Revista Cinema/1990 — 1998/014-CINEMA-anul-XIV-nr-1-1976

Mari personaje istorice, 
mari răspunderi 


îi cetățenești și artistice 


Traducînd în fapt indicațiile conducerii de partid, cine- Este firesc ca la începutul acestei noi etape de lucru 
matografia noastră și-a constituit în momentul de față un să recapitulăm ceea ce s-a realizat pînă acum în zona 
plan de perspectivă al epopeii naționale, un plan larg și filmului istoric si să încercăm ca,învăţind din ceea ce am 
solid, elaborat pe criterii științifice, un plan care se axează reușit și din ceea ce nu am reușit pe deplin, să ridicăm 
pe momentele-cheie ale dezvoltării poporului nostru. O epopeea cinematografică la nivelul epopeii reale pe care 
parte din aceste proiecte au depășit stadiul de proiect. O o constituie istoria poporului nostru. 
altă parte se află în etapa unui studiu temeinic și minuțios. 


Decebal: «Viteji străbunii apărară De veacuri, românesc meleag» 
(Decebal în interpretarea : 


tefan cel Mare 


Ștefan cel Mare 
este întruchiparea de veacuri 
a luptei pentru apărarea 
gliei strămoşeşti 


Gheorghe COZORICI: 


Orice elev, chiar din clasele primare, 
are o imagine despre Ştefan. Nu ne-am 
propus — ar fi fost, cred, imposibil — să 
făurim o imagine care să satisfacă viziunea 
tuturor. Nici nu ne-am propus o monografie 
cinematografică asupra figurii domnitoru- 
lui. Ar ti fost nevoie pentru aceasta de zeci 
de mii de metri de peliculă. Am vrut doar să 
surprindem esentialul, comprimat în două 
momente ale vieții şi domniei sale (dinainte, 
din timpul şi după bătălia de la Lipnic, 
şi momentul-limită: bătălia de la Podul- 
Înalt), 

Ca actor eu m-am intilnit de mai multe 
ori cu personajul lui Ştefan cel Mare: e o 
figură care, intr-un fel, m-a urmărit. L-am 
interpretat intr-un serial de televiziune 
(«Cosmin, fiul zimbrului»), apoi în piesa 
lui Paul Anghel, care compunea un Stefan 
cel Mare, nu in apoteoza victoriilor cum 
ne-am obişnuit să-l cunoaștem, ci într-un 
moment de criză în care e înfrint la Valea 
Albă. Acest moment sublinia forța caracte- 


2 


rului său. Deci cind am inceput filmările 
la Fraţii Jderi si Ștefan cel Mare — 
Vaslui 1475, nu eram la prima intilnire cu 
această mare figură istorică. Punctul de 
plecare: scenariul lui Constantin Mitru, 
Protira Sadoveanu şi Mircea Drăgan. Sigur 
că documentaţia lor a fost căutată la 
Sadoveanu, lorga, în nişte cronici poloneze 
și turcesti, incercind să se ajungă la 
surse cit mai veridice de inspiraţie. De gin- 
dit, rolul l-am gindit într-un fel anume: 
un mare domnitor, un mare diplomat, un 
mare gospodar, un politician cu clarviziune 
extraordinară in vremea lui, viziune cu 
răsunet și în contemporaneitate. Un 
om căruia nu-i plac războaiele, dar care se 
luptă strălucit cind e silit să se apere. 
Momentul propriu zis al conceperii rolu- 
lui ţine, cred, de o anume spontaneitate 
a actului de creaţie. Pe niște date bine sta- 
bilite se suprapun emoția, trăirea cit mai 
adevărată a personajului, o anume trans 
punere atectivă a datelor morale şi filozo 
fice, cu mijloace proprii, omenești. Ju- 
cindu-l pe Ştefan cel Mare, pentru a nu mă 


torului Amza Pellea) 


simţi zdrobit de el, mă gindeam că,la urma- 
urmelor, Ștefan a fost tot un om, tot un 
român. Nici o țară, oricit de mică, nu poate 
fi ingenuncheată, nu poate fi subjugată — 
iată politica şi crezul lui Ştefan. Pe această 
structură morală am incercat să definesc 
dimensiunea contemporană a eroului. 


In evocarea istorică Ștefan cei Mare — 
Vaslui 1475 am avut un rol prea puţin im- 
portant. Filmul a fost gindit şi tăcut ca un 
«liim de bărbaţi», întregul scenariu fiind 
astfel construit incit întreaga acțiune să 
conducă la reconstituirea marii bătălii de 
la Podul Înalt, bătălie cu larg ecou în Europa 
acelei vremi, ceea ce l-a făcut pe istoricul 
polonez Dlugosz să scrie că Ştefan este 
«cel dintii dintre principii lumii care a re- 
purtat in zilele noastre o victorie atit de stră- 
lucită impotriva turcilor». 

Rolul jucat de mine a fost prea puţin 
important, în primul rind pentru că în acea 
epocă rolul femeii era redus doar la cel de 
soţie și de mamă. Sint foarte puţine referiri 
la Maria de Mangop în cronicile vremii. Am 
incercat să aflu cît mai multe lucruri despre 
acest personaj. Am găsit cite ceva la Xeno- 
pol şi la lorga și, desigur, la Sadoveanu şi 
chiar în cunoscutele «Trecute vieţi de 
doamne și domnite» de N. wane. Prea puţin 
pentru a alcătui un personaj. 

De comun acord cu regizorul am încercat 
să sugerăm, în contrast cu Stefan, drama 
unei femei fără țară. Înrudită cu impăraţii 


Ștefan cel Mare: Un popor oricît de mic nu poate fi ingenunchiat 
nu poate Ñ subjugat (Ştefan cel Mare şi Maria de Mangop 
in interpretarea actorilor Gheorghe Cozorici şi Violeta Andrei) 


„ «Filmele cu caracter istoric cer, după cum se ştie, o bună şi destul de 
îndelungată documentare. Dar şi cunoaşterea istoriei pe care o trăim 


acum necesită documentare, poate chiar mai profundă decît cea din hri- 
soave. Prezentul cere artistului să studieze şi oamenii — numai astiel îi va 
înțelege, va putea reda felul lor de a gîndi». 


Bizanțului, ea nutreşte speranța deșartă a 
reînvierii imperiului distrus de turci. Ea s 
incearcă să determine unele din acţiunile 
domnitorului în acest sens. În tond, în lupta 
lor anti-otomană, ei sint alături. Ratiunile 
pentru care o fac sint altele. Toate acțiunile 
domnitorului, instaurarea unei domnii auto- 
ntare şi centralizatoare, împiedicarea in- 
cercărilor boierimii de fărimitare a puterii, 
sprijinirea pe tirgoveti, pe boierii mici şi pe 
răzeşi, toate acțiunile lui aveau ca scop 


să inlăture pericolul pe care îl reprezenta 
pentru independenţa Moldovei tendinţa ex- 
pansionistă a turcilor şi a unora dintre 
vecini. Pe de o parte, Maria de Mangop, 
adică năzuinţa reinvierii unui imperiu apus 
pentru totdeauna, pe de altă parte, Ştefan 
cel Mare, adică domnul glorios care a reușit 
cu spada sau cu diplomația să impiedice 
includerea Moldovei in sistemul politic al 
dominaţiei otomane. Istoria a dovedit drep- 
tatea politicii lui $tefan. 


Mihai Viteazul 


Decebal şi Mihai, 


două momente pline de strălucire 
în lungul drum al afirmă 
istoriei poporului nostru 


Amza PELLEA? 
— 


l-am interpretat pe Decebal in Dacii și 
pe Mihai Viteazul. Sint aspecte comune și 
in acelaşi timp trăsături distincte în crearea 
acestor roluri. Aș incepe insă de la aspecte 
mai generale. Actorul pus să dea viaţă unei 
figuri istorice, care a trăit aevea, despre 
care se cunosc mai mult sau mai puţin 
lucruri precise, e confruntat cu o stare spe- 
cială: trebuie să dea chip, trup și glas unor 
personaje deja conturate în sufletul şi ima 
ginatia spectatorului. Libertatea de creație 
trebuie să treacă prin anumite puncte obli- 
gatorii. Các: altfel există riscul de a crea 
un personaj foarte bine realizat dramaturgic, 
dar care să nu corespundă imaginii pe care 
publicul o are deja despre el. Deci munca 
actorului pare la prima vedere oarecu.: 
limitată. Bucuria creaţiei vine însă din căuta- 
re, din a te obliga să găseşti resursele 
pentru a  întruchipa aceste personaje 
aidoma imaginii existente în conştiinţa 
populară despre ele. Figura lui Decebal 
este prezentă în sufletul românilor, nimbată 
de legendă. Datele nu sînt destul de con- 
crete, ca la Mihai Viteazul, de pildă. Piatra 
de temelie la crearea acestui rol a consti- 
tuit-o părerea și dragostea mea de român 
pentru Decebal. Mi s-a părut că acest rege 
dac are o trăsătură dominantă, uşor de 
depistat și la alte figuri marcante ale istorie. 
noastre, o trăsătură a poporului român 
dragostea de glie. De la naşterea poporu- 
lui român, această dragoste de pămint a 
fost cuptorul unde la mare temperatură s-a 
cristalizat dirzenia — trăsătură esenţială 
a lui Decebal. A te organiza și a lupta im- 
potriva unei forțe ca Imperiul Roman, a 
reuși să pui în dificultate această putere, 
a o invinge, cere o dirzenie și o profundă 
legătură cu pămintul strămoșesc. Legendă 
sau adevăr — faptul că Decebal a preferat 
robiei, moartea — iată fermentul care a dina- 
mizat istoria românilor. De-a lungul veacuri- 
lor am rezistat pe pămintul pe care s-a 
format inițial poporul român. Aceasta era 
viziunea mea asupra rolului, și în spiritul 
acestei viziuni venea şi scenariul intens 
dramatic al lui Titus Popovici. Faptul că 
dacii au opus Romei o fortă armată coerentă 
demonstrează că Dacia era un stat bine 
organizat, de oameni care ştiau ce vor, cu 
o imensă putere de sacrificiu şi care 
aveau ce apăra. E dovedit cu actul de nas- 
tare al poporului român, că noi nu am dus 
niciodată războaie pe alte meleaguri, am 
luptat numai pentru a ne apăra glia. lar 
dirzenia lui Decebal o putem găsi în atitea 
alte exemple, de la domnitori pină la ostasi, 
de la războaiele cu Roma pină la luptele 
de la Mărășești și războiul antifascist. 
Toate aceste date au stat la temelia muncii 
mele in conturarea chipului lui Decebal 

Mihai este indisolubil! legat, si istorice şi 


alectiv, de Decebal. Spun asta, pentru că 
visul uniri lui Mihai nu era decit dorința 
de reconstituire a Daciei Felix. Trăsătura 
esenţială a lui mi s-a părut a fi flacăra 
mistuitoare a voinţei puşă in slujba unui 
ideal. Acest ideal al lui Mihai Viteazul a fost 
unirea românilor («pohta ce-am pohtit» 

iată o mare declaraţie de credință). Am in- 
cercat în realizarea personajului să subo' 
donez toate acţiunile, relaţiile, viața si 
lupta lui acestui deziderat. Am vrut să 
interpretez viaţa lui nu ca pe ceva ce se 
destăsoară la voia întimplării, ci ca pe o 
viață calculată, bine cintărită în fiecare gesi 
şı actiune, Pentru că asta l-a și dus la vic- 
toriile miraculoase de care știm. Nimic la 
voia Intimplării. O singură dată a greșit, 
increzindu-se in cuvintul lui Rudolf, şi asta 
i-a fost fatal. Pornind de la aceste date şi 
fireşte, de la o amplă documentare (cu 
durere am constatat că in cronica turcească 
se vorbeşte mult mai frumos despre Mihai 
Viteazul decit am invätat eu în cărţile de 
şcoală primară) am incercat să compun un 
personaj interiorizat la maximum. Mihai 
Viteazul nu e niciodătă singur: e mereu cu 
gindurile lui. Mi l-am imaginat ca pe un 
domnitor cu o inteligenţă toarte vie şi care, 
dacă a fost un mare luptător, un vajnic 
minuitor de arme, a tost numai pentru că 
asta era pana cu care se scria pe atunci 
istoria. M'-l imaginez aprig, dirz, radical, 
neașteptat in hotăriri, chiar în situaţii in 
care armele nu au ce căuta — în diplomație, 
de pildă. Dacă la Decebai am urmărit dir- 
zenia de stincă, la Mihai Viteazul am iubit 
şi incercat să redau acest foc interior care 
a călit o personalitate flexibilă ca oţelul. 
Ar mai fi toarte niulte de spus. Mi-amintesc, 
de pildă, cum m-am dus, singur, într-o 
seară, la Călugăreni. Începusem filmările. 
Începuseră și inundaţiile. Din sat ni s-a 
transmis să evacuăm tot, că vine apa. Am 
crezut că e o glumă, Neajlovul avind o 
lăţime de doi metri jumătate. Realitatea a 
fost că in timp de patru ore Neajlovul a 
avut peste patru kilometri lăţime şi vreo doi 
metri jumătate adincime. Mă uitam la acest 
cimp întins, care pare o pajiște inofensivă, 
minată pe dedesubt de o mlaștină imensă. 
M-am gindit la Mihai, care cunoştea atit 
de bine meleagurile țării, şi am incercat 
să-mi imaginez emoțiile, frămintarea lui, 
in noaptea premergătoare bătăliei, cind el 
miza pe ademenirea turcilor, acolo, in mlaş- 
tină, ceea ce ei ar fi putut foarte bine evita. 
Numai această reuşită îi putea permite 
să spere într-o victorie, românii fiind nu- 
meric unu la zece. Ce forță interioară tre- 
buie să fi avut acel om, care de fiecare dată 
a mizat aproape disperat pe o singură carte, 
în condiții dezavantajoase, ca să reușească 
să in „entțeze mersul firesc al conflictelor 


Nicolae CEAUŞESCU 


Mihai Viteazul: «Pohta ce-am pohtit-o io: Unirea sỉ primul 
Ţării Româneşti, al Transilvaniei sỉ a toată tara Moldovei » 


Mihai Viteazul: Pentru el 
a fost «marele vis», 
pentru noi este marea realitate 
(Mihai Viteazul în interpretarea 
actorului lon Marinescu la TV) 


şi să implinească cel mai frumos ideal — 
Unirea. 

Aş mai vrea să spun despre nelinietea. 
frica, consumul nervos pe care le suportă 
un actor care are de întruchipat o asemenea 
personalitate. Şi aș vrea să inchei cu faptul 
că mi-e greu sau chiar imposibil să descriu 
la rece mijloacele profesionale de a întru- 
chipa un personaj, atunci cind e vorba de 
Decebal sau de Mihai Viteazul şi cind res- 
pectul profund si dragostea netărmuritä 
față de asemenea figuri ale istoriei noastre 
sint copleșitoare. 

Relativ la fresca istorică pe care cine- 
matografia română a hotărît s-o realizeze, 
mi se pare unul dintre cele mai lăudabile 
lucruri, o datorie firească faţă de inaintasii 
noştri. E necesară, în alcătuirea ei, cea 
mai mare grijă. 


lon MARINESCU: 


Am inscris in palmaresul meu actoricesc 
«Marele vis» de Radu Theodoru la capătul 
unui şir de domnitori si personaje istorice, 
şir de-a lungul căruia sper că voi mai călători 
un timp. N-am să insist asupra sentimentu- 
lui de răspundere și a emotiei pe care o 
trăieşte orice actor care incearcă să aducă 
in fața publicului măretele figuri ale stră- 
moşilor noştri. Aş prefera să mă refer la 
unele aspecte critice pe care literatura şi 
teatrul istoric le ridică. 

Necesitatea istoriei ca reper de căpejenie 
in manifestările de artă nu mai trebuie 


— > 
3 


Mari personaje istorice, 
mari răspunderi 


cetățenești 


demonstrată, Numai o privire lucidă asupra 
trecutului poate să ne dea certitudinea 
permanentei noastre, ne poate face să 
intelegem, în esenţa lor, traiectorii 
ţiilor noastre spre viitor. Frecvența temei 
istorice în manifestările de artă cele mai 
diverse (roman, nuvelă, poezie, teatru, film, 
pictură, sculptură) a permis și strecurarea 
unor șabloane care, lipsite de fiorul creației 
autentice, nu pot atinge scopul nobil de a 
intlăcăra, de a ține veșnic trează flacăra 
patriotismului atotpuriticator. Acestea sint, 
desigur, cazuri izolate. Artişti de pres- 
tigiu ca scriitorii Titus Popovici, Mihnea 
Gheorghiu si Paul Anghel, ca sculptorul 
Vida Geza, dar alături de ei şi mulţi alții, 
au găsit modalităţi inedite si profund con- 
vingătoare de a ne reprezenta istoria. To- 
tuại șablonul mai reușește să se strecoare. 
Cred că un plus de exigentä din partea 
criticilor de specialitate ar fi bine-veni! 

Revenind la «Marele vis», trebuie să spun 
că realizarea acestui spectacol televizal 
a avut ru mine, şi sper că nu numai 
pentru mine, o importanță deosebită prin 
faptul de a fi contrazis sỉ spulberat anumite 
prejudecăţi. Scenariul lui Theodoru, de pii- 
dă, nu cuprinde scene cu bătălii spectacu 
loase, şi totuși acest lucru nu scade cu ni 
mic, după părerea mea, tensiunea dramati- 
că. Dimpotrivă, accentuează ideea preli- 


şi artistice 


oasă că marii noștri domnitori nu au fost 
numai viteji, ci şi înţelepţi, mari diplomati, 
clar-văzători, plini de tenacitate în urmä‹:- 
rea nobilelor idealuri ale neamului nostru. 
Toate acestea spuse într-o frumoasă limbă 
românească, cu un ușor parfum arhaic, dar 
modernă în esenţa sa, evitind pitorescul 
strident, urmărind cu fermitate idei cu o 
surprinzătoare acuitate contemporană. 
Ritmul de lucru, al actorilor și al televiziunii 
în general, a însemnat o altă prejudecată 
Invinsă. Ritmul lent nu e o garanţie de cali- 
tate. Desigur, nu pledez pentru pripeală, 
lucru în asalt, acea grabă care face rabat 
calităţii, dar susțin că o bună organizare, 
capacitatea de a te concentra asupra muncii 
pe care o faci, mobilizarea tuturor resurse- 
lor şi posibilităţilor pentru a o indeplini 
într-un timp mai scurt, păstrind insă în 
prim plan exigenta, toate acestea pot duce 
la rezultate foarte bune. Ar mai fi multe 
de spus re entuziasmul lucid al echipei 
(actori şi nicieni), despre priceperea 
lor, despre capacitatea de a surmonta 
greutăţi insurmontabile la prima vedere și 
în sfirșit, despre mindria legitimă pe care 
a încercat-o fiecare din noi, cei care am 
lucrat la acest spectacol, sentimentul de 
profund patriotism care a stat la baza stră- 
daniilor noastre. 


Iorga spunea despre Cantemir: 
«Un puternic al lumii care a rămas 
și în locuri îndepărtate un om al țării lui» 


Alexandru REPAN: 


Puterea magică a filmului de a face să 


reinvie epoci, oameni, locuri, de a face să 
retrăiască sub ochii spectatorilor mari 
personalităţi ale istoriei, cunoscute din 


În actualitate, filmul de actualitate 


„Prin urmare viața 


„ca-n filme“ poate fi 


şi viaţa ca-n viață 


Cursa a 


readus în discuție firescul cel de toate zilele. 


Nu încă cel din toate filmele 


la startul într-o cursă lungă 
un camion ce transportă o 
piesă uriașă, realizată la noi, 
spre una din uzinele ţării. 
Reporteri ai televiziunii, ima- 
gini «turate», pentru că eroii 
se grăbesc, n-au timp de 
interviuri. Un ton direct, de lucru, în genul: 
noi trebuie să ajungem departe, e un drum 
greu, lăsaţi-ne cu fleacurile! Şi într-adevăr 
filmul Cursa, ca și protagoniștii lui, şoferi 


dintr-o bucată, au a ne spune ceva important. 


Dar nu în vorbe, în dialoguri retorice, ci In 
fapte de film, în citeva întimplări parcă 
surprinse In treacăt. Noul nostru film readu- 
ce în discuţie «firescul» ca o condiţie sine- 
qua-non a emotiei. Autenticitatea, ca primă 
şi ultimă condiţie în cucerirea increderii 
spectatorului. A stimulării participării lui 
afective si efective la povestea In imagini. 
Identificarea e doar cea dintii condiţie a 
receptării estetice. În acest context firescul. 
verosimilul — capătă investitură artistică. 
Devin criterii valorice. Nimic trucat, nimic 
convențional care să strice în acest film 
intimitatea cu publicul născută încă de la 
primele imagini, ironice la adresa tonului 


4 


reportericesc-testiv. De la primii săi pași 
Cursa creează pertecta iluzie că ceea ce se 
vede pe pinză e ca-n viaţă, nu ca în o mie 
şi una de nopți (cinematografice). Ca în 
feerii cu iz de carnaval Regizorul a avut 
desigur, în primul rind, șansa unui scenariu 
(scenariu scris de Timotei Ursu după o 
idee de Petru Vintilă) cu situații reale, 
autentice, cu personaje vii, ce acționează 
şi vorbesc firesc, ca în viață. Senzaţia de 
autentic a Cursei ţi-o dă din primele cadre 
ambianța Hala imensă ce pregătește co- 
losul de oțel pentru a lua startul: un du-te- 
vino de muncitori Imbrăcati ca la lucru și 
nu în salopete tip «Confectia-studio». Simţi 
ritmul adevărat, specific uzinei,ritmul unei 
mari uzine cu febrilitatea ei din zilele obiş- 
nuite la care se adaugă acea agitaţie festivă 
pe care o fac reporterii cind vor să reconsti- 
tuie startul. Admirabila secvenţă de inceput 
a Cursei pare o mică «lecție» despre rapor- 
tul între faptul viu şi arta ce reface traseul 
emoțional, evident, cu coeficientul de pier- 
dere respectiv. Dar și cu plusul de semnifi- 
catie, de generalizare la care se ridică opera. 
Dacă e operă si nu surogat. Acest «dacă» 
îi minuiegte cu talent regizorul nostru. 


cărţi, desprinse din documente, despre care 
se învaţă la şcoală, au făcut din cea de a 
7-a artă o tribună, un factor de cultură cu 
rol activ și de primă mărime în educarea 
patriotică şi cetăteneascà a maselor. Adu- 
cerea pe ecran, în cadrul epopeii naţionale 
cinematografice a unor personalităţi cu 
valoare de simbol din trecutul nostru, a 
unor momente ale luptei poporului român 
pentru libertate şi dreptate socială, pentru 
independenţa naţională, e o datorie și o 
nobilă ambiţie pentru cinematografia noas- 
tră. A privi istoria cu ochii prezentului, a o 
face cunoscută şi, mai ales, a o face in- 
teleasă, ca temelie a tot ce poporul nostru 
clădeste azi, în perspectiva viitorului, e o 
incercare plină de răspundere, implicind 
o muncă serioasă de cercetare si, totodată, 
capacitatea de transtigurare artistică a date- 
lor istorice. 

Am avut cinstea de a mi se încredința 
foarte dificila rcină de a interpreta pe 
ecran complexa personalitate a lui Dimitrie 
Cantemir. De la bun inceput, scenaristul 
Mihnea Gheorghiu şi regizorul Gheorghe 
Vitanidis şi-au propus, în mod programatic, 
de a depăși limitele unui anumit ilustrati 


Dimitrie Cantemir: Principe sỉ 
luminilor (Dimitrie Cantemir sĩ De 
in interpretarea actorilor Alexandru Repan și loana Bulcă) 


Dacă în cadrul adevărat (în cazul acesta 
uzina sau mica bodegă din gară ori solida 
gospodărie ardelenească) reușește să nu 
transpară «tăcătura» intrigii, subiectul cusut 
cu aţă albă la încă multe din filmele romà- 
neşti. Paradoxal, dar mai ales la acela în 
care exterioarele ori interioarele sint reali- 
zate «pe viu», filmate la locul de muncă. 
Un zimbet pentru mai tirziu și Trei 
scrisori secrete, de pildă, se bucurau de 
o mare autenticitate a ambianţei. Cadrele 
realizate la Hunedoara ori cele de pe santi- 
erul naval erau pagini de film documentar. 
Dar de îndată ce interpreţii erau aduși în 
situaţii dramatice false, convenţionale, și 
obligaţi să rostească replici livresti, apărea 
discrepanta dintre cadrul realist si compor- 
tamentul fals. Simulat. Răsărea nevero- 
similul. Priza directă (zgomotul otelăriei 
inregistrat acolo) respingea intonatia de 
studio. «Retuza» post-sincronul. Filmarea 
pe viu făcea să apară și mai intepenit gestul. 
Mai teatral, pentru că era rezultatul unei 
situaţii evident «regizate». Acţiunea stin- 
gaci inventată apărea într-un asemenea 
cadru de viață şi mai neadevărată. Mai 
nejustificată: un inginer acţiona absolut 
pe faţă, fără vreun motiv plauzibil (pentru 
spectator) împotriva unui coleg, Altul sa- 
bota, tot la vedere, încercarea maistrului 
de-a repara cuptoarele din mers. Se simţea 
neautenticitatea situaţiilor. Deznodămintul 
devenea previzibil. Adevărul ambiantelor 
juca aici rolul unui revelator care punea și 
mai în evidență neverosimilul întrigilor. 
Fără acest verosimil — condiţie elementară 
— filmul încetează să fie credibil. Viabil ca 
emoție, ilustrată de trăirile personajelor și 
stimulatoare, de o nouă emoție. (În sală) 
Un feed-back care, dacă nu se realizează 
deplin, anulează totul. Partea și intregul. 
Partea izbutită și întregul ratat. 


sS 


adă dar nu politistă 


Foarte rar ținem seamă de acest factor 
logic și psihologic ce creează aderarea 
spectatorului la întimplările de pe ecran. Ori 
dimpotrivă. La un film polițist, de pildă, tì se 
întimplă să pierzi prea multă vreme căutind 
nu atit mobilul crimei, ca părtaș din sală 
al anchetei. cit justificarea unor rationamen- 


vism, a montărilor dominate de elementul 
spectaculos, in favoarea unei adinciri filo- 
zofice, cu profunde rezonanțe în contempo- 
raneitate. Cu alte cuvinte, filmul trebuia să 
prelucreze datele istorice incărcindu-le nu 
numai cu emoție, dar şi cu motive pentru o 
reflecţie contemporană. 

Sarcina mea a fost foarte grea, deoarece 
opera morală, politică, științifică cultu- 
rală a prințului moldovean este imensă, 
atit calitativ, cit și cantitativ. Studiul rolului 
a presupus familiarizarea cu cel puţin o 
parte din scrierile domnitorului. Cercetarea 
fotocopiilor numeroaselor ediţii ale operelor 
sale, a imaginilor Intăţişind chipul său la 
diferite virste, gravuri, hărţi și alte mărturii 
adunate cu grijă, mi-au fost de mare folos 
în compunerea traiectoriei, atit de zbuciu- 
mate şi de semnificative roului. Apoi, 
dincolo de datele biografice, de enumerarea 
faptelor istorice, o imensă literatură 
privind valoarea ştiinţifică a lucrărilor lui 
Cantemir și importanţa lor patriotică, des- 
chizătoare de drumuri pentru implinirea 
destinului nostru naţional. 

Revelația, descoperirea personajului, 
chiar a rolului, ca să spun așa, cred că am 


cărturar, o lumi în secolul 


ana Casandra 


te, a unor deductii, ce-l duc pe anchetator 
în chip miraculos la senzationala đescope::- 
re, în timp ce ție, spectator, aceste deduciii 
iti apar ilogice. Ori neconcludente. De unde 
— te intrebi — flerul comisarului din Cercul 
magic, atitudinea cu care scoate de la bun 
inceput din cauză, în ciuda probelor, pe 
atunci evidente — un inginer, doar pe moti- 
vul (sentimental) că «el e un tinăr crescut 
în zilele noastre și n-ar fi capabil», etc... 
etc... Coincidente apar desigur si în viaţă, 
dar cind se string atitea pe ecran, devin 
suspecte, miros a confectie. — De pildă, 
exact cind anchetatorul vrea să pătrundă 
în apartamentul cu pricina la o perchezitie, 
apare în fața ușii individul asupra căruia 
cad toate bănuielile și care se potriveşte 
a fi vecinul victimei... În alt moment (din 
acelaşi Cerc magic) mama unui tinăr ucis 
în urmă cu 20 de ani rătăceşte zi de zi cu 
1otografia fiului în mină şi exact în momen- 
tul în care detectivul apare ca «din intimpla- 
re» printr-o zonă de interes criminalistic, 
bătrina întinde fotografia, declanşind astfel 
noi semne de întrebare în «suspensul» 
şi aşa complicat al ancnetei. Cusururi de 
scenariu, fireşte, dar nu atit de tehnică 
dramaturgică, cit de logică, de autenticitate 
elementară, care fac, din păcate, ca efortu- 
rile unei întregi echipe laborioase să fie 
diminuate de acel «de ce?» necruţător al 
spectatorului. 


Logica si detaliul 


Într-un film mai recent, Alexandra și 
infernul, nu pornirea în dramă e falsă. 
Neverosimilă ca situaţie (o femeie pleacă pe 
front să-şi caute soţul) ci ca detaliu: femeia 
porneşte la război într-o rochiţă foarte de- 
coltată, pantofi cu tocuri si... rucsac în spa- 
te. Dar de fapt — va justifica după film re- 
gizorul — aşa şi-a imaginat soțul rănit, în 
delirul lui, apariţia soției. Dar ceea ce am 
văzut noi din capul locului a fost o imagine 
toarte realist filmată. Scena intilnirii Alexan- 
drei cu comandantul e o secvență absolut 
normală, rănitul n-avea cum să și-o închi- 

uie așa cum am văzut-o noi, spectatorii. 
ntre intenţii și realizare apare o fisură. 
Logica subiectivă a autorului și logica 
obiectivă a privitorului nu mai coincid. Cum 


găsit-o într-un citat din Nicolae lorga, 
nu atit despre Dimitrie Cantemir, cit despre 
opera sa. Dacă e adevărat că omul se dez- 
văluie mai ales în opera sa, cred că an 
intuit exact dimensiunile eroului. După 
Nicolae lorga, opera lui Cantemir «a fost 
opera largă, variată, plină de o dorinţă 
imensă de a ști mai mult, a unui om carea 
iubit ştiinţa mai mult dect acea domnie 
pe care de două ori soarta i-a dat-o pentru 
a i-o răpi brusc si crud, a unui suflet care 
putea îi mindru de atitea cunoştinţe şi de 
atita muncă, dar care nu o dată se smereste, 
în greutatea urmăririi adevărului, opera 
unui puternic al lumii, prețuit și cerut în 
multe părţi, dar care a rămas şi în locuri 
atit de depărtate, un om ai ţării sale.» 

Perioada pe care filmul o aduce pe ecran 
este cea mai zbuciumată din existența 
domnitorului-cărturar, dar şi o epocă 
extrem de agitată din viața Europei. În acest 
context ne-am propus să aducem pe ecran 
o personalitate in toată complexitatea ei: 
Cantemir politician şi bărbat de stat, diplo- 
mat şi patriot, prieten și tată de familie, 
filozol, savant, istoric, scriitor. Din această 
multitudine de calităţi, le-am evidenţiat în 
special pe cele care fac din personaj, asa 
cum a subliniat scenaristul, un «Cantemir, 
contemporanul nostru». Cantemir a afirmat, 
a incercat și nu o dată a reușit så impuna 
ideea unităţii celor trei principate romă- 
negti. În jocul complicat ai intereselor din 
acea epocă, el a reușit să se facă ascultat 
şi respectat de marile puteri ale timpului. 
Pentru aceasta, el face parte din constela- 
tia spiritelor investite cu privilegiul de a fi 
actuale in vremea lor şi de a-și păstra 
această actualitate și pentru generaţiile 
viitoare. 

Reconstituit din elemente reale ale operei 
culturale şi politice, prin marele său pres 
tigiu internaţional, prin patriotismul său 
fierbinte, «Cantemir, contemporanul nos- 
tru», aşa cum ne-am străduit să-i vedem 


pe ecran,nu e decit o etapă din lungul drum 
al afirmării României, a independenţei sale, 
a dorinţei de libertate şi de pace. 


loana BULCĂ: 


Am jucat, in răstimp de cltiva ani, rolurile 
a două soţii de domnitor. Primul domnitor 
— Mihai Viteazul — a realizat, pentru Intiia 
oară, unirea politică a celor trei țări române, 
intitulindu-se «Domn al Ţării Românești, 
al Transilvaniei şi a toată țara Moldovei» 
AI doilea — Dimitrie Cantemir — a fost 
printre cei care au demonstrat pe bază 
de argumente istorice, ştiinţifice, în care 
intra elemente de cultură, de limbă şi de 
obiceiuri, că muntenii, moldovenii şi tran- 
silvănenii alcătuiesc un singur popor, po- 
porul român. 

Rolurile au tost oarecum diferite. Doamna 
Stanca a fost de la bun inceput un personaj 
dificil, pentru că de la bun început ea nu a 
inteles sensul adinc al acţiunilor intre- 
prinse de Mihai Viteazul. instinctul de con- 
servare, instinctul matern și faptul că era 
exponenta unei clase boiereşti în dispută 
cu intenţiile și faptele domnitorului, au 
fost mereu mai presus de datoria de soţie. 
Relaţiile dintre Mihai Viteazul şi Doamna 
Stanca au fost, cel mai adesea, relații de 
infruntare şi nu o dată de dușmănie. Ca- 
sandra, soţia lui Cantemir, dimpotrivă, chiar 
dacă nu-şi ajută soțul in mod direct, e mereu 
alături de el, în toate peregrinările sale, 
il sprijină şi la bine şi la rău. 

