Revista Cinema/1990 — 1998/014-CINEMA-anul-XIV-nr-3-1976

Congresul educației politice și culturii socialiste: 
o tribună a conștiinței revoluționare 


Uzina și oamenii ei, eroii de drept 
și de fapt ai filmului de actualitate 


Colocviu 
cu tineri dintr-o uzină tînără, 


Întreprinderea de maşini grele 
din Bucureşti 


I.M.G.B. — cea mai impunătoare dintre 
noile întreprinderi moderne ale Bucureștiu- 
lui industrial, o uzină tînără, cu oameni 
tineri și o vocaţie tinără: aici se concreti- 
zează simbolic, în uriaşe bijuterii de oțel 
— mai ales turbine pentru hidrocentrale —, 
cutezanța și strălucirea unei tinereţi care 
vrea să spargă toate plafoanele inerției. 

Un numitor comun privind frecventarea 
cinematografelor este greu de aflat. O dată, 
de două-trei ori, de patru-cinci ori, de şap- 
te-opt ori pe lună la cinema — răspunsurile 
diferă... de la strung la strung. Dar toţi 
merg la cinema. În așteptarea unui cine- 
matograf în cartierul nu mai puţin tinăr, 
Berceni, în care locuiesc cei mai mulţi 
dintre ei, şi a unui club în incinta întreprin- 
derii, vizionează filmele în centrul orașu- 
lui, la Patria, la Scala, la Bucureşti sau 
Luceafărul și — mai rar — la Modern sau 
Tomis. 

Orele de lucru, obligaţiile obşteşti, 
Invățămintul seral Îi fac să-şi măsoare 
sever timpul și să-și aleagă cu atenţie 
filmele la care merg. Criteriile diteră, dar 
la toţi este prezentă ideea unei informări 
prealabile, înainte de a merge la cinema. 
Interesul faţă de filmele românești, sporit 
în ultimii ani prin creşterea spectaculoasă 
a numărului de titluri și indeosebi a celor 
de actualitate, este însoţit de o chibzuită 
diferenţiere între tematica şi subiectul filmu- 
lui — pe de o parte — și măsura în care 
filmul este convingător sau atrăgător — 
pe de altă parte. Se manifestă o deosebită 
consideraţie faţă de conținut, dar concluziile 
se referă întotdeauna la calitatea realizării 
Descoperim astfel la acești muncitori, care 
de-abia au pășit dincolo de pragul adoles 
cenţei, un încurajator sincronism cu stadiul 
actual al cerinţelor noastre generale: «Pe 
lîngă conținutul de idei — care trebuie să 
stea permanent în atenţia noastră — este 
necesar să avem în vedere că filmul își 
are legile lui artistice. Numai în măsura 
în care este accesibil, plăcut, interesant, 
el poai ercita o influență puternică 
asupra spectatorului, asupra maselor 
populare» spunea tovarășul Nic 
Ceaușescu la cea mai recentă dintre 
întilnirile sale cu cineaștii. 


Și eu fac parte 
din tabloul fetelor cu liceu 


care stăpinesc oţelul 


Mariana Morariu, 19 ani, frezor: Ca să 
fiu sinceră, nu merg de prea multe ori la 
tilm, pentru că citesc foarte mult. Dacă nu 
pot să văd un film bun, stau acasă și citesc. 
Merg totuşi de 4-5 ori pe lună la cinema, 
fiindcă-mi plac filmele bune. Bineinţeles, 
văd filmele românești și unele îmi plac 
foarte mult, însă pe altele poate că nu le 
găsesc destul de bune. Sigur, eu nu sint 
de acord cu cei care spun că nu-i in- 
teresează filmele de la Buftea. Eu cred că 
aceia care gindesc astfel au de pierdut. 
Am început să cunosc, după figură şi nume, 
pe cei care fac filmele românești, aş putea 
să spun că am unele preferinţe și mă gin- 
desc că mi-aș mai putea descoperi şi altele, 
mergind în continuare la cinema. Pot să 
citez şi titluri: Drum în penumbră, în 
care a jucat actrița mea preferată, Marga- 
reta Pogonat, Cu miinile curate, care 
mi-a plăcut foarte, foarte mult și multe alte 
filme româneşti. N-aș vrea să credeţi că 


2 


sint influenţată de cronici, pentru că des- 
pre alte filme s-a scris şi mai bine, dar 
m-am bucurat cînd am găsit, în unele arti- 
cole scrise de specialiști, aprecieri care 
erau la fel ca şi gindurile mele, pe care poate 
nu le-aș fi exprimat atit de frumos. Mă 
refer la ceea ce am citit la un moment dat, 
că Margareta Pogonat este actrița nr. 1 
a anului, deși părerea generală nu era 
poate aceasta. Se spunea acolo foarte bine 
că ea este mai mult decit actriţă, este omul 
apropiat, pe care ţi se pare că-l cunoşti 
de cind te știi şi ești tentat să-i întinzi 
mina, fiind sigur că o să-ţi răspundă cu 
un zimbet. Dintre actori? Florin Piersic, 
fiindcă şi el are, chiar într-un film mai slab, 
un zimbet al lui, pe care nu-l uiţi. Este o 
lumină în aceşti oameni, de care avem 
nevoie. 

Bineinţeles, aș vrea filme care să reflecte 
munca şi viața oamenilor din uzină, mai ales 
că muncitorii din uzina noastră sint foarte 
tineri şi sint şi foarte multe fete, majoritatea 
cu liceu și absolvente și ale cursurilor post- 
liceale. Nu știu cum vi se pare dumnea- 
voastră, dar eu m-am învăţat, citind litera- 
tură, să privesc lucrurile și de la o anumită 
distanţă interioară. Uneori acest tablou, 
din care şi eu fac parte, al fetelor cu liceu 
care stăpinesc oţelul, mi se pare destul de 
emoţionant pentru un suflet de artist. Pen- 
tru mine aceasta este uzina «ca personaj 
de film»: o metaforă! Ce spuneţi? 


u-mi place să pierd 


timpul. Mă duc la filme 
«care ridică probleme» 


Bărzulea Tudor, 21 ani, lăcătuș-me- 
canic: În general, merg de 3-4 ori pe lună 
la cinema, simbăta, pentru că în restul 
săptăminii urmez liceul seral. Filme româ- 
nești? Da, am văzut o serie de filme politice 
făcute la noi. Puterea și Adevărul, de 
exemplu. L-am văzut acum vreo trei ani, 
înainte de a pleca în armată. Îl țin minte 
şi-l pomenesc Inaintea altora, pentru că 
mi s-a părut mai bine gindit și cu potrivire 
între vorbe și fapte, între ceea ce se spune 
în film şi ceea ce gindesc oamenii. Mă refer 
la această etică socialistă, care trebuie să 
însemne, după părerea mea, o luptă des- 
chisă şi cinstită între nou şi vechi, chiar dacă 
vechiul se exprimă uneori într-un limbaj 
nou. Din acest punct de vedere, un alt film 
de care mi-aduc aminte este Explozia, 
care — deși avea multă acţiune legată de 
salvarea vasului incendiat — arăta și el 
conflictul dintre rutină și grija față de oa- 
meni care îl arată totdeauna pe adevăratul 
comunist. Vă vorbesc de acest fel de filme 
şi nu de altele, distractive poate, pentru că, 
deocamdată, nici nu pot şi nici nu ţin să le 
văd pe toate. Mă duc numai la cele despre 
care aud că «ridică probleme», cum se 
spune. În acest mod, am ajuns la con- 
cluzia, din ce-am văzut, că filmele româ- 
neşti sint bune, atunci cind tema politică 
e tratată din toate punctele de vedere, cind 
se arată, așa cum spunea însuși tovarășul 
Ceauşescu, că viaţa nu-i o plimbare uşoară. 
Cine lucrează într-o uzină şi mai și învaţă, 
îşi dă seama că nu e şi nici nu poate fi. 
Prezentind viața în această lumină, unele 
filme din ultimul timp contribuie la o ade- 
vărată îndrumare a tineretului care vrea să 
realizeze ceva în viaţă. În ce sens? Eu nu 
sint de părerea celor care spun că, după 
opt ore de lucru, vor să găsească în filme 


cu totul altceva decit trăiesc în uzină. 
Găsesc că pierderea de timp este cel mai 
obositor lucru și atunci cind un film nu 
spune nimic sau aproape nimic, ies din 
sală. În schimb, un film adevărat şi inteli- 
gent te deconectează, îţi umple sufletul cu 
o credinţă de care ai nevoie pentru a doua 
zi. 


La noi în uzină s-a filmat 


o parte din «Proprietari 
Filmul e bun, dar... 


George Pipera, 23 ani, lăcătuș, secre- 
tar al organizaţiei de bază UTC de la 
grupa Agregate: Dintre cele trei filme pe 
care le văd, cu aproximaţie, pe lună, unul 
e totdeauna românesc. Găsesc că filmele 
noastre sint destul de bune, atunci cind 
tratează un subiect istoric. Și cele con- 
temporane sint bune, dar nu toate. De fapt, 
poate că nu e vorba de o diferență de cali- 
tate între filmele istorice şi cele dedicate 
zilei de azi. Dacă vreţi, am să încerc să 
găsesc o explicaţie. Un film istoric ne 
interesează din capul locului, aproape in- 
diferent de subiect, fiind vorba de trecutul 
patriei noastre. Şi însăși atractivitatea unui 
astfel de îilm este parcă asigurată prin 
faptul că se reconstituie un timp necunos- 
cut. Situaţia este cu totul alta în cazul actu- 
alităţii, cind pretindem neapărat un subiect 
interesant și încă ceva în plus, care să ţină 
locul costumelor și ambianţelor de epocă, 
fără a mai vorbi de bătălii. Deci prima între- 
bare ar fi: unde sint bătăliile noastre? Asta 
înseamnă că atractivitatea unui film cu 
temă contemporană e o problemă de esenţă 
şi nu auxiliară sau facultativă. Nu, nu mă 
refer la ceea ce dumneavoastră, criticii, 
numiţi «filme de divertisment», vorbesc 
despre filmele cele mai serioase. Deşi cu 
actori foarte îndrăgiţi de noi, unele dintre 
ele nu se prezintă la nivelul la care ne-ar 
putea pasiona şi recrea în timpul limitat 
pe care-l avem la dispoziţie. Poate că su- 
biectele nu sint cele pe care le-am dori noi. 
Nu că am vrea să fim melancolici, dar am 
dori nişte filme ceva mai legate de viața 
tineretului. Dragostea, de pildă, care — nu 
ştiu dacă mă exprim corect — degenerează 
în unele cazuri şi tocmai de aceea ar trebui 
apărată, n-ar putea oare să fie subiect de 
film? Nu mă gindesc a separa acest as- 
pect de celelalte, dar nici a prezenta oamenii 
de la distanţă. ca şi cum toţi s-ar ocupa, 
în egală măsură, numai de problemele 
generale, nu mi se pare o soluție mai feri- 
cită. La noi în uzină s-a filmat o parte din 
Proprietarii. Filmul este bun. Bun ca 
idee. Dar începutul mi s-a părut greoi și, 
ca să spun exact, m-a plictisit uneori, mai 
ales atunci cind mi se părea că personajul 
principal din film începe să devină mașina 
respectivă — escavatoarele şi nu oamenii. 
Recent am văzut iarăși un tilm a cărui ac- 
țiune se petrece pe un șantier, într-un oraș 
de pe Dunăre — Orașul văzut de sus. 
Şi acesta, cum să vă spun... Cu riscul dea 
mă repeta, eu parcă aştept altceva de la 
cinematografie, doresc un film care să mă 
pasioneze, să mă recreieze. Prin ce mij- 
loace? N-aş putea să spun, cred că ele pot 
fi foarte diferite, la alegerea autorilor. Film 
psihologic? Da. Film politic? Da. Însă cu 
condiţia să fie atractive. 


Secretul unui film 


despre uzină 
sint oamenii ei 


Vasile Piaţa, 26 ani, frezor: Văd 6-7 
filme pe lună. Îmi plac foarte mult şi filmele 
românești şi consider că e bine să se facă 
cit mai multe, avind ca temă viața din între- 
prinderi şi viața muncitorilor în general. 


S-au făcut de fapt astfel de filme, mai ales 
în ultimul timp, chiar la noi în uzină s-a 
filmat Proprietarii. Mi s-a părut un film 
bun. Însă am vrea ceva mai real, mai apro- 
piat de munca noastră de toate zilele. Adică 
omul prins în ipostaza lui adevărată, în 
fața tuturor îndatoririlor cărora trebuie să 
le facă față în producţie, în familie, în socie- 
tate, dar fără să fie adaptat după unele clişee. 
Fie tinăr, fie mai virstnic, muncitorul de 
astăzi să apară nu aşa cum «ar fi bine» sau 
cum «n-ar fi bine», ci aşa cum este el în 
prezent, aşa cum luptă ca să devină mai 
bun. Pentru că el, muncitorul,este cu ade- 
vărat reprezentativ pentru ceea ce este 
astăzi țara noastră, în acest extraordinar 
efort de construcţie, pe care îl arătăm 
tuturor, fără a ne ascunde greutăţile. Este 
adevărat că uzina, așa cum spuneaţi în 
întrebarea dumneavoastră, este şi poate 
fi personaj de film, dar mai mult în sens 
figurat. Pentru că uzina sint oamenii şi 
tot secretul cred că este, pentru a obţine 
reușita filmelor noastre, să-i prezentăm pe 
oameni așa cum am învățat să ne prezentăm 
țara, tuturor. 


Eu ţin cu filmele româneşti. 


Dar ele trebuie să vadă 
realitatea mai direct 


Oancea Teodor, 23 ani, muncitor elec- 
trician la Forjă grea, locțiitor al secreta- 
rului UTC al întreprinderii: Mă pasio- 
nează, pot să spun, filmele românești, cu 
atit mai mult cu cit urmăresc, deseori, să 
fac o comparaţie între filmele care vin din 
străinătate şi filmele care se fac la noi. Eu 
țin cu filmele românești și vreau să cred și 
caut să mă conving că, cel puţin uneori, 
sint mai bune decit ale altora sau ar putea 
fi. Această dorinţă vine și din constatarea 
pe care am făcut-o, activind în UTC, că 
filmele au o influenţă foarte mare asupra 
tinerilor. Potrivit programului educativ al 
partidului, noi vrem ca generația tinără să 
crească drept şi frumos, să aibă cele mai 
alese calități omenești și de caracter, atit 
pentru ziua de azi, cit şi pentru ziua de 
miine, cind pretenţiile vor fi și mai mari 
De aceea este firesc să tim extrem de atenț: 
la tot ceea ce determină sau influenţează 
formarea generației noi. În acest spirit, aş 
vrea să spun că nu intotdeauna filmele care 
se ocupă de tineret înfăţişează viaţa aces- 
tuia în așa fel incit imaginea cinematografică 
să aibă întreaga putere de convingere pe 
care o permit mijloacele de expresie ale 
ecranului. Eu găsesc că dacă filmul are 
această facultate de a vedea direct realitatea, 
de a veni in susținerea unor idei cu argu- 
mente concrete, care au puterea unor 
instantanee surprinse în existența coti- 
diană, e păcat să nu se bizuie pe această 
facultate și să recurgă la fel de fel de drama- 
tizări, ca din carte sau ca la teatru. lar cind 
apare o fisură în argumentarea unei idei, 
apar și stridențele, stridenţele care demobi- 
lizează. Eu înțeleg foarte bine care e deose- 
birea între un film documentar și un film 
cu actori. Dar, după cite mi-am dat seama, 
chiar în literatura nouă, care răspunde 
gusturilor cititorilor de astăzi, de pildă în 
romanul «Delirul» de Marin Preda, scenele 
imaginare se îmbină cu unele descrieri și 
cu prezentarea de documente, ca în jur- 
nalul de actualități. Cu atit mai mult cred 
că ar fi posibil ca într-un film artistic cu 
actori să se includă, fie în timpul filmării, 
fie prin procedee de montaj, aspecte absolut 
autentice dintr-o uzină sau alta, oameni 
de la fața locului, pentru ca spectatorul să 
aibă cit mai puternică nu numai convinge- 
rea că ceea ce vede este adevărat, dar şi 
senzaţia că se află el însuşi în centrul aces- 
tei imagini, cu tot ceea ce îi este familiar. 
Tocmai această convingere ar alunga 
plictisul, ar spori interesul pentru film și 
satisfacția noastră de beneficiari ai actului 
artistic. 


Anchetă realizată de 
Valerian SAVA 


Raid-anchetă 


la Ulpia Traiana Augusta Dacica 
Sarmizegetusa 


Am parcurs 500 de kilometri pe teritoriul 
județului Hunedoara — de la Deva la Sar- 
mizegetusa, de la Deva la Brad, de la Deva 
la Petroșani şi Lupeni, cu opriri în comunele 
Sintămăria Orlea şi Baru Mare, în care se 
desfăşura, ca în toată țara, Festivalul filmu- 
lui la sate. 

Cit de departe pătrunde filmul pe teri- 
toriul unui județ şi în conștiința oamenilor 
din cele mai îndepărtate localităţi? 

Care sint cerințele acestor spectatori 
față de filmul românesc? 

Ce metode pot fi evidenţiate, în difuzarea 
filmelor, pentru a sprijini educarea politică 
şi cetățenească a publicului cel mai larg? 

lată temele discuţiilor pe care le-am 
purtat, timp de două zile, în compania și cu 
sprijinul tovarăşului Emeric Horovitz, di- 
rector al Întreprinderii cinematografice ju- 
dețene Hunedoara. În coloanele alăturate, 
reproducem citeva dintre mărturiile cine- 
tile de la Sarmizegetusa. 


Filmele românești sînt 


pentru noi o bază dediscu- 
tie a problemelor noastre 


Valeria Ștefan, directoarea Căminu- 
lui cultural din Sarmizegetusa: Eu fiind 
profesoară de fizică şi chimie, aş spune că 
pentru noi filmul are, în ordinea de idei 
care vă interesează, mai ales un rol de catali- 
zator. La film, aici, la Sarmizegetusa, unde 
dispunem de o sală cuprinzătoare, dotată 
cu cabină și aparate de proiecţie pe bandă 
ingustă, cu arc voltaic şi obiective pentru 
cinemascop, se adună cei mai mulţi dintre 
locuitorii satului. De aceea, aproape tot 
programul de educaţie politică al Căminu- 
lui nostru cultural este axat pe activitatea 
cinematografului sătesc. Înainte de a dis- 
cuta despre importanța și calitatea filme- 


lor ca atare, despre ecoul pe care ele il 
stirnesc în cugetul oamenilor, vreau să vă 
spun că noi legăm In modul cel mai direct 
organizarea proiecțţiilor cinematografice de 
expunerile, simpozioanele şi conferințele 
pe teme politice, cetățenești și profesionale, 
inițiate de organizaţia de partid, în colabo- 
rare cu organizaţiile de masă din comună. 
Îmi amintesc că, drept prefaţă la filmul 
românesc Proprietarii, noi am făcut spec- 
tatorilor o expunere pe tema «Avutul obș- 
tesc, necesitatea apărării şi dezvoltării lui» 
— temă care se lega de ideea filmului pro- 
gramat și In acelaşi timp se potrivea cu 
preocupările concrete ale cooperativei agri- 
cole de producţie. La Inceputul acestei 
ierni, la gaeschiderea Festivalului filmu- 
lui la sate, am ţinut o conferinţă des- 
pre politica externa a partidului și statului 
nostru. În sfl ca ultim exemplu, chiar 
miine, dezbaterea dedicată activității ideo- 
logice ain comună, în pregătirea Congre- 
sului educaţiei politice și culturii socialiste, 
are loc la cămin, înainte de proiecția cine- 
matogratică, programată pentru orele 18 


În primul rînd, 
actualitatea şi, 
dacă se poate, un film 


despre cei care nu respectă 
locul de muncă şi 
obligaţiile față de părinţi 


lozica Zgircea. secretară a Comitetu- 
lui comunal UTC: Eu aș vrea să mă reter 
propriu-zis la filmele pe care le vedem aici 
şi pe care am dori să le vedem. Ultimul, 
care a trezit un interes deosebit, a fost 
Ilustrate cu flori de cimp, un film foarte 
bun după părerea mea. Eu personal prefer 


«Noi privim cinematogra- 
fia ca un mijloc important de 
educare şi elevare spirituală 
a omului, în contextul multi- 
plelor mijloace de ridicare şi 
formare spirituală de care 
dispune societatea noastră de 
astăzi. Dar, pentru ca cine- 
matografia să-şi îndeplineas- 
că acest rol important în so- 
cietatea noastră socialistă, 
trebuie să se apropie mai 
mult de preocupările de as- 
tăzi ale poporului, să trăias- 
că viața tumultuoasă a con- 
structorilor socialismului şi 
să o redea în forme diverse, în 
adevărata ei măreție». 


Nicolae CEAUŞESCU 


În satul nostru, ţăranul vede filme. 
Le vede. Le discută. Le judecă. 


filmele de actualitate şi cele din epoca 
modernă, de după 1900, pentru că în acest 
timp s-a desfășurat tinerețea părinţilor noș- 
tri şi s-au produs fapte decisive pentru 
prezent: unirea cea mare de la 1918, in- 
surecția naţională de la 1944 și victoria 
socialismului. Poate de aceea au succes, 
de pildă, printre tineri, cărţile lui Zaharia 
Stancu, dintre care am citit în revista «Ci- 
nema» că una a fost, In sfirşit, ecranizată: 
Jocul cu moartea. Aşteptăm să vedem 
filmul şi cred că și alte romane din epoca 
modernă ar fi bine să fie transpuse pe 
ecran. M-ar interesa apoi mult să văd filme 
care ar trata viaţa tineretului de azi, a unor 
tineri repartizaţi în producție, cum erau 
aceia din Toamna bobocilor. film de ase- 
menea destul de bun, după părerea mea. 
Cel mai mun aș aștepta un film care să 
critice mai ascuţit, dacă se poate, pe cei 
care nu-şi respectă locul de muncă şi nu-și 
onorează obligaţiile fată de părinţii care 
i-au crescut, față de statul care i-a educat. 
Poate vă surprinde că o locuitoare a unui 
sat istoric insistă asupra acestei tematici 
de strictă actualitate. Ea se află însă zi de 
zi sub ochii noștri, b forma unei multi- 
tudini de aspecte sociale, pentru care mie, 
filmul, fie cu actori, fie documentar, mi se 
pare special dotat. De pildă, la noi în comu- 
nă, în organizaţia UTC, din cei 116 membri, 
aproape 100 sint fete și femei căsătorite, 
bărbaţii din sat fiind mai toți navetişti. Din 
cei 11 membri ai Comitetului UTC al co- 
munel, doar unul este băiat. Vă daţi seama, 
chiar din aceste cifre, cite aspecte sociale 
și etice apar în activitatea noastră politică 
si culturală. De aceea am avea nevoie, în 
primul rind,de ajutorul unor filme de actuali- 
tate, atente la tot ce se întimplă astăzi in 
viața noastră. 


Ce caut pe ecran? Lumea 
cum e azi, lumea cum 


a fost în timpul strămoşilor 


— Mă numesc Zgircea loan. 

— Ce profesie aveţi? 

— Lucrez la C.A.P., aici la Sarmizegetusa. 

— De cite ori pe lună veniți la cămin? 

— De patru ori, la noi cam aşa vin filmele. 
— în fiecare săptămină unul, și le văd pe 
toate. 

— Ce lucraţi la C.A.P.? 

— Cioban. 

— Aveţi timp să veniţi la film? 


— Avem timp să scriem şi poezii. Sintem 
mai mulți ciobani în sat, vreo cinci,şi venim 
pe rind, pe rind... 

— Ce vă atrage mai mult la film? 

— Lumea, ne atrage satul care știm cå 
se adună la cămin. 

— Dar din ce vedeți pe ecran? 

— Tot lumea, cea din afara satului, lu- 
mea pe care o vedem ca și cum ar fi aici. 
Lumea cum e astăzi şi lumea cum a fost 
în timpul strămoșilor. 

— De care filme româneşti vă amintiţi 
mai bine? 

— Am văzut foarte multe filme românești. 
Mihai Viteazul a fost tare bun. Am văzut 
Dacii şi multe, multe altele. 

— Dacă nu ați fi văzut deloc filme, 
ați fi pierdut mult, sau ce credeţi că ați 
ciştigat văzindu-le? 

— Nu cred că aș fi stat fără să le văd. 
Poate că m-aş fi dus în altă parte, în alt 
sat sau la oraș, chiar fără să ştiu ce caut. 
Dar cum v-am spus, dacă lumea vine la 
noi, prin filme şi la televizor, e mai bine, 
te întorci altfel la stină decit pleci, duminica. 
De fapt, cel mai mult Imi plac filmele care 
te ajută să vezi că semeni altora, dar că te 
şi deosebești de ei. Noi, care trăim în munți 
tot așa de frumoși ca aceia din vestul săl- 
batic şi totuşi trăim altfel, ar fi oare prea 
mult dacă am cere ca filmele noastre să ne 
arate cum sintem? 

lozica Zgircea: Aș vrea eu să mai spun 
ceva, pentru că nu v-am vorbit decit despre 
filmele de actualitate. Atunci cind se vor 
mai face și alte filme ca Dacii sau Columna 
vom fi foarte bucuroși. Acestea au fost 
filme reușite, dar cred că ar fi bine dacă 
partea documentară ar fi dezvoltată mai 
atent în viitor. Pentru tă noi, tinerii, sintem 
cuceriţi de istoria noastră atit de bogată, 
mai ales cind dăm de urmele ei în prezent. 
De ce să se desfăşoare acţiunea filmelor 
istorice în locuri necunoscute sau în de- 
coruri inventate, cind le avem pe cele ade- 
vărate, uneori bine păstrate, cum sint cele 
dacice de la Grădiştea Muncelului? Noi sin- 
tem mindri de satul nostru istoric şi atunci 
cind sintem întrebaţi de unde sintem, spu- 
nem din toată inima că sintem din Sarmi- 
zegetusa, că sintem urmașii lui Decebal şi 
ai lui Traian şi că, așa cum scria lorga, aici, 
la Sarmizegetusa, s-au hotărit acum două 
mii de ani limba pe care o vom vorbi şi sufle- 
tul care va sălăşșlui în trupul nostru tracic. 


Anchetă realizată de 
Valerian SAVA 


3 


Ea 


pea i 


-y A, 
La Ê 


Numai viața ţării 


poate da viaţă artei 


importantă s ā 
ni, Şi nu 


înainte 


primul rind 
e și exempla 


țării 
Am adresa 


«A 


Ei păşesc 


spre țelul propus 


Timotte Bucșa devine absolvent al facul- 
tății de agronomie, exact în ziua in care 
unchiul său Anton, un bărbat înalt cu ochi 
cenușii, îl anunţă următoarele: «Fabrica de 
somiere din orașul nostru a început să 
producă la capacitatea maximă. Mizilenii 
sint fericiţi şi speră ca în curind trenul 
accelerat nr. 24 să oprească și în gara lor. 
Du-te în locul unde vei fi repartizat și atunci 
cînd voi citi despre tine un articol pozitiv 
în vreun ziar județean, iţi voi trimite un ceas 
de mină și pastramă de porc mistreţ. Cit 
despre salată, sper că ai să te descurci 
acolo, în mijlocul naturii». 

Timofte Bucșa este repartizat într-un sat 
de cîmpie, mărginit de alte sate de cîmpie. 
Se declară nemulțumit de lipsa distracții- 
lor, de faptul că, seara, țințarii sug singele 
său şi al vecinilor, că telefonul de la con- 
siliu are manivelă şi că țăranii nu mai sint 
romantici: fiii lor, de pildă, nu se mai nasc 
sub căruţe. O singură rază de lumină: doc- 
torița Luminiţa Vasilescu de la dispensarul 
comunal. Ei îi place foarte mult viața rurală 
și din camera unde stă pot fi auzite în fiecare 
seară cimilituri, strigături și glume din lumea 
satului, 

E seară. În halatul ei alb, Luminiţa Vasi- 
lescu pare a fi promisă industriilor textile 
de la oraşe, în sensul că seamănă cu o 


floare de bumbac. Timofte li spune asta, 


dar ea Îl ia peste picior şi sugerează să se 
dea mai bine pe brazdă. Vei primi ca şi 
mine un lot individual de 6 ari şi vei 
smulge pămintului cele mai bogate roade. 
Cu banii obţinuţi îți vei putea cumpăra 
cărţi din editura «Meridiane» și-ți vei 
deschide un cont curent la CEC. Timofte 
o sărută lacom pe gură, dar ea fuge la dis- 


4 


umai 


film» 
sa mun 
ou tre 


tre este de 
de vedere capabil 


iş 


e țărănimea muncito 
deea turnul 
ă, că s-ar 


rede demult în 


vă, dar şi 

st erou trebuie să fie intel 
şi aflindu 

t pe sine la singura condi 


refle e mai caracte- 


imuleze tot ceea ce 


eroul său. Acest 
a expresie a unor individua- 
ualu! revolu- 
e in mijlocul vieții celei mai 
posibilă pentru 


i dintre c 


personaje, fapte şi eroi dir 


realitatea imediată, următoarea întrebare 


pensar. Trebuie să dea urgent un telefon 
surorii sale, 

În aceeași noapte Timofte fuge în orașul 
Lipova și se angajează litt-boy la cel mai 
mare hotel, avind 14 locuri. Se imprieteneşte 
cu Matei, activist la sindicat. În pauze, 
îi povestește lui Matei întregul adevăr 
al existenței sale. Acesta scrie de ur- 
gență conducerii satului Arcani, locul 
de unde a fugit Timofte. Peste citeva zile 


întîlnit în drumurile dumneavoastră prin țară oameni pe 
care i-ați putea propune ca eroi de film?» 
lată primele răspunsuri: 


Timofte primeşte două scrisori: una din 
partea președintelui CAP Arcani, Vasile 
Popa, și alta din partea doctoriței Luminiţa 
Vasilescu. Cum, ne-cum, dar ambele se 
încheiau cu următoarele cuvinte: «Timofte, 
lanurile noastre de porumb foşnesc a tris- 
tete și dezertare». 

În fața liftului deschis, Timofte discută cu 
Matei. Timofte: Da, așa a fost finalul celor 
două scrisori primite. Matei: Ce vorbești! 


Timofte: Şi n-am terminat (vrea să urce în 
lift fără să observe că acesta a urcat deja 
la etajul doi). Se aud trei țipete: două ii 
aparţin lui Matei şi unul lui Timofte. Matei 
îl salvează de la pieire cu ajutorul ascen- 
sorului, dar, dezechilibrat, cade el în gol. 

După opt luni de spitalizare, Matei se face 
bine. Rămine cu un singur defect: nu se 
poate apleca în față. În ziua ieșirii din spi- 
tal, cei doi discută apropiat. Matei: Am 
văzut foarte multe seringi în spitalul unde 
am fost internat, dar m-am gindit în per- 
manenţă la cariera ta. Eminenţii agricultori 
ai acelor locuri au nevoie de tine şi tu ai 
datoria să nu-i uiţi. Timofte: Matei, pot să-ţi 
spun Mateiaș? Matei: Nu încă. Am planuri 
mari cu tine. Timofte: Poftim! (li arată 
strinse în pumn, biletul de tren şi tichetul 
pină la stația Arcani). 

Matei: Îmbrățișează-mă tu, eu nu mă pot 
apleca în faţă. 

Timofte: lartă-mă, uitasem. 

Matei: Tu nu uita că în viaţa fiecărui 
cetățean există gări terminus.. 

Timofte: Ştiu, Arcani... 

Matei: ŞI nu uita... 

Timofte: Da, Luminiţa Vasilescu... 

Matei: Exact. lubește-o ca pe profesiunea 
însăşi. Timofte pleacă, lăsindu-l pe Matei 
mai mult pe spate. 

Mi-ar place foarte mult ca în filmele ro- 
mâneşti, în a căror şansă cred, să întiinesc 
asemenea personaje. Om de teren fiind, 
avind deci şansa să beau un ceai la Baia 
Mare, să măninc o ciorbă la Carei şi să-mi 
inchei seara la Orăştie, întilnesc tot felul 
de oameni. Unul dintre ei, sinteza mai mul- 
tora, se numește Timofte Bucșa, este ingi- 
ner agronom şi poate că, la această oră, 
după ce a fost personaj de comedie, ex- 
pediază o scrisoare unchiului său Anton 
din Mizik «Dragă unchiule, aştept cu ne- 
răbdare ca somierele din Mizil să ia locul 
vechilor paturi ţărăneşti. La noi, floarea 
soarelui dă un rod bogat și deja lumea se 
salută cu pumnul strins. Nimeni nu vrea 
să scape seminţele printre degete. Aştept 
ceasul şi pastrama». 


Eugen SECELEANU 


Un fapt 


„din Maglavit 


De multă vreme voisem să ajung la Ma- 
glavit. De cind citisem un interviu cu 
Gheorghe Dindere, care la capitolul «oa- 
meni incomozi» | cita pe Florea Fintină 
din Maglavit. Acest Florea Fintină folosise 
acordul global ca să cultive lubeniţe acolo 
unde nisipurile nu rodiseră nimic de sute 
de ani. «Erezia» lui nu rămăsese necunos- 
cută și desigur nici nepedepsită. Multe, 
spunea președintele UJCAP Dolj, avusese 
de pătimit acest Florea Fintină din cauza 
nesupunerii sale. Şi nu numai din pricina 
Băncii. Şi totuşi, Gheorghe Dindere vor- 
bea cu căldură de țăranul din Maglavit. 

La Maglavit n-am ajuns însă decit acum 
citeva zile. Florea Fintină murise. Constan- 
tin Dumitru, primarul comunei şi coleg de 
generaţie cu Florea Fintină, îl regreta astfel: 
«unul din marii revoluționari pe care i-am 
cunoscut în ultimul sfert de secol.» Nu-i 
fusese teamă de nimeni lui Florea Fintină, 
nici chiar, cum aveam să aflu mai tirziu, 
de el însuși. Ascultam cu plăcere poves- 


Se recunosc ei în personajele de pe ecran? Se regăsesc ei în filmele noastre? 
iată întrebările pe care trebuie să şi le pună, conse 


ent, orice cineast 


tirile despre el şi nesupunerile lui. Le cău- 
tam chiar. Pină am dat de imaginea inver- 
sată a lui Florea Fintină de care citisem eu. 
Un Florea Fintină rău, brutal, hain, dogma- 
tic, arivist nesocotind legile şi ordinea im- 
pusă de ele. Cel ce-mi povestea toate astea, 
unul din tinerii ingineri agronomi din co- 
mună, nu-l mai apucase în viață, în orice 
caz nu-l mai apucase în Maglavit, și ce-mi 
povestea erau aduceri aminte inainte de 
plecarea lui la școli, aşa cum vedea el lu- 
crurile pe atunci sau i se povestiseră. 

Cu fiecare nou întrebat, figura lui Florea 
Fintină se innegura, vechile contururi diş- 


ca să spun așa, spre deosebire de toți 
ceilalţi, îi intilnesc în «interes de serviciu». 
Un asemenea «interes» m-a făcut şi pe 
mine să-l caut şi să-l cunosc pe Victor 
Naghi, ajuns datorită firii sale puternice un 
fel de «personaj de presă». Or, odată ajuns 
un asemenea personaj, în presă, de ce? 
mă întreb eu pe mine și pe d-voastră, oa- 
menii de film, Victor Naghi să nu sară în 
cadru, ajungind şi personaj de film. Nu 
exact Victor Naghi cu toate amănuntele 
vieţii lui, pentru că nu despre un film docu- 
mentar vorbesc, ci un victornaghi substan- 
tiv comun mai multor destine de muncitori 


Prima și cea mai generoasă muză: 


păreau, reapăreau, se suprapuneau. «li 
plăcea să facă pe grozavul, tovarășe, îi 
întorcea vorba chiar tovarăşului «prim» 
de-atunci». «Nu spuneți?» «Da, era din 
cale afară de orgolios». «Cine era pe-atunci 
«prim»?» «Nu ştiu». «Acum unde e?» 
«Nu mai e. A fost prins cu ilegalităţi şi 
nu mai e nicăieri». În confruntarea cu eve- 
nimentele ce i-au urmat, eroul meu ieşea 
adesea învingător, numai că oamenii n-avu- 
seseră vreme să corecteze faptele de-atunci 
sau să le confrunte cu cele ce s-au intim- 
plat ulterior. Rămăseseră în gind cu ima- 
ginile necorectate de viaţă, cele ce tre- 
buiau să fie corectate, deoarece Florea 
Fintină se implicase și fusese implicat în 
istoria acelor locuri așa cum era atunci: 
aprins și fără simțul conservării, ignorant 
şi Increzător, bănuitor și eroic — și așa cum 
devenea pe măsura schimbării vremurilor. 
Da, faptele de atunci rămăseseră necorec- 
tate și ajunsesem să le folosesc ca pe un 
tipar cu ajutorul căruia măsuram, nu eve- 
nimentele de odinioară, de-acum limpezite, 
ci oamenii de astăzi aşa cum au rămas și 
au fost şi atunci. Unul din foştii primari, 
pe vremea cind Florea Fintină era președin- 
tele CAP-ului, spunea, de pildă: «Era ne- 
disciplinat, avea încurcături cu Banca și 
neregulile lui au fost pină la urmă desco- 
perite și pedepsite. Şi chestia asta cu lu- 
beniţele: n-a fost cine știe ce». «Astăzi 
ce se cultivă pe nisipurile acelea?» «As- 
tăzi, nimici». 

