie de replici în doi peri. Şi maiorul de 
la Miliția judiciară, care cu răbdare des- 
curcă ițele teribil de incurcate ale po- 
veștii, și pas cu pas, ne poartă prin la- 
birintul plin de false ieșiri, de false soluţii, 
spre adevărul «cercului magic». După 
cum se vede, formula este tradiţională: 
realizatorii au meșterit— așa cum spunea 
Hitchcock — un tipic film «cine a ucis?». 
E vorba de un gen mult bătătorit, de la 
Conan Doyle şi Agatha Christie incoace, 
ceea ce nu Înseamnă că e și un gen ușor de 
construit. Regizorul David Reu (debutant 
în lung-metrajul artistic) a adaptat un foar- 
te popular roman de Nicolae Mărgeanu, 
după un scenariu lucrat de însuși scriito- 
rul. Este un debut interesant — confirmat 
dealtfel și de afluenţa spectatorilor la film 
— care mizează pe o formulă de construc- 
ție polițistă deosebită: toate evenimentele 
filmului îşi au motivaţia şi explicația în 
conştiinţa personajelor, vinovate şi obse- 
date de un anume trecut. E necesară, într-o 
asemenea antrepriză, o foarte atentă și 
minuțioasă caracterizare psihologică a per. 
sonajelor: în fond tocmai depistarea acelor 
logici interioare complexe îl pot face 
pe investigator să distingă minciunile 
de adevăr, să cintărească valoarea unei 
ezitări, a unei pauze, a unei priviri 
care evită privirea. Mai e nevoie şi de o 
abilă — adică neostentativă, adică nu 
gratuită — eșafodare a pistelor false. 
Căci există piste false și în viață, şi în 
orice anchetă, există coincidenţe și lovi- 
turi de teatru, dar cineaștii au un dezavan- 
taj faţă de realitate — o ficțiune are nevoie 
de argumentări și de argumente dramatur- 


inema 


casa de filme Unu | 
Bilant şi proiecte 


099 Bilanţ 1975: cinci filme ter- 
minate, dintre care patru se află deja 
pe ecrane. Predominantă — Actuali- 
tatea (trei titluri); notabilă — tinerețea 
realizatorilor (unul dintre ei, Mircea 
Daneliuc, se află la primul său film) 
Singura premieră «restantă», Dincolo 
de pod — în primele săptămini ale 
anului viitor. 


0 9 Proiecte 1976: cifric — 
filme. Tematic: aceeași atenție deo- 
sebită acordată actualității (trei titlur 
continuarea ecranizării operelor lite- 
rare valoroase («Apa» de Alexandru 
Ivasiuc În filmul Trei zile şi trei nopți); 
investigarea unor momente importante 
ale istoriei poporului nostru (Buzdu- 
ganul cu trei peceți și Începutul) 
Pe genuri: ambiția de a aborda filmul 
istoric într-o manieră modernă, spe- 
cifică filmului politic; satisfacția de a 
anunța (și oferi) spectatorilor două 
comedii. Realizatorii: patru debutanţi 
(Alexandru Tatos, Carol Corfanta, 
Alexandru Bocâneţ, Dinu Tănase), 
un regizor aflat la a! doilea film (Con- 
stantin Vaeni) şi al șaselea... să vedem 

Dorinţa şi intenţia Casei Unu pe 1976 
șase filme bune. 


lon BUCHERU 


filme românesti în premieră 


ercul magic 


gice și logice. Pentru ca filmul să nu mi- 
roasă a «contrafacere». Pentru ca specta- 
torul să nu privească ecranul cu gindurile 
duse aiurea. Pentru ca acțiunea să nu 
aibă aerul unui rebus de dragul rebusului 
Pentru ca dezlegările să nu aibă aerul 
unor porumbei scoși dintr-o pălărie. 
Acestea pot fi trapele unui film cu trape, 
și în cazul «Cercului magic», nu totdeauna 
cineaştii au reuşit să le evite. Poate este 
de vină «incurcătura blestemată» a con- 
flictului (între ghilimele am citat un titlu 
polițist notoriu) și resorturile psihologice 
cam vagi, cam forțat morale care sînt în 
final răspunsul la toate întrebările. Mai cu 
seamă că de la un punct incolo, intuiţiile 
detective ale anchetatorului par să țină 
mai curind de revelaţiile unei stări de veghe 


casa de filme Cinc 


La mai multe filme 
și. 
la mulți ani! 


99 A! șaptelea film din planul 
nostru de producție pe 1975 se află 
pe rampa de lansare către public. 
Spre liniştirea celor interesați, și în 
special a colecționarilor de evenimente 
«picante» de pe platourile de filmare, 
le comunicăm pe această cale că în 
ciuda faptului că titlul definitiv al fil- 
mului rămîne Patima, autorii săi (ac- 
trița-scenaristă Draga Olteanu-Matei 
şi operatorul-regizor George Cornea) 
şi-au păstrat credința că opera lor face 
toți Ban banii... iar noi, în calitate 
de casă producătoare, convingerea că 
cine ride la urmă... 


099 După cea hălăduit mai bine 
de o lună pe meleagurile ospitaliere 
ale Maramureșului, pentru ca apoi să 
poposească pentru citeva zile în inte- 
rioarele somptuoase ale Bibliotecii 
«Teleki» şi ale Casei de cultură din 
Tirgu Mureş, Pintea haiduceşte acum 
prin părțile Sibiului și Făgăraşului 


99 Sperăm că în sacul cu sur- 
prize pe care Moș Gerilă ni-l va oteri 
generos la stirşitul anului, se vor 
afla şi cei 2.700 de metri care au in- 


decit de un proces logic și poliţist. 

Filmul are însă momente de reușită 
cinematografică și ele sint mai toate 
concentrate în jurul personajului maiorului 
Vigu (Octavian Cotescu). Actorul a știut 
să compună un personaj masiv, dotat cu 
un calm nezdruncinat, acționind metodic, 
cu o bonomie malițioasă, care nu exclude 
sinceritatea unei simpatii, iuțeala unui 
impuls, și mai important, o sfintă — și cît 
de reconfortantă — teamă de a nu greşi, 
de a nu încălca nici o clipă legalitatea 
şi omenia. f 

Un cintec, pe versuri de Nina Cassian, 
străbate nostalgic filmul, amintire a unui 
personaj pe care-l cunoaștem doar în 
secvența generică. Frumoasele versuri 
duc însă la o remarcă, asupra dialogului 


registrat, în viziunea regizorului Mircea 
Moldovan, faptele de vitejie ale legen 
darului erou maramureşan şi ale orta- 
cilor lui, 


099 Bunicul și cei doi delin- 
cvenți minori au pornit la drum 
Expediția lor înscrie printre participanţi 
— alături de scenaristul Petre Sălc 
deanu și regizoarea Maria Callas-Di- 
nescu — pe scenografii Hortensia 
Georgescu şi Vasile Rotaru, operatori: 
V. Drăgan şi Marian Stanciu. Drum 
bun! 


0.9 Şi pentru că tot sintem la 
ultimul telex 1975, ne folosim de acest 
prilej pentru a transmite urări de sănă- 
tate și fericire tuturor celor care au 
fost alături de noi, la bine și la rău, în 
anul care se încheie: criticilor de film 
şi în special echipei de profesionişti 
care ne găzduiește cu ospitalitate în 
aceste pagini, colegilor noştri de la 
celelalte case de filme care ne-au dove- 
dit deseori că nu le sintem indiferenți, 
regizorilor, scenariştilor, actorilor, sce- 
nografilor, operatorilor, compozitori- 
lor, monteurilor, inginerilor de sunet, 
directorilor de film ca și tuturor celor- 
lalți lucrători ai studiourilor din Buftea 
care au colaborat cu dăruire la reali- 
zarea filmelor noastre, entuziaștilor 
distribuitori și colegi din Centrala «Ro- 
mânia film» și celor peste 30 milioane 
de spectatori care au onorat cu pre- 
zența lor cele 17 filme realizate de 
Casa noastră. Tuturor «La mulţi an 


Dumitru FERNOAGĂ 


filmului. Literaturizarea replicilor este rare- 
ori oportună oricărui gen, și cred, cu atit 
mai puţin genului polițist. Unele tirade 
patetice rostite de pictorul Onu (Con- 
stantin Codrescu) în fața maiorului, creea- 
ză în relația dintre cei doi, în ambianța 
filmului, în ritmul secvenţelor sale, o 
destul de apăsată senzaţie de artificial. 
În același timp însă, regizorul a ştiut 
să compună o distribuție valoroasă, din 
care, alături de Octavian Cotescu și Con- 
stantin Codrescu, se remarcă Mircea An- 
ghelescu, Ovidiu luliu Moldovan, Dumitru 
Chesa și Dorin Dron. Și de multe ori, 
interpretarea umple spaţiile rarefiate. 
Decorurile lui Virgil Moise — indeosebi 
atelierul pictorului Onu, sint inspirate şi 
neostentativ decorative. Adică realiste. 
Trebuie amintită și muzica lui Paul Urmu- 
zescu, care reușește să sublinieze acu- 
mularea de surprize a acțiunii printr-un 
crescendo bine ritmat. Povestea filmului 
este «spusă» de operatorul Aurel Kostra- 
kiewicz cu imagini luminoase, şi compu- 
neri de cadre subliniind ambiguitatea 
unui moment, sau tensiunea altuia. 
Deși tinalul — finalul unei anchete? al 
unei parabole morale? al unui fapt divers? 
— ne lămurește misterele strînse pe par- 
cursul acțiunii, rămîn încă multe semne de 
întrebare asupra comportamentului unor 
personaje, asupra reacțiilor altora, asupra 
scopului unor secvenţe. Imperfect (uneori 
prea static, prea discursiv), Cercul magic 
rămine totuși un story polițist nu lipsit 
de interes. Şi nu ne-am învățat oare, 
privindu-l pe Mannix de patru ori pe lună, 
să acceptăm (și chiar să solicităm) veșni- 
cul basm în versiune modernă despre 
binele care pină la urmă învinge răul? 
Dan COMŞA 


Producţie a Casei de filme Patru. Director: 
Corneliu leu. Scenariul: Nicolae Măârgeanu — 
după romanul omonim. Regia: David Reu. Imagi- 
nea: Aurei Kostrakjewicz. Muzica: Paul Urmuzescu. 
Decoruri și costume: Virgi Moise. 

Cu: Octavian Cotescu, Constantin Codrescu, Mir- 
cea Anghelescu, Dumitru Chesa, Ovidiu kdu Mol- 
dovan, Șlefan Tăpâlagă, Olga-Delia Mateescu, Ro- 
zina Cambos, Dana Comnea, Ioana Ciomirtan, 
Maria Ploae, Ana Vlădescu-Aron, Dorin Dron. Film 
realizat In Studiourile Centrului de producţie cine- 
matografică «Bucureşti». 


Conditia 
creează expoziția 


Cu aspectul lor civilizat, cu holuri 
spatioase, frumos luminate, două cine- 
matografe centrale din Capitală «Lucea- 
tărul» şi «Festival» Îşi «dispută» întlie- 
tatea unor reuşite expoziţii de afişe, pa- 
nouri, portrete cinematografice de lar- 
gă popularitate. Interesante atit prin te- 
mele propuse, cum ar fi «Actori români 
indrăgiți» sau «Tineri creatori ai filmului 
românesc», cit și prin calitatea portre- 
telor expuse, insotite de filmografii sau 
comentarii din cronicile apărute în presă 
apreciind interpretarea, calitatea regiei, 
a imaginii, etc. De curind (după ce mai 
înainte vernisajul avusese loc la «Scala» 
şi la «Doina»), spectatorii cinemato- 
grafelor «Luceafărul» şi «Festival» au 
putut regăsi In 12 panouri mari, atrăgă- 
toare, sub titlul «Filmul românesc de 
actualitate», imagini sugestive din reali- 
zări ale anului 1975, cum ar fi lustrate 
cu flori de cimp, Filip cel bun, Mun- 
tele ascuns, Toamna bobocilor, Tată 
de duminică. Tema «Tineri creatori ai 
filmului românesc» a prilejuit «întilni- 
rea» spectatorilor cu portretele și filmo- 
gratiile regizorilor Dan Piţa, Mircea 
Veroiu, Constantin Vaeni, ale actorilor 
lon Caramitru și Ovidiu luliu Moldovan, 
operatorului losif Demian. O modernă 
și foarte utilă formă vizuală de familiari- 
zare a publicului cu cei ce se străduiesc 
să le ofere spectacole cinematogratice 
de calitate. O inițiativă valoroasă care ar 
trebui extinsă la toate cinematografele 
din țară. Evident la cele care dispun de 
condiţii prielnice. A.M. 


lulian Mihu nu este regizorul 
peste filmul căruia — reușit 
sau nu — să poți trece fluie- 
rînd, fluierind voios sau a 
pagubă, pe care să- poţi li- 
chida grăbit cu trei epitete și 
un calificativ de dres gustul. 
Filmele lui au avut întotdeauna un «ce» 
anume, o săminţă de viață, de fapt, mai 
puțin dispusă să germineze la orice tem- 
peratură. incomode la prima lectură. 
cante. Complicate. Uneori enervante. În- 
totdeauna derutante. Derutante, pentru că 
în ele textul și subtextul funcționează a- 
proape de regulă fiecare în travestiul celui- 
lalt. Realul și imaginarul se contopesc şi 
trăiesc În una și aceeaşi secundă. Umorul 
şi amorul se confundă. Tandreţea şi sar- 
casmul sint nedespărțite. O prea ascuţită 
putere de percepere a contrastelor, acele 
contraste ce se atrag şi fac pereche și ţin 
echilibru în natură ca şi în natura umană. 
Un prea plin de observaţii acumulate, di- 
secate, prelucrate, combinate şi comuni- 
cate apoi fără cruţare, ba chiar cu volup- 
tate, cu voluptate ușor copilăroasă a celui 
ce prevede rezultatul acelei comunicări 
asupra spectatorului. Filmele lui sint ale 
unui om deosebit de inzestrat cu simțul 
nuanţelor și dincolo de toate reacțiile ce le 
pot stirni ele, senzația rămine de tandră 
şi înțelegătoare căldură umană. Finalmente, 
comunicarea cu filmele lui lulian Mihu este 
posibilă dincolo de enervare, derută, șoc, 
posibilă, ba chiar pentru unii perfectă, căci 
fantezia are acoperire. Ceea ce nu e cazul 
filmului de fată 

Obiectul inspiraţiei, «Alexandra și infer- 
nul», cartea lui Laurenţiu Fulga, conţinea 
fără nici o îndoială acea materie cu valențe 
derutant libere, atit de necesară unui re- 
gizor ca lulian Mihu. Fantastica și ireala 
imagine a unei Alexandre-simbol, traver- 
sind în toate ipostazele feminităţii infernul 
războiului. Dar şi realitatea brută și bru- 
tală a frontului, a războiului. Dar şi per- 
manenta suprapunere a realului şi imagi- 
narului în una şi aceeași fascinantă ima- 
gine. Da, «Alexandra și infernul» car- 
tea, avea tot ce-i trebuie lui lulian Mihu 
pentru a-şi construi acel «altceva» care 
e filmul lui. Așa cum a făcut din «Enig- 
ma Otiliei», Felix și Otilia Dar dacă 
acolo acel altceva numit film s-a păstrat 
sub acoperişul emoţional al romanului, aici 
totul se construiește dincolo de el, sub ce- 
rul liber. Sub acel cer liber, o soție umblă 
cu ranița în spate pe front şi îşi caută 
soțul şi nu știi de ce, într-adevăr. așa cum 
i se spune, nu stă acasă să-l aștepte cro- 
şetind ciorapi. Sub acel cer liber, sotul 
foarte tinăr și foarte rănit Işi vede mereu 
soția, o vede cu ochii deschişi sau în delirul 
febrei, o vede în toalete somptuoase (dis- 


În ciuda dorinţei de a nu transforma, in 
mod programatic, această rubrică într-un 
inventar de funcţii ale cuvintului (cuvintul 
care sugerează, cuvintul care maschează, 
cuvintul care vestește, cel care construieşte, 
etc.), pericolul părea iminent. Speranţa de 
a-l ocoli nu putea veni decit de la un film 
despre care să putem spune, cu curaj, 
fără grija descoperirii suportului strict 
funcţional, că lansează o vorbire pur şi 
simplu frumoasă; că dialogul însoțește 
credincios imaginea şi destinul personaje- 
lor, fiind şi uneia și altuia, un revelator, pre- 
parat cu secret meșteșug dar, în acelaşi 
timp, şi un real prilej de bucurie în fața 
vorbei tocmite cu har. Un om de ştiinţă mă 
convingea, nu demult, că toate întimplările 
vieţii, şi cele bune și cele rele, au temeinicul 
obicei de a veni la timpul potrivit; dacă 
sintem atenţi, probabil că şi cu filmele se 
întimplă la fel căci iată, văzind şi ascultind 
Mastodontul realizat de Virgil Calotescu 
după un scenariu de loan Grigorescu, am 
descoperit cuvintul care te obligă să uiţi 
pirghia lexicală ce se ascunde în spatele 
lui și să iei aminte doar la puterea de evocare 
de creator de atmosferă, pe care o conţine. 
O frază, citită Intr-un ziar al vremi de către 
Ernest Maftei, ne plasează precis şi tandru 
în epocă: «azi, pe cartelă, bonul... 535 gr 
mălai...» Sărăcia acelui timp Işi are unitățile 
ei de măsură, dar, în construcţia psihologică 
a filmului, ele fixează nu numai un cadru 
istoric, ci mai ales, permanenţa generozi- 


cutabil somptuoase, de altfel) sau în chip 
de şcolăriță, în haine de doliu sau în tunică 
militară, o vede și vorbește cu ea, mult, 
imens, tot timpul, în vreme ce, de jur îm- 
prejur cad bombe, cad prizonieri, cad morti, 
e război, Căci între timp, da, între timp răz- 
boiul. Frontul. Frontul cu un exces de 
vorbe și gesturi frumoase, vorbe şi gesturi 
pe care cei care au făcut războiul ştiu că 
nu prea au avut timp să le spună și să le 
facă, Frontul însă şi cu o mare aripă de 
adevăr filfiind asupră-i: monotonia. Mono- 
tonia manevrelor. A aşteptărilor. A luptelor. 
A morţii chiar. Monotonia care aducea 
după sine obișnuinţa. Obişnuinţa, care a 
făcut posibilă supraviețuirea. În acest front, 
deci pe planul realului, între personajele 
care-l populează și pe care Mihu şi le-a ales 
ca deobicei cu o mare cunoaștere a tipo- 
logiilor umane şi le-a dat viață cu o la fel 
de mare intuiție, binecunoscută de altfel, 
a distributiei, se încheagă momentele de 
sinceritate, simplă, aproape simplista sin- 
ceritate umană. Între acel soldat Gherghina 
şi Filip. Între ofițerul Halmez şi colonel. 
Între medic și Alexandra, de fapt între 


medic și restul lumii, căci el, medicul, este 
legătura cu restul lumii, cu viața şi cu moar- 
tea deopotrivă. În acest front, de pildă, pe 
are numai Graphyscolor-ul lui Alexandru 
ntorsureanu şi Gheorghe Fischer îl putea 
picta astfel, în tonuri și semitonuri de gri- 
verzui, de gri-albăstrui, în cețuri de apă şi 
cețuri de fum, în incredibil de frumoase 
imagini, aproape tablouri, în mijlocul că- 
rora respirația nu mai îndrăznește să se 
facă auzită, pe acest front, real şi reali- 
tate, a încercat, în fine, regizorul să se 
împace cu sine, cel care ştie că realul și 
imaginarul trăiesc în același timp în noi şi 
în jurul nostru, să se împace și, poate, 
să ne Impace, cu acele imagini de final. 
Căruța-sanitară, căruță-fantomă a vieţii ce 
începe să adoarmă obosită de victorie, 
(și ajunge un somn, un început de somn, 
pentru ca victoria să devină înfringere), 
căruța aceea simbolică şi adevărată în 
egala masură, înaintind încet, dar sigur 
spre unica mină de pe cimpul de luptă, 
era, într-adevăr, pentru lulian Mihu şansa 
de a salva cel puțin finalul, dacă nu filmul 
chiar, căci nu o dată, nu o singură dată, 


vorbirea noastră cea din toate filmele 


Mă stimează dom'le! 


Fa sint Mideă 
Mitică De kawe 


tății umane, pe deasupra oricărei restriști. 
Agitatorii au venit în satul Ardepămint «să 
schimbe un kil de gaz pe un kil de grăunțe 
pentru muncitorii de la Vega», Toma Cara- 


Asta-i! 


giu este mihnit că «ăia ne așteaptă cu mălai 
şi noi le ducem ciolane!», iar o femeie oferă 
muncitorilor «veniţi să repare uneltele 
țăranilor săraci și să mai stea de vorbă», 


un final a salvat viața unui film. Dar nu, 
din nou și ca pe tot parcursul filmului, in- 
tenția comunicării se fringe brusc la ju- 
mătate de drum, imaginile rămin despărțite 
de sensul lor, realul şi imaginarul nu se 
contopesc în una și aceeaşi imagine, în 
una și aceeași emoție, in una şi aceeași 
clipă, totul este despărţit, desperecheat, 
tăiat, curat și aşezat straturi-straturi: un 
strat de real, un strat de imaginar; un 
strat de tandreţe, un strat de ridicol; un 
strat de umor, un strat de amor. Straturi. 
Rocă rece, stinsă, moartă, un straniu mo- 
nument înălțat marei rupturi a artei de 
adevărul ei care este trăirea. În mijlocul 
acestui monument, construindu-l, para- 
doxal cu viaţă, actorii. De exemplu inter- 
pretul medicului, Gheorghe Novac, care 
izbutește să impună personajul tocmai prin 
adevăr, prin comportamentul ca în viață şi 
cu viaţă. Şi nu din simplă intimplare printre 
cele mai emoţionante scene din film se 
află intilnirea (intilnire patetică, de vibraţie 
dramatică dar şi de implinire artistică) a 
Alexandrei — Violeta Andrei, patetic fru- 
moasă şi vibrant umană, cu medicul uni- 
tăţii în spitalul de campanie și, apoi, în am- 
bulanţa trasă de doi cai ce străbate infernul 
exploziilor și suferinței umane. lon Sabău 
a interpretat cu candoare şi pricepere rolul 
soldatului Gherghina; Cornel Patrichi — 
ofițerul Halmez, odată în plus profesionist 
ca actor pînă acolo incit îl uiţi cu desăvir- 
şire pe balerinul Patrichi; Emanoil Petruţ, 
însăși oboseala şi căldura oșteanului de 
profesie; Nicolae Radu ca de obicei pre- 
zenţă viguroasă; în fine, Romeo Partenie, 
un fragil visător. 

Momentele de adevăr, cite sint, prezența 
indiscutabilă a gindirii plastice pornită din 
decupaj şi dusă cu mare ştiinţă şi rafina- 
ment pină în ceea ce numim cu un cuvint 
imagine, imagine de o poezie cutremură- 
toare, rarele, e adevărat rarele schimburi 
de replici duse cel puţin în intenţie dincolo 
de sensul imediat al cuvintelor, sclipirile 
de umor şi de tandrețe chiar dacă strivite 
sub ridicol, tot acest joc dublu — chiar 
dacă frint — al unei personalități anume, 
fac să se recunoască chiar şi în acest 
Alexandra și infernul, filmul unui regizor 
anume. 

Este în felul ei o performanţă. Dar nu este 
tocmai performanța pe care o aşteptam. 


Eva SÎRBU 


Producţia Casei de filme Patru. Director: 
Corneliu Leu. 

Regia: /ulian Mihu (după romanul lui Laurenţiu 
Fulga). Imaginea: Alexandru intorsureanu şi 
Gheorghe Fischer. Muzica: Anatol Vieru. Deco- 
ruri: Mircea Onişoru şi Petre Veniamin. Costume: 
Oltea Ionescu. 

Cu: Violeta Andrei, Romeo Partenie, Nicolae 
Radu, Cornel Patrichi, loan Sabău, Emanoil Petru, 
Hans Pomarius, Nicolae Praida, Florin Tănase, 
Gheorghe Novac, Aristide Teică, Aurel Popescu 
Film realizat în Studiourile Centrului de producție 
cinematografica «Bucuresti». 


singurele bunătăţi aflate în casă la ora 
aceea: «v-am adus mălai copt şi zeamă de 
corcodușe» spune ea, într-o emoţionantă 
secvenţă a filmului. Personajele epocii de 
răscruce de care se ocupă Mastodontul, 
personaje în gura cărora, alte trecute fil- 
me ne-au obișnuit, cindva, să descoperim 
fraze cu aburi de şedinţă, nu cunosc granița 
dintre cuvintul cel de toate zilele şi cel 
oficial. Primarul satului nu vorbeşte despre 
binefacerile petrolului, ci despre «zăcă- 
mintul care ne va ajuta să intrăm în rindul 
lumii». Toboşarul realizează adevărate per- 
formanțe de conciziune verbală: «toată 
lumea e chemată la primărie să afle ce şi 
cum în chestia cu puţul». 
Într-o replică căreia îi prevedeam o fru- 
moasă durată în conștiința noastră de 
, scriitorul loan Grigorescu a 
condensat o întreagă lecţie despre resortu- 
rile demnităţii şi umanismului: «domnule 
inginer — se adresează șoferul Dekawe, 
inegalabilul Jean Constantin — azı dimi- 
neață m-ai întrebat ce caut prin coclauri 
cu oamenii ăştia. Mă stimează, dom'le 
Asta-il». Mă indoiesc că vreo pledoarie, 
oricit de abilă, despre respect şi preţuire 
a semenului, ar putea concura cu acest 
«mă stimează, domnule. Asta-i», rostit 
de un bărbat oacheș, aflat la volanul unei 
mașini obosite ce se incăpățina să străbată 
un pămint pustiit de arşiță. 


