Revista Cinema/1990 — 1998/015-CINEMA-anul-XV-nr-12-1977

Conferința naţională a parti- 
dului, Raportul secretarului 
general al partidului, tova! <- 
şul Nicolae CEAUȘESCU 
au pus in fața noastră impera- 
tivul calității. Aceasta in- 
seamnă că toţi acei care fac 
filme sau răspund pentru ele trebuie să-și 
mobilizeze azi, mai mult ca oricind, toate 
resursele pentru ca aceste filme să fie din 
ce în ce mai impresionante, din ce in ce 
mai mature. 

Maturitatea este virsta la care ne simțim 
responsabili pentru tot. Pentru blocul nos- 
tru şi pentru planeta noastră, pentru iradia- 
tiile exploziilor nucleare, dar și pentru 
lipsa de iradiație a spiritului, pentru că 
aerul se infectează nu numai cu fumul de la 
țeava de eșapament, ci și cu fumurile im- 
posturii, cu mirosul stătut al birocraţilor, 
cu toxinele hoției, ale șmecherilor, ale 
incompetențţilor, cu odoarea apei innegrită 
de cei care se spală pe miini ca Pilat din Pont. 
Maturitatea unei cinematografii este virsta 
«maximum-ului randament» calitativ. Este 
virsta în care concepţia unui artist despre 
viață capătă cea mai mare soliditate, virsta 
la care talentul putind să renunţe şi la teri- 
bilismele adolescenţei şi la sfielile de in- 
ceput, avind curajul să nu mai se agate de 
mode şi tăria să nu mai imite, se află, 
într-adevăr, în albia sa, care este și albia 
marei sale infloriri, dar și albia marilor lui 
răspunderi: politice, cetățenești, profesio- 
nale. 

Întotdeauna, dar mai ales acum, 'cind 
partidul ne cere in mod expres să facem 
din calitate o preocupare fundamentală a 
muncii noastre, cred că trebuie să ne refe- 
rim cu mai multă stăruinţă la această no 
țiune de prea multe ori ignorată: talentul. 
Adeseori, comentariile noastre, orale sau 
scrise, se referă la tot elul de detalii, la 


Calitatea 
Talentul 


nu se 


imaginea «sugestivă», la partitura muzicală 
«care a contrapunctat», la scenografia «ca- 
re a constituit...», dar foarte rareori ne încu- 
metăm să spunem acest lucru esenţial: 
autorul are talent. Sau, dimpotrivă: autorul 
nu are talent. 

Zelul cu care criticii fug, scuipind în sin, 
de aceste fraze, are și el explicația lui 
(explicație, nu scuză!). Conţinutul unei 
opere, bagajul ei de idei, viziunea ei despre 
lume, profesionalitatea ei, ani și ani în șir, 
au fost privite ca niște însuşiri care cresc 
«pe pămint», «pe solul realităţii noastre», 
sub impulsul climatului nostru. În schimb, 
talentul, tot ani şi ani în șir, a fost considerat 
un fel de dar pogorit de undeva de sus, 
dintr-o zonă care scapă controlului uman şi 
chiar rațiunii umane. 

Probabil că nu este inutil de spus căo 
asemenea înțelegere a talentului în general 
și a talentului cinematografic în special, 
deși nu a fost scoasă încă din multe minți, 
a fost totuşi scoasă din circuitul vieții 
inteligente, scoasă la reformă, casată, pen- 
tru că nimeni în lumea modernă — vorbim 
de o lume lucidă, o lume care a căpătat 
conştiinţa de sine — nu mai poate crede 
că ideile general umane și concret istorice 
ale unui creator există «pe de o parte», 
iar harul lui «pe de altă parte»; că ce susține 
un creator este latura materială, obligatorie, 
vizibilă, iar cum susţine este latura lui 
insondabilă, inefabilă în legătură cu care el, 
artistul, n-are nici o vină și — prin urmare — 
niciun merit, el, talentul, fiind ca frumuseţea. 
ca statura, ca nuanţa ochilor. În această 
accepţia talentul ar fi pentru opera de artă 
un supliment, desigur dezirabil, dar faculta 
tiv. 

Dar talentul n-a fost și nu va fi niciodată 
pentru nici o artă și cu atit mai mult pentru 
o artă socialistă, «ceva facultativ». Chiar 
dacă numele lui apare atit de rar în discuţiile 


imperativ categoric. 
„Ceva fără de care 


poate“ 


noastre scrise sau orale, el a fost, este și va 
fi un element sine qua non al creației şi nu 
numai «un element», ci însăşi matca în 
care curg gindurile noastre, ideile noastre 
inaintate. El le dă volumul, forma, cadenţa. 
El te ajută să vezi ceea ce mulţi nu văd şi 
să simţi ceea ce mulți nu simt, nu pentru 
că «talentul face miracole», ci pentru că el, 
talentul, este o stare de foame, foame de 
cunoaştere. Cunoașterea — practică și teo- 
retică — lungește raza vizuală, măreşte ne- 
cesitatea de a trece cu gindul dincolo de 
aparenţe, spre esențe, spre o înţelegere 
ştiinţifică a spațiului. ca lume şi a timpului 
ca istorie. Dintr-o lumină oarbă, talentul 
devine astfel o lumină prolundă, scrutătoa- 
re, răspunzătoare față de sine şi față de 
mediul său. 

Talentul este marele antidot al medio- 
crității care a tăcut multe pagube cinemato- 
grafiei noastre. Puterea ei, puterea medio- 
crităţii este mare în măsura în care ideea 
de talent, de talent responsabil față de sine 
și față de ceilalţi, nu devine o obsesie pentru 
toți cei care se află în interiorul cinematogri:- 
tiei, în măsura în care se mai poate imagina 
că e posibil să se facă artă chiar fără talent, 
artă cu bunăvoință, bunăvoința autorului, 
bunăvoința spectatorului, bunăvoința pro 
ducătorului, a acelui producător care obo 
seşte uşor să discute cu un autor de talent, 
deci de idei, deci de opinii, și preferă un 
colaborator mai comod, mai docil, care 
«nu dă bătaie de cap» pentru că mediocrita- 
tea, aşa cum se știe, nu lucrează prea mult 
la altitudinea capului. 


Ciudat! Foarte ciudat! Dacă o mașină 
zace undeva în ploaie ne scandalizăm, 
cerem condica de reclamaţii, chemăm res- 
ponsabilul, sesizăm presa, televiziunea 
Dar dacă un talent zace în ploaie sau pur și 
simplu în umbră, ce facem? Dacă un talent 


nu este ani de zile la postul lui, de ce nu ne 
îngrijorăm? 

Nu cred că un bun climat creator se poate 
naşte numai prin măsuri organizatorice, 
dar știu că sint măsuri organizatorice care 
pot favoriza un bun climat de creaţie. 
Prima dintre aceste măsuri este datoria 
producătorului de a promova valori auten- 
ses talente de orice virstă. 

alentul responsabil este antidotul in- 
vidiei (adeseori, e adevărat, el e și ținta 
invidiei, dar cui e frică de lup nu merge în 
pădure). Talentul responsabil, adică bine 
armat ideologic, bine sprijinit pe solul 
realităţilor țării lui, e antidotul fricii: frica 
de decizie, frica de a spune un da răspicat, 
un nu răspicat. Talentul responsabil este 
antidotul prostiei, al prostiei violente şi al 
prostiei blajine, el e sancţiunea delictului 
de a fi prost, căci va veni o vreme cind a fi 
prost, prost pregătit, va însemna un delict. 

Talentul e antidotul noţiunii de băiat bun 
(cam jalnică noțiunea asta. Bun de ce? 
Bun la toate? Bun de gură? Bun de da! 
din. coate?). 

Talentul e antidotul mentalității: să-l lă- 
săm şi pe el acolo că-i om cinstit, ca şi cum 
a fi cinstit nu e, nu trebuie să fie o noțiune 
elementară, de la sine înțeleasă. 

Da. este cazul să incepem să ne referim 
cu seriozitate la talent, și este cazul să 
incepem să înțelegem această notiune 
in toate complexele «i conexiuni, pentru 
că pe lingă talentul de a fi creator există — 
trebuie să existe! — și talentul de a dirija 
talente, talentul «de a crește» talente, ta- 
lentul de a cultiva talentele, talentul de a 
stimula talentul — căci fără toate acestea, 
bineinteles, că nu se poate concepe lupta 
pentru calitate pe care cinematografia noas- 
tră trebuie s-o dea azi mai ferm, mai siste- 
matic, mai ingenios decit a făcut-o vreodată. 
Ecaterina OPROIU 


Opinia muncitorului despre 
filmele noastre: un gir esenţial 


Acest sfirşit de an hunedo- 
rean a fost marcat de o in- 
tensă activitate, cu complex 
caracter cultural antrenind 
întreaga populaţie din zona 
celor două Jluri, de la «Săp- 
tămina manifestărilor politi- 
co-ideologice» pînă la «Salonul cărții» și la 
ample acţiuni cu filmul cuprinse într-un 
vast program încadrat în «Luna culturii si 
educaţiei socialiste hunedorene — Sar- 
mis '77» aflată la a Vill-a ediţie, preludiu. 
şi totodată prim gong, la deschiderea celu: 
de-al doilea festival naţional «Cintarea 
României». 

Atişe tipărite cu o simbolică pecete-si- 
giliu la mijloc intormau pe toți cei intere- 
saţi de locul şi ora celor mai diferite ma- 
nifestări, librăriile (recurgind și la mega- 
toane) anunțau cărți, lansau autori, iar pri- 
virea trecătorilor era inevitabil atrasă de 
afişe speciale cuprinzind programul cine- 
matografelor, filmele grupate pe cicluri, 
realizatorii care vor sosi pentru a se în 
tilni cu publicul dornic întotdeauna de a-: 
cunoaște, dar, mai ales, interesat de un 
schimb direct de ginduri și idei. 


inema 


Cineaș 


pe ecran, ci «la fața locul 


Cinematograful «Patria» din Deva te in- 
timpina cu un impresionant panou avin- 
du- în centru pe Mihai Viteazul, ingenioase 
firme luminoase alcătuite special din mi- 
cro-becuri; imagini color şi afișe mari a- 
nunțau limpede că aici avea loc spec- 
tacolul de gală cu Buzduganul cu trei 
peceți, premieră pe care, succesiv, a găz- 
duit-o şi Casa de cultură din oraș. Publi- 
cul a primit cu deosebită căldură pe prin- 
cipalii autori — scenaristul Eugen Manaric, 
regizorul Constantin Vaeni, actorul Nae Gh. 


2 


Mazilu, scriitorul Constantin Stoiciu (pro- 
ducător delegat din partea Casei de Filme 
Unu) care au prezentat filmul la Hunedoara 
și la Călan. Sala plină, biletele vindute cu 
anticipație pină la sfirșitul săptăminii do- 
vedesc interesul pe care l-a trezit filmul, 
interes desigur argumentat, ca intotdeau- 


na, şi de participarea autorilor. Reacţia 
promptă a spectatorilor este, fără indoiali, 
o nouă invitaţie adresată tuturor realizat: 
rilor de a-şi prezenta ei ișişi filmul în cit 
mai multe localități. Publicul de pretuti: 
deni li așteaptă! 

Tot cu prilejul acestei «Luni a culturii 


Cupa de cristal 


Marți 27 decembrie, în sala cinematografului «Studio» din Capitală, s-a 
desfășurat festivitatea decernării premiilor acordate filmelor de scurt- 
metraj în cadrul concursului de creație cinematografică dotat cu «Cupa de 
cristal». Organizat de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, Uniunea 


sindicatelor din învățămînt, 
sub egida Festivalul 


știință și cultură și Centrala Româniafilm, — 
național «Cintarea României», — concursul a fost 


deschis filmelor documentare, științifice, de animaţie şi de protecția muncii. 

După două etape desfășurate în Capitală și în alte orașe ale țării — în 
care spectatorii au vizionat 140 de filme de scurt-metraj exprimindu-și 
opțiunile asupra calităţii lor artistice şi instructiv-educative, juriul central 


a decernat 27 de premii și menţiuni. 


Marele premiu «Cupa de cristal» a fost acordat filmului documentar 
O traiectorie uluitoare — regia: Alexandru Boiangiu, imaginea: Carol 


Kovacs. 
Au fost distinse cu premiul |: 


filmul ştiinţific Plante și animale — 


regia: Paul Mateescu, imaginea: Traian Botco, Mircea Gheorghiu —, filmul 


de animaţie Furtuna — regia: 


lon Truică și filmul de protecţia muncii 


Orele neglijenţei — regia: Cristu Poluxis 


şi educației socialiste hunedorene», trans- 
formată, am putea spune, într-un fel de 
festival, la Hunedoara a avut loc prezenta- 
rea unui ciclu de filme românești, sugestiv 
intitulat «Chipul comunistului, luptător con- 
secvent pentru libertate şi dreptate so- 
cială». 

Menţionăm Încă un aspect inedit: regizo- 
rul Mircea Drăgan care filma o parte din 
exterioarele filmului Aurel Vlaicu în sa- 
tul ce îi poartă numele (odinioară Binţinţi) 
a fost întimpinat cu o impresionantă soli- 
citudine de toţi locuitorii, primind un spri- 
jin cu adevărat entuziast. Imi amintesc că, 
în primăvară, aflindu-mă la o întilnire cu 
elevii din Orăștie, am fost asaltată de o 
ploaie de întrebări privind acest film care 
trebuia să intre în producţie: oamenii sint 
totdeauna dornici să se realizeze filme 
despre locurile lor, despre eroii născuţi pe 
meleagurile lor, le așteaptă cu nerăbdare. 
Mircea Drăgan, impreună cu interpretul 
principal, Gabriel Oseciuc, şi cu operatorul 
Gheorghe Cristea s-au întilnit cu publicul, 
relatind despre filmul la care lucrau, iar — 
inspirată inițiativă — la Casa de cultură din 
Deva, Gabriel Oseciuc, alias Aurel Vlaicu, 
a prezentat macheta faimosului său avion 


Consiliul de educaţie politică şi cultura 
socialistă al județului Hunedoara și Între- 
prinderea cinematografică a judeţului, în 
colaborare cu Studioul «AL Sahia», au 
organizat «Festivalul filmului documentar — 
Valea Jiului '77», aflat la cea de a Vl-a edi- 
ție. În cadrul acestei acțiuni de o deosebită 
rezonanţă, s-au prezentat la cinematogra- 
fele din Petroşani, Lupeni, Vulcan, Petrila 
şi Lonea, 5 cicluri de filme documentare 
cuprinzind aproape 30 de scurt metraje, 
cicluri alcătuite pe tematici: marile realizări 
ale României de azi, principiile eticii și 
echităţii socialiste, frumuseţile patriei, cu- 


ceriri ale ştiinţei şi tehnicii româneşti si 
filme inspirate din mişcarea sportivă. 


Filmele se văd 
dar şi d 


In localitățile amintite, prezentarea fil- 
melor a fost urmată de intilniri ale realiza- 
torilor cu spectatorii, discuții, schimb de 
opinii. Din agenda încărcată a acestei săp- 
tămini, în care documentarul românesc 
impinzise Valea Jiului, atit în matinee spe- 
cial organizate pentru elevi, cit și în spec- 
tacole de după-amiază destinate celor care, 
după orele de muncă, doresc să cunoască 
mai bine filmul românesc și pe autorii lui 
și profită cu bucurie de acest prilej, spi- 
cuim citeva momente 


Regizoarea Ada Pistiner, realizatoarea a 
două filme incluse în acest festival, a pre- 
zentat Un cămin cultural, chiar în co- 
muna în care a fost turnat: la Luncoi şi 
apoi în orașul Brad. Un moment semniti- 
cativ l-a constituit Intiinirea regizoarei cu 
tinerii cineclubişti din Petroşani, care şi-au 
prezentat filmele lor, prezentare urmată 
de un viu «schimb de experiență», mai cu 
seamă pe marginea unor pelicule de certă 
calitate, inspirat realizate (de exemplu 
ideea Combaterii poluării tratată într-un 
fiim-pilulă, Infarct). 


La Lupeni, ciclul de documentare pre- 
zentat (şi Insoţit de Ada Pistiner, opera- 
torul Claudiu Soltescu şi reprezentanţi ai 
Întreprinderii cinematografice Hunedoara 
și ai Centralei Româniatilm) a fost com- 
pletat de o mică «masă rotundă». Elevii 
de la Grupul școlar din localitate — şi-au 
exprimat interesul pentru producțiile stu- 


dioului, salutind realizarea unor filme des- 
pre frumuseţile din zonă — Retezat — au 
invitat cineaştii să cunoască și alte col- 
turi pitorești, nejustificat ignorate, şi care 
pot face obiectul unor interesante pelicule. 
Totodată și-au exprimat dorința de a ve- 
dea filme despre munca lor, atit de aspră, 
dar atit de frumoasă, despre posibilitățile 
tineretului de a-şi petrece timpul liber, dar 
și despre necesitatea de a-și găsi forme 
cit mai diverse, mai vii pentru petrecerea 
acestui timp liber. 


Referindu-se la filmele de știință populari- 
zată, profesoara Zamfir Valeria (în care de- 
tectăm cu ușurință o pasionată şi compe- 
tentă cinefilă — pasiunea s-a transmis 
oare de la mama sa, Zamfir luliana, care 
este de ani de zile responsabila cinemato- 
grafului şi o adevărată animatoare?) a 
subliniat utilitatea lor, chiar caracterul de 
instrument de lucru al unui film care, fie 
că face accesibile noţiuni dificile — teoria 
relativității, de exemplu — sau izbuteşte 
să familiarizeze spectatorul — sau ele- 
vul — cu universul operelor de artă. 


Oraşul Petroșani a găzduit şi el ma- 
nifestări de acest gen: regizorul Mire! Ilie- 
siu s-a întiinit, o dată cu prezentarea unor 
filme semnate de el, cu cineclubiştii de la 
Institutul de mine, ajutindu-i pe cineama- 
tori să se iniţieze mai ales în «tainele» teh- 
nice ale filmului, iar redactorul Radu Ur- 
sachi a ținut publicului din Petroşani o 
expunere despre etapele realizării unui 
film. La cinematograful «7 Noiembrie» din 
localitate, oaspeții de la «Sahia» — Eugen 
Lupu, Eugen Gheorghiu, Viorel Bindea — 
s-au întreţinut cu spectatorii după prezen- 
tarea unui ciclu de filme ştiinţifice. Reţi- 
nem sugestiile și opiniile unor muncitori 
aflati în sală: Bofa lon, maistru la Uzina 


de reparat utilaj miner și secretar de partid 
al uzinei, Aure? Coida, muncitor miner la 
Lonea, ing. Tudor Petre care s-au referit 
la filmele de protecţia muncii cu profil 
miner, filme, care, din păcate, tratează 
aspecte depăşite, nesincronizindu-se cu 
noile utilaje primite și exigenţele legate de 
acestea. 


Învățind unii de la alții 


La Lupeni s-a organizat o vizionare, la 
locul de producţie — Fabrica «Viscoza» — 
unde iubitorii filmului, ca maistrul miner 
Mătăsăreanu Mircea, ing. Duba M., Erâs 
Ștefan, miner sector IV, Jon Sigheti și alții, 
şi-au manifestat interesul și preocuparea 
pentru documentarul românesc, satistac- 
ţia că şi de data aceasta filmul a venit în 
mijlocul lor. 


Consemnăm ca o manitestare deosebită 
pe cea de la Clubul sindical al siderurgiş- 
tilor din Călan unde, după prezentarea 
unui ciclu de filme, realizatorii de la «Sa- 
hia» — regizorul Eugen Gheorghiu, opera- 
torul Eugen Lupu — au dialogat cu spec- 
tatorii. Cineaştii au constatat cu satisfac- 
ție interesul de care se bucură filmele lor, 
mai mult, utilitatea acestor filme pentru 
lărgirea orizontului cultural şi ştiinţific al 
spectatorilor, aşa cum au afirmat tov. Gri- 
gore Eugen, cocsar, șef de echipă, și se- 
cretarul adjunct cu problemele de propa- 
gandă, Crişan Nicolae. Manitestări şi în- 
tilniri similare, discuţii şi schimb de opinii 
au avut loc, în continuare, şi la Ciubul 
muncitoresc din Vulcan și Petrila. Pre- 
şedintele Comitetului de cultură și educa- 
ție socialistă de la Vulcan, tov. Antoce Gh., 


prot Poenaru Mircea, primul secretar 
U.T.C. — Pupăzan lon şi alții, s-au re 
ferit la necesitatea realizării unor filme 
de orientare profesională, dar concepute 
cit mai realist, un adevărat Indreptar pen- 
tru adolescentul aflat în fața unei astfel 
de opțiuni. Aici, acest lucru capătă o im- 
portanță deosebită: mineritul e o meserie 
care se transmite din generaţie în genera- 
ție şi astfel de filme ar fi un real ajutor, 
așa cum arătau şi minerii Aliman Vasile şi 
Calotă Gh. din Vulcan. 


Lucrătorii din rețeaua cinematogratică 
hunedoreană sint, în cea mai mare parte, 
adevăraţi animatori culturali şi, cu spriji- 
nul lor, din inițiativa întreprinderii, pe viitor 
se intenţionează să se tipărească invitații 
nominale, cite 50-60 pentru asemenea ac- 
țiuni. Astfel muncitorul, siderurgistul, mi- 
nerul, profesorul sau elevul care o va 
primi. sigur că, din punct de vedere psihic, 
va reacţiona altfel, işi va sintetiza gindu- 
rile, va simţi că e așteptată opinia lui de 
spectator și cetățean. Aşteptăm şi noi pri- 
ma manifestare cu acest nou astatut» și 
cred că trebuie să fim pregătiţi pentru un 
public nu cald, ci de-a dreptul incandes- 
cent, un public gata de asalt 

E clar că spectatori şi realizatorii trebuie 
nu numai în sală și în fața ecranului ci și 
după terminarea spectacolului cinemato- 
gratic, față-n față, impreună să discute, să 
înțeleagă, să caute fiecare să cunoască 
mai mult, mai bine, mai adevărat unii viața, 
munca, oamenii, alții reprezentarea lor ar- 
tistică. 

Un dialog viu, spontan, pe care, reluind 
titlul unuia din filmele prezentate în Valea 
Jiului, mi-aş permite să-l calific ca ceva 
fără de care nu se poate. 


Marina CONSTANTINESCU 
3 


În dorința de a stimula un dialog cit mai direct, cit mai aprins între 
beneficiarii operei de artă și realizatorii ei, am încredin 
tei noastre, conținînd opiniile cititorilor asupra filmului Marele singuratic, 
regizorului însuşi: /ulian Mihu. Cu o impresionantă obiectivitate, el a selec- 
tat atit scrisorile care-i criticau filmul, cît și pe cele care-l lăudau cu argu- 
mente, le-a montat într-un fel de film al criticii filmului (deformaţie profe- 
sională!) și ne-a oferit spre publicare aceste texte comentate. li mulțumim 
şi lui și celor care ne-au prilejuit interesantul dialog. 


«Curierul» revis- 


d 


O iată ce spun spectatorii despre 
filmul unui mare scriitor 
și al unui reputat regizor! 


@ lată ce răspunde cineastul! 

@ lată climatul dezvoltării: 
dialogul sincer şi responsabil 
între artist şi beneficiar ! 


Armand Duval — 


Marguerite Gauthier 


«Lumea de ginduri a pretextului literar 
este, fără doar și poate, prezentă în film. 
Şi, binelnţeles, orice întilnire cu această 
învolburare de idei din literatura lui Marin 
Preda te cuprinde, te contaminează cu 
neliniștea personajelor sale. Probabil însă 
că Increderea în text, respectul față de el 
au dus la o preluare a acestuia fără o pre- 
ocupare pentru o tratare specifică. Așa se 
tace că asistăm la prelungi discuții, évo- 
cări, singurele momente mai voit cinema- 
togratice fiind acelea ale retrospectivelor 
de biografie, curios însă nejucate ci folo- 
site drept o expunere cu proiecţii (!!!). Po- 
vestea de dragoste la care în sfirșit, după 
atitea amintiri și amintiri, avem reala feri- 
cire să asistăm «pe viu», este serios înne- 
gurată de o evoluție în zig-zag care-și 
cerea, pentru a fi trăită de spectatori, o 
anume simplificare, concomitent cu o tra- 
tare mai analitică a faptelor strict nece- 
sare. Spre sfirșitul episodului de dragoste 
sintem purtaţi brusc spre o cădere tip 
Armand Duval — Marguerite Gauthier, cu 
încărcătura sa melodramatică provenită mai 
ales din fidelitatea, greu de înţeles, pentru 
relatările biopatologice de sanatoriu.»... 

Am Inceput cu aceste rinduri scrise de 
G. Brucmaier din Suceava (Calea Unirii 
27-31), considerind că, fără să-i placă fil- 
mul, spectatorul face o analiză intuitivă 
tocmai a intenţiilor pe care le-au avut auto- 
rii în realizarea acestui film. 

E iar Kollea Rusu din Vaslui (str. Avin- 
tului BI. Z 1-Z 2), care se scuză că scrie 
pentru prima dată despre un film romă 
nesc, se destăinuiește: 


N-am reținut 
mai nimic. 


«Nu prea rețin — și ce păcat! — după 
numai două săptămini de la vizionare — 
nimic din Marele singuratic, decit doar 
că s-a încercat o «Love Story» ilfoveană. 
al dracului de capricioasă și al dracului de 
puțin elegiacă, de n-am priceput de ce 
oare a sucombat frumoasa cu gene lungi: 
de prea multă dragoste pentru olimpianul 
ei iubit, de prea multă muncă pentru «pic- 
tura la rece» sau de vreo boală cinemato- 
grafică românească»... 

E Spectatorul Traian Apetrei din Bucu- 
rești (Bd. Armata Poporului nr. 1-3) arată: 


Dec larativism 


«Cu acest film, cinematografia a mai 
trecut pe lingă o mare ocazie de a-şi in- 
scrie în palmares o adevărată operă de 
artă. Marele singuratic este ceva bun 
dar nu atit cit să putem spune că e un 
film foarte bun. Am scris «ceva» și nu 
«film». Mă justific prin aceea că echipa de 
cineaști care a încercat să facă din roma- 
nul lui Marin Preda un film, a reușit foarte 
puţin. Dacă produsul pe care-l vedem are 
o valoare, aceasta se datorește substantei 
conținută în text, fapt datorat lui Marin 
Preda, în timp ce mult din ceea ce trebuia 
să dea specificul filmului a fost neadecva! 
ales: de la textul declamat, departe de orice 
posibilitate de meditaţie asupra lui, pină 
la imaginea mult prea asemănătoare unei 


ilustrate colorate care spune tot. Proza 
lui Marin Preda, o implicare pentru cititor 
a devenit în film, pentru spectator, o re: 
litate exterioară care se trece cu șotiil:: 
inginerului agronom și peisaje luxuriante 
de rezervaţie naturală. 

N Ștefănei Mihut din București (Calea 
Moşilor 201) este și el categoric: 


Lipsa unui suflu puternic 


«În legătură cu Marele singuratic, am 
o mulțime de rețineri... În cele din urmă 
filmul n-a reuşit să-mi creeze o stare care 
să mă facă să rămin cu privirea în gol și 
să mă gindesc în acelaşi timp la măreţia 
artei și a vieţii ca în «Deşertul roșu», 
«Blow-up», «Z» sau altele. Acest film n-a 
avut un suflu puternic. Nu scriu asta ca 
să fac o comparație între lulian Mihu si 
nişte titani, ci fiindcă în acest caz erau 
create condițiile ca măcar citeva secvențe 
să rămină memorabile. În «Trecătoarele 
iubiri» secvența cu adevărat memorabilă 
a fost cea în care Motoi privea din ma 
șină, pe drumul ce-l ducea spre casă 
spațiul sufletului său, pămintul dulce na 
tal.. Din păcate în acest film n-a apăru! 
aşa ceva. Poate că gindesc în acest fel 
fiindcă am considerat filmul un pom lău- 
dat. După cum se vede nu m-am ales, în 
traistă, decit cu citeva mere pipernicite». 


Dialog, dar si acțiune 


E «Un fiim care mi-a înșelat aşteptă- 
rile — scrie Milena din Suceava — și care 
s-a dovedit a fi, după cum zice şi titlul, «sin- 
guratic». Una dintre nu puţinele fisuri sau 
lipsuri pe care le-am observat pe parcursul 
a aproximativ două ore și apoi încă mul! 
timp după aprinderea luminilor în sală a 
fost simplul fapt şi neinspirat poate că 
scenariul a fost făcut de Insuși autorul ro- 
manului. Afirm aceasta bazindu-mă pe 
două lucruri: în primul rind scriitorul, nu 
atit din dorinţa de a-și ciunti cit mai puţin 
din roman, cit din dorința de a-şi păstra 
ideile și faptele semnificative, a uitat să 
condenseze și să simplitice momentele de 
dialog. A ținut mult la descrierea amănun- 
țită a unor fapte, ceea ce a dus la dialoguri 
interminabile în cazul unui film. Lucrul 
acesta denotă o lipsă de rodaj a scriitoru- 
lui ca scenarist. Cunosc parte din opera 
lui şi ştiu că dialogurile şi descrierile unor 
situaţii sint specifice, fără ele romanul ar 
fi sec. Dar în film contează acţiunea care 
trebuie în ultim caz să te fure, să te facă 
să simţi că trecerea timpului te interesează 
numai in măsura în care acţiunea mai are 
timp să fie dusă la capăt cu bine sau nu... 
De multe ori, în dialogurile interioare şi 
exterioare ale lui Moromete, din dorința de 
a spune toată replica atit cit ține secvența...» 


E lar Manole Constantin din orașul 
Gh. Gheorghiu-Dej (Bd. Republicii 23-25) 
consideră: 


Un stil colocvial 


«Cele trei momente centrale ale cărţii 
sint prea uşor trecute în revistă, fără in- 
sistențele necesare. Vizionind filmul, am 
avut prea puțin sentimentul singurătăţii 
lui Nicolae. Stilul colocvial mă face să cred 
că filmul își propune să-mi facă lectura 
dialogurilor lungi din carte. Solitudinea 
există, dar nu interpretată... lipsa de mo- 
bilitate a imaginii nu mărește intensitatea 
meditaţiei, și la urma urmelor, nu aduce 
nici un ciştig acţiunii. Singurul lucru reu- 
şit pentru mine este imaginea de debut a 
lilmului şi felul în care regizorul lulian 
Mihu a înțeles să rezolve cinematografic 
problemele de compoziție ale cărții...» 


Filmul are legile lui... 


N Laurenţiu  Lancrim din București 
(str. Antim nr. 3) consideră că: «Realizator 
al generaţiei de mijloc a cinematogratiei 
române, lulian Mihu la această ultimă rea- 
lizare a sa a dat dovadă de onestitate în 
«meseria» ce greșit și-a ales-o. Trebuie 
înțeles că arta nu acceptă meseriași, ci 
numai maeștri (nu maiștri), avind acel 
imbold lăuntric care nu se moștenește 
nici cu acte şi nici fără acte, care nu se 
adoptă, ci se șlefuieşte, Este drept că, dacă 
nu ar exista mediocritatea artistică, nu am 
putea desluși personalitățile artistice auten- 
tice. Etichetarea unui slujbaș artistic se 
face în funcţie de realizările lui care con- 
cordă sau nu cu gustul marelui public și 
al criticii, trebuind să reprezinte urma me- 
teoretică pe care a lăsat-o în viața artisti- 
că, chintesenţa lui, atunci cînd există. A 
crea un film valoros înseamnă o muncă de 
Sisit, o epuizare intelectuală și fizică dusă 
la extremis. Personalitatea regizorului, 
atunci cînd există, trebuie să fie prezentă 
în toate compartimentele filmului, chiar 
dacă onorabilul său nume nu figurează 
pe genericul acestor compartimente. Şi în 
acest film, precum și în recenta creație a 
lui Constantin Vaeni, Buzduganul cu trei 
peceți, s-a uitat... că filmul își are legile 
lui scrise. Abundenţa excesivă a cuvin- 
telor nu constituie și o abundență de va- 
lori artistice. Scenariul semnat de Marin 
Preda dovedește mari carențe, neridiein- 
du-se la o similară valoare artistică cu ro- 
manul «Marele singuratic» al «improviza- 
tului» scenarist Marin Preda. Cum însă 
cinematografia noastră este plină de astfel 
de exemple în lamentabile eșecuri, unul 
în plus nu mai contează... Capitolul sce- 
nariu fiind încheiat, urmează apoi cel al ale- 
gerii actorilor: George Motoi, piesă sigură, 
fără riscuri în angrenajul actoricesc; 
Gheorghe Dinică, o valoare artistică ne- 
explorată indeajuns, Florența Manea, in- 
genuă şi apăsală de un rol care o obligă 
să «arunce» conştiincios replici kilome- 
trice; Adriana Nemeș, un temperament 
prea vulcanic pentru o actriță frumoasă... 
Imaginea corectă a filmului, lipsită de su- 
biectivism (am fost avertizați asupra aces- 
tui capitol) a fost «zdruncinată» pe alocuri 


Urări 
Eugen Barbu: 


in 1978 aş vrea să văd, în st 
ecrane loanide. Aș fi mulțumit. 


Ilarion Ciobanu: 


Ei, aş dori eu multe, dar cum spaţiul e 
strimt, mă rezum 

Doresc realizarea unui film cu oamenii 
mării. Aş vrea un film cu bărbaţii din 
adincurile minelor, aş mai vrea... Dar cum 
spațiu-i strimt, mă rezum... 


Ion Popescu Gopo: 


Deoarece cred că nu voi avea ocazia 
un film de lung metraj, aş vrea să 
un film scurt, cit de scurt, de desen ani 
mat. Un film care să demonstreze o 
floare, ca să devină floare, nu treb 
facă nimic. Dar ca să fii om, trebuie să 
muncesti cu mintea şi cu trupul. Ca să fii 


m, nu poți trăi ca o floare. Ca să fii om 
e să te străduiești. lar dacă omul 
luptă pentru desăvirșirea societății c< 
l-a creat;el este un om nou 
De fapt, v-am spus scenariul. Acum 
caut un producător. E greu de găsit 


Manole Marcus: 


În anul 1978 aş vrea lucruri m 
de realizat. De pildă: să fiu iar o 
spera dar să ştiu tot ce știu acum 


Teodor Mazilu: 


Aş vrea să văd filmul făcut după 


riul meu «Mă intorc la mama la C 
—o comedie intelect 
cian Mardare, 


îndeplini un vis de mult hrănit de sub- 
nştientul meu, un film după romanul 
lui Camil Petrescu, «Patul lui Procust» 


pentru '78 cineaștilor noștri... 


Sergiu Nicolaescu: 


Filmul nostru nu are nevoie a 
de urări şi de mingiieri de Anul Nou. 
are nevoie de luciditate pentru un nou an 
de lucru ca să poată face un pas decisiv 
către o artă într-adevăr de mare respirație 
şi semnificaţie. Pe scurt, are nevoie de 
calitate. Şi ar trebui să inceapă anul cu un 
examen al conştiinţei de sine, al conştiinţei 
critice de sine. Nu este vorba de un film 
sau altul, ci de calitatea expresiei artistice 
a filmelor noastre în genere şi de profun- 
zimea meditaţiei pe care o opun ele 
spectatorului (dacă o propun întotdeauna) 
Este vorba de ce spunem și cum spunem. 
Observaţia pare banală, dar în simplitatea 
ei conține —cred eu — esenţa 


Margareta Pogonat: 


Aş vrea ca in 1978 să pot rosti desp: 
un film românesc acea frază magică 
să conțină: «extraordinar», «nemaipom 


nit», «filmul secolului» (din 1978) și alte 
sesamuri care să deschidă drum cinema- 
tografiei româneşti spre inima mea. Nu 
sintem departe de... de ce? 


Geo Saizescu: 


Doresc spectatorilor și iubitorilor fil- 
mului românesc multe bucurii și bună 
dispoziție in 1978. 

Doresc cineaştilor profesioniști și ne- 
profesionişti filme multe şi bune care să 
le aducă multe premii internaționale și 
prețuirea publicului. 

Doresc gazdelor acestei anchete și 
tuturor criticilor de film, mult succes şi o 
bună colaborare cu creatorii în strădania 
nobilă de a contura, împreună, profilul 
unei şcoli românești de film 

lar mie Îmi doresc ca noua comedie, 
Eu, tu şi Ovidiu, să aducă spectatorilor 
ceea ce le-am dorit la punctul 1 


Marin Sorescu: 


Aş vrea să văd un film care să ne repre- 
zinte. Cu probleme mari, un film matur, cu 


idei interesante, cu oameni adevărați 
Un film cu valori estetice și morale. Un 
film cu adevărat românesc. 


„critici: spectatorul! 


din monotonie, prin plastica imaginilor ce 
evocau trecutul lui Nicolae Moromete, a- 
mintind spectatorilor de existența încă a 
peliculei alb-negru, cu tentă sau fără tentă 
de culoare. Muzica lui Anatol Vieru «aju- 
tată» de sonorizare a «apărut» în toată 
splendoarea stridenţei sale...» și 

N Alexandru Jurcan din Ciucea, ju- 
dețul Cluj, scrie la rîndul său: 

«Ceva ce supăra, e surplusul de vorbe, 
este dominaţia literaturii». 