În cimp, Florea Fintină a construit refugii 
pentru oameni, să le fie bine și umbră în 
clipele de răgaz, lăsate azi în paragină, 
fintinile au fost amenajate și apărate, pe 
şosele a plantat pomi și dacă azi oamenii 
trăiesc, după cum afirmă, mai bine ca nici- 
odată, asta și fiindcă au învăţat să trăiască 
bine împreună cu Florea Fintină. Pe mulţi 
a incomodat Florea Fintină. El a murit, cei 
incomodaţi de el trăiesc încă. Mersul nos- 
tru Inainte ar fi fost poate mai lent fără oa- 
meni ca Florea Fintină. Un erou, chiar de 
film, nu e adulat intotdeauna în viaţă. Un 
erou, chiar de film, este un incomod. Unul 
dintre cei mai bătrini oameni din comună, 
Gheorghe Mirică, spunea: «Soarele de e 
soare şi nu încălzeşte dintr-o dată tot 
pămintul». 

Nicolae CRISTACHE 


Directorul 


nostru 


Adevărul este că nu numai reporterii 
intilnesc oameni care ar merita interesul 
unui scenarist sau regizor de film. Ei insă, 


viața 


care, imediat după naţionalizare, au trebuit 
(incă o dată spun au trebuit,ca să nu se 
înțeleagă că așa au vrut ei) să-i Inlocuiască 
pe patroni fără să aibă nimic comun cu 
«funcţia» asta, nici mentalitatea patronilor, 
desigur, dar nici deprinderile acestora,prin- 


tre care a şti să ţii un receptor de telefon, 


ori o evidenţă contabilă, ori o listă «la zi» 
de furnizori nu erau de ici de colo. Pe urmă, 
să nu uităm, oamenii aceștia au trebuit să 
învețe totul din mers, cu «hei rup» și nu 
cu specializare la Cepeca sau «afară», di- 
plomele lor erau de maiștri sau pur şi simplu 
de muncitori, ori un proces tehnologic, 
chiar şi în 1948, nu e cel mai simplu lucru 
din lume, cum simplu nu e nici modul în 
care te porţi ca director cu foștii tăi colegi 
de strung şi invers. Şi pentru că atunci 
nimic nu a fost simplu, mulţi nu au «rezistat» 
în faţă și au reintrat în pluton, de bunăvoie 
sau siliți, iar cei puţini care au rămas au 
fost plimbaţi prin locurile grele, părăsin- 
du-și casele lor, din Bucureşti mai ales, 
pentru 10-20 ani. Despre Victor Naghi, 
despre viața acestui om care reușește să 
preia o fabrică (așa-i spuneau numai cei 


propuneri pentru statui 


Aştept un film 
despre Brâncuși 


Îmi place să mă gindesc adeseori, 
cum va arăta un film despre Brâncuși 
făcut de noi, sau mai bine-zis de vreu- 
nul dintre talentaţii noștri cineaști de 
acum. Şi de cite ori mă gindesc la asta, 
sper că nu va fi un film solemn şi rece, 
de mucava, teatral, în care din două-n 
două secvenţe interpretul genialului 
sculptor din Gorj şi din toată lumea, 
care va fi un bărbat frumos, masiv, cu 
o barbă albă şi deasă și cu dinţi impe- 
cabili, va rosti, cu mina stingă sau 
dreapta la timplă, vreun aforism din 
cele pe care Reformatorul sculpturii 
moderne le-a lăsat, precum: «Michel- 
angelo Buonarotti nu a reuşit să se eli- 
bereze de turmentele intime; eu îi re- 
proşez dinamismul demonic, ori «Ve- 
nus din Milo... este, vai, insuportabil 
de bătrină», etc., oricit de sclipitoare şi 
definitive, mai ales în paradoxul lor, ar 
fi atari aforisme. 

Cum ziceam, Îmi place să mă gindesc 
la un film despre Brâncuși, adevărat şi 
emoționant, chiar ca o poartă sculptată 


din Cimpulung Muscel) de blacheuri, pom- 
pe şi alte fleacuri pentru a face din ea marea 
uzină de autoturism ARO, am scris şi eu 
şi alţii, Victor Naghi este luat sau dat, cum 
vreţi, de exemplu în şedinţe, după el se 
modelează mulţi tineri care îl cunosc așa 
cum este, cu vorba colorată și ris din Tei, 
unde a copilărit. Şi atunci de ce nu s-ar 
putea face și un film care să-i semene, un 
film adevărat ca și şapca directorului de 
aproape 30 de ani în funcţie, un film în care 
nu ar fi nevoie de salopeta lui, cit de modul 
lui de a gindi lumea așa cum este? Şi 
pentru că tot văd că ne întrebăm, mai adaug 
aşa, o întrebare, nu, mai bine zis răspund 
la întrebarea d-voastră tot printr-o între- 
bare: oare de ce un reporter nu ar spune 
că unul dintre cei după care s-ar putea 
face filme este reporterul însuși? 


lulian NEACȘU 


Tînărul primar 


din Tomeşti 


„Sau «Moara lui Chicinaș», sau «Cabana 
lui Chicinaș». Astfel s-au obișnuit a le 
spune cei din Tomeşti — comună din ju- 
dețul Timiș, așezată între munti, între Mar- 
gina şi Rusca Montana — ultimelor înfăp- 
tuiri de aici. Un primar tinăr, Teodor Chi- 
cinaş — realmente personaj de film — a 
fost numit aici primar numai din 1968, a 
venit pe aceste locuri doar cu soţia și un 
geamantan, lumea s-a uitat mai întii la el 
chioriș, nu era de-al locurilor, coborise 
tocmai de prin nordul Moldovei... Tinăr, cu 
părul veșnic vilvoi, a devenit, într-un timp 
relativ scurt, un personaj cunoscut în în- 
treg Banatul. 

A avut o copilărie cumplit de grea, apoi, 
din fragedă tinereţe, muncind ca miner, s-a 
încolțit cu mai-marii săi — de atunci şi-a 
căpătat renumele de incăpăţinat, de Inse- 
tat de adevăr şi dreptate: s-a bătut nu pentru 


„ei, cit pentru colegii săi persecutați în di- 


verse feluri prin anii '950, și nu s-a lăsat 
pină ce nu a fost îndepărtat de la mina din 
Caransebeş un mare șef: el, Chicinaş, a 
plecat la Reșița, la studii, și In acelaşi 
tren a fost urcat şi «șeful» acela, dar cu 
cătuşe la mtini... 

Tomeştiul cuprinde şase sate, risipite 
peste creste: șase sate de muncitori fo- 
restieri și de sticlari, pentru Fabrica de 
sticlă din Tomeşti — fabrică de veche tra- 
diție, lá fel ca și lemnăritul (peste 50% din 
producţia de lemn a județului o dă Tomeş- 
tiul!) — fabrică unde Chicinaș se simte ca 
la el acasă, chiar și atunci cind sticlarii 
împachetează candelabre din sticlă pe care 
le exportă în Italia... 

«Cabana lui Chicinaș» este un veritabil 
motel ultramodern, «Drumul» — o panglică 
de șosea asfaltată, în comună s-au ridicat 
blocuri de locuințe, e un oraș în toată 
regula, cu teatru de vară — arenă dispusă 
splendid, în jurul unui lac artificial, ampli- 
ficind în oglinda sa măreţia copleșitoare a 
peisajului din jur. Oamenii îl iubesc pe 
Chicinaş ca pe un părinte — deși mulți 
i-ar putea fi tată, ca virstă — îl știu aprig, 
îi știu că atunci cind işi pune ceva în cap 
face, că pune mina la cot cu ei (a stat odată 
în apă pină la git, 24 ore pe frig, s-a ales cu 
o puternică sciatică, dar ride — e drept 
cam strimb, dar ride cind işi aminteşte de 
asta, se lucra la un pod, celorlalti le fusese 
frică la Inceput să intre în viitoare, apoi au 


de el emoţionant, nu la unul protesoral 
şi făcut la modul «le-știu-pe-toate», 
din care să nu lipsească absolut su- 
perbele și în alt context utilele citate 
din Petru Comarnescu, Mircea Elia- 
de, Henry Moore, lonei Jianu, Pe- 
ter Neagoe, Cari Sandburg și nesfir- 
şit de mulți alții, un film cu ștaif și poli- 
ticos, nesărat și de tot rece. 

Mă gindesc la un film despre Brân- 
cuși din care să-nțelegem cu toţii că, 
de fapt, el a fost un fel de Hegel cu 
cobilița-n spate, ținind lumea-n echi- 
libru, pe-o idee; pe-o idee de zbor a 
păsării, pe-o idee de incolțire a eroilor, 
pe-o idee de nesfirşit mister genetic, 
citit în oul nu de cloşcă, ordinar, ci 
tocmai în oul-originar, văzut, fără expli- 
caţii, în mod hindic, mai bine zis etern, 
ca-n Cartea legii lui Mann. 

Şi, totuși, insist să cred că Brâncuşi 
din acest film nu va avea ticuri univer- 
sitare, nici schime de actor fără con- 
tract, ci se va mişca, va iubi, va dispera 
uneori, va iubi citeodată. Se va îngriji 
mereu şi va crede cu furie şi tandrete 
(ascunsă) că omul poate și trebuie să 
fie înţeles şi iubit de lumea căreia îi 
este dat, că el poate, adică, vorbi, cînd 
are har orfeic, în limba pietrelor, a in- 
sectelor, a morţilor, a copiilor, a ideilor. 

Ar fi, acesta, un film despre un Brân- 
cuşi viu. Îl aştept. 


Dan MUTAȘCU 


intrat după el). Anul trecut, cind urmau să 
se sărbătorească 150 de ani de sticlărie 
tomeşteană, Chicinaș a venit cu o teorie 
de au rămas toţi cu gura căscată: fiind la 
București, la niște cursuri, îşi făcuse timp 
să cutreiere prin biblioteci; descoperise 
astfel un volum intitulat «Călătorind prin 
Banat», de istoricul Glicerini, prin care aces- 
ta spunea că Tomeșştenii «...cunosc toarte 
de timpuriu activitatea de sticlărie», ori 
asta era în 1775! lată de ce Chicinaș crede 
că este vorba nu de 150 de ani vechime, 
ci de cca. 250! 

Comunist Infocat şi veșnic aflat în cău- 
tarea noului, tînărul primar din Tomeşti 
se află permanent în mijlocul oamenilor, al 
tinerilor în marea lor majoritate lucrători 
cu sticla sau lemnul, propunindu-și şi rea- 
lizind-impreună cu tomeştenii săi — pro- 
iecte dintre cele mai ambiţioase. Încă deloc 
lunga, dar agitata sa viaţă, este o originală 
oglindă a unui destin ieșit din comun: un 
autodidact perseverent, a cărui primă amin- 
tire e aceea a unui copil descult, suit cu 
tălpile goale pe sapa înfiptă în zăpadă, să 
nu degere, păzind vacile patronului — iar 
ultima, sint absolut convins, e cea a ultimei 
nopți de somn dinaintea zilei acesteia în 
care trebuie să mai rezolve ceva în aşezarea 
pe care o conduce. 


Horia PĂTRAȘCU 


Cîţi oameni, 


atitea filme ! 


Momentul probelor la prima turbină de 
330 MW fabricată în România, la I.M.G.B. 
(cînd pe parcursul a două zile s-au consu- 
mat drame, s-au verificat prietenii și carac- 
tere) sau biografia inginerului Gheorghe 
Cocoș, care a străbătut,pină la funcţia ac- 
tuală de ministru, cimpul de luptă a 12 ani 
de șantier, totdeauna în miezul de foc al 
celei mai frenetice vieţi, la construcţia a 
două mari hidrocentrale. Povestea prima- 
rului Carp dintr-un sat dobrogean (omul s-a 
aflat o clipă pe marginea prăpastiei din 
pricina unor slăbiciuni proprii, speculate 
fără scrupule de citeva persoane cărora 
primarul le-a stricat «liniştea» mănoasă 
pentru ele, dar păgubitoare pentru obște). 
Sau povestea încărcată de frămintări dar 
şi de farmec a unei grupe de studenţi care 
s-au decis să meargă toți să lucreze ca oro- 
fesori intr-un singur sat. Dar nu toți au 
rămas acolo şi acesta a fost momentul de 
cumpănă, de decantare,tocmai bun pentru 
un subiect de film... 


lată doar citeva întimplări ce mi-au ieșit 
în cale doar în ultimele citeva luni. Ele sint 
și posibile subiecte de film, după cum un 
posibil subiect de film este viața oricărui 
om (dacă «viața mea e un roman», de ce 
n-ar fi şi un film?). De asemenea întimplări 
nu ducem lipsă. Citiţi taptul divers din 
«Scinteia» şi veţi găsi, în fiecare zi, cel pu- 
țin un subiect de film. Mă refer la acel 
simbure al faptului real din care poate să 
crească arborele falnic şi colorat al unui 
film. Cu condiţia să nu-i pretindem bietului 
arbore să producă dovieci, dar să miroasă 
a micșunele... 


Mihai CARANFIL 
posibilități posibile 


Un munte 
și un copac 


ÎI cunosc toţi oamenii din «S»: şi 
copiii, și bătrinii, și femeile, și membrii 
clubului de jazz din orășel. Omul se 
agită mult, ar vrea să activeze voluntar 
(are timp, e pensionar) numai că nu 
şi-a găsit Incă domeniul exact. Toată 
lumea îl cunoaște, dar nimeni nu vrea 
să aibă de-a face cu el. Cauza? Un 
munte. Orăşelul nu-l iubește pe acest 
om, care a fost o vreme ceva responsa- 
bil peste pădurile din jur; cu niște ani 
în urmă — ca să se evidențieze — a 
dat ordin să se taie toată pădurea de 
pe muntele ce sprijină aşezarea. Pină 
să vină specialiştii de la Bucureşti, ca 
să ia măsuri, a rămas muntele cu un 
singur copac. De atunci nu-l mai iu- 
besc oamenii, de atunci în poveştile 
pentru copii a apărut omul-cel-rău-care- 
a-tăiat-pădurea. Orăşelul nu-i va ierta 
niciodată muntele cu un singur copac. 

Am vrut să fac un documentar despre 
acest munte cu unicul lui pom. Nu m-a 
lăsat inima. Și totuşi, cindva, îl voi face. 
Cind vor mai creşte copiii din «S». 


Alexandru STARK 


d 


filmul contemporan 
şi literatura clasică 


re creatoare, 
ilustrare 


Zestrea literaturii noastre clasice 
e imensă! S-o folosim din plin! 


Transpusă pe ecran, o operă 
literară clasică nu dă neapă- 
rat un film bun, chiar şi atunci 
cind talentul regizorului e în 
afară de discuţie. Avem de-a- 
face cu două limbaje diferite 
care, oricht s-ar înrudi, iși 
păstrează particularitățile ireductibile. Ad- 
mitem uşor că multe versuri strălucite nu 
pot fi traduse, cu atit mai mult ar trebui să 
înțelegem pentru ce mari romane, drame 
celebre sau poeme epice ilustre rămin ne- 
ecranizabile. După Odiseea, de pildă, s-au 
făcut nu ştiu cite filme catastrofice și o 
soartă asemănătoare a avut-o Divina Co- 
medie a lui Dante. Reciproca e la rindul ei 
adevărată: multe filme care au marcat is- 
toria cinematografiei au provenit din scrieri 
literare obscure sau de o valoare literară 
precară. Ca să dăm un exemplu mai recent, 
Între alte nenumărate istorioare: «Păsă- 
rile» lui Hitchcock au la bază o nuvelă 
prătuită a uitatului autor francez, Daphné 
du Maurier. Şi totuşi... 

Fiindu-ne cunoscute aceste lucruri, frec- 
ventarea marei literaturi îi rămine de un 
folos inestimabil cinematografului, din ci- 
teva motive care sar în ochi. 

Întii, dacă există opere celebre neecrani- 


zabile, foarte multe altele furnizează sce- 
narii aproape gata scrise pentru virtuale 
filme excelente. La noi, prima realizare cine- 
matogratică de o incontestabilă valoare ar- 
tistică a fost Moara cu noroc a lui Victor 
lliu. Se pare că Slavici are mină bună. lată 
că tinărul regizor Mircea Veroiu dă acum, 
după Mara, unul dintre cele ma: reușite 
filme românești din ultimii ani, Dincolo de 
pod. Realizări remarcabile am obținut, cum 
ştim prea bine, și cu I.L. Caragiale, O noap- 
te furtunoasă (Jean Georgescu) lon Crean- 
gă, Harap aib (Ion Popescu Gopo); Liviu 
Rebreanu, Pădurea Spinzurațiior (Liviu 
Ciulei) și Răscoala (Mircea Mureșan); 
George Călinescu, Enigma Otiliei (lulian 
Mihu). Iarăşi, printre filmele care eviden- 
iau, în ultima vreme, o autentică perso- 
nalitate artistică regizorală, mi s-a impus 
Concert din muzică de Bach, după H.P. 
Bengescu (Dinu Tănase) — realizat de 
emisiunea B.P.T. a televiziunii. Mai rămin 
încă multe alte texte literare incitante pentru 
cinematograf «Tiganiada», «istoria unui 
galbăn şi a unei parale», «Ciocoii vechi şi 
noi», «Alexandru Lăpușneanu», «Sărmanul 
Dionis» sau «Geniu Pustiu», «Zodia Can- 
cerului», ca să amintesc doar citeva. 

O operă clasică, atunci cind e ecraniza- 


Epopeea națională ocumente 


„Ca un cuvint pentru viteji“ 


Filmoteca noastră documentară cuprinde astăzi un număr impresionant de 
pernis care completează epopeea cinematografică națională sau pot să o inspire. 
nregistrarea mărturiilor materiale ale civilizației noastre vechi şi noi, imaginea 
cetăților şi frescelor, reconstituirea după documente de arhivă a proceselor comu- 
niştilor, imaginile autentice ale insurecției şi anilor socialismului reprezintă o 
zestre imagistică inestimabilă care așteaptă cineaști de talent să o pună în valoare. 
lată pe doi dintre ei, emoționindu-ne prin două documentare, capabile să stimu- 
leze interesul spectatorului contemporan pentru tradițiile culturii românești. Infor- 
mindu-l, aceste documentare refuză condiția unui document rece. Felul în care 
sint comentate cinematografic, trezeşte o stare de emoție pe care o pot invidia 


şi peliculeie de ficţiune. 


Trei neamuri 


Ca în toate filmele lor etnografice, Sla- 
vomir Popovici şi Gabriela lonescu ‘ne 
rtă din nou cu mult dincolo de limitele 
unei monografii folclorice ilustrative. Ceea 
ce îi interesează pe autori sint racordurile 


şi rimele ivite între datini și cintece, Intre 
chipuri şi podoabe, ace! univers uman viu 
şi omogen în care folclorul a fost creat. 
De data aceasta, inspiratul tandem de docu- 
mentarişti a pornit de la tablourile votive 
ale unor țărani-ctitori din secolul al XIX-lea 
şi de la cintecele bătrineşti care le-au per- 
petuat amintirea. E vorba de trei familii de 
păstori din nordul Olteniei care, prin însăşi 


bilă, oferă în primul rind o atmosteră pro- 
prie, universul ei specific necontundabil, 
psihologii umane fin observate, primare, 
figuri puternic conturate, eroi care nu se 
uită. Regizorul găsește aici și dialoguri fi- 
reşti, de o rară autenticitate și în măsură 
să realizeze viu reacţii morale, atitudini, 
situaţii dramatice. Mai mult, scrierile clasice 
sint pline de substanţă, deci oferă premize 
solide pentru filme care vor spune, în- 
tr-adevăr, ceva. 

Avantajul principal rezidă insă, după 
opinia mea, cu deosebire în următorul lu- 
cru: a realiza o adevărată transpunere pe 
ecran a unel opere literare vestite înseamnă, 
înainte de orice, a surprinde nota stilistică 
originală care a făcut necontundabilă scrie- 
rea respectivă. De aici obligaţia elementară 
a regizorului să găsească un limbaj cinema- 
tografic corespunzător și practic, nerezu- 
mabil la cel comun, strict «profesional». 
E, vă daţi îndată seama, lucrul de care are 
mai mult ca orice nevoie a şaptea artă astăzi, 
la noi. O școală românească cinematogra- 
fică are şansa serioasă să se Inchege din 
asemenea experienţe dificile și reușite. Cla- 
sicii noştri, păstrindu-şi fiecare personali- 
tatea puternică, au și această notă de spi- 
ritualitate comună, adică o pronunţată spe- 


durata amintirii lor de peste un secol, stau 
alături de «ctitorii spațiului spiritual al nea- 
mului», Pentru fiecare dintre cele trei spiţe 
sint reținute mărturiile unei virste, în așa 
fel, încit, în final, se recompune triada pe 
care Slavomir Popovici şi Gabriela Ionescu 
o urmăresc în toate filmele lor: naștere, 
nuntă, moarte. Filmate în compoziţii şi 

pe atit de firești, 
interioarele țărănești autentice şi obiectele 
de uz casnic sau personal, funcționale cind- 
va şi decorative mereu («Obiectul poartă 
povara nemuririi colective». spune comen- 
tariul de aleasă ținută literară), întregesc 
sugestiile tablourilor naive şi ale textului 
cintat, în nota ingenuă sau gravă a filozo- 
fiei populare. Sint mărturii peste veac ale 
unor ritualuri şi permanente caracteristice 
poporului nostru în «marea trecere» — cin- 
tece de leagăn, de petrecere la nuntă sau 
de aminare a clipei ultime («Zorilor, voi 
surorilor/ Să nu mi-l zoriţi...»). 


Despina doamna 
şi Floarea lui Toma 


În acelaşi ciclu etnografic intitulat «Chi- 
puri și icoane», Slavomir Popovici şi Ga- 
briela lonescu ne dau în această lună încă 
9 producţie construită pe ideea că «prin- 


cificitate naţională. Transpuse cum se cu- 
vine în limbajul aparatului de tilmat, operele 
lor o vor aduce și pe ecran. 

Unora li se pare lucrul foarte ușor, ca 
bătutul din palme. Ei confundă insă trans- 
punerea cinematografică a scrierilor lite- 
rare, act de creaţie, fiindcă presupune 
refacerea marilor opere în alt cimp estetic 
şi pe căi diferite, contundă, zic, cu banala 
ilustrare. imprumutăm subiectul, figurile, 
citeva episoade din «Frații Jderi» şi ne în- 
chipuim că am izbutit să transmitem Im- 
pletirea de realitate şi mit, respirația epică 
grandioasă, farmecul inimitabi! al limbii lui 
Sadoveanu. M-a dezamăgit, o mărturisesc 
franc, şi versiunea cinematografică a «Bal- 
tagului». N-a avut prea mult noroc pe ecran 
nici Mihail Sebastian. Cit despre Cezar 
Petrescu, ce să mai vorbesc! Dar de ce să 
vorbim de fapte atit de îndepărtate? 

Mai important este, cred eu, să înțelegem 
limpede un lucru: 

O ecranizare creatoare, și nu o ilustrare, 
propune, de fapt, o nouă lectură, inedită, 
a operei. Regizorul ne invită să recitim Im- 
preună cu el o scriere arhicunoscută, dar 
să descoperim astfel sensuri şi frumuseți 
pe care abia filmul ni le poate face sensibile. 
E vorba, așadar, de o reinterpretare; regi- 
zorul îndeplinește, în cazul ecranizării cla- 
sicilor, o treabă analoagă cu a criticului 
talentat, numai că folosește nu stiloul, ci 
camera de filmat. 

Într-un atare demers inteligent şi inspi- 
rat văd originea reușitei lui Mircea Veroiu. 
El ne-a dat o lectură proaspătă, în spiritul 
cărţii şi totodată inventivă, a «Marei». Ne-a 
chemat să observăm, cum au notat și 
exegeții mai noi ai scriitorului, că eroina 
adevărată a romanului e Persida şi nu 
mama ei. A îndreptat atenţia noastră către 
indecizia, humorile schimbătoare, trecătoa- 
rea inadaptabilitate a lui Naţi şi a explicat 
slăbiciunile și violențele sale comprimate 
printr-o renunțare impusă și dureroasă la 
nişte idealuri socio-morale. A legat, sim- 
bolic, destinul Persidei de al Reghinei, 
dăruind o greutate specială avertismen- 
telor pe care ea le primeşte iniţial şi gestului 
final cind cade îngrozită in scaunul neferi- 
citei oloage. Toate acestea sint în spiritul 
operei lui Slavici, parcursă într-un mod 
personal de lectură. 

O lectură inedită permite regizorului să-și 
afirme personalitatea. Universul propriu al 
scriitorului apare «stilizat» în spiritul inter- 
pretării originale, deci într-o viziune care 
poartă marca ei. 

Aici e loc chiar pentru o dezvoltare posi- 
bilă a operei clasice, în sensuri conținute 
latent de ea. Pe linia Burdea și acţiunea lui 
revoluționară reprimată, Mircea Veroiu se 
îndepărtează de subiectul strict al romanului 
«Mara», dar Slavici nu iese trădat. Aici 
asistăm la o proiecţie a Intimplărilor din 
carte pe fundalul istoric sugerat. Mici de- 
talii sint exploatate discret plină devin un 
intreg episod distinct și foarte dramatic. 
Arta e de a-l fi intrețesut exact cu acțiunea 
propriu-zisă a romanului, fără stridențe şi 
«actualizări» forțate. 

Să folosim, prin urmare, din plin, zestrea 
literaturii noastre clasice pentru transpu- 
neri cinematografice fidele în spirit şi în- 
drăzneţ tratate ca expresie artistică origi- 
nală. Să avem apoi față de asemenea lu- 
crări un respect netraumatizant, dar real. 
Să nu uităm că orice film ratat, pe o carte 
mare, e o impietate. Şi dimpotrivă, uriașa 
putere de difuziune a ecranului constituie 
o cale a revitalizării operelor clasice, fără 
pereche, formă originală prin care ne va- 
lorificăm moștenirea literară, 


Ov.S. CROHMĂLNICEANU 


cipii noştri din vremea Renaşterii sau oa- 
menii de rind ne apar deopotrivă ca perso- 
naje ale unor cronici pictate de-a lungul 
secolelor». Filmul prezintă două figuri de 
femei din această «epopee a dăinuirii»: 
doamna Despina, soţia lui Neagoe Basarab, 
și Floarea lui Toma, păstorul din Ciunget, 
prezentate drept «chipuri strămoșești, em- 
bleme ale conştiinţei de sine a poporului 
român». Imaginea se sprijină pe tablourile 
votive în care apar cele două femei exem- 
plare, iar comentariul și intreaga coloană 
sonoră se constituie ca o suită de dialoguri- 
recitative, exprimind sentimentele femeilor 
față de soții lor, «ca un cuvint către viteji», 
şi cugetările bărbaţilor, drept răspuns. Tex- 
tul, şi pentru unele şi pentru celelalte, este 
luat din «Cartea de învățătură a lui Neagoe 
Basarab către fiul său Theodosie». Operă 
de investiție culturală și sinteză artistică 
inedită, filmul are două părți, ca două ta- 
blouri dintr-o lucrare dramatică, primul 
situat în secolul al XVI-lea, al doilea în seco- 
lul al XIX-lea. Construcţia oarecum difi- 
cultuoasă și tenta funerară a unor pasaje 
sint echilibrate prin Intelepciunea textului 
original: «Noi nu sintem pentru război, 
nici să muiem miinile noastre în singe ome- 
nesc nu vrem, dar cind prin blindețea 
noastră n-am izbutit să-l imbiinzim pe 
domnul vrăjmaș, cinstea noastră nu o 
dăm lui, ci ieşim vitejeşte Impotrivă-i». 


Vai. S. DELEANU 


d Continuăm discuția începută în numărul trecut cu cîțiva \ 
| dintre interpreții unor personaje principale din filmele 
| anului 1975. l-am rugat să scruteze cu ochiul profesionistu- 
| lui, nu numai un rol, ci rolul actorului în reușita filmului 


românesc. Au cuvîntul: 


{ 


Maria din Oraşul văzut 
de sus a fost pentru mine 
un dar frumos şi fragil: 
o femeie model de existență 


O femeie singură, pe un drum anevoios, 
cu responsabilitatea rănilor ei şi ale altora. 
cu obligativitatea de a fi tare, de a nu şovăi, 
sau a nu lăsa să se vadă că şovăie, de a 
hotări repede şi bine pentru o colectivitate, 
cu pasiunea şi conştiinţa acestei responsa- 
bilități. 

Femeia care poartă o dragoste unică 
de-a lungul anilor, dragoste care a încetat 
demult să ceară răspuns, dar există ca o 
hrană. Femeia cu instinct matem şi pedago- 
gic, fără să fi gustat din bucuria de a fi 
mamă. 

Femeia unicat şi totodată sinteză, model 
și In acelaşi timp existentă în mii de femei 
din țara noastră. Femeia profesor, femeia 
director, femeia primar. Şi ea s-a numit 
pentru mine Maria Sorescu, și filmul s-a 
numit pentru dumneavoastră «Oraşul 
văzut de sus». 

Acesta a fost pentru mine darul și totoda- 
tă încercarea anului care a trecut. Un dar 
frumos și fragil cu care trebuie să ştii să te 
porți. > 

Am ştiut, am crezut că știu și am început 
să trăiesc povestea Mariei cu oarecare 
siguranţă, dar și cu teama firească pe care 
ti-o dă intilnirea cu un personaj atit de puter- 
nic, poate prea puternic și totodată vulnera- 
bil, personaj pe care orice actriță și l-ar dori. 

Am parcurs cu ea, în ea, cu mine, tot 
drumul scenariului, dar nu ştiu cum am 
făcut, că mereu am uitat să vă mai spun 
cite ceva important petrecut în suflet, în 
viață, în societate, cu ea, cu mine, cu noi. 

„Acum știu cit de important era să vă fi 
spus că dragostea trebuie dată oamenilor 
la timp, atunci cînd au nevoie de ea, că sin- 
gurătatea se transformă în obișnuinţă şi 
mutilează, că încrederea și respectul dau 
aripi şi puteri nebănuite, că orgoliul e bun 
numai pentru a te autodepăși şi că sufletele 
copiilor au nevoie de căldura şi înțelegerea 
părinților lor. 

Este important şi nu trehuie să uităm că 
sintem propria noastră creatie şi că in orice 
operă de artă autentică trebuie să spunem 
ceva, să dăm ceva, să lăsăm ceva oamenilor. 

“Sufletul nostru trebuie să fie o construc- 
ție echilibrată şi funcțională în care alți 
oameni să poată locui confortabil. inteligen- 
ţa noastră are dreptul și datoria să rodească 
poame de aur. 

ŞI iată, sint atitea lucruri foarte importan- 
te pe care uităm mereu să le spunem sau 
pe care le spunem numai pe jumătăţi, pe 
sfert. Ne grăbim, nu știm sau nu putem, şi 
sărăcim vocabularul cu care legăm de fie- 
care dată dialogul cu spectatorul. 

Cit e de greu de găsit cuvintul Incă nespus 
despre ceea ce știm cu toții. Infinitele nuanțe 
ale cuvintelor: adevăr, viață, muncă, senti- 
ment, responsabilitate, conştiinţă, le cău- 
tăm, le vom afila, le vom dărui, știind cit sint 
de aşteptate. 

Eu nu voi uita nimic din cite știu, acum, 
cînd fac bilanţul anului vechi, adun cuvinte- 
fapte cu care voi susține poate un viitor 
dialog în anul acesta nou. 


2 


e stia 


orin Piersic: 


În Elixirul tinereţii am vrut 
să spun că tinereţea 
nu stă în virstă, ci în 

dragostea noastră de viață 


Eu, în cinema, n-am prea avut parte de 
roluri în care să fiu şi altceva decit «Florin 
Piersic, băiat bun şi simpatic». Cu foarte 
putine excepţii care se numesc «Harap 
Alb...», «Anghel Şaptecai». M-am bucu- 
rat muit cind mi s-a propus, în Elixirul 
tinereţii, să joc un savant bătrin, rol 
care-mi oferea şansa să mă misc altiel, 
să vorbesc, să compun o virstă înaintată. 
Sarcină dificilă, dacă n-ar fi să ţin seamă 
decit de cele tre: ore cit dura machiajul. 
Vă mărturisesc că m-a întristat mult faptul 
că specialiştii — critici de film — au trecut 
atit de uşor peste eforturile acestea, că nici 
măcar n-au Înregistrat surpriza: iată-l pe 
Florin Piersic care prezintă la tv. Gala luni- 
lor, care seara-l joacă la Naţional pe Camil 
din «Danton» sau pe Lenie din «Oameni 
şi șoareci», intrind acum în pielea unui 
savant octogenar. A făcut această compozi- 
ție bine sau rău? — n-a prea interesat pe 
nimeni. Vă mărturisesc însă că mie «Elixi- 
rul» mi-a purtat noroc. Joc acum rolul lui 


“Pintea, un tăran pe chipul căruia s-a strins 


parcă o tristețe milenară. Nu rid decit de 
două ori în tot filmul și deloc fotogenic. 
Revenind la savantul care a descoperit 
elixirul tinereţii. Ce credeţi că mi s-a întim- 
plat? Primesc deunăzi o scrisoare de la o 
doamnă în virstă care mă roagă să-i trimit 
o picătură din elixirul miraculos, exprimin- 
du-şi toată simpatia pentru personajul meu. 
O glumă, desigur, dar am simţit în ea şi o 
oarecare căldură față de eroul care-i deve- 
nise probabil foarte apropiat. Eu m-am 
străduit să-l lucrez cu toată grija, să-i redau 
o trăsătură pe care o observasem la unii 
oameni bătrini: seninătatea. Siguranţa celui 
care știe că n-a trăit degeaba, și-a făcut 
datoria şi se apropie de moarte împăcat cu 
sine şi cu ceilalți. Am vrut ca bătrinul Ro- 
tuna să inspire același respect şi admiraţie 
şi căldură cum imi inspirase mie în institut 
un profesor, sau mai tirziu un bătrin pianist 
ori un medic celebru. Da, cam așa ar trebui 
să se miște şi să vorbească Rotuna, mă 
gindeam în orele lungi cit dura machiajul. 
Ba la un moment dat, ca să ne mai distrăm 


puțin, împreună cu Marin Moraru şi Mihai 


Fotino, am plecat de la Buftea cu bărbile 
şi perucile din film. La teatru, portarul nu i-a 
dat drumul să intre lui Marin Moraru. iar la 
mine acasă, cind am sunat, mama m-a 
întrebat: dumneavoastră pe cine căutaţi? 
Partenera şi soția mea îi mărturisea mamei 
după filmarea Elixirului: «Mie mi-a fost 
drag de Florin de la inceput, dar cind era 
bătrin, aveam senzaţia că trebuie să-l ingri- 
jesc ca pe tata ori pe bunicul». Vă inchipuiți 
de ce mi-a tost şi mie drag Elixirul și, chiar 
dacă pentru critici n-a fost decit o glumă 
cinematografică, pe mine m-a ciștigat prin 
ideea lui generoasă: da, tinerețea e în noi, 
nu în virstă ci în dragostea noastră de viață. 
In capacitatea noastră de a iubi, în genero- 
zitatea noastră sufletească. Chiar dacă 
personajul apare înfrumusețat, el este un 
imbold de cum am putea fi, dacă... 