Magda MIHĂILESCU 


sondaj în cineunivers 


Nu e vorba numai de încasări 


| Discuţiile în legătură cu si- 
tuaţia actuală a cinematogra- 
tiei sau, mai precis, în legă- 
tură cu fenomenele de redre- 
| sare, de care şi noi ne-am 
ocupat cu atita insistenţă în 
insemnările noastre din ulti- 
mul an, continuă să se desfășoare cu in- 
tensitate în presa de specialitate (și, uneori, 
și în restul presei) din lumea întreagă. 
Desigur, în ce privește indicii economici 
(numărul de filme produse, frecvența spec- 
tatorilor, dezvoltarea rețelei cinematogra- 
fice, rețete de încasări etc.) nu prea este 
mult de discutat. Cifrele vorbesc de la sine, 
ele au un caracter general și reflectă, in- 
discutabil, un tenomen de durată Dar 
corespunde acest reviriment economic și 
unei redresări artistice? În această privinţă, 
părerile sint impărțite. Alături de majori- 
tatea comentatorilor care consideră că 
există, fără discuţii, semnele unei amelio- 
rări calitative, alţi analiști, pornind și ei, ce-i 
drept, de la anumite date statistice, atrag 
atenţia asupra proliferării filmelor porno- 
grafice şi de violență şi apreciază deci că 
revirimentul economic este plătit cu grave 
concesii artistice. Susţinătorii acestei teze 
vorbesc cu sinceră indignare şi profundă 
îngrijorare despre «degradarea publicu- 
lui», despre «apelul la instinctele cele mai 
josnice», despre «caracterul anti-umanist» 
al unei mari părţi a cinematografiei actuale, 
ri un cinematograf «murdar și înjo- 
sitor». 


Public nou, cinematografie nouă 


Asemenea afirmaţii categorice solicită 
cel puţin citeva observaţii. Tabloul sumbru 
citat mai sus se referă, sau vrea să se re- 
fere, la producţia şi difuzarea filmelor din 
principalele țări occidentale. Or, tocmai 
aceasta este una din caracteristicile esen- 
tiale ale actualei perioade: cinematografia 
nu se mai reduce la producţia citorva țări 
capitaliste dezvoltate și cu tradiţie, ci este 
astăzi ansamblul a tot mai numeroase școli 
naţionale, prezente pe ecranele lumii cu 
nenumărate opere de mare valoare artis- 
tică şi — ceea ce e deosebit de important — 
cu o tot mai largă audienţă la public, inclu- 
siv la publicul din ţările occidentale dezvoi 
tate. Aminteam în numărul din octombrie 
despre cinematografiile sud-americane, a- 
fricană, arabă, elveţiană, canadiană (ca să 
nu mai vorbim de cea japoneză). Filme din 
aceste țări ciștigă mari premii la festivalu- 
rile internaţionale de renume, despre ele 
se scriu cărți și lor li se închină numere spe- 
ciale ale revistelor de specialitate. Nu există 
săptămină din acest an în care filme apar- 
tinind acestor şcoli naţionale (şi altora) să 
nu figureze în repertoriul cinematografic 
din New York, Paris, Roma sau Londra 
(precizăm: în repertoriul rețelei comer- 
ciale şi nu numai al cinematografelor de 
artă sau al cinematecilor). Se poate oare 
aplica majorităţii acestor producţii epitetul 
de «spectacol murdar și înjositor»? 

Ce să mai vorbim despre cinematografia 
țărilor socialiste? Ponderea filmelor so- 
cialiste în circuitul mondial crește an de 
an şi ele introduc în conștiința a milioane 
de spectatori nu numai criterii moral-ideo- 
logice superioare, ci şi o crescută exigență 
față de valorile artistice. Printre ele se nu- 
mără — nu-i așa? — şi cele produse de 
studiourile de la Buftea. Avem oare dreptul 
să le ignorăm cind vorbim despre cinema- 
tograful de astăzi? 


A vedea nu inseamnă si a accepta 


Dar nici în ce priveşte cinematografia 
occidentală lucrurile nu sint prea simple. 
Ce-i drept, numărul peliculelor pornogra- 
fice sau hiperviolente este mare, foarte 
mare. Dar. cu foarte rare exceptii, niciunul 
dintre aceste filme nu se găseşte în fruntea 
box-office-ului, nici în S.U.A. nici în Europa 
occidentală. Mai mult, o recentă anchetă 
publicătă în săptăminalul francez «Le Nou- 
vel Observateur», releva un fenomen con- 


Decor și costume 
la feminin 


Holul «Casei filmului» a găzduit o bogată 
expoziție de scenogratie de film (schițe 
de decoruri şi costume), firească şi de dorit 
într-o asemenea ambianţă, dar particulară 
în selecţie: închinată Anului internaţional! 
al femeii, expoziţia este dedicată creaţiei 
scenogratelor şi nu scenogratilor. Acest 
omagiu feminist nu are ca rezultat o oare- 


statat și de citeva sondaje americane: mulți 
oameni se duc să vadă filme pornografice, 
dar aproape toți (peste 95%) le consideră 
lipsite de valoare şi manifestă dispreţ pen- 
tru ele. O statistică (mai ales în domeniul 
culturii) nu ne spune nimic dacă ne limităm 
la cifrele goale și nu le luăm în consideraţie 
ponderea, eficiența acestor cifre. Aș aminti 
aici o observaţie a marelui sociolog ameri- 
can Merton. De multe decenii. cel mai mare 
ziar din Vestul mijlociu american este 
«Chicago Tribune»; circa 1 milion de oameni 
îl citesc zilnic. Dar de 45 de ani incoace, 
toți candidaţii susținuți de ziar în alegerile 
de președinți, guvernatori sau senatori sint 
învinşi; 1 milion de oameni citesc cu regu- 
laritate ziarul şi apoi, tot cu regularitate, 
votează invers. «Chicago Tribune» are ti- 


producţie occidentală la pornografie și 
inumanitate. Anii noştri sînt anii în care s-a 
afirmat şi a căpătat răspindire de masă fil- 
mul politic, filmul de critică ascuţită a rin- 
duelilor şi mentalităților burgheze, în care 
cunosc o înflorire deosebită filmul ştiinți- 
fico-fantastic şi noua comedie, ambele ge- 
nuri dezvoltindu-se pe linia meditaţiei pro- 
funde asupra destinului actual şi viitor al 
omului, asupra raporturilor individ-socie- 
tate. În anii noştri o serie de mari maeștri 
ca Bergman, Visconti, Fellini au creat ope- 
rele lor cele mai răscolitoare. Să nu ui- 
tăm, de asemeni, că alături de filme care 
cultivă violența pentru violență (de filme 
cum sint ultimele pelicule avindu-l drept 
protagonist pe John Wayne, în care violența 
e pusă în slujba apărării valorilor burgheze 


Unul dintre cele mai recente argumente în favoarea ideii 
că arta poate rezista speculațiilor comerciale: 
“Plouă peste Santiago» (Annie Girardot şi Bibi Anderson) 


Piata 
filmului occidental: 
revirimentul economic 

corespunde 
unui reviriment 
artistic? 

Nu! În ceea ce 
privește proliierarea 
filmelor 
pornografice 
şi de violență. 

! Pentru că... 


rajul cel mai mare dintr-o anumită zonă, 
dar influența sa politică este oare pe mă- 
sura tirajului? Desigur, nu putem, nu avem 
dreptul să subapreciem influența nocivă 
a filmelor pornografice sau violente, dar 
nici nu avem dreptul să desconsiderăm 
spiritul criric, reacţia sănătoasă a unei mari 
părți a publicului. 


Nu, lucrurile nu sint atit de simple 


Tot atit de greșit ar îi să reducem întreaga 


care uniformizare stilistică. Dimpotrivă. De- 
senul vioi, coloratura proaspătă a filmului 
animat pentru copii (Florina Tomescu — 
Tomina — dar şi schiţele elansate pentru 
«Actorul și sălbaticii», Tatiana Apahidea- 
nu, Isabella Petraşincu), inventivitatea glu- 
meaţă în registru de basm (Nelli Merolaj— 
«Veronica»), au un contrapunct grav în 
schițele de decor şi costume ale Lydiei 
Luludis («Baltagul», «Zodia leului»), cu 
desenul trasat parcă în piatră, cu linii dure 
şi culori închise, sau în creaţia Hortensiei 
Georgescu («lpu», «Mihai Viteazul») și 


tradiţionale), există şi altele în care violența 
apare așa cum a detinit-o Marx drepi 
«moaşă a societăţii noi» (multe filme po- 
litice sud-americane sau italiene). Nu pu- 
tem pune semnul egalităţii între confecția 
unui pornograf de duzină şi opera nelinişti- 
tă, dramatică — deşi uneori străbătută de 
un anume exces de erotism — a lui Pier 
Paolo Pasolini, regizorul dispărut de curind 
in împrejurări atit de tragice. Pe drumuri 
adesea intortochiate, Pasolini urmărea rea- 
lizarea, în spirit gramscian, a unei «culturi 
populare», luindu-și uneori ca puncte de 
referință operele tragicilor greci, «Deca- 
meronul» de Boccaccio, «Povestirile din 
Canterbury» ale lui Chaucer sau «O mie 
şi una de nopţi». Nu, lucrurile nu sint simple, 
şi în cinematografia occidentală se înfruntă 
tendinte și direcții contradictorii. 


Ar fi greșit să considerăm că amatorii de 
pornografii și crime ar fi cei care au asigurat 
revirimentul economic al cinematografiei. 
În lume acţionează azi forțe noi, inaintate, 
care exercită o influenţă crescindă asupra 
opiniei publice de pretutindeni, asupra ma- 
selor de spectatori. Faptul că şi în tările 


occidentale asistăm la o activizare politică 
şi socială, la o radicalizare a publicului, e 
un adevăr pe care-l constată nu numai 
sociologii şi politologii profesionişti. Acest 
public determină succesul sau insuccesul 
filmelor prezentate, acest public influen- 


țează pe creatori în căutările lor artistice și 
filozofice. lată de ce considerăm că atunci 
cînd vorbim de reviriment In cinematografia 
mondială contemporană, nu putem să ne 
limităm numai la indicii economici, numai 
la încasări. 


H. DONA 


Georgetei Itigan («Muşatinii»). În capitolul 
Televiziunii sint prezente creaţii binecu- 
noscute ale Teodorei Dinulescu şi Doinei 
Levinţa. lar schiţele Ilenei Oroveanu pentru 
costumele filmului «Păcală» sugerează toa- 
tă exuberanța portului, dar şi spiritului 
popular. 

Este vorba, după cum se vede, de o ex- 
poziție de calitate, pe care am observat 
c-o urmăreau cu mare atenţie citiva pictori 
scenografi. Pictori; la masculin. 


D.C. 


Premiile 
Asociației cineastilor 
pe anul 1974 


Apreciind valoarea artistică şi 
conținutul politic-educativ ale pro- 
ducțiilor cinematografice romă- 
neşti prezentate, in premieră, în 
cursul anului 1974, Asociaţia ci- 
neaştilor din România a acordat 
recent următoarele premii: FILM 
ARTISTIC DE LUNG METRAJ: 
Marele premiu ACIN: Malvina 
Urşianu pentru filmul «Trecătoa- 
rele iubiri»; Premiul special: 
D.R. Popescu şi Geo Saizescu 
pentru contribuția lor la dezvolta- 
rea comediei cinematografice ro- 
mânești; Premiul pentru regie: 
Dan Piţa și Mircea Veroiu pentru 
filmul «Duhul aurului»; Premiul 
pentru debut cinematografic: 
Cristiana Nicolae pentru filmul «In- 
toarcerea lui Magellan»; Premiul 
pentru scenariu: Marin Preda, 
pentru scenariul filmului «Porţile 
albastre ale oraşului» şi Geza Do- 
mokos, pentru scenariul filmului 
«De bună voie şi nesilit de nimeni»; 

_ Premiul pentru imagine: losif 
Demian pentru imaginea filmului 
«Duhul aurului»; Premiul pentru 
interpretare feminină: Eliza Pe- 
trăchescu pentru rolul din filmul 
«Duhul aurului»; Menţiune spe- 
cială: Elisabeta Jar Rozorea pen- 
tru rolul din filmul «De bună voie 
şi nesilit de nimeni»; Premiul pen- 
tru interpretare masculină: 
George Motoi pentru rolul din fil- 
mul «Trecătoarele iubiri» şi Ser- 
giu Nicolaescu pentru rolurile din 
filmele «Nemuritorii» şi «Un com 
sar acuză». Menţțiune specială: 
lon Caramitru pentru rolurile din 
filmele «Porţile albastre ale oraşu- 
lui» şi «Stejar extremă urgență» 
şi Ferencz Fabian pentru rolul din 
filmul «De bună voie şi nesilit de 
nimeni»; Premiul pentru muzică: 
Dorin Liviu Zaharia pentru muzica 
filmului «Duhul aurului»; Premiul 
pentru decoruri: Marcel Bogos 
pentru decorurile filmelor «Întoar- 
cerea lui Magellan» și «Un comisar 
acuză»; Premiul pentru coloana 
sonoră: Gheorghe Mărai pentru 
coloana sonoră a filmului «Tatăl 
risipitor» şi pentru întreaga acti- 
vitate in domeniul sunetului de 
film; Premiul pentru montaj: Dan 
Naum pentru montajul filmelor 
«Duhul aurului» și «Un comisar 
acuzâ», Premiul pentru critică: 
Dr. lon Cantacuzino pentru contri- 
buția excepțională la fundamenta- 
rea și dezvoltarea istoriografiei 
nematografice naţionale. FILMUL 
DE SCURT METRAJ: Premiul 
pentru film-eveniment Octav 
loniță pentru realizarea filmului în- 
chinat ceiei de a XXX-a aniversări 
a eliberării patriei, «România azi» 
Premiul pentru film documen- 
tar: lon Moscu pentru filmul «larna 
unui pierde-vară»; Premiul pen- 
tru scenariu: Titus Mesaros pen- 
tru filmul «Iscusința nu așt tă 
virstă»; Premiul pentru film ştiin- 
tific: Mirel llieşiu pentru mul 
«Politehnica satului» şi Dona 
Barta pentru filmul «Variaţiuni pe 
aceeași temă»; Premiul pentru 
filmul tv: Timotei Ursu pentru 
realizarea anchetei sociale «Bra- 
zii» Premiul pentru imagine: 
operatorilor de film tv Mircea 
Gherghinescu, Emil Henţiu şi Ni- 
colae Niţă pentru imaginea filmu- 
lui «România, țara mea»; Premiul 
pentru film de animaţie: lon Trui- 
că pentru realizarea filmului «Ma- 
rea zidire»; Premiul pentru plas- 
tica de animaţie: Tatiana Apahi- 
deanu pentru filmul «Fetiţa de tur- 
tă dulce»; Premiul special-al ju- 
riului: Mircea Săucan pentru fi! 
mul «Ziduri şi miini» şi Slavomir 
Popovici pentru filmul «Letopise- 
tul lui Hrib». 


dea lesne în filmele noastre de actuali- 
tate (în schimb, unele documentare 
şi chiar telejurnalul deţin minuni în 
acest domeniu) cind aparatul — între 
două discuţii în camere foarte taciturne 
ca expresivitate, între două sărutări, 
între două plimbări pe străzi de o stra- 
nie pustietate, între două probleme nu 
odată grave, de conştiinţă — «pică» 
lingă un strung, lingă un buldozer, lingă 
o macara, lingă o oaie sau într-un amfi- 
teatru? Acel loc unde se munceşte — 


“Locul de muncă, un loc 


Îmi permit să-mi aduc 

aminte că în urmă cu 25 

de ani, frezor fiind la 

«Timpuri Noi», mă du- 

ceam la muncă, la locul 

meu de muncă, tremu- 

rind. Nu voi spune că 
intii şi intii — de bucurie. Bucuria exista 
şi ea, venea şi ea, ar fi inuman ca omul 
să muncească fără nici o bucurie, după 
cum e inuman să descrii truda — mai 
ales în socialism — ca o infinită coloană 
a zimbetului victorios. Eu tremuram, 
poate şi din cauza tinereții mele, la 
gindul că în hala aceea mare mă așteap- 
tă în fiecare zi un mister, un mister — 
să-i zicem cu cuvintele mele de azi, nu 
de atunci — al existenţei. În tramvaiul 1, 
cu care străbăteam Capitala pină la 
uzina de pe cheiul Dimboviţei, la răs- 
crucea curenților veniţi dinspre Abator 
şi dinspre tăbăcării, la dulap — unde-mi 
îmbrăcam pantalonii necăiiti pe care 
bunică-mea se îndurase să mi-i dea, in- 
dignată că un nepot de-al ei a renunţat, 
după bacalaureat, la studii superioare — 
pe drumul dintre dulap şi freza lui Dinu, 
tinăru-mi profesor care-mi cerea ca 
«plată» pentru ceea ce mă învăța, să-i 
dau primele noţiuni de limbă franceză, 
verbele «avoir» și «être», «că cu astea 
se incepe, nu?, nea Stelică» (prin nea 
Stelică, umorul lui denumea toate fiin- 


© 


tele care nu-i erau rude...), pe tot acest 
traiect de afară pină inăuntru, în fața 
maşinii, eu mă simțeam pătruns de o 
mare şi evidentă nelinişte. Locul meu 
de muncă — admit că se exercita asu- 
pră-mi şi acea idealizare proletcultistă 
a epocii, dar în cazul acesta, nu-i văd 
păcatul — avea taine, avea cimp mag- 
netic, avea farmec, avea puncte cardi- 
nale, un parfum și un miros al lui, o 
proză şi o poezie speciale, inconfunda- 
bile cu celelalte locuri ale vieţii mele, 
o aureolă în care se răsfringeau și cazna, 
şi grijile, şi strigătele, și necuviinţele, 
şi bancurile, şi generozităţile tuturor 
celor din jurul meu. Cind Dinu — mun- 
citor de o higienă impecabilă, că lu- 
mea-i şi spunea: «bă, tu dac-ai munci 
şi-n cămașă de mătase albă, tot albă 
ar rămine!» — Imi poruncea, la sfirşitul 
zilei de lucru: «nea Stelică, ia fă lună 
pe-aici!», curățam freza şi meleagurile 
ei mai ceva decit o argintărie; după cum, 
pendinte de locul de muncă, încărcat 
cu nu mai puţine valori afective, era 
«spălătorul», unde aşteptam, modest şi 
taciturn, ca meşterii bătrini să-mi facă 
loc, după ce s-au spălat, glumind şi 
fluierind arii din operete şi de pe ogor. 
Mă spălam atent și timid dar tot încor- 
dat, subjugat de experiența pe care o 
simţeam că-mi tatuase, in secret, ceafa, 
fruntea, subțiorile, trupul. 


Draga Olteanu, o actriță cu talent exploziv, garanție de succes 
în orice film, indiferent de întinderea şi registrul rolurilor. George 
Cornea, un operator experimentat — a semnat imaginea la «Dacii» 


şi «Balul de simbătă 


seara» printre altele. Iată noul tandem scenarist- 


regizor al filmului nostru. Cine putea scrie cel mai bun rol pentru 

Draga Olteanu? Draga Olteanu, fireşte. Cine putea fi regizorul ideal 

al operatorului George Comea? George Cornea, fireşte. Patima, 

filmul semnat de Draga Olteanu şi George Cornea, a fost prezentat 

cu deosebit succes la 15 decembrie, în premieră absolută, la Lugoj. 

pe locurile unde se desfăşoară povestea. (În fotografie, o scenă din 
film, cu Draga Olteanu şi Vasile Cosma) 


Boa Ni 


comun 2 


Mă tem de subiectivism, lupt sincer 
împotriva tendinței de a trage filmele 
la gustul, logica şi cerinţele mele ego- 
tiste, am oroare să-mi impun «vederea» 
mea oricărui autor, fie el şi nedotat. 
Ca atare nu voi face caz că niciodată 
n-am întilnit în filmele zilelor noastre 
(neuitată acea nuvelă a lui Sahia în 
care un proletar mizer se bucură whit- 
manian de forța şi strălucirea locomoti- 
vei pe care lucrează şi pe care e, totuşi, 
exploatat...) un loc de muncă care să 
fie învăluit artistic de acea aură senti- 
mentală, nu lipsită de exaltare, scornită 
de experiența mea ferice din '50, pre- 
lungită şi mai departe, pină în anii 
Bicazului, cind reporter de astă dată, 
zburam spre baraj cu gravă încintare 
şi adormeam, obsedat şi-n somn, de 
acele scene fantastice dinaintea tur- 
nării betonului pe rocă, clipele acelea 
cind se. controla — cu mina, cu pal- 
mele, cu degetele! — cit e de curată 
stinca, după ce fusese spălată cu fur- 
tunul, cu cirpa, dacă nu cu batista, 
pentru a fi siguri că nici o impuritate 
nu va afecta aderenţa betonului la pia- 
tră. (Loc de muncă în care realul cădea 
de la sine in metaforă!) 


Deci, fără să apelez la memoria și 
egocentrismul meu, admițind caracterul 
lor cu totul particular, ce se poate ve- 


099 16 din filmele anului viitor se 
află de pe acum în producţie. Semne 
bune anul are. Anul 1976, fireşte. Să 
fie într-un ceas bun! 999 De bună 
voie și nesilită de nimeni, regizoarea 
Maria Callas-Dinescu revine pe pla- 
touri, tot sub egida Casei de filme 5. 
De astă dată cu un film polițist intitu- 
lat Bunicul și doi delincvenți mi- 
nori după un scenariu de Petre 
Sălcudeanu. Deocamdată regizoarea 
îi caută pe cei doi interpreţi ai de- 
lincvenţilor minori. [i caută prin con- 
curs. 999 Încă o revenire, de data 
asta in rindurile scenariştilor. Dra- 
maturgul Aurel Baranga și-a trans- 
format piesa «Travesti» În scenariu 
de film şi l-a încredinţat regizorului 
Mihai Constantinescu. Spre filmare. 
099 Fiimu! Zodia leului a stabilit 
recordul de a reuni pe generic numele 
a 180 de actori. Pe locul doi, ca număr 
de interpreți folosiţi, se află Tufă 
de Veneţia cu 104 actori. Toţi unul 
şi unul. 999 Film de epocă. 800 de 

+ costume şi vreo citeva mii de acce- 
sorii s-au folosit pentru filmul Zodia 
leului. Toate trecute prin fantezia şi 
prin mina scenografului Helmuth Stür- 
mer şi a pictoriţei de costume Lidia 
Luludis. 999 «Ecranul», gazeta de 
perete a studioului Buftea, anunţă că 
la Lyon s-a deschis un muzeu al fil- 
mului care va funcționa în casa in care 
fraţii Lumiere au realizat faimoasa lor 
invenţie pentru care astăzi atita lume 
pătimește. Se propune organizarea 


cu excepții care nu răstoarnă, ci întă- 
resc regula general valabilă — are o 
funcţie strict informativă, ca o poză pe 
buletin, strict informaţională, prin care 
ni se comunică ce meserie are eroul. 
Locul acela nu are vrajă. Nu are puncte 
cardinale. Ca şi străzile, ca și natura 
(analizate în numerele precedente la 
rubrica noastră), locul de muncă e şi 
el un decor neutru la dramă sau o co- 
medie, unde nu apar complicaţii, in- 
trigi, hernii, infecţii, bătăi de cap, bătăi 
de inimă, dureri, declaraţii de dragoste, 
de ură, de uraaa — deşi parcă mi-aduc 
aminte că am văzut pe undeva un acci- 
dent... (Explozia e un exemplu cu totul 
dnorabil — dar ştiu eu dacă mai trebuie 
să sară chiar în aer un oraș, pentru a 
ajunge să dezvăluim normalul senti- 
ment de iubire pentru locul pe care 
trăieşti şi asuzi?) 


Locul de muncă e un spaţiu pentru 
banalități spuse repede şi platitudini 
debitate şi montate pe nerăsufiate. Spe- 
riată probabil de schematism — acțiu- 
nea trece repede pe lingă un atelier, 
de parcă ar fi un loc blestemat, o ripă 
a dracului. Pe acolo, pe şantierul pro- 
priu-zis se consumă cuvinte reci, seci, 
surisuri schematice, fie triumfaliste, fie 
căznite de un efort în care se simte 
cale de-o poştă indicaţia de regie. N-am 
văzut şi nici n-am auzit de vreo scenă 
memorabilă petrecută în vreun amfi- 
teatru, în vreo bibliotecă, sau măcar 
la un spălător de fabrică. Nici un actor 
român nu ne-a dat ceea ce critica nu- 
meşte «o expresie de neuitat», mane- 
vrind manetele unui escavator, urcind 
o macara sau girbovindu-se la o plan- 
şetă (cum ne-a dat călare sau spinte- 
cind, într-un film istoric...). Locul pro- 
cesului de muncă creatoare nu creează 
mai nimic pe pinză: nici tensiune, nici 
pasiune, nici aversiune — deși o aversă- 
două mai trec prin cadru ca să se arate 
că «nu e uşor». Locul de muncă nu 
inspiră, nu respiră. E o variantă neferi- 
cită a locului unde, cinematografic, nu 
se întimplă nimic. Locul de muncă, 
deocamdată, n-are măreție, n-are di- 
mensiune, n-are calităţi. Locul de muncă 
în filmele noastre, e deocamdată un 
loc comun. 


Radu COSAȘU 


__teiex Buftea | some bune anul: aro... 


unui muzeu similar pentru filmul ro- 
mânesc. 999 Autorul «Moromeților» 
confirmă promisiunea făcută de a ră- 
mine colaborator constant al cinema- 
tografiei. Marele singuratic, scenariu 
după romanul omonim al lui Marin 
Preda, va intra în curind in producţie 
in regia lui lulian Mihu. 999 Echipa 
filmului Tufă de Veneţia a stabilit 
performanța unică de a reuni pe pla- 
tou in aceeași zi, la aceeași oră, pentru 
un singur cadru, o sută de actori și 
ite, de fapt, toată floarea teatrului 
filmului românesc. 999 Zodia leu- 
lui va avea o continuare. Se pregă- 
tește intrarea în producție a unui nou 
film semnat tot de Mihnea Gheorghiu, 
tot din ciclul «Neamul Comăneșteni- 
lor», intitulat Aici, în eternitate, evo- 
care patetică a luptelor duse pentru 
dobindirea independenţei de stat a 
României, din 1877. 999 Anul acesta 
au debutat ca scenariști, o actriță 
(Draga Olteanu-Matei) și un operator 
(George Cornea) care şi-au reunit 
forțele și numele pe genericul filmului 
Patima Anul viitor va debuta ca sce- 
narist și un inginer de sunet, A. Sala- 
manian, co-scenarist impreună cu Se 
giu Nicolaescu la filmul Osinda, după 
romanul «Velerim şi Veler-Doamn 
de Victor lon Popa. Interpretul rolu- 
lui principal va fi Amza Pellea. Sergiu 
Nicolaescu va fi regizor și, ca întot- 
deauna, şi interpret. 


