Revista Cinema/1990 — 1998/018-CINEMA-anul-XVIII-nr-6-1980

15 ani de la Congresul al IX 


Întîlnirile tovarăşului Nicolae Ceaușescu 
cu cineaștii-momente fundamentale 


ale vieții filmului românesc 


Recentele cuvintări ale tova- 

răşului Nicolae Ceaușescu, 

la constătuirea de lucru din 

29—30 mai de la Comitetul 

Central și la Plenara lărgită 
À din luna iunie a Consiliului 

Naţional al Oamenilor Mun- 
cii reprezintă pentru cineaşti, ca și pentru 
toți compatrioţii, documente de o mare 
importanță teoretică și practică. În acest 
moment de intensă mobilizare a conştiin- 
telor și energiilor, de temeinică precizare a 
căilor şi modalităţilor de lucru, cinemato- 
gratia românească se consideră, o dată 
în plus,pe deplin angajată în opera revolu- 
ționară și patriotică, inspirată şi condusă 
de Partidul Comunist Român, de secreta- 
rul său general, tovarășul Nicolae 
Ceaușescu. 

Această angajare implică pentru realiza- 
torii de filme, pentru toți cei care contri- 
buie la producerea și valorificarea lor, clari- 
ficarea imaginii pe care o avem despre 
noi înșine, despre calitatea şi competitivi- 
tatea produselor noastre, despre locul fil- 
mului românesc în cadrul artei noastre 
contemporane, în peisajul cinematogra- 
fiilor lumii. 

Una dintre dominantele imprimate in 
tregii noastre existente în cei 15 ani care au 
trecut de la Congresul al IX-lea al partidului, 
aniversare pe care o sărbătorim în această 
vară, este tocmai acest îndemn, științific 
determinat, către situarea stimulatoare a 
actelor noastre într-un cadru național și 
universal. i 

Parcurgind lista filmelor produse inainte 
și după Congresul al IX-lea, vom constata 
cit de important a fost acest eveniment 
istoric pentru o artă care s-a constituit ca 


producție sistematică în anii '50, adoptind 

uneori, la începuturile sale, devize improprii 

sau simpliste, precum: «filme puține, dar 

bune», «scenariul — gen literar», «scenariul 
problema nr. 1» ș.a.m.d. 

Ar fi suficient, de pildă, să notăm lisia 
tilmelor de actualitate produse în jurul 
anului 1965, pentru a constata, fără putinia 
de tăgadă, cursul nou, pozitiv pe care ia 
luat cinematogratul românesc de cind viata 
partidului și a țării s-a înscris pe deplin in 
convingerile s interesele noastre funda- 
mentale, în stera ideilor autentice ale $0c+14- 
lismului și umanismului revoluționar 


Sub semnul realismului 


Mai ales după 1965, în c'nematogralia 
noastră apan cu tendința de a se constitui 
în suite omogene, acele mărturii ale pre- 
zentului în care simţim vibrația unui cine- 
matograf realist, atent la viața acelor «bă- 
ieți» mai mult sau mai puţin «cuminţi», 
care iau drumul șantierelor socialismului, 
un cinematograf sensibil la «meandrele» 
traiului și gindului omenesc, la energiile 
din «subteran», chiar dacă, în locul atitor 
«surisuri» şi «vacanțe la mare» şi «băieţi 
ca plinea caldă», din filmele anterioare, 
acum ni se propune o «Giocondă fără 
suris». De asemenea, abia acum capătă 
sau recapătă formă pe ecran virtuți igno- 
rate ale cinematografului nostru, cel puțin 
ca puncte de plecare, cum ar fi analiza cri- 
tică a prezentului, cu alte cuvinte cinema- 
togratul politic, ca şi evocarea trecutului, 
a istoriei naționale, văzută în toată demni- 
tatea ei dublu milenară. 


Datoria noastră: 


să facem filme 


reprezentative pentru această epocă 


Dacă aș fi întrebat despre fenomenul care 
domină astăzi filmul românesc, aș spune: 
nemulțumirea de sine, dorința vie de a 
reuși nu numai succese efemere, ci un 
succes categoric, valabil, recunoscut si 
apiecit nu numai acasă ci și pe plan mon- 
dia 

Avem lilme foarte mari, bune, tilme pe 
care le iubim, filme dragi fiindcă ne evocă 
amintiri sau perspective, sint filme ce 
anunţă apariția unor adevăraţi creatori, 
dar,cum spuneam, sintem în procesul de 
autodepășire, mai năzuim încă spre acele 
filme «pe care poporul le așteaptă și le 
me cum ne sublinia tovarășul Nicolae 
Ceaușescu la întilnirile cu cineaștii. 

Climatul artistic internaţional! al secolului 
nostru este puternic influențat de evoluţia 
rapidă a mijloacelor de comunicare, de 
transport al intormaţiei. Transportul prin 
imprimerie, discuri, cinema, televiziune, ne 
tace să cunoaștem toate colțurile planetei 
noastre, să contemplăm Africa la domiciliu. 
să medităm asupra ideilor semenilor noșt:: 
idei ce ne sint transmise nu numai prin 
fotografii ci şi prin artă. 

Există un pericol în această universali- 
zare? 

Da şi nu. Artistul care-și pierde controlul 


și-și găsește capul rostogolit în grădini 
vecine, cel care încearcă să ne mintă, să ne 
vindă artă împrumutată sau spoită cu rășin: 
străine, se află el însuși în pericol pentru că 
spectatorul ştie, cunoaște, este informat 
si nu poate fi înșelat. 

Pentru colegii noștri, cuvintele stimula- 
toare şi înțelepte ale tovarăşului Nicolae 
Ceaușescu, rostite cu prilejul întiinirilor 
sale de lucru cu cineaștii, trebuie să fie 
cuvinte de îimbărbătare și de avint creator. 

Ideile morale și sociale trebuie, cred eu, 
să fie exprimate cu toată puterea şi con- 
vingerea în filmele noastre, fără să eludeze 
preocuparea de frumos și formă aleasă. 
Să ne amintim că Virgiliu a scris «Eneida» 
cu pasaje patriotice de toată frumusețea, 
că Evul Mediu ne-a transmis construcții 
arhitectonice de mare splendoare, că Ver- 
sailles-ul glorifică strălucirea Franţei și 
exemplele ar fi numeroase, în care arta 
materializează gindirea politică a unei epoci. 

Trăim un moment important al istoriei 
țării noastre. Fericit fie acel creator care va 
putea da acel film care să ne reprezinte în 
fața posterității. 


lon POPESCU GOPO 


Telul nostru: 
o nouă calitate a filmului românesc 


În istoria unui sistem social, dar mai cu 
seamă în istoria unui popor, cincisprezece 
ani reprezintă o etapă extrem de scurtă. 
De la Congresul al IX-lea, de la alegerea 
tovarăşului Nicolae Ceaușescu în funcţia 
înaltă de Secretar general al partidului au 
trecut numai cincisprezece ani. Dar sint 
necesare tomuri pentru a scrie cronica 


2 


acestor- puţini ani. Nimeni n-ar putea să 
rezume în simple cuvinte evocatoare, reali- 
zările României pe drumul unui deceniu 
și jumătate; chiar şi ciłrele nu sint pe deplin 
grăitoare; poate sentimentele sensibilizate 
de poezia speranţelor de mai bine, de mai 
drept, de mai liber, să exprime real, concret, 
adevărul trăilor noastre. 


Perioada cea mai consistentă pentru cine- 
matogratia românească, din acest răstimp 
de 15 ani, este aceea de după întiinirile tova- 
rășului Nicolae Ceaușescu cu cineashi 
din 1971 şi 1974. Afirmarea unor noi sesı 
de realizatori, a unui număr mai mare de 
autori cu personalitate cu o oplică s o 
rigoare estetică distinctă, lupta împotriva 
sechelelor dogmatice ale incompetenţei, 
avansul ciștigat de critică în evidenţierea 
valorilor şi combaterea mediocrităţii, toate 
acestea au putut și pot să aibă loc în con- 
dițiile creşterii constante a volumului pro- 
ducției globale și a numărului anual de 
premiere. Or, toți cunoscătorii și iubitorii 
filmului românesc știu că atit impulsul dat 
creaţiei originale,cît şi obiectivul de a rea- 
liza «cel puţin 25 de filme anual», i se dato- 
resc tovarăşului Nicolae Ceaușescu, co- 
munistul și patriotul de omenie care de 15 
ani conduce cu succes națiunea noastră 
socialistă pe drumul eroic al tăuririi unui 
nou destin, independent, într-o lume mai 
bună şi mai dreaptă. 


O agendă ideologică 


Asemeni oricarui domeniu al creatiei 
umane, arta noastră nu poate avea nici ea 
o evoluție rectilinie, există şi căi întoarse 
există și involuţii. Tocmai de aceea, modul 
cel mai fertil de a marca cei 15 ani de dez 
voltare a filmului românesc este de a ne 
conjuga eforturile cu acelea pe care le 
desfășoară astăzi întreaga țară, spre a da 
un curs mai puternic valorilor de exceptie 
și ambițiilor de autodepăşire. 

A atribui conceptului de educaţie socia 
listă și patriotică plenitudinea lui virtuală 


Artelor, domeniul simțămintelor, le re- 
vine menirea de a zugiăvi imaginea speran 
telor și perspectivelor noastre incompara- 
bile. 

Acum cincisprezece ani cinematografia 
se afla la jumătatea existenţei sale socia- 
liste. Azi, la treizeci de ani, ea bate cu 
putere la porţile înalte ale afirmării într-un 
larg front al ideologiei și culturii socialiste. 

Cinematografia românească datorează 
secretarului general al partidului, tovarășu- 
lui Nicolae Ceaușescu, nu numai hotă- 
iirea de a se trece la o producție sporită 
de filme, ci şi orientarea spre o nouă cali- 
tate. Se urmăreşte o mai mare acuitate a 
privirii critice asupra fenomenelor sociale, 
o mai pronunțată asprime a discursului 
satiric destinat să combată rămășițele unor 
mentalități revolute. Arta filmului nost:u 
trebuie şi 'este pe cale să devină mai con- 
plexă, mai subtilă și mai expresivă — toale 
aceste cerințe inscriindu-se drept condi 
ale competitivităţii ei într-un univers pus 
sub semnul calităţii. 

Tovarăşul Nicolae Ceaușescu s-a in- 


şi întreaga nuanțare specifică; a considera 
dobindirea unei noi calități ca singura 
perspectivă în care putem aborda cele 
50—60 de filme hotărite a fi realizate anual 
de către Congresul al XII-lea; a ne convinge 
că, asemeni agriculturii sau construcțiilor, 
cinematografia «nu are nevoie de functio- 
nari», nu are nevoie de oameni care nu 
iubesc arta filmului, dispuși oricind să 
accepte scenarii contormiste, dar gata să 
suspecteze tot ce depășește nivelul medio- 
crei lor înțelegeri; a descoperi și a susține 
prompt tot ce este meritoriu şi de excepţie, 
tot ce este căutare și evoluție pozitivă, dar 
a combate tot atit de prompt suficiența into- 
lerantă și automulțumirea unor autori de 
capodopere imaginare, care confundă linia 
de plutire cu zenitul, sceptici faţă de tot ce 
fac ceilalţi și încrezători doar în geniul lor, 
deocamdată neprobat — iată citeva obiec- 
tive de pe agenda noastră ideologică, pusă 
în slujba afirmării plenare a artei filmului 
românesc. 

Realizatori şi critici, producători și dis- 
tribuitori, să facem totul pentru ca cinema- 
tograful românesc să avanseze mai rodnic 
şi cu toată strălucirea pe drumul realis- 
mului și valorii, pe care el s-a angajat din 
cei în ce mai decis în ultimii 15 ani, sub ori- 
zonturile noi deschise vieţii noastre spiri- 
tuale şi existenţei poporului nostru în lume, 
de către Congresul al IX-lea al Partidului 
Comunist Român, de către secretarul său 
yeneral, tovarășul Nicolae Ceaușescu! 


«CINEMA» 


tiinit cu cineaştii de două ori în acești ani, 
dar aceste întilniri au rămas memorabile, 
desigur şi sentimental dar şi prin conse- 
cinţele multiple răstrinte asupra producţiei 
noastre cinematografice, atit ca volum cit 
mai ales ca valoare ideatică, artistică şi 
socială. 

La Congresul al XII-lea, cinematogra- 
fiei i s-a dat o înaltă apreciere, alături de 
celelalte arte, s-a subliniat aportul direct 
adus vastului proces de făurire a conştiinţei 
noi, socialiste. Înalta apreciere s-a demon- 
strat practic prin sarcina de aleasă cinstire 
ca cinematografia să producă pină la finele 
cincinalului următor 50—60 de filme anual 
pentru aceasta creindu-i-se toate condiţiile. 

Cineaștii au primit cu mindrie firească 
această sarcină de onoare şi sint încredin- 
țaţi că vor putea răspunde la aniversarea a 
douăzeci de ani de la Congresul al IX-lea, 
cu o nouă calitate a acestei arte care tre- 
buie să se ridice la înălțimea epocii pe 
care o trăim. 


Mircea MUREȘAN 


Libertatea politică și 


w 


[] 


adevărul istoric 


Sint un obsedat al ideii de literatu:à 
politică şi de teatru politic şi de film politic 
şi în tot ce am scris, roman sau scenariu de 
film, această obsesie a fost fundamentală. 

Cum bine se știe însă, asemenea obsesie 
presupune, pentru ca ea să devină realitate 
artistică, condiţia hotărltoare a libertăţii 
politice capabilă să ofere creatorului clima- 
tul asumării responsabile a libertăţii de a 
sluji, cu conştiinţa curată, adevărul istoric. 

Toată viața mea, și acum la fel, am fost 
dus la exasperare de literatura și filmul şi 
teatrul care, cu o justificare teoretică în- 
feudată celui mai cras oportunism, nu fă- 
ceau — şi de ce să nu recunoaștem, uneori 
mai fac — decit să slujească denaturării 
realităţii și adevărului ei, îndulcindu-le și 
partumindu-le și îmbătind «beneficiarul» 
pină la greață cu o imagine atit de străină 
de viața pe care o construiam și o trăiam noi 
inşine, așa cum ştiam oğ era viaţa noastră 


eroică. Din acest spirit polemic am ajuns 
și la roman şi la film și acest spirit polemic 
mă călăuzeşte și azi pentru că mie Imi place 
politica și politica presupune o continuă 
bătălie pentru mai bine iar noi n-am ajuns 
încă în rai ca să nu mai fie nevoie să ne 
batem pentru mai bine. 

Dar ca să-mi exercit acest spirit polemic 
și să pot spune, cu conştiinţa împăcată, că 
atit cît am cunoscut eu adevărul l-am spus 
curat şi cinstit, a trebuit să existe ace! prag 
istoric hotăritor în dezvoltarea socială a 
României care a fost Congresul al IX-lea 
al PCR. 

Asa am ajuns eu să scriu romanul Clipa 
si asa s-a publicat el şi așa s-au petrecut 
lucrurile și cu Nişte țărani și, firește, cu 
filmele pe care le-au inspirat. Am văzut, în 
urmă cu citeva zile, filmul făcut de Mircea 
Danieliuc sub titlul Vînătoarea de vulpi 
după romanul meu Nişte țărani și sint 


-lea al Partidului 


obligat să vă spun, convins fiind că nu gre- 
şesc, ca şi acest regizor. Mircea Daneliuc 
şi gindirea lui liberă, eliberată polemic de 
toate prejudecățile și forța lor morală de a 
rezista tuturor comodităților și chiar pre- 
siunilor conformiste care ne mai pindesc 
încă şi ambiția lui de a fi cinstit cu el însuși 
și cu arta lui, sint pină la urmă opera clima- 
tului de libertate înțeleasă ca asumare a 
conştiinţei politice, climat determinat de 
prezenţa, de cincisprezece ani, in fruntea 
partidul nostru, a lui Nicolae Ceaușescu. 


Cred totuşi, că noi n-am fost, întotdeauna 


În iulie se vor împlini 15 ani de la Congre- 
sul al IX-lea, moment crucial în istoria Par- 
tidului Comunist Român, în destinul po- 
porului nostru. Însemnătatea excepțională 
a acestui moment este legată direct, indiso- 
lubil de voința unanimă a comuniștilor, a 
întregului popor, de a-l avea în fruntea lor 
pe Bărbatul care întruchipa, prin întreaga sa 
fiinţă, forța inepuizabilă a oamenilor acestui 
pămint, de a fi ei înşişi în toate momentele 
existenţei lor, de a-şi împlini aspiraţiile și 
vointa de libertate, sub semnul înaltei dem- 
nități. Acest eminem barbat pe care însăși 
istoria l-a dăruit poporului spre a-i fi con- 
ducător demn, devotat, înțelept, neostenit 
inaugura, o dată cu alegerea sa în înalta 
funcţie de secretar general al partidului, 
epoca ce avea să-i poarte numele: Epoca 
Nicolae Ceaușescu. 

Analiza complexă pe care secretarul ge- 
neral al partidului nostru a făcut-o în martie 
1971 situaţiei cinematografiei naţionale, a 
fost și rămîne pentru noi toţi, cei care am 
avut bucuria să fim prezenți la această in- 
tilnire, un model însufleţitor de manifestare 
a gindirii revoluţionare, prin reliefarea per- 
sonalității conducătorului partidului și sta- 
tului nostru care a manifestat o înţelegere 
deosebită a nevoilor noastre vitale, speci- 
fice. 

Cineaștilor, alături de ceilalți oameni de 
artă şi cultură, le revine sarcina de a reali- 
za — aşa cum sublinia tovarășul Nicolae 
Ceaușescu — «opere valoroase care să 
îmbogăţească patrimoniul culturii noas- 
tre socialiste și tezaurul culturii univer- 
sale». Artiştii sint chemaţi «să redea, 
în forme cît mai variate, preocupările 
şi frămiîntările, dorințele și aspiraţiile 
poporului nostru, încrederea sa nestră- 
mutată în ziua de miine, în viitorul de 
libertate și independenţă al națiunii 
noastre, în viitorul comunist». 

S-au formulat aşadar — putem spune cu 
îndreptăţită mindrie — cu limpezime şi fer- 
mitate, țelurile artei cinematografice, căreia 
noi ne-am dedicat, şi anume: de a reflecta, 
prin mijloacele sale specifice, viața și gin- 


Epoca Nicolae Ceaușescu 


la înălțimea libertăţii create, că no! n-am 
exploatat, întotdeauna, la această înălțime, 
libertatea creată și dacă avem o datorie, 
avem datoria de a răspunde cu mai multă 
decizie, cu mai mult curaj al angajării poli- 
tice, cu o mai fermă afirmare a personalității 
noastre, apelului făcut tuturor creatorilo: 
de a semna cu conştiinţa curată o ope:ă 
care să rămină, care să ne reprezinte și 
care să se înscrie ca un argument nepierito: 
al adevărului istoric al epocii noastre. 


Dinu SĂRARU 


durile  constructoriior socialismului din 
România, nădejdile acestora și temeiurile 
prezente care îndreptățesc speranţele lor, 
reamintundu-i conceptele cele mai nobile 
ale umanismului nostru socialist, care legiti- 
meaza un intreg trecut de luptă pentru eli- 
berarea națională și socială a poporului 
român. 


In acești 15 ani de istorie nouă, cinema- 
tografia naţională a cunoscut un proces 
continuu de perfecţionare, de sporire a exi- 
gentei artistice, a realizat un contact tot mai 
strîns, o legătură vie, pasionată, cu cele mai 
largi mase de spectatori, devenind un in- 
strument activ, penetrant, de influențare 
a conştiințelor, de înălțare spirituală a o- 
mului, de educare comunistă a întregului 
popor. 


Pe cit de profundă a fost mulțumirea 
noastră, a creatorilor de filme pentru acele 
aprecieri pe care tovarășul Nicolae 
Ceaușescu le-a avut față de filmele româ- 
neşti cu ocazia întilnirilor pe care a avut 
bunăvoința să le aibă cu noi, pe atit de mo- 
bilizatoare pentru noi a fost convingerea 
exprimată de Secretarul general al Partidu- 
lui că putem realiza mai mult, și mai bine. 
În urma indicaţiilor date cu acest prilej, 
s-a conturat un mobilizator program în ac- 
iunea de ridicare a întregii vieți culturale, 
la un înalt nivel calitativ, cu o eficiență edu- 
cativă a oamenilor muncii din patria noas- 
tră consacrată înfloririi multilaterale a Romă 
niei, asigurării mersului înainte impetuos 
al societății noastre socialiste. 

Alături de ceilalți oameni de artă şi cul- 
tură, îmi exprim totala recunoştinţă față 
de tovarășul Nicolae Ceaușescu sub con- 
ducerea căruia, în România, în aceşti ani, 
s-a construit o realitate politică, economi- 
că, socială, cultural-științifică, calitativ no- 
uă, în consonanță perfectă cu tot ceea ce 
are peren istoria noastră naţională. 

Exprim, de asemenea, întreaga mea dra- 
goste, profundul respect și admiraţia față 
de OMUL care a manifestat în toți acești 
ani o imensă prețuire față de tot ce Inseam- 


iiS- 


nă valoare reală artistică, specitică poporu- 
lui nostru, față de OMUL care a acordat o 
grijă deosebită înfloririi cinematografiei, 


Ce a însemnat pentru cinematografia 
noastră acești 15 ani care au trecut de la 
Congresul al IX-lea al Partidului? Au in- speranţe. 
semnat trecerea la o producție amplă si 


in viața spirituală a țării. 


0 producţie amplă, diversificată 


stilistic 


artei şi culturii noastre, creșterii rolului lor 


Geo SAIZESCU 


diversificată stilistic afirmarea citorva per- 
sonalități, apariția multor, foarte multor 


TRĂIASCĂ PARTIDUL COMUNIST ROMÂN 
ÎN FRUNTE CU SECRETARUL SĂU GENERAL 
TOVARĂŞUL NICOLAE CEAUȘESCU ! 


15 ani de la Congresul al IX-lea al Partidului 


Întîlnirile tovarăşului Nicolae Ceaușescu 
„cu cineaștii-momente fundamentale 


ale vieţii filmului românesc 


(Urmare din pag. 3) 


Scepticii spun că e puţin. Argumentul 
lor capital este neafirmarea pe plan inter- 
naţional a filmului românesc. Dar o afirmare 
pe plan internaţional a unei arte al cărui 
destin e atit de dureros legat de legile vul- 
gare ale show-business-ului poate însem- 
na un argument capital? Noi ne putem min- 
dri pe plan naţional — este oare atit de pu- 
țin? — cu filme ca Mihai Viteazul, Pute- 
rea şi Adevărul, Felix și Otilia, Nunta de 
piatră, Blestemul pă mintului, bleste- 
mul iubirii, cu comediile lui Geo Saizescu, 
cu filmele lui Mircea Daneliuc, cu filmele 
pentru copii ale Elisabetei Bostan — și cu 
acest nume, iată avem o amplă recunoaș- 
tere pe plan internațional — 33 premii! 
Sintem mulţumiţi cu ceea ce am realizat 
pină acum, o cinematografie se judecă după 
realizările ei maxime, fără acest criteriu ce 
ar însemna oricare cinematogratie, şi sîn 
tem plini de griji pentru ceea ce avem d 
făcut de acum înainte. Cunosc bine capa- 
citatea de creaţie a citorva dintre colegii 
mei ca să știu că această capacitate bine 
folosită și ocrotită de către cei care au ca 
menire tocmai acest lucru, ar putea însem- 
na o cinematogratie plină de forță și origi- 
nalitate. 


Acest viitor al unei arte atit de strin 
legată de puterea economică a societăi: 
în care se produce, nu poate fi în cazul 
cinematogratiei noastre decit excepţional! 
Ne dau dreptul să sperăm acest lucru 
indicii de creștere a economie: noastre. 
Vom deveni dintr-o ţară în curs de dezvol- 
tare, una pe deplin dezvoltată. Urmind a- 
proape firesc aceiași curbă, cinematogra- 
ftia noastră se va transforma — în afara 
unor impedimente greu de imaginat — 
într-una perfect dezvoltată și matură. Ma- 
tură ideologic, artistic tehnic și economic. 
O veritabilă industrie cinematografică ‘dai 
și o autentică școală cinematografică. 

Toate fiind atit de clare, mai rămin să ne 
întunece optimismul acele impedimente pe 
care le-am numit greu imaginabile. Le 
numim aşa nu din lipsă de imaginaţie ci 
pentru că atunci cind apar, ele depășesc 
orice imaginaţie. 

Pe acest drum al cinematografiei noas- 
te trasat mai neted decit o pistă de deco- 
lare, se mai întîmplă uneori ca cineva sa 
"bă ideea suprarealistă de a planta grop! 

in lupta dintre cele două feluri de imag! 
naţii, ne vom strădui să biruie întotdeauna: 
'maginaţia creatoare. 


Malvina URȘIANU 


Voi continua pe drumul deloc ușor, 


dar atit de interesant al filmului 
despre contemporaneitate 


O = NED Dj PESE IPEE SE EI RI PR SAE DDR TPS CEE DAP EEE esa a 


Ceea ce a influentat hotăritor asupra dez- 
voltării cinematogratice românești în ce: 
15 ani care au trecut de la al IX-lea Congres 
al Partidului nostru, a fost determinat in 
mod esenţial! de întiinirile din 1971 şi 1974 
ale conducătorului țării noastre, tovarășul 
Nicolae Ceaușescu, cu cineaștii noștri. 
Ambele intilniri au marcat jaloanele nu 
numai ale unor importante schimbări can- 
titative, dar mai ales ale unor schimbări 
în concepțiile realizatorilor de film. 

Pină la acea perioadă, eram un realizato; 
cu o filmogratie care se forma mai puțin 
dintr-un plan propriu de creaţie, și mai 
mult ca rezultat al unor întilniri conjunctu 
rale cu niște scenarii de film. 

Două dintre indicaţiile date nouă de 
către conducătorul țării la aceste intilni 


au produs în conștiința mea de cineast 
clarificări esenţiale. Una dintre indicatii 
se referea la faptul că filmele noastre «să 
nu mai semene cu un referat», iar a doua 
ne atrăgea atenţia asupra reflectării direc- 
te a vieţii contemporane cu mutaţiile ei 
extraordinare, ca sursă de inspiraţie pe'- 
tru operele cinematogratice. În timp ce 
prima indicație ne chema să renunţăm 
definitiv la ilustrativism şi la captarea noului 
prin aspectele lui exterioare, periterice, 
cea de-a doua, ne trimitea să găsim in 
viața care ne înconjoară sursele de con- 
vingere şi emoție artistică care să influ- 
ențeze puternic asupra conștiinței spec- 
tatorului, generalizind artistic marile idei 
ale socialismului. Astfel, aceste indicam 
m-au sprijinit să-mi limpezesc dehmitorw 


Mihai Viteazul: eroul principal — istoria 


opliunea pentru filmul cu temă contempo- 
rană, opţiune care m-a determinat să nu 
mai lucrez la intimplare, ci pe baza unu 
plan de creaţie propriu. 


Sub semnul Festivalului né 


Aşa a fost posibil să apară «Drum in 
penumbră» (1972), filmul despre o femeie 
simplă din zilele noastre, care mi-a pus in 
tată problemele adevărurilor mai mici sau 


Un jubileu 
in două zile-muncă 


Era simbătă, dimineaţa de- 

vreme, gazdele aveau ochii 

roşii de oboseală, «sărbă 

toarea» începea peste citeva 

ore și în program — un 
E dreptunghi de carton alb 

înminat fiecărui invitat la so- 
sire-scria aşa «Simbătă 17 mai 1980, ora 
10, festivitatea de deschidere; — 10 ani 
de artă cinematografică, prezintă: prof. 
Gheorghe Săbău; — Gală de filme «retros- 
pectivă Atelier 16», «Povestea unui steag», 
«Turca din Chereluș»; «Metodic», «Cămi 
nul nostru», «Detașamenul Păuliș», «Nave- 
tiștii», «Valorificări», «Anotimpurile naivi- 
lor». Ora 15 Simpozion interjudețean al 
filmului eseu: — Gala de filme a invitați - 
lor. Argeș — Mihai Manolescu; București 
— Corneliu Dimitriu, Gelu Mureșan; Caraş- 
Severin — Nicolae Negruţiu; Dolj: Gheor- 
ghe Obrocea, lon Calafeteanu; Timiş — 
Sandu Dragos. Vasile Moise. Nicolae Len- 
ge, losit Costinas; Vaslui — Emil Pascal. 
Duminică, 18 mai, ora 8 Simpozionul inter- 
județean al filmului — eseu: Gala de filme 
a cineclubului «Atelier 16». — Dezbateri 
finale privind condiţia filmului eseu în cine- 
cluburi. Participă: Florin Velicu — instruc- 
tor al C.C.E.S.: Eva Sirbu — redactor la 
revista «Cinema»; Călin Căliman — redactor 
la revista «Contemporanul»; Timotei Ursu 
— regizor din partea ACIN; Nicolae Cabel 
— regizor la studioul «Alexandru Sahia»; 
Romulus Rusan — redactor de film la 
«România literară»; (netrecut în program, 
dar prezent trup și suflet, lon Groșan, pro- 
tesor de română din București). 

Ceea ce se numea «festivitatea de des- 
chidere» a tost, de fapt, o povestire simplă, 
spusă de profesorul Gheorghe Săbău, in- 
drumătorul cineclubului «Atelier 16» colegi- 
lor săi, despre cum s-a născut şi a devenit 
acest cineclub, de la nimic sau aproape 
ceea ce este astăzi. Secretul ascensiuni 
lui? Ajutorul pe care l-au primit din afară, 
din partea criticii, local de la cei in drept si 
dispuşi s-o facă: organele de partid, Com: 
tetul de cultură, Centrul de îndrumare a 
creației populare, («nu-mi amintesc să n 
cerut vreodată ceva și să fim refuzaţi») 
Școala populară de artă — prin persoana 


tovarășei directoare  Boşcalu, «motiv 
pentru care îi mulţumim in mod deosebit». 
Aşa se face că ei, iată, pot încheia cei zece 
ani de activitate cu acest simpozion inter- 
județean pentru care, membrii cineclubu- 
lui — tehnicieni, muncitori, elevi, studenti 
— au depus un efort deosebit muncind 
zile, nopți, duminici, concedii, pentru reali- 
zarea filmelor «pe care însă, mai bine să le 
vedem». 

Ceea ce s-a și intimplat, Incepind firește, 
cu retrospective. După-amiază la ora 15, 
potrivit programului, profesorul Săbău a 
deschis simpozionul, propuniînd ca metodă 
de lucru să se vizioneze filmele unui autor 
şi apoi să fie discutate imediat, «la cald». 
Primul pachet de filme s-a întimplat să tie 
ale cineclubului «Gaudeamus» din Timi- 


şoara. Filme normale, un documentar poe-. 


tic, o metaforă cinematogratică, un ciné 
vârită filmat cu mai puține imagini. Exact 
ce trebuia pentru deschiderea unei discuții 
de principiu. În fond, ce înseamnă film- 
eseu, ce inseamnă film experimental? «in 
condițiile începutului, însăși incercarea 
de a face film pentru niște oameni 
veniți din alte medii a reprezentat un 
experiment Noțiunea însă a evoluat 
pe parcurs în funcție de condiția ci- 
neastului-amaton (Vasile Moise, C.F.R. 
Timişoara). «Aceea a fost o experienţă, 
nu un experiment Experimentul trebuie 
înțeles sub aspectul formal, al ideii sau 
al modalităţii de a povesti. nici un 
caz al condiţiilor de lucru» (losif Costi- 
naș — Cineclub '70 — Timişoara), «Nu 
cred să se poată spune despre un film 
că este în totalitate experimental și 
nu cred că e bine să căutăm definiţii. 
S-ar putea ca la stirșitul întiinirii noas- 
tre, să descoperim că 99% din filmele 
așa-zise experimentale sint, în esență 
niște filme normale, interesante, reali- 
zate cu ajutorul unui limbaj mai elevat, 
şi atit». (Gheorghe Obrocea — «Student 
Film» — Craiova). 

La capătul primei zile, care a cuprins 
toate filmele invitaţilor, mai puţin cele ale 
lui Corneliu Dimitriu și losif Costinaş, s-a 
dovedit că toată lumea avusese dreptate. 
Într-adevăr, văzusem o sumă de filme inte- 


Primăvara dimboviteană a 
documentarului 


Ajuns la cea de a V-a editie 
Festivalul filmului documen 
tar și ştiinţific, «Contempora 
nia», destășurat între 26 s: 
30 mai la Tirgoviște, a inregis 
trat în acest an o prezentă 
record. Record în privinta 
numărului scurt-metrajelor înfăţişate atit 
de cineaștii profesionişti ai studioului 
«Alexandru Sahia» cit şi de cineamatori: 
din județ (57 titluri); record de participare a 
publicului: peste o sută de mii spectato ə 
căror receptivitate față de producţiile de 
nonficţiune a putut fi deasemenea testala 


în cadrul unor fertile dezbateri și intilniri 
cu realizatorii; în sfirșit, record al diplome- 
lor distribuite de un juriu generos şi deo- 
sebit de încrezător în virtuțile formative 
şi educative ale documentarului. 

Unele dintre scurt-metrajele de la «Sahia- 
Film» premiate la Festivalul «Contempora- 
nia», le-am mai întilnit și în palmaresul 
ultimei ediții a «Cupei de cristal». În fruntea 
listei s-a situat la ambele confruntări, re- 
portajul de anvergură, Congresul al XII- 
lea al P.C.R., semnat de regizorul Pantelie 
Tuţuleasa şi scenaristul Nicolae Dragoș, 
lilm-eveniment politic de ținută, sinteză 


1 


mai mari legate de comportamentul şi reac 
țiile omenești; așa a fost posibil să apa:â 
«Oraşul văzut de sus» (1976) alt film închi- 
nat unei contemporane a noastre, o pri- 
măriţă, dar în acelaşi timp şi o incercare de 
a reflecta artistic o colectivitate umană 
din zilele noastre. Dar mai ales, a fost posi- 
bil să realizez «Mireasa din tren» (1979), 
un film despre tineri, în care, căutările 
anterioare despre adevăruri ale vieţii con- 
temporane au fost duse mai departe, pe 
linia unei formule artistice care încg:ca 
restituirea ideilor prin expresii cinemato- 
grafice esențializate. 


Voi continua, probabil, pe drumul deloc 
ușor (dar atit de interesant) al filmului 
despre contemporaneitate, fiindcă în con- 
ştiinţa mea de cineast s-a întărit convin- 
gerea că asemenea filme — dacă ele sint 
adevărate — pot contribui în mod esențial 
la formarea omului nou şi, în acelaşi timp, 
pot duce la apariția unei personalități dis- 
tincte care să caracterizeze cinematografia 
:;omânească şi cineaştii ei pe plan mondial. 


Lucian BRATU 


Nu cred că există în lume) 
o cinematografie cu un număr 


atit de mare de debuturi 


Anii aceştia au însemnat pentru filmu! 
românesc prilejul unei depline maturiză': 


tional „Cintarea României“ 


Utimele două zile din tradiționala manifestare culturală «Primăvara 
arădeană» au găzduit un jubileu: zece ani de la înființarea Cineclubului 
«Atelier 16». Cineclub «în erupție», zonă fierbinte, stimulatoare pentru 
restul mişcării de cineamatori, «Atelier 16» sa sărbătorit prin muncă. 


O muncă inteligentă, pregătită gospodăreș 


te din vreme, din nou spre fo- 


losul tuturor şi prezentată participanților sub titulatura modestă: «Primul 
simpozion interjudețean al filmului-eseu și experimental». 


resante, nu neapărat experimentale, unele 
dintre ele au constituit, la vremea lor, ex- 


periențe (în dicționar, al doilea sens dat 


termenului «Experiență» este experiment), 
importante pentru autorii lor şi, dupa cum 
bine avea să observe a doua zi, cunoscutul 
cineamator timişoran, Sandu Dragoș — 
importante pentru evoluția filmului de cine- 
club în general. 

A doua zi, duminică 18 mai, după ce s-au 
văzut şi filmele lui Corneliu Dimitriu și 
losif Costinaș, și filmele gazdelor (opt din- 
tre ele au fost comentate de Călin Căliman 
in numărul 2 al revistei «Cinema»), discuţii 
finale. Nevoia de definitii era depășită şi 
trecusem în aceea de explicaţii. De ce, în 
ce scop, filmul experimental? Ce rost are 
el — şi ce rol în viaţa cineastului amator, 
în viața mişcării de cineclub? «important 
mi se pare, ce spune filmul nostru ca 
discurs. Experimentăm total — idee, 
tehnică, discurs cinematografic — şi 
mi se pare că scopul trebuie să fie acela 
de a valorifica toate acestea la un mo- 
ment dat, în unul sau altul din filmele 
producției curente» (Sandu Dragoş, CFR- 
Timişoara). «Nu există experiment pur 
tehnic, pur formal, pentru că fiecare 
cineast, cind face un film experimental 
are o idee, vrea să spună ceva. Oricit 
de ascuns, de misterios ar fi acel ceva, 
ei există pentru că sintem oameni, nu 
mașini» (Corneliu Dimitriu — Bucureşti). 
«Eu plec cu ideea că totul este experi- 
ment pentru noi Chiar și faptul că ne-am 
adunat și ne-am revăzut filmele im- 
preună și le-am discutat în această lu 
mină, reprezintă un experiment. Un ex- 
periment de grup și asta este foarte 
important, pentru că, pentru noi, ade- 
vărata cale este colectivă». (Gelu Mure- 
şan — «Hermes» — Bucureşti). 

Într-adevăr, arădenii au reușit să stir- 
nească cu acest prim simpozion ceea ce 
Călin Căliman numea în cuvintul său, «o 
stare de experiment». Într-adevăr, ei ne-a. 
atras cu băgare de seamă într-o experienta 
culturală, colectivă, utilă şi incitantă. Utilă. 
pentru că ea a prilejuit o trecere în revistă 
a creației de cineclub în cele mai importante 
centre, cu cele mai interesante filme (unele 


audio-vizuală densă și vibrantă, înfăptuil: 
cu o remarcabilă acuratețe a limbajului 
cinematografic. 