Ambele personaje interpretate de mine 
erau parcă dimensionate de sentimentul 
sfireitului. Tragic, în cazul Doamnei Stanca. 
Dar felul lor de a reacţiona in fața acestui 
sentiment este diferit. Şi deși rolul Doamnei 
Stanca oferea mai multe posibilități de 
desfăşurare în registrul dramatic, rolul Ca- 
sandrei m-a inspirat mai mult, tocmai prin 
această dorință permanentă de a fi la inălți- 
mea idealurilor și nãzuintelor lui Cantemir. 


«Tudor» a însemnat începutul epopeii 


cinematografice naționale. 
Avem datoria să desăvirşim acest înc 


Emanoil PETRUT; 


Erou nu înseamnă numaidecit person 


să se mai nască în atari condiţii emoția, 
dacă circuitul, să zic așa, «simpatetic», de 
minimă încredere şi abia după aceea de 
aderare superioară, e intrerupt? Curentul 
de inaltă tensiune, anulat. Nu-i păcat de o 
plastică tulburătoare, de acea imagine de 
vis, la hotarul între viaţă si vis, cind con- 
struclia epică se dovedeşte atit de fragi- 
lă? Şi fragilă nu ca arhitectură dramatică 
ori ca soliditate a demonstraţiei filozotice, 
ca subtilitate a motivaţiei psihologice ci, 
cum spuneam, ca logică a povestirii. Ca 
argumente plauzibile. Verosimile. Firesti 
în limitele realului, ale realului transfigurat 
de artă. Dar în sensul vieții si nu în pofida ei. 

Am luat filme foarte diferite ca factură 
— mi se poate reproșa. Nu compari visul cu 


tate istorică notată cu litere mari în cărțile 
de istorie, ci inseamnă si fiecare om care 
trăiește și munceşte sau a trăit si a muncit 


povestirea realistă. Deși, se spune, cả 
uneori visul poate fi mult mai real decit 
viaţa. Un vis care se poate intoarce, prin 
semnificaţii, tot la o realitate, ca în tulbură- 
toarele meditații ale lui Bergman. Vise cu 
tilc filozofic, aprevestiri» ale unor neliniști 
existențiale. Doar că «prevestirile» anului 
cinematografic românesc se anunţă bune. 
Şi chiar retrospectivele ne-au bucurat de ci- 
teva ori. Dacă n-aş aminti decit Mastodon- 
tui ori Filip cei bun, lustrate.. Zidul 
ori Actorul si sălbaticii M-am rezumat 
insă la aceste argumente-limită cu o singură 
intenţie. Să arăt ce importanţă are In practi- 
ca noastră de creaţie (mai mult chiar decit 
in teorie) acea autenticitate prea discutată 
— şi din păcate încă discutabilă — In multe 


Doi actori profesioniști, lîngă «omul de pe stradă 
Între ei, nici o discrepantä («Cursa») 


respectind epoca. Sigur că pentru mine 
Tudor inseamnă un erou al muncii mele în 
cinematografie. Tot ce e bine şi frumos, 
cu oameni tineri, cu oameni fericiţi, se poate 
reda cu mai mare uşurinţă, dect momentele 
zbuciumate din vremi trecute. 

Tudor a fost primul film istoric din țara 
românească despre un personaj istoric 
foarte bine cunoscut. Am început prin 
a-i da viață, de la portretul lui Aman. Pentru 
ca după aceea, să intru în amănuntele 


Puterea de luptă şi sacrificiul 
său au intrat în legen 
Personajul istoric 
a devenit un simbol 
al unui popor care nu poate 
trăi decit liber sỉ independent, 
(Tudor în interpretarea actorului 


Emanoil Petrut) 


din filmele noastre. O autenticitate fireşte, 
ca-n artă, cu marja de «licență» poetică 
dar care să nu contrazică viața. Şi să-i dea 


Cum se te 
autentifioa 
un regizor? 


Prin ce se poate identifica un regizor 
autentic? Prin autenticitatea filmului, 
s-ar zice, dar autenticitatea are şi ea 
grade de valoare, şi apoi, Intr-o creaţie, 
pot alterna episoade mustind de adevăr 
prețios cu altele insipide. 

Un semn mai cert l-ar furniza impreiju- 
rarea cind nici un cadru nu e neutru 
sub raportul autenticităţii sensibile, cum 
se intimplă, să zicem, în Moartea unui 
ciclist de Bardem sau in Balada sol- 
datului de Ciuhrai sau in Anna 
Zaccheo al lui De Santis. Nici în Cursa 
nu există momente nearticulate; nu se 
arată nici un peisai de dragul arătării 
lui, nu se relatează nici o intimplare 
fiindcă ar fi aprioric semniticativă — ea 
devine astfel în timp ce se destășoară. 
Se petrece ceva foarte obișnuit, dar 
fiecare particulă a acestui obişnuit e 
neobișnuită. Cursa e efectuată, obiectul 
transportat ajunge cu bine la destinaţie, 
dar niciunul din cei trei oameni care au 
fost în vehicul nu mai are, la sfirșitul 
acestui drum, destinul iniţial. 

Un alt semn al regiei autentice ar fi 
surpriza continuă, pe un fir epic şi dra- 
matic firesc. Cursa e arhiplină de ob- 
stacole. În fiecare secvenţă se ivește o 
peripetie. Curios, nu transportul uriasei 
piese de metal produce surprize (cu 
excepţia unui singur accident), ci trans- 
portul clandestin al unei tinere de către 


de viaţă ale omului Tudor. Pentru asta am 
făcut multe drumuri pinš la Viadimiri, în 
Gorj, pentru că acolo mai trăiesc încă multe 
rude ale lui Tudor. Cu toate că 1821 pare 
foarte departe, rudele si mediul în care 
a trăit mi l-au apropiat, si am văzut că de 
fapt istoria este un timp veșnic prezent. 
Poate că din pricina asta, și din pricina 
textului lui Mihnea Gheorghiu, oltean, om 
care a studiat viața lui Tudor, am reuşit 
într-adevăr să mă simt la un moment dat 
Tudor. Am gindit ca el. Am bătut drumurile 
lui. Am vrut ca Tudor să vorbească aidoma 
oamenilor de azi. Să fie un erou de azi, 
un erou de totdeauna. Strădania mea prin- 
cipală a fost să dau cit mai mult adevăr de 
viață siluetei din tabioul lui Aman, de la 
care pornisem în reconstituirea unui des- 
tin şi a semnificaţiilor unui sacrificiu de 
sine, pe care și astăzi le păstrăm cu cre- 
dință. 


Cele spuse de neamurile lui, despre 
Tudor, au făcut ca fără silință mare sà 
pricep că lupta lui Tudor conţinea ade- 
văruri pentru care se luptă și In zilele mele. 
Am cunoscut un strănepot al lui Tudor, 
care era mult mai bătrin decit mine, dar în 
toate filmările mai grele, el avea grijă de 
mine ca de insuși Tudor. Nici nu mai ştiu 
dacă avea grijă de mine in Tudor sau de 
Tudor în mine. Dovadă că in timpul filmări- 
lor, îmi spunea «Tovarăşe domn Tudor». 
iată dar că istoria trecutului se confunda cu 
istona prezentului. Acum, cind imi amin- 
tesc de Tudor, mă gindesc că l-am făcut 
nu numai cu dorința de a prezenta un per- 
sonaj istoric, ci și cu dorința ca el să tre- 
zească setea culturii, a cinematografiei 
noastre de a duce mai departe, de a vorbi 
în continuare despre setea pămintului 
nostru de eroi, care de-a lungul vremuri- 
lor au făcut ca această intindere mică de 
pâmint să capete în univers o forţă, o stră- 
lucire şi o demnitate impresionante. Nu 
este gloria mea, este gloria celor ce s-au 
gindit că istoria trebuie scoasă din 
arheologie si arătată pe față celor care 
s-au născut astăzi, celor care au să vină 
după noi, celor care nu au avut cum s-o 
cunoască. 


Îmi pare foarte bine că Tudor a fost 
începutul. Şi ca atare şi eu, ca actor, am 
fost o parte din începutul epopeei naționale 
care abia acum Incepe să se desfășoare 
în adevărata sa amploare pe film. Istoria 
pămintului nostru se desăvirseste nu numai 
cu faptele celor ce au fost, dar şi cu faptele 
prezentului. Aş fi bucuros ca,văzind filme 
din arhiva cinematogratică peste vreo zece 
ani, să întiinesc în istoria neamului nostru 
şi eroii zilelor mele, Pentru că eroi au fost, 
eroi sint incă. 


— din respect pentru ea — o finalitate filo- 
zofică şi artistică. 
Alice MĂNOIU 


cei doi şoferi ai dinosauricului auto- 
vehicul. Şi fiecare secvenţă e o surpriză 
ca mediu al rezolvării problemei puse: 
un om se aruncă Intr-un camion; ca- 
mionul e plin de cuiere-pom, care se 
vinzolesc ca arborii uscați dintr-o pă- 
dure detunctă; o fată incearcă să scape 
de-o baie fierbinte; li vine ideea să 
arunce în lighean o găină decapitată și 
s-o jumulească; un popas paşnic într-o 
casă de ţară e intrerupt de o vizită noc- 
turnă, pe ploaie, intr-un cimitir, cu răs- 
colirea unor patetice aduceri-aminte. 

În sfirşit, alte simptome de auten- 
ticitate artistică regizorală ar fi tăcerea 
acolo unde de obicei e aște pălă- 
vrăgeala, sincopa g.avă, în locul unde 
totul urma să se desfăşoare cursiv- 
cantabil, şocul comic în mijlocul unei 
expuneri albe, în genere răsturnarea 
habitudinilor noastre, ale retinelor şi 
timpanelor noastre, soliditicate aceste 
habitudini prin presiunea multor filme 
rutiniere şi anodine, în numeroşi ani, 
asupra instrumentelor noastre de per- 
cepţie. Nu, după o bătaie nu vedem 
adversarul invins, fugind căpiat; ei e 
înfipt de biruitor in ușa persoanei lezate, 
ca să-și ceară scuze. Nu, după aducerea 
fetei la destinaţie nu asistăm la o nuntă 
fericită; mirele era insurat. Nu, fata nu 
se va lipi — disperată, fiindcă a rămas 
singură — de tinărul chipeș care a cu- 
noscut-o intii, ci va privi, ginditoare. la 
maturul cu suflet de copil, ce i s-a de: 
văluit într-o noapte fără dragoste și care 
are, evident — l-a înțeles — nevoie de ea. 

Nu, nu vom uita numele regizorului 
debutant Mircea Daneliuc, după ce 
vom ieşi de la cinematograf. Dealt- 
minteri ei era regizor înainte de a porni 
in această Cursă. Ea n-a făcut decit 
să-l autentifice. 


Valentin SILVESTRU 


"11 


Patima 


Ştirea a făcut senzaţie: o 
mare actriță, Draga Olteanu 
Matei, se apucă să scrie un 
scenariu (după o schiţă a lui 
Petru Vintilă), de dragul unui 
personai. Un cunoscut ope 
rator, George Cornea, de 
dragu! suunariului, debutează în calitate de 
regizor. Patima iese un film puternic și se 
rios, izvorit din pasiune, dar dintr-o pasiune 
matură fatã de cinematograf, o pasiune gata 
să convertească primele entuziasme in 
supuneri intelepte la obiect. Rezultatul e 
armonios și bine echilibrat, conducind cu 
limpezime naraţiunea clasică intr-o an 
bianţă sugestivă: orăşelul transilvănean din 
anii imediat următori războiului, urmărind 
riguros destinele persona,elor şi mai ales 
drama acelui persona-miză a povestiri: 
Cine e această Păuna care a stirnit 
entuziasmul iubitorilor noștri de film? İn- 
tr-adevăr, un persona de mare forță drama- 
tică, de forta «Marei» lui Slavici, cu care se 
inrudeşte ca semnificaţie socială si ca des 
tin sumbru pentru ea și pentru ceilalti, pe 
care-i antrenează In jocul nesăbuit al aver: 
Patima aceasta ce decolorează alte sent: 
mente: sentimentele materne, afectiunea 


nema 


din carnetul 


producătorului delegat 


Actorii buni — afirma Antoine — «sint 
conștienți că intreaga lor persoană fizică 
face parte din personajul pe care-l intru- 

ipează si că, în anumite momente ale 
AON; piine lor, spatele lor, picioarele 

lor pot fi mai elocvente Rt o tiradă». 
me E a HÀ (împreună cu 
George Ci şi interpretă a rolului 
principal (Puna Varlam), Draga Olteanu- 
Matei ilustrează acest principiu prin minu- 
joasa şi subtila știință a valorii gestului 
semnificativ şi a mișcării expresive. 

S-o urmărim în relaţia personaiului cu 
mobilul concret al dramei sale, banii. Filmul 
debutează cu o Păuna săracă, o Păuna 
pentru care citeva bancnote (realizate din 
vinzarea efectelor :nilitare ale soţului mort 
pe front) reprezintă singurul mijloc de 
existenţă. Primul contact cu o sumă «fabu- 
loasă» apare în secvența intoarcerii de la 
tirg. Îngenunchiată pe covor, Păuna con- 
templă banii sortati pe categorii. Copleşită 
de o bucurie pură, copilărească, Păuna își 
trece miinile, ca intr-un descintec, peste 
bancnotele aranjate cu un respect aproape 
religios. Gesturile ei sint tandre, Păuna incă 
nu este victima rapacităţii. Și totuşi, aici 
apare şi germenele nefericirii sale viitoare: 
setea de imbogăţire. A sezind bani: pe masă, 
Păuna iși sprijină miinile cele două 
teancuri de bancnote, intr-un gest posesiv, 


intre soți, prietenia, credința a fost tratată 
in fel și chip în literatura noastră clasică si 
in filmul nostru de inspiraţie clasică. Ce 
aduce nou Păuna este o vitalitate explozivă 
şi o ambiţie de parvenire dublate de multă 
feminitate, de vicleană urmărire a telului 
prin toate mijloacele. Vădana între două 
virste se transformă pe sine, și nu pe fiica 
ei, în nadă pentru rotuniirea averii. La 
Mara, dorința de inavuţire pornea dintr-o 
mare dragoste și grijă pentru copii. Păuna 
lại uită copiii ca să-şi poată domoli setea 
de avere și pe aceea de a-și trăi viaţa. Draga 
Olteanu-Matei face din această feminitate- 
capcană un cap de operă interpretativ. 
Deajuns citeva scene pentru ca persona- 
jul să devină, graţie ei, antologic. Una din 
scene: prima intilnire a Păunei cu negusto- 
rul Dionisie la serbare — priviri furiee, frea- 
mắt al trupului, tatonarea viitoarei victime. 
Apoi scena lăibărașului: sub mina blănaru- 
lui care-i ia măsurile, femeia dospeste ca 
un cozonac aromat. De neuitat acea Păună 
cu pretenţii de doamnă cind ia masa im 

preună cu avocatul distins la Herculane 

umorul savuros al replicii neaoşe: «ce besic ¡ 
face băutura asta!» şi voaleta elegantă ce-o 
stinjenește cind soarbe zgomotos sampa- 


De dragul unui personaj, 
de dragul unei actrițe, dar, 
de dragul artei cinematografice 


mai ales, 


nia. Cochetărie vulgară sau discretă, vani- 
tate amestecată cind cu șiretenia cind cu 
disperarea femeii ce ciștigă ori pierde parti- 
da, după imprejurări, în confruntările cu 
Dionisie ori cu Tie, ulterior cu avocatul — 
cind îl cere ea pe avocat în căsătorie, mo- 
ment ridicol, patetic şi caricatural totoda- 
tă, cum numai marea noastră actriță știe 
să combine în doză savantă și totuşi atit 
de spontană, clocotind de viaţă și firesc. 
Şi-apoi declinul, privirea de animal ce sca- 
pă prada, privirea aceea ce-ar prefera să 
nu priceapă că totul s-a sfirsit: fabrica i-a 
fost naţionalizată, copiii pierduţi, ea nu mai 
e «nimenea», nici măcar văduva săracă de 
altădată, săracă dar respectată cindva în 
orăşelul de pe Timiş. Prin strălucitul por- 
tret al Păunei, portret atit de concret și de 
particular, Draga Olteanu-Matei și colabo- 
ratorii săi ne sugerează cu o deosebită 
vigoare dramatică întregul proces istoric 
de alienare şi degradare individuală Intr-un 
anume context social. 

Interesant Insă cum nici actrița — car 
ar fi putut să transforme filmul într-un reci 
tal Draga Olteanu — nici operatorul 
care ar fi putut să supraliciteze valorile 
plastice — n-au cedat tentatiilor. Eforturile 


lor au mers spre ansamblul lucrării, spre 
echilibrarea compartimentelor de creaţie, 
într-un tot unitar, dar uneori convenţional 

l-aș reproşa Patimei o anume surdină re 

gizorală ce estompează chiar momentele 
importante si duce la o oarecare lipsă de 
dinamică a spectacolului chiar în relaţii 
dramatice-cheie. Cum ar fi Instrăinarea 
Păunei de copii sau moartea lui Dionisie. 
O discreţie care duce şi la estomparea 
cltorva personaje (fata Păunei, Tie, chiar 
Dionisie). Regizorul şi-a ales insă cu multă 
griă echipa şi mai ales interpreţii. Fortei 
dramatice a Dragăi Olteanu-Matei îi ţine 
piept, cu mult aplomb și savoare, actorul 
teatrului craiovean, Vasile Cosma, dăruin- 
du-ne un neaoș negustor bănățean, mol- 
com la vorbă si iute la faptă, grăbit și el să 
facă avere dar In alt fel decit energica sa 
consoartă, Gheorghe Cozorici. sub masca 
distinsului avocat (care face «o favoare» 
banului căsătorindu-se cu Păuna), e con- 
vingător şi nuantat. Neașteptat ca apariţie 
în postura flăcăului tomnatic și impulsiv, 
actorul Emanoil Petrut, în rolul Tie, antrenat 
şi el în caruselul aurului. Prospetime a chipu- 
lui, graţie a mișcării, dar o intonatie cam 
artiticială la tinăra debutantă Mariana Buru- 
iană întrupind-o pe Sabina. (O scenă re- 
marcabilă ca rezolvare plastică si ca inter- 
pretare, sinuciderea fetei Păunei, de pe 
pod.) O notă de tristeţe reținută sugerează 
fiului Păunei actorul Ovidiu Moldovan. 
Dody Caian-Russu conturează cu fineţe vul- 
garitatea unui personaj de dimensiuni re- 
duse, dar memorabile. Ar merita, desigur, 
să ne oprim la citeva din secvențele de virf 
ale filmului, valoroase fie prin atmosfera 
lor autentică, din planul doi, fie prin inter- 
pretarea actorilor, secvenţe ca: nunta Pău- 
nei, tirgul și verva negustoresei, numără- 
toarea tandră a banilor, ca o mingliere, 
moartea Sabinei și altele. Dar cum și auto- 
rii au pus accentul mai mult pe ansamblul 
operei, aş menționa şi eu mai ales contri- 
butiile reuşite tot în ansamblul filmului. Şi 
anume imaginea semnată de Mircea Mla- 
din şi George Cornea, decorurile lui Guţă 
Ştirbu (funcționale, la obiect), costumele 
sugestive semnate de Ileana Oroveanu şi 
inspirata muzică a Corneliei Tăutu, Parti- 
tură care stimulează,in multe momente ale 
filmului, fantezia și participarea spectato- 
rului la dramă. 

Cinematografia noastră se imbogăäteste 
cu un film care place și publicului și cri 
ticii, regia işi aduce în rindurile ei un prote- 
sionist de nădejde care este George Cor- 
nea, iar dramaturgii ciștigă In persoana 
Dragăi Olteanu-Matel un coleg ambițios 
şi demn de orice competitie. 

Alice MĂNOIU 


Scenariul: Draga Olteanu-Matei și George Cornea, 
după o idee din nuvela «Hiena» de Petru Vintilă 
Regia: George Cornea. Imaginea: Mircea Mladin 
si George Cornea. Decoruri: Guţă Șiirbu. Costu- 
me: Ileana Orovyeanu-Kosman. Muzica: Cornelia 
Tăutu, Cu: Draga Olteanu-Matei, Gheorghe Coro- 
rici, Emanoil Petrut, Vasile Cosma, Mariana Buru. 
iană, Ovidiu Moldovan, Dody Calan Russu, Zephi 


Alsec. 
Producţia Casei de filme Cinci Director 
Dumitru Fernoagă. 


„Patima de a juca“ 


ochii Îi trec de la un teanc la altul, căpătind 
o strălucire nouă. 

În secvenţa imediat următoare, Păuna 
este alta. Gesturile sale vor avea şi ele alt 
ritm, altă semnificație. Încheind tranzacţia 
cu Martalogu, miinile Păunei scot cu febril- 
tate din poșetă grămada de bani rezultată 
din vinzarea casei proprii, apoi dau la 
iveală, printr-o mişcare scurtă, aproape 
brutală, salba de galbeni de la git. Din acest 
moment, Păuna va fi dispusă să sacrifice 
oricit şi pe oricine pentru a-şi spori averea. 
Din gesturile şi din expresia ei a dispărut 
orice urmă de inocenţă și puritate morală, 
ori de cite ori va fi vorba de bani. 

Într-un singur moment Păuna va mai fi 
ea insăşi, atunci, cind, îmbrăcată după 
gustul lui Martalogu, apare în holul luxosu- 
lui hotel de la Herculane. Mersul, tinuta, 
mișcările, privirea, toate aparţin adevăratei 
sale personalităţi. Mai tirziu insă, pe terasă, 
la masă, Draga Olteanu-Malei işi schimbă 
jocul, gesturile fiind menite să exprime 
etorturile induioșătoare de a părea o femeie 
«de lume». Actrija şi-a dozat farmaceutic 
liecare mișcare a mĩinilor, a capului, fiecare 
nuanță a expresiei. 

Elemeră in ansamblul filmului, secvența 
reprezintă o clipă de lumină în existența 
personajului, urmată imediat de o situaue 
de antipod. În acelaşi costum, dar in cu 


totul alt context dramaturgic, Păuna revine 
la cealaltă tatā a sa, cind, întoarsă de la 
Herculane, iși află fabrica fără muncitorii 
plecaţi la manifestatie. Gesturile contras- 
tează violent cu alura si îmbrăcămintea. 
Blănurile gi pălăria, purtate cu [lo sa 
Incintare pină acum, sint aruncate brutal 
pe jos, mina, cu brățară de perie, insfacă 
bărbăteşte un cuţit, mersul e apăsat, fără 
feminitate, in ciuda tocurilor înalte. Apoi, 
în dormitor, Păuna, disperată, dezlănţuită. 
síisie cu cuțitul salteaua, prăbugindu-se 
in hohote, peste grămada de bani devenită 
hirtie fără valoare. Este ultima ei imagine 
în relaţia cu banii. 

De aici incolo, ascensiunea materială a 
Păunei continuă, dar și degringolada ei 
morală ia forme din ce în ce mai dramatice. 
Personajul cunoaşte astfel o tragică stişiere 
a esenței sale umane, intre doi vectori de 
sens opus. 

Semnificativ este faptul că, deşi intrată 
cumva în subsidiar, estompată de ele- 
mentele dramei familiale, prăbușirea mate- 
rială şi socială a eroinei este servită cu o 
mare consecvență și intr-o desăvirșită uni- 
tate stilistică, de jocul actriței. Dacă, spre 
exemplu, moartea Sabinei şi apoi despărți- 
rea definitivă de Sever sint tratate cu mij- 
loace de expresie asa-zis «clasice» cu 
forță emoţională incontestabilă. felul în 


a Dragăi Olteanu 


care Pâuna primește loviturile pe pian 
material-social ating o culme a expresivi- 
tâuí şi a nuantelor simbolice în gest și ati- 
tudine. Elocventă in acest sens este sec- 
venta finală a filmului. Ïntelegind că a 
pierdut tot, că destinul ei se cantonează 
între «nimeni» si «nimic», Păuna lại in- 
dreaptă pașii spre «nicăieri». Incongtient, 
străbate podul din centrul orașului, un loc 
de acțiune devenit leit-motiv al filmului. 
Expresia Dragăi Olteanu-Matei, In această 
secvenţă, îi dezvăluie nebănuite resurse de 
tragediană. 

Dar nu expresia — sau nu numai — merită 
analiza atentă. Aparatul o urmäreste pe 
eroină. din amorsă, traversind, cu direcţie 
imprecisă, podul. Părul Incắrunul, des- 
pletit pe spate, miinile atirnind fără viață, 
de-alungul trupului, umărul drept uşor sur- 
pat, fără ciorapi în pantofii decupati, tirin- 
du-și paşiimărunţi, mecanici, nesiguri. Sen- 
zaui, stări, sentimente, transmite această 
ultimă imagine a Păunei Varlam: o senzaţie 
concreta de frig, sentimentul acut, dureros 
al prăbuşirii lăuntrice totale și iremediabile. 
al unei sfieietoare singurătăti, al unei dureri 
sufleteşti pe care nici o vị și nici un stri- 
gất n-ar fi pute traduce şi exprima cu 
atita forță tragică. 


Lidia POPITA 


Cu îndrăzneală, 


despre îndrăzneală 


f Judecat de la o anume 
| distanţă, aceea parcursă de 
autorul său pină aici, Zile 

inema fierbinți poate să pară 
demonstraţia unui regizor 
care a dorit să-şi spargă 
propriile contururi, demons- 
tratie ambițioasă, perfect reuşită de altfel, 
un fel de: «iată, ştiu sỉ pot si așa». Judecat 
așa cum cred că se cuvine, adică în sine, 
ca filmul unui regizor şi nu al unui specia- 
list într-un gen anume, Zile fierbinţi devine 
pur și simplu filmul unui om care ştie că 
cinematograful înseamnă în egală măsură 
calcul matematic şi inspiraţie, artă şi meş- 
teạug, plus acel «ceva» numit instinct 
sau simțul măsurii cinematografice şi că 
formula aceasta aparține filmului si nu 
unui gen anume. Sergiu Nicolaescu, deci, 
n-a schimbat armele, ci doar terenul. Nu 
pe cimpul de luptă, ci pe un mare şantier 
naval, nu un comisar drept, ci un director 
drept, nu impuscături, ci mari vuiete de 
ciocane pneumatice, nu steaguri fluturate 
pe cimpuri de bătălie, ci mari lozinci-stea 


guri marcind timpul și sensul trecerii lui, 
nu urmăriri spectaculoase din maşină, ci 
kilometri de şantier si de scări parcurse în 
sus și-n jos, nu zbor de săgeți otrăvite, ci 
zborul unei sticle de şampanie prin aer 
spre nava ce urmează să plece în larg, 
purtată de o elice tăcută din încăpăţinarea 
şi îndrăzneala de a îndrăzni a unui om, 
nu istoria de ieri sau de alaltăieri deci, ci 
istoria zilelor noastre fierbinţi si fierbinte 
ale noastre cu care sintem amestecați pină 
în intimitatea vieţii noastre, istorie scurtă, 
flash-uri de istorie, citeva zile, practic, 
citeva ore, dintr-o întreagă istorie. 

Da, Sergiu Nicolaescu a schimbat terenul, 
dar n-a schimbat armele şi nici ținta lor. 
Filmul său este, ca toate celelalte de altfel, 
cu indrăzneală, avocat al indrăznelii crea- 
toare și responsabile. Filmul său pledează 
cauza curajului de a fi mai mult decit crezi 
că poţi să fii, de a trece dincolo de ceea c‹ 
credem noi că se poate, dincolo în resursele 
neexploatate încă şi nebănuite încă ale 
fiecăruia. Îndrăzneala este dintotdeauna 
marca regizorului Sergiu Nicolaescu, ea 


de actualitate. Adică 


— Primul film de actualitate pe care-l! 
frok Sargis Nicolaescu? 

— Da. 

— O nouă experiență? 

— O nouă experiență, dar eu n-aş face 
atita caz de ea. Găsesc că e absolut firesc, 
dacă nu chiar o datorie de prim ordin a unui 
realizator, să investigheze realitatea în care 
trăim. Din păcate, aşa cum probabil ai 
constatat la conferinţa de presa care a pre- 
cedat premiera «Zilelor fierbinți» — s-ar 
părea deocamdată că avem mai multe păreri 
despre filmul de actualitate decit filme de 
acest gen. Probabil că e mai uşor să emiti 
păreri. Cind treci la fapte, lucrurile se schim- 
bă. Nu sînt adeptul unor teoretizări cu orice 
preț a «nemaipomenitei experiențe» pe 
care o face un cineast realizind ce? Un film 
despre viața în care trăieşte și el, pe care o 
cunoaște, sau ar trebui s-o cunoască în aşa 
fel incit să poată vorbi cu competenţă, 
convingere si înțelegere despre ea. Şi bine- 
înțeles să vorbească artistic, pentru că 
asta-i este vocația. Sau ar trebui să fie. 


— Experientä sau nu, ce înseamnă 
totuşi pentru dumneata realizarea «Zile- 
lor fierbinți»? 

— Un tur de forță! ŞI nu este o lipsă de 
modestie cind afirm asta. Gindeşte-te că 
filmul a fost realizat, de fapt, în mai puţin 
de o lună. ŞI lucru foarte important, pentru 
că vorbim de un film inspirat de propria 
noastră viață: ritmul realizării lui a fost 
impus de ritmul unui fapt real care a inspirat 
scenariul — lansarea la apă, în ajunul lui 
23 August 1975, a unui mare cargou româ- 
nesc. Am preluat din mers faptele și noi, 
echipa de filmare, ne-am integrat vieții 
șantierului naval. Şantierul n-a mai fost 
ca-n scenariu, filmul a fost ca pe șantier. 
Cu asta mă mindresc. N-am intrat pe doc 
cu păreri venite de la București. Aveam un 
scenariu, premisă de fapt. As spune că 
aveam o premisă-maleabilă. Nu ne-am dus 
la Constanţa ca să instalăm un platou de fil- 
mare, cu reflectoare, clachete si vedete. 
Ne-am integrat șantierului si, într-o simbio- 
ză absolut necesară, găsesc eu, s-a filmat 


este şi marca filmului de față. Alături de ea, 
pereche si completare firească, fidelitatea. 
Fidelitatea față de aceste zile fierbinţi şi 
de sensul lor. Şantierul naval şi oamenii 
lui — cei din viaţă şi cei din film — se leagă 
cu adevărat și cu adevăr in acel tot ideal 
şi atit de greu de ajuns de altfel, în acea 
materie vie şi viabilă care nu mai este a 
filmului, ci devine, trecind peste convențiile 
artei, a vieții. Şantierul acela este o pre- 
lungire a oamenilor în metal şi flăcări, 
aşa cum oamenii sint prelungirea lui vie 
şi vibrantă, simţi acel amestec indescripti- 
bil de materii pulsind in aceeași respirație. 
Dorinţa regizorului de a ne comunica acest 
amestec fascinant este manifestă şi con- 
centratul ei-esenta ei. se stringe într-o ima- 
gine cu putere de simbol; în gestul febril cu 
care directorul culege de pe podeaua va 

gonului o dată cu pastila de nitroglicerină 
si praful, praful șantierului, şi acel prat 
omul il înghite o dată cu medicamentul, 
gest de totală și definitivă contopire cu acel 
şantier căruia li aparține de-o viață. Este 
un detaliu foarte important, dar strecurat 
cu discreție, ca de altfel toate detaliile fil- 
mului. Detalii poetice, cum ar fi amintirea 
unei vacanțe — cine ştie dacă nu doar gindul 
a ceva ce ar fi putut să fie — sau galopul 
— pe malul mării, galop și el simbolic, în- 
toarcere, intr-o copilărie de neuitat, detalii 
amare ca acel «la mulţi ani 1975b pe care 
aparatul se ridică părăsind imaginea omu- 
lui chircit exact sub el, detalii de imagine 
sau de replică, de priviri sau de gesturi 
mărunte, acele detalii fără de care nici un 
film nu rezistă, sint permanent prezente şi 
perfect plasate si viața subterană a filmu- 
lui vine, fără nici o îndoială, din şi prin ele. 
Sint materia caldă pe care filmul se sprijină 
de fapt. ŞI poate că, exact prin ele, nota, 
dominantă a filmului devine căldura. Căl- 
dura aceea însă vine fără nici o îndoială 
de pretutindeni, din imaginea lui Nico- 
lae Girardi, imagine mobilă, la fel de puter 

nic expresivă în marile planuri generale 
ca în prim-planul unui actor; acea căldură 
vine, fără nici o Indoială, din scenariul luiy 


Farmecul unei actrițe imprumutat 
personajului (Marga Barbu) 


Francisc Munteanu care, în paranteză fie 
spus, nu cred că ar fi greșit dacă ar fi dat 
mai multă forță dialogului; acea căldură 
vine din prezența actorilor, foarte mult din 
prezența actorilor. Sergiu Nicolaescu sur- 
prinzător altul si altfel, Marga Barbu, stră- 
lucitoare într-un rol pe care-l scoate abil 
din raza vulgaritătii trecindu-l în aceea a 
farmecului, Ileana Popovici, eliberată de 
«tipic» dar lăsată în tiparul ei de spontanei- 
tate dulce si increzătoare, Colea Răutu cre- 
dincios lui Insuşi şi personajului deopotrivă, 
Vladimir Găitan sau Sebastian Papaiani, 
Ernest Maftei sau Draga Olteanu, Mircea 
Albulescu sau Mircea Anghelescu, Emme- 
rich Schäffer sau Jean Constantin sau 
Cornel Girbea — de fapt, oricare actor din 
interiorul genericului sau dinafara lui, pro- 
lesionist sau «figurant special», deci om 
al locului, om de șantier — fiecare în parle 
şi toţi la un loc sint oamenii potriviti la locul 
potrivit, intr-o perlectă armonie cu locul 
şi atmostera lui. lar atmosfera acestui loc 
este în mod clar autenticitatea. Atmosferă 
susținută de o coloană sonoră cu totul 
remarcabilă semnată de Anusavan Sala- 
manian, de muzica lui Radu Goldiș, prezentă 
atit şi cind trebuie, de decorurile (princi- 
palul lor merit stă în aceea că nu sint de- 
coruri) semnate Constantin Simionescu, 
de costumele Oltei lonescu, această at- 
mosferá se incheagă deci prin toate sec- 
toarele filmului şi devine, pe nesimţite dar 
sigur, matca prin care năvãleste — cred că 
acesta este cuvintul — năvăleşte spre noi 
senzația de adevăr a filmului Se poate că 
uneori el, filmul, scapă puţin alături 
de matcă și atunci portretul inginerului-di- 
rector alunecă într-un moment sau altul 
spre o prea dulce perfecțiune, se poate ca, 
alteori, acea prețioasă autenticitate pe care 
o aduc cu ei oamenii șantierului, imaginea 
lor surprinsă ca atare, să fie prea devreme 
tăiată, să rămii cu dorul unor fețe care 
tocmai începeau să-ţi fie aproape, minunat 
aduse aproape de aparatul lui Nicolae 
Girardi, se prea poate ca tristețea acestui 
director-lup singuratic. tristețea de după 
victorie, să nu aibă chiar toată acoperirea 
din lume, se prea poate, sigur, ca in acest 
tilm tăcut cu fierbintealä, cu patimă aproape 
de către regizorul Sergiu Nicolaescu, in- 
terpretat cu pondere si luciditate de actorul 
Sergiu Nicolaescu, se prea poate spun, 
să existe unele goluri de aer, de trăire, 
de respiraţie, se prea poate. Dincolo de 
tot rămine însă fierbinte sensul şi el se 
compune, ca în film, din panouri adunate 
unul cite unul intr-o lozincă-crez, simplă, 
de spus în trei cuvinte: «Să avem curajul». 
Să avem curajul, de pildă, să vorbim despre 
sortuletle ca despre mari steaguri desfă- 
surate pe cimpuri de luptă, despre formula 
unei elice ca despre formula unui senti- 
ment, despre noi înşine ca despre un 
mare șantier, un șantier viu din care ies 
mereu şi mereu navele gindului nostru spre 
lume. Să avem curajul, mai cu seamă, să 
vorbim despre lucrurile de fiecare zi cu 
solemnitatea şi fascinația cu care vorbim 
despre cosmos. 