N.C. MUNTEAN 


ammar 


a 


Călina roşie 


Dacă cineva ar fi dorit cu 
tot dinadinsul să ne spună 
așa, privindu-ne drept în ochi 
cită gravitate şi cit derizo- 
riu, cit tragic și cit ridicol, 
cit penibil și cît sublim con- 
ține plămada noastră unică 
de oameni; dacă omul acela ar fi dorit ca 


Există ape limpezi 


chiar şi în băltoace 


într-un gest de supremă despuiere sufle- 
tească și nemăsurată umilinţă, de nesfirși- 
tă mindrie şi necumpătat orgoliu să ne 
spună: fraţilor niciodată şi orice ar fi să ni 
se întimple, nimeni nu poate aluneca atit 
de adinc încit să-şi piardă demnitatea mor- 
tii; dacă omul acela ar fi dorit tare, dar 
foarte tare, să mai stea puțin de vorbă cu 
semenii lui, precum Egoruşka cu meste- 
cenii, trecindu-și palma mare, puternică 
şi precis foarte aspră peste coaja de cite 
ori și ea jupuită, răsucită, scorojită a sufle- 
telor noastre, apoi omul acela nu avea în- 
cotro şi trebuia să facă un film numit «Că- 
lina roşie». Trebuia, așadar, să-şi aleagă 
drept erou pe acest Egoruşka, să-i împru- 
mute fața colțuroasă şi privirea dreaptă, 
mersul țeapăn, haina de pe el și haina su- 
fletului, să-l facă să întiinească o Maşa 
rotundă, caldă, bună ca o piine, să le dea 
drumul într-o viaţă nouă, să-i lase acolo 
atit, dar exact atit ct să afle fiecare şi 


r «Vreau să fac filme curate, 
lipsite de gustul acela dul- 
ceag pe care îl au în mod 

ema obișnuit filmele regizate de 

femei» — declara Marta Me- 
szaros cu prilejul debutului 
său în lung-metrajul de fic- 
țiune. Este vorba de filmul «Ziua a trecut» 

(1968) în care relua o temă abordată ante- 

rior în citeva scurt-metraje (ca de pildă 

«Tandreţe»), temă care va constitui una 

dintre constantele operei sale: investiga- 


12 


împreună că se poate, că apele limpezi 
există chiar şi în băltoace și apoi, îndure- 
rat dar cu necruţare, blind dar fără milă, 
și cu dreptate față de ei, şi nedorind să 
mintă (să ne mintă), și cu argumente so- 
lide, şi din unghiul iminenţelor sociale, să-i 
doboare dintr-o lovitură. Pentru că apele 
limpezi atita vreme cit sub ele se află strat 
gros de zgură nu-și pot păstra limpezimea 
decit o clipă: clipa de răgaz în care nu s-a 
călcat încă pe suprafaţa lor. Atit cit să se 
afle ca limpezi. Atit. Şi cred că atit dorea 
foarte tare să ne spună Vasili Şukşin- 
Egorușka: se poate. Dacă vrem cu tot 
dinadinsul se poate să fim ape limpezi. 
Cu orice preț însă, fraţilor, cu orice preţ, 
cu prețul vieții chiar, dragilor. Sinteţi voi 
în stare să rămineţi ape limpezi cu prețul 
ăsta? 

Grea întrebare şi greu apasă ea în acest 
film care nu este o demonstrație de «stil» 
nici de «inovaţie» cinematografică, în acest 
film simplu și egal ca o respiraţie, în acest 
film care «n-a deschis drum» şi nici n-are 
şanse să facă «şcoală» pentru că el este 
unic, este modul de a respira al unui om, 
şi cum să înveţi pe cineva să respire ca 
tine? În acest film care nu este o capo- 
doperă a cinematografului, ci o capodo- 
peră a gindirii. Adinc, umil tragic şi 
puternic umană. 


Eva SÎRBU 


Producţie a studioului «Mosfilm». Regia și 
scenariul: Vasil! Şukşin. imaginea: Anatoli Za- 
j. 


boloțki. 

Cu: Lidia Feodoseeva, Vasili Şukşin, N. Rijov, M. 
Skortova, A. Vanin, M. Vinogradova, O. Bistrova 
J. Prohorenko, N. Pogodin. 


Adoptiune 


rea universului fetelor abandonate de pă- 
rinți, a «orfanelor» trecute de virsta ado- 
lescenței cind această condiție de copil al 
nimănui devine un stigmat, o obsesie ge- 
neratoare de complexe și deznădejdi. O 
reîntiinim în «Respirație liberă» (1973) și 
mai recent în Adopțiune, film premiat şi 
la ultimul festival de la Berlin cu «Ursul de 
aur». 

Adopțiune este povestea unei femei 
trecute de patruzeci de ani, dintr-un orășel 
oarecare, cu o fabrică și un cămin de 


Suspectul 


Anul 1934, în Italia deja fasci- 

zată. Anul 1934, la Torino, 

cel mai turbulent oraș al pe- 

inena ninsulei. Anul 1934, la «Fiat», 

| cele mai revoluţionare uzine 
| | din Torino, uzinele cu cea 
mai mare concentrare de 

muncitori pe metru pătrat de mijloace 
de producţie din întreaga ţară. Anul 1934, 


Suspiciunea ca subiect 


încrederea ca temă 


anul în care Partidul Comunist Italian pier- 
de cite doi militanţi pe zi, arestaţi de po- 
liție. 

Un film despre suspiciune, dar şi despre 
credință. Un film despre oameni obișnuiți, 
dar și despre eroism. 

Suspiciunea. Cum ajunge poliția să fie 
atit de eficientă? Căutind răspunsul la 
această întrebare, în sinul unei organizaţii 
de partid se insinuează suspiciunea. Sus- 
piciunea care-i determină pe comunişti 
să-şi stringă rîndurile, dar îi și obligă să-și 
restringă încrederea în cei ce alcătuiesc 
aceste rinduri. Şi totuşi, «un militant cind 
e plecat în misiune, are datoria să-și apere 
viața şi libertatea de actiune, să evite orice 
risc». spune statutul partidului. Acest pre- 
cept extrem de important, nu atit pentru 
securitatea individului, cît pentru apărarea 
întregii mişcări, îl va obliga pe comunistul 
Emilio să fugă din Torino înainte de a duce 
la bun sfirşit sarcina pe care o avea. Această 
fuaă însă apare — în atmosfera de bănu- 
ială generală — suspectă unor conducă- 
tori care-l supun pe Emilio unei verificări 
Verificare ce nu dovedește nimic. Din 
păcate, nu dovedește nici nevinovăția lui 
Emilio, care nu are nici un martor. Are de 
partea lui doar credința. 

Credinţa. Pentru ca nu poate dovedi că 
a fost urmărit, pentru că totuşi cineva tră- 
dează, pentru că în afară de el mai există 
patru militanţi care ar putea fi suspecți, 
partidul îl trimite pe Emilio reabilitat inapoi, 
la Torino, ca să facă el veriticările. Cum? 
Transformindu-se in momeală. Se va in- 
tiini, pe rind, cu toți patru şi,dacă va scăpa 


reeducare pentru minorele abandonate de 
părinţi. Femeia lucrează la fabrică şi se 
întiinește adesea pe stradă sau la cofetă- 
rie cu fetele de la cămin. Locuiește singură 
într-o casă modestă, fiind ceea ce se nu- 
meşte o femeie liberă. Liberă să-și Impartă 


Un antidot al 


singurătăţii (feminine) 


ziua între munca la fabrică şi cea în ate- 
lierul de acasă. Liberă să mănince în goană 
pe un colț de masă. Liberă să iubească 
un bărbat cu care nu se va căsători nici- 
odată. Liberă să-și dprpasca un copil pe 
care viața i-l refuză. Într-un cuvint, liberă 
să-și accepte soarta de femeie singură. 

Atunci apare în viaţa ei Ana, o fată de 
la cămin care caută pentru iarnă un loc 
unde să se întilnească pe furiș cu iubitul 
ei. Ana este plămădită din același aluat cu 
ea. Aceeași hotărlre, aceeași intransigență, 
aceeași luciditate, aceeași puritate sufle- 


nearestat, inseamnă că toţi patru sint cin- 
stiti. Dacă nu... 

Eroismul. Grea misiune, nu numai pen- 
tru că odată arestat, riscă cel puțin 25 de 
ani temniţă, ci grea este mai ales misiunea 
de a-i suspecta pe ceilalți. Pe ceilalţi care, 
je fapt, ar trebui să fie mai presus de orice 
bănuială. Emilio va accepta și această sar- 
cină, şi va Incepe, la Torino, «verificările». 
Se va întilni, pe rind, cu cei patru. Odată, 
de două ori, de trei ori, de patru ori. Scapă 
nevătămat. Proba este tăcută. Nimeni nu 
a trădat. Şi totuşi... Și totuşi, poliția îi va 
aresta pe toți, inclusiv pe Emilio. Pentru 
că poliţia îl urmărise doar pe el, pe Emilio. 
ÎI urmărise de atunci, de prima dată, de 
cind Emilio «a simţit» că este urmărit, dar 
nu a putut dovedi. Emilio a fost, deci, de 
două ori momeală. Suspiciunea şi-a făcut 
efectul. l-au căzut victime nu numai eei 
bănuiţi, dar şi bănuitorii înşişi. În final, co- 
misarul de poliție îi dezvăluie, Ingimfat, |ui 
Emilio tactica şi strategia lui,infailibilă și 
încearcă să-i dea lovitura de graţie: «Eşti 
un nătărău. Ai fost o momeală. Şi nu numai 
momeala mea, ci și alor tăi. Îţi dau cuvintul 
meu că vei lua pe puţin 25 de ani. Îţi dai 
sau nu seama că s-au folosn de tine?» 
«Am ştiut tot timpul», vine unicul râspuns 
al lui Emilio. «Şi am fost de acord...» 

Un film despre suspiciune deci, dar și 
despre credinţă. Despre oameni obişnuiţi, 
dar și despre eroism. Un film politic, cel 
mai politic poate dintre toate filmele poli- 
tice italiene văzute pină acum la noi. Un 
film-dezbatere, dar și un film-meditaţie. Un 
film-document, dar și un tilm artistic reali- 
zat cu maximum de protesionalism: «po- 
vestea, deşi inspirată din realitate, e o 
creație a imaginaţiei». 

Un film a cărui programare pe ecranele 
noastre atestă nu numai o excelentă poli- 
tică de repertoriu, ci, în primul rind, o 
înaltă atitudine politică. Un film care tre- 
buie văzut neapărat. Un film care trebuie 
văzut la cea mai înaltă tensiune. 


Rodica LIPATTI 


Producţie a studiourilor italiene. Regia: Fran- 
cesco Maselli. Scenariul: Francesco Maselli, Fran- 
co Solinas. Imaginea: Giulio Albonico. 

Cu: Gian Maria Volonte, Annie Girardot, Renato 
Salvatori. 


tească. Între cele două femei se naște o 
relație minunată prin complexitatea şi ome- 
nescul ei. La femeia matură și neimplinită 
în dragoste sentimentul matern se Imbină 
cu gelozia pe succesul fetei tinere şi iubite 
cu adevărat. În Ana un nelămurit senti- 
ment filial crește împreună cu bucuria 
găsirii unei prietene mai mari căreia ii 
poate fi confidentă. 

Ana işi doreşte căsătoria aşa cum ea, 
femeia trecută de patruzeci de ani, își do- 
rește copilul. Sint soluţii născute sub sem- 
nul luptei sufletești şi al sacrificiului. Atit 
atmosfera sumbră de la nunta Anei, cit și 
drumul pustiu pe care aleargă la sfirșit cea 
care s-a dorit mamă cu pruncul înfiat în 
brațe, povestesc că drumul acestor femei 
nu va fi pavat cu trandafiri. Dar alegerea 
pe care au făcut-o reprezintă o ieşire din 
impas, un antidot al singurătăţii, o victorie 
smulsă vieții și implicit, una dintre calită- 
tile acestui film remarcabil. 


Cristina CORCIOVESCU 


Producţie a studiourilor maghiare. Regia: 
Miărta Meszaros. Scenariul: Márta Meszaros, Gyu- 
la Hernădi. inea: Lajos Koltai. 

Cu: Kaŭ Berek, Laszio Szabó, Gyönyver Vigh, 
dr. Arpad Perlaky. 


Evadatu 


După ce a lucrat zece ani la 
Hollywood ca producător și 
co-scenarist, Tom Gries a 
încercat și rolul de regizor 
(debut în 1955). Venind deci 
cu bagajul unei atit de bogate 
experiențe, Gries şi-a propus 
acum, în acest film de aventuri cu multe 


Meseria mea 


e riscul 


mașini mai mult sau mai puţin zburătoare, 
să folosească «pe dos» unele din rețetele 
știute. Deși pista de decolare e cunoscută, 
suspensul devine astfel de două ori efi- 
cient. Mai întii evadatul nu este Charles 
Bronson aşa cum ne-am putea imagina 
înainte de a vedea filmul (titlul filmului este 
dat de un personaj secundar). Bronson 
este un simbriaș al riscului, unul ce-şi toc- 
meşte curajul pentru o cauză sau alta, 
într-o lume în care totul, pină şi libertatea 
oamenilor, se poate vinde şi cumpăra. 
Angajat de o tînără femeie pentru a orga- 


Marele Gatsby 


Foarte frumos, nu și foarte bun 


niza evadarea bărbatului ei dintr-o închi- 
soare mexicană, mercenarul imaginează 
temerare, spectaculoase sau ingenios ri- 
dicole soluții. Totuși fiecare plan eșuează. 
De ce? Veţi afla din film. Oricum, suspen- 
sul crește, bine condus făcind din acela 
pe care statura și curajul îl recomandau 
necondiționat ca pe un invincibil, un tem- 
porar înfrint. Nici nelipsita idilă nu îl pre- 
zintă ca un irezistibil, sugerind doar că și 
cel mai dur dintre duri e capabil de tan- 
drețe. 

Întreg filmul este construit în această- 
cheie «pe dos». Miza morală e asigwtată 
de nevinovăția celui întemnițat, el fusese 
victima mașinaţiilor unor magnați. Aventura 
evadării se desfășoară astfel pe un fundal de 
implicită critică socială. Urmăririle terestre 
și aeriene au loc în peisajul, şi el dramatic, 
de la graniţa californiană a Mexicului. 

Film comercial, cu un bun standard pro- 
fesional în care Bronson are ca parteneră 
pe propria lui soție: Jill Ireland. 


Adina DARIAN 


Producţie a studiourilor americane. Regia: 
Tom Gries. Scenariul: Howard B. Kreitsek, Marc 
Norma, Elliott Baker. Imaginea: Lucien Ballard. 
Cu: Charles Bronson, Jili Ireland, John Huston, 
Robert Duvall, Randy Quaid, Sheree North. 


Nina CASSIAN 


Umbrele animate de Naburo 
Otujii trăiesc şi astăzi, in 
imaginaţia noastră, alături de 
gravurile din «ţara soarelui 
răsare», iar operele moder- 
nului Yoji Kuri, «fenomenul 
numărul unu al animației 
mondiale», cum îl denumea, nu cu mulți 


Un Walt Disney 


japonez 


ani în urmă, Marcel Martin, sublima — pen- 
tru cinetili — inetabilul lirism al poemelor 
haiku, vigoarea lor epică, rememora con- 
vențiile teatrului No sau Kabuki. Porneam 
aşadar către prima întilnire cu un desen 
animat japonez, cu sufletul încărcat de 
sunete, culori, parfumuri, pentru a regăsi 
şi pe ecran, nu numai în presa de speciali- 
tate, viabila şcoală tradițională sau îndrăz- 
neala caracteristică inovatorilor contempo- 
rani ai celei de a «opta arte». Dar pentru 
acest posibil eveniment cultural a fost alea- 
să o peliculă nereprezentativă pentru tra- 
diția animației nipone. Un film de debut: 
Jack şi vrejul de fasole. Gisaburo Sugii 
compune o feerie muzicală pe un motiv 
folcloric european, un lung-metraj folo- 
sind — e drept cu prospețime și dezinvol- 
tură — codul americanului Walt Disney. 


Trestia 


Tragedia războiului nu a marcat doar pe 
cei ce au cunoscut violența conflictului 
armat în linia frontului, consecințele răzbat 
departe și în locurile ferite, acolo unde nu 
au câzut bombe, acolo unde nu s-a tras 
nici un foc de armă. Această realitate inspiră 
povestirea Annei Seghers și la rindul ei 
filmul, început cu intilnirea dintre un bărbat 
și o femeie. El, antihitlerist. Ea, soră de 
ofiter și logodnică de ofițer din armata 
celui de al Ill-lea Reich. Autorii urmăresc 
intruntările sufletului, nu ale armelor. Ele 
sint, adesea, nu mai puţin dureroase, nu 
mai puțin ucigătoare. Acţiunea întinsă pe 
cuprinsul ultimilor ani de război şi ai pri- 
milor ani de pace are insă prea multe 
implicaţii politice, sociale, chiar de familie, 
pentru a le putea trece prin fața obiectivului 
altfel decit enunțate. 

S.D. 


Producție a studiourilor din R.D.G. Un fiim 
de Joachim Kunert. 


Noutăţi la Arhivă 


Prin numărul și calitatea filmelor de 
care dispunem, Arhiva națională din 
România ocupă unul dintre primele 
locuri între instituțiile similare din lume. 
An de an s-au făcut etorturi importante 
pentru completarea acestui fond cu pe- 
licule dintre cele mai importante ale ci- 
nematogratiei mondiale. An de an s-au 
tăcut eforturi importante pentru conser- 
varea şi recondiționarea unor filme 


vechi, multe dintre ele intrate în istoria 
cinematografului. Dar, cu trecerea ani- 
lor, cele trei depozite ale Arhivei noas- 


Mai mult chiar, coincidenţa cu episodul din 
Fun and Fancy Free, ce poartă titlul Mi- 
ckey și vrejul de fasole, se constituie ca 
reper evident al remake-ului și, în mod 
firesc, stilul animației, «realismul basmu- 
lui», dinamismul comic sint marcate de 
aceeași influență disneyană. Căci poves- 
tea boabelor de fasole fermecate, lupta 
împotriva reginei Negre pentru salvarea 
prințesei norilor, se structurează în detalii 
prea familiare sensibilităţii educate de fan- 
tezia disneyană. Rareori un element deco- 
rativ (statuile înfricoşătoare panoramate din 
fuga eroului) sau sonor (maşinăria muzi- 
cală începe să intoneze o melodie orien- 
tală) apelează la sugestiii sau forme plas- 
tice nipone. 

Primul desen animat japonez, prezentat 
publicului român, se înscrie deci sub sem- 
nul agreabilului, născut din contrapunctul 
savuros al imaginii şi muzicii, din alerta 
îmbinare a comicului şi fantasticului. Din 
păcate însă, Jack și vrejul de fasole nu 
păstrează nimic din coloratura specifică, 
din hieratismul rafinat, din spiritualitatea 
artei nipone; el rămine un simplu film desti- 
nat copiilor, un lung-metraj care-și realizea- 
ză abil dorința comercială de a relua și 
concura — într-o manieră binecunoscută — 
peliculele lumii occidentale. 


loana CREANGĂ 


Producţie a studiourilor nipone. Regia: Gi- 
saburo Sugii. Scenariul: Shuji Niranni. Animaţia: 
Shigoru Yamamoto, Yasuo Maeda, Toruhito Ka- 
miguchi, Kazuko Nakamura, Toshio Hirata. 


Seara celei 


de a șaptea zile 


Intr-o tihnită aşezare de graniţă, soseşte 
un necunoscut căruia îi sint mai dragi co- 
pacii decit oamenii. El cumpără un cal, se 
iubeşte cu prima fată care îi iese în cale, 
hoinărește prin pădure şi asistă la ucide- 
rea unui pădurar pe care se fereşte să o 
dezvăluie poliției. Bineinţeles, bănuielile se 
vor concentra asupra sa, mai ales că noul 
venit are antecedente penale și dragostea 
lui subită pentru copaci pare ciudată. 

Așa demarează filmul lui Vladimir Cech, 
un film în care regăsim citeva dintre situa- 
tiile și soluţiile bătute ale genului: antre- 
narea spectatorului pe o pistă falsă, ino- 
cenţii pe care toate aparențele îi con- 
damnă și ticăloşii care pozează în victime, 
intervenţia poliţiştilor. Un film poliţist care 
se vrea psihologic, dar care păcătuiește 
prin previzibilitate şi neconsistență. Acto- 
rii rămin convingători 

Cristina CORCIOVESCU 


Producţie a studiourilor cehoslovace. Un fiim 
de Vladimir Cech. 


tre deveniseră neincăpătoare. Prin grija 
celor care răspund de destinele arhivei, 
cu sprijinul Centralei România-film, cu 
concursul tuturor salariaților arhivei, 
care au efectuat multe ore de muncă 
patriotică, recent s-a dat în folosință o 
nouă clădire, cu trei nivele, ceea ce a 
făcut să se tripleze capacitatea de depo- 
zitare a arhivei. Depozitul este utilat 
cu instalaţii moderne de climatizare şi 
conservare a filmelor, cu aparatură de 
lucru pentru inventarierea, cercetarea 
şi vizionarea lor, dotări care fac ca 
Arhiva naţională din România să se 
inscrie printre arhivele bine echipate 
din lume. 


Zi 


Coruptie la palatul de justiţie 


Nucleul dramatic se află 

chiar în titlul filmului: exis- 

tenta corupției în lăcașul jus- 

INCITA tiției, iată o sursă acută de 
conflict. Sursă abil exploa- 

tată de dramaturgul italian 

—— Ugo Betti, a cărui piesă de 

teatru (prezentată şi la noi într-o montare 


„„.Şi totuşi, magistratul 
e cu miinile curate 


pentru televiziune) este acum adaptată 
pentru ecran. Autorul ecranizării, Marcello 
Aliprando nu a evitat nici loviturile de tea- 
tru, nici o anume atmosferă statică (acțiu- 
nea evoluează mai mult prin replică decit 
prin imagine), fiind evident preocupat în 
primul rind de conținutul moral şi politic 
al acestui pamflet descriind o tristă reali- 
tate a occidentului. 


Dacă integritatea morală, presupusă ab 
initio, a unui om ocupind funcţia de pre- 
şedinte al Palatului de Justiţie nu este 
decit o mască, ce abia mai ascunde sub 
ofilite atribute de demnitate, chipul învins 


Gala filmului din R.P. Albania 


și aproape tragic al unui om mituit, Intre- 
ținut de un afacerist escroc, 

dacă mai există magistrați care ştiu de 
această situație, dar tac din motive oportu- 
niste, pindind momentul, nu al adevărului 
şi dreptăţii, ci al ocaziei propice pentru a 
sui într-o ierarhie în care nu cred, 

dacă un tinăr magistrat se hotărăște să 
limpezească apele atit de tulburi şi con- 
stată că ciuperca mituirii se intinde mai sus 
şi mai departe, în cercuri și sfere politice... 

atunci s-au creat premizele acțiunii. Cap- 
canele au fost montate și drama poate 
începe. 

Toată acțiunea filmului se înnoadă între 
aceşti «dacă». 

Franco Nero, Fernando Rey, Gabriele 
Ferzetti, Martin Balsam sint interpreții a- 
cestei parabole politice: compoziţiile lor 
“actoricești conferă personajelor densitate 
expresivă şi adevăr uman. Ceea ce echili- 
brează oarecum carenţele de ritm ale acţiu- 
nii şi montajul cam lent al filmului. 


Dan COMȘA 


Producţie a studiourilor italiene. Regia: Marcello 
Aliprandi. Scenariul: Marcello Aliprandi, Franco 
Clerici, Fernando Ibert. Imaginea: Gastone Di 
Giovanni. Cu: Franco Nero, Fernando Rey, Umberto 
Orsini, Gabriele Ferzetti, Martin Balsam, Mara 
Danaud, Giovanna Benedetto 


Cu sinceritate 


Acest bărbat adevărat 


Acest bărbat adevărat in 

regia lui A. Obrecikov com- 

portă în plan tematic, două 

NEMA aspecte: cei al dragostei și 
cel al inadaptabilităţii la pro- 

priul destin social. În mult 

—— citatul «Love Story» punctul 

de pornire este același. Doi tineri de azi 


Simțul practic 


şi practica fanteziei 


se iubesc azi, se căsătoresc azi. Fericirea 
lor poate fi Intrerupță doar de o neașteptată 
moarte invincibilă. În acest film insă, deși 
premizele rămin aceleași, asistăm la evo- 
luţia unui cuplu ai cărui membri sint inegali 
pe planul esenţelor umane. Ea este un 
om adevărat aparţinind unei realități pe 
care o acceptă şi în care, fericită, işi con- 
struieşte un loc al ei. El este adeptul extra- 
ordinarului, al proiectelor miraculoase care 
nu se concretizează niciodată, trecind cu 
dezinvoltură peste «măruntele» înfringeri 
ale imediatului. El va distruge povestea lor 
de dragoste prin autodistrugerea sa morală 
și finalmente fizică. Pornind de la acest 
«subiect cinematografic» se construieşte 
o peliculă în care montajul, compoziția plas- 
tică a imaginii, ineditul metaforelor vizuale 


“reușesc să greeze o realitate subiectivizată, 


o interesantă continuitate lirică. Muzica 


Gala filmului din R.S.F. lugoslavia 


14 


«Drumuri albe», filmul stusiourilar 
baneze recent văzut pe ecranele noas- 
tre, avea tonul acela discret, lipsit de 
ostentație, avea rostirea aceea de fie- 
care zi pentru a vorbi fără emfază, 
Ar cu sinceritate, despre curajul cotidian. Acelaşi 
ton — tot lipsit de emfază, tot răscolit de sinceritate 
față de sentimente — acum față de marile sentimente 
numite iubire de țară, iubire de popor — îl regăsim 
și cu prilejul acestei gale în Duelul tăcut. Omagiu 
sobru adus luptei celor ce-n urmă doar cu două 
decenii erau tineri şi tinerețea lor au închinat-o 
primilor pași ai construcției socialismului. Acei 
primi paşi pindiți de tot felul de primejdii. de duş- 
manul din afară, dar și de cel dinlăuntru. Duelul 
dus din priviri, opunind interesul meschin, imediat, 
unei credințe ce deschidea largi perspective unui 
popor,este un duel 3 contra 1. Trei pregătesc răpirea 
unei nave militare pentru a părăsi clandestin 
Unul este cel care li se opune. Li se opune fără arme, 
singur, doar cu o încăpăținată îndirjire, doar cu o 
splendidă încredere în ideea pe care o apără. Acţiu- 
nea se strînge ca un nod în jurul acestor trei contra 
unu. Șansele sînt inegale, dar ştim bine cine trebuie 
să învingă. Duelul continuă tăcut pe întinderile 
fără hotar ale mării, în singurătatea aceea pustie 
unde ajutorul nu poate veni de nicăieri 
Şi cu acest film cinematografia albaneză demons- 
trează că tonul simplu, lipsit de ostentație, poate 
face ca bătăliile de ieri să vibreze în sufletul celor 


de azi Simona DARIE 


Mai multă meditaţie 


Primele filme de ficțiune postbelice 
iugoslave au fost inspirate din lupta 
partizanilor împotriva fascismului. Unu 
dintre regizorii cei mai credincioşi 
tematicii rezistenţei, France Stiglic, 
st ei insuşi partizan. Alexander Petrović, în «Trei» 
sau Vladimir Pogacic, în «Sutjeska», au fixat în ima- 
gini momente de neuitat din bătălia eliberării 
Prezenta gală reconfirmă cu «Frumuseţea pra- 
fului» că filmul de război nu a fost, ci a și rămas 
unul dintre genurile predilecte ale cinematogra- 
fului iugoslav. Constatăm totuși o evoluție în felul 
în care războiul e privit. Incleştărilor crincene dintre 
partizani şi cotropitorii naziști, înfruntărilor dintre 
curajul disperat şi represiunea sălbatică li s-au 
substituit simbolul şi alegoria, meditaţia şi uneori 
demitizarea eroilor. Omenia, teama, bucuria de a 
trăi, dorinţa de răzbunare, prietenia, eroismul sint 
sentimente care intră din nou în joc în situaţii limită, 
numai că se simte distanța celor 30 de ani care ne 
despart de ultimul foc de armă tras în cel de-al doilea 
război mondial. Aici nesfirşitul periplu al celor 
doi partizani prin peisajul încremenit, pustiu, joaca 
lor copilărească în praful drumului — expresie a 
bucuriei dea trăi, eliberate de tensiunea războiului — 
tandreţea dură a celui călit față de cel slab, inutilita- 
tea oricărui demers şi dureroasa aşteptare se succed 
lent, dindu-i spectatorului posibilitatea ca între 
două acțiuni sau între două imagini să mediteze la 
cruntul flagel a! rà 


loana CRISTIAN 


constituie şi ea o poveste sonoră a acestei 
povești vizuale. 