Distincţiile acordate unor pelicule foarte 
diverse ca orientare tematică și configurare 
stilistică, dar sensibil apropiate din punc! 
de vedere al aspirațiilor valorice, al orientă- 
rii ferme spre o nouă calitate, precum 
România, țara mea de Virgil Calotescu 
Curajul marilor spății de Mirel Ilieşiu şi 
Energii de David Reu,De la Traian 
ia Gelu de Olimpia Daicoviciu şi Pu- 
terea instinctului de lon Bostan, Lă- 
zarea țărmul prieteniei de Nicolae 
Cabei şi Aproape totul despre grîu de 
Constantin Vaeni, constituie o meritorie 
reconfirmare a acestor împlinite realizări. 
Principala însemnătate a manifestărilor ci- 
nematogratice dimboviţene nu ni se pare 
a consta însă în veridicitatea absolută a 
«verdictelor» juriului, căruia i-a mai 
«scăpat» totuşi cite un titlu demn de men- 
ționat, ca de pildă acel emoţionat Din tată-n 


şi-au păstrat calitățile, altele sint depășite, 
toate însă la vremea lor au fost necesare 
pentru dezvoltarea filmului de amatori), 
incitantă, pentru că a deschis, în mod sigur, 
apetitul invitaţilor, pentru înnoirea limbaju- 
lui cinematografic. Aici un cuvint greu au 
avut de spus gazdele, prin filmele lor: Pom- 
pei, Hiroşima și eu — de Şandru Demian: 
Singur cu zăpada (Romulus Budiu); Sola- 
vizare efecte de împrimăvărare (lon 
Pieș): Ambient (Ştefan Neamţu) Alune- 
cînd spre alb (Sergiu Onaop); Autopsia 
memoriei (lon Morar); inceput de 
coerență (Valentin Constantin); Vinătoare 
de păsări şi îmblinzitorul de șerpi (Emi 
lian Tet); Pretext (Gheorghe Săbău). Des- 
pre aceste filme — oricind și oriunde rezis- 
tente într-o competiție internațională de 
gen, pentru că ideile şi temele pe care le 
pun în circulație (viaţa, singurătatea, dra- 
gostea, arta, moartea) sint universal valabi- 
le — trebuie discutat, cindva, pe larg, întru- 
cit ele sint cu adevărat încercări reușite 
de exprimare într-un limbaj cinematografic 
propriu. Experimente, deci. Ele au justificat, 
de altfel, întru totul organizarea acestui sim- 
pozion la Arad, şi nu în altă parte, pentru 
că la această oră, Aradul, respectiv «Ate- 
lier '16», este locul în care «se încearcă» 
programat, organizat, cu pasiune și cu cele 
mai spectaculoase rezultate. Dacă ceva din 
această febră a încercării s-a transmis — şi 
în mod sigur s-a transmis — participanților, 
filmul de amatori are de mulțumit acestor 
neobosiţi cercetători de la «Atelier 16» şi, 
firește, celor care le stau alături. Cei despre 
care, în cuvintul său de deschidere, profe- 
sorul Gheorghe Săbău spunea: «Nu-mi 
amintesc să fi cerut ceva, vreodată, și să 
fim refuzaţi». 

Este sigur că fără un asemenea sprijin, 
filmele pe care le-am văzut nu ar fi existat, 
şi nici acest prim simpozion interjudețean, 
și ar fi fost păcat, pentru că filmul de cine- 
club, dacă se poate lipsi de multe, nu se 
poate lipsi de fantezie. lar filmul de eseu și 
experimental este exact genul care dă friu 
liber fanteziei. Creatoare, fireşte. 


Eva SÎRBU 


fiu al lui Eugen Gheorghiu, pentru a nu 
mai aminti de alte pelicule mai puțin con- 
cludente, plasate în compartimentele supe- 
rioare ale clasamentului. 

Dincolo de precizia sau imperfecţia unor 
judecăţi, ceea ce se cuvine a fi reținut 
la capătul acestei ultime ediții a Festivalu- 
lui organizat de Comitetul municipal de 
cultură și educație socialistă Tirgovişte și 
de Întreprinderea cinematografică județea- 
nă Dimboviţa, este consecvenţa semnifica- 
tivă şi emulativă a includerii filmului docu- 
mentar în procesul de instruire al specta- 
torului de azi. Temeinic înglobat în suflul 
amplu al «Cintării României», născut sim- 
bolic într-un colț al ţării unde istoria rămîne 
de-a pururi prezentă, «Contemporania» ttr- 
govișteană aspiră în mod declarat să devină 
un festival naţional al scurt-metrajului. Do- 
rință extrem de ambițioasă pe care trebuie 
să o salutăm și, mai cu seamă, să o 
încurajăm. 

Olteea VASILESCU 


sansa unei depășşiri spectaculoase pe care 
cinematografia a împlinit-o într-o oarecare 


măsură, ea răminind însă datoare să se 
ndice în continuare la nivelul cerinţelor și 
condiţiilor ce i s-au creat. 

La indicaţiile secretarului general al par- 
tıdului, producția de filme a crescut sub- 
stanţial și urmează să realizeze o creștere 
si mai mare care o va aduce în rindul țări- 
lor importante în ceea ce privește numărul 
de filme. S-au inființat casele de filme. 
Tinerii care s-au alăturat unor nume mai 
vechi, au adus un plus de prospețime. au 
stimulat spiritul competitiv. Nu cred că 
există în lume cinematografii care au un 
procent atît de ridicat de debuturi. O se- 
rie de cineaşti au avut de asemenea posi- 
bilitatea afirmării plenare. Printre ei mă nu- 
măr şi eu. Filmul românesc, cindva, o în- 
timplare, a devenit în anii aceştia o realitate 
vie, efervescentă, care încearcă să-și înde- 
per tă cu cinste funcția sa social-edu- 
cativă. 


Desigur, drumul n-a fost lesnicios şi fără 
piedici. inerția, autocenzura, rezistențe bi- 
'ocratice şi practici anacronice au încer- 
cat şi mai încearcă să zăgăzuiască căile 
dezvoltării artei acesteia atit de iubite. 
Dar e limpede pentru orice ochi cinstit, 
creşterea, ciştigul unei calități superioare, 
efortul general pentru dobindirea acestei 
noi calităţi pentru că, fireşte, calitatea este 
rațiunea şi sensul oricărei munci. 


Mă simt deplin înrolat în acest efort pen- 
tru această cauză, unul dintre cei mulţi care 
au încerca să-și depășească limitele și 
mi-e limpede că datorez anilor acestora 
posibilitatea mea de lucru, poate reuşitele 
men; în orice caz, conștiința datoriilor mele 
viitoare. 


Andrei BLAIER 


Oamenii României de azi 


vor o artă pe măsura visurilor lor 


Intr-o dimineață de aprilie, dintr-o pri 
măvară fierbinte, mă aflam la Comitetul 
Central împreună cu tot consiliul ACIN 
Eram la o şedinţă de lucru, invitaţi de 
Secretarul general al Partidului, tovarășul 
Nicolae Ceaușescu. Vorbele sale veneau 
spre noi limpezi şi lămurit, încărcate cu 
inţelepciune și dragoste, arătindu-ne cine 
sintem, ce se aşteaptă de la noi, care este 
rolul artei cinematografice în noua socie- 
tate socialistă pe care o construim, cum 
trebuie să contribuie filmul la educarea omu- 
lui nou şi, mai ales, de ce avem nevoie de 
o artă nouă, cu legi proprii, legi pe măsura 
sufletului acestui popor încărcat de istorie 
și poezie... Simțeam că trăiesc o dimineaţă 
de adevărată istorie. O dimineaţă a istoriei 
“tei cinematografice din România. Atunci 

şi aceasta nu se poate uita — am simtit 
cum limpezimea cuvintelor si a ideilor 
aprindea în mine o lumină, care creştea fără 
ncetare, strălucitoare ca soarele. Auzeam 
cum se rostuiesc în mine gindurile despre 
artă, despre film și despre viață. 

Ştiam dintotdeauna că arta noastră tre- 
buie să vorbească despre dragoste, muncă 


adevăr, pace, libertate. Despre strămoșii 
noştri. Dar parcă niciodată nu mi-a sunat 
mai limpede, mai acut ca în acea dimineaţă 
de aprilie, îndemnul de a sădi în oameni 
dragostea profundă pentru acest pămint, 
curajul de a înălța conştiințele acolo unde 
alţii nici nu visează... Oamenii României 
de azi vor o artă pe măsura visurilor lor, 
o artă în care ei să se recunoască cu toată 
noblețea și cutezanța de constructori ai 
unei lumi noi. Filmul, artă militantă, s-a 
angajat ferm în viaţa politică și socială a 
țării. Eroii filmelor noastre sint eroii zilelor 
noastre. 

Neiîncetat aparatul de filmat scrie prin 
limbajul specific artei cinematografice, is- 
toria prefacerilor revoluționare ale acestei 
naţiuni, istoria atit de migăloasă dar mă- 
reață, de educare, de emancipare și sensi- 
bilizare a omului nou la tot ce este frumos, 
adevărat și demn, istoria unei arte noi, 
ambasador al spiritualităţii acestui popor 
plin de vise și năzuinţe, dornic de inălțare 
prin muncă și dragoste de țară. 


Nicu STAN 


15 ani care au maturizat 


cinematografia noastră 


Număr 15 ani bătuţi pe muchie de cind 
in Institut fiind, am ţinut prima oară in 
mină aparatul de filmat. Nu știu dacă in 
pelicula de atunci s-a imprimat şi emotia 
speranţa, fragilitatea acelui moment. Acum 
după 15 ani, mă aflu în așteptarea premierei 
cu cel dintii film pe care-l semnez ca regi- 
zor de sine stătător: O lacrimă de tată 
Nu e un moment de bilanţ, nu-l consider 
un capăt, ci abia un început de drum... 
Mă întreb însă ce s-ar fi intimplat cu mine 
și cu visurile mele, dacă acest drum n-ar 
ti fost cu putinţă să se aştearnă în matca lui, 
dacă n-ar fi intilnit mediul prielnic. Mai 
ales că nu e vorba de un drum izolat, in- 
timplător. O întreagă generaţie a intrat în 
cinematografie în aceşti ani și debutul 
acestei generaţii, iar apoi afirmarea ei, 
n-ar fi putut avea loc decit în condiţiile de 
emulaţie a acestor ani efervescenţi. Fac 
parte din generaţia care a inceput cu 
Apa ca un bivol negru, Nunta de piatră, 
Duhul aurului.. Dincolo de ambițiile fie- 

iiuia, dincolo de tenacitate și sirg, a 


existat pentru această generaţie o certi- 
tudine ce-mi apare mai clară în perspectiva 
celor 15 ani. A existat posibilitatea concre- 
tizării acestei dorințe — de a deveni cineast 
— a existat posibilitatea pentru fiecare 
cineast, de a face filme. Sint momente în 
aceşti ani în care am simţit că se dă o 
atenţie sporită şi o nouă înțelegere actului 
cinematografic. Faptul că filme grele ca 
Buzduganul cu trei peceți și Un august 
în flăcări s-au încredințat unor cineaști 
tineri, este nu numai un semn de încredere 
acordat la timp mai noilor veniţi, ci şi un 
semn de maturitate a cinematografiei noas- 
tre. Nu e vorba de nici un miracol, ci de o 
firească afirmare a unui mod de a gindi 
angajarea artistului cineast și a artei sale, 
în societatea contemporană socialistă. 

15 ani pot maturiza, sau pot îmbătrini 
un om. Eu cred că filmul românesc, para- 
doxal, adăugindu-şi aceşti 15 ani, a inti- 
nerit ! 


tosit DEMIAN 


Clipa: pledoarie pentru victoria încrederii asupra suspiciunii 


În obiectivulcineastilor 


Haiduc de cinema 


lancu Jianu-zapciul, 


Iancu Jianu- haiducul 


două filme între istorie și legendă 
Scenariul: Mihai Opriş şi Vasile Chiriţă. 
Regia: Dinu Cocea 


Începute în pragul iernii, filmările la lancu Jianu (Casa Unu) continuă în decorul 
exterior amenajat la Buftea, la Golești, în munții Făgăraș. Ce secvență putea fi 


mai incitantă pentru 


reporter decit momentul în care se filma urcarea pe eșafod 


a lui Jianu: pregătirile călăului g aeris Sigur că există un «deodată». Altfel 


cum ar continua seria a doua? 
Adrian Pintea, interpretul lui lancu Jianu. 


locul reporterului, dintr-un unghi subiectiv: 


O femeie fără virstă a apărut 
la marginea lacului din jurul 
cetăţii, după bara de melal 
vopsită în verde și a început 
să strige din toate puterile 
A omenești, gutural şi disperat. 
{ —Ce-aveți cu el, n-aţi avea 


noroc?! Ce-aveţi cu el? Așa tinăr și frumos, 
nu v-ar ajuta cel de sus, ce v-a făcut?! 

Victor, şoferul de pe mașina cu cai, 
potrivea cu seriozitate lațul spinzurătorii 
și îmi făcea cu ochiul. 

Femeia nu se lăsa... 

— C-a luat de la bogaţi și a dat la săraci 
firea-ți ai... 

Citise asta în cartea de citire sau îi citise 
cineva, sau o fi fost nevastă de haiduc în 
tinerețe, cine poate ști? 

— Tacă-ţi gura aia, nu vezi că tovarășii 
filmează?! 

— Asta crede că e de-adevăratelea!!! 

— Nu-i lăsa, mamă, usca-li-s-ar mîinile, 
nu-i lăsa să-ti puie aia de gît!!! 

Tuşea, uneori ridea urit, mai scotea sticla 
de rachiu din buzunarul paltonului, se șter- 
gea la gură cu mineca și o lua de la capăt: 

— Părinte, arză-te-ar focu', taci milc, ai?! 
Popă ești tu, de lași să-l omoare pe om de 
tînăr și verde, să nu vază ce-i aia viață?! 

Operatorul ridea şi se scărpina în cap. 
Figurantul care făcea pe părintele mormăia 
încurcat: e nebună, o știe tot orașul, așa e 
ea... 

Mă dureau miinile de lanțuri. M-am lăsat 
pe vine ca să pot să fumez fără să ridic 
mina. Ochii îmi căzură pe lanțurile mele 


Tridentul 
nu răspunde 


Ilarion Ciobanu nu e interpretul rolului 
principal. ci scenaristul filmului Tridentul 
nu răspunde, aflat în producţie la Casa Unu 
in regia lui Stefan Traian Roman. lar'on 
Ciobanu, scenaristul, e tot atît de taciturn 
şi de refractar la interviuri ca și actorul. 

De aceea l-am rugat să răspundă lao 
singură întrebare: de ce a ales acest 
titlu? «Sigur că știu de ce, dar dacă mă 
apuc să vorbesc, adică să scriu, ar însemna 
să povestesc un clenci al scenariului. Şi nu 
vreau asta. Tot ce pot să spun este că «Tri- 
dentul» e numele unei nave, că filmul este 
o poveste ce se petrece pe mare, cu oameni 
de-ai mării; un film pentru toate virstele 
şi sper la înălțimea așteptărilor, care n-au 
fost scurte. 

Şi mai pot să spun că nu mă voi opri la 
acest prim scenariu. De fapt, am și predat 
unei alte case, un alt scenariu». 

Filmările au început la Constanţa în luna 
iunie. 


de la picioare, greoaie, comice, îmi veni să 
rid. Stind așa, mi-am adus aminte de cineva 
care ieșise de la un cinematograf, dus pe 
ginduri şi, cine ştie ce film o fi văzut, dar 
nu s-a mai intors acasă... 

— Uite calul lingă tine, sări în spinarea 
lui și şterge-o, prostule! Fugi călare, băiatu' 
mamii, n-auzi?! 

E o idee. Calul, gata înşeuat, adus peste 
zăpezi de la Simbăta, scurmă cu copita 
la piciorul spinzurătorii. Mă uit la el, se 
uită la mine. Tăcem. 

— Făceți-o dom'le să tacă, ne-a înnebu- 
nil... 

— Am încercat, Dinule, dar nu e chip... 

— Întrerup filmarea, să răspundă cine-o 
vrea... 

— Mai mergeţi careva pină acolo... De- 
geaba, dom'le nu e în toate minţile. 

Nu puteam să-i văd chipul. M-am aşezat 
pe scăunelul condamnatului și mi-am a- 
prins_altă țigară 

— De ce nu filmăm? 

— Să iasă soarele, ai răbdare... 

Mi-am scos încet lanţurile de la miini, 
pe urmă cele de la picioare, m-am uitat la 
cer și am șoptit; nu veni, mai trageţi norul 
peste cap o clipă... cinci minute... Mi-am 
scos din chimir. certificatul de haiduc de 
cinema, semnat, parafat și aprobat şi l-am 
dat pe furiș călăului. Am tras cu ochiul la 
cal și el a priceput pe loc despre ce era 
vorba. Am sărit în șa și am dat pinteni 

— Unde naiba te duci!?! 

Am zburat cu calul meu Tulipan, stind 
drept în scări și chiuind. avind foarte multă 


treabă, adică trebuind că fac o bucurie 
unei femei nebune din orașul Făgăras 
care nu putea înțelege subtilul meu destin 
cel care a hotărît pentru mine că un haiduc 
de cinema nu are nimic de-a face cu un 
haiduc adevărat. 

— Aşa, ha-ha! Ha! Uluuu!! Baiatu'mamii!! 
l-am făcut semne cu brațul, chiuind sălbatic 
şi am dat colțul,după cetate, lăsînd în urmu 
trombe de zăpadă. O imagine de cartier 
a libertăţii de haiduc. M-am întors transpirat 
orbit de zăpadă și m-am uitat dacă mai 
era acolo. Plecase, hohotind fericită că 
văzuse un haiduc scăpind de ștreang. 

— Au dus-o... Da'tu de ce pleci ca ne- 
bunul din cadru? 

Mi-era frig, m-am incâlzit puţin... 

— Hai, treci pe eșafod, cade lumina... 

Lanţurile? Recuzita, aduceți lanţurile ales 


Stop cadru între două galopuri... 
(Adrian Pintea, interpretul lui 
Iancu Jianu) 


Şantaj 


Un film polițist în care suspensul 
merge mină'n mînă cu umorul. 
Regia: Geo Saizescu. Scenariul: Rodica Ojog-Braşoveanu 


Şantaj (Casa Unuj propune 
trei debuturi: al lui Geo Sai- 
zescu, semnind pentru pri 
ma oară o partitură regizo 
rală de factură polițistă; al 
cuplului maiorul Minerva Tu- 
tovan — locotenentul Do- 
brescu şi al subsemnatei, în postură de 
scenarist. 

E încintător, vă mărturisesc, să vorbești 
de debut după șaisprezece romane publi- 
cate. 

Pe Minerva şi pe Dobrescu, cititorii mei 
fideli-îi cunosc demult. Scenariul, o adap- 
tare după romanul «Omul de la capătul 
firului», le oferă — aşa se zvonește — șanse 
generoase de evoluţie. Fosta profesoară 
de matematică, ajunsă acum anchetator 
redutabil la miliţie, va parcurge, împreună 
cu subalternul ei, un itinerar sinuos care 
va duce în final la descoperirea eternului 
şi detestatului căpcăun din filmele de gen. 
«Omul meu negru» îşi propune însă o 
ipostază inedită: furnizor de diplome false, 
atestind calitatea de inginer unor aven- 
turieri, amatori de căpătuială și situații 
tulburi. Poliţele ajung la scadenţă cind 
pseudospecialiștii, izbutind să ocupe anu- 
mite posturi, sint obligați să dezvăluie 
informaţii şi secrete de serviciu. 


Dar am sentimentul că eu insămi încep să 
dezvălui prea multe. Nu mă pot impiedica 
totuşi de a mai face citeva mărturisiri: 

@ Aştept mult, foarte mult de la Minerva 
şi Dobrescu, personajele mele preferate 
binda lor — sint încredințată — va sigila 
i\zbinda filmului. Şi dacă mă gindesc la 
admirabilul tandem lHeana Stana Ionescu 


— Sebastian Papaiani, prind curaj, spe- 
ranțele nu mi se par gratuite. 

9 Astept cu nerăbdare primul tur de mani- 
velă, cu şi mai mare nerâbdare opinia spec- 


| tatorilor, nu la fel de nerăbdătoare lunea 


aceea teribilă şi totdeauna prea grăbită 


ce vă uitași așa?! 

Am reintrat sub ştreang. Mi s-a refăcut 
machiajul. Am căutat-o cu ochii, nu mai 
era... 

Calul scobea cu copita in zăvadă. Din 
piele îi ieşeau aburi calzi şi impungea cu 
capul în gol. 

-. Atentiune?! Ştii: cum, da? 

Dau din cap, mi-e puțin dor de nebună. 

— Vii încet, te uiţi la ștreang, totul din 
ochi, ţi-e puţin frică de moarte... Clar? 

Aparatul începe să biziie, fac pași grei. 
ultimii, transpirația îmi curge în ochi, lanțu- 
rile atirnă şi fără să-mi aduc aminte de 
nimic anume, mi se face frică de moarte. 

— Stop! Gata, poți să te duci să bei o 
cafea... Vezi că e termosul la mine în gean 


E 
Adrian PINTEA 


O prezență romantică printre 
haiducii lui Iancu Jianu: 
Stela Furcovici. 


luni, cînd filmul va fi scọs de la cinemato- 
graful din centru... 

@ Aș dori ca viitorul film să însemne o 
destindere, o îmbinare îndeminatecă de 
suspense și umor de calitate, spectatorii 
să nu încerce emoții și spaime prea mari. 

Ce aș mai dori? O, da! Cindva, și am mai 
pomenit despre acest amănunt, cu ocazia 
unui interviu dat la Cluj, am primit o scri- 
soare de la un cititor din Constanţa. Domnia 
sa afirma, printre altele, că-mi apreciază 
cărțile, dar — să nu ne fălim! — răposatul 
Edgar Wallace rămine inegalabil. Mă con- 
sola totuși într-o manieră personală, a 
mintindu-mi că «la urma urmelor, deci! 
in filosof mort, mai bine un măgar viu».. 

A step! incurajări asemănătoare. Apropo 
de Hitchcock, să spunem. 


Rodica 0JOG-BRAȘOVEANU 


În Şantaj, nu vor mai fi atit de surizători și de... inofensivi 
(Ileana Stana Ionescu, Sebastian Papaiani, Silviu Stănculescu) 


Castelul din Carpaţi 


Inspirat de 


un roman de Jules Verne 


un film, numai în parte, ştiințifico-fantastic 
Regia: Stere Gulea. 
Scenariul: Nicolae Dragoș şi Mihai Stoian 


Fiecare cititor al lui Jules Verne «vede» un film al lui. Cum au «văzut» Castelul 
din Carpaţi, Nicolae Dragoş şi Mihai Stoian, autorii scenariului cu același titlu, vom 
afla cu adevărat la premiera filmului. Pînă atunci le-am consemnat opiniile din 
off (interviul cu Nicolae Dragoș a apărut în «Panoramicul» din numărul trecut). 
Primul tur de manivelă s-a tras pe Dunăre, la Brăila, la jumătatea lunii mai. Fil 
mările continuă la Sibiu. Casa Patru. Imaginea Valentin Ducaru. 


Stimate Mihai Stoian, care 
credeți că este sursa docu- 
mentară a romanului «Cas- 

telui din Carpâti»? 
Nu cred că-i vorba de o 
singură sursă, ci de mai 
multe, cum se întimplă, de 
regulă, cu materia primă a oricărui scriitor. 
N-am deloc pretenția vreunui merit special 
in căutarea, dezvăluirea acestor surse, cel 
mult pot pretinde c-am băgat de seamă 
unele (puţine) detalii, care. altora le-au 
scăpat din vedere. De pildă, cum recunoaște 
expert — un renumit julvernian de-al nos- 
tru (l-am numit pe lon Hobana în cartea sa 
«20 000 de pagini în căutarea lui Jules 
Verne» recent distinsă cu un premiu de 
notorietate mondială), reterindu-se la textul 
meu publicat cîndva în revista «Luceafărul»: 
«Evocarea lui Mihai Stoian amintește și 
alte lecturi posibile, situind romanul în con- 
textul social-politic al luptei românilor tran- 
silvăneni şi semnalind — pentru prima 
oară, după știința mea — coincidenţe sem 
nificative, ca prezența soților Maria și C.A 
Rosetti, în 1852, la Nantes, unde Jules 
Verne venea de la Paris să-și vadă familia. 
Am reţinut și sugestia unei cercetări atente 
a ziarelor în care scriitorul a publicat în 
foileton citeva dintre romanele sale de 
succes: «Journal des Débats» și «Le 
Temps». E cu putință, într-adevăr, ca nu- 
merele respective să conţină și articole 


consacrate problemelor românești, cu deo- 
sebire problemei românilor din Transil- 
vania, așa cum avea să se întimple în pe- 
rioada Memorandului din 1892». Am citat 
deci, implicit, mai sus, citeva surse docu- 
mentare — mai sint şi altele — însă întreba- 
rea-cheie n-ar fi dacă Jules Verne a fosi 
sau n-a fost aici; esenţial este faptul că 
un scriitor de talia lui. se situează, implicit, 
prin «Castelul din Carpaţi», dincolo de 
intriga sentimentală, pe o poziție de prin- 
cipiu care i-a fost crez de viață și crez pro- 
fesional: «Fiecare din cărțile sale este un 
pas inainte pe drumul luminos al Eternei 
Justiţii în care știința Binelui și a Răului 
se manifestă și se contirmă la fiecare pas» 
(B.Frank). Așadar, şi în cazul românilor 
transilvăneni, care luptă, firește, pentru 
alipirea la patria mumă, Jules Verne se 
situează de partea Dreptății, a Adevărului 
istoric. Printre «sursele» demne de în- 
credere, din care autorul «Castelului din 
Carpaţi» și-a extras substanţa, se cuvine 
a fi citată și propria-i conştiinţă. 

— Pasul de la roman la transpunerea 
cinematogialică a iost dilicil pentru au- 
torii scenariului, a ridicat anumite «pro- 
bieme» (termen prea tolosit, dar exact) 
speciale? 

— Mai înainte de toate se cuvine să-i 
dăm Cezarului ce-ai al Cezarului: dacă 
poetul Nicolae Dragoș n-ar fi descifrat, 
in textul publicat de revista «Luceafărul», 


Întoarce-te şi mai priveșteodată 


Un tînăr militant în mișcarea UTC-istă 
a anilor '40 întîlnește o fată... 
Scenariul: Dumitru Carabăţ. Regia: Dinu Tănase 


Istoria acestui film a începul 
acum zece ani,cind Dumitru 
Carabăț a scris un scenariu 
pe care ar fi dorit să-l vadă 
realizat de studenții de la 
IATC ca un fel de exerciţiu, 

de «probă a focului». 
«Mi-am dat curind seama că este o utopie 
aşa că am abandonat ideea, şi o dată cu ea 
şi scenariul. Nu mi-am amintit de el decit 
cind Casa de filme Unu mi-a cerut un su- 
biect de film. L-am scos din sertarul în 
care zăcea, am operat unele mici modi- 
ficări la care mă gindisem încă din 1970 
și l-am predat Casei de filme Unu. Atunci 
a apărut regizorul Dinu Tănase care tocmai 
terminase un film de actualitate, Mijlocaș 
la deschidere. Nu-i erau de fel străine 


nici epoca tulbure de la începutul anilor'40, 


nici problemele mișcării antifasciste, pen- 
tru că mai inainte făcuse Doctorul Poe- 
naru » Poate acest lucru, poate structura 
narativă mai deosebită l-a interesat în sce- 
nariu.» 

Dinu Tănase: «În Poenaru am încercat 
să găsesc corespondențele vizuale ale idei- 
lor literare și de dragul acestor idei am ne- 
glijat încărcătura de adevăr pe care trebuie 
să o aibă imaginea cinematografică. În 
Mijlocaș la deschidere am lăsat la c 
parte tezele de viață și am optat pentiu c< 
povestioară simplă, încărcată de adevăr, 
Aș vrea ca Intoarce-te și mai priveste 
o dată să fie o sinteză a acestor două 
experiențe». 

Dumitru Carabăţ: «Mi se pare că viziu- 
nea cinematografică a lui Dinu Tănase se 
potrivește foarte bine scenariului meu. 
Există în Mijlocaj la deschidere un relief 
al autenticității care, grefat pe subiectul 
scris de mine ar putea crea un tip de poesis 
politic». 

Pentru că din filmul Întoarce-te și mai 
privește o dată (Casa Unu) nu va lipsi 
nici  poeticul, nici politicul. Va exista 


poezia mahalalei cu pepiniera ei de indi- 
vizi dubioşi care profită de momentele de 
cumpănă pentru a se căpătui, cu circiu- 
ma — centru vital al existenței—unde se 
adună toate figurile cartierului, cu circul 
care poposește la marginea orașului. Va 
mai exista poezia unei poveşti de dragoste 
simple şi pure între un bărbat care îşi cu- 
noaște misiunea politică (aceea de a orga- 
niza rezistența muncitorilor împotriva le- 
gionarilor) și o fată care vinde flori fără 
să ştie de ce, și nici pentru ce trăiește. 

Dumitru Carabăţ: «Personajul lon se 
inrudeşte îndeaproape cu eroul pe care 
i-am creat în Zidul (scenariu pe care l-am 
scris după Intoarce-te...). Amindoi au 
cam aceeași virstă, acelaşi radicalism, a- 
cecaşi precocitate surprinzătoare a optiu- 
ilor. Numai că în timp ce în Zidul eroul 

ia într-o siiuație-lirmta care devenea e- 
xistență cotidiană, lon trăieşte un tip de 
viată cotidiană care devine situație-limită». 

Dinu Tănase: «Ani yăsil un loc senza- 
tional la marginea Bucureștiului, la Clin- 
ceni. Căutam o intrare veche de han şi am 
dat peste un conac cu grajduri și atenanse 
pe care scenograful Marcel Bogos le va 
transforma în magazine de periferie, cìr- 
ciumi şi tot ce ne trebuie. Restul filmului 
se va petrece intr-o tăbăcărie. Voi filma 
interioarele a 5—6 tăbăcării din București 
unde s-au păstrat mașini și instalații de 
acum patru decenii. Urmăresc să creez 
un echilibru între aceste două spaţii de 
Joc». 

Acest deziderat al regizorului Dinu Tă- 
nase va depinde în mare măsură şi de 
operatorul filmului, tinărul Doru Mitran. 

Deși are la activul ei zece ani, istoria 
acestui film se află abia la început, în pe- 
rioada de gestație. Nu peste mult timp pen- 
tru echipa de realizatori vor incepe durerile 
facerii. 


Cristina CORCIOVESCU 


«simburele de aur» — semnificaţia profund 
politică reverberată de investigația sub- 
semrnatului — fără doar şi poate acest film 
nu s-ar {i făcut vreodată (sau, pentru a nu 
greşi. ar fi fost făcut, însă altfel). Apoi 
intr-o colaborare deschisă, realmente cole- 

gială, ne-am străduit ca, prinr-un travaliu 
inspirat şi prob din punct de vedere istoric, 
să facem în așa fel încit miezul de foc a! 
romanului julesvernian — conştiinţa înain- 
tată a autorului — să transgreseze realitat ea 
poveștii de dragoste din carte. Întreprindere 
deloc facilă, insă dătătoare de mari satıs- 
tacții, dacă avem în vedere că, de sub pana 
lui Jules Verne au ieşit asemenea fraze 
cărora noi le-am acordat ponderea impusă 
de dramaturgia filmului, de mesajul său: 
«Dar valahii din Transilvania nu deznădăj- 
desc că-și vor scutura jugul. Viitorul 
le apartine si ei repetă, cu o încredere 
nezdruncinată, cuvintele in care li se con- 


În filmul Castelul din Carpaţi nu se vor întîlni niciodată faţă-n față, deși 
unul va fi pe urmele celuilalt (Cornel Ciupercescu şi Adrian Mazarache) 


centrează toate năzuințele: Românul nu 
piere!» (scrise, pe românește, chiar de 
mina lui Jules Verne). Evident, aria cu- 
noașterii juiesverniene este amplă: istorico- 
politică, geografică, etnografică... 

— Așadar, un film politic, un film de 
dragoste? 3 

— În fond, nici Jules Verne, nici noi 
n-am descoperit dihotomia dragoste, da- 
role Există! Așa cum există aerul, apa, 
ocu 

— Ce speranţe aveți? Ce temeri? 

Speranţa că ideea fundamentală a sce 

narlului nostru va fi expresiv pusă în lumină 
de inspirația regizorului. Pentru că. sa vor. 
bim deschis, sint şi cazuri cind fantezia, 
eto'tul artistic al realizatorilor pot să estom 
peze şi chiar să denatureze sensurile din 
adinc, baza filmului: scenariul. Răspund 
astfel și la partea a doua a întrebării. 


Personaje memorabile în interpretări contemporane. Mariana 
Mihuț şi Tora Vasilescu, interpretele principale ale filmului D-ale 


carnavalului. Scenariul și regia: Lucian Pintilie. 


Imaginea: Florin 


Mihăilescu. Casa Unu. Selectăm dintr-o distribuție cu peste 50 de 


interpreți: Victor Rebengiuc, 
Mircea Diaconu, Florin 


Zamfirescu, 


Gheorghe Dinică, Petre Gheorghiu, 


Ștefan Iordache, Sebastian 


Papaiani, Tamara Buciuceanu, loana Crăciunescu, Alexandru Drăgan, 
Papil Panduru, Ion Anghel, Constantin Băltăreţu. 


2050 de ani de istorie 


«Constituirea statului centralizat de sub conducerea lui Burebista, în jurul anului 70 î.e.n. 
a fost rezultatul dezvoltării vieții materiale și spirituale pe teritoriile locuite de geto-daci, care 
făceau parte din numeroasa populație a tracilor, cu adînci rădăcini în întreg spațiul carpato-danu- 
bian-pontic. Statul dac a cunoscut o puternică înflorire economico-socială în secolul I e.n., sub 
conducerea lui Decebal (84—106 e.n.)». 


Nicolae CEAUȘESCU 


BUREBISTA de la istori 


Autorii filmului Burebista 
Fierul și aran nene 
Mihnea Gheorg și regi- 
DENN zorul Gheorghe Vitanidis, 
propun o întoarcere în timp 
de peste două milenii. Cum 
vor fi arătat strămoșii noștri 

cu 2050 de ani în urmă? 
Filmul Burebista se realizează în anul 
in care la Bucureşti va avea loc Con 
gresul mondial de istorie, în anul in 
are întreaga tară sărbătorește împlini 
rea a 2050 de ani de la constituirea primu- 
lui stat dac centralizat Burebista se află 
pe platoul de filmare în același timp în 
care se lucrează la noul tratat de istorie 
a României, în zece volume, ce va cu- 
prinde toate etapele formării şi dezvoltării 
poporului român, luptele sale milenare pen- 
tru dreptate și neatirnare, o lucrare amplă 


care, aşa cum indica secretarul general al 


partidului, tovarășul Nicolae Ceaușescu, 
trebuie redactată «în lumina celor mai noi 
descoperiri arheologice, a izvoarelor și 
mărturiilor naționale și universale, inter- 
pretate în spiritul principiilor ştiinţifice ale 
materialismului dialectic şi :stotic, ale ade 
vărului obiectiv». Istoria Patriei — în ade- 
vărurile ei fundamentale — e nu numai un 
tezaur ce trebuie păstrat cu sfințenie, ci 
în primul rind o sursă majoră de înțelegere 
a prezentului, de conturare a viitorului na 
tional şi social». 

Vorbim despre istorie și film istoric azi, 
cind mai mult ca oricind istoria nu în- 
seamnă aducere aminte, ilustrare, povesti- 
re, ci idee, conștiință activă, implicare. 

Cinematogratic vorbind, un film istoric 
presupune un efort mai mare de concep 


„ție, de înțelegere, de perspectivă în abor- 


darea subiectului. Și o mai mare stăpinire 
a expresiei cinematografice. Uneori secole 
de invazii, amestecuri de neamuri, înfrun- 
tări ce-au presupus mii de oameni, sint — 
trebuie să fie! — surprinse într-o secvenţă, 
într-un cadru, într-un racord! Între răsări- 
tul și apusul unei societăţi, cu perioadele 
ei de înflorire și de eclipsă, nu se scurg 
decit două-trei ore (maximum!) de pro- 
iecție. Cu atit mai necesară concentrarea, 
folosirea inspirată a sugestiei, cu atit mai 
mare efortul de meditaţie și de muncă 
creatoare. Spunem acestea, pentru că, alt- 
fel cum să rezumi în citeva cuvinte munca 
echipei filmului Burebista? Munca regizo 
rului Gheorghe Vitanidis, a pictoritei de 
costume Hortensia Georgescu («dacă a 
fi să luăm în consideraţie doar numărul 
personajelor și timpul scurt de execuţie...»). 
munca operatorului Liviu Maier («prin 
cipala problemă rămine lumina... o epocă 
se reconstituie din tot, din relația între 
decor, personaje, încadratură, lumină»...), 
munca scenogratului Bob Nicolescu (care 
în paralel cu filmările din complexul Oras 
tie supraveghea la Eforie Sud construirea 
cetăţii Dionysopolis, în total peste 15 an 
sambluri de decor), efortul creator al lu: 
Mircea Vodă, unul din cei mai experi 
mentaţi şi inventivi machiori din Buftea 
(«am încercat să-i diferenţiem şi cromatic 
pe daci de romani, de celţi...»), munca dă- 
ruită a Olgăi Adamescu, creatoarea har- 
nașamentelor («peste 500 ca număr, altele 
pentru romani, altele pentru celți... cel mai 
pasionant dar și cel mai dificil a fost rea- 
lizarea stindardului «cap de lup»)... 

_ Să adăugăm și faptul că orice film isto- 
rit, chiar dacă şi-a propus mai puține in- 
fruntări de oști, se luptă cu... neprevăzu- 
tul filmărilor. 