Eva SÎRBU 


Regia: Nicolaescu. Scenariul: Francis 
Munteanu. imaginea Nicolae Girardi. Coloana 
sonoră: Anusavan Salamanian. Muzica: Radu 
Goldis. Decoruri: arh. Constantin Simionescu. 
Costume: Oltea lonrscu 

Cu: Vladimir Gáilan, Ileana Popovici, Marga Barbu 
Mircea Albulescu, Sergiu Nicolaescu, Colea Râultu, 
Emmerich Schá[fer, Zephi Alsec, Mircea Anghe- 
fescu, Alexandru Dobrescu, Sebastian Papalani şi 
Jean Constanlin. Film realizat in Studiourile Centru- 
loj de Producţie Cinemalografică «București». 
nam Casei de filme Trei. Director: Eugen 

andric. 


„Am făcut un film 
lucrul cel mai firesc“ 


fără să pozeze nimeni în «personaj». Am 
fost cu toții «de-ai şantierului». M-a ajutat 
faptul că am fost marinar şi nu-mi este 
străină lumea portului, a navelor, a șantieru- 
lui naval. M-a ajutat faptul că sint şi inginer 
și am vorbit cu cei de pe şantier limba 
constructorilor, nu a vizitatorilor. ŞI în 
focul graficului de producţie al calei de 
lansare am încercat să înserez povestea din 
scenariu ca pe o succesiune de Intimplări 
posibile şi nu ca pe o fictiune — lartä-mi 
pleonasmul — fictivă. In ritmul santierului 
nu-am dat seama şi ce știu şi ce nu stiu 
dospre prezeni, ca şi despre filmul acestui 
prezent. Nu vreau să dau lecţii nimănui 
Dar eu, ca și inginerul Coman din film 
uitindu-mă şi eu In oglindă ca să nu-mi lie 
ruşine de mine, si fără să descopăr roata, 
aș spune că «actualitate fără autenticitatea 
atmosferei, fără acea vibrație specifică a 
locului de muncă nu există. Nu ritm de po- 
vestire cinematografică, ci ritmul vieţii în 
povestea de pe ecran. O actualitate care 
apropie de document şi nu o ficţiune care 


mimează actualitatea, care edulcorează și 
binelnteles trădează». Cred că dacă am 
izbutit ceva cu acest film este pentru că am 
intrat nu pe şantier ca cineast, ci pentru că 
am intrat în șantier. O echipă de creatori de 
nave a trăit la unison cu una de creatori de 
filme. Am simţit ritmul vieţii reale. N-as 
putea spune, totuşi, că am descoperit toate 
pirghille ei. Pentru că actualitatea are o 
imensă bogăţie interioară făcută din crista- 
le, conglomerate si sedimente. Între ele, 
contrar lumii geologice, există o imensă 
agitație, o circulaţie, un univers de fluxuri 
care se condiționează, se înfruntă şi se 
determină. Dincolo de acest proces se 
poate discerne adevărul vieţii pe care o 
parcurgem. Aceasta este, de fapt,actualita- 
tea la care va trebui să ajungem în film. 
Vezi cit de simplu şi c†t de complicat în 
același timp este, dialectic vorbind, filmul 
de actualitate? 


M. AL. 


În peisajul binecunoscut și 
arhiutilizat în ultima vreme 
al Deltei. Babușcă si Scatiul 
redivivus indeplinesc, sub al- 
te chipuri şi porecle, dar cu 
același farmec al virstei, ace- 
leași isprăvi miraculoase și 


La o masă rotundă a tele 

viziunii, celebrul Toma Cara- 

'giu a ridicat cu farmec per- 

sonal şi o stranie competen- 

ță problema dialogului în fil- 

mele noastre. E interesant 

că tocmai un actor a pus in 

discuţie această problemă, 
dar actorii sint primii care se simt mutilati, 
strangulati, intimidati și alungaţi de artificia- 
litatea unor replici. Actorii, acești bine- 
cuvintati copii ai soarelui, au un extraordi- 
nar simţ al vieţii, işi dau seama cu prompti- 
tudine de primejdia unui dialog strident, 
arbitrar. Vai, cum se mai chinuiesc bietii 
actori să vitalizeze o replică limfatică, să 
dea naturalete unei fraze lipsite de sens 
— noi, spectatorii, am fost adeseori mar- 
tori acestor dramatice si lăudabile zbateri. 
Ce luptă inegală! Cum să răpui un dialog 
artificios și pretentios? Fac si ei tot ceea ce 
omeneşte e posibil. Mai adaugă de la ei 
un «păi», un «măi», un «bată-te norocul să 
te bată», trosnesc din degete, se agită, işi 
desfac nodul de la cravată simultan cu ad- 
jectivul. Uneori aceste operaţii de salvare 
reușesc, alteori nu. Nu există pedeapsă 
mai grea pentru un actor de mare talent 
decit să-i dai povara unui dialog nefiresc 
Nu o dată i-am auzit indignindu-se in legi- 
timă apărare; «Oameni buni, aşa ceva nu 
se poate spune...» 


filmul românesc 
în cifre 


Aurel 
IMliheles 


E NI 
obtin. firește, aceeaşi binemeritată victorie 
asupra unor răufăcători, și ei teribil de 
asemănători la chip și fapte cu cei din 
Aventurile lui Babușcă. O poveste ieșită 
tot de sub pana lui Petre Luscalov, ecrani- 


zată cu Gheorghe Naghi alături, regizată 
de Gheorghe Naghi, o poveste cu nimic mai 


presus sau mai prejos decit prima, desti- 
nată copiilor. şi numai copiilor. Un film 
bine intenţionat si vizibil orientat spre edu- 
carea foarte tinerei generaţii. Un film edu- 
cativ, dar mai printre nuferi, mai printre 
şerpi, mai pe șalupă, mai pe sub lotci, edu- 
cativ cu candoare și cu oarecare savoare, 
savoare mai cu seamă pentru cei ce nu 


Un film de vacanţă pentru copii în vacanţă, 
un film deci cu adresa precisă și publicul 
asigurat. Pentru că el, publicul de cinema 
între șapte si cine mai ştie cli ani, de la noi 
sau de aiurea, este și lipsit și dornic să se 
ocupe din cind în cind cineva si de soarta 
lui. Gheorghe Naghi iată o tace, chiar dacă 
așa, călcind pe propriile-i urme, o face cu 


Un film de vacanţă pentru copii în vacanţă. 


Un film cu adresa precisă şi publicul asigurat 


cunosc Delta si al ei tipic, pentru copiii 
crescuți pe asfalt, mai pricepuţi la mărci de 
maşini decit la «cum se face știuca». Un 
film de la care ei, citadinii între șapte și cine 
mai ştie citi ani, ar trebui să plece fermecati, 
fredonind cu antren «să nu uităm nicicind 
să iubim pestisorii». 

Doi copii agreabili, Dan Popescu şi Sorin 
Vasiliu, o apariţie blondă și grațioasă — 
Valeria Marian pe post de soră mai mure, un 
actor — Fabian Ferencz care-şi ia rolul de 
bandit foarte în serios în ideea că nu există 
roluri, ci actori, Emanoil Petruţ puțin deru- 
tan! pe dublu rol nu se ştie exact în servi- 
ciui cui, Cornel Coman, cald și cumsecade 
ca de obicei, şi hai să ne oprim aici. Imagi- 
nea — lon Anton, foarte plăcută ochiului, 
muzica Dumitru Capoianu, de un ilustrati- 
vism bine chibzuit si bine temperat, final- 
mente muncă corectă și conştiincioasă de 
oameni mari care s-au străduit să facă o 
bucurie celor mici. 


filmele poetului 


Arta de a vorbi ca oamenii 


Una din performantele «Mastodontului»: 


firescul vorbirii 


nostri 


O Aurei Miheleș a avut, în primii an: 
după absolvirea institutului, o activitate 
regizorală destul de productivă, realizind 
la intervale scurte, impreună cu Gheorghe 
Naghi, trei ecranizări după I.L. Caragiale. 
Din punctul de vedere al distribuţiei, toate 
cele trei filme se sprijină pe celebra trupă 
a Nationalului din Bucureşti. În D'ale car- 
navalului se remarcă, totuși, o debutantă: 
Vasilica Tastaman. 

€ În filmografia regizorului a urmat o 
pauză de 8 ani pină la prima lucrare semnată 
independent scurt-metrajul Legenda cio- 
cirliei, care a obținut Premiul | la Festivalul 
internaţional de la Adelaide — Australia. 

e Primui său lung-metraj semnat in- 
dependent — Vin cicliștii — a apărut în 
acelaşi an cu cel de al doilea scurt-metraj, 
Fetița cu chibrituri — o adaptare după 
Anderson, distribuită și în ţara de origine 
a scriitorului, Danemarca. AI treilea scurt- 
metraj — Prinţul fericit — a prilejuit 
debutul cinematogratic al balerinei Elena 
Dacian. 
ltimul lung-metraj din lista alăturată, 
Săgeata căpitanului lon, continuă să se 
afle in difuzare. La trei ani după premieră, 
în 1975, a fost vizionat de încă 300.000 spec- 
tatori. 


® Regizorul este preocupat și de inovaţii 
In domeniul tehnicii cinematografice. In- 
ventia sa, «Transcolom — aplicată in cele 
trei scurt-metraje menţionate mai sus — a 
fost brevetată și în străinătate. Procedeul 
permite obținerea de efecte picturale ine- 
dite, ampliticind funcția dramaturgică a 
culorii în film. 

@ İn ultimii trei ani, Aurel Miheles a reali- 


Titlul filmului 


aș 


1 Două lozur (co- 
regie Gh. Naghi) 


2 D'ale camavalu- 
lui (coregie Gh. 
Naghi) 


3 Telegrame (core- 
gie Gh. Naghi) 


4 Vin cicligtii 


5 Săgeata ita- 
e. 


Jean Georgescu, 
Aurel Miheleș, 
Gheorghe Naghi 


Gheorghe Naghi 
Aurel Miheleș 


Mircea Stefănes- 
cu 


Alex. Struțeanu, 
Emanuel Valeriu. 
AI. Mirodan 


Alexandru Mitru 


bună credință și afecțiune, cu un pic de 
copilărie și cu bune intenții, o face oricum 
printr-o poveste, care, de ce să ne amăgim, 
nu era în stare să nască minuni, 

De altfel minunile se nasc foarte rare 
Chiar şi în lumea celor mici. 


Eva SIRBU 


Scenariul: Petre Luscalov, Gheorghe Naghi. 
Regia: Gheorghe Naghi Imaginea: lon Anton. 
Muzica: Dumitru Capoianu. Scenogratia: Guta 
Stirbu. Gu: Fabian Ferencz, Valeria Marian-Duma, 
Matei Alexandru, Emanoil Petrul, Ştefan Mihăilescu- 
Braila, Cornel Coman, Constantin Vurtajanu, Ai. 
an erake s- și copiii Dan Popescu, Sorin 
asiliu. 

Producţia Casei de tiime Trei. Director: Eugen 
Mandrie. 


Conștienți de riscurile artificialității, unii 
scenariști isi droghează replicile cu adieri 
de argou sau cu cite un suav «măi fir-ar să 
tie». Aşa că ne este dat să vedem cum un 
academician, om cu părul alb, regretă că 
«de-abia acum i-a căzut fisa», iar alt perso- 
nai, tot savant, tot păr alb, lại asigură spec- 
tatorii că în timp ce lucra la o importantă 
descoperire științifică, «era pe bune». Ce 
situaţie penibilă să vedem cum vulgaritatea 
e chemată în ajutorul naturaletei. 

Citeodată se obișnuiește să se folosească 
un dialoghist, adică un specialist in firesc 
şi naturalete, capabil să alunge ridurile, să 
intinerească, să dea viaţă. Intriga nu-i apar- 
tine și de aceea firescul pe care îl aduce el 
este de multe ori exterior. E o naturalete 
indiscutabilă, care din nefericire n-are nici 
o legătură cu cele intimplate. 

Avem uneori si scenarii gilgiind de dia- 
loguri «firești» însă monotone, searbede, 
plicticoase. De data aceasta firescul se 
confundă cu banalitatea. Asemenea sce- 
narii abundă în fraze luate din vocabularul 
comun: «Bună ziua — Bună ziua», «Ai 
numărul meu de telefon»? etc., etc. Ase- 
menea dialoguri sint într-adevăr firești insă 
nu au nici o semnificație. Cel mai bun dintre 
noi, Shakespeare, ne-a învățat demult că 
hrescul unui dialog trebuie să se imbine 
cu sensul poetic al existentei 
Teodor MAZILU 


zat, în cadrul Centrului de producţie cine- 
matogratică de la Buftea, peste 30 de iiime 
utilitare pe teme educative si de protecţie 
a muncii. În prezent, are ca proiect, la Casa 
de filme Trei, adaptarea pentru ecran a 
romanului «Navetiştii» de Nicolae Ţic. 


Mihai DUTĂ 


Interpreţi 
principali 


Gr. Vasiliu-Birlic, Dori 
na Done, Marcel Anghe 
lescu, AI. Giugaru 


Gr. Vasiliu-Birlic, AI 
Giugariu, lon Lucian. 
Vasilica Tastaman 


Gr. Vasiliu-Birlic, Cos- 
tache Antoniu, Jules Ca 
zaban, AL Giugariu 


Ana Szeles, Ștefan Tä- 
pălagă, Mircea Albules 
cu, Dem. Rădulescu 


Virgil Ogăşanu, Vladi- 
mir Găitan, Amza Pellea, 
Mircea Albulescu 


După două decenii de in- 
fruntări şi conflicte, după 
două decenii de război des- 
chis, cu acuzaţii şi insulte 
reciproce, după două dece- 
nii de criză profundă, cind 
marile studiouri ale Holly. 
woodului erau amenintate cu falimentul, 
repet, după douăzeci de ani de inclestare 
pe viaţa şi pe moarte, se părea că cinema 
tograful occidental a făcut pace cu televi- 
ziunea. Şi o făcuse: din calcul, din rațiune, 
din prudenţă, din interes. O graniă imagi- 
nară fusese acceptată de cele două im- 
perii vizuale, fiecare cu zona lui de in- 
fluentă. Ba mai mult, disputa făcuse loc 
contactelor și cooperării: televiziunea in- 
cepuse să comande cinematografiei furni- 
turi sub formă de seriale si filme publici- 
tare. Se ajunsese atit de departe, incit dia- 
logul dintre ele, subtil şi ambiguu, părea 
să poarte deviza cu rezonanțe «poetice»: 


În occident: 
armistițiul cinema- 
ty. în pericol! 
Raptul 
«premierei» 
un nou gen 
de piraterie 


«du-te-ncolo/ vino-ncoacej lasă-mă/ și 
nu-mi da pace», 

Pină intr-o zi cînd scandalul a izbucnit 
din nou, cu furie devastatoare, mai precis 
anul trecut, nu la Marienbad, ci în Belgia, 
teatrul a două grave incidente de «fron- 
țieră». Primul s-a petrecut cu filmul lui 
Ingmar Bergman, «Strigăt şi soaptă». Film 
scump, film de prestigiu, aureolat de cele- 
britatea autorului si de succesul de la 
festivalul de la Cannes 1974, film în care 
distribuitorii belgieni işi puseseră, si pe 
bună dreptate, mari speranțe de casă și 
de critică. Or, spre stupefactia generală, 
contrar tuturor Intelegerilor şi acordurilor 
anterioare, legi fragile dar, oricum, unanim 
acceptate, televiziunea belgiană a proiec- 
tat filmul pe micul ecran înainte ca filmul 
să fi fost distribuit în rețeaua sălilor de 
cinema. Caz fără precedent, lovitură mor- 
tală, lovitură sub centură, ce a făcut vilvă 
punind sub stare de alertă întreaga cine- 
matografie de la Atlantic pină la Pacific 

Cel de al doilea caz, la fel de grav dar și 
cu implicaţii de alt ordin, vizează filmul 
francez «Măcelarul» («Le Boucher»). Fil- 
mul cu pricina, departe de celebritatea 
celui dintii, se bucurase de un larg succes 
comercial in Franța şi fusese achiziţionat 
de distribuitorii belgieni în speranţa unor 
rețete confortabile. Şi din nou stupefactie: 
filmul apare la televiziune înainte de a fi 
proiectat în cinematografe. Operaţiunea in 
sine era aceeași, nuanţa era însă alta şi de 
aici implicaţiile de care aminteam. Filmul 
«Le Boucher fusese cumpărat de telev: 
ziunea vest-germană şi prezentat telespec 
tatorilor săi conform tuturor uzanțelor in- 
ternationale. Televiziunea belgiană, la doi 
paşi de R.F.G., a captat frumusel emisia pe 
calea undelor, a inregistrat filmul și cind 
distribuitorii se așteptau mai puţin, a dat 
drumul proiecției pe ecranele TV fără a 
plăti copyright-ul (cu excepţia drepturilor 
muzicale). 

În vacarmul ce a urmat, cu invective, pro- 
teste și acuzaţii, nimeni n-a mai știut la 
un moment dat dacă referirile la «Măcela- 
rul» privesc filmul sau televiziunea și dacă 
«Strigătele și şoaptele» erau ale lui Berg- 
man sau ale distribuitorilor trasi pe sfoară. 
Venit în grabă la Bruxelles să asiste la 
festivalul cinematografic (unii zic că nu 
venea, dacă nu se întimplau cele de mai 
sus), Jack Valenti, preşedintele M.P.A.A. 
(Motion Picture Association of America), 
a ținut o conferință de presă stigmatizind 
incidentul cu termenul sever de «pirate- 
rie». Aşa o fi, piraterie, numai că Jack Va- 
lenti deplingea mai puţin pirateria cu «Mă- 
celarul» parizian sau opera marelui sue- 
dez, cit soarta filmelor americane care su- 
feră acelaşi tratament. 

Aici se impune o precizare. Prin poziţia 

eogratică, Belgia are o situaţie specia- 
lã. Inconijurată la mici distanțe de ţări cu 
rețele de televiziune dezvoltate (Franţa, 
R.F.G., Olanda, Luxemburg si chiar An- 
glia), există posibilitatea receptionării pro- 
gramelor de pe 11 canale TV. Telespecta- 
torul belgian, abonat la un sistem de tele- 
distribuţie ce se numește «televiziune prin 


filmul ca artă = filmul ca marfă 


Războiul undelor 


Un cadru antologic din «Strigăte sỉ soapte 


Cintind în zloată 


De la filmele «musical», așa cum 
le-am văzut şi revăzut în strălucitoa- 
rea lor paradă din «A fost odată un 
Hollywood», pină la filmele cu muzi- 
că care au apărut în ultimul timp, 
este o distanță, mărturie a evoluției 
genurilor si poate și a gustului public. 
Marele succes al unui film ca «Nash- 
ville» de Robert Altman, lung de 
aproape 3 ore şi unde sint «prezente» 
nu mai puțin de 28 de cintece, stă 
dovadă in acest sens, pentru că «Nash- 
ville» nu este nici pe departe un mu- 
sical: festivalul și concursul de mu- 
zică la care asistăm sint o montare 
publicitară pe marginea campaniei 
prezidenţiale. lar alegerile sint prilej 
de afaceri, de lansări de noi vedete, 
cutii cu bere şi viitori primari. Cine- 
astul a compus un caleidoscop cari- 
catural, invirtindu-se cu frenezie în 
jurul scenei pe care se cintă, pe care 
mulțimea dă năvală, negustorii pros- 
peră, politicienii trag sforile, iar cin- 
tăreţii trag speranțe. «Nashville — 
spune Robert Altman — este intr-un 
fel ca Hollywoodul de acum 40 de ani, 
cu oameni prea bogaţi şi idei prea 
simple. O expresie reală a culturii 
americane. De altfel, la fiecare vizio- 
nare a filmelor mele poți vedea un alt 
film, un film diferit. Cunosc un doctor 


Un colos muzical 


care se vrea anti-muzica 


(Karen Black 


in 


Nashville») 


cablu», primește semnalele nu prin ante- 
nă, ci printr-un cablu legat la o staţie cen- 
trală (similar cu centrala telefonică). Graţie 
acestui sistem, programele TV din ţările 
învecinate sint recepționate în condiţii bune 
de vizibilitate şi audiție contra unui abona- 
ment de 32 de franci francezi pe lună. În 
fiecare seară, cetățeanul belgian poate alege 
pe receptorul său între 5-6 filme de natio- 
nalitate diversă, dar în marea lor majori- 
tate, americane. 

Acesta este, de fapt, marele of al pre- 
şedintelui M.P.A.A.; expansiunea cinema- 
tografului american în Belgia este pericli- 
tată, cele mai multe transmisii de televi- 
ziune petrecindu-se simultan cu proiecția 
filmelor în săli de cinema de exclusivitate. 
Repercusiunile asupra Incasärilor sint uşor 
de imaginat. În raportul său anual, «Cine- 
matograph Films Council» (C.F.C.) esti- 
mează că in Belgia 3,2% dintre spectatori 
merg regulat la cinema în timp ce 96,5%, 
dintre ei privesc filmele la televiziune, 

Înfricoşătoare statistică. În fața cores- 
pondentilor de presă şi a camerelor de te- 
leviziune, Jack Valenti, omul de afaceri 
abil și diplomatul fin (inainte de presedin- 
tia M.P.A.A. fusese ambasador la Madrid) 
nu-şi mai caută cuvintele, işi ingroașă to- 
nul și acuză direct,dind sentința de «pira- 
terie», Fără indoială, în acele momente de 
tensiune, gindul îl purta acasă la cele peste 
4 milioane de cămine americane abonate 
la cele 4000 sisteme de televiziune prin 
cablu, CATV (Community Antena TV) şi 
la procesul intentat de C.B.S. la o Curte 
de Apel districtuală pentru retransmisia de 
programe TV fără plata de copyright. 

Nici sentința şi nici acuzaţia de piraterie 
nu-i aparțin. Şi le reamintește doar. În pro- 
cesul cu televiziunea prin cablu, așa-numita 
«afacere Fortnightly» din 1968, judecătorul 
William Douglas luase decizia de condam- 
nare, calificind retransmisia undelor tele- 
vizate prin cablu ca un «act de piraterie 
care violează legea copyright-ului». 

Incidentul de la Bruxelles deschide o 
nouă pagină în istoria relaţiilor dintre cine- 
matograia si televiziunea capitalistă. 
Războiul dintre cele două ecrane trebuie 
solutionat prin reglementări terme si aspre. 
Altminteri, cinematogratul occidental 
merge «incet dar sigur» spre declin. Salva- 
rea nu mai poate veni nici de la filmele 
pornografice, nici de la filmele de violenţă, 
in fața unei televiziuni imbogăţite cu recla- 
mele deodorantelor, detergenlilor, spray- 
urilor, gumei de mestecat și care, pe 
deasupra, a inceput să triseze. 

Dacă se dorește artă și educaţie, cine- 
matografia trebuie apărată de stat prin legi 
protectioniste şi ajutată financiar. Semna- 
lul l-a dat Michel Guy, secretar de stat la 
ministerul culturii din Franța, care a iniţiat 
un vast program ce prevede integrarea 
cinematografiei în politica culturală gene- 
rală a ţării. 

Pină atunci, «à la guerre comme å la 
guerre». Bietul Bergman! 


Constantin PIVNICERU 


vienez, om de cultură europeană. 
După ce a văzut prima oară «Nashvil- 
le», l-a caracterizat drept satiră. La a 
doua vizionare i-a apărut ca un film 
trist.» 

Un alt film încercind să surprindă 
într-un spectacol spectacolul Ame- 
ricii este Suris (Smile) de Michael 
Ritchie: un concurs pentru alegerea 
unei Miss la Santa-Rosa, California. 
Candidează citeva zeci de studente, 
ceea ce prilejuiește realizatorului o 
serie de observaţii despre viața ame- 
ricană. Şi aici muzica abundă. Filmul 
rămine însă o satiră a acelei «vulgari- 
tăţi filistine care ne face să ridem» — 
cum scria romancierul Nabokov. Un 
alt film, englez de astă dată, Luna 
deasupra aleii de Joseph Despins, 
povestește niște intimplări petrecute 
într-un cartier popular londonez cu 
o cintăreață irlandeză, o portăreasă 
nemţoaică, un chelner jamaican. Po- 
vestirea neorealistă a vieții acestor 
oameni este din belșug punctată de 
cintece, comentind intimplările coti- 
diene și visele mărunte. 

Avind structuri muzicale, aceste fil- 
me sint de fapt o contestare a artifi- 
cialităţii, prezentă, de regulă în orice 
musical. 

Cel mai apolitic gen cinema 
fic — musical-ul o in mod ver- 
tiginos «implicat», «angajat», «mili- 
tant». Evident, intrăm in era musi- 
cal-ului politic. 


Sint patru. Doi bărbaţi si două femei 
Două perechi, sau poate numai două 
posibile perechi din cite există pe lume. 
Esantioane de generații: peste 40 unii, sub 
30 ceilalți. Viaţa lor, strins legată de a celor 
din jur, atit de legată incit sea ea depinde 
la propriu de celelalte, viața lor de bărbaţi 
şi temei mai mult sau mai puţin implinili, 
realizaţi, încearcă să ne-o facă aproape 
Ultimele zile ale verii, filmul la care 
lucrează acum Savei Stiopul. 


Cine sint ei, cei patru? 


Cornel Coman — inginerui Dinu Bu- 
nea: «Există o vorbă: cu răbdarea se trece 
şi marea. Nu cred. Dar că și ea, răbdarea 
are o limită, asta, da. Dinu Bunea, perso- 
najul meu, se află la punctul acesta, limită- 
a-răbdării, intr-un moment critic, moment 
în care, sigur, şi virsta joacă un rol, căci 
vine o virstă la care nu mai rabzi. Nu mai 
rabzi prostia, impertinenta, răutatea, mes- 
chinăriile. Îmi iubesc personajul, pentru că 
îi iubesc și respect pe cei care nu suportă 
şi nu rabdă. Poate pentru că eu suport și 
rabd. Dinu Bunea este pentru mine «tipul 
sătul de inerția unora din jur», oricum un 
personaj foarte «al zilei», al zilelor noastre, 
căci există încă în jurul nostru destulă 
inerție de combătut.» 

Maria Rotaru —profesoara Elvira 
Munteanu: «Pot să spun că Elvira este o 
femeie cu o biografie mult mai bogată in 
afara filmului. În film, ea lasă doar să se 
ghicească viața ei de singurătate, aşteptă- 
rile, melancoliile, tristetile, chiar și desuetu- 
dinea. Căci Elvira are în ea ceva desuet 
Frumoasă este transformarea pe care o 
suferă în preajma lui Dinu Bunea, bărbatul 
vieţii ei, căci îl iubeşte de o viaţă.» 

Adriana lonescu — Luciana, foarte 
tinără laborantă: «Ce-aş putea să spun, 
decit că acum puteam să fiu Luciana, pen- 
tru o clipă cu sufletul împărțit, hotărită să 
părăsească o obişnuință comodă pentru o 
nesperată fericire... Ce mai pot spune, 
decit că personajul meu este uman, că se 
poate intimpla oricăruia dintre noi să aibă 
la un moment dat de ales si să aleagă prost, 
sau să nu aleagă prost si să sutere pentru 
că alegerea lui a lovit în cineva... Ce să 
spun? Că mi se poate intimpla şi mie şi 
oricui, indiferent ce-am face, să nu ne 
găsim un timp liniștea? Ce pot să spun, 
decit că îmi doresc foarte tare să fac să se 


Viata, 
în pragul toamnei 
sentimentelor 


vadă toate acestea. Prin Luciana.» 

Ovidiu liuliu Moldovan — Eugen, încă 
tinăr inginer: «Absolut întimplător, dar 
in același timp fascinant, scenariul lui 
Constantin Stoiciu îmi facilitează o re- 
intilnire plăcută şi nostalgică cu un per- 
sonaj plămădit şi născut din albia aceleiaşi 
lumi, dintr-un univers bintuit de ginduri și 
întrebări, oarecum asemănător cu ce} pe 
care l-am încercat în filmul meu de debut, 
«Despre o anume fericire». Mi se oferă 
astfel neașteptata reluare a biografiei «tină- 
rului absolvent», după ce şirul primelor 
experiențe de viaţă a fost asimilat, marcin- 
du-i cu evidență maturizarea». 

Cei care filmează «Ultimele zile ale 
verii» sint: Ştefan Fay Ştefan (la primul 


său lung-metraj, după experiență puţină 
dar substanţială, care l-a dus, impreună cu 
Florin Paraschiv, la brevetarea unui sistem 
de prelucrare a peliculei numit «Magi- 
color») şi Florin Paraschiv, afiat la al doilea 
lung-metraj. 

Fiorin Paraschiv: «Ce m-a pasionat 
in primul rind la acest film a fost posibili- 
tatea de a «merge», cum spunem noi, pe 
o compoziție cromatică a cadrului căreia 
Savel Stiopul lí dădea în egală măsură 
atenţie. Am încercat astfel pe parcursul 
filmului să obținem nuanţe cit mai expresive 
în ceea ce privește cromatismul. Surpriza 
insă pentru mine a fost însuși regizorul. 
Am descoperit la Savel Stiopul, om din cu 
totul altă generaţie decit a mea, convingeri, 
In ce privește filmul şi cum trebuie făcut el, 
care-mi aparțin în egală măsură. Cred că 
este unul dintre cei mai tineri regizori din 
chỉ cunosc.» 

tefan Fay Ştefan: «Lucrul interesant 
la filmul acesta, din punctul de vedere al 
imaginii, este întrebuințarea sistemului 
«Graphyscolor» pe bază de negativ ORWO. 
La noi pină acum s-a lucrat numai pe 
Eastman. Rezultatele sint şi pentru noi 
surprinzătoare. Ar mai fi de spus că, 
impreună cu Florin Paraschiv, ne-am găsit 
un sistem de lucru reciproc avantajos: şi 
unul si altul punem lumina, și unul si altul 
«facem» camera. Fiecare pentru celălalt. 
Lucrăm, deci, cu adevărat, împreună. Fără 
să ne amestecăm stilul. lar pentru film se 
creează o unitate ciudată, ciudată pentru 
că e «pe secvențe». 

Savei Stlopul, regizorul: «Vă daţi 
seama, caut să surprind adevărul unor 
reacţii omeneşti In momentul în care 
oamenii sint singuri, de faţă cu ei înşişi 
si ne arată spre oglinda ce reflectă, ca acum, 
aici, chipul Elvirei și al Lucianei. Sau, cind 
se oglindesc în privirea celui care le este 
aproape, pentru mai mult sau mai puțin 
timp în viaţă. 

Reflexul în oglindă, imaginea pentru o 
clipă, aceeași, a celor două femei din două 
generaţii, se stinge. Se schimbă cadrul, 
se pregăteşte altă filmare. Oglinda reflectă 
acum mişcarea lină a aparatului de filmat 
pe traveling. Pierdut cu totul în spatele 
obiectivului, Savel Stiopul repetă cu actorii 
mișcarea cadrului următor. Oglinda nu-l 
cuprinde, el este la adăpostul aparatului 


de filmat. Eva SÏRBU 


Pintea viteazul 


Venind spre Baia Mare, unde il 
filmaţi pe Pintea, am trecut pe lingă 
Ineu, amintindu-ne de Lică Sămădău 
şi de hangiul de la «Moara cu noroc». 
Vă inspiră această vecinătate sau mai 
degrabă serialul cu haiduci? 

— S-ar putea ca, intre aceste două surse 
de inspiraţie, să mă aflu undeva la mijloc 
Pintea va fi un film-baladă și totodată un 
film-spectaculos. Un film pentru public, 
dar nu unul de cavalcade sau de capă și 
spadă. Ritmul nostru e mai domol, ca al 
muzicii maramureșene, pe care o vom 
folosi, în nota ei autentică, drept un ele- 
ment important pentru definirea stilistică 
a filmului. De altfel ne-au preocupat toate 
resursele de autenticitate, incepind cu cele 
literare: fabulatia folclorică abundentă în 
jurul figurii lui Pintea. Pentru că eroul 
nostru este o personalitate atestată istori- 
cește, dar datele documentare de care dis- 
punem sint puţine. Am putut în schimb 
culege numeroase balade, povestiri ale 
bătrinilor maramureseni, o sumedenie 
de intimplări pe care le-am selectat şi unit 
în ceea ce constituie scenariul filmului. 