O problemă care se impune însă în urma 
vizionării, constă, cred, în descifrarea me- 
sajului etic. Evident regizorul a vrut să re- 
prezinte un tip de tinăr căruia nu trebuie 
să-l semeni, tipul individului cu idei mărețe 
şi compromisuri zilnice. Motivarea unei 
asemenea psihologii pare Insă cam precară. 
Justificarea ei poate fi situată sau într-un 
real dezechilibru psihologic sau într-un 
complex de situaţii pe care filmul nu ni le 
prea sugerează. Deşi nu Indestul de mo- 
tivat, acest personaj există. Mai mult, el 
iubeşte foarte frumos. Dragostea este par- 
tea lui nobilă, prin ea ajungind la o auto- 
analiză care II dezvăluie însă în ipostaza 
individului slab, împiedicat de-o piatră în 
drumul lui spre soare. Căci momentul de 
revelaţie al binelui și răului nu inseamnă 
pentru el alegerea unui drum nou, ci re- 
nunțarea la viață printr-un demonstrativ 
act de «curaj». Acceptind acest personaj, 
regizorul a acceptat și existența reală a 
tipului (eu l-aş numi caz) pe care el îl repre- 
zintă. Rezolvarea lui prin moarte nu poate 
constitui totuşi o soluţie. Filmului ti lipseşte 
poate incercarea salvării acestui om. lu- 
birea sau copilul lui, nu l-ar fi putut ajuta 
să trăiască? Dar ceilalți? Unde sint? 


Oana MĂCIUCĂ 


Producţie a studiourilor bulgare. Regia: Ajek- 
sandr Obrecikov. Scenariul: /van Osirikov. Ima- 
ginea: Rumen Gheorghier. 

Cu: Stefan Danailov, Elena Dimitrova, Pavel Po- 
pandonov, Prodan Dimov, Nikolai Labrev, Gheorghi 
Blagoev, Rosita Danailova, Anastasia Bakirdjava, 
Dobromir Manev, Stefan Iliev. 


Amorul vrăjito 


Pe străzile Inguste din Cadix (precizează 
genericul), într-o întunecime aproape to- 
tală (ce-i drept acțiunea se petrece mult 
noaptea, dar «noaptea» copiei noastre este 
ca de păcură) deslușim cu greu chipul 
celor ce se frămintă din dragoste și pentru 
onoare. Sentimente nobile, onorate aici cu 
palme și singe, cu lacrimi și morți. Din 
această aprigă şi minioasă realitate ne 
sustrage, paradoxal, tocmai coșmarul eroi- 
nei (cea care fără voie declanșează lanţul 
patimilor). În vis ea transpune obsesiile în 
pași de dans, prilej cu care urmărim în 
sunet de castagnete ritmul îndrăcit al, pe 
drept celebrei trupe Flamenco. lată de ce, 
în cazul de față am preferat «coșmarul», 
realităţii. 


Producție a studiourilor spaniole. Un film 
de Francisco Rovira-Belela. 

Cu: Antonio Gades, La Polaca, Rafael de Cordova, 
Morucha 


J.D. Cahill 


«De fiecare dată cind te vedem, singe- 
rezi» — spun cei doi feciori, tatălui-șerif, 
plecat mereu să facă dreptate la drumul 
mare. Băieţii au crescut — ca și Vestul — 
însinguraţi și sălbatici. Din surpriză în 
surpriză, regizorul Andrew McLaglen (sem- 
natar al «Corăbiei nebunilor») construieşte 
acest western-familist, aducind în prim 
plan o relație mai puțin obişnuită pentru 
gen: cea dintre părinţi şi copii. Nu lipsesc 
“insă argumentele clasice — urmăririle (că- 
lări), indienii (buni), spărgătorii de bănci 
(improvizaţi; — totul dominat de o siluetă 
numită: John Wayne. 


A.D. 


Producție a studiourilor americane. Un tiim 
de Andrew W. Mc Laglen. 
Cu: John Wayne, Tari Grimes, George Kennedy. 


sala de cinema 


„Favorit“ 
și nefavorit 


Cinematograful «Favorit». O sală de 
900 de locuri, șase spectacole pe zi, 
pentru cei aproape două sute de mii de 
locuitori din cartierul Drumul Taberei. 
Un cinematograf relativ nou, modern şi 
bine, foarte bine îngrijit Cele două 
holuri, cel de la casa de bilete şi cel în 


Responsabila adu 
flori de acasă, 
iar 
cîțiva «spectatori» 
aduc... bricege... 


care spectatorii așteaptă intrarea în 
sală, strălucesc de curățenie. ŞI, sint 
aceste holuri, mai mult decit simple 
locuri de trecere. Nu-i vorba doar de 
obișnuitele panouri publicitar-informa- 
tive, frumos alcătuite, care prezintă 
filmele săptăminii în curs şi pe cele din 
programele viitoare. Fotoliile grupate în 
jurul unor măsuţe, un bufet îngrijit şi 
cu gust amenajat și mai ales multele 
plante din interior, dau holului un aer 
de caldă și plăcută intimitate. Se simte 
peste tot mina harnică a unor oameni 
gospodari. Probleme? Ne răspunde to- 
varășa Elena Cioată, responsabila cine- 
matografului. 

— Avem probleme și... probleme. 
Avem probleme pe care ni le creăm 
noi înşine şi probleme pe care ni le 
creează spectatorii. Unii dintre ei. 

— Să Incepem cu cele pe care vi le 
creați chiar dumneavoastră. 

— Sint probleme generate de dorința 
noastră, a tuturor celor care lucrăm 
aici, de a face din cinematograful «Favo- 
rit» nu numai o sală de cinema în care 
omul intră, vede un film şi pleacă după 
două ore. Vrem să facem din cinemato- 
graful nostru, într-un fel, un punct de 
interes cultural. Ne străduim să oferim 
publicului o ambianţă civilizată, condiții 
optime de vizionare, și asta începe încă 
de la intrare, cu holurile și continuă cu 
sala, cu aerisirea și curățirea ei după 
fiecare spectacol, cu buna întreţinere 
a aparatului de proiecție. Vrem ca 
publicul să se simtă bine la noi, să se 
odihnească în mod activ şi inteligent 
după opt ore de muncă. Pentru asta am 
deschis în holul mare mai multe expo- 
ziții de artă plastică în care au expus 
pictori amatori de la Casa creaţiei 
populare, copii și elevi de la grădinițele, 
şcolile și liceele din caărtier. Prin tot 
ceea ce facem, vrem să-l pregătim pe 


travelling-avant 


Am primit o mulțime de felicitări 
cărţi de vizită, scrisori şi scrisorele în 
care, pe lingă tradiţionalele urări, am 
găsit de obicei şi citeva rindulețe in 
plus, destinate să-mi devină sfaturi de 
bună purtare în 1976 Voi omite «urări- 
le», reproducind aici citeva din aceste 
rinduri: 

Un cunoscut  pictor-scenograt: 
«Credeam câ mi-ești prieten. M-ai dez- 
amăgit. Dacă nu ţi-a plăcut decorul pe 
care l-am făcut la filmul X, mai bine nu 
scriai nimic. Şi nevastă-mea a spus că 
un prieten adevărat nu face aşa ceva». 

Un regizor foarte cunoscut: «Că 
nu ţi-a plăcut filmul meu și că l-ai cri- 
ticat, treaba ta. Dar inainte să scrii, 
de ce nu urmărești cum se înghesuie 
publicul la casă? Şi pe urmă scrie! 
Fiindcă eu Ii sint prieten și nu vreau 
să te compromiţi...» 

Alt regizor, la fel de apreciat: 
«N-am înţeles pe ce criterii te bazezi 
cind destiinţezi un film. Te-ai lăsat pro- 
babil indus în eroare de faptul că lumea 
nu se-nghesuie în sală Dar asta poate 
fi un motiv ca să nu-ți placă filmul 
meu? De ce nu eşti obiectiv?» 


Un regizor (intotdeauna secund) 
pe care nu l-am văzut în viaţa mea: 
«Eu știu de ce nu-ţi plac filmele şetului 


spectator, săi creăm o stare de bună 
dispoziție şi de receptivitate înainte de 
a vedea filmul. 

— Ce-i caracterizează pe spectatorii 
din Drumul Taberei? 

— Sint spectatori buni, dar singurul 
criteriu după care se conduc în alegerea 
filmelor este propria lor cronică, să-i 
spunem așa, un fel de cronică orală. 
După cele opt ore de muncă, adeseori 
în întreprinderi depărtate de cartierul 
în care locuiesc, oamenii din Drumul 
Taberei nu prea ies seara pentru a merge 
la cinema. Miercurea, vinerea și simbăta 
rămîn la televizor. Dar dacă filmul e bun, 
dacă spectatorul de luni e mulțumit, 
atunci cronica orală determină un aflux 
de public și în zilele cu film la televizor. 
Avem spectatori pentru toate genurile 
de filme, dar cei care vin la filme serioase 
nu sint aceiași cu cei de la filmele cu 
împuscături. Spectatorul din Drumul 
Taberei este dornic de filme deconec- 
tante, distractive, de comedii şi are 
cultul vedetei. Toate filmele lui Sergiu 
Nicolaescu au avut succes la noi, dar şi 
filmele istorice, și Actorul şi sălbaticii, 
şi Toamna bobocilor, și Evadarea și 
Mușchetarul român. lar atunci cind 
spectatorii ezită, nu pregetăm să ne 
ducem noi la ei. 

— Cum? 

— Organizăm vizionări urmate de dis- 
cutii, conduse de cadre didactice, cerce- 
tători, juriști și oameni de cultură. A- 
ceste manifestări au loc nu numai la 
sediul nostru, ci şi la cluburile între- 
prinderilor din sector. O atenţie specială 
acordăm spectatorului tinăr. Cu spri- 
jinul organizaţiilor de pionieri și U.T.C. 
programăm vizionări tematice însoţite 
uneori de montaje muzical-iiterare sau 
de concursuri de tipul «cine ştie, cîştigă» 
pe marginea filmelor vizionate. Am avut 
în acest an 96 de astfel de manifestări 
care ne-au solicitat eforturi organiza- 
torice serioase, dar rezultatele au fost 
multumitoare și pentru noi și pentru 
spectatori 

— Şi celelalte probleme? 

— Sint bătăile de cap pe care ni le dau 
unii spectatori care, o dată lumina 
stinsă, se transformă în vandali. Mă 
doare inima și mi-e rușine să vă spun 
că de pe multe scaune lipsesc bucăți 
întregi de pluș, că după unele spectacole 
cu filme «tari» nu mai prididim să 
curățăm sala de maldărele de hirtii 
rămase. 

— ŞI ce-i de făcut? 

— Cinematograful nostru, după nor- 
mele în vigoare, mai are vreo patru ani 
pină să intre în renovare. Pină atunci 
încercăm să reparăm ce putem cu forțe 
proprii. Dar ce folos că noi cirpim și vin 
unii şi rup ce-am reparat noi... ŞI cum 
i-aş putea caracteriza pe cei care nu 
fac altceva decit să bage briceagul şi să 
sfişie plușul, așa, dintr-un fel de răutate. 
Aşteptăm un sprijin de la spectatori. 
Poate că ar trebui ca spectatorii Inşişi 
să nu rămină indiferenți cind văd că 
vecinul se dedă la acte de vandalism. 
Cred că e în interesul spectatorilor. 
A celor mulți şi civilizaţi. 


Andrei IRIMIA 


meu. Fiindcă nu te-a invitat după nici 
o premieră la un coniac...» 

Un regizor complex: «Bătrine, să 
nu crezi că sint supărat fiindcă nu ţi-a 
plăcut filmul meu, dar am lipsit din 
Bucureşti. Ne vedem miine? Dai tu un 
coniac...» 


Un regizor total: «Pină la ultima 
cronică, asta a ta, ziceam că sintem 
prieteni. Dacă nu te-a interesat prie- 
tenia mea şi vrei război cu mine, atunci 
ţi tac eu război şi ai să vezi cum e...» 


Un actor iubit «Dom'le, ai tot drep- 
tul să nu-ți placă mutra mea Nu trebuie 
să mă iubeşti dumneata, mi-ajunge că 
mă iubeşte publicul, treaba dumitale 
Dar de ce afirmi, dom'le, că Toma 
Caragiu e mai mare? 


Alt actor, poate și mai iubit: «Eu 
te iubesc, mă, te iubesc ca pe copilul 
meu, credeam c-ai observat, dar tu de 
ce n-ai grijă, mă, de mine? Fii atent, 
dacă vrei.să te mai iubesc...» 


Alt actor, poate și mai...: «Ai văzut 
că eu nu sint supărat, orice scrii, des- 
pre mine. Dar chestia aia cu cascadorii 
nu ţi-o iert...» 


Un director de film: «Ce zici matale, 
să ies la pensie, sau să mai rămin? 
Poate mă ajuţi cu un sfat...» 

Evident, felicitările şi scrisorile astea 
nu există. Dar replicile, transcrise au 
fost rostite toate, în realitate. Le urez 
corespondenţilor mei un călduros «la 
mulți ani», însoțit de promisiunea că-mi 
voi schimba... pieptănătura. 


Radu GEORGESCU 


aventura scenariului 


Regizorul 
către scenograf... 


Şi grăi regizorul către scenograt: 

— Camera lui Paul, profesor stagiar de 
matematică, unde vine la un moment dat 
Corina, trebuie să fie un fel de salon mare, 
de vreo 80 de metri pătraţi, cu marmoră pe 
jos, cu o scară interioară, cu două-trei ar- 
cade, cu ferestre mari, luminoase, cu co- 
voare persane autentice — să nu-mi vii cu 
imitații, că-ţi resping decorul — cu o masă 
imensă pe mijloc, Iti propun masa aceea 
pe care s-a semnat rușinoasa pace de la 
Buftea, spectatorul s-a obișnuit cu ea din 
alte douăzeci de filme, nu trebuie să cauti 
alta, mai ales că nu găsești mese atit de 
mari și atit de sculptate, cu o bibliotecă din 
lemn de abanos, dacă nu găsești abanos, 
cauţi un lemn de trandafir sau de palisan- 
dru, cu totolii Biedermayer, cu două scrinuri 
florentine, o oglindă venețiană, cu un lam- 
padar trăznet, să rămină publicul cu gura 


de acord? 


Gală la Huși 


Am văzut la Huși, impreună cu mai mulţi 
colegi scriitori, filme de ficţiune şi de desene 
animate tăcute de cineclubul local, o muncă 
merituoasă, cu rezultate așijderea. Ni s-a 
spus că Explozia, pe alocuri excelent 
gindit şi filmat, moment din lupta rezistenţei 
române antihitieriste, a obținut și un 
premiu internațional. Într-adevăr, con- 
centrarea povestirii, laconismul expresiei, 
sobrietatea expunerii Ii dau o alură de film 
modern lucrat cu profesionalitate. e 
vea e incă sumar ca subiect, dar ambianța 
rustică e Intățișată cu naturalețe, actorii 
se mişcă fluent, au priviri încărcate de 

înduri, intră în relație direct şi prompt. 
n sfirșit, un film de multiplicaţie (experi- 
menta!) arată ca o schiță alegorică semnată 
de Sabin Bălașa, ilustrind o temă modernă: 
omul şi atomul, distrugerea și creaţia. 
Probabil că se va putea avansa și aici spre 
subiecte mai conturate; oricum, efortul 


filmul şi literatura 


|n 1978 se vor împlini 130 de ani de la 
revoluţia pașoptistă și, din cîte s-a anunţat, 
se lucrează la ecanizarea acestui moment 
din care s-a născut România modernă.E 
o inițiativă binevenită. În genere e sur- 
prinzător cum filmul de inspiraţie istorică de 
pretutindeni nu s-a oprit pină acum Indea- 
juns asupra momentului, deși destinul atitor 
oameni ce i-a avut Europa se leagă de 
«ultima» revoluţie burgheză, răsturnare din 
care multe state naţionale şi-au regăsit 
unitatea și s-au dezlipit din fărimițarea 
teudală. 

Chiar dacă nu direct, revoluția pașoptistă 
ar putea fi un moment de virf al unor bio- 


posibilități posibile 


„„. Şi stadionul tăcea 


Uriașa câăldare de beton era arhiplină. 
La mult așteptatul cuplaj bucureştean, 
75.000 de spectatori ridicaseră temperatura 
inconjurătoare cu cel puţin două grade. 
Stadionul aplauda, stadionul vuia. În mijlo- 
cul stadionului un personaj, pe care ar fi 
putut sta încremenit obiectivul aparaturii 
de filmat, sărea în sus de bucurie... (dar 
stadionul tăcea...), făcea semne fericite 
cu mina, țipa și ridea (..dar stadionul nu 
aplauda...), cădea pe gazon, sărutind firul 


Bibliografie 
Un afiș al filmului «Cantemir», ni-l arată 
pe domnitor într-o masivă și impozantă 
postură, cu mina sprijinită de-o carte. Nu 
e vorba nici de «Creșterea și descreșterea 
curţii otomane», nici de «Hronicul vechimii 
româno-moldo-vlahilor», nici de «Descrie- 


căscată, pe urmă iei citeva tablouri și citeva 
sculpturi cu imprumut de la Muzeul de artă, 
preferabil nişte impresioniști şi un Brâncuși 
sau doi, casa trebuie să arate bubuitor, ca 
în «Hamlet», nu știm dacă ai văzut filmul, 
dacă nu l-ai văzut, cere la Arhiva Naţională 
să-l vezi, la ferestre să avem draperii de 
mătase naturală, în bibliotecă să taci rost 
de citeva volume rare și scumpe, le iei de 
la Biblioteca Academiei, vreo treizeci-patru- 
zeci, să fie legate în piele, asta In orice caz, 
cu cultura nu ne jucăm, totul trebuie să 
dea impresie de opulenţă, de splendoare, 
de adevăr de viaţă, In așa tel incit momentul 
despărțirii celor doi eroi să devină cit se 
poate de trist, fiindcă dacă nu-mi scoţi 
decorul cum ţi-am spus eu, nu mai iese 
nici o tristețe, că dialog n-am, actorii sint 
destul de slăbuţi, nu prea ştiu să joace, 
publicul o să caște în sală şi filmul o să 
cadă cu succes, în schimb așa se uită la 
decor, se uită la tablouri, la sculpturi, la 
covoare și contrastul dintre starea de spirit 
a personajelor şi cadrul acţiunii se accen- 
tuează în chip tragic, astfel că adevărul! 
psihologic şi social al filmului iese în evi- 
denţă cu pregnanţă şi se creează o auten- 
ticitate incontestabilă. 


Dumitru SOLOMON 


cineamatorilor huşeni, al indrumătorilor 
lor e cu totul notabil. O recentă reuniune, 
«Moldocamera», sumarizind producţiile 
cinecluburilor din mai multe oraşe ale 
ţării, a conferit o distincţie acestor inimoși 
şi harnici artiști amatori. Cum intenţia 
declarată a animatorilor lor e de a porni 
acum, cu curaj, la realizarea unor pelicule 
de anchetă socială în «cinematograi-ade- 
văr», e probabil că vor mai îi prilejuri agrea- 
bile de vizionare şi fertilă discuţie la cineaștii 
din această parte a ţării. 

Numele unuia din animatori — actor, 
regizor, director de producție, muzician, 
realizator — e Emilian Pascal, el fiind chiar 
directorul Casei de cultură din Huşi, local 
în care, sub o vitrină de cristal e un raft 
plin de binemeritate diplome româneşti 
şi străine. Operatorul se numeşte Matei 
lon Agapi. Cel mai important şi Insuflețit 
susținător al cineclubului e primarul orașu- 
lui, lon Croitoru. Vorbeşte despre ceea ce 
a săvirșit acest mic nucleu de creaţie, cu 
tot atita stimă şi prețuire cit un director 
de case de filme despre producția unității 
sale. Cel puţin cu tot atita respect și 
căldură... 

Valentin SILVESTRU 


grafii cinematogratice: mă gindesc în primul 
rind la destinul Bălcescului — între alți 
intelectuali patrioți ce-au format spiritul 
și forța generoasă din care poporul s-a 
ridicat la a deveni o naţiune. Avram lancu, 
Kogălniceanu, Heliade, Bolliac, Alecsandri, 
Ghica, chiar dacă n-au scris istoriile acestei 
etape pe care au trăit-o în plină tinereţe 
avintată, istorii ce-ar putea fi baza unui 
scenariu, au lăsat destule documente: şi 
scrieri din care istoria științifică a revoluţiei 
pașoptiste să fie azi cunoscută pină la 
detaliu. Există apoi, ca bază de pornire, 
romanul lui Camil Petrescu, operă cu o 
«fictiune» tastuoasă, din care e posibilă 
selecția si prelucrarea. Filmul pașoptis- 
mului va fi, fără îndoială, mai puţin un «spec- 
tacol», cit o angajantă dispută politică pe 
teme ce nu pot evita actualitatea, în măsura 
în care un popor este produsul întregului 


său ý 
trecut Gelu IONESCU 


ierbii, izbucnea în lacrimi (...dar stadionul 
tăcea!). Fericitul din mijloc nu marcase 
nici un gol. Era pauză și se Impărțeau ciști- 
gurile loto. Entuziastul ciștigase o mașină. 
Stadionul nu Inţelegea Insă: a) Care tusese 
meritul ciștigătorului că a ciștigat, ca să 
se bată cu pumnii în piept de parcă des- 
coperise cel puțin un sistem sigur de a nu 
rata loviturile de la trei metri în fața porţii? 
b) De ce o mai fi avut nevoie de aplauze 
dacă avea mașină? 

Obiectivul aparatului de filmat nu a stat 
aţintit asupra personajului. Operatorul care 
venise să filmeze meciul minca un măr. 
Era şi el în pauză. 


Alexandru STARK 


rea Moldovei» — opere de căpătii ale cărtu- 
rarului român. E vorba de o carte numită: 
«o producţie a casei de filme cinci» (!) 
Te uiţi şi nu ştii ce să crezi. E ca şi cum 
autorul afişului ar fi fost tentat să facă o 
glumă. Pe care nici Dimitrie Cantemir, 
nici filmul, şi bine Inţeles nici casa de filme 
nu o meritau. D.C. 


filmul 
politic 


Actorii și sălbaticii 
străbătind istoria 


O trupă de comedianţi ambulanți — 
o familie ai cărei membri se numesc 
Agamemnon, Clytemnestra, Oreste, E- 
lectra, Pilade, Egist! — străbate Grecia 
cu un spectacol folcloric, o pastorală, 
«Golfo, ciobănița», un fel de «Romeo 


tunelul 
timpului 


Dean judecat de 
„marlonbrandiști“ 


Acea reinviere a mitului lui James 
Dean, la 20 de ani de la moartea sa (vezi 
şi rubrica noastră din «Cinema», n! 
475) nu încetează a interesa sociologii 
cineaștii, oamenii de specialitate. Re- 
trospectiva filmelor lui în 1975 a adunat 
mari mulţimi de spectatori. O carte ex- 
celentă a unui scriitor american despre 
viața şi semnificaţia -psihosocială a lui 
Dean a cucerit și Parisul... lată însă că 
apar şi replicile — la fel de competente 
şi pasionate — la această resurecţie a 
rebelului care, «fără cauză», s-a dat 
peste cap la 200 km/oră. O remarcabilă 
contestare a «mitului Dean» şi a valo- 
rilor pe care le întruchipează a veni! 
din partea celor care-l adoră pe un actor 
lansat odată cu Dean, neobservat la 
ora aceea, dar azi în culmea gloriei: 
Marlon Brando. 

Un asemenea «brandist» — Jacques 
Sternberg — face în «Le Monde» o 
paralelă între cei doi idoli ai tineretului 
american, o analiză percutantă şi fină, 
care — în afara caracterului ei partizan, 
mai puţin interesant — degajă totuși 
unele consideraţii de ordin social, po- 
litic şi psihologic de un interes mai larg 
pentru definirea stărilor de spirit ale 
unor adolescenţi prinși între contra- 
dicţiile dureroase ale unei societăţi care 
pe cit «consumă», pe atit epuizează 
idealuri și energii. 