La Costești ploua încet, așezat, moc- 
nește: cerul parcă se prelingea pe munte. 
Orizont deschis: 360°. Se vedea de pe 
platou toată valea Grădiștei. S-ar îi văzut 


și mai departe dacă ar fi fost soare. Dea- 
lul se numește Cetăţuia. Aici se află rul 
nele unei cetăţi dacice puternic fortificate. 
dalind dm a doua jumătate a secolului doi 


Ne aflam deci, cu întreaga echipă de hil 
mare, în locul în care cu 2050 de ani în 
urmă Burebista îşi va fi stabilit reședința. 
Cite straturi de civilizație vor fi fiind az: 

ub pasii nostri? Regizorul Gheorghe Vi- 


dus la bun sfirșit, se pare că au avut o 
importanţă decisivă pentru unificarea sta- 
tului dac. Personajul este istoricește ates- 
la! de-o inscripţie din anul 48 î.e.n. în care 
locuitorii orașului îi aduc mulțumiri pentru 


serviciile sale, inscripție în care Bure 


bista este amintit ca «cel dintii şi mai mare 
dintre regii care au domnit peste Tracia». 
Se pare că Acornion a mijlocit alianta 
dintre Pompei și Burebista împotriva lu: 


Burebista : sondaj în adîncul ființei naționale 
(George Constantin şi Ion Dichiseanu) 


tanidis a insistat ca filmările să aibă loc 
aici, la Costești, și în împrejurimi, la Bli- 
daru, la Sarmizegetuza Regia... «Nu ştiu 
cum va ieși filmul, cit de valoros va fi, dar 
cred că e un act de respect şi de probitate 
că filmăm aici, chiar pe locul fostelor cetăți 
dacice. În unele părți am mutat construc 
ţia decorului nostru, tocmai pentru a ocroti 
ruinele. Aici nu știi, dacă bătind o piatră, 
nu distrugi ceva din stratul arheologic 

Din păcate ne-am dezobișnuit să facem 
filme grele. Şi lipsa unei pregătiri temei- 
nice începe să se simtă. Pentru a face cit 
mai puţine concesii, mă sprijin pe inter- 
pretarea actoricească, zonă în care, dealt- 
fel, mă simt cel mai bine. Importante nu 
sînt bătăliile — ele nu vor dura mai mult 
de cinci minute în film — important este 
să arătăm cum a devenit o forță poporul 
dac, sub conducerea lui Burebista». 

În mijlocul platoului de la Costeşti au 
fost instalate — după un urcuş anevo- 
ios — şapte jilțuri, cioplite direct în trun- 
chiuri masive de stejar. «Am vrut ca aici 
în lăcaşul de adunare și instrucție al daci- 
lor, să fie şi locul de consiliu al regilor, un 
fel de Olimp» — adaugă regizorul Gheorghe 
Vitanidis. Se filmase începutul secvențai 
într-o zi cu soare, deci era obligatoriu ra- 
cordul; un moment din instrucția dacilor, 
în care Burebista şi Deceneu trec în re- 
vistă trupele. 

«Burebista: Ce vești ai de la Aco! 
nion, prietenul nostru din Dionysopo 
lis? Trebuie să știm ce gind are marele 
Cezar. Aştept răspunsul soliei sale». Íri 
trerupem citatul din decupaj pentru a spu- 
ne cine este Acornion, unul din persona- 
jele principale ale filmului. «Acornion din 
Dionysopolis — încearcă să schiţeze da 
tele personajului său Alexandru Repan 
este un emisar al lui Burebista, ducind si 
aducînd vești din imperiul roman. Însărc: 
nările sale diplomatice şi felul în care le-a 


Cezar. Fiind vorba de un politician, rolul 
mă incită la' a-i colora datele din scenariu 
cu o viclenie cinstită, dacă mi-e îngădui! 
acest paradox». 

Din nou vorbeşte decupajul: «Burebista: 
Vreau să cunoaștem efectivele exacte ale 
romanilor. Deceneu: Legiunile romane și 
barbare laolaltă trec peste 400 mii de ostași. 
Burebista: Sintem mai puţini și de aceea 
trebuie să tim mai bun: Şi: ma lau!» aDe- 
ceneu — declară Emanoil Petruţ, inter 
pretul lui — este un rol care-mi ridică mari 
probleme pentru că importanta lui perso- 
nalitate este deja constituită la începutul 
filmului: înțelept, cu autoritate indiscuta- 
bilă, cu o expresie uneori profetică. El este 
marele preot și marele sfetnic, cel mai im- 
portant personaj după rege. Cunoaște medi- 
cină, astronomie și, desigur, învățătura des- 
pre îngrijirea sufletului și despre nemurire a 
lui Zamolxis, care ar fi fost tot un mare 
preot, zeificat... Dar toate acestea le-au 
spus istoricii. Ar trebui ca ele să-i apară 
limpede fiecărui spectator, după ce va ve- 
dea filmul. lar eu ar trebui să-l compun 
cu toate aceste date, dar cu minimum de 
vorbe și de gesturi». 3 R 

Pe platou, participind la această sec- 
vență, se mai aflau citeva din personajele 
principale. Şi cum soarele întirzia să apară, 
am încercat să le surprindem identitatea, 
din unghiul interpreţilor. 

lon Dichiseanu, interpretul lui Calopor: 
«in limba dacilor, numele de Calopor at í 
insemnat «ce! bun, cel frumos», el fiind 
fiul lui Burebista, care, așa cum spune și 
în scenariu, pierdut a fost și s-a aflat . 
Bun, frumos și curajos, el este un erou, 
hai să-i zicem pozitiv, în sensul cel mai 
adevărat al cuvintului. Odată aflat lingă 
Burebista, # rămine credincios pină la 
moarte. Luase parte la răscoala lui Spar- 
tacus, iar la războaiele din timpul lui Bure- 
bista, cere mereu să fie trimis în prima 


e la film 


linie...» 

Şerban lonescu, interpretul lui Coma- 
ta: «Un trac, fost luptător în armata lui 
Spartacus. Rănit fiind, îl însoţeşte pe Ca- 
lopor în Dacia și odată ajuns în locurile 
unde s-a născut, hotărăște să rămină aici. 
Comata, în limba dacilor, insemna agricul 
lor. Intrînd în război pentru a-și apăra pă 
mintul, continuă să spere că odată va apuca 
să-l lucreze» 

Ovidiu Moldovan este interpretul lui 
Lai: «Poet și cintăreţ, însoţitorul lui Calo- 
por. Are un fluier, «arma» lui, cu două 
tevi «una pentru minie, alta pentru vese 
lie». Pentru a nu știu chta oară îmi sînt 
strămoș. Am jucat în aproape 15 filme 
istorice, niciodată într-un film contempo- 
ran, deși îmi doresc foarte mult». 

În rolul- lui Carp, regele moldovenilor, 
Corado Negreanu: «Numele de Carp vine 
de la carpi, moldovenii de atunci. E un 
conducător viteaz, care-l iubește pe Bure- 
bista, și mai ales pe fiul lui, — Calopor —, 
pe care încet, cu răbdare, îl readuce în lu- 
mea dacilor după o Indelungată rătăcire. 
E un războinic. Ce făcea în vremuri de pace? 
Mă întreb dacă le-a apucat. Vitejia era a- 
tunci o condiţie de supravieţuire. Datorită 
virstei — aproape 60 de ani, virstă matusa- 
lemică pe vremea aceea — are o înțelepciu- 
ne, care e desigur a experienţei». 

Ernest Mattei — Castaboca: «Unul 
dintre regii care s-a unit de bunăvoie cu 
ceilalți, pentru a constitui un stat unic sub 
conducerea lui Burebista. Are nouă feciori 
ši cinci nurori. Nevasta nu se prea vede, ca 
m toate filmele istorice Fste si armurierul 
dacilor — el le face armele — și seful unei 
cetăţi civile. Cind vine Calopor şi-l vede 
lucrind în fierărie, se miră că în Dacia și regii 
muncesc. 

S-au filmat în acea zi la Costești doar 
citeva cadre cu Comosicus (fiul lui De- 
ceneu, interpretat de Vlad Rădescu) şi 
Viscol (căpetenie de oști, interpret Szobi 
Cech) aruncind sulița. Cu o zi înainte, la 
gura minei aurifere de la Ruda-Brad, — pe 
vechile teritorii ale agatirşilor — se filmase 
pe ploaie. În secvența aceea, ploala nu 
deranja pentru că făcea atmostera și mai 
apăsătoare şi exact asta trebuia. La Cos- 
teşt însă, toată ziua echipa a aşteptat 
soarele... Un rit dac, amintit de Mircea 
Eliade, povestește că dacii aruncau cu să 
geți în sus, cînd izbucneau fulgerele şi tu- 
netele pe cer. Filmările continuă, în ciuda 
vremii capricioase și marea problemă ră 
mine... soarele. 

«Cea mai interesantă cercetare de la 
Sarmizegetuza în 1979 — scrie istoricul 
Hadrian Daicoviciu, care este dealtfel și 
unul din consilierii filmului — n-a fost arheo- 
logică ci... astronomică. S-a observat astfel 
că linia care unește centrul podeţului de 
peste canalul de calcar cu punctul de inte'- 
secție a axelor pragurilor de calcar din 
sanctuar, cu centrul platformei de piatră 
exterioară sanctuarului şi cu o mică şa de 
pe o înălțime învecinată, coincide cu direc- 
tia răsăritului soarelui la solstițiul de vară. 
Pe de altă parte, prin centrul «soarelui de 
andezite şi centrul pragului | din marele 
sanctuar circular trece linia răsăritului echi- 
nocţial si soarelui, iar linia care unește 
centrul «soarelui de andezit» cu centrul 
sanctuarului patrulater reprezintă direcția 
meridianei locului». 

Între documentul istoric, aflat la temelia 
oricărei cercetări științifice și faptul artis- 
tic, de creație, există un raport niciodată 
rigid sau cu determinări univoce. Uneori 
o nuanţă, un accent, poate arunca o lumi- 
nă nouă asupra unui adevăr și acel accent 
poate veni de la oricare din termenii ra- 
portului amintit. De fapt istorici, arheologi, 
astronomi, lingviști... sau cineaști, artiști, . 
nu fac decit să mediteze asupra istoriei. 
O meditaţie întotdeauna fertilă pentru pre- 
zent. «Şi ne simțim mari, puternici, numai 
de-i gindim pe ei» scria Mihai Eminescu. 


Roxana PANĂ 


tradiţiile 
filmului românesc 


Tara Moților 
| 


De la «Ţara Moților» 
datează colaborarea mea 
cu Paul Constantinescu, 
deoarece şi la acest film 
şi la cele care au urmat, 
m-am străduit să atrag 
în cinematografie cit mai 
multi oameni talentati. 

să-i cuceresc pentru tinâra artă care 
avea atita nevoie de talentul lor. Cind 
i-am propus lui Paul Constantinescu să 
scrie muzica pentru «Țara Moților» a 
acceptat cu plăcere şi entuziasm, ne- 
bănuind că munca o să fie atit de 
grea şi atit de diferită de ceea ce 
făcea el în mod obişnuit. În general, 
compozitorii cind scriu prima oară 
pentru film nu se împacă de loc cu 
muzica «pe secunde», cu necesitatea 
de a se încadra în lungimea scenelor, 
ca anumite efecte sonore să apară în- 
tr-un anumit loc, într-un anumit moment 
li deranjează starea de dependență in- 
tegrală faţă de imagine. Odată primele 
dificultăţi trecute, Paul Constantinescu 
începe să se pasioneze de munca la 
film şi la un moment dat a fost chiar an- 
gajat în Studio drept consilier muzical, 
după ce începuse să compună muzică 
şi pentru jurnale de actualități. Aşa s-a 
făcut că ani de zile am colaborat, ne 
sudasem din punct de vedere artistic 
şi era o mare bucurie pentru amindoi 
să lucrăm împreună: am realizat astfel 
«Atenţiune, fragil», «Mindra noastră ta- 
ră», «Toamna în Delta Dunării», «Ră- 
sună valea» şi altele. 

Tot pentru «Ţara Moților» am ținut 
ca textul comentariului să fie scris de 
un mare literat și m-am adresat lui Mihail 
Sadoveanu. Stilul său personal, dragos- 
tea pentru acele locuri ce răzbate din 
fiecare cuvint, au conferit un plus de 
căldură filmului nostru. Trebuie spus 
că Sadoveanu era foarte exigent și ac- 
cepta greu să colaboreze. Mi-aduc a- 
minte că pentru filmul Toamna în 
Delta Dunării m-am adresat tot lui, 
cunoscindu-i pasiunea sa pentru vînă- 
toare şi pescuit. Deși mai lucrasem 
impreună, maestrul Sadoveanu mi-a 
spus cu vocea lui blindă și domoală: 
«Să văd filmul. Dacă îmi va plăcea scriu, 
dacă nu, nu scriu... Şi a scris! A fost 
ca o confirmare a calităţii filmului. 


Tara Motilor prezentat la expoziţia in- 
ternatională de artă cinematografică «Bi- 
enala de la Veneţia 1939», cel mai pres- 
tigios festival european al timpului a 
obţinut «Premiul Filmului documenta'» 
(premiu unic), aducînd cinematografiei 
române prima recunoaștere pe plan in- 
ternaţțional. 

lată cum consemna presa bucureş- 
teană remarcabilul eveniment: 


«România» din 23.V.1940. Echipa de 
lucru a Oficiului Naţional Cinematogra- 
fic a dovedit că își înțelege perfect mi- 
siunea și reprezentația de astă seară va 
însemna desigur o nouă izbindă a tinerii 
instituții (...) «Un coup d'essai» s-a do- 
vedit a fi «un coup de maltre» tocmai 
în fața acelui juriu sever care se întru- 
nește în fiecare an în orașul lagunelor 
pentru a da note producţiunilor cinema- 
tografice din toată lumea, trimise acolo 
după multă chibzuire, după numeroase 
trieri şi selecţii. România a cucerit chiar 
de la început un trofeu invidiat, tocmai 
cu un film documentar, gen ingrat care 
cere mult gust și multă virtuozitate ar- 
tistică». 


«Curentul» din 23 mai 1940 


«Ţara Moților» — filmul care a obţi- 
nut suprema recompensă la Concursul 
internaţional de artă cinematografică 
de la Veneţia — este o bijuterie de rea- 
lizare documentară: și substanţă vizua- 
lă, negrești, dar și iscusinţa operatori- 
lor a contribuit imens la reușita acestei 
piese unice, cu care se va lcnheia spec- 
tacolul de gală de la «Aro». 


Paul CĂLINESCU 


portretele vii ale istoriei noastre 


«În cartea de aur a naţiunii noastre va rămîne veşnic înscrisă, alături de 
celelalte lupte revoluționare, marea mișcare revoluționară condusă de 
Tudor Vladimirescu. Ne plecăm cu adîncă smerenie și cinstim memoria 
celor care au condus această mare bătălie, a luptătorilor de la 1821 care 
s-au ridicat cu hotărire în numele idealurilor sacre ale poporului nostru» 


Nicolae CEAUȘESCU 


Un erou de epopee: 
Tudor Vladimirescu 


Două veacuri au trecut 

de la venirea pe lume, în 

satul Vladimiri din jude- 

nema tul Gorj, a «domnului Tu- 

dor», despre care Nicolae 

Bălcescu spunea că a 

reprezentat «personifica- 

rea deşteptării noastre naționale» si 

ale cărui fapte eroice din anul revolu- 

tionar 1821 au intrat în balade și în le- 

gende. «Crăiuțul» din Vladimiri a deve- 

nit simbol al luptei pentru libertate 

națională și socială, intrînd în panteonu! 

marilor figuri istorice şi revoluționare 

care au dat strălucire de-a lungul seco- 

lelor zbuciumatei lupte a poporului nos- 

tru pentru Independenţă și Suverani- 

tate. Astăzi, țara întreagă îi evocă memo- 

ria așa cum se cuvine: cu venerație și 

înaltă cinstire. Astăzi, pilda supremului 

său sacrificiu pentru țară este vie încă 

şi puternic luminată, cu semnificaţiile 
sale de intens patriotism. 

Chipul lui Tudor, sculptat în marmura 
timpului, aduce peste decenii privirea 
de speranță a martirului din Vladimiri 
ale cărui aspirații înalte de libertate şi 
progres au depășit cadrul strimt de 
epocă, prefigurind destinul contempo- 
ran al României. Documentele istoriei, 
completate în anii din urmă cu prețioase 
mărturii ştiinţifice, oferă astăzi posibili- 
tatea unei complexe reconstituiri a per- 
sonalităţii marelui revoluționar care, 
după cum singur o spunea, «mai înainte 
de a ridica steagul spre a cere dreptu- 
rile patriei mele, m-am îmbrăcat cu 
cămașa morții». Portretul istoric al ma- 
relui erou popular întrunește dimen- 
siuni esenţiale: dincolo de luptătorul 
dirz pentru cauza libertății sociale, des- 
coperim sufletul revoluției pandurilor, 
ginditorul politic, conducătorul, revolu- 
ționarul, patriotul. Cromolitografii, gra- 
vuri și stampe de epocă i-au transmis 
imaginea, preţioase manuscrise i-au 
păstrat gindul teluric așternut în cu- 
vinte, sabia sa stă peste decenii, măr- 
turie a faptelor sale de bravură legen- 
dare. Poezii populare vin spre noi din 
neguri de timp, ciîntindu-l în ritmuri de 
doine şi de baladă. S-au scris despre 
Tudor nenumărate romane și povestiri, 
piese de teatru și poeme, cantate și 
oratorii, artiști plastici i-au transmis, din 
generaţie în generaţie, spre noi, ima- 
ginea-simbol săpată în piatră sau așter- 
nută pe pinze. Pandurul din Vladimiri 
s-a dovedit a fi, prin ani, foarte scump 
sufletului românesc. Şi s-au făcut des- 
pre el, nu se putea — logic — să nu se 
tacă, filme... 


Tudor, filmul lui Lucian Bratu, reali- 
zat după scenariul lui Mihnea Gheor- 
ghiu, împlineşte anul acesta 17 ani. 
Marca, atunci, în 1963, începutul epopeii 
cinematografice naţionale. Numărul 
spectatorilor care au văzut acest film 
de o deosebită valoare educativ-patrio- 
tică și artistică depăşeşte jumătate din 
populația ţării. Citeva din secvențele 
din Tudor — cum ar fi antologicul mo- 
ment al trecerii Oltului — își păstrează 
intactă, ba chiar sporită forța emoțio- 
nală, realismul reconstituirilor de epocă 
şi al notaţiilor psihologice, interpretarea 
de mare firesc al lui Emanoil Petruţ, 
amplele desfășurări de mase constituind 
principalele valori ale acestui film care 
inaugura, cum spuneam, o epocă nouă 
în cinematografia românească. 

Revedem cu neostenită bucurie ar- 
tistică astfel de secvenţe. 

Le-am revăzut cu același interes și 
în filmul documentar Tudor Viadimi- 
rescu realizat recent de televiziunea 
română, în contextul manifestărilor pri- 
lejuite de împlinirea a 200 de ani de la 
nașterea marelui patriot şi revoluționar. 


Documentar cu valoare de document 


Despre acest documentar de montaj 
prezentat nu de mult pe micile noastre 
ecrane (şi pe care am avut prilejul să-l 
revăd pe un ecran mai mare, în culori) 
aș vrea să vorbesc în rindurile care ur- 
mează. Autorii (scenariștii Manase Rad- 
nev şi Florea Nedelcu, regizorii: Boris 
Ciobanu şi Manase Radnev, operator: 
Boris Ciobanu) au utilizat cele mai soli- 
de surse documentare pe care le-a 
acumulat istoriografia românească, rea- 
lizînd un portret complex al fiului de 
moșneni din Vladimiri care a scris cu 
spada, prin acţiunile sale revoluționare, 
primele pagini din istoria modernă a 
României. «Lacrimile şi sîngele, cu la- 
crimi şi sînge se spală, mamă»... «Am 


și eu un vis al meu; s-o implini vreoaa- 
tă?»... Vocea Vladimirescului (aparţi- 
nînd, în film, actorului Petru Moraru) 
este, parcă, glasul istoriei însăşi... Re- 
marcabilă în acest documentar este 
diversitatea elementelor componente. 
Evocarea beneficiază, deopotrivă, de 
mărturii documentare păstrate peste 
vreme, fragmente din filmul Tudor — 
revenind ca un leit-motiv — au (frumos 
lucru) funcţie... documentară, prin ele 
autorii rememorînd principalele momen- 
te ale răscoalei. Documentarul include, 
apoi, fragmente din alte reprezentații 
artistice, din spectacolul cu piesa ace- 
luiaşi Mihnea Gheorghiu, Zodia tau- 
rului; în peisajul cu văi şi coline al 
Olteniei natale este filmată casa din 
Vladimiri în care Tudor a văzut lumina 
lumii, adevărate personaje ale filmului 
devin şi celelalte locuri prin care pan- 
durul şi-a purtat pașii,:cula din Cerneti 
— ca un simbol al trăiniciei și duratei —, 
conacul din Golești — ca o amenințare 
a trădării — cetatea Tirgoviştei, cu 
cerul albastru intens deasupra vechi- 
lor ziduri — ca un semn al martiriu- 
lui. in montajul peliculei (realizat cu 
gînd şi mînă sigură de Dan Nanoveanu) 
toate aceste însemne despre om şi 
timp sînt juxtapuse în ritmuri dramatice, 
ele alternînd cu alte și alte mărturii sau 
reconstituiri evocatoare: baladele lui 

Tudor Gheorghe deschid şi inchid fil- 
mul între «coperţi» poetice; chipul ma- 
mei (căreia actrița Leopoldina Bălă- 
huţa îi conferă tragism și durere) pe 
prispa din Vladimiri, se identifică cu 
însuși chipul gliei natale și vocea aceea 
gravă, de departe, pare a fi însuşi gla- 


sul pămîntului românesc; texte de epocă 
subliniază ecourile europene ale miş- 
cării revoluționare conduse de domnul 
Tudor: «corespondentul austriac trans- 
mite»... (o interpretare excelentă, aceea 
a actorului Nicolae Iliescu, dă viaţă in- 
solitului personaj de cronică); o piatră 
de hotar, apoi, pe care ghicim cu emoție 
scrisul lui Tudor; pădurea de furci şi 
coase a răsculaților, la Padeș, procla- 
maţiile de minuitor admirabil al cuvin- 
tului rostite de vajnicul apărător al 
dreptății; un profesor povestind copiilor, 
astăzi, despre domnul Tudor; și apele 
Dunării, şi apele Oltului, curgind mol- 
com spre marea cea mare, ca un semn 
al timpului — meşter. «Voi face să nu 
se mai miște nici un fir de iarbă din 
trupul țării»... «Patrie se cheamă no- 
rodul, nu tagma jefuitorilor»... Un mon- 


taj dramatic, cu imaginile topindu-se 
una în alta, leagă și dezleagă firele do- 
cumentarului, spre deznodămintul tra- 
gic al Vladimirescului, ucis mișelește 
într-o noapte de marți, la ceas de pri- 
măvară... 


Rezonanța actuală 


Cum spuneam, tocmai în aceasta stă 
forta evocatoare a filmului de montaj 
realizat de televiziunea noastră: în juxta- 
punerea unor mărturii foarte diverse, 
despre om și epoca sa, scopul mono- 
grafic constituind axul filmului şi al 
reconstituirilor. Toate cite le-am spus, 
şi toate cîte nu le-am spus încă (mărturii 
despre boierul craiovean lon Glogo- 
veanu, despre «Eteria» lui Alexandru 
Ipsilanti, hărţile exacte ale marilor miş- 
cări de trupe din anul revoluționar 1821 
și altele şi altele), toate aceste mărturii 
sau reconstituiri operate pe baza unei 
riguroase documentaţii, toate aceste 
inflexiuni poetice şi dramatice converg 
spre conturarea unui portret viguros, 
filmul dobindind, dinlăuntrul său, o 
mare rezonanță educativ-patriotică. 

lar secventele din Tudor cu. călăreții 
profilaţi pe lama orizontului, cu pădurile 
de turci şi coase ridicate in fața ne- 
dreptății, cu minunata secvenţă a tre- 
cerii Oltului, transmit şi prin documen- 
tarul micului ecran mesajul uneia dintre 
cele mai izbutite pagini a filmului istoric 
românesc, cu amploare şi semnificaţii 


de epopee. 
Călin CĂLIMAN 


Cind pe dreptunghiul ecranu- 
lui apare imaginea calului 
alb purtind pe spinare o mi- 
reasă și mai albă, te aștepti 
să-l vezi cum se face pe jumă 
tate negru şi să-l auzi cin 
tind pe nas şi apoi spunind 
Amin. Te aştepţi, adică, să intre în acțiune 
fantasticul de la «Dere» cetire. Fantasticul! 
cu F mare, cu f de la fantastic. Te aștepți, 
cind mirele și miresa coboară în gară in- 
timpinaţi de o fantară care nu cîntă pentru 
ei, să înceapă un film de «viața noastră 


cea de toate zilele», un film realist si realist 
actual de la Lucian Bratu cetire. Dar aṣ- 
teptările nu se împlinesc, ele nu puteau să 
se implinească, pentru că Mireasa din 
tren este inainte de orice o intilnire între 
doi statornici şi două statornicii. O în- 
tilnire în sensul de ciocnire, de coliziune 
Statornicul D.R. Popescu a dat o raită 
prin opera sa și a cules de acolo nu doar 
ideile de o viață dragi și ținute cu dinti: 
dar și personaje şi fel şi feluri de a gini» 
și feluri de a exprima gindurile — acel joc 
sever de-a «te ascult» și «nu înțeleg», prin 
care personaele sale se străduie, de o 


Un minut de lașitate 
şi o viață sacrificată 
(Radu Beligan și Florin Piersic) 


"a. 


Reţeaua S 


Cu degajare și o siguranţă pe care ţi-o 
dă exercitarea continuă a profesiei — anul 
si filmul în ultima vreme — Virgil Calotescw 
adaugă un gen nou filmogratiei sale: po 
licier-ul (considerind că Autobuzul fusese 


cronica 


Puterea și 


S-a spus despre filmul Mai 

vinei  Urşianu (imaginea 

Gheorghe Fisher şi Alexan 

dru Întorsureanu) că este 

drama puterii. S-a mai spus 

: d că este drama suspiciunii. 

După părerea mea, una nu 

o exclude pe cealaltă și Întoarcerea lui 

Vodă Lăpușneanu demonstrează din plin 

acest lucru, nu numai la nivelul tramei 

propriu-zise și al dialogului, ci și la nive- 

lul imaginii — ceea ce este foarte impor 

tant, deoarece face dovada unei constant: 

între ce se spune și cum se spune. Ma 

precis, face dovada adecvării elementulu; 

vizual ai filmului la substanța lui drama- 

turgică. M-aș opri la citeva dintre materia- 

lizările acestui cum, și anume la cele care 

revin cu cea mai mare frecvență pe par- 
cursul filmului. 

1. Folosirea cu precădere a contraplon 


un argument mai mult politic decit detecti- 
vistic). De astădată, regizorul «adoptind» 
scenariul, se lasă în voia șaradei — nu 
prea complicate ca să nu creeze dih 
cultăţi receptive — șaradă urmărind 


suspiciunea 


eului, într-un unghi nu foarte accentuat, 
mai ales în planurile apropiate. Este in- 
deobşte cunoscut că plasarea aparatului 
mai jos decit personajul (obiectul) filmat 
îi conferă acestuia măreție, dominație. În 
Lăpușneanu, contraplonjeurile nu se li- 
mitează la acest rol tradițional, ci subli- 
niază, deopotrivă, măreţia şi drama puterii. 
Ele înalță personajele ca să le poată strivi 
mai bine sub bolțile joase de piatră ce se 
arcuiesc intotdeauna deasupra creștetelor 
lor. Nu întimplător același arc de cerc 
este parte constitutivă și din insemnele 
domniei: stema Moldovei și tronul voievo- 
dal. În repetate rinduri, conturul spătarului 
înalt și zimţat se întersectează cu cel al 
efigiei cu bour de pe perete formind un 
joc de linii ca o plasă. În această capcană 
cade Lăpuşneanu. 

2. Majoritatea Intruntărilor dintre dom- 
nitor şi realii sau presupușii săi adversari 


viaţă, să ciştige înțelegerea — precum şi 
fuga de banal, și dorul de absolut și înăl- 
tarea în-poezie, într-o poezie fantastică în 
care iubiții stau noaptea la lună pe aco 
periş, în care neastimpărul e un semn ai 
vieţii iar viața e ceva care nu se leagă de 
o hirtie, iar cînd se leagă, poezia cade in 
proză, în proza cea mai intunecoasă nu 
mită închisoare, dar chiar și acolo, în in- 
chisoare, un om liber rămine un om liber. 
Libertate și dor de libertate implintate aici, 
în Mireasa..., în acest Mihu care «și-a 
plătit» şcolarizarea şi a plecat de la furnal, 
a fugit de împlinirea normală ca să se caţere 
pe Zidul morţii şi să Inainteze astfel mereu, 
chiar dacă în virtutea inerţiei, dar să înain- 
teze, neastimpărat pentru că neastimpărul 
este semnul vieţii şi el nu vrea să moară 
bătrin, el speră să scape cu un infarct ca 
oamenii aleși... Fuga — f de la tugă — de 
obișnuit. Dar pentru statornicul Lucian 
Bratu obișnuitul este terenul lui. Este pă- 
mintul ferm pe care oamenii păşesc spe- 
rioşi şi neintricaţi totodată, indoielnici și 
plini de speranţă totodată, rostind vorbe 
cu mai multe înțelesuri pentru ca fiecare să-l 
poată alege pe al său. Este un tărîm bintuit 
de idealuri palpabile, de visuri concrete, 
ie împliniri fireşti şi neimpliniri justiticate. 
Aşa incit el nu putea «să țină» cu zbură- 
torul cînd pe un cal alb, cînd pe un cal negru 
şi cu jocul lui de-a viața liberă, liberă, li- 
beră, pină la inutilitate liberă, el nu putea 
să ţină cu statornicia lui D.R. Popescu decit 
în măsura în care îl ajuta să pună în lumină 
propria-i statornicie: aceea pentru oamenii 
de toate zilele prinşi într-o viață de toate 
zilele, care nu este nici mai poetică, nici 
mai prozaică decit și-o fac singuri. 
Aşa incit, el a mizat pe «celălalt». Pe băiatul 
rămas la furnale, pentru care viața nu este 
deloc o glumă şi sentimentele nu sint ceva 
efemer, viața nu e o nuntă aşa cum s-a 
invățat să creadă că ar crede fata asta, din 
nou dar altfel fermecătoare, viața nu e o 


“alea prin care vor să-şi atingă scopul 
cițiva spioni din afară interesați de 
nişte experienţe din ţară cu un minereu 
important pentru o anume industrie, etc., 
etc. Imprecizia poate deveni calitate într-un 
climat al misterului: aici miza acțiunii de 
spionaj economic îi interesează mai puţin 
pe autori, așişșderea șantajul și rezistenta 
la presiune a victimelor (posibile ori reale) 
Accentul cade, de la început. pe un anume 
fel, amuzat și amuzant, în care e condusă 
ancheta pentru a obţine prompt, abil și cu 
riscuri minime (soldate numai cu o rană 
uşoară a unuia dintre urmăritori și cu un 
Fiat făcut zob), păcălirea adversarului. Nu 
arestarea lui, ci furnizarea de ştiri false. 
Dezinformarea practicată pe scară largă 
în (contra) spionajul modern. «Joaca» ia 
forma unei glume benigne, o atmosteră mai 
mult familiar jovială decit încordat-miste- 
rioasă se instalează pe ecran, cu toate că 
există și aici victime — e drept numai una 
fără de care nu se prea poate scrie istoria 
polițistă. Tehnica decrispării şi a desacrah 
zării suspensului ar putea constitui un atu 
al filmului dacă autorii ar fi inclinat mai ev: 
dent balanța spre parodie. Așa rămine ca 
intentia lor să fie completată cu fantezia 
şi umorul de acasă al spectatorului 
dornic să se destindă. Scenariul ră 
mine pretextul unei acțiuni vioaie, cu 
dialog alert, dar fără o anumită direcţie 
Filmul — adică regizorul, adică interpreții 
adică operatorul (Dumitru Costache Foni) 
i scenogratul (Doru Tofan) aduc specta 
torului mai mult decit scenariul. 

În primul rind, talentul regizorului de a 
„edea locuri insolite şi oameni, de a vedea 
actori cunoscuţi în ipostaze neașteptate 


se consumă într-o suită de primplanuri 
cimp-contracimp, care sint înlănțuite prin- 
tr-o lentă şi insinuantă mişcare de apara! 
Aceasta întruchipează parcă suspiciunea 
ce se naşte în domnitor şi care treptat il 
transformă din slujitorul Moldovei în tira- 
nul ei. 

Semnificația acestei mişcări învăluitoa- 
re, care aduce alternativ pe interlocutori 
cu fața spre aparat, este şi mai evidentă 
prin contrast cu secvența Lăpuşneanu- 
Tomşa, de sub zidurile cetăţii. Aici con- 
flictul e fățiș, certitudinea ia locul bănu- 
ieli, drept care prim-planurile cimp-con- 
tracimp sint introduse printr-o tăietură de 
montaj nervoasă şi scurtă, ceea ce spo- 
rește tensiunea momentului. 

3. Valoarea dramatică a culorii care con- 
tribuie în primul rind la crearea atmosferei. 
Este vorba, de pildă, de acel roşu-flacără 
al mantiei lui Despot, pată incendiară în 
sinul sfatului domnesc căreia în ultimul 
plan i răspunde o geană de lumină de ace- 
eaşi culoare ce mărginește arcada intrării. 
Acest roşu, să-i spunem al nebuniei, in- 
vadează treptat filmul, strecurindu-se tot 
mai insistent prin uşi şi ferestre pe măsură 
ce crește mania căsăpitoare a lui Lăpus- 
neanu. 

În al doilea rind, culoarea joacă un rol! 
important în caracterizarea personajelor. 


petrecere fără stirșit, ci o lucrare serioasa 
care se cere, cu seriozitate, desăvirșită in 
doi. Altfel, echilibrul uman se clatină, omul 
cu totul se clatină şi aici nu mai e nime 
fantastic, aici e un anormal de care ei 
Bratu,a incercat să fugă — f de la fugă 
— cu fiecare dintre filmele sale de o atit 
de realistă actualitate înctt devin, vrind- 
nevrind, pilduitoare. Aici, statornicia lui 
D.R. Popescu şi statornicia lui Lucian Bratu 
s-au întiinit şi pentru o clipă s-au făcut 
una. Personajele lor (ale lor, pentru că 
Bratu a găsit chipurile care să trăiască acel 
joc sever între «te ascult» şi «nu înțeleg 
chipul dulce al Carolinei (Aurora Leonte) 
plin de trista voioşie a miresei veşnice şi 
niciodată mireasă, chipul fals dur și tals 
ușuratic al lui Mihu (Gheorghe Visu), chipul 
fals neajutorat şi fals prozaic al lui Filimon 
(Gheorghe Radu), chipul atotințelegător 
și copleșit de bun simţ al Sovagăului (Radu 
Vaida) și chipurile de părinți cumsecade 
(Ica Matache și Dore! Vişan) pe cele ale 
părinţilor necumsecade nu le-a găsit decit 
in nota unui pitoresc netemperat, perso- 
najele, deci, nu comunică unul cu altul 
ci îşi comunică crezul. Ele sint prototipuri 
incărcate, ca de electricitate, de sensul 
replicilor pe care le rostesc filmate într-un 
transfer permanent din afara înlăuntrul 
cadrului, din gros-plan într-un plan general 
— o uliţă, de pildă, pe care trece tropotind 
calul cel alb purtindu-și în spate povara 
ginditoare. Pe Bratu însă calul cel alb al 
fanteziei îl interesează numai cită vreme îl 
duce spre pămintul cu conserve de fasole, 
spre «o anchetă» maternă după metoda 
indopatului cu varză acră, spre lingura 
oprită de un gind în dreptul gurii, spre 
gestul semnificativ al scoaterii genelor false 
la fel de false ca şi rochia de mireasă. 
Personajele, cu gesturile lor cu tot, sint, 
mai mult ca oriunde în acest film, purtă- 
toarele de idei ale autorilor cărora li se 
alătură ochiul operatoricesc al lui Nicu 


Un Beligan, de pildă, pe post de Shkerln.! 
Holmes ce-și derutează nu numai adversarul 
dar şi colaboratorii, pentru că el se des- 
curcă bine nu numai în criminologie, ci 
mai ales în psihologie: psihologia trădă- 
torului şi cea a șantajatului, psihologia biş- 
nițarului, dar şi cea a pripitului, a celui ce 
riscă. imprudent, oria celui ce complică, 
inutil. Colonelul işi struneşte echipa — 
majoritate tineri — și o previne. E o scenă 
simpatică, cu hazul sec pe care doar Beli- 
gan îl știe etala, acea repartizare de poveţe 
concomitent cu misiunile încredințate. Fle- 
rul regizorului se manifestă şi în distribui- 
rea irezistibilului Piersic în contre emploi 
(o mai făcuse şi în Ultima frontieră a 
morții) aici în postură de grădinar greoi la 
trup și minte, dublură biologică a distin- 
sului savant care.., 


L-a solicitat apoi pe Motoi, care evoluează 
într-un personaj «negru» cu o evidentă 
plăcere a destinderii unui film de acțiune 
după o partitură psihologică foarte dificili 
ca cea a Lăpuşneanului. Prezenţă plăcu: 
și inteligentă, tinărul actor Valeriu Doga! u 

De nerecu'.oscut sub măști grotești, dar 
inteligent lucrate, un Florian Pitiș, bișniţar 
fără baftă. și un losefini, fotograf «porno» 
de ocazie. 