Savu din Cursa, 
un personaj etalon: 
nimic neobişnuit, 
nimic special. 
Un anonim spectaculos 


Una din multele şi minunatele vorbe care 
străjuiesc dintotdeauna spiritul poporului 
nostru este și: «Dă-i Doamne mintea romă- 
nului a de pe urmă». Acum, la citeva săptă- 
mini bune de la premiera filmului Cursa, 
instalat confortabil în zicala de mai sus, voi 
încerca să adun un gind despre Anghel 
Savu, căutind să adun la un loc speranțele 
de atunci şi gindurile de acum. Deoarece 
actorul rămine legat o bună bucată de vre- 
me şi in unele cazuri toată viaţa, fie şi doar 
sentimental, de personajele pe care le-a 
creat. i 

Nu este, cred, nici un secret pentru nimeni 
că modalitatea de a aborda un personaj 
cere, in primul rînd, din partea actorului o 
anumită tactică, alegerea în sensul cel mai 
propriu al cuvintului a strategiei celei mai 
nimerite în raport cu datele rolului, cu con- 
textul in care evoluează acesta pe de o 
parte şi cu mijloacele artistice de care ac- 
torul dispune. Rolul Anghel Savu a fost 
scris ca un personaj, un om mai bine spus, 
care nu se manifestă prin nimic spectaculos, 
pe parcursul povestirii imaginată de scena- 
rist. Savu, cred eu, poate fi luat drept etalon 
de personaj a cărui posibilitate se destă- 
şoară in fața publicului nu prin scene de 
mare spectacol, prin apariţii neobişnuite, 
prin acţiuni speciale, neobișnuite, surprin- 
zătoare, ci printr-o acumulare de acţiuni 
obişnuite, normale, care s-ar fi putut pierde 
însumindu-le ca atare în filmul acesta. 
Dar, iată că, paradoxal, produsul acestor 
momente a dat naștere, dacă pot spune 
aşa, unui anonim spectaculos. Ideea de a 
face ca acest personaj să-şi descopere 
reala şi profunda sa personalitate nu în 
mod direct prin joc, atitudine, modalitate 
de filmare, explicit, ci indirect și implicit 
in conştiinţa spectatorului, mi se pare cea 


mai valoroasă cale ce se putea alege. 
Anonimul Savu devine spectacular prin 
lipsa de ostentativ, prin încrederea pe care 
o are în capacitatea spectatorului de a des- 
cifra în gestul diurn, comun, dimensiunile - 
reale ale dramelor sale omeneşti, proprii 
fiecăruia dintre noi. Generalizind omenescul 
prin particularităţi comune, Anghel Savu a 
găsit — cred — calea cea mai directă şi mai 
dreaptă către adeziunea publicului. Nu 
vreau să spun că realizarea unui astfel de 
rol nu aruncă în calea actorului capcane 
uneori foarte perfide tocmai prin aparența 
lor inocentă. Dar acum cu... «mintea de 
pe urmăn mă bucur privindu-l, că am putut 
să-l feresc de asemenea capcane, sau poate 
cine ştie, el m-a ferit pe mine. Vedeţi, asta 
nu știu nici eu şi cred că nimeni nu poate 
spune cu precizie. 

Dacă, cind şi cum actorul duce rolul la 
succes sau dimpotrivă, rolul este acela 
care... care? 


Adela Mărculescu: 


i 


Thea din Hyperion: 
o mare complexitate 
sufletească, o împletire 
de vis și realitate 


Rol de mare complexitate sufletească 
feminină, rol al vremurilor noastre. Am 
înţeles-o pe Thea și am încorporat-o ime- 
diat şi instinctiv — aşa cum, sint convinsă, 
îţi găsești şi trebuie să-ți găsești rolul şi 
pe scenă și în viaţă. Şi raţiunea intervine 
acolo unde trebuie să desăvirșeşti totul. 

Este starea de vis, de veșnică încredere 
în ceva care, plecind din noi, ținind de ființa 
şi puterea noastră, trece dincolo de noi. 
Este o impletire de vis și realitate — singurul 
sprijin al unui om în viață — în viața inte- 
rioară sau exterioară nouă, în dragoste, în 
meserie, in relaţiile cu oamenii. 

Este o sete profundă, pătimașă, de dra- 
goste, nu de cel îndrăgit. Este o poveste 
care pleacă de la real şi tot acolo se întoar- 
ce. Nu un cerc vicios, ci unul imperios ne- 
cesar vieţii, fericirii omenești. 


Anchetă realizată de Alice MĂNOIU 


Concluziile acestor mărturisiri de credință ar fi deci 


următoarele: 


E actorul visează mai ales roluri de oameni ai timpului 
său. Un personaj spectaculos, nu atit prin peripeții, cît prin 


sentimente; 


@ actorul fuge de personaje-schemă. Eroul să nu pară 
inventat de autor, ci întilnit pe stradă; 

@ actorul nu dorește ca publicul să-și facă despre el o 
imagine șablon. Junele-prim nu mai vrea să rămină toată 
viața un Făt-Frumos (fie el şi din lacrimă); 

E actorul cunoaște valoarea vorbei și a rostirii sale. Dar 
el știe că un rol nu se compune doar din text. Ideea «de 
actor total» nu mai este, deci, o aspirație secretă; 

@ actorul cere mai presus de orice,de la scenarist și de la 
el însuși, «să exprime adevărul». Adevărul despre fiecare 
caracter, adevărul despre fiecare situație înseamnă, luate 
împreună, adevărul despre epoca în care trăim. În această 
epocă nimeni n-are voie să rămînă doar un interpret. Fie- 
care pe locul său trebuie să fie autor. Un creator-responsa- 


bil. 


lupta 
cu sabloanele 


uționar. 
visa 
e «cinematografic» 


Unde ne sînt visătorii? 


Promisesem să revenim, 
atunci cind am discutat des- 
pre prietenii din filmele noas- 
tre de actualitate, la ideea 
visătorului în aceleaşi filme 
(«Cinema» nr. 1/1976). Scri- 
am că avem pe ecran tot 
atiția visători ciţi prieteni apar... Socoteala 
ar fi deci simplă cu acești eroi. Numărin- 
du-i pe degetele miinii, cred că un index 
ar fi suficient — și acela parcă ar fi inginerul 
lui Nicolaescu din «Zile fierbinţi», directo- 
rul său care — în pofida multor poncife, 
nisipișuri, naivităţi și galopuri caligratice 
la marginea mării — nu se ferea de o anume 
capacitate vizionară, nu se ruşina să vadă 
în spaţiu dincolo de real, nu-i era teamă să 
viseze la realizarea unui gind din capul lui. 
Turbările lui, furiile și cuvintele grele mi 
s-au părut mai romantice decit cavalcadele 
discutabile prin spuma mării. 

Rămin la părerea că cel mai romantic și 
mai visător personaj din ultimul deceniu 


filmul românesc 
în cifre 


Francisc 


unteanu 


Trecerea scriitorului Francisc Muntean: 
în tabăra celei de a 7-a arte — caz intilnit 


este eroul utecist din Zidul, dacă acest 
film din ilegalitate poate fi trecut pentru o 
clipă între filmele prezentului. Eroul lui 
Vaeni avea — cum demonstra Călinescu, 
răsturnind simbolurile, şi lăudind roman- 
tismul și puterea de a visa a păianjenului — 
tocmai această vrajă a omului care, redus 
aparent la proporțiile acestei insecte tipic 
romantice, țesea tenace la proiectul lui, 
transtormind tumultul luptei în tăcerea tran- 
şeii, Incordat la fiecare mișcare a străzii de 
sub ochii săi, dar văzind departe, suspicios 
cu fiecare umbră și trăgind din fiecare 
suspiciune puterea de a crede într-o vic- 
torie. Eroul lui Vaeni vorbea puţin şi visa 
intens. În cinema, eu visez la visători 
expresivi, nu vorbăreți. 

n estetica noastră cinematografică — 
atit a publicului cit și a scenariștilor — se 
şterg deajuns de greu clişeele şi șabloanele 
«visării». Ea nu se mai identifică, totuși, 
rudimentar, cu valurile mării, cu izvoarele 
în susur, cu vorbe dulci, cu o romanțiozi- 


Regizorii 
nostri 


şi în cinematografiile altor ţări — dovedește, 
printre altele, că de la literatură la cinema- 
tograt calea nu este chiar atit de lungă 


e După ce a scris scenariul la filmul 
Mingea, în colaborare cu Andrei Blaier. 
apoi la Valurile Dunării și Furtuna, im- 
preună cu Titus Popovici, Francisc Mun 
teanu a inceput să fie regizorul propriilor 
sale scenarii, rescriindu-și astfel o bună 
parte din producţiile literare în limbajul 
specific ecranului. 


e Ca realizator de filme, Francisc Mun- 
teanu s-a remarcat printr-o productivitate 
de performanţă, atit prin numărul realizări- 
lor — 9 titluri în 11 ani — cit și prin timpul 
de turnare a fiecărui film în parte: Dincolo 
de barieră a fost filmat în 28 de zile, ceea 
ce a insemnat, pentru mulţi ani, un record 
în producția noastră de lung-metraje. De 
altfel, la fiecare film al lui Francisc Munteanu, 
s-a putut constata că între decupaiul regi- 
zoral şi copia standard n-au fost diferențe 
notabile, n-au trebuit efectuate refilmări 
sau filmări de completare, n-au fost de- 
păşiri de devizuri, intr-un cuvint, cineastul- 
scriitor a demonstrat o bună stăpinire a 
tehnicii cinematografice, condiţie esenţială 
pentru o artă care este şi industrie. 

@ Pe plan artistic, Francisc Munteanu 
a captat adesea simpatia unui public nu- 
meros. Majoritatea filmelor sale au înre- 
gistrat, fiecare, peste 2 milioane spectatori. 
Tunelul, Cintecele mării, Sfinta Tereza 
şi diavolii sint incă cerute în difuzare și 
box-office-ul lor e în creștere. 

e Filmele lui Francisc Munteanu au fost 


tate naivă, cu pletele despletite și rochii 
albastre, cu galopuri în noapte puse pe 
șoapte. Viaţa și deci visul au evoluat, este- 
tica lor — de asemenea (de unde și acea 
noutate a calului, de pildă, de la Paris, 
cal de curse dopat ştiinţific cu tranchili- 
zante. lată un vis care ar trebui să ne pună 
pe ginduri: a ciştiga un derby cu un armăsar 
care în loc de jăratic ia valium!) 

Pentru a nu vorbi cu păcat, să observăm 
că cele mai bune filme de actualitate au 
luciditatea de a evita falsul romantism, nu 
mai plutesc în vorbe mari, dar de o poezie 
stearpă, nici pe apele inutile şi lăcrămoase 
care slujesc dintotdeauna drept decor şi 
recuzită a visului; hotărit, onirismul nu le 
pindește; evazionismul nu le periclitează 
ideile. Eroii le sint în general sobri și echi- 
libraţi. Gindurile lor — cind se ciocnesc — 
au o certă claritate. Dramele au şi ele o 
ținută a lor, demnă, curată (ca în Filip..., 
ca în Mustrate..., ca în Drum în penumbră.) 
Chiar melodramele lui Mihai Constanti- 


difuzate şi în alte țări. În 1964, La patru 
paşi de intinit a reprezentat cinematogra- 
fia română la Festivalul internaţional de la 
Mar del Plata, unde a obţinut Premiul 
Crucea Sudului pentru cea mai bună regie, 
după care a fost distribuit în rețeaua de 
cinematografie din Argentina. Tunelul a 
primit Premiul special al Asociaţiei cineaști- 
lor din România la Festivalul naţional de la 
Mamaia, 1966. În regia lui Francisc 
Munteanu s-au realizat primele noastre 
coproducții cu studiourile sovietice — Tu- 
nelul și Cintecele Mării. 

@ |n afara celor menționate in tabelul 
alăturat, Francisc Munteanu, a scris, în 
colaborare cu Petre Sălcudeanu, scenariul 
pentru Partea ta de vină (regia Mircea 


Anul 
premierei 


nescu au un uşor tremur al unor adevăruri 
comune care le face sensibile. Filmele 
acestea se țin și merg binişor pe pămint, 
dar ceea ce le lipsește este acel tip definit 
odată de Marx, uriașul capabil să pășească 
prin iarbă și noroaie cu capul pină la cer, 
acel om pe care-l mai numim cu multă 
simpatie «omul cu capul în nori» — dar 
păstrind permanent contactul cu Terra. 
Realismul acestor filme, salutar prin rupe- 
rea de citeva scheme primitive (printre care 
aceea a visării cu ochii deschişi, în duete 
operetistice, à la «două inimi într-un vis», 
unde viitorul mai bun era enunțat și lipit 
la prezentul prea roz în contrast puternic 
cu trecutul tot atit de negru) nu se deschide 
însă suficient spre acel patos al simțirii 
care li permitea poetului revoluţionar, în 
plin război, în cea mai cenușie și mizeră 
realitate, să alerge la întîlnirea cu iubita sa, 
tinind în mină, prometeic, în locul unui 
trandafir, un morcov care să-i mai aline 
foamea. Echilibrate, rezonabile, multora din- 
tre filmele noastre le lipsește totuși acel 
suflu adinc şi tainic al artei — capabil să 
dea unui vis, trup și trupului, puterea unui 
vis, mişcare pe care cinema-ul, socotit 
deloc pejorativ de Malraux drept «o uzină 
de vise», e deosebit de capabil s-o sinte- 
tizeze. 

Scenariile noastre n-o prea sintetizează. 
Eroii sint cum sint, buni — răi, dar nu ard; 
le lipseşte ceea ce Călinescu imputa memo- 
rabil cindva, prin '60, unor tineri poeţi de 
calitate, că nu au dat pe git o dușcă de 
jăratic. Ei nu au himere, nu cad în utopii — 
dar nici nu visează grandios, temindu-se, 
fireşte, de grandilocvenţă; ferindu-se salu- 
tar de grandilocvenţă, ei nu folosesc cuvinte 
mari, dar nici cuvinte prea înflăcărate, 
infricoșaţi, fireşte, de ridicol; ferindu-se de 
ridicol, ei au grijă să nu fie care cumva 
idilici; antiidilici, ei forțează cenuşiul, fe- 
rindu-se de roz şi aleg sobrietatea; dar se 
constată că din gest sobru în gest sobru, 
din cuvint mai rece în cuvint și mai rece. 
cercul acesta vicios inchide o flacără care 
nu ma! are oxigen, care se stinge in cenușă, 
şi din cenușa aceea nu răsar nici un vis 
și nici un diamant. Sobrietatea e de multe 
ori lumina oarecare a pietrelor fără de vrajă. 
Se realizează planul de producţie — nu se 
vede suficient planul interior al individului, 
plan numit mai pe scurt «vis». Se realizează 
proiecte — nu descoperim simultan pro- 
iectul acela de taină, dinăuntru, pe care de 
mic, din primară, omul îl defineşte cu în- 
trebarea, totdeauna revoluționară: «Ce vrei 
tu să fii?». Vedem deajuns de clar cine 
sint eroii prezentului nostru — mai puţin 
ce vor să devină. Ei există, dar nu prea 
sint, cu alte cuvinte nu devin în funcţie 
de o idee extraordinară, căreia nu-i pasă 
nici de ridicol, nici de sublim, o idee pe care 
o văd zi şi noapte, de cele mai multe ori 
tăcută, dar care,o dată izbucnită,dă naștere 
filmului, dramei, dansului şi poetul strigă: 
«Băieți, aceasta este artal» 


Radu COSAȘU 


Mureșan). După scenariile lui Francisc 
Munteanu, cinematografia noastră a produs 
tilmele Dragostea începe vineri (regia 
Virgil Calotescu), Evadarea (regia Traian 
Ştefan Roman) şi Zile fierbinți (regia 
Sergiu Nicolaescu). A elaborat, de ase- 
menea, scenariul pentru versiunea româ- 
nească la filmele Piraţii din Pacific şi 
Insula comorilor. 

@ Pentru televiziunea română, a realizat, 
după un scenariu propriu, serialul Pistru- 
iatul — 10 episoadea cite 40 minute fiecare. 
În prezent, la Casa de filme 5, este gata 
pentru intrarea în producţie un nou film, 
cu titlul Plecarea din rai. Scenariul și regia: 
Francisc Munteanu. 

Mihai DUTĂ 


Numărul de Autorii 
spectatori scenariului 


1 902 650 | Francisc Munteanu 


Francisc Munteanu 


se 


Francisc Munteanu (după 
«Domnişoara Nastasia» 
de G.M. Zamfirescu) 

2 860 100 | Francisc Munteanu, 
Gheorghi Vladimov 


Francisc Munteanu, 
Boris Laskin 


“>. 


propaganda rutie 


Anul trecut au fost înregis- 
trate 2 195 de decese provo- 
cate de accidente de circula- 
ție şi circa 6 000 de persoane 
grav rănite. Prin comparaţie 
cu anii precedenţi, cifra re- 
prezintă o creştere de 10%, 
care iși are explicaţia în primul rind în creş- 
terea parcului de maşini, explicaţie ştiinţifi- 
că, desigur, dar neconsolatoare. Peste 2 000 
de oameni morți, aproape 6 000 de răniți grav. 
Chiar dacă n-ar avea trei zero-uri, numărul 
poate să zguduie, fie numai pentru motivul 
egoist că unul dintre cei 2000 ar fi putut 
foarte bine să fie unul din noi doi: dumneata. 
care citeşti aceste rinduri, sau eu, care le 
scriu. Zeița norocului, ca și cea a justiției, 
este legată la ochi. Sintem amindoi doi 
pietoni disciplinaţi, nu traversăm pe roşu 
şi nu tinim prin fața autobuzului oprit în 
stație, dar iată că, într-un film intitulat, 
uscat, «Dispută sau colaborare», zărim 
printr-o privire care nu poate rămine uscată 
că şi clasa pietonă merge în paradis. Bu- 
nica avea 46 ani și bunicul 49. Au ieșit la 
plimbare să-și aerisească nepoţica. Trac- 
toristul avea 19 ani. A luat-o în pantă, pe 
urmă s-a intimplat ceva la bara de direcţie, 
pe urmă s-a urcat pe trotuar. Căruciorul 
cu nepo a fugit la vale, singur, ca şi 
celălalt faimos cărucior, dintr-o altă pe- 
liculă, din cea mai celebră peliculă din 
istoria cinematografiei, imitind deci landoul 
din filmul lui Eisenstein. Bunica de 46 de 
ani, bunicul de 49 ani dispar din raza noas- 
tră vizuală, de pe listele pedeștrilor şi în 
general de pe orice listă. Anul trecut s-au 
înregistrat 2 195 decese provocate de acci- 
dente de circulaţie. 

Acum vreo zece ani, inspectoratul ge- 
neral al miliției din M.I. a ajuns la concluzia 
că munca de la om la om şi sancţiunile 
de la om la milițian, adică blinda povăţuire 
şi usturătoarea amendare nu sint suficiente 
și, printre alte măsuri, a luat inițiativa să 
producă, anual, un număr — la inceput re- 
strins, apoi din ce în ce mai importanti — 
de filme despre arta de a merge pe patru 
roți sau pe două picioare, filme de popu- 
larizare a ştiinţei de a circula după alte 
metode decit cele «prin porumbi», filme- 
lecţii şi filme-consultaţii pentru profesio- 
niștii şi amatorii volanului și chiar pentru 
muşchetarii lui. Filme extrem de variate ca 
ton, pornite însă toate, fără excepție, din 
aceeași idee primordială, unică, repetată 
obsesiv în diferite variante: «vă rugăm, vă 
somăm să nu muriţii» 

În primul rind, ar fi de reţinut rigoarea, 
într-adevăr militară, şi tenacitatea, ținind tot 
de uniformă, dar şi de o anumită calitate a 
materiei umane aflată sub chipiu, încăpă- 
tinarea, zic, În urmărirea salvării vieţii sau 
a integrităţii corporale a tuturor acelora 
care cred că «ceasul rău» poate suna 
numai pentru alții, că numai alții se pot 
întiini pe şosea cu un călăre| pe tractor, 


0 problemă 
„de viată si de moarte'* 


afumat de palincă şi de prostie. În fiecare an, 
inainte de echinoxul de primăvară, si cu 
punctualitate de echinox, «forurile în drept» 
și, în primul rînd, «Direcţia circulaţiei în 
colaborare cu «Centrala România film», 
organizează Gala filmelor de circulaţie. 
E o gală de lucru, încheiată cu discuţii 
amănunțite și începută cu înminarea ches- 
tionarelor, căci spectatorii primesc la in- 
trare o foaie anume. Ei trebuie să noteze 
fiecare film: 1 — pentru «foarte bun» şi 
4 pentru «nesatisfăcător». Ei trebuie să 


vorbirea noastră cea din toate filmele 


Neirosirea cuvintelor 


Unul din păcatele mai vechi ale fil- 
melor noastre este și o anumită ten- 
dinţă de a capta semnificaţia unor scene 
intr-o frază cu iz aforistic, de a sublinia 
tensiunea unor momente printr-o maxi- 
mă moralizatoare, de a-și impinge eroii 
la adevărate competiții Intru străluciri 
verbale. Rar, mult prea rar, cineaștii 
au curajul de a se lansa într-o investi- 
gatie profundă, fără a se adăposti sub 
platoșa frazelor fundamentale, de a 
vorbi despre dragoste, fără cohorta 
declaraţiilor, despre despărțiri, fără in- 
termediul explicaţiilor lacriminde, des- 
pre erori, fără apelul la muștruluiala 
sprijinită pe autoritatea clasicilor. 

Filmele care reuşesc să scape din 
capcana vorbelor definitive sint cele 
care, în fapt, descoperă una din auten- 
ticele surse cinematografice de frumu- 
sete şi adevăr: puterea cuvintului care 
nu semnalizează emoția, ci o provoacă 
atunci, numai în acel moment, datorită 
raporturilor aparte ce se stabilesc între 
ceea ce fac şi ceea ce spun persona- 
jele, datorită aparentei discrepanțe din- 
tre ritmul psihologic și tonalitatea verba- 
lă. O reuşită, din acest punct de ve- 
dere, este Cursa, fiim tandru, film al 
prieteniei şi al solidaritătii, în care nu 
se foloseste, insă, niciunul din seria 


cuvintelor calde, tandre, afectuoase, etc. 
Filmul lui Timotei Ursu şi Mircea Da- 
neliuc execută adevărate slalomuri prin- 
tre replici aruncate scurt, în treacăt, 
printre cuvinte, fie prea sfioase, fie prea 
colțuroase, și unele şi altele menite 
însă să protejeze relaţiile fragile înjghe- 
bate între cei trei oameni aflați la drum. 
Într-o poveste care, privită dintr-un 
anumit unghi, închide în ea și un elo- 
giu adus unei meserii aspre, niciunul 
dintre eroi nu se bate cu pumnii în 
piept pe seama bravurii profesionale. 
Panait se recomandă astfel: «Şi eu că- 
lătoresc. Foarte mult călătoresc. Cu 
maşina. Nu a mea, personală, nu..! 
Şofer la întreprindere». «Aveţi o via- 
ță...». «Noi, șoferii? Destul de grea, 
lumea nu știe» «Eh, mai sint şi alții 
„„.Mai greu e miner, nu crezi?» 
«Ursuzul» Savu, cel care nu ezită să 
i se adreseze fetei care-i Intovărășește: 
«la nu te mai fiții acolo, că nu ne dăm 
în bărci aici! Numai o dată dacă smin- 
tesc volanul... Am 80 de tone», un 
astfel de personaj, după secvența de 
mare tensiune a primejdioasei încercări 
de redresare a mașinii, prima întrebare 
ce-i stă pe buze este «Unde-i fata?» 
Cu o aleasă intuiție psihologică, autorii 
filmului nu investesc niciodată schim- 


spună «in ce alte ocazii consideră utilă 
folosirea filmelor de propagandă rutieră». 
Ei sint stăruitor rugați să răspundă la 
intrebarea: «Ce alte aspecte din circulaţie 
apreciați că ar putea constitui subiecte 
pentru asemenea filme?» O treabă temei- 
nică, făcută de oameni paroliști ca un ceas 
cu cuarţ și pătimaşi ca nişte adevăraţi 
oameni care înțeleg că această propagandă 
rutieră vă prelucrează pentru ca să bine- 
voiţi să nu vă lăsaţi soția văduvă şi puștii 
orfani. Salvamarul poate Intocmi rapoarte 


burile de replici dintre cei doi eroi cu 
funcţia de «care pe care»; dialogul nu 
este un joc de ping-pong, ci unul din 
instrumentele care susțin atmosfera; 
după citeva cuvinte Imbufnate: «Cam 
mare viteza», «N-am alta», Savu se in- 
duioşează la gindul trecerii pe lingă 
satul său: «la uite mă, acolo este Nea- 
gra». Fata întreabă: «Satul lui, unde?» 
| se răspunde «fără chef»: «Dincolo 
de munte, acolo», pentru ca, imediat, 
eroul să mute discuţia pe un amănunt 
oarecare, legat de roțile mașinii: al-auzi 
cum batel» 


Ani de zile am tunat și fulgerat impo- 
triva filmelor în care «se vorbește mult», 
am trăit cu prejudecata economiilor 
verbale. Cursa, film în care se rulea- 
ză — contabilicește socotind — o can- 
titate apreciabilă de vorbe, lasă insă, 
mult mai mult decit peliculele cu «mari 
momente de tăceri», sentimentul liniş- 
tii, al pudorii, al neirosirii cuvintelor, 
tocmai datorită pertectei cunoașteri a 
rolului lor într-o astfel de poveste; ele 
ştiu să ocrotească, nu să întărite: «Ei, 
de ce plingi așa, de ce plingi... li spune 
Savu fetei, după amara descoperire a 
poltroneriei celui pe care îl considera 
sot. E o porcărie, n-are rost. Dă-l dra- 
cului! Ai spus că mincăm ceva. Mi-e 
o foame de innebunesc!» 


Magda MIHĂILESCU 


precise. El poate indica exact cite ființe 
a smuls mării şi le-a readus în circulaţie 
pe materia solidă. Din păcate, nu s-a inven- 
tat nici un computer care să ne spună 
cite vieți omeneşti salvează această «pro- 
pagandă» care previne infarctul rutier. 

n lipsa unui asemenea aparat, o esti- 
mare ochiometrică a acestei admirabile 
«gale de film» sugerează că cifra poate să 
ne înțepe cu un ghimpe pe care scrie: nu-i 
adevărat! Moartea nu este ceva care se 
întimplă numai altora. 

Ca realizare artistică, filmele galei se 
aşază, firesc, la etape diferite. Excelente 
sint filmele-foileton cu un Nea Mărin şoför, 
mucalit și moralist la ferma «Baby-beef». 
Cutremurătoare sint filmele-document: fto- 
tografii, zeci de fotografii și mărturii, zeci 
de mărturii extrase parcă din «filme-catas- 
trotă», dar acele filme-desaster sint ima- 
ginate în studiouri şi cu ajutorul casca 
dorilor, în timp ce aceste secvențe co- 
pleştioare conţin fapte reale. Tot ce e arătat 
aevea e de-adevărat. Tinărul ăsta a fost car- 
bonizat de-adevărat, fetița asta frumoasă 
care era «sufletul nostru» a murit ia dreapta 
tatălui ei, pe banchetă, căruța cu coviltir şi 
plină cu veseli nuntași a fost de-adevărat 
stiicită de zurbagiul cu foarte puțină minte 
şi cu foarte mulţi cai putere. 

Multe din aceste filme, ar zice un estet, 
«frizează melodrama». lată un domeniu in 
care melodrama nu jenează şi nu compro- 
mite. Dimpotrivă, aș spune că ea este dezi- 
rabilă. Autorii vor să-și facă spectatorii să 
plingă în fața fotografiei unui bărbat voinic 
şi frumos care a murit stupid, pentru că 
era ceață, pentru că un coleg criminal de 
fluşturatec și-a lăsat turismul noaptea, pe 
negură, fără semnale, în mijlocul şoselei. 
Demult n-am mai plins la cinema cum am 
plins la această gală de filme de propa- 
gandă rutieră. Nu era un plins estetic. Era 
un plins pedagogic, moral, umanitar şi 
pină la urmă umanist și foarte bine au făcut 
cei care ş-au gindit să treacă această pro- 
pagandă rutieră nu numai prin rațiune 
umană, ci şi prin inimă, căci inima reține 
adeseori mai iute şi pentru mai multă 
vreme. 

Cea mai importantă problemă care se 
pune în legătură cu acest stoc de filme, sem- 
nate de documentarişti de primă mină de la 
«Sahia», este următoarea: cum le vom 
scoate din argintiile lor cutii și cum le vom 
face să ajungă la adresanți, la cei care merg 
pe sus sau la cei care merg pe jos, adică la 
întreaga populaţie a țării, cu excepția suga- 
rilor şi a celor care se deplasează incă 
de-a bușilea? 

Cred că difuzarea acestor filme merită 
un zel cel puţin la fel de mare ca şi reali- 
zarea lor. Multe din filmele de mai sus me- 
rită să intre în marea rețea cinematografică, 
întovărăşind filme de gradul întii, intovără- 
şindu-le nu numai o săptămină, ci în lunga 
călătorie a unei pelicule de la Patria pină 
la cel mai modest cămin cultural. Toate 
aceste filme pot să fie incluse în programele 
televiziunii, pentru că televiziunea este cel 
mai mare cinematograf din tară şi apelul 
trebuie auzit de cit mai mulți. Dacă se poate, 
chiar de toţi: vă rugăm să nu muriți! Adică 
vă rugăm, adică vă recomandăm, adică vă 
pretindem să circulați civilizat. Civilizat în 
cazul acesta însemnind respect pentru 
ideea nu numai de a convieţui frumos, ci 
de a viețui pur și simplu. De a fi sau a nu fit 


Ecaterina OPROIU 


Crochiurile lui Iliu 


Sub înfățișarea lui potolită, senină, 
puţin nostalgică, străbătută din cind în 
cind de un zimbet deopotrivă ironic şi 
duios, Victor Iliu era, de fapt, o fire 
vibrantă, participativă, explozivă chiar, 
o structură de o combustie interioară de 
o rară intensitate, Convorbirile cu el 
începeau obișnuit. Nimic nu prevestea 
dilatarea lor spre zone adiacente, spre 
acele neașteptate invocări de planuri 
aparent netangenţiale subiectelor abor- 
date. Trimiterile acestea făceau tot far- 
mecul schimbului de ginduri de la om 
la om cu lliu. Filmul, pentru el, fiind o 
pasiunea de maturitate, nu se trezea 
vorbind de el cu arborate entuziasme 
de neofit. Privea, cintărea, !și însemna 
citeva lucruri, chiar pe parcursul vizio- 
nării. Aşa am văzut împreună o capo- 
doperă de 23 de minute, «Film», după 
Samuel Beckett, cu Buster Keaton ca 
interpret. Mi-am aruncat ochii pe carne- 
țelul lui: trei vorbe şi citeva desene, 
citeva crochiuri, citeva gesturi ale inter- 
pretului. Cind și le reținuse oare? 

Expoziţia desenelor sale de la «Casa 
filmului» este o călătorie în lumea de 
ginduri a unui cineast lucid, uman și 
profund. Şi mai ales care vedea tot. 


Mircea ALEXANDRESCU 


În limbajul cinematografic in- 
ternațional a Inceput să-și 
facă loc, acum aproape două- 
zeci de ani, un termen plină 
atunci deloc sau foarte puţin 
folosit: coproducţia. Terme- 
nul nou corespundea, bine- 
înţeles, şi unei realități noi. În a doua jumă- 
tate a anilor '50 si după aceea, de-a lungul 
anilor '60 și următorii, coproducţiile au 
cunoscut o dezvoltare vertiginoasă, mai 
intii în cadrul industriei cinematografice 
occidentale, mai tirziu şi în alte zone. 
E deajuns să amintim că în Franţa, de pildă, 
în 1960, jumătate din filmele produse erau 
coproducţii (79 din 158), pentru ca, în 1962, 
numărul coproducţiilor să ajungă la 95 din 
140, iar în 1965 la 117 dintr-un total de 151. 
În acelaşi an, 1965, 76% din filmele realizate 
în_ Italia erau coproducții, în timp ce în 
RFG şi Spania cota coproducţiilor se apro- 
pia de 90%, 

Raţiunile care au determinat acest feno- 
men — pe care mulți îl considerau ireversi- 
bil, proorocind amurgul cinematografiilor 
naţionale — au fost, de la început, în exclu- 
sivitate economice. O coproducție bilate- 
rală sau trilaterală permitea dublarea sau 
triplarea cel puţin a pieții de desfacere. 
Astfel, de exemplu, o coproducție franco- 
italo-spaniolă (au existat sute și sute de 
asemenea filme) işi avea asigurat de la 
inceput accesul, fără dificultăţile opera- 
țiunilor de export-import, la rețelele de 
difuzare de pe trei pieţe foarte mari: cea fran- 
ceză, cea italiană şi cea spaniolă,ca și 
facilităţi deosebite în zone de implantare 
tradițională (Maghrebul arab, Siria şi Liba- 
nul, Africa franceză, Belgia pentru distri- 
buitorii francezi, Balcanii, o parte din lumea 
arabă şi, într-o măsură, Elveţia și RFG 
pentru distribuitorii italieni, America latină 
pentru cei spanioli). În condiţiile în care 
marile trusturi cinematografice işi cedau 
poziţiile — în domeniul producţiei — produ- 
cătorilor individuali lipsiţi de o bază finan- 
ciară prea solidă şi handicapaţi de servi- 
tuţile concurenţei cu televiziunea, posibili- 
tăţile create de coproducții în materie de 
expansiune erau nu numai bine venite ci 
de-a dreptul salvatoare. În plus, coproduc- 
tiile constituiau mijlocul principal prin care 
se realiza exportul de capital american, 
export din ce în ce mai intens în perioada 
analizată, datorită, între altele, şi scumpirii 
continue a costurilor de producție în in- 
dustria filmului din S.U.A. 


Principalul argument: economicul 


Coproducţiile permiteau și folosirea în 
comun a cadrelor (regizorale, actoricești, 
tehnice),a instalaţiilor tehnice și a dreptu- 
rilor asupra unor opere literare şi scenarii, 
ceea ce din punct de vedere financiar — 
cel puţin — era de asemeni rentabil. Folo- 
sirea dolarului ca valută internaţională, 
reglementările comunitare ale Pieţii Comu- 
ne, politica neocolonialistă care încuraja 
colaborarea cu tinerele și firavele cinema- 
tografii naţionale din țările de curind eli- 
berate, determinau cadrul în care se puteau 
dezvolta coproducţiile. 

Desigur, au apărut cu timpul şi teorii care 
incercau să dea o bază «filozofică» sau 
«estetică» fenomenului de proliferare a 
coproducţiilor, dar trebuie să recunoaștem 
că nimeni n-a sustinut cu seriozitate vreo- 


inema 


Filmul ca artă - filmul ca marfă 


sondaj în cine-univers 


Filmul occidental 
între rentabilitate și 


nevoia de 


dată că asemenea motivații ar explica ge- 
neza și desfăşurarea procesului de care 
ne ocupăm. Caracterul determinant al con- 
siderentelor economice a fost, de la început, 
evident pentru toată lumea. 


Nu e incă timpul și e și dificil să facem o 
apreciere globală asupra valorii copro- 
ducţiilor realizate de-a lungul a 15—20 de 
ani. Pentru o serie de realizatori autentici, 
coproducţiile n-au putut constitui un obsta- 


În ciuda numelui său recent americani 


autorul faimosului film Naşı 
enormului său succes din respe 
duitor întățişind istoria unei mari f 
Pentru seria a doua 
yorkeze cele m: 


al transplantării, secvente apreciate a fi supe 
ătrinului şef de Mafie siciliană (interpretat de Marlon Brando) este 
Michelle, devenit şeful «dinastiei 
— toto}. 
vere într-o afacere car 
i naționali 


urmașul 
fiul său, 
de origină italiană, Al Pacino 
noul «naş» își plasează tabuloa 
rile cubaneze în ajunul revolu 
Însuși Senatul american începe 
familiei Corleone şi ultima secvență 
în fata legii — pune sub semnul sfirși 


bazat pe crime și 


Apusul la apus 


Ultima modă: 


După cutremure, incendii de zgirie-nori 
şi pirjoliri de orașe întregi, care se succed 
şi se consumă în moda cinematografului 
comercial, uneori cu nedorită viteză pentru 
producători, ultima şi cea mai neașteptată 
vogă a lansat un star, starul anului care 
nici n-ar putea fi propus la un Oscar, pentru 
că nu s-ar putea prezenta la ceremonie: 
un rechin. 