Pentru «brandist» — Dean este ado- 
lescentul de incontestabil talent care a 
adus în cinema «conflictele cu părinţii», 
(«părinţi nici mai buni nici mai răi decit 
alții»), cel care a instaurat domnia di- 
ficultăților familiale, a complexelor pue- 
rile intuziale, «copilul» căruia nu-i con 
vin «nici palmele, nici mingiierile, nici 
severitatea, nici indiferența», băiatul in- 
stărit, torturat de «eu»-l său hipersen- 
sibil şi expresiv. Brando a debutat în 
filme fără familie, ca un declasat, «zidit 
în el însuși», nu chinuit de egoismele 
sale, ci de neliniștea lumii: «Dean inter- 
pretează mereu insecuritatea zilnică, 
Brando poartă toată angoasa, densă, a 
unei lumi. E mult mai apăsător, inuti! 
s-o negăm»... Brando e — de la debut — 
matur, serios, grav, încercind să echi- 
libreze viaţa sa cu soarta sa. Dean ex- 
primă admirabil «o modă», aspiraţiile 
unor tineri dezabuzaţi cărora nu le-a. 
rămas decit trei «idealuri»: dodo (som 
nul), moto, photo, exprimate cu o re- 
voltă rău controlată, «bilbiită», tineri 
prost adaptaţi vieţii dure, dar şi prea 
puțini dotați, «fără nici o dragoste de 
viaţă, fără nici o sete interioară»... Forța 
talentului lui Brando nu a provocat 
isteria dean-istă, fiindcă omul acesta a 
fost întotdeauna departe de mulțimea 
dezlănţuită, s-a dedicat unui pacifism 
foarte activ, unei politici a cauzelor juste, 


şi Julieta»; ei străbat ţara de la nord la 
sud (ca spațiu), din 1939—1952 (ca timp). 
Acești 15 ani — «perioadă niciodată 
tratată, anii ingrozitori ai istoriei noastre, 
cei în care s-a jucat soarta noastră» 
susține regizorul filmului, Teodor An- 
ghelopulos — marchează instaurarea 
dictaturii fasciste a lui Metaxa, avind ca 
alibi eternul «complot» al «stingii», și 
venirea la putere în 1952 a dreptei, sub 
lozinca fără echivoc «Autoritate, Dis 
ciplină, Anticomunism și Reconstruc 
tie»... 


Trupa străbate de fapt istoria. Ea nu 
va putea niciodată prezenta pastorala ei. 
Sistematic, realitatea politică va invada 
micuța scenă a ambulanților: alarme 
aeriene, descinderi brutale ale poliției, 
cotropirea Greciei de către armatele 


fasciste, rezistența populară, războiul 
civil, protectoratul american — intreaga 
istorie «joacă» şi intervine în viața acto- 
rilor care o vor interpreta, la rindul lor, 
în lungi monologuri care trimit la cele- 
brele «songuri» ale lui Brecht, comenta- 
rii poetice ale înfruntării dintre dictatură 
şi libertate, dintre «dreapta» și «stinga». 
De altfel regizorul «Trupei» nu face nici 
un secret din convingerile lui marxiste, 
din metoda sa brechtiană: filmul său 
incearcă să reflecte istoria în lumina 
marxismului. Poeticul se înlănţuie per- 
manent cu politicul. Muzica se conver- 
tește nu o dată, în lungi planuri fixe, 
la răpăitul de mitralieră. Sub presiunea 
evenimentelor, un cintec de dragoste 
devine un cintec de luptă. Timpul istoric 
este elementul dialectic al fiecărei sec- 
venţe. O scenă — in acest sens — a de- 


Brando. El a fost prototipul anti-James Dean. 
El personifică angoasa acestui sfîrşit de veac 


El a fost o gene 


disprețuind meseria de artist, de «ve- 
detă», «semănind mult mai mult cu un 
navigator solitar decit cu un star» 
Deci, la urma urmei, roluri mai puţin la 
modă, mai puţin fascinante pentru un 
tineret dornic de o afirmare violentă a 
neputințelor sale. Brando nu a celebrat 
niciodată neputinţa, lipsa de convingeri, 
slăbiciunile de caracter. 

Acceptind caracterul părtinitor al ana- 
lizei sale, autorul incheie totuşi cu două 


Dean. El a fost prototipul adolescentului: 
«fără sete interioară» 


«dodo-moto-foto». 


cruzimi: «Sint de acord cu Kazan («fău- 
ritorul» lui... Dean, n.r.), care spunea 
despre tinărul Brando: «Nimeni nu a 
jucat cu o asemenea forță extraordinară 
şi nu va juca vreodată așa». Sint de ase- 
menea de acord cu Brando care spunea 
despre Dean, ori de cite ori auzea că a- 
cesta ținea morţiș să-l intiinească: «Ah, 
tinărul acela care poartă talentul meu 
de anul trecut...» Dar această feroce 
butadă era plină de indulgență...» 


venit deja antologică: un grup de fas- 
cişti se plimbă cintind pe stradă; la 
inceputul «planului» sintem în 1946, 
la sfirşitul său — în 1952. Trecerea lor 
prin fața spectatorului durează 6 ani, 
decorul se schimbă imperceptibil, totul 
se «ține» pe intonarea unui cintec care 
virează de la ură la sentimental şi pe o 
bătaie de cizme, la inceput nesigură, 
șovăitoare, ca incet-incet să devină ame- 
nințătoare şi marţială. «O traversare 
ideologică, de mare poezie, a istoriei» — 
e ceea ce se vrea şi izbutește a fi această 
«călătorie a comedianţilom» din trupa 
lui Anghelopulos, investită de criticii 
entuziasmați ca o realizare de valoare 
universală pentru forţa politică şi este- 
lică cu care demontează mecanismele 
lascizării. 


cronica 
telegenică 


Un Mannix negru: 
Shaft 


Peggy, secretara lui Mannix, 
Wattson-ul feminin cu care Holmes-ul 
modem se sfătuieşte tandru, femeia 
neagră care înconjoară și veghează 
cu delicateţe existența «idolului alb», 
nu s-a dovedit suficientă... Rolul ei 
era, totuși, secundar și în umbră... 
Prospectarea «pieţii» telegenice în 
S.U.A. a dus la constatarea — esen- 
țială pentru producători — că 20%, din 
spectatori sint negri, cotă foarte ri- 
dicată, și totodată că această populație 
(12%, din populația S.U.A.), privește 
micul ecran cu două ore mai mult 
decit albii... Oricit de simpatică, a- 
ceastă Gail Fisher nu rezolva proble- 
mele «pieții». A apărut atunci Robin- 
son, tehnicianul de culoare din «Mi- 
siune imposibilă» (Greg Morris), ne- 
grul care luptă cot la cot cu albii inte- 
ligenţi, lansați în îndeplinirea unor 
sarcini extraordinare şi guvernamen- 
tale. Nici aceasta nu s-a dovedit o 
soluție — Robinson fiind doar unul 
dintr-un grup alb. Prea puţin... 


C.B.S. — marea casă de televiziu- 
ne —a luat taurul de coarne şi a în- 
făptuit, în sfirşit, «o revoluţie»: «seria- 
lul unui Mannix-negru! Un «detectiv 
privat», de culoare, cuceritor, inteli- 
gent, interpid, curajos, ca orice de- 
tectiv alb. Om care luptă cu trafican- 
ţii albi, cu ucigașii de toate culorile, 
inclusiv albi, om al ordinei, înfăptui- 
tor de dreptate, fără discriminare, pu- 
nind mai presus de toate meseria de 
slujbaș al binelui etem — cum scrie 
în legile oricărui teleserial. Serialul se 
numeşte «Shaf — numele noului 
«sfint» negru. Actorul — excelent — 
e Richard Roundtree, lansat în trei 
filme de succes de regizorul Gordon 
Parks, primul regizor negru care s-a 
impus in sistemul Hollywoodului. 


«Shaft» se bucură de o bună pri- 
mire la toate populaţiile Statelor Uni- 
te, dar puţini sint acei care-și închi- 
puie că Shaft, cu succesul său, va 
rezolva problema cea mare a ţării 
sale... 


Rubrica «Filmul, document al epocii — 
Documentul, sursă a filmului» este 
realizată de Radu Cosașu 


s-a filmat... 
miine 
za 


cu pistolul electric 


Lingă Miami, la o stație de benzină, 
o femeie tinără roagă pompistul s-o 
lase să dea un telefon; se duce la aparat, 
dar brusc, se întoarce şi, surizind, des- 
carcă în muncitor două «săgeți» din- 
tr-un pistol. William Ranson, victima, 
n-a murit. Omul explică: «Am căzut la 
pămint, nu mai puteam să mă mișc, 
niciodată n-am simţit o asemenea durere, 
toată partea dreaptă era în spasme, 
nu-mi puteam stăpini muşchii...» După 
atac, femeia a golit casa de bani a staţiei 
şi a dispărut. Lanson a fost împușcat 
cu un revolver nemaiincercat în atacuri- 
rile banditești: revolverul electric. Două 
săgeți legate cu un fir la o baterie care 
descarcă 50000 de volți. Puterea de 
pătrundere în corp: patru centimetri. 
Constructorul susține că e o armă de- 
fensivă, paralizind victima pe foarte 
scurt timp. Alţi specialişti zic că 30 000 
de volți sint suficienţi pentru a scoate 
un taur din luptă. «Premiera» de lingă 
Miami e o premieră «civilă». Poliţia e 
mai demult dotată cu această armă și 


Ce înseamnă 
a fi actriţă ? 


Lauren Bacall — actrița unui destin 
aparte. Talent incontestabil, ea trăiește 
ani de zile în umbra unei glorii, a unui 
mit, Humphrey Bogart. Fără a o nega, 
lumea n-o vede altfel decit așa, ca um 
bra lui Bogey, ca «soția fidelă», exem 
plară, în lumea scandalurilor mondene, 
a la Hollywood: «Oamenii ne opreau pe 
stradă, ei îi stringeau mina lui Bogey 
şi eram foarte fericită»... După moartea 
lui, Lauren Bacall joacă în puţine filme 
(preterind o carieră teatrală), ca deodată, 
în 1975, publicul şi critica s-o descopere 
«magistrală» în «Crima din Orient Ex- 
press» a lui Sidney Lumet. Citeva ob 
servaţii recente cu privire la meseria de 
actriță — ne dau măsura unei inteligente 
şi a unei sensibilități responsabile: 

—“A fi actriță inseamnă munc 
muncă și iar muncă. În cinema n 
dai prea bine seama de totalitatea efor- 
turilor care compun un film. Un film e o 
echipă. In care unul îl poate salva pe 
altul... A fi actriță înseamnă să înveți 
a nu fi sigură de nimic. Se zice că pu- 
blicul are întotdeauna dreptate. Nu cred. 
Admir regizorii şi actorii care Indrăz- 
nesc să creadă că ei nu se înșeală 
niciodată, orice-ar crede publicul şi 
critica. A fi actriță mai înseamnă să te 
pregătești moral pentru infruntarea unor 
perioade de indoieli și inactivitate. Toţi 


f cronica 


sociologică 


Filmele „porno“: o 
sinucidere a cineastului 


a folosit-o Impotriva celor care mani- 
testau Impotriva războiului din Vietnam, 
ca și contra rasiștilor sudişti în mani- 
testaţiile lor. Trecută în miinile «civili- 
lor», arma Își așteaptă consacrarea cine- 
nematogratică. Dar poate că se renun- 
tă... N-ar fi o mare pierdere, ci chiar 
un cistig! 


Miracol la Milano 


«Bombă» în lumea fotbalului italian: 
pentru prima oară în istoria cluburilor 
profesioniste, un jucător cumpără de 
la patron «intreprinderea», devenind 
stăpinul afacerii. Celebrul Gianni Ri- 
vera, vedeta marelui «Milan», a pus pe 
masa d-lui Butichi, om de afaceri și 
proprietarul clubului, un cec «inexpri- 
mabili», aşa cum i-a propus afaceristul, 
mai în glumă mai in serios... Rivera nu- 
mește un nou preşedinte, un nou antre- 
nor, afacerea rămine însă în miinile sale. 
Specialiştii numesc lovitura lui Rivera — 
o lovitură, desigur, de teatru avind în 
vedere spectacolul pe care-l oferă fot- 
balul italian de ani de zile — «o revolu- 
ție». «Căci ca un jucător să devină pa- 
tronul unui club în Italia este ceva extra- 
ordinar» — explică un conducător al 
echipei. Şi tot el adaugă: «Extraordinar 
şi progresist. Numeroşi oameni de fi- 
nanțe, dornici să-și creeze o reputaţie 
«de stinga», s-au grăbit să-l finanţeze 
pe Rivera. În Italia, totul înclină spre 
stinga. Politica. Economia. Chiar și 
biserica»... 


Mazzola, la pămint, urlă. Fachetti, 
de sus, contemp 


o scenă din marele 


spectacol al fotbalului italian 


Lauren Bacall, ani de zile socotită doar «soţia — model» al lui 
Humphrey Bogart 


actorii din jurul meu au trecut printr-un 
birou de şomeri. Îmi amintesc cum ară- 
tau chipurile oamenilor din studio, de 
toată echipa, cind se afla în ultimul 
moment că un turnaj a fost aminat. Cu 
Bogart mi s-a intimplat nu odată să 
trăim asemenea situaţii. Era ingrozitor. 

A fi artistă înseamnă să înveți să 
trăieşti de pe o zi pe alta ştiind că o 
singură greșală poate să distrugă totul. 
Meseria noastră este o meserie a intil- 
nirilor fericite și nefericite. 


În tot mai ampla, mai alarmanta si 
mai responsabila discuţie pe tema por- 
nografiei şi violenței etalate fără 
scrupule pe ecranele lumii occidenta- 
le — merită citate idgile lui Jean Claude 
Patrice. administrator al importantei 
case de filme Unitrance și raportor ge- 
neral al comisiei pentru apărarea valo- 
rilor artistice în cinematograful francez: 

«Trebuie precizat că filmele violente 
şi pornografice au devenit atentate la 
libertatea individuală, din clipa cind au 
invadat — fără putinţa de a le mai 


„Există azi o problemă care mă ne- 
linişteşte mai mult decit situația eco- 
nomică. Situaţia artistică. Eu cred că 
cinematograful este complet sclerozat. 
Producătorii se mulțumesc în a exploata 
citeva reţete la modă. cele care se știu 
demult, din experienţă, că sint o afacere 
sigură. Nu mai sint prea mulți scenariști 
buni și... da, cred că aceasta este im- 
portant... constat că există din ce în ce 
mai puțină prietenie și complicitate 
creatoare între autori, regizori şi actori.» 


evita — zidurile noastre, magazinele şi 
chiar, uneori, televiziunea. Totuşi, în- 
tr-o societate adultă, a interzice nu e 
suficient, iar cenzura se dovedește o 
măsură conjuncturală repede trişată de 
specialiști. Oamenii noștri politici tre- 
buie să știe că doar informarea și edu- 
carea spectatorilor, prin toate mijloa- 
cele care slujesc azi violenţa și porno- 
grafia, vor «sili» publicul să abandoneze 
acest gen de spectacole, obligind şi 
pe promotorii săi să se indrepte spre 
alte căi. Căci, cu nici un chip, nu se pot 


scurt- 
metraje 


9 idei Danelia: Regizorul de mare 
tandrețe din «Serioja», «Mă plimb prin 
Moscova». pune sub lupa sa un tinăr 
muncitor simpatic, atrăgător, tare des- 
curcăreţ, ager la minte dar ciubucar 
nevoie mare, chefliu, superficial — un 
tipic «neserios», privit cu cea mai mare 
seriozitate, adică într-o viziune comică. 
O comedie intitulată după numele erou- 
lui: Afonia, care permite unui tinăr 
actor, Leonid Kuraviev (lansat de Şuk- 
şin) o mare creaţie. 


© idee de distribuție: Joseph Losey 
şi producătorii săi au pus pe hirtie pri- 
mele nume pentru ecranizarea operei 
(atit de necinematogratice) a lui Marcel 
Proust, «În căutarea timpului pierdut»: 
Dick Bogarde (Swann), Jeanne Moreau 
(doamna Verdurin), Silvana Mangano 
(ducesa de Guermantes), Maria Callas 
(regina de Neapole), Marlon Brando 
(baronul de Charlus). 


€ idei Lee Strasberg: Omul care la 
al său «Actor's Studio» i-a descoperit 
si i-a format pe Marilyn Monroe, Paul 
Newman, James Dean (azi această 
școală de actorie a ajuns să primească 
cererile a 40000 de tineri care vor să 
înveţe cu Strasberg, dar el nu poate 
accepta mai mult de 400...) este întrebat: 

— «Ce lipseşte azi publicului în cea 
mai mare măsură? 

— Marii comici, cum au fost Charlie 
Chaplin, Harold Lloyd; comicii de azi 
nu «se apără» bine pe marele ecran. 
Ei sint buni la televiziune dar imediat 
ce trec la cinema, sint depășiți de 
evenimente»... 


© idee Anthony Quinn: Renunţarea 
la rolul lui Onassis, după ce a anunţa! 
cu mare tam-tam că-l va interpreta. 
conform dorinței decedatului (vezi «Ci- 
nema» nr. 81975). 


Un «neserios» privit 
cu maximă seriozitate de Danelia 


e n. |. 


%... 


respecta demnitatea, inteligenţa și ca- 
pacitățile specifice ale ființei umane, 
apăsindu-se pe instinctele ei primare, 
pentru a ciștiga ușor cit mai mulți bani... 


Încercind să convingem oamenii me- 
seriei noastre să ia măsurile cele mai 
înțelepte, poate că vom reuşi, tratindu-i 
ca pe oameni adulţi, să-i facem să în- 
țeleagă că a-ţi asigura viitorul prin por- 
nografie şi violență aduce îngrozitor 
cu o sinucidere pe termen mai lung sau 
mai scurt...» 


O comedie cu o fată care nu poate scăpa de un gangster... mort 
(Miou-Miou în «Nici o problemă») 


IN Haz de necaz. Ce te faci dacă un 


gangster, urmărit şi rănit, năvălește la 
tine în apartament pentru a se prăvălii, 
mort, pe podea? Ce te faci dacă un 
prieten cu care te afli la o petrecere 
moare subit, iar soția îl știe plecat cu 
afaceri în cu totul alt oraș? lată punc- 
tele de plecare, aproape identice, a 
două comedii care se bucură de mare 
succes în Franța. Nici o problemă de 
Georges Lautner și N-ai să-l duci în 
paradis de Frangois Dupont-Midi. În 
primul film, Miou-Miou (o revelație a 
ecranului francez) «ajutată» de Jean 
Lefebvre și Annie Duperey, va intre- 
prinde Indepărtarea oaspetelui nepof- 
tit în al doilea, Pierre Mondy, impreună 
cu Charles Denner vor face o călătorie 
plină de peripeții. 


E Un film despre Lenin. Actorul Ki- 
ril Lavrov va interpreta rolul lui V.I. Le- 
nin în coproducția sovieto-finlandeză 
Încredere, de Viktor Tregubovici şi 
Edwin Amas Laine. În același film, 
actorul Afanasi Kotcetkov va da chip 
scriitorului Maxim Gorki. Încă înainte 
de startul filmărilor, cei doi actori au 
inceput o serioasă muncă de documen- 
tare şi compoziţie, pentru a se apropia 
cît mai fidel — și nu numai prin ma- 
chiaj — de ilustrele personaje pe care 
le întruchipează. 

m Panoramic 

@ Piesa lui John Osborne («Priveşte 
înapoi cu minie») — Animatorul este 
ecranizată de regizorul Donald Wrye. 
În rolul principal: Jack Lemmon. A 

e kOmagiile, respectul şi toate pla- 
titudinile la care am dreptul nu schimbă 
nimic. Îmbătrinesc, și asta e un lucru 
foarte trist». Declaraţia aparține lui 
Charles Chaplin. În virstă de 85 de ani. 

e Firma «20-th Century Fox» se află 
în plin avint creator, avind un «pro- 
gram» de platou ambițios şi costisitor 
Mel Brooks («Frankenstein jr.») lucrea- 
ză la două supracomedii: Fratele cel 
mai inteligent al doctorului Sherlock 
Holmes și Film mut Stanley Donen 
termină filmările la Lucky Lady cu 
Liza Minnelli, Burt Reynolds și Gene 
Hackman. Frank Yabblans pune la punct 
o dramă asupra condiţiei femeii — De 
cealaltă parte a nopții, iar Melvin 
Frank, pe aceeași temă, realizează o 
comedie cu Goldie Hawn şi George 
Segal — Texas și vulpea-de-apă- 
murdară. Firma a obținut succese și 
cu distribuirea unor filme europene pe 
piața anglo-saxonă: Purtaţi pe marea 
albastră de un destin ciudat de Lina 
Wertmiăller și Portarul de noapte de 
Lilliana Cavani. Un motiv în plus de 
mindrie pentru «20-th Century Fox» 
este că nu a produs nici distribuit 
vreun film porno. Ceea ce — după cum 
stau lucrurile în occident — este o 
performanţă. 

@ În Anglia s-a tipărit un mare ca- 
lendar «Kojak». Zilele și lunile sint 
imprimate într-un semicerc pe fotogra- 
fia craniului ras al actorului Telly Sa- 
valas. Calendarul a fost lansat de nişte 
manechine, care în timp ce mergeau 
pe străzile Londrei, mincau «bomboa- 
ne pe băț». Bomboane «Kojak», bine- 
înţeles. 


E Triumful Călinei. Un sondaj tra- 


dițional al revistei «Ecranul sovietic» a 
ierarhizat, în funcţie de aprecierile spec- 
tatorilor, cele mai bune filme şi cei mai 
iubiți actori ai anului. O majoritate co 
virşitoare (80%) a răspunsurilor a de- 
semnat ca cel mai bun film «Călina 
roșie», al regretatului scriitor, regizor, 
scenarist, actor, Vasili Sukşin. Pentru 
rolul din film, Sukșin a primit şi consa- 
crarea de cel mai bun actor al anului. 


N Trup şi suflet Un bolnav și un 
medic. O inimă condamnată, o viață 
care poate fi salvată. Printr-o grefă. 
Printr-o operaţie enorm de dificilă. Cu 
atit mai dificilă cu cit între pacientă și 
doctor s-a înfiripat iubirea. După opi- 
nia criticilor sovietici, regizorul Danil 
Kr-browitski a evitat în filmul său O 
inimă, capcanele melodramatice ale 
subiectului și a reuşit să surprindă, cu 
sobrietate, frămintarea interioară a per- 
sonajelor. 

E Cineroman. Françoise Sagan s-a 
hotărtt să renunțe la a-şi mai vedea 
cărţile ecranizate de «alții». Algele al- 
bastre este un scenariu scris și regizat 
de scriitoare. Pentru a primi aprobarea 
producătorului, Sagan a trebuit să rea- 
lizeze mai inti un scurt-metraj docu- 
mentar, ca să demonstreze că e în 
stare să «scrie» cu aparatul de filmat. 
Proba a fost satisfăcătoare și, în deco- 
rul Alpilor, la Mégėve, noua cineastă 
a Inceput filmările unei povești de dra- 
goste, cu două cupluri care se cunosc 
în timpul unui week-end. Françoise Fa- 
bian, Eric Segal, Caroline Căilor și 
Jean-Marc Bory sint interpreții. 

m Realitatea visului. Romanul ma- 
relui scriitor italian Dino Buzatti, De- 
șertul tătarilor, va fi ecranizat la Cine- 
cittă de regizorul Valerio Zurlini. Îna- 
inte de a-și alege distribuţia, cineastul 
întreprinde o foarte minuțioasă pros- 
pectare, pentru a găsi acele exterioare 
«lunatice şi îngheţate» extraordinar de- 
scrise de Dino Buzatti. 

N Solitar şi solidar. Pietro Germi 
cu puţin timp înainte de moartea sa, 
terminase scenariul și decupajul unui 
film pe care se pregătea să-l realizeze: 
Prietenii mei. Mario Monicelli a pre- 
luat atit scenariul ct și ideea de distri- 
buţie a lui Germi şi a realizat filmul ca 
un omagiu adus cineastului dispărut. 
Interpreţi sint Ugo Tognazzi, Gastone 
Moschin, Philippe Noiret, Olga Karlatos 
și Bernard Blier. 

m Ascensiunea şi decăderea unui 
aventurier. Doi ani a lucrat Stanley 
Kubrick («Odiseea spaţiului 2001») la 
adaptarea cinematografică a romanu- 
lui lui Thackeray, Barry Lindon. Doi 
ani, plus un an consacrat “filmărilor 
adiționale, montajului şi pregătirii lan- 
sării filmului. Aflat în copie standard 
încă din vară, filmul a așteptat, la cere- 
rea producătorilor, momentul propice 
al sărbătorilor de sfirșit de an, pentru 
a fi prezentat, cu maximum de audienţă 
posibilă. Kubrick, în maniera sa nara- 
tivă explozivă declară că a incercat nu 
atit reconstituirea atmosferei romantice 
a epocii — secolul XVIII — şi a roma- 
nului, cît trasarea destinului unui re- 
prezentant tipic al burgheziei britanice 
(un fel de Julien Sorel într-o Anglie a 
expansiunii coloniale şi economice). 
Barry Lindon vrea să reușească în viaţă, 
repede şi total. li plac banii, dar nu mij- 
loacele dificile de a şi-i procura. li plac 
duelurile, dar nu şi viața cazonă. li 
plac jocurile de noroc, dar nu şi regu- 
lile jocului social. impetuos și agresiv, 
el suie o pantă socială, nerealizind că a 
şi început să coboare panta propriei 
sale vieţi. Ryan O'Neal («Love Story») 
este interpretul lui Barry Lindon. În 
distribuție mai apar Marisa Berenson și 
Hardy Krüger. 

E Blitz italian 

e Donald Sutherland (care este si 
Casanova al lui Fellini) şi comicul de 
succes Gene Wilder sînt interpreții prin- 
cipali ai unei superproducţii parodice, 
tratind evenimentele revoluției franceze 
din 1789. Filmul, regizat de Bud Yorkin, 
este intitulat Începeți revoluția fără 


mine! În distribuție mai apar Orson 
Welles, Ewa Aulin și Hugh Griffith. 

e Aventuri exotice, iată leit-motivul 
filmului Africa Express de Michele 
Lupo, ai cărui interpreți sint oricum o 
garanţie a succesului de public: Ursula 
Andress, Giuliano Gemma şi Jack Pa- 
lance. 

© Povestea a doi amatori de riscuri 
şi emoții îi reuneşte pe Anthony Quinn 
şi Adriano Celentano pe genericul fil- 
mului Bluff de Sergio Corbucci. 