Un personaj anume care dă viaţă, culoare 
și stil întregului tilm e Bucureștiul. Bucu 
reştiul necunoscut, absolut altul decit cel 
din toate filmele și din toate zilele, un ora: 
cu colțuri insolite (unde le-or fi găsit oare?) 
cu case originale (mai există, deci)), cu 
pasaje spectaculoase şi piațete pe cart 
numai ochiul unui îndrăgostit al urbei le 
putea descoperi și filma atit de prospăt, 


lu vestimentația lui Lăpuşneanu işi face 
loc, treptat, cafeniul. Mai întîi o tunică, apoi 
o mantie și în cele din urmă o adevărată 
rasă de călugăr. Culoarea umilinței vine 
să accentueze, prin antinomia ei, furia cri- 
minală a domnitorului nebun. Cumpătarea 
și rațiunea au drept cromatică cenuşiul 
deschis, care îi aparține lui Moţoc. În timp 
ce doamnei Ruxandra, care trăiește în 
umbra voievodului, îi revin culorile șterse, 
fie ele pastelate sau terne. 

S-ar putea vorbi chiar de un limbaj al 
nuanţelor de culoare. Astfel, pe lingă roșul- 
flacără amintit, există și un roșu-rubin al 
costumului doamnei Chiajna, femeia băr- 
bat, trufasă și năbădăioasă (căreia i se po- 
triveşte, insă, la fel de bine și verdele- 
otravă pe care îl poartă la cea de a doua 
apariţie). Mai există un roșu stins al per- 
nelor de catifea ale rădvanului și cel sìn- 
geriu al mantiei domnești, pe care Lăpuş- 
neanu o îmbracă foarte rar. 

4. Prezenţa unor elemente caracteristice 
expresionismului: scările şi umbrele (ceea 
ce nu înseamnă că filmul Malvinei Urşianu 
este expresionist, deşi amintește pe alocuri 
de Ivan cel Groaznic al lui Eisenstein 
care amintea, la rindul lui, de Cabinetul 
figurilor de ceară al lui Paul Leni). Aceste 
două elemente devin şi ele simboluri ale 
puterii și respectiv ale suspiciunii. Voie- 


Stan, expert în chipuri de oameni ca și 
in chipuri de locuri. Sau în «chipul» unei 
ploi dincolo de geamul trenului, acea ploaie 
mereu prezentă în filmele lui Bratu ca ză- 
pada în scrierile lui D.R. Popescu. Chipul 
uman și chipul naturii fiind pentru amindoi 
la fel de importante. Pentru amintrei de 
fapt, dacă îl socotim şi pe Nicu Stan, pe 
care nu putem să nu-l socotim pentru că 
el este acela care să străduie să apropie 
cele două lumi — fantasticul şi realul — şi 
să le facă una: lumea filmului. Încercare 
la fel de grea ca şi aceea de a alcătui din- 
tr-un cal alb şi o motocicletă neagră, calu! 
acela simbolic jumătate alb şi jumătate 
negru, pe care cineva sare în picioare şi 
pornește spre marea cea mare... Dar o 
asemenea «ființă», jumătate viață, jumătate 
maşină, nu se poate alcătui, astfel incit, 
un cal rămine un cal, o motocicletă rămine 
motocicletă, iar filmul se lasă purtat cin! 
de copitele vii, cind de roţile inerte. Pina 
în final. Acolo, între statornicul-visător 
și statornicul-normal, învinge normalul 
Acolo ni se mai spune o dată în versuri (deşi 
nu mai era nevoie) şi cu muzică, muzica 
dealtminteri frumoasă a lui Laurenţiu Pro 
feta, ceea ce înțelesesem demult. Şi anume 
că nu există nimic mai fantastic pe lume 
decit atit de fantastica realitate. lar acesta 
este crezul, minunatul crez, al statornicu 
lui Lucian Bratu. S 

Eva SIRBU 


Scenariul: D.R. Popescu. Regia: Lucian Bratu. 
Imaginea: Nicu Stan Decoruri: Marcel Bogos. 
Costume: /rina Katz. Muzica: Laurențiu Profeta. 
Montajul: Erika Aurian. Coloana sonoră: ing. 
Silviu Camil 

Cu: Aurora Leonte, Gheorghe Visu, Radu Gheor- 
ghe, Radu Vaida, Ica Matache, Dore! Vişan, Răzvan 
Vasilescu, Vasile Muraru, Valentina Caracasian- 
Bucur, Gil Dobrică. 

O producţie a Casei de tiime 5 Director: 
Dumitru Fernoagă. Film realizat în studiourile 
Centrului de producţie cinematogratică «Bucu- 
reşti», 


atit de personal, un merit şi un ciştig co- 
mun: colaborarea regizorului cu operatorul 
Luată în colimatorul lor, şoseaua București- 
Piteşti pare autostrada Soarelui Milano- 
Veneţia, iar lacul Tei un fel de Lido pe 
terasa căruia defilează modele sofisticate, 
din «Vogue», în timp ce un banal studio- 
«foto-nunţi-botezuri» capătă, sub lumini 
spectrale, efecte de bar ultramodern. Si 
totul intr-un ritm alert, cu un montaj realza! 
cu iscusință, atrăgător (Mioara lonescu) 

După cum o ecranizare (bună) iţi trezește 
gustul dea reciti o carte, prospectarea Bucu- 
reștiului din acest film te invită să reiei 
cu atenţie traseele capitalei doar-doar vei 
regăsi incintările urbanistice generos dez- 
văluite de aparatul de filmat. Şi mai ales 
profilul, stilul (dacă te indoiai de el) æ 
acestui prea-iubit Bucureşti. 


Alice MĂNOIU 


Scenariul: Tudor Negoiţă, Mircea Gindilă. Regia: 
Virgil Calotescu. imaginea: Dumitru Costache 
Foni. Decoruri: Doru Tofan. Costume: Olga A 
damescu. Muzica: Marius Pop. Montajul: Mioara 
Ionescu. Sunetut: ing. Alexandru Ureche. 

Cu: Radu Beligan, Gheorghe Dinică, George Mo 
toi, Florin Piersic, Cezara Dafinescu, Valeriu Do- 
garu, Virginia Rogin, Mihai Mălaimare, Cosiei 
Constantin, Constantin Dipian şi losefini. Q pro 
ducţie a Casei de tiime Patru. Director: Co 
neriu Leu. Fim reatizat în Studiourile Centrum de 
producție cinematografică «Bucureşti». 


vodul şi demnitarii lui urcă de citeva ori 
treptele, dar mai ales le coboară. Și așa 
se cuvine să fie, pentru că acest film este 
mai cu seamă istoria degradării unei puteri 
și nu a inălțării ei. Umbrele uriaşe sint 
proiecția pe pereţi a două personaje — 
Lăpușneanu şi jupineasa Elisafta, adică 
tocmai cele care stau la pindă spre a des- 
coperi sau a ţese comploturi. Aceste escres- 
cente întunecate, care le preced şi le înso- 
tesc, le sporesc aerul malefic (umbra lui 
Lăpușneanu apare numai după declan- 
şarea nebuniei). 

Ar mai fi de vorbit despre absența pla- 
nurilor medii şi preponderența primplanu- 
rilor, despre rarele plonjeuri întotdeauna 
asupra unui plan general, despre lumina 
exterioarelor (foarte frumoasă în două mo- 
mente: bătălia şi trecerea Dunării), despre 
armonia cromatică (gama de roz și mov 
a costumului turcesc al copilului Bogdan), 
despre sugestiile tactile (moliciunea pălă- 
riei de blană a Chiajnei). Toate aceste 
merite incontestabile ale operatorilor Fisher 
și Întorsureanu nu fac decit să sporească 
valoarea plastică deosebită a acestei drame 
despre putere şi suspiciune. 


Cristina CORCIOVESCU 


Tora Vasilescu: 


„Numai 
optimismul 


şi increderea 
n-ajung. 


Dar fără 
incredere 
nu se poate 
face nimic.“ 


| De la debutul cu succes ră 
| sunător pre Cana eona la 
«proba» de maturitate artis- 
NENIA tică din Proba de microfon 
n-au trecut decit cinci ani. 
Dacă socotim că, după a 
doilea film, Gloria nu cîntă, 
a urmat o pauză de doi ani, iar plină la 
Proba. n-a mai jucat decit în două fil- 
me — Casa dintre cimpuri și Cine mă 
strigă — atunci, iuțeala cu care Tora Va- 
silescu a devenit din «dulce speranţă» o 
indişcutabilă certitudine, devine ameţitoa 
re. În mod obiectiv ameţitoare. Mă în 
treb — şi o întreb — cum arată «fenome- 
nul» văzut din interior. Cum se simte, 
adică, un om care ajunge din trei paşi 
acolo unde alții trudesc o viaţă să ajungă. 
Tace îndelung, cu un aer stinjenit şi bă 
tăios totodată, care-mi aminteşte brusc 
fata din Cursa în momentul antologic ai 
jumulitului găinii, apoi îşi dă drumul ca 
într-o apă foarte adincă și împotriva cu- 
rentului: 

— Ştii care-i partea proastă? 

Evident, nu ştiu. 

— Nu mă pricep să dau interviuri. Inte- 
leg că aștepți un răspuns lung și inteli- 
gent, dar... tot ce-ţi pot spune eu — pen- 
tru că asta simt la ora actuală — este că 
am învățat alfabetul meseriei. În ce ecuaţii 
pot fi pusă de acum încolo, cunoscind 
acest alfabet, asta mi se pare foarte im- 
portant, dar nu depinde de mine... Mai 
simt — de fapt ştiu — că pot avea oricind 
surprize cu mine. N-am de unde şti cum 
am să mă manifest în alte experienţe ar- 
tistice. Depinde — iar depinde! — de ce 
mi se oferă de aici înainte. Așa. Mai știu 
că în meseria asta a noastră, numai ta- 
lentul nu ajunge. Că oricit har ai avea de 
la mumă, mai trebuie şi experienţă şi 
foarte multă muncă. Să te expui în faţa 
aparatului de filmat, se învaţă. Să reuşeşti 
într-o clipă anume şi în condiţii anume 
care sint cu totul altele decit ale scenei, 
să-ţi expui punctul de vedere asupra unei 
relaţii umane (pentru că ăsta este un per 
sonaj, nu? un punct de vedere) / si 
învaţă. În asta stă, cred, noblețea profe 
siei unui actor. Vorbesc de actori de m: 
serie, nu de prezența fermecătoare a un. 
neprofesionist care poate fi folosit o dat: 
într-un film, şi poate «da» bine, e «omul 
de pe-stradă», e firesc, dar dacă îi pui să 
joace altceva, în alt film, s-a.terminat. 

— Pentru că și firescul se învață. 

— Mai ales firescul se învaţă. Firescu! 
e construcţie, este reconstituirea firescu 
lui observat în viaţă, trecut prin tine și redat 
așa incit să pară ca-n viață. Niciodată un 
actor n-o să rostească pe scenă sau in 
fața aparatului de filmat o replică, aşa cum 
o rostește pe stradă sau în el însuşi. O 
să pară firească numai dacă e «muncită» 
bine. Asta e, după părerea mea, proba de 
actorie. Asta am aflat-o de la Eugenia 
Popovici, profesoara mea din Institut. Eu 
eram venită din provincie, aşa încit n-am 
avut ocazia s-o văd întii jucind. Mă obiş- 
nuisem cu ea ca profesoară, cu timbrul 
vocii ei, cu frazarea, cu muzicalitatea ros- 
tirii... fireşti, la orele de curs. Cind am 
văzut-o pe scenă, am avut o surpriză fan- 
tastică. Auzeam aceeaşi voce, aceeași fra 
zare de la cursuri, dar cu un nu știu ce 
în plus. Era, şi nu era, firescul acela. Ţin 
minte că atunci mi-am spus: Aici vreau 


„à ajung! Dar la cite resorturi trebuie să 
umbli, cite rotițe trebuie să-ți pui în miş- 
care ca să obţii acest lucru, ar fi o altă 
discuţie, și nu e cazul să o porţi cu mine. 
Eu nu pot da lecţii de actorie, pot dacă 
vrei să stăm de vorbă despre treaba asta. 

— Te rog! 

— Dar de ce eu? De ce tocmai eu să 
spun «cum e cu firescul»? 

— Pentru că, printre altele, ești soco- 
tită și o actriță «de firesc» și pentru că, 
în film, el este o calitate rară, și pentru 
că vii dintr-o experiență foarte impor 
tantă din acest punct de vedere. «Proba 
de microfon». 

— Apropo de Proba... ţii minte sec- 
vența din gară, cu oamenii care citesc 
mersul trenurilor? Cind am văzut mate- 
rialul brut, mi-am dat seama că sint în 
fața unei formidabile lecţii de actorie. Pen- 
tru că în ochii acelor oameni care citeau 
de sus în jos mersul trenurilor, se vedea 
ce se întimplă în creier. Era ca și cum ai 
fi urmărit activitatea unui computer în timp 
ce prelucrează datele unei probleme. Pu- 
teai să vezi în ochi cum își calculează 
timpul, cum caută ora care le trebuie, 
cum socotesc cind or să ajungă la desti- 
nație. Era nemaipomenit și exact ce tre 
buie meseriei noastre: gindul. Dacă vii în 
fața aparatului de filmat fără nici un gind 
sau cu replica «tocită» aşa încit şi-a pier- 
dut orice sens pentru tine, aparatul nu va 
inregistra decit golul... Acum doi ani — 
sar de la una la alta, dar numai aparent, 
ai să vezi, tot despre firesc e vorba — am 
făcut o experienţă foarte interesantă in 
teatru, la Piteşti, cu regizorul Al. Toci- 
lescu. La o repetiţie, nu ştiu cum a venit 
vorba de Lelouch și felul în care lucrează 
el cu actorii: pe o temă dată, cu un text 
aproximativ şi lăsați să improvizeze. Am 
încercat şi noi. La premieră a fost extra- 
ordinar. Eram toți de un firesc nebun. 
Dar al doilea spectacol a fost prost, al 
treilea bun, al cincilea prost În teatru, 
improvizaţia este primejdioasă Dar pen- 
tru film, este extraordinar. La film, n-a 
ieşit din primul foc, mai tragi o dublă... În 
ce mă priveşte, experiența aceea am folo 
sit-o la Proba de microfon. Mai ales .: 
personajul era din aceeaşi familie, și asa 
am mai aflat ceva foarte important, și 
anume că, înainte să te apuci de un rol 
trebuie să cunoşti caracterul personajului 
în cele mai mici detalii. Şi-am mai învățat 
ceva: cit contează costumul. În momentul 
în care am pus hainele personajului, cel 
mai mărunt gest îmi este dictat de ele. La 
Gloria nu cintă, țin minte, mi-era foarte 
teamă că n-am să pot juca o fată cu cîțiva 
ani mai tinără ca mine. Cind am pus cos- 
tumul, am simţit cum dau ciţiva ani ina- 
poi... Dar pe-atunci eram prea tinără ca să 
realizez ce înseamnă o asemenea expe- 
riență. Am simţit doar şi atit. Pe-atunci, 
chiar nu știam nimic. Numai îngimfarea 
era mine... 

— Ingimtarea?! 

— Da, da, şi poţi să scrii. Îngimfare, 
după debutul care fusese un succes. Au 
mai pățit-o şi alții, așa că nu mi-e rușine. 
Primul rol care-ţi «iese» bine, este o cap- 
cană îngrozitoare. Dacă se întimplă să fie 
și debutul, e şi mai grav. Pentru că ţi se 
pare că eşti «unicat». Ca tine nu mai e 
nimeni. Numai anii în care stai pe tuşă și 
vezi că-s mulţi care vin din urmă, și toti 


cu aceeaşi senzaţie și pretenţie de unicat, 
cind înţelegi că oricine poate fi înlocuit cu 
oricine, şi dacă oricine înseamnă că şi tu, 
anii în care aduni amar peste amar, te le- 
cuiesc de ideea asta... De fapt, ideea în 
sine nu este de condamnat. Fiecare sin- 
tem unici în felul nostru. Numai că în 
meseria mea, numai cu ființa proprie, ori- 
cit de unică ar fi ea, — ca și cu talentul — 
nu faci mare lucru. Pentru că tu nu poţi 
să trăieşti, ca om, toate situațiile sau stă- 
rile în care se află atitea personaje pe care 
le ai de jucat Şi-atunci înveţi de la alții. 
Folosești şi experienţa lor. Observi oame- 
nii din jur. Citești. Uneori, un personaj 
descris de o minte superioară iţi oferă în 
numai citeva ore ceea ce tu ai extrage in 
timp și cu chin din viață. Eu nu cred că 
un actor se poate juca numai pe sine. Sau 
poate dar devine plictisitor. Ori, ce e mai 
trist decit asta? Dar poate nu e ăsta cu- 
vintul cel mai potrivit, există şi lucruri mai 
triste. Ai plins vreodată în fața unui actor 
slab sau a unui personaj schematic? Pre- 
supun că ai avut ocazia... Să nu-mi spui 
că ai plins... Vorbeam cu interpreta prin- 
cipală din Cine mă strigă care-mi spunea 
că-i este foarte drag personajul şi încearcă 
să-l salveze în ochii oamenilor. Eu nu am 
sentimente faţă de personajele mele. Mă 
strădui doar să le înțeleg şi le supun ju- 
decăţii oamenilor, așa cum sint Mi se 
pare mai adevărat. În viaţă, cine te salvează 
de judecata oamenilor? Nimeni! 

— După un discurs aproape poetic 
asupra creaţiei, întrebarea pe care vreau 
să ţi-o pun va suna foarte prozaic, dar 
nu renunţ la ea: ce crezi despre condi 
ţia actorului? 

— Uite ce e: acei doi ani în care n-am 
făcut film, am suferit atit, incit mi-am jurat 
să nu spun niciodată, oricit de greu mi-ar 
fi: mi-e greul Cind vrei foarte tare să faci 
o meserie şi cunoşti condiţiile, trebuie să 
le şi accepţi. Nu sint eu omul potrivit să 
spună că toţi cei care lucrăm în cinemato- 
grafie îmbătrinim repede şi sintem bolnavi 
foarte devreme, şi plătim foarte scump 
şansa de a face film — că e o șansă. Nu 
mă pling. Nu vreau să mă pling. lar cind 
filmul iese adevărat și tu, ca actor, te 
simţi mindru de proiesia ta, cui îi mai 
pasă de greutăți? Sigur, cind nu iese ni- 
mic din toată truda, atunci te apucă nu 
numai plinsul, atunci te apucă furia. Dar 
eu tot nu vreau să cirtesc împotriva filmu- 
lui românesc. Eu vreau să mă conving-că 
sint optimistă. Îmi iubesc atit meseria încit 
țin neapărat să rămin optimistă și-mi spun 
tot timpul că filmele noastre vor fi din ce 
în ce mai bune. Vreau, în mod egoist, ca 
cinematografia noastră să meargă din bine 
în mâi bine, şi mă încăpăținez să cred lu- 
crul ăsta, pentru că altfel n-aş putea juca. 
Vreau să am încredere în filmul românesc 
și nu vreau să-mi zdruncine nimeni încre- 
derea asta. La urma-urmelor, dacă nici 
noi, cei carei facem, nu credem în el, 
atunci cine? Asta în mod subiectiv. Obiec- 
tiv vorbind, ştiu — să nu crezi că sint 
naivă — numai optimismul şi increderea 
nu ajung. Știu că ar fi nevoie de mai mult 
curaj. Şi de mai mult profesionalism. Şi 
de adevăr. 

— De adevăr este intotdeauna ne- 
voie. 


Eva SÎRBU 


Moda bis-ului în cinema are 

un îndreptățit temei financiar. 

Are «Aeroportul» succes, ei 

bine, atunci de ce să nu con- 

tinue un Aeroport doi, trei, 

| ș.a.m.d.? Disponibilitatea 
publicului la povestirile cu 

«va urma», redescoperită și întreținută de 
televiziune, nu a intirziat să intre şi în calcu- 
lul producătorilor de filme destinate marelui 
ecran. «Love Story», «Nașul», «Războiul 
stelelor», «Superman», sau «Rocky» sînt 
deja la partea a doua și multe pregătesc pe 
cea de a treia. Este și cazul boxerului ai 
cărui suporteri de pe Bulevardul filmului 
din Capitală, n-au apucat bine să-și liniş- 
tească aplauzele că producătorii hollywoo- 
dieni turnează deja capitolul III al vieţii lui 
Rocky. S-ar putea crede că în această 
escaladă a serialelor, scopul (de ordin 
financiar) ar acuza mijloacele (tehnico- 
artistice). Ei bine. nu. lată o excepţie bine- 
venită. Mijloacele nu au nevoie de nici un 
fel de scuză. Adică bisul nu e mai prejos de 
varianta inițială. Sylvester Stallone, autor 


Viaţa, ca autor 
de ficţiune 


și interpret, dovedește că mai are ceva de 
spus despre felul de a gindi, de a se com- 
porta al boxerului, ca și despre condiţiile 
vieţii sale. Eroul său poate privi de la egal 
la egal pe rugbistul din «Viaţă sportivă» al 
lui Lindsay Anderson, sau pe toreadorul 
din «Momentul adevărului» al lui Francesco 
Rosi. Stallone a învăţat legea de fier a sce- 
naristicii americane, altfel nu ar fi reușit 
să ia Oscar-ul cu filmul său de debut și 
să continue primul succes cu un al doilea. 
Schema contrapunctului dramatic este ur- 
mată cu sfințenie. Suspensul alternează 
cu confortabilul «știam eu»; meditaţia, la 
nivel cotidian, cu replica tăioasă; violența 
(ce poate fi mai ospitalier în acest sens decit 
un ring de box?) cu puritatea aproape 
teciorelnică a acestui dur-tandru (scenele 
de dragoste conjugală şi paternă); fair- 
play-ul, condiția ideală de pe teren, cu sti- 
darea și aroganţa proprie și ea multor stele 
ale sportului, înfringerea uneori mai vic- 
torioasă decit o victorie atit de scump 
plătită... 

Prin intermediul unei biografii oarecare. 
asistăm, deopotrivă, la spectacolul sportiv, 
grandios şi nemilos totodată. și la specta- 
colul lumii nu mai putin periculos prin impre 
vizibilul cu care proiectează personajele 
vieţii reale de la polul opulenţei la cel al 
mizeriei sau prin viteza cu care trintește la 
podea — K.O! — pe cel ce înainte il ridicase 
pe podiumul victoriei. Cu fiecare secvenţă 
filmul ia turnante tari. Clasicele personaje 
de ptan doi care au făcut din vremea tine- 
reții lui John Ford adevărul filmului ameri- 
can sint și ele prezente: bătrinul antrenor 
(portret ce închide în el sute de povești de 
viață), prietenul familiei (aici suporter și 
profitor deopotrivă), preotul (modernizat 
si el la cerere) și alte şi alte tipuri sau tipo- 
logii ce dau credibilitate mediului și uma- 
nizează relaţiile dintre eroi. Stallone spune 
că a pregătit filmul șase luni și ca i-au tre 
buit 22 de săptamini de filmare. Dar pregă- 
tirea pare să vină de mai departe. de la expe- 
rienţa lui de viaţa. Ca cineast, el nu desco- 
peră mijloace neştiute, dar arată că a știu! 
să vadă din filmele înaintaşilor săi cum st 
exprimă gindul sau sentimentul prin ima 
gini; iar ca om, care a cunoscut asprimea 
vieţii, a învăţat de timpuriu că ea rămine 
cel mai sigur autor de ficțiune. 


Adina DARIAN 


Producţie a studiourilor americane. Scenariul 
şi regia: Sy/vester Stalone. imaginea; B: Butier. 
Muzica: Bin Conti. Cu: Sy/vester Sta/ione, Tara 
Shire, Burt Young, Car! Weathers, Meredith, Tony 
Burton 


săptămîna filmului francez 


In cadrul tradiționălelor re- 
laţii de prietenie care leagă 
România de Franţa, schim- 
burile culturale și de opt de- 
cenii, cinematogratul, joacă 
un rol dintre cele mai impor- 
tante. lată de ce o săptămină 
consacrată filmului francez stirneşte un viu 
și legitim interes atit pentru specialiști cit 
și pentru cinefili şi marele public. Cu atit 
mai viu cu cit este vorba de un program 
deosebit de amplu, o microantologie a pro- 
ducţiei recente (13 titluri, dintre care 10 rea- 
lizate în 1978—1979), programate în două 
săli: cinematogratul «Studio» și «Cinema- 
teca», oferindu-ne un prilej unic de a face 
cunoștință cu numele noi ale filmului fran- 
cez: Jacques Doillon, Jean-Marie Perier, 
Jean-Marie Poiré, Nadine Trintignant, Ber- 
trand van Effenterre, Bertrand Blier, Ariane 
Mnouchkine, adică reprezentanţii tinărului 
cinematograf francez. Alegerea este perfect 
explicabilă dacă ţinem seama că trăsătura 
definitorie a cinematografului de pe malu- 
rile Senei în anii '70 este frecvența debutu- 
rilor, aproape trei sute de regizori noi în 
ultimii zece ani. 

Este de la sine înțeles că pentru un ase- 
menea pluton uriaş cuvintul de ordine nu 
poate fi altul decit diversitatea (de gen, stil, 
scriitură, preocupări), lucru valabil şi pen- 
tru eșantionul feprezentativ oferit nouă în 
această săptămină. 

În Butet rece, Bertrand Blier (fiul cele- 
brului actor) preferă umorul negru de tip 
anglosaxon pentru -a relata aventurile ab- 
surde a trei asasini reali sau potenţiali, care 
evoluează într-o lume de coșmar. În timp 


În general,filmele se ocupă de sinyurata- 
tea femeii pentru că, potrivit uzanțelor și 
prejudecăţilor, ea nu poate alege, nu poate 
cere în căsătorie, ci este aleasă, cerută de 
către bărbat. În consecință singurătatea 
femeii este cel mai adesea impusă din afara 
ei, este o constringere și implică răzvră- 
tiri, sfişieri şi cite şi mai cite. În cazul bărba- 
tului, lucrurile stau cu totul altfel. La el sin- 
gurătatea este o problemă de opțiune şi o 
dovadă de tărie de caracter. În timp ce feme- 
ia singură este compatimită, bărbatul sin- 
gur este admirat și chiar invitat. 

Dar iată că filmul regizoarei sovietice 
Aida Manasarova dovedește că există si 
excepții şi că singurăiaiea bărbatului poate 
fi la fel de cenușie, de involuntară și de fără 
speranţă ca și a femeii. Doctorul, interpre- 
tat de Andrei Miagkov, este sătul pină 
peste cap de viața de holtei și, deşi a avut o 
experienţă matrimonială nu tocmai feri- 
cită, tare ar mai lua-o de la capăt. Preten 
dentele nu lipsesc și nici nu sint lipsite 
de iniţiativă. Şi, totuși, eroul pare un candi- 
dat la singurătate pentru că,atunci cînd ai 
trecut de jumătatea vieții, autocenzura sen- 
timentelor este mult mai puternică, mai ales 
cind inima iţi dă ghes spre o fată cu aproape 
20 de ani mai tînără 

Vizita de dimineaţă face parte dintr-un 
gen destul de frecvent în cinematografia 
sovietică, pe care l-aș boteza «filmul de 
actualitate sentimental». Adică un film cu 
multe notații autentice de viaţă, cu mult 
firesc și multă sensibilitate, cu un cintec 
languros care revine ca un leit-motiv pe 
parcursul acțiunii. Şi, obligatoriu, cu actori 
buni — aici un Andrei Miagkov tot mai 
profund şi o Elena Koreneva a cărei asemă- 
nare cu Shirley MacLaine este tot mai izbi 
toare. Prezenţa lor este obligatorie pentru a 
suplini unele slăbiciuni ale scenariului, 
unele lungimi, unele secvențe mai firave 
din punct de vedere dramaturgic. 

loana CRISTIAN 


Producţie a studioului «Mosfilm». Regia: Ada 
Manasarova. Scenariul: Anatoli Grebnev. Ima- 
ginea: Henri Abramian. Muzica: G. Firtici. Cu: 
Andrei Miagiov, Elena Koreneva, Anastasia Voz- 
nesensTaia, Inna Aleinikova, luri Boiintev 


0 viața pentru o id 


-Producția studiourilor chineze ne tran- 
spune în plin secol al XVI-lea. În provincia 
Hupei, în familia unui medic renumit, se 
ridică un tînăr care, luptind impotriva con- 
servatorismului unei societăţi ținută în igno- 
ranță de clasele dominante, iși va dedica 
întreaga viață unei idei de o mare valoare 
umanitară — redactarea lucrării științifice 
«Descrierea plantelor medicinale», operă 
grandioasă în 50 de volume. Urmărind eta- 


ce Betrand van Effenterre în A, e, i, o,u se 
declară partizanul filmului realist de fac- 
tură eseistică pe tema condiţiei femeii. 
Jacques Doillon işi manifestă și el interesul 
pentru studiul comportamentelor şi al co- 
municării într-o povestire simplă și emo- 
ționantă cu doi copii care se joacă de-a 
oamenii mari (Femeiușca). Mai tradiționali 
în alegerea genului se arată Nadine Trin- 
tignant cu un film din care nu lipsesc nici 
efectele melodramatice, nici momentele de 
suspens, nici gingăşia (Prima călătorie 
sau povestea a doi orfani de mamă porniti 
în căutarea tatălui); Jean-Marie Périer care 
în Visător netericit se apropie de formula 
filmelor americane cu eroi inadaptabili, 
neințeleşi și duri, purtind în suflet nostal- 
gia marilor spaţii și a unei iubiri pure; și, 
în stirşit, Jean-Marie Poiré cu o comedie 
ca la carte (Revenire în tortă) despre 
«surprizele» unui fost spărgător de profesie 
care revine în sinul familiei după o «ub- 
senţă» de opt ani. 

De altfel comedia are o pondere destul 
de mare în acest program, ea fiind repre- 
zentată și de un cineast mai virstnic, cu- 
noscut publicului nostru atit ca regizor cit 
şi ca actor: Yves Robert. Salut actorului! 
şi Curaj, tugiți! fac parte dintre ultimele 
sale filme și sint construite primul pe comi- 
cul de situaţii, cel de al doilea pe comicul 
de caracter. Tot în categoria wvirstnicilor» 
se numără Robert Enrico cu Mătușa Zita 
— poetică imagine a unei adolescente pe 
care dispariția unei ființe iubite o maturi- 
zează brusc — și Pierre Kast, și el cu un 
n deene moarte și viață (Cu soarele în 
at 


pele semnificative ale vieții acestei impor- 
tante personalități a ştiinţei medicale chi- 
neze — farmacologul Li Shizhen — autorii 
filmului evocă figura unui om care, străbă- 
tind necontenit munții şi cimpiile în căuta- 
rea şi studierea plantelor medicinale, a lu- 
crat mai mult de trei decenii la opera capi- | 
tală a vieții sale. Înfruntind răutatea si | 
superstițiile celor avuți si a preotilor care-i | 
distrug insemnăriie, nevoit mereu să ia 
totul de la capăt, iar la sfirșitul vieţii să se 
ruineze pentru a-şi putea tipări lucrarea, 
Li Shizhen este un exemplu'de tenacitate, 
de dăruire, al unui ideal închinat omenirii. 


Eliza ANGHELESCU 


Producţie a studiourilor chineze. Un film de 
Shen Fu. Cu: Zhano Dan Shu Shi, Zhong Xinghuo, 
Gao Xiao Oau. 


Noi aventuri 
pe vasul Poseid 


Noapte! Valuri furioase! Fulgere brăzdea 
ză cerul întunecat! Un mic vas luptă curajos 
cu furtuna. Nu departe de el, un enorm pa- 
chebot se răstoarnă. Nu este altul decit «Po- 
seidon», luxosul vas de croazieră, cel ce a 
tost eroul precedentei «Aventuri», avind 
atunci la cirmă pe Gene Hackman. Acum 
este rindul lui Michael Caine, Sally Field 
şiTelly Savalas să se angajeze în operatia 
de salvare a supraviețuitorilor si a comorilor. 
în stil vechi (de aur) şi în stil nou (de plu- 
toniu). Ajunși cu toții în carcasa pachebo- 
tului, eroii noştri se întilnesc rînd pe rind 
cu un texan bețiv, cu un orb încăpăţinat, 
curajos... şi însurat, cu un miliardar şi cu o 
încintătoare creatură cu zilele numărate, 
şi au de făcut față unui incendiu. 


Dacă mai adăugăm un documentar, cu o 
imagine și o bandă sonoră excepţionale, 
despre animalele savanei (Ghearele și 
colții) și scurt-metrajul Aurelia Steiner, 
în care Maronerite Duras reluind tema me- 
moriei, iubirii şi vinovăţiei inventează un nou 
raport între imagine și sunet, tabloul diver- 
sităţii despre care vorbeam este complet 
sau aproape complet. 

Aproape complet, pentru că din această 
trecere în revistă lipseşte Moliere de Ariane 
Mnouchkine, filmul care prin factura sa 
epică, prin amploarea sa (nu mă refer la 
cele patru ore de proiecţie, ci la efortul de 
reconstituire a epocii), prin ireproșabilă 
realizare plastică, prin excelenta şi omo- 
gena interpretare actoricească (trupa tea- 
trului du Soleil) se situează de departe în 


Un nou «nou val» 
de debuturi 


luntea peliculelor prezentate. Molière este 
biografia în imagini a uneia dintre marile 
personalitaţi ale culturii universale, este 
tabloul secolului al 17-lea francez cu măre- 
ţia și cu mizeria lui, cu splendorile și hido- 
şenia lui, cu fascinația şi cu repulsia pe care 
o provoacă, și mai este o meditaţie pe tema 
raportului dintre artă și viață, dintre artă și 
putere. Evoluţia lui Molière de la identiti- 
carea vieţii cu teatrul, la identificarea tea- 
tului cu viața, de la bucuria de a trăi la bucu- 
ria de a juca, de la inocenţă la culpabilitate 
este redată printr-o suită de momente cheie 
ale existenţei sale, fiecare cu miscarea lui 
interioară şi cu tonalitatea lui atectivă, 


Mai multe feţe ale 


La toate acestea un as al genului ca Irving 
Allen adaugă sarea şi piperul necesare 
unei întimplări ce te ţine cu sufletul la gură. 
Desigur, interpreţii celor trei eroi (Caine, 
Savalas si Saliv Field — deținătoarea celor 
două premii de interpretare: Cannes și 
Oscar '79 — adaugă un plus de magnetism 
noilor aventuri de pe vasul Poseidon. 


Producţie a studiourilor americane. Un film de 
iiwn Allen. Cu: Michaei Caine, Sally Field, Teny 
Savalas, Poter Bovie, Jack Warden, Shirley Knight 


Ultimul sentiment 


Cei cărora le plac melodramele, cei care 
îndrăgesc poveştile în care un erou sărac 
are tenacitatea de a îndrăzni să-si depă- 
sească condiţia, vor găsi în acest film tot ce 
vor, Fără pretenţii şi sofisticări, filmul ne 
invită să urmărim drumul unui tînăr în ten- 
tativa sa de a deveni campion de înot. Cu 
ajutorul unui antrenor care-l va îndrăgi ca 
pe propriul său copil și al prietenei sale — 
el se antrenează cu înverșunare pentru 
Campionatele europene de nataţie, pină 
în ziua cînd, cu puţin timp înainte de com- 
petiție i se declanşează o tumoare cere- 
brală. Dacă va reuși sau nu să învingă în 
ciuda handicapului creat de boală, nu vă 
vom spune, dar puteți ști că filmul are citeva 


transmise prin compoziții plastice de o 
rară frumusete. 

Diversitatea repertoriului propus de săp- 
tămina filmului francez, varietatea proble- 
melor, mediilor şi tipurilor umane abordate, 
nu exclud prezenţa unor caracteristici co- 
mune specifice unei anume societăţi. Se 
poate discerne, de pildă, permanenţa unui 
gen de relaţii umane subminate de lipsa de 
comunicare, de absenţa afecțiunii, de ne- 
păsare și chiar dispreț față de semeni. 
Părinţii își neglijează sau - abandonează 
copiii faţă de care nu-și asumă nici o res- 
ponsabilitate (Femeiușca, Prima călă 
torie), partenerii de viaţă se Inșeală reci- 
proc fie din plictiseală (Cu soarele în tață), 
ție pentru că nu s-au iubit niciodată (Curaj, 
tugiți!), conviețuirea devine un infern sa- 
turat de banalitate (A, e, i, o, u; Salut, 
actorule!) În acest univers cu indivizi 
trustraţi de dragoste (Femeiușca), umiliţi 
de inegalităţi sociale (Visător nenorocit), 
incapabili să-şi depășească condiţia (a 
proape în toate filmele prezentate), singura 
soluție pentru supravieţuire rămine com- 
promisul şi minciuna. Scriitorul lui Pierre 
Kast se preface că lucrează cind de fapt 
inspirația i-a secat demult. Cascadorul lui 
Jean-Marie Périer inventă o jalnică poveste 
de dragoste pentru a se autoinşela că este 
și el cineva. Actorul lui Yves Robert trece 
sub tăcere” toate tracasările de peste zi 
pentru a nu-și pierde iubita, dar tocmai 
astfel o îndepărtează. Un soț Imparte casa, 
miîncarea, mașina, cravata şi soția cu un alt 
bărbat, pentru că nu are încotro (Revenire 
în torță). Singurii care spun adevărului pe 
nume sint trăzniții macabri din Butet rece 
care își mărturisesc cu inocenţă păcatele. 
Oricit de cinică ar părea soluția, ea repre 
zintă o viziune realistă a unor artiști care 
privesc realitatea în faţă. 