Argumentele 


gizorului 


M-am străduit să las mai «in extenso» 
tocmai acele critici severe și n-am mena- 
jat pe nimeni, şi pe mine cu atit mai puţin, 
făcînd să se tipărească şi unele lucruri de 
care redacția revistei ne-ar fi scutit, poate. 
menajindu-ne. Nu vreau, în același timp. 
nici să creadă cineva că dacă este plauzi 
bilă și justificată în mod subiectiv fiecare 
din observaţiile mai sus citate, ele devin 
implicit de natură obiectivă și generaliza 
toare. Un film controversat este întotdeau 
na vulnerabil și concluziile asupra lui, de 
orice natură, nu pot fi deci legice. lar asu- 
pra ecranizărilor, comparațţia literatură-ci- 
nematogratie, nu poate nici ea suplini 
nuanțele de o parte sau de cealaltă. Gustul 
și cultura, entitatea subiectivă, starea de 
concentrare şi prejudecățile sint prea pu- 
ternice ca să se transforme într-un rațio- 
nament sigur și, deci, util. Ar rămine ca 
o singură soluție, de fapt și cea mai folo- 
sită, pe care o încercăm și noi în gruparea 
de faţă, de a așeza într-un dialog deschis 
opiniile pro şi contra. Filmul nu este însă 
ceea ce credem noi de mai totdeauna că 
poate fi. Orice rețetă are indicaţii și con- 
traindicaţii, o peliculă poate fi mai cinema- 
tografică, mai teatrală, mai literară, mai 
plastică, mai dinamică, mai statică, mai 
rece, mai sentimentală, dar dincolo de 
acest aspect direct şi palpabil, sint lucruri 
mai ascunse şi mai discrete, care coboară 
sau ridică cu adevărat valoarea lor. Mă voi 
despărți, deci, de cei care «n-au înțeles», 
de cei care cer ca un dialog să fie mai 
lent spus, pentru a-l «recita», pentru a-l 
artificializa sau teatraliza, ca şi cum atunci 
cind citim ceva, fiecare dintre noi are tonul 
şi dicția, cadenţa şi timbrul fiecărula din- 
tre personaje. Sint cazuri, desigur, cind 
de la o replică la alta, există cuvinte nespu- 
se, subințelese care cer spaţiu, dar atunci 
cind conversaţia cuprinde în sine explicit 
toate punctele de vedere, așa cum este 
cazul la aceste dialoguri ale lui Marin 
Preda (extrem de deosebite de cele din 
«Moromeţii», «intilnire din păminturi» sau 
chiar din «intrusul»), atunci pentru ce este 
nevoie să le amputezi sau să le declami în 
ritmul unei poezii de lon Barbu? Neindo- 
ios că ele pot displace, pot să nu emoțţio- 
neze, cu toate că, de exemplu, în filmul 
acesta sint exprimate de una dintre cele 
mai frumoase voci pe care le are teatrul și 
tilmul românesc: cea a Florinei Luican. 

Se știe că, în Felix şi Otilia sau Po- 
veste sentimentală și chiar în Procesul 


alb, am profitat de mobilitatea atit de plină 
de farmec a aparatului de filmat, dar ar fi 
fost o sinucidere să contrazic un scenariu 
extrem de literar şi aproape lipsit de epic, 
talsiticindu-l prin forme neadecvate. 

Desigur ca excesul de literaturizare a 
unui scenariu este un defect. Chiar ireme- 
diabil cum a fost la acest film. Dar scena- 
riul a fost ecranizat pentru calitățile lui, 
care derivau evident din cele ale romanu- 
lui. Va trece vremea și acest lucru se va 
înțelege mai bine. Sau unii dintre noi ne 
vom dezbăra de anumite prejudecăţi si 
atunci (în cazul poate al altor filme) vom 
cintări lucrurile cu alte unități de măsură 

Nu e nici o jignire pentru spectatori, 
atit timp cit critica noastră a fost tot atit 
de divergentă, de contradictorie în apre- 
cieri. 

Şi eu sint la fel ca dumneavoastră, poale 
ceva mai avizat, dar tot un spectator obis 
nuit, cu gusturile sale, mie, de exemplu. 
nu mi-a plăcut în nici un sens O floare 
şi doi grădinari și, cu toate că Aventura 
mi s-a părut o capodoperă, Deșertul roșu 
nu mi-a plăcut. Nu m-am săturat văzind și 
revăzind Regula jocului al lui Renoir, care 
e foarte teatral în interpretarea actorilor și 
o ador pe Greta Garbo care merge ingrozi- 
tor si e șleampătă. 


Şi cu toate că sint conștient de capaci- 
tatea mea, superioară acelui «maistru» de 
care vorbea un corespondent, am şi eu 
destule îndoieli asupra unor lucruri pe 
care le-am făcut sau nu; de ce-am dus 
sau nu pină la capăt în filmele mele. lar 
cei cărora Marele singuratic le-a fost de 
neinteles sau nu l-au agreat, dacă nu spre 
convingere, măcar pentru inventariere, să 
parcurgă rindurile mai jos scrise, ale altor 
cititori ai revistei, dintre aceia care au avu! 
alte sentimente după vizionare şi nimeni, 
nici lor, nu le poate lua acest drept. 


lulian MIHU 


Trei filme 


«După părerea mea, în filmul acesta 
există absolut toate condimentele, sau nu 


Constantin Toiu: 


In anul 1978, aş vrea să văd un film 
românesc la care lumea ori să ridă ori să 


plingă, dar in hohote. 


Nicolae Ţic: 


Aş vrea să văd un film artistic (o come- 
die, dacă se poate...) despre cum se fac 
filmele noastre artistice, mai ales cele 
nereuşite (de la idee la copie standard, 
indiferent genul) 


Pe această cale, a mărturisirilor com- 
plete, am stimula mult creaţia cinemato- 
grafică de valoare, grăbind apariţia unor 
capodopere. Deci, în 1978, aş vrea să văd 
filmele oferite de cele 4 case de filme 
dorindu-mi ca măcar 80%, din scenarii 
să fie scrise de producători-delegați sau 
alți lucrători din cinematografie, cel puţin 
80“; dintre semnatarii regiei să fie opera- 
tori sau de meserii apropiate, cel puțin 
8 dintre actori să fie aceiași în toate 
filmele... Pentru ca, in sfirşit, să devenim 
cu toții mai exigenți. 


Aş vrea să văd la «casele» cinematogra- 
fului unde ar rula acest film românesc 
o coadă de 1 kilometru, cum am văzut în 
octombrie a.c. la Barcelona, la filmul 
«Papa, yo no soy vergine» (tradus în 
româneşte, titlul şi-ar pierde hazul...) — 
film dealtfel execrabil, dar care fusese 
multă vreme interzis 

În anul 1978, aş vrea să văd filmul grav 
şi zguduitor pe care-l aşteptăm de mult — 
o realizare care la început ar avea poate 
dificultăți de acces (cum se întimplă peste 
tot în lume cu multe filme esențiale), 
dar căreia un producător înțelept, inteli- 
gent, plin de gust și de conștiința fermă 
că avem o cultură ce absoarbe și respinge 
exact ce trebuie, i-ar zice: «daţi-i drumul 
tovarăşi, sintem maturi!» 


Malvina Ursianu: 


stiu cum să le spun. Există mai multe fil- 
me în acest film. Există filmul, foarte inte- 
resant, al discuțiilor dintre Niculae Moro- 
mete și Simina. Discuţiile lor îndeamnă la 
meditaţie. Pe de altă parte mai există și 
filmul imaginilor: conturul lui Moromete 
pe un fundal de ceaţă, conturul lui pe fun- 
dalul cerului senin — fiecare o altă stare 
de spirit a eroului. La acest al doilea film, 
aş vrea să adaug un al treilea: cel al amin- 
tirilor. Excelent — filmul amintirilor lui 
Niculae, acesta mi-a plăcut cel mai mult, 
şi cred că va fi păstrat ca o pagină de ci- 
nematograție pură. Dar, filmele astea, aşa 
de bine făcute, așa de frumoase, au un 
neajuns: nu se armonizează, rămin «părți» 
ale filmului mare.» 


Sir. Făgăraş, bloc, 1 D-3, scara B, ap 9 
Pitesti 


N.R.: Rareori primim scrisori în care sà 
avem adresa exactă, dar numele lipsă. Se in- 
timplă şi aşa... 


Fotografii de album vechi 


«Partea valoroasă a filmului se naște o 
dată cu inserțiunile ruginii, aidoma unei 
fotografii dintr-un album vechi. Culoarea 
le transfigurează, imaginile sint cinemato- 
graf pur și ele fac parte dintr-un film ne- 
realizat incă «Moromeţii». lată, așadar, sti- 
lul acelui film pe care-l așteptăm. Probabil! 
că este obsesia lui lulian Mihu ṣi într-o 


Zi. 
Alexandru JURCAN 
Loc. Ciucea — jud. Cluj 


Esti multumit 


de ceea ce eşti? 


«Filmul m-a impresionat, mi-a plăcut și-l 
consider o realizare de seamă a cinema- 
tografiei noastre contemporane. M-a tul- 
burat continua căutare a lui Niculae Mo- 
romete, zbaterea continuă pentru perfec- 
ționarea lui morală. Două figuri sint preg- 
nante în acest film. Satul lui Marin Preda 
văzut de el însuși, şi chiar Marin Preda, 
țăranul, autorul, care nu acceptă compro- 
misuri cu morala lui sănătoasă și gindirea 
profundă. Scenariul — mai ales dialogul — 
este de asemenea foarte reușit. O proble- 
mă foarte importantă pentru mine, apăru- 
tă într-un dialog între Niculae şi Simina, 
este aceea dacă ești mulțumit de ceea ce 
eşti. Apoi tema iubirii, tematică mai rar 
dezbătută cu atita sensibilitate și profun- 
zime. Folosind o vorbire simplă, putem în- 
țelege, putem simți meditaţia lui Niculae... 
Plăcut este și umorul subtil existent în 
film, aşa cum imaginile celor doi operatori 
plac ochiului pentru marea lor expresivi- 
tate. Deci un film excelent.» 

Filip RALU 


Bd. N. Titulescu 92 
Bucuresti 


Nu-mi amintesc să fi văzut vreodată o 
lumină de amurg într-un interior, atit de 
reuşită și atit de potrivit aleasă momentu- 
lui scenic, încît imaginea să fie perfectă. 
Şi nu numai ea. Mă gindesc la interiorul 
Siminei încărcat cu tot felul de nimicuri 
dragi, cu patul jos, cu cățelul singuratic 
din tablou. Peste puțin timp, adică în ace 
eași seară, cind Simina încă nu înțelege. 
de ce o dată în viață cerem clipei să ră 
mină pe loc — Mihu, Fischer și Întorsu- 
reanu ne-au smuls rugămintea şi ne-au 
oferit clipa stop-cadrului. Nu atit faptul in 
sine, purtarea pe brațe a femeii, e inedit, 
ci momentul suflării în luminare, inspirat, 
foarte inspirat prelungit. Din baia de lu- 
mină care făcea roşiile mai roșii, a rămas 
doar flacăra luminării. Se spune că tonul 
face muzica. De data asta tonul luminii a 
făcut imaginea». 

Ina ROBU 


Loc. Poiana Lacului 
Argeș 


Retragerea 


este imposibilă 


«Omul e o ființă permanent amenințată 
de dezechilibru» — scria Marin Preda in 
«Risipitorii». Ei bine, tocmai acest mo- 
ment îl interesează pe autor și singurul 
eveniment care reușește să-l scoată pe 
Niculae Moromete din starea de solitu- 
dine este tocmai dragostea pentru Simina 
Aceasta are ca efect întoarcerea tinărului 
la viață, în timp ce pictorița, consumată de 
dragoste şi de febra creației, moare. Avem 
de a tace cu o dramă a cunoașterii, în care 
retragerea este imposibila, pentru că, așa 
cum pledează întregul film, viața işi re- 
produce regulile ei de neclintit, chiar şi în 
cel mai mic şi izolat univers și deci refugiul 
nu este decit o iluzie. Revenind la sursa 
literară, inexplicabilă pentru mine a fost 
apariția lui Ilie Moromete în film, ca un fi- 
qurant care stă la masă și spune și el 
ceva... Poate că dacă și interpretul erou- 
lui principal ar fi fost neprofesionist, ca 
Florența Manea, filmul ar fi avut de ciști- 
gat. Fiindcă, mi se pare, prea mult profe- 
sionalism actoricesc poate constitui une- 
ori, fără voie, un handicap. Spun toate 
astea, fiindcă nu văd vreun alt actor — din 
citi cunosc — în diticilul rol al lui Niculae 
Moromete, dar nici George Motoi nu era 
de acolo». 


Natașa VINOGRASCHI 
str. Republicii 49 
Galati 


Seriozitatea eroului 


«Ca și Draga Olteanu in Patima lui 
George Cornea, așa și acum, George Mo- 
toi, actorul de o seriozitate rar întilnită pe 
scena teatrului și filmului românesc, joacă, 
în sfirșit, rolul care îi exprimă cu adevărat 
talentul. Acest singuratic este interpretat, 
dacă nu cu ușurință, atunci cu o ambiţie 
care face ca totul să pară ușor, dezvăluind 
publicului sensibilitatea și bunătatea su- 
fletească, cu toată duritatea chipului lui 
Niculae Moromete». 


Doina MUNTEANU 


str. Constructorilor 29 
Galati 


Bine gindit 


«George Motoi realizează o performanță 

a artei sale. El are sensibilitatea și duritatea 

unui actor consacrat şi se impune, chiar 

dacă uneori celelalte personaje voalează 

cadrele, creează discrepanțe în mișcare. 

Construcţia întregului film este bine gin- 

dită astfel incit putem descoperi ambianta 

socială, psihică, politică, chiar economică, 

în care «erupe» acest nou Moromete cău- 
tind drumuri, lumini, potolind focuri». 

lonel TEAHA 

Bd. Armata Roșie 23-25 

Arad 


Nr. 1 al anului 1977 


«Toate cele 600 de locuri ale cinemato- 
grafului Dacia au fost ocupate şi se mai 
aștepta afară, ca prin minune, un bilet. 
Succesul de care s-a bucurat acest film 
la Reşiţa a fost enorm. În fiecare joi, o 
mare afluenţă de public. incontestabil, Ma- 
rele singuratic este filmul nr. 1 al anu- 
lui 1977, în mare parte succesul lui se da- 
torează și actorilor George Motoi, Florenţa 
Manea şi Toma Caragiu». 


Doru GEORGEVICI 
str. Martirii Doftanei 25 
Reșița 


Între cele 10 creații 
mai importante 


«..Eu n-am plecat de la acest film cu 
amintirea unei povești de dragoste care 
determină personajul principal să se rein- 
toarcă la vechea-i activitate. Dacă doar 
«povestea» în sine m-ar fi interesat, atunci 
ar fi trebuit să pling la moartea Siminei și 
să număr vacile inginerei Păceșică! Ori 
eu, citind romanul, am mers la acest film 
pentru a vedea arta regizorului, plastica 
imaginii, măiestria actorului... Marele sin- 
guratic mi-a amintit de Anul trecut la 
Marienbad... lulian Mihu a reușit să-mi 
trezească acea emoție estetică, acel «stra- 
niu» şi «tulburător» de care vorbeam mai 
înainte. Pentru mine filmul acesta se in- 
scrie între cele zece creații mai importan- 
te ale cinematoarafiei românești»... 

Doru AFLOAREI 
Calea Girocului nr. 40, bl. C-1 
Timişoara 


5 


Anul nou. Mai înlocuim oda- 

tă calendarele Gu perete. Mai 

preschimbăm odată agende- 

INCA ie de buzunar. Tot telul de 

] innoiri, parcă inventate anu- 

me ca să mai uităm un pic 

că anul e nou, pe cind noi, 

să nu spun că ne Invechim, dar în orice 

caz, ne mai trecem (degeaba mi-am ales 

cu grijă cuvintele; nici un echivalent al lui 
«imbătrinim» nu sună agreabil). 

Cu siguranţă, și anul acesta vom intilni 
cite un prieten din copilărie și, privindu-i 
chipul, greu de recunoscut, ne vom întreba 
cu o stringere de inimă ce mai recunoaște 
el dintr-al nostru. Cu siguranţă, ca în toți 
anii, vom revedea vreun fost coleg de şcoa- 
lă și. numărindu-i în gind firele de păr că- 
runt, ne vom neliniști pentru căruntețea 
noastră. Fiecare avem, în raport cu trecerea 
anilor, niște chipuri-etalon de comparație. 
Feţe-oglinzi indirecte. Obrajii-răbojuri. Nu 
cele de toate zilele. Nu cele familiare pe 
care, frecventindu-le fără întrerupere, 
aproape că nu mai observăm cum le schim- 
bă timpul. Ci cele cu care ne confruntăm 
în împrejurări deosebite. Cele despre care 
exclamăm: «la te uită, ce bine se ţinel» 
sau: «la te uită, ce-a imbătrinit și ell». Fi- 
reşte: «şi ea» (nu cunosc multe contexte 
în care prepoziția «şi» să condenseze, ca 
aici, o mărturisire). Printre aceste etaloa- 
ne-oglinzi-răbojuri de timp sint și chipu- 
rile actorilor. 


Taina păstrării monumentei 


În Statele Unite mi s-a întimplat odată 
să mă uit la ecranul televizorului, să mè 
frec la ochi de uimire, să mă ciupesc ca 


Picasso cînd a pictat «Porumbelul Păcii» 
era septuagenar, 
dar nimănui nu i-ar fi trecut prin cap 
să-i aprecieze capodopera în raport cu 
certificatul de na 


să mă conving ca nu visez şi tot să nu-mi 
vină să cred. Femeia trupeșă, tolănită în- 
tr-un fotoliu ca oaspete al show-ului de 
varietăţi al lui Dick Cavett, fusese la in- 
ceputul secolului o adolescentă-minune 
care juca pe scenă, travestită în băieţel, 
dramatizarea unui roman celebru pe atunci, 
«Micul Lord». Citeva decenii mai tirziu, 
eram eu elev de liceu și,furișindu-mă cu 
colegii la balconul lui «Cinema Francez» 
din Birladul meu natal, incălcam interdic- 
tia directorială de a vedea un film a cărui 
protagonistă se etala pe pancartele din 
centrul tirgului, lingă irezistibila recoman- 
dare «femeia cu forme pline». Poate aș fi 
uitat şi filmul şi vedeta, dacă nu ne sur- 
prindea dirigintele, profesor de istorie, cu 
strigătul domnişoarei Cucu din «Steaua 
fără nume» de Mihail Sebastian: «Trei zile 
eliminare!». Cel mai eficace mijloc de a ne 
face să memorăm, mai abitir decit anul bă- 
tăliei de la Waterloo, numele stelei cu for- 
me, nu ştiu de ce dăunătoare pentru băr- 
baţii In formare care eram noi: Mae West! 
Or lat-o, după alte citeva decenii, în plin 
ev al formelor goale sau mai exact, des- 
puiate, cind cutezanțele dumisale de odi- 
nioară par la fel de inocente ca fotografiile 


de logodnă ale bunicilor. Işi lansa tiimui 
cel mai recent, Sextet, cu care-și serba 
nici mai mult, nici mai puţin decit a 83-a 
aniversare (recunoscută public; un gazetar 
pretindea a doua zi după emisiune că vă- 
zuse cu ochii lui un act de naștere care 
atesta vreo 10 ani în plus). Amintirea mea 
din 1939 mă face să zimbesc. Dar privind 
la televizor «ce bine se ţine» în 1977, deo- 
cheata pricină pentru care citeva bănci din 
clasa a IV-a a liceului de băieți birlădean 
au stat deșarte trei zile, las la o parte orice 
cavalerism şi mărturisesc deschis: acest 
record de bună-păstrare, acest miracol de 
nedeteriorare, această conservă desăvir- 
şită mi s-a părut în primul moment gro- 
tescă. Parcă-l vedeam pe Orson Welles 
jucind un alt Falstaff, în travesti. Apoi, 
cind invitată să cinte, venerabila făptură cu 
forme încă pline, s-a ridicat țanțoşă din 
fotoliu, a făcut o piruetă, și-a aranjat cu o 
lovitură din călcii trena rochiei și a atacat 
cu o vervă imbatabilă și inimitabilă un 
străvechi cuplet de-al d-sale devenit acolo 
tolclor, am priceput că fenomenul nu era 
pur şi simplu o performanță cosmetică. 
Nici o cremă de față de pe lume, nici o 
alchimie cu vitamine, nici o operatie de 


chirurgie estetică şi vai, nici o proteză, 
cum ar spune eroina din «Vizita bătrinci 
doamne» de Dürrenmatt, nu pot avea acest 
elect miraculos al cosmeticii interioare. 
Spuneţi-i poftă de viață. Sau plăcerea de 
a juca. Sau bucuria de a bucura pe alții. 
Spuneţi-i suris lăuntric, în presimţirea zim- 
betelor publicului. Toate, cu atit mai con- 
tagioase, cu cit mai aveau şi aerul ghiduș 
al senectuţii cind se autoironizează. 

Octo-nonagenara Mae West, ca să su- 
praviețuiască actoriceşte propriei virste, 
trebuia să se înfățişeze precum copia con- 
formă, deşi, evident, confecționată a pleni- 
tudinii sale de femeie coaptă. Ea n-a jucat 
niciodată «roluri». Ea a fost intotdeauna 
unul şi același personaj căruia, datorită 
succesului, i-a rămas prizonieră: «cocheta» 
fără false pudori, hazoasă, nesățioasă și 
nepăguboasă. Or, abia acum, cind prin fi- 
rea lucrurilor, «cochetăria» lui Mae West 
apare ca un fel de exponat muzeal, situa- 
tia personajului ei, la marginea unei socie- 
tăţi convenţionale şi luindu-i în răspăr 
ipocriziile, îi conferă o rezonanță caustic- 
satirică neașteptată. Aceasta și explică, 
probabil, noua popularitate a stelei după o 
perioadă de cvasi-uitare. 


Ridurile sint cicatrice 


Dar dacă ar fi să credem gazetarul lip- 
sit de curtoazie, protagonista filmului 
Sextet, producție a anului care se in- 
cheie, 1977, a văzut lumina zilei cam prin 
1884. Adică o dată cu prima lege a pen- 
siilor din istoria asigurărilor sociale, pro- 
mulgată în acel an de cancelarul Germa- 
niei, Otto Bismarck. Să nu mă bănuiţi că 
dornic să ciștig bunăvoința dirigintelui 
după flagrantul delict de la «Cinema Fran- 
cez» am început să fac excese de zel la 
istorie. Nu. Data nașterii primei legi a pen- 
siilor am aflat-o recent dintr-o revistă. 
Coincidenţa cu anul naşterii lui Mae West 
m-a izbit tocmai în măsura în care decana 
genului «femeia fatală» contrazice, ba chiar 
sfidează orice idee de retragere, inactivi- 
tate, trimitere la vatră. 

Dar să fie oare netezimea feții sau iluzia 
ei singurul criteriu după care putem dife- 
renția o deșcă de o combatantă? Bette 
Davis este cu cel puţin un deceniu mai 
tinără decit veterana care, măcar la prima 
vedere, ar mai putea păcăli o comisie de 
recrutare. Bette Davis nu păcăleşte. Obra- 
zul ei, cu care în tinerețe și la maturitate 
a contrariat deliberat standardurile holly- 
woodiene de frumuseţe, poartă din plin și 
impresionant pecetea timpului. Astă pri- 
măvară, cind i s-a decernat premiul pentru 
întreaga carieră, n-a făcut un secret din 
faptul că în vederea apariţiei de două ore 
la ceremonia respectivă, s-a antrenat trei 
săptămini într-o instituție specializată In 
gimnastica de improspătare gerontologică 
(ce-i drept, pe lingă reverențele pentru 
«Oscar», o mai așteptau și eforturile unui 
nou film). ŞI totuși, cutez să spun că abia 


Cinema 
top -'77 


acum, cu chipul brăzdat, Bette Davis este 
frumoasă. Într-un sens deosebit al cuvin 
tului. Acela al cheltuirii prospețimii, nu în 
zadar, ci pentru ceva mai presus de sim- 
pla înfățișare umană. O cheltuire pentru 
expresivitatea umană. O priveşti şi știi: 
lruntea li este astăzi poate nefiresc de ri- 
dată pentru că, de atitea ori, a exprimat 
concentrare a gindirii. Colţul buzelor ii 
este marcat neobișnuit de puternic, pentru 
că de atitea ori a avut să exprime dezamă- 
gire, amărăciune sau hotărire. Din punctul 
de vedere al stărilor interioare, rolurile ei 
au fost tot ce poate fi mai anticosmetic 
ardere. Dacă pomeții aceştia arată astăzi 
devastați, e datorită unor uragane de pa- 
siuni omenești. Aici și-au lăsat insemnele 
toate femeile cărora le-a dat viață ea, de 
la Elisabeta Regina la cheinerița din «Ro- 
bii». Ridurile lui Bette Davis nu pot să nu 
fie privite şi ca cicatrice. Ale celei mai vi- 
tale dintre bătăliile intrinsece ale artei: co- 
municarea cu publicul. 

O unicitate a actoriei constă în faptul că 
mijloacele de expresie le au chipul, vocea 
şi trupul artistului, cu toate atributele lo: 
printre care şi virsta. Spre deosebire dc 
alte arte care sint şi vor rămine intot 
deauna activităţi de recluziune, actorul sau 
actrița se arată prin personaje și pe dinşii 
Picasso, cind a pictat «Porumbelul Păcii» 
era septuagenar, dar nimănui nu i-ar fi dat 
prin gind să aprecieze capodopera în ra- 
port cu actele de stare civilă a pictorului. 
«1907» al lui Arghezi, creat la o virstă mai 
mult decit venerabilă, strălucește prin ve- 
hemenţă și spirit militant fără ca acestea 
să poată fi drămuite vreodată după, să 
spunem, cartea de muncă a poetului. Arta 
marii creaţii actoricești se situează în sfe- 
ra acelorași tarife nescrise ale perenităţii 
valorilor culturale, de fapt incalculabile 
Ridurile sint numai o servitute a magiei s 
gloriei ei de a fi o artă nemijlocită. 


Televiziunea noastră a prezentat un film 
recent multipremiat şi difuzat pe tot ma- 
pamondul, Întilnire în instanță. Veţi fi 
de acord cu mine că a fost unul dintre 
cele mai frumoase filme de dragoste pe 
care le-am văzut în ultima vreme. Pro- 
tagomștii, Laurence Olivier și Katharine 
Hepburn, se numără şi ei printre veteranii 
glorioşi ai celei de a șaptea arte. Şi iarăşi 
veţi fi de acord cu mine că bine a tăcut 
traducătorul care a simţit nevoia de a 
alunga în subtitlul românesc, titlul origi- Clody Bertola 
nal, «Dragoste printre ruine». Olivier, uşor tpar, 
adus de spate, cu obrazul sculptat de intelige 
timp, cu un început de pleşuvie, încă sprin- sensibilitate, 
ten, deşi mai puțin suplu, nu semăna nici atinā 
pe departe cu pătimaşul Heathcliff din La forță dramatică, 
retorica de vinturi.. de acum ciìțiva ani? umor 

ine mai știe? Dar frumusețea dragostei, în „Eh > a d 
noblețea statorniciei, omenia sentimentu- (în «Elisabeta I-a») 
lui, acestea le exprima cu o artă a adevă- 


Agenţia Reuter a solicitat re 
vistei «Cinema» să indice, spre 
a da publicității, pe primii trei Draga Olteanu-Malei (in «larna bobo- 
actori de film ai anului 1977. Se- cilor») 
lecţia stabilită de către redac- Violeta Andrei (în «Regăsire») 
torii noștri este următoarea: Ti Vasilescu (în «Gloria nu cîntă») 


pr 
T4 i 
i 
k 


€ interpretare feminină: 


in Aurel Vlaicu. 
film în lucru) 


© interpretare masculină 


Victor Re c (în 
trei peceți») 

George Motoi (în “Marele singuratic») 
Florin Za u (în «larba verde de 
acasă») 


zduganul cu 


rului şi esențelor pe care numai experiența 
(şi virsta) le poate ridica pe culmile la care 
am asistat, amuţiți de emoție. Rechizitoriul 
implacabil din fina! la adresa femeii iubite, 
care era de fapt o abilă pledoarie de apă- 
rare a ei în justiție și totodată o pasionată 
declarație de dragoste, ar trebui studiat 
cadru cu cadru de candidații unor Heath- 
clifi-i tineri care au nevoie să înveţe cum 
se pot juca, distila şi armoniza citeva stări 
sufleteşti deodată. Ea, Katharine Hepburn, 
cu gltul acoperit de gulere inalte, cu linia 
obrazului Inăsprită, cu vinele de la mlini 
ingroşate, încă dreaptă dar parcă simțind 
nevola să se sprijine fie şi într-o fragilă 
umbrelă de soare, oferea o altă lecţie de 
măiestrie (aceasta, la citeva săptămini 
după ce o văzusem in Leul în iarnă). Ne 
dezvăluia cum ridicolul unor slăbiciuni 
omeneşti se poate răscumpăra prin inte- 
ligenţă şi demnitate. Și niciunul dintre noi 
nu-i mai puneam tremurul uşor din cap pe 
seama anilor, ci mai degrabă a incordării 
cu care de atitea ori în cariera ei a pus Ìn- 
trebări de răscruce a vieţii ca «ghici cine 
vine la cină?» 


Virtuozitate și înțelepciu 


lertați-mă, dragi și stimate Clody Bertola 
şi Dina Cocea că îndrăznesc să vă citez 
In acest context al virstelor înțelepciunii 
Dar mi se pare că prea deseori uităm că 
scena și filmul nostru au actrițe de sin 
tura, experiența și farmecul unor Ka- 
therine Hepburn. Amestecul unic de as- 
p'ime prefăcută și de frustrare feminină 
a personajului pe care Dina Cocea îl joacă 
în «Ferma» de la Teatrul Bulandra, n-ar fi 
fost atit de aplaudat de citeva stagiuni fără 
măiestria greu egalabilă a minuirii nuanțe- 
lor de către o actriţă care și-a serbat deună- 
zi 45 de ani de teatru. Cind a preluat rolul 
actriței în virstă din «Oamenii cavernelo 
de la Teatrul Mic, am admirat-o cum şi-a 
subsumat strălucirea In favoarea Infățişă- 
rii zdrenţuite a personajului pentru ca abia 
din cenușiul acestuia să facă să țișnească 
superbele culori ale unor aspirații nein- 
frinte. Tot la Bulandra, Clody Bertola oferă 
două modele de interpretare absolut ma- 
gistrale, în care nu știi ce să prețuiești mai 
intii, inteligenţa lucidă sau patetismul, vi- 
goarea dramatică sau umorul, sensibilita- 
tea sau forța de a întruchipa semnificații. 
Dar mai ales, urmăriți-o in acele momente 
care, se știe, sint piatra de incercare a mă- 
iestriei actoricești, trecerile de la o stare 
la alta, și veţi avea imaginea vie a ce se 
numește grație, măsură, virtuozitate. Da, 
e bine, e trebuincios ca oglinzile-etalon- 
răbojuri de timp să ne întoarcă chipurile 
unor exemplare superioare de gindire, de 
simţire, de generozitate a dăruirii, de ne- 
precupeţire a arderii. În ultimă instanță, de 
umanitate. 

Şi poate, folosind ca mai sus cuvintul 
«magistral», scăpăm din vedere că etimo- 
logia lui, legată indisolubil de a cuvintelor 
«magistru» și. «maestru», ne duce la «ma- 
gister», cel de la care se învață. Cel în 
fața căruia se cintă «Gaudeamus igitur», 
imnul bucuriei și responsabilităților tine- 
reţii. Cum să închei, deci, decit prin urarea 
«La Anul și la mulți ani cu longevitate ar- 
tistică n 


Radu Nichita RAPAPORT 


Redacţia noastră le urează — lor ca și 
tuturor actorilor noștri — succese națio- 
nale și internaționale în 1978 


Profilul unei zile de filmare 
1 noiembrie. După planul ca- 
lendaristic al casei de filme 
Unu, în această zi trebuiau 
să înceapă filmările. În rea 

litate, ele începuseră de a- 
proape trei săptămini. La He- 
rășii — 30 km de București, pe şoseaua 
Olteniței — se filmează zilnic. Clădirea (In- 
chiriată de la |.A.S. Buciumeni) a suferit 
doar mici amenajări, după ce a fost desco 

perită în prospecţii de regizorul Alexa 
Visarion și scenogratul Vittorio Holtier 

I se spune «Hanul» şi probabil că de-acum 
înainte așa li va rămine numele în sat 

Înăuntru arată ca un decor cenușiu, auster 

cu birne, mese și bănci de lemn, roase de 
vreme. Recuzită puţină, strict funcțională 

Abia în film se va vedea cu adevărat un han. 
atunci cind vor prinde viaţă tresăririle un- 
gherelor pe care acum le creează, prin sa- 
vante clar-obscururi, operatorul Nicu Stan 

si echipa sa de imagine. 

Se filmează în decor o secvenţă de noapte 
Afară e soare; o lumină dulce se prelinge 
de la ocolul de vite din bătătura hanului 
(spatiu important de ioc pentru o secventă 


3 


5 + 


cheie a filmului) pe un drumeag lăturainic, 
care coboară la «fierărie» (tot o clădire 
găsită şi amenajată). La stinga fierăriei se 
întinde o baltă cu stutăriş. incredibilă, pare 
mai curind un decor pictat. În schimb, 
igheabul și fintina cu ciutură se văd numai 
de-aproape că nu pot fi folosite decit ca 
decor. Nu e prima dată cînd aparenţa trece 
drept realitate şi invers... Spre dreapta, se 
deschide larg perspectiva satului. S-ar 
putea face un panoramic splendid, dar ce 
te faci cu stilpii de înaltă tensiune, care nu 
prea existau la 1877, vremea la care se 
petrec întimplările din acest han... 


Ritm interior și exterior 


Incerc să realizez de ce vorbesc involun- 
tar în şoaptă, deşi nu se filmează incă 
Pentru că e liniște; nimeni nu ridică vocea, 
nu strigă. E o atmosferă de lucru calm, făcut 
temeinic. Şi nu pentru că ar lipsi — ca la 
orice film — motivele de iritare. Senzaţia de 
«motor!» continuu vine de la ritmul în care 
se mișcă electricienii (maistrul Marin Ghe- 
taru), maşiniștii (sub conducerea vetera- 
nului Joiţoiu Andrei), cameramanul Dumi- 
tru Truică și asistentul Mihai Mihăilescu. 
Împreună cu loana Mocanu (machiaj), ei 
constituie un nucleu de echipă aflat la a 
şasea colaborare: sint rodaţi, se înțeleg din 
priviri. Se masbară distanţa, se lixează cla- 
ritatea, se inseamnă locul de unde va porni 
travilingul. Totul cu o precizie milimetrică, 
fără a exclude «neprevăzutul». Pentru că 
regizorul Alexa Visarion dă voie acestui 
neprevăzut să strice tot aranjamentul, dacă 
el țișnește din jocul actorului. «De ce-ati 
oprit? Păi, n-a închis Rozorea uşa! Reluăm! 
N-are importanţă dacă o închide sau nu! 
Urmăreste-l. Mergi cu ell» Se repetă cadrul. 
Atmosferă de concentrare pentru actori. 
Alexa Visarion cere maximum de expresie 
artistică a gindului, a sentimentului în fie- 
care moment, Bun conducător de tensiune, 
are un ciudat mod de a le insufia ritmul, 


venil desigur dintr-o practică îndelungată 
cu actorii. Acelaşi cadru are o dată 23 metri 
si într-o dublă, 16 metri. Depinde cit i-a 
trebuit Valeriei Seciu să se ridice de la 
masă, lui Liviu Rozorea s-o urmărească 
cu privirea... şi din bine dispus cum era, 
să se înnegureze treptat pină la minie.. 

Alexa Visarion face parte dintre acei 
regizori care ştiu că ritmul nu este doar o 
chestiune de montaj. «Nodurile care se 
innoadă și se deznoadă în sufletele perso- 
najelor» cum le numea un mai vechi cineast. 
sint cele care dau filmului mișcarea, ritmul 
său adevărat. 


Zece risuri diferite 


Se spune că filmul se poate descifra și 
intrezări din orice secvenţă luată separa!, 
așa cum marea se lasă ghicită în picătura 
de apă sărată... Se filmează secvența 7 
pe care o transcriu din decupajul imprumu- 
tat pentru o clipă de la regizorul secund 
Horia Constantin. 

«interior — han — sala mare — amiază — 
2 cadre — 20 metri. Petre așezat la masă, 
Inlulecă lacom din mincarea ce o are în 


strachina din fața sa. Stavrache rizind d: 
pofta băiatului: 

— Încet, mă, Petre, că turcii-s depart: 
si umblăm să scăpăm dracului de ei! 

Băiatul cu gura plină, rizind de vorba cu 
tilc a jupinului. Ana ride şi ea de foamea 
Hăcăului. Se aude tropot de cal atară Ana 
se repede spre ușă, recunoscind parcă pe 
cel ce vine. Stavrache privește spre ea» 

Citeva explicaţii. Petre este argatul car« 
a fost tocmit în aceeaşi zi la han. Este primu! 
din convoiul trist al băjeniţilor care și-a 
găsit un adăpost. E fericit că are ce minca 
şi unde dormi, că nu-i mai stă povară maică 
sii, care-și urmează drumul cu ceilalți copii. 
(Rolul mamei va fi interpretat de actrita 
Elisabeta Jar-Rozorea de la Teatrul de Sta! 
din Oradea, un talent pe care din păcate, 
regizorii noştri l-au folosit pînă acum doar 
pentru roluri episodice). Nu știe nimic de 
tensiunea care există intre hangiul Sla- 
vrache şi frumoasa lui nevastă. 

Tropotul de cal anunţă sosirea lui lancu, 
fratele hangiului, haiduc cu straie preoțești, 
a cărui privire numai cuvioasă nu va fi (în 
rolul lui lancu, va apare lon Caramitru). 

Se repetă. Regizorul dă indicaţii în stilul 
lui alert, precipitat. «Rideţi! Toţi rideți! 
intii ride Petre. Le arăţi că te simţi bine la 
ei. Ţi-e o foame de lup și rizi de bucurie că 
ai ce minca». 

Apoi începe să ridă Ana. Ride de felul 
in care întulecă Petre. Se molipsește și 
Stavrache, fericit că-şi vede în stirşit ne- 
vasta rizind. Petre, dacă vede că i-a înve- 
selit, vrea să le ciștige bunăvoința şi ride 
si-mai tare. Ana şi Stavrache se privesc şi 
rid. Este unul din puţinele momente din 
film de apropiere dintre cei doi soți. Au un 
argat căruia ei li dau de mincare și se simt 
stăpini. Risul lui Petre îi eliberează pentru 
o clipă din chingile vrajbei și patimii lor. 
Vorba cu tiic a hangiului sporește risul 
Apoi, fără pauză, Ana ride de bucurie că 
aude tropotul cunoscut. Hangiul e primul 
care se oprește din ris, văzind-o cum tiş- 


O înfruntare dramatică 
de caractere 
la cumpăna a două veacuri 


neşte veselă spre ușă. Se intunecă treptat, 
umilit. «E o scenă de umilință», explică 'e- 
gizorul, care este şi scenaristul filmului 
Petre a rămas cu risul suspendat. 

Eu încerc să socotesc cite nuanțe de ris 
s-au topit unele într-altele în acele citeva 
secunde de film... Vreo zece am înregistra! 
cu ochiul liber. Aparatul de filmat surprinde 
intotdeauna ceva în plus... 