Autorul acestui «eveniment» în viaţa fil- 
mului se cheamă «Fălci». 

istoricul acestui film, cel mai vindut în 
ultimii trei ani, este el însuşi plin de o serie 
de suspensuri. Doi producători, dintre care 
unul fiul unui nabab hollywoodian, Richard 
Zanuck, aflat la mare strimtoare financiară 
şi-n foarte proaste relaţii cu tatăl său, Darry! 
Zanuck, se asociază cu David Brown (com- 
plexat de succesul soției sale în domeniul 
publicaţiilor porno-sexuale) şi cumpără 
dreptul de ecranizare a unui best seller 
aparținind lui Peter Benchley, «Fălci» (în 
engleză «Jaws»). Achiziţie făcută cu dolari 
grei şi cu o imensă îndoială în suflet. 

— Prima problemă greu de rezolvat: de 


rechinomania 


unde să se ia «vedeta»? (căci un regizor 
convenabil se găsea ușor. Tinărul Steven 
Spielberg, deși după două filme de succes 
internaţional «Duel pe autostradă» și «Su- 
garland-Express», nu avea nimic în perspec- 
tivă și nu se bucura de o «prestanță mate- 
rială». Deci nu regizorul era un handicap). 

— O alegere: să fie chemat un imbiin- 
zitor de rechini care să-și pregătească «un 
elev-rechin» şi să se filmeze cu el. Impe- 
dimente: un rechin dresat nu mai e fioros, 
lar dacă nu e dresat devine prea fioros, 
deci periculos. Proiectul se abandonează, 

— Altă alegere: să se contecţioneze un 
rechin. Dificultăţile sint imense, de ordin 
tehnic: cum să manevrezi sub apă un 
mamut de peste 8 metri şi o tonă şi jumă- 
tate, ca evoluţia lui să pară verosimilă şi în 
același timp să-l poți conduce după voie. 
Unul dintre cei mai mari specialişti ai 
Hollywoodului în materie de incendii, cu- 
tremure şi efecte speciale se dă bătut. Se 
mai face o Incercare prin invitarea unui 
«clasic» al meseriei, septuagenarul Bob 
Mattew (are la activ un crocodil radioghidat 


identitate 


col de netrecut în cadrul afirmării persona- 
lităţii lor și a specificului naţional pe care-l 
exprimă. Un film ca «Ghepardul», finanțat 
în prioritate de capitalul american, inter- 
pretat în rolurile principale de americanul 
Burt Lancaster și francezul Alain Delon, 
este și rămine pină în cele mai intime fibre 
ale sale un film profund italian și aceasta, 
în primul rind, datorită geniului lui Vis- 
conti (fără a uita, bineînţeles, nici romanul 
lui Lampedusa din care s-a inspirat scena- 


t, Francisc (Francesco) Ford Coppola, 
a Hollywood c și trage seva 

a tabloului de un realism zgu- 

granti sicilieni în Statele Unite. 


zorul a folosit masiv peisajele siciliene şi new- 
ișind, din punct de veder 


climatului dr 

ioare primei serii. În noul film. 
Corleone (rol încredințat actorului. 
Acțiunea se petrece după 1958. cind 
| va rui cazinou 
rilor de către puterea populară. 


ar un întreg imperiu al mafioților, 
ădelegi. 


riul, nici muzica lui Nino Rota, nici deco- 
rurile lui Mario Garbuglio, nici interpretarea 
solurilor secundare de către Paolo Stoppa, 
Claudia Cardinale, Romolo Valli, Lucilla 
Morlacchi. etc). Nu mai puțin italian este şi 
un alt film al lui Visconti, «Rocco și frații 
săi» interpretat de francezii Alain Delon, 
Annie Girardot, Roger Hanin, Suzy Delair, 
de grecii Katina Paxinou şi Spiro Focas, 
şi desigur şi de cițiva actori italieni: Renato 
Salvatori, Paolo Stoppa, Claudia Cardinale, 
etc. 

La celălalt capăt al evantaiului găsim zeci 
și zeci de filme, fără cap şi fără coadă, în 
care acțiunea este siluită pentru a permite 
introducerea unor personaje de diferite 
naționalități, corespunzătoare nu vreunei 
necesități dramaturgice, ci cotelor-părţi ale 
diferiților participanţi la coproducție. Între 
aceste două extreme se situează, la diferite 
nivele, realizări mai bune sau mai slabe, 
Un loc aparte trebuie acordat coproducţiilor 
determinate de alte considerente decit cele 
ale rentabilității imediate, colaborării dintre 
cinematografiile socialiste (deşi, nici în 
acest caz,reușitele nu sint prea abundente), 


să căutăm 
ală 


in decoruri trebui 
o realitate nat 


Treptat, o concluzie s-a impus: un film 
(ca şi orice altă operă de artă) pentru a trăi 
are nevoie de o identitate clară, identitate 
dată atit de personalitatea autorului, cit şi 
de ancorarea profundă într-o realitate na- 
țională și sociajă determinată. O asemenea 
ancorare presupune nu atit existența unui 
cadru exterior reperabil cit mai ales pre- 
zența unui anume spirit inefabil de necon- 
fundat. Un film de Ingmar Bergman poate 
să aibă orice temă și să se petreacă în orice 
colț al pămintului, el va avea totdeauna 
un aer suedez care nu poate fi estompat. 
Tot așa, prin orice cadru dintr-un film al lui 
John Ford vorbește răspicat, fără echivoc, 
America. 

În ultimii ani, care au marcat în atitea 
privințe un reviriment al artei şi al indus- 
triei cinematografice, asistăm şi la o răs- 
turnare spectaculoasă a tendinței în ce 
privește coproducţiile. Raportindu-ne la 
statisticile amintite la inceputul acestor 
însemnări, să relevăm că în 1974 (pentru 
1975 citrele nu sint incă definitivate dar 
direcția e şi mai accentuată), din 234 filme 
produse în Franţa, 137 sint integral fran- 
ceze, 45 sint franceze cu o mică participare 
de capital străin, și doar 52 sint coproducții. 
În R.F.G,, în aceeași perioadă au fost reali- 
zate 44 de filme naţionale și doar 14 copro- 
ducţii. În Spania, țara clasică a coproducții- 
lor, au fost produse 73 filme naţionale (față 
de 55 în anul precedent). Pare-se că și 
patronii industriei cinematografice au înțe- 
les că, dacă o coproducție are multe avan- 
taje economice, filmele naţionale sint totuși 
o martă mai căutată, un produs mai apro- 
piat de cerințele publicului spectator. 

Dincolo de înregistrarea unor fenomene 
social-economice, este reconfortant să con- 
statăm că şi în lumea occidentală, intr-o 
perioadă în care se intinde pecinginea so- 
cietăților mixte multi şi supra-naţionale, 
operele de artă (în speţă, filmele) își afirmă 
trăsăturile lor perene, legătura lor cu per- 
manenţele sufletului omenesc, cu sufletul 


unui popor. 
H. DONA 


Steven Spielberg zimbeste, Bruce cască şi lumea tremură. 


Diviziunea spleen-ului! 


10 


Filmul ca artă - filmul ca marfă 


Dacă-i adevărat ce spune 
Marton Morse, după care 
«matematica este sora şi au- 
xiliara artelor și este atinsă 
de geniu şi de nebunie», nu 
mă mai mir de ce filmul de 
astăzi stă, din ce în ce mai 
mult, sub semnul cifrelor. 

Epoca de aur a cinematografului, cind 
producătorii se lansau în aventuri fabuloase 
numai pe fler sau intuiție, mizind totul pe un 
subiect și o vedetă, a trecut, aşa cum a 
trecut voga filmului hollywoodian. Un ver- 
sat producător englez din garda veche Imi 
povestea cu ani în urmă, mai în glumă mai 
în serios, cum se lansa odinioară într-o 
afacere: «imi alegeam cel mai bun scenarist, 
angajam cel mai cotat regizor, încheiam 
contracte cu cele mai scumpe vedete. 
Şi pe urmă? Pe urmă mă duceam la biserică 
şi mă rugam să iasă un film bun!» 

Vremurile s-au schimbat, s-au schimbat 
şi oamenii, s-a schimbat și filmul; biserica 
producătorului englez a cedat locul unei 
alte instituţii la fel de solide, ce incepe tot 
cu «b», dar care se chiamă Bancă cu «B» 
mare. În metropolele filmului capitalist, pro- 
ducătorii contemporani au nevoie de cer- 
titudine, o certitudine a investiţiilor, o cer- 


o melodr 


Antonelli și 


folosit în «Tarzanul» cu Johny Weismiller. 
Piesa inventată de Mattew a avut mare 
succes pentru că a devenit jucărie şi a fost 
reprodusă în serie). Se realizează un acord. 
Urmează un an de pregătiri, trei specimene 
rechinoide sint confecționate după ample 
studii. În devizul filmului aparesub denu- 
mirea Bruce, care a devenit şi numele 
personajului din film. Pentru nevoile de 
filmare se confecționează, cu multă chel- 
tuială, trei versiuni Bruce: una pentru fil- 
mările din stinga, cealaltă pentru filmările 
din dreapta, iar a treia pentru filmările la 
adincime. O serie de motoare electrice ac- 
ționează aripile, coada, fălcile, iar matahala 
albă poate fi condusă prin radio. 

— Devizul iniţial al filmului este obișnuit. 
Loc de filmare —o plajă care să amintească 
acea Amity din romanul lui Benchley. Se 
optează pentru Martha's Vineyard pe coasta 
estică a Statelor Unite la nord de New York 
(tocmai pentru a nu se risca o reală întil- 
nire cu rechini, despre care e greu de pre- 
supus că s-ar aventura la această latitudine), 

— Filmul începe cu o scenă în care o 
tinără blondă se scaldă în voie în apele 
liniştite ale oceanului, iar prietenii ei de 
pe mal se scaldă în razeie soarelui, totul 
într-o liniște infinită, într-un caim celest, 
in nepăsare. Deodată, in larg, se întimplă 

-ceva... şi fata dispare. Cind cei de pe plajă 
își dau seama şi se alarmează, ştirea se 
propagă cu iuțeala fulgerului: rechinul! 


ă de la sfîrşitul secolului trecut într-o tragedie moder; 
mare răsunet și în presă şi la public. (In fotografie, «scena sărutulu 


sociologia filmului 


Noţiunea de „public“ nu spune 
nimic, dacă nu stim 


Una din ultimele imagini de platou ale lui Luchino Visconti în timpul realizării 


celui de al 15-lea film al 


„ Intrusul. după romanul «Inocentul» de 


D'Annunzio, pe care marele cineast (de curind dispărut) își propunea să-l 


preia, criticindu-l 
unul din person 


va avea 
— Laura 


Întreaga plajă e cuprinsă de groază, panica 
se răspindește și devine atotprezentă, de- 
mentă, cotropitoare. Un apocalips. 

— Apocalips a fost și pentru realizatori 
lunga perioadă de filmare care de la o lună 
s-a prelungit la peste șase. Ghemuiţi într-o 
ambarcaţiune strimtă în largul Atlanticului, 
pe frig, vint, într-o proastă dispoziţie pe 
care lungile ceasuri de la șapte dimineața 
la șapte seara nu făceau decit s-o spo- 
rească cli clipă, avind de înfruntat 
rafalele nemiloase ale vintului dinspre nord, 
iar pe țărm tot felul de obstrucții ale auto- 
rităților locale (echipa avea nevoie de o 
baracă pe plajă pentru nevoile filmării, dar 
dispoziţiile locale prevedeau pentru orice 
construcţie implinirea anumitor parametri 
edilitari, de unde nevoia de a demonstra 
că baraca nu era făcută decit pentru citeva 
săptămini, etc., etc.,), ivindu-se tot felul 
de dificultăți, filmul devine 'la un moment 
dat irealizabil din motive tehnico-adminis- 
trativo-psiho-materiale. 

Reluat cu multă caznă, filmul «s-a lansat», 
pentru că cei doi producători contau pe 
șocul pe care-l va produce și erau convinşi 
că moda pe care o asigură tot ceea ce 
provoacă un şoc (într-o lume din ce în ce 
mai şocată și mai nevrozată), nu poate să 
nu izbutească. Urmează dezlănțuirea «Făl- 
cilor» pe piaţa occidentală. În numai 2 luni, 
la sfirşitul anului 1974, filmul depășea inca- 
sările a trei filme de mare succes: «Naşul», 


Justiţia oamenilor pe mine nu mă poate atinge», spune 


„ comenta Visconti, «nu 


titudine a succesului, o certitudine măcar 
a recuperării banilor, dacă nu şi a ciștigu- 
lui. Eşecurile cinematografului au înlocuit 
riscul cu prudenţa. 

Acţionarii și consiliile de administraţie 
nu se mai lasă imbătați de vorbe, ci vor 
fapte, fapte exprimate în cifre și previziuni. 
În fața unui film de amploare, a unui proiect 
ambițios, ei cer ca inefabilul să fie dominat 
de explicabil. Cifre și previziuni. Deviza? 
Creaţia stă sub semnul vrajei, previziunea 
sub semnul lucidității. Aşa au apărut, 
printre multe alte, testarea gustului și ati- 
tudinii publicului faţă de film. 

Într-o recentă vizită la Paris, am aflat că 
Centrul Naţional al Cinematografiei (CNC) 
organizează anual sondaje referitoare la 
«audiența cinematografului» cu sprijinul 
a două mari organizații specializate CESP 
(Centrul de studii al suporturilor de publi- 
citate) și IFOP (Institutul francez al opi- 
niei publice). Scopul acestor studii, dealtfel 
laborioase și costisitoare, este de a cu- 
noaşte cit mai analitic «natura și compoziţia 
publicului cinematografic, factorii ce deter- 
mină frecvența intrărilor în sala de spectacol 
şi de a măsura obstacolele care-i frinează 
dezvoltarea». Pentru că, ne place sau nu, 
piatra unghiulară a filmului rămine popu- 


«Exorcistul» şi «Cacialmaua». 

De acum înainte moda işi desfășoară 
întregul aparat: 

— apar bijuterii şi talismane cu rechini 
(pe lingă broșele Tiffany se arborează cu 
toantă mindrie colţi de rechin sau fălci 
încrustate); 


— efigia filmului, capul de rechin cu făl- 
cile larg căscate, apare pe maiouri, pro- 
soape, port-chei, coliere, cercei, badges- 
uri fosforescente, devine jucărie, devine 
poster. Un fabricant din Venezuela a lansat 
pe piaţă «chiloți brodaţi cu „moaca” lui 
Bruce». 


— Monstrul e peste tot se dau «Jaws 
parties», adică «recepţii-rechin», se fac 
glume, bancuri proaste: pe cite o plajă un 
inotător se strecoară in apă ascunzind o 
aripă de rechin confecționată din plastic, 
pe care, odată ajuns în larg, şi-o leagă pe 
spinare şi sperie lumea (lume care e pre- 
dispusă acum la orice spaimă); 


— un antreprenor australian de «spec- 
tacole tari» a angajat un gladiator modern 
care să dea o luptă cu un rechin adevărat, 
închişi amindoi într-o imensă cușcă meta- 
lică cutundată în apele unei lagune din 
insulele Samoa. Afișul manitfestaţiei sună 
astfel: «În martie, în Samoa, maciul seco- 
lului: om contra rechin». 


laritatea lui, chiar dacă superesteţii strimbă 
din nas şi realizatorii nerealizaţi se consi- 
deră neințeleși și ieşiţi din epocă. 

Dintr-un dosar impresionant de date am 
ales citeva, semnificative pentru definirea 
unui public de tip nou, adaptat condiţiilor 
social-economice şi ritmului vieții moderne. 
lată situaţia pe 1974. Bărbaţii (50%) merg la 
cinema mai des decit femeile (39%). Sala- 
riate, mame şi soții ocupate cu cumpără- 
turile, treburile domestice şi educaţia copii- 
lor, femeile dispun de mai puțin timp liber 
pentru distracţie. Interesant de remarcat 
evoluția sexului feminin după virstă: 58% 
dintre femeile ce frecventează cinemato- 
graful sint tinere între 15—19 ani, ajungind 
la 16% pentru virsta de 65 de ani. Marea 
majoritate a publicului este determinată 
de însăși condiţia biologică a individului. 
Statisticile arată că 4/5 din numărul total al 
spectatorilor, mai exact 82,9% din populația 
cinematogratică este reprezentată de virsta 
pină la 50 de ani. 

O constatare deloc nouă confirmă pozi- 
ţia dominantă a tineretului care formează 
grosul susținătorilor filmului: 51% dintre 
spectatori sint tineri între 15—24 de ani. 
Numărul lor creşte sensibil între 21—24 
ani şi scade brusc odată cu intrarea în viața 
activă, căsătoria, apariția primului copil în 
familie. Ei vin la cinema in doi (54%) mai 
mult de doi (36%) și individual (10%). 

Demnă de luat în seamă este evoluția 
gustului public în funcţie de gradul de 
instrucţie şcolară. La spectatorii cu studii 
inferioare preferințele de gen se Inscriu în 
ordinea: comedii, filme cu suspens, filme 
de dragoste, istorice, relaţii Intre indivizi. 
Spectatorii ce posedă liceul sau studii 
superioare iși deplasează preferințele spre 
filme cu tematică, relaţiile dintre indivizi și 
societate, comedii, marile probleme eco- 
nomice şi sociale, suspens, filme fantastice, 

În comparaţie cu alte genuri de spectaco- 
le, cinematograful rămine atracţia nr. 1: 
51,7% dintre spectatori merg la cinema, 
23,4%, la spectacole sportive şi abia 12,1% 
la teatru. Surprinzător, marii consumatori 
de film (88,7%) sint și cei mai fideli tele- 
spectatori. Să fi incetat televiziunea de a 
mai concura cu cinematograful? Greu de 
spus. 

. 

Paris, seara, Champs Elysées. La ieşirea 
din metrou, în stația George al V-lea, trec 
pe lingă un biet orb, care cintă trist la o 
armonică dezacordată implorind mila tre- 
cătorilor. Vărs o lacrimă de compasiune 
pentru destinul lui tragic şi trec mai departe. 
S-au aprins luminile și panouri uriașe cu 
reclame stridente atrag spectatorii ca flu- 
turii la lampă. Este ora de virt, cind televi- 
ziunea în alb-negru sau color — prezintă 
filme la domiciliu. 

În fața unui cinematograf cu patru săli, 
coadă. Sint proiectate patru filme «deo- 
chiate», unul francez — un, unul west- 
german — zwei, unul danez — drei şi unul 
american — four. Studiez coada să-mi dau 
seama dacă corespunde cu statistica: mulți 
tineri, evident peste 18 ani (bună statistica), 
parcă mai mulţi bărbaţi decit femei (In or- 
dine), majoritatea perechi-perechi (ca la 
carte), cițiva bărbaţi solitari (burlaci, îmi zic, 
conform statisticii). 

Deodată, rămin trăznit: la coadă desco- 
păr «orbul» meu, venit să «vadă» filmul cu 
femei goale. Ce ţi-e şi cu statistica asta! 


Constantin PIVNICERU 


Bilanţul rechinomaniei este fantastic: 
cei doi producători şi-au Impărțit pină acum 
beneficii fabuloase. Şi vinzarea abia a 
început. Veniturile negustorilor de modă- 
rechin nu sint cunoscute, dar judecind după 
fierte lor nesecată afacerea pros- 
peră. 


O nouă serie de filme de aceeași factură 
sint în lucru: primul dintre ele se va chema 
«Pirhana». Pirhana este, așa cum vă aş- 
teptaţi, un «pește-canibal» care evadează 
dintr-un imens rezervor în care se zvircolea 
captiv şi străbate... piscinele unei staţiuni 
ultra-șic ca să-și potolească foamea (con- 
sumind, bănuiţi desigur, nenumărate «bai- 
gneuses» mai mult sau mai puţin «strip»), 


«Te întrebi — mărturisea un profesor din 
New York — ce poate atrage pe toți oamenii 
ăştia la un astfel de film, la care se duc să 
stea două ore (prima apariție a rechinului 
în film se produce abia în minutul 80, restul 
fiind suspens), aşteptind ca fălcile să de- 
vore ființe umane fără apărare. Poate. 
ideea că ai putea să încerci o compa! 

cu lumea în care trăim. Cred totuşi că e 
prea... de oaie. Trăim într-un adevarat an 
al rechinilor. Între King-Kong și Bruce. Ce 
fiare ne mai așteaptă»? 


Mircea ALEXANDRESCU 


Încă nu e seară 


O cursă cu obstacole 
numită existență 


«Anii trec în goană, virtejul 
vieţii te mină mereu, dar incă 
nu e seară, pentru că fiece 
clipă aduce un alt inceput» — 
cam așa sună refrenul cinte- 
cului ce Insoțeşte genericul 
anunţind colaborarea dintre 
o scenanistă: Maia Ganina, şi un regizor: 
Nikolai Rozanțev — porniţi să investigheze 
un univers atit de mult discutat azi: cel al 
femeii moderne. 

Sintem într-o fabrică de automobile lenin- 
grădeană, intr-o secție unde lucrează nu- 
mai femei. Femei-maistru, femei-ajustor, 
temei-montor stau față în faţă la banda 
rulantă, opt ore din zi. Ele manipulează 
manșoane, supape, discută cifre de plan, 
eliminarea timpilor morţi care le dau răgaz 
pentru un sfat bine gindit, dar uneori şi 
pentru mici clevetiri. Munca lor e parte din 
răspunderea colectivă a societăţii. 

Dar tot ele, tot aceste femei sint, în cele- 
lalte 16 ore ale vieţii lor de fiecare zi, mame, 
soții, iubite, Ele trebuie să spele rufe, chiar 
dacă mașini de tot felul le Inlesnesc acum 
munca; ele trebuie să pregătească și prin- 


nema 


Doctor 
în științele vieții 


Filmul cu acest titlu are o eroină care 
luptă din răsputeri pentru a nu deveni 
soacră. Ea are mari ambiţii în privința 
viitorului fetei sale. Vrea s-o facă nici 
mai mult nici mai puţin decit doctor în 
științe. Drept care fetei Ti este cu desăvir- 
şire interzisă orice intilnire sentimentală. 
Straşnic de vigilentă e paza mamei. Dar 
fata și băiatul, indrăgostiţii, sint şi ei straş- 
nic de inventivi în a o păcăli. Cursa — avind 
ca protagonişti pe mamă și pe cei doi tineri, 


` zul, şi cina, şi micile, şi marile aniversări. 


Tot ele lăcrimează, cind băieţii pleacă la 
armată, în amintirea soţilor, părinților sau a 
altor feciori căzuţi pe cimpul de luptă; 
tot ele trăiesc decepțiile dragostei și tot 
ele urcă la tribună în intilniri politice. lar 
copiă cresc, cresc cu ale lor, și viaţa trece. 
Dar trecerea trebuie să nu se observe prea 
aspru pe feţele lor, și tot ele, tot aceste 
temei nu trebuie să uite cum se așează 
un fard pe pleoape, cum se ' poartă o pălărie, 
cum să se coafeze. Dar ziua nu are mai mult 
de 24 de ore. Aşa se face că o seară de 
teatru devine o raritate și tot așa se explică 
explozia de bucurie la un pahar de șam- 
panie, sărbătoare grăbită la un bufet în 
drumul dintre uzină şi casă. 

După Premiul — acel film aspru și lucid 
(regizor Serghei Mihaelian) produs de stu- 
diourile Mostilm, iată acum această pro- 
ducție  leningrădeană,  investigind cu 
aceeaşi intransigență viața unui colectiv 
de temei. O viaţă nu o dată dură, dar o viață 
care pulsează, plină de forța de a depăși 
obstacolele din cursa care este existența 
fiecărui om în parte, și parcă, mai ales, a 


fiecărei femei, 
Adina DARIAN 


Producţie a studiourilor alenfiim». Regia: Nikolai 
Rozantev. Scenariul: Maia Ganina. Imaginea: 
Aleksandr Cirov. Cu: Nina Makarova, Kirili Lavrov, 
Rita Gladunko, Rimma Markova, Olga Markina, 
Galina Gakenko. 


naşte mulțime de situații comice în care 
sint antrenați, fără voie, necunoscuţii sau 
vecinii. Urmărirea la propriu şi la figurat 
se termină desigur cu o nuntă la care 
soacra apare Impăcată cu soarta ei. Din- 
colo de însuşirile comice, personajul soa- 
crei are şi trăsături de caldă umanitate, 
datorită interpretării talentatei actrițe sovie- 
tice Tatiana karpova. Dana DUMA 


Producţie a studioului Belorus-film. Regia: Ser- 
ghei Splosnov. Scenariul: Vladimir Figanov. Ima- 
ginea: Anatoli Zubrițki. Cu: Tatiana Karpova, Ga- 
lina Fedotova, Aleksandr Vdovin, Pavel Sin, 
Pavel Molcianov, Ella Ovcicinnikova, Roman Filip- 


pov, Aleksandr Belousov. 


şi 


s 
=m 


ră ăspunderea colectivă 


Dragoste amară 


Politică şi iubire 
decor «retro» 


, «Amore amaro» este o po- 
veste cu un bărbat şi o te- 
meie pe care totul îi desparte. 
Ea are Botoen 40 de ani, un 

„ băiețel de 11 ani și este proas- 
păta şi instärita vă a 

unui, se presupune, ie a 

„EI are puţin peste 20 de ani și este fiul unui 

„muncitor comunist, condamnat la 15 ani 

închisoare politică. lar amindoi îşi trăiesc 

dragostea în anii premergători războiului, 
în plină epocă fascistă. 

Sub acest semn al imposibilului se des- 
tăşoară filmul lui Florestano Vancini care 
amestecă, ca într-un shaker, dragoste, at- 
mosferă «retro» și substrat politic, la care 
adaugă, cit cuprinde, decorul minunat al 
orașului Ferrara. Nu există nici o ironie în 
prezentarea așa și nu altfel a filmului, ci 
doar constatarea că, deşi a fost făcut cu 
cele mai bune intenţii, «Amore amaro» 
este suprasaturat de «imposibilități» care, 
fiecare în parte, ar fi putut constitui un 
story de sine-stătător. Sentimentul fricii, 
de pildă, ar fi putut să străbată întreg filmul. 
O frică care și transpare, într-un fel, din 
pustietatea străzilor, din suspiciunea oa- 
menilor, dintr-un intreg sistem de apăsare, 
propriu nazismului. Această frică o va face 
pe eroina principală, pe cea mai Indrăgosti- 
tă dintre îndrăgostite, să renunţe la iubire 
ca să-şi asigure o iluzorie siguranţă a zilei 
de azi, doar, ştim noi, a zilei de mline, speră 
ea. Acest egoism, această obtuzitate (cum 
le defineşte regizorul insuși)- explicabile Ja o 
biată temeie pentru care universul se re- 
duce la viaţa ei și a lamiliei sale, care nu 
este o luptătoare decit pe frontul micilor 
sau marilor sale probleme personale — 
această lașitate, în ultimă instanță, o va 
face să mărturisească iubitului, poate fără 


Comoara rechinilor 


A căuta o comoară pe fundul oceanului, 
respectiv bani şi obiecte de aur scufundate 
cu 200 de ani în urmă, o dată cu vasul care 
le purta, a lansa la mijlocul filmului un șlagăr 
cinic pe tema «lubesc banii, banii, banii, 
iubesc orice fel de bani» şi a-i opune, la 
sfirşitul filmului, un alt şiagăr pe tema 
«Banii n-aduc fericirea şi cel mai important 


bun al omului e viața însăși» — iată progra- | 


mul sumar al acestui film care ne oferă 

peisaje marine şi submarine, rechini adevă- 

rați sau metofoni, peripeții ale scufundăto- 

rilor și rivalități surde între căutătorii co- 

morii, pirați, scene de insolație, ziua, și de 

Derape] noaptea, puțin suspens şi... 
am atit. 


Val. s.. 


“Un film de Cornel Wilde. Cu: Cornel Wide, ape 
Kotto, John Nieison, David Canary, Cliff Osmond, 
David Gilliam, Caesa Cordova. 


"| Elena Sereda, Cor, 


să-și dea seama, singurul motiv valabil al 
despărțirii lor: «nu te înțeleg şi nici nu 
vreau să te-nțeleg». Teama, da, iată o 
posibilă «imposibilitate» care ar fi meritat 
disecată. Din păcate, Vancini rămine la 
stadiul de sugerare. Sau cind renunţă. să 
sugereze, apasă. Se pare că nu vrea să 
afle calea de mijloc. Nu calea aceea molcuță 
care le impacă pe toate, ci calea de 
mijloc a analizei. ‘Cuprinsul acela, dintre 
introducere și încheiere, fără de care nu 
se poate nara nimic, fără de care riscăm 
p Traca la stadiul unor excelente in- 
enți 

imposibilul sub semnul căruia e plasat 
întreg filmul îl aflăm mai mult din replici, 
iar gravitatea temei, inditerent de pretextul 
subiectului, în loc să ne tulbure, ne iese 


din minte, pentru că ochii se pironesc pe $ 


scene de un vădit gust comercial. E drept, 
frumuseţea de o mare distincţie și talentul 
Lisei Gastoni salvează multe momente din 
film care, fără ea, ar fi fost, cred, destul 
de vulgare. Așa, ele izbutesc, uneori, să 
fie chiar plăcute. 

Nu este nici o noutate să spun că dintre 
cinematografiile occidental-europene, cea 
italiană este cea mai angajată politic. Majo- 
ritatea creatorilor din peninsulă se simt 
puternic implicaţi în tot ce se petrece azi 
sub soare, şi mai ales sub soarele Italiei, 
şi nu-şi ascund această implicare. ŞI Van- 
cini se simte dator să ia atitudine și Sie 
o ia. Vorbind despre «Dragoste amarăn el 
spunea undeva: «Personajele filmului re- 
prezintă, Intrucitva global, și pe italienii a 
căror conștiință începe să se trezească şi 
pe italienii care rămin închistaţi în mica lor 
lume, obtuză şi egoistă». Intenția regizoru- 
lui este, deci, repet, limpede şi fără doar și 
poate, bună. Numai că el vrea să redea o 
imagine mult «prea globală» ca să fie şi 


atotcuprinzătoare. E 
Rodica LIPATTI 


Producţie a studiourilor italiene. Regia: Florestano 
Vancini. Scenariul: Suso Cecchi D'amico. Muzica: 
Armando Trovajoli. Cu: Lisa Gastoni, Leonard Mann 


Frați de cruce 


Aceşti magnifici Munţi Stincoşi din regiu- 
nea Branului nostru au găzduit actori ger- 
mani, americani și români travestiți în piel 
roșii. Deosebitul simt plastic în compunerea 
cadrelor şi alegerea culorilor datorate ope- | 
ratorului Hans Heinrich te captivează şi te 
fac să treci cu vederea Indianca cu ten blond 
şi păr cănit sau dovezile cam naive ale 
omului alb care acceptă să-și smulgă barba 
fir cu fir în semn de însușire a spiritului 
indian. Oricum, farmecul lui Dean Reed, 
cunoscut spectatorilor noştri din alte pro- 
ducții DEFA, iar telespectatorilor prin citeva 
șlagăre, va fi un magnet îndeajuns de j puter- 
mc pentru tinerii spectatori spre 
în urmărirea peripețiilor acestui « 

Ioana CRISTIAN 
e 
Producție a studiourilor Defa. Regia: Werner 
W. Waliroth. Scenariul: Hans-Joachim Wallstein 
şi Dean Reed. imaginea: Hans Heinrich. Muzica: 
Cart. Ernst Sasse. Cu: Dean Reed, Gojko Mitić, 
Gisela nr furie Darie, Toma Dimitriu, 
nel ispat. 


| | | 
Mr Majestyk 


| 
| 


Cind western , 
cind film polițist 


Richard Fleischer — «Vikin- 
gii», «Rond de noapte», 
«20 000 de leghe sub mări», 
«Călătorie fantastică» — este 
unul din acei artizani holly- 
woodieni, căruia i se poate 
reproşa orice în afară de 
știința de a povesti — și de a povesti bine, 
într-un ritm sigur, în toate gamele și genu- 
rile: science-fiction, aventuri, western, po- 
litist. În «Di. Majestyk», ştiinţa naraţiunii 
cinematografice s-a sprijinit pe două atu-uri 
deloc neglijabile: un scenariu interesant, 
reuşind să combine aventura cu o dimen- 
siune socială precisă (situaţia muncitori- 
lor sezonieri mexicani pe plantațiile din 
sud-vestul S.U.A., rasismul, interterenţele 
Mafiei plină şi în existența unor tirguri 
aparent adormite). Celălalt atu — Charles 
Bronson, justițiarul de nevoie, omul-stincă, 
omul-buldozer, care devastează tabăra 
adversă cu un calm neclintit, care face ra- 
vagii printre «răi» cu o Indeminare de feli- 
nă şi o eficacitate de dinamită. Chiar nu- 
mele personajului — Majestyk — sună a 
titlu de serial, amintește, parcă în joacă, 
de alte nume cu răsunet de poveste: Fan- 
tâmas sau Zorro. 

Acţiunea filmului este montată ca o 
bombă cu întirziere. Fiecare ticăit apropie 
explozia, face să crească tensiunea, sec, 
precis, fără nici un moment de pauză, fără 
nici un răgaz inutil, fără nici o vorbă în 
plus, fără nici o fotogramă irosită. Violenţa 
izbucneşte arareori şi este mai mult su- 
gerată — ca în acea admirabilă secvență 
a masacrului» pepenilor, primă treaptă a 
răzbunării mafioţilor, care vin şi distrug cu 
rafale de mitralieră recolta lui Majestyk, 
«insingerind» hambarul cu miezul roșu al 
pepenilor verzi. 

Cineaștii californieni ştiu să folosească 
spectaculosul și aventura, îmbinind o po- 
veste simplă cu un conflict puternic şi cu 
tehnica rapidă a serialului de televiziune. 
Fără a ignora din datele personajelor di- 
mensiunea socială, care să justifice, In- 
tr-un fel, conflictul. Filmul lui Fleischer este 
un bun serial, făcut dintr-un singur episod: 
geea ce este și marele lui avantaj. Decorul 
sălbatic al acestui western cu Ford-uri și 
Buick-uri vinindu-se printre canioane este 
excelent filmat, adică fără emtază şi in- 
sistenţă. In rolul personajului negativ, apa- 
re un actor, Al. Lettieri, care părea pro- 
mis — prin masivitatea prezenţei, prin 
expresivitatea cu care știa să emane fero- 
citate (s-a remarcat în Nașul) — unei in- 
teresante cariere. Spun, părea, pentru că, 
în urmă cu puţin timp,a murit. Sfirșitul lui 
din film a fost cu adevărat un sfirșit. 