Cristina CORCIOVESCU 


izbutite momente ce redau atmosfera ten- 
sionată a concursurilor de înot. 
Luminiţa PERIANU 


Producţie a studiourilor italiene. Un tiim de 
Rugerro Deodato. Cu: Cario Lupo, Vittoria Gareazz;, 
Fiorenz Fiorentini, Angela Goodwin 


Prietenii mei, indienii 


Uzitind o tormulă mai rar intilnită in fil 
mele de aventuri «cu indieni», o echipă de 
cineaști ai studioului DEFA-Berlin, sub 
conducerea regizorului Ulrich Weiss, arun- 
că o privire asupra vieţii invăluită în mister a 
acestor «oameni ai marilor spaţii» o privire 
chiar din interiorul acestor lumi. Şi aceasta 
prin ochii unui copil, mai apoi adolescent 
care petrece în mijlocul lor șapte ani. Copi- 
lul, în virstă de zece ani, este fiul mezin al 
unui fermier englez venit cu familia — în 
primul an al războiului franco-englez — în 
America de Nord, spre un Eldorado al ce- 
lor mai mari speranțe de libertate şi îimbo- 
gățire. Răpit de indieni irochezi pentru a 
lua locul tinărului Pasărea Albastră care 
murise, băiatul va cunoaște treptat tradi- 


curajului cotidian 


tiile şi ritualurile unor oameni plini de forță 
şi curaj, pentru care libertatea este bunu! 
cel mai de preţ. Şi dacă la inceput singura lu 
preocupare este să fugă, cu trecerea timpu 
lui, cunoscînd drama vieţii indienilor, depo 


l Competiția ca mod de viață 
(Fiul campionului) 


Producție a studiourilor DEF A-Beriin. Un tilm de: 


sedați de oamenu albi de tot ce avuseseră 
din moși-strămoşi şi exterminați cu cru- 
zime, cunoscind adevărata «civilizaţie» a 
colonialiştilor, tinărul nu va mai sti de fapt 
cine este el si trebuie să tacă. Aceasta pină 
în momentul marii opțiuni, moment minu- 
tios pregătit printr-o acțiune detășurată 
într-un ritm susținut, în cadrul unui pito- 
resc peisaj montan. 

Interesul acestui film, realizat după o po- 
vestire de Anna Jurgen, rezidă şi în distri- 
buție; în care, alături de actorii din ţara 
prietenă (Robin Jaeger, Kurt Bowe, Jutta 
Hoffmann), întîlnim şi o serie de interpreţi 
români, printre care Gabriel Oseciuc chiar 
în rolul adolescentului George, Ileana Ma- 
vrodineanu, Gheorghe Pătru, Violeta An- 
drei, Alexandru Platon. 


Uirich Weiss. Cu: Robin Jaeger, Gabrie! Oseciuc, 
Kurt Bowe, Jutta Hoffmann 


Eroina de la Musrebon 


Film-omagiu închinat unei tinere infir- 
miere a Armatei Populare Coreene, figură 
de o mare frumuseţe morală, personificare 
a devotamentului și spiritului de sacrificiu 
al femeii coreene — sprijinul cel mai de 
preț al luptătorilor pentru independenţa 
țării sale. Infirmiera — care-și riscă viața 
pentru a găsi o plantă tămăduitoare a răni- 
lor, sau pentru a procura mincare răniților, 
care-și părăsește soţul în drum spre spita- 
lul unde urmează să fie ingrijit, plecind să 
lupte alături de ostașii din compania lui, 
sau care cu sacrificiul suprem asigură vic- 
toria în lupta pentru muntele Nusvebon — 
pare un personaj de legendă. Şi totuși, acest 
personaj zugrăvit cu căldură de cineaștii 
coreeni, a existat cu adevărat și ca ea. ne- 


numărate alte femei, insutiețite de cel mai 


inălțător sentiment, cel al dragostei de 
țară, au intrat pentru totdeauna în istoria 
țării lor. E. A. 


Producţie a studiourilor coreene. 


Morții fac umbra 


Texte, subtexte, trimiteri, citate mobili- 
zate de cineaștii polonezi, forțează balama- 
lele unui policier de serie doar-doar o să se 
strecoare nițică cugetare, nițică filozofie a 
istoriei, nițică «scamă de zare». N-a fost 
să fie. În lipsă, remarci pendularea unor 
destine între război (al doilea mondial) 
şi după război (undeva în Orient), între 
atroce şi dulceag, între roșu-singeriu și 
roz-bombon. Printr-un hăţiş de atmosfe- 
ră: suspiciune, pușcării, interogatorii, iu- 
biri clandestine, multe iubiri, căci «toată 
lumea e îndrăgostită din frică de moarte»; 
și după război — decor exotic, limuzine și 
lincezeală, prin acest hăţiș, cărăruia con- 
duce repede și sigur la un policier obiş- 
nuit cu toate (vorba vine) acareturile şi pe 
alocuri cu poante de tipul: «Ai putea iubi 
un laş»? — «Da, dacă lașul acela ai fi tu». 


Eugenia VODĂ 
—— 
Producţie a studiourilor poloneze. Un film de 


Julian Dziedzina. Cu: Tatiana Sosna-Sarno, Henryk 
Taiar, Danuta Szaflarska, Ewa Wisniewska 


În aşteptarea ploii 


Fascinația regizorului ceh Karel Kachyna 
pentru universul copilăriei s-a tradus deja 
in cîteva filme memoriale pentru delicatetea 


culorilor pe cara al le foloseste, În aştepta- 


Să ne jucăm de-a indienii 
(Violeta Andrei ) 


rea ploii le seamănă prin atenţia acordata 
imaginaţiei neobosite a celor aflați la virsta 
candorii, Zilele de vacanță ale unei fetite 
care nu pleacă în vilegiatură transformă 
handicapul răminerii în spațiul binecunos- 
cut al cartierului, în şansa unor întilniri 
extraordinare. Noile cunoștințe sint oameni 
care locuiesc prin împrejurimi, dar pe care 
micuța eroină îi vede din perspectiva inso- 
lită a fanteziei sale și pe care îi bucură Im- 
părtășindu-le din imaginile colorate ale 
viziunii ei asupra lumii. În afara excelentei 
intuitii în aleoerea interpreţilor (remarcabili 
si emoţionanţi), Karel Kachyna îşi contirmă 
și prin acest film capacitatea de a crea 
atmosferă și vocaţia pentru analiza psiho- 
logică. Dana DUMA 


Producţie a studiourilor cehosiovace. Un tiim 
de Karei Kachyna. Cu: Dita Kaplanova, Zdenek 
Sediace?. Ladislava Kozderkov. 


F 


Un film de actualitate al studiourilor din 
Odesa, avind la dispoziţie cițiva actori, un 
operator și bineințeles un scenarist. Dar 
pentru a da o imagine mai exactă despre 
acest film, trebuie să adăugăm că ne oferi 
ca decor peisaje alpine, cu multă, foarte 
multă zăpadă, și ca probleme, citeva eve- 
nimente cruciale ale unor tineri sportivi 
Da' totul e atit de obişnuit! De la zimbetul 
sentimental al tinerei sportive blonde, la 
costumele de schi frumos colorate, de la 
gindurile antrenorilor înainte de concurs, 
și pină la diticilele probe de slalom sau 
coboriri. 


Oana POPEIA 


Producţie a studioului din Odesa. Un tilm de 
Albert Osipov. Cu: A. Mateșko, S. Korenov. V. Pe- 
revalov, R. Homeatov, T. Vasilieva 


Tampa 


Idol al generaţiilor de cineaști 
care. în anii '50 şi '60 au in- 
cercat să răstoarne vechile 
canoane ale artei cinemato 
grafice şi să promoveze : 
modernitate deseori agresi- 
vă, Alfred Hitchcock, marele 
regizor a cărui moarte a îndoliat luna tre- 
cută intreaga lume a filmului, nu oferea, 
la prima vedere, prin niciuna din datele 
existenţei şi personalității sale vreun ele- 
ment care să se încadreze în schema tra- 
dițională a unui profet al avangărzii artis- 
tice. Dimpotrivă. Născut într-o familie de 
pașnică burghezie victoriană, educat cu 
rigoare intr-un colegiu iezuit-catolicismu! 
lui Hitchcock n-avea nimic din neliniștea 
din 'coexistența conflictuală între fascir a 
ție şi repulsie, din prezența obsedantă a 
ideilor de «păcat» și redempţiune, caracte- 
ristice de pildă pentru un Fellini, ci se re- 
zuma doar la o școală a disciplinei. in 
stalat într-o carieră in fond liniară, fără co- 
tituri bruște şi fără crize, preocupat fără 
complexe de reușita -comercială şi făcînd 
tot ce este necesar — în limitele bunei cu- 
viinţe şi a onorabilităţii profesionale — pen- 
tru ca această reușită să nu ocolească 
nici una dintre creaţiile sale, neabătindu-se 
niciodată în ce priveşte concepțiile etice 
şi politice de la reacţiile obișnuite ale spec- 
tatorului mijlociu din ţările anglo-saxone. 
ducind o viață profesională exemplară din 
toate punctele de vedere, Hitchcock întru- 
nea parcă toate elementele necesare ilus- 
trării tipului de meșter serios, respectuos 
față de valorile tradiţionale, departe la mi! 
de ani-lumină de imaginea «artistului bles- 
temat», chinuit de angoase existențiale, 
deschis spre aventurile spiritului și mereu 
tentat de posibilitatea de a dinamita for- 
mele clasice. Înainte de a fi sanctificat de 
esteții contestatari, Hitchcock a fost — și 
a rămas pină la sfirșit — un cineast cu 
mare succes la public, un regizor aflat in 
totdeauna printre favoriţii box-office-ului, 
un autor în ale cărei opere marii producă- 
tori îşi puteau investi fără grijă capitalurile 


De la abilul «tăcător de polici 
la marele maestru 


Vreme indelungată, aceasta a fost, de 
altfel, singura imagine acreditată de critică 
cu privire la maestrul englez (devenit din 
1939 american). Mai mult, pentru tinerii cri- 
tici estetizanţi, Hitchcock nu era decit un 
abil «făcătom de filme polițiste (gen in- 
deobște disprețuit,pentru că era prea popu- 
lar, prea de succes) care avea și prostul 
gust de a umple sălile de cinema. 

Revirimentul s-a produs la sfirşitul ani 
lor '50. Criticii (Jean Luc Godard, Claude 
Chabrol, Eric Rohmer, Francois Truffaut, 
Jacques Rivette ş.a.) grupați în jurul re 
vistei pariziene «Cahiers du Cinéma», an- 
grenațţi în lupta impotriva-«cinematogratu 
lui leneș», impotriva filmelor îmbicsite de 
sentimentalism, retorism şi efecte căutate, 
împotriva cinematografului mercantil (nu 
atit prin tematica sa cit prin lipsa de ri 
goare, prin spiritul său concesiv în fața 
gusturilor mediocre) îsi afirmă zgomotos 
admirația pentru acei «maeștri ai rigori» 
(Fritz Lang, C. Dreyer, R. Rosselini, 
H. Hawks, Jean Renoir) în care găsesc 
modelul unei regenerări a artei cinemalo- 
grafice şi prototipul de «autori completi», 
Creatorii pe de-a-ntregul responsabili a 
unei opere care poartă atit în ansamblu cit 
şi în detalii amprenta indelebilă a perso 


sondaj în cineunivers 


Un maestru 
al rigorii 


i SA 


Cel mai important regizor 


al «noului val 


nalității lor. Printre aceşti maeştri, pe unul 
dintre primele locuri, ei îi situează pe 
Hitchcock. O carte de mare răsunet scrisă 
de Chabrol şi Rohmer, nenumărate studii 
și exegeze apologetice apărute în «Cahiers 
du Cinéma» şi în alte publicaţii aflate pe 
poziții asemănătoare, iar mai apoi și în cele 
mai prestigioase reviste de cinema engleze 
și americane, analizele exaltante făcute de 
tinerii semiologi, discipoli ai lui Christian 
Metz și, în sfirşit, monumentala operă «Ci- 
nematograful de la Hitchcock citire» a lui 
François Truffaut, adevărată biblie a noilor 
generații de cineaşti, iată citeva etape din 
drumul pentru impunerea lui Hitchcock 
ca geniu protector şi incitator al avangă' 
zii cinematografice. Între timp, criticii de 
la «Cahiers du Cinéma» au devent ei in- 
şişi regizori renumiţi, autori ai unor filme 
de răsunet internaţional dind naştere la 


=" 


ceea ce s-a numit «noul val». Permanenta 
lor referire la Hitchcock, admiraţia fără d: 
margini pe care i-au purtat-o și i-o poarti 
au făcut astfel din cel ce a fost numit «ma- 
estrul suspensului» unul din farurile mo- 
dernităţii cinematografice. O transformare 
efectuată, am putea spune fără voia celui 
interesat — deși nu trebuie să ne închi- 
puim nici o clipă că Hitchcock este un ins- 
tinct, un primitiv, o «forță a naturii» in- 
conştientă de posibilităţile şi virtutile 
sale — sau, in orice caz, tără vreo inter 
venţie spectaculoasă din partea acestuia. 
Cu sau fără voia sa, Hitchcock rămine în 
istoria cinematografiei cel mai important 
regizor al «noului val». 

Dar, în definitiv, ce au găsit nou şi exal- 
tant în opera lui Hitchcock tinerii cineaști 
ai anilor '60 şi, după ei, toți cinefilii avizaţi 
ai zilelor noastre? 


O logică implacabilă, 
(Suspitiune, 1 


Joan 


Fontaine 


i „Si Cary Grant) ! 


ambiția documentarului 


Diminețile copiilor 


Ca intotdeauna şi în acest an, ziua 
de 1 iunie nu a fost uitată de cineaştii de la 
«Sahia film». Două documentare noi (Eu, 
de-aș fi o zină şi Şedinţă cu părinții 
cărora li se alătură incă un scurt metraj 
înfăptuit şi el nu demult (Dimineaţa cu- 
vintelor). conțin numeroase momente de 
interes, atit pentru cei mici cit şi pentru cei 
mari. Fără a considera filmele despre copii 
drept o «specialitate feminină» exclusivă 
(cel puțin în cimpul nonficțiunii autohtone 
contribuția masculină in materie rămine 
notabilă), faptul că aceste pelicule sint 
semnate de trei regizoare, nu poate fi trecut 
cu vederea; pentru că, dincolo de subiectul 
abordat, de procedeele cinematografice 
preferate, de experiența bogată ori, din 
contra, restrinsă a autoarelor, răzbate a- 
proape din fiecare secvență cunoașterea 
profundă, «dinăuntru» a universului copi- 
lăriei, se face simțită o înțelegere tandră, 
pe alocuri cu nedisimulate accente materne 


chiar, față de gindurile şi reacţiile foarte tine- 
rilor cetăteni ai Patriei. 

Aflată abia la cel de al doilea film indepen- 
dent, Tereza Barta confirmă in Eu, de-aș 
fi o zină, aptitudinile reportericeşti revelate 
în anteriorul V-aș ruga dacă se poate. 
Însoţită, într-un fascinant periplu prin lumea 
imaginaţiei nezăgăzduite și a tuturor posi- 
bilităților, de ochiul scrutător al camerei 
minuită de operatorul Valentin llie, reali- 
zatoarea descoperă o sumedenie de chi- 
puri scăpărătoare de inteligență, obține <u 
abilitate mărturii neaşteptate, rostite cu o 
deconcertantă naturalețe. «Ce-ai face tu 
dacă ai fi zină ?» apare astfel ca o întrebare 
cu tiic la care răspund, degajat şi adinr, 
nu numai componenţii «grupei mari», ci și 
unii dintre cei aflaţi în eșaloanele inferioare 
ale grădiniţei; încrezători în puterea basme- 
lor, copiii noştri ar vrea să dobindească 
iscusința ciocănitoarei Woody sau să poată 
arunca un pod peste ocean pentru a-l vedea 


în carne și oase pe Bobby Ewing din seria 

lul de simbătă seară, dar, mai cu seamă, =; 
dori «să transforme România în ţara po- 
veştilor, unde toţi să se nască învăţaţi si 
să nu moară nimeni nici după secole». Cu 
excepția pregenericului, destul de «con- 
struit» şi de şovăielnic, în dezacord cu spon- 
taneitatea și prospețimea neconfrafăcută 
a asamblului, Eu, de-aș fi o zină se impun: 
ca o reuşită certă a unei specii documenta 
fistice dificile. 


La inceputul traseului filmogratic se atlă 
şi Luiza Ciolac. Scurt metrajiul ei, Dimi- 
neața cuvintelor, o peliculă de ficțiune cu 
destinaţie utilitară iniţial, atestă sensibili- 
tatea delicată a autoarei, demonstrează un 
simț aparte al vizualului, o predilecție evi- 
dentă pentru expresivitatea nuanţată a for- 
melor și a culorilor. Slujindu-se de imaginile 
inspirate ale operatorului Eugen Lupu, Luiza 
Cioiac derulează cu gingăşie povestea a 
doi copii handicapaţi: călăuziți de mirajul 
«razei jucăuşe», băieţelul şi fetița descoperă 
cu uimire tărimurile, rămase pînă atunci 
necunoscute ale limbajului articulat. O anu- 
mită tendință spre o prea apăsată «poeti- 
zare}, sesizabilă îndeobște în zona comen- 
tariului, încarcă uneori acest promițător 
debut; ceea ce nu ne face să ne îndoim însă 
nici o clipă de posibilităţile reale ale realiza- 
toarei Dimineţii cuvintelor, asteptind-o 
şi în viitor cu filme pe măsură. 


Rigoare și luciditate 


In primul rind,:':goarea sa exemplară. Fil- 
mele hitchcockiene sint construite după o 
logică implacabilă, pe baza unei mecanici 
savante, nedetectabile la o primăulectură» 
(şi în aceasta constă una dintre caracie- 
islıcile esenţiale ale marei arte a genialu 
lui regizor), dar prezentă în fiecare sec- 
venţă, în fiecare plan; imaginile, muzica, 
dialogurile, contribuie, toate, la menține- 
rea tensiunii care, practic, nu cunoaște 
timpi morţi, la crearea unei atmostere în 
care fiecare amănunt este încărcat cu in- 
tensitate dramatică. La suprafaţă, filmele 
lui Hitchcock sint un joc palpitant cu emo- 
tiile spectatorului, în adincime, ele solicită 
intreaga capacitate de pătrundere intelec- 
tuală a privitorului, confruntat cu un uni- 
vers feroce, neiertător, uman prin raționa- 
litatea sa aberantă. 

Spre deosebire de alți autori de filme 
«de mister și groază», Hitchcock nu ape- 
lează la trucuri ieftine, nu-l păcăleşte pe 
spectator. Arta sa e o artă a lucidităţii. 
Chiar evitarea surprizei şi folosirea ma- 
gistrală a «suspense»-ului demonstrează 
aceasta. Suspensul presupune, ca o con- 
diție sine qua non, că spectatorul știe tot 
(spre deosebire de protagoniștii narațiu- 
nii) şi sentimentul de teroare, de panică 
deseori insuportabilă este provocat toc- 
mai de faptul că eroii se găsesc în fața 
sau în preajma unor primejdii despre a 
căror existenţă noi știm şi spre care ei se 
indreaptă fără să-şi dea seama. 

Dar dincolo de toate excepționalele sale 
rezolvări formale, tehnice sau constructive, 
ceea ce a impus opera lui Hitchcock în 
sensibilitatea epocii noastre (deceniile 4-7) 

fost, credem, capacitatea ei de a sugera 

ansfigurat artistic, un sentiment al neli- 
miştii și fricii, caracteristic unei lumi zgu- 
duite de atitea seisme, a unei lumi care 
după expresia shakespeariană, «și-a ieşit 
din țițini». Tirguşorul azvirlit brusc în spai- 
mă din Umbra unei îndoieli, oraşul din 
Păsările, peste care se abate deodată 
urgia inexplicabilă provocată de zbură- 
toarele devenite parcă demente sint me- 
'afore ale unui timp absurd şi feroce, în 
care forţele malefice destramă pacea (apa- 
rentă), a oamenilor de rind. Tipicul erou 
hitchcockian este omul simplu, liniștit asu- 
pra căruia se năpustesc invinuirile cele 
mai grave, invinuiri în fața cărora apare 
dezarmat şi neputincios (una dintre capo- 
doperele lui se intitulează chiar Falsul vi- 
novat). Într-un alt registru, pe alte coor- 
donate și intr-o altă manieră curat cine- 
matografică, Hitchcook reia parcă unele 
din temele lui Kafka, sau ale expresionis- 
mului german (la sfirşitul anilor '20, el a 
lucrat timp de cițiva ani în studiourile din 
Neubabelsberg). 

În mai multe rînduri, cu umor tipic brita- 
nic, Hitchcock i-a ironizat pe cei care vor 
neapărat să transmită prin filmele lor «nis- 
caiva mesaje» (de fapt, bătrinul maestru 
iși bătea joc de maniera retorică, redon- 
dantă de a lansa așa-zise mesaje fără aco- 
perire artistică). lroniile de acest fel, ca și 
cele privind rolul actorilor, nu trebuie luate 
prea in serios. Prin tot ce a creat mai bun 
si mai valoros, Hitchcock este un artist 
reprezentativ al mijlocului secolului nostru 
și, tocmai prin asta, un artist pentru toate 
anotimpurile şi pentru toate vremurile. 


H. DONA 


Plasat în buna continuare a unor preocu- 
pări mai vechi (din rindul cărora apreciatul 
Liceenii se menține ca un punct de refe 
rință), Sedinţă cu părinții, recentul opus 
al Paulei Segal dovedeşte fără echivoc 
priceperea regizoarei în dezvăluirea neobi: 
nuitelor calități intuitive ale copiilor. Accep- 
tind aprioric «regula jocului» constind in 
«interpretarea» propriilor lor «roluri» de zi 
cu zi, de școlari merituoşi la învățătură, dar 
excesiv de zburdalnici şi de puși pe şotii, 
elevii clasei a Vl-a dintr-un binecunoscut li- 
ceu bucureştean se întrec în vervă şi năz- 
drăvănii specifice virstei. Ei ştiu că sint 
filmaţi, că aparatul atotvăzător al lui Doru 
Segal le urmăreşte cu migală gesturile şi 
atitudinile, dar amănuntul în loc să-i inhibe, 
ți stimulează vădit, impulsionindu-i la o re- 
constituire dezinvolta a unora dintre poz- 
nele ce au făcut cîndva vilvă în cancelarie. 
Din păcate, «actorii» adulți sint mai puțin 
interesanti; copleșiți de trac, în fața obiecti- 
vului, părinţii și dascălii işi stăpinesc greu 
crisparea, nereuşind pină la urmă să ne 
ofere altceva decit unele mostre de conven 
ționalism pedagogic. De aceea, în locul 
Şedinţei cu părinţii, am fi preferat fără 
doar și poate, o prelungire a savuroasei 
întilniri cu copiii. 


OQiteea VASILESCU 


— k 


— Cred, stimate Sergiu 
Nicolaescu, că după o se- 
rie de tiime realizate și 
NEIK) jucate de dumneavoastră 
după succesele şi recu- 
noașterile naționale și in- 
ternaționale, după tot telul 
de acte de prezență și de acte de opinie 
— în presă, la radio, la televiziune — pot 
spera să legăm o discuţie care să pri- 
vească cinematogratul ca tenomen atit 
estetic cit şi social, la noi și în lume, 
încercînd să tixăm — pe măsura posibi- 
lităților noastre — momentul actual și 
importanţa lui în evoluţia cinematogra- 
tiei noastre. Dacă sinteţi de acord v-aș 
invita să privim, eventuali chiar stagiu- 
nea care se destășoară, și să ne reterim 
la perspectivele cinematogratiei noas- 
tre. Așadar, cum consideraţi situația? 
— Aş vrea să evit şi generalizările impro- 
vizate şi răspunsurile comod-convenţio- 
nale dar nici nu cred că vom putea răs- 
punde satisfăcător la toate aceste Intrebări 
într-un singur interviu. Să încercăm: în pri- 
mul rind nu vreau să izolez fenomenul 
cinematografic de la noi de contextul mon 
dial, iar pentru început îmi mărturisesc 
bucuria de a vedea profilindu-se la noi în 
țară o producţie mai mare de filme de cine- 
ma și televiziune. Am spus și televiziune 
pentru că personal cred că este necesar să 
se stabilească un raport normal între aceste 
producții (bineînțeles numărul celor de 
televiziune mai numeroase şi mai ieftine 
Ni se va asigura astfel nouă creatorilor, 
terenul pentru a demonstra aptitudinile pe 
care le avem şi de a răspunde imensei soli- 
citări care vine din partea spectatorilor 
noștri, fără de care nici n-am exista. Pro 
blema care se pune însă este modul cum 
vom folosi această perspectivă care a și 
inceput să se concretizeze. Filmul nosiiu 
şi o afirm cu toată tăria, s-a impus şi acsi 
și peste hotare, cel puţin pină la ora de tati 
prin subiecte de inspiraţie istorică, cu 
toată anvergura pe care o presupune trata 
rea acestui fel de filme, și mă refer atit la 
ineditul tematic cit și la transpunerea su- 
biectelor pe ecran, cu toată amploarea 
cerută de momentele, epoca și lumea invo- 
cate. Cred că mărind numărul de filme sau 
contundind producţiile pentru tv. cu cele 
de cinema am greşi dacă am renunţa la to! 
ceea ce constituie un bun ciștigat, o carte 
de vizită onorată și onorabilă, aproape vigu- 
ros afirmată pe plan mondial. Nu trebuie să 
diminuăm importanţa acestui gen de filme 
şi cind spun a diminua, mă gindesc în spe- 
cial la condiţia realizării lor, din toate punc- 
tele de vedere. 


— Dar subiectul luat din trecutul 
nostru, subiectul istoric, nu credeți că 
ar putea ti tratat într-un registru, să-i 
spunem mai restrins, ca destășurare de 
oameni și de mijloace și urmărind o 
interiorizare a contiictelor, şi o dată cu 
aceasta o aprotundare a dimensiunii 
umane a personajelor, să reducem rolul 
spectacolului militar de exemplu, spre 
a da prioritate spectacolului de idei, al 
subtilității, al forței de caracter? 


— Ar fi absurd să nu fiu de acord cu dum- 
neata. Dar, una nu exclude pe cealaltă, 
dacă sint bine tăcute. Cum vă imaginați de 
pildă filmul Ziua cea mai lungă realizat 
cu mijloace materiale de o sută de où mai 
puține dar cum spuneaţi cu aprofundarea 
dimensiunii umane a personajelor, et: 
Desigur ar fi un alt film cu un alt scop și cu 
citeva sute de milioane de spectatori mai 
puţin. Avem și noi un astfei de exemplu 
Mihai Viteazul realizat în 1971 şi Buzdu- 
ganul cu trei peceţi realizat cițiva ani mai 
tirziu. Comparaţi rezultatele și trageţi singur 
concluzia. Vreau însă să precizez că nu 
pledez numai pentru filmul de amploare, 
dimpotrivă, faza sa superioară este desigu: 
alta, la care sper să ajungem. Făcind 
Alexandr Nevski, regizorul Eisenstein a 
putut trece ciţiva ani mai tirziu la Ivan cel 
Groaznic. Două filme cu scopuri diferite, 
la fel de bine făcute şi bine calculate. Un 
inceput în acest sens l-a făcut Malvina 
Urşianu, dar e prea puţin pentru 9 ani care 
au trecut. Vreau să subliniez deci că tre- 
buie să păstrăm ceea ce am dobindit pină 
acum, spre a putea dezvolta și face mai bine 
filmele inspirate din istoria patriei noastre. 

De altfel, perspectiva creşterii numărului 
de filme obligă la o redimensionare a însuşi 
repertoriului tematic şi dacă este să punem 
problema într-adevăr a unei preponderente, 
apoi ea trebuie acordată necesității ca filmu! 
nostru să reflecte dinamica societăţii noas- 
tre actuale, prin acele filme cărora li se 
spune «de actualitate», de parcă un film cu 
subiect luat din trecut n-ar putea fi și el 
considerat «de actualitate». Filmul inspirat 
de prezent ar trebui să fie oglinda, imaginea 
artistică a vieţii noastre. El trebuie să ex- 
prime cu argumentele artei, spiritualitatea 
vremii în care trăim. Şi acest film trebuie să 
tie necesarmente şi mai prezent şi, spun eu, 
mult, mult mai bun și mai convingător decit 
îl facem acuma. În faţa creșterii producţiei 
noastre de filme, sintem obligaţi să gindim 
atit în funcţie de experienţa noastră dar și 
în funcţie de situaţia artei cinematografice 
ca factor de educaţie și de influențare, atit 
la noi cit și pe plan mondial. Or, la acest 


regizorii 
noștri 


Succese evidente, dar și... 
Bariera prejudecăților. 
Pagubele produse de impostură. 
Păcatele improvizaţiei 


punct al discuţiei, ţin să amintesc citeva 
date şi fapte de care ar trebui să se țini 
seama. Așadar, după o criză pe care cine- 
matogratul a resimţit-o o dată cu aparitia 
televiziunii, dacă cercetăm bine ce se in- 
timplă la ora actuală, vom constata o reve- 
nire a «filmului de cinematograt», care amin 
teşte de multe ori chiar de succesele de 
care se bucura el prin anii '30. Şi al doilea 
tapt: această revenire are loc în plină ascen- 
siune a televiziunii şi chiar în colaborare cu 
ea. Ce anume filme — în afara comediilor, 
care între noi fie vorba, sint din ce în ce ma 
rare şi mai puţin comice — ce anume filme 
au readus cinematograful în atenţia și 
preferința publicului? Filmele de mare spec- 
tacol, de foarte mare spectacol, realizate 
foarte, foarte bine sau, curios, filme cə 
Love Story unele dintre acestea avind in 
distribuție nume mari de actori, dar altele 
nu. Deci participarea publicului la un film 


mă mir! 


Topul 
stărilor sufletești 


Ca urmare a ploilor abundente din ul- 
tima vreme s-a constatat o creşiui: 
a sentimentalismului în sălile de cine- 
matograf, parcuri, stadioane, fondul 
plastic, topul stărilor sufleteşti s-a de- 
plasat evident către împăcări cu iubita, 
cu părinţii, cu colegii, cu soarta, lucru 
care mă indeamnă să colind cu gindul 
spre cel care eram eu, într-un sacou 
de care colegii mei de facultate iși mai 
amintesc, desigur și mă văd seară 
de seară cu Flori» Zamfirescu, cu hrana 
rece pentru a doua zi pe genunchi, în 
sala Teatrului Bulandra revăzind în ne- 
ştire spectacolele, cu convingerea fer- 
mă că asta e viața noastră, visul nostru 
depărtat, așteptind apoi în umbră pină 
plecau actorii acasă şi urmărind de de- 
parte pe stradă pe Victor Rebengiuc, 
pe Toma Caragiu sau pe Octavian Co- 
tescu — mi se părea că merg într-un 
anumit fel și le pindeam din umbră 


sau altul e un fenomen social ce merită 
studiat științific. Fiți sigur că dacă filmul 
de pe micul ecran ar fi doar de dezbatere 
socială, de analiză psihologică,de cunoaș- 
tere și aprofundare a caracterelor atunci pe 
marele ecran ar merge bine filmul de mare 
spectacol. Unii consideră publicul stupid 
pentru că merge să vadă un anumit gen de 
tilme. Eu cred că noi sintem de vină că nu 
reuşim să acoperim întreaga arie a sent 
mentelor pe care le poate trezi un film si 
atunci marele public setos se poate îndrep- 
ta greşit după o fata morgana. lată de ce 
repet că este necesară o coordonare între 
ceea ce realizează televiziunea și ceea ce 
tace cinematografia pentru marele ecran. 
Pentru că în final filmul pentru micul sau 
marele ecran are o forță nemăsurată de 
educare și propagandă, prin mijloacele 
aitei care sint nelimitate. Dar filmele bune 
nu se pot face făcind doar filme și nici cu 


reacţiile, apoi la gară, la cămin, ne 
muiam plinea în apă și mincam eugenii, 
visam că plecăm la Teatrul din Turda 
și adormeam cîntind romanțe, străbă- 
tuți de-un chip de fată ce ne părăsea şi 
pină la urmă el se apuca de fumat ca 
să i se îngroașe vocea şi nu se mai lăsa 
nici în ziua de azi, deşi plouă de nu mai 
știu să scriu. Eram tineri şi ne dam cu 
capul de pereţii lumii să devenim noi 
inşine, ne iubeam și ne respectam 
actorii, fără să visăm vreodată c-am 
putea fi egalii lor, tăceam teatru cu 
hrană rece şi mamele-n provincie, de 
ni se cojau palmele primăvara, cu gră- 
mezi de lucruri sfinte în minţi, de dimi- 
neaţă pină seara ne purtam viitoarele 
ulcere prin săli de repetiții şi, doamne, 
ce bine era... 

Eu nu ştiu, dar probabil la fel fac și 
studenţii de azi, deşi plouă, deşi nu ne 
respectă, deși nu le pasă de nimic. 
deși vin rar la teatru; deși nu cîntă ro 
manţe și nu-i părăsesc iubitele. 

Şi nici nu mă mir că plouă ca-n Ba 
covia, că azi iubesc pe toată lumea, 
că ştiu atitea despre noi și nimeni nu 
mă-ntreabă. 


Mircea DIACONU 


orice mijloace. Ele presupun un imens efort 
de toate categoriile, şi în mod special, ta- 
lent: nu oricine — chiar un realizator consi- 
derat înzestrat — poate face film de succes. 
Să nu uităm că noi ne-am impus cu destii 
de mulți ani în urmă cu Pădurea spinzu- 
ratilor care ilustrează părerea exprimată 
de mine mai sus şi după aceea Puterea si 
Adevărul, Tănase Scatiu, Clipa, lon și 
incă altele. lar din filmele tăcute de mine mă 
gindesc la Dacii, Mihai Viteazul, Osinda, 
Ultima noapte de dragoste... În ultima 
vieme aș putea afirma, fără să numesc 
filme, că producţia noastră cinematograticii 
manifestă un tel de pierdere de viteză, în ce 
priveste factura propriu-zisă a realizărilor, 
porta lor, rezultatul lor la public. 

— Înţeleg că filmul «de actualitate», 
cum nu vă prea place să-l numiti, si 
inteleg și de ce — n-ar îi ceca ce se 
aşteaptă să tie. De ce și prin ce anume? 

— Vă spuneam mai Inainte care au fost, 
după mine, unele succese obținute de cine- 
matografia noastră. Calitatea acestora pro- 
vine din faptul că îmbină succesul de public 
cu exigența artistică, cu lipsa de concesie 
in planul facilului. Cred că avem în această 
categorie de filme, un ciștig real pe care 
trebuie să-l păstrăm şi să-l dezvoltăm. 
Dar cred totodată, că avem obligația de a 
dezvolta şi ridica pe treptele unei arte supe- 
rioare, filmul inspirat de prezent. Lumea 
acestuia ne este, aș spune, familiară, dar 
pe peliculă ea ne apare destul de străină, 
de îndepărtată. Pe cine întiinim între acești 
oameni? Doar cunoscuţi: oameni ai muncii, 
activişti de partid, tineri care invaţă sau care 
muncesc. Şi totuși, ei apar sumar, sărac 
portretizaţi, de parcă înapoia unei calităţi 
sociale ei nu ar avea nici un fel de altă viață, 
univers uman, de parcă oamenii de astăzi 
n-ar avea calităţi şi defecte, ginduri bune 
şi ginduri greşite, aspirații dar şi decepții, 
suişuri şi coborișuri, curaj şi lașitate, im- 
pulsuri entuziaste și ezitări, adică tot atitea 

stări» prin care trece un om în fața caval 

adei de întîmplări şi situaţii pe care le insu 
mează viaţa, într-o lume care nu sti pe loc, 
care urmăreşte nişte obiective şi care 
inaintează, dar drumul spre ele trebuie sā- 
pat metru cu metru. Acest efort de a con- 
strui drumul, tocmai el, cred că nu apare și 
adesea nici nu traspare în ceea ce numim 
poveste despre prezent în filmul nostru. 
Povestirile acestea se rezumă comod şi 
candid la a însuma schelete de situaţii, 
frinturi de lozinci amestecate într-o ordine 
pe care scenariştii, probabil, o consideră 
inspirație artistică. În realitate nu toate 
clipele de viață ies din comun, dar toate 
la un loc și sub privirea artistului, micile 
evenimente cotidiene compun un sens și 
subliniază o ideie. Să mai amintesc și eu 
de acele filme ale micilor evenimente pro- 
fund umane și profund semnificative ca 
Hoţii de biciclete sau Umberto D? Ase- 
menea filme ne lipsesc pentru ca să putem 
descrie artistic prezentul. Lucian Bratu a 
inceput să sondeze un asttel de univers mic 
dar plin de semnificaţie, împreună cu sce- 
naristul D.R. Popescu. Dar, pe de altă 
parte, a ridica faptul cotidian, faptul mic la 
nivelul artei superioare, presupune o anume 
forță de înscriere a acestuia pe o orbită 
largă şi treaba asta se obține nu numai cu 
idei, ci şi cu forța talentului, a vocației. 
Pentru că așa cum un anume film inspirat 
de istorie nu-l poate face oricine, nici filmul 
prezentului nu-l poate face oricine. În pri- 
mul rînd, pentru că şi aici, — şi păcatul 
ăsta este încă att de pregnant pentru cine- 
matogratia noastră — se improvizează sce- 
narişti, şi nu sînt folosiţi, sau ca să fiu mai 
exact, nu este folosit la capacitatea lui un 
scenarist deocamdată de necomparat cu 
toţi ceilalţi: Titus Popovici. El are o sensibi- 
litate specială, acea inteligență penetrantă 
capabilă să depisteze în cotidian acel inedit 
creator de sens și de idei, dar mai ales de 
tarmec artistic. Se lucrează dificil cu el, dar 
cit de eficient totuși! În ceea ce mă privește, 

doresc un fim banal, cu «un bătrin, 
un căţel şi o fată», un film în care să nu 
existe retorică, artificialitate, grandilocven- 
tă, dar în care să recunoaștem ziua de as- 
tăzi şi să tim emoționaţi că o trăim cu toții. 
Deasemeni îmi doresc cu aceeași sinceri 
tate un film politic dar de o mare protun 
zime. 


— $i ce vă împiedică să le faceţi? 

— Prejudecata multora și în primul rind a 
scenariștilor care vor intotdeauna fapte 
nemaipomenite, pe care iarăşi între noi tie 
vorba, le usucă prin schematism. Prejude- 
căţile sint o adevărată barieră în calea til- 
filmului despre epoca noastră. Ca și 
impostura. 


— Nu numai în calea filmelor. 