@ Roger Moore va descurca ițele 
complicate ale unei afaceri cu mafioți 
din San Francisco în filmul Crucea si- 
ciliană de Maurizio Lucidi. 

e Romanul scriitorului sovietic Bul- 
gakov, Inimă de cîine, este ecranizat 
de un veteran al neorealismului italian, 
Alberto Lattuada. Interpreţi principali 
sint Max von Sydow, Mario Adorf, Eleo- 
nora Giorgi și — cum altfel? — ciinele 
Whisky 

MB Un basm moral. Pe platourile 
sovietice, regizorul american George 
Cukor («My fair lady») se află la sfirși- 
tul filmărilor somptuoasei coproducții 


inspirată de piesa fantastică a belgia- 
nului Maeterlinck: Pasărea albastră. 
La întrebarea unui ziarist sovietic — «Ce 
v-a făcut să vă opriţi la această veche 
feerie?», regizorul a răspuns: «Faptul 
că este o capodoperă uitată. Prima 
oară a fost montată în Rusia, în 1908, 
la Teatrul de artă din Moscova. Apoi 
a apărut la Paris și Londra. Citisem, 
copil fiind, piesa şi, recitind-o astăzi, 
am fost impresionat de actualitatea și 
prospetimea ei. Dar, descoperind ade- 
vărurile ascunse în inima naturii, omul 
are datoria să păstreze neatinsă frumu- 
setea lumii care-l adăposteşte. Această 
nobilă idee a lui Maeterlinck nu ne 
poate lăsa indiferenți. Este de o strictă 
actualitate». 


m Logica lui Alice. Regizorul Syd- 
ney Pollack («Şi caii se împușcă...», 
«Cei mai frumoși ani») a reunit o exce- 
lentă distribuție — Robert Redford, Faye 
Dunaway, Cliff Robertson, Max von 
Sydow — în filmul său Cele trei zile 
ale Condorului, poveste foarte com 
plicată şi — spun criticii — enorm de 


Un basm feeric pe portativ 


(Jane Fonda şi Elisabeth Taylor în «Pus 


a albastră») 


confuză, despre nişte rătuieli în inte- 
riorul unei secții a vestitei C.I.A. Este 
vorba de un agent hăituit spre a fti 
asasinat, de propriii lui colegi și supe- 
riori, fără ca el să ştie care este moti- 
vul acestei totale «dizgrații». Drama 
absurdă, ca între oglinzile din «Alice 
în țara minunilor», a spionilor din ace- 
eași tabără, vinindu-se reciproc, înghi- 
titi de mașinăria de creat suspiciuni, 
este insă, după părerea unei revisie, 
minimalizată de cineast într-un context 
à la James Bond. 


N Marele star. Din raţiuni financiare, 
complicate și paradoxale, biogratia ci- 
nematogratică a lui Rudolph Valenti- 
no — Valentino, va fi destinată exclu- 
siv televiziunii. Micul ecran va prilejui 
astfel o premieră mondială cu zeci de 
milioane de invitați. Filmul realizat de 
Melville Shaveison se bucură de un 
impresionant buget și de toate atribu- 
tele superproducţiei hoolywoodiene 
Franco Nero are dificila misiune de a 
reinvia amintirea unui mit. 


u umblu c 


minunali 


i a vă 


telescopuri 


Telebaladă 
(la telesfirșit 
de telean) 


Trecem în curind dintr-un 
an în alt an, aşa cum de 
curind am trecut din atiția 
în atiția... Şi ca întotdea- 
una în astfel de prilejuri 
nu numai atunci cind fa- 
cem bilanțul unei tele- 
rubrici (în care n-a fost vorba, totuși, 
niciodată, de tele-moși și de tele-actori, 
așa cum s-a mai intimplat, sau se va mai 
intimpla citeodată, în... tele-programe), 
ne-am obişnuit să ne uităm o clipă în 
urmă (o tele-clipă în tele-urmă...) pentru 
a consemna cite ceva din ce-a fost sau 
din ce-am fi vrut să fie... 

Şi, fireşte, ar fi multe de spus, ca 
Intotdeauna, în astfel de împrejurări 
bilanțiere... Dar tocmai pentru că am 
mai spus cîte ceva (din cele ce-ar fi 
fost de spus) în episoadele anterioare 
ale acestui serial cu «va urma» — în 
care ne-am propus să vorbim numai 
despre nişte... tele-scopuri — răminem 
acum doar la niște secvențe «de an 
nou», așa cum se cuvine în preajma 
schimbului de ștafetă între ani, cind 
relele se mai uită, în clinchet de pahare 
și cînd bunele abia așteaptă să fie, pe 
bune, bune. 

Cu ce să începem așadar? Cu prea- 
minunatul Oblio, cel care (rotund şi 
dolofan ca orice tele-scop... în sine) 
într-o după amiază de toamnă tirzie, 
ne-a reamintit morala cea de pe urmă 
din povestea capetelor țuguiate? Sau 
să incepem cu Popeye, marinarul cele- 
bru, care a ajuns (tot spanacu' saracu”) 
să ni se adreseze... sută la sută, după 
ce ne obişnuise cu prezența sa tonică 
pe tele-mici şi pe tele-mari, de-a lungul 
întregului an? Am putea începe, desi- 
gur, cu multe altele bune sau rele, 
(pentru că nu chiar toate relele pot fi 
uitate), am putea incepe cu Bozo, de 
pildă, cel mai puternic decit Năstase, 
şi mai puternic decit Connors, care — 
într-o seară de sfîrşit de noiembrie — a 
intervenit intempestiv răminind de po- 
mină, într-o memorabilă partidă de te- 
nis (un tele-scop în sine!) tocmai atunci 
cînd mai erau de văzut doar vreo două- 
zeci de secunde dintr-un tele-eveniment 
pe care l-ar fi invidiat (și l-au invidiat de 
fapt) toate televiziunile lumii... 

Cu Oblio sau fără, cu Popeye sau fără, 
cu Bozo sau fără,a mai trecut un tele- 
an, cu bune și rele. Fireşte, principala 
datorie a comentariului, acum la tele- 
sfirşit de tele-an, ar fi, înainte de ori- 
care alta, să treacă în revistă momentele 
principale ale lui 1975, pe diferite «telii» 
de televiziune. Să vorbească, deci, pe 
larg, despre caracterul de eveniment al 
spectacolului cu Regele loan, realizat 
de Letiţia Popa, în cadrul serilor tea- 
trale... Să vorbească despre «filmele de 
suflet» ale anului, aflate între povestea 
nemaipomenit de omenească a perso- 
najului cu cețuri din Umberto D din A 
trăi de Kurosawa și povestea acelei mi- 
nunate asistente sociale, cu clipiri de 
Goldie Hawn, care ne-a intrat în case, cu 
toate bucuriile ei triste, într-o seară, cu 
tot din prea plinul inimii ei. Să vor- 
bească incă o dată despre remarcabi- 
lele strădanii ale reporterilor televiziunii 
de a da viață, pe micile ecrane, proble- 
maticii vieţii celei de toate zilele; chiar 
dacă a făcut acest lucru săptămină de 
săptămînă, comentatorul are, sigur, în- 
datorirea s-o facă incă o dată, acum în 
preajma nopţii dintre ani, pentru că 
reporterii televiziunii au fost, cred, prin- 
cipalii protagoniști ai emisiunilor lui 
1975, şi cei despre care am scris săptă- 
mină de săptămină şi cei despre care 
ne-au reținut atenția mai ales către 
sfirşitul anului, ca Al. Stark de pildă, 
care a dat «o a doua tinerețe» emisiunii 
sale cu mult spor cetățenesc, «direcția 
mișcării hiîrtiilor»... 

Despre multe, deci, ar fi de scris. 
De Anul Nou însă, cînd se aud mai 
tare ca oricind clinchete, nu mai vreau 
să scriu decit despre o melodie. Despre 
«Balada» lui Radu Şerban. Am auzit-o, 
întii, vara, la Mamaia, cind n-a luat 
nici un premiu, poate pentru că le avea 
în ea pe toate. Şi am mai auzit-o adesea, 
apoi, cu Margareta Pislaru şi Marina 


Voica sau fără, cu Mihaela Mihai sau 
fără, în citeva memorabile variante. Cu 
ea trecem şi dintr-un an în altul... 


Călin CĂLIMAN 


telecinema 


0 întrebare 
deschisă 


Filmul și televiziunea s-ar 
părea, pentru unii, că nu 
ar face «casă bună», dar 
să nu uităm că sint zeci 
de mii de oameni din ma- 
rile orașe şi din mediul 
rural care urmăresc cu o 

conştiinciozitate greu de descris în cu- 

vinte sau anchete sociologice, emisiu- 
nile televiziunii și acordă o mare atenție 
transmisiei de filme. Argumentele nu 
mai trebuie expuse, pentru că povestea 
cu «vizionarea în papuci» și avantajele 
ei este și ea cunoscută de toţi din pro- 
prie experiență. Despre meritul real al 
televiziunii în sublinierea virtuților edu- 
cative și artistice ale filmului difuzat 
prin intermediul său s-a vorbit totuși 
destul de puțin. Indiferent de specifi- 
carea «premieră pe țară» sau de faptul 
că este o preluare de pe marele ecran, 
filmul transmis de televiziune îşi are 
publicul său numeros şi bineințeles 
eterogen. În sprijinul cinematografiei, 
folosind audiența sa, vine televiziunea, 
care prin forme variate de programare 

obligă telespectatorul la o selecție di- 

rijată; nu mai aleargă întotdeauna după 

genul preferat, nu mai umblă după me- 
lodramă sau western la cinematograful 

«Patria», vizionează prin intermediul 

unei programări inteligente, alături de 

«La răscruce de vinturi» ce-i poate 

satisface gustul pentru pelicule roman- 

țioase, un film de Elia Kazan, care intră 
în categoria filmelor de artă pe care EI, 
marele public, le evită uneori. Aici in- 
tervine mina redactorului ce alege pe- 
licula, ce -selectează cu discernămint 

(poate că nu întotdeauna) filmul indicat. 

Au fost şi sint emisiuni cinemato- 
grafice de televiziune ce iși au într-un 
subtitlu neanunțat menirea categorică 

a educaţiei cinefililor, a fost printre ele 

şi uneori mai este Telecinemateca şi 

se impun mai recent, sub acest nobil 
deziderat, File de dicționar și Gala 
filmului de animație. Intervine aici şi 
obişnuinţa cu transmiterea stabilă sau 
accidentală a filmelor; cele de la Tele- 
cinematecă, printr-o mai veche și solidă 
tradiție şi-au cîştigat un prestigiu pe 
care trebuie să şi-l respecte, cele din 
cadrul recentei gale dedicată animației 
au cîştigat același prestigiu într-un in- 
terval scurt de timp datorită unei ri- 


= 
s 
3 
$ 
a 
š 
3 
a 
o 
> 
z 
v 
g 
œ 
g 
e 


guroase selecţii. Rămin filmele de vineri 
şi duminică, care sint pentru mulți con- 
siderate «accidente», cunoscătorii ur- 
măresc numele protagoniștilor sau ale 
regizorului, ceilalți... aşteaptă doar fil- 
mul care-i satisface sau nu. File de 
dicționar își continuă difuzarea la ore 
inconvenabile cu toate că face o reală 
propagandă educativă cinematogratu- 
lui. S-a bucurat de succes şi o altă 
inițiativă binevenită a televiziunii, Festi- 
valul filmului comic, eticheta a atras 
publicul ce n-a fost deziluzionat în 
vechea sa dorinţă de a se destinde cu 
ajutorul unor semnături celebre. 

Rămine deschisă însă o intrebare: 
de ce selecția nu continuă întotdeauna 
investigarea şi reprogramarea pelicule- 
lor de reală valoare? Se poate răspunde, 
de exemplu, că un ciclu Bette Davis a 
fost transmis cu cîțiva ani în urmă, dar 
pe oricine şi oricind va atrage un meda- 
lion dedicat acestui autentic «monstru 
de talent». Reluarea marilor filme nu va 
supăra pe nimeni niciodată, aşa cum 
un concert de Mozart reascultat face 
plăcere oricind. 

Programarea acelor minunate gale 
ale filmului de animaţie, chiar fără o 
prefață despre biografia autorului, au 
convins că lumea animației concurează 
oricind cu lumea marilor vedete ale fil- 
mului «cu oameni», cum numesc copiii 
acele producții la care li se spune «să 
meargă la culcare că Donald nu apare 
astăzi». Serviciul făcut de televiziune 
filmului produs pentru marele ecran este 
greu de apreciat în cuvinte, funcționează 
acum un sistem bine stabilit de difuzare 
a filmelor pe micul ecran, prin care pu- 
blicul poate lua contact cu marile reali- 
zări ale cinematografiei. E drept că 
uneori această lecție de cultură cine- 
matografică o preferăm şi precedată de 
cuvintul unor autorități în materie, care 
în cuvinte simple ne învaţă discret că 
filmul nu înseamnă doar pasiune, ca- 
valcade sau umor, dar aceasta este un 
alt deziderat. Oricum, trebuie să recu- 
noaștem că astăzi publicul este îndru- 
mat spre cinematografie, spre adevă- 
ratele sale producții și prin intermediul 
televiziunii care face acest lucru cu 
competenţă şi efort, urmărind virtuțile 
educative și artistice ale repertoriului 
ales, demonstrind că film nu înseamnă 
doar o poveste cu a fost odată un băiat 
şi un cal, sau doi tineri ce se iubeau, 
ci filmul înseamnă și... artă. 


ileana LUCACIU-COLOMIEȚ 


filme pe micul ecran 


WM Casa păpușşilor (Joseph Losey, 
1973). Un Losey neaşteptat şi, poate, 
dezamăgitor pentru unii. Nimic deosebit 
din punct de vedere cinematografic, în 
afara unui splendid, rafinat colorit al 
imaginii, care nu s-a văzut bineînțeles pe 
micul ecran. Pelicula constituie un bun 
spectacol de teatru filmat, dar pentru 
asta nu trebuia neapărat să se afle Losey 
în spatele camerei de luat vederi. E 
limpede că regizorul a fost atras de 
deschiderea problematicii piesei lui 
Ibsen, o deschidere de asemenea an- 
vergură încit devine actualitate, însă 
nu s-a ostenit (fiindcă nu pot crede că 
nu a fost în stare) să «vorbească» în 
alt limbaj decit acela din 1879. Se in- 
timplă uneori ca şi zeii să picotească... 

E Băiatul care caută fericirea (Jiri 
Menzel, 1974).Omul care a făcut memo- 
rabilele Moartea d-lui Balthazar 
(scheci în Micile perle), Trenuri strict 
supravegheate şi Vară capricioasă 
(Dan Petroiu ne-a oferit în ale sale tot 
timpul interesante «file de dicționar» 
minunate fragmente din cele trei crea- 
ţii), vine în fața noastră cu un film plin 
de cele mai bune intenții, dar slab, slab 
de tot, de un schematism enervant, lip- 
sit de orice putere de convingere. ŞI, 
totuşi, Menzel e Menzel, primele zece 
minute sint antologice, par rupte din- 
tr-un alt film: citeva portrete făcute cu 
un condei de maestru, acid, scurt, din- 
tr-o trăsătură (Petroiu ne prevenea la 
început că regizorul nu mai are causti- 
citatea de altădată și, din păcate, după 
aceste prime zece minute de excepție, 
observaţia s-a confirmat deplin). O «via- 
tă de familie» sugerată extraordinar în 
doar două imagini şi trei cuvinte; ames- 
tec desăvirșit de improvizație și elabora- 
re; «tone» de viaţă «aşa cum e ea», pe 
centimetru pătrat de peliculă. Încit, rea- 
mintindu-mi acum toate acestea, mai 
că îmi vine să corectez cele afirmate la 
început nu, Băiatul care caută feri- 
cirea nu e un film slab. E un excelent 
film de zece minute. 

N Judo (Kunio Watanabe, 1967). Fil- 
mul are incordarea şi tensiunea unei 
epopeice «querelle». Şi despre o «cear- 
tă», despre o luptă e vorba, într-adevăr, 
dar nu între «anciens» şi «modernes». 
Nu e bătălia pentru «Hernani», ci pen- 


tru judo ca exponent al unei concepţii 
opuse celei exprimate de jiu-jitsu: judo 
nu este o armă de luptă, ci un mijloc de 
apărare şi, în ultimă instanţă, un mod 
de a trăi. Există o morală a judo-ului 
arată acest ciudat (pentru europeni) 
film. Să ne reamintim citeva din precep- 
tele pe care le enunţă, de o simplitate 
a formulării vecină cu aceea a unui abe- 
cedar de viață: «Lumina poate veni de 
oriunde. Trebuie s-o vezi»; «Căutăm 
pentru judo oameni cu caracter şi dem- 
nitate», «— Nu ştiu dacă voi ciștiga. 
— Bravo, băiete, dacă vei vorbi mereu 
aşa vei învinge»; «Odată ce ai luat o 
hotărire şi ştii pe ce drum vei merge, nu 
te opri. Mergi înainte»; «Dacă te gin- 
deşti doar la victorie, trădezi spiritul 
judo»; «Are o tehnică bună de luptă, 
dar nu are caracter. Nu-i place să fie 
învins»; «Avea o privire tristă. Ce rost 
avea să-l mai dobor?» 

E 100% Popeye. O emisiune de 
zile mari din «Gala filmului de anima- 
ţie», cu har şi cu haz realizată săptămîni 
la rind de Viorica Bucur și Radu Cimpo- 
neriu. Şapte inedite (pentru noi) cu 
Popeye, Olive și Bluto! «Mecanica» fie- 
căreia din aceste pilule e aceeași, însă 
gagurile mereu altele. inepuizabilă in- 
venţie grafică, umor în stil «clasic», 
dar şi absurd — la alegere. Şi mai e 
banda sonoră, poate cel mai strălucit 
gag al acestor sclipitoare filmuleţe ale 
fraţilor Fleischer. Daţi-mi voie să vă 
spun cum se numește (fiindcă probabil 
nu știți) omul care şi-a făcut o carieră 
din elogiul constant și mormăit al spa- 
nacului: Harry Foster Welch (vocea lui 
Popeye). Harry ne-a părăsit acum doi 
ani, cind avea 74 de ani, virstă frumoasă 
pe care — dacă nu se întimplă nimic — 
o poţi atinge, fără îndoială, consumind 
zilnic, cu plăcere, spanac. 

i. 


estern Union (Fritz Lang, 1941). 
Un westem corect semnat de un ma- 
estru, dar nu al genului. Nu-l putem 
socoti decit capriciul unui mare creator. 

m Bătrinul şi marea (John Sturges, 
1958). Spencer Tracy în rolul bătrinului 
care a visat lei. Ce greu e de tăcut un 
film pe măsura acestei idei... 

m Zăpada fierbinte (Gavril Eghia- 
zarov, 1973). Emoţionant film de război, 
în cea mai bună tradiţie a școlii sovietice. 

E Vedere de pe pod (Sidney Lu- 
met, 1961). Pină şi oamenii de evident 
talent, precum Lumet, se lasă fascinaţi 
de nesfirşitele modalităţi ale melo- 
dramei. 

E Poliţia sub acuzare (Marcel 
Carné, 1970. Titlul origin Asasinii 
ordinei). Film-rechizitoriu, interesant 
în substanță, mai puțin ca cinemato- 
graf. 

E Dacă aș fi avut un cal (R. Dorj- 
palan, 1965). «Pe un cal aş vrea să zbor, 
nu pe iacul cel domol» cîntă trist tină- 
rul Dondog. Băiat simpatic, dar gre- 
şind mereu copilăreşte, Dondog va 
cuceri pină la urmă inima iubitei sale 
lanjima, precum şi încrederea celor- 
lalți. El va primi din nou în grijă caii pe 
care fi iubește atit de mult — ne arată 
în încheiere acest film mongol (dublat 
în limba rusă). 


e 

Ingăduiți-mi, fiindcă intrăm în 1976, 
să reamintesc cîteva din cele mai bune 
filme urmărite pe micul ecran în '75: 
«Z», «Joe Hill», «Ce se întimplă, 
doctore?», «Generaţie», «Valurile 
Dunării», «Drum în penumbră», «Din 
prea plinul inimii», «Eglantine», «Cor. 
nul de capră», «Primăvara», «Sola- 
ris», «Canalul», «Duminică la ora 6», 
«Zboară cocorii», «Filiera franceză», 
«Pădurea de mesteceni», «Procesul 
de la Nürnberg», «La strada», «Fru- 
musețea diavolului», «Fragii sălba- 
tici», «Ghepardul», «O noapte furtu- 
noasă», «Noaptea saltimbancilor», 
«Monolog», «Falstaff», «Fermecăto- 
rii inocenți» (hotărît lucru, a fost «anul 
Wajda» pe micul ecran. Fericită idee.) 
«Nimeni nu știe nimic», «Dragostea 
lui Serafim Frolov», «Copilăria lui 
Ivan», «Tandreţe», «Ghici, cine vine 
la cină?» «A trăi», «Sfirşitul zilei», 
«Ocolul», «Am fost tineri», «Voci în 
insulă», «Nouă zile dintr-un an», 
«Ultimele lor cuvinte», «Sărmanii 
flăcăi». 

Dumneavoastră, stimaţi cititori ai 
acestui colț de pagină, alături de care 
(fie-mi permisă această glumă cara- 
gialeană de sfirşit de an) am «compă- 
timit» şi eu săptămină de săptămină 
în fața filmelor de pe micul ecran, si- 
lindu-mă — vorba cărții — a da soco- 
teală despre ele, dumneavoastră, deci, 
vă urez un amical «La mulți anil», ŞI, 
împreună, să urăm micului ecran să 
găzduiască în '76 cit mai multe sau, 
dacă se poate, numai filme de frumu- 
setea şi valoarea celor amintite mai 
sus. . 


Aurel BĂDESCU 


80 de ani în 80 de filme 


© Cetăţeanul Kane (1940, Orson Welles) 

Opera unui geniu (avea 25 de ani), nu și 
operă de geniu. Rezumă — baroc-haotic, 
contestind — două decenii de cinema şi 
anticipează, prin îndrăzneli formale, altele 
două. Istoria prosperității americane ilus- 
trată de Kane-Hearst. Magnatul se recu- 
noaște și declanșează campania de presă. 
«Kane trebuie ars încă din negativ, spre 
binele artei şi industriei cinematografice» 
pretindea ziarista culiselor, Louella Par- 
sons. Spre binele industriaşilor, Welles e 
îndepărtat patru ani de Hollywood. 

e Rapacitate (1923, Eric von Stroheim) 

Exemplul clasic al tiraniei comerciale față 
de autor. O treime din filmul socotit, «prea 
negru» e aruncat la coș. Regizorul declară 
cu amărăciune: «Hollywoodul e o fabrică 
de cirnaţi! Publicul nu e atit de prost cum 
cred producătorii. El vrea să i se arate viața 
aşa cum e, aspră, disperată...» Dar Stro- 
heim are de hrănit o familie. Drept care 
semnează Văduva veselă. 

e De aripile vîntului (1939, Victor Fle- 
ming 

După Nașterea unei naţiuni, filmul cel 
mai costisitor. Şi cel mai rentabil. Bate 
recordul tuturor incasărilor. Ecranizare ro- 
manescă după best-seller-ul Margaretei 
Mitchell. Apelează la 12 scenariști (printre 
care Scott Fitzgerald), trei regizori, trei 
operatori-şefi şi trei stele ale vremii: Clark 
Gable, Leslie Howard, Olivia de Havilland. 
Şi o nou venită la Hollywood, Vivien Leigh, 
care va primi unul din cele 11 Oscar-uri 
obţinute de film. 

e Rashomon (1950, Akira Kurosawa) 

Nici primul, nici ultimul titlu de referință 
al unui cinematograt cu tradiţie. Dar abia 
la Veneţia, în 1950, Europa are revelaţia 
miracolului japonez. O temă familiară occi- 
dentului, «fiecare cum vede», într-o manieră 
poetică insolită. Un mare actor: Toshiro 
Mifune, căruia critica niponă îi reproşa 
«copierea stingace a realismului interpre- 
tării europene.» Fiecare cum vede. 

e Curaj pentru fiecare zi (1964, Edward 
Schorm) 

Cu romantism, despre teama de a trăi. 
Cu realism, despre eroismul de a te in- 
vinge pe tine Insuţi. 

© Mecanicul «Generalei» (1926, Buster 
Keaton) 

Pe atunci nimeni n-ar fi îndrăznit să-l 
plaseze pe Keaton alături de Chaplin. Cu 
timpul, ciştigă umorul cerebral, fața de 
piatră a «omului care n-a ris niciodată». 
Gagul lui Malec calculat matematic, con- 
trast între delirul obiectelor dezlănţuite şi 
inventivitatea soluţiilor. Absurdul cosmic 
îmblinzit de inteligenţa eroului de factură 
modernă. Marii comici de azi pretind că-i 
datorează totul. Revedeţi «. Generala» şi 
vă veţi convinge. 

e Sfirşitul St Petersburgului (1927, 
Vsevolod Pudovkin) 

«Dacă cinematograful lui Eisenstein e un 
strigăt, cel al lui Pudovkin e un cintec.» 


Cariera lui Ștefan Ciobotă- 
raşu a fost totodată lentă și 
rapidă. Abia la 44 de ani ca- 
pătă el primul rol în film (Des- 
fășurarea, 1954). Dar după 
asta, în cei zece ani ce au 
urmat, filma cite două și chiar 
cite trei filme pe an. 

Ultima sa creație (1970: Așteptarea de 
Şerban Creangă) este filmul din anul... 
neașteptatei sale morţi. Un film care capătă 
astfel un caracter de omagiu. Căci este o 
poveste care seamănă cu a lui. De altfel 
scenariul a fost scris anume pentru dinsul 
şi povestea începe cu sărbătorirea eroului, 
a lui Nea Fane, vechi mecanic de locomo- 
tivă. | se sărbătoreşte ieşirea la pensie, 
după lungi ani de activitate şi de afectu- 
oasă prietenie cu toți camarazii, tineri şi 
bătrini. Părăsind sala banchetului, Nea 
Fane alunecă pe scări şi toate sculele 
sale, pe care le ducea într-o lădiță, se risi- 
pesc pe trepte. Bătrinul muncitor, ca un 
rege care, cind se retrage de pe tron îşi 
imparte emblemele, eroul nostru își îm- 
parte uneltele camarazilor. Toate. lar la 
urmă, chiar şi lădița. Dar pentru un om așa 
de activ și priceput, retragerea nu înseamnă 
inactivitate. Cind se ivește, la uzină, cite 
o pană pe care numai Nea Fane poate s-o 
repare repede şi bine, tot la el se recurge. 
Fără a mai vorbi de o mulțime de copii 
cărora Nea Fane le repară jucărioarele. 