Dan COMȘA 


Producţie a studiourilor americane. Regia: Ri- 

chard Fleischer, Scenariul: Elmore Leonard. Ima- 

ginea: Richard H. Kiine. Muzica: Charles Bern- 

stein. Cu: Charles Bronson, Al. Lettieri, Linda Cristal, 

ak Purcell, Paul Kosi, Frank Maxwell, Alejandro 
y 


Un generic Paramount care 
precizează «costumele 
doamnei X d bijuteriile 
doamnei X de... și cîntecele 
cintate de doamna X de...» 
poate fi edificator asupra 
ceea ce urmează. lar cind 
doamna X se numește Julie Andrews,este 
evident că ne aşteptăm să ascultăm multă 
mozică plină de acorduri duioase şi roman- 
tice, şi să ne lăsăm seduși de farmecul ei 
bine ştiut. Totuși, lucrurile nu stau chiar 
așa. Filmul nu poate fi numit un musical. 
Lili, cintăreață engleză de mai 
scena deschisă și spioană 
culisele primului război mondial, interpre- 
tează citeva șlagăre ale timpului, dar în 
rest aproape tot filmul e consumat de aven- 
tura ei cu un ofițer pilot pe care are sarcina 
să-l spioneze şi de care de fapt se îndrăgos- 


Astăzi celebri, William Hanna şi Joe 
Barbera, autorii binecunoscutelor «Aven- 
turi în epoca de piatră», au propus unui 
producător, cu ani în urmă, două personaje 
de desene animate, un cotoi și un șoricel, 
Tom şi, respectiv, Jerry. Pe atunci ei erau 
nişte nimeni, dar cunoșteau pe de rost 
lecţia de la Walt Disney citire. Ba chiar şi-au 
permis s-o ducă mai departe. În citiva ani au 
realizat peste 200 de filme între 10 și 30 
minute, au ciştigat 7 Oscar-uri și au adus 
bani frumoși studioului Metro Goldwyn 
Mayer. Turbulentul tandem Tom—Jerry și-a 
ciștigat o popularitate extraordinară. Nu 
pentru că veșnicele dispute între cotoi şi 
şoricel sint doar variante ale Infruntării 
dintre David și Goliath, poveste care, de 
milenii, place tuturor copiilor lumii între 
7 şi 77 de ani. Dar mai ales pentru cantitatea 
imensă de fantezie risipită pe fiecare centi- 
metru de peliculă, pentru miile de gag-uri 
dezlănţuite la fiecare 30 de secunde, pentru 
urmăririle nebunești, pentru spectaculoa- 
sele răsturnări de situaţii, pentru suspensul 
«care taie răsuflarea» şi pentru corectiile 
exemplare aplicate de ingenioșii şoricei 
forței brutale și plină de șmecherie a nea- 
mului pisicesc. Tom şi Jerry sint, ca să 
spunem așa, vedetele filmului, alcătuit, de 
fapt, din scurte episoade în care mai apar 

alte personaje celebre în lumea desenului 
animat. Dacă nu veţi fi văzut la tv. secvenţe 
din acest lung și Incintător serial, mergeţi 
pe mina noastră. Duceţi-vă! N-o să vă pară 
rău. Nici dumneavoastră, nici copiilor dum- 


neavoastră! 
N.C. MUNTEANU 


Producţie a studiourilor americane. Regia: William 
Hanna, Joseph Barbera, Dick Lundy, etc. Muzica: 
Scott Bradley 


Arborele 
cu frunze roz 


De un astfel de arbore au mare nevoie 
un băiețel și o fetiță pentru a face ca părinţii 
lor —un reputat itect şi mondena sa 


Darling 


Mary Poppins 
în rol de Mata-Hari 


tește. Măruntele Incurcături, alcătuind sub- 
stanța dinamică a peliculei, fac parte din 
categoria umorului bulevardier, iar suspen- 
sul nu ne prea dă emoții intrucit, știm, totul 
se va termina cu bine. Am greşi însă dacă 
am afirma că nimic nu tulbură cuminţenia 
poveștii. În citeva rînduri cerul, mereu senin 


soție — să nu se despartă. Dar arborele 
cu frunze roz există doar în basm. Sau în 
vise. În realitate; cei doi copii vor da cu mult 
curaj o aspră lecţie de viată celor mari. 
O lecție plătită prea scump. Autorii ne lasă 
pe noi să punem punct, sau virgulă, după 
ultima scenă, în funcţie de starea noastră — 
dacă înclinăm spre pesimism sau lăsăm să 
se întrevadă o speranță. Între timp ne 
întilnim cu interioare somptuoase, toalete 
elegante, suflete vitrege şi copii minunaţi. 


Un film de Armando Nannuzzi. Cu: Renato Castie 
John Richardson, Carmen Scarpitta, Rina Morelli, 
Marisa Merlini, Angela Goodwin, Leopoldo Trieste. 


al filmului, e brăzdat de traiectoriile bipla- 
nelor care se urmăresc şi se doboară în 
volute grațioase sau năpraznice picaje. 
Spectacolul zborurilor este fascinant, apa- 
ratele frumos colorate par inofensive, pină 
ce căderi în trombe de flăcări repun reali- 
tatea în drepturile sale. După acest inter- 
mezzo nu ne rămine decit s-o admirăm din 
nou pe Julie Andrews şi,poate, acei cițiva 
spectatori octogenari care se vor ti aflat 
în sală să se lase Incintați și de amintirea 
melodiilor din anii tinereții lor. 


Sergiu SELIAN 


Producţie a studiourilor americane. Regia: Blake 
Edwards. Scenariul: Blake Edwards, William Peter 
Biatiy. imaginea: Russel! Harlan. Muzica: Henry 
Mancini. Cu: Julie Andrews, Rock Hudson, Jeremy 
Kemp, Lance Persival, Gloria Paul, Doreen Keogh. 


Zgomotul motorului 


O pagină de eroism cotidian propusă de 
cinematografia mongolă. Biografia tină- 
rului absolvent al unei școli tehnice pune în 
lumină dirzenia, perseverenta, patriotismul, 
în lupta pentru apa cea de toate zilele, fără 
de care ogoarele nu pot rodi. Cintece 
înflăcărate, sentimente patetice, izbinzi me- 


Aa Simona DARIE 


Un film de B. Sumhu. Cu: N. Balambaţog, D. Hisig- 
dulam, T. Pereniei, B. Davasuren. 


Hotel „Pacific“ 


După marile speranțe, 


marile deziluzii 


Un film trist, în tonalități al- 
bastre-cenușii de nocturnă 
chopiniană. Un film frumos 
și trist, pe care poate doar 
Visconti, cu știința lui de a 
colora urltul relaţiilor dintre 
oameni, de a le picta sufle- 
tele tot mai șterse, tot mai uzate de viaţă... 
Şi totuşi regizorul polonez Janusz Majewski 
— un nume pe care cinematograful nu l-a 
scris cu majuscule încă, dar o va face de 
bună seamă — narează într-un fel pro- 
priu, în perioade lungi, cu fluența romanu- 
lui ce nu se grăbeşte să tragă concluzii, 
așteaptă ca ambianța să fie saturată cu de- 
talii, ca personajele să plutească aseme- 
nea particulelor într-o dispersie socială 
bogată, pregătește lent disoluția caracte- 
relor, ca o saga a mediului, a unei familii 
numite breasla cheinerilor de la marile 
hoteluri, la început de secol. «Sectoare 
blestemate» se subintitula romanul care a 
furnizat sugestiva pictură a scării de ser- 
viciu, a mediului atit de umil și umilit încit 
ai crede că numai el n-ar putea deveni 
obiectul unei opere atit de frumoase, o 
poezie a prozaicului, cum e acest «Hotel 
Pacific». Sint multe momentele care te 
urmăresc: sosirea tinărului ţăran la Varşo- 
via și primul lui contact cu sordida cămă- 
ruță a ucenicilor; prima palmă primită; 
petrecerea de revelion a «lumii bune» — 
o lume nebună, nebună, nebună, ce se 


Filmul are o miză ambițioasă, 
propunindu-şi să angajeze 
spiritul interogativ al specta- 
torului asupra răspunderii 
individului, atit faţă de pro- 
pria condiție umană, cit și 
față de familie și societate. 
Elemente de viaţă incluse în demonstra- 


Dragoste lungă 


de-o vară 


14 


Un țăran pe bicicletă 


dezlănţuie în ajunul războiului; prima întil- 
nire de dragoste cu fata care va fi conce- 
diată din hotel, pentru că patronul nu 
admite relaţii între salariaţi... și multe alte 
«prime» care au o prospețime și o can- 
doare a gestului, uimitoare în această lume 
a uzurii fizice şi morale. Desigur, e și ochiul 
eroului care înregistrează totul la început 
foarte avid de noutate, apoi din ce în ce 
mai scirbit de culisele marii lumi la care 
visase, mai resemnat, aproape adaptin- 
du-se, gata să alunece in obişnuinţa şi 
inumanitatea comportării cu subalternii 
cind va ajunge şi el chelner șef. Dar inter- 
vine o răsucire bruscă (admirabila scenă 
a beţiei cu fostul coleg de cameră, tratată 
în tonuri tandre-groteşti) şi plecarea erou- 
lui apare ca un gest salutar în final. Un 
aer în sfirşit proaspăt pătrunde într-o lume 
inchisă, capitonată cu capcane de tot felul. 

Din acelaşi unghi strimt de curte interi- 
oară a hotelului din care fusese filmat la 
început tinărul Roman, e înregistrat acum 
un alt băiat de la țară, venit la oraş cu ace- 
leași mari speranțe, simbolizind probabil 
același destin, greu de evitat într-o socie- 
tate în care căile se închid celor ce refuză 
regula jocului. 

O imagine de un dramatism subtil, su- 
gerind cu graţie sordidul, o distribuţie ce 
nu mizează pe nume de prestigiu, ci pe 
talente ce se vor impune de acum încolo, o 
regie discretă, perfect colată pe subiect, 
fac din acest film o întiinire fericită cu cine- 
matograful polonez de bună tradiţie. 


Alice MĂNOIU 


Coproducţie polono-cehoslovacă. Regia: Janusz 
Majewski. Scenariul: Pave! Hajny, după romanul 
lui Henryk Worcell. imaginea: Miroslav Ondricek. 
Cu: Marek Kondrat, Roman Wilhelmi. 


tie sint de ordinul cotidianului, dar opţiu- 
nile comportamentale își găsesc, în ultimă 
instanță, o explicaţie socială. 

Un muncitor de virstă mijlocie, căsăto- 
rit, tatăl unui băiat, proprietar de aparta- 
ment în bloc nou, ducind o existenţă alcă- 
tuită din modeste impliniri, se indrăgos- 
tește de o tinără farmacistă, legătura lor 


Cerul e cu mine 


Filmul este o cronică de familie tradiţio- 
nală, unde prezentul se întretaie mereu 
cu trecutul, unde trecutul explică prezentul 
Trecutul, adi războiul cu zilele de restriște 
care au adus cu ele despărțiri și plecări 
pentru totdeauna, care au decis soarta 
unor iubiri şi soarta unor oameni. Tinerii 


Au visat aripi 
(Larisa Lujina și Igor Ledogoroy) 


de atunci sint părinţii tinerilor de acum, 
amintirile inseamnă regrete. și nostalgii, 
și ele au în film o altă culoare, sau mai bine 
zis o lipsă de culoare, sint «sepia», ca o 
mărturie a timpului ce s-a dus. O cronică 
de familie, unde din tată în fiu toţi au fost 
și sint aviatori. Pentru ei zborul nu eo 
meserie, ci o pasiune, și mai mult, o che- 
mare și un crez. Dincolo de povestea sa, 
Cerul e cu mine este un omagiu adus 
acestei pasiuni. DC 


Un film de Valeri Lonskoi. Cu: igor Ledogorov, 
Larisa Lujina, Vladimir Zamanski, Natalia Bondarciuk, 
Zinaida Kirienko, Uldis Lieididj, luri Dudko. 


Linia 
de înaltă tensiune 


Cineașştii coreeni Işi propun să ne dea 
imaginea intelectualului revoluţionar. În răz- 
boiul ce-n urmă cu aproape trei decenii a 
împărțit pămintul coreean în două, un sat 
este evacuat în pripă. Inginerul rămine 
în urmă să demonteze instalaţia energe- 
tică pentru a nu folosi cotropitorilor. Se vor 
găsi insă trădători infiltrați în rindurile 
armatei populare care să-l acuze de cola- 
boraţionism. «Doar a făcut universitatea 
in Japonia», aduceau ei ca argument. Dar 
ziua victoriei, cind fiecare va sta la locul 
cuvenit, nu este departe. Partidul va ști să 
răsplătească pe cei ce au luptat pentru 
Republica Populară Democrată Coreeană. 


S.D. 


Producție a studiourilor din R.P.D. Coreeană. 


desfășurindu-se sub semnul idilicului, în 
plein-air. La prima vedere, eroul cedează 
unei porniri pasionale, descoperind în ti- 
năra farmacistă omul pe care l-a visat o 
viață întreagă şi l-a găsit abia la capătul 
unor numeroase compromisuri. În viața 
fetei insă, el nu reprezintă decit o aven- 
tură de scurtă durată şi fără urmări, iar 
eroul spășit se intoarce acasă fără ca 
această experienţă să-l fi îmbogăţit sufle- 
tește. 

Adoptind o discretă distanţare față de 
protagonist, realizatorii introduc în con- 
strucţia filmului o explicație mai profundă, 
de ordin social: eroul, în a cărui ființă 
subsistă latent dorința redefinirii umane, 
vede in această aventură posibilitatea eli- 
berării de inerţiile unei vieţi mediocre, con- 
sumată într-un orizont limitat, egocentric. 
Este un moment de criză al unui om cu o 
fizionomie interioară sumară, care n-a des- 
coperit încă valorile complexe ale umanis- 
mului și, neavind posibilitatea unei reale 
înnobilări spirituale, recurge la paleative. 
În ambiguitatea sentimentelor eroului — 
aparatul insistă asupra momentelor de me- 
ditaţie. Fără să se constituie o exceptie, 
filmul rămine un document de viaţă, ceea ce 
fără îndoială, nu e puţin. 


Oana MĂCIUCĂ 


Producţie a studiourilor bulgare. Regia: Liudmi! 
Kirkov, Scenariul: Gheorghi Mișev. Imaginea: 
Gheorghi Rusinov. Muzica: Boris Karadimcek. Cu: 
Gheorghi Gheorghiev-Gheţ, Diana Celebieva, Gheor- 
ghi Rusev, Lilia Eneva, Ziatina Daimbasova, luri 
lakovlev (Premiul de interpretare, Moscova 1975). 


asociaţia cineaştilor 


ritice pe 
ti, întărirea 
factorii de răs 


Marin PÎRIIANU 


sala de cinema 


Gală la un cinema 
de cartier 


De la 
primul spectacol 
ştii dacă filmul 
«merge» sau «cade» 
Trebuie 
să asculți doar 
«cronica orală» 


Deși nu e prea departe de centru, 
«Feroviar» n-a fost considerat nicioda- 
tă un cinematograf central. Dintotdeau- 
na a trecut drept un cinematograf 
modest, fără pretenţii de confort exa- 
gerat, un cinematograf de cartier la 
care un bilet de intrare costă numai 
2,50 lei. E totuşi un cinematograf im- 
portant în rețeaua Municipiului Bucu- 
reşti. Pentru că are o sală mare, 800 
locuri, şi pentru că se află situat intr-un 
cartier foarte populat, pe o arteră de 
mare circulaţie. lată de ce filmele im- 
portante şi de succes la public sint 
programate cu regularitate la «Ferovia- 
rul», la numai 2-3 săptămîni de la pre- 
miera din «centru». Ce filme au succes 
la «Feroviarul»? Ne răspunde tovarășul 
Gheorghe Anica, responsabilul cine- 
matogratului. 

— Ca peste tot, cred, pe primul loc 


de acord? 


Vorbe 
care n-au ce povesti 


E o replică tulburătoare In Noaptea 
regilor: nimic nu e mai rău decit o 
jumătate de adevăr, și eu am senzaţia 
că mai toate conversațiile din filmul 
Singurătatea florilor sint alcătuite din 
jumătăţi de adevăruri. Nobile, lente şi 
plate, dialogurile nu pornesc de nică- 
ieri şi nu duc nicăieri, arătindu-ne doar 
o față a lucrurilor şi aceea tocită. Cri- 
tica a judecat sever monotonia pelicu- 
lei și fadoarea ei, dar expresia cenușie 
e totdeauna consecința unui vid inte- 
rior. Radu Beligan ar fi, aici, un om 
însingurat și meschin, dar actorul ră- 
mine el insuși și.nu realizează nici un 
personaj, deoarece ceea ce spune e 
anodin, iar faptele nu aduc nici un argu- 
ment în sprijinul intenţiei declarate a 
realizatorilor. Toma Caragiu ar fi un om 
bun, generos, dar interpretul e, iarăși, 
el însuși, parcă Inainte de a intra în rol, 
așteptind să apară de undeva perso- 
najul — care nu vine la întilnire — răb- 
dind; stoic, să se intimple ceva, să 


în preferințele spectatorilor din cartie- 
rul nostru, se află comediile și filmele 
«de acțiune», dar nu prea vechi. În 
general, cind filmele sint programate 
la noi, spectatorii știu deja despre ce 
este vorba și la ce se pot aștepta. Cro- 
nica spectatorilor, cu alte cuvinte cro- 
nica rudelor, colegilor, prietenilor, func- 
ționează din plin. 

— Filmele românești cum sint pri- 
mite? 

— În general sint bine primite. În 
ianuarie şi februarie am avut trei filme 
româneşti: «Cursa», «Patima» şi «Zile 
fierbinţi». Cel mai bine a mers «Pati- 
ma», dar cu filmul acesta am avut și o 
surpriză. 

— Ce surpriză? 

— Ştiţi, la noi nu se organizează 
spectacole de gală. Nici nu prea avem 
condiții pentru așa ceva. Însă la filmul 
«Patima», chiar în prima zi de rulare, 
la spectacolul de la ora 18, ne-am trezit 
cu actrița Draga Olteanu însoţită de o 
parte din realizatori. A venit din proprie 
inițiativă, ne-a spus că e o surpriză, că 
vrea să se intiinească și cu spectatorii 
din cartierul nostru. Totul a fost spon- 
tan, toarte frumos si oamenii au 
lost fericiţi, iar în sală s-au aflat 884 spec- 
tatori, deşi noi n-avem decit 800 de 
locuri; dar asta să n-o scrieți pentru că 
a lost ceva excepţional, altfel nu e voie 
să vindem bilete peste capacitatea sălii. 
(Ba nu, tovarășe Anica, daţi-ne voie 
s-o scriem, pentru o asemenea bucu- 
rie, credem noi, că se poate face o 
«excepție sufletească»). Încolo, să 
ştiţi, noi ne dăm seama din prima zi 
dacă filmal o să meargă sau nu la cine- 
matograful nostru, dacă o să ne facem 
sau nu planul. Se zice că ziua bună se 
cunoaște de dimineaţă. La cinemato- 
graf, săptămina bună se cunoaște de 
luni. 


N.C. MUNTEANU 


poată spune ceva, să apară o fisură in 
bunătatea sa samariteană (niște bădă- 
rani îl înjură și el îi ajută cu un fel de 
evlavie franciscană) pentru ca să in- 
ceapă a juca și crea. George Constan- 
tin umple ecranul o dată ca medic, de 
o blajinătate mieroasă, și a doua oară 
ca antrenor, de o resemnare pocăită, 
vorbind atit de caramelat despre intim- 
plări de-ale sale, incit pare a relata 
despre străbunici din veacul optspre- 
zece, anihilindu-se pe sine. 

Așadar, în filmul vorbit, cuvintele au 
o pondere atit de zdrobitoare încit pot 
tescui sub povara nulității lor chiar și 
trei artiști foarte mari şi foarte puter- 
nici, pe care zeci de piese bolovănoase 
jucate de ei, prin ani, în teatre, nu i-au 
putut nici măcar incovoia. Totul e de 
o asemenea smerenie, încit, cind o ti- 
nără e pălmuită de mama ei rămii sur- 
prins că nu întoarce și obrazul celălalt. 
Nu-l întoarce şi totuși li spune, suri- 
zind: vezi ca nu cumva să se mai in- 
timple... E ca şi cum regizorul i-ar fi 
înfăşurat, imediat, capul întreg în vată 
termogenă cu parfum de fistic. Cuvin- 
tele au, în orice caz, gustul fisticului. 

La revedere, pe data viitoare, stimate 
regizor, cind veţi avea a ne comunica 
şi ceva personal. Sau pe-aproape... 


Valentin SILVESTRU 


În competiţie cu Zorro 


La o recentă consfătuire pe proble- 
mele lansării publicitare a producţiei 
naţionale, regizorul Lucian Bratu con- 
stata cu amărăciune (tardivă) că filmul 
său mai vechi, Drum în penumbră, 
fusese scos de la Patria numai la ci- 
teva zile de la premieră, exact cind In- 
cepea să-și facă singur reclama de ca- 
litate; mai recent, Orașul văzut de sus 
era programat la Scala în concurentă 
cu Marele Gatsby. Desigur că oricite 
măsuri de stimulare a producției naţio- 
nale ar fi luate (şi nu se poate 
spune că de cele mai multe ori Ditu- 
zarea nu ia astfel de măsuri), în ultimă 


instanţă decide calitatea filmului. Şi to- 
tuşi... Nu putem trece cu vederea că, 
de pildă, un spectacol de valoarea fil- 
mului lui Mircea Veroiu, Dincolo de 
Pod, a intrat într-o concurenţă nu toc- 
mai sportivă cu Zorro, în viziunea pano- 
ramică a lui Alain Delon. Dar — ni se 
poate obiecta şi chiar de către unii re- 
gizori — filmele noastre sint suficient 
de adulte ca să poată rezista concuren- 
tei comerciale, mai ales cind sint atit 
de diferite ca gen, ca stil, ca valbare, 
si se adresează unei alte categorii de 
spectatori. Şi totuși... Şi totuşi... 


Alice MĂNOIU 


Repetiţia nu e întotdeauna mater studiorum 


Întreprinderea cinematografică a mu- 
nicipiului Bucureşti anunță săptăminal 
printr-un afiș tip de 120/80 cm programul 
cinematografelor din Capitală, premie- 
rele, eventualele matinee speciale pen- 
tru copii şi tineret. Se indică: cinemato- 
graiul, strada și numărul de telefon 
respective, titlul filmului și titlul comple- 
tării. Foarte bine, dar se poate și mai 


bine! În dreptul titlului completării — 
care nimeni nu ar putea crede că este 
un lung metraj, se repetă de fiecare 
dată intre paranteze: scurt metraj, scurt 
metraj, scurt metraj... Reproșul nostru 
colegial conţine implicit o sugestie: 
indicaţi în dreptul titlului evident al 
unui scurt metraj, genul său — anima- 
tie, documentar, film de artă etc. 


aventura scenariului 


Gablonţuri, nu „perle“ 


e Casa are o formă dreptunghiulară, 
cele cinci laturi fiind tot atitea ziduri 
inexpugnatbile. 4 

© Îşi impătureşte atit banii de hirtie, 
cit și pe cei de metal, pentru a-i putea 
ascunde mai bine de eventualii hoți de cai. 

@ În invălmăşeala creată, generalul pune 
mina pe cal și dă șah. 

e Acuzatul se află în faţa tribunalului. 
Aşteaptă sentința. O mașină trece în viteză 
stropindu-l cu noroi. 

© Omul cu banda neagră pe ochiul sting 
privește unilateral problema, exprimind un 
punct de vedere îngust. 

© Cei două sute de cai și călăreți trec 
prin momente de adincă frămintare sufle- 
tească. 

@ Se vede în planul doi clădirea unei 
policlinici cu plată în rate. 

© Călăul poartă o glugă neagră, care-i 
acoperă în întregime fața. În timp ce ridică 
securea, are o expresie de nepăsare totală. 

9 Catapeteasma era intens ionizată. 


travelling-avant 


Ce crește: 
blindeţea sau nivelul? 


lată că am ajuns să cunosc Intimplări 
pe care (acum nu mulți ani) nu le-ar fi 
crezut nimeni posibile; nici subsemnatul, 
care doar spera în ele. Cel puțin o dată la 
două zile, unul sau altul dintre prietenii 
mei (în cele mai multe cazuri — regizori), 
mă privește lung și se miră: — «Ce e cu 
tine, dragul meu? Eşti de nerecunoscut...» 
Prima oară, de ce să mint, m-am speriat: 
mi-s ochii galbeni, vreo hepatită cumva, 
sau... Dar nu. — «Eşti cam blind, de lao 
vreme...» (Aha!) — «...de vreun an incoace 
ești prea blind, nu mai știi să fii bătăios? 
Ce naiba, uite ce film prost a făcut Xi» Azi 
așa, miine așa, blindețea asta care mi se 
tot reproşează, a început să mă îngrijoreze 
mai rău decit o hepatită sau un cancer. 
În asemenea situaţie nu există decit o cale 
de salvare: un tratament eficace, adecvat, 
științific. Dar pentru un tratament e nevoie 
de un diagnostic, trebuie să se descopere 
cauzele cumplitei boli. Şi cum poţi desco- 
peri cauzele decit recurgind la verificata, 
prestigioasa, miraculoasa acupunctură a 


Timişoara spune: prezent! 


„Să punem umărul“ 


«Filmul de artă și rolul său în dezvoltarea 
conştiinţei socialiste» a fost tema unei 
discuţii purtată între publicul timişorean 
şi reprezentanţi ai criticii de specialitate, 
organizată sub auspiciile Casei de Cultură 
a municipiului Timişoara şi «Cineclub '70». 


casa filmului 


invitată de onoare: 
dezbaterea 


Numele: Casa Filmului. Semnalmente: o 
sală modernă, în al cărei hol se succed 
expoziţii de afişe de film, de grafică, de 
pictură pe teme de film, de schiţe de decoru- 
ri, etc, etc. O sală unde, de multe ori, pro- 
iecția filmelor este însoţită de prelegeri şi 
discuţii, fie între membrii Asociaţiei Cineaș- 
tilor, fie de intilniri intre public și creatorii 
unor filme românești in premieră. O sală 
care esta casa filmului şi pentru cineaști 


0 floare 
și doi solitari 


Afiş de film: o destul de greu identifica- 
bilă imagine botanică, un bulb ca o ceapă 


9 Marga și Andrei se opresc la inter- 
secţia celor două bulevarde principale. 

— leşi afară! strigă ea. 

Andrei ar vrea să riposteze, dar își dă 
seama că e inutil. Femeia este intranzitivă, 
Şi, resemnat, iese. 

© Pe o insulă, descoperi o colonie de 
pescăruși. Probabil rămășița unui imperiu 
colonial mai vechi. 

e Omul citește citeva rinduri şi se opreş- 
te. Înțelegem că e analfabet. 

e Culoarul e mai mult lat decit lung. Mai 
ales În partea Ingustă. 

@ Ín bibliotecă zărim cărți de Rembrandt, 
Rafael, Cézanne, Picasso, Van Gogh, cu 
coperţile frumos colorate. 

@ În cadru intră un cal alb (dacă filmul 
va fi alb-negru). Dacă filmul va fi colorat, 
calul poate fi și el colorat. 

@ imensa minge de cauciuc era ruptă 
la colțul sting. 

9 De la stinga la dreapta, din doi în doi, 
numără! — sună ordinul. 

— 24! strigă unul mic. Cei dinainte sint 
la infirmerie. Cu gripă. 

@ Convorbirea telefonică se apropie de 
sfirșit, cind telefonul sună din nou in- 
sistent. 


Dumitru SOLOMON 


autocriticii? (evident, o autocritică secretă, 
practicată în taină...) Urmarea? Nu domnu- 
le, nu sint bolnav deloc, n-am nimic, nici pe 
dracu', dar s-au schimbat vremurile (și s-a 
schimbat și bietul om)... Să luăm citeva 
exemple, trecute în condica anului trecut: 
Nu filmăm să ne amuzăm şi Alexandra 
şi internul. Dacă lăsăm la o parte faptul că 
autorul, unul şi același, lulian Mihu, rămine 
un regizor foarte talentat, va trebui să 
recunoaștem totuși că aceste două filme 
au fost cele mai slabe din 1975. Am fost 
prea blind cu ele? Nu cred; ele au fost slabe 
în 1975, dar, dacă ar fi apărut pe ecrane cu 
mai mulţi ani înainte, ni s-ar fi părut la 
fel de submediocre? Nu cred; cred că ștache- 
ta asta ciudată a calității a fost ridicată pe 
nesimţite în ultima vreme, că un film prost 
azi, în nici un caz nu e la fel de prost ca ieri 
sau alaltăieri; un film mediocru acum, nu e 
la fel de mediocru ca anţărț... Şi, o dată 
ajunşi la acest punct, n-o să-i mai spunem 
bolii «blindeţe», ci recunoaștere a unui fapt: 
am început să vorbim mai bine, mai coerent, 
mai corect gramatical, mai cinstit și mai 
pasionat limba asta a cinematografiei; am 
început să fim și mai exigenți față de filme 
şi față de cineaștii noștri și, implicit,. să 
recunoaștem și adevărata valoarea cineaști- 
lor, valoare care ne obligă să așteptăm de la 
ei și mai mult... 


Radu GEORGESCU 


Participanţii, in majoritate cineamatori. Din- 
re multele și variatele probleme puse în 
discuție s-a desprins, cu claritate și con- 
cretețe, aceea a educării publicului specta- 
tor. Problemă familiară cineamatorilor, în- 
trucit ei nu sint numai creatori de artă, 
ci și factori de răspindire a artei. După cum 
cinecluburile nu sint numai «case ale 
filmului pe 16 mm», ci și adevărate cămine 
ale culturii cinematografice. 

Una din probe a fost și discuţia la care 
am participat într-o duminică însorită, la 
Timişoara, sub acoperișul Cineclubului'70, 


Eva SÎRBU 


şi pentru cinetili. Activitate practică: o 
seară Inchinată filmului istoric românesc, 
«condusă» de criticul Florian Potra, o seară 
a comediei cinematografice, deschisă de 
o prelegere a criticului Valerian Sava, 
urmată de proiecția a trei filme românești 
aflate în discuţie, o seară «Limbaj şi stil», 
prezentată de George Littera. Întilniri ale 
publicului cu realizatorii filmelor «Cursa», 
«Patima», «Dincolo de pod», «Prin cenuşa 
imperiului». Întilniri, adică dialog. Cel mai 
util dialog: între creatori și spectatorul 
căruia se adresează. 

Nemărginindu-se să proiecteze filme la 
ore fixe, Casa Filmului poate fi (ar trebui să 
fie) un model pentru alte cinematografe 
care vor să se ridice la statutul de adevărate 
case ale filmului. 


de apă dintre foile căreia ies spre lumină — 
unul zimbitor, altul îngindurat — chipurile 
a doi mari actori. Două stele. 

O «viziune», mi-am zis,nu numai anti- 
poetică, dar în primul rînd anti-Singurăta- 
tea florilor. 

Sigur, nu vrem afiş doar cu titlul filmului 
scris cu cerneală neagră pe hirtia albă, dar 
nici reclamă pentru semințe selecţionate. 
Atişul e semnat G.S. Iscălirea doar cu 
inițiale o luăm drept autocritica (perfect 
îndreptățită) a autorului. 


filmul 
k politic 


lubirea la dimensiunea 
revoluției 


r 


Critica de specialitate bulgară se 
exprimă în termeni superlativi despre 
ultimul film al lui Vilo Radev — «inimi 
condamnate» — ecranizare a unui ori- 
ginal roman scris in 1945 de Dimitrie 
Dimov. Forța poveștii — al cărei su- 
biect insolit este dragostea dintre o 
femeie bogată și un preot iezuit, în 
"36, în plin război civil spaniol — se bi- 
zuie pe două elemente a căror fuziune 
dă o dimensiune adincă oricăror desti- 
ne prinse în virtejul secolului nostru: 
iubirea și revoluția. Preotul este un 
fanatic al «ordinului său», un «sfint» 
inuman, crud, pe care femeia, urmin- 
du-l pas cu pas prin război, prin spi- 
tale, printre bolnavi de tifos, printre 
strigătele muribunzilor şi ale eroilor 
mindri şi liberi, într-un univers contor- 
sionat, goyesc, îl «demască», pe acele 
drumuri spinoase ale iubirii ingrozite 
de nedreptate și minciună. Femeia va 
ajunge să-și ucidă iubitul, trecind de 
partea poporului revoluționar. E una 
din acele poveşti în care politicul de- 
cide destinul unui «love story» — pe 
linia atitor opere esenţiale pentru liris- 
mul vremii noastre, de la «Condiţia 
umană» la «Al 41-lea...» Cu totul excep- 
tional e apreciată soluția regizorală care 
permite, prin suplețea ei, ca regizorul, 
autorul comunist, să-și dezvăluie pozi- 
ţia faţă de eroii săi, să-şi afirme opțiu- 
nile politice și sentimentale, devenind 
un al treilea personaj pe care esteticia- 
nul Todor Monov Îl numeşte «comu- 
nistul din spatele ecranului», cel care 
găsește în fiecare clipă a «poveștii» 
argumentele cele mai convingătoare în 
sprijinul cauzei sale, a partidului său. 
Monov susține că «inimi condamna- 
te» e străbătut de «acel suflu de eter- 
nitate, propriu capodoperei». 


Un film dur, pe măsura 
unei realităţi cumplite 


Sosit la Paris în '66 din Mauritania 
sa natală, Sidney Sokhona împărtă- 
şeşte imediat soarta acelei populaţii a 
cărei naţionalitate e precizată aspru și 
disprețuitor: emigrant. Africanul visea- 
ză să creeze — dar pentru a crea tre- 
buie mai intii să exiști: șase luni va face 
o şcoală de telefoniști care-i va da o 
patalama şi dreptul de a repara — 
ziua — aparatele particularilor, pentru 
ca seara şi noaptea să învețe meseria 


«Inimi condamnate» (re 
al politicului care d 


: Vilo Radev) 
de destinul unei pasiuni 


de cineast, asistent acceptat benevol 
de maeştri ai documentarului ca Jean 
Rouche şi cei din grupul «Dziga Ver- 
tov». Sokhona vrea să facă un cinema 
al realului, acel «fiim documentar de 
ficțiune» In care povestea, invenția, 
story-ul jucat se dezvoltă numai și nu- 
mai din observaţia exactă, directă, a 
cotidianului, fără «literatură», didacti- 
cism, folosind la maximum aparatul, 
«pe viu», şi lăsind interpretul să se 
mişte liber pe stradă, în biografia sa 
şi a regizorului. Așa se naşte — în trei 
ani — un film, despre condiţia «emi- 
grantului de culoare» în Franţa, în care 
scenariul se identifică cu toate tribula- 
tiile lui Sokhona la Paris — de la sosi- 
rea sa, ascuns în capota unei maşini, 
trecind prin căutarea unei slujbe, cu 
ploconelile, umilințele, disperările și 
speranţele grele ale acestei odisei, pină 
la scenele de zi cu zi în cocioabele ne- 
norocite unde stăpinii albi şi chiar ne- 
gri manipulează şi domină emigranții 
negri şi chiar albi... Regizorul e propriul 
său interpret — muncitorul aruncat de 
la un birou la altul, intr-o realitate crin- 
cenă, în care nimeni nu dăruiește nimic 
altuia decit generozitatea unei sinuci- 
deri. «Naţionalitatea: emigrant» — 
titlu la fel de logic şi pătrunzător ca la 
alţii «Profesiunea: reporter» — e inco- 
ronat la sfirşitul anului 1975 cu premiul 
«Georges Sadoul», cucerind aplauzele 
presei de specialitate, care socotește că 
«acest film sincer şi documentat, viu, 
direct, lipsit de orice sectarism și lo- 
zincărie, departe de orice mizerabilism, 
ar merita să fie difuzat și la televiziune, 
într-o seară de «virf», în cazul că nu 
trăim în universul lui Walt Disney»... 
(Louis Marcorelles, în «Le Monde»). 


„Trenul roșu“, trenul 
şomerilor italieni 


Într-un stil asemănător, al regiei eli- 
berată de «mizanscenă», lucrind în 
direct, degajind semnificaţia socială din 
observaţia aceluiași mediu — obsedant 
in Occident — al masei de șomeri emi- 
grind spre alte orizonturi, se impune 
Peter Ammann cu al sâu: «Tren roșu». 
De data aceasta, subiectul îl consti- 
tuie muncitorii italieni plecaţi să cişti- 
ge un ban în Elveţia... «Trenul roșu» e 
un fel de «agora» unde proletarii iși 
discută viața de nomazi, pe bază de 
cifre și impresii trăite în condiţiile eco- 
nomice și politice ale celor două ţări 
între care fac «naveta». Între cifre şi 
angoase, între plins şi ris, între «eco- 
nomie» şi nostalgie, între discuţii se- 
rioase și anecdote, oamenii beau 
«chianti», impart cirnaţii, mănincă, se 
salută familiar cu vameșii și «amicii» 
şi izbucnesc din cind în cind în «Ban- 
diera rossa», cintecul Italiei muncitoa- 
re, fluturind steagurile roşii la ferestrele 
«trenului» lor care-i duce «acasă», în 
ajun de alegeri generale — «un excelent 
fin pra (Albert Cervoni în «L'Huma- 
nite»). 


— un film 


imul, document al epocii 


cronica 
eroului real 


Agatha Christie 
sau romanul poliţist 
al familiei Forsyte 


1976 n-ar trebui socotit doar anul 
săvirşirii din viață a Agathei Christie 
(născută la 1891), ci al 50-lea de la 
consacrarea ei literară într-un gen în 
care nici o femeie nu a uimit vreodată 
omenirea. În 1926 apare «Crima lui 
Roger Ackroyd» și specialiştii în ro- 
man polițist rămin uimiţi: asasinul este 
chiar povestitorul! Nimeni nu s-a gin- 
dit la asta... Tinăra doamnă —căci 
Agatha Christie a fost, totuşi, cindva, 
şi tinără, ba chiar a visat, fecioară, să 
devină artistă de operă, a studiat 
canto la Opera din Paris, şi doar o 
nervozitate extremă, formă a unei ti- 
midități excesive, a impiedicat-o să 
devină soprană! —tinăra doamnă a 
dat «lovitura», lânsind formula acelui 
adetective novel», în care crima e 
«curată», misterul e adinc şi învăluit 


„Si la 85 de ani, în culmea gloriei, 


inventatori ai genului, Conan Doyle şi 
Simenon. Printre «recordurile» ei se 
inscrie «Cursa de șoareci», piesă a 
cărei premieră a avut loc la 20 noiem- 
brie 1952, ajunsă în același teatru 
londonez la a 9620-a reprezentaţie, 
după 23 de ani neintrerupți de carieră. 
Fiecare e rugat, la plecare, 
să nu dezvăluie nimănui finalul... 