Alexa Visarion: «Nu mi-am propus sā 
tac filme, ci acest film. Rămin regizor de 
teatru. Odată, dialogind deschis cu produ- 
cătorii Casei de filme Unu despre filmele 
noastre, aceştia, excedaţi de simțul meu 
critic, mi-au spus că e ușor să dai sfaturi, 
mai greu e să pui umărul... Nu e un film 
«de epocă», o simplă istorisire a unei 
povești de dragoste, o vrajbă de la 1877. 
ci o punere în discuţie a unor atitudini esen 
tiale care aparțin naturii umane, atitudini 
care își au pornirea şi determinarea în acea 
epocă, În care mocneau idealuri revoluțio - 
nare, dar care-și răstring adevărata lor 
semnificație azi, în conştiinţa noastră. Titlu! 


Inainte de tăcere, inspirat de replica 
shakespeariană «și acum tăcere», încearcă 


să sugereze disputa tragică existentă între 


om şi viaţa sa, înaintea clipei finale. Perso- 
najele filmului evoluează In spaţii largi. 
în zone de întuneric și umbră, parcă fără 
sfirşit şi Inceput. Ele îşi devorează viața 
in zile de muncă intensă, încercind zadar- 
nic să mascheze tulburătoarele coşmaruri 
ale nopților. Singurătatea pecetluieşte a- 
ceastă existență convulsivă în care nu 
moare nimeni, în care toți sint obligați să 
trăiască, vinovaţi şi judecători ai propriei 
lor vieţi. O eliberare din acest univers in- 
chis, sufocant, n-ar fi cu putinţă decît prin 
distrugerea coordonatelor lui fundamen- 
tale, sociale şi politice. Nu pot spune că va 
fi un film «Caragiale», cu toate că cele 
două versiuni scenice ale «Năpastei» (la 
teatrul Giulești și la teatrul din Piatra Neamţ) 
m-au apropia! de universul «negru» al 
nuvelisticii caragialene. Încerc să fac un 
tim despre o lume izvorită din «Păcat» s: 
«Făclia de Paște», o lume care, o dată 
constituită, se supune propriului ei destin, 
chestionat doar de neliniștile şi întrebările 
mele. Nu mi-am propus un film «de stil». 
Stilul nu este o propunere, ci un rezultat 
girat de substanţă. Am încercat, împreună 
cu operatorul Nicu Stan, să ne supunem 
ideilor acestui film și nu unor forme de 
expresie cinematografică. Nicu Stan este 
adevăratul meu noroc la acest film. Fără el, 
filmul nu s-ar fi putut realiza. Ar fi trebui! 
să lucrez cu toate compartimentele de crea- 
ție şi de producţie așa cum colaborez cu 
Nicu Stan. Dar... 

Aştept un film care să provoace reacții 
contrare (pro sau contra) dar de fiecare 
dată duse pină la capăt. Un film la care să 
ne uităm cu interes și noi, cei care l-am 
lucrat. 


Cu operatorul Nicu Stan n-am putut sta 
de vorbă decit la ora 6 seara, cind s-a te'- 


minat filmarea. Pină atunci nu avusese nici ! 


5 minute de răgaz. Nu știe al citelea film 
înscrie în fişa filmogratică, poate al 50-lea... 
Scenariul şi colaborarea cu Alexa Visarion 
l-au interesat pentru că reprezintă o expe- 
rienţă inedită. Filmul îl solicită să lucreze 
în răspăr cu felul lui personal de a vedea 
lucrurile. «Sint obișnuit ca aparatul de 
filmat să descrie, să delimiteze, să caracte- 
rizeze. Aici el trebuie să scormonească 
in sufletul personajului. Şi nu ca o persoană 
avizată, care ştie ce caută, ci cu inocența 
și bucuria descoperirii, a surprinderii ele- 
mentului frust. De fapt lucrez cu plăcere, 
pentru că niciodată nu-mi place să repet 
ce-am mai făcut. Îmi place să mă lupt cu 
imaginea, cu ecranul și cu mine insumi». 

Actorul Florin Zamtirescu spune despre 
Nicu Stan că este cu puțin, cu foarte puțin 
mai tînăr, decit tinerii săi colegi. 


dar fără mine nu se poat 


Florin Zamfirescu: «Nu e personajul 
central, dar fără el nu se poate concepe 
tilmul. Mi se pare cel mai generos rol din 
scenariu. De la flăcăul famelic și speriat 


și se desfac 

în sufletele 

personajelor» 

"(Valeria Seciu, 

Florin Zamfirescu 
şi Liviu Rozorea) 4 


căruia nu i-a crescut încă barba, din pri- 
mul cadru, și pină la revoltatul din sfirşitul 
filmului, evoluția personajului este firească 
şi extraordinară în același timp. Acumulă- 
rile acestea de la o secvenţă la alta sint 
cele care m-au atras cel mai mult în sce- 
nariu». 


«Nu știu cum voi fi; 
abia pipăi rolul pe bucățele» 


Valeria Seciu: «În film mă cheamă Ana 
și sint nevasta hangiului. Rolul din scena- 
riu are mult adevăr. Nu ştiu cum va ieși în 
film. Acum abia îl pos pe bucățele. Dar 
«merg pe mina» lui Alexa. Am lucrat cu 
el în teatru — «Barbarii» — şi am încredere. 
Ştie să creeze un fel de mecanism, de tran- 
să, în care intri fără să vrei...» 


«Rolul meu se naște 
din întilnirile cu celelalte personaje» 


Liviu Rozorea: «Am mai lucrat cu Alexa, 
încă din anii de institut «Cartofi prăjiți la 
toate felurile» de Arnold Wekser. Apoi la 
Tg. Mureș şi Cluj, «Procurorul» și «O pa- 
săre dintr-o altă zi» de D.R. Popescu. Ne 
intelegem foarte bine, adică nu prea e 
nevoie să vorbim. Stavrache , hangiul din 
lilm, are treceri rapide de la o stare la alta, 
poate să urască şi să iubească pătimaș în 
același timp. Nu mi-am creat personajul 
acasă, aducindu-l cu mine la filmare. Rolul 
meu se naște acum, din întiinirile cu cele- 
lalte personaje. Nu vreau să-l iubesc, nici 
să-l urăsc. Ştiu că aşa e modern să spui, 
dar nu vreau să mă distanţez de el. Vreau 
să cred că chiar eu sint hangiul. Nu știu 
dacă este un rol ușor sau greu, nici dacă 
l-am visat. Alexa l-a gindit și eu îl inter- 
pretez, crezind în el». 


Roxana PANĂ 


Un poem despre război. 
o pledoarie patetică 
pentru înţelegere pașnică 


La ora apariției acestor rin- 
duri, un film despre care nu 
s-a scris încă nici un rind 
la această rubrică va fi gata, 
in copie standard. Intitulat 
= Urgia, semnat de losil 
Demian si Andrei Blaier 

ca regizori şi de Florian Năstase ca sce- 
narist, filmul acesta promite să fie o sur- 
priză nu numai prin apariția fără prea multă 
publicitate, dar și prin calitatea sa de ex- 
cepție. Printre datele sale inedite este 
şi prezența la loc de frunte pe generic, 
drept co-regizor, a unui operator. Tan- 
dem-ul celor doi cineaşti-colaboratori a 
funcționat și în dialogul nostru atit de 
firesc, încht replicile n-au așteptat întrebă- 
rile, acestea răminind adesea subinţelese. 


—La început a fost.. 

Andrei Blaier: La inceput, mi s-a pro- 
pus mie un scenariu, un scenariu bun, 
semnat de Florian Năstase. Din capul lo- 
cului, mi-am dat seama că viitorul film ar 
avea mult de ciștigat dacă acest scenariu 
ar fi incredinţat spre realizare, sub forma 
unei colaborări regizorale, unui operator 
în al cărui har de regizor eu credeam de- 
mult: losif Demian. 

— S-ar impune o fişă filmogratică a 
lui losit Demian, întocmită de el însuși. 

losif Demian: Am semnat pentru prima 
dată, ca operator, pe genericul filmului 
Așteptarea al lui Şerban Creangă, lucrind 
împreună cu un coleg de clasă, Vilcov 
Dragomir. A fost un debut timorat, de aceea 
consider că adevărata mea filmografie in- 
cepe cu Apa ca un bivol negru unde, 
dincolo de realizarea imaginii, am avut 
plăcerea unei colaborări de grup. Au ur 
mat Nunta de piatră și Duhul aurului, 
serialul de televiziune Un august în tiă- 
cări, Zidul, Buzduganul cu trei peceţi — 
şi cam atit ca imagine. Am vreo 4—5 scena- 
rii terminate, unele predate, în fază de decu- 
paj, toate cu subiecte din actualitate, in 
special despre tineri și copii. 

— Debutaţi totuși impreună cu An- 
drei Blaier, adaptind subiectul altui au- 
tor, un subiect «de epocă». 

Andrei Blaier: Acţiunea filmului nostru 
se petrece într-adevăr în timpul războiului, 
într-un sat din nordul Moldovei. Întimplarea 
este însă recapitulată în prezent, de către un 
activist care întiineşte astăzi cițiva dintre 
participanții la evenimentele de acum 30 și 
ceva de ani. Prin construcție şi stil, filmul 
devine un poem pentru pace, pornind de la 
destinul dramatic al unei familii In timpul 
războiului. Fără a recurge la soluţia melo- 
dramei, el este o pledoarie pentru încre- 
derea În om, pentru ideea participării fie- 
căruia la drama colectivității. 


— Poem și pledoarie, aceste cuvinte 
ale lui Andrei Blaier ne amintesc că 
tilmele pe care losit Demian le-a citat, 
dintre cele realizate ca operator, de la 
Apa ca un bivol negru și Nunta de piatră 
la Zidul şi Buzduganul cu trei peceţi, au 
toate această dublă dimensiune a poe- 
mului și a pledoariei. 

losit Demian: Să știți însă că tot atit 
de bine aş dori să fac o comedie sau 
un basm. Nu am o fixaţie pentru filmul 
grav ori «căutat». Este adevărat insă că, 
de fiecare dată cind citesc un scenariu, 
mă gindesc mult, dincolo de text, la 


ce ar reprezenta filmul, ca sens, pentru 
viitorul spectator. De data aceasta, după 
ce Andrei Blaier mi-a propus să colaborez 
ca regizor. la Urgia, deși am fost putin 
surprins, în chipul cel mai fericit, am spus 


telex Buftea 


De la un an 
la celălalt 


009 La Casa de filme 5a intrat în pro- 
ducție Vis de ianuarie, o poveste de 
dragoste ce se desfășoară pe fundalul 
revoluției din 1848. Scenariul aparține scrii- 
toarei Anda Boldur şi va fi realizat de re- 
gizorul Nicolae Oprițescu. 999 O nouă 
comedie cu muzică a intrat în producție la 
Casa Unu în ultima lună a anului. Titlul 
e fără echivoc: Melodii, melodii.. Scena- 
riul și regia: Francisc Munteanu. Muzica: 
Temistocle Popa Margareta Pislaru va in- 
terpreta în film, rolul cintăreţei cu același 
nume. 999 O intormaţie pentru trecăto- 
rii curioși care, în luna decembrie, au in- 


m «da» categoric, chiar înainte de a citi 
„cenariul, pentru că propunerea venea de 
a Andrei Blaier. Şi nu m-am Inşelat deloc 
Mă fericesc că, În ambiția de a deveni re 
uizor, am reușit să scap de micile orgolii 
ale autorului total. Scenariul lui Florian 
Năstase, foarte avantajos compus pentru 
liim, cu sugestive motive și leit-motive 
vizuale, are toate datele omenești funda- 
mentale ale vieţii — nașterea, moartea, 
dragostea, frica, curajul. 

— În afară de faptul că losit Demian 
avea propriile sale scenarii, și dumnea- 
voastră, Andrei Blaier, păreați preocu- 
pat în ultimul timp de ceea ce se nu- 
meşte «filmul de autor», scriind de 
pildă singur scenariul la ilustrate cu flo! 
de cimp. Totuşi... 


unor filme demne de „Cintarea României“ 


Andrei Blaier: Nu fac un scop în sine 
din posibilitatea de a-mi scrie singur sce- 
nariile. Sint fericit cind găsesc o bază lite- 
rară pentru film, pe care cu siguranţă scri- 
itorii pot s-o asigure mai bine decit po! s-o 
fac eu. Cit despre lucru în tandem regizo- 
ral, cu losif Demian, dacă se urmărește cit 
de cit munca mea, se poate vedea că, o 
dată cu efortul pe care-l fac cu mine însumi 
pentru creşterea valorică a filmelor mele 
m-a preocupat dintotdeauna sprijinirea ti 
nerilor, a oamenilor care cred că pot să 
tacă film. Unora le-ar putea părea aceasta 
o convențională filantropie, dar aici se 
ascunde de fapt un interes personal cî 
se poate de concret,pentru că o cinemato- 
grafie mai bună, în care să lucreze cit mai 
mulți oameni de talent, e în interesul tu- 
turor. 

— Sprijinul devenind colaborare in- 
s amnă că talentele dumneavoastră 
sint, într-un fel, complementare. 

Andrei Blaier: După cum aţi observat, 
filmele cărora losit Demian le-a semnat 


imaginea, au o dominantă poetică Şi Urgia- 


va avea. Pentru că,atunci cind cau să va- 
lorifici cit mai mult fiecare cadru, aşa cum 


Filmul, o artă a colaborării (regizorii Andrei Blaier şi Iosif Demian. 


La cameră, operatorul 


abor Tarco) 


Distribuţia — o lume de fețe și caractere (în prim plan, Luiza Orosz 
şi Gheorghe Cozorici) 


tiinit în diferite locuri ale Capitalei agitația 
specifică unei filmări: dacă printre inter- 
preți i-au recunoscut pe Victor Rebengiuc, 
Marin Moraru, lurie Darie, Aurel Giurumia 
sau lon Besoiu, este sigur vorba de echipa 
filmului Cianura şi picătura de ploaie 
(scenariut Virgil Mogoş şi Manole Marcus; 
regia: Manole Marcus. (Casa Trei) ee 
«Acolo unde meandrele faptelor sint cu 


deosebire întortocheate, unde primejdiile | 


sint ascunse, unde aparențele sint inșelă 
toare, oglinda conştiinţei trebuie să fie cel 
mai pur cristal, Inzestrată astfel ca să in- 
registreze — asemenea radarului — chiar 
în întuneric şi să fie In același timp aptă 
să se orienteze spontan». Notaţia lui Ca- 
mil Petrescu într-un articol din 1957 este 
una din posibilele interpretări ale «oglin- 
zii», simbol ce revine obsedant în scrierile 
lui. Între oglinzi paralele (titlul uneia din 
nuvele) este și titlul filmului pe care-l va 
realiza regizorul Mircea Veroiu, la Casa 5 


Scenariul (semnat tot de regizor) preia 
personaje și situaţii din proza lui Camil 
Petrescu (cu deosebire din «Ultima noap- 
te de dragoste, prima noapte de război»). 
099 Pentru Întoarcerea lui Vodă Lă- 
pușneanu (Casa 3), regizoarea Malvina 
Urşianu (care este şi autoarea scenariului) 
a definitivat locurile de filmare. Filmările 
vor incepe în cursul lunii februarie 1978. 
099 S-ar putea spune că planul de fil- 
mări al regizorului Virgil Calotescu (filmul 
Nunta bătrină, scenariul: lon și Alexan- 
dru Brad, Casa 4) se va intinde pe doi ani. 
În realitate, nu sint decit două luni: ultima 
lună a anului 1977 şi prima lună a noului 
an. Pentru Mihai Beciu (decor) şi Oltea 
lonescu (costume), ca, de altfel, pentru in- 
treaga echipă, revelionul nu va fi, deci, 
decit o scurtă pauză între două filmări. 
009 Scenarista Draga Olteanu-Matei, 
regizoarea Maria Callas-Dinescu, arhi- 
tectul Giulio Tincu (autorul decorului) și 


face Demian, viața se transfigurează pe 
ecran în poezie. Nu mă refer la acel comen- 
tariu exterior imaginii sau la acele efecte 
facil-duioase, ci la poezia care poate să 
transpară dintr-un adevăr teribil de dur, 
a şi din contemplarea emoțională a reali- 
tății. 

losit Demian: În ceea ce mă priveşte, 
in ciuda intenției şi a hotăririi de a continua 
să lucrez ca regizor, aș fi oricind dispus să 
semnez doar imaginea unui film regizat 
de Andrei Blaier. 

— Acestă disponibilitate a dumnea- 
voastră pentru o multitudine de forme 
de col e, mi se pare nu numai 
admirabilă, dar și exemplară, într-o ci- 
nematografie în care, din păcate, rigi- 
ditățile în materie de colaborare țin 
multe șanse în loc. 

Andrei Blaier: Numai dacă vom descifra 
împreună, regizori și scenariști, autori de 
idei și dialoghisti debutanţi și consacrați, 
aceste căi ale colaborării, această obligație 
la unitate, la prietenie creatoare lipsită de 
fixaţii şi ambiţii veleitare, acordind cîştig 
de cauză intereselor filmului românesc, ca 
şcoală naţională de artă, vom înțelege mai 
bine condiţia estetică și etică a cineastului. 

— Vorbind despre colaborare, să vor- 
bim și despre echipă. 

losit Demi Din distribuţie, cred 
că trebuie notați în mod deosebit prota- 
goniștii Gheorghe Cozorici şi Luiza 
Orosz. Ciudata reținere față de Gheorghe 
Cozorici, care după unii ar fi mai mult actor 
de teatru decit actor de film, cred că va 
trebui să fie abandonată. El este Victor, 
bărbatul care «duce în spate» toată poves- 
tea, omul care a trăit întimplările rememo- 
rate, s-a ascuns ani de zile şi în final ne 
dezvăluie adevărul. Luiza Orosz, admirabila 
actriţă de la Cluj, evidenţiată cinematogratic 
in Vitorniţa, este nevasta lui, care a trebuit 
să țină ascunsă o taină ani de-a rindul. 
Aș mai aminti în mod deosebit pe Dana 
Dogaru, actrița cunoscută de la Teatrul 
Nottara, interpretă de o extraordinară forță 
de expresie, care prevăd că va face foarte 
multe filme de aici incolo, pe Nicolae 
Praida, care revine pe ecran, după ce a 
fost prea puțin solicitat, în ciuda succesu- 
lui său memorabil din La mere și Viaţa 
nu iartă, pe ica Matache, Aristide Teică 
şi Costel Constantin, precum și pe mulți 
actori aflați la prima sau a doua apariţie: 
Jean Săndulescu de la Oradea, Mihai 
Catriţa, lon Muscă și Gelu Birău de la 
Piatra Neamţ, Adrian Ducă de la lași, 
lon Andrei de la Constanta. 

— Aţi realizat o sinteză și în planul 
distribuţiei. 

losit Demian: Am căutat nu atit nume, 
cit o lume de feţe şi caractere care să poată 
convieţui pe ecran, cit mai aproape de 
datele reale, omeneşti, ale situaţiilor de 
viață, îmbinind talentul cu adevărul. Notaţi, 
vă rog, că am avut o echipă de filmare 
foarte tinără, ambițioasă. S-a muncit cu 
multă dăruire şi dragoste de cinema. li 
numesc cu mare plăcere pe Ştefan Anto- 
nescu — autorul decorurilor, Lidia Lulu- 
dis — semnatara decorurilor, operatorul 
George Voicu, monteuza Maria Neagu, in- 
ginerul de sunet Andrei Coler, machioza 
Mariana Datcu, cameramanul Gabor Tarco 
şi, în sfirșit, directorul filmului, Marin Ghe- 


roae. 

“Aidrei Blaier: Dat fiind că am șansa să 
nu lucrez filmul singur, pot să spun cuo 
modestie mai puțin cenzurată că spectato- 
rii vor avea o mare bucurie, o surpriză plă- 
cută constatind calitatea, frumuseţea și 
omenescul acestui film. Încercăm astfel 
cu sfială şi noi, artişti-cineaşti, să ne ală- 
turăm unui punct de vedere care este al 
întregii țări, acela pe care Il susține mereu 
peste tot în lume președintele ţării — ne- 
voia de conviețuire și înțelegere pașnică 
intre oameni, ca o obligativitate a timpului, 
revenind tuturor, pentru ca să nu se mai 
repete tragediile trecutului apropiat. 


Valerian SAVA 


producătorul delegat al Casei 1, Marin 
Theodorescu, cutreieră țara, în căutarea 
unei dumbrăvi despre care toată lumea să 
poată spune că e.. minunată. Concomi- 
tent se fac probe pentru Lizuca și se caută 
un Patrocle, care dacă nu va fi chiar așa 
de vorbăreț ca cel din povestea lui Sado- 
veanu, va trebui să fie un «boldei roșcat» 
cit de cit fotogenic. 9 @ Record de roluri 
principale (16) în Avaria, care continuă 
filmările la Combinatul chimic de la Turnu 
Măgurele (scenariul Dorel Dorian, regia 
Ştefan Traian Roman, Casa 1). interpreții 
lor sint Constantin Anatol, Ilarion Ciobanu, 
Ovidiu luliu Moldovan, Emil Hossu, Olga 
Bucătaru, Cornel Coman, Liliana Petrescu, 
lon Marinescu, Dan Condurache, Tora 
Vasilescu, Margareta Pogonat, Constantin 
Diplan, Constantin Guriţă, Ştefan Radof. 
Grigore Gonţa, Dan Tufaru. 


R. PANAIT 


e 


în premieră 


Împuşcături 


sub clar 


Filmul polițist, de aventuri — 
pentru că evident pe acest 
teritoriu ne aflăm — implică 
totdeauna dimensiunea spa- 
țiului, a peisajului: urban sau 
rustic, natural sau construit. 
Dacă nu este eminamente a 
spiritului sau pur sentimentală, aventura e 
acţiune, Intr-un cadru fizic care devine el 
însuși personaj: munții stincoși, serpenti- 
nele riscante, garajele pustii, depozitele 
aglomerate ș.a.m.d. Este un personaj pe 
care l-am ignorat, într-o duzină de pro- 
ducţii ale inceputului, date uitării, chiar 
titlurile lor fiind memorate numai de fil- 
mografiile scrupuloase ale arhivei. De la 
un timp, această dimensiune vitală a aven- 
turii, a acţiunii, a căpătat însă consistență 
şi strălucire în filmele noastre de gen. Ea 
a apărut, într-un prim stadiu, ca fundal de- 
corativ şi pitoresc în filmele cu haiduci din 
codrul carpatin şi spaţiul danubian, cu 
accente marcate de culoare strict locală. 
Apoi, dimpotrivă, ciștigind în funcționali- 
tate, peisajul prezent în alte filme de aven- 
turi căpăta o tentă abstractă, cu trimiteri 
îndepărtate: străzile pe care alergau ma- 


ema 


prezențe român 


Finiş spectaculos 


Centenarul actualitate 


9 Centenarul cuceririi independenţei sta- 
tului român modem a fost recent marcat 
şi de televiziunea vest-germană, care a 
prezentat episoade semnificative din fil- 
mele Războiul de Independenţă și Ște- 
fan cel Mare — Vaslui 1475. 

e Ca urmare a ultimelor contracte in- 
cheiate de România-film cu diferiţi parteneri 
externi, sfirşitul de an este spectaculos: 
un lot însemnat de filme românești va fi 
prezentat în scurtă vreme pe diferite meri- 
diane ale globului. 

e Ultimele contracte de export încheiate 
în luna noiembrie: Trei zile și trei nopți 
în Cuba, Osinda şi Prin cenușa imperiu- 
lui în Italia, Puterea și Adevărul în Alge- 
ria, Un comisar acuză și Ultimul cartuș 
în Mozambic. 

e Spectatorii din Portugalia și Angola 
vor putea vedea în curind Puterea și Ade- 
vărul, Ultimul cartuș și Un comisar 
acuză, în timp ce ecranele mai multor 
țări din Orientul apropiat vor prezenta Pe 
aici nu se trece. 


Salt | tipozi 


e Binecunoscutul Năică şi năstrușni- 
cele sale păţanii (cu peștele, cu barza și cu 
veverița, precum şi pe străzile Bucureștiu- 


de lună 


şinile ondulau imprevizibil precum cele de 
la Los Angeles, șoseaua de la Orşova 
aducea cu o autostradă de pe Riviera, 
vehiculele prăbuşindu-se In lacul de acu- 
mulare de la Porţile de fier ca în Medi- 
terana. 


Filmul lui Mircea Mureșan, Împuşcături 
sub clar de lună, incearcă, din acest 
punct de vedere, o sinteză între pitorescul 
local și funcționalitatea dramatică, în așa 
fel incit peisajul devine de data aceasta un 
personaj, integrind organic în plasticitatea 
sa peisajul uman întruchipat de lon Besoiu, 
lon Caramitru, Mircea Diaconu, Dan Nuţu, 
Amza Pellea sau Octavian Cotescu. Este 
cadrul natural căruia Mircea Mureșan li 
cunoaşte bine expresivitatea dramatică, 
Incă de la Moara cu noroc, film pe care 
i amintesc direct primele cadre din Îm- 
pușcături... Noaptea intiorată de lună, casa 
izolată dintre dealuri, de care se apropie 
nevăzut răufăcătorul coborit de pe munte, 
lătratul speriat al clinelui, fereastra dincolo 
de care sufletul unui alt Ghiţă circiumarul 
pilpiie lingă Ana lui, precum sfeșnicele 
din filmul lui Victor Iliu şi Ovidiu Gologan. 


peste hotare 


lui) vor oferi în curînd, impreună cu mai 
multe producții Animafilm, citeva momente 
plăcute și instructive telespectatorilor por- 
tughezi. Veritabil globe-trotter, același per- 
sonaj va ajunge și la antipozi: televiziunea 
japoneză va prezenta Năică şi peștele, 
Năică și veverița. 

@ În R.S. Vietnam au fost exportate mai 
multe realizări ale caselor noastre de filme, 
care prin diversitatea registrului tematic 
vor face cunoscute spectatorilor vietna- 
mezi preocupările cineaştilor noștri în ul- 
timii ani: Nemuritorii, Orașul văzut de 
sus, Aventurile lui Babușcă, Ultima 
noapte a singurătăţii, Zile fierbinți, Muş- 
chetarul român, Capcana, Ştefan cel 
Mare — Vaslui 1475. 

e Citeva zeci de producţii Animafilm 
vor fi difuzate pe micul ecran în mai multe 
țări europene, în urma achiziţionării lor de 
diferite posturi de televiziune din Irlanda, 
Norvegia, R.F. Germania, Franţa. 


Festivaluri trecute și viitoare 


e La Festivalul filmului de scurt-metraj 
de la Leipzig, cinematografia noastră a 
participat cu filmele documentare Baladă 
pentru un erou contemporan, Şi ne-om 
plimba cu barca, Examene, Furtuna, 
Avanpremiera. 

e Şi.. prima participare în anul viitor: 
la Festivalul internaţional de filme de la 
Madras (India, 3—17 ianuarie 1978), țara 
noastră va fi reprezentată de Osinda, 
Cuibul salamandrelor, Ilustrate cu flori 
de cimp. 


AL RAZDOLESCU 


Performanţa lui Mircea Mureșan este de 
a fi realizat această sinteză intre specifi- 
cul local şi efectele tipice ale genului prin 
tratarea unitără a diferitelor compartimen- 
te ale filmului. Calitatea acestei sinteze 
este evidentă mai ales din Imprejurarea că 
o asemenea tentativă s-a mai făcut recent, 
prin unele producţii nu numai de același 
gen, dar și cu subiecte asemănătoare, din 
aceeași epocă, a anilor '45-'47, filmate 
într-un cadru aproape identic. În peisajul 
sud-transilvan se simula uneori un fel de 
teroare hispano-mexicană, cu străzi pustii 
în plină zi și eroi sau bandiți refugiaţi în 
turnuri inaccesibile, cu final coral, în piața 
mare, unde mulțimea înspăimintată asista 
la încheierea singeroasă a unei povestiri 
neverosimile, deşi ea pleca, se pare, de la 
tapte reale. 

Narațiunea lui Mircea Mureşan respectă 
premizele și cadrul real In care s-a destă- 
şurat lupta justițiarilor comunişti la incepu- 
tul noii noastre istorii. La el oamenii din 
satele amenințate de bandiți iși văd de 
treabă şi nici cei din casele izolate nu-şi 
părăsesc vatra, nu se ascund, In virtutea 
unei asumări aparte a sorții, apărindu-se 
cu un simț al umorului sau cel puţin cu 
un soi de perplexitate ingenuă foarte ca- 
racteristică. Agenţii răufăcătorilor din acei 
ani încă tulburi circulă prin piața populată, 
ca în cele mai paşnice timpuri, bandiții au 
ibovnice cunoscute de toată lumea, dar 
nici oamenii noii ordini nu se sinchisesc 
de vreo linie de demarcaţie, colindă poteci 
de munte fără precauţii deosebite, cu te- 
meritatea caracteristică epocii și eroilor de 
baladă, ştiu să urmărească, deghizați, miş- 
cările presupuşilor adversari, In aceeaşi 
piaţă viu colorată, dar liniştită și gospodă- 
rească. Opoziția este ireductibilă: cei răi 
vor să recapete prin crimă ceea ce istoria 
le-a răpit ireversibil, cei buni apără in- 
transigenţi noua ordine democratică. Pro- 
tagoniştii lucrează insă adesea prin in- 
terpuşi, nu întotdeauna conştienţi de rolul 
lor. De aceea loviturile decisive întirzie 
și de o parte și de alta. Între timp, viața iși 
urmează cursul normal. Ofițerii lon Besoiu 
şi lon Caramitru, asistați de şoferul Mircea 
Diaconu, care devine uneori birjar, fac 
nestingheriți gimnastică în curtea postu- 
lui de jandarmi, iar de banditul Olteanu 
luăm cunoştinţă mai mult în pregeneric 
sau prin scrisori şi fotografii. 

Finalmente, adevăratul dramatism apare 
nu atit din confruntarea spectaculoasă a 
extremelor, cit din evenimentele produse 
într-o zonă a incertitudinii, în care oamenii 
nimeresc întimplător şi se luminează în 
cele din urmă Adevăratul personaj cen- 
tral, dramatic, al acestui film cu împușcă- 
turi, este fiul unui țăran comunist, încarcerat 
de poliția democrată pentru port ilegal de 
armă. Dan Nuţu întruchipează admirabil 
amestecul de candoare și insolenţă al 
acestui personaj care, impins fortuit între 
cele două tabere, intră în joc, dar nu în 
foc. El rămine in această zonă a incerti- 
tudinii, în periculosul no man's land, as- 
cuns În şura unui sectant religios ca ban- 
diţii, dar pentru a le descoperi urma. 

Acţiunea ia o turnură în care ten- 
siunea polițistă capătă un sens moral 


asociația cineaştilor 


Schimb de opinii 


09.9 Timp de trei zile, s-au desfășurat 
in capitală lucrările Constătuirii con- 
ducătorilor de uniuni şi asociaţii de 
cineaști din ţări socialiste. În cadrul 
reuniunii au fost abordate aspecte ale 
colaborării în domeniul celei de a șaptea 
arte, ale pregătirii tinerelor cadre de 
regizori, operatori, actori. Delegaţia ro- 
mână a fost formată din lon Popescu 
Gopo, președintele Asociaţiei cineaști- 
lor, Mircea Mureșan — vicepreședinte, 
Ecaterina Oproiu, Dumitru Fernoagă şi 
Titus Mesaroș, membri ai Biroului 
ACIN. Celelalte delegaţii au fost con- 
duse, respectiv, de Kamen Todorov — 
R.P. Bulgaria, Antoni Kahlic — R.S. Ce- 
hoslovacă, Manuel Perez — Cuba, An- 
drew Thorndike — R.D. Germană, Rab- 
ja Dorjpalam — R.P. Mongolă, Jerzy Ka- 
walerowicz — R.P. Polonă, Tomas La- 
josne — R.P. Ungară, Alexandr Kara- 
ganov —U.R.S.S. 999 La Huși, aa 
vut loc o nouă ediţie a Festivalului de 
cineamatori «Moldocamera». Din juriu 
au făcut parte lon Popescu Gopo, Geo 
Saizescu, Alecu Croitoru, ing. Aurel 
Mişcă. 99 9 La Oţelul Roșu, la con- 
sfătuirea pe țară a cineaştilor amatori 
avansați, Asociaţia noastră a fost repre- 
zentată de lon Popescu Gopo, Bob 
Călinescu, Cornel Diaconu și ing. Aurel 
Miscă. 909 e Cineastii marocani Ben- 
nani Kovider, director al Centrului cine- 
matogratic marocan și Rechiche Abdel- 
majid, secretar general al Asociaţiei 
cineaştilor din Maroc, au făcut o vizită 
la Asociaţia cineaştilor. 

Ovidiu GEORGESCU 


propriu și o savoare inedită La aceasta - 
iși dau concursul Octavian Cotescu (preo- 
tul sectant) — căruia li este suficientă pri- 
virea dublată de luciul lentilei ochelarilor 
pentru a ne sugera ce filme polițiste extra- 
ordinare s-ar putea face cu el — și un 
actor acum ciştigat pentru ecran, Avram 
Besoiu, In rolul unui bigot sărac cu duhul, 
mesager timorat între preot şi musatirul 
din şură. Din tabăra celor buni ne cuce- 
rește mai ales Mircea Diaconu, care com- 
pune o încintătoare partitură de soldat 
foarte scrupulos la datorie, dar mereu cu 
gindul la o permisie. 

Aici se cuvine să facem o reverență, 
deloc formală, în fața dialogului scris de 
Petre Sălcudeanu, cu poante sporadice, 
dar eficiente, a decorurilor adaptate de 
Giulio Tincu, de cele mai multe ori după 
unele autentice, ca și în fața costumelor 
tot de el uşor actualizate, răminind totuşi 
în nota epocii, bine turnate pe interpreți, 
chiar atunci cind par impersonale, ca în 
cazul lui lon Besoiu, principalul ofițer, 
stingher In costumul lui civil. Imaginea tir- 
pului sud-transilvan, imediat post-belic, de- 
vine astfel memorabilă și exemplară, nu 
numai pentru un film de gen, dar şi în 
genere. Se realizează, de asemenea, efec- 
tul scontat de regizor, în contrapunct, prin 
muzica dedramatizată a lui Ramon Ta- 
vernier. 

Păcat doar că în film intervine destul de 
repede un defect scenaristic, jocul dublu 
al fiului ingenu și insolent, deghizat în 
bandit, fiind denunţat prematur. Din acest 
moment, interesul filmului scade sau se 
plasează pe căi bătute. Imaginea Insăși, 
pe care am remarcat-o de la bun început, 
compusă cu talent de debutantul Dan Ni- 
culescu, pe linia unei bune tradiții, işi 
pierde In partea a doua a filmului din eloc- 
venţă, iar ritmul trenează. 

Interesul este resuscitat către sfirşit, în 
citeva cadre (dar nu şi în ultimul, luat din 
elicopter) construite pe datele inițiale: în- 
tilnirea fiului fugar (Dan Nuţu) cu tatăl 
(Amza Pellea), în poarta casei unde ban- 
ditul și cel mai atașant dintre cei buni și-au 
găsit sfirşitul, palma pe care țăranul i-o dă 
fiului pentru că i-a ascuns adevărata mi- 
siune (— N-am avut voie... — Eu ți sint 
tată, mă!) şi mai ales modestul cortegiu 
de după luptă, care parcurge satul liniștit 
și se îndepărtează în orizontul legendei: 
supraviețuitorii și cei doi morţi — cel rău 
îndoit pe cal, cel bun întins In căruță. 


Valerian SAVA 


Regia: Mircea Muresan. Scenariul: Petre Săicu- 
deanu. Imaginea: Dan Niculescu. Muzica: Ra- 
a) Tavernier. Decoruri și costume: Giulio 
incu. 
Cu: lon Besoiu, Mircea Diaconu, lon Caramitru, 
Dan Nuţu, Catrinel Paraschivescu-Blaja, Amza 
Pellea, Octavian Cotescu, Avram Besoiu, Jean 
Constantin, Mircea Hindoreanu, Victorita Dobre 
Timonu, Lucia Boga. 

Film realizat in studiourile Centrului de productie 
cinematografică «Bucureşti». Casa de Filme Cinci 


clubul criticii 


În sfîrşit, 
ne vedem săptăminal! 


La 12 şi 19 decembrie 1977, au avut 
loc şedinţe ale Secţiei de critică a 
Asociaţiei cineaștilor, la care s-a hotărit 
crearea, în cadrul Asociaţiei, a unui 
Club al criticii de film. 

Ciubul criticii va fi deschis săptă- 
minal, luni, între orele 17 și 19, la Casa 
filmului — Cinema Studio. 


Programul și reterenții lunii ianu- 
arie 1978. 


Luni, 9 ianuarie: Ecaterina Oproiu — 
Obiectivitate şi subiectivitate In critica 
noastră; Aura Puran — Critica criticii la 
filmul larba verde de acasă. 

Luni, 16 ianuarie: Valerian Sava — 
Reflecţii despre simpozionul de filmo- 
logie de la Budapesta; /ulian Mihu — 
Critica criticii la filmul Marele singura- 
tic. 


Luni, 23 ianuarie: Călin Căliman — 
Comentarii la Tirgul de filme de la 
Milano: Anna Halasz — Critica criticii 
din revista «Cinema». 


Luni, 30 ianuarie: Întiinirea membri- 
lor Clubului criticii cu membrii Cine- 
clubului muncitoresc «Faur» de la uzi- 
nele «23 August». 

întrunirile Clubului criticii vor fi or- 
ganizate şi conduse potrivit principiu- 
lui rotației, de către un membru al 
secţiei. În luna ianuarie programul de 
mai sus e girat de Teodor Caraniil. 


animatorii noştri 


Să iubim păpuşile! 


«Cind nu mai sintem copii, 
am murit de mult» 


C. Brâncuși 


Copilăria este de neconceput fără 
universul păpușilor și al jocului, fără 
acele lumi In care fantezia poate să 
zburde în voie. 

Aceste amintiri constituie o parte din 
zestrea noastră de inocență, care ne 
ajută să înţelegem formele ludice ale 
realității. 

Păpușile alcătuiesc un univers aparte, 
de care trebuie să ne apropiem cu dra- 
goste pentru a cunoaște varietatea sa 
infinită. 


Expresia formei la o păpușă trebuie 
găsită în așa fel incit ea să devină ar- 
hetip. 

Eliminind detaliile nesemnificative, ac- 
centulind trăsăturile definitorii ale unui 
tip din realitate sau inventind unul, 
creatorul păpușii trebuie să găsească 
corespondentul lui în forme și culori. 