După numai 9 ani de activitate, revista 
«Cinema» (nr. 41963) fi consacră un por- 
tret care nu ezită să-l numească «Un actor 
inepuizabil», «lnepuizabil» a fost, într-ade- 
văr, acest artist pe care revista noastră, o 
lună înainte ca el să moară, îl numea «un 
Jean Gabin de limbă moldovenească». O 
limbă moldovenească prin care el a știut 
să evoce figura acelui moldovean între 
moldoveni, a lui lon Creangă (în Amintiri 
din copilărie de Elisabeta Bostan). Poate 


inema 


Aici, cintecul unui tinăr țăran ajuns ostaș 
al revoluţiei. Simplitate, căldură, individua- 
lizare maximă a personajului. 

sama sălbatici (1957, Ingmar Berg- 
man 

Operă de răscruce a cinematografului, 
un fel de Kane al deceniului şase. Ca 
temă: sensul vieții, singurătatea. Şi ca anti- 
cipări formale: durata subiectivă a memoriei, 
dialogul continuu prezent-trecut, real-oni- 
ric. Resnais n-a dus mai departe procedeul, 
l-a literaturizat numai. În rolul profesorului: 
Victor Sjâstrom, patriarhul cinematogratu- 
lui suedez. 

© Cutia Pandorei (1925, G.W. Pabst) 

Un bun film de Pabst, regizorul care a 
îndrăznit să introducă în plin decor oniric- 
expresionist, realismul cel mai brutal din 
anii crizei (Strada bucuriei). Dar ma: 
ales un miracol pe nume Louise Brooks. 
Uimitoare prospețime, naturaleţe a jocului, 
tarmecul spontaneităţii. Feminitate moder- 
nă de băiețandră-camaradă. Fascinaţie ero- 
tică neagresivă, spiritualizată, ce face să 
cadă în desuetudine vamp-ul fatal cu pri- 
viri demonice. Un chip ce cheamă lumina 
ca să-și dezvăluie umbrele. O actriţă de o 
subtilitate la care nici deceniul nostru nu 
se ridică Intotdeauna. 

© Nanuk (1922, Flaherty) 

În pustiul de gheață un dumnezeu numit 
Omul. Lauda forței lui cintată de un poet 
al adevărului: Flaherty. După suflarea fe- 
meii care încălzește bocancul bărbatului, 
cinematogratul nu mai poate spune nimic. 
Critica Insă (Boussinot) găsește că Nanuk 
e «un film rece». Probabil unde e turnat 
la pol. 

AM. 


Experienta majoră a unui artist 
şi a unui cinematograf 
(«Aventura de Antonioni, 1960) 


Un film la care 


şi-au dat concursu 
Burt Lanesster, | 
Paul Scofield, Ñ 
Jeanie Moreau, 
Michel Simon 

şi alți mari actori, 
ca un omagiu 

adus luptătorilor 
rezistenţei 
(«Trenul» 

de Frankenheimer, 1965) 


reține 


i din această lună 


Antologia curajului 


Prin ciclul «lpostaze ale 
eroismului, curajului, spi- 
ritului de aventură», Cinema- 
teca noastră ne propune de- 
pășirea  accepţiei comune 
a filmului de aventuri limitat 
Pr. doar la fabulație excesivă, 
culoare, spectacol dinamic. Ea oferă tinăru- 
lui cinefil un tablou substanțial, extinzind 
genul la filme care au ca temă curajul, 
sacrificiul, jertfa pentru patrie, pentru ideal, 
opere care au devenit totodată puncte de 
reper în istoria celei de a 7-a arte. De aceea, 
uneori, cele două cicluri: «80 de ani în 80 
de filme» şi «ipostazele curajului» se pot 
interfera, se pot întrece într-o nobilă com- 
petiție. Una dintre aceste opere este Cea- 
paev, antologic portret al revoluționaru- 
lui văzut însă nu ca o statuie de marmoră, 
ci ca un om apropiat inţelegerii şi simpatiei 
noastre. Un personaj istoric, care a trăit 
aevea în timpul Revoluţiei şi care trăieşte 
şi pe ecran în minunata interpretare a acto- 
rului Boris Babocikin. Un erou pe care frații 
Vasiliev l-au umanizat, devenind prin a- 
ceasta profund pilduitor. Cit de impor- 
tant e să propunem tinărului spectator 
asemenea modele, modele vii, credibile, 
pe care arta, preluindu-le din viaţă, le oferă 
înapoi vieţii cu o forță educativă inzecită! 
Canalul — at titlu din ciclu — e opera 
care ocupă un loc de seamă In cinemato- 
graful contemporan prin complexitatea ei, 
şi de aici marea autenticitate a tabloului 
istoric: rezistența varșoviană Impotriva fas- 
ciştilor. Tabloul e descris de Wajda, pe atunci 
un tinăr regizor, care după romanticul pre- 


cinemateca ne propune pe: 


Ştefan Ciobotărașu 


Nea Fane va fi întotdeauna printre noi, milioanele de spectatori 
care l-am iubit şi nu-l putem uita 


că nici un alt actor de cinema român nu 
a avut un mai bogat și mai variat palmares 
de roluri: de la Popa Smintină din Humu- 


leşti, la Ciungul din războiul Dacilor, de 
la sentimentalul tată de băiat istet şi ge- 
neros din Străinul la aprigul grevist din 


ludiu, tot pe tema tineretului devenit luptă- 
tor în condiţiile ocupaţiei: «Generaţie» (şi 
el demn de a figura în această antologie a 
curajului), realizează opera densă, barocă, 
de o viziune plastică uluitoare care va im- 
pune lumii prestigioasa școală poloneză. 

Un om pentru eternitate și A 
cruce de Fred Zinneman sint alte două 
filme de anvergură pe care repertoriul lunii 
ni le oferă în cadrul Ciclului II. Dar o àn- 
vergură cu totul deosebită nu în sensul 
spectacolului de acţiune obişnuit. Ce-ar 
putea fi mai puțin specific la prima vedere, 
pentru filmul aşa-zis de aventuri, decit 
portretul unui savant neclintit In poziţia 
sa filozofică şi politică, Thomas Morus? 
Şi totuși ce sublimă aventură interioară, 
odisee a fermităţii şi curajului de a rămine 
tu însuţi realizează acest film. Realizează 
acest mare actor: Paul Scofield. A șaptea 
cruce ecranizează romanul antifascist al 
Anei Seghers. Mesaj direct, înțelegere lim- 
pede a ţelurilor umanist-militante. 

Foarte interesantă pentru o altă ipostază: 
eroismul în timp de pace, patriotismul 
muncii transformate în pasiune și credință 
pină la moarte această Scrisoare ne- 
expediată a lui Kalatozov «trimisă» pe 
adresa tinărului cinefil. 

Cu adevărat operă de exegeză critică 
tace deci Cinemateca noastră şi prin acest 
ciclu «itinerant» (l-am numit undeva), tra- 
seu moral și moralizator în accepţia cea 
mai nobilă a artei cu mesaj. 


Alice MĂNOIU 


Lupeni, de la înțeleptul preot din Cerul 
n-are gratii la soțul trădat din Porto- 
Franco. Tot personaje unul și unul, în- 
tr-un timp record; un interpret al celor mai 
diverse categorii de suflete și, în toate, de 
o naturalete actoricească pe care mulți 
confraţi au dreptul să i-o invidieze. 

Ciobotăraşu apare pe ecranele noastre 
atunci cind fauna actoricească română nu 
se cotorosise încă de năravurile declama- 
tiei. El, de la Inceput, vorbește cu o natu- 
ralețe uimitoare, pe care accentul său mol- 
dovenesc o face încă mai firească, încă mai 
spontană. Dar la Ciobotărașu calitatea cea 
mare este concepția, compoziţia. Din mul- 
tele probleme de actorie rezolvate de el voi 
semnala rolul din «Porto-franco». În car- 
tea lui Jean Bart («Europolis») Stamate 
era un om delicat care-și adora fratele din 
America și nu rivnea deloc la fabulosul 
său milion, iar pe nevastă-sa nu îndrăznea 
să o acuze că are un amant. În film, ecra- 
nizatorii ne-au propus un personaj cu 
mult mai verosimili, mai potrivit acestei 
lumi, un burtă-verde șmecher, cam escroc, 
un soț gelos, coleric, certăreț, ridicul; iar 
peste toate astea ros de o ahtiată poftă de 
bani. Un personaj într-o veșnică frămintare, 
cind lăudindu-se ca un Napoleon, cind 
tăcind-o tirtă pe Penelopa sa (conjugală), 
cind făcind pe nepăsătorul și fredonind 
fals o șansonetă din care nu articula decit 
cuvintul de la urmă, cind dind din colț In 
colț ca un copil care a încurcat lucrurile. 
La sfirșitul poveștii, speriat de crima co- 
misă, o întinde în goană, Este un miracol 
această namilă, acest colos, alergind zvelt 
ca o căprioară și impleticindu-se foarte 
coregrafic în nişte năvoade. Trebuia ca 
actorul să aibă focul sacru pentru a executa 
na acestea cu atita firească verosimili- 
ate. 


D.I. SUCHIANU 


Documentar 


Craiova văzută din ca 


Să zicem că toţi sintem lectori pasionaţi 
ai literaturii care se publică în flux continuu, 
atit în volume cit şi în periodice. Ceea ce 
se poate însă deduce destul de rar din fil- 
mele noastre. Pentru că sintem la rubrica 
scurt-metrajelor, cite filme de un act sau 
filme-scheci, cu sau fără actori, ar putea 
inspira schiţa, nuvela și reportajul literar 
contemporan! Sau poezia românească de 
azi! Ne-o dovedeşte acest admirabil eseu 
foto-cinematogratic al lui Titus Mesaroş 
care poartă titlul uneia dintre poeziile lui 
Marin Sorescu din volumul «La lilieci». 
Genericul şi comentariul sint foarte discre- 
te în privința demersurilor cineastului și a 
mijloacelor folosite, Preferind să fie eliptic 
(Titus Mesaroş a realizat şi documentare 
fără nici un cuvint, ca 4000 de trepte spre 
cer), autorul nu ne spune că, luind poezia 
în cauză, s-a deplasat în chiar satul natal 
al poetului, unde a căutat o localnică, în- 
credințindu-i rolul mamei şi un băiat — în 
rolul eroului liric, dispuși să facă o călătorie 
cu carul la Craiova, în folosul cinemato- 
grafiei. Nimic însă — în ceea ce vedem pe 
ecran — din acele reconstituiri de ciné- 
vérité, în care se recurge la un amestec 
incert de autenticitate și simulare. Pentru 
simplul motiv că regizorul nu-i filmează 
propriu-zis pe cei doi eroi, li fotografiază 
sau reține din eventualul cin6-fiim numai 
fotogramele care rezumă ipostaze, expresii, 
priviri, asociații, gesturi și peisaje. Cu alte 
cuvinte, un întreg film din stop-cadre. Dacă 
insistăm asupra acestei experienţe, e pentru 
că ea ni se pare din toate punctele de ve- 
dere exemplară. În primul rind, prin intui- 
ţia și iniţiativa regizorului de a descoperi 
şi valorifica un text «făcut pentru film». 
Poezia în cauză a lui Marin Sorescu, atil 
de intim integrată imaginii drept comen- 
tariu, pare scrisă la solicitarea cineastului, 
cu totul în afara formelor poetice traditio- 


telex Sahia 


Decembrie 


009 Decembrie. Planul anual rea- 
lizat. Se mai lucrează la cele 23 de filme 
care reprezintă depășirea planului cu 
peste 10%. 999 intrarea masivă în 
producție a filmelor pentru 1976. eee 
Se reciclează regizorii! Foloase previ- 
zibile studioului: creşterea calităţii ideo- 
logice-artistice a filmelor, creșterea nu- 
mărului de filme formative, creşterea 
numărului de referate de calitate pentru 
cercul nostru de creaţie. 

09 Decembrie. Luna în care se 
numără și premiile internaţionale. 1) Pre- 
miul pentru cel mai bun film de folclor 
la festivalul de la Bruxelles, filmul Tra- 
diții de iarnă de lon Visu. 2) Premiul 
pentru autenticitate la festivalul de la 
Tarbes-Franţa, acelaşi film, acelaşi re- 
gizor. 3) Premiul «Mercuro d'argento» 
la festivalul de la Veneţia, filmul: Sim- 
tonie în re major, tot același regizor 
4) Premiul pentru cel mai bun film docu- 
mentar în mediul rural, filmul: Vremea 


Poezia 
la ea 
acasă 


nale — un reportaj care disimulează meta- 
forele, cadenta și toate strălucirile de spirit 
ale versului modern într-un «story» per- 
fect rotund (plecarea și întoarcerea de la 
oraş, în primul său drum de acest fel, a 
băiatului de la țară: «se hotăriseră să mă 
dea la şcoală», «imi trebuiau acum două 
poze trei pe cinci pentru înscriere»). Frate 
bun cu humuleşteanul din celălalt secol, 
contemporanul nostru poet povestește a- 
ceastă amintire din copilărie (mergind nu 
numai pe drumul «tipic» al atitor clasici, 
dar anticipind și adevăratul exod social 
la care asistăm azi — o temă, am putea 
spune, fundamentală şi stringentă), cu acel 
farmec parodic ingenuu pe care îl pot ilus- 
tra numai versurile însele. («Plecasem de 
cu seară, să fim dis-de-dimineaţă, cind 
intră /Zorii/ În aparat, să mă pozeze bine./ 
Trecusem amindouă pădurile, se auzea 
doar scirțiitul roţilor/ Ca un sciîncet de 
greieri,/ Că şi ei cică tot așa cintă cind 
merg și le scirțiie oasele».Să mai adăugăm 
că Titus Mesaroş și-a asigurat privilegiul 
lecturii lui lon Caramitru, în postură de 
crainic, alături de şansa esenţială a unei 
tipologii alese «la fața locului», în nota 
acelei asprimi dramatice care ascunde tan- 
drețea («Măi băiete, eu mi-am făcut da- 
toria,/ Acum să te văd cum măninci car- 
tea»), cultivind în imagini statice, alb- 
negru, acelaşi dramatism epurat, dar plin 
de vibrație, în care albul este paloarea 
emoției sau lumina gindului («Boii s-au 
oprit dintr-o dată singuri: jos în vale:/ O 
mare de lumini aprinse, o pilpiială ca de 
idei în cap»), iar negrul nu doar frisonul 
necunoscutului, al nopții, dar şi cadrul 
baladei, cu dimensiunea ei cosmică («...sus 
stelele,/ Pe drum pietrele scoteau scintei 
sub potcoave,/ Poate că șleaul nostru se 
vedea de pe alte lumi/ Tot frumos ca al 
robilor»). 


Regia și scenanui: Titus Mesaroş. Versurile: 
Marin Sorescu. imaginea: Eugen Lupu şi Rodica 
Drâgulânescu, nicul: /on Caramitru. Redac- 
tor: Adolf Elias. 


tinului, regizor Titus Mesaroș, la San 
tarem-Portugalia. 5) Premiul Ii pentru 
filmul irigații la Carasu, regizor R. 
Hangu, la același festival. 6) La festi- 
valul de la Leipzig, selecție bogată, 
dar nici un premiu, nici anul acesta 

099 Decembrie. Luna în care Stu- 
dioul cinematografic «Alexandru Sa- 
hia» a implinit 25 de ani de existență 
și activitate. 


Aristide MOLDOVAN 


telex Animafilm 


Mihaela 
și alte furnici 


099 regizorul lon Truică, distins 
recent cu premiul Asociaţiei cineaşti- 
lor pentru filmul de grafică animată 
«Marea zidire», a Incheiat în aceste zile 
un nou poem cinematografic intitulat 
«Hidalgo», profilind cu delicateţe dru- 


Culorile florilor 


Credeam că Dona Barta deține exclusi- 
vitatea în domeniul documentarului ştiin- 
tific de mare delicateță metaforică, dedicat 
efemeridelor şi altor vietăți fragile. Ne-am 
inselat. Liliana Petrinaenaru, în compania 
poetului Tudor Opriş, ne oteră satisfac- 
tia unui film pe cît de sensibil pe atît de 
limpede construit, în toate compartimen- 
tele, de la scenariu și comentariu, pină la 


decupaj şi muzică. Autoarea îmbină infor- 
mația științifică şi sugestiile poetice, ob- 
servind cu minutie florile, culorile şi fru- 
museţea lor, fie că ne aflăm în zonele de 
cimpie, la munte, la paralela 45 sau la 
ecuator, asociindu-ne și pe noi finalmente 
exclamaţiei cu care filmul se încheie: «O 
tu, splendidă lume!» 


Regia: Liliana Petringenaru. Scenariul: Tudor 
Opriș şi Liliana Petringenaru. imaginea: Adrian 
Rainer şi Toth Francisc. Redactor: Sevastian An- 
tonescu. 


Seriale 


dar nu 
oricum 


Pe urma urmei 


Dacă la capitolul animaţie ne vom limita 
la un singur film, nu e pentru că acesta ar 
fi «exemplar», ci pentru că studioul nu 
ne-a oferit altceva timp de mai bine de o 
lună, lăsindu-ne cu pagina albă, pină la 
«inchiderea ediţiei». Sub titlul de mai sus 
se ascunde și se strecoară un nou episod 
din serialul cu Bălănel — acel căţel despre 
care ziceam că ar fi frate bun cu arghezianul 
Zdreanţă, în alt episod, realizat de un alt 


regizor, Eduard Sasu, și intitulat altfel: 
Clătite cu surprize. În episodul de faţă, 
Bălănel nu mai pare să semene cu nimeni 
şi nici cu sine însuşi prea mult, deşi nu 
ajunge la stină, ca în episoadele iniţiale 
ale acestui serial. Răminem — ca un bun 
cistigat — în perimetrul unei fabule domes- 
tice, de curte, cu deosebirea că invenţia 
scenaristică este de data aceasta minimă. 


Regia: Arlin Badea. Scenariul: Luiza Vlădescu 5/ 
Artin Badea. Operator al imaginii: Olga Piriianu. 
Redactor: Lora Herescu. 


Felicitări 
pentru autori 
şi producători 


şi schela 


Laureat acum doi ani, în cadrul concursu- 
lui Cupa de cristal, pentru filmele sale 
utilitare de desen animat, Eduard Sasu re- 
devine vedeta speciei. Personajul său con- 
sacrat, binecunoscut beneficiarilor în cauză 
şi, deocamdată mai puţin, publicului larg 
se numeşte Guţă (iată o împrejurare în 
care serialul se justifică pe deplin). Guţă, 
care-şi merită numele și arată ca atare, 
este de data aceasta zidar, membru al 
unei echipe de constructori aflați în dile- 
mă: să se urce sau să nu se urce pe o 
schelă greșit construită? Să ne înțelegem 
insă: Guţă este un băiat simpatic, chiar 
dacă tace instructajul de protecţie a muncii 
vorbind cam încilcit, cu unele dezacorduri 
gramaticale și chiar dacă, de dragul unei 
bancnote de 100 de lei, adusă de vint (şi 
nu oferită de cineva!), zidarul aleargă el 
însuşi pe schela Impotriva căreia iși pre- 
venise colegii. Drept care suferă pildui- 
toare consecințe. Curios este că, prin cali- 
tățile desenului şi verva gagurilor, tocmai 
în cazul unui film utilitar ne amintim că o 
satiră amuzantă, în care vinovaţii nu sint 
neapărat şarjați antipatic, este mai efici- 
entă decit un referat didacticist travestit 
în film. Oricum, pină la generalizarea meto- 


mul și rostul în lume al unui ideal ce se 
cheamă Don Quijotte. eee «Formica» 
lui Matty prezentă şi aplaudată nu 
numai la Festivalurile europene, dar și 
la Los Angeles (în țara lui Disney), a 
fost cumpărată pentru rețelele de difu- 
zare ale filmului din 20 de ţări. lată că 
şi o furnică dacă e Formică, poate face 
înconjurul lumii. 999 Laurenţiu Sirbu, 
autorul filmului «Puiul» (lucrare dis- 
tinsă cu două premii internaţionale), 
dedică iubirii materne şi noul său film 
întitulat «Baladă». 999 Mihaela, ero- 
ina filmelor lui Nell Cobar, are o tră- 
sătură sufletească distinctivă: e gata 
oricind să şteargă o lacrimă, să aprindă 
un zîmbet în ochii unui om de zăpadă 
surprins de primăvară, ai unui fluture 
ce şi-a pierdut culorile, sau să găsească 
o mingliere chiar şi pentru un leu de 
circ, căruia îi este teamă de biciul dre- 
sorului. Oamenii tinjesc după bună- 
tate și acest lucru se învață din prun- 
cie. lată de ce l-am solicitat pe Nell 
Cobar să nu renunțe la Mihaela şi să-şi 
continue serialul şi cu alte povești 
duios-pilduitoare. 


Lucia OLTEANU 


dei, autorii în cauză și nu mai puţin pro- 
ducătorii-beneficiari de la Trustul de con- 
strucții Craiova, merită toate felt tarile. 


Regia, scenariul, grafica și animația: Eduard 
Sasu. Operator al imaginii: Anca Barbu. Re- 
dactor: Nana Homorodann. Film realizat la cererea 
Trustului de construcții Craiova, din cadrul Con- 
siliului popular județean Dolj. 


Valerian SAVA 


L.A.T.0. 


Menirea Festivalului de toamnă al fil- 
melor de institut nu este aceea a unui 
bilanț anual, a unei ierarhizări de note 
și calificative, ci de a schiţa într-un 
mozaic de stiluri şi de concepții regizo- 
rale — fie ele şi în formare — profilul 
cinematografiei noastre de miine. Pri- 
vind filmele, unul cite unul, şi în an- 
samblul lor, spectatorul poate intui da- 
tele unui studiu de anticipație creatoare. 
În acest sens ar fi de lăudat inițiativa 
unei reale popularizări (la tv. de pildă) 
a filmelor de institut. 

Selecţia foarte bogată — peste 35 de 
titluri — dovedeşte că secțiile regie film 
şi operatorie sint ghidate activ spre 
latura practică a «meseriei»: IATC-ul 
are o producție demnă de un studio 
cinematografic profesionist. Pe 35 şi 
16 mm, în alb/negru și în culori, în 
cinci minute sau în două acte, studenții 
încearcă să povestească lumea și, mai 
cu seamă, să o vadă, să-i surprindă 
realitatea şi mişcarea. Formulele cine- 
matografice diferă: documentarul, cu 
caracteristici de reportaj neorealist 
(«Navetiştii» de Şerban Comănescu 
sau «Numere și cai» de Benone Căr- 
măzan) sau cu intonație patetică («Din 
acele zile cumplite» de Rodrigo Mar- 
mentini) sau cu structură lirică («Acua- 
rela» de Cristian Nicolau); comedia 
absurdă, urmuziană («De două ori ora 
șase» de Claudia Nazoa şi Daniel Med- 
vedev), sau satirică («Mănușşile» de 
Lubomir Becejski); drama politico-isto- 
rică («Moartea lui Pătru» de Liviu 
Maier sau «Broderia» de Ovidiu lones- 
cu); filmul de actualitate («Nouă meș- 
teri mari» de Tereza Barta și lulian 
Popa) — după cum se vede toate genu- 
rile sint prezente. Nu ne-am propus o 
analiză a filmelor, efectuată desigur, cu 
toată exigenţa, și cu toată «asprimea» 
pedagogică în institut. Ne-am propus 
doar o mărturie asupra preocupărilor 
și formării viitorilor noștri cineaști. 


D.C. 


prezențe româneşti 
peste hotare 


Așteptăm roadele 


Vremea premiilor 


Cinci documentare româneşti au fost 
înscrise la festivalul internațional al 
filmului cu tematică agrară și rurală 
de la Santarem (Portugalia): Nunta 
de aur, Vremea finului, Ruginoasa, 
de la sat la oraș, lrigaţii în valea 
Carasu, Sisteme moderne în agri- 
cultură. Din cinci, două au figurat în 
palmaresul festivalului. Marele premiu 
a revenit documentarului Vremea fi- 
nului iar lrigații în valea Carasu a 
fost distins cu Premiul Ill. Reprezen- 
tantul nostru în juriu a fost tovarășul 
lon Lascu de la Studioul «Al. Sahia». 
Dintr-o eroare de transmisie, agențiile 
de presă au anunţat în loc de «vre- 
mea finului», «vremea vinului». Noroc! 


ntoarcerea tatălui risipitor 


La același festival a fost inscris și 
filmul artistic Tatăl risipitor (regia 
Adrian Petringenaru), rebotezat pro- 
babil pentru uzuri festivaliere în «În- 
toarcerea tatălui risipitor». Fericită 
schimbare de nume. Tatăl risipitor 
nu s-a întors cu mina goală de la 
Santarem. S-a intors aureolat de pre- 
miul IIl. În sfirşit, o binemeritată recu- 
noaştere a filmului românesc. 


Experiență 


Între 22-29 noiembrie, la Leipzig, s-a 
desfășurat Festivalul internaţional al 
filmelor de scurt-metraj. O selecție 
masivă de documentare şi desene ani- 
mate au reprezentat Romă Opust, 
Măgura, Emoţiile au crescut, Cris- 
tale lichide, Amprenta și individul, 
Să nu-ți faci chip cioplit, Costi- 
nești, la Marea Neagră, Iscusința 
nu așteaptă virsta. Regizorul lon 
Popescu Gopo, preşedintele Asocia- 
ției cineaștilor din România, a făcut 
parte din juriu. O delegaţie de docu- 
mentarişti de-ai noștri, alcătuită din 
Aristide Moldovan, Titus Mesaroş, 
Doru Segal şi Eugen Gheorghiu, s-a 
informat despre tot ceea ce e nou în 
lumea documentarului. Aşteptăm cu 
interes roadele. 


lo, Ştefan Voievod... la Teheran 


Ştefan cel Mare — Vaslui 1475 
(1.587.274 spectatori în nouă luni) a 
reprezentat România la Festivalul in- 
ternațional al filmului cu scurt şi lung- 
metraj desfășurat la Teheran între 26 
noiembrie şi 7 decembrie 1975, 


Toate pinzele sus 


Pescari şi marinari, oamenii mării 
văzuți de cineaști își au și ei festivalul 
lor. Anul acesta festivalul și-a înălțat 
pinzele la Odesa, intre 1 și 10 decem- 
brie, sub genericul «Cinemarina 
România a participat cu documenta- 
rele Sturionii se pescuiesc pe fur- 
tună și Marinari de cursă lungă. 
Vint din pupa! 