— Nu numai, dar în mod special. Oamenii 
nu se acceptă ușor în imaginea lor de pe 
ecran, deși se privesc în tiecare zi în oglinda 
lor de acasă. Probabil însă, că nu se văd 
așa cum sint ei în realitate... 


— Vă așteptăm să-i ajutaţi să se vadă, 
şi vă mulțumim pentru acest prim de- 
ners critic. 


Mircea ALEXANDRESCU 


cronica 
reluărilor 


SERE 


Un nou film polițist: 
Conversația 


La ciți scenariști și-au bătut capul să 
facă din polițistul lor un erou pozitiv — a 
venit acum vremea ca poliția însăși să facă 
scenaristică și să caute, ea, eroul ei pozitiv. 
Subdirecția formării cadrelor din Direcţia 
generală a poliției franceze a redactat un 
chestionar de zece pagini plus trei anexe 
pentru uzul șefilor de servicii din comisa- 
riatele care sondează candidații la un post 
de polițist (popular:flic.) Se precizează de la 
bun început că discuţiile în cadrul acestor 
sondaje nu trebuie să aibă caracterul unui 
interogatoriu polițienesc, dar nici al unei 
șuete sau al unui examen psihologic. Nu. 
Atunci, ce? După ce un «chestionar-ghid» 
precizează pentru comisarii mai puţin ima- 
ginativi cum să înceapă discuția — «il 
primiți cu un cuvint amabil, îl instalaţi, ii 
prezentați obiectivul discuţiei, îi anuntati 
că veți lua note în timpul convorbirii» — se 
trece la a se defini convorpirea ca «o desco- 
perire a unui anume profil de personalitate, 
articulat pe aptitudini fixate la doi poli: sigu- 
ranţa și autoritatea». Urmează lista calită- 
ților la cele două capitole, demult fixată în 
pioneze pe masa oricărui scenarist şi în 
inima oricărui spectator de filme polițiste. 

La «siguranță» se trec: stăpinire de sine, 


Jayne Mansfield, 

«blonda explozivă» 

a anilor '60, 

a murit — în urmă cu 13 ani — 
într-un accident 

sau a fost asasinată 

din rațiuni politice 
legate de afacerea 

Kennedy? Dallas 

contra Hollywood? 


aspect liniștitor, calm, singe rece, putere 
de îndurare, stabilitate, probitate, spirit de 
dreptate, dorința de asistenţă, disponibili- 
tate, simţ al ocrotirii La «autoritate», 
ce-ar mai rămîne? Nici o grijă: «energie, 
vitalitate, vigoare, fermitate, initiativă. ri- 
goare, dar şi perspicacitate, ponderație, 
tact, omenie, putere de comprehensiune». 
De la Bogart în Șoimul maltez (şcoala 
Chândler!) pină la Colombo și Flic-ul lui 
Delon nimic nu lipsește, cinema-ul se do- 
vedeşte în sfîrşit util, ba chiar și scenariștii 
lui. Se poate spune că tot ce caută azi poliția 
franceză, cinema-ul a «fumat» de mult și 
nu ne găsim decit în fața unui fenomen cu- 
noscut, acela al vieții care încearcă să 
imite arta... 

Urmează o avalanșă de întrebări, aparent 
dezordonate, care ţin de arta dialoghistului: 
«Preferaţi cariera de polițist oricărui amor? 
Vreţi să deveniți polițist doar pentru uni- 
formă? Dece intraţi în poliție și nu în ar- 
mată? Credeţi că în familie copilul e suve- 
ran şi părinţii supușii săi? E important 
pentru dumneavoastră să purtaţi o armă? 
Este arma singurul mijloc de apărare a unui 
polițist? Ce părere aveți despre cei care fac 
auto-stop? Dacă plecați in concediu cu 
soția, încercaţi să vă impuneți preferința 
fată de munte sau mare?» 

Un psiholog, consultat pentru a se con- 
trola calitatea documentului, a afirmat că 
«chestionarul este bine întocmit, indicaţiile 
pentru discuție — realiste, iar din punct de 
vedere tehnic, întrutotul exact». Trebuiau 
să ne întrebe însă și pe noi, cinefilii, cei mai 
competenți civili în ale poliției. Mai ales 
acum cînd bintuie moda antieroului, a poli- 
țistului vulnerabil, neprezentabil la balon- 
seide, scrupulos cit de cit la datorie dar si 
mai şi la morala. Vine vremea flic-ului sfișiat 
— să vedeţi în curind chestionare realiste. 
Oricum, grea misie, misia de politai! 


29 iunie 1967. 
Orele 2,30. 
Șoseaua 90 


La sfîrşitul acestei luni, chiar în 29, se fac 
13 ani de cînd pe șoseaua din Statele Unite, 
numită și «Old Spanish Trail» a avut loc 
accidentul în care Jayne Mansfield, numită 
şi «blonda explozivă», și-a găsit moartea. 
Călătorea într-o mașină, alături de avocatul 
ei, Samuel! Brody, mort şi el în șocul cioc- 
nirii cu un camion — amindoi se îndreptau 
spre New Orleans, unde-i aștepta, pentru o 
întîlnire de lucru, celebrul judecător Jim 
Garrison, cel care conducea ancheta asa- 
sinării preşedintelui Kennedy. Brody era 
asociatul nu mai puţin celebrului avocat 
Melvin Belli, Melvin Belli era consilierul lui 
Jack Ruby, Jack Ruby era omul care-l 
executase, în localul poliţiei, pe Lee Harvey, 
Osvald, Osvald era asasinul prezumtiv al 
lui J.F. Kennedy; Jayne Mansfield, în clipa 
morții, nu mai era «blonda explozivă» adu- 
lată de public, copila răsfăţată a studiouri- 
lor, un sex-appel.unic, un bust unic, con- 


Cronica 
afacerilor 


Producătorul 
faţă în faţă 


cu criza filmului italian 


curată de Marilyn Monroe, rivală şi ea unică 
intr-ale farmecului. Marilyn murise, Jayne 
decăzuse, se îngrăşase, bind mult şi luînd 
tranchilizante, îşi pierduse zîmbetul, «linia», 
contractele, ajunsese să cinte în cabarete 
la Las Vegas, nu ținuse nici asta, coborise 
în baruri obscure făcînd strip-tease, moar- 
tea sosind, cu cinismul ei, la tanc pentru a 
oferi dramaturgilor piese «după cădere» 
iar scenariştilor idei bogate pentru lung- 
metraje. 

Trei filme sînt azi, pe șantier, înspirate de 
acest drum al zilelor ei spre noaptea de pe 
Old Spanish Trail. 

Cel mai «tare» — după cum se pariază — 
va fi acela făcut după memoriile lui Gregg 
Tyler, fostul ei secretar, mai tînăr cu 16 ani 
(care azi, aşa e uneori viața, dramă fără de 
can-can nu mai merge, trăieşte alături de 
fata lui Jane...). Gregg Tyler emite «o teorie 
absolut stupefiantă» — după părerea direc- 
torului revistei «Cin6-Revue» pe care, zice 
același, «sînt în măsură s-o dezvălui»: Acci- 
dentul din 29 iunie 1967 ar fi fost premeditat 
și am avea de-aface cu un asasinat! Căci, în 
momentul accidentului, Brody transporta 
un fişier, bine fixat la încheietura milinii sale, 
de ce?, dacă în mașină nu erau decit el şi 
prietena sa? Fişierul conținea actele clien- 
tului Jack Ruby din arhiva cabinetului de 
avocatură Brody-Belli. Judecătorul Garri- 
son, incoruptibilul, le solicitase. Brody, cu 
Jayne lîngă el, i le ducea, cind la orele 
2,30 noaptea, pe Highway 90... Ei bine, la 
sosirea poliției pe locul accidentului, fişie- 
rul dispăruse, oricît de bine fusese fixat la 
mîna avocatului! Trebuie să nu fi văzut în 
viața ta niciun serial — şi cine-i acela? — ca 
să nu înţelegi ce story se deschide aici, la 
întretăiere de Rudy senatorul (căci domnul 
Tyler nu ascunde că a asistat la scene in- 
time între actriță și Robert Kennedy), și 
«Washington dincolo de porţile»... între- 
deschise... Oricum, adevăratul serial Dallas 
continuă! 


Ornella Mutti 
în 1978, 


Aşa precum banii — după o butadă ce- 
lebră peste Ocean — nu aduc fericirea dar 
fără ei, ea nu e posibilă, tot astfel producă- 
torul în industria capitalistă de cinema, nu 
creează filme dar fără el, ele nu ar exista 
Dino de Laurentiis e un nume fără de care 
nu putem discuta destinul cinematografului 
italian de după război. eu «Dino de Lau- 
rentiis prezintă»... începe genericul unor 
filme ca La Strada, Nopțile Cabiriei.. 
Cel ce a finanțat filmele lui Fellini și ale 
atitor alți regizori de mare valoare, nu va 
putea fi privit niciodată ca un vulgar indus- 
triaş, ca un nepriceput în ale artei. Ce spune 
el despre cinema va interesa întotdeauna, 
chiar dacă va naște obiecţii violente; oricît 
i-ar influenţa cifra de afaceri ideile, nu i se 
poate contesta o cunoaştere serioasă a pro- 
blemelor de creaţie şi cei mai serioşi artişti 
recunosc că dau atenţie părerilor lui, inainte 
de a se ridica împotriva lor. Pentru a în- 
țelege evoluţia conflictelor din care se 
hrăneşte azi inspiraţia cinematografică în 
lume, nu putem ignora ce gîndeşte Dino de 
Laurentiis în «cartierul său general» insta- 
lat de zece ani la Hollywood, hotărit să lu- 
creze «planetar», investind în man producții 
la scară mondială, asaltînd chiar cosmosul 
cu acest Flash Gordon. un science-fiction 
dotat cu «cel mai colosal buget din cite a 
finanţat» buzunarul lui (a cărui premieră, 
în decembrie, va avea loc în 3 000 de săli!). 

De altfel, ceea ce impută el actualei in- 
dustrii italiene de film — aflate, totuși, într-o 
criză măsurată prin pierderea a 264 de mi- 
lioane de spectatori în ultimii şase ani — 


Alberto Sordi — actor italian, 

competitiv pe piața mondială, du- 

pă cum îl prețăluieşte Dino de 
Laurentiis, producătorul 


filmele 


vieții noastre / 


Un camion 
spre o parabolă 


Un film deosebit se anunţă a fi Camio- 
nul al regizorului bulgar Hristo Hristov, 
cu un subiect care pare să urmeze linia 
aceea totdeauna dificilă dintre strictul rea- 
lism și parabola unui simbol. Se porneşte 
de la un accident pe un șantier, un om își 
pierde viața, un camion transportă dece- 
datul, în camion — ca în orice «diligență» 
— vom găsi oameni, fiecare cu ale lui: un 
doctor, de 15 ani pe șantier, obsedat de 
ratare, grăbit să ajungă la oraș unde i-a apă- 
rut, în stirșit, o lucrare științifică; o casieriță 
încurcată cu niște sume de bani; un miner 
care trebuie să ajungă la timp acasă, pentru 
a-şi împiedica nevasta să fugă cu un altul; 
în sfîrşit, şoterul dornic să încheie cit mai 
repede misiunea aceasta împovărătoare; 
niciunul, desigur, nu se gindește la cel dus, 
pină în clipa cind un bătrin ciudat, intilnit 
pe drum, va încerca să arunce camionul în 
aer pentru a se răzbuna pe cel mort, un 
vechi dușman de-al său. După accident, 
oamenii își vor purta pe brațe semenul — 
devenit deodată o ființă apropiată, — și-l 
vor îngropa într-un sat nu mai puţin ciudat. 

Reterirea la «diligență» nu e o autosuges- 
tie: Hristov recunoaște că urmărește o 
atmosferă, «o ambianţă exterioară apro- 
piată de western pentru ca să poată străbate 


este tocmai «caracterul prea provincial al 
producţiilor ei», îngustimea subiectelor, 
«bătaia» prea scurtă a problemelor. Regi- 
zorii italieni — după opinia lui vizibil in- 
Huenţată, desigur, de optica societăților su- 
pranaţionale care tind să se impună și în 
arta filmului — «nu sint în măsură să furni- 
zeze idei acceptabile şi competitive pe plan 
internațional. Comedia italiană, filmul po- 
litic sau semipornogratic care caracterizau 
producția anilor '70,nu mai au eficacitate 
pe piața anglo-saxonă, azi cea mai impor- 
tantă şi mai bănoasă. Sincer vorbind, Fellini 
este singurul italian care poate «vorbi» la 
nivelul unui interes internaţional. E cel mai 
mare regizor din lume. Nimeni nu-i este pe 
măsură... Nu trebuie să-i văd filmele, i le 
ştiu pe dinafară... Ceea ce nu înseamnă că 
nu există în italia și alți regizori buni, ca 
Rosi sau Scola, dar aceștia în loc să țină 
seamă de public, fac filme doar pentru a 
place criticii. Sint convins că Rosi, lăsind 
de-o parte ideile lui fixe, are tot atita talent 
cit Kubriki» Dintre actrițele de prima linie 
din Italia, două ar fi cele pe care le-ar invita 
în America: Ornella Mutti și Mariangela 
Melato. Dintre actori — Sordi şi Mantredi, 
«doi monştri unici în lume, care ar putea 
deveni valori mondiale dacă n-ar fi att de 
comozi şi de leneși»... 

După cum se vede, limbajul lui De Lau- 
rentiis nu e blind și nu e lipsit de acele 
accente de «stăpin» care rezumă lumea 
filmului la gustul și cultura hollywoodiană. 
Retlexele unei gindiri tipic reacționare în 
artă — ca opoziţia dintre național și univer- 
sal, dintre public şi critică, ca supunerea 
la bunul plac al spectatorului, singurul 
criteriu al succesului, iar succesul ca su- 
premă calitate a operei — sint toarte clare, 
manipulind şi o anume demagogie antieli- 
taristică cu priză la publicul nu atit larg cit 
incult. Simptomatice pentru contradicţiile 
economiei cinematografice occidentale (ca- 
pitalistul vorbind în numele publicului opus 
artistului!), opiniile dure ale lui de Lau- 
rentiis nu pot fi însă bagatelizate, ignorate, 
mai cu seamă că discutarea lor de către 
artiştii serioşi, incapabili de a duce o poli- 
tică a struțului în fața problemelor dificile, 
ii poate duce cu încă un pas spre un adevăr 
mai profund al creaţiei lor. 


Rubrica 
«Filmul, document al epocii — 
Documentul, sursă a filmului» 
este realizată 
de Radu COSAȘU 


Oamenii Camionului lui Hristov: 
o sugestie a destinelor dintr-o «diligență»... 


cu aceste personaje — «nouă cercuri ale 
infernului», silind spectatorul să se rupă 
de ritmul vieţii cotidiene şi să pătrundă in 
miezul unui univers moral în care, conform 
viziunii regizorale, «natura umană se va do 
vedi mai puternică decit psihoza paranoică 
născută din ură oarbâ». Celor surprinși de 
cruzimea și brutalitatea scenariului, regi- 
zorul bulgar le ripostează că asemenea as- 
pecte nu pot lipsi «intr-o luptă a cărui țel 
este ocrotirea valorilor spirituale ale omului 


cronica 
ideilor 


Credinţa cineastului 
în imagine 


Să nu fim unilaterali — e un tango al ori- 
cărui bun cinefil. Godard, de pildă. Un con 
de umbră antipatică s-a pus pe chipul şi pe 
tilmele sâte, de multă vreme. Se citează pe 
larg fraze abracadabrante din scrierile sale, 
se ride pe intundate de unele aberaţii de 
gust, se tace deajuns de virtos în jurul 
ultimelor sale realizări. Să nu fim unilate- 
rali! lată citeva idei nu numai înțelepte, de o 
frapantă inteligenţă dar şi de un exemplar 
lirism, emise de «Godard le fou», la care ar 
putea subscrie oricine iubeşte arta filmului, 
neimpiedicat în nume și prejudecăţi, liber 
de orice literatură: 

«Un film nu se poate spune, un film se 
vede. Ori azi, filmele, nu e vorba să le vezi, 
ci să discuți despre ele. lau multe note dar 
nu pentru a descrie ceea ce se va petrece... 
Un film de succes scapă scenariului, ceea 


ce nu vrea să spună că sint împotriva sce- ` 


nariştilor. Ideea e ca, arătind fapte reale, 
să arăţi cum s-au făcut legendele. Impor- 
tant nu este că Griffith a inventat «gros- 
plan»-ul ci că, la un anume moment dat, e! 
a tăiat un «plan». S-a petrecut atunci un 
salt, cum s-a mai intimplat odată cu Rim- 
baud, Joyce, Picasso. Cinema-ul mut, foarte 
popular, fiindcă arăta lucrurile fără să le 
rostească, era şi foarte puternic. Walter 
Benjamin a spus același lucru lui Adorno: 
inconştientul industriei prinzind frică, s-a 
pus în practică sonorul. «Mutul» este des- 
coperirea montajului. Cinema-ul nu e o 
poză în mișcare, ci trei fotografii, de jude- 
cat, de comparat. Hitchcock vă face să 
muriţi de neliniște arătindu-vă o stivă de 
sticle, nu o stivă de cadavre. li trebuia o 
putere necunoscută, a găsit-o punind o 
imagine înainte, o imagine după. Așa se 
vede adevărul. Așa se tace dreptate. E 
clar, nu mai e nevoie de vorbe, se vede. 
Cu cinema-ul vorbitor, s-a incetat a se 


contemporan, umanizarea universului Spi- 
ritual al individului, alterat nu odată din ra- 
rațiuni sociale sau etice» Triumful vieții 
asupra morţii — sensul acestei «parabole 
filozofice contemporane» — nu se poate 
realiza într-o atmosferă idilică şi conforta- 
bilă. 

Ar mai trebui spus că Hristov este din 
«rasa» rară a regizorilor pentru care scena- 
riul nu apare în toată plinătatea lui, decit 
după turnarea filmului. 


vedea, a se gindi, a se imagina. (N.R..... 
desigur și Godard ar trebui să se ferească 
de unilateralități, dar acesta e un alt tango...) 
Prin filmul mut oamenii deschideau ochii 
impreună. Toată lumea era egală în fata 
imaginii. Toți «marii» sonorului sînt muti» 

E o frază, aceasta, ultima — «toţi marii 
sonorului sint muţi» — nu doar verificabilă 
ca adevăr la orice nivel, de la Fred Astaire la 
«Rubliov», ci bună de pus la intrarea tuturor 
institutelor de cinema (actori, regie, opera- 
torie...) ale acestui secol zdruncinat de 
gălăgie. Ea ne cheamă în minte aprecierea 
lui Truttaut asupra unui alt film, tot al lui 
Hitchcock «Psiho e ultimul film mare al 
«mutului». 


n curînd pe ecrane: 
ișoara Bambi Lin 
sergent în armata 
a fost îndepărtată 
dintre «marineri», | 
după 4 ani de servicia, 
pentru că a pozat 
celebrei reviste, 

prea «civile», 

Play Boy»! j ză 
ență dintr-un nou RA S.H.2 


PN 


E Sad 


Dacă mai ţineţi minte gagul acela 
formidabil dintr-un film cu Dean Martin 
detectiv, cînd o rază laser topeşte ca- 
tarămile de la curelele pantalonilor la 
toți cei răi care trăgeau după Matt 
Helm şi din cauza indecenţei bruște 
«focul» încetează, căci nu prea există 
asasin care să omoare răminind în iz- 
mene! — dacă aveţi deci în memorie 
acest gag, îi puteți urmări destinul, în 
viaţă. Agenţia UPI anunță că poliția 
engleză a găsit un mijloc pentru a pre- 
veni violențele la care se dedau două 
bande de tineri zurbagii care mai ales 
de 1 mai, năvălesc pe plăjile țării: «Su- 
telor de tineri care soseau la Brighton 
cu mașini, motociclete şi în tren, li 
s-au confiscat șireturile de la pantofi; 
şeful poliției a declarat că fără şireturi, 
tinerii năbădăioşi nu puteau nici să 
alerge, nici să-şi dea picioare acolo 
unde se dă cu piciorul. Celor care pro- 
testau la aceste măsuri, li s-a promis 
solemn recuperarea şireturilor la ple- 
carea din oraș». 


Sonorul, sonorul 


Televiziunea vest-germană intenţio- 
nează să pună pe pieptul unui arbitru 
de fotbal un mini-microfon care să 
funcționeze în timpul unui meci de 
campionat. Telespectatorii vor avea 
astfel o «viziune intimă» asupra a 
ceea ce poate auzi, 90 de minute, un 
arbitru pe teren, din partea celor 22... 
Chiar şi Silviu Camil, sunetistul formi- 
dabil al Probei de microfon, are de 
ce visa k o asemenea bandă sonoră. 


şi lipiți-le cu scoci, la voia întimplirii. 
Obtineţi astfel Se salvează cine poate 
(adică-ei salvează viata cine poale), 
tilm «compus» (fermenul se atla pe 
generic) de Godard. Se aud voci foar 
te, dar foarte din off care debitează mo- 
noloage critice, în timp ce pe ecran defi- 
lează diapozitive cu peisaje de munte 

Se va obiecta desigur că este ceea ce 
Godard a urmărit să facă dintotdeauna 
adică să distrugă imaginea prin sunet 
pp este vorba de un cinema experimen- 
tal. 

În esență, ține să mai remarce co- 
mentatorul, este vorba de «o poveste 
oarecare întretăiată de-o beție de cu- 
vinte și de aforisme filozofice.» Con 
cluzia comentatorului priveşte nu nu 
mai pe Godard ci întregul festival des 
pre care spune cam așa: «Nu vă lăsați 
furați de primul impus, zicea Talleyrand 
el e întotdeauna generos. La Cannes 
oamenii manitestă un entuziasm de 
ascensor: filmul lui Fellini a fost masa- 
crat, iar cel al lui Godard, ocrotit. Pri 
mului i s-a reprosat că este ceea ce se 
aştepta să fie; cel de al doilea a fost 
salvat în numele a ceea ce ar fi trebuit 
să fie». 


Ultimul film al lui William Friedkin 
inspirat de romanul lui Gerald Walker 
intitulat «Cruising» este foarte bine 
primit și de public și de presă. Motivul 
principal al acestei bune dispoziții îl 
constituie un singur nume de pe gene- 
ric: Al Pacino. El joacă aici rolul unui 
polițist care pornește incognito (și în 


viața lui Losey, una din marile ruşini ale 
societăţii americane: criza Mc Carthy- 
istă. Aceasta este descrisă cu toate 
implicaţiile ei politice, artistice și afec- 
tive şi se dovedeşte a fi fost ingrozitoare. 

Din clipa în care Losey abordează în 
mod sistematic cinematograful (Băia- 
tul cu părul verde, 1947), autorul lu- 
crării introduce în cronologie o serie de 
subdiviziuni în funcţie de filme. Această 
claritate și nevoie de ordine au necesi- 
tat; fără îndoială, multă muncă pentru 
a reda complexitatea unui asemenea 
cineast. Apar în această carte şi mo- 
mentele de furie, momentele pătima- 
şe, prieteniile şi admiraţiile (pentru 
Brecht, Bogarde sau Harold Pinter), 
dar mai ales se desprinde luciditatea 
constantă a unui om care și-a însușit 
ca pe o deviză conceptul hegelian: 
«adevărul este concret». 


Un actor ca Alain Delon, care a avut 
sansa să evolueze în regia lui Visconti, 
Melville, Antonioni, Losey, etc. se poate 
considera un adevărat star şi încă unul 
cu o experienţă de invidiat. Ce înseamnă 
însă a fi star n-ar putea explica mai bine 
decit el, nimeni altul. Dar, înaintea lui, 
să-l cităm pe Melville, omul care a mizat 
pe talentul lui Delon şi care, vorbind 
despre condiţia starului și chiar defi- 
niția lui, spunea: «Starul este un actor 
care are ceva în plus. Dar e greu de 
definit ce înseamnă acel ceva în plus». 

Alain Delon transmite milioanelor și 


Deși astăzi este mai mult reporter- 
foto decît vedetă de film, despre Lollo- 
brigida se vorbeşte cu aceeaşi admi- 


viteză de croazieră adăugăm pentru a 
explica titlul) în căutarea şi pentru 
descoperirea unui criminal foarte pri- 


milioanelor de spectatori din lume acest 
«ceva în plus», adică acea marcă a per- 


rație dintotdeauna 


Așteptindu-l la Cannes, dupa zece 
ani, cu filmul Se salvează cine poate, 
critica internaţională s-a ocupat mult 
de Jean Luc Godard. Comentatorul 
săptăminalului «L'Express» relatează nu 
fără maliţie (și nu este singurul) despre 
această revenire în cuşca cu lei. «Unele 
scene din film, spune comentatorul, 
sint susceptibile să şocheze un public 
neavertizat. Dar noi eram avertizați: 
chiar din prima zi a Festivalului de la 
Cannes circula acest anunț ciudat. Fil- 
mul lui Jean Luc Godard, învăluit într-o 
aură de scandal şi cu o reputaţie de 
mister, avea să fie oare detonatorul 
unei competiţii care una peste alta,se 
anunţa foarte cuminte? În lumina ulti 
melor filme realizate de Godard nu ne 
îndoiam că ar putea fi altceva decit un 
eșec. Şi aveam dreptate». 

Dar ce este acest ultim film al lui 
Godard? Să-i dăm cuvintul aceluiași 
comentator ca să ni-l descrie sub forma 
unei rețete de bucătărie cinematogra- 
fică. «Luaţi — spune el — un film de 
Claude Sautet, ciopirțiţi-l, lipiți bucă- 
tile fără să ţineţi cont de banda sonoră. 


«N-am jucat pe mîna lui Fellini — 
spune Gassman — pentru că el își 
inventă actorii de care el și numai el 


are nevoie» 


mejdios mai ales prin sadismul care-l 
împinge să săvirșească niște crime 
cutremurătoare. 

Al Pacino este salutat fără rezerve de 
presa și publicaţiile de specialitate 
pentru acea capacitate a lui, dovedită în 
toate filmele în care a apărut pină 
acum, de a încărca dramatic orice mo- 
ment, şi de a ridica personajul încre- 
dințat lui în galeria eroilor. De altfel 
între actorii de astăzi ai Americii, Al 
Pacino s-a stabilit de mai mulţi ani în 
fruntea listei celor mai buni și aceasta 
tocmai prin calitatea emoţiei artistice 
pe care reuşeşte s-o transmită spec- 
tatorilor săi. În filmul lui Friedkin, așa 
cum remarcă mulţi critici, el a avut și 
șansa unei partenere, Karen Allen (de- 
altfel o altă revelaţie a ecranului ame- 
rican) alături de care a format un cuplu 
despre care s-ar putea să audă și co- 
misia de propuneri pentru viitorul Oscar 


Căile ferate franceze au avut o idee 
ingenioasă: organizarea unui festival 
cu filme în care de fapt trenul să fie 
vedeta. Au fost prezentate 14 filme în 
care bătrinul cărăuș e în primul plan al 
story-urilor. Între aceste 14 filme unele 
foarte cunoscute cum este faimosul La 
bataille du rail (unul dintre cele mai 
populare filme despre rezistenţa fran- 
ceză şi despre contribuţia feroviarilor 
francezi la această luptă). Dar și Trans- 
america Express, apoi filmul Trenul 
şi O temeie dispare (bineinţeles din 
tren sau în tren, pentru că asta este 
esenţial) apoi Podul Cassandra, (peste 
care evident trebuie să treacă trenul, 
dar nu fără primejdii). Presa ne infor- 
mează că s-au prezentat și citeva perle 
rare cum ar fi Ordinea și securitatea 
lumii realizate de Claude d'Anna, apoi 
un foarte ciudat film japonez realizat 
de Sato și intitulat Super-Express 109 

«Evident, sublinia un comentator, ci- 
nematograful datorează acest omagiu 
trenului. «Sosirea trenului în gara La 
Ciotat» a -pus cinematograful pe șine 
acum mai bine de 80 de ani». 


A fost o luptă — afirma categoric un 
comentator — care s-a terminat nu cu 
o înfringere ci aproape cu un masacru 
Lupta s-a dat între doi actori: Peter 
Sellers şi Shirley McLaine, în filmul care 
se intitulează «Bun venit, domnule Şan- 
sa», foarte discutat, dar şi apreciat de 
public şi de presă. Este vorba aici des- 
pre o satiră dar una foarte tandră. Dom- 
nul acesta numit Şansă, (i-am putea 
spune chiar și domnul Ocazie ca 
să nu ne marginalizăm cu totul din 
punct de vedere langaj), domnul 
acesta are 55 de ani, este cu desăvirșire 
analfabet dar nimeni altul decit el nu 
cunoaşte atit de bine tot ceea ce ține 
de programele de televiziune. În ziua în 
care protectorul său moare Domnul 


Deocamdată Liz Taylor este 
mai preocupată de probleme so- 
ciale decit estetice 


Şansă, care e de meserie grădinar, o 
pornește in lume ca să descopere ima- 
ginea ei reală şi după cum constată. 
nu prea asemănătoare aceleia de pe 
ecranul de televizor. Odată ajuns în 
lume, candoarea lui începe să producă 
minuni, care-i propulsează pină în sfe- 
rele cele mai inalte unde este considerat 
drept produs uman... ecologic (adică 
așa cum există legume ecologice, fructe 
ecologice iată şi oameni ecologici) 
Domnul Sansă are chiar si un passe- 
partout o expresie magică. El spune 
mereu «l understand», adică «înțeleg» 
cind de fapt el nu pricepe mai nimic. 

Partitura scenaristică este, după cum 
se afirmă, exploatată magistral de Peter 
Sellers, care o anulează pur şi simplu 
pe Shirley MacLaine, aici în rolul de 
Grande Damme, de doamnă din inalta 
societate care se minunează tot timpul 
de candorile grădinaristico-ecoloyice 
aie lui Sellers. Succesul filmului pare 
un duel pe care spectatorul îl urmăreste 
cu deliciu. 


Aşa se intitulează volumul apărut 
recent la Paris sub semnătura unui 
critic de prestigiu, Michel Ciment. În 
cazul de faţă este vorba de primul volum 
de 500 pagini (cel de al doilea fiind și el 
anunțat pentru un viitor apropiat). 

Critica de specialitate a primit aceas- 
tă lucrare dedicată unui mare cineast 
contemporan cu o satisfacție nedisi- 
mulată S-a spus chiar. «lată un prim 
volum, unul dintre cele mai bune și mai 
importante consacrate pină astăzi lui 
Joseph Losey. Aceasta este părerea 
mea (spune Mireille Amiel în revista 
franceză de specialitate «Cinema») și 
este chiar și părerea lui Losey. Oricare 
ar fi rezervele pe care am fi tentati să le 
formulăm în privința unuia sau altuia 
dintre filmele lui Losey, acesta este fără 
ndoială unul dintre cei mai mari regi- 
zori ai generaţiei sale. Trăsăturile care 
devin cele mai evidente, mai limpezi și 
mai impunătoare sint forța şi coerenţa 
de care dă dovadă acest creator». 

Concepută cronologic, lucrarea se 
impune. Totul recapătă valoare proprie, 
începuturile scot la iveală o copilărie, 
un mediu, o formaţie şi o dispariție 
determinantă (aceea a tatălui său), toate 
dind un anume sens angajării politice 
a cărei însemnătate o cunoaștem cu 
toţii, dind sens mai ales consecinţelor 
ei. Apoi intervine marea întrerupere din 


În filmul Vizita de dimineaţă 
Elena Koreneva este spun 
criticii, uluitoare 


sonalității sale. Aceasta face să se 
spună că el a devenit o imagine şi chiar 
un personaj. Şi ce crede Alain Delon 
despre această imagine de sine: «Se 
spune că aș fi prizonierul acestei ima- 
gini şi este exact. Cred că trebuie să 
accepti regula jocului. Publicul vrea 
ca eu să fiu un erou al binelui sau al 
răului, dar mi se refuză de către același 
public dreptul de a ride. Așa incit mă 
văd condamnat la dramă sau la trage- 
die... Cunosc destui oameni care ar 
vrea să fie prizonieri ai succesului lor. 
Se intimplă ca personajul Delon să 
corespundă într-o oarecare măsură ade- 
văratului meu fel de a fi. Adică mă refer 
la acea tendinţă către singurătate și 
melancolie. E de asemenea adevărai 
că am o anumită tendinţă de a dramatiza 
evenimente de o nu prea mare impor- 
tanță. Multă vreme, imi aduc aminte, 
cariera mea, ca și stările mele sufletesti 
au mers în zig-zag.» 


Într-un decor fastuos care reconsti- 
tuie un faimos hotel de lux francez de pe 
Coasta de Azur, regizorul francez Gé- 
rard Oury a filmat recent scena unei 
mari sărbători retro, prevăzută în filmul 
său. intitulat Lovitura de umbrelă 
Bărbaţi îmbrăcaţi în haine de seară și 
temei cu egrete și panglicuţe, coafate 
ca Josephine Becker sau ca Louise 
Brooks. Una dintre ele, îmbrăcată într-o 
rochie de panteră, ţine în lesă o adevă- 
rată panteră și se plimbă printre invitați. 
Peste toate plutește o atmosferă de 
muzică fox-trot și shimmy, şi toată 
atmosfera sugerează anul 1925 cînd se 
petrece acţiunea acestui film. «Și totuși, 
precizează regizorul, este vorba de o 
poveste modernă, dar aici sintem în 
plină desfășurare a unei mari sărbători 
pe care un tip plin de bani a organizat-o 
pe tema «marele Gatsby», care după 
cum se știe era foarte la modă în 1925. 
Este vorba despre o sărbătorire care 
încet-incet devine agitată, dar motivele 
agitaţiei prefer să le țin secrete și să le 
descopere spectatorii. În filmul meu 
există un suspens comic în stil Hitch- 
cock și tot ce pot spune e că urmăresc 
aventurile și întimplările intervenite în 
viața unui om care crede că duce o 
viață liniștită și agreabilă, dar deodată 
se află intr-o situaţie destul de primej 
dioasă.» Interpretul principal al acestui 
film regizat de Oury este Pierre Richard, 
despre care Oury spune (după ce men- 
ționează că ar fi avut nevoie, de fapt, 
de Bourvil sau de Louis de Funès, dar 
primul a decedat mai demult iar al 
doilea este destul de bolnav): «Desigur 
că nu-l pot compara pe Pierre Richard 
cu Bourvil sau de Funès. Şi aceasta 
pentru motivul că un actor nu poate fi 
comparat cu nici un altul. Richard are 
calități de mim, dar și calităţi sportive, 
și pot să-i cer orice eforturi şi mai ales 
în scopul de a obține efecte comice 
(eforturi acrobatice, desigur), şi el este 
în stare să se achite cu brio. Dar alături 
de el, mai evoluează niște actori ca 
Valărie Mairesse, Gert Froebe și Mike 
Marshall care nu sînt mai prejos.» 


Adevărata «Damă cu camelii» 


Deși faimosul roman a inspirat de 
mai multe ori filme atit în Europa cit și 
în America, iată-l incă odată în centrul 
atenţiei unui cineast italian, Mauro Bo- 


Susan Blakely (cunoscută telespecta- 
torilor din serialul Om bogat, om sărac) 
se clasează acum între primele zece 
revelații actoricești ale Hollywoodului 


lognini, lucrează intens la o nouă 
versiune a «Damei cu camelii», la care 
a simţit nevoie să precizeze încă din 
titlu, că este vorba de adevărata damă cu 
camelii. Așa încit, ultima versiune a 
Margueritei Gauthier în versiunea Bo- 
lognini, o va avea ca interpretă pe 
Isabelle Huppert, care va evolua în 
film alături de Gian-Maria Volonte. «Sce- 
nariul — precizează Bolognini — se 
ocupă în mod deosebit de descrierea 
începuturilor vieţii mondene a Margue- 
ritei Gauthier.» 


După o serie de succese pe jumătate, 
Lelouch s-a angajat să realizeze un 
nou film, de astă dată un musical, aju- 
tat de compozitorul Michel Legrand și, 
bineînțeles, de amicul său Francis Lai. 
Filmul se va chema Unii și alții și va 
povesti viața a patru familii, între 1937 
și 1980. (Așadar, ultima pasiune a regi- 
zorului francez înclină spre frescă). 
Despre întimplările propriu-zise, se spu- 
ne doar că ele se vor petrece pe trei 
continente. În distribuție, nume mari: 
Annie Girardot, James Caan, Shirley 
MacLaine și balerinul Rudolphe Nou- 
reev, dar ei nu sînt singurii. 


Mondo telex 


@ in R.D.G. au fosz programate in- 
tr-o mare sală din Postdam, două fil- 
me de diplomă ək unor studenti 
institutului de cinematografie: Fum fără 
toc și Astă seară și miine dimineață 
Ambele filme se bucură de aportul 
unor actori renumiţi care au acceptat 
să joace în regia unor studenți. 

0 Pe platourile de la Riga au luat 
sfirşit filmările la povestirea semnată de 
regizorul Gunnar Zilevski, care declară 
scurt că a realizat «o poveste de vis și 
de dragoste, cu Lilita Ozolina și Juris 
Kaminskas, un film care sper că va 
întruni adeziunea în special a tinărului 
public dornic să se recunoască în pro- 
blematica generaţiei lui.» 

@ La recentul festival al filmului 
comic care a avut loc la Nove Mesto 
nad Metuji, în Cehoslovacia răsăriteană, 
au fost prezentate 13 pelicule de acest 
gen din producţia națională a anului 
trecut. Marele premiu a revenit filmului 
Vineri nu e zi de sărbătoare al regi- 
zorului Otakar Fuka — o privire critic- 
comică asupra dorinţei unora de a 
obține totul fără prea mare efort. Para- 
iej cu desfășurarea festivalului cinema- 
logiaiic s-a Organizat și o expoziţie de 
caricatură pe teme cotidiene precum şi 
un simpozion consacrat problemelor 
aceluiași gen de film. 