— Deși nu semnaţi scenariul, vorbiți 
ca un co-autor. 

— Un story și chiar un scenariu au existat 
înainte de intilnirea mea cu autorii în cauză: 
Vasile Chiriţă și Dumitru Mureşan, acesta 
din urmă fiind de fapt nu muresan, ci mara- 
muresan din Baia-Mare, autor al unei cărți 
despre Pintea. După prima noastră intilnire, 
cu destul de mulți ani In urmă, prin 1971, 
am venit în Maramureș, am stat citeva săp- 
tămini, apoi am mai venit de citeva ori și 
am inceput să colaborez mai direct la sce- 
nariu... ca regizor. Cred că numai în acest 
mod se poate lucra şi numai în acest mod 
am putut intui originalitatea personajului, 


10 


Un film- 

baladă, 

dar şi 

un film- 
spectacul 


un ñim 
«de public», 55 
dar nu unul 


«de 
cavalcade» 


acea gravitate de care tinem seama in struc- 
turarea acestui film spectaculos și de care 
ține seama interpretul rolului titular, cuceri- 
torul prin farmec, Florin Piersic. O gravitate 
care nu se dispensează, deci, de farmec 
şi pe care o rezumă colorat, în dialect local, 
o replică din film: «Am tost s-om si!» Ceea 
ce vrea să spună că Pintea nu e un simplu 
haiduc, ci un erou al neamului românesc, 
din familia lui Avram lancu, Horia, Cloșca, 
Crişan... 


urmați cu fidelitate pe Mircea 
Moldovan, de la Fraţii şi Vitorniţa la 
Toamna bobocilor şi Pintea. De data 
aceasta, aveți însă mai multe drumuri 
de făcut 

— Traseul nostru cu Pintea va totaliza, 
într-adevăr, la sfirsitul filmărilor, multe sute 
de kilometri. Am prospectat, cred, 50 de 


localități, din principalele văi ale Maramure- 
sului — e vorba de valea Cosăului, valea 
Eudului, valea Săpinţei şi altele, sate istorice 
ca Budești, unde se păstrează haina de 
zale a lui Pintea, Călinești și multe altele, 
cu monumente de artă populară — case și 
biserici din lemn, seculare, cu renumitele 


turle și porţi, neverosimil de frumoase. 
Am urcat pe creasta Cocoșului, pe Gutinul 
Mare, pe virful lgnis, unde am descoperit 
20 de babe ca acelea din Bucegi. Pe lgnis, 
am tăcut tabăra haiducilor. De altfel majori- 
tatea decorurilor naturale alese de noi sint 
greu accesibile unei echipe de filmare: 
drumul cătanelor In munţi, pluta şi moara 
de pe iza, toate au presupus multe minute 
sau cite o oră de mers cu aparatul în brațe, 
prin locuri abrupte, zilnic. 

— Ceea ce caracteriza Toamna boboci- 
lor din punctul de vedere al imaginii 
era nostalgia toamnei, în culori degra- 
date. Acum sintem în același peisaj. 

— Toamna din Pintea va fi, totuşi, alt- 
fet nu lirică, ci dramatică. Acţiunea incepe 
toamna. continuă toamna tirziu. cind trans- 
parentele nostalgice dispar și apoi iarna, 
cu stirşit în primăvară, cind se topesc ghețu- 
rile. 

Valerian SAVA 


asociația cineaștilor 


Cinecluburile 
la înălțime 

099 la Satu-Mare s-a desfăşurat 
Festivalul filmului de amatori «Ecran 
Sătmărean». Au fost prezentate filme 
apartinind cinecluburilor din Satu Mare, 
Oradea, Baia Mare, Carei, lași, Sibiu, 
Timişoara, Cimpulung Moldovenesc, 
Tg. Mureș, Suceava, Pojorita, Oţelul 
Roșu. Diploma ACIN a fost acordată 
filmului Vulpea şi ariciul realizat de 
Casa pionierilor din Tg. Mureș. 999 La 
Piteşti a avut loc o amplă dezbatere 
asupra filmului regizorului Lucian Bratu, 
Orașul văzut de sus. La dezbatere au 
participat lon Bucheru, directorul Casei 
de filme 1, Lucian Bratu și actrița 
Margareta Pogonat. 990 Acelaşi film 
a fost prezentat şi la Femina-club din 
orașul Rimnicu-Sărat, în prezenţa actri- 
tei Margareta Pogonat. 999 La des- 
chiderea festivalului la în judeţul 
Vrancea, la Dumbrăveni şi Gugeşti — 
importante centre muncitoreşti — a fost 
prezentat filmul Evadarea. Au participat 
regizorul Ştefan Traian Roman, actorii 
Emmerich Schäffer şi Andrei Pra- 


iubiri. La discuții au luat parte regizoa- 
rea Malvina Urşianu, criticul Eva Sirbu 
si operatorul de imagine Gheorghe 
Fischer. 999 la Telega, localitatea 
unde a tost realizat filmul Mastodontul, 
a avut loc o prezentare a peliculei, de 
față fiind regizorul Virgil Calotescu, 
scenaristul loan Grigorescu și actorii 
Colea Răutu, Gheorghe Dinică şi lon 
Anghel. 999 La sediul ACIN, criticul 
cinematografic Florian Potra a prezen- 
tat referatul cu tema «Probleme 
epopeei naționale cinematografic: 
998 Cu ocazia implinirii a 25 de ani de 
la înființarea Studioului AL Sahia, 
secţia tehnică din cadrul Asociaţiei 
cineaştilor a organizat — la sediul stu- 
dioului — o sesiune de comunicări 
tehnico-stiintifice. 999 Secţia produc- 
ție și economie a filmului a ţinut o 
şedinţă In cadrul căreia s-au discutat 
problemele economice ale filmului de 
lung-metraj. ®@® În cadrul planului de 
colaborare cu Uniunea cineaștilor din 
R.D. Germană, regizorul Bleiweiss Cel- 
lino, actrița Monica Woytowcz si opera- 
torul Guenter Marczinkowski au fost 
oaspeţii ACIN-ului. Filmul regizorului 
Bleiweiss Cellino, Moara neagră, a fost 
prezentat cineagtilor la Casa filmului. 
009 0 delegaţie de cineagli so- 
vietici, sosiți în schimb de experiență 
şi documentare pe o perioadă de 10 zile, 
a fost oaspete a Asociaţiei cineaştilor. 
Delegaţia a fost formată din Igor Gri- 
goriev, regizor, Valeri Gurianov, regizor, 
Mihail Rijov, operator imagine. Cineasti- 
lor noștri le-au fost prezentate filmele 
aduse de delegați, Mutarea în casă, 
Cintecul readus, Primăvara altora, 
Aceștia sint bărbaţii. 999 Oaspeți ai 
Asociaţiei cineagtilor au fost și 
cineaștii din R.P. Ungară, criticul 
Zsugan Istvan, regizorul Gabor Pall, 
directorul de film Dimeny Tibor. 999 
În cadrul planului de colaborare din- 
tre ACIN și Uniunea cineaștilor din 
URSS, o delegaţie de cineaşti români a 
plecat la Moscova pe o perioadă de 10 
zile. Delegaţia a fost formată din ing. 
Borcoman Tiberiu, arhitect scenograf 
Nicolae Drăgan, monteuza Livia lo- 
nescu, criticul Ana Halasz, operator 
imagine Mircea Mladin şi animatorii 
Pieretta Atanasiu gi Roland Pupăză. 
9909 Geo Saizescu, membru în Biroul 
ACIN şi preşedintele comisiei de cine- 
cluburi din cadrul ACIN, a participat — 
la Leipzig — la conferinta secretariatu- 
lui general al Federaţiei Internaționale 
a Cinecluburilor în vederea pregătirii 
Congresului Mondial FICC, care va avea 
loc la Potsdam în decembrie 1976. Cu 
această ocazie, regizorul român a luat 
parte și la un seminar teoretic cu tema 
«Rolul cinecluburilor în educaţia publi- 
cului». 999 La Moscova a avut loc festi- 
valul cineamatorilor din țările socialiste. 
Tara noastră a primit trei premii: e Cei 
mai bun film de ficțiune pentru filmul 
Opriţi jocul realizat de cineclubul Her- 
mes al sindicatelor comerț Bucureşti; 
© Cei mai bun fiim de animație 
pentru filmul Firul, realizat de cineclu- 
bul «Unirea» al Casei de cultură a sin- 
dicatelor Bacău; ® Cei mai bun film 
al programului național pentru filmul 
Sămința, realizat de cineclubul CFR- 
Timişoara. Premiul revistei «Clubul» 
a sindicatelor din URSS s-a acordat 
selecţiei românești pentru cele mai bune 
filme de ficțiune prezentate în festival. 


Marin PÎRIIANU 


lupta 
cu sabloanele 


În limba noastră, 
«prieten» 

şi «amic» 

nu se confundă 


PN Á 


„Prieten drag, ne cunoastem 


Rudele ca rudele, le-am 
văzut (Cinema nr. 11/75), 
nu avem verieoare, nepoti, 
bunici, ne invirtim intre 
tati, mame, părinţi şi co- 
pii. Dar unde ne sint prie- 
tenii? — intrebare care 
ne face să promitem pe curind si o 
analiză a wvisătorilor» din filmele noas- 
tre pe discuţii actuale. Avem toţi atitia 
prieteni, ciți visători numărăm... Fără 
indoială că putem socoti mai mulţi 
indrăgostiţi decit prieteni printre perso- 
najele cinema-ului nostru. Să fie mai 
ușor a descrie dragostea decit amicitia? 
Înclin s-o cred. Dragostea — sentiment 
enorm, lung prilei de vorbe și de ipoteze 
— se bazează, din adincul vremii, şi pe 
o mare cantitate de stas-uri, pe cind 
prietenia are această particularitate, cei 
puţin în artă, că e veșnic virgină, veșnic 
de inventat, cu scheme mai puţine, ve- 
nite mai ales dinspre filmele cu cow-boy 
şi războaie. Prieteniile pe timp de pace 
sint totdeauna difici de prins, dracu' 
ştie de ce, sau dacă ştie nu vrea să ne-o 
spună Dar e un fapt incontestabil că 
pe ecran și pe hirtie marile prietenii 
apar sistematic pe timp de mari incer- 
cări, în conflicte cu multe gloanțe şi 
bombe, cu mulţi morţi și dureri extrem 
de cuprinzătoare. E o circumstanţă ca- 
re-i dă dimensiunea cea mai gravă dar 
şi cea mai semnificativă pentru gradu-i 
de dificultate dramaturgică. 

Dragostea — nu voi fi eu cel care o 


telex Buftea 


Privind înapoi 
cu încredere 


990 În anui care a trecut la Buftea s-au 
produs peste 20 de filme artistice, la care se 
adaugă circa șase episoade dintr-un serial 
T.V. 999 Cite cinci filme au produs Casa 
de filme 1, director lon Bucheru, şi Casa de 
filme 3, director Eugen Mandric, și Casa de 
filme 4, director Corneliu Leu. 99 in 
frunte, însă, se aflã Casa de filme 5, director 
Dumitru Fomes cu 6 filme. Care 6, sint 
de fapt 7, pentru că unul din fiime e in două 
serii. lar la cele 7 se mai adaugă şi două 
filme peste plan, Piraţii din Pacific si 
Insula comorilor, adică versiunea romă- 
nească pentru marele ecran a unui serial 
realizat la Buftea de un studio de televiziune 
vest-german. 999 Să ne reamintim și 
titlurile filmelor realizate. Casa de filme 1: 
Toamna bobocilor, Evadarea, Orașul 
văzut de sus, Cursa, Dincolo de pod 
0909 Casa de filme 3: Tată de duminică, 
Singurătatea florilor, Zile fierbinți, A- 
larmă în Deltă, Prin cenușa imperiu- 
lui, 099 Casa de filme 4: Hyperion, 
Elixirul tinereții, Alexandra și infernul, 


Cercul ic, Neamul Comăneștenilor. 
909 Casa de filme 5: Comedie fantastică, 
Pe aici nu se trece (2 serii), Dimitrie 
Cantemir, rom: Masto- 


, Mușchetarui 
dontui, Patima. 090 Din iectura acestor 
titluri putem constata că filmul de actuali- 
tate predomină în producțiile caselor de 
filme 1 şi 3, în timp ce evenimentele din 
istoria noastră mai îndepărtată sau apro- 
piată stau in mod special în atenția casei 
de filme 5. La Casa de filme 4, din cele şase 
filme produse în '75 trei sint ecranizări. 


voi bagateliza, cind «De l'amou» al lui 
Stendhal Imi stă și la virsta asta ca pri- 
mă urgență Intre «Momente, schite, 
amintiri» şi «Larousse» — lại are și ca 
drepturile ei frumoase la hirioană și 
idilism, clipele ei superficiale şi chiar 
nătinge, de multe ori minunate şi vitale, 
dind amorului oxigen. «A te prosti 
din dragoste» nu e un foarte mare păcat, 
la o adică. Prietenia nu-şi poate permite 
insă hirjoanele, superficialitătile îi sint 
fatale, densitatea ei e echivalentă cu un 
perpetuu dramatism — personali, poate 
exagerez, dar în folosul unui sentiment 
pentru care merită să exagerezi, nu 
văd o prietenie desfăşurată în afara 
unei exigente pină la durere, a unor 
rigori duse pină la Incrincenare. Priete- 
nia conţine o asceză a solidarităţii la 
care dragostea ajunge doar prin eufo- 
ria ei. După cum sint sincerităti în prie- 
tenie în fața cărora dragostea ezită şi se 
trage inapoi. O prietenie în care te 
prostești nu are niciodată farmecul 
«amorului stupid». Nici farmecul şi, 
mai ales, nici Indreptătirea. Tin minte 
gi azi cum Labiş a rupt definitiv o prie- 
tenie pentru «Albatrosul» lui Baude- 
laire, cel căruia «nu-i plăcuse» poemul 
nu i-a mai trecut pragul. Dacă ruptura 
într-o prietenie nu ia un asemenea ca- 
racter decisiv, dacă nu devine o traumă 
esențială într-o existență, nu merită s-o 
discutăm In scrisori, romane și filme. 
Ea pretinde tocmai un asemenea ton 
categoric și fanatic. Aceasta-i respira- 


999 Singurul film pentru copii din 1975, 
Alarmă în Deltă, l-a realizat Casa de filme 
3. La aceeași casă se află în producţie sin- 
gurul film pentru copii al anului '76. E vorba 
de o adaptare după «Capra cu 
trei iezi» care va fi o coproducție româno- 
sovieto-tranceză şi pe care o vor semna 
lisabeta Bostan şi Vasilica Istrate. eee 
primul său an de activitate ca director al 
Casei de filme 1, lon Bucheru are meritul, 
între altele, de a fi propus publicului cel 
mai interesant debut al anului, E vorba de 
Mircea Daneliuc si de filmul Cursa. 999 De 
spa Case e filme 1 vor lerer er 1976 
nu puţin patru regizori: Cor- 
fanta (Serenadă pentru etajul XII), Ale- 
xandru Tatos (Mere roşii), Alexandru Bo- 
cănet (Gioria nu cintă) si Dinu Tănase, 
unul din cei mai buni operatori din generaţia 
tînără, cu Trei zile și trei nopți, adaptare 
după romanul «Apa» de Alexandru iva- 
siuc. 990 Dacă mai adăugăm că şi Buz- 
duganul cu trei peceţi, cel de al cincilea 
film al Casei 1 (în coproducție cu Casa 3), 
va fi semnat tot de un tinăr regizor, e vorba 
de Constantin Vaeni, atunci putem spune 
pe bună dreptate... lăsaţi tinerii să vină la 
Casa de filme 1l. 999 Cu ieșirea din rai, 
Francisc Munteanu lại va face reintrarea,ca 
regizor, după un an de absenţă. Filmul va 
fi, într-un fel, o continuare a aventurilor 
peste ani a popularului erou din serialul 
pentru televiziune «Pistruiatul». Scenaristul 
filmului va fi un colaborator foarte apropiat 
al regizorului. E vorba, desigur, de scrii- 
torul Francisc Munteanu. Armonia va fi 
absolută. 999 Amza Pellea a terminat la 
sfirşitul lunii decembrie postsincroanele 
la fiimul Lumină pe spinzurătoare, pro- 
ducţie a studioului Deta, semnată de Hel- 
muth Nischke. Acţiunea filmului se petrece 
intr-o țară Latino-Americană. Nea Mărin 
a interpretat rolul proprietarului unei plan- 
taţii de trestie de zahăr. 999 Tot la sfirsitul 


de-o viaţă... 


pa ei: vehementa, și numai de aici incolo 
incep nuantările — absolut obligatorii — 
ale tandretei, ale Ingăduinţei, chiar ale 
milei, cu toate complicațiile lor. Sint ex- 
cesiv cind susțin că o prietenie fără 
complicaţii, fără meandre, fără impa- 
suri, fără acel grad de ridicol, la un pas 
de sublim — nu mă interesează nici 
în viaţă, nici pe ecran? Visez să pot im- 
puta filmelor noastre asemenea excese, 
asemenea «șabloane» ale prieteniilor 
prea complicat dezbătute, Din păcate, 
ziua aceea încă n-a venit. 

Pină la «Cursa» — care printre multele 
sale frumuseți are dreptul la a se numi 
și cel mai izbutit film al fraternității 
virile, printre putinele filme pe această 
«temă» se inscrie mai ales «Puterea 
ş Adevărul», care mi-a dat o imagine 
superioară, patetică, complicată a 
prieteniei trecute printr-o probă de 
foc decisivă, aceea a luptei politice. 
Grupul acelor patru bărbaţi — armonios 
in întunericul ilegalitătii — are un destin, 
deci o adincime, prin acea vehementä 
cu care lupta maselor populare pentru 
putere, la lumina soarelui, pune 
sub semnul întrebării adevărurile 
prieteniei lor. Nu s-a observat cred, 
indeajuns, că în filmul lui Marcus 
după un scenariu al unui «malrauxian» 
convins ca Titus Popovici, problema 
cea mai substanțială nu era salutara 
dezvăluire a unor abuzuri multă vreme 
tăcute în filmele noastre, ci interferența 
dintre necrutătoarea obiectivitate a is- 


lunii decembrie, regizorul Savel Stiopul a 
tras ultimii metri pentru filmul Ultimele 
zile ale verii. Erau citeva grade sub zero. 
299 Centrala România film a anunţat prin 
mica publicitate angajarea unui comandant 
de navă pentru motovelierul «Speranţa», 
cu reşedinţa la Mangalia. Bătrinii lupi de 
mare sint așteptați de cineaşti. 


N. C. MUNTEANU 


casa de filme Unu 


Ediţie specială 


999 La inceput de an, amănunte despre 
două din producţiile aflate in pragul filmări- 
lor. 999 Gioria nu cintă se dorește un 
«muzical» în toată puterea cuvintului, cu 
secvenţe reușite de balet, cu cel puţin două 
melodii pe care să le fredoneze un milion 
de spectatori. Alexandru Bocănet, reg 
zorul, împreună cu Radu Şerban şi Cornel 
Patrichi, semnatarii muzicii si coregrafiei, 
ni le-au promis... Filmul ne va prilejui intil- 
nirea cu Toma Caragiu intr-un dublu rol, 
de la care aşteptăm măsura deplină a 
imenselor sale resurse interpretative 
«Arma secretă» a regiei, pe lingă alte nume 
celebre ale scenei si ecranului românesc: 
două noi vedete de film; una de... 8 ani şi 
alta de 181 999 Trei zile si trei nopți 
işi începe foarte curind filmările la Sibiu, 
unde organele locale de partid si de stat au 
primit echipa cu căldură şi cu o solicitudine 
pentru care le sintem recunoscători. Dinu 
Tănase,autor al regiei şi imaginii, va incerca 
să reinvie iarna zbuciumată a anului 1946, 
cu ajutorul unei distribuții din care nu 
lipsesc George Constantin, Gheorghe Di- 


toriei cu «eternul» sentiment al priete- 
niei bărbătești: oameni care erau gata 
să-şi dea viața unul pentru altul in 
orinduirea crudă şi nedreaptă ajung să 
se infrunte, să se suspecteze, mai ales 
să se suspecteze, în lupta lor generoasă 

tru o societate dreaptă și curată. 
n «Puterea şi Adevărul», prietenia are 
densitatea pasiunii, ea atinge stricătul 
si tăcerea — tăcerea acelei mese de 
taină şi impăcare dintre Petrescu și 
Stoian. De la aceste dimensiuni, de la 
această inălțime — multe alte prieten; 
care răsar prin scenariile noastre, prin- 
tre maşini grele și ogoare intinse, apa! 
ca simple colegialităţi, fără dramă, deși 
nuo dată cu haz, mici şi mărunte relaţii 
tovărăşeşti care «fac frumos», dar n-au 
nici dor și nici durere, nici iluzie şi nici 
deziluzie: noaptea lor — căci orice 
prietenie are o amiază şi-o noapte a ei — 
nu e rănită cu nici o scinteie, moartea 
lor, ca și renașterea, nu se lovesc de 
nici un rost, pentru a ne exprima cu 
vorbeie poetului care lipsesc din atitea 
filme de-ale noastre. Căci, în cele din 
urmă, lipsa poeziei — mari şi mici, 
acea mică poezie fără de care nicio 
prietenie nu poate trece marea — e cel 
mai evident șablon din descrierea, atita 
cită există, a acestor relaţii. O poezie — 
din care nu are rost să excludem înfrun- 
tarea egoismelor şi depăşirea lor — la 
care n-avem acces, fie din pricina dis- 
cutioniemului devorator, fie din plati- 
tudinea inspiraţiei în această zonă. Și 
asta intr-o lume ca a noastră, unde 
avem două cuvinte cu două înțelesuri 
bine definite: «prieteni» şi «amici»... 
Unde a devenit un loc comun în orice 
ironie mai aspră să-i impuli cuiva nu 
că-i incult, nu că-i mincinos, nu că-i 
egoist, ci că-i prieten cu cutărescu care 
el, acela, «prietenul tău», e carierist, 
incult, poltron și tu răspunzi pentru as- 
tea toate: «— Mă, prietenul tău...» — 
cind începe o frază așa, mă ia cu frig. 
Dar recunosc că acest mecanism verbal 
are și o nobilă tensiune. Păcat că meca- 
nismele noastre cinematografice o ig- 
noră. De aceea la multe filme de-ale 
noastre mă uit ca la amicul care într-o 
noapte de confesiune mi-a spus-o «dur» 

— Dragă, oamenii n-au prieteni, doar 
cunoștințe! 

Nu puţine filme româneet: de actuali 
tate îi Indreptätesc această concluzie 
brutală, ultima pe care i-o cunosc, fiindcă 
după o asemenea filozofie nu am mai 
Şi mă uit la acele 
în loc de prieteni: 
simțind acea plictisită ingăduință care 
aduce nu odată moartea intre oameni, 
înaintea decesului individual. 


Radu COSASU 


nică, Irina Petrescu. 999 O informație 
de ultimă oră: pentru proaspătul debutant 
Mircea Daneliuc succesul a insemnat in 
primul rind ... stimulentul de a tace al doilea 
film. Drept pentru care va preda curind 
Casei Unu decupajul intitulat Ediţie spe- 
cială. Anul desfășurării acţiunii: 1999. 


lon BUCHERU 


casa de filme Patru 


Scriitorii pe platouri 


09 Cine credea în «imposibila intoar- 
cere» a «intrusului»... de Marin Preda pe 
platourile cinematografice s-a înșelat, căci 
Marele singuratic a intrat luna aceasta în 
producție. în regia lui lulian Mihu, singurul 
cineast căruia marele romancier îi prețu- 
ieşte intreaga operă cinematografică... Asa- 
dar. autorul «Moromețilom confirmă pro- 
misiunea făcută de a rămine colaborator 
constant ai cinematografiei. 990 Dan Pita. 
autorul excelentului Neamul Comăneste- 
nilor (fost Zodia Leului), pe care îl consi- 
der filmul de excepţie al anului 1975, a in- 
trat luna aceasta în producție cu un alt film 
de Mihnea Gheorghiu și inspirat tot din 
ciclul epic «Neamul Comăneştenilon de 
Duiliu Zamfirescu. intitulat Aici, în eter- 
nitate: o evocare patetică a luptelor duse 
pentru dobindirea independenţei de stat a 
României. eee Cunoscutul dramaturg 
Aurel Baranga, proaspăt reconvertit la ci- 
nema, va apare luna aceasta în Travesti pe 
platourile de la Buftea Partener fidel, să 
sperăm, îi va fi regizorul Mihai Constanti- 


nescu. 
Marin THEODORESCU 


11: 


‹ = 


à 


NAE 


Jë 


orice film de serie care se respecta vrea să 
ne tulbure şi cu perspectiva unor implicații 
mai grave. Dar nu pentru aceasta ne plac 
nouă aceste filme. Ceea ce ne incintă cu 
adevărat este tripleta pe care o formează 
eroina — ziarista blondă şi cu ochi albaștri, 
specializată destul de suspect in relatarea 
incendiilor (Anjanette Comer), colegul ei 
fotograf, îndrăgostit de incendii, dar și de 
ochii colegei (Keith Barron) și detectivul 
de la compania de asigurări, care pendu- 
lează circumspect între cei doi, nu totdeau- 
na în interes de serviciu (Chad Everett). 
Să nu uităm apoi culoarea, folosită pină la 
extremitățile gamei cromatice, fiindcă în- 
tr-un film cu incendii există desigur şi 
piromani și chiar un pictor cu viziuni incen- 
diare, compensate însă cu grijă prin discre- 
ţia coloristică a altor episoade. Lista virtu- 
ților s-ar putea prelungi, fără să iasă din 
formula unul excelent film de divertisment. 
Am lăsat, de pildă, la urmă, din această 
rețetă, umorul, Pentru că l-am presupus 
subințeles; un umor sec, tipic britanic, care 
nu degenerează niciodată In plezanterie 
şi nu încetinește nici o clipă ritmul şi verva 
acțiunii. 

Valerian SAVA 


Philip Levene. im: Alan 


Chaplin sĩ 


arma sa secreta 


Aproape niciodată scenariile lung-metra 
jelor lui Chaplin nu au fost decit niște pre 
texte, cel mai adesea melodramatice. Nic: 
odată insă nu s-a intimplat ca vreunul din 
ele să fie atit de banal si evident insăilat 
la repezeală precum cel imaginat pentru 
Circul (1928). 

Împreiurare dezavantajoasă, pe de o parte, 
căci ea face mai greu de observat și asimilat 
de către spectator cele două-trei idei din- 
totdeauna ale moralei și esteticii propuse 
cu fiecare film de Chaplin. Avantajoasă, 
pe de altă parte, atit timp cit cvasi-absenta 
unui suport de idei îl obligă pe genialul 
creator de melodrame să reţină atenţia 
publicului exclusiv cu o succesiune ca și 
neintreruptă de «numere» personale, citeva 
din ele tăind literalmente răsuflarea prin 
frumusețe, putere de imaginaţie și perfec- 
tiune a realizării. De condiţia parado- 
xală a filmului el este, sub raportul semni- 
ticatiei, al valorii de conţinut, una din operele 
minore ale lui Chaplin dar, sub raportul 
acelei vis comica, una din lucrările sale 


cele mai consistente. Recitalul de gag-uri 
e sclipitor, chiar dacă ele se inlăntuie în 


gol, nesprijinindu-se idei, cu atit mai 
puţin propunind idei. vede aici mai bine 
ca oricind că, alături de neobositul apel 
direct la lacrimă şi la generozitatea sufle- 
tească, cealaltă «armă secretă», irezistibilă, 
a lui Chaplin,a fost — oricit de prozaică 
ar părea constatarea — extraordinara, ne- 
verosimila capacitate de a utiliza corpul 
omenesc ca mijloc de expresie. 

Circul este, în fond, un admirabil 
filmat spectacol de varietăţi. Ceea ce apare 
absolut surprinzător în tot acest context 
este faptul că, plasindu-și acțiunea intr-un 
circ si alegindu-si personajele din lumea 
acestuia, cineastul nu a sesizat nici o clipă 
(sau nu a vrut s-o facă...) dimensiunile 
tulburătoare ale lumii circului, amestec 
de comedie şi dramă, de zimbet și plins, 
de teatru si adevăr, precum viața insãsi. 
Un tascinant motiv de meditaţie cinemato- 
grafică (fie şi sub forma unei comedii), 
ce s-a pierdut repede în zare, lăsat în urmă 
de goana după gag. ` 

Aurel BĂDESCU 


Producţie a studiourilor americăne_ uUnileu Ar- 
tists». Scenariul și regia: Charles Chaplin. Ima- 
ginea: R. Totheroh, Jack Wilson, Mark Marklatt. 
Cu: Charles Chaplin, Allan Garcia, Merna Kennedy, 
Bethy Morrissey, Harry Crocker, Stanley Sandford. 


Charlotte Kestner, născută 
pean Gua din Wetzlar, 
arlotte, Lotte rămine pen- 
inema tru eternitate simbolul fe- 
meii-muză. Ea a inspirat «Su- 
ferintele tinărului Werther» 
cartea de căpătii a mai mul- 
tor generaţii. Lungi şiruri de tineri delicati, 
melancolici, umbriți de nostalgii, tulburati 
de «de ce»-uri? de dincotro»-uri? şi de «la 
ce bun?» s-au recunoscut în băiatul îndră- 
gostit fără speranţă de logodnica prietenu- 
lui. S-au recunoscut în el, deci au Inceput 
să se imbrace în pantaloni galbeni şi în 
jiletcă albastră. Imbrăcindu-se ca Werther, 
ei se simțeau într-adevăr Werther şi unii 
au dus dorința de identificare atit de departe 
incit au ținut să-l imite pină dincolo de viaţă, 
pină la epidemia de sinucideri inregistrată 
după apariția cărții. Măcinati de răul secolu- 
lui, de ideea neputinței dragostei de a ține 
piept eternității sau, pur si simplu, iubind 
fără acoperire, iar uneori chiar fără obiect, 
mulți adolescenţi încercau, ca şi tinărul 
Werther, să iasă din criză pe ușa neantului. 
1775, un autor pe care niciodată istoria 
literară nu-l va putea apropia de numele 
lui Goethe va face totuși să apară în replică 
«Bucuriile tlnărului Werther». Goethe 
însuşi, inspăimintat de efectele cărţii sale 
din tinerețe, avea să scrie că eroul lui 
trebuie iubit, nu imitat Zadarnic. Odată 
aruncată pe orbită, nava romantismului 
nu mai putea fi deturnată. Plecind să cu- 
cerească păminturile faraonilor și misterul 
Stinxului, Napoleon își va lua la el nu «Bucu- 
tiile...», ci «Suferințele tinárului Werther» 
Cum ziceam, Charlotte Buti cu drăgălă 
senia ei bălaie, cu generozitatea ei simplă 
cu istețimea ei fără ifose, trăsături relativ 
noi într-o epocă în care eroinele feminine 
erau mai degrabă mălăiețe si lăcrimoase — 
Charlotte Buff, Charlotte, Lotte a fost și a 
rămas «iubita nemuritoare», așa cum sin- 
gură îşi spune într-o carte care avea să 
apară mult mai tirziu, în cartea lui Thomas 
Mann. «Eu am devenit „iubita nemuritoa 
re“ „nu singura, doamne fereşte, însă cea 
mai celebră și cea de care oamenii se in- 


teresează cel mai mult. Și acum apartin 
istoriei literare. Sint un obiect de cercetare 
şi de pelerinaj și un chip de madornă într-o 


liridă, în fata căreia se înghesuie lumea în 
domul umanităţii». 


stop cadru pe: 


Gălina 
roşie 


de rare c le 


Filmul care face azi mindria studiourilor 
DEFA, prezentat la Cannes In mai '75, 
«Lotte la Weimar», este o ecranizare de 
o corectitudine exemplară a unui roman 
celebru. Lili Palmer, incă tragic de frumoa- 
să, a fost bine inspirată cind s-a hotărit 
să-și ofere serviciile pentru a juca rolul 
unei femei bătrine sosită la Weimar ca 
să-și revadă sora, dar Weimar-ului nu-i 
pasă de aceste tandre reintilniri familiale, 
Weimar-ul descoperă uimit, uluit, fericit, 
zăpăcit, onorat și extaziat că venerabila 
doamnă care a tras «intr-o zi încă văra- 
tică» la hotelul «Elefant» este cine este. 
Orăşelul Incepe să trăiască o panică bucu- 
roasă, un entuziasm acaparator, un delir 
deopotrivă de poetic si de interesat. Cete 
de admiratori, zeci de temei și de bărbaţi 
care s-au identificat cu Lotte si cu Werther 
se inghesuie sub ferestrele hotelului și 
aşteaptă să apară de după perdea muza 
«marelui om», fecioara bălaie Inconiurată 
de frătiori si surioare, dar fecioara bălaie 
este azi văduva consilierului aulic Kestner 
și mama a 11 copii. Din vara acelei dulci 
idile, petrecută de tinărul cu jiletcá albastră 
la Wetzlar, au trecut mai bine de 40 de 
ani. De 40 de ani muza nu și-a văzut poe- 
tul și ideea că acum, peste 40 de ani, lại va 
reintiini admiratorul din tinerețe care nu e 
oricine, e regele spiritului,e impăratul lite- 
relor, e, într-un fel, stăpinul Weimar-ulu:, 
ideea aceasta o zăpăcește, o emoționează. 
lại dă seama că ea este acum în faţa ulti 
mului mare eveniment al vieții sale. Aces! 
eveniment trebuie sărbătorit așa cum se 
cuvine. De aceea a si luat în marile cufere 
rochia albă cu fundile roz. Una dintre fun- 
dite a tăiat-o cind s-a despărțit de Werther, 
a pus-o într-o carte și i-a transmis-o în 
chip de adio. Toată lumea știe povestea 
acestei fundite roz, dar romantismul nu 
este tocmai pur,pentru că toată lumea vrea 
ceva. Fiecare altceva. Tinăra englezoaică 
e pictoriță. Face portrete de oameni celebri 
şi-o roagă să-i pozeze. Domnul Riemer o 


roagă să dea o recomandare către «incal- 
culabilul geniu» — zice el — o recoman- 
dare care să-i asigure un post bun la uni- 
versitate. Domnișoara Schopenhauer o ron- 
gă să-i ia sub protecţie prietena care, după 
cum spune domnisoara Schopenhauer, e 
vata să facă «o prostie fatală», adică să se 
căsătorească cu fiul lui Goethe. Numai e! 
Marele om, numai el, incalculabilul geniu 
n-o roagă nimic și nu e tulburat de ideea 
că o va revedea pe Lotte, muza lui, marea 
lui iubire, pentru care a vrut să se sinu 
cidă și chiar s-a sinucis fictiv. Numai pi 
el vizita asta nu-l bucură. Mai mult, îl aga 
sează. De aceea s-a şi hotărit să dea un 
banchet intim, o masă pregătită în pripă 
şi terminată la repezeală, un dineu in 
timpul căruia — ca de obicei — își va co- 
munica ultimele lui reflecții, și asistența îi 
va sorbi cuvintele cu pioșenie, dar și cu 
slugărnicie, iar ea îl va privi uimită şi umi- 
litã, pentru că ea înțelege că el se uită la 
ea şi n-o vede. N-o vede nici pe Lotte, nici 
rochia albă cu multe fundite roz presărate 
pe corsa). Atunci cum o să-şi aducă amin- 
te de ce lipseşte una din fundite? 