Mihaela şi Sfinxul 


Mihaela, personajul inventat de Nell 
Cobar și atit de îndrăgit de copii, în- 
soțită de Coco şi Roco, alte două 
vedete ale studioului Animafilm au 
poposit pe malurile Mediteranei, pen- 
tru a participa, la sfirșitul lunii decem- 
brie, la Festivalul internațional al fil- 
melor pentru copii de la Alexandria 
Dintre multele lor aventuri, egiptenii 
vor vedea E primăvară, Mihaela şi 
Coco și Roco fac experiența Să 
sperăm, experiențe reuşite. 


Andrei IRIMIA 


S 


r 
; pectatori, nu fiți numai spectatori! ) 


@x...Filmul, incepe chiar cu titlul, grăbeşte 
din metaforă in metaforă, din simbol in 
simbol. Mastodontul ieri, o fosilă, azi, o 
gigantică exploatare petrolieră. Arde- 
pămint, ieri, un deșert amintind de filmele 
lui Kurosawa, azi o zonă înfloritoare prin 
valorificarea imensei sale bogății... Mărun- 
taiele pămintului în flăcări, măruntaiele ce 
bolborosesc Infricoșător în pustietatea albă 
a decorului, înghit tot — maşini, cadavre, 
muribunzi. Nu dăinuie decit drumul spre 
reușită, în asta constă simbolul... Ce aduce 
nou filmul lui Calotescu și al lui loan Gri- 
gorescu, acest nume mare al reportajului 
românesc? Aduce un soi de documentar 
imaginar, bine servit de dialogul strins, 
parcă ușor rigid — un documentar la granița 
filmului artistic, un hibrid reuşit între, să 
spunem, Setea și Răsună valea. Aduce din 
istorie un autentic conflict, tratat într-o 
manieră inedită.» (Aurora inoan, str. Va- 
leriu Braniște 56 — Bucureşti). 


@«...Aş putea să aduc o mulţime de 
considerente şi elogii, pieraindu-mă printre 
cuvinte; rezum însă totul la: Bravo Calo- 
tescul Bravo actorilor! Bravo realizatori- 
lori» (Dan Angelescu, şantier Baraj Cibin, 
Gura-Rlului — jud. Sibiu) 


Cantemir și 


Muschetarul român 


9... Consider că pentru prima dată în 
filmul istoric românesc, eroul este coborit 
de pe soclul său. Cantemir nu are nici 
aureolă, nici nimb de legendă. EI propune 
dezbaterii problemele sale de stat pe care 
le găsim într-o strinsă legătură cu proble- 
mele personale şi de asta îl simțim, probabil, 
atit de aproape. Gheorghe Vitanidis a 
găsit formula adecvată de a arăta că între 
un turnir cu lancea și unul al inteligențelor, 
acestea din urmă înving în acel moment 
cind în Europa se punea problema echilibru- 
lui politic... Alexandru Repan face din rol 
un regal actoricesc știind să fie cind omul 
pasionat de cultură, cînd domnitorul abil 
în politică. Realizat după scenariul unui 
om care a impus cinematografiei noastre 
un adevărat cult al istoriei, Mihnea Gheor- 
ghiu, filmul are o frază cinematogratică de 
mare coerenţă, regizorul știind să elimine 
neesențialul acolo unde necesitatea a im- 
pus-o. Operatorul nu se refugiază în spatele 
aparatului, Nicolae Girardi caută şi găseşte 
soluţii uneori funcţionale, alteori poetice 


- (Mihut cu calul şi soarele care apune). 


Imaginea are poezie, Girardi ştie să eli- 
bereze culoarea, creînd corespondențe cro- 
matice dar şi sentimentale. Faţă de alte 
filme, aici nu ne mai stinjenește acel aer 
de folclor artizanal, desprins parcă din 
Muzeul satului. Cred că se poate spune că 
prin Cantemir, Mihnea Gheorghiu şi Gheor- 
ghe Vitanidis au declanşat «ora filmului 
istoric cu adevărat omenesc». (Mihaela 
Slăveanu, str. Nicopole 16-Braşov) 


@«... Distribuţie de zile mari. Joc splendid. 
Pelicula scoate excepţional în reliet frumu- 
sețea minăstirilor construite de domnitorii 
noştri. lurie Darie este un june-prim ce 
poate rivaliza cu Delon, Belmondo, Baray, 
sau mai ştiu eu cine. Pentru prima dată am 
putut urmări scene de duel veridic. Filmul 
place publicului, dar din nou despre marile 
bătălii... Şi iarăşi despre costumaţia prea 
«şic» a ţăranilor, oare nu cumva este o 
nedreptate faptul că în toate filmele noastre 
actorii sint Imbrăcaţi ca la paradă? În jur 
clocotește lupta, iar luptătorii sint îmbrăcaţi 
in haine stoc». (N.R.: stoc sau stas? Ce-ati 


Coperta i 

Octavian Cotescu, Stbla Popescu și 
Toma Caragiu, protagoniștii filme- 
lor (aflate în premieră sau în avan- 
premieră): Cercul magic, Tufă de 
Veneția şi Operaţiunea Monstrul 

| Foto: Emanuel Tânjală 


a 


wut să scrieţi?) (Kolea MKureliuk, /oc. 
Măriteia Mică — Jud. Suceava) 


9... Film emoţionant, film distractiv, în 
special lurie Darie dă un farmec aparte 
rolului lui Mihuţ, excelent Alexandru Repan 
în rolul lui Cantemir. În fine, un film care 
trebuie văzut neapărat». (Doru George- 
vici, str. Martirii Doftanei 25 — Reşiţa). 


0... «Filmul e conceput cu har, dar ce 
păcat că e fugitiv, populat de zeci de perso- 
naje care se pierd și nu-l conturează pe 
domnitor. Cantemir e jucat bine, dar sintem 
prea puţin lăsaţi cu el, cu gindurile şi fră- 
mintările sale». (lonei Teaha, str. Armata 
Roşie 23—25 — Arad). 


0...«Cine are ocazia să vadă acest film, 
va afla în afara unor date interesante din 
viața şi opera marelui domnitor și cărturar, 
încă un amănunt, dacă nu tot atit de impor- 
tant, în orice caz inedit: va afla că moda 
pantofilor de damă, albi, decupațţi la spate, 
cu tocuri înalte, este încă de pe vremea lui 
Cantemir. Într-adevăr, în scena mulțimii 
aflată la intrarea bisericii unde a avut loc 
încoronarea, se află Intr-un plan apropiat, 
o țărancă Imbrăcată într-un costum moldo- 
venesc, dar cu o pereche de pantofi con- 
fecţionaţi probabil la Romarta.» (Elena La- 
zăr str. Dianei 13 — Bucureşti). 


@...«Nu trebuiau neglijate în nici un tel 
tablourile exterioare care In acest film erau 
edificatoare în a contura epoca. Consider 
că țăranul trebuia să rămină țăranul epocii 
lui Cantemir şi nu un ţăran modern. Mă 
refer în mod special la țărăncile filmului 
care apar despletite, fără maramă pe cap 
— cind în literatura de specialitate se subli- 
niază că numai fetele şi copiii au capul 
descoperit, iar în acea vreme pudicitatea 
obliga femeia să aibă părul permanent 
strins într-un anumit fel... Şi un alt amănunt: 
eu o întreb pe Stela Popescu (pe care o 
trec printre cele mai bune reprezentante ale 
artei noastre teatrale) dacă a încercat vreo- 
dată să trăminte cocă cu manechiură. Fără 
supărare, am văzut chiar femei «moderne» 
care în gospodărie renunţă la aşa ceva. 

„Niciodată nu mi-am permis să trag la 
răspundere critica de specialitate sau să 
mă opun acesteia. Relevind aceste amă- 
nunte, exprimindu-mă destul de stingaci, 
am totuşi sentimentul că voi fi înţeles.» 
(C. Popescu — Cimpina). 


Filmul străin 


e Piat. «...Edith Piat la ea acasă, într-o 
reconstituire de uneori inutile detalii, a 
unei părţi din biografia sa. O anumită 
«fidelitate» pentru unele date biografice 
se face groaznic simțită în sublinierea unei 
pretinse antipatii a celebrei interprete pen- 
tru substratul cult al muzicii, precum şi în 
evidenţierea unor capricii în relaţiile ami- 
cale, amoroase, etc. Sint convins că Piat 
ştia să fie neobișnuit de frumoasă prin 
frumuseţea cintecului ei; sint convins, cum 
de altiel transpare şi din unele informații 
ale altor surse, că marea interpretă ajun- 
sese la adevăruri profunde în ce priveşte 
arta și muzica. Din toate acestea, filmul, 
care ne duce doar pină la Inceputul echivoc 
al afirmării marii cintărețe, nu ne spune 
aproape nimic sau, uneori, chiar inversul 
celor așteptate. Ce păcat!» (G. Brucma- 
ier, Cal. Unirii 27—31 — Suceava) 


e Delict din dragoste: «.. Comencini 
a reuşit ce nu au reușit alţii să facă: dintr-o 
banală povestioară de dragoste a scos un 
film de zile mari, avind drept decor o «fa- 
brică a morţii». Eroii lui, şi nu o oarecare 
Carmela, și nu un oarecare Nullo, nu trec 


cinema 
Anul XIII (156) 
Bucuresti 


| decembrie 1975 


Ecaterina Oproiu 


fără să nu privească înapoi cu minie la o 
lume crepusculară. Comencini, bine inspi- 
rat, a pus degetul pe rană, iar noi spectatorii, 
cu mina pe inimă, afirmăm: e un film foarte 
bun, poate chiar excepţional». (Ivan loan- 
Medianu, sir. Nicolae Bălcescu 372, Tăl- 
maciu-Sibiu). 


@ «...Vă scriu acum despre Charlie Cha- 
plin din simpla plăcere de a-mi comunica 
bucuria lăsată de un eveniment cultural 
şi mai ales artistic, din entuziasmul gene- 
rat de această mare prezenţă pe ecranele 
noastre... Finalul din «Trintorii» reprezintă 
mai mult decit un gag, el reprezintă o ati- 
tudine. Un şut în spatele grasului, prostu- 
lui, snobului, al răului, al veşnicului duș- 
man În momentul aparentei reconcilieri este 
reacţia spontană şi firească a celui care 
cu șotia ca armă de viață, cu resemnare 
dar și cu poezie optimistă — vede absurdul 
situaţiei și nu vrea să fie unul din actori. 
Un picior în spate și goana frenetică, 
goana dibace, goana caracteristică, goa- 
na care stirnește risul, dar goana după ce? 
După o cocioabă, după o mahala, după 
un copac, goana după locul vremelnic în 
care va putea minglia nestingherit o floare 
gingașă. Este aici atita lirism, atita gag și 
atita Chaplin încit odată în plus constat 
că în fața lui nu trebuie să rizi, nu trebuie 
să plingi, trebuie «doar» să te minunezi. 
(Andrea Prahoveanu, Bd. Magheru 34 — 
București). 


© Marele Gatsby: «...Un basm trist e 
impresia pe care ţi-o lasă filmul, cu tastul 
lui ireal şi intimplările lui nemaipomenite, 
în spatele cărora se ascund realitățile crude. 
Un basm cu tic pentru copiii adulți. Călăul 
care se crede justiţiar e un «idiot sentimen- 
tal», singurul cu adevărat sentimental din 
film, care-şi răzbună moartea iubitei necre- 
dincioase şi totuși atit de iubită. «ldiotul» 
şi Gatsby sint cei doi fanatici ai dramei: 
Gatsby, fanaticul speranţei şi-al luptei, ucis 
stupid de un fanatic sentimental al drep- 
tății. Tristă poveste! Dar la urma urmelor, 
nici nu putem ști cum s-au petrecut lucru- 
rile în realitate. Cel care ne povesteşte 
este Nick, provincialui, iar înțelegerea în- 
seamnă un proces de recreare intimă, o 
adaptare proprie a faptului care nu odată 
conţine greșeli...» (Sanda Nemeș, docu- 
meniarisi, Academia «Ștefan Gheorghiu», 
Bd. 1 Mai nr. 313—317 Bucureşti). 


În cîteva vorbe: 


Augustin Pogăceanu (com. Iclod — 
jud. Cluj-Napoca) doreşte să-şi completeze 
colecţia revistei «Cinema» cu următoarele 
numere care-i lipsesc: 91971, 7/1973, 12/ 
1973, 1/1975, precum și toate numerele 
anilor 1963 si 1964. 


Elisabeta Csiszor (sir. 13 Decembrie 
nr. 129, Braşov) doreşte să-şi completeze 
colecţia revistei Cinema cu numerele 7 și 
81974 si 4. 5. 1975. 


lonei Giurcă (str. Cetăţii nr. 9 Alba-lu- 
lia): Amplul Dvs. studiu intitulat: «Sophia 
Loren — mesagera vieții febrile şi pasio- 
nate» — conţinind unele idei nu lipsite de 
valoare, dar şi foarte multe generalități și 
locuri comune — depășește prin proporțiile 
lui spaţiul revistei noastre și, ca să fim 
sinceri, nu intră nici printre preocupările 
noastre cele mai stringentă. Vă rugăm să 
reveniti, cu pasiunea care vă caracterizează 
scriindu-ne despre filmele româneşti care 
v-au interesat, precum şi — la fel de concis 
— despre filmele străine de pe ecranele 
noastre. 


CINEMA, Piaţa Scinteii nr. 1, București 
Exemplarul 5 lei 41017 


Cititorii din străinătate pot face abonamente 
adresindu-se Intreprinderii Romprestilate- 
lia — Serviciul import-export presă Bucureşti, 
Calea Griviței nr. 64—66 P.O.B. — Box 2201 


Prezentarea artistică: 
Anamaria Smigelschi 


Prezentarea grafică: 
Ioana Moise 


Tiparul executat la 
Combinatul poligrafic 
«Casa Scinteiin — București 


23 


Convenţional sau nu, filmul 
” se consideră inventat în me- 
morabila zi de 28 decembrie 1895, 
cind publicul francez a tăcut prima 
coadă la cinematograf. Public, este 
un fel de a spune. Primele reprezen- 
- taţii ale cinematografului Lumière nu s-au 
bucurat de publicitate în niciunul din ma- 
rile ziare pariziene cu excepţia a două 
mici cotidiene, «La Poste» și «Le Radical». 
De aceea primii spectatori s-au nimerit 
a fi fost acei gură-cască ce hoinăreau fără 
o ţintă anume la jumătatea drumului dintre 
biserica Madelaine şi Operă. Ajunşi în 
faţa luxosului local «Grand Cat» (actualul 
hotel Scribe), ei erau pur și simplu trași de 
minecă să coboare in subsolul localului, 
în acel «salon indian», pentru a asista ja 
primele proiecţii ale traților Auguste şi 
Louis Lumière. Cei care intrau, ieșeau de-a 
dreptul buimăciţi după o jumătate de oră 
(programul dura % de minute, plus 5 mi- 
nute evacuarea sălii) și pină după amiază, 
povestește Clément Maurice — directorul 
teatrului, publicul făcuse o coadă ce se 
întindea pină în strada Caumartin, la trei 
sau patru sute de metri de primul cinema- 
tograf al Franţei. 

Au fraţii Lumière prioritate absolută de 
inventatori? A fost cinematograful o creație 
exclusivă a geniului francez? Unii o con- 
testă, și o contestă atit de vehement, încit 
Georges Michel Coissac se simte obligat 
să-și pună cititorii în gardă în «L'Histoire 
du cinâmatrographen : scriind: «paternitatea 
acestei invenţii de origine franceză care este 
cinematograful ne va fi disputată de Anglia, 
America și poate de Germania». 

Disputa priorităţi cinematografului stă 
în firea lucrurilor; dintotdeauna marile des- 
coperiri ale lumii au stirnit „controverse 
aprinse şi iarăși dintotdeauna problemele 
de prioritate au constituit un capitol delicat 
în istoria fiecărei invenţii de mare anvergură. 
Ar fi greșit să afirmăm că fraţii Lumière nu 
sint primii fondatori ai cinematogratului, 
dar la fel de eronat este să-i considerăm 
unicii inventatori ai filmului. De obicei toa- 
te marile descoperiri şi invenții «plutesc 
în aer» şi adesea ele însumează efectul 
independent al mai multor cercetători. 

De unde teama istoricului francez că en- 
glezii ar putea să revindece paternitatea 
cinematografului? Simplu: pentru că 
W. Friese-Green a brevetat incă dela 21 
iunie 1889 un «aparat pentru efectuarea 
de fotografii în serii rapide» creind senzaţia 
timaginilor mișcătoare». Şase ani mai tirziu, 
adică în 1895, un alt englez, mecanicul 
Robert W. Paul işi prezenta filmele cu un 
aparat de proiecţie | numit «Theatrographe» 
(un kinetoscop perfecţionat) în fața unui 
public invitat la «Finsbury Technical Col- 
lege», exact în aceeaşi zi In care frații Lu- 
mière făceau o demonstraţie la «Poly- 
technicum» pe Regent Street din Londra. 
De ce întrevede Georges Michel Coissac 
posibilitatea disputării prioritâţii tranceze 
«poate şi de Germania»? larăși simplu: 
fiindcă fraţii Max şi Emil Skladanowsky au 

debutat la «Wintergarten» în Berlin, la 1 
noiembrie 1895, cu prima reprezentaţie pu- 
blică de cinematograf cu taxă de intrare. 

Dar America? America poate aspira la 
gloria Panteonului cinematografic? De aici 

- vine pericolul cel mare; America l-a dat pe 
Edison, marele inventator al becului electric, 
acea minte epocală care şi-a legat numele 
şi celebritatea de o adevărată industrie a 


Imi “amintesc cu bucurie de 

„o scenă petrecută în redacţia 

unui ziar de tineret, în glo- 

rioasa şi dramatica iarnă a 

anului 1947. Monarhia fusese 

abolită și noi, redactorii 

ziarului, trebi uia să prezentăm 

evenimentul tuturora. Trebuia găsit un titlu 
care să sugereze sentimentele tuturora. 
ŞI iată că inspiraţia venise tocmai la timp. 
Unul din redactorii ziarului, astăzi drama- 
turg de frunte, a găsit titlul cel mai potrivit: 
«Noi sintem ai Republicii, Republica este 
a noastră», Eu eram pe vremea aceea un 
foarte modest redactor şi în sarcina mea 
nu stătea decit redactarea informaţiilor 
curente. Dar, în această clipă istorică, am 
fost obligat să mă ocup şi de lucruri care 
depăşeau tinerețea şi experiența mea. Îmi 
amintesc, tot din dorința de a fi loial şi cu 
viața mea personală și cu mişcările istoriei, 
că în acea zi aveam o intilnire de amor. 
Aveam foarte multă treabă la redacţie, 
în sufletul meu trăia numai “sentimentul 
datoriei Lk faptul că undeva o domnişoară 
nebun de agreabilă mă aştepta în fața 
ceasului de la Universitate mi se părea 
atunci lipsit în: orice importanţă. Dar, ca 
să fiu şi mai sincer, sub presiunea eveni- 
mentelor istorice, uitasem de intilnire. Și 
tot ca să fiu sincer cu mine, după citeva 
zile, cind trăiam ca orice adolescent drama 
de a fi părăsit de o iubită, am primit din 
partea ei un răspuns de o frumuseţe unică, 
| egală cred eu, cu frumusețea, înțeleaptă 


filmului. Aparatul lui Thomas Aiva Edison, 
cunoscut sub numele de kinetoscop, este 
inferior, poate, în comparație cu invenția 
fraților Lumière, dar influența pe care acesta 
a exercitat-o în dezvoltarea ulterioară a ci- 
nematografului este covirșitoare. Edison 
a intuit perspectivele filmului înaintea frați- 


lor Lumière; la 4 august 1888 el declara 
colaboratorilor săi apropiaţi «Fotografia nu 
este vie, ci moartă. Vrem să.construim acum 
un aparat care să facă fotografia vie, mişcă- 
toare». La numai un an, Kinetoscopul a fost 
pregătit pentru comerţ cu o viteză veritabil 
americană. În decembrie 1893, compania 


filmele poetului 


Istoria şi viața personală 


şi senzuală a «Cintării cintărilor»: raza 
ai fi venit în ziua aceea la întilnir 
fi iubit. Tu trebuia să rămii la datorie, da H 
ai fi venit la întilnire ar fi fost pentru ultima 
oară cind ne-am fi văzut». 

Dar nu depănarea unor amintiri sonica. 


Legătura dintre viața 
personală, oricît de 
modestă ar fi ea, 
și istoria, oricît de 

gemia ar fi ea... 


este tema acestor modes rinduri. Cred că 
cinematografia noastră n-a „abordat una 
din temele cele mai extraordinare, aceea 
a gator indisolubile, senzoriale şi impla- 
cabile, dintre viața personală și istorie. 
Adeseori, grandoarea istoriei era prezen- 
tată atit de copleşitor, de multicolor, incit 


sufoca viața noastră sufletească. Şi acest 
lucru nu este adevărat. Prea deseori se 
uită că istoria este făcută de oameni. 
istoria, oricit de măreaţă, nu are cum să 
se creeze ea Insăşi. Şi din respect pentru 
ea, pot să spun că nid nu are asemenea 
pretenţii. Cred insă că cinematografia noas- 
tră ar ciştiga enorm dacă ar face filmul care 
să demonstreze legătura dintre mişcările 
istoriei și viața noastră personală. Noi nu 
am fost martorii istoriei, cucernicii ei spec- 
tatori, ci și participanţi şi încă cu toate 
fibrele, cu carnea şi cu singele nostru. 
Legătura dintre viața noastră personală, 


oricit de modestă ar fi ea, și istoria, oricit 


de grandioasă ar fi ea, mi se pare o temă 
generoasă. Artrezi, cred eu, un extraordinar 
şi nebănuit ecou un film care ar descrie 
destinul unui utecist din anii 1943—47. 
angajat In toate marile bătălii. Şi atunci 
am vedea, şi nu numai cu ochii minţii, ci 
şi cu puterea senzaţiei şi a imaginaţiei, că 
istoria sintem noi. Că viaţa personală şi 
istoria sint pentru o ființă lucidă, acelaşi 
lucru. Ce teme grandioase, de o eştraor- 


Edison avea sute de comenzi, în timp ce în 
răsăreau ca din 
eons», localurile 
de demonstraţie ale  Kinetoscoapelor. 
„La New York, Londra, Paris, Viena și Berlin 
ele au constituit atracţia unui public ce nu 
putea bănui că micile imagini alunecătoare 
___ întruchipau expresia filmului normal din 
zilele noastre. Vă rog să reţineţi: filmul nor- 
mal de astăzi, filmul de 35 mm. cu patru 
perforaţii, este marea moștenire pe care 
Edison a lăsat-o cinematografiei. Din păcate 
filmele lui Edison puteau fi urmărite doar de 
"singur spectator, care privea printr-o 
etă în interiorul unei cutii inchise de 
mărimea unui dulao. 


Aici este marea eroare a lui Edison şi tot 
de aici  genialitatea fratilor Lumière, care au 
conceput proiecția pentru un public nume- 
ros. Succesul francez dela «Grand Café» 
constă tocmai în dimensiunile proiecției, 
care conferă reprezentaţiei caracterul de 
spectacol. În «Hamburger Fremdenbiatt» 
din 11 iunie 1896, evenimentul a fost con- 
semnat: «Marele avantaj al noii invenţii este 
că în locul figurilor mișcătoare din Kine- 
toscop, de o şchioapă, aici se reproduc 
scene vaste de exterior, cu sute de oameni 
în mărime naturală, care ca la cele mai 
bune imagini de panoramă, sint perfect 
plastice». 


„Dacă stau să mă gindesc bine, prioritatea 
fraţilor Lumiăre nu este de ordin cronologic, 
ci una de ordin conceptual. Calendarul 
cinematografiei începe cu mult înaintea lor 
şi istoria «imaginilor mișcătoare» pune. la 
loc de cinste alte nume de inventatori și 
alte aparate. Cităm doar citeva, fără a mai 
reveni la cele menţionate anterior: 1872, 
englezul Muybridge realizează primele fil- 
mări la San-Francisco; 1876, astronomul 
Janssen pune la punct «revolverul foto- 
grafic»; 1882, fiziologul Marey construieşte 
camera de luat vederi «Cronophotographe»; 
1887, Emile Raynaud realizează proiecții 
de desen animat cu aparatul «Praxinos- 
cope» 1892, Georges Demery aplică studiul 
vorbirii la surdomuţi cu aparatul său «Fo- 
noscope», 


Privit prin această prizmă, frații Lumière 
„nu sint primii inventatori ai cinematografu- 
lui, ci mai degrabă ultimii din galeria pio- 
nierilor filmului. Se pare că în materie de 
cinematograf, istoria confirmă la timpul 
trecut că «cei de pe urmă au fost cei dintii». 
lată-ne ajunși la miezul problemei, în mo- 
mentul cind cinematograful implineşte 80 
de ani. În lupta pentru supremație au învins 
- frații Lumière, primii care au înțeles că filmul 
înseamnă spectacol public. Paternitatea 
invenţiei este încă discutabilă. A recunos- 
cut-o însuşi Louis Lumière, în 1920, cind a 
fost ales membru al Academiei de Ştiinţe 
franceze. El declara atunci (prestigiul îi 
permitea): «Filmul este un copil prost cres- 
cut, are mai mulţi taţi...» 


De la 28 decembrie 1895 incoace, publicul 

dentifică cinematograful cu Franţa şi cu fra- 
ţii Lumiere. Stau mărturie pelerinajul de la 
«Grand Café» din Parisul considerat. la 
acea epocă, capitala lumii, cuvintul «cine- 
matograt» inventat și brevetat tot de ei la 
10 martie 1895 şi numele lor predestinat, 
Sannia œ ae pentru film şi arta lui o 
valoare de simbol. 


Constantin PIVNICERU 


dinară forță politică şi poetică, stau în fața 
cinematografiei noastre... Cind înțeleg asta, 
regret nespus, pină la disperare, că sint 
doar un biet romancier și nu un regizor. 


Teodor MAZILU 


nr. 12 


Anul XIII (156) 


„Revistă a Consiliului 
Culturii şi Educaţiei Socialiste 
Bucureşti — decembrie — 1975