«Un actor adevărat nu stă nici o clipă» spune Al Pacino 
(aici alături de Karen Allen în filmul Cruising) 


Los Angeles. La expoziția anuală a 
filmului — FILMEX — au fost prezenta- 
te 162 de programe cuprinzind 410 filme 
(165 de ficțiune şi 245 scurt metraje) 
reprezentind 38 de ţări. Manifestarea a 
durat 18 zile. Proiecţiile au inceput la 
9 dimineaţa și au continuat fără între- 
rupere pină la miezul nopții, ceea ce a 
însemnat un adevarat maraton. Populari 
tatea FILMEX-ului a crescut atit de mult, 
incit ediţia din acest an a trebuit să fie 
găzduită de noul complex al companiei 
de televiziune ABC din Century City. 
Directorul FILMEX-ului mi-a telefonat 
cerindu-mi concursul în vederea pre- 
zentării filmului Vlad Țepeș, «Aţi pu- 
tea să ne ajutaţi — m-a întrebat el — 
traducind În românește introducerea 
pe care am pregătit-o? Vedeţi, noi a 
nunțăm titlul şi filmul în englezește, dar 
în onoarea ţării respective vrem s-o fa- 
cem și în limba maternă a filmului. Să 
nu vă fie teamă, avem o specialistă care 
poate copia şi citi un text în orice lim- 
bă». Citeva zile după aceea, am repetat 
cu respectiva specialistă, versiunea ro- 
mânească a prezentării. Apoi. «ameri- 
canca» a putut să citească fără greşeală 
cele citeva fraze de introducere la pro- 
iecția filmului Vlad Ţepeş în fața unei 
săli arhipline. Singurul lucru pe care a 
trebuit să i-l scriu pe «americănește» 
a fost cuvintul «Tzepesh» ca să-l poată 
pronunta corect. Mi s-a oferit apoi ati- 
şul oficial al FILMEX-ului 1980 pentru 
revista «Cinema» din București. 


Ray ARCO 


e S-a inaugurat la Lodz, în Polo- 
nia un muzeu al filmului. Între alte 
«documente» se pot întilni aici costu- 
me din filme vestite realizate de ci- 
neaştii polonezi, piese de recuzită, de- 
coruri şi diverse utilaje folosite de teh- 
nicienii de sunet şi de platou. 

e Universitatea din Madrid i-a con- 
ferit marelui cineast Luis Bunuel care 
trăiește astăzi în Mexic, medalia de aur 
a acestei străvechi instituţii de cultură, 
cu ocazia împlinirii virstei de 80 de ani 
de către marele cineast spaniol. Pe di- 
ploma care însoțește medalia universi- 
tară este specificat aportul adus de 
Bunuel la patrimoniul cultural al Spa- 
niei 

© Pe platourile DEFA au luat sfir- 
şit filmările la Jadup, o poveste care-l 
are ca personaj central pe primarul 
unui orăşel din R.D.G. Filmul a fost 
inspirat de un roman foarte apreciat, 
iar regizorul Rainer Simon declara că 
speră ca succesul de care s-a bucurat 
romanul să fie un avantaj pentru ecra- 
nizarea pe care o semnează. 


Revista «Cinema» la Hollywood este «conspectată» de Allan Bates 
cu aerul că o cunoaște de cînd făcea filme la Londra 


prezențe românești peste hotare 


Contracte sigure 
şi premii în... aşteptare 


— WI Localitatea Ostrava din 
R.S. Cehoslovacia adăpos- 
tește an de an ri tit- 

Nema melor despre natură şi me- 

diul înconjurător «EKOFILM» 

În acest sfirşit de primăvară 
L vom fi prezenţi cu trei scurt 
metraje, producţii ale studioului «Alexan 
dru Sahia: Din toamnă pină-n primăvară 
(Paul S. Mateescu); Puterea instinctului 
(lon Bostan) și Lacurile glaciare ale Re- 
tezatului (Maria Săpătoru). 

E La festivalul filmului de educaţie şi 
turism de la Beirut, cinci scurt-metraje res- 
pectind specificul competiției sint înscrise 
să ne reprezinte: Histria, Heracleea şi Le- 
bedele (lon Bostan); Şi... (Ada Pistiner); 
Țara Hațegului; Cu TAROM în Româ- 
nia; Visele copilăriei (Jean Petrovici). 

@ Le Festivalul filmelor de animaţie de 
la Zagreb, nouă producţii «Animafilm» au 
fost selecţionate să intre în concurs: Nodul 
gordian (filmul de debut al tinărului regizor 
Zoltan Szilagy); Trei pilule greu de în- 
ghiţit (Ştefan Anastasiu); Trei mere şi E 
pur si muove (lon Popescu Gopo); Exodul 
spre lumină (Sabin Bălașa), Maratonul 
Penelopei (Luminiţa Cazacu); Prinţul te- 
ricit (lon Truică); Fabule antice şi La, la, la 
(Olimp Vărășteanu). În juriu a fost invitat 
să facă parte regizorul Laurenţiu Sirbu. 

WI La Festivalul, internaţional «Le jeune 
cinéma» de la Hyères (Franţa), filmul ar- 
tistic de lung metraj Proba de microton 
(Mircea Daneliuc) va reprezenta tinăra ci- 
nematoarafie românească. 

E Din numeroasele contracte incheiate 
de Româniafilm cu parteneri din străină- 
tate notăm pe cele mai importante: două 
seriale mult solicitate ia export Năică și 
Bălănei și Miaunel alături de lung-metra- 
jul Ştefan cel Mare vor fi difuzate la tele- 
viziunea greacă; Cuibul salamandrelor a 
fost cumpărat de distribuitorii de film de 
televiziune din Iran, S.U.A. şi Venezuela, 


De cind fantoma inevitabilă 
a semicentenarului işi dezvă- 
luie farmecele pină şi ziua 
în amiaza mare, am devenit 
mai înțelegător cu tinerii care 
vor să devină sarcastici îna- 
inte de a fi trecut prin purga- 
toriul iubirii. Se poate şi așa. 

Mi s-a părut foarte firesc ca tinerii sar- 
castici să se aventureze în comedia cine- 
matografică, argumentele lor pline de bun 
simț se aliniau ca rufele pe fringhie. Sau 
se lipeau de idee ca marca de scrisoare. 

— Eu vreau ca de glumele mele să nu 
ridă un grup restrins de persoane, o elită, 
ci masele largi populare, adică cel puțin 
zece milioane de plătitori. Expresia «plăti- 
tori» parcă mi-a mai tăiat entuziasmul, dar 
m-am înclinat în faţa spiritului practic, atit 
de specific romantismului tinereţii. Îndo- 
ială rămasă intactă în sufletul meu. Ştiam 
că burghezia — chiar în alianţă cu moșie- 
rimea — n-a avut niciodată puterea de a 
împiedica poporul să ridă. Căci un zimbet 
care cerșește prealabila aprobare nu mai 
e zimbet, ci jalbă. 

Sarcasticii cu pricina aveau planuri mari. 

— Eu — imi mărturisea unul dintre ti- 
neri — vreau să fac o satiră usturătoare 
la adresa hoților. 

— Ce vrei să faci? — l-am întrebat eu, 
oarecum depășit de evenimente. 

— Vreau să realizez 'o ironie dură la 
adresa hoţilor, să-i pun la sttipul infamiei. 

— Şi crezi dumneata că hoţului care ţi-a 
spart casa o să-i plesnească obrazul de 
ruşine? 

— De ce nu? — se rățoi sarcasticul 
juvenil. — Hoţul trebuie să-și dea seama că 
a tura nu e corect, să se lase de hole 

— Şi să-și întemeieze un cămin, să se 
înscrie la fără frecvenţă! — am adăugat 

— De ce nu? Orice om e recuperabil... 

Chiar orice om. Depinde, de la caz la 
caz. Fără să fiu sceptic, îi dau dreptate lui 
Shakespeare. Cine a ucis o dată, ucide şi 
a doua oară... Şi la urma urmei, ce ne in- 
teresează pe noi autocritica, fie ea şi sin- 
ceră, a unui pungaș de meserie? Remuş- 
carea — spunea alt mare scriitor, Dosto- 
ievski, e o parte integrantă a crimei. 

Dar disputa cu începătorii în ale ironiei 
constituie tema acestei însemnări. Mă gin- 


iar Veronica de cei din Belgia. Telespec 
tatorii din Portugalia vor avea prilejul să 
vizioneze mai multe scurt-metraje romă- 
nești: Histria, Heracleea şi lebedele, Stu- 
rionii se pescuiesc pe furtună, Ecou vi- 
zual, precum şi animaţiile Balada, Hidalgo 
şi 10 măgăruși. Micii telespectatori din 
Spania vor urmări aventurile băieţelului 
Năică din serialul cu același titlu. 

Un număr de 10 titluri de filme de anima- 
ție (serialul Familia, serialul Cicy, Meş- 
terii tăurari, Avionul de hirtie, Bob de 
griu etc.) vor fi programate pe micile ecrane 
din Italia. 


Meana DANALACHE 


Veronicile 
pe ecranele 
televizoarelor 
din Belgia $ 


desc adeseori, ce critică, ce admonestea- 
ză, ce pune la pămint, ce ridică la cer — 
comedia poate s-o facă și pe asta — co- 
media noastră cinematografică? Ea satiri- 
zează de cele mai multe ori delapidarea, 
hoția la drumul mare, abuzul de putere, 
păcate care sint de competența miliției, 
nu a artei... Asumindu-și sarcinile miliției, 
cea de-a șaptea artă uită de propriile ei 
obligaţii. Şi am să dau — în sprijinul tezei 
mele — un exemplu rupt din viață. Legile 
țării pedepsesc filodorma — ca mijloc 
de a obține un serviciu mai rentabil. Eu, 
cu urechile mele, am auzit cum cineva se 
plingea că s-au scumpit, ei, ce credeți? nici 
rapița, nici mașina, s-au scumpit «exame- 
nele de stat»... «Păi — adaugă interlocuto- 


în rate. 
teorema lui Pitagora? 


rul — dacă examenele de stat se scumpesc 
în ritmul ăsta, răminem analfabeți.» in 
această fază subtilă a infracţiunii, intervine 
arta, care-şi pune întrebarea: cine sint in- 
divizii care cred că în societatea noastră 
se poate cumpăra în rate teorema lui Pita- 
gora? Cine sint indivizii care cred că în 
schimbul unui calup de Kent, teoria rela- 
tivităţii le-a devenit rudă de singe? Vă 
amintiţi Escrocii lui Fellini? Genialul ca- 
tolic nu ironiza matrapazlicurile escrocilor, 
ci caracterul derizoriu al gesturilor aces- 
tora. Pentru ce furau ei? Ca să petreacă 
o noapte la bar... Cam asta... Ce mare ti- 
căloşie, ce răsplată mizeră... 

Dacă am lua în considerare numai teama 
de ridicol şi tot ar fi suficient ca cea «de-a 
şaptea artă» să se simtă obligată să ne 
ofere o comedie mai subtilă. Că doar n-o 
fi moarte de om... 


Teodor MAZILU 


în premieră 


) O familiaritate parcă innăscu 
tă cu limbajul cinematogratic 
frapează la regizorul de tea 
tru Tudor Mărăscu. deveni! 
autor de film: nici un fel de 
trac, nici urmă de crispare 
dimpotrivă. o egală distanța 

re de solemnităţile teatrale, ca şi de sim 
plismele specializate ale altora. 

Este, în acest cap de filmografie, ceva 
mai mult decit un semn că limbajul cinema 
togratic începe să devină tot atit de acce 
sibil ca alfabetul. O explicaţie ar fi contactul 
cotidian cu tehnicile proxime ale telew- 
ziunii, pe care dealtfel Tudor Mărăscu le-a 
și practicat post-universitar, înainte de a 
se dedica regiei de teatru. Dar, învingind 
aparent fără efort handicapul «profesiona 
lizării», care ge terorizează de atitea decenii 
și rămine în continuare pentru mulți insur- 
montabil, altceva propune noul cineast, 
mai important: un sentiment de libertate 
interioară în raport cu tematica şi cu sce 
nariul filmului său. 

Debutantul nu are deloc aerul să fi pro- 
pus «scenariul vieţii sale», după cum nu 
pare să fi dramatizat, ca regizorii de modă 
veche, dificultăţile inerente ale scenari- 
zării: stăpin pe mijloacele sale, artistul nu 
supraestimează premizele. Cunoscător, pa- 
re-se, el Insuşi, al lumii vaporenilor, la care 
se referea subiectul oferit de Casa de filme 
Unu, regizorul s-a simţit din capul locului 
în posesia încă unui atu, pe lingă acela a! 
limbajului, putind considera scenariul ini 
tial mai mult ca pe un libret şi mai puțin 
sau chiar deloc ca o partitură. 

Bună seara, lrina!'este un foarte firesc 
«Bună ziua, cinematograf», pe care regi- 
zorul îl spune descinzind în rada portului 
Constanţa şi incepind sa depene — cu o 
ușurință «lelouch-istă», ar observa dispre 
țuitor operatorul din filmul lui Mircea Dane- 
liuc, Proba de microfon — nu o poveste, 
ci o sută de imagini şi secvenţe despre o 
temă care, Inainte de a exista în planul 
Casei de filme Unu sau în scriptele scena- 
ristului, face parte dintre reprezentările 
primordiale ale oricăruia («arhetipuri natu- 
rale ale comunicării», după Pasolini) despre 
lumea de pe țărmul mării: femeile care-şi 
aşteaptă bărbaţii plecaţi cu vapoarele. 

Nimic necunoscut dealtfel, nimic frapant 
sau imprevizibil în libretul care transpare 
din fiim şi pe care regizorul l-a acceptat 
drept premiză — mai degrabă un fel de 
desfășurător de locuri comune, compus 
cu oarecare aplicaţie de Timotei Ursu: 
soţia unui marinar e singură de mai multe 
luni, soțul, proaspăt comandant, e nevoit 
să plece într-o nouă cursă imediat dupa 
întoarcere, un moment de contrariere, dupe 
care vom reveni în poziţia iniţială. Un desia 
şurător căruia regizorul a ştiut să-i găseasca 
o măsură (pentru că «sens», el, scenariul, 
avea din plin: slăbiciunea femeii, eroismul 
bărbatului ş.a.m.d.), introducind în această 
schemă nuanțele, subtextul şi poate un 
«de ce» in plus. 

De la prima imagine a portului privit de 
sus, apoi a țărmului pe care distingem dou. 
siluete stinghere, se vede că debutantu 
de astăzi nu numai că ştie cum funcţio- 
nează unghiulaţia, incadraturile sau racor- 
durile, dar se şi lasă minat de un anume 
tonus liric, după ce în cadrele introductive, 
cu o petrecere de familie, işi trădase ironia, 
altminteri bine stăpinită. Între lirism şi 
ironie, regizorul îşi caută propria sa ecuație, 
o viziune şi un stil, «lelouch-ismul» său, cu 
fotogenia căutată a străzilor în pantă, cu 
acompaniamentul cam apăsat al muzicii 
lui Florin Bogardo, fiind aparent sau tre- 
cător. Personajele sale apar mereu într-o 
dublă ipostază: prinse în angrenajul ges- 
turilor curente şi în acelaşi timp gindind 
la altceva, ca în cadrul emblematic de la 
începutul şi sfirşitul filmului, în care Irina 
îşi soarbe automatic cafeaua matinală, 
uitindu-se spre o fereastră de unde vine 
semnalul unui pescăruş. Pescăruş care, în 
altă secvenţă și prin altă fereastră, irump: 
în cameră, nu ca un simbol al libertăţii, ci 
ca un accident bizar, ca un intrus pe cit 
de inocent pe atit de distrugător, rănind şi 
răsturnind totul în jur, aducind haosul într-o 
ambianță mai degrabă placidă. 

Prin modul cum concepe personajele 
realizează secvențele, autorul dă cel put: 
o tentă inedită locurilor comune ale sce 


Et 


nàriului, descoperind în spatele scenelor 
"ustrative o anume stare de spirit, iar in 
accidentele banale — un accent dramatic 
aparte. Starea de inerție, lovită de nepre- 
văzut, aceasta ar fi ecuaţia pe care ne-o 
propune. inerția aşteptării şi inerția uzan- 
telor profesionale, așteptarea femeii al cărei 
soț e pe mare și aşteptarea marinarilor, al 
căror vapor nu primește avizul de intrare 
în port, inerția de pe țărm, a şedinţelor cu 
prelucrări şi somnolență, inerția de pe 
mare, a jocurilor de noroc («avem activi- 
late!»), aşteptarea fostului iubit, «care ştie 
să aștepte» și așteptarea celor care trebuie 
să plece în cursă, dar «au o defecțiune la 
ax», Corolarul acestei inerţii e o stare de 
visare, mai mult o încredere surdă în schim- 
barea care se va produce, dar schimbarea 
nu este aceea așteptată: Victor se intoarce, 
dar nu pentru a rămine, el e numit coman- 
dant, dar nu așa cum ar fi dorit-o, lrina nu e 
pe țărm, nici acasă, nici la presupusul amant, 
in fine; cind nimic nu pare mai sigur decit 
plecarea . noua plecare, şi atunci intervine... 
nu un incident tehnic, prilej de etalare a 
eroismului, ci sugestia dramatică a nepre- 
văzutului. 

Cite o replică apăsat-prezumţioasă sau 
mecanic-compusă («E mai bine să rămii 
aşa cum ești — singură. Să-ţi simţi singură- 
tatea. Să ţi-o gindeşti!») ne zgirie din cind 
in cînd timpanul, contrazisă însă de cursul 
imprimat imaginii și interpretării actori- 
cești. Regizorul, care nu se intimidase în 
fața alurii scenariului, nu are nici complexul 
tehnicii şi nu a ezitat să realizeze primul său 
film cu doi operatori la rindul lor debutanţi: 
Marian lordache și Dumitru Mihai Truică. 
Formula imaginii, unitară — cerul acoperit 
in exterior, penumbră în interioare, compo- 
ziţiile dinamice, în care dispunerea perso- 
najelor e străină de orice stingăcie sau 
ostentaţie (excelentă şedinţa de la căpită- 
nie), ca şi mişcările de aparat, transfoca- 
toarele sau schimbările de schart — desfă- 
șoară funcţional micul lor balet, creind 
actorilor spaţiul ideal de manifestare. Chiar 
și cadrele statice sugerează, în succesiunea 
și racordurile lor, fiuența timpului și mişca- 
rea ideii. Între declicul unui întrerupător 
de veioză, seara, și aprinderea unei lămpi, 
dincolo de glasvand, dimineaţa, e o noapte 
care a trecut repede, intre Mărăşeştile cu 
litru cerute de Victor la debit şi Kent-ul 
King-size fumat de femeia ofertantă din 
gară, e o altă noapte. În acest mod se 
explică efectul rar de a vedea o distributie 
eminamente teatrală jucind întrutotul cine- 
matografic. Ştefan Iordache şi Valeria Seciu 
au avut partituri mult mai consistente sce- 
naristic în alte filme. dar n-au desfășurat 
niciodată o atit de întinsă gamă a gesticii 
ə expresiilor lor, cum o fac interpretind 
aceste personaje oarecare, numite Victor 
și lrina (o scenă de referință: «petrecerea» 
in doi, la birtul de pe faleză). Emil Hossu, 
blazat şi cu ochelari, în rolul rivalului, îşi 
depăşeşte propria schemă, iar cel pe care-l 
cunoaștem sub numele de Papaiani concu- 
rează cu succes grimasele şi răgușeala 
fermecătoare a lui Popey marinarul (jocul 
de poker împătimit, admirabil interpretat), 
lancu Lucian, Tănase Cazimir şi Radu 
Panamarenco fiind punctele de virf ale 
galeriei de personaje din planul doi, cu care 
regizorul ştie să puncteze de fiecare dată 
un profil tipologic sau o pată de culoare. 

Într-o stagiune în care am avut parte mai 
mult de ratări decit de reuşite, fără a mai 
vorbi de curenta mediocritate, după cele 
două debuturi egal descurajatoare din toam- 
nă — Jachetele galbene și Ora Zero — 
acest nou debut e primul care ne reanimă 
speranţele, pentru că el oferă o certitudine 
la capitolul esenţial: vocaţia de “cineast. 


Valerian SAVA 


Regia: Tudor Mărăscu. Scenariul: Timote: Ursu. 
Decoruri: Sava Cuzmin Costume: Livia Luiud:n 
Muzica: Frorin Bogardo. Coloana sonoră: ing. 
Andrei Papp. Montajul: Margareta Anescu. ima- 
ginea: Marian Iordache și Dumitru Mihai Truică. 
Cu: Ştefan lordache, Vaieria Seciu, Emir Hossu, 
Sebastian Papaiani, Tânase Cazimir, Brindușa Zaiţa 
Swestru, Lucian lancu, Radu Panamarenco, Mircea 
Cozma, Constantin Cojocaru, 

O producţie a Casei de tiime Unu. Director: 
lon Bucheru. Fim reaiizat In studiourise Cenirulu: de 
producție «Bucureşti». 


retrospectiva filmului cehoslovac 


Cuprinzind două titluri im- 
portante ale creaţiei lui Jiri 
Menzel, «Retrospectiva fil- 
nului cehoslovac» prileju- 
iește o plăcută reintilnire cu 
iniversul acestui regizor. Iro- 
nia melancolică din Vară ca- 
pricioasă (1967) apare într-o ipostază mai 
uțin metaforică în destul de asemănătorul 
n liniștea pădurii (1976), răminind însă 
una din însuşirile de necontundat ale sti- 
lului autorului. Dacă în primul film citat,evo- 
luția personajelor viza caricatura și tusa 
grotescă, în al doilea viziunea asupra ior 
este mai amabilă și mai tandră, amănuntele 
de psihologie sugerind complexitatea re- 
laţiilor umane. 

Preocupat în toată creația sa de expre 
sivitatea actorului, Jiri Menzel este un stra 
lucit autor de portrete. Acrobatul timid din 
Vară capricioasă, interpretat chiar de re 
gizor, rămîne unul dintre cele mai pitoreşu 
personaje ale creaţiei sale. Deși împrumută 
mulle din tehnicile artei mimului, jocul său 
nu mizează pe fixitatea chipului. Relaţiile 


MENA 


medalion Mary Pickford 


In marele lexicon cinemato- 
grafic italian, autorul care se 
ocupă de cazul Mary Pick- 
ford găseşte curios («singo- 
lare») că «această doamnă 
care ca actriță n-a dat inter- 
pretări excepționale, iar ca 
producătoare de filme n-a realizat vreun 
aport important la evoluţia cinematogratu- 
lui, a fost totuși considerată ca una din 
figurile proeminente ale ecranului». Timp 
de mai bine de douăzeci de ani a păstrat 
intact nivelul de vedetă, divă, star. La 5 ani 
e deja faimoasă. La 21 de ani primeşte titlul 
de «logodnică a Americii». Turnează pes!: 
200 de filme. Fondează societăţi cinemal: 
grafice de mina întii: «United Artists», in 
preună, la paritate, cu marele Griffith, : 
marele Chaplin şi cu nu mai puţin mar: 
ei soț, Douglas Fairbanks. Fetișcana zg!: 
bie, «săraca fată bogată» cum a fost p: 
reclită, devine o năpraznică temeie de afa- 
ceri, multimilionară. Ajutată și de maică-sa. 
«Graţie — scrie Ecaterina Oproiu — aprin- 
sei sale mame, maestră a urzelilor, cam- 
pioană a şantajelor, intrigantă emerită, ea 
pune în faţă, ca un scut, pe micuța Mary. 
Acea dulce mamă va dezlănțui la Hollv 
wood prima cruciadă a onorariilor», |! 
ir-adevăr, ea reușește să obțină zece n 
de dolari pe săptămină, adică peste o j 
mătate de milion de dolari pe an: Dola 
buni, dolari mult mai de preț decit cei 
inflației din zilele noastre. 
Curiozitatea fenomenului are o explica- 
ție simplă. Faima şi longevitatea, in psihoza 


stop cadru pe: Elia Kazan 


Oscarul pentru cel mai bun 
film al anului era cucerit, în 
1976, de Network, în regia 
lui Sidney Lumet. Titlul fil- 
mului înseamnă Reţeaua, in 
speţă rețeaua de televiziune 
plasa nevăzută ale cărei file 
trec prin fiece casă, născocirea diabolic 
prin care cineva poate fi prezent în acelasi 
moment în toate casele. Filmul punea pió- 
blema puterii prin televiziune, putere ce 
poate fi nemăsurată și tocmai de asta nu 
poate fi înfrinată, conținută. Dacă aceasiă 
forță se va exercita nociv sau binetăcătoi 
lucrul va depinde de cel sau de cei care o 
manipulează. 

Aceste consideraţii nu și-ar avea locui 
în pagina destinată «Cinematecii», dacă ele 
nu ar fi stirnite — prin analogie — de un alt 
film, prezentat în sălița de la Union în ca 
drul medalionului Elia Kazan. Este vorba 
de A face in the crowd (Un chip dia 
mulțime), realizat în 1957, film ce pune 
exact problema puterii — prin radio şi tele 
viziune — demonstrind că această putere 
este nemăsurată și deci greu de controlai 
de ținut în frìu. Ca atare, aceeași concluzie, 
că depinde de cel sau de cei ce o vor ma- 
nevra pentru ca incalculabila forță să se 
exercite în bine sau în rău. 

Aceeași problemă, deci, și în aceeași ter- 
meni, dar nu aici stă analogia. Puterea şi 
căile prin care se tace ea simțită constituie 
tot mai mult o preocupare a cineaştilor. 
Faptul că două filme produse la 20 de ani 
distanță se ocupă de manifestarea ei prin 
mass-media nu ar avea de ce să ne impre- 
sioneze, dacă nu ar exista asemănări tra- 
pante în felul în care este privită și tratată 


una 


lui cu ceilalţi eroi dezvăluie nuanţate reac 
ţii, uluirea sa permanentă lasă uneori loc 
exprimării duioșiei, amărăciunii sau nosta! 
giei de a fi iubit. Portretele celor trei domni 
care se plictisesc împreună în ştrandul pus- 
tiu,amintesc adesea de marea școală a co- 
mediei mute, de grimasele, gagurile şi ticu- 
rile burlescului. Insolită este însă Inscrierea 
acestor referinţe într-o atmosferă melanco- 
lică şi crepusculară, într-un context de 
mare rafinament plastic. S-a amintit ade- 
sea, în legătură cu Vară capricioasă, al: 
nitatea cu pinzele lui Renoir, de alura im 
presionistă a cadrului cromatic. Dincolo 
de această aură poetică există în acest film 
şi o tendinţă de a o submina, o anume mali- 
ție faţă de personajele ce erau ironizate 
pentru viața lor inautentică. Regizorul in 
sistă asupra trăsăturilor lor grotești, apa 
sind linia caricaturală. 

Într-o ipostază amendată de o anume 
tandrețe, aceste tendințe apar şi în ma: 
noul film În liniștea pădurii. Satirizind 
mania orășenilor de a-și procura cu orice 
preţ reşedințe de vacanţă la țară regizorul 
ilustrează caraghioasele lor elanuri de a 


problema: — ambele filme au un E şi o 
Ea «in meserie», El are scinteia de geniu 
care îl va scoate din comunul oamenilor 
de radio-tv, îi va da tonul firesc și vorba 
potrivită pentru a se face ascultat de public 
— ascultat mai intii la propriu, adică ur- 
mărit, şi foarte repede ascultat la figurat 
adică urmat; 

EA este femeia care sacritică totul pentr: 
reuşita profesională. Flerul cu care este în 
zestrată, o ajută să intuiască, prima, valoa 
rea lui. Pină la un moment dat, această fe 
meie îi va consacra lui Intreaga sa energie 
uitind de orice altceva, trecind şi peste 
dragostea ce i-o poartă un coleg cu capul 
pe umeri, un «normal». Ea se dedică toată 
Lui, pentru că îşi dă seama că ascensiunea 
ei profesională este legată de succesul, 
de crescindul lui succes; 


Un ironic melancolic 


~ 


restabili contactul cu natura. konia nu vi 

zează atit această aprigă dorinţă, cit mij- 
loacele folosite de orășeni pentru a4 con- 
vinge pe țărani să-și vindă casele aflate în 
rivnita «liniște a pădurii». Eforturile lor se 
alcătuiesc dintr-o suită de întimplări co 

mice ce frizează uneori burlescul. Perso 

najele, chiar şi cele secundare, au identità! 
precise, ticurile sau decalajele de reacție 
le caracterizează concis, prin mijloace spt 

cifice genului. Şi în acest film interpretarea 
este pertect condusă regizoral, purtind am- 
prenta culturii cinematografice a lui Menzel 
Comicul este aici mai puţin maliţios, iar 
expresia plastică nu vizează atit subtextul 
metaforic cit compunerea atmosterei. Sti- 
lul regizoral a ciştigat în vigoare şi con- 
cretețe. Dincolo de ironie, tonul filmului 
păstrează căldura înțelegerii unor nuanţate 
relații umane. Consecvent preocupărilor 
sale, Jiri Menzel evoluează în timp, Imbo- 
gățindu-şi registrul şi pertecţionindu-și ex- 
presia. Comedia cinematograțică a ciştiga! 
prin el un autor cu protil incontundabil, u! 
ironic melancolic 


Dana DUMA 


Sâraca fată bogată 


vedetariatului, nu depind de trăsăturile ti- 
zice şi caracterele morale pe care le ai, ci 
de acele pe care publicul, marea gloată . 
spectatorilor, le tere, le vrea, la un momen! 
dat. În perioada de puritanism acut al as. 
zisei «belle époque» în Statele Unite, p: 
porul sălilor obscure dorea fetișcane suave, 
zglobii, la rigoare timpiţele, identice perpe- 
tuu cu ele insele: «bună, simplă și drăguță 
în viaţă aşa cum e și pe ecran». Aceasta e, 
textual, formula, blazonul micuţei Mary 
Pickford, de care s-au ocupat, conştiincios 
şi sistematic, mari cineaşti ca Zanuk, Grif- 
fith, Ince. Ba chiar şi marele Lubitsch, care 
a compus pentru ea filmul Rosita, unul 
din puţinele lung-metraje din vremea aceea 
cind filmele aveau 15 sau 20 de minute 
(acest remarcabil film Arhiva noastră are 
norocul să-l aibă; el face parte din progra- 
mul actual). 

Aşadar, «in viață ca şi pe ecran». Asta 
obligă. Asta e poruncă. Biata fetiţă miliar- 
dară (în viață și pe pinză) avea ordin să nu 
se arate niciodată în public, fumind sau 
bind rachiu, sau purtind rochii extravagan- 
te. Modestă ca o servitoriță. Și, mai ales, 
soţie ideală. Fericirea conjugală eternă a 
căsniciei sale cu Douglas Fairbanks de- 
venise mai legendară decit constituția Sta 
telor Unite. Eternă, da, căci avea să dureze 
peste șaptesprezece ani, iar casa lor de |. 
Hollywood, numită «Picktair». (Pickford : 
Fairbanks) era descrisă zilnic în gazete şi 
reviste ca locul unde omul e iremediabil 
condamna! la fericire. Ce-i drept, o altă 
căsnicie a micuței noastre cam lăsase de 


Credinţă în prototip 


El bate toate recordurile de popula tate 
emisiunile sale săltind indicii de audiență 
şi satisfacţie la cote nebănuite. Puterea lui 
asupra maselor de telespectatori incepe 
să fie rivnită de marii rechini (ai politicii, ai 
finanţelor, ai industriei) care și-o dispută. 
După cum era de bănuit, cel mai tare dintre 
rechini Îşi va adjudeca prada, și aşa începe 
o odioasă manipulare a maselor, printr-un 
om în care ele cred; Alienarea puterii atra 
ge alienarea Lui. Acţiunea, care a descris 
o spectaculoasă înălțare, se încheie cu o 
dramatică prăbușire — a Lui, de care Ea 
s-a detașat la timp. 


Există, cum să nu, există diferențe intre 
Un chip din mulțime şi Rețeaua, dar ele 
sint diferențe de nuanţă; în primul film. E! 
ajunge întimplător în fața unui microfon. 


Variaţii pe tema puterii mass-mediei: Network (1976, cu Peter Finch 
şi Faye Dunaway) 


Acrobatul timid din Vară capricioasă. 


Interpret: Jiri Menzel 


dorit. Sot: Owen Moore, actor excelent dar 
vai, beţiv în ultimul grad și foarte lacom 
de bani. Biata mică femeie de afaceri a 
trebuit să-i plătească o sumă imensă ca să 
scape de el. Asta a Invăţat-o minte. Ultimul 
ei soț, Charles Buddy Rogers, cu mulţi ani 
mai tînăr decit dinsa, a fost crescut de ea 
in sensul unei perfecte cariere de industrias 
cinematografic. Mary îl numește vicepre- 
sedinte în importanta societate «Comet», 
unde ea e președintă; apoi îl numește chiar 
preşedinte al companiei (tot de ea înființa- 
tă): «P.R.B.» dedicată programelor de radio 
și televiziune. 

Mary a avut inteligența să priceapă că 
personalitatea pe care ea cu onoare o in- 
carna (în viaţă și pe ecran) n-avea nici o 
legătură cu arta literară și dramatică a cu- 
vintului. De aceea, la venirea «vorbitorului», 
a avut cuminţenia să se abţină şi să se mul- 
țumească cu îndeletniciri pur financiare. 
Totuși, ca o vitejească sfidare adusă fil- 
mului vorbitor, şi ca un suprem omagiu 
adus filmului mut, ea turnează, impreună 
cu soțul ei Douglas Fairbanks, o Femeie 
îndărătnică de Shakespeare. Pe mutește. 

Dar să fim drepți. «The public is never 
wrong». Publicul are întotdeauna dreptate. 
Cu toată artificialitatea celebrității acestei 
drăgălașe «biete fete bogate» și cu toată 
artificialitatea îndeobște a vedetariatului, 
succesul colosal al acestei actrițe a tos! 
deplin meritat. În tot ce a tăcut ea, a fos! 
pertectă. Artisticeşte perfectă. În rolul pe 
care l-a ilustrat ea, nimeni nu a jucat (si 
va juca) mai bine ca dinsa. În situația de 
«om potrivit la locul potrivit» poate numai 
micuța Shirley Temple să o fi întrecut, 


D.I. SUCHIANU 


in al doilea, El este un experimenta! p: 
zentator. Omul din mulțime va fi disi: us 
treptat, alienarea lui se produce gradat 
pină la final; omul rețelei este deja aliena! 
şi mai are foarte puţin de trăit. Nuanţă, da 
dar care exprimă o lume în evoluție. Nuant.: 
obligatorie la extremele unui arc de dou: 
decenii, în care televiziunea a pus tot mai 
mult stăpinire pe public, în care înşişi oa- 
menii de televiziune s-au modificat ca struc- 
tură interioară. 


Am lăsat intenţionat la urmă analogia cea 
mai șocantă: pentru a întrupa cele două 
personaje-cheie, Sidney Lumet a ales în 
1976 doi actori ce seamănă fizic izbitor cu 
cei din 1957. Faptul că tu, regizor, vezi în 
rolul Ei, al celibatarei inteligente, ambițioa- 
se, dornică de afirmare protesională din 
Reţeaua — tot o feminitate zveltă cu po- 
meți rotunzi ca în Un chip din mulțime 
și că o alegi în 1975 pe Faye Dunaway care 
pare sora mai blondă a Patriciei Neal - 
cea din 1957; şi să vezi în rolul Lui — a! 
omului ce poate fascina un public — to! 
un bărbat voinic, cu- ochi albaştri și privite 
blindă sub sprincenele stutoase cum era 
Andy Griffith în filmul lui Kazan, şi să-l 
alegi ca să joace rolul tocmai pe Peter 
Finch, aceasta nu poate fi nici întimplare 
şi nici măcar coincidenţă. Aici este altceva. 
Este credința americanului în prototipul 
fizic al unei profesii. Fapt de sociologie ce 
ar merita atenția specialiştilor în materie, 
dar care, pe noi, nespecialiștii, nu poat 
decit să ne minuneze. j 


Şi cînd te gindeșşti, că nici n-am fi desco- 
perit asemenea minunăție, dacă n-am fi 
fost la «Cinematecă», dacă n-am fi urmărit 
medalionul Elia Kazan, dacă... 


Aura PURAN 


0 accesibilă lume mirifică 


Atractivitatea desenului ani- 
mat se bizuie, în general, pe 
farmecul tonic al gagului, pe 
registrul veseliei. Realizatorii 
care nu folosesc acest atu 
îşi îndreaptă atenţia înspre 
tonul poetic sau grav pus în 
slujba filmului-parabolă, al metaforei filo- 
zofice și simbolului plastic. Între aceste 
atitudini extreme există, desigur, și nuanţe, 
favorizind apariția unor autori cu un profil 
original. Printre ei se numără și Laurenţiu 
Sirbu care, deşi aparține mai degrabă cu- 
rentului poetic, îşi alege mijloace grafice 
care sint deobicei utilizate în filmul de gag 
şi anume linia sumară, metamorfoza rapidă 
şi dramaturgia eliptică. Acestor însuşiri ale 
stilului său li se adaugă şi o constanță te- 
matică, regizorul inspirindu-se întotdeauna 
din universul copilăriei, privit întotdeauna 
din unghiul confruntării a două viziuni asu- 
pra ei, cea adultă și cea infantilă. 