Filmul este bun pentru că, respectind 
întocmai dorința adevăratului său scena- 
rist — un scenarist care, trebuie să recu- 
noastem, merită din plin această reverență, 
căci el se numeşte și Thomas și Mann — 
filmul e bun, zic, pentru că dincolo de re- 
întiinirea peste ani dintre un artist și muza 
sa, propune un «lață-n față». De o parte 
realitatea ficţiunii, de cealaltă parte realita- 
tea reală. Una din concluziile acestei con- 
fruntări ar fi că muza nu este pentru crea- 
tor decit un pretext. 

În felul acesta pelicula devine obiect de 
reflecţie estetică şi ideologică pentru 
toată lumea, dar mai ales pentru femei. În 
milenara diviziune socială a creaţiei, te- 
meia a acceptat şi a rivnit mai ales rolul 
muzei. E un rol mai fotogenic, dar şi mai 
firav, căci pretextele se uită repede. Chiar 
atunci cînd sint relativ sublime. 
Ecaterina OPROIU 


Producție a studiourilor DEFA. Scenariul şi re- 
gia Egon Günther, după romanul omonim de 
Thomas Mann. imaginea: Erich Gusko. Muzica: 
Gustav Mahler, fragmente din Simfonia a Vi-a In 
la bemol. Cu: Lilii Palmer, Martin Hellberg, Hilmar 
Baumann, Jutta Hoffmann, Katharina Thalbach, 
Monika Lennartz. 


Nina CASSIAN 


13 


O peliculă de evocare istorică. Momentul 
ales este cel al făuririi primului stat polon 
unit. sub sceptrul lui Mieszko, cel care în 
celebra bătălie de la Cedynia (972) zdro- 
bește coaliția triburilor separatiste. Specta- 
torul care se așteaptă să asiste la o vastă 
desfăşurare de forțe, la o montare de am- 
ploare, la confruntări spectaculoase de 
mase în genul filmului istoric consacrat, va fi 
dezamăgit. Jan Rybkowski, regizorul filmu- 
lui, este ostil spectaculosului exterior, fiind 
preocupat să rămină fidel fată de istorie, 
să-i surprindă dialectica dezvoltării pe pla- 
nul profund ai esenței gîndirii politice. 
Acest punct de vedere justifică acțiunile 
eroului într-un film de dezbatere filozofică. 
Reconstituirea «biografiei» — nu atit a 
eroului, cit a ideii pe care o slujeşte acesta 
cu luciditate și consecvență — relevă o 
fațetă mai valoroasă a eroismului, cu o largă 
semnificație umană şi anume statornicia 
fată de un ideal care insumează o aspirație 
colectivă și răspunde unei necesităţi isto- 
rice. Este o investigație psihologică a dra- 
mei ideii, într-o factură modernă, un emo- 
ționant eseu asupra istoriei care reeva 
luează acest eveniment politic, esențial 
evoluției statului polon, din perspectivă 
contemporană 

Întreg procesul se desfășoară într-un 
fiim al memoriei, al inserării în prezentul 
acțiunii a timpului trecut. În ajunul bătăliei de 
la Cedynia, Mieszko, interpretat de Voy- 
ciech Vazoniak cu o admirabilă intuiție 
psihologică, lại reamintește principalele 
etape ale genezei ideii de unitate statală, 
intr-o continuă confruntare cu tatăl să 
Ziemowit, adeptul patriarhalismului tribal 
şi al izolaţionismului politic. Acest leit- 
motiv obsesiv al confruntării cu tatăl neier- 
tător conferă secventelor o continuitate 
emoțională Stilul filmării (realizată de Marek 
Novicni) se defineşte prin abundența ca- 
drelor panoramice lungi, a montajului în 
cadru, obținindu-se astfel o senzaţie de 
fluiditate în care stările interioare capătă o 
fizionomie concretă, sugestivă. O anumită 
dozare ingenioasă a ritmului prin montai 
asigură o continuă intensitate a tensiunii 
ideatice și psihologice, culminind cu mo 
mentul în care, simbolic, Mieszko primește 
semnul iertării din partea tatălui său. În 
zori, Mieszko ciştigă bătălia de la Cedynia 
Regizorul creează în secvența respectivă o 
atmosferă difuză şi densă în care mit şi rea 
litate se întrepătrund, afirmind o conştiin 
tà împovărată de responsabilitatea actului 
politic. Muzica (Jerzy Mausymiuk) şi sce 
nografia (Woycieh Krzyztofiak) nu sînt tau- 
tologice. Ele contrapunctează imaginea prin- 
tr-o rețea de acorduri inteligente care am- 
plifică efectul general. 

«Cuibul» confirmă incă o dată că arta 
contemporană trebuie să existe pentru 
și prin om, să invite la reflectie asupra ma 
rilor lui responsabilităţi fată de sine. co 
lectivitate şi istorie, sâ-i demonstreze ca 
racterul lui de «homo historicus». 


Oana MĂCIUCĂ 


Producţie a studiourilor poloneze. Scenariu! 
Aleksander Sc: 


vacantei 


Temă pe cit de delicată, pe atit de dificilă 
surprinderea unor tineri în pragui adoles- 
centel, la virsta numită, indeobște, «in- 
grată». 

Într-un orăşel minier e sărbătoare de sfir- 
şit de an la liceul de băieți. În timp ce pe 
scenă se desfășoară spectacolul, bătrinu- 
lui profesor de fizică i se face rău. Un elev, 
lurek, eroul principal al filmului, se va duce 
să-i aducă apă şi va surprinde, la toaletă, 
o scenă violentă: cițiva colegi de-ai lui, mai 
întăi # bat, apoi îi tund pe un puști mai firav 
Vor să obțină ceva, nu ştimce anume și 
nici nu are importanță. important este că 
surprinşi în plină acţiune de un profesor. 
nici unul nu spune nimic. ŞI, mai ales, nu 
spune nimic victima. Numai lurek va incerca 
să restabilească adevărul, atrăgindu-și ast- 
fel ura cetorialti. 

Această scenă va fi revelatoare pentru 
întreg filmul. Prin dezvăluirea caracterului 
eroului principal, lurek, prototipul adoles- 
centului onest, candid dar nu naiv, sensibil 
dar nu slab, şi prin portretizarea grupului 
de bătăuși, huligani în germene, mincinoşi, 
cruzi şi violenti. Urmărind personajele, In 
paralel, deşi mai estompat pe pletoşii dez- 
lânţuiţi (necesari cineaștilor ca un con- 
trapunct), filmul va stârui asupra evoluţiei 
lui lurek, băiatul care la virsta intrării cu 
adevărat în viaţă este nevoit să-și răspundă, 
singur, marilor întrebări: de ce s-au despăr- 
tit părinţii, ce este dragostea, ce este lasi- 
tatea. ce este curajul. Băiatul care la virsta 


cind are nevoie de înțelegere ca să poată 
ii ajutat. va trebui să înțeleagă ca să ajute. 
Să-și înțeleagă părinţii. Să Inteleagă pri- 
ma dragoste. Dar, mai cu seamă, să se 
inteleagă pe sine. 

Nimic în acest film, deşi limpede în inten- 
tti, deşi precis în realizare, nu este apăsat. 
Autorii, fini cunoscători ai «virstei ingrate», 
stiu să se ferească de primejdia didacticis- 
mului, a dăscălirii. a punerii punctelor pe 
«i», Ei ştiu să minulască delicatetea, terin- 
d-o de duicegărie, să încurajeze candoarea, 
lerind-o de naivitate, să stimuleze curajul, 
ferindu de violență. «Sfirşitul vacanței» 
rămine, prin prospetimea cu care se apro- 
pie de «problemele» adolescenţei, unul din- 
tre cele mai tinereşti filme despre tineri care 
ne-a fost dat să vedem pe ecranele noastre 


în ultima vreme. 
Rodica LIPATTI 


Producţie a studiourilor poloneze. Regia: Si. 
nislaw Jedr yka. Scenariul: Janusz Domagalik. ima- 
ginea: Jacek Korcelli. Cu: Marek Sikora, Agui. 
Siecinska, Josef Nalberczak. 


Pirații din metr 


O excelenta echipă de actori, Waiter 
Matthau, Martin Balsam. Robert Shaw, pe 
o partitură scrisă și regizată «ceasornic», 
inscenează răpirea unui vagon de metrou. 
Idee stupefiantă, concepută după un plan 
riguros care, oricit de riguros ar fi, nu e 
decit o mare ticăloșie ce, totuşi, nu rămine 
nepedepsită, chiar dacă și intimpiarea joacă 
un rol providential. 

Furtul sau răpirea unui vagon de metrou 
inseamnă blocarea, înghețarea tuturor linii- 
lor şi legăturilor dintr-un mare oraș, dublu 
şantaj, căci se adaugă şi cei douăzeci de 
ostatici capturați şi ameninţaţi cu luarea 
vieţii dacă nu vin banii. Domnii răpitori au 
figuri de «contabili moderați» — dar ticălo- 
şia lor nu e deloc moderată. Poliţia, orici! 
de abilă ar fi ea, e pusă în situaţia de a res- 
pecta condiţiile impuse. Cind banii sint 
luați, urmează şi «intimplarea» — frumos 
speculată şi imbinată cu inteligenţă. Dar 
ticăloşia, cum ziceam, nu e moderată. Între 
plăgile care vor Intuneca memoria secolu- 
lui nostru este şi terorismul cu miile de 
nevinovaţi care au fost obiect de santa/ 

Aş vrea să văd un film în care acei oameni 
nevinovaţii care au trecut prin astfel de 
aventuri, ar spune, ar vorbi despre cum a 
fost şi este viața lor după răpirea vagoane- 
lor de metrou, avioanelor sau aitor vehicule 
ale terorii. Un film-anchetă pe care studiou- 
rile inteligente îl datorează celor ce nu mai 
pot privi «ficțiuni» inspirate de propria lor 
poveste. 

Uneori nu poți să nu te gindeşti la valui 
atitor filme cu hoţi și vardişti ce acoperă 
cinematografele lumii, ca şi cum 
delincven‡a ar fi singura mare probiemă 
a lumii de azi. Sigur că ea există și sigur 
că, existind, generează artă. Dar oare e 
singura sau cea mai cutremurătoare pro- 
blemă a zilelor noastre? 

Oare eroii acestor aventuri sint ei atit de 
fascinanti incit să reprezinte o atracţie atit 
de inevitabilă? Sper că va veni, așa cum se 
întîmplă totdeauna în artă, şi reacția: parcă 
niciodată n-am prețuit mai mult filmele ce 
ne arată viața oamenilor de zi cu zi, intimi- 
tatea lor, fie confortabilă, fie incontortabilă, 
distractivă sau plicticoasă. 

Vă mai amintiți de patriarhalii hoţi de 


biciclete? 
Gelu IONESCU 


Producție a studiourilor americane. Regia: Joseph 
Sargent. Scenariut: Peter Stone. imaginea: Owen 


Acuzarea 
are cuvintul 


Pe un șantier plasat în desișul junglei, 
are loc, în Cuba primilor ani ai construcției 
socialiste, un act de sabotai cu grave conse- 
cinte. Un incendiu urias distruge vieti ome- 
nesti și materiale nespus de prețioase. Un 
proces e deschis pentru stabilirea vinovati- 
lor şi răspunderilor. Acuzarea are cu- 
vintul este filmul acestui proces la care se 
pledează patetic pentru apărarea cuceriri- 
ior revoluționare. Regizorul Manuel Octavio 
Gomez alege ca ṣi în «Prima şarjă cu 
maceta» formula filmului-anchetă. Destă- 
$urarea procesului alternează cu imagini 
ale activităţii de pe șantier inainte de izbucni- 
rea incendiului, imagini cu un pronuntat 
caracter documentar redind munca febrilă 
a constructorilor Infrunfind suvoaiele plon, 
intunericul şi primejdiile junglei. Actori 
emotionant de sinceri, cu chipuri neinfru- 
musețate de farduri, interpretează perso- 
naje care lại identifică destinul cu acela 
al revoluţiei. Filmul lui Manuel Octavio Go- 
mez este un exemplu de cinema direct, 


sincer şi patetic, dedicat evenimentului po 
litic ce schimbă tiparele istoriei, 


Dana DUMA 


Producţie a studiourilor cubaneze. Regia: Ma- 
nuel Octavio Gomez. Scenariul: Julio Garcia Espi- 
nosà, Jesus Diaz. imaginea: Pablo Martinez. 


Respirație liberă 


«Cine oare», se intreba o serioasă revistă 
de film, «este intotdeauna trimisă la maşina 
sa de gătit, la copiii ei, la rutele de spălat? 
Cine oare este totdeauna a doua și nici- 
odată prima chiar in filmele cele mai pro- 
gresiste? Cind ultima imagine a filmului 
însoțită de sunetele potrivite, exaltă trium 
ful eroului cu intregul său cortegiu de va 
lori triumtătoare, cine este marea absentă 
de pe ecran? Un răspuns, unul singur apare 
in cruda-i evidenţă — FEMEIA. l-a fost de 
turnată imaginea mai uşor decit un Boeing 
de linie şi nimeni n-a lost cit de cit emo 
ponat»... 

Nu cred că din intemie reparatoare fată 
de reala nedreptate regizoarele de film 
(atit de puține cite sint) s-au oprit de cele 
mai multe or: la portretul şi viaţa unei fe 
mei. O fac doar pentru că despre aceasia 
pot povesti mai bine, mai liber, mai since: 
Sau poate vor să ia în miini soarta proprie 
lor imagini. Fie bună, fie rea, dar oricum 
nedeformată. 

Cu distanțe de reflectie intre creatii, fil- 
mografia Martei Meszaros cuprinde citeva 
depozitii despre contactul unor «eroine» cu 
lumea incon urătoare. Fără aspirații de ple 
doarie feministă. Fără dorinta de a impune 


Sexul slab la ora 
depășirii handicapului 
(«Respirație liberă») 


soluţii. Dar in căutarea permanentă a liber 
lãi interioare, in lipsa căreia orice servi 
tute este posibilă și nici o cucerire nu poate 
fi validată. La toate filmele regizoare: ma 
ghiare, ca şi «Respiratia liberă», comenta 
riul rămine deschis. Cu filmul următor se 
deschide o nouă acoladă, se lasă spaţiu 
unei continuări. 

Întilnim însă acum mereu aceeași cău 
tare de sine, în refuzul minciunii, în spaima 
de compromis, în dorința de a fi pe de-a- 
ntregul ea însăși. Lupta tinerei ce-și va găsi 
atit de greu «respirația liberă», o respirație, 
plătită cu renunțare și cura, nu are nimic 
spectaculos. Narațiunea se hrăneşte din 
gesturi mici, din mișcări clipite, în afara 
«ntimplărilor zguduitoare. Emoltia ne-o im- 
pune sensibilitatea cu care regizoarea lại 
încarcă eroina interpretată de o mare ac- 
trită, de altfel (Erzsebet Kutvölgoyi). Conflic- 
tele scurt-violente dispar pentru ca reflexu! 
lor, ca şi al oricărui gest diurn, să rămină 
si să se difuzeze ca o vibraţie. i 

În fața tuturor întimplărilor alienabile, 
eroina este Inarmată cu mindria propriei 
sale condiţii umane. Slăbiciunea ei sau a 
celorlalţi nu va rezista la proba respectului 
de sine. Acest respect o va ajuta să risipe: 
că ceața de pe ochi. Prin el va fi in stare 
să-şi elibereze suflul și să-şi restabilească 
echilibrul. Indiferent dacă va plăti cu durere 
sau singurătate. 

Un lirism aspru, o imaginaţie niciodată 
defectuoasă, sint permanent valorificate de 
știința înaltă a montajului, de virtuozitatea 
unei camere care știe să cadreze esentialuil. 


Florica ICHIM 


uita numele 


Un copil se naște chiar în ziua în care 
tara este atacată de dușmani. Cumplită 
această zi care ar fi trebuit să fie cea mai 
frumoasă din viața unei femei. Copilul 
crește, șovăind cu mersul său caraghios 
pe lingă ramele și cizmele ocupanților. Ma- 
ma cunoaște umilința şi spaima unui lagăr 
a morții unde e deportată, dar supravie- 
tuiește numai pentru că are alături pe cel 
care e sufiet din sufietul ei. Apoi, într-o zi. 
fiul îi e smuls din braţe şi ea nu va mai ști 
dacă el trăiește sau moare, dacă strigătul 
disperat din clipa despărțirii «nu-ţi uita nu- 
mele!» va supraviețui In mintea lui de copil. 

ntimplarea e reală. Un copil sovietic a 
tost despărtit,cind avea doar 4 ani, de mama 
sa, în lagărul de la Auschwitz. Regăsit după 
20 de ani în Polonia, unde fusese crescut 
de o Invătătoare, fiul de ieri stă azi ca în 
«Cercul de cretă caucazian» față In fată cu 
două mame. Două femei pentru care dure- 
rea, speranța, bucuria poartă chipul ace- 
leiași ființe. Greu se poate uita secventa 
intiinirii dintre cea care i-a dat viaţă şi fiul 
ei care are acum şi o altă mamă. Nu se ros- 
tesc cuvinte. Nu se pot rosti cuvinte. Bucu- 
ria e umbrită de sentimentul trist al vieții 
care nu mai poate fi intoarsă inapoi. 

Credinciosi faptului de viată, scenariștii 
polonezi si regizorul sovietic” s-au păstrat 
pe linia unei relatări obiective, punind ac- 
centul pe detalii capabile să stirnească 
emoția. Şi emoția o stirnesc cu o forță rar 
întiinită. Magistrală este și interpretarea 
Liudmilei Kasatkina în rolul mamei, inter 
pretare de altfel răsplătită cu cea mai înaltă 
distincție la primul festival al filmului polo- 
nez de la Gdansk. 


lulian GEORGESCU 


Regia: Kolosov, 

BarrvW7rŠ-~T =4 Tadeusz Borowski, a 
Sfere de foc 

Copiii în al doilea război mondial, iată o 


temă de film a cărei simplă enuntare este 
suficientă pentru a ne aminti de milioanele 


încercind să îmbine imaginea războiului 
privită prin ochii unui copil refugiat la țară, 
la bunici (imagine cind crud realistă, cind 
fantastică, cind idilică) cu observaţie ma- 
tură și adesea sarcastică a realizatorului 
însuși. Rezultatul este totuşi sub nivelul 
intenţiilor. Unele secvențe par introduse 
numai din dorința unei bogate coloraturi 
dar rămin parazitare. Deficiența e re- 
compensată în parte de farmecul interpretu- 
lui principal,de frumusețea aproape caligra- 
fică a imaginii alb-negru și, desigur, de 
dramatismul însusi al subiectului. 


loana CRISTIAN 


=. a F egoe legi maghiare. Un y de 
Feher. Gábor Srabo, Nora Kaldy, ta- 
lan Sol, Agi Mészáros, Ferenc Kállai, Hédi Váradi 


Ne vom întoarce cind 
azaleele vor înflori 


În China anilor '30, partizanii lui Mao-Tse- 
Dun sint obligați să se retragă în fata go- 
mindaniștilor de pe un intins teritoriu. 
Printre soldații armatei roșii se află și tatăl 
unui băiat de 9 ani. El pleacă nu Inainte de 
a fi promis că se va intoarce în ziua cind 
vor înflori azaleele. Satul este ocupat de 
gomindaniet. Mama și băiatul preiau 
ștafeta revoluției. Filmul cineaştilor chinezi 
descrie Intr-o largă panoramă tot zbuciu- 
mul și suferința acelor ani de luptă a unui 
intreg popor. De aici interesul pentru valoa- 
rea in primul rind documentară a filmului, 
vibrantă prin emoția reconstituirii şi a me- 


sajului ei. 
Simona DARIE 
Producţie a studiourilor chineze. Un fiim de Li 


Mien, Li Ang. Cu: Tchou Hsin-yun, Pao Kouan- 
Kiun, Kao Pao-tcheng 


Fetita din Hanoi 


Rămasă orfană de mamă in urma unui 


bombardament asupra Hanoi-ului în 1972, 
ca atiția copii vietnamezi, o fetiță încearcă să 
dea de urma tatălui afiat pe front. Epopeea 
fetitei devine un simbol al devotamentului, 
solidarităţii și forței morale ale unui întreg 


FI. B. 


a studiourilor vie(nameze. Un fiim de 
Hai Minh. Cu: lan Huong Tra Giang, The Anh 


Poveste neterminată 


Filmul regizoarei bulgare este mai mult 
decit o comună poveste a crizei unei căs- 
nicii. Este filmul unor personaje în căutarea 
fericirii. În acest drum ele gresesc neintele- 
gind cum si de ce au ajuns la irepara- 
bil. Ireparabilul ar putea fi totuși reparat? 
Aceasta este întrebarea cheie a filmului 
Scenariul urmăreşte incercarea acestor 
personaje de a redeveni o familie, incer- 
care pe care nu o fac cei doi parteneri 
ajunși In impas ci copilul lor ajutat de 
unchiul lui. Și cind copiii sint mai înţelepţi 
pir părinţii, sint multe de afiat şi chiar de 
Invätat. 


Producţie a studiourilor bulgare. Un fiim de 
ivanka Grabceva Cu: Ako Kocer, Ani Baka- 
lova, Stoicio Mazgalov. 


Kiş și două ghiozdane 


Are 6 ani, e înalt cit două ghiozdane (de 
unde şi porecla) şi nu prea se împacă cu 
școala. Pentru incurajare, băieţelul cu pri- 
cina primeşte de la tată lui un dar. Darul 
are patru picioare, multă personalitate și 
latră! Cei doi eroi vor fi copărtasi la nenu- 
mărate boroboate și peripeții în hazul cărora 
antrenează și spectatorul cit două ghioz- 
dane. 


Heana PERNES 


Producție a studiourilor sovietice. Un film de 
Ed. Gavrilov. Cu: Leonid Ucerovlaey, Larisa Lujina 


Toate dovezile 


sint împotrivă 


Undeva, într-un sovhoz, pretextind 
interesul colectivului dar avind în vedere 
p cel personal, citiva indivizi au comis 
lalsuri. Unul dintre cei mai proaspeți atraşi 
in afacere vrea să se retragă, dar cale de 
intoarcere nu există și pină la urmă va fi 
suprimat. Toate dovezile sint împotriva 
şoferului acuzat, chiar în ziua nunții sale, 
de această crimă. Formula filmului polițist 
e desconspirată parțial de titlu care ne lasă 
să bănuim că vinovatul e... nevinovat. Totul 
depinde acum de inteligența demonstra- 
tiei. Ea există. Autorii respectă regula 
jocului, tehnica pistelor false, a inscenări- 
lor menite să acuze un nevinovat. Pe alocuri 
filmul atinge chiar zone mai adinci decit 
o obişnuită intrigă de factură polițistă, 
reușind să dea o imagine mai profundă 
asupra unor destine contemporane. 


Marina CONSTANTINESCU 


Producție a studiourilor sovietice. Un fiim de 
Vasili Broskan Cu: Vserojod Safonov, V. Zakuln- 
naia, I. Gabrllluk, M. Sahaidak 


Comandantul 
bateriei de coastă 


Cu ocazia Inminării carnetului de partid 
unui grup de tinere fete, ele lại fac auto- 
biografia în fața colectivului. Tinerele sint 
abia la virsta majoratului dar au în urma lor 
o viață intensă, plină de Incercări tragice: 
războiul si Impărțirea dureroasă a ţării 
lor. O pledoarie patetică și lirică în același 
timp, pentru o cauză înaltă, pentru idealul 
suprem de independenţă al unui popor. 


Producţie a studiourilor din R.P.D. Coreeană. 


Colț Alb 


Printr-o sarada a programării, vedem 
Colt Alb (partea l-a) după Întoarcerea lui 
Colț Alb (partea a li-a), adică mai inti n 
regăsim pe credinciosul cline lup al indianu- 
lui și după aceea îl pierdem! Să recunoaștem 
însă că aventurile căutătorilor de aur din 


prestigiul lor genericul. S.D. 


Coproducție franco-ilalo-amerícana. Un tiim de 
Lucio Fulci Cu: Franco Nero, Virna Lisi 


sala de cinema 


Despre o anumită 
putere de atracție 


— Tovarăse Eugen Sofronie, vă rugăm 
să prezentați cititorilor «Luceafărul», in cali- 
tatea dvs. de responsabil al acestui cine- 
matograt. 

— «Luceafărul» este un cinematograf 
de premieră, unul din cele mai mari con- 
struite In Capitală în ultimii 15 ani. Are 
809 locuri si prezintă șase spectacole pe zi, 
adică merge din plin de la ora 9 la ora 22. 
De anul trecut, cabina de proiecție a fost 
dotată cu aparate cehoslovace M-OPTA, 
ceea ce permite si proiectarea de fiime 
panoramice. În plus cabina noastră a fost 
înzestrată si cu un platan special pe care 
se rulează şi se încarcă întregul film pe 
o singură rolă, asigurindu-se astfel o pro- 
iecţie continuă și de bună calitate. În sfirşit, 
unitatea noastră are un personal alcătuit 
din 20 de oameni, operatori, casieri, con- 
trolori, plasatori, Ingrijitori. Ei se străduiesc 
să facă totul pentru a asigura condiţii 
optime celor citeva mii de spectatori care 
ne vizitează zilnic. 

— Cam ciți spectatori iau loc zilnic în 
sală? 

— În medie 4500—4800 la un film cu «o 
putere de atracţie mai mare», şi cam 3500— 
3800 la un film cu «o mai mică putere de 

La 

— Care sint cele cu mai mare sau mai 
mică putere de atracție? 

— Filmele cu «o mai mare putere de 
atracţie» sint filmele polițiste si de aventuri, 
westernurile, filmele care au în distribuție 
mari actori sau cunoscuţi si îndrăgiți de 
public. În ultima vreme merg foarte bine 
comediile si aş putea spune că e o mare 
nevoie de comedie In momentul de faţă. 
Filmele cu «o mai mică putere de atracție» 
sint... celelalte. 

— Dumneavoastră aveţi un cuvint de 
spus în alcătuirea repertoriului de la «Lu- 
ceatărul»? 

— Sala noastră are o pondere mare în 
planul economic ai Întreprinderii cinemato- 
grafice a municipiului Bucureşti. Avem un 
plan cam de 125 000-140 000 spectatori Iu- 
nar, iar cel valoric este de 450.000 —500.000 
lei lunar. lată de ce la noi se aduc în premieră 
filme cu «o mai mare putere de atracție». 

— Vă Indepliniti acest plan? 

— Da. Trebuie să-l Indeplinim. Cind nu 
reuşim ne mai ajutăm și cu alte acţiuni. 

— Adică? 


— Colaborăm strins cu Clubul Comert- 
Cooperaţie, cu Clubul sanitar, cu Clubul 
Întreprinderii IRME, unde organizăm vizio- 
nări în special cu filme românești. De 
exemplu, în luna decembrie am dat vreo 12 
astfel de spectacole, inscrise în planul 
nostru de activități cultural-educative, la 
care au participat vreo 30.000 de spectatori. 

— Ce întreprindeţi pentru a asigura 
spectatorilor condiţii bune de vizionare, 
aici, la sediu? 

— Activitatea tuturor celor care lucrăm 
aici nu are decit un singur scop: specta- 
torul să se simtă bine si să plece mulțumit 
de la noi. În hol organizăm lunar expoziții 
ale unor pictori care fac parte din Asociaţia 
artiștilor amatori din Capitală. Îi invităm 
şi pe artiștii consacraţi sau pe studenții 
care vor să expună la noi. Le oferim un 
spațiu de expunere foarte mare şi un nu- 
măr de spectatori cum niciodată nu vor 
avea într-o expoziție obișnuită. 

— «Luceafărul» e un cinematograf fru- 
mos, dar n-are o faimă tocmai grozavă 
în privința desfăşurării spectacolelor. 

— E adevărat, avem probleme cu unii 
spectatori, nu prea mulți, în majoritate 
băieți care n-au trecut demult pe la frizer 
şi, din păcate, nici pe la baie. Pe deasupra 
sint şi foarte «spirituali»; tin să se manifeste 
ca atare. Comentează filmul cu voce tare, 
uneori se simt datori să «participe la 
acțiune», să avertizeze personajele pozi- 
tive, să le dezaprobe pe cele negative si să 
fluiere admirativ actrițele. Primii care ar 
trebui să la atitudine ar fi înşişi spectatorii 
din preajma turbulentilor. E în interesul 
lor, al spectatorilor, care vor să vadă filmul 
în linişte. Avem probleme şi cu speculantii 
de bilete. Pe aceștia li mai stringe miliția, 
noi încercăm să nu le vindem bilete celor 
pe care-i simțim cu negustoria Dar, cu 
toată vigilenta noastră, nu l-am stirpit. 
ŞI de această dată tot spectatorii ar trebui 
să ia atitudine, mai ales cei care cumpără 
bilete. Din păcate, unii dintre ei nu o dată 
se transformă în avocaţii si apărătorii spe- 
culantilor. 

— Ştim că cinematograful «Luceatărul» 
rezervă o surpriză spectatorilor anului 1976. 

— Probabil că încă în acest an la 
«Luceafărul» se vor prezenta primele spec- 
tacole experimentale de cinematograf în 
relief. Asta presupune o aparatură de pro- 
lecţie specială şi vizionarea filmelor cu 
niște ochelari speciali. Deocamdată atit. 
Restul la premieră. Andrei IRIMIA 


aventura scenariului | 


Alte pasaje care 
nu se pot filma 


@ Harap Alb işi ia rămas bun de la 
tatăl său care se preface in urs. 

@ Îşi intipse pumnalul in inimă. 

9 0 ceaţă i se lăsă pe ochi. Apoi 
cobori din ce in ce mai jos. 

® Se trezi cu capul tăiat. 

@ Băiatul îi recită din Dante și Vi- 
valdi. 

® Toţi erau tineri şi vigurosi, cu ex- 
ceptia lui Aron, al cărui nas depășea 
dimensiunile comune. 

@ individul intră furios şi agramat. 

e |i infipse cuțitul pe la spate. Celă- 
lait procedă la fel. 

© Cei două sute de ostași aşteptă 
incordati. La un moment dat, căpitanul 
se ridică hotărit. 

— După mine! strigă el şi intră la 
comandantul de regiment.— După mine, 
momentul atacului incă n-a sosit. 

9 Sticla era goală. O aruncă jos. 
Conţinutul ei se scurse pe parchet, 
făcind o baltă de culoare rubinie. 

© Ostaşii stau pe metereze. Nici o 
adiere de vint. Steagul flutură în virtul 
turnului. 

9 Comandantul e legat la ochi. Apoi 
i se dă să bea otrava. 

® Coloana călăreților şerpuieşte pes- 
te văi şi mări. 

® Era firesc ca orbul să nu audă cind 
individul pătrunse in cameră. 

9 Scrise mesajul cu cerneală simpa- 
tică, apoi il reciti cu atenţie. 

e — Dau un cal pentru un regat! 
răcni el cu disperare, amintindu-și ne- 
muritoarea replică din Shakespeare. 

Dar strigătul nu avu nici un efect. 
Nimeni nu se oferi să facă schimbul. 