O rigiditate structurală imprimă pă- 
pușii o mișcare esenţializată, sacadată, 
mai mult sugerată, care prin ritmul ei 
lent sau rapid, legănat sau țeapăn, Ìm- 
piedicat sau cursiț, ne vorbește mai 
mult decit cuvintele despre o fiinţă fă- 


cută cu «gindul și visarea». 

Prezența tridimensională, posibilita- 
tea de a parcurge un spațiu cinemato- 
grafic real şi nu sugerat ca în filmul cu 
desene animate, permite folosirea lu- 
minii ca un element activ care incăl- 
zeşte sau răcește expresia păpușşii, o 
luminează sau o intunecă, o colorează 
potrivit intenţiei regizorale. 

Viața păpușii incepe cu prima miş- 
care, cu primele fotograme care o in- 
registrează. Se cere o răbdare ieșită 
din comun pentru a Insufieți aceste 
făpturi minunate. 

Bătălia la un film de păpuși nu se dă 
pentru metrul util de peliculă filmată, 
ci pentru fotograma utilă. 

Satisfacţia spectatorului este cu atit 
mai mare cu cit descoperă în film mai 
multe lucruri neobişnuite. 

Păpușa devine actor şi reușește de 
multe ori să contureze un caracter, o 
existență, un mediu uman. 

Umorul se naşte nu numai din ima- 
gine, ci și din cuvintele rostite pentru 


păpuși de către actori. Interpretarea lor 
inspirată ne comunică gindurile aces- 
tor făpturi animate. 


In fiecare din aceste păpuşi se găsește 
ceva din viața dăruită de părintele lor 
— regizorul. 

Mă gindesc la toate acestea, amin- 
tindu-mi lumea creată prin păpuși ani- 
mate de colegul meu George Sibianu, 
acum cind el implineste 50 de ani şi 
are la activ 25 de filme. 


lon TRUICĂ 


filmul românesc 


şi creatorii săi 


İn anii trecuţi, la un concurs 
«Cine știe ciştigă», am 
rămas cu toţii surprinşi de 
formidabila capacitate sen- 
zorial-gustativă a unui spe- 
cialist în licorile lui Bachus, 
căruia i s-au prezentat pe o 
tavă mostre din soiuri şi podgorii diverse, 


toate filmele, 


A văzut 


din ani deosebiți şi din zone pedo-clima 
tice apropiate sau îndepărtate și cărora el 
le ghicea în fața aparatului de luat vederi 
proveniența, calitatea și tăria, aproape nu- 
mai cu privirea, fiindcă miligramul ajuns 
pe buze se pierdea de bună seamă în ro- 
potele de aplauze ale unei săli intrată parcă 
in transă. Dacă in legătură cu vinul — 


— Afurisită meserie! 
— Meserie? 

— Dar ce-ai crezut? 
— Vocaţie, 
talent... 

— Talent? Ce-i aia? 


ÎI ai sau nu-l ai. Dacă îl ai, 


e bine 
— Să zicem, dar nu ajunge 
— Ce mai trebuie? 


— Inteligență, cultură, experienţă, ca- 
pacitate organizatorică, diplomaţie, cara 
ter, un director de producție bun și noroc 


cu carul. 
— Ce treabă are norocul? 
— Păi fără el nu se poate. 
— Adică filmul se face la noroc? 
—500 


— Auzi, nu imi mai spune chestia asta 


că te faci de ris 


— Ba o s-o spun pînă o să răguşesc 


singura ființă lichidă, cum o denumea 
Aristotel — pot apărea asemenea remarca- 
bile îndeletniciri, vădind o înzestrare de 
tip artistic pe care n-ar îi in stare s-o nege 
nimeni, despre film s-ar putea spune, para- 
frazindu-l pe Stagirit, că este singura artă 
care curge, fotogramă cu totogramă, sec- 
venţă după secvenţă, contigurind o finalitate 
calitativ deosebită de părțile componente 
care-i dau substanța. Continulnd compara- 
ţia, clţi dintre noi ar fi în stare,văzind doar 
cițiva centimetri dintr-o peliculă foarte cu- 
noscută, să spună exact de unde provine, 
cine a filmat-o, cine a regizat-o, cărui actor îi 
aparține mănusa uitată pe masa din planul 
doi, sau umbrela din coltul încăperii, sau cit 
era ceasul cind vedeta cutare se întlinea 
cu celebrul Y, interpretat de nu mai putin 
celebrul Z? Şi, mai ales, ciți dintre noi 
ar da un răspuns exact la o asemenea Intre- 
bare, dacă alegerea am face-o nu dintr-un 
singur film, ci din mai multe, eventual din 
toate cele citeva zeci de mii ale Arhivei 
naţionale? Greu de răspuns... Ei bine, 
ciştigătorul unui asemenea concurs n-ar 
putea fi altul decit Dumitru Fernoagă, di- 
rectorul Casei de filme Cinci. 

Dacă un spectator mediu vede anual 
citeva zeci de filme, iar un pasionat aproape 
o sută, Dumitru Fernoagă, prin profesie, dar 
şi prin pasiunea care-l animă, vede citeva 
sute de filme, de la lung-metrajele fluviu la 
jurnalele de actualități și peliculele de citeva 
minute cu destinaţie artistică sau numai 
publicitară. Arhiva naţională de filme, pe 
care a condus-o timp de aproape 15 ani, 
îi este cunoscută am zice, fotogramă cu 
fotogramă vădind o adevărată erudiție nu 
numai In aprecierea producătorilor, inter- 
preților şi regizorilor, ci şi în detalierea 
minuțioasă a unor referințe care merg plină 
la precizarea locului de filmare, al dubluri- 
lor — cine ştie ciți cascadori l-au dublat 
pe John Wayne într-o carieră atit de spec- 


„taculoasă? Întrebaţi-l, vă rog, pe Fernoagă! 


transfigurare, 


profesiune 
de credinţă 


imaginar ` 


Ţi-ai planificat toate filmările în august, 
ai nevoie de soare, de vreme bună, și 
plouă în fiecare zi. Ai scris scenariul, l-ai 
gindit, l-ai conceput pentru trei actori, 
X, Y, Z, îţi vine rindul la filmare, dar nu 
mai Z e liber. Pe X şi pe Y trebuie să-i 
înlocuiești, Dacă îi înlocuiești pe ei, nu 
se mai potriveşte nici Z. Eşti nevoit să-i 
inlocuiești pe toți trei. 

— Şi? 

— Nimic. S-a dus naibii filmul 

—Nu-l mai faci. 

— Ușor de zis, ai auzit de plan de pro- 
ducţie, de bancă, de investiţii, de disci- 
plină financiară, de penalizări de... Taci? 

— Tac. 

— Aturisită meserie! 

— Schimb-o! 

— Numai spinzurat 


Manole MARCUS 


— al aparaturii folosite, al calității peliculei, 
al box-oftice-ului cutărei vedete, al machia- 
jului, muzicii, costumelor şi butaforiei. Ca 
producător, în cei peste 20 de ani de cind 
lucrează în sistemul cinematografiei noa 

tre, şi-a legat numele de realizarea a zeci 
de filme, unele de incontestabil succes, 
răminind în permanenţă o conştiinţă lucidă, 
un critic nepărtinitor — din păcate critica 
sa se exercită doar oral — un om modest 
căruia judecata de valoare îi stă însă la 
îndemină, mereu pe drumuri, între două 
avioane — ultima călătorie e cea de la 
Milano, de unde ne-a adus citeva filme pe 
care le vom vedea în curind pe ecrane — 
prezent pe platourile de la Buftea, discutind 
cu scenariștii, răspunzind tuturor celor 
care-l solicită. A lansat zeci de regizori şi 
actori, operatori și scenografi, incit multe 
nume ale filmului nostru iși datorează 
succesul întilnirii cu Dumitru Fernoagă, 
acest om a cărui prezenţă beneficiază parcă 
de atributele unei instituţii. În limita celor 
24 de ore zilnic și a 7 zile pe săptămină, 
a văzut toate filmele, vede toate filmele, 
va vedea toate filmele. Orgoliul spectatoru- 
lui nostru are una dintre cele mai mari 
satisfacţii: Alături de el, în sala de spec- 
tacol, se poate ivi oricind ochiul exersat al 
unuia dintre acei puţini care, pare să fi 
văzut cam tot ce s-a filmat de cind frații 
Lumiere au cucerit, cu miraculoasa lor 
jucărie, inimile miliardelor de oameni. 


M. PĂRUŞ 


P.S.: Cunoscător al tuturor tipurilor de 
publicitate audio-vizuală din lume, Dumitru 
Fernoagă iși omite cu insistență numele de 
pe orice generic al filmelor produse la casa 
pe care o conduce. Ecce homo! 


Două filme, 


aceeași etenă poveste 


dintre 
rbat şi o femeie 


Melodiile unui concert de dragoste 


Este vorba despre două til 
me pe care, în afară de tema 
care le uneşte: dragoste. 
totul le desparte. Cele dou. 
| liime sint Sonată pe malul 
L lacului şi Melodiile noptii 

albe, primul realizat de stu 
diourile letone, celălalt de către cineaști; 
leningrădeni, in colaborare cu cineaștii ja 
ponezi. Voi incerca o oarecare apropier. 
intre ele, in măsura in care ne-o vor in 
gădui. 

Un lucru pare demult lămurit criticul 
este obligat să judece la rece plăcerea 
cea comunicabilă — la care are dreptul 
fiind doar una strict cerebrală; iar dacă 
cumva li trece prin suflet o undă de duio 
șie, aceea trebuie stirpită din fașă, în nu- 
mele obiectivităţii. Altminteri, cronica lui 
riscă să fie impresionistă şi nu există de 
tect mai incriminant decit acesta. Ei bine, 
voi încerca să spun ce cred despre filmul 
Sonată pe malul lacului asumindu-mi 
toate păcatele de care se poate face vino- 
vat un cronicar şi voi începe chiar prin- 
tr-un verb care este demult șters din vo- 
cabularul oricărui critic ce se respectă: a 
place. Filmul mi-a plăcut, mi-a plăcut chiar 
foarte mult, atit de mult încit am suferit 
că lingă mine, în acea zi, la un cinemato 
graf de nebulevard, se mai aflau doar zece 
persoane (le-am numărat), dintre care tre 
nu depășeau virsta pre-liceală. Nu spui 
că «Aripioară sau picior», la care cozilk 
de la casă încep în zori, n-ar trebui sà 
ocupe ecranul unui foarte central cinema- 
tograt al Capitalei, dar de ce să acordăm 
acest drept numai anumitor filme despre 
care, să zicem, se ştie că vor avea mare 
succes de public? Oare o poveste simplă, 
dar atit de frumoasă încit nu o dată ţi se 
taie răsuflarea de emoție, este adevărat, 
fără vedete, fără gaguri şi fără impușcături, 
n-ar putea concura la paritate cu grima- 
sele indelung studiate (și arhicunoscute) 
ale unui de Funes? 

Nu, nu vreau să spun că Sonata pe 
malui lacului este o capodoperă, el este 
departe chiar de a fi ceea ce ne-am obiș 
nuit a numi un film mare. El este, insă, un 
bun film de serie (altă expresie perimată) 
Această ecranizare a unui roman leton dc 
dragoste are meritul acelor lucruri spuse 
limpede, fără intortocheri de fraze și in- 
torsături de minte. Singurele lui căutări - 
și găsiri — au fost In zona adevărurilor 


simple, rostite — dar mai ales sugerate — 
cu discreţia și sfiala bunului simț. Po 
vestea încărcată de epic este, pînă la urmă 
banală, dar trăirea ei, curgerea ei în viat: 
!ilmului, te face să uiţi această banalita 
le — care, paradoxal, vine tocmai din 
excesul de întimplări dramatice din biogra- 
lia trecută a personajelor — pentru -a te 
prinde în itele, deloc incilcite, ale unor zile 
ce nu pot fi numite incă biografie, din viața 
aceloraşi personaje. Ea este invățătoare, 
căsătorită, are doi copii, o cumnată, o 
soacră şi un soț la inchisoare. El este me- 
dic, are un copil şi o fostă soţie căsătorită 
cu altcineva. Ea duce o viaţă incărcată «de 
probleme», la școală şi grea de muncă, 
acasă. El a venit să-și petreacă concediul 
pe malul unui minunat lac nordic, pe ma- 
lul pe care se află şi casa ei din birne. 
Dragostea lor nu va începe la prima ve- 
dere şi nici la prima privire, dragostea ii 
va lua prin surprindere, e drept, dar va 
porni de undeva, din adincurile pătimașe 
ale firii lor călite de natura potolită a locu- 
rilor de baştină. Frumoși și blonzi ca zilele 
insorite ale Letoniei, rafinaţi şi sobri ca și 
casele de lemn în care trăiesc, discreti și 
stăpiniţi cum numai cei puternici pot fi, ei 
sacrifică fericirea lor pentru fericirea celor 
din jur, iar acest sacrificiu apare nu numa; 
lipsit de grandoare, dar şi de la sine Inte 
les, apare nu numai ca singura, dar și ca 
cea mai firească soluţie posibilă. — «Cum 
poți, acum, să speli vasele? Eşti chiar < 
un sloi de gheaţă!» ţipă, exasperată, cum 
nata care a asistat la despărțirea dintre ce 
doi. Femeia nu răspunde, dar tăcerea ei 
ca atitea tăceri din acest film — cuprinde 
in ea o lume. Lumea celor pentru care a 
nu putea să-ţi clădeşti fericirea pe neferi 
cirea altora face parte din credinţele vieții 
lumea celor care nu simt nevoia să explice 
adevărurile elementare. Lumea celor tar: 
Spuneam că în afară de tema dragoste: 
care le unește, aproape totul desparte So- 
tă pe malul lacului de Melodiile nop- 
tii albe. Deși, în aparenţă, s-ar putea găsi 
multe similitudini şi s-ar putea face chia: 
o cronică în paralel. Şi in acest al doile.: 
film, între ea și el se așează viețile lor dina 
nte de a se fi cunoscut Ea este japoneză, 
pianistă, măritată şi venită la Leningrad să 
unoască indeaproape țara compozito- 
ilor pe care îi preferă. El este leningrădean 
compozitor și văduv cu un copil. Între ei 
se naște o poveste de dragoste care se 


gala filmului japonez 


Două povestiri fantastice în viziunea 
lui Kobayashi, regizorul cunoscut în 
special ca autor al «Povestirilor lunii 
palide după ploae» şi al lui «Harakiri». 
Două povestiri fantastice, inspirate din 
proza lui Latcadio Hearn (1850—1904), 
scriitor de origine britanică care,atras 
de arta și cultura extremului orient, s-a 
stabilit și a trăit la Tokio, sfirşind prin 
a se naturaliza japonez. Profesor de 
literatură engleză și americană, și bun 
cunoscător al literaturilor Europei occi 
dentale, Heam a dat o originală inter 
pretare a legendelor și miturilor stră 
vechei civilizaţii din țara de la soare- 
răsare, privite prin prisma romantismu- 
lui francez şi, mai mult, prin cea a prozei 
lui Edgar Allan Poe, revenindu-i astfel 
rolul de popularizator al legendelor ja- 
poneze in Europa. Într-adevăr, umbra 


lui Poe pare să-i domine ambele po- 
vestiri, care se bucură, cadru cu cadru, 
de o transpunere în viziune picturală. 
Lumea stampelor și a porțelanurilor 
japoneze prinde viață sub ochii noștri 
Personajele au gesturi de ritual, fie că 
sorb ceaiul fierbinte dintr-o ceașcă, fie 
că ridică spada de samurai; iar natura 
— copacii, apele, zăpada — iau forma 
unor vietăţi atotputernice ce supun exis- 
tența oamenilor. Vedenii, duhuri, stafii 
populează lumea concretă, iar visarea se 
îngemănează cu realitatea pe căile fa- 
bulosului. Duelul dintre ființă şi neființă 
este permanent și copleşitor. Eleganta 
gesturilor, grația surisului sint doar 
paravanul unor clocotitoare şi violente 
conflicte. Povestirile fantastice, uneori 
cu accente de-a dreptul macabre, lan- 
sează insă un mesaj profund moral și 


va curma brusc, o dată cu plecarea vi 
icasă. Spun brusc, pentru că o dată ple- 
cată, ea nu va mai da nici un semn de viată 
Trece un an, compozitorul este trimis la 
Kyoto, orașul ei, să imprime un conce:t 
pentru pian a cărui solistă este, evident, ou 
Dar ea e de nerecunoscut, tristă şi misti 

ioasă, alta decit o cunoscuse el. Pină la u- 
mă, misterul se lămureşte: soțul ei, care-i as- 
cunsese gravitatea bolii lui ca ea să poală 
pleca la Leningrad, murise la citeva zile 
după intoarcerea soției, iar ea, soţia chinui- 
tă de remuşcări, nu mai voise să ştie de 
iubirea din nopţile albe leningrădene. Un 
film cu o plastică deosebită și mai cu 
seamă cu o bandă sonoră de o perfecțiune 
rar întiinită, care, doar ele, mai salvează 
ceva ce nu poate fi, oricit am vrea, numit 
altfel decit o melodramă oarecare. O me- 
lodramă, deci, frumos filmată, cu cadre 
lungi și indelung căutate pentru efectul 
lor estetic, cu imagini din Leningrad şi 
din Kyoto demne de o foarte reuşită re- 
clamă turistică, ce-ţi deschid pofta să vezi 
aceste orașe, cu o muzică nu numai de 
bună calitate, dar și excelent înregistrată. 

Dar, dintre cele două filme-poveste de 
dragoste doar pe unul Il vezi și-l tratezi 
ca pe o melodramă. Pentru că, ceea ce la 
Sonata... letonă este simplitate, la Melo- 
= leningrădene este căutarea osten- 
tativă a simplităţii; ceea ce la unul se nu- 
mește discreție, la celălalt se cheamă pre- 
tiozitate; ceea ce la primul vădeşte ințele- 
gerea naturii, la celălalt dă în vileag etala- 
ea culturii. Ambele și-au propus să fie 
oncerte de muzică de cameră. Numai că 
unul a folosit instrumente cu coarde, iar 
elălalt instrumente de suflat. 


Rodica LIPATTI 


Melodiile noptii albe 


Coproductie:  sovieto-iaponeza. Scenariul: 
Soloviov. T. Kasikura. Regia: Serghei Soloviov 

Kiesi Nisimura. Imaginea: Gheorghi Rerberg. Mu- 

zica: Isaak Svart. 

Cu: Komaki Kurihara, luri 

Zbruev, Elisaveta Solodova. 


Solomin, 


Aleksandr 


s pe mal 
Productie a studiuri din Riga Scenariul: 
eghină Ezera, Gunar Tilinshi după romanu! 


Fintina» de Reghina Ezera. Regia: Varis Brasla, 
Gunar Tilinski. Imaginea: Gvido Skulte. Muzica: 
vant. Kalinin. 
Cu: Astrida Kairisha, Gunar Tilinski, Lilita Ozolinja. 


'manist. 


Kwaidan este povestea unui soț care 
si-a părăsit dragostea minat de dorința 
inavuţirii. Recăsătorit cu o fată bogată, 
el va tinji după prima sa scţie și va 
incerca să-și răscumpere vina, dar răs- 
cumpărarea are preţul ei... Acţiunea 
concisă e condusă,tot ca într-un ritual, 
către deznodămintul fatal. Cea de a 
doua schiță cinemalogralică, Poves- 
tea lui Miminashi-Hoishi este o splen- 
didă parabolă despre menirea socială a 
artistului. Acţiunea se deschide cu lup- 
tele de la inceputul mileniului nostru, 
dintre familiile nobile, înainte de uni- 
ticarea statului imperial. Dar,treptat, pe 
tundalul istoric se reliefează destinul 
creatorului de artă fără de care nu există 
supravietuire. Amestec de grație şi cru- 
zime, de cutezanţă și teamă, petsohajele 
hu Hearn şi Kobayashi vin dintr-o lume 
fantastică- pentru a apăra nevoia de 
lrumos şi de puritate a omului dintot- 
deauna. 


Adina DARIAN 


pozitiv 


__ Adevăratul Cehov 


Un din le mai m Inz 
cinematografului e ea de a f 
reuşit să-l facă ecranizabil pe Cehc 
E o performanţă relativ recentă și ea 
aparține filmului sovietic din cea mai 
ulți ani in 
cățelul», apoi un 
chiul Vania», în s t, 
Piesă neterminată pentru pianină 
mecanică. 

Anton Pav 
mari pe ca 
tost pină nu de mult ur 

înțeles, 
succes rapid și a unei cariere ir 
tionale neintilnite. Îmi amintes 
acum 20 de ani, am văzut 

Teatr 
«Trei surori» 

nesfirşită 


lă: acum ma 
urmă «Doamna c 
memorabil «U 


cei ma 


nitatea a 


din Mos 


selnice. Nu 


Ceh 


a acestuia (cea 
şi spectacolul amintit), 
oşind marelui regizor 
e»: «Piesele mele sint c 
spunea Anton Pavlovic 
zimbet trist. La Cehov 
de peste 
pertectă 
ani, Mu 


«Livada 
lie) unde se 
să se desmintă 
avea dr 
lată 


pre 
loare 
ghin, Elena Solov 
nova ne arată pe ace 
modernitatea avea atita 
lată una din m. ial - 
ui asupra scenei. Piesă neterminată 
pentru pianină mecanică este o 
capodoperă 
Gelu IONESCU 
ESI 3 Ac SL E IERI OLE a Se S EI 3 
stop cadru pe: 
RI PP DIE SEE EEE EAI GIF 


__A cincea pecete _ 


A u der 


un film 
cincea pecete, 
film care 
af în 
4 nişte oam 
degetele unei r 
ntr-u 
un pahar 


sublimă 
să f 


cu vorpe 
re defi- 


Aurel BĂDESCU 


De Funès se intoarce pe 
ecrane. Acum doi ani avuse- 
se un infarct al miocardului. 
S-a îngrijit cu sfințenie și 
acum vine din nou să ne 
facă să ridem. Pe mine, nu. 
Dar cei ce rid sint aşa de mult 
mai mulți decit mine! De altfel nu e nevoie 
ca eu să rid pentru ca, tot eu, să nu recu- 
nosc acestui actor o incontestabilă origina- 
litate. Ceva mai mult, sint într-o privință 
«nașul» lui. Cind l-am văzut în filmul 
Traversind Parisul (1956), într-un rol mi- 
nuscul (cum fuseseră de altfel toate pină 
atunci), am rămas mirat văzindu-l că se 
strimbă amarnic In situaţii care nu aveau 
nimic comic. Strimbături, recunosc exce- 
lente, deși fără nici o noimă. Atunci, in 
cronica mea, m-am întrebat: pentru ce acest 
actor nu se apucă de comedie? Am vorbi! 
Intr-un ceas rău. Adică bun. Căci după 
circa 100 de filme (dintr-un total de 112) 
perseverent compuse numai din grimase, 
de Funès (Fùfù, cum îl zic admiratorii) a 
ajuns să-i bată pe toţi, chiar şi pe Gabin 
pe scara box-oftice-ului. lar azi, partenerii 
săi: Bourvil, Montand, Gabin, Marais, Fer- 
nandel, Michel Simon, Belmondo, Brialy, 
Brasseur, Danielle Darrieux, Micheline 
Presle, Edwige Feuillere, Michele Morgan 
sint simpli figuranți, fără nici un merit. 
Zic aşa pentru că oricine, şi eu, și dumneata, 
am fi tot atit de lesne capabili să obținem 
de la el să se strimbe, adică singurul lucru 
pe care el știe să-l facă. O singură dată, 
partenerul a avut un rol propriu-zis. Adică 
de două ori. A doua oară, acum, în deli- 
ciosul film pe care l-a făcut după infarct 
Aripioară sau picior? Dar in cealaltă dată 
(în Jandarmul la plimbare), reabilitarea 
partenerului care, din figurant e promovat 
actor, era deosebit de interesantă. Un preot 
vine la soții de Funès să le ceară un mic 
ajutor pentru repararea acoperișului cape- 
lei, dărimat de furtună. Futu, bineinţeles, 
şi foarte logic, răspunde prea-stintului prin- 
tr-o grimasă, apoi alta; și alta. La care re- 
verendul părinte, știți oare cum va răspunde, 
Printr-o contra-grimasă, scoțind limba, apu- 
cindu-se de fălci, ciupindu-se de guşă, 
dind ochii peste cap, virindu-și degetele, 
in nas, git şi urechi. Un lung duel de con 
torsiuni faciale care ne va lămuri de la in- 
ceput că povestea nu are temă şi că, de 
indată ce vreun personaj ar incerca să aib.: 
aerul că joacă într-o piesă, imediat celelalte 
personaje vor alinia la loc populaţia pe tron- 


inema 


«Fă-mi o mincare, cum imi place mie, 
și adu-mi-o săo mâninc, ca să te binecuvinteze 
sufletul meu Inainte de a muri» 


Aşadar, domnul Charles Duchemin -- 
directorul celebrului ghid ce-i poartă nu- 
mele — cel care, ca nimeni altul, se pricepe 
a preţălui calitatea unui file de rață cu pier- 
sici, a unei rindunici de mare mai corect 
triptă sau nu, gata să stabilească chiar 
baudelairiene «corespondențe» între mu- 
zică și bucate, căci, nu-i așa, veți fi cu toții 
de acord că Wagner e pentru vinatul mare, 
pentru mistreţ, pentru urs, în vreme ce 
pentru găinușa de Bresse, pentru homarul 
Roscoff, trebuie, nu-i așa, altceva, o mu- 
zică mai spirituală, mai subtilă, mai echi- 
librată, el, regele gastronomilor, care se 
oțăreşte, siderat, numai cind vede un ne- 
pricopsit de birtaş cum destupă o sticlă 
ținind-o între genunchi, are un acces de 
«agnozie», și-a pierdut, adică, dintr-odată, 
unul din cele cinci simţuri, şi anume sim- 
tul gustului. Năpastă mai cumplită decit 
surditatea lui Beethoven, năpastă cu atit 
mai catastrofală cu cît ea l-a lovit chiar în 
ajunul Înfruntării, în fața camerelor de te- 
leviziune, cu însuși Tricatel, impăratul bu- 
cătăriei industriale, Napoleonul conserve- 
lor. Zeii, insă, de bună seamă, cei care i-au 
înzecit puterile lui Ulysse ajutindui să 
doboare, singur, Intreaga ceată a mişei- 
lor de peţitori, acelaşi care rătăcesc gloan- 
tele infamilor bandiți, făcind, în schimb, 
ca singure cele ale şerifului să-şi atingă, 
toate, ținta, aceiași care au oţelit unicul 
braț al lui Spencer Tracy într-atita încil 
campionul loialității să-și pună la podea 
adversarul, tot ei l-au susținut şi pe handi- 
capatul Duchemin. Operind exclusiv cu 
simțul văzului, transportat ca un cintăreț 
de liră şi precis ca un chirurg, Duchemin 
testringe uşurel şi fără greşeală stera no- 
țiunilor și, coborind treaptă cu treaptă de 
la genus proximum la diferenţa specifică, 
conchide: «Culoare frumoasă, roşie, puțin 


violetă, strălucire: e un Bordeaux de viță 


nobilă. Puțin putregai nobil in suspensie, 


Pe 
mapamond , 
la 
ordinea 
zilei, 
căutarea 
surselor 
de 
energie. 
lată 
o nouă 
sursă 
imbatabilă : 
risul 


tul unic al strimbăturii unanime, perpetue, 
conșştiincioase şi organizate. 

Filmele lui sint Intr-adevăr unice. Există 
filme-basm, filme-fantastice, filme-trăznite, 
dar în cazul lui Fùòfù e altceva. Ceva caie 
aduce niţel a desen animat, dar mai muh 
seamănă cu o metamorfoză a tuturor oa- 
:nenilor în jucării luate din odaia copiilor. 
jucării care Işi datoresc existența simplelo: 
trucaje cinematografice mărturisite; exis- 
tența și o funcţionare cit mai imposibilă 
cu putință. Asistăm cum oamenii se joacă. 
Dar nu în acel mod american și inteligent 
numit «let's pretend», adică «hai să ne pre- 
facem», ci în felul (foarte nostim şi el) în 
care un copil timpit pune de şase sute de 
ori aceeași rață mecanică să spună mac- 
mac. Transformarea ființelor în jucării cere 
numai două lucruri: jucăria să fie stupidă 
şi Fufu să se strimbe. Astfel îl vedem cum. 
jandarm, anchetează rind pe rind, nudisti 
de toate sexele, adolescenţi, cosmonauti. 
„Alugărițe fișnețe, rachete cosmice, com- 
putere şi aparate comic electronice, preoti 
pomanagii, toate acestea cu tumbe, spar- 
geri, salturi, ciocniri, care nu-s gaguri, ci 
grimase făcute de obiecte cu un răspuns 
la strimbăturile eroului. 


In tilmul făcut ca o revenire pe platou 
după panica stirnită printre admiratori la 
vestea că după infarct II vor pierde pe iu- 
bitul lor, în Aripioară sau picior? jucăria 
„ste acea strimbătură generală şi national 
franceză: delirul gastronomic. Francezii 
„cred că sint singurii care, din bucătărie, 
au făcut o artă Dușmanul este restaurantul 
comercial, care, în stupida sa mărginire 
socoate că singura funcţie a mincării este 
să o măninci. Filmul ne pictează duelul 
între aceste două puncte de vedere. Fùfù 
e preşedintele Marelui Ghid Gastronomic 
al Franței, care sugerează inovații culinare, 
informează asupra creației bucătărești în 
curs, critică sever abaterile de la bunul 
gust gastronomic. Președintele e un ade- 
vărat personaj mitologic, la care se închină 
întreaga mindrie a Franţei. Acest Napoleon 
al bunelor mincăruri e, firește, asaltat din 
toate părţile, treburile sale se incalecă, se 
ciocnesc unele de altele, intr-o grimasà 
fără sfirșit. De data asta Insă, strimbătura 
are un rival. Fiul lui Fută, actorul Coluche, 
este un grăsan găgăuță şi zăpăcit pe care 
tatăl său vrea să-l facă moştenitor al tronu- 
lui, dar care n-are deloc vocaţie pentru asta. 
Chemarea lui este Circul. Pe ascuns, cu 


impuritățile coboară Incet. Acest vin e din 
'53, un an foarte bun. Vinul e ca pămintui 
pe care a crescut via. Acesta e din Medo: 
Vinul e ca soarele. Acesta e dintr-o vi 
expusă spre sud-vest, pe o pantă ușoară. 
E un Saint-Julien, Château-Leoville — Las 
Cases 1953». Aplauze. Tricatel e K.O. și 
tără îndoială nu se va mai ridica nicioda- 
tă; nimic nu mai poate umbri strălucirea 
primirii lui Duchemin la Academia Fran- 
ceză (pentru garda spadei, singurul ele- 
ment personal al «fracului verde», al uni- 
!ormei fiecărui academician, se înfiripase 
doar controversa: aripioară sau picior?). 
incununată de o cină de gală printre «ne 
muritori». 

Cu mulți ani în urmă, mai exact în 1912, 
temerarul aviator care, după armistițiul 
semnat cu germanii la Bucureşti, avea să 
treacă, în zbor, de la lași, peste liniile 
inamice, stabilind contacte de natură să 


contribuie la victoria noastră în primul . 


război mondial, viteazul marchiz de Franţa. 
Robert de Flers (oare de ce o fi fost el 
izgonit din nomenclatorul străzilor bucureş- 
tene?) dădea la iveală o admirabilă come- 
die, după care s-a făcut mai tirziu și un 
film avind-o printre protagoniști pe Elvira 
Popescu: piesa se intitula «Fracul verde» 
şi se învirtea în jurul unei alegeri la Aca- 
demia Franceză. «Lovitura de teatru» in 
piesa cu pricina consta în scena unde o 
buclucaşă «scrisoare pierdută» a noului 
academician către însăşi soția preanobi- 
lului, teapănului, intransigentului apărător 


al virtuţii, preanobilul duce de Maulăvrier, 
îl face pe acesta ca, în stupoarea generală. 
să se rostească, în tradiționalul său răs- 
puns la tot atit de tradiționalul discurs de 
recepţie al neofitului, cam așa: «oi aminti, 
așadar, domnule, strinsele legături de pri- 
etenie ce ne unesc şi vă voi spune, pre- 
cum odinioară Epictet discipolilor săi pre- 
ferati: Hubert bibicule, drăguțul meu ado- 
rat...». Adevăratul final însă la această 
enormă băşcălie academică nu se consu- 
mă pe scenă, ci cu mulți ani mai tirziu, 
chiar în sala de ședințe a augustului for, 
unde nu numai că se desfășoară ceremonia 
de recepţie a zisului Robert de Flers, unde 
nu numai că recipiendarul işi rostește 
cuvenitul discurs, dar acesta Incepe chiar 
cu evocarea «zilelor nebune ale tinereții», 
cind autorul își risese de ilustra fundaţie 
„a cardinalului de Richelieu. «Face, zău, o 
“mesă Parisul», ar fi spus Henri IV; a 
pora», ar fi făcut să se spună Coriolan 
Drăgănescu al nostru. 


Poate. Dar, la fel ca in episodul pome- 
nit mai sus, o secvenţă, una singură, sec- 
venţa finală a comediei lui de Funès (un de 
Funes jucind cu o uimitoare, nemaiintilni- 
tă la ei, economie de mijloace) ne dezvă- 
luie o comoară, o comoară adunată de o 
mie de ani de cultură și rafinament fran- 
cez: dulcea, blinda, atotințelegătoarea iro- 
nie. Dar iată secvența. incursiunea pe 
care Duchemin o făcuse în uzina lui Tri- 
catel, una din benzile ei rulante, scotind 


Şi așa cum este 


in viața 


de toate zilele 


cu fiul său 


Olivier de Funes 


banii lui papa, ~ utorul unei bande de 
camarazi idealiș!.. a inighebat un circ bazat 
nu pe acrobatii, ci pe clovnerii,a căror anos- 
teală absolută stirnește furtuni de admiraţie 
și ilaritate. Coluche e clovnul principal. 
Numai el știe cită diplomaţie i trebuie ca 
să scape de controlul patem și s-o rupă 
la fugă pentru ca, printre picături, să-și facă 
rolul în arenă, un rol colosal; care consistă 
din a arunca nenumărate găleți cu apă 
în capul unui spectator în prealabil acoperit 
cu frişcă, spectator căruia i se ceruse ama- 
bilul său concurs. 

Duelul e grav. O bătălie intre grimasa ta- 
tălui, grimasă artificială, obstinată şi gri- 
masa fiului, naturală, reală, spontană, fără 
poză, grimasă nobilă căci are caracter 
instituțional şi plurimilenar. 

Pentru prima oară filmul are subiect, 
temă, idee conducătoare. Pentru prima oară 
în loc de figuranti, găsim şi parteneri. Doi. 


Coluche, fiul, și tinăra secretară care are 


un haz neinchipuit. În tot ce face, In tot ce 
“pune, în tot ce este. Țineţi minte numele 
ei. O cheamă... Ann Zacharias. 


D.I. SUCHIANU 
Li 


în serie pui fripți, scrumbii afumate aurii 
si alte delicatese, realizate din petrol şi tot 
telul de produse sintetice, una din aceste 
benzi, care numai o clipă mai lipsea şi-l 
ingurgita de tot pe marele gastronom pre- 
lăcindu-l într-o cutie de conserve, îi Inhață 
ceasul de buzunar. Ei bine, la dineul de 
gală, cind academicienii în ținută de ri- 
goare se pregătesc să savureze o minune 
de «pateu cu trufe imperiale à la Charles 
Duchemin», acesta din urmă, antamind 
propria sa farfurioară, scoate cu furculita, 
răsucindu ca pe o macaroană... lanțul 
tot, iar la capătul 'lui, însuşi ceasornicul în- 
git de monștrii mecanizaţi ai industria- 
sului. 

Lungul drum, par totuși a se întreba, în 
republica al cărei preşedinte, după ce ofe- 
ră, la Elysée, un nemaiauzit dineu de gală 
alcătuit din 3 (trei) feluri, nu se sfiește să 
acorde legiunea de onoare unor bucătari, 
și în limba lui Rabelais, a lui Brillat-Sava- 
rin, a lul Joseph Berchoux («La gastrono- 
mie», poem în 4 cinturi, apărut la 1800, la 
numai citiva ani după Teroare, un fel de 
«Pseudokineghetikos», dar unde se vor- 
beşte și despre gastronomie), a lui Maurice 
des Ombiaux («Traité de la table» «Le 
Gotha des vins de France», etc., etc.) lun- 
gul drum, par, zic, a se întreba realizatorii 
acestui film, străbătut de la hrană la min- 
“care, de la faimoasele ospeţe home- 
rice, alcătuite în fond numai din carne 
friptă, de vreme ce castronul rezistent la 
foc, descoperire deopotrivă de anonimă 
și de epocală ca și roata, ca și hexametrul 


- dactilic, încă lipsea, lungul drum de la 
mijloc de subsistență pină la 


hrană ca 
Ruicatele alese în care ideea de hrană ră- 
mine doar un pretext, lungul drum de la 
limbajul nearticulat menit exclusiv comu- 
nicării între oameni, pină la toate deliciile 


` poeziei clasice și moderne, de la «mijlo- 


cul de înțelegere la unealta de seducţie». 


lungul acesta drum să trebuiască oare 


acum, cind se stinge galaxia Gutenberg, 
să tie luat iarăşi de la inceput? O 


Radu ALBALA 


Producţie a studiourilor franceze. Scenariul și 


regia: Claude Zidi. Imaginea: Claude Renoir. 
Muzica: V/adimir Cosma. 
Cu: Louis de Funès, Michel Coluche, Claude Gen- 
sac, Ann Zacharias. 