Agatha Christie in 1926, 
unul primului succes literar... 


bătrină doamnă demnă», prima femeie 


în galeria marilor creatori de enigme, suspensuri și detectivi 


în ceața şi aburii ceaiului englezesc, 
stilul e liniștit, lumea e «lumea bună» 
a societății post-victoriene — pe scurt 
Agatha Christie a inventat romanul 
poliţist al familiei Forsyte. «Mulțumită 
Agathei Christie — susţin marii spe- 
cialiști francezi ai genului, Boileau și 
Narcejac —crima a primit drept de 
acces în saloane». Sociologii aplecaţi 
asupra acestui fenomen (77 de titluri, 
300 milioane de exemplare traduse în 
103 limbi, locul 4 în lectura mondială 
după Marx, Lenin și Tolstoi...) sint 
de acord că «bătrina doamnă» a exploa- 
tat cu inteligenţă și un talent «la locul 
lui» farmecul discret, stereotip și fanat 
al  conservatorismului britanic. 
Churchill — mai puțin științific, dar 
ceva mai misogin şi mai crud în expre- 
sie —a apreciat că, de la Lucreția 
Borgia încoace, nici o femeie nu s-a 
bucurat de foloasele crimei ca Agatha 
Christie... În pofida tuturor «vorbelor» 
și analizelor critice, cert este că «stea- 
ua» şi averea ei rămin impenetrabile, 
chiar pentru un Hercule Poirot —cele- 
brul ei detectiv, prin care «doamna» 
rămine, demnă, și în galeria marilor 


Finalul scriitoarei nu e mai puţin 
«legendar» decit atitea alte evenimente 
ale vieţii ei aparent «calme» și «bine 
crescute»: în 1940, ea scrie romanul 
morții lui Poirot, eroul ei nemuritor, 
şi încuie manuscrisul într-un cufăr... 
Hotărăște ca acest roman să apară 
numai după moartea ei. Abilă ca de 
obicei, «doamna la 50 de ani» nu vroia 
să aibă durerile de cap ale lui Conan 
Doyle, care-și permisese să-l omoare 
pe Holmes și —sub presiunea cititori- 
lor — fusese silit să-l reinvie... Marele 
succes al filmului «Crima din Orient 
Express» o impinge la eroarea, se pare, 
fatală: se decide să publice romanul 
decesului lui Poirot (tromboză coro- 
nariană) în '75 și, imediat, el devine 
la Londra și New York un «best-seller», 
La citeva săptămini după apariție, Aga- 
tha Christie moare și ea, ca și cum n-ar 
fi putut supraviețui după dispariția 
eroului ei, lăsindu-ne această stranie 
poveste a încălcării pactului dintre 
erou şi creatorul lui. 


Rubrica «Filmul, document al epocii — 
Documentul, sursă a filmului» este 
realizată de Radu COSAȘU 


Părinţii (ne)teribili 


Un tinăr psihiatru francez, Pierre 
Tuffet, a lansat vara trecută experiența 
«familiilor terapeutice», după o idee 
canadiană, veche de 10 ani, idee sim- 
plă, uimitoare şi frumoasă: copii psiho- 
tici, agitaţi, nedezvoltaţi, violenți — a 
căror «boală» se datorește unei vieți 
familiale dezechilibrate — să fie daţi 
în grija, asumată voluntar, a unor cu 
pluri tinere, dispuse, fie și plătite, să 
trăiască cu ei sub același acoperiş. 
Logica sistemului cere ca acești noi 
taţi și mame să nu fie «specialiști» în 


cronica 
telegenică 


Cîntecul, 
o imagine a istoriei 


Așa cum a promis («calitatea mea 
principală este Incăpăţinarea...»), Jean- 
Christophe Averty și-a dus la capăt 
opera de «istorician al șansonete și 
emisiunea lui de mare originalitate, prin 
care Intreaga perioadă antebelică e re- 
tăcută și revăzută prin cintecele ei, a 
ajuns la al 10-lea episod, adică la anul 
1939 — «anul de decrepitudine al capita- 
lismului occidental, prin abandonarea 
Spaniei şi Poloniei în fața ofensivei 
fasciste». Aceștia sint termenii în care 
discută «istoricul» nostru care are, în 
colecţia sa, textele a 15 000 de șansonete 
dintre anii 1900—1965. Un colaborator 
apropiat al teleastului este directorul 
Societăţii autorilor și editorilor muzicali, 
care-i furnizează scrupulos lista «top»- 
urilor fiecărui an, de la 1900 încoace. 
Averty este un pasionat al acestei cerce- 
tări de mare semnificaţie social-artistică 
— confruntarea dintre mica șansonetă, 
efemeră, şi marea, crunta istorie: «Este 
de necrezut cit pot fi de revelatoare cin- 
tecele din acest punct de vedere. Aleg 
întotdeauna, pentru fiecare emisiune, 
zece cintece — denunţătoare, profetice 
sau pur şi simplu ridicole — și toate 
îmi dau pulsul ţării, al epocii...» 

Non-contormist, pătimaş al meseriei, 
Averty nu se sfiește să declare deschis 
credința sa în caracterul educativ al 
televiziunii: «O televiziune bine făcută 
trebuie să fie didactică: să te Imbogă- 
tească, bucurindu-te. Un cintec, scos 
din contextul său social şi istoric, nu 
mai spune nimic»... Că emisiunea sa are 
un înalt indice de ascultare? Cu atit 
mai bine. Dar nu aceasta îl preocupă, 
în primul rind — ci «aprobarea oameni- 
lor de obicei zgirciţi în elogii». 


i e 


bunătorub 


Patrick Me Nee, neclintit la datorie pentru Steed, 


sale: Honour Blackman, Diana Rigg și Linda Thorson 


psihoterapie, să nu incerce a-i win- 
deca» pe cei mici şi bolnavi, ci doar 
să fie disponibili a le da permanenta 
unei afecţiuni, să le dea căldura unui 
cămin echilibrat, să fie capabili a (se) 
dărui fără prejudecăți și fără indicaţii 
prestabilite de doctor: «Nu le cer să 
facă din «a fi părinți» o meserie, ci — 
chiar contra plată — să transforme 
această experienţă într-o etapă a pro- 
priei lor vieţi». Experiența nu permi- 
te — deocamdată — să se tragă conclu- 
zii, dar printre «părinţii terapeutici» se 
numără deja oameni simpli, chiar șo- 
meri, a căror formaţie psihologică nu 
depășește clasica «școală a vieţii»: «Noi 
trăim această experiență — declară o 
«mamă terapeutică» de 18 ani — nu ca 
o muncă, ci ca o viaţă. În care trebuie 
să te implici total»... 


Hoţii de... mantale! 


La Stampa din Torino relatează go- 
goliana dar deloc gogonata intimplare 
de pe via Cibrario unde, în doar o jumă- 
tate de oră, trei trecători au fost atacați 
în plină zi, furindu-li-se ceasurile, por- 
tofelele și... mantalele! Articolul e în- 
soţit de scrisoarea unei cititoare: «Nu 


«Repede, avem un western 
astă seară la televizor!» 


cronica 
urîsului 


0 lume nebună, nebună... 


„„Tarta de frişcă n-a dispărut chiar 
cu totul; dacă marii comici mai visează 
la ea, nostalgici, dar nu mai îndrăznesc 
s-o aducă pe ecran de teama spectato- 
rilor prea «evoluaţi» şi prea «serioşi» — 
s-a găsit totuși un domn deștept gata 
s-o aducă în viaţă şi în comerciu. În 
S.U.A., domnul Rex Weiner a fost stră- 
bătut de ideea constituirii unui grup de 
«aruncători cu tarte de frişcă» — vreo 
12! — care stau la dispoziţia oricăror 
amtfitrioni îngrijoraţi că adunările lor ar 
fi prea sobre, prea scorţoase. Într-o 
lume snobă — nici orea multă seriozi- 


sintem bogaţi şi am făcut un greu sa- 
crificiu pentru a-i cumpăra fiului meu 
un loden de care era mindru, un tricou 
și un ceas — acesta drept cadou pen- 
tru că a trecut într-o clasă superioară. 
În cinci minute, trei hoţi i-au luat aceste 
obiecte. Ceea ce mă doare mai mult ca 
orice este că băiatul meu a descoperit 
astfel răutatea»... 


Se caută 
o nouă Emma Peel... 


Mari pregătiri, febrile căutări (deo- 
camdată fără succese decisive) pentru 
a se începe, chiar de mline, o nouă se- 
rie a «Răzbunătorilor», celebrul serial 
al lui John Steed și Emma Peel. Dom- 
nul Patrick Mc.Nee e gata să plece la 
luptă, cu umbrela-i clasică și pălăria 
cea neagră și cea tare. Nici scenariile 
noilor episoade nu lipsesc. Lipsește 
doar femeia care să spună: «Emma 
(Peel) sint eul» Atit Diana Rigg cit și 
Linda Thorson, precum şi predecesoa- 
rea lor, Honour Blackman (Emma 
Peel l-a), au declarat că nu mai sint 
dispuse să reintre în celebrele cizmulițe 
de piele, fără de care pălăria tare nu are 
nici haz şi nici spor. 


tate la nuntă, botezuri sau alte festivi- 
tăți intime, nu e bună. Contra unei 
sume — care depinde și de risc! — în 
cea mai mare discreţie, domnul Weiner 
trimite la domiciliu «aruncătorii» săi 
care, cu o precizie garantată în contract, 
vor lovi în față, conform gag-ului clasic, 
persoanele desemnate de gazde. Sur- 
priza e totală. Hazul — enorm. Frişca — 
foarte bună. În 50 de sindrofii — nu s-a 
înregistrat nici o plingere! Atunci, de 
ce i-am deplinge noi? 


Cin6-humor 


«Cine-revue» are o rubrică abunden- 
tă de fotografii din filme cărora cititorii 
le dau explicaţii și replici proprii. Cele 
mai spirituale «creaţii» sint premiate. 
Chiar dacă umorul nu e intotdeauna de 
cea mai bună calitate — se găsesc to- 
tuși și unele replici spirituale, trezind 
o voioşie care sperăm să fie și pe gustul 
cititorilor noştri. 

Pentru început — James Coburn în 
«Cavaicada sălbatică». 


Dino Risi: 
antiestetizantul 


Dino Risi este, la ora actuală, come- 
diogratul numărul 1 al filmului italian — 
realizările lui au atins acel nivel de cali- 
tate în care succesul la public este 
perfect compatibil cu succesul de cri- 
tică. «Comedia de moravuri» practicată 
de Risi are «o ghiară» rea, un haz ire- 
zistibil, o inteligenţă drăcească, o să- 
nătate antiestetizantă și o vigoare inte- 
lectuală pe care opiniile de mai jos 
(dintr-un interviu admirabil acordat re- 
vistei franceze «Cinéma '76») credem 
că le vor pune foarte bine în valoare: 

«Arta modernă i-a autorizat pe unii 
artiști să spunăs«Fac o capodoperă»... 
Altădată nimeni nu indrăznea să gin- 
dească în asemenea termeni: se scria, 
se picta şi asta era totul. Nu sint atit 
de îndrăgostit de cinema încit să gin- 
desc doar cinematografic, cum fac unii 
eremiţi ai «camerei». Eu nu pot gindi- 
aşa, fiindcă socotesc că viața este un 
ecran cu mult mai interesant decit ba- 
tista pe care defilează imaginile noastre, 
totdeauna limitate şi prea puţin nume- 
roase. A privi viața este un mare spec- 
tacol. Niciodată n-am avut cultul foto- 
grafiei, al «incadraturii» sau al «mobi- 
lăriil» 

«Nu există tehnică. Regizorii care-mi 
spun: «Eu scriu cu dolly» — mă fac să 
rid. Asta poate place criticilor. Lor le 
place ca regizorii să aibă un aer de 
scriitori, fiindcă altfel au intotdeauna 
un complex de inferioritate tață de ei». 

«A vedea latura comică a lucrurilor 
nu e dat oricui. Mi se intimplă să rid 
în situaţii tragice. Caut amănuntul care 
m-a făcut să rid. Păziţi-vă de mine, cind 
nu mă amuz! Orice aș face, oricit de 
greu ar fi, încerc să mă amuz. Altfel, 
n-aş suporta. Am oroare să filmez o 
scenă care nu mă amuză!» 

«Nu-mi place să mă condamn la a 
fi genial. Nu sint capabil să «pictez» 
toată viața sticle și turculițe, chiar dacă 
astfel mi-ar fi mai uşor și critica mi-ar 
asigura un loc în istoria artei». 

«Cred că niciodată nu trebuie să se 
vadă sau să se simtă prezenţa «came- 
rei»... Cind simţi prea mult «camera», 
înseamnă că regizorul nu are prea mul- 
te de spus... La Bergman nu-ți dai sea- 
ma de existenţa aparatului, fiindcă are 
de exprimat multe idei personale. Pe 
Bergman îl interesează să spună ceea 
ce are de spus. După părerea mea, 
Fellini este cel mai bun regizor, fiindcă 
a ajuns să spună clar şi bine ceea ce 
gindește, și asta e totul... De cite ori 
un film povestește bine o idee dreaptă, 
imi place!» 


sA privi viața: un mare spectacol» 
(Vittorio Gassman și Laura Antonelli 
în «Parfum de femeie») 


Şoarecele şi pisica. Bărbatul este polițist, iar femeia e bănuită de crimă. În- 
fruntarea dintre ei se desfăşoară pe fundalul unei afaceri din lumea marii 
burghezii. O lume cu pretenţii de respectabilitate. Respectabilitatea propriu 
zisă nu prea există. (Serge Reggiani și Michele Morgan intr-o scenă din film) 


E Despre revoluție. Unul din cele 
mai populare romane maghiare, Răs- 
puns, de Tibor Dery, a fost adaptat 
pentru televiziune, într-un film cu o du- 
rată de 8 ore. Este o frescă a luptelor 
clasei muncitoare din Ungaria anilor '30, 
in perioada de fascizare a ţării. Un 
muncitor revoluționar şi un intelectual 
incapabil de opțiune politică sint urmă- 
riți paralel, destinele lor fiind o pică- 
tură în destinul și drama colectivă. Re- 
gizoarea Eva Zsurzs mărturisea că a 
incercat, dincolo de evocarea istorică 
şi de relatarea dramatică, să-și struc- 
tureze filmul ca pe o meditație politică 
despre responsabilitate, despre luptă 
şi sacrificiu. Despre revoluție. 

E Box şi cinema. Muhammad Ali 
«cel mare», alias Cassius Clay, s-a ho- 
tărit să înfrunte un adversar mai primej- 
dios decit orice as al «directelor» şi 
«upper-cuta-urilor din ring: Hollywood- 
ul. Ali va fi interpretul propriei sale vieți 
intr-o versiune cinematografică a cărții 
tot de el scrisă: «Povestea mea». Fil- 
mul va fi semnat de regizorul Tom Gries 
(«100 de puști», «Evadatul»). Boxerul 
abordează cinematograful ca pe o nouă 
partidă în 16 reprize. Pregătindu-se să-și 
inceapă cariera de vedetă, el declară cu 
obişnuita lui «modestie»: «Voi fi cel 
mai mare star al Americii. Mai mare ca 
John Wayne, sau ca Sidney Poitier, 
sau ca Elisabeth Taylor. Filmul meu va 
fi cel mai mare film al tuturor timpuri- 
lor. Mai grandios decit «Pe aripile vin- 
tului» sau «Cleopatra». Voi face apoi 
o carieră extraordinară. Toţi vor dori 
să-mi vadă numele pe generice. Pentru 
că în orice întreprind, sint cel mai bun. 
Sint învingătorul. Cel mai bun în ring, 
cel mai bun pe ecran». Clay uită, cu 
mărinimie, să-şi amintească de prima 
lui intilnire cu arta: o piesă pe Broadway, 
cu şapte ani în urmă, unde el avea 
rolul principal, şi care a fost scoasă de 
pe afiş după patru reprezentații. Din 
lipsă de spectatori. 

E O frescă rurală. După o muncă 
care a durat cițiva ani, regizorul Ber- 
nardo Bertolucci a terminat filmările la 
prima parte a unui adevărat film-roman, 
1900. Este povestea a doi copii născuţi 
In aceeaşi zi a anului 1900, unul dintr-o 
familie de moșieri, celălalt dintr-o fami- 
lie de ţărani săraci. Destinul lor, legat 
de destinul Italiei și al țărănimii italiene, 
este urmărit de-a lungul a şapte decade. 
Dar totul se structurează în jurul unei 
zile anume: 25 aprilie 1945, zi a secolu- 
lui, zi a eliberării de război și de fascişti, 
cind țăranii se unesc în mod spontan 
într-un fel de republică comunistă. În 
jurul ideii de rezistență şi luptă. Filmul 
a fost conceput de cineaști ca argu- 
ment contemporan al unei dezbateri 
asupra istoriei și politicii. În Italia de 
azi, unde forțele democratice de stinga 
joacă un rol predominant în viața poli- 
tică şi unde există cel mai puternic 
partid comunist din Europa occidenta- 
lă, În italia de azi, unde mai există zone 
rurale — acel Mezzogiorno — mai aproa- 
pe, prin înapoierea și anacronismul re- 
laţiilor sociale, de un timp feudal, decit 
de ultimele decenii ale secolului XX. 
În acest sens, Bertolucci afirma că 1900 
va fi un film revoluționar în esenţa sa 
şi un film popular ca formă şi conţinut. 

N istorie și istorii. «Nu voi mai po- 
vesti decit lucruri interesante, cu actori 
buni, şi în filmele mele voi avea grijă 


ca spectacolul și latura documentară, 
de informaţie, să fie nepărtinitor distri- 
buite» — această ideală promisiune îi 
aparține lui Claude Lelouch, care în 
cearcă s-o respecte în ultimul său film, 
Cei buni și cei răi. O cronică unde 
hoţii şi vardiştii se urmăresc fără in- 
cetare, în Franţa, Intr-un deceniu «in- 
cărcat»: 1935—1945. La Paris și la Vichy, 
cițiva escroci şi cițiva copoi vor trăi 
războiul, ocupația, momentul colabo- 
rării, momentul rezistenţei şi apoi eli- 
berarea, intr-o poveste unde drama și 
farsa, emoția şi risul se amestecă. Do- 


Feodor Hitruk este unul dintre cei 
mai interesanți realizatori conte 
porani de filme de animatie. O 


intre altele, numeroasele premii 

festivalurile internationale, printre 
care ṣi un mare premiu la Cannes 
pentru filmul 


parabolă cu și 
despre un Robinson modern. Cel mai 
recent film al său, premiat de ase 


menea la Cannes, lin care vă pre 


zentăm o imagine, se intitulează | 
d es c El a fost dedicat 
Anului internațional al femeii 


cumentindu-mă asupra mediului pun 
gaşilor şi gangsterilor pentru un alt 
fiim, spune Lelouch, am observat că 
mulți «profesionişti» în retragere işi 
amintesc epoca ocupației naziste ca pe 
un paradis. Nu e nimic de mirare, pen- 
tru că viața era ușoară atunci pentru 
aceşti «marginali» şi Hitler, oricum, 
ducea războiul din Franja ca un adevă- 
rat şef al Mafiei. Dealtfel, Gestapoul a 
şi eliberat pe marii caizi ai epocii, in- 
clusiv pe celebrul Pierrot le Fou, cu 
condiţia să lucreze şi pentru Germa- 
nia. aJumătate-jumătate». Hoţii lui Le- 
louch sint însă doar niște mărunți 
escroci luați de valul evenimentelor. 
Jacques Dutronc, Jacques Villeret, Mar- 
lène Jobert și Brigitte Fossey sint eroii 
acestei poveşti demascatoare asupra 
unei epoci atit de sumbre: Ocupaţia. 
Filmul următor? Bărbaţi, femei şi 
puști. O coproducție franco-ameri- 
cană. Tot un film unde apare is- 


toria: sfirşitul Comunei din Paris și 
emigrarea unor francezi în Ame- 
rica. in distribuţie, Lelouch speră să-i 
obțină pe Al Pacino, Dustin Hoffman și 
Gene Hackman. O speranţă care se 
bazează pe amintirea celor două premii 
Oscar ciştigate de el pentru «Un băr- 
bat şi o femeie». 

N Mama india. Fiica unui Mahara- 
jah exilat în Anglia iși petrece timpul 
în apartamentul ei friguros din Ken- 
sington, privind filme pe 16 mm., cu 
amintiri de acasă, de altădată. De pe 
vremea privilegiilor nelimitate ale unei 
caste feudale care-şi Impodobea pină 
și elefanții cu drugi groși de aur, într-o 
țară a foametei şi sărăciei fără margini. 
Dar a intervenit «spolierea spoliatori- 
lor», în urma alegerilor din 1972, care 
a dus la exilul nababilor Indiei, la con- 
fiscarea în folos obștesc a unor fabu- 
loase averi. Regizorul britanic James 
Ivory și-a propus în filmul său Auto- 
biografia unei prințese nu numai un 
portret al unei clase sociale pe cale de 
dispariţie, dar, în oglinda amintirilor şi 
nostalgiilor ei, un studiu asupra Indiei 
Imperiale, «elegie despre o lume dis- 
părută» — cum singur şi cu oarecare 
ironie Işi definește regizorul filmul. 
Ecranul — din interiorul filmului — 
unde plipiie imaginile anodine şi 
terioase în acelaşi timp ale «fericirii» 
coloniale, ale acelui amalgam de temple 
străvechi şi de arhitectură edwardiană, 
de divinităţi și de busturi ale reginei 
Victoria, de terenuri de polo şi palate 
baroce, de ceremonii în care adevărata 
Indie rămine o taină, şi de petreceri și 
aniversări exotice, acest ecran al amin- 
tirii este, ca și scrinul negru al lui Că 
linescu, mărturia unui trecut fără in- 
toarcere. 

N Legendă şi adevăr. Moda «retro» 
a devenit un bun prilej pentru filmul 
american de a călători în propriul său 
trecut. Un trecut privit de multe ori cu 
luciditate amară, care exclude nostal- 
gia. Aşa a fost «Ziua lăcustei» de John 
Schlesinger, evocare a culiselor glo- 
riei, și «insert» de John Byrum, poves- 
tea eşecului şi iluziilor pierdute cind 
cinematogratul era la graniţa dintre mut 
şi sonor. Un alt film, Inimile vestului, 
reconstituie atmosfera unei străzi fai- 
moase: Gower street, unde se aflau 
prin 1920-'30, «fabricile» de cow-boy şi 
de westernuri categoria B. Acolo se 
turnau 5 filme pe săptămină, acolo se 
îngrămădeau văcarii mai mult sau mai 
puțin autentici, acolo eșuau toți șomerii 
studiourilor, gata să se prăvălească In 
țărină, gata să primească pumni, gata 
să se vopsească ca indienii, pentru un 
dolar şi o supă la cantină. Sinceritatea 
amintirilor nu exclude însă un calcul 
foarte precis al studiourilor: fiecare 
evocare a unui trecut făcut din afaceri 
sordide este o bună afacere și fiecare 
dezvăluire a unui adevăr prea puțin 
lăudabil este o investiţie de la care se 
aşteaptă profituri maxime. Inimile wes- 
tului nu băteau şi nu bat pe degeaba... 

N Un tînăr. O ştire din ziar a deter- 
minat pe doi tineri cineaşti sovietici, 
Igor Grigoriev şi Leonid Goncearov, să 
pornească la realizarea, dificilă în sine, 
a unui lung metraj documentar. Despre 
ce e vorba? Despre Aleksandr Griţin, 
care la numai 21 de ani a fost numit 
președinte de colhoz. Un record. Cei 
doi regizori au mers în colhoz, au trăit 
un timp acolo, l-au urmărit pe tinărul 
preşedinte, la muncă, acasă, în mo- 
mente de criză, In clipe de sărbătoare. 
Şi au realizat un film-portret. Un film 
despre avintul tinereţii, intitulat Drep- 
tul la încredere. 

N Amintirea unui erou. Imre Sallai 
a fost unul din protagoniștii republicii 
comuniste din Ungaria din 1919, apoi 
organizator al Partidului Comunist ma- 
ghiar, de la înființarea acestuia. El a fost 
executat de câtre fasciști în 1932. Fil- 
mul regizorului Ferenc Grundwalsky, 
Recviem pentru un revoluționar, este 
nu numai o biografie şi un omagiu adus 
revoluționarului martir, dar şi un poem 
închinat luptei și sacrificiului pentru un 
ideal. Mai mult decit un act politic, fil- 
mul este — după spusele criticii ma- 
ghiare — o lirică şi dureroasă evocare 
a unui erou şi a timpului său. 

N Pe șieau. Cu ocazia încheierii fil- 
mărilor la Complot familial, al 53-lea 
titlu al carierei sale, Hitchcock, într-o 
dispoziţie comunicativă, şi-a amintit 
despre citeva dintre actrițele filmelor 
sale: 

— Julie Andrews — «N-ar fi trebuit 
s-o distribui niciodată în vreun film. 
Am făcut-o doar pentru că avea «cotă» 
mare la studiou şi pentru că s-au făcut 
presiuni asupra mea. Necazul cu ea e 
că publicul nu mai e atent la film; aṣ- 
teaptă tot timpui ca ea să înceapă să 
cinte»; 


— Ingrid Bergman — «Pe platou la 
«Notorious», Ingrid nu înţelegea moti- 
vația dramaturgică a unei scene. l-am 
spus că nu trebuie să Ințeleagă nimic. 
La urma urmelor e actriță, nu? Să se 
prefacă, doar asta îi e meseria, Mai 
tirziu a mărturisit că a fost cel mai 
grozav sfat primit în cariera ei»; 

— Joan Fontaine — «În timpul fil- 
mărilor la «Rebecca», într-o scenă la- 
crimogenă la care se trăgeau multe 
duble, a declarat că nu mai poate să 
plingă. Am întrebat ce-ar fi de făcut ca 
să poată. A spus — «Nu știu, poate 
dacă m-aţi pălmui, aș plinge». Am 
plesnit-o, și imediat a inceput să bo- 
cească de mai mare dragul». 

Marea traditie. Stanley Donen 
(«Cintind în ploaie») a acumulat în sce- 
nariul musicalului Lucky Lady cam 
toate elementele (și clişeele) filmului 
tradițional hollywoodian. Liza Minnelli 
este patroana unui vapor care serveşte 
la contrabanda de whisky, între Mexic 
şi Florida, prin 1930, în plină prohibiţie. 
Acoliţii ei sint Gene Hackman și Burt 
Reynolds. Gangsterii din mai multe 
bande vor maria. O vor şi vameșii 
mexicani. O vor şi «incoruptibilii» F.B.I- 
ului. O vrea şi Mafia. Transporturile au 
de înfruntat cumplite furtuni. Şi rechini. 
Şi atacuri piraterești. Totul povestit pe 
ton de comedie. Ce poate mai bine 
reinvia — s-a gindit Donen — fastul și 
verva comediilor de altădată, decit un 
film făcut ca altădată? Toate datele 
filmului amintesc de «Bulevardul ro- 
mului». În versiune super-spectacol. În 
versiune super-star. Şi, mai ales, într-o 
versiune semnată de un cineast al cărui 
nume se află în Istoria cinematogratului. 


Liza Minnelli, stăpina unui vapor 
care face contrabandă cu whisky în 
vremurile prohibiției. Aşadar încă 
un film retro, muzical de astădată, 
in care sint antrenați un maestru al 
genului. Stanley Donen («Cintind 
in ploaie») şi doi actori foarte bine 
cotați în lumea succesului: Gene 
Hackman și Burt Reynolds 


m Între viaţă și moarte. «Ce este 


omul în faţa forței covirșitoare a unor 
circumstanţe inumane? De ce este el 
capabil atunci cind posibilităţile de a-şi 
apăra viața sint epuizate și moartea este 
iminentă ?». Aceste două Intrebări con- 
stituie tema, principiul motor al filmu- 
lui sovietic Haita de lupi de Boris 
Stepanov, după o nuvelă de Vasili 
Bikov. Un mic grup de partizani bieloruși 
este încercuit în niște mlaștini de arma- 
ta germană. Împreună cu ei, o radiofo- 
nistă care trebuie să nască. Situaţii li- 
mită deci şi lupta disperată a unor 
oameni care îşi dau viaţa tocmai pentru 
ca speranța să nu se stingă. Speranţa 
în ziua de miine. 

E Musical pe scenă. Două mari ve 


dete ale ecranului, Shirley McLaine și 
Raquel Welch, au poposit în carne şi 
oase pe marea scenă a Palatului Con- 
greselor din Paris, în două spectacole 


N 


Raquel Welch, fata despre care mulți critici de cinema au spus că «e expre 


sivă ca Mont Blanc», și-a 


asit incă un rost in 


templul artei», rost care se 


cheamă show business. În virtejul dansului şi cintecului, criticii au acceptat-o, 
Mai mult, i-au acordat laurii 


primite ca evenimente de publicul şi de 
presa franceză. lată cum o prezintă 
cronicarul ziarului «Le Monde» pe Shir- 
ley McLaine: «Cu aerul ei de băieţoi, 
cu modul ei de a clipi, de a-și ridica 
umerii, Shirley McLaine debordează de 
vitalitate și de entuziasm, ca şi cum 
s-ar afla într-o comedie muzicală. 
Show-ul ei frapează prin puritatea me- 
canică a mișcării și totodată iți dă 
nostalgia comediilor de pe vremea cind 
Minnelli, Donen, Kelly inventau acel echi- 
libru între poveste, muzică, cintec şi 
dans». Acelaşi cronicar scria, după ce 
a văzut-o pe Raquel Welch: «Ea nu are 
mijloacele, farmecul și clasa lui Shirley 
McLaine. E mai întii de toate un trup 
cu superbe picioare lungi, este deo 
sensualitate liberă, destinsă, unul din 
ultimele «argumente» ale filmului ame- 
rican. Shaw-ul ei este perfect lucrat, 
cu o muncă de scenă remarcabilă. 
Actrița știe să se miște, să evolueze, 
să danseze, are o voce agreabilă care 
ştie să dea mingliere unei romanțe sau 
să treacă la ritmul sincopat in tradiția 
anilor _'50». 

N Războiul s-a sfirșit. Revoluția nu 
are semnificaţia unei serii de inciden- 
te; ea are semnificația dăruirii unei 
vieţi întregi». — spune unul din nenu- 
măratele personaje ale unui lung tilm- 
mozaic, Pietre de hotar, de Robert 
Kramer şi John Douglas. Moment de 
hotar în radicalizarea conştiinţei poli- 
tice a Americii, filmul este un reportaj- 
ticțiune-document al momentului post- 
Vietnam. Al momentului, în mod para- 
doxal, nu de linişte, ci de vid. Nu de 
sfirșit, ci de început. Un început dificil: 
aceşti combatanți antimilitarişti, acești 
revoluționari au cunoscut, au trăit ma- 
rea exaltare a luptei politice. Ce va urma 
victoriei lor, care vor fi direcţiile luptei? 
— Filmul surprinde acest moment de 
imponderabilitate. «Pentru noi — spun 
cineaştii — Insuși filmul a fost prilejul 
unei noi mobilizări, mobilizare în sen- 
sul precizării sensului vieţii, al luptelor 
pe care le avem de dusy.«Protestul Im- 
potriva războiului din Vietnam — spune 
un personaj — victoria acestei opoziții 
a conștiinței populare nu poate fi decit 
prologul unei lupte mai vaste, totale, 
Împotriva sistemului care a rămas în 
picioare». 

N A fost odată un Hollywood... 
Emblema tradițională a firmei «Colum- 
bia», imaginea statuară a unei femei în 
alb, tinind într-o mină o torță străluci- 
toare, a fost creată prin anii '20, «Doam- 
na de la Columbia» era leită, se spunea, 
cu actrița Evelyn Kayes pe atunci în 
grațiile conducerii firmei. Cert este că, 
împlinind 50 de ani de «serviciu» pe 
frontispiciul filmelor «Columbia», la 
hotărirea actualei conduceri a studiou- 
lui, «doamna» a trebuit să dispară pen- 


simple şi mai rapide. În fostele mari 
decoruri-tip se plimbă astăzi trenulețe 
electrice încărcate cu turişti. S-a re- 
nunţțat apoi la specializarea pe genuri: 
M.G.M. şi comediile trandafirii, Warner 
şi westernurile, Paramount și super- 
producțiile, Universal şi melodramele. 
S-a renunţat la contractele exorbitante. 
S-a renuntat la mitologie. Acum se re- 
nunţă şi la vechile coperţi. Hollywoodul 
redevine un cartier din Los Angeles, cu 
un bulevard numit Crepuscul. 

N Jungla. Un realizator sovietic, o 
poveste Rudyard Kipling, o călătorie în 
India — acesta e itinerariul filmului 
Rikki — Tikki — Tawi. Un film despre 
prietenia dintre un băieţel și o man- 
gustă. Care, într-o luptă pe viaţă şi pe 
moarte cu un șarpe, va salva viaţa copi- 
lului. Ceilalţi protagoniști: maimuțe, pă- 
sări, tigri, elefanţi și crocodili. Anima- 
lele din film vorbesc, și iată o problemă 
dificilă: «dublajul» lor. Un rol în acest 
film, inspirat de un capitol din «Cartea 
junglei», i-a fost distribuit şi actorului 
Aleksei Batalov. 

N Cronica a tr cenii. Trei regi- 
zori polonezi, Andrzej Konic, Ryszard 
Ber și Sylvester Szyszko au colaborat 
la realizarea unui film de o structură 
mai puţin obișnuită: Ziua cea mai 
importantă a vieții lor. Este o evo- 
care a 30 de ani postbelici, in Polonia, 
prin intermediul a nouă povestiri, le- 
gate între ele doar de prezenţa unui 
reporter. Reportajele sint ficțiuni, po- 
vestirile au însă toate datele reportaju- 
lui. «O îimpușcătură» relatează aminti- 
rile unui director despre reforma agra- 
ră. «Aurul» povesteşte luarea puterii de 
către polonezi într-un oraș, după ce 
l-au eliberat de sub naziști. «Tufişul» 
este istoria unei anchete în epoca luptei 
cu chiaburii. «Manejul» este portretu! 
unui tinăr țăran visind la viața citadină 
«Garnitura» şi «Catastrofa» au drept 
decor mari întreprinderi industriale 


Un westem unde Marlon Brando se deghizează în japonez, în femeie şi în... 
irlandez, pentru a putea captura un brigand primejdios. Un brigand care îi 


este şi prieten. Pe Jack Nicholson... 
Missou 


tru totdeauna. Locul li va fi luat de un 
desen abstract, stilizind o torță. Inova- 
rea temblemică» i-a contaminat şi pe 
cei de la «20-th Century Fox». Ei au 
eliminat spectaculoasa fantară care în- 
soțea reflectoarele plimbindu-se pe li- 
terele uriașe. Se așteaptă ca și M.G.M. 
să renunţe la leu şi la răgetul lui. Încet, 
încet, marile studiouri au renunțat la 
platouri. Filmele se turnează în deco- 
ruri naturale, se «prepară» în labora- 
toare volante — cinemobile — după 
tehnici şi procedee din ce în ce mai 


(Marlon Brando şi Jack Nicholson în 


Br 


«Teletonul» pune în scenă mediile uni- 
versitare, iar «Marele joc» este cronica 
peripețiilor unei bunicuțe care vrea să 
ia parte la un concurs «cine știe ciștigă». 
În sfirșit, «Barba» are în centrul acțiu- 
nii un profesor cu învechite metode de 
predare. Filmul destinat atit televiziunii, 
cit şi marelui ecran, este un vast foile- 
ton al realităţii. 


TV T 


telex 


Buftea 


Luna 
actorilor 


oate pinzele sus. 


u Bu- 


nicul și cei doi delincvenți mi- 


nori. 