Dumitru SOLOMON 


travelling-avant 


Revelionul a fost sărbătorit pe secții: 
regizorii între ei, scenariștii între ei, 
actorii cu actorii, operatorii asisderea, 
scenografii cu desenatorii de costume 
(si invers), regizorii secunzi fără şefii 
lor, s.a.m.d. Totul a mers bine plină la 
ora 24, cind s-a stins lumina și sărutul 
tradițional, schimbat în cadrul strict al 
secţiei, se dovedi total fără sare. La 
reaprinderea luminilor, la fiecare secţie 
s-a găsit cineva (treaba fusese aranjată 
dinainte) care să propună următorul 
lucru: — Hai să facem aici, acum, pe loc, 
un film, să vadă și ceilalţi ce bine, ce 
incomparabil ne-am distrat! Propunerea 
a fost primită cu entuziasm peste tot, 
organizarea filmărilor propriu-zise pre- 
zenta însă diferente de la o secţie la 
alta La scenografie s-a constatat că 
lipseau operatorii și nimeni nu se pri- 
cepea la aparate. De regizori n-a fost 
nevoie, citiva scenografi spunind: — Fa- 
cem noi regia, că ne pricepem mai bine 
decit unii dintre regizori... La secția 
«operatori» nici n-au fost probleme: 
— La regie ne pricepem, la aparate nu 
mai vorbim, nici de scenografi n-avem 
nevoie... Scenariștii au declarat — În 
sfirit vom demonstra regizorilor că 
ştim mai multă regie decit ei. Dar 
n-avem operatori. Nu-i nimic, învăţăm 
repede, că nu-i greu... Secţiile regizo- 
rilor secunzi şi a regizorilor s-au dove- 
dit a avea aceeași părere: — Noi facem 
totul... Ceea ce a fost mai curios Insă 
s-a dovedit la urmă: în unele cazuri era 
nevoie de operatori, regie ştie să facă 
toată lumea, scenarii la fel si, iarăși 
unanimitate, toată lumea se putea lipsi 
de actori! Dar ce s-a intimplat la actori 
In memorabila noapte? Nimic extra- 
ordinar: ei au fost singurii care n-au 
făcut film (neavind o echipă de filmare) 
şi s-au mulțumit să... joace teatru. Ce 
s-a întimplat în continuare e simplu: 
filmele au plecat la laborator, au fost 
montate apoi într-un sfilm-scheci», s-a 
tras o copie pentru difuzare, s-a fixat 
o dată pentru premieră şi premiera a... 
avut loc! Singurii care n-au participat 
au fost membrii echipelor de autori ai 
filmului care erau foarte ocupați în altă 
parte: aveau o ședință în.care erau dis- 
cutate problemele debutului, şedinţa 
urmată de vizionarea unui western de 
mult aşteptat După care și-au urat din 
nou unul altuia: «la mulţi anil» 


Radu GEORGESCU 


filmul și literatura 


Putină lingvistică 


Nu ştiu dacă eminenti noştri colegi, 
lingviștii, s-au ocupat de limba vorbită in 
filmul nostru. Mi-am pus această întrebare 
izbindu-mă unele neologisme din filmele 
istorice, aşa cum altă dată în filmele «de 
actualitate» am resimţit prea multele aba- 
teri de la limba vorbită, abateri, să le zicem 
«poetizante». Se ridică problema dacă lim- 
ba unui film trebuie să țină mai mult de 
limba literară sau de limba vorbită cu- 
rent, în fiecare zi de lucru. Firește, epoca va 
trebui să «patineze» limbajul cotidian de azi, 
în tunctie de gradul istoricizării sub care se ` 
prezintă subiectul. Ecranizarea unei opere 
literare necesită în unele părți inventarea 
unui dialog pentru scene doar narate de 
operă. Aici există modelul limbii autorului 
ecranizat, model care ar trebui pastisat 

ntru a rămine într-o unitate stilistică. 
in genere Insă cred că actualizarea limbii 
trebuie să opereze precumpănitor, dat fiind 
imperativul publicului: nu ar avea nici un 
rost ca eroii să vorbească integral în limba 
cronicilor sau a bonjouriștilor în filme ce-ar 
relata fapte din epoca unora sau altora. 
O colorare şi ajustare rămin însă necesare: 
într-un decor cu giubele se poate spune 
«simlesc», dar nu «resimt». Vedem așadar 
că operația adaptării limbii la cadru nu e 
nici simplă, nici inutilă. Uneori un cuvint 
poate fi la fel de «scandalos» în inadver- 
tență ca prezența tunurilor într-un război 
al lui lulius Cezar. Deși, din nou fapt cunos- 
cut, în opera lui Shakespeare sau a lui 
Sadoveanu (unde se vorbeşte despre po- 
rumb înainte ca planta să îi fost adusă pe 
meleagurile noastre) astfel de «abateri» 
există, dar nu influenţează cu nimic valoarea 
lor extraordinară. Cred, așadar, că nu strică 
a avea consultanţi filologi, specialiști în 
istoria limbii literare. Despre tendința de 
«poetizare» a limbii curente, altă dată, din 
aceeași perspectivă a verosimilității. 


Gelu IONESCU 


posibilități posibile 


Alexandra și Cristina 


Sint două fete de douăzeci de ani. Născute 
în aceeaşi zi, in același orăşel, la aceeași 
maternitate. De aici a inceput tragedia lor. 
Pe la 11 ani ambele (nu se cunoşteau pe 
atunci) observă în casă sosoteli, sint tri- 
mise la București să facă diferite analize. 
La 18 ani află că atunci, cu 18 ani în urmă,o 
asistentă medicală de la maternitate le-a 
schimbat în pătuţurile lor. Și astfel se dă o 
hotărire prin care Alexandra și Cristina 
trebuie să-și schimbe numele între ele. 
Şi nu numai numele, ci și prenumele. 
Într-o clipă cele două fete şi-au pierdut 
aproape tot. (E drept, ele continuă fiecare 
să spună «mamă» femeilor care le-au cres- 
cut, locuiesc tot la părinţii care acum se 
numesc adoptivi, dar...) Aceste traume 
nu se pot uita ușor. Cineamatorii din orășel 
(Alexandra a primit cindva chiar un premiu 
pentru un film realizat la Cineclub) au vrut 
să realizeze un documentar despre această 
intimplare. Au fost sfătuiți să renunțe. 
să nu adincească aceste răni. lar eu am 
renunţat să fac filmul despre cineamatorii 
care au renunţat să facă filmul despre 
Alexandra şi Cristina. 


Alexandru STARK 


Desfidem 
orice concurenţă! 


Nu o dată, unii dintre cineaștii noștri 
au regretat neinspirata programare a filme- 
lor românești, supuse chipurile la o prea 
apăsată şi prea grea concurență din partea 
filmelor străine. De pildă: atunci cind la 
Scala rula o peliculă românească, la Patria 
era programat un film străin care atrăgea 
publicul, fie prin destașurări de super- 
producţie, fie prin numele unor vedete 
internaţionale. Că nu e vorba decit de o 
prejudecată ne-o dovedeşte recenta pre- 
mieră la Scala a filmului Patima la mare 
concurență cu Cei trei mușchetari pro- 
gramat la Patria. Din confruntarea cu a- 
ceastă comedie spirituală și doldora de 
vedete, Patima noastră a ieșit cu fruntea 
sus. Cu fruntea sus şi la «n-aveţi un bilet 
în plus?» 


s-a filmat... 
mîine 


ăscut a doua oară 


secol XX: 
al omului 


Titlu de film — 
«Antrenamentul ziln 

care de sapte 

ani trăieşte cu altă inimă» 


condiția 
femeii 


„Alungați imaginea !...“ 


O analiză bine argumentată (semnată 
de Claudine Serre, in «Le Monde») a 
felului cum apare femeia în filmul tran- 
cez contemporan pune în evidenţă ci 
teva dintre cele mai frapante clișee 
sociale (nu numai artistice) ale condi 
tiei feminine în societatea occidentală 
Ceea ce «se vede» pe ecran nu răsfringe 
altceva decit optica unei civilizaţii pen- 
tru care «Nora» lui Ibsen, din urmă cu 
un veac, rămine incă o utopie... 

Fireşte, nu se poate afirma că filmele 
franceze nu sint populate de femei. 
Numai că toate actrițele — responsabile 
față de arta lor — au constatat că nu 
există roluri feminine importante, adevă- 
rate, noi, în afara schemelor burgheze. 
Ele navighează In cinematograful fran- 
cez dominat de «spionii lui Verneuil, 
aventurierii lui Enrico şi discursurile 
grandilocvente despre viaţă filmate de 
Lelouch»... Eroinele aparțin aceluiaș; 
mediu, mic-burghez, cind sofisticate 
cind glaciale, ridicate pe un piedestai 
al feminităţii reci şi inaccesibile — pro 
totip: Catherine Deneuve — cind «mo- 
derne», In sensul popularizării modei, 
a modei vestimentare, căci, cum no- 
tează exact autoarea, «nu trebuie sub- 
apreciată importanța ideologică a im- 
brăcăminţii, altfel spus, a modei»... Or, 
această ținută vestimentară lejeră, de- 
contractată, de o simplitate și un farmec 
uneori de netăgăduit, nu este decit 
semnul estetic care tinde a demonstra 
că «eliberarea femeii se oprește la 
vestmint» şi nu merge mai departe. 

Cele două mode — de astă dată ar- 
tistice — si anume filmele «retro» şi 
«porno»,nu au permis nici ele, în pofida 
abundenței de roluri feminine, crearea 
unei imagini noi, puternice, eliberată de 
prejudecăţi. Filmele «retro», întoarse 
spre anii '30—'40, s-au cantonat intr-o 


Cum arată ziua de viaţă a lui Emmanuel 
Vitria, campionul supravietuitorilor du- 
pă o gretă de inimă, om cu șapte ani de 
inimă nouă, capabil să devină mline- 
poimline eroul comic, tragic sau tragi- 
comic al vreunui scenarist francez, dacă 
nu chiar italian... 

Omul se trezeşte la 7 dimineaţa. O 
injectie cu heparină — un anticoagulant 
— prima injecție din cele trei de-a lungul 
unei zile. La 7, la 15, la 23 — «ora injectiei 
e sacră»! După aceea — cafeluta la pat. 
După spălat — incă o cafea, cu doi 
biscuiţi de data asta. Pe urmă gimnas- 
tică 15 minute, alte 15 minute ae bici- 
cletă, pe terasă, în slip, la soare, cu 
munții în faţă. Baie şi duş. Masa de prinz? 
Totdeauna acasă şi nici un fel de res- 
trictii de regim alimentar. (Omul e un 
gurmand și un kilogram de scoici crude 
— după operaţie! — l-a intors pe masa 
de operaţie... «dar ce bune eraul») O 
țigară după masă, de plăcere, două- 
trei fumuri şi o aruncă. Seara — cină, 
cu soţia, un film la televiziune, pină la 
orele 23, ora celei de a treia injecții. 
Somn bun pină la 4—5 dimineaţa. Pre- 
ocuparea principală: presedintia Uniunii 
donatorilor de singe. Drumuri cu cara- 
vanele specializate oriunde este chemat 
pentru a susține ideile Uniunii. «Cred 
că viaţa este frumoasă pentru că am 
invătat să mă ocup de alţii. A ajuta pe 
cei din jur — acesta-i idealul meu» 

Vitria nu ratează nici o intilnire cu 
«muritorii». Peste tot afişează un opti- 
mism viguros, o forță de viaţă fără fisuri. 
El se socotește născut a doua oară, 
după un deces de 20 de minute. Această 
a doua naştere i-a dat sentimentul unei 
valori pentru fiecare lucru, pentru fie- 
care idee. Psihologia bolnavului nu-i 
aparține: «Nu trebuie să uitaţi, eu nu 
sint cardiac!» lar copiilor care-l ïn- 
treabă: — «Pină cind crezi că vei trăi, 
domnule Vitria? — el le răspunde, ca-n 
poveste, ca-n filmele cu happy-end: 

— «Cit mai mult, băiete, cit mai mult. 
Nu am chet să mor». 


epocă în care femeile aveau prea puţine 
posibilităţi de a se afirma si dezvolta 
pe plan politic, epoca de criză și iluzie 
a unei burghezii care,crezindu-se eternă 
nu putea impune decit aceeaşi viziune a 
«eternului feminin» — femeia supusă 
bovarică, departe de frămintările sociale 
căutind mereu un bărbat care s-o fe 
rească de loviturile soartei, adică ale 
istoriei economice şi politice... Filmele 
«porno» — sub pretextul unor imagini 
care ar învinge orice prejudecăţi, al 
unui «discurs» rostit de o «femeie eli- 
berată de tabu-uri» — impun o concep- 


Irene Papas. Ea refuză compromisurile, 
De aceea este distribuită din ce în ce mai rar 


Filmul şi maturitatea 


Alissa Freundlich, recent apreciată 
de cinefilii noştri pentru «Anna şi co- 
mandorul», unde se dovedea la inäi- 
timea unui Smoktunovski — s-a afirmat 
cu deosebire in teatru, la Leningrad, 
unde a izbindit în marele repertoriu, de la 
Julietta la Katerina Ivanovna din «Crimă 
şi pedeapsă», de la Elisa Doolittie la 
«Scorpia imblinzită»... Pină la ultimul 
ei film, cu acest rol admirabil al Annei, 
cele 15 roluri în cinematograf nu i-au 
dat, din păcate, prea mari satisfacţii şi 
actrița o recunoaşte cu franchete. To- 
tuşi talentul si experienţa ei o indreptă- 
tesc să-și spună o părere autorizată — 
fie şi discutabilă — în dificila chestiune 
«in ce constă stilul modem in artă?». 


Alissa 

Freundlich s 
Innokenti | 
Smoktunovski în 
«Anna 

şi. comandorul» 


ție profund reacționară, aceea a femeii 
aservite, sclavă a unor bărbaţi «care-şi 
iau dorințele virile drept realităţi ale 
femeii»... O remarcă a unei scriitoare 
progresiste, Claire Etcherelli (a cărei 
carte foarte interesantă despre destinul 
unei muncitoare, «Elise sau viața ade- 
vărată», a fost tradusă si la noi), la 
adresa filmelor «porno», merită amin- 
tită: «În acest cinema, rolul bărbatului 
nu e deloc strălucit; eliberarea femeii 
nu trebuie să treacă prin degradarea 
bărbatului»... 

Finalul analizei — inregistrind unele 


ia Loren 


întrebare cu care se incheie amplul 
interviu acordat revistei «Le film so- 
viếtique»:; 

— «Pe vremuri, sentimentele erau eta- 
late in fața publicului. Azi spectatorul 
preferă să descopere singur viaţa inte- 
rioară a personajului. Altfel spus, dacă 
înainte ardeai cu o flacără mare, azi ţi 
se cere o flacără reținută. Ceea ce nu 
înseamnă că a devenit mai uşor să 
trăieşti în artă. Dacă actorul nu arde, ci 
doar imită un incendiu interior, specta- 
torul nu te crede. Omenirea s-a maturi- 
zat, e adultă şi a invătat să-și stăpi- 
nească emoţiile. Probabil că cinema-ul 
are contribuţia sa la acest proces. 

Acceptind să plătesc tribut acestei 
arte, cea mai modernă, eu rămin credin- 
cioasă teatrului. Dacă medicina ar fi 
studiat teatrul, ea ar fi găsit fără indoială 
principiile efectului de hipnoză care 
guvernează o reprezentaţie teatrală. 
Spectacolul teatral este o ședință de 
hipnoză. lar spectacolul de seară este 
«punctul de viri» al eforturilor unui 
actor. lată de ce nu am lucrat nici- 
odată pe un platou de filmare sau la 
televiziune, inaintea unui spectacol de 
Seară...» 


timide încercări în filmul francez de a 
dezbate condiția femeii intr-o lumină 
nouă, citind printre acestea, «Soţia lui 
Jean», proiectat și la noi — îndrăzneşte 
un diagnostic direct, salutar; «Ne lip- 
sește acea privire (de bărbat, de femeie), 
in care orizontul nu se mărginește la 
sexualitate; acest univers trebuie să 
existe, pentru că-i intrezărim deja pro- 
misiunile, Deocamdată, cind se pornes. 
te în căutarea imaginii, ne lovim de mit, 
mitul unei femei idealizate, dar tot- 
deauna umilită. Alungaţi această ima. 
gine şi vor apare femeile.» 


Ea întrupează «eternul feminin» , 


Pentru ea criza de roluri nu e 


+ —Y“= 


cronica 
politică 


Operatorul care și-a 
filmat moartea 


«insurecția burgheziei» se intitulează 
prima parte a tripticului «Bătălia pentru 
Chile», realizat de unul dintre cei mai 
prestigioși regizori ai documentarului- 
politic, Patricio Guzman. Folosind la 
maximum posibilităţile documentarului, 
Guzman și echipa sa izbutesc o analiză 
marxistă a evenimentelor dramatice pe- 
trecute între martie şi iunie 1973, cind 
burghezia reacționară şi «dreapta», alar- 
mate de forța crescindă a guvernului 
Allende, trec la o ofensivă care parali- 
zează economia țării şi provoacă mari 
dezordini sociale. Marxist consecvent, 
Guzman pune faţă în față clasele anga- 
jate în lupta pentru putere, nu evită nici 
una din problemele politice, ocolește 
orice viziuni schematice, demagogice, 
privește viața exact, în contradicţiile ei 

După cum, acelaşi film oteră o scenă, 
cea finală, de asemenea fără precedent 
în arta documentarului: un operator își 
filmează propria sa moarte. Larsen, 
un argentinian, aleargă cu «camera» 
în mină, pe străzile orașului, în timpul 
primei tentative de răsturnare a guver- 
nului popular. Un ofiter antiguverna- 
mental se apropie de ei, cu pistolul în 
mină. Operatorul îi filmează Ofiţerul 
trage. Operatorul lại dă sufletul, cu apa- 
ratul care înregistrează clipa: «cadrul» 
iși pierde stabilitatea, imaginea se Ince- 
țoșează, se Intunecăä.. 


Blow-up, partea II ? 


Moartea lui Pasolini continind incă 
multe puncte obscure, Antonioni — 
regizorul neuitatei crime din parcul lon- 
donez, fotogratul obsedat de develo- 
parea fotografiilor martore ale faptelor, 
omul care nu se sfiește să facă din 
profesiunea de reporter o protesie de 
credință — s-a deplasat la locul asasi- 
natului, pentru a face investigații perso- 
nale. În cursul unei conferinte de presă 
cu ocazia festivalului de la Te n. 
regizorul s-a declarat convins că Paso- 
lini a fost ucis nu de un individ Izolat, 
ci de un grup... 

— Ce fel de grup? a fost întrebat 
Antonioni. 

— Cred că ar putea fi vorba de un 
grup de fasciști... 

Care «Blow-up» îndrăznește, azi, a 
rămine apolitic? 


Rubrica «Filmul, document al epocii — 
Documentul, sursă a filmului» este 
realizată de Radu COSASU 


„Uriaşii risului“ în 1975 


Rezultatele concursului «Uriaşii risu- 
lui», organizat de «Cine-revue, solici- 
tind preferinţele marelui public pentru 
cei mai buni zece comici ai filmului — 
de cind e filmul-film — au dat următoa- 
rea ordine care — poate că nu e inutil 
s-o precizăm — nu trebuie luată drept 


tunelul 
timpului 


„Divina“ 
și creatorul ei 


În una din ultimele emisiuni ale 
anului 1975, «Virstele peliculei» au pre- 
zentat pe larg telespectatorilor noştri, o 
capodoperă a filmului mut, «Comoara 
lui Arne», creaţie a unui regizor suedez. 
de evident geniu, Mauritz Stiller, necu- 
noscut marelui nostru public. Pentru 
acei care au «scăpat» emisiunea și 
cărora nu le putem povesti acest film 
de la 1919 (!), arta extraordinară a alb- 
negrului la Stiller, cerind numai si nu- 
mai vizionarea, nu povestirea — să le 
spunem doar că el a fost cel care a 
descoperit-o pe Greta Garbo cind ea 
nu era decit o obscură artistă in Suedia 
şi tot el este acela care a adus-o în 
Statele Unite... 

Încă si azi Greta Garbo li poartă o 
extraordinară recunoştinţă și preţuire. 
În mărturisirile recente, taciturna ac- 
triță («viața mea particulară mă pri- 
vește numai pe mine»..) şi-a permis 
totuşi să spună cite ceva despre rela- 
tiile dintre Stiller şi ea. Garbo recunoaşte 
că avea un cult pentru acest om, consi- 
derat, la vremea aceea, ca una din ma- 


cronica 
eroului real 


A. — 
Antifascistul 


Locotenentul cehoslovac de aviaţie 
Kukorelli — în timpul tragicului război 
din anii '40 — refuză să primească o 
distincție hitleristă. indignarea coman- 
đantilor se imblinzeşte la gindul că actui 
eroului e expresia unei mari modestii 
Nici vorbă. Practicind un vremelnic «joc 
dubiu». aviatorul se preface că luptă 
zelos în rindurile fasciştilor, dar ei 
urăște fascismul şi e hotărit să lupte 
împotriva cotropitorilor; la o descindere 
acasă, se găsește — conlorm denun- 
tului — un post emițător care ține legă- 
tura cu alți aviatori cehoslovaci dornic: 
să treacă în rindurile coaliției anti- 
fasciste. Tribunalul militar I condamnă 
la 9 luni temniță grea. degradare și 
trecerea In rindurile intendentei. Imediat 
după ispășirea pedepsei, Kukorelli par- 
ticipă — ca şofer de camion militar — 


un verdict fără apel: 
1. Louis de Funès 
2. Fernandel 
3. Bourvil 
4. Jerry Lewis 
5. Stan şi Bran 
6. Fernand Raynaud 
7. Charles Chaplin 
8. Henri Salvador 
9. Les Charlots (grup comic francez, 
desigur) 


În ordinea clasamentului: 1) de Funès f 
Dar cum va arăta clasamentul marilor comici «i ecranului in 1985” Oamenii rid în fiecare zi altfel 


Documentul. sursă a filmului 


Greta Garbo: «Viața mea particulară mă priveşte» 


rile personalităţi ale lumii artistice. Gar- 
bo nu ascunde că s-a supus fără cric- 
nire poruncilor lui artistice, capriciilor 
gi viziunilor lui, el învăţind-o intreaga 
artă — de la «cum să măninc şi să mă 
imbrac pină la exprimarea urii ṣi a 
dragostei». Fireşte, azi, «divina actriță» 
nu ocolește delicata problemă a legă- 
turii ei sentimentale cu Stiller — dar o 
tratează cu acea superioritate de carac- 
ter care sfidează și irită nu odată vulgara 
curiozitate a publicului şi a criticii can- 
caniere: «Mulţi au vorbit despre o legă- 


la saivarea unui grup de luptători co- 
munişti. Omul e din nou arestat Dar 
fuge chiar în timpul interogatoriului și 
ajunge la partizani. Din nou prins — în 
virtejul unei acţiuni de partizani. Din 
nou în lanțuri. Din nou evadează. pe 
străzile Bratislavei. ȘI iar o tugă — cu 
cătușe la mlini — prin pădurile mun- 
tilor, pentru a ajunge, rănit, epuizat, la 
oameni de încredere care-l conduc la 
partizani. 

Toată această «viată-n fugă» e per- 
fect adevărată, ea aparține arhivelor 
şi amintirilor unor oameni care încă 


10. Pierre Richard... 

Abia pe locul 12, frații Marx, pe locul 
19 (D) Buster Keaton, undeva pe locurile 
29, 30) — Tati si Etaix. 

Chiar dacă acest clasament — evi- 
dent, foarte franțuzesc — nu va da nas- 
tere la indignările provocate de clasa- 
mentele fotbalistice, -merită totuşi să 
remarcăm cit de departe sint plasi 
in gustul public, un Chaplin şi un Ma 
cum «vine» un Salvador inaintea un 


tură sentimentală între noi. Era mult 
mai mult. Doar oamenii foarte tineri 
pot înțelege ce a fost: devotamentul și 
adorația pe care un elev le poartă 
maestrului său, unui spirit superior», 
E vremea ca oamenii foarte tineri — 
în a căror putere de intelegere Garbo 
investeşte o atit de surprinzătoare in- 
credere — să cunoască si să iubească 
arta lui Stiller, din a cărei creaţie, pres- 
tigioasa noastră Cinematecă a prezen- 
tat la inceputul lunii ianuarie «Gosta 
Bjoerling» cu Greta Garbo. 


trăiesc și mai povestesc despre Kuko- 
relli, perpetuul fugar. Această viață a 
inspirat filmul lui lozef Rezucha, inti- 
tulat chiar așa: «Viața-n fugă». Ceea 
ce l-a interesat pe realizator a fost nu 
atit latura senzațională a subiectului 
ci fondul lui morali — inflexibilitatea și 
curajul eroului. Rezucha subliniază în 
declarațiile sale că filmul se vrea o 
contribuție pasionată dar neconventlo- 
nală si cit mai puţin patetizantă la rele- 
varea acelui «mic eroism» al oamenilor 
mărunți în supraomeneasca luptă cu 
fascismul. 


«O viaţă 

in fugă» 

și totuşi 

o viaţă 

de 
„invingător. 


Tati sau a fraţilor Marx si, mai cu seamă, 
cit de strict legat de prezent,cit de lipsit 
de perspectivă istorică și trecut, este 
acelaşi gust... Opt din primii zece apar- 
tin strict anilor '70, fiind chiar de mirare 
şi Incintare că şi-au găsit un loc, stre- 
curati, Stan si Bran si Chaplin... Noroc 
că istoria filmului — deci și a lumii, 
deci și a risului — continuă, odată cu 
decantarea valorilor reale. Pe ce loc 
va fi de Funăs, par exemplu, în 1980? 


F r 


à 


Povestea unui om, soldat în primul război mondial, ofițer în al doilea război 
mondial. Povestea unui om pentru 
Hereny şi Eva Vecerova în filmul regizorului ceh Andrej Lettrich 


E O insulă în soare. Dramaticele 
evenimente petrecute în Cipru, în 1974, 
conflictul singeros între cele două co- 
munități, greacă și turcă, consecințele 
dezastruoase ale acestor ciocniri, ale 
focului unui vechi antagonism, const: 
tuie trama amplului documentar al re- 
gizorului Michael Cacoyannis («Zorba 
Grecul»), intitulat Attila '74 Imagini 
ale urgiei războiului, ale doctorilor in- 
cercind să salveze răniții, ale preoților 
ingropind morții. Mărturii ale celor ră- 
ma$i singuri, orfani, văduve, părinți 
nemingiiatl. Vocile lor ca o litanie a 
suferinței. Şi aparatul de filmat călă- 
torind prin peisajul strălucitor, însorit, 
străjuit din toate părțile de albastrul 
Mediteranei, povestind parcă tragedia 
unei insule care ar fi putut fi paradisul 
unor veri fără sfirșit. 

E Molima. Un mare cineast indian, 


Satyajit Ray, evocă în ultimul său film — 
Un tunet în depărtare, un moment din 
istoria Bengal-ului — anul 1943 — legat 
de o calamitate mai cruntă decit toate 
ravagiile naturii: foametea. În 1943 e 
război și tunetul din titlu se referă la 
norii de avioane care trec si pe care 
țăranii lí privesc neştiutori. Circulă 
zvonuri despre inaintarea japonezilor 
i Birmania şi spre Singapore, dar răz- 
boiul e pentru ei ceva străin, abstract, 
o poveste de departe. Apoi nu se mai 
găsește orez. Deloc. Şi oamenii încep 
să moară pe capete. In plin război, in 
Bengal-ul neatins de bombe, de tunuri 
şi de gloanţe, oamenii se sting în tăcere, 
secati de viață ca albiile riurilor de apă 
Pier, nici mai mult nici mai puțin decit 
cinci milioane de oameni. O tragedie 
care reuşeşte să facă să pălească pină 
şi imaginea unei lumi cuprinse de flăcări. 

E Marele trio. Investigind asupra 


cauzelor morţii unui confrate, care s-a 
sinucis, un chirurg se suprimă la rindul 
său. Amindoi sint victimele intrigilor 
abile ale unui mare patron de clinică. 
inspirați de un fapt divers, romancierul 
Georges Conchon și un debutant re- 
gizor de 50 de ani — Jacques Rouffio 
au realizat un film intens tragic — Şapte 
morți pe rețetă, un film bintuit de o 
obsesie: moartea celuilalt. Un trio de 
actori reprezentind, prin apartenentă la 
generaţii actoricești diferite, toată isto- 
ria cinematografului francez: Charles 
Vanel (83 de ani), Michel Piccoli (49 de 
ani) şi Gérard Depardieu (27 de ani). 
Marina Vlady şi Jane Birkin dețin rolu- 
rile soțiilor celor doi medici tiriţi în nau- 
fragiul mai întîi moral și apoi fizic al 
vieților lor. 


N Filme la viitor) 

@ Jean Paul Belmondo şi Laura Anto- 
nelli vor fi interpreţii unui film de aven- 
turi — Reciful scorpionului de Claude 
Pinoteau. 

@ Jeanne Moreau, în postură de regi 
zor, l-a ales pe Keith Carradine (lansat 
într-un serial american cu mult karate) 


are pacea e suprema fericir 


ntilnire 


pentru rolul principal în filmul Lumini. 

® Herbert Ross («Funny Lady») a 
reușit performanța unei distribuții re 
marcabile pentru filmul Soluţia de 7°.. 
adaptare a unui roman de Nicholas 
Mayer. Pe generic vor apare Laurence 
Olivier, Vanessa Redgrave, Samantha 
Eggar şi Joel Grey. 

® Luis Bunuel va adapta pentru ecran 
un roman fantastic al scriitorului fran- 
cez din secolul XIX, Huyssmans — 
Acolo. 


E Un clasic al fricii. Hitchcock se 
află la filmul nr. 56 al carierei sale, 
Complot familial cu Bruce Dem si 
Karen Black. Apropo de faimosul tei 
men suspens — care i-a adus cele 
britatea, regizorul declara de curind 
«Încerc totdeauna să justific violența 
in filmele mele. E un termen de care mă 
și feresc, de altfel, căci violenţa nu in- 
seamnă neapărat brutalitate şi singe 
Cu cit sugestia joacă mai activ, cu atit 
senzaţia violenţei e mai acută. Cinema- 
tograful de azi nu dă doi bani pe arta 
sugestiei, care — după mine — e capi- 
tală. Se arată tot şi, ca rezultat, spec- 
tatorul abia ieșit din sală a și uitat ce a 
văzut. Cind i se cere un efort de imagina- 
ție, lucrurile stau altfel». Legea suspen- 
sului? «Cu cit o situaţie pare mai nor- 
mală, cu atit ea devine ciudată. Tot 
misterul e calitatea, intensitatea emo- 
tiei create.» 


_- 


Doi ialși prelati, o falsă victimă 
intr-un suspens veritabil semnat 
Hitchcock («Complot familial») 


«(Gustay 


istoria în balade. Pacho, haidu- 
cul din Hybe este o figură legendară 
a Slovaciei, un fel de Till Eulenspiegel 
reuşind să-i Infringă pe boierii opresori 
nu numai prin îndrăzneală, dar și cu 
ajutorul farselor batjocoritoare si al 
risului. Filmul regizorului Martin Tapak 
este nu atit o frescă istorică, cit o aven- 
turoasă comedie, de tip «Cartouche», 
în care Pacho ia cu asalt nedreptätile 
sociale si la rindul său este asaltat de 
nenumărate frumuseți feminine. Printre 
ele şi impărăteasa Maria-Teresa. Pen- 
tru ea însă, mindrul haiduc «nu va avea 
timp». 

= Viaţa la ospiciu. Revelația pri- 
mului Festival cinematografic de la 
Paris a fost un film al lui Milos Forman 
(«Dragostele unei blonde») intitulat 
Zbor peste un cuib de cuci (Cuc, în 
argoul american inseamnă ticnit). Este 
povestea lui McMurphy (Jack Nichol- 
son), tip impulsiv, gata oricind la bătaie, 
un om cumsecade, care pentru a scăpa 
de o nouă perioadă de închisoare co- 
recțională, reușește să fie admis într-un 
azil psihiatric. McMurphy este un om 
îndrăgostit de bóng ở şi sensibil la dure- 
rea semenilor lui. Încălcind regulamen- 
tele de funcţionare interioară, el îi duce 
pe nebuni la plimbare cu yachtul, orga 
nizează petreceri care să le redea triste 
lor creaturi pofta de viaţă. Elanul său 
tonic va fi diminuat de autoritatea ospi 
ciului. Apoi redus la tăcere, la o tăcere 
definitivă. Textul e rostit în stil comic, 
dar subiectul conţine o mare cantitate 
de tragic. «Nu viziunea mea e crudă — 
spune Forman. Lumea și realitatea sint 
crude». 

N Panoramic bulgar 


e Regizorul Dimitri Petrov incearcă 
în filmul Începutul zilei o analiză a re- 


Fapta eroică a Moscovei povesteşte 
zilele iernii lui 1941, cind, imediat după 
demonstrația de la 7 noiembrie, avea să 
înceapă crincena bătălie din jurul ora 
șului; Leningrad, oras-erou este o 
evocare a asediului lung de 900 de zile 
Aici Sevastopol porneşte de la ordi- 
nul lui Hitler de a se ocupa fortăreața 
Mării Negre în trei zile si evocă cele 
250 de zile de apărare eroică a portului; 
Orașul-erou Novorosisk este un oma- 
giu adus luptătorilor căzuţi într-una din 
marile bătălii ale războiului — la Malaia 
Zemlia. Evocări documentare despre 
orașele Minsk, Kiev, Stalingrad (unde 
bătălia a durat fără întrerupere șapte 
luni) și Kerci, completează acest imn 
cinematografic adus celor ce au lupta! 
pentru patrie. 

N Film viitor (li) 

® Faye Dunaway va fi interpreta fil- 
mului «Studio de televiziune» de Sidney 
Lumet. Scenariul este scris de drama- 
turgul Paddy Chayevsky («Marty») şi 
oglindește atmosfera lumii micului 
ecran. 

® Jean Girault îl va regiza pe Jean 
Gabin, revenit pe platouri după o lungă 
absenţă, în filmul Anul sfint. 

® La Paris, Laurence Olivier și 
Dustin Hofiman sint protagoniștii ulti- 
mului film al lui John Schlesinger («De 
parte de multimea dezlăntuitấn) — 
Omul-marathon. 

e Franklin Schatiner («Papillon») e- 
cranizează romanul postum al lui He- 
mingway — Insule în curent Alături 
de Steve McQueen, în film vor mai 
apare David Hemmings, George C. 
Scott şi Claire Bloom. 

E Zodia ciinelui. Producătorul 


Adolph Zukor, în virstă de 103 ani, in- 


solit de octogenara Mae West şi de o 
pleiadă de vedete, au asistat la o cu- 


Povestea întilnirii dintre o actriță ratată şi un reporter mediocru. 
O poveste amară, îmbibată de gustul eșecului într-o lume a iluziilor 
fără speranță 


(Fabio Testi, Romy Schneider 


“Important e să iubeşti 


latllor dintre doi tineri căsătoriţi, in- 
gineri amindoi, trăind despărțiți «din 
motive de repartizare». 

® Regizorul sovietic Igor Dobroliuvov 
semnează o coproducție cu Bulgaria — 
Soldatul din trenul-convoi, închinat 
luptei ostașilor sovietici şi bulgari in 
războiul antifascist. 