Noul său film intitulat Jocuri și jocuri 
continuă într-un fel preocupările din Fe- 
reastra, premiat anul trecut la Festivalul 
internaţional de la Moscova. Şi aici Lauren- 
tiu Sirbu ilustrează fantezia nemărginită a 
copiilor, puterea imaginaţiei lor de a da 
lumii noi dimensiuni și culori. Cu ajutorul 
unor obiecte banale, jocurile infantile pri- 
„lejuiesc palpitante călătorii în spațiu și 
timp, închipuie întîmplări şi personaje de 
pe tărimuri mirifice. Aluziv dar limpede este 
sugerată și intervenţia adultilor în aceste 


actor, 


momente, filmul pledind pentru nevoia de 
protejare a purității, pentru încurajarea fan- 
teziei infantile. Între realitatea celor maturi 
şi cea percepută de copii se produce un 
transfer permanent de ginduri şi senti- 
mente, modificind conştiințele în ambele 
sensuri. Regizorul sugerează încrederea 
sa în autenticitatea acestei comunicări, în 
putinţa ei de a schimba în bine imaginea 
lumii. Ca şi Fereastra, filmul Jocuri și 
jocuri ilustrează excelentele posibilităţi gra- 
fice ale lui Laurenţiu Sirbu. Expresivitatea 
liniei, acurateţea punerii în pagină și armo- 
nia stilizării sînt cîteva dintre aceste calități. 
Lăudabi! este felul în care regizorul reușește 
să le pună în slujba mişcării, principiu de 
bază al animației. Deşi concepute din citeva 
linii, personajele lui au gesturi de caldă 
intimitate, amănuntele fizionomiei expli- 
cindu-le, într-un “fel, farmecul. Culoarea 
participă şi ea la zugrăvirea lumii cuceri- 
toare a imaginaţiei, metamorfozele croma- 
tice desfășurindu-se mai fastuos ca nicio- 
dată. O inspirată ilustrație muzicală (sem- 
nată George Copaci) completează, cu vag 
stilizate cîntece pentru copii, atmosfera 
acestui film dedicat purității. Răminind 
credincios temei sale preferate, regizorul 
îi găseşte noi nuanţe şi posibilităţi plastice. 
De data aceasta, marele lui merit este 
acela al familiarităţii cu fantezia, al comu- 
nicării unui sentiment de accesibilitate în 
fața unei lumi mirifice. 


SENNETT, 
regizor, 


expoziția „Imaginea în filmul de animaţie“ 


Pledoarie 
pentru a opta artă 


Găzduită de galeria «Gala- 
teea», expoziţia intitulată «l- 
maginea în filmul de anima- 
ție» prilejuieşte întilnirea ci- 
nefililor cu ipostaze insolite 
ale artei a opta. Organizatorii 
nu au urmărit numai eviden- 
țierea calităților plastice ale producţiilor 
cinematografice semnate «Animafilm», ci 
şi familiarizarea cu universul lor specific. 
Expunind decoruri, fotograme, mărite, pă- 
puși sau tipaje, realizatorii au încercat să 
ilustreze bogăţia de mijloace a genului. 
Desenul, plastilina, sirma, cartoanele de- 
cupate sau obiectele banale sint numai ci- 
teva dintre materialele pe care filmul de 
animaţie românesc le utilizează, incercind 
să le acorde o cit mai modernă expresivitate. 
Meritul acestei expoziţii este că nu și-a 
concentrat eforturile înspre sublinierea me- 
ritelor unui realizator anume, ci în direcția 
unei convingătoare pledoarii pentru impor- 
tanța genului. 

Conţirmind o dată în plus calitățile plas- 
tice ale animației noastre, lucrările ilustrea- 
ză diversitatea stilistică şi modernitatea 
mijloacelor folosite de realizatorii noștri. 
Desenul esenţializat şi hieratic al lui lon 


STROHEIM, 
"Erich, 
figurant, 
actor; 
regizor, 
autor; 
profesor, 


"Bathing Beauties" 


"Keystone Copa" 


"Frumusețea 
diavolului" 


(film) 


previziuni aproximative, 
pentru viitorul film, 


ea 


 Dilatarea aşteptării 
| însoţită de emoții... 


Pseudo-prezenţă f 
în spațiul muzical, 


STIOPUL, Savel 
regizor, . ` r 
"Ultima noapte 


a copilăriei" (film) | 


SZELES, Ana, 


SEGAL, Doru, actriță, 
documentarist, 


"Marile emoţii mici" 


Coincidenţă între 
sunet şi imagine, 


"Fetița cu chibrituri" | 


„SUCHIANU, __. 
critic de film, 


Truică sau linia stilizată și cromatica tandră 
din planşele lui Laurenţiu Sirbu se înveci- 
nează cu formele grotesc caricaturale ale 
imaginilor semnate de Ştefan Anastasiu, 
demonstrind nu numai bogăţia formelor, ci 
şi un înalt profesionalism. Componenta 
importantă a filmului de desen animat, de- 
corul are şi el creatori de remarcabil rafi- 
nament, reprezentaţi în expoziţie de Lumi- 
nita Cazacu, Genoveva Georgescu, Doina 
Botez. Încercind să evidenţieze rolul miş- 
cării, organizatorii alătură și desene în 
succesiune narativă, familiarizind privitorul 
cu munca trudnică a realizatorilor. Cel mai 
impresionant în acest sens este setul de 
imagini din filmul Nodul gordian, ce ur- 
măreşte metamorfozele de expresie ale 
unui chip. Interesante sint și exponatele 
așa-numitului gen «de obiecte animate», 
dintre care se rețin figurile din plastilină și 
sirmă ale lui Mihai Bădică și păpușile Lianei 
Petruţiu. Deşi restrins, spaţiul acestei ex- 
poziții reușește să sintetizeze preocupările 
animației româneşti, confirmind încrede- 
rea în forțele realizatorilor ei. 


Dana DUMA 


SELLERS, Peter, 
actor, "Este o fată 
în supa mea" 


TE 


cineclub '80. 
Timişoara 


Cine- 
microbism 


Sub titlul Alături de 

sens, într-o cae ta 

z} bietă, Valentin Silvestru 
men ridică o problemă menită 
să dea de gindit: aceea a 

ocazionalului, a con- 

juncturalului, care viciază 

unele tormații artistice de amatori, le- 
targice de felul lor și reanimate brusc — 
artificial doar cînd se anunţă o «fază», 
un concurs, etc. Nu lipsesc, deocam- 
dată, nici cinecluburile-tantomă, cu ac- 
tivitate de tipul «uite-o, nu e!», cineclu- 
buri «de ocazie», care eventual bitează, 
dar care practic nu există, chiar dacă 
bintuie prin vreo statistică. La celălalt 
pol ființează cineamatorismul devenit 
cine-microbism, pasiune devoratoare — 
devoratoare de casă, de masă, de «Dal- 
las», de primăvară, fie ea şi timișorea- 
nă. Cineclubul C.F.R. Timișoara e un 
cineclub de prestigiu, o poziție impor- 
tantă pe harta cineamatorismului naţio- 
nal. Situaţie explicabilă şi prin vechime: 
(inființat în 1957, cineclubul timişorean 
şi mai dispută încă prioritatea crono- 
logică cu cineclubui bucureștean, Gau- 
deamus“ — chestiune nu foarte arză 
toare, dar care ar trebui limpezită, sine 
ira et studio...) Membrii fondatori, care 
încă mai lucrează: Sandu Dragoş, Vic- 
tor Gligor (fost cursant al Academiei 
de mimodramă condusă de Horia Igiro- 
şanu, cel care inițiase, în 1925, primul 
cineclub din România, Asociaţia Prie- 
tenii cinematogratului), Eugen Sandu, 
Carol Szelhekyi — pot furniza material 
pentru un eventual studiu despre gustul 
pionieratului, cu detalii torturante, la vre- 
mea lor, aureolate cu timpul, la capitolul 
detalii trecind și primul aparat de filmat, 
tăcut în casă, model rişniță de cafea, 
şi primul film — nu pe 16 mm, ci pe... 
175 — peliculă de 35 despicată-n două! 
Animat de un adevărat cineast (Sandu 
Dragoș), cineclubul CFR se prezintă azi 
ca un micro-studio de producţie cine- 
matografică, cu sală de post-sincron, 
cu masă de montaj (producţie proprie), 
cu experimente la activ (ecranul lat, 
sunetul stereo), cu persona! speciali- 
zat (directori de producție, operatori, 
actori-punind în practică ideea de cine 
amatorism de grup), cu iniţiativa unui 
festival bienal — «Secvența timișorea- 
nă» (găzduit de clubul CFR, condus de 
loan Tănase), cu o arhivă de 250 de 
liime, cu prezenţe în lestivaluri, de la 
Veneţia la Hiroşima, cu o cantitate in 
hibantă de premii, diplome, cupe, me- 
dalii, cu contributii teoretice (veri Ima- 
ginea cotidianului de Sandu Dragos), 
cu aproape 2000 de cursanți la cursurile 
de cultură cinematografică, cu aproape 
400 de nume pe generice (de la atirma- 
ţii Vasile Moise şi Georgeta Vladi pină 
la debutantul Damian Diaconescu), cu 
apetenţă pentru toate genurile («sintem 
împotriva rutinării într-un gen; înseamnă 
să faci mereu același tip de film, să di- 
tere doar genericul și data»...) — ca un 
veritabil studio. Un microstudio cu ma- 
cro-proiecte: «Considerăm că am de- 
păşit handicapurile tehnice și putem 
încerca și filme de ficțiune — profesio- 
niste, dar care să nu semene cu ale 
profesioniştilor, filme inspirate din tra- 
diții, din mentalitatea arhaică naţională, 
filme care să constituie contribuția 
noastră la eforturile de a jalona o 
şcoală națională de film» În acest 
sens, trebuie amintite, ca predecesoare, 
filmele etnografice realizate sub egida 
Universităţii timişorene (și apartinind 
Arhivei de folclor a Universităţii) — filme 
unice prin valoarea documentară a ciné- 
verite-ului (surprinzind «ritualuri din pu- 
ținele moștenite din fondul ceremonii- 
lor greco-latine», menţionează autorii 
— Sandu Dragoș şi Vasile Creţu). Fil- 
mele sint, în esență, ceea ce scria Marin 
Preda: «bocete de o frumuseţe care te 
Infiora, cintece tragice de despărțire, 
de dor, de nunta, unele 'sublime, altele 
brutale și grotești, cum nu auzise ni- 
meni, niciodată». Ele, ca și alte zeci de 
filme notabile, pot fi cel puțin semnalate 
și cel mult sugerate în acest spațiu — 
prea mic pentru un cineclub atit de mare. 


Eugenia VODĂ 


scrisoarea lunii 


„Criticii nu sînt de vină“ 


Fi-va oare cu supărare mare printre citi 
tori — și dacă va fi, sintem gata să oglindim 
o eventuală controversă — dacă vom selecta 

ca «scrisoare a lunii», o corespondență ca- 
re-și permite Indrăzneala de a lua cumva 
apărarea criticii noastre de film? 

«Trecind peste faptul că nu iau in consi- 
derare decît criticile, mai bine zic cronicile 
din «Cinema», şi nici acelea pe toate — aș 
spune că e imposibil a vedea toate filmele 
din oraș (cazul meu, al unui om cu resurse 
normale de timp liber), iar în cazul acesta 
după cine ne luăm? În general, publicul 
nostru, la nivelul său de cultură cinemato- 
grafică, se ia mult după gura lumii și se 
dovedește cam împotriva criticii. Să nu 
dăm însă cu parul în criticii care sint ne- 
cruțători avem și așa prea puțini dintre 
aceștia. Mulţi sint prea timizi sau curteni- 
tori. Dar totuşi mai combat şi ei, iar dacă 
ni se pare că sint prea răi, să privim mai 
intii ce li se oferă spre a critica. Mă voi 
reteri doar la marele ecran. «Cinema» 
Nr, 1/1980 Alături de Mare neliniște, de 
Moarte pe Nil (care mi-a plăcut) și de 
Răzbunarea panterei roz, avem Satari- 
Express, Domnul miliard, Colosul din 
Rodos, Întoarcerea fiului, etc... Nr. 2 
1980: nici un film de reală calitate; în evi- 
denţă ies doar Un polițist incomod, Tină 
ra soție și mai vedem Camionul de cursă 
lungă sau Nautragiul, pelicule fără nici 
un căpătii; şi, să nu uităm, filme româ- 
nești mai slabe ca deobicei: Artista, do- 
tarii... şi Cumpăna (N.R.: Dar ce părere 
veli avea despre luna aprilie?). Nr. 3/1980: 
o oarecare abundență din care lipseşte 
însă o prezență marcantă. O fi Buldozerul 
ce-o fi, dar la Mesaj din spațiu m-am 
împrăștiat de ris! «Buniculeh — strigă 
fata, iar acesta, de pe planeta ce urma să 
dispară, răspunse: «Esmeralda» «Servus» 
— se auzi o voce din sală, iar acesta fu 
momentul cel mai bun din tot filmul. (N.R: 
Vedeţi mai jos, despre acest film, o opinie 
muł mai favorabilă semnată de Doru Po- 

pescu .) Fără îndoială că alături de cineaştii 
noştri, şi cei care răspund de achiziţia fib 
melor din străinătate, trebuie să-și facă 
datoria față de cultivarea spirituală a pu- 
blicului nostru. Criticii nu sint de vină. 
Şi așa ei sint prea blajini. Atit cu realiza- 
torii noștri cit şi cu o parte din cei străini» 
(Ovidiu Coştiug — Complex Studentesc- 
Regie. Splaiul Independenței nr. 290. Cămin 
B, camera 423; București). (N.R.: O opinie 
mai dură despre aceiași crilici de film: 
«Ce-ar fi dacă, din cind în cind, criticii 
noştri ar mai da şi prin cinematografele 
care nu sint în centru, și nu în timpul pre- 
mierei, să vadă și ei reacția publicului la 
filmele considerate de ei «bune»? — Rely 
Török — str. 30 Decembrie n:. 26. Zimnice) 


Filmul românesc 


Actriţa, dolarii și ardelenii 


Două tendințe foarte nete — semn că filmul 
are expresia lui certă — se disting din cores- 
pondența la ceea ce cineva numea B'ad-Saga. 
Le sintetizăm prin două scrisori ale unor 
fideli cititori, recunoscuţi prin spiritul lor 
critic: 

9 «Ei da, am ris la primul westerm romă 
"esc cu ardeleni (era şi o premieră mon- 
dială!), m-am prins la ineditul situaţiei, 
n-am topit după Brad-Brothers, unul şi 
unul, ăi mai prima, aveam o șeptică in 
mină și mergeam cu ei pină la capăt, pri 
mul western românesc avea aerul ozonat 


Anul XVII (210) 


București iunie 1980 


Redactor sef 


Ecaterina Oproiu 


al unei glume bune de care toată lumea 
are nevoie cind şi cînd, dar iată, glumele 
bune îmbătrinesc și ele, și cind după trei 
ani vine cineva şi repetă o poantă fumată, 
acel cineva riscă foarte mult dacă are am- 
biția să-ți placă». (Florin Octavian Mol- 
nar, str. Baba Novac nr. 3 — București). 

@ «Este lăudabilă inițiativa serialului wes- 
tern made în România. Ovidiu-luliu Moldo- 
van, o spun cu mina pe inimă, este un Clint 
Eastwood românesc! Sper ca fraţii Brad 
să n-ajungă prea repede in Poplaca şi să 
aibă prilej și pentru alte bătălii — căci 
pentru atitea lupte, filmul mi se pare încă 
prea scurt Costumele-s excelente, casca- 
dorii buni! Succes pe mai departe realiza- 
torilor acestui serial» (Colea Cureliuc, 
loc. Mărițeia Mică — Suceava). 


torii şi revista 


ginea interviurilor 


Barbu și L. atu 


«Revista «Cinema» iși dezvoltă, preţioa- 
sele (aproape unicele) demersuri pentru 
găsirea unor soluții în îmbunătăţirea pro- 
ducţiei naţională de film. În Nr. 3/1980, am 
citit interviurile cu Lucian Bratu şi Eugen 
Barbu. Drept să fiu, aceste interviuri m-au 
dezamăgit datorită ambiguităţii intervieva- 
ţilor, deși nu pot spune că n-au fost atinse 
probleme fundamentale. Atit Bratu ct și 
Barbu susțin că nu avem scenarii bune, 
iar rarele excepții sint «ucise» de «unii» 
producători, Soluţia este însă echivocă. 
L. Bratu propune reflectarea unui lucru 
important (?), un răspuns foarte general 
care implică o disecţie între mai puţin im- 
portant, important și foarte important, di- 
secție greu de făcut în cadrul dinamicii 
noastre sociale. Pentru imbunătăţirea fil 
mului, E. Barbu propune seriozitate și 
preconizează «omul capabil». Nici regizori 
nu prea avem, cu mici excepții fericite (E.B.), 
în timp ce L Bratu declară că avem oameni 
capabili. Pe cine să crezi? Nu se vorbeşte 
nimic — și nu este prima dată — despre 
operatori, compozitori, scenografi. Oare de 
ce? Au un rol prea mic? Cred insă că 
Lucian Bratu are dreptate cind cere filme- 
lor noastre, o superioară inteligenţă artis- 
tică, o mult mai mare putere de sugestie. 
Fiindcă tocmai de aceste lucruri duce lipsă 
cinematografia noastră. Majoritatea filme- 
lor se constituie ca redări mecanice ale 
subiectului istoric sau contemporan. Lip- 
site de elemente artistice, filmele noastre 
curg monoton către sfirșit, deloc pline de 
acea intimitate umană care atrage since- 
ritatea exteriorizării, fără acele gesturi mici 
dar semniticative care dau secretul puterii 
de sugestie.» (Filip Ralu, str. Rossini 2 — 
București) 


Cronica telegenică 


e Proprietate condamnată «Filmul de 
miercuri 9 aprilie, pot spune că a fost 
urmărit cu sfințenie, cu sufletul la gură. A 
fost ca o apă mare și bună care ne-a luat 
cu ea, purtindu-ne din viață spre viaţă, 
a fost o magie ciudată care ne-a solicitat 
răscolindu-ne jăratecul neștiut.» (Popa D. 
Anatol — str. 7 Decembrie 1918 nr. 18, 
Odorheiul Secuiesc) 

e Furtuna: «Am urmărit cu multă emo- 
ție filmul repetiţiilor la «Furtuna» lui Shakes- 
peare. Pină la vizionarea pe scenă a spec- 
tacolului, rog pe marele regizor Liviu Ciulei, 
pe toţi actorii care au dat viață personaje- 
lor, să primească din partea mea toate ură- 
rile de bine» (lon Săvulescu — st:. Olteni 
nr. 12, București). (N.R.: ...și urmindu-vă 
ideea, credem că trebuie felicitaţi şi regizorul 
acestui film, Cornel Cristian, precum şi 

'peratorul Traian Rocșoneanu, autori inspi- 
rali ai àcestui extraordinar document artistic 
al televiziunii noastre). 


George Constantin şi Emanoil Petruţ 
in Burebista. Fierul și aurul 


Fotografie de Emanue! TÂNJALĂ 


Filmul străin 


Mesaj din spațiu 


@ «Un știinţifico-fantastic Japonez, rea 
lizat după un basm japonez, readaptat ca 
timp şi spaţiu în altă galaxie. Un film cu 
multe lacune dar și cu unele lucruri demne 
de a fi luate în seamă. Luat ca o poveste 
pentru copii, e bun; luat ca divertisment 
pentru tineret, iar e bun; luat însă în totali- 
tate, filmul pare uneori o comedie capti- 
vantă (cu o urmărire a eroilor de către «o 
poliție spaţială»!!!), alteori tras de păr și 
de o calitate interioară nivelului atins de 
multe filme japoneze ale aceluiași gen. 
Ideile sînt totuși de actualitate: urmările 
nefaste ale războaielor, pentru unii, iar 
pentru alții mijloc de inavuţire; corupția 
din armata Terrei (credem că atingem în 
tilm un înalt grad de civilizaţie din moment 
ce pe pămînt, există o singură armată!), 
dragostea de țară, de pămint este ridicată 
la dimensiuni sublime — precum în acea 
moarte a bătrinei care-și aduce aminte de 
planeta ei, ca de o dulce și înţeleaptă amin- 
tire» (Doru Popescu, Cal. Grivitei 148, 
sc. 4, et. 2, București) 


CINEFILULUI 


Filmele a doi ieşeni 


«Am citit cu mare întirziere, fiind plecat 
din ţară, — Fraza lunii din Nr. 1/1980, 
semnată de hunedoreanul (fost ieșean) 
Andrei Macarov: «Îmi aduc aminte cum 
în 1947 am plecat de la laşi la Timișoara 
ca să văd filmul Seceră vintul sălbatic 
cu John Wayne». Citind aceste rinduri, 
inima mi-a tresărit de două ori, o dată pen- 
tru că şi eu sint născut intre anul 1920 — 1925 
cind Dick Foran era idolul nostru și a 
doua oară, pentru că sint unul din prietenii 
lui Andrei Macarov de atunci. Revista «Ci 
nema» mi-a făcut unul din cele mai mari 
servicii din viața mea: mi-am regăsit un 
prieten bun, plecat cîndva în lume, pe care 
zadarnic l-am căutat pină astăzi. Acum, 
datorită dumneavoastră, ştiu că trăiește, 
că locuiește la Hunedoara și că a rămas 
acelaşi om deosebit cu care voi relua o 
prietenie cimentată în pasiunea comună 
pentru film.» (Dionisie lMaș, str. Ciurchi 
ir. 115, bl. F-1, scara E, etaj 2, ap. 2 — lași) 
(N.R.: /ată că mai fàcem și lucruri bune, 
'asați-ne să fim şi noi bucuroși şi sentimen 
tali, aşa cum se cuvine cind vedem doi ieşeni 
intilnindu-se peste timp, la noi in casă...) 


posibilități posibile 


Protesorul Bădiță imi spunea că «și-a 
ajuns din urmă idealul», că-și «vede, 
ideile», că este foarte mulţumit de viața 
pe care o duce în satul acela îndepăr- 
tat din judeţul Olt. Are cinci copii ai lui 
de la care «trăieşte numai bucurii» 
(doi sint campioni la șah, toți cîntă, 
compun muzică sau versuri) şi mai are 
zeci de copii la școală cu care a făcut 
un muzeu arheologic de-i invidiază spe- 
cialiștii. 

Profesorul Bădiță poate îi eroul unui 
film despre frumuseţea ideilor și oame- 
nilor, despre dăruire și devotament, 
despre entuziasm și dragoste de oa- 
meni. Şi filmul ar putea începe cu pri- 
virea plină de bunătate a dascălului de 
tară, acea privire care pătrunde în su- 
flete și lasă urme peste ani. 
Alexandru STARK 


CINEMA, 
Piața Scinteii nr. 1, București 41017 
Exemplarul 5 lei 


Cititorii din străinătate se pot abona adre- 
sindu-se la ILEXIM Departamentul Export- 
Import Presă, P.O.Box 136—137 — telex 11226, 
București, str. 13 Decembrie nr. 3 i 


Prezentarea grafică: 
ioana Moise 


Prezentarea artistică: 
Anamaria Smigelschi 


M 


Se 


Tiparul executat la 
Combinatul poligrafic 
«Casa Scinteii» — Bucuresti 


Michel Piccoli, 
premiul de 
interpretare 
masculină '80 
(Saltul în gol) 


a nu mai puţin de 100 de filme terminate dar 
nearătate publicului. De astă dată ideea de 
criză a privit mai ales valorile morale puse in 
circulaţie de film. Sentimentul nu e nou, 
discuția a început de mai multă vreme, dar 
în nici un an occidentul nu a oterito imagine 
atit de compact îngrijorată. Tonul n-a fost, 
ca în anii care au urmat lui mai '68 — caon- 
testarea. Cineaștii nu mai arătau apoca- 
lipsul. Totul sărind în aer: automobile, tri- 
gidere, reviste cu hirtie lucioasă. După 
impulsul de a da foc «la pușcărie și la casa 
de nebuni» a venit momentul unei întrebări 
deloc neglijabile: și apoi? Dacă trebuie să 
disperăm cu toţii, atunci pentru ce så mai 
facem filme? — zice Ettore Scola, autorul 
Terasei premiat pentru scenariu. Minia, 
furia distructivă incepe să se potolească, 
ma! exact spus, să se replieze pe alte poziţii, 
Incepe să-și piardă orbirea. Începe să se 
întrebe:ce-i de făcut? 

Întrebarea-cheie, desigur, la care nimeni 
nu dă un răspuns precis (ar putea oare 
filmul ?). importantă în această etapă pare 
a fi starea de interogare. O stare neliniștită, 
dar nu dezordonată. O stare melancolică. 
poate chiar sceptică, dar nu disperată. 


De aici, nevoia de bilanț. Ea pare a fi fac- 
torul comun al celor mai semnificative filme 
prezentate de ediția 1980 a Cannes-ului. 
Oamenii muncesc, iubesc,'trăiesc, supra- 
viețuiesc ca pe o pantă de tobogan. Cine-și 
dă. drumul de sus nu poate să spună la 
mijlocul drumului: gata, acum mă opresc, 


este imaginea lăsată de Actorii provin- 
ciali, filmul tinerei poloneze Agnieska. 
Holland, ecou al lui Cehov, amestec de 
«Pescăruşul» şi «Trei surori», alternanță de 
sufocare și de iluzia evadării. Evadarea 
dintr-un cerc strimt, saturat de mica invi- 
die, micul araniament, mica birtă, micul 
elan, mici nevroze, mici roluri, mici banchete 
mici iubiri, mici drame. Totul în acest film 
este subdimensionat — apartamentul, ta- 
lentul, conformismul, neconformismul - 

totul cu excepția capacităţii subiectelor de 
a se iluziona, de a visa, dacă vreţi, dar aici e 


acum vreau înapoi! Viaţa ca un tobogan : 


tenari, un judecător (Piccoli) și o fată bă- 
trină (Anouk Aimée). Ei trăiesc într-un 
apartament locuit de umbrele unei copilării 
pline de spaime şi prima aparenţă sugerează 
grija reciprocă. Sora celibatară pregătește 
mincărurile care-i plac lui, îi ocrotește 
mianiile şi superstiţiile nutritive, îi servește 
cafeaua de dimineaţă, dejunul și cina — 
pentru că el, fratele, nu poate minca decit 
din mina ei. Fratele, ține casa, cum se zice, 
îi dă bani de coșniţă și autobuz, o fereşte de 
trecătorii prost crescuți, are grijă «ca ea să 
nu aibă nici o nevoie». Nici o nevoie, in- 
seamnă si nici o dorinţă. Cind un con- 
curs de împrejurări îi aduce în tată dorinta, 
sub forma unui artist ambulant, cind fata 
bătrină iși aduce brusc aminte c-a fost 
tinără, cînd prietenia tinărului bărbat o 
ajută să-și biruie spaimele, spaimele copi- 
lăriei şi ale unei maturități trăite sub un 
clopot de sticlă, cind clopotul de sticlă 
amenință să se spargă, aparența grijei 
reciproce se destramă. Judecătorul nu mai 
este un simplu celibatar tomnatic, înrăit în 
tabieturi sado-masochiste, ci un stăpin de 
sclav, înspăimintat de pierderea ființei asu- 
pra căreia, pînă acum, avea drept de viață 
și de moarte. Dar iată, moartea nu mai vrea, 
așa cum se părea la început, pe femeie. 
Sora, sclava, fata bătrină — ca mai toate 
femeile din mai toate tilmele acestei ediții, 
a Cannes-ului — se salvează de la naufragiu 
sau sint salvate în numele unei idei pe care 
cu ani în urmă Aragon o formula așa: viito- 
rul bărbatului e femeia. Micul tiran, judecă- 
torul nu se poate salva. Tiranii, pare a spune 
în subtext. Bellocchio, n-au viitor. Viitorul 
lor, bilanţul lor e saltul în gol. 


Nevoia de bilanţ revine sub toate formele: 
Sub forma tandră și intimistă la Bertrand 
Tavernier cu O săptămină de vacantă, 
povestea unei profesoare din Lyon care la 
un moment dat simte că «nu mai poate» si 
de aici această săptămină de vacanță, un 
răgaz pentru a se întreba ce a făcut cu viata 
ei. Ideea de bilanț revine sub formă acut 
politică în Nenorociţiior, o să vă iubesc! 
de Marco Tullio Giordana, povestea unui 


| De opt decenii de cind există 
| lim — scoţind din socoteală 
anii marelui prestidigitator 
INEA adică Méliès şi ai vrăjitorului 
din Munlo Park, adică Edison 
| — anii de încintare şi lansare, 
de trucuri și de bilci — cu alte 
cuvinte mai dintotdeauna, ci- 
nematograful a tras după el o cohortă de 
ciocli, pieze rele și prohoditori. Toţi îi pre- 
vesteau criza. Cinematograful a trăit, a 
supraviețuit, a prosperat spunîndu-i-se in- 
continuu că e în criză. Dacă nu azi, cel tirziu 
miine va trebui să-și dea duhul. Nu și l-a dat. 
Mai mult, observatorii atenţi şi-au dat seama 
că etapele de criză ale așa-numitei societăți 
de consum s-au legat şi se leagă de mpmen- 
tele de creşterea cozonacului în arta a șap- 
tea. Așa se întimplă şi azi. Criza se vede cu 
ochiul liber şi se aude cu urechea proprie, 
nu numai pe străzile Parisului, dar şi pe 
promenadele Cannes-ului. Desigur, Rolls- 
urile foșnesc încă pe sub palmieri, parcă 
totuşi mai puţin decit în alţi ani. În general, 
pompa s-a redus simţitor, ca şi cheltuielile 
de reprezentare, ca și numărul cocktail-uri- 
lor. Şi fără indoială nu numai pentru că un 
reporter în serviciu plătit a dat publicității 
fotografia unei recepții superopulente dată 
de reprezentanții unei țări care n-are după 
ce bea apă. De fapt, n-are nici apă. Festiva- 
liştii s-au obișnuit cu pana de electricitate, 
cu suspendările de servicii. Filmul-surpriză 
oferit de organizatori ca un gentil cadou, 
cadou întotdeauna așteptat cu întrigurare, 
filmul-surpriză, zic, a fost întrerupt după o 
jumătate de oră. Publicul a aşteptat 5, 10, 15, 
20, de minute. Într-un tirziu celor rămași li 
s-a aprins pe întuneric becul din capul 
propriu. În acea marţi, în Franţa era grevă 
generală. Spectacolul se mutase de pe 
ecran în fața Palatului, la miting. Muncitorii 
din Cannes țineau discursuri înflăcărate, 
în microtoanele instalate în mijlocul marelui 
trafic, cereau conștiință, indemnau la acțiu- 
ne. La 30 de metri, jos pe plajă, un ciorchine 
de fotografi continuau acţiunea de pozare 
a ciștigătoarei concursului «Lady Festival». 
Soarele intrase şi el în acțiune. Provizoriu 
şi pentru scurt timp, pentru că principala 
acțiune meteorologică răminea, ca si la noi, 
ploaia. O ploaie mocânească, stricătoare 
de toalete și chermeze. o cernere îndesată, 
puțin cunoscută de acest țărm meridional. 
Dar să ne oprim, fiindcă în tema noastră nu 
intră intemperiile naturale. 


Cuvintul criză a revenit şi azi la festival, 
poate mai mult decit oricind. El viza însă nu 
atit starea materială a cinematografiei — 
disperarea economică a producţiei italiene 
invadată de comercianți sută la sută, sufo- 
carea debutanţilor francezi, mulţi, foarte 
mulți la număr dar iată că filmele lor, odată 
terminate, nu găsesc distribuitor, adică 
sală și de aici încrincenata discuţie în jurul 


vorba de o visare deșartă, visare-drog, 
visare-alibi, adică un sentiment moleșitor 
care imobilizează pe aceşti hamleţi de pro- 
vincie și îi impiedică să treacă la faptă 
Personajele filmului se tem să se privească 
în oglindă. Ele preferă să recite textele al- 
tora. Cind împrejurările vieții le pun în fată 
ideea de bilanț se înspăimintă și sint gata 
să sară pe geam. la propriu, așa cum face 
Michel Piccoli (premiul de interpretare mas- 
culină) în filmul, de altfel intitulat Saltul 
în gol Marco Bellocchio, autorul, «copilul 
teribil al filmului italian», a vrut să arate aici 
zice el, «nebunia normalizată, civilizată 
care se controlează și care, pentru a exista, 
are nevoie de o nebunie de suport». Cuvin- 
tul «nebunie» trebuie folosit însă cu pre- 
cautie, golindu-l de încărcătura de irespon- 
sabilitate patologică. Un film este prin deti- 
niție un proces. Nici un film nu poate să 
deschidă proces iresponsabililor. Povestea 
filmului este povestea a doi frați cinquan- 


italian-«generaţia lui '68», care revine în ţara 
lui după o absenţă de cinci ani și nu-și 
mai poate recunoaşte amicii. Foştii com- 
batanţi au intrat în mici afaceri. Reuniunile 
înflăcărate s-au înlocuit cu party-uri. Ex-en- 
tuziaștii se droghează. Unii au devenit 
delatori, alţii indiferenți, alții teroriști. În- 
cotro merge cizma meridională? Încotro 
trebuie să meargă un tînăr care În '68 visa 
să răstoarne lumea? Într-un mod cu totul 
insolit, ideea de bilanț revine sub o formă 
științifică, o formulă ciudată, dar pasio- 
nantă, la Alain Resnais în Unchiul meu 
din America. Unchiul este un fel de Godot, 
mereu așteptat, mereu absent. Prezenţa 
unui om de știință, a biologului Henri Labo- 
rit care-şi joacă în film propriul lui rol, dă 
acestui film un plus de claritate, dar și un 
plus de mister artistic. Savantul nu inter. 
vine în acţiune. El priveşte ca și noi exis 
tența a trei ființe foarte contemporane: 
un bărbat care părăsește mica burghezi: 


Anouk Aimee, 
premiul de 

f interpretare 

A feminină’ 80 

ot Saltul în gol) 

‘S L 

D 


E i S ED 


provincială «ca să-şi facă o situație la Paris», 
un alt bărbat, fost țăran care a abandona! 
agricultura ca să devină director tehnic 
într-o mare țesătorie, dar un director pe cale 
de licenţiere; o fată, fiică de metalurgist care 
intră în lumea spectacolului ca să fugă din 
clasa sa, ca să uite umilințele de «fată săra- 
că». Profesorul priveşte și comentează din 
off, mai precis încearcă să ne explice com- 
portamentul acestor trei oameni: «care au 
luptat ca să ajungă». Cu alte cuvinte, meca- 
nismul ştiinţific al ambițiilor sociale, moti- 
vele biologice, care-l împing pe individ în- 
tr-o direcţie și nu în alta. Ideea lui Laborit 
este că în relaţiile lui cele mai intime, inclu- 
siv în relaţiile de iubire, omul se află pină la 
urmă în două situaţii fundamentale: domină 
sau se lasă dominat. Nu neapărat de o fiinţă 
anume, ci de un sir de instituţii oprimatoare 
din care tac parte propriile lui prejudecăți. 
Dominat de viaţă, cum se zice. Ca să exiști, 
explică Laborit, fără cea mai mică urmă de 
emfază profesorală, nu există decit două 
soluții: lupta sau fuga. Nehotăriţii, luptă- 


torii pe jumătate, evadaţii cu intermitențe, 
ezitanţii vor fi întotdeauna candidați la 
angoasă, la nevroze, la cancer, pină la 
urmă la pieire. 

Bilanţul cel mai cutremurător al festiva- 
lului a venit însă în mod surprinzător de la 
un gen care îndeobște n-are nimic de-a face 
cu surpările de conștiință, de la o comedie 
muzicală, gen socotit pînă acum emina- 
mente deconectant. Filmul apartine lui Bob 
Fosse (marele premiu ex aecvo). Titlul sună 

in englezeşte All thatJazz. În franțu 
zeşte «Que le spectacole commence!». In 
românește, sensul cel mai apropiat ar îi 
«Tot circul ăsta». În mijlocul acțiunii e un 
regizor-coregraf, star al genului, personai 
mistuitor pină la autodevorare, artist tumul- 
tuos, prins la începutul filmului între două 
frenezi: un film muzical și un spectacol 
pentru care mai trebuie angajati cițiva dan- 
satori şi iată-i pe cei patru sute de candidați 
izbucnind pe ecran încă de la începutul fil- 
mului, Într-una din cele mai memorabile 
scene pe care le-a da! genul, patru sute de 
trupuri tinere, transpirate, încordate, răsu- 
cindu-se ritmic, un vălmășag de respirații 
și iluzii — alte iluzii! Trupul-candidat face 
gestul implorării. Regizorul-impărat face 
gestul respingerii. Din cei mulți sint aleși 
cei puţini. Virtejul continuă să devasteze 
ecranul. Regizorul -continuă să regizeze 
spectacolul, continuă sa monteze filmul, 
continuă să fumeze chiar sub duş, continuă 
să înghită așa-zise «pastile de tonus», 
continuă să vrea să-și trăiască viaţa, dar 
iată că vine momentul în care viața nu mai 
are chipul machiat al dansatoarelor din 
corpul de balet. În rolul vieții îi apare nu 
soția uitată de multă vreme, ci logodnica — 
figură virginală, toată numai văluri vaporoa- 
se care îl pindise de la începutul filmului, 
figură diafană, nepăminteană simbolizind 
moartea. Şi iată deci moartea intrind nu 
numai în viața unui artist ci şi în viața come- 
diei muzicale, care pînă acum n-a cintat de 
cit pe note voioase, pe sentimente recon- 
fortante. Filmul lui Fosse este — s-a zis — 
«prima comedie muzicală metafizică». De 
fapt, e primul musical care sare peste 
umbra lui, umbra unui gen care avea ca 
scop suprem să sclipească, să distreze, să 
antreneze. Filmul sclipeşte, antrenează, dar 
nu distrează în sensul tradițional sau dis- 
trează rupindu-ți inima, punindu-ți mintea la 
bătaie. O distracţie dureroasă Un om carea 
ars ca o torţă îşi face, cum ziceam, bilanţul 
pe masa de operaţie. Inima a cedat, un chi- 
rurg celebru este filmat operind. inima artis- 
tului se vede în prim-plan palpitind în mina 
medicului. inima a cedat, dar proprietarul 
ei, nu. Pe masa de operație, pe patul de spi- 
tal, artistul continuă să facă proiecte, să 
caute soluții, să imagineze,să proiecteze, să 
creeze. Logodnica albă îl pindeşte şi il 
așteaptă într-un colț. Omul n-are timp de ea. 
El se știe așteptat la un alt teatru, la teatrul 
de pe Broadway, la teatrul la care se gindea 
Shakespeare cind vedea lumea ca o scenă. 
Logodnica albă e însă răbdătoare. Ea poate 
să mai aștepte. Dar foarte putin 


Ecaterina OPROIU 


Nr. 6 


Anul XVIII (210) 


Revistă a Consiliului 
Culturii şi Educaţiei Socialiste 
1980 


București - 


iunie -