Ev 


. e 
a! Gloria 


ec. pe 
Alarmă 
ruț a aj 


talent ] 
nu cintă, 


Mastodontul 


dra- 


Povestea 
r act 


în Deltă, 
al 50- 


va Mama 
Veronica, 


Risu 


Andrei IRIMIA 


bi 
i 
y 


iVe 


telescopuri 


Micul ecra 
şi marea artă 


Faptul de educație, de 
educație politică și mo- 
rală, ca şi faptul de cul- 
tură sint două dintre prin- 
cipalele tele-scopuri ale 
micului ecran care do- 
bindesc în acest... fapt 

de primăvară (sintem, dincolo de ano- 

timpuri, în anotimpul permanent al tap- 
telor) semniticaţii noi, in consens cu 
preocupările dominante ale vieții so- 
cial-politice şi culturale. Minunat de 
adevărat spunea cindva Miron Costin, 
că «nu este alta şi mai frumoasă şi mai 
de folos în toată viața omului zăbavă 
decit cetitul cărților». Astăzi, cind te- 
leviziunea a inceput să aibă o oarecare 
vechime în ascensiunea omului, cind 
viața modernă ne-a obișnuit şi cu cărți 

In imagini și cind zăbava noastră parcă 

(sau mă înșel?) cea mai frecventă este 

«cetitul» pe micile ecrane şi nu cetitul 

cărţilor, ar fi de adăugat, deci, că mi- 

cul ecran ar trebui să-şi propună mai 

des decit pină acum, să devină, în viața 
omului, una dintre cele mai frumoase 
şi mai de folos zăbave. 

Dar cum «fapte de artă» nu se pot 
ivi la tot pasul (în nici o artă nu se în- 
timplă aceasta), să păstrăm discuţia 
în perimetrul preocupării curente pen- 
tru cultură și educaţie a micului nostru 
ecran, specificind doar că numai prin- 
tr-o preocupare susținută se poate ajun- 
ge la manifestări cu caracter de eveni- 
ment. În ultimele săptămini, preocupa- 
rea pentru educaţie și cultură a micu- 
lui ecran s-a substanţializat, și există 
premize ca ea să devină şi mai consis- 
tentă în pregătirea Congresului educa- 
tiei politice şi culturii socialiste. Un rol 
important îl au, fireşte, dezbaterile. Foaia 
pentru minte, inimă şi literatură a mi- 
cului ecran a cuprins în săptăminile 
din urmă (de la, să zicem, discuţia 
despre cele două romane-etalon ale 
anului trecut, «Delirul» şi «incognito», 
pină la cele mai recente dialoguri puse 
sub semnul dezbaterii unor probleme 
de fond ale culturii și spiritualității ro- 
mânești contemporane) citeva astfel de 
confruntări de opinii; ele sint bineveni- 
te, mereu binevenite, cu condiţia să nu 
se oprească la generalități sau să se 
învirtă în cercul inchis al unor «discuţii 

ata discutate»... Un rol important îl au, 
ireşte, şi anchetele. Dintre cele pe 
teme de educaţie, de educaţie patrio- 
tică, din nou Anca Arion, cu aceeaşi 
participare lucidă şi responsabilă, a dat 
glas vocilor din adinc ale iubirii de țară 
într-o emisiune rezonantă, intitulată nu 
numai frumos, ci și foarte adevărat: 

«Patria este numai în patrie»... 

Dacă faptele culturale de anvergură 
sint — inerent — mai greu de realizat, 
mult, foarte mult, poate face televiziu- 
nea pentru facilitarea drumurilor spre 
marea artă. Nu demult, reluind o ru- 
brică prea multă vreme părăsită, «Un 
film văzut de...» (din păcate, o altă ru- 
brică necesară, «Virstele peliculei» a 
fost, recent, uitată din programe), mi- 
cul ecran a prezentat una dintre capo- 
doperele neorealismului italian, viscon- 
tianul «Se cutremură pămintul». Puse 
cap la cap, filmele telecinematecii din 
ultimii ani — nu toate, dar multe dintre 
ele — alcătuiesc un palmares solid de 
cultură cinematografică. Spre teatru se 
poate merge, cred, pe drumuri mai 
drepte: atit spre piesa de inspiraţie 
contemporană (dintre lucrările ultimu- 
lui timp s-a detaşat, cred, Interviul lui 
Daniel Drăgan printr-o subtilă investi- 
gare a unor portrete contemporane), cît 
şi spre marele repertoriu românesc și 
universal, care ar putea deveni şi ar 
trebui să devină axul programelor tea- 
trale. 

Capodopere, nu, nu se fac la tot 
pasul. Dar micul ecran poate da noi re- 
zonanțe capodoperelor artei mondiale. 
Şi își poate propune, cum spuneam, 
mai multe contribuţii personale care să 
poată invinge timpul. Vedeam săptă- 
minile trecute un medalion teatral, «La 
o artistă»,de o tulburătoare frumusețe 
tristă, consacrat unei mari actrițe de 
ieri, Marioara Voiculescu, pe care timpul 
prezent o aduce, parcă, din legendă. 


20 


$ = 
irina Petrescu şi Cornel Coman, 
interpreti inteligenti și sensibili 
aşa cum îi Știm ai unui spectacol 
de cameră, «Appassionata», în ri 
lui Leonard Popovici (debut). O regie 
echilibrată şi discretă, aşa cum se 
potrivea scenariului scris de Mircea 
Enescu (scenariu distins cu Mentiune 
la concursul tv. 1975) 


Astiel de clipe de artă, da, au toate 
șansele să Invingă timpul. Ca şi clipele 
de artă dintr-un tele-eveniment cultu- 
ral de asemenea remarcabil! al săptă- 
minilor trecute: 


Momentul Brâncuși 


În sfirşitul de săptămină care a mar- 
cat o sută de ani de la nașterea lui 
Brâncuşi, redacția culturală și redacţia 
de film ale televiziunii(aceasta din urmă 
a inceput să lase în urmă creaţii tot 
mai substanţiale, meritind, cindva, o 
analiză aparte) au propus spectatorilor 
două filme de certă valoare artistică, 
două ofrande cu adevărat reprezenta- 
tive pe «masa tăcerii». Unul, poetic, 
eseistic, elaborat cu remarcabilă dis- 
creţie a sentimentelor și cu farmec de 
poetul lon Lotreanu. Altul meditativ, 
filozotic, susținut de personalitatea scri- 
itorului Marin Sorescu şi de fascinan- 
tele imagini ale operatorului Boris Cio- 
banu, produs în colaborare cu televi- 
ziunea franceză. Două clipe de reverie 
şi vis, în care aparatul de filmat, por- 
nind de la mărturiile geniului brâncu- 
şian ajungea departe, pe culmea spi- 
ritualităţii româneşti. Două clipe de 


mare artă... 
Călin CĂLIMAN 


teleserial 


Lumea într-un 
grăunte de nisip 


Pornită pe drumul elevă- 
rii programelor sale, te- 
leviziunea a renunţat timp 
de zece săptămini la se- 
rialul duminical obişnuit, 
cel al aventurilor întilnite 
sau nemaiintiinite şi a 
propus un alt gen de «aventură», cea 
mai adevărată aventură a Omului, cea 
a ascensiunii sale. Difuzarea filmului 
«Ascensiunea omului», semnat de 
J, Bronowski, matematician, fizician şi 
biolog cunoscut, serial realizat în 1972 
de B.B.C.„a insemnat un tele-eveniment, 
un pas înainte pe mult spinoasa cale a 
priorităților calitative, să spunem că a 
însemnat un autentic act cultural. 

Pentru mulți, serialul s-a dovedit a fi 
o surpriză. Era poate așteptat un film 
de cronologii incadrat fermecătoarelor 
lecţii de ştiinţă popularizată, dar ne-a 
fost dată confruntarea cu un punct 
de vedere personal asupra cunoaște- 
rii, exprimat prin zece minunate eseuri 
cinematografice. Bronowski, dispunind 
de o imensă documentare, avind un spi- 
rit asociativ deosebit şi totodată o di; 
bolică inteligenţă, a realizat o originală 
demonstraţie a evoluţiei, respectind spi- 
ritul științific, aducind însă noi şi posi- 
bile ipoteze în atenţia telespectatorului. 

Expunerea personală a lui Bronowski 
şochează uneori și invită întotdeauna 
la completarea cunoştinţelor noastre, 
la recitirea unor cărți fundamentale, 
provoacă discuţia. Această provocare 
a fost înțeleasă de cei ce au vegheat 
la transmiterea serialului, prin necesita- 
tea introducerii după transmitere a unor 
mese rotunde. 

S-au vehiculat în acest serial multe 
din noţiunile cunoscute din obișnuita 
cultură liceală şi universitară, exploa- 
tată conform punctului de vedere per- 
sonal și original al autorului, imaginea 
metaforic lucrată, dublată de un expre- 
siv comentariu sonor, susţinindu-i acest 
punct de vedere. Bronowski, cel dispă- 
rut la sfirșitul anului trecut din această 


lume pe care a incercat să o explice în 
toată complexitatea ei evolutivă, a dat 
poate unul din cele mai reuşite exemple 
de film-eseu despre raportul dintre om 
şi natură; In fiecare episod a pus față 
in faţă Omul şi universul natural, dez- 
văluind multitudinea legăturilor dintre 
aceste indiscutabile forțe. 

«Am sondat lumea cunoașterii», măr- 
turisea autorul în ultimul episod al ciclu- 
lui şi, într-adevăr, n-a existat în nici un 
moment pretenţia absolutizării, s-a pro- 
pus un discurs personal despre marea 
cale a evoluţiei, s-a propus o temă de 
meditaţie cu privire la viața de pe acest 
Pămint al oamenilor, sub admirabila 
formulă a eseului în care metafora și-a 
avut rolul său principal. Desigur că 
uneori prezenţa îndelungată în imagine 
a lui Bronowski a obosit, chiar şi Richard 
Burton dacă ar fi fost in locul său, tot 
aceeaşi senzaţie se crea. Cele spuse 
insă de el captau atenţia, prin informa- 
tia sa — din cele mai variate domenii — 
prelucrată şi reluată în imagini docu- 
ment, descifrau în mod original alfabe- 
tul genetic, treceau prin teritoriile ma- 
rilor descoperiri ale geniului uman uni- 
versal, propuneau... să vedem lumea 
într-un grăunte de nisip. 


Heana LUCACIU 


pozitiv 


ocotenenți 
și erudiți 


Nu pare a exista nici o 

legătură între locotenen- 

tul Columbo și eruditul 

Bronowski decit farme- 

cul personal al acestor 

eroi de seriale, imbrăcaţi 

in hainele de lucru ale 
săptăminii. Şi totuşi, cred că există 
una — și încă foarte de luat în seamă: 
cele două seriale sint, în fond, încadra- 
bile în genul atit de discutat al eseului. 
«Tainele», pe care fiecare le iau în 
antrepriză, sint frumos așezate pe tavă 
dinaintea spectatorului — și apoi despi- 
cate cu dibăcie și volubilitate în lame 
ideatice, fine, supuse probelor docto- 
rale, disecate cu bisturiul inteligenţei, 
probate în argumente surprinzătoare, 
calm spectaculoase. Argumentele vin 
din ştiinţa, dar și din analize clădite pe 
șansele fanteziei, paradoxul joacă un 
rol frumos, demn, uman. Stai şi pri- 
veşti cu spiritul critic aţițat — și chiar 
dacă nu ești pe deplin convins, ești 
fermecat de jocul minţii, de talentul 
asociativ, de construcția speculaţiei, 
cel mai adesea impecabile. Ce sint 
toate acestea decit virtuțile eseului? 
Hotărtt lucru, spectatorul de azi este — 
așa cum èram convins de multă vre- 
me — mult mai complex decit se crede. 

Dacă aceste argumente «culte» nu 
ajung, atunci să ne mai gindim şi la 
locotenentul Kojak. Cine, acum 20 de 
ani, ar fi dat acest rol solicitantului 
Telly Savalas, purtător al acestei fizio- 
nomii sofisticate? Cu siguranță produ- 
cătorii ar fi izbucnit în ris, văzindu-i 
mutra sa de producător și, totuși, bine 
dispuşi, i-ar fi dat să joace rolul unui 
băcan, unui protesor de geografie sau, 
cel mult, rolul lui «Crooocăr»! — cel 
strigat cind echipa se pune în funcţie. 
Dar citadela «frumoşilor» a fost, între 
timp, grav avariată de citeva școli cine- 
matografice ale străzii, ale fizionomiilor 
străzii. 

Care erou detectiv, acum 20 de ani, 
și-ar fi permis să prindă criminalul — 
punindu-și sergentul să miorlăie la ușa 
ticălosului, uşă ce se va deschide (din 
milă!) spre a face auzită acea replică 
de antologie: «Miau babyl». Zimbetul 


După versiunea scenică, după viziunea 
cinematografi ă acum o «tele- 
viziune» a mereu tinărului «Şef al 
sectorului suflete», piesă de Al. Viro- 
dan. Din distribuție: Rodica Tapal 

şi Ion Caramitru 


unsuros şi dubios al locotenentului, 
costumele sale de fante bătriior, aerul 
său copilăros-ridicol — toate acestea 
puteau aduna cel mult fluierături: acum 


20 de ani, însă! 

Hotărit, publicul e, prin urmare, mai 
elevat chiar decit crede — şi această 
constatare trebuie să ne bucure: și ca 
spectatori, şi ca cineaști, şi ca'eseişti. 


Gelu IONESCU 


filme pe micul ecran 


e Pămintul se cutremură. (Luchino 
Visconti, 1948). A doua contribuţie ma- 
joră a regizorului la estetica neorealis- 
mului, după acel Obsesie din 1942, con 
siderat drept capul de serie al curen- 
tului. Pămintul se cutremură (prezen- 
tat la t.v. în premieră pe țară) are mereu 
respirația unui documentar, fără a apar- 
ține totuşi genului. Aici stă toată forța 
filmului: în modul în care, fără a-l trans- 
figura propriu-zis, fără efort de inven- 
ție și comentariu, regia a prelucrat 
expresiv, aproape numai prin selecţie 
şi dozare a accentelor, un material 
brut de viaţă. Este, în fond, condiţia 
superioară a neorealismului. În 1948, 
Pămintul se cutremură reprezenta al 
doilea film (realizat independent) de 
Visconti. Regizorul a lăsat în urma lui o 
operă şi, revăzut în contextul acestei 
opere, Pămintul... nu mai poate fi 
numit decit o etapă. Etapa în care fas- 
cinaţia realului era incă mai puternică 
decit fascinația creației. 

© Procesul maimutelor (Stanley 


Kramer, 1960). Piesă de rezistență a 
unei admirabile opere didactice — cum 
cred că trebuie numită filmografia lui 
Stanley Kramer. Filmul este prea cu- 
noscut pentru a mai insista asupra lui. 
Să spun totuşi că, revăzindu-l, senzaţia 
a fost aceeași dintotdeauna: peliculă 
gravă, de rară tensiune a ideilor, excep- 
tional finisată în toate detaliile. Spec- 
tacolul, fascinant, este al inteligenţei în 
luptă nu cu prostia pur și simplu (acesta 
e, se pare, un război ceva mai uşor de 
ciștigat), ci cu ignoranța agresivă, cu 
ignoranța «documentată» și avind cărţi 
pe masă. De reamintit că povestea din 
film e doar o reconstituire artistică: ea 
s-a petrecut în realitate... 

e Colina (Sidney Lumet, 1965). Un 
zguduitor eseu cinematografic despre 
constringere şi violență, așa cum se 
nasc şi cum pot fi ele exercitate în anu- 
me condiţii sociale. Povestea e clară, 
ostentativ de clară, ceea ce, paradoxal, 
tace dintr-odată ca posibilele interpre- 
tări să se aglomereze. Cadrul e înțelept 
ales pentru demonstrația urmărită: un 
lagăr. Spaţiu inchis, în care se intră 
«uşora dar nu se iese la fel. O masă 
de oameni manevrată după voie, bru- 
tal, şi un transfocator spre viața și 
ideile cltorva din ei, astfel aleşi încit să 
contureze tipuri fundamentale, speci- 
fice vieţii şi situaţiei «de lagăr»: cel 
slab, care cedează rapid din punct de 
vedere psihic; oportunistul care supra- 
viețuiește; cel care evoluează de la in- 
diferenţă la atitudine; cel ce ştie dintru 
Inceput că — aşa cum zice fila cărții — 
«conștiința și revolta sint refuzuri con- 
trarii renunţării. Dimpotrivă, le însufle- 
teşte tot ce-i ireductibil şi pasionat 
într-o inimă omenească». 

În fond, Colina este pamfletul, sec 
şi precis în ton, la adresa ideii că unui 
om îi ajunge o portie de brînză de vaci 
la masă (vezi scena în care comandan- 
tul lagărului anunţă acest regal culinar), 
pentru a uita că ore în șir a trebuit să 
urce inutil, pină la epuizare, în urma 
unui absurd ordin, o nu mai puţin 
absurdă colină. Un film dur, aspru, 
despre drama pe care o nasc întot- 
deauna abuzul și rigiditatea. 


Marile speranţe (David Lean, 1946) 
şi Climate (Stellio Lorenzi, 1961). Bune 
ecranizări ale ştiutelor cărți. 

© Misterioasa prăbuşire (Ralph Nel- 
son, 1969). Un avion se poate prăbuşi 
din cauza unei cafele. E necesară, deci, 
foarte multă atenţie... 

e Omul de dincolo (luri Egorov, 
1974). Un sobru film de acţiune. 

e Oamenii amurgului (Fred Zinne- 
man, 1960). Regizor şi distribuţie de în- 
credere, peliculă nu mai mult decit 
corectă. 

9 Vera Cruz (Robert Aldrich, 1954). 
Bătrinul western... 

€ Cintecul Norvegiei (Andrew L. 
Stone, 1962). Viaţa romanţată a unui 
compozitor. Accente involuntar umo- 
ristice. Avantaj considerabil: partitura 
muzicală e asigurată de «client». Bi- 
bliografie: Marele vais, Giuseppe Ver- 
di (în ultimele luni, tot pe micul ecran...) 


Aurel BĂDESCU 


14 ani de Cinem 


Evenimentul lunii a fost sărbătorirea a 
14 ani de la primul spectacol de Cinematecă 
din țara noastră. La 24 februarie 1962 a 
avut loc prima proiecție la sala Capitol cu 
un «medalion Gopo». Scurtele sale istorii 
animate — cite existau la acea vreme — 
erau deja încununate de lauri internaţionali. 
Succes imens. Exact la 14 ani, adică la 
24 februarie 1976, s-a reprogramat tot «me- 
dalion Gopo», de data aceasta ediție adău- 
gită cu ultimele sale desene animate, inclu- 
siv «Clepsidra». Dintre filmele cu actori, 
unul singur: «De dragul prințesei». De 
dragul Cinematecii — izvorită din entuzias- 
mul unor prieteni ai filmului şi devenită 
astăzi o instituţie de mare prestigiu cultural 
în țară şi peste hotare, ridicăm paharul 
urindu-i «la mulţi anil».«La tot mai multe 
succesel» 

Dintre numeroasele opere prezentate de-a 
lungul a 14 ani — unele dintre ele reluate cu 
ocazia aniversării — reținem în această săp- 
tămină festivă: 

N &/, (Federico Fellini, 1963) 

Cea mai felliniană dintre capodoperele 
marelui magician. Pentru că poartă în sine 
o amară autocritică a artistului. Radiografia 
impasului la care poate ajunge la un moment 
dat creaţia, Incercind să evadeze dintr-o 
realitate care nu o satisface. Guido, regizo- 
rul, trăiește un moment de derută, în timpul 
căruia incearcă să-și facă bilanţul artei și 
bilanțul vieţii sale. Un examen de conștiință, 


Romantismul anilor 1915. 
Americii, Mary Pickford (în 
este un document cinematograf 


tecă în România 


în care prezentul apăsător, în care amintirile- 
refugiu, în care visele-coşmar se înlănţuie 
tastuos Intr-un cortegiu fantastic și copleşi- 
tor. «8 1/2» e filmul unui film care nu se va 
tace poate niciodată — creatorul fiind me- 
reu răvășit de obsesiile, spaimele, nehotă- 
ririle sale; e istoria unor stări sufleteşti con- 
fuze, a incapacității unor ferme opțiuni. 
«La capătul lungii somnolențe licărește un 
fel de modestă reconciliere cu viața profe- 
sională și personală, în perspectiva unui 
statut care se ameliorează...» conclude, 
optimist, unul din monografii lui Fellini. 
Dar am văzut din filmele ulterioare («Roma», 
«Clovnii») că statutul moral al creatorului 
în lumea capitalistă nu numai că nu s-a 
ameliorat. Dimpotrivă... 
muște 


N Vinătoarea de 
Wajda, 1969) 

Foarte puţin Wajda și totuşi foarte polo- 
nez acest strălucit film-tarsă. Farsă a mitului 
Eros strecurat în familia liniștită a unui bi- 
bliotecar fără ambiţii. Capcana e mai puţin 
o Venus devoratoare, cit o Pygmalion mo- 
dernă cu plete blonde și aere de psiholoagă 
pedantă ce-și pune în cap să resuscite 
voința obosită a fostului filolog eşuat într-o 
bibliotecă. Cursă feroce şi bizară. Un mara- 
ton în care grotescul stinge suflul tragic, 
gata să se instaleze în neașteptata relație. 
Poate doar o miniatură, numită «Mozaic» 
și prezentată de Telecinemateca noastră, 
mai fusese lucrată de Wajda în aceleași tușe 


(Andrzej 


ta din Westul de aur». Fata era însăși logodnica 
acest film fi 
oferit 


ături de Allen Corliss). Fotografia 
tecii noastre de Muzeul filmului 


din New York 


Omagiu unor cineaști dispăruți în 1975 


Un mare entuziast: lon Cantacuzino 


Fiu al marei actrițe Maria Filotti, el a 
trăit toată viața în lumea teatrului. Meseria 
lui era de medic neurolog, dar alături de ea 
făcea, pentru plăcerea lui, şi asistenţă de 
regie la teatrul condus de maică-sa. lar cind 
cinematograful incepuse să se afirme ca 
artă, Cantacuzino se îndrăgosteşte de a- 
ceastă a noua (sau mai exact a zecea) 
Muză. Cronicile și scrierile lui despre filme 
sint mărturia acestei pasiuni. Dar mai ales 
mărturie a fost activitatea lui la producția 
primelor două (şi ultime) filme românești 
bune din epoca preistorică a ecranului 
românesc: «Noaptea furtunoasă» și «Vi- 
sul unei nopți de iarnă». 

Intr-o lungă conversație, pe care am avut-o 
cu el, în 1939, imi spunea că avea gata un 
scenariu pentru Noaptea furtunoasă și că 
ar vrea să-l aducă, pentru asta, în România, 
pe René Clair. Căci, zicea el, nici un regizor 
din lume nu are mai multe afinități pentru 
lumea lui Caragiale, pentru acea «belle 
époque», zisă şi epoca 1900. Cantacuzino 
Imi spunea că Ren€ Clair ar putea compune 
un întreg balet de portrete caraghioase, 
aşa cum făcuse cu teatrul lui Labiche, 

Dar, în 1941, pe René Clair nu-l mai putea 
aduce. Războiul incepuse. Şi iată că, într-o 
dimineaţă, se prezintă la el un regizor 
român care lucrase în Franţa. Se numea 
Jean Georgescu și, de cum intră pe uşă, 
anunță pe domnul director general (Canta- 
cuzino conducea Oficiul Cinematogratic) 


că are un scenariu pentru Noaptea turtu- 
noasă. Cantacuzino li spune că are și el 
unul, cu acelaşi subiect, făcut de domnia-sa 
personal. Georgescu, drept răspuns, se 
așază pe scaun; vestea unei asemenea 
concurențţe li tăiase picioarele. Dar Canta- 
cuzino îl rugă pe regizor să-i aducă manu- 
scrisul lucrării. După ce îl citi, îl chemă pe 
Georgescu şi-i spuse, simplu: «scenariul 
dumitale e mai bun decit al meu. Să incepem 
deci să discutăm», Admirabilă mărturie nu 
numai de colegialitate, dar și de profundă 
onestitate profesională! Cum cunoștea bine 
cercurile teatrale, Cantacuzino porni îm- 
preună cu Jean Georgescu prin toate tea- 
trele din București şi provincie, ca să recru- 
teze un buchet ideal de interpreţi, printre 
care și un neprofesionist în rolul lui Spiridon. 

După ce a plecat de la Direcţia cinemato- 
grafiei, doctorul Cantacuzino a realizat, 
într-o coproducție cu italienii (și tot cu Jean 
Georgescu ca regizor), al doilea mare film 
românesc: Visul unei nopți de iară. 

Mai tirziu părăseşte definitiv medicina și 
înființează secţia cinematografului romă- 
nesc de pe lingă Academia Republicii 
noastre, alegindu-şi doi colaboratori pre- 
țioși, pe Manuela Gheorghiu şi Olteea Vasi- 
lescu şi punind ordine în sursele posibile 
ale unei istorii a cinematografului românesc. 


D.I. SUCHIANU 


energice, cu o incisivitate de laser ce fulgeră 
materia amorfă a existenței. 

m Colecționarul (William Wyler, 1965) 

Un tînăr straniu, căruia frumosul nu-i poa- 
te fi accesibil decit captiv, mort, de admirat 
sub sticla unei colecţii de fluturi. Ori de 
femei superbe, pe care le inchide într-un 
castel părăsit. O maladie provocată de un 
complex social ori fizic? Cam așa ceva 
lasă să se întrevadă înspre finalul poveștii 
sale ge groază cu accente hitchcock- 
loseyene, acest Wyler toarte deosebit de tot 
ce cunoaștem noi din opera marelui regizor 
american. În rolul acestui Caligari modern, 
cu înclinații blajin-perverse, un Terence 
Stamp tinăr, cam monoton-diabolic în pati- 
ma sa. Vitală, frumoasă și timorată, victima 
sa din film, interpretată de Samantha Eggar. 

m Documentarul la Cinematecă 

În cadrul unor colaborări tot mai intense 
cu arhivele de filme din alte ţări, Cinemateca 
noastră a organizat impreună cu Nationai 
Film Archive — London, o amplă retrospec- 
tivă a documentarului britanic. Cea mai 
importantă retrospectivă de acest gen pre- 
zentată în ultimii ani în Europa — susţin 
specialiştii. Selecţiile au cuprins cele mai 
semnificative realizări ale documentarului 
britanic, incepind cu contribuţiile «primitive» 
(1900—1911),prin titluri ca O zi din viața 
unui minâr sau Londra lui Dickens — 
titluri ce dovedesc o străveche orientare 
a școlii engleze spre temele sociale) trecind 
prin operele clasice ale genului (Pesca- 
doarele de Grierson, Britania industrială 
de Flaherty, Poșta de noapte de Basil 
Wright sau Minerul de Cavalcanti), 

Dintre filmele postbelice 

menţionăm frumosul poem Lumea e bo- 


Scurtele istor 


istorică (remake Gopo după 14 ani) 


gată de Paul Rotha şi indeosebi interesante- 
le documentare ale anilor '55—'59, devenite 
sursa faimosului curent «Free cinema». 
Curent artistic, care de la neorealism incoa- 
ce a constituit evenimentul cel mai impor- 
tant al cinematogratului de după război. 
Pe genericele acestor îilme-deschizătoare 
de drumuri, numele de prestigiu ale lui 
Lindsay Anderson, Tony Richardson și 
Karel Reisz, cu celebrele titluri Zilnic cu 
excepția Crăciunului, Mama nu dă voie, 
și Lambeth Boys. Atit pentru cercetătorii 
istoriei filmului cit şi pentru iubitorii genului 
documentar, retrospectiva engleză a consti- 
tuit un adevărat regal. 

Alice MĂNOIU 


Marile antologii 


Ghici cine ride la cinematograf ? 


Cind comedia era rege și publicul trăia 
adevărate «zile de fior şi ris», lumea nu era 
nici mai veselă, nici mai bună, nici mai 
frumoasă decit astăzi. Abia ieșită din primul 
război mondial, intrind într-un deceniu al 
așa-zișilor «ani de nebunie», marcată de o 
fabuloasă criză economică, omenirea găsea 
totuși puterea de a se amuza copios pe 
seama isprăvilor enorme ale unor Keaton, 
Chaplin, Langdon, Lloyd, Stan și Bran... 
Sălile de cinema răsunau de hohote de ris 
sănătos, puternic, molipsitor. Nu întimplă- 
tor, inspirații realizatori ai antologiilor co- 
mice de odinioară își însoțesc comentariul 
cu o extrem de sugestivă coloană sonoră, 
pe care se aud nu numai celebrele bufnituri, 
pocnete şi sunete de mare efect comic, 
dar și cascadele de ris ale spectatorilor din 
alte timpuri. 

Şi iată că, la interval de o jumătate de 
secol, aceleași filme stirnesc adesea un fel 
de superioară și detașată strimbătură de 
dispreț și compasiune. Am văzut nu o dată 
la Cinematecă chipul imobil al lui Keaton, 
însă nu pe ecran, ci în sală. Am auzit nu o 
dată expresii gen «Chaplin mă plictiseşte 
îngrozitor» sau «M-am săturat de Stan și 
Bran». 


În timp ce pe ecranele cinematografelor bucureştene rule cu 


«Zorro»-ul lui 
resante antologi 
din primul 


Ce să fie? S-a săturat publicul de come- 
die? S-a schimbat sensibilitatea estetică 
a spectatorului «modern»? Nu mai e loc 
pentru comedie In timpurile noastre? Nu 
cred. Cred însă că risul e o chestiune de 
virstă. La cinematecă, astăzi, la proiectarea 
comediilor de odinioară, încă se ride. Dar, 
să fiți atenţi, cei care rid sint, în proporție 
de 90%, tineri. Între acest public şi comedia 
burlescă e o secretă complicitate, un fel 
de comunicare intimă, ca între doi vechi 
şi buni prieteni. Copiii îi înțeleg pe Stan și 
Bran, copiilor le place Chaplin, copiii știu 
Incă să ridă. 


Nu știu dacă între multele teorii ale 
comicului există vreuna care să fi studiat 
acest extraestetic raport între virstă și 
predispoziția la ris. Nu ştiu nici măcar dacă 
această presupusă relaţie este cu adevărat 
semnificativă pentru un estetician. 


Ca sociolog, ca psiholog, dar mai cu 
seamă ca spectator contemporan de film, 
mi-aș pune această Intrebare: «Ghici, cine 
ride la cinematograf?» 


Petre RADO 


succes 
se prezintă, în cadrul unei inte- 
ea cea mare». fragmente 


orro», faimosul film care a deschis era spectaculosului 


gen de aventuri (in fotografie Douglas Fairbanks senior) 


nimate într-o perspectivă... 


actualitate: 
filmul 
actualitate 


Scriam cu ocazia premierei 
Patimei că, deși conceput 
ca istoria unui personaj de 
către o  actriţă-scenaristă 
care avea tot interesul să-și 
— facă auzită cit mai bine ca- 
denta în cadrul concertului cinematografic, 
filmul n-a ieșit doar biografia Păunei. Doar 
recitalul virtuozului interpret, ci o lucrare ro- 
tundă, echilibrată ca dialog între erou și 
ambianța ce-l plămădeşte. Între erou şi cele- 
laite destine-personaje. ŞI, Intr-o măsură 
mai mică, intre erou și epoca istorică. Pri- 
mele două relaţii dramatice se bazau pe o 
bună cunoaștere şi absorbtie cinematogra- 
fică a elementului de viaţă concret, singurul 
ce dă ideii pregnantă și forță de convingere 
Păuna era exact acea negustoriță din 
orășelul bănăţean al anilor '40-'48,cu ener- 
gia proprie acestui tip de femeie, pricepută 
în afaceri, sigură pe puterea ei cind se 
mișcă pe un teren cunoscut, într-un mediu 
social pe care şi-l asimilează repede. Şi pe 
care autorii filmului l-au reprodus creator, 
Teama ei de inceput,cind păşeşte în curtea 
negustorului pe care vrea să-l ia de bărbat, 
se transformă într-o autoritate despotică 
atunci cind ia în mină frinele negoțului. 

În aceste secvenţe raportul solist-orches- 
tră, individual-social e concret, pregnant 
De aici incolo insă trimiterile la tabloul 
istoric general devin prea generale, sfirşind 
cu secvența în care muncitorii-pielari vin 
şi-i declară Păunei despletite, fugită 
din ospiciu, că fabrica s-a naționalizat. 
Scena e schematică și tace să scadă in- 
teresul pentru un destin pină atunci atit 
de concret și totodată semnificativ pentru o 
întreagă categorie socială. Tocmai acest 
moment-cheie e filmat în planuri neutre, 
cu o figuratie monotonă ca expresie, ce 
nu se ridică la semnificaţia evenimentului. 


Planul doi în p 


Nu e atit vorba de o neglijare a planului 
doi (pentru că, așa cum am văzut, chiar 
în acest film există exemple reușite), ci 
mai mult de o inabilă situare a personaju- 
lui într-o perspectivă social-istorică mai 
amplă. Aşa cum reușește să o facă Dincolo 
de pod al lui Veroiu prin portretele Marei, 
Persidei sau al lui Hans, ridicindu-se la o 
generalizare artistică plină de forță, la o 
subtilă condiţionare a dramelor individuale 
de contextul social-istoric. Într-un film de 
valoarea lui Filip cel bun insă nu s-a 
găsit o imagine finală care să sugereze 
deschiderea spre «marele univers», o ima- 
gine la înălțimea întregii opere, ci doar o 
lungă tiradă despre necesitatea angajării 
tinărului în societate. Din cauza acestui 
gen de trimiteri stingace spre «social», 
insuficient deduse din întreaga acţiune, 
unele din filmele noastre dau impresia de 
convenţionalitate. De rezolvare exterioară 
a conflictelor. Rezolvare uneori idilică. Ca 
în Tată de duminică. Şi nu numai în el 
Alteori, printr-o evaziune poetică, frumoasă 
în sine, dar deloc în stilul sobru al întregu- 


in mahalalele Bucureștiului, amin- 

tirea satului reprezintă pentru mine, 

ca şi pentru oricare scriitor, o per- 
manentă obsesie, o sursă de bucurii şi 
certitudini. «Viaţa la țară» dezvăluie nu 
numai miracolele şi frumusețile naturii, ci 
şi Inalte criterii etice, bolta înstelată 
cerului şi legea morală interioară. În arbi- 
trariul ei, memoria senzaţiilor îsi are tārå 
îndoială înțelepciunea ei secretă; mi-au 
rămas întipărite pentru totdeauna pină și 
culorile şi miresmele zilelor petrecute Im- 
preună cu taică-meu la Redea — comună 
bogată, așezată fericit între Caracal şi 
Corabia. Mă fascina cu deosebire mulțimea 
de rude, de unchi, mătuşi, veri, verişoare — 
la orice ușă aș fi bătut,aș fi fost primit cu 
brațele deschise. Acceptarea legilor na- 
turii tără ridicolă împotrivire intelectualistă 
— bucuriile dragostei şi demnitatea în fața 
suferinței — de la aceşti oameni am învă- 


D eşi m-am născut și am copilărit 


t-o. 
Lor articol din Scinteia, Călin Căliman 
atrage atenţia asupra unei carenţe a cine- 
matogratiei noastre; prea puţine filme des- 
pre țărani, şi mai ales prea puţine filme 
despre viața satului contemporan. Da. Are 
perfectă dreptate. Şi noi, şi scenariștii, și 
regizorii am tăcut prea puţin. k 

mi stăruie și acum în memoria senzațiilor 


Eroul nu poate 


A fi implicat! 
Acum! Aici! 


avea o existență de sin 


stătătoare. Deci: 
Cum arată, pe ecran, 


viata insului în con 


: 


xtul vietii colective? 


O competiţie frumos ciștigată: Cursa 


lui film. Ca Zile fierbinți. Semnificația 
operei păleşte în atari situații. Dramatismul 
ansamblului suferă. Forţa de convingere 
scade. Legăm încă insuficient, cum scria 
cineva, istoria de viața personală. Uitind 
că istoria sintem noi, cei care o înfăptuim 
zilnic, chiar cind nu ne place s-o declarăm 
reporterilor. Ca în admirabila — prin puterea 
ei de convertire a generalului în și numai 
prin particular: Cursa. 