> 


Diamantele 
negre 


ducerea cu același titlu 
inema cartea lui Jókay Mor Işi păs 

trează și In filmul lui Zoltan 
Varkonyi romantismul social, 
ușor utopic al scriitorului 
Un fel de Jules Verne al 
maghiarilor — cum a fost numit — interesat 
însă mai mult de trecutul și prezentul decit 
de viitorul societății sale. Respectiv Ungaria 
la sfîrşitul secolului trecut, suferind pă- 
trunderea capitalului străin în țară, cu tot 
ce-a Însemnat el, ca violența procedeelor, 
coruperea moravurilor, sporirea mizeriei 
sociale. Scriitorul înregistrează procesul 
cu asprime critică. Lui li opune o viziune 
idilică asupra relaţiei precapitaliste dintre 
un mic patron cumsecade și minerii dintr-o 
regiune — Bondâvar — unde se petrece 
acţiunea. O exaltare romantică tipic jules 
verne-iană asupra descoperirilor ştiinţei, 
descoperiri ce făceau senzație la sfirşitul 
secolului trecut și asupra fanaticilor ei 
slujitori în genul eroului principal: un mic 
proprietar de mină, inginer, zelos căutător 
de «diamante negre», adică un cărbune de 
calitate excepțională care incepe să inte- 
reseze marile consorții internaţionale. De 
aici diversitatea procedeelor lor, a marii 
finanțe interesate in concesionarea tere- 
nului micului proprietar și, dacă acesta 
opune rezistenţă, incercarea prin tot felul 
de «arme albe», corupere, atragerea mine- 
rilor de la Bond6var spre exploatări concu- 
rente, mită, tentativă de seducere, incendiu, 
Totul e privit in culori puternic contrastante. 
cum se cuvine între lumi și principii morale 
ireconciliabile, dar şi în spiritul unei litera- 
turi puternic intiuențate de «Mizerabilii». 
inginerul savant e un romantic cavaler al 
ştiinţelor, un alchimist chipeș, incoruptibil, 
generos cu minerii lui, ba chiar și cu cei de 
la concurență atunci cind incendiul izbuc- 
neşte la mina vecină. Omul de afaceri 
perfid şi fără scrupule va sfirşi, ca orice 
laş în pragul falimentului, prin a se sinucide 
Pină și slujitorul catolicismului e un prelat 
care umblă cu pistoale la briu în loc de 
cădelniţă, ca să alunge «duhurile necurate» 
din castelul bătrinei contese. El e incitatorul 
moral al tuturor imoralităţilor pe care le 
pune la cale impreună cu afaceristul veros. 
Victime ale cupidităţii lor cad deopotrivă 
bătrina contesă — desprinsă de lumea mon- 
denă — și-al său soț generos, un fel de 
Mecena mereu dezamăgit, cit şi o frumoasă 
fată de miner atrasă în mrejele vieţii de oras 
Doar că finalmente dragostea fetei pentru 
inginerul integru (care continuă să refuze 


Zilele filmului din: 


R.S.F. lugoslavia 


| Partizanii unui ideal 


Organizate cu prilejul celei de a 34-a ani- 
versări a Zilei naționale a Republicii Socia 
liste Federative lugoslavia, «Zilele filmului 
iugoslav» ne-au dat posibilitatea să vedem 
trei filme, două în premieră, Acţiunea 
Stadion și Idealistul, și unul în reluare 
Anul de graţie 1573 (vezi cronica În revis- 
ta «Cinema» n 1977), Trei filme pe trei 
teme diferite, lucrate în trei maniere deo- 
sebite, care pot oferi o imagine a preferin- 
telor către care se îndreaptă azi cine- 
matografia din țara vecină și prietenă 

Acţiunea Stadion, prezentat în deschi 
derea galei, pornește de la un fapt auten- 
tic: în 1941, la Zagreb, 40 de mii de elevi din 
clasele superioare au incendiat stadionul 
pe care, cu citeva zile inainte, fuseseră 
convocați de nazişti spre a-i «infiera» 
pe evrei şi pe sirbi (ei fiind croați), pe cole- 
gii și pe prietenii lor. Din nou, deci, un 
film despre împotrivirea unui popor — 
de data asta reprezentat prin copiii lui — 
la teroarea pe care au instituit-o ocupanţii 
hitleriști, din nou un film despre rezistența 
unei țări ce nu poate accepta cotropirea 
din nou, deci, un film despre perioada 
celui de al doilea război mondial, un film 
din categoria celor care au făcut faima 
cinematografiei iugoslave. Realizat de Du- 
šan Vukotić, cel care, ca şi Gopo, a trecut 
de la filmul de animaţie la lung-metrajul 
artistic cu actori, Acţiunea Stadion, 
ce abundă în prim şi gros-planuri, atestă 
înclinarea regizorului — ca și «deforma- 
ţia» lui de autor de desene animate — 
câtre cadrele bine studiate, cu detalii ce 
capătă, nu o dată, valoare de argument 
principal 


pină și onorurile academiei din Viena dacă 
acestea ascund capcane și trăieşte ca un 
sihastru printre cărbunarii lui)o va ajuta 
să-şi regăsească calea cea dreaptă. Po- 
vestit în vorbe. filmul pare naiv. În imagine 
el ciştigă. În primul rînd, datorită minuției 
cu care e reconstituit cadrul istoric, a grijii 
față de fiecare detaliu scenografic: impre- 
sionante sint saloanele castelului de la 
Bondâvar, ca și cele adăpostind străluci- 
toarele baluri ale Vienei fin du siècle: 
o interpretare sobră dar fără performanțe 
ridică şi ea coeficientul de interes al filmu- 
lui. În ciuda lungimilor (peste două ore 
jumătate de proiecţie), a cadrelor prea 
descriptive ce nu scapă niciun amănunt 
din povestire și a lentorii montajului ce n-a 
descoperit Incă elipsa cu funcție sugestivă, 
filmul rămine totuşi captivant. Imaginea 
e sensibilă mai mult la poezia peisajului şi 
a chipurilor de frumusețe locală (frumoa- 
sele fete intoarse seara din mină cintind 
nostalgic pe sub ferestrele iubiţilor), la 
rafinamentul interioarelor vieneze şi mai 
puțin la dinamica acţiunii 

Alice MĂNOIU 
————__———— 
Producție a studiourilor ungare. Scenariul: János 
Erdody, Zoltan Varkonyi după romanul lui Mor 
Jókai. Regia: Zoltan Varkony. Imaginea: György 
lliés. Muzica: Emil Petrovics 
Cu: Peter Huszti, Szilvia Sunyovszky, Peter Hau 
mann, Sándor Szabó, Klari Tolnay 


Imposibila 
poveste de dragoste 


Regizorul Jerzy Holtman ne 

oferă, pornind de la ideea 

g prejudecăților de clasă, un 
INCA studiu artistic interesant, con 
struit pe coordonatele unui 

univers filmic de tip special. 

Problematica cuprinsă în film 

se tace sezisată printr-un conflict aproape 
imperceptibil început la nivelul formelor. 
Regizorul nu ne obligă la participare,dar ne 
instigă la ea pe undele unui subtil cifru 
emoțional. Subiectul poate fi acuzat de 
banalitate. Un tinăr moștenitor, exponent 
al înaltei aristocrații poloneze, se Indrăgos- 
teste de frumoasa și modesta guvernantă 
pe care o întiineşte în casa mătuşii sale. 
Demersurile căsătoriei lor se fac într-o 
atmosferă dintre cele mai ostile. Printr-o 
tactică discretă, membrii clanului intervin 
şi, indirect, provoacă moartea tinerei resta- 
bilind astfel ordinea morală a lumii lor. 
Unui spectator avid de spectaculos, filmul 

îi poate părea static. De fapt această aparen- 
tă încremenire este o transfigurare artistică 
în cheie regizorală proprie, a mecanismului 
disimulat, prin care prejudecățile de clasă 
legiterează moral o societate. Alcătuit par- 
că din cristale perfecte, Intr-o arhitectonică 
dramatică, filmul creează senzaţia unei 


Cel de al doilea film, ldealistul, în regia 
lui Igor Pretnar și cu Radko Polic în rolul 
titular (Premiul de interpretare la Festi- 
valul internațional de la Moscova, 1977), 
este povestea distrugerii unui om prin 
distrugerea idealului său de viață: acela 
de a lumina minţile sătenilor în mijlocul 
cărora trăiește ca învățător. A lumina 
minţile oamenilor însă, însemna, în con- 
cepția autorităţilor de pe vremea aceea 
(stat și biserică), a instiga la răscoală, 
şi un instigator la răscoală se pedepseşte. 
Se pedepsește, ucigindu-i treptat, dar 
sigur, personalitatea, Încrederea in sine 
Se pedepsește, răpindu-i încrederea în 
idealul său. Considerat de unii un militant 
pentru progres, deci un tip primejdios, 
iar de alţii un naiv care se luptă, ca şi 
cavalerul de la Mancha, cu morile de vint 
idealistul strins între aceste menghine, 
la care se adaugă mizeria materială şi o 
căsnicie ratată, incepe să cedeze, să dea 
inapoi, să-şi inmoaie dirzenia pină la o 
inlocui cu umilința și aşa să ajungă, pas cu 
pas, pină la totala capitulare. | s-ar putea 
reproşa poate că nu a fost destul de tare 
ca să ia in piept toate greutăţile, să reziste 
tuturor persecuțiilor. Poate, dar în felul 
acesta n-am mai fi avut de a face cu un 
personaj atit de profund uman, supus, 
ca orice om, neinţelegerii, greşelilor și, 
mai ales, slăbiciunilor. Idealistul nostru 
ar fi fost, în cazul acesta, un erou, un supra 
om. Şi nu cred că noi, muritorii de rind, 
am mai fi fost atunci atit de aproape de el, 
atit de partizani ai idealului său. 

Anca MICLESCU 


R.P. Albania 
Cintec de dragoste | 


Ca un cintec de drago 


senzaţia unei dis- 
perări care creşte direct proporțio- 
nal cu «obișnuitul» secvențelor deru- 
late. Tonalitatea luminoasă, frumuse- 
tea ideală şi limpede a personajelor, por- 
tretizate In maniera miniaturilor, fac ca 
imaginea să devină o alternanță de tablouri 
liniştitoare prin perfecțiunea lor pe un 
fundal fosforescent pe care desenul mişcă- 
rii pare a îl conceput de un pedant mate- 
matician al politeţii. Şi tocmai respecta- 
bilitatea gestului de ceremonial creează prin 
tensiunea monotoniei sale obsedante, pre- 
sentimentul evenimentului tragic. Schim- 
barea, minima schimbare, este Intr-adevăr 
imposibilă în acest univers al constringe- 
rilor, populat de personaje care au sigu- 
ranța şi grația definitivă a unor statui. 
Gestul sincerităţii este sancţionat cu duri- 
tate, legea castelor răminind singura in- 
tlexibilă. Dansul mascat al nobililor mon- 
deni In jurul «leproasei» pentru a o aduce 
la paroxism este singurul moment dina- 
mizat vizual și în același timp dramatic 
Este singurul punct de şoc,pentru că el 
simbolizează crima. Dansatorii poartă măști 
așa cum și crima este mascată de insăși 
existența unui anumit criminal, de inexisten- 
ta individului făptaș. Oamenii care dansea- 
ză sint proprii lor sclavi, sclavii propriilor 
prejudecăţi, necunoscind in toată impla- 
cabila lor ordine decit o singură voluptate: 
cea de a condamna. Mesajul acestui film 
de epocă, film într-adevăr artistic, îşi de- 
pășeşte momentul istoric devenind, cu tot 
finalul său trist, o impresionantă pledoarie 
pentru curajul de a fi, înainte de orice, om. 


Oana MĂCIUCĂ 


coboriri In infern, 


Producție a studiourilor poloneze. Scenariul: 
Jerzy Hoffman după un roman de Helena Mnisz- 
kowna. Regia: Jerzy Hoffman. imaginea: Stanis- 
law Loth. Muzica: Wojciech Hilar. 

Cu: Elzbieta Starostecka, Leszek Telesznynski 


Călugărul misterios 


Evenimentele războiului civil, cînd tină- 
rul stat sovietic era apărat cu arma în mină 
de către soldaţii Armatei roşii impotriva 
albgardiștilor stipendiaţi de puteri străine, 
a inspirat regizorului Arkadi Kolţatii, o 
povestire plină de neprevăzut cu urmăriri 
și travestiuri, cu acte de eroism şi cu toate 
invățămintele pe care ni le-a transmis is- 
toria. Pentru a spori spectaculosul peripe- 
tiilor acestui călugăr de ocazie, regizorul 
a optat pentru procedeul numit «stereo- 
kino», adică pentru imaginea în relief. 
(Stereo-kino-ul a fost brevetat în 1940 de 
către inginerul sovietic Semion Ivanov, şi 
corespunde inregistrării simultane a două 
imagini din unghiul de vedere al fiecărui 
ochi în parte; cu aiutorul unor ochelari 


nind dintr-un acelaşi izvor: puritatea sufle- 
tului lor entuziast. Tinărul şofer, cu nimic 
diferit de tinerii generației sale, de spe 
ranțele și de munca lor, de greutăţile 
și de izbinzile lor, este — în ciuda 
timidității — mai înaripat în fața acestui în- 
ceput de drum. Se simte mai înaripat, pen- 
tru că iubește o fată. O fată cu părul negru, 
cu sprincene negre, cu ochii negri și cu 
dinţi albi cu care ride în soare. În soarele 
patriei, «insulă de granit ce se scaldă la 
răscrucea mărilor». Fata munceşte şi ea 
doar că munca ei inseamnă a cînta. 
interpretă de muzică ușoară a unui mare 
ansamblu, meseria ei este.să învese- 
lească inimile şi să descrețească frunțile 
cu un cintec. lubirea dintre cei doi se 
naşte firesc, numai că el nu are curajul 
să-şi mărturisească sentimentele, iar ea 
aşteaptă cu nerăbdare să-i accepte dra- 
gostea. Dar poate că tinărul o va face 
pină să ajungă la capătul drumului lor 
plin de peripeții pe care ea a pornit pe 
urmele ansamblului, iar el a pornit la 
volanul camionului spre a o însoți. lar 
pînă să ajungă la capătul drumului, pină 
să-și mărturisească propria lor dragoste 
cei doi cîntă dragostea lor de țară și de 
partid. 


Finlanda 


0 poartă deschisă 
spre lume 


O dată mai mult cinematograful s 

fățişează, dincolo de valenţele artis 

ca o poartă deschisă spre lume. Calitate 

cu atit mai pusă în valoare, cu cit este 

vorba de o școală de film mai puțin cu- 

noscută pină acum. Cele patru filme pre- 

zentate ne-au prilejuit,fiecare în felul s: 

o intilnire cu oame obiceiurile şi me 

eagurile finlandeze. O intilnire după care 
poate spune: da, cunosc cite ceva 


anume colorați, spectatorul percepe ima- 
ginea de pe ecran în trei dimensiuni). 


Un film de Arkadi Kolțat!i. Cu: Vladimir Drujnikov, 
Alecsandr Deleavski, Valentin Zubkov, K. Sorokin, 
E Jarikov, T. Koniuhova, K. Stolearov 


Poruncă întunecată 


Regizorul Raoul Walsh s-a născut la 
sfirșitul secolului trecut şi s-a numărat 
printre asistenții marelui D.W. Griffith. Un 
nume pe cont propriu și-a făcut numai după 
apariția sonorului. Fără veleități de origi- 
nalitate, Walsh a rămas unul dintre cei mai 
prolifici regizori hollywoodieni. Într-o pa- 
letă destul de largă de genuri, westernul a 
ocupat totuşi în creația sa un loc de frunte. 
Poruncă întunecată |! prezintă ca pe un 
bun cunoscător al genului. Filmul a fost 
realizat în anii '40, cind westernul nu desco- 
perise încă jocurile psihologice ale perso- 
najelor, punind accentul în special pe ac- 
tiune. Din acest punct de vedere, al dina- 
mismului povestirii, filmul este un exemplu 
de compoziţie dramaturgică; nenumăratele 
intorsături de situaţie întrețin ritmul actiu- 
nii și interesul spectatorului. în favoarea 
cărora pledează și un John Wayne la 
3 de ani. 


Un tiim de Raoul Walsh. Cu: Claire Trevor, John 
Wayne, Waller Pidgeon, Roy Rogers, Porter Hal 


Filmul poartă marca anilor '40, cind cine- 
matograful mexican și-a cîştigat populari- 
tatea pe toate meridianele cu «Maclovia», 
«Rio Escondido», «Maria Candelaria», «Per- 
la». Aceeași echipă care a făcut ultimul 
film citat, recent văzut la noi În premieră, 
a realizat și Floare de cimp. Întilnim ace- 
lași gust pentru melodrama dublată de 
violență a regizorului Emilio Fernandez; 
aceleaşi priviri sentimentale și hotăriri bru- 
tale ale lui Pedro Armendariz, aceeași fru- 
museţe fatală a lui Dolores del Rio, ace- 
leași pleinair-uri cu cactuși uriași şi nori 
tiviti pe margine cu aur ale operatorului 
Gabriel Figueroa. Sn 


Un film de Emilio Fernandez. Cu: Dolores de! Rio, 
Pedro Armendariz 


despre acei bărbați înalți, puternici, mun 
citori, dar nu o dată îngrădiţi de preju- 
decăţi moral-religioase moştenite; da, cu- 
nosc cite ceva despre acele femei înalte, 
frumoase, blonde dar şi bărbate care-şi 
ciștigă, pas cu pas, egalitatea cu parte- 
nerii lor de viață. Egalitate înclinind de 
partea lor necondiţionat doar atunci cînd 
este vorba de muncă, mai rar însă atunci 
cînd este vorba de a avea aceleaşi drep- 
turi la existență. Trei dintre cele patru 
filme ne arată cinematografia finlandeză 
preocupată să prezinte viața cotidiană; 
să o prezinte dar şi să o corecteze 
cind e nevoie, fie prin șarja comică (Omul 
care nu poate să spună «nu», regia 
Risto Jarva), fie printr-un stil sobru de 
cinema-adevăr (Soarta unui bărbat — 
regia: Nyrki Tapiovaara, Vremea sece- 
rișului, regia: Matti Kassila). Autorii nu 
se sfiesc să descopere viața de fiecare 
zi nefardată, acuzind răutatea, prejude 
ăţile sau alcoolismul — consecințe ale 
inor concepții și stări de lucruri din 
trecut 

Cu filmul de deschidere, Sub steaua 
polară, ne întoarcem la sfirşitul secolului 
trecut, urmărind saga unei familii de 
muncitori ai cărei feciori vor ridica steagul 
luptei pentru socialism în 1918. Fragment 
din trilogia scriitorului Väinö Linna, fil- 
mul regizorului Edvin Laine slujește prin 
suflul amplu epopeic documentul istoric 
aducind totodată un vibrant omagiu re- 
voluționarilor finlandezi 

O altă particularitate a selecției, mesa 
ger al artei de pe țărmurile Balticii, este 
sentimentul naturii. Ca şi alte cinemato- 
grafii din țările nordice, filmul finlandez 
are acea venerație discretă și plină de 
poezie pentru stropul de soare, pentru 
desișul frunzelor, pentru lungile nopți 
albe ale verilor mult prea scurte. Natura 
este întotdeauna aproape de sufletul cald 
al acestor oameni doar în aparenţă rec 


măsurați. 
Simona DARIE 


Filmul ştiințifico-fantastic: o modă sau o necesitate? 


Deşi termenul de «fantastic» 
inscris ca o componentă de- 
terminantă în titulatură pare 
să indice o evidentă detaşare 
de constringerile realului, li- 
teratura ştiințifico-fantastică 
şi cinematografia științitico- 
fantastică implică, indiscutabil și o dimen- 
siune realistă. Dimensiunea care-și are 
sorgintea nu atit în caracterul «științific», 
înscris și el pe primul loc în denumirea ge- 
nului (dimpotrivă, deseori, tocmai în acest 
caracter științific-sau pseudo-știinţitic se 
ascunde apelul la irealism, la ruptura cu 
logica curentă) și nici în o oarecare confor- 
mitate exterioară cu realitatea, așa cum este 
ea percepută de către simțul comun. Rea- 
lismul la care ne referim se referă mai cu 
seamă la domeniul punctelor de vedere 
și al ideilor. El face din fiecare operă știin- 
țifico-fantastică (In literatură și în cinema- 
tografie) un document uman, un document 
sociologic chiar perfect datat istoricește, 
exprimind uneori cu mai multă claritate 
decit alte creații, starea intelectuală şi psi- 
hică a unei epoci, aspiraţiile și temerile cu- 
rente ale unei perioade determinate. Crea- 
ţia ştiințitico-tantastică se dovedeşte astfel 
moștenitoarea legitimă a ceea ce incă în 
secolul al XVIli-lea Voltaire, de pildă, nu- 
mea «povestire filozotică». Credinţa oame- 
nilor din a doua jumătate a secolului al 
XIX-lea în ştiinţă ca panaceu universal al 
tuturor relelor de care suferă omenirea, ca 
sursă a progresului inexorabil este mai evi- 
dentă în romanele lui Jules Verne deci! 
în cele ale lui Zola, deși ambii se găseau, 
probabil, pe aceleași poziţii scientiste. Cite- 
va decenii mai tirziu, romanele știinţitico- 
fantastice ale lui H.G. Wells exprimau 
primele fisuri in acest bloc de convingeri, 
apariția Ingrijorării față de posibila folosire 
malefică de către spirite animate de setea 
de dominație a imensei puteri pe care o 
reprezintă ştiinţa. 


King-Kong și suprarealismul 


Dacă filmele lui Méliès se situau Incă 
în cadrul unei viziuni julesverniene asu- 
pra viitorului, peliculele americane din 
anii '30 erau mai aproape de concepția 
welisiană. Abandonind iluziile idealiste 
despre rolul progresist și regenerator al 
ştiinţei, ele insistau mai ales asupra iden- 
tității dintre stăpinirea tehnicii celei mai 
avansate și putere, putere individuală, se 
înțelege, folosită pentru a face bine sau, 
mai ales, pentru a face rău. Apare ideea că 
tehnica exacerbată poate scăpa (în spiritul 
acelor ani, doar provizoriu) stăpinirii celui 
care a creat-o. Reluarea cu succesul cunos- 
cut, ale unor mituri romantice (Golem-ul 
sau Frankenstein), decurge din aceeaşi vizi- 
une. Raporturile dintre om și știință nu se 
mai înscriu perfect în sfera raţionalității, ex- 
cepționalul apare deseori nu ca prefigurare 
a puterilor care așteaptă să fie stăpinile 
de către om ci ca sursă de mister, de tul- 
burare, de poezie terifică. Oarecum In acest 
context se inscrie, de pildă, o reușită de 
mare strălucire cum este King-Kong (ne 
referim, desigur, la admirabilui film produs 
În 1933 de Marian Cooper şi Ernest Schoes- 
dack și nu la jalnicul remake destinat să-i 
sperie pe arieraţi și confecționat mai anul 
trecut de un negustor ca De Laurentiis). 
Kiny-Kong, în care Andre Breton vedea o 
«capodoperă suprarealistă», exprima prin 
onirismul său, prin proiectarea în absurd 
şi neverosimil, prin cultivarea unei anumite 
forme de erotism monstruos, erotism a 
cărui coordonată principală era, totuși, 
puritatea, gingăşia, neliniștea spiritelor din- 
tr-un an În care se puneau bazele, să le 
zicem, «instituționale» ale apocalipselor 
viitoare. 

Filmele ştiințifico-fantastice produse du- 
pă război În lumea occidentală (şi mai ales 
în anii '60 cind criza valorilor a cuprins din 
plin și Statele Unite) nu mai păstrează 
nimic din Iluziile şi speranțele anterioarelor 
produse similare. Nici în cele mai feroce 
pelicule politice, societatea capitalistă con- 
temporană nu este supusă unei mai totale 
și mai necruțătoare puneri sub acuzaţie 
ca în aceste filme disperate. Începind cu 
capodopera absolută a lui Stanley Kubrick 
Odissea spațiului 2001 (în care oamenii 
iși transferă în spaţiul cosmic răutățile și 
minciunile care au înflorit pe Terra și în 
care singura soluţie pare a fi — dar finalul 
e intenţionat echivoc — reintoarcerea spre 
pulsațiile originare de la inceputurile vieții 
omenești) şi continuind cu atitea și atitea 
alte filme: Portocala mecanică a aceluiasi 
Kubrick (o lume distrusă de violenţă și 
contobmism in care pină şi muzica lui 
Beethoven devine stimulent al agresiunii), 
Zardoz al lui Boorman, Soylen Green 
(cu imaginile sale insuportabile ale unui 
New York viitor, devorat de murdărie, toa- 
me şi promiscuitate) Westworld (incheiat 
cu revolta apocaliptică a roboților care, 
precum Golemul medieval, distrug lumea 
artiticială a privilegiaţilor incapabili de o 
viaţă în cadre autentice) Intiinim un unic şi 
amar răspuns la întrebarea cheie a întregii 
cinematografii științitico-tantastice: por- 


inema 


sondaj cineunivers 


Tulburătoarele 
întrebări 
ale mersului 
spre anul 2000 
(şi chiar mai departe) 


nind de la ticăloşiile de azi, viitorul nu poate 
ți decit absurd, criminal, dezumanizant 
Sint toate acestea filme ale unei societă!: 
în criză, ale unei societăți care şi-a pierdu! 
increderea şi în prezent şi în viitor. 


Moda catastrofelor 


Am mai avut de multe ori ocazia să sub- 
liniem că unul din fenomenele cele mai ca 
racteristice vieții ideologice din lumea occi- 
dentală contemporană este cel al recupe 


filmele 


Filmele cu subiect «ştun 
țitico-tantastic» — cuvin- 
te care, după cum se ve- 
de merg de la o vreme 
mină în mină ca o fetiță 
cu bunica ei — au fost 
cu totul ignorate de ca- 
sele noastre de filme. i 
A visa e nu numai o necesitate bio- 
logică ci, în primul rind, una sufleteas- 
că, fiecare om viu simte nevoia să vadă 
mai departe, dincolo de experiența lui 
imediată, fiecare om simte nevoia să-şi 
apropie viitorul, să se intrebe ce sint, 
la urma urmei, metanobacteriile? 
Sensibilitatea individului se înalță cind 
se tulbură de grandoarea universului, 
eu personal, și mai sint şi alte cazuri, 
intru într-o stare de eutorică nedume- 
rire cind aflu că există stele la o de- 
părtare de, nici mai mult nici mai puțin, 
un milion de ani lumină. Caut, cu nai- 
vitatea şi trutia poetului, să măsor dis- 
tanța dintre mine și stele — un milion 
de ani-lumină — și, bineinţeles, mă re- 
cunosc învins. Dar această infringere, 
sau, mai exact această stare de nedu- 
merire, de neputinţă, dacă vreţi, dă su- 


poetului 


Dreptul şi plăcerea de a visa 


Actorii Mark Hamil 

și Carrie Fischer 

în singurele roluri «umane» 
dintr-un film cu roboți: 
Războiul stelelor, 

care a depăşit 

toate recordurile 

de încasări 


rării. Au apus vremurile în care Baudelaire 
si Flaubert erau condamnaţi de justiție 
pentru operele lor, în care Van Gogh nu 
reușea să vindă nici un tablou, în care 
conspirația tăcerii, dacă nu represiunea 
directă se abăteau asupra oricărei opere 
îndrăzneţe. Astăzi, în Occident, toate în- 
drăznelile, toate contestările sint sau se 
incearcă a fi recuperate, adică acceptate 
formal și deformate treptat dinăuntru. Așa 
s-a intimplat, după cum am mai arătat cu 
filmele politice. Aşa se incearcă azi să se 
procedeze cu filmele știinţifico-fantastice. 


fletului o putere inaltă 

Există viaţă pe planeta «Marte»? Exis- 
tă cu adevărat «muzica stelelor»? Aces- 
te probleme obsedează fiecare ființă 
omenească. 

Ar fi nedrept și superficial să obiec- 
tăm caselor de filme că nu s-au pre 
ocupat de această temă, poate că n-au 
avut scenarii, poate că au avut griji 
mult mai mari. 

Nu se poate trăi fără emoție în fața 
boltei Instelate a cerului, fără nevoia 
dureroasă de a vedea cum va arăta 
lumea după ce tu, iertați-mi expresia, 
«vei fi pămint». 

Tinerii acestui timp aspiră cu tot 
orgoliul nemuririi virstei, la o explicaţie 
științifică materialistă a lumii, vor să se 
înțeleagă pe ei Insişi dar vor să Inte- 
leagă şi tainele galaxiilor și ale anti- 
materiei. Şi a înțelege taina propriei 
tale existențe şi taina galaxiilor este — 
după cum susțin savanții, laureaţii pre- 
miului Nobel — cam același lucru. 

Aceste filme, cu subiecte ştiinţifico- 
fantastice ar avea și un mare rol edu- 
cativ, mult mai mare decit o povesti- 
oară minată de la spate de un bici 


Oricit ar părea de curios, una din formele 
în care s-a subliniat interesul pentru fil- 
mele științifico-fantastice, odată acest in- 
teres trecut în «administrarea» marilor com- 
panii comerciale, este moda filmelor-ca- 
tastrofe. Preluind ceea ce era de preluat, 
adică exacerbarea tehnicii şi atmostera 
terifiantă, noua modă a golit vechiul gen 
de toată încărcătura sa ideatică: Intrebările 
neliniştite asupra destinului omului și al 
umanității, meditaţia asupra raporturilor 
om-creaţie umană, dezbaterea asupra na- 
turii umane: perenă în calităţile şi defectele 
ei sau susceptibilă de modificări radicale, 
etc. Chiar impregnate de un pesimism mis- 
tuitor, filmele științitico-fantastice din anii 
"60 conțineau un simbure fertil care consta 
tocmai din invitația la reflecţie. Filmele 
catastrofă, in marea lor majoritate insă, 
se mulțumesc cu un teribilism plat, fără 
aripi. Catastrofa însăși (cutremure, inun- 
daţii, incendii, năvală de insecte, etc.) 
oricit de impresionant ar fi prezentată (și, 
doar nu se face economie de mijloace de 

oc) sperie, dar nu tulbură pe spectatori. 
n această privință, fie spus în paranteză, 
adevărate filme-catastrotă sint cele reali- 
zate cu decenii în urmă de Stan şi Bran. 
Acolo, da, obiectele, natura, evenimentele 
scapă complet de sub controlul oamenilor, 
nenorocirile (în forma lor comică, stan- 
branescă) se ţin lanț nemaiputind fi oprite, 
dezlănțuindu-se după o logică implacabilă, 
străină, opusă bunului simţ, o logică tulbu- 
rătoare pentru că e supusă unui absurd or- 
ganizat după tainice legi. Spre deosebire de 
catastrofele din filmele recente, catastrofele 
din filmele cu Stan şi Bran sint mai terifian- 
te, pentru că sint imparabile şi cotidiene. 
Nu cauze profunde și deci rare provoacă 
aceste catastrofe ci fapte obișnuite, bana- 
le: sprijinirea de o ușă, coborlrea unei scări, 
așezarea pe un scaun, cumpărarea unui 
covrig. 

Dar filmele catastrofă din anii '70 şi-au 
cam epuizat la ora actuală interesul, în 
orice caz, zenitul acestei mode a rămas în 
urmă. Asistăm astăzi la alte incercări de 
recuperare a mitologiei ştiințifico-fantasti- 
ce. Filmul care a spart în America (şi în 
alte țări) toate plafoanele încasărilor Răz- 
boiul stelelor al lui George Lukas, renun- 
tind şi el, deliberat, la orice veleitate filo- 
zotică, se adresează unei alte cerinţe eterne 
a omului, nevoia de a se juca. Folosind cu 
măiestrie toate posibilităţile uluitoare ale 
trucajelor, reducind intriga la o schemă de 
western, Războiul stelelor îl cutundă pe 
spectator într-un univers ludic, oferindu-i 
plăcerea de a se juca cu cele mai nemaipo- 
menite gadgets-uri create de fertila imagi- 
nație tehnică a omului contemporan. Din 
zbuciumul esențial, caracteristic atitor fil- 
me știinţifico-fantastice din trecut, nu ră- 
mine decit gestica, jocul. Războiul stele- 
tor este față de Odiseea spațiului ceea ce 
o elegantă demonstraţie actuală de scrimă 
este față de lupta pe viață și per moarte 
pentru pline, pentru țară, pentru dragoste, 
pentru libertate a doi luptători cu spada din 
veacurile demult apuse. 

Desigur, Războiul stelelor cunoaşte un 
succes răsunător. Dar spiritul uman, me- 
reu răscolit de întrebări va căuta mline din 
nou un răspuns — și în forme artistice — 
la problemele care nu vor inceta să-l fră- 
minte: cum va arăta viitorul? va fi el doar 
o extrapolare a prezentului? ŞI, dacă nu, 
cum va fi? Şi atunci, alte filme... 


H. DONA 


foarte pedagogic; ele dezvoltă setea de 
cunoaştere, emoția în fața miracolului 
existenței. ŞI caselor de filme n-am ce 
să le reproșez prea mult, am impresia, 
la o analiză mai riguroasă că bat la 
porți deschise. 


Teodor MAZILU 


Dumneavoastră puteți privi stelele fără 


emoție și curiozitate? /Comedie 
fantastică de Ion Popescu Gopo) 


Filmul, document al epocii 


- 


Rita Hayworth, în 1977, sfidind 
prejudecata care cere actorului 
o tinerețe fără bătrineţe... 


leşirea din tunel 


Fie şi în ultima lună a anului, să consem- 
năm evenimentul considerat la Hollywood 
drept «bomba anului», petrecut în vară, 
pe celebrul Bulevard al Amurgului, unde 
atitea și atitea personalităţi artistice și-au 
văzut cu ochii lor gloria şi crepusculul: la 
«Tiffany Theatre», Rita Hayworth — soco- 
tită pierdută nu numai pentru artă dar și 
pentru viață a primit un premiu special, 
recunoscindu-i-se contribuția adusă la is- 
toria filmului american. Actriţa care a do- 
minat distribuțiile în urmă cu 30 de ani, a 
reapărut în public, după o lungă și chinui- 


filmele 
secolului 
nostru 


„Cu stele în păr, 
cu lacrimi în ochi“... 


Sub acest titlu liric, romantic, la margine 
de patetism, se «ascunde» una din cele mai 
originale și mal realiste poveşti cinemato- 
grafice născute în studiourile bulgare. E un 
film aparent despre teatru, dar departe 
de orice «teatru filmat», un film despre viața 
în teatru şi teatrul din viaţă, în cele din urmă 
— după cum remarca Margareta Nikolova 
în revista de specialitate «Filmul bulgar» — 
o parabolă despre teatru. Ideea și subiectul 
aparțin binecunoscutului scenarist Angel 
Wagenstein, cel care a semnat literatura 
citorva din capodoperele cinematografiei 
bulgare, Incepind cu acele neuitate «Voci 
în insulă». ideea, de fapt, nu are un subiect 
clasic de desfăşurare. Avem în faţă o trupă 
ambulanță de actori care — la inceputul 
secolului — bate drumurile țării, din oraș 
în orăşel, purtind flacăra artei de la suflet 
la suflet. O operă de apostolat a unor tineri 
romantici, exaltaţi, insetaţi de libertatea 
spiritului pe care n-o găsesc decit pe scene- 
le sărăcăcioase, inguste, prost luminate ale 
vremii. Acolo e toată viața lor, viața cea 
mare, pentru ea ei rătăcesc în căruţe trase 
de cai costelivi, prin noroaie și ploi, în cele 
mai grele condiții, fără să le pese de real, 
incordați doar spre acel miraj al scenei, al 
replicii, al jocului de noapte. Călătoriile lor 


„Şi în 1947, 
cînd nu se gindea la ce va fi 
peste 30 de ani 


toare suferință nervoasă, luindu-și curajul 
de a se înfățișa lumii cu un chip încă ma- 
cerat de durere, sfidind enormele prejude- 
căţi care cer actorului o tinereţe fără de 
bătrinețe, o viaţă fără de riduri, o frumusețe 
fără de umbră. Marcată de chinurile luptei 
cu disperarea, departe de a mai fascina 
dar impresionind prin calmul sperañtei, 
Rita Hayworth a Infruntat o armată de foto- 
grafi, de ziarişti şi un public care — după 
o amară tradiție — știe mult mai bine să 
ardă şi să-și uite idolii decit să le mai dea 
sansa unei reinvieri. Părerea unanimă — 
in cunoscutul stil al presei mondene —a 
fost că «Rita s-a dovedit intr-o formă mag- 
nifică». Popularitatea ei nu pare a fi scăzut. 
Aplauzometrele au înregistrat minute In- 
tregi de ovaţii la revederea «Frumoasei 
din Pacific», rulat în acea seară, cu nemu- 
ritorul dans «Blue Pacific Blues». Manage- 
rul actriței i-a ordonat să se ferească de 
orice declaraţii. «Mă simt foarte bine»... 
e tot ce a răspuns Rita Hayworth ziariştilor. 
În schimb se vorbește intens despre o 
reintoarcere a artistei la Hollywood. Există 
propuneri de scenarii, și Incă numeroase... 


sint drumuri de la real la ireal, de la proză 
la poezie, din afară spre interior, strălumi- 
nați de personajele lor, de ideea măreață 
a spectacolului care-i aşteaptă printre ob- 
scuritățile fiecărei zile. Ei sint ziua umbrele 
reale ale personajelor lor, ca seara să se 
identifice cu ele, cu Satin, cel care clamează 
din adincul «Azilului de noapte»: «Omul 
e liber, pentru că el plăteşte pentru tot». 
Filmul lui Ivan Nicev (regia) vede in teatru 
un fenomen uman ale cărui contradicții se 
răsfring în caracterul şi destinul fiecărui 
actor, prins, noapte de noapte, intre ome- 
nesc şi nefiresc, Intre real şi artificial. 
Finalul este foarte simplu şi cit se poate de 
terestru: ambulanții sint siliți să se despar- 
tă, trupa se desființează sub presiunea 
unei opțiuni de la care niciunul nu se poate 
abstrage. Teatrele municipale care Încep 
să se Intemeieze, le oferă salarii regulate, 
un public burghez stabil, scene mai bine 
utilate şi condiţii de viaţă mult mai tihnite. 
Cei mai mulți aleg «condiţiile de viață», 
viața aparent mai bună, sacriticind acea 
libertate de cuget hrănită din nesiguranța 
materială și exaltarea romantică. Doar ciți- 
va nu cedează, sacrificindu-și carierele li- 
niștite pentru un inconfort care le va asigura 
însă neliniștea conştiințelor fără de care 
omul de artă ar pieri. De la o parabolă despre 
teatru, finalul ridică filmul la o parabolă 
despre existența omului capabil să stringă 
intr-adevăr stele în păr, multe lacrimi în 
ochi, din cauza atit de evidentă a mersului 
său cu capul în nori şi cu picioarele pe pă- 
mint. 