9 Filmul regizorului Todor Stoianov — 
Prezenţă, este un studiu al vieţii unu: 
mare combinat chimic, a luptei tinerilo: 
ingineri pentru a se afirma şi a-şi pro 
mova invențiile şi energia creatoare 


m Amintiri americane. intr-o for- 
mulă de film-colaj, regizorul britanic 
Phihp Mora a incercat cu Frătioare, 
n-ai un pol? o evocare a mare crize 
economice din 1929 in S.U.A.. a ve- 
niri la putere a lui F.D. Roosevelt s 
a redresării (New-Deal). Cineastul a 
mestecă jurnale de actualități, docu 
mentare ale epocii și fragmente sugesti 
ve ale filmelor artistice. Oamenii de pe 
stradă, James Cagney, Roosevelt, Al. 
Capone, Humphrey Bogart şi fetele dan- 
sind în comediile lui Busby Berkeley 
devin protagonişti şi în acelaşi timp 
figuranţi ai unui fascinant caleidoscop. 


N Amintiri eroice. La 30 de ani de 
la stirşitul războiului, studiourile sovie- 
tice au produs un serial de documen- 
tare inchinate oraselor-erou ale U.R.S.S 


Jacques Dutronc eroii filmului 


de Andrzej Zulawski) 


rioasă recepţie oferită de studiourile 
Warner Bros. Este vorba'de un urias 
cocteil închinat noii vedete de la care 
se așteaptă minuni: clinele Won-Ton 
Ton. Acest dulău ciobănesc va fi pro 
tagonistul unei evocări a «carierei» al 
tui celebru cline în America anilor '30 —- 
Rin-Tin-Tin. Filmul se va chema Won- 
Ton-Ton, ciinele care a salvat Holly- 
woodul. Regizor. Peter Bogdanovich. 


N Jungia de asfalt Sint filme poli- 


tiste care spun mai muit despre o anu- 
mită realitate socială decit orice teorie. 
Un tînăr intră în poliție după ce fratele 
său e ucis în Vietnam. El nu se obis 
nuieşte cu legăturile dubioase pe care 
confrații săi le au cu fauna de drogali, 
prostituate si traficanţi care mişună în 
noaptea new-yorkeză. Contrar sfaturi- 
lor primite, se avintă de unul singur 
Intr-o acţiune primejdioasă şi ajunge 
să se «dueleze» chiar cu poliția impli- 
cată şi ea într-o serie de afaceri mur- 
dare. Este considerat nebun, internat 
într-un azil psihiatric, unde se sinucide 
în ziua In care află că a fost dezvinovätit 
şi «reabilitat». Această sumbră fabulă 
despre jungla de asfalt a oraşului, 
despre dificultatea de a fi cinstit într-o 
asemenea lume, este semnată de un 
scenarist prestigios — Abby Mann şi 
de regizorul Milton Katselas («Fluturii 


sint liberi»). Filmul se cheamă Raport 
către comisarul-sef. 

m Marile roluri. Începutul declinu- 
lui unei mari actrițe maghiare, în seco- 
lui XIX, singurătatea acestei călătorii 
spre amurg şi tăcere — acestea sint 
motivele (în sensul muzical al cuvintu 
lui) filmului Culise de Gyula Maar 
Pentru a interpreta această partitură. 
pentru a contura personalitatea aceste: 
mari actrițe, trebuia o mare actriță: re- 
gizorul i-a Incredinţat rolul lui Mari 
Târâcsik («lubiren», «Satul care moare»). 
Tot Mari Tărăcsik este interpreta prin- 
cipală a filmului Așteptarea de Imre 
Gyöngyössy. Este vorba de o mamă 
care, spre sfirşitul ultimului război, îşi 
așteaptă cei trei fii plecaţi pe front. 
Aceștia nu se vor întoarce niciodată, 
dar mama nu acceptă inacceptabilul 
adevăr şi, impreună cu fosta doică a 
băieților (Maja Komorowska),creează o 
ficțiune stranie: trei dezertori răniţi vo: 
juca «rolul» băieților, și ea va şti să le 
fie mamă, 


N Legenda sfintei farse. Burlescul 
umorul deirant, atmostera «trãznită» 
şi-au făcut reintoarcerea în cinemato- 
graf o dată cu filmele lui Woody Allen, 
o dată cu acea uriașă parodie a unui 
mit «Frankenstein Jr.» de Mel Brooks. 
De data aceasta, un grup de cineasti 
britanici (grup, așa cum sint grupurile 
de muzică pop — cu nume propriu 
Monty Python) a realizat cu o deosebită 
vervă o caricaturală și fantastică rein- 
viere a legendei sftntului Graal. Filmul — 
Monty Python — Sfintul Graal incepe 
cu un generic în suedeză, subtitrat, şi 
care anunță că autorul genericului a 
fost concediat. Urmează episoade ca 
iepurele troian, întilnirea dintre regele 
Arthur și o comunitate de sindicalişti- 


5 A fost odată un dansator. Fran- 
co Nero este Rudolph Valentino in 
filmul pentru televiziune al lui Melville 
Shavelson. Pentru marele ecran, regi- 
zorul britanic Ken Russell («Mahler», 
«Liszt», «Ceaikovski») l-a ales pe ba- 
lerinul Rudolf Nureev pentru a inter- 
preta rolul marelui star al epocii mute, 
într-un film intitulat tot Valentino. Ale- 
gerea cineastului s-a bazat pe faptul că, 
înainte de a ajunge actor de film, Va- 
lentino a debutat ca dansator monden 
în America. 


m Pe piatouri 

® În Lisztomania de Ken Russell, 
evocare a vieții marelui compozitor, 
există la un moment dat următorul 
dialog: fiica lui Liszt: — De ce iei cu tine 
sabia asta, tată? Ca să ucizi criticii? -- 
Nu — răspunde Liszt — timpul îi ucide 
pe critici. După cum se vede, conflictul 
creator-critic nu e nou. Şi nici pe cale 
de a se stinge. 

e Steven Spielberg («Duel pe auto- 
stradă») va realiza un film gtiintifico- 
tanta: pe un scenariu propriu, inti- 
tulat Întiinire apropiată cu genul al 
treilea. 

@ Clint Eastwood va fi Josey Wales, 
omul fără-de-lege, poveste de aven- 
turi care se în zilele imediat 
următoare războiului civil din America. 

e Mark Rydell («Hoinarii») i-a ales 
pe James Caan, Michael Caine, Elliott 
Gould: şi Diane Keaton (nepoata lui 
Malec) în comedia Harry si Walter 
pleacă la New York. 

® Rachel Welch va interpreta rolul 
principal în filmul lui Peter Yates («Bul- 
litt») Mamă, amfore şi viteză. 

® Richard Brooks («Profesioniştii») 
revine la actualitate cu un film inspirat 
de dificultățile vieţii unui oraș în fali- 


Concurenţii americani trimit unui patriarhal industriaș francez un «cadou 


primejdios: Cristina, falsa ingenuă, cu misiunea de a-l face să se îndră- 

gostească de ea. Citeşte; de a-și vinde fabrica lor, concurenţilor atlantici. 

O poveste de iubire ca pretext pentru demonstrarea vechiului prover 

peştele mare îl înghite pe cel mic (Mireille Darc în comedia lui Molinaro, 
Telefonul roz 


anarhişti, sfinta grenadă a lui Antioh 
şi sfintul ei focos, s.am.d. Cavalerii 
Mesei rotunde — scrie «L'Express» — 
sint aici cavalerii sfintei farse, în țara 
risului pină cazi jos. Revista îi stătuieşte 
pe morocănoși și pe specialiștii medie- 
vigti să nu intre la film. 

E Performanța rechinului La New 
York, rula filmul Fălci de Steven Spiel- 
berg (povestea unei stațiuni estivale 
terorizată de un rechin). În timpul unei 
secvenţe deosebit de violente, un spec- 
tator de 43 de ani a decedat Soţia lui 
l-a văzut tresărind şi a strigat «Ajutori», 
ceea ce la inceput n-a stirnit nici o 
reacție publicului deja speriat de ima 
ginile de pe ecran. Apoi proiecția s-a 
întrerupt, un medic aflat în permanență 
în cinematograf a incercat zadarnic 
reanimarea victimei. După care proiec- 
tia s-a reluat. Producătorii au conside- 
rat că întimplarea le poate folosi pentru 
un plus de publicitate. Și o exploatează 


Un alt samurai. 
Ceva mai brun. 
(Alain Delon 
în «Ţiganul») 


ment New York-ul. Titlu: Căutindu-l 
pe domnul Goodbar. 

® Charles Bronson se pregăteşte să 
înceapă filmările la un nou suspens: 
Ultima țintă. 

E Fiica cetățeanului Kane. Nici nu 
s-a uscat cerneala cu care ziariștii au 
povestit senzationala disparitie-răpire- 
absentă-regăsire (în condiţii suspecte) 
ale fiicei magnatului presei americane 
Hearst — Patty Hearst, gi producătorul 
american Robert Roberts a și terminat 
filmările inspirate de această poveste. 
În rolul lui Patty, o actriţă necunoscută — 
Sarah Nicholson, al cărei «merit» este 


o fantastică asemănare cu celebra ră- Ê 


pită. 


B Made in Japan 

® Povestea unui compozitor asasin, 
wvinat» de doi detectivi, şi incoltit în 
seara prezentării simfoniei sale, nu- 
mită «Destin» — iată trama unui nou 
tilm japonez — Castelul de nisip. 

9 O desenatoare și un agent publici- 
tar se iubesc, vor avea un copil. Filmul 
se cheamă Trăind împreună și este 
o cronică, în stil neorealist, a acestei 
iubiri. 

© Deci aceasta este dragostea — 
iată un titlu caracteristic de musical 
Povestea? Un creator de jucării care cu 
ajutorul unei cintărețe va reuşi să-şi 
impună proiectele: jucării pentru a face 
copiii să viseze. 

9 Un monstru cu solzi şi blană, mare 
cit un zgirie-nori, se întruntă cu o diha- 
nie de metal, gen super-robot. Filmul 
are un titlu de meci de box — Godzilla 
versus Mechagodzilla. 


m Westernul în «urcare». Două fe- 


nomene statistice, dar de o anume 
semnificație artistică, în Statele Unite: 
ordinatoarele, în primul rind, și spe- 
cialiştii în prognoze anunţă fără echi- 
voc o nouă perioadă de glorie a wester- 
nului, gen aflat în restriște în ultimul 
timp. Westernul va reveni în mare galop 
printre preferințele publicului. 

Un al doilea fenomen: «boom»-ul 
nudului, al filmului porno, al afișului 
obscen, s-a incheiat. Vestea e anunţat: 
de corespondentul ziarului englez «Daily 
Mail» la New York: «Filmelor gen «Şase 
intr-un pat» li se preferă virtuosul «Trei 
sub un cort». Se poate intra intr-un 
magazin de cadouri și să cumperi un 
afiş peisagistic, fără ca pe pereți să te 
privească un «nud» mărit?... Cauza? 
Poate că s-a descoperit, intr-un tulger 
de luciditate, că lucrurile nu se vind 
bine decit dacă valorează ceva. Poate 
că şi criza economică să fie responsa 
bilă de această recesiune»... 


N Samuraiul, partea a doua Alain 
Delon este Tiganul în filmul lui Jose 
Giovanni. Un samurai de altă spiţă 
Tot atit de singuratic, tot atit de feroce, 
tot atit de hăituit, dar minat de astă dată, 
nu de frenezia destructiv-sinucigaşă a 
personajului din filmul lui Jean-Pierre 
Melville, ci de intoleranta rasistă a celor- 
laiti. Atunci cind jefuieste, «tiganul» o 
face răzbunindu-se pe disprețul şi insul 
tele «albilor», iar prada o imparte celo: 
care au aceeaşi soartă cu el. Sparger: 
urmăriri, revolvere și un final semnifi 
cativ: banditul solitar îi vede pe ai să 
scoşi de poliție din tabăra lor de nomazi 
obligaţi să se mute într-un bloc, într-ur 
cartier nou. Societatea nu acceptă în 
sinul ei nici nomazi, nici lupi singuratici. 


Rubrică realizată de 
Dan COMSA 


cartea de film în lume 


Hollywood, 
anii 
nebuni 


«Scriitor, producător, regizor la Holly- 
wood cu o mare experienţă pe Broadway. 
În ultimii ani realizator de seriale tv.» — 
așa e prezentat în Dicţionarul iubitorilor 
de cinema (Londra, 1972): Garson Ka- 
nin. Într-adevăr 30 de ani de carieră 
cinematografică i-au dat lui Kanin o 
enormă cunoaștere asupra oamenilor 
de cinema de la Hollywood. Această 
experienţă a investit-o cu inteligenţă si 
autoironie, cu tandrete, dar și cu ne- 
crutare, în paginile unui volum intitulat 
«Hollywood. anii nebuni». (Ed. T.F.T. 
Corporation-1967; Les Presses de la 
C¡té-1978). 

lată cum ni-i prezintă Kanin pe chuva 
din protagoniștii din viaţă a acelei super- 
producţii numită Hollywood din anii ei 
de glorie — anii nebuni: 


«John Barrymore era atunci la apo- 
geul carierei sale cinematografice. Trăia 
fastuos şi extravagant intr-o superbă 
proprietate sau pe celebrul lui yachi 
numit «infanta». Cind lucra o făcea 
destul de superficial, utilizind doar o 
mică parte a enorniului său talent.» 
Atlăm cum plingea Barrymore pe ecran 
«Cum doriţi, intii lacrima mică și pe 
urmă cea mare, sau întii cea mare și 
apoi cea mică? Plinsul nu are nimic 
de-a face cu talentul actorului, este un 
truc asemănător cu miscatul urechilor 
Doar ştiţi să vă miẹcati urechile? Să 
plingi nu e greu. Toate temeile pot face 
asta la comandă. Şi copiii. Pentru a 
obține ceea ce vor. Şi de indatš ce-au 
obținut, se opresc. De la ei am invăţat 
şi eu să pling. Mă Inchideam o oră pe 
zi în baie şi mă antrenam. Cind faci un 
lucru timp de 50 de ani e normal să-l 
faci bine. Dar să plingi nu înseamnă că 
interpretezi. Nu inseamnă nimic». 

„Sau cum relatează Kanin plin de 
umor o discuţie dintre două celebrităţi 
ze nume Greta Garbo și Laurence 

livier: 

«E o grădină frumoasă», «Da, e o 
grădină frumoasă», «Noi avem grădini 
frumoase în Suedia », «imi închipui că 
aveţi», «Şi voi aveţi grădini frumoase u 
Anglia?» «Si noi avem grădini irumoas+ 
în Anglia», «În grădinile din Suedia, noi 
avem arbori fructiferi şi meri», «Avem 
meri și în Anglia», etc. etc. 


„Sau cum desfiin:eazÀ Kanin o vede- 


tă: 

«intr-o zi Harry Cohn mi-a spus. Cine 
spune că se poate fabrica o vedetă e 
un mincinos. Mi-am spart capul să fac 
o vedetă din Kim Novak. Şi ce s-a in- 
timplat? A rămas Kim Novak. l-am dat 
intotdeauna cele mai bune roluri, cei 
mai mari regizori, cei mai mari croitori, 
coafori, machiori, repetitori. Dacă tre- 
buia să cinte o dublam. Dacă trebuia să 
danseze o trucam. Era frumoasă, asta 
era al ei, dorea să devină o vedetă, da: 
am distrus film după film și nimic, 
nimic, nimic. Totuşi nu era lipsită de 
talent, juca bine. Îi lipsea insă acel ceva 
care face un star dintr-o actriță.» 

„„„Sau cum redă ce a insemnat bătălia 
dată de regizorii americani pentru a-și 
impune dreptul la montajul filmului: 

«intr-o zi producătorul Harry Cohn 
îmi spune: «Dau tot studioul peste cap 
ca să poţi tace un film şi acum imi cen 
şi dreptul la montaj! Pentru moment 
nici nu ai Inceput filmul. Atunci de ce 
să-ți taci griji cu montajul»... «Tot ce vă 
cer e să mă lăsaţi să fac filmul cum 
vreau». «Şi cu montajul final?» mă Intre- 
bă Cohn. «Exact», «Poţi să bei toată apa 
din această piscină şi tot n-o să-ți dau 
dreptul la montajul final. Dacă-as face-o 
pentru line, George Stevens mi-ar cere 
acelaşi lucru, apoi William Wyler, apoi 
Orson Welles şi atunci ce se va intimpla 
cu mine? Consiliul de administraţie de la 
New York mi-ar spune: dacă regizorii au 
ultimul cuvint care mai e rostul nostru?» 

Kanin ne face astfel părtaşi la o anec- 
dotică savuroasă dar și la munca de z: 
cu zi, la lupta dintre cei care aveau pu 
terea să dea afară pe uşă şi cei care erau 
daţi afară pe uşă. lerarhiile Hollywoodu. 
lui erau fixe şi doar «stelelor în răsări 
tul lor vertiginos le era permis din cind 
in cind să le escaladeze, 


Adina DARIAN 


19 


1S 


telescopuri 


Nopțile, zilele si 


serile Revelionului 


Orele pragului dintre ani, 
ca intotdeauna in ultima 
vreme, de cind televiziu 
nea a intrat in viata noas 
tră, așa ca periuta de 
dinţi sau ca aragazul, ca 
bradul cu artificii sau ca 
brazii tără artificii, i-au prins pe muli 
dintre noi, desigur, cu privirile indrep 
tate spre micile ecrane, prezenţi «la 
datorie», la tradiționala intilnire cu ură- 
rile, cintecele de bucurie şi glumele 
— mai noi sau mai vechi — ale tele-re- 
velionului. Au fost, cum ne-au obişnuit 
de mulți ani incoace realizatorii progra 
melor, de toate in noaptea cea mai 
lungă a calendarului, cea care ne-a 
trecut nu numai dintr-un an în altul, ci 
şi dintr-un sfert de veac în altul, și nu 
într-unul oarecare, ci in ultimul stert 
de veac al mileniului doi. Au fost de 
toate: frumoase și ritmate cintece de 
dor şi de viaţă lungă, din tezaurul ines. 
timabil al viersului nostru folcloric, vreo 
cincizeci de melodii de muzică uşoară 
noi şi altele, cu armonii gtiute, efluvii de 
operetă, de romantš și de dans, umor in 
pilule (mai gustoase, mai puţin gustoase, 
ca... pilulele), umor presărat in show 
uri, cu unu, doi, trei, patru comici vestiți 
ai micului ecran, a căror apariţie insăşi, 
aşa cum ne-am obișnuit din aite tele 
revelioane, şi nu numai din revelioane, 
face citeodată mai mult chiar decit un 
show.. Convorbirea telefonică dintre 
Toma Caragiu si Octavian Cotescu, de 
pildă, pe firul dintre Satu Mare şi Bucu- 
reşti, via Maricica gi Sf. Elefterie, a 
avut un haz de «nopţi mari», ca și 
«transmisia» aceluiaşi maestru al cu 
pletului satirico-ironico-vitriolant, Ca- 
ragiu, din noaptea smolită a drăcușori- 
lor lui scaraotchi. Sint aceste momente 
din orele nopții celei mai lungi care și-au 
cletigat «din plecare» dreptul la tele- 
enciclopedia reveiionului. N-au fost 
prea multe asemenea scheciuri antolo- 
gice, dar a fost multă şi mare strădania 
realizatorilor de a oferi telespectatori- 
lor un program dens şi variat, au fost 
foarte mulţi colaboratori declaraţi sau 
anonimi ai programului — de la textieri, 
cam aceiaşi de citiva ani incoace, la 
operatori, de la regizori la scenograti 
şi la toţi ceilalți constructori ai celor 
nouă ore in imagini,și au fost toarte 
mulți actorii și cintăreţii mobilizați în 
vederea tele-noptii de trecere dinspre 
'T6 spre '76. De apreciat, da, această 
preocupare a realizatorilor de a antrena 
la realizarea programului cit mai multe 
forte artistice reprezentative. Poate că 
tele-noaptea revelionului a avut o struc- 
tură «geometrică» prea previzibilă (in 
sensul că alternanţa de gen a numerelor, 
tiguros calculată, n-a lăsat loc prea 
multor surprize); oricum, am mai reţinut, 
de data aceasta, nu fără oarecare sur- 
priză, «participarea extraordinară» la 
program a regizorului Sergiu Nicolaescu 
pe post de animator al universului sp: 
ritual din lumea lui Nea Mărin — se vor 
naşte oare, din acest inceput de colabo 
rare, şi nişte filme? — si am reținut 
sugestia lui Costel (din tradiționalul 
dialog cu Tanta elaborat de lon Băieșu) 
ca revelioanele să fie organizate ziua, 
nu noaptea, cind toată lumea doarme. 
Lăsind gluma la o parte, cred că intru 
totul meritoriu este modul în care realiza- 
torii de programe TV au asigurat tele- 
bunăstarea spirituală a tele-spectatori- 
lor în primele zile ale noului an, în zilele 
deci, şi serile revelionului. Da. A de- 
butat, atunci, un serial de excepție, 
Ascensiunea omului, care continuă 
să polarizeze un larg interes public. 
Am văzut, în acele zile, o minunată 
emisiune din ciclul «Virstei peliculelor» 
cu acea secundă teribilă de hohot nu- 
mită Hetizapoppin. Am mai văzut un 
sensibil reportaj despre trecerea ani- 
lor, al lui AL Stark, cu nişte copii de 
ieri pe care i-am regăsit, cu emoție 
calmă, azi. Am mai văzut citeva suite 
de desene animate, strinse cu nerv de 
Viorica Bucur si Radu Cimponeriu, şi 


conduse spre desăvirşiri de vajnicuí 


şi teribilul Donald, Şi am mai văzut, 
în sfirşit, printre alte filme şi emisiuni 
muzicale, un spectacol pasionant prin 


20 


Recitindu-l pe Shakespeare, în inspi 


ata regie a lui Nae Cosmescu sỉ 


m excelenta interpretare a Valeriei Seciu sỉ a lui Ştefan Iordache. 


Un spectacol care ne obligă 


printre altele — să ne amintim cả 


ty. lucrează operatori excelenți 


fantezie, ingeniozitate, ritm si imagina- 
ție creatoare, purtind pregnant marca 
regizorului Al. Bocănet şi a scenogra 
fei Doina Levinta, cu niște actori minu 
nati în ipostazele lor fermecătoare — 
Melania Cirje, Anda Caropol, Ştefan 
Iordache, Emil Hossu, Carmen Stă- 
nescu, Migri Avram Nicolau — cu scl 

piri orbitoare de haz și ironie: Bună 
seara domnule Wilde. Noapte bună, 
deci, an vechi, bună dimineaţa an nou 
şi bună seara domnule... Bocăne|. 


Călin CĂLIMAN 
teleoperatorul 


Imaginea 
are cuvintul! 


Cind, în stirşii, «Familia 
Thibault» și-a incheiat 
activitatea în mod tragic, 
un telespectator revoltat 
mi-a explicat în multe cu- 
vinte că el, om obișnuit, 
cu familie şi meserie se- 
rioasă, nu a inteles de ce privind acest 
serial de multe ori ametea, imaginea 
era cu susul în jos sau se învirtea de 
băga în sperieţi pină şi cele mai cura- 
joase suflete. De fapt, telespectatorul 
avea perfectă dreptate. În cazul filmu- 
lui de mai sus credem că am asistat la 
unul din exemplele clasice ce pot de- 
monstra rolul imaginii în film şi bine- 
înțeles In orice spectacol de televiziune. 
Rolul imaginii poate fi bine interpretat 
sau... slab interpretat, ca orieice rol. 
În «Familia Thibault», imaginea luată 
în sine, demonstra un excelent examen 
de virtuozitate susţinut de operator, in- 
tegrată datelor scenariului propus spre 
a fi serial, cit și dimensiunilor micului 
ecran, dar prin exhibitiile sale estetice 
devenea inadecvată, deservea atmosfe- 
ra cerută de romanul ecranizat. Abun- 
denta filmărilor în oglindă, panoramă- 
rile largi, unghiulatia ieșită din comun, 
oboseau ochiul spectatorului dornic 
să-și liniștească privirea urmărind lu- 
mea de la inceputul secolului nostru, 
cind incă acest secol nu era denumit 
al vitezei. 

Andre Malraux scria că «cinemato- 
graful nu este decit aspectul cel mai 
evoluat al realismului plastic, ale cărui 
principii au apărut odată cu Renaşte- 
rea şi şi-au găsit expresia limită în pic- 
tura barocă». Evident că această obser- 
vatie își are un punct de pornire în rolul 
jucat de imagine în cinematograf și 
astăzi în televiziune, dar nu trebuie 
confundate sensurile realismului. Există 
o iluzie a formelor care,cultivată de dra- 
gui plăcerii estetice, nu lại dovedește 
menirea şi există acel realism al imagi- 
nii pornit dintr-o perfectă cunoaștere a 
substratului realului pe care-l propune 
spre dezvăluire. 

Producțiile televiziunii noastre, in ma- 
joritatea cazurilor, indiferent că sint re- 
portaje sau spectacole, ciștigă în cali- 
tate datorită tocmai imaginii adecvate. 
Se bucură de largă audienţă teatrul tv. 
şi totuși puţini sint aceia cărora numele 
echipei de operatori le sugerează ceva 
cunoscut Edviga Adelman şi echipa sa: 
Constantin Lungu, Alexandru Condu- 
rache, Nicolae Modreanu, Alexandru 
Nemeș, cit gi echipele altor emisiuni 
sint compuse din autentici creatori, lor 
li se datorează frumuseţea şi mai ales 
funcţionalitatea plasticii imaginii tv. La 
una din ultimele premiere de teatru, 
«Recitindu-l pe Shakespeare», piesă în 


două personaje, imaginea a dat ritmul 
reprezentaţiei, «jucind» prim-planurile, 
alternind unghiurile de filmare dar în- 
totdeauna fiind în litera textului. 
«Ceea ce vedem» la televizor, ni se 
pare mai mult sau mai puțin convingă- 
tor, în bună măsură, datorită «punerii 
în imagine». Această meserie de opera- 
tor, cu toată discreţia sa, dă sau tre- 
buie să dea drept rod o creaţie oricind 
gata de a fi supusă discuţiei canoane- 
lor sau, mai bine zis, judecății estetice. 


lieana LUCACIU-COLOMIET 


filme pe micul ecran 


© Comoara iui Arne 
(Mauritz Stiller, 1919). Prezentarea 
acestui film (în cadrul emisiunii «Virste- 
le peliculei») a constituit, fără îndoială, 

inematografic cel mai im- 


Pe răspunderea noastră: 


revedeți «Forsyte Saga 


portante școli cinematografice euro- 
pene. Fireşte, nu subiectul (extras din 
tr-un text de Seima Lagerlỗff) are im- 
portanță în Comoara lui Arne. Surpri- 
za extraordinară (la orice revedere a 
filmului) vine din constatarea uimitoa- 
rei sigurante cu care e făcut. Toate 
cuceririle ulterioare în tehnica mon- 
tajului (inclusiv montajul în cadru!) 
şi, mai ales, în înțelegerea rolului mon- 
tajului pe plan artistic există în acest 
fiim din 1919. Dramaturgia enunțată si 
condusă cu o precizie şi concizie incre- 
dibile (estompindui fragilitatea), ca- 
drajele de o exactitate și funcţionalitate 
revoluționare în epocă, ritmul general 
şi dinamica fiecărei secvențe izbutite 
parcă într-o clipă de genială inspiraţie — 
toate se adaugă pentru a face din peli- 
cula lul Stiller o operă care işi depăşeşte 
timpul. Ca orice creație vecină cu per- 
fecțiunea, si aceasta începe în chip 
memorabil: trei seniori, deveniți prizo- 
nieri de război, sint introduşi într-o ce- 
lulă Abia s-a închis în urma lor ușa 
grea și cei trei oameni încep, încep ce? 
Nu să cerceteze grosimea zidurilor, nu 
să vadă dacă ușa n-ar putea fi cumva 
forțată, nu să privească atent gratiile 
ferestrei (precum peste ani nemuritorul 
condamnat la moarte al lui Bresson), 
ci să joace veseli și nepăsători o capră, 
pur și simplu, o capră. Se poate deci si 
așa. Comoara lui Arne este o capo- 
doperă. S-ar cuveni găsirea unei for- 
mule de prezentare (poate tot la «Virste- 
le peliculei») a unui ciclu dedicat cine- 
matografului suedez, de a cărui cunoas- 
tere nu se poate dispensa nici un cinefil. 

@ Romeo şi Julieta 

(Franco Zeffirelli, 1968). Omului i se 
mai spune Shakesnearelli. Este limpede 
că el, ca regizor, a găsit calea cea mai 
scurtă spre citeva din piesele lui Shake- 


plitate si directete în abordarea piesei 
shakespearene, punerea ei in scenă 
absolut realist, «ca în viaţă», aducerea 
personajelor 


(Charlie Chaplin, 1930). Fără îndoială, 
cel mai bun lung-metraj al lui Chaplin: 


biicului, filmul zguduie. Nu la figurat, 

ci la propriu, provocind omului din stai 

Peri şi emoţii puternice Insotite de 
crimi... 


şi 
© Opiul şi bita (Ahmed Rachedi, 
1973). Film realist, evocind trămintări 
sonsa; într-o anume perioadă, In Alge- 


@ Copernic (Ewa și Czeslaw Petelski, 


1971). Portretul savantului și al epocii 
sale, în două serii. 

® Tom Sawyer (Dan Taylor, 1974). 
Basmul cu Tom şi Huck e nemuritor, 
indiferent de calitatea ecranizări... 

@ Unui din doi (Frank McDonald, 
1971). Acţiune trepidantă gi spectacu- 
loase răsturnări, un westem cu un ton 
nou — ne anunța programul tipărit. 
N-a fost deloc așa Dar, vorba ceea: 
cine nu vrea să-și vindă maria cR mai 
bine, păcălind chiar, la nevoie, cumpă- 
rătorul? 

® Roua (A. Nitocickin, 1973). Un cai 
bătrin care a făcut războiul şi care 
acum e obosit, are sau nu dreptul la 
liniște si la o pensie de război? Are — 
demonstrează suav filmul. 

© Chitty, Chitty, bang, bang (Ken 
Hughes, 1969). lstorioare de adormit 
copii, mai mult sau mai puţin amuzante. 
Fleacuri, fleacuri, bang, bang. 


Aurei BĂDESCU 


80 de ani în 80 de filme 


Antologia antologiei 


® Napoleon (Abel Gance, 1926) 

«Viziune naivă asupra istoriei» — con 
sideră dicționarele. Dar filmul rămine o 
dată prin genială anticipare a posibilität 
lor poliviziuni şi stereofoniei. Ecranul e 
împărțit în trei planuri, fiecare p'ezentinu 
concomitent imagini ale campaniilor napo 
leoniene. Efectul? Un ansamblu orchestral 
apoteotic. Gance și-a rezervat în film rolul 
lui Saint-Just. Marrat e susținut de o mare 
personalitate a vremii: Antonin Artaud. 

e Blow Up (Antonioni, 1966) 

Neliniștitoare punere în discuţie a limite 
lor cunoașterii. Şi a posibilităţilor artistu 
lui de a interveni în realitate. Pentru prima 
dată apare in arenă un personaj al zilei 
fotograful Încercarea eroului de a sparg: 
cercul aparentelor, de a acţiona, se lovește 
de vechiul agnosticism al regizorului. Şi 
ricoşează «Jocurile» sint magistral făcute 
Jucătorul însă a obosit. 

® Se cutremură pămintul (Visconti, 
1948) 

Realizat mai tirziu decit «Paisa» lui Ros 


sellini, filmul lui Visconti pare adevărata 


uvertură a neorealismului. Trama-simplă- 
porneşte de la «Malavoglia» lui Verga s; 
e plasată în ambianța documentară a satu- 


cinemateca 
ne propune pe: 


Innokenti 
Smoktunovski 


— Ce rarităti colectionati? 
— Oameni cumsecade! (Innokenti 
Smoktunovski în «Unchiul Vania») 


Timp de 13 ani Inno- 
kenti Smoktunovski a 
vegetat în roluri de mina 
doua, pină ce Alexander 
Ivanov l-a «descoperit». 
Repede apoi avea să stră- 
lucească in eroul «h 

diotului» de Dostoievski. 
Moscova alerga să-l vadă; marele Bata- 
lov îi trimitea telegrame de felicitare: 
Uniunea Sovietică | proclamă artist 
emerit. Întrebat care rol i-a plăcut mai 
mult, răspunde: — «N-aș zice că ll 
prefer pe acela al lui Mişkin din tdiotul; 
aș zice insă că el le-a hrănit pe toate 
celelalte». Într-adevăr în toate marile 
lui roluri: Hamlet, țarul Fedor din tra- 
gedia scrisă de Alexei Tolstoi, Voinitki 
din «Unchiul Vania», geologul din «Scri- 
soare neexpediatăn, savantul din «Nouă 
zile dintr-un an», Mozart din «Ceai- 
kovski», ba chiar şi Lenin în «Pe aceeaşi 
planetă» — in toate rolurile sale, per- 
sonaiul său este un amestec de bună- 
tate şi curai fantast; generozitate şi ace! 
grăunte de nebunie din care-s tăcuţi 
candidaţii la geniu. A avut odată și un 
rol de comedie. Comedie gravă, pro- 
fundă, cum sint bunele comedii: filmul 
«Păziţi-vă automobilul!» de Eldar Riaza- 
nov, care a rulat și la noi, Regăsim In el, 
ca şi In «ldiotul», ca si în «Hamlet», 
pe luptătorul care iși ascunde intenţiile 
de Crist laic şi haiduc civil sub aparente- 
le unui sărac cu duhul, neajutorat și 
cam într-o ureche. Acest personaj e 
o capodoperă. De patru ori păcălește 


lui sicilian. Pescarii n-au devenit incă actori, 
ca în operele ce vor urma, deși sint invitaţi 
de regizor să-şi «scrie» singuri replicile. 
Rezultatul? Autenticitate absolută. Păcat 
că experiența a rămas singulară. 

© Pădurea spinzuratilor (Liviu Ciulei, 
1965). 

Rebreanu visa filmul care «să arate lu- 
mii sufletul românesc într-o formă cit mai 
demnă». Ciulei îi îndeplineşte visul şi aduce 
cinematografiei române prima ei mare con- 
hrmare internațională. Echilibrat, dens, su 
gestiv, limbajul în imagini supune romanul 
fără tiranie. Ecranizare clasică a unei lite- 
raturi (analitice) moderne. 