Orașul și primarul 


Un fenomen oarecum contrar Patimei, 
diminuind însă in aceeași măsură fibra 
emoţională a filmului, ne-o oteră Orașul 
văzut de sus. În ciuda aparențelor, în 
acest lilm-portret, tocmai solistul avea paru- 


tura mai limitată, pentru că i se oferea rolul 
de element pasiv al dramei, ce nu acţio- 
nează, ci doar re-acţionează, ca să se apere 
pe el şi pe ceilalţi de ofensiva «durilor», în 
genul inginerului Topolniţă. Ori de şantajul 
sentimental exercitat de cei slabi, ca fostul 
primar cu nostalgii marine. Şi aceasta nu 
numai pentru că Maria Sorescu, spre de- 
osebire de Păuna,nu avea conturată o bio- 
grafie mai substanţială, ci mai ales pentru 
că raportul între personaj şi ambianţă părea 
uşor inversat. Sigur că nu poți trece la 
ofensivă din primele zile de lucru într-o 
funcţie nouă (și mai ales una de asemenea 
răspundere), sigur că la început trebuie să 
inveţi să parezi şi să repari din mers greșeli- 
le celor dinainte. Sigur că autorii ne pot 
răspunde: noi tocmai dramatismul unui 
asemenea moment am dorit să înfățișăm, 


filmele poetului 


Viaţa la ţară 


O comedie care ne-a redeschis gustul pentru 


viata la tară 


(“Toamna bobocilor») 


tocmai greutăţile pe care le are de învins 
o femeie pusă In situaţia de a infrunta de 
una singură, prejudecata curentă. Dar ra- 
portul dramatic de forţe în conflict e lucrat 
artistic cam prea în alb-negru. Prea se luptă 
de una singură, donchijoteşte, această 
biată femeie tare şi, în asemenea inegală 
confruntare cu adversarul, ea nu poate 
apărea decit rigidă, dură, fără nuanţe. Însăși 
situația dramatică impinge personajul spre 
o anume linearitate, schemauzare. 
«Dozajul», echilibrul de forțe nu e o 
cerere din afara operei, ci o problemă a 
ei vitală, de substanţă, de profunzime a 
viziunii artistice. Cind în sprijinul dreptăţii 
personajului tău — să-l numim «pozitiv» — 
nu aduci ca «simpatizanți» decit o secre- 
tară speriată şi o ingrijitoare mută, fatal- 
mente devotată, atunci ești silit să lași 
totul pe umerii unui singur om. Vrind-ne- 
vrind, chipul lui se asprește, conduita lui 
devine demonstrativă, omul capătă valoarea 
ideii de primar și nu imaginea unui pri- 
mar concret, cu date particulare, cu o 
viață a lui marcată de experiențele an- 
terioare. De imprejurări obiective sau pre- 
siuni subiective ce-l condiţionează per- 
manent. Aceste date sint necesare nu pen- 
tru că așa pretind criticii, ci pentru că numai 
astfel se justifică acţiunile, comportamen- 
tul personajului care nu trăiește sub un 
clopot de sticlă, ci pe principiul activ al 
vaselor comunicante. Sint încă puţine fil- 
mele noastre in care aceste vase comuni- 
cante, stimulative, din existența noastră 
reală, își găsesc o expresie artistică viabilă. 


Anonimul spectaculos 


Un frate mai bine justificat prin date 
personale, un frate al primarului, este in 
ginerul din Zile fierbinți. Aici nu atit 
funcția creează personajul, ci personalitatea 
acestui lup de mare pe uscat (care putea 
fi la fel de bine comandant de navă sau de 
stat major), pare că îl duce în mod firesc, 
logic, la situaţia de a răspunde de un mare 
santier. Asprimea lui e convingătoare pen- 
tru că pare reacţia unei firi anume, in- 
fluențată desigur de imprejurările vieţii, 
deci de un datum psiho-social mai complet. 
Spre deosebire de orașul cu pricina, ṣan- 
tierul naval apare diferențiat ca reacţii ale 
oamenilor ce pot fi şi cu, dar şi împotriva 
inginerului-şet, atunci cind el se pripeşte, 
ia hotăriri de unul singur. 

Cu mare economie de mijloace şi finețe 
analitică descifrează Cursa aceste con- 
diționări. Şoferul Savu e marcat puternic 
de experienţele sale de familie (o căsnicie 
nefericită despre care aflăm în treacăt, 
dar suficient ca să ne explice caracterul 
ursuz și neincrezător al omului). Reușita 
portretului psihologic e dată de încărcă- 
tura lui sugerată prin tăceri, gesturi per- 
manent raportate la drama anterioară. O 
suită de elemente concrete demonstrind 
prea plinul amărăciunii, un fel de subtil 
semnal de alarmă artistică, «atenţie, gabarit 
depăşit». Toate acestea la un loc creează 
bogăţia, suspensul unui personaj de o 
spectaculozitate interioară. «Anonimul 
spectaculos» îl numea interpretul lui, Mircea 
Albulescu, și formularea Imi pare definiția 
însăși a tipului de erou şi de dramaturgie 
spre care putem tinde. Pentru că el trimite 
la marele om simplu al zilelor noastre 
imagine a forței de a depăși obstacolele, 
imagine a hărniciei unei societăţi în plină 
evoluţie. «Anonimul spectaculos», adică 
emanaţia concretă a unei epoci foarte con- 
crete: epoca de construcţie a socialismului 
acum şi aici. 


Alice MĂNOIU 


tiimul realizat cu mulți ani în urmă dupi 
«Desfășurarea» lui Marin Preda sau cel 
inspirat de o nuvelă de Sutto András. 

Cinematografia noastră n-a ținut Insă 
pasul cu schimbările survenite în realitatea 
satului. A preferat să se dedice trecutului, 
operele lui Slavici, Sadoveanu, Agârbicea- 
nu, Rebreanu au stat la baza unor remarca- 
bile reusite... 

E imbucurător să constaţi că tocmai regi- 
zori tineri, dintre cei mai talentaţi, se în- 
dreaptă spre această temă fundamentală. 

Şi totuși s-a făcut foarte puţin, schim- 
bările survenite în psihologia ţăranului, în 
felul lui nou de a vedea lumea, n-au căpătat 
nimbul unei opere autentice. 

Țăranii au un extraordinar rafinament și 
discernămint estetic, îmi amintesc şi acum 
cu ce înțelegere au privit locuitorii unui 
cătun de munte drama nefericitului print 
al Danemarcei. Prin gravitatea şi ome- 
nescul lor, suferințele tinărului Hamlet le 
erau mai apropiate decit acele dileme naive 
şi sfătoase puse arbitrar pe seama lor. A 
fost o bucurie pentru mine să văd cit de 
aproape e geniul lui Shakespeare de sufle- 
tul țăranilor. Idealizarea e impotriva firii lor, 
de aceea filmele despre ţărani trebuie să 
aibă neapărat aureola poetică a realis- 


mului. 
Teodor MAZILU 


Scrisoarea lunii 


Consider extrem de binevenit un film inspirat 
din activitatea membrilor de partid 


«Tin să-mi manifest marea emoție cu care am vizionat filmul «Capcana», 
în seara zilei de 6 februarie 1976. Filmul lui Titus Popovici și al lui Manole Marcus 
mi-a trezit în memorie toate cele trăite acum aproape trei decenii, în acele mo- 
mente istorice de luptă şi sacrificiu. Mi-am dat seama că acele momente de 
teroare,provocate de rămăşiţele fasciste şi profasciste într-o regiune a Transil- 


o 
eri 


aveau un conținut asemănător cu acelea petrecute în alte părți ale ţării. 
menea teroare am avut-o în județul Teleorman, în perioada primelor ale- 
in '46. Eram activist județean al partidului în fostele plăși Roşiori de Vede 


g 

și Slăvești-Virtoapele. După ce o bandă de legionari a atacat sediul plășii Virtoa- 
pele cu arme automate, trădătorul de prim-pretor şi şeful secţiei de jandarmi 
au venit să ne asigure că este liniște şi ne-au luat la secţia de votare. Sigur că 
nici n-am intrat bine In comună că am și fost Iincercuiți de alte bande, loviți pe 
drum cu furci şi cu patul armelor și aruncaţi intr-o cameră a primăriei Virtoapele, 
unde au continuat să ne tortureze pină la sosirea forțelor democratice. Ase- 
menea momente am mai trăit în acea perioadă și în comuna Smirdioasa, unde 
bandele fasciste au împușcat activişti de-ai noștri. Consider extrem de bine- 
venit un film inspirat din activitatea membrilor de partid din acea perioadă a 
luptei impotriva forţelor reacționare. Mult aș da să mai am ocazia să trec prin 
acele meleaguri unde odinioară umblam pe jos, şi dacă mincam odată pe zi la 
cite un activist sărac, era încă bine, iar a doua zi venea să-mi dea înapoi legitima- 
ţia, fiindcă îi era frică de neamuri... Acest film mi-a răscolit trecutul şi-mi va stărui 


multă vreme în memorie». 


«Am văzut «Zile fierbinţi» şi «Singură 
tatea florilor» -in aceeași zi. Sincer să fiu. 
nu mă așteptam să mă entuziasmez de două 
ori Intr-o zi, dar iată că a fost posibil. În- 
drăznesc să spun că oricui nu-i e străină 
realitatea contemporană, va aprecia ca şi 
mine că avem de-a face cu două din cele 
mai bune filme românești. Şi ca scenariu, 
şi ca regie, dar mai ales din punctul de 
vedere al interpretării. Două partituri grele, 
fără nici un falset, dar absolut niciunul, 
O interpretare pe care eu cel puţin aș dori 
s-o văd la aceeași înălțime în toate filmele 
româneşti. «Zile fierbinţi» poartă girul per- 
sonalităţii lui Sergiu Nicolaescu, omul de 
exceptie al cinematografiei noastre.» (Ște- 
fânei Mihut — Ca/ea Moşilor 201, București) 


Un regizor foarte bun 


«... Acest film dovedeste că Sergiu Nico- 
laescu, chiar după o oarecare absenţă, a 
rămas acelaşi actor bun și mai ales același 
regizor foarte bun; că talentul actriței Marga 
Barbu este același, indiferent de felul și 
mărimea rolului; că avem actori excelenți 
ca Ileana Popovici, Vladimir Găitan, Mircea 
Albulescu, Papaiani, Jean Constantin. La 
toate acestea trebuie să adăugăm imaginea 
lui Girardi care ne-a dovedit o dată mai 
mult ce înseamnă imagine bună într-un 
film. Da, aceste «Zile fierbinți» sint un film 
bun.» Sanda Tufeanu — Str. Alunișului 
180, Bucureşti) 


Un personaj convingător 


«..„Filmul nu m-a uimit, dar nici nu mi-a 
înşelat așteptările. Mihai Coman, așa cum 
l-a creat Nicolaescu, e omul energiilor clo- 
cotitoare. Deşi nu o dată înfrint, tăria morală 
îl susține într-o luptă din care va ieși In- 
vingător. Un om minunat care işi consumă, 
închis în el, dramele personale. Un personaj 
convingător, pe care dărnicia îl caracteri- 
zează în toate situaţiile. Deşi episodice, 
sint de remarcat rolurile interpretate de 
uimitoarea Draga Olteanu, de Mircea Albu- 
lescu, de Ernest Maftei, de Colea Răutu. 
Mai ales acesta din urmă ne este drag prin 
chipul vechiului comunist înțelegător pe 
care îl realizează în multe dintre filmele sale. 
Rolul Ilenei Popovici mi s-a părut mai dificil. 
Aș fi dorit-o mai vie, mai apropiată de sufle- 
tul nostru, al celor tineri. Timbrul vocii ei 
mi s-a părut prea monoton. Sint convinsă 
că actrița va ajunge la un stil personal, cit 
de curind.» (Aurelia Petroiu — B-du/ 1 Mai 
158, București) 


«Dacă aș fi fost în locul lui olaescu, 
aș fi renunţat la actorii profesioniști și aș 
ți filmat cu adevărații oameni ai șantieru- 
lui, aș fi filmat acțiuni veridice, ședințe și 
probleme autentice. Dacă aş fi fost Nicola- 
escu, aș fi renunțat la pancarde sugestive, 
la adunări-model, în care directorul, băiat 
bun și maleabil, este foarte criticat. L-as 
fi tăcut mai «rău», mai ambițios, nu numai 
în ceea ce priveşte elicea... Dacă aş fi fost 
Nicolaescu, aș fi eliminat gratuităţile au 


(prof. pensionar Alexandru Bălășoiu, 
str. Gh. Gheorghiu-Dej 51, Sighişoara) 


ralenti, aș ti făcut un film din imagini com- 
binate color-alb/negru, şi deși poate ar fi 
ieşit in final un soi de reportaj, nu literar 
ci artistic, eu dacă aș fi fost Nicolaescu, 
aşa l-aș fi făcut. De ce? Pentru că abia 
atunci, cred eu, ar fi avut într-adevăr priză 
în unanimitate la public, nu numai prin 
vorbe grăite ca la mama acasă, abia atunci 
ar fi avut priză nu numai la un public mediu. 
Publicul este desigur receptiv la realitate. 
De aceea se ride la o replică de genul «ma 
doare-n suflet». Dar, deşi se spune cå risul 
este o atitudine socială, poate că nu tre- 
buie să ne limităm doar la educaţia prin 
ilaritate. Omul este singura ființă pe care 
chiar că o doare în suflet...» (Aurora 
Inoan — Sir. Valeriu Branişte 56, Bucu- 
rești.) 


O temperatură doar a termome 


«...La «Zile fierbinţi» m-am dus din dorința 
de a nu pierde un film al cărui regizor 
urmărește cu consecvență transpunerea 
pe ecran a ideii că «natura omului este is- 
toria». Genericul filmului, coborit parcă din- 
tr-un incendiu solar, incită, prevestind un 
şir de zile care se vor consuma la o tem- 
peratură înaltă. Contrar așteptărilor, tem- 
peratura acestor zile este înregistrată cu 
fidelitate doar de termometru, pentru că în 
acel «du-te, vino» al directorului Coman, 
căldura se raretiază, se consumă în scene 
care se repetă excesiv (ca de pildă în cele 
referitoare la alergia directorului față de 
bărbaţii care poartă plete), se consumă 
în acele detalii poetice care nu au forța să 
depăşească funcția unor imagini publici- 
tare (galopul pe malul mării și amintirea 
zilelor petrecute în doi), se consumă în 
replici tără semnificaţie, banale, nu simple, 
pentru că în cele simple este incitrat un 
caracter, iar în acest film caracterele create 
nu se impun plenar». (Mihaela Boldeanu 
— Str. Lupeni 3, Galaţi) 


«...Păuna Varlam, face parte din familia 
spirituală a Marei dar şi a lui Ghiţă 
din «Moara cu noroc». Draga Olteanu se 
numără printre puţinii actori români capa- 


Anul XIV (159) 
București 


martie — 1976 


Redactor şef 


Ecaterina Oproiu 


bili să stringă, ca într-un pumn, o idee tun- 
damentală a unui film așa cum cereau, ca 
o condiţie a reușitei, Pudovkin şi Umberto 
Barbaro... Cursul vieții în acest film e dur, 
cu meandre dificile, condiționate de istorie, 
cu contorsionări tragice: tragice pentru 
destinul Sabinei, dar și pentru cel al Păunei, 
incapabilă (cu tot spiritul ei comercial!) 
să realizeze adevăratul drum al istoriei, 
să Ințeleagă că dacă «lumea nu se trans- 
formă dintr-odată», totuși în cele din urmă 
se transformă. De aici şi trecerea de la o 
dramă a imposibilității de a cunoaște și 
păstra adevărul la o dramă plauzibilă: drama 
trezirii la realitate, drama vidului interior, 
cind se oscilează între «nimeni şi nimic»... 
Draga Olteanu face din rolul Păunei un 
regal actoricesc, trăind o comedie tragică. 
Umorul, dincolo de cuvinte, cuprinde 
întotdeauna tragismul existenţei, dimen- 
siunea ei gravă. Cred însă că filmul putea 
să ne dea o imagine a victoriei muncitorești 
nu numai la dimensiunile unui crochiu, ci 
ale unui tablou mai larg. Reușita se dato- 
rează şi excelentei imagini a lui George 
Cornea, în tripla sa postură de regizor, 
scenarist și operator. Reţin imaginea func- 
țională, dar nu lipsită de poezie, a soarelui 
galben-roşu semnificind patima pentru 
bani, apusă în moarte,prăbușşire.» (Mihaela 
Siăveanu — str. Nicopole 16, Brașov). 


«Am văzut«Patima». Am ieşit din sală 
zăpăcit de atita cruzime la o femeie. Şi ce 
era mai interesant — personajul trăia. Vă 
jur că am uitat de Draga Olteanu-Matei, 
pe ecran; în fața mea evolua nu marea noas- 
tră actriță ci însăși Păuna Varlam. Acest 
personaj e mai deștept decit Hagi Tudose, 
mai viclean decit celebrul avar al lui Molière. 
Hagi Tudose, într-o scenă grotescă, îşi 
înghite galbenii. Păuna, cu gesturi de felină 
rănită, rupe salteaua, împrăştiind deznădăj- 
duită hirtiile devalorizate. «Patima» este 
un film bun, făcut cu patimă.» (Petre Don 
— canton CFR 628, Arad). 


Dialog între cititori 


«...Am citit în nr. 1/76 al revistei «Cinema» 
scrisorile pro şi contra punctului nostru 
de vedere și trebuie să recunoaştem că 
nu ne aşteptam să stirnim reacții contra- 
dictorii în critica adusă «Mastodontului». 
Este ciudat că unii oameni nu înțeleg ade- 
văratul sens al cuvintelor şi se comportă 
asemenea unor copii cărora dacă le spui: 
«nu face asta», ei vin cu eternul: «de ce?» 
Ce ne călăuzește să facem asemenea 
afirmații? Nevoia noastră de frumos, de 
util, de original. Nu credeţi că toți oamenii 
au nevoie de aceste lucruri? Sintem in- 
trebate: «Din ce unghi şi de la ce înălțime 
ați văzut acest film?» Ei bine, l-am văzut 
puțin din colțul inimii şi mai mult din cel 
al raţiunii; și pentru acest lucru nimeni nu 
ne poate acuza...» (in numele aceluiași grup 
de eleve, semnează Sanda Tufeanu — 
str. Alunișului nr. 180, București) 


În sprijinul punctului de vedere ex- 
primat de Irina Crăciunescu, în numele 
acelor eleve, se exprimă și G. Bruc- 
maier (Calea Unirii 27-31 Suceava): «Le 
sint îndatorat acestor tinere pentru inter- 
venţia lor din Cinema 11/75 în legătură cu 
unele inadvertențe de limbaj din filmul 
«Mastodontul». Demonstrația e relativ sim- 
plă: realitatea nu trebuie s-o preluăm natu- 
ralist, ci s-o filtrăm artistic. Jargonul re- 
probabil al unui personaj, util poate pentru 


Coperta I 

Irina Petrescu, Maria Ploae și Gheorghe 
Dinică, interpreţi principali în filmele 
«Prin cenuşa imperiului» de Andrei 
Blaier și «Dincolo de pod» de Mircea 


Veroiu. 
Pu (Foto: A. MIHAILOPOL) 


conturarea acestuia, în loc să fie etalat cu 
lux de amănunte, ar putea fi doar sugerat» 


«Sint de acord cu prietenul meu ară- 
dean, Justin Purza, în elogiul adus Tele- 
cinematecii (Cinema nr. 1/76). Ca şi dinsul, 
ca şi ceilalţi, și eu am putut lăcrima în voie 
vizionind «Vandana» sau «Verdi», fără 
riscul de a mi se ride în nas de eventualii 
boemi, veniţi să facă haz de necaz, pretinși 
«civilizați», dar care n-ar sări să ajute o 
bătrină să treacă strada. M-aș bucura mult 
ca Televiziunea să se gindească mai de- 
parte la multele sate care n-au încă săli de 
cinema, să programeze filme bune, să pro- 
grameze mai ales filme românești, chiar şi 
de început: «Valurile Dunării», «Ciulinii 
Bărăganului», «Codin». (lonel Teaha — 
str. Libertății 26, Vaşcău, jud. Bihor) 


Din întrebările cititorilor 


De ce nu și «o ținută» de cinema? 


«...Poate mă lămuriţi şi dvs. de ce la noi 
în oraș, în Galaţi adică, rulează de cite 
șapte ori «Ochii Shivanei», «Vandana», 
«J. D. Cahill» şi alte filme de acest gen 
(foarte consumat de unii spectatori, am 
constatat eu),pe cind «Orașul văzut de sus», 
doar trei zile? Unele filme sint chiar reluate, 
dar filme ca «Sperietoarea» și nu numai 
ea — nu. Oare de ce la un film nu te mai poţi 
duce decit Insoţită de părinţi sau de cel 
puţin 2—3 colege, altfel fiind silită să te 
ridici şi să pleci din sală pe la jumătatea 
filmului? Am încercat și eu odată să fac 
pe curajoasa, dar de atunci m-am lecuit. 
Nu înţeleg de ce există atita lipsă de con- 
siderație pentru un locaș al culturii. Cind 
pleci la teatru sau la operă ai grijă să te 
speli, să te imbraci cit mai corect, eventual 
chiar să te partumezi, pe cind la cinemato- 
graf...| «Las' că merge şi așa!» Așa, adită 
cu o ținută de «lasă-mă să te las», even- 
tual cu o pungă de bomboane în mină al 
cărei ambalaj ai grijă să-l desfaci exact în 
timpul filmului (altfel foșnetul celofanului 
n-ar mai avea sens). De ce nu s-ar intro- 
duce și «o ținută» de cinema?» (Stela 
lorga — bd. Republicii nr. 18, Galaţi) 


In două vorbe 


Mircea Fati — str. Romul nr. 5, Craiova: 
Aveţi perfectă dreptate. Vă așteptăm scri- 
iindu-ne la fel de pătimaș și despre filmele 
care v-au plăcut. 

lonescu Teodor — str. Vulcan 79, Bra- 
sov; Dorina Partenie — str. Vișinilor nr. 564 
com. Liești, jud. Galaţi: Incă o dată și încă 
o dată: nu dăm adresele actorilor străini şi 
români, chiar dacă aceștia se bucură de 
atita prețuire ca Sergiu Nicolaescu sau 
Draga Olteanu. 

Delia F. Constantinescu — A/eea Car- 
paților, bloc. 43 Tg. Mureș: Mai aveţi multe 
de citit şi de ințeles pentru a face cronică 
cinematografică de calitate. Perseveraț 
totuși. 


lon Firţa (Str. S. Bărnuţiu, nr. 61 — Blaj): 
Ne face plăcere să cităm finalul justei dvs. 
scrisori: «Noi, spectatorii, dorim ceva 
superior, cult, civilizat, să răminem cu 
ceva nobil, după ce vedem un film. 
Tindem spre mai bine». 

Tohatan Radu (Miresul Mare 145 — jud. 
Maramureș): Ce răspuns să dăm, ce răs- 
puns așteptați la această chemare a dum- 
neavoastră? O cităm: «În sat la noi, Intil- 
nim tot felul de oameni şi-ar trebui să vor- 
bim de viaţa lor în filmele noastre; să punem 
cit mai multă bază pe film care te învaţă ce 
să faci în orice împrejurare te găsești». 
Cel mai bun răspuns, sperăm să-l găsiţi, 
în filmele noastre. 


CINEMA, Piaţa Scinteii nr. 1, București 
Exemplarul 5 lei 41017 


Cititorii din străinătate se pot abona prin 
ILEXIM — serviciul export-import presă — 
Calea Griviței nr. 64-66, P.O.B. 2001, telex 
011226 — București. 


Prezentarea artistică: 
Anamaria Smigelschi 


E 


Prezentarea grafică: 
toana Moise 


Tiparul executat la 
Combinatul poligralic 
«Casa Scinteii» — București 


| 
| 
] 


Există In viaţa fiecărui artist 

momente de salt, fascinante 

şi nespus de fireşti «schim- 

NEMA bări la fată». fascinante pen- 
tru că apariţia lor este impre- 

vizibilă, fireşti, pentru că ele 

Æ aparțin, de fapt, lungului şi 
hrescului proces de maturizare artistică. 
Pentru Andrei Blaier, filmul de faţă repre- 
zintă, cred, cel mai important salt al său de 
pină acum. Saltul-cheie, aș spune, pentru că 
e! nu marchează doar plusul de calitate, ci si 
un plus de substanţe în metabolismul artis- 
tic al regizorului. Pină la el, Andrei Blaier 
se afla ancorat într-o artă de reprezentare 
a trăirilor și sensurilor imediate. Prin el, 
Blaier pășeşte pe tărimul spinos al unei 
arte spinoase cu sensurile prelungite sub- 
til din imediat în filozofic, din reprezentare 
în meditație pe marginea acelei reprezentări. 
Prin cenușa imperiului este un film-para- 
bolă despre condiţia umană, despre omul 
caz-limită în cadrul conditiei sale, despre 
umanitate, privită ca o fantastică aglomera- 
re de semne și simboluri vii, încleştale 
intr-o la fel de fantastică luptă pentru supra- 
viețuire. «Jocul cu moartea» de Zaharia 
Stancu, proza aceea vie și concretă era, 
cred, baza ideală pentru un asemenea film, 
căci nicăleri nu stau mai la vedere sensurile 
filozofice decit în mijlocul vieţii, nicăieri 
nu apar mai limpezi raționamentele ab- 
stracte decit în miezul concretului. Blaier 
avea insă nevoie de o asemenea proză. 
pentru că ea convine temperamentului 
său artistic și răspunde pasiunii sale de 
explorator în universul psihologiilor umane 
printr-o teribil de bogată si variată galerie 
de personaje. Variată în sensul «variaţiuni- 
lor pe temă». La Zaharia Stancu, ca şi la 
Blaier, tema este: omul caz-limită într-o 
situație-limită. Războiul. În carte, avariațiu- 
nile» țin de tipologie. În film, de sensul ace- 
lor tipologii. Blaier împinge tema mai de- 
parte, pină ce ea scapă propriului sens. 
pină ce nu mai e vorba de omul-limită într-o 


situaţie-limită, ci de limitele umanului în 


orice situație. Mai mult — și demonstraţia 
aceasta Blaier o face pe parcursul întregu- 
lui film — o situaţie-limită nu face decit să 
valoreze calitatea umană. Demonstrația se 
face cu ajutorul celor două personaje. 
Diplomatul şi Darie, privite însă mai putin 
„pe latura anecdotică a relaţiei ior şi mai 
mult prin sensul sau sensurile acelei relatii 
Diplomatul. acel personaj pitoresc şi du- 
bios în egală măsură, şi Darie, pur şi ap':g 
în egală măsură, devin, prin reducţie, râul 
şi binele, frumosul şi uritul, forța şi slăbi- 
ciunea, inceputul şi sfirșitul, dar mai ales 
nevoia de completare, de comunicare din- 
tre aceste noțiuni antagonice ca sens ime- 
diat, armonice ca sens filozofic. Armonice 
şi strict dependente. Asemenea celor două 
personaje din «Așteptindu-i pe Godot», 
Diplomatul şi Darie sint legaţi cu aceleași 
tringhii, într-un fel de condamnare dialec- 
tică la o existență comună. Aparent, aici 
tringhia este situația dată: războiul. În fond, 
legătura este mai adinc omenească, este 
legătura dintre cei ce se pot nimici într-o 
secundă şi sint conştienţi de acest lucru. 
Jocul cu moartea este, de fapt,jocul cu drep- 
tul de viață şi de moarte, jocul cu puterea 
asupra celuilalt. Sublimaţi, rind pe rind, 
în asuprit şi asupritor, în învins și invinga- 
tor, Darie şi Diplomatul ajung sá reprezinte 
finalmente acea condiție a umanității de 
care vorbeam, dar nu într-un moment 
anume, nu numai într-un moment anume, 


La închiderea editiei 
ni se anunţă 
o nouă premieră 
românească: 


«Operațiunea Monstrul», 


Un film de actualitate 
scris 
de Titus Popovici, 
realizat 
de Manole Marcus, 
interpretat 
de Toma Caragiu, 
Octavian Cotescu, 
Marin Moraru, 
Ovidiu Schumacher, 
Alexandru Manolescu, 
Cristina Hofman 


cel al primului război mondial, ci în general. 
Sensul acesta amplu este scos la lumină 
abia în ultima secvență a filmului, gindită 
ca un rapel la prima secvență: Darie şi 
Diplomatul sint din nou într-un convoi de 
prizonieri, un alt vinzător de ziare anunță 
mersul frontului, numai că, de astă dată, 
nu mai e vorba de «victoria trupelor impăra- 
tului», ci de căderea guvernului Kerenski. 
Despuiat de gambetă, însemnul stării sale 
sociale, deci și al puterii, Diplomatul plinge 
ca un copil pierderea mahmudelei, în timp 
ce în fostul copii Darie se trezeşte maturi- 
tatea, o maturitate violentă, care respinge 
anonimatul omului, cu un strigăt in- 


căpăținat «Eu sint Darie a'lu'Darie, a'lu' 
Darie...» Pină la acest strigăt, refuz al că- | 


roţile trenului), sintem în miezul de idei al fil 

mului, sintem în plin cinematogral. În plin 
spectacol cinematografic, de asemenea. 
Spectacol filtrat cu artă și meșteșug prin 
aparatul de filmat al unui operator numit 
Dinu Tănase. Imaginea lui este asemenea 
filmului vie, robustă, spectaculoasă cu 
discreție, frumoasă fără ostentaţie, preo- 
cupată mai mult să facă vizibil filonu! de 
gindire al filmului decit să-și pună în va- 
loare propriile virtuți, o imagine utilă, nu 
ambițioasă. Dinu Tănase se păstrează între 
limitele ei chiar şi atunci cind, de pildă, 
decorurile de mare expresivitate plastică, 
realizate de Nicolae Edulescu, ar fi justificat 
o imagine strălucitoare în sine. Un comen- 
tariu muzical deosebit de inspirat, semnat 


Diplomatul și Darie: inceputul și sfirşitul experienţei 
(Gheorghe Dinică și Gabriel Oseciuc) 


derii omului în necunoaștere, pină la acest 
final care face să funcționeze dintr-o dată 
cu sens precis zecile de legături și detalii 
întilnite pe parcurs pină la dezvăluirea 
mesajului său, deci, Prin cenusa imperiu- 
lui poate fi privit şi primit ca un bun film 
realist. Deşi factura mesajului suporta ușor 
o formă mai puţin concretă, suporta conven- 
ţia chiar, Blaier a preferat tiparul viu al unui 
film realist. A preferat să imbrace parabola 
în hainele vieţii de fiecare zi. Povestea dema- 
rează simplu, clasic, cu o punere în temă 
precisă, dialogurile urmează aceeaşi linie, 
strict informativă, relaţiile dintre personaje 
se stabilesc pe nesimţite, ca-n viaţă, actiu- 
nea se incheagă încet dar sigur, în matca 
unei atmosfere de «preludiu». Brusc — şi 
brusc înseamnă momentul executării Spel- 
bului — detaliile semnificative inundă actiu- 
nea, replicile încep să sune altfel. ritmul se 


„precipită, senzaţia de preludiu dispare şi, cu 


un detaliu de şoc (şarpele lăsa! să cadă sub 


de Radu Şerban, face ca filmul să ciștige un 
plus de tensiune artistică şi, in line. o echipă 
minunată de actori, cu meseria in singe şi 
talentul la vedere. Gheorghe Dinică şi 
Gabriel Oseciuc, Irina Petrescu un personaj 
fără replică aproape, interpretat cu mare 
subtilitate, în semitonuri de priviri, de ges- 
turi şi tăceri; Cornel Coman, într-un rol 
aparent oarecare (Spelbul), rol pe care ni-l 
fixează însă bine în memorie, cu acel 
magistral moment al morţii; Ştefan Sileanu, 
apariție surprinzătoare în rolul Siteavului; 
Ernest Maftei (lăutarul) cu o mare știință 
a prezenţei, prezent în orice colț al cadrului 
s-ar afla; Florina Cercel şi Elena Albu de- 
pășindu-și cu talent tuncția «decorativă» 
a personajelor. Mă întorc la protagonişti, 
la Gheorghe Dinică şi la Gabriel Oseciuc, 
pentru că în acest spectacol al vieţii pe v 
idee filozofică ei sint miza cea mare, 
dar şi pentru că ceea ce tac mi se pare cu 
totul deosebit. Cu o plăcere nespusă și cu 


o mare înțelegere a personajului, Gheor- 
ghe Dinică scoate la lumină toată substanta 
psihică a Diplomatului. Teama şi vanitatea, 
lașitatea și slăbiciunea, nepăsarea aproape 
copilărească dublate de experiență, marea 
şi grava experiență a vieții, a unei vieți 
de împrumut, purtată într-o coajă de im- 
prumut — toate se află în pielea acestui 
personaj cu caracterul la fel de ambiguu 
ca și starea socială, cu sensurile la fel de 
mobile şi schimbătoare și pestrițe, ca multe- 
le limbi pe care le vorbeşte. Faţă de acest 
«chip al nimicniciei omeneşti», Blaier are 
un moment de tandrețe: scalda în riu, cu 
acea ieșire din hainele de vagabond ca 
dintr-o identitate, scaldă nu ca într-un rlu ci 
ca într-o cadă parfumată. Gheorghe Dinică 
joacă acel moment cu voluptate, este mo- 
mentul de purilicare a personajului, este 
simburele de bine aflat pină și In cel mai 
găunos fruct. Diplomatul are toare datele 
psihice ale personajului din carte, plus una: 
talentul lui Gheorghe Dinică în a le reda. 
Vizavi de el, obligat să-i facă faţă, obligație 
de care se achită strălucit, Gabriel Oseciuc 

- Darie. Pur și «trecut prin viață», cu partea 
lui de experiență, alta decit a Diplomatu- 
lui, bine gravată în memorie, blind și gata 
să muşte, el este, da, acel «portret al scrii- 
torului în tinerețe» pe care Blaier l-a des- 
prins nu numai din litera scenariului lul 
Zaharia Stancu, nu numai din litera cărții 
«Jocul cu moartea», ci din toată opera 
scriitorului. Ca un omagiu. Gabriel Oseciuc 
împlinește acest portret cu o maturitate 
neașteptată la un actor aflat abia la al doilea 
lilm. Interesantă Insă mi se pare mai ales 
relația pe care acești doi actori — de mare 
experiență primul, începător cel de-al doi- 
lea — reuşesc s-o creeze sub ochii aparatu- 
lui de filmat perfectă, fără nici o cădere, 
fără nici o şovăială, fără nici o notă falsă, 
de la început pină la sfirșit. Este, precis, 
rezultatul unei înțelegeri fericite intre regi- 
zor şi echipa sa, dar este, cred, în primul 
rind, rodul unei bune concepții «din por- 
nire», acel lucru numit pur şi simplu a ști 
ce şi cum să spui. În mod clar, Prin cenușa 
imperiului este filmul unui regizor care 
ştie precis ce şi cum şi prin ce mijloace 
să spună ceea ce are de spus. Este filmul 
unui regizor pentru care «experiența» nu 
e doar un substantiv de genul feminin, ci 
un drum anevoios parcurs cu trudă şi răb- 
dare. Fără ea, incercarea lui Blaier de a-și 
depăși propria-i structură artistică, poate 
ar fi dat greș. Căci saitul nu se face în gol, 
ci exact peste această plasă bine inunsá, 
în ani întinsă, a experienţei. 

Sigur, Prin cenușa imperiului este o 
reuşită a cinematografiei noastre. Se cuvine 
să ne bucurăm pentru reuşită in general, 
dar şi pentru victoria unui regizor față de 
sine. Pentru că din asemenea victorii față 
de noi înşine încep marile reuşite colective. 


Eva SÎRBU 
a 


Scenariul: Zaharia Stancu, după romanul 
«Jocul cu moartea». Regia: Andrei Blaier. 


Imaginea: Dinu Tănase. Muzica: Radu 


Şerban. Decoruri: Nicolae Edulescu. Cos- 
tume: Horia Popescu. Montaj: Magda 
Chişe. Sunet: Bogdan Cavadia şi ing. 
Francisc Koos. Cu: Gheorghe Dinică, Ga- 
briel Oseciuc, Cornel Coman, Ernest Mafiei, 
Irina Petrescu, Ştefan Sileanu, Ferencz 
Bencze, Jean Reder, Carol Sinka, Florina 
Cercel și Elena Albu. 

O producţie a Casei de filme Trei. 
Director: Eugen Mandric. Film realizat 
in studiourile Centrului de producţie cine- 
malografică «Bucuresti». 


nr. 3 
Anul XIV(159) 


Revistă a Consiliului 
Culturii si Educatiei Socialiste 
Bucureşti, martie 1976