«Filmul, document al epo: 
Documentul, sursă a filmul 
este realizat 
de Radu COSAȘU 


Actorul în luptă 
cu rolurile ingrate 


Mai presus de un limbaj în care calambu- 
rul primea dreptul suprem la viața și la 
moartea sensurilor — romanul lui Emile 
Ajar (Premiul Goncourt, 1975), «A avea 
viața în faţă», impunea o umanitate de un 
interes acut: în adincul promiscuităţii, al 
unei vieţi mizerabile, străluceau valorile a 
două ființe a căror legătură insolită, șocantă 
reaşeza lumea într-o perspectivă paradi- 
siacă, În Parisul de azi, o femeie bătrină, 
«madame Rosa», diformă, enormă — ca 


_ 


d 


fizic şi capacitate de a suporta durerile 
existenţei — fostă cindva deținută la Ausch- 
witz, tristă patroană «a celei mai triste case 
din viața unei femei», o metaforă a vitalității 
ultragiate, va deveni adăpostul unui puști, 
Mohamed, zis Momo, copilul rătăcit al 
unei pensionare din stabilimentul doamnei 
Rosa, un băiețaş de o inteligenţă superbă, 
agasantă, tăloasă, mereu în așteptarea unei 
tandreți, a unei oricit de sărmane minglieri: 
«a fi tandru, asta nu-i o maladie» — Il va 
învăța ea. Doamna Rosa, evreica, va fi 
mama de suflet a acestui copil arab. Toată 
cartea e povestea acestei fidelități pe care 
prejudecățile desigur că o pot privi ca o 
artificialitate frumoasă, dintre sutele ale 
literaturii, dar căreia arta ti conferă minu- 
nea unei naturaleţi, totdeauna enigmatică, 
poate singura stranie, veșnic analizabilă, 
niciodată epuizată: «Doamna Rosa este un 
rol foarte frumos. Ai zice că-i o frază gata 
făcută, dar rareori găsești o asemenea co- 
moară. Ea e frumoasă ca oamenii care au 
lost foarte frumoși. Aceştia se deformează, 
dar nu devin niciodată uriți. O văd foarte 
mărginită, foarte inteligentă, foarte gene- 


SR Au 
uges Lis 


Simone Signoret: 


ai 


rebuie să accepți 
cá pentru a fi 


cît mai adevărate 


lacrurile, 


în artă, 


se pot întoarce 


împotriva aparenţei tale 


alături de 


O trupă de actori 
ambulanți 

și romantici, 
merpind din real 
spre ireal, 

la începutul 
secolului, 

pe drumurile bulgare 


tiain Delon) 


roasă, foarte zgircită, foarte bolnavă și 
foarte sănătoasă. Amestecind aceste de- 
finiţii, ajung să pot spune ceea ce este 
ea pentru mine. Cit timp am filmat, am trăit 
cu ea o idilă... Am păstrat multă vreme oja 
ei uscată pe unghii, nu izbuteam s-o şterg, 
știu că nu e sănătos, dar așa a fost. Nici 
acum n-am părăsit-o...» Simone Signoret 
este cea aleasă să întruchipeze această 
eroină pe ecran și, după opinia generală a 
criticii, rolul se dovedește capital în cariera 
actriței. Rol riscant, «neplăcut», profund 
stingheritor pentru imaginea unei femei în 
lume, mai ales în lumea imaginilor frumoase 
şi avantajoase, cum e conceput nu o dată 
filmul. Multe actriţe ar fi refuzat rolul ingrat, 
dar Simone Signoret a gindit altfel. Ea și-a 
asumat riscul, uritul, diformul, pentru a-i 
găsi frumusețea interioară, supremă în 
artă. Ea a jucat deschis: «Am 56 de ani 
şi imi mai pun zece. Nu concep că pot 
juca făcind cu ochiul: «atenţie, nu sint bine 
dar o fac pentru rol», Nu ştiu să-mi calculez 
loviturile, nu iau notițe, nu-mi spun nicio- 
dată: «aici ar trebui ca ea să plingă puţin», 
cum o fac, şi Incă foarte bine, alte artiste. 
N-am altă metodă decit aceea de a nu avea 
metodă, sperind că o voi avea... Trebuie să 
accepți că pentru a fi cit mai adevărate, 
lucrurile se pot întoarce împotriva aparenţei 
tale. Trebuie să accepţi că poţi fi mai bă- 
trină, mai proastă, mai rea decit ești.» 

Firește, această nouă înfăţişare i-a dat 
griji și temeri: «Sint foarte pudică cu cei 
apropiați. Mă temeam că nu voi îndrăzni 
să merg pină la capăt. Am avut un trac 
groaznic cind Yves Montand a văzut filmul. 
Pentru că orice s-ar spune, cel mai tare te 
interesează cum te prezinţi în fața celor 
pe care-i Indrăgești și te îndrăgesc. Cu ei 
dac-o-ncurci, e de rău». Dar despre acest 
aspect — atit de important în viața orică- 
rui actor — al «aspectului», Simone Signo- 
ret face o lungă confesiune care spune, 
printre rindurile ei, esenţialul; urmărind 
doar felul cum ea s-a îmbrăcat de-a lungul 
carierei, ce părere are despre ce-i vine bine 
şi ce nu, putem înțelege — după acel sfat 
al lui Balzac care cerea să studiezi minușile 
şi mantoul unei femei pentru a-i pricepe 
sufletul — psihologia unei artiste exem- 
plare: «Voi fi crezută sau nu, acesta-i ade- 
vărul: niciodată n-am dat atenție și nu am 
ştiut să mă imbrac. Din cauza războiului. 
Adolescentă, visam la voalete şi egrete. 
purtam cămăși şi pantaloni de băiat. Ro- 
chiile elegante erau pentru femeile care 
se ocupau cu specula. Celelalte se îmbrăcau 
aṣa ca să nu le fie frig. Toată această întin- 
dere de timp In care o fată descoperă femi- 
nitatea n-a existat pentru mine, și asta a 
lăsat urme. Pe urmă, desigur că am purtat 
rochii de seară și voalete. Am avut perioada 
mea «ușuratică» mai mult din datorie pro- 
tesională decit din gust. Astăzi, s-a In- 
cheiat și asta.» 


filmul 
politic 


Durerile și spaimele 
memoriei colective 


Subiectul ultimului film al regizorului 
grec Theo Angelopoulos — considerat 
unanim drept cel mai expresiv talent anga- 
jat decis la stinga în luptele politice din 
tara sa — conţine acel grad de simplitate 
a metatorei care, de cele mai multe ori, 
asigură transparenţa fuziunii dintre estetic 
şi social fără de care — după propria măr- 
turisire a autorului — nu se poate face nimic 
serios, azi, în artă. 


Vinătorii pot fi enumeraţi prin citeva 
fraze: într-o dimineaţă din iarna lui 
1976, un grup de vinători (militari, poli- 
ticieni, editori, industriași) descoperă în 
zăpadă cadavrul unui luptător democrat 
din războiul civil incheiat cu vreo 30 de ani 
în urmă; întricoșați — «rana este încă 
proaspătă», vor constata ei în termeni de 
poezie a tragicului — vinătorii transportă 
corpul neinsufiețit intr-un pavilion și chea- 
mă poliția; noaptea transformă veghea lor 
într-un chinuitor proces de conştiinţă în 
care izbucnesc toate angoasele lor de clasă, 
toate spaimele şi urile lor, toate îndoielile 
unei vinovăţii care nu îndrăzneşte să-și 
asume o istorie; dimineaţa, ei vor duce ca- 


cronica 
festivalurilor 


Există sau nu 
filme pentru copii? 


Cel de al doilea testival internațional 
al tilmului pentru copii şi tineret, pre 
zidat de două jurii — unul format din 
copii, celălalt din adulți — a acordat 
Marele premiu filmului iugoslav Hoţul 
de cer, povestea a doi băiețaşi care 
descoperă, în plin război, mișcarea de 
rezistență antifascistă, purtați de ura 
pe care le-o provoacă hitleriştii ucigas: 
ai păsărelelor lor. «Film generos, ad- 
mirabil interpretat, poate prea idealizat, 
un film frumos, nu o capodoperă...», 
apreciază «Le Monde». Se pare că juriul 
de adulți a fost «impins» in această 
alegere de cel al copiilor (patru băieți 
de 13—14 ani) care a respins opțiunea 
adultă spre Băiatul furtunii (Australia) 
în care o frumoasă prietenie intre un 
copil, un pelican şi un aborigen era 
manipulată discutabil în favoarea unor 
teze deloc pe gustul copiilor, cum ar fi 
«indianul veșnic sălbatic» și «bineface- 
rile civilizației albe»... Juriul de copii 
s-a dovedit extrem de activ, inarmat cu 
un spirit critic viguros, manifestind o 
personalitate certă. Ei au criticat deschis 
selecția și organizarea festivalului: «Am 
văzut aici filme nu pentru copii ci pentru 
debili. Adulții socotesc copiii drept 
ființe inferioare, incapabili să gindeas- 
că. După părerea mea — spunea un 
membru al acestui juriu — nu există 
filme pentru copii ci doar filme pentru 
indivizi». Ei au deplins faptul că din 
juriul lor nu au făcut parte fete, că n-au 
tost în festival filme făcute de copii, 
că n-au văzut filme pentru copii sub 


© A murit Ruth Elder, în virstă de 
73 de ani, aviatoare. Prima femeie care 
a trecut Atlanticul, în 1927, amerizind 
insă forțat, din cauza unor defecţiuni 


davrul acolo unde l-au găsit şi-l vor acoperi, 
adinc, sub zăpadă. E limpede și profund 
dramatic. Angelopoulos, în discuţii, preci- 
rează ocolind orice explicații impovărătoare 
lată de cristalinul metaforei: «Filmul meu 
e un studiu asupra unei conștiințe istorice, 
a unei anume clase, burghezia greacă, a 
fricii ei în fața schimbărilor fundamentale, 
a dorinţei ei de a face tabula rasa din trecut. 
Întiinirea imaginară dintre vinători și spec- 
trul unui comunist este o proiecţie a acestei 
Iric; îngropind în cele din urmă cadavrul 
o dată cu istoria, ei o fac cu sentimentul 
propriului lor sfîrşit, cu groaza morții in 
spate. 


E greu de inchipuit într-o țară care 
n-a cunoscut războiul civil, cu ce greutate 
apasă amintirea lui în memoria colectivă. 
Într-atit de apăsător, incit e imposibil s-o 
spulberi pină nu sint rezolvate problemele 
politice din care se hrănește intregul nostru 
sistem imaginativ. Ambiţia filmului meu nu 
e aceea de a aduce o soluție... 

După cum nu dorește să aducă încăo 
mărturie de pesimism. Am incercat doar 
să privesc realitatea în față, fără comple- 
zenţă, fără inflorituri». 


Foarte interesante, pline de o responsa- 
bilitate gravă — opiniile lui Angelopoulos 
asupra muncii sale de regizor în aceste 
vremuri complicate pentru orice artist care 
vrea să de-a seamă de epoca sa: «Viitorul 
meu film va fi probabil axat pe o problemă 
actuală Dar, pentru aceasta, Imi e necesară 
o lungă observatie. Situatia actuală fiind 
şi foarte complicată şi foarte agitată, ar fi 
o sinucidere să mă arunc asupra oricărui 
subiect, doar aşa pentru a face un film. 
Voi face un film doar dacă Îi voi simţi nece- 
sitatea, doar dacă va fi demn să-l fac, doar 
dacă voi încerca o nevoie interioară». 


zece ani, că erau priviți de maturi ca 
«jucării» ale unei operaţii care-i depă- 
șea; incit — în concluzia lor — «totul 
trebuie refăcut» pentru festivalul viitor 


„Care-i viitorul 
filmului de operă? 


Patronat de Mario del Monaco, al 
doilea festival al filmului de operă, or- 


Mario Lanza: «Nu există fe- 

mele să nu se îndrăgostească 

de vocea unui tenor» (Sten- 
dhal) E adevărat? 


de motor, la 530 de kilometri vest de 
insulele Azore. 


e A murit Roland Toutain, specia- 
list în roluri de june-prim, cascador, 
mare as In zborurile aeriene. Filmele 
sale celebre: Regula jocului, L'eterne! 
retour și mai ales personajul lui Roule 
tabille în Misterul camerei galbene. 

© A murit James Cain — la 85 de 
ani — scriitorul american care a «asis- 
tat» la nașterea neorealismului italian. 
Autorul romanului «Poștașul sună tot- 
deauna de trei ori» (1934) care a stat 


ganizat la Paris, a tăcut o impresie mai 
bună decit credeau organizatorii lui, 
prea conştienţi de prejudecățile care 
acționează în multe publicuri care nu 
mai suportă opera şi cu atit mai puțin 
filmarea ei. S-au văzut 7 producții — 
trei sovietice, două vest-germane, două 
japoneze și una chineză. Două dintre 
ele au produs o impresie deosebită, 
fiind piese-«maitresses», cum zice lim- 
ba franceză, «de văzut neapărat»: Tos- 
ca (o coproducție vest-germano-italia- 
nă şi Cneazul Igor (sovietic). Prima 
are calitatea «inestimabilă» — după 
opinia unui cronicar de specialitate — 
de a fi filmată la Roma, în decorurile 
naturale ale bisericii San Andrea della 
Valle, ale palatului Farnese și ale cas- 
telului San Angelo, permiţind actorilor 
o libertate de mișcare de neconceput 
în teatru, pe scenă. Momente pe care 
chiar Puccini nu şi le-ar fi închipuit ca 
vii, sint realizate aici aevea: evadarea 
lui Angelotti, supliciul lui Mario în ca- 
mera de tortură, căderea Toscăi pe 
pavajul curții interioare a castelului. 


În Cneazul igor, ariile ca și dansurile 
polovțiene sint decupate pe un amurg 
adevărat în stepa orientală, șarjele de 
cavalerie sint cu cai adevărați, mii şi 
mii, într-un montaj demn de «Aleksandr 
Nevski»! 


Dar filmul «de senzaţie» a fost «o 
vechitură» de 26 ani, oferită de Mario 
del Monaco ca omagiu celui ce a fost 
idolul său — Enrico Caruso, cu Mario 
Lanza, în regia lui Richard Thorpe, 
«bătrinul Caruso» interpretat de acel 
fenomenal tenor care, cind cinta pe 
platourile hollywoodiene, se opreau fil- 
mările şi cele mai celebre staruri Işi 
părăseau cabinele pentru a alerga după 
el. Ei bine — încheie acelaşi specialist 
— «in ciuda anacronismelor sale, filmul 
acesta demonstrează cum o cameră 
bine minuită poate să-și asume apăra- 
rea şi ilustrarea operei. O lecţie de re- 
ținut pentru viitorul cinema-ului liric». 


la baza scenariului lui Visconti, în 1942, 
pentru capodopera sa «Ossessione», 
filmul cu care s-a lansat cel mai fertil 
curent artistic din cinematografia euro- 
peană de după război. Cain era un tipic 
scriitor american, de stil eficace, sob'u 
muschiulos, multi  apropiindu-l de 
Hemingway, un realist viguros, obse- 
dat de lataltate, violenţă și banı, între 
care descoperea inspirat legăturile me- 
tafizice, fără a cădea în filozofare și 
moralism. Albert Camus nu ezita să 
recunoască influenţă benefica a lui Cain 
asupra scrisului său. 


Cronica 
urisului: 


Bette Davis 
(lingă Karen Black): 
«Mă întreb 
cu ce-o fi mai 
bine decit mine, 
această 
Claudia Cardinale ?» 


un 


an 


Filme pentru 197! 


e Un film de război intitulat «Bută- 
lia dă la Mareth» im regia lui Umberto 
Lenzi este inspirat de un semnificativ 
episod din cel de al doilea război mon- 
dial. Dincolo de reconstituirea militară, 
regizorul urmăreşte — asa cum decla- 
ră — să demonstreze prețul greu pe 
care oamenii nevinovaţi trebule să-l plă- 
tească de pe urma războaielor cotro- 
pitoare. Distribuţia filmului este pe cit 
de sonoră pe atit de neaşteptată: Henry 
Fonda alături de John Huston (marele 
regizor, dar nu mai prejos ca actor) şi 
Giuliano Gemma. 

© Tăcerile pustei nu mai sint depli- 
ne său CUT pôvestēşte filmul lui Miklos 
Szij intitulat «Tăcerea care bolboroseş- 
te» (cu Josef Madaras și Katarin Ladik) 
ceea ce a Inceput să bolborosească 
astăzi in legendara linişte a cimpiei nu 
este altceva decit zgomotul unei sonde 
de petrol, element inedit in acest pei- 
saj. El schimbă Insă și felul de viaţă, 
şi obicelurile și indeletnicirile oameni- 
lor locului. Nu insă fără unele dure- 
roase renunţări, fără efortul de a ieşi 
din tradiționalism. 

e influența viscontiană este ușor 
de recunoscut cel puțin Ti titlul filmu- 
lui la care lucrează regizorul Tonino 
Cervi (fiul fostului mare actor italian). 
Filmul se intitulează Portret de bur- 
ghezi în negru și autorul iși propune 
să descopere ce se află înapoia pozei 
sociale chiar cind îşi ia un aer grav. 
Ornella Muti, Capucine şi Ray Love- 
lock sint principalii interpreți. 

© Contraviolența — un film de sus- 
pens care suna destul de oportun ca 
titlu se află în stadiul de finisare pe pla- 
tourile italiene și va ieşi pe ecran odată 
cu noul an, în regia lui Franco Prosper: 
Narațiunea cinematografică are ca inte: 
pi principală pe Florinda Bolkan 

© Adio și amin este un film polițist 
cu uşoare accante satirice şi evidentă 
preocupare de a descoperi sursele atit 
de intinsei delincvențe din peninsula 


Pentru Claudia Cardinale a fost 


atitudinii: nu star system-ului! 


itahcă. Damiano Damiani este reyizo- 
rul şi numele lui i-a obișnuit pe spec 
tatori cu filmul de calitate și de obser- 
vaţie inteligentă. «Damiani, spunea oda- 
tă vestitul regizor de teatru Gorgio 
Strehler — este după mine cineastul 
cel mai sociolog și sociologul cel mai 
cineast din cinematograful italian». Fil 
mul lui Damiani îi are ca interpreţi pc 
Claudia Cardinale, pe Tony Musante 
(atit de răvășitul muzician din Anoni- 
mul venețian) și pe John Forshye. 


© Miaunatul grec — The Greek Ty- 
coon în onyinal (uñ titlu cu rezonanțe 
Scott-fitzgerald-iene) este povestea ci- 
nematografică aflată pe platourile en- 
gleze, o poveste despre care toți cei 
interesați declară cu insistenţă că este 
imaginară, că asemănările cu persoa- 
ne... etc., dar oricine recunoaște în per- 
sonajele filmului şi în povestea lor mo- 
delul real care a fost armatorul grec 
Onassis și pe ultima lui soție Jacqueli- 
ne Kennedy, cu viața lor de ostentatie 
si de sfidare a celor ce nu făceau parte 
din jet-set-ul, din casta lor, o combi- 
nație de business și huzur aurit. Re- 
gizor este J. Lee Thompson, iar inter- 
preții: Anthony Quinn (a cărui asemă 
nare cu Onassis a fost nemărturisit 
căutată) şi Jacqueline Bisset 


Hotiman se inscrie ca o ecranizare a 
celebrului roman al scriitoarei Helena 
Mniszkowna. Cind serialul și-a inceput 
cariera pe micul ecran au existat destu- 
le voci sceptice la adresa șanselor lui 
de succes. Acum, la sfirșitul anului, 
aceleaşi voci sceptice afirmă că suc- 
cesul este neașteptat. Sondajele de 
opinie sint insă mai riguroase: trei sfer- 
turi dintre telespectatorii polonezi au 
urmărit acest serial și 90%. dintre ei au 
avut aprecieri favorabile. De ce? Pen- 
tru că romanul și după el, serialul, aduc 
o poveste de dragoste frumoasă și tra- 
gică la care telespectatorii au partici- 
pat cu o emoție intensă. Nefericita in 
țiinire dintre o tinără săracă şi un tină: 
bogat, a căror iubire devine subiect du 
intrigi și amenințări din partea familiei 
bogate care nu concepe o asemenea 
mezalianță, este la prima vedere o me- 
lodramă, dar cu o foarte puternică pri 
vire critică asupra societății și obiceiu- 
rilor ei. Romanul cu acelaşi nume s-a 
bucurat de un enorm succes in 1939 
și de fiecare dată cind a fost reeditat 
Ultima apariție este din 1973. Versiunea 
contrasă după acest serial, sub titlul 
«imposibila poveste de dragoste», poa- 
te fi văzută acum pe ecranele noastre. 


e Procese — după un scenariu scris 
de Jsân Tăborde ÎI va îngădui juristului 
şi justițiarului ecranului francez Andre 
Cayatte, să redeschidă nu dosarul, ci 
dosare ale arhivelor tribunalelor fran- 
ceze spre a arunca — dincolo de cazu- 
rile respective — o privire asupra so- 
cietăţii franceze. Cayatte şi-a asigurat 
colaborarea a două actrițe ca Annie 
Girardot («Nu e fum fără foc» — ce 
altceva era decit tot o anchetă judiciară 
întreprinsă cu argumentele cineastu- 
lui?) şi Bibi Anderson. 


e Ciuma — după Albert Camus se 
allá în pTănurile cinematografiei fran- 
ceze pentru 1978. Cel mai puţin invocat 
de către cineaşti dintre marii scriitori 
ai Franţei (Visconti a incercat acum 
zece ani să ecranizeze «Străinuh şi 
inițiativa lui n-a fost un succes) rămi- 
ne, o perpetuă virtualitate de care ci- 
neaștii se apropie cu mare teamă. 


© Reabilitarea lui Sacco şi Van- 
zetti deocamdal asa sună titlul vite 
rului film în planurile de lucru. Reyi:o 
tul David Rothauser a preluat cu iuțea- 
lă actul de dreptate săvirșit cu atita in- 
tirziere la adresa celor doi muncitori 
italieni emigranți în America. Filmul a- 
merican, ale cărui turnări vor incepe în 
1978, vine oricum să secundeze destul 
de recenta peliculă italiană care a redes- 
chis, în registrul filmului politic, acest 
caz flagrant care a intrat în istoria lupte- 
lor sociale de peste ocean. 


e Quìntet se va numi succint viito- 
rul esey c'rematogratic la a cărui pre- 
gătire lucrează Robert Altman. Ca și în 
«Trei femei» — care a fost bine primit 
la Cannes în 1977, "şi în noul său film 
realizatorul american îşi propune să 
analizeze «condiția psihologică a fe- 
meii» (o destul de laconică precizare 
deocamdată). Din viitorul «chinteb» se 
cunosc deocamdată doar patru nume 
actoricești: Mia Farrow, Geraldine Cha- 
plin şi Carol Burnett, cărora li se va 
adăuga italianul Vittorio Gassman 


e Clipe de dragoste este istoria 
unei goslu deloc estorystă in 
curs de realizare in studiourile de la 
Leningrad, în regia lui Ilia Averbach, 
după un roman care s-a bucurat de 
mult succes la public, datorat lui Evghe- 
ni Gavrilovici. luri Bogattriov deţine ro- 
lul unui intelectual «lipsit de simț prac 
tic, nedescurcăreț» — după cum îl ca 
racterizează sumar realizatorul — in 
timp ce fata pe care o iubește este dim- 
potrivă foarte energică, răzbătătoare şi 
inteligentă. De unde și antagonismul 
dintre ei. Rolul acestei tinere este în- 
credințat actriței poloneze Ewa Szy 
kulska 


e nt propria mea stăpină — afir- 
mà Slclânia Sandrelli m TIImul tegizoa- 
rei Sofia Scandurra în care este vorba, 
aşa cum se desprinde de altfel din 
titlu — de emanciparea femeii italiene 
(aici fiind vorba în special de italianca 
din sudul Italiei, binecunoscut pentru 
inapoierea lui). Mai apar Maria Schnei- 
der si Michele Placido. 


cte, dintre care trei 
nefixat», și-a anunțat Federico Fellini. 
lată-le: Orașul femeilor, Călătoria lui 
Mastorna, Femeie cu cerc și spadă 
şi unul care va fi anunţat pe parcurs. 


@ Luna se intitulează scenariul pe 
care preyăleste Bernardo Bertolucci 
şi nu face in privinţa lui decit două pre- 
cizări: că o va avea ca interpretă pe Liv 
Ulimann şi că filmul nu va fi ştiinţifico- 
fantastic 


e Ele două se cheamă ultimul film 
realizăt” gë Tegizoa'ea ungară Marta 
Meszaros. În fruntea distribuției se află 
Marina Vlady şi Lili Monori, iar Miclos 
Tolnay şi Jan Novicki sint în film soții 
celor două femei și prietene a căror 
viaţă de zi cu zi — cu bucuriile dar şi 
cu micile ei furtuni este obiectul poves- 
tirii cinematogratice. Prietenia inseam- 
nă foarte mult, ca element de echilibru 
în viața fiecăreia dintre cele două femei 
și implicit pentru cele două familii. 

9 Filmul Ciţiva ani buni ai tatei in 
regia lui Sandor Simo, un film TACRIn al 


Filmul inspirat de corespondența din- 

tre doi scriitori, Poveste de d 

QOSIL le oni s-a înscris in 

1977 printre succesele cinematogra- 
fului ceh 


unui tată de familie a cărui viată este 
trecută prin filtrul amintirilor, reia ter 
familiei. 

e Să păstrăm tăcerea — este titlul 
provizoriu al Tilmului pe care-l realizes 
ză regizorul ceh Otta Koval (preocupu! 
să investigheze lumea copiilor, și ul 
cărui film Jacub s-a bucurat de un re- 
marcabil succes în 1976). Eroul noului 
său film are virsta de 11 ani. «Este o 
poveste tragică — spune Koval — în 
centrul căreia se află un băiețaș care 
plătește cu viața greșelile unor oameni 
maturi și în primul rind pe ale părinți- 
lor lui, a căror discordie se traduce 
printr-o nesfirșită nefericire pentru co- 
pil». Tinărul va fi interpretat de Filip 
Renc, care are chiar virsta rolului, iar 
în distribuție mai intilnim numele unei 
glorii a ecranului cehoslovac, Jana 
Brejchova ca şi al actorului Rudolf 
Hrusinsky. Premiera în 1978. 

e Luna y doi ba umate, celebrul 
români care i-a tost inspirat Tui Sumer- 
set Maugham de viața pictorului Paul 
Gauguin devine film. Turnările au şi In- 
ceput în Anglia. Gauguin va avea chipul 
lui Richard Burton. O noutate este şi 
numele regizorului: Maximilian Schell. 
Primele cadre s-au tras pe platourile 
Pinewood din Londra, după care in- 
treaga echipă va pleca la Paris și apoi 
spre tropice. 

© Miine nu va veni niciodată se va 
chemia Tilmul la care Tucrează pe platou- 


Roger Moore și Barbara Bach se apără de Richard Kiel în Spionu! care 


mă iube 


— un film în care «Sfintul» și-a pus mari speranțe dar a fost 


cam dezamăgit 


4 
u 
t 


Li 


În 1977, John Wayne a apărut în 

primul său film în care mitul fai- 

mosului cow-boy a primit o lovi- 
tură mortală 


rile Pinewood Peter Collinson și in dis- 
tributia căruia apar Susan George, Oli- 
ver Reed și Stephen McHattie. Deşi 
sună poetic, filmul este un foarte obiș- 
nuit polițist. 

e Povestiri din pădurea vieneză, 
un tiim care atrage atentia mm primu 
rind prin regizor: Maximilian Schell. 

e Submarinul (sau viața, deloc eroi- + 
că, a marinarilor germani din submarine- 
le flotei hitleriste) după romanul de re- 
marcabil succes în 1977 al lui L.G. Buch- 
heim. Ecranizarea o asigură regizorul 
american John Sturges. 

e Anul viitor la aceeaşi oră se va 
intitula "imul pe care regizorul Robert 
Mulligan il realizează după o piesă de 
teatru de mare succes cu acelaşi nume 
și căreia i s-a decernat în S.U.A. pre- 
miul Pulitzer. În fruntea distribuției: 
Ellen Burstyn (deținătoarea Oscarului). 

© O femeie între un ciine şi un lup 
este scenariul Scris nar elvaux 
(Omul cu craniul ras), o poveste a că- 
rel acţiune se desfășoară pe o perioadă 
de 25 de ani, din 1942 pină în 1967. 
Titlul conține, desigur, o trimitere me- 
tatorică, pentru că, In fond, va fi vorba 
de viața şi destinul unei femei în mie- 
zul vieţii. Un portret cinematografic rea- 
lizat de cineastul belgian. 

© Louisiana Love care bineinteles va 
ți o atā «Love Story» se află în curs de 
realizare în Statele Unite în regia lui 
Nicholas Gessner. Acţiunea se petrece 


Odată cu ultimele zile ale aces- 
tui an se livrează copia stan- 
dard a filmului The Greek Ty- 
coon sau Magnatul grec cu Am- 
thony Quinn și Jacqueline Bis- 
set considerat un cuplu al anului 


Intr-un orăşel american cu atmostera 
lui provincială care la începutul filmu- 
lui va părea foarte pașnică și banală. 
Dar incet-incet din acest fundal Incre- 
menit se decupează, cind un flagrant 
caz de corupție, cind unul de degene- 
rare morală, cind o izbucnire de vio- 
lentă, aşa incit Invelişul de linişte pro- 
vincială și patriarhală se dovedeşte pină 
la urmă a fi un firav paravan al unui 
clocot social. Pe acest fundal se pro- 
iectează o poveste de dragoste care va 
fi evident condiţionată de tot ce se in- 
timplă In jur, pentru că aspiraţiile îi 
apropie pe cei doi îndrăgostiți, iar ne- 
liniştile şi prejudecata 1 fac să sufere. 


e Stars — este o poveste despre 
HollywW65dul anilor '50, în care regizo- 
rul italo-american Francis Giacobetti 
işi propune să investigheze visul atitor 
tineri de a ajunge vedete de cinema (un 
adevărat simptom social), iluziile şi viața 
reală a starurilor. Personajul central 
are ca model viața și destinul Marilynei 
Monroe (desigur, doar în mod aluziv), 
iar rolul a fost încredințat Lindei 
Kerridge. 

e Filmul scheci — formulă rareori 
de succes, esle din nou incercat în 
registrul comediei bufe de trei mari re- 
gizori: Monicelli, Risi şi Scola. Filmul 
care va apare pe ecrane în 1978 se 
cheamă Noii monştri. Celor trei mari 
regizori li se alătură trei mari interpreţi: 
Alberto Sordi, Ugo Tognazzi şi Vitto- 
rio Gassman. 

© Cotoiul, altă comedie (cu accen- 
te satirice Tõārte apăsate — spun de la 
bun inceput realizatorii) progresează 
rapid pe platourile italiene, in regia lui 
Luigi Comencini (al cărui Casanova 
cu clțiva ani mai vechi decit cel al lui 
Fellini, a fost reluat recent în Franţa și 
se bucură de un succes cu mult mai 
mare decit în prima lui călătorie pe 
ecranele galice. Să fie oare efectul com- 
paraţiei cu filmul lui F.F.?) Cotoiul 
aduce în fruntea distribuţiei tot pe Ugo 
Tognazzi, alături de Mariangela Melato, 
recent premiata cu «Nasturele de ar- 
gint» destinat celei mai bune actrițe a 
anului în Italia. 

© Oui de șarpe a cărui premieră mon- 
dială & Tost marcată la loc de frunte de 
presă este considerat prima incercare 
a lui Ingmar Bergman de a realiza un 
film-frescă, în care analizează condiția 
umană, Într-un moment de criză a so- 
cietăţii. Este vorba de anii hitlerismului 
In Germania. «Era o idee mai veche 
de-a mea — mărturiseşte marele ci- 
neast suedez — att de veche incit 
coboară pină în anii adolescenţei, cind 
s-a intimplat să fac o vizită mai indelun- 
gată in Germania nazistă Locuiam în 
casa unui pastor şi multe dintre Intre- 
bările pe care mi le puneam în legătură 
cu întimplările la care trebuia să asist, 
nu primeau nici un răspuns. Pină într-o 
zi cind, intrigat de toate abuzurile, de 
actele arbitrare și discriminatorii pe 
care le constatam sau de care aflam, 
m-au determinat să-l intreb pe pastor 
cum e cu putință aşa ceva? Răspunsul 
lui nu l-am uitat, și mi-a rămas întipă- 
rit în minte şi în suflet. Ştiam că într-o 
bună zi o să-mi inspire un film. Chestiu- 
nile astea — mi-a răspuns pastorul pe 
care pină atunci Il crezusem în atara 
psihozei nazismului — nu interesează 
pe un străin, ci numai pe noi, germanii. 
Şi cu asta mi-a tăiat vorba. Întimplarea 
a făcut acum să realizez filmul Oul de 
șarpe chiar in Germania» 

e Senzaţionala evadare, cunoscu- 
tă ma mot sub numele de Cazul 
Kapiler, fostul comandant SS al Romei 
în timpul războiului (care a fost scos 
in mod fraudulos din spitalul de la 
Celio din Roma și dus in Germania de 
către soția lui) a inspirat lui Mario 
Bianchi un film pe jumătate documen- 
tar pe jumătate de ficțiune, care se va 
numi chiar Cazul Kaplier. 


e Șapte albine în rochii de seară 


(un asemenea titu asigura jumatate 
din succes) a intrat în lucru la sfirsitul 
anului în regia lui Georgio Cristallini. 
Se mai așteaptă sosirea în Italia a lui 
Mel Ferrer care își încheie filmările la 
Hollywood în rolul căpitanului Nemo 
după Jules Verne. 

© Un serial de zeçe ore Marco Polo, 
în regia Linei Wertmuller cu distribuție 
internaţională se află in pregătire. 

@ Legato se intitulează pelicula la 
care lucrează regizorul maghiar Istvan 
Gâal. Va fi vorba în el despre o intilnire 
care va avea loc de-a lungul unei singure 
zile intre două grupuri de oameni, două 
generaţii. Doi tineri studenţi în medici- 
nă, soț şi soție, pleacă în vacanţă şi 
ajung Într-o mică localitate unde des- 
coperă chiar casa în care fusese adă- 
postit în timpul războiului tatăl tinăru- 
lui. Aici întilnesc pe cele două surori, 
astăzi două bătrine, care Işi riscaseră 
atunci viața pentru el. Două generaţii 


deci care la Inceput par a nu avea ni- 
mic să-şi comunice. Apoi liecare in- 
cearcă să găsească punţile de apro- 
piere de celălalt sau cum le numește 
regizorul «punți de umanitate». 
Istvan Gaal, care tocmai a terminat 
două filme de televiziune după două 
nuvele de Gorki (Vama şi Doar două 
trenuri trec în fiecare zi) mărturiseşte 
că artistul de la care a avut cel ma: 
mult de invățat este Cézanne care ave: 
drept ideal «preocuparea de a sonda 
cit mai adinc ceea ce ai în faţă, pentru 
ca apoi să te străduiești să exprimi 
aceasta ct mai logic cu putință». 


e su niena tuluj s-a im- 
piînil în 1977, In octombrie 1927 specta- 
torii americani au putut auzi cea dintii 
replică a primului film vorbit: Cintăre- 
țul de jazz. Acea replică era «Hallo, 
Mam». Chiar dacă se făceau cercetări 
încă din a doua jumătate a secolului 
al XIX-lea în vederea sonorizării ima- 
ginilor, şi a producerii de «cintece fil- 
mate», in momentul naşteri industriei 
cinematografice procedeul nu interesa 
Incă pe nimeni. Abia odată cu apariția 
radio-ului s-a produs revirimentul și 
vorbitorul s-a impus făcind ca unele 
tiime mute să fie «sonorizate». Un 
timp — pină ce atit studiourile cht și 
sălile de spectacol să se echipeze — 
s-au produs cite două versiuni ale ace- 
luiași film: una mută, alta sonoră. Unele 
dintre gloriile filmului mut — și în pri- 
mul rind Chaplin — au refuzat la în- 
ceput să se adapteze. Altele au dispă- 
rut odată cu «Marele Mut». Au existat 
sceptici, chiar şi printre marii cineaşti: 
René Clair, de exemplu, afirma pe a- 
tunci, că cinematogratul nu va deveni 
altceva decit «un biet teatru». Dar so- 
norul a luat cu el de-alungul deceniilor, 
toată suflarea. Sau aproape toată sufla- 
rea, pentru că şi astăzi se mai găsesc 
nostalgici ai purității originare a filmu- 
lui mut. Ba chiar și cineaşti care In- 
cearcă să-l repună în drepturi. 


© Compania a șaptea sub clar de 
lună este ultima Isprăvă pë Care va cău- 
fă S reveleze Robert Lamoureux pre- 
ocupat de soarta faimoasei unități mi- 
litare ale cărei evoluții în războiul Im- 
potriva naziștilor se transformă (cam 
facil uneori) în aventuri comice. Şi de 
astădată filmul va fi condus de nelip- 
siții Pierre Mondy şi Jean Lefevbre. 


e Copiii stau de veghe va fi o peli- 
culă medta pentru Alain Delon, care 
va trebui să joace, acompaniat de in- 
terpreţi-copii, în acest film în care apă- 
rător al societăţii în calitatea lui de poli- 
tist, Delon va trebui să se bizuie foarte 
mult pe curajul şi istețimea unor viitori 
cetățeni. Regia: Serge Leroy. 


© Beaties 4 Ever (titlu care include 
un jóc de cuvinte care ar semnifica și 
«Beatles pentru totdeauna» dar şi «Pa- 
tru Beatles totdeauna»). cu și fără joc 
de cuvinte va fi un film american despre 
faimoasa formaţie muzicală engleză, 
astăzi o amintire, pe care vrea s-o rein- 
vie cinematografic autorul «Fălcilor» — 
Steven Spielberg, de astă dată ca sce- 
narist şi producător. Regia îi aparţine 
lui Bob Zemeckis. Există, intr-adevăr, 
o beatles-manie judecind după faptul 
că recent au mai apărut două pelicule 
care Îi au ca eroi sau ca inspiratori pe 
cei patru faimoşi englezi. Unul din fil- 
me se cheamă «Sergeant Pepper's 
Loneley Hearts Club Band», sau, «Fo:- 
maţia clubului Sergent Pepper al su- 
fletelor însingurate». Alt film se intitu- 
lează «Growing Up with The Beatles» 
sau cum s-ar spune, «Am crescut cu 
Beatles-ii». În timp ce pe Broadway se 
bucură de mare succes un muzical cu 
un titlu care sună ca un diagnostic: 
«Beatlesmania». 