® Atalanta (Jean Vigo, 1933-34) 

Ultima din cele trei creaţii inscrise d: 
Vigo în istoria filmului. Trist cintec de le 
bădă al unui spirit pasionat de cinema pină 
la uitarea de sine. Exterioarele «Atalantei» 
turnate pe riuri în ceaţă, printre sloiuri in 
derivă, nopţile de filmare epuizante, agra- 
vează boala regizorului. Abia se poate 
idica să-și vadă filmul inainte de a mur: 
Producătorul i-l mutilează, doar trei secven 
le rămin intacte. «Dar acest film mutilat, 
onorat, trădat, desconsiderat la vremea lui 
e şi astăzi absolut nou» (Jacques Prévert) 


populaţia. Mic funcţionar, el lại tot ia 
concedii pentru a se duce, undeva, 
departe, să ajute pe un unchi grav bol- 
nav sau să asiste la inmormintarea vre- 
unei verişoare. Lumea îl crede un biet 
maniac sentimental obsedat de pietăţi 
fanatice. O primă păcăleală. Căci el 
în realitate se duce în orașe unde nu-l 
cunoaşte nimeni şi, cu o remarcabilă 
iscusință, fură automobile. lată acum 
şi a doua păcăleală. Nu e hoţ adevărat. 
Lumea află că nu fură decit maşini 
deja furate sau, căci e încă şi mai grav, 
plătite cu bani furati dela intreprinde- 
rea unde cumpărătorul ocupa înalte 
funcții. Aşadar: acţiune dezinteresată 
de justiuar social! Dar şi asta este o 
păcăleală. Căci dacă el era într-adevăr 
un pedepsitor «idealist», maşinile furate 
le-ar fi ascuns sau le-ar fi dat foc. Dar 
nu. El le vindea şi lua bani buni pe ele. 
Așadar, iarăși hoț ca toți hoţii. Nu. 
larăşi nu. Căci lumea află că toți banii 
li dăruia copiilor săraci, fie direct fie 
prin orfelinate. Toate aceste incurcă- 
turi burlesti Smoktunovski le joacă cu 
un haz de mare actor comic, ca şi cind 
toată viața numai comedie ar fi jucat. 
Şi, să se observe: rolul de justitiar, de 
pedepsitor, de reformator, îl regăsim 
şi în felul cum a interpretat el pe Hamlet. 
Nu ca o răzbunare personală impotriva 
criminalului său unchi si rege, pingări- 
tor al patului mamei sale, ci ca luptă- 
tor revoluționar contra putregaiului din 
«putredul regat al Danemarcei». Foarte 
britanicul Institut britanic al cinemato- 
grafiei din Londra a conferit marele 
premiu acestei foarte shakespeariene 
performante și asta după tot atit de bri- 
tanica interpretare a unui foarte englez 
actor. Sir Laurence Olivier. 

În toate rolurile sale, Smoktunovski 
strălucește printr-o nobilă decentä, prin 
bun gust și elegantă discretie. De unde 
a moştenit el aceste distinse, aristocra- 
tice calităţi? Ne-o spune un medalion, 
pe care el il purta la git in «Hamlet» și 
care conţinea o fotografie a tatălui său. 
Acest tată al său, un vlăigan de 2 metri, 
fusese... hamal la Krasnoiarsk. Băiatul 
la văzut cum pleca la război în 1941. 
Innokenti plingea cu hohote căci era 
sigur că tatăl lui, din pricina înălțimii, 
va fi ochit de dușman şi nimerit cel 
dintii. Şi cam așa s-a și intimplat. 
Ca să-şi Intretinä fraţii mai mici rămaşi 
orfani, Innokenti a continuat meseria 
lui taică-său, şi a fost şi el hamal. Apoi 
s-a angajat și el In război, a căzut pri- 
zonier, a fugit din lagăr, s-a intors la 
partizani, a căpătat două mari oratii 
pentru vitejie... În 1945 se prezintă la 
un concurs de actorie. Pe cind recita, 
murea de frică. Tremura tot. Ce-i drept, 
nu-i clămpăneau dinții, dar îi clănțăneau 
amarnic cele două medalii de vitejie pe 
pieptul tunicii sale plină de pete de 
noroi... 

Fotografia sa spirituală o găsim in- 
tr-o frază a lui, cind un reporter, cu acel 
talent binecunoscut de a pune intre- 
bāri idioate, ÎI întreabă: — Sinteţi co- 
lectionar? Ce rarităţi colecţionaţi? — 
Da. Fac colecţie de oameni cumsecad 

Curind il vom revedea pe acest mare 
actor într-un nou mare rol, în filmul 
«Fiice si mame». Innokenti Smoktu- 
novski are astăzi 50 de ani. 


D.. SUCHIANU 


“Cinematograful e adevăr de 24 ori pe secundă». Jean Luc Godard 
găzduit la Cinematecă în luna decembrie cu «Banda aparte». 


ică (Milos Forman, 1963) 
«Şcoala privirii» devenită temă de film 
Şi limbaj cinematografic. Practica pindei, 
a suspiciunii, a deprinderii cu uritul vieţii 
şi refuzul adolescenței de-a accepta aces! 
urit. Cu un asemenea atu,tinărul erou al lu: 
Forman nu poate pierde. Nu ştiu cine a 
schimbat titlul original «Popa prostu» în 
Asul de pică», dar știu că a avut dreptate. 
da Rubliov (Andrei Tarkovsk: 
14 


În lumea filmului 

a început să circule 
intens un nou termen: 
incunabil cinematografic. 
Vă oferim una 

dm aceste rarifäti 

de arhivă 

pusă la dispoziție 

de Cinemateca noastră: 
Lev Tolstoi 

intrind într-un 
cinematograf, 

în anul de grație 
1908. 


«Generoasă, pasionată, inteligentă și 
foarte cultivată» —așa era, după Georges 
Sadoul, această femeie-cineast pe nume 
Germaine Dulac, personaj de seamă al 
avangardei artistice franceze, teoretician 
şi realizator al cărui destin cinematografic 
rezumă nu doar o foarte agitată și fertilă 
epocă de aur a artei a şaptea, dar și o 
posibilă filozofie a filmului. Căci această 
împătimită a «cinematografiei integrale» 
(sinteză ideală de linii, forme și lumini în 
mișcare), adeptă a filmului «pur» conceput 
ca sublimă delectare vizuală, «muzică a 
ochilor», această ferventă partizană a 
unui cinematograf eliberat de «narațiune», 
își încheie cariera în mod neașteptat ca 
supervizor al jurnalelor de actualități pro- 
duse de firmele «Pathé» şi «Gaumont». 

Semnificativă evoluție să pornești la 
drum umăr la umăr cu suprarealismul, cu 
Buñuel şi Artaud,și să ajungi la capătul 
lui alături de, să zicem, Flaherty şi Ivens, 
Grierson şi Rotha. Convertirea la reali- 
tate, aşa ar putea fi definită cariera de 
critic şi regizor de film a Germainei Dulac, 
dacă n-am şti, dacă n-am fi văzut, dacă 
n-am fi savurat, la Cinematecă, cel mai 
bun film al acestei cineaste de excepție, 
film care nu este nici abracadabrantul 
Cochilia și preotul (după un scenariu 
de Antonin Artaud), nici Sărbătoarea 


In fotografie regizorul alături de vedeta filmelor sale, Anna Karina 


retineti din această lunãă Surizătoarea Dulac 
sau „convertirea la realitate“ 


Capodopera şcolii moderne sovietice, 
Suflu cosmic, meditaţie tragică asupra exis 
tentei. Forța obiectivă a creatiei de a depás: 
condiția (subiectivă) a creatorului. Tar- 
kovski epuizează un drum. Duce pină la 
capăt contradiclia acelei epoci. Tot ceea 
ce urmează nu poate să ħu fie raportat la 
acest film. 

Alice MĂNOIU 


spaniolă (dramă pasională copleșită de 
supraimpresiuni), nici invitația la călă- 
torie (replică vizuală a unui poem de 
Baudelaire), nici Disc 927 (operă abstractă 
inspirată de muzica lui Chopin), nici vreun 
documentar despre «anii nebuni», ci un 
foarte cuminte film de cea mai pură fac- 
tură «realistă», un film de mare subtilitate 
regizorală: Surizătoarea doamnă Beu- 
det (operă delicată, melancolică, puţin 
ironică, mai mult tristă). «Surizătoarea 
doamnă Beudet» e o rafinată incursiune 
în cenuşia viață de provincie a unui cuplu 
burghez. Ea este o femeie grațioasă, 
cultivată, iubitoare de muzică și literatură, 
visind mereu recepții și serate fastuoase, 
viață mondenă, saloane artistice, specta- 
cole, suspinind, firește, după o mare 
iubire. El e un comerciant mărginit, vulgar, 
incult, meschin, brutal. Surizătoarea, me- 
lancolica doamnă decide suprimarea lui. 
Tentativa, bineinţeles, va eșua. Cuplul îşi 
va relua viața monotonă, sufocantä. 
Vorbele și faptele: doamna Germaine 
Dulac, marea teoreticiană a filmului ab- 
stract, adepta de mai tirziu a filmului de 
actualități, femeia aceasta «generoasă, 
pasionată, inteligentă şi foarte cultivată» 
era, de fapt şi de drept, o disimulată. 
Numele ei real este Emma Bova: 
Petre RADO 


r a 


sondaj în cineunivers 


0 enigmă cinematografică 


Printre multele noutăți ale 

anului cinematografic 1975, 

una a trecut, dacă nu mai 

puțin observată, în tot cazul 

mai puțin  comentată, și 

anume ştirea că vestitul autor 

american de comedii cine- 

matografice,Mel Brooks, a Inceput turnarea 
unui film mut. 

Puținele comentarii au scos în evidenţă 
mai ales faptul că,după succesul uriaș al 
ultimului său film, «Frankenstein junior», 
după reîntoarcerea triumtătoare pe ecrane 
a creaţiilor sale anterioare («Cele două- 
sprezece scaune», «Producătorii», «Un ṣe- 
rif la închisoare»), lui Mel Brooks stăpinii 
industriei cinematografice îi permit acum 


Hollywoodul 
anului 1975 
propune reînvierea 
filmului mut. 
Un experiment 
pentru a reduce 


orice. Nu numai să facă, cum obișnuiește, 
filme în alb-negru (privilegiu de care a 
beneficiat și un alt «copil teribil» al cine- 
matografiei americane, Peter Bogdano- 
vitch), ci — de ce nu? — şi filme mute. 

Dar, în fond, de ce vrea să facă Brooks 
un film mut? Greu de răspuns, cit timp nu 
sintem în posesia vreunei declaraţii autori- 
zate a maestrului. Să fie doar o simplă 
trăznaie a unui răsfătat al box-office-ului 
care vrea să demonstreze, încă o dată, că 
simpla prezenţă a numelui său pe generic e 
suficientă pentru a umple sălile, indiferent 
de marfa propusă? Posibil, deşi greu de 
crezut pentru cine ştie că la Brooks nimic 
nu e subordonat unei gesticulatii ieftine, 
și că, dimpotrivă, opera sa e caracterizată 
printr-un mare ratinament artistic şi, ma: 
ales, printr-o viziune de o intelectualitate 
profundă și tulburătoare. Să fie vorba 
atunci de o aderare la moda «retro», dusă 
pină la ultimele ei consecințe? Deasemeni 
posibil deși, de obicei, Brooks nu urmează 
modele, ci se mulţumeşte să le stirnească. 
Sau, poate, mai degrabă, ne aflăm în fața 
unei manifestări de exigentă, tipice pentru 
un mare artist care caută rigori şi dificultăți 
suplimentare drept cadru pentru exprima- 
rea mesajului său? 

Dar dacă, pe lingă toate aceste motive, 
sau în locul lor, e vorba de o incercare,oare- 
cum don-quijottescă, de a regăsi un para- 
dis pierdut, de a reinvia o artă de care nu 
se poate ca un înrăit al cinematecilor cum 
este Mel Brooks să nu fie fascinat: marea 
artă a cinematogratului mut? S-ar re- 
deschide astfel o veche discuţie care a 
pasionat pe mulți istorici și esteticieni ai 
filmului: este cinematograful mut doar 
prima etapă, desăvirșită — din punct de 
vedere tehnic și al posibilităților de expresie 
— a unei arte unice, cinematografia? Sau 
este altceva, ceva deosebit calitativ de 
cinematograful sonor? 


Reinvie marele mut? 


Imensa majoritate a specialiştilor și a 
profanilor optează, desigur, pentru prima 
alternativă. Chiar denumirea de cinema- 
tograf mut — apărută după introducerea 
sonorului — exprimă o asemenea opțiune, 
caracterizind creaţia primelor decenii de 
artă a filmului nu prin vreo însușire pozitivă, 
nu prin ceea ce a realizat, ci printr-o infir- 
mitate: lipsa cuvintului, a sunetelor în 
general. 

Dar, situindu-ne chiar în cadrul acestei 
alternative cvasigeneral acceptate, sintem 
siliți să recunoaștem că fenomenul la care 
ne referim nu-și găsește nici o corespon- 
denţă în istoria celorlalte arte. Apariţia 
unor noi materiale în artele plastice nu 
schimbă natura imaginii picturale sau 
sculpturale, structura faptului de artă spe- 
cific nu este modificată, după cum nu e 
moditicată prin trecerea de la modurile 
tonale la cele atonale în muzică (de altfel 
cele două moduri coexistă) sau, evident, 
prin folosirea unei limbi sau alta în poezie. 

Cinematograful pe care-l numim mut n-a 


fost torturat — aşa cum am putea crede 
astăzi — de lipsa cuvintului (nici arta baletu- 
lui nu este handicapată de această lipsă si 
eforturile de a realiza opere de o tot mai mare 
intensitate artistică nu în direcția suplinirii 
acestei absențe merg). După o scurtă 
perioadă de tatonări, de trăire a bucuriei 
infantile pe care o dădea descoperirea 
posibilităților fantastice ale tehnicii, arta 
filmului a căpătat repede conştiinţă de sine 
şi s-a constituit ca un organism structurat, 


Mel Brooks 
copilul răsfățat al Hollywood-ulu 
regizorul «căruia i se 


permite orice», 
a aruncat bombs 


următorul său film 

va fi un film mut 

(în care apare 

— vezi fotografia alăturată — 

în golul unui guvernator 

cupri de mania grandorii)._ 
Ş bự 


desigur susceptibil de nesfireite perfectio- 
nări, dar care-şi găsise timbrul propriu şi-şi 
delimitase cadrul în care putea să se dez- 
volte şi să se Implinească. Într-o istorie de 
numai trei decenii, cinematogratul mut s-a 
impus categoric ca o artă de sine stătă- 
toare, capabilă de reușite excepționale. 
Marii creatori ai epocii nu s-au simţit victi- 
mele unei intirmități tehnice și expresive 
ci, dimpotrivă, au acționat ca artiști liberi 
care In cadrul condiţiilor specifice (din care 
sunetul, cuvintul nu aveau ce căuta după 
cum n-are ce căuta imaginea vizuală fixă 
orimişcătoare In construcția unei simfonii) 
şi-au permis să făurească un univers bogat, 
profund, variat. Într-o perioadă extrem de 
scurtă au apărut opere care pot sta cu cinste 
alături de cele mai remarcabile creaţii ale 
genului artistic uman. Operele lui Griffith 
şi ale lui Stroheim, creaţiile marii şcoli 
ruse În frunte cu Eisenstein, Vertov, Dov- 
jenko, Pudovkin, filmele școlii suedeze 
şi celei daneze, realizările maeștrilor ger- 
mani ai anilor' 20, primele mari opere docu- 
mentariste ale lui Flaherty și ale regizori- 
tor britanici, peliculele suprarealistilor fran- 
cezi şi atitea creaţii de excepție printre care 
desigur, un loc aparte, unic în istoria artei 
universale, îl ocupă diamantele pure ale 
meşterilor burlescului american. Toate stau 
mărturie a unei explozii creatoare unice. A 
te plinge de inadvertentele tehnice ale aces- 
tor filme e acelaşi lucru cu a ride de faptul că 
pictura medievală nu practică perspectiva 
sau că eroii antici sau biblici ai lui Racine 


vorbesc în felul curtenilor de la Versailles. 
Ca în cazul oricărei opere de artă autentice, 
patina vremii şi evoluţia tehnicilor aduc 
creaţiilor fundamentale ale cinematogratu- 
lui mut un plus de farmec. 


Dacă n-ar fi fost sonorul 


Istoria culturii mai cunoaște citeva exem- 
ple tulburătoare de mari culturi care au 


dispărut brusc. În jurul acestor disparitii 
S-au †esut legende si s-au esafodat ipoteze 
savante. Dar in zilele noastre, sub ochii 
noștri, la începutul anilor '30, o mare artă 
care cucerise lumea s-a stins şi ea deodată. 
Am putea visa la ce ar fi fost evoluţia ulte- 
rioară a cinematografului,dacă n-ar fi apărut 
sonorul, la ceea ce ar îi adus extinderea 
mondială a artei filmului, neingrădită de 
bariere lingvistice, aportul perfectionărilor 
tehnice, consolidarea unei gramatici pro- 
prii, apariţia unor noi creatori. 

Dar toate acestea sint visuri. În realitate, 
am fost martorii nașterii laborioase a unei 
noi arte, căreia i-a trebuit destul timp să-și 
găsească drumul, care s-a eliberat greu de 
sub presiunea pălăvrăgelii, a teatralismu- 
lui, a unei simbioze, deseori vulgare sau 
simpliste cu muzica (cite exemple dezo- 
lante printre cele multe pe care cu minutie 
le stringe Constantin Popescu în emisiunea 
tv. consacrată filmului muzicall). Bine- 
Inteles, cinematogratul sonor este și el 
astăzi o realitate majoră, ale cărei scrisori 
de noblețe au primit confirmarea istoriei. 

Ar putea reinvia, astăzi sau mline, 
cinematograful mut? Mai mult ca sigur că 
nu. Dar Incercări de genul celor despre care 
vorbeam la Inceput au cel puțin meritul de 
a readuce in discuţie o tulburătoare pro- 
blemă de istorie si de estetică, ale cărei 
rațiuni şi implicaţii nu au fost încă toate 
elucidate. 


H. DONA 


Actorii pe etichete 


Reclama e sufletul comerţului. 
Acest slogan uzat, arhiuzat, are to- 
tuși forța de a atrage în sistemul 
publicităţii pe cei mai cunoscuţi re- 
gizori şi actori. Faima star-urilor 
este, în fond, o perfectă garanţie 
pentru a stirni atenţia si interesul 
spectatorilor. Cum spot-urile publi- 
citare — la cinema și la televiziune — 
sint folosite intensiv, după metoda 
bombardamentului psihologic, o se- 
rie de nume și chipuri celebre vor 
să se asimileze in subconetientul 
priVvitorilor cu produse și bunuri de 
consum. Claude Chabrol filmează 
«Pub»-uri pentru țigările Winston. 
François Reichenbach Il foloseşte 
pe boxeurul Monzon pentru aperi- 
tivul Ginni. Edouard Molinaro pasti- 
şează «Incoruptibilii» într-o reclamă 
a ginului Canada-Dry. Cineastul 
Jean Luc Godard, marele contesta- 
tar de ieri, face elogiul cinematogra- 
fic al unei tirme de colanti, iar Vadim 
o filmează pe Brigitte Bardot folo- 
sind cu Incintare săpunul Lux. Ace- 
lași săpun Il folosesc dealtfel și 
Romy Schneider şi Marie José Nat. 
Salvador Dali (în persoană) se face 
purtător de cuvint al parfumului 
Lanvin. lar Catherine Deneuve exal- 
tă puterea fermecătoare a altui par- 
fum — Chanel 5. Aparatele foto 
Polaroid sint prezentate de Sir Lau- 
rence Olivier; confortul zborului cu 
avioanele T.W.A. este garantat de 
Peter Sellers; Telly Savalas si Bob 
Hope sint «oamenii» firmei petro- 
litere TEXACO; Dustin Hoffman 
face elogiul automobilului Volkswa- 
gen şi Peter Falk al unui mare ma- 
gazin de confecţii bărbăteşti. Henri 
Fonda e purtătorul de cuvint al 
produselor concernului G.A.F., Lee 
Marvin al motoarelor Yamaha, Yul 
Brynner al coniacului X, Gregory 
Peck al cecurilor la purtător, Bing 
Crosby al sucurilor de portocale 
Minute-Maid, Robert Redford şi Clint 
Eastwood al tigărilor japoneze. E o 
inşiruire (incompletă, fiți siguri) des- 
tul de prozaică. Societatea de con- 
sum consumă într-adevăr cu fre- 
nezie gloria stelelor sale. O consu- 
mă sub toate formele, inclusiv prin 
transformarea imaginii unor mari 
actori în chipuri surizătoare dese- 
nate pe o sticlă de whisky sau pe 
o cutie de pesmeți. 


Cine alta decit fermecătoarea 
Fleur poate să facă reclamă tape 
telor cu floricele ale firmei San 
derson? (Susan Hampshire din 
«Forsyte Saga») 


prezente românesti 
peste hotare 


Bilan 


| 1975 s-au organizat sāp 
mini şi gale ale filmului românesc 
25 de țări. Cu prilejul acestor man 
festări titlurile unor filme român 
au figurat de 70 de ori pe fro 
unor mari cinematografe de pe ‹ 
cinci continente. Ecourile au fost bune 
Le-am dori bune spre foarte bune 


Filme dedicate științei 


Armele naturii de Alexandru Gaş- 
par, Cristale lichide de Doru Gh 
și Calciu, elementul 20 de M 
Popescu au reprezentat România la 
Festivalului filmului științific cola 
Tesla», care s-a desfășurat intre 16-19 
ianuarie '7% la Belgrad 


Primul pas În 1876... 


Filip cel bun și Comedie fantas- 
tică sint filmele artistice de lung me- 
traj care vor inaugura pa pările 
României la Festivalurile internaţion 
din anul 1976. Între 6 şi 14 tebruarie 
cele două filme vor fi proiectate 
fața juriului celui de al VI-lea Festival 
internațional al filmului de la Be 
FEST '76. Sperăm că primul pas d 
acest an cut cum se cuvine. Cu 

reptul adică 


Cum arată aurul finlandez 


Dodo şi Anton 
Clătite cu sur- 

j Sasu, precum ş 
Alba lulia 2000 « 
Emoltiile au crescut d 
Culorile florilor de Li- 
ar Craiova văzută 
S Poarta 

Vietnamului 


Ștefan cel Mare la Hong-Kong 
Dr 
Vaslui 1475 a 


Andrei IRIMIA 


| văzut de sus 


| ...de la înălțimea talentului | 


e «După Drum în penumbră, iată din 
nou pe ecrane un film de Lucian Bratu, 
un film plin de căldură, plin de sensibili- 
tate, plin de dorința de a ne vorbi cu con- 
vingere despre oameni, despre oameni așa 
cum sint ei, despre ceea ce-i apropie şi 
ce-i așază faţă în faţă, despre orașul în 
care trăiesc. Cu multă satisfacție ne regă- 
sim în acest film, regăsim viața noastră 
cu dramele, cu căutările și împlinirile ei, 
regăsim orașul nostru, acolo, pe ecran, 
parcă intr-o altă lumină care nu ne dena- 
turează, ci dă profunzime, ne adinceste in 
sentimentele noastre, în contactul cu se- 
menii. De unde izvorăște cu atita genero 
zitate această lumină” Poate din căldura 
regizorului, poate din culorile curate şi 
expresive, poate din jocul plin de dăruire 
al actorilor, poate că mai presus de orice 
din acea secventä-cheie, din acea meta- 
foră plină de inedit, cind eroina învaţă 
în sfirgit, că orașul nu trebuie privit doar 
de acolo, de la inältimea indatoririlor ei, 
descoperind adevărata dimensiune umană 
în acel fluviu tumultuos în care curg îm 
preună zeci și zeci de ape. Ca în fiecare 
film în care a jucat, avem din nou fericitul 
prilej de a asista la un remarcabil recital 
al Margaretei Pogonat, emanind căldură, 
forță, maturitate. O creaţie de primă mă- 
rime realizează şi George Constantin — în 
care imi permit să văd un Orson Welles al 
filmului românesc — cu dăruirea-i carac- 
teristică, cu acea dezlănţuită ardere lăun- 
trică atit de tidel exprimată în glas, în ochi, 
pe chip. Intim şi senin, într-un rol deosebit 
de ceea ce a interpretat pină acum, îl des- 
coperim pe Ilarion Ciobanu. Toate cuvin- 
tele de laudă, deci, acestui film ce reu- 
$este să ne vorbească despre omul zilelor 
noastre, despre omul văzut de sus, de 
foarte sus, de la inălțimea talentului de 
cineast». (Liviu Constantinescu — sir 
Dinicu Golescu 20, Focsani). 


de ce nu premiera la Tulc | 


e «Am mers să văd «Orașul văzut de 
sus» minată de admiraţia fără rezerve ce-o 
port Margaretei Pogonat și datorită citorva 
cronici favorabile. M-am întors însă acasă 
cu un gust amar, nu din cauza filmului 
care mi-a plăcut pentru actualitatea sa, 
pentru citeva idei spuse cu curaj, pentru 
acea mină de actori excelenți; nu din cauza 
filmului care, pe drept cuvint, se poate 
numi un «eveniment cinematografic» (si 
Lucian Bratu ne-a mai tăcut asemenea da- 
ruril), ci pentru faptul că în orașul nostru, 
Tulcea, unde au fost filmate citeva sec- 
ven‡e ale filmului, realizarea riscă să treacă 
neobservată, programată în unul din cel: 
mai obscure cinematografe... În sala răco 
roasă, se puteau auzi tot felul de comen 
tarii stupide, se mincau semințe, sala 
aceasta fiind specializată în filme de «mare 
succes» ca O floare si doi grădinari, Van- 
dana etc., spectatorii ei obișnuiți căutind 
cu predilecție acele filme care nu pretind 
nici un efort intelectual. lată-mă aliată cu 
Aneta Bogdan (pe care nu o cunosc, desi 
e tulceancă) a cărei scrisoare ati publi- 
cat-o în nr. 11/1975 al revistei si care se plin- 
gea de aceeași sală de cinema. Oare un 
film românesc izbutit nu merită să fie tra- 
tat cu respect si Intelegere? Şi dacă la 
premiera acestuia în municipiul Tulcea 
n-au participat realizatorii săi, cum se obis- 
nuieste în alte oraşe din tară, măcar să fi 
fost prezentat intr-o sală pe care o anumită 
categorie de spectatori o caută (de exem- 
plu sala Casei de cultură!) în care specta- 
torul să simtă că asistă la un mare spec- 
tacol cinematogratic, nu să facă etorturi 
disperate pentru a reuşi să priceapă ceva 
printre ronţăitul seminţelor, printre comen- 


Coperta | 
Patima actrilei-scenariste Draga 
Olteanu-Matei şi a operatorului-regizor 
George Cornea. Pe coperta noastra, 
alături de ceilalţi interpreţi ai filmului: 
Gheorghe Cozorici, Emanoil Petrut si 
Ovidiu Moldovan. 

` Foto: A. MIHAILOPOL 


tarii «spirituale»... (Viorica D. — str. /.L. Ca- 
ragiale, bloc D-2, ap. 9, Tulcea). 


| “Prea multă retorică" 


® «...Tendinţa de a spune totul dinti-o 
dată (permanentul viciu al filmelor romà- 
neşti de actualitate), precum si retorismul 
verbal, decorativ, mai deloc motivat (aceste 
carențe aparţin exclusiv scenariului care 
nu e altceva decit un reportaj mediocru) 
diluează intensitatea, coerenţa și unitatea 
interioară a filmului. Trăind dramatismul 
unei nefirești solitudini lăuntrice, protago- 
nista — dealtfel inzestrată cu superioare 
calități profesionale şi afective — este ame- 
nințată de «solitudinea etică» a căutărilor 
și înțelegerii. În acest sens, o mai riguroasă 
structurare a personalităţii sale, o mai pro- 
nunțată evidentiere a luminilor și umbre- 
lor din viaţa ei, ar fi putut oferi eroinei cali- 
tatea de simbol definitoriu. Nu densitatea 
faptică (extrem de anemică în acest film), 


Filmul lui Bratu: 
pro şi contra 
@ 
Viata de cinefil la 
televizor 
e 
Cum vorbim 
în filmele noastre? 


ci bogăția spirituală mereu deschisă spre 
exterior ar fi constituit acea altitudine uma- 
nă de la care trebuia văzut orașul. Dar nici 
condiția dată eroinei în film (ambiguitatea 
titlului oferă o mulțime de interpretări) și 
nici reverberatiile ei sentimentale nu o ri- 
dică deajuns pentru a convinge. Biografia 
acestei femei fascinante rămine biografia 
unei existente. Valoarea filmului putea să 
crească mai mult, dacă relaţiile confiic- 
tuale, liniile de forță ale acţiunii şi accen- 
tul analitic nu ar fi rămas la nivelul enuntu- 
rilor şi al abstractiilor...» (Corina loan — 
str. Hristo Bolev 19 A, București) 


Elo 


u teleciner 


| De ce-mi place cinema-ul acasă? | 


® «...Cum să vă spun, nu mă duc la 
cinema decit rareori, cind se întimplă să 
mă implore vreo prietenă. Preter telecinc- 
mateca pentru că astfel nu deranjez pe 
nimeni şi ea imi oferă avantajul de a má 
copilări în tața Iw Chapin sau de a fipa 
cu umilință în fața unui film dureros. Pre- 
fer să visez lei ca bătrinul lui Hemingway 
(Spencer Tracy, dati-mi voie, stimaţi zeifi- 
catori ai lui Delon sau Elvis Presley, ră- 
mine unul din cei mai mari actori ai timpu- 
rilor) sau să conversez cu trandafirii ca 
printisorul lui Exupery, așteptind să-i revăd 
pe Anthony Quinn, Jeanne Moreau, Greta 
Garbo la telecinema. Viaţa, fără odiseele si 
deliciile pe care ni le oferă filmul de pe 
micul ecran, mi-ar părea ca o istorie a poe- 
ziei din care ar absenta Eminescu. Tele- 
cinemateca rămine o Veneţie a mea... Aș 
mai avea multe de spus, însă acum sint fe- 
ricit că ninge. Ninge frumos la Arad». 
(loan Justin Purza — str. Odobescu nr. 11, 
Arad) 


cinema 
Anul XIV (157) 
Bucureşti 


Ecaterina Oproiu 


CINEMA, Piaţa Scinteii nr. 1, București 
Exemplarul 5 lei 41017 


Cititorii din străinătate pot face abonamenie 
adresindu-se întreprinderii Romprestilate- 
lia — Serviciul import-export presă București, 
Calea Griviței nr. 64—66 P.O.B. — Box 2201 


Prezentarea artistică: 
Anamaria Smigelschi 


E 


Dialog între cititori 


| Irina are sau nu dreptate? | 


Scrisoarea lrinei Crăciunescu («Cine- 
ma» nr. 11/1975), criticind unele aspecte de 
limbaj ale filmului Mastodontul și cerind 
cu exigenţă indreptăţită o atmosferă mo- 
rală de înaltă calitate în filmele noastre, a 
dat naştere la două reacţii contradictorii 
care, credem, merită să fie cunoscute de 
cititorii noştri pentru a le judeca cu toată 
obiectivitatea. 


© «...Am citit cu mare atenție cele scrise 
de lrina Crăciunescu. Sint complet de 
acord cu ea. E adevărat că spectatorul ră- 
mine de multe ori rău impresionat de fap- 
tul că scenariștii noştri au niște idei foarte 
sucite, împănind filmul cu dialoguri care 
de multe ori frizează indecentul. Oare acest 
dulce grai românesc trebuie să sufere trans- 
tormări at de ciudate? Sint cu totul de 
acord cu Irina, să lăsăm la o parte imita- 
tiile, să folosim toate resursele, mai ales 
că avem atitea posibilități. Şi oare cinema- 
tografia noastră nu poate ține seamă in 
mult mai mare măsură de cerinţele specta- 
torilor? Ar trebui să se acorde mai multă 
încredere spectatorilor din țară» (Colea 
Kureliuc — Mărițeia Mică, judeţul Suceava) 


© :...Dacă Mastodontul, cit si alte filme 
românești au avut ceva scăpări regizorale 
sau de interpretare, aceste nereușite sint 
de cu totul altă natură şi nu din cauza 
vocabularului, cum afirmă grupul de eleve 
din Bucureşti. Limbajul colorat al perso- 
najelor le-a afectat într-o prea mare măsură 
personalitatea Cu siguranță că dumnea- 
lor au crezut că cineaștii inventează acele 
cuvinte, nebănuind că aceste cuvinte fac 
parte din vocabularul nostru şi că există 
Imprejurări, atit la București, cit si la Vaslui, 
care le justifică folosirea. Nu mai vorbesc 
de vremea în care se petrece acțiunea 
Mastodontului.. Ce le călăuzește pe a- 
ceste fete să tacă intuzii de răutate chiar 
acolo unde nu trebuie? Din ce unghi și 
de la ce înălțime au văzut ele acest film? 
Un Gheorghe Dinică desfăeurindu-se în 
toată amploarea talentului lui, un Emil 
Botta mai faustic ca oricind, un Toma 
Caragiu de zile mari, nu le-au spus oare 
nimic acestor domnisoare?» (Colea Rusu 
— bloc UJ.C.C,, ap. 3, Vaslui). 


Răspunzînd cu voie bună umo- 
rului cititorilor noştri, ne face 
plăcere să publicăm această şarjă 

i prietenească a corespondentului 
nostru lon Lăzărel (str. Oneşti 
6—8, Bucureşti)la adresa cîtorva 
critici şi intitulată (fără multe 
alte comentarii, aşa cum stă bine 

unei caricaturi): 
«Cronica filmului». 


Prezentarea grafică: 
Joana Moise 


Tiparul execula! la 
Combinatul poligrafic 
«Casa Scinteiin — Bucuresti 


EESITVAIL.CINEMATOGR.MWTHOI 1. 
INTERNATIONAL DE PARIS 


AUZ NOVEMBRE THEATRE NATIONAL DE CHAILLOT 


Parisul propune 
o cinematografie deparisizată