Cărţi de film 


@ Le Cine-monde — de Suzanne 
Chantal a aparut în 1977 în editura 
Grasset din Paris. Volumul de amintiri 
în care autoarea reinvie pentru cititori 
vedete şi idoli ai anilor 1930-1940, este 
scris de o femeie care a lucrat pe pla- 
touri alături de mulți dintre ei, a fost 
ziaristă şi prietenă cu ei. Dincolo de 
luminile, amăgitoare adesea, ale pla- 
toului, autoarea incearcă să arate ce 
a însemnat în viaţa unora dintre nu- 
mele celebre în lume, şansa, succesul, 
eșecul, curajul şi descurajarea şi, un 
loc special, î ocupă condiţia femeii în 
andrenajul cinematografic. Volumul se 
deschide cu un motto inspirat de Jean 
Jacques Rousseau «Nu văd bine decit 
lucrurile de care-mi amintesc». 


„S-a frînt 
un suflet nobil“ 


Retras la Vevey, In Elveția, Chaplin 
părea că-și impusese o asceză. Nu pri- 
mea aproape pe nimeni, punea să fie 
alungați vizitatorii nepoftiți, minaţi de obiş- 
nuita curiozitate turistică. Gazetarilor nu 
mai vroia să le incredințeze niciun gind 
de al său pină într-atit era de supărat pe 
«bombele» pe care le lansau din timp în 
timp vinătorii de senzaţional. Cind încă 
se mai putea deplasa fără prea mare diti- 
cultate, se mai intilnea cu Picasso (dar 
şi el a dispărut),cu Aragon sau cu Sartre. 
Cit de expresive sint de altfel portretele pe 
care le schițează in «Povestea vieții mele» 
comesenilor lui, iluştri ca şi el. 

Senectutea l-a făcut să prețuiască altfel 
timpul: «Aș vrea să mai am vreme să pot 
scrie și o piesă de teatru și... şi...». Nu se 
ştie incă ce-a mai scris, ce-a mai gindit, 
după cum nu s-a dezlegat nici taina acelor 
bobine ale unor filme inedite pe care le 
ținea cu el ca pe un mare secret. Din 
locul de recluziune din Elveția a venit 
doar ştirea că Charlot nu mai este, că a 
cunoscut pentru ultima oară bucuria, atit 
de intensă la el, de a se afla cu ai lui, cu 
atit de numeroasa lui familie, cu copiii 
lui atinşi, pare-se, cu toții de aripa lui 
Charlot. 

Charlot unicul, cel despre care s-a spus 
cu atita indreptăţire că este profund in- 
rudit cu Moliăre și mai ales cu Shakes- 
peare, rămine poate personajul cel mai 
Inedit şi cel mai popular adus de cinema- 
tograt şi creat de Chaplin. Născut din 
tristețe, din oroarea de singurătate şi din 
obsesia demnității umane, Charlot —o 
antiteză a lui Max Linder de fapt, deşi 
Chaplin învățase la școala acestuia ca și 
a lui Sennett — este sinteza neîncercată 
de nimeni, nici înainte și nici după el, 
de a pune alături gagul și sentimentul. 
«ltinerariul artistic al lui Chaplin, de la 
naşterea lui pînă azi —spune Aristarco — 
e precis şi coerent, de o precizie şi de o 
coerenţă rară, aproape singulară în isto- 
ria artei cinematografice. Dacă privim ope- 
rele sale, dacă îi recitim textele — nuvele, 
povestiri lungi și romane — dacă le eli- 
berăm de miturile și de locurile comune 
pe care o mare parte din literatura cinema- 
tograțică le-a creat în jurul lor (o literatură 
de altfel prea exclamativă în primul mo- 
ment şi denigratoare după aceea) ne dăm 
seama că, în perspectiva unei asemenea 
coerențe, a fost posibilă, ba chiar inevita- 
bil necesară, trecerea de la Charlot la 
Verdoux şi apoi de la Verdoux la Calvero 
și la regele Shahdov, adică la un Chaplin 
care a încetat să mai fie închis într-o mască 
a sa, liber, cu propriul său chip.» 

Charlie Chaplin, pe care nimeni nu l-a 
mai văzut bătrin şi bolnav, își ia locul 
acum in Panteonul marilor spirite ale 
omenirii. Cinematograful pentru care el 
a trăit cu toată ființa lui, căruia i-a fost 
muză cu atita generozitate, i-a arătat o 
dragoste capricioasă, l-a iubit și l-a urit 
cu intermitențe, dar cu intensitate egală 
şi i-a acordat tardiv, la & de ani, laurii 
unui Oscar pe care nu-l mai rivnea. 

Luminile rampei s-au stins acum pentru 
el. «S-a trint un suflet nobil. Noapte bună 
iubite prinț» vom spune lui Chaplin odată 
cu Shakespeare lui Hamlet al său. 

M.AL 


O prezență singulară 
în istoria artei cinematografice: 
Charlie Chaplin 


Ra = 
oa 


Războiul independenței 


lată, televiziunea noastrā 
cinsas ana centenar 
al cuceririi Independentei 
INIMA de Stat a României prin- 
tr-un film cu puternice 
rezonanțe emoţionale și 
patriotice, de amplă res- 
pirație epică, desfășurat pe parcursul 
a șase episoade, dense, dramatice, 
scrise de Paul Anghel şi regizate de 
o echipă cu experiență solidă în do- 
meniul filmului istoric: Gheorghe Vi- 
tanidis, Sergiu Nicolaescu, Doru 
Năstase. Războiul Independenţei. 
Se implinesc șase decenii si jumă- 
tate ae cind cinematogratia noastra, pe 
vremea în care abia îşi dibuia uneltele 
dintii, evoca pe ecran același eveniment 
istoric de importanţă hotăritoare pentru 
destinele naţiunii române. Dacă reamin- 
tim acum «momentul 1912», filmul lui 
Grigore Brezeanu adică, în care jucau 
C. Nottara, Aristide Demetriade, lancu 
Brezeanu, Aristizza Romanescu, Elvira 
Popescu, lon Manu, George Ciprian și 
atiția alți mari actori ai scenei romă- 
neşti, o facem, firește, tără vreo intenţie 
valoric-comparativă, Intre ieri şi azi in- 
terpunindu-se citeva epoci şi o Epocă. 
Dar atunci ca și acum, evocind la ceas 
de respectuoasă aducere aminte Răz- 
bolul independenţei, cinematograful şi-a 
asumat misiunea de frumoasă răspun- 
dere patriotică de a infățișa contempo- 
ranilor unul dintre cele mai importante 
momente Istorice din trecutul neamului. 
Atunci ca şi acum, ecranul a reunit — 
pentru această intreprindere — forțele 
actoricești cele mai reprezentative ale 
vremii. Atunci, ca și acum, filmul a 
trezit un larg ecou public, bucurindu-se 
de o primire entuziastă, 


Serialul t.v. Războiul independenţei 
încadrează evenimentele de eroism şi 
jertfă ale gloriosului an 1877 în şirul 
evenimentelor care au marcat de-a lun- 
gul veacurilor şi mileniilor istoria fră- 
mintată a păminturilor românești. Din 
depărtarea lui Burebista, a strămoșilor 
noștri daci și romani, din negura de 
timp a lui lancu de Hunedoara, a lui 
Mircea cel Bătrin şi a lui Ştefan cel 
Mare, a viteazului Vodă Mihai, din anii 
Viadimirescului, ai Bălcescului, ai lui 
Vodă Cuza, istoria vine spre noi cu 
încărcătura ei tulburătoare de perma- 
nente. 1877 este un popas. Un popas de 


spontaneitatea în acţiune 


T de la tineret 


După tot felul de formule adoptate, 
după tot felul de căutări, emisiunile 
pentru tineret incearcă să-și stabilizeze 
o modalitate. Mă refer la emisiunile în 
care işi dau concursul mari instituții 
sau școli — spre exemplu cea petrecută 
în mijlocul invitaţilor de la Apaca — 
ori dedicate muzicii tinere, prezentării 
unor formaţii iubite de publicul tinăr. 
Configurarea acestor modalități de con- 
cepere a «Clubului tineretului» este un 
ciştig în calitatea emisiunii respective. 

n general «Clubul tineretului» şi mai 
ales «Ora tineretului» suferă de un 
evident didacticism. Se predau parcă 
lecţii de educaţie, în termeni lipsiţi de 


hotar. Şi istoria vine mai departe spre 
noi, cu Incărcătura ei tulburătoare de 
permanenţe, contopindu-se cu pre- 
zentul. 

Scenariul lui Paul Anghel are, ina- 
inte de orice altă calitate, forța gin- 
dului contemporan. Dintotdeauna, «ar- 
hiva» documentară a devenit la Paul 
Anghel arhivă sentimentală, selectivă. 
Funcționează și cu acest prilej, fără 
cusur, conștiința răspunderii scriito- 
rului în tentativa rememorărilor isto- 
rice, convingerea — nu o dată, și in 
diferite feluri, exprimată — că scrisul, 
această «ramură a memoriei», este doar 
o creangă din copacul gigant care este 
timpul viu, cu rădăcinile înfipte în pro- 
toistorie şi chiar mai adinc, în subcon- 
ştientul obștesc. Demersul scriitoricesc 
In aducerea spre contemporaneitate a 
evenimentelor din neuitatul an 1877, 
urmind firul istoriei, Inglobind o mare 
parte a personajelor de epocă rămase 
în istorie, este investit cu tonurile vii, 
dinamice, colorate ale unei priviri per- 
sonale spre trecut, dintr-o perspectivă 
acuzat contemporană. 

Regizoral, tele-filmele acestea «de 
simbătă seara» ale sfirşitului de an s-au 
scris şi s-au înscris într-un registru 
patetic, de Inaltă vibrație patriotică. 
Analizate mai în amănunțime, episoa- 
dele, fiecare in parte, pot vorbi despre 
particularitățile temperamentale de gind 
şi de simţire, ale celor trei — diferiţi 
structural — realizatori. Despre capaci- 
tatea regizorului Gheorghe Vitanidis 
de a emoţiona prin imagine, capacitate 
verificată și reveriticată în Ciprian Po- 
rumbescu și Dimitrie Cantemir. Des- 
pre predilecţia regizorului Sergiu Nico- 
laescu pentru filmul de tensiune faptică 
şi psihologică, predilecție verificată și 
reverificată în atitea genuri de filme de la 
Mihai Viteazul la Cu mîinile curate, 
de la Atunci i-am condamnat pe toți 
la moarte la Accident. Despre insu- 
şirile sigure ale regizorului Doru Năs- 
tase In compoziţiile ample de masă, ca 
şi despre acelea... belicoase, verificate 
în Pe aici nu se trece. Dar aici şi acum, 
scriind despre cele șase serii ale filmului 
Războiul independenţei, ne intere- 
sează mai mult «aerul comun» al epi- 
soadelor, unitatea ansamblului. Aceas- 
tă unitate — de concepție şi de realizare 
— există, şi poate fi considerată semn 
de forță al serialului; este prezentă in 


suflul tinereții. Se surprinde destul de 
rar autenticul, caracteristicile esenţiale 
ale tinerei generaţii. Se vorbește foarte 
mult și de fapt se spune foarte puțin. 
Într-o emisiune se caută a fi cuprinse 
zeci de probleme și peste toate se 
trece în mod supertitial. În ultima vreme 
însă prin aducerea invitaţilor dintr-un 
anume loc de muncă sau studiu, pro- 
blematica emisiunilor este mai restrinsă 
şi mai unitară. Se creează o atmostera 
tinerească, facem cunoştinţă cu pre- 
ocupările unor anume tineri, emisiunea 
devine mai vie și mai puțin contratăcută. 
A început să dispară senzaţia ca ia 
mesele rotunde sau la anchete se im- 
bracă haine de duminică și se caută 
în exprimare fraze cit mai literare cu 
putință în care abundă nota forțată a 
cuvintelor mari lipsite de spontaneitatea 
atit de proprie tinerei generaţii. 
Generaţia viitorului munceşte, Inva- 


compoziție și ton, în stilul general! al 
evocării cinematografice. 

Fiecare episod a avut, dincolo de 
cursivitatea derulării intrigii, citiva «cen- 
tri de interes». Secvenţe de anvergură 
sau mici notații sentimentale. Se cuvine 
— nu-i asa? — să fie reamintit, Inainte 
de toate, momentul apoteotic al procia- 
mării independenţei din mai 1877, cind 
România și-a ales neabătutul drum al 
«națiunii de sine stătătoare»; clipa isto- 
rică de mare entuziasm patriotic, sinte- 
tizată in cintecul-steag «Deşteapta-te 
române», a adus in casele noastre tior 
total de emoție. Să revedem, apoi, ma- 
rea secvenţă a trecerii Dunării, cu des- 
fășurarea ei amplă de forțe şi de ela- 
nuri. Să revedem asaltul eroic al Griviței, 
cu fluturarea de simbol a tricolorului 
românesc... Şi altele, şi altele. Micile 
notații sentimentale, la rindul lor, au 
dat viaţă și zbor acţiunii: un poet 
în haină militară, nu altul decit Ne- 
nițescu, un pictor de front, nu altul 
decit Grigorescu, în apariţii fugare dar 
memorabile; două verighete într-un cort 
al ambulanţei; o siluetă de «Mata Hari» 
pe fond de porumbei zburători; şi multe, 
multe alte notații scurte. 

Telur: de fond — educativ-patriotice 
şi artistice — susținute cu strălucire de 
excelenta echipă actoricească a filmu- 
lui. Ce alte adjective s-ar cuveni oare 
lui George Constantin în Kogălniceanu, 
lui Constantin Codrescu In C.A. Rosetti, 
lui Mircea Albulescu în Cerchez, lui 
Emanoil Petruţ în Brătianu? Sau celor- 
lalți actori de reală vibraţie ai filmului, 
Marcel Anghelescu, Amza Pellea, A~ 
lexandru Repan, Ernest Maftei, Sebas- 
tian Papaiani, loana Pavelescu, Vlad 
Rădescu, Cezara Datinescu, ion Mari- 
nescu, lon Dichiseanu, lurie Darie, Ro- 
meo Pop și aşa mai departe, și aşa mai 
departe... Operatorii George Cornea și 
Mircea Mladin, compozitorul Tiberiu 
Olah, ca și scenogratul Constantin Si- 
mionescu, ca şi mulţi alți realizatori din 
ampla echipă a filmului sint «piese de 
rezistență» ale travaliului artistic. 

Pe scurt, aşadar: teleanui cinemato- 
grafic românesc se incheie cu brio, 
cum nu s-a intimplat prea adesea, fapt 
care nu se poate, acum, la ora de taină 
dintre ani, să nu ne dezlege alte şi alte 
îndreptățite speranţe. 


Călin CĂLIMAN 


tă, iubește poezia de bună calitate, 
muzica, işi are problemele ei, și toate 
acestea ar trebui prinse în emisiunile 
respective, dar nu într-un singur sumar 
Diferenţierile, tematica structurată a su- 
marelor duc la aprofundarea investi- 
gării. Putem urmări foarte bine un 
«Club T» doar cu muzică, muzică ti- 
nără, muzică bună. Putem de aseme- 
nea urmări un «Club T» sau o «Oră a 
tineretului» în care să fie adusă in 
discuţie spinoasa problemă a alegerii 
profesiunii. Sau, de ce nu?, să petre- 
cem o oră in compania tinerilor care 
discută despre dragoste. Structurarea 
tematică a sumarelor va duce desigur 
la îmbunătăţirea emisiunilor pentru ti- 
neret, iar efortul realizatorilor de a sur- 
prinde adevărurile acestei generaţii, va 
elimina senzaţia de contrafacere care 
mai apare uneori 


Meana LUCACIU 


filme pe micul ecran 


@ Mere roșii (Al. Tatos, 1976). Nu 
are rost să insist, s-a scris cuprinzător 
la vremea premierei (și după aceea) 
despre film. Vreau doar să spun că, 
revăzindu-l, impresiile inițiale mi-au ră- 
mas neclintite. Nu este o capodoperă, 
nu este o peliculă lipsită de slăbiciuni, 
stingăcii sau șovăieli. Este însă — şi 
asta mi-a plăcut de la inceput, m-a 
ciştigat din capul locului — un film care 
nu se teme să privească realitatea în 
ochi. Cinstit, fără fasoane, fără a se roși 
şi a se bilbii, fără a-și cere scuze că 
şi-a ridicat ochii din pămint, uitindu-se 
apăsat in fața lui, în jurul lui, chiar dacă 
nu întotdeauna li place ceea ce vede. 
În felul lui, filmul acesta seamănă cu 
eroul său, mai bine zis cu admirabilul 
său interpret, Mircea Diaconu. 

© Teama ucide sufletul (Rainer Ma- 
ria Fassbinder, 1973). Un love-story, sui 
generis, un Romeo și Julieta azi, în 
care el e emigrant, om simplu, fără altă 
avere decit două braţe de muncit, Ali 
pe nume, iar ea femeie nu mai puţin 
simplă şi săracă, infinit mai bătrină 
însă, o bătrină, da, Emmi, care se în- 
drăgostește pină la disperare, pină la 
urlet şi hohot stins de plins de acest 
Ali. Film sec, foarte sec (stilistic vor- 
bind). Disecţie cind crudă, cind tandră 
în felul ei, cind amindouă la un loc a 
cristalizării unui sentiment nebun, im- 
posibil, atirnind pe jumătate în gol 
deasupra acelui hău numit grotescul, 
dar necăzind acolo fiindcă s-a prins 
bine de tot ceea ce poate înălța pina 
la «de înțeles» cea mai «de neinteles» 
poveste dintre un bărbat și o femeie. 
Peliculă cu cheie pur psihologică dar 
şi pur socială in același timp: expresiv 
prim contact al publicului nostru larg 
cu opera unui foarte interesant și co- 
mentat cineast. 

e Ei au luptat pentru patrie (Su: 
ghei Bondarciuk, 1976). Film «de război» 
în formă. Film «de oameni», în sub- 
stanță. Din el, Vasili Sukșin ne privea 
dincolo de timp. 

e Aventurile lui Don Quijote (Al- 
vin Rakoff, 1976). Ecranizare cinstită dar 
fără har, fără necesarul grăunte de «ne- 
bunie», a capodoperei. Cu un Rex Har- 
rison_stimabil, insă evident obosit. 

© Rejeanne Padovani (Denys Ar- 
cand, 1973). O floare rară pentru noi: 
un film canadian (ce-i drept, dublat în 
limba germană). intenții parțial izbutite 
de critică socială. 

© Austerlitz (Abel Gance, 1959). Cu 
Michel Simon, Pierre Mondy, Orson 
Welles, Claudia Cardinale, Elvira Po- 
pescu, Jean Louis Trintignant, Jean 
Marais, Georges Marchal, Martine Ca- 
rol. Restul nu mai avea importanță. 

@ Marea ocazie (Norman Taurog, 
1955). Jerry Lewis şi Dean Martin în- 
tr-unul din cele mai bune şi mai trăznite 
filme ale lor. Păcat că s-au plictisit 
unul de altul. 

e :nuinire in instanță (George Cu- 
kor, 1976). Mai curind teatru filmat. Dar 
ce teatru, atunci cind îl joacă Laurence 
Olivier şi Katharine Hepburn! 

@ Ziua deltfinului (Mike Nichols, 
1972). Cu delfini, firește. 

9 Urmărire în nord (Raoul Walsh, 
1943). Errol Flynn cuceritor, la propriu 
și la figurat, într-un film de peripeții 
mai mult sau mai puțin bine aduse din 
condei. 

@ Contele de Monte Cristo (David 
Greene, 1975). A fost odată, dragii mo- 
șului, etc., etc 


Şi cu aceasta, stimaţi cititori, Incheiem 
încă un an — dacă Imi daţi voie să vă 
comunic această noutate extraordinară. 
Cronicarul — adică acela care semnea- 
ză în acest colț de pagină — s-a străduit 
să dea seama aici, lună de lună, cit mai 
obiectiv și (fatal!) cit mai concis despre 
cit mai multe din filmele văzute impreună 
pe micul ecran. Ştiu (dacă nu aș ști-o, 
aș bănui oricum) că nu întotdeauna 
opiniile mele au fost și ale dumnea- 
voastră. Normal. Nu din cauza aceasta 
o să ne certăm. Oricum, cred că veţi 
fi de acord cu mine să privim cu destulă 
mulțumire in urmă. Dacă nu pentru 
altceva, măcar pentru faptul că anul 
1977 de telecinema ne-a oferit, între al- 
tele, Rubliov, Clasa muncitoare mer- 
ge în paradis, Z, Samuraiul, Cursa, 
Paradisul, Călina roșie, Luptătorii 
din umbră, Leul în iarnă, Poveste din 
cartierul de vest, Prin cenușa im- 
periului, Marele război, Poarta in- 
ternului, Chic: fierbinte, Candi- 
datul... Şi... şi... Stan şi Bran, desigur. 
Îngăduiţi-mi să zimbesc fiindcă veni 
vorba de Stan și Bran, Ingăduiţi-mi 
să-mi închipui că şi dumneavoastră ați 
început să zimbiţi din același motiv, şi 
dacă tot am prins momentul acesta 
cind zimbim cu toții, să mă grăbesc să 
vă spun un călduros «La mulți ani!» 


Aurei BĂDESCU 


Două capodopere, 


Fellini, 1954 


Co repede lipim etichete! De 
ajuns ca filmul să aibă drept 
personaje trei oameni ai cir- 
cului: hercule, acrobatul şi 
clownesa, deajuns ca regizorul să fie cunos- 
cut pentru marea lui slăbiciune față de lumea 
circului pentru ca La strada să fie declarat 


r 
- v= 
=» í 
' 
i 


“e 


> 


Circul e doar cadrul. SS 
Spectacolul 

e profund interior 
(Giulicțta Maşina 


Marele vrăjitor, 
actor total 


Cinemateca ne olgră un 
adevărat regal: 9 liime in- 
terpretate. de Peter 
O'Toole. Îl vom avea in 
toată admirabila lui di- 
versitate. Ceva mai mult, 
acest faimos shakespea- 
rian (Old Vic) în niciunul din filmele sale 
nu a interpretat vreun ro! din piesele 
lui Shakespeare. Bucureştenii îl vor 
vedea sau revedea in: ;The savage 
innocents de Nicholas Ray,alături de 
Anthony Quinn. Este debutul său pe 
ecran. ÎI vom vedea în Lord Jim, apoi 
în clasicele Lawrence ot Arabia, Be- 
cket, Omul de la Mancha, Noaptea 
Generalilor, Leul în iarnă, apoi în 
comedia lui Wyler: Cum se fură un 
milion, alături de Audrey Hepburn. 

Printre filmele cele mai recente, 
care nu figurează încă în dicționarele 
străine clasice, semnalăm cinefililor 
Rough Male (Bărbatul aspru) de 
Clive Donner, Foxtrot de A. Ripstein, cu 
Charlotte Rampling, Man Friday (Omul 
Vineri), Rosebud (Boboc de tran- 
dafir), Frieda (serial TV). Din această 
bogată colecție, remarcabil întru toate 
este rolul său din Becket, precum și 
acela, înrudit, din Noaptea generali- 
lor. Este acea psihoză, aș zice, acel 
blestem al atotputerniciei. Generalui 
hitlerist este un monstru; regele Henric 
al ll-lea, Plantagenet, este mai puțin 
sau mai mult decit un monstru. Un 
om blestemat, căci se simte obli- 
gat să fie cumplit de singur. El des- 
coperă o comoară în persoana lui 
Thomas Becket (Richard Burton), o- 
mul care făcea splendid tot: călăr 
vinătoare, amor, erudiție, conversaţie, 
rezistență la chef, haz la vorbă și 
înțelept la sfat. Regele îl adoră. Dar, 
din păcate, oriunde e amor este și 
gelozie. În toate. Căci, în toate, Becket 
îl bate pe rege. De aici nevoia de a-l 
deposeda. Căci e bine stabilit că tot ce 
ai tu aparține de drept regelui... De 
aceea Il va ucide. Și va spune aceste 
vorbe teribiliste, sfişietoare: «Vai mie! 
De acum, nenorocitul de mine, va trebui 
din nou să învăţ să fiu singuri» 

Pentru a ne da seama ce a făcut Peter 
O'Toole din acest rol, voi reaminti că şi 
cazul lui Becket este extraordinar de 


nema 


doi mari regizori 


«un circ intelectual» (Sadoul). Gravă eroa- 
re! Meditația lui Fellini e profund interioară, 
ea survine la capătul dramei existențelor 
umile disperate, a infinitei nevoi de comu- 
nicare, de depăşire a singurătăţii. Nimic ex- 
terior, nici un joc de artificii care să biciuie 
nervii prin vreun truc spectacular. Atunci 
de ce «circ intelectual»? Doar pentru că 
sună ca: «E arrivato Zampano?» Trei ași 
ai «arenew cinematografice (să-i facem 
totuși jocul criticului) într-un miracol al 


44 


şi Richard Bașe RS, 


interesant, iar Richard Burton, un mare 
actor. Ei bine, personaj şi interpret sint 
complet eclipsați de fulguranta figură 
a lui Peter O'Toole. 

În Omul de la Mancha de Hiller, 
actorul englez avea de tras o ghiulea 
de picior: performanța magnitică a lui 
Cerkasov în filmul lui Kozinţev. După 
acesta, cavalerul Tristei Figuri nu era 
nici nebun, nici curajos, nici utopic. 
Era altceva. Era bun. De o bunătate ili- 
mitată. Concepţia lui era: am dat greş? 
Puțin importă. Căci acel lucru îl mai 
pot face odată. lar dacă nu reuşesc 
nici atunci, mai există, slavă domnului, 
o a treia, patra, zecea oară, şi este im- 
posibil ca pină la urmă să nu izbutesc. 
„_„ Peter O'Toole și regizorul său şi-au 
dat seama că numai așa trebuie Inchi- 
puită figura Omului de la Mancha. ŞI 
ca să nu fie o reeditare a filmului lui 
Kozințev-Cerkasov, au introdus două 
schimbări impresionante. Vor socoti că 
Don Quijote n-a existat ca persoană, ca 
locuitor istoricește real. El a avut o 
realitate mult mai mare. A fost totali- 
tatea de conduite şi reacţii pe care 
mulți, foarte mulți oameni le-au avut pe 
atunci. Mai rar sau mai des. Dar reale 
toate. Și adunate laolaltă, ele vor com- 
pune personajul, însă mai real, al po- 
vestirii lui Cervantes. În consecinţă, 


EPA 


pnl EAn i agil Lot 


Maciek sau dramaticul 
druniicătre înțelegerea 


istoriei 


(Zbigniew Cybulski 
în Cenuşă şi diamant) 


identificării cu personaje atit de stranii: 
Giulietta Masina, Anthony Quinn, Richard 
Basehart. Un poet i-a inchinat Gelsominei 
o odă. Un altul — Louis Aragon —a con- 
siderat Strada alături de Goana după aur 
şi Potemkin, ca cel mai bun film. Uneori 
sint mai aproape de adevăr poeții decit 
istoricii. 


Cenușă și diamant — Wajda, 1958 


S-a spus: romantismul postbelic al şcolii 
poloneze. S-a spus: barocul aceleiași şcoli 
S-a spus: influenţă tirzie a expresionismu- 
lui nordic. S-a spus: dimpotrivă, originali- 
tate surprinzătoare a unei cinematografii 
moderne... Tot ce s-a spus e adevărat 
Lipsește un lucru: caracterul singular a! 
capodoperei lui Wajda. Unicitatea, irepeta 
bilitatea sa. Adică trăsătura definitorie pen- 
tru opera de geniu. Wajda a mai dat Şi 
totul de vinzare și Vinătoare de muște 
si Nunta toate opere mari, inconfundabile 


filmul ne arată cum s-a născut acest 
personaj cu maternitate colectivă, cu 
paternitate populară. Ni se arată cum 
Miguel Cervantes este arestat, inchis cu 
tot soiul de bandiți și pungaşi. Cervan- 
tes avea obiceiul să-și joace povestirile 
pe stradă, cu participarea drumeților. 
La puşcărie, le va spune borfaşilor că 
inchiziția îl urmăreşte pentru o carte 
scrisă de el. «Să v-o povestesc» — le 
spune el vagabonzilor. Se ştie ce avizi 
sint cei Intemnițaţi să li se spună po- 
veşti și chiar să improvizeze teatru de 
amatori. Cervantes va fi atunci poves- 
titor, actor, regizor. Derbedeii, un mo- 
ment umanizaţi, ridicați pină la inalte 
sentimente, se vor împielița cu delicii in 
persoana cavalerului Tristei Figuri, ju- 
cindu- și Inchipuindu-și-l în timp ce 
joacă. Pe acest personaj de două ori 
real îl va întruchipa Peter O'Toole. 
Creaţia lui O'Toole va ciștiga o origi- 
nalitate fără precedent. 

Cealaltă sursă de originalitate a fost 
structura de «musical». Tocmai pentru 
că O'Toole nu este cintăreț de meserie 
şi vocea lui este exact tot atit de oare- 
care ca a dumneavoastră sau a mea, 
cintatul lui e improvizat și facil, adică în 
exact limitele vocale ale oricărui om 
care cintă ce vrea, cum vrea, pentru 
unica lui poftă. Asta va permite perso- 
najului să abordeze una din tipicele 
forme ale iuţirii de sine. Peter O'Toole 
va cinta. Va cinta adevărat, adică sincer, 
onest, ca omul în stare de exaltare, de 
entuziasm, de rezoluție fermă, de iuțire 
fizică şi spirituală. ŞI Peter O'Toole va 
cinta aşa cum nimeni plină la el nu a 
cîntat vreodată la scenă deschisă. Bine- 
înțeles, vorbele sint la înălțimea stării 
sufletești din care vin şi spre care merg. 

Un alt film cu «ghiulea de picior» şi 
unde de asemenea s-a folosit «musica- 
iul» a fost Good by Mr. Chips: Avea 
mostenirea strivitoare a lui Robert 
Donnat. Tandrul, sfiosul, Induioşăto- 
rul profesoraș din 1939 era totuși cam 
convențional. O'Toole l-a mai complicat; 
mai întii, deşi de un caracter dirz, el 
va evolua totuși, pe măsura ce anii il 
trec de la brun la sur. Timiditatea com- 
binată cu intransigenţă li dau o anu- 
mită înțepeneală, care îi interzice să 
«se iuțească». Totuși se va iuți în două 
scene memorabile. Îl vedem pe gravul, 
rigidul, rigurosul, inflexibilul dom' pro- 
fesor cum o ia la fugă în stil de caraca- 
tită cu multiplii pseudopozi. Căci, în 
plus, de cele două ale sale personale 
picioare, filfile în vint cele două braţe și 
mai ales faldurile și pulpanele togei sale 
de profesor. Vom asista la două ase- 
menea iuțiri: una la virsta de 30 de ani, 
cealaltă la şaizeci. 


D.I. SUCHIANU 


nici una asemenea celei precedente. Dar 
acest unicat al lui şi al artei poloneze, acest 
diamant al cinematogratului contemporan 
poartă efigia, insemnele heraldice ale isto- 
riei Poloniei recente dar și mai îndepărtate 
ale spiritului ei neliniștit, increzător şi scep- 
tic totodată, fanatic și echilibrat, nesupus și 
îndatorat ordinii, exaltat și totuși analitic, 
lucid. Maciek al lui Cybulski a făcut epocă 
dar nu în sensul că ar fi deschis după el o 
galerie de personaje (era și greu, date fiind 
condițiile schimbate), ci pentru că a inchis 
in acest anti-erou o neliniște ajunsă la pa- 
roxism. A luminat o culpă luind cunoştinţă 
de ea însăși, deci responsabilă și gata de 
ispășire, cu toată fanatica sete de viaţă. 
Temerar dar om, adică slab cind e indrăgos- 
tit, martir cu şi fără aureolă, amestec de 
mistică romantică și realism modern, per- 
sonajul lui Cybulski-Wajda e un Hamlet al 
zilelor noastre. 


Alice MĂNOIU 


antologie 


Precursorii noștri, 
contemporanii noștri 


Atit de tinăra artă a tilmului 
îngăduie celor care-i anali- 
zează trecutul să vorbească 
despre o etapă primitivă. Eva- 
luările contemporane ale in- 
ceputurilor descoperă în pri- 
mele pelicule curajul inven- 
tiei şi farmecul discret al precursorilor. 
Aproape toate tendinţele și toate genurile 
artei a 7-a au fost prefigurate de stingacele 
opere ale cineaştilor «primitivi». «Antologia 
de filme vechi franceze» şi «Programul de 
filme primitive americaie» prezentate in 
România în reluare, cu ocazia ciclului «20 
de ani de Cinematecă» ilustrează în bună 
măsură acest adevăr. 

Deşi nu cuprind titluri de referinţă ale 
producţiei din perioada 1902—1916, cele 
două programe reunesc totuși filme semni- 
ficative pentru tendinţele cinematografice 
ale epocii iar gruparea, tinind seama de 
orientările tematice, incearcă să le eviden- 
țieze. De la «divertismentul primitiv» pină 
la «filmul de artă», cineaștii parcurg un drum 
marcat de preocuparea pentru tematica 
socială In peliculele-serie «Viaţa așa cum 
e» inițiată de Louis Feuillade, preocuparea 
pentru comedie (ilustrată in Antologie prin 
trei titluri ale seriei Calino, realizate de spi- 
ritualul şi inventivul regizor Jean Durand) 
sau de filmul de animaţie, gen căruia fran- 
cezul Emile Cohi i-a definit energic speci- 
ficul. Antologia americană cuprinde un 
film caracterizat de elemente specifice 
«western-ului», Copilul indian, asemă- 
nător prin temă cu Micul om mare al lui 
Arthur Penn, înfăţişează cavalcade năval- 
nice și indieni asemănători acelora văzuţi 
în filmele ultimului deceniu. 

Realizată tot de compania «Edison», pe- 
licula Un om în acţiune conţine elemente 
specitice filmului de actualitate și filmului 
«negru» american: personajul șomerului, 
tripourile clandestine, poliţiştii urmăritori. 
La capitolul prefigurări poate fi adăugat 
Macbeth-ul lui Gustave Labruyăre, des- 
chizind seria ecranizărilor după Shakes- 
peare. Seria asociaţiilor şi comparaţiilor 
cu cinematograful contemporan nu se O- 
prește desigur aici. 

Însemnătatea acestor două cicluri este 
sporită de valoarea arhivistică a filmelor 
incluse. Ele au fost salvate de la degradare 
în cadrul. Arhivei Naţionale de filme, restau- 
rate și adaptate la ritmul aparatelor moder- 
ne de proiecţie, inlesnind astfel confrunta- 
rea spectatorului contemporan cu trecutul 
cinematografului. 

Dana DUMA 


cuția noastră sub in- 
trebarea «de ce atit de 
rar?» pentru că mi se 
pare într-adevăr de nein- 
teles cum o actriță de ta- 
tentul, forța și expresivitatea 
dumitale joacă «atit de rar» în 
/ tilmele noastre. Mi se pare în primul 
rînd o pierdere pentru filmul românesc. 
Dar dacă întrebarea te jenează, putem 
să facem abstracție de ea... 

— Nu mă jenează. M-am intrebat şi eu de 
multe ori de ce, cine-i vinovat şi de tot atitea 
ori mi-am răspuns cu convingere: eu sint 
vinovată. Fiindcă, de fapt, eu mi-am ales 
singură calea asta și știi cum e: vezi undeva 
departe o lumină, către ea duc șapte sute 
de drumuri, iar tu îl alegi pe cel despre care 
ştii că-l poţi face. ŞI atunci, mai am eu drep- 
tul să mă pling de ceea ce găsesc pe acest 
drum? Mi s-a părut întotdeauna imposibil 
să spun: merit asta, sau vreau asta. Pentru 
că, totuși, aprecierea vine din afară. De 
aceea am primit intotdeauna ce mi s-a dat, 
n-am refuzat niciodată nimic, în schimb 
am așteptat. Și aș putea spune că aştepta 
rea mea nu a fost în zadar, pentru că acun: 
incep să culeg roadele. Asta inseamnă că 
drumul a fost cel bun. 

— Care-s roadele? 

— Uite, dacă ai să mă întrebi exact ce 
am realizat în 20 de ani, ce roluri mari sau 
mici, nu pot să-ţi spun. În schimb, pot să-ti 
spun că am aflat că mă cheamă Ica Matache, 
că sint ica Matache, și asta nu ştiam nici 
acum doi ani. Am aflat că mă bucur de un 
anume respect, pe care nu l-am pretins 
niciodată nimănui. Am aflat că e nevoie de 
mine în meseria asta. În aceşti 20 de ani am 
jucat vreo 200 de mame... Este adevărat, 
uneori mă întreb şi eu cit talent imi trebuie 
ca să mai joc Incă 200 pină la pensie... 
Dar s-ar putea intimpla ca tocmai din cauza 
asta să am albia mea. Şi sigur că tot din 
cauza asta sint necesară. Şi tot din cauza 
asta s-a creat un «șablon ica Matache». 
Vezi, lucrurile sint foarte amestecate... 

— Mi-e greu să cred că te mulțumește 
starea de «șablon»... 

— ŞI dacă mă nemulțumește, ce să fac? 
Aici e vorba de o anume lene a celor din 
jur care vor să facă lucrurile mai repede, 
dar şi cu siguranța acoperirii. Pentru că 
uite ce-am observat: dacă rolul este de mică 
întindere, dar are un moment greu, sint 
chemată. Dacă este un rol pe toată piesa 
sau pe tot filmul, nu mai sint chemată. ŞI 
știi de ce? Pentru că un rol mic este foarte 
greu de făcut in aşa fel incit să și rămină. 
Dar poate că astea sint «impresii subiec- 
tive»... 

— Există și un adevăr obiectiv în le- 
gătură cu soarta unei actrițe... 

— Există. Vorba reporterei din «interviu»: 
«Pentru ca voi bărbaţii să muriti, a trebuit ca 
noi să vă naște...» În fiecare film sau piesă 

există un rol de mamă şi la rolurile astea 
nu se inghesuie nimeni. Asta este adevărul 
obiectiv... Deşi, aș putea foarte bine să 
neg tot ce am spus pină acum şi să mă 
întreb ce-am făcut eu ca să exist ca actriță 
şi altfel decit așa. Cum m-am luptat eu 
Impotriva avalanşei de mame? Cei care 
mă distribuie sint acoperiţi: ei aveau ne- 
voie de mine în asemenea roluri. Dar eu ? 
Unii actori ştiu să-și pledeze cauza, știu 
să se impună, să se lupte pentru rolurile 


HAnACHIRI 
(fim 
digerabil) 


actriță 
celebra 
"patină 


HENIE, Sonia 


nichelată" 


N-am așteptat 


lor. Eu n-am săminţa asta in mine. În schimb, 
am săminţa răbdării. Cred că mi-a fost mai 
comod să am răbdare, decit să mă lupt 
Este o problemă de structură. De cind mă 
stiu, mă ştiu răbdătoare și fără ambiţii 
Tot ce mi-am dorit a fost să-mi păstrez un 
suflet cu zgură cit mai puţină, să nu adun 
nimic grav, rău în el şi să nu fac vină nimă 
nul din nimic. Sigur că dincolo de toate 
astea aveam şi eu speranțele mele, dar 
niciodată n-am putut să mă lupt pentru 
implinirea lor. Niciodată nu mi-am dorit 
un anume rol, tot ce am dorit a fost să fac 
din rolul acela, oricare ar fi fost el, o viață 
de om. De asta mi-am și făcut întotdeauna 
probleme, chiar și pentru un rol de două 
vorbe. Dacă ar fi să caut și o vină In afară, 
aş găsi-o poate In comoditatea celor care 
ne privesc. Dar nici aici n-aş avea dreptate 
pină la capăt. Cum pot eu să cer unul re- 
gizor să mă vadă Intr-un rol în care el vede 
pe altcineva? Aş putea doar să fac un apel: 
uitaţi-vă bine la oamenii cu care lucraţi, 
uitați-vă bine la toți oamenii cu care lu- 
crați... 


— ca Matache, contactul dumitale 
cu filmul este încă la început Asta pre- 
supune o anume detaşare față de el. 
Detașarea îngăduie o judecată foarte 
lucidă... 

— Vrei să mă intrebi ce cred despre fil- 
mul românesc? Cum îl judec eu? Atunci 
am să-ţi spun întli un mare secret, ca să 
vezi cum stau cu «detașarea». Eu am in- 
ceput un Institut de Artă cinematografică. 
M-am trezit cu mirosul de peliculă, nu de 
scenă. Visul meu a fost să fac film, nu 
teatru. Trecerea mea la teatru s-a aflat in 
«drumul vieţii mele», şi am pornit pe el 
Cred că de aceea teatrul m-a primit atit 
de greu, pentru că nici eu nu m-am dus 
spre el cu totul, și l-am făcut aşteptind tot 
timpul filmul — prima iubire. Meseria noas- 
tră nu trebuie făcută cu caznă, ci uşor, ca 
in joacă. Eu teatrul l-am făcut tot timpul 
căznit, străduindu-mă să dau veșnice exa- 
mene. Cind m-a luat la Filip cel bun, 
Dan Piţa era ingrijorat, se gindea că e pri 


actorii 
nostri 


degeaba. .. 


mul meu film și o să fie greu cu mine. După 
primul cadru s-a liniştit. lar eu zburdam 
Aveam senzația că m-am întors acasă 
Vezi? Eu pe scenă nu ştiu să «vind» marfa 
Nu strălucesc. Numai meseria şi cei 20 
de ani de experiență mă ajută să fac față. 
Pentru o actriţă care crede că oamenii se 
pot înțelege cel mai bine fără vorbe, din 
priviri, e foarte greu să joace cu vorbele, 
cu replicile multe. Aşa încit, filmul, ca să 
mă întorc la întrebare, nu pot să-l văd și 
să-l judec decit din unghiul meu! Nu din 
cel al regizorului, nu din cel al caselor de 
filme, ci din al meu, deci al actorului. lar 
din acest unghi, constat că filmul are mai 
puțini «iubiți» decit scena. Adică, mai 
puțini actori care să i se dăruie cu totul. 
Aşa cum se dăruie scenei. Pentru că un 
actor obișnuit cu suflul sălii, cu sufletele 
calde din fața lui, In fața obiectivului se sim- 
te văduvit, furat de ceva al lui. De aici un 
anume efort pe care unii dintrei ei îl fac — 
asa cum ÎI fac eu pe scenă — de «a fi bine» 
în film. ŞI totuşi, dacă mă gindesc un pic. 
in ultimii doi-trei ani, oamenii au inceput 
parcă să se atașeze incet-incet şi de film 
Asta poate şi pentru că în timpul ăsta, fil- 
mul a suferit o schimbare in bine. Mi se 
pare că se face cu mai multă exigență, fată 
de calitate, de interpretare, de ținută. S-a 
creat şi un spirit de echipă favorabil, un 
climat artistic. Sau poate sint din nou 
subiectivă, și spun toate astea pentru că 
eu am avut norocul să lucrez în echipe bune, 
intr-o atmosferă foarte incurajatoare. La 
Dan Piţa, la Lucian Bratu, la Mihai Constan- 
tinescu şi acum la Blaier și Demian, la 
Urgia. 

— Tot o mamă! 

— Binelnţeles o mamă! O mamă care are 
un fiu, care fiu pleacă in armată şi se in- 
toarce schilod. Este un rol care trece pe 
lingă acțiunea principală, dar sper să treacă 
cu folos. 

— Spune-mi ica Matache, ai avut un 
«modei»? Există cineva care te-a in- 
fluențat foarte tare, cineva fără de care, 
ct Be spune, viața dumitale ar fi fost 
alta 


— Da. Marietta Sadova. Dacă nu era, nu 
cred că aș fi putut duce drumul ăsta. În 
anul | am avut-o profesoară. Două tri- 
mestre am luat «foarte bine», iar la finele 
anului am fost singura căreia i-a dat «bine», 
şi a ținut un discurs de o jumătate de oră, 
explicindu-i mai apoi că a vorbit atit, pentru 
ca să țin minte că la maturitatea mea am 
nevoie de un glas ca al ei. Aveam pe atunci 
un glas de clopoțel... Spre sfirşitul anului 
IV am avut din nou o discuţie. Mi-a spus 
atunci că drumul cel mai sigur în meseria 
asta este drumul pe care-l faci Incet. De 
aia se și spune: «dar sigur». lar pentru asta 
îți trebuie perseverenţă, răbdare şi să-ți 
păstrezi o inimă de copil. «Matache — mi-a 
spus — dacă ești în stare, înhamă-te. Şi 
te asigur că, atunci cind ai să te așezi să 
te odihnești, al să fii la capătul drumului»... 
Acum sint la jumătate. Și văd că merg tot 
aşa, laca-taca, taca-taca, cu un cal la trap. 

— N-ai obosit niciodată pină acum? 

— De multe ori. Dar niciodată n-am spus: 
nu mai pot. Au fost însă nenumărate mo- 
mente în care m-am așezat și-am spus: 
«nu mai vreaul Nu mai vreau să merg mai 
departe», Pe urmă, tot eu m-am luat, m-am 
ridicat şi am plecat mai departe. Adevărul 
este că nu-mi place să ies din horă pină 
nu se termină, chiar dacă mă rod foarte 
tare pantofii, 

— ca Matache iți plac poeziile? 

— Dacă nu mă întrebi şi care-i poetul 
preferat, Iti răspund că-mi plac. 

— De ce să nu te-ntreb? 

— Pentru că nu-mi plac întrebările astea 
reportericeşti: «care-i poetul preferat, ano- 
timpul, rolul, ce carte ați citit ultima dată...?» 
Nu te supăra... 

— Nu mă supăr. Dar ce ai împotriva 
acestor întrebări? Răspunsul la ele îi 
dau cititorului o idee despre «orizontul 
cultural»... 

— Dar de ce-i trebuie lui o asemenea 
idee? Uite, mie imi place să privesc tot ce 
văd Inaintea ochilor. Dar ce aleg, asta-i 
treaba mea. Îmi place să citesc, dar ce 
citesc asta-i treaba mea. E bagajul meu. 
Greu, ușor —e al meu. De ce crezi că citi- 
torul m-ar aprecia după cit cintăreşte el? 
Pentru mine principalul este că îl am. ŞI 
că-l car cu mine de-o viață şi nu-l las... 
Mai bine, hai să-ți spun, că uite-acum Imi 
dau eu seama unde bate intrebarea asta: 
«de ce atit de rar?» De ce atit de rar în 
plin, cred eu. Pentru că rar nu apar, pe 
scenă cel puţin, iar în film sint abia la în- 
ceput. Şi cred că de-abia de acum incolo 
am să incep să joc, pentru că incep să am 
fața pe care la 23 de ani o «compuneam». 
Eu acum nu mai fac compoziţie, ci sînt. 
Deși la film cred că se va Intimpla să şi 
refuz, să fac adică ce n-am făcut în viaţa 
mea. 

— Tocmai la film? 

— Tocmai la film. Pentru că este iubirea 
mea. Voi refuza ori de cite ori mi se va oferi 
o mamă care va semăna cu altă mamă. 
Asta este exigența mea. Și poate că nu 
numai din exigenţă, ci pentru că eu știu 
un lucru, dar foarte bine: arta — şi filmul 
e o artă, nu? — dacă o Inşeli o singură 
dată, doar cu gindul, te «arde» cu fapta 
multă, foarte multă vreme... 

— De frică, Ica Matache? 

— Poţi să-i spui cum vrei. Dacă din 
asta iese ceva bun, de ce nu? 


Eva SiRBU 


Halou de reflex. 


defect tehnic 
cu efect artistic 


HARRISON, Rex 
actor cu 
dicţie 


My 
fair 


Lady 
(film) 
HORVATH, 


Stefan- 
operator 


HAMLET: 
-a fi sau nu a fi "Oscar" 


HOLLYWOOD 
fabrică de filme. 


(și a fost) 


HAYWORTH. 
Rita. 
actriţă 


0-0FF) 


G| 


(vezi literà; A 


HAPLEA 
actor desenat 
de M. Iorda 


HOLT, Jeny. 
(Ecaterina 


HULOT, 
Monsieur, 
fila 
pantomimă 
de 

TATI 
Jacques. 


larba verde 


de acasă 


(Urmare din pag. 24) 


scriitor care vine pentru prima dată în con 
tact cu cinematograful. Sorin Titel a ințek 

că nu trebuie să scrie o proză pentru ecran 
ci o partitură originală, cu alte semne, ir 
alt sistem de referinţă artistică. De aceea 
nu ține la virtuțile literaturii și dialogul lu: 
sună simplu, vorbit şi nu savant adus din 
condei. N-are ambiţii de constructor dra- 
maturg, de aceea filmul se încheagă dintr-o 
suită de stări, de scene de atmosferă egale, 
fără gradaţii, din crochiuri de caractere 
sugerind relaţii convingătoare, spectacu- 
loase dacă vreţi, doar prin ele insele, prin 
adevărul observaţiei lor psihologice şi nu 
prin tensiuni acumulate. Pentru un aseme- 
nea film liric formula îmi pare potrivită. 
Prielnică desfăşurării talentului şi hărniciei 
creatoare a regizorului. Care regizor, la 
primul lui film independent (după cele două 
colaborări la Apa ca un bivol negru și 
ecranizarea TV a «Crailor...» lui Mateiu 
Caragiale), Işi semnează opera cu mină 
calmă și sigură. O mină de adevărat regizor, 
total supus obiectului, adică cinematogra- 
fului, total supus subiectului, adică psiho- 
logiei acestui personaj simplu şi totuși 
complicat. Pe Stere Gulea cinematograful 
nu-l epatează. Şi nu ține să epateze; îl 
folosește cu măsură, fără tracul debutului 
şi fără trac In genere, cu calmă reflexivitate 
şi înțeleaptă funcţionalitate. De aici, o 
parcimonioasă Impărțire a cadrului, o aten- 
tă minuire a unghiurilor — majoritatea din 
perspectiva subiectivă a tinărului erou (casa 
pustie în care fiecare colț li trezește amintiri, 
satul deloc idealizat, pentru că nostalgia 
trecutului nu-l împiedică pe profesor să 
cintărească prezentul, ba chiar si perspec 

tivele comunei sale); o discretă folosire a 
elipsei — lucru foarte rar în filmul autohton 
— şi a metatorei. Cum e revenirea bătrinu 
lui pribeag în sat, cu calul, iarba cositi 
impreună de tată şi fiu și blinda retragere 
a celui obosit, să se odihnească puţin. 
adică să se stirşească în pace ca orice om 
al gliei ce ştie că mai are de intăptuit simplu, 
gospodărește, şi acest ultim gest. Farmecul 
filmului stă nu numai în starea poetică în 
care te cufundă lent, ci și în veghea lucidă 
pe care n-o părăsește. Satul nu e intrumu- 
sețat, ci plin de relaţii conflictuale ca orice 
moment de viață autentic refăcută de artă 
Incidentele sint înregistrate cu umor, uneori 
mai blind, înțelegător față de semeni, altă- 
dată sarcastic, cind e cazul, dar tot de pe 
poziția lui Ştefan care nu suportă compro- 
misul. Prima lui intilnire cu fostul coleg ce 
așteaptă în gară, servil, nașul cu bani, 
doar-doar i-o stoarce o «bătrină»; alaiul 
nuntașilor: fata preşedintelui, cam prostu- 
tă, ginerele pus pe avansare, fratele cu 
afaceri dubioase la magazinul comunei, 
cîntăreaţa locală, «mesagera artei populare» 
cum o numește inspectorul demagog, toate 
sint realizate cu nerv satiric, dar cu măsură 
artistică, In sensul neşarjării, neingroşării 
lor. Şi tocmai de aceea convingătoare. Ajun- 
gem astfel la dovada de certă maturitate, 
de discernămint a regizorului: distribuția. 
Greu îți închipui un alt Ștefan, mocnind 
liniştit chiar pasiunile, decit pe cel inter- 
pretat de Florin Zamfirescu. Tinărul actor 
își dezvăluie personajul cu prudenţă, într-o 
gradație simplă, uneori prea monotonă, 
pe coordonatele psihologiei țărănești pe 
care, se vede, o cunoaște și el ca și scena- 


festat chiar şi în roluri de plan doi sau 
tigurație. Aceeași grijă a asigurat filmulu: 
senzația de viaţă, firescul fiecărui cadru 
In permanenţă există creat un volum, un 
relief al scenei, al dialogului și monologulu: 
de prim-plan, care lasă impresia de reali 
tate surprinsă, de plin al vieții și al cinematu 
grafului: atmosfera cancelariei cu plicti- 
seala ei dinaintea orelor, cu jocul de mini- 
fotbal al tinerilor şi minuţia tandră cu care 
bătrinul dascăl, în planul doi, hrănește 
peştii; graba cu care înfundă profesorul de 
sport mingiile în dulap, și antinevralgicul 
pe care-l înghite în prim-plan Rodica Man- 
dache; Ciobănică ce se furișează sub pat 
fără să-şi recunoască stăpinul și difuzorul 
care transmite, fără ca nimeni să-l asculte, 
starea vremii. Sint multe asemenea amă- 
nunte de viaţă, bine găsite, dar neostenta- 
tiv puse în scenă de către regizorul-minia- 
turist. Regizorul-pictor de atmosferă. Pen- 
tru acest film de stări, deosebit de impor- 
tantă era muzica, acel acompaniament care 
să nu repete sentimentul sugerat în imagine, 
ci să-l prelungească ori să-l estompeze. 
Partitura lui Radu Şerban e tandră fără 
dulcegărie, frumoasă fără calofilie, nostal- 
gică fără desuetudine. Clarinet și pian, 
fagot şi rareori vioară, preiau pe rind rolul 
sentimentului-solist, fără să-l repete pină 
la obosire. Prospeţimea filmului vine din 
acuitatea observaţiei sale, originalitatea, 
din căldura cu care ne vorbeşte despre oa- 
meni cunoscuţi și dragi. Că vor fi și cusu- 
ruri, de bună seamă. Dar, ca la orice om 
pe care l-ai îndrăgit, le observi, dar ţi se 
pare că fac parte din șarmul personajului 


A. M. 


Scenariul: Sorin Titel. Regia: Siere Gulea. 
Imaginea: Valentin Ducaru. Decoruri: Vasile Ro- 
taru. Costume: Gabriela Lăzărescu. Muzica: Radu 
Şerban. Montaj: Adriana Ionescu. Sunet: Gheorghe 
Harion. Cu: Florin Zamfirescu, Octavian Cotescu 
Vasile Niţulescu, lon Caramitru, Mihai Pălădescu, 
Ovidiu Schumacher, Paul Lavric, Ernest Maftei, 
Rodica Mandache, Dorel Vișan, Diana Lupescu, 
Mariana Cabanov. 

Film realizat în studiourile Centrului de 
producţie cinematogratică «Bucureşti». O pro- 
ducție a Casei de tilme 4 Director. Corneliu Leu. 


Riul care 


urcă muntele 


(Urmare din pag. 24) 


Intoarcerea lui Magellan și demonstrează 
o altă constantă a regizoarei: lipsa de pre- 
judecăţi în ce privește distribuția. În- 
tr-adevăr, Cristiana Nicolae nu este regi 
zoarea care să se lase sedusă de distribuția 
tip «cap de afiș». Ca și în Întoarcerea lui 
Magellan, ea pune alături pe roluri egal 
principale, debutanţi, actori consacraţi, ac- 
tori mai puțin folosiţi sau chiar necunoscuţi. 
dar nu și mai puţin înzestrați. Rezultatul este 
o distribuţie vie, funcțională, eficientă. Ce: 
doi tineri, Gheorghe Metzenrath și Catrine! 
Dumitrescu au, pe lingă candoarea, pros 
pețimea şi farmecul virstei, certe calită! 
actoricești, utilizate, cred, la maximum in 
aceste partituri. Caporalul Ispas, în inter- 


posibilităţi posibile 


Spectacol de gală 


Multumim cititorilor 
entru atenția, sprijinul şi dialogul 
pe care l-au purtat cu noi în '77. 


Le urăm ca în '78 
să fie fericiți şi să-i simtim 
și mai aproape de noi. 
La mulți ani! 


pretarea lui Gheorghe Cozorici, capătă o 
sfișietor de omenească existență reală; 
Ninetta Gusti iși pune tot talentul, cu 
adevărat cuceritor, în rolul domnișoare: 
Vasilescu, cea care nu confundă limba lu: 
Goethe cu limba ocupanților; Valeria Seciu 
compune cu infinită discreție şi delicateţe 
portretul unei soții de ilegalist şi mame de 
voluntar; Mihai Ginculescu de la Teatrul 
din Tg. Mureş, foarte convingător în rolul 
tatălui: Theo Cojocaru, comunistul care 
moare în timp ce se anunţă sfirșitul războiu- 
lui (secvenţă cu totul remarcabilă ca ritm, 
ca atmosferă, ca tensiune), Theo Cojocaru, 
deci, excelent ales nu numai pentru fizio- 
nomia sa foarte potrivită acelui personaj, 
dar şi pentru încărcătura emoţională pe 
care o poartă în sine actorul; Emanoil 
Petruţ, ca deobicei, prezenţă caldă şi umană 
în roluri mărunte ca și în roluri mari; Olga 
Bucătaru, apariţie scurtă și cu farmec fals 
exotic; Vasile Pupeza în rolul lui Sledacek 
(minunată intilnire între bărbaţi şi înțelegere 
dincolo de cuvinte, schimbul acela de 
priviri dintre el şi Cozorici peste capul 
tinerilor îndrăgostiţi); Manea Alexandru in- 
tr-un rol numit pur și simplu «Căpitanul», 
din care actorul reușește să scoată un per- 
sonaj demn de reținut În fine, imaginea, 
Costache Dumitru Fony. Emoţionantă și 
expresivă pe prim-planuri şi portrete, din 
păcate ea işi pierde aceste calităţi în cadrele 
generale. În marea lor majoritate, cadrele 
generale — spaţiul şi aerul filmului — sint 
amorfe, sărace, țepene atunci cind nu sint 
de-a dreptul deficitare din punctul de vedere 
al unor simple mişcări de aparat. Ceea ce 
în mod sigur nu este de natură să crească 
valoarea unui film. Dimpotrivă. Din fericire, 
Riul care urcă muntele nu este un film 
al «marilor spaţii», nu este un film de luptă 
— deși luptele nu lipsesc — nu este un 
fiim de «plan general». Forţa lui stă în 
detalii, în multele detalii semnificative pe 
care regizoarea le aduce secvență după 
secvenţă, și construiește din ele nu numai 
filmul, dar și atmosfera lui. Detalii gingașe, 
— pusul părului pe moate într-o oglindă de 
bărbierit sub privirile «lui» amuzate şi foarte 
indrăgostite, detaliu care răspunde în final 
intr-o lrumoasă secvență in care tot el, 
i despletește părul prins pînă atunci strins 
wub broboada de doliu. Detalii tragice — 
„ocul dansatorului cu banul de-a «cap sau 
pajură», joc dus pină la moarte. Detalii 
copilărești — jocul de-a «Cum se numește 


clor al țărilor dunărene; ansamblul din 
Idicelul de pădure are diplomele cu 
mulțumiri pentru participare la festiva- 
lurile de folclor de pe Coasta de Azur 
şi din Italia; dansatorii din Logig au 
cucerit «Toporașul de aur» la concursul 


apa asta, domnişoară?» pe care-l citim 


dinspre stirșitul filmului spre începutul lui 
acolo unde eroul nostru încă neerou, intră 
in vorbă cu două şcolărițe, cu siguranță 
prin metoda «Cum se numeşte apa, domni- 
soară?», joc care marchează, de fapt, un 
capăt de drum de la adolescenţă la maturi- 
tate. Costumele Lidiei Luludis foarte exacte 
și expresive, sprijină din plin aceste detalii 
dătătoare de emoție: costumul pestrit al 
fetei de la inceput, cămaşă şi pantaloni 


bărbătești şi Imbrăcămintea ei din final, 


acel «doliu» pe invers, în alb, broboada pe 


care el i-o scoate ca o eliberare de suferință, 
aceeași broboadă pe care ea şi-o ridică 
din nou pe cap, gest de reluare a doliului 
atunci cind I crede mort, mantaua mult 


prea mare a băiatului pe care el o poartă 


cu o uriaşă mindrie, totul este gindit in 


ideea emoţiei pe care eroii trebuie s-o tre- 
zească in spectatori şi prin Infățișarea lor 


şi prin sensul acelei înfățișări. Montajul 
Rodicăi Fălcoianu, exact și atent la nuanțe 
și muzica lui Adrian Enescu, discretă și 
«in atmosferă», subliniază la rindul lor acest 
rol al detaliilor. În fine, coloana sonoră, 
Andrei Coler, le susține cu inteligență, 
lăsînd, din echilibrul de muzică și sune- 
te, locul unui zgomot de topor, zgomot 
sec, implacabil pe curtea spitalului în care 
răniții se despart minut după minut in 


morţi şi răniţi, sunetul amestecat de clo- 


pote şi sirenă de vapor, care însoțește, 
deopotrivă momentul păcii şi moartea co- 


munistului, scincetul fetei, plinsul acela 
mic care nu se mai poate plinge, ieșit de 
sub tropotul bocancilor în marș, de sub 
foşnetul incendiului, de sub foşnetul apei, 


plins atit de adinc și cuprinzător tată de 
care chipul întors spre noi între ris și 
plins, nu mai poate spune nimic în plus... 
Un film sprijinit cu atita încredere pe de- 
talii este cu neputinţă să nu păcătuiască 
uneori, chiar la acest capitol (de pildă, 
figura fanaticului ofițer nazist care in- 
cearcă să arunce orașul în aer cu mina 
lui sau felul obsedant, același, in care mor 
cei împușcați, de la primul glonţ, în aceeași 
tăcere sau în acelaşi strigăt scurt, același) 


dar aceste nereuşite reprezintă, poate, 
coeticientul normal de pierderi, normal pen- 
tru o asemenea cantitate. În orice caz, ele 
nu reușesc să strice echilibrul si 
prospețimea, nici, mai cu seamă, să altereze 
plăcerea vizionării lui. Pentru că, Riul care 
urcă muntele este un film care se vede cu 
plăcere. Poate pentru că e făcut cu plăcere, 
și mai ales cu o mare încredere în dreptatea 
lui. Este, în felul său, un rlu care, stidind 
legea numită de geologi a «minimei rezis- 
tente», işi sapă albia în sus. În sus, spre 


nici să-i tempereze elanul, nici să-i sting; 


sufletul spectatorului. 


nstul sau regizorul. Lipsa de zimbet pe care 
i-o reproşa cineva, e doar exterioară. Înă- 
untru îl simţi că pregătește replici de duh, 
dar «le tace» pentru că n-a sosit încă mo- 


de la Zakopane (impreună cu ei a fost 
pe scenă și Manole Holirea din Lunca, 
mare maestru In ale cintatului la ceteră 
cu horn). Mi-am propus, pentru docu- 


În multe așezări mureşene se trimite 
vorbă: «Pregătiţi-vă de spectacol». Păi 
numai vorbele astea și merită un film 
documentar. 


iul: Ladislau Tarco, Gheorghe Bejancu si 
a Nicolae. Regia: Cristiana Nicolae. Ima- 
ginea: Costache Dumitru Fony. Decoruri: Marce! 
Bogos. Costume: Lidia Luludis. Muzica: Adrion 


mentul. Cind îi vine la socoteală, le azvirle, 
dar tot chibzuit, ca să le savureze efectul 
(cum e introducerea zeflemitoare la acea 
şedinţă, ori replica în doi peri, cind perechea 
căsătorită vine nepoftită la el: «Acu', dacă 
tot aţi venit»...). Aparent, Florin Zamfirescu 
își constru din linii moi, defensive, 
personajul. Dar sub lentoarea gestului si 
a replicii, îi simţi profilul ferm, îndărătul! 
măştii placide se ascunde un ofensiv fără 
cruțare. La antipod, perfidă bonomie, labilă 
alunecare de teren moral e inspectorul-nas, 
din care Octavian Cotescu realizează un 
adevărat spectacol. În scena petreceri 
cu cintăreața locală («Ce bine se trăiește 
la voi, la țară..., unde se mai găsește astăzi 
purcel de lapte!») sau la ședința organizată 
la şcoală, personajul devine memorabil. Cu 
inteligenţă și discretă ironie, schițează lon 
Caramitru portretul profesorului său, obse- 
dat de ratare, ginerele finalmente păgubos. 
Cu fineţe şi măsură II secondează Dana 
Dogaru. Un președinte orgolios în persoa- 
na lui Paul Lavric. Credibil hrăpăreț și 
viclean, fratele lui Ştefan (Dorel Vișan) 
Nervos, sarcastic, sportivul lui Ovidiu Schu- 
macher; o placidă romanţioasă figurează 
Rodica Mandache. Vasile Niţulescu și Mihai 
Pălădescu aduc filmului experienţa lor ar- 
tistică (cam teatrală, la ultimul). Apariție 
proaspătă şi convingătoare, Mariana Ca 
banov; o reafirmare a bunului ei debut din 
Povestea dragostei, Diana Lupescu. Gri 
ja regizorului pentru fizionomii s-a mani 


Eroii filmului? Citi doreşti. Și foarte 
mulți sint laureați de concursuri inter- 
naţionale și participanţi la mari festi- 
valuri de folclor pe mapamond. «Doina 
Tirnavelom din Sighişoara a fost ova- 
ționată in Franţa și R.F.G.; dansatorii 
din Filea și Simbria au adus cu ei 
marele premiu de la concursul de fol- 


cinema 
Anul XV (180) 


Bucureşti 


decembrie 


Ecaterina Oproiu 


mentarul meu, un prolog: o bandă de 
magnetofon pe care să fie inregistrate 
toate aplauzele cucerite de-a lungul şi 
de-a latul Europei. Şi o mică paradă a 
costumelor populare create de Valeria 
Găluţiu din Logig. 


Alexandru STARK 


Coperta | 
Un loarte călduros «La mulți ani!» 
urează tuturor cititorilor revistei noastre 
și popularii actori Octavian Cotescu, 
Maria Ploae şi Tora Vasilescu. 
Foto: Sprea /omescu 


Enescu. Sunetul: Andrei Coler. Montajul: Ro- 


dica Fălcoianu. 


Cu: Gheorghe Cozorici, Valeria Seciu, Gheorghe 


Metzenrath, Catrine! Dumitrescu, Emanoil Pelrul, 


Ninetta Gusti, Olga Bucălaru, Theo Cojocaru, Mihai 


Ginculescu, Ovidiu Moldovan, Mihai Pruteanu, 
Aurel Gruşevschi. 


Directorul filmului: Alexe Dumitru. Produ- 
cător-delegat: Marin Theodorescu. O producție 


a Casei de filme Unu. Director: /on Bucheru. 


Film realizat in studiourile Centrului de produc- 


tie cinematografică «Bucureşti». 


CINEMA, 
Piaţa Scinteii nr. 1, București 41017 
Exemplarul 5 lei 


Cititorii din străinătate se pot abona adre- 
sindu-se la ILEXIM Departamentul Export- 
Import Presă, P.O.Box 136—137 — telex 11226, 
Bucureşti, str. 13 Decembrie nr. 3 


K 


Prezentarea grafică: 
Ioana Moise 


Tiparul executat la 
Combinatu! poligrafic 
«Casa Scinteii» — Bucureşti 


Un film frumos şi pur ca un 
sunet de flaut. Nostalgic, fără 
tristețe deşirantă, tandru, fä- 
ră sentimentalism retoric. O 
ușă se deschide pe un cu- 
loar cu multe apartamente, o 
ușă prin care pătrunzi în la- 
birintul citadin o dată cu un bătrinel de la 
tară, venit să-i aducă studentului Ştefan a! 
lui Serafim vești de acasă. Stinjeneala renă- 
sirii într-un decor străin, impersonal, in- 
călzit doar de o scoarță de-acasă si o 
sticlă cu ţuică In prim-plan; disprețul gaz- 


După Întoarcerea lui Ma- 
gellan, film dragoste 
și de luptă, film, în acelasi 
timp, de subtilă poezie a 
sentimentelor și debut stră- 
lucit pentru Cristiana Nicolae 
„Riul care urcă muntele — 
tilm de luptă şi de dragoste, film-baladă — 
vine să demonstreze în primul rind existen- 
ţa unei continultăţi, a unui fir de idei pe care 
promite să se așeze evoluţia regizoarei, 
continuitate nu atit tematică cum ar părea la 
prima vedere, cit de preocupări, de gindire. 
Ceea ce pare s-o intereseze pe regizoare 
este condiția umană în situaţii-limită, Imple- 
tirea de stări și sentimente, creată, impusă 
de asemenea situaţii. Oamenii şi lupta, oa- 
menii în luptă, sentimentul datoriei şi senti- 
mentul dragostei, sentimentul solidarității 
si al responsabilităţii. Oameni luptători, 
rărbătători, implicaţi, rezistenți, uneori din- 
colo de propriile limite, eroii ei poarta tot 


ema 


timpul Incărcătura prețioasă a unei inalte 


“trare de mijloace şi expresivitate se crista- 


dei cind așează farfuria cu gustări pe 
masă «vi le-a trimis bărbatu-meu, lu ui 
plac țăranii» şi ironia cu care bătrinul 
o justifică: «i-o fi murit și ei careva, să- 
raca, dă de pomană», lansează sugestiv 
problematica poetică a filmului. De la 
fereastră, Ştefan zăreşte incidentul din 
stradă: consăteanul lui n-a traversat pe 
«zebră», cit p-aci să-l calce o mașină, 
si acum se scuză cu gesturi largi, scoţin- 
du-și pălăria reverenţios și stind așa mult 
după ce-a trecut taxiul. Cu maximă concen- 


calități umane, -semnul complexitătii ei. 
De astă dată un tinu, un tinăr care n-aie 
încă virsta responsabilității, a implicării 
dar se simte responsabil şi total implicat n 
evenimentele grave ale timpului său. lar 
timpul său este cel al războiului. Dar, aşa 
cum Întoarcerea lui Magellan nu cra 
doar un film de «ilegalitate», Riul care 
urcă muntele nu este doar un film «de 


război». Și într-un caz şi în altul, momentul 


social, situaţia-limită, este revelatorul în 


care imaginea eroilor se developează clar 


şi precis. În Întoarcerea lui Magellan era 
imaginea unui tinăr ilegalist. Aici, este 
imaginea unui şi mai tinăr fiu de ilegalist, 
un tinăr care nu vrea «să stea de-o parte», 
nu vrea să Inchidă ochii asupra ceea ce 
vede, nu vrea să «se obișnuiască», să 
cedeze Imprejurărilor, un tinăr care vrea, 
în schimb, să sfideze legea minimei 
rezistențe, să «curgă la deal» spre ţinta lui, 
In ideea că «existența omului devine umană 
abia dacă seamănă cu un rìu care, izvorind 


lizează o stare: depeizarea şi dorul de casă. 
Un film liric — şi larba verde... e un film 
prin excelenţă liric — nu e cel care descrie 
sentimente, ci cel care le creează şi, pe 
măsură ce apar, ne identifică în chip firesc 
cu ele. Scriitorul Sorin Titel și regizorul 
Stere Gulea, la primul lor film, lor le-as 
adăuga pe tinărul operator Valentin Ducaru 
(tot la debut) și interpretul principal Florin 
Zamfirescu, pentru prima dată într-un ro! 
de mare intindere, reușesc un lucru extrem 
de rar în cinematograful nostru — şi nu 
numai: fac senşibil, palpabil, inefabilul, 


din cimpie ar urca spre munte, ar urca tot 
muntele»... Scenariul — Ladislau Tarco, 
Gheorghe Bejancu şi Cristiana Nicolae - 
construieşte, în jurul acestui persona; 
profund romantic, o poveste în multe re- 
gistre — tandru, dramatic, tragic, tragi- 
comic — o poveste făcută din multe alte 
poveşti (mai înti povestea unui oraş con- 
damnat de nazişti la dispariţie, apoi poves- 
tea unor ilegaliști care se străduie să sal- 
veze orașul, apoi povestea băiatului care 
se implică în toată această strădanie, apoi 
povestea unui comunist venit să moară, 
aici, la capătul drumului care este și capătul 
luptei lui, apoi povestea unui comandant 
de șlep şi a fiicei sale, apoi povestea unor 
soldaţi pentru care războiul nu se termină, 
chiar și povestea unui dansator de step, 
chiar şi povestea unui caporal care nu se 
are decit pe sine pe lume, chiar şi povestea 
unui soldat Vasile din Sprincenata pentru 
care Berlinul este colea, el vine imediat după 
valea lui lon...). Din toate aceste poveşti și 


un simțămint ce n-are nevoie de justificări 
moralizatoare ca să trăiască prin el însuşi 
ca poezia ori muzica. Există, prin rădăcinile 
lui profunde, pe care i le presimţi inteligent 
sugerate de armonia întregului. Şi nu de-o 
frază convenţională, de o lipitură ilustrativă. 
Ştefan al lui Serafim se întoarce în satul 
natal, nu atit din orgoliul de a nu se ști 
îndatorat viitorului socru pentru un post 
universa "(aşa cum precizează filmul, dar 
mai mut +9 convenție dramaturgică, decit 
ca o ri sitate psihologică), ci pentru că 
așa sisffe el că e bine. Nu are nevoie de 
explicaţii. N-o va face nicăieri pe parcursul 
filmului şi de aceea totul decurge firesc şi 
convingător, ca o datorie a inimii și nu ca 
un imperativ din afară. Eroul lerbii.. e un 
original; în timp ce alții fug la oraș, el se 
întoarce acasă. Chiar dacă acasă înseamnă 
doar o locuință părăginită, un tată pribegind 
pe şantiere; din vechea vatră n-a mai rămas 
decit nostalgia copilăriei şi mormîntul ma- 
mei. Dar tînărul nu poate trăi decit printre 
ai lui, chiar dacă ai lui nu sint rudele lui 
de singe, de care se simte străin (un frate 
pus pe căpătuială, o cumnată iabrașă), ci 
un bătrin profesor identificat cu școala, 
lingă care tinărul dascăl vrea să-și împli- 
nească menirea, sau un coleg spiritual 
ce nu cruţă oportunismul sau lașitatea. ȘI 
cam atit. Pentru că acest Ştefan e un per- 
sonaj aparte în galeria contemporană. Un 
mare singuratic, mai aproape de spiritul 
eroului lui Marin Preda decit era titularul 
ecranizat. Dar un țăran care și-a păstrat 
încrederea în cele citeva lucruri esențiale 
pe care le apără, chiar dac-ar fi să sufere 
de pe urma lor o viață. Cuvintul lui se aude 
rar, numai atunci cind se ivesc asemenea 
lucruri esenţiale: ca în ședința unde inspec- 
torul pune la cale înlăturarea bătrinului 
dascăl şi atunci Ştefan izbucnește, cu o 
uimire ușor prefăcută, de țăran mucalit: 
«Mă întreb cum trebuie să arate un discurs 
cind un om e avansat, dacă atunci cind e 
dat jos i se aduc atitea laude?». Apărarea 
dreptății e domoală, dar fermă. Autorii til- 
mului taie discursul convinşi că ceea ce 
e important s-a spus, ceea ce urmează 
înțelege singur spectatorul. De-a dreptul 
impresionantă această înțeleaptă renun- 
tare la cuvinte în favoarea imaginii, la un 


(Continuare in pag. 23) 
Alice MĂNOIU 


destine regizoarea face mediul, cultura pe 
care crește şi se dezvoltă povestea princi- 
pală, de luptă și dragoste, a tinărului volun- 


"tar. Un mediu variat, cu forma și substanta 


în permanentă mişcare, dinspre romantism 
curat înspre un dureros patetism, prin care 
trece, modificindu-l, dar fără să se lase 
modificat, acest băiat de 17 ani, cu elanul 
neobosit şi candoarea nesfirșită, erou de 
poem şi de baladă totodată, o «baladă a 
soldatului», de ce nu?, dar a unui soldat 
care are misiunea să trăiască, să supra: 
viețuiască. Dincolo de acest mediu, intr-un 
al treilea cimp cinematografic, se află obis- 
nuitul «plan doi» al filmului. Strada, oamenii, 
o gară, o coadă la făină, un bal al docherilor, 
curtea unui spital de front, un plan doi care 
conturează precis aerul, caracterul, 
atmosfera unei epoci, se constituie de fapt 
într-un grund de realitate, pe care se așează, 
pastă diafană, intreaga poveste. Regizoarea 
stăpineşte acest plan doi cu mină sigură, 
dar îl folosește cu multă prudenţă, exaci 
atit cit adevărul lui să nu acopere adevărul 
convenției cinematografice. O distribuție 
bine gindită şi bine echilibrată, gindită să 
fie «ceea ce trebuie» şi echilibrată între 
nevoia de experiență şi nevoia de prospe- 
time a filmului, trimite din nou cu gindul la 


(Continuare In . 23) 
Eva Sisu 


- Revistă a Consiliului 
Culturii şi Educaţiei Socialiste 


Bucureşti — decembrie 1977